MIRON RADU PARASCHIVESCU
SCRIERI
2
TRISTELE TĂLMĂCIRI
19 6 9
EDITURA PENTRU LITERATURĂ
jr 5^)3 Ud
TRISTELE
Barbarus hie ego sum, quia non intelligor illis.
(OVIDIUS, Tristia V, elegia X)
Prefaţă
De s-ar putea, din toate cîte-mi sînt In preajmă, să descopăr o frîntură Pe care dintr-un bulgăr de pămînt Să o prefac cu propria mea gură Şi suflet să-i stîrnesc, să v-o dau vouă, Aşa cum mica pasăre-şi clădeşte Din boabe de noroaie şi de rouă , Culcuş de taină vieţii celei nouă Ce din fiinţa ei o pregăteşte Precum un astru, în planeţi, urmaşii Gare-i vor duce zborul mai departe Gînd stins va fi, să le asculte paşii Rotaţi, cum suie viaţa peste moarte, Atunci, senin v-aş da această carte... Dar nu! ea nu e vasul pregătit Ecoul unei vremi întregi să-1 poarte, Din tină şi răsuflet împletit, Ci doar o încercare nedibace în care n-o să prindă vreun altoi; Din tot ce sînt, numai atît pot face Şi-atît vă dau: o mînă de noroi S-o modelaţi ori nu, dacă vă place.
7
COPILĂRIE
UL1SE
Copilărie crudă, tot raiul tău uitat: Un car purtînd recolta grădinilor în el, Re'nvii deplină iarăşi, ca-n arcul de oţel Al unui orologiu stîrnind, cînd sferturi bat, Un timp ce nu-1 încape cadranul său rotat.
Imagini migratoare, în stol foşnind aripi, întoarse dintr-al undei fior în ochiul clar, Cum steaua roabă pietrei se mîntuie-n amnar, Fiţi doar secunda primă ce, ştearsă de pe chip, Egal se contopeşte în ceasul de nisip.
încolăciţi stau norii ca un trup Din stinse veacuri şi pierite forme, Doar părul galben despletit: un stup Pe care-albine scriu cuneiforme. Ţîşneşte din havuzul de scîntei Prin maxilarul stîncii o cascadă Ce-şi sfîşie în albii colţi de stei Fluida avalanşă de zăpadă. Dar, leneşă, prin vifore cînd treci O tlnguire se destramă-n vid: Tu strînge-ţi pumnii pe orbite reci La cîntecul sirenelor, perfid.
8
9
VEGHE
AGONIA FLORILOR
Pentru Gogu
Ca Filip al doilea în Escorial Mă plimb tăcut prin sala de spital
Ingîndurat şi trist şi strîns în mine: Armada mea o fi ajuns ruine?
Imperiul luminat de veşnici sori îmi zace măcinat de negustori,
Atîtea vămi deschise mi-1 despică Şi Ţările de Jos mi se ridică.
Iar cînd privesc prelung într-o oglindă Văd toată dogma noastră suferindă.
Tu, rege-ntre jivini, necruţător, Tu prin cruzime eşti în fruntea lor; Iubeşti a florii agonie lină, Trufaş te-mpodobeşti cu ea, la fel Cu negurosul trib care-şi anină în vîrf de pălimari, ca pe-un drapel, Al semenilor cap, vînat de el.
Te ameţeşte, beat, şi te îmbie
Tot dansul florii în lumină, şi
Zănatic de-a culorii veselie
Ce parcă dintr-o vrajă ar ţîşni,
Cu ochi gelos şi crunt că prea departe
De tine, este bucuria lor,
Le vrei aduse lîngă tine, moarte,
In răsfirate stoluri pe covor.
Captiv vrei cerul, din lumină resturi
In casa unde-ţi place să te-aduni
Multiplicat printre oglinzi şi gesturi
Ca într-o sindrofie de nebuni,
10
11
Dar nu vei şti, sărmane, să te bucuri De tot ce floarea spune şi vesteşte Cînd, smulsă, o amesteci printre lucruri. Ai pus-o glastră şi încărunţeşte Tribut lăsînd mireasma ei fugară, Dar n-ai adus aici, între pereţii Odăii unde ea are să moară, Pămîntul, care dete şi scaieţii
Şi care mut răscumpărare-aşteaptă De jalea brazdei goale, cum rămase Negru mormînt, prin mîna ta nedreaptă Ce-atîta jaf făcu în sînul lui, Dar toate, toate cu dobîndă trase Cînd taina cărnii ai să ţi-o descui Dintr-ale tale desfrunzite oase.
CE LACURI
Ce lacuri mohorîte Dormeau acolo sus Nu ştiu; ci numai cîte Din ele mi-au răpus Seninul cer şi norii De miel şi de zambile.
Creşteau printre fiorii Tăcerii, alte zile Şi parcă
Inveşmîntînd o clipă
Acea icoană leoarcă
Şi-a frunzelor aripă,
Suiau pînă-n adîncuri
Eternul efemer,
Spărgeau în toamnă struguri
Care plîngeau din cer.
13
ESTIVALA
OMER
Vara-n dogorile ei mai mă-ncinge
Cu zeii pădurii, ţiganii nomazi.
Soarele-n rîu e o aprigă minge / MultipHcată-n cerul din iaz
Iar cînd în prundişul de calcar mă-ntind, \Ce vesel scheletul prin mine-1 surprind!
Un zid de lavă stinsă mă-nconjoară, Ga ochii mei cei scurşi şi împietrit Mă port cu el, jelind din ţară-n ţară Şi hărtănit, precum odinioară De cozi de cai legaţi, zălogii sciţi, Potrivnice epoci mă despicară Şi rătăcesc, şi sunt legendă iară.
14
15
FINE DE VARĂ
SPRE TOAMNĂ
De-aşa preţioase poveri Mi-e inima strîmbă,
Lăcustele ultimei veri
Îmi cîntă din drîmbă.
S-ar spune că totu-a fost ieri
Şi calea de lapte Foşneşte în lungi scînteieri
Din trena-i de noapte.
Dar cum să te scapi de dureri
Ce susură şoapte? Mai bine, mai bine-n tăceri
Peceţile — şapte!
16
Frunza arsă mai trimete Din mireasma ei pe prund Unde-ntins ca nişte bete Zburdă rîul meu cel scund.
Ce nădejdi şi ce viitoare Se amestecă în ape! Gerul se roteşte-n soare Echinocţiului aproape
Doar un chiot (de iubire?) Mai răsună prin grădini. Om setos de nemurire, Căror zei te mai închini?
17
2
CLOPOT
CORABIA
Pierite chipuri, dintr-o ceaţă deasă Memoria le vede prin perdele Şi ea atunci ca pe-un orfan mă lasă, întreagă regăsindu-se în ele.
Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Şi, grea, tăcerea îşi pogoară vama.
Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui Doar vîntu-i sună uneori alama.
Şi astăzi mi se-ntîmplă uneori Să mă trezesc în vuiet de sirene Şi-n coapsa încă aburind de lene Să-mi acosteze-o navă pînă-n zori.
Minunile din larguri ea le-aduce: Şi ploi şi fulgeri, pulberi coralii, Pe cînd matrozi bărboşi ies din chilii Şi peste mine prind să se hurduce, Bidoane, lăzi cărînd în prăvălii.
Hamali în cîrduri se-nteţesc să-mi sară Pe punţile înguste şi subţiri De unde, în convoaie de martiri, Deşartă saci cu magică povară:
Necunoscute-arome şi culori
Din pîntecul de navă, dat cu smoală
18
19
2*
Irump atunci prin pîcla înea domoală Şi-n ochi, fierbinţi, mă-nţeapă uneori.
FATĂ TRICOTINI)
Dar vînturi tinere pornesc din larg, Corabia îndată va să plece Spre ţări senine, goluri ce-au s-o-nnece, Şi-i trag pavilionul la catarg.
Pustiul port în urmă va rămîne Visînd la negre coapse de corăbii. Mi-or ciuguli doar gureşele vrăbii Pe lespezi vechi, împrăştiate grîne.
Aşteaptă, presimţit, un musafir Pogorîtor din lună şi din stele; Amurgul i-a împrumutat un fir De aur, petrecut printre andrele.
Sub fruntea ei, s-a împlinit rotundă
Cununa unui vis închipuit
Iar degetele-i trag ca dintr-o undă
Veşmîntu-n care suie dibuit
Un duh, răspuns oftatului tîrzhi;
Mai şovăie p clipă, să aleagă Din norul ei de scamă, fumuriu, O formă din vîrteje de fantasme: Ca-n rugăciune, mîinile îi neagă Curata ispitire printre basme.
URME
Rîvneam ca orice gest din cîte-aş face Să fie plin, fremătător şi cald Şi risipit prin plante, copii şi dobitoace, In pacea zilei clare să mă scald.
Scump chin! făptura asta zgrunţuroasă Din vînt şi ploi în slove o strămut Cum morţi blajini, topiţi sub ierburi, încolăcit, limbajul pietrei mut.
COLOANE
Albe surori, eu aş pleca din rînd...
oi.ga caba
Coloane, albelor fecioare, Duh exprimat în piatra goală, Ce duh străin să mai doboare Această veghe minerală?
Dacă un zeu gelos şi crunt Vă face uneori să scadă Al numărului drept avînt Care-1 abdică din mister
Tot purităţii staţi dovadă: Şi-n trunchiul celei ce s-a frînt E un refuz de adulter.
22
23
HORĂ FLORALĂ
AURITUL DRUM DE MIJLOC
Fără de număr, pe tron de ţărînă, Albe ori galbene, roşii, albastre, Florile trec felurite şi-ngînă, Roată-mpletite în joc, mînă-n mină, Multicolorele hore măiasţre.
Moartea pe-ntinderea toată-i stăpînă Insă noi urme gelos se-nfiripă In abureli colorate de-o zînă, Care se nasc şi dispar într-o clipă Iar sub tăceri de amurg, cîrmezii, Bate sfios sub plăpînda aripă, Sufletul toamnii-ntr-al verii tîrzii.
Cerul alunecă, zboară ştafeta Negrelor gînduri ce-n taină urzii, Dar mi le-mprăştie stol violeta Umbră a serii, în care se-aprind Ochi de luceferi, pierduţi din cometa Florilor sţrînse-n celestul colind.
Der goldene Mittelweg...
(Dintr-o zicala germană)
Auritul drum de mijloc Ce-1 rîvnisem tot mereu, Auritul drum de mijloc Nu-1 ţinui vreodată eu
Auritul drum de mijloc Ce odată mă-ncînta, Auritul drum de mijloc întru deznădejdea ta
Auritul drum de mijloc Niciodată nu-1 bătui, Auritul drum de mijloc Care este-al nimănui,
Pe-auritul drum de mijloc Care este-al tuturor, Pe-auritul drum de mijloc Mă visasem călător,
24
25
Dar
Pe-auritul drum de mijloc Nici acum cînd sunt bătrîn, Pe-auritul drum de mijloc Nu-s în stare să rămîn.
SALUTUL
Sunt călător pe-un ţărm pustiu rămas Ge, melancolic, să se-mbarce-ar vrea: Inima-mi bate, pasul nu-i cu ea, De cîte ori porneşte cîte-un vas.
Poate demult şi eu aş fi plecat Dar m-am temut în urmă să nu las Doar guri strigînd, din care ştersul glas In spaţii mari se pierde înnecat.
Spre voi, plecaţii către alte zări, Vreau cîntul meu biruitor să-ajungă Nu fluturarea mîinii ce alungă Povara unei surde renunţări.
27
ClNTĂREAŢA DE JAZZ
(ELLA FITZGERALD)
VIOARA
Se smulge vocea tinerei femei Din pieptul palpitînd ca o aripă, Dar n-o să cadă oare dintr-o clipă într-alta, smulsă în afara ei De vuitorul melodiei val Zvîrlită în vîrtejul inegal Ce-o soarbe-acum şi o redă întreagă, Fără ecoul care să-i răspundă, Nici golf propice care s-o culeagă?
Orbit rămîn de fiece secundă
Şi pustiit de apriga dogoare
Ce-o mistuie. Că eu o văd cum moare
Nemaiprimind napoi ce dăruise,
Sorbită-n constelaţia de vise
Ce în explozii i-o născuse cîntul,
Şi-acuma, soare tînăr, scăpata.
Ci mîndră sta, ca o grădină-n vîntul Din golul cărui s-ar împrospăta.
28
Cum stă-n sicriul ei cel mic culcată,
Vioara pare moartă înc-o dată.
încremenit, arcuşul subţirel
I-a amuţit alăturea şi el,
Cel care sprinten alerga pe strune,
Şi nici o melodie nu mai spune.
Voi ştiţi prea bine că sunt o vioară Prieteni, care cîntă să nu moară.
29
PARTHENONUL RENĂSCUT
Un pur esprit s'accroît sous l'ecorce des pierres
gerard de nerval
Coloană, antică prinsoare
In paradisul virginal,
Multiplicată cugetare
Sub arcul cerului egal,
Voi, pietre, sîmburi şi schelete
Pămîntului dintîi, pe cînd
Doar lavele pe îndelete
îl străbăteau, contur rotund
Turnîndu-i în fierbintea plasmă.
Dar vai, convoiul ploii şi
Buimaca vîntului fantasmă
Lovind crestat din unghiuri patru
Ca-ntr-o bătaie reuşi
Să-ndoaie omul idolatru
Ce v-a clădit zidindu-şi rostul
în zeul inocent trufaş,
Să nu mai creadă-n trupul vostru
Frînt, decrepit ca de unchiaş,
Căzut sub revolute timpuri.
Voi, care-aţi întrecut prin ere Zvelţi cipreşi ca străjerii-n mantă Şi ale nemuririi nimburi Le-aţi pus pe frunţile stinghere Sacrate de-a columnei plantă Ce-în Acropolis leagă cerul Printr-o săgeată, cu ţărîna, Voi, care aţi deschis severul Ochi de ogivă-n catedrale Pe unde raza e stăpîna Unor tărîmuri siderale Cînd face lumea mai înaltă Şi harta norilor agale O suie-n lumea ceialaltă, Voi, sprijinind boltitul umăr Arcadei avîntat întoarsă Sunînd în unde fără număr Ca tomuri vechi cu muchea arsă, Voi, mute urme tumulare Ori albe, mîndre propilee Unind ultramarina zare Cu mări şi căile lactee, Mai ieri doar adormite cioburi Re-ntoarse-n matca de ţărînă Vertebre, cruste, cioturi, loburi Inform multiplicate pînă La jalea unor sparte oase, Din slava naltă şi păgînă Acum luminii negeloase.
Ci geniul pietrei, ce ne-o lasă
Zăcînd în ţandăra bătrînă
Ci mai degrabă-n praf întoarsă
30
31
Ori în fluid nisip, o mînă Să se topească-n plante şi In vietăţi, ca să inspire, Nainte de-a se prăbuşi în ciclul gingaş, prea subţire Al vieţii vii şi animale, Ceva din tot ce-i puritate Păstrată-n ritmuri minerale, Şi-o clipă de eternitate Să suie-n tot ce-i pieritor. Iar omul viu şi nemurit Prin visul lui amăgitor Nutrit din repetatul rit, Prin tot ce umbra lui aşteaptă Şi în meninge i se zbate Să-şi investească-n ceas şi faptă Un semn al dăinuirii poate,
La voi recurge, sacre stăvili, Coloane, marmore rotate; Recunoştinţa, duioşia Nescrise-n nici un fel de pravili Ce limitează omenia, Mai hotărît şi le abate Decît spre tot ce-i este drag, Spre voi, ciuntitele uitate, Ca de pe-al disperării prag Spre a vă smulge din pieire, Pe el smulgîndu-se prin voi Din abolite cimitire într-un reînviat convoi Al primei lui copilării Cînd visurile de mărire
32
Ga zeii săi erau de vii, Cu dînşii devălmaş aice Scornind întîiul paradis, Şi-acum vrea iar să vă ridice în largu-i, temerarul vis, Ga dizolvaţii zei să vină Din nou alăturea de noi Spre-a-i fi îndatoraţi în fine Şi-a nu îi mai purta război.
j
3 — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
NAMAZ
ClŞMEGlU
Un hoge, bocetul stingher, Prelung la ţărmul înserării, Şi-1 strigă-n vîrf de minarete Gu lancea zveltă a mirării înfiptă în acelaşi cer Prin constelaţii de rachete.
în fundul toamnei, la cernite ceasuri, Alei de neguri cresc în Gişmegiu; Poetul singur descifrează glasuri Nelămurite-n evul cenuşiu.
Cînd trece uneori pe-o cărăruie, Muşchiul crescînd îi pare că-1 aude Pe doi îndrăgostiţi ca o statuie Şi-i vede goi sub sălciile ude.
Prin tîrgul plin de vuiet şi lumini, Un port de piatră-n miez de bărăgan, Mai suie-n somn mireasma din grădini Şi-n crăngi întors, un fluier de cioban.
34
3*
35
BUFNIŢA
Căzută în ţărînă
Zvîrlită de furtună
O palidă lumină sosită de departe
In bezna casei noastre
Mi-a dus-o,
Şi-n fereastră
Prea gingaşa jivină
Cu aripile sparte
Mi-a pus-o.
Cu ochii mari, aproape
Holbaţi în ceasul zilei,
Topite chihlimbare cu nesfîrşite ape,
Ea caută la mine precum în unda filei
Din brăcuite tomuri
Gat cîteodată eu.
Penaju-n stinse tonuri
Curat îi e mereu.
Nu-i ştiu cochetărie
Nici n-o văzui să-şi facă
Mai mîndră şi uşoară mantaua fumur
Ce-n umbră o îmbracă.
Plecă. In înserare
Căzuse, flori de lotuşi,
Zăpada pe trotuare,
Dar ea se duse totuşi.
O lapoviţă nouă s-a aşternut Şi-atunce
Plimbarea ce-n trecut Făcuse, fără-a-şi fringe Programul ei ştiut, Ea şi-1 urmă. Şi iată Că lumea dintr-o dată Ii pare-acum o altă;
Se simte mai înaltă Faţă de ea, şi încă Mai iute şi curată, Spre zarea cea adîncă, Se avîntă în zbor. Aripa dezghiocată Şi rănile o dor.
Minunea mare însă Tot se-mplini. Iar osul Scrintit, intră la loc In carnea ei pătrunsă,
36
37
în timp ce negurosul Ger sur stătea pe loc.
AUTO-LAUDA
Şi, într-o zi, deodată Cînd soarele-o irită, Se suie pe pervaz;
Părea o ulceluţă cu două foi, ciudată, Pe care o invită Amurgul de ceapraz Să treacă peste toate,
Pe nesfîrşite valuri de nori şi de urgie,
Să biruie tempeste.
Şi-n zbor, cu-aripa încă
Bătînd încet, în zare
Pe-o dungă aruncă
Făgăduind aceste...
Şi nu cred să revie.
N-am să mă laud pe lume Că sunt bogat, nici frumos. Ploile cad pe legume Ga şi pe ulmul stufos,
Dar e-n văzduh o tăcere Surdă şi dulce ca-n vis; Ei, peste spaţii şi ere, Sufletul meu i-e deschis.
Iar cînd lumini In zig-zag Tremură prin giurgiuvele, Tot ce mi-e mie mai drag Este să pîlpîi ca ele.
Vineţi, hulubii se plimbă Prin faţa porţii, grăbit; Pe cînd culorile-şi schimbă în îmbufnat gîngurit,
3»
Eu stau mirat şi mă dărui Ceasului lor de răgaz Şi ca un vechi mur mă nărui Peste-un covor de atlaz.
CARNAVAL
Cînd, pe sub crăngi seculare, Frîu liber inimii las, Toate bătăile-i clare Capătă viaţă şi glas
Fiindcă atunci pe aleie Văd pasul tău legănat: Brînci prinde gîndul să-mi deie Că sunt frumos şi bogat.
Haine de gală ne-am pus. Zdrenţele noastre Zboară acuma pe sus în lumile-albastre.
Visul mereu ni-i stăpîn, Visul ne leagă; Doar eu de veghe rămîn Viaţa întreagă.
Dar înspre zone de-adînc Cine te cheamă? Leagă, o, leagă de-oblînc Masca de-aramă !
41
OLIMPIADĂ
INIMA
Tineri, potop multiplicat în inşi Ce nu cunosc nici bezna, nici ţarina. Ga zeii trec, de vreme neatinşi, Şi neschimbaţi vor fi întotdeauna.
Din ei îşi iau statuile modelul Ga lumii, şi podoabă şi putere Să-i dăruie, acesta le e ţelul Nebiruit de teamă sau durere.
Ritm adunat prin cazne milenare, Al unui sînge care nu-i al meu, Fragilă confluenţă la hotare De seminţii, răzbind prin lutul greu,
Tu împlineşti secreta împăcare între amurg şi zori abia deschise Spre firmamentul mîndrei frunţi în care Veghează constelaţia de vise.
O flacără îi poartă înainte, Aprinsă de o tînără vestală. I-a aurit lumina ei fierbinte Prin iarba ca o ploaie vegetală.
42
43
CONSOLARE
VULTURI
Pasărea mică, sfioasă, împrăştiată în cînturi, Ghearei tiparul i-1 lasă Scris în zăpezi şi pămînturi.
Uită deci plînsul de salce! Gîntecul iar să te poarte Zonei ce nu au s-o calce Frunzele paşilor, moarte.
Şi astăzi, tinerii mei vulturi Rotaţi la sferele de sus, Deschise, aripile-scuturi Zăgaz furtunilor mi-au pus.
în lacrima stîrnită-n geană Cînd cerc văzduhul incolor, Văd prin perdeaua diafană înaltul salt din pana lor.
44
45
RĂSĂRIT
FEERIE
Porunci căzute, ape mari de fum, Lungi agonii pierdute-n cîmp şi zare, Cu foarfeci negre, corbii taie-acum Perdeaua nopţii peste înserare.
De-au fost aici cîndva oştiri, castele, I
Ce ore şterse, buhne moi să spuie, |
Cînd spre înfrigurate, plînse stele, 1
Păianjeni rari de vaiere mai suie? I
Cum zvîrli-n gropi a nefiinţei carne, Pierdutul vis vrea rîul de imagini In matca lor de somn să le răstoarne Cît nu-i rămîn doar trenţe şi paragini.
Vînat rănit, zburlit din vizuine, Ajută-mă, tu, răcnete în sus, Să-nnalţ al ierbii fir peste ruine Şi lasă tot ce-i mort să doarmă dus.
Eterna lună, raza ei cea rece,
Fior coclit din cosmicul sicriu
Ori spadă fără sunet, şi-o petrece
Prin spaţii largi, vrăjmaş pe tot ce-i viu.
Jupoaie piei de umbre şi le-aruncă De pretutindeni: turle, arbori, case, Lăsînd schelete albe, calcaroase Sub care viaţa-n somn pulsează încă.
Ci-n astrul mort ce, trufaş, ne împarte Cenuşi de zinc prin spaţii milenare, Sclipesc mînii cînd dulcea cîntătoare,
Privighetoarea mică, vrea să-i poarte Zvîrlind prin trilul ei mărgăritare, Truditei lumi, visarea mai departe.
46
47
RECITAL
(MONIQUE DE LA BRUCHOLLERIE)
Deschise palme fîlfîie pe clape, Danţ petrecut din depărtări, aproape;
Vin după ele-n goană căprioare, Porumbi şi veveri care-au prins să zboare Străpunşi de suliţi aurii din soare...
Deşi gătită-n rochia ei de gală, Lîngă pian e o naiadă goală.
îşi plimbă-ntîi şi mîinile, şi faţa, Să-nlăture, febrilă, toată ceaţa, De parcă-n lacrămi ţese la război;
Dar se smuceşte ca un ied, apoi: Urzită vraja, plînsul şi-a-ntrerupt, Un fluviu calm vuia pe dedesupt.
Stropi scuturaţi din degete, cu teamă, Pînza de tort şi sunete-o destramă, Ci iară se scufundă şi rămîne Plutind prin melodie ca prin grîne.
Cum dintre snopii razelor scăpată O rîndunică apele săgeată,
Pe nesimţite, viaţa vegetală O prinde-n tirania ei domoalâ:
Din braţe cresc liane, crăngi; obrazul Mai luminează ca un nufăr iazul,
Reintră totu-n ordinea dintîi A unui ritual de căpătîi
Cînd orice grai de-acuma înainte E smuls din evul fără de cuvinte.
Cum printre roci o plantă se scufundă în neagra şi nemişcătoarea undă, Sau ca-n rotunda apelor viitoare Se pierde fermecata vrăjitoare.
Doar sunetele singure aruncă îndreptăţirea lucrurilor încă.
48
SĂRUTUL
(după RODIN)
SPÎNZURĂTOAREA
Veneau unul spre altul dibuind Ca noi născuţi, sau ca orbiţi de pure Lumini, ce-n carne uneori se-aprind Spre a-i conduce forţele obscure Ca ulmii-ncolăciţi dintr-o pădure.
Ca un pîndar de spaimă împunge depărtarea Cu pliscul ei cel negru, de corb, spînzurătoarea Anume potrivită ca stîrvul ea să-1 ţină Departe de ţărînă, aproape de lumină.
De nesfîrşite drumuri prin pustie Dogoarea pîrjolise buza lor, Cînd s-au găsit acum. Şi au să-şi fie In fine, unul celuilalt, izvor.
50
51
Cu gestul care meşterul ţi-1 dete Despici în bronzul tău o pelerină
O, neagră, surdă, ţeapănă statuie! Din marşul viu, aprins al lumii mele, Văd cum un ev întreg robi să-ţi suie Arătătorul aprig către stele.
Iar din armura surdă-ţi mai răsună, Zvîcnit şi scurt, un ţipăt de herete.
Cînd noaptea, ritmic, pică din arţar O frunză ostenită, ea deşteaptă Printr-al mantalei oblic fald lunar, Un foşnet stins, cît flutură o şoaptă.
Din barba ta, ca unui scamator, Ţîşnesc în stoluri vrăbii mici, rotunde, Iar între fierul spadei şi picior Un porumbiel bolborosind se-ascunde.
Dar pe sub conul vînăt de lumină Ce-n străveziul clopot te adună,
52
CHEMĂRI
O, de-aş putea zvîrli condeiul, Flecarul ăsta, gurii scut, Şă-nvăţ cu apele şi steiul Guvîntul încă nenăscut.
Pentru Gh. lonesr.u
Glas cunoscut! ce bucurie Mi-ar fi chemarea ta, dar cîte Din ce arunci cu dărnicie Nu-mi sînt de-atîţia ani ştiute?
Şi de aceea cînd chemarea Ta, un răspuns din parte-mi cere, Nu uit că-n ea e şi dogoarea Unui cuvînt, încă tăcere.
O urnă-mi pare că sunt toate, Fiorilor căzuţi în noi Un veac, o zi, o oră poate, Cuvinte, aurit gunoi!
Din zilele ce-mi trec aice Printre coline, printre boi, îmi pare vorba cicatrice Pe floarea gurii, nu altoi.
54
APRILIE
IANUS
Ştirbe garduri, zvonuri de copite, Pomi şi case parcă dintr-o boală Au ieşit, privind nedumerite După-a iernii vînătă năvală.
Soare alb cu spiţele firave Se roteşte-ncet pe zări de fum, Greu trag carul vitele schilave, Iezii cruzi şi ţepeni sar în drum.
Un cer adoarme. Altul, pe sub noi, Mai limpede se urcă-n dimineaţă; A stelelor cenuşă în convoi Şi-o scutură, schimbîndu-se la faţă.
Vezi semnul? Din durerile de ieri O bucurie nouă se-mplineşte Precum ades, prin valuri de tăceri, Din umbra mea, obrazul tău zîmbeşte.
Iar prin satul fără de feciori, Scoborînd pe coastă-n şiruri dese Prunii sunt, în dantelate flori, O procesiune de mirese.
56
PIETRE
ARHEOLOGIE
Cum dorm culcate-n matca de ţărînă, Cioplite de şuvoaie şi de vînt, Tăcerea lor cu-a stelelor se-ngînă Din veghea mare-n somnul de pămînt.
Răspund în vegetala veselie
De-un ţipăt ciunt, de bocetul stingher,
Şi duşilor, şi casei temelie,
Şi stăvilarul umbrelor ce pier.
On vendit le chien, et la chaîne, Bt la vache, et le vieux buffet. Mais on ne vendit pas la peine Des paysans que l'on chassait...
(Vîndură cîinele, averea... Tot. Vaca, lanţul, scrinul sfînt. Dar nu vîndură şi durerea Ţăranilor zgorniţi în vînt...)
MAURICE CAREME (traducere: Ion Bânutd)
Ga pe-un copil născut din carnea lui îşi apărase cu-ndărătnicie Plăpîndul vis, ne-sclav al nimănui, Atîta doar: o limpede secundă Răpită din oceane de vecie.
Aşa-ncepu mizeria fecundă
Cînd, rlnd pe rînd, a trebuit să-şi vîndă
Tablouri, haine, cărţile... Scheletul
Atîtor amintiri de care-acum
Se despărţea, uitîndu-se cu-ncetul,
împrăştiat prin ele ca un fum.
Dar n-a ajuns la fund decît atunci Cînd şi-a lăsat cu amanet unealta, Ce-1 învăţă pe vremuri meseria, Şi cînd a început, din nou, pe brînci, Din piatra goală să-şi cioplească alta.
58
.Iar speţa-şi regăsi copilăria. 59
AUGUST
O, timp stagnant! Un singur fruct, cel plin, Pocnit căzu din creanga lui întinsă, Redînd mişcării sensul ei virgin Spre inima pămîntului, aprinsă.
Vara sfîrşi. Potecile adorm
Iar umbrele amanţilor, departe,
îşi prelungesc în fluviul uniform 1
Al nopţii, legămîntul fără moarte. I
t
Cînd seara cade-ncet peste grădini Şi încolţeşte-n zare prima stea, Clavirul ce răsună din vecini Şopteşte parcă orelor să stea.
Iar negrii pomi, ca idolii păgîni Păzesc aleia umbrelor ucise Pe care-n hohot le bocesc fîntîni Şi florile, ca rănile deschise.
Domol se pleacă ramurile-n jur, De umbre parcă spînzurînd mai grele, Sub care visul dibuie contur; Adorm ca fructe păsările-n ele.
60
FÎNTÎNI
(variantă)
Umblam demult. Un cîmp tăcut în faţă, I Doar vîntul şuiera prin ierburi arse. f în valuri moi, ţărîna ca o ceaţă | îşi depăna fuioarele întoarse. %
I I
Pămînt pustiu, nisipuri foşnitoare, Falange frînte sună pomii ciungi, Fîntîna singură îşi suie-n zare, Subţire, ciocul cumpenei prelungi.
De toţi departe, tuturor aproape, Fapt pămîntean prin care-un ochi de cer Ga duhul ce pluteşte peste ape Veghează-n fund, zălog şi prizonier.
Mergeam demult. Doar cîmpu-mi sta în faţă Şi-un iute vînt foşnind prin ierburi arse. în depărtări, ţărîna ca o ceaţă îşi legăna fuioarele întoarse.
Rîvneam ca orice gest din cîte-aş face Să fie plin, nepăsător şi cald Şi, risipit prin plante, copii şi dobitoace, în pacea zilei clare să mă scald.
Ga şi făptura-mi, fapta zgrunţuroasă îşi scrie-aceeaşi urmă-tatuaj, Cum numai morţii îndărătnici lasă Prin bălării, al pietrei sterp limbaj.
62
63
OGLINDA
SEPTEMBRIE (variantă)
Privesc oglinda şi nu-mi vine-a crede Că ochiul meu prin ochiul ei mă vede: Obrazul vînăt-negru, de pămînt, Mi se destramă-n ape ca un vînt.
Icoana amăgirii e-n cleştar; Prin el un vis al ordinei străbate Cînd, repetată-n unda lui, văd doar Neliniştita mea singurătate.
In umbră cărţile, o floare, jeţul Şi gestul meu prin lucrurile moarte, O clipă numai, cît să le dea preţul, Şi pleacă mai departe.
Suflet al meu, ce faci acu Pierdut prin lucrurile toate? Lăsîndu-şi soarele-n bucate Vara, catarg de foc trecu.
Un greier ţîrîie mărunt Prin cîmpul unde am umblat Şi ca un mort din somn sculat, In toate pier şi-n toate sunt.
Prin vîntul serii, glasul tău Aştept să-mi pîlpîie şi-acum: O stea sclipind sub nori de fum Tîrziilor păreri de rău.
Mai jos cad toate, pînă cînd, Topit în ceasul cenuşiu, Nu te mai văd, nu te mai ştiu Prin timpul ce-1 aud sunînd
64
65
5 — Scrieri, voi. II — M. R. Paraşchivescu
Cînd umflă toamna cea lăuză In pere, ţîţele zămoase Sub frunza, şoptitoare buză, Pocnesc sonore crăngi de oase.
FOTOGRAFIE
O, suflete al meu, învie In toamna asta grea de rod, Să vezi crescînd într-alt norod Nestinsa ta copilărie!
I
Lianei Grill
Cicatrice pe-un cîmp de hîrtie De trecerea mea lăsată
Cu-a umbrei complicitate Neprihănită pată, Stafie
A clipei scăpate de moarte
Fotografie Cenuşăreasă-ntre arte
Ca fluturii, crinii Document al luminii.
67
POARTA
CÎMP LINIŞTIT
Drumeţu-n faţa porţii nalte Stătea întrebător şi mut; O pasăre prindea să-i tresalte Şi pieptul profund i-a gemut.
Ar fi trecut desigur mai departe De nu era închisă; parcă drumul Se înfunda într-însa. Şi cu pumnul Lovi mărunt, stăruitor, de toacă.
Se leagănă valuri de spice în calea vîntului, pe cîmp. O cruce scoate-un umăr strîmb Din brazdă, ca o cicatrice.
Gîndva, un om o fi murit aici; Pisania s-a ros de ploi şi vînt. Alături, dintr-un muşuroi, furnici Ţîşnesc un sînge negru din pămînţ.
Pasărea i-a zburat pe o cracă
De pom, la o parte.
Şi se deschise poarta, ca o carte.
68
69
ORIZONT MARIN
SPRE IARNĂ
Ce răzvrătiţi balauri vor să scape Din pîntecul tău verde şi afund, Cînd fără preget se izbesc de prund Sub încomatul catapult de ape?
Aceste iuţi, spumoase proiectile Stîrnesc în tine visul de cascadă, Cînd tu rămîi o veşnică dovadă De frumuseţea trudei inutile.
Dar ochiul nu cunoaşte vreo măsură Să te ghicească sau să te pătrundă; Preschimbă zarea fărîmata undă într-o perfectă, limpede epură.
Acel precis, tăios şi clar contur Pe care cerul îşi clădeşte bolta, închide-n el şi truda, şi revolta Apelor iuţi ce-i freamătă-mprejur.
70
O, arbori mîndri, înălţaţi spre cer, Dormiţi acum aici, culcaţi în stive, Fii şi columne soarelui stingher, Azi, lemn gospodăriei colective Ce iarna este gata s-o înfrunte.
N-au mai rămas din voi decît schelete Dar, j 'uiţi de frunzele mărunte, Tot n    şoptiţi domol, pe îndelete, Despre lăstarii harnici, nalţi din piatră Ce împlinesc o tînără cunună Ştirbilor munţi cu vrere idolatră, Ne-nduplecaţi la vifor sau furtună.
O, mîndri arbori, voi dormiţi acum Răpuşi. Dar mîine, sub toporul greu Veţi înălţa ofrandă spre un zeu Domestic, largi cununile de fum.
71
GRĂDINĂ ÎN PLOAIE
DESGÎNT
S-a prăbuşit peste-ntreagă grădina Tot cerul, din urna lui spartă Şi hohotind îşi deşartă în cristale de lacrimi, lumina.
Verdele proaspăt născut Se-nclină în arbori şi iarbă, Plînsul veciei să-1 soarbă Pămîntul statornic şi mu1-je
De unde, în seara tîrzie Propagă prin ramuri fiori: în ele, mîine, ploaia străvezie Aprinde carnavalul de culori.
Vast chin devin din cast balast Cînd lung la plug alung pestelci Declin suspin iconoclast Sau smulg un fulg la şapte melci Velină fină în desemn Felină clină te îndemn Să-nting în cină os de lemn Cînd bun tăciun lăsă un semn Şi sting paing de untdelemn.
73
CONTRARII
Sînt scîrbă tot, şi tot, întors pe dos: Mi-e drag doar ce e bubă şi putoare, Mărul, nu rumen — putred, viermănos, Muierea, tîrfă, acră de sudoare.
Şerpi de cenuşă, vineţi, mă pătrund: Băloase gusturi, poftele de slugă, Şi mă ridic şi mă cufund pe rînd Sub neagra lor şi blestemata glugă.
Iar cînd ajung numai pîrjol şi clocot De fumeg tot: un maldăr de ruine, Ca-n turnul vechi neostenitul clopot, Opt îngeri sună trîmbiţele-n mine.
NU-I ÎNCĂ TIMPUL
Nu-i încă timpul... Ceasul de argint N-a dat de veste ora ce-o presimt Că peste leşul nopţii-nvinse vine.
Nu-i încă timpul faptelor depline Ce-şi cresc în mine limpezitul grup Precum vuiesc albinele în stup.
Nu-i încă timpul. Primăvara încă
Nu a topit a gheţurilor stîncă
Sub care dorm în matcă zeci de neamuri.
Doar florile zăpezilor pe geamuri. Nu este ora. încă-i întuneric Jur-împrejur, ce caut să-1 desferjc
74
75
Ca pe o taină-n care dorm atîte Răspunsuri, nume, gesturi ne-ncepute. Nu este ora. Nu strica din grabă
OAMENII
Tăcerea clipei ceadintîie, oarbă, Şi care, miine poate, o să fie Fereastra zării tale-n veşnicie.
Nu este ora. Lasă ne-nceputul
Să doarmă greu, ca-n miezul iernii lutul,
Nu-1 tulbura, nu-1 scormoni-n neştire,
întîi aşteaptă buna lui vestire! Iar după ce dureri şi cazne grele Te-or fi rănit ca grindini de mărgele
Ce bat în floare pomii din livezi, Atuncea, poate, dat ţi-o fi să vezi în miezul verii, cînd o să rămînă
Pe creanga lor bătută de furtună, Un roşu fruct; şi-n stupul din poiană, în plîns de aur, mierea cea bălană.
De-aş trece pe lume şi-n chip de strigo Şi tot mi-aş aduce aminte de voi, De cei morţi în pace, căzuţi în război Cînd urmele voastre mă-ntîmpină roi.
Vă cîntă-al pămîntului sferic cimpoi Vă murmură vîntul cînd trece prin foi Vă spune şi umbra întinsă-n zăvoi Şi turma de nouri şi turma de oi Sirepii cei sprinteni şi boii greoi Şi holdele pline de grîu, păpuşoi Zăpada din fluturi, beteala din ploi Şi luna rotundă cu umerii goi Şi steaua din ceruri şi cea din noroi Şi ziua de astăzi, de ieri, de apoi Cu toate-mi cuvîntă mereu tot de voi.
De pasul mi-e leneş, de-o ia înainte Ca vîntul de zboară, ca apriga minte Secretele semne îi ies înainte:
77
Şi munţii de gheaţă şi cîmpul fierbinte
Şi hîrca rînjită cu albul ei dinte
Din slovele moarte aprinse cuvinte
De voi mi-aduc, oameni, într-una aminte:
Palatele albe şi roşii ruini Vînatul ce-1 latră zăvozii haini Măreţele baluri cu mii de lumini Nămiaza din carne şi norduL_din pini Şi sîngele rozei, zălog între spini.
Un semn dintr-o mie ajunge să spuie De soarele toamnei rămas în gutuie De-un zîmbet pe buza arzînd de plăcere De roua trecută în stropul de miere
De pîndele voastre-n lacustrele case De cruntele mutre teşite, păroase De talpa desculţă în smîrcuri miloase De oastea pierită în vraful de oase De albe corăbii pe valuri spumoase De lungi caravane prin albii secate De paznici la veghe în vîrf de cetate De viscole iuţi pe ţepoasele creste De trîmbiţi ce sună o tînără veste De mîini fluturînd o năframă-n ferestre De ochi de copile, de guri de neveste
De trunchiuri zvîrlite ca hoituri pe maluri De rîvne deşarte, de mari idealuri
De-o mumă albită, de-o soră ce plînge De carpenu-n care un trăsnet se fringe De neamuri trecute prin foc şi prin sînge
De cazne şi lupte de sute de ani De robii-n spinare cărînd bolovani De trufaşii despoţi, de oameni sărmani De berea băută călări pe butoi De laşi, tîrgoveţi, şi nebuni, şi eroi Adesea, iubito, de noi, şi de noi.
De toţi şi de toate îmi trece prin minte: De fruntea-ţi culcată la pieptu-mi, cuminte Şi-mi bate sub coaste o undă fierbinte Zvîrlindu-mă iarăşi prin vreme nainte.
Adesea de voi mi-aduc, oameni, aminte O, fraţilor veşnici, popor de morminte.
78
1
Nu e paingul univers intim!
De caut unul, mi-e mai scump în floare.
Surprinşi între ce-am fost şi ce-o să fim
Mai bine număr timpii în chilim
Şi-i regăsesc în diafana boare,
Gă-n tot ce e rapace e-un infirm
Şi nu-mi visez cu el asemănare.
Te dărui sau apuci: e-ntregul rost
Citit de mii de veacuri pînă azi
Al firii, între mîine şi a fost;
Printr-una sui, cît prin cealaltă cazi.
Detest făpturi cu-nfăţişări de gheare:
Deşi fragil, lipsit de apărare,
Decît cătina, crinul e mai tare.
Prea des se cască-n noi tăcerea mare Ga să ne luăm la-ntrecere cu ea. Şi tu, şi eu îi sîntem de mîncare... Mi-e drag zefirul galeş în perdea Şi-un chip de fată, zîmbitor, printr-însa.
Un demon, vraci în deznădejdi, ascuns-a
Obrazul bucuriei, minţii mele;
Dar nu mă string în nici o văgăună
Cînd singer tot de visele rebele
Ci mi le sui pe scripete de lună
Să ardă mai departe printre stele.
Iubito-mi stai alăturea ca ieri,
Prietene, răsuni în glasul meu,
Voi, morţi iubiţi, striviţi de temniceri,
Şi lacrimi, re-ncepute tot mereu,
Doar m-aţi răsfrînt oricare dintre voi
Şi cînd ţi-apropii ochii de cicoare,
Sau cînd răsuni, sau străluciţi, sau cînd
Desprins de voi, pe muchea unei coaste,
Tăcerea voastră mă-mpresoară blind,
îmi regăsesc privirile mai caste
Şi-aud o orgă-n inimă vibrînd.
O, viitoruri, eu vă vreau curînd !
Un gol imens e-n pofta fără saţiu, Şi-această neagră boltă, mută încă, Prin mesagerii ce spre ea se-aruncă Răsună ca un clopot peste spaţiu.
4
în orice clipă-n care mă cufund Cu tot ce este formă şi culoare în ochi, în lacrimi stropi, văd noi planete
80
81
Spre care tind, şi-mi este fiecare Icoana-n care vrea să se îmbete Şi ochiul meu, cel cărui sunteţi soare. Lumina voastră 1-a pătruns, apoi Sporit se-ntoarce, astru, pentru voi...
Nu, nu-mi vorbiţi de umbră şi jivină, De cheagul stins, de morţii sori, şi nici De ţepii zgriburitului arici Cînd eu a mea te recunosc, lumină, (Deşi n-avui nicicînd de beznă teamă Şi nu o dată m-am lăsat cuprins De gura ei vicleană, ce mă cheamă;) Da' n hora ce cu alţii am întins Toţi împreună îţi slujim, şi pînă In funduri de abise nepătrunse Peste neant tot tu vei fi stăpînă Iar prin chemări răsfrînte şi răspunse De-un clopot viu cu ne-ntreruptă limbă In firmament genunea se preschimbă.
ULTIMUL ASEDIU
Memoriei lui Lucian Blaga
împrejmuiţi, asediaţi aproape
De timpii muţi, acei ce se vor naşte,
Ca ei de muţi ne-nchidem gînd şi guri.
Prinşi în tiptile revărsări de ape
Ne vom vedea şi-n ceţuri ne-om cunoaşte
După ce oare? Nici măcar din uri
Ce ne-au hrănit cîndva, n-a mai rămas
Nimic decît cenuşă şi nisip.
Strîngîndu-ne prin palele fugace
Ne dă răspuns doar reîntorsul glas
Ciocnit de nori şi lacuri, care-un chip
De noi străin, mai nepătruns ne face.
Deprinderi vechi într-ale căror stăvili
Ne-am claustrat sub iluzoriu scut,
Ne facem concesivi şi maleabili
Răpuşi nainte chiar de-a fi căzut.
Aici e semnu-nfrîngerii stăpînă
Ori a tăriei noastre certă probă?
Un umăr mai cătăm vecin, o mînă
Cînd unul dintre noi rosteşte-o vorbă
Sau o privire doar, ne-ar fi de-ajuns
83
6*
1
Găci zîmbetul tot mai străin rămîne De ochiul no3tru tot mai nepătruns. Ne căutăm în pietre, ploi şi grîne, în toate ce durează si grăiesc, în apa mării aspră şi coclită în tot ce peste margini se dilată în roşul aurorii-mpărătesc în verdele umplînd pădurea beată Şi solidari pornim ca-ntr-o ispită Chemaţi de cele ce nu ispitesc, într-un atac hotărîtor, cel care De veac şi de materie ne-o rupe, 0 ultimă şi grea despresurare Gînd vrem apoi cu-nvinse-ne-le trupe Să ne predăm uitării ce ne-aşteaptă, Gu-atîta consolare sau mîndrie Că, pogorînd pe ultima ei treaptă, Nu sîntem anonimi în veşnicie.
TÎNĂRUL ZARAF
Zaraful cel tînăr
în templu stătea.
Acolo avutu-şi ducea.
O rază pe umăr
de soare-i cădea
si aurul vechi strălucea.
Cu-o mînă primea cu alta dădea zaraful cel tînăr dădea şi primea talanţi fără număr.
Bogaţilor le-mprumuta aurul care suna iar celor săraci le-arăta avutul ce-1 tot aduna.
85
El număra, cîntărea
tot ce dădea
tot ce primea
iar pe săraci îi momea.
Aur avea el în saci
şi argint fără număr
pe cînd cei săraci
priveau la zaraful cel tînăr
atraşi ca de-un vraci.
El banii grămadă
în ladă-i punea
şi furii stîrnea
în cei strîmtoraţi
că aur dădea
numai celor bogaţi.
Zaraful cel tînăr ce-n templu stătea cu saci fără număr nimic nu vindea şi-o rază-i cădea de soare, pe umăr zarafului tînăr.
Bogaţii posaci veneau şi schimbau pe cînd cei săraci vedeau şi rîvneau ce aur în saci străin la săraci.
Bogaţii posaci primeau şi tăceau pe cînd cei săraci se-ntorceau şi priveau
deşi ei nimic nu primeau.
Zaraful cel tînăr mereu scotocea şi-o rază pe umăr, de soare-i lucea o rază de soare de aur şi-argint. Privea cel ce n-are la raza de soare cu jind.
Săracii cu duhul în templu veneau
în templu veneau
la zaraf se-nchinau
zarafu-i vedea
se mira şi rîdea
şi-un zîmbet de aur
în schimb le dădea
al zeilor faur
zaraful cel tînăr
cu pungi fără număr.
86
DIN GEAM
MĂRUL
îi ţine loc privirea de cuvînt Călătorind mereu cît duce drumul Şi se destramă-n amintiri ca fumul, Icoană aşteptării pe pămînt.
I s-a desprins din streaşină o pană Prin care ceru-ntreg a coborît; E proaspăt varul însă mohorît Cînd pică doliul umbrei pe vădană.
Cum stă acolo mută în fereastră, Ea e complicea orelor şi ştie Gînd suie peste uliţa pustie Zoreaua-n taina serilor, albastră.
Priveşte acest măr: e mai aprins Decît obrazul tinerei fecioare Şi arcuirea lui ce dinadins A rotunjit ispita în dogoare.
Avar în letargia lui lăuză, Culoarea cea mai vie-n carne-o strînge Gînd trage din pămînt, ca o ventuză, Al morţilor tăcut şi spornic sînge.
88
89
i
!
i
Dintre acele 14 821 de stele
Care mi se urcă domol pe bretele
(Fără să am nici o înţelegere cu vreuna din ele)
Aripile, aripile fără curele
Mă împînzesc cu sunete rebele. \ Armata aeronavelor mititele | Scînceşte aurul furat din inele " Şi peste pieptul blondei mele
Şi peste umerii din perdele >
Peste solzii atîtor ascunse lichele j
Mingile rotunde le simt pînă la piele.
Ordinea curge din tavane ca nişte betele
Sub lampionul luminat de lalele
Şi nici o undă nu-mi mai rămîne-n podele.
Aş putea oare
(nu că mă doare
prea tare) încerca doctoria aceasta pe căţele? Aş putea oare
(nu că mă doare
prea tare)
Să-mi bag briceagul pînă-n prăsele
Să mă scobesc cu limba (lui) în măsele
Să-mi descui poftele lubrice şi chele
Şi să mă folosesc de 24 de iele.
O, aromelor fără şosele !
O ultimă prevestire ce naşte peste umbrele
Dar orele sînt prinse-n vergele
Şi dacă vine din rînceda catapeteasmă de nuiele
O singură urmă zvîcnită printre lulele
Aceste degete vor plesni singurele
Peste pămătuful de limpezi ereţi prinşi sub' oţele
Şi îmi zvîcneşte sîngele-n pingele.
(Cu trei cuvinte corectate după transcriere)
90
CONJUNCŢII
Ăsta ni-i harul: Bravi cetăţeni, Eu şi groparul De la Văleni.
După ce-ngroapă Fostele vieţi, Vine de-mi sapă Pentru puieţi.
Beci şi fîntînă Tot cu lopata Harnica-i mînă Mi le-a dat gata.
Zice: „Cutare Azi a murit". Eu scot ţigare, El dă chibrit
Şi cu plăcere Fumu-1 sorbim într-o tăcere De ţintirim.
N-avem hotare Zile şi luni, Totul ne pare Plin de minuni:
Timpul ca fumul Cît se perindă, Ne suntem unul Altui, oglindă.
Lui, i-e pămîntul Cert adăpost, Mie, cuvîntul Singurul rost.
92
ARC DE TRIUMF
CĂMAŞA DE FORŢĂ
După atîtea bătălii pierdute Tocmai în pragul biruinţei, stau Ga un gorgan topit sub ierburi sau, Răscumpărat din oase şi redute Ce-au înfruntat a focului coloană,
Mă las de linişti năpădit, de scrum, De muşchiul spornic, moale ca o blană, Şi rînd pe rînd încep să-nvăţ acum Prilejul altor bucurii, pe cînd învingătorii-n veci au să ignore Ce arcuire suie-n mine blind
Cînd a negare clopote sonore îşi pleacă ritmic frunţile în vînt Blajine cum înfrînţii singuri sînt.
Veşmînt inteligenţelor de gală în mînios şi despletit avînt, Tu împlineşti ţinuta ideală A duhurilor rupte de pămînt.
Mai aspră decît pătura de pîslă, Mai suplă ca oţelul din cătuşe, Tu prinzi, ca jocul apei într-o vîslă, Corola unei flăcări sub cenuşe.
Iar cînd îmbrac manşeta cînepie
Sunt un Ovidiu-n toga virilă, aşteptînd
Pe malul getic, ultima solie
Să-i ducă-n Urbe întristatul gînd.
94
95
NIMIC DIN CITE SUNT...
f I
i
I
Nimic din cîte sunt nu mă uimeşte: ' Nici călătoare lumi sub cer egal, Nici unda mlădiată într-un peşte I Ori fluturată-n coama unui cal. f
•I
Neliniştea ce deseori mă-ncearcă f E poate clipa de singurătate J Ce nu mă vrea şi cere să se-ntoarcă ' Iar, în virgina ei eternitate, Gînd fructe în grădini, de timp se-ncarcă.
Dar sub atîtea schimbătoare fete O inimă în fiecare bate Cum sună, peste seri şi dimineţe, Acelaş timp, din turnuri depărtate.
HAINA
Purtăm ascunse vechi dorinţe Ce parcă le-au uitat în noi Din alte vremi, nişte fiinţe, Iar azi vor să le ia-nnapoi.
Noi suntem urne vii, de sînge, în care dorm trecute vieţi, Ci raza lor ne mai răsfrînge Ecoul altei dimineţi.
Cînd doruri vechi sunt deşteptate, Gîte-am rîvnit şi n-am avut, Ga o aripă ni se zbate Spre zare, străveziul lut.
Ce bucurii vin împreună Şi se-mpletesc în tine, parcă într-o lentilă se adună Lumina cîtă.o încearcă
96
97
7 — Scrieri, vol. II — M. R. Faraschivescu
Uzat pămînt şi ape clare, Imaculatele zăpezi Sau clipe frînte şi amare Ge-şi cheamă sumbrele cirezi!
De-am învăţa nescrisa taină: Să strîngi în tine doruri noi Şi voci trecute, să fii haină Celor ce-au fost, şi de apoi.
LACUL
O, străluciri de ape stătătoare, Nu vă clintiţi, cu ochiul cît colinzi, Egal sclipind sub lună ori la soare, Capcane reci, placidelor oglinzi
In care sensul răsturnat străbate Al lumilor din sferele de sus, Cu apogee subteran curbate Şi răsăritu-ntors către apus.
Fiori străini deschid arare-n voi Privirea străvezie de mirare A unor orbi solari, cu ochii goi, Ge-şi schimbă nevăzutu'n aşteptare.
7*
99
SISIF (I)
SISIF (II)
La mine-n chilie, ca şi alteori, In largul fotoliu căzusem învins, Ge-n vechile, roase rezemători Gu o-mbrăţişare, oftînd m-a cuprins.
Şi-odaia în care de sute de ori Intrînd, nici n-o luasem în seamă, Mi-e plină acum de străini spectatori Tăcuţi, ce mă umplu de teamă.
O, vise-ale serii! nici nu-i încă noapte Că voi aţi şi dat peste mine. Acum conspiraţi viitoarele fapte, Arvună a zilei ce vine.
De-ce acum, cînd drumul tău coboară, Suişul ţi se pare mai uşor? Sau amintirea-1 schimbă în povară Şi în sandale tălpile te dor?
Ţi-ai şi sfîrşit săracele merinde Şi, ostenit de cît te mai aşteaptă, Trecuţii paşi privirea ţi-i cuprinde Fără să vadă cea din urmă treaptă
Şi nici să vrea. Sau mai curînd ţi-ar place Să iei tot drumul iar, de la-nceput. Ţi-e teamă de răgaz şi nu-ţi dă pace Puţinul ce-a rămas necunoscut,
100
101
PRIVEGHTU
Gesturi zvîrlite-n grabă, fără rost, Chemări şi alergări nu erau haina Şi lacăte, să-ncui în carne taina Mai neştiută, ca-ntr-un adăpost?
Şi-acuma cînd sătul eşti de nesaţii, Suie din tine, tot necunoscută, Cum se înalţă peste gravitaţii Lumina grea prin ţeava de cucută.
Sub ziua care a-nceput să scadă, Cum te privesc şi îmi aduc aminte De ochii tăi, de fruntea ta cuminte, Eşti alb şi-ntins etern, ca o zăpadă.
Zadarnic limba luminării stiie Pe chipul tău fragilele contururi, Ce-ai ignorat vei ignora de-a pururi Şi-ţi schimbă neştiinţa în vecie.
O, vise reci, zădărnicii şi goluri, A luminării tremurată limbă Doar plante moi de întuneric plimbă Pe faţa ta, stîrnindu-le în stoluri.
Ca un pămînt fecund în aşteptare, Cum creşte mută iarba în cîmpii, Taina pe care n-ai putut s-o ştii Urcă din tine ca o întrebare.
N-au fost acele zile inegale, Pînde, mîhniri, regrete, bucurii, Toamnele dulci, culese printre vii Şi focurile fructelor, bengale.
132
AUTUMNALĂ
DIOGENE
pentru Malvina
Stau zilele lingave şi moi, nişte pisici Pe care nici o maică nu-ncearcă să le cheme La blidul alb de lapte, să-1 lingă cu ochi mici Şi cu petale roze si burţi de crizanteme.
Dar este vreo durere să n-o înduri tu singur? Aşteaptă deci un frate ce-o să te ia de mînă Gînd vom sorbi fiertura cu-n lemn cioplite linguri Şi-ţi vei citi obrazu'n găleata din fîntînă.
Gă o să vină ceasul ce l-am rîvnit ades Cu frunze veştejite şi zornăind ca bani Ge-i pierde turcul nostru din stacojiul fes Printre coline vineţi şi triştii maghirani.
S-ajung păstorul unei dulci ruine, Dar netocit în ticuri şi citate, Să nu aleg ce-i rău de ce e bine Şi să adorm la umbră ca-n cetate.
Să-mi simt căldura proprie prin armă De-ar fi să mă descopăr prea tîrziu Pierdut, uitat de lume şi-a ei larmă, Şi să mă văd în geamul străveziu
Al unui lac. Din care, ghioceii Ieşiţi sfioşi să mă privească, poate Mi-or aminti de pieliţa femeii Cînd mă trezesc la soare în cetate.
104
105
JUSTIFICĂRI
ENDYMION
O, scumpul meu stejar de aur, O, tîrgul meu plin de livezi! Ca tolănit pe sub un plaur, Din ele nici nu te mai vezi
Prin cîte ai trecut! Şi totuşi 1
Ga-ntr-o poveste s-ar putea 1
Din cîmpul năpădit de lotuşi ■ Să mai apară astăzi, ea?
Tulburi dorinţi şi ape clare, Nedoveditele zăpezi... Gît crezi în ele nu te doare Nici pin' la brîu de te mai vezi.
Acum doar spectrul lunii e stăpîn Pe bolta înstelată şi profundă, Cînd neclintiţii arbori îi rămîn Fideli, şi buhna care îşi cufundă Lînosul foşnet în tapiţeria De frunze, pe cînd stîncile sub stele Şi-au prefăcut întreagă schelăria In turle ruinate şi castele.
Copiii aţipesc, în timp ce fumul
Şi-a destrămat în fibre lungi perdeaua,
Topit în zări şi împletit cu drumul
Iar vocea clară-şi sună doar cişmeaua.
Noapte, lucidă patimă, în tine
Armonica respiră liniştit
Gînd se împarte-n zvonuri şi suspine
Pînă ajunge pragul limpezit
Şi se dizolvă-n rumeguş de greieri,
Ai beznei sîmburi. Insă, pe sub pleoape,
începi un drum feeric să cutreieri,
106
137
Tăcute sfere lunecă aproape împodobindu-ţi cristalinul arc Sub razele, tremurătoare gene, Tiară văduvită de monarc, Mîndru păun abiselor, Selene. E de ajuns ca secera să-ţi treacă Prin aştri ca prin grîne, şi-o sclipire De-a ta, prin recea punte semn să-mi facă Spre a mă-ntoarce-n somn şi în neştire Să-ţi dăruiesc fiinţa-mi ce n-aşteaptă Decît doritul tău sărut de gheaţă Şi, reîntoarsă-n minerala treaptă, Să-adoarmă-n veci cu masca ta pe faţă.
DOJANA
Poetule, de ce-ţi bagi versu'n timp? De nu răcneşti ori nu blestemi, n-atinge Cu aripa vreo culme din Olimp Gi-n laude festive se va stinge.
Cresc după ploaie albele ciuperci Mărunte, mute-n moile cotoare. De nu poţi fi un trăsnet, vrei să-ncerci Să fii numai o silă zîmbitoare?
109
SFÎRŞIT DE ODISEE
CĂPRIOARA
Pasări tîrzii mai zburau către sud Toamna, cînd marea cea rece purta Lespezi fluide ce-n goluri se-aud, Vuiet prelung, pe cînd drumuri scurta, Dornic să-ajungă acasă, Ulise. Leagănă miei din căpşoare de flori, Visul imens al grădinii de vise, Lin răsuna şi spiral scoica dulce Dezlănţuind în şuvoaie fiori: Fruntea pe ele nu-i chip să şi-o culce. Spintecă totuşi viitoarea vorace Fulgere lungi, printre care carena Plină de ierburi zbura, iar dincoace Stinsă, pe ţărmul înalt, Melpomena. Verdea Colhidă-n amurg amuţise Sirinx şi turme, pe cînd Europa Calmă broda la sfielnice vise Ce le destramă-n tăceri Penelopa.
Pe munţii goi şi vineţi, o neagră căprioară Priveşte spre amurgul vestind din zeci de trîmbe Că soarele şi astăzi din nou are să moară Iar peste piramide cu muchiile strîmbe, Secunda săriturii în goluri o măsoară.
110
111
JUNGLA
Printre domestice fiare mă trec, Care tăcerea mi-o latră. Intru în pielea eroului grec Sub o mască de piatră.
Sîngele-mi curge şiroaie atunci Şi purpurii constelaţii Lasă-n ţărîna sigilii prelungi După cîte ablaţii?
Nu cer în trecerea asta decît
Nopţii să-mi ţină aprinse făcliile
Şi-n peştera unde m-am zăvorit
Un proaspăt răcnet, să-mi sperii stafiile.
U2
OR.ACOL
Mă fură nu o dată ispitele blajine In vreo-nserare dulce, cu umbre moi pe-aproape, Gînd sfărîmat orgoliul din nou se-nchide-n sine, Din cuiburi cade somnul pe streşini şi pe pleoape.
Dar dimineaţa-n flăcări te mistuie, uitare! Mă naşte-a cîta oară lumina ei prea tare.
îmi strig atunci ca-n faţa poporului de ape Al mării, întrebarea spre-oracolii din altă Epocă: e destinul ce vrea din mîini să-mi scape Ori el ciopli din mine docila lui unealtă?
Sunt contopit cu ţara aceasta cum e-n strune Un bocet care schimbă durerea-n limpezi unde, Prin depărtări şi vîrste cînd face să-i răsune Scurtă şi cert, chemarea din viscere profunde.
115
ULTIMA RATIO
EPISCOPIA RlMNICULUI
La patrie c'est la possession en commun d'un antique cimetiere.
maurice barres
Te vreau soldat cu steag şi jurămînt, Şi nevăzute poţi să ţi le porţi Legat de lume, liber pe pămînt Şi fără teamă de potrivnici sorţi.
Deplin în tot ce faci şi dăruit Celor ce sunt şi celor care vin Să n-ai nici scut, nici cuget ciuruit, Nici în pahar sau inimă venin.
&ă aperi viaţa tînără s-o ştii Ci sub al ţării aprig trandafir, Tu stăpîneşti de lungi devălmăşii Ţărîna unui antic cimitir.
Minciuna, scîrba şi făţărnicia Nu-ţi dau nici aripi, nici tărie, dar In pieptul ce-ţi respiră veşnicia Fii sinuos şi ferm ca un hotar.
116
Sta cerul sus în seara lină Fără să-1 tulbure vreun vînt, Lăsînd ostatec pe pămînt Prisosul ultim de lumină.
Vechi turle-n ceasul înserării; Doar lor, un plîns pe clare strune Izvoru-n taină le mai spune, Şi greieri, scripete uitării.
De prin clopotniţi, lilieci, Călugăreşti sutane-n zbor, Innoadă-n fîlfîit sobor Aerienele poteci.
Tivit de soarele pe moarte, Un zid poros, de vremi ne-nvins, Muiat pe muchi în aur stins, E un cotor străvechi de carte.
U7
Decor sub vineţi munţi fundal, în care-o dramă se întîmplă: Drept, voievodul, sus, pe tîmplă, în straiul mîndru, feudal.
Coroana, frunţii i-e arcada; Hrisovul slav îl ţine drept Cu stînga inimii, la piept, Ci-n dreapta-1 bizuie cu spada.
Ce scrise mîna, azi e ceaţă Dar ce-a clădit, răspunde încă Şi stăruie prin noapte-adîncă, Şi-i rourat în dimineaţă.
CÎNTEC DIN BĂTRÎNI
Neuitatului Andre
Un cîntec vechi am să vă spui, Şi minunat din cale-afară, Ce sub o creangă de gutui, Demult, o tînără fecioară îl îngîna cu dulce glas în curtea unui han de ţară. i De-atunci în suflet mi-a rămas
| Deşi trecură ani de-a rîndul,
Iar cîntecul, ca vinul vechi Ce mai viclean îţi fură gîndul, I Tot îmi răsună în urechi
Şi buza-mi tremură spunîndu-1. Mi-aduc aminte ca acum De seara ce pica domoală: Plutea un abur ca un fum Pe zarea lîncedă şi goală Şi-ntregii firi, atîta preţ îi da cîntarea ei cea dulce 1 întîrziat, cîte-un drumeţ Ce-a tras în gazdă să se culce, Sub un întins şopron pătrat Cu scîrţîit îşi mînă carul
119
Iar cu feştila, un hargat Aprinde-n poartă felinarul.
La staul, vite rumegînd Mugeau în ieslea foşnitoare Şi străbătea din cînd în cînd Din crişmă, ciocnet de pahare. In pacea care se-aşternea, Cu zvonuri stinse prin ferestre, Cîntecul ei, fecioara mea Şi-1 depăna ca pe-o poveste.
Ieşise luna — şi încet Urca pe-al cerului pridvor, Din vîrful unui nalt brădet Să-şi dea lumina tutulor, Iar cîntecul din pieptul tînăr Vibra sub recile văpăi. Spunea de lupte fără număr Şi de-un viteaz trădat de-ai săi Că prea-1 iubea întreaga ţară. De-abia şoptit am întrebat Atunci, pe frageda fecioară, Cine-o fi fost acel bărbat?
Trosni un ram, ea a tăcut. Urcase-n fruntea nopţii luna, Iar cîntecul mi s-a părut Că îl ştiam dintotdeauna.
1 Trecute vremi! de mult v-aţi stins
Dar glasul vostru tot mai bate
I In pieptul meu, unde-am cuprins
Fecioara, sărutînd-o poate. Ci anii-n stol s-au dus de-atunci, In ţară multe se schimbară, Dar prin răstimpuri cît de lungi Aceeaşi vrajă mă-nfăşoară: Dumineci line, plaiuri verzi Şi flori în creanga foşnitoare Gare-şi strecoară prin livezi înmiresmată, cruda boare; Sau zile triste, în furtuni, Cu ploi şi vifore prin crăngi, Gînd frînţi se zbat bătrînii ulmi
l Şi-n neguri, stins, se-aud tălăngi;
I Ori, cînd pe drumuri lungi străbat
Rîpoase muchii, netezi şesuri, Pe-al ţării drag pămînt se-abaţ Mii zvonuri, pline de-nţelesuri. Şi azi, pe toate cînd le-ascult, Făptura mea se înfioară Ca-n povestirea de demult Din curtea hanului de ţară.
Că-n cînturi din bătrîni rămîne Pecetluit cîte un semn Ce poate fi, la cei de mîne, Podoabă, pildă şi îndemn.
120
DINCOLO DE RUINUR1
STEAG
Tîrgovişte, matcă de ţară,
Pămînt de ţiţei şi livezi,
în soarele tare de vară
Prin straturi de timpi te străvezi
Cum pîlpîi cu ţara întreagă
în august douăzeş' trei:
Gîrlova cu Labiş se leagă,
Ruîni, bolţi de timp, şi temei
Al aprigei zile de azi
Prin care pătrundem nainte
Spre libere zări şi noi astre,
Sclipiţi între pilcuri de brazi,
Ruini, biruite morminte,
Voi; rampe visărilor noastre!
122
în iarna asta fără de zăpadă Văzui cîndva, mai sus de giurgiuveni, Un camion în trap ca la paradă Tîrînd (cum pluta naiul de buşteni) Remorca uriaşă cît o curte, Unde zăceau, ca feţi doar expulzaţi, Prefabricaţii muri, în straturi scurte, Ce-aveau să fie reazim altor fraţi.
Uimit priveam această arătare De brontozaur îmblînzit, pe roţi, Cînd desluşii spectacolul cel mare Ce te-ndemna căciula să ţi-o scoţi:
în coadă, nu lîngă volan, şi nici Pe bot, unde-i vuia radiatorul, Prins la vedere între două şipci, Pe-un băţ banal, îi exploda motorul
123
Căci steagul rupt, stropit de var, mortar, Ge-şi flutura în coadă roşul şters, Părea helicea unui vas barbar Ce împingea dihania în mers.
ZĂVOZII LUI NASTRATIN
Un paşa ce-avea mare livadă cu pomăt Pe Nastratin al nostru şi-1 luase logofăt. Zăvozi la curte-acesta îi puse, de nădejde, Ca să-i păzească paşei avutul de primejde.
Şi într-o bună zi, s-a întîmplat să vie
Chiar pe nepusă masă, paşaua la moşie,
Cînd vede cîinii-n zgardă lătrînd cu gură mare,
El îi făcu lui Hogea această întrebare:
— Cum, zice el, păi astfel îmi vezi tu de moşie,
Dulăi atît de harnici, în stare să sfîşie
Un bou, îi ţii în zgardă în loc să-i laşi prin curte
Ca să alunge hoţii, ce au picere scurte?
Iar Nastratin îi spune:
— Zăvodul bun, stăpîne, Se ţine-n lanţ, că altfel, de-1 laşi de capul lui, Se-apucă de-o răzneşte şi umblă tot haihui, Ba nici în bătătură să ţi-1 mai ţii nu poţi: Se moleşeşte capiu, nu se mai dă la hoţi Şi-n loc să ai de pază, cum trebuie, dulăi, Ajung pînă la urmă doar javre şi potăi,
125
Se gudură tot timpul, cerşesc şi-şi pierd din vlagă, De-i chiu şi vai atuncea de bieţi urmaşii tăi Că din agoniseală nimica n-au să-aleagă. Zăvodu-i paznic bun doar cui îl leagă.
ZĂVOZII LUI NASTRATIN (variantă optimistă)
Un paşă cărui toate-i merseseră în plin Drept logofăt şi-1 luase pe Hogea Nastratin. Zăvozi la curte-acesta îi puse, de nădejde, Ga să-i păzească paşei avutul de primejde.
Gînd, într-o bună zi, s-a întîmplat să vie, Chiar pe nepusă masă, paşaua la moşie. Zăvozii, neştiindu-1, s-au repezit la el Să-1 sfîşie, crezîndu-1 că e vreun hoţ mişel. Noroc că logofătul ieşi numa-n cămaşă De-a dat în cîini, că altfel mi ţi-1 mîncau pe
— Hei, zice ăsta, apoi aşa-mi vezi de moşie, Că pui dulăi ca lupii, ce stau să mă sfîşie? S-au repezit, turbaţii, la barba mea de-a dreptul, Nici nu mă ling pe poale şi nici nu-mi dau respectul!
Iar Nastratin ii spune:
— Zăvodul bun şi harnic
127
E aprig, prea-mărite, nu slugarnic!
— Ba, zice paşa, cată să pui altfel de cîini
Ga să se dea la alţii dar nu şi la stăpîni
Iar pe-ăştilalţi prea aprigi, în lanţ să-i legi, fă bine,
Că-au sfîşiat aproape giubeaua de pe mine!
— Păi, zice logofătul, de pui numai potăi, E chiu şi vai, stăpîne, de bieţi urmaşii tăi Că din agoniseală nimica n-au să-aleagă. Zăvodu-i paznic bun doar cui nu-1 leagă.
CĂTRE CITITOR
I
Aceste versuri frînte
nu-s lumii noi oglindă.
Nici melodii n-au vrut să-i cînte,
doar zvonul ei cercînd să-1 prindă
cînd toate-i stăteau împotrivă.
Sunt spaţii albe printre rînduri: citeşte-le, rogu-te, bine! Acolo, ca printre şine cadavrul strivit de-o locomotivă, marele vis poate-ai să-l vezi scris cu cerneala conspirativă a lacrămii şi-a tăcerii: mladă rîvnind sub zăpezi venirea primăverii.
II
Cojile vorbelor doar
Din tot ce-a fost în mine
129
9 -- Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
Bucurie sau amar, Rămîn aici ruine.
îmi pare totul uneori Un joc de loterie: Din milioane de fior Nici unul pe hîrtie.
S-a dat aicea un război Iar fila: cîmp de bătălie. De-au căzut eroi, strigoi In tine-au să învie.
le gocu
Şi tocmai în clipa aceasta Gînd simt că mă-nşeală nevasta îmi vine să-mi iau la spinare Ursuzele mele picioare Mi-e dor, ah! mi-e dor de-o ţigare, Mi-ajunge cerşitul prin porţi Privesc cu binoclul la morţi Ştiu bine că n-am vreo salvare Te rog ia măsuri, dom' primare, Să nu-mi dea o doză mai mare Cu stimă şi multă onoare Pierdută pe străzi timişoare.
133
PE CRIŞURI
Oglinzile-acelui apus
Mai limpezi erau, mai străine,
Gu cît mai departe de mine
Şi nici un cuvînt n-am mai spus
De Crişul cel Negru răpus.
Era într-o vară prelungă Pe malul limpedelui Griş, N-aveam nici o para în pungă, Nici pantalonii puşi la dungă, Mîncasem hămesit haşiş.
Şi-apoi, ca o fată-morgană, Vînam curios din tufiş O dulce şi roză codană, Decis să o schimb pe-o havană.
Dar ochiul ei fără prihană Atît de adînc m-a pătruns Că pînă şi-un zîmbet ascuns (Chiar ultimul care-mi rămase) în flori l-am sădit, vie rană, Fugind printre casele joase Ce Crişul ades le-nnecase.
134
MARINĂ
NOAPTE
Ea-mi arătă oglinda şi mă-ntrebă Gît va dura iubirea pentru ea? (O, gestul leneş, strîns sub o perdea, Gînd inimă şi văz n-au nici o treabă I)
Şi cunoştinţă fără de cuvinte 1 Ga într-un vis ce-şi dezveleşte miezul Cum ţipă-n toiul nopţii huhurezul j De care miine nu-ţi aduci aminte.
Prin zîmbetu-ncărcat de-o grea iubire Hainul ochi mi-1 simt, care-o fură, Şi-ntipărit pe al ei chip dură Etern, ca şi fugara mea privire.
Ea doarme-aicea lîngă mine,
Statuie prin milenii de ruine.
Doar fluturele pleoapei îmi spune că e vie
Şi ca să nu-i desfigurez visarea
Sfială pun în gest, şi gingăşie
Cînd îmi întorc din drum şi răsuflarea
Pe care-n somn mi-o împrumută mie.
îmi şovăie şi mîna care scrie:
Să nu-mi răsune, poate de cristal.
Tăceţi, voi, mobili 1 taci şi tu, hîrtie 1
Din sînul ce-i palpită ca un val
Stîrnit de o maree subterană
Şi teama care parcă mă emană,
Se naşte versul, fiul natural.
Şi-acel răsuflet care mă străbate Precum Iahveh însufleţitul lut, Dă ţipetul incestuos şi mut Stîrnit de-o nouă vietate.
136
137
ALTĂ NOAPTE
Gînd ce e-n clipa asta unitate,
In fracţii, larmă, prăştiat se zbate.
Şi tot ce văd acum e o bucată Din începutul lumilor rămasă,
Ge ne-ncetat se-ntoarce şi îşi cată Pierduta ei, neprihănita casă.
Doar santinela, singură în posti, Desparte ce va fi, de ce a fost.
Acum dorm toate liniştite. Doar Făptura ei prin somn răsuflă rar Ga să îmi spuie că aici e, parcă, Şi iară întru sine să se-ntoarcă.
Pisica moale a-ncetat să toarcă Şi adunată ca un melc, în blană, Visează printre şoareci o prigoană.
In lumea de tăceri şi-ntunecime, Afară, singur am rămas, din mine, Gînd, ostenite, mobilele doar îşi amintesc de viaţa lor, şi-arar Pocnesc, ca sub secure despicate Pe cînd erau copaci în libertate.
In toiul zilei nimeni nu le-ascultă, Cînd e mişcare şi lumină multă,
138
DOUĂ OCTAVE
Din cuibul reavănului păr Din pulpa dulcelui tău fruct Şi-a dăruitei tale guri Ce m-a condus în adevăr Pe care nu ai să mi-1 furi Vîrtej trecut prin apeduct Din ţipetul înalt crescut Spre ierni aprinse în păduri.
II
Se arcuise mîndrul curcubeu Intr-o apoteoză ca de vară Dar mult prea plin (aşa gîndisem eu) Reci lacrimi nalte palid îl dublară
Şi în arteziana lor curbată Din miazănoapte plnă către sud Ameninţa tăria să-ţi străbată Prin ploile ce nu se mai aud.
PLIMBARE
Să ne-mbrăcăm, iubita mea, de mare gală
Şi-ntr-o călătorie s-ar putea
Să trag prin nori o rază de beteală
Şi să-ţi petrec spre inimă o stea.
O, braţul tău, atîtea dezmierdări Şi calde, şi lunare, lunecate In moliciuni de lebezi, ce brăţări L-au strîns cu-aşa cătuşe delicate
' Cînd tu îmi eşti stăpînă iar eu sclavul Sub neînduplecata legiuire Supuşilor sortită de burgravul Cetăţii cucerite de iubire?
Doar vîntul stăpîneşte pe aici Peste-un popor de crăngi muiate-n zări Şi suflă frunze galbene şi mici Cum stingi în candelabre luminări.
HO
141
Iubita mea, această promenadă Prin parcul plin cu despuiaţi aluni Te trece-n somnul lor ^ca-ntr-o baladă, Să mai aprinzi în toamna mea minuni.
ECHINOX
Te-am aşteptat atent. Ştiam că vii Ghicită printre nopţi şi galaxii. Al meu ţi-e trupul răsunînd în mine Ca o vioară-n pieptul cui o cîntă, Lumina scapă ca să ne îmbine Iar vîntul ca pe plante ne-nveşmîntă Şi-alungă dintre noi singurătăţi. Scheletul ni-i acelaşi, împărţit Părelnic, între două entităţi.
A fost o clipă-n care ne-am simţit Chemările suind către izvoare Ce azi sînt fluviu unic şi unit. Tu, gurii mele gură-i eşti, şi boare, Cu ochii mei vezi cerul de cicoare Iar palmele şi-au locul pregătit Din vreme: ale tale pe-al meu umăr, A mea, căuş pe sînul tău rotund, Cealaltă-ncinge coapsele domoale. Cu tine-ncep şi isprăvesc să număr.
143
în părul tău ca-n unde mă scufund, Suntem topiţi aceloraşi metale Iar cînd ne-atingem în îmbrăţişare Acelaşi sunet naştem amîndoi. Venim din depărtări ce-au fost egale: Acum înfrînte se-ntîlnesc în noi Şi lor le proiectăm aceeaşi zare.
Ne suntem unul altuia altoi,
Aceeaşi veghe ne-a sporit apoi
Unind acelaşi lut şi-acelaşi cer
In două mlădiate verticale.
Nici zîmbet, nici cuvînt avem stingher:
Tu visu-mi spui iar eu tristeţii tale
Zîmbesc şi-i rîd: ne-au împărţit vecii
Dar astăzi, cer, pămînt, şi foc, şi apă
Sunt ale unei vaste-mpărăţii
Unice. De aceea spre zenit
Cînd tu priveşti, privirea mea se-adapă
La pîntecul pămîntului rănit
Pe care-1 sap prin tine mai departe
Şi un vulcan ne zguduie nainte
De-a ne lua zborul dintre lucruri moarte
Sore-un tînăr astru, care ne presimte.
PLAJE
Ca pe argonautele zale Ne azvîrlea iarăşi marea Darurile neliniştii sale Vuindu-şi chemarea.
Ca două scoici sau, mai bine, Ca doi pescăruşi stam în prund Vorbind şi cu ea şi cu mine Sub cerul tăcut şi rotund.
Era cald. Era bine Şi prin noi, ca nişte copoi Urcau, fierbinţi şi reci apoi, Apeluri marine.
145
JURNAL
Mut îi rănim şi astăzi, dinainte, Acestei guri, pustie de chemarea Pe care tot aştept să mi-o cuvinte. Nici nu-mi mai recunosc înfăţişarea
Decît în umbra care mi-o propagă Lumina ta; docila pradă sunt A aşteptării ce mă soarbe-ntreagă Ca un nisip în smîrcuri fără fund.
Numai tăcerea-n spectrul ei solar Durerea mi-o absoarbe — şi apoi Smulsă fîşii, mi-o zvîrle înapoi, Multiplicată-n sine însăşi iar.
IDOL
Rămasă ziua scurtă la măsură, îmi simt amărăciunea mai tăcută: Ca floarea stelei lacrima de pură, Cu umbra ei prin suflet petrecută.
îmi cînt din frunză, mai crestez în lemn Vertebra lui cu golul la mijloc, Atît răboj ce lasă-n vreme semn, Un fluier frînt chemîndu-mă la joc.
Mirare mă cuprinde, şi sfială, Prin ce minune-n tine-au încăput Şi lut inert, şi steaua de beteală, Scump idol surd la cîntul ne-nceput!
146
147
10*
SUSPIN
Stăteam cu tine sub un tei Ce-n floare da.
Cuvintele nu au temei Cînd nu spui: da!
Un tei prin noapte respira
Ca un plămîn, Tu ai plecat, etcaetera,
Dar eu rămîn.
Un tei în noapte palpita
Ca un plămîn, i Tu ai zburat, cu gura ta,
Ca un lăstun. \
|
Ţii minte cînd stăteam sub tei
La ceas tîrziu? ' Te oglindeai în ochii mei,
Acuma ştiu 4
1
Că scrisă mi-ai rămas în ei
Şi de neşters. Ţii minte cînd şopteam sub tei
Un singur vers,
Că eşti a mea de la-nceput
La nesfîrşit Şi să-mî răspunzi nici n-ai putut,
Doar m-ai privit. I
148
GALANTĂ
GA UN GARIMPEIRO...
De cîte ori în braţe te cuprind i
Şi şoldul tău sub coapsă mi-1 adun, =
Simt nişte mari motani cum se întind J
Prin mine, cu o tihnă de stăpîn. I
Ca un garimpeiro beţiv şi păgubos De anii lungi, pierduţi în căutări, Mă uit acum în unda pîrîului, mai jos, Să aflu-n ea incendiul altor zări.
Ascuns izvor, ce neştiută vlagă Mi-aprinzi în mădulare şi în oase? Te stăpînesc întinsă şi întreagă Doar cu tării din carnea-ţi dulce scoase.
Cînd te destrami sub mine ca un ghem Ori cînd scînceşti cu glasul moale, mort, Văd dragostea ce-ţi port ca un blestem Şi nesfîrşita ură ce ţi-o port
Dar nu 1 Teleajenu-i secat şi nu-mi arată In apa lui, cînd tulbure, cînd clară, Decît un chip neîmplinit de fată Ce-1 şlefuieşte şi-1 înneacă iară.
Că-ţi sînt pe veci un infidel datornic i Cu trupul tot şi răsuflarea mea, | Dar pot încremeni precum un ornic,
Stăpînă să-1 întoarcă de nu vrea.
150
151
CERTITUDINI
Ascultă, ascultă bine ce-ţi spun:
Mai repede ca ghiuleaua pornită din tun
Mai repede ca rîndunica peste ape
Mai repede ca piatra-n prăpastie
Mai repede ca fulgeru-n vînt
Mai repede ca visu-n cuvînt
Mai repede ca guşteru-n ruine
Mai repede ca seva prin cucută
Simt cum mă-apropii vertiginos de tine
Iubita mea (încă) necunoscută.
BLUES
Pe-al morţii fluviu plutind Pînă spre seară,
Braţul domol mi-1 destind Lîngă ghitară.
Vineţi şi iuţi mi se-aprind Pilcuri de stele
Pe cînd în zbor trec vuind Gînduri rebele.
Toate şi cite mai vin
Sunt ale tale, Pieptul, ah, pieptul mi-e chin,
Inima — jale.
Fiindcă eu însumi sunt doar Glas din păduri,
Paradă lăsată-n zadar Fragedei guri.
152
153
LAMENTO ENDECASILABIC PENTRU TAM-TAM
Că nu sunt decît, între cer şi dogori, Un veşnic ceasornic prin care să ştn Cu vînătul puls măsura veşnicii Cînd nu mai poţi stele şi sori să mason.
Ah, setea, ah, setea aceasta fierbinte De-a merge, de-a mergemereu înainte!...
(Dintr-o emisiune satelitică)
Degeaba, degeaba mă cer în Olimp, Zadarnic visez al zăpezilor nimb, Umorile suie, îmi cad, mi le schimb în capricios, inegal anotimp.
O dată mă bucur, o alta regret,
Văd bine, văd bine într-una: nu sînt
Decît o fofează furată de vînt
Şi tot mă mai cred cîteodată poet.
Mă vreau dizolvat în tăceri, diafan, Dar vai ce m-aş face pe alt continent Străin şi pierdut, la schimbări impotent, Sub vitrege zodii şi templul profan?
învie iubirea ucisă de dor Cînd trece prin danturi, din lupte şi cînt în somnul adînc legănat, de pămînt, Atuncea visez un pierdut Labrador
154
SCRISOARE FOARTE POSTUMĂ
Şi pot să-ţi atîrne cam grei
Sunîndu-ţi ca nişte bani sau ca nişte chei.
Scrisă în anul 1943.
Aş putea crede că totul a fost o-ntîmplare De n-ar fi degetul care mă doare; Muiat în memorie ca într-o rană, In inima simplă şi fără prihană.
Uneori cînd luna îşi trece umbra peste cap Cum îţi treci peste călcîi un ciorap, Cînd pluteşte în moi rotocoale nătînge, Cmd ar putea semăna cu tine, cu un ghioc sau cu un
hanger plin de sînge,
(Mai ales cu un hanger)
Mă-ntreb de nu te plimbi uneori cu ochii pe cer Şi mi-e dor atunci de douăzeci de anii mei Pe care-i Urăşti după tine, cercei, Sau umbli-n buzunare cu ei
156
POST-SCRIPTUM
O, bietul meu stejar de aur, O, povîrniş plin de livezi! Ca scufundat pe sub un plaur Din ele nici nu te mai vezi.
Atunci desigur că mi-e bine Chiar dacă n-om zbura-mpreună Alunecînd pe drumuri line Spre inefabila comună.
Să fiu chiar Miles Gloriosus Şi tot nu mi-ar păsa nimic Dacă-aş putea, pe foi de lotus, Să vă mai tălmăcesc un pic,
Trecute vremi şi viitoare ! Aici, înscris cu mîna grea De-o dragoste şovăitoare, îmi pun şi semnătura mea.
Nu vreau să-alerg, mi-e greu, dar încă îmi stăruie în ochi lumina Din iazul ce sclipea în luncă Iar azi pe-acolo creşte tina.
La ce să cerc să zbor pe creste Cînd nu îi e oricărui dat Să fie-n vremurile-aceste Şi rău poet şi bun soldat?
Dar dacă prin lumina stinsă A unei ere de apoi, Aş mai putea găsi ascunsă A voastră urmă, s-o despoi,
158
PIATRA
SPIN ŞI LEGE
Un joc de fulgere e totul IrTjurul meu; sunt într-un bal In care mie-mi sunt plus-potul Pe drumul larg şi triumfal.
N-am învăţat de-atîta vreme Decît să fac ce-am mai făcut, Nimica n-am de ce mă teme: Condeiul meu e-aproape mut.
Din tot ce ştie el să spuie Nu e nimic ce s-ar putea Să înfierbînte o statuie Ori să clipească într-o stea.
De ce, cînd un nebun aruncă 0 piatră, zece înţelepţi Sar toţi în unda cea adîncă Să cate-n urma ei peceţi?
160
Trăiesc cu spinu-n carnea ce mă doare Atît de mut şi de statornic iar, Că-mi fac din piatra prundului altar Şi-aleg în apa lui mărgăritare.
Ştiu bine că din toate nu se-alege Decît durata unui zbor afund, Dar ca un fagur, învăţat fecund, Şi din durerea mea aştept o lege
Pe care să v-o las neîntinată Din antipozi şi pînă în viitoare; Clădirea de v-aş da-o terminată, Trăiesc cu spinu'n carnea tot mai tare.
161
\l — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
INFRÎNGEREA NOPŢII
Stă tristă poarta, curtea e pustie.
Nu vrem oracoli, nici însemne, nici gîlgîitoare roiuri de furnici; ne-ajunge-o fată limpede să vie cristalul vocii sale să ne ţie acum şi pînă-n veac tovărăşie.
Infrîntă, deci, fu noaptea. Şi acum
ne-om face umbră doar din nori de fum.
De negrul ei nu ne mai este dor. O, de-ar veni domol măcar un nor să ne vorbească despre seri şi nopţi. Şi strugurii, ah! strugurii nu-s copţi!
Nu e nimic ! Pătrunşi de-o sfîntă lene lăsa-vom să-i păzească Magdalene şi poate vrun dulău mai ştirb de stînă ce surd cu urlătoarea se îngînă.
Pătrunşi de timpu'nfrint, o creangă-n mînă vom lua acum şi-o să plecăm domol departe într-al apelor ocol.
162
11*
TĂLMĂCIRI
din 12 poeţi europeni
... aşa că, pentru poezia propriu-zisă, e indiferent dacă o operă poetică e citită în gînd sau recitată. Ea poate deopotrivă, fără nici o vătămare esenţială, să fie tradusă într-o limbă străină, ba chiar din versuri în proză. Raportul sunetelor poate fi astfel în întregime schimbat.
G.F.-W. HEGEL (Estetica)
...toate aceste poeme ale mele n-au nici o valoare, dacă nu pot fi scrise de oricare dintre oameni...
WALT WHITMAN (Fire de iarbă)
San Juan de la Cruz
(1542-1591)
Sfîntul loan al Crucii
(1542-1591)
Mios son los cîelos, y mia es la tierra, mias son las gentes, los justos son mios, y mios los peccadores, los angeles son mios, y la madre de dios y todas las cosas son mias. Y el mismo dios es mio y para mi porque xpo es mio y todo para mi pues q pides y buscas alma mia tuyo es todo esto y todo es para ti no te pongas en menos ni repares en meajas que se caende la mesa de tu padre sal fuera y gloria te en tu gloria, escondete en ella. Y goca y alcancaras los peticiones de tu coracon.
El espiritu bien puro no se mezela con estranas advertencias ni humanos respectos sino solo ensoledad de todas las formas interiormente...
Tălmăcirea autografului Sflntului loan al Crucii
Ale mele sînt cerurile, şi al meu pămîntul; ale mele seminţiile, cei drepţi tot ai mei, şi ai mei păcătoşii, îngerii-s ai mei şi Maica Domnului e-a mea, şi toate lucrurile-s ale mele, Dumnezeu însuşi e al meu şi pentru mine, fiindcă Isus e al meu şi totul pentru mine. Ce mai rîvneşti şi mai cauţi, deci, suflete al meu? Toate acestea ale tale sînt şi pentru tine toate. Nu te preţui mai ieftin, nu te împiedica de fărîmiturile ce cad de la masa Tatălui tău: ieşi şi laudă-te-n lauda ta, şi ascunde-te-ntr-însa, şi te bucură, şi ai să împlineşti rîvnele inimii tale.
Duhul preacurat nu se amestecă în părerile altora, nici tn relaţii lumeşti, ci unul singur, însingurat în toate chipurile înlăuntrul său (în dulce hodină, vorbeşte cu Domnul, căci a lui cunoaştere e dumnezeiască).
169
Ros, ca mai toţi marii mistici — şi mai cu seamă cei spanioli — de patimile cărnii convertite în poezie şi spiritualitate, Sfîntul ne-a lăsat în Cîntarea Spirituală, subintitulată: „stihuri între suflet şi mirea, toată măsura sincerităţii lui omeneşti şi poetice, cu atît mai sensibilă cu cit transfigurarea mistică e mai degrabă în acest poem o convenţie teologică, decît o realitate lirică, şi ea păstrează toată puterea lumească a accentului pornit dintr-o memorie a cărnii, de dincolo de bine şi de rău, dacă nu spunem o dată cu Platon că frumosul e tot una cu binele.
Micul Larousse ilustrat scrie despre San Juan de la Cruz doar atît: „Spaniol, fondatorul ordinului carmeliţilor desculţi".
Despre scrierile, predicile şi versurile lui, nici un cuvînt. Şi a fost doară, după cum ni-l prezintă şi Armând Godoy, a cărui prelucrare după textul de faţă am consultat-o o dată cu originalul, un poet ce stă alături de Iov şi de David, „poet înnăscut... poet din prima tinereţe pînâ cînd, ca un prunc, şi-a închis, ca să adoarmă, «ochii dulci, osteniţi de cîte au văzuU ... poet prin adoraţia faţă de Sfînta Fecioară... poet în viaţa pe care a dus-o, în lupta lui eroică pentru reformarea ordinului carmeliţilor, pe care a desăvîrşit-o împreună cu Sfînta Tereza din Adia, trecînd peste piedicile cele mai grele şi peste cea mai duşmănoasă neînţelegere... Situat în miezul acelui Secol de Aur cînd, cum spune unul din biografii lui, Teologia îşi desfăşura toate puterile şi Poezia toate aripile, cînd Spania făcea să răsune peste zgomotul armelor sale victorioase, glasul puternic al filosofilor ei şi cîntările vrăjite ale trubadurilor săi, Sfîntul loan al Crucii a rezistat tuturor influenţelor literare, celor mai covîrşitoare chemări ale maeştrilor zilei. Aşa că personalitatea lui poetică străluceşte pe cerul poeziei spaniole şi universale ca o stea solitară care, împăcată în sine, nu aparţine nici unei constelaţii."
Bibliografie:
Poemes mystiques, text spaniol şi versiune franceză de Benoit Lavaud, colecţia „Cahiers du Rhone", td. de la Baconniere, Neuchâtel, 1942.
Le Cantique spirituel, suivi de quatre poemes, adaptes par Armând Godoy, ed. de la Librairie de l'Universite, Fribourg, 1943.
170
£A DONDE TE ESCONDISTE?.
UNDE TE-AI ASCUNS?.
Esposa:
lA donde te escondiste Amado, y me dejaste con gemido?
Gomo el ciervo huiste,
Habiendome her ido, Sali tras ti clamando y eras ido.
Mireasa:
O, unde te-ai ascuns Iubite, de-am rămas îndurerată?
Ca un cerb mi te-ai dus,
M-ai lăsat sfîşiată, Zadarnic strig şi pasul meu te cată.
j Pastores, los que fuerdes Allâ por las majadas al otero Si por ventura vierdes Aquel que yo mas quiero, Decidle que adolezco peno y muero!
Ciobănaşi călători Sus, pe zănoage şi peste creste,
De-mi vedeţi în zori
Dragul, fără veste, Să-i spuneţi că jale şi plîns viaţa mi-este.
Buscando mis amores, Ire por esos montes y riberas,
Ni cogere las flores,
Ni temere las fieras Y pasare los fuertes y fronteras.
Dorul nu mă lasă Ci tot rătăcesc pe munţi şi pripoare,
Nici de flori nu-mi pasă,
Nu-mi pasă de fiare Şi-o să trec de străji şi peste hotare.
172
173
Pregunta a las creaturas:
llOh bosques y espesuras, Plantados por la mano del amado, ^ [Oh prado de verduras, De flores esmaltado, Decid si por vosotros ha pasado?!
Respuestas de las creaturas:
Mil gracias derramando, Paso por estos sotos con presura, Y yendolos mirando, Con sola su figura, Vestidos los dejo de hermosura.
întrebare către vietăţi:
O, livezi, desişuri, De mina acelui ce-1 iubesc sădite,
Cîmpii şi verzi şesuri
De flori smălţuite, Spuneţi voi, n-aţi fost de-al lui pas strivite?
Răspunsul vietăţilor:
Gingaş a trecut Pasul lui grăbit prin aceste lunci.
Cît ce l-am văzut
Şi-am rămas de-atunci Cu mai mîndre flori şi roade mai dulci.
Esposa:
t jAy quien podră sanarme?!
jAcaba de entregarte ya de vero, No quieras enviarme De hoy mas ya mensajero
Que no saben decirme lo que quiero I
Y todos cuantos vagan
De ti me van mii gracias refiriendo,
Y todos mâs me llagan,
Y dejame muriendo
Un no se que que quedan balbuciendo.
,;Mas como perseveras, Oh vida non viviendo donde vives,
Y haciendo por que mueras
174
i Mireasa:
Cine-o să-mi dea viaţă? Vino, în sfîrşit, mi te-arată mie
Faţă către faţă
Că nici o solie, Nici dorul, nici vorba ce rîvnesc n-o ştie!
1 Orice-ntîmpinare I De mîndreţea ta îmi aduce-aminte
I Mai tare mă doare
Şi dor mă cuprinde Mai amar din ale lor frînte cuvinte.
Cum nu te doboară O, trai fără viaţă-n care vieţuiesc, ' Cînd spre tine zboară
175
[
Şi te aţintesc Săgeţi mii aprinse, şi de el grăiesc?
Y pues me le has robado, Por que asi le dejaste Y no tomas el robo que robaste?
jApaga mis enojos!
Pues que ninguno basta a deshacellos Y veante mis ojos, Pues eres lumbre de ellos,
Y solo para ti quiera tenellos.
j Descubre tu presencia!
Y materne tu vista y hermosura, Mira que la dolencia De amor que no se cura
Sino con la presencia y la figura.
jOh cristalina fuente! Si en esos tus semblantes plateados,
Formases de repente
Los ojos deseados Que tengo en mis entranas dibujados,
jApârtalos, amado, Que voy de vuelo!...
Cum de nu te-nduri Gînd inima-mi frîngi, fără de tămadă?
După ce mi-o furi,
De ce-o laşi să cadă, La ce nu ţi-o iei după jaf, drept pradă?
Potoleşte-mi chinul, Gă nimica-n stare nu-i ca să-1 alunge !
Ochii mei, seninul
Nu ţi-1 pot ajunge, Ci le dai lumina ca să poată plînge.
Vino, mi te-arată! Şi de mă ucide a ta-nfăţişare,
Suferinţa-mi toată
Află alinare Doar în chipul tău, şi-a ta arătare!
O, fîntînă lină, Dacă-ntr-ale tale argintate unde
Raza-i de lumină
Din ochi i se-ascunde, Cu al căror foc vintrele-mi pătrunde,
Te rog să mă cruţi, Că eu îmi iau zborul!...
176
177
Esposo:
Esposa:
I Vuelvete, paloma! Que el ciervo vulnerado, Por el otero asoma, Al aire de tu vuelo y fresco toma.
Mi amado, las montanas, Los valles solitarios nemorosos,
Las insulas extranas,
Los rios sonorosos, El silbo de los aires amorosos,
La noche sosegada En par de los levantes del aurora,
La musica callada,
La soledad sonora, La cena que recrea y enamora.
Nuestro lecho florido, De cuevas de leones enlazado,
En purpura tenido,
De paz edificado, De mil escudos de oro coronado.
A zaga de tu huella, Las jovenes discurren al camino.
Al toque de centella,
Al adobado vino Emisiones de bâlsamo divino.
178
Mirele:
Mireasa:
Vino, turturea, Că pe piscuri iuţi, Cerbul, rana grea Doar în zborul tău si-o mai răcorea!
Iubitul mi-e munte, Plaiul singuratec şi de codri plin,
Ostroavele multe,
Rîul cristalin Şi zefirul dulce murmurînd senin,
Noapte potolită, Cînd zorile-n geana zării se anină,
Cîntare şoptită,
Singurare plină, Şi hodinitoare, drăgăstoasă cină.
înflorit ni-i patul, De-a leilor peşteri tot încunjurat,
De purpur macatul,
în pace scăldat, Cu talanţi de aur, mii, încununat,
Pe calea călcată, De-al tău pas, aleargă şiruri de fecioare;
Scînteia picată,
Din vinul cel tare îsi naltă divina-mbălsămată boare.
12*
179
En la interior bodega De mi amado, bebi, y cuando salia
Por toda aquesta vega,
Ya cosa non sabia Y el ganado perdi que antes seguia.
Alii me dio su pecho, Alii me enseno ciencia muy sabrosa
Y yo le di de hecho
A mi sin dejar cosa, Alii le prometi de ser su esposa.
Mi alma se ha empleado Y todo mi caudal en su servicio,
Ya no guardo ganado,
Ni ya tengo otro officio Que ya solo en amar es mi ejercicio.
Pues ya si en el ejido, De hoy mâs no fuere vista ni hallada,
Direis que me he perdido,
Que andando enamorada Me hice perdidiza y fui ganada.
De flores y esmeraldas, En las frescas mahanas escogidas,
Haremos las guirnaldas
En tu amor florecidas Y en un cabello mio entretejidas.
Băui din cămară La iubitul meu, — şi cînd am ieşit
în poiană-afară,
M-am fost zăpăcit Şi mi-am pierdut turma ce-aveam de păzit.
Inima mi-a dat Cînd m-a învăţat ştiinţa aleasă
Şi lui i-am lăsat
Fetia culeasă, Cînd m-am şi legat ca să-i fiu mireasă.
I-am dat pîn'la urmă Sufletul meu tot, şi roabă i-am fost...
Nu-mi mai văd de turmă,
Nici nu am alt rost, Doar iubirii lui să-i fiu adăpost.
Şi dacă pe plai Nu mai ies de-atunci, nici mai sînt zărită,
Spuneţi că umblai
Tot îndrăgostită, Pîn'ce-am rătăcit şi am fost găsită!
Din flori şi smaralde Gulese-n răcoarea zorilor acele,
Vom face ghirlande,
Flori iubirii mele, Cu un fir din părul meu ţesut în ele.
180
181
...En solo aquel cabello Que en mi cuello volar consideraste, Mirâstele en mi cuello,
Y en el preso quedaste
Y en uno de mis ojos te llagaste.
Guando tii me mirabas, Tu gracia en mi tus ojos imprimian; Por eso me adamabas
Y en eso merecian
Los mios adorar lo que en ti vian.
;No quieras despreciarme Que si color moreno en mi hallaste!
Ya bien puedes mirarme
Despues que me miraste, Que gracia y hermosura en mi dejaste.
Gogednos las raposas! Que estâ ya florecida nuestra vina, En tanto que de rosas Hacemos una pina
Y no parezca nadie en la montina.
jDetente! cierzo muerto ! jVen, austro, que recuerdas los amores! Aspira por mi huerto
Y corran sus olores
Y pacerâ el amado entre las flores.
...De-acel singur fir Ge mi l-ai văzut pe grumaz, zburînd
Scurte clipe-n şir,
Şi te-ai prins curînd Doar într-o privire a mea, rob căzînd.
j De cînd m-ai privit,
Farmecul tău ochii tăi l-au scris în mine; De-asta m-ai iubit Şi li se cuvine Să adore ceiace-au văzut în tine.
1
Ci nu mă scîrbi, Dacă neagră piele pe mine-ai găsit!
Tot mă poţi privi
De cînd m-ai privit, Fiindcă frumuseţe în mine-ai sădit.
Pe vulpi să le prinzi Căci de-acuma-n floare dete via noastră I
Şi-un des gard să-ntinzi
De răsuri, pe creastă, Să nu vină nimeni la noi sus, pe coastă.
Staţi, viscole reci! Vin', austru, adă-ai dragostei fiori,
Prin grădină-mi treci,
Şi-n mireasmă s-o-nfăşori, Fiindcă vreau iubitul să-mi ospătez în flori!
182
183
Esposo:
Entrâdose ha la esposa En el ameno huerto deseado
Y a su sabor reposa, El cuello reclinado
Sobre los dulces brazos del amado.
Debajo del manzano, Alii, conmigo fuiste desposada, Alli, te di la mano
Y fuiste reparada
Donde tu madre fuera violada.
[ |A las aves ligeras, Leones, ciervos, gamos saltadores, Montes, valles, riberas, Aguas, aires, ardores
Y miedos de las noches veladores!!
jPor las amenas liras,
Y canto de serenas, os conjuro, Que cesen vuestras iras
Y no toqueis al muro
P >rque la esposa duerma mas seguro 1
Mirele:
Iată, mireasa-mi veni Unde mult rîvnita grădină se-ntinde!
După voie-şi hodini
Fruntea ei cuminte Pe braţul în care iubitu-o cuprinde.
Sub ăst merişor Fost-ai tu a mea mireasă curată I
Rod strălucitor
In creangă a-arată, Iar nu-nşelătorul măr de altădată1.
Păsări uşurele, Lei voinici, cerbi iuţi, sprinteni căpriori,
Munţi, văi şi vîlcele,
Ape, vînt, dogori, Şi voi, nopţi înalte, pline de fiori,
Pe lira gingaşe, Pe cîntul sirenei, vă înduplecaţi,
Să nu fiţi iabraşe
Curtea să-mi călcaţi, Al frumoasei mele somn nu-1 tulburaţi!
1 Aici, sensul versiunii româneşti e mai apropiat de versiunea franceza a lui Armând Godoy:
L'arbre, jadis funeste, T'abrite desormais, ma tourterelle. Une pomme celeste Au lieu de celle Qui fit la noire faute maternelle.
184
185
T
jOh, ninfas de Judea 1 [En tanto que en las flores y rosales El âmbar perfumea, Mora en los arrables,
Y no querrâis tocar nuestros umbrales I
[Escondete, carillo!
Y mira con tu haz a las montanas Y no quieras decillo:
(jMas mira las companas De la que va por insulas extranas?
La blanca palomica Al arca con el ramo se ha tornado
Y ya la tortolica, Al socio deseado,
En las riberas verdes ha hallado;
En soledad vivia, Y en soledad ha puesto ya su nido,
Y en soledad la guia, A solas, su querido
Tambien en soledad de amor herido.
jGocemonos, amado! jY vâmonos a ver en tu hermosura, Al moaţe o al collado,
Mireasa:
O, iudee zîne, Numai cit mireasma floarea şi-o împarte
Şi-n văzduh rămîne,
Rămîneţi departe, Nu ne treceţi pragul casei, vă rog foarte
Iubite, te-ascunde Şi întoarce-ţi fruntea spre-a munţilor cline !
Nimic nu-mi răspunde
Ci vezi doar, cu cine E-acea călătoare prin insuli străine?
Mirele:
Alba porumbea La catarg cu creanga-n plisc a şi venit,
Gînd o turturea,
Tovarăş rîvnit Pe verzile maluri, şi-a fost iscodit;
Singură trăia Şi-n singurătate cuibul şi-a-ntocmit;
Şi-i numai cu ea
Singuru-i iubit, Şi el, aşa singur, de amor rănit.
Mireasa:
Să ne iubim, iubite! Să pătrundem într-a dragostei lumină Printre stînci tocite,
186
187
Do mana el agua pura, Entremos mas adentro en la espesura!
Y luego a las subidas Gavernas de la piedra nos iremos,
Que estân bien escondidas,
Y alli nos entraremos
Y el mosto de granadas gustaremos.
Alli, me mostrarias Aquello que mi alma pretendia
Y luego me darias Alli, tii vida mia
Aquello que me diste el otro dia:
El aspirar del aire, El canto de la dulce filomena,
El soto y su donaire
En la noche serena, Con llama que consume y no da pena.
Que nadie lo miraba; Aminadab tampoco parecia,
Y el cerco sosegaba,
Y la cabelleria,
A vista de las aguas, descendia.
Izvorul suspină; Să-i pricepem rostul şi a lui pricină 1
Să mergem îndată în cele vrăjite peştere adinei,
Pitite în piatră,
Să intrăm pe brînci Şi să gustăm zeama roadelor prea dulci 1
Atunci să-mi arăţi Minunile toate, rîvnite de mine!
Dă-mi, ca-n alte daţi,
Ce mi se cuvine, Să zbor aurită ca grele albine,
Ca zefiru-n boare, Ca ghiersul pierdutei, dulci privighetor
Valea foşnitoare,
Noaptea cu fiori, De flăcări pătrunsă şi de reci dogori.
Tăinuita clipă, Nici zborul Satanei nu o va pătrunde.
A morţii aripă
Şi ea s-ar ascunde, Năpădită de-ale ochilor tăi unde.
188
Charles Peguy
(1884-1914)
Se cam uitase de el. Mai bine zis, fusese uitat de cînd „dreapta" fascistă sau fascizantâ, şi nu numai din Franţa, îl luase-n exploatare. Căci se face aşa că un poet poate înnobila şi împrumuta din strălucirea poeziei lui numai acelor mişcări politice care luptă pentru cauza poporului, pe cînd simpla apropiere de celelalte îi întunecă şi-i degradează chiar nimbul poeziei lui. Veşnicia se împlineşte prin tot ce tinde spre veşnicie, dar se adumbreşte în umbra pieritoare.
Astăzi, Peguy s-a reîntors acasă. Franţa rezistenţei şi l-a regăsit şi şi-l apropie, patriotismul şi catolicismul lui nu se întîlnesc cu şovinismul şi rasismul, ci cu libertatea şi încrederea în oameni. Iar poezia lui Charles Peguy străluceşte mai departe pe cerul Franţei, înseninat prin lupta ei din care poetul n-a lipsit şi în care a căzut încă de acum cincizeci şi cinci de ani, în 1914, în vîrstă de 30 de ani, pe cîmpia de la Villeroy.
„Peguy nu suferă nici apologie, nici pledoarie. Cine se hrăneşte din el, îl iubeşte. Asta e destul", — aşa îşi încheie editorul postum prefaţa la cărticica omagială pe care i-a tipărit-o N.R.F., la douăzeci de ani după moarte, în 1934, sub titlul „Prieres".
Bibliografie:
Oeuvres Completes (15 vol.), Ed. N.R.F., Colecţia „Bibliotheque de la Pttiade".
191
L'ENFANT QUI S'ENDORT
PRUNCUL SOMNOROS
Pour moi, dit Dieu, je ne connais rien d'aussi beau dans tout
le monde
Qu'un gamin d'enfant qui cause avec le bon Dieu Dans le fond d'un jardin;
Et qui fait Ies demandes et les reponses (c'est plus sur);
Un petit homme qui raconte ses peines au bon Dieu
Le plus serieusement du monde,
Et qui se fait lui-mâme les consolations du bon Dieu
Or, je vous dis, ces consolations qu'il se fait,
Elles viennent directement et proprement de moi.
Je ne connais rien d'aussi beau dans tout le monde, dit Dieu, Qu'un petit joufflu d'enfant, hardi comme un page, Timide comme un ange,
Qui dit vingt fois bonjour, vingt fois bonsoir, en sautant Et en riant et en (se) jouant.
Eu unul, spune Dumnezeu, nu ştiu nimic mai frumos pe lume Decît un ţine ce stă de vorbă cu bunul Dumnezeu Intr-un fund de livadă;
Şi care singur se-ntreabă şi-şi dă răspunsuri singur (ca să fie
mai sigur);
Un omuleţ care-i povesteşte păsurile lui bunului Dumnezeu Cu aerul cel mai serios de pe lume. Şi care singur se-alintă cum l-ar alinta bunul Dumnezeu Dar eu vă spun că aceste alintări pe care singur şi le spune, De-a dreptul şi cu-adevărat vin de la mine.
Nu ştiu nimic mai frumos pe lumea-ntreagă, spune
Dumnezeu,
Decît un ţînc dolofan, zvăpăiat ca un copil de Curte, Sfios ca un înger,
Care spune de zeci de ori bunăziua, de zeci de ori bunăseara
ţopăind
Şi rîzînd şi jucînd(u-se).
192
193
13 _ Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
Une fois ne lui suffit pas. Ils'enfaut. II n'y a pas de danger. II leur en faut, de dire bonjour et bonsoir. II n'en ont
jamais assez.
C'est que pour eux la vingtieme fois est comme la premiere.
lis comptent comme moi.
C'est ainsi que je compte les heures.
Et c'est pour cela que toute l'eternite et que tout le temps Est (comme) un instant dans le creux de ma main.
Rien n'est beau comme un enfant qui s'endort en faisant sa
priere, dit Dieu-Je vous le dis, rien n'est aussi beau dans le monde. Je n'ai jamais rien vu d'aussi beau dans le monde. Et pourtant j'en ai vu des beautes dans le monde. Et je m'y connais. Ma creation regorge de beautes. II y en a tant qu'on ne sait pas ou les mettre, J'ai vu des millions et des millions d'astres rouler sous mes
pieds comme les sables de la mer. J'ai vu des journees ardentes comme des flammes, Des jours d'ete, de juin, de juillet et d'aout. J'ai vu des soirs d'hiver poses comme un manteau. J'ai vu des soirs d'ete calmes et doux comme une tombee de
paradis,
Tout constelles d'etoiles.
J'ai vu ce coteaux de la Meuse et ces eglises qui sont mes
propres maisons,
Et Paris et Reims et Rouen et des cathedrales qui sont mes propres palais et mes propres chateaux, Si beaux que je les garderai dans le ciel. J'ai vu la capitale du royaume et Rome capitale de la
chretiente.
194
Nu-i de ajuns numai o dată. Aşa se şi cuvine. N-are de ce
să-i pese.
Se şi cuvine să spună mereu bunăziua şi bunăseara. Nu li-i
destul nicicînd.
Fiindcă pentru ei, şi-a zecea oară-i ca şi-ntîiaşi dată. Ei
numără ca şi mine.
Fiindcă şi eu, ceasurile tot aşa le număr.
Şi de aceea veşnicia-ntreagă şi vremea cîtă e
E (ca) o clipă strînsă-n căuşul palmei mele.
Nimic nu-i mai frumos ca un copil care-aţipeşte făcîndu-şi
rugăciunea, spune Dumnezeu. V-o spun eu, nimic nu-i mai frumos pe lume. Nicicînd n-am văzut ceva mai frumos pe lume. Şi doar văzut-am eu destule minunăţii pe lume. Şi mă pricep la ele. Tot ce-am creat eu gîlgîie de minunăţii. Atîtea sunt, că nici,nu ştii unde să le mai pui. Am văzut milioane şi milioane de aştri rostogolindu-se sub
tălpile mele ca prundişurile mării. Am văzut nămiezi dogorind ca flacăra, Zile de vară, de iunie, de iulie şi de august. Am văzut seri de iarnă căzînd ca nişte tundre. Am văzut înserări de vară potolite şi dulci ca o cădere din
paradis,
Pe de-a-ntregul semănate cu stele.
Am văzut aceste maluri ale Meusei şi-aceste biserici ce sînt
chiar casele mele,
Şi Parisul şi Reims şi Rouen şi catedrale ce sunt chiar
palatele şi castelele mele, Atît de mîndre că le-aş pune-n cer.
Am văzut cetatea-mpărătească şi Roma, cetatea creştinătăţii.
195
13*
J'ai entendu chanter la messe et les triomphantes vepres. Et j'ai vu ces plaines et ces vallonnements de France Qui sont plus beaux que tout.
J'ai vu la profonde mer, et la foret profonde, et le coeur
profond de l'homrae.
J'ai vu des coeurs devores d'amour
Pendant des vies entieres,
Perdus de charite,
Brulant comme des flammes.
J'ai vu des martyrs si animes de foi
Tenir comme un roc sur le chevalet,
Sous les dents de fer
(Comme un soldat qui tiendrait bon tout seul toute une vie, Par foi,
Pour son general (apparemment) absent). J'ai vu des martyrs flamber comme des torches, Se preparant ainsi les palmes toujours vertes. Et j'ai vu perler sous les griffes de fer
De gouttes de sang qui resplendissaient comme des diamants.
Et j'ai vu perler des larmes d'amour
Qui dureront plus longtemps que les etoiles du ciel.
Et j'ai vu des regards de priere, regards de tendresse,
Perdus de charite,
Qui brilleront eternellement dans les nuits et les nuits. Et j'ai vu des vies tout entieres de la naissance â la mort, Du bapteme au viatique, Se derouler comme un bel echeveau de laine. Or je le dis, dit Dieu, je ne connais rien d'aussi beau dans
tout le monde Qu'un petit enfant qui s'endort en faisant sa priere Sous l'aile de son ange gardien Et qui rit aux anges en commencant de s'endormir; Et qui deja mele tout ca ensemble et qui n'y comprend plus
rien;
Am auzit liturghiile şi biruitoarele vecernii. Şi-am văzut aceste poiene şi văi resfirate ale Franţei Care-s mai mîndre ca orice.
Am văzut adînca mare, şi pădurea adîncă, şi adînca inimă
omenească.
Am văzut inimi sfîşiate de iubire De-a lungul unei vieţi întregi, Pline de milostenie, Arzînd ca nişte flăcări.
Am văzut martiri atît de-nsufleţiţi de credinţă Că neclintiţi stăteau în chinuri, ca o stîncă, Sub ţepi de fier
(Ca un soldat rezistînd singur, încremenit pe poziţie, o
viaţă-ntreagă,
Din credinţă
Faţă de generalul lui (aparent) absent.)
Am văzut martiri arzînd ca nişte torţe,
Pregătindu-şi astfel cununi de-a pururi verzi.
Şi-am văzut ţîşnind sub spinii de fier
Broboane de sînge, strălucind ca nişte diamante.
Şi-am văzut înflorind lacrimi de iubire
Ce-or dăinui mai mult ca stelele pe cer.
Şi-am văzut priviri în rugăciune, priviri înduioşate,
Pline de milostenie,
Ce-or străluci pe veci în nopţi şi nopţi de-a rîndul. Şi-am văzut vieţi întregi din leagăn pînă-n moarte, De la botez pînă-n groapă, Depănîndu-se ca un fuior frumos de lînă. Dar vă spun eu, spune Dumnezeu, nu ştiu nimic mai frumos
pe lume
Decît un prunc somnoros spunîndu-şi rugăciunea Sub aripa îngerului său păzitor Şi care zîmbeşte îngerilor cînd începe s-aţipească; Şi care le-amestecă pe toate laolaltă de nu mai pricepe din
ele nimic;
196
197
Et qui fourre les paroles du Notre Pere k tort et â travers pele-mele dans les paroles du Je vous salue, Marie!
Pendant qu'un voile deja descend sur ses paupieres, Le voile de la nuit sur son regard et sur sa voix. J'ai vu les plus  grands saints, dit  Dieu.  Eh bien, je
vous le dis,
Je n'ai jamais rien vu de si drole et par consequent je ne connais rien de si beau dans le monde, Que cet enfant s'endort en faisant sa priere
(Que ce petit etre qui s'endort de confiance)
Et qui melange son Notre Pere avec son Je vous salue, Marie.
Rien n'est aussi beau et c'est meme un point Ou la Sainte Vierge est de mon avis Lâ-dessus.
Et je peux bien dire que c'est le seul point ou nous soyons du
meme avis.   Car generalement nous sommes d'un avis contraire, Parce qu'elle est pour la misericorde Et moi il faut bien que je sois pour la justice.
Şi care-mperechează vorbele din Tatăl Nostru de la un cap
la altul într-un talmeş-talmeş cu Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu,
în timp ce un văl îi pogoară peste pleoape,
Vălul nopţii căzînd peste privirea şi peste glasul lui.
I-am văzut pe cei mai mari dintre sfinţi, spune Dumnezeu.
Ei bine,  eu vă spun,
N-am văzut nicicînc' nimic mai minunat şi nu ştiu aşadar
nimic mai frumos pe lume, Decît acest prunc somnoros făcîndu-şi rugăciunea (Decît această plăpîndă făptură ce adoarme de credinţă) Şi care-1 amestecă pe Tatăl Nostru cu Prea Sfînta Născătoare
de Dumnezeu.
Nimic nu-i mai frumos, — şi aicea-i chiar un punct Asupra căruia Sfînta Fecioară e de părere cu mine în această privinţă.
Şi pot s-o spun cu drept cuvînt că doar în punctul ăsta suntem noi amîndoi de-aceeaşi părere. Fiindcă-n deobşte
noi suntem de păreri contrarii, Pentru că ea e pentru îndurare
Pe cînd eu, eu sunt — precum se cuvine — pentru justiţie.
Max Elskamp
(1862)
Poet belgian de limbă franceză.
Lucrul cel mai interesant pe care l-am putut afla din biografia lui este că se ocupa şi cu gravura în lemn şi şi-a împodobit cu mina lui cartea cu Şase cîntece ale bietului om; ceva din acest spirit artizan, ca o prelungire a deprinderilor medievale atît de înfloritoare în Flandra lui natală, această migală pentru lucrul ieşit din aceeaşi minte şi din aceeaşi mină, gustul pentru lucrul domestic, mărunt dar cu artă şi rost încheiat, se recunoaşte şi în poezia lui Max Elskamp.
S-a născut la Anvers, din tată flamand şi mamă franceză, la 5 mai 1862. Ultima ştire pe care-o deţin despre el datează de acum 43 de ani, de cînd n-am mai întîlnit, nici prin presă, nici prin radio, vreun cuvînt despre acest poet al Flandrei, unde oamenii trăiesc mult ca şi tradiţiile lor de burghezi zdraveni şi domoli, — şi dacă n-a murit, cum zice basmul, mai trăieşte şi astăzi, numărînd 107 de ani; o vîrstă de patriarh care s-ar potrivi bine cu tonul niţel sfătos, niţel zîmbitor din poezia lui.
Remy de Gourmont îi învinuieşte poezia că ar fi „prea pretenţioasă cele mai deseori, şi scoborîtă printr-o naivitate ce are o conştiinţă prea precisă despre ea însăşi", ceea ce
poate fi în buna parte întemeiat, dacă-i considerăm întreaga operă, strunită cam la acelaşi diapazon.
Fâcînd parte din familia spirituală a lui Francis Jammes, el aduce însă faţă de acesta un accent mai dramatic, o tulburare mai amară, o undă subtilă de venin ce-i străbate ca un fior şi o presimţire tablourile şi peisajele pline de seninătate. Se adaugă apoi şi o mare forţă de a sintetiza într-un element, într-o figură, într-un gest, o întreagă stare de simţire şi de spirit, realizînd în versul lui acea forţa de evocare cu adevărat poetică. Nu e doar o poezie „emblematică", aşa cum îi spune Remy de Gourmont, lâsîndu-se condus de faptul că semnele poetice ale lui Max Elskamp sunt toate ale acelei Flandre fericite căreia el îi rămîne unul din nu mai puţin fericiţii cîntăreţi, — dar lirica lui e şi una de sens mai adine, dramatic, asupra vieţii rumene şi voioase în aparenţă dar în care roade nevăzut viermele morţii. Şi de aceea cîntecul lui Max Elskamp o slăveşte cu o şi mai mare căldură.
Bibliografie:
Mai toată opera lui poetică se cuprinde în două volume: Lauda Vieţii (Le Louange de la Vie), apărută în 1898, în editura Mercure de France, — şi Enluminures, tipărită în acelaşi an, la Bruxelles, în editura Lacomblez, cu gravuri în lemn executate de poet.
Trebuie menţionat şi Alfabetul Doamnei Noastre Fecioare (VAlphabet de Notre-Dame la Vierge), cuprinzînd gravuri în lemn colorate, editat în 1901, la Anvers, în Ed. du Conservatoire de la Tradition Populaire.
HUIT CHANSONS REVERDIES
OPT CÎNTECE ÎNVERZITE
LES QUATRE QUI RIENT
CELE PATRU ZÎMBITOARE
LE MATIN
Et la premiere est d'un matin Dit tout en bleu, dit tout en blanc, Et la premiere est d'un matin Ici pour le commencement,
De paix d'abord, cloches sonnant, Et Flandre etant — Vive la Rose — Douce â chacun â sa facon, Suivant son bien, suivant ses choses.
Or Mai mettant des fleurs en cause, Et la premiere est d'un matin, Or Mai mettant des fleurs en cause^ El la premiere est d'un jardin,
Voici qu'il sent le rosrnarin, Et qu'on dirait — Vive la vie — Voici qu'il sent la rosmarin Ex qu'on dirait qu'on se mărie,
DIMINEAŢA
Şi-i cea dintîi a dimineţii Cîntare albă, viorie, Şi-i cea dintîi a dimineţii, Cîntare de-nceput să fie
Şi pace, clopotele sună, — Trăiască Roza-n Flandra ţară! — Unde îţi porţi atît de dulce Mărunta zilelor povară.
Mai e cu flori împodobit; Cîntarea-ntîi, de dimineaţă, Şi Mai cu flori împodobit, E a grădinii în verdeaţă,
De rozmarin îmbălsămată,
Să spui — trăiască viaţa sfînta! —
De rozmarin îmbălsămată
Să zici că-i cîntecul de nuntă,
204
205
Et la premiere est d'un matin Ainsi de paix et d'ornement, Avec du pain, avec du vin, Ici pour le commencement.
L 'O I 8 E A U
Mais lors voici qu'un oiseau chante, Dans une pauvre cage en bois, Mais lors voici qu'un oiseau chante Sur une ville et tous ses toits,
Et qu'il dit qu'on le voit le monde Et sur la mer le pluie tomber, Et des voiles s'en aller rondes, Sur l'eau si loin qu'on peut aller.
Puis voix dans Pair plus haute montee, Alors voici que l'oiseau dit Que tout l'hiver s'en est alle Et qu'on voit l'herbe qui verdit,
Et sur les chemins la poussiere Deja, et les betes aussi, Et les toits fumant dans la lumiere Que l'on dirait qu'il est midi,
Şi-i cel dintîi al dimineţii De pace, ca de bucurie, Rodit cu pîine şi cu vin, Un cîntec de-nceput să fie.
PASĂREA
Dar iată-o pasăre ce cîntă In colivie, strimt locaş, Dar iată-o pasăre ce cîntă Peste streaşini de oraş,
Spune că vede-n lumea largă, Cum plouă ceru-n apa mării Pe care pînzele aleargă Rotunde, pînă-n geana zării.
Cu viers săltat în boare, sus, Micuţa pasăre vesteşte Că iarna albă s-a fost dus Şi iarba crudă înverzeşte,
Se-nalţă colb din povîrnişuri Pe urma blîndelor cirezi, Fumegă-n zare coperişuri Ca-n ceasul caldelor amiezi;
206
207
Et puis encore sa voix montee, Que l'air est d'or et resplendit, Et puis le bleu du ciel touche, Qu'il est ouvert le paradis.
L E   N A V I R E
La troisieme, elle, est d'un navire Avec tous ses drapeaux au ciel, La troisieme, elle, est d'un navire, Ainsi qu'ils vont sous le soleil
Avec leurs mats, avec leurs ancres, Et leur proue peinte en rouge ou vert. Avec leurs mats, avec leurs ancres, Et tout en haut leur guidon clair.
Or la troisieme, elle, est dans l'air Et puis aussi elle est dans l'eau, Or la troisieme sur la mer Est comme y sont les blancs bateaux,
Et les rochers, et les accores, Et terre dure ou sable mol, Et les rochers, et les accores, Et les îles et les attols;
Şi viersu-i urcă în tărie, Că e văzduhul fermecat Şi-albastrul cer e mărturie Că raiul s-a desferecat.
CORABIA
Cîntarea treia-i cu corăbii Şi cu năframe-ntinse-n zare, Cîntarea treia-i cu corăbii Care alunecă sub soare
Cu ancore şi cu catarge Văpsite ca de sărbătoare, Cu ancore şi cu catarge Şi cîrme-nalt strălucitoare.
A treia-i in văzduh, cîntare Ca şi pe apa, plutitoare, Cîntarea treia e pe mare Umblînd ca luntrile hoinare,
Cu stîncile şi coastele, Asprul prundiş, nisipul moale, Cu stîncile şi coastele, Mărgenii şi ostroavele;
208
209
Et la troisieme est seule au monde En large, en long, en vert, en bleu, Et la troisieme est seule au monde Avec le soleil au milieu.
L'ANGE
Et puis apres, voici un ange, Un ange en blanc, un ange en bleu, Avec sa bouche et ses doux yeux, Et puis apres, voici un ange,
Avec sa longue robe â manches, Son reseau d'or pour ses cheveux, Et ses ailes pliees en deux Et puis ainsi voici un ange,
Et puis aussi etant dimanche Voici d'abord que doucement II marche dans le ciel en long Et puis aussi etant dimanche,
Voici qu'avec ses mains il prie Pour les enfants dans les prairies, Et qu'avec ses yeux il regarde Geux de plus pres qu'il faut qu'il garde;
E-a treia singură pe lume, în larg, în lung, neprinsă-n loc, Chitare singură pe lume Gu-aprinsul soare la mijloc.
ÎNGERUL
Pe urmă-i una cu un înger Cu albe, viorii veşminte, Cu ochii dulci, gura cuminte, Pe urmă-i una cu un înger
Cu mîneci largi şi lung veşmînt, Cunună-n păr i-e soarele Şi-npăturite-aripele: E cîntecul cu-un înger sfînt.
Şi-n limpedea duminică Plutind uşor, încetişor, Străbate-al cerului pridvor Şi-n limpedea duminică,
Se-nchină el, cu dreapta lui, Pentru copiii cîmpului, Şi ochii lui cei buni veghează La toţi pe cîţi îi are-n pază.
210
4
14*
211
Et tout alors etant en paix, Chez les hommes et dans la vie Au monde ainsi de son souhait, Voici qu'avec sa bouche il rit.
Şi fiindcă prea slăvită pace Azi intre oameni dăinuieşte, Şi vrerea-i pe pămînt se face, Deschide gura şi zîmbeşte.
LES QUATRES QUI PLEURENT
CELE PATRU PLÎNGĂTOARE
LA   F E M M E
Mais maintenant vient une femme, Et lors voici qu'on va aimer, Mais maintenant vient une femme, Et lors voici qu'on va pleurer,
Et puis qu'on va tout lui donner De sa maison et de son âme, Et puis qu'on va tout lui donner, Et lors apres qu'on va pleurer;
FEMEIA
Dar vine-acuma o femeie, Şi dragostea în tine creşte, Dar vine-acuma o femeie, Şi iată lacrima-nfloreşte.
Cînd totul o să-i dăruieşti, Căminul tău şi inima, Cînd totul o să-i dăruieşti, în urma ei vei lăcrima,
Car maintenant vient une femme, Avec ses levres pour aimer, Car â present vient une femme, Avec sa chair tout en beaute,
Că vine-acuma o femeie Cu buze roşii, de iubit, Că vine-acuma o femeie Cu trupul cald şi înflorit
Et ses robes pour la montrer
Sur des balcons, sur des terrasses,
Et des robes pour la montrer
A ceux qui vont, â ceux qui passent,
214
Şi rochii ce-o împodobesc Cînd se arată în pridvor, Şi rochii ce-o îmbodobesc Să-ncînte ochiul tuturor,
215
Gar maintenant vient une femme Suivant sa vie pour des baisers, Gar maintenant vient une femme, Pour s'y complaire et s'en aller.
LA VIE
Et lors la sixieme est aveugle Comme un pinson tout k chanter, Et la sixieme, elle, est aveugle, Car voici qu'on est â aimer,
Est que des mets sont sur des tables, Et que du vin coule de nuit, Aux bougies brulant sur des tables Oii sont des fleurs avec des fruits.
Or gestes alors qui se pressent, Vins bus, paroles echangees, Levres tendues, yeux qui se baissent, Chair ici qui jette les des.
C'est temps alle qui se derobe, Et la tete de Jean, coupee Qu'emporte saignante en sa robe Une fois de plus Salome,
Că vine-acuma o femeie
Ce viaţa-n dragoste-şi petrece,
Că vine-acuma o femeie
Doar ca să-i placă — şi să plece.
VIAŢA
Cîntarea şasea este oarbă Ca pasărea cînd ciripeşte, Acum, a şasea este oarbă Că dragostea în tine creşte.
Şi de mîncare e pe mese, Din cerul nopţii curge vin, Făclii de ceară ard pe mese între gutui şi rozmarin.
Cum te avînţi atunci în grabă, Ciocneşti, prind vorbe să se-nchege, Simţi buze-ntinse, ochi ce-ntreabă, Şi-n carne-o soartă se alege.
Timp destrămat şi oră goală, Şi capul lui Ion, tăiat, Pe care îl aduce-n poală, O Salomeie, încă-odat,
216
217
Car la sixieme, elle, est aveugle, Comme un pinson tout â chanter, Car la sixieme, elle, est aveugle, Et puis voici qu'on a aime.
L E  D E B O IR
Puis c'est l'heut et du temps qui passent, Un jour qui part, un jour qui vient, Pour â tout faire de la place, Meme â la peine ou au chagrin,
Et yeux deja qui portent larmes
Pour le deboire qu'on attend,
Et fierte ici qui desarme
Lors plaie de coeur et plaie d'argent.
C'est de tous les jours de la vie, Precaires, graves, soucieux, Dans la maison qu'on s'est bâtie, Que l'on se sent devenir vieux,
Et trois coups frappes â la porte, Voici qu'il est entre l'huissier, Et trois coups frappes â la porte Que la septieme est de regrets.
Fiindcă a şasea este oarbă Ca pasărea cînd ciripeşte, Gîntarea şasea este oarbă, Cînd dragostea se istoveşte.
PUSTIUL
Trec ceasuri, timpuri, la un loc, O zi se duce, alta vine, Pe rînd, de toate este loc, Şi de amar, şi de ruşine.
Ochiul e trist şi parc-ar plînge, Inima grea, deşi pustie, Trufia cade şi se fringe, De mult amar şi sărăcie.
Din zile şubrede ce-apasă Viaţa care se-nfiripă, Simţi în cămin cum ţi se lasă A bătrîneţii grea aripă,
Dar trei bătăi se-aud în poartă Şi intră cămătarul tău; Trei lovituri răsună-n poartă C-a şaptea-i de păreri de rău.
218
219
LA   N UIT
NOAPTEA
Et maintenant c'est la derniere Et la voici et tout en noir, Et maintenant c'est la derniere Ainsi qu'il fallait la prevoir,
Et c'est un homme au feu du soir Tandis que le repas s'apprete, Et c'est un homme au feu du soir, Qui, mains croisees, baisse la tete.
Or pour tous alors journee faite, Voici la sienne vide et noire, Or pour tous alors journee faite, Voici qu'il songe â son avoir.
Et maintenant la table prete, Que c'est tout seul qu'il va s'asseoir, Et maintenant la table prete, Que seul il va manger et boire,
Gar maintenant c'est la derniere Et qui finit au banc des lits, Gar maintenant c'est la derniere Et que cela va mieux ainsi.
Cîntarea asta-i cea din urmă Şi mai cernită dintre toate, Cîntarea asta-i cea din urmă Precum aţi bănuit-o, poate;
Cu-un om ce stă la focul serii
Aşteptînd cina aburită,
Un om ce stă la focul serii
Şi-şi pleacă-n mîini fruntea trudită.
Cînd toţi cu bine-au sfîrşit ziua, A lui e goală, 'ntunecată, Cînd toţi cu bine-au sfîrşit ziua, El rosturile şi le cată.
Şi-acum, cînd masa este pusă, Singur în faţa ei va sta; Şi-acum, cînd masa este pusă, Tot singur se va ospăta,
Fiindcă acum-i cea din urmă, Ce se termină-n pat, întins, Fiindcă-i cîntarea cea din urmă, Parcă sfîrsită dinadins.
22C
221
Rainer  Maria Rilke
(1875-1926)
De bună seamă, poetul cel mai poet, în înţelesul adine al acestui cuvînt pe cit de vag pe atîta de pretenţios totuşi, fiindcă se lasă cel mai greu definit, ca şi poezia. Căci Rilke exprimă cu vorbe ceea ce e mai gingaş de exprimat, simţiri şi fulgere de gînduri pe care o singură atingere e de ajuns ca să le sfărîme în pulbere. Poezia lui are ceva din cotitura frîntă şi neprevăzută a zborului de rîndunică şi ceva din înfiorarea undei în care-şi moaie vîrful de aripă doar cit a zecea parte dintr-o clipă; la fel de imaterială, de nestatornică, tocmai casă atingă elementele vieţii, încheieturile ei, să le cuprindă şi să le exprime, ea e ceea ce se cheamă cu un termen la modă, dar care-i aparţine lui Hegel, poezia „esenţială", de care lirica noastră contemporană pare să fie încă atît de însetată.
Tălmăcită în româneşte cu merit de Maria Banuş, precum şi de forţa unui talent care i-a împrumutat sunetul său original, cum e acela al lui Al. A. PMUppMe, poezia lui Rilke rămîne, ca şi a lui Baudelaire, o permanentă invitaţie la meşteşug şi ucenicie pentru poetul debutant, ca şi pentru maiştri; invitaţia de a spune cu vorbe ceea ce pare că nu poate fi spus prin ele, dar şi invitaţia de a descoperi chiar prin ele acest inefabil.
Lucru pe care l-am încercat şi noi pe strunele a două din catrenele poetului ceh, din ciclul Poemes Francais (după traducerea lui Maurice Betz, deci o traducere din ţţaÂuce-re), scrise între anii 1923—1926, adică în ultima parte a vieţii, aşa că primul din ele, intitulat Fiindcă totul trece, capătă pecetia unor tulburătoare  presimţiri şi îndemnuri.
Bib liografie:
Poesies, traduction de Maurice Betz, ed. Emile-Paul 1942. Les Cahiers de Malte-Laurids Brigge (în aceeaşi traducere şi editură); Lettres ă un jeune poete, traduse şi editatede Bernard Grasset, 1942 ; Poezii, tradusede Maria Banuş, ed. Fundaţiilor regale; Poeme, traduse de Al. A. Philippide, în aceeaşi editură, 1940. (Aceasta e, după cum se vede, numai o parte din bibliografia pe care i-o putem comunica cititorului şi ea are şi lipsa de a fi de mîna a doua. Mai ample referinţe bibliografice se găsesc în lucrarea citată a lui Al. A. Philippide.)
222
ERNSTE STUNDE
CEAS GREU
Wer jetzt weint irgendwo in der Welt, ! ohne Grund weint in der Welt,
weint iiber mich. \
Wer jetzt lacht irgendwo in der Nacht, ohne Grund lacht in der Nacht, lacht mich aus.
Wer jetzt geht irgendwo in der Welt, ohne Grund geht in der Welt, geht zu mir.
Wer jetzt stirbt irgendwo in der Welt, ohne Grund stirbt in der Welt, sieht mich an.
Cine plînge-acuma undeva pe lume, fără să ştie de ce plînge-anume, mă plînge pe mine.
Cine rîde noaptea undeva pe lume, fără să ştie de ce rîde-anume, rîde tot de mine.
Cine umblă-acuma undeva, pe lume, fără să ştie încotro anume, vine către mine.
Cine moare-acuma undeva pe lume, fără să ştie de ce moare-anume, se uită spre mine.
224
225
15 — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschlvescu
PUISQUE TOUT PASSE.
r IINDCĂ TOTUL TRECE.
I
s
Puisque tout passo, faisons la melodie passagere; celle qui nous desaltere, aura de nous raison.
Chantons ce qui nous quitte avec amour et art; 1 soyons plus vite 1 que le rapide depart.
Să facem, fiindcă totul trece, şi melodia călătoare; aceea care-ţi dă răcoare, cu siguranţă te va-ntrece.
Să cînţi tot ce te părăseşte cu meşteşug şi rîvnă mare; mai repede te dovedeşte decît grabnica plecare.
226
15*
227
O MES AMIS.
O, DRAGI PRIETENI.
O mes amis, vous tous, je ne renie aucun de vous; ni meme ce passant qui n'etait de l'inconcevable vie qu'un doux regard ouvert et hesitant.
Gombien de fois un etre, malgre lui, arrete de son oeil ou de son geste 1'imperceptible fuite d'autrui, en lui rendant un instant manifeste.
Les inconnus! Ils ont leur large part ă notre sort que chaque jour complete. Precise bien, o inconnue discrete, mon coeur distrait, en levant ton regard.
O, dragi prieteni, eu n-am renegat
pe nime dintre voi; nici trecătorul care
din necuprinsa viaţă a-nsemnat
doar o privire dulce, deschisă, 'ntrebătoare.
Fără să vrea, un om de cîte ori opreşte cu privirea sau cu un gest în pripă, nelămurita goană-a altor muritori, făcînd vădită nevăzuta clipă?
Necunoscuţii îşi au stăpînirea în soarta noastră, zi de zi-mplinită. Discretă trecătoare, vezi cît mai lămurită inima mea distrată, cînd îţi ridici privirea.
228
229
i e d e r i c o  Garcia  L o r c a.
(1899-1936)
1 s-a spus „privighetoarea Spaniei". Şi era într-adevăr, căci el a împerecheat cum nu se putea mai fericit tradiţia cîn-tecului popular andaluz, cu sensibilitatea, viziunea şi limba poetului modern, trecut prin rodnica experienţă a supra-realismului şi investigînd astfel cu mai multă profunzime izvoarele vieţii.
N-a fost numai poet, dar şi un animator şi om de teatru; a scris şi a prelucrat piese din repertoriul clasic iberic, din Lope de Vega, Calderon, al căror text l-a adaptat spiritului democratic al vremii şi credinţelor sale; a întemeiat o trupă ambulantă de teatru, Barraca, nume ce pe româneşte ar veni: magazia, alcătuită din studenţi/ne, cu care-a colindat prin satele şi tîrgurile spaniole ca să lumineze, să îndrume şi să veselească poporul.
Acel popor alături de care a fost statornic în cele mai grele încercări ale lui, pe vremea războiului din 1936—1939, ceea ce i-a şi atras răzbunarea franchiştilor cars l-au prins şi l-au făcut pierdut fără urmă, într-una din acele nopţi de groază şi masacre ce amintesc de „execuţiile" lui Goya şi pe care le-a denunţat cu atlta sfînta furie Georges Bernanos în cartea lui, Marile cimitire de sub lumina lunii, — într-una din nopţile anului
de sînge şi de graţie 1936, cînd Federico Garcia Lorca, „privighetoarea Spaniei", împlinise 37 de ani.
CU priveşte ultima judecată enunţată sumar mai demult de către istoriograful G. Călinescu, după care Lorca ar fi un poet lipsit de interes, ea nu poate fi primită nici măcar sub beneficiul de inventar, ci de curiozitate hilară.
Cititorul se poate convinge mai bine singur cît de mare, nou şi autentic e poetul spaniol care şi-a putut înregistra pro-pria-i moarte, cu o teribilă precizie a presimţirii ce ţine, ca la toţi adevăraţii poeţi, de prevestire dacă nu chiar de profeţie.
Din Bibliografia
lui nu putem cita decît cărticica intitulată Romancero Gitan şi editată într-o colecţie populară pentru luptătorii de pe frontul spaniol, cu menţiunea „Edicion de Ho-menaje Popular" (ediţie omagială populară) — şi cele două extrase în limba franceză însoţite de textul original, dintre care una a fost editată în 1939 de Guy Levis Mano, poetul cunoscut mai tîrziu în anii şi poezia rezistenţei franceze sub pseudonimul Jean Garamont. Am prelucrat şi noi patru din aceste „romancero" jntr-o broşură intitulată Cintice ţigăneşti şi editată la „Pro-meteu", în 1941.
Micul vals vienezpe care-1 publicăm aici l-am tradus după un text apărut prin 1937 într-o revistă străină.
230
PEQUENO VALS VIENES
MIC VALS VIENEZ
En Viena hay diez muchachas, un hombro donde solloza la muerte y un bosque de palmas disecadas. Hay un fragmente- de la mariana en el museo de la escarcha. Hay un salon con mii ventanas.
jAy, ay, ay, ay! Toma este vals con la boca cerrada.
Este vals, este vals, este vals, de si, de muerte y de conac que moja su cola en el mar.
Te quiero, te quiero, te quiero, con la butaca y el libro muerto, por el melancolico pasillo, en el oscuro desvân del lirio,
Erau la Viena zece codane, un umăr peste care moartea suspină şi-un veşted rînd de palmieri. Zorile-şi tîrau un crîmpei prin sidefiul, de ceaţă, muzeu. Era şi-un salon cu mii de fereşti,
Era cîndva, de mult 1
Să dansăm acest vals cu buzele strînse.
Acest vals, acest vals, acest vals, valsul de da, de moarte, de coniac, cu poalele grele, pînă-n mare tîrşite.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc, laolaltă cu jilţul şi cărţile moarte, prin coridorul cel melancolic, în mansarda cu umbre şi crini,
232
233
en nuestra cama de la luna
y en la danza que suefia la tortuga.
iAy, ay, ay, ay! Toma este vals de quebrada cintura.
En Viena hay cuatro espejos donde juegan tu boca y los ecos. Hay una muerte para piano que pinta de azul a los muchachos. Hay mendigos por los tejados. Hay frescas guirnaldas de llanto.
iAy, ay, ay, ay ! Toma es vals que se muere en mis brazos.
Porque te quiero, te quiero amor mio, en el desvân donde juegan los niîios, sonando viejas luces de Hungria por los rumores de la tarde tibia, viendo ovejas y lirios de nieve por el silencio oscuro de tu frente.
iAy, ay, ay, ay! Toma este vals del „Te quiero siempre".
în patul nostru-aşternut către lună, şi-n dansul visat de ţestoasă.
Era de mult, cîndva!
Să dansăm acest vals cu talia frîntă.
Erau la Viena şi patru oglinzi
ce răsfrîngeau gura ta şi chemările ei.
Era şi o moarte-n bocetul pianului
învineţind băieţii uşor,
şi cerşetorii erau pe sub streaşini.
Şi bocete spînzură-n crude ghirlande.
Erau de mult, cîndva !
Să dansăm acest vals ce-n braţe mi se stinge.
Că te doresc, te doresc, draga mea,
în mansarda unde copiii se joacă,
pe cînd visul aprinde vechi lumini ungureşti
în acordul tîrziului flaut,
cînd cerne zăpada de miel şi de crin
pe fruntea-ţi de linişti obscure.
Era cîndva, de mult!
Să dansăm acest vals al „eternei iubiri".
234
235
En Viena bailare contigo con un disfraz que tenga cabeza de rio.
jMira que orillas tengo de jacintos! Dejare mi boca entre tus piernas, mi alma en fotografias y azucenas, y en las ondas oscuras de tu andar quiero, amor mio, amor mio, dejar, violin y sepulcro, las cintas del vals.
La Viena cu tine aş vrea să dansez
cu capul mascat  într-un fluviu.
Un ţărm de iasomie să am!
Gura-ntre coapsele tale mi-o lasă,
sufletul între fotografii şi crini,
şi-ntre obscurele unde-ale paşilor tăi,
dragoste, dragoste, vreau  să-mi dai drumul,
mormînt şi lăută, fîşiile valsului.
Robert Desnos
(1899-1945)
A fost unul dintre fruntaşii suprarealişti, dar in ultima lui culegere de versuri, intitulată Fortunes şi apărută In 1942, adică pe vremea cînd Franţa îşi organiza rezistenţa, el mărturiseşte: „Una din ambiţiile mele este mai puţin de a face acum poezie, cit poeme cărora tovarăşii mei şi cu mine le negam prin 1920 realitatea, pe vremea cînd eram de părere că, de la naştere pînă la moarte, un mare poem se elaborează în subconştientul poetului care nu poate scoate la iveală din el decît crîmpeie arbitrare. Astăzi cred că arta (sau dacă vreţi, magia) care îngăduie o coordonare a inspiraţiei, a limbajului şi a închipuirii, oferă scriitorului un plan superior de activitate."
Şi îşi încheia acest curriculum vitae poetic cu următoarea mărturie: „Ce am să fac pe viitor? Dacă toate planurile nu s-ar măsura pe întinderea unei vieţi, aş vrea să-mi reiau studiile de matematici şi de fizică, lăsate în părăsire de un sfert de veac, să învăţ din nou frumoasa lor limbă. Aş avea atunci ambiţia să fac din Poetică un capitol al Matematicilor. E, de bună seamă, un gînd nemăsurat, dar reuşita lui n-ar păgubi cu nimic nici inspiraţiei, nici intuiţiei, nici senzualităţii. Poezia nu e şi ea o ştiinţă a numerelor?"
Dacă toate planurile nu s-ar măsura pe întinderea unei vieţi!...
Fiindcă tocmai zilele acestea, la început de an, ne-a sosit vestea că Robert Desnos a murit într-un lagăr de concentrare.1
în Robert Desnos moare cel mai mare poet modern al Franţei la ora actuală, mare în înţelesul de cel mai dotat cu armele proprii meşteşugului poetic: simţire, putere de evocare şi invenţie, plasticitate, forţă de asociere, inteligenţă, viziune şi suflu liric, larg, avîntat, deschis, pe care poezia franceză modernă aproape că nu l-a mai cunoscut de cincizeci de ani încoace. E un ritm înaripat ce aminteşte de versul lui Hugo şi de toţi romanticii cărora simbolismul le-a însemnat — tot înaripată, e drept — lunecarea spre tonurile din ce în ce mai şoptite, mai distilate.
Poemul său, The night of loveless nights, tipărit aşa, cu titlul pe englezeşte, (probabil pentru prilejul de sinteză pe care-l oferă cuvîntul loveless — fără iubire, lipsit de iubire) şi apărut prima oară la Anvers în 1930, într-un tiraj restrîns de 152 exemplare cu ilustraţii de George Malkine, — rămîne mai ales prin finalul lui împăcat, o punte de trecere între decadentismul simbolist, năzuinţa suprarealistă către expresia .unei noi sensibilităţi şi către o nouă expresie a funcţiunii gîndi-rii, şi poezia luptătoare din ultimii ani ai rezistenţei franceze, hrănită din seva tradiţiei, a cîntecelor de legendă şi cavalereşti pe care le-a reînviat cu strălucire Louis Aragon. Poezia lui Desnos cuprinde cit trei epoci lirice laolaltă şi, de n-ar fi decît nobila intenţie a poetului de a da corp şi expresie unei vîrste de tranziţie a poeziei, şi ea tot ar putea fi consemnată ca un caz unic în lirica modernă. Oricum, de la Baudelaire pînă la Paul Eluard, Andre Breton şi Louis Aragon, şi cuprin-zîndu-i pe toţi laolaltă, Robert Desnos rămîne pînă azi cel mai mare poet al iubirii din ultimele trei sferturi de veac de poezie
x) Prezentarea aceasta a apărut pentru prima oară în anul 1946 - M.R.P.
238
239
franceză şi, poate, universală. Moartea lui de martir pentru cauza libertăţii Franţei nu face decît să-i proiecteze şi mai puternică strălucirea peste ceţurile vremii noastre.
Noi prezentăm aici cîteva fragmente din traducerea pe care am încercat-o după două poeme ale lui Desnos. Trebuie citit însă în limba franceză, pentru ca să ne putem da seama pe deplin de forţa lui poetică, iar ediţia de faţă înlesneşte acest lucru.
Mai cu seamă două poeme din primul său volum, Corps et Biens, apărut în editura N.R.F., prin anul 1928, exercită de-a dreptul o putere magnetică asupra ascultătorului. Se şi spune, în mărturiile lui Andre Breton despre el, că pe vremea aceea, Desnos îşi elabora poemele în stare de transă hipnotică, pe jumătate dormitînd, iar camarazii lui le copiau aşa cum se năşteau, fără nici o modificare, amestecate cu visul, ca din gura unei moderne Pythii poetice. Unul din aceste poeme se intitulează J'ai tant reve de toi... şi începe despletit şi evocativ: „/'ai tant reve de toi, que tu perds ta realite; est-il encore temps d'atteindre ce corps vivant et de baiser sur cette bouche la naissance de la voix qui m'est chere?..." pentru ca toată această statuară evocare să realizeze cum nu se poate mai fericit acel climat, acea aură şi vrajă fără nume, împletită din tăceri, din ecouri, din pînde şi doruri nelămurite, din înfiorări şi presimţiri, şi care-i dă meşteşugului poetic puterea de a exprima ceea ce e mai anevoios de exprimat dintr-un suflet omenesc. Acest fior tainic al poeziei se desprinde din toate poemele lui Robert Desnos, iar în cele două traduceri pe care le publicăm aici, am căutat să păstrăm cit de cit ceva din forţa de comunicare a originalului, abătîndu-ne cît mai mult de la litera lui.
A doua poezie intitulată 10 Iunie 1936, aduce dincolo de răcoarea unui optimism însorit, un accent de tristeţe înăbuşită, o reflexiune în faţa morţii, ce se acordă ca o presimţire cu moartea lui Robert Desnos însuşi, care, după ce a fost deportat de nazişti în lagărul de la Auschwitz pentru legăturile lui cu
mişcarea de rezistenţă, a murit anonim, istovit, exact în momentul cînd fusese eliberat de trupele americane, în vîrstă de 46 de ani. Identitatea i-a fost stabilită după numele ce-i era cusut pe cămaşă. Urna cu cenuşa lui a fost adusă la Paris de curînd, de către poeţii rezistenţei franceze, Louis Aragon, Paul Eluard şi numeroşi alţii care i-au dat lui Robert Desnos ultimul onor în patria lui într-a cărei limbă a cîntat atît de inspirat. Căci limba lui maternă era poloneza, el însuşi fiind de origine poloneză ca şi Apollinaire.
în ce priveşte lucrul tălmaciului, el trebuie să-şi mărturisească absoluta libertate pe care a-nţeles să şi-o ia faţă de originalul ce i s-a părut comunicat de-un alter-ego. Puterea de-a sugera noi soluţii şi variante, i-a fost dată chiar de textul original.
Şi astfel, Desnos răspunde încă unei admirabile definiţii a lui Breton: „le poete est plutot celui qui inspire que celui qui est inspire"'.
Bibliografie:
Corps et Biens, id. N.R.F.
Tteu.il pour Deuil, id. Simon Kra, Paris.
C'est les boltes de sept lieues cette phase „Je me vois",
ed. Galerie Simon. La Liberte ou VAmour, cd. Simon Kra, Paris. Fortunes, c'd. N.R.F. Gallimard, Paris, 1942. Le Vin est tire, roman, cd. N.R.F., Paris, 1942.
240
16'
241
THE NIGHT OF LOVELESS NIGHTS
NOAPTEA NOPŢILOR
Nuit putride et glaciale, epouvantable nuit, Nuit du fantome infirme et des plantes pourries, Incandescente nuit, flamme et feu dans les puits, Tenebres sans eclairs, mensonges et roueries.
Qui me regarde ainsi au fracas des rivieres? Noyes, pecheurs, marins? Eclatez les tumeurs Malignes sur la peau des ombres passageres, Ces yeux m'ont deja vu, retentissez clameurs!
Le soleil ce jour-lâ couchait dans la cite L'ombre des marronniers au pied des edifices, Les etendards claquaient sur les tours et l'ete Amoncelait ses fruits pour d'annuels sacrifices.
Tu viens de loin, c'est entendu, vomisseur de couleuvres Heros, bien sur, assassin morne, l'amoureux Sans douleur disparaît, et toi, fils de tes oeuvres, Suicide, rougis-tu du desir d'etre heureux?
242
Noapte putredă şi rece, înspăimîntătoare noapte, Noapte cu fantome slute şi cu putrezite plante, O, incandescentă noapte, oglindită în fîntîni, Cu nefulgerate bezne, cu urzeli şi cu minciuni!
Din troznetul de pe maluri cine mă priveşte oare? înnecaţi, pescari, matrozi? Plesniţi bube cu puroi Care aţi dospit sub pielea umbrelor rătăcitoare, Aceşti ochi mă ştiu prea bine, — sfîrşiţi, tînguiri, şi voi!
Pe străzile tîrgului soarele culca pe atunci Despletite pe ziduri umbrele castanilor, prelungi, Steaguri îşi pocneau pe turnuri faldurile-n rotocoale, Vara strîngea fructe grămezi pentru jertfele ei anuale.
Roteşti în ochiul galben sleita uitătură De sfînt şi de tîlhar (la fel ajunşi la fund), Cînd sufletul, nici vorba, nici gestul nu-1 ascund, Biet scamator ce scoţi şopîrlele pe gură!
243
16*
Fantome c'est ma glace ou la nuit se prolonge Parmi les cercueils froids et les coeurs degouttants, L'amour cuit et recuit comme une fausse orange Et l'ombre d'une amante aux mains d'un impotent.
Et pourtant tu n'es pas de ceux que je dedaigne
Ah! Serrons-nous les mains, mon frere, embrassons-nous
Parmi les billets doux, les rubans et les peignes,
La priere jamais n'a sali tes genoux.
Tu cherchais sur la plage au pied des rochers droits La crique ou vont s'echouer les etoiles marines: G'etait le soir, des feux â travers le ciel froid Naviguaient, et, revant au milieu des salines,
Tu voyais circuler des fregates sans nom Dans l'eclaboussement des chutes impossibles, Ou sont ces soirs? O flots rechargez vos canons Gar le ciel en rumeur est encombre de cibles.
Quel destin t'enchaîna pour servir les severes, Gelles dont les cheveux charment les colibris, Gelles dont les seins durs sont un fatal abri Et celles dont la nuque est un nid de mystere,
Gelles rencontrees nues dans les nuits de naufrage, Gelles des incendies et celles des deserts, Gelles qui sont fletries par l'amour avânt l'âge, Gelles qui pour mentir gardent les yeux sinceres,
Văd o fantomă în oglinda ce, lung, prin noapte mă resfrînge între sicrie reci şi inimi din care sînge pică lent, îi pîlpîie-n priviri iubirea ca o făclie cînd se stinge Şi ca umbra mult doritei în mîna unui impotent.
Şi totuşi nu eşti dintre cei pe care îi dispreţuiesc, Hai, frate, să te-îmbrăţişez, întinde-mi firavele mîini 1 Printre bilete dulci, pamblici, piepteni şi fardul muieresc, Genunchii nu ţi i-ai mînjit pînă acum în rugăciuni.
Pe ţărmul mării, printre stînci, cătai numai acele locuri Unde cădeau din înălţimi strivite stelele marine; Seara, pe cerul îngheţat pluteau încet albastre focuri Şi cum te visai în mijlocul unor boite saline,
Ţi se părea că vezi trecînd o flotă nemaiîntîlnită Prin clocotul dezlănţuit de a mareelor beţie Cînd valul suie pînă-n cer sînul umplut cu dinamită Şi neagra norilor cortină un verde fulger o sfîşie.
Ce crunte zodii te-au robit numai amantelor severe? Cele al căror păr vrăjeşte pasărea paradisului, Cele cu sîni mai răcoroşi decît e miezul visului, Cele ce ascund sub bucle un moale cuib plin de mistere,
Cele-ntîlnite goale în nopţi de naufragii,
Cele din incendii, din deşertul fierbinte,
Cele cu obrazul ars de ale dragostei ravagii,
Cele care-şi fac privirea şi mai limpede cînd minte,
244
245
Celles au coeur profond, celles aux belles jambes, Celles dont le sourire est subtil et mechant, Celles dont la tendresse est un diamant qui flambe Et celles dont les reins balancent en marchant,
Celles dont la culotte etroite etreint les cuisses, Celles qui, sous la jupe, ont un pantalon blanc Laissant un peu de chair libre par artifice Entre la jarretiere et le flot des volants,
Celles que tu suivis dans l'espoir ou le doute, Celles que tu suivis ne se retournaient pas, Et les bouquets fanes qu'elles jetaient en route T'entraînerent longtemps au hasard dj leurs pas.
Mais tu les poursuivras â la mort sans rep it, Les yeux las de percer des tenebres moroses, De voir lever le jour sur le ciel de leur lit Et d'abriter leur ombre en tes prunelles closes.
Une rose â la bouche et les yeux caressants Elles s'acharneront avec des mains cruelles A tortuter ton coeur, â repandre ton sang Comme pour les punir d'avoir battu pour elles.
Heureux s'il suffisait, pour se faire aimer d'elles, D'affronter sans faiblir des dangers merveilleux Et des toujours garder l'âme et le coeur fidele Pour lire la tendresse aux eclairs de leurs yeux.
246
Cele tăcute, profunde, cînd trec cu pulpele lor, Cele cu zîmbetul tainic, ameţitor, şi pervers, Cele-a căror mîngîiere e-un diamant arzător, Cele ce-şi duc legănate şodurile pline-n mers,
Cele cărora chiloţii le string coapsele rotunde, Cele ce poartă sub rochie un alb pantalon strîmt Ce-anume doar o palmă din carnea lor n-ascunde între ciorap şi poala dezvelită de vînt.
Cele urmărite cu speranţă sau teamă, Cele urmărite nu s-au întors spre tine, Şi care niciodată nu te-au băgat în seamă Cînd te-au luat după ele hămesit ca un cîine.
însă pe urma lor pînă-n mormînt vei merge, Iar ochii tăi prea tulburi de-ntunecimi şi ceaţă N-au să le vadă ziua, trezite-n dimineaţă, Nici umbra lor sub pleoapele-ţi strînse n-o să-alerge.
Purtînd o floare-n gură, cu ochii de pansele, Cu degete subţiri, mîngîietoare, crude, Inima ţi-o vor rupe cînd bate pentru ele Şi mîinile le-or fi de sîngele ei ude.
Le-ai dăruit fidel gîndul, inima toată, Erai mîndru să-nfrunţi primejdii ca-n poveşti, Din ochii lor un fulger ţi-era prea mare plată Şi dragostea într-înşii voiai să le-o citeşti.
247
Mais les plus audacieux, sinon les plus sinceres, Volent â pleine bouche â leur bouche un aveu Et devant nos pensees, comme aux proues les chimeres, Resplendit leur sourire et flottent leurs cheveux.
Gar l'unique regit l'amour et ses douleurs,
Lui seul a possede les âmes passionnees,
Les uns s'etant soumis â sa loi par malheur
N'ont connu qu'un bourreau pendant maintes annees.
D'autres l'ont poursuivi dans ses metamorphoses: Apres leurs yeux tres bleus voici les yeux tres noirs Briliant dans un visage ou se fletrit la rose, Plus profonds que le ciel et que le desespoir.
Maitre de leur sommeil et de leurs insomnies II les entraine en foule, â travers les pays, Vers des mers eventrees et des epiphanies... La maree sera haute et l'etoile a failli.
Quelqu'un m'a raconte que, perdu dans les glaces, Dans un chaos de monts, loin de tout ocean, II vit passer, sans heurt et sans fumee, la masse Immense et pavoisee d'un paquebot geant.
Des marins silencieux s'accrochaient aux cordages Et des oiseaux geulards volaient dans les haubans, Des danseuses revaient au bord des bastinages En robes de soiree et coiffees de turbans.
Pe cînd cei îndrăzneţi, meşteri în ale vorbei, Pecetluiau pe gura lor un legămînt! Fruntaşi în gîndul nostru, ca şi himera provei, îşi flutură surîsul şi pletele în vînt.
Căci doar amorul singur domneşte peste lume
Şi pătimaşe inimi, cum vrea de ele-şi rîde:
Cei ce i-au ascultat legile fără nume
Au cunoscut prin timpuri doar un sinistru gîde.
Alţii i-au căutat feţele schimbătoare: Aci sînt ochii negri, aci sînt verzi ca marea, Mai arzători pe faţa pălită ca o floare, Mai adinei decît cerul şi decît disperarea.
Stăpîn şi peste visul şi neodihna lor, Profetic el îi mînă ca pe o seminţie Prin marea zbuciumată, deşertul arzător... Dar fluxul va fi-nalt şi steaua n-o să-nvie!
Ştiu povestea cuiva pierdut în gheţuri, cum Peste spinări de munte, departe de vreo mare, Văzu cum trece lin, cu hornuri fără fum, Un mare transatlantic gătit de sărbătoare.
Matrozii muţi urcau pe vîrfuri de catarg Şi gureşele păsări de apă-îi dau tîrcoale, Pe punte dansatoare visau privind în larg în mîndre rochi de seară, cu braţe albe, goale.
248
249
Les bijoux entouraient d'etincelles glaciales Leur gorge et leurs poignets et de grands eventails De plumes, dans leurs mains, claquaient vers des escales Ou les bals rougissaient les tours et les portails.
Les danseurs abîmes dans leur melancolie En songe comparaient leurs desirs â 1'acier. G'etait parmi les monts, dans un soir de folie, De grands nuages coulaient sur le flanc des glaciers.
Un autre decouvrit, au creux d'une clairiere, Un rosier florissant entoure de sapins. Gombien a-t-il cueilli de roses sanguinaires Avânt de s'endormir sur la mousse au matin?
Mais ses yeux ont garde l'etrange paysage Inscrit sur leur prunelle, et son coeur incertain A choisi pour cesser de battre sans courage Ce lieu clos par 1'odeur de la rose et du thym.
Du temps ou nous chantions avec des voix vibrantes Nous avons traverse ces pays singuliers Ou l'echo repondait aux questions des amantes Par des mots dont le sens nous etait familier.
Mais, depuis que la nuit s'ecroule sur nos tetes, Ces mots ont dans nos coeurs des accents mysterieux Et quand un souvenir parfois nous les repete Nous desob^issons k leur ordre imperieux.
Podoabele puneau o rece strălucire Pe sînii lor, pe umeri cînd legănau domoale Mari evantaiuri negre foşnind la vreo oprire Unde lumini de bal împurpurau portale.
Iar dansatori căzuţi în grea melancolie îşi ridicau dorinţa cît piscurile tari. Era prin munţi o seară de largă nebunie Cînd nori imenşi pluteau încet peste gheţari.
Un altul rătăcise pe rîpi gonit de vînt Cînd a găsit o tufă de trandafiri cu flori. Cîţi va fi strîns dintr-înşii acolo, sîngerînd Pînă ce-a adormit pe muşchiul moale-n zori?
Ştiu doar că poartă-n ochi vrăjitul peisaj Şi că inima lui prea mult şovăitoare, Şi-alese ca să bată mai plină de curaj, Acel colţ îngrădit doar de mireasmă tare.
Din vîrste cînd cîntam cu voci răsunătoare, Ciudatele tărîmuri şi noi le-am cunoscut; Cînd îşi afla ecoul a dragostei chemare în vorbele stîrnite dintr-un limbaj ştiut.
Dar de cînd noaptea-n vuiet ni se sfărîmă-n creştet,
Aceste vorbe-n suflet ecou de taină cheamă
Iar cînd o amintire vreodată le trezeşte,
Noi magica poruncă nu le-o mai !"ăm in seamă.
250
251
Entendez-vous chanter des voix dans les montagnes Et retentir le bruit des cors et des buccins? Pourquoi ne chantons-nous que les refrains du bagne Au son d'un eternei et lugubre tocsin?
Serait-ce pas Don Juan qui parcourt ces allees Ou l'ombre se marie aux spectres de 1'ampur? Ce pas qui retentit dans les nuits desolees , A-t-il marque les coeurs avec un talon lourd?
Ce n'est pas le Don Juan qui descend impassible L'escalier ruisselant d'infernales splendeurs Ni celui qui crachait aux versets de la Bible Et but en ricanant avec le commandeur.
Ses beaux yeux incompris n'ont pas touche les coeurs, Sa bouche n'a connu que le baiser du reve, Et c'est celui que reve en de' sombres ardeur Celle qui ,le dedaigne et l'ignore et sans treve
Heurte ses diamants froids, ses levres sepulcrales, Sa bouche silencieuse â sa bouche et ses yeux, Ses yeux de sphinx cruels et ses mains animales A ses yeux, â ses mains, â son etoile, aux cieux.
Mais lui, le cceur meurtri par de mortes chimeres, Gardant leur bec pourri plante dans ses amours, Pour un baiser viril, 6 beautes ephemeres, Vous sauvera sans doute au seuil du dernier jour.
252
I       Nu auziţi cum suie pe munţi cînturi de slavă, j       Pădurea cum răsună în corn ca marea-n scoică? De ce ni-i vocea stinsă, de moarte şi otravă, Şi ne jelim tristeţea în cîntece de ocnă?
j       Să fie Don Juan al cărui pas răsună \       Ca altădată inimi strivind sub roşii tocuri J       Pe-aleile deşarte unde-n nocturne jocuri, Fantomele iubirii cu umbra se-mpreună?
Nu-i Don Juan cel care nepăsător coboară \       Pe scara năpădită de-a iadului splendoare, J       N-a spurcat el Scriptura cu vorbe de ocară j       Cînd bea cu marinarii în port, la disperare.
I
Privirea-i nepătrunsă în inimi n-a răspuns,
IPe gura lui fierbinte doar visul dogoreşte, Dar tot la el visează în dorul ei ascuns Frumoasa ce-1 ignoră şi îl dispreţuieşte Cînd ciocnind, reci cleştare, buzele-i îngheţate De gura lui tăcută, de ochii înnoptaţi, Ii tulbură în funduri largi apele rotate De unde mîini albastre răsar, de înecaţi.
Dar el, cel sfîşiat de moartele himere
A căror cruntă gheară iubirile îi scurmă,
Aceste frumuseţi atît de efemere
Le-o mîntui, desigur, în ceasul de pe urmă.
253
Le rire sur sa bouche ecrasera des fraises Ses yeux seront marques par un plus pur des Lin. C'est Bacchus renaissant des cendres et des braises, Les cendres dans les dents, le braises dans les mains.
Mais pour un qui renaît combien qui, sans mourir, Portent au coeur, portent aux pieds de lourdes chaînes. Les fleuves couleront et les morts vont pourrir... Chaque an reverdira le feuillag^ des chenes.
Nulle etoile en tombant n'a fait jaillir 1'ecume, Rien ne trouble les monts, les cieux, le feu, les eaux, Excepte cet envoi horizontal de plumes Qui revele la chute et la mort d'un oiseau.
Et rien n'arretera cette plume envolee,
Ni les cheveux luisants d'un cavalier sauvage,
Ni l'ancre meprisable au fond d'un encrier,
Ni la vague chantante et le grondant orage,
Ni le cou seduisant des belles miserables, Ni la branche de l'arbre et le tombeau ferme, Ni les bateaux qui font la nuit grincer les cables, Ni le mur oii des cceurs par des noms sont formes,
Ni le chant des lepreux dans les marais austeres, Ni la glace qui dort au fond des avenues En refletant sans cesse un tremblant reverbere Et jamais, belle neige, un corps de femme mie,
Zîmbetul îi va stoarce mai roşii fragi pe buze, In ochi i-o străluci o soartă mai senină Cînd Bacchus va renaşte din flăcări şi din spuze In dinţi scrîşnind cenuşa, cu flăcările-n mînă.
Dar cînd renaşte unul, cîţi alţii nu plătesc Tîrînd cătuşe grele de inimă şi glezne! Şi curge-ntr-una apa, şi morţii putrezesc... Cu fiecare an, din tei cad noi miresme.
Nici steaua prăbuşită în unde nu clinteşte Cerul răsfrînt cu munţii în apele stătute, Cînd albă prin văzduhuri o pană se roteşte, înalt mesaj de moarte al pasării căzute.
Nimic nu va opri o pană cînd coboară, Nici călăreţu'n goană sub strălucirea lunii, Nici mucede cerneluri pe fund de călimară, Nici valul cîntător, nici mugetul furtunii,
Nici gitul cald şi moale al tîrfelor frumoase, Nici negrii chiparoşi, nici albele morminte, Nici cringul de catarge cu scîrţîit de oase, Nici zidul scris cu inimi şi mii de jurăminte,
Nici cîntecul de jale suind prin ceţuri, rar, Nici moartele vitrine pe bulevarde-n noapte, în care se oglindă un singur felinar, Şi nici zăpada crudă a fetei despuiate.
254
255
Ni les monstres marins aux ecailles fumeuses, Ni les brouillards du nord avec leur plaies d'azur, Ni la vitre oii le soir un femme reveuse Retrace en sa memoire un amour au futur,
Ni l'echo des appels d'un voyageur perdu, Ni les nuages fuyards, ni les chevaux en marche, Ni l'ombre d'un plongeur sur les quais et les arches, Ni celle du pave a son cou suspendu,
Ni toi Fouquier-Tinville aux mains de cire claire: Les etoiles, les mains, l'amour, les yeux, le sang Sont autant de fusees surgissant d'un cratere Adieu! Cest le matin blanchi comme un brisant.
O mains qui voudriez vous meurtrir â l'amour Nous saurons vous donner le plus rouge bapteme Pres duquel pâliront le feu des hauts fourneaux Et le soleil mourant au sein des brouillards blemes.
Les plus beaux yeux du monde ont connu nos pensees,
Nous avons essaye tous les vices fameux,
Mais les baisers et les luxures insensees,
N'ont pas eteint l'espoir dans nos coeurs douloureux.
Je vis alors s'ouvrir des portes de cristal Sur le cristal plus pur d'un fantome adorable: „Jetez dans le ruisseau votre cceur de metal „Et brisez les flacons sur le marbre des tables!
Nici vietăţi marine ai căror solzi scînteie, Nici negurile vineţi din Nord, cu plăgi de soare, Şi nici fereastra-n care visează o femeie Gercînd prin amintire iubirea viitoare,
Nici chemarea vreunui drumeţ întîrziat, Nici ochiul lunii-n fruntea nopţii, de ciclop, Nici norii nestatornici, nici caii în galop, Nici umbra de pe maluri a celui înecat,
!
Nici mîna de femeie a unui crud tiran Gînd păsări, mîini, iubire, stele, priviri şi sînge Ţîşnesc ca artificii pe-o gură de vulcan : In dimineaţa care pe geamuri se prelinge.
O, mîinile ce vor iubirea s-o sugrume Le vom muia adînc în roşia porfiră Faţă de care focul furnalelor apune Cum soarele agonic prin ceţuri se resfiră.
Ne-au citit gîndul ochii cei mai frumoşi din lume Şi viciile tari le-am încercat pe rînd, Dar nici o preacurvie şi nici o spurcăciune N-au sugrumat speranţa ce arde-n noi afund.
Părea că de cristale o poartă sună-n cer Ciocnind cleştarul rar al unei dulci fantome Ce-mi porunceşte: „Smulge inima ta de fier j Şi zvîrle-o-n fundul bălţii cu veştede arome!
256
257
J7 — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
„Grevez vos yeux et vos tympans et que vos langues „Par vos bouches crachees soient mangees par les chiens, „Dites adieu â vos desirs, bateaux qui tanguent, „Que vos mains et vos pieds soient meurtris par des liens !
„Soyez humbles, perdez au courant de vos transes „Votre espoir, votre orgueil et votre dignite, „Pour que je puisse encore augmenter vos souffrances „En instituant sur vous d'exquises cruautes".
C'est elle qui paria. G'est aussi l'amoureuse, C'est le cceur de cristal et les yeux sans pitie, Les plus beaux yeux du monde, o sources lumineuses, La belle bouche des dents de carnassier.
Enfonce tes deux mains dans mon cerveau docile, Mords ma levre en feignant de m'offrir un baiser, Si la force et l'orgueil sont des vertus faciles, Dure est la solitude â l'amour imposee.
Je parlais d'un fantome et d'un oiseau qui tombe, Mon reve perd les mots que ma bouche employait. La prairie ou je parle est creusee par les tombes Et l'echo retentit du bruit clair des maillets.
On dresse l'echafaud dans la prison prochaine. Le condamne qui dort dans un lit trop etroit Reve des grands corbeaux qui survolaient la plaine Quand il y recontra le deşir et l'effroi.
258
Din cap să-ţi sară ochii şi să-ţi plesnească timpla, Să-ţi scuipi din gură limba, la cîini, să ţi-o mănînce, Nici o mînie sfîntă să nu îşi umfle trîmba Şi nici o rîvnă-n tine zborul să nu şi-1 urce.
Să-ţi fie searbăd gustul şi lîncedă visarea, Nici mîndrele vedenii să nu-ţi mai dea tîrcoale, Să bată ca un crivăţ prin tine disperarea Şi nici o semeţie să nu te mai răscoale!"
E glasul mult iubitei. Tot el mă şi dezmiardă Şi ochii ei aceeaşi lumină împresoară Cum nu-s pe lume alţii să-ncînte şi să ardă Cum altă gură nu e, de floare şi de fiară.
Ia-mi de pe frunte craniul cum scoţi o pălărie, Jupoaie-mă-n sărutul pe care l-am cerşit, Cînd pulpa ta rotundă arterele-mi sfîşie Sculînd prin carne furii de tigru hăituit.
Vorbeam de o fantomă şi-o pasăre căzută. Prin vis îmi pierd cuvîntul pe care gura-1 ştie. Vîlceaua mea e plină de brusturi şi cucută, Şi doar ecoul singur tăcerea o sfîşie.
Se-nalţă eşafodul alături de-nchisoare Iar osînditul doarme, în patul lui strivit, Visînd funebrii corbi ce croncăneau la zare Cînd pofta şi desgustul în faţă i-au ieşit.
259
17*
Ces deux spectres zeles cheminaient cote â cote Dechirant leur manteau et leur face aux branchages, De faux amants frappes sans merci par leur faute A leur suite faisaient un long pelerinage.
Des incendies sifflaient sur les toits des hameaux. Les poissons attires par de celestes nasses Montaient avec lenteur â travers les rameaux. Des bucherons sortaient de leurs chaumieres basses.
Le condamne qui dort parlait avec l'un d'eux, Plus spectral que le chene ou se plantait la hache „Ecoutez, disait-il, mugir au loin les bceufs Le vent qui souffle ici brisera leur attache".
Ecoute jusqu'au jour la voix de la cruelle, Sa bouche a la saveur d'un fruit empoisonne, Le ciel et la montagne ou les troupeaux s'appellent Viennent de se confondre â nos yeux etonnes.
Charme par les oiseaux et par l'amour trompe, Dans de noirs corridors, sous de sombres portiques, L'amant recherchera la marque de l'epee Qu'Isis au cceur de feu dans son coeur a trempee...
O lame au fii parfait sceur des fleuves mystiques 1
El vede cum coboară pe-al vîntului arpegiu Aceste   două spectre ţinîndu-se de mînă Şi-n urma lor încheie un nesfîrşit cortegiu Falşii amanţi pe care-i zdrobi a lor minciună.
Suflau ca păru-n vînt văpăi pe coperişuri Gînd, amăgiţi de steaua ce pînă-n lac scînteie, Peştii suiau agale prin verzile frunzişuri în timp ce pădurarii ieşeau de prm bordeie.
Osînditul vorbeşte prin somn cu un lemnar Mai străveziu ca urma securii într-un plop: „Auzi prin depărtare bivoli mugind arar ' Şi caii prin furtună în dezmăţat galop".
El pînă-n zori aude vocea iubitei crude Cu poama gurii plină de-arome otrăvite, Cum printre nori chemarea cirezilor se-aude Cînd munţii-nfig în ceruri albi colţi de stalagmite.
De pasări fermecat, cu dragostea trădată, Prin coridoare negre, sub bolţi întunecoase, Amantul cată urmele săbiei ce-odată în inima lui vîrful aprins şi-1 înmuiase...
O, viforul, ce spadă în nopţile geroase!
260
261
L'oiseau qui chantait pour elle Dans sa cage ne chante plus Et la reine des hirondelles Ne tourne plus, ne tourne plus,
Un jour j'ai rencontre le vautour et l'orfraie. Leur ombre sur le sol ne m'a pas etonne. J'ai dechiffre plus tard sur des remparts de craie L'initiale au charbon d'un nom que je connais.
Un vampire a frappe ma vitre de son aile: Qu'il entre, couronne des algues de l'etang, Avec son beau collier de vives coccinelles Qui predisent 1'amour, la pluie et le beau temps,
Goucher avec elle Pour le sommeil câte â câte Pour les reves paralleles Pour la double respiration
Coucher avec elle
Pour 1'ombre unique et surprenante
Pour la meme chaleur
Pour la meme solitude
Coucher avec elle Pour 1'aurore partagee Pour le mi nuit identique Pour les memes fantomes
Nu mai cînţi, pasăre mică, Pentru ea în colivie Şi regina-rîndunică N-o să vie, n-o să vie.
Zburau deasupra-mi uliul cu pajura-mpreună Rotindu-şi umbra mare pe cîmpul ca un scut, Cînd am citit pe-o stîncă trăsnită de furtună Parafa unui nume ce-mi este cunoscut.
îmi bate un vampir cu aripa-n fereastră; Să intre-mpodobit de-a algelor cunună Unde s-a aninat gîngania măiastră Care vesteşte ploaia, iubirea, vremea bună!
Să dorm cu ea Pentru somnul alături Pentru visele paralele Pentru dubla respiraţie.
Să dorm cu ea
Pentru umbra unică, neaşteptată Pentru aceeaşi căldură Pentru aceeaşi singurătate
Să dorm cu ea Pentru zorile împărţite Pentru acelaşi miez de noapte Pentru aceleaşi fantome
262
263
Coucher coucher avec elle Pour l'amour absolu Pour le vice, pour le vice Pour les baisers de toute espece
Coucher avec elle Pour un naufrage ineffable Pour se prostituer l'un â l'autre Pour se confondre
Coucher avec elle
Pour se prouver et prouver vraiment Que jamais n'a pese sur l'âme et le corps des
amants
Le mensonge d'une tache originelle,
Toujours avoir le plus grand amour pour elle N'est pas difficile
Mais tout est douteux pour les coeurs de feu, pom les coeurs
fideles
Toujours avoir le plus grand amour Y a-t-il des trahisons involontaires Non la chair n'est jamais menteuse Et le corps du plus vicieux reste pur
Pur comme le plus grand amour pour elle Dans mon seul coeur il fleurit sans contrainte Nulles boue jamais n'atteignit l'image de celle La seule aimee dans le coeur de 1'amant.
Să dorm, să dorm cu ea Pentru iubirea deplină Pentru viciu, pentru viciu Pentru sărutările toate
Să dorm cu ea Pentru nespusa scufundare Pentr-a ne desfrîna amîndoi Pentru-a ne topi laolaltă
Să dorm cu ea
Pentru a-mi dovedi şi-a sta mărturie Că niciodată n-a apăsat pe sufletul şi trupul
celor îndrăgostiţi Minciuna unui păcat originar.
Nu este greu
Să-i port cea mai mare dragoste mereu Dar totul e îndoielnic pentru o inimă arzătoare, pentru o
inimă credincioasă.
Nimic nu-mi stă-mpotrivă
Să-i port cea mai mare dragoste mereu
Chiar cînd fără voie păcătuiesc.
Nu, niciodată carnea nu minte
Şi trupul celui mai scîrbav rămîne fără prihană
Neprihănit ca iubirea cea mare pentru ea înflorită-n voie în inima mea Şi nici un strop n-a atins icoana acelei Ce singură-i iubită în inima iubitului.
264
265
"Nulle boue jamais n'atteignit le plus grand amour pour elle C'est pour sa purete qu'on admire le diamant Nulle boue ne tache le diamant ni le cceur de celle La plus aimee dans le coeur de l'amant
Le plus sincere amant capable du plus grand amour
N'est pas un chaste ni un ascete ni un puritain '
Et s'il eprouve le corps des plus belles J
C'est qu'il sait bien que le plus beau est celui de l'aimee ]
]
Le plus sincere amant est un debauche ) Sa bouche a connu et eprouve tous les baisers f Se livrerait-il a tous les vices ' II n'en vaudrait que mieux j
\
Car le plus sincere amant s'il n'est pas aime par celle qu'il
aime
Peu lui importe, il l'aimera Eternellement desirera d'etre aime
Et d'aimer sans espoir deviendra pur comme un diamant.
Tout son corps ne sera qu'une proie decevante Pour les fausses amantes et pour les faux amours Et sans pitie
L'amant le veritable sacrifiera tout pour celle qu'il aime
Qu'importe s'il a toujours le plus grand amour pour elle Au jour de la rencontre desiree
Nici un strop n-a atins iubirea cea mare pe care i-o port,
Pentru limpezimea lui e rîvnit diamantul
Nici un strop nu-1 mînjeşte pe el, nici inima celei
Ce este mai iubită în inima iubitului.
Iubitul cel mai credincios, de cea mai mare dragoste în stare
Nu e nici cuvios, nici ascet, nici sihastru
Şi cînd atinge trupul celor mai mîndre femei
El ştie bine că-al iubitei sale e între toate cel mai mîndru.
Iubitul cel mai credincios e un scîrbav Gura i-a cunoscut tot soiul de săruturi Şi cu cit s-ar lăsa mai mult întinat Cu-atlt mai mult ar preţui.
Celui mai credincios iubit, dacă aleasa nu-1 iubeşte
Nu-i pasă, el o va iubi
Şi-n veci li va rîvni iubirea
Şi-n veci iubind-o, cu disperare, ajunge limpede ca diamantul.
Tot trupul nu-i va fi decît o pradă-nşelătoare Zvîrlită ibovnicelor şi prihănitelor iubiri Şi cel îndrăgostit cu-adevărat fără cruţare va jertfi Totul pentru iubita lui.
Ce-i pasă, dacă el îi poartă-ntr-una iubirea cea mai mare, Şi-n mult rîvnita zi cînd va vedea-o
266
267
II sera plus pur que l'aube et le feu Et pret pour l'extase
Toujours avoir le plus grand amour pour elle
II n'y a pas de trahison corporelle
Et que ton coeur batte toujours pour elle
Que tes yeux se ferment sur son unique image.
Etre aime par elle
Nul bonheur nulle felicite
Desir pas meme
Mais volonte ou plutot destin
Etre aime par elle Non pas une nuit de toutes les nuits Mais a jamais pour 1'eternel present Sans paysage et sans lumieres
Etre aime par elle Ecrit dans les signes du temps Malgre tout contre antan et futur A jamais
Mais pour etre aime par elle Faut-il perdre jusqu'â l'amour, La vie n'en parlons pas L'amour l'amour non plus
Mai pur va fi ca zorile şi focul Şi gata de minuni.
Cînd porţi mereu iubitei dragostea cea mai mare Nu-ncape nici o trupească trădare Şi inima îţi bate într-una pentru ea Şi ochii ţi-i închizi numai cu ea în gînd.
Să fii iubit de ea
Nu-i nici noroc, nici fericire
Nici chiar dorinţă
Ci o voinţă doar, sau mai curînd o soartă
Să fii iubit de ea Nu doar o noapte între nopţi Insă pe veci, pentru un veşnic azi Fără de zare, fără peisaj
Să fii iubit de ea E scris în semnele vremii Oricare-ar fi, trecute, viitoare, De-a pururea.
Dar ca să fii iubit de ea Pînă şi iubirea cată să ţi-o pierzi De viaţă, nici nu mai e vorbă Nici de iubire, nici de ea.
268
269
Etre aime par elle G'est inevitable Pas de chants pas de cris Nul sentiment
Etre aime par elle
Marbre impasible Mers figees Ciels implacables Mais attendre, attendre longtemps, attendre encore. Attendre? nie par l'eternite.
Mourir apres elle
Est le role devolu â l'amant
A lui seul le droit supreme
De graver un nom sur une pierre perissable
De graver un nom sur un arbre perissable
Et de s'eteindre pour jamais
S'eteindre lui apres elle
Mais l'amour le plus grand amour
Brulera comme une flamme eternelle.
Depuis de si longs mois, ma chere, que je t'aime Pourquoi ne pas vouloir connaître mes travaux? Si mes jours sont soumis â de mornes systemes Mes nuits sont escortees par de nobles prevots.
Dois-je veiller encore un bucher renaissant, Si vif que le Phenix ne pourrait y survivre,
Să fii iubit de ea E inevitabil
Nici cîntec, nici chemări Nici un sentiment.
Să fii iubit de ea
Stîncă nepătrunsă. Mare-ncremenită. Ceruri neclintite. Dar să aştepţi, să aştepţi vreme lungă, şi tot să mai aştepţi Să aştepţi mereu! Cu veşnicia împotrivă-ţi.
I Să moară după ea
<; E soarta cuvenită iubitului
! E numai al lui acest drept suprem
De a ciopli un nume pe-o piatră pieritoare
De a săpa-n deşert un nume pe trunchiul unui pom Şi de-a se stinge pe vecie De a se stinge-n urma ei | Dar dragostea, cea mai mare dragoste,
Va arde ca o flacără veşnică.
Iubita mea, de-atîta vreme de cînd mi-eşti dragă ■ Cum de n-ai vrut să ştii nimic din truda mea?
Dacă lucrări posace îmi umplu ziua-ntreagă, Îmi străluceşte dorul prin noapte ca o stea.
Mereu voi sta de veghe şi ca un rug voi arde Dar din cenuşa mea Phoenix n-o să învie;
270
271
Ou dois-je, naufrage, vers les vaisseaux passant Effeuiller sans raison les pages de ce livre?
Dois-je m'aneantir pour eteindre ma foi? L'univers de mon reve exalte ton image Mais les pays fameux que j'ai cree pour toi Seront-il traverses mieux que par ton mirage?
S'il faut mourir au pied des idoles rivales, Je suis pret. Confessant ta cruelle grandeur Je mourrai si tu veux pour n'etre en tes annales Que l'echo faiblissant d'une inutile ardeur.
Je donne tout pour toi jusqu'au cceur des fantomes Soumis â mon fatal et delicieux tourment Quitte pour disparaître en deux lignes d'un tome Et sans etre invoque le soir par les amants.
Ori, naufragiat pe-un ţărm zvîrlit departe, Voi răsfoi o carte cuprins de nostalgie.
In timp ce nave triste plutesc spre ţări străine, Poporul meu de visuri ca-n ape te răsfrînge Şi mîndrele tărîmuri scornite pentru tine Vedenia ta mută în zbor le va atinge.
De sînt doar fumul strîmb al jertfei neprimite Care nici un mesagiu spre ceruri n-o să poarte, Sub ochii tăi de idol şi buzele-mpietrite Mărturisindu-ţi faima, stau pregătit de moarte.
Iţi voi aduce-n dar un suflet de strigoi Dacă blestemul negru e scris să mă lovească, Pierdut voi fi-ntr-o carte cu gălbejite foi Şi pe sub seri amanţii n-au să mă pomenească.
Je suis las de combattre un sort qui se derobe, Las de tenter l'oubli, las de me souvenir Du moindre des parfums emanant de ta robe, Las de te detester et las de te benir.
Am obosit să lupt cu-o soartă ce mă minte, Am obosit să uit ori să-mi mai amintesc Parfumul ce prin carnea ta dulce se aprinde, Obosit să te blestem ori să te preamăresc.
Je valais mieux que ga mais tu l'as meconnu. Un jour d'entre les jours de soleil sur les roches Souviens-toi de l'amant dont le cceur etait nu Et qui sut te servir sans peur et sans reproche.
Adevăratul preţ nu mi l-ai cunoscut, Dar soarele va pune cîndva pe munţi beteală Şi-ai să-ţi aduci aminte că eu ţi-am fost, tăcut, Iubitul fără teamă şi fără de greşeală.
272
273
18
Attends-tu que j'aborde â de lointains rivages Pour dire en regardant tes genoux desertes: „Qui done s'en est alle j'ignore son visage JVIais pourquoi s'en va-t-il seul vers sa liberte?
„II faut le retrouver serviteur infidele L'enchaîner a mon bagne apres l'avoir châtie Et qu'il me serve encore avec un coeur fidele Sans meme pour sa peine eprouver ma pitie.
„Je connais pour les coeurs des prisons fantastiques: Que l'amant fugitif y retourne au plus tot Car il me faut ce soir de nombreux domestiques Pour cirer mes souliers et m'offrir le manteau."
A quoi bon? L'evade connaît bien sa prison Sans doute a-t-il choisi de trop precieux otages Pour vouloir â nouveau te payer sa rancon; Les tresors d'un coeur pur ne souffrent pas partage.
Evade-toi de l'eau, des prisons, des potences Adieu, je partirai comme on meurt un matin. Ce ne sont pas les lieus qui feront la distance Mais ces mots: Je l'aimais! murmures au lointain
Adorable signe inscrit dans les eaux mortes,
Profondeurs boueuses
O poissons qui rodez autour des algues
Oii est la source que j'entend couler depuis si longtemps
Et que je n'ai jamais rencontree
Qui ferme sans cesse des portes lourdes et sonores?
274
ICi eu voi fi de mult pe-un ţărm îndepărtat, Cînd tu, rotind în jur privirile mirate, Vei spune: „Nu ştiu bine chipul celui plecat Care-a fugit de mine, pe mări, spre libertate!
Aduceţi-o-napoi pe sluga nesupusă Iar pentru vina lui, să fie pus în fiare, Să mă slujească iară cu inimă supusă Cît nu-i voi arăta un semn de îndurare!
| Pentru aceste inimi, ştiu grele închisori;
Vreau repede iubitul fugar napoi să vină, Că-mi trebuie-astăseară cît mai mulţi servitori Pantofii să mi-i şteargă şi-oglinzile să-mi ţină
Dar evadatul singur îşi ştie închisoarea Şi dorul lui rămîne cel mai de preţ chezaş, într-însul se adună întoarcerea, plecarea, Ci taina lui adînca nu suferă părtaşi.
Fugar din ştreangul meu, din închisori, din ap» Voi pleca într-o zi cum aş muri în zori Iar verzile savane îmi vor fi mai aproape Decît chemarea ta ţipată prin cocori.
Un semn nepreţuit înscris în ape moarte
In mocirle fără fund,
Peştii mîngîie-ncet firele de alge,
Unde-i izvorul ce-1 aud de-atîta timp curgînd
Care nu mi-a ieşit în cale niciodată?
Cine trînteşte uşi grele şi sonore?
I 275 ^ 18*
Eaux mortes Source invisible
Criminel attends-moi au detour du sentier parmi les grandes
cigues.
Pareilles aux nuages les soirees sans raison naissent et meurent avec ce tatouage au dessus du sein gauche: Demain
L'eau s'ecoule lentement par une felure de la bouteille ou les plus fameux astrologues viennent boire l'elixir de vie Tandis que l'homme aux yeux clos ne sait que repeter „Une cigogne de perdue, deux de retrouvees" Et que les cigues se fanent dans l'ombre du rendez-vous Et que demain ponctuel mais masque en costume de
prudhomme
ouvre un grand parapluie rouge au milieu de la prairie ou seche le linge des fermieres de l'aube. Blemes effigies fantomes dressees de marbre dans les palais
nocturnes
Une lame de parquet craque Une epee tombe seule et fiche dans le sol Et je marche sans arret k travers une succession de grandes salles vides dont les parquets cires ont le reflet de l'eau. II y a des mains dans cette nuit de marais Une main blanche et qui est comme un personnage vivant Et qui est la main sur laquelle je voudrais poser mes levres
et ou je n'ose pas les poser
11 y a les mains terribles
Main noircie d'encre de l'ecolier triste
Main rouge sur le mur de la chambre du crime
Main pale de la morte
Mains qui tiennent un couteau ou un revolver Mains ouvertes
276
Ape moarte. Izvoare nevăzute.
Ucigaşule, aşteaptă-mă în cotul potecii, printre cucutele
înalte!
Fără rost, ca norii, serile se nasc şi mor purtînd pe sînul stîng
un tatuaj:
Mîine.
Apa se scurge-ncet printr-o crăpătură a ulciorului de unde magi vestiţi vin să bea elixirul vieţii Pe cînd omul cu ochii închişi repetă mereu: „Pentru o barză pierdută, două cîştigate". Iar cucutele se veştejesc la umbra întîlnirii Şi mîine, punctual dar deghizat în portărel, voi deschide o mare umbrelă roşie în mijlocul preeriei unde se usucă-n
zori rufele fermierilor.
Pălite efigii, stafiile de marmură-nălţate în palatele nocturne.
O şipcă trosneşte în duşumea
O sabie cade şi se-nfige-n pămînt
Şi eu merg într-una prin sălile goale al căror parchet lustruit
luceşte ca apa. Prin noaptea asta de mlaştină sunt mîini nenumărate O mînă albă ca o făptură vie,
E mîna pe care vreau să-mi lipesc buzele şi nu îndrăznesc, Sunt mîini teribile
Mîna mînjită de cerneală a unui trist şcolar
Mîna roşie pe zidul din odaia crimei
Mîna palidă de moartă
Mîini care ţin un cuţit sau un pistol
Mîini deschise
277
Mains fermees
Mains abjectes qui tiennent un porte-pluroe O ma main toi aussi toi aussi Ma main avec tes lignes et pourtant c'est ainsi Pourquoi maculer tes lignes mysterieuses Pourquoi? plutot les menottes plutot te mutiler plutot plutât Ecris, ecris car c'est une lettre que tu ecris â elle et que ce moyen impur est un moyen de la toucher Mains qui se tendent, mains qui s'offrent
Y a-t-il une main sincere parmi elles Ah je n'ose plus serrer les mains
Mains menteuses mains laches mains que je hais Mains qui avouent et qui tremblent quand je regarde
dans les yeux
Y a-t-il encore une main que je puisse serrer avec confiance Mains sur la bouche de l'amour
Mains sur le coeur sans amour
Mains au feu de l'amour
Mains â couper du faux amour
Mains basses sur l'amour
Mains mortes ă l'amour
Mains forcees pour l'amour
Mains levees sur l'amour
Mains tenues sur l'amour
Mains hautes sur l'amour
Mains tendues vers l'amour
Mains d'oeuvre d'amour
Mains hereuses d'amour
Mains â la pate hors l'amour horribles mains
Mains liees par l'amour eternellement
Mains lavees par l'amour par des flots implacables
Mains â la main c'est l'amour qui rode
Mains pleines c'est encore l'amour
Mains armees c'est le veritable amour
278
Mîini închise
Mîini netrebnice care ţin un toc., O mîna mea, şi tu, şi tu
Mîna mea, cu toate liniile pe caTe le ai în palmă (şi totuşi
aşa este)
De ce să-ţi mîzgăleşti tainicele linii
De ce? Mai bine cătuşele, mai bine să te tai, mai bine,
Mai bine.
Scrie, scrie fiindcă asta e o scrisoare pe care i-o scrii ei şi acest mijloc impur este un prilej ca s-o atingi, Mîini ce ţi se-ntind, mîini ce ţi se oferă, E printre ele o mînă sinceră? Nu mai îndrăznesc să string mîinile,
Mîini mincinoase, mîini trădătoare, mîini pe care vă urăsc,
Mîini ce spun totul şi tremură cînd priveşti drept în ochi
Mai e vreo mînă pe care s-o pot strînge cu încredere?
Mîini pe gura iubită
Mîini pe inima neiubită
Mîini la focul iubirii
Mîini tăiate de neiubire
Mîini netrebnice-n iubire
Mîini moarte de iubire
Mîini sugrumate de iubire
Mîini ridicate asupra iubirii
Mîini ţinute deasupra iubirii
Mîini cerşind iubire
Mîini de lucru-n iubire
Mîini poruncind iubirii
Mîini fericite de iubire
Mîini de-ajutor in afara iubirii, groaznice mîini,
Mîini înlănţuite în veşnică iubire
Mîini spălate de iubire, de nestăvilite valuri
Mînă-n mînă, iubirea dă tîrcoale,
Mîinile pline, tot iubire
Mîini înarmate, adevărata iubire
279
Mains de maître mains de l'amour
Main chaude d'amour
Main offerte â l'amour
Main de justice main d'amour
Main forte â l'amour!
Mains Mains toutes les mains
Un homme se noie un main sort des flots
Un homme s'en va une main s'agite
Une main se crispe un coeur souffre
Une main se ferme 6 divine colere
Une main encore une main
Une main sur mon epaule
Qui est-ce?
Est-ce toi enfin?
11 fait trop sombre ! quelles tenebres !
Je ne sais plus â qui sont les mains
Ce qu'elles veulent
Ce qu'elles disent
Les mains sont trompeuses
Je me souviens encore de mains blanches dans l'obscurite etendues sur un table, dans l'attente Je me souviens de mains dont l'etreinte m'etait chere Et je ne sais plus
II y a trop de traîtres trop de menteurs
Ah meme ma main qui ecrit
Un couteau 1 une arme ! un outil 1
Tout sauf ecrire.
Du sang du sang
Patience ce jour se levera.
Eglantines fletries parmi les herbiers
O feuilles jaunes
Tout craque dans cette chambre
Gomme dans l'allee nocturne les herbes sous le pied
Miini de stăpîn, miini de iubire
Mînă fierbinte de iubire
Mînă întinsă iubirii
Mînă-a dreptăţii, mînă-a iubirii
Mînă-puternică-n iubire!
Mîini, mîini, toate mîinile.
Un om se îneacă, o mînă iese din valuri
Un om pleacă, flutură o mînă
O mînă se crispează, o inimă suferă
O mînă strînge pumnul, o, sfînta furie
O mînă, încă o mînă
O mînă pe umărul meu
Cine e?
Eşti tu, în sfîrşit? întuneric 1 Ce beznă! Nu mai ştiu ale cui sînt mîinile astea Ce voi-Ce spun
Mîinile sunt înşelătoare
îmi amintesc de mîini albe-n întuneric întinse pe o masă
aşteptînd,
îmi amintesc de nişte mîini a căror căldură mi-era scumpă Şi nu mai ştiu
Sunt prea mulţi trădători, prea mulţi mincinoşi O, chiar şi mîna aceasta a mea care scrie, Un cuţit, o armă I o sculă! Orice, afară de scris Sînge, sînge 1
Răbdare, se va lumina de ziuă!
Flori de măceş veştejite-n ierbare
O, frunze galbene
Totul foşneşte în odaia asta
Ca pe aleea nocturnă, frunzele sub paşi
280
281
De grandes ailes invisibles immobilisent mes bras et le re-tentissement d'une mer lointaine parvient jusqu'â moi Le lit roule jusqu'â l'aube sa bordure d'ecume et l'aube ne
paraît pas
Ne paraîtra jamais
Verre pile, boiseries pourries, reves interniinables, fleurs
fletries,
Une main se pose â travers les tenebres toute blanche sur
mon front,
Et j'ecouterai jusqu'au jour improbable Voler en se heurtant aux murailles et aux meubles l'oiseau
de paradis,
L'oiseau que j'ai enferme par megarde
Rien qu'en fermant les yeux.
Jamais l'aube â grands cris bleuissant les lavoirs
L'aube savon trempe dans l'eau des fleuves noirs
L'aube ne moussera sur cette nuit livide
Ni sur nos doigts tremblans ni sur nos verres vides
C'est la nuit sans frontiere et fiile des sapins
Qui fait grincer au port la chaîne des grappins
Nuit des nuits sans amour etrangleuse du reve
Nuit de sang nuit de feu nuit de guerre sans treve
Nuit de chemin perdu parmi les escaliers
Et de pieds retombant trop lourds sur les paliers,
Nuit de luxure nuit de chute dans l'abîme
Nuit de chaînes sonnant dans la salle du crime
Nuit de fantomes nus se glissant dans les lits
Nuit de reveil quand les dormeurs sont affaiblis
Sentant rouler du sang sur leur maigre poitrine
Et monter a leurs dents la bave de l'angine
lis caressent dans l'ombre un vampire velu
Et ne distinguent pas si le monstre goulu
N'est pas leur cceur battant sous leurs cotes souillees
Uriaşe aripi nevăzute îmi prind braţele şi vuietul îndepărtat al mării vine pînă la mine Patul îşi rostogoleşte marginea pînă-n zori şi zorile nu se
mai ivesc
Nu se vor ivi niciodată
Sticlă pisată, lambriuri putrede, visuri neîntrerupte, flori
veştejite
Prin întuneric o mînă foarte albă mi se aşează pe frunte Şi voi asculta pînă-n ziua îndoielnică Cum zboară lovindu-se de pereţi şi de mobile pasărea
paradisului
Pasărea pe care din greşeală-am închis-o Doar închizîndu-mi ochii. Zorile nu vor ţîşni strălucitoare în geamuri, Zorile jilave scame splnzurlnd de ramuri, Zorile nu vor foşni peste cortina nopţii mpale Nici peste mîinile crispate, nici peste paharele goale; E-o noapte lungă, fără margini, o noapte smulsă printre
alge,
Cînd scîrţlie miorlăitor în port odgoane şi catarge, Noapte a nopţilor de dor care visul mi-1 sugrumă Noapte de sînge, de foc, de războaie şi de ciumă, Noapte cu drumeţi pierduţi pe rătăcite cărări Şi cu alţii obosiţi călcînd rar şi greu pe scări, Noaptea căderii-n prăpăstii, noapte a destrăbălării, Noapte cu sunet de lanţuri pe sub gangul închisorii, Noapte-a stafiilor goale ce-n aşternut ţi se bagă, Noapte de trezie-n care adormiţii fără vlagă Cînd sîngele-n piept le bate ca-ntr-o cutie de oase Şi din gît în cerul gurii urcă balele cleioase, Clnd mîna desmiardă-n umbră un vampir catifelat Fără să-şi pcată da seama de monstrul ne'ndestulat Nu-i inima ce le bate pe sub coastele murdare..
282
283
Nuit d'echos indistinctă et de braises mouillees Nuit d'incendies etincelant sur les miroirs Nuit d'aveugle cherchant des sous dans les tiroirs Nuit des nuits sans amour, ou les draps se derobent Ou sur les boulevards sifflent les policiers O nuit! cruelle nuit ou frissonnent des robes Oii chuchotent des voix au chevet des malades Nuit close pour jamais par des verrous d'acier Nuit 6 nuit solitaire et sans astre et sans rade 1 Dans tes yeux, dans ton cceur et dans le ciel aussi Vois s'etoiler soudain l'univers imprecis La fissure grandir etroite et lumineuse Comme si quelque fauve aux griffes paresseuses Avait etreint la nuit et 1'avait dechiree (Mais la lueur sera pale et lente la maree) Des nervures courir dans le cristal fragile Des felures mimer des couleuvres agiles Qui rouleraient et se noueraient dans la lueur Pale d'une aube etrange. Ainsi lorsque le joueur Fatigue de tourner leş cartes symboliques Voit le matin cruel eclairer les portiques, Maintes pensees et maints desirs presque oublies Maints eventails fletris tombent sur les paliers. Taits-toil pose la plume et ferme les oreilles Aux pas lents et pesants qui montent l'escalier La nuit deja pâlit mais cette aube est pareille A des papillons morts au pied des chandeliers. Une tempete de fantomes sacrifie Tes yeux qui les defient aux larmes du desir, Quant au ciel plus fane qu'une photographie Usee par les regards il n'est qu'un long loisir.
Noapte de jăratec stins şi cu voci rătăcitoare,
Noapte plină de incendii oglindite prin odăi,
Noapte-a orbilor ce-şi cată gologanii prin sertare,
Noapte-a nopţilor de dor sfişiate de văpăi,
Cu vardiştii fluierînd pe trotuarele-adormite,
O, crudă noapte prin care foşnesc rochi-nfiorate,
Cînd la capul celor bolnavi se vorbeşte-ncet, în şoapte,
Noapte pe veci încuiată cu zăvoare ferecate,
Noaptea cea mai solitară, fără ceruri înstelate!
în inima, în ochii tăi şi-n cerul tău întunecos,
Văd aprinzîndu-se deodată un univers cam nebulos,
Mărindu-se o crăpătură subţire-ntîi şi luminoasă,
Ca şi cum nu ştiu ce fiară cu o gheară lenevoasă
A zgîriat fundul nopţii ce acuma-i sfîşiată
(Dar lumina e firavă şi mareea prea înceată.)
Cum într-un limpede cristal gonesc subţirile nervuri
Şi ca nişte iuţi şopîrle lunecînd prin crăpături
Pînă ce, rostogolite, se înneacă-n reflectorul
Şters, al zorilor lăptoase, — aşa văd cum jucătorul
Obosit să mai încerce cartea ce noroc îi poartă
Vede altă dimineaţă intrînd prin luminoasa poartă,
Atîtea gînduri şi dorinţe care erau uitate-aproape
Şi-atîtea veştezi evantaie, ca frunzele căzînd pe ape.
Taci! Lasă condeiul, urechea să nu-ţi mai tresară
La paşii de pe scară, la mîna de pe clampă,
Noaptea a pălit iar zorile stau gata să răsară
Plutind în jurul ei ca fluturii de lampă.
Un ultim vîrtej şi din el o stafie
Mai zăresc ochii tăi printre lacrimi de dor,
Pe cînd cerul mai veşted ca o fotografie
Uzată de priviri, se-arată-odihnitor.
284
285
Appelle la sirene et Petoile â grands oris
Si tu ne peux dormir bouche close et mains jointes
Amsi qu'un chevalier de pierre qui sourit
A voir le ciel sans dieux et les enfers sans plainte
Strigă-ţi sirena şi spre steaua ta răcneşte Dacă nu poţi dormi tăcut şi prins în zale Precum un cavaler, de pi-atră, ce zîmbeşte Spre cerul fără zei şi iadul fără jale.
O, Revolte!
O, Revoltă, deschide-mi tărîmurile tale!
10 IUNIE 1936
Au detour du chemin, II etendit la main, Devant le beau matin.
Le ciel etait si clair Que les nuages dans l'air Ressemblaient a l'ecume de la mer.
Et la fleur des pommiers Blanchissait dans les pres Oii sechait le linge lave.
La source qui chantait,
Chantait la vie qui passait
Au long des pres, au long des haies.
La răscruce-n drumul mare Şi-a-ntins mîna în răcoare într-a dimineţii boare.
Bolta-i limpede, înaltă, Că norul în ea se scaldă Şi ca spuma-n val tresaltă.
Iar floarea de iasomie înflorea albă-n cîmpie Ca tortul nălbit de iie.
Izvorul ce strălucea Cînta viaţa ce trecea Peste cîmp, peste vîlcea,
288
289
19 -■ Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
Et la foret a l'horizon, Oii verdissait le gazon, Comme une cloche etait pleine de sons.
La vie etait si belle,
Elle entrait si bien dans ses prunelles,
Dans son coeurs et dans ses oreilles,
Qu'il eclata de rire:
II rit au monde et aux soupirs
Du vent dans les arbres en fleur.
II rit â l'odeur de la terre, II rit au linge des lavandieres, II rit au nuages passant dans l'air.
Comme il riait en haut de la colline,
Parut la fille de belle mine
Qui venait de la maison voisine.
Et la fille rit aussi
Et quand son rire s'evanouit
Les oiseaux chantaient â nouveau.
Elle rit de le voir rire
Et les colombes qui se mirent
Dans les bassins aux calmes eaux
290
Iar pădurea-n fund de zare Bătea parcă-n iarba mare Clopote de sărbătoare.
Şi aşa de mîndră-i viaţa, Parcă-ţi spală dimineaţa Ochii, sufletul şi faţa,
Că el rîse-n gura mare Lumii-ntregi şi spre-acea boare De zefir, prin pomii-n floare.
El zîmbise-aşa-n răcoare, Spre năframele din zare, Spre norii din bolta mare.
Cum rîdea pe dîmb, deodată Se ivi o dulce fată Dintr-o curte-nvecinată.
Copila a rîs şi ea,
Şi din pom, o turturea
Cînta iar, cînd ea tăcea.
Ea, de risul lui a rîs. Turturelele s-au pus In vîrful fîntînii, sus,
291
19*
Ecouterent son rire Dans l'air s'evanouir.
Jamais plus ils ne se revirent.
Elle passa souvent sur le chemin Ou l'homme tendit la main A la lumiere du matin.
Maintes fois il se souvint d'elle Et sa memoire trop fidele Se refletait dans ses prunelles.
Maintes fois elle se souvint de lui Et dans l'eau profonde du puits C'est son visage qu'elle revit.
Les ans passerent un â un
En pâlissant comme au matin
Les cartes qu'un joueur tient dans sa main.
Tous deux pourrissent dans la terre,
Mordus par les vers sinceres.
La terre emplit leur bouche pour les faire taire
Auzind cum i se pierde Rîsetu'n văzduhul verde.
De-atunci ei nu se mai văzură.
Ea a trecut de-atîtea ori Pe unde-acel călător întinsese mîna-n zori.
Iară el, de-atunci-nainte, O avea mereu în minte Ca aievea, dinainte.
Adesea fata-n gînd îl cată, Ci doar fîntîna-ntunecată Obrazul lui i-1 mai arată.
Trecu al anilor soroc Precum în zori pălesc pe loc în palmă, cărţile de joc.
Acum ei putrezesc în tină Muşcaţi de sincera vermină. Le tace gura, de lut plină.
292
293
Peut-etre s'appelleraient-ils dans la nuit, Si la mort n'avait horreur du bruit: Le chemin reste et le temps fuit.
Mais chaque jour le beau matin Comme un ceuf tombe dans la main Du passant sur le chemin.
Chaque jour le ciel et si clair
Que les nuages dans l'air
Sont comme l'ecume sur la mer.
Morts! Epaves sombrees dans la terre, Nous ignorons vos miseres Chantees par les solitaires.
Nous nageons, nous vivons, Dans l'air pur de chaque saison. La vie est belle et l'air est bon.
S-ar mai striga, prin noaptea neagră Dar morţii nu-i e larma dragă Doar drumul stă şi timpu-aleargă—
Ci, zilnic, dimineaţa clară Ca ou-n palmă-i se pogoară Oricui străbate drumul iară.
Şi-i zilnic bolta străvezie Că norii-n aer par să fie Pe-o mare, spumă colilie.
O, morţi! epave de ţărîna, Ştim noi ce-amaruri vă adună Vreun singuratic cînd le-ngînă?
Plutind noi trecem prin lumină Ca printr-a anului grădină. Frumoasă-i viaţa şi senină.
Arthur Rimbaud
(1854-1891)
La 1878, adică la 19 ani, Arthur Rimbaud era un poet consumat, dezabuzat de poezie, care vestise lumii „nu numai jurămîntul tăcerii, dar şi pocăinţa de a fi vorbit. Şi acest act, orgoliu sau sacrificiu, dispreţ sau pudoare, nu întrece oare şi mai mult în frumuseţe minunea tiranică a operei sale în care se sfîşie o inimă uriaşă ce ne tulbură pînă-n viscere pentru ca să ne arunce într-o lume strălucitoare?"
Stilul acesta, cam pompier, cam adjectival şi cam umflat al lui Paterne Berrichon, unul din catolicii care-au ostenit o dată cu Paul Claudel să-l prezinte cu orice preţ pe Rimbaud ca pe un credincios pocăit, nu poate să acopere cu totul adevărul.
Căci Rimbaud n-a renunţat la poezie nici din sacrificiu, nici din pocăinţă, ci fiindcă a vrut să trăiască la aceeaşi tensiune şi a simţit că poezia nu se răscumpără decît cu viaţa. Echivalentul şi izvorul ci e viata, in înţelesul cel mai material, mai direct, mai concret, mai brutal şi necruţător. Şi după o poezie cît se poate de directă (n-am priceput niciodată de ce e rînduit Rimbaud printre simbolişti, dacă nu cumva lucrul se explică doar prin suficienţa criticii de a se servi de tipare dinainte hotârîte), poetul avea să intre în viaţa cea mai directă. Viaţa de afaceri, de negustor, şi încă negustor colonial cum a fost el, neguţător de fildeş şi de aur în Etiopia, — viaţa reală
adică, ba încă de un realism foarte istoric: imperialismul colonial francez.
Fiindcă nimic nu întrece tăria visului decît realitatea însăşi. Şi pe de altă parte, nimic nu-l întreţine mai trainic. Iar poezia omului de acţiune e una nescrisă în conturi şi registre: e aceea care dă de mîncare, care pune-n mişcare oamenii, animalele, pasiunile şi motoarele, care-l împinge să alerge, să care, să se preschimbe, ca seva din pămînt în clorofilă.
Pe poezia asta, netipărită-n nici o stanţă, şi-a schimbat Arthur Rimbaud poezia scrisă între cincisprezece şi nouăsprezece ani. Dar în aceasta din urmase cuprindea, ca o presimţire, şi cea dinţii. Era-ntr-însa o privire crudă, violentă şi dezgolită asupra vieţii, ca a unui om care-şi încearcă pînă la ultima limită puterile înainte de a porni la treabă. Căci versul lui, aşa cum singur a mărturisit-o, nu-i mai însoţeşte acţiunea, ci i-o premerge. Acesta cată să fie şi înţelesul poeziei moderne: să conducă şi să prevestească viaţa. Sau, dacă nu, sase contopească în viaţă, să fie una cu ea, una din treptele de creştere şi împlinire a omului, ca tot ce însemneazâ-n efortul lui creaţie, exprimare de sine prin faptă. Şi fiindcă a înţeles acest lucru încă de acum nouăzeci de ani, Arthur Rimbaud e şi unul din marii poeţi contemporani.
Poemul ce urmează, „splendidă şi furioasă apostrofă adresată de Rimbaud conservatorilor la rentoarcerea lor în Paris după victoria armatelor de la Versailles asupra comunarzilor", cuprinde mai multe variante, el fiind retranscris din memorie de către Verlaine căruia i l-a trimes în august 1871. De aceia, pe Ungă traducerea foarte liberă se adaugă şi deosebirile dintre cele două ediţii consultate: Mercure de France si N.R.F. — Bibi. de la Pleiade.
Bibliografie:
Oeuvres de Artur Rimbaud, cu o prefaţă de Paul Claudel, ed. Mercure de France, 1939.
Oeuvrescomplites,Bibliollieque dela Pleiade,N.R.F.1955.
296
PARIS SE REPEUPLE
PARISUL SE REPOPULEAZĂ
O lâches, la voilâ! Degorgez dans les gares! Le soleil essuya de ses poumons ardents Les boulevards qu'un soir comblerent les Barbares. Voilâ la Cite sainte, assise â l'occident!
Allez! on previendra les reflux d'incendie, Voilâ les quais, voilâ les boulevards, voilâ Les maisons sur l'azur leger qui s'irradie Et qu'un soir la rougeur des bombes ebranlal
Gachez les palais morts dans des niches de planches! L'ancien jour effare rafraîchit vos regards. Voici le troupeau roux des tordeuses de hanches: Soyez fous, vous serez droles, etant hagards!
'fi
Tas de chiennes en rut mangeant des cataplasmes,
Le cri des maisons d'or vous reclame! Volez,
Mangez! Voici la nuit de joie aux profonds spasmes
Qui descend dans la rue: 6 buveurs desoles, ^
298 I
O, laşilor, priviţi-1! Deşertaţi-vă-n gară! Soarele i-a zvîntat, dogorindu-1 de sus, Străzile năpădite de Barbari într-o seară. Iată Cetatea sfînta, străjuind în apus!
Puteţi veni, incendiul n-o să mai izbucnească! Iată-i largile cheiuri, bulevardele-ntinse, Casele ţuguiate pe sub bolta cerească Zgîlţîită-ntr-o seară de bombele aprinse!
Iar moartele palate căptuşiţi-le-n scînduri! După zile de groază, mai clari ochi veţi roti. Iată roşcata haită răsucindu-se-n şolduri: Căpiaţi! Căci năuci, mai caraghioşi veţi fi!
Haită de javre-n dîrdori ce lingeţi oblojeli, Glasul casei de bani vă cheamă! Hai, furaţi, Mîncaţi! Orgisiace nopţi cu-adînci tăvăleli Se lasă iar pe stradă, o, beţivi dezolaţi,
299
Buvez! Quand la lumiere arrive intense et folle, Fouillant â vos cotes les luxes ruisselants, Vous n'allez pas baver, sans geste, sans parole, Dans vos verres, les yeux perdus aux lointains blancs?
Avalez, pour la Reine aux fesses cascadantes! Ecoutez Taction des stupides hoquets Dechirants! Ecoutez sauter aux nuits ardentes Les idiots râleux, vieillards, pantins, laquais!
O coeurs de salete, bouches epouvantables, Fonctionnez plus fort, bouches de puanteurs! Un vin pour ces torpeurs ignobles, sur ces tables... Vos ventres sont fondus de honte, 6 Vainqueurs!
Ouvrez votre narine aux superbes nausees! Trempez de poisons forts les cordes de vos cous! Sur vos nuques d'enfants baissant ses mains croisees Le Poete vous dit: „0 laches, soyez fous!"
Beţi, căci lumina tare ţîşneşte în văpăi Şi fluvii de belşug stîrneşte lingă voi; Vă lasă gura bale ca la nişte potăi Pe buza de pahar, cu ochii-n zare, goi 1
Indopaţi-vă-n cinstea Doamnei cu buci lăsate! Auzi-i cum gîfîie-n somn, ca mişeii, Cum horcăie, cum saltă prin nopţi incendiate, Neghiobi, sforăitori, ramoliţii, lacheii!
O, suflete mîrşave, obraji ca nişte fese, Morfoliţi şi mai tare, cu boturi de jivine! Pe toropeala asta, turnaţi vinul la mese, Vitejilor, cu burta topită de ruşine!
Să v-adulmece rîtul minunatele greţuri, Otrăvuri cît mai tari pe gît să deşertaţi, Pe ceafa dolofană pogoară mîini din ceţuri Poetul, cînd vă spune: „Laşilor, căpiaţi!"
Parce que vous fouillez le ventre de la Femme, Vous craignez d'elle encore une convulsion Qui crie, asphyxiant votre nichee infame Sur sa poitrine, en une horrible pression?
Syphilitiques, fous, rois, pantins, ventriloques, Qu'est-ce que 9a peut faire â la putain Paris, Vos âmes et vos corps, vos poisons et vos loques? Elle se secouera de vous, hargneux pourris!
Insă cum scormoniţi şi-n vintre de Muiere, Vi-i teamă că zvîcnind sub voi într-un oftat, Vă-nnăbuşe culcuşul cu-n ţipăt de plăcere Cînd sînul i-1 striviţi, grei ca un mal surpat?
ft«jii—
Sifilitici, nebuni,/paiaţe, ventrilogi, Parisului, o tîrfă, ce-i mai pasă de voi? De-al vostru trup şi suflet, borţoşi şi slăbănogi, S-o scutura de toate cîndva, ca de gunoi!
300
301
Et quand vous serez bas, geignant sur vos entrailles, Les flancs morts, reclamant votre argent, eperdus, La rouge courtirfane aux seins gros de batailles, Loin de votre stupeur tordra ses poings ardus!
Quand tes pieds ont danse si fort dans les coleres, Paris I quand tu recus tant de coups de couteau, Quand tu gis, retenant dans tes prunelles claires Un peu de la bonte du fauve renouveau,
O cite douloureuse, 6 cite quasi morte, La tete et les deux seins jetes vers l'Avenir Ouvrant sur ta pâleurs ses milliards de portes, Cite que le Passe sombre pourrait benir,
Corps remagnetise pour les enormes peines, Tu rebois done la vie effroyable! tu sens Sourdre le flux des vers livides en tes veines Et sur ton clair amour roder les doigts glacants!
Et ce n'est pas mauvais. Les vers, les vers livides, Ne generont pas plus ton souffle de Progres Que les Stryx n'eteignaient l'ceil des Cariatides Ou des pleurs d'or astral tombaient des blues degres.
Iar cînd vă-ţi nărui, seîncind în măruntaie, Frînţi, jelindu-vă banii ca nişte cerşetori, Tîrfa cea roşcovană cu sîni grei de bătaie, Va răsuci spre voi pumni ameninţători!
Cînd tălpile-ţi jucară de furii să s-aprindă, Parisul meu! şi-atîtea cuţite te-njunghiară, Cînd zaci, dar ochii limpezi în fund îţi mai oglindă Ceva din frăgezimea de renăscută fiară,
Cetate a durerii care te scoli din morţi, Cînd pieptul tău şi fruntea spre Viitor s-avîntă Spre chipul tău de ceară deschizînd mii de porţi, Cînd pînă şi Trecutul trist bine-te-cuvîntă,
i
J Cu trupul tău călit ca să ridici şi munţi,
I Bei iar cumplita viaţă! cînd simţi prin mădulare
I Cum mişună spre tine, moi, viermii albi, mărunţi,
| Şi degete de gheaţă iubirii-ţi dau tîrcoale?
1
Dar ţie tot nu-ţi pasă! Nici viermii rozători N-au să-ţi mai stăvilească elanul în progres Cum nu stinge nici noaptea ochii tăi arzători, , Nici lacrima de aur clipind din ceruri des.
Quoique ce soit affreux de te revoir couverte >
Ainsi; quoiqu'on n'ait fait jamais d'une cite !
Ulcere plus puant k la Nature verte, \ Le Poete te dit: „Splendide est ta beaute!"
Oricît ar fi de groaznic văzînd ce năpădită
Şi roasă eşti, aşa cum n-a fost altă cetate,
O bubă cu puroaie-n Natura înverzită,
Poetul spune: „Tu eşti mai mîndră între toate!"
302
303
L'orage te sacra supreme poesie; L'immense remuement des forces te secourt; Ton ceuvre bout, la mort gronde, Cite choisie! Amasse les strideurs au cceur du clairon sourd.
Le Poete prendra le sanglot des Infâmes, La haine des Forcats, la clameur des Maudits, Et ses rayons d'amour flagelleront les Femmes, Ses strophes bondiront: Voilâ! voilâ! bandits!
— Societe, tout est retabli: les orgies Pleurent leur ancien rale aux anciens lupanars: Et les gaz en delire, aux murailles rougies, Flambent sinistrement vers les azurs blafards!
Mai 1871
Furtuna-ţi dărui suprema poezie; Un freamăt uriaş de forţă te străbate, Moare în tine Moartea, Cetate dintr-o mie! Ţipătul să ţi-1 strîngi în trîmbiţe-nfundate.
Poetul va culege plînsul celor mişei, Ura celor închişi, jalea celor huliţi, Iubirea lui de flăcări va arde în femei Iar stihul va sălta: „Uitaţi-vă! bandiţi!"
— Societate, totul e-n regulă: orgia , Mai horcăie agonic prin fostele bordeluri,
■ Un felinar, pe ziduri jucîndu-şi agonia,
I Pîlpîie stins la zarea cu vinete perdeluri.
fi
1 Mat Wl
20
Louis Aragon
(1899)
Dacă nu ne-ar fi surprins recent întrebarea unei studente, destul de bine informată de obicei, n-am fi socotit necesar să stăruim aici în prezentarea celui mai popular poet al Franţei contemporane.
Fiindcă la ora actuală, Aragon este unul din cei mai cunoscuţi şi reprezentativi poeţi ai Franţei. Cumnat cu Maiacovschi — soţia lui, Elsa Triolet, e sora fostei neveste a marelui poet sovietic — Aragon reprezintă steagul cel mai combativ al poeziei rezistenţei.
Poet militant încă de pe cînd publica, alături de Andre Breton, poeme, manifeste şi eseuri, scindînd apoi mişcarea suprarealistă tocmai cînd ea devenea ceea ce detesta mai mult: literatură, — pentru ca să slujească cu scrisul lui vieţii şi revoluţiei, Louis Aragon este, din 1933, figura proeminentă în lirica „stingii" franceze.
Talentul lui, pe care nu-l umbreşte uneori decît o prea lucidă inteligenţă, acea „volonte de prouvera, cum o numeşte Malraux, şi care se face simţită sub travaliul artistic — are însă o calitate care n-a mai răsunat de multă vreme în versul francez modern: suflul profund şi amplu, hugolian, pe care-l remarcam şi la Robert Desnos, respiraţia marii poezii de dragoste, de revoltă, de bucurie şi de luptă. Fiindcă Aragon e mai
307
20*
ca seamă aceasta: o natura poetică, uft spirit bătăios şi larg cuprinzător, călăuzit de un ideal omenesc, terestru, căruia verbul lui ti dă aripi şi avlnt. Poet „în serviciul comandat", el a ştiut sâ-i dea acestui serviciu aripile poeziei, încununind şi înnobilînd prin laurii ei actul politic, acordîndu-i acestuia o recunoaştere şi o consacrare care-l trec în istoria spiritului.
Rezistenţa i-a deschis lui Aragon izvoare noi, dîndu-i prilejul să cunune cu meşteşug şi talent tradiţia sufletului francez, a menestrelilor şi a Cavalerilor Mesei Rotunde, cu spiritul modern al poeziei franceze, trecută prin experienţe a-tîtde avansate, de la Mallarme şi Valery pînă la suprarealişti, — şi izbutind fără pereche.
Gabriel Peri, de care e vorba în Legenda lui Gabriel Peri, a fost unul din fruntaşii intelectuali ai Partidului Comunist Francez, o figură într-adevăr legendară, luptător în rezistenţă, pe care hitleriştii l-au executat după ce n-au reuşit — cu toate mijloacele de persuasiune şi tortură — să-l facă să-şi trădeze patria şi tovarăşii. în scrisoarea de adio, pe care a lăsat-o în preziua executării lui, la 15 decembrie 1941, Gabriel Peri spunea:
„Să ştie prietenii mei că am rămas credincios idealului vieţii mele; să ştie compatrioţii mei că eu mă duc la moarte ca să trăiască Franţa.
„îmi fac pentru cea din urmă oară examenul de conştiinţă. E pozitiv. Dac'ar fi să-mi reîncep de la capăt viaţa, aş merge pe acelaşi drum. Cred într-una, şi-n noaptea asta, că scumpul meu Paul Vaillant-Couturier avea dreptate cînd spunea: «comunismul este tinereţea lumii» şi că «el pregăteşte zilele de mîine pline de cîntec». Eu voi pregăti în curînd «zilele viitoare pline de cîntec». Mă simt tare ca să înfrunt moartea. Adio şi trăiască Franţa."
Şi dacă hitleriştii l-au omorît fără urmă pe autorul a-cestei scrisori, poetul şi camaradul lui, Louis Aragon, l-a trecut în legendă.
După cum, pe vrăjitorul Merlin, din primul poem, l-a scos din legenda Cavalerilor Mesei Rotunde, pentru ca să-l facă viu şi prezent în lupta reistenţei franceze căreia Louis A-ragon nu i-a fost doar un strălucit cîntăreţ, dar şi un vrednic soldat.
Bibliografie:
Broceliande, ed. Cahiers du Rhone; Servitude el Gran, dew des Francais, ed. Gallimard,
308
DE L'ARBRE OU CE N'EST PAS MERLIN QUI EST PRISONNIER
DESPRE UN POM ÎN CARE NU-I PRINS ZĂLOG MERLIN
Le temps torride etreint l'arbre etrangement triste
Tord ses bras vegetaux au dessus de l'etang
Et des chaînes d'oiseaux chargent ce chene-Ghrist
L'enchanteur n'en est plus l'invisible habitant Et si ce n'est Merlin qui s'est pris â son piege Qui demeure captif dans le bois palpitant
Sous un ciel sans merci, quand le lierre l'assiege Quel espoir coule encore aux blessures du tronc Qui gemit sous l'ecorce une plainte de liege
II erre par ici d'atroces bucherons
II est sous le couvert des haches toujours pretes
Ah sera-t-il trop tard quand nous reconnaîtrons
Dogoarea-1 bate-n creştet dintr-un aprins tavan, Crăngi, răsucite braţe, spre lac cerşesc răcoare, Iar păsări lanţ atîrnă de-acest Cristos-tufan
în care se-nfiripă din basme-o arătare. Căci de n-o fi Merlin care pică-n capacană, Ce inimă zvîcneşte sub osul de lemn tare,
Sub iedera tîrîtă spre-a cerului poiană, Ce nădejdi curg din rana tulpinei, ce fiori, Şi cine se jeleşte sub coaja lui bălană?
Cutreieră pe-aici pîndari spăimîntători, Aşteaptă în bordeie săcurea pregătită; O, de-ar veni mai grabnic acele albe zori
310
311
Le martyre secret dans la mort indiscrete Et notre propre chair et notre propre sang Pour jeter au bourreau le grand cri qui l'arrete
Lire lorsque la nuit sur la foret descend L'INRI d'une defaite â son front de ramures Et l'arbre porte alors l'ecriteau du croissant
Ecoutez! L'ombre dit des noms comme des mures Noirs mais entre nos dents de vrais soleils fondants Chacun d'eux qu'on taisait l'avenir le murmure
Ghacun d'eux â l'appel de France repondant Chacun d'eux a l'accent qu'il faut au sacrifice La gloire n'eut jamais autant de pretendants
L'etoile luit plus haut que les feux d'artifice O Mere c'est en vain lorsque le cceur te fend Qu'on voudrait te cacher le compte de tes fils
Chacun d'eux dans la terre ou dans l'arbre etouffant C'est en vain qu'on voudrait te cacher sa torture Tu sais qu'on l'a tue car il est ton enfant
Et qu'il ne revient plus se pendre â ta ceinture C'est en vain qu'on voudrait te dire qu'ils ne sont Que les petits d'une autre ou nes contre nature
Cînd vom şti preţul jertfei din moartea crud primită Şi cînd plătind cu carnea şi cu al nostru sînge Vom priponi călăul cu rnîna-ncremenită,
Făcîndu-1 să citească-n amurgul care plînge
Pe crestele pădurii, al răzbunării ceas,
Cînd cornul lunii galben, în virf de ram se fringe.
Ascultaţi cum rosteşte al umbrei magic glas Nume negre ca mura, ce pentru noi sînt soare, Pînă ieri tăinuite, sporite pas cu pas.
Au răspuns toţi odată — şi neşovăitori S-au jertfit auzind a Franciei chemare: Nicicînd n-a avut ţara mai aprigi slujitori.
Dar peste ruguri, steaua şi mai înalt răsare. Degeaba-i tăinui mumei răpuşii ei feciori, Cînd inima se strînge de dor şi de lingoare!
Peste ţărîna lor cresc pomii foşnitori,
Sub scoarţă tot ei sînt — şi-am încerca-n zadar
Să-ţi mai ascundem moartea şi-ai chinului fiori:
Nicicînd n-au să mai vină spre tine, zîmbitori! Zadarnic glas de viperi ţi-ar spune că nu sînt Decît copiii maşteri ai alteia, din flori,
312
313
Des bâtards eux que tu bercas de tes chansons
Eux qui trouvaient pour toi le ciel pas assez ample
Dont le dernier regard brilla de ta lecon
Pareils â ceux jadis â qui Ton fit des temples Pareils â ceux naguere aux monuments inscrits Eux qui nourris de toi sont morts â ton exemple
Et n'on rien regrette le jour qu'ils ont peri Puisqu'ils dirent ton nom sous la grele des balles Preferant de mourir que vive la patrie
Ah combien de Merlins sous ces pierres tombales Et tous les arbres sont des arbres enchantes Tout â l'heure vous les verrez bien quand le bal
S'ouvrira quand brisant le cceur du bel ete L'etoile neigera le long des paraboles Orage des heros orage souhaite
Cînd tu i-ai legănat ca spicele în vint Pe ei, care-ţi rîvneau şi ceruri mai înalte, Şi într-al căror ochi ardea al tău cuvînt,
Asemenea acelor căzuţi prin timpuri alte, Zidiţi în monumente, slăviţi în catedrale, Prin moartea lor, fac viaţa în tine să tresalte.
Ei au căzut tăcuţi, senini şi fără jale,
Sub grindina de gloanţe, pe buze cu-al tău nume,
Şi preţul vieţii lor e-al nemuririi tale,
O, cîţi Merlini nu zac sub pietre sepulcrale! Iar aceşti pomi, cu toţii, sînt arborii vrăjiţi Ce-i veţi vedea îndată cum o pornesc devale
Spre marea sărbătoare, în iulie gătiţi Şi stelele vor ninge strălucitoare stoluri Cînd vor porni eroii-n furtună despletiţi,
Grande nuit en plein jour cymbales des symboles Miezul nopţii-n nămiezi, ţimbale de simboluri
Se dechire la fleur pour que naisse le fruit Cu fioarea scuturată ca rodul greu să crească,
Le ciel eclatera d'un bruit de carambole Cerui catapeteasma şi-o va plesni prin goluri
Et l'homme sortiră de l'ecorce â ce bruit. Gln<j omui prms zălog, din trunchi o să ţîşnească.
LEGENDE DU GABRIEL P£RJ
LEGENDA LUI GABRIEL PERI
C'est au cimetiere d'Ivry Qu'au fond de la fosse commune Dans l'anonyme nuit sans lune Repose Gabriel Peri
Pourtant le martyr dans sa tombe Trouble encore ses assassins Miracle se peut aux lieux saints Ou les larmes du peuple tombent.
Dans le cimetiere d'Ivry lis croient sous d'autres victimes Le crime conjurant le crime Etouffer Gabriel Peri
Le bourreau se sent malhabile Devant une tache de sang Pour en ecarter les passants lis ont mis des garde-mobiles.
în cimitirul din Ivry Zvîrlit în groapa cea comuna, în noaptea neagră, fără lună, Doarme-n veci Gabriel Peri.
Dar un martir, şi adormit, Pe ucigaşi îi îngrozeşte: Ca-n loc sfinţit minunea creşte Unde poporul a bocit.
în cimitirul din Ivry, Credeau că sub alţi morţi pitită, Crima prin crime-ar fi gonită Şi uitat Gabriel Peri.
Călăul este stingherit
în faţa petelor de sînge
Şi cercînd lumea s-o alunge.
Drumul cu străji 1-a împînzit.
316
317
Dans le cimetiere d'lvry La douleur viendra les mains vides Ainsi nos maîtres en decident Par peur de Gabriel Peri.
L'ombre est toujours accusatrice Oii dorment des morts fabuleux Ici des hortensias bleus Inexplicablement fleurissent.
Dans le cimetiere d'lvry Dont on a beau fermer les portes Quelqu'un chaque nuit les apporte Et fleurit Gabriel Peri.
Un peu de ciel sur le silence Le soleil est beau quand il pleut Le souvenir a les yeux bleus  qui mourut par violence.
Dans le cimetiere d'lvry Les bouquets lourds de nos malheurs Ont les plus legeres couleurs Pour plaire â Gabriel Peri.
Ah dans leurs petales renaissent
Le pays clair ou il est ne
Et la mer Mediterranee
Et le Toulon de sa jeunesse.
în cimitirul din Ivry îl vor jeli cu mîna goală, Şi-or fi spus ei cu socoteală, De frica lui Gabriel Peri.
Dar umbra-i o ameninţare Oriunde zac morţi de poveste; Aici, nălţînd albastre creste, Florile cresc de sărbătoare.
în cimitirul din Ivry Cu porţi zadarnic ferecate, Cine le face-n orice noapte De înfloresc peste Peri?
Un strop de cer peste tăcere; Soarele-i trist în miezul firii Albaştri-s ochii amintirii Celor răpuşi prin grea durere.
în cimitirul din Ivry, Buchetul lacrimilor noastre Are culorile albastre Pe gustul lui Gabriel Peri
în floarea lor e taina vieţii: Ţara senină ce-i fu mamă, Cu marea ei Mediterană Şi cu Toulonul tinereţii.
318
319
Dans le cimetiere d'Ivry Les bouquets disent cet amour Engendre dans le petit jour Ou perit Gabriel Peri.
Redoutez les morts exemplaires Tyrans qui massacrez en vain Elles sont un terrible vin Pour un peuple et pour sa colere.
Dans le cimetiere d'Ivry Quoi qu'on fasse et quoi qu'on efface Le vent qui passe aux gens qui passent Dit un nom: Gabriel Peri.
Vous souvient-il o fussilleurs Comme il chantait dans le matin Allez c'est un feu mal eteint II couve ici mais brule ailleurs.
Dans le cimetiere d'Ivry
II chante encore, il chante encore
II y aura d'autres aurores
Et d'autres Gabriel Peri.
La lumiere aujourd'hui comme hier C'est qui la porte que 1'on tue Et les, porteurs se substituent Mais rien n'altere la lumiere.
In cimitirul din Ivry Şoptesc buchetele de flori De dragostea născută-n zori Cînd pieri Gabriel Peri.
De-astfel de morţi, teamă vă fie, Tirani, ce masacraţi zadarnic ! Căci ele sînt legămînt trainic Pentru-n popor şi-a lui mînie.
In cimitirul din Ivry Orice urzeli de aţi petrece Celor ce trec, vîntul ce trece Le spune: Gabriel Peri!
Vă amintiţi, voi, cu securea, Cîntecul lui de neînvins? Degeaba! Focul nu l-aţi stins: Mocneşte-aici, dar arde-aiurea!
în cimitirul din Ivry El cîntă-ntr-una, cîntă încă! Nasc alte zori din noapte-adîncâ Şi alţi mulţi Gabriel Peri.
Lumina, cît o fi mai vie, Pîndită-i pas cu pas de moarte, Dar o duc alţii mai departe, Nimic nu-i scade din tărie.
320
321
21 — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivşscu
Dans le cimetiere d'lvry Sous la terre d'indifference II bat encore pour la France Le coeur de Gabriel Peri.
In cimitirul din Ivry Sub lutul mut ca şi speranţa, Bate într-una pentru Franţa Inima lui Gabriel Peri.
21*
DE LA FAUSSE PLUIE QUI TOMBA SUR UNE VILLE DE PIERRE NON LOIN DE BROCELIANDE
DESPRE   PLOAIA  NEPLOAIE CARE A CĂZUT PESTE UN TlRG DE PIATRĂ NU DEPARTE DE BROSELIANDA
Voici le nuage a crie Tentant qui tenait un cygne de celluloid sur son coeur, Voici le nuage ont repete les femmes au plus bleu du lavoir Voici le nuage et les cornettes des religieuses dans l'hospice Ont tourne vers les fenetres de feu leur espoir d'oiseaux
migrateurs
Les hommes sont sortis des petits bars d'ombre oii blemis-
sent les breuvages
Avec leurs souliers trop beaux pour l'epoque et leurs in-
signes noirs
Et dans les ruelles oii Todeur violente sevit toute une mar-maille jouant avec des betes amaigries A regarde du cote des toits sans rien voir encore et glapi Voici le nuage !
II arrivait de Thorizont fatigue comme un ceil d'insomnie, II arrivait pas plus gros qu'une mouche II arrivait comme un pate d'encre une image de la persis-
tance retinienne sous les paupieres Un avion de tourisme un samedi soir des romans d'anticipation.
Uite un nor! ţipă copilul cu lebăda de gumă-n braţe, Uite norul! ţipă şi femeile albe de clăbuc pe faţă, Uite norul! şi aripile din capul surorilor de caritate-n dormitoare,
şi-au legănat peste ferestre nădejdile albe, de pasări călătoare ;
Bărbaţii au ieşit din crîşmele-obscure unde rachiul bate-n
rugină,
cu ghetele prea lustruite sub întunecata lumină, iar plozii pe uliţe-mpuţite, unde se hîrjoneau cu nişte po-
tăi jigărite,
toţi au cătat spre-acoperişuri fără să vadă nimic şi au
schelălăit îngrozitor:
Uite ce nor!
Sosea din zarea obosită ca ochiul pustiit de vise,
niţel mai mare ca o muscă şi cu un bîzîit aton;
creştea ca pata de cerneală sub pleoape cînd le ţii închise,
ca avionul de turism dintr-un roman foileton.
324
325
II arrivait sur nous â la facon des anaglyphes II arrivait le nuage il arrive comme une mouche enorme
avec un bruit d'acier II arrive avec des ciseaux aiguises plein nos oreilles Des cris de remouleurs dans un matin d'enfance Le ciel tout entier grince des dents.
Quelle sorte de pluie est-ce done que ce nuage apporte Imprudemment appele quelle sorte de pluie Deja le visage de l'ete se derobe â la souffrance des regards Deja l'immense pays couleurs de seigle perd sa lumiere tra-
quee
Quelle sorte de pluie est-ce done qui semble annoncer les
lepreux avec la crecelle La terre craque et l'arbre seche fremit La grele la grele la grele. Ah, malheur Sur les graines la ileur la moisson les vitres les voiles
les promeneurs egares Jl pleut des diamants tailles des javelots des maledictions.
Des betes aux articulations soignees Des dragons maigres affames de pâtures Des monstres hybrides â cheval sur le fer et la mechancete"
de l'homme
Des animaux faits de rumeur et de devastation Dont le nom simple â cette minute echappe â ceux qu'ils
tuent
Avec de grands yeux bleus dans leurs ailes vertes afin de
tromper le ciel
sosea sub cerul galben de praf, ca pe ecran o siluetă vă-
zută-n cinematograf. Acum norul s-a mai apropiat niţel şi zbîrnîie — o uriaşă
muscă de oţel,
joacă-n ochi ca o flacără de chibrit, vuieşte-n urechi ca
foarfecă la ascuţit, ca tocilarul de-altădată, cu gresia lui de zimţi, şi tot cerul scrîşneşte din dinţi.
Ce fel de ploaie aduce norul acesta în galop, strigat de-atîtea guri, ce ploaie, ce potop? Iată că-n faţa suferinţei din priviri, anotimpul îşi ascunde
obrazul de vară, iată lumina gonită piere din ţara de secară! Ce potop vine cu norii cei groşi, de parcă vesteşte o morişcă
sosirea unor leproşi? Pîrîie pămîntul, arţarul uscat a gemut, grindina, grindina! Ceas rău s-a abătut peste flori, peste lauri, peste perdele şi geamuri, peste călătorii rătăciţi pe uliţe,
plouă cu blestemate diamante ascuţite ca nişte suliţe.
Lighioane lustruite la fiece încheietură, balauri costelivi înfometaţi de păşuni, ciudate vietăţi călări pe fier şi pe ură, Uriaşi urlători, uriaşi-căpcăuni: cei omorîţi de ei, le-au uitat şi numele şi chinul! Ce ochi mari şi vineţi, ca să fie una cu seninul, ce ochi mari pe aripile verzi şi-au înfipt!
326
327
Sauterelles voilâ comment on les appelait en Egypte Ce sont des sauterelles qui s'abbattent epouvantablement
sur nous
Et la chair se dechire aux enchevetrements des ailes Le chant de l'elytre annonce au tonnerre qu'il est bien
arrive
D'autres d'autres au craquement des os dans les croisees A l'ecrabouillement des crânes dans le petrin des poutres Qui c'est la grele et les magiciens sur la montagne Seront echappes pour avoir appele le fleau.
Ou l'homme avait fait sa demeure et la douceur de sa vie Oii se balancait le hamac des jours et chantait sur le feu
la bouilloire
Ou les fleurs peintes faisaient aux murs le vertige des reveries
Oii se bercait l'enfant d'avenir et de memoire II y a la grele il y a le grain du vent vert il y a la griffe labour ante
II y a le grincement du meurtre et la grimace du martyre Et le greement de la ville se desagrege et la pierre a crie
grace
Grele grace
Et la grele a ri de toutes ses dents de grele De toutes ses dents de grele a mordu le bonheur â pleins
dents
Releve sa gueule de grele avec 1'espoir broye dans les dents Secoue ses cheveux de grele au-dessus du grabat grondant Creuse la terre de ses mains de grele pour en tirer les morts
qui dorment dedans Et comme un edredon qu'un chat lacere Fait de l'homme une dispersions de plumes sur son coeur
arrache,
Lăcuste, lăcuste, aşa se chemau în Egipt.
Groaznice lăcuste s-au abătut pe noi!
Carnea sfîşiată ca nişte steaguri flutură,
în tunete mugesc cirezile de boi,
casele pocnesc ca de ghizduri o ciutură,
ca ţestele zdrobite în cercul de noroi.
Da, grindina ne bate şi vracii cocoţaţi pe creste de cetăţi;
cei care-au chemat plaga, vor fi tăiaţi bucăţi.
Unde şi-a durat omul cămin în paşnic loc, de unde a scos apă şi unde-a făcut foc, unde-nflorea cu visul o tufă pe răzor, unde-şi legăna pruncul între nădejdi şi dor, acolo-i grindina, ritul furtunii, gheara cea neagră a spurcăciunii,
acolo-i al morţii scrîşnet, al chinului rînjet, schelăria tîrgului se prăbuşeşte şi piatra îndurare cerşeşte: Grindină, îndurare ! Indură-te, grindină ! Şi grindina a rîs cu dinţii ei de lindină, cu toţi dinţii ei de grindină a muşcat norocul cu gura plină, şi-a scuturat părul de lături, rînjind peste dărîmături, cu gheara de grindină a scuturat pămîntul şi 1-a rupt, ca să-i
smulgă pe cei ce dormeau dedesubt, şi ca o pernă sfîşiată de-o pisică,
a lăsat o mîr.â de fulgi din omul în care gheara şi-a înfipt.
328
329
Qui parlait de grele tout â l'heure La grele n'a pas cette couleur.
Je vous dis qu'en Egypte on appelait cela des sauterelles.
Gine-a pomenit de-ale grindinei flori? Nici grindina nu are asemenea culori.
Vă spun că astea se chemau lăcuste-în Egipt...
I
Stefan George
(1868-1934)
Poate că, afară de Hugo von Hofmannsthal, e cel mai francez dintre poeţii germani moderni. E adevărat că rigoarea formei l-ar apropia mai ales de Mallarme şi de Valcry, adică de reprezentanţii unei ordine mai puţin specifică lirismului cît filozofiei carteziene.
N-are-a-face! Stefan George e desigur dintr-aceeaş familie de spirit, iar acuza pe care un estet şi un germanist de aleasă formaţie ca Edgar Papu i-o aduce sub cuvînt că Stefan George ar fi plecat în poezia lui de la formă spre conţinut, poate părea cel puţin surprinzătoare, cînd ştiut e că-n dialectica suprastructurilor — şi încă într-aceea a artei — forma e conţinutul însuşi, că una îl determină şi-l stîrneşte pe celălalt care, nema-nifest, nu e mai puţin prezent, fie şi-n stare latentă; dar şi conducîndu-ne de canoanele simple ale categoriilor de seminar, şi încă e evidentă aversiunea acestui poet catolic, a acestui profet şi animator, a acestui vates regenerator prin cea mai înaltă dintre arte, faţă de fondul, de substanţa, de „conţinutul" barbar pe care-l biciuieşte-n versurile sale; căci aversiunea faţă de un anume conţinut, presupune detectarea şi cunoaşterea (sau măcar intuirea) lui prealabilă; şi încă e evidentă aspiraţia lui fundamentală spre un limbaj şi o limbă de translucidă sonoritate, aceea pe care S tefan George a cucerit-o poeziei
333
moderne germane. Or, nimic din tot acest efort novator nu porneşte de la formă ci, dimpotrivă, aspiră la ea.
Şi mai surprinzător este că eseistul ardelean vede o lipsă de conţinut şi nişte „paradoxe ale purismului" acolo unde nu e decît clarviziune, adică maximum de densitate şi sens în acţiunea poetului; e ciudat să denunţi o lipsă de conţinut în beneficiul formei, tocmai acolo unde conţinutul e atîta de puternic încît devine profeţie.
Căci înaintea lui Paul Vaillant-Couturier, vestitorul acelor „lendemains qui chantent", marele poet german — pe nedrept şi cu anasîna anexat de nazişti — anunţa că-n cea mai grea durere, cînd ultima speranţă e-aproape stinsă, ochiul lui discerne „die lichtere zukunft", — viitoruri mai limpezi. Dealtfel, în treacăt fie spus, ca şi Thomas Mann, nici Stefan George n-a şovăit în repudierea nazismului şi neta desolidarizare de reichul hitlerist, autoexilîndu-se în Elveţia italiană, unde-şi are şi mormîntul, pe malul lacului Maggiore. Acolo, între Alpi şi cerurile răsfrînte-n apele lui, sufletul său fi-va poate acum împăcat de-a fi împlinit unitatea pe care, fără s-o fi realizat dintr-odată ci treptat, între poezie şi acţiune, a întrevăzut-o însă şi a profeţit-o de la primele versuri.
Tar dacă avem ceva de reţinut din exegeza profesorului f Edgar Papu, acesta e tocmai conţinutul afectiv şi activ care-a j generat şi hrănit noile forme propuse de Stefan George liricii 5 germane moderne: acea „atmosferă de prestigiu legendar pe care poetul o creazâ în jurul său însuşi, a misiunii poetului şi a tot ceea ce el cîntă", nu este nimic altceva decît treapta cea mai înaltă, rezultatul cel mai deplin, sensul cel mai adine la care această artă a cuvîntului — chemată nu numai să numească lucrurile (Stefan George desfiinţează parcă într-adins majuscula tradiţională a substantivelor), ci să le dea un tîlc şi să le prevestească, — poate năzui.
Stefan George este, printre poeţii lumii, unul din aceia care şi-a verificat din viaţă aurele şi a văzut faptele atunci cînd ele nu erau decît germinaţie. Iar dacă unele fapte împli-nindu-se strîmb l-au contrazis, cu atît mai rău pentru fapte.
Bibliografie:
Stefan George — Choix depoemes — preface et traduction (bilingue) de Maurice Boucher — Editions Montaigne — Aubier — septembre 1943>t
Stefan George şi paradoxele purismului de Edgar Papu — Gazeta literară, 15 iulie 1965.
Edgar Papu — Evoluţia şi formele genului liric — Editura Tineretului, 1968.
334
PORTA NIGRA
PORTA NIGRA
Ingenio A If: Şcolari
Dass ich zu eurer zeit erwachen musste Der ich die pracht der Treverstadt gekannt Da sie den ruhm der schwester Roma teilte, Da auge gliihend gross die ziige traf Der klirrenden legionen, in der rennbahn Die blonden Franken die mit lowen stritten, Die tuben vor palăsten und den Gott Augustus purpura auf dem goldnen wagen !
Hier zog die Mosel zwischen heitren villen:
O welch ein taumel klang beim fest des weines!
Die mădchen trugen urnen lebenschwellend —
Kaum kenn ich diese triimmer, an den resten
Der kaiserlichen mauern leckt der nebel,
Entweiht in sărgen liegen heilige bilder,
Daneben hingewiihlt barbarenhohlen;
Nur aufrecht steht noch mein geliebtes tor i
Im schwarzen flor der zeiten doch voll stoiz Wirft es aus hundert fenstern die verachtung
Ingenio A If. Şcolari
De ce-ntr-al vostru secol să mă trezesc îu scris, Eu ce-am văzut măreţul Trevere-n faţa mea, Ce gloria cu sora lui Roma-şi lua deschis Cînd ochiul în dogoare, convoiul întîlnea De mult zăngănitoare cohorte — şi-n arenă Bălanii frânei cu leii se luau în vrăjmăşie — Cu tubele naintea palatelor, şi-n trenă De purpur, August Divu-n quadrigă aurie !
Aici tindea Mosella spre vilele senine:
O, cită îmbătare suna la saturnalel
Fecioare purtau urne, ca flori de viaţă pline.
Deabia ştiu aste urme; pe resturile tale
Din murii-mpărăţiei, acuma linge ceaţa,
Imagini sacre poartă sicrie pîngărite,
Ici, cariate peşteri barbare şi-ascund faţa,
Doar poarta mea cea dragă spre cer fruntea-şi trimite !
Sub vălul negru-al vremii, tot mîndră, neschimbată, Dispreţul ei vi-1 zvîrle prin sute de pervazuri
336
22
337
Auf eure schlechten hutten (reisst es ein
Was euch. so dauernd hohnt 1) auf eure menschen;
Die fiirsten priester knechte gleicher art
Gedunsne larven mit erloschnen blicken
Un frauen die ein sklav zu feil befănde —
Was gelten alle dinge die ihr ruhmt:
Das edelste ging euch verloren: blut;
Wir schatten atmen krăftiger! lebendige
Gespenster! lacht der knabe Manlius;
Er mochte iiber euch kein zepter schwingen
Der sich des niedrigsten erwerbs beflissen
Den ihr zu nennen scheut — ich ging gesalbt
Mit persenduften um dies nâchtige tor
Und gab mich preis den soldnern der Căsaren!
Spre bietele cocioabe (cum nu zdrobiţi odată Batjocura aceasta!) şi-n puhavele-obrazuri Ale acestor oameni: popi, principi, toţi de-o teapă Cu slugile, moi larve cu ochii stinşi, sleiţi, Şi-aste' femei ce pînă şi-un sclav, ca pe-o otreapă Le-ar cumpăra cu preţul a tot ce voi slăviţi.
Voi sîngele pierdut-aţi, de preţ cum alta nu-i, Noi, umbrele, mai zdravăn ştim respira! Trăinde Stafii! Imberbul Manlius vă rîde-n sinea lui, Nici n-ar rîvni un sceptru sub el a vă cuprinde, El, care cel mai josnic cîştig şi-a tras la sorţi, Ce şovăiţi să-1 spuneţi — ci eu, umblînd scăldat Cu mir persan, în preajma astei nocturne porţi, Zălog la mercenarii Cezarului m-am dat.
22*
frAnken
ŢARA FRANCA
Es war am schlimmsten kreuzweg meiner fahrt;
Dort aus dem abgrund ziingelnd giftige flammen,
Hier die gemiednen gaue wo der ekel
Mir schwoll vor aliem was man pries und ubie,
Ich ihrer und sie meiner gotter lachten.
Wo ist dein dichter, arm und prahlend volk?
Nicht einer ist hier: Dieser lebt veiwiesen
Und Jenem weht schon frost urns Wirre haupt.
Da lud von Westen mârchenruf; so klang Das lob des ahnen seiner ewig jungen Grossmiitigen erde deren ruhm ihn gluhen Und noch auch fern ihn weinen liess, der mutter Der fremden unerkannten und verjagten; Ein rauschen hot dem erben gruss als lockend In freundlichkeit und fulle sich die ebnen Der Maas und Marne unterm frulicht dehnten.
Und in der heitren anmut stadt, der garten Wehmutigen reiz, bei nachtebstrahlen tiirmen
La cea mai grea răscruce eram din drumul meu: Colo, din haos flăcări cu limbul otrăvit, Ici, ocolite locuri unde-mi sporea mereu Sila de tot ce lor li-i mai drag şi proslăvit; Eu pe-ai lor zei, iar dînşii pe-ai mei îi luam în rîs; Poetul unde-ţi este, biet neam prea plin de tine? Nu-i nimenea de faţă: unu-n surghiun s-a dus, Iar altuia îngheţul spre fruntea-n ceaţă-i vine.
Atunci, chemări vrăjite aud din vest: astfel Fu lauda ce moşu-mi aduse veşnic junei Şi generoasei ţărne a cărei faimă-n el Ardea, încît îi duse departe dorul mumei Celor proscrişi, venetici, neluaţi în seamă... Ea Ii salută urmaşul cu un murmur, pe cînd în dulce opulenţă cîmpia-şi întindea Sub clarii zori, Meusa şi Marna, rînd pe rîrid.
Şi-ntr-al seninei graţii oraş, cu-o nostalgie Ce din grădini exală cînd, peste bolţi vrăjite,
340
341
Verzauberten gewolbs umgab mich jugend
In taumel aller dinge die mir teuer.
Da schirmten held und sânger das Geheimnis:
Villiers sich hoch genug fiir einen thron,
Verlaine in fall und busse fromm und kindlich
Und fiir sein denkbild blutend: Mallarme.
Mag traum und ferne uns als speise stărken —
Luft dir wfir atmen bringt nur der Lebendige.
So dank ich freunde euch die dort noch singen
Und vater die ich seit zur gruft geleitet;
Wie oft noch spat da ich schon grund gevvonnen
In triiber heimat streitend und des sieges
Noch ungewiss, lieh neue kraft dies flustern:
RETURNENT FRANCS EN FRANCE DULCE TERRE!
Strălucitoare-n noapte stau turlele-n tărie,
Mă-nconjura de tineri vîrtej de lumi iubite.
Eroul şi rapsodul aici fac tainei zid:
Villiers, de-ajuns de falnic pentru un tron, pe cînd
în viciu şi-n căinţă Verlaine, pios, candid,
Iar Mallarme spre-a gloriei culme sîngerînd.
Voi, depărtări şi visuri, voi să ne-mbărbătaţi!
Cu aerul ce-1 tragem, numai Cel Viu ne-adapă.
Mă-nclin, prieteni, vouă ce-acolo mai cîntaţi,
Şi duşilor pe care i-am însoţit la groapă!
Ades, mult după-aceea, cînd rădăcini am prins
în patria-mi posacă luptînd, şi efemeră
Victoria fiindu-mi, puteri de neînvins
Această şoaptă-mi dete, ce-n suflet îmi prosperă:
RETURNENT FRANCS EN FRANCE DULCE TERRE !
Iannis Ritsos
(1909)
Născut într-un Unu Mai, la o sută de ani după Edgar Poe, biografia lui Iannis Ritsos parcă a fost de două ori marcată de aceste date coincidente. Fiindcă ea aminteşte de nuvela poetului bostonian, Un manuscris într-un clondir, şi fiindcă aceasta a fost soarta manuscriselor sale închinate luptei proletariatului. De-a lungul celor patru ani petrecuţi într-una din primele sale deportări prin insulele Lemnos, Ai-Stratis şi Makronissos, poetul îşi pitea poeziile în sticle pe care le-ngropa în pămînt, sporind parcă potenţialul arheologic al patriei sale şi al pămîntului ei, în care tîrnăcoapele deţinuţilor puşi la muncă forţată se izbeau, ca şi rădăcinile arborilor din versurile sale, de marmura coloanelor. După cum coloane-mi par şi sticlele acelea cu manuscrisele poetului, coloane pe care se clădea istoria ţârii sale, ale unui templu ridicat de poporul său spre lauda libertăţii, independenţei, sacrificiilor şi biruinţelor lui.
Caracteristică pentru poezia lui Ritsos mi se pare densitatea ei, forţa explozivă a ideii de care e îmbibată, sub haina aproape anonimă a cuvintelor cotidiene, luminate numai din cînd în cînd cu fulgerele scurte şi orbitoare ale unei imagini născute şi ea dintr-o maximă concentrare, aş scrie aproape: reprimare, a sentimentelor în jurul unei idei centrale.
345
Forţa convingătoare a versurilor sale, — fiindcă o poezie care nu convinge nu va izbuti niciodată să fie revoluţionară, adică să schimbe ceva in omul care-o citeşte, oricite vorbe mari şi scumpe nouă ar înşira — ceea ce ne anexează sufletul şi mintea deopotrivă în poezia lui Ritsos, este profunda lui conştiinţă artistică împletită cu aceea de revoluţionar. în veritabil poet modern, Ritsos ştie că revoluţia se desfăşoară neîntrerupt pe două planuri, unul vădit şi altul subteran, că împlinirea ei însemnează concomitent sfărîmarea cătuşelor şi a strîmbei orînduiri a lumii dinafară ca şi a rezistenţelor şi-a putregaiului din lăuntrul nostru. Căci revoluţionar mise pare numai poetul capabil să privească-n el însuşi şi să spună-n faţa tuturor ce-a văzut, cu aceeaşi îndrăzneală cu care-şi priveşte-n faţă adversarul.
Recunoscut şi salutat de la debut de către poetul naţional al Greciei contemporane, Kostis Palamas, Ritsos a fost unanim salutat apoi de către confraţii săi din alte ţări. Aragon a scris, după lectură poemului Sonata clarului de lună: „Trebuie să-l salutăm şi să spunem în gura mare că este unul din cei mai mari şi mai unici poeţi de azi. CU despre mine, nimic, de multă vreme nu mi-a pricinuit ca acest poem un şoc atît de brusc al geniului. Ştiu: asemenea cuvînt nu se pronunţă, sau, cel puţin, nu trebuie scris. Dar în cazul de faţă nu pot face nimic. Nu-l retrag"...
Deportat de guvernul dictatorial al coloneilor în insula Yaros, Ritsos n-a mai dat de doi ani, adică mai exact din aprilie 1967, nici un semn de viaţă. Ceea ce poate însemna că, asemeni manuscriselor sale îngropate, poetul intră tot mai adînc în istoria ţării lui, ca şi-n mitologia ei, adică în tăcerea afundă care, aşa cum o spunea el însuşi în admirabilul poem scenic, Bătrânele şi Marea, se confundă cu deplina rezistenţă-
Aşa că deocamdată tot ce putem şti despre el rămîne ceea ce ştim despre Grecia de astăzi: adică foarte puţin. Rar destin
poetic mai mîndru şi mai deplin decît acela prin care propria-ţi biografie se confundă cu a ţârii tale!
Bibliografie:
Stefan Po-
Poeme (în româneşte de Yannis Veakis şi pescu), Editura Tineretului, 1958. Arhitectura copacilor, poeme (în româneşte de Nina Cas-sian), Editura Tineretului, 1959.
Toiegele orbilor — poem dramatic, prezentat pe scena Teatrului de Stat Brăila, în regia lui Yannis Veakis. Bătrinele şi Marea, poem dramatic, prezentat pe scena Teatrului Mic, în regia lui Yannis Veakis. Antologia poeziei române apărută în 1961, dar nedifuzată de către conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor din R. P. R.
Ultimele rînduri scrise în libertate (în româneşte de Yannis Veakis), Gazeta literară, anul XIV, nr. 24 din 15 iunie 1967.
La maison est ă louer, poemes (traduits par: Alecos Kataza, Chrysa Papandreou et Antoine Vitez, Charles Dobzynski, Gerard Pierrot, avant-propos de Chrysa Papandreou). Les Editeurs Franşais Râunis, 1967, Paris.
346
I SONATA TU SELINOFOTOS
SONATA CLARULUI DE LUNA
(Anixiâtiko vracii. Megâlo domâtio palia spit in. Mia ilikiomeni ghineka, ndimeni sta mâvra, milâi s'enan neo. Den ehun anâpsi fos. Ap'tă dip parâthira mbeni ena amilihto fengarofoto. Xehasa nâ po 6ti i Ghineka me tâ Mâvra ehi ekd6si dio-trîs endiaferuses piitikes silloghes thriskeftikîs pnoîs. Lipon, i Ghineka me tâ Mâvra milâi ston Neo):
'Afişe me nârtho mazi su. Ti fengâri apopse!
'Ine kalo to fengâri, — de thâ fenete
Pu asprisan tâ malliâ mu. T6 fengâri
Thâ kâni pali hrisâ tâ malliâ mu. De thâ katalâvis.
'Afişe me nârtho mazi su.
'Otan ehi fengâri megalonun i skies mes sto spiti, Aorata her ia travun tis kurtînes, 'Ena dâhtilo ahno grafi sti skoni tu piânu Lismonimena loghia — de thelo nâ t'akuso. Sopa.
'Afişe me nârtho mazi su.
Ligo pio kâtu, os ti mândra tu tuvlâdiku,
Os ekî pu strivi o dromos ke fenete
I politia tsimentenia ki'aerini, asvestomeni me fengarofoto Toso adiâfori ki' âyIi Toso thetikî sân metafisiki.
Pu mborîs epitelus nâ pistepsis pos ipârhis ke den ipârhis Pos pote den ipîrxes, den ipîrxe o hronos k'i fthorâ tu. 'Afişe me nârtho mazi su.
(Seară de primăvară. Odaie mare într-o casă veche. O femeie în vîrstă, îmbrăcată în negru, vorbeşte unui tînăr. N-au aprins lumina. Prin cele două ferestre năpădeşte necruţătoare lumina puternică a lunii. Am uitat să spun că Femeia în Negru a editat două-trei interesante culegeri poetice de inspiraţie religioasă. Deci, Femeia în Negru vorbeşte Tînărului):
Lasă-mă să viu cu dumneata. Ce lună astă-seară ! Ce bună e luna! N-o să se vadă că mi-a albit părul. Luna
îmi va face iarăşi părul auriu. Nici n-ai să bagi de seamă. Lasă-mă să viu cu dumneata!
Cînd e lună, umbrele se măresc în casă,
mîini invizibile trag perdelele,
un deget palid scrie pe praful pianului
cuvinte date uitării — nu vreau să le aud. Taci!
Lasă-mă să viu cu dumneata! Numai pînă-n colţ, la cărămidărie, unde coteşte strada şi apare
oraşul ca de ciment şi de văzduh, spoit de clarul lunii,
atît de nepăsător şi imaterial,
atît de pozitiv parcă ar fi metafizic,
încît eşti în stare pînă la urmă să crezi că exişti şi nu exişti, că niciodată n-ai existat, că n-a existat timpul nici destrămarea lui. Lasă-mă să viu cu dumneata!
348
34.9
Thâ kathisume ligo sto peziiii, pâno sto ipsomâ, Ki' opos thâ mâs fisâi o anixiâtikos aeras Mbori nâ fantastume kiolas pos thâ petâxume, Ghiati polles fores, ke tora akomi, akuo 16 thorivo tu
fustaniii mu
Sân to thorivo dio dinaton fteron pu anigoklinun,
Ki' otan klinese mesa s'afton ton îho tu petâgmatos —
Niothis krusto to lemo su, tâ plevrâ su, ti sârka su,
Ki' etsi sfigmenos mes stus miones tu galâziu aghera
Mesa stâ romalea nevra tu ipsus
Den ehi simasia ân fevghis i ân ghirizis
Ki' lite ehi simasia pu asprisan tâ malliâ mu,
(Den îrie  tuto i lipi mu — i lipi mu
Ine pu den asprizi ki' i kardiâ mu).
'Afişe me nârtho mazi su.
T6 xero pos kathenas monâhos porevete ston erota, Monâhos sti doxa ke sto thânato. To xero. T6 dokimasa. Den ofelî. 'Afis£ me nârtho mazi su.
Tuto to spiti stihiose, Me diohni —
Thelo nâ po ehi paliosi poli, tâ karfiâ xekollâne, Tâ kâdra rihnonde sâ nâ vutâne st6 ken6, I suvâdes peftun athoriva
Opos pefti td mâllino trimmeno gânti tîs siopîs ap' tâ
gonatâ tis
I opos pefti miâ lurida fengâri stin palia, xekiliasmeni
polithrona.
Ne vom aşeza pe-acel parapet o clipă sus, pe dîmb,
şi cum vîntul primăvăratic va bate spre noi
ne vom putea închipui chiar că zburăm
căci foarte des, chiar şi acum, aud foşnetul rochiei mele
ca foşnetul a două aripi care se închid şi se deschid, bătînd
cu putere; şi înfăşurat în acest foşnet al zborului îţi simţi viguros gîtul şi coastele, şi carnea, şi strîns astfel în braţele albastrului zefir, în oţeliţii nervi ai înălţimii, nu are-nsemnătate de pleci sau te întorci, nici n-are însemnătate că pă#ul mi-e cărunt, (nu de asta-mi pare rău — amărăciunea mea e că nu-mi încărunţeşte şi inima). Lasă-mă să viu cu dumneata!
O ştiu, oricine singur în dragoste păşeşte, singur în glorie şi-n moarte. O ştiu. Am încercat-o. Zadarnic! Lasă-mă să viu cu dumneata !
In casa asta bîntuie stafii, mă alungă, vreau să spun că s-a învechit de tot, piroanele se desprind, tablourile se prăvălesc scufundîndu-se în gol, tencuiala cade înăbuşit
ca pălăria mortului ce se rostogoleşte din cuier pe coridorul
întunecat
cum destrămată cade mânuşa de lînă de pe genunchii tăcerii sau cum cade o dîră de lună în spintecatul, vechiul fotoliu.
350
351
Kâpote ipîrxe nea ki'afti, — ohi i fotografia pu kitâs me
tosi dispistia —
Leo ghiă tin polithrona, poly anapaftiki, borusesores oloklires
nâ kâthese
Ke me klismena mâtia nâ onirevese oti tihi
— Miân ammudiâ strotî, notismeni, stilvomeni apo fengâri, Pio stilvomeni ap'tâ palia lustrînia mu pu kâtlie mina tâ
dino sto stilvotirio tîs goniâs, I ena pani psarovarkas pu hânete sto vâthos, liknismeno
ap'tin idia tu anâsa, Trigoniko pani sâ mandili diplomeno loxâ mono stâ dio Sâ nâ min îhe tipota nâ klisi i nâ kratisi I n'anemisi diâplato se apoheretismo. Panta mu iha mania
me tâ mantilia,
Ohi ghiâ nâ kratiso tipota demeno,
Tipota sporus luludion i hamomili mazemeno stus agrus
me to liogherma
I nâ to deso tesseris kombus sân to skufi pu forâne i ergâtes
st'antikrino ghiapi,
I nâ skupizo tâ mâtia mu, — diatirisa kali tin orasi mu,
Pote mu de foresa ghialiâ. Mia apli idiotropia tâ mantilia.
Tora tâ diplono stâ tessera, stâ ohto, stâ dekâxi
N'apasholo tâ dâhtylâ mu. Ke tora thimithika
Pos etsi metrusa ti musiki sân pighena sto Odîo
Me ble podiâ ki'âspro ghiakâ, me dio xanthes plexudes
- 8, 16, 32, 64, -
Kratimeni ap'to heri miâs mikrîs filis mu rodakiniâs olo
fos ke  roz luludia,
Odată a fost şi el tînăr — nu portretul la care te uiţi cu
atîta încredere —, vorbesc de fotoliu, foarte comod, puteai sta în el ore întregi şi cu ochii închişi să visezi la orice
— un ţărm nisipos, neted, jilav, strălucind în lună,
mai lucios decît vechii mei pantofi de lac, pe care-i duc
lunar la lustrageria din colţ; sau o pînză de luntre pescărească, o pînză ce se pierde în depărtare legănată de propria ei
răsuflare,
o pînză triunghiulară ca o batistă împăturită diagonal
numai   în două parcă n-ar avea nimic să înfăşoare sau să păstreze sau să fluture desfăşurîndu-se într-un adio. Aveam totdeauna
slăbiciune pentru batiste nu ca să păstrez ceva legat în ele,
grăunţe de flori sau muşeţel adunat de pe cîmp în asfinţit, sau s-o leg în patru noduri ca scufia ce-o poartă muncitorii
şantierului de peste drum, sau ca să-mi şterg ochii — mi-am păstrat bine vederea, n-am purtat niciodată ochelari, o simplă ciudăţenie:
batistele.
Acum le împăturesc în patru, opt, şaisprezece
ca să fac ceva cu degetele. Uite, mi-aduc aminte,
aşa măsurăm tactul muzicii pe cînd urmam la Conservator,
cu şorţ albastru şi guler alb, cu două cozi blonde
- 8, 16, 32, 64 -
în mînă cu-o mladă de piersic, o mică prietenă a mea,
plină de lumină şi de flori roz
352
353
23 — Scrieri, vol. II — M. R. Paragchivescu
(Sihorese mu aftâ tâ loghia — kaki sinithia) — 32, 64, —
ki'i diki mu stirizan Megâles elpides sto musiko mu tâlanto. Lipon, siilega ghiâ
tin polithrona —
Xekiliasmeni — fenonte i skuriasmenes sustes, tâ âhera — 'Elega nâ tin pâo dipla sto epiplopiîo, Mâ pu keros ke leftâ ke diâthesi — ti nâ protodiorthosis? — 'Elega nâ rixo ena sentoni pâno tis, — fovithika T'âspro sentoni se tetio fengarofoto. Edo kâthisan 'Anthropi pu onireftikan megâla onira, opos ki'esi ki opos
ki ego âloste,
Ke tora xekurâzonte kâto ap'to honia dihos nâ enohlunte
ap'ti vrohi i to fengâri.
'Afişe me nârtho mazi su.
Thâ stathume ligâki stin korfi tis marmârinis skâlas tu
'Ai-Nikola,
'Ystera esi thâ katiforfsis ki'ego thâ ghiriso piso 'Ehontas st'aristero plevro mu ti zesta ap'to tiheo ânghigma
tu sakakiu su Ki'akomi merikâ tetrâgona fota apo mikrâ sinikiakâ
parâthira
Ki'afti tin pâllefki âhna ap'to fengâri pune sâ miâ megâii
sinodia asimenion kyknon— Ke de fovâme afti tin ekfrasi, ghiati ego Polles anixiâtikes nihtes sinomilisa âllote me to Theo
pu mu emfanistike Ntimenos tin ahli ke ti doxa enos tetiu selinofotos,
(iartă-mi aceste cuvinte — uri prost obicei) — 32, 64 —
iar ai mei şi-au pus mari nădejdi în talentul meu muzical. Deci, îţi vorbeam
despre fotoliu — e spintecat — i se văd arcurile ruginite, cîlţii — ziceam să-1 duc alături, la tapiţer,
dar cînd şi cu ce bani, cu ce chef — ce să repari mai întîi? Ziceam să arunc pe el un cearşaf — mi-a fost frică de cearşaful alb într-un astfel de clar de lună. In el s-au
aşezat
oameni care au visat visuri mari, ca şi dumneata, ca şi
mine de altfel,
iar acum odihnesc sub pămînt netulburaţi de ploaie sau
de lună.
Lasă-mă să viu cu dumneata !
Ne vom opri o clipă sus, pe scara de marmură a Sfîntului
Nicolae,
apoi dumneata vei coborî şi eu mă voi întoarce ducînd în stînga mea căldura atingerii întîmplătoare a
hainei dumitale
precum şi cîteva pătrate luminoase din ferestruicile de mahala şi această abureală prea albă a lunii, ca un lung alai de
lebede-argintii —
şi nu greşesc cînd spun aşa, fiindcă eu am discutat odinioară, în mai multe nopţi de primăvară, cu
Dumnezeu care mi s-a înfăţişat
îmbrăcat în nimbul şi strălucirea unui asemenea clar de lună
354
355
Ke pollus neus, pio oreus ki'apo sena akomi, tu ethisiasâ, Etsi lefki ki'aprositi n'atmizome mes sti lefki mu floga,
sti lefkotita tu selinofotos, Pirpolimeni   ap't'adifâga   mâtia   ton   andron ki'ap'ti
distahtikin extasi ton efivon Poliorkimeni apo exesia, iliokamena somata, 'Alkima meli ghimnasmena sto kolimbi, sto kupi, sto stivo, sto podosfero (pu ekana pos den tâviepa) Metopa, hili ke lemi, gonata, dâhtila ke mâtia, Sterna ke brâtsa ke miri (ki'alithia den tâviepa) — Xeris, kamiâ fora, thavmâzontas, xehnâs oti thavmâzis,
su ftâni o thavmasmos su The mu, ti mâtia pânastra, ki'anipsonomun se miăn apotheosi
arnimenon âstron Ghiati, etsi poliorkimeni ap'exo ki'apo mesa, 'Alios dromos de mumene para monâha pros tâ pâno i pros
tâ kâto. — Ohi de ftâni.
'Afişe me nârtho mazi su.
To xero i ora piâ ine perasmeni. 'Afişe me, Ghiati tosa hronia, meres ke nihtes ke porfirâ mesimeria,
emina moni,
Anendoti, moni, ke pânagni,
Akomi sti sizighiki mu klini pânagni ke moni | Grâfontas endoxus stihus stâ gonata tu Theu, I Stihus pu, se diaveveo, thâ minune sâ laxevmeni se âmempto 1
mârmaro |
Pera ap'ti zoi mu ke ti zoi su, pera poly. De ftâni. j 'Afişe me nârtho mazi su.
şi pe mulţi tineri, mai frumoşi chiar decît dumneata, eu
i-am refuzat pentru el, aşa de albă şi inabordabilă, prefăcută-n abur de flacăra mea
albă, în albul clarului de lună, dogorită de privirile lacome ale bărbaţilor şi de extazul
şovăielnic al efebilor, asediată de trupuri superbe, bronzate-n soare, membre vînjoase, deprinse cu înotul, cu vîsla, cu stadionul, cu fotbalul (pe care mă prefăceam că nu-i văd) frunţi, buze, gîturi, genunchi, degete şi ochi, piepturi şi braţe şi coapse (şi într-adevăr nu le vedeam) — ştii, cîteodată, admirînd, uiţi ceea ce admiri, Iţi ajunge
admiraţia —
Doamne, ce ochi înstelaţi! şi mă Înălţăm într-o apoteoză
de stele refuzate fiindcă, astfel asediată din afară şi dinăuntru, alt drum nu-mi mai răminea decît în sus sau în jos. Nu,
nu-i de ajuns.
Lasă-mă să viu cu dumneata!
Ştiu, e ora tîrzie acum. Lasă-mă,
fiindcă atîţia ani, zile şi nopţi şi amiezi purpurii am
rămas singură
neînduplecată, singură şi neprihănită, chiar şi-n patul conjugal neprihănită şi singură, scriind glorioase versuri pe genunchii lui Dumnezeu, versuri care, te asigur, vor rămîne cioplite ca în marmura
desăvîrşită
dincolo de viaţa mea şi de viaţa dumitale, dincolo de tot.
Nu-i de ajuns.
Lasă-mă să viu cu dumneata!
356
357
Tuto to spiti de me sikoni piâ. Den anteho nâ to sikono sti râhi mu. Prepi panta nâ prosehis, nâ prosehis, Nâ sterionis ton tîho me to megâlo bufe Nâ sterionis to bufe me to panârheo skalisto trapezi Nâ sterionis to trapezi mc tis karekles Nâ sterionis tis karekles me tâ heria su Nâ vâzis ton omo su kâto ap'to dokâri pu kremase. Ke to piâno sâ mâvro feretro klismeno. Den tolmâs nâ
t'anixis.
6io nâ prosehis, min pesun, min pesis. Den anteho. 'Afişe me nârtho mazi su.
Tuto to spiti, par'olus tus nekrus tu, den ennoi nâ pethâni
Epimeni nâ zî me tus nekrus tu
Nâ zî ap'tus nekrus tu
Nâ zî ap'tî veveotita tu thânâtu tu
Ke nâ nikokirevi akomi tus nekrus tu s'ctimoropa krevâtia
ke rafia.
'Afişe me nârtho mazi su.
■
Edo, oso sigâ ki'ân perpatiso mes stin âhna tîs vradiâs, I
Ite me tis pantufles, ite xipoliti, f
Kâti thâ trixi, — ena geâmi raghizi i kâpios kathreftis, j
Kâpia vimata akugonte, — den îne tâ dikâ mu.
'Exo, sto dromo, borî nâ min akugonte tuta tâ vimata, —
T metamelia, lene, forai xilopâputsa, — j
Ki'ân kânis nâ kitâxis s'afton i ston alio kathrefti,
Piso ap'ti skoni ke tis raghismaties,
Diakrinis pio thambo ke pio temahismeno to prosopo su, T6 prosopo su pu âllo d<3 zitises sti zoi para nâ to kratisis
kathârio ki'adiereto. !
m
Această casă nu mă mai rabdă. Nu mai rabd s-o port pe umeri. Mereu trebuie să fii atentă, să fii atentă să sprijini peretele cu bufetul cel mare să sprijini bufetul cu străvechea masă sculptată să sprijini masa cu scaunele să sprijini scaunele cu mîinile tale să pui umărul sub grinda care s-a lăsat. Şi pianul ca un sicriu negru închis. Nu îndrăzneşti să-1
deschizi.
Să fii mereu atentă, atentă ca toate astea să nu cadă, să nu
cazi. Nu mai rabd.
Lasă-mă să viu cu dumneata !
Această casă, cu toţi morţii ei, refuză să moară,
stăruie să trăiască odată cu morţii ei,
să trăiască din morţii ei
să trăiască din siguranţa morţii sale
şi să-şi tot rînduiască morţii în paturi şi pe poliţe-n surpare. Lasă-mă să viu cu dumneata!
Aici, oricit de lin aş merge în aburul serii, în papuci sau desculţă,
va scîrţîi ceva — un geam sau vreo oglindă crapă, nişte paşi se aud — nu sunt ai mei. Afară, în stradă, poate că paşii aceştia nu se aud — căinţa, se zice, poartă saboţi de lemn — Şi dacă-ai încerca să te uiţi în oglinda aceasta sau în cealaltă, îndărătul prafului şi crăpăturilor, zăreşti mai spălăcit şi mai îmbucătăţit chipul tău, chipul tău pentru care n-ai cerut altceva în viaţă decît să-1
păstrezi curat şi indivizibil.
359
î
Tâ hili tu potiriu ghializun sto fengarofoto
Sân kikliko xirâfi — pos nâ to fero stâ hili mu?
Oso ki'ân dipso, pos nâ to fero? — Vlepis?
Eho akomi diâthesi ghiâ paromiosis, — afto mu apomine,
Afto me veveoni akomi pos de lipo.
'Afişe me nârtho mazi su.
Fores-fores, tin ora pu vradiâzi, eho tin esthisi Pos exo ap'tâ parâthira pernâi o arkudiâris me ti gria
varia tu arkiida
Me to mallî tis olo angâthia ke trivolia Sikonondas skoni sto sinikiako dromo 'Ena erimiko sinnefo skoni pu thimiâzi to siirupo Ke tâ pediâ ehun ghirisi spitia tus ghiâ to dîpno ke den
t'affnun piâ nâ vgun exo M'olo pii piso ap'tus tihus mantevun to perpâtima tîs griâs
arkudas,
Ki'i arkiida kurasmeni porevete mes sti sofia tîs monaxiâs tis min xerontas ghiâ pu ke ghiati — 'Ehi varini, de borî piâ nâ horevi stâ pisinâ tis podia De borî nâ forai ti dantelenia skufitsa tis nâ diaskedâzi tâ pediâ, tus argosholus, tus apetitikus, Ke to mono pu theli îne nâ plaghiâsi sto homa Afinontas nâ tin patâne stin kiliâ, pezontas etsi to telefteo
pehnidi tis
Dihnontas tin tromeri tis dinami ghiâ paretisi, Tin anipakoi tis ston pono ke sti zoi Me ti siguri simmahia tu thanâtu — esto ki'enos argu
thanâtu —
Tin teliki tis anipakoi sto thânato me ti sinehia ke ti gnosi
tîs zoîs
Pil aniforâi me gnosi ke me prâxi pâno ap'ti sklaviâ tis. Mâ pios borî nâ pexi os to telos aftd to pehnidi?
360
Buza paharului sclipeşte în lumina lunii
ca un briciu circular — cum să-l apropii de buzele mele?
Oricît de sete mi-ar fi, cum să-l apropii? — Vezi?
Mai am gust de comparaţii — asta mi-a mai rămas,
asta mă mai asigură că nu sunt absentă.
Lasă-mă să viu cu dumneata!
Uneori, cînd înserează, am sentimentul că prin faţa ferestrelor trece ursarul cu bătrînul său urs
greoi,
cu blana plină de ciulini şi mărăcini, ridicînd praful pe strada de mahala, un nor singuratic de praf care tămîie amurgul şi copiii s-au întors acasă pentru cină şi nu mai au voie
să iasă
cu toate că dincolo de pereţi ei ghicesc mersul bătrînului urs şi ursul obosit păşeşte, învelit în înţelepciunea singurătăţii
lui, fără să ştie încotro şi de ce — greoi, el nu mai poate dansa pe labele dinapoi, nu poate purta scufiţa lui dantelată ca să-i amuze pe copii,
pe pierde-vară, pe cei pretenţioşi şi singurul lucru ce-1 mai vrea e să se culce pe pămînt lăsînd să-l calce pe burtă, jucîndu-şi astfel ultimul său joc, arătînd teribila lui forţă de renunţare, nesupunerea la interesele celorlalţi, la inelele din buzele lui,
la neputinţa colţilor lui, nesupunerea la durere şi la viaţă,
cu alianţa singură a morţii — fie şi a unei morţi lente — nesupunerea sa definitivă la moarte, cu continuitatea şi
cunoaşterea vieţii ce-şi urcă panta, activ şi chibzuit, peste sclavia ei. Dar cine poate juca pînă la capăt acest joc?
361
Ki'i arkiida sikonete pali ke porevete lpakiiondas sto luri tis, stiis krikus tis, stâ dontia tis, Hamoghelontas me tâ skismena hili tis stis pentarodekâres pii tis rilinune tâ orea ki anipopsiasta pediâ (Orea akrivos ghiati îne anipopsiasta) Ke legontas efharisto. Ghiati i arkudes pu gherâsane To mono pu emathan nâ lene îne: efharisto, efharisto. 'Afise me nârtho mazi su.
Tuto to spiti me pnighi. Mâlista i kuzina
Ine sân to vitho tîs thâlassas. Tâ brikia kremasmena
ghialîzun
Sâ stronghilâ, megâla mâtia apithanon psarion, Tâ piâta salevun argâ sân tis meduses, Fîkia ki'ostraka piânonte stâ malliâ mu — de boro nâ tâ
xekolliso îstera,
De boro n'anevo pali stin epifânia,
O diskos mii pefti ap'tâ heria âihos, — soriâzume
Ke vlepo tis fisallides ap'tin anâsa mu n'anevenun,
n'anevenun
Ke prospatho nâ diaskedâso kitâzontâs tes, Ki'anarotieme ti thâ lei ân kâpios vriskete apo pâno ke
vlepi aftes tis fisallides, Tâha pos pnighete kâpios i pos enas ditis anihnevi tiis
vithus?
Ki'alithia den îne lighes i fores pu anakalipto ekî sto vâthos
tu pnigmu
Korâllia ke margaritâria ke thisavriis navaghismenon plion, Aprooptes sinantisis, ke htssinâ ke simerinâ ke melliimena, Miân epalîthefsi shedon eoniotitas,
Kâpio xanâsasma, kâpio hamoghelo athanasias, opos lene, Miân eftihia, miâ methi, ki'enthusiasmon akomi, Korâllia ke margaritâria ke zafiria,
362
Şi ursul se ridică din nou şi păşeşte supunîndu-se curelei sale, inelelor sale, colţilor săi, zîmbind cu buzele lui sfîşiate monedelor de cinci parale pe care i le-azvîrlă copii frumoşi şi inocenţi (frumoşi tocmai fiindcă sunt inocenţi)
si spunînd: „Mulţumesc". Fiindcă urşii ce au îmbătrînit, singurul lucru pe care l-au învăţat a spune e: Mulţumesc,
mulţumesc.
Lasă-mă să viu cu dumneata !
Casa aceasta mă înăbuşe. Mai ales bucătăria e ca un fund de mare. Ibricele atîrnate lucesc ca ochi mari, rotunzi, de peşti neverosimili, farfuriile se mişcă încet ca meduzele,
alge şi scoici se prind de părul meu — şi apoi nu pot să le
smulg,
nu pot să ies iarăşi la suprafaţă, tava îmi cade surd din mîini — mă prăbuşesc şi văd bulboanele din respiraţia mea cum urcă, urcă, şi încerc să mă amuz uitîndu-mă la ele şi mă întreb ce-ar spune cineva dacă s-ar afla sus şi ar vedea
aceste bulboane,
oare că se înneacă cineva sau că un scafandru scotoceşte-n
fundul mării?
Şi într-adevăr nu de puţine ori descopăr acolo în adîncul
înnecului
coralii şi perlele şi tezaurele vaselor naufragiate, intîlniri neaşteptate, întîmplări de ieri, de azi, de viitor, aproape o adeverire a veşniciei,
nu ştiu ce răsuflare, nu ştiu ce zîmbet al nemuririi, cum
se zice,
o fericire, o beţie şi chiar un entuziasm, corali, mărgăritare şi safiri,
363
Monâha pu den xero nâ tâ doso — ohi, tâ dino — Monâha pu den xero ân borun nâ tâ pârun — pântos ego
tâ dino.
'Afişe me nârtho mazi su.
Miâ stigmi mono, nâ pâro ti zaketa mu. Tuto ton âstato kero, oso nane, prepi nâ filagomaste. 'Ehi igrasia tâ vrâdia, ke to fengâri De su fenete, alithia, p6s epitîni tin psihra? 'Ase nâ sil kumboso te- pukâmiso — ti dinato to stîthos su, — Ti dinato fengâri, — i polithrona, leo — ki'ota sikono to
fligeâni ap'to trapezi Meni apo kâto miâ tripa siopi, vâzo amesos tin palâmi mu
epâno
Nâ min kitâxo mesa, — afino pali to fligeâni sti thesi tu, Ke td fengâri miâ tripa sto kranio tu kosmu — min kitâxis
mesa,
Ine miâ dinami magnitiki pu se travâi — min kitâxis, min
kitâhte,
Akuste me pu sâs milâo — thâ pesete mesa. Tutos o ilingos, Oreos anâlafros — thâ pesis, — Ena marmârino pigâdi to fengâri,
'Iskii salevun ke fterâ, mistiriakes fones — den tis akute? Vathi-vathi t6 pesimo Vathi-vathi to anevasma, T6 aerino âgalma krusto mes st'anihtâ fterâ tu, Vathiâ-vathiâ i amilihti everghesia tîs siopîs, Tremuses fotapsies tîs âllis ohtis, opos talantevese mes st6
idio su t6 kima,
Anâsa okeanu. Oreos, anâlafros
O ilingos tutos, — prosexe thâ pesis. Min kitâs emena, Emena i thesi mu îne to talântevma — o exesios ilingos.
Etsi kâthe apovrado
364
numai că nu ştiu să le dărui — nu, le dărui — numai că nu ştiu dacă ceilalţi pot să le primească — eu,
oricum le dărui —
Lasă-mă să viu cu dumneata !
Numai o clipă, să-mi iau jacheta.
Pe vremea asta schimbătoare, trebuie oricum să avem grijă. Serile sunt umede, iar luna nu ţi se pare, într-adevăr, că sporeşte răcoarea? Lasă-mă să-ţi închei cămaşa — ce puternic ţi-e pieptul — ce lună puternică — fotoliul, zic — şi cînd iau ceaşca
de pe masă
rămîne dedesubt o gaură de tăcere, îmi pun numaidecît
palma deasupra, ca să nu mă uit la ea, — pun din nou la loc ceaşca, şi luna e o gaură în craniul lumii — nu te uita la ea, e o magnetică forţă ce te atrage — nu te uita, nu vă uitaţi, ascultaţi ce vă spun — o să cădeţi în ea. Acest vîrtej e frumos, uşor — vei cădea — un puţ de marmură e luna,
umbre se mişcă şi aripi, voci tainice — nu le-auziţi? Adîncă-adîncă e căderea, profund-profund e urcuşul,
statuia aeriană, viguroasă printre aripile ei desfăşurate, adîncă-adîncă, implacabila binefacere a tăcerii, tremurătoare valuri de lumini pe celălalt mal, aşa cum te
legeni în valul tău însuţi, respiraţie a oceanului. Frumos, uşor
e acest vîrtej — bagă de seamă, o să cazi. Nu te uita la mine, locul meu este în clătinare — în fermecătorul vîrtej. Şi aşa,
în fiecare amurg
365
Eho ligâki ponokefalo, kâti zalâdes.
sufăr puţin de migrene şi de ameţeli.
Sihnâ petâgume sto farmakîo apenanti ghiâ kamiân aspirini, Allote pali varieme ke meno me ton ponokefalo mu N'akuo mes stus tihus ton kiifio thorivo pu kânun i solînes
tu neru,
I psino enan kafe, ke panta afirimeni, Xehnieme ki'etimâzo dio, — pios nâ ton piî ton âllon? — A8tîo alithia, ton afino sto pervâzi nâ krioni I kâpote pino ke ton deftero, kitâzontas ap'to parâthiro
ton prâsino glombo tu farmakîu Sân to prâsino fos enos athorivu trenu pu erhete nâ me pâri Me tâ mantilia mu, tâ stravopatimena mu paputsia, ti
mâvri tsânta mu, tâ piimatâ mu, Horis katholu valitses — ti nâ tis kânis?
'Afişe me nârtho mazi su.
A, fevghis? Kalinihta. 6hi, de thârtho. Kalinihta.
Ego thâ vgo se ligo. Efharisto. Ghiati epitelus, prepi
Nâ vgo ap'afto to tsakismeno spiti.
Prepi nâ do ligâki politia, — ohi, ohi to fengâri —
Tin politia pu orkizete sto psomi ke sti grothiâ tis
Tin politia pu olus mâs antehi sti râhi tis
Me tis mikrotites mas, tis kakies, tis ehtres mas,
Me tis filodoxies, tin âgniâ mas ke tâ gheratiâ mas,
N'akiiso ta megâla vimata tis politias,
Nâ min akuo piâ tâ vîmatâ su
Mite tâ vimata tu Theu, mite ke tâ dikâ mu vimata.
Kalinihta.
Mă reped dar la farmacia de peste drum după o aspirină, altădată mi-e lene şi rămîn cu migrena mea ascultînd zgomotul cavernos pe care-1 fac prin pereţi ţevile
de apă,
sau îmi fac o cafea şi, mereu distrată,
uit şi pregătesc două — cine o va bea pe cealaltă?
E într-adevăr caraghios, o las în pervaz să se răcească
sau uneori o beau şi pe-asta, uitîndu-mă pe fereastră la
globul verde al farmaciei ca la lumina verde a unui tren tăcut ce vine să mă ia cu batistele mele, cu pantofii mei scîlciaţi, cu poşeta mea
neagră, cu poeziile mele,
fără valize de loc — la ce bun?
Lasă-mă să viu cu dumneata!
Ah, pleci? Bună seara ! Nu, nu voi veni. Bună seara !
Am să ies peste puţin. Mulţumesc. Pentru că, în sfîrşit, trebuie
să ies din această schiloadă casă.
Trebuie să văd puţin oraşul — nu, nu luna —
oraşul cu mîinile lui bătătorite, oraşul zilierilor,
oraşul care jură pe pîinea şi pe pumnul său,
oraşul care ne rabdă pe toţi în cîrca lui,
cu meschinăriile, răutăţile, duşmăniile noastre,
cu ambiţiile, cu neştiinţa şi cu bătrîneţea noastră,
să aud paşii răspicaţi ai oraşului,
să nu mai aud paşii dumitale,
nici paşii lui Dumnezeu, nici chiar paşii mei. Noapte bună !
366
367
(To domâtio skotiniâzi. Fenete pos kăpio sinefo thâkripse to fengâri. Monomiâs, sân kâpio heri nâ dinâmose to radiofono tu ghitonikiî bâr, akustike miâ poli gnosti musiki frâsi. Ke tote katâlava pos oii tuti ti skini ti sinodeve hamilofona i „Sonata tu Selinofotos" mono to proto meros. O Neos thâ katiforizi t6ra m'ena ironiko, ki'isos ke simponetiko hamdghelo stâ kalogram-mena hili tu ke mena sinesthima apeleftherosis. Otan thâ ftâsi akrivos ston Ai-Nikola, prin katevi ti marmâ-rini skâla, thâ ghelâsi, — ena ghelio dinato, asingrâtito. T6 ghelio tu de th'akustî katholu anârmosta kâto ap'to fengâri. 'Isos to mono anârmosto nane to oti den îne katholu anârmosto. Se ligo o Neos tha sopâsi, thâ sovareftî ke thâ pî: "I parakmi miâs epohîs". Etsi olotela isihos piâ, thâ xekumbosi pali to pukâmiso tu ke thâ travixi to dromo tu. 6so ghiâ ti Ghineka me tâ Mâvra den xero ân vghîke telikâ ap'to spiti. T6 fengarofoto lâmbi xanâ. Ke stis gonies tu domâtiu i skies sfingonte apo miân avâstahti metania, shedon orghi, ohi toso ghiâ ti zoi, oso ghiâ tin âhristi exomologhisi. Akute? T6 radiofono sinehizi:)
(Camera se întunecă. Pare-se că un nor a ascuns luna. Deodată, ca şi cum o mînă ar fi întors butonul radioului, din barul de peste drum se aude o frază muzicală foarte cunoscută. Şi atunci am înţeles că toată această scenă a fost însoţită în surdină de Sonata clarului de lună, partea întîia numai. Tînărul o să coboare acum cu un zîmbet ironic, poate şi compătimitor, pe buzele lui bine conturate, şi cu un sentiment de eliberare. Cînd va ajunge la Sfîntu'Nicolae, înainte de-a coborî scara de marmură, va rîde — cu un rîs puternic, nestăvilit. Rîsul său nu va răsuna de loc nepotrivit, sub lună. Poate că singurul lucru nepotrivit ar fi că nu-i de loc nepotrivit. Peste puţin, Tînărul va tăcea, va deveni grav şi va spune: „Decăderea unei epoci". Aşa, liniştit de tot, acuma îşi va descheia din nou cămaşa şi îşi va continua drumul. Cît despre Femeia în Negru, nu ştiu dacă, pînă la urmă, a ieşit din casă. Clarul de lună străluceşte din nou. Şi, în colţurile camerei, umbrele se strîng de o nestăpînită părere de rău, aproape de o mînie, nu atît pentru viaţă cît pentru confesia fărăjrost. Auziţi? Radioul continuă),
		
■ '    n -1		
Julian Tuwim
(1894)
reprezentată prin Diogene. Pe cînd spiritul poeziei lui Julian Tuwim file exact opusul unei asemenea structuri ambigui, el esle limpede, răspicat, profund şi lucid, dramatismul lui este acela al unei conştiinţe active; şi libere, tocmai fiindcă 6
activă.
Bibliografie:
Secolul XX — caiet de literatură universală, nr. 2, din 1957.
Textele originale sînt extrase din diferite culegeri du versuri ale lui Tuwim.
Tuwim poate fi socotit drept fiu al celei de a doua capitale din istoria literaturii acestei ţări, de la Slowacki încoace. în orice caz, poezia modernă poloneză arc într-Insul pe unul din fondatorii ei; nici Galczynski, nici Rozewicz nu pot fi explicaţi în cuprinsul unei evoluţii a liricii moderne polone, trecînd peste contribuţia inovatoare pe care-a marcat-o poezia lui Tuwim; nu e vorba numai de varietatea şi bogăţia lexicului (ceea ce, la urma urmelor, nici nu vădeşte neapărat un mare inovator, ci un asiduu cercetător de bucoavne, mai degrabă), dar mai cu seamă, de noile raporturi dintre noţiuni şi traducerea lor sintactică în frazarea poetică, de spiritul matematic şi, mai exact, geometric de care se călăuzeşte inspiraţia acestui mare şi discret liric; într-un anume fel, el mise pare un Valery polonez, bineînţeles lipsindu-mi cunoştinţele necesare spre a-mi da seama în ce măsură coloratura limbajului său corespunde transparentelor irizări din versurile, poetului francez. S-ar putea ca unele versuri să păcătuiască din acest punct de vedere, în tălmăcirile de faţă.
Interesant mi se pare însă că Julian Tuwim, care a studiat dreptul şi filosofia, atrage atenţia prin caracterul satiric şi deseori autopersiflant al versificărilor lui, adică prin latura de filosofie cinică, în cel mai bun înţeles al cuvîntului: aceea
370
NA IK A
i
ÎNVĂŢĂTURA
Nauczyli mnie mnostwa madrosci, Logarytmow, wzorow i formuiek, Z kwadraeikow, trojkacikow i kotek Nauczali mnie nieskonczonosci.
Rozprawiali o "cudach przyrody", Ogladalem rozne tajemnice: W jednym szkielku "zycie \v kropli wody", W innym zas — "kanaly na ksişzyeu".
Mam tej wiedzy zapas nieskonczony; 7c R i H2S04,
Jablka, lampy, Cookesy i Newtony, Azot, wodot, zmiany atmosfery.
Wiem o kuli, napeinionej lodem, O bursztynie, gdy siş go poeiera... Wiem, ze cialo, progrşzone w wode Traci tyle, ile... etcetera.
372
Mă-nvăţară cu tîlc multa lucruri: Logaritmi şi formule, ecuaţii în scară, Din pătrate, din cercuri, triunghiuri, Infinitul ce e mă-nvăţară.
De-ale „firii minuni" ne-am dat seamă, Am văzut taine multe şi rare: „Viaţa-n stropul de apă" pe-o lamă Iar pe-o alta, „canale lunare".
Cunoştinţe un car mi-au rămas: 2tîR, S04H2,
Mare, lămpi, Newton, Cook şi Laplace, Hidrogen, atmosferă şi ploi.
Ştiu că globul e-n gheţuri blindat, Că frecînd chihlimbarul pe-o parte. Ştiu că-n apă un corp scufundat Pierde-atît cît... ş.a.m.d.
373
Ach, wiem jeszcze, ze, na drugiej polkuli Stofice swieci, gdy u nas jest ciemno ! —Rozne rzeczy do glowy mi wkuli, Tumanili nauka^ daremn^.
I nic nie wiem, i nic nie rozumiem, I wciqz wierzş biednymi zmyslami, Ze ci ludzie na drugiej polkuli Musza. chodzic do gory nogami.
I do dzis mam taka^ szkolna^ trwoge/. Bog mnie wyrwie — a stanş bez slowa ! — Panie Boze ! Odpowiadac nie mogş, Ja... wymawiam siş, mnie boli glowa...
Trudna lekcja. Nie moglem odrazu. Lecz nauczş siş... po pewnym czasie... Proszg! Zostaw mnie na drugie zycie, Jak na drugi rok w tej samej klasie.
Ah, mai ştiu că-n cel'lalt emisfer Este soare, pe-aici cînd e noapte ! Plin mi-e capul ca unui bucher, L-au umplut cunoştinţe deşarte.
Dar nimic să pricep nu m-am pus Şi cu bietele-mi simţuri, mereu Pe cel'lalt emisfer, îmi zic eu, Umblă toţi cu picioarele-n sus.
Ca la şcoală nu ştiu cum să scap: Dumnezeu de m-ascultă, nu pot Un cuvînt, mult Prea-Sfinte, să scot. „Am o mare durere de cap...
Tema-i grea. N-am putut face faţă, Da'nvăţ lecţia cealaltă... lasă!... V-aş ruga să rămîn înc'o viaţă Cum rămîi repetent într-o clasă."
EROTYK
EROTICA
Juz siş o grzechy noce prosza,
Juz z wiosny znow jak z bolu krzyczş,
Nieublagana^ mnie rozkoszq
Zakuj w ramiona ratownicze !
A jesli zaczne. siş na nowo Wyrywac zbuntowanym cialem, Powiedz mi wreszcie pierwsze slowo, Ktorego nigdy nie slyszalem.
Bo znow poganski samun wieje W pşdach, zawrotach, burzach, blaskach ! Pamiştaj: kiedy znow zdziczejş, Odrzyj mnie z wichrow i uglaskaj !
Noaptea mă şi-ndeamnă la păcate, Chinul primăverii-n mine ţipă, Fă-ţi cu-aceeaşi crudă voluptate Braţele, cătuşe şi aripă !
Iar de-ncep din nou să mă frămînt Ca să-mi birui carnea răsculată, Spune-n fine cel dintîi cuvînt Nerostit de tine niciodată.
Că, nelegiuit, simunul iară Cu vîrtej şi fulgeri se iuţeşte 1 Nu uita: de-ajung din nou fiară, Smulge-mă din foc şi mă-mblînzeşte.
376
377
DO LOSU
Milosc mi dales, mlodosc gorna., Dar ladu i wysokie zadze. I jeszcze, na uciechş durniom, Raczyles dac mi i pieniadze.
Plonaca kroplq oblakania W mozg szary moj wsaczyleâ teczş. Miraze wstaja wsrod mieszkania, Palcami w stol na lutni dz\viecz§.
I gdy ponioslo, to juz niesie, Roztracam dni i rw§ na czşsci, I w zgielku wieku i w rwetesie Ubrdalo mi siş jakies szczşscie:
Rytmowi przebieg chwil powierzac, Apollinowym drzac rozmyslem, Surowo skladac i odmierzac Wysokim kunsztem slowa scisle.
378
DESTINULUI
Mi-ai dat iubire, tînără trufie, Duh ordonat, înalte năzuinţi. Ba, mulţumiţi şi cei nărozi să fie, Bine-ai voit, în plus, să-mi dai argint
Un strop de nebunie, arzător, Iscă în suru-mi crier curcubeu ; Ca-ntr-un pian în masă bat uşor, Miraje-nvie în căminul meu.
Iar cînd m-apucă, ţine mult şi bine! Pierd zilele şi-n ţăndări le prefac, O fericire mi-am găsit, în fine, în vuietul şi zarva ăstui veac:
Să prind în ritmuri clipa trecătoare; Vibrînd de-un apollinic vis în minte, Măsor, compun cu aprigă rigoare Şi meşteşug, perfectele cuvinte.
379
I kiedy ksztalt zywego ciala
W nielad rozpadnie sis plugawy,
Ta strofa, zwarta, zwiezla, cala,
Nieporuszona bşdzie stala
W zimnym, okrutnym blasku slawy.
Smutku ! Usraiechu ! Melanchoiio ! W beben zalobny bije gloria... I smutnie brzmi: „Dum Capitolium..." I smieszne jest; "Non omnis moriar!"
Şi-atunci cînd trupu-mi viu de altădată S-o prăbuşi în jalnică ruină, Strofa mea scurtă, strînsă şi compactă, Nestrămutată va rămîne dreaptă în recea slavei, crîncenă lumină.
Mîhniri şi doruri! rîs şi voie bună ! Slava loveşte-n tobă funerar... „Dum Capitolium..." cît de trist răsună ! Şi ce hazliu: „Non omnis moriar!"
SLOWEM DO KRWI!
Wasze siow^ sa jak salonowe pieski,
A moje — jak wsciekle psy!
Pal licho wasze arabeski i burleski
I — zamiast stawiac wielokropki, kreski -
Poliezkujcie w swych wierszach,
Pişscia. walcie w Iby!
Rwac, drzec na strzşpy
Wasze sonety i tirlitriolety,
Kpy!
Niechaj poezjş znienawidzq Mdle i plowe Panny lubiezne!
Slowem do krwi — jak tasakiem w glows! O slowa ostre i zlote ! Slowa prQzne i drapiezne, Jak lwy ! Jak lwy !
382
PÎNĂ LA SINGE
Vorbele vi-s javre de salon
Dar ale mele sunt zăvozi turbaţi!
Daţi naibii stilul vostru de bonton
Şi-n loc cu linioare mărunte să-1 punctaţi,
Să pălmuiţi cu poezia voastră
Şi să izbiţi cu pumnu-n ţeastă !
Smulgeţi-le, rupeţi, faceţi bucăţele
Ale voastre biete
Elegii, sonete şi rondele
Şi subtile tirli-triolete,
Doar caraghiozlîcuri şi ciurucuri!
Las' să li se pară-ngrozitoare
Poezia noastră pătimaşe
Ăstor leşinate, spelbe domnişoare
Tare (n-am ce spune) drăgălaşe !
Pin' la sînge meargă vorba noastră
Ca un satîr în ţeastă !
O, vorbe, vorbe de-aur, ascuţite,
Vorbe mlădii şi crîncene, cumplite
Ca leii, paraleii!
383
i
DO PROSTEGO GZLOWIEKA
Gdy znow do murow klajstrem swiezym
przylepiac zacznq obwieszczenia,
gdy „do ludnosci", „do zolnierzy"
na alarm czarny druk uderzy
i byle drab i byle szczeniak
w odwieczne klamstwo ich uwierzy
ze trzeba isc i z armat walic,
mordowac, grabic, truc i palic;
gdy zacznq na tysi^czn^ modlş
ojczyznş szarpac deklinacjş
i ludzic kolorowym godlem
i judzic „historyczna. racja/'
o pişdzi, chwale i rubiezy,
o ojcach, dziadach i sztandarach,
o bohaterach i ofiarach;
gdy wyjdzie biskup, pastor, rabin
poblogoslawic twoj karabin,
bo mu sam Pan Bog szepna.1 z nieba,
ze za ojczyznş — bic siş trzeba;
CĂTRE OMUL SIMPLU
Cînd cu proaspăt clei, pe ziduri iară
Vor începe-afişe să aştearnă,
Cînd „către popor", „către oraş"
Au să dea-n cernit tipar alarmă
Şi-orice măgădău ori copilaş
Le va crede farsa seculară;
Cum va trebui să tragi cu tunul,
Să ucizi, să prazi, să dai foc iară;
Cînd a miia oară te-deum-ul
îngînîndu-1, vor sări pe ţară
S-o sfîşie iar cu vorbe goale
Şi tot stema colorată, iară
Să i-o-ntindă ca pe o momeală,
începînd din nou să o-nfierbinte
Cu „istorica ei raţiune"
Ori cu loturi de pămînt mai bune
Ori cu slavă şi hotare sfinte,
Cu drapelul, taţii şi bunicii,
Cu viteji, cu jertfe, sacrificii,
Cînd episcop, pastor şi rabin
Puşca să-ţi blagoslovească vin
Fiindcă Domnul chiar le-a spus în şoapte
Că ai, pentru ţară, a te bate;
384
385
kiedy rozscierwi siq, rozchami
wrzask liter z pierwszyck stron dziennikow
a stado dzikich bab — kwiatami •
obrzucac zacznie „zolnierzykow" —
— O przyjacielu nieuczony,
moj blizni z tej czy innej ziemi!
wiedz, ze na trwogş bijq w dzwony
krole z panami brzuchatemi;
wiedz, ze to bujda, granda zwykla,
gdy ci wolaj^: „Bron na ramiş !"
ze im gdzies nafta z ziemi sikla «
i obrodzila dolarami;
ze cos im w bankach nie sztymuje,
ze gdzies zwşszyli kasy peine
lub upatrzyly tluste szuje
clo jakies grubsze na bawelnş.
Rznij karabinem w bruk ulicy !
Twoja jest krew, a ich jest nafta !
I od stolicy do stolicy
Zawolaj, broniac swej krwawicy:
„Bujac — to my, panowie szlachta!"
1929
J
Cînd vezi terfelite, deşănţate
Slovele ce urlă înşirate
Pe gazete-n fruntea tuturor,
Cînd, în cîrd, bezmetice femei
Năvălesc cu flori pe „soldăţei", —
O, amic al meu neştiutor,
Tu, ce eşti aproapele meu drag,
De pe-acesta ori dintr-alt meleag,
Află că bat clopotul de frică
Regii şi toţi domnii pîntecoşi;
Că-i un tămbălău ştiut, adică
Şi că toate astea sunt gogoşi!
Cînd „la umăr arma!" ei îţi strigă
Află că-ntr-un loc ţîşni petrol
Pentru dînşii; şi-a puiat dolari,
Că prin bănci sună ceva a gol
Ori că-au deşertat haznale mari
Cine ştie unde, şi^aujjinit
Undeva, nişte afaceri grase,
La bumbac, ceva mai mult venit...
Tu, atuncea, arma ce ţi-o dase
Zvîrle-o pînă-n şanţ de-a rostogolul;
Sîngele-i al tău — al lor petrolul.
Şi, printre-ale lumii capitale,
Apărînd sudoarea frunţii tale
Strigă să răsune-n orice ţară:
„Nobili domni, vă tragem noi pe sfoară!"
1929
386
25*
387
Nicolae Tihonov
(1896)
Nedispunînd de date bio-bibliografice suficiente, o judecată critică amănunţită ne e interzisă. Dacă debuturile sale se situează în jurul anilor 1921—1922, aceasta nu însemnează neapărat că marele poet sovietic a începui să publice numai la 25 de ani. Sigur e că a făcut parte din puternica mişcare a artiştilor leningrâdeni cunoscută sub gruparea „Fraţilor Serapion" şi care a dat atîtea nume de valoare şi prestigiu artistic literaturii sovietice de mai tîrziu. însuşi faptul că în lucrarea lui L.I. Timofeev, poetul Tihonov e citat cu primele sale culegeri de versuri, Braga şi Hoarda, în imediata companie a lui Maiakovski, Bednîi, Serafimovici, Vsevolod Ivanov, Seifulina, Libedinski, Furmanov şi Treniov, ne îngăduie sâ deducem însemnătatea lui în mişcarea literaturii revoluţionare. Şi el se dovedeşte astfel un fruntaş nu numai prin calitatea versului şi a prozei sale — din primele fâcînd parte culegerea Căutările eroului, iar din proză volumul intitulat Omul riscat, ambele apărute în jurul anilor 1927-1929 — dar şi prin situarea în timp.
Desigur, efervescenţa unei literaturi revoluţionare, în deplină şi liberă desfăşurare imediat după Octombrie roşu, a cunoscut nenumărate nume şi admirabile opere dintre care foarte multe ne^au rămas, din păcate, prea puţin cunoscute
389
dacă nu de-a dreptul şi cu totul ignorate. Căci dacă un Bagriţ-chis-a putut bucura la noi de o traducere eminentă ca aceea a lui Joanichie Olteanu, alte nume, şi încă de prima mărime, ca un Tînianov, Neverov, Slonimski, Rozanov, Mandelstam, Nichitin, Pilniac, Zamiatin, ca sâ cităm numai cîleva din vîrfu-rile acelei perioade eroice, rămîn încă o terra incognita pentru cititorul român, aşa cum azi îi sînt încă necunoscuţi prin opera lorunEvtuşenco, Dudinţev, Pasternac, Brodschi, Abraham Terz (Siniavski), Iurii Daniel şi — mai cu seamă — între toţi, desigur, cel mai puternicşiprofund reprezentativ nu numai pentru atmosfera din ţara lui, dar şi pentru aceea din întreaga lume, Alexandr Soljenîţin.
Aceasta pare să fie, însă, soarta operelor şi-a autorilor născuţi şi afirmaţi în toiul marilor răsturnări şi prefaceri ale istoriei; ei construiesc asemeni ctitorilor anonimi, cu un material mult prea dogoritor şi prea variat, spre a putea fi asimilat la ceasul cînd au clădit. Mult mai tirziu, peste decenii şi secole, cînd acest material îşi va fi dovedit trăinicia, lumea începe să se întrebe cine va fi fost acela care s-a gîndit să-l folosească. Şi e firesc să fie aşa. Revoluţia este ea însăşi un spectacol mult prea grandios şi pasionant, pentru ca toţi cîn-târeţii şi cronicarii ei să se poată bucura, în timp ce ea se desfăşoară, de-o altă soartă decît de aceea a tuturor vedetelor: gloria strălucitoare, dar perisabilă, a momentului; de-abia cînd revoluţia s-a consolidat şi o epocă de relativ calm şi răgaz îngăduie studiul atent şi obiectiv, aceşti ctitori îşi recapătă fiecare din ei locul pe care-l merită.
Sigur e că Nicolai Tihonov — al cărui nume el însuşi parcă e croit pentru vremuri de linişte — e unul din ctitorii de frunte ai poeziei moderne sovietice. Ca şi numele lui, versul lui Tihonov are acea linişte compactă şi gravă, acea trăinicie fermă şi nemanifestâ, dar care-i asigură dăinuirea dincolo de evenimentul istoric ce-a născut-o. Şi poetul s-a mai bucurat şi de o sănătate care-i îngăduie ca, la 73 de ani, să-şi vadă opera
consolidată şi confirmată de cea mai severă dintre judecăţi, aceea a timpului.
Cînd l-am văzut, în iarna lui 1966 sărbătorit la Moscova de către Uniunea Scriitorilor de-acolo, înţelegeam parcă şi l        mai limpede unitatea gravă şi fundamentală dintre acest poet I calm, masiv, modest şi profund uman, şi opera lui aparent
v\        lipsită de strălucire, dar implicînd în ţesătură o flacără stator-I        nică, blinda şi sigură. Căci Tihonov e un inovator subtil şi adine, versul său face trecerea insezisabilă dintre clasicism şi modern, cu o vigoare căreia pasiunea pentru artă nu-i umbreşte, ci i-o sporeşte pe aceea pentru omenie şi justiţie. Cît despre modernismul său, el e foarte bine surprins de Vladimir Pozner; '•        „Nu e prea romantic sau, mai degrabă, este în felul secolului XX, într-o ţară revoluţionară; el acceptă un erou fără panaş şi fără pinteni, un om obişnuit pe care forţa împrejurărilor şi o curiozitate fără limite îl înalţă deasupra mediei". Curiozitatea fără limitei iată într-adevăr specificul eroului modern prin structură.
, Şi nu ştiu laudă mai mare şi gir mai sigur pentru un poet
decît echivalenţa dintre caracterul personal şi acela al operei zămislite din tăcutele şi tainicele lupte purtate cu sine în
^ primul rînd.
Bibliografie:
Literatura sovietică rusă — de L.I. Timofeev. Editura „Cartea rusă", 1951.
Anthologie de la prose russe contemporaine— de Vladimir Pozner-Emile Hazan & C-ie, editeurs, Paris, 1929.
390
CELOVEK SEVERA
OMUL DE MIAZĂNOAPTE
Oni verili v to, clto radostî — ptiţa, I radostî bîla bolşim krîlom, Pod nogami krutilasî ciornoî lisiţei, Vstavala kustami, lojilasl lidom.
Lîod pilîu slepeaşceî, suhol i kolkoî Etot snivşiîsea putî ne vo sne, ne vo sne okrujil — Tak plecîo o plecîo — a navstrecîu sugrobî i lolki, A navstrecîu storojka u sosnovoî bej it meji.
Kto voîdiot v nelo — sam prigotovit ujin, Razbuîanit ogonî i uj bolşe nocîu ne spit, I krovî ego smeşana s vetrom, s vîujnoî teajîoioî stujeî, Dolgoiu zimneiu pesneî neuderjimo stucit.
O pasăre vedem in bucurie,
Asta-i credinţa noastră;
Şi bucuria bate din aripile-i mari
Sau la picioare ni se înmlădie
Furişîndu-se lin ca o vulpe albastră,
Se-nalţă spre tufişuri, pluteşte spre gheţari.
Pulberea gheţii, aspră, ne-nţeapă în obraz, Pe drumul împletit — nu-n vis — umăr la umăr, Troiene doar, şi cetini, vedem cu ochiul treaz Şi iarba cum se pierde pe sub brădetul tînăr.
Cine-o să intre, singur de cină o să-şi puie, O să aţîţe focul, iar noaptea n-o să doarmă Şi, Împletit cu vîntul, prin sînge o să-i suie Lovind nestăvilit, un cîntec lung de iarnă.
392
393
Nocînaîa zemlea osîpana snegom i hmelem, Mî otdanî eî, ml zemnomu vernî meateju — V rasplavlennoî solnţami Veneţuele Palîmovlm lîudeam kogda-nibudî vsio rasskaju:
O serdţah, o glazah bolîşh i trevojnîh, O krae moîom, gde tolîko zima, zima, O vode, cîto, kak radosi zemnuîu, mojno Sinimi kuskami nabitl v karman.
I lîudi povereat i budut radî, Kak skazkam, povereat ledeanîm glazam, No za vse rudniki, stada, polea, vodopadî Tvoio imea prostoe îa ne otdam.
1922
Pămîntul cu zăpadă-i pudrat, şi cu beţie,
Ai lui suntem noi şi-a f.orilor iernii pradă fidelă.
Ştiu însă că o zi are să vie
Cînd în topita de soare Venezuela,
Oamenilor palmierilor care-au să ne-asculte
Le vom povesti despre bucurie
Şi despre întîmplările noastre cele multe:
Despre inimi şi ochii mari, iscoditori, Despre ţinutul meu cu ierni fără hotar Despre apa noastră, ce poţi de-atîtea ori Să ţi-o înfunzi în halci albastre-n buzunar Ca pe o bucurie simplă, pămîntească.
Cum cred copiii-n basme, — apoi au să privească în ochii mei de gheaţă şi-n tot ce Ie voi spune; însă pe nici o mină, cîmp, turmă sau cascadă, N-aş da curatul, simplu-ţi nume.
1922
3S»5
ARMENIÎA
ARMENIA
V ladoneah ger, raskolotîh Stozvucînîm lomom vremeni, Kak îabloko iz zolota, Krasneletsîa Armeniîa.
lntr-a munţilor palmă crăpată De ranga sonoră a vremii, Ca un măr aurit se arată Strălucirea frumoasei Armenii.
Klîka voinî i plameni Podrublenî vokrug, Pod svejim, mirnîm znamenem Prohodit polem plug.
Klîaneasîa Araratom I Arakaţem tucinîm, Ona priznala bratom Rabotî denî nasustnîî.
I Delijanskim lesom, I mediu Zanghezura, I valom Dzoraghesa Vladeet denî lazurnîî.
396
îşi strivesc sub hotaru-i urgia Mari colţi de văpăi şi rezbel Iar sub tînărul păcii drapel, Plugu-i paşnic străbate cîmpia.
Peste mîndrul, semeţ Ararat Şi peste Arăx, îşi aruncă Legămîntul nezdruncinat Cu-mbelşugata zi de muncă.
Pe Delejanul păduros Şi arămiul Zanghezur, Pe Zoraghezul văluros, Domneste-al zilei clar azur.
397
jfj — Scrieri, vol. II — M. R. Paraschivescu
Pered aziîskol glubiu Plemion, obiatîh lenîu, Forpostom trudolîubiîa Krasuetsea Armenila.
Spre zarea Asiei adinei
Cu aţipitele-i popoare,
Stă avanpost al dreptei munci
Armenia strălucitoare.
1924
1924
NOCl
NOAPTEA
î
Spit gorodok
Spokoino, kak surok.
I dojdi seiceas usniot,
Na krîşah bronzoveîa,
Spit lodok belii flot
I miortvîî lev Tezeia,
Spit globus-velikan,
Uslada rotozeiu,
Speat mîşi v globuse,
Pocîtovîl sinii iaşcik,
Mesta v avtobuse
I starih lip obrazcik, —
Vsio spit v oţepenenii odnom,
I daje vi — menîaîa son za snom.
A îa zato o kakom-to ciudnom gule
U tîomnîh snov stohi na Karaule
I sluşaiu: kakala v mire tişî!
... Vtorulu nocl uje gorit Parij !
Doarme tîrgul domol
Ghemuit ca un sobol.
Se va bronza pe-acoperişuri
Şi ploaia, picotind mereu.
Albele bărci dorm în prundişuri
Şi leul mort al lui Teseu.
Distracţie-a lui Gură-cască,
Globul prinde s-aţipească.
Dorm şoarecii-n globul ursuz,
Cutia albastră, poştală,
Locurile goale din autobuz | Şi-a teilor veche cîrpeală. J Ca-ntr-un unison, j Totul pică-n somn,
I Al viselor convoi,
i '
!  Pe rînd, v-a prins şi pe voi.
! Doar eu, ca-ntr-o adînca vijelie, De pază stau în neagra reverie Şi-ascult tăcerea lumii: ce mut îi este visul 1
. ..Acum e-a doua noapte de cînd arde Parisul.
19i0
1940
CUPRINS
TRISTELE
Prefaţă, 7
Copilărie, 8
Ulise, 9
Veghe, 10
Agonia florilor, 11
Ce lacuri, 13
Estivală, 14
Omer, 15
Fine de vară, 16
Spre toamnă, 17
Clopot, 18
Corabia, 19
Fată tricotînd, 21
Urme, 22
Coloane, 23
Horă florală, 24
Auritul drum de mijloc, 25
Salutul, 27
Cîntăreaţa de jazz, 28 Vioara, 29
Parthenonul renăscut, 30 Namaz, 34 €işmegiu, 35 Bufniţa, 36 Auto-Iauda, 39 Carnaval, 41 Olimpiadă, 42 Inima, 43 Consolare, 44 Vulturi, 45 Răsărit, 46
405
Feerie, 47 Recital, 48
Sărutul, 50 '
Spînzurătoarea, 51 j
Statuia, 52
Chemări, 54
Aprilie, 56
Ianus, 57
Pietre, 58
Arheologie, 59
August, 60
Fîntîni, 62
Fîntîni (variantă), 63
Oglinda, 64
Septembrie (variantă), 6 5
Fotografie, 67
Poarta, 68
Cîmp liniştit, 69.
Orizont marin, 70 -'
Spre iarnă, 71 !
Grădină în ploaie, 72
Descînt, 73
Contrarii, 74
Nu-i încă timpul, 75
Oamenii, 77
Tînărul Aeneas, 80
Ultimul asediu, 83    - 5
Tînărul zaraf, 85
Din geam, 88
Mărul, 89
Exerciţii, 90
Conjuncţii, 92
Arc de triumf, 94
Cămaşa de forţă, 95
Nimic din cîte sunt..., 96
Haina, 97
Lacul, 99
Sisif (I), 100
Sisif (II), 101 i
Priveghiu, 102
Autumnală, 104
Diogene, 105
Justificări, 106
Endymion, 107
Dojana, 109
Sfîrşit de Odisee, 11 ;>
Căprioara, 111
Jungla, 112
40tt
Ţară
Oracol, 115 Ultima ratio, 116 Episcopia Rîmnicului, 117 Cîntec din bătrîni, 119 Dincolo de ruinuri, 122 Steag, 123
Zăvozii lui Nastratin, 125
Zăvozii lui Nastratin (variantă optimistă), 127 Către cititor 129
E r o s
Le cocu, 133
Pe Crişuri, 134
Marină, 136
Noapte, 137
Altă noapte, 138
Două octave, 140
Plimbare, 141
Echinox, 143
Plaje, 145
Jurnal, 146
Idol, 147
Suspin, 148
Galantă, 150
Ca un garimpeiro..., 151
Certitudini, 152
Blues, 153
Lamento endecasilabic pentru tam-tam, 154
Scrisoare foarte postumă, 156
Post-scrip turn, 158
Piatra, 160
Spin şi lege, 161
înfrîngerea nopţii, 162
TĂLMĂCIRI
San Juan de  la Cruz
Tălmăcirea autografului Sfîntului loan al Crucii, 169 ,;A donde te escondiste?..., 172 Unde te-ai ascuns?..., 173
Charles   P 6 g u y
L'enfant qui s'endort, 192 Pruncul somnoros, 193
407
1
Max Elskamp
Huit   cnansons reverdies
Opt   cîntece înverzite
Le matin, 204
Les quatre qui rient, 204
Cele patru zîmbitoare, 205
Dimineaţa, 205
L'oiseau', 206
Pasărea, 207
Le navire, 208
Corabia, 209
L'ange, 210
Îngerul, 211 Les quatres qui pleurent, 214 La femme, 214 Cele patru plîngătoare, 215
Femeia, 215
La vie, 216
Viaţa, 217
Le deboire, 218
Pustiul, 219
La nuit, 220
Noaptea, 221
R a i n e r    Maria    R i k k e
Ernste Stunde, 224
Ceas greu, 225
Puisque tout passe..., 226
Fiindcă totul trece..., 227
O mes amis..., 228
O, dragi prieteni..., 228
Federico   Garcia   L o r c a
Pequefio vals vienes, 232 Mic vals vienez, 233
Robert Desnos
The night of loveless nights, 242 Noaptea nopţilor, 243 10 Juin 1936, 288 10 Iunie 1936, 289
Arthur Rimbaud
Paris se repeuple, 298 Parisul se repopulează, 299
Louis Aragon
De l'arbre ou ce n'est pas Merlin qui est prisonnier, 310 Despre un pom în care nu-i prins zălog Merlin, 311 Legende du Gabriel Peri, 316
Legenda lui Gabriel Peri, 317
De la fausse pluie qui tomba sur une viile de piein non loin de Broceliande, 342 Despre ploaia neploaie care a căzut peste un tîrg de piatră nu departe de Broselianda, 325
Stefan George
Porta Nigra, 336 Poarta Neagră, 337 Franken, 340 Ţara francă, 341
Iannis Ritsos
I Sonata tu selinofotos, 348 Sonata clarului de lună, 349
Julian   Tuwim
Nauka, 372
învăţătura, 373.
Erotyk, 376
Erotică, 377'
Do Losu, 378
Destinului, 379.
Slowem do krwi!, 382
Pînă la sînge, 383 <
Do prostego czlowieka, 384
Către omul simplu, 385 -
N i c o la e Tihonov
Celovek severa, 392
Omul de miazănoapte, 393
Armenia, 396
Armenia, 397
Nocî, 400
Noaptea, 401
Redactor : GHEORGHE ZARAFU Tehnoredactor : AUREL BUCUR
Apărut 1969.  Hîrtie  tipar înalt  tip  A  de 63 g/m'. Format 540XM0I16. Coli ed. 10,37. Coli tipar 25,75. A. nr.  96897/1969  C.Z.  pentru  bibliotecile  mari  şi mici 859—1.
Tiparul executat sub comanda nr. 90 534 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — Republica Socialistă Romania