
întoarcere
în secolul 21
DE
Ioana Pârvulescu

ÎNTOARCERE ÎN SECOLUL 21

   IOANA PÂRVULESCU, născută la Brașov, este redactor
la România literară, unde ține, în pagina 5, rubrica săptămâ-
nală Despre literatură, cu bucurie. Este conferențiar la Facul-
tatea de Litere din București și inițiatoarea colecției „Cartea
de pe noptieră" a Editurii Humanitas.
   Călătoria în timp și-a început-o odată cu volumul întoarcere
în Bucureștiul interbelic și a prelungit-o cu eseul în intimitatea
secolului 19, roman-document despre viața cotidiană a unor
oameni care își puneau speranțele în viitor și făceau toate
sacrificiile de dragul lui. Acum, autoarea revine acasă, în tim-
pul nostru, și are ocazia să constate „la fața locului" cum
arată acel viitor.
   Cele mai multe cărți ale Ioanei Pârvulescu au apărut la
Editura Humanitas.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor
(1999), Prejudecăți literare (1999), întoarcere în Bucureștiul inter-
belic (2003, ediția a Il-a 2007), în intimitatea secolului 19 (2005),
în Țara Miticilor (2007, ediția a Il-a, adăugită, 2008). în volumul
cu 5 autori Povești de dragoste la prima vedere (2008) a scris
capitolul Un pariu la Paris.

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubi-
nischer Wandersmann (1999, ediție bilingvă, ediția a Il-a, 2007),
Maurice Nadeau, Săjie binecuvântați (2002), Laurent Seksik,
Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, îngerul păzitor (2007).

ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii
(2006).

IOANA PÂRVULESCU





                Întoarcere
                în secolul 21













HUMANITAS
BUCUREȘTI

    Redactor: Lidia Bodea
    Coperta și prezentarea grafică: Ioana Dragomirescu Mardare
    Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
    Corectori: Alina Ioan, Iuliana Pop, Anca Ionescu
    DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru

    © HUMANITAS 2009 (ediția print)
    © HUMANITAS 2014 (ediția electronică)

    ISBN 978-973-50-4377-3 (pdf)

    EDITURA HUMANITAS
    Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
    tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
    www.humanitas.ro

    Comenzi online: www.libhumanitas.ro
    Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
    Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

    CUVÂNT ÎNAINTE






   Aprilie 2009
   — Bună seara, biletul dumneavoastră, vă rog!
   In timp ce scotocesc prin poșetă, conductorul înclină tare
capul și se uită insistent la ceva. Mă iau pe urmele privirii lui
și ajung la măsuța de lângă geam unde se află prințul pe care
scrie mare, cu litere bolduite, întoarcere în secolul 21. Sunt singură
în compartiment și mă pregătesc să-mi corectez volumul.
   — întoarcere în secolul 21, spune conductorul, aveți un roman
tras la xerox...
   — Nu, spun puțin surprinsă, e viitoarea mea carte.
   — Și precedenta care e? se interesează omul.
   — Păi, zic, sunt două, întoarcere în Bucureștiul interbelic
și în intimitatea secolului 19. Acum mă întorc... la loc... S-o
cumpărați!
   Conductorul promite, salută politicos și pleacă, eu mă apuc
de citit. Abia la Ploiești, tocmai când încinsesem manuscrisul,
mai urcă două persoane. Apare și conductorul:
   — Cine-a mai urcat? Pe doamna o țin minte. V-ați terminat
cartea? V-ați întors în secolu' 21?
   — Nu de tot, răspund, sintetic, la ambele întrebări.
*
   Cartea aceasta a crescut odată cu secolul 21. Săptămână de
săptămână, din 2001 până în 2009, mi-am consemnat într-o
cronică literară, când pesimistă, când optimistă, nedumeririle,
indignările, speranțele, meditațiile pe tema lumii în care trăim.
Paginile s-au transformat, fără voia mea, într-un jurnal, într-un

5

document al vieții cotidiene din România acestui început de
secol. Dacă e vorba, aș fi preferat să țin jurnalul altui timp -
să zicem din perioada 1901 și 1909 - dar nu-i pe-alese: trăiesc
ce mi se îngăduie. Adevărul e că jumătate din mine s-a simțit
întotdeauna puțin străină de lumea secolului 21, iar cărțile pe
care le-am citit și cele pe care le-am scris poartă o bună parte
din răspundere. Asta poate fi și un avantaj. După excursiile
în orașul străin și occidental care e Bucureștiul interbelic sau
în cel care începe să se civilizeze la sfârșitul secolului 19, am
ochii destul de exersați ca să pot prinde noutatea lumii de azi.
   Recitind sutele de cronici publicate inițial în România literară,
ca să fac un grupaj de „articole alese" care, vorba conducto-
rului, să devină un fel de roman, am observat că în cele mai
multe apăreau formule ca „de curând", „zilele acestea", „re-
cent". S-au strâns, așadar, aici, un soi de fotografii ale timpului
nostru și câteva meditații pe tema lor. S-au strâns clipe. Lucruri
care acum mi se par banale până la ștergere, cum ar fi scosul
banilor „din zid", sunt, în pseudojurnalul meu, marcate ca
stranii. Lucruri care, la vremea când le-am scris, păreau dezas-
truoase s-au schimbat în bine: de pildă studenții de la Litere,
care sunt personaje negative într-un sarcastic „ghid practic"
de acum câțiva ani, ar fi meritat, anul acesta, o contraimagine
pozitivă. Dar ei o știu cel mai bine: răul e cel care are vizibilitate,
în scris, nu binele.
   Citindu-mi manuscrisul, m-am văzut în oglindă: cu ticu-
rile mele, cu obsesiile mele și gândurile care nu-mi dau pace,
cu blocul de pe o stradă cu nume poetic, cu magazinul ali-
mentar din apropiere, cu Cișmigiul și Conservatorul din fața
ferestrelor, cu drumurile pe Calea Victoriei spre redacția Româ-
niei literare, cu Brașovul meu natal, cu Facultatea și cu librăriile,
cu cele câteva călătorii în țări străine și, mai ales, cu oamenii
care-mi oferă temele și variațiunile fiecărei zile.
   Mi-am aranjat „momentele" în altă ordine decât cea crono-
logică. Prima parte cuprinde viața mea pur și simplu. Dar mă
tem că mulți cititori își vor regăsi necazurile cotidiene în păța-
niile mele. A doua parte cuprinde viața mea în raport cu viața
cărților. împotriva ideii comune că a te ocupa de cărți înseamnă
să respiri aer rarefiat, am constatat că viața cărților „care ne
seamănă" dă adâncime și intensitate dublă vieții obișnuite.

6

Poate de aceea acest miez al întoarcerii în secolul 21 mi se pare
cel mai viu și cel mai aventuros. Ultima parte cuprinde fațete
ale „vieții cetății", cu instituțiile ei, cu morala locuitorilor ei,
precum și cu felul în care apărem în ochii celorlalți. Deși, cum
spuneam, e viața mea aici, nu cred că există nici o pagină care
să-mi aparțină numai mie. Suntem cu toții în ea. Cumva, cartea
aceasta seamănă cu secolul în care s-a născut: e plină de neli-
niște, deși n-a uitat încă de tot să râdă.

IOANA PÂRVULESCU

PARTEA I
Întoarcere în secolul 21


    LA BLOC





Partea orientală a Bucureștiului, cândva bogat etalată
pe străzi comerciale, pline de ghiocei și mărțișoare
la început de primăvară, de covoare și de pepeni „di
Brăila" în luna lui gustar, de bragă, alviță și covrigi cam
tot anul, de strigătele pitorești ale iaurgiului, ale geam-
giului și ale florăreselor - poeme într-un vers ale căror
sonorități erau astfel gândite încât să te ajungă din urmă
pretutindeni, de parcă ar fi fost amplificate și multiplicate
prin cine știe ce scamatorie vocală - acest orient ambu-
lant, vesel, la vedere, a renăscut astăzi, în Bucureștiul blo-
curilor cenușii. Se arată însă numai în forme pervertite,
mohorâte, ascunse și lipsite de farmec. în fiecare zi sună
cineva la ușă, ca să-ți vândă sau, mai precis, ca să te
convingă, să te oblige să cumperi ceva de care nu ai nici
o nevoie. Misiți fără haz recită ca elevii din clasele pri-
mare niște texte seci, reci, lipsite de vino-ncoa' și bân-
tuie de la o ușă la alta, plictisiți de propriul zâmbet.

   Lucrez destul de mult acasă, așa că prind viața blocu-
lui în întregul ei. Să recunosc de la început că n-am fost
pregătită pentru meseria asta specială care e trăitul la
bloc. Am crescut într-o casă, fie ea și foarte veche, cu pod
și pivniță, povești de familie și, vai, igrasie. Cărțile care
m-au format aveau în paginile lor toate tipurile de locu-
ințe imaginabile, cu excepția blocurilor: case vechi sau


11

noi, maghernițe de mahala sau albe vile exotice cu patio,
cabane, corturi, wigwamuri, colibe de negri, intime locu-
ințe Biedermeier, cabine de vapor, castele franțuzești cu
grădini simetric aranjate și castele englezești bântuite de
stafii, cu grădini sălbatice și largi peisaje aflate la răscruce
de vânturi, ba chiar și vreun apartament „bine aerisit,
compus din trei încăperi principale, având terasă cu
geamlâc și sonerie", în care e „o masă fără picioare, la
mijloc". Eram așadar gata să înfrunt oricând atacuri ale
bandiților, întâlnirea cu o fantomă, să suport bârfa feme-
ilor dintr-un mic oraș de provincie sau furtunile de pe
ocean, persecuțiile unui stăpân nemilos sau avansurile
unui curtean frivol din suita regelui Franței, uneltirile
cardinalilor sau viața pe o insulă pustie, după un nau-
fragiu, eram gata să rezolv o crimă numai printr-un lung
lanț de deducții, să fug de-acasă cu o plută pe Mississippi
sau să străbat pe cal Munții Stâncoși. Eram pregătită, la
nevoie, chiar să înot în propriile mele lacrimi și să ies cu
bine la mal.

   Viața însă m-a scutit până acum de toate acestea și
m-a pus în fața întâlnirii cu singurul lucru pentru care
cărțile nu mă pregătiseră: banalul cotidian al vieții de
bloc. Ușa mea nu are vizor, geamlâc sau sonerie. E o ușă
care se deschide, teoretic, numai pentru prieteni, dar
practic și mult mai des pentru diverse operațiuni finan-
ciar-statistic-comerciale. Bătăile în ușă, mai discrete sau
mai agresive, după temperament, se fac auzite zilnic, de
pe la 8 dimineața și până pe la 10 seara. In genere înainte
de ora 9, vin taxele. Mă trezesc din vis niște ciocănituri
viguroase, ca ale destinului însuși. „Lumina!" aud o voce
și deschid, buimăcită de somn. „lonescu Anton?" mă
întreabă, imperturbabilă, de fiecare dată, doamna cu chi-
tanțele, provocându-mi o criză de identitate. E numele
ex-ex-proprietarului, aflat de mult într-o lume mai bună.

12

La început răspundeam analitic, acum răspund sintetic:
Da. (Recunosc, vina e a mea.) Urmează o cifră la care
trebuie să pun patru zerouri ca s-o înțeleg, ceea ce nu e
un lucru simplu, înainte de cafea. Altă zi, alte bătăi în
ușă, abia audibile: „Gazele!". Altă dată „Poșta!" cu un
plic doar to doar. Altă dată administratoarea, pentru că
am uitat să-i pun în cutia poștală bilețelul cu cota de apă,
care trebuie citită la sfârșitul fiecărei luni de pe apometru.
Foarte des, seara târziu, când „n-aș vrea ca nime-n ușa
mea să bată" și-mi pierd timpul, eminescian, „cu dulci
nimicuri", apar colocatari de la diverse etaje, care imploră
arghezian: „Deschide, vecină!" Dar nu aduc nici mană,
nici otravă, ci vin cu tot felul de tabele pentru aprobări,
care trebuie semnate în câte patru exemplare, cu seria și
numărul de buletin cu tot. Sâmbăta la prânz, la întrebarea
„Cine e?" răspund glasuri prietenoase: „Eu, Florin." „Eu,
Costi." „Eu, Nicu." Nu cunosc, răspund și eu de dincoace
de ușă, iar atunci vine explicația: „Sunt băiatul de la
cazane." Am înțeles cu timpul că e un eufemism pentru
„gunoier". Se întâmplă cu mare exactitate, în fiecare sâm-
bătă, un eveniment trist sau vesel, în solidara comunitate
a gunoierilor, înmormântare, nuntă, botez și e nevoie de
un mic ajutor. Periodic, apar niște individe cu sticle pline
cu un lichid urât mirositor, de la dezinsecție. Când le
răspund că n-am gândaci și țin la asta, îmi întorc spa-
tele ofensate. Până aici fac față cu bine, am deja un oare-
care antrenament.

   Surprizele pline de capcane nu lipsesc însă de la ușa
blocului și vin perechi-perechi. Intr-o zi au venit doi elevi,
cred, atât de slabi și de palizi, că păreau să se prăbușească
la ușă: vindeau cuțite! Am cumpărat la un preț pipărat,
din compasiune, un cuțit cu zimți, al cărui mâner s-a rupt
când am încercat să tai cu el o bucată de cașcaval. Odată
au bătut la ușă două studente de la nu știu ce secție a

13

nu știu cărei facultăți și au început să pună tot felul de
întrebări bizare și indiscrete la care pretindeau răspuns
cu un ton de comandant de oști. Când nu l-au primit,
oricum, nu pe cel scontat, au plecat de tot, n-au mai
încercat la alte uși. Altă dată am cumpărat așternuturi
de la niște doamne care le vindeau destul de convenabil.
La primul spălat au devenit inutilizabile: s-au crâmpoțit,
părți întregi au părut să se dizolve în apă. Nu mai văzu-
sem așa ceva. Am încercat să folosesc resturile pe post
de cârpe de praf, dar nici pentru asta nu erau bune, nu
aspirau praful și zgâriau mobila. La o lună după incident
m-a oprit pe stradă, pe lângă hotelul București, o altă
pereche de vânzătoare, cu exact același fel de așternuturi.
M-am bucurat: am început să le povestesc experiența
mea recentă, cu acest tip de marfă pe care îl vindeau, dar,
deși am fost cât se poate de politicoasă, au luat-o din loc
cu o nejustificată grabă.
    N-am avut mai mult noroc când m-am lăsat convinsă
de bilețelele-reclamă din cutia poștală. Intr-o zi, când mă
durea o măsea, am găsit reclama unui cabinet dentar
dotat cu aparatură „ultramodernă" etc. etc. Cabinetul
era foarte aproape, așa că, mânată de durere, m-am dus.
Intr-adevăr, strălucea de curățenie, scaunul era de o como-
ditate incredibilă, se ridica și cobora la o simplă apăsare
de buton. Dar tinerei dentiste astfel utilate îi tremura
mâna atât de tare, încât nu-mi venea să deschid gura, iar
durerea de măsea mi-a dispărut... ca-n Caragiale. îna-
inte de a continua, mi-a spus prețul unei plombe și,
drăguță, mi-a precizat că pot reveni, dacă doresc. N-am
dorit. Aș fi fost doar curioasă ce s-a ales de cariera ei.
Altă dată - locuiam în altă parte și era, atunci, prima mea
experiență de viață la bloc - aflată, tot așa, la ananghie,
am apelat la „o firmă" de instalatori din Drumul Taberei,
care lăsase fluturași convingători în cutiile noastre poș-
tale. Eram sătulă să-l chem pe nea' Vasile din blocul

14

nostru, pe care-1 foloseau toți, dar care cerea niște prețuri
de 5 stele. (E drept, accepta rate!) Am sunat deci la firma
din Drumul Taberei, compusă, cred, din doi inși, au venit
amândoi și mi-au oferit un spectacol splendid de tip
„Stan și Bran-instalatori". Se chinuiau și se străduiau
îngrozitor, le curgeau sudorile pe față de-ți era mai mare
mila, se înlocuiau unul pe altul cu o lipsă de inspirație
uluitoare, punându-mi în pericol toate instalațiile de la
baie. La televizor erau seratele muzicale ale lui Sava, care
durau trei-patru ore și tot atât a durat efortul fără rost
al instalatorilor. Au lăsat în urmă un adevărat dezastru,
așa că iar l-am chemat pe nea' Vasile, care a zâmbit sub-
țire, mi-a reparat stricăciunea într-un sfert de oră și mi-a
prezentat nota de plată 5 stele.
   Intre timp mi-am terminat ucenicia la bloc, l-am recitit
pe Cărtărescu și mă simt mult mai pregătită pentru un
asemenea soi de viață. Vesel ca un desen animat.

    LA CRATIȚĂ!





Lunea trecută, pe când scriam prezentarea la volumul
    Femeia de la miezul nopții de Radu Albala, și fiind o
oră la care stomacul meu dă semne de neliniște, a trebuit
să mă întrerup din scris și să caut o soluție eficientă de
rezolvare a conflictului de interese dintre mâna care scrie
și foamea care roade. Am crezut că găsesc calea ideală
punând la fiert, în bucătărie, câțiva cartofi: nu trebuie să
le ții de urât, potrivești focul, pui capacul lăsând deschisă
o mică fantă, apoi poți sta la calculator și, când vine
momentul, stingi aragazul și-ți potolești neliniștea existen-
țială concentrată în stomac. Nu pusesem însă la socoteală
pasiunea cu care revedeam proza lui Albala, misterele
lui care se desprind unul din altul pentru a închide cercul
abia la urmă, precum și savuroasele lui amintiri de
tinerețe bine încuibate în povestire. De la el învățasem,
când l-am citit prima dată, ce înseamnă o ediție depa-
reiată și ce e cu seria de Propylaen Kunstgeschichte, de la
el aveam adunat un mic dicționar de cuvinte rare, de la
el aflasem ce e un sommelier, pronunțat acolo de un rus,
samelie, de la el, legende despre profesorii de la Drept
de altădată. Felul în care câte un obiect, de pildă o carte
cu o pagină lipsă, secretă pânza de păianjen a povestirii
pe care stau ca niște gâze personajele mi s-a părut din nou
fără cusur.

16

   M-a amuzat - căci îl uitasem cu desăvârșire - să des-
copăr îndemnul care se afișase la un moment dat în Par-
lamentul anilor '30 ai secolului trecut și care astăzi ar avea
o mult mai mare acoperire: „Domnii Miniștri sunt rugați
să nu plece înainte de a veni!" Am fost, din nou, cucerită
de libertatea lumii lui, la care bunul plac și bunul gust
se concurează (crima cea mai mare, în cartea aceasta nu
fără crime, este le mauvais gout), de lipsa de prejudecăți
a naratorului-martor care ignoră superb orice imperativ
istoric, de înțelegerea lui profundă a meandrelor vieții.
   Tot recitind de plăcere și rescriind de nevoie, mi-au
ieșit cu totul din minte cartofii puși la fiert. Când am
terminat de scris, foamea s-a reactualizat brusc, cu putere,
și am intrat în bucătărie. M-au izbit, simultan, două sen-
zații: una de frig, pentru că lăsasem geamul larg deschis,
iar afară era ger, a doua olfactivă: nu mirosea a cartofi
fierți, ci a cartofi cop ți. O frumusețe de oală roșie cu mâner
lung, singura gradată pe care o aveam „în dotare", atât
de utilă în cazul indicațiilor culinare de tip „puneți 750
de ml de apă...", devenise de nerecunoscut și sfârâia
jalnic. Avea interiorul bacovian: „Carbonizate flori, noian
de negru... / Sicrie negre, arse, de metal... Negru pro-
fund, noian de negru." Cartofii scăpaseră totuși doar cu
coaja arsă și erau comestibili. Mica oală roșie fusese un
cadou de la doamna secretară a României literare, cu un
prilej analog, când distrusesem, tot așa, singura oală gra-
dată din echipamentul meu de gen, albă aceea, și se vede
că mă plânsesem la redacție de forța malefică a literaturii
asupra bucătăriei. Interbelicul lansase ideea opusă: forța
negativă a cratiței asupra literaturii. Mă convinsesem încă
o dată că totul e o chestiune de perspectivă.

   Mâncând cu melancolie și cam în silă dintr-un cartof
copt într-un mod atât de neconvențional, am meditat la
dezastrele pe care le-am creat în bucătărie de-a lungul

17

timpului. Am renunțat de mult să le contabilizez, dar
fiecare rubrică pe care am ținut-o în paginile revistei
noastre mi-a cerut, așa cum cere mitul, un sacrificiu: câte
o cratiță neajutorată, o tigaie drăgălașă, o oală inocentă
au devenit victimele scrisului meu. Prin '95-'96, pe vre-
mea când țineam cronică literară săptămânală, am renun-
țat definitiv să prepar gemuri sau dulcețuri, după ce, în
două-trei rânduri, am făcut diverse fructe puse la foc mic
una cu recipientul, și am speriat vecinii cu fumul înecă-
cios de zahăr ars care ieșea prin fanta ușii. îmi amintesc
de articolul cu care mi-am început rubrica Alfabetul doam-
nelor, scris prin luna iunie, și care m-a privat de o minu-
nată cratiță de teflon, pentru a cărei cumpărare făcusem
o cheltuială nebunească, cum numai pentru cizme mai
face o femeie, un teflon de calitate pe care nu mi l-am
mai permis apoi niciodată. Iar când am scris, înainte de
Crăciunul ultimului an din secolul 20, despre tinerii care,
la apariția numărului 1 din 2001, aveau să fie „din secolul
trecut", asta în toiul pregătirilor pentru masa festivă,
familia mea a trebuit să renunțe la un fel socotit, prin
tradiție, obligatoriu.
   Am încercat și varianta cu ceasul-cronometru. îl pui
să sune după un număr de minute, când ar trebui să fie
mâncarea gata. Dar, spre deosebire de Elveția, unde
ceasul funcționa perfect, pentru că în indicațiile atașate
fiecărui produs semipreparat era precizat un număr de
minute pentru cuptorul cu microunde, la felurile autoh-
tone din cărțile noastre de bucate nu am decât indicații
aproximative. La fața locului, nu corespund. Așa că pun
cronometrul pe 15 minute, sună, mă duc în bucătărie în
toiul unei fraze la care va trebui, apoi, să renunț, constat
că mâncarea nu e fiartă-coaptă-prăjită, pun iar ceasul, de
data asta la 10 minute, reiau scrisul, sună iar, iar nu e
gata, dar nu-i mai trebuie mult și atunci nu mă mai oste-
nesc să potrivesc, a treia oară, cronometrul, bazându-mă

18

pe memorie. Care mă trădează. Și se-ntâmplă, trauma-
tizant de sistematic, dezastrul.
   Mi-a rămas o singură soluție, disperată. Să-mi așez
pe birou, cu litere de-o șchioapă, vechiul îndemn, scris,
cu alte accente, și de Eugen lonescu, înapoi la cratiță! în
ocurență ar trebui luat ad litteram, pentru că, atunci când
stau la computer, am bucătăria și cratița de pe foc exact
înapoia mea.

    PREȘUL





Duminică, văzând că iar n-am pâine, am coborât la
magazinul Angst din apropiere. Era o vreme splen-
didă, neobișnuită pentru luna ianuarie. Ca multi dintre
semenii mei, am și eu, probabil, în trup, o mulțime de
celule cu amintiri vegetale, care mă fac să „râd la soare"
și să fiu veselă odată cu „vremea cea bună". De data
aceasta, totuși, meteosensibilitatea mea nu funcționa
normal. Am intrat în magazin cu un soi de neliniște pe
care n-am stat s-o analizez, am cumpărat pâine, am ieșit
din magazin cu im aer posac, deși nu mă certasem cu
nimeni, și a trebuit să constat evidența: eram de-a dreptul
supărată, supărată rău. M-am oprit brusc în mijlocul
drumului, ca Socrate când trebuia să se gândească la
adevărurile lumii, și m-am întrebat ce se întâmplă. N-a
trebuit să stau locului o zi întreagă, ca filozoful, ca să
rezolv problema, căci mi-am dat seama imediat de ce mă
purtam ca un om profund ofensat. Fiindcă în cele două
săptămâni de când începuse anul, era a doua oară că mi
se furase preșul din fața ușii. Intr-adevăr, la ieșire am
constatat lipsa celui de-al doilea preș, dar sentimentul
de rău s-a cristalizat abia apoi.
   Primul, cel de iută, era chiar frumos, avea un mic model,
mă legasem de el, iar el părea legat de ușa mea, doar că
atunci când m-am întors din vacanță, am văzut că s-a
dezlegat de mine odată cu anul vechi. Și al doilea, în toată


20

modestia lui bleumarin, avea deja o poveste personală.
Am urcat pe scări, privind atent, ca un om care și-a pier-
dut un lucru de preț, un lănțișor, cheia sau actele, și speră
să le găsească. Am studiat intrările de la celelalte apar-
tamente din bloc. Jumătate n-aveau în față nici un fel de
preș, mi-au amintit de roțile de automobil fără apără-
toare, iar jumătate erau împodobite cu un soi de cârpe
jegoase, una mai neplăcută la vedere decât alta. La ce bun
să te ștergi pe ceva mai murdar decât pantofii? Mi-au
venit în cap câteva soluții ca să rezolv această primă
problemă socială de care mă izbeam în 2004. Cea din-
tâi, cum se și cuvine, literară, era să lipesc pe ușă, jos,
blestemele lui Arghezi pentru cel care ar mai atenta la
preșul meu. Celelalte: să-i pun o alarmă, ca la mașinile
scumpe; să-l lipesc cu Super Glue; să scriu pe dos Hoțule!
Ia mâna de pe mine! să renunț la preș cu totul sau să mă
mut la casă. Din motive foarte diferite, nici una dintre
soluții nu mi s-a părut inspirată. înclin în continuare,
totuși, pentru cea argheziană, deși n-am blestemat nici-
odată pe cineva.

   Cu toate acestea, Arghezi însuși m-a contrariat cu
pedagogia lui inedită, când i-am citit, nu în copilărie, ci
recent, una dintre poveștile din Cariea cu jucării, puțin
cunoscuta „Știi românește?", bazată pe un episod auto-
biografic petrecut în tinerețea elvețiană a autorului. Admi-
rabil scrisă, fabula are o morală cam îndoielnică, doar
dacă n-o socotim cumva o imensă autoironie, o luare în
râs subtilă a mentalității noastre legate de bunul sau de
banul altuia. Ca-n basme de frumoasă, țara Elveției este
descrisă de „tătuțu" în așa fel încât copiii să înțeleagă
bine că e vorba de un mic paradis. Or, toți copiii, cam
ca țiganii lui Budai-Deleanu, socotesc paradis numai ce
e de mâncare sau de jucărie. Așa că tătuțu spune că Elve-
ția e făcută „din smalțuri albastre de ape și smalțuri albe


21

de zăpadă", că „poalele munților, întinse din pisc în pisc,
ca niște năvoade la uscat, leagănă în văile lor firimituri
de sate și cârduri de biserici" și că munții, „printre dârele
de pășune și verdeață, par frământați din miez de pâine
de secară". Toată Elveția, află copiii, „e ca o ladă cu jucării
făcută de Dumnezeu într-o zi când, aducându-și aminte
de copilăria lui, a voit să glumească și să râdă. Coastele
pășunilor sunt cutreierate de vaci mici gălbui și cărămizii,
cu câte o stropitură vânătă prin petele roșcovane și albe,
iar de grumazul vacilor, care dau lapte și ciocolată, atârnă
clopote, sunătoare ca muzicile și ca la liturghie. Așa că
văile cântă din fund și până-n creștetele cele mai înalte..."
și așa mai departe. In acest paradis tătuțul român se întâl-
nește, în dreptul unei vii încărcate de „vinele grele de
ciorchini rumeniți", cu vreo zece copii elvețieni. „Ce faceți
voi, frumoșilor, aici?" îi întreabă românul în franțuzește,
iar copiii răspund că se uită la struguri. De aici dialogul
începe să semene cu cel dus de șarpe cu neștiutoarea Eva,
lângă pomul cunoașterii binelui și răului: „— Nu vreți
să mâncați? a întrebat tătuțu. — Nu e voie! au răspuns
toți copiii cu părere de rău. — Cine v-a spus că nu e voie?
i-a întrebat tătuțu. Și ei răspunseră care «mama», care
«profesorul», care «pastorul»". Educați (ca strămoșii noștri
din rai) ca să știe ce înseamnă „Nu atingeți!", adică ce
înseamnă proprietate și proprietar, copiii nu răspund la
îndemnul tătuțului român de a intra în vie și a mânca
struguri după chef. Tătuțu pretinde că în țara lui, când
copiii se uită la struguri, „vine proprietarul singur și le
dă o poală, îi bagă-n vie și le zice: mâncați". Copiii elve-
țieni răspund Mon Dieu!, cum probabil va fi răspuns și
Eva. Așa cum era de așteptat după această pledoarie,
tătuțu se strecoară pe sub gardul cu sârmă ghimpată și
le dă copiilor, ca în țara lui și ca pe via lui, struguri după
poftă, alegându-se cu admirație și pupături de la viitorii
izgoniți din rai. Morala: „Și tătuțu, căruia i se făcuse


22

dor de țară, a fost tare mulțumit că elvețienii învățau
românește..."

   Cum am putea să fim ca să nu ne fie rușine cu cine
suntem? O traducătoare de poezie în germană, o doamnă
cu mult fler lingvistic, cu fler în genere, Bettina Schuller,
mi-a trimis odată un tabel comparativ legat de expresiile
prin care se exprimă, în limbi diferite, diferitele menta-
lități legate de bani, mai exact legate de raportul muncă-sa-
lariu. Astfel neamțul, corect, așezat și conștiincios, trebuie
să-și merite banii (Geld verdienen), ungurul, cu strămoși
migratori, caută bani (penzt keresni), englezul, spirit
practic, face bani (to make money), în schimb românul, pe
urmele francezului, urmărește să câștige bani. Problema
dacă îi merită sau nu e ultima care să-l tulbure, iar efortul
de a-i căuta sau de a-i face prin muncă susținută îi este
antipatic. Lui, banul trebuie să-i pice din cer, din rai.
Poate să pară un moft, dar mă tem că situația preșurilor
la bloc dă seama de tot răul din lumea noastră româ-
nească. Este semnul miei „civilizații" specifice locului și
blocului, de care nu știu dacă și cum vom scăpa, al unei
mentalități adânc înfipte în creier, la care ne-am adaptat
cu toții și pe care o tolerăm resemnați. O știu de mult,
de ce-aș fi surprinsă sau, vorba aceluiași poet, de ce-aș
fi tristă? Și totuși...

    PORNO





Să fi fost prin clasa a Il-a sau a IlI-a când, la un moment
dat, câțiva băieți din clasa noastră - B-ul - au desco-
perit cuvintele „cu prostii". Intrau aici, de-a valma,
cuvinte scrise pe zidurile veceurilor publice, de unde,
probabil, le preluaseră colegii noștri, și nevoi naturale
din același loc. Mai întâi le-au rostit răspicat prin pauze,
între ei, ca și cum ar fi repetat lecții într-o limbă străină,
cu o anumită mândrie că au învățat-o bine, dar curând
acest lucru n-a mai fost amuzant. Unul dintre ei, poate
Ionel sau Dan sau altcineva, nu-mi mai aduc aminte, a
descoperit în acel moment de impas că jocul redevine
frumos dacă rostești aceste cuvinte în public, cu asistență
adultă. Și-ntr-o zi, când bunica lui a venit să-l ia de la
școală, băiatul a început, în prezența ei și a unor mame
și tați aflați întâmplător prin preajmă, să-și declame poe-
zia nou învățată și nerecomandată de programă. Primul
cuvânt rostit, care-o fi fost, a creat o anume rumoare și
stânjeneală în audiență, dar și zâmbete îngăduitoare de
tip sancta simplicitas, nu știe, sărăcuțul, ce face. Atât i-a
trebuit bravului nostru coleg - poate era totuși Dan.
Văzând că a obținut efectul scontat, bucuros că reușește
să șocheze, a început să spună unul după altul toate
cuvintele „cu prostii" din rezervă, dozându-și savant
tăcerile intermediare, după care bunica lui trebuie că
spera, biata, că tirul s-a epuizat. Nu-mi aduc deloc aminte


24

cum s-a sfârșit episodul și dacă băiatul a încasat-o pentru
asta. Nu cred totuși, pentru că fața lui mi-a rămas în minte
veselă și fără umbră de conștiință a referentului, cum se
zice în teoria literară, mai precis fără să priceapă funcția
referențială a limbajului, după Jakobson. Odată încheiată
această etapă a, să zicem, evoluției lor firești, a expe-
rimentării și a lărgirii orizontului lexical, băieții din clasă
au trecut la altceva: în pauza mare, de 15 minute, desti-
nată mâncării sandviciului, rosteau cu mare plăcere lucruri
scârboase despre râme tocate mărunt, gândaci, păian-
jeni, secreții de tot felul și alte mult prea sofisticate
compoziții culinare.

   Adevărații iubitori de literatură trăiesc, oarecum ase-
menea copiilor, într-o lume în care nu există în sine
cuvinte frumoase și urâte, în care valoarea referențială
este pe un loc secund și orice experiment este permis.
Și cu atât mai mult criticii literari, profesioniști de ambe
sexe ai literaturii. Și cu atât mai mult în zilele noastre,
când exercițiul critic sistematic, început abia în secolul
19, a ajuns la maturitate. între defectele de care sunt acu-
zați, adesea pe nedrept, criticii, măcar unul lipsește: pudi-
bonderia. N-am prea întâlnit în această tagmă mironosițe,
critici care să roșească sau să plece ochii la durități de
limbaj, care să desființeze o carte din cauza unor cuvinte
fără perdea sau a unor scene văzute în detaliu și fără
ecran de protecție. Dimpotrivă, atunci când a fost cazul,
au apărat mereu literatura de acuzele puritanilor. Oricât
de banal ar suna și oricât de des s-ar repeta, mulți dile-
tanți refuză să înțeleagă: nu contează ce spui, ci cum spui.
Nu contează ce cuvânt folosești, ci cum îl pui în context,
care este efectul pe care-1 obții cu acest cuvânt. Nu con-
tează ce spui, ci unde și cândl Nu te-apuci să înjuri în bise-
rică și să spui trivialități la cursuri.

25

    Există o distincție cât se poate de limpede și de ușor
de înțeles între cărțile pornografice și cele literare, cu
subiect erotic: tocmai efectul pe care scontează. Cele
dintâi urmăresc un efect extraliterar. Adică, în ce-1 privește
pe cititor, stârnirea simțurilor, iar în ce-1 privește pe autor,
banii. Autorul unui roman pornografic pare un fotograf
de revistă porno: prezintă cât mai amănunțit detalii ana-
tomice, goliciuni, poziții. Nimic nu este ascuns sau
sugerat, nimic nu cere din partea cititorului cel mai mic
efort de închipuire sau de gândire. Nimic nu vizează un
scop literar și nu e ridicat la rang estetic. Tot restul arse-
nalului scriitorului - intriga, dozarea efectelor, persona-
jele, poezia, tragismul sau, dimpotrivă, comicul cărții -
rămâne nul, la un nivel primar, la minima rezistență.
Miza unei cărți pornografice este, ca să preiau un titlu
inspirat, „obscenitatea publică", prostituția prin cuvinte.
Miza unei cărți de literatură, în care apar scene erotice
oricât de șocante, oricât de îndrăznețe, este întotdeauna
clar estetică. Firește că unele creații, îndeobște dintre cele
scrise de autori mediocri, sunt la limită și este greu să
le plasezi într-una sau alta dintre categorii. Deja această
ezitare e un semn al nereușitei.
    Am fost surprinsă când mi s-a povestit că un scriitor
care și-a făcut un obicei din frecventarea ostentativă a
Bibliotecii Academiei a calificat, într-o emisiune tele-
vizată, Povestea poveștilor drept o creație jenantă, porno-
grafică, destinată, zicea el, stârnirii erotice a membrilor
Junimii când aceștia se simțeau lipsiți de... chef. (Trec
peste vulgaritatea enormă a acestei interpretări.) Povestea
poveștilor este exemplară pentru o performanță literară
deocamdată unică în patrimoniul nostru: râsul legat de
o parcelă a existenței de care în genere nu se râde. Pentru
că există un tabu: în literatură, sexul (și moartea) nu se
raportează la umor. Numai cei mai mari scriitori și-au
permis să-l lege de comic. E limpede că efectul Poveștii


26

poveștilor, scontat, ca întotdeauna, de Creangă la Juni-
mea, în povestirile lui corozive, sunt hohotele de râs,
cu alte cuvinte comicul. Numai un om total lipsit de
umor ar putea să-l neglijeze, dar vina n-ar fi, cu siguranță,
a poveștii.

   în timp ce criticii dau bătălii literare străduindu-se să
separe grâul de neghină și pornografia de erotism, în
timp ce romane porno de proastă calitate sunt lansate
cu trucuri extraliterare de tip „cheie", în timp ce unii din
scriitorii noștri trec d intr-o extremă în alta, de la un soi
de ignorare a sexului în comunism, de la asceză literară,
la o incontinență de cuvinte și scene licențioase scrise cu
o plăcere de a „șoca" extrem de asemănătoare cu a cole-
gilor mei din clasa a Il-a sau a IlI-a, publicitatea și tele-
viziunea au ajuns deja dincolo de bine și de rău în acest
domeniu.
   Pentru 14 februarie, „Ziua îndrăgostiților", legată de
altfel de un ifânt, Valentin pe numele lui, PRO TV-ul a
găsit cu cale să promoveze (ca să nu spun, în sărăcă-
cioasa lor gamă de calambururi, să pro-moveze) o reclamă
obscenă, bună, poate, pentru mediile de borfași, de juni
imberbi sau de inși care n-au citit nici o carte în viața lor.
Cum suna, la Shakespeare, declarația tânărului din țara
Sfântului Valentin, în scena balului? „De pângărește
mâna-mi sfânta-ți mână / Să ierți acestor buze ale mele - /
Doi pelerini ce-s rușinați, stăpână - / Cari c-un sărut
păcatul vor să-l spele..." (trad. Șt.O. losif ). Cum sună
reclama PRO TV de azi, la televizor și în revista de pro-
grame TV a postului: „PRO-pune-i-o! Bagă-i o Valentină!
De Ziua îndrăgostiților te PROvocăm s-o dai pe spate!"
Nu cred că mai trebuie subliniate verbele pe care res-
ponsabilii cu vulgaritatea de la PRO TV le-au alăturat
unui desen grațios cu tinere înalte și subțiri ieșite la bal-
con. Se spune că unul dintre venerabilii noștri lingviști,

27

lorgu Iordan, ajuns la peste 90 de ani (a trăit 98), folosea
adesea, spre amuzamentul plin de respect al colabo-
ratorilor săi mai tineri, verbul a regula, în înțelesul lui
abstract, de ordonare, ignorând candid sensul argotic*.
Cum cei care au inventat reclama de Sfântul Valentin nu
cred că au ajuns la vârsta de 90 de ani și, cu siguranță,
nu ignoră valoarea argotică a verbelor și locuțiunilor
întrebuințate, nu au nici o scuză. Pur și simplu așa sună
azi o declarație de dragoste în viziunea unor îndrăgostiți
autohtoni din serviciul de publicitate al unui post de
televiziune cu mare audiență.
   Nu înțeleg pe ce efect scontează un asemenea text. în
marea de vulgaritate în care trăim n-are cum să bată la
ochi, măcar. Nu știu cum să numesc ceea ce se întâmplă
azi în publicitate: nici măcar pornografie!

    * Astăzi, în schimb, nu se mai poate cita la curs primul vers
din Scrisoarea II de Eminescu: „De ce pana mea rămâne..." (n.a.).

28

    POȘTA!





Dacă ne gândim bine, puternica Fortuna este, aseme-
nea lui lanus, o zeiță cu două fețe, doar că ambele,
la ea, sunt legate la ochi. Cu fața luminoasă, zâmbitoare,
îți aduce pe neașteptate fericire, varsă spre tine Cornul
Abundenței, te copleșește cu noroc. Cu cealaltă, moho-
râtă, te ia din calea norocului și-ți presară viața cu ghi-
nioane. O nenorocire nu vine niciodată singură, la fel și
o norocire. Iar uneori cele două fețe ale norocului sunt
îngemănate până la confuzie.
   Din cerul cu zei greco-romani mi i-am ales cândva
drept favoriți pe Iris și pe Hermes, zei-mesageri, amân-
doi: Iris, zeița curcubeului, care îți apare în vis, îți aduce
vești de departe și face poduri colorate pe cer; Hermes,
zeul artelor și-al scrisului tainic, zeul-călăuză, căruia dru-
meții de odinioară îi ridicau statui la răscruci, zeul cu
pălărie cu boruri largi și aripioare la sandalele de aur.
Recunosc însă că, fatalistă, sunt gata să aduc oricând sacri-
ficii și pe altarul Fortunei, care mă neliniștește, ca să nu
zic că mă sperie de-a binelea, așa cum sunt toate puterile
exterioare cu care nu ești familiarizat. E drept că, aseme-
nea tuturor zeilor, ascunși în diferite moduri în lumea
noastră profană, zeița mi-a dat semne destule, când de
bunăvoință (găsesc deseori trifoi cu patru foi, de pildă),
când de supărare, atunci când am o zi rea, „una din zilele
acelea", cum spun tabuizant americanii, ca să nu pronunțe


29

cuvântul ghinion. Când îmi dă semne de mânie, zeița o
face însă blând, oarecum simbolic, parcă pentru a-mi
atrage atenția: bagă de seamă, Fortuna are două feluri
de a fi, nu uita de roata ei. Nu uit, așa că aduc aici pe
altarul zeiței, două mici întâmplări-ofrandă.

    Zilele trecute m-am suit pe un scaun ca să caut o hartă
într-un loc improvizat deasupra bibliotecii, unde sunt
așezate, alături de reviste și broșuri, cărțile al căror format
nu permite o găzduire mai sigură. La o clipire a Fortunei,
la o întoarcere a roții ei, probabil - că eu nu mă știu vino-
vată cu nimic - teancul s-a prăbușit cu un zgomot incre-
dibil. Cum deja de câțiva ani cărțile mele nu mai încap
în mod civilizat în rafturi, vecinii din apartamentul de
dedesubt, pe care nu-i cunosc, suportă periodic și fără
să se plângă asemenea șocuri auditive. De data aceasta
însă lucrurile nu s-au oprit aici. In cădere, teancul de cărți
s-a prăvălit peste un mare vas de ceramică plin cu mar-
garete, aflat pe jos. Vasul s-a spart, apa, multă, s-a scurs
peste cărțile care au absorbit-o ca niște plante însetate,
mai ales cele de poezie, o biată margaretă a fost deca-
pitată și vreo două-trei strivite. Iată de ce sunt în stare
cărțile, mi-am spus cu ciudă de vechi cititor. Am strâns
cioburile vasului care, dintr-odată, mi s-a părut de neîn-
locuit, am șters parchetul de apa care se întinsese până
aproape de firăraia calculatorului, și am pus cărțile pe
frânghie, la uscat, ca rufele. A doua zi, toate aveau pagi-
nile pline de vălurele și urme gălbui de apă. Habent sua
fata libelli și sunt și ele, la fel ca noi, favorizate sau pedep-
site de Zeița Norocului, n-avem ce face.

    Există un sistem poștal foarte sigur și civilizat, folosit
îndeobște pentru acte, numit door to door: primești scri-
soarea la ușa proprie. întinzi mâna, iei plicul din mâna
poștașului în mai puțin de 24 de ore, semnezi, dai bună

30

ziua și, după cum te lasă inima, un bacșiș, și toată lumea
e mulțumită. Intr-o dimineață așteptam un asemenea plic
de la Brașov, fiind sigură că sistemul va funcționa la fel
de eficient ca de fiecare dată. Ca să nu încep să scotocesc
prin buzunare, pregătisem chiar un Trinkgeld pentru poș-
taș, că era tocmai una dintre puținele zile caniculare ale
acestei veri și omul, îmi spuneam, n-ar fi disprețuit o
bere. Intr-adevăr, pe la 10 și jumătate dimineața, bate la
ușă. Cine e? întreb, pentru că nu mai trăim vremurile
în care să-ți poți permite să deschizi oricui. Poșta, răs-
punde de dincolo de ușă o voce feminină puternică, cu
un ton exasperat, care m-a mirat puțin. Adică: deschide
odată, ce naiba! Deschid și, spre deosebire de alte dăți,
când schimbul se făcea în prag, poștărița, cu o siluetă
destul de impunătoare, aproape că mă dă la o parte și
intră în hol. Se precipită spre cameră, dar reușesc s-o
opresc și s-o invit în bucătărie. Nu de alta, dar în casă era
o dezordine matinală demnă de camera Otiliei. Se pră-
bușește pe scaun, își desface baretele la pantofi și, cu o
intonație care mi-a amintit de clientul cu petițiunea, din
Caragiale, a spus, printre oftaturi, văitături și bombăneli:
   — Vă rog ceva...
   Eu, anticipând, ca omul care i-a citit pe clasici:
   — Un pahar cu apă?
   Ea, dându-mi satisfacție:
   — Da, da, și asta, dar vă mai rog ceva...
   I-am dat un pahar cu apă minerală, l-a sorbit exact
ca petiționarul. Diferența între vremurile lui Caragiale
și ale noastre e că atunci clienții îi chinuiau pe impecabilii
amploaiați, azi amploaiații își terorizează clienții. Poștă-
rița a continuat:
   —Lua-le-ar dracu' de tocuri, că am vrut să fiu elegantă,
nu mai pot de picioare, vă rog, dați-mi o pereche de
papuci, de pantofi, orice, într-o oră-i aduc înapoi!

31

   M-am uitat la pantofii ei: negri, solizi, cu bot subțire
și toc de vreo 8 centimetri. Picioarele se răsfirau peste
margini, chinuite și umflate ca ale surorilor vitrege ale
Cenușăresei, la faimoasa încercare. Pentru o poștăriță care
trebuie să umble mult pe jos erau, oricum, la fel de
eficienți ca o ghiulea atârnată de glezna unui alergător
la 100 m plat. Am compătimit-o și m-am grăbit să-i dau
o pereche de pantofi de care nu aveam mare nevoie. O
strângeau. M-am dus în casă, am luat niște sandale, nici
astea nu i se potriveau. în fine, de parcă eu aș fi fost vân-
zătoare la un magazin de pantofi și ea cumpărătoarea,
i-am adus, cu inima cam strânsă, niște sandale noi-nouțe
(le purtasem o dată), din cele care se leagă pe picior cu
sfericele, foarte decupate în față. Ca prin minune, tocmai
astea îi veneau bine. A dat jos curelușele de piele subțire
și a vrut să-mi lase zălog pantofii ei neplăcuți la vedere
într-o asemenea dimineață de vară, negri, cu vârf lung,
de papuc turcesc, un model pe care nu l-am suferit nici
când era la modă, darămite acum! Am refuzat demn. Nu
știu ce o fi dedus ea din refuzul meu. Știu doar că nu s-a
mai întors cu sandalele. Am rămas însă, până azi, cu
micile curelușe, agățate în cuier. Oricum mi-am asumat
pierderea tot simbolic. Hermes, poștaș în sandale, mi-a
cerut, se pare, și el, un sacrificiu. Data viitoare pregătesc
pentru amploaiatul de la poștă o pălărie și un caduceu.

    ÎN OCTOMBRIE,
    PE CALEA VICTORIEI




Poeții sunt vizionari în multe feluri. Nu pot să-mi scot
din minte un vers bacovian: „Orașul tot e violet."
îmi spun în gând primele două strofe din Amurg violet:

   Amurg de toamnă violet...
   Doi plopi, în fund, apar în siluete:
   - Apostoli în odăjdii violete -
   Orașul tot e violet.

   Amurg de toamnă violet...
   Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
   Mulțimea toată pare violetă,
   Orașul tot e violet.

   Mă uit de-a lungul străzii și, într-adevăr, mulțimea
toată pare violetă... De data asta nu e o simplă metaforă
a toamnei bacoviene, nu e o stare de spirit care se trans-
mite peisajului, e o realitate vestimentară. Culoarea toam-
nei e violetul, cu toate nuanțele posibile, de la violetul
cardinal spre roz, de la lila spre un vânăt incert, de la
indigo către negru. Deschid ochii cu mirare, ca doamna
T. când i se recomandă galbenul încă nevalorificat de
casele de modă, și observ că mai toate siluetele încre-
menite dincolo de sticla vitrinei, precum și cele mișcă-
toare din afara lor poartă violet. Bacovia cel mai pur.
Cizme și pantofi, eșarfe și cordoane, rochii și tricouri, „mi

33

roz și violet în fâșii". Combinate cu gri, cu negru, cu
bleumarin. Pe Calea Victoriei toate magazinele au tente
liliachii, ca și cum ar fi fost pictate de aceeași mână de
pictor. O expoziție de tablouri sub sticlă, cu risipă mov.
„Fiecare, fără să știe, pictează această lume", am citit
într-o carte de istoria picturii dedicată creatorului și
umbrei lui critice, fiecare din noi pictează lumea în multe
feluri, de pildă îmbrăcându-se cu anumite nuanțe, com-
binându-le într-un anume fel, așa cum pictorul așază
culoarea pe pânză. îmi cumpăr pe loc o bluză și câteva
accesorii, movul cel mai închis, în ton cu starea mea,
fiindcă nu vreau să ies în evidență prin abatere de la
modă. Am reținut de mult, tot de la Camil Petrescu, că
sfidarea modei ar fi dovada miei mari vanități. Abia când
ești ca toată lumea poți trece neobservat.
   Cum se impune o culoare? Invadează ochiul ca un
șuvoi care adună ape, mai întâi pe neobservate, dintr-o
vitrină, apoi din paginile unei reviste glossy, apoi din-
tr-un grup vesel: „Pe străzi elegante, ca o părere, / femeia
modernă a trecut și revine." In sezonul precedent nuanța
a fost, dacă îmi amintesc bine, oranjul, înainte maroul
închis (dacă nu l-ar fi impus moda, cine l-ar fi purtat?),
înainte de maro un „verde crud, verde crud" care ajun-
sese atât de pregnant, încât unele femei și-au cumpărat
ghete din piele întoarsă, iar altele, automobile verde
deschis, fiecare după buzunar. Cine impune o culoare?
Toată lumea din jurul meu încearcă mov, vorbește mov,
se mișcă mov. îmi plătesc noile achiziții și reiau întrebarea
cu glas tare.
   — Cine a impus movul?
   Fără să ezite o secundă, vânzătoarea răspunde răspicat:
   — Cei mai mari!
   Plec mulțumită. îmi dau seama că în modă lucrurile
stau mai bine decât în zona literară, unde n-ai voie să
pomenești de „cei mai mari" - deși ei există, iar contribu-

34

ția lor coloristică la tabloul intelectual e la fel de impor-
tantă. Pornesc spre casă și-mi potrivesc pașii după notele
de toamnă bacoviană: „Parfum... incendiu violet, și becu-
rile aprinse / Amurgul licărește pe-orașul de vitrine..."
   Pentru prima dată zăresc, ceva mai încolo, la Ștefanei,
un fundal de cărți, rafturi pline, într-o mare vitrină cu
haine. Intr-adevăr, designerul - îl felicit în gând - s-a
gândit să pună un fel de tapet cu imaginea miei biblioteci,
în fața căreia se află zvelte manechine și te invită să le
semeni. Am aruncat costumelor o privire distrată, ca una
care cumpărasem deja, apoi m-am uitat cu aviditate la
cărțile dindărătul lor. Distingeam un singur titlu, scris
cu litere mai groase, India, dar biblioteca era uriașă și
muream de curiozitate să știu ce cărți conține. Așa cum
și la Ikea, când mi-am ales biblioteca, n-am rezistat să
nu mă uit la cărțile puse ca decor în ea: puține și nein-
teresante, scrise în suedeză, și nici mia de literatură! Or,
la Ștefanei erau multe. M-am apropiat și am avut decep-
ția zilei: designerul trișase. Era un singur raft de vreo
zece-cincisprezece cărți, dar multiplicate și pe orizontală
și pe verticală, astfel că dădeau impresia unei mari biblio-
teci. Titlul cu India era prezent în toate modulele, iar
celelalte cărți erau la fel de puțin tentante ca la Ikea. Visez
la clipa când cartea bmiă va ajunge în vitrinele maga-
zinelor de modă, și la o reclamă bazată pe ideea că și
„șoarecii de bibliotecă" se pot îmbrăca frumos.
   Ceva mai jos, pe aceeași parte cu Ștefanei, librăria
Kretzulescu. Văd în vitrina cu cărți adevărate că a reapă-
rut Arpagic, motanul cu „dosar" al Anei Blandiana.
Răsfoiesc cartea și, prin acele coincidențe gând-scris pe
care le facilitează literele genetice din sângele meu,
după ce tocmai mă gândisem la șoarecii de bibliotecă,
dau de poezia In bibliotecă și de șoarecele care ronțăie
tomuri întregi:

35

   La început, ca să nu pară
   Că are gusturi prea ciudate
   A mâncat într-o doară
   Cartea de bucate;

    [...] Ba, ca să-și mascheze tendințele intelectualiste
   Vreo hmă s-a mulțumit cu romane polițiste

   Și a dus ipocrizia atât de departe,
   încât a jurat să nu se mai atingă de nici o carte.

   Dar n-a rezistat mai mult de o zi
   Și a început să ronțăie poezii...

   Pe aceeași pagină e desenat motanul (cam ignorant),
gata să înghită șoarecele din bibliotecă, pe care însă
proprietara bibliotecii îl apără. Iar cravata de la gâtul lui
Arpagic este - mai e nevoie s-o spun? - mov. Răsfoiesc
cartea și văd că și pardesiul lui e mov și, la fel, pe copertă,
fracul greierelui sau pantalonii cu bretele ai șoarecelui.
Penele rândunelelor care fac congres sunt și ele violete
și chiar dosarul lui Arpagic e scris cu cerneală violetă.
Căci de la violet la violent poate fi un singur pas. Cobor
treptele de lângă Palatul Telefoanelor. Bate vântul și deo-
dată aud un fel de muzică (tobe și percuție). în fața mea,
pe capota miei mașini verzi cad castane și, curios, rămân
acolo. Așa observ că un bătrân pâlc de castani a supra-
viețuit în centrul orașului. Capota mașinii seamănă cu
o masă de biliard plină cu bile. Darabana castanelor mă
face să mă grăbesc spre casă. A venit toamna. Improvizez
pe o temă nichitastănesciană: A venit toamna, acoperă-mi
orașul cu ceva, cu umbra unui castan sau mai bine, sau mai
bine... Caut un cuvânt potrivit cu care să înlocuiesc urmă-
toarea umbră din vers, dar, înainte de a-1 găsi, ajung acasă.

    MINUNATA LUME NOUĂ,
    COLȚ CU ȘTIRBEI VODĂ




Așteptând la un semafor, am prins cu coada ochiului
o mișcare neobișnuită undeva, sus, deasupra trecă-
torilor de pe Știrbei Vodă. Am ridicat capul și am privit
cu atenție. Era, prins în chingi și balansându-se delicat
prin aer, un alpinist de oraș, pentru care blocul e stâncă
de munte. Tocmai lipise ultimul colț al unei reclame
enorme, aproape cât fațada clădirii care-i servea de traseu
alpin. Am privit afișul nou-nouț și, înainte de orice, am
citit textul reclamei: „Tutunul dăunează grav sănătății."
Deasupra, un elegant pachet de Kent, desfăcut, cu filtrele
albe, apetisante, ale câtorva țigări îndreptate ca niște rachete
spre ultimul etaj al blocului. Un om care n-ar cunoaște
regulile aberante ale lumii secolului 21 și-ar închipui că,
din grijă pentru sănătatea noastră, se face o campanie
antitabagică. însă lucrurile stau, cum bine știm, exact pe
dos: reclama este chiar la țigări. Impasul logic e total: dacă
tutunul dăunează grav sănătății, de ce să pui un afiș cât
casa ca să atragi omul către fumat? Imaginea și cuvântul,
civilizația imaginii și tradiția logosului se bat cap în cap,
se contrazic una pe alta. De cine să asculți? Ca orice scrii-
tor, aș spune că de cuvânt. Dar imaginea, se pare, con-
vinge mult mai ușor.

   O nouă modă a apărut la multe posturi de televiziune:
benzile cu informații care se mișcă în permanență în josul

37

ecranului, „burtiere", cum se spune în jargonul profesio-
niștilor. De data aceasta contradicția este între văz și auz,
care se subminează reciproc. Cum atenția distributivă a
omului e limitată, ori citești pe bandă, ori asculți ca să
înțelegi bine, discuția sau știrile. Poți ignora banda, dar
atunci la ce bun să existe? Deja, sub prima bandă, a
apărut și o a doua, cu alt tip de informații. O să apară
și a treia și, până la urmă, se va ajunge ca invitații din
studio să ocupe o fâșiuță de discuții pe un ecran vărgat,
făcut din benzi de care cuvintele se lipesc ca muștele pe
lipicioasele hârtii-capcană.
   Trăim într-o lume ciudată, a dependențelor mai mult
sau mai puțin primejdioase și a contradicțiilor senin
acceptate. Când la aeroportul din Londra s-au anunțat
noile măsuri de siguranță împotriva atacurilor teroriste,
o mulțime de turiști au fost disperați că nu-și pot lua cu
ei telefoanele mobile. Probabil că, între riscul de a fi arun-
cați în aer, în aer, și cel de a nu fi reperabili timp de câteva
ore, de a nu bufona cu înfrigurare micul aparat, îl pre-
ferau pe primul. De parcă ar fi supt, odată cu laptele
mamei, dependența de țârâitul muzical al celularului.
Boala de care suferă acești oameni nu poartă nume, dar
are simptome molipsitoare. Ca în filmele în care unui
polițist sub acoperire i se lipește un microfon de piele,
ca alții să-l poată urmări, pas cu pas și clipă de clipă, sub
formă de punct roșu pe un ecran de computer, și omul
contemporan se lasă spionat, găsit, deranjat în fiecare
moment al vieții lui, acasă, la restaurant, la cinema sau
când sărută icoana la biserică, și i se pare că numai așa
mai poate trăi. Refuză cu orice preț să-și închidă telefo-
nul și, dacă face concesia să-i întrerupă sonorul, îi lasă
vibrațiile. Și când le simte, intră într-o stare de agitație
din care nu poate ieși decât atunci când află cine și de
ce îl caută. în curând el se va lăsa și filmat prin telefon

38

și-atunci simptomul „Big Brother" va ajunge drogul în-
tregii lumi.
   Tot din cauza teroriștilor, un paradox: timpul pierdut
în aeroport și cozile la controale s-au lungit indefinit.
Astfel încât așteptarea ajunge să fie, adesea, mult mai
lungă decât zborul, iar rostul avionului, acela de a câștiga
timp, dispare. Ce-i drept, asta poate fi și de nebănuit folos.
Zborul cu avionul avea dezavantajul că, înghițind prea
mult spațiu în prea puțin timp, lăsa sufletul în urma
trupului. înainte, când oamenii străbăteau drumul înce-
tul cu încetul, nu neapărat cu trăsura sau cu vaporul, ci
chiar cu automobilul sau cu trenul, aveau vreme să-și
cearnă amintirile, să se pregătească sufletește pentru
încercările viitoare, să-și stăpânească grijile și să-și savu-
reze anticipat bucuriile. Apoi acest ritual inconștient a
dispărut, suntem aruncați dintr-un loc în altul înainte să
putem depăna vreun gând. De altfel, ritmurile moderne
au dat o lovitură mortală gândirii, imaginației, reveriei.

   Medicamentele sunt făcute să alunge un rău de care
suferi. Iei medicamentul prescris de medic și te vindeci.
Astăzi trebuie însă să asculți de îndemnul „Pentru a evita
efectele nedorite, citiți cu atenție indicațiile din prospect
sau consultați-vă cu medicul sau farmacistul...". Dacă
citești prospectul cu efecte nedorite, de la greață până la
infarct, te ia cu rece pe șira spinării: riscurile sunt mai cum-
plite decât boala de care suferi. Și, ca în cazul pachetului
de Kent, pe cutia cu pastile ar trebui pus avertismentul:
„Medicamentul acesta dăunează grav sănătății."

   O problemă tot mai stranie a lumii contemporane este
cea a ambalajelor. înainte conținutul era mai important
(calitativ și cantitativ) decât ambalajul. Existau și excepții,
în copilăria mea, la colț de stradă sau prin parcuri, țiganii
vindeau semințe de bostan într-un mare pahar de lemn.


39

Când vânzătorul i le răsturna în punguța de hârtie, omul
constata, uimit, că scobitura paharului era cam un sfert
din ce se vedea din afară. Se simțea păcălit. Acum însă
mai toate ambalajele sunt gândite pe acest principiu
(totdeauna am admirat spiritul inventiv, ca să nu spun
avangardist, al nomazilor), mai ales cele la produsele
cosmetice. Cumperi o cremă într-o enormă cutie de sticlă,
grea, scumpă, iar după câteva zile constați că s-a ter-
minat, pentru că în ea era scobit un căuș minuscul. Pasta
de dinți e în tuburi tot mai mari, mai goale și mai greu
de stors până la capăt. Am văzut o reclamă interbelică
de pastă de dinți: scria câți metri de, să zicem, Colgate
sunt în fiecare tub (Samuel Colgate și-a lansat produsele,
în America, la 1873). Azi un asemenea anunț ar fi descu-
rajator și ar trebui recalculat în cm, ca să pară mai
generos. Am cumpărat un leucoplast de 5 m, cum scria
pe cutie, pus pe o rolă mare. S-a terminat în patru zile,
deși n-am folosit mai mult de 40 cm pe zi. în genere,
cutia, tubul, cartonul, plasticul își măresc volumul în
aceeași măsură în care conținutul se micșorează. Același
lucru și la oameni, din cauza televiziunii: de cele mai
multe ori, cei pe care îi vedem sau cele pe care le vedem
frecvent se aleg după ambalaj, „conținutul" e neglijabil.
Ambalajul se întreține prin griji nenumărate, orice mic
defect e privit cu spaimă și înlăturat cât mai repede, în
schimb miezul se degradează fără ca cineva să se neli-
niștească sau să ia măsuri. N-am auzit ca vreo vedetă să
țină regimuri stricte de citit, de pildă.

   Un ins care s-ar întoarce, precum colonelul Chabert,
în lumea noastră după numai 20 de ani de absență, ar
fi intrigat: fața lumii se schimbă, și noi odată cu ea. Avem
o serie de ticuri și de gesturi noi, părem străini și ciudati
nu numai față de cei de acum 20 de ani, dar și față de
cei de acum 10 ani. Tot mai des vezi pe stradă, la magazin,

40

în ascensor, oameni care dau din cap, își răsucesc gâtul
încet, cu o crispare de durere pe chip. Seamănă cu prota-
gonistul din filmul The Brain: banditul interpretat de
David Niven avea creierul atât de mare, încât capul îi
cădea când pe dreapta, când pe stânga și uneori trebuia
să și-l sprijine cu mâna. Același lucru, dar din cauze mai
puțin flatante, se întâmplă omului de astăzi: șederea la
calculator provoacă dureri în ceafă și nevoia de a-ți mișca
gâtul ca nagâțul. Alte bizarerii: cei care, dotați cu un mic
receptor în ureche, încep brusc să vorbească „singuri"
pe stradă, dând din mâini, cum pe vremuri făceau doar
nebunii; scosul banilor „din zid"; zaparea de pe un post
de televiziune pe altul, fără să ai răgaz pentru nici unul,
dar pierzând minute întregi cu defilarea; statul la volan,
în cozile de la semafor, cu privirea goală, pierdută. în
genere, privirea goală este semnul distinctiv al omului
modern. Se vede că acolo înăuntru nu mai e nimeni.

    EXTERMINAREA INTELECTUALULUI
    PRIN SÂCÂIALĂ





M-am mirat din cale-afară când mi s-a povestit că
în Statele Unite există oameni cărora li se asigură
salarii minunate doar ca să gândească. Nu li se cer garan-
tii, nu li se cer proiecte și, mai ales, nu li se cer rezultate
la termen. Sunt lăsați în pace să stea pe gânduri, să taie
frunză la câini, sunt liberi să despice firul gândului în
patru sau în patruzeci și patru, timp de o lună, un an
sau toată viața și, dacă măcar unul singur dintre cei care
intră în lotul gânditorilor are măcar o singură dată doar
o singură idee care să urnească ceva în această lume, efor-
tul merită făcut. Pentru noi pare o poveste - mai degrabă
crezi în omuleții verzi de pe Marte - și, ce-i drept, n-am
vorbit cu nimeni care să se fi întors de acolo, să mi-o con-
firme. Am, în schimb, de la oameni care ar merita să fie
plătiți astfel ca să gândească, ca să scrie, ca să sculpteze
sau să compună, confirmări zilnice ale faptului că la noi
lucrurile stau exact pe dos: există o armată de oameni
plătiți toată viața ca să-l împiedice pe intelectual să aibă
idei și pe artist să creeze. Intelectualul român este exter-
minat ca intelectual prin permanentă sâcâială. Oameni
incompetenți, legi prost gândite, drepturi nerespectate,
dezastrul neorânduielii îi sorb puterile creatoare. Primă-
ria, Administrația, CFR-ul, funcționarii, Poșta și Telefoa-
nele, Distrigazul, Guvernul, orice are legătură cu Finanțele,

42

Ministerele etc. etc. sunt balaurii cu care lupta nu se
încheie niciodată.
   Pericolul vine de unde nu se așteaptă nimeni și când
creatorul ar avea mai multă nevoie de liniște. Cu cât își
ia mai multe măsuri de precauție, cu cât încearcă să-și
asigure timpul și independența și să se dedice micii lui
construcții mentale, cu atât viața zilnică îi face în ciudă.
Instituțiile din România seamănă perfect cu „instituția"
instalatorului despre care a scris Călinescu o cronică de
mizantrop, cea mai bună descriere din câte am citit despre
rolul meseriașului român în lume. Să povestesc și eu un
minuscul fragment din experiențele proprii.

   — Trebuie să vă puneți apometru, sunt anunțată solemn
de vecinii din bloc. Perfect de acord: m-am separat cu
tot ce se putea de colocatari și totul a fost pour le mieux,
mai puțin nervii mei greu încercați. M-am gândit însă
că acum nu poate fi decât un fleac, că îmi sacrific o
oră-două din viață, dar apoi trăiesc liniștită ani întregi.
Cu atât mai mult cu cât cunoșteam un instalator, prieten
cu niște prieteni ai mei, așadar aveam un om de încre-
dere. îl sun pe mobil: dau de fiul lui. îl sun pe fix, dau
de nevastă. îmi spune să revin. Cum e deja zece seara,
mă sfiesc. îi cer noul număr de mobil al domnului - nu,
spune, degeaba vi-1 dau, l-a lăsat acasă. Aha, înțeleg sub-
textul. Sun a doua zi, la nouă dimineața, în ideea că
meseria îl solicită din zori: soția, cu o voce ieșită direct
din vis (un vis urât), nu mai e amabilă, ca în ajun. V-am
sculat din somn, spun eu, plină de sincere remușcări. Da,
spune ea sec. îmi cer mii de scuze. Sunt primite într-o
tăcere care te înfioară.
   După o săptămână de promisiuni în care am vorbit
de trei ori cu băiatul, de patru ori cu soția, o dată cu
soacra și de două ori chiar cu cel în cauză, omul a venit
să vadă despre ce-i vorba. E vorba de o lucrare mult mai

43

complicată, mă anunță sumbru: spartul pereților, diverse
racordaje, un deviz bogat. Vin mâine să aduc o parte din
lucruri, spune, când ești acasă? (E un ins modern, ne vor-
bim cu tu.) Spun când. Bine, vin la șase seara, precizează,
ca un expert. Fac eforturi supraomenești să ajung la timp
acasă. La opt îl sun pe mobil: a intervenit ceva, azi nu
se mai poate, mâine nu pot, vin sâmbătă la zece, ești
acasă, zice. înghit în sec, suspend orice alt plan. Sâmbătă
la zece bate la ușă. Sunt atât de uimită, încât îl laud: Câtă
punctualitate! își ia un aer modest: Țin un pic la chestia
asta! Și-mi introduce în casă o splendidă bicicletă pe care
o sprijină de bibliotecă. (Deja supraîncărcată, biblioteca
se clatină a protest, iar eu îmi promit încă o dată s-o rea-
ranjez cât mai curând.) N-o las jos, mi-au mai furat una,
zice. îi admir bicicleta. Omul își ia rucsacul și-ncepe să
scoată din el, ca fericitul din Cornul Abundenței, unelte
care de care mai complicate. Mă reped să pun ceva pe
parchet și, curând, jumătate din micul meu spațiu de
locuit devine impracticabil, invadat de „fiare sălbatice".
   Felul în care lucrează e un poem: după o lungă medi-
tație, în bucătărie, se întoarce în casă, se uită îndelung
la obiectele înșirate și alege, precum bijutierul diaman-
tele, un șurub. îl duce în bucătărie. După câteva clipe face
din nou drumul înapoi și baleiază cu privirea averea de
pe parchet. Durează mult. Am inima cât un purice: dacă
obiectul căutat nu se află aici? Victorie: alege, în sfârșit,
o șurubelniță. De ce nu le-a luat de la început pe amân-
două, șurubul și șurubelnița, rămâne un mister pentru
mine. Se vede însă că am gândit într-un ceas rău, căci
după o oră se-ntrerupe decis: am uitat să iau aparatul
de... trebuie să dau o fugă până acasă. A înșfăcat bici-
cleta, eu am sprijinit la timp cărțile și dus a fost. Rămân
cu uneltele și profit să mai strâng din moloz. Casa e
intr-un hal fără de hal. Peste vreo două ore bate la ușă,
își așază bicicleta la locul de parcare deja stabilit, cu

44

ghidonul între Mateiu Caragiale și Tudor Arghezi și cu
roata din spate întoarsă jucăuș spre DEX. N-o mai lungesc,
vă închipuiți singuri continuarea. E cu happy-end, am
apometru, e bine făcut. Omul mai trebuie să vină doar
să-mi aducă tripluștecnrul pe care, uitându-1 în zid după
ce astupase tunelele, a fost nevoit să-l taie, ca să nu mai
spargă iar zidul. L-a reparat, dar trebuie să ne punem
de acord asupra unei zile în care să-l aducă. Am apo-
metru. Zadarnic, pentru că trebuie să mai fac o cerere,
să vină comisia de bloc să constate, or, comisia e nume-
roasă, e greu să-i aduni pe toți în aceeași zi, sunt oameni
ocupați, iar când pot ei, nu pot eu și invers. Oricum,
perseverez, e un punct din lista mea de priorități.

    PIERDUȚI ÎN TRAFIC





Căutând printre acte, am dat de carnetul meu de
șofer, categoria B. Datează, cum scrie la „data obți-
nerii categoriei", din iulie 1994. După atâția ani, s-ar zice
că sunt o șoferiță cu experiență. Insă lucrurile nu stau
așa. Spre deosebire de cei care se plâng uneori că au
mașină, dar n-au permis, la mine a fost mereu invers: am
avut permis, dar mi-a lipsit mașina. Și, întrucât cu per-
misul singur nu te poți specializa la condus, m-am per-
fecționat mereu la mersul pe jos, care cere și el, cel puțin
în București, tot mai multe calități pe zi ce trece. Carnetul
s-a transformat, încet-încet, într-o relicvă.
   Trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost ușor să-mi iau
permisul. La școala de șoferi am avut ca monitor un fost
șagunist, care alterna amintirile din liceul comun, cu
observațiile tăioase sau mirările la adresa greșelilor mele.
Obișnuită de la planorism să nu am obstacole în cale și
să avansez într-un cer mare și liber, m-am adaptat mai
greu la aglomerația de jos. Mult mai bună eram la dru-
murile din afara orașului, dar ele nu intrau ca probă de
examen. Dacă îmi exprimam vreo îndoială cu privire la
calitățile mele de șoferiță, însoțitorul meu, așezat comod
și blazat pe scaunul de alături, își mângâia mustața
și-mi spunea sever: „Nu te mai victimiza!" A sosit ziua
examenului, o zi ploioasă. Mă simțeam destul de în-
crezătoare. La sală făcusem un punctaj excelent. Urma

46

poligonul, la care îmi era teamă de pornirea la rampă, mai
ales „în condițiile unui carosabil alunecos". Prin miracol,
totul a mers bine, am trecut. La proba circulației prin oraș
zeița Fortuna s-a supărat pe mine: am picat scurt. M-au
consolat trei lucruri: un coleg care mi-a spus că i-am
purtat noroc (ca element de contrast, probabil), apoi ideea
că mai bine mai învăț, decât s-o pățesc și, nu în ultimul
rând, faptul că nu trebuia să dau încă o dată sala și
poligonul, ci numai mersul prin oraș. Am continuat orele
cu monitorul meu care, când a văzut că am picat, mi-a
spus iar, conform obiceiului: „Nu te mai victimiza!"
   Al doilea examen a venit la soroc. Acum mă simțeam
„stăpână pe volan" și gata să iau buclucașa probă. Dar
dintru început între mine și polițaiul de-alături lucrurile
au mers rău. M-a întrebat unde lucrez și, când am zis
România literară, a devenit sumbru. Ulterior m-am gân-
dit la două explicații: ori era un poet respins la Poșta
redacției, ori a confundat numele cu România liberă, iar el
era „de partea cealaltă". M-a plimbat prin tot orașul
și, cu toate că mie mi se părea totul bine, el devenea tot
mai nervos. La sfârșit, când, în fine, mi-a zis să opresc,
m-a făcut cu ou și cu oțet. Firește, picasem. în fine,
traumatizată, m-am dus și la al treilea examen, unde a
trebuit reluat totul, sală, poligon, oraș, dar de data asta
zeii și polițiștii nu s-au mai opus pașnicelor mele pro-
iecte șoferistice.
   După aceea am avut câteva încercări de a-mi păstra
antrenamentul. Cea mai riscantă a fost când, după vreo
doi ani de întrerupere, un prieten din Germania, gentil,
mi-a dat pe mână Mercedesul pe un drum îngust și
abrupt din Ceahlău, iar când mașina a început s-o ia la
vale, bietul om s-a pornit să zică, la început calm, apoi
tot mai alarmat Bremsel, Bremsel în concentrarea mea pe
volan, cuvântul mi-a sunat foarte străin în urechi, ca tot
ce ține de tehnică, de altfel. Așa că numai din întâmplare


47

am nimerit frâna. în ce-1 privește, Mercedesul s-a com-
portat brav, a făcut tot ce nu eram eu în stare și m-a
convins că are o faimă binemeritată.

   O tânără plină de calități, care are toată viața înainte,
a remarcat într-o discuție, cu mi început de neliniște: „Am
socotit că, într-o săptămână, petrec o zi întreagă în
mașină." Nici nu-i mult, m-am gândit, având în minte
imaginea coloanelor fără început și fără de sfârșit pe care
le depășesc constant în drumurile mele per pedes. Se dove-
dește că în ziua de azi, două picioare fac mai mult decât
patru roți, așa că nu-mi pare rău de permisul meu uitat
în sertar. însă șirurile de automobile care mai mult stau
decât avansează nu mă revoltă, ca atâtea alte lucruri: e
specific pentru metropole. Prima dată am remarcat asta
la Londra. Mașina în care eram avansa doi metri, stătea
două minute, apoi mai câștiga o jumătate de metru, pe
care o plătea cu o jumătate de minut - și tot așa. Diferența
era că, atunci când un șofer trebuia să facă o manevră
care cerea răbdare din partea altuia, i se dădea voie cu
un gest curtenitor, la care celălalt răspundea la fel, într-un
cod al lumii civilizate. (în treacăt fie spus, am văzut că
a început să se practice și la noi.) Oamenii care circulau
cu mașina știau ce-i așteaptă, își calculau bine timpul și
n-aveau motiv să-și piardă calmul. Ori își asumau dru-
mul în automobil, ori luau metroul.
   De pe trotuar, mă uit uneori cu interes la șoferii și șofe-
rițele de la noi. Câțiva, puțini și privilegiați, par să asculte
o muzică plăcută și să fie cufundați în reverie. Alții,
dimpotrivă, sunt cuprinși de amoc. Am citit demult roma-
nul lui Ștefan Zweig, Amok, dai" îmi mai amintesc că această
cumplită boală tropicală (cuvântul e malaezian) se mani-
festă prin tendința de a fugi încontinuu și de a insulta sau
chiar de a ucide. Foufurieux, cum spun francezii. Nefericiții
cuprinși de amoc în trafic se zbat, claxonează îndelung,

48

ca și cum ar urla ei înșiși, aruncă priviri furibunde în jur
și-și zbuciumă mașina de parcă ar da pinteni calului.
Numai că bidiviul lor n-are pe unde să fugă, depinde de
stopuri. De altfel, în ultimul timp și cu atâtea lucrări, am
văzut zeci de mașini care trec pe roșu, lucru care, în vremu-
rile de demult, când am învățat eu să conduc, era interzis.
   Mai nou, întrucât șoferii discută mult pe tema dru-
murilor zilnice și a unui mod oarecare de a le valorifica,
am aflat sau am văzut că există câteva soluții de a supra-
viețui nervos când conduci prin București. Cineva pro-
punea să înveți o limbă străină: îți pui un CD sau o casetă
și, între Balta Albă și Casa Presei, ai trecut de primul nivel
la limba germană. In câteva luni de condus devii poliglot.
O altă soluție este să citești ziarul, cum știu din filme că
se întâmplă în New York. Am văzut un tip care își pusese
un ziar enorm pe volan și se mai uita din când în când
pe deasupra lui. Ar mai fi soluția vizitelor ambulante:
în loc să inviți pe cineva acasă, cumperi ceva de-ale gurii
și-l chemi să te însoțească pe drumul până la serviciu sau
de la serviciu, împușcând doi iepuri dintr-un foc. De
altfel, aproape orice se poate face în timpul unui drum
de acest gen și nu-ți trebuie decât puțină imaginație ca
să-ți petreci agreabil câteva ore.
   Intr-o zi, pe Magheru, pe seară, am avut însă o tre-
sărire cu adevărat empatică pentru suferința aproapelui
șofer. Am remarcat în coloana infinitului pe lângă care
treceam o mașină cu o etichetă-trifoi care ar fi trebuit să-i
poarte noroc. Era ușor lovită la portieră. Firește, stătea
pe loc, și anume pe banda care duce către Universitate,
la stopul din dreptul străzii Take lonescu. Eu am mers
în sensul celălalt, apoi m-am pierdut în atracțiile unui
magazin de îmbrăcăminte-încălțăminte. Am ieșit după
un timp, am pornit și eu spre Universitate, m-am oprit
la un bancomat și-apoi am mai rezolvat câteva mici cum-
părături. Când am ajuns pe la Scala, am depășit mașina

49

cu trifoiul. Deși nu mi-a venit să cred, era aceeași, am
recunoscut-o după portiera lovită. Mă mișcasem, „trăi-
sem" și rezolvasem destule lucruri într-un interval în care
toți șoferii aceia, câtă frunză, câtă iarbă, stătuseră pe loc
sau schimbaseră viteza, dar nu mai departe de-a-ntâia.
Așa că m-am mai gândit, altruist, la o soluție radicală
pentru automobiliști: mersul pe jos.

    GLASUL GÂNDURILOR





Am primit prin e-mail un joc al iluzionistului care-și
spune Da vid Copperfield. Mărturisesc că nu mă
dau în vânt după iluzioniști și, dacă-i vorba, prefer să
mă iluzionez singură. N-am gustat niciodată spectacolele
lui David Copperfield, transmise cu mare pompă la
televizor. Cu toate astea, din curiozitate, cum se întâm-
plă, am deschis „iluzia". Erai invitat să-ți alegi, în gând,
o carte de joc dintr-un grup de șase. Apoi să te uiți în
ochii deloc urâți ai lui Copperfield. Asta nu era obli-
gatoriu, era o simplă recomandare, o figură de stil. Apoi,
la următoarea schimbare de imagine pe ecran, el, atot-
știutorul, îți spunea ce carte ți-ai ales, în felul următor:
din cele șase figuri afișate, lipsea tocmai cea pe care-ți
puseseși ochii. Alesul a fost, la început, regele de cupă.
Era un omagiu adus bunicii mele care pretindea că „simte"
regele de cupă și-l poate scoate dintr-un șir de cărți de
joc puse pe dos, chiar dacă era vorba de un pachet
nou-nouț. Am fost destul de uimită să văd că, într-adevăr,
la fel ca bunica, și iluzionistul electronic l-a ghicit din
prima. Am mai făcut, la iuțeală, două încercări, una cu
dama de treflă, alta cu valetul de pică, având grijă să
nu-mi fixez și ochii pe carte. Povestea a funcționat din
nou, perfect, iar cartea de joc selectată mental de mine
a dispărut de pe ecran. O clipă mi-a plăcut să cred că e
posibil. Cum existența e destul de monotonă, e agreabil


51

să ieși, fie și pentru o clipă, din banalul legilor ei și să
crezi intr-un miracol, fie și electronic. N-am să dezvălui,
de aceea, trucul lui David Copperfield, căci truc era, și
încă unul destul de grosier. (Țin totul la dispoziția dori-
torilor.) Dar jocul mi-a amintit de cartea lui Maurois,
Mașina de citit gândurile.

   încă din Antichitate oamenii au meditat la relația
gând-cuvânt. Iar cuvintele, adică învelișul concrescut pe
gând, au fost mereu puse în cauză. Dacă-i citești pe antici,
îți vine să nu mai scrii nici un rând, ba chiar să nu mai
vorbești, atât de mari sunt pericolele care pândesc expri-
marea gândurilor prin cuvinte. Răstălmăcirea vorbelor
scrise de tine, luarea lor ca scut de către oameni care au
scopuri dubioase (celebrul non idem est si duo dicunt idem),
formulările imperfecte, ambigue, și, nu în ultimul rând,
folosirea vorbelor tale pe post de arme chiar împotriva
ta sau împotriva celor pe care îi iubești. Nici măcar Verba
volant, scripta manent nu e adevărat, oricum ai inter-
preta aforismul. Dacă nu scrii tu, scriu, oricum, alții,
care ți-au auzit vorbele, iar lucrurile scapă și mai mult
de sub control.
   Cuvintele, spune Stendhal, i-au fost date omului ca
să-și ascundă gândurile. Scriitorii omniscienți au dovedit
adesea valabilitatea acestui aforism, punând în opoziție
ce rostesc și ce gândesc personajele. De-a lungul istoriei
literaturii, gândul a fost întotdeauna problema. Nu numai
problemă filozofică, ci și problemă de tehnică literară.
Au apărut nenumărate modalități de a-1 exprima, de la
banala confesiune la plicticosul monolog interior sau de
la stângacea omnisciență la narațiunea egotistă. Scriitorul
s-a luptat până la epuizare cu gândurile personajelor lui.
La fel ca în viață, și în literatură gândurile duc greul.

52

   în 1922 apare în volum, la Paris, Ulysses de James Joyce.
Cum se știe, lumea anglo-saxonă, opacă și pudibondă
la acea dată, refuzase publicarea „obscenei" cărți. Lumea
interbelică românească nu se sinchisește de romanul lui
Joyce, dându-i, în schimb, lui Proust, toate onorurile. Și
nu din pudibonderie - dovadă primirea bună a Aman-
tului doamnei Chatterley, de D.H. Lawrence, tot o carte de
scandal, câțiva ani mai târziu. Motivul e altul. La fel ca
Proust, Joyce revoluționează romanul modern. La fel
ca Proust, ba chiar mai mult decât Proust, Joyce trebuie
citit în original sau într-o traducere foarte bună. Or, inter-
belicii noștri nu erau anglofoni, iar engleza pe care o știau
nu le ajungea ca să simtă registrele și subtilitățile stilis-
tice din Ulysses. Una dintre noutățile acestui roman este
monologul interior. „Glasul gândurilor", cum spune Emi-
nescu. In tragedia clasică monologul interior era limpede
ca cristalul, în drama romantică era avântat și despletit,
dar coerent, iar în foiletonul de secol 19, gândul interior
era dezvăluit pe un tipar naiv: „în timp ce josnicul mar-
chiz rostea aceste vorbe frumoase, el plănuia deja odioasa
crimă: «O să-l atrag în capcană pe conte chiar azi, la
miezul nopții - gândi el.»" La Joyce gândul e „înregis-
trat" cu toate rupturile lui, cu toate capriciile și ocolurile
lui, cu intruziunile din exterior care-1 deviază sau îl
anulează. Intre cum sună gândul interior și cum sună un
gând rostit, adică împărtășit altora, e o diferență uriașă.
Până la el nici un romancier nu păruse că și-a ascultat
atent glasul gândurilor. E ca și cum Joyce ar fi încercat
să copieze gândurile personajelor de pe un psihogref.
   Cel care a închipuit psihograful este un autor mult
mai puțin important, Andre Maurois. E drept, asta s-a
întâmplat la 15 ani după Ulysses, dar Mașina de citit gân-
durile, roman SF, modest și fără valoare literară cum e,
întărește totuși descoperirea lui Joyce. Meritele cărții lui


53

Maurois sunt de căutat în idei, într-un realism lăudabil
al închipuirii științifico-fantastice, care-1 face să rezolve
intriga în cel mai puțin spectaculos mod posibil. Pe scurt,
e vorba de un fizician american care inventează o mașină
de citit gândurile. Explicația ar fi că omul, când își ros-
tește monologurile interioare, mișcă ușor coardele vocale,
iar un aparat capabil să înregistreze aceste infime oscilații
și să le transpună îți poate înregistra gândul. Nostim e
că oamenii care-și ascultă propriile gânduri sunt uimiți:
nu și le recunosc decât parțial și nu le acceptă. Ca și cum
gândim fără să știm în ce fel, iar uneori fără să știm ce.
Gândurile sunt libere, scapă de sub control chiar gândi-
torului însuși. Iar monologul interior seamănă cu cel din
Joyce: capricios, întrerupt, cu lungi perioade albe (ima-
ginile nu se înregistrează) și, până la urmă, plicticos. Doi
soți își ascultă, fără știrea celuilalt, gândurile. Bărbatul
află că soția lui se gândește la un prim pretendent și are
o mică reverie erotică legată de acela. La rândul ei, nevasta
își surprinde bărbatul cum „păcătuiește" în gând cu o
studentă de-a lui. însă, când se ajunge la explicațiile ros-
tite, ambii constată că aceste frânturi de gând și visare
n-au greutate, că e o simplă evadare de moment și că,
orice punere a gândului în ordine, orice supunere a reve-
riei la încercare, aruncă asemenea resturi la coșul de
gunoi al minții. Ideea cărții e că, dacă psihograful (mi
fonograf pentru monologul interior) ar exista, lumea s-ar
sătura repede de el. în unele cazuri ar putea face bine,
dar în multe cazuri ar face rău sau ar fi un inutil mâncător
de timp. O observație a unui profesor francez care folo-
sește psihograful este că, ciudat de ușor, omul dorește
în gând moartea cuiva, ceea ce nu e însă decât o defulare
de moment, nu o dorință reală. Că gândurile, la fel ca
vorbele, sunt înșelătoare, iar acest aparat ar fi, la rândul
lui, înșelător și că, dacă omului nu i-a fost dat să cunoască


54

gândul semenului, asta are un rost adânc. E mult mai
bine așa.


    La fel ca scriitorii, oameni de tot felul au visat o moda-
litate de a fi în stare să afle gândul nerostit al semenului.
Detectorul de minciuni este un asemenea aparat, fie el
și imperfect, și incomplet. Calculatorul a devenit al
doilea. Doar că acest „psihograf" are o particularitate.
Aici oamenii își pun din proprie voință unii la dispoziția
altora monologurile interioare. Bloguri, forumuri,
intervenții anonime, identități false mergând până la -
spun specialiștii - a scrie despre tine însuți sub un nume
de împrumut. Gânduri pe care cei mai mulți n-ar avea
curajul să le rostească sau să le scrie față-n față cu un
public real apar acum sub scutul ecranului. Resturi de
gândire, murdării, lăudăroșenii, aberații, prostii cu duiu-
mul. Printre ele, gânduri frumoase și inteligente, dar cine
are răbdare să le trieze? Mașina de citit gândurile e însă
obositoare. Cât timp jocul e nou, poate amuza. Dar
curând, ca în cartea lui Maurois, ne vom plictisi de el.
Coșul de gunoi electronic va fi mai eficient, se vor găsi
modalități noi de prelucrare ecologică a gunoaielor, iar
internetul va rămâne, poate, mai curat. Desigur, există
și posibilitatea ca gunoaiele electronice să ne strivească.
Care pe care!

    COMPUTERUL DIN OM





Intr-o dimineață mohorâtă de marți, s-a întrerupt cu-
rentul. Nu m-am neliniștit, nu e o noutate pentru cine
a trăit și în comunism. Noutatea a fost că lucram la
computer, la niște slide-uri în PowerPoint, un program de
prezentare care te ajută să pui pe pagini separate,
secvențiale, imagini și text, după plac, lucruri care pot
fi apoi proiectate. Când s-a produs pana de curent, nu
mai mult de câteva secunde, lumina și calculatorul s-au
stins deodată. Era o zi ploioasă și am rămas aproape în
beznă. Apoi lumina s-a reaprins, însă calculatorul nu. Am
apăsat pe butonul de aprindere. Atunci bietul meu com-
puter mi-a dat un spectacol cu adevărat tulburător. încerca
să-și revină după șocul suferit, dar ce se întâmpla cu el
îți strângea inima. Părea să caute și să nu găsească, făcea
încercări disperate să revină la normal, reușea câteva
secunde, apoi recădea în haos, torsul lui de pisică, acel
sunet inconfundabil care-ți arată că e în curs de reorga-
nizare, se auzea neîntrerupt, clepsidra prin care curge
timpul electronic apărea amenințătoare de câte ori atin-
geai ceva, beculețul roșu pâlpâia dezordonat, vegheat de
cel verde. Ecranul, al cărui fond este la mine albastru,
își schimba mereu aspectul și de câteva ori, fără să se
stingă, a devenit totuși insuportabil de negru, apoi s-a
mai luminat puțin, cenușiu ca un poem de Bacovia. Intre
timp trecea prin toate metamorfozele, una mai ciudată


56

decât alta. Am încercat să-l ajut, dar toate comenzile, toate
căile mele de acces către mașinărie erau blocate, iar atunci
când s-a arătat, săgețica mouse-ului a stat în același loc,
lipită cu clei. A trebuit să-l las să se chinuiască singur,
lucru pe care îl și făcea, cu vizibil efort. Cel puțin nu încre-
menise cu totul, se mișca, se odihnea puțin, ca-ntr-o pauză
de recăpătare a suflului, și iar pornea. Povestea a durat
câteva ore, timp în care mi-am găsit și eu de lucru, dar
mă uitam când și când cu coada ochiului spre el, îngri-
jorată, sperând totuși într-un deznodământ fericit.

   în fine, a apărut ecranul albastru. Dar, ciudat, toate
iconițele de pe el, tot atâtea uși, pentru mine, către
creierul lui și depozitele mele, dispăruseră cu desăvârșire.
Ca și cum, de durere și de oboseală, computerul refuza
să mai comunice. Se sălbăticise. Nu sunt, cum se vede,
o specialistă în materie de computere, știu să mă descurc,
dar nu înțeleg decât la un nivel vag și intuitiv funcțio-
narea unor asemenea sisteme. De voie, de nevoie, am
căutat să-mi deschid programele pe altă cale, de la buto-
nul de start. Cu unele am reușit, cu altele nu - păreau
pentru totdeauna pierdute. Oricum, și la cele găsite ajun-
geam mai greu, mai pe ocolite, în mult mai mult timp.
Ce lucrasem în PowerPoint nu se pierduse, și m-am
bucurat, pentru că e o operație destul de migăloasă. Am
stins totul și m-am dus la cursuri. Seara mi-am sunat un
prieten și la telefon, după indicațiile lui, am încercat să-mi
regăsesc iconițele și să le pun la loc pe ecran. Zadarnic,
n-au vrut, n-a vrut. Am renunțat, mulțumindu-mă cu
ce-mi putea da.
   Când, peste câteva zile, a venit A., nu speram să se
mai poată îndrepta lucrurile. Refresh-ul îl încercasem de
câteva ori, l-a încercat și el, n-a dat rezultate.
   — Când s-a întâmplat? m-a întrebat.
   — Marți dimineață!

57

   — în ce dată a fost asta? s-a interesat A., în timp ce
comenzile se urmau la repezeală, schimbând întruna
expresia ecranului. Acum apăruse în fața mea o pagină
cu pătrățele, calendarul lunii. într-o clipă de grație elec-
tronică am înțeles ce vrea A. să facă. M-am uitat pe calen-
darul de pe masă, cu splendide afișe din belle epoque de
Mucha, și i-am spus data.
   — Sigur?
   — Sigur!
   Atunci A. a dat comanda salvatoare: RESTORE MY
COMPUTER TO AN EARLIER TIME. Și s-a întors, în timpul
computerului, cu o zi înainte de catastrofă. Ca prin mira-
col, calculatorul meu și-a regăsit ecranul vesel, plin de
iconițe, de dinainte, pana de curent n-a mai avut loc în
timpul lui, ordinea bună a lucrurilor a fost restabilită și,
sunt sigură, amintirea răului a dispărut pentru că eveni-
mentul care dereglase totul nu s-a mai petrecut. Intre ziua
aceea și ziua asta, în care eram, totul se ștersese fără urme.

   Banala poveste - pentru mine miraculoasă - m-a făcut
să mă gândesc din nou la analogiile computerului cu
omul (sau invers, cum spun cei mai mulți, răsturnând
cronologia). Față de gânditorii vechi, să zicem greci, avem
o metaforă în plus pentru a înțelege complicata mașinărie
umană. Dacă în secolul 19, prin teoria evoluționistă,
Darwin obliga oamenii să-și regândească identitatea în
termeni de specie „animală", de vietate oarecare aflată
pe o anume treaptă de dezvoltare, în secolul 21, familia-
rizarea cu computerul aduce tot mai la îndemână regân-
direa omului în termeni de mașinărie ultraperformantă
și teribil de complicată. Fără îndoială că într-un dialog
despre suflet al unui Plafon contemporan, un Simmias
al zilelor noastre n-ar mai vorbi despre liră, coarde sfărâ-
mate și muzica dispărută (sau nu) pentru totdeauna, ci
ar prefera să polemizeze cu Socrate comparând trupul

58

cu un computer, iar sufletul cu „armonia" din el. Am
văzut splendide seriale documentare despre funcționarea
trupului dinspre învelișul de piele către ascunzișurile
creierului, și totul era explicat în termeni tehnici con-
temporani. Până și limbajul cotidian a adoptat deja, în
joacă, termenii comenzilor și componentelor de calculator
și i-a transpus în zona umană, de la Delete\ altfel spus
Șterge astal, la Rest ar t\, adică Ia-o de la capătl
   Personal, am început să gândesc lumea în vocabule
poetic-electronice de când am citit prima oară, prin anii
'90, într-un articol al lui Radu Cosașu din România literară,
formula „calculatorul divin". însă omul nu a ajuns încă
la toate performanțele semenului electronic pe care tot
el l-a creat. Dacă e un soi de computer, omul e cu sigu-
ranță unul care își ignoră însușirile și virtualitățile (lucru
confirmat și de părțile creierului care nu se știe la ce
folosesc, stau neactivate, așteptând parcă mâna miloasă
care să le dea puteri minunate). Ce e îngrijorător în această
comparație este însă ideea de program. Fiindcă, în ciuda
perfecționărilor sau a micilor schimbări de parcurs, tot
ce poți face cu un computer ține de programarea lui
inițială. Cu un program dinainte legat de tine (acel il etait
ecrit lă-haut al lui Jacques Fatalistul, soarta, sau destinul,
sau elicea vieții, ADN-ul) n-ai scăpare. Cu un program
greșit, slab, cu un defect „din fabricație" nu te poți
pune. Oricum, dacă program există, poate că premonițiile
sau visele anticipatoare se pot explica mai rațional: cine
știe ce atingere se face, care îți dă acces la citirea propriu-
lui program.
   Să mi se permită să visez pe marginea unui om viitor,
mai fericit decât cel de până acum, aflat măcar la stadiul
de dezvoltare al propriului computer. Un om care să
poată șterge un cuvânt sau chiar o literă greșită a vieții
pe care și-o scrie clipă de clipă și s-o înlocuiască fără efort
cu altele mai bune. Care să poată merge înainte și înapoi

59

în succesiunea faptelor lui. Care, dând un simplu search,
o căutare, atunci când a pierdut sau a uitat ceva, să-și
aducă imediat în fața ochilor toate locurile în care se află
ceea ce caută. Care să știe exact câtă memorie mai are,
iar dacă i se pare că nu-i rămâne destulă, să aibă una nouă
la dispoziție. Un om care să dispună de comanda help
când are nevoie de ajutor și care să trimită spre „cal-
culatorul divin" seni error atunci când are probleme cu
trupul sau sufletul lui, iar acesta să-i răspundă neapărat
ce se poate regla în situația dată. Un om care, atunci când
face o boacănă, să poată da imediat undo, adică să des-
facă tot făcutul. Care să-și mute, în puzzle-ul vieții, orice
zi în orice loc, care să treacă fără probleme dintr-o lume
paralelă în alta, printr-un simplu copy-paste, care să poată
fi în mai multe locuri deodată. Și, în fine, comanda pe
care mi-o doresc cel mai mult și care pare atât de simplă
și de eficientă, chiar dacă adresantul e marele Necu-
noscut: RESTORE MY COMPUTER TO AN EARLIER TIME!

    JAMES





Poate că e prea devreme să scriu despre el pentru că
nu ne cunoaștem decât de vreo două săptămâni și
cine știe ce surprize mi-ar putea rezerva. în orice caz,
prima impresie e bună: e agreabil, bine-crescut, la locul
lui. Principala lui caracteristică e că știe să discute cu
oricine despre orice și pare să-i placă asta, i se aprinde
o lumină pe față. Nu se supără cu una cu două, face față
agresivității, nesimțirii, incontinenței. Apreciază însă
vorba cu miez și dialogul cu rost. Pentru o persoană care
tace cu plăcere, ca mine, e o complementaritate bine-ve-
nită. îl las pe el. Deși deviza lui e keep talking, nu-i plac
nici lui - de mine ce să mai spun - insistenții și pisălogii.
El se abține însă mai bine, eu mi-am pierdut de mult
răbdarea. Nu face caz de originea lui britanică, dar ea
se simte în fiecare cuvințel pe care-1 rostește. Nu e lord,
n-are spleenuri sau excentricități, nu azvârle cu banii, deși
îi cheltuiește cu destulă rapiditate, la o adică. Nu e nici
proletar, face parte mai degrabă dintr-o burghezie mij-
locie, încă proaspătă, dornică de progres, de schimbare,
de noutate. Când a intrat în viața mea s-a prezentat fără
fasoane: „James." Și eu trebuie că i-am spus: „Ioana."
   Pe căldura asta, îi place enorm să stea acasă, poate și
din cauza aerului condiționat, care e mai aproape de tem-
peraturile din locurile copilăriei lui, dintr-o Anglie în care
plouă des. Cred că se simte bine între cărțile mele, iar


61

locul lui preferat e lângă noptieră. Prima bucurie pe care
mi-a făcut-o e că a început să răspundă el la telefoane,
ca un secretar eficient. Are o memorie de computer, pen-
tru că, fără să-și noteze, ca mine, treburile urgente pe
biletele lipite de ușă, îi ține minte pe toți cei care m-au
căutat. Ei, l-am prins de câteva ori că a trecut ceva sub
tăcere, când nu i-a convenit (nu, nu cred că a fost vorba
chiar de gelozie), dar nu-i pot reproșa asta, are perso-
nalitate și o manifestă. Dacă mă gândesc bine, îmi place
că vrea să mă protejeze. Oricum, nu se compară cu, cum
să spun, predecesorul lui. Desigur, imediat după o des-
părțire, omul trebuie să fie mai prudent, în acel moment
se fac cele mai mari greșeli, așa spun și școala vieții, și
școala literaturii. Atunci, pe un fond de disponibilitate
și dezamăgire, accepți lângă tine personaje nepotrivite
sau chiar escroci sentimentali. Nu e cazul cu James, care
de orice poate fi acuzat, numai de escrocherie nu. Poate
că e chiar o idee prea sobru, flegmatic ca orice britanic,
calm, dar m-am obișnuit cu el așa și n-aș vrea să-l văd
cu o mască de clovn sudic pe față. Nu știu cum se împacă
cu irlandezii, dar am impresia că Joyce îi place, poate din
afinitate de prenume.

   Majoritatea bărbaților au o însușire, bănuiesc că istoric
înscrisă în genele lor de călători, luptători, aventurieri:
se trezesc exact la ora la care își propun, fără să aibă
nevoie de ceas. O are și James, în timp ce eu am în genere
însușirea contrară, dorm indefinit. I-am lăsat deci lui grija
ca, atunci când trebuie, să mă trezească devreme și încă
nu s-a întâmplat să n-o facă, cu mare exactitate. Și grijă.
   Ca mai toate personalitățile puternice însă, James nu
se grăbește să-și afișeze calitățile. Știe că le voi descoperi
cu timpul și, de altfel, nici unul dintre noi nu precipită
lucrurile. în ce mă privește, deși îi dedic cât pot eu de
mult timp, sunt încă atât de ocupată, încât abia reușesc

62

să mă bucur de prezența lui. Așa că m-am amuzat să-l
aud, intr-o bună zi, cum începe să vorbească în limba lui
maternă sau să-l văd cum simte, cu flerul câinilor și pisi-
cilor de pe Animal Planet, când o să sune telefonul și dacă
la celălalt capăt al firului e o persoană cu gânduri bune
sau răuvoitoare. Pretinde, de altfel, că ghicește cu ușu-
rință cine mă sună, dar, sinceră să fiu, nu l-am rugat
niciodată s-o facă. M-a trădat totuși într-un rând, poate
pentru că l-a amuzat să mă vadă într-o situație incon-
fortabilă. A ridicat el, ca de obicei, și, cum telefonul era
pus pe speaker, am auzit și eu, care scriam la calculator:
„Bună ziua, Romtelecomul vă anunță că aveți o factură
neachitată pe luna trecută. Dacă nu o veți plăti în decurs
de patru zile de la prezentul anunț, vom fi puși în situația
neplăcută de a vă suspenda telefonul." Ei, bine, da, era
destul de adevărat, cu o zi în urmă găsisem factura, uitată
într-o poșetă: în iunie, cu grijile lansărilor de la Bookfest
și ale plecării la Ziirich o pierdusem cu totul din vedere.
Dar James știa foarte bine că în seara din ajun o plătisem,
așa sărată și pipărată cum era, iar el nu era tocmai străin
de cele două milioane și jumătate, avea mare parte de
vină. Or, a tăcut ca peștele, deși mi-aș fi dorit să-mi ia
apărarea, să ia totul asupra lui. Poate că-i cer prea mult
sau te pomenești că o fi ca Allan, eroul lui Eliade din
Maitreyi: îi face mare plăcere să-și audă prietenii bârfiți.
Sunt și firi din astea. Ori poate că nu, și sunt eu excesiv
de suspicioasă. Are un singur defect vizibil: nu știe deloc
să gătească. Ceea ce, la urma urmei, pentru un telefon
britcom nici nu e indispensabil.

    BUCUREȘTI-BRAȘOV SI RETUR
    / / /





Am primit un fluturași de la Brașov, se pot face zbo-
ruri cu elicopterul deasupra Bucegilor. 30 de mi-
nute - 300 de lei noi, un preț rezonabil. Nu mi-am ascuns
niciodată pasiunea pentru toate formele de zbor, așadar
am pus bine reclama: cine știe, poate se va ivi prilejul...
   Dacă problema celor aproximativ 2 500 de metri, cât
au Munții Bucegi, a fost așadar rezolvată pentru oricine
dorește călătorii pe înălțime, problema celor 175 de kilo-
metri care separă Bucureștiul de Brașov nu pare să aibă
soluție, de ani de zile, pentru călătorul care nu vrea decât
obișnuitele drumuri pe lungime. Nu e prima oară că
observ cum în lumea noastră românească ai șanse să
atingi ușor performanța, excepționalul, în timp ce bana-
litatea este lucrul cel mai rar și mai greu accesibil.
   O navetă estivală între cele două orașe atât de apro-
piate m-a făcut să bifez, pe rând, toate opțiunile de voiaj.
Pe șosea, există varianta cu automobilul. Din cauza unui
drum național care nu reușește să fie, pe Valea Prahovei,
mai lat de două benzi și din cauza unor lucrări care-și
mută mereu locul (acum sunt lângă Ploiești), se creează
și în mileniul nostru o formă a cozii care ne chinuia pe
vremuri: acum e coada de mașini. Plicticoasă și plină de
noxe. Același dezavantaj și dacă iei microbuzul. In plus,
șoferii microbuzelor pot participa oricând la olimpiada
bădărăniei, cu bune șanse de câștig, în ciuda concurenților

64

redutabili din toate domeniile. Firmele cu pricina sunt
stat în stat, fac legea în toate privințele. în fine, dacă n-ai
mașină mică, dacă ți-e silă de tirania șoferilor de micro-
buz, iei trenul, care se scumpește aproape de la o lună
la alta. Aici, într-adevăr, ai parte de variație la fiecare
drum. Am mai spus-o și imediat după 1990: pentru cine
vrea să știe cum evoluează lucrurile în România și cum
se întrevede viitorul, un drum cu trenul e suficient. Cât
despre guvernanți, o călătorie cu rapidul (cel cu vagoane
cu etaj, fără loc de bagaje) sau cu acceleratul, într-o dumi-
nică de vară fierbinte, ar trebui să fie o minimă obligație
de serviciu.

   în perioada de vară trenurile sunt invadate de elevi
și studenți. Prin natura meseriei și mai ales prin fire sunt
tentată să fiu foarte înțelegătoare cu slăbiciunile lor.
Genele pedagogice ale familiei m-au făcut întotdeauna
atentă la romanele de formare și știu foarte bine că „in-
triga" e imprevizibilă. Cu toate astea apar episoade care
mă nedumeresc până la perplexitate. Așa, de pildă, a fost
grupul de studenți din Constanța care mergeau cu un
profesor de geografie în Munții Făgăraș. în preajma mea
erau vreo zece, într-un vagon fără compartimente, dintre
cele care asigură o nu întotdeauna bine-venită intimitate
colectivă. De la un punct încolo al călătoriei mi-a devenit
clar un lucru: acești tineri nu erau în stare să converseze
între ei. Ai fi zis că, deși cu darul vorbirii, în creierul lor
e blocat centrul nervos care asigură posibilitatea discuției,
la un nivel oricât de jos: nu tu amintiri din școală, nu tu
comentarii despre facultate, nu tu plan de viitor. Nu tu
bârfă, nu tu laudă. Nu tu întâmplări din mica lor comu-
nitate, măcar metode de copiat. Nu tu povești de amor,
nu tu comentariu politic, nu tu remarci despre tren,
oameni, locuri. Nu tu exprimarea vreunei mâhniri sau
bucurii. Nu tu cărți, filme, teatru, fotbal, nu tu minim

65

subiect de care să te agăți. M-am gândit că sunt visători,
interiorizați. M-a contrazis un anume limbaj cu interjecții
care ieșea când și când la iveală. Bă, care ai mâncare, mi-e
o foame...! în genere, mici observații fiziologice primare
(dintre cele care credeam că țin de vârsta preadolescenței)
spărgeau tăcerea. M-am gândit că nu se cunosc: da' de
unde, se strigau tare, fără grijă pentru urechile celorlalți
călători, pe nume și porecle: Chelule, Măgaru', Porcu'
etc., apoi „Băga-te-aș" etc. De ce se strigau, e mai greu
de zis, oricum, nu ca să converseze. La un moment dat
o jună, altfel decorativă, a fost deranjată de ceva și a
înjurat birjărește, cum se spunea pe vremuri. Nesimțita,
i-a spus cu vădită admirație băiatul de vizavi, te aude
lumea! Fata și-a dus mâna la gură și a râs încântată de
ea însăși. Mi-am amintit de o teribilă observație din cartea
lui Adrian Oprescu, Vărul Alexandru și alie povestiri. Când
s-a întors în România, fostul deținut politic a constatat
că limbajul care aparținuse cândva numai torționarilor
din închisoare, categoria cea mai ticăloasă și mai joasă
de oameni, se aude acum pe stradă, e cvasigeneralizat.
   La un moment dat au trecut surdomuții. Cine a călă-
torit cu trenul știe despre ce e vorba: oameni necăjiți care
vând foarte ieftin, diverse mici obiecte, agende și pixuri,
seturi de cusut, mascote, brățărușe. Mi-am făcut obiceiul
să cumpăr mereu câte ceva de la ei, deși am epuizat toată
gama și încep să am colecții. Cândva, o femeie cu care
călătoream, care avea un fiu surdomut și știa să con-
verseze prin semne, a vorbit cu ei. S-au luminat la față
și au răspuns: nu, nu erau impostori și nici cerșetori, erau
numai niște oameni cu dificultăți de comunicare față de
semenii lor privilegiați, cu grai. De data asta privilegiați
mi s-au părut surdomuții.

   Altă călătorie, alt rapid, alt context. Aceleași vagoane.
La fereastră, o doamnă cam trecută, ca să zic așa. Mă refer

66

strict la suflet. Tunsă scurt, blondă, citind cu râvnă Liber-
tatea. Lângă ea o mamă, iar pe scaunele de vizavi doi
copii, un băiat și o fată. Tatăl în picioare. Doamna avea
bilet cu loc, familia, bilet fără loc. Eu, bilet cu loc, vizavi
de femeia cu Libertatea. Când a văzut că apar, blonda le-a
spus cu acreală nesfârșită celor care o înconjurau că ar
trebui să plece, că o să mai vină oameni cu bilet, de parcă
ceilalți ar fi fost infractori. M-am uitat mai bine la ei: nu
erau infractori, erau țigani - și anume țigani dintre cei
integrați. Drumul a fost un infern pentru mine, dar nu
din cauza țiganilor. Fără să exagerez, pot să spun că
aceștia s-au purtat impecabil: mama și-a ținut în frâu
copiii, deși nu aveau mai mult de 10-12 ani, vârstă care-și
cere dreptul la zbânțuială, le-a dat cărți, creioane, sand-
viciuri învelite cu grijă în șervețele. Copiii, îmbrăcați
frumos și curat, spuneau pardon dacă se sculau, vorbeau
cu glas potolit. Tatăl, un pic mai rustic decât mama, vor-
bind ceva mai tare, nu ieșea totuși prin nimic în evidență.
In schimb, blonda de la fereastră - da. Până la Bușteni,
unde am avut norocul să coboare, s-a strâmbat întruna,
aruncând priviri crâncene spre toți membrii familiei de
țigănuși. Când băiatul a început să dea din picioare, a
pufnit pe nas. Când mama a scos sandviciurile, a întors
spatele, ostentativ. Am început să vorbesc cu copiii (aju-
tându-1 pe băiatul de altminteri foarte isteț la rezolvarea
problemelor din cartea lui). Atunci m-am ales și eu cu
una din privirile acelea. M-a măsurat cu atenție rea. Bru-
netă cum sunt, în creierul ei acrit trebuie că s-a format
convingerea că noi, toți ceilalți, eram de-un sânge.
   Eu, una, am fost reconfortată de întâlnirea cu această
familie și mi-a fost limpede că generația a doua, copiii,
se vor putea așeza normal în lume. Răsfoind niște vechi
anuare ale Liceului Șaguna, am dat peste mi fragment
uimitor despre felul în care episcopul loan Popasu, unchiul
lui Maiorescu, i-a obligat pe preoți să facă școli în toate

67

satele, sub amenințarea că altfel îi răspopește. Acest lucru
se întâmpla la jumătatea secolului 19. Și atunci a avut
loc următoarea minune, după cum se citează într-un
număr jubiliar al anuarului șagunist: „în genere entu-
ziasmul pentru scoale între Români și coreligionarii lor
din Brașov era așa de mare pe timpul acesta, încât chiar
și Neorusticii (Țiganii) din Brașov cerură de la Popasu
să le deschidă și lor o școală proprie. Bunul protopop nu
trecu cu vederea cererea lor..Popasu însuși a avut grijă
ca „Țiganii musicanți și meseriași" să aibă o școală, deși
ea nu a durat foarte mult. Nu numai informația istorică
e formidabilă aici, dar și felul în care e exprimată. Nu
din motive de corectitudine politică, ci din simplă deli-
catețe, prof. Andrei Bârseanu, care semnează rândurile
acestea, preluate în anuar din Istoria Școalelor Românești
din Brașov, îi numește foarte plastic pe țigani: Neorusticii.
(Am avut și am studenți din acestă etnie: unii m-au rugat
să nu mai spun rrom, că lor numele li s-a impus, cel de
țigan nu li se pare jignitor, depinde numai cu ce intonație
îl pronunți!)
   Călătorii pe care întâmplarea îi adună laolaltă într-un
tren reprezintă o felie din societatea în care trăiești, un
microunivers. La cea mai recentă întoarcere în București,
într-un tren arhiplin, la care s-au vândut la fel de multe
bilete fără loc câte cu loc, am constatat că „stofa" societății
noastre nu s-a îmbunătățit defel în ultimii ani. Tot mai
puțini citesc cărți, tot mai puțini discută (chiar când se
cunosc), tot mai mulți au pretenții, hachițe, „jalnice
nevroze", gesturi agresive. Tot mai puțini sunt altruiști
sau, pur și simplu, omenoși. Și, unde te uiți, e tot mai
puțină veselie. Oare cum se explică?

    FERESTRELE LUI CIORAN

                       Domnului Livius Ciocârlie,
                       la a cărui conferință despre Cioran
                       n-am putut ajunge

N-aș fi vrut să-l întâlnesc pe Cioran. N-aș fi vrut să-mi
fie profesor de filozofie la Brașov, la Șaguna. Cu
siguranță că nu m-aș fi îndrăgostit de el, iar soarta Simo-
nei Boue mă întristează din cale-afară: l-a întâlnit de ziua
ei de naștere și a făcut mi coup de foudre pentru el, doar
că acest coup, această lovitură a fost, la ea, pe viață, ba
chiar și în moarte. Pe de altă parte recunosc că, așa cum
l-am văzut în interviul filmat la Paris, Cioran, unul dintre
cei mai paradoxali oameni din câți mi-a fost dat să văd,
e irezistibil, ca orice om al contrastelor. Cu o fragilitate
plină de forță, cu mica lui bâlbâială atât de precis orien-
tată, cu politețea în care mai strecoară câte o înjurătură
și duioșia împrejmuită cu ziduri de mirări și cinism,
seamănă mai degrabă cu un țăran chibzuit, care pune
răul înainte. (S-a comparat el însuși cu un țăran.) Dispe-
rarea lui absolută și tonică, plină de vitalitate, mi se pare
cel mai potrivit răspuns dat universului în care trăim. îl
admir pentru că a trecut prin toate întrebările, s-a gân-
dit - și încă temeinic - la tot. Nici un intervievator din
nici o țară nu l-a prins vreodată pe picior greșit. Indiferent
dacă i s-au pus întrebări subtile sau stupide, de viață
cotidiană sau din raftul cu filozofi al bibliotecii, Cioran
a răspuns cu o precizie și o doză de implicare personală
care-ți taie răsuflarea. Socotea că râsul e singurul lucru
care nu dezamăgește și în cele mai negre gânduri ale lui

69

există, ascuns, un pic de râs, fie el și hohot cosmic. E
urmuzian sau ionescian, pentru că râsul lui e împăcat
cu tragicul, ca-n afirmația lui lonesco: „N-am înțeles nici-
odată, în ce mă privește, diferența care se face între comic
și tragic. Comicul fiind intuiția absurdului, mi se pare
mai disperat decât tragicul. Comicul n-are soluție. Pentru
spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat cu adevărat
în serios, și nimic luat cu adevărat ușor."
   în lectura mea favorită din Cioran, unul din fragmen-
tele marcate pe margine cu creionul este despre timpul
brașovean al vieții lui: „Ninge. Mă gândesc la iama (1937?)
în care am scris la Brașov Lacrimi și sfinți - sus de tot pe
deal (Livada Foștii), cu priveliștea munților în față. Ce
singurătate!" (Caiete I, trad. Emanoil Marcu și Vlad Russo,
Humanitas, București, 1999, p. 290.) Ceva mai încolo:
„Mi-am amintit câteva amănunte precise ale unei legă-
turi vechi de treizeci de ani, de la Brașov. Toate astea s-au
dus, sunt moarte, de parcă n-ar fi existat niciodată." Exact
de când am citit prima dată aceste rânduri, acum zece
ani, am început să mă întreb care o fi fost casa în care a
locuit Cioran la Brașov. Bănuiam că mai există, pentru
că, pe dealul amintit, unde soseau cândva poștalioa-
nele - de aici numele de Postwiese sau Livada Foștii -
casele sunt prea recente ca să fi dispărut deja. în anii '30
erau, oricum, mult mai puține, iar sentimentul de singu-
rătate al locatarului din vârful dealului e perfect expli-
cabil. Mai multe detalii despre locul în care a stat în gazdă
Cioran se află într-una din cele mai empatice evocări ale
neconvinsului profesor, în volumul memorialistic Pnful
de pe toba scris de Ștefan Baciu și apărut în 1995, la doi
ani după moartea autorului. (Fost elev și discipol sui
generis al filozofului, ulterior poet de notorietate, Ștefan
Baciu a parcurs cel mai lung drum al vieții, geografic
vorbind: s-a născut la Brașov și a murit în Honolulu.)

70

   La sosirea în Brașov, Cioran a tras mai întâi la Co-
roana, un vechi și celebru hotel din orașul de atunci.
Curând, alături de profesorul de franceză de la Șaguna,
scriitorul Octav Șuluțiu, de elevul Ștefan Baciu, de zia-
ristul Vasile Muntean și istoricul Dr. Constantin, de omul
de spirit și cultură Aurel Nistor (avocat) și de vilegia-
turiști din București, între care și poetul Eugen Jebeleanu,
tânărul de 26 de ani Emil Cioran putea fi găsit la o masă
de la Cafeneaua Coroana, loc istoric, asemenea cafe-
nelelor vieneze. Masa lor devenise o Stammtisch, cum o
numește Baciu, așadar o masă rezervată prin puterea
obișnuinței. Cioran era atunci „în căutarea unei odăi
mobilate într-un cartier liniștit", lucru relativ lesne de
obținut pentru că „multe familii bine obțineau un venit
suplimentar închiriind camere mobilate". Impresia pe
care o lăsa Cioran era foarte bună: pe Ștefan Baciu îl cuce-
rește „prin delicatețe, prin felul său discret de a fi și prin
vocea măsurată [...] Era îmbrăcat sobru, însă elegant
(spre deosebire de Șuluțiu, cu pălăria trasă pe ochi, pe
care ca bun bucureștean o numea «găină» și care, real-
mente, părea o găină pleoștită pe cap, cu umbrela agățată
de braț, cu pantalonii necălcați și largi, care-i dădeau un
aer de belfer), avea obrazul palid, și un păr blond roșcat,
abundent, cu un ciuf rebel care încorona o frunte nobilă
și înaltă". în Brașovul patriarhal și civilizat de altădată,
tânărul Cioran este, după acest portret, chiriașul ideal,
cu atât mai mult cu cât se prezintă și ca fiu de protopop
sibian. Găsește deci curând locuința dorită: „o cameră
mobilată la familia Lemeny, pe Livada Poștii", aflată „la
doi pași de unde cu un an sau doi mai târziu aveau să
se mute Domnița și Vania Gherghinescu".
   Timp de zece ani n-am făcut decât supoziții asupra
acestui loc, pentru ca, de curând, grație amintirilor pre-
cise ale mamei mele despre locuitorii din Brașovul anilor
'30-'40, să descopăr că ea știa unde se aflau casele familiei

71

Lemeny, ba chiar că o cunoaște pe una dintre purtătoarele
acestui nume. Am recitit descrierea lui Ștefan Baciu:
„Intr-un fund de grădină, la care ajungeai urcând trepte
din ce în ce mai piezișe și înguste, departe de orice zgo-
mot al orașului. Era un cartier liniștit, plin de vile și
grădini, unde locuiau mai cu seamă familii săsești." O
alee „de castani bătrâni ducea până în dreptul scărilor
care urcau spre vila în care Cioran avea o cameră sepa-
rată, cu un minimum de mobilă: pat, dulap, masă, două
scaune, ferestrele care dădeau spre grădină, iar în colț,
o sobă mare care iarna se încălzea cu bușteni groși, pe
care odată i-am găsit aliniați pe masă. întrebând de ce
lemne și cărți se află alături pe masa de lucru, mi-a spus
(țin minte că în acele zile începuse să scrie Schimbarea la
față a României [...]) că deseori era tentat să citească
lemnele și să arunce cărțile în foc. Spunând aceasta mi-a
arătat câțiva bușteni cu adevărat remarcabili, cu cercuri
de-o mare frumusețe".
   Nu mi-a mai rămas decât, luându-mi în ajutor indi-
cațiile obținute de la nepoata poetului și traducătorului
LAI. de Lemeny (patinatoare de clasă, în tinerețe, fiica
unei alte celebre patinatoare, Maria Pop), nu mi-a rămas
decât să merg, asemenea lui Schliemann, pe urmele
textului literar. Aleea de castani o știam de pe vremea
când eram elevă, e la 5 minute de casa copilăriei mele,
dar treptele le confundam cu cele pe care se urcă astăzi,
și anume la începutul actualului drum al Poienii. Or, casa
în care a locuit Cioran nu e vizibilă de pe Șirul Livezii.
Din dreptul clădirii cu numărul 22 de pe această stradă,
urcă un șir nesfârșit de trepte, apoi, după un unghi de
90°, un al doilea șir, mai „pieziș și îngust". De-o parte și
de alta, grădini, un brad enorm care era, desigur, și pe
vremea lui Cioran și două piscine relativ încăpătoare
care, de asemenea, existau încă din perioada interbelică.
In capul scărilor se ajunge la una dintre cele mai poetice,

72

mai abrupte și mai liniștite străzi din centrul Brașovului,
strada Șt.O. losif. Aici, la numărul 21, se află casa în care
a locuit Cioran pe când scria Schimbarea la față... și Lacrimi
și efinți. Ferestrele de la parter, unde era camera lui, dau
spre grădină și spre munți: Tâmpa și, în fund, Postăvarul
sunt vârfurile de care își va aminti, treizeci de ani mai
târziu. Actualii proprietari au pus însă zăbrele la toate
ferestrele.
   O întâmplare i-a dat prilej lui Cioran „să bârfească
universul" și în perioada brașoveană: fata mai mare a
proprietarului său (să fie aceasta dragostea de care vor-
bește în Caiete?), care era elevă în ultima clasă la liceul
Principesa Elena (colegiul Unirea de azi), se îmbolnăvește
și moare: „Zile întregi Cioran a repetat până la obsesie
că «nu înțelege cum viața putea să permită să se întâmple
așa ceva» și, la masa de cafenea unde-și avea locul în
fiecare după-amiază a tunat și a fulgerat, folosind cele
mai amare paradoxuri, contra acestei cumplite nedrep-
tăți." Pe bună dreptate.

    O ANUME SOLIDARITATE





De când s-a mutat, pentru prima dată de când se știe,
la parter, mama mea a descoperit viața străzii - o
stradă centrală, dar pașnică, din centrul Brașovului - pre-
cum și a parcării întinse, din fața ferestrelor. Are deja per-
sonaje bine conturate: gunoierii, extrem de conștiincioși
și de punctuali, pe care îi admiră pur și simplu, cerșe-
torii grupați mai ales pe lângă mașinile luxoase, care o
scot din sărite cu trucurile și agresivitatea lor, vecinii cu
tabieturile lor, trecătorii care primăvara smulg ramurile
înflorite roz ale cireșilor japonezi sau pe cele albe ale
corcodușului plantat de fratele meu, precum și o mul-
țime de alte personaje episodice, după zi și anotimp.
Observațiile mamei, datorită formației ei științifice pro-
babil, sunt de două feluri: cele individuale și cele cate-
goriale. Una dintre cele categoriale m-a făcut să scriu
aceste pagini pe care de mai multă vreme mi le-am depo-
zitat, informe, în spațiile încă ospitaliere ale creierului.
Mi-a spus într-o zi, absolut în treacăt și fără nici un
subtext, despre una din imaginile prinse în ecranul feres-
trei: „Mă uitam că femeile stau mai drept, și merg mai
frumos decât bărbații. Chiar am observat: cele mai multe
au o ținută destul de plăcută." După care a trecut la cu
totul alt subiect.
   Observația ei căzuse, întâmplător, pe o temă literară:
de la femeia petrarchistă cu „mers de zee", ușor și înaripat,


74

la iubita shakespeariană care, dimpotrivă, „e clar că-n
țărnă calcă" („My mistress, when she walks, treads on
the ground"), de la eminescianul „abia atingi covorul
moale" și „plutești ca visul de ușor", până la dezamăgirea
lui Alexandru George că mersul contemporanelor noas-
tre nu mai e de zeiță sau până la țocănitul tinerelor tocuri
din poezia lui Cărtărescu - o întreagă literatură a fost
dedicată acestui atribut al frumuseții feminine. însă ceea
ce mi-a atras atenția în această frază a fost altceva: ea
fusese făcută cu o firească „solidaritate de gen", să-i spu-
nem, cu o mică mândrie că, între atâtea lucruri care merg
prost și urât în lumea în care trăim, unul, iată, e bun și
în armonie, și ce bine că femeile reușesc asta. Dar în frază
nu exista nici un parti-pris. Fără îndoială că, dacă obser-
vația ar fi fost contrară, „Chiar am observat: cele mai
multe merg urât, cocoșat, mai urât decât bărbații", tonul
ar fi fost de mâhnire pentru semenele noastre și pentru
încă un lucru dizgrațios din viața străzii cuprinse în
cadrul ferestrei de la parter, dar la fel de obiectiv.

   Presupun că am moștenit și eu același mod de a socoti
femininul: cu solidară obiectivitate. Așa cum copiii se
aliază spontan între ei și distinct de părinți, indiferent
de dragostea pe care le-o poartă, ar trebui să se nască,
automat, și o empatie de gen feminin. Iată câteva cazuri
în care am simțit acest sentiment cald, secvențe la fel de
trecătoare ca trecătorii iviți o clipă în rama unei ferestre
de la parter.
   într-un magazin de confecții, o discuție între două
vânzătoare și o clientă care cumpărase un pulover băr-
bătesc: „Dacă nu i se potrivește, pot să vin să-l schimb?"
„Da, schimbăm și bărbați", a răspuns calm una dintre
vânzătoare, în timp ce a doua a început să râdă. „Bine,
a spus cumpărătoarea, care a intrat imediat în joc, când
aduceți modele noi?" Toate persoanele aflate întâmplător

75

în magazin ascultau interesate, iar unele păreau că ar fi
cumpărat pe loc un bărbat „model nou".
   O femeie cerând la farmacie ceva pentru febră. Far-
macista oferă diferite leacuri pentru gripă. „Nu", explică
femeia, „febră mușchiulară, mă duc la căpșuni". Și farma-
cista, dublându-și dintr-odată grija, ca o mamă, oferind
eroinei, la plecare, unelte fermecate care să fie folosite
la nevoie, pentru dureri de mijloc, pentru dureri de burtă
și i-ar fi dat, desigur, și pentru boala numită homesickness,
dacă ar fi avut așa ceva în rafturile cu flacoane și cutii.
Având grijă să-i ofere medicamentul în variante cu mai
multe prețuri, bănuind că viitoarea culegătoare n-are prea
mulți bani.
   O femeie căreia-i tremură genunchii la examenul de
șofer și care, desigur, nu ia examenul. Fetele în fuste de
piele care stau în fața coaforului și fumează, așteptând să
li se fixeze vopseaua de pe părul blond-negru-roșu-verde,
râd și vorbesc tare despre bani și modă și cele care, la
mică distanță, în fața bibliotecii Fundației Carol, îmbră-
cate în blugi ieftini, cu părul prins într-un elastic banal
și ochelarii pe nas, ies și ele într-o pauză de un sandvici
și stau de vorbă prea încet ca să știi despre ce. O doamnă
care nu-ți dă telefon decât ca să-ți facă plăcere. O mode-
ratoare care-ți face un compliment sincer înainte de
emisiune, nu ca să-i iasă emisiunea, ci ca să te simți tu
bine în pielea ta. Femeile care, vorba scriitorului, zâm-
besc absolut tuturor copiilor mici pe care-i văd pe aleile
Cișmigiului.

   Ceea ce nu mă-mpiedică să văd și reversul. Mă uit la
femeile din traseul unei zile, în special la vânzătoare, func-
ționare, „bugetare". Aproape toate au o acreală intrată
și în piele, și în cap, și în suflet. Au cap acru, vorbă acră
și inimă uscată. Sunt sigură că au motive, sunt sigură că
nu le-o fi mers niciodată grozav, poate n-au evenimente

76

în viața lor, deși s-or fi dorind eroine de telenovelă... și
totuși. Cea mai mare catastrofă care i se poate întâmpla
unei femei este să i se acrească tot sufletul, să nu mai
existe nimic de salvat, fraged, în el, fie și trist. Apoi sunt
fetele care, stând ciorchine în preajma școlilor, se inter-
pelează cu „Fată!" și înjură, cum să spun, inadecvat față
de dotările cu care le-a pricopsit natura. Elevele care în
metrou își lasă prietenii să vorbească dezgustător, ca și
cum ele n-ar fi de față, și se forțează să râdă, bietele, la
grosolănii, ca să le facă plăcere. Apoi femeile șleampete
până la murdărie, prostia vicleană a unora, inteligența
ipocrită a altora. Cele pur și simplu rele, al căror suc
sufletesc s-a otrăvit. Cele care răspund la fair play cu mici
mizerii, cele sadice, cele de o suficiență care te înfioară.
Și câte altele.
   îmi permit să judec în toată libertatea femininul și
cărțile cu personaje feminine, așa cum judec în toată liber-
tatea și masculinul, să fiu, eventual, malițioasă, ironică,
plictisită, enervată de semenele mele și de semenii mei
sau dimpotrivă, înțelegătoare, admirativă, generoasă față
de ele și față de ei. Tocmai din acest motiv nu-mi place
feminismul, mai ales cel militant (de altfel, detest orice
militantism și orice ideologie): te obligă la reacții-tip, la
reflexe pavloviene nu numai în discuții, dar, mult mai
grav, în gânduri. Caută vinovați și vinovății. Dacă vor-
besc despre cele 84 de rochii pe care o aristocrată din
Renaștere, de pildă Beatrice d'Este Sforza, și le-a făcut
în doi ani, îmi place să mă pot bucura împreună cu ea
pentru câte o rochie nouă pe săptămână, și nu, cu o
îngâmfată superioritate sau cu o milă nelalocul ei, s-o
condamn că avea plăceri frivole și se făcea frumoasă de
dragul ochilor domnilor. Nu-mi doresc și eu o asemenea
performanță - adică de ce nu? -, dar nici nu simt nevoia
să subliniez cât de blamabilă ar fi preocuparea ei. Și n-am
de gând nici s-o judec că nu și-a dat rochiile săracilor.

77

Dacă, tot în Renaștere, Isabella D'Este, marchiza din Man-
tova, a găsit cu cale să aibă 609 de nasturi din aur pe o
rochie, mă întreb, cu interes, câți erau simplu decor și
câți erau cu butonieră, câte ajutoare i-or fi trebuit ca să-i
încheie în timp util, dar nu o acuz, cu ochii femeii care
trăiește în era fermoarelor, a pantalonilor care se îmbracă
în trei secunde, și a „aricilor" care se lipesc cât ai clipi,
că-și pierdea timpul cu încheiatul și descheiatul, și n-o
acuz nici pentru că nasturii ei erau din aur. Ca orice
ideologie, feminismul îți răpește permisiunea de a gândi
fără cârje și de a te bucura fără grijă de tot ce e altfel. Și
pentru mine die Gedanken sindfrei. Și femeile. Și bărbații.

    ȚĂRI ÎN ORIGINAL





Primul album de artă pe care l-am răsfoit, o istorie a
picturii, se numea From Giotto to Cezanne, iar faptul
că numele tablourilor erau în engleză n-avea importanță,
din moment ce nu citeam. Privirea era, la vârsta aceea,
mai puternică decât imaginația și nu simțeam nevoia de
cuvinte. Dacă tablourile se pot învăța pe dinafară, ca
poeziile, tot privindu-le în albumul meu, de la chipurile
lui Giotto, mai toate îndurerate, toate cu aură, până la
Jucătorii de cărți ai lui Cezanne cu care, parcă, se încheia
seria, atunci, eu, una, le învățasem ca pe apă. Tocmai din
cauza asta când, la Musee d'Orsay, am văzut pe viu Jucă-
torii de cărți, împreună cu alte tablouri pe care credeam
că le știu perfect și despre care aveam o imagine de-a gata,
uimirea mea a fost maximă. Oricât de bune ar fi repro-
ducerile, și chiar dacă, alături, ți se dau detalii mărite,
când vezi tabloul privirile-ți tresar, într-atât de nou e
spectacolul din ramă. începând de la dimensiune, pe care
niciodată nu ți-o închipui corect, chiar dacă albumele o
dau în cifre precise. Gioconda mi s-a părut, de pildă,
mică, în comparație cu importanța pe care i-o dădusem
și pe care, inconștient, o traduceam în dimensiuni. Nici
un tablou din copiile de album păstrate în memorie nu
are, până la întâlnirea cu el în realitate, dimensiunile,
culorile și aspectul pe care i le atribui, așa cum nici un
scriitor nu prea seamănă cu imaginea pe care ți-o faci


79

despre el citindu-i cărțile. Amănuntele din picturile lui
Dali, care nu e dintre favoriții mei, sau cele din pictura
lui Bruegel cel Bătrân, care e, dispar undeva în neantul
paginii de album și ies la iveală ca-n scamatoriile iluzio-
niștilor, atunci când te afli față-n față cu tabloul. Picasso
din albume nu mă entuziasma, dar în realitate m-a prins
ca-ntr-o plasă. Și mai e un lucru important: nici măcar
o singură dată reproducerea n-a câștigat în fața tabloului,
deși, teoretic, cazul poate fi dat ca posibil.

   înainte de a vedea o țară sau un oraș străin, spre care
merg pentru prima dată, am despre ele o imagine destul
de precisă, de tipul reproducerii într-un album de artă.
Știu culori, știu fundalul și mi s-au povestit atât de bine
detalii de viață mărite, de parcă le-aș fi trăit eu însămi.
Totul completat cu clișee cinematografice. Și, exact ca-n
cazul picturilor, întotdeauna realitatea a fost altfel, aproape
de nerecunoscut, și a avut de obicei câștig de cauză în
fața albumului mental. Dar, cum descrierile de peisaje,
fie ele și citadine, sunt mai degrabă plicticoase, deși
bucură ochiul, prefer să povestesc câteva întâmplări cu
oameni din călătoriile mele prin țări străine.
   In fiecare an, primesc din Germania, în primele zile
din ianuarie, o carte poștală-calendar, cu un coșar. Pe
coșar îl cunosc. E un prieten. L-am întâlnit la începutul
anilor '90, cu prilejul unei „săptămâni culturale" româ-
nești, ținută într-un târgușor de lângă Miinchen. Eram
la o festivitate oficială, când a intrat în vorbă cu mine o
pereche de tineri pe care, în sinea mea, am inclus-o ime-
diat în categoria studenti. Erau nu numai educați și îmbră-
cați cu gust, dar aveau și acea disponibilitate sufletească
pe care, în genere, o au studenții occidentali. Din tot ce-am
vorbit mi-am dat seama că sunt bine informați în toate
domeniile, că gândesc frumos și, mai ales, că se poartă
frumos, ca niște rude drăguțe. El, cu mult umor și bun

80

ca pâinea caldă, ea, de o receptivitate rară, cu o limbă
franceză bunicică și o engleză acceptabilă. Nu mică mi-a
fost mirarea când, întrebându-i cu ce se ocupă, am aflat
că el e Kamirfeger, coșar, iar ea casnică, și că au trei copii.
Credeam că nu înțeleg bine (în copilăria mea termenul
era Kaminkehrer~) și am cerut lămuriri suplimentare în
legătură cu meseria în cauză. E omul ăla pe care dacă
pui mâna îți aduce noroc, m-a lămurit el. Am vorbit apoi,
la ei acasă - o casă decentă - despre tot ce se poate: despre
cărți și despre mituri fondatoare, despre naziști și despre
comuniști, cu întrebări incomode și răspunsuri deschise,
despre viața de familie și despre meserii, despre prieteni
și despre Germania, și despre România. (Am martori că
nu exagerez: pe poeta Ioana Ieronim și pe istoricul Victor
Neuman.) Domnul și doamna coșar au început să lucreze
la calculator înaintea mea și păstrăm legătura și prin
e-mail. Mi-au vizitat familia, la Brașov. Am aflat de la
alții că meseria asta e foarte respectată în Germania și
concurența e mare. De curând, pe cartea poștală pe care
o primesc de Anul Nou sunt trei coșari: tatăl și cei doi
fii care, după examene la care se tocește serios, au izbutit
să păstreze tradiția familiei. Uniformele lor nu sunt la
fel: tatăl are două rânduri de nasturi și un joben, juniorii,
un singur rând de nasturi și niște tichii. Și, nu știu de ce,
deși am, între nemți, prieteni și cunoștințe din cele mai
diverse medii, familia de coșari dintr-un târgușor oare-
care a rămas pentru mine tabloul original al Germa-
niei de azi.
   Despre Italia, albumul meu interior păstra imagini din
filmele cu mafioți sau măcar cu mascalzoni. Pe italienii
care nu intră în aceste categorii, pe cei cumsecade, mi-i
imaginam doar certăreți și uituci, ca toți sudicii. Singura
imagine pe care n-am crezut-o, considerând-o clișeu, e
a italianului care cântă pe stradă, în fața casei sau a pră-
vălioarei lui. Or, tocmai asta a fost cea pe care am găsit-o


81

confirmată întocmai. Iar italianul obișnuit mi s-a părut
civilizat și corect, atât cel care merge cu autobuzul, cât
și cel mai înstărit. Intr-o excursie din 1999 de la Roma,
un vânzător de ziare și de ilustrate m-a făcut să văd ceva
din tabloul adevărat. Chioșcul lui se afla la vreo șapte-opt
minute de Fontana di Trevi. I-am cerut trei cartoline și
l-am rugat să-mi dea restul în monede, ca să le arunc în
fântână, în gestul ritual care, se zice, te aduce înapoi în
cetatea eternă. N-a fost de acord să arunc 500 de lire,
spunând că „e molto" și mi-a dat mai mărunt. Am ple-
cat și, în apropierea fântânii, cineva îmi întinde niște
cartonașe. Părea să fie vreo reclamă. Nu, erau cartolinele
pe care le uitasem pe tejghea. Vânzătorul a fugit în urma
mea pe drumul ticsit de turiști, mi-a dat fără o vorbă ce
cumpărasem și a dispărut. Dacă am apreciat gestul e
pentru că era vorba de o sumă derizorie, una pentru care
îți zici că nu merită să faci un efort sau că păgubașul se
va întoarce și nu trebuie să lași în vremea asta chioșcul
gol. M-am întrebat sincer dacă eu aș fi făcut așa ceva.
Răspunsul e: nu. Intorcându-mă în alt an la Roma (fiindcă
gestul ritual a avut efect!), am uitat cadourile pe care le
cumpărasem pentru colegii de la România literară într-o
pizzerie și le-am găsit, două ore mai târziu, neatinse,
supravegheate de ochiul vigilent al chelnerului. Mi le-a
dat înapoi cu prietenoasa presupunere că aș fi îndră-
gostită. Vânzătorul de la chioșc și băiatul de pizzerie au
devenit talismanele mele romane.

   în fine, o ultimă întâmplare cu oameni de pe stradă
din Elveția. Aici prima vizită, din 1997, a fost complet
ratată, deși mă așteptam să dau de o țară ca un ceas elve-
țian. Toate mi-au mers pe dos, începând de la aeroport,
când mi-am găsit bagajul deschis și risipit pe jos, și până
la restul care mi se dădea greșit în magazine sau la pa-
chețelul de ceai pe care l-am cumpărat, cu termenul de

82

garanție tăiat discret cu foarfecă, de pe eticheta rămasă
asimetrică. Dar o întâmplare cu deosebire neplăcută a
fost când, întrebând o doamnă, pe stradă, cum se proce-
dează cu un automat de timbre cu care nu mă descurcam,
mi-a răspuns rece: „Scrie acolo!" și s-a îndepărtat fără
alt comentariu. A trebuit să treacă timp ca să-i acord
circumstanțe atenuante și să-mi zic că, poate, femeia nu
trimitea scrisori și, din orgoliu, nu voia să recunoască față
de o străină că nu știe nici ea. însă la a doua vizită, după
aproape zece ani, ca-ntr-o poveste pedagogică, întâm-
plările rele din prima au fost, rând pe rând, bifate în cheie
pozitivă. In avion prima, apoi în magazine, apoi - și doar
la asta mă opresc - în fața automatului de timbre. Nici
de data asta nu m-am descurcat, deși, vorba doamnei,
am citit cu atenție instrucțiunile. Am pus bănuțul, dar
timbrul n-a vrut să se arate. Atunci s-a apropiat de
mine un localnic - părea un funcționar aflat în pauza de
masă - și mi-a cerut permisiunea să mă ajute. Și-a scos
ochelarii, a citit, a apăsat pe butoane, n-a izbutit, a scos
o monedă din propriul buzunar, a refăcut mișcările și,
minune, au apărut două timbre. Mi le-a dat mie pe amân-
două. Și mi-a plăcut: pe chip i se citea pur și simplu bucu-
ria că a ajutat pe cineva.
   Familia coșarului neamț, vânzătorul de ziare italian,
băiatul de la pizzerie și omul cu timbrele sunt tablourile
originale ale unor țări pe care le ținusem în albumul cu
reproduceri și prejudecăți, rămas, pentru multe locuri din
lume, încă plin. Până la proba contrarie.

    LIBERUL-ARBITRU





Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat în
      Elveția a fost că atunci când fac cumpărături trebuie
să fiu cu ochii pe anunțurile galbene, pe care scrie cu litere
negre de-o șchioapă Aktion. Sub acest anunț se află pro-
duse cu un preț simțitor mai scăzut decât cel obișnuit.
Dacă-i vorba de produse culinare, cauza e că se apropie
data limită până la care pot fi vândute. Dacă-i vorba de
îmbrăcăminte, pantofi, cosmetice, motivele sunt de toate
felurile, de la dorința de a lichida un stoc până la elimi-
narea unor obiecte rămase unice în felul lor, Einzelstucke,
care, probabil, încurcă locul. O doamnă din Berlin mi-a
explicat cu alt prilej că vesticii și-au făcut obiceiul de a
cumpăra, mai ales haine sau pantofi, numai și numai la
sfârșit de sezon, când acestea se vând cu jumătate de preț,
încă o caracteristică a acestor lucruri care-ți ies în cale
când nu le dorești neapărat este că, în afară de Einzel-
stiicke, rareori le poți lua la bucată, de-obicei ești nevoit
să cumperi de la două până la zece obiecte de-un fel, deo-
dată. Așadar la toate magazinele occidentale, la fel ca în
istoria literară, există un permanent joc între „centru" și
„margine", adică între discret și scos în față. Firește, cum-
părătorii văd în primul rând ceea ce e scos (la propriu)
în față și vânzările cresc simțitor în locul cu pricina, la
fel cum unii scriitori aproape uitați revin brusc în aten-
ție și dobândesc o mulțime de cititori.

84

   Am intrat și eu în acest joc elvețian: mă duceam, de
pildă, să cumpăr detergent, dar mă întorceam acasă cu
trei tuburi de șampon și două de pastă de dinți, mă
duceam după andive pentru salată, dar mă întorceam cu
sparanghel, pe care nu știam cum să-l gătesc, iar în situații
mai dramatice, mă duceam după pâine și mă întorceam
cu un tricou portocaliu, care în fond nu-mi trebuia, și cu
cinci dopuri cu moț din piatră semiprețioasă, pe care nu
aveam la ce sticle să le pun și, oricum, ar fi fost o rușine
să fac așa ceva. Mărturisesc cinstit că ceea ce mă tenta în
aceste cumpărături nu era atât „afacerea" (aceasta fiind
până la urmă la fel de avantajoasă ca șirul de tranzacții
făcute de Dănilă Prepeleac când pleacă la târg cu Duman
și Tălășman și se alege la urmă cu o frumoasă pungă
goală), cât jocul hazardului, al lui altfel decât credeai, al
posibilităților mereu noi. Iar acest joc, da, merita într-ade-
văr luat în seamă și plătit cu franci grei.

   Am început astfel să înțeleg ce înseamnă în viață libe-
rul-arbitru și cât de alunecoasă e alegerea, libertatea, să
înțeleg empiric după ce, teoretic, am citit o mulțime de
pagini teologic-filozofice pe această spinoasă, ca să nu
zic și spinoziană, temă. Există, probabil, oameni care nu
se uită niciodată la Aktion, care-și urmăresc cu încăpă-
țânare un gând unic, de pildă să cumpere andive sau să
descopere Troia, oameni care nu răspund la nici un fel
de provocare, ocazie sau ispită apărute pe neașteptate.
Nu știu dacă pot fi considerați oameni ai voinței de a vrea,
confundată uneori cu liberul-arbitru, căci tocmai ei par
să poarte la vedere povara unei predeterminări. Oricum
nu fac parte dintre ei și, dacă e să mă iau după stilul în
care-și fac cumpărăturile cei mai mu Iți semeni ai mei,
cred că grupul celor care se lasă conduși de hazard (fără
prea multă libertate de a alege) este mult mai numeros
decât al celor care-și văd doar de planul inițial. în generația


85

mea, Aktion sau chilipir era să urmezi Politehnica, și 90%
din colegii mei au ales-o, deși liceul îi pregătise bine
pentru cu totul alte domenii. Cu vreo zece ani înainte
de inginerie, îmi amintesc că medicina era cea scoasă în
față. Astăzi, în schimb, Facultatea de Medicină nu mai
e „avantajoasă", așadar puțini o mai văd și o mai aleg
de pe raftul cu mărfuri dosnice. Studiile politice sau infor-
matica, în schimb, sunt bine plasate în calea tinerilor. Eu,
una, aș fi vrut să studiez arheologie și aș fi putut s-o fac,
dacă țineam cu tot dinadinsul, dar cineva mi-a atras
atenția, subminându-mi liberul-arbitru (și ce bine e să
te ajute cineva să alegi bine!), că prețul plătit ar fi fost
prea mare: să învăț o istorie falsificată, inclusiv a J’CR,
pentru că arheologia era una dintre ramurile Facultății
de Istorie. Filologia nu era Aktion pentru acel moment,
ajungeai profesor la țară, dar, cel puțin, era Aktion pentru
mine: îmi plăcea să citesc și să scriu. La fel cred că s-au
întâmplat și celelalte lucruri din viața mea, fie ea socială
sau particulară. Când mi-am dorit ceva cu adevărat, imună
la ocheadele hazardului, am dat în genere greș sau a
trebuit să renunț pe drum. In schimb am ajuns, apucând
mâna întinsă, la ceea ce se pare că a fost sau este scris
„acolo sus". Se vede așadar că, în planul reușitei sau ratării
unei vieți și în desenul ei cotidian, nu cred în liberul-ar-
bitru, nici pentru cei hotărâți, „programați" dinainte, nici
pentru cei care se lasă duși de val.

   Cum se știe, problema devine alta atunci când Aktion
și liber-arbitru se mută în zona morală, a binelui și a
răului pe care accepți sau nu să le faci, presupunând că
ai conștiința lor, că știi ce e bine și ce e rău. Fiindcă, până
la urmă, dacă te-ai întors acasă cu detergent sau pastă
de dinți, dacă ai ales o facultate sau alta, dacă te-ai legat
de un om sau de altul, dacă trăiești sau nu după sfatul
filozofului „fă ce vrei pentru că oricum vei regreta" -

86

toate astea te privesc numai pe tine. Dar a face altora rău
pentru că răul e în clipa aceea Aktion sau, dimpotrivă,
bine, deși binele e scump și ascuns în raftul cel mai de
jos - n-ar trebui să mai aibă de-a face cu jocul alegerii și
cu hazardul. Dacă mă uit în evoluția noastră modernă,
oamenii care au mers cel mai puțin pe chilipiruri în istorie,
statistic vorbind, sunt cei din a doua jumătate a secolului
19, cam două generații, a Revoluției și încă una. Poate
că spiritul de sacrificiu și alegerea binelui țineau și de
secolul progresului, dar erau categoric și opțiune perso-
nală, conștientă. Sacrificiul de dragul binelui e cu atât mai
lăudabil cu cât este momentul în care oamenii se bazează
cel mai mult și aproape integral pe ei înșiși, nu pe ce e
scris „acolo sus" și nici pe Cel care scrie „acolo sus" dând,
eventual, celor buni răsplata unei Vieți de Apoi în rai.
M-am întrebat adesea cum e posibil să fii atât de cu
adevărat bun și să-ți dai libertate, avere, viață - crezând
în bucuriile libertății, averii, vieții, și nicidecum din
disperare, sau din silă, sau din gol existențial - când
tu îți ești singurul și propriul judecător. Când știi că asta
e singura ta viață și că pentru tine altă șansă nu va fi.
Când îți sacrifici sănătatea, familia și lași în urma ta
numai datorii. Am găsit până acum un singur răspuns,
îl voi spune însă, nu într-o cronică, ci într-o carte despre
acei oameni minunați și viețile lor trecătoare, dacă apuc
s-o termin.

    DIN TOC IN TOC





Urcând pe o scară spiralată și îngustă cele șase etaje
până la terasa cu clopote a Turnului din Pisa, aveam
la nivelul ochilor, pe trepte, una și aceeași pereche de
pantofi. Spre norocul meu, erau pantofi de cea mai bună
calitate, made in Great Britain, la fel ca stăpânul lor: dintr-o
piele care face riduri fine, nu nouă, dar nici distrusă de
ani, fără un fir de praf, pantofi comozi și discreti, ușori
și stabili. încercând să-mi stăpânesc unele probleme cu
claustrofobia, sprijinindu-mă din când în când de zidul
care chiar îmi dădea senzația de înclinare, m-am gândit
un moment la importanța pantofilor în istoria omenirii,
în Turnul din Pisa, începând din secolul 12, tălpile tuturor
celor care au urcat treptele - tot mai multe trepte și tălpi
de la un secol la altul - au lăsat urme vizibile în piatra
acum extrem de alunecoasă. Pantofii maro din fața mea,
espadrilele mele cu solzi la vârf și perechile felurite care
urmau după ele călcau cu grijă în căușul lucios. Aseme-
nea apei, picioarele își săpaseră drumul în piatră, sculp-
taseră adâncitură după adâncitură. Asemenea capului,
picioarele își sapă drumul lor prin secole. Asemenea
pălăriei, pantofii își au istoria și istoriile lor. Când mota-
nul din poveste vrea să schimbe soarta stăpânului său,
fiul cel mic al morarului, îi cere acestuia o traistă și o
pereche de cizme. Fiul cel mare primise moștenire de la

88

tatăl lui moara, cel mijlociu primise măgarul, iar cel mic,
un motan. Părea cel mai oropsit. Dar, din momentul în
care i se dă perechea de cizme, motanul, acum încălțat,
îi schimbă mezinului norocul. Mai mult decât haina,
„încălțămintea face pe om". Pentru anul 1697, când a
apărut povestea lui Perrault, a fi încălțat avea o semni-
ficație socială puternică. încălțămintea face minuni, e ca
bagheta magică, de aceea abundă poveștile cu pantofi,
conduri, papuci care-ți schimbă soarta, de la Cenușăreasa
la Muc cel Mic sau la Pantcfii roșii ai lui Andersen. Roma-
nele istorice confirmă folclorul: în Război și pace soldații
vii se grăbesc să smulgă cizmele din picioarele morților.
Este singura lor șansă de supraviețuire în gerurile rusești.
Viața lor e egală cu o pereche de cizme. Gradul de civili-
zație și cărțile citite sunt și ele echivalate uneori în pantofi
sau cizme: a doua sau a treia „generație de încălțați", se
spune, în loc de orice altă determinare. în poveștile fami-
liei mele mai există amintirea unui strămoș care venea
la Brașov cu pantofii în traistă sau prinși pe după gât și
se încălța la intrarea în oraș. Pantofii erau o achiziție pe
termen lung și trebuia păstrată, eventual lăsată moște-
nire. Importanța cizmarului sau a pantofarului era la fel
de mare ca aceea a bărbierului. Pentru cel care știe să
citească în detalii, asemenea lui Sherlock Holmes, încălță-
rile dau toate informațiile despre viața purtătorului lor.
   într-adevăr, dacă te gândești bine, pantofii poartă
marca țării, cum sunt saboții pentru olandezi, ei spun
ceva despre ocazie, solemnă sau banală, despre ocupație,
sport, balet, bal, excursie, despre interior sau exterior,
despre anotimp, despre sărăcie sau bogăție, iar în acest
ultim caz, despre noblețea reală sau parvenitism. Engle-
zii, de pildă, nu ies niciodată cu pantofi noi, lucrul fiind
nu numai de prost gust, dar și primejdios, pentru că
pantofii noi fac surprize. Neplăcute.

89

   Am văzut un scurtmetraj franțuzesc ingenios: răstur-
nând cutumele de filmare, operatorul zăbovea exclusiv
pe încălțăminte. Camera de filmat nu ajungea mai nici-
odată la figură, care era înlocuită, uneori, cu o temă
muzicală. încetul cu încetul, din sanda în sanda, din toc
în toc și din melodie în melodie, ajungeai să-ți dai seama
că e vorba de o nuntă la care se pregătesc să meargă
socrii, rudele de toate gradele și vârstele și, desigur, mirii.
Tot ce ține de întâmplările nunții era sugerat prin recursul
la încălțăminte, care funcționa implacabil, ca recursul
filozofului la metodă. Iar pantofii aveau, toți, felul lor de
a fi, care-1 copia pe al stăpânului, și întâmplările lor
comice sau triste. Aveau, altfel spus, suflet și soartă. Una
dintre cele mai vechi amintiri din copilăria mea este o
venire cu familia, la București. Eram cu toții într-un trolei-
buz și, de la nivelul înălțimii mele de atunci, am început
să mă uit la pantofi: erau înspăimântători. Scâlciați,
deformați, murdari și lăbărțați. între ei, doar o pereche
delicată, din antilopă, care contrasta puternic cu restul.
Aceasta venise de la Brașov cu persoana care mă ținea
de mână. Am avut, pentru prima oară, intuiția diferenței
de mentalitate între Ardeal și Regat, deși, cu timpul, am
ajuns să înțeleg și să iubesc și scâlciații pantofi din tro-
leibuzele bucureștene.

    CONTRA CRONOMETRU





Acum câteva săptămâni ne-a vizitat la redacție poetul
Alexandru Mușina, din Brașov. A nimerit într-o zi
în care la România literară „se trăia bine" și a fost invitat
la masă. Nu-1 mai văzusem de mult și, cum ne leagă amin-
tiri din copilărie (sau aproape), am ajuns, inevitabil, să
vorbim despre timp.
   — N-ai senzația că s-a comprimat? întreb.
   — Nu, a spus poetul, nicidecum.
   — Vreau să spun că și intervalele plicticoase, care ar
trebui să treacă greu în timpul subiectiv, trec incredibil
de repede. Uite, când făceai o călătorie cu trenul de la
Brașov la București, nu ți se părea că cele trei ore durau
o veșnicie și, în schimb, acuma trec într-o clipă?
   — Nu, și-acuma mi se par tot o veșnicie, a spus imper-
turbabil Sandu.
   — Sau dacă ai o noapte de insomnie, sau numai o oră
de insomnie care ar trebui să fie mi calvar, să nu se mai
termine...
   — Dorm bine, a zis poetul, nu-mi dau seama.
   Liniștea lui m-a neliniștit. Am intrat chiar în panică,
zicându-mi că mi s-o fi dereglat mie ceasul interior, care
o ia acum înainte. îmi și imaginam limbile nevăzute de
pe un cadran invizibil situat, să zicem, în creierul meu,
rotindu-se nebunește. Asemenea pastorului din Accelera-
ția lui Buzzati, personaj care mă obsedează de vreo 10 ani,

91

mâine-poimâine, până să zic o rugăciune scurtă (vorba
vine), se va face seară, ca și cum între răsăritul și apusul
soarelui timpul s-ar fi evaporat. Ca să mă potolesc am
căutat acasă cartea în care se află tableta lui Umberto Eco,
încurajator intitulată Cum să-ți chivernisești timpul. Aici
semioticianul calculează riguros cum i se consumă, rând
pe rând, cele 8760 de ore dintr-un an obișnuit, adică
nebisect. „Ii invit pe colegii care au meserii asemănătoare
să verifice și ei și să-mi spună dacă e corect." Să răspun-
dem invitației, cu atât mai mult cu cât socotelile cores-
pund, în linii mari, iar operațiile aritmetice nu mai trebuie
toate refăcute. Opt ore pentru somn (care abia ajung unui
om obosit), o oră dimineața pentru cafea, spălat și intrare
în stare de funcționare, o jumătate de oră pentru operația
inversă, seara, și două ore cu totul pentru cele trei mese
(cu tot cu procurarea și prepararea lor) consumă aproape
jumătate din total, adică 4170 de ore. Două ore pe zi pen-
tru drumurile prin oraș care, la Roma ca și la București,
nu se fac chiar rapid, 730 de ore. Cursurile, „neincluzînd
și cercetarea", examenele, ședințele de catedră și consi-
liile, o medie de cinci teze de diplomă anual, discuțiile
pe temă cu studenții, la care consumul nostru de timp
e, pe ansamblu, aproximativ același cu al unui profesor
de la orice facultate umanistă, înghit o cantitate de 1465
de ore, pe care n-o mai detaliez. De remarcat că pretu-
tindeni Eco e mai degrabă parcimonios, nu poate fi
suspectat că „trage de timp". Munca de redacție la o
revistă (nu și rubrica), îi ia lui Eco 50 de ore anual, iar
cea legată de două colecții de cărți, cam 500. Cum eu am
în grijă doar o colecție pun doar 250 de ore, deși nu-mi
ajung, și păstrez tm avantaj de 250. Scrierile originale,
cu cel puțin o oră pe pagină (în care intră totul, de la com-
punere la corectură), încă 300 de ore anual, adică o apre-
ciere foarte optimistă. Rubrica săptămânală, cu tot cu
„găsirea subiectului" și toate celelalte operațiuni, 3 ore

92

pe săptămână, așadar 156 pe an, iar corespondența - 624
de ore (în ce mă privește, includ aici și telefoanele). Tot
felul de prezențe de tip lansări, conferințe, emisiuni de
tot felul, la Eco și nenumărate congrese științifice, îi iau
372 de ore, plus deplasările 323. Aici am un câștig de timp
evident, cam de 400 de ore anual. Adunând cu cele 250
rămase de la editură, totalizez un plus de 650 de ore
înainte de finalul socotelii. Totalul consumat de Eco este
de 8094. Scăzându-le din capitalul inițial, de 8 760, îi
rămân 666 de ore pe an, „adică o oră și patruzeci și nouă
de minute pe zi pe care am consacrat-o: sexului, conver-
sației cu prietenii și rudele, funeralii, vizite la doctori,
târguieli, sport, spectacole". După același calcul, mie
mi-ar rămâne un timp dublu, cu generozitate 4 ore pe
zi. Cum nu le am, trebuie să vedem ce lipsește de pe
lista lui Eco.
   Cu siguranță că la Roma toate plățile se fac prin bancă
și nimeni nu-și mai pierde timp ca să fie la zi cu achitarea
taxelor. Lumina, gazele (care vin acasă întotdeauna la ore
imposibile), impozitul, întreținerea, cablul, sâcâieli admi-
nistrative de tot felul înghit un total de cel puțin 100 de
ore pe an. Reparațiile în casă, căci la Roma țevile se sparg
mai rar, încă 25 de ore, socotind doar o oră la două luni,
iar curățenia și spălatul rufelor (pentru care distinsul
profesor are desigur o persoană specializată) le reduc la
numai o oră pe săptămână, așadar încă 52 de ore. Un film
pe lună la cinematograf, sau un spectacol, un concert,
fără a mai socoti transportul, încă 24 de ore și deja s-au
adunat la capitolul pierderi, 200. Apoi urmează consu-
mul inutil de minute și de energie, operațiunile făcute
de câte două ori, cozile pe la diverse ghișee, pentru că
nimic nu funcționează cum trebuie în societatea noastră.
Mă duc să-mi iau aparatul de fotografiat de la unicul
atelier unde se repară, omul mi-1 arată, funcționează, cum
ajung acasă e iarăși stricat, așa că a doua zi o iau de la

93

capăt. Trimit ceva prin poștă și, ca să nu stau la o coadă
de un sfert de oră, nu pun plicul recomandat. Scrisoarea
nu ajunge, așa că a doua oară, ca să fiu sigură, stau la o
coadă acum dublă, de jumătate de oră. Am de trimis un
fax (Eco o poate face de acasă), mă duc la mi Telefax din
oraș, dar înaintea mea sunt cinci inși, iar la cel puțin doi
dintre ei apar probleme. Cumpăr baterii alcaline, cele mai
bune, mă asigură vânzătorul, pentru aparatul de tensiune
al mamei. Nu trec două săptămâni în care aparatul abia
dacă e folosit și trebuie schimbate din nou. Orele de
bibliotecă, cititul acasă, știrile la televizor (să zicem că
nu mă uit la nimic altceva), drumurile la Brașov, cu întâr-
zierile sistematice pe CFR, conduc la încă cel puțin 400
de ore pe an și iată că din surplus nu mai rămâne riguros
nimic. Rezolvarea lui Eco, singurul câștig de minute pe
care l-a putut descoperi în propria viață, era: să se lase
de fumat. Nu-i pot prelua soluția, pentru că nu fumez.
   îmi amintesc că un prieten din Franța, văzând că
prețurile din magazinele românești sunt comparabile cu
cele occidentale, ceea ce, cum bine știa, nu se întâmplă
și cu salariile, nu înceta să se mire că încă trăim. Era o
imposibilitate matematică. Cu timpul meu (și mulți din-
tre cunoscuții mei au și mai multe obligații) se întâmplă
la fel. Chiar la cea mai economică socoteală, în care
motorul funcționează încontinuu, am ieșit de mult din
timp: jumătate din lucruri le fac contra cronometru, iar
cealaltă jumătate, care nu e pe listă, dar există totuși în
viața mea, o fac în (fora timpului. Acest text, de pildă, e
scris într-o clipă suspendată, dincolo de cele 8 760 de ore
înmulțite cu 3 600 de secunde dintr-un an. Pentru că până
când am găsit subiectul și am rezolvat, pe hârtie, migă-
loase socoteli matematice, au trecut vreo 4 ore dintre cele
care de mult nu mai există în înghesuita mea existență.

    BIEȚII OAMENI!
    /





Una dintre caracteristicile comunismului era că ve-
deam cu toții, copii și adulți, aceleași seriale, fie și
cu sărutările, ca să mă exprim romantic, cenzurate. Adulți
și copii discutau a doua zi fiecare episod nou, se legau
iar și iar la tubul de oxigen prin care respiraseră, ca în
fiecare săptămână, timp de 50 de minute, o mică porție
de libertate. Culorile occidentale ajungeau uneori - prin
ce minime - și pe ecranele televizoarelor noastre și, chiar
reduse la alb și negru, ca de altfel toată lumea în care
trăiam, aveau o putere de atracție căreia puțini îi scăpau.
Eroii acestor seriale nu semănau cu personajele filmelor
românești, invariabil tânărul repartizat la țară, medicul
veterinar, inginerul agronom, profesoara de română sau
doctorița, activistul de partid idiot și cel luminat. Nu e
de mirare că pe toți aceștia nici un copil din generația mea
nu-i lua ca model, nu-i știa după nume, îi excludea auto-
mat din cercul lui de vise. In schimb, și noi, asemenea
eroilor siberieni ai lui Makine, spectatori ai filmelor cu
Belmondo, știam pe dinafară, de la generic până la The
End, seriale occidentale de duzină, din categoria de care,
într-o lume normală, te saturi după al treilea episod.
   Un astfel de serial mitic a fost Răzbunătorii, The Aven-
gers. John Steed (Patrick Macnee), cu melonul lui, cu
bastonul lui, cu ținuta lui impecabilă chiar după o dură
confruntare corp la corp, cu zâmbetul lui de învingător

95

modest, dar perpetuu, alături de Emma Peel (Diana Rigg),
cu agilitatea ei de pisică și inteligența ei frumoasă, rela-
xată, erau cuplul care îți dădea sentimentul reconfortant
că există dreptate în lume și că binele învinge întot-
deauna. Principala lor caracteristică: neînfricarea. Nimic
nu-i clintea, pe ea din calmul ei englezesc, pe el din
umorul lui british, nimic nu-i scotea din fire și nu-i inti-
mida. Intr-o lume a fricii ca a noastră, într-o lume a culpei
fără de vină, curajul lor avea efect de medicament. Toc-
mai de aceea, din toate episoadele văzute, mi-a rămas
în minte până azi unul singur: cel în care eroilor le-a fost
totuși frică, o frică adevărată, care îți face milă.
   Cum s-a putut ajunge la așa ceva? Pe căi necurate,
desigur. Cei doi invincibili fuseseră prinși, apoi conectați
la mi computer ultrasofisticat și obligați să-și dezvăluie
călcâiul vulnerabil: lucrul de care le e cel mai frică. Firește
că ticăloșii au profitat imediat de ceea ce aflaseră: Emma
a fost închisă într-o cameră colcăind de scorpioni, iar John
a fost dus pe un fel de șantier, într-o groapă, și o mași-
nărie a turnat pământ peste el ca să-l îngroape de viu.
Eroilor mei li s-a schimonosit chipul de spaimă. Cum-ne-
cum, și-au învins frica și i-au învins încă o dată pe răi.
Dar pentru mine, copil, care prinsesem mecanismul
serialului, în care celor buni nu li se putea întâmpla nimic,
a fost o defecțiune de funcționare, care mă punea față
în față cu vulnerabilitatea omului. O puteam percepe,
tocmai pentru că apăruse la niște supereroi și îmi dădeam
seama intuitiv că oamenii din jurul meu nu erau nici pe
departe supereroi și că nu eram nici eu. Așa că m-am
întrebat imediat, alarmată, de ce îmi este mie cel mai frică.
Cum aveam tocmai atâta minte cât trebuia să aibă spec-
tatorul unui serial cu „răzbunători", răspunsul meu
sincer - fără ajutorul unui computer detector de min-
ciuni - a fost foarte aproape de cel al Emmei Peel: cel mai
frică îmi era de gângăniile pământului, de la râme la

96

gândaci, urechelnițe și scorpioni (în caz că aș fi avut
neșansa să-i întâlnesc în orașul copilăriei mele). Cu tim-
pul, întrebarea a rămas, dar răspunsul a început să evo-
lueze, trecând de la fizic la metafizic.

   La fiecare călătorie, la fiecare trăire „comunitară",
remarc din nou că omul e un ghem de slăbiciuni, idio-
sincrazii, temeri incontrolabile, prinse sub o pojghiță de
curaj și decență. încerci, de la tinerețe pân' la bătrânețe,
să fii „ca toată lumea", să-ți treci sub tăcere inadapta-
bilitatea. Un cunoscut, vegetarian și ecologist, se plângea,
la un hotel bun, că n-a putut lipi geană de geană: perna
fusese mult prea mare, iar plapuma prea grea. într-ade-
văr, sunt oameni care dorm numai cu perne mici, după
cum alții doar cu perne enorme, unii care nu suportă
pernele deloc, alții care le țin toată noaptea în brațe sau
pe cap. Sunt și inși în toată firea care nu pleacă în călă-
torie fără puiul de pernă personal, ca să nu petreacă noap-
tea cu ochii în tavan, unii care nu adorm fără muzică,
alții care se leagănă înainte de a intra în somn. Una dintre
cele mai celebre curtezane franceze din secolul 17, Ninon
de Lanclos, a fost surprinsă, prima dată în viața ei, când
a reușit să doarmă toată noaptea în brațele unui bărbat,
cu plăcere, lucru de care nu se credea în stare. Sunt cei
care nu pot mânca, la micul dejun decât dulce, cei care
nu pot mânca decât sărat și cei care nu pot mânca deloc,
sunt cei care mănâncă condimentat, cei care țin regimuri
fără sare și cei care tușesc la un fir de piper. Bărbații sunt
în genere mai călduroși, iar femeile mai friguroase, ves-
ticii trăiesc cu plăcere la temperaturi care esticilor li se
par hibernale. Nu există călătorie cu trenul la care să nu
se iște discuții cu privire la temperatura din compar-
timent. Pentru zonele și zilele toride s-a inventat aerul
condiționat: unii îl adoră, alții nu-1 suportă, simt per-
secutați de bâzâitul lui sau se îmbolnăvesc mai rău ca

97

iarna. Și lista ar putea continua pentru fiecare minut al
zilei sau al vieții. Nu suntem obligați să înfruntăm frec-
vent o armată de scorpioni sau să fim îngropați de vii,
dar micile inconveniente ale vieții ne arată cât suntem
de precari.
   La asta se adaugă complexele, sensibilitățile fiecăruia,
prezente deopotrivă în viața reală și în cărți: când e ares-
tat, pe Dimitri Karamazov îl necăjește mai mult decât
orice că trebuie să se descalțe de față cu oamenii legii,
or lui i-a fost întotdeauna rușine de felul în care îi arată
degetele de la picioare. Cioran nu doarme toată noaptea
când știe că are a doua zi o problemă administrativă, iar
lui Tonio Kroger, alter ego-ul lui Thomas Mann, nu-i place
să aibă de-a face cu oficialități, și nu poartă acte la el.
Când, confundat cu un escroc internațional, e cercetat de
polițiști și se „legitimează" cu ciorna unei scrieri, pentru
Tonio e mai important să vadă că umorul din text are
efect asupra polițistului, decât să se știe scăpat de sus-
piciune. Scriitorul Detlev Spinell din nuvela Tristan e un
ins care nu mai poate crea și, chiar când compune o
scrisoare, lasă impresia că un scriitor e un ins care scrie
mai greu decât ceilalți oameni. (Dincolo de ironie, defi-
niția este foarte bună.)
   De la degetele mâinii care scrie și până la călcâiul vul-
nerabil, omul e o construcție defectuoasă. Fiecare se luptă
cu problemele de fabricație proprii și cu ale celor din jur.
După cum am înțeles încă din copilărie, le au până și su-
pereroii, darămite noi, „noi, epigonii"?

        GRIS SOURIS





Fiecare generație are o mitologie a bunelor și relelor
lumii. Secole de-a rândul, una dintre cele mai con-
stante amenințări pentru oameni au fost șoarecii, pentru
că se înmulțeau ca șoarecii, dispărea unul și răsăreau în
loc zece, pentru că rodeau totul, pentru că nu știau de
bariere și de ziduri, pentru că neamul pisicesc nu făcea
față neamului șoricesc. Copiilor li se spunea povestea
despre băiatul care cânta atât de frumos la flaut, încât a
salvat un sat întreg de invazia de șoareci pe care nimeni
n-o mai putea stăvili, atrăgând valul cenușiu al roză-
toarelor după sunetele melodioase ale instrumentului său
fermecat. Era Orfeul realist al unor vremuri nemiloase.
Nu știu când va fi apărut nuanța de gris souris în gama
culorilor și în marcarea vestimentației, dar, cu siguranță,
era într-o vreme în care cuvântul souris evoca imediat o
nuanță anume de cenușiu, lucru care astăzi nu mai e
deloc la îndemână.
   In generația mea, mitologia orășenească nu mai inclu-
dea șoarecii la capitolul rău. Dimpotrivă, una dintre căr-
țile copilăriei a fost cea cu aventurile lui Mickey Mouse,
cu desene viu colorate și texte traduse după seriile de
desene animate ale lui Disney. Chiar dacă pentru mine,
una, rățoiul Donald și nepoții lui obraznici erau perso-
naje mai atrăgătoare, nu se poate nega că Mickey avea
și el drăgălășeniile lui și te prăpădeai de râs însoțindu-1,

99

din pagină în pagină, pe el și pe prietenii lui, unul mai
animal decât altul. începând cu griul blăniței, devenit
negru în carte, Mickey își pierduse cam toate atributele
șoricești, în afară de numele de familie: Mouse, familia
Mouse. Pe vremea aceea știam chiar să-l desenez: în șpil-
hozeni roșii, cu bretele prinse în nasturi, și ochi cu trei
gene răsucite, cu fața acoperită până la jumătate de un
soi de mască trasă spre rădăcina botișorului sferic și
mâini albe, înmănușate. Mic, cu burta bombată, simpatic
și vorbăreț ca un om, „șoricelul" era menit să te împace
pentru totdeauna cu neastâmpăratele rozătoare, să com-
penseze în sfârșit prin dragoste ura pe care semenii noștri
din vremuri trecute au arătat-o semenilor lui Mickey.
Apoi, ceva mai târziu, a venit ciudatul șoarece alături de
care Alice înoată, frățește, în marea propriilor ei lacrimi.
In fine, proaspetele sentimente de solidaritate s-au întărit
prin serialul de desene animate Tom și ferry, care a marcat
mai multe generații. Prezența șoarecilor în casa omului,
chiar în camera de culcare a copiilor, era din nou admisă.
   Ideologic privind lucrurile, situația era complet răs-
turnată: sute de ani la rând oamenii ținuseră cu pisicile
în războiul contra șoarecilor, erau de partea persecu-
torului, acum țineau, copii și părinți deopotrivă, cu șori-
celul persecutat de motan. Nimănui nu-i mai era milă
de Tom, orice pedeapsă - de la tăierea mărunt-mărunt
a cozii, jupuirea de viu, până la strivirea lui sub un proiec-
til venit din cer și reducerea lui la o singură dimensiune,
plată, sau la smulgerea completă a dinților - era bine-ve-
nită. Martirul Tom ispășea singur, sărmanul, toate păca-
tele strămoșilor lui din realitate. Iar micul Jerry răzbunător
absolut, plătea cu vârf și îndesat după legea veterotes-
tamentară: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!
   Generațiile de astăzi au scos șoarecii de sub mitologica
luptă dintre buni și răi, dintre bine și rău, și i-au așezat
în noua mitologie electronică. Șoarecii sunt puși la lucru


100

în folosul obștesc, apăsați prietenește de mâna dreaptă
a unui om așezat în fața unui ecran. Orice mișcare a lor
spre dreapta sau stânga, în sus și în jos, se traduce prin-
tr-o mișcare a unei săgeți sau a unui cursor pe ecran, într-o
simultaneitate perfectă. Șoarecele de computer se numește
în engleză the mouse, în franceză la souris. De rudele
sălbatice îi leagă vag o anumită formă. Dar șoarecii elec-
tronici sunt ceva mai dolofani, acoperiți de o armură de
plastic și, în orice caz, bine ținuți în lesă, obligați să se
plimbe într-un dreptunghi bine delimitat. Coada le-a
devenit fir și ham. Nu-i mai hăituiește nimeni, dar sunt
puși la jug. Griul souris a devenit mai degrabă un alb
murdar sau negru. Au și lumină proprie, ochi de ciclop.
Victoria oamenilor asupra lor e definitivă. Șoarecii și-au
pierdut libertatea, au devenit sclavi. Muncesc la computer.

   Citind volumul al doilea din Jurnalul lui Mircea Cărtă-
rescu, am descoperit aici o „întâmplare cu șoarece" la
care fusesem și eu martoră. S-a petrecut la Berlin, în
toamna lui 2001 și o consemnasem, la rândul meu, în-
tr-un Jurnal berlinez:

   Oameni și șoareci. Fiecare are mausul lui. M-am obișnuit
   destul de repede cu tastatura ergonomică, cu „potecă" pe
   mijloc și cu șoarecele alb (made in China!) curat pe lăbuțe.
   Curând după sosire, am fost cu Mircea și Ioana într-un
   magazin alimentar din apropiere. La un moment dat, o
   doamnă mai în vârstă se uită spre noi și, cu tonul cuiva care
   se află într-o situație inedită și nu are mijloace de exprimare
   adecvate, arată nesigură undeva, pe jos: „Eine Maus!" Era,
   într-adevăr, un șoricel cenușiu, nicidecum flink wie eine
   Maus, cum se spune, nicidecum iute de picior, ci mai de-
   grabă târându-și obosit labele, ca un pelerin ajuns la capătul
   drumului și al puterilor. Față de șoarecii computerizați, era
   de-a dreptul anacronic, părea ieșit direct din adâncul isto-
   riei. S-a stârnit rumoare. întâmplarea era suprarealistă. Dacă
   n-ar fi asistat și ceilalți la ea, aș putea crede că imaginația


101

   mea stârnită de noul mediu și gândul că probabil în acea zi
   era înmormântat Gellu Naum mi-au mijlocit singura întâl-
   nire imposibilă într-un magazin alimentar vestic.

   Iată ce-am găsit în jurnalul lui Mircea Cărtărescu:

   4 oct. Un șoricel într-un supermarket. E adevărat, magazinul
era „Plus", unul dintre cele ieftine, și tot atât de adevărat
e că micul animal, o sferă gri cu codiță, părea bolnav sau
șchiop. Stătea pur și simplu-n lumină, lângă rafturile cu
iaurturi cu fructe, abia făcând câțiva pași pe lăbuțele roze.
Treceau pe lângă el cărucioarele sclipitoare și el nici nu se
sinchisea. Până la urmă l-au văzut, casierița și femeile de
la coadă au început să vocifereze surescitate, a venit un
bărbat (firește), care-a început să pocnească talpa pe podea
chiar lângă șoarece, dar și de data asta ființa aceea dez-
orientată abia dacă s-a mișcat. Toată lumea - fețele astea
nefamiliare de nemți, corpurile astea prea înalte, brațele
astea încărcate de produse multicolore - se-nvârtea acum
în jurul celui mai trist ghemotoc de materie vie. Nu știu
ce-a mai fost cu el, ne-am luat și noi rândul la coadă, am
plătit și-am plecat cu pungile portocalii pe care scria „Plus",
întâmplarea ne-a surprins deopotrivă, iar faptul că am
scris amândoi despre ea dovedește că personajul de
cămară-poveste-bandă-desenată-serial-tv-computer
continuă să ne impresioneze. După cum se vede, țineam
cu rozătorul, ca toată generația noastră crescută lângă
Mickey și apoi lângă Algernon, șoarecele alb din roma-
nul lui Keyes. Deși, dacă ne gândim la mizeria din blo-
curile București ului, la șoarecii și chiar șobolanii pe care
ai ocazia să-i vezi uneori în curțile lor interioare, n-ar fi
trebuit. Dar cărțile și serialele copilăriei sunt mai puternice
decât realitatea. Vremurile când erou devenea cel care
scăpa orașul de șoareci au trecut definitiv.

    OGLINDA DIABOLICĂ





In drum spre redacție, m-am întâlnit cu o prietenă pe
care n-o văzusem de vreo zece ani. Am făcut câțiva
pași împreună, pe Calea Victoriei, încetinind ritmul mer-
sului ca să avem timp să vorbim. Cum se întâmplă de-obi-
cei în asemenea ocazii, afli, dintr-o conversație ă bâtons
rompus, numai cioburi infime din viața celuilalt și nu
neapărat pe cele semnificative. Firește, nici tu nu-i poți
dezvălui, într-o conversație purtată pe stradă, mare lucru
despre tine și felul în care te-au încercat anii din urmă.
Interlocutoarea mea e, oricum, o extravertită și nu s-a sfiit
să-și exprime, în mare grabă și cu dese abateri de la subiect,
bucuriile și, mai ales, indignările de cuplu, printre bucu-
riile și, mai ales, indignările sociale: „A numărat - a spus
ea, brusc întristată, despre bărbatul pe care-1 iubea, și a
trebuit să mă prefac că nu-i văd lacrimile - a numărat
de câte ori i-am făcut o scenă și a ajuns la cifra de 3, în
6 ani. I s-a părut că e enorm și că trebuie să reconsiderăm
toată relația noastră, poate să ne despărțim. Dar n-a
numărat de câte sute de ori ne-am simțit bine, de câte
sute de ori i-am făcut bucurii sau măcar am încercat, de
câte ori l-am făcut să se simtă măcar un pic mai bine decât
se simțea." N-am putut să aflu cum își vede prietena mea
viitorul pentru că am ajuns la intersecția de unde eu tre-
buia să merg înainte, spre România literară, iar ea la dreapta,
spre Piața Amzei. Ne-am luat rămas-bun și ne-am promis


103

să ne sunăm, dar bănuiesc că abia la altă intersectare întâm-
plătoare a drumurilor noastre voi afla continuarea poveștii.

    Interlocutoarea mea nu știa că atinsese un subiect care
mă preocupă de multă vreme, cel al retoricii negative. La
fel cum se manifestă în certurile din cuplu, se manifestă,
cu consecințe mult mai grave, în societatea noastră actuală.
Gura lumii nu cunoaște la noi decât acest tip de retorică
și acest tip de judecată de valoare. Nu numără decât răul,
greșeala, uneori inventate, mai întotdeauna exagerate.
Cu mijloacele caricaturiștilor, această instituție publică
a negativității înseși ia o singură însușire, fie ea fizică sau
morală, a unui om normal și o dilată până la grotesc.
Judecata de valoare se bazează pe nu: dacă omul e gras,
de ce nu e slab, dacă e glumeț, de ce nu e grav când pro-
blemele noastre sunt, nu-i așa, atât de grave, dar dacă,
dimpotrivă, e grav, de ce nu râde (înseamnă că nu are
umor), dacă e calm, de ce nu țipă, înseamnă că nu îl mișcă
ce se întâmplă, iar dacă țipă, de ce nu tace. E ca în poves-
tea cu bătrânul, copilul și măgarul porniți la drum: orice
ai face ești amendat de gura lumii cum că nu e bine. Când
bătrânul e pe măgar, nu e bine că lasă bietul copil să
obosească, dacă e pus copilul pe măgar, nu e bine pentru
că bietul bătrân obosește, când călăresc amândoi nu e
deloc bine, chinuie animalul, astfel că omul e împins la
soluția extremă de a lua animalul în spate. Și atunci gura
lumii, în inocența ei, râde de nebunia lui de la înălțime,
fără să se simtă câtuși de puțin părtașă. Retorica nega-
tivă exclude propria vinovăție. Pe de altă parte, când e
vorba de inși sau de fapte categoric negative, apar tergiver-
sările, acuzele se sting, judecata negativă moare în fașă,
iar verdictul se amână sine die. Retorica negativă reacțio-
nează la oamenii negativi ca minus cu minus: dă plus.

104

   Mai nou am văzut că acest tip de retorică, a »u-ului,
pătrunde și în critica literară. Regula nescrisă a criticii
este să aprecieze cartea, cu toată onestitatea și obiecti-
vitatea de care e capabil criticul, iar nu să dea lecții auto-
rului. Or, în diverse cronichete apar tot mai des aprecieri
de tipul: X n-ar trebui să..., Y nu a scris despre..., Z nu
aplică metoda... Altfel spus, diverși critici autoprocla-
mați, inși care, în loc să citească și să înțeleagă ce-a vrut
autorul, vor altă carte, și anume una exact așa cum ar fi
scris-o ei dacă ar fi fost în locul autorului, înlocuiesc cronica
la opul cu pricina prin observații inteligente despre cum
ar fi trebuit să nu fie. Pseudocriticul pare să subînțeleagă
că, dacă ar fi scris-o el, cartea ar fi ieșit mult mai bine.
Și iată că retorica negativă e înlocuită cu retorica pozi-
tivă abia când vine vorba de tine însuți. Retorica nega-
tivă nu rezistă seducției persoanei I singular.

   Am descoperit într-o poveste din secolul 19 o para-
bolă a oglinzii care mi se pare că se potrivește de minune
cu ceea ce se întâmplă în presa noastră, în critica noastră,
în lumea noastră. Am recunoscut clar imaginea societății
românești a anului 2005. Iată fragmentul care m-a uimit
prin precizia posibilelor analogii:

   „într-o zi, Dracul era în toane bune: De ce? Fiindcă tocmai
   terminase de făcut o oglindă, pe care tot el o descântase
   așa: «Să nu se vadă niciodată într-însa binele și frumosul;
   să se arate, dimpotrivă, numai ce este rău și neplăcut - și
   nu numai cât este, ci însutit și înmiit». In felul acesta, cele
   mai frumoase priveliști păreau niște nimicuri, iar oamenii
   cei mai buni și mai cinstiți, niște monștri. Unii se oglindeau
   pe dos, cu picioarele în sus și cu capul în jos, alții nici nu
   mai aveau trup, atât erau de subțiați. Chipurile erau strâm-
   be, de nerecunoscut. Un singur pistrui părea că se întinde
   ca o peltea pe obraz, cuprinzând nasul și obrajii. [...] Dacă
   un gând cuminte și pios scăpăra prin mintea omului,


105

   oglinda se încrețea și tremura. Diavolul, încântat, râdea și
   făcea haz de născocirea lui. Drăcușorii care veneau la școala
   lui, fiindcă era profesor de îndrăcire, alergară să împrăștie
   în lume zvonul că o minune nemaiauzită, nemaipomenită,
   nemaigândită, în sfârșit se săvârșise: că numai de azi încolo
   se putea ști cu adevărat ce înseamnă lumea și oamenii din-
   tr-însa. Alergară pământul în lung și-n lat cu vestita oglindă
   și, în scurtă vreme, n-a mai rămas un singur om care să nu
   se fi văzut în oglindă schimonosit."

   Nu știu cine sunt profesorii noștri de îndrăcire, nu știu
cine a reușit să descânte (sau mai degrabă să blesteme)
oglinda în care ne reflectăm cu toții, dar constat că n-a
mai rămas nici la noi „un singur om care să nu se fi
văzut în oglindă schimonosit". în povestea lui Andersen
oglinda diabolică se apropie de îngeri, tremură, se încre-
țește și se sparge. Nu îndrăznesc să mă întreb ce se
întâmplă mai departe în povestea noastră din care îngerii
au plecat de mult.

    POLITEȚEA





Domnul Philippe Lejeune, autorul unei formule care
a făcut carieră în teoria literară, „pactul autobiogra-
fic", a pomenit la un moment dat, în cadrul unei con-
ferințe ținute la Colegiul Noua Europă, despre problemele
lui cu liceenii care-i scriu pe e-mail. Cum a devenit „autor
de manual", iar unele dintre teoriile sale sunt incluse în
programa de bacalaureat, primește adesea scrisori de la
viitorii candidați. Profitând de adresa electronică și de
faptul că autorul e în viață, zeci de tineri îi cer lămuriri,
sfaturi, fac aprecieri flatante sau își exprimă nedumeririle
legate de literatura subiectivă și de teoria cu pricina.
Mulți îl lasă pe distinsul profesor cu gura căscată prin
modul abrupt în care îl somează - ca și cum n-ar avea,
dacă nu altă menire, măcar altă distracție - să le scrie
temele, ca-ntr-un fel de „învățământ la distanță". Că niște
necunoscuți vor meditații gratuite și îl cred la dispoziția
lor îl deranja mai puțin pe distinsul cercetător. Simțin-
du-se vinovat pentru că dă de furcă tinerilor, pentru că
elevii trebuie să „îl învețe", se străduia chiar să le răs-
pundă. Ceea ce-1 nedumerea însă era tonul în care sunt
scrise aceste mesaje. „Nu mai departe decât săptămâna
trecută - a povestit dl. Lejeune - mi-a scris un băiat din
clasa a Xll-a. Primise la literatură franceză o temă, care,
în opinia lui, mă privea direct. După ce mi-a formulat o

107

listă impunătoare de întrebări, m-a onorat cu părerea că
nu se poate să nu-1 ajut. Iar în P.S. a adăugat ferm: «C'est
pour mardi!»"
   Politețea pe internet n-a intrat încă în Codul bunelor
maniere și fiecare se descurcă cum poate. Mi s-a întâmplat
să primesc scrisori de la persoane complet necunoscute
care aveau nevoie de un ajutor literar. O doamnă din
Anglia, aflată la o bursă, voia nu știu ce date precise despre
interbelic. Ca să-i răspund ar fi trebuit să reîncep să
scotocesc prin hârtiile mele sau chiar să mă duc la biblio-
tecă. Aș fi putut, desigur, să nu-i răspund deloc, să spun
că n-am primit mesajul sau că n-am timp, dar „de dragul
culturii" i-am scris și i-am sugerat câteva repere biblio-
grafice. Persoana le-a primit ca și cum i s-ar fi cuvenit
prin contract și nu s-a ostenit să-mi mai mulțumească.
Sau poate a fost enervată că nu i-am rezolvat eu această
parte a lucrării. Același lucru cu o tânără de la radio, care
mi-a scris în preajma Crăciunului, cerându-mi date despre
sărbătorile interbelice. I-am făcut o minisinteză pe temă,
i-am trimis-o, dar n-am mai primit nici un alt semn. Un
„Mulțumesc!" oricât de grăbit sau măcar data emisiunii
ar fi salvat cât de cât obrazul persoanei.
   Mai nou a apărut moda felicitărilor electronice colec-
tive care a luat proporții de nebănuit. Este, după mine,
atât o insultă la adresa ideii de felicitare (care presupune
că dorești ceva anume unei persoane anume), cât și la
adresa prieteniei. îmi amintesc că am citit o scrisoare a
lui Grigore Moisil, trimisă într-un moment deloc propice
scrisului (o convocare militară), o scrisoare frumoasă, de
câteva pagini, pe care matematicianul mărturisea, într-un
P.S. adresat, cred, soției, că o trimisese și altei rude. O
ruga deci pe prima destinatară să nu-1 dea de gol, ca să
nu se facă de râs că nu e în stare să scrie două scrisori
diferite. Acest tip de rușine a dispărut. împreună cu multe


108

alte tipuri de rușine. Mi s-a întâmplat să primesc e-mailuri
„personale" (adică nu oficiale, nu de la cine știe ce firmă
sau instituție) în care, pe o pagină întreagă, se întind adre-
sele unor persoane cvasi-necunoscute, iar la sfârșit de tot,
pe un singur rând, mesajul glorios: „Cutare vă urează
un An Nou fericit!" Cum pe internet poți pune toate
adresele stocate dintr-o singură comandă, e aproape sigur
că urătorul grăbit nici nu se mai ostenește să parcurgă
zecile de nume înșirate acolo și nici nu mai știe cui se
adresează. Mesajele colective sunt justificate numai în
comunicarea instituțională sau dacă niște oameni for-
mează o echipă, știu unii de alții, sunt prieteni apropiați
sau, în termenii teoriei comunicării, „grup egalitar". Te
trezești pus însă „la grămadă" cu inși complet necunos-
cuți sau despre care ai păreri foarte proaste. Sper că în
viitoarele coduri ale bunelor maniere pe internet, care ar
trebui scrise urgent, se va arăta cât de ofensatoare sunt
asemenea mesaje. Subtextul lor e: „Eu sunt un om ocupat,
n-am timp pentru fiecare din voi, a vă spune La mulți anii
fiecăruia mă plictisește de moarte, scap de toți deodată."

   Toată lumea știe că Gorică Pirgu din Craii de Cur-
tea-Veche e nu numai licheaua, depravatul, ticălosul, ci
și bădăranul grupului. Mă întreb însă câți dintre tinerii
cititori de astăzi ai romanului, conceput de Mateiu Cara-
giale „în chip nebulos" încă din 1910 și publicat în volum
în plin interbelic, când bunele maniere erau încă perfect
știute, identifică la adevăratele dimensiuni această
trăsătură terifiantă a personajului. Un pasaj de la masă:
„Plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuțitul, tăvălea
bucata prin maioneză și, tot cu cuțitul, o băga adânc în
gură. Mă făcui că nu văd, că nu aud. Pantazi se aplecă
să caute ceva sub masă." Astăzi, când cartofii prăjiți se
mănâncă la McDonald's cu mâna, când mâncatul rapid,

109

în picioare, a șters unora amintirile regulilor elementare
de civilizație a mesei, poate că rândurile despre felul în
care mânca Gore Pirgu trec neobservate. Dar felul în care
mănâncă Pirgu e semnificativ la nivel estetic (nu mănâncă,
„lucrează", „tăvălește", atingând apogeul cu băgarea cuți-
tului în gură). N-ar fi putut să-și șocheze mai tare
comesenii nici dacă ar fi sorbit supa din palmă sau dacă
ar fi mâncat, ca balaurii, oameni vii. Dovadă reacția celor-
lalți: „Mă făcui că nu văd", spune naratorul, iar Pantazi
„se aplecă să caute ceva sub masă". Rușinea de rușinea
celuilalt este, în epoca bunelor maniere, reacția firească.
Că bunele maniere nu sunt simplă convenție și nici fan-
doseli ale unor persoane care n-au alte griji, o dovedește
replica usturătoare a lui Pașadia: „ — Vezi, te rog, îmi
zise el, nu-1 lăsa pe vecinul dumitale să se sinucidă, uite-1,
înghite cuțitul!" Care este însă reacția bădăranului? Gore
Pirgu se repliază repede și spune: „Să mă slăbești cu
mofturi de-astea!" De altfel, în cele câteva verbe prin care
Gore Pirgu este surprins la masă, se vede tot felul său
de a fi în viață unde, la fel, lucrează (desigur, în sensul
peiorativ), tăvălește și bagă.
   Trăim, într-adevăr, vremuri în care nu ne mai putem
permite să mâncăm cartofii prăjiți de la McDonald's cu
furculița de argint (deși pe mine nu m-ar deranja s-o fac)
și nici bol cu apă nu ți se aduce după ce termini, ca să
te speli. Politețea rămâne totuși azi, ca și ieri, singura
formă controlabilă și educabilă a empatiei, a înțelegerii
celuilalt. Fiind politicos, iei în seamă alteritatea, ieși din
egoismul instinctiv. Regulile de civilizație ajută la crea-
rea unei lumi funcționale, în care fiecare detaliu își are
rostul lui, ca să nu ne călcăm în picioare când intrăm și
ieșim pe ușă, ca să știe chelnerul din felul în care pui
tacâmurile dacă îți ia sau nu farfuria, ca să nu-ți tai limba
cu cuțitul, ca doamna să nu fie ținută în picioare în

110

prezența bărbaților așezați, ca să vii în întâmpinare seme-
nului și, mai ales, ca să-i faci plăcere persoanei de lângă
tine arătându-i că o vezi, că există. Bună ziua, vă rog, par-
don, și mulțumesc sunt cuvinte pe cale de dispariție în
societatea de astăzi, în care, ca o ironie a sorții cărților,
Codul bunelor maniere a bătut toate recordurile de vân-
zare. Și în care nu mai există mofturile inofensive ale lui
Mitică, ci numai nerușinarea lui Gorică.

    TEREN DE JOACĂ





In afară de faptul că făcuse pipi pe ea, ceea ce nu putea
să-ți scape când o luai în brațe, fetița semăna perfect
cu îngerul convențional, de carte poștală: bucle blonde,
ochi albaștri, zâmbet dulce. Zburătăcea de colo-colo prin
curtea bisericii cu cimitir, la fel de ușor ca orice înaripată,
fie ea înger, demon sau muscă. Era desculță. M-am îndrep-
tat spre geamul de unde se vând lumânări. A apărut
imediat îndărătul lui și m-a întrebat ce doresc. Apoi mi-a
numărat unu, doi, trei, patru, cinci lumânări mici și unu,
doi lumânări mari. Spre mirarea mea, n-a greșit, deși, fără
îndoială, mai avea câțiva ani până să meargă la școală.
O voce groasă de lângă ea a spus un preț. Am întins banii
și mica vânzătoare a ținut neapărat să-mi dea „reciful".
A luat o monedă - pe cea mai mare - și mi-a întins-o.
Nu e nici un rest, am spus, ți-am dat exact cât trebuie.
„Fișe?" Fix! Cum te cheamă? m-am simțit datoare s-o
întreb. Ruxandra-Ioana - și, ciudat, de data asta l-a spus
bine pe x. Unde pleci? s-a interesat vesel. I-am spus că
mă duc într-o vizită. Aveam flori în mână, așa că se potri-
vea. N-am crezut de cuviință să-i dau detalii. Cu asta
ne-am despărțit, fără multă vorbă. Am vizitat două mor-
minte, apoi am intrat în mica biserică din orașul meu
natal. Nu era nimeni înăuntru, dacă nu-i luam în seamă
pe „sfinții zugrăviți în tindă / cu acuarelă suferindă".
Covoare moi, proaspăt spălate, liniște, umbră sfâșiată de

112

raze. A apărut și Ruxandra-Ioana lipăind cu picioarele
ei desculțe și mici pe covor. Avea unghiile date cu ojă
roz și mare chef de vorbă. Cum nu deranjam pe nimeni,
conversația s-a legat, cu acea ușurință cu care se leagă
întotdeauna în zona femininului. Un laureat al Premiului
Nobel pentru literatură, Jose Saramago, a scris că pălă-
vrăgeala femeilor este cea care ține lumea pe orbita ei.
Iar diferența de vârstă nu împiedică niciodată două per-
soane feminine să discute de pe poziții de egalitate.
   — Câți ani ai? m-a întrebat fără menajamente Ruxan-
dra-Ioana.
   — O, mulți, i-am răspuns, o grămadă!
   — Câți? nu s-a lăsat ea amăgită.
   Am desenat cu amândouă mâinile conturul grămezii
care trecea cu mult de capul ei.
   — Câți ani ai? (Parcă era Micul Prinț)
   — Treizeci și trei, am zis eu la întâmplare, considerând
că pentru ea orice depășește zece trebuie să sune la fel.
La urma urmei, la vândutul lumânărilor n-avea nevoie
de cifre mari. A fost mulțumită și s-a uitat la mine plină
de așteptare. Am înțeles de ce.
   — Tu câți ani ai? am zis, încercând să identific, pieziș,
un sfânt de pe perete.
   — Nouă! mi-a trântit fără să clipească. Strălucea de
încântare că și-a putut acorda această cifră frumoasă,
aleasă cu grijă, în care vârsta ei reală intra măcar de două
ori. O purta ca pe o coroniță. între timp, pe covorul
moale, se apropiase de noi neauzit un bărbat, care ne
privea și ne asculta zâmbind. Perturbasem orice rugă-
ciune. Am știut deci că putem continua, am coborât vocea
și m-am minunat cum se cuvine de cât de mare era Ru-
xandra-Ioana. Ea s-a bucurat fără cuvinte, agățându-se
de mine ca o iederă. Am avut timp să observ că mrnțisem
amândouă când am răspuns la întrebarea „câți ani ai",
fenomen atât de tipic feminin la orice vârstă și că, mă

113

rog, mințisem fără rușine chiar în biserică. Desigur, din
motive opuse. M-a întrebat cum mă cheamă și răspunsul
a derutat-o, căci avea probabil, ca orice copil, un spirit
al posesiunii foarte dezvoltat, iar faptul că împărțea cu
mine jumătate de nume a mirat-o. A ținut să adauge apoi
că merge la grădiniță și a accentuat că acolo învață.
   — Și tu înveți? m-a întrebat prin surprindere. Am
ezitat înainte să răspund, amenințată de ridicolul lui „tot
mai înveți, maică?", apoi, însă, am zis curajos:
   — Da, și eu învăț.
   In ce-o privea, învăța poezii, dar acestea nu se spun
în biserică, m-a prevenit. (învățase și asta.) A vrut să
aprindă o lumânare, de joacă, și i-am promis că-i cumpăr,
cum le promiți altor copii bomboane. Intrucît tocmai intra
o fetiță de vârsta ei, prinsă cuminte de mâna unei mame,
Ruxandra-Ioana a uitat de mine și s-a repezit la ea să
continue discuția care ține lumea pe orbită. După câteva
minute am revăzut-o în curtea cimitirului, pe care o um-
plea de viață. Dansa. In decorul plin de cruci și de moarte
nevăzută, care e terenul ei de joacă.

    METAMORFOZA






Era pe dalele albe ale căzii. O mogâldeață negricioasă.
    Exact la unghiul dintre a doua și a treia, ca un bumb.
Nu știu ce vârstă avea, dar nu împlinise încă un centime-
tru. Un păianjen. Am avut o strângere de inimă, pentru
că era dimineață, iar în limba lui Voltaire araignee du matin
rimează cu chagrin. Confirmă și nemții: Morgen-Sorgen.
In română, dimineața și grijile rimează oricum, nu e ne-
voie de păianjeni ca să-ți aducă aminte. Se mai spune că
nu trebuie să-i ucizi. N-aș omorî un păianjen pentru
nimic în lume, mai ales după ce am citit elogiul căpșo-
rului lor ingineresc făcut de Arghezi și meditațiile căli-
nesciene pe aceeași temă. Mi-am apropiat ochii de el să-l
studiez și, spre uluirea mea, i-am văzut aripile transpa-
rente, de zburătoare: nu era păianjen, era o biată muscă,
personaj mult mai puțin poetic, din toate punctele de
vedere. Ciudat însă, nu și-a luat zborul, cum fac muș-
tele. M-am spălat pe dinți supraveghind-o, în oglindă,
cu coada ochiului. In loc să zboare, mergea repejor în sus,
și încă în marșarier! Văzusem foarte bine: capul îi era în
direcția opusă mersului. M-am simțit în plin SF. O lume
în care muștele nu mai zboară, ci merg cu spatele, e alie-
nantă, înspăimântătoare. Ca să mă liniștesc am făcut tot
felul de supoziții cu privire la sănătatea ei mintală. Sau
fizică. Poate a intrat în detergent, în șampon, în gel de
duș. Nu. După câteva zigzaguri negre pe luciul dalelor

115

și-a luat zborul. Un zbor de muscă oarecare. Mi-a venit
inima la loc, lumea a redevenit familiară, recognoscibilă.
Dar musca îmi mai rezerva o surpriză. Când și-a terminat
zborul de recunoaștere, a revenit exact în punctul în care
o văzusem prima dată, în unghiul dintre a doua și a treia
dală a căzii. Se vede că acolo era acasă la ea, fiindcă,
spune un personaj dostoievskian, orice ființă, oricât de
neînsemnată, trebuie să aibă un „acasă". Acasă la mine
avea un acasă la ea. Seara mi-a mai rezervat o surpriză
sau o metamorfoză. Apărut de nu știu unde, din neant,
un fluture mic, care dădea din aripi repede-repede ca o
pasăre colibri. Musca, în schimb, a dispărut fără urmă.

    COLECȚIE DE LUCRURI FRUMOASE
       /





Vara, în iulie, când Bucureștiul fierbe în suc propriu,
când gunoaiele duhnesc lipicios în aerul neclintit
de vreo adiere, când cerșetorii se întind ca florile de
mucegai de-a lungul bulevardelor și prin piețele orașu-
lui, iar parcurile devin un fel de mahala plină de cutii
de bere și resturi de mâncare, sunt puține șanse să te ia
prin surprindere frumusețea. Și totuși am avut norocul
să văd o imagine care mi-a șters dintr-odată de pe ecranul
ochilor toată mizeria acumulată în zilele din urmă. A
scăpat, izbitor de frumoasă, din vârtejul zilei.
   Un băiat de vreo șapte-opt ani se juca, nestingherit
de lumea din jur, cu un porumbel. Era absorbit total în
jocul lui, cu toate simțurile acolo, cum numai copiii pot
fi. Să fi venit un cutremur, și nu l-ar fi simțit, în clipa
aceea. In lume nu mai existau decât el și porumbelul.
Ciudat în acest joc era felul în care pasărea îi răspundea
copilului - părea dresată și atentă ca un câine. Băiatul îi
arunca o pană, porumbelul zburătăcea în jurul ei, o
prindea, îi dădea drumul. Apropiindu-se cu bucurie și
sfială, copilul lua iar pana cenușie, sufla în ea sau o
arunca, însă cu un gest ușor, să nu sperie zburătoarea.
Bătând din aripi pe loc, ca o morișcă, ori țopăind cara-
ghios, porumbelul dădea ocol jucăriei comune. Iar apoi,
în ochii mei care luau parte la joc, s-a format o imagine
nouă: porumbelul a apucat pana de capătul care cândva


117

era înmuiat în călimară și, cu ea în cioc, și-a luat zborul
spre cer. Se decupa acum, pe albastru, o pasăre argintie,
cu o pană în cioc, așa cum trebuie să i se fi arătat lui Noe,
de pe corabia lui din lemn de chiparos, porumbelul cu
ramura de măslin. Și dintr-odată m-am simțit invadată
de mitul pe care jocul unui copil îl scrisese, într-o zi oare-
care de vară, pe cerul orașului. „Dar porumbelul nu s-a
mai întors la el."

   Am încercat, în zilele următoare, să colecționez, în
mod voit, și alte imagini frumoase. Cu noroc, am mai
găsit două. Una e legată de un episod care s-a petrecut
pe stradă și nu credeam că mai există în ziua de azi. Un
bărbat de vreo treizeci de ani a dat să coboare dintr-o
mașină parcată pe trotuar, pe Știrbei Vodă. Deschizând
ușa din dreapta șoferului, a fost cât pe ce s-o izbească
din plin pe o doamnă care, în vârstă fiind, nu mai avea
reflexele necesare unui traseu cu happy-end pe străzile
Capitalei. Femeia a tresărit, clătinându-se. S-a redresat
în ultima secundă. Atunci am auzit, cu o surprindere care
nu poate fi înțeleasă decât de contemporanii bucureșteni,
o scuză spusă din toată inima, cu toată precipitarea, cu
toată convingerea: „Vă rog să mă iertați, doamnă, e numai
din cauza mea, eu sunt de vină!" După spaima care i se
citise pe chip cu o clipă înainte, trăsăturile femeii s-au
destins, a zâmbit, a spus înseninată că nu face nimic. Și
mi-am amintit că în folclor se crede că de câte ori îți ceri
iertare moare un drac.
   Al doilea episod s-a petrecut într-o farmacie de pe Ma-
gheru. Era la amiază, încăperea era curată, oamenii lip-
seau, retrași probabil prin locuri mai răcoroase, iar lumina
invada rafturile pline de cutiuțe și flacoane, de creme,
săpunuri și paste de dinți. Liniște deplină. Nu știu de
unde - a apărut mi fluture alb. Se lăsa jos pe corole de
cutiuțe colorate și înveselea locul. Un fluture alb zburând


118

în poiana înflorită a unei farmacii, nu-mi puteam dori
ceva mai frumos în luna iulie a necruțătorului an 2008.
Mi-a venit în gând că am tradus cândva un poem de
Emily Dickinson:

   Ca să faci o poiană, se cere un trifoi și-o singură albină -
   Un singur trifoi și-o albină
   Și ceva visare.
   Dar și cu simpla visare se poate,
   In caz c-albinele-s pe terminate.

   Dar și cu un simplu fluture și-o farmacie se poate, dacă
visările și albinele sunt, cum bine s-a spus, pe terminate.

   Aș fi vrut să-mi pot realiza colecția de lucruri fru-
moase numai din secvențe de azi, dar n-am mai găsit,
în intervalul de șapte zile, care se întinde între o cronică
și următoarea, alte exemple. Ca pentru orice pasiune, e
nevoie de timp, și de multă răbdare, și de „ceva visare".
Răbdare am, în genere, dar timpul trebuie să-l deschid
și spre trecut, ca să-mi pot completa seria.
   îmi amintesc așadar de o călătorie pe Cheile Nerei și
pe Valea Cernei. Și de o zi de vară în care m-am lăsat să
plutesc la vale pe firul extrem de domol al apei. Nu era
nevoie să dau din mâini, făceam pluta fără cel mai mic
efort, iar apa mă adăpostea ca un cuib și mă mișca înce-
tișor. Cu ochii cufundați în înalt, cu privirile care cad în
cer (știți senzația), vedeam o boltă subțire de copaci, iar
printre ochiurile verzi ale frunzișului, cerul intens albas-
tru. Și-atunci știu că am simțit că-mi pierd contururile
și mă transform într-o frunză liniștită dusă de ape. Am
regăsit acest „sentiment al vegetalului" mult mai târziu,
la autori interbelici, Blecher, Eliade, Sebastian. Poate că
Blecher, cu simțurile lui care depășesc cu cel puțin două-trei
numărul din dotarea noastră uzuală, a descris cel mai
bine fenomenul, în irealitatea lui imediată: „Asta era, - ca


119

un copac. îmi umplui pieptul cu aer și întinzându-mă
acum bine pe spate, adresai un cald salut de camaraderie
crengilor de deasupra mea. [...] Cu cât priveam mai atent
coroana infinit răspândită a ramurilor, cu atât simțeam
mai bine cum în mine carnea se divide și prin golurile
ei începe să circule aerul viu de-afară."

   Dincolo de aceste frumuseți de vară, am și câteva
minunate imagini și stări deosebite în peisaj de iarnă. Una
mi-e mai aproape între toate (deși pe cea cu adevărat
miraculoasă n-o voi dezvălui aici). La fel ca în cazul plu-
tirii pe apele Cemei, sentimentul de liniște pe care-1 degajă
în mine e ca un medicament cu efect imediat. Vârsta la
care mi-am bucurat ochii și sufletul cu ce voi povesti e
atât de fragedă, încât chiar și faptul că-mi amintesc totul
cu detalii dintre cele mai precise devine semnificativ. Cu
atât mai mult cu cât nimeni din familie n-a fost de față,
ca mai târziu să-mi reîmprospăteze memoria. Aveam,
probabil, vreo trei ani. Nu știu de ce, în dimineața aceea
eram acasă, singură. Nu de tot singură. Două plăpumă-
rese, pe care nu le cunoșteam - dar se pare că n-aveam
încă format sentimentul care distinge între ai casei și
străinii primiți în casă - coseau, pe masa din dormitor,
o plapumă acoperită în mătase bordo. Vorbeau între ele
cum vorbesc femeile și nu mă băgau în seamă. Eu eram
cu nasul lipit de geamul ușii care dădea spre terasă. Era
zăpadă. Iar acolo, pe balustrada terasei, acoperită cu un
soi de plasă, era o veveriță, prietena casei noastre, timp
de câteva anotimpuri la rând. I se puneau într-un colț
nuci, alune și pâine, iar ea venea aproape zilnic, parcur-
gând în viteză acoperișurile din țigle ale Brașovului, din
copacii de sub Tâmpa până pe terasa noastră plasată ca
o copaie între acoperișuri, să-și ia micul dejun sau cina -
la prânz se vede că postea. în dimineața aceea mi-a dat
un adevărat spectacol și, cu acel plus de intensitate pe

120

care îl au trăirile copiilor, am fost sigură că o face anume
pentru mine. Cu atât mai mult cu cât se oprea și mă
privea țintă cu ochii ei ca bilele. Nu pot să-i descriu
tumbele și răsucirile, iuțeala mișcărilor pe plasa subțire
a balustradei, țopăielile prin zăpadă, care lăsau urme de
gheruțe până la ninsoarea viitoare, ronțăitul nucilor pe
care le ținea perfect între „mâini", dar îmi amintesc că
râdeam, poate doar cu ochii, și că lumea îmi părea un
loc unde nu se poate întâmpla nimic rău, niciodată. Când
am citit mai târziu o pagină din Prințul Ghica al Danei
Dumitriu, în care Sașa încearcă să îmblânzească o veve-
riță, mi-am amintit de secvența din dimineața de iarnă
în care încă nu atinsesem ceea ce francezii numesc „l'âge
de raison". Dacă aș fi avut la îndemână fraze de scrii-
toare, cred că aș fi vorbit la fel. Dar n-aș fi numit-o cu
nici un chip „necăjito", cum face Sașa, proiectându-se în
ea, pentru că se vedea bine că nu exista făptură mai
fericită în lume decât era veverița casei noastre. Ca pe
prietenii a căror urmă o pierzi, în viață, pentru a o re-
găsi pe neașteptate, mi-ar plăcea să reapară într-o bună
zi, înaintând în salturi pe țiglele acoperișurilor și să
poposească pe terasă cu veselia ei cu tot. Măcar preț
de-un spectacol.

            studentii de la conservator


        /






Din anul 2000, locuiesc în blocul de lângă Cișmigiu.
     Apropierea parcului m-a făcut să mă hotărăsc repede
și să închid ochii la defectele unei construcții înghesuite,
meschine chiar, ca toate cele din anii '60, la noi. Până nu
de mult l-am avut vecin, cu două etaje mai sus, pe regi-
zorul Cristian Mungiu și m-am întrebat mereu dacă
micile întâmplări din blocul „nostru" nu i-or fi inspirat
unele scene de film, precum mie multe din tabletele acestea.
Cu doamna Mariana Mihuț și domnul Victor Rebengiuc,
care locuiesc la doi pași, pe aceeași stradă, mă întâlnesc
când și când și de fiecare dată mă bucur, ca și cum aș
simți o adiere de seară de teatru. Ceva mai departe mai
am o vecinătate artistică, sonoră: Universitatea de Muzică
sau, cum i se spunea înainte, Conservatorul.
   Curând după ce m-am mutat, în micul meu teritoriu
domestic au început să intre, chiar când ferestrele erau
închise, șuvoaie de game și de vocalize. Ciudat, deși în
genere orice sunet din afară mă distrage și mă supără,
efluviile de la vecinii mei nu m-au deranjat niciodată. Și
asta, în ciuda faptului că rareori am parte de altceva decât
de fraze muzicale repetate încăpățânat, do-mi-sol-do-do-
sol-mi-do, de game până la limita de sus și de jos a vocii,
sau de triumfale marșuri de trompetă. (Să precizez că
spre geamurile mele dă corpul clădirii care adăpostește
secțiile de canto și de suflători.) Când e flaut, clarinet sau
oboi, e sărbătoare, iar într-o zi, când am auzit acorduri

122

din tristul adagio de Marcello (Benedetto sau Alessandro),
aș fi vrut ca ora de repetiție să nu se mai termine.
   De șapte ani încoace, am învățat destul de bine care
sunt temele de la examenul din vară al studenților de la
Conservator și, dacă nu cunosc neapărat concerte întregi,
e sigur că știu pe dinafară diverse pasaje scurte și grele,
dintre cele care cer exercițiu stăruitor. Am descoperit și
cedările, furiile interpreților: după studiul obsesiv a do-
uă-trei măsuri care nu ies cu nici un chip așa cum ar
trebui, se produce o rupere a zăgazului într-un scrâșnet
voit, spart, ca și cum cupa fină, transparentă și întreagă
a sunetelor ar fi fost trântită pe jos și s-ar fi făcut fărâme.
Sau, după o solemnă repetare de zeci de ori a unor grave
acorduri clasice, saltul eliberator către un vesel ritm de
jazz, care cu siguranță nu e din materia pentru examen.
Când stau la masa de scris până târziu, am consolarea
că văd încă lumină la vecinii mei și-i întrezăresc chiar,
printre pletele bogate ale petuniei de pe balcon, la ei pe
culoar, așteptând să se elibereze sălile de repetiție. Când
la ei se stinge lumina, mă gândesc că ar fi cazul să mă
opresc și eu. Iar când mă trezesc devreme și aud, pe lângă
Babelul păsărilor, și cunoscutele acorduri ale vecinilor
muzicieni, mă simt ceva mai bine în fața perspectivei unei
zile noi.
   La xeroxul care până de curând era în cartier, aștep-
tam cu toții la rând, eu cu cărți, ei cu partituri. Pe aleile
Cișmigiului îi recunosc după cutiile negre, de forme și
mărimi diferite, de care nu se dezlipesc, așa cum mușche-
tarul nu se desparte de sabie, iar melcul nu-și leapădă
cochilia. Ii pomenesc când și când în articolele de la rubrica
din România literară. Pe scurt, de șapte ani încoace, stu-
denții de la Conservator și muzica lor fac parte din
peisajul meu cotidian.

   Era deci inevitabil ca într-o bună zi întâlnirea noastră
„oficială" să se producă. Prilejul a fost un curs de literatură

123

și muzică, pe care l-am ținut, împreună cu Valentina San-
du-Dediu, la inițiativa ei, cu sprijinul Colegiului Noua
Europă. Am pătruns în facultatea de lângă Cișmigiu cu
sfială și curiozitate, ca Hans Castorp în sala de radiografie
a sanatoriului din Davos. Am privit totul cu ochiul străi-
nului, dar al unui străin pe jumătate cucerit. Componența
participanților la cursuri e mai bună decât la Litere:
proporția băieți - fete e echilibrată la muzicieni, în timp
ce literatura pare să nu mai prea intereseze jumătatea
masculină a omenirii. Ce te izbește e cât sunt acești stu-
denți de liniștiți, de interiorizați. Se simte că sunt obiș-
nuiți să asculte, să ciulească urechea. Când e tăcere vor
fi auzind, poate, muzici interioare. Am avut câteva pro-
bleme cu aparatele, dar liniștea abia dacă a fost mân-
gâiată plăcut de o șoaptă sau două. (Am avut probleme
cu aparatele și în amfiteatrul Odobescu de la Litere: larma
a crescut rapid, ca la o răscoală.)
   Foarte nostim e că sala de curs e cu pian, iar tabla cu
portative. Dacă vrei să scrii, trebuie să te strecori printre
ele. In pauză, unul sau altul se mai așază în fața „mier-
lelor de pe clape", vorba lui Arghezi, pentru un impromptu.
Sau se-ncuie în câte o sală și stă să exerseze, „să studieze",
până în ultima secundă a orei. Trebuie să bați cu tărie în
ușă ca să-i amintești că ora s-a terminat. în loc de caiete
și cărți, studenții de la Conservator au cu ei partituri. De
vorbit, nu vorbesc prea mult. Nici nu scriu atât de con-
știincios ca studenții de la Litere. Dar, când le-am pomenit
la jocuri literare de anagrame și palindroame, muzicienii
s-au dovedit mai abili decât literații în a le construi sau
descifra. Sunt obișnuiți de la note. Cursul a adunat
laolaltă studenți de la compoziție, de la pedagogie, vii-
tori dirijori, interpreți, și câțiva - nu prea mulți - in-
strumentiști. Am înțeles de ce: timpul virtuozilor, ca al
sportivilor, e confiscat de antrenamente. Nu le arde de
plimbări teoretice.

124

   Ne uităm unii la alții cu interes, ca două specii diferite
care se întâlnesc prima dată. Colega mea le proiectează
uneori partituri. Atunci liniștea coboară cu o octavă, se
face mai adâncă și văd, cu invidie, cum puzderia de note
picură în ei. Apoi portativul e citit și discutat bucată cu
bucată, exact cum citim și discutăm noi poemele, ver-
surile. Nota (pe post de cuvânt), intervalul, tempoul,
contrapunctul, articulațiile și pauzele - totul are o sem-
nificație. Citatele lor sunt muzicale și se cântă. în rest, e
posibil să semănăm destul de mult.

   De câte ori mă duc la un concert admir, înainte de
orice, fabuloasa ființă colectivă dintr-un cosmos muzical,
numită orchestră. îi urmăresc baletul, unduirile conduse
de bagheta magică a dirijorului, felul în care instru-
mentele moarte prind viață de câte ori sunt atinse. îmi
plac perechile care cântă după notele așezate pe același
pupitru și cum unul dintre ei își asumă întoarcerea pagi-
nilor, eventual cu vârful arcușului, sincronizarea perfectă
a mișcărilor. îmi plac vocea domoală a violoncelului și
grația viorii, răbdarea îndelungă a percuționiștilor și
așteptarea lor tot mai intensă, tot mai concretă, dinaintea
punctului de maxim dramatism, mă uluiește varietatea
de intensitate și culoare sonoră pe care o pot scoate din
propriul trup suflătorii și ținuta primului violonist, care
a dat în limbajul curent o expresie cât se poate de plastică:
„Tu ești vioara-ntâi."
   Din toate aceste motive m-a tulburat reclama la un
nou tip de Ford: o orchestră în care instrumentele muzi-
cale sunt făcute din elementele componente ale unei
mașini. Diversele țevi devin trompete și flaute, capota e
toba, nu lipsesc harfa din cadrul unei ferestre și viori
ajustate din te miri ce. Se interpretează o melodie clasică
și la urmă apare textul, în dreptul unui Ford întreg, nou:
Ford - feel ihe driference. Tulburarea mea nu e estetică, are

125

o altă cauză: teama că reclama ar putea avea înțelesul
contrar celui pe care i l-am atribuit. Pentru o persoană
aflată în vecinătatea Conservatorului, ca mine, bucățelele
de mașină devenite instrumente înseamnă armonie
interioară a obiectului, frumusețe tainică. Mașina bună,
îmi spune mie reclama, e asemenea unei orchestre, în care
fiecare țevișoară și fiecare căpăcel își au partitura lor.
Diferența (față de alte mașini) e că Fordul cântă. Dar nu
cumva, șoptește un mic diavol al actualității, sensul recla-
mei e exact opus? Nu cumva vrea să spună că a cânta o
melodie, destul de lentă, vag tristă, la bucăți dintr-o mașină,
e vechiul „rău", și că abia Fordul nou și întreg și necân-
tător e cel care te face să simți diferența! Răspunsul meu
e simplu: o mașină care nu cântă nu mă interesează.

PARTEA a II-a
Cărțile care ne seamănă


    OPERA SAU VIAȚA

FABULĂ



In Brașov există tradiția „Zilei morților". întorcân-
du-mă pe Strada Lungă de la cimitirul împodobit de
cei vii cu brazi, crizanteme și lumânări, mă gândeam la
moarte, când m-am încrucișat cu doi băieți, care veneau
exact din partea opusă a străzii și a gândurilor mele.
Semănau bine la față, la haine, la mers, și doar diferența
de înălțime, cât o riglă de 15-20 de cm, arăta că nu sunt
gemeni. Jachetele descheiate și fularele fără nod, lăsate
lejer să curgă spre talie, le dădeau un aer de mici oameni
mari, în contrast cu căciulițele cu moț. Se întuneca și mi
s-a părut ciudat să-i văd singuri pe stradă. Eram toți trei
în dreptul unei librării recent înființate, care părea că te
invită înăuntru. Spațioasă, cu lumină bună, caldă, libră-
ria era pustie, ceea ce m-a întristat. Câteva trepte care se
deschideau spre o altă încăpere, situată la mezanin, făceau
legătura cu o papetărie, ceva mai animată decât librăria,
înainte de a intra, l-am auzit pe băiatul mai mare, dăscă-
lindu-1 pe mezin: „Du-te și întreabă dacă au carte de
religie pentru clasa a doua." „Tse să întreb?" „Carte de
religie pentru clasa a doua." „Da, mă duc", a spus copilul
mai mult pentru sine. L-am lăsat deci pe mesager să intre
primul. Viteza lui de obiect teleghidat, la început, s-a
încetinit pe măsură ce avansa în magazin fără să dea de
nici un om mare. S-a oprit în dreptul treptelor care condu-
ceau spre papetărie, unde casiera și vânzătoarea erau

129

prinse într-o discuție, și și-a spus întrebarea așa: „Fratele
meu întreabă dacă avesi carte de religie pentru clasa a
doua." Din păcate nu, a venit răspunsul de sus, doar caiet
de religie. Asta nu-1 interesa pe fratele mai mare, deci cel
mic s-a întors și a zburat pe ușă cu răspunsul, ca un Hermes
scund, cu aripi la ghetele de grădiniță. Misiune îndeplinită.
   Am mai stat vreo cinci minute, apoi am dat să ies.
Tocmai atunci ușa s-a deschis din nou, iar mesagerul,
același, s-a trezit față în față cu mine. Intrucît eram un
om mare, s-a proptit bine pe piciorușe și, fixându-mi al
doilea nasture de la jachetă, a spus ca pe o poezie într-un
vers un nou text învățat în pripă. Luată prin surprindere
de cei doi dinți lipsă, chiar pe mijlocul gurii, în partea
de jos, și de șuvoiul de cuvinte care se adresa nasturelui
meu, n-am înțeles nimic.
   — Poftim? Ce să am?
   — Micul prins avesi si la tse preș? a articulat din nou
băiatul, cu răspicată atenție pentru consoane. Da, „aveam",
văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu
știu de ce cartea era în română-eng/eză. Copilul a înșfă-
cat-o și a strâns-o la piept cu ambele mâini. „La tse preș?"
N-am îndrăznit să-i iau prada din mână, așa că m-am
uitat pe raft, dar înainte să-i răspund, băiatul a strigat
tare către ușa deschisă, plin de emoția victoriei: „Bog-
dane, are Micul prinși" A intrat imediat și Bogdan. „La
ce preț?" m-a întrebat cu îngrijorare, ținând banii (desti-
nați, probabil, cărții de religie) mototoliți în mână.

   Morala: Micul prins e opera. La tse preș e viața. Că nu
pot fi separate, că operă adevărată fără viață nu există, începi
să înțelegi odată cu pierderea primilor dinți de lapte.

    NU EȘTI NICIODATĂ
    DESTUL DE PRUDENT CU ZIARIȘTII
    /




Primesc un telefon la redacție.
   — Doamna Ioana Pârvulescu?
   — Da.
   — Numele meu este... Am numărul dvs. de la...
Uitați de ce vă sun. Eu mă ocup de un supliment al gaze-
tei... dedicat bucătăriei.
   — N-ați nimerit persoana, am spus, nu este chiar
specialitatea mea, îmi pare rău.
   — Numărul acesta este însă consacrat secolului 19.
Ne-ar interesa așadar ce mâncau, cum mâncau oamenii
de atunci...
   — Ah, nici despre asta nu am prea multe de adăugat,
față de ce am scris în carte.
   — Da, am citit, tocmai de aceea, știți...
   Vocea de la telefon era plină de bunăvoință, de tine-
rețe, politețe și, neașteptat, emoție. Din când în când, un
nod în gât o făcea, pentru mine, mai convingătoare. Am
toată simpatia pentru colegii de emoție, stare pe care am
avut-o adesea, în cele mai nepotrivite momente. Domnul
de la celălalt capăt al firului dorea un interviu până a
doua zi. Aveam o grămadă de lucruri de făcut în acest
interval. în mod normal aș fi refuzat așa ceva: bucătărie,
interviu, 24 de ore. Dar era vorba de secolul meu drag,
pentru care mă simt în stare de mari sacrificii. Am sfârșit
prin a accepta, precizând că aș dori să lărgim cadrul, să

131

ne referim la secolul romantic în genere, la rețetele lui de
viață, nu numai la bucătăria lui, ceea ce mi s-a acordat.
Am întrebat câte semne trebuie să aibă răspunsurile.
   — Oricâte! a răspuns interlocutorul meu cu gene-
rozitate.
   Lucrez eu însămi de prea mult timp în gazetărie ca
să pot accepta așa ceva. Până la urmă am smuls cifrele:
între 3 500 și 6 000 de semne, domnul spunând că va juca
geometria întregului din pozele pe care m-a rugat să i
le trimit.
   A doua zi am găsit pe e-mail: Stimată doamnă... iată...
am încercat să trec de întrebările care vi se pun de obi-
cei. .. dar... vă citesc cu regularitate și cred că o să vă inte-
reseze... etc. Cu toată bunăvoința, cam o treime din
întrebări - nu erau strict formulate, ci mai degrabă schițe
tematice - nu mă inspirau, erau prea puternic legate de
bucătărie, nu cum ne înțeleseserăm. L-am sunat pe
intervievator și l-am întrebat dacă-mi dă mână liberă să
renunț la câteva întrebări și să mai schimb câte ceva, mai
ales ordinea lor. A fost de acord. Am răspuns, având grijă
ca totul să se lege, într-un fel sau altul, metaforic sau
strict, de tema suplimentului, mâncarea, dar fără să mă
falsifice sau să mă trădeze pe mine însămi. Pentru că o
mai pățisem, o ultimă grijă a fost a titlului și a subtitluri-
lor. Am propus unul care mi se potrivea: Un pu f de melan-
colie romantică, legat de rețeta de viață a secolului, dată
în debutul interviului, dar n-am vrut să-l impun. Accep-
tam și alte variante. Deși domnul îmi spusese că dacă
n-o să-mi placă titlurile lui o să aibă prilejul să învețe de
la mine, precum și alte asemenea vorbe frumoase, mi s-a
explicat că n-a mai fost timp pentru modificări, așa că,
măcar, eram prevenită. Am așteptat o săptămână în liniște.
   După șapte zile am văzut așa-zisul interviu și m-am fre-
cat la ochi! Nu mi-a venit să cred că se poate întâmpla una
ca asta. Pe paginile trimise, care aveau o anumită logică,
accente pe care le socoteam importante și fraze-cheie,


132

intervievatorul făcuse un exercițiu dadaist, după rețeta
dintr-un celebru manifest al lui Tzara. Adică, mi-am
închipuit eu scena, domnul cel emotiv a luat o foarfecă,
a tăiat fiecare răspuns în bucățele, a pus bucățelele în sac
și a „scuturat ușor". După care a scos din sac frazele, în
ordinea în care au ieșit. Pe unele le-a pus cu ghilimele,
pe altele fără, pe unele drept comentariu sub poze, iar
altele, mai nenorocoase au rămas definitiv pe fundul
sacului, fără să mai iasă vreodată la lumină. De ce? Greu
de spus. Introducerea intervievatorului era legată de
primul meu răspuns fără dialog sau ghilimele, așa că nu
se știe exact cine ce și de ce a spus. în rest, între citatele
date cu ghilimele, domnul intervievator și-a pus propriile
comentarii, din care rezulta că discuția a fost pe viu. Asta
nu m-ar fi deranjat, era o chestiune de timp și se obișnu-
iește și la case mai mari.

   Ce nu se obișnuiește însă în lumea civilizată este falsi-
ficarea interlocutorului, cenzurarea lui și, mai ales, să-i
atribui, cu ghilimele, cuvintele tale\ Să le luăm pe rând.
   Falsificarea interlocutorului: în răspunsurile mele folo-
sisem numai pluralul, ca replică firească dată unui om
care, la rândul său, folosea numai pluralul și pe care nu-1
cunoșteam dinainte. Țineam la acest plural, la fel cum
țin la politețe în genere. N-am fost întrebată dacă accept
schimbarea. întrebările dispăruseră cu totul, ceea ce făcea
răspunsurile bizare, ca și cum eu aș fi simțit nevoia să
teoretizez una sau alta dintre chestiuni. Asemenea lucruri
se făceau pe vremea când nu exista reportofon și, desigur,
nici e-mail. Apoi, comentariile domnului, care umpleau
spațiile dintre ceea ce mai rămăsese din răspunsuri,
frizau ridicolul. Părea că, vorbind singură (căci replici
nu existau), sar brusc de la una la alta, subliniez veșnic
câte ceva, că adaug nu știu ce la nu se știe ce. Nimic nu
avea coerență, or, stând în preajma unor oameni de

133

formație științifică, am ținut întotdeauna la logica unui dis-
curs. Pe scurt, acolo apărea altă persoană cu numele meu.
   Cenzurarea'. Orice scriitor își privilegiază anumite idei.
Orice scriitor își dozează efectele, repetițiile, folosește
exemplificări sau tehnica numită a „contrapunctului". Or,
cam din fiecare răspuns al meu dispăruse câte ceva, o
verigă sau o pată de culoare. Două lucruri însă m-au supă-
rat din cale-afară. Unul era „prima mea amintire din
bucătărie". Aici am vorbit de o sobă Vesta, căreia-i dedi-
casem un capitol întreg într-un roman de sertar. Soba
aceasta are pentru mine o imensă valoare afectivă și, dacă
despre bucătăria copilăriei e vorba, soba de odinioară
trebuie să existe. A dispărut fără urmă din interviu, îm-
preună cu alte lucruri mai expresive. Al doilea lucru e
și mai grav, e o idee fără de care, dacă aș fi fost întrebată,
nici n-aș fi publicat paginile cu pricina. Vorbeam despre
ce am uitat și ce îmi amintesc: „îmi amintesc în schimb
cu acuitate dureroasă de foamea pe care am făcut-o în
anii '80 ai secolului abia trecut, în timpul navetei, în care
tot ce ținea de o masă normală era un vis frumos și irea-
lizabil. Și-mi amintesc de mizeriile pe care eram nevoiți
să le înghițim, și la propriu, și la figurat." Fără acest contra-
punct mi se părea zadarnică discuția despre bucătărie.
A dispărut în neant, tot fără să fiu avertizată. La fel ar
fi dispărut și pe vremea cenzurii comuniste oficiale.
   Atribuirea unor lucruri nespuse și nescrise: Cel mai grav
este însă că domnul care m-a intervievat a încheiat totul
prin două fraze cu glumițe și joculețe, pe care mi le-a
atribuit: „Și cum un Apfel(kuchen) pe zi se spune că ține
doctorul departe, eu decid s-ascult vorba din bătrâni (ai
noștri sau de pe alte meleaguri) și acționez în consecință
[???]. Cine vrea să-mi ție [sic!] companie să se uite mai
la dreapta nițel că are cu ce." N-am folosit în viața mea
conjunctivul arhaic sau regional să ție, în loc de să țină
și nici fraze de tipul acesta nu-mi place să construiesc.
Dacă intervievatorul dorea să fie vesel, putea să-și asume

134

propriile glume. în ce mă privește, nu mi-a venit deloc
să râd.
   Dacă nu dau numele celui care m-a intervievat și nici
pe al ziarului în care a apărut pseudointerviul luat unei
pseudopersoane este pentru că sunt sigură că totul a fost
făcut cu cele mai bune intenții. Domnul cu interviul și-a
închipuit că, dacă îmi dă numele cu litere de-o șchioapă
și poze mari, voi fi mulțumită, iar răspunsurile pentru
care-mi pierdusem, sine pecunia, câteva ore, n-o să mai
intereseze, erau un soi de umplutură nesemnificativă.
Deși pretindea că mă citește cu regularitate, i-a scăpat
obsesia mea pentru „amprenta stilistică" a unei persoane,
pentru înlănțuirile specifice de cuvinte prin care fiecare
din noi e unic și irepetabil, așa cum amprentele degetelor
noastre sunt irepetabile. O simplă prepoziție, un adverb
sau chiar o virgulă sunt motive de bucurie sau de sufe-
rință pentru toți cei care trăiesc în lumea cuvintelor. Nu
din orgoliu refuzi să fii masacrat, ci din conștiința iden-
tității tale de cuvinte, idei și amintiri. Știu că trăim în
lumea reclamei și a publicității, dar eu sunt un om al
intimității, așadar cele două nu mă atrag. Nici reclama
și nici banii (n-a fost cazul) nu răscumpără, pentru mine,
nimic din răul făcut prin călcarea cuvintelor în picioare.
Domnul de la gazetă n-a făcut modificările în numele
unei activități literare de-o viață, care-ți permite uneori
intervenția pe textul altcuiva, mai tânăr sau mai lipsit
de experiență. Accept totuși cu plăcere sfaturi sau obser-
vații de la oricine, de orice vârstă, cu condiția ca ele să
vină înainte de publicare!
   Naivitate? Lipsă de profesionalism? Crasă neînțele-
gere a ceea ce înseamnă legătura unui scriitor cu fiecare
cuvânt scris? Necunoașterea deontologiei interviului?
Câte puțin din toate: aceasta este rețeta bunelor intenții
care pavează iadul gazetăriei de azi.

135

    ÎNVĂȚAȚI ARGOUL!





O întâmplare recentă mi-a întărit o mai veche convin-
gere: cartea se întrepătrunde cu viața când te aștepți
mai puțin, și orice separare drastică a acestor teritorii e
un abuz. Din păcate, cititorii împătimiți sunt dintotdea-
una suspectați că pierd „simțul realității" sau chiar că-și
pierd mințile, ca Don Quijote și, în genere, sunt recunos-
cute numai foloasele experienței vieții în scrierea cărților,
nu și invers. Trebuie să spun că am simțit de foarte multe
ori foloasele experienței cărții în scrierea vieții. Realitatea
și cartea simt, de altfel, ca două vase comunicante, tot
ce torni într-unul din ele se ridică imediat și în celălalt,
vizibil și plin de culoare. Așa a fost și acum.
   Mă aflam într-un InterCity care se apropia de Bucu-
rești. Se înserase, compartimentele și „saloanele" trenului
(adică părțile necompartimentate) erau luminate, și o
muzică discretă se revărsa din microfoane. Oameni tolă-
niți leneș își lăsau privirile să rătăcească în reverii secrete,
își gustau clipele de grație în care grijile erau uitate fie
în urmă, fie înainte, suspendate între o gară și alta. Unii
răsfoiau ziare, alții dormitau, câțiva fumau, nimeni nu
părea grăbit să ajungă la țintă, adică să reintre în vârtejul
cotidian. Cu reflexe de fostă navetistă, mi-am luat cea
dintâi rămas-bun de la oamenii cu care călătorisem și,
cu geanta mea de voiaj vișinie pe umăr, am pornit spre
primul vagon. Voiam să economisesc timp, căci eram spre


136

coada trenului. Exista, pretutindeni, ceva din atmosfera
poveștii cu pădurea adormită. Am simțit că rup vraja
străbătând, unul câte unul, vagoanele cu puțini călători,
în care nici măcar controlorii nu se zăreau. După ce stră-
bătusem deja vreo trei „saloane" și culoarele aferente,
când tocmai trecusem de vagonul-restaurant, oamenii au
părut puțintel mai treji, atmosfera mai animată, creân-
du-se chiar zone gâtuite, cu aglomerație. InterCity-ul are
multe uși intermediare, cu buton, care-ți stăvilesc avân-
tul, căci se deschid, ce-i drept, automat, dar cu o lentoare
exasperantă. La un moment dat, între vagoane, am
nimerit în preajma a doi inși bine îmbrăcați, fără bagaje,
care veneau, presupun, de la restaurant, întorcându-se
spre compartimentul lor. Faptul că m-au flancat nu mi-a
dat de gândit, atenția mi-era risipită și mă molipsisem
într-un fel de atmosfera somnolentă din jur.

   M-am trezit însă de cum i-am auzit vorbind, ca orice
literat care știe că la început a fost cuvântul și pentru care
ce e fără cuvânt nu are contur. Unul dintre ei tocmai spu-
nea, cu voce reținută și cu un ton alb, oarecare:
   — N-o arde la ploscă...
   Cu toate simțurile brusc în alertă, cum se spune prin
cărți, mi-am tradus pe loc, ceva de genul: „Nu-i tăia acum
geanta, lasă pe mai târziu!" Așa că mi-am ocrotit cu un
gest ostentativ geanta vișinie trăgând-o sub braț și m-am
răstit la cele două apariții de roman picaresc:
   — Ori o luați imediat înainte, ori rămâneți în urmă!
   I-am privit abia atunci cu atenție: unul era, într-adevăr,
mai închis la culoare, dar de când cu stratul subțiat de
ozon, lucrul a devenit, la popoarele sudice, regulă. în rest,
niciodată nu m-am priceput la trăsăturile „de rasă". Celă-
lalt era ca mine și ca dumneavoastră, un om cât se poate
de banal și, cum zic, amândoi erau îmbrăcați corect, ca

137

orice călător din InterCity. între timp se deschisese și ușa.
Cei doi s-au pierdut în bălmăjeli:
   —Poftiți, treceți, poftiți!
   Acum eram între oameni și le-am zis, mai apăsat:
„Plecați imediat de aici! Să vă fie rușine!" Desigur, doar
prima parte a îndemnului i-a interesat. Câțiva călători
s-au uitat mirați la mine. Mi-am continuat și eu drumul.
Ceva mai încolo le-a ieșit în întâmpinare, ca la comandă,
o divă atletică și toți trei s-au pierdut într-un compar-
timent „cu perdelele lăsate". Așa cum nu m-am îndoit
că „N-o arde la ploscă" înseamnă „Nu-i fura din geantă,
nu-i încă momentul", nu m-am îndoit că rolul frumoasei
era să creeze o diversiune dacă cei doi erau prinși cu
mâna în... ploscă.

   Că hoții au vorbit cu glas tare despre planurile lor nu
m-a mirat: identificaseră la mine semnul distinctiv al
intelectualului, ochelarii, și-și închipuiau că argoul lor
e ininteligibil pentru un om care, vădit, nu le-a frecventat
lumea. Nu aveau de unde să știe că literatura lumii e
plină ochi de lumea interlopă și că eu am făcut câțiva
ani la rând seminare cu pagina de limbaj al șuților din
capitolul al Xl-lea, „Temnița de la Curtea Arsă", din Mis-
terele Bucureștilor de Baronzi. Acolo sunt explicați, la subsol,
nu mai puțin de 28 de termeni argotici de secol 19, care,
măcar ca structură și ca tip de metaforă, au rămas destul
de asemănători: gagică - femeie, vrăjesc - spun, mardeală -
bătaie, barosan - curcan etc. La fel, n-aveau de unde să
știe că în baladele lui Villon, în Hugo și în Eugene Sue
argoul este exploatat suficient pentru ca și un ins care
citește să-i prindă tipicul. N-aveau de unde să știe că am
confruntat traducerea românească a lui Laszlo Alexan-
dru, din Zazie în metrou, cu originalul francez și că pe
biroul meu cu computer stau câteva dicționare de argou
și limbaj familiar. N-aveau cum să știe, desigur, că Alex

138

Ștefănescu, colegul meu de la România literară, are rubrică
în gazeta „de ambe sexe" cu nume pur argotic, Aspirina
săracului, medicament fără bani, cu rețetă de la sexologul
Bebe Mihăescu, și nu bănuiau subtilități ale limbajului
avangardist de tipul bărbos = om cu prejudecăți (pentru
că barba se purta cu un secol înainte, iar tinerii avan-
gardiști preferau să-și radă și barba și mustața). N-aveau
cum să știe că una dintre schițele lui Caragiale se încheie
cu o grosolănie argotică și că, în timp ce pentru ei să cânte
la pian însemna numai să li se ia amprentele, pentru mine
expresia mai are și alt sens. Pe scurt, dacă-i vorba de lim-
baj interlop, mă puteam măsura cu maimuțării mei, ca un
cititor de cărți ce eram.
   Ajunsă acasă, am căutat imediat în cel mai nou dicțio-
nar de argou pe care îl am, din 1998, și am văzut că nu
mă înșelasem: a arde are ca prim sens argotic „a fura pe
cineva", iar la ploscă, ploști scrie negru pe alb: „în limbajul
hoților de buzunare: 1. geantă, poșetă; 2. buzunar." M-am
uitat apoi mulțumită la plosca pe care mi-o apărasem cu
succes. Numai și numai pe cale intelectuală.

    AVRAAM SI NOBEL

/





Una dintre cele mai amuzante povestiri de care îmi
amintesc este „Cei zece drepți", din Cartea apocrife-
lor de Karel Capek. Avraam află de iminența distrugerii
Sodomei și Gomorei și, încercând să salveze ce mai e de
salvat, Domnul îi acordă favoarea de a renunța la planul
acesta dacă în cetatea sa se află măcar zece drepți: „Nu
o voi pierde pentru cei zece." Alături de Sara, consoartă
fidelă, Avraam începe, cu mare seriozitate și pătruns de
importanța misiunii, să-i treacă în revistă pe toți cei care
ar merita să obțină un loc pe lista salvatoare. In scurt timp
însă, discuția degenerează în cea mai aprigă bârfă: ba
Avraam, ba nevasta lui dezvăluie un amănunt biografic
jenant, o trăsătură de caracter șocantă, care îl face pe insul
cu pricina cu totul nepotrivit pentru lista neprihăniților.
Cum e de așteptat, până la urmă nimeni nu trece proba
care s-ar putea numi „gura lumii". Din perspectiva bârfi-
torilor, nimeni nu rămâne fără pată și nimeni nu e demn
de salvare. Până la urmă, Sara îi spune lui Avraam să-l
roage altfel pe Domnul: „Nu ne cere nouă, oamenilor, să-ți
numim zece drepți din tot norodul tău."
   Mă gândesc întotdeauna la apocrifa lui Capek atunci
când citesc topuri de tip cele mai bune romane, cei mai
buni scriitori români sau, mai ales, când se discută despre
candidații noștri la Premiul Nobel pentru literatură, această
listă cu „neprihăniți" din toate cetățile, în care încă nici

140

un român n-a izbutit să fie trecut. între războaie, Liviu
Rebreanu a sperat să ia râvnitul și pe atunci încă tânărul
premiu. Dar era, după cum singur notează în jurnal, cel
mai dușmănit și cel mai bârfit scriitor din România.
Impresia aceasta, de a fi centrul clevetirilor, al polemicilor
și al acuzelor, au avut-o despre ei mai toți scriitorii de
valoare dintre războaie, de la Camil la Cezar Petrescu, de
la Lovinescu la Călinescu. Toți s-au luptat cu gura lumii.
   Monstru cu sute de limbi ascuțite, mereu lihnit, gura
lumii e un personaj ubicuu, care, dacă vede că cineva a
făcut primul pas pe Lună, va comenta sarcastic felul cara-
ghios în care merge, iar dacă unul a urcat Everestul va
observa și mai sarcastic, la întoarcere, amănuntul de neier-
tat că-i lipsește un nasture la cămașă. Poate nu degeaba,
în poveștile noastre, personajele își dau la ascuțit limba,
nu mintea. Dacă nu ai o limbă suficient de ascuțită, ești
pierdut. Cât despre ascuțimea minții, nefericiți cei bogați
cu duhul! Nu vreau să-mi închipui cum ar comenta astăzi
gura lumii noastre, expertă în demitizări, unele posibile
candidaturi la Premiul Nobel pentru literatură. Cutare
„drept" și talentat a fost părăsit de nevastă, altul nu
salută, celălalt s-a certat de curând cu toată lumea, X o
duce oricum prea bine cu banii, ce nevoie mai are de
premiu, Y e prea conciliant și lipsit de tact. S-ar scrie
anonime, s-ar duce vorba de la unul la altul, de bouche ă
l'oreille. E greu de presupus că alții pot avea încredere
în noi, când noi înșine abia așteptăm să ridice cineva
capul ca să-l scufundăm la loc, cu câteva lovituri de vorbe,
ca un ciomag bine manipulat.
   Mi-am imaginat, în câteva exerciții de demitizare care
se fac zilnic în lumea literară (la noi și pretutindeni, cu
observația că în alte părți acestea sunt la concurență cu
mitizările sistematice sau cu lobby-ul făcut marilor scrii-
tori), mi-am închipuit așadar cum ar fi căzut, unul câte
unul, nume importante de pe lista Premiului Nobel pentru

141

literatură, dacă ar fi intrat în gura lumii, pentru care nimic
și nimeni nu e suficient de bun, oricum nu în timpul
vieții. De altfel primul distrus ar ieși însuși întemeietorul
celei mai faimoase distincții din lume. Iată câteva dialo-
guri, apocrife și ele, în maniera povestirii lui Capek.
   „A^fred Nobel? Un vântură-lume îmbogățit din afaceri
cu arme. N-a vorbit chiar Victor Hugo așa despre el, cel
mai bogat vagabond al Europei? Ei, 350 de brevete de inven-
ție, exagerezi, dragul meu... Făcea și pe poetul, uneori.
Știi că l-a înșelat nevasta cu unu' Gosta Mittag-Leffler,
un matematician, și doar din cauza asta a refuzat să pună
matematica pe lista premiilor? Cum adică a fost celibatar
toată viața... Ei, atunci iubita, ce-are a face... Iar unei alte
iubite, că era și ăsta mi Don Juan..., o baroneasă austriacă,
i-a dat Premiul Nobel pentru pace. îți închipui, aranja-
mente între ei! Și ce dacă el murise cu zece ani înainte,
parcă nu putea lăsa asta în faimosul lui testament..
   Sully Prudhomme (1901). „O nulitate, realmente o nuli-
tate, mai bun e Bolintineanu... Mult mai bun. De altfel
Sully ăsta, care nici la pseudonime n-a dovedit prea multă
imaginație, are o singură poezie valabilă, Le Vase brise,
iar în ea un singur vers mai de Doamne-ajută: II est brise,
n'y touchez pas\ Și pentru asta să fie primul om din lume
care ia Nobelul... să fim serioși!"
   Knut Hamsun (1920). „îl chema Pedersen. Un coa-
te-goale. N-a învățat niciodată carte ca lumea, cică e auto-
didact. La 17 ani devine ucenic de cizmar... mai știm noi
și pe alții. Dar nici de cizmărie nu s-a ținut, că nu i-a plă-
cut să muncească. A făcut apoi pe cărbunarul, pe canto-
nierul, pe învățătorul - ce i-o mai fi învățat și pe bieții
copii - și, auzi meserie, a fost, știu precis, secretar al
șefului de poliție din Bodo! Știu eu de la un amic din
Bodo. Da, știu, știu că s-a înscris la Universitate, dar nici
vorbă s-o termine. Mai mult ca sigur că în America o fi
ajuns clandestin, vorbește toată lumea. Și-acolo a avut

142

vreo 20 de meserii. Ducea sticlele cu lapte pe la ușile
oamenilor, a încercat să facă pe cultivatorul și, asta e chiar
culmea, pe meditatorul de franceză*. De fapt nici ca taxator
de tramvai n-a fost bun. Nu era atent la stații, n-avea pic
de simț de orientare, citea Euripide în loc să dea biletele.
Nu e de mirare că l-au dat afară. De altfel l-au dat afară
de peste tot. Nu știu ce-or găsi unii la Foamea, că în tot
romanul nu face decât să descrie cum îi e unuia foame.
Așa pot să scriu și eu, și tu, oricine... Și pe ăsta să-l propui
la premiu..."
   Grazia Deledda (1926). „O italiancă din Sardinia, mai
mult țărancă decât burgheză, aproape incultă. Cu sigu-
ranță c-au vrut să aibă și-o femeie la premii, că și-așa le
numeri pe degete, la literatură 9 într-o sută de ani. In timp
ce Mărie Curie, da, a luat ea singură două premii Nobel,
și la fizică și la chimie, iar fiica ei, a apucat și ea unul...
Ce să mai zici și de ăștia, alde Curie, parcă și-au făcut
abonament la Nobel! Dar Grazia asta, căreia chiar grația-i
lipsește, de ce să ia, domnule, că doar primele ei scrieri
nu se pot citi de siropoase ce sunt. Noroc că s-a măritat
cu funcționaru' ăla care-a mai scos-o în lume, a dus-o la
Roma..."
   Thomas Mann (1929). „Nu se poate citi. Are niște ro-
mane nesfârșite, mai mult comentează decât povestește.
Nu e de mirare că îl venera pe plicticosul de Goethe. De
altfel, când a luat Nobelul încă nu scrisese mare lucru.
Abia apoi a prins gust, făcea lecturi în familie. De ce să
mai citești los.f și frații săi în mii de pagini, când știi poves-
tea dinainte, că e spusă în câteva versete, în Biblie? Eu
unul mă pot lipsi. Și-apoi familia lui, copiii, te-apucă
fiorii, unu' și-unu'. Lasă că și el... Știai că Felix Krull are
un model real? S-a îndrăgostit la bătrânețe de el, în Elve-
ția, Felix era chelner la hotelul unde locuiau ei, Thomas
Mann cu Katia. Și să-i dai Premiul Nobel!"

143

   Winston Churchill (1953). „Hai că e prea de tot! Prea
i se dă importanță. Eu știu că atunci când și-a făcut primii
ani de armată tatăl lui i-a scris unui colonel așa: «Aș fi
vrut ca fiul meu să slujească țara sub ordinele Domniei
voastre, dar e prea nătărău...» Nobel pentru literatură!
Tu știi vreo carte de-a lui?"
   Aștept totuși anul de grație în care lista lui Nobel să
admită, în ciuda unor dialoguri demitizante ca cele închi-
puite aici, și un autor român. Și care, de ce nu, să aducă,
prin ce scrie, așa cum își dorea inițiatorul premiului, mari
servicii omenirii. Acești scriitori români există. Pe lista
mea se află trei, fermi. Dar pe a dumneavoastră?

    CUM SE SCRIE UN BESTSELLER





Mi-am cumpărat cel mai citit roman al anului trecut*
- potrivit unui bilanț a cărui seriozitate nu era
esențială - din motive pur profesionale. Ca să văd ce le
place astăzi contemporanilor noștri să citească. Apoi ca
să văd dacă pot descoperi ingredientele de bază ale cărții,
așa cum unii invitați la masă încep și înșiră, pe ghicite
sau ca specialiști, din ce e făcut felul-surpriză pe care îl
oferă gazda. în fine, ca să-mi dau seama în ce măsură
romanul își merită recordul. Dacă autorul, Dan Brown,
nu-mi spunea absolut nimic, titlul, Codul lui Da Vinci, și
ochii (nu zâmbetul!) Giocondei de pe copertă spuneau
deja destule: o carte misterioasă, care te invită la desci-
frarea unui cod, care îți oferă poate chei pentru... Rămâ-
nea de văzut.
   Două seri la rând am stat până la ore mici ca să termin
romanul. Era, deja, o dovadă convingătoare că autorul
știe meserie, cu atât mai mult cu cât sunt o persoană
căreia îi place să doarmă, iar experimentele tip Eliade,
cu reducerea gradată a orelor de somn, mă înspăimântă
mai mult decât orice. Pe de altă parte, am înțeles de la
primele pagini că trebuie fie să depun armele critice, fie
să mă opresc din drum: cartea era prea prost scrisă ca
s-o citești ca degustător avizat de literatură. Am citit-o

   * 2003 (n.a.)

145

până la urmă așa cum critici mai importanti ca mine au
spus că se citesc romanele de vacantă.
   Așadar, cum arată un bestseller la începutul secolului
21? îmi pare rău pentru cei care mitizează prezentul și
disprețuiesc trecutul, dar schema lui nu diferă prea mult
de bestsellerurile publicate în foileton în ziarele din secolul
19, scrise, nu de Balzac ori de Flaubert, ci de Eugene Sue
ori de Paul Feval. Se potrivește și-aici vorba unui com-
pozitor, „Să ne întoarcem în trecut, va fi un progres".
Povestea este la fel de trasă de păr ca în oricare dintre
romanele de mistere de acum un secol și jumătate. Tot
noapte, tot o orfană, ca în Misterele Parisului sau în Miste-
rele Londrei - spun, în treacăt, că ambele titluri, Misterele
Parisului și Misterele Londrei, ar fi fost, împreună sau
separat, perfecte pentru această carte - tot un ajutor mas-
culin, tot o mulțime de aventuri care le pun celor doi
viața în pericol de zece ori pe noapte, tot crime, tot buni
și răi, și tot un happy-end în care fata până atunci singură
pe lume își regăsește familia. Cititorul e liber să-și ima-
gineze la sfârșit tot că tânăra orfană cu protectorul ei se
vor căsători. Să adaug că între cei doi nu sunt scene de
amor mai îndrăznețe decât în romanele din secolul 19,
că înfiriparea dragostei e ca un parfum abia perceptibil,
ceea ce arată că, la urma urmei, nu scenele erotice tari
fac succesul de librărie, așa cum își închipuie mulți autori
de azi. în ce privește tehnica suspansului, mă tem că Eugene
Sue îi poate da lecții lui Dan Brown, care nu-și gradează
îndeajuns efectele, pare grăbit chiar să scape de mistere.
Cât despre introducerea personajelor în scenă, e ca la
tricotat: unul pe față, unul pe dos, unul bun, unul rău.
   Ceea ce diferă însă de genul amintit este materia primă
acum mult mai rafinată în atelierele culturii decât era pe
vremea trăsurilor. Internetul și accesul la informație
(inclusiv prin iuți deplasări transoceanice) dau alt grund
întregii povești. Iar accentele narative sunt, și ele, complet

146

altele: nu povestea fetei este în centrul atenției, ci poves-
tea... informației. în timp ce în secolul 19 romancierii
(inclusiv autorul Misterelor Bucureștilor') puneau miza pe
traseul biografic și chiar topografic al personajelor, pe
aventură, și plasau doar în treacăt informații culturale
(geografice, botanice, sociologice etc.), ca să dea rezistență
firului narativ, în bestsellerul de azi situația e răsturnată:
miza cade pe informația culturală, iar povestea perso-
najelor este cea spusă în treacăt, ca să susțină firul date-
lor „științifice".
   Adevăratul subiect al cărții este ascuns sau chiar bruiat
de alergătura hăituitului cuplu de protagoniști, adică
Sophie (a se pronunța franțuzește) și Robert (a se pro-
nunța englezește). Tema este la intersecția dintre religie,
istorie, istoria artei, semiotică, filozofie și istoria mentali-
tăților - și tocmai de aceea cartea, de 476 de pagini, merită
totuși citită. Pe la pagina 100 mi-am dat seama că văzu-
sem, pe Discovery, un foarte bun documentar: practic
cartea lui Dan Brown dezbrăcată de toate vălurile și trucu-
rile literare. Povestea Graalului, pătrunderea în secretele
Cavalerilor Templieri și, cu o demonstrație destul de
riguroasă, cu argumente interdisciplinare, ba uneori și
transdisciplinare, dezvăluirea semnificației a ceea ce,
poate, s-a numit San' Graal. (N-am să fac un deserviciu
colegilor de la Editura Rao, care a publicat cartea, dezvă-
luind-o.) în genere semnificații inițiatice care veacuri la
rând au fost păstrate în cadrul unor societăți secrete și
au fost apărate cu mari sacrificii de curiozitatea profa-
nilor. Aceste informații sunt reale și Dan Brown, fost
profesor universitar, știe să le „predea". Dacă personajele
lui nu au consistență, nu au carne, „cursurile" lui sunt
excelente, se pot lua notițe după ele. Iar exercițiile de
semiotică dezvoltate în carte - ca la Eco sau la Sadoveanu
(în Creanga de aur) - nu au cum să nu te cucerească, de
la „ghicitori" și anagrame la semne cu înțeles mult mai

147

adânc. Sunt pomenite și folosite unele dintre cele mai puter-
nice (ca să nu spun grave) descoperiri ale minții ome-
nești: numărul (proporția) de aur, șirul lui Fibonacci,
pentagrama etc. Partea cea mai frumoasă a cărții este
legată de pictură și arhitectură - soția lui Dan Brown a
studiat Istoria Artei - și te obligă să cauți imediat în albu-
me sau pe internet tablourile și bisericile aduse în discuție
și să le privești cu alți ochi. Iar o listă precum cea a
marilor maeștri ai societății secrete La Prieure de Sion,
fondată în 1099, listă care-i cuprinde pe Botticelli, Leo-
nardo, Robert Boyle, Isaac Newton, Hugo, Debussy și
Cocteau, nu se poate să nu te pună pe gânduri.
   Care este așadar rețeta pentru un bestseller? Se ia un
foileton de secol 19 din care se extrage scheletul narativ.
Nu e nevoie de nici o îmbunătățire la acest nivel. Se
studiază în detaliu, ca pentru unul sau două doctorate,
o problemă ezoterică și istoria câtorva societăți secrete.
Se amestecă totul într-un thriller încăpător, plasat în câteva
capitale romantice ale lumii. Important: totul trebuie pus
sub o figură tutelară pe care să n-o ignore nici cel mai
incult om din lume.
   Nici prin cap nu-mi trece să disprețuiesc asemenea
cărți. Oricât de simplu ar părea, și aici există un punct
mai greu de bifat: partea cu doctoratul.

        CĂRȚILE AU TRUP
            /





Ca orice pasiune, și cea pentru carte are necazurile
ei. Plăcerile livrești se ispășesc, și ele, periodic: când
te muți sau când ești nevoit să-ți refaci biblioteca, pentru
că nu mai suporți teancurile crescute lângă perete, ca
ciupercile după ploaie. Pe scurt, ai cărți, ai probleme.
Invers proporționale cu mărimea apartamentului. Așa-
dar problemele mele sunt foarte, foarte mari. Cei care,
ca Borges, și-au imaginat Paradisul sub formă de biblio-
tecă trebuie că aveau locuințe încăpătoare. Atunci când,
în lunga vară fierbinte, te lupți corp la corp cu teancurile
grele și pline de praf, ești mai aproape de celălalt pol al
veșniciei, al cazanelor cu foc continuu. De altfel scriitorii
au imaginat și posibilitatea asta (vezi Cartea iad a lui
Frabetti).
   Bine și adevărat a zis criticul*: „Cărțile au suflet!" Pro-
blema e că au și trup. (E și problema principală a stăpâni-
lor de cărți.) înainte de vizita la Ikea, magazinul păturii
mijlocii globalizate, unde urma să aleg o bibliotecă nouă
pentru vechile mele tomuri, am dezbătut cu diverse per-
soane care au experiență în domeniu principiile ordonării
pe raft. La fiecare soluție existau avantaje și dezavantaje.
Varianta alfabetică am respins-o din start: nu am biblio-
tecă publică, ierarhiile mele interioare trebuie să domine.

   * Nicolae Manolescu (n.a.)

149

Varianta pe autori e imposibilă din cauza dimensiunilor
diferite: ca să umpli optim spațiul unui raft, cărțile trebuie
să aibă cam aceeași mărime. Am constatat cu acest prilej
că poeții sunt cel mai greu de ordonat, au ideile cele mai
bizare în privința formatului. Varianta pe epoci: aceeași
problemă. Apoi, pentru marii clasici și interbelici români,
mai aveam o întrebare: pun autorii alături de critica dedi-
cată lor sau separat? Ca întotdeauna în viața reală, a trebuit
să aleg soluții de compromis, să folosesc mai multe cri-
terii și să mă adaptez, de voie, de nevoie, condițiilor date.
Liberul-arbitru funcționează, ca întotdeauna, numai între
niște limite riguros stabilite.
   A început apoi lupta cu cartea (în celălalt sens al
cuvântului decât eram obișnuită, în cel fizic). Coborâte
din raft, cărțile mi-au invadat camera ca o apă. Păreau
mult mai multe, iar valurile lor se spărgeau uneori, când
nu eram atentă, obligându-mă să le refac, iar și iar. Am
dedicat un gând pios inventatorului bibliotecii, oricine
va fi fost el, care a făcut posibilă conviețuirea perechii
om-carte. A urmat scuturatul de praf, bucată cu bucată.
Și în fine, pusul la loc, în rafturile frumoase și curate ca
o casă nouă. Să spun de la început că ideea mea, că voi
putea să-mi țin toate cărțile pe un singur rând, la vedere,
a fost o splendidă utopie, iar dezamăgirea pe măsură,
în magazin, în raftul bibliotecii-model se aflau pentru
exemplificare câteva cărți grațioase, noi-nouțe, și câteva
obiecte decorative. La mine fiecare centimetru trebuia
umplut. Nu insist asupra obstacolelor intervenite pe par-
curs, scosul vechilor biblioteci, ambalajele, și nici asupra
faptului că, rafturile fiind modulabile, le-am folosit atât
de eficient încât nu mi-au ajuns. Din mulțimea de legi
ale lui Murphy pe care am avut ocazia să le verific, cea
mai tristă pentru mine a fost următoarea: ce a încăput
înainte într-un spațiu anume nu mai intră cu nici un
chip la loc. Corolarul meu: cărțile care au încăput într-o


150

bibliotecă mică nu încap într-una mare. Al doilea coro-
lar: rafturile se umplu mai rapid decât scad teancurile
de pe jos. Când am luat în mână Pe culmile disperării, mă
aflam exact acolo.

   Tot Borges a spus într-o conferință că a aranja o biblio-
tecă este un mod tăcut de a face critică literară. Revelația
mea a fost asemănătoare: ce se întâmplă în biblioteca
personală de-a lungul unei vieți se întâmplă și în istoria
literară, de-a lungul epocilor. Apare necesitatea reașezării.
Se schimbă zonele de interes. Descoperi autori pe care
îi puseseși într-un cotlon întunecos și greu de atins, și
care acum ți se par inestimabili. De alții te plictisești și
nu mai crezi că-i vei reciti vreodată. îi păstrezi fie din
motive sentimentale, fie „pentru orice eventualitate".
Descoperi răspunsul la întrebările tale tocmai în acele
volume pe care ai amânat, ani la rând, să le citești. Și te
miri cât de aproape erau și cât de orb ai fost.
   Față de acum 7 ani, când mi-am aranjat ultima oară
biblioteca, ierarhiile mi s-au limpezit. La fel ca la haine,
pantofi sau poșete, văd că sunt și cărți de care nu m-am
mai atins, iar altele mi-au folosit de nenumărate ori, nu-mi
mai vine să mă despart de ele. Așa că locurile cele mai
bune le-am dat jurnalelor, memoriilor, volumelor de cores-
pondență și, la fel, cărților despre București. A urcat în
ierarhia personală și în bibliotecă o perioadă literară pe
care acum zece ani o dosisem în rândul doi: belle epoque.
La români, Caragiale, Maiorescu (jurnal și scrisori), Crean-
gă, Arghezi, Urmuz, lonescu, Sebastian, Camil Petrescu,
Călinescu precum și poezia, aproape toată, și-au păstrat
locurile privilegiate. La fel albumele de artă, care stau
chiar la mijloc.
   Biblioteca mi-a oferit și câteva surprize: cărți bune
în dublu exemplar (le cumpărasem de două ori? le


151

cumpărasem și le primisem?) sau cărți cu însemnările
mele de lectură de care uitasem cu desăvârșire.

   Cărțile au viață, știam, dar am putut s-o constat și aici.
Unele se poartă frumos, modest, te lasă să le așezi unde
crezi de cuviință. Altele sunt agresive, îți scapă din mână
și îți cad pe picioare, revoltate că nu le-ai dat locul pe
care și-l doreau. Dacă le pui iar sus, unde nu vor, cad și
a doua oară. Cedezi tu, le faci pe plac. De ce să le superi?
Sunt destule care ar trebui să facă dietă, ocupă prea mult
loc, în raport cu substanța lor. Iar altele, degeaba sunt
subțiri, nu-1 au pe vino-ncoa'. Unele îți ies, politicos, în
întâmpinare, cele mai multe se poartă cu indiferență,
altele îți dau de înțeles că le-ai jignit. Din motive greu
de analizat, anumite cărți sunt dislocate. Exilate în spațiu,
departe de prieteni lângă care pur și simplu n-au mai
încăput, sau călătoare în timp, în trecut și în viitor, după
preferințe. Le înțeleg și le las unde vor. Deși m-am stră-
duit să respect rigori critice și de istorie literară, am avut
nenumărate cedări sentimentale, am căutat să nu le irit
și să nu le nedreptățesc. Mi-am amintit de întrebarea despre
însoțirea în nemurire, a lui Kundera, din L'Immortalite și
n-am fost foarte sigură dacă nu erau sătule până peste
cap de aceeași pereche. Oricum, pe Alecsandri l-am pus
lângă Ghica și Russo, pe Gerda Barbilian lângă Dan (dacă
tot a venit tocmai din Germania, după el), iar pe Mateiu
Caragiale m-am ferit să-l pun lângă tatăl lui. în fine, a
venit momentul să-mi caut și mie un loc în bibliotecă.
M-am ascuns cât de bine am putut după ușă. Lângă favo-
riții mei nu se cădea să stau, ar fi fost ca și cum aș fi
abuzat de privilegiul meu de om viu.
   Am lucrat într-un permanent conflict de interese: cum
camera era vraiște și timpul mă presa, ar fi trebuit să-mi
pun pofta de-a citi în cui. In loc de asta, am deschis aproa-
pe fiecare carte, pe unele mi le-am pus deoparte, le-am

152

recitit dedicațiile (de cea de la Vargas Llosa simt cu deo-
sebire mândră), am rememorat secvența de viață în care
apăruseră. A fost ca și cum mi-aș fi rememorat viața de
până acum, pentru că marcajele ei sunt cărțile. Mi s-a întâm-
plat să mă opresc în mijlocul mării de cărți și să visez.
   Și am mai învățat ceva despre revizuiri, din experiența
cu reamenajarea bibliotecii: sunt și cărți care stăteau mai
bine înainte. Dar dislocarea merită făcută: măcar ca să
nu se depună praful.

    COPILĂRIA NOASTRĂ
    AMERIC ANO-FRANCEZĂ...




La urma urmei e miraculos. Cea mai cosmopolită peri-
oadă a vieții mele a fost copilăria și o parte din ado-
lescență, cam între 8 și 15 ani, adică în plină perioadă
comunistă. Eram un mic și autentic cetățean al lumii,
format în spirit americano-francezo-germano-britanic, și
nici o graniță, nici o cenzură, nici o lege, nici un eveni-
ment istoric și nici o poezie „patriotică" din manualul
de română nu au putut împiedica acest adevăr temeinic
al formării mele, ale cărui urme le mai simt și astăzi.
Miracolul se datorează cărților și oricine știe că, în copi-
lărie, a citi se confundă cu a trăi, iar a trăi îți dă un
inconfundabil sentiment de triumf. Observ abia acum că
trăiam mai ales în a doua jumătate a secolului 19 și că,
oricum, n-am depășit niciodată, în acei ani, epoca tră-
surilor. Scăpăm așadar de două ori de lumea în care
eram: o dată prin evadarea în spațiu, a doua oară prin
fuga în timp.
   Grijile erau destule, vorba poetului, iar noi le luam
pe toate în serios: bizonii noștri erau hăituiți (știam că
sunt un fel de zimbri, iar zimbri văzusem vreo doi-trei,
triști și famelici, în rezervația din Poiana Brașov), preriile
erau tăiate nemilos de drumurile de fier ale omului
alb, iar apașii, cei mai nobili dintre indieni, se aflau în
real pericol. Omul alb e un inconștient, bea apă de foc
și are arme de foc. Se îmbată și face blestemății. Nu are

154

demnitate. Pieile-roșii nu beau alcool. Dacă o fac e pen-
tru că sunt obligate de albi. Dar noi, noi ceilalți, adică
Winnetou, căpetenia apașilor, și Old Shatterhand, fratele
lui de cruce, noi Sam Hawkens, Dick Stone și Will Parker,
adică trifoiul de nedespărțit, das Kleeblatt, noi, adică eu,
sora lui Winnetou, Nscho-Tschi, îndrăgostită în secret de
Old Shatterhand și gata să-mi dau viața pentru el și
pentru poporul meu încă liber, noi rezistăm vitejește. Noi
vedem bine de partea cui e dreptatea. Nu trece nici o
întâlnire (ținută după orele în care învățăm altă istorie),
nu trece nici o reuniune pe dealurile și în pădurile care
mărginesc centrul vechi al Brașovului, să nu rezolvăm cu
bine vreuna din marile, adevăratele probleme ale lumii.
Cu bine nu înseamnă că scăpăm cu toții cu viață, nu
suntem atât de naivi, nu suntem copii, ci dimpotrivă,
înseamnă că ne sacrificăm frumos. Munții Stâncoși, Marele
Canion, Salt Lake City, Valea Morții, micul pueblo al apa-
șilor sunt acolo, pe Tâmpa și pe Warthe, pe Cetățuie și
pe Dealul Melcilor sau, în vacanță, în Poiană și pe Postă-
varu. Purtăm „punguța cu medicamente" la gât, fumăm,
de-adevăratelea, pipa păcii, făcută din „liane", și, întin-
zând solemn mâna dreaptă și adunând-o din nou la
piept, ca în filmul cu Pierre Brice și Lex Barker, spunem,
în indiano-germană: Hawk, ich habe gesprochen! Un fel de
Dixi et salvavi animam meam, după care nu mai are sens
să adaugi nimic.
   Eram niște elevi români de 12-13 ani, care jucam rolul
unui apaș, pe al unui neamț ajuns din greenhom - westman,
pe al unor americani get-beget și, pe măsură ce devoram
și celelalte volume ale lui Karl May, cele netraduse, cum-
părate de la sașii-apași care plecau, cercul se lărgea cu
simpaticul lord David Lindsey, măcinat de spleen și
încântat de aventură (cine mai spunea ca el WeW. WelH,
lingându-și buzele de plăcere în fața pericolului), ori cu
tinerii familiei Von Adlerhorst, urmăriți de un destin


155

potrivnic. Să nu vă-nchipuiți însă, știam noi din carte,
că viața în vestul sălbatic e ca în romanele lui Fenimore
Cooper, el inventează, pe când Karl May - alias Old
Shatterhand - știe, el chiar a fost acolo, după cum o spune.
El nu te îndeamnă să te duci în vestul sălbatic dacă nu
ești realist, pregătit să suferi de foame, să fii privat de
bucuriile civilizației, să știi să dormi sub cerul liber pe
pământ tare, să suferi de foame și de sete, să tragi cu
pușca și să fii în necontenit pericol. Or, firește, eram
pregătiți, eram gata.

    Plecaserăm în sălbăticia vestului și am fost obligați
să ajungem brusc îndărăt, în lumea civilizată, după o
experiență citadină de mediu englez, burghez și cum-
secade, mai ușor de făcut. Seria Mary Poppins avea sufi-
ciente legături cu viața noastră ca să putem practica lectura
de identificare: un oraș, cu parc, cu o stradă bine definită,
o bonă Mary care semăna măcar onomastic cu Frăulein
Mali a noastră, iar cei doi copii erau cam ca noi. Dl Banks
se ducea la birou, banii erau o veșnică problemă, iar Jane
și Mihai (cum, hibrid, se tradusese) aveau, practic, numele
noastre, și erau adesea lăsați de capul lor, ca noi. Oricum
Mary dispărea, dusă de vântul care se schimbă, cum
dispăruse și biata Mali, iar copiii rămâneau cu un inde-
finit sentiment de tristețe. Ieșeam pe terasă și ne uitam
la cer, să vedem o umbrelă zburătoare, ne dădeam pe
balustrade, la vale, atunci când găseam vreuna de tip
tobogan, căutam să ne descurcăm cu nasturii hainelor
ca Mary Poppins; când râdeam, spuneam că am înghițit
gaz ilariant, când eram răi, venise marțea cea neagră. Cli-
șeele despre copilul universal, pe care le învățam la școală,
la Amintirile lui Creangă, nu le recunoșteam acolo, ci le
simțeam aici. Londra ne era mai aproape decât Humu-
leștiul, pentru că un copil de la oraș recunoaște mai ușor


156

experiențele unui alt copil de la oraș, dar și pentru că,
asta am înțeles mult mai târziu, Creangă e un scriitor
pentru oameni mari și, cum spunea Benjamin Fondane,
abia după ce ai un bagaj poetic, ai acces la limbajul lui.
Nu citeam pe atunci poezie, n-aveam timp: viața era o
aventură, alunecai, ca pe balustradă, din surpriză în sur-
priză. Am rămas la Londra, noi, Peter Pan și Wendy, și
în Anglia noi, Winnie Pooh și prietenii lui, din pădurea
plină de ciudat umor.

   Iar odată cu Tom Sawyer ne-am întors la copilăria ame-
ricană. Noi, Tom, și Huck, și Becky, și negrul Jim, cel care
vorbea pocit românește, umblam acum pe dealurile care
nu mai semănau defel cu Munții Stâncoși și din care urșii
grizzly, cei mai periculoși între toate sălbăticiunile, pre-
cum și pieile-roșii dispăruseră fără urmă. Decorul nostru
citadin și casnic avea geniu, știa să se metamorfozeze de
la o carte la alta, scotea în față exact ce așteptam de la
el. Și cum peștera era noul nostru topos am găsit niște
grote sinistre, unele pe Warthe, altele pe Tâmpa. Ne-am
înarmat cu lumânări și cu o lanternă tubulară care abia
lumina, cu bricege și bile de sticlă. Eram anarhiști, eram
împotriva școlii, a filfizonilor, împotriva „învățării la
religie", a „școlii de duminică", ce-or mai fi fost și alea.
Iar când, într-una dintre peșterile de pe Tâmpa am dat
peste un bărbos care a fugit după noi și am luat-o la vale
pe toate scurtăturile pe care le știam, oprindu-ne jos, la
promenadă, cu inima bubuind ca o tobă, speriați cât se
poate și foarte mândri de noi, am devenit conștienți că
între viață și cărți nu există nici o diferență. Dacă știi ce
să alegi, firește, din cărți și din viață. Convingere cu care
am rămas și azi.
   Jules Verne a venit mai târziu, cu Doi ani de vacanță
și Copiii căpitanului Grant. Ce conta că el, spre deosebire
de Karl May, era un entuziast al descoperirilor de noi


157

tehnici ale stăpânirii omului alb, de civilizare a noi teri-
torii sălbatice, nu vedeam în asta nici o contradicție. De
altfel partea de anticipație nu era atât de interesantă ca
partea de aventură pură, la asta ne pricepeam, aveam
deja experiență, eram profesioniști, ce mai! Apoi, după
ce seria Jules Verne a fost devorată încetul cu încetul, (eu
una săream descrierile tehnice, ceilalți săreau descrierile
de natură) a început, ca un dans în trei și-n patru timpi,
enorma serie Dumas, de la Contele de Monte Cristo la Cei
trei mușchetari, După douăzeci de ani și Vicontele de Brage-
lonne. Atunci noi, Athos, Portos și Aramis și obraznicul
de d'Artagnon, noi toți am trecut cu arme și bagaje sub
steagul Franței (că Jules Verne era și el francez nu-mi era
prea clar din cărțile lui), învățam să ne provocăm la duel
în limba celor mai celebri spadasini, germanii și englezii
erau trădați sau mai degrabă trădători și dușmani, ame-
ricanii practic nu mai existau, arcurile cu săgeți erau în
pivniță, trenurile nu se inventaseră, bizonii dispăruseră
(zimbrii din Poiana Brașov muriseră de foame), dar, în
goana calului și în zăngănit de săbii, viața noastră aven-
turoasă mergea înainte.

   Târziu am aflat câteva detalii tulburătoare: Karl May,
campionul demnității, a stat în închisoare de mai multe
ori între 1862 și 1874 acuzat de escrocherii și furtișaguri,
n-a făcut experiența vestului sălbatic, iar american adevă-
rat era tocmai rivalul său ridiculizat de el, Fenimore
Cooper. Jules Verne și-a luat informațiile mai ales citind
la Biblioteca Națională din Paris. Le bateau ivre de Rim-
baud ar fi o transcriere ermetică a romanului 20.000 de leghe
sub mări. Tot târziu l-am citit pe Emil Brumaru: Adio, Robin-
son Crusoe! Adio, Winnetou, cel mai nobil dintre apași!

    CARTEA DIN ECRAN





Intr-una din serile trecute, zapând cu hărnicie, am dat
de un film de epocă și am rămas la el. Scena care m-a
reținut e următoarea: un individ în redingotă, relativ
tânăr, cu ceva dickensian în figură, un soi de Uriah Heep,
dacă vă mai spune ceva numele, antipatic și ipocrit, părând
scârbit de parcă ar fi înghițit ulei de pește, ține un plic
în mână. Pe un scaun, lângă fereastră, o frumoasă jună
în floare, îmbrăcată într-o lungă rochie albă. Bărbatul ros-
tește un discurs din care rezultă că ea i-a trimis o scrisoare
de dragoste, pe care, iată că el, cavaler, i-o înapoiază, cu
dragoste cu tot, neavând nevoie nici de fată, nici de scri-
soare, nici de dragoste. O îndeamnă să-și găsească ferici-
rea în altă parte, fiindcă el nu e în stare s-o iubească după
cum merită o ființă aleasă ca ea. O să mă uiți, spune băr-
batul, o să te căsătorești cu altul. Ea oftează periodic, cu
ochii în pământ. Când, în fine, vorbește, îi spune (în en-
gleză): „Ăsta e viitorul pe care mi-1 prevezi, Oneghin?" „Da,
Tatiana!" Abia atunci s-a făcut declicul și mi-am dat seama
că vedeam un film după Evgheni Oneghin de Pușkin.
   Adeseori ai ocazia să consta ți câte cărți celebre și pe
care nu le-ai citit există pe lume, iar versul mallarmean
„.. .et j'ai lu tous Ies livres" mi s-a părut întotdeauna un
simplu răsfăț poetic. Cum pentru mine literatura rusă a
început cu Gogol, Tolstoi și Dostoievski, n-am avut nici
ocazia, dar nici curiozitatea să citesc Evgheni Oneghin,


159

care, de altfel, îmi lipsește din bibliotecă. îmi era oare-
cum familiară, ca o persoană pe care o vezi uneori pe
stradă, fără să știi nimic despre viața ei: ba o arie din
Ceaikovski, ba, în nu știu ce carte franceză, o trimitere
la personajul Eugene Oneguine (!), ba o comparație a
unui personaj feminin cu Tatiana, ba o referință critică.
Mai știam, din scrisorile lui Costache Negruzzi, că proza-
torul nostru îl întâlnise în adolescență, la Chișinău, pe
Pușkin, „acest Byron al Rusiei", aflat acolo în exil, că
poetul rus îl îndrăgise pe băiatul de 14 ani și, deoarece
vorbeau între ei „franțozăște", îi corecta greșelile. Și mai
știam că Pușkin moare cu zile, ucis într-un duel. Atât și
nimic mai mult.

   De cele mai multe ori se întâmplă să văd ecranizările
după ce am citit cartea. Poate și din cauză că dimensiunile
locuinței fac ca televizorul meu să fie găzduit în biblio-
tecă, în timp ce la alții lucrurile stau invers, biblioteca e
în televizor. Mulți, chiar studenți la Litere, socotesc că
dacă au văzut o ecranizare e ca și cum ar fi lichidat soco-
telile cu cartea. De data aceasta am mers pe cealaltă cale,
urmărind un film fără să știu nimic despre carte. Am
privit așadar pe micul ecran cum Oneghin o părăsește
pe adorabila adoratoare și intră într-o sală de bal, unde
îl întâmpină altă jună, veselă și sprintenă, cu care el
dansează cam pasional. Un bărbat ceva mai tânăr și ceva
mai simpatic decât Oneghin, pe nume Vladimir Lenski,
îi privește cu multă gelozie de pe margine, la fel cum face,
însă cu drăgălașă resemnare, și Tatiana. Se dovedește că
fetele sunt surori, cea veselă - logodnică cu tânărul Vladi-
mir, cea tristă - îndrăgostită de maturul Evgheni. Din
cauza dansului, Lenski, care pare cam prostănac, îl pro-
voacă la duel pe Oneghin, iar acesta, deși nu vrea, îl omoară
cu un foc de armă (perfect reglementar și cu martori).
Tatiana vede totul dintr-o pădure aflată lângă moara

160

unde se înfruntă bărbații, fuge acasă și-i dă vestea, plân-
gând, surorii ei. Oneghin pleacă. Mama Tatianei vede că
logodnica ucisului se consolează repede cu un ofițer
care-i devine soț, în schimb Tatiana plânge și suspină
după ucigaș. O mătușă îi spune, de parcă ar fi citit, avani
la lettre, Sex și caracter de Otto Weininger, că o femeie e
ori mamă, ori curtezană. „Da, fetițo, viața e așa de crudă."
Drept urmare fata e dusă cu forța în niște societăți selecte,
ca să i se găsească un soț.
   Trec mai mulți ani și iată-1 pe la fel de antipaticul
Oneghin, cu același zâmbet scârbit pe chip, intrând într-o
altă sală de bal. O vede imediat pe Tatiana, într-o rochie
de data asta roșie, la fel de frumoasă ca odinioară, în
rochia albă. Vărul lui Evgheni i-o prezintă: „Soția mea!"
Tatiana e impasibilă. Oneghin rămâne cu ochii la ea, o
invită la dans, dar ea refuză, căci, spune cu subînțeles,
nu dansează niciodată. în nu prea multe secvențe, filmul
arată cum roata vieții s-a învârtit, iar acum Oneghin sus-
pină după Tatiana și îi scrie scrisori înflăcărate. O urmă-
rește pretutindeni, în sala de bal sau la patinoar, dar
femeia e rece ca gheața pe care patinează. în fine, vine
o zi în care cei doi au o explicație: nu, Tatiana nu e fericită,
nu e mamă, nici curtezană, viața, mai crudă chiar decât
îi spusese mătușa, îi e pustie alături de bărbatul ei, gene-
ralul, pe care nu-1 iubește. Ar da orice să mai fie cum era
înainte. O doare sufletul că el a venit prea târziu, dar i-a
jurat credință soțului ei. Care soț își și face apariția la ușă,
ca lupul din proverb. The End, numele actorilor, publicitate.

   Filmul m-a lăsat nedumerită. Nu-1 văzusem de la în-
ceput și nu știam ce pierdusem din el. N-am înțeles o
mulțime de lucruri, între care cel mai supărător era că
nu puteam să-mi explic ce fel de personaj e Oneghin. Nu
era clar nici de ce Lenski spune că între ei nu există cale
de împăcare. Câteva povești abia sugerate, inclusiv gelozia

161

bărbatului Tați anei, rămâneau, toate, deschise specula-
țiilor. Am socotit deci că venise vremea să aflu și eu ce
e cu această carte și am luat-o împrumut de la un prieten
cu o bibliotecă mai bine dotată. Primul șoc: romanul e
în versuri. M-am temut imediat ca, în secolul 21, această
dramă scrisă în primele decenii ale secolului 19 să nu fie
cumva ilizibilă și să rămân, vrând-nevrând, doar cu fil-
mul făcut după ea. Or, îndată ce am început să citesc
mi-am dat seama că mă înșel și n-am mai lăsat cartea din
mână. Povestea în sine e cam aceeași, mai puțin patinoa-
rul, replica weiningeriană a mătușii și gelozia genera-
lului. Scenariul a fost așadar relativ fidel, dar ce diferență
uriașă de accente! A doua surpriză: în carte, personajul
cel mai cuceritor nu e nici Oneghin, nici Lenski, nefe-
ricitul logodnic, nici Tatiana, nici Olga, sora mai mică,
ci naratorul însuși, care se amestecă peste tot și comen-
tează fiecare episod. Original este și că-și face, cu artă,
notele de subsol. El, bardul, cu o biografie care se supra-
pune perfect peste a autorului însuși, are grijă să-și pre-
vină cititorul că, în schimb, „Oneghin nu sunt eu". își
manifestă fățiș preferința de povestitor pentru sora mai
mare și mai tristă, care nu seamănă cu eroina din toate
poveștile la modă. Ritmul e de baladă modernă (în foarte
buna traducere a lui Ion Buzdugan), tonul e încărcat de
umor și spirit ludic. E dinamic și antrenant. Există o gamă
a diferitelor tipuri umane din societatea rusă de la înce-
putul secolului 19, de un realism fără cusur și un comen-
tariu acid la adresa „lumii bune", a academicienilor, a
Dicționarului Academiei Ruse etc. Povestea romantică e
mereu subminată de câte o sarcastică remarcă realistă,
în plină dramă amoroasă Tatiana-Oneghin, la masa fes-
tivă, bardul constată că plăcinta a fost, din păcate, ratată,
fiind sărată în exces. Iată cum se strecoară Pușkin în poves-
tea lui Oneghin, înșirându-i lecturile:

162

   Citi pe Gibbon și Rousseau,
   Manzoni, Herder și Chamfort,
   Madame de Stael, Bichat, Tissot,
   Citi pe scepticul Bayle,
   Pe prodigiosul Fontenelle,
   Și dintre-ai noștri pe câțiva [...]
   Și almanahuri și jurnale,
   Coloane de morală pline,
   Unde mă-njură și pe mine... [s.m.].

   în fine, a treia surpriză, personajele masculine: Oneghin
e un Don Juan cinic, plin de farmec, deloc scârbit, dar
adesea cuprins de plictis. Nu mai are răbdare cu „Mani-
festările migrenii, / Cu nervii fetelor, leșinuri" și e „Sătul
de lacrimi și de chinuri". Iar Lenski, departe de a fi un
tânăr cam sărac cu duhul, e un romantic pursânge: „Fru-
mos, și tânăr, și poet, / Lui Kant discipol, interpret. [...]
Cu negrul păr adus pe spate, / Cu foc vorbea de liber-
tate". Cei doi sunt buni prieteni și egali, în ciuda unei
diferente de vârstă semnificative, tocmai de aceea „tră-
darea" lui Oneghin, în fond un capriciu, e socotită de june
impardonabilă. în fine, o ultimă surpriză a fost să desco-
păr, la începutul capitolului al 8-lea, că Pușkin vorbește
și despre exilul său în Moldova, cel rămas și în Scrisoarea
VII de Negruzzi. (în paranteză fie spus, O alergare de cai
datorează tonul cu totul special, romantic cu contrapunct
ironic-realist, lui Pușkin.)
   Filmul n-a păstrat absolut nimic din toate acestea.
Pierderea cea mare este umorul. Replici schematizate, o
poveste de dragoste siropoasă și niște personaje parcă
neterminate. Am observat adesea: din cărți mediocre pot
ieși uneori filme bune, dar după cărțile bune se fac aproa-
pe întotdeauna filme proaste. Evgheni Oneghin, carte bună,
confirmă regula.

    CĂRȚILE CARE NE SEAMĂNĂ





Așa cum cea mai răspândită metaforă legată de fe-
meie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai
răspândită metaforă prin care se descrie cartea este cea
a lumii. Multă vreme omul a fost suficient de orgolios și
suficient de credincios ca să se compare direct cu Dum-
nezeu și să încerce să-l imite. Sunt câțiva poeți din secolul
17 care-și clădesc mica lor lume scrisă în 7 zile, ca să imite
marea lume a lui Dumnezeu. Cât timp un Dumnezeu a
vegheat din cerul omului, scriitorul a vegheat și el din
cerul cărții asupra personajelor, controlându-le gându-
rile, știindu-le intențiile, meandrele vieții și sfârșitul.
Mai târziu, când cerul omului a rămas gol, scriitorii au
început să dea independență personajelor, să afirme că
nu le mai știu soarta, că se lasă ei conduși de ele, că logica
și coerența din universul himeric se autogenerează și nu
depind de intențiile autorului. Oricum însă, metafora
cărții-lume a continuat să fie valabilă: cum e lumea, așa
e și cartea. Liniuța de unire între cele două ar fi înțele-
gerea. Când înțelegi bine lumea cărții, înțelegi și lu-
mea-lume și reciproc.
   De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întoc-
mai ca de metafora femeii-floare. Pentru mine, cărțile sea-
mănă perfect cu oamenii, sunt feminine sau masculine,
independent de feminitatea sau masculinitatea autorilor.
„Cărțile sunt ca oamenii", am scris, acum câțiva ani, pe

164

coperta a patra a unei colecții de literatură și am dezvoltat
comparația pe tema întâlnirii: „Pe unele le întâlnești la
tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie, le uiți imediat.
Cu unele te întâlnești de nevoie. Sunt altele pe care îți
amintești că le-ai iubit, dar nu-ți mai spun nimic și câteva
care pur și simplu n-au vrut să te iubească..." Fiecare
cititor are, din experiență proprie, exemple destule care
să ilustreze situațiile livrești de mai sus.
   Judecata pripită, neîntemeiată, adică acea atitudine
pe care francezii o numesc meconnaissance, lovește în ace-
lași fel oamenii și cărțile. Am asistat la o discuție în care
se emiteau judecăți suficiente și negative asupra unui ins
pe care știam precis că nici unul dintre cei prezenți nu-1
cunoaște altfel decât din auzite, dintr-o primă și super-
ficială „lectură".
   Avem uneori față de cărți antipatii încă de la prima
întâlnire, fără să putem să ne stăpânim reacția de respin-
gere, după cum alteori suntem atrași inexplicabil de câte
un titlu sau trăim tm adevărat coup defoudre (în timp ce
alți cititori se întreabă ce-om fi găsit la respectivul op).
Felul în care se vorbește despre cărți necitite, creân-
du-li-se o bună sau rea faimă nemeritată, este pe măsura
felului în care vorbim cu toții, adesea, despre oameni pe
care nici măcar nu i-am răsfoit, dându-le, fără temei, chi-
puri de îngeri sau de monștri. între războaie, romanul
lui Proust, de pildă, avea o putere de atracție maximă
asupra cititorilor români de orice vârstă, mai ales asu-
pra tinerilor, care îl terminau dintr-o sorbire și îl reluau
cu delicii. Acum lucrurile stau tocmai invers, cartea îi
sperie în special pe tineri, dar nu numai pe ei. Intelectuali
care nu au trecut de primele trei pagini din A la recherche
du temps per du spun fără remușcări că e plicticoasă la
culme, ilizibilă (paradoxul face că o asemenea afirmație
are valoare abia dacă și după ce ai citit o carte). Când,
în facultate, am primit A la recherche... în ediția poche

165

Gallimard, de la niște prieteni care-și uniseră viețile și
bibliotecile, dăruind imediat toate cărțile duble, am în-
ceput să citesc primul volum fără tragere de inimă, așa
cum îndeplinești o datorie plicticoasă. Mai că eram și eu
de acord cu afirmația lectorului ipotetic dintr-o tabletă
a lui Eco în care se imaginează păreri contemporane
asupra unor romane clasice. Acest cititor respinsese, ase-
menea lui Gide, romanul lui Proust de la publicare, justi-
ficându-se cam așa: „Poate că sunt eu greu de cap, dar
chiar nu reușesc să mă conving că un domn are nevoie
de treizeci de pagini pentru a descrie cum se sucește și
se răsucește în pat înainte de a adormi." Abia după ce
am descoperit cât umor are Proust, cât de nonconformist
este și cât de inventiv în portretele lui, ce lume deli-
cat-atroce se naște în fiecare volum, mi-am construit sin-
gură o altă imagine a romancierului. Proust din auzite
e greu, e arborescent, e prea subtil pentru a fi ispititor.
Proust pe care îl cunoști bine e bun. Proust pe care îl
recitești, așadar îl iubești, e pasionant, frazele lui te prind
în plasa lor de păianjen, iar subtilitățile lui îți schimbă
imaginea lumii. Jurnalul lui Sebastian sau cel al lui Jeni
Acterian stau mărturie. Situația contrară e la fel de plau-
zibilă: o carte din auzite poate fi pasionantă, citită prima
dată pare destul de bună, dar citită a doua oară devine
de nesuportat. Prima întâlnire poate fi înșelătoare la cărți
ca și la oameni, iar marile prietenii se pot naște și după
un eșec inițial. în Jurnalul lui lacob Negruzzi, Maiorescu
e descris, după prima întâlnire, ca „un șarlatan înfu-
murat" și probabil că nici opinia lui Maiorescu n-a fost
mai entuziastă. Din fericire, mai târziu cei doi s-au citit
mai bine.

   Cărțile ne seamănă. Uneori faima le precedă, iar atunci
când le cunoaștem îndeaproape ne dezamăgesc. Alteori
descoperim că gura lumii le nedreptățea îngrozitor. Ne

166

enervează de la un capăt la altul, le socotim proaste,
ticăloase sau sunt o bucurie repetată la fiecare dintre întâl-
nirile pe care le avem cu ele. Descoperim, contrariati, că,
la fel ca oamenii, se schimbă, fac riduri. Sau că par să fi
descoperit un elixir al tinereții și noi suntem cei care
îmbătrânim mult înaintea lor. Au urmași, unul sau mai
mulți. N-au urmași. Dacă există, urmașii nu sunt nea-
părat așa cum i-ar fi dorit ele, cum te-ai fi așteptat să fie
din așa părinți de seamă.
   Ne influențează sau ne manipulează. Escrocheria și
chiar hoția nu le sunt, uneori, străine. Intră în conflict
unele cu altele sau se susțin cu discreție. Au noroc sau
ghinion în viață. Ne dau o mână de ajutor pe neașteptate
și fără să le-o cerem. Le cunoaștem din întâmplare sau
ne sunt prezentate, recomandate cu insistență. Sunt câte-
odată scrise de noi, dar nu e obligatoriu să le iubim cel
mai mult pe acestea. Spun lucruri care ne pun pe gân-
duri. Ne iau prin surprindere sau sunt previzibile. Se
întâmplă să fie știute de toată lumea, măcar după nume,
să fie cărți „publice", asaltate. Se întâmplă să fie din
cale-afară de singuratice. Te împrietenești ușor sau greu
cu ele, sau deloc, le ești fidel sau le trădezi. Le vezi slăbi-
ciunile sau te lași cucerit fără ca defectele lor să te intere-
seze. Au gust, sunt de prost gust sau dezgustătoare. Sunt
guralive sau mai degrabă tăcute și misterioase, sunt rațio-
nale sau abisale. Fac parte din viața ta, din familia ta, din
grijile tale. îți lasă amintiri. Sunt memorie. Sunt asemenea
oamenilor.

    LISTA LUI LEPORELLO

AMOR ȘI MATEMATICĂ


Poate că cea mai cunoscută listă din istoria culturii este
a lui Leporello, din Don Ciovanni. Stând în preajma
unui om - cum să-i spunem - deosebit de activ, pe care
îl judecă, dar cu invidie, Leporello este unul dintre primii
servitori care-și asumă rolul modest și orgolios de croni-
car, de diarist. Se știe că primele jurnale din istoria culturii
sunt un fel de agende, liste de cumpărături, prețuri etc.,
în care, mai mult din întâmplare, se strecoară și câte o
povestioară. în ce-1 privește, Leporello ține socoteala
femeilor pe la care a trecut stăpânul lui, notează proba-
bil numele, vârsta, starea socială, și câteva caracteristici
fizice. Ca s-o potolească și s-o vindece pe Donna Elvira,
când aceasta își dă seama că e înșelată, Leporello devine
din cronicar narator, evocă într-un frumos crescendo
cuceririle lui Don Giovanni și-și transformă stăpânul în
personaj. Intuiește deci funcția de catharsis a poveștii, a
scrisului. Jurnalul lui Leporello, prezentat pe scenă când
sub formă de carte groasă, când sub formă de listă făcută
sul spre a fi încet desfășurată, este deci deschis și pus fără
menajamente sub ochii Donnei Elvira: „Madamina, il
catalogo e questo delle belle que amo il padron mio"...
înșelata e invitată să se convingă cu propriii ochi - „citiți
cu mine" - iar ca suprem argument sunt date cifre, după
cum urmează:


168

   în Italia șase sute patruzeci
   In Germania două sute treizeci și una
   O sută în Franța, în Turcia nouăzeci și una
   Dar în Spania sunt deja o mie trei.

   Partea matematică e limpede. Donna Elvira n-are nici
măcar consolarea de a fi unică în țara ei, dimpotrivă, în
Spania sunt mai multe decât oriunde, miile e tre, iar adver-
bul deja strecurat de crudul servitor arată că narațiunea
este cu va urma. De la demonstrația matematică - argu-
ment indiscutabil - Leporello trece la bifarea tuturor
categoriilor sociale:

   Printre ele sunt fete de la țară,
   Cameriste și orășence,
   Contese, baronese,
   Marchize, principese.
   Femei de toate rangurile,
   cu toate siluetele și de toate vârstele.

   Don Giovanni pare să practice un comunism al sexu-
lui, nu face deosebiri de clasă ori formă, tinde către o
egalizare absolută. Prin urmare nici consolarea de a fi de
neam ales nu-i rămâne Donnei Elvira. Discursul lui Lepo-
rello este catafatic, pe principiul și..., și..., când arată cum
strânge stăpânul lui de la fiecare femeie ce are tipic, pe
categorii bine determinate. Așadar, până la un punct,
conceptul de femeie este pentru Don Giovanni unul la
fel de greu de explicat și de atins cum e cel de Dumnezeu
pentru mistici, el se pierde în acumulări. Dar discursurile
catafatice, știm din literatura mistică, echivalează cu dis-
cursurile apofatice, cele cu nici..., nici... îi place orice e
totuna cu nu-i place nimic:

   Blondelor el obișnuiește
   Să le laude drăgălășenia,
   Brunelor fidelitatea,
   Celor albe dulceața.


169

   Dacă diferență există, ea ține de context, de anotimp,
căci, așa cum are femei în fiecare țară, Don Giovanni,
bărbat cu simț practic, le selectează și în funcție de ano-
timp. Să nu uităm că iernile sunt mai periculoase în
vremea eroului nostru, iar când camera e încălzită cu
lemne, e cald numai lângă cămin, nu și în restul odăii:
„Vuol d'iverno la grassotta / Vuol d'estate la magrotta",
adică iarna pe cele care țin de cald, trupeșe, iar vara,
dimpotrivă, pe cele subțirele, chiar slabe. Pe cele înalte
le găsește „maiestuoase", dar i se par fermecătoare și cele
mici de statură - continuă necruțător Leporello. Dacă pe
cele bătrâne le seduce numai de amorul artei, ca să-și spo-
rească lista, în schimb „Sua passion predominante / E
la giovin principiante", așadar, preferința lui merge, până
la urmă, către o țintă: „tinerele începătoare". Iată și con-
cluzia lui Leporello asupra stăpânului său, spusă sărmanei
interlocutoare: fie ele cum or fi, bogate sau urâte sau fru-
moase, dacă au gonnella - altfel spus, marca exterioară a
miezului feminin, fusta - „știți ce face". Se subînțelege:
știți din proprie experiență. Aici Leporello-naratorul face
cu ochiul sălii, spectatorilor și spectatoarelor. Gonnella
este pentru Leporello ceea ce e pâlnia pentru Stamate, în
proza lui Urmuz: feminitatea însăși.

   Nu știm vârsta lui Don Giovanni: „un personaj fără
biografie certă, fără posibilitate de plasare în coordonate
temporale ferme" (cum scrie Gabriel Liiceanu în Despre
seducție'). Kierkegaard îl plasează, pe baza unui fler
masculin, în preajma vârstei de 30 de ani. Nu ne rămâne
decât, răspunzând invitației matematice implicite a lui
Leporello, să-i adunăm gonnelle-le: 640+231+100+91+
1003 = 2 065. Dacă Don Giovanni-Don Juan nu și-a început
viața care-i asigură renumele înainte de 20 de ani, iar un
an are 365 de zile, mai trebuie doar să ne întrebăm care
e media cuceririlor lui pe zi. O gonnella pe zi ar da o vârstă

170

între 25 și 26 de ani, una la două zile o vârstă de 31 de
ani și câteva luni - aceasta e deci opțiunea lui Kier-
kegaard - iar o cucerire nouă pe săptămână l-ar duce deja
spre 59-60 de ani! Mai puțin de atât, una la fiecare două
săptămâni, de pildă, nici nu poate fi conceput, am avea
un Don Juan de 80 de ani. De-a lungul timpului, Don
Giovanni de pe scenă a avut toate vârstele. Cel dintâi
Don Giovanni, italianul Luigi Bassi, care a cântat în seara
premierei, la Praga, în 29 octombrie 1787, era născut în
1766, avea așadar numai 21 de ani. E de presupus că
personajul de pe scenă și-a păstrat tinerețea. Donna Arma
de pe scena pragheză avea, în realitate, cu trei ani mai
mult decât el, era așadar tot foarte tânără și e de presupus
că și interpreta Donnei Elvira, despre a cărei biografie
nu se știu prea multe, să fi fost tot la vârsta cea mai savu-
rată de public. Ar fi de meditat, pentru amatorii de rigori
matematice în dragoste, dacă noutatea zilnică a gonnellei
timp de 5-6 ani e o performanță mai mare decât noutatea
săptămânală timp de 40 de ani și dacă un Don Juan de
59 de ani nu și-ar merita mai mult renumele în eternitate
decât cel tânăr. Fiindcă, așa cum se știe, lista lui Lepo-
rello nu va mai spori: pentru a da satisfacție publicului
vremii, în care bărbații vor fi fost invidioși, iar femeile
indignate, Don Giovanni din dramma giocosa a lui Mozart
e luat de mână de comandor și dus în infern. Scribul
amorurilor lui, Leporello, îi atrăsese atenția că dacă nu-și
dă seama de chinul Donnei Elvira înseamnă că are o
inimă de piatră sau n-are inimă deloc. Or, Don Giovanni
simte pentru prima dată că are un suflet, când e deja cu
un picior în iad: „Cine-mi sfâșie sufletul?"
   E de reflectat și la proporția pe țări. Firește că libre-
tistul lui Don Giovanni, Lorenzo da Ponte, a avut la
îndemână El Burlador de Sevilla y convidado de piedra (Sedu-
cătorul din Sevilla sau oaspetele de piatră -1630) al lui Tirso
de Molina și așa se explică, de altminteri, că cifra cea mai

171

mare nu e in Italia, ci în Spania, unde se și petrece drama.
Totuși e de mirare, pentru publicul de azi, că Franța, al
cărei renume libertin e bine stabilit, stă de două ori mai
rău decât „recea" Germanie și de zece ori mai rău decât
Italia. Se poate deduce că faima amoroasă a unei țări
variază după dimensiunea temporală și că, asemenea
viei, al cărei pământ trebuie lăsat să se odihnească ani
de zile pentru ca vinul să-și merite faima, nici licoarea
dragostei nu poate rodi la nesfârșit pe același pământ.
   Nu lipsită de interes mi se pare distribuția vocilor: în
timp ce Leporello este bas bu ifși Comandorul tot bas, Don
Giovanni este bariton. Este, așadar, mai „feminin" decât
cei doi.

   Lista lui Leporello a făcut carieră în literatura lumii,
la fel cu miticul Don Juan-Giovanni. Poate prin influențe
indirecte și inconștiente, modelul se regăsește, în forme
degradate sau aluzive, unde nu te aștepți. Două exemple
comice, ca să nu zic buffe, din literatura română. Portretul
generic al femeii făcut de Kogălniceanu în Iluzii pier-
dute. .., care contrazice punct cu punct portretul colectiv
din lista lui Leporello. Totul începe cu un elogiu plin de
umor făcut femeii: „O adunare cât de bine alcătuită să
fie, dacă nu va ave și femei este ca o grădină fără flori,
ca un bărbat fără barbă și musteți [...] ca o gazetă fără
abonați [...] ca un judecător fără proțesuri" și așa mai
departe. Apoi vine o enumerare asemănătoare cu a lui
Leporello, dar mai colorată: „mame, neveste, văduve,
fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese,
negustorițe, băcălițe, țăgance" - însă concluzia e contrară:
nu asta înseamnă femeie! Explicația previne nedume-
rirea: „Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri
vorbesc, oare tot ce nu-i bărbat nu-i femeie?" Altfel spus,
oare nu tot ce poartă gonnella e femeie? Răspunsul e tran-
șant și în antiteză cu al lui Don Giovanni: „Nu! Femeia

172

în lexiconul meu [...] este un ceva ce nu se poate nici
descrie, nici numi, nici hotărî matematicește [s.m.], un ceva
ce este cel mai rar lucru..
   Dar matematica și lista sunt obligatorii în portretul
lui Don Juan. Le regăsim la scriitorul-matematician Ion
Barbu, a cărui faimă de seducător este bine stabilită.
Intr-un dialog cu criticul Crohmălniceanu de prin anii
'50 (v. Amintiri deghizate), Barbu invocă un Leporello sui
generis pentru confirmare: „Distinsul matematician
Gabriel Sudan, cu care am stat împreună la aceeași gazdă,
în Germania, a ținut un jurnal de bord al escapadelor
mele. Totul se află notat acolo, numele, zilele și împre-
jurările, e o listă fără cusur și poate fi reconstituit, după
ea, măcar pentru perioada nemțească, un bilanț bazat pe
cifre precise". Barbu își dorea supremația pe teritoriul
„nimfelor" și avea de luptat pentru ea cu Vinea. In vârstă
de peste 50 de ani la data discuției, Ion Barbu are o listă
cu vreo mie mai mare decât Don Giovanni. Asemenea
șarpelui, matematica se strecoară în raiul literaturii și al
muzicii, aducând cu sine și perspectiva narativă.

    CIRCUITUL CĂRȚII ÎN NATURĂ





De la cine am învățat oare să imprim memoria unei
zile pe o carte, să fac un calendar de cărți? Scot din
bibliotecă o frumoasă ediție din Sonetele lui Michelangelo
și citesc, cu surprindere, pe pagina de gardă, alături de
semnătura mea de copil lungită caraghios: „zi bună, 20 no-
iembrie 1975". Nu-mi mai amintesc deloc de bunătatea
acelei zile, dar data mă duce cu gândul la mi poem al
Wislawei Szymborska. Se află într-un alt volum, cum-
părat de mine într-o zi din vara aceasta, probabil tot bună,
și se numește Ziua de 16 mai 1973:

   Una din multele date
   care nu-mi mai spune nimic.

   Unde-am umblat în acea zi
   și ce-am făcut - nu știu.

   Vreo crimă pe aproape de s-ar fi înfăptuit,
   n-aș fi avut un alibi. [...]

   Poate în ziua aceea
   găsisem un lucru pierdut mai înainte.
   Poate pierdusem unul găsit mai târziu.

   Mă umpluseră sentimente și senzații.
   Acum totul era
   ca niște puncte într-o paranteză [...]
   (Traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu)


174

   îmi amintesc, în schimb, datorită unei cărți, de pen-
ultima sâmbătă de august a acestei veri, când, colindând
Bucureștiul împreună cu un prieten, am descoperit la o
răscruce de străzi vechi un anticariat nou și, toropiți de
căldură, am coborât treptele în semiîntunericul unui
spațios subsol. Eram singurii vizitatori, așa că am putut
să ne uităm nestingheriți la toate rafturile perfect aran-
jate. Anticarii erau „branșați", aveau în computer evi-
dența tuturor volumelor, iar datele editoriale și prețul
erau scrise pe o fâșie separată, lăsând intactă coperta,
grijă pentru care, în sinea mea, le-am mulțumit pe loc.
La un moment dat un cotor cenușiu, cald, cu rugozitatea
aceea de catifea tocită, după care m-am învățat să recu-
nosc cărțile dintre războaie, mi-a atras atenția. L-am scos
cu precauții din raftul unde era flancat de alte cotoare
mai tinere și mai puțin pretențioase. Intr-adevăr pe coperta
ciufulită de vreme am citit: TUDOR VIANU, FRAGMENTE
MODERNE, CVLTVRA NAȚIONALĂ. Dar surpriza a venit
abia când am deschis cartea și am găsit pe pagina de
gardă, caligrafiată frumos, cu cerneală neagră, urmă-
toarea dedicație:

    pentru Vicky și nea Petrică
    - cu dragoste frățească
    Buc., April 1926
    Tudor


   Ceea ce m-a emoționat imediat a fost acel Tudor pur
și simplu. Am socotit în gând că avea sub 30 de ani și
era la începutul carierei. Am cumpărat cartea cu o anume
teamă, ca nu cumva anticarul să se răzgândească și să
nu mi-o mai dea. Era abia a treia publicată de Vianu,
după lucrarea de doctorat despre Schiller și după Dualis-
mul artei. Cine erau oare cei cărora le-o dăruise? Cu
siguranță niște oameni apropiați, poate rude, poate prie-
teni buni, acum morți, din moment ce cartea lor ajunsese

175

într-un anticariat. I-am scris lui Vlad Alexandrescu un
e-mail în speranța că-mi va dezvălui mai multe despre
„Vicky și nea Petrică". Mi-a răspuns imediat, cu ame-
nitatea lui obișnuită: „Vicky era sora lui (a doua dintre
cei cinci copii, mai mare decât el cu 9 ani), un personaj
romanesc în felul ei: am cunoscut-o și eu, la venerabila
vârstă de 93 de ani. Era căsătorită într-un prim mariaj cu
Petrică Budișteanu, fiul, cred, al generalului Budișteanu,
care era mult mai mare decât ea și a lăsat-o văduvă prin
anii '40. Apoi a fost marele amor al vieții ei cu Sebastian
Șerbescu, directorul ziarului independent de informație
Semnalul, pe care l-a și așteptat să iasă din pușcărie, a fost
cu el în domiciliu obligatoriu și, în sfârșit, l-a luat de
bărbat. Tudor o iubea mult pe sora lui, iar formula «nea
Petrică» se explică prin diferența de vârstă față de cumnat,
amploaiat la Ministerul Agriculturii sau așa ceva." Câteva
vieți, legate strâns sau doar intersectate, erau conținute
în câteva cuvinte adunate pe o carte, în aprilie 1926.
   încă un splendid exemplar ne aștepta să-l cumpărăm,
în acea sâmbătă după-amiază sufocantă, în subsolul plin
de cărți al noului anticariat. Era ediția definitivă a Ope-
relor lui Mateiu I. Caragiale, îngrijită de Perpessicius și
apărută în 1936, pe hârtie „velină albă vărgată" și pur-
tând pe ficare pagină, în filigran, „cifra maiestății sale
Regelui Carol II". Exemplarul era numerotat 1223. M-am
uitat în lumina după-amiezii, care se strecura pe treptele
încăperii, la una din pagini și am văzut cristalizându-se
în opacitatea hârtiei emblema lui Carol și deviza Non
solum armis. Nu știu prin ce miracol această carte își păs-
trase întreaga prospețime și părea abia ieșită din fabrică
(de la Letea). în interior, aur și verde, planșa cu acuarele
originale ale autorului, Domnița și Prohodul războinicului,
precum și „armele" lui Mateiu I. Caragiale.

176

   M-am întrebat prin câte mâini și prin câte biblioteci
or fi trecut aceste două cărți până să ajungă intr-ale mele.
Unul dintre cele mai rele momente din viața miei case,
a unei camere, este risipirea bibliotecii. E o tristețe care
nu seamănă decât cu cea a unei familii unite care se risi-
pește și se înstrăinează. Cărți care au fost parte dintr-un
om, armonizându-se în el și modelându-1, cărți care i-au
umplut casa, sufletul, orele, câte un Tudor „adunat pe
carte", cărți rare, cărți care s-au împăcat ani de-a rândul
în raft, cu altele, în bună vecinătate, sunt despărțite bru-
tal, puse în saci, duse în magazii și, după ce fuseseră o
dată alese, după ce își găsiseră ocrotitorul și locul, trebuie
să aștepte din nou să fie descoperite, mai obosite, mai
tocite, mai disperate ca înainte. I-am auzit adesea pe scrii-
torii din jurul meu întrebându-se ce se va alege de cărțile
lor după ce ei nu vor mai fi. Pasiunea bibliofilă nu e ne-
apărat o genă transmisibilă și vremurile se opun și ele,
adesea, ca bibliotecile să se păstreze de la o generație la
alta, fără să-și schimbe locul și fără să se împuțineze.
   Rareori o bibliotecă, animal vertebrat pe o treaptă de
evoluție superioară, rămâne întreagă după moartea celui
care a creat-o. Cărțile ei ajung să călătorească te miri
unde. Mă consolez cu un gând, ca atunci când pierd un
obiect valoros, o bijuterie de familie, să zicem: cineva se
va bucura nespus găsind-o. De fapt cărțile sunt făcute
să călătorească, să migreze de la un om la altul, de la o
generație la alta, de la o familie la alta. N-are rost să le
impui cuiva și nu se pot păstra laolaltă cu forța. Aseme-
nea dragostei, carte cu de-a sila nu se poate. Cartea e dra-
goste. Toate bibliotecile risipite, toate dedicațiile pierdute,
ajunse în anticariate, vor face cândva bucuria unui viitor
împătimit al cărții, vor fi memoria miei zile bune viitoare,
„ca niște puncte într-o paranteză".

    CUM SĂ SCRII UN ROMAN PROST
    CARE SĂ SE VÂNDĂ BINE




Mai în glumă, mai în serios, A. mi-a propus să ne
asociem să scriem un roman, un bestseller mon-
dial. Firește, sub un pseudonim de rezonanță străină, un
autor fictiv, să-i facem o biografie și o bibliografie, într-un
site pe internet. Cum rețeta Codul Da Vinci-Harry Potter
mi-a dat de gândit și mie, am luat propunerea în serios
și ne-am pus pe croit la planuri „din cuțite și pahară"
(pentru că eram la masă). După care am început nego-
cierile literare. Eu am zis să fie o carte cu doi autori și
m-am arătat gata să le inventez niște vieți atrăgătoare,
dar A. m-a lămurit că nimic din ce depășește modelul
Dan Brown sau Joanne K. Rowling nu e bine-venit, că
doi sau mai mulți autori sună prea postmodern. (Mi-am
notat în minte: un nume simplu, cu w în el.) O viață ieșită
din comun naște frustrări în oamenii cu o viață comună,
a zis A. Doar știm că Dan Brown e un amărât de profesor.
Am reținut deci: un singur autor, neapărat străin, cu o
meserie banală, ca tot cetățeanul cititor. Cartea va apă-
rea, firește, în traducere. In privința compoziției, am ținut
și eu la patru condiții, pe care le socotesc obligatorii:
subiect legat de o figură misterioasă, dar în același timp
arhicunoscută din istoria omenirii, de care să fi auzit și
ultima chelneriță, cum e Leonardo, intrigă semi-polițistă
și un erou din categoria intelectual genial confruntat cu
lumea reală. în fine, romanul trebuie să pună o mare


178

întrebare „de viață și de moarte" dintre cele care ne
preocupă pe toți. Să le luăm pe rând, a propus A. în timp
ce eram la aperitive. Dar te previn, a adăugat el, trebuie
să fie un roman prost, categoric prost; eu nu mă simt în
stare să-l scriu, dar în tine îmi pun toate speranțele. Era
să-mi rămână în gât măslina verde pe care tocmai o înghi-
țeam. M-am hotărât totuși s-o iau ca pe un mare com-
pliment și am afirmat vitejește că accept pariul.

   Vreo jumătate de oră, în timp ce începuserăm să mân-
căm câte un plat garni, am trecut în revistă o serie de
nume mari. O vreme am mizat pe Noe și pe arca lui, am
brodat istorii, până la urmă ni s-a părut însă un subiect
prea tocit. A. s-a gândit la diverși împărați bizantini, dar
n-am fost de acord, pentru că ar ieși ceva gen Creanga
de aur și, oricum, trebuie să fii prea erudit și rafinat ca
să te atragă Bizanțul. Am convenit că dincolo de Elisa-
beta I, Regina fecioară, de Ludovic al XlV-lea, Regele
Soare, sau de Napoleon Bonaparte nu putem trece. Nu
ne-am putut opri însă la nici unul dintre aceștia, pentru
că narațiunea cu mistere vitale pur și simplu nu se con-
tura în jurul lor. Așa că am trecut la figurile științifice,
Galilei sau Einstein. Astronomia și fizica cer, din păcate,
o pregătire de specialitate pe care nici unul n-o aveam.
Ar fi trebuit să mai cooptăm un autor și devenea totul
cam complicat. Mai atrăgătoare a fost trecerea în revistă
a figurilor de pictori și sculptori, și, dacă pe Leonardo
ni l-a luat Dan Brown, pe Michelangelo am fi putut să
ni-1 însușim noi, a spus A. E prea apropiat modelul, am
obiectat, tot Renaștere, tot uomo universale, ne-am lovi de
aceleași zone de interes. De ce nu un muzician, atunci,
a avut comeseanul meu o revelație, Mozart! Asta mă
ispitea și pe mine, numai că un foileton ieftin în jurul lui
Mozart m-ar fi necăjit, deși groapa comună și-ar fi găsit

179

locul în poveste. Să n-o mai lungesc, ne-am oprit, până
la urmă, la Ovidiu.
   Argumente aveam din plin. Ceea ce pentru occiden-
talii care vor citi romanul era exotic și depărtat, Pontul
Euxin, noi puteam descrie fără să mai fie necesare
cheltuieli pentru călătoria de studii la fața locului, apoi
făcea parte dintre figurile literare, deci și aici ne aflam
„acasă". Scrisese Ars amandi, motivul exilului rămânea
obscur, era contemporan cu Isus. Vintilă Horia obținuse
Goncourt-ul (pe care l-a refuzat) cu romanul lui despre
Ovidiu, ceea ce era de bun augur. Firește, Vintilă Horia
scrisese un roman minunat, greșeală pe care noi n-o vom
face. A. și-a amintit că la un moment dat s-a descoperit
un mormânt pe undeva pe la Marea Neagră și de aici
nu ne-a fost prea greu să construim intriga, pornind de
la faptul real.

   Povestea va fi semipolițistă, cu buni și răi. Am vrut
să introduc polițaiul român care încurcă lucrurile fără să
vrea, din prostie și din organizare defectuoasă, dar A.
mi-a atras sever atenția că romanul nu trebuie să aibă
umor, și că mă roagă să nu uit că un roman prost nu
trebuie să conțină personaje comice. Așadar, în 1968, în
timpul mișcărilor studențești de la Paris, se descoperă
la Constanța un mormânt din anul morții lui Ovidiu, 17
sau 18 d. Cr. Se crede că e al poetului, se dovedește că
nu, mor sau dispar niște oameni care au muncit la săpă-
turile arheologice. Un tânăr literat și matematician tobă
de carte ajunge, în zilele noastre, să se ocupe întâmplător
de mormânt și, inteligent fiind și cu simțul dreptății, dă
de urma diverselor fapte mușamalizate. Or, se dovedește
că se găsise un papirus cu un poem codificat scris de
Ovidiu, testamentul lui. (H vom scrie, în latină și în română
pe prima pagină a romanului, ca motto. Vom citi Cartea
codurilor înainte de compunerea lui.) Acest papirus -

180

cheia misterului - care, ziceau comuniștii din România
anului 1975, s-ar fi distrus, există încă și trimite, dacă-1
descifrezi, la cauza exilării poetului. Nu e vorba de amor,
cum s-a răspândit, voit, zvonul, și nici de politică. E vorba
de ceva cu mult mai grav: simbolul central din poemul-tes-
tament e legat de misterele egiptene. Ajungem, cu puțină
bunăvoință, și la Antoniu și Cleopatra. Ovidiu, care era
membru al unei societăți ezoterice, era la curent cu un
secret despre posibilitatea omului de a intra într-un fel
de moarte aparentă timp de multe secole. Augustus se
teme de trădarea secretelor.
   O bună parte din roman ar fi „serioasă" și reală: poe-
mele lui Ovidiu, papirusurile egiptene, călătorii antice,
apoi, în contrapunct, informații de pe computer, descăr-
cate direct de pe Google (iată deja pagini întregi de roman
gata scrise) și drumurile eroului prin diverse țări din
zilele noastre. In treacăt, ne-am ocupat și de receptarea
din revistele culturale românești. Voi scrie dur împotriva
romanului, m-a anunțat A., îl voi desființa pur și simplu!
Atunci eu îl voi lăuda, am spus, ca să creăm o polemică.
Nimic nu ajută mai bine vânzările!

   La desert am început să ne gândim ce vom face cu sacii
de bani pe care ni-i va aduce romanul. Din nefericire de
data asta literatura, care până aici ne ajutase, ca o muză
generoasă, ne-a jucat festa: am început să depănăm romane,
nuvele, legende și parabole despre oameni distruși de
„ochiul dracului", despre zilele când ne vom gândi cu jind
ce bine era când stăteam liniștiți la masă și plănuiam cum
să scriem un bestseller cât mai prost, despre săracul care
găsește o comoară și, după multă caznă și nopți nedormite,
o duce înapoi și o reîngroapă exact unde a găsit-o, lăsând-o
în plata Domnului. Iată că norocul și-a întors fața de la noi:
nu vom scrie niciodată un bestseller mondial. Drept care
le oferim doritorilor subiectul, pe gratis.

181

    ARIPIOARE DE DEBUT





Intr-una din anchetele Cotidianului, câțiva scriitori erau
întrebați care dintre cărțile scrise de ei până în acel mo-
ment li se pare cea mai proastă (formulez brutal o între-
bare pusă cu mai multă diplomație). Deși, cum se știe,
scriitorii nu sunt judecători tocmai obiectivi ai propriilor
cărți, de data asta cred că răspunsurile au fost corecte:
peste jumătate dintre ei au spus că e vorba despre cartea
de debut. Prima carte e trăită de autor cu maximă inten-
sitate, dar importanța ei e adesea mai mult de perspectivă
decât imediată. în ea se caută mai degrabă semnele suc-
cesului din viitor, decât valoarea de azi. Există o conven-
ție tacită a criticii să judece debuturile cu un cântar mai
blând, de aceea premiile de debut au o secțiune separată.
Excepție fac debuturile târzii, mai întotdeauna de valoare.
Oricum, aceste răspunsuri m-au făcut să mă gândesc nu
atât la semnificația cărții de debut, cât la aceea a modu-
lui în care iți trăiești debutul. Unii îl trăiesc doar la prima
carte. Alții nici la prima. Iar câțiva, ca Arghezi, se consi-
deră debutanți la fiecare carte nouă, ba chiar la fiecare
articol nou.

    Cele mai bune pagini despre momentul debutului
publicistic sunt, pentru mine, în Enigma Otiliei. Chiar
dacă acolo e vorba de o publicație medicală, e foarte pro-
babil ca G. Călinescu să-și fi transpus propriile trăiri din

182

momentul în care, tânăr student la Litere și Filozofie, și-a
publicat cel dintâi articol. Episodul debutului este lăsat
sistematic deoparte, când se discută portretul lui Felix.
Or, secvența spune multe nu numai despre personaj, dar
și despre relația profesor-discipol și discipol-colegi, în
preajma lui 1910, în interbelic sau azi, de aceea cred că
merită repovestită. Felix, student în anul I la medicină,
este remarcat de profesorul de psihiatrie, un savant blând
și onest. Acesta îi propune să publice într-o revistă. Un
intern încearcă să-l descurajeze pe viitorul debutant,
calomniindu-1 în fel și chip pe profesor și socotindu-1 pe
Felix un naiv care muncește în folosul și spre faima
aceluia. Dar Felix, și din ambiție, și dintr-o anume cumin-
țenie, scrie totuși articolul cerut. El face greșeala din-
totdeauna a debutantului: vrea să fie din ca le-afară de
erudit, să se scoată pe sine în evidență și dă „în subsol
un număr cam exagerat de referințe". Profesorul îi
explică, blajin - „eu, din partea mea, aș face așa" - că pe
specialistul care va citi textul îl interesează chestiunea
în sine, iar nu cât de multe știe semnatarul articolului.
Chiar dacă, în fond, această știință e lăudabilă, „umflarea
ar putea fi fastidioasă". După vreo două luni de
așteptare, profesorul îl cheamă pe Felix și-i întinde revista
cu articolul publicat. Titlul, luat probabil tel quel de Căli-
nescu dintr-o revistă medicală, este o fină parodiere a
formulărilor excesiv științifice care apar și în revistele
umaniste: Un caz de asthenopie acută de origine histerică,
studiat prin procedeul anaglyphelor. Procedeul, bazat pe ste-
reoscopie, era pe vremea acțiunii romanului, dar și între
războaie, unul extrem de puțin cunoscut.
   Urmează descrierea trăirilor debutantului, care sea-
mănă perfect cu momentul îndrăgostirii: „O căldură îi
năvăli în tot trupul, umplându-1 de senzația unei moli-
ciuni delicioase." Apoi, pe stradă, „oamenii i se părură
deodată simpatici". Ca orice om recunoscător pentru un

183

mare dar, se simte bun și tolerant: „In tramvai, Felix, abia
așezat, oferi locul unui domn bătrân, râse cu simpatie la
spiritele îndoielnice ale unui pasager împotriva direcției
tramvaielor. Pe stradă, mângâie o pisică abandonată,
privi cu bunăvoință pe lucrătorii unei binale." Nici amo-
rul pentru Otilia nu-i dă trăiri mai frumoase și mai
puternice decât acestea. Scena debutului spune, de pe
acum, că pentru personaj opera e mai importantă decât
orice altceva, iar publicarea ei echivalează cu cea mai
frumoasă dragoste. Este un moment-cheie, la fel de sem-
nificativ ca noaptea de dragoste neconsumată, după care
Otilia îl părăsește. Dacă ar fi știut de rivalitatea cu arti-
colul, l-ar fi părăsit poate mai devreme, cu o frază ana-
logă celei scrise în zorii plecării ei: „Cine a fost în stare
de atâta bucurie la publicarea unui articol e capabil să
învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor."
Otilia scrisese: „Cine a fost capabil de atâta stăpânire..."
   Dar, dincolo de aceste considerații literare, episodul
e semnificativ pentru importanța pe care un student o
dădea intrării lui în lumea scrisului. Era un eveniment.
Față de cel care l-a ajutat simte o recunoștință fără umbră,
întrucât înțelege că, pentru destinul lui, gestul profeso-
rului este un primum movens. Fără el, lucrurile nu s-ar fi
mișcat sau ar fi luat-o pe altă direcție, de aceea Felix
„dedică mintal profesorului un devotament pe viață".
Pe de altă parte, continuarea arată că nimeni nu e primit
cu brațele deschise încă de la debut. Pe cei din jur, debu-
tul său îi lasă rece. Aurica îi reproșează că face „lucrări
suplimentare", Aglae îl înțeapă că, în ziua de azi, nu
merită să faci nimic „fără bani", iar replicile colegilor și
ale internilor se rezumă la „Ăsta e de tine?" sau „Dom-
nule, ăsta, Ducos du Hauron, cu anaglyphele, spune niște
prostii îngrozitoare...". (încă o ironie pentru cunoscători:
e vorba de reputatul fizician care, între altele, este și inven-


184

tatorul fotografiei în culori.) Un medic secundar are drept
unic comentariu științ. fie: „Mizerabilă hârtie pun ăștia!"
în 1920, așadar la un an după ce se înscrisese la facul-
tate, Călinescu publică în Dimineața articolul Forțe neîn-
trebuințate în viața socială. Apoi profesorul său de italiană,
Ramiro Ortiz, îl trimite la Roma, la Școala Română con-
dusă de Vasile Pârvan. Va fi pățit Călinescu, la debut,
lucruri asemănătoare cu cele trăite de personajul său? Tot
ce se poate. Oricum, din episodul din Enigma Otiliei rămân,
în privința debutului de altădată, patru lucruri: defectele
inerente debutului, recunoștința studentului față de
profesorul care l-a ajutat, nepăsarea sau chiar răutatea
colegilor și, nu în ultimul rând, bucuria enormă a debu-
tantului. Despre aceasta din urmă a scris de mai multe
ori, în termeni asemănători, și criticul Nicolae Manolescu.
In 1962, când viitorul debutant de nici 23 de ani se credea
mai degrabă prozator, G. Ivașcu îi propune să scrie cro-
nică literară la Contemporanul. Și-a scris prima cronică în
trei săptămâni, timp enorm, într-atât a socotit-o de impor-
tantă, apoi a mers la chioșc, în fiecare dimineață, să vadă
dacă a apărut și, când și-a văzut numele în revistă, a fost
cuprins de o emoție copleșitoare. Ce a ieșit din propu-
nerea lui Ivașcu și din acest debut cu miză se știe.

   Debutul publicistic nu pare să mai însemne aproape
nimic în ziua de azi, când numai cine nu vrea nu scrie.
Lipsa de oameni este atât de mare în gazetărie, încât cele
mai multe ziare și reviste au coborât ștacheta. în aceste
condiții este firesc ca debutul publicistic să fie considerat
un lucru banal, care nu mai mișcă pe nimeni. Din păcate,
chiar debutul editorial, prima carte, a devenit, din ace-
leași motive, un lucru pe care cei în cauză îl socotesc de
la sine înțeles și îl privesc de sus. Am descoperit în Dile-
mateca o anchetă printre debutanți realizată de Marius
Chivu. întrebarea era Cum e la debut? Rareori am citit

185

răspunsuri mai anoste (îi rog pe cei câțiva care au răspuns
altfel să-mi ierte generalizarea). Bucuria, dacă era pome-
nită, era modică, recunoștința față de cei care i-au ajutat -
inexistentă, și nici măcar necazurile debutului nu-i
tulburau defel pe cei întrebați. Vorba lui Camil Petrescu,
mulți dintre tinerii debutanți vorbeau ca niște amanți
blazați care fac o mare favoare literaturii române, când,
până la proba contrarie, literatura română era cea care
le făcea lor o mare favoare. Nu, nu cred că e bine să se
ofere debuturi pe tavă, și nici la kilogram. Pentru ca
literatura noastră să aibă o nouă generație puternică de
scriitori ar fi necesar ca, înainte de orice, să fie recuperate
miza și emoția debutului.

    CĂRȚI 50%





Am citit de curând romanul unei tinere autoare fran-
ceze, trimis de una dintre editurile de la care am
mai preluat titluri pentru colecția „Cartea de pe nop-
tieră". Din nota biobibliografică reieșea că scriitoarea mai
publicase două cărți. Cum primele pagini nu erau nici
atât de bune, dar nici atât de proaste încât să mă lămu-
rească, am dus lectura până la capăt. Din nefericire, la
sfârșit mă aflam în aceeași dilemă ca la început: era una
din acele cărți pe care nu-ți vine nici chiar s-o publici,
nici chiar s-o respingi. 50% din mine spunea da, 50% nu.
Deja faptul că am putut s-o duc până la capăt spunea
da. Pe de altă parte, după ce o încheiasem nu rămăsesem
cu nimic nou și nu găsisem măcar o frază care să mă facă
să tresar, nici măcar una stridentă sau stupidă. Asta spu-
nea nu. Dar oare citim numai capodopere? Asta spunea
da. Când timpul nostru e atât de puțin, la ce bun să ți-1
umpli cu ceva călduț, lipsit de vino-ncoa? Deci nu. Și-așa
mai departe, oricine își poate închipui argumentele mele
pro și contra.
   Există azi la noi, ca pretutindeni, o mulțime de conde-
ieri. Este interesant că, dintre toate „meseriile artistice",
scrisul pare a fi cel mai la-ndemână și produce cantitatea
cea mai mare de diletanți. Oamenii confundă capacitatea
de a forma fraze cu aceea de a crea. Dacă ar face-o pentru
simpla lor bucurie, n-aș avea nimic de zis. Dar, curând


187

după ce aștern pe hârtie dintr-un foc, ce le trece prin
minte, vor să publice, să fie admirați și, de ce nu, să fie
traduși. N-am studiat statistici, dar parcă îmi vine să cred
că în muzică sau în sculptură se pătrunde mai greu decât
în literatură. Cum eu locuiesc lângă Conservator, în zilele
de vară, când ferestrele sunt deschise, aud câte un suflă-
tor sau câte un student la canto, făcându-și arpegiile, apoi
reluând câte o frază muzicală mai dificilă de zeci și zeci
de ori, atâta cât durează repetiția. A doua zi iar, mai bine,
a treia zi iar, și nu în zadar. Probabil că, dacă și scrisul ar
pretinde exerciții de „încălzire" și mi efort analog sau un
instrument mai greu de cărat decât pixul, am avea cărți
mai puține, dar mai bune.

   Imediat după cartea anostă, deși nu dezastruoasă a
autoarei cu pricina, s-a întâmplat să recitesc Ciuma lui
Camus. Când treci de la lecturi de 50% la o lectură 100%,
ca să nu spun 101%, îți vine inima la loc, recapeți încre-
derea în scris. Din motive lesne de înțeles, față de prima
lectură a romanului am fost mult mai sensibilă la perso-
najul Joseph Grand, care concretiza în modul cel mai
plastic cu putință îndoielile mele față de arta scrisului.
Cu lipsa de experiență și ușurința verdictului pe care le
ai la 20 de ani îl considerasem, când am citit prima oară
Ciuma, un simplu accesoriu, un ins caricatural, tipul dile-
tantului. Acum Grand mi s-a părut, de la bun început,
un personaj special și cu miză maximă. Probabil că toată
lumea și-l amintește: este acel funcționar cumsecade de
la primărie, corect și discret, care scrie „un roman". După
destule ezitări, îi citește doctorului Rieux prima frază:
„Intr-o frumoasă dimineață din luna mai, o elegantă ama-
zoană parcurgea pe o superbă iapă alezană, aleile înflo-
rite ale pădurii Boulogne" (trad. Eta și Marin Preda).
Dorința lui Grand e să scrie o carte la care editorul și
publicul să poată spune „îmi scot pălăria!". Nu vrea să

188

publice până nu ajunge la perfecțiune. Și, în mijlocul ciu-
mei, al fricii și al oboselii generale, el se dedică, ziua,
ajutorului statistic cerut de administrație, iar noaptea,
manuscrisului: „într-o seară Grand spuse că renunțase
definitiv la adjectivul elegantă pentru amazoana lui și că
o va caracteriza de acum încolo ca zveltă. «E mai concret»,
adăugase el. [...] Se arătă apoi foarte preocupat de adjec-
tivul superbă. I se părea inexpresiv și el căuta termenul
care ar fotografia dintr-odată fastuoasa iapă pe care o ima-
gina. Grasă nu mergea, era concret, dar puțin peiorativ.
Strălucitoare îl ispitise o clipă, dar ritmul nu se potrivea,
într-o seară anunță triumfător că găsise cuvântul «O
neagră iapă alezană». Negru indica, după părerea lui, la
un mod discret, eleganța." Când e și el lovit de ciumă,
doctorul descoperă că omul nu trecuse de această primă
frază și că umpluse zeci și zeci de pagini rescriind-o, cu
minime variațiuni.
   Când am citit prima dată Ciuma mi se părea că știu
să scriu cu relativă ușurință și râdeam, împreună cu
colegii mei de cenaclu, de impasul și de eforturile bietului
conțopist. Acum, recitind romanul lui Camus, am fost,
poate în lumina experienței - mai întâi cu mine însămi,
când tot caut „cuvântul", apoi cu diletanții de la diverse
edituri din lume, care îl găsesc înainte de a-1 căuta - mult
mai îngăduitoare cu bietul Grand. Singura lui vină e că
nu reușește să treacă de exercițiile pregătitoare, de arpegii.
Ciudat, personajul care mi se păruse la 20 de ani comic,
caricatural, și cu care nu-mi găseam nici un punct comun,
îmi devenise acum apropiat. Era aproape tragic, demn
de respect și, în orice caz, simbolic. Care vârstă avea, la
urma urmei, dreptate? Cea în care râdeam de el sau cea
în care îl respectam?
   Din fericire, romanul conține răspunsul la această
întrebare. Când Grand spune că a suprimat toate adjec-
tivele din fraza lui, nu poți să nu devii conștient de


189

preocuparea specială pentru adjective a lui Camus însuși.
Parcimonia cu care le folosește e izbitoare, el pare a fi
făcut un gest analog cu Grand. Iar atunci când le folo-
sește, e limpede că le-a cântărit îndelung. Scrisul din
pagina Ciumei se vrea obiectiv, după cum o și spune
naratorul anonim al istoriei. Adjectivele sunt un semn
al subiectivității. Grand devine un model al efortului
scriitoricesc, al efortului unui povestitor cât mai exact,
din categoria martorilor. Dar prețuirea naratorului pentru
Grand e și explicită, nu lasă loc la îndoieli și confirmă
impresia mea de la lectura matură, cea de acum: „Da,
dacă este adevărat că oamenii țin să-și propună exem-
ple și modele pe care le numesc eroi, și dacă trebuie nea-
părat să existe unul în această povestire, atunci naratorul
îl propune tocmai pe acest erou șters și insignifiant, care
n-avea în firea lui drept calități decât o inimă bună și un
ideal aparent ridicol". Dacă, la sfârșitul cărții, naratorul
anonim mărturisește cine este, și anume chiar doctorul
Rieux, la nivel stilistic el ar fi trebuit să mărturisească
măcar o înrudire de sânge literar cu Grand. Poate că din
acest motiv nici nu se-ndură să-l „omoare" pe autorul
frazei cu amazoana, primul bolnav care-și revine, anun-
țând astfel sfârșitul ciumei. Pentru Grand însuși asta
înseamnă să o ia de la capăt cu cartea și chinul lui.

   Astăzi tipul Grand, al omului care nu vrea să-și pre-
dea cartea înainte ca ea să nu fie desăvârșită și să smulgă
admirația („Chapeau!"), este pe cale de dispariție. în
literatura celor care „se trezesc" scriitori, a celor care dau
concerte înainte de a face arpegii, cazul romancierei nici
măcar debutante de care pomeneam la început, remarc
câteva categorii, toate creatoare de confuzie:
1. Cei care ar avea ceva de spus, dar o spun prost, pentru
că n-au talent și nici tehnică. De aceea ajung să-și bruieze
propriul mesaj.

190

2. Cei care n-au nimic de spus, dar o spun bine. Tehnicieni
perfecti, ei folosesc nenumărate trucuri pentru a-și as-
cunde vidul.
3. Epigonii, mimeticii: imită și ce spun și cum spun altii,
astfel încât, dacă-și iau un model bun, păcălesc o vreme.
4. Cei care vor cu orice preț să șocheze, să iasă în față și,
indiferent dacă au sau nu ceva de spus, dacă știu sau nu
meserie, își deviază mesajul pe ideea marii lovituri.
   Mi-ar fi greu să spun care dintre aceștia au un viitor
în literatură. Până mă lămuresc, cred că romanciera mea,
care pare să facă parte din prima categorie, de altfel cea
mai cinstită, nu va ajunge, deocamdată, pe „noptieră".

    FICȚIUNI EDITORIALE





De când țin Cronica optimistei / pesimistei, cea mai frec-
ventă întrebare este „Cum îți vin ideile articolului?".
Intr-adevăr, așa cum știe oricine a avut vreodată o rubrică
săptămânală cu subiecte după voie, este mai greu să alegi
decât să scrii. Uneori alegerea subiectului ia câteva zile,
în timp ce închegarea lui din cuvinte, numai câteva ore.
Și, cu toate că în genere nu pot răspunde la întrebarea de
mai sus decât printr-o ridicare din sprâncene, la exact trei
dintre articolele acestei rubrici știu precis cum mi-a venit
ideea: citind cea mai recentă carte a lui Umberto Eco.
Pentru pesimista de azi sursa este: Cu regret vă iu formăm
(rapoarte de lectură către editor), în Umberto Eco, Jurnal
sumar, Humanitas, București, 2004. Am imaginat așadar
cum ar arăta câteva referate făcute pentru o mare editură
bucureșteană de un cititor de azi, de un om recent, harnic
și bine intenționat, obligatoriu antielitist, dacă ar avea, în
manuscrise încă inedite, 4 dintre romanele mele inter-
belice preferate: Cimitirul Buna-Vestire de Arghezi, Adela
de Ibrăileanu, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale
și întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher.

   Cimitirul Buna-Vestire
   „Romanul are două părți care nu se potrivesc nicicum
una cu alta. Prima, despre viața în mediile universitare


192

și ministeriale, este vădit influențată de trilogia univer-
sitară a lui David Lodge. Autorul îl imită pe Lodge mai
ales în tonul acid al observațiilor despre profesorii uni-
versitari sau despre cum se ia un doctorat, de pildă, în
schimb nu are, din păcate, decât o singură scenă erotică
tare în toată cartea, ceea ce, după romane ca Băgau sau
altele de acest tip, inclusiv cele ale lui Lodge însuși, e egal
cu zero pentru publicul nostru avizat. Cum bine spune
și Umberto Eco, citez din memorie, «publicul vrea sex,
sex, sex», iar editura noastră trebuie să înțeleagă odată
că piața dictează. Dacă am putea s-o publicăm înainte
de alegeri, cartea s-ar vinde poate pentru aluziile poli-
tice și pentru descrierea unor miniștri cu trimitere clară
la guvernul de azi.
   Partea a doua, în schimb, merge pe coarda mistică și
e mult lungită. Nu se înțelege dacă e vorba de înviere,
Judecată de Apoi, Apocalipsă, e o confuzie totală, nici
n-am reușit să citesc chiar până la sfârșit. Ar trebui dis-
cutat cu autorul să-și scurteze radical această a doua
parte, prea bisericoasă, dar și cumva batjocoritoare. Deși
în zilele noastre se râde de orice, măcar moartea ar trebui
s-o respectăm.
   Dacă în prima parte s-ar mai adăuga câteva scene
erotice în grup, ca aceea cu doctorandul, fata cocoșată
și servitoarea olteancă, s-ar putea încerca o publicare
într-un tiraj de 800-1000 de exemplare, nu mai mult. Desi-
gur, titlul trebuie schimbat, e necomercial.
   P.S. Am verificat pe internet și am văzut într-un CV
al acestui autor (neadus la zi, din neglijență) că a fost
călugăr la Mănăstirea Cernica. E puțin riscant să-l publi-
căm, s-ar putea ca toată cartea să fie doar o răfuială a lui
cu Biserica, iar editura noastră să se pomenească băgată
la mijloc. Poate de asta autorul nici nu semnează cu
numele lui real, Ion Theodorescu, ci cu un pseudonim fără


193

rost, pe care l-am uitat. Adaug că știu din surse sigure
că nu e rudă cu Dl. Ministru al Cultelor și Culturii din
anii '90, de la noi. Am aflat și că autorul e foarte preten-
țios la capitolul bani. Colegii mai în vârstă vorbeau că
cineva, un anume domn lorga, parcă, a plătit odată un
ins ca să-l înjure într-o revistă literară sau culturală (bănu-
iesc că în România literară, Observator cultural sau Dilema
Veche, am căutat, dar n-am găsit nimic pe internet) și, când
a văzut asta, Dl. Theodorescu i-ar fi spus acestui domn
lorga: «Ce greșeală! Trebuia să mă plătești pe mine, că
mă înjuram mai bine decât oricine!» Așa că poate ar fi
mai prudent să nu ne încurcăm cu asemenea oameni."

   Adela
   „Este un microroman (dar chiar și așa cam lung), scris
sub formă de jurnal al unui doctor Codrescu. Personal,
cartea m-a plictisit de la prima pagină, unde diaristul
vorbește despre dicționare - și am făcut mari eforturi s-o
duc până la capăt, în speranța că ajunge undeva. Ei, bine,
nu numai că nu ajunge nicăieri, dar cea mai «îndrăz-
neață» scenă a romanului este, fără nici o exagerare, scoa-
terea mănușii Adelei de către domnul doctor care îi sărută
brațul până la cot. Știm cu toții, din serialul Spitalul de
urgență, că doctorii sunt mai puțin timizi, ca să n-o spun
pe șleau. Deși autorul folosește convenția plasării perso-
najelor în altă epocă, se simte că este un jurnal scris în
zilele noastre (dovadă și ortografia nouă pe care o folo-
sește, cu â și sunt), dar de către un ins complet neadap-
tat. Personajul masculin, doctorul ăsta, n-are nici sare,
nici piper; din personajul feminin ar fi putut ieși la un
moment dat o Lolită, dar autorul, lipsit de fler artistic,
n-a speculat prilejul, iar eroul său a rămas într-o casti-
tate anacronică. Ori autorul își bate joc de noi, ori face
parte dintre acele «elite» pe drept puse azi în discuție,


194

dintre acei intelectuali care își închipuie că un jurnal de
acest tip mai poate interesa pe cineva. Nu recomand
publicarea acestei cărți care și acum un secol cred că ar
fi părut demodată."

   Craii de Curtea-Veche
   „Titlul este cel mai bun lucru din această carte pentru
că în ziua de azi publicul e foarte interesat de vechiul
București. E vorba de patru personaje cu nume sclifosite
(de altfel tot romanul e sclifosit): Pașadia, Pantazi, Pirgu
și naratorul (cred că acesta n-are însă nume, dacă nu
cumva mi-a scăpat, că l-am citit în perioada Târgului de
Carte când am avut foarte mult de lucru), inși care duc
o viață de noapte dezordonată, în București. Romanul
are cel puțin trei defecte care îl fac, după părerea mea
(și a unui prieten cu care m-am consultat), nepublicabil.
1) Este incorect politic, mai precis misogin, adică perso-
najele feminine sunt ori handicapate, ori prostituate, ori
bețive, adevărați monștri iviți din imaginația unui macho.
E drept că nici personajele masculine nu sunt grozave,
dar, oricum, ies până la urmă mai bine decât femeile. 2)
N-are acțiune, pare mai degrabă un poem în proză, specie
care n-a avut niciodată căutare la noi. 3) E confuz, mizează
pe simboluri ciudate, cred că autorul o fi citit cărți de
francmasonerie sau așa ceva; nu se înțelege nici măcar
cine sunt craii sau mai precis câți crai sunt (și în această
privință am avut o discuție în contradictoriu cu prietenul
meu, el susținând că sunt numai 3 crai, eu însă cred că
ar fi vorba de 4). Deși pe mine mărturisesc că stilul m-a
interesat, seamănă cu un descântec, bazat pe cifra 3 (a
se vedea adjectivele), cu o ciudată preferință pentru per-
fectul simplu, cred că este totuși prea puțin ca să reco-
mand publicarea."


195

   întâmplări în irealitatea imediată
   „«Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi
se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici
unde mă aflu». După titlul cu «irealitatea imediată», după
semnătura misterioasă a autorului, M. Blecher, această
primă frază a romanului creează speranța unui SF
deconectant. Așteptare crunt înșelată: totul rămâne în cea
mai tristă atmosferă de provincie moldovenească, unde
nu se întâmplă niciodată nimic. Personajul narator înne-
bunește literalmente de plictiseală și are unele halucinații.
Recunosc că mi-au plăcut câteva secvențe din această
carte, care sunt O.K., dar totul e atât de dezlânat încât,
practic, nu numai că n-aș putea să povestesc cartea, dar
nici măcar să spun despre ce e vorba în ea nu reușesc,
și nu din vina mea. Nu recomand publicarea, cred că
am pierde cu totul încrederea publicului pe care cu
atâta efort ni l-am creat. Oamenii s-ar simți înșelați, și
pe bună dreptate!"

ss. indescifrabil

    LIBRĂRII MARI ȘI MICI





Una dintre prejudecățile mele este că o vânzătoare
de librărie trebuie neapărat să semene cu Meg Ryan
din filmul You've Got Mail: iute la minte, cu șarm, altru-
istă, cu o anume căldură a comunicării, știind o grămadă
de lucruri despre cărțile din mica ei împărăție tipărită.
E aproape sigur că mi economist m-ar contrazice, dar îmi
fac iluzii că a vinde cărți nu este același lucru cu a vinde
gulii, varză sau salam.
   La sfârșitul anului trecut, dându-mi seama în Ajun
de Crăciun că unul dintre cadourile pe care le pregătisem
era cam firav în raport cu celelalte, m-am gândit să-l com-
pletez cu o carte. Am alergat la Șt. O. losif, veche librărie
din orașul meu natal, care era aici și pe vremea când
actuala stradă Mureșenilor se numea 7 Noiembrie, și mai
înainte, pe vremea când fosta 7 Noiembrie se numea
Voievodul Mihai și, poate, înainte, când se numea strada
Vămii. Am fost o clipă derutată observând că exact lângă
Șt.O. losif a apărut o librărie nouă, Coresi, după numele
diaconului tipograf și editor, care, spre cinstea lui, se
pricepea și la negoț. în urma miei scurte și intense dez-
bateri interioare am optat pentru vitrina nou apărută:
inițiativele de acest fel trebuie încurajate, mi-am zis, voi
ține cu cel slab.
   Intru așadar plină de intenții nobile, cum spun, pregă-
tită chiar, în noile condiții, să completez toate cadourile

197

mele (eram 12 în casă) cu o carte. De cum am deschis
ușa, am auzit - fără surprindere, căci m-am obișnuit -
o muzică tip manele (poate nu știți că au apărut, ca ciu-
percile, soiuri înrudite, cu alte denumiri, și că manelele
sunt deja istorie). M-am hotărât să nu-mi abandonez
intențiile bune așa, la cel mai mic obstacol, să înțeleg că
gusturile nu se discută și că, la urma urmei, acum câțiva
ani ne plângeam de prea multe colinde. Muzica era însă
dată la maximum și literele îmi jucau înaintea ochilor,
combinându-se cu nașu', rasu, paraii și alte cuvinte mai
greu de înțeles pentru o ureche neatentă. Tensiunea dintre
auz, văz și înțelegere a ajuns în scurt timp de nesupor-
tat, așa că m-am dus la casă, în grabă. Minunea Sfântului
Baudolino de Eco aveți? am întrebat cu ton normal. Ce
s-avem? s-a strâmbat vânzătoarea. (Nu auzea.) Minunea
Sfântului Baudolino. Minunea cui? Baudolino, am spus,
simțind cum toată generozitatea mea se risipește, Baa-uu-
do-liii-no! Poate dacă ați da muzica mai încet ați auzi...
De ce trebuie să puneți într-o librărie o asemenea muzică?
am adăugat de data asta aproape țipând, firește, din
motive practice, pentru eficiența comunicării. Vânză-
toarea a mormăit un răspuns - „senzorii mei au detectat
intenții ostile" (Star Trek). Nu l-am auzit. A dat și din
umeri, ca să dubleze mesajul, pe cale non-verbală. Voiam
să-i spun că intenționasem să cumpăr 11 cărți pentru
toate vârstele, gusturile și ocupațiile, dar am renunțat:
n-ar fi înțeles numărul. Ea a spus o frază ceva mai lungă.
Citind pe buze precum Kesarion Breb, am priceput că
era vorba de o competiție între amatorii de manele și cei
ca mine (părea o injurie). Să știți că vă pierdeți clienții
pentru cărți, i-am spus mai încet. N-a auzit, așa că am
adăugat, tot încet, mai mult pentru mine: „Eu una n-o
să mai vin niciodată pe-aici!" Curios, dar de data asta
dialogul s-a legat, mi-a răspuns clar: „Treaba dumnea-
voastră!" Am ieșit din librărie victorioasă: în sfârșit

198

comunicasem! Poate ar fi trebuit să mă întorc să-i spun
că, dimpotrivă, era treaba ei? Efortul vocal ar fi fost
prea mare.
   Să vezi ce am pățit eu, mi-a spus un amic căruia i-am
povestit întâmplarea. Mă duc la Dalles, la librărie, cu
câteva zile înainte de Anul Nou. La intrare, priveliște
idilică, doi bodyguarzi ciocneau pahare de vin fiert. Cău-
tam o carte în franceză, despre România, și eram cam
grăbit, deși de-obicei stau cu plăcere între cărți. în toată
librăria aia mare, nimeni pe care să-l întrebi ceva, clienții
erau lăsați de capul lor. îmi găsesc cartea, după ce mi-am
pierdut o grămadă de timp, dar era singura pe raft și avea
o supracopertă ușor deteriorată. Cum era vorba de un
cadou, m-am dus la casieriță - la cine altcineva - și am
întrebat-o dacă nu există și alt exemplar, că supracoperta,
iată... Fără o vorbă, a scos supracoperta și, înainte să
apuc să fac vreun gest, a mototolit-o și a aruncat-o la coș.
Uitați, are o copertă destul de drăguță, m-a consolat ea.
Chemat la insistențele mele, șeful librăriei - deși eu cred
că era un impostor, poate șeful bodyguarzilor - i-a dat
casierei perfectă dreptate.

    DISPERĂRI SPORTIVE


Lui Radu și lui Traian



Scriitorii, a căror imagine e construită de public doar
pe dimensiunea sedentară - oameni care șed la masă
- au avut o fascinație constantă pentru sport și pentru
eroii lui. Ei înșiși au practicat uneori sporturile timpului
lor, le-au încercat doar ca amatori, cu măsură, dar au fost
spectatori pricepuți și entuziaști. In secolul 19, prozatorii
noștri erau destul de dinamici, se mișcau repede pentru
ritmul epocii și erau, în felul lor, foarte sportivi. Aveau,
în orice caz, câteva dintre calitățile necesare unui spor-
tiv: curaj, încredere, energie. Nu se dădeau bătuți cu una
cu două. Practicau deopotrivă jocul politic periculos,
călătoria diplomatică de performanță, cu trenul, în inte-
resul țării, și drumețiile cu poștalionul românesc sau per
pedes, în interesul literaturii. Călătoria cu căruțele de
poștă era o adevărată aventură, iar descrierile din Timotei
Cipariu, C.A. Rosetti, Alecsandri, Grigore Alexandrescu,
Ion Ghica arată de câte calități trupești și sufletești, de
cât antrenament și de câtă forță morală avea nevoie călă-
torul, ca să scape cu bine la capătul unui drum mai lung.
După călătorie, mulți cădeau la pat, epuizați, bolnavi
chiar, alții, mai „talentați", rezistau cu dinții strânși și cu
vorbe de spirit.
   Cât despre drumeția pe propriile picioare, aceasta dez-
voltă spiritul de echipă. In secolul neînfricării, descrierea
unei mici excursii de vară moldoveană, cu munți molcomi


200

și rotunjiți, ia accente de cucerire himalayană. Dar impor-
tant nu este vârful atins, ci faptul că participanții la aceste
excursii, echipe masculine sau mixte, se simt uniți prin-
tr-un fir mai puternic decât frânghia cu care se leagă,
uneori, unii de alții, pentru ca veriga mai slabă să nu se
rupă, ci să fie ocrotită de verigile tari. Studenții fac, în
secolul 19, sporturi tipice pentru centrele universitare pe
care și le aleg, (luptele corp la corp sau duelurile intră
și ele în tradiție), iar dacă nu joacă de partea unei echipe,
joacă pe cont propriu biliard, ca lacob Negruzzi la Berlin,
sau cărți. Cum, după câte o noapte de joc, dau deseori
de bucluc, tot spiritul de echipă este cel care îi salvează:
sunt solidari, se acoperă, se ajută. In secolul 19 prieteniile,
sporturile, norocul și sportivitatea merg mână-n mână.

   Huizinga remarca încă din 1938, în Homo ludens, că
sportul își pierde tot mai mult dimensiunea ludică și
devine dominat de cea comercială și tehnică, dar prima
jumătate a secolului 20 rămâne totuși vremea sportivi-
lor-eroi: luptă cu trupul propriu de dragul tuturor, trăiesc
din plin, alături de spectatorii lor, bucuria jocului, recu-
nosc valoarea adversarului și sunt capabili s-o admire.
Sporturile „cele mai populare" între războaie sunt, spun
gazetele din 1930, boxul și fotbalul. Scriitorii iau parte
la acestea din tribună și, în prelungire, citesc în gazete
cronica sportivă sau despre decorațiile pe care Regele Carol
al II-lea, „părintele sportului românesc" le-a acordat
„fruntașilor mișcării sportive". Aceste distincții date prin
decret regal umplu de bucurie inima anonimului croni-
car sportiv, care notează cu neascunsă mulțumire că
„detractorii sportului, scribii înăcriți" primesc astfel „cea
mai grozavă palmă" pentru încercarea lor de a stăvili
„avântul unei mișcări de la care se așteaptă mult bine" (s.m.).
In pagina de gazetă, sportivul se transformă pentru prima
dată în stea, iar despre viața lui se citește cu aceeași


201

curiozitate ca despre viața vedetelor de cinema. Moți
Spakow care a terminat la egalitate meciul de box cu cel
mai bun reprezentant al Franței la categoria semi-mijlocie
este superstarul sportului cu mănuși la noi. Despre el
cititorii află că a fost un modest electrician la sala Alham-
bra din strada Sărindar și că a asistat astfel la mai multe
„reuniuni" de gen, ceea ce i-a stârnit dorința de a fi el
însuși în ring. S-a adresat deci lui Petre Alexandrescu,
cel mai vechi profesor de box și, alături de el, s-a antrenat
„muncind din greu, ziua pentru a-și scoate pâinea, seara
pentru a deveni pugilist". Scriitorii interbelici, dintre care
nici unul nu merită numele de „scrib înăcrit" și nu poate
fi suspectat că stăvilește vreun avânt sportiv, fac, fiecare
după curaj și posibilități financiare, tenis, schi, înot, auto-
mobilism și depun mărturie despre ce li s-a întâmplat,
nu numai în jurnale intime și gazete, dar și în cărțile pe
care le publică. De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii
sportivi și rapsozii literari...

   în copilăria mea brașoveană spiritul de echipă al dru-
mețiilor a fost prima lecție sportivă pe care am învățat-o.
Pe traseele împădurite din jurul orașului, pe drumul gal-
ben, la crucea albastră sau pe poteca Postăvarului, pe la
Drei Madchen Wiese sau pe la Peștera de Lapte, mai întâl-
neai sași bătrâni cu câte un baston zdravăn în mână și
cu bocanci de piele ridați aproape la fel de expresiv ca
fețele stăpânilor. Rucsacii kaki, nelipsiți, erau întotdeauna
bine echilibrați, dotați cu bidon cu apă pe margine, iar
echipamentul era vechi și bun: oamenii aveau haine de
munte așa cum sătenii aveau haine de duminică, de care
se atașau, care îi salvau și pe care nu le abandonau nici
când deveneau spălăcite sau cu pete imposibil de scos.
Și tot de vremea veche și de regulile sportive ale muntelui
ținea salutul adresat tuturor celor pe care-i întâlnești în
cale, cu întrebări despre durata porțiunii rămase sau


202

starea drumului, fără vorbe de prisos, cu seriozitate, așa
cum sunt oamenii când joacă un joc important. Iar despre
drumurile din jurul Brașovului știam totul, după
anotimp, analizam în minte traseul, ca schiorii de per-
formanță înaintea coborârii: care sunt porțiunile impracti-
cabile iarna, unde cad copaci după furtună și barează
trecerea, unde este locul în care, la un metru depărtare
de potecă, dai de miraculosul liliac sălbatic, unde cresc
gențianele, unde sunt ascunși primii ghiocei sub zăpadă,
unde trebuie atenție mare ca să nu aluneci pe rădăcini
și unde sunt cei patru brazi dintr-o tulpină. Recunosc și
acum anumite stânci lustruite de ploi și de pași, iar locu-
rile cu flori mi-ar permite să-mi câștig existența ca floră-
reasă. Au urmat, în cronologia existenței mele, sporturile
de iarnă, schiul, pe care l-am început pe niște schiuri din
lemn atât de mici, încât a fost nevoie să fie făcute special
de un reparator de schiuri din Brașov, cu bețe luate direct
din pom, și l-am continuat pe celebrele schiuri de copii
„Pioner" (sic - asupra greșelii de ortografie mi-a atras
atenția Cezar Adam, un băiat mai mare, cu care schiam
pe Livada Foștii). Patinajul îl practicam numai din lipsă
de ceva mai bun, pentru că, față de aventura montană a
schiului mi s-a părut întotdeauna prea lipsit de surprize:
am schiat și la lumina lunii, și pe ceață deasă, și pe viscol,
am tremurat în teleferic și am stat la plajă în tricou, ca-n
șezlong, pe schiurile încrucișate, proptite în bețe.

   După cum se vede, atât istoria literaturii, cât și istoria
personală mă fac să iubesc sportul și să mă uit cu plăcere
la transmisiunile sportive. însă ceea ce urmează după
emisiunile de știri sub numele de SPORT, pe toate pos-
turile, e orice altceva numai sport nu. Mă și mir că se
admite un generic atât de mincinos. Propun alte nume,
mult mai potrivite pentru secvențele non-sportive cu care
suntem intoxicați seară de seară: ANTISPORT; DECLARAȚII


203

CĂZNITE ȘI AGRAMATE; CERTURI, PĂRUIELI ȘI INJURII
DIN VIAȚA PATRONILOR DE CLUBURI SPORTIVE, (acesta
cred că ar reflecta cel mai bine conținutul emisiunilor);
DESPRE VIAȚA SEXUALĂ A FOTBALIȘTILOR; GIGIBECALI
& CO. Televiziunile au bani, cel puțin dacă e să ne luăm
după salariile vedetelor locale. Oare de ce nu se inves-
tesc și în niște emisiuni sportive cu sport?

   P.S. M-am uitat săptămâna trecută la Cupa Da vis.
„Minunatul nostru public" cum s-a spus după fiecare
meci, m-a făcut să roșesc de rușine, deși, firește, țineam
și eu cu echipa noastră: huiduieli la mingi admirabile ale
numărului 1 mondial, în loc de aplauze, aplauze furtu-
noase la greșelile adversarilor și alte semne ale bunei
creșteri și ale „sportivității", care te făceau să te crezi pe
un stadion de fotbal. încă un spectacol ratat.

    PATIMILE ȘI MĂREȚIA
    CRITICII LITERARE




In bătălia genurilor și speciilor literare dusă încă din
Antichitate, au câștigat, pe rând, liricul, epicul sau dra-
maticul. Tragedia, cu acei îndrăzneți muritori încurcați
de zei, amplul poem cu bărbați cărora le trece viața în
zăngănit de arme, amorurile cu formă fixă sau cele cu
rimă împerecheată între suspine și, mai la urmă, roma-
nul cu toate seducțiile lui furate de la celelalte specii au
făcut, toate, ca dramaturgul, poetul sau romancierul să
ajungă, care mai de care, în grațiile publicului. Critica
n-a intrat în luptă pentru că nu exista ca domeniu separat,
deși despre „arta judecății", kritike, vorbește deja Platon.
Ascuns discret în opera literară, criticul iese afară pe sfert
sau pe jumătate din textele poeților, dramaturgilor și
prozatorilor abia în epoca modernă. Dar criticul întreg
și independent își separă teritoriul și se proclamă auto-
nom cam în același timp cu micile națiuni, adică de pe
la jumătatea secolului 19 încolo. Extrem de târziu și, dacă
ne gândim bine, așa cum n-a existat timp de veacuri întregi,
critica literară ar fi putut să nu existe deloc. însă faptul
că ea a apărut a schimbai fața lumii cărților.
   Să ne imaginăm cum ar fi arătat poezia, de pildă, fără
umbra ei critică. Un volum de poeme nou apărut ar fi
putut fi validat doar de marele public și de poeții înșiși,
colegii de breaslă. Dar, chiar în perioada în care poetul
este la mare cinste, nu există un public mare pentru poezie.
Poeții din secolul 18 scriau adesea pentru 10-15 prieteni,

205

cei din secolul 19 au un public preponderent feminin. Și,
oricum, de la „marele" public nu poți aștepta prea mult,
pe el abia îl înveți, îl formezi, îl cucerești sau nu, datorită
unor circumstanțe care nu depind neapărat de tine. Cât
despre colegii de breaslă, subiectivitatea lor este atât de
clară, chiar obligatorie (altfel n-ar fi mari poeți), încât nu
te poți aștepta la o judecată dreaptă. Și la ce bun s-o facă
altfel decât întâmplător și în treacăt? Ei sunt preocupați
de alte poeme: ale lor. Primii care au avut nevoie de cri-
tică, de un exercițiu de înțelegere făcut de un specialist
și în mod sistematic au fost autorii înșiși. Altfel, ar fi
trebuit să rămână, asemenea lui Balzac, la reacția de
acceptare sau negare prin interjecții a bucătăresei, căreia
prozatorul îi citea fragmente din romanele lui, ca să le
verifice valoarea.
   De la început însă, statutul criticii este ambiguu: pe
jumătate apără literatura și-i ajută pe literați, dându-le
un reconfortant sentiment de ocrotire, de înțelegere, pe
jumătate acuză și amendează, iar creatorii se simt mai
amenințați ca niciodată. Știe să dialogheze cu opera,
oricât de prostuță ar fi aceasta și, din momentul apariției
ei, nici o scriere nu mai e zadarnică. Dar critica spune
când da, când nu. Laudă și măgulește orgoliul cum nu
se mai întâmplase înainte, pentru că o face în cunoștință
de cauză, dar, exact din același motiv, atunci când neagă,
rănește mai tare decât oricând. Din cauza acestui dublu
statut, conviețuirea dintre autori și critici e dificilă, ca
aceea din unele cupluri în care cei doi nu mai pot trăi
nici separat, ca înainte de a se cunoaște, dar nici împre-
ună, pentru că se ceartă din orice.

   Patimile autorului
   Autorii au crezut și continuă să creadă, în majoritatea
lor, numai în prima funcție a criticii, de asistență gratuită,
de laudă de la sine înțeleasă și văd în critic altceva decât
un scriitor: un prestator de servicii extraliterar, ca să nu

206

spunem un servitor. Dacă criticul îi critică, el devine din
prestator de-a dreptul un dușman, un sabotor. Autorul
se simte „atacat". De altfel toposul modestiei, încă la
modă la prozatorii din secolul 19, a dispărut cu totul din
discursul scriitorilor de azi. în prefața (fără cusur) la
poveștile sale, Creangă nu scrie mai mult de două-trei
rânduri adresate „iubitului cetitoriu": „Multe prostii ăi
fi citit de când ești. Cetește rogu-te și ceste și unde-i vede
că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mână și dă tu altceva
mai bun la ivală căci eu atâta m-am priceput și atâta am
făcut." Sigur că aceste cuvinte conțin câtă modestie, atâta
orgoliu, dar dialogul între iubitul autor și iubitul cititor
(critic) este totuși posibil. Mai puțin cunoscut și mai auten-
tic în modestie este un fragment dintr-o altă prefață de
autor, strict contemporană cu poveștile lui Creangă. A
apărut în 1879, la ediția a IlI-a din Convorbiri economice
de Ion Ghica: „Dar, iubiți cititori, nu scrie cineva cum
voiește, ci din nenorocire scrie cum poate; de ar fi altfel,
înțelegeți bine că nu ar mai exista deosebiri între scriitori;
ar fi toți o apă, adică deopotrivă de buni în fond și formă;
ar plana toți ca acvile. Vă rog dar, fiți toleranți și priimiți
ceea ce vă pot da; nu cereți de la nimeni să se suie mai
sus decât îi este dat."
   Discursul către public și critic al scriitorului de azi a
uitat cu desăvârșire lecția lui Ghica. Oricât de ciudat și
de ilogic ar părea, toți scriitorii își închipuie, dimpotrivă,
că „planează ca acvile" și că au publicat o nouă capodo-
peră, deși văd că viața, că piața literară este invadată mai
ales de cărți ratate. Un autor vrea o critică severă la o carte
slabă a colegului, dar nu admite nici cea mai mică reținere
la propria carte. Vrea să i se comenteze cartea într-un sin-
gur registru. Nu înțelege că, din momentul publicării,
el și-a asumat două riscuri: să nu fie comentat deloc sau
să fie comentat negativ (fie pe drept, fie pe nedrept).
Uneori autorul are mari îndoieli cu privire la propria


207

carte, dar dacă criticul își exprimă strict aceleași îndoieli,
devine indezirabil. Și, cel mai trist dintre toate, pentru orice
articol negativ semnat într-o revistă de un critic anume,
autorul se supără de-a valma, pe toată redacția, pe prie-
tenii revistei, pe directorul ei, pe toți criticii din univers
și jură să nu mai calce nici măcar pe strada unde se află
biroul infamei publicații. Un alt lucru curios: pentru
autor, criticul este nedemn de acest nume doar atunci
când scrie de rău despre cartea lui, deși, dacă ne gândim
bine, ratarea critică prin laudă e la fel de frecventă, ba chiar
mai obișnuită, în grădina noastră. Patimile autorilor vor
dura atâta timp cât se vor supăra numai pe eroarea de
judecată negativă, nu și pe cronica laudativ nedreaptă.
Dar un autor care să se bucure când e criticat aspru ține
de utopie.

    Patimile criticii
    Nici criticii nu planează toți „ca acvilele". Riscul prin-
cipal pe care îl înfruntă este beția puterii. Critica are drep-
tul să judece toate celelalte specii, dar se lasă judecată
numai de ea însăși. Or, critica criticii este mai rară, criticii
își contrazic colegii indirect, scriind altfel, cu alt verdict,
despre o anume carte. Iar greșeala cea mai frecventă (întâl-
nită mai ales, dar nu exclusiv, la criticii tineri) este inadec-
varea tonului. Sunt destui care confundă critica negativă
cu bășcălia, cu vorbitul din vârful buzelor, de parcă,
vorba lui Creangă, dacă ei ar lua pana în mână ar da ceva
mai bun. Un posibil decalog al criticii literare, alcătuit
pe baza patimilor din breasla totuși cea mai echilibrată
a literaților ar arăta așa:

     1. Să nu ai alți Dumnezei în afară de literatură.
     2. Să nu-ți faci idoli, să nu te închini lor și să nu-i slujești,
       căci scrisul se răzbună.
     3. Să nu iei în deșert ceea ce faci.

208

     4. Să nu ucizi cartea despre care scrii, dacă are oricât de
       puțină viață în ea.
     5. Să nu te lași în voia umorilor.
     6. Să nu te lași în voia judecăților primite de-a gata.
     7.      Să nu dai sfaturi.
     8.      Să nu mărturisești strâmb, să nu fii necinstit.
     9.      Să nu scrii fără să fi citit totul cu atenție.
     10.    Să nu scrii despre ceea ce te depășește.

    Oricine are un strop de experiență a lecturii știe că un
articol critic greșit poate păcăli numai până când iei în
mână cartea cu pricina. După ce confrunți cartea cu arti-
colul, criticul, ca orice pasăre literară, pe limba lui piere:
se face de râs. Cea mai mare rușine a criticului nu este
atunci când autorul se întreabă „ce-a avut cu mine?", ci
atunci când publicul se întreabă „ce-o fi avut cu X, nu
cumva nici nu i-a citit cartea?"
    Urmărind schimbările de mentalitate literară mi-ar
plăcea să cred că va veni și timpul când, în bătălia genu-
rilor și speciilor, va exista o aducere în prim-plan a lite-
raturii critice și când textul critic va valora nici mai mult,
dar nici mai puțin decât textul literar.

    P.S. Articolul meu Patimile și măreția criticii literare a
stârnit mai multe ecouri decât m-aș fi așteptat. In legătură
cu unul dintre ele aș vrea să fac o precizare, nu numai
pentru că observația vine de la un prieten (romancier),
ci și pentru că relansează discuția. Simțind, ca un scriitor
talentat ce este, că titlul este o trimitere sau o parafrază,
Ștefan Agopian, căci despre el este vorba, presupune că
este o aluzie la Splendeurs et Miseres des courtisanes de
Balzac. De aici trage concluzia că și ultimul cuvânt al
titlului este substituibil. Or, articolul meu era în favoarea
criticului, a criticii literare. Nu, nu la Balzac trebuie făcută
trimiterea, ci la Thomas Mann, pe care l-am parafrazat
cu Patimile și măreția maeștrilor (Leiden und Grbsse der
Meister). Așadar maeștri, nu curtezane.

209

    OGLINZILE DE PIATRĂ





Undeva, în Țara Soarelui-Răsare, se spune că există
o grădină de statui în care fiecare dintre noi își poate
întâlni imaginea. Avem, cu toții, acolo, un cap sculptat
care ne seamănă. Cei care vor să știe cum arată cu ade-
vărat nu trebuie decât să spună adevărul atunci când,
la fiecare bifurcație, au de răspuns la o întrebare. De altfel
întrebările înscrise pe tăblițe sunt simple: bărbat-femeie,
vârsta între atâția și atâția ani, rasa cutare, zona geogra-
fică, meseria din cutare categorie, căsătorit sau celibatar,
divorțat o dată sau de n ori, cu copii sau fără, cu probleme
din cutare categorie sau nu - aproape ca la orice formular
administrativ. Diferența este că, în loc să scrii răspunsul
într-o rubrică liniată, o iei la dreapta sau la stânga, pe
un drum care te conduce tot mai departe, tot mai adânc,
dinspre marginea grădinii către miezul ei, la întâlnirea cu
tine. Când întrebările se epuizează, ajungi în fața unui
bust care este oglinda ta de piatră. Dar nu una neutră,
flatantă, inexpresivă, ci una care spune tot. De-a lungul
lungului drum al vieții, repetat acum în grădină într-o
formă sintetică, ți-au fost imprimate trăsături de caracter
pe care statuia le afișează, chiar dacă tu le ascunzi: super-
ficialitate, ipocrizie, cinism, lașitate, mânie, încrâncenare,
răutate, obtuzitate, egotism, invidie sau poate liniște sufle-
tească, blândețe, entuziasm, înțelepciune, altruism, vese-
lie, inocență sau, cel mai des, un amestec de trăsături

210

atrăgătoare sau dezgustătoare. Totul este scos la suprafața
pietrei și exagerat, ca să nu încapă nici o îndoială ce în-
seamnă. Se pare că mulți dintre cei care ajung în inima
grădinii (și în miezul lor) sunt îngroziți de propria imagine,
nu o cred, se întorc din drum, trișează, își povestesc viața
în alt mod, cu alți pași, o îmbunătățesc, dar grădina nu
permite minciuna și nu-ți dă satisfacție dacă înșeli.
   Cum ar apărea oare, într-o grădină cu statui autoh-
tonă, un portret de generație nefalsificat, de pildă: scriitor
român, cu vârsta între 20 și 40 de ani, 40 și 60 de ani etc.,
debut în volum în anii '60, '70, '80, '90, singur sau familist,
cu casă și mașină sau fără, cu unu, două posturi sigure
sau fără ocupație stabilă etc. Mă tem că în momentul
adevărului figurile noastre, ale tuturor, n-ar arăta deloc
așa cum ne-am închipuit că vor fi într-o lume liberă, în
visurile noastre de dinainte de '89. Nu pot să uit cum,
în unele seri prelungite în care ne întâlneam la Brașov
sau la București, scriitori debutați și nedebutați, studenți
și tineri profesori la țară, ne imaginam ce s-ar întâmpla
cu noi într-o lume liberă și, într-un scenariu care suna
mai ciudat decât cele mai ciudate utopii, râzând fără griji,
atribuiam generos un post de profesor universitar cută-
rui navetist cu autobuzul, o primărie cutărui navetist cu
trenul, o editură cutărui șomer, o revistă cutărui ins fără
nici un volum, dădeam Uniunea Scriitorilor pe mâna
celui mai de încredere dintre noi, scoteam, în imaginație,
cărți pe care nici în sertar n-am fi îndrăznit să le ținem
și străbăteam în toate direcțiile propriile nostre visuri și
lumea mare din imaginație. Iar astăzi, când lucrurile pe
care nu le credeam posibile s-au întâmplat aproape aido-
ma, dacă am fi la fel de brutali cu noi înșine cum sunt,
cu vizitatorii, statuile din grădina potecilor care se bifurcă,
am descoperi, uitându-ne unii la alții, cele mai bizare
portrete, „măști râzânde" care nu sunt vesele deloc, măști


211

resemnate sau încruntate, statui literare scoase din fabule
și povești pe care le ironizam cândva.


   Una dintre cele mai amuzante și în fond inofensive
categorii este a celor care își falsifică scrisul, așadar iden-
titatea de scriitor sau chiar mai mult, viața, împrumutând
de la alții accesorii care nu li se potrivesc. Ca într-o
poveste pentru copii din volumul Bețigașul fermecat de
V. Suteev. O gâscă era nemulțumită de cum arăta. Simțea
nevoia să iasă în evidență. A zărit un păun cu coada-evan-
tai și s-a gândit că, iată, o asemenea coadă i-ar sta mult
mai bine și ar atrage atenția asupra ei. S-a rugat atât de
mult de păun să facă un schimb cu ea, că acesta i-a
împrumutat coada lui. Nu după mult timp, gâscă a văzut
un pelican și i-a invidiat ciocul. După câteva explicații
și implorări, pelicanul a fost de acord să i-1 dea ei pentru
un timp. Tot așa s-a întâmplat cu un cocostârc, de la care
a împrumutat picioarele și cu încă vreo două zburătoare
pe care le-a întâlnit întâmplător. In fine, gâscă a fost mul-
țumită cu noua ei identitate. (în carte desenul arată un
animal monstruos, baroc, în care fiecare părticică nou
dobândită e în dizarmonie cu cele vechi. Nimic nu se bro-
dește cu nimic.) Când a încercat să înoate însă, pe lac,
accesoriile altora au încurcat-o atât de tare încât, dacă n-ar
fi fost celelalte gâște s-o scoată la mal, s-ar fi înecat.
   Oricine trece, la început, printr-o perioadă a împru-
muturilor și a podoabelor care nu i se potrivesc: etapa
e firească. Problema este că unii rămân toată viața la ele,
că nu și le asumă intim, iar înecul, când se produce, e
definitiv, nu mai poate nimeni să-i salveze. Lângă gâscă
împodobită e vulpea liberală, lupul conservator, ursul
ursuz, iepurele fricos, măgarul care dă lecții privighetorii,
broasca umflată, vițelul derutat („al doamnei vaci fiu"
și rudă a marelui bou), cățelul credul, furnica meschină
și greierele care nu cu vioara-și trece vara, ci cu sticla.

212

   Ar mai fi, într-o grădină a statuilor care spun adevă-
ruri cu specific local, măștile din comedii și din instan-
tanee comice: sumedenie de moftangii, Cațavencu care
plesnește de cuvinte mari și frumoase, dar nu se dă îndă-
răt de la nici o mașinațiune, membri în comitete și comiții,
Mițe revoluționare, Zițe înamorate, amatorii de semnă-
turi pe scrisori anonime, stimabilii și răbdătorii, Zoe,
aflată în luptă cu toată lumea, Veta, rănita din amor,
subalterni cu familii mari, traduși în dragoste și dornici
de tălmăciri și deslușiri, magnetizați, juni gazetari care
combat bine, catindați care tachinează strașnic, oameni
ăi mai prima aleși pe sprânceană, boboci, nevricoși, vechi
luptători de la pașopt sau șaizeci și opt, dăscălime,
alegători, cetățeni, public...
   Mersi, mască, nu joc!

    PORTRET DE CRITIC





In romanul Idiotul, la ziua de naștere a Nastasiei Fi-
lippovna, un personaj indiscret propune un joc de
societate: fiecare dintre cei prezenti să povestească cea
mai urâtă dintre faptele sale urâte. Lucrul care îi apasă
cel mai tare conștiința. Condiția esențială este să nu
mintă. Există și posibilitatea, când îți vine rândul, să uzezi
de dreptul de a nu povesti, dar în acest caz ești laș și
atragi asupra ta bănuieli neplăcute. Cum gazda sărbă-
torită, ale cărei capricii sunt lege pentru musafiri, e pasi-
onată de ideea acestui petit jeu, de voie, de nevoie, lumea
se supune. Cel care avusese ideea jocului povestește cum
a furat, din pură plăcere, 3 ruble, iar din cauza aceasta
o servitoare, asupra căreia au căzut bănuielile, a fost dată
afară, un altul uzează de dreptul de a se abține, urmă-
torul participant la joc spune cum, ca ofițer, în timp ce
ocăra o bătrână, femeia și-a dat duhul, astfel încât, fără
să observe, o vreme a țipat la o biată moartă. La urmă
de tot, cineva povestește cum a profitat, fără scrupule,
de o informație dată de un prieten: el însuși s-a ales cu
gloria, prietenului i-a răpit o bucurie esențială, ceea ce
i-a schimbat, practic, destinul.
   M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă acest petit jeu
moral ar fi jucat de cronicarii literari, raportându-se,
firește, numai la domeniul lor, câți ar răspunde, câți ar
folosi dreptul de a se abține. Eu însămi am scris trei ani


214

la rând cronică de întâmpinare săptămânală, apoi critică
literară legată de premiile Uniunii Scriitorilor și, dacă s-ar
juca vreodată acest joc, n-aș tăcea, deși, din fericire, n-am
lucruri prea grave de povestit. Poate că „cea mai urâtă
dintre faptele urâte" ale unui critic nu schimbă chiar des-
tine, dar este totuși limpede că, dintre toate domeniile
literare, criticul are nevoie cel mai des să-și facă examene
de conștiință, să se scruteze în oglinda propriei cronici.
Pentru că un critic îi descrie și îi judecă pe alții, iar acest
drept trebuie compensat prin caracter.

   Există într-adevăr o calitate magică a cuvântului scris:
el nu-1 lasă nepedepsit pe cel care îl manipulează, pe cel
care-1 folosește rău. Cuvântul scris e liber, își rupe lan-
țurile imediat. Exemplul cel mai bun sunt jurnalele intime.
Oricine a citit un astfel de document știe că sinceritatea
nu poate fi trucată și că, printre rânduri, se strecoară
întotdeauna buna-credință sau reaua intenție a celui care
scrie, iar minciuna, chiar nedovedită, se simte imediat.
Oricât ar dori cineva să se prezinte într-un jurnal în
lumina cea mai favorabilă, să se justifice, să-i ponegrească
pe alții, cititorul va simți adevărul, grandomania și lipsa
de onestitate a diaristului sau, dimpotrivă, sinceritatea
lui. La fel cronica literară: teoretic ar trebui să fie numai
oglinda cărții comentate, dar este, în același timp, și cea
mai bună oglindă a celui care scrie. Se vede imediat în
ea, în detaliu, portretul criticului: frumusețea sau urâțe-
nia sufletească, generozitatea sau meschinăria, inteligența
sau suficiența, cultura sau incultura, temeinicia sau super-
ficialitatea, dar și alte însușiri, să le spunem auxiliare, ca
răbdarea, modestia, bunul-simț, abilitatea sau, la celălalt
capăt al scalei, graba, suficiența, opacitatea, stângăcia. In
cazul criticilor buni această imagine în oglindă e întot-
deauna discretă, dar fermă. El veghează reconfortant din
fundal, în prim-plan aflându-se cartea prezentată.

215

   Critica literară - fie ea de întâmpinare sau istorică -
cere o bună doză de sacrificiu. Te pui pe tine în paranteză,
îți controlezi dimensiunile ego-ului, pentru a pune în
lumină pe altul. Nu concurezi cu cartea despre care scrii
și nici nu o iei ca pretext pentru a te pune în valoare, pen-
tru a invada pagina cu propria ta personalitate. Răsplata
acestui sacrificiu vine în timp, adeseori abia după mulți
ani, și e pe măsură: autoritatea și încrederea celor care
au fost mereu în prim-planul paginii și care îți cedează
astfel întâietatea.

   Câteva imperative și interdicții se împletesc în por-
tretul criticului de calitate (de orice gen ar fi). Cea dintâi
cerință, așa cum am spus, este caracterul, fibra morală,
cinstea. Dincolo de acestea, exercițiul critic își pierde sen-
sul, devine simplu zgomot, mercenariat sau prostituție,
încurcă apele, în loc să le limpezească, derutează publi-
cul căruia i se adresează, în loc să-l ajute. Iar cea dintâi
interdicție este, cred, în cazul oricărui critic: nu te răz-
buna, nu transforma cronica literară într-un exercițiu de
putere. Un cronicar literar care-și merită numele nu plă-
tește polițe, nu-și exprimă resentimentele sau complexele
(de inferioritate sau de superioritate), comentează cartea,
iar nu persoana. (Deși această formulă trece de venerabila
vârstă de 175 de ani, s-ar zice că nu a fost încă deplin
înțeleasă, nici de unii dintre cronicari, nici de unii dintre
cei comentați, care se simt atinși direct.) Altfel spus:
cronicarul bun uită, în mare măsură, cine este autorul
și, în orice caz, uită complet orice istorie personală legată
de acesta. Un critic adevărat nu are trecut comun cu nici
unul dintre autorii comentați. A milita prin intermediul
cronicii pentru o ideologie, o teză, o grupare nu ține de
jocul literar, ci de inacceptabile jocuri extraliterare, de
prejudecăți militante. Cărții, care este spațiul tuturor
libertăților, nu i se poate pune o cămașă de forță critică.

216

   Dintre toți literații, criticii (inutil de spus cei adevărați)
sunt specia capabilă de perfect autocontrol, sunt gata
să-și cenzureze subiectivitatea, atât de fertilă în cazul
poeților, de pildă. Preferința personală nu intră așadar
în discuție, verdictul final nu are a face cu aceasta. Cartea
este bună, spune criticul cu glas tare în cazul cărții bune,
chiar dacă în sinea lui, neauzit, poate adăuga, „deși eu
nu gust genul" sau „deși pe mine m-a iritat". O altă carac-
teristică este dinamismul, capacitatea de evoluție și de
revizuire. Fiindcă și o încremenire în proiect (veșnica
desființare, veșnica laudă), după cum și o schimbare
arbitrară de verdicte (dacă l-am lăudat data trecută, acum
îl critic, dacă l-am criticat, îl elogiez) sunt la fel de ridicole.
O minte organizată și o capacitate de exprimare limpede
sunt, de asemenea, însușiri critice obligatorii. Dialogul
cu cartea și, mai ales stabilirea mizei acesteia intră în orice
cronică onestă.
   încă două trăsături esențiale ale unui critic literar de
întâmpinare: gustul și capacitatea de a te bucura de o
carte bună. Dacă primul este educabil, căci timpul, biblio-
teca și experiența rafinează de obicei gustul și îl modi-
fică, în schimb ceea ce Călinescu numea frigiditate critică
este mai greu de presupus că se poate ameliora în timp.

    „LA SCRISUL IEFTIN"

PROIECT COMERCIAL




In ziua de azi scrisul a devenit o marfă ca oricare alta,
la fel cu salamul, cartofii sau pantofii. Ați observat că
nu se mai debutează cu poezie? La ce bun, dacă nu se
vinde? Se scrie direct roman, iar dintre romane, neapărat
unul cu subiect la modă. Ce importanță are că a scrie
roman presupune o acumulare de experiență, nu numai
de viață, dar și de literaturi. Ce importanță are că merită
să publici o carte atunci când „ți se pare că pe cap îți cade
cerul"! Primesc de la diverse edituri sau agenții literare
liste întregi cu prezentarea unor romane propuse pentru
traducere și am observat că din ofertă nu lipsesc niciodată
câteva titluri, călduros recomandate, semnate de iluștri
necunoscuți, dar pe teme tot mai frecvente: incest, în toate
variantele lui imaginabile, lesbianism (homosexualitatea
masculină e de mult demodată), „șolduri în exercițiul
funcțiunii" încă de pe prima pagină, cu voyeurismul
aferent. Sex în cimitir sau în școală. Apoi ura angajaților
față de patronul bogat, SIDA, exploatarea și abuzarea
copiilor din țările subdezvoltate. Obligatoriu și un viol
detaliat: de preferință femeia albă să violeze un bărbat
negru. Părinții denaturați, în special mamele sinistre sunt
personaje la mare preț în literatura actuală. Chiar dramele
războiului au revenit în atenție, dar numai ca temă care
aduce bani, scrisă cât mai despletit, deși la rece. Pe HOT-
LIST sau pe BEST OF..., trimise de mari edituri (abundă


218

autoarele, care își iau „revanșa" pentru anii de tăcere),
subiectele sună cam așa: „Julia, o fată de 14 ani vine de
la școală, când este prinsă de un obsedat sexual care o
torturează și apoi o violează. Julia este a 21-a victimă a
bărbatului. Dar Julia nu se teme de agresorul ei. între cei
doi se naște totuși un sentiment puternic, care îl face pe
monstru să n-o omoare. Ei pornesc într-o frumoasă călă-
torie prin Europa, poposind numai la hoteluri de cinci
stele. Până când, o nouă pradă, mult mai fragedă decât
Julia, adică o fată de 12 ani, le iese în cale... Ce va face
Julia?" (Prezentarea aceasta nu e o invenție, abia dacă am
schimbat câteva detalii.) Materia primă fiind limpede, mai
e de precizat metoda: ea constă în opacitatea totală față
de orice subiect. înțelegerea semenului fiind exclusă, des-
crierea brutală și narațiunea fără căpătâi sunt suficiente.

   Aceste remarci despre starea literaturii contemporane
m-au făcut să descopăr o lipsă gravă în industria scrisului
de azi: un magazin de desfacere literară, pe modelul case-
lor de modă. Visez să-l înființez, astfel că l-am gândit în
detaliu. Iată proiectul, în speranța că se vor găsi câțiva
întreprinzători care să mă ajute să-l pun în practică.

   Date generale. Organizarea magazinului
   Am pornit de la nume și, după câteva ezitări (La scri-
sul vesel, prea optimist pentru ziua de azi, Moda literară,
prea abstract, Scrisul ușor, anticomercial, Eleganța - romane
și nuvele autentice, frumos, dar prea lung, Scrisul iute, dă
naștere la glume culinare, De-a gata, corect, însă nu se
vede despre ce marfă e vorba), m-am oprit la firma cea
mai potrivită cu conținutul: La scrisul ieftin. Marfa vân-
dută aici ar fi materia primă pentru romancieri de orice
calibru care urmăresc succesul rapid și, în ce privește
investiția sufletească personală, economicos. Magazinul

219

meu va fi aerisit, bine luminat și bine organizat. Perso-
nalul amabil și discret, gata să ofere informația cerută și
să te îndrume spre raftul de care ai nevoie. Una dintre
încăperi, imediat lângă intrare, este dedicată persoanelor
active, care trăiesc cu ochii pe ceas: Fast zvriting, pe româ-
nește Minuturi literare. Aici subiecte pentru romane de
maximum 100 de pagini. O notă însoțitoare va preciza
în cât timp se poate finisa produsul, la o medie de trei
ore de scris pe zi, de la două zile la douăzeci, precum și
ingredientele, la alegere (numai dialog, dialog și nara-
țiune, numai narațiune, mici descrieri etc.).
   Urmează compartimentul de subiecte de interes după
vârstă și sex. Mizez pe ideea că fiecare va voi să cumpere
ceea ce nu i se adresează: adolescenții-scriitori subiecte
pentru vârsta a treia, maturii subiecte pentru nubili, roma-
ncierele subiecte pe care va fi banderola men only, iar
domnii scriitori se vor interesa de subiecte/or her. (Limba
engleză e obligatorie pentru segmentul de public căruia
îi e destinat magazinul.)
   Ceva mai în spate va fi spațiul cu reciclarea temelor
vechi, revenite în actualitate, ordonate cronologic, sector
realizat cu ajutorul unor consultanți de specialitate din
zona istoriei literare: pentru tot mai mulții amatori de
incesturi, de pildă, se oferă de-a gata câteva variațiuni
pe tema Oedip: incestul ca-n Antichitate (Sofocle, Seneca),
apoi ca-n epoca clasicismul englez (John Dryden), ca-n
cel francez (Corneille), ca-n romanele psihanalitice post-
freudiene, până la laureata Nobel Elfriede Jelinek. Ceva
mai scump sunt vândute subiectele oedipiene pentru
carte plus audiobook (pe o temă de Igor Stravisnski, res-
pectiv George Enescu, la alegere).
   Există și un compartiment dedicat celor curajoși, care
merg la risc. Desigur, gândit tot științific, pe baza teoriilor
de estetică a receptării, în special a orizontului de aștep-
tare (Erwartungshorizont) al lui Hans Robert Jauss. Aici


220

vor fi subiecte care merg în contra curentului de azi, dar
care au mari șanse, potrivit școlii de la Konstanz, să fie
extrem de gustate de generația următoare. Un alt sector,
unde prețurile sunt modice, chiar neglijabile, ar fi cel cu
teme desuete, fără șanse de a reintra vreodată în circuit
(de pildă tema romantică a ruinurilor). Aici pot zăbovi
în liniște calofilii, amatorii de singurătate literară sau cei
care nu vor să aibă mai mult de doi-trei cititori, rude
apropiate.

   Dacă magazinul își va scoate cheltuielile de întreținere
și chirie, se poate extinde până la dimensiuni de maga-
zin universal. Astfel ar fi de amenajat un spațiu cu perso-
naje gata făcute. Și aici, pentru eficientizarea căutării
computerizate e esențială organizarea pe trăsături fizice
și psihologice, anii de formare, meserii, CV, amoruri (con-
jugale și adulterine). Apoi câteva rafturi cu începuturi
și sfârșituri bine scrise (happy-end, tragic, sfârșit în coadă
de pește), foarte scumpe, pentru că reprezintă părțile cele
mai citite sau, după caz, singurele părți citite dintr-o carte.

   Lista de prețuri*
   Modelul meu sunt magazinele de îmbrăcăminte. Nou-
tățile literare, subiectele de sezon sincronizate cu Occi-
dentul, vor fi cele mai scumpe, de la 400 de lei în sus. La
sfârșit de sezon literar se organizează solduri, iar subiec-
tele deja purtate de alții se vor vinde cu reduceri între
30 și 70%. Modelele unicat ar trebui să coste prohibitiv,
de la 2-3000 în sus la materia primă pentru o povestire,
mai ales dacă vin de la mari creatori, casa Vargas Llosa,
casa Salinger, casa Golding etc. Se pot cumpăra și acce-
sorii: o replică, o rememorare, un calambur care, deși


   * Prețurile sunt în RON (n.a.).

221

scumpe, sunt pentru orice buzunar. Desigur, fiecare pro-
dus are precizat termenul de garanție: a se consuma de
preferință înainte de: vezi data înscrisă pe ambalaj. După
data-limită, producătorul nu mai garantează succesul.

   Idei de marketing
   Vara, în fața intrării, va fi scos un stativ rotund pe care
atârnă, fâșii-fâșii, legănate ușor de vânt, titluri de best-
selleruri cu numai 1 leu bucata (0,25 €). Magazinul va
ține legătura cu editurile (care vor recomanda autorilor
în pană de inspirație frecventarea lui) și cu GSPLA (Gru-
pul pentru Sondarea Preferințelor Literare Actuale), adap-
tându-se în permanență la nevoile pieței.
   Persoană de contact la adresa: iparvulescu@yalioo.com.

    UN CIUDAT SENTIMENT
    DE SOLIDARITATE




După 1990, când, în fine, se putea vorbi liber la tele-
vizor, la una din emisiunile lui losif Sava a apărut
Petru Creția. Invitatul avea ceva în plus față de alții, și
mi-a trebuit mi timp să-mi dau seama despre ce e vorba:
era spectacolul unui om care se dezvăluie fără nici un
fel de calcul, de conștiință a ochiului public sau de opre-
liști interioare. Era ca și cum ar fi fost o discuție intimă,
între prieteni care se știu de o viață sau ca și cum oaspe-
tele ar fi vorbit cu sine însuși. Televiziunea nu favorizează
exerciții de tipul mon cceur mis ă nu: ai o anumită răspun-
dere atunci când vorbești unui public numeros și cred
că o minimă cenzură e, în cele mai multe cazuri, bine-
venită. Petru Creția se livra generos, dezlegat de firele
invizibile care, orice s-ar spune, ne permit, în lume, numai
anumite mișcări și numai anumite cuvinte. Am aflat mai
târziu de unde venea acea calmă splendoare confesivă
a lui Petru Creția: el nu vorbea în fața unui public, nu
vorbea în fața unor camere de filmat, vorbea în fața morții.
Se știa grav bolnav și, ca-ntr-un vers din Eluard, în fața
ei nu mai putea câștiga sau pierde.
   Dacă evoc aici figura unui om pe care nu l-am întâlnit
niciodată în realitate este însă din alt motiv. Ce mi-a rămas
în amintire din imaginea lui de la acea „serată muzicală"
este un anumit fel de a lua o carte în mână, de a o răsfoi,
de a se opri la un paragraf și de a-1 parcurge cu ochii

223

dintr-odată. Era în gesturile lui elegante un întreg trecut,
o întreagă bibliotecă citită, toate manuscrisele emines-
ciene, o lungă dragoste de cititor fin, de om care a căutat
să înțeleagă. Sunt lucruri care nu se pot mima, sunt ges-
turi care nu înșală. Din felul în care deschide un om o
carte îți poți da seama mai sigur decât dacă l-ai așeza la
un detector de minciuni cât a citit și mai ales cum a citit.
Cât se pricepe la cărți și ce înseamnă ele pentru el. Ca în
orice altă dragoste, și în cea pentru cărți o simplă mân-
gâiere, fie ea numai cu privirea, un simplu zâmbet, fie el
numai interior, îl trădează pe îndrăgostitul adevărat.
    Specialiștii în alcooluri literare sunt la fel ca degus-
tătorii de vinuri. Un profan înghite ce i se dă și cum i se
dă, abia dacă distinge un vin dulce de unul sec, iar vinul
contrafăcut nu-1 simte decât în durerea de cap ulterioară.
Bea cu o anumită plăcere, poate, dar fără să descopere
deliciile sau viciile băuturii din pahar. Specialistul, în
schimb, are un întreg ritual: umple numai pe sfert un
pahar încăpător, cu rotunjimi care dau dulceață optică
licorii, studiindu-i undele, franjurii colorați prelinși pe
sticlă și așteptând ca restul cupei goale să se umple de
arome olfactive. Ridică încet paharul, îl rotește cu o miș-
care îndelung exersată, îi inspiră buchetul, abia apoi
gustă câțiva stropi, fără să înghită imediat și lăsându-și
papilele să se desfete. Recunoaște imediat valoarea sau
defectele, cere un vin dintr-un anumit an pentru că a fost
bun pentru struguri, iar deliciile pe care le simte sunt
sporite de tot acest ritual și de tot ce știe despre toate
vinurile lumii.

    Când o cunoști de aproape, îți dai seama că breasla
literaților nu formează cea mai inocentă societate, și nici
măcar cea mai plăcută. Dacă e să-i înșiri defectele, înce-
pând cu vanitatea niciodată potolită, de care nimeni dintre
noi nu scapă, nu mai termini lista. Cu toate acestea cred

224

că există o solidaritate de adâncime între scriitori (care
adesea sunt și mari cititori), o rudenie între iubitorii de
carte, care nu se manifestă nici prin petiții semnate de
toată lumea, nici prin apariții mediatizate, nici prin decla-
rații publice. Există o legătură tainică, o inconștientă soli-
daritate comportamentală pe care am simțit-o când l-am
văzut pe Petru Creția luând în mână o carte și pe care,
acum, încerc s-o conștientizez. E vorba de detalii. De câte
ori se petrec, de pildă, „întâmplări cu ochelari" mă simt
la locul meu în lume. îmi amintesc, de un asemenea
moment de solidaritate, când, într-o excursie cu doi colegi
din echipa cu care am lucrat la manualele de literatură
română, am ajuns la o cafenea, ne-am așezat la masă și,
într-un gest reflex perfect sincronizat, ne-am scos toți trei
ochelarii și i-am pus pe masă. Cele trei perechi de lentile
s-au aranjat într-un soi de triunghi de sticlă și solidaritate,
o emblemă comună sub care, fără să ne dăm seama, ne
așezasem încă de la începutul drumului. Același lucru
îl simt când văd nevinovata cochetărie a oricărui coleg
într-ale scrisului sau a oricărui împătimit al cititului când,
la o fotografie de grup, își scoate ochelarii. Sau când e
mândru de ramele noi, de noile lentile anti-reflex. Sau
când e negru de supărare că și-a spart ochelarii sau atunci
când îi caută în casă și nu știe unde i-a pus. Când mă
simt solidară cu scriitorimea și optimistă, îmi închipui
un frumos portret de grup, cu ochelari și carte.

   Mă simt solidară cu toți cei care au ca problemă cărțile
care cresc în casă ca vrejul de fasole sau ca gogoașa din
poveste. Oricât le aranjezi și le triezi, oricât de selectiv
ai fi, la un moment dat biblioteca devine neîncăpătoare.
Mă simt solidară cu cei al căror vis este să aibă cărțile
așezate pe un singur rând, adică cu toate cotoarele la
vedere. Mă simt solidară cu toți cei care au teancuri de
cărți lângă perete, într-un echilibru instabil și, atunci când


225

scot o carte de la mijlocul șirului fac adevărate exerciții
de prestidigitație ca să mențină echilibrul turnului de
litere. Cu toți cei care primesc mi pachet de cărți de care
se bucură, dar ajunși acasă, încep să fie îngrijorați că n-au
unde să le mai plaseze. Cu toți cei care au cărți pe nop-
tiere adevărate sau improvizate. Cu toți cei care se miră
când într-o casă nu văd nici umbră de carte. Cu toți
zăpăciții, care nu găsesc nimic în casa lor, dar știu cu ochii
închiși locul oricărei cărți. Cu toți cei care, când stau mai
prost cu banii, nu rezistă ispitei de a cumpăra o carte pe
care și-au dorit-o. Cu toți cei care au ritualuri legate de
citit. Cu toți cei care degustă alcoolurile tari dintre coperte.
Cu toți cei care se simt bine și la adăpost în librării. Mă
simt solidară cu cei care, atunci când citesc la biblioteca
publică, nu o fac cu telefonul mobil alături. Cu cei care
au un loc favorit în care să țină de urât unei cărți. Mă
simt cel mai bine atunci când literați pe care nimic nu-i
leagă, când literați care se detestă se împrietenesc cu
aceeași carte.

   P. S. Apropo de cărți. De ce iubim femeile de Mircea
Cărtărescu a fost furată și falsificată. La standurile cu cărți
din Constanța au apărut volumașe contrafăcute, care
copiază imperfect ediția de la Humanitas, dar se vând
perfect. Iată că de la capacele de canal, de la petrolul din
conducte, de la portofele, mașini și bijuterii, hoții autoh-
toni au trecut la furtul bijuteriilor literare. Să deducem
de aici că hoții autohtoni au înclinații spre lectură?

    UMBRA VERDE





Cu urechea ciulită la „rimele" lumii, adică la acele
armonii care există ascunse în viața fiecăruia dintre
noi, am observat că această dimineață de luni, ziua în
care îmi scriu cronica săptămânală, coincide cu 15 ia-
nuarie. Așa că m-am gândit că a venit, poate, momentul
unui articol despre lenta și întortocheata mea apropiere
de Eminescu. Pentru că, îndeobște, școala și societatea
fac tot ce se poate ca să te țină departe de un poet
adevărat, ori să-l sufoce, să-l piardă în miezul propriei
lui statui. încerc să reconstitui pas cu pas etapele
drumului meu eminescian, cu gândul că, poate, și alții
au pățit lucruri asemănătoare.
   îmi amintesc cu o ciudată limpezime de lecțiile din
școala primară despre poet. învățătoarea ne vorbea cu
o voce de zile mari despre „micul Mihai" care „hoinărea
cât e ziulica de lungă" într-un peisaj feeric și „poposea
uneori în casele țăranilor" unde asculta „basme și poezii".
De fapt totul semăna cu o atrăgătoare poveste cu și pen-
tru copii, și era plăcut, pe la 9-10 ani, să stai în bancă și
să asculți, la ora de „citire", lucruri din astea, care, în plus,
îți rămâneau în amintire fără nici un efort, spre deosebire
de orele de gramatică sau de geografie, unde trebuia, cât
de cât, să înveți.
   Pe la 14-15 ani, la gimnaziu (școala generală), după
ce mai învățasem câteva poezii, am auzit din întâmplare

227

primul lucru care făcea ca imaginea mitizată, dar dis-
tantă, să se apropie de mine și să dobândească o putere
de fascinație aparte. Ca toată lumea, la vârsta aceea incertă,
mă străduiam să-i imit pe elevii mai mari - e vârsta
maimuței din om - , între care liceenii erau deja niște
semizei. Așa că mi s-a părut extraordinar când un băiat
dintr-a opta a spus cu admirație despre o fată de-a noua,
liceancă deci, că îl visase pe Eminescu. După o clipă de
perplexitate, am invidiat-o cu toții. Multe nopți la rând
am încercat și eu să-l visez pe Eminescu, ca să mă pot
lăuda apoi cu asta, lucru care nu s-a întâmplat: poetul
a refuzat să mi se arate.
   Nu mică mi-a fost uimirea când, după vreun an, am
auzit un alt lucru incredibil: mi coleg de liceu al fratelui
meu a spus, cu o nonșalanță uriașă, cum numai ado-
lescenții pot avea, că el a depășit etapa Eminescu. N-a
spus-o cu dispreț, nici măcar cu infatuare, dimpotrivă,
ne privea cu tandră înțelegere pe noi, cei mici, și apoi
și-a aruncat, la fel de nonșalant în discuție, numele poe-
tului favorit: „Mie acum îmi place mai mult Lucian Blaga."
M-am dus acasă și l-am citit pe Blaga - îl aveam în biblio-
tecă într-o frumoasă ediție - și, timp de câteva luni, am
repetat și eu fraza asta de câte ori s-a ivit prilejul. în clasa
a IX-a, am debutat în revista liceului cu o Glossă, al cărei
model nu mai e nevoie să-l dezvălui. Tot atunci, în liceu,
am citit Eminescu din scoarță-n scoarță, am învățat o
cantitate uriașă de versuri (n-aș putea să spun de ce, din
pură plăcere, cred). Știam multe, acum, despre toate temele
din programă, dar ideea de a scrie despre ele nu mă ispitea
deloc. Am început „să-l evit" sistematic pe Eminescu.
   Eminescu-subiect (de extemporal, de teză, de examen)
mi-a fost întotdeauna odios și m-a îndepărtat cu mare
rapiditate de un poet pe care aș fi avut premise promi-
țătoare măcar să-l înțeleg. Spre disperarea mea, se dădea
întotdeauna Eminescu, pentru că era un lucru la care


228

toată lumea știa să scrie ceva. Ca să repet locurile comune
obligatorii - la teme ca Natura și dragostea în poezia lui
Eminescu (cel mai frecvent subiect eminescian din toate
timpurile și epocile) sau Teme și motive romantice la Emi-
nescu - mă plictisea, mă obosea și ucidea în mine orice
urmă de interes pentru poezie. Ca să spun lucruri noi
și originale nu mă simțeam în stare, după ce fusesem
bombardată cu tot ce au spus ceilalți. Așa că de câte ori,
din fericire, subiectul Eminescu era „la alegere" cu alt
subiect, fie mai greu, fie mai nesemnificativ, mă dedicam,
spre nedumerirea colegilor și a profesorilor deopotrivă,
celeilalte opțiuni. La bacalaureat, firește, primul subiect
a fost Eminescu (cred că Natura și dragostea), al doilea
Umanismul în poezia românească sau așa ceva. Am fost pro-
babil singura din tot liceul care nu l-a ales pe Eminescu.
De câte ori îmi exprimam dezamăgirea la subiectul cu
pricina, reacția celor din jur era aceeași: „Ce, nu știi poezia
lui Eminescu?!" Sau, eventual: „Nu-ți place Eminescu?"

   A venit apoi momentul să-l predau pe Eminescu, lucru
extrem de dificil. Recurg la o însemnare din intermitentul
meu jurnal, din 1997. „13 martie. Cu ditamai Perpessicius
după mine. Iar două seminare cu Călin. La primul am
ajuns cu sufletul la gură din cauza cafelei pe care am
băut-o noi doi azi-dimineață. Dar seminarele au mers
teribil. Citiseră, aveau cărțile, erau interesați. Și figuri noi,
de la alte grupe. I-am întrebat, între altele: de ce Călin
Nebunul nu rămâne cu fata împăratului Roșu, pe care
o sărută prima și căreia îi ia inelul? Dacă e prost (tont)
cu-adevărat și dacă, da, până când? De ce se suprapune
episodul cu fata adormită a împăratului Roșu din Călin
Nebunul peste cel din Călin (file din poveste)? De ce e ador-
mită fata? De unde știu ei că sărutul e o sinecdocă, altfel
spus, sugerează o inițiere erotică deplină, aici? Și, mai
ales, de ce fata mijlocie? De ce pădurea de argint și nu cea

229

de aur, cum e în povești? Am pus, desigur, și întrebări
serioase, didactice, de tipul balanța liric-epic, Propp, evo-
luția stilistică etc., dar primele duceau mai departe. Apoi
ședință de redacție. M-am întors prin piață cu Adriana,
îngrozindu-ne de prețuri, care s-au dublat, triplat
   In primul an de redactoriță la România literară, am
propus ca, în loc de obișnuitele articole ocazionale de
15 ianuarie, să fac o anchetă cu întrebarea: versurile care
vi se par de maximă actualitate, din Eminescu, în 1993.
A fost o plăcere și o surpriză pentru mine: am întrebat
o mulțime de literați și oameni de cultură și cei mai mulți
au răspuns pe loc, de parcă știau dinainte ce-o să-i întreb.
Au răspuns fără să ezite sau să strâmbe din nas. Cele mai
originale răspunsuri pe care mi le amintesc și azi, au fost
al lui Cărtărescu și al lui Radu Cosașu. Mircea a spus
dintr-un foc, la „versuri care par actuale", gluma emi-
nesciană versificată, Cristalografie, din perioada berlineză:
„Când aduce blonda Liză / Socoteala unei vedre, / Uni-
versul cristaliză / Tetraconhexaedre". Iar Cosașu, ca și
cum nici nu încape discuție, mi-a recitat prima strofă din
Atât de fragedă. Au mai fost doi ani în care m-am ocupat
de Eminescu „la aniversară", reușind, în fine, să ajung
oarecum la noutatea pe care mi-o doream de atâta vreme:
In apărarea Cătălinei - o interpretare a Lucecfărului din
perspectiva personajului feminin - și un articol despre
originea clișeului „Luceafărul poeziei românești".
   Mi se întâmplă, căutând un vers sau un poem emines-
cian de care am nevoie sau pur și simplu pentru că mi
se pare că l-am uitat, să nu mai las din mână întreg volu-
mul. Și să admir, detașat și fără să am de dat socoteală
nimănui, concentrarea poetică din câte un vers oarecare,
de care mă izbesc în treacăt: „Și pătează umbra verde cu
misterioase dungi". „Umbra verde" din Scrisoarea V și
verbul „pătează" suprapus peste „umbră" (cum poate
fi umbra, care e o pată, pătată?), umbra verde pătată de

230

dungi de lună albă - un întreg curs de poezie s-ar putea
ține numai pornind de la versul acesta. Așa cum face,
tot în treacăt, Arghezi, în cărticica dedicată lui Eminescu
(Vremea, 1943): „In cuibar rotit de ape, peste care luna zace.
N-aș putea să precizez formele anterioare ale acestui stih,
ieșit, cu limpezimea și conturul lui, din mai multe redac-
tări evidente. Nimeni nu zice cuibar de ape. Toată lumea
zice copcă și vârtej. Dar cuibar de ape e și plastic, și pito-
resc, și frumos. Dacă în loc de cuibar de apă, care ar fi fost
frumos numai întrucâtva, poetul ia pluralul și zice cuibar
de ape, imaginea capătă și tremurul de furnicar al unde-
lor. E locul să bănuim că, înainte de cuibar rotit de ape,
fusese cuibar rotund de ape; numai forma cuibarului, fără
mișcare. [...] Peste care luna zace [...] pune un punct de
răcoare în mișcarea cuibului de ape. Cuibar e și el un
cuvânt căutat și lucrat. Instinctiv, relativ la limbă, poetul
trebuie să fi scris mai întâi cuib și numai după aceea
cuibar, dând versului și ritmul..."
   Nu prea-mi plac aniversările, iar pe cele generale nu
le pot suferi. Mă sperie gesturile ostentative. Totuși ideea
că Geo Bogza mergea în fiecare an, de ziua lui Eminescu,
la statuia din fața Ateneului și lăsa un buchet de flori mi
s-a părut întotdeauna un lucru frumos. Și riguros necon-
vențional. în ce privește posteritatea lui Eminescu, este
la fel de aventuroasă și de împovărătoare ca orice formă
de nemurire. Vorba lui Călinescu: Eminescu nu bănuia
„vigilența istoriei literare". Adică până unde se poate
merge. La întrebarea de altminteri iritantă, „Eminescu
sau Caragiale?" răspund în genere Caragiale. Și totuși...

    SIMPLU ELOGIU AL CĂRȚII





Mii de oameni din toată lumea străbat mii de kilo-
metri ca să vadă piramidele și să pătrundă, cu un
fior, în interioarele lor vechi de mii de ani. în fața mis-
terelor matematicii ascunse în muchii, în fața puterilor
adăpostite de uriașele întretăieri de linii și planuri, gân-
dul dă înapoi, intimidat. Proporțiile lor ating cerul, au,
adică, legături de taină cu legi și calcule astronomice.
Și te simți puțin mai mândru, în pielea ta de om muri-
tor, când știi că omul muritor a creat o asemenea strivi-
toare minune.
   Mii de călători străbat mii de kilometri ca să vadă
bolovanii uriași de la Stonehenge, al căror rost nu a fost
încă deplin lămurit, ca să descopere templele maiașilor,
ale incașilor, ale budiștilor sau ale zeilor greci. Pretutin-
deni în lume sunt semne ale miracolului și, în lăcomia
lor geografică, în goana lor după neobișnuit sau, de ce
nu, după frumos, oamenii sunt gata să-și riște timpul,
banii și tihna.
   în vremea asta, chiar lângă ei, la îndemână, așteaptă,
liniștită și modestă, fără puzderie de turiști care să caște
gura la ea și să se pozeze veseli alături de ea, una dintre
cele mai mari și mai inexplicabile minuni create vreodată
de mintea omului: cartea. Mai aproape de cer decât orice
piramidă, mai misterioasă decât orice construcție care
dăinuie timp de milenii, mai atrăgătoare decât orice sit

232

arheologic. Urci pe Acropole, roșu de efort și de săgețile
lui Apollo și vezi urmele mâncate de timp ale Parthe-
nonului, Erechteionului, ale cariatidelor decolorate, apoi
cobori spre vechea Agoră, din care, ceva mai întreg, n-a
rămas decât un mic templu al lui Hefaistos, acum cu
paznici în locul filozofilor. Paznicii tac, dar nu filozofic,
turiștii se plimbă, dar nu peripatetic. Contemporane cu
Parthenonul și Erechteionul de când erau ele noi-nouțe,
există însă, dăinuie încă, și Dialogurile lui Platon. Nepă-
zite, fără bilet de intrare și program de vizitare, fără inter-
dicția de a le atinge, fără schele ale restauratorilor. Sunt
întregi, splendide, stau acolo unde vrei să le ții, lângă
templu sau lângă tine. Nu ruinate, ci îmbogățite de timp.
Nu din piatră, ci din cuvânt, materie primă pur și simplu
eternă. Adică indestructibilă și inepuizabilă.
   Cartea: concurând, în cursa timpului, cu templul, cu
piramida, cu orice construcție omenească și câștigând
detașat, fără ca măcar să gâfâie. Victoria ei e tăcută. Ase-
menea dragostei adevărate, nu se laudă și nu se umflă de
mândrie.

   Părticică de creier fiind, are puterea celui mai perfec-
ționat computer. Poți face pe ea „exerciții de simulare"
în orice realitate virtuală, iar la fiecare reluare a exerci-
țiului descoperi altfel lucrurile. Intri în pielea personajelor
ei, ești rege sau ocnaș, bărbat sau femeie, zeu sau animal,
grec sau barbar. Sau ești doar tu însuți și te confrunți cu
ei toți. Te poți îmbăia, în paginile ei, în fântâna tinereții.
Sau poți găsi experiența bătrâneții atunci când te scalzi
încă în apele anilor tineri. Capacitatea de metamorfoză
a acestei micromemorii, a acestui stick este uimitoare.
Fiecare om percepe altfel realitatea dintre aceleași coperți,
fiecare epocă descoperă altceva în unul și același op. Pe
de alta parte, și contrariul îi stă în putere: oricât de diferită
e o epocă de alta, poate citi și înțelege la fel lucrurile din

233

pagina cu semne. Odată deconectat de la creierul autoru-
lui, minicomputerul numit carte funcționează oriunde,
oricât și fără consum de curent electric. Nu se învechește
și nu trebuie schimbat la câțiva ani o dată și n-are nevoie
să fie depanat. Un mic detaliu tehnic, totuși: trebuie conec-
tat la computerul altui creier uman, cel al cititorului.
   Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin, viața, suferința,
moartea, dragostea, blestemata foame de aur și foamea
pur și simplu. Cartea vorbește, plânge, râde, țipă, tace,
cântă, șoptește. Pe scurt, face orice. Dar are și puteri care
le depășesc cu mult pe cele omenești și, desigur, pe cele
ale omului obișnuit care a scris-o, fie acesta Homer sau
Shakespeare, Cervantes sau Balzac, Goethe sau Dosto-
ievski. Schimbă fața lumii pe neobservate și păstrează
fața lumii neschimbată. E picătură, dar reflectă cerul.
E cer, dar reflectă picătura. într-o locuință de bloc, de
20 de metri pătrați, încape lumea, cu piramide cu tot, cu
Stonehenge, cu temple maiașe și grecești și umanul cu
ipostazele lui, cu istoria lui, cu creierele lui făcătoare de
computere. E, desigur, un miracol. Dar nimeni nu face
turism într-o locuință de bloc, ca să vadă, să spunem, o
carte dintr-o bibliotecă. Și chiar proprietarul bibliotecii,
care călătorește cu pasiune la temple sau în cărți, în Dia-
logurile lui Plafon, de pildă, uită să se mire de această
ciudată posibilitate de comunicare între o ființă nouă și
un om vechi de peste două mii de ani.

   Dacă ești prea prost pentru ea, te așteaptă să te deș-
tepți și te ajută să ajungi la ea. Dacă ești prea grăbit, te
așteaptă să te oprești. Prea ocupat, stă până ai timp de
ea. Grosolan, abrutizat, te rafinează. Dacă ești superficial,
îți arată ce e dincolo de suprafață. Are răbdare. Are putere.
Dă o șansă și întinde mâna oricui îi dă o șansă.
   Cartea adevărată seamănă cu dragostea, este dragoste:
îndelung răbdătoare și plină de bunătate. Cartea nu pizmuiește.

234

Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie,
nu se gândeștete la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se
bucură de adevăr. Acoperă totul. Suferă totul.
   Și, îmi place să cred că, indiferent de forma pe care
o va lua, cartea, ca dragostea din cea mai cunoscută scri-
soare a lui Pavel, nu va pieri niciodată. Sau nu înaintea
omului. Sau, măcar, nu înaintea mea.

    MULTE FLORI SUNT...





Scriitorul praghez Jaromir Hladik are peste patruzeci
de ani, iar „exercițiul problematic al literaturii" este
pentru el cel mai important lucru din lume. îi judecă pe
ceilalți după ceea ce au scris și s-ar vrea, la rândul lui,
apreciat după opera proprie. Or, nimic din ce a publicat
până acum nu-1 mulțumește: o cercetare legată de opera
lui Jakob Bohme este făcută la minima rezistență, o
traducere după Sepher Yezirah are o mulțime de neglijențe
și, chiar dacă studiul Revendicarea eternității se apropie
de ceea ce și-ar dori el de la o carte, nu e încă perfect. în
fine, niște versuri expresioniste compuse mai mult din
întâmplare au avut o soartă nemeritat de bună, pentru
că, publicate odată într-o antologie, au fost reluate apoi
de toți cei care s-au ocupat de acest curent. Socotind tre-
cutul său literar „echivoc", Hladik își pune toate speran-
țele în tragedia în versuri Dușmanii, din care a terminat
primul act și câteva scene din actul III. In acest moment -
este anul 1939 - scriitorul e arestat de naziști și condam-
nat la moarte. Dar, pentru că se rugase să aibă timp să-și
ducă la capăt piesa neterminată, Dumnezeu face pentru
el un miracol: încremenește timpul în momentul în care
e rostită comanda foc și-i acordă un an întreg pentru a
compune actul II și ce a rămas din actul III. în secundele
care trec între rostirea comenzii „foc!" și concretizarea
ei, secunde dilatate doar pentru el la un an, Jaromir Hladik

236

își încheie, în gând, opera vieții. Apoi timpul își reia curge-
rea și gloanțele îl ucid.
   Acesta este subiectul uneia dintre povestirile lui Borges
din volumul Ficțiuni (trad. Darie Novăceanu, după Opere
1, Editura Univers, București, 2002), intitulată Miracolul
secret. Există în ea o împrejurare zguduitoare: scriitorul
își termină cartea numai în gând, căci în secundele acelea
lungi cât un an, sau lungi cât durata a două acte din
piesă, el rămâne paralizat, acolo, în fața plutonului de
execuție, altfel spus în fața morții anunțate. Dincolo de
tehnica dilatării timpului (pe care o remarcă Vargas Llosa
în Scrisori către un tânăr romancier'), ceea ce constituie mie-
zul acestei istorii e, mai ales, bătălia „corp la corp" cu
timpul, pe care o dă creatorul și care devine mai intensă
după patruzeci de ani.
   Era nevoie de înțelegerea, de compasiunea unui scrii-
tor de talia lui Borges pentru un confrate de ficțiune sau,
mai bine zis, pentru un confrate fictiv, pentru a-i acorda
acest happy-end-. pentru Hladik, tragedia Dușmanii nu
rămâne neterminată, iar acest lucru este mai important
decât timpuria lui moarte. Nevoia de a-și încheia cartea
e atât de puternică încât învinge moartea. Nu onorurile,
nu succesul, nu ideea de a lăsa ceva în urmă îl împing
pe eroul lui Borges la efortul de a compune, ci nevoia
cvasifizică de a duce creația la capăt. De a da sens ulti-
melor clipe ale vieții (cum s-a făcut, la noi, în închisorile
din anii '50, unde se compunea tot în gând) printr-o crea-
ție, inexistentă pentru toți ceilalți, dar existentă pentru
el. Personajul lui Borges pune punctul final operei și vieții
în același timp, ca actorii care mor pe scenă. Coincidența
finalurilor cărții și vieții reprezintă un model exemplar
de exitus pentru orice scriitor.

   Din păcate, pentru cei mai mulți scriitori cele două
finaluri nu coincid. Cărți esențiale ale literaturii universale

237

au rămas neterminate. Pentru Kafka, praghez și el, ca
eroul lui Borges, verdictul mor ții a fost dat în 1917, la
descoperirea tuberculozei. Trei dintre romanele lui, Pro-
cesul, Castelul și America, sunt fie neîncheiate, fie nefini-
sate, și ar fi rămas necunoscute dacă Max Brod ar fi ținut
cont de testamentul prietenului său Franz. Jaromir
Hladik are ceva din Josef K. (executat și el) și din Kafka
însuși. între anunțarea bolii lui - la fel de neiertătoare,
pe-atunci, ca un pluton de execuție - și moartea pro-
priu-zisă, s-au scurs șapte ani. Nu îndeajuns, nici pentru
om, a cărui viață a rămas, cumva, neterminată, și mai
ales, nu îndeajuns pentru cărțile lui.
   Exemple de mari opere neterminate atunci când viața
și-a pus punctul final sunt nenumărate. în secolul roma-
nului, 19, ele se întâlnesc atât la autorii prolifici, care
aveau simultan mai multe cărți în lucru, ca Balzac, sau
mai multe cărți abandonate, ca Jules Verne, cât și la
autorii mai economi cu scrisul, ca Gogol, de pildă. Suflete
moarte, pentru mine unul dintre cele mai puternice romane
ale tuturor timpurilor, e neterminat. Lui Stendhal i se
publică, după moarte, două cărți la care n-a apucat să
pună punctul final: Lucien Leuwen și Lamiel.
   în genere romanele rămân neîncheiate în două peri-
oade ale vieții: la începutul ei, romane de adolescență,
și la sfârșitul ei. Mai multe, totuși, la începutul vieții. în-
tr-un interviu acordat revistei Le Point, Umberto Eco
povestește că, pe la 13 ani, activitatea lui favorită era să
scrie romane, toate abandonate pe drum. Le începea
foarte energic, scria cuprinsul și numele editurii, apoi
compunea unul sau două capitole pe care le ilustra, cam
la zece pagini o dată, cu un desen. Se socotea un „mare
autor de romane neterminate". Unul dintre cele mai ori-
ginale romane ale lui Thomas Mann, Mărturisirile escro-
cului Felix Krull (Bekeiintnisse des Hochstaplers Felix Krull)
este cenzurat prin moartea prozatorului. Este însă aproape

238

simbolic faptul că Thomas Mann îl scrie, într-o primă
versiune, în plină tinerețe, la 35 de ani, cu puțin înainte
de Primul Război Mondial și-l reia la bătrânețe, după
75 de ani, în ultimii ani ai vieții, după cel de-al Doilea
Război Mondial. Soarta romanului este să rămână neter-
minat. Cum aceste confesiuni ale fermecătorului escroc
Kelix Krull erau menite să constituie apărarea lui într-un
proces, nu vom ști niciodată care este soarta personaju-
lui: condamnarea sau absolvirea de vină. Punctul final
al vieții autorului lasă viața personajului nelămurită și
neîncheiată.
   O carte rămasă neterminată, dar din motive cu totul spe-
ciale, fericite, este Summa theologica a lui Toma d'Aquino.
în ea nervura esențială este căutarea divinității. Or, la
6 decembrie 1273, la 49 de ani, Toma are o revelație și îl
vede pe Isus. Din acel moment nu mai scrie, iar câteva
luni mai târziu, în martie 1274, moare împăcat.

   Poate chiar mai dureroasă decât opera neîncheiată
este, pentru un scriitor, cartea neîncepută, dar pe care
simți că ai putea, că ar trebui s-o scrii. Eventual, că numai
tu poți s-o scrii. M-a impresionat întotdeauna pagina din
Jurnalul lui Sebastian în care, la 7 august 1938, își face,
în timp ce rescrie cu mult chin Accidentul, o listă de cărți
viitoare. Se simte în stare să le scrie și „își promite" s-o
facă: un eseu critic despre Romanul românesc în mai multe
volume, un amplu studiu despre scrisori și jurnale în
literatura franceză: despre corespondența lui Proust, a
lui Stendhal (plus jurnalul egotist și memoriile lui Henry
Brulard), despre corespondența lui Flaubert, jurnalele
fraților Goncourt, al lui Jules Renard, al lui Gide etc., apoi
un volum de critică asupra câtorva poeți români: Arghezi,
Blaga, Maniu, Baltazar. Și, continuă autorul: „Adevă-
rul e că, având o editură ca Fundațiile, unde aș putea
publica regulat în fiecare an un volum, ba chiar două, e

239

impardonabil că nu mă ocup serios de atâtea lucrări de
critică, pentru care nu mi-ar trebui decât o muncă ordo-
nată, un orar de lucru, un program de lectură." Sunt
planuri pe care le face în vacante la munte, dedicate tot
scrisului, dar „revenind la imposibila mea viață de la
București, le uit pe toate, mă destram, mă descurajez".
Ca noi toți, de altfel. Zeii literaturii au vrut ca în cei șapte
ani cât mai avea să trăiască, una singură dintre aceste
cărți să fie dusă la capăt și publicată: Corespondența lui
Marcel Proust.
   Intr-o amiază de primăvară mă întorceam de la Româ-
nia liierară cu extraordinara publicistă care a fost Tita
Chiper. în fața noastră era un pom alb, vesel, în plină
floare izbucnită ca un triumf al vieții. Tita Chiper l-a privit
gânditoare și a spus, mai mult pentru ea: „Multe flori
sunt, dar puține ..." Știam ce gândește.

    IMAGINEA-ȘOC
    ȘI HOROSCOPUL PERSONAL




Un tânăr supraveghează casa în care a dispărut fe-
meia pe care o iubește. Intră în magazinul de vizavi,
care se întâmplă să fie unul de pantofi, și se preface că
vrea să-și cumpere o pereche de mocasini. în timp ce
îndrăgostitul e cu privirile pe sus, vânzătorul de pantofi
i se ghemuiește la picioare, i le pipăie, stabilește dintr-un
foc defectele, dimensiunile și remediile acestei porțiuni
din întregul lui client. Tot restul e ignorat. Problema capi-
tală este pentru el dacă bărbatul poartă 43 sau 43 1 /2. Abia
la plecare, când plătește pantofii pe care până la urmă i-a
cumpărat, tânărul își dă seama că vânzătorul e orb. în
orbirea lui însă, vede foarte bine partea care-1 interesează
dintr-un om, și anume piciorul. S-ar putea spune, arghe-
zian, că nu alege omul după cap, ci după picior.
   Scena, decupată dintr-o carte pe care am tradus-o, e
emblematică pentru ceea ce ni se întâmplă la cele mai
multe din zecile sau sutele de întâlniri cotidiene. Orbi
la întreg, vedem totuși ceva din omul cu care ne inter-
sectăm câteva secunde. Numai că fiecare vede altceva,
în funcție de interesele, sensibilitatea, mintea sau felul
lui de a fi. E ca și cum, aflați în continuă metamorfoză,
ca aluatul, ne-am remodela la iuțeală și ne-am arăta
alte contururi, în funcție de interlocutor. Imaginea-șoc
nu înseamnă să ai cocoașă de dromader sau colți de


241

vampir: este acea imagine care iese în față din sutele de
imagini care ne alcătuiesc și care-1 lovește cel mai mult
pe interlocutor.

   Desigur, pentru contemporanii literați ai unui scriitor
și, pe de altă parte, pentru contemporanii lui portari,
polițiști sau funcționari, imaginea-șoc arată altfel. în timp
ce primii văd înfățișarea omului făcută din cărți sau, mai
bine zis, cărțile de pe fața omului, ca-ntr-un tablou de
Arcimboldo, ceilalți văd, nu fără dreptate de altfel, o mo-
destie asumată, proprie oamenilor care, citind mult despre
alții, știu că nu sunt ei centrul universului. în genere
aceștia bat la ușă - și anume discret, ceea ce reprezintă
o primă stricare a imaginii: portarii sau funcționarii nu
sunt impresionați decât atunci când le intră furtunos pe
ușă însuși buricul pământului.
   G. Călinescu povestește, într-o „cronică a mizantro-
pului" din 1933, o scenă de gen, comică pentru oricine,
numai pentru cel în cauză nu. într-o vizită la un birou
oarecare, apar întâi problemele cu „ușierii", instituție
desființată azi, dar înlocuită cu succes de secretari, body-
guarzi sau alții eiusdem farinae: „Prin contactul lor zilnic
cu mărimile și prin faptul că pot împiedica pe alții să
intre, ei capătă o morgă specială, datorită sentimentului
de a fi cei mai apropiați colaboratori ai miniștrilor. Fie
că persoana mea nu inspiră încredere, fie că nu pot pro-
duce nici un titlu din acelea care intimidează pe portari,
sunt întotdeauna întâmpinat cu brutalitate: — Ce pcf-
tești?" După ce reușește să treacă de ușier și ajunge, cu
aceleași opintiri, la biroul în dosul căruia se află funcțio-
narul căutat, mizantropul Călinescu trăiește o scenă cu
rădăcini bine înfipte în eterna viață administrativă a
oricăruia dintre noi. Iată războiul rece dintre domnul
Călinescu și un domn funcționar oarecare, cufundat în

242

niște socoteli: „Mă așez în fața lui. D. lonescu mă presimte
pe-aproape, dar ostentativ întețește adunările. Mă ține
așa clipe de eternitate, apoi deodată lasă creionul jos.
Tresar, crezând că mi se va adresa mie. Dar d. lonescu,
pervers, trece pe lângă mine ca pe lângă aer gol și iese
din odaie. După un sfert de ceas se întoarce și se așază
din nou la masă, reluându-și adunările". Motivul aces-
tor torturi subtile este, la Călinescu, nenorocirea de a avea
„prea dezvoltat simțul de demnitate proprie și să apar-
țin miei nații unde acest articol sufletesc nu circulă deloc".
   Nu mă îndoiesc că unul din motivele pentru care Căli-
nescu nu era luat în seamă la intrarea într-o instituție
publică era și lipsa automobilului. Și astăzi, ochii porta-
rilor de la ministere, de la hoteluri sau ai băieților care
parchează mașinile au proprietatea de a șterge din peisaj
omul. în loc să vadă omul din mașină, ei evaluează din-
tr-o ochire omul-mașină, un hibrid în care greutate are
carcasa, iar viața dinăuntru devine un neînsemnat acce-
soriu. Imaginea-șoc e pentru ei pur exterioară. Nu e, de
altfel, o noutate. în lungile secole în care transportul se
făcea cu cai și trăsuri, animalul, „echipajul" și livreaua
vizitiului erau cele care stabileau rangul, așadar adân-
cimea plecăciunii. Recuzita de azi, nouă, n-a schimbat
totuși vechile obiceiuri.
   De-a lungul miei singure zile schimbările noastre de
imagine pot fi la fel de grave ca-n kafkiana metamorfoză
a lui Gregor Samsa. Tu, același, poți fi slab pentru unii
sau gras pentru alții, tânăr sau bătrân sau nici-tânăr-
nici-bătrân, poți fi numai podoabă capilară (simpatica
mea coafeză îmi comentează doamnele care apar la tele-
viziune din acest unic pmict de vedere și-mi sugerează
cum ar trebui să-și schimbe imaginea) sau numai cravată
sau numai inel. Poți crește mașină sau scădea om sau te
poți reduce la dimensiunile miui cârd bancar. Poți fi un


243

nasture rupt sau o carte închisă brusc, o smucitură sau
o unghie murdară. Poți fi numai și numai un zâmbet
plăcut sau poți rămâne un rânjet, ca pisica din Cheshire
care o face pe Alice să remarce că pisică fără zâmbet a
mai văzut, dar zâmbet fără pisică nu. De fapt, vedem mai
des decât s-ar crede zâmbete fără omul aferent.

   Dincolo de toate astea se mai află însă o imagine-șoc.
Poate cea mai șocantă dintre toate. Este imaginea noas-
tră formată din cuvinte. Sunt oameni care arată minunat,
dar când deschid gura parcă-ți fac un duș rece. Sunt
oameni neînsemnați ca înfățișare, dar când deschid gura
te învăluie în frumusețe. Metafora „parcă ți-a ieșit un
porumbel din gură" trimite direct la picturile din bise-
rici, unde duhul sfânt e reprezentat în chip de porumbel
și arată cât de plastice și de puternice sunt imaginile de
cuvinte pe care le purtăm în noi.
   Trup și suflet ar trebui cultivate simultan, ca la greci.
Bodybuilding-ul ar trebui însoțit de un soulbuilding pentru
mușchii sufletești atrofiați de viața de azi, de sedenta-
rismul interior. De ce să nu recunosc: mi se întâmplă să
nu văd cocoașa sau ridurile, în schimb cocoașa din cuvinte
mă sperie imediat, iar frumusețea din cuvinte mă seduce
la fel de repede. Nu e vorba aici neapărat de bunii vor-
bitori (demagogii vorbesc excelent!), ci de cei care înțeleg
și prețuiesc cuvântul (ceea ce demagogii nu fac: îl terfe-
lesc în fel și chip).
   Mi se pare că imaginea de cuvinte înșală mai puțin
decât altele și poate fi trucată mai greu. Dacă ai o oarecare
experiență, găsești în cuvinte totul: cei șapte ani de-acasă,
sinceritatea, ipocrizia (care le distorsionează ca o oglindă
de bâlci), timiditatea, inteligența, bunătatea, ambiția exce-
sivă, relația cu tine a celui care-ți vorbește, așadar toată
gama de sentimente omenești, chiar oboseala, boala,

244

tristețile și bucuriile nemărturisite, răul și binele. Ba chiar
mai mult: în cuvinte e trecutul omului și viitorul lui. Nu în
palmă, în cafea sau în stele, ci în cuvinte se poate ghici
destinul fiecăruia dintre noi. Din când în când ar trebui
să privim și spre constelațiile din cerul nostru de cuvinte.

    OBOLUL SCRISULUI





Banii sau viața, mi-a spus un băiețel necunoscut, de
vreo 8 ani, amenințându-mă, pe una din aleile Cișmi-
giului, cu o armă de plastic greu de identificat pentru
un profan. Deși replica m-a luat prin surprindere - o cre-
deam depășită la copiii computerelor -, după o scurtă,
dar dificilă luptă interioară, am decis că nu merită să-mi
pierd încă viața și am spus, cu lașitate, Banii! Băiețelul
a părut oarecum întristat de opțiune și am reușit să-l înse-
ninez numai după ce i-am întins o monedă, ca să nu
neglijez valoarea referențială a mesajului meu. Mai târziu
m-am gândit că am dat o replică tipică pentru un con-
deier. N-am prețuit banii.
   între scris și bani, cei mai mulți intelectuali români
aleg scrisul. Chiar dacă nu-i amenință nimeni cu arma
în mână obligându-i să-și păstreze scrisul cu prețul renun-
țării la bani, cei mai mulți tocmai asta fac. Articolele din
reviste se plătesc modic sau deloc. I-am auzit adesea pe
colegii mei de la România literară explicând cu sfială câte
unui colaborator la ce sumă trebuie să se aștepte pentru
mi poem, un articol critic sau o traducere. De obicei
replica este: „Dar e foarte bine, la revista cutare nu se mai
plătesc colaborările de vreo doi ani!" Nenumărate edi-
turi scot cărți românești pe cheltuiala autorului care dă,
astfel, obol scrisului. Nu numai că nu câștigă, din creație,
dar își dă toți banii pe ea. Or, dacă e să cred o informație

246

citită într-o revistă germană, scrisul consumă, iar efortul
psihic al unei pagini e echivalabil cu cel al săpării unui
șanț de un metru. Că în alte părți ale lumii autorul nu
dă, ci primește obolul nu mai trebuie, cred, pomenit.
   Este firesc așadar ca, periodic, să-i aud pe cei care se
ocupă cu scrisul, indiferent de domeniu, literar sau știin-
țific, fantazând pe seama unor alte modalități de a „face
bani". Particip întotdeauna cu plăcere la astfel de discuții,
deși contribuția mea se reduce la interjecții admirative.
Cele mai surprinzătoare idei pe temă le-am auzit de la
autoarea rubricii Păcatele limbii, Rodica Zafiu. Una din-
tre ele este înființarea unei florării pentru snobi, cu
buchete al căror preț să fie invers proporțional cu durata
de viață a buchetului. S-ar vinde așadar foarte scump
delicate aranjamente de flori de câmp, pe care ești fericit
dacă apuci să le dăruiești întregi (ceea ce e problematic
în cazul macilor, de pildă) și care trăiesc câteva minute,
maximum câteva ore, în vază. Avantajul ar fi că unii
cumpărători galantoni ar putea reveni de câteva ori pe
zi la florărie, ca să-și răsfețe iubitele. Mi-am amintit că
Mateiu Caragiale încerca s-o cucerească pe Eliza Băi-
coianu cu buchete de 100 de garoafe, aproape toate roșii.
Esteții, rafinații, admiratorii de azi ai lui Mateiu Cara-
giale ar putea dărui buchete de 99 de maci, dintre care
unul singur alb, și care ar costa o avere. Tot Rodica Zafiu
a venit cu ideea înființării, în aeroporturi, a unei secții
de prim-ajutor pentru cei care au fobia zborului, cazul
ei de altfel. Te duci la cabinet, ți se face o injecție care te
adoarme pe loc, cu doză variabilă în funcție de durata
zborului, și apoi ești transportat cu targa în avion. Nu
te trezești decât în cabinetul din stația de sosire. Ideea
nu mi s-a părut bună din cauza multelor întârzieri nepre-
văzute, a deturnărilor ori a situației în care avionul ateri-
zează forțat și trebuie să te dai repede jos, pe tobogan.
Dar se poate medita la îmbunătățiri.

247

   O idee științifică de a face bani a avut mama mea, la
una din vizitele ei la București. Văzând mizeria incre-
dibilă a trotuarelor bucureștene, a propus fabricarea unor
preșuri impregnate cu un puternic material dezinfectant.
Astfel, când faci o vizită cuiva poți intra în casa omului
fără să ai conștiința încărcată de faptul că umpli covoa-
rele cu tot ce ai adunat din gunoiul străzii, în striațiile
de pe tălpile pantofilor.
   Un medic mi-a spus odată o idee la care mă mir că
nu s-a gândit nimeni până acum: să se vândă în farmacii
pastile pentru geloși (i-am propus să le numească Othello,
dar n-a fost de acord, deoarece, spunea el, gelozia femi-
nină e mai rea decât cea masculină și numele ar incrimina
numai bărbații). în casele tuturor cuplurilor cu probleme
de gen ar exista, în dulăpiorul cu medicamente, o cutie
pusă la vedere. S-ar evita astfel o mulțime de neajunsuri.
Produsul s-ar vinde bine, căci medicii ar putea reco-
manda și un tratament preventiv, pentru toate amorurile
care au trecut de doi ani vechime. în aceeași categorie de
brevete farmaceutice, într-o zi când trebuia să vorbească
la o lansare, Adriana Bittel a visat să poată cumpăra un
medicament special pentru cei care vorbesc în public și
ale cărui efecte să fie diminuarea emoției și sporirea elo-
cinței (și aici am propus un nume, Demostene). Un bursier
de la Wissenschaftskolleg din Berlin a propus, după
vizitarea în aceeași zi a mai multor muzee din capitala
Germaniei, înființarea unor puncte de înviorare, cam la
patru săli o dată, cu mici bazinașe cu apă rece pentru relaxa-
rea picioarelor, locuri unde să ți se ofere, precum cicliștilor
aflați în cursă, și sticle cu apă tonică. La intrarea în muzeu
ai putea opta (cu taxa de rigoare): cu bazin sau fără, așa
cum se face pentru căștile și înregistrările explicative.
   în ce mă privește am avut idei prea puțin spectacu-
loase. Mi-am închipuit însă adeseori cum ar fi fost să am
altă meserie, una în care mintea să-ți rămână odihnită

248

și senină, de pildă vânzător de bilete de autobuz. Stai în
gheretă și tricotezi, îți umezești degetul ca să numeri trei,
cinci, zece bilete, te distrezi cu faptul că ți-a venit un teanc
portocaliu în locul celui verde și că prețul a crescut de
la șase la șapte mii de lei. îngheți iarna și închizi gemu-
lețul, te sufoci de căldură vara și deschizi ușa. Când cum-
pără cineva un abonament pentru o zi - e un eveniment.
Sâmbătă seara pleci acasă cu satisfacția că a mai trecut
o săptămână și că mâine e duminică. Problema cu
asemenea meserii este doar că nu aduc mai mulți bani
decât scrisul.
   Acum câțiva ani, când m-am mutat, am început să-mi
transport obiectele mai delicate de una singură, profitând
de faptul că de la vechea locuință puteam merge pe jos
până la cea nouă. Am început cu crăciunica și mușcatele,
apoi cu o oglindă primită cadou, un tablou lăsat moște-
nire de doamna Fleury, care a murit la 101 ani. La urmă
de tot, am luat o găletușă de plastic și o mătură și am
străbătut cu ele un drum care trecea prin fața Hotelului
Athenee Palace-Hilton. Portarul negru, îmbrăcat în impe-
cabilul său costum alb cu „haina plină de fireturi", m-a
privit la fiecare nou transport. Tocmai când eram cu
găleata și mătura în dreptul intrării, m-am întâlnit cu Dan
Goanță, ins cu un simț al umorului redutabil, colabo-
ratorul Dilemei și vechi coleg de la cenaclul Junimea. în
sfârșit, a spus Dan, în sfârșit ți-ai găsit și tu o meserie
mai bănoasă!

    MICI ARANJAMENTE
    CU POSTERITATEA




Una dintre poveștile mele favorite din „patrimoniul"
      României literare ne-a relatat-o, nu mai știu când și
de ce, dl Dimisianu. Călătorind spre Paris în vagon-lit,
colegul nostru, mai degrabă minion, a fost plasat în patul
de jos. Deasupra sa dormea impozantul romancier Ni-
colae Breban. Cum trenurile românești n-au mersul prea
lin, dl Dimisianu și-a petrecut noaptea urmărind cu tot
mai puternică îngrijorare balansul patului de deasupra,
unde prozatorul dormea tun. „Nu de moarte mă cutre-
muram, ci de ridicolul ei... Aș fi rămas în posteritate drept
criticul literar care s-a stins strivit de marele prozator
Nicolae Breban!", ne-a spus Dimisianu, zâmbind subțire
pe sub mustața groasă. Este exact genul de neliniște pe
care Milan Kundera o dezvoltă, în crescendo, ca pe o
temă dintr-o simfonie, în Nemurirea. Urmașii, a căror
memorie selectivă se dă în vânt după ironiile sorții, se
amuză pe socoteala „nemuritorilor", păstrând fie câte o
inspirată vorbă răutăcioasă a unui confrate, fie câte o
mică scenă caraghioasă, singura poate în care, într-o viață
întreagă, te-ai făcut de râs.
   Istoria literaturii arată că scriitorul român are con-
știința posterității. Singura excepție o constituie poeții
începutului de secol 19, care scriau dintr-o necesitate
practică imediată (ca să-și cucerească iubitele) sau de amo-
rul artei (ca să-și umple frumos un ceas de plictiseală).

250

Consecința epicureismului lor este pierderea multor
manuscrise, pe care, în schimb, aflăm de la Alecsandri,
gospodinele casei le foloseau ca să lege „gavanoasele cu
dulceți". Astfel „cămara se îmbogățea în paguba lite-
raturii". Nepăsarea primilor poeți laici față de noi, urmașii
cititori, e unică. Nu țineau să le citim suspinele versificate.
Ceilalți, toți, ne măgulesc într-un fel sau altul orgoliul,
luându-ne în calcul chiar și într-o formă negativă, adică
tocmai pentru că n-au strop de încredere în noi. Două
sunt grijile scriitorilor în fața viitorimii: cum le va apărea
biografia și ce se întâmplă cu moștenirea lor literară.
   Pașoptiștii sunt marii optimiști, încrezătorii: „Viitor
de aur țara noastră are...". Tocmai pe ei posteritatea i-a
cam persecutat literar, și oricine se simte îndreptățit să-i
citeze ironic cu „Scrieți, băieți, scrieți..." Junimiștii au fost
mult mai prudenți. Eminescu e de-a dreptul disprețuitor
cu urmașii - n-a avut copii, de altfel - ceea ce nu l-a făcut
însă mai prudent. Și-a lăsat povestea vieții și „hârtiile"
pe mâna „a oricărui îl va drege". Urmașii l-au tot dres.
Caragiale, în schimb, și-a luat toate măsurile de precauție
posibile, n-a vrut să devină subiect de ironii pentru des-
cendenți și totul i-a reușit, până și urmașul Mateiu. Nu
scria un rând fără să aibă impresia că un chip atent din
viitor i se uită peste umăr. Era maniac cu virgulele și cu
ortografia, dar adesea neglijent cu iscălirea articolelor.
Nu ținea ca fiecare petic de gazetă pe care îl umpluse să
intre în contul lui literar. Hârtii personale n-a lăsat, cores-
pondența e scrisă și pentru ochiul public, iar scotocirea
indiscretă prin sertarele biografiei lui intime este impo-
sibilă. Nu s-a dat așadar pe mâna urmașilor ceea ce arată
că împărtășea părerea lui Eminescu, dar era mult mai
chibzuit (sau mai viclean?) decât el.
   Interbelicii au păreri împărțite în legătură cu viito-
rimea. Trăiesc timpuri cu schimbări rapide, știu că nimic
nu e sigur nici măcar în prezent, cât despre viitor, depinde


251

de un război și de rezultatul lui. Camil Petrescu vrea să-și
salveze manuscrisele trimițând u-le la Vatican, iar Mihail
Sebastian, dezamăgit de contemporani, își plasează sur-
plusul afectiv într-un ipotetic tânăr de bună-credință din
viitor. La fel, Galaction scrie pentru urmași și, nu se știe
de ce, are încredere în judecata lor nepărtinitoare. Dar,
în același timp, interbelicii redeschid conflictul între gene-
rații și își retrag destul de brutal încrederea reciprocă.

   în debutul unui roman de Mircea Horia Simionescu,
personajul narator, un scriitor, moare într-un accident.
După moarte, vocea lui deplânge faptul că n-a apucat
să facă ordine în hârtii, că urmașii nu vor fi în stare să
distingă notațiile întâmplătoare de cele cu adevărat impor-
tante, că o mulțime de idei au rămas în proiect și unele
însemnări n-ar fi trebuit cu nici un chip să ajungă pe
mâna lor. Problemă gravă, într-adevăr. Fiecare scriitor,
chiar și cei care, acum, au dischetotecă în camera de lucru
(sau CDotecă sau stickotecă), acumulează în timp relativ
scurt o cantitate imensă de hârtii. în Ușa interzisă de
Gabriel Liiceanu e un pasaj antologic despre ideea unei
periodice trieri a hârtiilor din camera de lucru. în pri-
vința textelor manuscrise, contemporanii noștri se împart
în două categorii: cei care se văd păstrați în viitor ca un
Eminescu și cei care se văd ca un Nichita Stănescu. Cei
care pariază pe modelul posterității de tip Eminescu își
închipuie că va exista neapărat cineva care să le desci-
freze lor toate manuscrisele, să le recupereze de peste tot
truda de cuvinte. Aceștia nu aruncă absolut nimic din
ce-au scris, se supraveghează permanent, își cenzurează
dedicațiile (căci ce s-ar întâmpla dacă urmașii vor con-
stata că au fost prea generoși cu X, un poet promițător,
într-adevăr, dar parcă poți să știi cum va evolua etc.), își
cântăresc de șapte ori laudele și se uită de 100 de ori în
oglinda paginii admirându-se cu ochii entuziaști ai

252

posterității. Scriu jurnale drese. Cealaltă categorie e negli-
jentă cu ce și pe ce scrie, compune poeme pe șervețele,
dă gir oricărui tânăr, cu o generozitate suspect egală, nu
se sinchisește de ziua de mâine.
    Nepotul meu din America mi-a spus că au avut ore
de viitorologie. Pesimiștii spun că avem șanse să dispă-
rem ca specie (poate prin autodistrugere, poate printr-un
meteorit sau prin alte întâmplări neașteptate) în 30 de
ani, optimiștii ne dau 50. Asta mă liniștește, pentru că,
deși arunc periodic hârtii și hârtiuțe, ciorne și dischete,
tot risc să pățesc ca personajul din romanul lui Mircea
Horia Simionescu și să nu-mi tihnească trecerea dincolo
pentru că n-am lăsat ordine aici. Cât despre jocul cu pos-
teritatea, mă gândesc așa. Don Carlos din poemul dra-
matic compus de Schiller exclamă: „23 de ani! Și n-am
făcut încă nimic pentru nemurire!" Intr-adevăr, la 23 de
ani Alexandru Macedon era celebru, Michelangelo ter-
mina una dintre cele mai frumoase statui din lume, Pieta,
Schelling și Maiorescu își țineau cursurile universitare,
Rimbaud își încheiase de câțiva ani socotelile cu pos-
teritatea, iară noi, noi „optzeciștii", începeam... naveta.
Acum am dublul vârstei lui Don Carlos și, în lupta cu
posteritatea, sunt tot ca el.

    ACESTE FIINȚE CIUDATE...





Scriitorii au toate atributele unor extraterestri. Mi-am
dat seama de acest lucru revăzând, cu aceeași plăcere
ca prima dată, dar din altă perspectivă, celebrul film E.T.,
Extraterestrul. Relația dintre public și autor, dintre fiin-
țele umane obișnuite și ciudata ființă care scrie, seamănă
până în detaliu cu cea dintre copilul din filmul lui Spiel-
berg și memorabilul E.T. Scriitorul e extraterestrul.
Publicul e copilul.

   Povestea copilului. Totul începe într-o zi obișnuită, în
care copilul, atât de dornic de a fi acceptat ca egal în
rândul celor mai vârstnici, se simte din nou exclus. Pleacă
de lângă aceștia și, singur într-un loc oarecare, în fața unei
magazii, aude dinăuntru un zgomot. Se sperie, dar nu
într-atât încât să renunțe la a ști ce vietate se ascunde
acolo, cine e acela, așa că aruncă o minge spre magazie.
Curiozitate, joacă sau un moment când n-avea ceva mai
bun de făcut. Cu o promptitudine uluitoare, mingea îi
este trimisă înapoi. Mai târziu, prima întâlnire a copilului
cu ființa necunoscută se transformă într-un strigăt de
spaimă. Și acestuia i se răspunde prompt, iar spaima vie-
tății seamănă cu o imagine reflectată într-o oglindă. După
ce se mai obișnuiește cu blândul monstru, atât de altfel
decât el și totuși asemănător, și după ce se convinge că
acesta nu-i vrea răul, băiatul îl găzduiește, în mare secret,

254

la el în cameră. Constată curând că s-a împrietenit cu
făptura, iar restul lumii nici nu-1 mai interesează. E prins
cu totul în preocuparea pentru musafirul necunoscut,
încetul cu încetul află mai multe despre el. Universul
mare i se deschide, nou și misterios, grație vizitatorului
care se dovedește că are experiența unor alte lumi. Copi-
lul îi descoperă, mereu mai uimit, și puterile cvasimagice:
un singur gest al musafirului e suficient pentru a închide
o rană care sângerează, o simplă plimbare pe bicicletă
poate deveni, grație lui, un zbor deasupra pământului.
Uneori i se pare mic, mai mic decât el și mai copil, alteori
pare mare, chiar bătrân, și foarte înțelept. în cea mai mare
parte a timpului însă, are aceeași vârstă cu el. Oricum,
legile fizicii și legile biologice sunt depășite cu ajutorul
noului prieten.
   Apoi se mai întâmplă ceva important pentru băiat,
ceva care schimbă din nou relația dintre cei doi și o adân-
cește. Făptura îl învață să simtă ce simte ea, iar ea simte
tot ce simte el. Trăiesc unul prin intermediul celuilalt.
Când făptura bea prea multă bere și-și pierde echilibrul,
celălalt simte efectul în același timp și se clatină, când
unul are febră, celuilalt i se îmbujorează obrajii, când unul
e nefericit, celălalt o știe. Ce gândește unul se naște
simultan și în mintea celuilalt. Când copilul se pregătește
să facă rău, făptura nu-1 lasă, veghează asupra lui.
   Curând, secretul nu mai poate fi ascuns. Află mai întâi
cei din familie. La început și ei se sperie, apoi, sora mai
mică transformă vietatea în ceva pe placul ei, o împo-
poțonează. „Ar trebui să-i respecți demnitatea", o apără
copilul, căci e deja în etapa în care nu mai poate să râdă
de monstrul cel bun. Apoi află însă și străinii, specialiștii
din lumea mare, despre vizita făpturii cosmice la copil,
și acum încep adevăratele probleme. Specialiștii vor să
disece făptura, s-o măsoare, s-o secționeze, s-o treacă prin
tot felul de teste. Nici un argument neștiințific nu are


255

valoare în ochii lor. Se miră și ei când constată că cei doi,
copilul și făptura, gândesc la fel, simt în același timp.
Vietatea e tot mai tristă, puterile i se împuținează, odată
cu ale copilului. La un moment dat creatura pare să moară,
în timp ce copilul, dimpotrivă, își revine. Se simte însă
derutat, nimic nu mai este ca înainte. „Trebuie că ai murit,
din moment ce nu mai știu ce să simt", spune copilul.

   Povestea extraterestrului. Face parte dintr-o specie ciu-
dată, și copil, și ființă matură, și bătrân, are ochii mari
și rotunzi, ca niște bile, și puteri care pentru oameni țin
de magie. E o ființă prin excelență empatică, știe tot ce
se întâmplă cu ceilalți, fără să aibă nevoie de confesiuni,
între oameni, extraterestrul se simte înspăimântat, dar
cu cei care cred în el se înțelege bine. Când ai lui îl uită
„jos", fuge și se ascunde. Primește un semn de la un necu-
noscut și îl ia drept semn de prietenie. La început își imită
interlocutorul, ca o maimuță sau ca o oglindă purtată
de-a lungul unui drum, dar nu se știe dacă nu cumva
imitația este forma lui de a se apropia de lumea în care
se află, dacă nu cumva se preface sau se joacă. Oricum,
despre ce gândește el știm puține lucruri. Pe lângă lumea
aceasta, el cunoaște și alte lumi, cu alte legi: lumi în care
degetele devin luminoase, bicicletele zboară, trupul se
lungește și se micșorează după voie. Creierul celuilalt e
ușor de descifrat pentru el, indiferent cui îi aparține.
Fiecare îl vede asemenea lui, băiatul îl vrea băiat, fata îl
îmbracă în straie femeiești. E o ființă care nu vrea decât
să dea. La tipul său de inteligență nu poți avea acces doar
prin cuvinte, făptura e mai complicată de atât și vorbește
greu, pentru că limbajul ei e altul, nu e format din cuvin-
tele tuturor. Ca să se poată înțelege cu cineva trebuie să
comunice total. Fără să-ți dai seama, te trezești într-o zi
simțind în același fel, simțind același lucru cu ea. Monstrul

256

extraterestru se adaptează repede la lumea celor din jur,
dar rămâne mereu cu nostalgia lumii lui. Ca să poată trăi,
are nevoie de lumea sa. Dacă stă prea mult departe de
casa lui neștiută, se usucă ca o plantă, și moare. Când toți
constată că a murit, nu se știe cum, extraterestrul învie.

   Povestea cititorului, adică dumneavoastră. E un om ca
oricare altul. într-o zi, când e sătul de ceilalți se retrage
cu o carte, într-o magazie, într-un pod, ca Bastian din
Poveste fără sfârșit, într-un ungher din camera lui. Se
sperie când primește prima dată înapoi o imagine proprie
reflectată în carte. Apoi se împrietenește cu cartea și e
curios să o descopere, în fiecare zi mai mult. Se împrie-
tenește cu scriitorul și-i caută scrierile și începe să învețe
să simtă ca el. Uneori specialiștii îl pot îndepărta de carte,
pot omorî viața din ea. Dar între ei, între specialiști, va
fi întotdeauna măcar unul "îndrăgostit", care îl ajută pe
cititor s-o salveze. Iar dacă totuși cartea moare, cititorul,
derutat, nu mai știe ce să simtă.

   Povestea scriitorului. Vine între oameni din universurile
sale fictive, din lumile lui posibile. Are însă nevoie să se
împrietenească cu oameni reali și e gata să le dea tot ce
știe, adică arta de a vindeca rănile sau pe aceea de a zbura,
îi ajung câteva zile sau câteva ore ca să înțeleagă dramele
lor și îi ajută. Nu poate fi păcălit, pentru că simte odată
cu ei. Uneori se râde de el, alteori e prost înțeles. De obicei
doar se bănuiește ce a vrut să spună. Poate fi ucis.
   Cât despre relația interplanetară descrisă aici, cea dintre
scriitor și public, care începe din simplă curiozitate, ea
mai are un nume, mai banal. Se numește și dragoste.


PARTEA a III-a
În țara dragonilor


    EUROPA ȘI ROMÂNIA
    ÎNTR-UN FILM DE AVENTURI




România și Europa și-au dat rendez-vous*. Mai sunt
trei ani lungi, dar care vor trece, vorba poetului, „ca
clipe", până la momentul fericit când cele două personaje
se vor reîntâlni, se vor saluta, își vor strânge mâna sau
se vor îmbrățișa, fiecare după fire și protocol. Această
întâlnire fixată într-un viitor apropiat, însă într-un timp
al imprevizibilului, mi-a amintit de un film de aventuri
văzut în copilărie, cu două personaje, doi bărbați care,
tot așa, stabiliseră o întâlnire. Era o comedie fără pretenții
la care am râs în hohote, împreună cu toți ceilalți spec-
tatori. Am râs numai de unul dintre personaje. Cum se
știe, singurul care nu râde deloc într-o narațiune comică
este protagonistul.
   Era vorba de doi prieteni vechi, un englez și un fran-
cez, care nu se mai văzuseră de multă vreme. Pentru că
situațiile prin care trec cele două personaje până la întâl-
nirea lor finală mi se par analoge cu cele ale României
(pe post de francez) și cu cele ale Europei (englezul), voi
povesti filmul așa cum mi-1 amintesc acum, în spiritul,
nu în litera lui, improvizând atunci când memoria nu mă
ajută. Filmul avea happy-end, cum se și cuvine în comedii,

   * E vorba de intrarea în UE, între timp înfăptuită (n.ed.).

261

ceea ce mă face să fiu totuși optimistă și în legătură cu
personajul România.
   Ajuns la Paris după multi ani, un englez prezentabil,
să-l numim John, pune mâna pe telefon și-l caută pe bunul
său amic francez Jean, de la care nu mai avusese nici un
semn de ani de zile. Spre deosebire de britanic, de silueta
lui bine proporțională, ca de grec antic, de chipul lui atră-
gător și impenetrabil, parizianul se arată a fi un orășean
tipic, rotunjit de traiul sedentar, casnic, pe figura căruia
emoțiile se citesc ca-ntr-o carte deschisă. Englezul face
economie de cuvinte, răspunde monosilabic, umbră de
zâmbet, insesizabilă încruntare - introvertire. Francezul
turuie dezlânat, se ambalează, face declarații despletite,
râde, se laudă, exclamă și-și șterge lacrimile. Dar prie-
tenia dintre ei e autentică, țin unul la altul. Cei doi își
dau, în fine, întâlnire: urmează să facă împreună o călă-
torie, luând același tren de la Gara Lyon, în seara ace-
leiași zile, la ora 20.37. Se bucură mult că se vor revedea.
Și că vor călători împreună. Prezența la întâlnire e soco-
tită de amândoi o chestiune de onoare, adică una de viață
și de moarte.
   — Să nu cumva să întârzii, spune Jean, mai prăpăstios
din fire, vezi să nu te încurci prin orașul ispitelor, pe la
vreo femeie, știi că trenul n-așteaptă și știi că eu te-aștept!
   — Nu te teme, eu voi fi cel care ajunge primul, spune
John, ca orice apărător al noțiunii de „punctualitate engle-
zească", tu ai obiceiul să cam întârzii, dacă-mi aduc bine
aminte.
   Pentru cei doi problemele vor începe imediat ce pun
receptorul în furcă.
   In camera de hotel a englezului pătrund doi inși înar-
mați. îl amenință și îi cer servieta diplomat. John se aruncă
asupra lor, scapă după câțiva pumni bine plasați, dar
servieta îi este furată de un al treilea și al patrulea și al

262

cincilea, nu se știe de unde răsăriti. începe o cursă infer-
nală pentru regăsirea servietei: șofând la volanul celor
mai rapide mașini din lume, fugind cu picioarele cele mai
iuti din Europa, agățat cu o mână de bara elicopterului,
zburând cu avioane care explodează imediat ce pilotul
s-a aruncat cu parașuta. Spectatorul a înțeles imediat că
englezul lucrează pentru Scotland Yard sau ceva și mai
și, că de el depinde binele tuturor (care bine stă ascuns
în servieta lui) și că nenumărate grupări și grupuri de
interese ale răului vor să-l distrugă. Din când în când, între
două explozii, eroul se uită la ceas, cu înțeles: întâlnirea
de la gară, stabilită cu bunul Jean, trebuie onorată.
   în timp ce John străbate sute de kilometri, e amenințat
cu arme sofisticate, prins, legat cu funii de mătase împle-
ti te-n șase, dezlegat, scăpat, urmărit, dibuit, rănit, vin-
decat, fără ca vreun cuvânt de revoltă să-i scape de pe
buze și fără ca figura lui să exprime altceva decât calmul
(englezesc) și încordarea pozitivă, pentru bunul Jean
încep, de asemenea, probleme peste probleme. Prima este
că i se strică fermoarul de la valiza burdușită cu toate
hainele din șifonier. Asudând și opintindu-se din toate
puterile, o leagă cu niște curele care se rup și sunt înlo-
cuite cu altele, mai solide, într-o ploaie de văicăreli și
cuvinte colorate. Trebuie să-și scoată totul din geamantan,
să o ia de la capăt de câteva ori, de fiecare dată mai nervos
și mai deprimat. Toate astea îi iau jumătate din zi (în acest
timp prietenul său străbătuse kilometri de asfalt-apă-aer
și întâlnise zeci de adversari), iar Jean se uită și el din
când în când la ceas cu îngrijorare, căci, nu-i așa, întâl-
nirea cu John trebuie onorată. Cheamă deci din timp un
taxi, dar nu găsește nici unul disponibil, e oră de vârf.
Merde, spune Jean, pas possible, hein? și coboară-n stradă
gâfâind, cu toate bagajele, rostogolindu-le pe scări cu
un zgomot infernal, spre spaima vecinilor. Când văd

263

mormanul de bagaje, taximetriștii întorc capul și pun
aparatul de pe liber pe ocupat. în fine, o mașină prăpă-
dită, cu un șofer prăpădit oprește în dreptul călătorului
prăpădit, care e deja cu nervii la pământ. După trei-patru
încercări nereușite, cei doi găsesc, ca Stan și Bran, un mod
de-a încăpea în mașină cu grămada de bagaje cu tot.
Taxiul pornește, dar, ghinion, tocmai drumul ales e blocat
și trebuie să facă un ocol enorm, pe un traseu mai lung,
mai greu și mai aglomerat. Aparatul, desigur, taxează.
Jean se uită de la ceasul mașinii la cel de mână și înapoi.
Nu se știe care dintre ele îl sperie mai tare. La un moment
dat, mașina se oprește fără motiv: ga y est! spune șoferul
cătrănit, pană de cauciuc. Schimbă odată cauciucul, ce
mai stai, strigă Jean disperat. Tocmai asta e, spune șofe-
rul, n-am roată de rezervă. Jean își coboară bagajele și
face autostopul. După încă douăzeci de minute de chin
psihic de neînchipuit, oprește lângă el un șofer inimos.
După încă zece minute de tocmeală acceptă să-și schimbe
traseul și să-l ducă pe Jean la gară, nu pe gratis, se-nțe-
lege. Trebuie spus că, în film, planurile cu Jean și cele cu
John alternau în mod semnificativ, că prietenii treceau
prin situații critice simultan, ieșeau din ele deodată și că
se uitau la ceas cam în același timp.
    Finalul: după ce străbate, într-o singură zi, mări și țări,
și scapă de zeci de ori de la moarte, după ce îi învinge
pe cei răi și predă servieta celor buni, John ajunge punc-
tual la gară. Arată bine, își îndepărtează o scamă invizibilă
de pe haină, e, firește, calm ca întotdeauna. Se uită spre
peron, nu-și vede prietenul și doar o sclipire a ochilor îi
trădează îngrijorarea. în timp ce își aprinde o țigară,
sosește și Jean, cu un singur bagaj din patru, arătând
într-un hal fără de hal, cu hainele vraiște, cu chip chinuit:
„Nici nu știi prin câte am trecut azi ca să ajung aici, spune

264

el, e de neimaginat câte mi s-au întâmplat!" Și începe să
se laude cu isprăvile lui. Englezul tace și zâmbește.
   Trist e numai că, în film, ziua cea mai grea a fost,
într-adevăr, a lui Jean, suspansul maxim i se datorează,
iar drumul cel mai greu de suportat a fost cel banal, cel
lipsit de strălucire și eroism, de acasă până la gară. Dar
asta pe mine, ca spectator, nu m-a interesat atunci. Mă
interesează acum, când văd sub chipul necăjit al lui Jean
personajul România.

    NONCONFORMISTII

                      /





Mai toți ne credem, măcar în prima parte a vieții, non-
conformiști și rebeli. Fiecare epocă are un ins-mo-
del și modele de „neașezați", de răzvrătiți, de oameni
care se opun regulii generale și turmei. Pentru Thomas
Mann această capacitate de diferențiere era chiar una
dintre definițiile intelectualului: un individ capabil să se
scoale în picioare și să spună Nul în momente pericu-
loase, critice chiar, când toți cei din jur, așezații, spun un
da animalic. Cum însă regula se schimbă odată cu epocile,
cum pericolul excesului de supunere vine mereu din altă
parte, și antiregula ar trebui să țină pasul, să creeze noi
modele de apărare sau de răzvrătire. Or, în mod neaș-
teptat, unul dintre cele mai mumificate portrete generice
este, la contemporanii noștri, cel al nonconformistului.
Nonconformistul de început de secol 21, la noi, e defazat,
e un epigon al celui de început de secol 20. în primele
decenii după 1900, plasa de reguli de comportare era
strâns țesută, astfel încât nimeni să nu scape printre
ochiurile ei. Conformistul era: burghez, familist, corect
îmbrăcat, bine pieptănat, cu bunele maniere intrate în
piele și-n sânge, cu un program de viață cuminte și repe-
titiv, un păstrător al tradițiilor clanului, casei, orașului,
țării. Pe scurt, un om comme il faut. Când totuși călca
regula, burghezul tipic o făcea discret, în așa fel încât să
nu fisureze statuia conformismului așezată în piața

266

publică, pe soclul unei societăți în bună rânduială. Băr-
bații, liberi doar între limite, adică între borul tare al
pălăriei și ghetele lustruite, între curtoazia de paradă și
gestul de bonton, trebuie că erau uneori la fel de sufocați
ca femeile strânse între șireturile corsetelor, închise cu
nenumărații năsturei ai rochiilor și legate cu firele lungi
și rezistente ale obligațiilor casnice. Era lumea lui dum-
neavoastră și dumneata, a lui tot respectul, domnule doctor
și sărutări de mâini doamnei, a domnișoarelor de pension
și a domnișorilor de familie bună.
   Acestui tip de om conformist îi răspundea, firesc, un
nonconformist sfidător, care lupta împotriva tabuurilor,
rostea și scria vorbe crude, un ins cu părul verde, cu hai-
nele în dezordine, care fuma opiu sau priza cocaină, care
dormea ziua și umbla noaptea, boem și becher, hai-hui,
liber și rafinat, însoțit de o iubită libertină care nu-și dorea
o droaie de copii, care nu se sfia să fumeze pe stradă sau
să pozeze goală. Era lumea lui tu, a independenței, a
avangardei, a visului. Iar spiritul avangardei cerea îndrăz-
neală pentru că erau cei puțini împotriva celor mulți. Și
pentru că a fi printre cei puțini nu-ți aducea nici bani,
nici glorie, ci numai necazuri.

   Acum, în România din primii ani ai secolului 21, nimic
din conformismul belle epoque sau al anilor nebuni dintre
războaie nu s-a mai păstrat. Statuia bunei rânduieli s-a
prăbușit, lumea regulilor cu ramificații și subramificații
s-a destrămat. Statuia conformismului din piața publică
e un om cu hainele și gândurile vraiște, așezat pe un
soclu cu patru roți (de jeep), care nu salută, nu știe să se
poarte, care n-a auzit vreodată că nu ai voie să stai jos,
trântit cât mai dizgrațios pe un scaun, dacă o femeie stă
în picioare lângă tine, care consideră egalitatea cu sexul slab
numai o concurență la capitolul mitocănie, care ascultă o
muzică imposibilă dată la maximum cu ajutorul unor


267

boxe super-super puternice, are vocabularul limitat la
100 de cuvinte, dintre care primele 10 sunt din zona de
sub talie, următoarele 10 din zona financiară, următoarele
din zona etichetelor de pe sticle și restul înjurături. Dacă
se va desăvârși în această direcție, portretul lingvistic al
conformistului zilelor noastre va trece la capitolul obsce-
nități înfricoșătoare cuvinte ca bună ziua sau mulțumesc'.
Iar în opoziție cu portretul feminin al conformistei, inde-
centă la maximum va ajunge curând feminitatea însăși.

   M-am gândit adeseori cum ar arăta astăzi un adevărat
nonconformist, un ins care a înțeles ceva din spiritul
avangardei, un boem, un rafinat.

    1. într-o lume a detabuizării generalizate, spiritul non-
      conformist ar trebui să cultive cu rafinament artistic
      tabuurile.
    2. Intr-o lume despuiată, avangarda de azi ar trebui să
      afișeze vestimentația cât mai complexă, căreia să-i acorde
      o cantitate de timp apreciabilă și trupul cât mai acoperit.
      Nonconformistul ar purta pălării. N-ar purta blugi, ca
      să nu fie ca toată lumea. Și-ar asuma privirile scanda-
      lizate ale omului de pe stradă.
    3. Un spirit tânăr și rebel ar fi, într-o lume a mitocăniei
      generalizate, de o politețe desăvârșită, și-ar face un merit
      din a cunoaște bibliografia pe temă, politețea de-a lun-
      gul secolelor, s-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor
      maniere uitate de toți. Le-ar aplica fără greș, spre stu-
      poarea tuturor.
    4. într-o lume a e-mailurilor, avangardistul și-ar ține cores-
      pondența numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase
      și hârtie bine aleasă.
    5. Intr-o lume a computerului și a internetului, pe care o
      cunoaște perfect, nonconformistul ar prefera anticaria-
      tul, edițiile princeps, ex libris-urile și bibliofilia.
    6. In lumea americanizată, anglofonă, ok-eizată ar ști
      perfect limbile moarte, plus o solidă cultură franceză
      sau italiană sau germană sau japoneză.

268

    7. în lumea telefoanelor mobile care sună în pat, în bise-
      rică, la teatru sau în timpul unor Nocturne de Chopin
      la Ateneu, nonconformistul adevărat ar face din mobil
      un obiect din muzeul obiectelor inutile sau l-ar ține
      pentru comunicarea cu o unică persoană, în momente
      privilegiate. N-ar scrie SMS-uri.
    8.     Nu s-ar uita la televizor ca să nu fie manipulabil.
    9. în lumea fărădelegii și a legii bunului-plac, a dizar-
      moniilor de tot soiul ar respecta legea și ar apăra ordi-
      nea, armonia.
    10.    Ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii.
    11. In lumea de azi, a turmei, avangardistul de azi ar trăi
      în orice altă epocă în afară de prezent.

   Nu-i așa că un asemenea om vi s-ar părea monstruos?
Că l-ați privi, dacă nu cu suspiciune, măcar cu un zâmbet
de superioritate? Asta pentru că întotdeauna noncon-
formismul a cerut un curaj enorm, a fost doar pentru
câțiva aleși.

   P.S. M-am comparat și eu cu aceste 10 puncte din
portretul esențializat, minimal, al unui autentic noncon-
formist de azi. Nu corespund total decât în trei dintre
ele (7, 9 și 10) și pe sfert în alte trei. Așadar nu sunt nici
măcar 50% nonconformistă. înainte de a arunca piatra,
testați-vă și dumneavoastră.

    MINCIUNA DE LA OBRAZ





Ne mint stelele-n cer, ne minte steaua care-a răsărit:
„azi o vedem și nu e". Ne minte Luna. Depozitarii
de înțelepciune empirică, ciobanii de odinioară, care
aveau noaptea doar bolta cu stele și Lună drept ceas,
busolă și hartă, știau că „Luna-i cu minciuna", iar spusele
ei trebuie citite pe dos: când formează un D nu descrește,
când formează un C nu crește. Pe lângă minciunile cos-
mice sunt minciunile pământene, câtă frunză și iarbă.
Sunt atâtea minciuni necesare, încât să spui adevărul în
anumite împrejurări devine o grosolănie. Vulpea din
poveste, ce frumos ne învață ea să mințim când suntem
atacați: nu scoate nici un sunet când o doare lovitura și
țipă din toate puterile când agresorul nimerește pe-alături.
   Minciunile comerciale sunt adevărate capodopere și
nenumărați oameni de știință sau esteți se ascund îndă-
rătul lor. Unele sunt la limita miracolului: o minte de
vrăjitor bun a inventat berea fără alcool și cafeaua fără
cofeină, ciocolata fără zahăr și zahărul fără zahăr, și uleiul
fără ulei. Ficțiunile comerciale ar putea intra în tratate
stilistice și au intrat în filme: vi-1 amintiți pe Billy Minci-
nosul dând buzna într-un fast-food cu un pistol în mână
și cerând un burger de dimensiunile celui afișat pe perete,
în reclamă? M-am gândit adesea la ciudățenia unei străzi
comerciale tip Calea Victoriei: pe margini, de o parte
și de alta, ficțiunea, în tunele de sticlă, adică vitrinele

270

magazinelor, cu oamenii lor perfecti; între cele două
timele ale frumuseții, realitatea cu toate ale ei. Pe după
sticlă, sus, ținute cuceritoare, trupuri elansate și culori
impecabil potrivite, familii model, cu zâmbetul pe buze,
chipuri senine și armonii coloristice, lux, calm și volup-
tate. Nimeni nu îmbătrânește, acolo sus, toți par după
baia din fântâna tinereții, ca oamenii din dreapta tablou-
lui Der Jungbrunnen al lui Lucas Cranach. însă pe stradă,
jos, vezi trupuri de toate soiurile, ghebe și burți, și vârstele
din stânga tabloului lui Cranach. Aici, unde ne aflăm cu
toții, combinații vestimentare care îți jignesc privirile,
chipuri încruntate și mișcări dizgrațioase. Pe marginile
străzii, în vitrine, bucurie silențioasă, la mijloc, unde sun-
tem noi, supărare și larmă. Trecem zilnic între tunelurile
de sticlă ale minciunii și fiecare om care intră într-un
magazin vestimentar crede că se aruncă în fântâna frumu-
seții. Ce s-ar întâmpla dacă în vitrine ar fi oameni ca noii
   Despre minciunile adevărate din cuplu, spuse de
domnii noștri, numai de bine. Nu oricine e Shakespeare,
ca să le dezmintă'. „My Mistress' eyes are nothing like the
Sun, / Coral is far more red, than her lips red..." Ochii
ei nu-s ca soarele, coralul e mult mai roșu decât buzele
iubitei, dacă zăpada e albă, sânul ei devine de-a dreptul
oacheș, părul pare sârmos, parfumurile sunt mult mai
agreabile decât respirația doamnei, muzica mult mai
plăcută auzului decât glasul ei, cât despre mers: „Eu mers
de zână încă n-am văzut, / Dar doamna mea e clar că-n
țărnă calcă" ș.a.m.d. Și totuși: „Și totuși, eu o cred la fel
de rară / Cum spun și cei ce mint când o compară". Iar
Alecsandri, la fel de cinstit ca Shakespeare: „glasul înge-
resc a miei tinere copile... Zic îngeresc pentru că așa-i
obiceiul, cu toate că nime nu cred că a auzit glasul înge-
rilor..." Și Kogălniceanu, onest ca Alecsandri și ca
Shakespeare: „Glasul ei trebuia să fie mai dulce decât a


271

serafimilor; trebuia, zic, pentru că până acum n-am auzit
încă glasul unui serafim, prin urmare nu pot judeca
dacă-i dulce sau ba. Dar așa spun toți..." Și tot Kogălni-
ceanu, tranșând într-un blestem comic problema adevăru-
lui literar: „Să n-am parte de nimică, să nu găsesc niciodată
scaun la teatru, capul să nu mi se razime niciodată pe
sânul unei femei, să nu-mi vie niciodată droșcă la deal
unde șed, soarele să nu aibă raze pentru mine, vânatul
să nu iasă niciodată înaintea puștii mele - dacă tot ce
spun îi adevărat, sau nu-i adevărat."

   La fel cu poeții, îndrăgostiți!, romancierii, și criticii
literari își pot asuma liniștiți blestemul lui Kogălniceanu.
Când judeci o carte totul e sau nu e adevărat. Există „cro-
nicile de stimă", care judecă mai mult persoana și ansam-
blul operei decât cartea. Adică o formă de adevăr (autorul
este stimabil), dar și o formă de minciună politicoasă (prin
omisiune). Există cronicile-reclamă, în care ambalajul e
prea strălucitor ca să fie adevărat și cronicile resenti-
mentare, distrugătoare, care, duse de valul răutății, uită
de carte. Apoi textele critice care scot stafidele din cozo-
nacul romanului și, pe de altă parte, cele care arată doar
găurile din cașcavalul literar. Cronicile în care criticul se
pune în valoare pe sine, cultura lui, opiniile lui despre
lume și viață, deși ar trebui să dea seamă despre cele ale
cărții. Cronicile grăbite și superficiale, n-are importanță
dacă binevoitoare sau răuvoitoare, întotdeauna minci-
noase. în limbajul lui Kogălniceanu, critica ar fi așadar
o formă de minciună adevărată, care vorbește despre o
formă de adevăr mincinos. în limbajul lui Vargas Llosa
a vorbi despre literatură e a vorbi despre „adevărul min-
ciunilor". De altfel formula romantică a vieții ca vis se
transformă, la realiști, în visul ca minciună. Urmând silo-
gismul, viața e minciună.

272

   Minciuna nu se află totuși între interdicțiile decalo-
gului, dovadă că e inevitabilă. Cu o singură excepție: „Să
nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău."

   Cum trăiesc în lume și în cărți, credeam, ca orice om,
că sunt familiarizată cu toate formele și formulele de
minciună și că nimic din ce e mincinos, la nivel cosmic
sau terestru, nu mă mai uimește. Am fost mințită spontan
sau elaborat, cu gust sau fără, abil sau nedibaci, din
bunătate, din răutate, de oameni slabi sau de oameni
puternici, cu minutul, cu ceasul, cu anii. Unele minciuni
erau la limita ficțiunii și erau aproape frumoase, altele
erau diforme și neplăcute. Unele aveau rost, altele erau
gratuite. Unele amuzau, altele răneau.
   Cu toate acestea, zilele trecute am trăit o premieră.
Am fost mințită de la obraz. Oricât de ciudat ar părea, nu
mi se mai întâmplase să fiu mințită astfel și mi-a trebuit
un timp până să-mi dau seama unde e noutatea și de ce
am rămas, în fața acestei întâmplări, cu gura căscată: pen-
tru simplul motiv că persoana știa că eu știu că minte și
totuși nu se sfia să o facă în prezența mea, în obrazul
meu. Nici o urmă de sfială în voce, nici o ezitare, nici o
urmă de roșeață pe chip. Am înțeles pe pielea mea tot
umorul frazei cu care se deschide schița Infamie: „Mi s-a
întâmplat să pierz un amic [în cazul meu o amică n.m.],
un bun amic și nu mă pot căi îndestul de această nerepa-
rabilă pierdere", precum și nevoia naratorului de a
povesti oricui vrea să asculte „trista întâmplare". N-am
să înșir aici toată istoria (a lui Caragiale era măcar comică
și cu semne prevestitoare: piaza rea, s-a vărsat untde-
lemnul, și ragăm nu, care invers dă...). Povestea mea e
prea banală. Un lucru știut și discutat și recunoscut de
doi oameni între patru ochi nu mai e recunoscut de unul
din ei între mai mulți ochi. Avantajul persoanei care minte:
se disculpă. Dezavantajul: în ochii celuilalt, singurul care

273

știe, persoana în cauză a comis, vorba lui Caragiale, o
infamie. M-am întrebat cum va mai avea curajul persoana
aceea să mi se uite în ochi și am primit răspunsul imediat:
cu toată liniștea. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cât despre mine, am trăit o experiență nouă, cu folos,
probabil. Un folos negativ: am constatat cât de greu se
distinge adevărul de minciună, cum seamănă mincinoșii
de la obraz cu oamenii cumsecade. Lumea mi s-a părut
puțin mai mânjită, și oamenii din ea mai urâți. Atâta tot.

    BIJUTERII DISCRETE





Aflându-ne la un moment dat într-una din acele
strâmtori financiare care nu ocolesc, presupun, pe
nimeni, ne-am gândit să folosim ajutorul strămoșilor și
să vindem, la o casă de licitație bucureșteană, deschisă
după 1990, un mic ceas de aur, pe care mama mea îl moș-
tenise de la mama ei, care îl moștenise și ea de la mama
ei. Cu aspectul ceasurilor de buzunar, de care se deosebea
totuși prin dimensiune, cu un căpăcel subțire, pe care
erau gravate două litere, Z. R., cu niște delicate incrus-
tații florale albastre, cu un al doilea căpăcel sub care se
ascundea lanțul zimțat și sclipitor de roți și rotițe fragile,
ceasul străbunicii fusese gândit și purtat ca medalion. Se
odihnea acum de mult, la fel ca prima lui stăpână, încre-
menit la ora douăsprezece și cinci, dar faptul că rotițele
lui aurii se învârtiseră harnic în secolul 19, că el fusese
contemporan cu, să spunem, Titu Maiorescu și că îi
măsurase mamei mamei mamei timpul, că ea, pe care
n-am cunoscut-o, l-a deschis de nenumărate ori cu bucu-
rie sau neliniște, ca să ajungă la un bal sau la o întâlnire
stabilită, desigur, în scris, mă făcea să regret nespus că
mă despart de el.
   In sala de așteptare era destulă lume, oameni supărați
sau melancolici sau de un optimism forțat, care ședeau,
ca la doctor, să le vină rândul la analize. Aveau diferite
sacoșe, din unele se auzea zăngănit de tacâmuri, altele

275

păreau că ascund sfeșnice sau statuete, unii duceau
tablouri învelite cu grijă, iar altii țineau cu putere mânerul
unor genți tari, de film cu gangsteri. Toți arătau cam ner-
voși. înăuntru, doi experți - primul dotat cu o lupă de
bijutier și cu diverse substanțe chimice de testare, al doi-
lea care căuta în cataloage - făceau evaluarea obiectelor,
dând un preț zis „de pornire", îndeobște fără șanse să
mai crească. Cei care ieșeau aveau un aer bosumflat. Din
frânturile de discuții pe care le prindeam se înțelegea de
ce: valoarea afectivă a obiectelor nu era acoperită de prețul
oferit pe ele, iar asta Ii se spusese cu brutalitate. Numai
criticii literari mai au mi asemenea rol ingrat față de cei
care le pun în față volumele de poezie care pentru ei,
pentru autori, sunt unice în lume. Mulți dintre cei prezenți
își vindeau cele mai scumpe obiecte din casă și luaseră
hotărâri eroice ca să renunțe la ele. Le păstraseră cu greu,
le salvaseră în momente de criză și își puneau acum toate
speranțele în durerosul schimb. Experții, rutinați, îi lămu-
reau că au zeci de oferte asemănătoare, ba chiar în stare
mult mai bună. Cu obișnuita cruzime a specialistului,
dădeau verdicte financiare mult sub așteptări.
   A intrat la expert și doamna de lângă noi, care venise
însoțită de o prietenă, luptându-se să ducă un tablou
camuflat sub o pătură legată cu sfoară. A ieșit foarte
repede, cu gura strânsă până la dimensiunile unui nas-
ture. Bărbie ridicată, mers bățos, avea un aer atât de jignit
și de războinic, încât mi-a venit să râd. Pufnea, gata să
se sufoce. Ajutată de prietenă, a început, cu gesturi
bruște, să reîmpacheteze tabloul, o marină discretă destul
de frumoasă după ochiul meu de amator și, nemaipu-
tându-se stăpâni, a spus înțepat, parcă pentru urechile
celor dinăuntru: „Hai, dragă, să-l ducem înapoi, că nu e bun.
Nu e bun, n-are mișcare, n-are culoare, n-are vapoare!" A
înnodat bine sforile și ne-a întors tuturor spatele, ieșind
cu demnitate.

276

   Nici ceasul străbunicii n-a fost îndeajuns de apreciat,
nici el n-avea mișcare, n-avea vapoare, și am putut să
plecăm înapoi acasă, destul de curând după doamnele
cu tabloul marin. Pentru mine era o mare bucurie.

   Mi-a fost întotdeauna greu să mă despart de lucrurile
care au o poveste. Nu sunt colecționară, nu cumpăr
obiecte vechi, dar abia când le am în preajmă și când știu
cui au aparținut mă simt acasă. Iar valoarea lor crește
pentru mine odată cu povestea. Ceasul-medalion făcea
parte din leacurile cu care mă vindeca a doua lui pose-
soare, mama-mare, în copilărie, când aveam febră, astfel
încât abia așteptam să fiu bolnavă și să-mi petrec ziua
în patul ei tare, cu margini înalte, de lemn lustruit. Atunci
ea scotea din dulapul asortat cu patul „bijuteriile de
familie", câte mai rămăseseră, multe din ele fleacuri, dar
de care mă minunam ca de comoara din Lacul de Argint.
Era evident că vin din altă lume. Prima stăpână a ceasului
avusese patru băieți și două fete, care toți aveau istorii
cu multe personaje și lăsaseră urme adânci în „memoria
de familie". Aflam aventura fiecărui inel, a fiecărui ac
de cravată, a nasturilor de la un costum de primar al unui
străbunic, care semănau cu broșele, atât erau de sofisti-
cați, a unei catarame cu fundă înlănțuită, a brățărilor și
a medalioanelor, iar din sclipirile lor se închega, din
aproape în aproape, o lume plină de străunchi și stră-
mătuși ale căror nume nu-mi spuneau nimic, dar care
trăiseră vieți incredibile. Spre deosebire de bijuteriile indis-
crete ale lui Diderot, bijuteriile care mi se arătau atunci
aveau povești pe care și urechile unui copil le puteau
auzi, deși totul era plin de mari neînțelesuri. Erau acolo
oameni îmbrăcați ca în cărți, care dansau în săli împo-
dobite ca în cărți, unde cântau orchestre minunate, aveau
case, trăsuri sau magazine ca în cărți, cântau la pian și
la vioară, trăiau povești de dragoste ca în cărți. Unul se

277

însurase cu o baroneasă (din păcate murise tânără) despre
care dădea seama un lanț împletit în șase, care se închi-
dea cu un sistem aproape secret, altul cu, vai, o fată de
moravuri dubioase, căreia îi dăruise totuși acest frumos
inel - „toți frații mei au avut, într-un fel sau altul, ghinion
cu nevestele", spunea povestitoarea - unul fusese cam-
pion la șah, iar altul, care nu era campion, îl învingea în
orice partidă, iar poveștile împletite și ele se închideau,
ca lanțul, se închideau la rândul lor cu un sistem aproape
secret și erau marcate cu câte un simbol pe care nu eram
în stare să-l înțeleg.
   Ce înțelegeam instinctiv era că nimic nu semăna cu
lumea de afară, cea din care evadam atunci când aflam
„poveștile de familie": cravata roșie cu tricolor prinsă cu
inel de plastic și insigna de pionier cu stemă de pe basca
albă, centura de pionier, din vinilin, cu o închizătoare de
tinichea cu aceeași stemă, cântecele patriotice, „mulțu-
mim din inimă partidului", sărbătorile adjectivale, „unu
mai muncitoresc", sau, cu rimă șchioapă, „douăzeci și
trei august / libertate ne-a adus", poeziile, „partidul e-n
toate", casele cenușii, troleibuzele pline ochi, mirosul de
transpirație, încruntarea, țipetele. în cutare loc, în care
acum se afla un aprozar murdar cu marfă puțină și pe
jumătate putredă și cu un vânzător necioplit, unul din
frații povestitoarei din tainicele dimineți în care nu mă
duceam la școală avusese o mică și paradisiacă papetărie,
care mirosea frumos, a hârtie proaspătă, cu o mică mașină
de ascuțit creioane Hardmuth, cu stilouri elegante cu
peniță de aur și gume bune, moi, care nu lasă urme negre,
cu pixuri și „liniare" de lemn, și caiete, și agende, și alte
atracții pe care nici nu mi le puteam imagina. Cutare stradă
acum cufundată în beznă era pe atunci luminată de becuri
și reclame luminoase. In cutare casă cu ornamente baroce
aproape distruse, unde acum se afla o sală de ședințe
impersonală, locuise prietenul cel mai bun al... și se dăduse

278

o minunată petrecere, cu doamne în rochii lungi și domni
politicoși care dansaseră până dimineața.
   în timp ce ascultam, leacul își făcea efectul: îmi scădea
febra. Luam, una câte una, podoabele și mi le aranjam
în jocuri proprii. Toate acele rămășițe cu luciri discrete
ale celeilalte lumi, cea în care se născuse povestitoarea,
intrau într-un contrast grăitor cu pijamaua chinezească
din lumea în care mă născusem eu. Iar această lume în
care mă născusem îmi furase mie, și mai ales ei, povesti-
toarei, trecutul. înțelegeam vag atunci că bijuteriile de
familie erau neprețuite: pentru că ocroteau încă părți
mari de trecut și vorbeau cu voci care nu mai puteau fi
auzite altfel.
   Ceasul-medalion, victorios în eșecul lui financiar, l-am
pus în funcțiune. Merge. Ca toate lucrurile făcute în seco-
lul progresului, se grăbește. O ia puțin înainte.

    PROBLEMA SPINOASĂ
    A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI




Nu am memorie la bancuri. De câte ori încerc să spun
unul, într-un fel sau altul îl fac praf: dacă e un banc
în care contează mai mult povestea și interpretarea ei
actoricească, îl ratez printr-o relatare sobră, dacă e unul
care mizează pe poanta finală, o spun ori prea devreme,
ori prea târziu, când o parte din musafiri s-au dus pe la
casele lor. Atunci reușesc să mi-o amintesc. Am totuși
vreo două-trei bancuri pe care le țin minte. Unul care îmi
place foarte mult a luat, dacă nu mă-nșel, Premiul Pulitzer
(bănuiesc că la secțiunea de caricatură jurnalistică). Se
petrece în metrou: un tânăr se scoală de pe scaun și i-1
oferă politicos unei doamne în vârstă. Doamna leșină.
Când își revine din leșin, doamna îi mulțumește tână-
rului. Tânărul leșină.
   Cred că nu există emblemă mai clară a vremii noastre
decât situația de mai sus, în care, cum se vede, nici o parte
nu iese favorizată. Normalitatea, bunul-simț, recipro-
citatea pozitivă sunt șocante la maximum, te fac, dacă
nu să leșini (că nu mai e la modă), măcar să tresari de
uimire. Așa mi s-a întâmplat de curând, auzind pe stradă
un crâmpei de conversație între un tată încă tânăr, nu
mai mult de 40 de ani, și fiul său care putea fi prin clasa
a V-a sau a Vl-a. Băiatul se lăuda cât de obraznici fuse-
seră, el și colegii de clasă, cu „doamna de istorie". Ce
nebunii s-au întâmplat la oră. Iar tatăl, cu o voce a cărei

280

frumusețe m-a izbit, a replicat, pe un ton pe jumătate
surprins, pe jumătate mustrător: „Dar nu-i deloc frumos
să faceți așa ceva!" Nu sima demagogic, suna convins.
Apoi a întrebat: „Și doamna ce-a zis de asta?" Băiatul a
spus vesel că doamna nu-i deranja. Tatăl, cu tonul lui echi-
librat, care, nu știu de ce, îți dădea încredere, a început
să explice că, totuși, nu..., dar mă îndepărtasem deja, iar
restul nu l-am mai auzit. Mi-ar fi plăcut, desigur, să fi
auzit, pe modelul bancului de Pulitzer, și un sfat analog
al tatălui doamnei de istorie.
   Reacția ieșită din comun - tocmai prin normalitatea
ei - a bărbatului cu glas calm mi-a readus în minte nenu-
mărate discuții pe care le-am auzit în ultimul timp pe
tema relațiilor profesor-elev-părrnți. Distruse din ambele
margini, atât de unii profesori (tot mai mulți), cât și de
unii părinți (tot mai mulți). Singurii care pierd din toate
astea sunt elevii-copii. Și, desigur, lumea în care vor trăi
ei. Pentru că școlile au început deja, simt nevoia unui mic
bilanț al dezastrelor care se petrec în ultimul timp în acest
periculos triunghi, deloc amoros: profesori-elevi-părinți.

   Prcfesorii. Cum vremea marilor misionari, a lui „Dom-
nu' Trandafir", a altruismului și a sacrificiului a trecut,
profesorii sunt tot mai puțin motivați să se dedice trup
și suflet școlii. Motivația interioară fiind mică, ar putea
fi compensată, ca-n toate celelalte meserii, de o motivație
exterioară: banii. La fel ca toată lumea, trăiesc și ei agitația
de zi cu zi, trebuie să facă față bombardamentului de
noutăți și schimbărilor: „ce ziua făcea, noaptea se surpa",
în plus, ei au și probleme financiare cronice, ca-n Filan-
tropica. Sunt striviți de mi program de învățământ dilatat
fără rost, dar n-au de ales. Ca să poată ajunge la un por-
tofel decent își încarcă suplimentar orarul, fie prin „plata
cu ora", fie prin meditații. Am dat de două ori în viața
mea câteva ore de meditație: o dată pentru că mă ruga-
seră niște foarte buni prieteni, altă dată pentru că m-au

281

înduioșat grijile de mamă neajutorată ale unei femei
sărmane. Nu cunosc muncă mai migăloasă și mai epui-
zantă, care îți suge toată energia. (Eu, una, am făcut-o gra-
tuit și punctual, pentru că nici un ban din lume nu m-ar
fi convins să fac așa ceva ă la longue. Nu cred că vreun
profesor ar face-o dacă n-ar fi obligat de grijile de familie.
Pentru el singur nu s-ar osteni.)
   învățământul nu stă pe roze nici în restul Europei.
Totuși, în alte părți mai civilizate ale lumii meseria asta
îți aduce un venit mediu confortabil, pe când la noi sala-
riul profesorilor este categoric de ajuns pentru o splen-
didă sărăcie. în învățământ au rămas din această cauză
două tipuri: profesorii cu vocație reală (care merită sta-
tuie) și nechemații, cei care nu sunt în stare de altceva,
așa că fac profesorat. Cam așa se întâmplă, oricât de trist
ar suna, și cu meserii de tip gunoier, deratizator etc. O
alegi pentru că n-ai de ales. Abia intrați în învățământ,
absolvenții de facultate abia așteaptă să iasă. Să scape
din școli, spre altundeva, spre altceva, din toate punctele
de vedere mai rentabil. Provizoratul acesta, inconfortul,
mediocritatea, schimbările în lanț (la câte-o materie copiii
trec de la un om la altul într-un singur an de parcă și-ar
zapa profesorii) și, mai mult decât orice, lipsa de entu-
ziasm se proiectează asupra elevilor. Meseria de profesor
nu mai atrage și, cred, nici nu are de ce. Insatisfacțiile
unui profesor sunt, din cauza sistemului actual, mai mari
cu mult decât satisfacțiile. Profesorii buni se izbesc mereu
de sistem.
   Legea compensației, probabil, face ca în mass-media
să fi crescut pe măsură numărul celor care simt nevoia
să dea note, astfel încât s-a creat o adevărată manie a
topurilor. Se vede că românul e născut profesor, doar că
nimeni nu vrea să fie profesor.

   Părinții. într-o pasionantă carte despre medicină, mai
precis chirurgie, profesorul Setlacec constată, după o


282

experiență de-o viață, că de multe ori problema docto-
rului nu e nici pacientul, nici chiar boala, ci familia care
se simte datoare să se amestece peste tot, să pretindă, să
comande. Diverși soți, copii, mame posesive, unchi și alte
rubedenii îl chinuie pe medic și-l împiedică să-și facă
meseria. Aceștia știu mai bine decât specialistul ce e de
făcut. în privința școlii lucrurile stau la fel. Toți părinții
se simt profesori, doar că, în loc să-și dăscălească copiii
acasă, îi dăscălesc pe dascăli. Nu-ți vine să crezi când îi
auzi pe câte unii cum se mândresc și admiră prostiile pro-
geniturilor („e lucru mare cât e de deștept... e ceva de
speriat, parol!") și cum le încurajează obrăznicia, făcând,
pe lângă aceste două greșeli pedagogice, și o a treia: îi
vorbesc de rău pe profesori în fața elevilor. Că o fac din
auzite și bazându-se numai pe perspectiva copilului nici
nu mai are importanță. își închipuie, nu se știe de ce, că,
dacă ei lucrează pentru bani buni, profesorul trebuie să
lucreze din pură vocație și că degeaba li s-ar mări salariul.
Lucruri al căror rost nu-1 înțeleg, îl resping fără cercetare.
Nu pun numai bețe-n roate școlii, dar fac rău copiilor
pe care-și închipuie că-i apără. De la un moment dat, cum
timpul pe care-1 acordă ei înșiși copiilor e tot mai mic, cum
răbdarea tuturor scade, încep să constate că „micuții"
le scapă din mână. Că, așa cum își permit să procedeze
cu profesorii, își permit și cu propriii părinți. Dar când
își dau seama de trista similitudine nu mai e mare lucru
de făcut.

   Elevii și studenții. Victime inocente ale sistemului, s-au
adaptat din mers noilor condiții. Dacă înainte, în comu-
nism, își toceau inteligența învățând comentarii pe dinafară
sau copiindu-le din caiet, acum profită din plin de exis-
tența noii tehnologii. încă din clasele mici, unde li se cer
câte 3-4 eseuri pe zi (tip de scriere la care ar trebui să
ajungi la sfârșit, când știi să te miști lejer prin tot felul

283

de discipline, încercările fiind doar o formulă modestă
prin care marii erudiți își defineau scrierile), ei învață
beneficiile comenzii copy-paste. Multe lucrări sunt aduse
de elevi și studenți așa cum le-au luat de pe internet, fără
o minimă intervenție. După mine, acest fapt e o dovadă
de bun-simț și modestie: cum să intervii, când nu știi
nimic, în munca bine făcută a unuia care știe ceva?
   O colegă, profesoară la Litere, mi-a povestit că, cerân-
du-le studenților o lucrare de seminar, a avut o surpriză
de proporții: o studentă i-a dat un text la care, pasămite,
muncise toată noaptea și care nu era altceva decât arti-
colul pe care profesoara însăși îl semna pe internet. Pagi-
nile nu fuseseră parcurse nici măcar în fugă până la capăt
(unde se afla semnătura).
   Ce mai rămâne de făcut? Mi se pare că nu e nevoie
de un nou început de an școlar, ci doar de un nou început.
Și anume de la zero. Și tot de la zero, de la zerouri (în
plus) la salariile din învățământ. Atunci selecția se va face
de la sine.

    PROFIL





Am avut ocazia să văd câteva diplome școlare din
prima jumătate a secolului trecut. Unele din Transil-
vania de pe la 1910, altele din România dintre războaie:
media generală obținută la terminarea unei clase, media
de bacalaureat. Notele, în sistemul până la 10, la fel ca
astăzi, se opreau mai toate, spre deosebire de cele de azi,
înainte de 8. Surpriza - pe care am avut-o și la diploma
bunicului meu - era să descoperi lângă o medie gene-
rală mai degrabă modestă, iar pentru obișnuințele contem-
porane chiar slabă, o precizare de tipul: „Al 4-lea din 135
de elevi". în diploma de bacalaureat a lui Emil Cioran,
datată 5 octombrie 1928, notele arată așa:

    Limba română 10 (zece)
    Istoria patriei 8 (opt)
    Geografia României 8 (opt)
    Instrucție civică 8 (opt)
    Limba franceză 9 (nouă)
    Științe naturale 6 (șase)
    Fizico-chimice 7 (șapte)
    Media generală 7,80 (șapte și optzeci).
    Clasificat al 2-lea din 96 de candidați înscriși.

    După cum se vede, la al doilea clasificat din aproape
o sută de elevi, singura notă de 10 este la română, iar
singura de 9, la franceză. Fără să știm cine a fost acest
Cioran, i-am putea deduce corect, din simpla citire a

285

notelor, vocația și destinul. Diploma nu e un obiect inutil,
nici un soi de premiu cu coroniță, ci seamănă mai degrabă
cu rezultatul unui examen oftalmologie în urma căruia
îți comanzi ochelarii potriviți sau cu o radiografie pe baza
căreia trebuie să iei o hotărâre esențială pentru viața ta.
Ar fi fost deci ciudat ca absolventul Cioran Emil, de la
Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, secțiunea modernă, să
nu urmeze Facultatea de Litere și Filozofie, ci, să spunem,
pe aceea de Științe Naturale.
   Astăzi notele de absolvire sunt, ca să păstrez com-
parația, ca un test oftalmologie la care toată lumea iese
perfect sănătoasă sau, eventual, cu același număr de
dioptrii. Cu medii generale de peste 9 la bacalaureat, toți
par să aibă vocații egale atât pentru științele exacte, cât
și pentru cele umaniste. Diploma nu reflectă nimic din
plictiseala, chinul, chiulul și tertipurile cu care un elev
a străbătut orele la nenumărate materii, care l-au atras
una mai puțin decât alta. La „comandarea ochelarilor"
în funcție de rezultatul examenului de bacalaureat ies
însă dezastre, iar unii suferă toată viața de pe urma lor.

   Problemele școlare erau dezbătute incredibil de des
în presa interbelică și aproape că nu există publicist care
să n-o fi făcut. în tabletele lui Călinescu din anii '30 se
conturează un personaj nu tocmai fericit, Profesorul, pe
seama căruia sunt puse afirmații incomode la adresa
felului în care evoluează, sau mai degrabă se degradează,
învățământul mediu. Problema îl obsedează pe critic și
el o întoarce pe toate fețele în articole ca Fine de an școlar,
Note sau cal.ficative, Examenele de bacalaureat, Noul an școlar,
Elevii bandiți, Școală greșită. Semnalele de alarmă sunt nume-
roase și, chiar dacă diplomele de bacalaureat dezmint
temerile autorului și ale Profesorului său (personaj real
sau fictiv), ele arată că, în învățământ, pericolele rămân,


286

în linii mari, aceleași. Cel dintâi, notele bune nemeritate:
„Ce-ai zice de elogiile unui critic care face din Eminescu
cel mai mare poet român, dar totodată scrie despre toți
că sunt cei mai mari poeți români? O monedă care circulă
prea mult nu mai are valoare, și prea multă indulgență
școlară e un fel de inflație de valori." Apoi veșnica pro-
blemă a lanțului slăbiciunilor, care dă Profesorului o stare
de nervozitate, mai ales la sfârșit de an, „pentru că în fiece
individ vede o posibilă proptea...". Situația îi creează
probleme de conștiință: „Justiția din mine strigă: dacă îi
treci și pe ei înseamnă că-i desconsideri pe ceilalți [...].
Dacă îi trec pe toți, ce rost mai are nota, și școala, și exa-
menul, și clasificația? Unde mai pui că școlarii ăștia de
care te înduioșezi te vor persecuta mereu cu convingerea
că «nu poți să-i lași». în anul următor spaima de repe-
tenție scade în chip simțitor și după câțiva ani se preface
în indiferență și sfidare". Un alt neajuns general este lipsa
lecturilor la elevi și incultura în care se complac: „închi-
puie-ți că în clasele mele de curs superior nimeni n-a citit
pe Dostoievski sau pe Tolstoi, pe Ibsen, pe Zola și alte
de acestea. Abia câte unul a avut în mână câte o broșurică
din «Biblioteca pentru toți». [...] De câte ori arunc câte
o vorbă mai abstractă, observ că ochii tuturor s-au întu-
necat. N-au înțeles. [...]. Ar trebui ca copiii aceștia să facă
o baie bună de cultură, să stea de vorbă cu noi nesiliți,
un an de zile, să citească lucruri de soi, fără spaima
notei..." Una dintre cele mai grave probleme (și aceasta
perpetuată) este statutul profesorului în ochii elevilor:
„Copiii au aflat de la părinți și din gazete că trebuie să
ai inițiativă, să cucerești viața, că învățătura te ține-n loc
și te face un umil profesoraș cu un salariu mai mic decât
al unui sublocotenent de 21 de ani, fost elev al tău..."
Lista neajunsurilor din, atunci ca și acum, complicata
relație profesor-elev continuă, în anii '30, cu programele


287

încărcate, surmenajul elevilor, lipsa de combativitate a
profesorilor când trebuie să obțină drepturi sau să-și
apere revendicările. O singură observație: ceea ce pe vre-
mea Profesorului din tabletele lui Călinescu era excepție
a devenit pe vremea Profesorilor din școlile noastre regulă.

   Dacă am numărat bine, în familia mea, incluzând și
rudele prin alianță, au existat (și există), de-a lungul a
trei generații, așadar de la bunici încoace, vreo 10 pro-
fesori de toate tipurile, de la învățători la universitari,
de la profesori de geografie la profesori de matematică
sau de chimie, cei mai mulți fiind, ca personajul lui Căli-
nescu, profesori secundari. I-am cunoscut pe toți și i-am
auzit vorbind despre elevii lor, despre orele lor, despre
problemele lor. Fără să fiu subiectivă, pot spune că, poate
prin noroc, poate prin vreo genă moștenită, nici unul n-a
fost „profesor" în sensul peiorativ al cuvântului. Am
întâlnit, după ani, elevi de-ai lor, bătrâni acum, care sim-
țeau nevoia să vorbească despre ei și își aminteau scena-
riul miei ore, ceea ce m-a dat gata. Nu e de mirare deci
că soarta „speciei" mă preocupă și că am în minte un pro-
totip format din ce a existat mai bun în fiecare. Ce aveau
în comun era că, în ciuda tuturor neajunsurilor, își iubeau
meseria, materia și „materia primă". E nevoie, probabil,
de acea prospețime adolescentină a profesorului de
literatură din Clubul poeților dispăruți, dar și de ceva în
plus. Dificultatea e să știi până unde să mergi în dialogul
„de la egal la egal" și unde trebuie să redevii adult, căci
elevii au nevoie de puțină distanță ca să te ia în serios.
Firește, romanul de formare rămâne pe primul plan pen-
tru un profesor adevărat.
   Poate că profesorul seamănă cel mai bine cu un artist,
chiar cu un actor. Adică trebuie să aibă și talent, dar să-și
învețe totuși rolul, să facă din lecția lui un spectacol, fie


288

și numai unul al ideilor și să transmită ceva nou de fie-
care dată. Să se pună pe sine cu grijile lui în paranteză,
ca actorul în seara premierei (închipuiți-vă o Julietă
acră de pe urma certurilor cu vecinii din bloc), să-și
modeleze spectatorii, atrăgându-i în lumea piesei lui.
Iar pentru asta e suficient să-i iubească. Din fericire,
lucrurile se întâmplă întocmai, mai des decât ne-am în-
chipui. Sau nu?

    „ȘI BACALORIATUL ĂSTA"





Toate televiziunile au vorbit despre examenul de
bacalaureat. Pe lângă perlele de la proba de română,
pe care Antena 1 a avut buna idee să le citeze la știri, au
mai fost puternic mediatizate două cazuri: un elev care
a fost depunctat cu 4 puncte și o profesoară din Brașov
care, după ce și-a încuiat colegii în cancelarie, a alergat
pe holurile liceului strigând: „Fraudă! Fraudă!" In timp
ce perlele de la română au fost gustate deplin numai de
câțiva (care au înțeles enormitatea confuziilor), celelalte
două cazuri au fost reluate pe toate vocile și comentate
de orice „matroană română". Ideea pe care au reținut-o
părinții din primul caz este că profesorii își depunctează
sistematic elevii, nenorocindu-i pe viață. Iar din în-
tâmplarea de la Brașov au dedus că profesorii sunt cam
într-o ureche.
   N-am auzit niciodată, în nici o sesiune, la nici o lucrare
și la nici tm examen - și, desigur, la nici o emisiune de
știri - că cineva contestă o notă pentru că e prea mare.
Că un elev a fost suprapunctat cu 4 puncte și a luat în
loc de 4, cât merita, 8. Și totuși, punctul sau punctele în
plus constituie regula, iar cazul prezentat este excepția.
Implicațiile acestei fraude cvasigeneralizate sunt la fel
de grave ca ale depunctării. I se adaugă și alte tipuri de
fraudă, cel mai frecvent copiatul și discuțiile din timpul

290

examenelor pe care supraveghetorii nu le bagă în seamă,
și, după părerea mea, un om cinstit își poate pierde cu
adevărat mințile asistând la ce se întâmplă la bacalaureat.
   Anul acesta la toate materiile, cu excepția literaturii
române și a limbilor materne, s-a inaugurat testul-grilă.
Ideea e bună, teoretic. Ca să rezolvi o întrebare de acest
tip la matematică, de pildă, trebuie ca mai înainte, pe
ciornă, să duci un exercițiu sau o problemă până la capăt
și apoi să vezi dacă rezultatul obținut de tine corespunde
cu cel din test, pe care-1 bifezi. Timp nu ai prea mult, deci
trebuie să fii perfect pregătit ca să apuci să-ți rezolvi
testul. Corectarea se face ușor și în notă nu încape subiec-
tivitatea. Toate acestea sunt eficiente numai unde exa-
menul este luat în serios. La noi, unde bacalaureatul a
devenit un fel de șezătoare, ajunge ca un elev dintr-o sală
să rezolve corect exercițiile pentru ca cel puțin jumătate
din colegi să afle „din gură-n gură" rezultatele. în timp
ce elevul bun asudă să rezolve funcțiile, integralele și
ecuațiile sau complicate probleme de geometrie, cel slab
asudă numai să întrebe în șoaptă care e rezultatul corect.
Și asta e greu, recunosc. Primul obține, să spunem, 8,50,
iar al doilea, 8 (căci n-a auzit bine un răspuns). Ai zice
că la examen, în mod miraculos, tuturor celor care nu sunt
în stare de nimic timp de patru ani de liceu le luminează
Dumnezeu mințile și-i face, timp de trei ore, geniali.
   Bacalaureatul a devenit o mare farsă. După mine, s-ar
scuti mult consum de energie zadarnic (din partea pro-
fesorilor, elevilor și a părinților deopotrivă) dacă ar fi
desființat. A devenit o formă fără fond exemplară. în
timp ce între războaie examenul scris era dublat de unul
oral cu public, iar elevii învățau pe rupte la fiecare mate-
rie (lăsându-și singuri unele examene pe toamnă, dacă
nu se simțeau pregătiți), comunismul a impus ani de-a
rândul promovabilitatea de aproape 100%, pentru că în

291

comunism toți elevii, nu-i așa, erau buni, dar nimeni
nu avea voie să fie mai bun ca alții, să iasă în față. Urmele
acestei concepții se simt în felul în care se trece astăzi
bacalaureatul. De suferit nu au decât elevii buni. în caz
că nota de la bacalaureat se ia în considerare procen-
tual la admiterea în facultate, ei, cei buni, sunt primii
care pierd.
   Acum doi ani o cunoștință m-a rugat, în preajma baca-
laureatului, să fac câteva ore de română cu fata unei
femei cu trei copii, care muncea cu ziua ca să-i întrețină
și nu avea de unde să dea bani pe meditații. Am zis că
fac o faptă bună, că e firul meu de ceapă, vorba lui Dosto-
ievski, și am acceptat, deși eram îngrozitor de strâmtorată
la capitolul timp. Fata nu părea defel nevoiașă, avea părul
vopsit într-o culoare avangardistă, era fardată, mă rog,
la zi în toată ținuta. In prima clipă m-am bucurat, de dra-
gul mamei ei, care, mi se spusese, era o persoană extraor-
dinară, și era cu siguranță mândră de odrasla ei. I-am
dat fetei un test. Deși era la sfârșitul clasei a Xll-a, fetei
nu-i reușea nici o propoziție fără vreo greșeală înfioră-
toare de ortografie, nu citise nici mia dintre prozele care
erau cerute de programă, iar a comenta o poezie echi-
vala pentru ea cu a vorbi chinezește. Era pur și simplu
incoerentă și nu știa riguros nimic. Nu avea răbdare să-i
explic ceva, nu-și făcea nici o temă, nu se atingea de cărțile
pe care i le dădeam și considera că-mi face o favoare că
vine să vorbească cu mine (întârzia de altfel întotdeauna),
îi lipsea complet „baza", nu era genul dornic să recupereze,
și nici o minune nu ar fi fost de folos în cazul ei. I-am spus
cunoștinței să-i spună bietei femei că efortul e inutil și că,
absolut sigur, fata nu are cum să ia examenul care înce-
pea în câteva zile. După sesiune am primit un telefon. Cu
reproș în glas, cunoștința mi-a spus că fata trecuse cu bine

292

bacalaureatul și că luase 8 la proba de română. Mama ei
a rămas cu o impresie foarte proastă despre mine: exa-
menul a dovedit clar că fata era la fel de bună ca toate
celelalte și că eu, din motive obscure, probabil din cauza
prejudecăților, o ponegrisem! Acum, am aflat, mama îi plă-
tește taxa pentru o facultate particulară. Fata e studentă.
Examenele au întotdeauna dreptate.

    GHID PRACTIC
    PENTRU STUDENȚII CARE AJUNG
    DIN GREȘEALĂ LA LITERE


Sunt la modă ghidurile: ghid practic pentru cei care
s-au săturat de România ca de mere acre (elegant
spus „pentru un job european" sau „pentru aspirantul
la doctorat în Statele Unite"), ghid practic pentru șoferii
care înjură și mituiesc polițiști de la circulație („care intră
în conflict cu Poliția rutieră"), pentru cei care vor să
devină paparazzi („presa scrisă") și pentru cei care vor
să se fâțâie pe sticlă („vedeta de televiziune"), pentru por-
tari, mame eroine, manageri și, probabil, boschetari, mane-
liști, miliardari, ucigași plătiți, vameși și farisei. Se pare
că singura categorie oropsită este cea a câtorva studenți
care nu au, dar creează generos probleme, sistematic
ignorați de autorii cărților de gen. M-am gândit așadar
că n-ar fi inutil să scriu, la început de an universitar, un
microghid în ajutorul celor care vin din greșeală la Facul-
tatea de Litere și șchiopătează apoi puternic din pagină
în pagină. Toată lumea trebuie să aibă o șansă, nu-i așa?

   Situații curente
   ■   Chiar dacă ai ales facultatea aceasta pentru că litera-
tura română a fost singura materie la care puteai să copiezi
în liceu și obțineai note peste 5, nu trebuie s-o arăți de
la început. De aceea încearcă să-ți controlezi expresia de

294

teroare de pe chip atunci când se pomenește un titlu sau
un nume de autor.
   ■    Când dai buzna afară pe ușa facultății, izbindu-1 puter-
nic pe profesorul care tocmai încearcă să intre, nu te sfii.
E un mod ca oricare altul de a-ți afirma personalitatea.
   ■    Dacă ți se recomandă să mergi la bibliotecă și să
citești pentru seminar simte-te iremediabil jignit. Te face
incult!
   ■    întreab-o pe profesoara de LRC (limbă română con-
temporană) de unde poți face rost de „dum", din moment
ce ea a scris pe tablă DOOM. Doar oo se citește u.
   ■    Când ascensorul e plin, aruncă-te și tu în el, stri-
vindu-i pe ceilalți, mai ales că te grăbești. Dacă ascen-
sorul nu va porni, poate renunță altcineva, tu, unul, nu
ești claustrofob.
   ■    Când ești în lift numai tu cu un profesor, spune-i
hotărât: „Eu merg la doi!" Nu-i nevoie să încerci să afli
de ce se supără, dacă nu știi deja - explicația e lungă și
obositoare.
   ■    Treci liniștit prin sala 408, chiar dacă nimerești în mij-
locul unui curs. Nu te scuza. Dacă are două uși, înseam-
nă că e o sală de trecere, nu?
   ■    în pauze și chiar la cursuri e bine să citești numai
reviste glossy. Recomandă-le și împrumută-le și colegelor,
pentru că, oricum, costă mai mult decât o carte.

   Scrisul
   ■    Mai bine evită, în scris, verbul a crea. Dacă nu-1 eviți,
nu-ți ascunde enervarea că ba se scrie cu un e, ba cu doi,
și tu nu reușești să le ții minte.
   -    Dacă vezi în cursul colegului numele de Tzara,
arată-te neîncrezător. Mai mult ca sigur o fi vrut să scrie
Țara.


295

   ■ Dacă un profesor îți spune că nu se scrie Barbu de
la Vrancea (ci Delavrancea), nu te lăsa surprins. Zâmbește
și spune candid: „Nu era din Vrancea?"
   ■ Nu te certa cu profesorul pe tema numărului de i
cu care se scriu noștri și voștri. Mai bine scrii noștri cu un
i, voștri cu doi și spui că tocmai ți-ai comandat ochelari
(dar încă nu sunt gata).

   E-mail
   ■ l-ai scris profesorului un e-mail în care i-ai spus foarte
respectuos: „Bună ziua! Sunt studenta lonescu Marinela.
Nu am timp să vin la cursul dumneavoastră, deși aș vrea
foarte mult. Nu aveți o variantă on-line? Aș mai putea
veni sâmbăta sau duminica - credeți că ar fi posibilă o
schimbare de orar? Cu respect, Marinela lonescu." Nu
te mira, totuși, că nu-ți răspunde, poate ai greșit adresa.
   ■ în altă ordine de idei, dacă cineva îți va spune să
nu-ți începi e-mailurile cu Bună ziua!, ci cu Doamnă
profesoară / Domnule profesor, eventual chiar Stimată... /
Stimate... nu te lăsa destabilizat. Răspunde că așa ceva
ți se pare de o familiaritate excesivă și o / îl respecți prea
mult ca să-ți permiți o asemenea formulă.

   Telefoane
   ■ Plânge-te cât mai des că profesorul a refuzat să-ți
dea numărul lui de mobil. Cum să ții legătura cu el? Cum
să afli ce trebuie să înveți pentru examen? Cum să-i spui
că lipsești de la orele lui, pentru că tu nu te scoli niciodată
atât de devreme?
   - Dacă ai aflat prin indiscreția unei doamne secretare
numărul de telefon fix al profesorului și dai peste robot,
ferește-te să spui vreo vorbă: sună insistent (de preferință
după 10 seara, că trebuie să fie acasă!) - o să-ți răspundă
odată și-odată.


296

   - Dacă ai noroc să-l găsești la telefon pe profesorul cu
care ai avut examen ieri, nu-ți începe discursul cu: „Știți,
eu am avut o situație specială, n-am putut să vin la exa-
men" - e un clișeu. Spune direct: „Când ați putea veni
să dați examen cu mine, că la restanță nu voi fi în țară?"

   Lucrări și examene

   ■ Dacă-ți scrii lucrarea de diplomă fără semne dia-
critice și profesorul se arată mirat, răspunde-i înțepat:
„Așa m-am obișnuit pe maiV." sau „Regret, nu mai pot
să scriu altfel!" Impune-ți titlul: Fata nevăzută a poeților
Văcărești. Sau: Școala de la Firgoviste si reprezentantii ei.
   ■ Când îi telefonezi profesorului ca să-l întrebi când
ai examen cu el și la ce sală, deși totul este afișat de două
luni în hol la facultate, nu te grăbi să-ți spui numele. S-ar
putea să-l țină minte.
   - Când vii la examenul de literatură nu trebuie să-l
întrebi tare pe colegul de bancă, de față cu profesoara:
„La ce avem azi examen?" Intreabă-1 la ureche.
   - Când vii la examenul de literatură, nu trebuie să scrii
o lucrare de folclor numai pentru că ai confundat data
examenului. Repliază-te rapid.
   ■ Dacă ai de făcut o lucrare de seminar și o iei de pe
internet cu copy-paste, asigură-te, când spui că ai lucrat
o săptămână la ea, că nu e semnată. Așa, șansele de a fi
prins sunt, oricum, ceva mai mici de 100%.
   - La examenul de poezie interbelică nu citi în nici un
caz și volumele de poezie. La ce bun, dacă ai trecut prin
cursuri?
   - Dacă ți se dă un text de comentat la prima vedere,
revoltă-te: nu s-a făcut la curs!
   ■ Dacă ai luat 4 la un examen, arată-te uimit: din mo-
ment ce până acuma ai trecut la alte materii, nu-i oare
normal ca asta să impună puțin respect?

297

   ■     Dacă ți-ai ales o lucrare de diplomă despre com-
parația dintre Camil Petrescu și Marcel Proust și ești între-
bat dacă ai citit Proust, măcar un volum din In căutarea
timpului pierdut, spune răspicat: Nu! Și arată-te nedumerit
de întrebare. Doar e lucrare de literatură română, nu?
   ■     Dacă ai luat o notă mai mică decât te-ai obișnuit, amâ-
nă-ți răzbunarea: poți să scrii oricând mai târziu o recen-
zie distrugătoare la orice carte a îndrăznețului profesor.

   Notă
   Situațiile de mai sus nu sunt inventate.

    VRĂJITOARELE ȘI STALIN






Brașovul a recuperat mai repede decât Bucureștiul
handicapul zecilor de ani de comunism. Arată civi-
lizat, cu un centru plin de farmec, autobuzele au orarul
afișat și îl respectă, vânzătoarele au redevenit amabile,
oamenii dau bună ziua, totul se face mai temeinic și totul
e mai occidental. Ținea cândva, în perioada lui cea mai
liniștită, de Mitteleuropa, iar amintirea a rămas, poate, în
fibrele lui ascunse. Deși la suprafață a suportat, ca orice
oraș de altminteri, cămașa de forță a istoriei.
   De această istorie m-am izbit încă din copilărie și nu
numai în oraș, ci și acolo unde nu te-ai aștepta, în untură.
Aproape fiecare din dealurile crescute, în Brașov, la
îndemână, și pe care noi, copiii, le urcam și le coboram
neobosiți pe scurtături abrupte, a avut câte o cicatrice a
istoriei. De pe mica terasă a casei noastre, pierdută între
acoperișuri cu aer meridional, urmăream Tâmpa ca pe
o ființă care se trezește și se culcă odată cu orașul. Schim-
bările ei erau spectaculoase: „își punea căciula", adică
era acoperită de cețuri până pe la jumătate, semn de
vreme mohorâtă, era invadată pe neașteptate de verdele
crud al primăverii, se colora în rugina caldă de toamnă,
se bruma ca prunele sau anunța, cu moțul nins, venirea
frigului. Tot de pe terasă, am văzut odată arzând cabana
din vârf, construită de sași la 1890, într-o grotă (restau-
rantul Bethlen). Și am zărit, altcândva, cum se tăiau
copacii pentru construirea telecabinei. Acum pot urmări

299

oricând micile cutii roșii care urcă și coboară de dimi-
neața până seara. Se zărește și numele uriaș al orașului
strălucind pe creastă, cu agresivitatea oricărei reclame.
De fapt ideea de a folosi Tâmpa (cea mai frumoasă etimo-
logie e cea oferită de Timotei Cipariu: numele vine de
la „tâmplă", altar, cu care, într-adevăr, seamănă) pe post
de pancartă e mai veche. în copilăria mea se vedea pe
altarul orașului alt nume, mai degrabă demonic. Din
brazi întunecoși, se mai distingeau, undeva către vârf,
trei majuscule groase: LIN. Știam de unde vin literele, de
la Stalin, nume pe care puternicii zilei hotărâseră să-l dea
orașului Brașov și a cărui povară a purtat-o mai bine de
un deceniu. Iar silvicultorii (Facultatea de Silvicultură
fusese Liceul German de Fete) au primit misiunea impor-
tantă să scrie din brazi numele dictatorului, plantat cât
mai vizibil, ca să știe oamenii în ce oraș și pe ce lume
trăiesc. Ceea ce au și făcut. Vara numele se distingea
verde închis între foioase, iar iarna se citea cel mai bine,
„nemuritor" pe zăpada albă. Curând însă nemuritorul
a murit, istoria a cotit puțin, iar silvicultorii au primit
ordin să scape rapid de cele șase litere (verzi tot anul,
deși mai degrabă ar fi trebuit să fie roșii), care nu mai
erau „la modă". Așa că, oameni cu conștiința naturii cum
erau, probabil, n-au tăiat ce plantaseră, ci au preferat să
sădească alături alți brazi care, de data aceasta, să ascundă
istoria. Așa se face că am mai apucat și eu LIN-ul, în timp
ce STA fusese înghițit de pădure. Cu timpul a dispărut
și el, cu amintirea lui Stalin cu tot.
   Un alt deal cu istorie este Cetățuia. Aici mergeam în
fiecare primăvară să culegem primii toporași (le ziceam
viorele). Nu ne puteam apropia prea mult de cetate,
pentru că era păzită. La 1524* fusese construit în vârful

   * O bună parte din datele istorice le-am găsit în cartea extrem
de bine documentată a lui Heinrich Wachner, Kronstădter Heimat
und Wanderbuch, Aldus Verlag, Brașov, 1994, reeditare a ediției din
1934 (n.a.).

300

dealului un bastion de lemn, iar un secol mai târziu din
el se făcuse o cetate de piatră, care-i găzduia pe călătorii
care nu mai încăpeau în burg. în secolul științei și pro-
gresului, pe la 1885, de aici se făcuseră măsurători pentru
determinarea coordonatelor geografice ale locului. (Iar
„Sub Tâmpa", inginerul orașului, Christian Kertsch, a
construit, cam în aceeași perioadă, apeductul Brașo-
vului). Un detaliu pe care l-am aflat din Kronstadter
Heimat und Wanderbuch este că, în 1932, brașovenii i-au
făcut cadou lui Carol al II-lea nici mai mult, nici mai puțin
decât cetatea de pe dealul Cetățuii. Iar în copilăria viore-
lelor mele, cetatea din vârful dealului era inaccesibilă.
Aici, se spunea în șoaptă, era stația de bruiaj a Securității,
astfel încât să nu se poată asculta posturi de radio
„dușmănoase" ca Europa liberă sau Vocea Americii. După
1990 pe Cetățuie s-a deschis un restaurant, cu oameni
îmbrăcați în costum de epocă la intrare, unde se organi-
zează adesea mesele festive ale absolvenților de liceu.
   Dealul cel mai apropiat de casa mea, cel pe care a
locuit și Cioran, se numește Warthe, nume care trebuie
pronunțat nemțește, dar pe care tinerii de azi îl rostesc
englezește. Ca toate celelalte dealuri, avea un rost precis:
se însuflețea iarna, pentru că pe o parte a lui, Livada
Poștii, Postwiese (uncie soseau în vremuri de demult
poștalioanele), era loc bun de săniuș și de schi pentru
începători. Pe cealaltă parte a lui, pe lângă Graft (canal
numit la un moment dat Spurcata, din cauza gunoaielor
aruncate în apă, iar acum devenit o frumoasă prome-
nadă, „După Ziduri") se ajungea la Turnul Alb și Turnul
Negru, care străjuiau cândva orașul și la o splendidă
Belvedere (Aussichf), care a fost refăcută. Pe-aici s-a cons-
truit drumul nou al Poienii, cel vechi fiind pe la Pietrele
lui Solomon. Cărări tainice te duc la un loc cu castani
comestibili și era o mare bucurie să culegem de pe jos
castane și apoi, crestându-le puțin, să le prăjim pe plita
vechii noastre sobe Vesta. în fine, Dealul Melcilor s-a


301

numit cândva Dealul Furcilor, pentru că pe el erau
spânzurătorile orașului, dar peisajul era arid, și aici nu
ne prea jucam.

   Străzile Brașovului, la fel ca ale tuturor orașelor, și-au
schimbat numele de nenumărate ori, dar, spre deosebire
de altele, au făcut-o în trei limbi, română, germană și
maghiară. Nimeni nu era deranjat de asta, ba chiar dim-
potrivă. Strada pe care am copilărit se numea, inițial,
Sfântul Ion (Johannisgasse, Szentjânos utca), după bise-
rica ei. In copilăria mea se repliase în Maiakovski (oare
ce legătură avea poetul Maiakovski cu Brașovul?), dar
oamenii întrebau de ea adesea tot pe vechea denumire,
iar acum a revenit la Sfântul loan. De altfel primele nume
ale străzilor aveau toate sens, erau nume călăuzitoare:
Strada Lungă, Strada Porții, care ducea spre poarta de
ieșire din oraș, Strada Neagră, numită astfel de la apa
neagră și urât mirositoare care curgea pe lângă curțile
tăbăcarilor și câte altele. Toate străzile s-au metamorfozat
onomastic într-o manieră aproape comică: Michael Weiss,
paralelă cu strada mea, numită astfel după una dintre
figurile cele mai luminoase ale Brașovului, contemporan
cu Mihai Viteazul și, o vreme, susținător al lui, a devenit
brusc Armata Roșie, apoi Armata Română, apoi jumătate
Mihael Weiss, jumătate Armata Română. Strada Porții
(sașii îi spuneau Purzengasse, iar ungurii Kapu utca) a
fost, cred, scurtă vreme, strada Carol II, iar acum e Repu-
blicii. Strada Neagră (Schwarzgasse - Fekete utca) a deve-
nit un timp strada Regina Maria, azi e Nicolae Bălcescu.
Strada Castelului (Burggasse) s-a numit apoi strada
Pavlov, acum a revenit la numele ei poetic. Aici a locuit
Alexandru Mușina, autorul volumului de poezii „cu
adresă" Strada Castelului 104. Rudolfsring a fost mai
târziu Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej, azi Eroilor,
în continuarea lui, Calea Victoriei, devenită Lenin, azi


302

bulevardul 15 Noiembrie. Calea Bucureștilor s-a numit
la un moment dat strada Dârstei, apoi strada Moscovei:
era un nume foarte potrivit, pentru că drumul spre
București ducea pe-atunci direct la Moscova.

   Există locuri iritr-un oraș care parcă atrag istoria. Poate
că bucățica de pământ legată cel mai crâncen de istorie
este, în Brașov, spațiul din fața fostului Palat al Justiției,
în apropiere de parc. In Evul Mediu, când zidurile cetății,
triple, înconjurau burgul, de pe unul dintre turnuri se
aruncau, aici, vrăjitoarele. în belle epoque era un rond spre
care ducea Aleea lui Rudolf, iar imaginile citadine brașo-
vene din acea perioadă se puteau confunda cu cele din
oricare oraș al Europei. In perioada stalinistă, noul nume
al orașului a fost susținut și de o statuie a dictatorului,
înălțată exact pe locul, nu tocmai fericit, pe care erau
aruncate cândva vrăjitoarele. Apoi, în 15 noiembrie 1987,
la revolta brașovenilor, tot aici, de pe ferestrele frumoasei
clădiri devenite între timp „Județeană de partid", au
zburat tablourile lui Ceaușescu și steaguri roșii cărora
li se dăduse foc. Doi ani mai târziu, în același loc, la Revo-
luție, m-am trântit și eu la pământ când a început să
se tragă, fie și cu trasoare. Acum, iarna, de Crăciun,
brazii din fața clădirii sunt luminați feeric și trec uneori
să-i privesc.

   P.S. Ironia soartei sau, mai degrabă, a istoriei face ca,
și înainte de a fi batjocorit cu numele lui Stalin, Brașo-
vului să i se fi spus orașul „roșu". Văzut de pe dealurile
din jur, adunat cum era în copaie, roșul era culoarea lui
dominantă: de la țiglele de pe acoperișuri.

    GARA RUȘINII, SINAIA

                   La cum se călătorește în România cu trenul
                   nu CFR-ul ar trebui să facă grevă, ci călătorii.
                   (Gară pentru doi de Cristi Mărculescu,
                   în revista Re:publika nr. 3-4, 2005)

Oare cât de mult călătoresc Ministrul Transporturilor
și adjunctii lui cu trenul? Bănuiesc că maximum o
dată în timpul unui mandat, iar atunci în ocazii și condiții
speciale, pe vreme nici prea caldă, nici prea rece, când
se pune în circulație vreun tren nou-nouț, în care sunt
singuri și din care nu se ostenesc să coboare în nici o gară.
Pentru Ministrul Transporturilor așadar, pentru Șefa de
gară din Sinaia și pentru Primarul din Sinaia, această
relatare a unui drum de coșmar obișnuit, nu cu
acceleratul sau personalul, ci cu cel mai bun tren care
există, IC*.

   1 august, zi de caniculă. Mă duc în Gara de Nord să
prind trenul de 9.10 ca să țin o conferință despre Bucu-
reștiul de altădată la Școala de Vară din Sinaia. E deja
extrem de cald. Ministerul Transporturilor face câte ceva
pentru oamenii lui, care fac grevă, dar absolut nimic
pentru călătorii de pe urma cărora trăiește, care nu fac
grevă: a pus în încăperile celor care vând bilete aparate
de aer condiționat. Ce înseamnă asta? înseamnă că aerul
cald care iese din aparate se varsă direct în sala în care

   * în ce privește călătoria cu acceleratul, a se vedea Trenul 1642
din Comedii la Porțile Orientului de Andrei Pleșu (Humanitas, Bucu-
rești, 2005). Deși e scris în 1996, deși s-au schimbat câțiva miniștri
de atunci, situația a rămas strict aceeași, azi, în anul 2005 (n.a.).

304

stau la coadă călătorii și o transformă în infern. Văd în
jurul meu oamenii desfigurati, crispati, cu broboane de
sudoare pe chipul de o paloare suspectă și deschizând
gura după aer, ca peștii pe uscat. Mișcările tuturor sunt
de o lentoare ciudată, ca-ntr-o secvență filmată cu înce-
tinitorul. Inima mea, în schimb, supusă unor condiții de
submarin rusesc, bate cu iuțeală îngrijorătoare. Cer, cu
puțina voce care mi-a rămas, un bilet la hiterCity până
la Sinaia. Din partea cealaltă a ghișeului, unde e aer
răcoros, o doamnă veselă mă anunță, ca și cum mi-ar da
o veste foarte bună, că nu mai sunt locuri decât la clasa
I. Mă mir în sinea mea, oamenii nu se înghesuie la
trenurile scumpe, dar nu am argumente ori suflu să o
contrazic, așa că scot 320 000 de lei. Nedecontabili, întru-
cât am fost prevenită să vin cu clasa a Il-a. Mă sui în tren.
Doamna cea veselă ne-a înghesuit, pe toți câți eram la
coadă, pe primele 10 scaune din ultimul vagon, lipiți unii
de alții, ca să ne ținem de cald, probabil. Restul vago-
nului rămâne gol.
   O „ploieșteancă revoluționară" se interesează de o
sacoșă pusă pe jos: „Ți-e și frică, spune ea, dacă e vreo
bombă? Ne-a spus la televizor să fim vigilenți!" Bomba
vine, dar din altă parte: aerul condiționat, care funcțio-
nează în primele minute, se oprește, nu se știe de ce,
definitiv. Firește, geamurile sunt ermetic închise, prin
construcție. în schimb, avem muzică, prin bunăvoința
CFR-ului. Atât de puternică, încât ar putea mișca puți-
nul aer din vagon, și atât de proastă, încât te năucește.
M-am interesat altă dată cine o alege: Ministerul! îl rog
pe conductor s-o dea mai încet sau s-o oprească și, ama-
bil, mă asigură că o va face, numai că pentru asta trebuie
să ajungă de la ultimul vagon, în care ne aflăm, la primul.
De comunicarea electronică nu s-a auzit pe-aici, infor-
mația se transmite prin mijloace mecanice: per pedes. Să
fim altruiști: până la Gara Sinaia sigur va ajunge mesa-
jul unde trebuie, spre liniștea celor care călătoresc mai


305

departe. Renunț să mă mai uit pe notițele mele despre
„altădată" și zac, ca toată lumea, la limita leșinului. Din
cauza căldurii nu ni se mai aduc obligatoriile ziare, incluse
în preț, dar avem și un avantaj: vânzătorii ambulanți și
cerșetorii stau pe undeva la umbră, așa că scăpăm de
agresiunea tradițională.

   Ieșirea de la linii spre Gara Sinaia se face numai prin-
tr-un pasaj subteran. E îngust, necuviincios ornat cu
excremente, inundabil (ceea ce-1 mai spală), cu pereții
mânjiți. Mirosuri suspecte te fac să iuțești pasul. Remarc,
în treacăt, că în sala de bilete a Gării Sinaia nu există nici
un punct de informații, nici o hartă, nici un chioșc, măcar
cu apă minerală, nici o bancă, nici o casă de schimb -
nimic din ce găsești chiar în cele mai modeste gări euro-
pene. Mă gândesc că fiind vorba de o stațiune turistică,
probabil cea mai cunoscută din România, străinii trebuie
să fie destul de derutați când ajung aici. Mă duc la hotelul
Internațional și-mi țin conferința. Auditoriul e străin și
sper pentru el că n-a sosit cu trenul, ci cu autocarul. Seara,
binedispusă, întrucât scăpată de griji, mă întorc la fai-
moasa gară, cu arhitectură impunătoare, unde cândva
au coborât Carol I și Elisabeta, Alecsandri, Maiorescu sau
Eminescu. Desigur, în alte vremuri, cu alți impiegați și
cu alți miniștri.
   Vreau să prind trenul de 20.36 spre Brașov. în toată
gara, „trăiește" o singură casă de bilete. îndărătul geamu-
lui cu oribile gratii, mai potrivite pentru o închisoare sau
pentru secția de „agitați" a unui anumit tip de spitale
decât pentru o sală de bilete, o individă cu aspect puțin
îngrijit vorbește la telefon. Stau și stau, dar femeia nu se
intimidează și nu ridică măcar din întâmplare capul. Mă
gândesc fără rost că aș fi apreciat un zâmbet sau un cuvânt
simplu, de pildă „Imediat!". După vreo cinci minute,
telefonul e trântit în furcă și casiera începe să blesteme,
n-am înțeles pe cine și de ce, oricum nu pe mine, pentru


306

că se uită tot în jos. Cer biletul, iau biletul. Fără incidente,
ceea ce mi se pare o victorie personală. Mă uit pe mica
tablă cu orarul, de afară, și văd că trenul urmează să vină
la linia 3. Nu există nicăieri obișnuitul panou cu ordinea
vagoanelor și, logic, nici obișnuitele sectoare în care se
împarte peronul ca să știi unde să aștepți. Am de stră-
bătut subterana, numai că acum, fiind seară, constat că
jos, acolo, e deja beznă. Calc cu mare prudență, încer-
când să ocolesc zonele care transmit semnale olfactive
puternice. Ajung pe peron, obosită de parcă aș fi făcut
o excursie în Bucegi. Dau să mă așez, dar scaunele au
pe ele un strat de un deget de mizerie. Găsesc imul șters
de vreun turist gospodar, dar, ghinion, tocmai acesta are
spătarul stricat. Mă uit în jur. începe așteptarea.

   Suntem, de partea asta a Styxului - căci nimeni nu
s-ar mai aventura prin coridorul negru, spre gară -, 5 inși:
o bunică din Satu Mare și nepoata ei care „merge pe-a
V-a", un cuplu de tineri englezi și cu mine. Trece bine
de ora la care ar fi trebuit să sosească trenul, dar nici un
anunț nu ne lămurește de ce. Poate că e ca la cinema,
unde filmul nu începe dacă sunt prezenți prea puțini
oameni. Aici, pentru 5 inși nu se mai pune în funcțiune
microfonul. Se întunecă tot mai tare și observ că gara și
peroanele sunt cufundate în beznă. Nici un bec, de parcă
ar fi camuflaj. Bunica sătmăreancă e îngrijorată, nu știe
unde va opri vagonul lor și are bagaje grele. S-ar duce
să întrebe, dar n-are curaj. încearcă să intre în pasaj, dar
acesta e cufundat atât de absolut în beznă, încât fără o
lanternă sau măcar o brichetă n-ai cum să-l treci. Strigă
la un băiețel de pe peronul de la linia 1, îl roagă pe el să
întrebe, dar băiatul, om al locului, pleacă fără o vorbă.
„De ce-o mai stat să asculte?" se miră buna doamnă. Junii
englezi sunt și ei îngrijorați: toate anunțurile se dau
numai în frumoasa limbă românească. Dacă se face vreo
schimbare de peron, n-au cum să știe, așa că stau cu ochii

307

fixați pe noi, care știm, cred ei, regulile jocului. Deși Sinaia
e stațiune turistică internațională, deși vara trenurile sunt
pline de străini, nimănui nu i-a dat prin cap să dea anun-
țuri măcar într-o limbă de largă circulație. La rândul meu,
încep să devin neliniștită: a trecut o jumătate de oră de
când ar fi trebuit să vină EuroNight-ui., iar noaptea a venit,
într-adevăr, dar fără Euro. Nimeni n-a anunțat nimic.
M-aș duce să întreb, în numele micului nostru grup defa-
vorizat de soartă, dar mi-e silă de subterană. între timp
o ceată măricică de turiști străini ies din tunelul subteran
ca dintr-o mină. Keep going, spune liderul. Cară după ei
bagaje imense și se grupează toți la linia alăturată, 2. Dar
anunțul unui rapid spre București (din sensul invers, nu
cel care ne interesează pe noi) se făcuse pentru linia 1.
Trenul vine și pleacă sub privirile neîncrezătoare ale
grupului. își târăsc triști bagajele pe roți îndărăt și reintră,
ca niște condamnați, în pasajul negru. Au pierdut trenul.
   între timp, englezii mei au observat că vine ceva și
la linia noastră și au sărit în picioare, pregătindu-se. După
ei se iau și sătmărencele. Alarmă falsă: e un marfar, nea-
nunțat, fără vreun „feriți linia" sau alte asemenea precau-
ții inutile. Ne reașezăm blazați. Se anunță un personal
la linia 3. Oamenii mei sar iar în picioare, pentru că nici
englezii și nici bunica din Satu Mare nu înțeleg ce s-a
spus. Mă simt răspunzătoare pentru ei, ca pentru niște
coechipieri, și nu-i las să urce. O controloare drăguță din
personal ne spune că „Rapidul e pe urmele noastre". Tot
comunicarea de la om la om e mai sigură! Așadar sunt
speranțe, deși începusem să cred că, în această gară uitată
de lume, nu vine niciodată trenul pe care îl aștepți. Tim-
pul zboară.
   „Parc-or bolânzit", spune bunica, iar englezii rostesc
un „Incredible..." de-a dreptul visător. Se vede pe chipurile
lor că de-acum încolo se așteaptă la orice. Cvintetul
nostru e tot mai unitar și, învinsă de sentimente patrio-
tice, mă hotărăsc să mă sacrific, să trec totuși dincolo și

308

să mă interesez ce se întâmplă. Bezna din subterană e
deplină, iar ochii mei nu sunt prea ageri nici ziua, dară-
mite pe întuneric. Pipăi pereții jegosi în căutarea unui
sprijin și, după lungi secunde de bâjbâială prin tenebre,
văd lumina cenușie de la capătul tunelului. Ajung în sala
de bilete unde același unic ghișeu luminat, cu aceeași
unică individă, transmite semne de viață. O întreb, n-o
interesează. Ea e casieră, n-are alte atribuții. Buna mea
dispoziție s-a făcut praf de mult, mă enervez, înșir la
repezeală defectele gării, lipsa de curent pe peron și-n
pasaj (mă informează, calm, ba chiar victorios, că e de mai
multe luni), anunțurile care nu se dau decât în română
(doar știți românește, replică ea) și aspectul sinistru al
gării. Mă întorc, învinsă, după o nouă pipăire a pereților,
la oamenii mei care mă așteaptă plini de speranțe. Nu
le pot spune decât că voi scrie un articol și, ca să ne treacă
timpul, li-1 schițez. „Do that!", spun englezii din toată
inima. Nu le mai spun și că e inutil, de ce să-i descurajez
și eu. între timp, iată că se anunță și trenul nostru, din
fericire, tot la linia la care ne aflăm. Cum avem vagoane
diferite, ne luăm tm rămas-bun grăbit, dar din inimă, ca
oamenii care au trecut prin multe împreună. Apuc să-i
văd pe englezi, care merg la Budapesta, că se suie într-un
wagon-lit și pe sătmărence cum aleargă strivite de bagaje
spre începutul trenului. Fac și eu un sprint în sens invers
prin bezna care ascunde acum tot peronul și dau numai
de vagoane încuiate. îmi depășesc recordul personal la
100 de metri plat și mă bucur că nu port cu mine decât
o sacoșă relativ ușoară. Apuc să urc totuși în EuroNight
întrebând u-mă, zadarnic, de ce a întârziat o oră de la
București la Sinaia. îmi amintesc de Caragiale: „Trenul
sosește la Sinaia regulat". Alte vremuri!
   Mi-i închipui pe cei doi tineri englezi spunându-și,
ca Alice după ceaiul de pomină, „IT1 never go there
again!" Ceea ce îmi zic și eu.

309

    AVATARURILE UNEI STRĂZI





Mi-am luat bilet de tren Brașov-București pentru du-
minică seara, ca să nu prind mărțișorul grevei CFR
pe drum. Am chemat un taxi „pentru Sfântul loan" și a
venit o mașină albă, cu șoferiță. Vorbăreață.
   — Sta ți de mult pe strada asta? m-a întrebat și mi-a
aruncat o privire prin oglinda retrovizoare, ca să vadă
cam câți ani poate să însemne acest de mult.
   — De mult, am spus, din totdeauna.
   — Și eu am locuit pe Sfântu' loan, la numărul 11, a
spus șoferiță, dând prioritate, în dreptul trecerii de pie-
toni de la parc, unei familii care ilustra perfect ghicitoarea
despre om a sfinxului: aveau patru, două și trei picioare.
Știți unde vine numărul 11? a continuat ea, era la domnu'
Blau, dacă l-ați cunoscut...
   Am simțit pe loc suflul familiar care-i leagă pe cei care
au copilărit pe aceeași stradă, mai ales atunci când strada
are case și când casele au fiecare o viață și o istorie. Nu
știam că e numărul 11, dar îmi aminteam foarte bine de
gangul unde, la un Hochparterre, își avea bătrânul domn
Blau atelierul de curelărie. Când spuneai „la Blau" asta
funcționa ca un număr de casă. Era un mic meseriaș „de
pe vremuri", pe care îl apucaseră și bunicii mei. Eram
trimiși, când fratele meu, când eu, la domnul Blau, cu
diverse mărunțișuri, repara orice, cu măiestrie, de la curele
de genți la rucsacuri (primele rucsacuri, variind în funcție

310

de vârstă și putere, el ni le-a făcut), de la cordoane la cure-
lușe de ceas, iar prețurile erau derizorii. De multe ori,
dacă socotea că reparația e prea măruntă, nu lua nimic,
mai ales dacă știa din ce casă vii. Pe mine mă întreba întot-
deauna ce mai face domnul Doctor, adică bunicul, și mă
ruga să-i transmit salutări.
   — Domnu' Blau, a zis taximetrista, era un om foarte
bun. Avea un registru unde își nota banii primiți și nouă,
copiilor din curtea lui, ne dădea de multe ori bani de
buzunar de la el. Se uita acolo, în registru, și ne dădea
doi-trei lei...
   Am vorbit apoi despre numele străzii și oscilațiile lui
româno-ruse. Dialogul atât de atipic cu taximetrista, care
mi-a spus și că a fost mai înainte șoferiță de troleibuz, a
făcut ca, atunci când am ajuns la gară, să mi se pară că
am coborât dintr-o proză de Mircea Nedelciu.
   Despre povestea caselor de pe Sfântul loan știu multe.
M-am documentat în legătură cu avatarurile fiecăreia
dintre ele pentru un capitol de roman, pe când locuiam
pe Maiakovski, iar soarta casei noastre atârna de un fir
de păr, căci Ceaușescu dărâma tot ce avea patină istorică,
între războaie, existau pe stradă multe ateliere de mici
meseriași, o cofetărie (a cărei firmă tipic interbelică „Victor
Lauer și Carol Miiller" a ieșit la iveală intactă, acum doi
ani, la renovarea clădirii), o brutărie, o biserică. Nu știu
dacă în afară de curelar mai rămăsese pe strada mea
vreun meseriaș de odinioară. In mijlocul unei curți lungi,
care avea comunicare în strada vecină, era un brad uriaș,
mult mai înalt decât casele din preajmă. Aici era un alt
mic meseriaș, domnul Partenie, de care ne cam feream
pentru că, bucuros de oaspeți mici, avea obiceiul să ne
ridice în brațe și să ne pupe, iar obrazul lui era întot-
deauna înțepăcios. Copiii nu apreciază neapărat gesturile
de tandrețe ale adulților. Curtea cu două intrări și bra-
dul la care „mijeam" când ne jucam de-a v-ați-ascunselea

311

reprezentau locul de joacă cel mai la îndemână. Când
vreo zece case au fost dărâmate, ca să se construiască un
hotel urât și o parcare, au venit niște oameni care au tăiat
bradul „nostru" fără să știe ce fac și, dacă mai târziu am
înțeles ceva din semnificația tăierii salcâmului, în roma-
nul lui Preda, asta s-a întâmplat grație scenei asemănă-
toare din copilăria mea. Grupul nostru de „copii ai străzii"
(o fi fost și taximetrista pe-acolo?) a asistat la crimă cu
o revoltă mult mai fățișă decât a adulților. Probabil că
asta a fost și prima mea indignare politică. Tot atunci a
murit și domnul Partenie.
   Dar câteva ateliere și câțiva oameni care știau mese-
rie au reușit să supraviețuiască mai bine decât bradul,
păstrând aerul vechiului burg chiar în orașul cu străzi
rebotezate și cartiere noi de blocuri. Dintre toate, cel mai
ciudat este atelierul lui „Crișan" (care, cu firmă cu tot,
mai există și azi), de pe strada Nicolae Bălcescu. Aici se
întindeau pantofi. Atelierul avea clientelă multă, întrucât,
înainte de 1990, pantofii buni erau rari în România și ori
trebuia să-ți cumperi ce număr găseai, chiar dacă te
băteau, ori îi primeai din străinătate și nu ți se potriveau.
Am fost foarte surprinsă când o fostă brașoveancă de pe
strada Bălcescu, stabilită în Germania, m-a întrebat, atunci
când am vizitat-o, dacă mai trăiește celebrul Crișan și s-a
bucurat să audă că nimic nu i-a clintit firma din loc. Ceva
mai sus, pe o străduță, era atelierul lui Marton, care
repara schiuri, punea rondele la bețe și monta legăturile
(care se vindeau, pe atunci, separat). Nu exista schior pe
pârtiile din Postăvaru și din Poiană care să nu fi trecut
pe la Marton. Dar unul dintre cei mai valoroși și mai
prețuiți oameni din Brașov era Varga, singurul la care
acceptau să apeleze vechii brașoveni atunci când își
puneau sau își rașchetau parchetul. (De aceea parchetele
brașovenilor nu scârțâie). Ce era straniu la un om atât
de activ era că nu avea un picior (nici proteză) și mergea


312

în cârje. Când lucra, se țâra pe podea, sprijinit în mâini,
cu o rapiditate uluitoare și, copii fiind, îl priveam ca pe
un personaj fantastic. N-am întrebat niciodată unde își
pierduse piciorul și bănuiesc că mintea noastră de atunci
îl lua așa cum era, cu asimetriile lui, compensate din plin
de calități cinetice ieșite din comun. Tuturor acestora (acum
abia îmi dau seama că erau și români, și evrei, și sași, și
unguri) li se spunea „Domnul", așa cum mi-a spus și taxi-
metrista când a pomenit de curelarul Blau, și asta era,
desigur, încă o victorie a vechilor meseriași asupra noului
regim. Dar rămăseseră, totuși, foarte puțini și, de la moar-
tea domnului Blau, pe strada mea n-a mai fost nici unul.

   După 1990 primele două noutăți de pe stradă au fost
un sex shop și o casă de amanet. Proaspăt îmbogățiți! nu
copilăriseră cu siguranță pe strada mea și a taximetristei.
Mai nou, în fosta cofetărie Lauer și Miiller, recuperată
acum de biserică, s-a deschis un magazin de profil, plus
un xerox la care membrii familiei mele au devenit clienți
fideli, iar lângă sex shop a apărut recent o librărie la a cărei
soartă mă gândesc cu inima strânsă. Oricum, strada a
reînceput să trăiască. Numai hotelul de vizavi de noi, Car-
pați, Aro nou, cum i se mai spunea datorită vecinătății
cu vechiul Aro Palace, numai hotelul făcut în comunism
e mort acum. In renovare, de mai multe luni, pare tot mai
urât pe zi ce trece, în ciuda zgomotului și a prafului de
care au parte locuitorii străzii Sfântul loan. La fel ca
atunci când s-au dărâmat casele cărora hotelul le-a luat
locul, de pe ferestrele noastre se poate urmări cum evo-
luează lucrările noilor meseriași.
   — Au început să curețe travertinul de jos în sus, mă
anunță mama, așa că, pe măsură ce urcă, murdăresc ce-au
curățat dedesubt. Asta nu e însă nimic, pe lângă faptul
remarcabil că, uită-te, te rog, au montat două uși pe dos.
Mă întreb când va observa cineva!
   — Dacă va observa, spun eu, mereu optimistă.


313

    PUTEREA APARATULUI
    DE FOTOGRAFIAT




Una dintre diminețile de sfârșit de noiembrie m-a
prins citind o carte pe care urma s-o prezint la Târ-
gul Gaudeamus. Trecuse puțin de ora 7 și se lumina de
ziuă. La un moment dat îmi ridic ochii din pagină, pri-
vesc pe fereastră și prind această scenă uluitoare: cerul
cenușiu, inform, tern se colorează în viteză și pe el capătă
trup, ca ieșiți din adâncul valurilor, câțiva nori rotofei
până atunci invizibili, de un roz-pastel. Aminteau de pic-
turile cu put ti din Renaștere și Baroc, care tocmai în
asemenea momente cerești trebuie că-și aveau originea.
Era ca și cum un program cosmic de prelucrare a ima-
ginii, un photoshop divin, mutase cursorul culorii spre
polul roz. Imediat apoi, mânuitorul nevăzut s-a răzgândit
însă, rozul a dispărut și mi albastru banal i-a luat locul.
La rândul lor, norii au devenit comuni și albicioși, iar
obrajii lor angelici și-au pierdut rotunjimea și buclele. Nu
se mai vedeau detalii. Miracolul nu durase, cu totul, mai
mult de 6-7 secunde.
   Trecând prin Cișmigiu am prins o altă scenă de necre-
zut: o frunză lată și grea de arțar s-a desprins din copac
și s-a lipit de fața unui trecător cu care tocmai mă inter-
sectam. Un singur moment omul a fost un tablou supra-
realist, Magritte: bărbat cu față de frunză arămie, stelată,
și cu pălărie pe cap. Apoi frunza a căzut și trecătorul a
ieșit din raza privirii mele. Am regretat un pic că n-am

314

avut timp să scot aparatul de fotografiat, dar, la urma
urmei, valoarea unor asemenea scene sporește nemăsurat
dacă rămân în efemer, în unic și nerepetabil. Trecătorul cu
care m-am întâlnit a rămas trecător și clipa lui, trecătoare.
Secunda oprită, reproductibilă tehnic la infinit, își pierde
bună parte din farmec, la fel cum revelațiile povestite de
mai multe ori își pierd puterea. Un fotograf adevărat are,
cred, înainte de a se apuca de fotografie „profesionistă",
un mare capital de clișee mentale, de opriri ale clipei cu
privirea, de clic-uri ale ochilor.
    La urma urmei, ce înseamnă fotograf profesionist? Nu
neapărat un ins care umblă cu un aparat mare de gât,
se agită, se canonește, pândește sau se suie în copaci ca
să aibă o perspectivă originală, nu un slujbaș la o mare
revistă care, fără să știe prea multe despre un eveniment
și oamenii lui, caută și împușcă vedeta (cum bine defi-
nește limba engleză actul fotografierii). Nu neapărat un
ins care trage la țintă cu aparatul, așa cum alții trag cu
pistolul, și nimerește adesea pe-alături. Pentru mine un
profesionist al fotografiei este un ins care și-a educat ani
de zile ochiul și știe când să apese pe declanșator. Un ins
care a privit cu atenție de ucenic sute de poze ale marilor
artiști sau pe ale unor meseriași întâmplători. Un ins care
se rușinează de pozele nereușite ca un pictor de un tablou
prost sau ca un scriitor de un roman ratat și le aruncă
la coș și, nu în ultimul rând, un om cu un cod moral.
Pentru că aparatul de fotografiat poate deveni, asemenea
armelor, un instrument al puterii. Mai ales atunci când
fotografiezi oameni.

    N-am prea îndrăznit, atunci când am fotografiat, să
fac multe portrete și nici n-am fost mulțumită de cele
făcute. Am mereu în minte imaginile artiștilor din preaj-
ma lui 1900, pe vremea când fotografia se îngemăna cu
pânza pictorului și când portretul era menit să împiedice

315

dispariția totală în neant a omului. Era, pe-atunci, o luptă
„pe viață și pe moarte" în orice artă, iar fotografia era și
ea de partea vieții. Fotografii își aranjau îndelung tabloul
uman înainte de a declanșa, îl studiau din toate unghiu-
rile. O făceau cu artă și cu dragoste, iar unele portrete
de Nadar, la fel ca tablourile fotografice ale lui Man Ray,
de mai târziu, sunt bijuterii ale genului, neatinse până
azi. La fel ca în orice altă artă sau chiar meserie, talentul
singur nu ajunge; perseverența, întâlnirea cu eșecul și
capacitatea de a-1 depăși, granița primejdioasă dintre cu-
noașterea regulii și încălcarea ei, bucuria și, mai ales,
nevoia interioară de a face tot mai bine un lucru dau
măsura profesionistului. Azi, în era fotografiei digitale
aflate la îndemâna oricui, dacă e tăiat cu totul firul care
leagă fotografia de strămoșul ei din ramă, de privirea
educată în muzee, pozele rămân simplă maculatură, chiar
gunoi estetic. Fotografiile de petrecere, cele din timpul
unor banchete, cele de nuntă sunt o calamitate. Distrug
nu numai estetica umană, dar chiar specificul omului.
   Clipitul pe care nu-1 putem surprinde niciodată oprit
pe ochii închiși devine, într-o fotografie nereușită, o sec-
vență penibilă: un om treaz, mâncând, să zicem, cu ochii
închiși. Vorbitul, pe care nu-1 vezi niciodată cu buzele
încremenite în emisia pe care o cer o vocală sau o consoană,
devine, lipsit de căldura vocii și de greutatea cuvântului,
o simplă imagine caraghioasă. Se invocă „naturalețea"
momentului surprins, dar ceea ce izbește în asemenea
imagini este nenaturalul. Unele curente moderniste din
artele plastice (futurismul, cubismul) au încercat să depă-
șească tocmai această încremenire și parțialitate nefirească.
Dacă într-un tablou tradițional încremenirea e compen-
sată de munca îndelungată a artistului, care pune în clipa
surprinsă toată mișcarea lui sufletească, astfel încât sta-
ticul are dinamism, dacă el surprinde „aura", dacă urâtul
devine oricând estetic, în fotografia care nu necesită cel

316

mai mic efort sau cea mai mică investiție sufletească, nimic
nu compensează deformarea, iar frumosul devine ade-
sea inestetic.
   Ca să-ți iasă, de pildă, portrete de scriitori la un Târg
de carte trebuie să fi frecventat o viață întreagă scriitorii,
să-i cunoști și să-i iubești, cum e cazul dlui Ion Cucu. în
remarcabilele lui portrete se vede imediat cât e de aproa-
pe de lumea cărții, pe cine admiră și îndrăgește sau pe
cine fotografiază, foarte rar de altfel, doar din obligație.
Orice fotografie spune la fel de mult despre cel care apasă
pe declanșator ca despre cel pozat, la fel cum un jurnal
intim spune mai multe despre cel care-1 scrie decât despre
personajele prinse în pagină. Omul invizibil, dindărătul
imaginii, e, oricât s-ar ascunde, cea mai puternică pre-
zență dintr-o poză.

   „Oricine se teme să fie prins în fotografie dă dovadă
de cel mai elementar bun-simț", scrie Midiei Tournier
în Regele arinilor (Le Roi des aulnes, trad. Bogdana Savu
Neuville). Triburile primitive aveau tot dreptul să-i consi-
dere vrăjitori pe cei care le furau imaginea și să se teamă
de ei. Iar dacă armele de foc, cum am citit în romane,
trebuie curățate periodic, verificate, mise și ținute fără
gloanțe, ca să nu se declanșeze din greșeală, fotograful
are și el niște reguli profesionale și un cod moral fără de
care se autoexclude din breaslă.
   Am văzut poze luate din unghiuri voit deformatoare
pentru a-1 ridiculiza pe cel fotografiat. Se invocă uneori,
drept justificare, analogia cu caricatura. Nimic mai fals,
în caricatură există convenția acceptată a deformării și
a râsului, în fotografie, dimpotrivă, există mitul mime-
sisului, al copierii perfecte, al pretinsei identități. Am văzut
colaje sau tricotaje de secvențe, menite să-și transforme
subiectul uman nevinovat în bufon. într-o zi am vorbit
despre aceste lucruri cu Monica Lovinescu. Avea o

317

pudoare și o decență pe care nu trebuia să fii prea fin
psiholog ca să i le percepi. Și o feminitate interbelică, o
delicată cochetărie feminină, care voia să iasă bine în
poze. Mi-a spus încă de la prima noastră întâlnire teme-
rile ei de a fi fotografiată oricând și oriunde: „Dacă tocmai
atunci mi-am pierdut un nasture fără să știu și rămân
pe veci cu imaginea asta, a rochiei cu un nasture lipsă?"
I s-a întâmplat cu mult mai rău: a fost fotografiată zăcând
în patul de spital, cu perfuzii, cu fața chinuită de boală,
cu un chip care nu mai era al ei. Mă întreb de câtă insen-
sibilitate, de cât tupeu ai nevoie ca să-ți scoți aparatul
de fotografiat în fața unui om cu perfuzii, la spital, și să
apeși de câteva ori pe declanșator. Ce i-o fi spus fotografa:
„Monica, zâmbiți că vreau să vă pozez înainte de a muri!"
Iar figura din poză a ieșit speriată, o persoană care nu
înțelege ce i se-ntâmplă.
   Am auzit nu demult un om foarte înaintat în vârstă
(persoană publică) temându-se de posibila intruziune a
fotografilor și a televiziunilor în clipa finală. L-am privit
cu strângere de inimă: sunt toate șansele ca frica să-i fie
întemeiată. Ar trebui dată o lege care să interzică intrarea
la un muribund cu aparatul de fotografiat. Deși, dacă
legea morală din noi nu funcționează, cele scrise sunt
zadarnice. Iar aparatele de fotografiat, ca orice instru-
mente ale progresului, au și o față extrem de întunecată.

    TE IUBESC





Lyggia Naum îl cunoscuse - și nu știu dacă acest
cuvânt nu avea pentru decența confesiunilor ei un
sens total, biblic - pe Gellu Naum la 14 februarie. Pe
vremea tinereții poetului, mai nimeni nu știa la noi de
Sfântul Valentin, nu se intrase în isteria mediatică și
comercială plină de inimioare multicolore. Ziua de 14 fe-
bruarie avea mister și frumusețe. Cei doi, care au ales
dragostea ca principiu ordonator al vieții, vor fi savurat,
când au aflat-o, potrivirea, dacă nu cumva au știut-o de
la început. Alături de dragoste, prețuiau libertatea, inclu-
siv pe cea reciprocă, pariul smintit pe libertatea celuilalt
de care vorbește Octavio Paz. Când i-am cunoscut eu,
m-a impresionat că, deși căsătoriți de mulți ani, deși bă-
trâni, aveau ceva de tineri îndrăgostiți eterni, și-și
spuneau „iubitule" și „iubito". Nu era nimic deplasat în
asta, era firescul însuși. Nu știu dacă își fuseseră fideli
unul altuia în mod absolut și nici n-aș vrea să știu. Cu
siguranță însă că exista în ei fidelitate în sensul latin al
cuvântului fides, care e și credință, dar și încredere, cinste,
garanție, jurământ. Fidelitatea lor părea ceva legat de o
garanție care nu se obține prin constrângere, ci numai
prin liberă opțiune. O garanție specială, nu rigidă, una
pe termen lung.

   Am urmărit în preajma zilei de Sfântul Valentin, pe
TV5 MONDE, un documentar francez pe tema in-fidelității,

319

nu neapărat conjugale, ci a oricărui cuplu de oameni care
se iubesc. Stilul filmului era reconfortant: datele exacte
și părerile sociologilor, scriitorilor, juriștilor alternau echi-
librat cu sondaje de stradă, cu păreri spuse de oameni
foarte diverși (unii, mai pudici, își lăsaseră chipul bruiat,
alții întrebau prudent dacă „se dă la televizor") și cu un
comentariu cum numai francezii știu să facă pe tema
dragostei. Un comentariu care avea în spate secole de
literatură erotică și de joc amoros, de versuri de dragoste
și de on ne badine pas avec l'amour. Totul era luat în serios
exact atât cât trebuie, lucrurile grave erau spuse clar, dar
nu scrâșnind din dinți, ci cu o urmă fină de zâmbet, ironia
era mai tandră sau mai malițioasă, după caz. Din câte
mi-am dat seama, nu se urmărea o teză sau o concluzie,
se punea doar o întrebare.
   Statisticile arată, se spunea în documentar, că femeile
sunt, în genere, mai fidele, se străduiesc mai mult ca un
cuplu să dureze. Am simțit o mică mândrie, repede anu-
lată de afirmația că, tot statistic, femeile nu-i depășesc
pe bărbați în fidelitate decât cu aproximativ 2 ani. E
limpede că Penelopa, cu cei 20 de ani de așteptare ai ei,
timp în care Odiseu se desfată în brațele lui Circe, Calypso
și câte alte frumoase pe care povestea le tăinuiește, e un
personaj de basm pe care ți-e și rușine să-l mai amintești.
Fără îndoială că semenele ei de azi ar condamna-o aspru
pentru fidelitatea față de un infidel, și nu i-ar urma
exemplul. Poate că, în schimb, mai multă înțelegere ar
găsi la ele o autoare contemporană de romane porno-
grafice, căsătorită de 25 de ani cu același bărbat și care
îȘi povestea liniștită, șezând alături de el, aventurile extra-
conjugale sau de grup conjugal lărgit, cu oameni de vârste
diferite, din tot acest sfert de secol. Când cineva îi spune
„Je faime", ea îi răspunde „Mai vorbim peste 3 ani". Sub-
textul era că multe afirmații de gen nu rezistă nici 3 luni,
darămite 3 ani. Dar ea se mulțumea și cu dragostea fără

320

„Je faime". Weltanschauung care avea și o parte bună.
Când bărbatul îi spunea „Te părăsesc", ea îi răspundea
la fel, „Mai vorbim peste 3 ani", pentru că nici supărarea,
nici gelozia nu rezistă probei timpului. In felul acesta,
cu veșnice probe de trei ani, fidelitatea și infidelitățile ei
făceau casă bună împreună. O altă scriitoare a atras aten-
ția că, între războaie, gelozia, suferința crâncenă din amor
erau de bonton printre intelectuali, ca formă de sfidare
a mic-burghezilor fericiți. Dar ca azi să suferi și să n-ai
tihnă nu e deloc original. Am aprobat-o în sinea mea și,
dacă la început privisem filmul printre picături, acum
începuse să mă intereseze.
   Un cuvânt pe care l-am aflat din emisiunea de pe TV5
MONDE, dezbătut de inși de formațiuni sufletești dife-
rite, a fost pol fidelitate. Asta înseamnă fidelitate față de
mai multe iubite sau iubiți în același timp, dar pe toată
viața. Toți cei în cauză se simțeau fideli, iar întrebarea lui
Ștefan Viziru, din Noaptea de Sânziene, îndrăgostit simul-
tan de Ioana și Ileana, dacă un bărbat poate iubi două
femei în același timp devine la fel de desuetă ca soția
regală din Ithaca, femeia care-și pune la contribuție imagi-
nația și inteligența în folosul monofidelității. La fel și
distincția lui Octavio Paz între erotism, sentiment care
te poate lega, uneori foarte puternic, de mai multe per-
soane deodată, și dragoste, care înseamnă alegere unică.
   In fine, partea cea mai pasionantă a filmului docu-
mentar era despre instituționalizarea, în capitala Franței,
a infidelității, a aventurii extraconjugale. Vive la tromperie
organiseel Citisem despre asta într-un roman al unui tânăr
autor francez contemporan, David Foenkinos, unde eroul
apelează la o agenție de acest fel, dar, fiind vorba de o
ficțiune, credeam că autorul a inventat sau măcar a
exagerat lucrurile. Or, dimpotrivă, lucrurile par să fi fă-
cut progrese de la data scrierii romanului până azi. în

321

documentarul pe care-1 urmăream, un jurist care deține
o astfel de agenție, având grijă să se afle totdeauna în
limitele legii, a povestit cum le furnizează alibiuri celor
dornici de puțină aventură, de „luxe, calme, et volupte".
în carte, un ins de la agenție telefona soției ca și cum ar
fi fost prietenul care te invită la un meci de tenis sau
trimitea chiar invitații scrise la evenimente fictive. Acum,
grație tehnicii tot mai perfecționate, am văzut lucruri
mult mai convingătoare. Benzi înregistrate cu fundalul
sonor al unui aeroport, de pildă, de unde, pasămite, ea
sau el dau telefon acasă, spunând că au pierdut avionul
de întoarcere, deși nici n-au plecat din Paris. Hoteluri
unde cuplul extraconjugal e păzit de o intruziune prin
surprindere a partenerului legal, datorită câtorva
angajați (recepționeri, liftieri) integrați oficial și legal în
„proiect", care „să țină de șase". O doamnă care are de
mai mulți ani o astfel de Agence de rencontres extracon-
jugales o compară cu agențiile matrimoniale. Afirmă că
funcția ei în societate e pozitivă, că oamenii au nevoie
de asemenea „petits jardins secrets", că fidelitatea e un
lucru împotriva naturii, iar aventurile infidelității îi ajută
pe cei doi să dăinuie în cuplul de bază mai bine decât
orice. Ei (adică el sau ea) se întorc acasă cu un mic
sentiment de vinovăție care îi face să se poarte mai atent
și asta ajută la consolidarea mariajului. Mi s-a părut
plauzibil. Bărbații, spunea doamna, sunt dispuși mai
mereu să se întoarcă, țin mai mult la continuitatea
căminului. în schimb, femeile își pierd capul cu totul
când au o aventură extraconjugală și sunt gata mai ușor
să-și sacrifice familia. Care e funcția ei socială? a fost
întrebată doamna. Să realizez visurile oamenilor, a spus
cu mândrie.
   A fost întrebat și juristul-patron-de-alibiuri ce funcție
socială crede că îndeplinește și, stând o clipă pe gânduri,

322

a spus: „complice du bonheur des gens", complice la
fericirea oamenilor. Probabil că numai un jurist putea găsi
o formulare atât de subtilă, unde cuvântul complice, mai
degrabă conotat negativ, e o recunoaștere a unui soi de
vină, dar partea a doua a formulării, cea cu fericirea, îl
transformă dintr-odată pe vinovat într-un erou. La un
moment dat, aparatul de filmat s-a oprit pe o plăcuță cu
nume de stradă: Rue des innocents.

    INIMI SĂGETATE





In ultima lună am citit multă poezie. Mi-ar fi plăcut
să scriu o pagină optimistă împodobită cu aripi de
Pegas despre zonele poetice ale existentei, despre poem
și dragoste, despre armoniile tainice ale lumii, dar în
lumea noastră dizarmonică ar fi părut deplasată. Mai
bine rămân pesimistă și prozaică, chiar dacă pornesc de
la un poem antic, Epistola a V-a, de Ovidiu. Este scrisoarea
pe care i-o trimite nimfa Oenone frumosului Paris, după
ce tânărul cade în capcana zeiței vrajbei și întinde mărul
„celei mai frumoase". Oenone îi amintește păstorului de
felurite episoade ale dragostei lor, senine atâta timp cât
zeii nu s-au amestecat în ea. Or, una dintre amintirile
nimfei m-a uluit. Reproșându-i uitarea, Oenone îi opune
memoria mai fidelă a naturii, care a păstrat dovada iubirii
lui de odinioară. Intr-adevăr, Paris i-a scris numele pe
trunchiul unui fag și, mai mult: „Este un plop ce se-nalță
pe-a fluviului râpă; pe coajă / Slove ce mărturiseau dra-
gostea noastr-ai săpat."
   Poate e o dovadă de ignoranță din partea mea, dar,
fiind vorba de un păstor (de altfel fals) și de o nimfă din
mitologie, adică din vremurile când zeițele se amestecau
printre oameni și zeii iubeau zeiește muritoare, nu mi-aș
fi închipuit că și plopii unor asemenea vremuri cu aură
erau scrijeliți, precum cei de acum, cu inimi săgetate sau
cu Paris+Oenone = dragoste. Și chiar dacă obiceiul n-ar

324

exista de pe vremea războiului troian, ci ar fi imaginat
de Ovidiu după moravurile dintr-o Romă contemporană
lui, uimirea mea ar fi aceeași. La fel de nedumerită am
fost citind în jurnalul părintelui Galaction, cred, cum,
după ani de zile, a descoperit pe trunchiul unui copac
numele femeii iubite, pe care el însuși l-a săpat în coajă,
în tinerețe. Și dacă aș fi înțeles la timp că e vorba de o
viziune zeiască asupra dragostei, ar fi fost mai mică
indignarea pe care am simțit-o străbătând îngusta gale-
rie care încercuiește ca un inel cupola catedralei Sfântul
Petru și când am văzut că nici acolo, sus, pe „acoperișul
Romei", piatra nu scăpase de negreala numelor și a ini-
milor săgetate.
   „Dacă ar putea, ar murdări și cerul", am auzit o voce
pe stradă și abia atunci am remarcat pereții din jur înecați
de graffiti. Cerul l-au murdărit deja, l-am murdărit noi,
muritorii, cu vieți din care zeii și zeițele au dispărut. Dar
nu e mânjit cu inscripții de dragoste, ci de-a dreptul cu
gunoaie. Am văzut la televizor un documentar despre
gunoaiele cosmice lăsate în urmă de tot ceea ce trimite omul
în spațiu: fărâme de nave explodate, resturi aruncate de
cosmonauți, mizerii de tot felul. Cerul înstelat deasupra
noastră și murdăriile noastre în el, aceasta era concluzia
filmului. Paris tortura copacii cu „ascuțitul lui fier", iar
tradiția s-a păstrat până azi. Moravurile și curățenia n-au
fost niciodată partea tare a omenirii.

    EXPERIENȚELE CU VORBE

                        Celor care iubesc cuvintele
                       si celor care se tem de ele

Ca unul care se ocupase serios de cuvinte de pe la
19 ani, Mihail Sebastian observă la un moment dat,
într-o însemnare de jurnal, că o prietenă a „împrumutat"
de la el o formulare: „Scrisoare de la Jeni, care e la Sovata.
Amuzant e cum datează: «Sovata în 3 august». Acest în
e un vechi tic al meu..." Deși nu e vorba decât de adău-
garea unei banale, aproape invizibile prepoziții, aceasta
schimbă totul, iar autorul și-o recunoaște: în acest context
cuvântul în îi aparține lui, așa cum îi aparțin obiectele
personale, intime chiar, ca periuța de dinți, să spunem.
Cu alt prilej, la un meci de fotbal - autorul jurnalului și
congenerii lui pronunță însă altfel, football -, Sebastian
mai are o observație extrem de subtilă, pe care n-ar fi
putut s-o facă un ins nedeprins cu valoarea și puterea
cuvintelor: „La începutul reprizei a doua, arbitrul a
fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător
străin, mort de curând. S-a făcut brusc o imensă tăcere -
tăcerea a vreo 20 de mii de oameni." Altfel spus, tăcerea
a douăzeci de mii de oameni are în ea mai multă forță
decât tăcerea unuia singur, deși „sună" la fel, tot tăcere
este. Stilistica tăcerii e la fel de complicată ca cea verbală.
Forța absenței cuvintelor e o altă formă a forței logosului,
și pe ea se bazează, probabil, marșurile tăcerii din ziua
de azi.


326

    Mi se întâmplă, uneori, să uit fără urmă că am scris
cine știe ce textuleț acum mulți ani, dar, dacă văd un
fragment din el, îl recunosc, recunosc cuvintele care îmi
aparțin și acum, la fel ca atunci. Chiar dacă de unele m-am
înstrăinat, știu că au fost cândva ale mele. Fiecare scriitor
are un capital de cuvinte și de formulări și, pe de altă
parte, o mulțime de vorbe pe care nu le folosește decât
prin excepție. De pildă, așa cum oamenii se împart în cei
care iubesc doar câinii și cei care iubesc doar pisicile, în
lumea complementelor, utilizatorii se împart în cei care
folosesc numai pesemne și cei care folosesc numai probabil.
Personal, din cauza teoriei probabilităților, care m-a pasio-
nat cândva, fac parte dintre aceștia din urmă. în tot ce
am scris până în acest punct al vieții nu se pot număra
decât vreo două-trei pesemne, utilizate ă contre coeur și
numai din strategii stilistice. în schimb am prieteni scrii-
tori care n-au folosit în viața lor vremi probabil.

    Pe cei care au experiența vorbelor îi recunoști dintr-un
anumit mod, necrispat, de a le întrebuința și din lipsa
intimidării în fața propriilor formulări. Nu se tem de o
cacofonie sau de vreun cuvânt mai tare, nu vorbesc hiper-
corect și nu caută cu tot dinadinsul efecte speciale, dar
știu că orice cuvânt, mai ales cel scris, are o forță redu-
tabilă. La novici, lipsa de tact lingvistic, lipsa de savoir
dire, produce când violențe jignitoare, când afectare, prețio-
zitate, când un discurs tern, plicticos. Să ai experiența
cuvintelor înseamnă să știi totuși că, oricât de bine ai
încerca să formulezi un lucru, te pândesc răstălmăcirile,
fie ele voite sau involuntare, trădările semantice, ambi-
guitatea. Să ai experiența cuvintelor înseamnă să știi că,
asemenea oricărei cuceriri umane, și cuvântul e o armă
dublă, poate vindeca sau răni, poate deschide ochii sau
poate manipula. Să ai experiența cuvintelor înseamnă, mai
ales, să fii imun la experiențele cu vorbe, adică la retoricile


327

găunoase. Iată două dintre acestea, care îmi sună a gol
de câte ori le aud, însă fac victime printre cei lipsiti de
simțul cuvântului.

   Retorica scopului nobil. Impusă de politicieni, dar la
modă și în interviuri ale unor „șefi" de tot felul. Rareori,
în zilele noastre (fiindcă în secolul 19 era altfel), țelul unui
anume sacrificiu este de la bun început altruist sau con-
știent altruist. îndeobște punctul de pornire al unui proiect
e unul egoist sau o constrângere oarecare: banii, presiu-
nea opiniei publice, ambiția, o datorie față de cineva sau
pur și simplu incapacitatea de a refuza un serviciu care
ți se cere. Din asemenea puncte de plecare banale poate
ieși însă un bine obștesc și, abia când devii conștient de
asta, poți scoate în față rostul nobil al efortului tău. Abia
privirea în urmă arată frumusețea desenului din covor.
   Retorica tinereții. Este una dintre cele mai eficiente și
mai răspândite. Impusă, în epoca modernă, în preajma
Revoluției de la 1848 (deși cu rădăcini în Antichitate). Are
numeroase variante: lauda lirică a tinereții, ca vârstă
ideală, a tuturor calităților trupești și sufletești (deși reali-
tatea dovedește permanent că greșelile cele mai mari -
sufletești și trupești, politice și individuale - se fac la
tinerețe, că tinerii sunt cel mai ușor de manipulat, de atras
în direcții aberante, că sunt adesea derutați, chinuiți, că
nu și-au găsit încă rostul); curtea făcută tinerilor nu pen-
tru alte calități decât aceea că sunt tineri, măgulirea lor
sistematică, clișeul sau truismul „voi sunteți viitorul".
Mai grav, lauda tinereții cu crearea unui conflict între
generații, cu ponegrirea altor vârste, cu opoziții de tip
ei / voi. Apoi abținerea de la orice fel de critică a greșelilor
tinereții, care l-ar transforma automat pe orator în ins
nepopular. Când oratorul nu mai e chiar tânăr, el scoate
la iveală clișeul tinereții sufletești, în opoziție cu vârsta
biologică. Angelus Silesius spunea că iubește omenirea,

328

dar nu pe oameni. Cei care slăvesc prea mult tinerețea
nu-i iubesc pe cei tineri și nu-i ajută. N-aș putea să gene-
ralizez, dar cred că cei care țin într-adevăr la tineri sunt
cei care îi învață, îi critică de câte ori greșesc, îi laudă când
merită și nu se laudă niciodată cu toate acestea. Sau cei
care, fără să se sinchisească de vârste și de formarea cuiva,
sunt totuși, pentru tineri, repere.
   Am auzit, am citit des o retorică elogioasă la adresa
copilăriei și a „sufletului de copil" (ajunge să citești împă-
ratul muștelor al lui William Golding sau Rătăcirile elevului
Torless al lui Mușii ca să vezi cum poate fi), dar n-am
auzit niciodată o retorică analogă în favoarea maturității,
care e totuși vârsta la care omul e cel mai întreg, mai
independent, în care scapă de complexe, în care e creator,
în care e, uneori, chiar altruist și bun. Presupun că această
lipsă e din cauză că oamenii maturi au mai multă expe-
riență a cuvintelor care manipulează. Singurii care au
rezerve în privința calităților tinereții sunt chiar tinerii
înșiși, ceea ce nu înseamnă însă că sunt imuni la reto-
rica tinereții. De altfel nu suntem la nici o vârstă imuni
la calități care ni se atribuie în mod gratuit.
   Pe cei care au experiența vorbelor experiențele cu
vorbe n-ar trebui să reușească. Se pare totuși că sunt mai
mulți inși gata să facă pe semenii lor experiențe cu vorbe
decât cei care, asumându-și o îndelungată experiență a
cuvântului, știu să le dezamorseze efectele nefaste.

    PAROL!





Constatam, nu demult, intr-un grup de prieteni apro-
piati ca vârstă, că nu se mai folosește în ziua de azi,
la nici o generație, formula magică a copilăriei noastre:
„Pe cuvânt de onoare!" Când trebuia să convingi, când
îți era pusă la îndoială sinceritatea, când voiai să închei
discuția, ajungea să rostești formula asta, la fel de efi-
cientă ca „Abracadabra!" în momentele de cumpănă din
povești. Totul se limpezea și se liniștea ca prin farmec.
Nu mai încăpea discuție! Pe de altă parte, când făceai o
promisiune greu de ținut sau când spuneai un lucru îndo-
ielnic și ți se cerea să le validezi cu un „Pe cuvântul meu
de onoare!" te simțeai înfiorat ca un martor care face
declarații sub jurământ, într-o solemnă curte de justiție.
Te gândeai bine înainte să spui un asemenea lucru. De
câte ori, chiar în jocurile noastre inocente, nu am cerut
sau nu mi s-a cerut garanția cuvântului de onoare! Nu-mi
amintesc să mi-1 fi călcat vreodată, nu cu voie, în orice
caz. Chiar copiii mai mari și mai „răi" decât mine, cărora
le ceream această garanție, ezitau, se fâstâceau și până
la urmă evitau să-și dea cuvântul dacă era ceva care să
scârțâie în afirmațiile lor, de obicei cu scuza „nu-mi dau
cuvântul pentru atâta lucru!".
   Exista și varianta prescurtată: „Pe cuvântul tău? Pe
cuvântul meu!" Nu știam, desigur, ce e cuvântul, nici ce
e onoarea, dar le intuiam importanța și le prețuiam la

330

adevărata lor valoare. Simțeam că e riscant să le pierzi.
Lumea copiilor are, contrar clișeului închis în adjectivul
„copilăresc", un grad de solemnitate și o seriozitate care
se pierd pe parcurs. Mizele sunt întotdeauna foarte mari.
Lumea în care ne jucam avea cuvânt, noi aveam onoare.
   In romanele balzaciene și în secolul balzacian existau
afaceri încheiate numai „sur parole", sub jurământul
cuvântului dat. A da un cuvânt era la fel de eficient ca a
da un avans în bani sau a lăsa orice altă garanție palpa-
bilă. Ce se întâmpla dacă nu-ți respectai cuvântul? Erai
pierdut: ți se întorcea spatele, nu mai puteai face nimic
constructiv, erai ca o ființă cu contururile sparte. Paguba
era mult mai mare decât cea în bani sau în bunuri.
   La Caragiale faimosul „parole d'honneur" a devenit,
ca toate celelalte noțiuni, un moft. Paroli este onoarea
franțuzească în formă dâmbovițeană, cu varianta „Să mor
eu!" și altele asemenea. E onoarea supusă legii conservării
materiei, a lui Lavoisier: nu se pierde niciodată, nu se
câștigă, dar se tot transformă. „Parol! Chiar eu l-am cum-
părat...", zice tanti Mița, fără să mintă, de altminteri, la
fel cum alte personaje caragialiene spun „Pe ochii mei"
și „Zău!", dar și „Pe onoarea mea!". Oricât de ridicole ar
fi, în ele mai există noțiunea de onoare și rușinea aferentă,
sunt preocupate de acestea („Leanca: Da, domn' judecător,
onoarea mea, săru' mâna, nereperată, cum rămâne?").
Paroli păstrează încă ceva dintr-o monedă forte, dintr-o
garanție. Cuvântul nu și-a pierdut cu totul puterea.

   M-am temut și am prețuit întotdeauna valoarea cuvân-
tului înainte de orice. Ar trebui să existe bănci și seifuri
pentru cuvinte, ar fi grozav ca tot omul să facă economii
de cuvinte și donații de cuvinte și investiții în cuvinte
forte. Iar vorbele goale, inflația de cuvinte, falsul, să fie
un semn de pericol public și să ducă la rapide măsuri
de precauție. Cei care stau prost la capitolul cuvinte să

331

se neliniștească, așa cum se neliniștesc cei care n-au des-
tui bani. Și oricine să se bucure când primește cadou un
cuvânt nou.
   Efecte de suprafață și efecte de adâncime au toate cu-
vintele pe care le rostim, nu mă îndoiesc de acest lucru.
Nu știm niciodată sigur pe cine atingem, pe cine lovim
sau pe cine ajutăm cu vorbele pe care le aruncăm, uneori
țintit, alteori necugetat, în apele prezentului.
   Valoarea cuvântului creator în primul capitol din
Geneză, apoi cea dintâi frază din Evanghelia lui loan, „La
început a fost Cuvântul", și logosul din filozofia greacă,
noțiune complexă, care depășește cu mult ceea ce numim
azi „cuvânt", dialogul platonician Cratylos și câte altele
ar fi suficiente motive pentru a da mai mare importanță
cuvintelor și felului în care le folosim sau le irosim. Scrii-
torii au înțeles, fără îndoială, bine valoarea cuvântului,
iar artele lor poetice o dovedesc. Petrarca spunea: „Cuvân-
tul este un mare revelator al sufletului și sufletul este cel
ce îndrumă cuvântul" (Scrisori familiare, trad. G. Lăză-
rescu), diferența dintre ele fiind că unul, sufletul, stă
închis „în piept", celălalt se prezintă public. „Trebuie să
avem grijă atât de cuvânt, cât și de suflet", spune Petrarca,
astfel încât cuvântul să fie sobru și sever față de suflet,
iar sufletul „să știe să fie într-adevăr măreț".
   In epocile totalitare cuvintele devin vide sau se per-
vertesc, se falsifică. Un scriitor care a circulat în samizdat
în Uniunea Sovietică, Serghei Dovlatov, azi foarte popular
în Rusia, compară, într-un roman, cuvintele cu paharele:
unele sunt pline de conținut, altele sunt ca paharele răstur-
nate, din care conținutul s-a scurs. Personajul care face
afirmația știe ce vorbește: este un mare băutor. Că autorul
prețuia cuvintele și realitatea pe care acestea n-o mai
acopereau se vede din destinul său în comunism: „M-am
născut într-o familie nu prea unită. La școală n-am dovedit
prea multă sârguință. Am fost exmatriculat din facultate.

332

Am făcut armata - timp de trei ani - ca gardian într-un
lagăr de muncă. Am scris povestiri pe care nu le-am putut
publica. Am fost nevoit să-mi părăsesc patria". Intr-ade-
văr, în 1978 Dovlatov emigrează și abia de atunci cuvin-
tele lui încep să însemne ceva.
   Trăim o epocă în care nu se mai spune „Pe cuvântul
meu!", „Pe onoarea mea!", „Pe cuvânt de onoare!". S-a
pierdut și înțelesul expresiei „om de cuvânt". Onoarea
s-a subțiat și ea, iar rușinea dezonoarei a dispărut cu totul,
e datată. Nu mai avem nici măcar consolarea lui Paroli
Avem, în compensație, o mulțime de parole.

    FAN, FANATIC





Spre sfârșitul anului 2001 am cunoscut un poet arab.
    Trăia de multă vreme în Europa și își luase mi pseu-
donim mitologic flatant. Se afla, adesea, pe listele nomi-
nalizărilor la Premiul Nobel pentru literatură. Am citit
câte ceva din poezia lui, în diferite traduceri, firește, și
mi s-a părut că scrie bine. Mi-a dăruit la un moment dat
un poem în arabă, caligrafiat elegant cu cerneală neagră,
pe un carton alb, ornat pe modelul colajelor avangardiste
(avea obiceiul să lipească pietricele adunate de pe stradă
și bucăți de stofă) și a spus că fusese compus pentru
mine. Nu a vrut cu nici un chip să-mi traducă poemul,
învăluindu-1 într-un mister cam inconfortabil. La rândul
meu, i-am dat tm poem de Gellu Naum, scris într-o limbă
inexistentă și intraductibilă, în cuneiformele visului. De
altfel, poetul cu nume grecesc avea obiceiul să facă doam-
nelor din jur asemenea cadouri literare, al căror înțeles
îl păstra întotdeauna pentru sine. Vorbea o franceză
frumoasă, care-ți gâdila plăcut urechile, la fel ca modul
lui politicos, chiar galant, de a se adresa femeilor. Părea
format pe tiparul omului de lume francez și era, în plus,
un ins liniștit, zâmbitor, discret. Așa că, într-un mic Babei
modern, alcătuit din tot felul de limbi ale pământului,
mă reconforta să conversez cu el în limba lui Rimbaud.
Până într-o zi când, la mi pahar de vin roșu, poetul a
mărturisit cât îi admiră pe „copiii" care și-au dat viața,


334

la 11 septembrie abia trecut, într-un gest de sacrificiu
maxim pe care, orice s-ar spune, nu poți să nu-1 aplauzi,
zicea interlocutorul meu. Și-au dat totuși viața, spunea
el mereu, ca suprem argument al admirației. Nu mai țin
minte ce am răspuns și cu ce fraze am încercat să-l contra-
zic, dar de atunci m-am refugiat ca-ntr-un adăpost
fortificat în alte limbi din jur, pe care, din fericire, poetul
nu le vorbea. Lucrurile nu s-au încheiat însă aici. S-a orga-
nizat o seară de lecturi din opera marelui poet și, după
câteva texte mai vechi, autorul și-a citit cele mai recente
creații: poeme vădit antiamericane, de altfel nu rău scrise,
cu aluzii la evenimentele încă atât de recente, că resturile
turnurilor gemene, cu cadavrele pe care le acoperiseră cu
tot, nu fuseseră încă bine îndepărtate. Și, din nou, în vers,
înduioșarea bine mascată în metafore față de gestul de
sacrificiu al frumoșilor tineri. M-am gândit să mă scol și
să ies din încăpere. N-am avut curajul s-o fac (din politețe
față de gazde, din oroare față de gesturile care te aduc în
centrul atenției), însă lașitatea mea și poezia lui m-au costat
o noapte de nesomn și multe zile de frământări.

   M-am gândit atunci - și n-o făceam pentru prima
dată - la ceea ce mă sperie cel mai mult să descopăr la
un „semen" de-al meu: fanatismul. Nu știu când mi-a
intrat în sânge teama de fanatici - mi se pare că o port
în gene de generații întregi -, dar este sigur că e lucrul
care mă înstrăinează cel mai mult de un om. Am senti-
mentul că fanaticul e dintr-o specie diferită, cumplită,
amenințătoare pentru esența omenească, pentru fragili-
tatea firului ei de viață vie. N-am folosit niciodată admi-
rativ cuvântul fanatism, deși tradiția literară îl acceptă
uneori ca sinonim al pasiunii maxime, iar vorbitorii mai
neglijenți cu nuanțele limbii confundă uneori fanatic cu
fan. E o greșeală, desigur. Fânul e numai jumătate de
fanatic. Jumătatea bună. Când fânul se transformă în

335

fanatic, apar răul și crima: Mark Chapman descărcând
cinci gloanțe în John Lennon, la New York, pe 8 decem-
brie 1980. Mark Chapman fusese cândva unul dintre
milioanele de fani ai lui Lennon. Cel mai cunoscut dintre
cei patru Beatlesi îl vrăjise atât de mult, încât încerca să-i
imite - deși, mai degrabă dolofan, nu-i semăna defel -
atât înfățișarea, cât și viața. La un moment dat una dintre
cele două vieți ajunsese să fie în plus: originalul stânjenea
copia. Era prea liber. Nu i se supunea. Cu două ore
înainte de a-1 omorî, Chapman îi ceruse un autograf lui
Lennon, îi strânsese mâna. Erau gesturi de fan. Apoi, la
ora 22.49, la intrarea hotelului spre care se îndreptau
Lennon cu soția lui, fânul se transformă brusc în fana-
tic, iar însemnul metamorfozei este un pistol de cali-
brul 38. La numai câteva ore, în declarațiile date poliției,
Chapman e liniștit, nu se apără, spune chiar că o compăti-
mește pe Yoko Ono. Mai să-l admiri, dacă ai suflet de
poet. Spune că a auzit, în capul lui, o voce poruncitoare:
„Fă-o! Fă-o!"
   Pasiunea și fanatismul se aseamănă, poate, printr-un
anume fel de a te lua în posesie, printr-o preocupare
obsesivă și prin nevoia de a le împărtăși, și pe una, și pe
cealaltă, cu alții, de a-i convinge să se lase cuceriți de ceea
ce ți se pare ție că e o bucurie. Pentru pasionați, această
bucurie e un lucru pentru care viața merită trăită, dată,
pentru fanatici e un lucru pentru care viața merită luată,
deturnată de la ținta ei inițială, manipulată. Presa l-a
numit pe Chapman „a deranged fan". Fânul deranjat la
minte, alienat, poartă numele de fanatic.
   Pasiunea, de orice fel ar fi ea, literară, erotică, sportivă
etc., cunoaște momente de oboseală, de îndoială, de
descurajare. Fanatismul este neobosit, e de neoprit în
cursa lui, de neclintit în „credința" lui. îmi amintesc un
film polițist în care personajul principal, criminalul, era
un om cumsecade, cu soție și copii, bun vecin, bun coleg,

336

plătitor de impozite și cetățean-model, din categoria „nu
omoară o muscă". Numai că, din când în când, omul pri-
mea un telefon și i se spunea un cuvânt, de pildă America,
și apoi un nume. In acea clipă se producea metamorfoza:
omul pleca de-acasă ca o mașină teleghidată, nu mai
auzea și nu mai înțelegea nimic, și nu putea fi oprit prin
nici o metodă până când nu ucidea persoana care îi fusese
indicată. Fanaticul e un om teleghidat, hipnotizat, progra-
mat. Pare cumsecade și oarecare până când apeși, din
greșeală sau voit, pe butonul care-1 transformă în robot
și-l face să uite de rațiune, de argumente, de dragoste,
de bun-simț. Prin pasiune, îmbogățești lumea din jur, îi
adaugi acel ceva care, pentru tine, dă sens lumii, adică
unui întreg făcut din nenumărate alte obiecte ale altor
pasiuni. Prin fanatism lumea e sărăcită, împuținată,
redusă la un singur și obligatoriu crez. Pasiunea produce
bucurie, emoții pozitive, admirație, efuziune. Fanatis-
mul-mânie, încrâncenare, idolatrie. Pasiunea veghează
cu dragoste asupra obiectului ei, nu se teme și nu se
supără, fanatismul îi supraveghează cu ochi și arme de
paznic pe cei care nu sunt adepții săi, se teme de trădă-
tori. Nici umorul nu se poate apropia de obiectul fanatis-
mului, întotdeauna tabu. Pasiunea iradiază căldură și
zâmbet, fanatismul - o răceală de moarte. Pasiunea e
liberă, fanatismul e încarcerat. Pasiunea e sarea pămân-
tului, fanatismul e otrava lui. Secolul 21 a început sub
semnul fanatismului.

11 septembrie

    DACĂ...





Era spre sfârșitul anilor '80. în ciuda unor optimiști,
era greu de crezut că în România se va schimba ceva
în următorii ani. Locuiam într-o mansardă studențească,
deși nu mai eram studentă, ci profesoară de română,
franceză și, ocazional, latină, la o școală din afara Bucu-
reștiului. Pe peretele de lângă pat scrisesem cu cretă
albastră 0 saisons, o, châteaux, / Quelle âme est sans dtfauts?
Și le spuneam prietenilor traducerea liberă a lui Șerban
Foarță: „O, vacanțe, o, castele, / Vai de păcatele mele!"
Mergeam la un cenaclu literar, dar îmi era greu să-mi
închipui că aș putea publica vreodată ceva din încercările
mele scriitoricești. Intr-o zi, m-au vizitat în mansarda mea
Bogdan Ghiu și Florin Berindeanu, foști colegi mai mari
de facultate. Mi se pare că Bogdan era șomer - lucru care
în acele timpuri echivala aproape cu o infracțiune și, drept
urmare, nu-ți asigura cel mai mic ajutor de șomaj -, iar
Florin era, la fel ca mine, profesor de română la nu știu
ce școală. Ei bine, Bogdan Ghiu avea o propunere con-
structivă de publicare, care pentru mine și Florin ar fi
reprezentat, zicea, un excelent debut, iar pentru el, o
minimă sursă de venit. O carte la care să colaborăm toți
trei: „Locul de veci al unor scriitori români".
   Spunea că a găsit și o editură, chiar de acolo i se pro-
pusese tema: Editura Sport-Turism. Am fost puțin sur-
prinsă de numele editurii, în raport cu tema, mai degrabă,

338

cum să spun, statică, dar Bogdan Ghiu m-a liniștit: un
pic de sport sau de turism, cum preferam să-i zicem, prin
cimitirele țării, ne va prinde bine, n-aveam altceva de
făcut decât să identificăm mormintele scriitorilor trecuți
în lumea drepților. De altfel pe cei mai mulți îi aveam
la îndemână, la Bellu, mai erau câțiva la Cernica și cu
asta Bucureștiul e bifat împreună cu jumătate din literații
români. Trebuia să ne străduim să dăm de urma celor-
lalți, iar mie îmi reveneau, de drept, Brașovul și apoi,
vreau-nu-vreau, Sibiul. Bogdan Ghiu își putea alege
orașele sudice - Constanța natală și cei care-or fi în
pământul Craiovei, iar lui Florin îi rămânea, dacă era de
acord, Moldova, în principal lașiul, cu Eternitatea. Să
vedem ce facem cu cimitirele din Timișoara, Arad, Cluj -
le împărțim frățește, nimeni nu va fi nedreptățit. Recu-
nosc, eu, mia, am fost imediat entuziasmată, eram gata
să cercetez, să fac „muncă de teren", să mă plimb pe aleile
liniștite, cu simetrice pietre de-o parte și de alta. Să
copiez, cu agenda în mână, anii imiți de cratima vieții,
să contabilizez greșelile din dicționare. Mă simțeam ca
Cicikov din Suflete moarte. Nu știam pe atunci că și favo-
ritul meu Vargas Llosa își câștigase cândva pâinea zilnică
dintr-o muncă asemănătoare, că atunci chiar că nu m-ar
mai fi oprit nimeni. Oricum, la douăzeci și ceva de ani,
moartea era numai bună ca temă de cercetare.
   Ne-am izbit însă de o opoziție vehementă și neaștep-
tată din partea lui Florin Berindeanu. Nu voia cu nici un
chip să accepte munca de cimitir, ba a început chiar să
ne privească pieziș, ca pe niște perverși de un tip aparte.
Cât despre el, se declara, fără să se rușineze, necrofob:
„Pe mine să nu contați, n-o să mă prindeți prin cimitire,
nu, absolut sigur!" Ne-am oferit să-l însoțim, să mergem
câte doi în expediție - dar Florin n-a cedat. El lucra la o
ediție critică C.D. Ollănescu, zis Ascanio, avea așadar o
alternativă de debut, fie el și atât de discret. Curând apoi


339

a venit 1989, iar glorioasa carte cu trei autori despre
„Locul de veci al scriitorilor români", care mi-ar fi marcat
debutul în viața literară, a fost uitată. Florin a plecat în
America, unde și-a dat doctoratul și a devenit profesor,
Bogdan a publicat poezie, a mers la Paris să-și dea docto-
ratul în sau cu Derrida, a tradus enorm, între altele,
Surveiller et punir de Michel Foucault, a devenit profesor
la Universitatea „Media" - Fundația PRO. M-am întâlnit
cu el la o aniversare a Dilemei Vechi și nu știu cine i-a
amintit cui de episodul cu planurile noastre nerealizate
de publicare.

   Literatura e un joc cu dacă: alternative, lumi posibile,
evadare din plasa cu ochiuri dese a realității. în numele
literaturii, îmi place, uneori, să-mi regândesc viața sub
semnul lui dacă, să o tulbur cu evantaiul variantelor, mai
bune sau mai rele, în care nu mi s-a concretizat viața.
   Dacă am trăi și acum în comunism... aș face în conti-
nuare naveta la Roata de Jos, județul Giurgiu. Ar fi al
23-lea an de navetă. Știu cum arătau profesoarele care
făceau naveta de mai bine de 20 de ani: ca după o lungă
boală grea, ofilite înainte de vreme, cu cel puțin 15 ani
mai bătrâne decât vârsta lor, cu disperarea adâncită în
fiecare rid, cinice, insensibile și resemnate. Aș preda un
fel de ABC literar la clasele V-X, tot La Vulturi! (semni-
ficația titlului, semnificația semnului de exclamare) și tot
Mări sub pustiuri (semnificația titlului); din Arghezi Belșug
(„El, singuratic, duce către cer, / Brazda pornită-n țară
de la vatră..."), din Voiculescu doar Imn muncii („Viteji
ostași ai Muncii, un glas obștesc vă cheamă..." - ce în-
seamnă „robacea muncă"?), din Labiș doar Comunistului:
„Sufletul tău nu-i ascuns, /Larg, ți-1 deschizi în afară, /
Totuși deplin i-am pătruns/ Cea mai intimă cămară?"
(identificarea paradoxului), din Nichita Stănescu Patria
română: „Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit stră-

340

moșii, / Cei ce te-au bătut pe tine, / Baiazide, la Rovine... “
(ce semnificație are succesiunea timpurilor din cele trei
strofe: ne-a fost pământul, ne e pământul, ne-o fi pămân-
tul?). Aș fi nevoită să-i trec pe analfabeți, ca să se poată
raporta o promovare de 99% sau chiar 100%. în schimb,
când aș întâlni câte un elev cu adevărat talentat, aș renunța
să-i dau să citească în plus, știind din experiențele mele
anterioare că tot muncitor la bandă rulantă ajunge și că
e mai bine pentru el să fie abrutizat decât sensibil. Aș
mânca în continuare feliile de pseudosalam străduin-
du-mă să scot mai întâi din ele oscioarele și zgârciurile
și aș cumpăra pâine fărâmicioasă, dată pe cartelă. N-aș
avea buletin de București și orice apariție a unui mili-
țian m-ar face să mă simt, din cauza asta, vinovată.
   Aș fi reușit totuși să debutez pe la 30 de ani la Editura
Sport-Turism într-o carte despre Locurile de veci ale scrii-
torilor români, semnând-o cu Bogdan Ghiu (de altfel bine
primită de critici, care ar aprecia minuția cu care am cer-
cetat crucile și ar socoti-o subversivă prin prezența unor
nume neagreate de partid. De altfel însăși ideea de cruce
ar fi socotită subversivă). După care, poate, după încă zece
ani de așteptare, la 40 de ani, aș fi putut să public și firavul
meu volum de versuri, și mai firav prin eliminarea mior
poeme de către cenzorii ne văzu ți și, desigur, cu titlu
schimbat, cum mi s-a și propus: Nervuri în loc de Lenevind
(verbul a lenevi nu are ce căuta într-o societate harnică).
N-aș fi citit nici o revistă interbelică și n-aș fi reconstituit
nici o lume dispărută. într-un fel, n-aș fi existat.
   Ar trebui, pentru simetrie, să spun și cum ar fi ară-
tat viața mea dacă m-aș fi născut și aș fi trăit tot timpul
într-o lume liberă, cu burse și plecări în Europa încă din
facultate, cu citit pe săturate orice, cu acces la informație
sau, altă variantă, dacă, vorba lui Eugen lonescu, m-aș
fi născut în Franța. Dar adevărul e că n-am habar cum
ar fi fost.

341

    TOPOGRAFIA NEMURIRII





Pentru scriitori, inconfortul nemuririi începe atunci
când devin adrese. Harta Bucureștiului seamănă cu
o bibliotecă în care un proprietar pasionat de cărți a ținut
cândva ordine, cu gândul la afinități și la valori, dar în
care au intervenit apoi nenumărate mâini străine care au
făcut vraiște armonia de odinioară. Puține cărți și-au
păstrat locul inițial, lipsesc titluri importante, câte un neche-
mat se strecoară între volumele de raftul întâi, epocile
se amestecă, seriile rămân desperecheate.
   La fel ca în viață, scriitorii sunt urmăriți de capriciile
soartei și în posteritate: unii s-au ales cu piețe și bule-
varde, alții, cu câte o alee sau o intrare (care, de mică ce
e, e marcată pe hartă cu o cifră), unii stau în centrul aten-
ției, alții sunt marginali, adică în zone în care nici taxime-
triștii nu se aventurează, unii stau în lux, alții, mai la
mahala, unii stau lângă rude și prieteni, alții sunt vecini
cu te miri cine. I.L. Caragiale, privit în timpul vieții cu
o anume suspiciune, abia dacă are după moarte o stră-
duță, în același timp centrală și dosnică, adică puțin
umblată, și o intrare. Este vecin cu Maria Rosetti, care,
exact ca pe vremea când trăia, stă alături de C.A. Rosetti,
îl urmează, ca să nu spunem că îl urmărește. Rosetti are
însă și o piață, cu statuie, doar pentru el. De altfel pa-
șoptiștii sunt bine reprezentați topografic: istoria le-a
dat bulevarde și piețe centrale, în timp ce literatura -

342

întotdeauna afacere păguboasă - abia dacă le-ar fi dat o
uliță prost pavată. împreună cu Lunca Șiretului și Peneș
Curcanul intră în ghidul Bucureștilor strada Vasile
Alecsandri. Oricum, mai puține onoruri decât în viață.
Eminescu are o stradă lungă, fără vecinătăți literare, deși
în București există strada Epigonilor și strada Floare
Albastră, străduța Ipotești, precum și, pentru sentimen-
tali, intrarea Veronica Micle. Creangă nu are stradă în
București, ca un moldovean ce se află, în schimb bănă-
țeanul Slavici, da, o străduță și o alee, Păcală, care poate
intra tot în contul lui. Mă bucur că Petre Ispirescu, al cărui
jurnal a fost pentru mine o revelație, e bine încadrat: din
strada lui se duc și vin strada Făt-Frumos și strada Ileana
Cosânzeana. La fel de potrivit e așezat Ion Budai-Delea-
nu, unul dintre puținii scriitori căruia posteritatea nu i-a
păstrat chipul, ci poema (și strada): stă lângă strada Muze-
lor și strada Olimpului. în schimb strada Cenușăresei,
din alt cartier, se întâlnește, neașteptat, cu strada Titu
Maiorescu, ca o glumă a anilor '50.
   Ajungem la interbelici. Strada Liviu Rebreanu duce
în Balta Albă (care i s-ar fi potrivit mai degrabă lui
Alecsandri) și are aspect de bulevard estic. Faptul că se
întinde doar între blocuri are un sens: Rebreanu s-a mutat
la un moment dat la bloc (noutate în epocă) și a consem-
nat asta în jurnal. Desigur, un alt fel de bloc decât cele
de pe strada lui de acum. Sebastian a dobândit o stradă
(se învecinează cu Ispirescu), iar prietenul său Eliade, un
bulevard, în capătul opus al Bucureștiului, ca și cum
posteritatea ar fi vrut să-i despartă pentru totdeauna.
Galaction își întinde strada pe lângă Cimitirul israelit, ceea
ce cu siguranță nu-1 supără, întrucât și în cele mai anti-
semite perioade istorice i-a apărat curajos pe evrei. Pe
partea cealaltă, strada Bacovia, nu departe de încă două-trei
cimitire. Mult mai bine sunt plasați, la câteva străzi
distanță, într-o zonă civilizată, între cartierul muzicienilor

343

și cel al capitalelor, G. Călinescu (casa lui a creat noul
nume al străzii lui) și Tudor Vianu. Ceva mai încolo, o
mică intrare pentru mi mare scriitor: Camil Petrescu.
Eugen Lovinescu e în cartierul gării, ceea ce ar trebui pus
în legătură cu oaspeții săi călători.
    Lângă Grădina Botanică se află, foarte singuratică,
intrarea Constantin Noica și, pe lângă spitalul Militar,
strada aceluiași, care se intersectează brusc cu Bulevardul
Dinicu Golescu, de care frece la repezeală. Asemenea întâl-
niri, la colț de stradă, potrivite sau nu, abundă: Grigore
Alexandrescu și Alecsandri, G.M. Zamfirescu și Nicolae
Filimon, Mircea Eliade cu Moliere, Șt.O. losif cu rivalul
Angliei și cu Cerna, bulevardul Goga cu străduța Blaga,
Alexander von Humboldt cu... Ion Morțun. Fantezia
posterității n-are limite.
    Dintre numele care lipsesc din biblioteca stradală a
Bucureștiului sunt Costache Negruzzi (există doar fiul
său, lacob, poate pentru că a trăit atât de mult încât să
fie contemporan și cu strada Eminescu, și cu intrarea
Camil Petrescu), Mihail Sadoveanu (există, în schimb,
strada Baltagului), Ion Barbu (ironia soartei face să fie
reprezentat doar un tiz al său, sergent), Cioran și lonesco,
Urmuz, Geo Bogza, suprarealiștii. în schimb, cred că am
putea suporta cu bine pierderea din biblioteca pașilor
noștri a lui Theodor Neculuță, poet.*

   * Harta pe care am consultat-o e din 1998-99. Eventualele
scăpări sau schimbări trebuie puse pe seama ei (n.a.).

344

      TARA DRAGONILOR
       /





Nu știu dacă are vreo legătură cu patriotismul, dar
eu tresar de câte ori e pomenită România în vreun
film pe care-1 văd, de parcă ar fi vorba acolo de un prieten
vechi, de o rudă dragă sau chiar de mine însămi. E întot-
deauna util să te uiți în oglinda din mintea celuilalt, să
te vezi așa cum te vede „străinul". Eu, care în acea clipă
mă identific, chiar fără fior patriotic, cu România, am
apărut în ochiul cinematografic al străinului în cele mai
instructive ipostaze. Voi descrie doar câteva, mai recente.
   La începutul anului, din motive de cultură generală,
am hotărât că e timpul să umplu un gol de informație
și să văd un Harry Potter. S-a nimerit să fie primul din
serie, cel cu piatra filozofală. Junii familiei m-au asigurat
că e acceptabil, pot să mă uit. „Cu sufletul meu de-acum",
vorba poetului, prefer să cer detalii înainte de a mă duce
la un film. Verdictul era corect, la fel și filmul, însă nu
mi s-a părut o capodoperă a genului. La un moment dat,
drăgălașul Potter și prietenul lui mai bondoc și mai
intelectual (șahist) sunt singurii din toată școala de vrăji-
torie care nu pleacă acasă în vacanța de Crăciun. Harry
Potter pen tru că e orfan, iar micul șa bis t pentru că părinții
săi, specialiști într-un domeniu mai rar, dragoneria, sunt
plecați tocmai în părțile noastre de lume, în România, ca să
vâneze sau să studieze specia. La sfârșit, mi-am împărtășit

345

uimirea junilor familiei: „Toate ca toate, dar România,
țara balaurilor, și încă într-un film pe care-1 vede tot mapa-
mondul, ba chiar mai grav, generația următoare, viitorul
lumii?" Generația următoare din casă, care în multe pri-
vințe s-a dovedit mai realistă decât mine, mi-a răspuns
cu chibzuială: „Tot e bine, măcar așa se aude și de noi,
altfel cine să știe de România?" Nimic de zis. Ca să nu
pară că sufăr de complexe de inferioritate națională, n-am
mai spus cu glas tare că pe harta din imaginarul omului
contemporan în dreptul României va fi în curând o
inscripție Hic sunt dracones. Un lucru e limpede: alegerea
din Harry Potter nu a fost arbitrară. Vânătoarea de dra-
goni sau de balauri n-ar fi putut să aibă loc în Franța, în
Germania sau în Italia, ar fi un lucru greu de înghițit,
chiar într-un film de copii. Dar cu România balaurii se
armonizează. Din motive pedagogice m-am abținut să
dezvolt aceste idei față de tineretul casei.
    Nu era prima experiență a reflectării României pe
pânza ecranului, pe care o trăiam în felul acesta. într-un
film de acțiune văzut la televizor cu câteva luni în urmă
și făcut după toate regulile artei, sosește, în America, o
polițistă englezoaică. Deșteaptă foc, îi complexează
curând pe colegii de peste ocean care o admiră pentru
nebănuitele ei calități, servite cu artă, una câte una. E
prins un mare răufăcător, se pare că român, dar pe care
ea, inteligenta profesionistă, nu-1 crede vinovat, spre cins-
tea ei și a răufăcătorilor români. Din păcate, nimeni nu
poate vorbi cu arestatul ca să lămurească lucrurile și se
caută un traducător. „Lăsați-mă să vorbesc eu cu el!" spune,
cu accentul ei britanic, polițista. „Cum, știi și românește?"
o întreabă colegul din New York, cu aerul cu care ai
întreba pe cineva dacă a călătorit și pe Marte. Așteptam
cu sufletul la gură răspunsul strivitor al polițistei, care

346

să facă dreptate, o dată pentru totdeauna, micii noastre
limbi. Iar ea, cu aerul ei subtil și cuceritor, a spus: „Glu-
mești, cine s-ar obosi vreodată să învețe româna?" Se
vede că e englezoaică, mi-am zis cu ciudă, n-a auzit de
corectitudinea politică. Ar trebui protestat oficial, în nu-
mele minorității vorbitorilor de limbă română! M-am
consolat cu bancul care circula odinioară, cel cu polițiștii
și limbile străine, și am conchis, cu tristețe, că poliția e
peste tot la fel, nu degeaba apare mereu în scenarii nega-
tive. Chiar un polițist, de data aceasta adevărat, le reco-
manda la o emisiune pe RTL celor care fac cumpărături
alese de pe internet să nu aleagă ca loc de plată cine știe
ce parcare pustie sau ce loc din Valachei, adică din Valahia
noastră. Mi s-a părut ciudată asocierea Valahiei cu o
parcare pustie, dar în mintea poliției occidentale lucrurile
se vede că se leagă.
   Cercetând posibilitățile de distracție de pe diversele
posturi de televiziune, am dat într-o seară de un serial,
Căutătorii de comori, în care o redutabilă echipă de sa-
vanți-acrobați-luptători americani e trimisă la București.
Orașul adoptiv al vieții mele apărea - acțiunea se petre-
cea în zilele noastre - ca un târg texan din secolul 19, loc
al celor mai ciudate primejdii, cu pistolari, cu oameni care
nu se știe ce limbă vorbesc, în orice caz una exotică, dar
care se întâmplă să știe și franceză, singurul lucru apro-
piat de adevăr. Am privit episodul în întregime. în scurt
timp căutătorii de comori părăsesc Bucureștiul și, mer-
gând prin locuri sălbatice dintr-o țară a nimănui, ajung
la o șatră de țigani foarte stilați, de o curățenie impeca-
bilă, cu un fiu al bulibașei de tip latin lover, un soi de
Enrique Iglesias, dar mai blând, mai cult și mai bântuit
de întrebări existențiale profunde. La sfârșitul episodu-
lui, România îți rămânea în amintire ca țara pistolarilor

347

bucureșteni, a romilor cu educație aleasă și a coroanelor
de aur care zac (sub pământ) la tot pasul. Despre nenumă-
ratele referințe cinematografice pe care le adună Transil-
vania mea natală, ce să mai vorbim... E țara lui Dracula
și a vampirilor cărora noaptea le cresc caninii, ca ghio-
ceii în primăvară. Un ținut horror, cu castele și prinți cu
ochi negri, hipnotici, bărbați care-și înfig una-două
dinții neșlefuiți în gâtul de lebădă al iubitei. Sursa pare
inepuizabilă și nu cred că trece anul fără o nouă peliculă
pe temă.
   Dar nu numai filmele de azi ne fac reclamă gratuită,
ca să se mai audă și de noi în lume. Hrănită cu lecturi
ale călătorilor străini prin România din secolul romantic,
de la Richard Kunisch, inspiratorul lui Eminescu, până
la diverși diplomați francezi, am avut o întoarcere cam
abruptă la realitate când am găsit într-unul din romanele
lui David Lodge, cred, dacă nu cumva chiar ale favori-
tului meu Julian Bames, o referire sarcastică la „docto-
ratul luat la București". O apreciere globală și foarte
comică în context, după modelul referirilor din prozele
sfârșitului de secol 19, în care câte mi personaj profesor
vine cu un doctorat din... Africa, „mai plin de colb decât
de învățătură". Nu mă plâng, deși fraza cu pricina mă
include și pe mine: chiar fotbaliștii români, prețuiți și
cunoscuți în lume infinit mai mult decât universitarii
români, se aleg din când în când cu câte o mitizare de
tip „țiganii din echipa României".
   Cred că lucrurile sunt limpezi. România este, în oglinda
contemporaneității, o țară cvasimitică în care balaurii și
vampirii conviețuiesc pașnic în frumoase peisaje sălba-
tice. Locuitorii acestor ținuturi sunt sau mafioți, sau țigani
(aceștia din urmă ori foarte stilați, ori fotbaliști), iar limba

348

lor e o ciudățenie de neînțeles. Cum s-ar zice, ne-am făcut
de basm.
   La urma urmei, nu e nici o nenorocire. Mă gândesc
la povestea frumosului portret-spirală pe care Brâncuși
i l-a făcut lui James Joyce. Scriitorul s-a grăbit să i-1
trimită, în plic, tatălui său. Când a văzut spirala, bătrâ-
nul Stanislaus Joyce a replicat: „Jimmy s-a schimbat destul
de mult în ultima vreme." Așa și noi.

    CUPRINS





Cuvânt înainte .................................. 5

Partea I
ÎNTOARCERE ÎN SECOLUL 21

La bloc......................................... 11
La cratiță! .................................... 16
Preșul.......................................... 20
Porno........................................... 24
Poșta! ......................................... 29
în octombrie, pe Calea Victoriei ............... 33
Minunata lume nouă, colț cu Știrbei Vodă ....... 37
Exterminarea intelectualului prin sâcâială ..... 42
Pierduți în trafic.............................. 46
Glasul gândurilor .............................. 51
Computerul din om............................... 56
James .......................................... 61
București-Brașov și retur....................... 64
Ferestrele lui Cioran .......................... 69
O anume solidaritate............................ 74
Țări în original................................ 79
Liberul-arbitru................................. 84
Din toc în toc ................................. 88

351

Contra cronometru .............................. 91
Bieții oameni! ................................. 95
Gris souris .................................... 99
Oglinda diabolică ...............................103
Politețea ..................................... 107
Teren de joacă ................................ 112
Metamorfoza ..................................... 115
Colecție de lucruri frumoase .................. 117
Studenții de la Conservator ..................... 122
Partea a II-a
CĂRȚILE CARE NE SEAMĂNĂ
Opera sau viața ............................... 129
Nu e°ti niciodată destul de prudent cu ziari°tii . .131
Învățați argoul! .............................. 136
Avraam °i Nobel ................................140
Cum se scrie un bestseller .................... 145
Cărțile au trup ............................... 149
Copilăria noastră americano-franceză............154
Cartea din ecran .............................. 159
Cărțile care ne seamănă ....................... 164
Lista lui Leporello ........................... 168
Circuitul cărții în natură .................... 174
Cum să scrii un roman prost
care să se vândă bine ......................... 178
Aripioare de debut ............................ 182
Cărți 50% ..................................... 187
Ficțiuni editoriale ........................... 192
Librării mari °i mici...........................197
Disperări sportive ............................ 200

352

Patimile și măreția criticii literare............205
Oglinzile de piatră..............................210
Portret de critic ...............................214
„La scrisul ieftin"..............................218
Un ciudat sentiment de solidaritate..............223
Umbra verde......................................227
Simplu elogiu al cărții..........................232
Multe flori sunt.................................236
Imaginea-șoc și horoscopul personal..............241
Obolul scrisului.................................246
Mici aranjamente cu posteritatea ................250
Aceste ființe ciudate............................254
Partea a IlI-a
ÎN ȚARA DRAGONILOR
Europa și România într-un film de aventuri.......261
Nonconformiștii..................................266
Minciuna de la obraz ............................270
Bijuterii discrete...............................275
Problema spinoasă a învățământului...............280
Profii'..........................................285
„Și bacaloriatul ăsta"...........................290
Ghid practic pentru studenții care ajung
din greșeală la Litere ..........................294
Vrăjitoarele și Stalin...........................299
Gara rușinii, Sinaia ............................304
Avatarurile unei străzi .........................310
Puterea aparatului de fotografiat ...............314
Te iubesc .......................................319
Inimi săgetate...................................324

353

Experiențele cu vorbe............................326
Parol! ......................................... 330
Fan, fanatic ................................... 334
Dacă.............................................338
Topografia nemuririi ........................... 342
Țara dragonilor .................................345