PROF. Dr.CI.PÂRHON
 BĂTRÂNETEA
      — - "*
TRATAMENTUL El
                     EDITURA DE STAT
                     PENTRU LITERATURA MEDICALA

<p
BĂTRÂNEŢEA
         Şi
TRATAMENTUL EI
   PROBLEMA REÎNTINERIRII
                                                         I)K
Prob. Dr. C. I. PAR1ION
Membru titular şi Preşedintele de onoare nl Academiei Republicii Populare Române
                EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA MEDICALA 19 4 8
               PREFĂ ŢA
   In anul 1925 am publicat o monografie (de 74 pagini) în care am mutat să pun la punct totalul cunoştinţelor de atunci referitoare la bătrâneţe şi la psihozele vârstei de involuţie şi în special pe acelea ce privesc mecanismul sau patogenia îmbătrânim, concepţiile diferiţilor autori din acest punct de vedere şi în fine să arăt ce se poate spune şi ce se poate face referitor la tratamentul preventiv şi curativ al bătrâneţii cu alte cuvinte la susţinerea tinereţii sau chiar la reîntinerire.
   De atunci studiul problemelor de care vorbim a înaintat destul de mult şi eu însumi, împreună cu colaboratorii mei V. Mârza, M. Kahane, T. Kahane, Blinov, d-l şi d-na Ornstein, d-ra Werner şi, mai de curând cu Milcu, d-na Pitiş, d-na Apostol, d-ra Holban, am adus contribuţiuni noi la studiul acestui mare capitol al Biologiei « Gerontologia», care face el însuşi parte dintr'o subdiviziune mai mare încă a ştiinţei vieţii şi anume a Ilikibiologiei, nume ce am dat biologiei vârstelor.
   O ediţie nouă revăzută şi mult completată a lucrării mele din i()2$, mi s’a părut necesară în prezent, după 23 ani, dela apariţia celei dintâi.
   Nu am însă pretenţia de a expune în această lucrare tot ce sya scris asupra bătrâneţii şi din toate punctele de vedere.
   Pentru aceasta ar fi necesare mai multe volume iar numărul celor ce s'ar interesa de o astfel de lucrare ar fi de sigur destul de restrâns.
-5
   Mă voiu mărgini la datele cele mai esenţiale si voia insista mat cu seamă asupra problemelor de interes general, acelea ale pato-geniei şi a tratamentului bătrâneţii, probleme la studiul cărora am adus, cu colaboratorii mei o anumită contribuţiune.
   In felul acesta lucrarea de faţă va putea fi citită sau consultată nu numai de medici şi biologişti, dar şi de toţi cei ce se interesează de problema bătrâneţii. Or, e greu de conceput un om cu oarecare cultură, pe care această mare problemă să nu-l intereseze.
   Adaug că problema tratamentului preventiv şi curativ al bătrâneţii are şi un important interes social.
   Nu e de sigur indiferent din acest punct de vedere, dacă cei înaintaţi în vârstă vor rămâne în câmpul muncii, se vor întreţine singuri şi vor contribui la mărirea producţiei sau dacă, din contra, vor zace în azile sau spitale, încărcând bugetul statului, sau vor trebui să fie îngrijiţi în familie, imobilizând adeseori pe unii din membri acesteia şi sustrâgându-i dela muncă.
   Bibliografia problemei bătrâneţii e de sigur foarte întinsă şi nu am pretenţia de a o reda aici, după cum nici intenţiunea aceasta nu am avut'o.
   Utilitatea ei ar fi fost de altfel relativă pentru cititorii acestei monografii.
   Mă voiu mărgini să citez datele menţionate în cursul ei şi pe acelea în legătură mai strânsă cu problemele de care ne-am preocupat mai mult. De altfel ultimii ani nici nu au fost prea favorabili pentru cercetările bibliografice.
   Poate monografia aceasta va avea norocul să deştepte interes pentru problemele studiate, într'un cerc mai larg decât cel de până acum.
   De sigur ea nu va fi lipsită de unele insuficienţe sau defecte.
   Voiu fi recunoscător celor care îmi vor atrage, în mod sincer, atenţiunea asupra lor.
   Bucureşti, 20 Septembrie 1948
                                                                C. I. PARHOM
6
                BĂTRÂNEŢEA ŞI TRATAMENTUL EI
                        PROBLEMA REÎNTINERIRII
                                       Senectus ipsa morbus.
                                                  ( Cicerone )
   Problema bătrâneţii a preocupat pe gânditori şi cercetători din cele mai vechi timpuri şi, de sigur, această preocupare este foarte explicabilă.
   ’Intr’adevăr, studiul bătrâneţii prezintă un îndoit interes teoretic şi practic.
   Din ultimul punct de vedere ea constitue o suferinţă care apasă asupra întregii specii umane, fără a mai vorbi şi de alte fiinţe vieţuitoare.
    y     y
   Existenţa ei nu e străină de o nuanţă, uneori destul de marcată, de pesimism, care încolţeşte în sufletul omenesc, pesimism pe care Metschnikoff a căutat să-l combată prin «încercările » sale optimiste, fără a fi reuşit să convingă pe toată lumea (pe fiziologistul Dastre spre exemplu).
   Pe de altă parte fenomenele ce însoţesc bătrâneţea, ca şi acelea ce o determină, sunt atât de numeroase şi de complexe, iar mecanismul producerii lor aşa de interesant de cercetat, încât e imposibil ca ele să nu se impună atenţiunii oricărui biologtet adevărat, cu atât mai mult cu cât studiul lor nu reprezintă în realitate decât un capitol important sau un aspect
7
                al unei părţi a biologiei, care merită, precum am spus şi altădată, să fie izolată ca o ramură aparte a ştiinţei de care vorbim.
    E vorba de biologia vârstelor, sau precum am propus mai demult a fi numită Ilikibiologia (dela ilikia = vârstă)x).
    Tocmai pentru a putea evidenţia interesul ce merită studiul special al acestei subdiviziuni a biologiei am şi crezut că e necesar a i se da un nume al său propriu.
    Mai mult încă, studiul patogeniei bătrâneţii ne conduce în mod natural la acela al problemei fundamentale ridicată de cercetarea ştiinţifică a vieţii, aceea a fenomenelor de asimi-laţie şi desasimilaţie.
    Fără a putea insista aci, mă voiu mărgini a spune că Ilikibio-logia va trebui să studieze variaţiunile morfologice, chimice, fizice şi fiziologice ale fiinţelor vii în raport cu vârsta şi să afle determinismul acestor variaţiuni.
    Ca în toate ramurile biologiei, şi în aceea de care vorbim, progresele vor trebui aşteptate nu numai dela observaţiunea directă ci şi dela aceea provocată prin ajutorul experimenta-ţiunii.
    Intru cât priveşte bătrâneţea însăşi, precum am spus, chestiunea a preocupat pe cugetători încă din antichitate. Numele lui Seneca şi Cicerone sunt legate de lucrările lor asupra acestui ’ subiect.
    In evul mediu, cu mentalitatea lui mistică şi adeseori visătoare, alchimiştii aspirau să găsească piatra filosofală şi elixirul vieţii. Aspiraţiile lor au condus la chimia de astăzi şi vor conduce probabil pe drumul larg ce se deschide în prezent, la tratamentul de mâine, profilactic şi curativ, al bătrâneţii.
                Mai târziu, cercetători diferiţi, în special medici ca Hufe-land, Geisty Canstadt, Charcot, s’au ocupat de studiul bătrâ- *)
    *) Am crezut a putea să mă opresc la acest nume, după ce am consultat în prealabil, pe unii din vechii mei colegi dela Facultatea de Litere din Iaşi (Pascu, Tafrali, Philippide), cărora le mulţumesc aici pentru concursul ce au binevoit a-mi da.
8
neţii şi în special de latura ei patologică. O menţiune specială merită lucrările medico-filozofice ale lui Metschnikoff « fîtudes sur la nature humaine », şi « Essais optimistes », asupra cărora vom reveni.
   In ultimul timp cunoştinţele noastre asupra acestei faze a vieţii au făcut progrese însemnate şi cercetarea ei se face pe o scară largă în diferitele centre ale ţărilor de cultură.
   In Uniunea Sovietică studiul problemei a luat o desvoltare întinsă, în special sub impulsul lucrărilor lui A. Bogomoletz si ale colaboratorilor săi, lucrări pe care vom avea ocazia să le cităm de repetate ori în monografia de faţă.
   Numeroase din aceste lucrări au fost expuse într’o «conferinţă », în realitate un congres, care a durat 3 zile şi care s’a ţinut la Kiew.
   Pe de altă parte, în Anglia, a avut loc în Iulie 1946 o reuniune cu un caracter asemănător, la care au participat mai mulţi cercetători, care se ocupă cu problema bătrâneţii. Reuniunea a avut un caracter internaţional. Cu această ocazie Korenschevsky a propus înfiinţarea unui Institut pentru studiul bătrâneţii, prevăzut cu toate mijloacele necesare pentru lucru.
   De asemeni o cooperaţie internaţională între toţi aceia care se ocupă cu studiul îmbătrânirii.
   In America apar două reviste care se ocupă cu această chestiune. Şi de curând ea a făcut de asemeni obiectul unui congres.
   In Germania încă de mult a luat fiinţă, sub conducerea profesorului Abderhalden, o revistă cu acelaşi scop «Alters-iorschung >>.
   In aceste publicaţiuni, o parte importantă revine cercetărilor experimentale referitoare la patogenia şi tratamentul bătrâneţii, despre care vom vorbi în cursul acestei monografii.
   Şi în Franţa problema bătrâneţii şi a duratei vieţii a preocupat încă de mult pe diferiţi [cercetători Flourens, Buffon,
9
etc., iar mai de curând Gueniot a scris cartea sa bine cunoscută « Pour vivre cent ans » iar Jean Rostand a făcut să apară o carte interesantă în care expune problema pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte chiar anul acesta s’a ţinut la Vitei, un congres asupra longevităţii.
   La noi în ţară, profesorul Gh. Marinescu s’a ocupat încă de multă vreme de studiul fenomenelor de care vorbim şi a publicat lucrări interesante din care, din nenorocire, reiese o notă de scepticism, dacă nu de pesimism adevărat.
   Eu însumi, de un întreg şir de ani, cercetez acelaşi subiect cu diferiţi colaboratori, iar în ultimul timp Tam studiat în Institutul de Endocrinologie, sub patronajul Consiliului Naţional de Cercetări.
   înainte de a ne ocupa de manifestările bătrâneţii, e necesar să răspundem la o întrebare importantă, atât din punct de vedere teoretic cât şi din cel practic, şi anume aceea dacă bătrâneţea e o stare normală sau patologică.
   Voiu începe prin a spune că unii autori ca Etienne, Metschni-koffy Liri, Zosîn, fac o deosebire între bătrâneţe şi senilitate, ultima fiind un fel de bătrâneţe patologică şi în general precoce.
   Pentru Leri bătrâneţea e numai în funcţie de timp, pe când senilitatea e în funcţiune de o alterare patologică a ţesuturilor şi numai pentru senilitate, zice acest autor, e aplicabilă defi-niţiunea dată de Litre bătrâneţii «perioadă a vieţii, al cărui început a fost fixat la 60 ani, dar care poate să fie, mai mult sau mai puţin întârziat sau anticipat, după constituţia individuală, modul de viaţă şi o sumă de împrejurări '>.
   De curând autorii sovietici, sub influenţa lui Bogomoletz, au reluat această problemă. Ei admit, precum vom vedea mai departe, o bătrâneţe normală sau fiziologică care permite vieţii omului a continua până la 120—150 de ani şi chiar mai mult şi o bătrâneţe anticipată şi în legătură cu diferitele condiţiuni nocive în care au trăit majoritatea oamenilor, condiţiuni ce le scurtează existenţa.
10
   Intru cât mă priveşte, mi se pare că noţiunea de timp e o noţiune abstractă şi că bătrâneţea e în realitate şi ea în funcţie de factori materiali şi energetici ce vor trebui să fie cercetaţi.
   Oricum ar fi, nimeni nu pune la îndoială că demenţa senilă de exemplu e o stare patologică.
   Dar pe de altă parte fapte, despre care voiu vorbi mai departe, arată că nu există o deosebire esenţială între procesul bătrâneţii şi acela al demenţei senile, ceea ce mă conduce a le privi pe ambele ca expresiunea unei stări patologice.
   Divergenţele ce există din acest punct de vedere între autori, mi se par a proveni din acceptaţiunea diferită ce se dă cuvântului normal.
   Dacă prin această expresiune se înţelege o stare prin care trece orice organism pluricelular ce înaintează în vârstă, fără ca viaţa lui să fie întreruptă de un ajpcident (traumatism, in-fecţiune, etc.) atunci bătrâneţea e de sigur o stare normală.
   Dacă însă dăm cuvântului normal o semnificaţiune funcţională, şi anume aceea de optimum funcţional, atunci mi se pare evident că bătrâneţea, chiar şi aceea zisă normală, e o stare patologică ce poate fi clasată printre distrofiile generale şi căreia va trebui să-i studiem simptomele, leziunile, modificările chimice ale organelor, etiologia, patogenia, etc. şi chiar tratamentul. E ceea ce îmi propun a face în paginile ce urmează.
   Pentru a putea avea o privire mai unitară, nu voiu trata, în paragrafe aparte, anatomia patologică şi eventual modificările chimice ale organelor şi ţesuturilor, ci pentru fiecare din sisteme sau aparate, voiu trece în revistă mai întâi simptomele, apoi leziunile şi modificările fizico-chimice observate la bătrâni.
   Am spus că bătrâneţea trebue considerată ca o distrofie generală. Intr’adevăr bătrânii, al căror corp scade în volum şi greutate, a căror coloană vertebrală se încovoaie, (Fig. 2) al căror
11
tsi
               Fig. i. S. E. 65 ani — Caşexie senilă foarte marcată. Fotografiile de bolnave sunt reproduse după lucrarea recentă ce am publicat cu D-na Pitiş, Cercetări clinice şi terapeutice asupra bătrâneţii. Acad. română. Consiliul naţional de cercetări V. Comisiunea de biologie 1948.
păr albeşte şi cade, a căror piele se subţiază, pierde elasticitatea, devine sbârcită, uscată şi aspră, ale căror schimburi nutritive sunt modificate, etc., duc la convingerea că sufăr de o distrofie generalizată.
   Să analizăm, în mod mai amănunţit, modificările pe care bătrâneţea le imprimă organismului.
   Voiu trece în revistă, în primul rând, pe acelea ce se referă la funcţiunile vegetative ale organismului pentru a studia mai
Fig. 2. S. M. 79 ani. — Cifoză
în urmă modificările funcţiunilor de inervaţiune şi în special ale celor psihice.
   In ce priveşte aparatul cardiovascular, avem de notat următoarele:
   Inima apare, în genere, mărită de volum, după cum o putem constata prin percuţie, prin perceperea sediului loviturii cardiace, ca şi prin examenul radioscopic. Bătăile ei, sunt uneori ceva mai rare, deşi tensiunea arterială e mărită în multe cazuri.
13
   Aceasta atinge» după Monier şi Rousseau, cifra de 19 la bătrânii «sănătoşi». Intermitenţele, ca şi alte feluri de aritmii, nu sunt rare. Uneori se manifestă sufluri la mitrală sau şi la tricuspidă, dilatarea vaselor gâtului, etc. arătând o insuficienţă a miocardului. Cu Pic şi Bonatnour se poate spune că inima bătrânilor e caracterizată printr’o varietate specială de meio-pragie, legată de o slăbire progresivă în general, şi a miocardului în particular.
   Mai de curând Aaltonen a studiat 47 de bătrâni de ambele sexe, între 80—93 ani, din punctul de vedere al presiunii sistolice şi diastolice. Prima a fost găsită crescută în 70% iar ultima în 40% din cazuri.
   Duthoity Warembourg şi Pinchardy care au studiat electrocardiograma la 77 bătrâni, n’au găsit-o normală decât în 3 cazuri. In toate celelalte au găsit modificări variate. In cele mai multe din ele nu se găseau însă simptomele de angină de piept sau de infarct cardiac.
   Werzler a consacrat de asemeni o lucrare interesantă insuficienţei cardiace şi consecinţelor sale în raport cu bătrâneţea.
   Heinz Techel a notat o scădere a presiunii venoase în raport cu vârsta şi fără relaţiuni regulate cu tensiunea arterială.
   Din punctul de vedere anatomo-patologic găsim că inima e în general mărită de volum (după cum ne-o arătase şi examenul clinic) şi în greutate (Clenvenningy Friedreich, Bizot) greutatea putând întrece cu 20—30. gr., pe aceea a inimii adulţilor.
   După Thomasy greutatea medie a inimii între 50 şi 70 ani se urcă dela 316 la 331 gr., iar Miiller găseşte că greutatea aceluiaşi organ faţă de greutatea corpului atinge maximum între 60—70 ani la femei şi între 70—80 la bărbaţi.
   După acelaşi autor, raportul ponderal între urechiuşi şi ven-triculi e de 0/56 la bărbat şi de 0/60,5 la femei între 20—30 ani, iar între 71—80 acelaşi raport e respectiv de 0,2563 şi 0,2355, ceea ce indică un obstacol pentru evacuarea urechiuşilor.
14
                                                         ?
   Capacitatea inimii e de asemeni mărită. Pericardul prezintă adeseori plăci lăptoase constituite de ţesut fibros. Miocardul are o coloraţiune mai palidă şi consistenţa sa scade.
   După Pic şi Bonamour, inima «senilă» (autorii nu par a face o deosebire între bătrâneţe şi senilitate) nu e, pentru a spune astfel, niciodată o inimă normală. Alteraţiunile ei proprii, ca şi cele ale vaselor, explică pentru ce acest organ e în general mărit, cu toate că «inima senilă pură » ar fi o inimă atrofică.
   La microscop se vede că fibrele sale sunt reduse de volum, prezentând adeseori, dacă nu întotdeauna, granulaţiuni de lipo-crom situate mai ales, după observaţiunile noastre, în vecinătatea nucleului. Se pot observa însă şi fibre ipertrofiate.
   Ţesutul conjonctiv al miocardului e proliferat. Landouzy şi Renaut au semnalat segmentaţiunea miocardică prin dezintegrarea cimentului liniilor scalariforme ale lui Eberth.
   Ateromul arterial şi arterioscleroza sunt frecvente, deşi nu obligatorii. Ateromul lipsea la 103 ani într’un caz al lui Charcot şi la 152 în acela al lui Harvey!
   Celulele pereţilor capilarelor sunt pline cu granulaţiuni gră-soase. Fibrele musculare ale vaselor sunt atinse de asemeni de degenerescenţă granulo-grăsoasă iar ţesutul lor conjonctiv proliferează; îngroşarea peretelui vascular e frecventă şi, din jurul vaselor, scleroza se întinde în interiorul parenhimelor.
   Mai de curând studiul anatomopatologic al inimii şi vaselor, la bătrâni, a fost reluat de mai mulţi autori. Unii dintre ei au cercetat pe de altă parte şi modificările istochimice.
   Astfel Tschayka (Kiev) găseşte că pe măsură ce inima îmbătrâneşte, fibrele precolagene se transformă în colagene iar ultimele încearcă o degenerescenţă hialină, dar nu se întâlneşte o miofibroză chiar la vârsta de 70—80 ani.
   Leziunile atrofice ale muşchiului cardiac, întâlnite adeseori la bătrâni, sunt datorite după el mai de grabă proceselor patologice decât vârstei însăşi.
15
   Tunica medie a coronarelor atinge maximul desvoltării sale în cursul celei de a 2-a decadă a vieţii, cea internă arată o de-generescenţă fibroasă deja în cursul celei de a 3-a. Aceasta merge paralel cu o ipertrofie a tunicii medie, care permite prin acest fapt ca lumenul vasului să se destindă şi ca circulaţia să se facă normal.
   Există şi pentru acest organ o îmbătrânire normală şi una patologică; aceasta se arată uneori sub forma de miofibroză. Periarterita şi scleroza periarterială, care determină o atrofie a tunicii medii aduc turburări grave în nutriţia miocardului.
   Se poate de asemeni observa o scleroză a fibrelor colagene a tunicii medii, urmare a toxiinfecţiilor care determină distrugerea fibrelor musculare.
   Scleroza arteriolelor trebue privită ca manifestarea unui proces patologic iar nu ca fiind în raport cu vârsta.
   După Aschoff, greutatea cardiacă scade cu vârsta, dar proporţional mai puţin decât aceea a corpului în general, aşa
încât indicele ^or<^     1000 merge crescând până la sfârsit.
                 greut. corp.
   Pigmentul dela polii nucleilor fibrelor musculare creşte. In sânge granulocitele cresc pe seama limfocitelor.
   Daguid e de părere că îngustarea arterelor în arterioscleroză se datoreşte depunerilor succesive de fibrină pe intimă, ceea ce arată că factorul primitiv trebue căutat în sânge, nu în peretele vasului. La obiecţia pentru ce un fenomen analog nu se observă pentru vene, Daguid răspunde că în vene sângele nu circulă cu aceeaşi viteză. Pentru aceea fibrina determină trom-boza vasului întreg, ceea ce viteza circulaţiei împiedecă atunci când e vorba de artere.
   După Primac, limfaticele miocardului la bătrâni nu se injectează decât cu mare greutate. Uneori a reuşit totuşi să le injecteze acolo unde nu exista un ţesut ‘conjonctiv cicatricial dens. In aceste cazuri reţeaua limfatică forma ochiuri în care se vedeau fibre musculare.
16
    Capilarele limfatice sunt căptuşite de endoteliu. Se pare că aceste capilare conţin valvule.
    In cursul unei serii de afecţiuni, în special la bătrâni, sistemul fiziologic al ţesutului conjonctiv miocardic e înlocuit de un ţesut cicatrical, care obliterează limfaticele.
    Se poate admite, zice autorul, că adeseori proliferarea ţesutului conjonctiv e datorită unei staze limfatice, urmată de limfangite şi de fibroze, care vor interesa ulterior sistemul fiziologic al ţesutului conjunctiv.
    M. Burger găseşte că aorta conţine mult cholesterol la viţeii hrăniţi cu lapte, dar e vorba de un fenomen reversibil. Urmează apoi o nouă creştere progresivă în raport cu vârsta. Şi la care se notează o creştere progresivă a colesterolului şi a calciului din aortă în raport cu vârsta.
    Schwartz găseşte că azotul din peretele aortei calului nu se •modifică în mod evident în raport cu vârsta; din contra, sulful creşte, ceea ce ar putea fi, crede autorul, în legătură cu depunerea de acid condroidinsulfuric.
    Ganglionii limfatici scad de volum, celulele lor pot fi încărcate de lipoide, precum am notat la un câine bătrân, al cărui studiu istologic l-am făcut împreună cu Mareş Cahane.
    In ce priveşte funcţiunea respiratoriet se notează adeseori creşterea numărului respiraţiilor (18—20 pe minut). Aerul complementar şi suplementar scade, cel rezidual creşte. După Hut-chinson şi Seneff, respiraţia maximă nu mai introduce în pul-monii bătrânului decât 2 litri 65 de aer, în loc de 3 litri 15, ca la adult. Există o retenţie de bioxid de carbon a cărui eliminare zilnică, după Andral şi Gavarret nu mai e decât de 808 gr. 80, în loc de 1072,80 gr. ce se observă la adulţi.
    După o fericită expresie a lui Demange, bătrânul respiră într’un fel de atmosferă confinată.
    In afară de aceasta, puterea defensivă a organelor respiratorii e insuficientă, din cauza scăderii sensibilităţii traheale şi a reflexului de tuse, a modificărilor celulelor vibratile, care
17
devin mai cubice şi pierd genele vibratile. Alteraţiunile circulatorii pun pulmonul bătrânilor într’o continuă iminenţă de stază.
   Respiraţia e încă influenţată de modificările traheei, ale cărei cartilaje sufăr transformări şi în special, după Ranvier, un proces de osificare, ca şi cartilajele costale.
   Din punctul de vedere anatomo-patologic regăsim şi aici transformaţiunea granulo-grăsoasă a celulelor epiteliale, pe câtă vreme fibrele elastice se subţiază şi se rup. Alveolele pulmonare se dilată, pereţii lor cedează şi plesnesc. Antracoza e aproape constantă. Scleroza, de asemeni, nu e rară. Pleura se îngroaşă, puterea ei de resorbţie, scade, după Etienne.
   Funcţiunile aparatului digestiv, sufăr de asemeni. Dinţii se alterează şi cad. Resturile ce rămân întreţin procese infec-ţioase, cu atât mai uşor cu cât aparatul defensiv limfatic e aci, — ca pretutindeni la bătrâni, — în regresiune.
   Sato găseşte la centenarii japonezi, pe lângă alte altera-ţiuni dentare, tocirea dinţilor şi atrofierea ţesutului alveolar. Caria dentară se găseşte la toţi bărbaţii şi la jumătate din femei.
   Compoziţia chimică a dinţilor se modifică, după Lassaigne şi Bibra, prin creşterea materiilor organice (33 în loc de 29). Canalul dentar se îngustează, prin depunerea de noi straturi de ivoriu, pulpa scade, vasele şi nervii ei se atrofiază, mucoasa gingivală se îngroaşă după căderea dinţilor, iar maxilarele involuează. Prin atonia musculaturii faringelui se produce adeseori o greutate a deglutiţiunii.
   In ce priveşte stomacul, se notează în multe cazuri, scăderea acidului clorhidric. Atonia stomacală şi intestinală sunt frecvente. Puterea digestivă a sucului intestinal nu pare, în genere, mult modificată. Totuşi, după Schlessinger şi Neumanny dige-stiunea ţesutului conjunctiv s’ar face mai puţin bine ca la adulţi. Constipaţia e frecventă. Tonicitatea sfincterului anal e deseori insuficientă.
18
   De curând Sokolinsky a examinat secreţia sucului gastric la 51 bătrâni între 75—102 ani, găsind-o scăzută în cele mai multe cazuri. Scăderea cea mai mare a secreţiei gastrice a fost observată la cei trecuţi de 90 ani.
   Turburări dispeptice sau o scădere a poftei de mâncare au fost observate numai în câteva cazuri.
   Din punctul de vedere anatomopatologic se notează, în cele mai multe cazuri, o mărire a capacităţii stomacale, care, după Dorgein, e în medie de 1900 cmc. la bătrâni, faţă de 1300 la adulţi. Capacitatea intestinală e, de asemeni, deseori mărită, exceptând porţiunea inferioară a intestinului gros, care după Stroup, e mai mică decât aceea a adulţilor.
   Pereţii stomacului sunt subţiaţi. Mucoasa mai palidă, cu pete galbene datorite degenerescenţei glandelor. Sfincterul pi-loric e, în mod constant, mai desvoltat la bătrâni, după Larger •şi Cruveilhier.
   Atrofia pereţilor intestinului subţire poate fi aşa de mare încât ei devin transparenţi (Hutiny Durând Fardel, Stroup). Brousse a notat hernia mucoasei prin peretele intestinal.
   După Aschoff, tubul digestiv se lărgeşte şi şe lungeşte la bătrâni. Amigdalele se atrofiază. Criptele amigdalelor palatine se lărgesc. Anginele sunt rare la bătrâni. Calculele amigdaliene sunt mai dese şi mucoasa linguală se atrofiază, muscujatura striată participând de asemeni. Tot astfel se petrec lucrurile cu stomacul. Şi glandele anexe ale tubului digestiv se atrofiază. Pentru ficat e caracteristică atrofia brună. Şi frecvenţa cancerului e mai mare la bătrâni.
   Din punctul de vedere microscopic s’a notat atrofia glandelor stomacale şi intestinale, ca şi aceea a mucoasei în general, a cărei vascularizaţie scade, după Guillot; de asemeni proliferarea ţesutului conjunctiv, degenerescenţa granulo-grăsoasă a fibrelor musculare, în special ale intestinului subţire, pe câtă vreme acelea ale porţiunii terminale a intestinului gros pot fi, din contra, ipertrofiate, ipertrofie în raport probabil cu con-
2*
19
stipaţia bolnavilor. In fine, vasele diferitelor tunici ale tubului digestiv, prezintă adeseori alteraţiunile obişnuite la bătrâni.
   Notăm că şi apendicele e redus de volum (Marc Barthelemy) şi mai mult sau mai puţin obliterat. Ţesutul său limfoid e pe cale de dispariţie.
   Glandele salivare, anexele tubului digestiv, se resimt şi ele de procesul bătrâneţii (Pilliet, Claisse şi Dupre). Ele devin mai friabile şi mai gălbui. Ultimul fapt se datoreşte infiltra-ţiunii ţesutului adipos în interiorul glandei şi leziunilor regresive ale celulelor secretoare, care devin cubice, cu un nucleu clar şi central. Striaţiunea caracteristică a celulelor canalelor excretorii se pierde de asemeni.
   J. Raynaud găseşte că la şoricioaica bătrână glanda submaxi-lară se apropie de aceea a masculului prin ipertrofia segmentelor tubulare.
   Ficatul îşi micşorează volumul şi greutatea, ne mai cântărind în medie decât 1098 gr. Coloraţia parenhimului este palidă şi consistenţa mărită. Celulele hepatice sunt atrofice, gra-nuloase şi pigmentate.
   Atrofia celulelor hepatice era net vizibilă şi la câinele bătrân, al cărui examen istopatologic l-am raportat împreună cu Kahane. In acest caz se observa, în plus, o dilataţie aşa de însemnată a capilarelor, încât organul amintea în totul ficatul cardiac.
   Ia unele cazuri de demenţă senilă am observat, pe de altă parte, o supraîncărcare grăsoasă aşa de însemnată a celulelor hepatice, încât acestea păreau adevărate celule adipoase şi întreg lobului hepatic se colora în mod intensiv cu coloranţii grăsimilor (Sudan, albastru de Nil, Scharlachrot, etc.).
   Capsula lui Glison e adeseori aderentă. Ţesutul conjunctiv intrahepatic e, de multe ori, mai abundent decât în starea normală.
   Jannet şi Darow găsesc că potasiul din celulele hepatice scade cu vârsta.
20
   Vezica biliară uneori mică, alteori dilatată. Calculele biliare nu sunt rare.
   Pancreasul ar fi, după Canstadt, glanda cea mai atrofiată. Dup&Pic şi Bonamour greutatea sa scade cu io gr. în mijlociu.
   In ce priveşte funcţiunile renale, trebue să notăm scăderea cantităţii şi densităţii urinei. Ureea scade la 7—12 grame pe zi, adică la 0,122 în loc de 0,300 pe kilogramul de corp.
   Această scădere a cantităţii de uree, observată de Roche, Ballet, Monier şi Rousseau, Brousse, Lecan, Demange şi Sadler, poate recunoaşte factori diferiţi, ca ingestiunea unei mici cantităţi de substanţe albuminoide, defectul de eliminaţie renală, modificări în schimburile nutritive, etc. Eliminarea acidului fosforic scade, variind între 0,68 şi 1,88, în loc de 2,50—3,25 (Roche, Sadler, Brousse, Banal) ; tot aşa eliminarea acidului uric şi uneori a clorurelor.
   Mosse admite o creştere a principiilor incomplect oxidate. Bocci, Banal, au găsit o‘ scădere a coeficientului urotoxic.
   După Lecorche şi Talamon, albuminuria se găseşte în proporţie de 22—25% la adulţii spitalizaţi, de 48% către 65 ani şi de 60% către 75 ani.
   După Sadler, Chabrely şi G. Ballet, albuminuria e rară la bătrânii valizi.
   Tourdes, Cornii si Ranvier, Ballet, Demange, etc. au studiat din punctul de vedere anatomopatologic rinichiul senil. El apare mic, granulos, cu capsula aderentă şi consistenţa mărită. Examenul microscopic ne arată leziuni de scleroză. Printre acestea scleroza unui număr de glomerule apare, după observaţiile ce am putut face, mai cu seamă în cazurile de demenţă senilă, ca un fenomen constant. Tubii pot fi comprimaţi prin ţesutul sclerotic, şi prezintă, în urma acestei compresiuni, porţiuni mai dilatate. Adesea celulele tubilor apar supraîncărcate cu grăsime. Ureterele sunt de asemeni uneori dilatate şi tunica lor musculară ipertrofiată. Ţesutul conjunctiv al vezicei urinare eşte, de asemeni, proliferat.
21
   Rinichiul atrofie senil prezintă, după Aschoff, pe lângă aspectul granulat, o reducere a suprafeţei de secţiune, structura generală rămânând conservată; ţesutul conjonctiv e, în general, mai abundent. In ţesutul interstiţial al substanţei medulare se observă o calcifiere şi prezenţa de fine granulaţiuni de grăsime, al căror număr creşte cu vârsta.
   Mai mulţi autori ca Petit, Civiale, Guyon, Launois, au studiat vezica urinară senilă. Din punctul de vedere microscopic se notează o îngroşare a pereţilor ei, interesând mai cu seamă stratul muscular. Mucoasa apare congestionată, având adeseori o coloraţie violacee, venele ei sunt adesea varicoase. Aderenţa mucoasei e în genere mai mare ca la adulţi sau tineri.
   Când există un obstacol pentru emisiunea de urină, întâlnim forma zisă de vezică cu coloane. Uneori se poate observa şi o dilataţie a vezicei. Microscopiceşte se notează ipertrofia ţesutului muscular, bogăţia în vase mai mult sau mai puţin alterate, înmulţirea ţesutului conjunctiv dens, transformaţiunea fibroasă a submucoasei.
   Cu aceste transformări se înţelege că, din punctul de vedere funcţional, vezica este adeseori incapabilă să funcţioneze în mod satisfăcător.
   Prostata e, de regulă, mărită de volum la bătrâni. Ţesutul conjunctiv proliferează şi accentuează lobulaţia organului. Acinii prostatici nu mai au o dispoziţie regulată a celulelor care se dispun în unele puncte ale acinilor sub formă de grămezi.
   După Aschoff, ipertrofia prostatică se face mai cu seamă pe contul aşa numitelor glande paraprostatice. Modificările observate amintesc pe acelea ale mastopatiei chistice şi pot fi numite « Paraprostatopatie cronică chistică ». O turburare hormonală hipofiso-orhitică ar interveni probabil în patogenia lor. Carcinomul prostatic e considerat de Aschoff ca o boală tipic senilă, care s’ar desvolta cu predilecţie pe terenul unei hiper-trofii prostatice.
22
   Se notează, în fine, de regulă, calcule. Aceste calcule formate pe seama celulelor epiteliale, sunt constituite aproape în întregime din substanţe azotate. Se pot vedea însă şi calcule de fosfat sau carbonat de calciu. Volumul calculelor poate atinge acela al unei boabe de fasole sau de strugure.
   Ipertrofia prostatei se poate întâlni şi la animalele bătrâne. Am găsit-o foarte pronunţată la câinele bătrân ce l-am studiat cu Kahane.
   Funcţiunile de reproducere sunt, în genere, sau complet pierdute sau considerabil scăzute.
   Menstruaţia şi capacitatea de reproducere la femeie a încetat de mult. Spermatogeneza diminuă de asemeni, sau dispare.
   Totuşi, în mod excepţional, menstruaţia a putut persista până la 60—65 ani iar Duplay şi Dieu au găsit spermatozoizi la 90—94 ani.
   Unele epistaxe pot fi privite ca echivalente menstruale.
   Din punctul de vedere anatomopatologic se notează alteraţi uni importante studiate de Dupleyy Geist, Arthaud, Desnos, Chouryguine, Cavalie, Lannelongue şi Dommenge, Max Thorek. Testiculele scad în consistenţă, volum şi greutate. Greutatea unui testicol poate să scadă până la 10 gr.
   Din punctul de vedere microscopic se notează, pe lângă alteraţiunile mai mult sau mai puţin importante ale vaselor, înmulţirea ţesutului conjonctiv peri—, şi intercanalicular, ca şi al vaginalei.
   Celulele tubilor seminiferi degenerează şi se atrofiază. Ultimele ce persistă fiind spermatogoniile şi în special celulele lui Sertolli. Dar şi acestea pot dispare la rândul lor.
   Celulele glandei interstiţiale, de asemeni, pot încerca procese regresive. împreună cu Kahane le-am văzut însă bine reprezentate şi bogate în lipide, la un câine bătrân.
   Chouryguine a studiat modificările penisului la bătrâni, notând scleroza arterelor cu degenerescenţa vitroasă a tunicei lor
23
interne, scleroza venoasă, scleroza ţesutului cavernos ca şi aceea a vaselor nervilor.
   Fibrele nervoase erau atrofiate. Acelaşi proces atrofie atinge şi corpusculii lui Meissner şi terminaţiunile nervoase ale cor-pusculilor genitali. In fine, se poate nota reducerea de volum a veziculelor seminale (Cruveilhiery Testut)y dar şi ipertrofia lor (Duplay).
   Ovarele se atrofiază de asemeni. Consistenţa lor e dură, aspectul cerebroid sau comparabil cu acela al suprafeţei unui sâmbure de piersică (Raciborski, Krieger). Către 70 ani Charpy l-a găsit din nou neted.
   Reducerea de volum poate să meargă destul de departe. Olhausen le-a văzut de dimensiunile unei alune iar Kisah reduse la o placă fibrovasculară.
   Din punctul de vedere microscopic, Ostroskewitsch a constatat că epiteliul ovarian poate să dispară pe alocuri. Sub acest epiteliu ţesutul conjonctiv se îngroaşă, formând o adevărată albuginee, în care Waldeyer a putut număra 4—5 straturi. Foliculii primitivi au dispărut. Nu se observă nici foliculi de tip adult, corpi galbeni sau celule interstiţiale. Corpii albi prind uneori coloranţii lipoidelor, fapt pe care l-am observat adeseori şi care a fost notat şi de Doljan. Vasele prind şi ele aceşti coloranţi, după observaţiunile mele. Lumenul lor e adeseori obliterat iar peretele îngroşat. Wendeler şi Ostroskewitsch au notat degenerescenţa hialină a vaselor mici.
   Ferri şi Ferroni (Bologna) găsesc că arteriolele dintre regiunea ccrticală şi cea medulară a ovarului prezintă alte raţiuni încă dela vârsta de 14 ani şi că acest proces creşte cu vârsta. Aceste alteraţii ale arterelor ce nutresc foliculii şi care degenerează după transformarea acestora în corpi albi, explică pentru ce dela o anumită epocă nu se mai produce maturaţia foli-culară.
   După Kalby limitele fertilităţii la femeie sunt între 12 şi 49 ani, cu optima la 23 ani (statistica pe 59.117 cazuri).
24
   Mai notăm că Bader, la o maimuţă de peste 20 ani, nu a găsit modificări însemnate în ovare, exceptând arteriosclcroza vaselor hilului. La o femeie de 80 ani a găsit în centrul unui ovar un kist voluminos.
   Trompele bătrânelor sufăr de asemeni modificări macro, şi microscopice, studiate de Wendeler, Voinot, Schnaper, Ballan-tine şi Williams, Gusdev. Volumul lor se reduce. Lumenul se obliterează pe alocuri, celulele epiteliale pierd genele vibratile, devin cubice şi în urmă pavimentoase. Ţesutul lor conjonctiv proliferează. Fibrele elastice dispar. Tunica musculară regresează până la dispariţie.
   Wallart şi Scheidegger au studiat ovarele la 60 de femei în vârstă de 51—96 ani. Ei au constatat că în epoca climacterică ovarul e mult mai mic decât înainte de menopauză, totuşi scăderea e mai puţin însemnată decât se admite în general. Epiteliul superficial e în parte endotelioid sau cubic, în parte cilindric. Ultimul caz se întâlneşte mai cu seamă atunci când «Rete ovarii» sau ţesutul paraganglionar sunt mult desvoltate.
   Albugineea e adeseori îngroşată şi pe alocuri hialinizată. Uneori albugineea e subţiată. Stratul cortical al ovarului bătrân poate fi considerat ca larg şi celulele sale complet capabile de funcţiune. Ele nu se deosebesc de acelea ale persoanelor tinere. Originea kistelor epiteliale şi a formaţiunilor în tubi în corticală, nu se poate stabili în mod sigur.
   Caracteristica pentru ovarul senil sunt corpii fibroşi şi vasele cu degenerare hialină din medulară.
   O cercetare amănunţită a ţesutului cicatricial arată că el e format dintr’o fină reţea conjonctivă, cu capilare şi celule. Autorii sunt de părere că nu e vorba numai de un ţesut de umplutură, care ia locul foliculelor şi corpilor galbeni, ci de un ţesut care funcţionează.
   Vasele arată o scleroză progresivă, totuşi graţie bogatei ramificaţii a vaselor, irigaţia organului rămâne suficientă.
25
   Rete ovarii a fost găsită prezentă în toate cazurile cercetate, iar epiteliul acestei formaţiuni arată aceleaşi fenomene secre-torii ca şi la persoanele mai tinere. Nervii şi ţesutul paragan-glionar sunt bine desvoltaţi, în cele mai multe cazuri. Tot astfel musculatura netedă a ovarului, care poate fi chiar adesea hipertrofiată.
   In 7 cazuri s’au găsit celule deciduale ectopice în ovar. In acelaşi timp s’au notat modificări în epiteliul glandelor ma-mare şi în hipofisă. In trompe s’a notat de asemeni o proliferare a ţesutului conjonctiv, ca şi a epiteliului. Acesta e Înalt, secretoriu şi cu gene vibratile.
   In 25 din cazurile cercetate, « epoophoron » era mult des-voltat.
   In glandele mamare se observă adeseori fenomene secretori, însoţite de prezenţa de « celule de sarcină » în hipofisă.
   Uterul încearcă la rândul lui modificări regresive, studiate de numeroşi autori (Cruveilhier, Guyon, Arnal, Tourneux şi Hermarm, Parviainen, Woltke, Hofmeier, Mdricke, Ch. Robin, Schwarz, Ferroni, Pichevin şi Petit, Reinicke, Cholmogoroffy Weinberg). Volumul organului scade, ajungând uneori până la acela al unei castane mari. Greutatea a putut fi văzută co-borînd până la 4 grame.
   Poziţiunea, de regulă, în anteflexiune. Consistenţa e mărită. Suprafaţa internă devine netedă. « Arborele vieţii» se şterge. Cavitatea poate fi dilatată uneori, dar adeseori se micşorează şi chiar se obliterează pe alocuri. In spaţiile ce rămân, se poate observa acumulare de lichid uşor sanguinolent, conţinând, pe lângă hematii, celule epiteliale desquamate sau mononucleare cu pigment sanguin.
   Microscopiceşte se observă regresiunea celulelor epiteliale ale mucoasei, care pierd genele vibratile, devin cubice sau chiar pavimentoase. Glandele uterine, de asemeni, se atrofiază; uneori încearcă transformaţiuni kistice sau conţin concreţii fosfatice şi calcare. Ţesutul muscular se atrofiază, pe câtă vreme cel
26
conjunctiv dens proliferează. Fibrele elastice se atrofiază de asemeni.
   In fine vasele, adeseori ateromatoase, prezintă, destul de frecvent, o îngroşare cu degenerare hialină a tunicii medii.
   H. Lemke găseşte că alcalinitatea secreţiei vaginale, la vaci, creşte cu vârsta. Şi la om după cercetările lui Milcu şi D-na Pitiş aciditate. secreţiei vaginale dispar după menopauză.
   Glandele mamare de asemeni sufăr modificări la femeile bătrâne, pe câtă vreme la bărbaţi, după o anumită vârstă, o uşoară desvoltare a numitelor organe nu pare prea rară.
   In cercetările ce am făcut cu d-na Pitiş pe un număr de bătrâne dintr’un azil din Bucureşti, s’a notat că aceste organe sunt de regulă ptozate, atârnând uneori ca nişte şorţuri şi fiind constituite, în cea mai mare parte, numai din ţesut conjonctiv.
   Areola e mică şi depigmentată iar mamelonul atrofie. Nu am găsit o relaţie între gradul de atrofie al glandei mamare şi prezenţa sau absenţa sarcinilor.
   Ţinând seama, în măsura în care simplul examen prin pal-paţie ne poate da indicaţiuni de proporţia ţesutului glandular faţă de cel conjunctiv în aceste organe, găsim următoarea proporţie în raport cu vârstele:
                                              60—69 70—79 80—89 90—99
Ţesut glandular mai mult de 1/2 2  1 
» » şi conjunctiv 1:1.          4  1 
» » mai puţin de 1/2.           7  8 
Numai tesut conjunctiv......... 3 20 
                                                                                                                   1
   Korpatsy, studiind din punctul de vedere microscopic glandele mamare la 60 de femei, găseşte că proliferaţiile patologice cresc cu vârsta. Autorul le caracterizează ca mastopatie kistică şi le împarte în 3 grupe. Formele cele mai grave le întâlnim după 60 ani, punându-le în paralel cu alte proliferări atipice,
27
ca polipii intestinului gros, negii, etc. şi considerându-le în raport cu îmbătrânirea generală a organismului.
   Şi alte organe sufăr în funcţiunile lor şi în constituţia lor anatomică. Amigdalele, organele limfoide sau limfatice regre-sează în mod regulat. Timusul se atrofiază de asemeni.
   La bătrâni, timusul nu reprezintă, după Aschoff, decât un corp gras de 12—16 gr., care conţine incluse puţine insule de substanţă medulară. Limita între substanţa corticală şi medulară devine mai precisă. O timorezistenţă, după Aschoff, nu se observă decât atunci când şi tiroida e bolnavă în acelaşi timp.
   Splina, ale cărei alteraţiuni la bătrâni au fost studiate de Brousse, Birsch-Hirschfeld, Pilliet, poate fi mărită, cu capsula îngroşată şi aderentă.
   Dar aceste caractere se găsesc, în special, ca resturi ale in-fecţiunilor anterioare. Splina bătrână propriu-zisă pare, din contra atrofică şi greutatea ei a fost găsită coborîndu-se până la 40 gr.
   Microscopiceşte se notează o regresiune importantă a foli-culilor lui Malpighi, a căror arteriolă centrală este îngroşată. Ţesutul conjonctiv intrasplenic e, în genere, îngroşat. El prinde adeseori coloranţii lipidelor.
   Pic şi Bonamour afirmă că pigmentaţiunea organului lipseşte aproape complet.
   Hwangy Lippincot şi Krumhhaar găsesc că ţesutul limfatic al splinei atinge maximum în jurul vârstei de 10 ani, apoi scade treptat, dar între 60—70 ani se observă din nou o uşoară creştere.
   Şi celelalte glande vasculare sanguine încearcă modificări funcţionale şi anatomice demne de reţinut.
   Glanda tiroidă pare a suferi destul de mult în funcţiunile ei. Deja Horsley fusese impresionat de asemănarea unor simp-tome ale bătrâneţii cu acelea ale mixedemului. Lorand, Levi şi Rotschildy Starr, au insistat de asemeni, mai în urmă, asupra acestor asemănări sau asupra comunităţii unor simptome.
28
   Astfel putem cita starea uscată, sbârcită şi scuamoasă a pielei, scăderea temperaturii, cu turburări termice subiective şi reacţiunile vasomotrice corelative, căderea perilor, anorexia şi constipaţia, absenţa menstruaţiei la femei, impotenţa la bărbat, somnolenţa diurnă, căderea dinţilor, fenomene reumatice vagi, scăderea nutriţiei generale precum şi a funcţiunilor organice şi nervoase, tendinţa la diferite scleroze şi în special la cea vasculară.
   Levi şi Rotschild consideră simptomele de mai sus ca aparţinând în acelaşi timp senilităţii şi insuficienţei tiroidiene.
   Ca şi Etienne, autorii aceştia consideră senilitatea ca o bătrâneţe precoce şi patologică, în sensul strict al cuvântului.
   Dar simptomele mai sus indicate se regăsesc şi în bătrâneţea comună pe care, pentru motivele expuse la începutul acestei lucrări, trebue, de asemeni, să o considerăm ca o stare patologică.
   Unele din simptomele mai sus citate pot să recunoască un mecanism deosebit sau să nu ţină numai de turburările glandei tiroide. Unele din ele par a putea fi puse pe contul unei alte glande, precum vom vedea mai jos, sau pe seama unor turburări pluriglandulare. Dar, oricum ar fi, partea insuficienţei tiroidiene în simptomatologia bătrâneţii nu pare mică.
   Putem spune aceasta, cu atât mai mult,cu cât şi alteraţiunile anatomopatologice şi chimice ale glandei tiroide, la bătrâni sunt destul de însemnate.
   Din punctul de vedere ponderal, greutatea mijlocie (pe un număr de 40 cazuri personale, sau culese din literatura medicală), a fost de 22,90 gr., cifră ce se apropie de limita inferioară a ponderelor considerate ca normale (între 20—30 gr).
   Este evident că noţiunea de normal, în ce priveşte greutatea unui organ este, şi aici, destul de relativă.
   Pe numărul de 40 cazuri de care vorbim, în 20 greutatea glandei a fost sub 20 gr., în 15 între 20 şi 30, iar în 5 peste
3° gr-
29
   Dar o mărire de volum nu merge totdeauna paralel cu o funcţiune crescută, sau cel puţin normală din punctul de vedere cantitativ. Studiul anatomo-patologic, macro- şi microscopic al tiroidei bătrânilor, printre care al demenţilor senili, a fost făcut de un însemnat număr de autori.
   Cităm astfel pentru tiroida bătrânilor, în general, lucrările lui Peremeschko, Pilliet, Erdheim, Claude şi Blanchetiere, Clere, Romeis, Aschoff şi observaţiunile ce am făcut eu însumi împreună cu Goldstein şi mai în urmă cu Savini. In ce priveşte tiroida demenţilor senili, găsim de menţionat lucrările lui Amaldi, Perin de la Touche şi Didey Ramadier şi Marchant, Zalla, Garbini, Claude şi Blanchetiere, Gorrieri, Buscaino şi diferitele observaţiuni ce am făcut eu însumi, fie singur, fie în colaborare cu Auguste Mărie, d-ra Mateescu şi Ţupa, d-na Alistar şi Isanos, d-na Stocker.
   Nu se poate separa însă studiul tiroidelor bătrânilor de acelea ale demenţilor senili. Convine pentru ambele o descripţie comună.
   Foliculii sunt adeseori atrofiei şi înglobaţi în ţesut conjonctiv scleros şi uneori cu degenerescenţă mixoidă sau, din contra, observăm foliculi dilataţi în mod însemnat. Mai cu seamă în aceştia din urmă celulele sunt turtite. Putem însă întâlni şi foliculi cu celule cubice şi chiar înalte.
   Un caracter se pare constant e încărcarea celulelor cu granulaţii lipoide sau de lipocrom.
   Coloidul poate avea coloraţiunea normală. Dar, se găsesc în genere şi numeroşi foliculi cu coloidul hematoxilinofil. De asemeni putem întâlni în foliculi celule desquamate, hematii basofile şi grămezi sudanofile, rezultate pe cât se pare, din contopirea unor celule desquamate şi atinse de degenerescenţă grăsoasă şi a hematiilor pătrunse, prin efracţiunea peretelui capilarelor şi foliculului şi care au încercat un proces analog. Putem găsi şi granulaţii lipidice izolate. De asemeni cristale octaedrice de natură proteică.
30
   Scleroza, deşi foarte frecventă, poate totuşi în unele rare cazuri lipsi, ca de ex. în acelea semnalate de Claude şi Blan-chetiere, atât în bătrâneţea simplă cât şi în demenţa senilă. Este evident că oarecare rezervă se impune relativ la ceea ce ar fi putut arăta, în aceste cazuri examenul unui număr mai mare de secţiuni din părţi diferite ale glandei.
   Procesul sclerotic poate atinge şi vasele intratiroidiene. In pereţii lor putem întâlni zone necrozate şi infiltrate cu săruri calcare.
   Andrassy găseşte că tiroida bătrânilor conţine mai cu seamă foliculi mici şi mai puţini ca număr, iar epiteliul interstiţial e ca şi absent; ţesutul conjonctiv în schimb e mai abundent.
   Kdhler a studiat glanda tiroidă a câinilor în raport cu vârsta. El n’a constatat modificări ale volumului si coloratiunii or-
                                                 9         9
ganului.
   In ce priveşte greutatea, ea creşte până la io ani apoi scade din nou. Greutatea variază şi cu rasa animalului. Consistenţa glandei creşte de asemeni.
   Modificările hipoplastice şi cele kistice cresc şi ele cu vârsta.
   Ţesutul conjonctiv, inclusiv fibrele elastice, se înmulţeşte până la epoca pubertăţii, rămânând ulterior staţionar în tot cursul existenţei.
   Mărimea foliculilor creşte până la al n-lea an, apoi, după 12 ani, scade din nou. Forma foliculilor devine mai neregulată, iar epiteliul lor se turteşte. Coloidul se îngroaşă. In 4 cazuri s’au întâlnit corpi amilacei iar în 2 chiste ultimo-bran-chiale.
   In glandele paratiroide, Kdhler a observat de asemeni că ţesutul conjonctiv păstrează în tot restul existenţei aspectul atins la terminarea perioadei de creştere. Intre 10 şi 12 ani se notează câteva celule adipoase în ţesutul conjonctiv al pa-ratiroidelor.
   Din punctul de vedere al constituţiei chimice, Monery a demonstrat scăderea iodului în tiroida bătrânilor, iar Fenger
31
a găsit că scăderea apei şi creşterea substanţelor solubile în eterul de petrol, merg paralel cu vârsta indivizilor cărora le-au aparţinut glandele examinate.
   In specia umană şi la alte animale glandele paratiroide sufăr probabil la bătrâni.
   Din punctul de vedere funcţional aceste organe au, poate, un rol în unele manifestaţiuni ce par în raport cu turburări în metabolismul calciului şi pe cât se pare al glucidelor.
   Intre primele cităm mai cu seamă turburările osoase, ca lărgirea canalului medular, rarefacţia ţesutului compact, ci-foscolioza cervicodorsală, turburări ce par a se putea continua, fără linie de demarcaţie, cu osteomalacia senilă. Caria dentară, căderea dinţilor şi chiar căderea perilor trebuesc invocate aci.
   Pruritul senil de asemeni, deşi acest simptom ne poate face să ne gândim şi la turburări în metabolismul glucidelor.
   Acelaşi lucru se poate zice despre cataracta senilă, simptom destul de frecvent la bătrâni şi pe cât se pare şi mai frecvent la unele animale înaintate în vârstă (câini spre ex.).
   Şi unele simptome parestezice, observate la bătrâni, pot avea raporturi cu scăderea funcţiunii paratiroidelor.
   Din punctul de vedere anatomo-patologic se poate observa o creştere a numărului eosinofilelor precum şi bogăţia în granulaţii lipidice (Pepere, Laignel-Lavastine şi Duhem).
   Ipofisa, de asemeni, pare să aibă partea ei în simptomatologia bătrâneţii. Ingrăşarea frecventă ce apare după epoca mijlocie a vieţii, cu localizarea ei în regiunile mamară, abdominală, pelviană, aminteşte destul de bine distrofia adipozogenitală. E drept că şi natura acestei turburări trofice nu poate fi admisă fără rezerve.
   Mai târziu ţesutul adipos dispare în mod progresiv şi această topire a grăsimii aminteşte aşa de mult pe aceea din caşexia hipofisară, încât Maranon, valorosul endocrinolog spaniol, e dispus să le considere ca identice.
32
   Şi în turburările osoase, ale sistemului pilos, etc., ipofisa poate avea partea ei. De asemeni în alteraţiunile tiroidei, glandelor genitale, suprarenalelor, prin modificarea secreţiunii hor-monelor adenotropice.
   Vassilenko şi Maischick au studiat variaţiunile prolanului urinar la 130 indivizi de vârste diferite. Hormona de matu-raţie foliculară creşte adeseori la indivizii de peste 50—60 ani, dar scade din nou mai târziu.
   Saxten şi Greene Pincenton (Endocrinology, 24, 1909) găsesc că ipofisa femelelor bătrâne conţine tot atât hormon gona-dotrop A şi B ca şi a celor tinere mature. Hormona adre-notropă e ceva mărită. Cercetările au avut loc pe epuri de casă.
   Niirnberg a studiat conţinutul ipofizei în hormonă gonado-tropă la 20 femei între 50—78 ani şi 25 bărbaţi între 50—84 ani, găsind prezenţa în toate cazurile, a celor 2 hormone de maturaţie foliculară şi de luteinizare.
   Din punctul de vedere anatomopatologic, observaţiunile lui Pende> Lucien şi acele .ce am făcut eu însumi, în parte cu d-na Briese, arată pe lângă bogăţia în grăsime a pereţilor vaselor şi a unor celule, acumularea mare de coloid în lobul anterior al ipofisei ce pare în raport cu intensificarea topirii unor celule şi poate şi cu scăderea proceselor de rezorbţie intraglan-dulară.
   In hipofisa unui cocoş bătrân, pe care am studiat-o cu d-na Cabane, se observa de asemeni o acumulare enormă de coloid. Cianofilele se înmulţesc de asemeni la bătrâni iar scleroza e şi aici foarte comună.
   Din punctul de vedere al desvoltării ţesutului interstiţial, Nuli descrie 3 tipuri de hipofisă senilă. In primul, care se vede rar, e vorba de o proliferare conjonctivă, ce merge paralel cu scăderea celulelor, care sunt retractate, mai puţin colorabile şi cu limitele mai puţin precise. Numărul cromofilelor se menţine bine, dar acela al cromofobelor scade.
3
33
   In tipul 2, glanda se apropie de aceea a adulţilor normali; ţesutul conjonctiv e totuşi ceva mai abundent.
   In fine, în tipul 3 nu se observă modificări faţă de ipofiza adulţilor normali.
   In general vorbind, hipofiza senilă se caracterizează printr’o scădere a reţelei vasculare şi printr’o creştere însemnată a numărului bazofilelor din lobul anterior, care pot pătrunde în cel intermediar.
   In lobul mijlociu creşte numărul kistelor cu coloid sau se notează o proliferare însemnată a ţesutului conjonctiv, care o poate separa limpede de neurohipofiză. In aceasta se notează o creştere însemnată a pigmenţilor. *
   H. J. Ebrecht, studiind modificările hipofisei la câine în raport cu vârsta, găseşte că ţesutul conjonctiv devine mai abundent, în parte graţie unei turgescenţe fibrinoide, în parte umplând golurile lăsate de atrofia parenchimului glandular. Vasele nu se lărgesc decât în mică măsură. Cele mai mari se îmbogăţesc în fibre elastice cu înaintarea în vârstă; celulele adenoipo-fisei se grupează în jurul lor, formează cordoane şi tuburi. Atrofia în raport cu vârsta nu înaintează repede. Mici vezicule rotunde, pline cu coloid apar pe la vârsta de 4 ani în lobul anterior, pe când în cel intermediar ele se întâlnesc dela vârsta pubertăţii, dar numărul ş’ volumul lor creşte cu vârsta.
   La animalele de 10 ani se pot întâlni în ambii lobi kiste ramificate în mod neregulat, mari şi pline de coloid şi de cele mai multe ori cu desquamaţie celulară.
   Romeis găseşte o atrofie foarte însemnată a lobului intermediar, la câinele bătrân.
   In lobul nervos se observă, după pubertate, inclusiuni cor-pusculare, al căror număr creşte până la bătrâneţe. La un câine bătrân s’a găsit un adenom al lobului intermediar, care a înaintat ca un nodul pediculat în porţiunea nervoasă.
   Hoser a studiat modificările hipofisei la equidee, în legătură cu vârsta. El a constatat că greutatea acestui organ merge
34
crescând până în jurul celui de al io-lea an, apoi scade din nou. Capilarele sinusoide se dilată cu vârsta iar parenchimul se atrofiază la animalele bătrâne.
   Ţesutul colagen şi reţeaua fibrilară devin mai aparente dar nu se mai modifică după instalarea maturităţii sexuale.
   La animalele bătrâne se întâlneşte mai des coloid în foliculii lobului anterior sau ai celui intermediar. In genere coloidul e de tip acidofil.
   începând cu al 8-lea an şi cu oarecare regularitate până la bătrâneţe, se observă atât în lobul anterior cât şi în acel intermediar iperplazii nodulare şi adenome. In lobul anterior al unui cal de 15—18 ani, autorul a observat corpi amilacei.
   După Aschoff, epifisa poate fi găsită intactă la bătrâni, dar numai în foarte rare cazuri. In general a fost însă insuficient cercetată.
• in ce priveşte suprarenalele, unele simptome clinice, ca ipertensiunea arterială, aduc în discuţie rolul medularei şi, pe cât se pare, de asemeni şi al corticalei. Tot în sensul unei hiperfuncţiuni a corticalei pare a vorbi ipercolesterolemia, notată deja de Becquerel şi Rodier şi a cărei frecvenţă am putut-o confirma împreună cu Maria Parhon.
   Alţi autori au notat, de asemeni, ipercolesterinemia la arteriosclerotici înaintaţi în vârstă (Heitz).
   In concordanţă cu observaţiunile precedente se găseşte şi ipertrofia frecventă a glandelor suprarenale la bătrâni, observată de Cruveilhier, ca şi de Sabrazes şi Husnot şi de mine însumi.
   Această ipertrofie, pe care am găsit-o cu Kahane şi la câinele bătrân, se face mai cu seamă pc contul substanţei corticale (Pilliet, Sabrazes şi Husnot, etc.).
   Această substanţă prezintă adeseori şi noduli adenomatoşi şi o tendinţă marcată la spongiocitoză.
   Dar mai des, pe cât se pare, se observă fenomene de insuficienţă.
3*
35
   Aravandmos e de părere că adinamia bătrânilor, durerile epigastrice, slăbirea, unele turburări gastrointestinale, ca şi pigmentarea difuză sau sub formă de pete, ţine de o insuficienţă a suprarenalelor, care, în unele cazuri, realizează chiar un sindrom adisonian.
   In concordanţă cu simptomele acestea, din punctul de vedere anatomo-patologic, atât la om cât şi la alte specii (cal, câine, porc) se observă alteraţiuni de ordin regresiv, atrofie, care par a predomina, mai cu seamă în zona glomerulară şi în cea reti-culată, fără ca zona fasciculată să poată fi considerată ca respectată. Ţesutul conjonctiv proliferează, circulaţia se reduce, deşi uneori se pot observa şi focare de însemnată ectazie vasculară. Zone întregi de celule pot degenera şi dispare.
   Şi zona medulară suferă între alte alteraţiuni încărcarea celulelor cu granulaţii lipidice şi scăderea cromafinităţii.
   Datele ce preced rezultă din lucrările lui Materna, Hanimov, Sabrazes şi Husnot, Landau, Huczynski, Thomasy Biedly Die-trich şi Tannenberg, Goldzieher, Tuczek, Wiesely Cesari-Panisset, Klowitter, Folger, Schlegel, Steinke, Pavlowitsch, Becky Harmsy Romeis şi din propriile noastre observaţiuni.
   Cu toate acestea s’au văzut şi cazuri în care suprarenalele erau reduse de volum şi greutate.
   Huschke credea că ele sunt totdeauna mai mici la bătrâni. Delamare a găsit greutatea medie de 4 gr., 80 putând însă ajunge şi la 6 gr.
   Sbârcirea pielii bătrânilor, împreună cu alte simptome deja indicate ne face să ne gândim la insuficienţa glandelor sexuale.
   Această insuficienţă poate să aibă partea ei în hipertensiunea arterială a bătrânilor. Cunoaştem spre ex., rolul ipertensiv al menopauzei, studiat în mod amănunţit, mai cu seamă de Maranon.
   In ce priveşte anatomia patologică a glandelor genitale la bătrâni, am vorbit mai sus despre modificările observate.
36
   Studiul chimic al glandelor genitale la bătrâni ar merita să facă obiectul unor cercetări minuţioase.
   Vom studia acum modificările sângelui la bătrâni. Dar faptul că în sânge intră, pe de o parte, produsele necesare organismului, rezultate din digestia alimentelor, pe de altă parte secre-ţiunile hormonale, fermenţi diferiţi, ioni, apă, produse de des-integrare ale ţesuturilor, face ca studiul modificărilor sale să nu poată fi separat de acela al schimburilor nutritive.
   Vom vorbi deci, în acest loc şi de acestea.
   Cu privire la modificările sanguine Quinquaud a notat o scădere a hematiilor la 3,641000 în medie şi a cantităţii de hemo-globină la 75—85, în loc de 125 la mie; de asemeni şi a capacităţii respiratorii (150 în loc de 260 la mie).
   Numărul polinuclearelor se urcă, după Jolly şi Dobrovici, la 73%. Mononuclearele, în special limfocitele, descresc în mod paralel.
   Cercetările noastre proprii, în colaborare cu d-na Pitiş şi d-ra Holbau, concordă cu acelea ale lui Jolly şi Dobrovici, în special în ce priveşte scăderea numerică a limfocitelor.
   Judin ajunge însă la rezultate diferite şi anume o leucopenie în general, dar cu predominenţa limfocitelor asupra polinuclearelor. Eosinofilia e de asemeni frecventă.
   Acest autor observă că cele mai multe lucrări privitoare la sânge şi organele hematopoetice ale bătrânilor s’au făcut la vârsta de 60—90 ani, cifră încă mult depărtată de limitele vieţii umane. El remarcă în plus, că datele autorilor diferiţi sunt contradictorii.
   Astfel Kamner, Kirsch, Schlesinger, Schwinge găsesc o poli-globulie moderată, pe câtă vreme Quinquaud, Dorensen găsesc o scădere a hematiilor.
   La bătrânii cu poliglobulie Grawitz, Grimini au găsit o scădere a indicelui colorimetric, şi o creştere a numărului total de leucocite, în special de neutrofile, care după Schlesinger ating 70—80%.
37
   Barbosa găseşte la rândul lui poliglobulia cu creşterea hemoglobinei şi a volumului hematiilor.
   Monaceviciy la 70 indivizi sănătoşi, între 60—70 ani, a găsit valori normale. Soloviev, pe 30 cazuri între 60 şi 93 ani, găseşte că sângele bătrânilor până la 75 ani e ceva mai sărac în hematii şi hemoglobină ca al celor de vârstă medie.
   După 75 ani scăderea e mai însemnată încă, iar după 90 ani, pe lângă scăderea hematiilor se notează o descreştere şi mai însemnată a leucocitelor. Eosinofilele cresc ca număr. Elementele tinere se formează în mod insuficient. Distrugerea e de asemeni mai lentă.
   Brodin şi Aubin notează o anemie între 80—93 ani numai în cazurile în care se adaugă un alt proces patologic.
   Inuskin, la un bătrân de 115 ani, găseşte 4.600.000 hematii cu 85% hemoglobină şi cu indicele colorimetric de 0,91. Leu-cocitele au fost 6800 iar formula leucocitară normală.
   In acest caz măduva sternală era activă, dar s’a notat atrofia măduvei femurului şi atrofia splinei.
   Halpern găseşte între 60—122 ani că funcţiunea hematopoe-tică a măduvei osoase poate asigura o compoziţie morfologică normală a sângelui. In cercetările acestui autor, cantitatea de hemoglobină a variat între 60—94%, leucocitele între 3.350.000 şi 5.700.000, iar indicele colorimetric între 0,75 şi 0,89. Reticulo-citele au crescut iar numărul leucccitelor, ca şi formula leucocitară au fost normale.
   Graguerova, într’o expediţie în Abhazia, a studiat 12 bătrâni între 90—140 ani, găsind adesea o scădere destul de marcată a numărului eritrocitelor şi a cantităţii de hemoglobină. Tot astfel o leucopenie cu neutrofilopenie.
   Numărul trombocitelor varia între 87.000—266.000 pe mmc., cu o medie de 184.000, ceea ce corespunde limitei normale inferioare. Totuşi un bătrân de 112 ani avea cifra de 287.000.
   Leucocitele erau în 3 cazuri din 21 la limita inferioară de 6000 pe mmc., la ceilalţi sub 6000, putând să coboare până
38
la 2300, iar media fiind de 3900. Totuşi o bătrână de 125 ani avea cifra de 6200.
   Neutrofilele au fost găsite scăzute cu 34%, iar limfocitele cu 24%. Monocitele propriu zise au rămas, în afară de 3 cazuri, în care erau scăzute, în limitele normale.
   Existau totuşi la unii şi variaţiuni individuale; scăderea interesând mai mult polinuclearele sau limfocitele. In majoritatea cazurilor s’a notat creşterea neutrofilelor cu nucleii în formă de bastonaş. Numărul lor a fost găsit crescut cu 73%, ceea ce pare a reprezenta o oprire în evoluţia celulelor polinucleare şi o îmbătrânire precoce a nucleului.
   In 10 cazuri din 21 s’a notat şi o eosinofilie, uneori foarte pronunţată. Totuşi în 6 cazuri, numărul acestor celule era sub cifra normală, în special când exista şi o leucopenie netă.
   Cu toată frecvenţa însemnată a limfopeniei, uneori se poate vedea şi o cifră normală sau chiar crescută, iar reacţiunea aparatului limfatic poate fi intensă: un bătrân de 90 ani, cu 1518 limfocite pe mmc, avea cifra de 2112 la 2 zile după ce i s’a extras din venă 40 cmc. de sânge.
   In 11 cazuri din 21 s’a notat vacuolizarea monocitelor şi neutrofilelor sau bogăţia ultimelor în granulaţiuni.
   Se notează, de asemeni, scăderea de volum a nucleului monocitelor.
   Autorul a studiat şi grupele sanguine. Cuboy la japonezi, a găsit la bătrâneţe o deviere spre grupul A. Tot aşa William Washington Graves.
   Butony Balgaisics, Cristiansen, la 100 cazuri între 66—95 ani, au găsit pentru grupul O: 45 cazuri, iar pentru A: 55, pentru B: 4, iar pentru AB niciunul.
   Graguerova a observat modificări analoage cu cele descrise de Judiny la bătrânii din Ukraina.
   Judin a continuat cercetările pe bătrânii din Abhazia, studiind 17 bărbaţi între 90 şi 135 ani şi 2 femei de 90 şi 93 ani.
39
   Determinările se făceau pe sângele arterio-venos luat din deget, pe nemâncate. La 18 din ei s’a găsit scăderea hematiilor, iar la 3 (101, 110 şi 115 ani) valoarea normală. Numărul eritrocitelor a variat între 2.620.000—5.010.000, cu o medie de 3.950.000 deci la 79%, dacă se ia ca normal 5—5,5 milioane pe mmc.
   In sângele anemicilor formele regenerative ale hematiilor lipseau. La doi bătrâni (90 şi 100 ani), hematiile erau sub 3.000.000. Nu exista hipercromatofilie nicio creştere a numărului reticulocitelor. La un alt bătrân (115 ani), numărul hematiilor atingea 4.800.000.
   Reticulocitele, în majoritatea cazurilor, erau sub normal, dar uneori normalul era atins. Astfel la un bătrân de 108 ani s’au găsit 36.000 pe mmc. Reacţia faţă de anemie e totuşi scăzută la majoritatea bătrânilor.
   Cantitatea de hemoglobină era în medie de 70% faţă de 85—100% în starea normală. Indicele de coloare de 0,97 în medie. Deci, în genere, scădere uşoară. Totuşi, adaugă autorul, la majoritatea bătrânilor s’a notat o anemie.
   Diametrul globulelor era normal în 16 din 21 cazuri iar diametrul maxim a fost găsit de 9,37 microni (macrocitoză); în 2 cazuri macrocitele ajungeau la 10,62 şi se nota anizocitoză. Minimul era de 5,10.
   Macrocitoza a fost notată şi de Millet şi Ball> şi Halaeys în 80% din cazuri, la bătrâni între 57—95 ani. Saragea a făcut aceleaşi constatări.
   Judin a studiat şi sângele la 5 câini bătrâni de 18—20 ani. A notat scăderea numărului eritrocitelor şi a hemoglobinei, pe câtă vreme indicele colorimetric era la limita superioară a normalului. De asemeni numărul reticulocitelor era ceva crescut. S’a notat neutrofilopenia şi limfopenia. Scăderea limfocitelor era de 43% iar a neutrofilelor numai de 11%. In unele cazuri leucocitoza la infecţii era absentă. Şi la câine formele de leu-
40
cocite cu nucleu în bastonaş erau crescute 56%, faţă de 24% cu nucleu segmentat.
   In cercetările ce am făcut de curând cu d-na Pitiş nu s’au notat decât 3 cazuri cu o scădere sub 3 milioane pe mmc. Intr’unul din aceste cazuri era vorba de o bătrână trecută de 90 ani. Celelalte 2 aveau peste 70.
   Intre 3 şi 3% milioane s’au notat 6 cazuri, a căror vârstă varia între 70—79 şi 2 între 80—89.
   In majoritatea cazurilor numărul hematiilor trecea de 3% milioane şi anume s’au găsit cifre variind între aceasta din urmă şi 4 milioane, în 8 cazuri, între 60—69 ani, în 11 între 70—79 şi odată între 80—89 ani.
   In fine, de 2 ori la această din urmă vârstă şi de câte 8 ori între 60—69 şi 70—79, cifrele oscilau între 4 şi 4% milioane.
   Alţi autori, ca Sokoloff , Schmalz, Gravitz, Grimini, n’au găsit modificări sanguine la bătrâni.
   Am vorbit deja de regresiunea aparatului limfatic şi a organelor limfoide la bătrâni. Adaug aici că şi măduva osoasă, pe lângă o transformare fibroasă, e constituită mai cu seamă din celule adipoase.
   J. Arneth nu găseşte modificări ale numărului trombocitelor la bătrâni. Formele lungi ale plaquetelor au fost găsite crescute cu 16%. Tot aşa au fost găsite mărite formele granuloase şi se observă numeroase formaţiuni în grămezi. In definitiv se notează o evoluţie a trombocitelor spre stânga, din punctul de vedere calitativ, pe câtă vreme la adult situaţia e spre dreapta. Formele mici, rotunde ale plaquetelor, până la 2,5 sunt mai puţin numeroase, pe câtă vreme cele mari, rotunde, sunt crescut numeric.
   Ballif şi Mârza au notat, în unele cazuri, la bătrâni, o scădere a rezistenţei globulare, alteori aceasta a fost găsită normală.
   Indicele hemolitic e coborît la bătrâni şi uneori foarte coborît. C antitatea de bilirubină din sânge scade foarte puţin, iar rezistenţa hematiilor creşte.
                                            H
   Ca şi LâWy Beer> Losch, Barbară, Holzer, Graguerov găseşte că viteza de sedimentare e accelerată la bătrâni, ceea ce eu însumi am putut confirma cu d-na Pitiş şi d-ra Holbau.
   Această accelerare e datorită, după Graguerov, schimbării raportului albumine serice: globuline serice, constatată şi de autor.
   Accelerarea e moderată la bătrânii de aproximativ 90 ani, dar creşte în mod rapid în bătrâneţea înaintată.
   Akizuki şi Hosi găsesc o curbă a vitezei de sedimentare în funcţiune de vârstă. Minima e între 23—25 ani, apoi creşte progresiv cu vârsta, atingând maxima între 61—80 ani, 14,7 la bărbaţi şi 26 la femei. E vorba de persoane sănătoase.
   Ruzicka a studiat, de curând, floconizarea serului sanguin la indivizii de diferite vârste, sub influenţa alcoolului de 96° şi a găsit că adăugând o aceeaşi cantitate de alcool (în picături) la o cantitate egală de ser (diluat sau nu) floconizarea e cu atât mai accentuată, cu cât individul e mai bătrân.
   In cercetările ce am întreprins însă, împreună cu Kahane, n’am putut confirma constanţa acestui fenomen.
   Graguerov a studiat intensitatea fenomenelor de imunitate la bătrâni, examinând activitatea fagocitară a leucocitelor şi puterea opsonică a serului. Ambele au fost găsite scăzute în majoritatea cazurilor. Pe de altă parte, la fenomenele de fago-citoză, factorul humoral e mult mai scăzut decât funcţiunea fagocitară a celulei.
   După Meggibostiy leucocitoza şi limfocitoza ce urmează unei injecţii de 1 mgr. adrenalină, e ceva mai slabă şi de mai scurtă durată la bătrâni între 60—95 ani, fără însă a dispare complet.
   E. Kratinova şi R. Bosis găsesc că acidul ascorbic scade în organele şobolanilor, începând cu vârsta de 13—18 ani. Scăderea a fost notată în creer, rinichi ori piele. Tot astfel în creerul şi pielea cobailor. Şi acidul dehidroascorbic scade, dar proporţional mai puţin decât cel ascorbic.
42
   Bogdanowitsch a cercetat metabolismul glucidic la bătrâni între 80—no ani. Glicemia, pe nemâncate, varia în limitele normale. Nu există o glicosurie, dar autorul găseşte o creştere a glicoge-nemiei. După ingerare de zahăr (50 gr.), glicemia creşte cu încetul, maximum de 180—200 mgr. fiind atins după 1—1 y2 ore, pentru ca după 2—2% ore să se revină la cifra iniţială.
   Netschaiev a cercetat activitatea glicolitică la 12 bătrâni din Abhazia, în vârstă de 95—138 ani, găsind-o în mod evident scăzută. La 5 glicoliza oscila între 14—20%0. In acest caz cercetarea a avut loc în timpul unui acces de paludism.
   Shorma Napur găseşte că Indienii care consumă multe glucide, capătă după 60 ani o scădere a toleranţei pentru zahăr şi o tendinţă progresivă la diabet.
   Există şi turburări ale lipemiei şi colesterolemiei şi ale metabolismului lipidic în general.
   In genere vorbind se observă o topire a ţesutului adipos, dar în unele cazuri se notează din contra obezitatea (fig. 3 K. E. 70 ani).
   După observaţiunile noastre cu Maria Parhony se observă astfel o ipercolesterolemie, fapt ce fusese deja<notat de Becquerel şi Rodier.
   Heitz a observat acelaşi lucru la indivizii ateromatoşi atinşi de arterită obliterantă şi Lemoine a susţinut încă demult rela-ţiunile dintre ateromul arterial şi colesterolemie.
   Modificările senile precoce ar fi datorite unei acumulări în organism a lipidelor şi în special a colesterolului.
   Solnzev a studiat 9 bărbaţi şi 6 femei, în vârstă de 66—88 ani, care nu se plângeau de turburări ale sănătăţii, demne de a fi luate în seamă, iar examenul obiectiv nu arăta de asemeni decât turburări de o însemnătate secundară.
   S’a constatat în aceste cazuri că cifrele colesterolului total sunt în mod evident crescute, în special la cei cu constituţia «iperstenică ».
   Referitor la puterea colesterolitică a serului, în majoritatea cazurilor s’a notat o tendinţă la precipitare, în special la cei cu
43
constituţia mai sus amintită, fără ca să existe un paralelism între puterea colesterolitică a serului şi cantitatea colesterolului sanguin.
    Creşterea colesterolemiei se face pe seama colesterolului liber, pe câtă vreme esterii de colesterol scad. Raportul esteri de colesterol: colesterol liber scade la bătrâni faţă de normal, ceea ce s’ar datora unei insuficienţe hepatice.
   Acizii graşi cresc de asemeni în sângele bătrânilor, ceea ce pare în raport cu scăderea proceselor de oxidare. Raportul
Fig. 3. K. E. 70 ani — Obezitate senilă.
colesterol: acizi graşi e mai mic decât unitatea şi mult mai mic decât în stare normală, fapt ce concordă cu deshidratarea ţesuturilor.
   Cifrele fosforului lipidic, deci şi a lecitinei scad, deci şi raportul lecitină: colesterol, ceea ce influenţează capacitatea de stabilizare a micelelor proteice şi permeabilitatea membranelor celulare.
: Grăsimile neutre nu depăşesc normalul.
44
   Dar hipercolesterolemia nu e constantă. Turovetz şi Pravdin au găsit mai de grabă o hipocolesterolemie la bătrânii între 90 şi 140 ani.
   In cercetări recente ce am făcut cu d-ra Werner, am găsit colesterolul de cele mai multe ori normal, uneori chiar scăzut. Dar trebue ţinut seamă de faptul că ultimele cercetări au fost făcute pe bolnavele dintr’un azil de bătrâne, în genere subnutrite, în timpul unui an de secetă şi foamete.
   Cei doi autori sovietici mai sus citaţi au găsit, în plus, o scădere a colesterolului esterificat. La aceeaşi concluzie am ajuns cu d-ra Werner, într’o lucrare recentă.
   De curând am reluat cu d-na Apostol chestiunea colesterole-miei serice totale, ca si a colesterolului liber si esterificat si a colesteroluriei.
   Cercetările au fost făcute pe 13 femei şi un bărbat. Vârsta a variat între 60 şi 80 ani.
   Aceste cercetări confirmă creşterea colesterolemiei totale.
   Raportul colesterolului esterificat la cel total a fost găsit însă în medie de 0,68, ceea ce reprezintă o valoare la limită superioară, considerată de autori ca normală.
   Colesterolul liber, raportat la cel esterificat, a fost găsit — în medie — crescut, cu alte cuvinte colesterolul liber a crescut proporţional mai mult decât cel esterificat.
   In ce priveşte colesteroluria la bătrâni, noi am găsit-o scăzută în mod evident.
   Basilevici şi Pravdina găsesc că metabolismul grăsimilor şi lipidelor în genere, e mult modificat la bătrâni între 90 şi 110 ani. Cantitatea totală din sânge e mărită, atât pentru grăsimile neutre, cât şi pentru colesterol şi fosfatide. Raporturile între colesterolul liber şi cel esterificat, ca şi indicele lipocitic, sau raportul colesterol: fosfatide, nu arată modificări după aceşti autori.
   E vorba de o lipemie de transport, de cataliză, de o scădere a lipofiliei ţesuturilor.
45
   Autorii nu pun în raport arterioscleroza şi ateromatoza cu vârsta normală fiziologică, ci le consideră ca fiind de natură patologică, deşi des întâlnite la bătrâni şi determinând astfel o bătrâneţe precoce.
   Gatzaniuk a studiat coeficientul lipocitic în raport cu vârsta la şobolani tineri, adulţi şi bătrâni. Dintre cei 17 bătrâni, cel puţin 4 au fost hrăniţi insuficient, restul abundent (lapte, pâine albă, fiertură de mei, ovăz).
   Autorul găseşte că în perioada intermediară vârstei tinere, şi adulte, colesterolul din sânge, muşchi, pulmoni şi ficat nu variază; creşte însă în rinichi şi creer.
   In spre perioada de îmbătrânire, cholesterolul creşte în creer cu 191,7%, în pulmoni cu 39,6%, în ficat cu 34,8%, în rinichi cu 38%, în sânge cu 25% şi în muşchi cu 12,8%.
   La şobolanii nutriţi abundent, cholesterolul creşte în creer cu 81,9%, în sânge cu 69,9%, în ficat cu 57%, în pulmoni cu 44,2%, în muşchi cu 40,7%, iar în rinichi cu 36,3%.
   In această epocă acizii graşi scad în sânge cu 23,7%, în pulmon cu 26,2%, în creer cu 12,5%, în rinichi cu 11,7%. Ei cresc, din contra, în muşchi cu 47,7% şi în ficat cu 22,8%. La şobolanii bătrâni, insuficient hrăniţi, acizii graşi scad mai mult şi anume în creer cu 63,2%, în pulmoni cu 33,9%, în rinichi cu 24,7%.
   La cei hrăniţi în mod abundent, acizii graşi cresc în sânge cu 306,6%, în ficat cu 213,7%, în muşchi cu 168,5%, pulmon cu 140,8%, în rinichi cu 99%, iar în creer cu 44,1%.
   Coeficientul lipocitic creşte în perioada intermediară, între vârsta tânără şi adultă şi înspre bătrâneţe, în creer, sânge, pulmon, rinichi, pe seama unei scăderi a acizilor graşi. In rinichi nu variază, în creer nu creşte. Autorul n’a constatat nicio legătură între conţinutul în apă şi coeficientul lipocitic al ţesuturilor.
   Ornstein a examinat lipaza serică la 41 bătrâni şi la 15 tineri între 20—30 ani. Pe câtă vreme la aceştia din urmă activitatea
46
lipazică a fost în limitele normale (30—31%) printre bătrâni 35, adică 85% au prezentat o scădere sub 30%.
   Dar autorul n’a putut constata un raport proporţional între creşterea vârstei şi scăderea activităţii lipazice.
   Parhon şi G. Werner au găsit de asemeni scăderea activităţii lipazice a serului sanguin.
   Kotsovski găseşte că bila animalelor bătrâne e mai colorată şi mai bogată în mucină. Prin uscare cristalizează mai repede ca cea a animalelor tinere.
   Puterea emulsionantă pentru uleiuri vegetale e mai mare la animalele bătrâne.
   Mircoli şi Misco găsesc că bătrânii între 61—68 ani elimină aproximativ cu 50% mai puţin urobilină decât tinerii între 18—20 ani.
   Din punctul de vedere al proteinemiei şi al azotemiei, Denis, Becquerel şi Rodier au găsit scăderea fibrinei şi proteinelor în general.
   In cercetările ce a făcut în colaborare cu S. Baadze, apoi cu R. Abderhalden, Emil Abderhalden ajunge la concluzia că proteinele plasmatice şi eritrocitare se modifică calitativ în raport cu vârsta, nu numai la indivizi diferiţi ci şi la acelaşi individ. Autorii s*au servit de metoda proteaselor protective (aşa numita reacţie a lui Abderhalden).
   După Turovetz şi Pravdin, rezidiul sec din sângele venos variază în limitele normale, 19,2% în medie. Cantitatea totală a protidelor serice scade, se notează creşterea globulinelor cu molecule mari.
   Ureea se găseşte, precum am spus, la limitele normale superioare sau le depăşeşţe uşor. Azotul rezidual nu e modificat.
   Nivelul zahărului e la limita normală superioară. Conţinutul în acid lactic al sângelui nu variază. Glicogenul din sânge creşte, ceea ce ţine probabil de faptul că funcţiunea glicogenopoetică a ficatului e scăzută şi ţesuturile nu utilizează complet glicogenul.
47
   Azotul ca şi colesterolul au fost găsite la limita superioară normală. Raportul uree: azot rezidual diminuat.
    Conţinutul în calciu şi magneziu e ridicat, în fosfor e scăzut. Raportul K: Ca scade puţin.
   Echilibrul acido-bazic nu se modifică.
   Dervise, Pistran, Pirogikov, Rosenberg şi Smitznitter, sub direcţia lui Gelman, au studiat modificările biochimice în raport cu bătrâneţea şi începând cu primii ani ai vieţii, până la 90 ani la om. De asemeni şi la câine. Ei au găsit că rezidiul sec al sângelui scade, ceea ce cred ei că ar putea ţine de scăderea eritro-citelor. Din contra, cantitatea totală* a proteidelor serice creşte. Sistemul coloidal al sângelui pierde cu vârsta capacitatea de a fixa apa.
   Globulinele şi fibrinogenul cresc cu vârsta, iar raportul albumine: globuline scade.
   Raportul C: N din urină creşte, substanţele încă bogate în C sunt crescute în urină. Există, pentru a spune astfel, o nutriţie insuficientă a ţesuturilor pentru oxigen, precum o arată creşterea glutationului cu vârsta.
   Cum însă cantitatea de hemoglobină la bătrâni rămâne aproape normală, e mai probabil că celulele organismului nu mai absorb oxigenul în cantitatea indispensabilă. In 68% din cazuri, urinele bătrânilor conţin creatină, ceea ce ar putea ţine de o scădere a funcţiunilor genitale.
   Rudolf Abderhalden, studiind comportarea pepsidazelor în raport cu vârsta, conchide că o modificare a cantităţii acestor enzime din organe se poate observa numai pentru conţinutul în 1 Aminopolipeptidază şi d dipeptidază al rinichiului şi d di-peptidază al ficatului şi în azil se ale creierului şi muşchiului cardiac.
   In genere se poate conchide că la bătrâni nu există modificări în economia peptidazelor din organe şi că o turburare în activitatea acestor fermenţi nu poate fi cauza fenomenelor de îmbătrânire. Dar rămâne deschisă problema dacă nu există totuşi
48
o alterare a capacităţii de sinteză a peptidazelor în legătură cu vârsta, ceea ce e însă puţin verosimil.
   Nikitin a studiat fenomenele de sinteză şi de desintegrare a proteinelor la şobolanii albi în raport cu vârsta. Acest raport e de 16,6 la 2 săptămâni, de 11,4 la o lună, de 4,24 la 3 luni, de 1,68 la 6 luni, de 1,22 la un an şi de 1,04 la 2 ani.
   La această vârstă sinteza nu mai compensează decât foarte puţin desintegrarea proteinelor. Mai târziu desintegrarea întrece sinteza.
   Autorul a determinat, de asemeni, rezistenţa proteidelor la animalele supuse timp de 10 zile la un regim aprotidic (regimul lui Mendel şi Osborne) şi hrănite ulterior cu alimente ce conţin 23% proteide (o modificare a regimului lui Wu).
   Animalele tinere îşi recăpătau greutatea în timp de 6—8 zile, pe câtă vreme cele bătrâne nu ajungeau la acest rezultat nici după 12 zile.
   Yariaţiunile excreţiei azotului în raport cu vârsta merg paralel cu acelea ale coeficientului de desintegrare senilă.
   N. Medvedeva găseşţe că azotul creşte în diferite organe, în raport cu vârsta. Compoziţia proteinelor se modifică de asemeni. Astfel combinaţiile azotate ale şoarecilor maturi ating 99%, la adulţi 90%, iar la bătrâni numai 82%, sub formă de combinaţii proteice solubile. Din acestea se găsesc sub formă stabilă 27% la şobolanii maturi, de 16% la cei adulţi şi de 87% la cei bătrâni.
   Se notează, de asemeni, o scădere a hidrofiliei coloidelor ţesuturilor şi a capacităţii de formare a fermenţilor de apărare faţă de proteinele diferitelor organe.
   Medvedeva, studiind compoziţia hidro-proteică a ţesuturilor, găseşte o scădere a hidratării acestora şi a coloidelor lor. De asemeni, o creştere a protidelor «inerte » insolubile şi a azotului aprotidic. Solubilitatea şi labilitatea proteidelor din ţesuturi scad cu vârsta.
   Influenţele hipo- sau hiperhormonale nu sunt capabile să aducă modificări senile după Medvedeva. Nici insuficienţele,
49
nici hipersecreţiile endocrine nu aduc modificări proprii îmbătrânirii sau reîntineririi. Injecţiile de ser hemolitic dau un efect reîntineritor.
     Popovici a observat reacţia lui Abderhalden, pozitivă la bătrâni, pentru unele organe. Tot astfel Medvedeva pentru glandele endocrine. Această reacţie pare a fi constantă pentru creer, la demenţii senili.
   Pistsack (Moscova) găseşte că persoanele de vârstă mijlocie nu elimină creatină, pe câtă vreme cele de vârstă mai înaintată elimină.
   Astfel bărbaţii între 60—82 ani elimină 76% iar femeile între 62—95, 89,4%. Media de eliminare prin urină a fost de 76,4 mgr. (12—100 mgr.), iar la femeie 89,4 mgr. (17—293) în 24 ore. Eliminarea e mai mare în timpul zilei decât al nopţii.
   Coeficientul creatinuriei totale la vârsta de 9 ani a fost de 18,9 în medie, între 10—13 ani de 20, iar între 26—42 ani de 24,5. Mai târziu coeficientul scade din nou, între 60—82 ani, fiind de 20, iar la femeile între 62—95 ani de 15,6.
   Jansen a observat că, după vârsta de 40 ani se vede, la ambele sexe, o scădere uşoară a calciului în sânge.
   Turovetz şi Pravdin au găsit, din contra, o creştere a calciului şi magneziului sanguin şi o scădere a fosforului. De asemeni o scădere uşoară a raportului K: Ca. Deosebirile faţă de cifrele găsite de Jansen, Parhon şi Maria Parhon ţin poate de vârsta mult mai înaintată a cazurilor cercetate de cei 2 autori mai sus citaţi. Adăugăm că ei n’au găsit modificări ale echilibrului acido-bazic.
   Owen şi Irwing găsesc că subnutriţia cu scăderea calciului alimentar, poate determina osteoporoza la persoanele bătrâne.
   Eu însumi, împreună cu Maria Parhony în cercetări pe epuri şi cobai, am constatat că sângele animalelor mai tinere e mai
50
bogat în calciu ca al celor mai înaintate în vârstă. Acelaşi lucru se petrece de altfel şi pentru muşchi.
    Viekover şi S. C. Prusky găsesc o creştere a siliciului în raport cu vârsta, la om.
    După Sitntns şi Stolman, ţesuturile bătrânilor conţin mai multă apă, clor, sodiu, calciu şi baze totale ca acelea ale persoanelor tinere. Din contra, potasiul, magneziul, fosforul, azotul şi cenuşa scad.
    Basilewitsch şi Pravdina nu găsesc modificări ale conţinutului în K, Mg, Ca, CI şi P în sânge, nici în raporturile K: Ca şi Mg: Ca, la bătrâni în vârstă de 90—130 ani, fără alteraţii atero-matoase sau osteoporotice ei nu prezintă fenomene de transmi-neralizare, adică de trecerea elementelor minerale în părţile moi. Saturate în umiditate, reţin cu 43% mai puţină apă decât acela al animalelor adulte.
    Valorile respective pentru splină, rinichi, ficat, muşchi şi creier ating 40, 23, 17, 16 şi 15%.
    Autorul e de părere că se pot produce în mod experimental modificările de tip senil ale proteinelor ţesuturilor ca şi a hidro-filiei lor, şi invers, se poate obţine retrocedarea fenomenelor de îmbătrânire.
    N. Medvedeva găseşte la epurele de casă că sulful diferitelor organe variază în parte în raport cu vârsta. La animalele tinere, cantitatea maximă e în tiroidă, la cele bătrâne în ovar. In măduva osoasă, inimă, piele, ficat, intestin, rinichi, glande salivare şi testicule nu a găsit varia-ţiuni cantitative ale sulfului în legătură ■ cu vârsta, pe câtă vreme cel din tiroidă, cortico-suprarenală, splină, muşchi şi ovar scade în raport cu vârsta, iar cel din pancreas, creier şi plămân creşte.
    Sulful proteic nu se modifică în glandele genitale. El scade, din contra, în piele, muşchii scheletici, splină, ficat şi pancreas şi creşte în măduvă, glande salivare şi plămâni, în parte în mod foarte însemnat.
4*
51
   Şi procentual sulful proteic, faţă de cel total, se modifică. El scade dela 77% la tineri în piele şi muşchi, la 63% la bătrâni, pe câtă vreme în pancreas creşte dela 11% la 77%. Sulful solubil sau rezidual scade cu vârsta în pancreas, creier, splină, măduvă osoasă, testicule, rinichi, ovar, crescând, din contra, în piele, ficat, muşchi, pulmon şi cord, rămânând însă nemodificat în intestin şi glandele salivare.
   Sulful rezidual e reprezentat de cel sulfhidrilic şi de cel oxidat. Primul se găseşte în cea mai mare cantitate la animale tinere, în corticosuprarenală, tiroidă şi ovar. Celelalte organe conţin foarte puţin.
   Tot astfel la animalele bătrâne, cantitatea fiind totuşi mai mică. In unele organe nu se observă modificări în legătură cu vârsta (inimă, piele, plămâni, ficat, glande salivare). El scade în pancreas, măduva osoasă, testicule, splină, tiroidă, ovar şi cortico-suprarenală.
   Sulful oxidat atinge maxirrlum în ovare la animalele tinere şi bătrâne. In creier, splină, pancreas, măduvă osoasă, testicule, intestin, plămân, inimă, el creşte, cel din ovar şi glande salivare rămâne, din punct de vedere practic nemodificat.
   Şi procentual se găsesc variaţiuni ale ambelor feluri de sulf rezidual în raport cu vârsta.
   Cantitatea urinelor scade. Excreţia ureei e întârziată şi constanta lui Ambard e ridicată 2 ore după un prânz de carne, dar nu sunt simptome de leziune renală. Totuşi autorii cred că funcţiunea renală e scăzută în raport cu involuţia generală şi cu scăderea cantităţii de sânge.
   Eliminarea apei ingerate se face în cantitate echivalentă, nu există hidremie, nici creşterea cantităţii de hemoglobină sau a rezidiului uscat în primele 30'—60' care urmează probei.
   încă din 1863 Gerhardt, apoi Fehling în 1877, analizând conţinutul organismului în apă la om, în legătură cu vârsta, au găsit o scădere progresivă.
52
Astfel după primul autor:
In a 3-a lună fetală     apa se găseşte  în cantitate de   94% 
»  » 6-a    »      »     »   »     »     »         » »     9°% 
»  » 7-a    »      »       » »     »     »         » »     86% 
»  » 8-a    »      »     »   »     »     »         » »     83% 
La noul născut           »   »     »     »         » »     72% 
La adult                 »   »     »     »         » »     68% 
După Fehling:                                                  
In a 4.75   lună fetală  apa e  în cantitate  de   91.5%       
»  » 5.25   »      »     »   »  »      »      »    86,5%       
»  » 6      »      »     »   »  »      »      »    85>°%       
»  * 6,75   »      »     »   »  »      »      »    82,1%       
»  » 7.5°   »      »     »   »  »      »      »    79.4%       
   Bezold a găsit acelaşi fenomen la şoarece, V. Liebmann la găină, iar Sako şi Sowano la viermele de mătase.
   Şi cu privire la diferitele organe se constată acelaşi fapt. Astfel Burger găseşte că apa cartilagiului creşte la om cu 76% la 1,74 ani şi cu 58% la 64,3 ani, iar aceea a pielei cu 71% la 0,92 ani şi de 65% la 80 ani.
   După Donaldson şi Hataiy în primele 4—8 zile ale vieţii, creierul şobolanului conţine 94% apă, pe câtă vreme acela al animalului adult numai 83%.
   Burger şi Skalomka au constatat acest fapt pentru diferitele organe la om. Un fenomen asemănător a putut fi observat şi la plante, în raport cu vârsta frunzelor. După cei doi autori apa scade cu vârsta în creier şi muşchi. Nu variază în sânge, creşte puţin în rinichi şi pulmoni la şobolanii nutriţi în mod abundent si în ficat la adulţi.
   Scăderea apei se întâlneşte în ţesuturile bătrâne, în genere şi e un proces ce merge în mod paralel cu vârsta, începând din cursul vieţii embrionare.
   Ruzicka admite, de asemeni, o îngroşare a protoplasmei tuturor celulelor paralelă cu vârsta (histereză).
53
   Schimburile respiratorii la bătrâni, sunt în genere, scăzute.
   /. Turovetz şi L. Pradvin au studiat fenomenele metabolice la bătrâni între 90 şi 140 ani. Ei găsesc că metabolismul bazai scade, ca şi ventilaţia pulmonară, absorbţia de oxigen şi eliminarea de bioxid de carbon. Câtul respirator a oscilat între 0,6—0,88.
   Basilevici a găsit că bătrânii între 87 şi 110 ani prezentau o scădere a metabolismului bazai, cât şi a fenomenului numit perspiratio insensibilis.
   W. H. Lewis jr., care a studiat 100 de bărbaţi sănătoşi, între 40 şi 89 ani, 2 de 91 şi 1 de 100 ani, găsesc că metabolismul bazai scade cu vârsta. Formula 39, 138—00678 X vârsta, indică metabolismul bazai pentru vârsta respectivă. De aici rezultă o scădere de 0,664 calorii pe cm2 şi oră, cu fiecare decadă. Valoarea medie pentru toţi cei cercetaţi a fost de 34,667 calorii pe oră şi cm2.
     Jaroleinova Rypova a studiat 215 persoane, în vârstă de 65—93 ani, din punctul de vedere metabolic. în 17% a găsit o creştere a metabolismului bazai între 20 şi 25%; în 57,5% de 10—20%; în 15,8% de o—10%, între —5—0% în 8,7%. In 2 cazuri cifrele au fost de +30% şi +35%»
   Lucchi şi Domeniconi nu găsesc variaţiuni ale acţiunii specifice dinamice la bătrâni (între 66—86 ani) supuşi la regime diferite, pe câtă vreme astfel de variaţiuni se întâlnesc la tinerii sănătoşi.
   Klebanova găseşte că oxigenul consumat de porţiuni de ficat în aparatul lui Warburg, scade cu vârsta.
   Belasco şi Murlin notează scăderea metabolismului bazai la şobolanii tineri. Tratamentul cu tiroxină determină o creştere a metabolismului bazai mai însemnată la animalele bătrâne decât la cele tinere.
   Belasco a cercetat, de asemeni, respiraţia ţesutului renal şi hepatic în raport cu vârsta la şobolani, găsind că ea scade în mod însemnat, cu vârsta, la sexul masculin, mai puţin la cel femenin.
54
   Sistemul osos suferă, de asemeni, modificări apreciabile. Cea mai importantă pare a fi o resorbţie a ţesutului osos, pe care o întâlnim atât pentru substanţa compactă, cât şi pentru cea spongioasă.
   Canalele osoase ale oaselor lungi se lărgesc şi se prelungesc mai mult în spre epifise. Substanţa compactă se rarifică, devine mai spongioasă, lamelele ei se subţiază.
   Acelaşi proces se observă şi la oasele scurte şi la cele membranoase. Astfel diploea oaselor craniene se reduce, din ce în ce, până la dispariţia aproape completă. Tabla internă şi externă a oaselor craniene de asemeni se subţiază uneori atât de mult, încât osul devine, pe alocuri, transparent (Barth, Durând-Fardel)y sau chiar se perforează (Soemmering). Tenon şi Dupuytren au văzut că greutatea craniului scade la bătrâneţe. TourdeSy la rândul său, a găsit că greutatea specifică a oaselor e dc 1514 la copii, 1726 în vârstă mijlocie şi de 1636 la bătrâneţe.
   Vertebrele se reduc de volum şi, uneori, se sudează între ele, fie prin punţi osoase, fie prin osificaţia fibrocartilagelor intervertebrale.
   Cifoza cervicodorsală e deformaţiunea cea mai frecventă, atât după observaţiunile mele personale, cât şi după acelea ale lui Rhenter şi Rebattu. Toracele se turteşte în sens lateral. Curbura posterioară a coastelor e mai accentuată. Cartilagele costale, ca şi cele ale traheei, se osifică sau se întăresc şi se usucă.
   Trunchiul se înclină înainte, aşa că spaţiile intercostale se îngustează şi marginea inferioară a toracelui se apropie de creasta iliacă.
   Procesul atrofie e evident la maxilare, după căderea dinţilor, la maxilarul inferior în special, a cărui porţiune mijlocie şi verticală se îngustează şi încearcă o deviaţiune, care îl face oblic, de sus în jos, şi dinapoi înainte. Orificiul bucal se înfundă în acelaşi timp. Aceste modificări sunt caracteristice gurii bătrânilor.
55
   Cu toate acestea se pot vedea, la bătrâni, şi modificări osoase hiperplasice.
   Aşa sunt cele notate de Parisot şi Etienne, contând în îngro-şarea bazei articulaţiunilor falangelor, în special falangofalan-giniene şi în urmă a celor falanginofalangeţiene, mai cu seamă la mediul, apoi la index şi anular.
   In ce priveşte compoziţia chimică a oaselor, la bătrâni, Nelaton n’a găsit modificări în proporţia gelatinei, faţă de copii sau de adulţi. Tot astfel în ce priveşte substanţele minerale (Nelaton, Lehman, Fremy). Bichat, Frerichs, Davy, au admis o creştere a substanţelor calcare, pe câtă vreme, după Sappey şi Kdhlker, acestea din urmă scad, iar cele organice cresc.
   Sistemul muscular suferă, de asemeni, la bătrâni a căror forţă musculara e, de regulă, scăzută. Empis, care a măsurat-o la 40 femei între 60 şi 80 ani, a găsit o mijlocie de 13,7 grade dinamometrice, extremele fiind de 23 şi de 9,5°.
   In cercetările recente ce am făcut cu d-na Pitiş asupra bătrânelor dintr’un azil din Bucureşti, am notat frecvenţa şi intensitatea amiotrofiilor. Uneori muşchii temporali abia se simt iar maseterii sunt subţiri ca nişte lame. Sternomastoi-dienii de asemeni sunt reduşi şi de aceeaşi grosime ca a ten-doanelor respective.
   Trapezii, dorsalii, pectoralii, sunt la rândul lor foarte reduşi, şi cu tonicitatea scăzută. Muşchii abdominali sunt flasci, ceea ce explică, în parte, balonarea abdomenului şi frecvenţa herniilor.
   La membre notăm în special atrofia deltoidului. La biceps notăm, în timpul contracţiunilor mai cu seamă, că tendoanele apar alungite iar masa musculară se reduce la dimensiunile unei nuci.
   La membrele inferioare e impresionantă atrofia fesierilor şi quadricepşilor, mai puţin a gemenilor.
   Relieful muşchilor antero-externi ai gambei se şterge şi uneori e înlocuit cu o depresiune.
56
   Forţa dinamometrică e foarte redusă (între 5—10).
   Scăderea forţei musculare poate fi datorită nu numai alte-raţiunilor musculare ci şi celor ale sistemului nervos.
   Kraiuhin şi Şerbakov au studiat cronaxia în biceps, triceps şi gastrocnemieni la 21 bătrâni din Abhazia, în vârstă de 95—135 ani. Ei au găsit-o la limita inferioară normală sau ceva sub aceasta.
   In câteva cazuri cronaxia, ca şi reobaza, erau crescute. Ultima n’a fost găsită niciodată scăzută.
   Cronaxia nu e niciodată egală în muşchii antagonişti biceps si triceps. Diferenţa se exprimă în mod normal prin raportul 1: 1,2. La bătrâni acest raport e sub unitate.
   Autorii conchid că la mai mulţi din bătrânii examinaţi, există un început de degenerescenţă musculară, cu predomi-nenţa primei faze (conform clasificaţiei lui Levi şi Hess), care se caracterizează printr’o supraexcitabilitate cronaxică particulară. Fenomenul acesta e normal şi în muşchii gastrocnemieni.
   Smirnow-Zamkara, studiind ţesutul argentofil în raport cu vârsta, dela o lună — 90 ani, a văzut că din fibrilar la început, devine fibros şi că aceste fibre se îngroaşă la bătrâneţe.
   Transformarea colagenă a fibrelor argentofile nu poate fi privită, după autori, ca un stadiu al desvoltării, iar noţiunea de ţesut colagen trebue să fie completată prin aceea de cola-genizaţiune.
   Oricum ar fi, alteraţiunile musculare la bătrâni, sunt regula. Durând Fardel a notat că muşchii lor sunt mai palizi şi reduşi de volum. Rokitanski, Kdnker, au notat reducerea dimensiunilor fibrelor musculare. De asemeni, aceşti autori, ca şi Vulpian şi Donaud, au notat prezenţa de granulaţii grăsoase, în cantitate mai mult sau mai puţin abundentă, în interiorul fibrelor musculare.
   După Martignov, alteraţiunile muşchilor în raport cu vârsta se pot observa deja dela 25 ani, când apar mai întâi nudei musculari, alungiţi, filiformi, apoi lanţuri nucleare constituite
57
din segmente mici. Dela 50 ani în sus, fibrele musculare arată o degenerescenţă ceroasă şi vacuolară.
   Sistemul cutanat sufere, la rândul lui, în mod important la bătrâni. Macroscopiceşte pielea apare uscată, rugoasă şi sbârcită, uneori în mod foarte accentuat. Fig. 4 D.A. 84 ani.
   Secreţiunea sudorală scade, în mod însemnat şi acelaşi fenomen are loc şi pentru cea sebacee. In acelaşi timp muşchii netezi, ce favorizează expulsiunea materiei sebacee, nu se mai
Fig. 4. D. A. 84 ani — Aspectul macroscopic al pielii.
contractă în mod suficient, ceea ce deţermină acumularea materiei sebacee şi formaţiuni de mici kiste. Elasticitatea pielei scade datorită, pe cât se pare, în bună parte tot lipsei de funcţiune a muşchilor netezi.
   Din punctul de vedere anatomopatologic, pielea bătrânilor a fost studiată de un însemnat număr de autori, ca Neumann, Patenonstre, Remy, Brousse, Emily, Demangey Robin, Charcot, VirhoWy Cruveilhier, Metschnikoff, care au pus în evidenţă al-teraţiunile ei. Dermul se atrofiază şi această atrofie e uneori aşa de însemnată, încât ţesuturile subjacenţe pot să fie văzute
58
prin transparenţa. Volumul fibrelor conjonctive e redus. Cele musculare netede se atrofiază, la rândul lor, iar ţesutul celu-loadipos se reduce la urme.
   Papilele dermului se atrofiază iar vasele lor încearcă, de asemeni modificările obişnuite în ţesuturile bătrânilor. Bichat a văzut că dermul bătrân dă mult mai puţină gelatină ca ăl celor mai tineri.
   In epiderm observăm reducerea de grosime a stratului profund al lui Malpighi, ale cărui celule pot să fie mai bogate în pigment decât de obiceiu sau, din contra, pigmentul poate să fie scăzut. Celulele superficiale ale corpului mucos al lui Malpighi se confundă adeseori, într’un singur strat, pe câtă vreme cele mai profunde îşi păstrează mai bine integritatea.
   Celulele glandelor sudoripare se încarcă de granulaţiuni de grăsime şi de pigment. Cele sebacee se atrofiază, de asemeni, şi conţinutul lor devine mai puţin lichid.
   Mai de curând Kuznetz a făcut un documentat studiu al modificărilor cutanate, din punctul de vedere istopatologic, în raport cu vârsta, indicând lucrările anterioare, a lui Neumann (1869), Schmidt (1891), Sederhalm (1892), Mesnil, de Roche-mond, Unna, Reizenstein (1899), Hoher, Krzystatowicz, Gimmel, Vignole, Lutati, Saalfeld, Ceesral, V. L. L. Tatsno Avaki, Takelshi Ohno, Kapp /. F., G. Chiale, Pasqualino, Herxheimer şi Schmidt, La Boieme, Kojima Yutaka (1929), Kyrle, şi expune ercetările sale minuţioase şi numeroase.
   Din totalul acestor cercetări, Kuznetz conchide că după 40 ani, tegumentele arată alteraţiuni degenerative şi atrofice. Stratul spinos se subţiază, cel granular se atrofiază şi poate chiar dispare, fiind urmat de hiperkeratoză. Urmează o relaxare a stratului cornos, cu parakeratoză. Stratul germinativ îşi pierde structura tipică. In acest strat, ca şi în celulele spinoase, se observă o vacuolizare perinucleară. Nu se văd mitoze şi pigment în celulele germinatrice. Se poate observa uneori epite-liomatoza,
59
   Atrofia dermului începe în stratul lui Malpighi, care dispare în parte sau în total. Fibrele colagene sunt subţiate şi înlocuite pe alocurea de grămezi amorfe, constituite de resturi fibrilare tumefiate. Se pot observa uneori centre de degene-rescenţă granulară (Nuemann) răspândite pe toată secţiunea.
   Unele fibre conjunctive prind acidul picric (cu Van Gieson), dar şi colorile bazice; de cele mai multe ori se notează o de-generescenţă basofilă (79% din cazuri). Hialinizarea se notează în 54% din cazuri.
   Se notează 3 bande de ţesut elastic, separate de colagen şi care se contopesc odată cu dispariţia colagenului, ceea ce face să pară că ţesutul elastic al pielei senile e mărit. Se observă şi o desagregare a fibrelor elastice, fără ca aceasta să fie caracteristic pielei senile.
   « Elastina » lui JJnna a fost găsită în 97% din cazuri. De-generescenţa amiloidă e mai frecventă la bătrâni.
   Glandele sebacee şi perii se atrofiază în primul rând, ceea ce determină uscarea şi desquamarea pielei.
   Muşchii netezi capătă o striaţiune longitudinală şi degene-rescenţă hialină. Sudoriparele par mărite ca număr, din cauza atrofiei colagenului. Uneori glomerulele glandelor sudoripare sunt infiltrate de substanţe grase.
   Degenerescenţa hialină şi scleroza vaselor determină obliterarea lor, iar degenerescenţa vacuolară şi, uneori, basofilă şi amiloidă, aduce atrofia tegumentelor. In 44% cazuri s’au notat plasmocite (pe lângă limfocite, fibroblaste, melanoblaste şi mielocite), indicând scăderea oxidaţiilor şi a capacităţii de excreţie a pielei.
   Nu e un raport direct al acestor leziuni, cu vârsta. Condiţiile sociale, infecţiile, turburările metabolice, pot da nota lor tur-burărilor proprii ale bătrâneţii.
   Leziunile senile sunt mai marcate la cei care încearcă mai mult influenţe defavorabile, spre ex. pielea marinarilor, pielea ţăranului.
60
   Cu privire la modificările chimice ale pielei, Goluertzkaia (Kiew) găseşte că albumina totală şi proteinele insolubile din piele scad cu vârsta. Proteinele cutanate solubile scad într’o măsură încă şi mai însemnată.
   In opoziţie cu alte organe, proteinele cutanate, insolubile sau puţin solubile, sunt înlocuite, pe măsură ce vârsta înaintează, prin altele mai uşor solubile. Autorul crede că paralel cu scăderea proteinelor cutanate, care e mai însemnată ca aceea din alte organe, trebue să aibe loc şi o scădere a metabolismului azotat al celulelor cutanate.
   Adăugăm albirea perilor, (care după Metschnikoff st face graţie intervenţiei fagockelor), atrofia diferitelor straturi ale perilor, în fine căderea acestora.
   Gaube dă în tabloul aci alăturat compoziţia minerală a ce-nuşei perilor negri şi a celor albi. Reiese din aceste cifre că acidul fosforic creşte iar cel sulfuric scade în perii albi.
   Se observă, de asemeni, în aceştia din urmă, o scădere considerabilă a potasiului. Din contra calciul, magneziul, sodiul, siliciul, cresc în mod important. O creştere uşoară s’a notat de asemeni pentru fier şi magneziu.
   Procentul cenuşei perilor albi şi negri:
      Ac. fosf. Ac. sulf. CaO MgO    K  Na Fe        Mn        Si
Negri: 6,73   25,96   10,89              *>75  567   °.°3  66
Albi: 9,19    19,82   20,83 2,42   0,62  9,66  587 0,047     2,31
   Creşterea  acidului fosforic e explicată de Gaube  prin faptul
că sărurile de Ca sunt legate de acest acid.
   De asemeni unghiile bătrânilor devin mai friabile, cu stria-ţiuni longitudinale; cele dela degetele picioarelor se îngroaşe, devin neregulate, ruguoase, de o coloraţiune mai închisă şi opace. Luciul unghiilor de asemeni se pierde.
   Nervii periferici şi organele simţurilor participă deasemeni la suferinţa generală impusă de bătrâneţe. Rollet, Panasy Rohmer, Boussuges. Bosmenty Deutschmann, Dory Galezowski, Boerma,
61
Walther, Cohn> au studiat modificările funcţionale şi anatomice ale ochiului la bătrâni.
   Pupilele acestora, uneori deformate, sunt în genere mici, punctiforme, cu reacţie slabă la lumină şi la acomodaţie. Lă-crămarea e un fenomen frecvent.
   Simţul cromatic scade, aşa încât bătrânii confundă adesea albastrul cu verdele, albul cu galbenul deschis, sau verdele deschis cu galbenul.
   Angelucci a explicat astfel unele defecte în coloritul tablourilor pictorilor bătrâni.
   Acuitatea vizuală scade la bătrâni în mod progresiv. Ea e de 0,75 Oa 5 metri distanţă) între 60—64 ani şi ajunge abia la 0,32 între 85—90 ani. Acest fapt e în raport cu scăderea progresivă a elasticităţii cristalinului.
   Din punctul de vedere anatomopatologic se notează, că această formaţiune îşi măreşte curbura şi, extras din ochiu, nu se mai lasă a fi descompus cu uşurinţă în lame concentrice, ca acela al tinerilor. Coloraţiunea sa devine mai închisă. El se deshidratează, în mod progresiv şi conţine deseori un sâmbure dur.
   Cristalinul se îmbogăţeşte, în plus, în săruri de calciu şi în special în carbonat. Apar, de asemeni, în compoziţia sa, albuminoide insolubile şi tirozina se pune în libertate. Oxi-daţia ei dă coloraţiunea mai închisă a cristalinului bătrânilor (după Dor). Cataracta nu e rară la aceştia.
   Camera anterioară e redusă adeseori de volum. Irisul prezintă atrofia fibrelor musculare şi alteraţiuni sclerotice. Arcul senil al corneei, datorit unei infiltraţiuni lipoide, e bine cunoscut şi aproape constant după 60 ani.
   Conjunctiva e, adeseori, mai vascularizată, iar sclerotica ia o nuanţă mai gălbue, ceea ce e în raport cu formaţiunea de mici insule de grăsime în ţesutul episcleral.
   In ce priveşte pleoapele, notez tumefacţia lor frecventă, datorită pe cât se pare şi uneori cel puţin, degenerescenţei grase
62
a ţesutului lor conjonctiv; de asemeni frecvenţa entropionului şi ectropionului, atrofia glandelor lui Moeibonius şi a celor ciliare.
   Fundul ochiului poate arăta modificări, în plus sau minus, ale coloraţiunii papilei, dilataţia venelor, pe când arterele apar filiforme. In fine, împrejurul papilei, putem observa cercul peripapilar al lui Rollet, în raport cu o uşoară atrofie a co-roidei.
   De curând Kholin (Kiew) a examinat 44 de bătrâni, între 90—100 ani (11 din Ukraina şi 33 din Abhazia), din punctul de vedere ocular.
   El a constatat că pata grăsoasă a conjunctivei nu e atinsă decât de 5 ori, cu toate că toţi au fost expuşi în cursul vieţii la vânt şi soare.
   Corneea, cristalinul si retina sunt alterate de cele mai multe ori. Acestea, ca şi epiteliul pigmentar şi pata galbenă, sunt lipsite de vase şi mai expuse deci turburărilor de circulaţie.
   Arcul senil şi o opacitate marginală difuză au fost notate de 17 ori. O cataractă iniţială s’a notat de 20 de ori iar o scleroză a cristalinului de 17. In 9 cazuri cristalinul era translucid.
   Epiteliul pigmentar era alterat la 24 de bătrâni iar o dege-nerescenţă a petei galbene în 3 cazuri. Leziunile petei galbene şi cataracta neagră erau cauză de invaliditate de 4 ori.
   Funcţiunea auzului scade, de asemeni, în mod progresiv, la bătrâni. Mai mulţi autori s’au ocupat cu această chestiune. Cităm astfel, după Pic şi Bonamour, lucrările lui Pinel, Ytard, Kramer, Bonnafont, Politzer, Grazzi, Sexton, Toymbee, Ferrari, Scarpa, Depoutre.
   Printre alteraţiunile descrise de unul sau altul din aceşti autori, reţinem acumulaţiunea de cerumen, pierderea elasticităţii pielei conductului auditiv extern, opacifierea parţială a timpanului, îngroşarea sau şi atrofia, foarte însemnată, a ultimului, ankiloza, mai mult sau mai puţin însemnată a osişoarelor urechii medii, uneori atrofia acestora, dilataţia celulelor ma-stoidiene sau, din contra, obliterarea lor, îngustarea lumenului
63
canalelor semicirculare, obstruarea aqueductului vestibulului, atrofia şi degenerescenţa nervului acustic, etc.
   Turburarile auzului la bătrâni sunt strâns legate, după Mayer, de rigiditatea membranei bazilare. Scăderea auzului e de căutat în modificările degenerative ale urechei interne şi ale nervilor acustici. Modificările viscozităţii endo- şi peri-limfei pot, de asemeni, să aibe ca urmare o scădere a capacităţii acustice.
   Din acelaşi punct de vedere, Saxen atribue o mare importanţă atrofiei senile a ganglionului coclear, angioscleroza, care cauzează degenerarea organului intern al urechii, asociindu-se adeseori, dar trecând totuşi pe plan secundar.
   Alteraţiuni ale căilor acustice centrale pot contribui, de asemeni la modificările acustice la bătrâni.
   Nussdorfer găseşte că scăderea auzului la bătrâni are loc în special pentru sunetele ce rezultă din vibraţiuni frecvente şi această scădere poate începe chiar în al 2-lea sau al 3-lea deceniu.
   Kompanetz (Harkov) nu confirmă opinia lui Mayer, după care scăderea auzului la bătrâni se datoreşte rigidităţii membranei bazilare. El crede, mai verosimil, că această scădere e în legătură cu alteraţiunile celulelor ganglionului coclear şi ale nervului cu acelaşi nume. Pe de altă parte, Kompanetz e de părere că opinia, după care bătrânii pierd capacitatea de a percepe sunetele înalte, nu e bine stabilită.
   După autor, curbele audiţiei obţinute la bătrâni, amintesc adesea pe acelea observate la bolnavii cu turburări ale con-r ductibilităţii sonore şi indică, foarte adesea, leziuni ce interesează partea inferioară a scării sunetelor.
   Adăugăm aci că pavilionul urechei pare a creşte de regulă la bătrâni fapt constatat şi în cercetările ce am făcut de curând cu D-na Pitiş pe bătrânele dintr’un azil din Bucureşti.
   Gustul şi mirosul pot scădea de asemeni şi putem întâlni alteraţiuni atrofice ale mucoaselor respective. E. Ablatin a ob-
64
servat atrofia papilelor gustative la bătrâni, mergând până la dispariţia corpusculilor gustativi. Se notează, de asemeni, scleroza celulelor reticulare şi atrofia reţelei capilare.
   Corbin şi Gordinov găsesc că numărul fibrelor cu mielină din rădăcinile anterioare şi posterioare scade după al 3-lea deceniu, aşa fel încât la 89 ani se găsesc cu 32% mai puţine decât în al 2-lea deceniu.
   După Maleci şi numărul celulelor din nucleul de origine al nervului facial scade în raport cu vârsta (citat de Hans Bem-hard Woeker).
   W. Semenowa-Tjan-Schanskaja (Leningrad), descrie alteraţiu-nile morfologice ale nervilor periferici la bătrâni, constând în scăderea numerică a fibrelor mielinice şi în subţierea tecii în mielină, în depunerea de produse de desintegrare în teaca de mielină în jurul axonului, în prezenţa de corpusculi amiloizi, în axoplasmă. De asemeni în proliferarea şi îngroşarea tecii nervilor.
   Macroscopic nervii apar mai rigizi, iar pe secţiune mai subţiri decât aceia ai tinerilor. Se pot observa, de asemeni, alte-raţiuni arteriosclerotice ale nervilor, dar acestea trebuesc considerate ca independente de cele precedente.
   Saxen, studiind geneza corpilor amilacei în nervul facial şi acustic, ajunge la concluzia că aceşti corpi se formează pe seama neurofibrilelor. Turburările circulatorii au partea lor în acest « proces.
   Trecem acum la studiul turburărilor în funcţiunile sistemului nervos central, în special, la acela al turburărilor psihice, a căror exagerare duce la demenţa senilă.
   Este incontestabil că s’au văzut bătrâni al căror raţionament nu pare a lăsa nimic de dorit, ale căror sentimente, de asemeni, erau vrednice de toată lauda şi e tot aşa de adevărat că bătrânii cu experienţă acumulată în cursul anilor, sunt de cele mai multe ori de o utilitate socială ce nu se poate pune la îndoială.
65
   Nu e mai puţin adevărat că ei prezintă, în genere, o atingere de o importanţă variabilă şi cu un mers progresiv al funcţiunilor psihice.
   Este greu de afirmat care funcţiune psihică e prima atinsă şi e, de altfel, mai probabil, că mai multe funcţiuni, dacă nu toate, sunt atinse în acelaşi timp.
   Scăderea activităţii creatoare este, în tot cazul, una dintre primele manifestări ale îmbătrânirii psihice. Micşorarea tensiunii psihice, deci incapacitatea sforţărilor prelungite. Greutatea asimilării ideilor noi, scăderea progresivă a imaginaţiei, constituesc, de asemeni, manifestaţiuni ale psihicului bătrânilor.
   Sforţarea necesară şi, în genere, nereuşită, de a se adapta la situaţiuni noi sau de a-şi apropia ultimele concepte, e resimţită, în mod penibil, de bătrâni, ceea ce le creează o stare de aprehensiune şi chiar de ură pentru tot ce e nou.
   Simptomul acesta, misoneismul, atât de des întâlnit la bătrâni, se poate totuşi observa şi la unii adulţi şi chiar la unii tineri, al căror mecanism intelectual nu se poate pune decât cu greu în funcţiune şi nu e capabil decât de un mic număr de adaptaţiuni *).
   Printre funcţiunile psihice fundamentale, scăderea progresivă a memoriei dă o notă din cele mai caracteristice psihologiei bătrânilor.
   In primul rând se alterează memoria de fixare. Bătrânii reţin cu greu impresiunile noi, uită cu uşurinţă faptele recente, aducându-şi, din contra, aminte mult mai uşor de cele mai vechi.
   E de remarcat, de altfel, că şi printre impresiunile noi nu toate lasă o urmă deopotrivă de slabă. Acelea ce au fost însoţite de un coeficient afectiv însemnat şi în special, de un sentiment intens de mulţumire, se păstrază mai bine decât acelea
   *) Este evident că şi primirea, fără critică, a oricărei idei noi e un semn de insuficienţă intelectuală.
66
cu o slabă tonalitate afectivă. Numele proprii se reţin în genere, numai puţin şi sunt, de asemeni, printre acelea pentru care slăbirea memoriei de evocaţiune se manifestă mai de timpuriu.
   Atenţiunea bătrânilor se păstrează, în genere, mai bine decât memoria.
   Aceasta e adevărat, mai cu seamă, pentru atenţiunea spontanee.
   Graţie acestui fapt ei se prezintă în societate în mod satisfăcător, chiar atunci când scăderea memoriei şi a intelectului, în genere, a făcut progrese însemnate.
   Acestea din urmă pot trece uşor neobservate, graţie conservării convenienţelor sociale, şi păstrării obişnuinţelor.
   Cum atenţia spontanee e trezită, mai cu seamă de stările afective şi cum există un raport strâns între gradul de atenţie şi fixarea impresiunilor, se poate înţelege ceea ce am spus mai sus relativ la păstrarea mai bine a impresiunilor cu o însemnată tonalitate afectivă, în special, când aceasta din urmă e din cele plăcute individului.
   Scăderea atenţiei există, totuşi, la bătrâni, mai cu seamă aceea a tenacităţii acestei funcţiuni, ceea ce ne poate explica, în parte cel puţin, şi greutatea activităţii originale, aceea de a înţelege şi primi ideile noi, de a se putea adapta situaţiilor recente, etc.
   ldeaţiunea bătrânilor scade, în mod progresiv, şi paralel cu pierderea memoriei şi atenţiei. Ei ajung incapabili să conceapă exact o situaţiune, să facă critica justă, să interpreteze un tablou, să facă comparaţiuni sau diferenţieri mai dificile.
   Admit, adeseori, ca bune toate câte li se spun. Sugestibili-tatea lor creşte.
   Afectivitatea scade, de asemeni, în mod progresiv, la bătrâni. Se poate vorbi la ei de o îngustare a câmpului afectiv. Sentimentele intelectuale şi estetice sunt primele care dispar, vine în urmă interesul pentru chestiunile de ordin social, politic, etc. sentimentele faţă de prieteni, apoi cele faţă de familie.
5*
67
   In contrast cu această scădere progresivă a interesului pentru cauzele sau evenimentele importante, bătrânii se arată, adeseori, de o sensibilitate excesivă, nepotrivită, puerilă pentru cele ce îi ating mai direct1).
   Mai târziu ei nu se mai interesează decât de trebuinţele lor imediate (ca mâncare, băutură, ţigări, etc.).
   In această desinteresare progresivă o parte pare a reveni dificultăţilor evocării reprezentaţiunilor. La această stare de sigur făcea aluzie Jean Jacques Rousseau (care analiza cu tri-steţă progresele involuţiunii sale psihice) când spunea: « Sufletul meu, mort pentru toate mişcările mari, nu mai poate fi afectat decât de obiectele sensibile. Nu mai am decât sensa-ţiuni şi numai prin ele durerea sau plăcerea pot să mă mai atingă ».
   O altă parte pare însă a reveni sentimentului, pe jumătate conştient, deşteptat de perspectiva unui sfârşit destul de apropiat şi deci a inutilităţii interesului pentru tot ce nu atinge direct existenta însăsi.
               9       9
   Dispoziţia generală a bătrânilor, uneori optimistă, e de multe ori iritabilă ca a tuturor celor ce sufăr. Ei sunt susceptibili, adeseori avari, nemulţumiţi cu prezentul. Idealul lor e de regulă în trecut.
   Date fiind suferinţele, pe care vârsta înaintată le imprimă celor atinşi de ea, nu e de mirat că sentimentul dragostei de viaţă scade, adeseori, la bătrâni. Ei afirmă de multe ori, că n’ar mai dori să trăiască niciun moment, cu toate că nu refuză, sau chiar cer, îngrijirile când viaţa e în pericol real.
   Existenţa unui instinct al morţii, apărând către sfârşitul « normal» al vieţei, aşa cum l-a înţeles Metchnikoff e, în cel mai bun caz, discutabilă.
   Un instinct presupune o impulsiune puternică pentru a-1 satisface. Or nu acesta e, în genere, atitudinea bătrânilor faţă *)
   *) E ceea ce Francezii numesc « la sensiblerie
68
de moarte. Conştiinţa involuţiunii psihice este adeseori păstrată şi resimţită în mod dureros.
   Am văzut că însăşi percepţiile bătrânilor se tocesc.
   Auzul şi vederea sunt printre primele care scad, sau cel puţin a căror scădere se resimte mai de timpuriu. Dar gustul, mirosul, sensibilitatea generală nu par a face excepţie.
   In plus dureri vagi în muşchi, oase, articulaţii, amorţeli, parestezii variate, chinuesc, adeseori, pe bătrâni, înnăcrindu-le dispoziţiunea generală.
   Activitatea lor se îngustează în mod paralel cu afectivitatea şi cu scăderea ideaţiunei.
   In legătură cu psihomotilitatea bătrânilor, e locul şă spunem câteva cuvinte despre grafologia acestora.
   Crepieux Jamin şi în special Pophal s’au ocupat de această problemă.
   Studiul scrisului la această vârstă ne arată că e vorba de un scris mic, dens, puţin reliefat, levogir (uneori şi dextrogir) adeseori cu tremurături şi întreruperi; de asemeni destul de des apăsat în mod pasiv, noroios, neglijent, în unele cazuri cu trăsături inegale, mici ori prea mari, ataxic.
   Pophal pune, cu drept cuvânt, aceste caractere în legătură cu alteraţiunile sistemului nervos şi în special cu acelea ale corpului striat şi ale globului palid, fără a exclude scoarţa cerebrală.
   Mizroukhine a studiat 50 de bătrâni între 95—140 ani din Ukraina şi Abhazia, din punctul de vedere neuropsihic, fără a găsi la ei turburări psihice de tip psihogen sau psihiatric în genere, nici crize senile.
   Atenţia e scăzută. Autorul notează o turburare particulară a memoriei şi anume că ei nu pot localiza în timp evenimentele vieţii lor. Somnul e bun şi pot încă munci. Activitatea sexuală scade treptat. E senescenţa fiziologică.
   Printre simptomele neurologice, Mizroukhine notează miozis, anizocoria, scăderea reflexelor pupilare şi tendinoase cu abolirea,
69
în câteva cazuri, a reflexelor achiliene. Şi reflexele abdominale şi cremasteriene scad, ca şi sensibilitatea la durere. Excitabilitatea musculară a fost găsită exagerată. Se notează încă o întârziere fără importanţă a reflexului oculo-cardiac.
   Proba ortoclinostatică arată diferenţe de 6—8 bătăi pe minut.
   Folbart şi Semernine au studiat, în mod experimental, reflexele condiţionale la un câine de io ani. Ei au constatat că acestea scad cu vârsta şi că paralel cu excitabilitatea centrilor nervoşi, se observă şi o scădere a inhibiţiei lor.
   Zolnikov a demonstrat, pe de altă parte, epuizarea şi restabilirea secreţiei salivare la câini bătrâni, constatând că secreţia salivară prelungită se termină, epuizându-se mai repede la câinii bătrâni, ca la cei tineri, iar restabilirea ei se face mai lent ca la animalele tinere. Tot astfel scade şi capacitatea de a răspunde la diferiţi agenţi excitanţi.
   Somnul lor e, adeseori, mai scurt şi întrerupt de visuri.
                                         *
                                      * *
   Intre scăderea psihică uşoară şi abia diferită de starea normală ce se observă la unii bătrâni şi demenţa senilă există, pentru diferitele funcţiuni psihice, toată gama de trecere.
   Ceea ce caracterizează în primul rând demenţa senilă este pierderea memoriei.
   Precum am spus, memoria de fixare, memoria faptelor recente, este prima care regresează; dar cu progresul boalei slăbesc şi apoi dispar, rând pe rând, celelalte amintiri păstrate în creerul bolnavului, cele din adolescenţă şi copilărie fiind cele mai persistente.
   Pierderea memoriei poate fi aşa de profundă, încât bolnavii sau bolnavele nu-şi mai amintesc numele sau numărul copiilor, al soţului şi uneori lungi perioade de vieaţă sunt uitate şi bolnavul trăieşte, pentru a spune astfel, o epocă cu mult anterioară a vieţii. Se citează cazul unei bolnave, văduvă de mulţi ani,
70
care punea la masă tacâmul soţului ei şi îl aştepta să se întoarcă din oraş. O bolnavă ce am avut-o în serviciu, vorbea ca şi cum soţul ei ar fi murit de curând, lăsând-o cu copii mici, pentru a căror creştere întâmpina greutăţi.
   Bleuler citează cazul unei demente senile, care îşi schimbase de mai multe ori locuinţa în cursul celor 90 ani de existenţă. Or ea, cu pierderea progresivă a memoriei, se credea rând pe rând, în penultima locuinţă, apoi în cea anterioară, socotindu-se în cele din urmă în cea părintească.
   Regis vorbeşte şi de o excitare a unora din imaginile mai vechi.
   Poate că şi erotismul, destul de frecvent, al bătrânilor, are oarecare raporturi cu regresiunea imaginilor mai în urmă câştigate, precum şi cu reviviscenţa şi excitaţiunea celor primite în epoca adolescenţei sau ceva mai târziu.
   I n fine putem observa demenţi senili căzuţi în mintea copiilor (puerilismul mental al lui Dupre) şi simţind plăcere a-şi petrece timpul în felul copiilor.
   Unele bătrâne se joacă, spre ex. cu păpuşile.
   Pierderea memoriei poate atinge şi imaginile verbale şi putem observa bătrâni atinşi de afazie amnezică şi chiar de celelalte, forme ale afaziei motrice şi sensoriale.
   Uneori această afazie e aşa de însemnată că aminteşte pe a bolnavilor cu leziuni, în focar, în înţelesul îngust al cuvântului.
   I)e asemeni, putem întâlni diferitele forme de agnozii, apraxii şi chiar turburări perceptive de origine corticală (cecitate psihică) etc. etc.
   lluziunile de memorie sunt foarte frecvente la demenţii senili. Ele explică fenomenul fabulaţiunei, pe care-1 întâlnim, mai cu seamă, într’o anumită formă a demenţei senile (presbio-frenie).
   Cu ajutorul întrebărilor şi sugestiunilor putem pune în evidenţă fabulaţiunea şi modifica cursul ei.
   Atenţia se păstrează, într’o anumită măsură, relativ mult şi putem observa demenţe senile ce trec aproape neobservate graţie păstrărei convenienţelor sociale.
   Un examen mai amănunţit ne arată, totuşi, că şi această funcţiune e scăzută.
   Ziehen atrage atenţia asupra pierderii asociaţiunilor retrograde ca simptom precoce al slăbirii inteligenţei în demenţa senilă. Bolnavul nu mai este capabil să spună, spre exemplu, numele lunilor sau al zilelor săptămânei în ordine inversă. Autorul citat a găsit acest simptom prezent în peste 80 la sută din cazurile sale de demenţă senilă începândă.
   Este evident că slăbirea tenacităţii atenţiei are o largă parte în explicarea acestui simptom.
   Slăbirea atenţiei ca şi a memoriei şi afectivităţii, ne pot explica şi incapacitatea acestor bolnavi de a compune, în mod convenabil, fraze, din câteva cuvinte date, completând ei însăşi restul propoziţiunii (scăderea imagina-ţiunii).
   Slăbirea progresivă a memoriei şi atenţiei ne explică, de asemeni, pentru ce sugestibilitatea e mărită la demenţii senili. Ei admit, în faze mai înaintate ale boalei, ca posibile idei din cele mai absurde. Totuşi când afirmaţiunile ating simţul etic al bătrânilor, sau sentimentul demnităţii lor, ei se revoltă, în genere, şi contestă cu energie afirmaţiunile noastre. Aşa se întâmplă spre exemplu când facem, înaintea lor, apologia unei fapte rele, (furt, asasinat) sau când îi acuzăm de astfel de fapte.
   Cu toate acestea în faze mai înaintate ale boalei şi vieaţa afectivă, în genere, inclusiv sentimentele etice, regresează. Ziehen insistă asupra faptului că fenomenele afective legate de idei sau reprezentaţiuni dispar ceea ce explică faptul că bolnavul păcătueşte contra politeţei, decenţei, şi chiar faţă de lege. Afectivitatea legată de sensaţiuni se păstrează din contra mai bine. Faptul acesta a fost notat precum am văzut şi de Jean Jacques
Rousseau în autoanaliza fenomenelor involuţiunii psihice senile.
   Am notat, de altfel, mai sus, modul regresiunii afectelor şi îngustarea câmpului vieţii afective la bătrâni. Exagerarea acestui proces o găsim în demenţa senilă *).
   Am văzut că şi percepţiile scad la bătrâni. Scăderea percepţiilor şi aceea a memoriei, în genere, unită şi cu o scădere progresivă a atenţiei ne explică numeroasele iluziuni de persoane, sau de memorie, încercate de bătrâni şi în special de cei demenţi.
   O dementă senilă din serviciul meu lua o copilă epileptică drept băiatul ei şi era foarte îngrijată când mica bolnavă avea accese. O altă dementă senilă admitea cu uşurinţă că interna serviciului este primarul din satul ei.
   Nici halucinaţiunile nu sunt prea rare la demenţii senili. După Ziehen ele se pot întâlni cam în 50% din cazuri.
   Cele auditive sunt cele mai frequente. Uneori, ele se reduc la simple vâjâituri de urechi sau la alte impresiuni, puţin precise, dar pot ajunge până la halucinaţiuni auditive verbale.
   Halucinaţiunile vizuale, olfactive, gustative, sau ale sensibilităţii generale se pot observa de asemeni.
   Fenomene confuzionale, în legătură cu toxemiile renale hepatice, etc., care lucrează cu atât mai uşor cu cât creerul, e mai puţin rezistent, complică, foarte des, demenţa senilă.
   Turburările de orientaţie, de vorbire, de activitate, se accentuează, foarte mult, în asemenea cazuri ca şi fenomenele de automatism, perseveraţia, etc.
   *) Mai mulţi autori ca Rauschburg, Lieske, Hubner, Schneider, Platonoff, au făcut cercetări de psihologie experimentală la bătrâni şi demenţi senili. Pe lângă scăderea memoriei de fixare aceste cercetări au pus în evidenţă faptul că asociaţiunile verbale sau de coexistenţă sunt rare la bătrâni pe când cele cauzale sunt mult mai frecvente. In plus se notează o încetinire importantă a proceselor psihice, inclusiv a percepţiilor.
   Simptomul perseveraţiunii, în vorbe şi acte, aşa de des întâlnit la demenţii senili, trebue apropiat de această încetinire a proceselor psihice etc., părând a trebui privit ca o adevărată stază a unora din aceste procese.
73
   Se pot observa, mai cu seamă în aceste stări, halucinaţiuni multiple, auditive, vizuale, etc. adeseori combinate. De asemeni fenomene delirante postonirice.
   In afară de aceste deliruri, în care bolnavul confundă amintirea visului cu aceea a realităţii, se mai pot observa încă şi alte deliruri. Forma cea mai frequentă e aceea a delirului de persecuţie. Acest delir evoluează, în parte, pe fondul de iritabilitate şi susceptibilitate al bolnavilor şi în parte, e de asemeni în raport cu turburările de memorie.
   Bolnavii caută spre exemplu banii pe care i-au cheltuit sau i-au păstrat într’un loc ascuns şi uitat de ei înşişi. Acelaşi lucru pentru alte obiecte de valoare.
   Negăsind în urmă, banii sau obiectele, ajung la concluziunea că li s’au furat. Rudele apropiate, servitorii sunt încriminaţi de pretinsul furt, de unde acuzaţiuni şi eventual chiar procese. E vorba însă, în genere, de un delir puţin sistematizat şi care nu evoluează şi nu se extinde.
   Mai rar se pot observa şi idei de mărire, uneori, cu un colorit mistic, religios.
   Delirul de tip melancolic se vede, cu oarecare frequenţă în demenţa senilă, putând aminti, uneori, sindromul lui Cotard. Fig. 5 reprezintă un caz de formă depresivă a demenţei senile.
   In ce priveşte actele demenţilor senili ele variază în raport cu gradul demenţei.
   La începutul scăderei intelectuale indivizii cei mai bine dotaţi nu mai pot crea nimic, trăiesc din ceea ce au produs în trecut, rumegând, pentru a spune astfel, ceea ce au gândit altădată.
   Mai târziu, pe măsură ce memoria se pierde, şi controlul intelectual scade, activitatea coboară de asemeni, din punct de vedere calitativ.
   încetul cu încetul bătrânii devin incapabili de a mai avea o ocupaţie utilă şi productivă.
   Cum sunt, adeseori, atinşi de insomnie şi în bună parte desorientaţi, se observă o agitaţie nocturnă. Bolnavii, mai des
74
^3
wl
bolnavele, se scoală, cotrobăesc prin casă, caută prin dulapuri, prin cufere, împachetează lucrurile, le desfac din nou, etc.
   In spital bolnavele umblă pe la paturile celorlalte, strâng păturile, etc. voiesc să plece cu ele.
   La bărbaţi, mai cu seamă, se observă, adeseori, manifestaţiuni erotice, ce nu merg, în genere, în mod paralel, cu potenţa genezică.
   Cum cerinţele acestea întârziate nu pot găsi bună primire la reprezentanţii autorizaţi ai sexului opus, bătrânii recurg adeseori la atentate de natură sexuală asupra copiilor lipsiţi de rezistenţă sau din contra cad victimă femeilor cu moravuri uşoare cari îi exploatează, cu atât mai multă înlesnire cu cât ei au pierdut mai mult controlul intelectului şi al voinţei.
   Este evident că bolnavii cu o însemnată scădere intelectuală nu mai sunt în stare a-şi administra singuri avutul.
   Cum sugestibilitatea lor e mare şi capacitatea de judecată, raţionament, foarte redusă şi voinţa, de asemeni, foarte scăzută ei cad uşor victima celor ce voiesc să-i exploateze. Ei încredinţează uşor sume de bani, acte de donaţiuni etc., în mâna unor asemenea persoane, fără să-şi dea seama exact de ceea ce fac.
   O bolnavă pe care am examinat-o cu ocaziunea unei expertize lua cu uşurinţă bilete de tramvay, sau recipise poştale, drept hârtie monedă. Nu cunoştea valoarea exactă a diferitelor feluri din aceasta din urmă şi le dădea, uneori, valori ce nu au corespondent real la hârtia monedă a ţării noastre.
   In faze şi mai înaintate scăderea inteligenţei şi sentimentelor reduce pe demenţii senili la adevărate automate.
   O bolnavă din serviciul meu, dela Socola, căta să defece pe ciment în mijlocul salonului şi părea foarte surprinsă când era împiedecată dela acest act.
   Mai târziu bolnavii ajung în stare de gatism, urinează sau defecă în pat, se murdăresc cu alimentele sau cu excrementele. Uneori e nevoie a fi hrăniţi de îngrijitori, ei fiind incapabili de
76
a o face din cauza apraxiei, a tremurăturilor sau a altor turburări motorii ce nu sunt rare în asemenea cazuri.
   Se pot observa demenţi senili, în ultima fază a boalei, cu musculatura rigidă, contracturată, incapabili de a se ridica. Escarele şi infecţiunile cutanate grăbesc sfârşitul unor asemenea cazuri.
   Scriptele bolnavilor cu demenţă senilă sunt interesante de examinat. Ele pun în evidenţă scăderea memoriei de fixare prin numeroase repetiţii spre exemplu în cursul aceleiaşi scrisori, a unei aceleiaşi idei sau fraze, turburările atenţiei precum şi desa-gregarea psihică în general.
   In vorbirea bătrânilor constatăm, de asemeni, istorisirea repetată, de nenumărate ori, a aceloraşi evenimente din vieaţa lor, evenimente petrecute, de cele mai multe ori, cu mulţi ani mai înainte, depănarea continuă a aceloraşi idei (rabâchage), în fine, putem nota, uitarea numelor proprii sau şi comune, expresiunea prin perifraze şi chiar adevărate fenomene de ordin afazic.
   Se descriu mai multe forme ale demenţei senile.
   Forma simplă constă într’o scădere progresivă a memoriei, intelectului, afectivităţii, voinţei, până la o pierdere foarte înaintată, a capitalului şi capacităţii funcţionale psihice.
   Forma presbiofrenică e caracterizată, în primul rând, printr’o pierdere, foarte însemnată, a memoriei de fixare care face ca individul atins să nu mai poată face nicio achiziţie psihică nouă. Persoanele pe care le-a văzut, de nenumărate ori, par necontenit cunoştinţe noi. De asemenea mediul în care se găseşte. Conversaţiunea avută, cu câteva momente înainte, e uitată imediat. Bolnavii nu sunt în stare să spună cum au petrecut ziua de ieri sau dimineaţa celei de astăzi, şi un simptom interesant care dă o notă caracteristică presbiofreniei e că aceşti bolnavi înlocuesc cu povestiri imaginare pierderea memoriei de fixare.
   Bolnavul sau, mai des, bolnava ne va istorisi, spre exemplu, că în ziua precedentă a făcut o vizită unei cunoştinţe, că a voiajat în drumul de fier, că a mers într’o excursie etc. deşi în realitate
77
nu a părăsit niciun moment spitalul. Sugestiunile examinatorului pot modifica şi orienta fabulaţia bolnavului.
   E vorba de o fabulaţie inconştientă, datorită redeşteptării, mai mult sau mai puţin inexacte, a unor amintiri vechi şi asociate între ele în mod variabil.
   Nu e de mirare că o astfel de pierdere a memoriei de fixare, cu iluziunile de memorie ce o însoţesc, şi care par a fi cauza şi substratul fabulaţiei, aduce cu sine o desorientaţie completă a individului, în timp ca şi în mediul ambiant, şi chiar relativ la propria sa persoană.
   In contrast cu această stare psihică, şi în concordanţă cu inconştienţa completă, sau aproape, a bolnavului de starea sa, el păstrează de multe ori o bună dispoziţie, se arată amabil faţă de cei cu care vine în contact, păstrează destul de bine convenienţele sociale aşa încât, la prima vedere, individul pare mult mai puţin atins decât este în realitate.
   Termenul de presbiofrenie a fost creat de Kahlbaum. Dar descrierea ei, ca o formă aparte a demenţei senile, revine lui Wermcke.
   Asemănarea ei cu psihoza polinevritică a făcut pe unii autori (Dupre,. Charpentier şi Camus, Chaslin, Seglas) să o considere ca reprezentând de fapt o asemenea psihoză.
   Raporturile ei cu confuzia mentală (amnezie, desorientare) a făcut pe de altă parte pe Regis, Truelle şi Bessiere să o considere ca aparţinând acestui sindrom.
   Majoritatea autorilor admit, însă, astăzi că avem a face cu o formă specială a demenţei senile conform ideilor lui Wer-nicke (Kraepeliny Monet şi Halberstaât, Lhermitte şi Nicolas, etc.).
   O altă formă interesantă a demenţei senile e aceea numită de Kraepelin boala lui Alzheitnef după numele valorosului psihiatru german care a pus bazele studiului ei (în 1906).
   Boala începe, uneori, printr’o stare de agitaţie confuzivă, cu anxietate, irascibilitate etc., stare ce conduce, în mod mai
78
mult $au mai puţin lent, la o scădere profundă a intelectului şi afectivităţii, însoţită de turburări afazice, apraxice şi ag-nozice.
   Turburările de vorbire ocupă un loc important în simptomatologia boalei lui Alzheimer. Vorbirea devine incoerentă, descusută.
   Bolnavul repetă, de nenumărate ori, unele cuvinte sau unele silabe cu sau fără înţeles. Această repetiţie a fost considerată de unii autori ca o logoclonie.
   Fără a contesta posibilitatea unei logoclonii în sensul fizic al cuvântului (contracţiuni clonice ale muşchilor în timpul vorbirii) aşa cum se observă, atât de des, în paralizia generală, trebue să remarcăm că simptomul descris sub acest nume în boala lui Alzheimer pare să reprezinte, mai des, o manifestare a perseveraţiunii, fenomen destul de comun în cursul demenţei senile.
   Lhermitte şi Nicolas au notat un alt simptom interesant şi anume pierderea completă a vederii însoţită de numeroase halucinaţiuni vizuale. Pierderea vederii era, de altfel ignorată de cei atinşi, fapt explicabil prin halucinaţiunile bolnavilor cât şi prin deficitul lor intelectual foarte însemnat.
   In ce priveşte afectivitatea şi actele bolnavilor ultimii 2 autori remarcă opoziţia ce există între dispoziţia bună şi atitudinea, binevoitoare şi cuviincioasă, a presbiofrenicilor şi turburările observabile în boala lui Alzheimer.
   Bolnavii sunt, în genere, rău dispuşi, agresivi, violenţi, ei strigă, urlă, îşi rup hainele, le destramă, nu sunt capabili să păstreze curăţenia etc.
   In mai multe cazuri, în fine, s’a notat o rigiditate musculară amintind pe aceea din sindromul lui Parkinson (Stieff) sau determinând flexiunea membrelor inferioare (Lhermitte).
   S’au notat şi convulsiuni de tipul epileptic.
   In definitiv simptomatologia boalei lui Alzheimer alături de o demenţă profundă traduce răsunetul unor leziuni ce pun în
79
evidenţă diferite localizări cerebrale. Pentru acest motiv s’a vorbit de o simptomatologie în mozaic.
   Pick a descris o formă în raport cu atrofii localizate în scoarţa creerului şi caracterizată prin simptome mai puţin generale ca în formele precedente. Turburări de vorbire sub forma de afazie amnezică sau sensorială cu pierderea numelor proprii, a substantivelor abstracte, sau şi a celor concrete, mai rar a adjectivelor, cu vorbirea prin perifraze, alteori fenomene agnozice,
                 Fig. 6. M. C. 78 ani. — Rigiditatea în extensie de tip parkinsonian.
cecitate psihică etc. traduc cliniceşte aceste atrofii localizate ale scoarţei cerebrale. Nu se observă în genere turburări motorii, rigiditate musculară etc. Ultimul fenomen se poate vedea însă la unii bătrâni (fig. 6).
   Stransky, Spielmayer, Fischer, Richter, Gans> Boumann, Alt-manriy Urechiă au adus contribuţiuni în studiul acestei forme.
   Lhermitte şi Nicolas apropie de forma precedentă formele demenţiale pernicioase ale demenţei senile şi a predecadenţei senile.
80
    Demenţa se instalează brusc şi fără cauză aparentă către vârsta de 50 ani.
    Se notează o agitaţie intensă şi incoerentă. Bolnavii gem, în mod monoton. Mişcările lor sunt incoerente sau stereotipe. Mutismul, negativismul cu idei delirante de colorit trist, dar rău sistematizate, amintesc, precum observă Ogata sindromul catatonic.
    Mulţi autori au crezut că alteraţiunile vasculare ale creerului condiţionează demenţa senilă şi faptul este că aceste alteraţiuni sunt foarte frequente la bătrâni şi în special la demenţii senili.
    Cu toate acestea procesul arteriosclerozei cerebrale, şi al bătrâneţei acestui organ, nu merg totdeauna mână în mână şi dacă unii autori nu fac o distincţie între demenţa senilă şi cea arteriosclerotică, cred că e preferabil a urma din acest punct de vedere pe cei care fac o astfel de deosebire cu toate că cele 2 procese se combină adeseori şi că de multe ori nu e uşor de spus care este partea arteriosclerozei şi care este aceea a leziunilor datorite bătrâneţei propriu zise şi nici întru cât arterio-scleroza însăşi reprezintă expresiunea bătrâneţii aparatului vascular sau recunoaşte un determinism deosebit.
    Demenţa arteriosclerotică poate debuta, după cum observă Kraepeliny printr’o alteraţiune a personalităţii psihice în genere, iar turburările de deficit, somatice şi psihice, să nu apară decât mai târziu; alteori fenomene epileptiforme sunt acelea care îşi fac primele apariţia. Acestea pot varia dela simple ameţeli, de scurtă durată, şi fără pierdere de conştiinţă până la accesele de epilepsie cu forma clasică. Putem întâlni şi absenţe sau equi-valenţi psihici sub formă de obnubilări ale conştiinţei de scurtă durată. Alteori fenomenele demenţiale sunt precedate, cu câtva timp, eventual mai mulţi ani, de ictusuri apoplectice ce se pot repeta dând fenomene de ordin paralitic sau paretic ca hemiplegii, afazii, paralizie pseudobulbară, cu simptomatologia obişnuită a acestora asupra căreia nu vom insista. Se vorbeşte, în ultimele cazuri de o demenţă apoplectică.
1.
8]
   Oricum ar fi, turburările psihice amintesc, destul de bine, pe acelea ale demenţei senile. Şi aci găsim, la început, incapacitatea activităţii creatoare, oboseala precoce, slăbirea memoriei de fixare şi a celei de evocare, faptele recente fiind cele mai greu de evocat.
   Judecata scade, spiritul critic, şi cel de observaţie, pierzân-du-se printre primele. Bolnavii nu mai fac deosebiri mai fine. Pricep cu dificultate o glumă, o vorbă de spirit, interpretează cu greu un tablou. Calculul aritmetic, de asemeni, se face cu anevoinţă. Atenţia susţinută scade, la rândul ei.
   Fondul afectiv, în parte indiferent, e adeseori, deprimat, anxios, uneori irascibil. Bolnavii plâng, sau râd, cu uşurinţă ultimele simptome părând a fi manifestările cele mai atenuate ale râsului şi plânsului spasmodic din paralizia pseudobulbară.
   Aceste diferite turburări sunt supuse la oscilaţiuni şi uneori bolnavii, într’o primă fază a boalei cel puţin, ne surprind prin fineţea unor observaţiuni sau exactitatea unor raţionamente. Totuşi demenţa are, şi aci, în genere, un caracter progresiv, putând ajunge un grad tot aşa de însemnat ca în formele grave ale demenţei senile.
   Voinţa bolnavilor se alterează, în măsura directă a scăderii ideaţiei şi afectelor.
   Actele bolnavilor amintesc pe ale demenţilor senili şi pe ale bătrânilor cu confuzie mentală şi desorientare. Fenomenele confuzive se adaugă, de altfel, celor demenţiale în numeroase cazuri.
   Anxietatea şi depresiunea poate conduce şi aci bolnavul la suicid. Fenomenele afazice (afazie amnezică, parafazie, agnosie, paragrafie, etc.) nu sunt rare. Scrisul arată, în plus, în numeroase cazuri, o tremurătură accentuată.
   De asemeni turburări de ordin apraxic se observă adeseori. Tot astfel alte fenomene de leziune în focar (cecitate corticalăj etc.) se pot observa la demenţii arteriosclerotici. Perseveraţia e, şi aci, un fenomen frecvent.
   Somnul e adeseori turburat. Somnolenţa diurnă nu e rară. Anxietatea nocturnă, insomnia de asemeni.
   Printre turburările somatice, în afara celor deja citate, trebue să mai menţionăm durerile de cap, ce se pot prezenta şi sub forma de presiune cefalică amintind casca neurastenică. Regis a insistat de altfel asupra raporturilor neurasteniei cu arterio-scleroza. Turburări pupilare, ce pot merge până la rigiditate completă, dar trecătoare, au fost de asemeni notate (Weber). Alteraţiuni ale aparatului cardiovascular (ipertensiune, iper-trofie cardiacă) se observă foarte adeseori. Turburările hepatice şi renale sunt, de asemeni, frequente (albuminurie).
   Arterioscleroza periferică nu merge totdeauna paralel cu aceea a vaselor centrale şi în special corticale.
   Fischer a notat glicozuria şi alte turburări de schimburi nutritive. Rumpf a găsit scăderea apei din sânge pe câtă vreme după Todiel potasiul şi calciul erau adeseori mărite.
   Ipercolesterinemia e foarte frequentă, dacă nu constantă, la arteriosclerotici.
   Turburări ale aparatului respirator, ca emfizemul pulmonar, bronşitele cronice, se asociază, adeseori, cu demenţa arterio-sclerotică.
   Demenţa senilă sau cea arteriosclerotică nu sunt singurele manifestări patologice din partea sistemului nervos la bătrâni.
   Fără a vorbi de hemiplegiile, afaziile etc. prin focare hemora-gice sau de ramoliţie, nu putem trece cu vederea sindromele ce rezultă, spre exemplu, din focarele de desintegrare lacunară ca paralizia pseudobulbară, spre exemplu (sindrom caracterizat prin pareza facială, turburări de vorbire şi deglutiţie, râs şi plâns spasmodic, fără atrofie musculară apreciabilă etc.), sau din atrofia celulelor unor anumiţi centri, ca globus palidus sau locus niger, realizând paralizia agitantă obişnuită cu rigiditatea, bradichinezia, pierderea mişcărilor automatice şi tremură-turile ei caracteristice.

6
   Unele turburări de coordinaţie motorie etc. ar putea reprezenta turburări din partea cerebelului.
   O manifestaţiune ce merită a fi notată e paraplegia senilă, tradusă fie prin mersul cu paşi mici, şi uneori precipitaţi, fie prin dificultatea de a deslipi paşii de sol şi târîrea picioarelor în timpul mersului, cu reflexe exagerate etc.
   Mai rar putem întâlni paraplegii cu tipul în flexiune şi cu contracturi sau retracţiuni tendinoase în această poziţie.
   Şi nervii periferici se resimt de procesul involuţiunii senile. Durerile musculare, articulare, nevralgiile diverse ale bătrânilor, pot fi, uneori cel puţin, puse pe seama leziunilor nevri-tice ce ating mai ales terminaţiunile periferice ale nervilor. Se pot observa însă şi forme bine caracterizate de polinevrite senile; atunci intervine, în genere, şi un factor etiologic străin de bătrâneţe sau chiar şi de senilitate în sensul unei bătrâneţi mai intense şi mai anticipate (produsă de factori patologici). Aceşti factori patologici pot fi o intoxicaţie, ca alcoolul, sau o infecţie sau toxiinfecţie.
   Intr’un caz de nevrită senilă, la un coleg de 70 ani, poli-nevrita (localizată la câte-şi 4 membrele) a părut a fi în raport cu o intoxicaţie prin alcaloide din solanee. La o bolnavă, cam de aceeaşi vârstă şi operată pentru un glaucom, polinevrita pare a fi fost datorită întrebuinţării unui vin «tonic» recomandat de un coleg pentru a fortifica această bolnavă.
   E interesant de constatat că prognosticul acestor nevrite nu e mult mai întunecat ca de obiceiu şi că aceste cazuri se termină, adeseori, cu vindecarea completă sau aproape ca în cele 2 cazuri de care am vorbit. Oppenheim a văzut 3 vindecări pe 5 cazuri de nevrită senilă. Procese importante de restaurare funcţională şi de regenerare anatomică nu sunt deci imposibile la bătrâni.
   Alteraţiunile sistemului nervos la bătrâni sunt destul de importante şi destul de caracteristice.
84
   Meningele sunt, de cele mai multe ori, îngroşate. Dura mater poate adera de calota craniană şi prezintă, uneori, o îngroşare evidentă şi focare emoragice (pahimeningită emo-ragică).
   Meningele moi, la rândul lor, îşi pierd adeseori din transparenţă, cel puţin în unele locuri, şi apar îngroşate. Corpusculii lui Pachioniy de asemeni, sunt iper-trofiaţi. Pe meningele moi spinale se pot observa plăci osoase, uneori, destul de numeroase. Leri a notat, în unele cazuri, şi o stare de sub-ţiere, foarte însemnată, cu fenes-traţia piei-mater.
   Encefalul e redus de volum şi greutate. Pierderea în greutate poate să atingă, în demenţa senilă, 2—3 sute de grame.
   Circomvoluţiunile sunt subţiate şi această atrofie predomină mai ales la lobul frontal. Şanţurile dintre circomvoluţii sunt mai adâncite. Ventriculii cerebrali apar, de asemeni, dilataţi în mod mai mult sau mai puţin însemnat. Lichidul cefalo-rachidian care umple golurile, lăsate de atrofia masei cerebrale, e mai abundent ca în starea normală.
Fig. 7. — Celulă nervoasă piramidală dintr’un creer de demenţă senilă. Se notează acumularea de granulaţiuni de lipocrom, cromatoliză, de-formaţiunea şi omogeneizarea nucleului.
   Atrofia atinge, de asemeni, cerebelul şi starea lamelară a circomvoluţiilor sale se accentuiază.
   Pe secţiunile din creier ne dăm seama de atrofia substanţei cenuşii a scoarţei şi ganglionilor bazilari şi mai mult încă a substanţei albe. Atrofia corpului calos poate fi considerabilă. Atrofia se regăseşte, de asemeni pe secţiunile din cerebel.
85
   Secţiunile microscopice tratate cu metode apropiate ne arată modificări ce interesează atât celulele şi fibrele nervoase cât şi nevroglia şi vasele.
   Celulele nervoase îşi micşorează volumul, corpusculii lui Nissl apar mai puţin voluminoşi, cu aspect pulberulent.
   In interiorul celulelor, în vecinătatea nucleului, sau în regiunea subnucleară, în celulele piramidale, se acumulează granulaţiuni de lipocrom ce apare colorat în galben pe secţiunile necolorate, sau în cele colorate cu metoda lui Nissl sau derivatele ei, care prinde coloranţii grăsimilor (Scharlach, Sudan, Nilblau) se colorează în albastru cu ultima coloare, în brun mai mult sau mai puţin închis cu acidul osmic.
   Prezenţa acestui aşa zis pigment în celulele nervoase ale omului şi animalelor bătrâne a fost observată încă de mult de către Vulpian. Mai de curând Colucci, Rosin şi Fenyvessy, Ma-rinescu, Carrier, Obersteiner, Cerletti, Muhlmann, Sander, l-au studiat în mod amănunţit. Obregia şi Tatuşescu au susţinut că e vorba de o rezervă nutritivă. Dar acumularea lipocromului, în mod progresiv cu vârsta, nu suferă nicio îndoială.
   Walter Miiller studiind creerul la 20 bătrâni trecuţi de 90 ani, găseşte că alteraţii se pot găsi la orice bătrân înaintat, în special depunere de substanţe lipidice. Tot astfel la alte animale.
   Coters9 la 2 cai de 35 şi 55 ani, în afară de « lipofuscină » din celulele nervoase, nu găseşte alteraţiuni ca cele întâlnite în creerul de om bătrân, în special depunerea de grăsime în vasele mici, în globus palidus şi alte regiuni, care arrfi tipice pentru om.
   După Neutschely ergosterina cerebrală scade în mod relativ şi absolut, pe câtă vreme cea cutanată creşte. Dar totalul steri-nelor scade atât în creer cât şi în piele.
   W. Andrew, studiind celulele lui Purkinje în raport cu vârsta, găseşte că dela 50 ani în sus, majoritatea acestor celule nu mai conţin decât puţine granulaţiuni de ale lui Nissl. Forma celulelor e neregulată, delimitarea nucleilor puţin precisă. Nucleolii sunt
86
palizi. Citoplasmă prezintă reţele grosolane. Substanţa fundamentală a nucleilor se colorează la fel cu aceea a citoplasmei.
   Dar şi numărul celulelor nervoase ale diferitelor regiuni ale sistemului nervos, scade cu vârsta.
   După Harmsy în creerul câinelui numărul celulelor nervoase mari sau mici scade progresiv în raport cu vârsta.
   Astfel pentru primele el e de 15—20, la 6 luni; de 8—12 la 14 ani; de o—2 la 17 ani.
   Numărul celulelor mici e respectiv de 100—200; 70—90;
35“5<>-
   Şi celulele lui Purkinje scad din punctul de vedere al numărului atât la om cât şi la câine (Wilhelmy ).
   Metodele pentru neurofibrile arată de asemeni fragmentarea până la starea pulberulentă a acestor din urmă şi un reticul îngroşat la nivelul granulaţiilor de lipocrom, reticul descris de Marinescu.
   Alzheimer a descris, în 1906, în forma de demenţă senilă, ce-i poartă numele, o stare particulara a neurofibrilelor care apar ca îngroşate, ca aglutinate şi întortochiate în diferite direcţiuni (pe secţiunile impregnate cu nitrat de argint). (Fig. 2, 3, .4).
   Numeroşi observatori ca Bonfiglio, Perusini, Bielschowsky, Schnitzlery Bornstein, Barett, Ziveri, Fuller şi Klopp, Siemchouicz, Marinescu şi Minea, Ansalone, Lafora, Urechea şi Danetz etc. au întâlnit această leziune. S’a văzut chiar corpul celulei dispărând complet, sau aproape, şi aceste neurofibrile îngroşate persistând ca un schelet. Siemchowicz a crezut, că poate să afirme că în realitate nu e vorba de neurofibrile şi că aceste fibre îngroşate şi întortochiate nu se găsesc în interiorul ci în afara celulei, la suprafaţa ei. Ar fi vorba de formaţiuni de natură nevroglică.
   Numărul celulelor nervoase scade, de altfel, în bună parte.
   Leri remarcă, pe de altă parte, că în creerul bătrânilor alături de celule foarte alterate se găsesc şi altele ce nu se depărtează de starea normală.
87
   Amintesc aci că Minea a putut observa, în creerul unui bătrân, prezenţa de celule gigante (nu e vorba de celulele lui Betz) al căror raport cu procesul bătrâneţii rămâne discutabil. Marinescu şi Bistriceanu au putut confirma prezenţa acestui proces.
   O alteraţiune foarte interesantă ce se vede în creerul bătrânilor o reprezintă plăcile senile.
   E vorba de formaţiuni rotunde, sferoide, ce apar în secţiunile impregnate cu nitrat de argint ca nişte plăci ce presară, adeseori în număr foarte mare, suprafaţa secţiunii.
   Aceste formaţiuni au fost observate pentru prima oară de Profesorul Marinescu şi Blocq în creerul unui epileptic, probabil bătrân. Aceşti autori le-au semnalat sub numele de noduli nevroglici. Ele au fost regăsite de toţi autorii ce s’au ocupat, mai de aproape, cu studiul creerului demenţilor senili sau cu acela al bătrânilor, în general (Fischery Redlichy Leriy Cerlettiy Alzhei-mery Perusini, Miyakey Simchowiczy Ansalone, Ziveriy Pellacani, Tumbelăkay Rizzo, TJrechia). Le-am observat eu însumi în mai multe cazuri.
   Structura plăcilor senile a dat loc la numeroase discuţiuni. Unii autori au crezut că pot afirma că punctul lor de plecare e o celulă nervoasă sau nevroglică degenerată. Pentru alţii o substanţă provenind din vase sau din desintegrarea celei cerebrale sau din contra ele ar debuta printr’o îngroşare a reticulului nevroglic.
   Faptul este că în mijlocul plăcii senile se găseşte uneori, un sâmbure central impregnat, mai mult saij mai puţin intens şi uniform, cu nitrat de argint, iar la periferia lui o formaţiune vag radiată, amintind, relativ pe departe, actinomicoza. Dincolo de această zonă periferică Tumbelaka a descris o zonă bogată în celule nervoase şi, în fine, o alta săracă în celule din cauză că acestea ar fi alunecat în zona precedentă. Rizzo n’a putut însă confirma acest fapt. Natura substanţei, vag fibrilară, ce constitue zona perinucleară a plăcilor senile de asemeni nu e bine cunoscută. In tot cazul se pare că la formaţiunea ei contribuesc fibre
nevroglice, axoni degeneraţi şi chiar axoni de neoformaţie. Câte o celulă nevroglică sau nervoasă, mai mult sau mai puţin degenerată, se poate observa în interiorul plăcii.
   Plăcile senile nu sunt răspândite în mod egal, în toate regiunile cerebrale.
   După lobul frontal şi cornul lui Ammon, Simchowicz> găseşte frequenţa plăcilor senile, în ordine descrescândă, în subiculum,
89
presubiculurn, scoarţa lobului temporal, a lobului parietal şi circomvoluţiunii drepte. Sunt din contra rare în circumvoluţiu-
nele centrale şi lobii occipitali.
  Totuşi acest autor a văzut, în forma numită boala lui Alz-heimer, plăcile predominând în lobul occipital.
  După Rizzo, regiunea insulei e tot aşa de bogată în plăci. Acest autor a găsit, de asemeni, şi în capsula externă, în claustru (l’avant mur), în capsula externă şi în putamen dar ele lipseau în globus palidus.
  Huebner, Fischer, Simchozvicz au observat plăci senile şi în talamus. Alzheimer le-a notat în toţi ganglionii cerebrali în-tr’unul din cazurile sale. Acest din urmă autor ca şi Fischer şi La for a le-a întâlnit şi în cerebel.
  Perusiniy Bielschowsky , Tumbe-laka, Battistessa, Rizzo au văzut plăci senile şi în substanţa albă.
  Forma acestora, e în genere, mai alungit^ ca a celor din substanţa cenuşie. Ele sunt mai puţin abundente şi se impregnează cu nitrat de argint cu tonalităţi diferite de a plăcilor din
substanţa cenuşie.
        * >
  In ce priveşte localizarea plăcilor, în interiorul substanţei cenuşii, ele sunt mai numeroase în al 2-lea şi al 3-lea strat cortical.
Fig. 11. prăştiate
- Numeroase plăci îm-în scoarţa creerului
într’un caz de demenţă senilă.
90
   Rizzo a observat, totuşi, foarte numeroase plăci în stratul cel mai superficial al creerului.
   Cercetările lui Scholtz îl conduc la concluzia că alteraţiunile vasculare, cu degenerescenţa hialină, vecină cu amiloidoza, au un rol însemnat în formaţiunea plăcilor senile.
   Laignel-Lavastine şi Tinel au descris o varietate specială de plăci senile, mai mari decât cele obişnuite, de formă mai neregulată, ramificate, amintind, uneori, foile de ferigă, anasto-mozându-se între ele, etc.
   Ele se colorează, în mod uniform, cu coloranţii lipoidelor fără să distingem în ele o zonă centrală şi alta periferică. Sunt constituite din substanţe grase şi nu determină nicio reacţiune în ţesutul nervos sau cel nevroglic din vecinătatea lor.
   De asemeni nu se văd alteraţii în clementele nervoase ce străbat placa. Lhermitte şi Cuel au regăsit aceste plăci.
   Rizzo, care a studiat de curând chestiunea acestor plăci grăsoase, ajunge la concluzia că e vorba de artificii de preparaţie. Aceste plăci, absente în creerii fixaţi de curând, se găsesc din contra, în aceiaşi creeri după o anumită durată de şedere în unele din soluţiile fixatoare.
   Simchowicz a mai descris o alteraţiune specială a celulelor nervoase şi anume formaţiunea în celule a unor vacuole ce conţin fiecare câte o granulaţiune, destul de voluminoasă (degenerescenţa vacuolară macrogranulară).
   Fibrele nervoase, ale centrilor nervoşi, se alterează, de asemeni. Rarefacţia celor tangenţiale pare regula. De cele mai multe ori e vorba de o resorbţie lentă a mielinei, fără formaţiune de corpi granuloşi, adică de celule rotunde încărcate cu resturi de mielină cum se observă în degenerescenţele acute ale celulei nervoase.
   In unele fibre nervoase se pot observa unele modificări ca tumefierea fusiformă a axonilor şi tecilor de mielină cu rare-fiarea şi degenerescenţa acesteia, studiate şi figurate de Foix şi Niculescu.
91
   Pe de altă parte fenomene de creştere şi neotormaţiune de fibre pot fi, de asemeni, observate. Marinescu le-a semnalat în vecinătatea plăcilor senile.
   In ce priveşte nevroglia regăsim şi aci încărcarea cu granula-ţiuni lipoide, aceasta e foarte netă în celulele stratului cel mai superficial al scoarţei cerebrale unde a fost notată de Redlich, Cerlettiy şi Brunacci, etc. O putem întâlni însă şi în celulele satelite din celelalte straturi ale scoarţei şi chiar în celulele nevroglice ale măduvei spinării, fără ca aceasta să justifice ideea că ar fi vorba de granulaţiuni provenind din celulele nervoase.
   E vorba, din contra, de procesul general de încărcare cu granulaţii lipoide pe care l-am văzut şi în celulele altor organe.
   Există, după unii autori, şi o proliferare nevroglică.
   După Simchowicz în stratul superficial al creerului această proliferare e destul de însemnată fără ca ea să ajungă gradul celei din paralizia generală. Această proliferare se referă la fibrele de nevroglie.
   Din punctul de vedere al tipurilor celulare putem întâlni celule mici, în formă de păianjen, situate în stratul superficial al creerului (Campbell) sau cu prelungiri mai puternice ce se pot împlânta pe păreţii vaselor, dar în niciun caz nu întâlnim celulele monstruoase pe care le cunoaştem în paralizia generală. AchucarrOy Gayare, au văzut în celulele nevroglice, îngroşări fibrilare asemănătoare cu acele descrise de Alzheimer în celulele nervoase.
   In ce priveşte aspectul istopatologic al diferitelor forme clinice de demenţă senilă unii autori au crezut a putea atribui unele alteraţiuni uneia sau alteia din aceste forme.
   Fischer a crezut a putea face din plăcile senile leziunea caracteristică a presbiofreniei. Ele există însă şi în boala lui Alzheimer, în demenţa senilă, în general, şi chiar în creerul bătrânilor nedemenţiaţi.
   Pe de altă parte nici plăcile senile, nici leziunea neurofibrilară a lui Alzheimer nu par necesare pentru existenţa demenţei senile.
92
Stief a putut observa cazuri de demenţă senilă fără aceste leziuni. Ceea ce e strict necesar e însă după acest autor, încărcarea granulo-grăsoasă a celulelor nervoase.
   De altfel diferitele alteraţiuni găsite în demenţa senilă au putut fi regăsite şi la bătrânii fără turburări demenţiale (Simcho-wicz, Fuller, Oppenheim, Marinescu> Ley, etc.).
   Vasele creerului sunt, de asemeni, adeseori alterate. Macrosco-piceşte arterele poligonului lui Willis, meningeea medie, basilară, etc. sunt îngroşate, cu noduli ateromatoşi.
   Dar şi vasele intracerebrale, apar alterate. Putem întâlni o îngroşare a intimei sau tunicei medii.
   Membrana elastică pare, adeseori, clivată şi uneori fibrele întrerupte.
   O alteraţiune ce revine, cu o mare frequenţă, e prezenţa de granulaţii lipoide în celulele endoteliale ale vaselor.
   De asemeni, în adventiţie găsim celule granuloase încărcate cu pigment sau lipocrom.
   I)ivy găseşte în mai mult de 50% din cazurile de demenţă senilă o amiloidoză a vaselor corticale ale creerului, care atinge în special tunica medie a arterelor medii şi mici şi de asemeni peretele capilarelor. Şi în scoarţa cerebeloasă şi în hipotalamus putem întâlni această amiloidoză. De asemeni în meningele cerebrale şi mai puţin în cele cerebeloase. Autorul consideră amiloidul plăcilor senile, degenerescenţa lui Alzheimer şi ami-loidoza vasculară ca fenomene înrudite.
   Koch şi Mann găsesc că în creerul bătrânilor scade apa, ca şi proteinele şi sulful total. Din contra, lecitina, fosforul total şi colesterolul cresc.
   La iepuri şi şoareci, Ehrenburg a găsit creşterea constantă a lipidelor, a fosforului şi a acizilor aminaţi.
   încărcarea pigmentară şi lipoidă aparţin procesului bătrâneţii. Arterioscleroza pare, de asemeni, a putea fi considerată până la un punct, ca o manifestare a bătrâneţii aparatului arterial. Cu toate acestea ea arată oarecare independenţă faţă
93
de alteraţiunile bătrâneţii şi demenţei senile de care am vorbit.
   Turgescenţa, clivarea tunicii elastice, fragmentarea ei, dege-nerescenţa hialină a aceleiaşi tunici, ca şi a celei musculare, depunerea de grăsime şi săruri de calciu în aceste tunici, aparţin procesului arteriosclerozei. Tunicile alterate cedează, vasul se dilată la acest nivel şi e infiltrat de sânge. Avem formaţiunea de anevrisme miliare, care se pot rupe şi da loc la focare hemo-ragice, sau din contra, vasul se poate oblitera şi da loc la focare de ramoliţie.
   Dar şi fără aceste două alteraţiuni, ţesutul nervos se alterează prin arterioscleroza cerebrală, care turbură procesul irigaţiei acestui ţesut.
   Crepet a descris o scleroză a capilarelor creerului intermediar, care ar explica turburările funcţionale în legătură cu această regiune.
   Astfel, împrejurul vaselor alterate, întâlnim zone în care celulele şi fibrele nervoase se atrofiază şi dispar. Din contra, ţesutul nevroglic poate să prolifereze în mod însemnat, la acelaşi nivel. Alături de aceste alteraţiuni perivasculare întâlnim zone la o mai mare distanţă de vase, în punctele cele mai rău nutrite şi cărora Leri le dă numele de para vasculare.
   Proliferarea nevrogliei interesează atât celulele cât şi, mai cu seamă, fibrele. In ochiurile ţesutului nevroglic întâlnim, în fine, celule rotunde, încărcate cu granulaţiuni de lipide, provenind din desintegrarea ţesutului nervos.
   împrejurul vaselor putem întâlni numeroase bule sau grăunţe calcare ( Catolâ).
   In plexurile coroide ale bătrânilor se observă, după Zalla, vacuole şi pigment în celulele epiteliale şi turtirea acestora. De asemenea, proliferarea consecutivă a ţesutului conjonctiv.
   Alteraţiunile ţesutului nervos pot interesa substanţa cenuşie a circumvoluţiunilor, sau pe cea albă.
94
   O formă specială de arterioscleroză cerebrală, interesând ultima substanţă, o reprezintă emcefalita cronica subcorticală a lui Binswagner.
   Deja macroscopiceşte se observă, la secţiunea creierului, că substanţa albă a circumvoluţiunilor apare presărată de insule de formă piramidală, de o coloraţiune mai închisă, a căror bază e îndreptată înspre substanţa cenuşie, iar vârful către cea albă.
   Pe secţiunile microscopice observăm că la acest nivel, tecile de mielină şi fibrele nervoase în genere au dispărut, ceea ce apare clar mai cu seamă pe secţiunile colorate cu metoda lui Weigert.
   Chiar în interiorul creerului, alteraţiunile vasculare variază foarte mult dela o regiune la alta şi chiar în acelaşi teritoriu putem întâlni, alături de vase foarte alterate, altele ce par complet normale (Leri).
   O alteraţiune interesantă în raport cu leziunile vasculare e aceea studiată de Morgagni, Durand-Fardei, Maree, Prousty Demange, Alzheimer şi căreia Pierre Mărie i-a consacrat numeroase cercetări. E vorba de lacunele de desintegrare, mici focare de formă neregulată, cu pereţi de asemeni inegali, ca şi când în aceste locuri substanţa cerebrală ar fi fost ruptă şi distrusă.
   Volumul lor variază dela acela al unei boabe de meiu sau de cânepă, până la acela al unui bob de mazăre, sau chiar, în rare cazuri, de fasole. Sediul lor de predilecţie e în nucleul lenticular, în special în segmentul extern, vine apoi stratul optic şi mult mai puţin des, nucleul caudat.
   Se pot găsi, cu destulă frecvenţă şi în capsula internă, în protuberanţă, şi, uneori, în centrul oval şi în corpul calos.
   In lacunele recente teritoriul alterat este bogat în corpi gra-nuloşi, mai puţin abundenţi însă către centrul lui, unde ăsim în schimb, ţesutul cerebral dilacerat şi cu alteraţiuni variate, bande de ţesut nevroglic şi vase cu păreţii adeseori îngroşaţi dar, în genere, pline cu hematii.
9f>
   Iu urmă ţesutul dilacerat şi corpii granuloşi se resorb, iar locul alterat se transformă într’o cavitate înconjurată de o zonă variabilă de scleroză şi străbătută uneori de pereţi de ţesut conjonctiv, ce conţin vase mai mult sau mai puţin alterate, dar în genere permeabile şi uneori chiar de fibre nervoase ce îşi păstrează încă teaca de mielină. Prezenţa acestor fibre a fost observată, mai cu seamă în lacunele din protuberanţă.
   Alţi autori, ca Ferrand, Dupre şi Devaux, Catola> Leri, au studiat, în urma lucrărilor lui Pierre Mariey lacunele de desin-tegrare, căutând să precizeze mecanismul producerii lor.
   Dupre şi Devaux au invocat procesul de tromboză pentru lacunele mari şi pe cel de vaginalită destructivă prin altera-ţiune a tecilor limfatice perivasculare.
   Pierre Mărie observase că aspectul lacunelor e acela al unor mici focare de ramoliţie sau de hemoragie. Leri admite, în urma cercetărilor sale, că atât hemoragiile cât şi trombozele şi, în fine, alteraţiunea tecii perivasculare, pot produce lacunele de desintegrare.
   Alteraţiunile descrise sub numele de stare ciuruită sau pre-ciuruită, a centrilor nervoşi, reprezintă, după Foix şi Niculescu9 starea premergătoare a desintegrării lacunare.
   O altă leziune ce pare să aibă multă afinitate cu lacunele de desintegrare e aceea descrisă sub numele dat de Pierre Mărie, de stare verminoasă a creerului, constând dintr’o « destrucţie limitată a substanţei cenuşii corticale, cu producţiunea de alveole ». Alteraţiunea a fost studiată dt Dougherty, soţii Dejerine, Nissl, şi Alzheimer şi Leri.
   După ultimul autor e vorba de un proces de rarefacţie considerabilă a ţesutului nervos şi nevroglic, ce pare a progresa dela al 2-lea strat cortical către al 4-lea şi către substanţa albă, conducând în cele din urmă, la formarea unei adevărate cavităţi kistice, cu pereţii mai mult sau mai puţin neregulaţi. Mai târziu şi învelişul superior de substanţă corticală ce mai rămăsese, se rupe şi kistul se transformă într’o ulceraţie. In pereţii
96
acestei ulceraţiuni se văd limfocite, nudei nevroglici, corpi granuloşi, în definitiv fenomene de desintegrare a centrilor nervoşi şi de reacţiune faţă de aceştia.
   După observaţiunile lui Lm, n’ar fi vorba de un proces de ramoliţie trombotică ci de o desintegrare progresivă prin ischemie arteriosclerotică.
   Alteraţiuni ale celulelor nervoase, ale nevrogliei şi ale vaselor de aceeaşi natură cu cele descrise în scoarţa creerului, se întâlnesc şi în bulb, cerebel şi măduva spinării.
   La bătrâni cu mersul cerebelos, Malaise a văzut dispariţia unui însemnat număr de celule ale lui Purkinje. Harms, la un câine de 2 ani, găseşte 31 celule de tipul lui Purkinje într’un câmp microscopic, pe câtă vreme la unul de 17 ani numărul lor era numai de 10.
   De curând doi autori sovietici s’au ocupat cu studiul creerului în raport cu vârsta sau cu bătrâneţea propriu-zisă.
   Astfel Leontovitch a studiat greutatea creerului la cele 2 sexe în raport cu vârsta, cu greutatea corpului şi cu înălţimea.
   Reiese că indivizii cu encefalul mic au o lungă durată a vieţii sau că greutatea creerului creşte până la vârsta de 25 de ani aproximativ, pentru a scădea dela 30 ani în sus.
   Greutatea encefalului femeii e relativ mai mică, ceea ce se explică, cel puţin în parte, prin faptul că şi înălţimea şi greutatea medie a corpului sunt mai mici la aceasta.
   Dinaburg a studiat de curând corpul striat la 20 de bătrâni. El întâlneşte o hipertrofie cu hiperplasie a macrogliei, modificări pe care le califică ca degenerescenţă fibroasă. Aceste alteraţii difuze sau izolate se întâlnesc mai ales în jurul vaselor. Ele sunt aceleaşi în corpul striat cât şi în cel palid.
   Microglia hiperplaziată de asemeni în câteva cazuri, e de regulă atrofică.
   Aceste modificări ale microgliei, pe care autorul o consideră ca mezenchimul activ al creerului, merg după el în mod paralel cu proliferarea ţesutului colagen al viscerelor şi muşchilor ce
7
97
corespund hiperplaziei nevrogliei considerată de Dinaburg ca ţesutul de susţinere al creerului.
   In ceea ce priveşte modificările chimice ale sistemului nervos la bătrâni şi demenţii senili, trebue să cităm cercetările lui Bibra şi ale lui Schlossberger, care au găsit că, în creerul senil atrofie grăsimile scad (13,32% în loc de 14,43%), pe când apa creşte dela 1—3%. Cantitatea absolută de fosfor ar scădea pe câtă vreme cea relativă ar creşte (1,68% la 59 ani; 1,72% la 65; 1,93% la 80 ani).
   Allers a studiat, mai de curând, din punctul de vedere chimic, creerii senili, iar Pighini creerul de demenţi precoci sau paralitici. Creşterea apei şi scăderea fosfatidelor a fost constatată şi în cercetările acestor autori.
   Comportarea bătrânilor din punctul de vedere social:
   Am văzut că un număr de bătrâni, demenţi senili în special, nu numai că sunt incapabili de orice activitate socială, dar sunt o povară pentru societate şi pentru familiile cărora aparţin.
   De asemeni şi alţi bătrâni, arterioscleroşi, paraplegici, emi-plegici, etc. sunt de cele mai multe ori incapabili de o muncă eficientă şi cad în sarcina societăţii.
   Se pune însă chestiunea ce pot face ceilalţi bătrâni ? Sunt ei sau nu sunt capabili de o muncă utilă?
   Din acest punct de vedere notăm că, după cercetările lui Guilula, bătrâneţea fiziologică fără turburări patologice (cardiovasculare, ale sistemului nervos central, etc.) nu micşorează capacitatea de muncă. Munca nu vatămă sănătatea, din contra, stimulează forţele şi energia organismului.
   Cercetările autorului au fost făcute pe 100 indivizi cu profesiuni diferite, aleşi printre 1.037 de Peste 65 ani, din cei trecuţi pe la biroul de expertiză medicală din Kiew între 1937— 1938, precum şi pe bătrânii ocupaţi în diferite întreprinderi.
   Cercetările sale, spune autorul, confirmă modul de a vedea al lui Bogomoletz, că «Primul principiu al unei vieţi raţionale e Munca ».
98
   Evident, e vorba de o activitate condusă ea însăşi după toate regulele unei bune igiene ca ore de muncă, lumină, aeraţie, temperatură precum şi condiţiuni psihologice şi sociale în genere.
   Pe de altă parte Crew afirmă că statisticele recente ale populaţiei din Scoţia arată o neliniştitoare creştere proporţională a numărului bătrânilor peste 65 ani. Or, spune autorul, capacitatea industrială scade după vârsta de 35 ani şi astfel se vede pericolul ca bătrânii să devină o povară pentru membrii cei tineri ai comunităţii.
   Autorii americani, ca Martin, sunt însă de aceeaşi părere cu Guilala şi anume că munca selecţionată la nevoie, nu numai că nu strică celor înaintaţi în vârstă, dar le întreţine sau le redă sănătatea.
   In aceeaşi ordine de idei Voronov a relatat observaţia unui bătrân pensionar a cărui sănătate se înrăutăţea în mod progresiv.
   Pierzând averea şi fiind obligat din nou să muncească, s’a observat o ameliorare însemnată.
   E. Rothacker găseşte că activitatea creatrice spirituală nu merge în mod paralel cu cea somatică în genere şi că mulţi oameni în vârstă înaintată produc tocmai la această vârstă opera lor capitală.
   După Milles, funcţiunile somatice, ca şi cele metabolice, mişcările musculare, puterea sensorială, arată deja în al 3-lea deceniu o scădere însemnată. Tot astfel în toate funcţiunile psihice în care aceşti factori intervin în mod însemnat.
   Pe de altă parte, unele procese patologice sunt mai puţin dureros simtite de bătrâni decât de tineri, iar diferentele indi-viduale la cei de o anumită vârstă, sunt mult mai însemnate decât cele mijlocii ale diferitelor vârste. Nu toate funcţiunile psihice îmbătrânesc însă în acelaşi mod. Cu cât o activitate necesită mai multă experienţă şi judecată, cu atât e mai rezistentă faţă de vârstă.
7*
99
   Forme. Am văzut că unii autori disting bătrâneţea propriu zisă de senilitate sau o bătrâneţe normală de una precoce şi patologică.
   Astfel Străjescu (Kiev), Basilewski, au studiat bătrânii între 70—90 ani pe de o parte, alţii între 100—135 ani pe de alta, ceea ce i-a condus să distingă două feluri de senescenţe, una patologică şi alta fiziologică. Prima se manifestă între 60—70 ani şi e datorită, între altele, la tare ereditare, condiţiilor sociale defavorabile şi influenţelor toxi-infecţioase.
   A doua se instalează cu încetul la indivizii fără tare şi care au scăpat influenţelor nocive. Această formă se caracterizează printr’o scădere armonică a activităţii. Se notează turburări metabolice, o proliferare sclerotică a ţesutului conjonctiv şi arterioscleroză, urmate de atrofia celulelor parenhimatoase.
   In senescenţa patologică se întâlnesc întotdeauna leziuni grave interesând cele mai deseori sistemul cardiovascular sau neuroendocrinian. La unii bătrâni se produc modificări importante în morfologia corpului.
   Gueniot citează cazul unei bătrâne de 93 ani, pe care o cunoscuse altădată, fără ca ceva deosebit să fi impresionat la ea din punctul de vedere somatic. Spre marea sa surpriză o revede la acea vârstă, redusă la dimensiunile unei fetiţe de cel mult 9 ani.
   Reducerea volumului era însă proporţională, astfel încât femeea aceasta îşi păstra fizionomia generală regulată şi plăcută.
   Talia foarte mică, figura, mâinile, chiar vocea, aveau aparenţa infantilă. Totul era la ea fin, delicat, dar nu diform.
   Cu 30 ani în urmă această bătrână avea proporţiile unei constituţii mijlocii.
   Adăugăm că din punctul de vedere psihic, luciditatea nu lăsa nimic de dorit.
   Gueniot notează că el însuşi, la o anumită vârstă, a scăzut mult şi brusc în greutate, după care s’a simţit mult mai bine. El a trăit aproape 100 ani.
100
   Pe de altă parte, împreună cu Şereşewskiy putem distinge forme ale bătrâneţii, în raport cu predominenţa uneia sau alteia din insuficienţele endocriniene: ipotiroidiene, adiposogenitale, forme eunucoide sau de virilizare. Poate chiar după unele observaţiuni proprii şi forme ipertiroidiene. Nu rareori se văd cazuri cu simptomatologie disociată, bătrâneţe precoce a părului capului cu conservarea altor funcţiuni, a celor psihice în special, sau contrariu, forme de regresiune psihică însemnată şi cu păstrarea părului capului, care îşi menţine bine pigmentaţia şi chiar abundenţa, în special la femeie.
   In mod excepţional se pot observa cazuri de îmbătrânire rapidă şi precoce sub influenţa factorilor psihici, a durerii, etc. Astfel Thomson descrie cazul unui individ de 86 ani, la care, după o strivire a ultimelor 2 degete dela mâna stângă, urmată de dureri violente şi persistente în braţul stâng, s’a observat o îmbătrânire rapidă şi accentuată, aşa încât prin albirea părului, părea circa cu 10 ani mai bătrân decât înainte şi devenise de nerecunoscut. Avea dureri de cap şi insomnie, instinctul sexual dispăruse, barba nu mai creştea decât foarte încet. Pe câtă vreme înainte trebuia să se radă zilnic, după accident nu mai era nevoie decât odată pe săptămână. Fenomenul s’a instalat în câteva luni. Ulterior perii s’au pigmentat din nou dar sbârciturile feţii au persistat.
   Diagnosticul bătrâneţii e uşor de făcut, după cele spuse până aici, de asemenea dacă e vorba de forma precoce sau de cea zisă normală, de bătrâneţea propriu-zisă sau de senilitate în terminologia altor autori.
   Totuşi problema nu se poate mărgini numai la aceastaE necesar şi de dorit să stabilim gradul îmbătrânirii.
   Pentru aceasta e necesar să găsim unul sau mai mulţi indici de vârstă.
   Eu însumi, cu Ornstein, d-ra Sibiy d-ra Wernerf am propus cercetarea raportului dintre protidele şi lipidele din sânge (P: JL) raport care scade cu vârsta, în special prin creşterea lipidelor.
101
   Creşterea colesterolului total şi liber, cu scăderea celui este-rificat, ar putea da de asemeni unele indicaţiuni. Tot astfel creşterea globulinelor sanguine cu scăderea serinelor, scăderea magneziemiei, etc.
   Acţiunea inhibitoare a serului sanguin al bătrânilor asupra creşterii ţesuturilor in vitro, constatată de Carrel> poate fi menţionată de asemeni aici, dar ea cere o tehnică relativ complicată şi interesul acestei acţiuni e mai mult de ordin pur ştiinţific decât de cel practic.
   De sigur, problema aceasta interesantă e abia la începutul cercetărilor sale şi pe de altă parte niciuna din datele precedente nu e specifică pentru bătrâneţe.
   Dar în definitiv nici transformările organismului realizate de acest proces nu sunt absolut specifice.
   Diagnosticul demenţei senile ca şi al celei arteriosclerotice nu e, în general, greu de făcut.
   Prima eroare ce s’ar putea face e aceea cu alte forme demenţiale printre care în primul rând paralizia generală.
   Dar ultima se observă, de preferinţă, în epoca mijlocie a vieţii, există de regulă turburări pupilare însemnate, o disartrie caracteristică, demenţa are dela început, un caracter mai global, etc.                                     1
   Totuşi, putem întâlni şi la bătrâni, paralizii generale adevărate; pe de altă parte putem observa şi la bătrâni, turburări pupilare, ce e drept mai des sub formă de miosis, pe câtă vreme la paralitici inegalitatea pupilară cu midriaza unei pupile e mai frequentă.
   Scăderea reflexului pupilar se poate observa şi la bătrâni Dizartria, de asemeni, la bătrânii pseudobulbari. Această di-zartrie diferă însă de a paraliticilor. Pseudobulbarii nu întind cuvintele ci mai de grabă se precipită şi foarte adeseori, le repetă ca şi când ar voi să se facă mai bine înţeleşi.
   Vocea lor e nazonată, labialele b. p sunt rău pronunţate, prezintă râs sau plâns spasmodic, etc.
102
   In cazurile îndoelnice însă, criteriul cel mai bun pentru diagnostic rămâne puncţiunea lombară. Reacţiunea limfocitară, aceea a globulinelor şi a lui Wassermann, constante sau aproape constante, în paralizia generală, permit a soluţiona uşor problema diagnosticului.
   Diagnosticul cu paralizia generală se impune mai cu seamă pentru encefalita cronică subcorticală de origine arteriosclero-tică căreia îi corespunde cliniceşte, după Ladame, ceeace Klippel a numit paralizia generală artritică.
   Demenţa alcoolică e însoţită de simptomele obişnuite ale acestei intoxicaţii. Apare mai de timpuriu, are un caracter mai puţin progresiv sau chiar regresiv, dacă intoxicaţia e suspendată.
   Cam acelaş lucru se poate spune despre demenţa pelagroasă şi despre demenţa ce se instalează în urma unei confuzii mentale acute. E drept că unele din acestea pot fi foarte însemnate. Ele apar însă, mult mai repede, şi vârsta la care apar poate de asemeni să ne clarifice diagnosticul.
   Nu vom uita însă că diferitele demenţe se pot combina între ele şi că pe de altă parte diferitele intoxicaţiuni pot precipita apariţiunea şi evoluţiunea bătrâneţii.
   Diagnosticul cu confuzia mentală, care de altfel complică foarte deseori demenţa senilă, se face prin debutul mai acut al primei, prin caracterul ei adeseori regresiv, prin starea de onirism caracteristică şi, în fine, prin existenţa adeseori demonstrabilă a factorului etiologic al confuziei mentale.
   Diagnosticul dintre presbiofrenie şi psihoza lui Korsakoff se face prin vârsta, de regulă mai puţin înaintată la care se observă ultima, prezenţa fenomenelor polinevritice, a intoxicaţiei alcoolice în antecedentele bolnavului, etc.
   Mai greu, uneori, e de făcut diagnosticul cu psihozele afective mania şi mai ales melancolia. Excitaţia maniacă, nu prea deasă de altfel la bătrâni şi melancolia, cu forma anxioasă mai cu seamă, pot ascunde deficitul intelectual. Acesta poate fi atribuit inhibiţiunei psihomotrice proprie melancoliei.
103
   Cercetarea stării anterioare, observaţia amănunţită a bolnavilor şi a evoluţiei boalei va permite, totuşi, diagnosticul de cele mai multe ori.
   Nu rareori, în definitiv, depresiunea melancolică pare a fi o latură simptomatică în raport poate cu o anumită localizare a procesului general ce determină demenţa senilă sau pe cea arteriosclerotică ce se asociază, adeseori, de altfel, cu cea dintâi.
   Simptomele ce indică prezenţa arteriosclerozei cerebrale sunt ameţelile, vâjâiturile de urechi, accesele de epilepsie senilă, anumite fenomene ca cele de ordin paralitic, ca emiplegiile spre exemplu.
   Totuşi accese de epilepsie senilă, ameţeli, simptome de apraxie, agnozie şi afazie au părut, de multe ori, a trebui să fie puse pe seama leziunilor demenţei senile propriu zise. Iper-tensiunea arterială, cu fenomenele cardiorenale ce o însoţesc, adeseori, vorbeşte de asemeni pentru arterioscleroză.
   Ipertensiunea arterială poate însă lipsi, chiar îri arterioscleroza bine caracterizată. Lowy a făcut cunoscut un simptom care dacă se va confirma va fi de mare folos pentru diagnosticul arteriosclerozei cerebrale. E vorba de ridicarea presiunii în artera temporală când bolnavul ţine capul în flexiune accentuată înainte, aproximativ un minut.
   Pe de altă parte trebue să spunem că nu există un paralelism între leziunile arterelor periferice şi a celor cerebrale. Mai mulţi observatori (Turbure între alţii) au insistat asupra acestui fapt. Paralelismul strict nu se observă nici măcar între leziunile arterelor mari ale creerului şi acelea ale ramurilor lor intracerebrale.
   In definitiv, de foarte multe ori, partea arteriosclerozei şi aceea a degenerescenţei senile a celulelor nervoase şi a leziunilor parenhimatoase ale creerului în genere, va rămâne imposibil de pus în evidenţă.
   Aşa se explică pentru ce unii autori, chiar printre cei recenţi, ca Dide şi Guiraud spre exemplu, renunţă de a distinge o de-
104
menţă senilă şi una arteriosclerotică înglobându-le pe ambele, într’o singură descripţiune.
   Diagnosticul dintre arterioscleroză şi sifilisul cerebral se face mai cu seamă, prin prezenţa mai accentuată a turburărilor pu-pilare şi a fenomenelor oculare ca (paralizii, turburări de vedere) în general, în ultima boală, prin prezenţa reacţiei Was-sermann în sânge şi lichidul cefalorachidian, prin reacţiunea citologică a ultimului, etc.
   In ce priveşte diagnosticul epilepsiei senile arteriosclerotice faţă de cea comună, debutul mult mai de timpuriu al ultimei, caracterul epileptic, ne permite a nu face o confuzie.
   Prezenţa frequentă a ideilor delirante de persecuţie la demenţii senili sau la presenili pune şi problema diagnosticului între această demenţă cu delirul menţionat şi delirul cronic sistematizat, pe baza halucinatorie sau interpretativă.
   In această din urmă psihoză, însă, deficitul intelectual se reduce numai la o scădere a criticei iar memoria şi atenţia sunt bine păstrate şi nu rareori chiar stimulate.
   In plus delirul de persecuţie al bătrânilor e mai puţin consistent, mai puţin bine sistematizat şi adeseori absurd. Bolnavii prezintă scăderea memoriei. Delirul apare, în genere, la o epocă mai înaintată a vieţii, etc.
                                       # *
   Evoluţiuneă bătrâneţii e progresivă şi această progresiune se face, mai mult sau mai puţin, lent. Durata totală a vieţii ce atinge în medie 70 ani se poate prelungi până dincolo de 150 ani.
   In ce priveşte demenţa senilă, debutul ei ca şi al demenţei arteriosclerotice, e în majoritatea cazurilor insidios, rareori aproape acut, mersul, în genere progresiv, conducând la stare de caşexie şi demenţă profundă, când evoluţia nu e întreruptă printr’o infecţiune sau altă boală mortală intercurentă.
105
   Cercetările din ultimul timp ne permit să credem că prognosticul bătrâneţii se va ameliora mult cu privire la durata vieţii şi la capacitatea funcţională a bătrânilor.
   Aceasta, graţie pe de o parte ameliorării condiţiunilor de igienă socială, pe de alta a progresului cunoştinţelor noastre referitoare la mecanismul îmbătrânirii, la patogenia şi la tratamentul ei pe bază patogenetică.
   Totul ne face să credem că durata vieţii va putea fi prelungită dincolo de durata considerată ca cea normală sau fiziologică (140—150 ani).
   Intr’adevăr, concepţia ce putem avea relativ la prognosticul bătrâneţii e strâns legată de aceea relativă la durata vieţii şi la existenţa* sau nu a unei morţi naturale, cu alte cuvinte, care să se producă în mod inevitabil dacă un accident (traumatism, infecţie, etc.) nu a curmat existenţa mai înainte.
   Unii autori sunt dispuşi să creadă că la om cel puţin, moartea e întotdeauna accidentală.
   întrucât mă priveşte, trebue să insist asupra faptului că rezistenţa la bătrânii înaintaţi e aşa de scăzută încât s’ar putea spune că infecţia finală sau alt accident e de valoare secundară şi aproape un pretext pentru încetarea vieţii.
   Scăderea progresivă a capacităţii de asimilare, deci de reparaţie, de regenerare, trebue să conducă în mod fatal la moarte.
   Dar această din urmă afirmare nu are valoare decât în ipoteza că ştiinţa nu va putea niciodată să prevină sau să remedieze această scădere. Or, nimic nu justifică astăzi o concepţie atât de pesimistă.
   Din contra, precum se va vedea, când vom vorbi despre tratament, numeroase fapte pledează pentru ideea contrarie.
   Henry Simms studiind din punctul de vedere matematic datele referitoare la mortalitatea medie în raport cu vârstele, găseşte că pentru boalele infecţioase, mortalitatea infantilă e foarte ridicată la început, ajungând la un minim în jurul vârstei de 10 ani, după care creşte din nou. Pentru boalele rezultând
106
din slăbiciunea organelor şi ţesuturilor, mortalitatea creşte mai repede decât pentru cele infecţioase.
   Pentru cele ale aparatului cardio-vascular şi renal, mortalitatea e foarte scăzută în tinereţe, dar creşte repede şi e foarte ridicată la bătrâni. Şomajul o favorizează.
   După calculele autorului, dacă mortalitatea s’ar putea menţine egală cu aceea ce se observă la vârsta de io ani, omul ar putea spera să trăiască 800 şi chiar pentru unii indivizi 2200 ani.
   In tot cazul, adaugă autorul, nu e nici o probă că nu vom putea prelungi viaţa dela 100—200 ani, păstrându-i sănătatea tinereţii, inteligenţa şi aspectul ei.
                                      * #
   Etiologie-Patogenie. Nu este uşor de tratat în mod separat chestiunea etiologiei şi patogeniei bătrâr eţii şi a demenţei senile.
   Se pot incrimina factorii exogeni şi, mai mult încă, factorii endogeni.
   S’a spus, adeseori, că bătrâneţea este un fel de uzură produsă de numeroasele cauze nocive încercate în cursul vieţii, printre care infecţiunile şi intoxicaţiunile ar avea rolul esenţial.
   Unele intoxicaţiuni, cum e cea alcoolică şi unele infecţiuni, ca cea sifilitică, au fost incriminate ca producând arterioscleroza, iar aceasta ar avea un rol însemnat în patogenia bătrâneţii.
   Tanzi a pus demenţa senilă, în genere, pe seama arterio-sclerozei. Metschnikoff’, de asemeni, atribue ultimei un rol important în fenomenele bătrâneţii.
   Că arterioscleroza e foarte frecventă la bătrâni, nu rămâne nicio îndoială. Totuşi rămâne de demonstrat care e partea ei în mecanismul fenomenelor clinice a leziunilor şi a modificărilor chimice ce se întâlnesc la bătrâni.
   Printre factorii toxici producători ai arteriosclerozei şi care accelerează procesul bătrâneţii, Metschnikoff a atribuit un rol
107
important fermentaţiunilor ce se petrec în tubul digestiv şi în special în intestinul gros.
   Există, după acest biologist, un raport între durata vieţii şi desvoltarea intestinului gros, desvoltare făcută pe seama longevităţii.
   De fapt Metschnikoff şi elevii săi Ohkombo, Datchinsky, intoxicând animalele cu indol şi paracresol, au observat leziuni de ordine sclerotică în vase, creer, ficat, rinichi, suprarenale, ceeace vine în sprijinul rolului putrefacţiilor intestinale în mecanismul bătrâneţei.
   Salimbeni şi Gery adaugă la opiniunea exprimată de Metch-nikoff rolul infecţiunilor ascendente, pornite din canalele ex-cretorii, pentru a explica leziunile glandelor salivare, pan-creatice şi poate a celor hepatice. De asemeni, nenumărate infecţii şi intoxicaţii exogene se distrug, treptat, părţi din parenhim ce nu semai regenerează decât în mică parte. Leziunile parcelare ale rinichilor bătrâni ar recunoaşte acest mecanism.
   Cei 2 autori cred, în fine, că trebue ţinut seama şi de uzura celulelor, mecanică sau de altă natură şi de scăderea, progresivă şi neexplicată a capacităţii de reproducere celulară.
   Ca un mecanism mai direct al bătrâneţei, autorul teoriei fagocitozei atribue acestui din urmă fenomen un rol din cele mai importante. Macrofagele ar ataca şi distruge celulele pa-renhimatoase în diferite organe. Această interpretare n’a putut fi confirmată, în general vorbind, deşi uneori numărul celulelor satelite pare înmulţit în creerul bătrânilor, iar Văile şi Manouelian au observat proliferarea, foarte însemnată, a celulelor ce formează capsula neurocitelor din ganglionii spinali, la câinele bătrân.
   Vogt şi colaboratorii săi, studiind fenomenele de îmbătrânire la gemenii monovitelini, arată că aceste fenomene sunt ereditare nu numai cu privire la durata vieţii, dar şi referitor la timpul şi ordinea în care se produc.
108
   Turburările unor anumite sisteme sau aparate au fost incriminate, în mod special, în mecanismul bătrâneţei. Astfel Reveille Paris crede că bătrâneţea ar deriva din turburările aparatului respirator. Sângele mai puţin bine oxigenat, n’ar mai servi în mod îndestulător nutriţiunea celulară, de unde decăderea organismului.
   Hamelin, la rândul lui, presupune că osificaţiunea cartila-gelor costale şi rigiditatea toracelui, produsă prin progresul procesului de osificare, ar produce o turburare în hematoză, ce are ca urmare fenomenele caracteristice ale bătrâneţei.
   S’a obiectat acestor ipoteze că leziunile cartilaginoase, osoase, pulmonare, nu sunt constante la bătrâni şi cu mai multă raţiune, că aceste leziuni sunt efectul iar nu cauza bătrâneţei.
   Aceleaşi obiecţiuni se pot adresa autorilor, după care bătrâneţea (Demange), sau demenţa senilă (Tanzi), ar fi datorite arteriosclerozei, deşi în vechea zicătoare « că avem vârsta arterelor noastre », este o parte de adevăr.
   Oricum ar fi, nu mi se pare îndoielnic că turburările oxida-ţiunilor intervin în mecanismul bătrâneţei.
   Maximul asimilaţiei şi deci al intensităţii vitale, pare a coincide cu acela al fenomenelor oxidative. Dar trebue să avem în vedere mai cu seamă oxidaţiunile intracelulare şi aici e locul să amintim că prof. Marinescu a notat scăderea fermenţilor oxidanţi în celulele bătrânilor.
   Intervenţia favorabilă a unei bune activităţi oxidative pare în legătură directă cu arderea cât mai complectă a produselor de desasimilare, a căror îngrămădire în organism pare a avea un rol în producerea bătrâneţei.
   Poate un rol asemănător şi prin acelaş mecanism e de atribuit unui mediu mai puţin cald, care prelungeşte durata vieţii şi pe de altă parte stimulează, prin intermediul glandei tiroide, oxidaţiile celulare.
   Din contra, temperatura ridicată deprimă funcţiunea glandei tiroide, dar accelerează fenomenele chimice în general şi, de-
109
sigur, pe acelea ce condiţionează durata vieţii. O cantitate de mai înainte determinată de fenomene chimice în raport cu durata vieţii ar avea loc într’un tempo mai exagerat.
   Am văzut că Miihlman crede că animalele cu plămâni mari au o mai lungă durată a vieţii şi că el atribue un rol însemnat oxidaţiunilor în general în durata vieţii.
   întrucât mă priveşte, cred că plămânii au, pe lângă rolul lor de foaie şi de înmagazinare de oxigen — pe cale fizică — şi un rol chimic. Binet a găsit unele fapte ce vorbesc în acest sens.
   Cu Milcu am găsit că în timpul vieţii intrauterine, într’o anumită perioadă, pulmonii îndeplinesc rolul glicogenopexic, care mai târziu va reveni ficatului.
   E de cercetat dacă un tratament cu extracte pulmonare nu va putea fi întrebuinţat în contra bătrâneţei. Cercetări în această direcţiune au loc în prezent în Institutul de Endocrinologie cu un extract plumonar preparat.de D-na Milcu prin hidroliza alcalină a pulmonilor.
   După Backmann, e neîndoielnic că iuţeala mare a creşterii şi pubertatea precoce, sunt legate în mod pozitiv şi conduc la îmbătrânire precoce şi la o scurtă durată a vieţii.
   In acelaş sens, Rubner ajunge la concluzia, că diferitele animale mici sau mari, produc principial acelaş număr de calorii în timpul vieţii lor. Omul face totuşi excepţie la această regulă.
   Există, după acest autor, un prag energetic, în afara căruia energia obţinută în metabolismul bazai pe unitate de corp, nu mai poate creşte. Când acest prag e atins, vieaţa se sfârşeşte. Durata vieţii apare în funcţie de timpul întrebuinţat pentru consumarea acestei energii.
   Spencer, Muhlmann, Castaldi admit o scădere progresivă a suprafeţelor externe şi interne ale organismului, în raport cu creşterea, ceeace face ca procesele de resorpţie, respiraţie, excreţie, etc. să se facă din ce în ce mai greu. Backmann adaugă însă că aceasta se poate admite în cazul că intensitatea fenome-
110
nelor de suprafaţă nu ar putea creşte local, ceeace spune el, nu a fost demonstrat până acum.
   De asemeni trebue ţinut seamă de alteraţiunile organelor ce favorizează oxidaţiunile celulare, cum sunt glanda tiroidă, testiculul, etc.
   Ajungem astfel la studiul rolului modificărilor glandelor endocrine în mecanismul bătrânetei.
                               9
   Horsley pare primul autor care s’a gândit la intervenţiunea alteraţiunilor acestor organe în patogenia bătrâneţei, fiind impresionat de asemănarea unor simptome ale acesteia cu acele ale mixedemului. Mai în urmă Paris, eu însumi cu Papinian şi mai târziu cu Goldsteiny de asemeni Lorand, Maranony Sere-şewskiy au adus contribuţiuni la studiul acestor raporturi.
   Participaţiunea acestor glande în mecanismul bătrâneţei nu mi se pare a lăsa nicio îndoială. Insuficienţele lor, deja indicate, au o parte largă în concertul simptomelor bătrâneţei şi corectarea acestor insuficienţe, despre care vom vorbi la paragraful tratamentului, pare să aducă regresiunea multor simptome ale bătrâneţei.
   Obiecţiunile ce s’au adus acestei explicaţiuni a mecanismului bătrâneţei, au o valoare variabilă.
   Ewald observă că printre leziunile bătrâneţei, atrofia mucoasei intestinale ocupă un loc însemnat. Or, aceasta nu se găseşte în insuficienţa tiroidiană.
   Cu toate acestea, experienţele lui Hoffmeister stabilesc că într’adevăr intestinul e mărit de volum la animalele etiroidate, dar aceasta se datoreşte conţinutului intestinal, pe câtă vreme păretele e mai de grabă subţiat.
   Deci concordanţă cu ce se observă la bătrâni. Totuşi nu se va putea spune că bătrâneţea este o insuficienţă tiroidiană şi nimic mai mult.
   S’a spus, de asemeni, că indivizii castraţi nu trăiesc mai puţin decât cei întregi. Deci insuficienţa testiculară nu ar interveni în mecanismul bătrâneţei.
111
   Este evident 9 că dacă cineva ar susţine că bătrâneţea este identică cu insuficienţa testiculară şi nimic mai mult, ar privi problema sub un unghiu de privire prea îngust şi necorespunzător adevărului.
   Dar tot aşa mi se pare a se întâmpla când cineva ar nega, în mod aprioristic, partea glandelor sexuale în mecanismul bătrâneţei.
   O parte din acest mecanism revine, cu siguranţă, insuficienţei acestor glande.
   Mi se pare necesar însă a insista aci asupra obiecţiunii referitoare la durata vieţii castraţilor faţă de aceea a indivizilor întregi, accentuând asupra faptului că durata vieţii si cantitatea vieţii sunt 2 noţiuni diferite care nu coincid întotdeauna.
   Din punctul de vedere pur vegetativ este evident că din 2 indivizi din aceeaşi-specie, cea umană spre exemplu, acel ce va fi asimilat mai mult în aceeaşi durată de timp, va fi trăit mai mult.
   Tot astfel din punctul de vedere al vieţii psihice, acel ce în aceeaşi durată de timp va fi simţit, gândit, lucrat, mai.repede, mai intens, deci mai mult, va fi trăit psihiceşte mai mult.
   Un copil cu mixedem congenital va trăi mult mai puţin, în aceeaşi durată de timp, atât din punctul de vedere vegetativ, cât şi din cel psihic, decât un copil normal.
   Dacă ne gândim la turburările de creştere şi diferenţiere somatică şi la absenţa desvoltării psihice ale primului, ceeace afirmăm e aşa de evident încât abia e nevoie să mai insistăm.
   Intr’o măsură mai mică, acelaş lucru mi se pare a putea fi afirmat şi pentru indivizii cu insuficienţa testiculară sau castraţi.
   Oxidaţiunile sunt scăzute şi la castraţi şi viaţa psihică pare mai puţin intensă.
   Rolul glandelor endocrine şi al hormonelor şi vitaminelor e probat şi de cercetările experimentale.
   In această ordine de idei e de amintit faptul că hidratarea organismului în genere şi aceea a ţesuturilor şi organelor în parte, merge, în genere, scăzând, cu cât vârsta e mai înaintată.
112
   E atunci logic să credem că factorii care măresc apa din ţesuturi pot fi consideraţi ca întineritori, iar cei care o scad ca îmbătrânitori.
   Fireşte, aceasta numai cu anumite rezerve, privind distinc-ţiunea ce trebue făcută între apa legată de constituţia celulelor şi apa interstiţială, apa de stază, edeme, etc.
   Maria Parhon a observat că tiroidectomia determină o retenţie de apă în organele studiate (ficat, rinichi, creer). Dar faptul că absenţa glandei tiroide conduce la oedeme şi chiar la ascită, arată că în asemenea cazuri e vorba de o stagnare de lichide extracelulare, nu de o creştere a apei de constituţie celulară.
   Un şir de cercetări continuate timp de mai mulţi ani, pe care le-am urmărit cu. colaboratorii mei V. Mârza> M. Cahane, Blinovy au arătat că extirparea unor anumite glande, face să crească apa din unele organe şi ţesuturi, pe câtă vreme aceea a altora are un efect opus. Tot astfel tratamentul cu unele sau altele din extractele glandulare sau din hormone.
   In plus, creşterea sau scăderea sub influenţa aceleiaşi intervenţii nu e deopotrivă de însemnată pentru toate organele şi ţesuturile sau poate merge chiar în mod divergent.
   Vom reveni asupra acestor constatări când vom vorbi despre tratamentul bătrâneţei.
   Rolul alteraţiunilor ipofisare poate să fie foarte însemnat, dată fiind asemănarea considerabilă ce există între caşexia senilă şi aceea numită ipofisară. Ingrăşarea unor bătrâni în epoca presenilă ar putea ţine, de asemeni de o turburare în funcţiunile ipofisei.
   Alteraţiunile acestui organ pe cont propriu sau consecutiv acelora ale sistemului vegetativ dela baza creerului, determinând turburări în secreţia hormonelor adenotrope, pot explica de asemeni unele din fenomenele îmbătrânirii.
   Şi alteraţiunile epifisei, ale timusului, sunt de luat în consideraţie.
113
   Cu privire la epifisă, amintim cazul relatat de Kup. Era vorba de un tânăr cu îmbătrânire precoce. La examenul anatomopatologi s’a găsit că epifisa era distrusă de o formaţiune kistică. Referitor la acest caz am ridicat problema dacă funcţiunea epifisei se mărgineşte numai la aceea de a frena apariţia prea devreme a pubertăţii şi dacă nu are în realitate rolul de a mo- f dera desfăşurarea filmului vieţii în genere, prelungind astfel durata vieţii.
   Cercetările ce am întreprins din acest punct de vedere cu St. M. Milcu şi d-na Pitiş, cercetări despre care vom vorbi la capitolul tratament, par favorabile acestui mod de a vedea.
   Korenschewski găseşte că ovariectomia grăbeşte îmbătrânirea, la şobolan. In aceeaşi ordine de idei, Kavetzky observă că tiroi-dectomia, ca şi castraţia, micşorează activitatea sistemului fiziologic al ţesutului conjunctiv, fapt căruia A. Bogomoletz îi atribue un rol însemnat în fenomenele de îmbătrânire şi de predispoziţie la cancer.
   Injecţiile de colesterol scad de asemeni funcţiunea ţesutului conjunctiv şi, pe de altă parte, colesterolemia creşte după extirparea glandei tiroide.
   Khalatov atribue un rol însemnat hipercolesterolemiei în patogenia arteriosclerozei, atât de frecvente la bătrâni, iar ate-romul arterial a fost observat şi la copii mixedematoşi sau la animalele etiroidate.
   Lehozki (1941) înclină să admită că primum movens al bă-trâneţei e în corticosuprarenală, care secretă prea puţine substanţe antagoniste faţă de adrenalină, de unde creşterea tensiunii arteriale. De asemeni scăderea vitaminei C din corticală ar explica unele fenomene senile, aşa spre ex. coloraţia mai închisă a tegumentelor la bătrâni. Se poate însă observa şi o atrofie a medularei. In asemenea cazuri hipertensiunea lipseşte.
   Rolul alteraţiunilor pancreasului endo—, şi excrin e de asemeni de luat în consideraţie ca şi acela posibil al unor hormone încă necunoscute.
114
   Mai importantă mi se pare obiecţiunea că alteraţiunile glandelor nn sunt cauza directă a bătrâneţei ci alteraţiunile lor sunt, ele înşile, efectul bătrâneţii.
   Această obiecţiune ridicată de Prof. Marinescu corespunde realităţii.
   Dacă însă glandele îmbătrânesc prin cauze identice cu acelea ce fac să îmbătrânească şi alte organe, aceasta nu înseamnă că ele n’au o parte în mecanismul bătrâneţii organismului întreg.
   In ruina generală a organismului insuficienţa fiecărui organ va avea partea sa şi, de sigur, glandele endocrine nu pot fi considerate ca organele cele mai neglijabile.
   De altfel, în mecanismul general al bătrâneţei se pare că pot interveni şi exagerări funcţionale ale unor glande (suprarenalele) nu numai insuficienţe.
   Nu mai insist pentru un moment asupra chestiunii rămânând a reveni când vom vorbi despre tratamentul bătrâneţei.
   Dacă simptomele acesteia n’au nimic specific şi dacă alteraţiunile anatomopatologice ce le-am descris se pot întâlni, de asemeni, şi în alte împrejurări, nu e mai puţin adevărat că ar fi temerar să afirmăm că bătrâneţea e produsă numai prin factori exogeni.
   Se pare, din centra, că mecanismul endogen al bătrâneţei are partea cea mai importantă.
   Bătrâneţea rezultă, în această concepţie, din însăşi funcţionarea organismului.
   Să trecem, prin urmare, în revistă explicaţiunile ce s’au adus din acest punct de vedere.
   Weissmann a dat, încă de mult, o teorie originală a bătrâneţii şi morţii « naturale ».
   Weissmann observă că fiinţele unicelulare sunt, potenţial, nemuritoare. La metazoare există 2 categorii de celule: cele somatice propriu zise şi cele germinative. Ultimele se bucură, ca şi fiinţele unicelulare în genere, de imortalitatea potenţială pe câtă vreme celuiele somatice degenerează şi mor. Inmortali-
8*
115
tatea speciei ar fi astfel asigurată, la metazoare, cu preţul vieţei indivizilor.
   Teoria lui Weissmann, cu coloritul ei teleologic, nu poate fi generalizată căci şi la fiinţele pluricelulare imortalitatea potenţială nu aparţine numai celulelor glandelor germinative. Amintesc reproducerea unor viermi prin segmentare experimentală sau accidentală, regenerarea unei plante întregi dintr’o frunză sau chiar de segment de frunză, la Begonia, etc.
   In afară de aceasta chiar dacă faptele ar corespunde în totul ideilor lui Weissmann, mecanismul bătrâneţei ar rămâne totuşi neexplicat.
   O concepţie ce merită a ne reţine e aceea a lui Sedwig Minot pentru care bătrâneţea constitue ultima fază a procesului des-voltării individului după cum diferenţierea organelor şi a ţesăturilor, în timpul vieţei embrionare, şi mai târziu creşterea, pubertatea, etc. constituesc faze iniţiale şi intermediare.
   Moartea, consecinţă directă a bătrâneţei, ar fi deci sfârşitul inevitabil înscris, pentru a spune astfel, în planul evoluţiei organismelor pluricelulare.
   Tot astfel pare a gândi şi Charles Richet.
   S’ar părea că ideile lui Minot nu numai că sunt drepte dar că ele nu fac decât să exprime un fapt incontestabil.
   Nu se poate nega că, în genere, evoluţia organismelor pluricelulare prezintă o anumită traiectorie şi că procesul asimilaţiei, extrem de activ în cursul vieţei embrionare, scade brusc până la un anumit nivel de unde descreşte în urmă, în mod lent, dar progresiv, şi că o sumă de modificări se produc, de asemeni în mod progresiv, cu vârsta indivizilor.
   Modificările progresive ale celulelor în raport cu vârsta, al căror aspect istopatologic a fost descris în paginele precedente, merg, în mod paralel, cu unele modificări chimice şi fizice ale celulei. Astfel după Osterhout rezistenţa electrică a celulelor scade în mod progresiv, conductibilitatea electrică şi permeabilitatea pentru diferiţii ioni se modifică, de asemeni.
   O altă modificare interesantă la bătrâni e aceea ce se referă la raportul nucleoplasmatic. R. Hertwig a insistat asupra importanţei acestui raport în activitatea celulei.
   Acest autor a demonstrat, între altele, că în fenomenele ce au fost atribuite unei « degenerescenţe fiziologice » sau unei « depresiuni », fenomene observate la protistele « senescente », există o modificare a raportului nucleoplasmatic, în sensul unei măriri a masei nucleare, faţă de cea protoplasmatică.
   Miihlmann măsurând nucleii şi masa protoplasmatică, pentru celula nervoasă, a găsit că raportul mai sus indicat (diametrul celulei pe diametrul nucleului) e de 1,36 la vârsta de 2 luni, de 1,65 la 3 luni; de 2,3 la 8 luni şi de 4,7 la animalul adult, (la vitele de abator).
   Eycleshymer, elev al lui Minot, a constatat fenomene asemănătoare pentru muşchi (la Salamander Necturus) iar Bere-zowski pentru celulele pilorului (la şobolanul alb). Hodge şi Hansemann au făcut constatări analoage pentru nucleul celulelor nervoase, la om şi la alte specii.
   Masing a dozat acidul nucleinic în ficatul şi în embrionul întreg, de epure şi a constatat că deşi, în mod absolut, el creşte; în mod relativ, se constată o scădere.
   Raportul între îmbătrânire şi scăderea nucleinelor rezultă şi din scăderea progresivă a leucocitelor mononucleare şi limfo-citelor la bătrâni; din regresiunea ţesutului limfoid în genere; din aceea a timusului în special; din raporturile dintre funcţiunile acestei glande şi bogăţia apei din ţesături.
   Din rolul fenomenelor de conjugaţie la infuzorii care odată cu reconstituţia nucleului dau generaţiilor un nou impuls vital; fenomenele ritmice în viteza diviziunii la infuzorii, în afară de conjugaţie, cu încetinirea în momentul unor fenomene regresive în nucleu şi accelerarea după refacerea lui (Woodruff) ; raportul între posibilitatea diviziunilor celulare şi durata vieţii unui ţesut sau tip celular, acela între înflorire şi rodire, la plantele anuale şi prelungirei vieţei lor prin castraţie, toate aceste
117
fapte stabilesc un raport între durata vieţii şi activitatea sub-stanţelor nucleinice. Amintesc rolul nucleului în viaţa celulei şi în fenomenele de regenerescenţă celulară.
   Reiese că nucleinele au un raport însemnat cu fenomenele de asimilaţie ale celulei şi ale organismului întreg.
   Cu toate acestea ideile lui Minot au fost combătute de către Jacques Loeb> cunoscutul biolog american.
   Pentru Loeb durata vieţii şi desvoltarea sunt în funcţiune de factori diferiţi.
   Când două procese chimice sunt de aceeaşi natură, zice Jacques Loeb, ele au acelaş coeficient termic, cu alte cuvinte o variaţiune de temperatură le modifică în mod asemănător.
   Or experimentând asupra oului de ursin, Loeb găseşte că pentru desvoltare şi durata vieţii corespund coeficienţi termici, foarte depărtaţi. Coeficientul pentru desvoltare e pentru Loeb de 2,8 pentru io pe câtă vreme acela pentru durata vieţii şi pentru acelaş număr de grade, e de aproximativ i.ooo. Cele 2 procese nu pot fi deci, după Loeb, de aceeaşi natură.
   Trebue însă să spunem că Liepschiitz a criticat concluziunile lui Loeb pe motivul că pentru ca ele să fie juste ar fi trebuit ca coeficientul termic să fie studiat numai în limita gradelor de temperatură ce nu produc modificări calitative în mecanismul schimburilor nutritive, ceeace nu pare a fi fost cazul în cercetările celebrului biologist american. Demool şi Strohl au adus obiecţiuni asemănătoare ideilor lui Loeb.
   Liepschiitz admite ideile lui Minot, dar prin desvoltare înţelege toate procesele ce se urmează în cursul curbei vieţii, adică nu numai pe cele constructive ci şi pe cele destructive şi admite, ca posibil, că primele să fie influenţate în mod diferit de temperatură, decât ultimele. Aşa s’ar putea explica, după el, un fapt interesant, citat de Putter, relativ la influenţa temperaturii asupra duratei vieţii la cărăbuş. Ultimul autor a văzut că larvele acestui insect trăiesc 3 ani în Germania de Şud, 4 în cea mijlocie şi 5 în Prusia orientală.
118
   Ga şi ButsJiliy Loeb e de părere că moartea « naturală » ar fi condiţionată de consumarea sau distrugerea unei substanţe din organism, ce ar putea să aibă oarecare analogie cu unii anti-geni (vibriolizina, tetanolozina) care, după cercetările lui Fa-mulener şi Madsen, posedă un coeficient termic ridicat, analog cu acela găsit de Loeb pentru durata vieţii. Această substanţă ar putea fi, după acest autor, diferită la diferitele specii. Diferenţele în durata vieţii la animale sunt condiţionate pentru Loeb de cantitatea şi caracterul specific al acestor substanţe.
   După Bufforiy durata vieţii nu atârnă nici de obiceiuri, nici de moravuri, nici de calitatea alimentelor, nimic neputând să schimbe legile mecanicei, care regulează numărul anilor noştri, iar Flourens, la rândul lui, vorbeşte în acelaş sens. Durata vieţii nu atârnă nici de climat, nici de hrană, nici de rasă. Ea nu depinde de nimic dinafară, ea nu atârnă decât de constituţia intimă a organismelor noastre.
   Gueniot observă, cu drept cuvânt, că astfel de opiniuni echivalează cu negarea oricărei sforţări utile, pentru prelungirea vieţii. Dar cu toată autoritatea autorilor lor, cred, zice Gueniot, că ele nu pot prevala în contra faptelor. Suntem exact de aceeaşi părere.
   In aceeaşi ordine de idei Boy-Teisier este de părere că fiecare din noi se naşte cu un anumit capital de energie vitală ce se cheltuieşte în cursul existenţei şi cu atât mai uşor, cu cât celulele sunt mai diferenţiate. Bătrâneţea ar fi rezultanta epuizării acestui capital de energie vitală.
   S’ar putea compara atunci (şi comparaţia s’a făcut de multe ori) organismul cu o candelă ce arde atâta timp cât are încă o rezervă de untdelemn, şi care se stinge atunci când această rezervă s'a cheltuit.
   Intr’o ordine de idei asemănătoare profesorul Marinescu a aplicat teoria degradării energiei la explicaţiunea fenomenelor bătrâneţei şi a morţei ce-i succede.
119
   « Bătrâneţea şi moartea corespund, pentru acest autor, unei degradări a energiei vitale, care e fatală întru cât materia vieţuitoare e supusă, în aceste privinţe, unei legi generale ce guvernă energia cosmică». Marinescu ca şi Ruzicka au vorbit chiar de entropie.
   Aceste concepţiuni conţin un sâmbure de adevăr, căci nu se poate contesta că intensitatea vieţii, judecată după aceea a funcţiunilor de asimilaţie, atinge maximul în epoca embrionară şi manifestă o scădere progresivă către bătrâneţe.
   Dar pe de altă parte ele sugerează, din nou, noţiunea unei energii vitale, ca ceva de sine stătător, amintind « forţa vitală » a unora din vechi cugetători asupra fenomenelor vieţei.
   In afară de aceasta, obiecţiuni serioase se pot ridica, de asemeni, cu privire la aplicaţiunea teoriei degradării energiei la mecanismul bătrâneţei.
   Intr’adevăr în organismele vieţuitoare circulă energia împrumutată din afară, introdusă sub formă de alimente, căldură, lumină, etc. Or, cum această energie se primeneşte necontenit, rolul degradării energiei, în mecanismul bătrâneţei, nu pare limpede. Bătrâneţea mi se pare caracterizată, mai de grabă, printr’o incapacitate a utiliza şi a elabora energia din afară, decât prin degradarea unei energii proprii a organismului.
   O ipoteză interesantă relativă la mecanismul acesteia a fost aceea susţinută de Bechold şi mai cu seamă de Prof. Marinescu şi de către Lumiere. Ruzicka, Duclaux au făcut, de asemeni, să intervină mecanismul coloidal.
   Se ştie că o soluţiune coloidală, ermetic închisă într’un flacon şi lăsată în repausul cel mai complect, îşi modifică, totuşi, cu timpul, constituţia. Micelele coloidale se aglomerează, dând părticele mai mari, care mai târziu cad la fund. Micelele s’au floconizat şi precipitat iar soluţiunea coloidală se zice că a îmbătrânit.
   Or, constituanţii celulari. sunt, în bună parte, de natură coloidală şi unii din autorii, mai sus citaţi, admit că şi îmbă-
120
trânirea organismelor vieţuitoare se datoreşte aceluiaşi proces de floconizare şi precipitare. Cu alte cuvinte coloidele celulare ar îmbătrâni în vivo cum îmbătrânesc în vitro.
   Nimeni nu va putea să conteste rolul coloidelor în fenomenele vieţii, nici competinţa în materie a autorilor mai sus menţionaţi.
   Cu toate acestea, mi se va permite a indica obiecţiunile ce mi se par a putea fi ridicate şi faţă de explicaţiunea de care vorbim.
   Mai întâi modificările coloidelor celulare la bătrâni, modificări a căror existenţă mi se pare foarte probabilă, deşi cu totul insuficient cunoscute, până în prezent, nu sunt singurele existente.
   Există modificări chimice importante peste care nu se poate trece. Astfel sunt acumularea de substanţe lipoide în celule sau cel puţin punerea în libertate a acestor substanţe, mascate, mai înainte, în complexe lipoproteice.
   Profesorul Marinescu e de altfel printre autorii care au studiat mai mult aceste substanţe în celulele nervoase ale bătrânilor.
   Scăderea calciului şi a aceea a apei se observă, de asemeni, în ţesăturile bătrânilor. Pare chiar să existe un raport între aceste 2 fenomene, ionii calciu părând să aibă o funcţiune hidra-tantă faţă de protoplasma celulară, după o ipoteză ce am sus-ţinut-o împreună cu Maria Parhon.
   Bătrâneţea nu poate fi deci redusă numai la un simplu mecanism coloidal, afară numai dacă nu s’ar demonstra că celelalte modificări sunt consecutive alteraţiunii acestui mecanism.
   Marinescu adaogă, de altfel, că raţiunea bătrâneţei trebue căutată într’o lipsă de sinteză chimică ce conduce la desorga-nizarea edificiului celular.
   Intradevăr această lipsă de sinteză pare a reprezenta o caracteristică a bătrâneţii şi aceasta din urmă ar putea fi privită, precum o face Lipschiitz, ca fiind în legătură cu scăderea sau
                                           A
chiar inversiunea raportuluiîn care A ar reprezenta asi-milaţiunea şi D desasimilaţiunea.
121
   Am văzut că bătrânii scad în volum şi greutate, ceeace indică într’adevăr o inversiune a raportului menţionat.
   Dar această lipsă de asimilaţie e datorită «îmbătrânirii» coloidelor, sau numai acestei cauze ?
   Pe de altă parte modificările coloidelor celulare ale bătrânilor recunosc acelaş mecanism ca acel ce prezidă la îmbătrânirea coloidelor în vitro ?
   De asemeni trebue să ne întrebăm în ce măsură suntem autorizaţi să comparăm ce se petrece într’un flacon ermetic închis şi lăsat în repaus cu fenomenele ce au loc în celulele organismelor vieţuitoare ?
   Oare aceleaşi micele coloidale persistă, cu modificări progresive, în sensul floconizării, în tot timpul vieţii unei celule ?
   Ar însemna, în cazul unui răspuns afirmativ, că pentru unele celule micelele lor coloidale persistă 70—80—100 de ani, şi chiar mai mult, mergând, la unele specii, până pe la 300 ani.
   Dar, în realitate, ştim prea puţin din punctul acesta de vedere ca şi despre starea coloidelor celulare în raport cu diferitele vârste.
   Chestiunea merită, de sigur, a fi studiată cu tehnici apropiate care mi se par că rămân încă, în bună parte, de creat.
   In edificiul celular trebue să distingem, alături de părţile ce-i aparţin şi-l construesc, altele ce reprezintă simple rezerve sau material întrebuinţat în timpul funcţionării celulei.
   Este sigur că aceasta din urmă se consumă continuu şi că un alt material, de acelaş fel, vine să-i ia locul.
   Dar edificiul celular, el însuşi, poate fi comparat cu acela al unei clădiri în care cărămizile ce o construiesc rămân aceleaşi în tot timpul duratei ei, sau cel puţin până la o reparaţie de oarecare însemnătate, sau din contra edificiul celular se schimbă necontenit dar restaurarea se face în aşa fel încât el să rămână, totuşi, destul de asemănător cu el însuşi, în diferitele epoci ale vieţii sale ?
122
   Prima alterantivă ar putea explica, mai bine, unele fenomene psihologice cum e conservarea impresiunilor şi redeşteptarea lor (memoria de fixare, conservare şi evocare). Totuşi mi se pare posibil ca fenomenul să fie explicabil şi în ultima alternativă.
   In general vorbind, aceasta din urmă mi se pare mai probabilă.
   Funcţiunea celulei constă dintr’un schimb necontenit între protoplasmă şi nucleu pe de o parte şi între conţinutul celulei şi mediul înconjurător pe de alta şi nu avem nicio idee concretă dacă, şi în ce măsură, unele părţi din structura celulară rămân persistente şi pentru a spune astfel în afara de schimburile nutritive în tot decursul existenţei celulei.
   De altfel perenitatea micelelor coloidale celulare nu mi se pare necesară şi din alte puncte de vedere.
   Se poate afirma existenţa în organism al unui mecanism sau, dacă voiţi mai bine, a unei funcţiuni coloidopoetice ca şi al uneia coloidcclasice.
   Aceste mecanisme intră în acţiune odată cu începutul evo-luţiunii oului fecundat şi se continuă, în tot timpul creşterei, confundându-se, în parte cel puţin, cu aceasta din urmă şi persistă, atâta timp, cât persistă viaţa organismului; cu alte cuvinte acesta e în stare să regenereze, să repare, pierderile suferite, să asimileze.
   Organismul îşi fabrică, deci, necontenit noi micelii coloidale, contrariu unui sol închis ermetic şi lăsat în repaos în-tr’un flacon.
   Un întreg aparat de hormone, fermenţi, vitamine, ionii îi stă la dispoziţie, în acest scop, aparat care lipseşte evident, în vitro.
   Perenitatea potenţială a vieţii protozoarelor, demonstrată de experienţele lui Calkins, Woodniff, Metalnikoff, care au infirmat concluziunile mai vechi, ale lui Maupas, arată de asemeni, că fenomenele coloidale ce se petrec în organism nu pot fi
123
aşa de uşor, comparabile cu acele ce se petrec în vitro. A trăi este a crea.
   Tot astfel se petrec lucrurile cu reproducerea de noi organisme din segmentele realizate experimental, prin secţiunea r transversală a unor anelide, reproducerea prin altoire, a plantelor, creşterea aproape indefinită a acestora, etc.
   De asemeni, fenomenele de diferenţiare a unor organisme, supuse la inaniţie, şi reluarea evoluţiunii lor, când sunt din nou alimentate, arată că traectoria evolutivă, într’un sens determinat, şi prestabilit, nu are nimic dintr’o lege immuabilă. Principiul relativităţii este suveran în natură.
   Deja Braun (1851) a vorbit de reîntinerire, definind-o ca o regresiune într’o stare mai timpurie a vieţii. Fenomene asemănătoare au fost observate de Schulz, la Hidîa fusca. După câteva săptămâni de post volumul scade până la a 7-a parte din cel normal. Se notează dispariţia tentaculelor, apoi a deschiderii bucale. Organele şi ţesăturile urmează un mers regresiv, opus aceluia în care s’au desvoltat.
   Schulz a arătat (1904), la Planarea lactea, că mărimea corpului se reduce dufă 6 luni de post, la 1/10—1/12,
   Primele semne de degenerare se observă în epiteliul intestinal. După 4—5 luni de post, se desintegrează ochii, în cele din urmă pigmentul.
   E remarcabil că organele copulatorii încep de vreme să involueze urmând în această diferenţiere spre mugure, aceeaşi cale pe care o urmează în sens opus la regenerare şi probabil în desvoltarea embrionară.
   După Schulz, se produce prin dediferenţiere o revenire la starea embrionară a celulelor deja diferenţiate.
   Stoppenbrink (1905), sub influenţa reducerii alimentare la Trichadele de apă dulce, observă mai întâi că organele de care se poate dispensa, în special organele genitale, dispar. Mai întâi dispare sacul vitelin, apoi organele copulatorii şi în cele din urmă testiculele şi ovarele, şi Stoppenbrink remarcă că e
124
tocmai ordinea inversă aceleia în care a jvut loc desvoltarea aparatului genital.
   In 1911 Child a constatat că privaţiunea de alimente face ca lungimea viermelui Planaria dorotocephala să scadă, după mai multe luni de inaniţie, dela 25 mm la 1 mm şi în acelaş timp să se producă o simplificare progresivă a structurii.
   O prelungire a vieţii a obţinut şi Dunham cu privaţiunea relativă de alimente la Daphnia.
   Şi pentru plante există diferite metode de a prelungi viaţa, spre ex. implantarea unei singure frunze în pământ, în cazul când poate prinde rădăcini, sau altoirea pe o specie diferită.
   In monografia lui Backmann se vor găsi exemple interesante.
   In aceeaşi ordine de idei, Popescu a găsit că altoirea de Gle-dischia triachantus pe fasole, poate prelungi viaţa acesteia din urmă.
   După Child, totuşi, aceste animale reduse arată o rezistenţă mai mică decât înainte. Ar fi deci mai îmbătrânite.
   Dar viermele, care a postit 34 zile şi a fost ulterior realimentat, arată o rezistenţă egală sau mai mare ca înainte de experienţă, deci a reîntinerit. Alimentaţia după perioade mai lungi de inaniţie, măreşte şi mai mult rezistenţa. Animalul se apropie de situaţia celor mai tineri decât el. Se notează o mărire a rezistenţei şi o accentuare a metabolismului basal. Animalul capătă capacitatea de a creşte din nou şi de a-şi repeta cursul vieţii.
   Nussbaum şi Oxner, Prezebaum, Driesch, Wilson, au observat fenomene de regresiune şi întinerire la specii diferite, crustacee, ascidii, bureţi, celenterate.
   Fenomene de dediferenţiere se observă şi la plante. Timpul organic total şi cele parţiale, independente unele de altele, pot, după Backmann, să regreseze.
   Backmann distinge o maturitate somatică în genere şi una genitală, care păstrează o anumită independenţă între ele. Şi pubertatea precoce poate depinde uneori de maturitatea so-
matică, când aceasta însăşi e accelerată (accelerarea timpului total).
   In cazulcând e independentă, e în legătură numai cu accelerarea timpului glandelor sexuale şi eventual al caracterelor sexuale secundare.
   Dinţii de lapte sunt exemplu de desvoltare şi îmbătrânire heterocronă.
   însăşi ţesutul nervos este, cel puţin în unele stări patologice, capabil de dediferenţiere.
   De asemeni fenomenele de dediferenţiere a unor organisme, supuse la inaniţie, şi reluarea evoluţiunii lor, când sunt din nou alimentate, arată că traectoria evolutivă, într’un sens determinat şi prestabilit, nu are nimic dintr’o lege immuabilă. Principiul relativităţii este suveran în natură.
   Ce se petrece pentru organisme întregi se poate observa şi pentru celule izolate.
   Experienţele lui Champy au arătat că fibrele musculare netede, cultivate în vitro, îşi pierd structura cunoscută şi reîncep o nouă perioadă de multiplicaţie sub forma de celule nediferenţiate.
   După Berger, vindecarea plăgilor se face mai încet. De asemeni creşterea ţesuturilor în vitro. Cele la care se adaugă ser de bătrâni arată în 52% din cazuri fenomene degenerative deja la a 8-a zi, pe câtă vreme acele cu ser de oameni tineri nu arată astfel de fenomene decât la a 12-a zi.
   întrucât şi viaţa hidrelor supuse la inaniţie, de cari vorbim mai sus se prelungeşte mi se pare că rămâne încă de văzut. Lucrul n’are nimic neverosimil, apriori.
   Cercetările lui Dustin au arătat, de asemeni, că celule ce stăteau în repaos pot intra în kariokineză sub influenţa injec-ţiunilor unor anumite substanţe.
   Tot astfel se petrec lucrurile sub influenţa unor anumite intervenţiuni (sângerare, extirpaţiuni parţiale de organe) ce determină fenomene reacţionale cu formaţiunea de citopoetine
]26
(Carnot) capabile să determine fenomene de diviziune celulară.
   Pretutindeni, în acest cazuri, intră în acţiune mecanismul coloidopoetic iar cel coloidoclasic mi se pare a funcţiona în actul digestiunii, în secreţiunile celulare şi în acela al activităţii musculare, nervoase, etc.
   Funcţiunea se însoteste de o destructiune si în acest sens
         9             9 9                9      9
mi se pare a trebui înţeleasă fraza celebră a lui Claude Bernard « La vie, c’est la mort». Dar pe de altă parte acestei destruc-ţiuni îi urmează o nouă reconstrucţiune. Funcţiunea, cu de-strucţiunea necesară, determină, ca reacţiune, fenomenul de asimilaţie. Cel puţin aşa a înţeles lucrările Le Dantec, când a vorbit de legea asimilaţiunii funcţionale.
   Consideraţiunile ce preced nu micşorează, de loc, importanţa studiului stării coloidelor celulare în raport cu vârsta. Ele nu fac decât să întindă câmpul ce va fi necesar să explorăm pentru ca să avem date utilizabile pentru o înţelegere mai profundă a mecanismului bătrâneţei şi a raporturilor ce ea ar putea să aibă cu modificările coloidale.
   Aceste modificări pot, de altfel, să fie explicabile şi prin mecanisme diferite de acela ce produce floconizarea, în vitro.
   Ruzicka însuşi e de părere că ceeace el numeşte histereza protoplasmatică nu are decât puţin de comun cu aşa numita îmbătrânire a coloidelor în vitro.
   Adaug aci că, pentru Lumiere, abundenţa ţesutului conjunctiv la bătrâni s’ar explica prin aceea că în celulele acestui ţesut masa protoplasmatică este mai viscoasă, mişcarea browneană micşorată şi schimburile foarte reduse; coloidele ţesutului con-jonctiv evoluează deci foarte încet. De aceea longevitatea ţesuturilor, astfel constituite, e mult mai considerabilă decât aceea a ţesuturilor epitelice.
   Mi se pare că nu mă înşel spunând că, în realitate ţesutul conjunctiv conţine mult mai multe părţi cu coloidele floconi-zate şi a căror valoare, ca elemente ce trăiesc în adevăr, e foarte
127
discutabilă ceeace ar însemna că longevitatea ţesutului conjunctiv e mai mult aparentă decât reală.
   S’ar putea apropia ţesutul conjunctiv cu varietăţile sale: cartilaginos, osos şi fibros de lemnul plantelor sau de scoarţa acestora care conţine cele mai puţine elemente, vii într’adevăr.
   Acolo unde afirmaţiunile lui Lumiere sunt, într’adevăr surprinzătoare e când spune că încercările de a modifica schimburile, în organismul animalelor, n’au reuşit niciodată.
   Pentru Lumiere schimburile ţin de dimensiunile micelelor coloide, dimensiuni pe care n’am fi în stare a le modifica prin niciun mijloc.
   Raporturile între dimensiunile micelelor şi schimburile nutritive, ar fi de sigur, foarte interesante de studiat dar mi se pare prematură afirmaţia că dimensiunile acestea nu vor putea fi modificate în sensul unei micşorări a lor.
   Este însă absolut sigur că suntem în stare a influenţa, în mod însemnat, schimburile nutritive. Acţiunea diminuantă a tiroidectomiei şi aceea accelerantă a tratamentului cu tiroxină, acţiunea, de curând demonstrată, a insulinei sunt aşa de evidente încât abia mai e nevoie să mai insist.
   De altfel Lumiere a făcut, el însuşi, o restricţiune faţă de afirmaţiunea, prea absolută, citată mai sus.
   Luând în consideraţie acceleraţiunea puberală a creşterei se întreabă « dacă unele produse glandulare n’ar interveni pentru a dispersa unele produse micelare şi mări puterea lor de sinteză prin câştigul de suprafeţe de contact, ceeace ar putea fi cercetat experimental»."        >
   Dacă lucrul acesta s’ar adeveri baza teoriei coloidale a bă-ţrâneţei ca implicând un proces ireversibil şi ţinând de o lege naturală şi immuabilă ar suferi o atingere serioasă.
   De fapt fără a putea afirma, ce se petrece cu micelele coloidale, se poate spune după acum, că anumite intervenţii pe testicul (legătura cordonului spermatic) accelerează schimburile respiratorii.
128
   Profesorul Marinescu, de asemeni, spunând « convingerea ce ne-am format-o este că şi coloidele aflătoare în citoplasmă celulei din ganglionii spinali sunt supuse aceloraşi legi stabilite pentru coloidele studiate în vitro adaugă « având bine înţeles în vedere complexitatea coloidelor aflătoare în celula nervoasă precum şi condiţiile, cu totul excepţionale, în care se găsesc în timpul vieţii ».
   Aş mai adăuga la aceasta că valoarea unor anumite «legi» este de asemeni relativă şi ca atare şi immuabilitatea direcţiunei în care organismele trebue să evolueze.
   Cercetările lui Ruzicka şi ale colaboratorilor săi Bauer, Ber-gauer, Hajek, Svoboday Luska, aduc un nou sprijin teoriei coloidale a bătrâneţei. Pentru Ruzicka protoplasma celulelor se îngroaşă, progresiv, pe măsură ce individul înaintează în vârstă, îngroşare pe care autorul o numeşte histereză protoplasmatică.
   Autorul acesta a căutat să demonstreze, şi crede a fi reuşit a o face, existenţa acestui proces, prin diferite metode.
   Cea mai simplă din acestea e floconizarea, prin câteva picături de alcool, a soluţiunilor din ţesuturi în apă distilată, sau chiar a serului diluat sau nu.
   Floconizarea se petrece, cu atât mai uşor, cu cât e vorba de un ţesut provenind dela un animal (sau chiar plantă) mai tânăr. Acelaş lucru pentru serul sanguin.
   După numărul picăturilor de alcool necesare, pentru a produce o floconizare egală, sau după intensitatea diferită a opalescenţei, sub influenţa unui număr egal de picături de alcool, putem să judecăm gradul bătrâneţei individului, dela care provine ţesutul sau serul sanguin.
   Ruzicka a întrebuinţat şi o metodă directă pentru determinarea solubilităţii. Utilizând, spre exemplu, tripsina ca agent disolvant, observă că blastulele de broască se disolvă complect în 4 ore. Larvele, în momentul formării cristalinului şi a mugu-relui caudal în 29 ore. Mormolocii, în stadiul cu branhii externe,
9
129
în 49 ore. Cei de io mm. lungime, în 76 ore, fără rezidiu; cei de 24 mm. în 8 zile cu un rezidiu fin, insolubil în tripsină. Mormolocii de 28 mm. se disolvă în 28 zile cu un rezidiu visibil. O broască imediat după metamorfoză (11 mm. lungime) necesită 38 zile pentru a se disolva cu un rezidiu foarte vizibil.
   Acelaş autor propune, pentru determinarea gradului de agre-gaţiune al micelelor, studierea concentraţiunei în ioni hidrogen, care după el scade cu vârsta şi care arată măsura disociaţiunei fazei disperse a unui amfolit, permiţând determinarea gradului de dispersitate a substanţelor ionizate.
   Deoarece, în punctul isoelectric al electrolitelor amfotere, cum sunt în genere albuminoidele organismului, concentrarea anionilor e egală cu a kationilor şi suma ambelor e minimă, atunci reiese că determinarea ionilor hidrogen în soluţii va indica depărtarea de punctul izoelectric şi deci gradul de agre-gaţiune.
   In punctul izoelectric solubilitatea e redusă la minimum, ceeace stabileşte o legătură cu metoda de mai sus, referitoare la gradul de agregaţiune. Coagulabilitatea îşi găseşte optimum în punctul izoelectric.
   Deoarece maximul micelelor neutre concbrdă cu minimul fricţiunii interne, determinarea viscozităţii ne poate indica de asemeni gradul de agregaţiune. A priori, zice autorul, e de aşteptat ca viscozitatea să scadă cu vârsta şi de fapt a găsit-o regulat mai mare la copii decât la adulţi, deşi nu se poate afirma că gradul agregaţiunii şi al viscozităţii ar merge întotdeauna în mod paralel.
   Acelaş lucru zice Ruzicka se poate spune şi pentru determinarea presiunii osmotice care e minimă în punctul izoelectric.
   Calea electroendosmozei şi a kataforezei se poate, de asemeni, întrebuinţa pentru determinarea gradului de agregaţiune deoarece în punctul izoelectric, în care găsim maximum de dishi-dratare şi minimul de viscozitate sarcina electrică a fazei disperse e la minimul ei.
130
   După masa de albumine ce trece la lichidul aparatului de transport (cu ajutorul metodei lui Kjeldal), se poate spune gradul de depărtare al soluţiei de punctul izoelectric.
   In fine Matula şi Pauli au arătat că şi floconizarea albumi-nelor e maximă în punctul izoelectric. Pe baza acestui fapt autorul a imaginat metoda de care am vorbit mai sus.
   După DuclauXy se pare că nu ne vom depărta mult de adevăr admiţând, în mod cu totul general, că ţesuturile tinere au o presiune osmotică micelară superioară aceleia a celor mai vechi. Creşterea pare faptul micelelor foarte active, puternic ionizate, şi a căror presiune osmotică trebue să fie considerabilă. Din contră ţesuturile moarte, sclerozate nu mai conţin decât micele coagulate, aglomerate şi deshidratate, a căror solubilitate a devenit nulă.
   îmbătrânirea unui ţesut ar fi, după cele ce preced, legată de scăderea părţii active a micelelor sau de o scădere a ionizării acestor micele.
   Aceste z ipoteze sunt diferite una de alta şi conduc la a atribui bătrâneţea la 2 cauze diferite.
   Scăderea părţii active poate fi datorită la modificări de natură chimică, interesând sâmburele sau granula micelei. Ea poate fi datorită şi la cristalizarea acestui sâmbure. Am văzut, zice autorul, că atomii din ei nu sunt grupaţi în ordine definitivă ci într’un aranjament provizoriu ce evoluează, foarte încet, către o dispoziţie definitivă.
   Această cauză de îmbătrânire internă apare ca inevitabilă. Dacă granula nu posedă în ea însăşi o forţă de regenerare necunoscută, degenerarea micelei, deci a ţesutului, şi în definitiv aceea a organismului întreg, sunt o necesitate naturală.
   Scăderea ionizării micelei, din contra rezultă din cauze exterioare; căci această scădere e datorită acţiunii coagulanţilor specifici, pe care îi putem numi otrăvuri, capabili de a produce asupra micelelor reacţiuni ireversibile. Acest mod de a vedea, zice Duclaux, e identic, în fond, cu teoria lui Metchnikoff care
9*
131
face din bătrâneţe rezultatul unei lungi intoxicaţiuni. Această intoxicaţie trebue să aibe drept cauză generală adsorbţiunea de către micele^ a tuturor substanţelor vătămătoare cari circulă în organism, şi pe cari nu le poate elimina destul de repede. Această adsorbţie ar avea de efect, aproape sigur, scăderea presiunii osmotice a micelelor.
   Autorul mai observă că, din punctul de vedere al chimiei coloidale, toată chestiunea bătrâneţei e dominată de o problemă a cărei soluţie nu pare apropiată şi anume aceea de a şti dacă micelele unui organism se reânoesc necontenit sau din contra sunt totdeauna aceleaşi ?
   In definitiv nici explicaţiunea după care bătrâneţea ar fi datorită modificărilor progresive ce se petrec în coloidele celulelor nu poate fi considerată ca putând fi admisă fără numeroase rezerve şi din acest punct de vedere nu mi se pare fără interes a cita aci unele din concluziunile la care s’a oprit JacquesLoeb în lucrările sale asupra proteinelor.
   « Devine evident, — zice acest biologist — că ceeace s’a numit chimia coloidelor, nu e, în ceeace priveşte proteinele, de cât un sistem de erori bazat pe o metodă experimentală inexactă şi perimată ».
   Şi mai departe: « Se poate în fine, spune că în prezenţa regularităţii stabilită a combinaţiunilor proteinelor, nu mai pare folositor să continuăm a vorbi de o « adsorbţie » a acizilor şi alcaliilor de către aceste corpuri. Când o relaţiune fizico-chimică, cantitativă şi raţională, cum e caracterul chimic regulat al combinaţiunilor a fost odată stabilită în chimie, se concepe cu greu că ar putea fi în interesul progresului ştiinţific de a reveni la relaţiunile, pur imaginare şi imprecise a ceeace s’a numit chimie coloidală care sunt înainte de toate, rezultatul erorilor experimentale ».
   Dacă ideea că bătrâneţea organismelor pluricelulare ar fi datorite unei tendinţe la flo£onizare a coloidelor ţesuturilor asemănătoare cu aceea a solurilor metalice sau de altă natură în
132
   vitro, nu ni se pare admisibilă pentru motivele mai sus arătate, aceasta nu înseamnă că negăm orice rol modificărilor coloidelor în patogenia bătrâneţei.
    De altfel, în ultimul timp şi unii din partizanii teoriei Coloidale a bătrâneţei, Lumiere, s’au exprimat în mod mai puţin afirmativ ca altădată, recunoscând posibilitatea coloidopoezei în cursul existenţei.
    Mecanismul modificărilor coloidelor în raport cu vârsta, merită să facă pe viitor obiectul unor cercetări amănunţite, pentru a se vedea natura sa precisă şi în ce măsură el e legat de alte manifestări ale bătrâneţei, cum e creşterea lipemiei, colesterolemiei, turburările metabolismului mineral, etc.
    O teorie ce merită o atenţie deosebită e aceea emisă pentru prima oară de Montgomery şi după care moartea prin bătrâneţe e în raport cu acumularea în celule a produselor de excreţie.
    Insuficienţa de eliminare a unor produse, rezultând din funcţionarea însăşi a organismului, ar explica bătrâneţea şi moartea.
    Robbert, Piltter, au admis această explicaţie.
    Brousse, Huchard, Marine seu, admit, de asemeni, turburări de nutriţie.
    Brousse apropie bătrâneţea de turburările prin încetinirea nutriţiei şi prin intoxicaţie cronică, iar Huchard invocă, drept cauză a bătrâneţii şi arteriosclerozei, produsele de desasimilaţie.
    Marinescu invocă turburările circulatorii, afecţiunile anterioare: precum şi prezenţa de substanţe toxice în torentul circulator şi în interiorul celulelor nervoase, în stare de hîpo-oxigenare.
    Leziunile dinamice şi organice ale celulelor nervoase au răsunet asupra fermenţilor intracelulari, de unde o nouă cauză de scădere a fenomenelor vieţii.
                Pearl e de părere că şi la metazoare, îmbătrânirea nu e o proprietate inerentă şi că ea ar rezulta din interreacţiile celulare.
E vorba de o autointoxicaţie.
133
                                                    ♦
   Twity şi Lannay (1939) transplantând ochi de salamandre tinere la altele mai bătrâne, aceştia cresc mai repede decât ochii animalului pe care s’au altoit, chiar când acesta e în inaniţie.
   Experienţele lui Fischer cu ovarele altoite dela animale tinere la mai în vârstă, ovarele îmbătrânind în acest caz mai repede, sunt pentru Backmann puţin problematice, date fiind corelaţiile ipofiso- şi tiro-ovariene.
   Ceeace aduce un important sprijin explicaţiei de mai sus e faptul că cercetările lui Maupas, la infuzorii, au arătat că aceştia, după un număr de generaţii, prezintă fenomene degenerative, creşterea şi reproducerea lor lâncezeşte şi, în fine, încetează complect şi animalele mor.
   Dacă are loc conjugaţiunea aceasta imprimă infuzorilor un nou impuls vital, pentru mai multe generaţiuni.
   Cercetările ulterioare, ale lui Calkins, Woodruff, Doflein, Metalnikoff, au arătat că fenomenele degenerative nu mai au loc, dacă se primeneşte zilnic mediul şi Woodruff a putut ajunge în timp de 7 ani, până la 4500 de generaţii.
   Mai interesant încă e faptul că s’a constatat că fenomenele degenerative nu ţin de scăderea substanţelor alimentare în mediul de cultură, ci de acumularea de produse nocive, produse elaborate în cursul vieţii infuzoriilor cultivaţi, s’a văzut că pleurotrichia creşte încă, foarte bine, pe mediul în care au fost cultivaţi paramecii şi în care aceştia din urmă nu se mai desvoltă.
   Faptele observate la infuzorii sunt comparabile cu ce se întâmplă cu levura fermentaţiei alcoolice. Şi desvoltarea acesteia se opreşte când s’a produs o anumită cantitate de alcool în mediul în care fermenta.
   Păstrarea din generaţie în generaţie a culturilor în vitro (Carrel şi elevii săi), ca şi a organelor transplantate, prin schimbarea continuă de mediu, arată de asemeni rolul unor substanţe nocive din mediul ambiant în producerea fenomenelor de îmbătrânire.
134
   Dacă însă fiinţele unicelulare pot fi schimbate uşor dintr’un mediu într’altul, nu tot aşa se petrec lucrurile la meta-zoare.
   La aceste din urmă există o circulaţie de substanţe nutritive ce trec din sânge în lichidele pericelulare precum şi de produse ale vieţii celulare ce trec din aceste lichide în limfatice şi sânge, de unde sunt, în parte, eliminate sau utilizate într’un fel sau întreitul.
   Dacă procesul de epuraţiune e incomplect şi cu vremea pare a ajunge astfel în mod constant, tensiunea acestor substanţe în sânge, apoi în spaţiile intercelulare va creşte şi celulele vor ajunge, la rândul lor, incapabile de a descărca produsele lor de excreţie, ceeace le va împiedeca funcţionarea.
   E drept că ştim prea puţin asupra prezenţei acestor substanţe în sângele bătrânilor.
   Hipercolesterolemia despre care am vorbit mai sus, pare a dutea fi interpretată în acest sens.
   Baker şi Cartel, Carrel şi Ebelay, au găsit că serul sanguin are o acţiune inhibitoare asupra diviziunii fibrobla-stelor şi celulelor epiteliale, fenomen ce se accentuează cu vârsta.
   Această proprietate e legată în special de lipide sau, într’o oarecare măsură şi de protide. Există şi unele substanţe ce activează creşterea celulelor conjunctive (Euglobulină). Sângele mai posedă şi proprietăţi antienzimatice, cari scad cu vârsta, ceeace duce la scăderea produselor de proteoliză şi la a valoarei nutritive a serului.
   Carrel a stabilit un « index de creştere » care e raportul dintre creşterea în ser şi aceea în soluţie salină. Egal cu i la câinele de câteva săptămâni, ajunge la 0,3 la cel de 3—4 ani şi la 0,1 la acela de 10—11 ani.
   Lecomte de Nouy arată că vindecarea rănilor la omul de 50 ani se face de 5 ori mai încet decât la cel de 10 ani. Starea senilă se arată deci şi din acest punct de vedere.
135
    O altă problemă interesantă, care ar putea contribui şi la elucidarea mecanismului bătrâneţii, e aceea a duratei vieţei, care e variabilă la diferite specii.
    Deja Aristot, apoi Buf fon, apoi Hufeland, Foissac, Flourens, Rubens, Gueniot, au căutat să stabilească un raport între durata vieţii şi aceea a creşterii, care după Flourens, ar fi a 7-a parte din durata vieţii.
    După Gueniot, durata creşterii e, la rândul ei, în relaţiune cu durata sarcinii. Ultima e de asemeni în raport cu talia animalului.
    Dela 30 zile la iepure, atinge aproape 20 luni la elefant.
    După ultimul autor, sudura epifiselor se stabileşte la vârsta de 2 ani la câine, la 18 luni la pisică, la 4 ani la bou, la 5 ani la cal, la 8 ani la cămilă, iar durata vieţii la aceste diferite specii e respectiv de 10—12; 8—10; 15—20; 25—30 şi înfine 40 ani.
    Gueniot conchide că durata întreagă a vieţii la mamifere este indicată de vârsta sudurii epifiselor x 5.
    La om ea ar fi de circa 100 ani, sudura epifiselor făcându-se la el pe la 20—22 ani.
    Bachmann a căutat de curând să stabilească o formulă matematică pentru durata vieţii la om şi la diferite specii animale. Nu putem insista asupra acestei formule. Vom spune numai că un coleg matematician, Dorin Pavel, profesor de Politehnică, e de părere că această formulă nu e cu totul lipsită de date arbitrare, ceeace de sigur îi scade din valoare.
    In plus, fapt ce nu e fără importanţă, Bachmann însuşi, bazat pe numeroase date din literatura medicală, admite că timpul fiziologic (diferit de cel sideral), poate sta pe loc, precum poate anticipa sau retrograda.
    Muhlmann insistă asupra relaţiilor dintre vârstă şi creştere, c£eiace ni se pare a reveni între vârstă şi puterea de asi-milaţie.
136
   Acest raport e de
                   23,0% în i7>5% » 14,0% » 11,0% » 9-2% » 7,7% » 6,4% »
                    5.3% * 4>4% » 3-6% »
                                                             3>°% *
                    2,8% »
                                        Pe an această creştere e d< 9,6; 8,8; 7,2; 7,1; 7,4; 14; 12
luna i-a »    2-a
  »   3-a
  »   4-a
  »   5-a
  »   6-a
  »   7-a
  »   8-a
  »   9-a
  »  10-a
  »  11-a
  »  12-a
                                                200; 12; 14; 13; 6; 12; 10,7; ; 10; 9; 8; 6; 3 la sexul mas-
culin.
   Lăsând la o parte o uşoară accentuare a creşterii în epoca prepuberală, se poate vedea din cele precedente, că acest fenomen merge scăzând în intensitate, cu cât înaintează vârsta. In epoca cea mai înaintată a vieţii, fenomenele de desasimilare predomină asupra celor de asimilare.
   Pe de altă parte e de remarcat că fenomenele de îmbătrânire nu merg în mod paralel sau sincron pentru diferitele organe, sisteme sau aparate.
   O problemă interesantă se referă la timpul când începe îmbătrânirea. Unii autori o fixează în mod arbitrar pe la vârsta de 55—60 ani.
   Realitatea şi ţinând seama de unele fapte, ca scăderea progresivă a apei din ţesuturi, se poate afirma că îmbătrânirea începe din momentul concepţiei.
   Pe de altă parte, din punctul de vedere funcţional, se poate spune că bătrâneţea începe din momentul ce funcţiunile nu se mai exercită în mod optimum.
137
   Ortner (1939), distinge o îmbătrânire « vitală », care începe imediat după concepţie, şi una «funcţională», care se poate instala în timpuri diferite.
   Prima e în raport cu specia, ultima e individuală.
   Backmann, în cercetări numeroase pe oameni, animale, arbori şi plante, ca şi elevii săi (Wolander, Grubby Edlen)y confirma vederile lui Robertson şi Ostwaldt, după care creşterea se face în mod policiclic şi în special triciclic, iar pe de altă parte că pentru diferitele organe ea nu merge paralel cu creşterea generală.
   Pentru unele creşterea e terminată când aceea generală abia începe, pentru altele apare mult mai târziu. Concluzia sa este că organismul în totalitatea lui are o vârstă proprie, dar organele au adeseori, în plus, una a lor.
   Există deci, pentru acest autor o vârstă generală, care ar putea, mai mult sau mai puţin, să fie numită sincronă, dar înainte de toate îmbătrânirea e eterocronă. Concepţia sa concordă bine, zice Backmann, cu aceea a lui Ortner.
   In această ordine de idei, Backmann opune îmbătrânirea lentă a celuleler nervoase, acelei rapide a celulelor epiteliale ale pielei.
   Merkel (1891), arată că metamorfozele, în raport cu vârsta, ale organelor omului, încep chiar înainte de terminarea creşterii, ca mesonefros, sacul vitelin, alantoida, membrana hialoidă, dinţii de lapte, mai târziu timusul.
   Chiks, la planarea dorotocefală, găseşte că diferite părţi ale corpului au rezistenţă diferită şi mor în timpuri diferite. Maiîntâiu partea mijlocie, care are cea mai slabă puterea de regenerare.
   Elucidarea mecanismului bătrâneţii e strâns legată de acela al duratei vieţii, care e variabilă la diferite specii.
   Dacă există un raport între durata vieţii şi vitesa de deshi-draţie, histereza etc. şi ce condiţionează această vitesă e greu de afirmat.
   In tot cazul durata vieţii, variabila cu speciile, e o problemă din cele mai importante.
138
   Piitter distinge un factor al îmbătrânirii adică viteza cu care condiţiile interne se modifică astfel încât organismul să fie modificat mai uşor de condiţiile externe a).
   Priedenthal crede că există un raport între desvoltarea cree-rului şi a inteligenţei, şi durata vieţii.
   După acest autor inervaţiunea are loc numai asupra proto-plasmei nu şi asupra rezervelor ca grăsime, glicogen sau asupra sărurilor din schelet.
   Dacă se exprimă inteligenţa prin greutatea relativă a cree-rului aceasta trebue pusă în raport cu masa substanţei vieţuitoare care e egală cu greutatea totală a animalului — balastul (rezervele etc.). După Friedenthal în timpul creşterii substanţa vieţuitoare nu creşte adeseori, decât la patrat pe când greutatea totală creşte la cub.
   Deci cantitatea de protoplasmă = Greutatea corpului 2/3.
   Deci Greutatea creerului faţă de protoplasmă se poate exprima astfel:
Cv _ Greutatea creierului               Greutatea creerului __ ^
P Cantitatea de protoplasmă Greutatea corpului 2/3 *)
   *) Durata ar fi de 150—200 ani pentru elefant; 40—50 ani pentru cal şi măgar; 20—36 ani pentru bou; 10—13 pentru oaie şi capră; 7—8 pentru iepurele de câmp; 3—7 pentru cel de casă; 3 pentru şobolani; 3—3V2 — (5—6) pentru şoarece.
   Durata vieţii plantelor pare nelimitată pentru unele din ele, dar aceasta pare a ţine numai de faptul că ele dau necontenit ramuri noi. Ruperea mugurilor florali poate transforma plante anuale în perenice şi erbacee în arborescente.
   Erunzele de Efeu trăiesc maximum 28 luni pe planta însăşi. Dar izolate şi prinzând rădăcini au putut fi păstrate până la 7 ani.
   De altfel şi în regnul animal durata totală a vieţii individului e departe de a fi aceea a unora din ţesuturile sau tipurile sale celulare. Celulele epidermice, spre exemplu, se desquamă necontenit. Condiţiunile de mediu: de circulaţie etc. par a avea un rol important şi nu ştim dacă, şi în ce măsură, moartea « naturală » a acestor celule e comparabilă cu aceea a celulelor nervoase spre exemplu sau a celulelor cu o lungă durată de supravieţuire.
139
   C e numit factorul de cefalizaţie.
   Acest factor e în raport direct cu durata vieţii; el e de 2,6—2,81 la om, pentru o durată a vieţii de 80—150 ani; de 1,24—1,34 la elefant care trăieşte între 99—100 ani; de 0,45—0,17 lă cal ce trăieşte maximum 50 ani; de 0,34—0,51 la câine care trăieşte între 15—20 ani; de o,o6:—0,18 la insectivore şi rozătoare ce trăiesc maximum 6—10 ani.
   Raportul dintre greutatea creerului şi durata vieţii va trebui cercetat nu numai din punctul de vedere al inervaţiei în sensul strict al cuvântului ci şi din acela biochimic.
   E aproape sigur că encefalul şi sistemul nervos în general influenţează organismul şi pe cale direct metabolică.
   Cu d-ra Werner am găsit că un extract de creer embrionar influenţează colesterolemia iar Halatov e de părere că uneori ipercolesterolemia e de origine cerebrală, creerul fiind un mare depozit de colesterol.
   Pe de altă parte împreună cu Mârza şi Cahane am găsit că injecţiile de lipide cerebrale influenţează conţinutul în apă al diferitelor organe şi ţesuturi.
   Metschnikoff crede că moartea prin bătrâneţe e destul de rară în specia umană.
   In cele mai multe cazuri găsim o cauză exogenă, o infec-ţiune cele mai adeseori.
   Dacă însă ţinem seamă de faptul că infecţiuni uşoare sunt, suficiente ca să ucidă un bătrân; dacă ne gândim în plus cât de mult organismul său diferă de acela al unui tânăr, înţelegem că moartea, în asemenea cazuri, e condiţionată de un mecanism complex endogen şi exogen, în acelaş timp.
   E de remarcat pe de altă parte că nu orice moarte « naturală » e condiţionată printr’un mecanism analog cu acela al bătrâneţii. Sfârşitul femelelor unor viermi nematozi (Diplo-gaster dentatus), devorate de proprii lor fii (larve) ce nu ies din corpul matern decât după ce-1 distrug, e un exemplu net din acest punct de vedere.
140
   Rotiferele studiate de Metschnikoff, (Pleurotroche Hafkini) specie al cărora masculi sunt lipsiţi de tub digestiv şi care mor, din această cauză, în câteva zile sunt deasemeni exemple de moarte « naturală>> ce nu pare să aibă nimic comun cu aceea prin « bătrâneţe ».
   Acelaş lucru pare să fie cu unele efemere ce sucombă, după câteva ore de existenţă fără niciun semn de degenerescenţă în organe.
   Se pare a interveni o autointoxicaţie de oarece la alte specii de efemere (Chloe) viaţa e mai prelungită.
   Solnzev afirmă, precum am spus, că există un raport între durata vieţii şi lipidele din sânge, în sensul că acestea cresc cu vârsta şi supt deci mai abundente la bătrâni.
   Am văzut că noi înşine am vorbit de un indice de vârstă, reprezentat de raportul Protide: Lipide, raport ce merge scăzând cu vârsta din cauza creşterii lipidelor.
   De curând am reluat cu d-ra Werner studiul acestei probleme, pe o scară mai întinsă, interesându-ne de legătura între lipide şi durata vieţii la specii diferite.
   Cercetările acestea, încă în curs, ne arată că problema e destul de complexă.
   Mai întâi cantitatea de lipide din sânge nu e în genere mai mare la speciile cu o durată mai scurtă a vieţii, decât la cele cu o durată mai lungă, nici valoarea maximă de lipide găsite la unele specii nu e întotdeauna la vârsta cea mai înaintată, deşi pentru altele pare astfel.
   Tot astfel raportul protide: lipide, poate fi mic la animale tinere şi mare la unele mult mai înaintate în vârstă.
   Raportul lecitină: colesterol merge totuşi în general în mod invers cu vârsta, aşa precum reiese din cercetările lui Solnzev şi din acelea ce am făcut în colaborare cu d-ra Werner, la vacă, oaie, capră. Dar există şi unele excepţiuni.
   Problema determinismului duratei vieţii va trebui încă studiată privind-o din puncte de vedere mai numeroase.
141
   După ce am expus principalele opiniuni referitoare la mecanismul bătrâneţei în general, problemă a cărei soluţie reclamă încă un important număr de cercetări, să mai spunem câteva cuvinte referitoare la etiologia şi patogenia demenţei senile şi arteriosclerotice şi a diferitelor forme ale acestora.
   Demenţa senilă e în genere mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Acelaş lucru ar fi după Dide şi Guiraud şi cu cea arte-rosclerotică. Pe un număr de 53 cazuri de demenţă senilă sau arteriosclerotică aceşti autori n’au întâlnit decât 12 bărbaţi. Rămân deci 41 femei.
   De asemeni unele stări constituţionale favorizează apariţia dementei senile.
        9
   Autorii mai sus indicaţi, au văzut demenţa senilă la mai mulţi fraţi sau surori.
   Constituţia pare să aibă un rol în etiologia şi patogenia demenţei senile şi a celei arteriosclerotice. De mai multe ori s’au văzut cazuri de aceste demenţe ereditare sau familiale.
   De asemeni sexul are un rol peste care nu se poate trece.
   Dide şi Guiraud arată că majoritatea cazurilor de demenţă senilă se referă la femei.
   Kraepelin arată contrariul (75% bărbaţi) pentru demenţa arteriosclerotică.
   Dar cu siguranţă, rolul vârstei e cel mai important. Majoritatea cazurilor de demenţă arteriosclerotică se observă, după Kraepelin între 60 şi 70 ani, pe când a celor de demenţă senilă între 70 şi 80 ani.
   S’au notat însă cazuri de boala lui Alzheimer, spre exemplu, în al 4-lea deceniu sau chiar la sfârşitul celui de al 3-lea şi s’a spus că în aceste cazuri n’ar fi vorba de o demenţă senilă. Urechia şi Elekes afirmă că în cazul lor bolnava nu avea aspectul îmbătrânit.
   Ei admit că turburările ce caracterizează această boală nu sunt specifice. Leri, Ruzicka admit, pe de altă parte, că turburările bătrâneţii, în genere, nu sunt specifice. Putem privi
142
aceste cazuri ca îmbătrâniri premature ale creerului, diferitele organe sau tipuri de ţesuturi îmbătrânind adeseori, în ordine variabilă şi în timpuri diferite la diferiţii indivizi.
   Explicaţiunea aceasta mi se pare aplicabilă şi cazului de paralizie spasmodică familială observată de Schaffer. Cu toate că bolnavul nu avea decât 28 ani, s’au găsit în centrii săi nervoşi alteraţiunile neurofibrilare descrise de Alzheimer. Cazul mi se pare a sprijini opiniunea iui Raymond şi Catola cari văd în boalele sistematizate endogene fenomenele unei îmbătrâniri premature a unor regiuni ale centrilor nervoşi.
   Intoxicaţiile de tot felul, surmenajul vaselor cerebrale, spre exemplu prin oscilaţiunile inervaţiunii şi tensiunii lor, sub influenţa unei vieţi agitate mai cu seamă la indivizi cu constituţia emotivă par de asemeni să favorizeze apariţia demenţei arteriosclerotice ca şi pe aceea a celei senile.
                                          *
                                       * *
           Ne pourrons-nous jamais, sur Toc^an des âges;
           Jetter Tancre un seul jour?
                                                 Lamartine
   Oamenii de ştiinţă îşi pun şi ei întrebarea lui Lamartine. E posibil un tratament curativ sau cel puţin preventiv, şi pentru câtva timp, al bătrâneţei ?
   Opiniuni diametralmente opuse au fost susţinute de oameni de o egală valoare.
   Putem astfel cita părerile a trei fiziologişti de seamă: Charles. Richet, E. Gley şi Dastre.
   Pentru primul, faptul «că omul e condamnat la bătrâneţe şi la moarte e o lege; o lege comună oricărei fiinţe vieţuitoare » şi « ar fi un lucru prost să ne indignăm şi mai prost să plângem, mai prost încă să luptăm ».
   Cam în acelaşi sens se exprimă şi E. Gley: « La toate fiinţele la care la un moment dat există oprirea creşterii, declinul pare fatal ».
143
   «Vârsta ne conduce pe nesimţite la moarte». Şi se cuvine ca oamenii, când se întâmplă să reflecteze la acest destin ineluctabil, să-l considere cu seninătate, sau dacă nu sunt capabili, să se ridice la această stare de spirit, cu resemnarea ce trebue să avem faţă de legile naturii ».
   Pentru Dastre, din contra «îmbătrânim şi murim, vedem îmbătrânind şi dispărând toate fiinţele ce ne înconjoară. Mai întâi nu vedem nicio excepţie la această lege inexorabilă şi o considerăm ca o fatalitate a naturii. Dar această generalizare e întemeiată ? Sau din contra, există fiinţe nemuritoare ? ».
   « Biologia răspunde că există de fapt». « Bătrâneţea şi moartea sunt fenomene fatale şi naturale ? ».
   « Experienţele lui Loeb, Calkins şi toate experienţele similare tind să atribue acestui fenomen al îmbătrânirii caracterul unui accident remediabil. Dar remediul nu e găsit».
   Studiul simptomelor bătrâneţei, şi al anatomiei sale patologice ne-au demonstrat, în mod evident, că avem aface cu o stare patologică clasabilă printre distrofiile generale, alături de cele glandulare, cu toate că recunoscând un mecanism pa-togenic mai complex încă, decât al acestor din urmă.
   Pe de altă parte, ceeace ştim pozitiv, până în prezent, asupra acestui mecanism nu exclude, în mod aprioristic, posibilitatea unui tratament preventiv şi, într’o anumită măsură, curativ al bătrâneţii.
   Studiul faptelor aduse, până în prezent, mi se pare şi mai hotărâtor în sensul unui răspuns afirmativ la chestiunea dacă se poate sau nu vorbi de un tratament al bătrâneţei.
   Ca pentru orice boală putem avea în vedere tratamente igienico-dietetice, fizioterapice, medicamentoase şi, alături de ultimele, cele opoterapice şi organoterapice în general.
   E locul chiar şi pentru un tratament psihoterapie al bătrâneţii.
   Se poate concepe, a priori, un tratament preventiv ca şi umil curativ al acestei distrofii.
144
    Tratamentul preventiv ar consta în a urpări, pas cu pas modificările intime pe care vârsta le impune organismului şi a căta să le împiedecăm, sau să le facem să regreseze inspiraţi fiind de cunoaşterea amănunţită (cunoaştere ce rămâne în bună parte de realizat) a mecanismului lor.
    Un regim alimentar moderat, viaţa în aer liber, favorizarea arderilor complete sau a eliminării produselor de desasimilaţie par chemate a îndepărta procesul bătrâneţii.
    Climatoterapia pare a putea să aibe, de asemeni, un rol în profilaxia bătrâneţii sau senilităţii. Bătrânii se vor resimţi bine cu o climă mai moderată. Aerul de mare în anumite regiuni şi anotimpuri pare a le fi de real folos.
    Dacă frigul le face rău, căldura prea mare, de asemeni.
    In tot cazul, ca măsură profilactică mi se pare că şederea la o climă mai puţin caldă, în timpul verei, e folositoare şi amintesc aci observaţiile lui Piitter relative la durata vieţii larvelor de cărăbuşi care e de 5 ani în Prusia Orientală, de 4 în Germania de Nord şi numai de 3 în cea de Sud.
    S’ar putea crede că acţiunea climei se reduce numai la o încetinire a desfăşurării filmului vital, cantitatea totală de viaţă rămânând aceeaşi. Dar lucrul acesta a fost pus la îndoială. Or cum ar fi, experienţele lui Hart au arătat că animalele ţinute la temperaturi prea mari prezintă alteraţiuni regresive ale unor glande cu secreţiune internă, ca testiculul şi tiroida, care funcţionează, din contra, bine când animalele sunt ţinute la o temperatură mai joasă.
    Efectele climatelor mai răcoroase în timpul verei ar putea să ţină, în parte cel puţin, de ameliorarea funcţiunilor endocrine.
    In legătură cu cele ce preced, vom aminti unele cercetări experimentale cu rezultate destul de elocvente.
   Lengerken a notat că lâ insecte în genere, hrana bună şi temperatura ridicată, scurtează durata vieţii, pe câtă vreme hrana insuficientă şi temperatura joasă o prelungesc.
10
145
   Deja în 1834, Ehrenborg a văzut la tardigrade, rotifere, etc., că hrana insuficientă pare a favoriza durata vieţii şi încetarea funcţiunii sexuale.
     9
   La rândul lor, McCay, Maynard, Sper ling şi Bornes, Le Roy, prin subnutrire au făcut să întârzie cu 300—1.000 zile desvoltarea şobolanilor, care puteau totuşi să crească cu până la 10 gr pe zi. Şobolanul trăieşte în medie 770 zile. Cei trataţi au putut trece de 1.000, dacă au fost supuşi la «întârziere ».
   La aceşti şobolani perii păstrează tipul juvenil, dar calci-fierea aortei era mai intensă decât la normali, iar oasele erau de o fragilitate anormală. Deci pielea şi derivatele ei păreau a fi îmbătrânit mai încet, sau a fi stat pe loc, pe câtă vreme ţesutul conjunctiv ar fi îmbătrânit mai repede iar oasele ar fi supraîmbătrânit.
   Rolul temperaturii în durata vieţii reiese şi din observaţia lui Malpighi (1878) asupra viermelui de mătase (Seidenspinner), care trăieşte în timpurile călduroase 5—12 zile, pe câtă vreme durata vieţii lui se urcă la 30 zile la începutul iernii.
   Rau şi Rau (1912), pe molia Cecropia, au văzut durata vieţii crescând dela 7—9 zile la 19 în timpul rece.
   In ce priveşte tratamentul curativ al bătrâneţii, odată declarată, şi ţinând seamă de toată relativitatea ce trebue să atribuim înţelesului cuvântului curativ în o sumă de stări patologice, avem de remarcat că putem recurge la mijloacele pe care ni le pun la dispoziţie diferitele ramuri ale terapeuticei, deci tratament igienicodietetic, medicamentos, organoterapic, fizioterapie şi chiar psihoterapie.
   Tratamentul igienicodietetic va consta în a procura bătrânilor o viaţă liniştită, cu o activitate moderată şi apropiată forţelor de care dispun. Camera, coridoarele vor trebui bine aerate, încălzite şi luminate. îmbrăcămintea potrivită anotimpului, nu va trebui să fie niciodată prea uşoară, în timpul iernii.
146
   De aceste condiţiuni va trebui să se ţină seamă în azilele de bătrâni precum, cu drept cuvânt, observă Dr. Zosîn în lucrarea sa asupra acestui subiect. Mai mult încă va trebui în viitor ca locuinţele să fie astfel construite şi adaptate ca să creeze un climat în sensul fizic şi psihic al cuvântului care să corespundă cu cel de primăvară.
   Regimul alimentar va fi mai mult cel lacto-vegetarian, care dă loc la cele mai puţine putrefacţiuni intestinale şi deci, la cea mai slabă formaţiune de otrăvuri. Amintesc că Metschnikoff a preconizat iaurtul şi tratamentul cu bacili lactici, în general.
   Printre tratamentele dietetice cura de inaniţie, temporară, mi se pare a merita să fie reţinută. Această cură s’ar îndrepta mai ales contra produselor de desasimilare, sau incomplet arse care par a încărca sângele, şi spaţiile interstiţiale din ţesuturi şi însăşi celulele.
   Inaniţia ar favoriza arderile şi eliminările şi ar combate factorul toxic din patogenia bătrâneţei. Pe de altă parte e de notat că la mulţi bătrâni se observă o pierdere progresivă în greutate care merge paralel cu un bilanţ azotat negativ ceeace e desigur un mare pericol pentru viaţa lor. In această ordine de idei însă de curând Kountz, Hofstâtter şi Ackermann, cu un regim bogat în azot şi corespunzător la circa 2 gr. de proteină pe kilogramul de corp, reuşesc să obţină — la bătrâni — un bilanţ azotat pozitiv. Ca sursă de azot ei aii întrebuinţat fie alimente obişnuite (carne, lapte, ouă), fie acizi aminaţi obţinuţi prin hidroliza enzimatică a drojdiei de bere. Ultimul tratament s’a arătat mai superior celui dintâiu.
   Mai mulţi autori ca Bilder şi Schmidt, Lukjanow, Voigt, Tangly Mayer şi Schafter au văzut că în inaniţia absolută apa din ţesuturi, departe de a scădea, poate chiar să crească, în unele organe, ca muşchii spre exemplu.
   Această constatare pare a vorbi, de asemeni, în sprijinul curei de care vorbim, bătrâneţea conducând, precum am văzut, la deshidratarea ţesuturilor.
10*
147
    Printre tratamentele medicamentoase tonicele cardiace, diureticele, purgativele, sudorificele, merită a fi menţionate.
    Ultimele trei categorii, mai cu seamă în scopul de a elimina otrăvurile din organism.
    Purgativele fac parte din cura preconizată de Guelpa (ina-niţie cu purgative). Elixirul de viaţă lungă a lui Hoffeland, de asemeni, avea ca bază medicamente purgative.
    S’a demonstrat că unele purgative fac să scadă şi colesterolul din sânge.
    Unele substanţe ce favorizează creşterea (deci asimilaţia) ca lizina, triptofanul, vitaminele, par chemate să aibă un rol în terapeutica bătrâneţii.
    Tratamentului organoterapic mi se pare a-i reveni un rol important pentru a uşura suferinţele bătrânilor şi a le corija defectele funcţionale.
    Broun-Sequard poate fi considerat ca autorul care trecând peste prejudiciile ce domneau asupra naturii bătrâneşti a pus bazele unui tratament organoterapic al acesteia.
    El a demonstrat că injecţiunile de extract testicular măresc, dintr’o sumă de puncte de vedere, energia organismului bătrân si mai mulţi observatori au confirmat rezultatele sale.
       >          y
    Totuşi, din motive de ordin tehnic, explicabile pentru timpul când a trăit genialul fiziologist, rezultatele obţinute de el nu au fost întotdeauna convingătoare şi metoda sa a fost abandonată pentru a fi reluată, de curând, sub o altă formă, astăzi când cunoaştem, mai bine, substanţele active extrase din glandele sexuale ale ambelor sexe.
   Dar rezultatele din cele mai nete au fost date de tratamentul chirurgical prin legătura cordonului spermatic şi transplantările de glande sexuale.
   Steinach legând cordonul spermatic, sau conductele semini-fere între epididim şi testicul, cu respectarea vaselor sanguine a observat la şobolanii pe care experimenta, o adevărată reîntinerire.
148
    De unde animalele sale, bătrâne, erau apatice cu mişcări reduse, aşa încât nici nu mai reuşeau să se alimenteze, dacă între locul unde se găseau şi acela unde se aflau alimentele era un obstacol — uşor de trecut pentru un animal adult sau tânăr — aveau aerul trist, nu mai urmăreau femelele, pierduseră complet combativitatea, aveau părul rău întreţinut şi în parte căzut; după intervenţia citată, animalele se modificau, atât din punctul de vedere morfologic cât şi din cel fiziologic şi psihic.
    Părul creştea din nou acoperind numeroasele lacune ce existau înainte. Aspectul era din nou îngrijit. Animalul recăpăta mişcările agile ale acestei specii, aerul trist dispărea, învingea uşor obstacolele pentru ajungerea la alimente, combativitatea apărea din nou. In fine, instinctul sexual se manifesta ca si la animalele tinere si animalul era în stare să fecundeze, în mod normal, o femelă în starea apropriată (bine înţeles aceasta în cazul unei legături unilaterale).
    Examenul animalelor astfel operate şi sacrificate, arată că atrofia organelor genitale, veziculelor seminifere, prostatei, făcea din nou loc unei desvoltări normale şi muşchii, ce deveniseră palizi, îşi reluau coloraţiunea normală. E drept că Romeis, a găsit că organele genitale la şobolanii bătrâni sunt adeseori mult mai puţin atinse decât a crezut Steinach după observarea unui prea mic număr de exemplare.
    Adaug că durata mijlocie a vieţii a fost prelungită în experienţele lui Steinach trecând în mod apreciabil, peste aceea de 27 luni cât trăiesc, în termen mediu, după fiziologistul vienez animalele pe care le-a operat.
    Viaţa lor a fost prelungită cu aproximativ 8 luni. Faptul acesta nu concordă cu vederile exprimate de Bergauer care pare să admită că intervenţia lui Steinach precipită apropierea coloidelor organismului de punctul izoelectric şi, prin urmare, scurtează viaţa în aceeaşi măsură. O acţiune analoagă ar avea, de altfel, după acest autor, şi tratamentul tiroidian şi cel ipofisar.
149
   Steinach a făcut să se aplice acelaş tratament şi la specia umană şi rezultatele obţinute au fost, de asemeni, destul de încurajatoare.
   Profesorul H. Zondek afirmă că împreună cu A. Loewy au trebuit să răspundă, în principiu, afirmativ la chestiunea unei întineriri generale în urma legăturii conductelor spermatice.
   Ei au plecat dela consideraţiunea că printre funcţiunile somatice, influenţate de vârstă, se observă uşor, în mod obiectiv, o scădere a schimburilor nutritive şi în special a celor gazoase.
   Or, cercetând, la mai mulţi bătrâni, care prezentau printre alte turburări şi o scădere a funcţiunilor sexuale, schimburile nutritive înainte de, şi după aproximativ 4 săptămâni după operaţia preconizată de Steinach pentru întinerire, aceşti autori au observat o creştere a schimburilor gazoase cu 20—30% cifre ce corespund celor cu care acestea scăzuseră din cauza vârstei.
   In acelaşi timp s’a observat, împreună cu o creştere a sexualităţii, observabilă şi atunci când nu s’a arătat o mărire a schimburilor gazoase, o mărire a forţei generale şi a capacităţii de muncă.
   Totuşi, după câteva săptămâni schimburile scad din nou şi starea generală se înrăutăţeşte, la rândul ei.
   Concluziunea generală a lui Zondek e că măsurile de până acum pentru reîntinerire sunt puţin apropiate pentru a conduce la o reală regenerare a omului bătrân şi că, din punctul de vedere al bunului simţ trebue admis că aceasta nici nu există «în planul de organizaţie al naturii».
   Cu privire la durata vieţii la patogenia şi tratamentul bătrâneţii, unii autori păstrează încă precum se vede, o notă de misticism. Zondek vorbeşte de «planul de organizare al naturii », de legile naturii, etc.
   Or, nimic nu probează că în fenomenele de care vorbim, intervin factori diferiţi de cei fizici, chimici sau chimicofizici, care intervin în alte procese fiziologice sau patologice şi
150
Bartlet observă, că efectele bătrâneţii asupra funcţiunilor psihice, pot fi comparabile cu acelea ale căldurii ridicate, ale umidităţii, etc., care determină o creştere a fatigabilităţii, care poate fi măsurată.
   In aceeaşi ordine de idei, Gueniot, întrebându-se care e raţiunea deosebirilor atât de importante referitoare la durata vieţii la diferitele mamifere, răspunde că s’ar căuta în zadar o explicare anatomică, deoarece constituţia organismului este destul de asemănătoare la diferitele specii, pentru a îndepărta orice sugestiune de acest fel. Atunci ? Atunci, continuă autorul, suntem conduşi a gândi că faptul reiese în linie dreaptă din planul creaţiunii. (Pour vivre ioo ans, pag. 32).
   E evident că asemenea consideraţiuni nu au nimic comun cu cercetarea ştiinţifică, care urmăreşte determinismul fenomenelor şi înlănţuirea lor fizico-chimică.
   J. Minder (Budapesta), cu « operaţia lui Steinach » şi secţiunea albugineei, a văzut adeseori ameliorări însemnate, dar în genere trecătoare.
   Intre 45—55 ani se pot observa şi la bărbat fenomene depresive, ce amintesc pe acelea ale climacteriului femeilor.
   Cercetările referitoare la transplantările de glande sexuale şi aplicaţiunile acestui tratament la om, au dat rezultate şi mai demonstrative.
   Voronoff, operând pe berbecii bătrâni, observă că un asemenea animal, ajuns la limita vârstei, steril de mai mulţi ani, cu aspectul epuizat şi prostit, capătă aspectul unui animal tânăr, după ce i se transplantează un testicul dela im astfel de animal.
   Izolat, într’un grajd, cu o femelă de aceeaşi specie, aceasta e fecundată şi, în 2 rânduri diferite, dă naştere unui miel normal.
   Extirparea glandei altoite face ca animalul să recadă în starea de mai înainte, pentru ca o nouă transplantare să-i redea din nou vigoarea pierdută.
151
   Şi în aceste cazuri se poate vorbi, cu o extremă probabilitate, de o prelungire a duratei vieţii.
   Lucrările lui Stanley, Mauclairey Max Thorek, Dartigues, confirmă rezultatele lui Voronoff, Ca şi acesta din urmă, Max Thorek, prin transplantări de testicul de maimuţă la om, a văzut o revenire a forţelor generale, o scădere a tensiunii arteriale şi uneori o redeşteptare a sexualităţii.
   Tot astfel J. M. Carthy şi J. D. Reeng, cu controlul lui William C. Hossler din Comitetul de Igienă, au practicat, după metoda lui Voronoff, altoiri testiculare pe 27 pensionari ai unui azil de bătrâni din San-Francisco. Aproape toţi au recăpătat o sănătate şi o dispoziţie sufletească, pe care nu o mai avuseseră de ani de zile.
   Legătura cordonului spermatic şi, mai mult încă, transplantările de testicul la bătrâni, sau la animale bătrâne, au produs următoarele fenomene de regresiune funcţională spre starea ce corespunde unei vârste mai tinere:
   Creşterea metabolismului bazai,
   Scăderea presiunii sanguine,
   Scăderea colesterolemiei,
   Creşterea forţei musculare,
   Redeşteptarea funcţiunilor genezice, inclusiv capacitatea de fecundaţie.
   La constatările precedente trebue să adaug că Ruzicka a observat, la animalele operate de Steinachy o creştere a ionilor hidrogeni din ţesuturi, ceea ce ar vorbi tot în sensul unei întineriri.
   Busquet, Wilhelmy, au întrebuinţat cu succes injecţiile de ser dela animalele tinere. Ultimul autor găseşte că tratamentele de reîntinerire pot face să scadă cantitatea de lipocrom din celulele nervoase, caracteristică pentru îmbătrânirea la om şi unele animale.
   E drept că profesorul Marinescu a primit această afirmare cu multă rezervă.
152
   Aci e locul să menţionăm cercetările lui Cavazzi care întrebuinţează serul sanguin extras din sângele venelor testiculare.
   Pentru el, hormonele steroide recent preparate şi care fac să crească creasta cocoşului, nu sunt identice cu substanţele secretate de testicul şi care redau organismului bătrân vigoarea tinereţii. El a experimentat pe bătrânii unui azil din Italia. Ulterior a venit la Paris şi a cerut ca cercetările sale să fie controlate. S’a constituit o Comisiune din care au făcut parte Eugene Gley> Charles Richet (jr.), Guy Laroche, Pierre Gley şi Claude Gautiery care au cercetat problema în Franţa, confirmând rezultatele lui Cavazzi.
   De curând, Milcu şi d-na Pitiş au găsit că un extract orhitic hidrosolubil, preparat de d-na Dr. Milcu, are acţiune evidentă asupra spermatogenezei, ceea ce concordă cu concluziile lui Cavazzi, după care hormonii sterolici nu sunt singurele substanţe active secretate de testicul. Mai mult încă, ele conduc la concluzia verosimilă că rezultatele anunţate de Brown-Sequard, care lucra tot cu un extract hidrosolubil, nu au fost datorite unei simple autosugestiuni, nici acele ale unor autori care au confirmat afirmaţiunile lui Brown-Sequard nu au* fost datorite unei heterosugestiuni.
   După F. Kochy turburările auzului în raport cu vârsta, pot fi ameliorate nu numai în mod subiectiv, ci şi obiectiv, prin hormonele sexuale femenine sau masculine.
   In cercetările experimentale ale d-nei Pitiş asupra acţiunii testosteronei la şobolanii bătrâni, s’a constatat accentuarea spermatogenezei. De asemeni au crescut numeric şi în volum corpusculii lui Malpighi din splină şi insulele lui Langerhans. Tot astfel a crescut activitatea tiroidei şi s’a notat o stimulare a celulelor eozinofile din ipofisă.
   Toate 5 animalele injectate au supravieţuit celor 210 zile de tratament. Din cele 5 martore au sucombat 2.
   Sub influenţa injecţiilor de testormon, în experienţele d-nei Pitiş, s’a notat o creştere ponderală cu 50%. De asemeni, s’a
153
notat creşterea greutăţii rinichilor, pancreasului, splinei, testiculelor şi, într’o mai mică măsură, a suprarenalelor şi glandei tiroide.
   Tratamentul ovarian, în afară de acţiunea sa specifică, faţă de unele simptome ca valurile de căldură, congestia feţei, etc. a părut de asemeni, de mai multe ori, să producă o adevărată întinerire. Transplantările de ovar, la femele, de asemeni, par a fi determinat o ameliorare a stării generale a organismelor
îmbătrânite, asemănătoare cu aceea produsă de operaţiile mai sus citate, pentru sexul masculin.
   In experienţele d-nei Pitiş, injecţiile de foliculină, la şobolani, au determinat o ameliorare a situaţiei generale şi au părut a prelungi durata vieţii. Funcţiunea glandei tiro-Fig. 12. — Tiroidă de şobolan bătrân castrat ide a fost ameliorată X 540 (după Milcu şi Pitiş).                s’a notat, în plus, O
             ^                              hipertrofie a pan-
creasului şi talelor lui Langerhans, a glandelor genitale ca şi a suprarenalelor.
   Milcu şi Pitiş, cu o anumită doză de foliculină, au observat, din punctul de vedere histologic semnele unei funcţiuni active în tiroida şobolanilor bătrâni care fără tratament, se arată, din contra, ca hipofuncţională. Nu t exagerat să vorbim în faţa unor asemenea rezultate de o întinerire a glandei tiroide.
   L. Loeb, Iuntzeff şi E. L. Burns, găsesc că tratamentul cu substanţe oestrogene determină, când e întrebuinţat în doze
154
mici, procese de creştere ale organelor genitale femenine (la şoarece), cu scăderea substanţelor fibrohialine, pe câtă vreme în doze mari, determină o fibroză şi hialinizare a ţesutului conjunctiv şi o accelerare a proceselor de îmbătrânire.
   Parhon şi Cahane au studiat acţiunea foliculinei asupra hi-drataţiunii organelor şi celulelor, găsind de cele mai multe ori o tendinţă la mărirea acesteia. Astfel ei au găsit proporţia numărului de cazuri cu hidratarea mărită superioară celor cu hidratarea scăzută sau neinfluenţată, pentru creier, tiroidă, timus rinichi, pancreas, suprarenale ovare, muşchi, splină. Numai coarnele uterine au prezentat o scădere a hidratării, iar ipo-fisa şi ficatul n’âu fost influenţate. Ipo-fisa s’a arătat, chiar din punctul de vedere al valorii procentului mediu, mai puţin hidratată la animalele tratate.
   De curând la două bătrâne tratate cu foliculină, Parhon şi D-na Pitiş au notat scăderea vitezei de sedimentare iar cu lipidele de ovar (Lypogyn) au obţinut de 4 ori pe 5 cazuri acelaş rezultat.
   Lipoizii placentari au determinat, de asemenea în mod constant, cel puţin din punctul de vedere al proporţiei numerice, creşterea apei din organe. Din punctul de vedere procentual, apa a crescut, faţă de martori, în rinichi, ovare, sânge, creer, pancreas şi suprarenală.

Fig. 13. — Tiroidă de şobolan bătrân castrat, tratat cu oestradiol X 540 (după Miicu şi Pitiş).
155
   Graviditatea a determinat scăderea apei din majoritatea organelor, pancreas, ovare, tiroidă, timus, ipofisă, creer, suprarenale, cel puţin din punctul de vedere al numărului
animalelor tratate, faţă de martori.
   Lipidele orhitice au părut a mări hidratarea sângelui de 6 ori pe io cazuri deşi deosebirea medie a fost totuşi în minus (— 0,223).
   Suprarenalele şi testiculele n’au fost mult influenţate. Din contra tiroida, rinichii, pancreasul, muşchii, ficatul, timusul, creerul, ipofisa, au fost găsite mai puţin hidra-tate. Suprarenalele şi testiculele au fost găsite mai hidra-tate din punctul de vedere al mediei procentuale la animalele tratate.
   Lipidele din gălbenuşul de ou a avut de asemeni, în experienţele d-nei Pitiş, o acţiune favorabiă în tratamentul bătrâneţii.
   S’a notat creşterea greutăţii splinei, suprarenalelor şi ipofisei. De asemeni numeroase celule hepatice binu-cleate. Corpusculii lui Mal-pighi din splină au crescut numeric. Insulele lui Langerhans au fost stimulate, tot astfel cortico-suprarenala, timusul şi tiroida.
                      Fig. 14.—Tiroidă de şobolan tratat cu testosteron (M. Pitiş)
156
   Tratamentul tiroidiany făcând să regreseze simptomele citate, când am vorbit de simptomele ipotiroidiene ale bătrâneţii, corige o parte din manifestările bătrâneţii.
   Am citat cercetările experimentale ale lui Korenschew-sky> după care ovariectomia are o acţiune îmbătrânitoare.
         y
Acelaşi autor găseşte că tratamentul tiroidian, combinat cu hormonele oestrogene şi androgene, are, din contra, o acţiune opusă, judecând după greutatea şi aspectul microscopic al câtorva organe importante.
   Dar ar putea fi vorba, după el, de o stimulare temporară a organelor bătrâne.
   Tratamentul prelungit ar putea fi urmat de « colaps », deoarece el nu înlătură cauzele bătrâneţii.
   De fapt, tratamentul tiroidian măreşte oxidaţiunile, face să scadă colesterolemia şi lipemia, favorizează eliminarea apei de stază şi stimulează diureza şi evacuaţiunile intestinale. Măreşte, pe de altă parte hidratarea principalelor organe, stimulează desvoltarea organelor bogate în nucleine (timus, splina osoasă).
                           Fig. 15. — Pancreas de şobolan bătrân castrat. Aeelaş organ în aceleaşi con-diţiuni dar în plus tratamentul cu foliculină (M. Pitiş)
ganglioni limfatici, măduvă
157
   Tratamentul acesta lucrează deci în mod opus fenomenelor ce caracterizează îmbătrânirea. El apare deci ca foarte indicat.
   O rezervă se impune totuşi şi anume când e vorba de bătrânii cu miocardul slăbit, în care caz acest tratament ar putea fi vătămător. De asemeni când tiroida e hipertrofică sau hiperac-tivă, cum se întâmplă în unele cazuri.
   Doza întrebuinţată nu va trebui să fie prea mare. In genere, credem că ea nu va trebui să treacă de 5—10 ctg. de glandă uscată pe zi.
   Dar trebue să adaugăm că cercetări sistematice asupra întrebuinţării acestui tratament la bătrâni n’au fost încă întreprinse. Ne propunem să le facem, dacă va fi posibil. In 5 cazuri pe care le-am urmărit de curând cu d-na Pitiş, am observat, în mod constant, scăderea vitezei de sedimentare.
Fig. 16.—Aspectul şobolancei martore comparativ cu aspectul şobo-lancei bătrâne castrate după administrare prelungită de foliculină.
                                     (M. Pitiş)
158
   Cercetările experimentale ale d-nei Pitiş pe şobolanii bătrâni, au arătat o acţiune favorabilă, ceea ce e în concordanţă cu datele de mai sus.
   Mai mulţi autori (Hertoghe, Levi şi Rotschild, Stern, eu însumi) au avut de mai multe ori impresia că acest tratament a produs o adevărată întinerire. Hertoghe, vorbind de una din bolnavele sale tratate prin glanda tiroidă, spune că pare propria ei fiică.
   Tratamentul cu tiroxină (în experienţele d-nei Pitiş) continuat timp de 5 luni, a stimulat vitalitatea şobolanilor. Glandele suprarenale au crescut în volum şi greutate. S’au observat celule hepatice binucleate. In pancreas au crescut numeric insulele lui Langerhans. Tot astfel corpusculi lui Malpighi în splină. Toate animalele au supravieţuit. Din martori au sucombat 3 din 6.
   De asemeni în cercetările şi experienţele ce am făcut cu V.
                Mârza şi M. Cahaney tratamentul tiroidian a determinat în
                majoritatea organelor o creştere a hidraţiunii, variind între 0,22
                pentru creer şi 2,51% pentru ficat. In tiroida însăşi, în timus,
               în pancreas şi în rinichi, apa a fost de asemeni găsită crescută
               (cu 1,71; 1,12; 2,11; 0,99%). Numai în testicul şi în muşchi s’a
notat o scădere a hidratatiunii.
                           >
   Fără îndoială apa din muşchi a scăzut graţie acţiunii diuretice a glandei tiroide, muşchiul reprezentând o mare rezervă de apă în depozit. Dar, de sigur, nu e vorba de apa de constituţie a celulei.
   Cât pentru testicul, scăderea apei pare, probabil, în raport cu o acţiune inhibitorie (antagonismul tiro-genital).
   In mod experimental, hormona paratiroidianâ a determinat creşterea apei din timus, pancreas, rinichi, suprarenale, şi creer. A scăzut, din contra, în tiroidă, ipofisă, testicul şi sânge. Dar scăderea în sânge a fost puţin frecventă şi puţin însemnată, tot astfel pentru ficat (0,048% în medie).
                Tratamentul paratiroidian pare indicat pentru a mări calcemia şi a consolida oasele bătrânilor, pentru a preveni cataracta şi
159
poate a o ameliora. Se pare că şi scăderea auzului poate fi ameliorată prin acest tratament. Nu va trebui să trecem de io—20 unităţi pe zi.
   De asemeni unele insomnii ale bătrânilor. Am avut de asemeni impresiunea că acest tratament influenţează în mod favorabil unele edeme şi poate impresionabilitatea la frig a bătrânilor. El pare a favoriza fenomenele de vaso-dilataţie.
   Pe de altă parte, trebue să ne întrebăm dacă acest tratament nu ar avea o acţiune astenizantă. El pare în plus a mări deshidratarea unor ţesuturi şi organe. Poate că anumite doze, mobilizând calciul din oase, ar putea favoriza calcifierea arterelor.
   Acest tratament impune deci unele rezerve. In tot cazul el merită a fi încă studiat mai de aproape, în mod experimental şi la bătrânii la care a priori el pare indicat.
   Tratamentul cu preparate de timus apare de asemeni ca indicat — a priori — pentru 2 motive. Primul priveşte scăderea asimi-laţiei la bătrâni şi predominenţa fenomenelor de desasimilare. Or, timusul e o glandă de tip anabolic.
   Mai notăm că opoterapia timică pare capabilă, după o constatare a lui Camus şi Gourney, să împiedice atrofia glandelor sexuale sau chiar să o facă să regreseze odată realizată şi că în mod experimental, Milcu şi Pitiş au văzut că un extract timic preparat de d-na Milcu, stimulează spermatogeneza şi face adeseori să scadă tensiunea arterială în cazuri de hipertensiune.
   Acelaş tratament în cercetările ce am făcut cu L. Copelmann a mărit numărul contracţiunilor musculare înregistrate cu ajutorul ergografului. (Fig. 17)
   In cercetările pe bătrâni ce am făcut cu d-ra Wernerf am văzut că acelaş tratament a determinat creşterea magneziemiei şi scăderea colesterolemiei. Dar pe de altă parte el nu a mărit constant limfocitoza şi nu a făcut să scadă viteza de sedimentare, în cercetările ce am făcut cu d-na Pitiş (la om).
   Până în prezent, acest tratament, s’a părut inferior celui cu extract de epifisă. Dar el merită a fi încă studiat (natura extrac-
160
tului lipo- sau hidrosolubil, doza, etc.). Poate în asociaţie cu alte tratamente (epifisar, orhitic, tiroidian) el va putea fi utilizat. In experienţe încă în curs, în colaborare cu D-na Pitiş am constatat că un preparat hidrosolubil datorit d-nei Milcu are o acţiune remarcabilă pe şobolanii bătrânii. Pe lângă alte semne de ameliorare se constată o creştere evidentă în greutate. Şi durata vieţii pare prelungită.
    Mai adaugăm că prin nucleinele ce conţine, tratamentul timic, ca şi cel splenic şi poate prin ganglionii limfatici, îşi poate găsi o nouă indicaţie la bătrâni, nucleinele organismului în general fiind scăzute la aceştia.
    In mod experimental, în cercetările ce am făcut în colaborare cu Mârza şi Cahane, tratamentul timic pe cale bucală a făcut să crească, de cele mai multe ori, apa din ficat, creer şi pancreas. Tot astfel pe cea din muşchi, dar aci deosebirea în plus a fost minimală (0,03%).
    Tratamentul ipofisar mi s’a părut, de mai multe ori a influenţa, în mod foarte fericit, organismul unor bătrâni, regulând circulaţia, făcând să dispară unele aritmii, sensaţia de oboseală, mărind pofta de mâncare, îndepărtând constipaţia, etc.
    E vorba aici de pastilele de « Glandopitină », un preparat din pulbere totală de ipofisă uscată prin încălzire, a cărei acţiune pare a reveni mai cu seamă lobului posterior.
11
161
                            Fig. 18.—■ Ergograma. Timus
                           3, 4* — Acţiunea extractului de timus. Bolnava Arg. 68 ani. Primul examen: lungimea ii cm. Amplitudinea: 4,3 cm şi 3,2 cm. După 18 injecţii, al doilea examen: lungimea 14,5 cm. Amplitudinea 4,2 cm şi 1,2 cm.
   Cu privire la tratamentul an-tero-ipofisar, trebue sa luăm în consideraţie diferite hormone. Aceea de creştere apare ca indicată pentru a corija turburările de asimilaţie, mai cu seamă la bătrânii caşectici. După M. Schăchter, preparatele de lob anterior au, de fapt, adeseori o acţiune favorabilă în caşexiile senile.
   Problema acestui tratament e însă necercetată încă, cu privire la doză, durata de tratament, efecte, etc.
   Hormona tireotropă e indicată când voim să stimulăm activitatea tiroidei bolnavului.
   Hormonele gonadotrope, de cele mai multe ori, sunt contraindicate cel puţin atunci când le găsim crescute în urina bolnavilor.
   L.LoebşiR.M. Sitnpson găsesc că ţesutul conjunctiv al tiroidei şi glandei mamare ale cobaiului cresc cu vârsta, atât din punctul de vedere cantitativ, cât şi ca densitate a fasciculelor.
   Tratamentul cu hormonă ante-roipofisară determină o scădere a densităţii, ţesutul devenind deci mâi lax. Hormonele nu influenţează deci numai parenhimul, ci şi ţesutul conjunctiv.
162
   Din punctul de vedere experimental, Parhon, Mărza şi Cabane au văzut creşterea apei în majoritatea organelor, după tratamentul cu un extract retroipofisar (pituglandol Roche), în injecţii. Apa a crescut astfel în tiroidă, suprarenale, pancreas, rinichi, ficat şi timus, maximul de creştere (1,68%) având loc în ultimul organ, iar minimum, fără însemnătate (0,04%) în ficat. In sânge rezultatele au fost variabile, iar în glandele genitale s’a notat o scădere de 1,48% pentru ovare şi 1,45% pentru testicule.
   E remarcabil să găsim această scădere pentru glandele genitale şi creşterea pentru timus, « glanda copilăriei ». Aceasta ar indica realmente o tendinţă la reîntinerire şi din acest punct de vedere e de notat că Breitman (Leningrad) a întrebuinţat cu succes extractul retrohipofisar în caşexia hipofisară. Or, bătrâneţea de foarte multe ori pare a trebui să fie apropiată de această formă de caşexie. Cercetările acestea arată în plus, în mod clar, că un anumit tratament nu influenţează în mod omogen conţinutul în apă al diferitelor organe şi ţesuturi şi că influenţa poate fi chiar de ordin opus.
   Un tratament endocrinian, care ni se pare a merita toată atenţia e acela cu extract epifisar. Am văzut, vorbind de pato-genia fenomenelor de îmbătrânire, raţiunea care ne-a făcut să credem că insuficienţa epifisei ar putea avea un rol în producerea bătrâneţii.
   Pornind dela această idee, am studiat în mod experimental la şobolani şi apoi ca tratament la oameni bătrâni (în special femei), acţiunea unui extract epifisar preparat de d-na dr. Milcu.
   Cu colaborarea lui Milcu şi a d-nei Pitiş, am studiat efectele tratamentului cu injecţii de « epifisormonă » la şobolani bătrâni întregi sau la femele bătrâne castrate (câte 4 animale injectate şi 4 martori).
   In ultima serie (şobolani femele castrate) un animal martor a sucombat în prima săptămână, ceilalţi 3 în a 2-a şi a 3-a.
11*
163
               Cele 4 animale injectate au fost sacrificate după o lună de tratament. Ele au câştigat, în medie, câte 55 grame în greutate.
   La început aspectul lor era acela al şobolanilor bătrâni: că^ derea perilor, ulceraţii cutanate nesupurate, oboseală, reducerea mişcărilor.
               In cursul tratamentului, începând cu săpt. a 2-a, perii au început să crească, plăgile s’au cicatrizat, pielea a devenit mai
subţire. Perii cei noui erau mai subţiri, mai mătăsoşi. Pofta de mâncare a crescut, ca şi vioiciunea animalelor. (Fig. A 19).
   La şobolanii bătrâni întregi, tratamentul a fost continuat timp de 3 luni. Cei 4 martori au sucombat în cursul primei luni, pe câtă vreme toţi injectaţii au trăit, luând spectul şobolanilor adulţi normali. Greutatea lor a crescut dela 40—78 gr. Peri noi le-au acoperit pielea, aşa încât nu se mai observau zone de peri rigizi şi groşi ca înainte de tratament, iar pielea a devenit subţire şi elastică. (Fig. B 20).
   La femelele castrate tratate, cele mai multe din organe au o greutate superioară aceleia a martorelor. Astfel stau lucrurile pentru creier, pulmoni, inimă, ficat, pancreas, splină, rinichi şi tractul genital, timus, epifisă şi hipofisă.
   Ţesutul adipos, în cantitate destul de abundentă la animalele injectate, se poate considera ca şi absent la martore. Numai
                            Fig. A 19.—In dreapta femelă bătrână castrată martoră, în stânga o femelă în aceleaşi condiţiuni injectată cu extract epifisar.
164
greutatea suprarenalelor şi a tiroidei a fost găsită mai mare la acestea din urmă.
   In ce priveşte greutatea relativă, deosebirea cea mai importantă faţă de martore s’a notat pentru ficat (2012,07 mgr), apoi în ordine descrescândă pentru pulmoni, rinichi, splină, inimă, timus, pancreas, creer şi epifisă.
   Pentru creer deosebirea nu era decât de 21,46% în plus la injectate faţă de martore (castrate neinjectate).
   Greutatea proporţională în plus la femelele castrate şi injectate cu extract epifisar a fost următoarea:
   Ficat............211,00%
   Timus ............109,00%
   Pulmoni .... 60,00%
   Splină .......... 53>7°%
   Epifisă ......... 47>72%
   Inimă ........... 39>93%
   Rinichi....... 34>99%
   Pancreas .... 25,83%
   Creer............. 1,05 %
   Pentru organele următoare, diferenţa procentuală în plus se găseşte la martori.
   Tiroida 53,60%, suprarenalele 40,04%, ipofisa 8,88%, tractul genital* 3,22%.
   La şobolanii bătrâni întregi
şi trataţi, deosebirile procentuale faţă de martori au fost cele de mai jos:
     Timusul ......................................168,15%
     Pancreasul                                    94,13 %
     Ipofisa ...................................... 45>83%
                           Fig. B 20 — Şobolani bătrâni. In dreapta martorul. In stânga cel injectat cu extract epifisar.
165
     Epifisa .................................... 44,70%
     Splina ..................................... 57»6o%
     Ficatul .................................... 35.87%
     Inima ...................................... 29,62%
     Creerul..................................... 23,51%
     Pulmonii ................................... 20,20%
   Diferenţele în minus au fost următoarele:
     Suprarenalele .............................. 98,80%
     Tract genital .............................. 45>53%
     Tiroida....................................  35,21%
   Judecând după diferenţele procentuale, ipertrofia timusului e mâi însemnată la animalele întregi decât la femelele castrate, la ultimele extirparea ovarelor determinând o încetinire a involuţiei organului.
   Reducerea procentuală a greutăţii suprarenalelor e de asemeni mai accentuată la masculii întregi decât la femelele castrate, la ultimele existând o ipertrofie prealabilă a suprarenalelor.
   In genere şi la masculii întregi trataţi cu extract epifisar se notează o creştere în greutate a organelor, exceptând suprarenalele, tiroida şi tractul genital.
   In ce priveşte ipertrofia relativă pentru 100 gr. din corpul animalului, diferenţele maxime se găsesc şi aici, pentru ficat, apoi pentru plămâni, creer, inimă, pancreas, timus, rinichi, ipofisă şi epifisă.
   Din cercetările acestea reiese că, la şobolanii bătrâni, tratamentul cu epifisormonă măreşte în mod indiscutabil durata vieţii, fapt ce îndreptăţeşte ideea de a încerca acest tratament şi la oamenii înaintaţi în vârstă.
   Acţiunea stimulantă a numitului tratament asupra timusului şi, pe cât se pare, a organelor limfatice sau limfoide în general, îndreptăţeşte şi mai mult o astfel de încercare, cu atât mai mult cu cât noi înşine am întrebuinţat cu succes în alte stări pâtologice
166
(skizofrenie, etc.) acest tratament, care în general e foarte bine tolerat.
   Cu colaboratorii noştri, d-na Pitiş, d-ra Werner, d-na Apostol, d-ra Holban, am încercat acest tratament la 20 bătrâne dintr’un azil din Bucureşti.
   Rezultatele obţinute ni s’au părut demne de reţinut. Notăm printre ele creşterea limfocitelor. La aceste bătrâne, a căror vârstă oscila între 60—99 ani, media înainte de tratament a fost de 24,4%. După un număr de injecţii de epifisormonă, urmate de o pauză care a durat, de cele mai multe ori 4 săptămâni, numărul lor s’a urcat la 29,2%, ceea ce arată, că acest extract a mărit numărul limfocitelor şi că această creştere s’a menţinut încă după 4 săpt. de repaos terapeutic.
   In 7 cazuri (din cele 20) tratamentul a fost reluat după pauza mai sus menţionată şi media limfocitelor a crescut încă, faţă de cea precedentă, ajungând la 33%.
   Un alt rezultat demn de notat a fost scăderea vitezei de sedimentare — de regulă crescută la bătrâni, şi care a avut loc de 18 ori pe cele 20 de cazuri examinate din acest punct de vedere.
   Cu privire la biochimia sângelui, cercetările ce am făcut cu d-ra Werner, vorbesc pentru o acţiune incontestabilă a extractului de epifisă, faţă de fenomenele ce observăm în cursul bătrâneţii.
         y
   Astfel referitor la protidele serice, studiate la 8 femei bătrâne, am găsit cifra medie de 76%0, pe câtă vreme la aceleaşi bolnave, după tratamentul epifisar, aceeaşi medie a fost de 83%o, deci o creştere de 7%0-
   Lipidemia a scăzut, din contra, de 7 ori pe cele 8 cazuri, după tratamentul de care vorbim.
   Raportul protide: lipide, pe care îl considerăm ca un indice de vârstă, a crescut în mod important, ceea ce indică o revenire la o vârstă biologică mai puţin înaintată.
   Şi colesteirolemia totală a scăzut media fiind de 1,81 înainte de tratamerit şi de 1,55 după tratament.
167
   Colesterolul liber a fost de 0,79 înainte şi de 0,46 după tratament. Din contra, colesterolul esterificat a crescut dela 1,02 în medie înainte, la 1,26 după tratament. Scăderea colesterolului esterificat e privită de mai mulţi autori ca un semn de insuficienţă hepatică. Deci creşterea lui la bătrânele tratate de noi, poate fi privită ca un semn de ameliorare a funcţiunilor ficatului în aceste cazuri.
   Adăogăm că indicele colesterolitic al lui Loeper a arătat, de 7 ori pe 8 femei bătrâne, o tendinţă la precipitare. Numărul a scăzut la 6, după mai multe injecţii, urmate de câtva timp de repaos terapeutic, iar după o nouă serie de injecţii, această tendinţă nu s’a mai notat decât o singură dată pe 5 cazuri reexaminate din acelaş punct de vedere.
   Cu d-ra Werner am studiat de asemeni fosfatemia la 3 femei bătrâne, găsind-o de 2 ori mărită după tratamentul epifisar, pe câtă vreme la aceleaşi bolnave diastaza a scăzut de 2 ori, iar lipaza a scăzut în câte şi trele cazurile, după acelaş tratament.
   Magneziemia a crescut la două bătrâne examinate, dela 13—25 mgr în medie.
   Notăm de asemeni aici, că Parhon şi d-na Pitiş au observat scăderea metabolismului bazai la unele femei bătrâne, la care acesta era crescut înainte de tratament, ceea ce confirmă rezultatele anterioare ale lui Milcu şi Tomorug, relative la acţiunea extractului epifisar, asupra metabolismului bazai în general şi concordă cu constatarea lui Milcu şi d-na Pitiş, referitoare la acţiunea inhibitoare a extractului menţionat asupra glandei tiroide.
   Rămâne de studiat în ce măsură acelaş tratament poate ameliora raportul dintre C şi azotul urinar, carbonuria deso-xidativă.
   Cele mai multe din fenomenele mai sus citate, pot fi interpretate fără a forţa nota, ca semne de reîntinerire.
   Adeseori am notat şi o creştere în greutate. La un £oleg de 70 ani, la care acest tratament a fost întrebuinţat de, curând, s’a notat o creştere de 7 kilograme, după o lună de tratament.
] 68
E drept că tratamentul a avut loc în timpul unui concediu, petrecut într’o localitate climaterică.
   Dar creşterea în greutate, după acelaş tratament, a fost notată în multe cazuri şi în afara bătrâneţii, la bolnavii cu skizofrenie spre exemplu (Parhony Milcu şi Tomorug).
   Adaog că în cercetările ce am făcut cu L. Copelmann, extractul epifizar a determinat o lungire a ergogramei (fig. 21 şi fig. 22).
   In ce priveşte suprarenalele, extirparea lor unilaterală la şobolanii care au supravieţuit operaţiei, au determinat, în experienţele ce am făcut cu Mârza şi Cahaney creşterea apei pentru cele mai multe organe, ca timusul, rinichii, sângele, hipofisa, pancreasul, creerul, ficatul, muşchii.
Numai tiroida şi testicolul au fost găsite mai puţin hidratate.
   Şi tratamentul prin adrenalină mi s’a părut de mai multe ori util, în special în contra aritmiilor.
   Injecţiile de adrenalină au determinat de 8 ori pe 10 cazuri, o scădere a apei din muşchi, a celei din tiroidă şi, într’o mai mică măsură, a celei din testicul, ovare şi timus. Din contra, de 9 ori pe 10 a crescut apa din rinichi; de asemeni, de cele mai multe ori, apa din ficat, pancreas şi suprarenale.
   Injecţiile de lipide suprarenali, au determinat în mod constant scăderea apei din muşchi, crescând, din contra, în majoritatea cazurilor în creer, sânge, suprarenale, ficat şi pancreas.
   In cercetări recente, Benetato, N. Munteanu şi Oprean au găsit că tratamentul cu cortină şi acela cu hormonă masculină, măresc solubilitatea proteinelor din ţesuturi. Prima hormonă s’a arătat mai activă decât a 2-a, pe câtă „vreme hormonă de
                              Fig. 21. — Ergograma, înainte de tratamentul cu extractul de epifisă.
169
CC  3
1  .§
.35 vh
oo a c ^
3   w
-     S s
g    ^  °
§    2  1
ce  33  ^
x a
•Si
                                                                                                                     i *-•w
                                                                                                                    •S C eo
                                                                                                                     *H d> •“
                                                                                                                    Ph 3 ^
                                                                                                                             c
•  q *
2   CC -a
8 o
creştere hipofisară s’a arătat mai puţin activă. Aceste cercetări par a stabili indicaţia celor două hormone în tratamentul îmbătrânirii.
    împreună cu M. Cahane, am observat că injecţiile de insulinâ
la bătrânii emaciaţi, au determinat o creştere în greutate.
D-na Pitiş a confirmat la şobolani, iar Kotzowski la berbec, acţiunea favorabilă a insulinei la animalele bătrâne.
    Ornstein şi J. Niţu-lescu au observat scăderea colesterolemiei la bătrânii trataţi cu in-sulină. Tratamentul a-cesta, în experienţele d-nei Pitiş, a determinat, între altele, o ipertrofie a tiroidei, pancreasului şi suprarenalelor.
    Din punctul de vedere microscopic, s’a observat iperplasia tiroidei, creşterea de volum şi numerici a^ insulelor lui Langerhans şi o ipertrofie moderată a medularei suprarenale. De asemeni o stimulare a timusului în special a zonei periferice a corticalei. Glandele genitale au părut a fi reduse, din punctul de vedere funcţional.
S 00 oo r o co
• w w
n q
" I
8 * c *
<-• cC >e«   «
3 *2
                                                                                            00 tî2
                                                                                            .1 :f
                                                                                            §• c*
                                                                                            § «
»
.3 >cS M 3    „
^ o «
170
   In experienţele ce am făcut cu Mărza şi Caftane, injecţiile cu insulină au determinat creşterea apei în creier şi tiroidă. Muşchii, ovarele, pancreasul, suprarenalele şi ficatul au fost găsite de cele mai multe ori mai puţin hidratate.
                     Fig. 23. — Aspectul şobolanului martor comparativ cu şobolanul bătrân castrat după tratamentul cu insulină (M. Pitiş).
   Injecţiile de lipoizi cerebrali au mărit hidratarea pancreasului şi ficatului şi au scăzut pe a testiculelor, suprarenalelor şi ipo-fisei. Va fi interesant să se cerceteze şi acţiunea extractelor cerebrale hidro —, şi liposolubil din punctul de vedere terapeutic.
171
   Tratamentul opoterapic al bătrânilor mi se pare a trebui să fie pluriglandular.
   In această ordine de idei menţionăm că Pende a făcut să se altoiască, la o bătrână, tiroidă, ipofisă şi ovare. Bolnava a slăbit cu io kg şi s’a simţit mult mai bine. Intre altele s’a observat revenirea menstruaţiei, care s’a repetat de mai multe ori.
   Şi tratamentul vitaminic merită a fi luat în consideraţie, vitamina A, E, uneori B, C, D. Dar chestiunea e aproape neatinsă.
   Cu un anumit regim alimentar, în care lipsesc fosfatele, sul-fatele, clorprele, fierul, calciul, magneziul, vitamina C, factorul antipelagros şi tot complexul B, afară de Bx, de asemeni lacto-flavina, substanţe de creştere şi vitaminele E, A şi D2, Kallat a obţinut oprirea în creştere a şobolanilor tineri, care nu trec de 200—280 gr atunci când martorii, cu regimul obişnuit, ajung la 400 gr.
   O analiză mai atentă a organelor, arată o turburare profundă a metabolismului calciului şi leziuni, ca acelea ale boalelor incurabile ale bătrânilor.
   Se notează, de asemeni, alcaloza, prin faptul prezenţei po-tasiului şi magneziului şi mai cu seamă prin acţiunea izolată a vitaminei care pare a interveni în acţiunile fermentative (Cocarboxilază).
   Vitaminele nu servesc, spune autorul, numai pentru a conserva sănătatea, ci şi pentru a favoriza creşterea şi a preveni bătrâneţea.
   Deasemeni e locul să cităm cercetările cu totul recente (948) a lui Korenschevsky şi Vera Jones găsesc că procesul de îmbătrânire prematură ce urmează ablaţiei ovarelor la şobolancă poate fi împiedecat printr’un tratament pturi-hormonal.
   Tratamentul întrebuinţat a constat în androsteron, oestra-diol, progesteron şi hormona tiroidină iar efectele tratamentului au fost controlate prin cântărirea animalelor şi a oganelor şi prin examenul microscopic.
172
   Autorul admite că aceste substanţe există în alimentaţia celor ce consumă pâinea completă. De asemeni în alimente vegetale şi în levură.
   Cercetările lui Kallat ridică odată mai mult problema raporturilor dintre creştere şi durata vieţii, turburările de creştere şi îmbătrânire, etc.
   Cercetările recente ale lui Th. S. Gardner arată importanţa complexului «vitaminei B 2» în prelungirea duratei vieţi.
   Ace ;t autcr experimentând pe Drosophila Melanogaster, găseşte că acidul pantotenic are o acţiune ce se opune procesului de îmbătrânire (antiagirig factor).
   Ee asemeni biotina în cantităţile întrebuinţate a rămas fără efect, dar piridoxina şi levuronucleatul de sodiu măreşte durata vieţii cu aproximativ .10%, iar ambele aceste substanţe, împreună cu biotina, o măresc cu 20%. Combinând acelaş tratament cu pantotenatul de calciu, durata vieţii creşte cu 46,6% (la aceeaşi specie de Drosofila).
   Dar şi în afară de medicaţia hormonală sau endocriniană în general, e locul să menţionăm tratamentul cu ioni diferiţi şi cu substanţe variate pentru diferitele organe sau ţesuturi suferinde la bătrâni.
   Printre tratamentele care merită să fie studiate, din punctul de vedere al ameliorării simptomelor bătrâneţii, se cuvine să facem menţiune specială pentru magneziu.
   Mai mulţi autori, ca Delbet şi alţii, au căutat să stabilească un raport între bătrâneţe, cancer şi scăderea magneziului din sol, alimente, etc.
   Eu însumi, cu d-ra Werner, am găsit de mai multe ori mag-nezemia scăzută la bătrâni şi am găsit creşterea ei la aceleaşi paciente, sub influenţa tratamentului epifisar sau timic, creştere ce a mers adesea paralel cu ameliorarea* altor alte-raţiuni ale constituţiei morfologice, fizice sau chimice ale sângelui.
   Pe de altă parte, după Gaube, tratamentul cu magneziu metalic aduce o creştere a diurezei şi o ameliorare a utilizării azo-
173
tului, tradusă prin creşterea ureei din’ urină pe seama azotului neureic.
   Bergely în majoritatea cazurilor de insuficienţă cardiacă la bătrâni, a obţinut rezultate foarte bune cu glicosizii de Scilla. Acest tratament e mai puţin cumulativ ca cel cu digitală şi cu o activitate diuretică superioară. In insuficienţa cordului drept sau în aritmia perpetuă, nu a dat însă rezultate.
   Edens recomandă foarte insistent strofantina (0,3 mgr pe zi) în insuficienţele cardiace ale bătrânilor, chiar acelea unde acestea nu sunt aparente. Oboseala cardiacă şi cea psihică scad, dispoziţia devine mai bună, greutatea respiratorie scade, pofta de mâncare creşte. Turbifrările de mai sus sunt în realitate în legătură cu o insuficienţă cardiacă. Dar Strofantina lucrează şi acolo unde digitala nu mai e activă.
   Numai când există şi o scleroză a coronarelor, medicamentul nu mai e activ. Lucrează însă în angina de piept, fără ipertrofie cardiacă, şi fără insuficienţă cardiacă marcată. De asemeni în insuficienţele sau aritmiile cardiace ale bătrânilor.
   Un mijloc terapeutic, care merită o atenţie deosebită, nu numai în tratamentul bătrâneţii, ci şi în acela al unor stări de «abiotrofie», e acela propus de Metschnikoff, cu serurile citotoxice.
   Profesorul Cantacuzino a demonstrat că serul hemolitic, în doze mici, stimulează eritropoeza.
   Alte seruri cu acţiune citotoxică specifică, ar putea stimula vitalitatea diferitelor ţesuturi sau organe ale bătrânilor (ca şi a altor bolnavi, spre ex. a celulelor nervoase la demenţii precoci), făcând să regreseze turburările funcţionale legaţe de alteraţiunile lor. Poate şi la bătrâni ar putea stimula vitalitatea sau capacitatea de asimilare a celulelor nervoase.
   Intr-o ordine cu totul asemănătoare ne putem gândi la stimularea vitalităţii celulare cu serurile citopoetice, preparate prin extirpări parţiale de organe. De asemeni va trebui studiată, din acelaş punct de vedere, opoterapia cu organele fetale.
174
    A. Bogomoletz a întrebuinţat serul citotoxic antireticular preparat prin injecţii de splină şi de măduvă osoasă la animale.
    Dozele mici de acest ser, provenind dela animalele injectate, au o acţiune stimulahţă asupra celulelor reticulare.
    Autorul admite că îmbătrânirea organismului începe prin ţesutul conjunctiv. «Organismul are — după el — vârsta ţesutului conjunctiv ». El îl consideră oarecum ca rădăcina organismului; deoarece prin el şi cu participarea sa activă, pătrund în celulele acestuia substanţele nutritive indispensabile activităţii sale vitale.
    Stimularea acestui ţesut determină creşterea anticorpilor din sânge şi rezistenţa contra infecţiilor, măreşte rezistenţa organismului faţă de cancer şi favorizează resorbţia metastazelor, stimulează vindecarea fracturilor, etc.
    Serurile citotoxice par în genere să activeze funcţiunile celulelor parenhimatoase şi să prevină « uzura » lor precoce.
    Bogomoletz a putut să stimuleze astfel celulele glandelor suprarenale.
    Medvedeevay cu un ser hemolitic, în injecţii repetate, a determinat modificări în compoziţia proteidică a sângelui la un animal bătrân, în sensul scăderii generale a acestor substanţe pe seama proteidelor insolubile, iar Judin a notat influenţa întineritoare a serului hemolitic asupra compoziţiei celulare a sângelui.
    A. Bogomoletz consideră că lupta contra bătrâneţii precoce, trebue privită, în general, ca o luptă în contra floconizaţiunii micelelor celulare prin intermediul excitării autocatalizatorilor celulari. Pe calea aceasta şi combinând de altfel tratamente diferite, autorul crede neîndoelnic că se vor găsi metode profilactice contra îmbătrânirii precoce şi se va permite omului să ajungă termenul normal al vieţii sale, acela de 125—150 ani.
    Gatsaniuk (1940) din Kiev, găseşte că o injecţie unică de o doză de 0,01 ser citotoxic antireticular, determină la animalul adult o scădere a colesterolului sanguin şi o creştere însemnată
175
a celui cerebral, fără modificarea celui din organe. Trei injecţii, la intervale de 2—3 zile, determină scăderea colesterolului din toate organele, exceptând ficatul.
   La animalele bătrâne, injecţia unică determină scăderea colesterolului sanguin şi muscular şi o creştere a celui din creier cel din ficat, rinichi şi pulmoni nefiind modificat.
   După 3 . injecţii colesterolul scade în toate organele arătate. La animalele bătrâne, o injecţie unică determină creşterea acizilor graşi în toate organele, exceptând plămânii, pe câtă vreme 3 injecţii aduc o creştere foarte însemnată a acizilor graşi în sânge, muşchi şi rinichi. In ficat, pulmoni şi creer acizii graşi scad.
   La bătrâni, modificările acizilor graşi, după injecţiile de ser, sunt mult mai însemnate ca la iepuri de vârstă mijlocie. La aceştia din urmă injecţia unică determină creşterea apei din sânge şi ficat şi scăderea celei din creer şi rinichi; cea din muşchi.şi pulmoni nu se modifică.
   După 3 injecţii apa creşte în sânge, ficat şi rinichi, scade în creer şi rămâne nemodificată în pulmoni.
   Animalele bătrâne, după o injecţie unică, reacţionează prin creşterea apei în sânge şi ficat şi scăderea celei din rinichi şi creer, în muşchi şi pulmoni neobşervându-se modificări. După 3 injecţii, apa creşte în pulmoni şi ficat, scade în muşchi, nefiind influenţată în rinichi, sânge şi creer.
   Serul citotoxic antihepatic şi antimuscular au o acţiune asemănătoare.
   Modificările coeficientului lipocitic nu au fost găsite în relaţiune cu creşterea sau scăderea apei din ţesuturile respective.
   Şi sângele normal a fost întrebuinţat cu oarecare rezultate favorabile. Astfel Oleg Bogomoletz a găsit că transfuzia unui sânge perfect compatibil, determină în micelele celulare o adevărată furtună electrică, care aduce o bruscă scădere de potenţial, aceasta indicând fenomenul de coloidoclasie care se
176.
produce în celule, iar Medvedeeva, studiind efectele biochimice ale acesteia, a văzut că transfuzia, în condiţiile de care am vorbit, determină o scădere a proteidelor insolubile din ţesuturi şi o creştere de azot rezidual cu restabilirea ulterioară a cantităţii normale de protide solubile adică o reînnoire a stării fiziologice a protoplasmei.
   A. Bogomoletz e înclinat să creadă că sub influenţa coloido-plaziei se produce o coagulare a micelelor celor mai puţin stabile, urmată de o distrugere fermentativă, cu formare de autocatalizatori, care au un efect stimulant asupra celulei.
   Plecând dela această teorie a lui Bogomoletz, Arhangelski a aplicat transfuzia în opacitatea corpului vitros. Apar atunci flocoane în corpul vitros, care se redizolvă în urmă şi vederea se restabileşte.
   Fizioterapia e, de asemeni, chemată să joace un rol în terapeutica bătrâneţii.
   Tratamentul fizioterapie al bătrâneţii va trebui să procedeze metodic şi chiar experimental, înregistrându-se cu grijă şi cu metode precise, rezultatele obţinute.
   In această ordine de idei, masajul şi fricţiunile cutanate, de regulă combinate şi pe toată suprafaţa corpului sunt de asemeni recomandate. Gueniot se serveşte de o perie. Mişcările necesitate de acest exerciţiu, exercită ele înşile o acţiune salutară, mobilizând şi articulaţiile.
   Fricţiunile şi masajul au ca rezultat activarea pe cale reflexă şi pe cea mecanică a circulaţiei şi activităţii în general a organelor subjacente şi eliminarea produselor de stază, care par a juca un rol însemnat în fenomenele de îmbătrânire.
   Fizioterapia (masagiu, electricitate, helioterapie, etc.) aplicată asupra pielei activează cu probabilitate secreţiunile interne cutanate şi punerea lor în circulaţie. E o problemă ce necesită a fi încă cercetată.
   O gimnastică bine condusă, reeducarea unor funcţiuni viscerale, sunt de asemeni de utilizat.
12
177
   Astfel Gueniot e de părere că insuficienţa pulmonară, cu deficienţa ei de oxigenaţie accelerează îmbătrânirea şi că e locul de a o combate, fie întrebuinţând spiroscopul lui Peschen, fie aşa cum a făcut-o el însuşi, golind plămânul de aerul mobilizabil, suflând în aer cu putere şi continuitate şi repetând această acţiune de 4—5 ori la intervale de câteva minute.
   Aceste expiraţiuni complete determină inspiraţiuni echivalente, fac articulaţiile costale mai mobile şi prin utilizarea unei mai intense suprafeţe pulmonare, măresc capacitatea de oxigenare.
   Spiroscopul are avantajul de a grada exerciţiile de respiraţie şi de a măsura capacitatea pulmonară, dar procedeul lui Gueniot are avantajul de a fi oricând la dispoziţia oricui.
   El dă acestui exerciţiu numele de «le grand souffle perdu », ceea ce revine la suflarea cu putere în aer. E evident că e ne-voe de a trăi într’un mediu cât mai bine aerat.
   Tratamentul electric propriu zis va trebui studiat. A priori două tratamente fizioterapice mi se par indicate.
   In primul rând e helioterapia, care dă rezultate aşa de bune la copii în cazuri de debilitate generală, scrofuloză, etc.
   Acest tratament şi, în lipsa lui, razele ultraviolete par a putea ridica puterea de asimilaţie, modifica constituţia chimică a sângelui, etc. Dar nu trebue abuzat de acest tratament, putând produce uneori oboseală.
   Al 2-lea tratament ce mi se pare indicat e diatermia. Aplicată asupra diferitelor viscere, pare a putea să le intensifice activitatea, să le amelioreze schimburile nutritive, să fororizeze arderile şi eliminările produselor de desasimilaţie, etc.
   Desigur şi chirurgia e uneori chemată a da ajutor bătrânilor, chiar în afară de transplantările glandulare deja menţionate.
   In unele cazuri, spre exemplu la unii prostatici cu fenomene de retenţie urinară, o intervenţie chirurgicală pare adeseori absolut necesară. Dar atunci se pune şi problema rezistenţei organismului la operaţia respectivă.
178
   Astăzi dispunem de diferite mijloace, care măresc rezistenţa organismului la intervenţiile chirurgicale (hidratarea prealabilă a organismului, încărcarea ficatului cu glicogen, injecţii de hormone sau extracte cortico-suprarenale, etc.).
   In tot cazul, exemple de operaţiuni reuşite la vârste înaintate au fost citate de mai multe ori.
   Un exemplu de acest fel e cazul lui I. S. Clark, care relatează observaţia unui negru de no ani, care la această vârstă a suportat cu succes prostatectomia.
   Operaţiunile pentru cataracta senilă sunt de asemeni de luat în consideraţie.
   Din acest punct de vedere, R. Braun e de părere ca intervenţia în cataracta senilă trebue să aibă loc imediat ce apar turburările de vedere. Cataracta unilaterală de asemeni trebue operată, fără să se aştepte să apară turburări de vedere şi la celălalt ochiu. Aşteptarea maturaţiunii cataractei e pentru autor o poziţie fundamental greşită.
   In ce priveşte somnul, Gueniot e de părere că 7 maximum 8 ore pe zi sunt suficiente. Poziţia culcată prelungită nu e legată de desavantaje, între altele congestiunea creerului.
   însăşi psihoterapia pare a putea avea o parte în tratamentul bătrâneţii. Viaţa calmă şi în special într’o atmosferă optimistă, conduce de sigur, la o durată mai lungă decât cea sbuciumată.
   Funcţiunile endocrine se resimt, cu siguranţă, de starea afectivă şi pe calea aceasta ele influenţează durata vieţii.
   A nu recunoaşte apropierea bătrâneţii pare, într’o anumită măsură a o îndepărta. A căuta să ne cultivăm necontenit spiritul şi a-1 ţine în activitate, pare a conduce la acelaş rezultat. Amintesc aci ideile lui Friedental, referitoare la raportul dintre durata vieţii şi factorul cefalizaţiunii.
   Medicina legală. Demenţa senilă, pune adeseori probleme medicolegale. In primul rând, şi din punctul de vedere al dreptului civil, trebue să spunem că bătrânii demenţiaţi nu mai sunt în stare a-şi administra singuri avutul din cauza
12*
179
pierderii memoriei, a nerecunoaşterii exacte a valoarei monedei, a sugestibilităţii lor însemnate, a incapacităţii de a calcula şi chiar a scăderii sentimentelor etice.
   In aceste cazuri interdicţiunea se impune în mod evident.
   A doua problemă medicolegală este cea referitoare la capacitatea de donaţiune şi de testaţiune a bătrânilor. Este evident că o donaţiune făcută de un dement senil poate fi contestată pe baza demenţei care e necesar a fi demonstrată.
   De asemeni testamentul unui dement senil.
   E însă necesar ca în acest caz proba demenţei să fie făcută prin însăşi testamentul.
   Din punctul de vedere al dreptului penal, demenţii senili vin, deseori, în atingere cu el, mai cu seamă prin unele acte ale lor ca atentate la bunele moravuri, în specia} asupra copiilor şi uneori prin acte violente, făcute, spre exemplu, sub impulsul geloziei ca într’un caz citat de Stransky unde un presbiofrenic de 90 ani, însurat de curând cu o femeie tânără, încearcă a ucide pe aceasta din urmă cu lovituri de cuţit. Ei beneficiază de iresponsabilitate, dar în asemenea cazuri internarea se impune.
   Procesele intentate de demenţii senili, pentru furt de obiecte sau de bani, furt ce nu există de fapt, decât în ideile lor delirante, merită de asemeni a fi citate aici.
                                          s
180
                    KPATKOE CO/J,EP>KAHME.
   B 1925 roAy aBTOp onydjuiKOBaji MOHorpa<})HK) (b 74 CTp.) o npodjieMe CTapocTH h CTapnecKnx iichxo3ob.
   C Tex nop b 8tom Bonpoce 6um c^e^aHbi do;ibuiHe ycnexw h aBTop npOAOJi>Kaji HSbicxamiH co cbohmh coTpyA-
HHK3MH.
   PadoTa KacaeTC3 Bonpoca o coBpeMeHHoft tohkc 3peHHa Ha npodaeMy CTapocTH h CTapnecKHX ncwxo30B.
   Ocodoe BHHMaHHe yaeJieHO naioreHe3y h npeAoxpaHH-TejibHOMy jieneHHK) CTapocTH. PeuieHHio stoh 3aAaHH, aBTop H ero COTpyAHHKH nOCBHTHJIH MHOTOHHCJieHHbie KJIHHHHeCKHe h 8KcnepHMeHTaabHbie padoTbi. CHanajia aBTop odcy>KAaeT Bonpoc o cymeciByiomeH paaHHne b3tjihaob oTHOCHTejibHo naToaorwHecKOH h HopMajibHOH CTapocTH.
   MHeHHe aBTopa, hto CTapocTb npeACTaBJHieT naTOJiorn-necKoe cocToamie co cbohmh CHMnTOMaMH, cbohmh aHaTOMO-naTOaOrHHeCKHMH-4>H3HOaOrHHeCKHMH H Aawe C COpHajlbHblMH OTHOIlieHHHMH.
   Cnop Me>«Ay HCCJieAOBaTe/iHMH othochtch k TOJiKOBaHHio 0 CyiUHOCTH „HOpMajIbHOrO coctohhhh".
   Ec;ih npHMeHHTb sth c/ioBa b odbiAeHHOiă CMbicjie, mo>kho coraacHTbca, hto CTapocTb ecTb „HOpMajîbHoe" hjih „c|)H3ho-jiorHiiecKoeu coctohhhc. Ecan-we HopMajibHbiM, 4>H3Hoaorn-HeCKHM B3HTb (JjyHKHHOHajIbHblH OIlTHMyM, TO Heab3H He CHH-
181
raTb CTapocTb KaK cocToamie, KOTopoe yKJiOHaeTCfl ot Hero h BCJieflCTBHe aToro, npHHaaae>KHT naTOJionra. Ohmiitomu, 4>opMbi, flHarH03, TeneHHe h naToreHe3 3Toro coctohhhh AOjihchm 6biTb H3y*ieHbi, a T3K-)Ke ero npeAOxpaHHTeabHoe h pejiedHoe Jieneroie. 9to hmchho to, hto aBTop CTpeMHJica yCT3HOBHTb B 3T0M Tpy/ţe.
   9toh 3aflane nocBameHa Haina paCoia.
   riocae npe^BapHTeabHoro nepecMOTpa CHMnTOMOTOjiorHH CTapocTH, aBTop o6cy>KAaeT Bonpoc AnarH03a pa3Hbix (jiopM
H TeneHHe BTOft AHCTpO(})HH.
   Bonpoc 3BOJHOUHH CTapOCTH TeCHO CBH33H C BOnpOCOM O npOA^eHHH IKH3HH.
   Abtop o6cy>KAaeT 3tot Bonpoc h, Taic-we xax h Apyrne HCCJieAOBaiejiH, h3xoaht, hto npoAJieHHe >kh3hh mojkct 3a-BHCeib ot Harnero TepaneimiHecKoro BMeiiţaTenbCTBa.
   Hto-jkc xacaeTca aTUMOJiomn CTapocTH, to He OTpHpaa BJIHHHHH BHeiUHHX (JiaKTOpOB, 3BTOp H3XOAHT, HTO IViaBHyK)
pojib wrpaioT BHyTpeHHHe (jiarropbi h bto npHBOAHT ero k H3yneHHio naToreHe3a CTapocTH.
   IlpaBAa, oSbiHHaa AeaTeabHOCTb opraHH3Ma BeAeT k era-pocra, 3Ta TeopHa HHTOKCHKauHH opraHH3Ma npoAyKTaMH Ahcchmhjihijhh 6ojiee Bcero npaBAonoAoCHa.
   9th npoAyKTbi npoH3BOA»T paccTponcTBO bo Bcex opraHax, TKaHHx, a T3K->Ke b >«ejie3ax BHyTpeHHeii ceKpepHH. Bce bth paccTpoficTBa co3AaiOT >Kejie3HCTbie, opraHHbie h TKaHeBbie AHCTpq^lHH.                                     \
   9HA0KpHHHbie H3M6HBHHH He BbI3bIBaiOT C3M11 BCR) KapTHHy 3TOH AHCTpO(j)HH, HO B HX pOJIH He MO>KeT dbITb COMHeHHH. To>Ke caMoe mohcho CKa3aTb o BHTaMHHax, hohhx, 3H3HMax, HaxoAain,Hxca b pa3Hbix opraHax. H3yneHHe naToreHe3a BeAeT k JieneHHK) CTapocTH, k npeAoxpaHHTeJibHOMy, iţeaeCHOMy, rnrHeHO-AHaTHHecKOMy, a TaK-we k KJiHMaTOTepanHH, 4>h3ho-TepanHH, XHMHOTepanHH, ropMOHOTepannn, h b oduţeM, opraHO-TepanHH.
182
   Abtop, H3Jiaraa B3rjiajţbi nocJieflHHX HCcaeflOBaTejieft BHiue-yKa3aHHbix npodneM, cboh coScTBeHHbie B3i\naAbi h ero coîpyflHHKOB, 3aKJifOHaeT:
   ropMOHbi noaoBbix »cejie3 (c HeicoTopbiMH oroBOpKaMH), 3O0HOH >Ke^e3bI, runO(j)H3a, napaiUHTOBHflHOH H UţHTOBHflHOH >Ke^e3bi floa»<Hbi <5biTb npHMeHeHbi.
   Abtop Hainea BMecTe co cbohmh coTpyflHHicaMH r. MHJibKy, r-weii riHTHm, r-jKeiî BepHep h jţp. hto mejiOHHoiî 9KCTpaKT anH(J)H3a (kotophh yflaaocb nojiyHHTb r-we MHJibKy), HMeeT HecoMHeHHOe BJiHHHHe Ha CTapocTb.
   9tot BKCTpaKT yMeHbuiaeT CKOpocTb oce^aHna apiiTpo-Phtob, yBejiHHHBaeT jihm(})ophto3, yMeHbuiaeT JiwneMmo h yBejiHHHBaeT cooTHOiueHHe SeiucoBbix BeuţecTB k JinnoHflaM, yMeHbuiaeT ypoBeHb o6w,ero xoiiecTepHHa kpobh h CBoSojţ-Horo xoaecTepHHa, yBejiHHHBaeT kojihhcctbo acTepoB xone-CTepnHa.
   Abtop y6e>K,neH, hto >KH3Hb mo>kct 6biTb npoflJieHa «aabiue cpoxa npeflno^oraeMOH „HopMajibHou* hjih „4>H3HOJiorHHe-ckoh“ CTapocTH. 8tot cpoK, noBHAHMOMy, hbjihctch cjiea-CTBiieM HapyuieHH» paBHOBecua MejKfly (JiyHKUHHM accHMH-JiaiţHHH flHCCHMHJiaiţHH.
   Ho ywe b HacToaipee BpeMa mm HMeeM aproHbi, cnoco6-HHe noompaTb accHMHJiaiţHio a, TeM caMbiM, npeoSaa^aTb Ha« flHCCHMHaaunefl.
                 RESUMfi
   L’auteur avait publie, en 1925, une monographie de 74 pages sur le probleme de la vieillesse et des psychoses seniles.
   Depuis lors l’etude de cette question fit beaucoup de progres et Tauteur a poursuivi lui-meme, avec ses collaborateurs, des recherches sur ce meme sujet.
   Le present travail est une mise au point de la question telle qu’elle se presente aujourd’hui; une attention speciale ayant ete accordee au probleme de la pathogenie et dutraitement pre-ventif et curatif de la vieillesse, probleme dont l’auteur et ses collaborateurs se sont occupes dans plusieurs travaux cliniques et experimentaux.
   II commence par discuter s’il existe une difference essentielle entre la senilite, consideree comme etat pathologique de vieillesse compliquee et precipitee et la vieillesse au sens etroit du mot, ou vieillesse normale.                           ^
   II est d’avis que la vieillesse est toujours un etat pathologique avec ses symptomes, ses modifications anatomopathologiques, chimiques, physiologiques et meme de comportement social.
   La dispute entre Ies auteurs provient du fait qu’on a employe le mot normal dans deux acceptions differentes.
   Si Ton emploie ce mot dans le sens d’habituel, de ce qui est la regie, il est evident que tout le monde sera d’accord que la vieillesse est un etat « normal» ou « physiologique ».
184
   Mais si par normal ou physiologique on entend Yoptimutn fonctionnel, il est de toute evidence que la vieillesse est un etat qui s’ecarte de cet optimum, donc appartient â la pathologie et qu’il faut etudier ses symptomes, ses formes, son diagnostic, son pronostic, sa pathogenie, de meme que son traitement preventif et curatif.
   C’est ce que Tauteur a cherche â etablir dans le livre present.
   Apres avoir passe en revue la symptomatologie de la vieillesse, Pauteur s’occupe du probleme diagnostique, des diffe-rentes formes et du pronostic de cette dystrophie.
   La question du pronostic est en relation directe avec celle de la duree de la vie. Cette derniere question est egalement discutee et Pauteur pense, avec d’a utreschercheurs, que cette duree peut etre influencee par nos interventions therapeu-tiques.
   En ce qui concerne Petiologie de la vieillesse, sans nier toute influence aux facteurs exogenes, Pauteur attribue un role principal aux endogenes, ce qui conduit â l’etude de la pathogenie de la vieillesse.
   Certainement, le fonctionnement habituel de Torganisme, conduit â la vieillesse et c’est la theorie de Tautointoxication par Ies produits de dessimilation qui semble la plus rapprochee de la verite.
   Ces substances determinent Tinsuffisance de tous Ies organes et tissus et parmi eux Ies glandes â secretion interne. Toutes ces insuffisances realisent une dystrophie pluriglandulaire, pluriviscerale et pluritissulaire.
   Les troubles endocriniens ne sont pas Ies seuls qui la determinent, mais nier leur part dans la realisation de cette dystrophie, serait pour le moins exagere et une opinion qui ne resisterait pas â la critique. II en est de meme pour les vita-mines, les ions, les enzymes et d’une faţon generale des ergones.
   L’etude pathogenetique conduit â celle du traitement de la vieillesse, preventif et curatif, hygienico-dietetique, climato-
therapie, physiotherapie, chimiotherapie, hormonotherapie et organotherapie en general.
   L’auteur passe en revue surtout ce que Ies recherches du dernier temps ont apporte de positif â ce point de vue, parmi lesquelles sa propre contribution et celle de ces collaborateurs.
   Les hormones des glandes genitales (avec certaines reserves) comme celles du thymus, d’hypophyse, des parathyroîdes, de la thyroide, sont certainement â utiliser.
   Avec Milco et M-me Pitiş, M-elle Werner et d’autres collaborateurs il trouva qu’un extrait alcalin d’epiphyse, prepare par M-me Milco, exerce une action incontestable dans beau-coup de cas de vieillesse. II diminue la vitesse de la sedimen-tation, augmente la lymphocytose, diminue la lip6mie et fait augmenter le rapport protides: lipides, (du sang), diminue la cholesterolemie totale et le cholesterol libre du sang et augmente le cholesterol esterifie.
   L’auteur se montre convaincu que la duree de la vie pourra etre prolongee au delâ du terme, considere comme celui de la vieillesse « normale » ou « physiologique ».
   Ce terme semble bien etre du â la rupture de Tequilibre entre les fonctions d’assimilation et celles de desintegration.
   Mais dejâ aujourds hui nous possedons des Ergones capa-bles de favoriser l’assimilation et la faire predominer sur la desassimilation.
                                    s
186
               ZUSAMMENFASSUNG.
   Der Verfasser veroffentlichte im Jahre 1925, eine 74 Seiten umfassende, kurze Monographie, liber das Altern und die Alterpsychosen.
   Seither hatte aber das Studium dieser Frage bedeutende Fort-schritte erreicht und der Verfasser unternahm selbst, mit seinen Mitarbeitern, weitere Forschungen auf diesem Gebiete.
   Das vorliegende Studium ist eine Beantwortung dieser Frage, so wie sie heute erscheint.
   Eine besondere Aufmerksamkeit widmete der Verfasser der Pathogenie, wie auch der vorbeugenden und heilenden Behand-lung des Alterns — ein Problem welches schon vorher vom Verfasser und seinen Mitarbeitern in mehreren klinischen und experimentellen Studien erortert wurde.
   Der Verfasser beginnt mit der Frage, ob es wirklich ein wesentlicher Unterschied gebe zwischen die Senilităt, — als pathologischer Zustand des komplizierten und beschleunigten Alterns — und das Altern im engeren Sinne, oder das normale Altern.
   Er ist der Meinung, dass das Altern stets ein pathologischer Zustand sei, mit seinen Symptomen, und seinen ana-tomisch-pathologischen, chemischen und physiologischen Ver-ânderungen, wie auch das soziale Benehmen selbst.
   Der Widerspruch verschiedener Verfasser entspringt der Tatsache, dass dieses einfache Wort in zwei verschiedenen Sinne gebraucht wurde.
187
   Wenn man dieses Wort im gewohnlichen, gesetzmăssigen Sinne gebraucht, so wird man offensichtlich der Meinung sein, dass das Alten ein «normalei*» oder «physiologischer» Zustand ist.
   Aber wenn man unter «normal» oder «physiologisch» das funktionelle Optimum meint, wird selbstverstândlich, dass das Altern ein Zustand ist, welcher sich von diesem Optimum entfernt, also zur Pathologie gehort.
   Folglich muss man seine Symptome, seine Formen, seine Prognose und Diagnose, seine Pathogenie, wie auch die betref-fende vorbeugende und heilende Behandlung studieren.
   Dies versuchte der Verfasser im vorliegenden Werke.
   Nach einer kurzen Ubersicht der Symptomatologie des Al-terns, behandelte der Verfasser das Diagnose-Problem der ver-schiedenen Formen, wie auch die Vorzeichen dieser Dystrophie.
   Die Frage der Prognose ist in direkter Verbindung mit der Lebensdauer. Diese letzte Frage wird ebenfalls erortert und der Verfasser — wie auch andere namhafte Forscher, — ist der Auffassung, dass diese Lebensdauer durch therapeu-tische Eingriffe beeinflusst werden kann.
   Was die Etiologie des Alterns betrifft— ohne irgendwie jeglichen Einf luss der âusseren Zustânde zu verneinen —schreibt der Verfasser die Hauptrolle der inneren Faktoren zu, was uns infolgedessen zum Studium der Pathogenie des Alterns leitet.                                            ,
   Gewiss fiihrt die gewohnliche Funktion des Organîknus zur Senilitât, verursacht scheinbar infolge Selbstvergiftung durch die verschiedenen disassimilierenden Produkte.
   Diese Giftstoffe fiihren zu einer allgemeinen Unzulăn-glichkeit aller Organe und Gewebe, darunter auch der Driisen mit innerer Sekretion.
   Diese ganze mangelhafte Verbrennung fiihrt dann zu einer allgemeinen Dystrophie der Driisen, der Eingeweide, der Gewebe.
188
      Selbstverstândlich muss man nicht nur diesen endokrinen Storungen diese Dystrophie beimessen, doch haben sie einen bedeutenden Anteil daran.
      Dasselbe gilt auch fur die Vitamine, Ione, Enzyme und fur die Ergone im allgemeinen.
      Das pathogenetische Studium fiihrt uns zu jener vorbeu-genden und heilenden Behandlung des Greisenalters, durch Diât, Klimatotherapie, Physiotherapie, Chemotherapie, Orga-notherapie und Ergonotherapie.
      Der Verfasser wirft einen Blick auf die positiven Resultate der letzten Forschungen, darunter auch auf seine eigenen und seiner Mitarbeiter.
      Man wird bestimmt mit gutem Erfolg gewisse Hormone beniitzen konnen, darunter jene der Geschlechtsorgane, der Hypophyse, der Schilddriise, der Nebenschilddriise und der Thymus.
      Mit seinen Mitarbeitern Dr. St. M. Mi leu y Pitiş, Werner, u. a. entdeckte der Verfasser einen alkalischen Extrakt der Zir-beldriise, — von Frâu Dr. Milcu prâpariert — welcher eine ausgesprochene gute Wirkung auf viele Senilitâtsfălle ausiibte.
      Dieser Extrakt verlangsamt die Senkungsreaktion und ver-mehrt die Lymphozytose. Gleichfalls vermindert er die Lipemie und vermehrt den Zusammenhang Protiden: Lipoiden im Blut. Die totale Cholesterolemie, wie auch das freie Cholesterol im Blute, wird vermindert, dagegen steigt der estherische Cholesterol.
      Der Verfasser ist daher iiberzeugt, dass die Lebensdauer, die bisher sogenannte « normale » oder «physiologische» Altersgrenze iiberschreiten wird, denn scheinbar wird diese letztere dvrch einen Missklang im Ausgleich des Stoffwechsels verursacht. Wir konnen aber heute durch Ergonenbehandlung diesen beeinflussen und die Disassimilierung zum Vorteile der Assi-milierung hemmen.
189
              SUMMAR Y
   The author published in 1925 a monograph of 74 pages, about the problem of old-age and senile psychoses.
   Since then, the study of this matter realised many progresses and the author himself, with his fellow-unkers, continued the researches on the same subject.
   This work clarifies the present situation of the problem. It gives a special attention to the pathogeny of the process and to the curative and preventive treatment of old-age.
   The author and his collaborators are dealing with these subjects in several clinical and experimental works.
   He is beginning by the discussion, if there is any essential difference between the old-age, considered as a pathological state of complicated and precipitated senility and ^tţie same in its limitated sense as: «normal» old-age.
   He is believing that old-age, always represents a pathological state, with its sympţoms, its anatomo-pathological, clinical and physiological modifications, and even the social behaviour of the these individuals.
   He is assuming that the dispute between the different au-thors, results from the fact they are using the word « normal» in two distinct ways:
   If the word is employed in its usual sense, — this case being the rule, — it is obvious that everybody will assent that old-age
190
  is a normal or physiological state, but if by « normal » or « phy-siological», one means the « funcţional optimum », it is clear that old-age is a state that differs from this optimum, and situates itself among the pathological States.
     It becomes thus necessary to study its symptoms, its clinical varieties, its pathogenesis, diagnosis, prognosis, as well as its preventive and curative treatment.
     This is what the author tried to realise in the present work. After having looked over the symptomatology of old-age, he is dealing with the diagnosis between the different varieties and with the prognosis of this dystrophic state.
     The problem of the prognosis situates itself in a direct rela-tion in regard to the lenght of life.
     This last subject is also discussed and the author believes, together with other searchers, that this length may be influenced by therapeutical means.
     The author does not deny every influence of the exogenous factors in the etiology of old-age, but he attributes the chief role to the endogenous ones, a fact that leads to the study of the pathogenesis of this state.
     The usual functioning of the organism is certainly leading to senility and thus, the theory of the autointoxication by the dissasimilation products seems to be the nearest to reality. These substances, determinate an insufficiency of all the organs and tissues and among them of the endocrine glands.
     All these insufficiencies realise a dystrophic state in all the glands, viscera and tissues. The endocrine disorders are not the single ones that determine — this state but there would be at least exaggerated —, to deny their part in the reali-sation of this dystrophic state, and this opinion wouldn’t be able to resist any criticism.
     It is the same as to the role of vitamins, ions, enzymes and for the « ergones », in a general manner.
191
     The pathogenetic study leads to a preventive as well as curative treatment of old-age, including hygieno-diethetic therapy, elimatotherapy, physiotherapy, chemetherapy, organotherapy and all the « ergonotherapy », as a whole.
     The author is revising especially the resarches which have brought, in the last time, any positive results from this point of view and among them, his own contribution as well as that of his collaborators.
     The hormones of the genital glands (some reserves being made), may be certainly used, as well as the hormones of the thymus gland, of the pituitary gland and of the thyroid gland.
     Together with Dr. Milcu, Mrs. Pitiş, Miss Werner and other fellow-workers, the author found that an alkaline extract from the pineal gland, proposed by Mrs. Milcu, had a doubtless action in many cases of old-age. It diminishes the sedimen-tation rate of erythrocites, augments the lymphocytosis, diminishes the lipaemia and augments the ratio between proteins and lipides in the blood. It diminishes the level of total cho-lesterol and that of the free cholesterol in blood and it augments the estherified cholesterol.
     The author seems convinced that there will be possible to extend the space of the life over the term considered as the: « normal », or « physiological » old-age.            \
     Old-age appears as being due especially to the rupture of the ratio between assimilation and disassimilation.
     Thus, today we are able to influence this ratio by the ergonic treatment, so as to frein the disassimilation and realise a pre-valence of the assimilation.
192
INDICAŢIUNI BIBLIOGRAFICE.
      Intre numeroase analize şi lucrări originale, am consultat şi următoarele lucrări, după unele din care am citat parte din faptele sau autorii menţionaţi în această broşură.
   AALTONEN, K. G.: Klinische Beobachtungen an Greisen, die das 80. Lebensjahr vollendet haben. — Acta med. Scand., 99, 1939; Z. /. Af.y Bd. I, H. 4.
   ABDAIIL, A-COPENHAGEN: Die Wasserstoffionenkonzentration im Blut, bei Gesunden verschiedenen Alters und bei Kranken mit Krebs und Hypertonie; — Nord. med. Ack.y 1939, 2938; Z. f. Af.y Bd, II, H 2. ABDERIIALDEN, E. u. R.: Aendern sich die Plasmaproteine u. diejenigen der Erytrozyten bei ein und demselben Individuum, mit dem Lebensalter? — Z. f. Af.y Bd. III, H. 2.
   AKIZERKI, S. u. K. HOSI: Normalwert der Erytrozytensenkungsgeschwin-digkeit nach dem Alter u. Geschlecht. — Tohoku J. exper. med.y
         34, 1938;    /• AU Bd. II, H. I.
   BALLIF, L. et I. ORNSTEIN: Sur T£quilibre du systeme nerveux v^getatif chez Ies vieillards. — Bull. Soc. roum. de Neurolog., Psychiatr.y Psych. et endocr.y nr. 5, 1900.
   BASILEWITSCH, S.: The water metabolism in centenariar.s.—Med. Zy Akad. Nauk.y 10, 1940; Z. f. Af., Bd. IV, H. 2.
   BASILEWITSCH, J. W. u. L. J. PRAVD1NA: tîber die Verânderungen des mineralen Stoffwechsels bei Greisen von hohem Alter. — Med. Z. Akad. Nauk.y 10, 1940; Z. f. Af.y Bd. III, H. 3.
      x) Abrevieri: Z. f. A. = Zeitschrift fur Altersforschung. K. W. = Klinische Wochenschrift.
VA
                                                                      193
   BASILEWiTSC, J. W. u. L. T. PRAVDfNA: Ober den Fett- u. L ipoid-stoffwechsel bei Greisen von hohem Alter. — Med. Z. Akad. Nauk., io, 1940.
   BENETATO, G. et P. ClURDARIU: Influence de l’âge sur le potassium sanguin. — C. R. Soc. Biol., 132, 1939.
     —    Influence de l’âge sur le potassium tissulaire. — C. R. Soc. Biol. 132, 1939-
   BENETATO, G., R. OPREAN et N. MUNTEANU: a) Influence de Tâge sur l^tat colloidal des prot^ines tissulaires. — C. R. Soc. Biol., 129, 1938.
     —    b) Contrib. la studiul mecanismului fizico-chimic al senilităţii. Clujul Medical, nr. 12, 1938.
   BRODIN, P., A. HUBIN et A. GRIGAUT: Recherches sur la chimie du s£rum, des el6ments sanguins et la vitesse de sedimentation pendant la s£nilit£.—Presse med., 45, 1937. Ref. Z. f. Af., Bd. I, 83.
   BUCHER, RUDOLF: Zur Blutplasmokolloiditât des alternden und greisen Organismus.—Zeit. f. Af., Bd. I, 1939, p. 121.
   BURKER, K.: Gesamthâmoglobin, Korperoberflăche und Grundumsatz bei alten Leuten.—Z. f. Af., Bd. IV, H. 1.
   CAHANE, M.: a) Cercetări asupra variaţiunilor electrolitclor din sânge şi ţesutul muscular din punctul de vedere ilikibiologic. ■— Teză, Iaşi, 1926-
     —    b) Asupra variaţiunilor colesterolului şi apei din cristalin, în raport cu vârsta şi în unele stări patologice (cataractă şi tetanie). — Clujul Medical, nr. 4, i.IV. 1932.
         CASTALDI: Vedute actuali sulla velocita dell’accrescimento, la senescenza e la morte. —Rivista di Clinica medica, anno XXVII nr. 1926.
   CAVAZZI, F.: Vie et rajeunissement.—Paris, Doin, 1934.
   CLAUDE, H.: Les £preuves d’insuffisance hepatique et en particulier du rapport cholest^rol 6th6rifi£: cholesterol total, au cours de l’evo-lution du syndrome confusionnel;—Biol. Med., I, 1939.
   CREPET: Uber die Altersverănderungen der Zwischenhirnkapillaren beim Menschen.—Z. f. Af., Bd. I, 1939, p. 217.
   DARANYI, L.: Das Altern als kolloide Erscheinung. — Orvoskepzes, 1937, H. 4; Ref. Z. /. Af., Bd. I, H. 2.
   DENEL, H. S., J. S. BUTTS, L. F. HALLMANN, S. MURRAY and H. BLUNDEN: The sexual variation in carbohidrate metabolism. The effect of age on the sex difference in the content of liver glykogen. — J. of Biol. Chem., 119, 1937. (Z. /. Af., Bd. I, H. 3).
   DEREN, M. D. (New-York): Dextrose tolerance in the aged. —J. Labor. a. clin. med., 22, 1937. Ref.: Z. /. Af., Bd. I, p. 72.
194
   DOFLEIN: Das Problem des Todes und der Unsterblichkeit. —Jena, 1919.
   DRACîOMIREANU, MĂRIA: Sur Ies rapports de la vieillesse avec Ies glandes â secretion interne.—Bull. Soc. roum. d. Neurol., nr. 5, 1933.
   EDENS: tîber die Herzschwâche im Alter u. ihre Behandlung. —Z. f. Af., Bd. I, p. 115, 1939.
   FRANCIS, L. D. and L. C. STRONG: Hemoglobin studies on the blood of female mice of CBA străin: Effects of age, diet, străin and repro-duction.—■ Amer. J. Physiol., 124, 1938; Z. f. Af., Bd. I, H. 4.
   GARDNER, TH. S.: a) The use of Drosophila Melanogaster as a sereening agent for longevity factors
         b)  The use of the Drosophila Melanogaster as a sereening agent for longevity factors. II. The effects of biotin, pyridoxine, jodium yest nucleate and panthotenic acid on the life spân of the Fruits Fly. — Journal of gerontol., voi. III, Jan. 1948, nr. 1).
   Gatsaniuk, M. D.: Die Wirkung des antiretikulăren cytotoxischen Se-rums auf den Cholesterin-, Fettsăuren- und Wassergehalt in den Geweben von erwachsenen u. senilen Kaninchen. — Med. Z. Akad. Nauk. U.R.S.S., 10, 1940; Z. /. Af, Bd. IV, H. 3, 1943-
   GlANNINI, R. :Firenze: Richerche sulla senescenza. Metabolismo degli idrati di carbono nei vecchi;—Riv. clin. med., 38, 1937; Ref. Z. f. Af., Bd. I, p. 72.
   GOLOUBITZKAYA, R. S.: Les modifications dans la composition des pro-teines sanguines et la stabilite de celles-ci dans Torganisme crois-sant. — Eksper. Med., 4, 1929; Z./. Af., Bd. II, H. 3).
   GOLOUBITZKAYA-CHARKOW: Die Schwankungen im Proteingehalt des Blutes beim Kaninchen in Beziehung zum Alter. — Exp. Med. Ukr., 7, 1937.
   Grfvsmuhl, G.: Das Blutbild im Greisenalter. Dissertation, 1938. Kiel. Ref. Z.f. Af., Bd. IV, H. 2, 1943.
   GUfiNIOT: Pour vivre cent ans. Paris, Baillere, 1931.
   HAJEK, Fr. : Beitrâge zum Studium der Protoplasmahysteresis u. d. hysteretischen Vorgănge.—Arh. f. Mikr. Anat., 101, Bd. IV, Heft, April 1924.
   HEINRICH, A.: a) Enzephalogramm in seiner Abhângigkeit vom Lebens-alter.—Z. /. Af., Bd. I, p. 345, 1939.
                  — b) Alter..s-Vorgănge im Rontgenbild. B. Thieme. Leipzig, 1941.
   HETT, J.: Ergebnisse d. Altersforschung auf dem Gebiete d. Histologie. — Z. /. Af., Bd. IV, H. 2, 1943.
   HOLZER: Untersuchungen iiber die Abhângigkeit der Senkungsgeschwin-digkeit der roten Blutkorperchen, bei gesunden Menschen vom Lebensalter.—Z.f. Af., Bd. I, p. 9, 1939*
13*
195
   ILJINSKI, B. W.: Leningrad: Die Lipoide im Blut von Gesunden u. Arterio-sklerotikern.—Klin. Med., 18, 1940; Z. f. Af., Bd. II, H. 3. KOPPEL, J.: Die Eiweisstriibungskurve des Blutserums in Abhăngigkeit vom Lebensalter. —Z. f. Af., Bd. II, H. 3.
   KORSCHELT, E.: Lebensdauer, Altern und Tod. Jena, Fischer, 1922. KOTSOVSKY: a) Hemolitic action of Beef serum in relation to age of cattle.
         —   Proceedings of the Soc. for exp. Biology, 1927, XXIV, pp. 849—859.
     —   b) Sur la question de la force de tension superficielle d’extracts d’organes a des âges differents. — Rivista di biologia, voii. X, fasc. V—VI, 1928.
     —   c) Etude experimentale de la vieillesse.—Bull. Soc. roum. de Neur., Psych. etc., 1933, nr. 4.
     —      d) Sur l’actualite de l’etude de la vieillesse. — Ibidem, nr. 5, 19.33. KORENSCHEVSKY, V. and VERA E. JONES: The effects of progesterone,
         oestradiol, thyroid hormone and androsterone on the artificial premature « Climateric» of pure gonadal origin produced by ovariectomy in Rats.—Journ. of Geronthology, voi. III, nr. 1, 1948).
   KOUNTZ, W. B., L. HOFSTATTER and PH. ACKERMANN: Nitrogen balance studies under prolonged High Nitrogen intake îcvels il elderly individuals. — Geriatrics, voi. III, nr. 3, 1948).
   LORAND: La vieillesse. — Paris, Baillere, 1910.
   LfîRI: Le cerveau senile. — 1906.
   LESPAGNOL, BRETON et DUHEM: Etudes sur la cholesteroiemie, la calc^mie, Tazotemie et la tension arterielle chez le vieillard. — CV^. Soc. Biologie, 129, 1938.
   LEWIS jr., W. H. (New-York): Changes with age in the basal metabolic rate in adult men. — Amer. J. Physiol., 121, 1938. Ref.: Z. f. Af., Bd. II, p. 186.
                 — L’evolution des idees sur la valeur clinique et pronostique de l’hypo- et de la hypercholesteroiemie.—J. med. fr.y Aout 1937. LlEPSCHUTZ: Allgemeine Physiologie des Todes. — Braunschweig, 1915. Mac Cay, G. M., G. H. ELLEIS, Le ROY, L. BarNES, C. A. H SMITH: Chemical and pathol. changes in ajung and after retarded growth.
         —   J. Nutrit., 18, 1939.
   MANTA şi Al. ClPLEA: Metodele laboratorului clinic. — 1940.
   MAY-LlS AbERG u. G. T6tTEMANN : tîber das weisse Blutbild bei ălteren Menschen.—Nord. med. Stockholmy 39, 1942; Z. f. Al.t Bd. IV, H. 2.
   MariNESCU, Gh. : a) Problema bătrâneţei şi a morţii naturale. — Bucureşti, 1924.
196
   MARINESCU, GH.: b) Etude sur le m^fanisme histobiochimique de la vieillesse et du rajeunissement. —Bull. de la Soc. roum. de Neurol., Psych.y etc., IV-e annee, nr. 4, 1933.
   MARINESCU et SAGER: La puissance mitogănătique du sang en rapport avec l’âge. — BulL de la Soc. roum. de Neurol., nr. 5, 1933. MARINESCU, SAGER et KREINDLER: Le rapport entre l’hydrophilie des tissus et la chronaxie musculaire chez Ies vieillards.. — Ibid., nr. 5, 1933-
   MEDVEDEVA, N.: Einfluss der inneren Sekretion auf die Eiweiss-u. Stick-stoffzusammensetzung der Gewebe als Folge des Alters. — Med. Z. Akad. Nauk.y 7, 1938. Ref.: Z. f. Af., Bd. I, H. 3.
     ■— Age variations of the protein composition of organs. — Acta med. U. R. S. S., 2, 1020; Z. f. Af., Bd. IV, H. 1, 1943.
   MlLCO, St. M. et M. PITIŞ: Contributions â P etude de la correlation thymo-epiphysaire.— Acta Endocr., 9, 73, 1943.
   MlLLER, S.: Normal hematologic standards in the aged. — J. Labor. a.
         clin. med.y 24, 1939; Z. /. Af.y Bd. II, H. 3.
   MlNEA, I.: La neurologie de la s£nilit6. — Bull. de la Soc. roum. de Neur., Psych.y etc., nr. 4, 1933.
   MUHLBOCK u. KAUFMANN: Der Cholesteringehalt im Blut u. Serum bei gesunden Frauen in den verschiedenen Lebensaltern u. seine Beziehungen zur Sexualfunktion.—Z. exper. Med102, 1938. Ref.: Z.f. Af.y Bd. I.
   OrriCA et STRABA: Etude anatomo-clinique sur un cas de nanisme senile (progeria). — Arch. de medecine des enfants. T. XXX, nr. 7, 1927. ORNSTEIN, I: La biochimie de la vieillesse. — Bull. de la Soc. roum. de Neur.y Psych.y etc., nr. 4, 1933.
   PARHON, C. I.: Asupra unui caz de demenţă şi osteomalacie senilă. —Rev. şt. med.y Aprilie 1912.
     —   Bătrâneţea, senilitatea, psihozele vârstei de involuţie, demenţa senilă, demenţa arteriosclerotică.—Iaşi, 1925.
     —   Sur le traitement de la vieillesse. — Annee med. prat.t 1927, Paris.
     —   Recherches sur le rajeunissement de la mcelle osseuse. — Bull.
         sect. scient. Acad. Roum. XI. Ann6e, nr. 9    10, 1928.
     —   Psychiatrie de la vieillesse. — Bull. soc. roum. de Neur. etc. nr.
         4-  1933-
     —   Considerations sur le traitement de la ^vieillesse. — Ibidem, nr.
         5—    6, 1933.
     —   Biologia creşterii (Ilikibiologia) din punctul de vedere experimental (în limba rusă). — Arch. de Biologie experiment., 1947.
197
   PARHON, C. I. şi KAHANE: Su* Ies effets des greffes testiculaires chez Ies vieux organismes. — Rev. fr. d'Endocr., T. II, nr. i, 1924.
     —   Observations histopathologiques sur Ies organes d*un vieux chien. — C. R. Soc. Biol., T. XCI, p. 757, 1924.
   PARHON C. I. et KAHANE T.: Sur l'hypophyse d'un vieux Coq. Bull. de l'Acad, de medicine roumaine. Ann. I. Tome I.
   PARHON, C. I. M. KAHANE et V. MÂRZA: Sur Pinfluence du systeme nerveux et des glandes endocrines sur la teneur en eau du sang, des organes et des tissus. —Arch. roum. Path. exp. et de Microbiol., 1928, T. I.
     —   L’influence des glandes endocrines sur la teneur en eau du sang, des organes et des tissus. — Ibidem, T. II, nr. 4, dec. 1929.
     — et M. CAHANE: Variations de la thi&nie au point de vue ilikibiologique. — Bull. de la Soc. roum. de Neur., etc., nr. 5, 1933.
     —   Le traitement de la vieillesse chez la femme. — Bull. et mem. de la Soc. dyEndocr., nr. 2, 1936.
     —   et L. COPELMAN: Recherches ergographiques chez Ies vieilles fem-mes. Action des extraits endocriniens.
     — et M-me CERNAUTZEANU-ORNSTEIN: La r^action de Kcttmann pendant la vieillesse. — Ibidem, nr. 5: 1933.
     —   M. ISANOS et M-me ALISTAR: Contribution â l’etude de la <|<Smence senile avec quelques consid&rations sur la vieillesse en g£n6răl. — Bull. et Mem. de la Soc. de neur ol., etc. de Jassy, i-e annee, nr. 1, juin 1919.
     —   ST. MlLCO et M. PITIŞ: Recherches exp£r. sur l’action d’un extrait £piphysaire chez Ies vieux rats. Relation d'^piphyse avec la dur£e de la vie. —Bull. de la Sect. scient.Acad. Roum., T. XXVI, p. 16—20.
     —   et I. ORNSTEIN: Influence de la thyroidectomie sur la teneur en lipides, acides gras, cholest&rol et protides du serum sanguin, ainsi que le rapport protides-lipides de la meme teneur.—Bull. de la Soc. de Chimie biologique, T. XVII, 1935.
     —   I. ORNSTEIN et M-lle SlBI: Variations des rapports qui existent entre certains constituents chimiques du sang au point de vue ilikibiologique. — C. R. Soc. de Biol., T. 116, p, 267—268.
     —   et MARIA PARHON: L’hypercholest&rolemie de la vieillesse. — C.R. Soc. de Biol., 1923, p. 231.
     —   Role du calcium dans la biologie des âges. — Nr. jubil., 1923.
     —   Sur la cholest£rin6mie dans quelques affections nerveuses et men-
         tales. —VEncephale,    1924.
     —   şi M. PITIŞ: Cercetări clinice şi terapeutice asupra bătrâneţei.— Acad. Rom. Consil. Naţ. de cercet. ştiinţ., V. Comis, de biologie, 1948.
198
   PARHON, C. I. et ALICE STOCKER: Sur la frăquence relative des granulations lipoîdes dans Ies cellules thyroidiennes dans dif. cas pathologi-ques. — Bull. de la Soc. rom de Nor el etc. 2-e ann6e, nr, 5—6, 1921.
     —    Observations histopathologiques sur la thyroide chez Ies alienes. — Ibidem, nr. 5^—6, 1921.
         et MĂRIE ŞTEFĂNESCO DRAGOMIREANU: Sur Ies rapports de la ca-chexie senile avec Ies cachexies endocriniennes. — Volume publ. par le Prof. Ruzicka, Prague, 1930.
     —    et G. WERNER: a) La s£rocalc£mie et la s^ropotassemie dans leur rapport avec l’espece et l’âge. — C. R. Soc. de Biol., T. CIX, 1932.
         b)  Sur le rapport protides: lipides au point de vue ilikiobiologique et dans certaines dystrophies endocriniennes. — Bull. Soc. Chim. Biol., 20, 1938.
         c)  Recherches experimentales sur le syndrome hyper-epiphysaire. — Bull. et mem. de la Sect. d'Endocr., nr. 2, f£vr. 1937.
         d)  Nouvelles recherches sur Ies synd omes hyper-£piphysaires experimentaux. •—Idem, nr. 6, fevrier 1937.
     -- G. WERNER et N. APOSTOL: Recherches sur quelques constituents chimiques du sang en relation avecla vieillesse et sontraitementendo-crinien. Bull. de la seclion Scientif.que de j"Academie roumaine 1947. PERIJSINI: Sur valore nosografico di alcuni reperti caratteristici per la senilita. — Rivista ital. di Neuropatologia, voi. IV, fasc. 4 et 5.
   PIC et BONAMOUR: Maladies des vieillards.
   PlERRET, A. BRETTON et L. CHRISTIANSEN: Recherches physico-chimiques et immunologiques sur le sang du vieillard. —Presse Med., I, 1939. PINCUSSEN, L., C. S: RED and M. B. VlSCHER: The relationship of age to the concentration of acide soluble phosphorus in tissues. — Ann. int. med., 12, 1938. Ref.: Z. f. Af., Bd. I, H. 3.
   PlSTRAK: Creatinin and creatin excretion in various ages.—Arch. Biol.
         Nauk., 1937. Ref.: Z. f. Af., Bd, II, H. 1, 1940.
   PITIŞ, M.: Contribuţii exper. la studiul şi terapeutica bătrâneţii. — Teză. Bucureşti, Iunie 1939.
   PREDA, G.: La vieillesse au point de vue psychologique. — Bull. de la Soc. roum. de Neurol., etc., nr. 4, 1933.
   RECUZE!!, PAUL: Beitrâge zur Morphologie des Blutes im hohen Greisen-alter. — Med. Kl., 21; Z. f. Af., Bd. 3, H. 1.
   RlSSEL, Z. u. G. WlEDEMANN: Mineralstoffwechsel u. Lebensalter.— Kl. W., 1940, II, 953.
   ROGER, M. H.: Les matieres min^rales de Porganisme, leur role physio-logique.—Biol. Med., 1937, nr, 7.
   ROSTAND L., De Pâge adulte aux vielland Paris.
199
   RUZICKA, V.: a) Das chemische Korrelat der Protoplasmahysteresis.— Studien in Gen. Biol., voi. IV, 1937.
         b)  Uber Altern und Lebensdauer. — Ibidem.
         c)  Neue Fortschritte in der Erkenntnis des Alterungsvorganges, sowie der Beeinflussung der Lebensdauer.
         d)  Preliminary remarks to the study of human aging and to the case of hysteresis for medical or life assurance purposes. — Ant-hropologie, Prague, VII, 1929.
         e)  Protoplasmahysterese und Zyklisation. — Wiener Kl. Wschr., XXI, 3, 1939,
         f)  tîber die Fortschritte in der Erforschung der Lebensdauer. — Verhandlg. des V. Intern. Kongr. f. Vererbungswis-senschaft, Berlin, 1927.
   SAGER, O. et A. KREINDLER: La plasticii du systeme nerveux v£g£tatif avec l’âge.—Bull. Soc. roum. de neurol., etc., nr. 5, 1933.
   SCAZ, G.: Titrimetrische Bestimmung der Plasmalipase. — KL W., 39. Sept.
   SCHLOMKA, G.: fjber Alternsănderungen der Herzfunktion.—Z.^f.^Af., Bd. I, p. 38, 1939.
   SEGGEL, AD. u. H. ReiHER: Zur Morphologie des Blutes im Greisenaltei.
         Z. /. Af.9 Bd. I, H. 4, 355-
   SOLNZEV,  B. I.: Modificările metabolismului lipidic în raport cu vârsta, (în limba rusă),—In voi. «Starosti», Kiew, 1938.
   SOLNZEW,   W. S.: Altersbedingte Verânderungen des Lippoidstoff-wechsels. — Med. Klin., 18, 1940; Z. f. Af., Bd. II, H. 3.
   STEINACH: Verjungung durch experimentelle Neubelebung der alternden Pubertătsdruse. — Berlin, 1920.
   TECHEL, H.: Vom normalen Venendruck in verschiedenen Altersklassen. Z./. Af., Bd, IV, H. 2, 1945-
   THOREK, MAX: The human testes. — Philadelphia, London.
   TOUROVETZ, S.: tîber den Gaswechsel und dic Blutânderungen in einem sehr hohen Alter. — Med. Z. Akad. Nauk., 8, 1938; Z./. Af., Bd. II, H. 1.
     —   şi PRAVDIN: în «Starosti». Lucrările Conferinţei pentru studiul problemei bătrâneţii şi profilaxia îmbătrânirii precoce a organismului (în limba rusă şi ukrainiană). — Kiev, 17—19 Dec. 1938.
   URECHEA, C.: Anatomie pathologique de la s£nilit£.—Bull. Soc. roum. de neurol., 1933, nr. 4.
     —   et DANETZ: Quelques consid^rations sur la maladie d’Alzheimer, — VEncephale, nr. 6, 1904.
   UZAN: Le veillard, ses carences en vitamines. — Paris, Vigot freres, 1938.
200
   VA-îGO DE KtbEd u. L. MARKFALVA: Abniitzung und Altern im Lichte der Hematologie. — Miinch. med. Wschr., 85, 1938. Ref.: Z. f. Af. Bd. I, 1939-
   VO ;ONOFF: 43 greffes du singe â rhomme.
   VAi.TER-MULl.ER: Uber Altersverânderungen des Gehirn. — Veri. Dtsch. Ges., 1938; Zblt. Path.y 71, 1939.
   V6. KER, H. B.: Chemische Forschungsergebnisse liber Altersvorgănge im Gehirn. — Z. f. Af., Bd. III, H. 3.
   VOi.TA, A. D.: La protidemia e l’equilibro protidico nella vechiaia.— Bull. Soc. Biol., 1938; Z. f. Af., Bd. I, H. 3.
   ZCJ<N, B.-Halle — Uber fettspaltende Blut- u. Harnfermente u. ihre Bezie-hungen zu physiol. u. pathol. Vorgăngen. — Fer?nentforschnng, 15, 1000. Ref.: Z. /. Af., Bd. J, p. 75.
201
TABLA DE MATERII
Pag.
Prefaţă............................................................  5
Concepţii generale. Interesul actual pentru problema bătrâneţii . .  7
Simptome, modificări morfologice şi chimice ale diferitelor aparate,
    sisteme, organe, ţesuturi...................................... io
Diagnostic.......................................................  ioo
Evoluţia.......................................................... 105
Etiologie, Patogen ie............................................. 107
Tratament ....                                                     143
Medicină legală............. ....                                  179
Rezumat în limba rusă............................................. 181
    »     »   »    franceză  ...                                   184
    »     »   »     germană  . .                                   187
    »     »   »     engleză .                                      190
Indicaţiuni bibliografice ....                                     193
                             f®              f\
                             {” IIIIIIIII .)
                             ^2?
203
                        Redactor responsabil : Dr. V. Corentin. Tehnoredactor responsabil: Vlad Muşatescu. Tehnoredactor: E. Dittricb. Dat în lucru: 25.VIII. 1948. Bun de tipar: 9.X. 1948. Format: 16 din 61x86. Tiraj: 2.200. Clasificarea zecimală: 612.67. Imprimeria Naţională.
      CATALOG
      OCTOMB'RIE —DECEMBRIE 1948
                                    fDITUHA ţţ STAT