MIRON RADU PARASCHIVESCU
SCRIERI
î
PRIMELE DECLARAŢIA PATETICĂ
CÎNTICE ŢIGĂNEŞTI LAUDE ŞI ALTE POEME VERSUL LIBER
19 6 9
EDITURA PENTRU LITERATURĂ **'!ri,,..........t«»v
PRIMELE
(1926-1932)
Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi
PREFAŢĂ
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine
Pătrunzîndu-mi gîndul ca un ac.
îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
Şi-mi pune întrebări la care tac;
Sădeşte-n suflet, ca   într-o grădină,
Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
La fel ca şi o umbră ce creşte din lumină,
La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
Adesea, piscul negru în furtună,
îmi pare strălucind pe zări senine
Şi-njurătura-mi pare vorbă bună.
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine.
7
PRIMA
Singurătate, noapte înstelată, Parfum de busuioc şi de răşină, Un greier toarce iarba inelaţă, Pierind sfios în liniştea deplină.
Ga dintr-o veche carte prăfuită, Imagini stol mi se năzar acum Gînd luna, o gondolă aurită, îşi taie calea printre nori de fum.
AUTUMNALA
Le riche automne passe dans son manteau d'or lourd...
(VERLAINE)
Ca albii funigei Tristeţea mea o port Pe veştede alei în parcul vast şi mort.
Toamna, alăută, Chită în grădină
Simfonia mută De aur si rugină.
Statuile cu zei
Şi nude baccanale Dansează pe alei
Mai albe şi mai goale.
Toamna-ngălbeneşte Frunzele pe crăngi
Şi le risipeşte Plînset de tălăngi.
8
9
POEM DE VIS
CÎNTEC
în pasul mic se-ascunde un suspin Şi un surîs cu sunet de baladă, Ga guşteri verzi cu ochii de venin; Ninge tăcere albă, de zăpadă.
Gum orice son se-nchide în argint Şi mirtul sîînt adoarme pe coline, Priveşte: licuricii se aprind Pe bolta aiurărilor senine.
Vino acum, cu buzele închise, Gu inima în pumni ca o cascadă, Gu paşii risipiţi peste abisel Ninge tăcere albă, de zăpadă.
,,, Au clair de lune qui fait râver Ies oiseaux dans Ies arbres.
(VE BLAINE)
Flăinînzi, priu colţuri, au ieşit apaşii,
îndepărtat,
Rar,
Tot mai rar, Răsună paşii Pe trotuar,
Ca-ntr-un cavou funerar Din care morţii au plecat; în ritmul unui cînt barbar Şi trist,
Regretul cade-n suflet rar, în boabe de mărgăritar Gu străluciri de ametist, Rar,
Tot mai rar.
Un corb visează solitar.
10
11
BALADĂ
FEMEILE FRUMOASE
Domniţa visa un voinic Pe care nu-1 văzuse niciodată; De-aceea stătea-ngîndurată Iar lîngă dînsa, pajul mic Gu mîinile albe, de nea, Gu straie de aur şi catifea, Stătea în genunchi şi-o privea, Dar pajul nu ştia nimic.
Luna coborîse în pridvor.
Carnea domniţei ardea de dor
Şi-o străbătea un tainic fior.
Domniţa, goală de sus pînă jos,
A chemat lîngă dînsa pajul cel frumos;
Carnea ei frigea de dor,
Mîinile au coborît uşor,
Mîinile albe ale pajului mic.
Luna s-a ascuns după un nor
Şi nu s-a mai văzut nimic.
Femeile frumoase au ieşit pe stradă.
Au diamante în ochi şi pe mîini,
Au soţi acasă — şi-n saloane, cîini,
Iar trupurile lor sînt o paradă
De voluptate, de picioare şi de fard,
Ge o privesc cu ochi coagulat
Bătrîni castraţi, cu pîntecul umflat,
Şi tineri ale căror trupuri ard.
Femeile cu frumuseţi de vis
Ascund în trupul lor poeme şi ispite
Cînd trec încet, lăsîndu-se privite;
Şi seamănă cu îngeri goniţi din paradis.
12
13
ÎNTOARCEREA FIULUI
ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR
(variantă)
Cînd o să mă întorc, cu moartea-n glas, Şi-n zîmbet cu amarul ce nu se poate spune, Să nu m-aştepţi, părinte, în prag cu vorbe bune, Nici să nu-njunghi viţelul cel mai gras.
Voi fi cu-aceleaşi doruri şi dureri, Cu frămîntări şi năzuinţi deşarte; Mă voi hrăni din visurile moarte Şi din otrava zilelor de ieri;
Să nu-mă-ntrebi mînat de care dor, De care taină-n veci neînţeleasă, Mă poartă pribegind din casă-n casă Şi sufletul şi trupul, călător.
Am să-mă-ntorc odată ca-ntr-un rîvnit popas (Poate-n lumina tristă de soare apune), Ci n-aş vrea să mă-ntîmpini în prag cu vorbe bune, Nici să nu-njunghi viţelul cel mai gras.
Topit ceasul de mîine cu cel de azi, de ieri, în livada copilăriei stau jocurile moarte, Tainic cimitir de lacrimi şi dureri, Cu-aromele tăcerii prin frunzele sparte.
Tu să mă laşi în linişte, părinte! în urma mea privirea să n-o-ntorci: N-am fost decît un păzitor la porci, La fel o să rămm de-acu-nainte.
Ci să mă laşi în linişte, părinte, în urma mea, privirea să nu-ntorci; N-am fost decît un păzitor la porci, La fel va să rămîn de-acu-nainte.
14
15
ROD PUTRED
ÎNTÎIA EREZIE
De pretutindeni am cules otravă Şi-o am păstrat drept cel mai mare bun, Ga pe o floare scumpă, in inima bolnavă Ce-mi bate-n piept cu aripi de lăstun.
In nopţile cu bezna de cărbune, Gînd patimi ca şi gîndurile tac, Cu degete măiestre alerg uşor pe strune Şi-otrava adunată în stihuri o desfac.
Iar cînd, în faţa ta, la judecată, în ceasul hotărît, voi fi chemat, îţi voi aduce doar otravă, tată, Fiindcă talantul zace îngropat.
Auzi cum degetele se afundă-n întuneric,
cum nervii ţîşnesc de sub piele asemeni unei seve
şi carnea se contopeşte într-o revoltă mută şi ardentă.
La ceasul ăsta, ochii se închid
şi halucinaţii se încolăcesc pe retină ca şerpii;
coapsele albe, cu străluciri de lună nouă
şi rotunjimi de nori,
se scaldă în cupele mîinilor, cu parfum
de crizanteme şi sînge cald —
fibrele sînt destrămate într-o zvîcnire electrică
de sfîrşit şi imn.
Cîndva   - un înger cu spada împletită din flăcări a izgonit bărbatul şi femeia.
16
z
17
ÎNTUNERIC n    • ' a +*      i '   - t
Ce niciodată nu le-au mai văzut.
Precum într-un castel necunoscut,
Albe flăcări li se-aprind în iris.
Vagabonzii fără casă, fără haină, fără pîine,
Privesc halucinaţi mărgăritarele.
Au uitat că-i înjunghe foamea şi mădularele
Şi văd, în perle albe, zilele de mîine.
REPORTAJ I
La ceasul cînd pe bulevard nu erau decît castanii şi băncile,
Am stat pe o bancă şi-mi era foame.
Mai aproape, a venit o femeie şi fata ei.
Cînd au vorbit, ştiam că sînt două femei.
Surîdeau unui vis străveziu.
Mama s-a apropiat într-un foşnet de tăcere.
M-a privit indescriptibil.
Cuvînţul a şuierat fierbinte:
„Du-ţe cu ea — n-a mîncat de ieri!"
Soarele a mai strălucit, Trupul nu s-a frînt,
îngheţat, pe buze, murea ultimul cuvînt.
REPORTAJ II
Vagabonzii fără pîine, fără haină, fără casă, Privesc mărgăritarele-n vitrină Şi diamantele cu străluciri de lună plină, Frumos rînduite în vitrina luminoasă, întrezăresc în ele lumini de vis
18
2*
ULTIMA EREZIE
REVENIRI
I
Mizeria defilează în cavalcadă Pe cîmpie, pe munţi, în oraşe; Gindurile sunt cenuşii, braţele — ucigaşe, Gerul atîrnă gata să cadă.
Durerea germinează-n orice atom, Trupurile se încovoaie şi gem, Guvîntul irumpe blestem, Din gură în gură, din om în om.
Morţii au înviat şi sunt cadavre vii. Femeile-şi vînd carnea şi mădularele, Rănile deschise curg precum izvoarele. Isuse, vai!, e timpul să revii!
Sînt vinete aleile de rugină
Şi clinii orbi latră într-un ghem
De alungări şi imn, şi blestem,
Fără mană şi fără lună plină.
Cortegiul, ca dintr-un alt veac,
A stat într-o epavă a tăcerii
Şi frunzele alunecă şi tac
Pe drumurile cunoscute ale serii.
Ce apă murdară udă zidurile!
Şi strigoi dintr-alte morminte,
Ca din alte cimitire, ţine minte,
Au uitat de cîntatul cocoşilor.
Pas, pas, pas, tăceri.
Vreau undeva, cum nicăieri,
Atîtea ospeţe şi străluciri!
Degetele tale sînt pe gîtul meu, de ieri.
II
Iată pomii din ramuri la rădăcini Aplecaţi în metanii de nuntă
20
21
Şi gardurile risipite în vecini, Gu vîrfuri tocite, ascultă.
într-o oglindă fără cenuşă,
Un orizont se-nchide ca un rîu
în matcă (şi nici o cheie în nici o uşă)
Aleargă spre un sfîrşit în frîu.
Drumul s-a povîrnit într-o lentă Şi definitivă carbonizare de fum, întrerupt de o vlagă ardentă, Aici, pe deget, în ochi, nici un druro.
Revenirile sînt sărace şi mute: Pe un prag al timpului, plecăciuni Ascunse cîntă sacerdotale rugăciuni In unde viorii şi stătute.
III
Felinarele sfîşie întunericul din ceaţă Precum lacrimile, mari dureri; Aici a mai rămas ceva de ieri, Dar niciodată nu va fi dimineaţă.
Un Plymouth cu ochi de hipnotizor Aleargă repede spre undeva Şi strigă într-o limbă preistorică Din pîntecul albastru şi lucitor.
Toate realităţile rămîn la fel: Conjug singular. Ce spiral îl sărută ea! şi el E cel mai fericit planetar.
întotdeauna au fost pe garduri pisici Cu spatele arc şi electricitate. Desigur, am dăinuit aici într-o eră de piatră şi voluptate.
IV
Marea verde cu otrava cenuşie Se-nchide într-un clopot de răcoare Şi aruncă unde tremurătoare Pe-un orizont cu lunecări de reverie.
Unde coasta se împreună cu lumina Un ochi aleargă pe un cîmp de vis. Atîtea comori s-au închis în trupul fierbinte ce ispăşeşte vina.
Cum soarele îşi repede uituc, în cascadă fără început şi sfîrşit, Aurul cules din zenit, Aninat în frunza de nuc,
Marea verde cu otrava cenuşie Ascunde convulsii de epilepsie
23
Şi trupuri goale, unde coasta
Se-mpreună cu lumina ca soţul cu nevasta.
V
0, fată palidă ca un crin veşted, Ai un zîmbet ascuns în pupilă; Pretutindeni pasul tău e mai neted, Mîinile întinse a furat şi milă,
Sărutul e mai concav Şi orice început fără protocol. Ascunde umărul alb şi gol! Pe-aici am trecut cîndva, firav.
Ce spate de pisică! Şi ochii, două prerii mărginite! Alunecă prin aer atîtea vorbe strivite Şi gheaţa albă, şi mîna mică.
Sînt paralel cu trecutul
Şi închis într-un dreptunghi, fără
Altă scăpare decît ţipătul
Spart asemeni unui braţ de amforă.
VI
Şarpe întins a trudă Gu sinuozitatea unei spirale, Culoare vie, culoare crudă, Alunecă imaginea unei fugi astrale.
Şi peste tot, peste tot E un vaiet şi-un soare orb: Din care apă somnul să-1 sorb? Şi pisicile negre, umede pe bot!
Undeva, dar zidurile sînt înalte
Şi prăpastia, şi rîul, şi pietrele,
Şi fagii, şi alunii sînt din alte
Vieţi, şi norii îşi sfărîmă-n praf de scîntei cetele.
VII
Nori încolăciţi precum un trup Dintr-un alt veac şi alte forme, Părul e galben asemeni unui stup Gu albine cuneiforme.
Rupi dintr-un mănunchi de scîntei Un dinte ales din cascadă Şi nicăieri aleargă 2 şi 3 Pe un pisc ascuns în zăpadă.
Leneş, în vînt, pe unde treci Străluceşte o tînguire în vid Şi pumnii strînşi în orbite reci Cu alungări şi întreruperi, şi suicid.
24
25
VIII
Dar liniştile sînt verticale Fără lespezi de nesfîrşit, înmormîntate în aiurări pale, Rupte într-un chin ispăşit.
Oricărui gînd, orice răspuns i-e tîrziu Ga sunetul prelungit în Continuă alunecare de pustiu: Jertfă muribundă pe altar păgîn.
Cuvintele se risipesc concentric în unde limpezi de apă, Se alungă sferic şi scapă Ca netezi paşi pe-ntuneric.
XI
Ce timid coapsa în lună plină, Comoară fierbinte de mîngîieri, Coboară într-o alunecare şi devieri Dansul degeţelqr pe eşină.
IX
Cristale albastre sînt lucitoare precum Lumea pe care o ascunzi sub pleoape Şi au contururi neprecise de fum Sinuoase albe lebede pe ape.
X
Pe ecranul pleoapelor succedat Violetul în pagini inedite; Obrazul tău, polar imaculat De zăpezi nesfîrşite.
Rîzi: două sau mai multe
Cristale descompun lumina;
Un singur gînd ştie să le-asculte.
în destindere, braţele urmăresc glicina.
glngele tău este întreg aici Fără cuvinte, şi un poem Aleargă ascuns într-un ghem Şi caravane repezi de furnici.
XII
Dăinuieşti amintire precum o coardă în mine, Toate notele converg în minor, Urmele tale sînt şi mă dor Pe aceeaşi scară de sînge.
Pe acoperişuri, pe trepte, în canale Unde liniştea se împleteşte cu nimic, Sufletul e un alambic în care condensez aiurări pale.
26
27
Ţipătul s-a întins tot mai mult
Şi auzul e subţiat pînă la
Undele glasului tău, Paula.
Pe coarda plesnită, cîntecul e tumult.
XIII
Surjsul tău împlineşte un lanţ de ore Şi-nchiz.i în palrnele-potir
Albastru de nesfîrşiţ elixir,
Descîqtec în cuneiforme,
Nicăieri mîinile te alungă
Pe o suprafaţă infinit absurdă»
Tu eşti aici, pe inimă, o lungă
Şi deznădăjduită pecetie rotundă.
Paşii, surîs şi suspin, comă
In care toate formele prind
Vibraţii stinse de vînt şi argint;
Tu, cea mai nepreţuită formă.
Carnea, arc voltaic şi parfum,
Buzelor popas şi întîrziere.
Ştiu spre pulpele albe un drum
Comoară de imnuri şi fiere.
xiv
Guvîntul dăinuieşte încă in Aceeaşi armonie de cald Şi mîinile, cupe în care te scald. Sexul virgin — şi spatele însemnează o linie sinuoasă,
Degetele dansează şi apasă
Acolo unde ascunzi venin.
Tac. Orele îmi închid gîndul; şi arsura
Pleoapelor o suport ca pe-un coşmar
Decît să-ţi arăt tabloul barbar
în care nu-ţi voi căuta ochii şi gura.
XV
Toate umbrele sînt cenuşii
Şi înalte precum fantome
Ale amintirii morţilor vii
Fără nume, tară culoare, fără forme.
Ochii înfometaţilor se scurg
Precum albuşuri de ou;
Undeva presimt un continent nou,
Gînd umbrele nasc in amurg.
Toate linişl.ile tac vertical
Şi orice strigăt, fără ecou;
Ochii, albuşuri de ou,
Se scurg pe obrazul pal.
XVI
Nuferii albi răsăriţi pe inimă Au rădăcinile ascunse-n izvoare. Sugrumate în şoapte circulare, Cuvintele scapă şi se alungă Cît depărtarea, şi orice rază Rămîne aici mărturie şi semn: Orice vis c blestem şi îndemn, Orice son începe şi moare şi înviază.
28
29
Caut lacrimile pe care le-am închis
în crinul pe care îl ştii;
Acum, la ceasul cînd stelele pustii
Spînzură-ngheţate peste abis.
Dar trebuie undeva să se întîmple:
Cu orizontul desfăcut de cătuşe,
Cînd şerpii neliniştii cu burta de cenuşe
Urcă pecetii pe umeri şi pe tîmple.
XVII
Nu te mai caut, linişte, acum
Cînd toate orele sînt tîrzii;
Aripile paşilor rămase în drum,
Praf de argint şi de nepreţ, pustii.
lată cum, rotund, încet,
Pe nesimţite, inima germinează:
Orice sentiment moare, naşte, înviază,
Pe orice rug, focul: cîntec şi poet.
Recunoaşterea — imn, pe cale, demult:
Unduiri de val şi spate de pisici,
Reverenţe graţioase, zîmbete şi săruturi mici)
Pustiul acoperă jazbandul şi ascult
Cînd o evadare mă leagă cu un nou lanţ
De ora destinului acerb,
Sub ochii închişi, iar fantasticul danţ
Gu toată panorama — şi, prins în cuşti, un cerb.
Vina o caut aievea şi sînt
Nesfîrşit de lung, în diametru curios.
Haide, ţipete, albastru, frumos,
Mai repede, mai cald, mai sfînt!
XVIII
Nu ştii să mai citeşti acelaşi abecedar
Gu filele dureri şi mîngîiere;
Toate începuturile strînse în pumn — dar
De smirnă, tămîie, aur şi fiere.
Nu ştii! rupe marginea inimii
Şi curăţă alb! degetul a rămas povară,
Geştile ochilor, sufletul-ghitară
Sparge neliniştea şi guşterii.
Toate neliniştile s-au strecurat pe uşa
Unde încăperea tremură, chiuie cu soarele,
Răsăritul deznădejdii e reverie, şi mădularele
Sînt planşă anatomică în oglindă;
Surîsul, gravat pe lacrimi
Şi irisul, din mătasea porumbului;
Numai rădăcinile şi sufletul gem.
Braţul, şi carnea, şi forma vîntului
Te aduc. Durerea e-aici,
Arde ca un cărbune şi blestem.
Universul, hohot sub un muşuroi de furnici.
XIX
Surîsul, o floare presată
între filele unor zile viitoare.
Rîul vieţii mele se scurge
Prin matca arterelor
Şi trupul tău, în destindere lentă,
Pastişează eleganţa suplă a pisicilor tărcate.
Irisul e o flacără din rugul trupului
Şi rochia, afiş colorat vestind reprezentaţia.
Sentimentele s-au retras la periferie
30
31
Şi nuditatea e singurul scut. Genele cursive sugestionează Precum cascada solară a părului, Precum castanietele urechilor mici. Florile au leşinat de rîs şi de secetă Gînd, dimineaţa, roua lăcrimează sub pleoapele
frunzelor
Şi inima, într-o retortă răcită. Inutile cuneiforme devenite cuvinte Ornează timpul încrucişîndu-se diagonal Şi tumultul rămîne depus în substraturi. Braţele se deschid obtuz Cuprinzînd în goluri senzualităţi. Sentimentele s-au retras la periferie.
EPITAF
Paulei
Te păstrez în inimă:
Taină a opta.
Şi în lumini albe,
Flacăra surîsului tău;
Dar unde să găsesc
Mănunchiul alb din florile tăcerii,
Gînd fruntea se-mpreună cu freamătul
Şi vîntul,
Şi adînc îmi cazi
Precum o piatră într-un lac fără fund, De unde să te culeg Şi să te ascund, unde? Aici, inima e o raclă Şi palide luminări de înmormîntare, Cînd regretul coboară repede, repede, Peste lacrimile rotunde ale paşilor, Amin!
33
3 •— Scrieri, vol. I — M. B. Paraschivescu
SFlNTA FECIOARĂ DE LEMN
PROFIL
Mie, palid început şi lumină, Cînd depărtării ora apropii şi tai, Treaptă ştiută spre un abulic rai, Cîntecul păsării închis în glicină; Suspin îngheţat scris pe buze de lemn, Căilor întoarceri cunoşti şi sfîrşit. Gupă de vis îndelung şi oval prelungit, Gîndului alb rămîi popas şi îndemn.
Silf, treaptă lucie castelului de nori.
Fecunda oră neştiută încă;
In pîntec rodul arde ca în stîncă
Lumina tăinuitelor comori.
Crescute prin sînge legendele se scurg,
Gînd ţipătul se frînge ca pasărea în zbor,
Albă,' domniţa păşeşte în pridvor:
O, depărtarea caldă cu trepte de amurg.
34
3*
35
MY
FLOAREA DIN CUBA
Dar mai lucid în cîntec, mai elevată n oră, Enigma prin. femelă-e prelungită-n vid, Ga pasările albe redeşteptate-n floră Din lacrima închisă în zborul suicid. Crepuscular, ogivul în viziune amplă, Te-apropie corolă de irizarea pală Şi ţipetul te suie prin aşteptarea suplă, Lumină zgîriată în tinda vesperală.
Lama cîntecului acesta acompania pavana, Albă marmora în fecioara ovală, Cald, alungarea spaţiului egală, Amprenta unei lacrimi pe afară. Pasărea prelungită atenua în formă Ga drama într-o spadă, pauzal, Fals coapsa e în lună fuga unui cal, Narcisică pe boltă strangularea. Povestea e ascunsă în ultima lumină Ga nimfa alungată pe salcia de jad, Orele nopţii acesteia, metaniile, cad. Curva, amanta cu poemul în palmă, Gîntecul acesta acompania pavana.
36
37
DECLARAŢIA PATETICĂ
Poeme (1934-1948)
CUVÎNTUL EDITORULUI
Versurile strlnse pentru prima oară în culegerea de faţă au fost scrise intre anii 1934 şi 1948. Publicarea unor încercări de poezie începute acum douăzeci şi cinci de ani îşi găseşte o explicare şi îndreptăţire: la data cînd au fost scrise, ele n-ar fi putut apărea într-o carte, din pricina opreliştilor politice. Iar după eliberarea venită cu ziua lui 23 August, o astfel de carte ni s-ar fi părut incompletă dacă nu reuşea să înfăţişeze un drum întreg străbătut de autor, de la vîrsta „iluziei lirice" şi pînă la aceea a confruntării faptelor.
In editarea ei, astăzi, e vorba, aşadar, de o răscumpărare istorică în primul rînd, fiindcă unele poeme ca: Scrisoare într-un pachet de alimente, Vasile Rotaru (titlu iniţial propus din precauţie conspirativă pentru un poem ce a mai apărut şi în alte culegeri sub numele veritabil al eroului: Vasile Roaită), Galea virgină, Scrisoare de adio şi altele, întruchipează, la data aceea, chiar examenul de admitere al autorului între poeţii Uniunii Tineretului Comunist din România. E astfel un drept de cetate pe care aceste poeme şi l-au reclamat, bineînţeles din chiar clipa cînd fuseseră scrise, dar pe care numai o guvernare a poporului liber era firesc să-l poată a-corda. Iar pe de altă parte, tipărirea de azi le supune unei verificări pe care timpul o face cit mai judicioasă. Titlul cu-
41
legerii de faţă putea suna, într-adevăr, foarte bine: examenul de maturitate.
Dar fiindcă poemele acestea au tins să dea glas mai cu seamă unei adeziuni pornite cu toată ardoarea tinereţii la cauza şi lupta poporului, ni s-a părut potrivit să le şi dăm titlul acestei realităţi sufleteşti, ridicată la un act de conştiinţă cu putere de legămînt,şi pe care timbrul lor va reuşi poatesă-l exprime: o declaraţie patetică. Ea e chemată să-şi dovedească sau nu temeinicia astăzi, în măsura în care autorul va izbuti să arate lumii că de-a lungul vieţii lui a fost vrednic să şi menţină ceea ce în elanul tinereţii a făgăduit.
Privită astfel, cartea de faţă ar putea să fie şi un document de viaţă pe care autorul vine să-l înfăţişeze generaţiei de după el. Şi, în egală măsură, omagiul cel mai firesc adus acestor treizeci şi nouă de ani cîţi sărbătorim astăzi de la întemeierea acelei forţe unice, a acelei colectivităţi eroice şi atît de adesea anonime ce l-a îndrumat şi l-a îmbărbătat din primii ani ai tinereţii sale, şi pe care, încă de atunci, ne-am obişnuit s-o chemăm cu un nume propriu întrunind, parcă, în rezonanţa lui, şi vocabulele fundamentale: patrie şi participare la unitatea invincibilă a nădejdilor lumii, contopite sub bolta unui viitor prefigurat în accentele Internaţionalei.
Pentru o cit mai judicioasă confruntare între năzuinţă şi împlinire, am înţeles să şi datăm fiecare poem cu anul cînd a fost scris, actualitatea întregii culegeri constînd în unitatea ei de spirit, în efortul prin care un om, astăzi matur, cată să nu-şi dezmintă propria lui tinereţe, această tinereţe din febra căreia, cum spunea odată un mare scriitor, restul lumii îşi păstrează temperatura normală.
1960
PREFAŢĂ
Nu vă bizuiţi pe mine!
Eu nu sînt decît ecoul şi (uneori) prevestirea
faptelor voastre.
Deci,
nu vă bizuiţi pe mine, ci pe faptele voastre!
Nu vă bizuiţi pe mine,
eu nu fac decît versuri din cuvinte;
cuvintele nu sînt mai mult ale mele decît ale voastre, ci vin singure.
Uneori, e drept, caut rimele, le mai forţez chiar, dar, şi dacă nu le-aş căuta, ele ar veni singure.
43
Deci,
nu vă bizuiţi pe mine, SFlRŞIT ci pe ceea ce sînteţi, ce faceţi. Vorbele mele vor spune singure, această minune.
îmi lipesc tîmpla de pămînt
şi aud oftatul cavernos al minelor;
îmi înalţ ochii pe cer
şi nu văd decît norii de fum
înfăşînd gîtul lung al coşurilor de fabrică;
în gări, în porturi, pe străzi, pe cîmpii,
pretutindeni oameni aplecaţi
ridică, sapă, coboară, umblă,
gîfîie, se mişcă, asudă;
Numai undeva
într-un birou capitonat şi cu intrarea strict oprită, cineva şade într-un fotoliu adînc şi nu face nimic,
fiindcă oamenii cei mulţi fac tot ce e de făcut,
fac tot ce nu se poate face.
Şi omul singur din biroul capitonat
seamănă, în neclintirea lui, cu un condamnat la moarte. 1934
45
VITA NUOVA
Am să-ţi povestesc despre furtuni şi înserări,
despre vîrfurile pleşuve ale munţilor,
despre boarea lină a văilor ardelene
şi despre cîntecul netălmăcit al mierloiului sălbatic.
Dar, mai presus de toate,
mai cu grijă ca despre toate,
mai înflăcărat şi mai viu ca despre toate,
am să-ţi povestesc, iubita mea, despre oameni.
Am să-ţi povestesc cîndva, iubita mea, despre marginile
singurătăţii,
îmi vor pica vorbele domol, rotunde, ovale,
va fi o poveste ca un vis întîrziat peste crengile nopţii
şi tu ai să mă asculţi tăcută, cu ochii mari, întrebători.
Am să-ţi povestesc cîndva, sînt sigur, despre tristul peisaj lunar al singurătăţii, despre adîncile-i prăpăstii şi despre orbitoarea ei lumină.
Apoi glasul mi se va rostogoli ciudat, se va ridica în zbor, vultureşte, peste piscuri, povestea va prinde rădăcini şi va da muguri, nădejdile vor răsări din vorbe ca din pămîntul gras, aburit, al cîmpiilor.
Sînt aici, în inima şi-n gîndul meu, mulţi, nenumăraţi şi fără sfîrşit: oamenii domoli şi blînzi ai pămîntului, ca vorbele mele, domoale, oamenii furtunatici^ai mării pe care nici o vorbă n-o poate cuprinde, oamenii palizi şi trişti ai oraşelor, femeile lor pudrate, prea albe, sau ceilalţi oameni, nevăzuţi, ai oraşelor, temeliile, paza şi primejdia lor:
Oamenii anonimi şi mereu prezenţi ai oraşelor, oamenii trudei şi-ai vrerii neclintite.
Va fi o poveste ieşită din mitologie,
o fantastică poveste, ca un crud adevăr,
o poveste adevărată şi simplă ca un fapt-divers.
46
47
Apoi, tîrziu, îţi voi privi în ochii limpezi,
SINGURA LUMINĂ
te voi întreba încet despre marginile singurătăţii, iar tu îmi vei răspunde cuminte, domoală, şi ne vom da seama atunci că demult nu mai sîntem singuri.
Am să-ţi povestesc cîndva, iubita mea, despre marginile
singurătăţii
şi despre viaţa nouă pe care-o vom începe atunci. 1935
Sunt uneori, fraţilor, pe culmi viscole reci;
şuieră subţiri ca o biciuşca de alun, ca o chemare de departe,
vînturi de creste şi de oţel,
reci, din adîncuri şi zări despletite.
Uneori, fraţii mei, fraţii mei, biciuit obrazul îmi îngheaţă în singurătăţi, sus, peste creste, în singurătăţi cu vulturi pleşuvi şi viscole reci şi subţiri.
Cum mă aplec atunci înspre voi, înspre văi, şi v-aş chema de-acolo, din somnul trudei voastre, lîngă obrazul meu îngheţat în singurătăţi, încleştat, scorojit, şfichiuit sus în piscuri.
Fraţii mei, fraţii mei, ce sărace mi-s vorbele, chemareal
49
Ea n-ajunge pînă la voi, e subţire, ca un cuţit o taie viscole reci din piscuri, o sfarmă în pulberi ca zăpezile mărunte căzute undeva, măcinate-n pripoare.
cînd cu grijă deschideţi şi tăios vă uitaţi, purtînd într-o mînă aprins, înălţat, felinarul de paing şi pojar, în clipa cît un veac din nopţile conspiraţiei.
1935
Dar mă-nalţ îndărătnic prin furtuni
(atîţa sunt de slab şi subţire!)
aş fi frate cu stelele de n-aţi fi voi în vale
aprinzînd cu înserarea cîte-o stea în fiece fereastră.
Iar bezna mă prinde cu ghidul la voi, în piscurile reci mi-e singura căldură această unică şi dragă mîngîiere, fraţilor, fraţilor, voi fraţi adormiţi!
Apoi văile se umflă şi pornesc
hohotind, către voi, către şesuri...
Vînturile reci ale singurătăţii cîntă
şi inima mea se-nfierbîntă ca o rumenă pîine,
ca o palmă călduroasă, mîngîietoare,
cînd trec peste viscole, peste vîrfuri şi zăpezi
din străfundul vostru, chemările, căldura,
Gînd clipa mică sporeşte cît un veac
(doar viscolele reci rămîn pe-afară, şuieră mai departe), cînd mă aplec peste văi, peste liniştea voastră de somn, deschisă cu grijă fiecărui oaspe
ca palmele, ca uşile voastre grele, de blăni înnegrite,
crăpate,
50
4*
SCRISOARE ÎNTR-UN PACHET CU ALIMENTE
Hîrtia asta albă care-mi stă dinainte atîtea lucruri îmi aduce aminte, despre voi şi despre mine
şi aş vrea să vă întreb dacă o duceţi mai rău sau mai bine, dacă şi voi vă gîndiţi, cînd somnul nu vă vine, la atîtea lucruri mari şi de toţi aşteptate?
Fiindcă măcar că voi staţi închişi pe cînd eu umblu în libertate,
aceeaşi soartă ne aşteaptă în toate,
aceeaşi viaţă aspră şi acelaşi dor mă leagă de voi ca pe-un
frate.
viaţa la fel de neştiută şi de strivită,
la fel de cruntă şi de străjuită
de aceiaşi oameni care v-au băgat în puşcărie
şi care vor să-mi ucidă viaţa şi mie
spunîndu-mi „om liber". De liber ce sînt,
pot oricînd să mă vînd
aşteptîndu-1 pe cumpărătorul libertăţii mele, înpiaţa mare, care îmi va da un pol pe zi ca să am, chipurile, de mîncare, — şi care (chiar de nu seamănă) e tot una cu gardianul de la
închisoare,
cu judecătorul de instrucţie, cu moşierul sau cu fabricantul de tunuri şi mitraliere, stăpînji libertăţii noastre şi de la distanţă, şi din apropiere.
Dar ştiu eu că voi, ca şi mine,
vă gîndiţi ce e de făcut pentru ca totul să meargă bine;
iar cînd o să ieşiţi din închisoare,
vă aşteptăm la lucru ca să ne daţi ajutoare
şi nu uitaţi că truda voastră va fi izbînda cea mai mare.
Vă doresc sănătate şi grabnică liberare!
1935
Şi fiindcă am pomenit de închisoare şi de libertate, o să vă amintesc (fiindcă, desigur, o ştiaţi dinainte), că oricare din noi ar spune că e liber, minte: şi eu care privesc cerul întreg, acuma, cînd umplu pagina
scrisorii,
ca şi voi care-1 vedeţi numai din curtea închisorii, avem inima la fel de ferecată şi înăbuşită,
52
PRIMĂVARĂ DULCE Nid UH °(m™tr6Ce ^ pHmavara &Sta'
nu se înfrăţeşte cu ea.
Toţi oamenii s-au închis în ateliere
şi cînd ies la prînz, galbeni, încruntaţi şi tăcuţi,
trec prin aerul luminos
ca o tristeţe, ca o ameninţare.
Ei n-au timp să vadă primăvara,
nici mugurii mici care-ndată vor fi flori,
nici gîndacii roşii, nici furnicile mărunte.
E tristă şi luminoasă această primăvară,
pu gîn4acii ei roşii şi furnicile ieşite pe lîngă cases
Şi preotul cucernic a ieşit în cerdac
lă privească mulţumit cerul şi mugurii,
E-o primăvară ca atîtea altele:
în curînd vor înflori castanii şi merii,
soarele o să vină mai aproape
şi gîrlele au să se umple de peştişori cît acele.
Ei sînt mereu obosiţi şi galbeni, fiindcă primăvara asta nu e a lor, cum nu e a lor decît tristeţea dintr-însa, tristeţea grea şi ameninţătoare ca un nor prevestitor de
ploaie,
pe care n-o înţelege preotul cucernic ieşit în cerdac să privească seninul.
1935
Numai o tristeţe tăcută rămîne spînzurată în aer
ca un cuvînt încă nerostit,
ca o durere tăinuită,
o tristeţe tăcută şi ameninţătoare
ca un abur uşor, prevestitor de ploaie.
54
CALEA VIRGINĂ
ca sa întindeţi dreapta voastră stăpînire pînă acolo unde ochiul nu mai poate vedea,
Pînă-n marginea cîmpiilor şi-a clinelor rotunde pe care le cuprindeţi cu privirea din înaltele vîrfuri de munte!?
Viu acum în   faţa voastră, oameni,
în îndoita misiune de agitator şi duhovnic
(fiindcă m-am întrebat îndelung
care alta poate fi menirea poetului
şi care haina ce trebuie s-o-mbrace?)
Sînt aici în faţa voastră şi vă vorbesc:
sînt întreg, cum mă vedeţi, din creştet pînă-n tălpi,
singur, cu mine şi cu voi.
Am deprins pentru voi legile retoricei, aspre şi savante,
ca să vă înflăcărez şi să vă aprind,
ca să vă ridic pe înaltele vîrfuri de munte
pînă la cerul albastru, semeţ,
iar de acolo, cu grijă, să vă cobor în voi,
să priviţi în adîncuri
şi să vă întrebaţi: oare sînteţi în stare
pînă la capăt să duceţi lupta,
Am deprins pentru voi legile poeziei,
cîntecul ei domol şi răzvrătit,
duioşia caldă şi asprimea tare,
ca să vă amintesc viersul cel dulce al mierloiului,
lăcrămatul cîntec al privighetorii,
mireasma crudă a florilor de cîmp
şi zbuciumatul vaier al pădurii în furtună.
Ca să vă pot vorbi — şi să fiu înţeles! — despre lanurile voastre muncite mult, cu trudă, despre vîntul care vă-nfăşoară şi vă răcoreşte, despre pămîntul negru, aburit, despre focurile aprinse în noapte pe culmi, despre soare şi ploaie,
despre bucuriile mărunte şi durerile amare.
Am deprins legile tovărăşiei
pe care nici o lege nu le scrie
decît în ochii şi-n zîmbetul vostru omenesc,
în strîngerea caldă a mîinii frăţeşti,
în vorba dreaptă, fulgerătoare,
ca să vă spun să mergeţi toţi împreună,
56
57
că nu sînteţi voi toţi decît Unul si ca Unul să rămîneti laolaltă!
Am deprins legile luptei, ascuţite, dîrze, ca să vă vorbesc despre lupta spre libera viaţă, despre surda şi rodnica ei învierşunare, despre flacăra, nădejdile şi temeiurile ei.
Iar cînd mă veţi întreba după ce vă voi spune toate cîte am de spus, după ce vă voi arăta căile drepte care duc înspre voi şi-nspre
lume,
ca mîinile şi ochu, ca sufletul şi trupul, mereu îngemănate şi unice:
Calea virgină, care vă aşteaptă, a mîntuirii omului prin luptă,
1935
Cînd mă veţi întreba, la urmă,
hotărîţi, încrezători,
ce trebuie să alegeţi:
spada trufaşă a luptei,
sau drumul cuvioasei mîntuiri?
Eu, stînd în faţa voastră,
în dubla misiune de agitator şi duhovnic,
Vă voi spune că nu e decît un singur drum, că drumul luptei şi al mîntuirii sînt două căi pe veci nedespărţite
58
VASILE ROTARU ....
oameni ieşiţi să se vîndă
la stăpîn, pentru munci de osîndă,
să care poveri sau să clădească palate
în care n-au să calce cînd vor fi terminate.
Ucenicul Vasile Rotaru, fiu al unui muncitor cu cinci
copii,
a plecat acum doi ani dintre cei vii;
a plecat fără zgomot din viaţă,
cu o dîră de sînge desprinsă din piept ca o aţă,
tot aşa de tăcut ca-n prima dimineaţă
cînd sărăcia l-a trimis să se vîndă pe piaţă.
Vasile Rotaru, flăcău de şaisprezece ani,
singurul fecior într-o casă de oameni sărmani,
a plecat la tîrg ca să-şi vîndă pe bani
braţul firav, cu oase prea lungi sub pielea slabă.
Şomerul Vasile Rotaru a plecat la tîrg după treabă.
In piaţă a văzut lucruri minunate:
mărfuri frumoase, cucoane, prăvălii şi palate,
a-ntîlnit şi alţi oameni ca el,
căutînd de lucru undeva, în vreun fel:
erau oameni mulţi şi necăjiţi,
cu pumnii strînşi şi umerii-ndoiţi,
Vasile Rotaru s-a-mprietenit cu ei curînd
(unde l-au văzut prizărit, i-au vorbit şi mai blîncl)
şi s-a hotărît să intre cu alţi flăcăi la rînd
într-o fabrică de trenuri de la gară,
cu doi poli pe zi şi-o pîine de secară.
Era un băiat bun;
lucrătorii-1 iubeau şi-1 cinsteau cu tutun,
îi cereau ajutor cînd aveau de lucru mai greu
şi el sărea la toate, măcar că robotea mereu.
Mai tîrziu a aflat de la meşterii bătrîni
cum sînt ei furaţi de stăpîni,
cum li se fură viaţa pe ceasuri şi săptămîni;
şi ca un bun lucrător ucenic,
a înţeles totul, fără să uite nimic.
în munca grea din atelier,
muşcaţi de foame şi de ger,
oamenii cei mulţi şi necăjiţi
au pornit cu pumnii strînşi şi umerii-ndoiţi,
să îşi facă ei singuri dreptate,
fiindcă necazurile nu le-au fost ascultate
şi viaţa lor cea neagră n-o lua nimeni în seamă.
60
61
Pe Vasile Rotaru l-au pus să tragă semnalul de alarmă. REÎNTOARCEREA LA ELEMENTE
Iar cînd sirena a despicat cerul, cu sunet ascuţit, Vasile Rotaru a simţit un şipot fierbinte între coaste şi a
gîndit:
„Dacă izbîndesc tovarăşii mei, şi eu am biruit!"
Şi a mai spus o dată, şoptit, ca pentru sine: „Tovarăşi, să izbiţi şi pentru mine!"
Toate nopţile sînt domoale şi singure
şi toată călătoria nu e acum decît în marginea nopţi
călătoria mea de fiu rătăcitor,
singur, la capătul lumii, al nopţilor.
CU de preţioase dibuiri,
cît de grele şi surde erau orbecăirile,
şi ţi-am scris, tată, poemul fiului risipitor
şi al întoarcerii lui acasă, tîrzie.
Toate nopţile sînt pustii şi tăcute,
iar murmurele lor şi zvonurile
nu sînt decît murmurele tulburi ale nopţii.
M-am încrezut în ele şi m-am dăruit
fiecărui zvon şi fiecărei păsări ţîşnită ca din crengile nopţii.
Vasile Rotaru, ucenic la atelierul căilor ferate, a murit acum doi ani, pentru pîine şi libertate.
1935
63
Mi-am tocit pingelele şi am rămas desculţ, sărac şi desculţ ca-ntr-o biblică poveste, însetat şi înfometat ca-ntr-o biblică legendă, rătăcit, desperat ca-ntr-un biblic întuneric.
Dar peste toate întunecimile,
şi mult mai departe, dincolo de ele,
peste bolta neagră şi zvonurile surde ale nopţii,
din trudnica mea călătorie,
Se ridică una singulară, eternă,
clipa trăită între ochi şi buze,
cuvîntul spus rar, poate doar aninat în văzduh,
privirea limpede şi dreaptă, poate uimită,
cînd, frăţeşte, prin noapte am întîlnit tovarăşi de drum,
la fel de osteniţi,
înfometaţi ca şi mine.
Pentru clipa asta a dăruirii,
pentru paşii desculţi, sîngeraţi pe drumuri tîrzii,
pentru unica mîngîiere a vîntului,
a vorbei calde, tovărăşeşti,
totul e prea puţin
şi viaţa noastră-i unica răsplată.
Pentru lumina tovărăşiei în noapte, ca o lampă, pentru privirea limpede ca zorile, pentru vorba domoală, mîngîietoare, nici o rătăcire nu e de ajuns, orice rătăcire este binevenită.
Şi de cîte ori n-oi fi strigat în mine,
peste mine însumi eu stăpîn:
„Moartea ar putea să vină foarte simplu!"
La capătul nopţilor şi-al colindărilor, cînd clipa a crescut în mine cît un veac, ce preţ poate fi, oare, cumpănit? care gînd poate fi măsurat?
Toate sunt aici adunate-n pumn: şi foamea, şi iubirea, şi tăcerea, şi nebunia, şi-ntunericul singurătăţii, toate sunt aici, întregi şi bogate,
moartea ar putea, într-adevăr, să vină foarte simplu!
Reîntoarceri tîrzii şi reveniri în prag, sîngorînda geană a lămpii în fereastră, reîntoarceri în pragul nopţilor sfîrşite, cînd din ele n-a rămas decît lumina tovărăşiei, şi zîmbetul tău, dragostea mea, ţi-1 fluturi de departe ca
o năframă,
cînd tu aştepţi acolo tăcută, imobilă,
cu gura ta, cu mîinile şi ochii,
ca apa şi pîinea pe masa cea scundă a săracilor.
Simple şi întregi,
păstrate cu grijă pentru această dorită reîntoarcere la
elemente.
1935
64
Ş — Scrieri, voi. ţ — M. Iţ. Parascjiiveşpij
SCRISOARE DE ADIO
j Don Quijote, alături de Frente Popular,
I eo comparaţie care nu trebuie să te facă să rîzi,
| fiindcă morile de vînt sînt avioane de bombardament
I şi nu o dată mica mea viaţă va fi ameninţată.
îţi las în păstrare; cărţile dragi,
scrisorile bunei mele mame
şi un portret mai palid de febra plecării mele
de Don Quijote teribil cu puşcă de vînătoare.
Nu vei auzi de mine,
de isprăvile mele minunate,
decît cînd vei citi telegramele sosite de la Estramadura.
(Nu trebuie să fii geloasă:
Estramadura nu e o fată spaniolă,
e numai o bucată de pămînt, mai mare,
din pămîntul spaniol pe care mă duc să-l apăr
cu toţi oamenii şi pomii de pe el,
neobosit şi zănatic Don Quijote.)
Să nu rîzi de numele acesta,
fiindcă morile de vînt sînt acum adevărate
şi aripile lor se-nvîrtesc ucigător
pe cerul Estramadurei, în număr important.
N-aş vrea nici să plîngi,
cînd, recitind cărţile mele dragi
şi scrisorile bunei mele mame, moartă de curînd,
sau cînd,
privindu-mi portretul cu febra plecării,
te vei gîndi tristă la marile plecări
şi la soarta de pe urmă a oricărui Don Quijote.
în Estramadura,
pămîntul acesta aspru ca şi poporul lui, aflu pentru-ntîia oară de puterea visului şi gîndurile-nchise în cărţile dragi
le văd ţîşnind acum aprinse pe ţeava puştii de vînătoare.
Sunt gînduri de plumb topit, de gloanţe, ciuruitoare ca alicele puştii de vînătoare, problemele vechi de istorie şi sociologie care se verifică azi, la lumina reflectoarelor, pe harta roşie a Spaniei adevărate.
Poporul, lîngă mine, mai viu şi mai drag, cade şi aleargă-n espadrile.
66
67
Salut cu pumnul strîns pe Largo Caballero,
ascult cu inima pe buze discursul lui Dolores Ibarruri,
şi-i iubesc pe toţi oamenii aceştia
al căror nume sună frumos,
ca locurile unde trăiesc şi se luptă,
pe oamenii aceştia cu nume de steag
fluturat în vîntul Spaniei ca un îndemn.
OAMENII PĂMÎNTULUI
E o problemă cu totul nouă care se pune-acurn, j
cînd tinereţea mea e ciuruită de gloanţe ca de gînduri |
şi cînd deschid braţele largi,
nepotolit şi aprig Don Quijote,
cuprinzînd lumea toată de pe-ntreg pămîntul,
cuprinzîndu-te pe tine, dragostea mea, j
o dată cu poporul din care faci parte, j
o dată cu gîndurile plecate din cărţile dragi;
O dată cu naşterea acestei noi U.R.S.S. | (care-nsemnează Uniunea Republicilor Socialiste Spaniole.) |
Septembrie 1936
I
Acum, cînd mă gîndesc încruntat la ţara mea, cînd mă gîndesc înfuriat, plin de furie pe soarta ei, pe oamenii ei;
cînd mă gîndesc la pămîntul ei,
la pămîntul ei bun, negru şi gras,
cu pomi, cu grîu, cu porumb, cu orz,
cu in, cu secară, cu ovăz, cu stejari, cu vii,
cu vii şi cu morţi
(parcă mai mulţi morţi decît vii).
Acum, cînd mă gîndesc la ţara aceasta cu munţi şi cu ape, cu munţi şi cu ape de aur, cu păcură şi cu huilă în care ard cedrii, acum, după ce-au mai ars odată, cu zeci şi sute de mii de ani în
urmă
mă cuprinde o mare, o nespus de mare furie pe ea.
69
Gîndul meu se-ntoarce încruntat,
aleargă pe străzile oraşelor şi-ale satelor ca un cîine flămînd, ca un cîine scheletic, ca un cal costeliv, transparent, al unuia din cei patru cavaleri ai Apocalipsului;
Gîndul meu, el însuşi ca un cal
costeliv, halucinant,
din cel mai grozav apocalips
al acestei ţări,
al acestui pămînt de ţărani;
gîndul meu, calul meu costeliv,
se scufundă-n aduceri aminte,
în apa crudă a unei seri de primăvară,
în care tot oraşul era cufundat ca-ntr-o gîrlă.
Arome noi zburau peste asfalt,
printre ziduri drepte, cenuşii, colţuroase,
umbre mari se clătinau
ca nişte amintiri ale cedrilor
sculaţi din huila care ardea acum
în hornuri înalte şi roşii.
Oraşul vegeta, vegeta
cum n-a făcut întotdeauna, ca o ciupercă, decît să vegeteze, să se-ngraşe şi să adune. Oraşul e alb
chiar şi-n amintirea tulbure şi crudă,
cînd părea scăldat, ca-ntr-o gîrlă, în seara albastră de Mai.
Pe străzile lui albe, de cretă,
s-au ivit atunci, sculaţi din pămînt,
rupţi din pămînt,
din acest negru şi darnic pămînt,
din acest negru pămînt de huilă,
de porumb, de aur, de robi şi de păcură,
S-au sculat, mai negri, şi-au trecut prin oraş Oamenii Păru în tu lui cu coasa pe umăr.
Prăpăstii se căscau în seara de apă albastră-a oraşului:
Oamenii Pămîntului treceau pe străzile lui.
Oamenii Pămîntului, rupţi din pămînt,
treceau pe străzile largi, cenuşii,
printre casele albe,
nestăviliţi, ca o furtună.
Oamenii Pămîntului, negri ca pămîntul. Pămîntul însuşi.
Pămîntul însuşi trecea pe străzile oraşului, pămîntul mergea pe străzi, printre case,
Şi se cutremura
în albastra seară de Mai.
1942
70
PLOAIE GU SOARE
E greu să nu te podidească nici o lacrimă,
dar e şi mai bine să le ţii închise sub pleoape,
privind senin-nainte, nepăsător aproape,
şi numai prin genele ochilor, ca printr-o sită,
să simţi cum te bate, subţire, beteala de aur a ploii, însorită.
1942
Pe această ploaie cu soare
îmi place mult să mă plimb prin piaţa mare,
care e locul tuturor întîlnirilor,
al celor fără lucru şi fără căpătîi,
galbeni şi lucioşi în ploaia cu soare, ca nişte gutui.
Trec şi azi printre ulucile subţiri,
pe unde, acum zece ani, o fetiţă alerga să-mi spună, gîfîind, cu înfiorarea primei mărturisiri: „Te iubesc!"
Şi praful străzii mi se ridică-n ochi
invelindu-mă într-un nor ca pe-un adevărat zeu părnîntesc.
E într-adevăr frumos să treci prin ploaia cu soare
ca prin dulci, sfîşietoare aduceri aminte
şi-n loc să te deşiri, să cazi şi să jeleşti,
să te întorci asupra ta, să te faci că nu le cunoşti
şi să treci fluierînd înainte.
72
BUNĂ ZIUA!
un copil îmi zîmbeşte şi o floare se fringe în vîrful prea fraged al tulpinei.
Încep aceste cîntece acum, la 37 de | ani, în plină tinereţe, şi cred că nu mă voi opri pînă la moarte...
WALT WHITMAN
I
Azi am să vă spun un lucru foarte grav:
am să vă vorbesc despre nişte vorbe
pe care orişicine le spune de zeci de ori pe zi,
dar care-s totuşi fără pereche pe lume.
Vreau să vorbesc despre Bună Ziua, aşa cum vă spun şi eu acuma, cînd ne-ntîlnim încă o dată.
întotdeauna, oamenilor, cînd îmi iau intîlnire cu voi,
sînteţi punctuali, sînteţi de cuvînt,
întotdeauna voi veniţi la oră fixă
şi de aceea ziua e-ntr-adevăr bună,
iar eu vă pot spune din inima-mi toată:
Bună Ziua!
lată: aici e un cîine, dincolo un muncitor, în fereastră o cucoană pe care parcă o cunosc,
într-un balcon o fată îşi ridică braţul strălucitor în soare şi-şi potriveşte părul cu dureroasa graţie a acestor dansuri anonime, involuntare, mai departe flutură sutana unui episcop şi-n limuzină trece falnic un mare general.
Eu totuşi trec pe lîngă voi toţi şi vă spun foarte convins: Bună Ziua!
Aici, lîngă umărul şi singurătatea mea,
voi sînteţi una cu mine
şi de aceea cînt pentru voi;
De aceea stau, şi tac, şi pe urmă cînt pentru voi.
II
Despre acest lucru vreau sa vă vorbesc:
despre acest cîntec şi —■ de s-ar putea —
despre tăcerea aceasta;
fiindcă toate nasc din ceva,
toate au o mamă, un tată,
numai aceste cîntece se nasc din tăceri,
din mute dureri, din absenţe, din lipsuri.
74
75
Ele singure se nasc din ce nu e.
III
Despre acest lucru vreau să vă vorbesc,
despre clipa unică, electrică, spectaculară,
cînd asemeni truverilor cu cobza de gît şi spada la şold,
îmi umplu pieptul ca să-ncep cintecul meu categoric
pe viaţă şi pe moarte.
Se face atunci un mare gol,
şi-o mare spaimă, străfundă, mă cuprinde.
Privesc în toate părţile: sunt singur.
Singur pe tot pămîntul, în toată lumea,
singur de la un capăt la altul al lumii,
de la-nceput şi pînă la sfîrşit,
singur ca un osîndit, ca un luptător.
Şi cîntecul porneşte din inima mea singur ca o corabie cu pînze.
Despre această clipă aş vrea să vorbesc şi-apoi să ne privim în faţă, lămurit, să ne zîmbim cînd ne-ntindem mîna şi să ne spunem din nou şi din inimă: Bună Ziua!
Ziua e bună-ntr-adevăr, dacă lucrul ăsta se împlineşte. Cîntecu-mi umblă pe drumuri acuma, pe străzi, şi toate uliţele-s pline de cîntece ca de castani; toate aceste cînturi au fost sădite de mine, ori de alţii ca mine (n-are nici o importanţă!) sigur este că au crescut de-atunci, s-au făcut mari, cu frunze, şi flori, şi fructe rotunde; cîntecele toate, aceşti castani sălbatici, cresc pe marginea tuturor drumurilor lumii \  ca nişte copii din flori,
ca nişte prunci găsiţi, fără nume.
Şi eu mă întorc la ele.
După zeci, chiar sute de ani, mă întorc învestit cu o mare misiune, ca la o judecată de apoi.
Mă-ntorc să-mi revăd străzile cu umbră, sub castani cu candele de nuntă ca moţuri de curcani, şi tuturora să le spun: Bună Ziua!
In toată lumea numai eu mă întorc, numai eu rămîn mereu neschimbat, toate se schimbă, toate şi toţi
(pînă şi aceste cîntece pornite din mine ca nişte corăb
dar aceasta e chiar datoria voastră
învăţată din vreme, de la strămoşi: non bis in idem!
76
77
Eu singur sunt mereu acelaşi şi sunt oricînd în orice loc,
în acelaşi punct al lumii, ai planetei,
de două, de trei, de o sută de ori.
Eu singur sunt mereu acelaşi: într-una plec şi-ntr-una mă
întorc;
plec ca să mă întorc.
Altfel, nici n-aş mai pleca
d.: a n-ar trebui să mă întorc la voi
şi să vă spun mereu, din nou, la nesfîrşit:
Bună Ziua!
IV
Bună Ziua!
(ie uşor se spune, ce simplu! Dar cît de bună-i ziua asta, cine-o s-o poată spune vreodată?
Ziua e bună, într-adevăr:
vîntul bate plin de miresme,
spicele se umflă domoale, în .şoapte,
in. zare cresc norii rotunzi ca nişte lebede
şi soarele răsare tot de la răsărit.
Dar sunt gusturi amare în cele mai crude bunătăţi, sunt deznădejdi şi spaime prin unghere,
sunt toate furtunile invizibile-n pînza acestei corăbii, ancorînd acum la coastele voastre plină cu merinde şi îndemnuri. De aceea eu vă spun: Bună Ziua!
E singurul lucru pe care am să-l repet într-una,
apoi am să vorbesc de ziua cea bună
cînd mă întîlnesc cu voi,
cînd vorbim despre viaţă şi luptă,
despre înfrîngeri şi biruinţe,
despre bucurii, şi nădejdi,
despre iubire, moarte şi prietenie,
despre dureri şi doruri
ori despre multdorita pace.
Da, eu vă pot vorbi despre toate cîte sunt văzute şi nevăzute, fără sfială, mie nu-mi pasă!
Mie nu-mi pasă dacă iubita mi-a spus: „Nu te mai iubesc!' şi a pornit-o-n lume, peste două continente, ca un cîntec sau ca o corabie,
Fiindcă iubirile mele sunt toate depline, adevărate, pe toate le-am stăpînit şi toate mă stăpînesc din creştet pînă-n tălpi.
Mie nici nu-mi pasă dacă ele-s aici, lîngă mine, ori de fac în voie ocolul pămîntului,
78
79
fiindcă eu nu-s un om cu picioarele pe pămînt, dar tot pămîntul e la picioarele mele.
Ce? Aţi văzut voi că-mi pică vreo lacrimă? Eu sunt cîntăreţ şi om serios, cetăţean şi tovarăş al lumii.
Eu şi ai mei nu cîntăm ca să ne amuzăm, eu nu plîng cînd trebuie să vorbesc despre bucuriile vieţii, eu nu mă zbat neputincios între gînduri şi vorbe, între fapte şi gînduri.
Eu nu-nfăţişez aici îndoieli şi spaime
(iar cînd o fac, e doar un mijloc sau un drum)
pentru că eu înfăţişez rezultate.
Pot spune chiar că nimic nu e mai imoral,
mai putred şi mai ruşinos
decît înfăţişarea hoitului propriu, furnicat de frică, viermuit de şovăieli.
Fiindcă vă spun:
cine n-a învăţat singur să se îndoiască,
nu va-nvăţa nicicînd şi de la nimeni certitudini.
Şi dintre toate, cea mai importantă este să ştii cînd anume
este
Bună Ziua.
V
Da, orice s-ar întâmpla, ziua e bună:
o mamă a murit de foame, un submarin a mai scufundat
şase vapoare;
patruzeci de mii de copii francezi au fost înmormântaţi în urma tragicelor evenimente din cursul anului 1940; un oraş a fost incendiat cu bombe de tip atomic; în Polonia, trei mii de oameni au fost împuşcaţi; „Inamicul a lăsat pe cîmpul de luptă peste cinci sute de morţi şi o mie şapte sute optzeci şi trei de răniţi" — anunţă mîndru şi foarte exact ultimul comunicat.
Eu întreb: cine e inamicul?
Fiindcă restul n-are nici o importanţă —-
şi proclam, de aceea, categoric:
Bună Ziua, hoiturilor fără importanţă,
anonime, universale.
Bună Ziua!
Da, ziua e bună, într-adevăr, straşnic de bună! Şi dacă nu-i pe cît ar trebui,
eu ştiu bine, oamenii mei, că doar voi faceţi toate zilele şi toate zilele de mîine le veţi face voi de la un capăt la altul
pe măsura voastră omenească: extraordinare, simple şi
curate.
într-una din ele ne vom întîlni ca şi azi, ne vom privi lung, ne vom întinde mîna
8C
81
şi ne vom spune, în deplină cunoştinţă de cauză: Bună Ziua!
Eu sunt aici cel dinţii şi cel de pe urma, sunt pîinea şi cuţitul.
De aceea îmi măsor cuvintele, gesturile, hotărîri cînd vă întind mina şi vă spun în deplină cunoştinţă de cauză: Bună Ziua!
1942
Şi alături de mine, de umărul meu,
voi toţi, nenumăraţi,
cei pentru care cînt şi care mă ascultaţi,
voi toţi cărora vă spun acum
o dată mai mult:
Bună Ziua!
De ce să plîng, de ce să fiu trist?
Gînd vă vorbesc despre viaţă, despre bucurii şi luptă,
fără să vă spun niciodată nimic despre îndoieli şi spaime
(ele sunt necunoscute unui cîntăreţ adevărat, credeţi-mă!)
Şi eu sunt un cîntăreţ adevărat, eu nu cînt ca să mă distrez,
eu am răspunderea acestor cîntece după cum am răspunderea tuturor cîntecelor lumii, a celor ce-au fost, a celor ce vor veni, după cum am răspunderea voastră şi răspunderea tuturor
zilelor voastre,
Eu sunt aici pentru voi toţi. Pentru această zi sunt eu aici şi pentru nimic în lume n-am de ce plînge. Sunt doar aţît de fericit: apă, văzduh, soare şi pămînt toate se rostogolesc la picioarele noastre,
82
PRIETENII DE LA MIEZUL NOPŢII Vă spun toate astea, încă odată,
ca totdeauna, în deplină cunoştinţă de cauză, fiindcă degeaba faţa voastră îngălbeneşte ziua (frunzele singure cunosc acest mister) şi e aici un semn că misterele îşi păstrează intactă rotunda lor poartă.
Prietenii mei, vă rog să nu vă supăraţi
dacă întîmplările vin totdeauna cu precizia fantomelor
(ele se conduc, o ştiţi bine, după un ceasornic al eternităţii),
şi faptul că luna răsare şi acuma
e o întîmplare tot atît de exactă şi de extraordinară
ca şi întîlnirile noastre
de la miezul nopţii şi-al oraşului-tăbăcărie,
peste care umbrele nopţii întind pici flasce de vietăţi marine.
O mie de zile şi de nopţi,
o mie de ani şi de secole,
o mie de plante şi de animale,
o mie de ploi şi de vînturi,
o mie de pistoale şi de afişe
nu vor acoperi această lumină lunară
care ne pudrează feţele pentru marea gală
a întîlnirii noastre exacte, minerală.
Ascultaţi: trec pe caldarlm caleştile vechi ai căror cai valsează în ritmul Dunării albastre şi umbrele, ah! umbrele amanţilor la braţ au o indecenţă de muscă
freeîndu-şi grăbită picioarele de dinapoi, trompa şi aripile,
Importanţa lor au împrumutat-o aceşti domni
mingilor de fotbal de la meciurile de duminică,
dar fiecare din noi e un portar vigilent
şi caii toţi, valsînd în ritmul Dunării albastre de Strauss,
continuă să fie înaintaşi.
Acum se despart saluturile pe străzi, acoperişurile au trecut de trotuar pînă-n rigolă unde reverenţele se deşartă ca butoaiele, ca ţucalele, singură anatema Papei Grigore al treisprezecelea Hildebrand e mai sfidătoare decît acest răsărit de lună.
„Nu-mi pasă de moartea lăcustei!" o să ziceţi, săltînd mai departe, peste propriile voastre umbre,
84
85
în amintirea ultimei eîmpii din vacanţa cu prune. Şi fiecare din noi ar avea dreptate, dar un mare scandal a izbucnit la circiuma din colţ, un M-a-a-a-r-e S-c-a-n-d-a-a-a-a-1!
(Numai felinarul îşi visează mai departe micuţele lui.
prostituate.)
Ce răni de sînge, ce răni de sînge gîlgîie în trupul adormit al oraşului fluierul sergenţilor cafenii: „Camuflaju', domnu, camuflaju'!..."
Odată cu mine, într-un parc, era toamnă,
(e-hel -— veţi spune — toamnele, noaptea, în parcuri!)
odată cu mine, cu fiecare dintre noi
se petrecea o crimă, o sinucidere a tăcerii, o pîndă,
şi vulpile ne treceau din tufişuri în sîn
ca să ne sfîşie tăcut ca pe nişte spartani.
Noi n-aveam nevoie de sergenţi, de fluiere şi de camuflaj,
cînd faţa noastră, a fiecăruia, era cea mai densă cortină ; doar un deget bîjbîia prin întuneric singuratic, pe cînd toamna-şi trimitea mai departe cunoscutele ei bilete
de rugină...
Vă ştim pe fiecare, domnilor, şugubeţilor!
Zadarnic încercaţi să ne convingeţi la drama pasională,
zadarnic ne argumentaţi despre a cincea dimensiune: ştim bine pe unde răsare soarele şi pe unde apune, n-o să ne mai trageţi chiulul la cîntar!
Fiecare din noi o o poiană, o orgă sau o catedrală:
ne mişcăm printre voi cu smerenie şi răspundere (de unde să ştie poiana din vacanţa cu prune că tocmai acolo
se va da o mare bătălie?)
Dar noi, cu ştiinţa exactă a numerelor, a astrologiei,
cu harta planetară disecată în sistemul nervos şi muşchiular,
noi, care suntem prelungiţi dintr-un vis într-altul,
noi, care ştim că întîinplările sosesc cu precizia furtunii,
noi suntem fiecare un cîmp sau o catedrală,
peste care se va da, dintr-o clipă într-alta,
marea bătălie pentru facerea lumii.
1942
Întoarcerea fiilor risipitori
„Am văzut cîmpii, şi mări, şi mari fluvii, şi munţi, şi dealuri, şi rîpi, şi prăpăstii, deserturi, păduri şi lunci am văzut, uriaşele gheţuri, nesfîrşite, polare.
Acuma, cînd mantaua cerului e-n zdrenţe lăsînd să-şi pătrundă geana stelele prin ea pînă-n adîncul ochiului nostru (această neagră şi nestinsă stea),
Acuma, cînd noaptea e-naltă şi albastră şi noi, mai înalţi şi mai vineţi ca ea, ne întoarcem acasă, la rosturile noastre.
Nu vă fie teamă: nici unul din noi nu e ostenit;
dacă ne-am aşezat am făcut-o fiindcă, mai înainte de toate,
ne vom aduce aminte de cîte am văzut,
fără să uităm nimic şi pe nimeni.
Cu fruntea în pumni, gînditori, ne vom aduce aminte; ca nişte corăbieri pe ţărm vom privi acele ţări de la marginea visului şi vom spune încet, apăsat:
Am umblat peste continente ca printr-un apartament,
am stat la mese şi-am murit de foame,
am bătut cu pumnul în uşi,
nu ni s-a deschis, ne-au alungat,
de peste tot am trecut mai departe:
noi n-am fost nişte trîndavi şi nici şovăitori!
Nimic nu ne-a fost de ajuns, toate ne-au minunat, toate au fost ale noastre şi multe ne-au trădat, dar noi am mers mereu mai departe, mereu mai adine în depărtările lumii.
Am vorbit cu oameni în tramvaie, în trenuri, pe drumuri, am rîs, am plîns, ne-am îndoit, am uitat, ne-am adus aminte, am urît, am iertat, am iubit.
Ne-am rugai, plecaţi şi fără cuvinte,
ne-am bătut, am biruit, am fost învinşi,
am vorbit limbile străine ale oamenilor, ale pasărilor,
am luat şi am dat pretutindeni, tuturor.
Trebuie să ne aducem bine aminte acuma, cînd venim acasă,
88
89
fiindcă primul lucru pe care trebuie să-l facă orişicine
s-a-ntors dintr-o mare călătorie,
este să povestească despre toate şi tot, tuturor,
fără să se uite nici pe sine însuşi!
Da, — noi am mers peste lume, ca vîntul
şi vîntul trecea peste noi,
ne cîntau harfele pomilor prin foi
şi ne treceau vifore iuţi peste creştet
suflînd în nevăzutele orge-ale cerului.
Copiii ne-au ieşit în drum, ne-au zîmbit, oamenii crunţi, cu mîneci sumese, plini de sudoare, se opreau o clipă din munca lor şi ne priveau lung (parcă ne
ştiau de undeva),
femeile tinere îşi aprindeau soarele-n bucle şi nămiezile-n
carne;
Tuturora noi le-am întins mîna noastră fierbinte, am scornit pentru toţi mii şi milioane de cuvinte, nu ne-am temut de nimeni că ne-nşală, ne linguşeşte sau ne
minte
şi tuturor le-am plătit cinstit: ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte.
(Acest lucru, ca si multe altele, noi l-am învăţat din Ţările Nenumite pe unde am umblat.)
Iară acum, cînd ne întoarcem acasă
prin noaptea înaltă şi albastră care se lasă,
noi, mai înalţi şi mai vineţi ca ea,
neadunăm fiarele, tăcuţi, pentru marea bătălie ce va începe,
fiindcă ne aşteaptă aicea o lume
căreia să-i facem temelie nouă şi să-i dăm alt nume...
S-a terminat! Ne întoarcem acasă
unde ne-aşteaptă pe fiecare aceeaşi palidă şi rece mireasă.
Acuma, cînd mantaua corului, ca şi-a noastră, e-n zdrenţe, noi intrăm în ogradă negri, tăcuţi şi lungi, încoronaţi doar de lumina vînătă a lunii,
Cînd zdrenţele curg de pe noi ca nişte săbii, ca nişte pungi în care purtăm tezaure pentru toate împăratule lumu.
1942
E-o logică a lucrurilor, e lăsată-n carnea lor această mare, adîncă înţelepciune că orice lucru îşi are preţul
închis în el ca pomul în sîmbure, ca dogoarea soarelui în
tăciune.
90
ARS POETICA
fără să credeţi niciodată, înrăit,
că doar un singur vers v-ar putea costa şi o viaţă.
„Ţi-au murit bărbaţii, poezie.."
MADELEINE ANDRONESCU
, Domnilor poeţi,
mi-e ruşine cu voi cînd mi-aduc aminte că o cucoană
se văita public şi pascal
că nici un vers de-al vostru, nici o imagine
n-au făcut-o să ameţească măcar o singură dată.
Şi voi aveţi, doară, în exploatare
razele lunii,
stelele pălinde
şi alte asemenea vanilii şi arome,
Dar n-aţi crezut, maimuţoilor, niciodată
în dogoarea aspră, de fier şi de foc
a gîndului pe care ţi-1 dă ţeava revolverului
lipit de tîmpla voastră,
care nici palidă n-a mai ajuns să fie.
Mi-e ruşine cu voi, domnilor poeţi, pentru săraca voastră neputinţă,
pentru că n-aţi făcut decît să vă gîdilaţi cu floricele de stil,
Da, ştiţi şi voi: la vie c'est la poesie.
Ce frumos se spune
şi ce libidinos o faceţi!
Alunecoşi prin viaţă
ca şi în poezie,
voi n-aţi ars, domnilor poeţi,
în nici una!
Să vă fie ruşine măcar de frumoasa Madeleine, fosta nevastă a cel puţin doi presupuşi poeţi, care n-au ştiut s-o facă să se simtă pătrunsă de versul lor lubric, lunecos!
Dar azi?...
Cînd ţări se prăbuşesc şi neamuri se înalţă
cu sabia-ntr-o mînă, cucuta în cealaltă,
cînd tiranii dau buzna pe uşile din dos ale istoriei,
tîrîndu-şi, ca pe o fustă demodată,
uniformele de paradă,
saluturile şi guşile dezumflate
şi blondul, vlăjganul moştenitor de mînă,
cînd cucoanele ameţesc, leşină: „Ah, ma chere, c'est
incroyable!..."
Şi e de necrezut, într-adevăr,
că alăturea de cizmele barbare ale noilor legioane, împotriva tuturor crucilor de fier şi-ncîrligate,
92
93
Voi, — pustii cîntăreţi ai ultimului veac,
nu răsunaţi aici, la capătul pămîntului,
şi-n miezul beznelor fără fund,
ultima lumină nu vine de la voi,
ci doar de la oraşe străvechi, incendiate.
Şi e de necrezut, într-adevăr,
cît de foanfă, de surdă şi de rablagită vă este lira.
Trece timpul pe lîngă voi ca un fulger,
ca un blestem cuvenit,
şi urechea voastră nu-1 aude,
şi ochii voştri rămîn orbi mai departe,
poeţilor căzuţi din timp ca frunzele pomilor, moarte!
Ştiu: sînteţi toţi putreziţi;
dar unde-i măcar strălucirea putregaiului vostru?
Hai, domnilor poeţi, genialilor!
Icniţi-vă o dată, pentru cea din urmă oară,
adunaţi-vă sculele betege,
lira, piculina, flautul, flaşneta,
şi-ncingeţi, dacă nu puteţi altfel,
dacă nu ştiţi zările noi,
cel mai pîlpîitor cîntec al deşănţatei voastre morţi!
Hai, decadenţilor,
scoateţi-vă gunoaiele, duhorile,
stîrvurile de mult putrezite,
să faceţi măcar să trăsnească văzduhul de miasme. Tot ar fi ceva!
Hai, spuneţi! Ce ştiţi voi despre poezie cînd staţi să-i ciocăniţi nenumăratele vorbe, să i le potriviţi pe măsura taliei voastre mărunte cum ar cerca sugaciul să-ncalţe cizma unui uriaş? Gînd staţi să le faceţi lucitoare, ca falsele pietre scumpe de
sticlă,
dulci ca bomboanele englezeşti, suave ca parfumul
franţuzesc?
Ge ştiţi voi, trîmbiţaşi de degeaba şi de comandă,
dar dezertori mereu unei supreme legi
nebănuită vouă, pe veci Recunoscută,
voi, ce habar n-aveţi de legea de fier şi de foc
a poeziei diu măruntaiele voastre?
(Dacă o asemenea lege ar putea dăinui
în şubredele voastre oseminte!)
O, ştiu bine că nu ştiţi nimic. De-aceea vă poftesc să luaţi aminte: nu vorbesc cu voi, poeţi consacraţi, cu salbe de imagini, bijuterii ciobite, maimuţoi, marţafoi şi papagali!
Vorbesc cu prietenii mei, mai înalţi, mai tari şi mai straşnici decît mine
fiindcă vin după tristeţea, după scrîşnetul şi deznădejdile
mele:
cu poeţii cei tineri
ai tinerei noastre vîrste de fier.
94
95
Eu ştiu, doar, prea bine:
nu trebuie să cred
decît în cei ce mă vor ponegri,
pentru că numai ei se vor izbi de mine
şi prin negaţie mă vor continua!
Urmaşilor, deci, cuvintele mele!
Răspundeţi voi, poeţilor tineri
(de loc de ieri, mai puţin de azi şi cu totul de mîine),
v-aţi întrebat vreodată: ce e de făcut?
Cuvinte simple, nemărginite
ca marea, ca furtuna, ca deşertul:
ce e de făcut?
Ce vreţi? înaintaşii noştri sînt hilari:
asemenea întrebări ei nu şi-au pus niciodată.
Pentru ei, preţul plinii sau industrializarea
nu sînt elemente poetice
cum ar fi duhul sfînt şi îngerii de toamnă;
ei sînt, bineînţeles, miruiţi,
dar noi îi dăm încolo cu mirul lor de doi bani,
fiindcă singura miruială care ne convine
este cea de flacără şi sînge.
Domnilor poeţi, tristeţea voastră a fost ades şi-a mea:
era vorba de livezile copilăriei, de cocorii toamnei,
de primul sărut şi de cea din urmă deznădejde,
era vorba de lucruri foarte lirice şi foarte emoţionante...
n-a lipsit, desigur, nici peisajul gingaş: plopii de cenuşă, vînturile serii cu boare străvezie, frunzele de tablă din novembrii cu brumă, cavalul cel dulce sunînd în amurguri (totdeauna, totdeauna tacîmul a fost complet).
Domnilor poeţi, asemenea lucruri se găsesc oricînd,
în orişice memorie fidelă;
dar vreţi acum să ne lăsăm de mofturi
şi-mpreună cu barzii străvechi şi pompieri,
să ne frecăm coifurile, să ne-ascuţim toporiştile
şi să scriem pe şleau, lămurit:
„La luptă!" — sau: „Acum ori niciodată..."?
E foarte uşor să strîmbi din nas,
dar ceasurile trec peste noi cu tancuri blindate,
ele nu ne întreabă dacă ne place ori ba mirosul de iuft,
mitraliera şi bombardamentul.
Ele ne spun, tic-tac, într-una: Acum ori niciodată!
Acum ori niciodată să scoatem din vrafurile de tinichea şi goarna cea tare, răsunătoare! să zăngănim oţelul altor vorbe şi să cătăm în ele tăişul ascuţit!
Peste cîmpuri mai cresc flori sărace, păpădii, scînteioare, mai ţîrîie-n iarbă greieri mărunţi,
96
97
1 — Sprierl, vol. I — M. R. Paraschivescu
I
i
frunzele mai lăcrămează în dimineţi de rouă cînd, peste oşti căzute, se poartă singur doliu foşnetul de tafta al sumbrilor corbi.
Atunci, din zare-n zare, o dată cu cucoşii, ! cu ultimii ostaşi încremeniţi în posturi, I trîmbiţele voastre, nefrînte alămuri, \ în cele patru vînturi să răsune! \
Ştiu: nu va fi aceasta dorita poezie, visată lîncezind de lira preţioasă,
Dar nu e timpul meu
să vorbesc de pîcla înserării căzînd peste sate ca o răsuflare,
nici de muzica lunecînd pe sub burta viorilor lucitoare !
ca peste oglinzile apelor, plîngătoarele sălcii.
(Alţii au avut vreme de asta,
au dat o luptă grea şi tăcută, au terminat-o cu bine,
şi ca efigiile de bronz, ca monumentele Acropolei, ei
ne-au lăsat aceste biruinţe mocnite, de preţ.) j
1
O, cîte mierle, cîte cintezi şi pietre rotunde, povestitoare
n-am sugrumat în fundul inimii mele!
(şi chiar de-aceea mi-e sîngele mai greu, mai fierbinte şi
nepotolit.) j
Şi mie mi-a plăcut — vă jur 1 — să mă bucur de miresme
şi de licurici, stelelor le stă doar atît de frumos aici pe pămînt, dar trebuia să mă grăbesc, să-mi ajung tovarăşii de drum, să vorbesc limba lor.
Nu-i nimic dacă n-am să fiu un poet celebru: nemurirea mea nu e-n mine, ci-n ei!
Nu-i nimic dacă peisajul îmi trece repede pe lingă tîmple
ca pe lîngă ochelarii unui cal în galop ;
alţii l-au văzut, l-au zugrăvit şi pentru mine,
dar ce vedem noi împreună, departe,
nici unul încă n-a văzut.
învăţaţi, poeţilor noi,
să-ntoarceţi fără teamă privirea înapoi!
Aveţi — ce Dumnezeu! — atîta încredere în voi:
fiecare-nchidem în noi un schelet
şi orice tezaur încape într-o inimă de poet.
Avem acuma de făcut un drum lung şi pustiu,
ne sîngeră călcîiele, gleznele,
ne pîndesc la răscruci tîlharii şi beznele, —
tovarăşii noştri merg în bocanci,
le curg năduşelile, scuipă şi înjură:
ei nu văd într-un pom decît umbra şi rodul
care să le ţie de foame şi de sete,
dar cînd cade vreunul frînt de oboseală şi sîngerat de pietre,
98
99
se leagănă atunci în privirile lui toate grădinile lumii.
GÎNTECUL APELOR MARI
Toate lucrurile lumii stau azi în faţa voastră mute, cu porţile lor încruntate,
stăpîni le vor fi numai cei ce au să le spună pe nume şi-au să le dea rosturile de mult aşteptate.
De-aceea eu vă spun ca unor poeţi adevăraţi: bateţi şi vi se va deschide! credeţi şi mărturisiţi!
Va rămînea atunci în urma voastră o cetate,
se va ivi apoi ziua a opta
şi vor fi noi şi pline lucrurile toate.
Căci voi toţi sunteţi chemaţi pe lume ca să daţi celor ce s-or naşte nume.
1943
I
Din nou, oamenilor, vin între voi,
din nou, după lungi rătăciri,
după dibuiri prin bezne şi cenuşă.
Iată, acum vin din nou între voi,
cu toate viorile despletite în mine,
cu toate cîntecele adunate de ani şi ani de zile,
cu toate dorurile şi faţa mea arsă,
cu părul răvăşit de vînt, cu inima plină.
Luaţi seama şi ascultaţi-mă!
Sau mai bine, nu ascultaţi de nimic şi de nimeni!
Veţi auzi de departe sosirea mea:
fiindcă port o dată cu mine, ca-n cărţile de şcoală, anatomice, pomul cel alb al sistemului nervos, cu el vin împreună, cu pomul alb ca un fluviu cu milioane de afluenţi,rde rîuri şi pîrîiaşe.
E undeva, poate-n inima pămîntului,
poate-n inima lui de piatră tare,
poate intre ferigi şi pomi de mult putreziţi,
ICÎ
Undeva unde nici un ochi nu poate pătrunde, în pădurile bătrîne sau calcinate de milenii, în păduri unde doar mierla fluieră, ziua, şi privighetoarea cîntă, în noapte, cu lacrimi cît stelele, ascultaţi cum se aude undeva,
Un susur blînd, un şuier uşor ca un oftat, mai mult un zvon, e undeva la capătul pămîntului, sau poate în inima lui, o
şoaptă,
o adiere de vînt şi de răcoare, sau de jar.
Luaţi seama!
un asemenea zvon se aude.
II
Care copil a intrat aici, cu degete ude,
cu degetele lui de scoică şi miere,
şi-a dat la o parte ferigile, brusturii?
In pădurea cît noaptea de adîncă,
în noaptea ei mai noapte decît noaptea încă,
cineva, cine ştie de unde,
a pătruns aici şi a zărit un fir,
un fir de iarbă, şi pe geana lui
o lacrimă de rouă.
Aşa se nasc pîraiele-n păduri, vin de departe, de cine ştie unde, poate de la marginea pămîntului, poate din inima lui,
de undeva de unde nici un ochi nu poate pătrunde poate — cine ştie? — din inima mea...
| O, desigur, din inima mea pornesc pîraiele toate.
Ah, oameni, prieteni,
sînt multe aceste izvoare ascunse, fecunde,
voi nu le-aţi ştiut, — şi nici eu,
care ochi le poate pătrunde?
Dar ele au fost din/totdeauna, au aşteptat
tăcute în culcuşul lor pe care-1 credeam cu toţii de piatră, J de cremene.
I Luminile astea din ochii mei, negre,
vedeţi-le, sînt gemene!
Aşa sînt toate rîurile, toate izvoarele, i toate pîraiele: gemene, surori,
ca şi voi, ca şi noi, oameni nesătui,
neosteniţi, iscoditori.
Izvoarele cresc în mine ca nişte flori.
In dimineţi, o mierlă fluieră subţire; după cine cîntă mierla în neştire? în nopţi de mătase şi de sticlă tare plînge prelung o privighetoare, cîntă cu lacrimi, — după cine oare?
Ca ele am plîns, m-am zbătut, am aşteptat, am dorit.
i
102
103
Pe voi toţi v-am dorit,
în nopţile voastre cu somn ca pămîntul cel negru şi bun, eu am plîns pentru mine, am plîns pentru voi şi-am fluierat în dimineţi senine, m-am tînguit ca un mierloi, după cine?
III
Care din voi n-a fost călător,
care din voi nu s-a topit de dor,
care din voi n-a iubit şi n-a înşelat,
care din voi n-a pătimit, n-a plîns şi s-a bucurat?
izvoarele trec cu nişte paşi de înger
şi-n apa lor se oglindeşte şi cerul, şi furtuna.
IV
Acum se aude cum vin
de departe, de cine ştie unde,
ca un cîntec domol şi dulce, ca un suspin,
izvoarele limpezi pleacă din munte.
Merg undeva, spre rostul lor ştiut,
nici un pom nu le-abate, nici o piatră,
şi iată: s-au întilnit undeva, şi-au dat mîna,
firul mărunt e acuma o apă, un rîu.
în drumurile mele, nesfîrşite, am umblat şi desculţ şi-n cizme de şapte posti, dar n-am iubit nici verdeaţa cea neagră a bradului, nici alba
luminare a mesteacănului,
nici calea largă, tare, de ţărînă,
cum am iubit izvorul ieşit în cale simplu, firesc,
dăruindu-se mereu, tuturor;
Atîtea suspine erau în lacrima lui,
atîtea lacrimi în limpezimea lui,
atîtea guri au băut din el,
dar el trecea mai departe,
mereu acelaşi, mereu nesfîrşit, —
izvoarele, oamenii mei, au un rost de-mplinit.
îmi place pasul izvoarelor prin culcuşuri de frunze,
îmi place drumul lor şoptit printre arbori şi pietre,
Priviţi harta anatomică, albă,
acolo sînt toate rîurile, tăinuite,
acolo e începutul tuturor acestor cîntece.
V
Prin degetele mele de flautist, subţiri,
trec rîuri mărunte, firave,
şi urcă, şi coboară printre oase, prin carne,
şi iată-le, acum se adună.
Luaţi seama! Rîurile din mine au pornit
pe drumul lor sigur, de neoprit,
s-au adunat şi cresc încruntate;
uneori, uneori, în luminişuri,
se limpezesc şi rîurile mele.
104
105
Dar voi nu vă încredeţi în ele,
oameni cu ochi iscoditori!
Trec rîurile prin mine ca nişte fiori,
îndată se vor revărsa peste plaiuri,
peste pietre şi poiene,
peste şanţuri şi văi.
Se umflă tare aceste rîuri, acuma
sunt cai nestăpîniţi, armăsari.
Aceşti armăsari au pornit-o din mine,
sunt rîuri mari care grăbesc spre marele fluviu,
luaţi seama! rîurile astea sunt eu,
şi-n curînd vor zbucni peste cîmpiile voastre.
Nimeni nu le va opri, niciodată
— abia au început să se-adune!
Luaţi seama! rîurile mele sunt armăsari
fără hăţuri, fără frîne,
degeaba le puneţi zăbală, zăgazuri,
ele tot vor rupe stăvilarele toate: vin în puhoaie, —
gheţurile s-au topit.
O, digurile voastre sunt prea slabe:
iată cum le rup apele mele, rîurile scăpate din mine,
şi, dacă le rup, însemnează
că digurile voastre acum nu mai sunt bune, şi că trebuie să faceţi altele mai trainice, mai tari pentru aceste rîuri-armăsari.
Cresc rîurile mele, dragile, sălbatice, puhoiul lor mă ameţeşte cînd mă uit în jos,
pasul rîurilor e altul decît al izvoarelor,
adînc, puternic şi primejdios;
unda lor va rupe malurile de nisip.
Aşa trebuie să fac        le rupă!
Să le poarte cu ele, să le nimicească,
aceste pămînturi sterpe, de nisip şi de piatră,
pe care nici o floare n-a ştiut să crească!
Dar pretutindeni, oameni, pretutindeni pe unde rîurile mele vor întîlni un mal cu pomi, cu frunze, cu flori şi cu iarbă, acolo, apa lor va ocoli cu grijă, şi pe unde trec apele mele,
pomii vor creşte mai semeţi, florile mai roşii, iarba mai
înaltă.
VI
Şi voi, voi toţi v-aţi adunat pe malul meu, din apa mea n-aţi vrut să beţi nici unul (vă plac, se vede, doar izvoarele mărunte care şoptesc
sfioase,
dar nu ştiţi că aici s-au strîns izvoarele toate!).
Aţi aruncat gunoaie în mine, şi lături,
dar apele mele adînci,
apele mele din străfunduri, nevăzute,
le-au primit pe toate gunoaiele voastre
şi le-au cernut prin pînza tare de piatră, prin culcuşul lor,
şi trec mai departe acuma,
cu unda mai limpede şi mult mai adîncă.
106
107
Şi hoituri se găsesc în apa mea,
dar ele putrezesc repede, repede,
şi din oasele lor îmi fac pietre albe, de calcar,
din care voi alegeţi varul pentru case;
doar cîte-un hoit mai greu şi unsuros,
un hoit netrebnic, puturos,
care-mi spurcă apele şi le-ncarcă degeaba,
ele-1 aruncă departe, pe maluri.
Puteţi bea din apa aceasta fără teamă:
nici o otravă n-a atins-o,
nici o spurcăciune n-a murdărit-o!
VII
O, ştiu, oamenii mei, cît vă sunt dator!
Apele mele, durerile mele, tot ce-i în mine limpede, adînc,
îmi vine de la voi.
Voi mi-aţi dat tot, fiindcă toate mi le-aţi luat,
cu fiecare nădejde spulberată,
cu fiecare piatră aruncată-n apele mele,
cu fiecare dragoste furată,
cu fiecare scuipat de-al vostru,
voi n-aţi făcut decît să-mi daţi mereu, mereu.
VIII
In calde după-mese, de zăpuşeli, de vară, la umbra bătrînelor sălcii,
unde nisipul meu e mai mărunt şi unda mai domoală,
mai adîncă,
în după-mese de iulie, cu soare,
prin curcubeiele de lacrimi şi dogoare,
în coturile mele cele mai adînci,
se cufundă, goi, copiii, fetişcanele;
ei ţipă toţi de răcoarea mea, dar le place,
şi eu mă-nfiorez, şi unda mea se face mai rotundă,
le mîngîie coapsele subţiri, pulpele de trestie,
glezna lor se rotunjeşte-n apa mea, ca gresia,
şi braţul lor încearcă să-mi străbată malurile
de la un capăt la altul.
Pe sub pietre fug păstrăvii ca briceagul, iar noaptea, cînd numai luna îşi spală în pamblica mea
chipul,
noaptea, cînd privighetorile din sălcii plîng în mine cu
stele mărunte,
broscuţele verzi şi galbene pe burtă
îmi cîntă legănarea şi povestea
şi pietrele prundului bat în cîntecul lor castaniete.
De-aceea sunt al vostru cu totul şi cu totul, şi cu totul şi cu totul vă dau tot rîul meu.
IX
Rîul meu coboară spre fluviu.
E, acum, plin de miresme, de lumini,
atîţia pomi, atîtea case şi feţe dragi
s-au oglindit în pînzele sale de sticlă, mişcătoare.
108
109
La confluenţa marelui fluviu, in noapte, pescarii îşi leagănă-n luntre năvoadele pline, îşi leagănă-ntre braţe ca un copil iubit armonica neagra,
zbîrcită,
şi cîntecul lor se urcă pe apele mele, în sus, pînă-n pădurile bătrîne, la izvor,
urcă într-una, domoale, ca un neostenit şi tare-notător, pînă-n rădăcinile mele de piatră, pînă-n inima mea de ferigi, de pomi putreziţi demult,
şi izvoarele mele ţîşnesc din nou, mai limpezi, fiindcă din cîntecul vostru se nasc izvoarele lumii, toate.
J943
BUNA-VESTIRE
Veţi recunoaşte, desigur,
că burta rotundă a unei femei însărcinate plimbîndu-se
prin Gişmigiu seamănă leit cu invoalta coadă a păunului. Şi m-am întrebat îndelung asupra acestui lucru, am privit feţele de curcubeu ale cozii păunului dar el îşi purta coada simplu, firesc
(e o poveste neadevărată că păunul e mîndru de coada lui), mult mai mîndre decît el erau viitoarele mame.
Ele îşi purtau culorile strălucitoare pe dinăuntru şi toată lumea le vedea
fiindcă toată lumea priveşte cu priviri roentgen o femeie
însărcinată.
Sunt privirile ce i se restituie şi pe care ea le-a cheltuit femeieşfe, zi de zi, pe nebăgate de seamă, fiindcă femeile privesc bărbaţii luînd aminte cum îşi poartă
ei gesturile,
11]
obrazul, tristeţea, trufia,
ele privesc cu nişte priviri roentgen ce merg pînă-n fundul
sufletului
şi, dincolo de orice aparenţă, ele citesc misiunea secretă a fiecăruia din noi.
Fiindcă fiecare din noi purtăm o solie, avem ceva precis de făcut pe lumea asta, ceva măreţ, unic, de-ndeplinit pe lume,
(Şi chipul cum fiecare din noi zîmbeşte, priveşte, se mişcă, gesturile cele mai neînsemnate în aparenţă, tot ce e mai aparte sau mai nebăgat în seamă la fiecare din
noi,
conţine lucrurile cele mai importante şi mai esenţiale.)
Şi tocmai de aceea sunt femeile. Femeile din toată lumea care ne privesc.
Ele ne privesc, şi tac, şi se întreabă (şi ghicesc): „Ce poartă omul acesta în lume? Ce aduce el în lume, ce anume care să nu fie al meu?"
Dar eu vă spun:
Să nu vă pese!
„Laissez faire, laissez passer!"
Lăsaţi mesajul vostru să meargă spre pîntecul femeii
voastre!
Lăsaţi femeia să vă surprindă toate dorinţele şi toate
misiunile care le aveţi de-a realiza ceva măreţ şi unic pe lume (fiindcă ea nu va face decît să vă ajute să le duceţi la bun
sfîrşit),
fiindcă nimic nu poate fi mai măreţ şi mai deplin decît un om.
Şi asta-i opera femeii care face
ca toate misiunile bărbatului să se preschimbe într-un
om viu, în carne şi oase,
într-o lucrare unică a vieţii.
Iar voi veţi răspunde astfel
năzuinţelor dintotdeauna ale femeii,
care le va purta mîndră, în văzul tuturor,
ca un păun ce-şi plimbă legănat
coada invoaltă în zeci de culori.
1943
Şi femeia îşi pune în joc toate darurile, toată priceperea, tot farmecul ei femeiesc,
ca să prindă şi să posede  toate mesajele secrete ale
bărbatului.
112
DE LA UN CAPĂT LA ALTUL...
De la un capăt la altul al lumii te caut, de la un capăt Ia altul al lumii te chem, de la un capăt la altul al lumii, un spectru, de la un capăt la altul al lumii trec furtuni, o singură furtună, un viscol, o chemare,
De la un capăt la altul al lumii, anotimpurile, de la un capăt la altul al lumii soarele răsare şi apune, de la un capăt la altul al lumii o singură umbră se
proiectează imensă, de la un capăt la altul al lumii, numai chipul tău.
De la un capăt la altul al lumii se deschide o fereastră, o voce singură aruncă o chemare
şi-un singur cîntec răsună, trecînd d.intr-o gură într-alta, de la un capăt la altul al lumii.
De la un capăt la altul al lumii, pămîntul e plin de închisori, acolo stau cei ce te iubesc, te apără şi cred în tine,
1H
fiindcă tu trebuieşti apărata pînă şi-n cele mai străfunde
ruine
şi de la un capăt la altul al lumii, neauzit, subteran, se mai dau mari bătălii pentru tine: un singur fluviu curge de la un capăt la altul al lumii, un singur fluviu de sînge peste cîmpii şi mări şi deserturi, fertilizîndu-le ca Nilu-n diluvii.
De la un capăt la altul al lumii, faţa ta e neschimbată: acesta e marele tău miracol, acesta-i adevărul tău,
şi tu ne eşti mamă, iubită, şi soră, şi fiică,
tu eşti a tuturora fără să fii tîrfă,
mireasă fără prihană,
logodnică de-a pururi credincioasă,
nădejde şi taină legănatăm gînd
de la un capăt la altul al lumii.
De la un capăt la altul al lumii trec zile şi nopţi nesfîrşite,
o zi ca altă zi, o noapte ca altă noapte,
peste obrazul pămîntului trec zile şi nopţi la fel,
tu eşti fiecare din ele, cu fiecare te-asemeni,
pămîntul se leagănă, adoarme şi se deşteaptă cu tine-n gînd
(adoarme cu fiecare seară, se naşte cu fiecare dimineaţă)
şi-şi leagănă fruntea pe umerii tăi
de la un capăt la altul al lumii.
De la un capăt la altul al lumii, un hohot,
un ţipăt sfîşie burta pămîntului,
o fîşie de sînge inundă orizontul în zori.
115
Cînd tu te naşti a doua oară din propria-ţi cenuşă risipită de furtuni şi de spaime de la un capăt la altul al lumii.
mărul
De la un capăt la altul al lumii, crime se comit în numele tău, oamenii mor şi se nasc pentru tine, oamenii se bat şi se-nfrăţesc pentru tine, Ljlierjtaie,
Iar,
de la un capăt la altul al lumii, poporul muncitor îşi dă mina în numele tău fluturînd ca un steag de la un capăt la altul al lumii.
1943
Fruct suspendat
ca un mister sub pudice frunze,
numai tîrziu, cînd în tine s-au copt sucurile cele mai dulci, numai atunci eşti cules de mîna omenească. (Dar cîte zile şi nopţi, luni de-a rîndul, soarele şi luna trebuie să se rostogolească pe cer, să se alunge, să se caute, să se întîlnească şi să se înfrunte pentru aceasta?)
Numai tîrziu, cînd căldura solară a trecut întreagă în sîngele tău iar claritatea lunii, străvezie, în miezul tău, numai atunci te iau în mîna mea, cu grijă, cu admiraţie
şi gingăşie
ca pe un obraz iubit a cărui rumeneală o şi ai, ca pe sînul iubitei,
căci  tu  ai chiar rotunjimea, dulceaţa şi parfumata lui
răcoreală,
Iar atunci cînd te muşc,
tu îmi înfiori buzele şi cerul gurii cu aceeaşi dulceaţă,
117
Fiindcă tu mi-arăţi ceasul culesului tîrziu, mult aşteptat, timpul împlinit
(căci în tine s-au adunat deopotrivă soarele şi luna şi tu veghezi în noaptea neagră ca un lampion şi-n alba dimineaţă ca o auroră).
Căci tu te conduci, asemenea astrelor, după reguli precise şi eşti chiar elementul geometriei şi al fizicei, cercul concret, sfera perfectă, măsura gravitaţiei,
Iar eu iubesc în tine, măr împlinit,
expresia pură, cristalină, a lucrurilor perenii;
mierea şi rotunjimea pămîntului,
lumina soarelui şi-a lunii,
sîmburii negri ai nopţii,
geometriile universale,
pămîntul însuşi, schema şi rodul lui,
Şi, univers solar, tu gravitezi spre miezul pămîntului, spre legile veşnice, de rotaţie şi revoluţie: în mîna lui Newton, tu revoluţionezi fizica, în cea a lui Paris, iubirea, măr dintotdeauna,
rod al fecundaţiei pămîntului şi soarelui, al soarelui cu luna, al zilelor cu nopţile,
Astfel, tu dai chiar măsura tuturor lucrurilor:
fiindcă eşti acru, mic şi verde la început,
pentru ca, o dată cu trecerea astrelor
peste orbite largi,
prin mişcări de rotaţie şi revoluţie,
să devii rotund, aprins şi sclipitor,
Măsură a lumii,
normă deplină a lumilor
care-ţi îmbraci în cea mai dulce carne, în cea mai aprinsă
piele,
seminţele negre care te vor perpetua (rodul fecundării din
care te-ai şi zămislit pentru ele), Iu, expresie şi mijlocitor al fecundării naturii, început şi rezultat al relaţiilor organice dintre pămînt şi
soare, dintre bărbat şi femeie,
Măsură şi supremă dovadă a legilor dintîi,
mărturie crescută între pămînt şi cer
şi primul argument al paradisului terestru.
1945
Tu însuţi nu eşti altceva,
n-ai altă raţiune de a fi
decît să exprimi legile veşnice ale naturii:
geometria, gestaţia, mişcarea şi dulceaţa lor.
118
PÎINEA UNANIMĂ ea un gînd, ca o idee absolută
(tu, cea mai materială expresie a celui mai material dintre
elemente!)
tu legi oamenii între ei,
tu eşti, din palatele împăraţilor pînă in bordeiele săracilor, actorul comun, trăsura de unire, adevărul absolut, Evidenta.
Pîinea este unul din cele patru elemente ale lumii, elementul primordial: pămîntul,
fiindcă pîinea este chiar aceasta: fiica şi rodul pămîntului, născută din el, numai din el şi din toate cîte sunt în pămînt: grîul, sarea şi apa.
Tu, pîinea noastră cea de toate zilele,
tu ai, mai ales, menirea de-a fi a tuturor;
tu legi nu numai apa de pămînt,
nu numai pămîntul de cer,
nu numai omul de cer, de apă şi de pămînt,
dar tu legi omul de om,
tu legi popoarele lumii între ele,
tu legi timpurile viitoare şi trecute ale lumii într-o singură
unitate
Ca un adevăr absolut,
ca un cer absolut,
ca un element absolut,
Tu eşti chiar evidenţa tuturor lucrurilor şi de aceea,
de aceea, uneori, cînd nu eşti a tuturor,
cînd nu te arăţi tuturor,
tu hotărăşti atunci între oameni
cea mai cruntă, mai categorică, mai absolută evidenţă,
Fiindcă tu eşti atunci invocată cu sîngele lor ^      şi, deseori, holdele din care te vei naşte \     sunt hrănite cu el;
I     fiindcă tu eşti — ca orice element natural — a tuturora:
\    a tinerilor ca şi a bătrînilor,
tu ai coaja tare pentru dinţii albi de lup ai flăcăilor tineri şi miezul dulce pentru gingiile pruncilor de curînd înţărcaţi
şi ale bunicilor de mult gîrboviţi.
Tu te împărţi tuturor
şi de aceea nu poţi suferi nedreptatea de a fi a unora singuri şi de aceea,
cînd ajungi numai a unora singuri
tu stîrneşti revolte, răscoale şi războaie,
120
121
Fiindcă tu eşti elementară ca aerul, apa şi pămîntul, UNEORI IARNA
rodită din miezul pămîntului şi din sudoarea frunţii, '
şi de aceea tu păstrezi acest echilibru
între materie şi spirit,
între pămînt şi cer,
între muncă şi odihnă;
şi cu preţul sîngelui
păstrezi balanţa justiţiei dintre oameni.
1945
Uneori, iarna, pomii par numai schelete sau nervi tremurători,
ca-n harta anonimului spînzurat de-un perete
în sala de anatomie,
ori ca blînzii boi, atotîndurători,
jupuiţi, în geamuri, la măcelărie.
Aşadar pomii, iarna, uneori,
slăbiţi şi trişti, clintindu-se încet
spre razele de soare; ca raze din pămînt
stau proiectaţi pe cerul scund, ultraviolet,
cînd scîrţîie uşor din subţiori,
domol scîncind şi braţe desfăcînd
să prindă parcă-n gheare şi pliscuri mari de ciori,
steluţe de zăpadă ce îndată
au să-i îmbrace-n blănuri moi, de vată.
Doar ei sînt vii, la toate simţitori,
doar pomii cei fruntaşi, mereu producători,
123
înţepeniţi ca de rugină iarna-n furtună, uneori.
Chiar ei, care din marte pînă-n toamnă
atîta grijă au avut de noi;
au adunat secret ca-ntr-o prigoană
şi miere şi lumină, din ploaie şi noroi,
Tot drepţi au stat cînd viscolu-i călărea în frîu sub geruri aspre, tropicale veri, în revărsări de ape scăldaţi pînă la brîu, privind mereu spre mîine, purtînd alte poveri,
Tot drepţi au stat s-aducă mai mult spor cînd grădinarul îşi pleca atent spre scoarţa lor obrazul tăbăcit şi ochiul lucitor.
Din primăvară pînă-n gerul iernii,
pomii au stat mereu la datorie;
au îndurat omida, gîndaci, albina, viermii,
melcii băloşi ori cărăbuşi de nichel, fără nici o trufie
şi au primit ciorchinele de grindeni
tot ei, care-au aprins din ele mai tîrziu
incendiul rumenului măr,
pleoapele pudrate ale caisei,
pelticele, rotundele alune,
gutuile sugace, mătăsoasele prune,
piersici de catifea, cochete,
cerceii cireşelor şirete,
sau lungi coliere
de nuci, de vişine şi pere.
Toctoai ei, care-au dat din carnea lor
adăpost zgriburitului arici,
gălăgioaselor ţărci şi brabete,
ei da! tocmai ei, cei înalţi şi voinici,
par acum nişte subţiri, despuiate schelete.
Cu toate astea, fruntea lor de fum rămîne-ntr-una dreaptă şi înaltă, iar cuibul de nuiele ce spînzură şi-acum, rămas părăsit din vara cealaltă printre vreji de fasole, dovleac şi cucută, e un turban scămos de muezin, un semn prevestitor şi o
unealtă
de ridicat producţia cu o speţă la. sută. 1948
124
i
ADDENDA la
Declaraţia patetică
PATRICE
Dacă doliul albilor e negrul, cum se putea
ca al negrilor să nu fie albul?
Alb doliu peste negrul continent
care merge Înainte
prin voia lui,
prin paşii lui,
prin tinereţea lui,
prin jertfa lui
Patrice.
El purta ochelari şi barbă I ca toţi agitatorii lumii, spre a-şi masca eterna tinereţe.
129
J) — Sciieri. vol. I — M. R. l'araschtvescu
Şi l-au lovit în ceafă, în ceafă, unde sînt loviţi doar cei care merg înainte.
Martie, 1061
DULCEAŢA DE ZMEURĂ
Ea e hrana mea multimilenară
Pentru cînd mă fac urs,
Că, deşi am o blană de protecţie
(Ai cărei cili vibratori, de altfel, sunt atît de sensibili încît mă-nîior şi mai mult, şi mai dinainte, de iarna ce va veni, decît dacă aş fi despuiat),
Suport gerul cu mare greutate,
In loc de unghii sugîndu-mi
Seminţele acestor fructe care au meritul între altele de-a
fi foarte parfumate De toată vara în care s-au constituit şi pe care-o perpetuează-n
oasele mele ca şi amintirea copilăriei paradisul; Dulceaţa de zmeură mi-e visul
Treaz, cu ochii deschişi, circulîndu-mi ca un sînge ceva mai
îngroşat
(Dar nu mai puţin transparent) Prin vinele aproape secate.
O am din conspiraţii, de departe, Din văgăunile munţilor verzi
9*
131
în poienile cărora, ca de pe urma unui alt masacru din Chios, :\i-a izbit într-o dimineaţă, îngrozindu-mă ca urmele unui
bombardament în Vietnam sau ale unui scurt măcel
în Kabylia.
Sîngele, dragul meu Federico,
Eu pot să-l văd;
Era la cinci ceasuri în zori
Cînd pornisem cu rucsacul plin de borcane grele de sîngele
zmeurei ucise.
Alergam zorit ca un Ulise muntean,
Tovarăşul de drum rămăsese-n urmă ca o altă imagine a
mea însumi,
Ca o amintire de care mă simţeam cu atîta mai plin,
Cu cît mai îndepărtat de ea.
(Dulceaţa de zmeură era-n cîrca mea
Amintirea unor voluptăţi viitoare),
Cînd, deodată, pe lîngă Stanca cea zglobiu
Curgătoare
(Sau poate era Iepuraşul, nu mai ştiu), Un frig mai teribil decît al zorilor de munte M-a pătruns pînă-n oase Ca un simun în pustiu;
O mică posadă-mi ieşise în cale; Nu sînt miop, deşi uneori halucinat,
Dar de data aceasta, in toiul răcorii şi-al văzduhului de
cleştar,
Limpede-mi era acel de nedescris spectacol barbar: Valuri de sînge sticlind, revărsat, Se-ntindeau pe nişte goale tarabe Ca după măcel, închegat,
Că ursul din mine jucă-nfiorat Pe bietele-i nesigure labe. Ce crimă fără şart, ce măcel S-a petrecut aici? (strigă-n el Animalul blînd şi nesîngeros, Vegetarian mai mult decît omnivor).
Dar nici un croncan nu se-nălţase în zbor
Din pajiştea greu năclăită de sînge;
Dădeau florile din cap, mai sfioase, nătînge.
Acolo, în mijlocul lor,
Se petrecuse cumplitul, grozavul omor
Al zmeurei pădurii
Ce fusese-ncărcată-n ajun
în decovilul sprinţar.
Nici o victimă nu-şi lăsase capul, Nici un cadavru al uciselor fructe, Sîngele lor numai sclipea pe pămînt Ca o auroră mută şi crudă, Ferită de ploaie şi vînt.
Şi-atunci izbucni din poiana cerului
Soarele rumen şi biruitor, .
Iar sîngele zmeurei se-nchega sub razele lui
Strălucind
La fel ca al străvechiului păstor
Ucis de tovarăşii lui (bîrsan şi-ungurean).
132
133
Mi-am împrăştiat spaima şi durerea. Sîngele zmeurei hohotea strălucind Sub soarele tînăr, Un parfum aburind De rară tărie, plutea împrejur... Am îngenuncheat ca lîngă-un izvor Al vieţii, şi cu limba mea aspră Am sărutat şi am lins fără saţ Un strop din sîngeriul covor.
Şi care-mi luminează prin razele lui subterane Tot cerul gurii...
Pe cînd în mine aţipeşte şi-adoarme Ecoul aromat al pădurii.
1965
Acuma e iarnă; afară, Inundată-i grădina de leucemia Cerului ca-ntr-o nordică baladă, Iar pomii-şi desfac dantelăria Sub a zăpezii cascadă.
Nu, nu-i nimeni acuma să mă vadă
Şi mă ospătez cu dulceaţa de zmeură
Ca un vampir,
Egoist şi posedat de toate
Acele amintiri ca-ntr-un delir.
Dar nu voi spune nimic, nici unui popă, Cum se numea acea tainică Penelopă Care-a ţesut din fructul cel roşu-al pădurii Brocatul acesta de purpură, strîns în borcane
134
ELLA FITZGERALD
Despre Orfeu ştiam de mic Că fermecase fiarele cu emtecele lui, Dar Orfeu era un zeu Care, ca toţi zeii, de la o vreme Se retrag în mitologie ca să se odihnească Şi despre ei ne mai vorbesc Pietrele sculptate şi de preferinţă marmura, Singurul fel de fotografie (cam greoaie, e drept, dar ceva
mai durabilă)
De pe vremea lor.
Aşa l-am şi cunoscut la faţă: Alb ca marmura
în cared cioplise nu ştiu ce meşter al antichităţii.
Dar n-aveam habar că Orfeu avea şi copii,
Că şi-a lăsat urmaşi într-o fată neagră
Ca pe negativul unei fotografii nedevelopate
Şi cu atîta mai misterioase.
Sigur e că fără să ştiu măcar cum o cheamă, Am recunoscut în ea o urmaşă,
Aproape Orfeul (sau Orfea) zilelor noastre (Aproape, fiindcă tatăl ei bun e Louis Armstrong, strămutător
al marmurii-n bazalt),
Căci spaţiile s-au dislocat
Şi s-au prăbuşit, s-au răsucit in vîrtejuri, s-au contopit
din nou,
într-un univers nepomenit pînă atunci,
O prăpastie s-a căscat adîncă,
Un pisc s-a-nălţat strălucitor în soare...
Dar ce spun eu sunt nimicuri,
Că vocea ei si'ărîma stînci
Şi tăcerea dărîmată în mari cataracte
Se rupse în blocuri
Din cure s-ar i'i putut zidi
(Şi s-au zidit, desigur) noi catedrale.
Iar cînd tăcea se făcea un gol Ameţitor, ca înainte de geneză, Că vocea ei nu spune melodii, Vocea ei spune că fără ea tăcerea e haes Şi de aceea ea a trebuit, a fost constrînsă, obligată, silită,
chemată, poruncită, osîndită
Să salveze viaţa oamenilor,
Să salveze viata vietăţilor
Şi-a universului
Dîndu-şi răsufletul
în fiecare atom al umbrei şi luminii
Pe care să le coordoneze iară încetare.
De atunci lumea e populată,
E vie şi se mişcă,
Trăieşte, creşte şi se înmulţeşte,
136
137
Adoarme, plînge şi se bucură Prin gura şi din pieptul ei De neagră zeiţă lucioasă.
încercaţi s-o îngropaţi: Vocea ei vă va urmări mai puternică, încercaţi s-o omorîţi tăind-o în bucăţi: Sîngele ei va ţîşni în mari jerbe multicolore între care roşul va fi dominant (fiindcă e sînge), Dar de toate nuanţele pe care roua le ia-n pleoapa
trandafirului O dată cu-ntîia rază de soare sau de lună. îngropaţi-o ca pe-o mumie, îngropaţi-o ca pe-o sămînţă roditoare: Ea va ţîşni într-o magică floare Şi-n fiecare noapte Mii de fiare-o sfîşie
Şi ea le potoleşte, le-mbună, le domesticeşte;
Ea ţipă şi plînge, dar glasul ei
Stinge ţipătul şi plînsul copiilor,
îi alintă şi-i leagănă
în toate căminele şi-n toate singurătăţile
BătrInilor în care-a rămas aţipit un copil,
Un crîmpei de copil, un foetus — dar viu.
Ea urlă cu lupii, Răcneşte cu leii, Fluieră cu mierlele, Muge cu taurii, Vuieşte cu vînturile
Şi din toate elementele cu care se contopeşte
Face lumea şi viaţa din nou, Mai mîndre şi mai armonioase.
De unde, de unde atîta putere,
De unde-atîta zbucium şi pace laolaltă,
De unde poate să domine planeta
Fără arme ca Diana sau ca Minerva,
Numai cu această gură omenească
Pe care, ascultînd-o, uităm
Că prin ea poate ieşi minciuna, invectiva, scuipatul şi
blestemul;
Ci numai cîntecul şi şoapta iubirii Gapătă-n ea valoarea primordială A gînguritului de prunc Şi-a locuitorilor paradisului?
Şi totuşi fiinţa asta nevăzută
(Căci asemenea lui Adonai strigînd printre nori,
Eu o aud prin eterul zbucnit din cutia de lemn
A vechiului meu aparat rablagit),
Creatoare a lumilor,
O-ntîlnesc în fiecare noapte
Cînd tăcerea şi visul mi le umple
De semnele vocii sale încrustate în aer
Ga antilopele şi mamuţii în peşterile strămoşilor ei,
încît ea sfîşie şi aer, şi timp
Şi le vindecă pe-amîndouă pe rînd
Prin nedovedita-i putere,
Tăcerii dînd preţ şi-adîncime.
Ea este a mea ca şi-a ta-n orice seară,
Ga luna, dar mai ales ca aurora
Cea neagră,
138
139
Pe care ştiu bine Că vocea ei o determină Făcînd-o din nou să răsară Iară şi iară.
1966
COLIND
Motto: Tuturor statelor, şi fiecăruia în parte, şi oricărui din aceste state, eu îi spun:
Rezistaţi cît mai mult, supuneţi-vă
cît mai puţin; O dată   îngăduită, supunerea fără
murmur înseamnă robie deplină.
WALT WHITMAN (Traducerea: Mihnea Gheorghia)
Am o mare grijă şi o mare lumină, (.) mare bucurie şi o mare tristeţe în fiecare zi.
Sunt construit din antiteze
Deşi, cum am spus-o şi cu altă ocazie, eu însumi sunt un
om-sinteză,
Adică al veacului meu:
Om-amfibiii,  astronaut (adică arheopterix), vizionar orb (adică Omer), mut (adică sfinx), megafon, arheolog
şi oracol.
Dar vai, vai! Am o mare, sfîşietoare durere în fiecare
dimineaţă cînd mă trezesc Şi o mare bucurie în fiecare seară cînd mă văd silit să
mă culc,
Fiindcă eu n-aş dormi niciodată (viaţa e prea scurtă ca să
ne-o irosim în somn), Dacă nu m-ar asalta visele ce mă zvîrlu de viu în sicriul lung de şase-şapte ceasuri, al patului!
141
Sînt invadat de furii, de bucurii şi vise Ca o cîmpie fertilă, de ape, de soare şi grîne. Nu vreau să cred că toate ar fi zadarnice Şi că o secetă mare va pustii recolta, Dar mă doare, mă doare pînă atunci Orice nedreaptă prezenţă A unor oşti de asasini ai libertăţii Călărind peste grurnajii popoarelor:
Am o grea durere-n Saigon, Cîte-o hemoragie-n San-Domingo, Gută-n Sikkim, obsesii în Gaşmir, Migrene şi entorse-n Cipru Şi, aşa cum se spune-n anecdotă, Eu însumi nu mă simt prea bine.
Dar seara, după ce-am colindat Tot acest glob de care-s responsabil, Mai mult decît Gagarin sau Schirra Pe-a lor capsulă şi pe spaţiul care Şi-aşteaptă incă-un nume şi un sens,
Atunci cînd aflu că-au mai fost clintite Trei instalaţii radar la Danang, Că şaişpe avioane-s incendiate la Binhdinh Şi că desculţii mol din nou au ridicat Pe-un sat strategic steagul lor vărgat,
Atunci mă bucur iar şi-ncep să zbor Încrezător în zilele de azi,
Netemător de zilele ce vin Fiindcă îmi spun:
Ce vreţi? Istoria azi nu mai e ca-n cronici, Am progresat: nu-i bietul om sub vremi (O, dulce lîncezeală moldoveana, cît o să-ţi picuri încă
opiumul în noi?!)
Ci vremile azi tremură de el, Cînd îl simt gata să se urce-n Lună, Ca şi să se întoarcă în cavernă.
(Şi-n vremea asta, eu să dorm pe pernă?)
Ce faceţi, tinerilor, voi, cei mulţi Şi muncitori,
Că nu de papiţoi cu bărbi şi tranzistori Am timp sania" ocup (asta s-o facă acei ce-s puşi la minister
cu educaţia tinerei generaţii!) Ce faceţi voi tinerilor care v-aţi luat
Soarta în propriile voastre mîini (şi încă de la 18 ani!) Şi sper că v-o veţi duce pîn' la capăt?
Ce furie vă traversează,
Tinerii mei poeţi,
Ce dragoste mare
Şi ce speranţe, şi ce disperare?
N-aud nimic, sau aproape,
Alambicări din care nu iese nici un rachiu tare,
Ci numai apă de ploaie.
142
143
Voi ce faceţi, tinerii mei fraţi din producţie? Muncitori,
ţărani, soldaţi şi activişti?
Numai fotbalul şi vinul, Tutunul şi twistul,
Care-mi plăceau şi mie la vîrsta voastră, Ştiu bine că nu pot umple Nici existenţa Nici inima Nici mintea.
Ce faceţi voi, tineri ai lumii?
Unul dintre voi îmi spunea: „Vreau să dorm!..."
A dormi, a muri, a visa poate...
Ce visaţi voi, tineri ai lumii?
Spuneţi-vă tare, cît mai răspicat,
Voia, visele, gîndurile.
Răcniţi-le chiar
Fără de teamă
Căci primul front al luptei voastre trebuie să fie împotriva nevăzutului inamic Care e FRIG A.
Ea nu e-n aer, în ploi ori în arbori sau în birouri de instrucţie, Ea-şi are domiciliul în propria voastră inimă Şi vai de-acel căruia-i urcă pîn'la cap!
Aceasta e veriga principală din lanţul
De care-aveţi datoria să scăpaţi
Voi, tineri ai lumii,
Gîtă vreme — o, sper! — ştim cu toţii
Că n-avem nimic de pierdut decît lanţurile!
Altfel, ea vă va cuprinde tiptil,
Prin agenţii ei nevăzuţi, secreţi şi inevitabili:
Paralizia rutinei, grija meschină de propriul tău trup,
De confort şi de micul venit,
Grija de scaunul pe care l-ai ocupat
(Dar te-ntrebaseşi în prealabil de-1 meriţi cu adevărat?) Grija de cel din dreapta şi de cel din stînga ta, Grija să spui numai ceea ce ţi s-a permis sau ţi s-a spus să spui Ori, şi mai grav, să taci ca să nu superi pe nimeni.
Mai sînt şi alte căi Mai sinistre,
în care ca paingul urzim
Planuri şi pînze vîscoase în care
Să-i prindem şi să-i înecăm
Pe cei mai puternici şi mai curajoşi decît noi.
Spuneţi-ini, voi, tineri ai anului pe care-1 vedem deja
2 0 0 0,
Pe care-1 veţi atinge în plină maturitate
Numai dacă veţi trăi cu bărbăţie şi cu demnitate,
Cum vă veţi prezenta în faţa chemărilor lui,
Cum veţi face
Faţă acestui an în care
Două milenii vor sta faţă-n faţă
Ca doi cavaleri ce se-nfruntă:
Unul, al trecutului venerabil,
Celălalt, al viitorului tînăr, fugos pînă-n stele,
Cu, în mijloc, prezentul?
144
145
Voi sunteţi aceasta: prezentul! Şi-n faţa voastră ca şi-n faţa lui Trebuie, stînd drepţi, să dăm seamă.
GREVA GENERALĂ
Zvîrliţi, deci, zvîrliţi la pămînt, Pe ape, în flăcări, în vînt, Orice teamă!
Liberi şi purificaţi treceţi
încărcaţi de tinerii voştri ani
Ca nişte olimpiazi, de cunune de bronz şi de laur,
Treceţi şi vestiţi tuturor
Prin fiecare din faptele voastre,
Că sunteţi gata să zburaţi pînă-n stele
Fără să vă fie frică
De voi, de ceilalţi sau de ele.
Aceasta e urarea pe care
în mijlocul vîrstei mele
De 50 de ani împliniţi şi trecuţi
(Deci intrat într-un secol de perspectivă)
V-o fac tuturor.
Şi acest mesaj nu vi-1 transmit
Prin nici un releu-satelit,
Prin nici o pasăre matinală sau nocturnă,
Prin nici un sputnic sau te-fe-feu,
Ci prin viul satelit al inimii mele
Căruia sîngele roşu al meu
Şi-aceste prea tinere ramuri
îi sînt propulsor şi releu.
1966
Mamelor lumii
Vouă cele chemate să populaţi pămîntul Şi care sunteţi adevăratele lui stăpîne (Fiindcă bărbatul rămîne De la vîrsta de ţîţă Pînă la aceea matură
Şi după ea, pînă cînd îmbătrîneşte şi-a albit Un veşnic naiv, încrezător, turbulent, sfios, niîndru sau
furios, blind sau timid ca un copil) Vouă care garantaţi ceva mai de preţ De care nici o invenţie omenească De la aprinderea focului prin ciocnirea cremenei Pînă la aceea prin ciocnirea neutronilor cu protonii
Vouă care garantaţi prin însăşi prezenţa voastră
Marea şi neîntrerupta explozie în lanţ
A vieţii pe planetă
Prin iubire
Vouă matce-regine
Chiar cînd nu purtaţi altă tiară
Decît a părului sau (mai tîrziu) a ridurilor pe care griji şi îndurări le-au scris pe frunţile voastre
147
Vouă matce-împărătese
Care i-aţi dat lumii
Şi pe Castor şi Polux
Şi pe Buddha
Şi pe Siva
Şi pe Isus
Şi pe Mohammed
Vouă tăcutelor şi în veci lucrătoarelor La perpetuarea speţei pe Această planetă
Şi (sunt sigur, e ideea mea fixă, inebranlahilă) Că şi pe alte multe planete
Vouă care-i prelungiţi longevitatea Aducînd zilnic pe lume Gîte-o inimă şi-un creier Mai tinere cu o zi Şi chiar
De nu s-ar dovedi de-a lungul anilor
A fi cele ale unui Buddha, Siva, Isus sau Mohammed
Şi nici măcar ale unui Pasteur sau Curie
(Deşi Curie singur nu ştiu de-ar fi însemnat mai mult
Decît un copil drăcos şi pus pe scotoceli neastimpărate
Fără sprijinul şi călăuza
Cărora mama şi soaţa lui Eva
Le-a dat un sens şi-o creatoare măsură)
Vouă tuturor
Fără de care nici chiar Omer
N-ar fi fost cu putinţă;
Acestei planete fiindu-i
Unul din cei mai de seamă bocitori
Şi cronicari ai bătăliilor
Ce-o purtară
— Ştiu eu? — înainte, napoi?...
Vouă tuturor vă spun astăzi
Cutremurat şi-nfiorat
îutorcîndu-mă către voi
Ga un copil îngrozit
Gare-ntîia oară în scurta lui viaţă
Vede şi-aude-ntr-o noapte neguroasă
Fulgerul şi trăsnetul
Şi-aleargă-nfiorat să-şi ascundă
Ochii şi urechile
în poalele mamei
Pe care o-ntreabă:
Ge-a fost aceasta?
Vouă către care mă-ntorc
Orbit şi albit
O! nu de cîntec şi luptă ca Omer
Ci de groază şi spaime — dintre toate din ele, de-aceea mai
cumplită ca toate: a neputinţei — Vouă către care mă-ntorc Să-mi ascund înspăimîntat creştetul pleşuv în poala voastră La sînul vostru matern Ca să vă repet clănţănind De frica şi umilinţa neputinţei La care ea mă reduce Cuvîntul de trăsnet şi bici Guvîntuî de spaimă şi cutremur Gare se va-nscric-n măruntaiele memoriei lumii Mai crîncen decît Gartagina sau Troia Decît Verdun sau Auschwitz Decît Bienfu sau Hiroşima; Cuvîntul scurt ca un trăsnet Tăios ca un fulger Abrupt ca un cutremur
148
149
Şi ca ele la un loc de necruţător
Guvîntul
BIAFRA.
Acolo un popor mîndru şi liber
A vrut să fie el însuşi...
Dar nu, vorbele mele s-au epuizat
0 dată cu rostirea acestui nume:
Biafra.
Păru-mi albeşte
Nopţile-mi albesc
Zilele-mi devin tot mai negre
Un doliu imens coboară în sufletul meu şi pe lume,
De cînd am văzut copiii Copiii schelete
Copiii reduşi la măsura unui pumn
Copiii cu burţi de baloane
Cu picioare-ncărcate de pustule ca de paftale
Cu părul albit ca al bătrinilor de 80 de ani
Cu privirea candidă şi uşor melancolică
Asemeni îngerilor prerafaeliţi
Uşor melancolică şi nedumerită
(Şi nu ştiu de ce-am crezut — chiar un pic mustrătoare —
parc-ar fi spus lumii:
„De ce faceţi asta?
De ce lăsaţi să se-ntîmple aceasta?...
Căci noi n-avem nici o vină
Alta decît
Că mamele noastre
Ne-aduseră pe lume
Să populăm această nlanelă,
In partea ei cea mai vitregă Şi mai neagră
Şi care probabil de-aceea se şi cheamă: Nigeria...")
Dar nu! mi-e ruşine de cuvinte
De vorbe fie ele şi versificate.
Aici bărbatul nu mai are loc
Aici cuvintele mor ca plantele-n deserturi de sare.
Au fost şase mii
Apoi opt
Apoi zece mii
Gare, cu nendurata regularitate în care ziua se succede
nopţii,
Au pierit şi continuă să piară Zilnic
De cinci luni de zile fără-ncetare în ţara cea mare Şi liberă
Gu nume de fulger şi trăsnet: Biafra!
Nu de cartuşe Nu de obuze Nu de otravă Nu de cuţit Sau de foc Ci: de foame.
Cînd mănînc o fărîmitură de pîine Cînd muşc dintr-un măr
150
151
Cînd sorb un strop de lapte
Gînd dorm
Cînd umblu
Cînd citesc
Cînd vreau să adorm
Cînd fac dragoste şi — de ce n-aş spune-o? — de ce mi-aş ascunde acest sacru şi irecuzat egoism? — Cînd îmi privesc copilul fraged De nici patru ani Cu oscioarele parcă Mai lungi decît pielea Cînd îi pipăi Coastele şi creştetul lung Ţuguiat ca de lubeniţă
Şi-mi spun: „E cam slăbuţ, ar trebui să mai..."
Atunci mă cutremur
Şi mintea-mi stă-n loc
Neputincioasă, scufundată-n haos
Şi-n groaza acestei neputinţe:
Biafra!
Ruşine a speţei noastre
Cum încă nu credeam că vom cunoaşte,
Căci nu e războiul între doi adversari
Care se-nfruntă şi se lovesc
Unul sau altul sau şi unul şi altul
Căzînd în sînge şi pulberi răpuşi.
Nu e nici crima
Feroce şi rece
A asasinului
Aerian
Care-şi azvîrle
Bombele de la sute de metri
Peste copiii fără apărare ai unei mahalale. Nu-i nici măcar ucigaşul perfid Care-i conduce-n cirduri ca să-i închidă Intr-o odaie
Unde va da drumul robinetelor de duş Prin care-n loc de apă începe să curgă nevăzut Gazul ucigător
Ce arde traheea, plămînii şi vinele.
Nu! Toate astea fac parte
Dintr-o epocă revolută a omenirii,
Din epoca-n care-asasinii
Puteau fi numiţi
Recunoscuţi
Identificaţi
Din marea şi nobila epocă A CRIMEI DECLARATE
(Şi-aproape prin aceasta expiată sau oricum pe cale de-a fi
expiată).
Ceea ce se petrece acolo
în ţara cu nume de bici şi de fulger:
Biafra
N-are autor
N-are aparent autor
N-are ucigaşi direcţi şi răspunzători
Care să poată fi traşi la răspundere şi-n ştreang
In faţa vreunui tribunal al lumii.
Numele acestui ucigaş E impersonal
152
153
Impalpabil
Deşi el nu e mai puţin material decît focul sau trăsnetul.
Numele lui strigat peste lume cîndva de un nordic:
FOAMEA
S-a răspîndit
Peste-ntregul popor al Biafrei
Peste nobilul ei trib
De bărbaţi şi femei şi copii
Frumoşi şi puternici
Eroici şi vrednici
IBO
Lovindu-i mai ales în urmaşii nevinovaţi Ai seminţiei lor omeneşti în copiii fără vină şi vîrstă în micii îngeri negri Albiţi ca bătrînii octogenari Cu pîntecul umflat de gol Ca un balon
Cu picioruşele subţiri ca nişte găteje Cu trupul micşorat cît al unei pisici Cu oscioarele braţelor împungîndu-le pielea lucioasă
Aşa cum oasele degetelor noastre împung pe-aceea a unei
mănuşi
Cu ochii nevinovaţi
Candizi şi miraţi
De nedreptatea pe care nimeni
Nimeni cu numele:
Foamea
Le-o face.
Iar ei stau resemnaţi Se culcă pe pămîntul pustiu Pînă şi de ultimii şoareci Morţi şi ei de foame
Aşteptînd să treacă mai iute-n marele somn Care-i va scăpa de dureri şi de chinuri.
Vouă vă scriu
Mamelor noastre
Mamelor tuturor copiilor lumii
Maicilor planetei
Universului văzut şi (încă) nevăzut.
Rugîndu-vă în numele vieţii din iubire născută,
Să vă luaţi una cîte una de mînă
Şi să porniţi de la Tokio, Pekin, Moscova pînă la Londra
Şi de acolo pină-n Lagos
Capitala Republicii Nigeria,
Ca să le spuneţi tuturor celor ce nu ştiu
Cum se conduce pămîntul
Şi cum se-nvîrteşte el
Că voi, mamele lor,
Mamele mamelor lor
Şi fiicele lor
Veţi refuza să mai naşteţi Copiii iubirii
Pe care din carnea şi dragostea voastră îi faceţi, Cîtă vreme copiii cei negri şi-albiţi ai Biafrei Nu sunt salvaţi pînă la unul;
Voi trebuie — mame-ale lumii — Trecute, actuale şi viitoare
154
155
Să vă luaţi angajamentul Ca, înaintea foametei A crimei şi-a războaielor, Să proclamaţi prin GREVA GENERALĂ
Refuzul care numai în puterea voastră este De-a mai aduce pe lumea aceasta copiii bărbatului De-ai creşte şi-ngriji Să hotărîţi Depopularea
Acestui glob de pămînt şi de ape Mai-nainte ca spectrul Celei mai sinistre morţi Anonime şi-universale Al Foamei
Să-l pustiască mai rău decît orice incendiu.
Ucişi de alba invizibila armă Care e Foamea
Şi care-nsăminţează cu oscioarele lor Micşorate de foame Pămînturile Biafrei
Şi unde-arheologii şi geologii de mline de pe alte planete
Descoperindu-le vor exclama:
„Iată dovada că pe această planetă
N-au fost decît nişte semne rudimentare de viaţă
Datorită unor animale neevoluate
Şi care se numeau — ce curios! — homo sapiens".
1'JtiS, octombrie
Voi aveţi puterea şi mijlocul s-o faceţi.
Şi nu mă-ndoiesc
Că mă veţi asculta
Şi-mi veţi da ajutor
Ca unui fiu nenorocit
Şi-ndurerat ce sunt
Care se adresează maicii iui in ultimă instanţă
Ca să-l ajute să trăiască
Sau măcar
Omeneşte să moară
Şi să se-nalţe la ceruri liniştit
Căci în pămînt nu mai are loc
în pămîntul acesta plin
De cadavrele
Negrilor îngeri
156
CÎNTICE ŢIGĂNEŞTI
CÎNTICE DE LUME
...că uneori cîte un nimic adu-cîndu-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sînt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gînduri şi-mi vine să zic cu cîntecul:
„Arză-1 focul, Bucureşti".
MATEIU ION CARAGIALB (Jurnal intim)
11 — Scrieri, vol. I — M. R. Paraschivescu
ROMANŢĂ
Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti...
MIHAI EMINESCU
De cîte ori pe înserat In târgul mic te-am aşteptat, Cînd tremurînd că n-o să vii Umblam pe străzile pustii?...
Se însera — şi-n cîte-o poartă Pica domol o floare moartă Ce risipea un stins parfum De liliac sau de salcîm.
Prin case albe, cu zorele, Clipea o lampă sub perdele Şi răsuna un vechi pian Prin vălul serii, sub castan.
O ceaţă cobora uşor, Simţeam în suflet un fior, Iar lampagiu-n cap de uliţi Prindea o stea în vîrf de sul iţi
163
Şi se pierdea cu pasul rar Prin pîcla serii, pe trotuar, Cînd eu pîndeam ca şi-alte daţi Pe-acelaşi drum să te arăţi.
CÎNTIC DE FATĂ MARE
Treceam, pe gînduri, fără zor, Plîngea un greier prin mohor, Şi peste pomi domol cădea A nopţii tainică perdea.
Cînd te iveai într-un tîrziu Prin tîrgul ce dormea pustiu, Părea că pomii toţi sînt plini De flori, de cîntec şi lumini.
...Dar cînd sosiră musafirii se ofiliră trandafirii...
(Cintic de mahala)
Mai ştii ceasul, caldarîmul ştirb, uluca fără porţi? Singur lîngă ea, salcîmul înflorise ca de morţi.
In duminica lălîie,
rochia ta, numai danteluri,
lungă pînă la călcîie,
ne uimea în chip şi feluri.
Erai draga noastră şuie şi rîvnita orişicui; cine-ar fi-ndrăznit să-ţi spuie focul inimioarei lui?
Fată albă ca de cretă (doar obrajii ca bujorii), adorată şi secretă, nu ne bănuiai fiorii.
165
Galeşele promenade împletite braţ la braţ ca, anume, să mă-nnoade vraja dulce în viu laţ.
amar
Şi-a venit un vînt de seară, blestematul şi pustiul!
Te mai port în gînd, de ceară, îmi mai sună-n piept sicriul.
Dragostea noastră a fost cam sucită, făr'de rost, c-a-nceput în primăvară ca un bob de lăcrămioară şi la urmă a murit ca un plîns înnăbuşit.
Da' eram noi amîndoi,
bibilică-bibiloi,
cînd ardea soarele-n toi,
parcă dase boala-n noi:
gura ta, a de muiere,
de dulceaţă şi de miere,
era arşiţă şi boare,
mă topia şi-mi da răcoare.
Iţi pica vorba domoală ca descînticul de boală; lacrimă erau, şi stea, ochii tăi de peruzea.
167
S-a ivit vr'un domnişor, care te-a vrăjit uşor, ori ţi-a fost mintea năucă de te-a prins dorul de ducă!
Au murit de-atuncea, toate.
Ceasul vechi la ce mai bate,
cînd în fiecare zi
toate sînt cum n-ar mai fi!
CÎNTIC DE LAMPĂ
De la primărie-n sus, Toate lămpile s-au stins, Numai la gagica mea Arde lampa ca şi-o stea.
(Gîntic de maliala)
Lampă cu flacără mică, doar de tine mi-a fost frică, noaptea pe şoseaua-ntinsă, că nu te-oi vedea aprinsă, cum steteai ca o lalea, ca o lacrimă şi-o stea, în geam la gagica mea!
Şi călcam cu pasul mare fără grijă, pe cărare, şi veneam cu pasul iute printre gardurile mute, cînd ardeai prin depărtare lampă vie, lampă-floare!
Doar tu străluceai pe lume şi prin bezna de cărbune, de păzeai dragostea noastră, lampă cu flacăre-albastră!
169
Vesteai limpede şi dreaptă că ibovnica m-aşteaptă, ca o şoaptă care vine de la ea pînă Ia mine.
Şi de cum intram în casa, îţi lăsai geana sfioasă prin perdeaua de mireasă; ca să nu te uiţi la noi, să nu-i vezi, cînd o despoi, coapsa dulce, sînii goi;
Că de cînd te-ai stins din geam, bucurie nu mai am; nu mai luminezi tîrziu tîrgul mort, drumul pustiu!
Doar prin noaptea cea înaltă cînd mai trec, inima-mi saltă: inima-n care mai arde lampa mică, de departe.
Dar gura ei dogorea ca şi ţie flacărea, şi-i era sînul încins ca şi globul tău aprins.
Pielea ei, de crin şi lapte, i-o-nvălea părul cu noapte, şi tu străluceai senină lampă, martor de lumină!
Ceasu-i trist şi luna plină şi fereastra ei streină parcă-i de casă pustie: nu mă cheamă, nu mă-mbie.
Numai ochiul meu te vede, lampă cu flacără verde!
170
FATA NECĂJITĂ
du-ini-o fata, necăjită, că rămase neiubită!
Fata mîndră şi frumoasă a pornit-o de acasă, tocmai astăzi după masă, cînd era o ceaţă deasă şi se lăfăiau pe cer nişte nori de miel şi zer.
Străzii strîmbe şi subţire unde-i capul, n-avem ştire!
Din Turnul Novacului urci drumul Feleacului, şi pe urmă iar mai treci şapte mici izvoare seci şi-ncă şapte fîntîni reci, risipite pe poteci.
Drum de toamnă şi de ţară, ploaie deasă, frunză rară,
Paşii ei mărunţi şi mici, de gîndac ori de furnici, îi aud pînă departe, plînge pomul frunze moarte; îi aud pînă tîrziu, plînge ploaia a pustiu. Toate-mi plîng în seara asta fata mică şi nevasta;
Şi de multă-amărăciune plîng şi ochii de tăciune.
172
CÎNT1C DE MINTĂ
Era zi de sărbătoare, liliacul tot în floare, cînd pornise, grea, pe seară petrecania boiară.
O să zic pe drum de seară, pe o strună de vioară, o istorie şucara, că-i cu boa'ă rea, amară;
O istorie c-un crai de la nunta eu alai, şi de-ai da cît o să dai, nu e una mai dihai!
Trist e cînticul, uitat,
de jale şi lăcrămat,
cu un fante de gagiu,
trist, şi vechi de nu-l mai ştiu.
Spune-1, inimă, de poci, scoate-1 fu, ca din găoci, şi-1 sloboade-ncet, subţire, cînticul cu tristul mire!
Stau mîndri ca doi păuni mirii chipeşi, între nuni, şi-i slugea frumos, pe tavă, neagră, o ţigancă roabă;
Ochii şi-i rotea de suialt, către mirele înalt.
Ce-a mai fost, nu poci să şt ginerica, om candriu, îi sorbea ca pe-o cafea, ochii ei de catifea.
Şi între mireasa albă şi ţiganca a cu salbă, cînd au mers ca să se culce, strîns-a ţîţa ei cea dulce.
Izmenită nunta toată; a rămas mireasa fată şi-a fugit păunul-mire cu ţiganca de tingire.
174
175
Spune, inimă, de ştii, ' NEVASTA MINCINOASĂ
leac ales pentru candrii; spune leac nedovidit, pentru boala de iubit!
Y que yo me la 11cve al rio Creyendo que era mozuela, Pero tenia marido.
fEEDERICO   GARCIA LORCA: La casada infiel1)
Credeam că e fată mare,
cînd am dus-o pe cărare;
da' şi eu — ce minte proastă! —
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila, dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune...
Era noaptea de tăciune, felinarele s-au stins, licuricii s-au aprins.
Şi eu care am dus-o la rîu, Crezînd că era fată mare, Cînd colo avea bărbat.
(KEDERICO GARCIA LORCA: Nevasta necredincioasă)
177
Iritr-uri colţ, cînd făcea fîţe, îi scap mîna pe la ţîţe, şi treceau prin ea fiori ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită, mîndră cum era gătită?! Că rochia îi strălucea de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune, pomii-nalţi, din altă lume, şi se-auzea prin vîlcele cum urlă clinii la stele.
Trecurăm şi peste iaz, am mai sărit un pîrleaz şi-am culcat-o-ntr-o grădină, lîng-un pom, la rădăcină.
Mi-arn scos de la gît cravata, şi-a lepădat rochia, fata. Scoţ cuţitul din curea, ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei! n-are piele ca a ei; nici un diamant de-ar fi, ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte Îmi scăpau, să zici că-i peşte; şolduri mici, de fată mare, cînd de foc, cînd de răcoare.
De cînd mama m-a făcut, aşa drum n-am mai bătut; călăream pe luna plină, trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat, poci să spui, cînd eşti bărbat? că doară n-oi fi candriu nici o taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată, plină de ţărînă toată, am purtat-o binişor, pîn-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare, avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sînt, am obraz şi am cuvînt.
Dar pe cinste i-am făcut o cutie de cusut;
178
179
şi dintr-ale mai frumoase: galbină, şi de mătase.
TÎMPLARUL PRICEPUT
Da' nu m-am îndrăgostit, mimai unde m-a minţit:
muiere de om cu stare, zicea că e fată mare cînd am dus-o pe cărare.
Toc-toc, toc-toc, il cloue â coups pressees, Toc, toc, le menuisier des trepasses.
JEAN MOREAS
Toc-toc, într-una bate cuie, Toc-toc, tlmplarul de sicrie.
Ascultă meştere tîmplar, De brad, de nuc şi de stejar, Fă-mi un sicriu cît mai adînc Că-n el vreau dragostea să-mi culc.
Şi căptuşeşte-1 cu brocat Să doarmă-n el cum dormi în pat, Pamblici să-i pui, vreo două-trei, Albastre ca şi ochii ei.
Toc-toc, într-una bate cuie, Toc-toc, tîmplarul de sicrie.
Cînd cucul se porni să cînte, Colea devale, peste punte,
181
Pe malul gîrlei, sub arin, Mi-a sărutat-o un străin.
CÎNTIC DE DOR Şl OF
Iar ea, tîrîtă în ispită, La pieptul lui stătea lipită Şi mînă-n mînă, gură-n gură, Erau o singură făptură.
Toc-toc, într-una bale cuie, Toc-toc, tîmplarul de sicrie.
Ascultă, meştere timplar, De brad, de nuc şi de stejar, Fă-mi un sicriu cît mai adine Că-n el vreau dragostea să-mi culc.
{îngînat după nişte cîntice lăutăreşti ce se pot auzi prin multp circiume.
O să cînt o viaţă-ntreagă după a care mi-e dragă, o să cînt ca un nătîng doar de boală — să nu plîng!
Că era gagica neichii să-i săruţi poala scurteiehii, cu buze de micşunele, muscar-ar neică din ele!
Şi de mîndră ce erea,
m-apucă la lingurea,
doar cînd mă gîndesc la ea.
Mi-a zis că dacă mi-e dragă să mă împrumut la bangă şi să-mi pui dantura-ntreagă.
183
Dar nici eu nu m-am codit,, gologani am abulit şi mi-am pus dinţi auriţi ca boierii pricopsiţi.
I-am luat rochie de tafta, papucei de catifea, şi-am dus-o prin mahala ca să vază cine-o vrea că e amureaza mea.
C-am iubit-o şi-o iubesc, şi tot v-o istorisesc măcar că mă pîrpălesc.
Uite mintea mea a proastă: să mă car de la nevastă şi să mă duc cu-o putoare nespălată pe picioare, să mă curăţ de parale.
Dar n-am fost de vină eu, bătu-mi-o-ar Dumnezeu! Cum făceam o păşitură, hop şi ea! în bătătură; mergeam la biserică, dar ea-mi punea piedică; dac-o luam de subsuori, îi mirosea gura-a flori.
Şi ca să mă bage-n streche, punea şi-un mac la ureche.
Să spuie care-o cunoaşte cum era de dată-n Paşte; că, bătu-o-ar stelele, şi-a tras şi sprîncenele subţirel, pe lingă coadă, de-mi suci mintea năroadă.
P-urmă, ce să vă mai spui? Umblam după ea hai-hui, şi unde se fandosea că este gagica mea.
Şi mă lua îndelicat, numa-n şoapte şi oftat, cînd eram la ea în pat.
Of, pupa-o-ar mă-sa rece, că dorul ei nu-mi mai trece!
Eu credeam că-i doar a mea; dar, pitită sub perdea, la toţi fanţii se gimbea...
Şi-ntr-o seară, din pridvor, cum trecea un roşior,
184
185
a ieşit la drumul mare şi-a fugit cu el călare.
O DRAMĂ
De-atuncea mi s-a tot dus şî eu am rămas mofluz,
singurel, să bat din buză,
vascrisu' ei de farfuză! Adgi l
Era frumoasă fata Şi sta la masă tristă Cerînd să-i facă plata, Ca fire de artistă.
Iar la a ei vedere El, cavaler cu şic, îi dete-un ţap de bere Şi-alune la fişic.
Pe urmă îi propune S-o ducă pîn-acasă; Ea, ronţăind alune, Se simte mai voioasă.
Şi astfel, cu plăcere, Nebănuind nimic, Primi, cum el îi cere, Să-i fie bun amic.
187
Pe cind a lui soţie BLESTEM DE DRAGOSTE
Ge-n taină îl pîndea,
Intră în berărie Cu vitrion la ea.
Şi din această dramă Ce-avu sfîrşitul trist, Orbi o biată damă Şi-un tată familist.
Cînd ţi-o fi lumea mai dragă, să-ţi pice dreapta beteagă şi s-ajungi la cap de pod, cerşetor slut şi nărod. Din puterea ta a plină, suptă de vreo curviştină, să rămîi sfrijit ca paiul, urle-ţi ghiersul ca buhaiul, limba să ţi se-mpletească, să vorbeşti pe păsărească, să te topieşti de-a-n picioare, galbin, ca o luminare!
Să nu fie boală rea, care-n tine să nu dea;
Ardi-te-ar focul, magalul, să fii scopit ca muscalul! cînte-ţi popa din Scriptură, să-ţi văz dafinul pe gură 1
189
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorît de vie,
cînd m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.
TRISTĂ E VIAŢA DE MORT
Şi-n loc să mă iei mireasă, m-ai lăsat să zac borţoasă şi te-ai dus, duce-te-ar apa, unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii, iar în braţe să mă ţii, să-mi săruţi ţîţa şi gura şi să-mi stingi din sîn arsura,
Vedea-te-aş fot cum te ştiu: nalt, bălan şi cilibiu, cu ochii arzoi ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!
Cu ţărînă stau în gură Şi cu viermii mă tot cert, Că nu poci să ies din groapă, Să te bat şi să te iert...
(Cintic lăutăresc)
Spuie altul cît o vrea Că-i mai bine mort pe lume, Eu o ţiu mereu pe-a mea, Că n-am gust de-ngropăciune! Dacă-i vorba, după mine, Eu, morţiş, mereu voi ţine Şi mereu la fel voi spune, Chiar cînd traiul nu-mi convine: Decît mort, tot viu mai bine.
Ce e drept, cînd mori sărac, Şi de n-ai un sfanţ la tine, Cei din preajmă scaldă-ţi fac Şi de jeg te spală bine.
Da' nici mort scăldat nu-i treabă: De pe stîrv, precum ştim toţi, Şi păduchii fug degrabă, Că nu-şi fac din el ospăţ.
191
însă eu, şi dacă ştiu Că-n cearşaf n-o să mă-nfăţ, Tot prefer soios, dar viu, Nu lăuat şi în sicriu!
Cît trăieşti poci să n-ai straie, Dar cînd mori, nu-ş' cum se face (Chiar de n-ai avut lăscaie) S-o găsi cin' să te-mbrace Cu cămaşă, pantalon, Guler ştaif şi papion, Ca să poci dormi în pace. Da' eu spun: şi rupt în coate, însă viu, pe cît se poate!
Nu găsesc că-i vreo scofală Să fii mort şi-n strai bogat, Nici nu cred că e vreo fală Să fii stîrv şi pomădat, Că decît aşa găteală, Viu prefer — şi-n pielea goală Cum pe lume am venit, Nu să plec din ea-nţolit!
Alţii au la-nmormîntare Clte-un praznic serios, Cu prescure şi mîncare, Cu pilaf şi crap cu sos; Şt mai au pe lîngă ei Damigene, două-trei,
Ca să-şi toarne in pahare Din vinaţul sîngeriu.
Mă gîndesc, ce rău mi-ar pare Chiar atunci să nu mai fiu!... Ei să tragă rînduri-rînduri, Şi io-n pardisiu de scînduri...
De mă-ntrebi pe mine-anume
Tot ce cred, tot ce-mi doresc
Şi mai sper într-astă lume,
D-apăi vreau să chefuiesc
Colea-n lege, de se poate,
Cu cei ce-mi ciocnesc la moarte
Şi-n sughiţuri mai şoptesc:
„Iartă-1, Doamne, de păcate!"
Că de-o fi şi-o fi să mor,
Cel puţin atît să ştiu:
Că-s şi eu la masa lor,
Nu ei, chef — iar eu, sicriu!
D-apăi muzici şi fanfare, Toba, goarna, contrabasul, Cînd eşti mort, ce rost mai are Că tu, neam, nu le-auzi glasul?! Eu, pe ele, drept vă spui, Aş juca o sîrbă-ntîi, Altfel, geaba parastasul! Şi pe urmă, tras de-o gloabă, Să mă ducă toţi la groapă,
192
193
J3 — Scrieri, vol. 1 — M- R> Faraschivescu
Că nici tobe, nici ţambale Nu mă-ntorc dintr-astă cale!
Numai una, v-o spui drept, Mi-ar plăcea s-o ştiu pllngînd, Cînd, cu mîinile pe piept, Stau întins şi nu cuvînt: . Pe gagica mea a dulce, Că ea ştie, cînd m-or duce, Cine mă băgă-n pămînt, Părpălindu-mă pe jar, Pe cînd ea n-avea liabar. Şi atuncea-ntins pe dric, Să m-aleg şi eu, măcar Cu un strop, oricît de mic, Din privirea-i de cleştar; Şi-aşa mort, privind la ea, l-aş zîmbi din racla mea.
Deşi, fraţilor, mă tem Că şi mort de-o văz că plînge, Ca scăpat dintr-un blestem, Aş sări din cinci coşciuge. Buzna dind de sub capac Ca s-o mîngîi şi s-o-mpac, Văzînd lacrima că-i curge, Fiindcă mîndrii-i ochişori Nu te lasă nici să mori!
Că de-o fi de tot s-o pierd, Nici s-o bat, nici s-o dezmierd,
De la altul cînd îmi vine,
Vă spui drept, nu prea-mi convine.
Şi-apoi ce mare scofală:
Cînd mă pupă şi mă-nşală,
Eu să stau răpus de boală?!
De-a ia strig în gura mare: Poat' să spuie cît o vrea Filozoful nu ştiu care, Cum că viaţa nu-i grozavă; Eu o ţiu mereu pe-a mea: Că de moarto, nici o grabă!
194
13*
O PASĂRE
Aurorei
O pasăre ce zboară Din cuibul depărtat Şi se rentoarce iară De unde s-a format.
O, dulce inimioară, Pe nimeni n-ai trădat Dar cîţi te-nveninară Şi cîţi în tine-au dat!...
Eram copil aproape Cînd m-avîntai în lume Şi-avui de-nfrlnt etape Ce nu se poate spune.
Mi-a fost scump gologanul Da' n-am dat bani pe el, Măcar că ramazanul îmi declara rezbel.
O tînără copilă Veghea în preajma mea Cu dragoste şi milă, Cum dorm pe duşumea.
Iar cînd avu, în fine, Deschisă carieră, Sărea la orişicine Ca o vivandieră.
Şi mi-o făcură lată Lăsîndu-mă prea trist, Copila adorată Şi c-un ochelarist.
Amicul ca un frate Pe care-1 socoteam, Mi-a tras-o pe la spate, Tîlhar, la ochi cu geam!
Sufllndu-şi abureala C-un aer prea atent, Nu-şi contenea gineala Şi mă lucra latent.
Of, maică măiculiţă, Damblalele m-apuc! Mi-o luă de la guriţă Şi mă lăsă năuc,
196
197
Trăiră-n armonie Un an, aproape doi, l-a luat şi pălărie, Umflînd-o la cimpoi.
LA CALU' BĂLAN
Iar cînd a fost să nască, Mîrşavul animal N-a vrut s-o mai cunoască, N-a dat pe la spital.
Ea a trimes la mine Cu vorbă: m-a găsit Şi iat-o că revine La tot ce-a părăsit.
Astfel se-ntoarce iară De unde s-a format, O pasăre ce zboară Din cuibul depărtat.
La calu' bălan, la calu' bălan
Cu şeaua-i verde, Ţine-mi-1, Doamne, ţirie-mi-1, Doamne,
Nu mi-1 pierde !...
(Cîntic de lume)
A fost odată o făptură
Ce semăna leit cu-o tură,
Dar s-a-ncurcat c-un cal bălan
Şi vinu-i dulce-n orice an.
Refren (ce se cîntă după fiecare strofă)
La calu' bălan, la calu' bălan
Şi vinu-i dulce, Aş sta şi-un an, aş sta şi-un an
Şi nu m-as duce!
Dar primprejur din întîmplare Se-arată şi un ofiţer Bătînd din pinteni foarte tare (El deci avea călcîi de fier).
Cînd calul meu bălan, odată Trecea în trapu-i monoton, Cel ofiţer, cu o lopată L-a măturat ca pe-un pion.
i no
Şi tura a murit de plîns OLTENEASCĂ
Văzînd ce cursă i-au întins,
Dar regele-n palat s-a stins
Şi nu s-a dat nici mort învins.
Un  băiat  iubea odată Dintr-o sută, doar o fată, Păr de smoală, flori albastre Cum au doar fetele noastre.
Şi-apoi ce să vezi matale Că e chestie de jale: Pricinos precum erea Capu-ntr-una i-1 bătea Gelozindu-i fel şi chip Chiar şi pasul din nisip.
De erau cîndva-mpreună Ea cadînă, el furtună, înşirau mărgăritare Cînd vorbeau pe ulicioare.
201
ui
Da' n-a fost precum vorbiră RUGĂCIUNE Căci, cu buze de porfiră, Ea fugi, pe cîte ştiu, C-un băiat de peste Jiu.
Foaie verde-a bobului, N-am un cleşte şi un cui Şi o scară să mă sui Pînă-n naltul cerului La Măicuţa Domnului Şi acolo să îi spui:
„Cuconiţă preacurată, Spune-mi, ca să ştiu odată Cît mi-e viaţa-ntunecată, Şi s-o afle şatra toată; îţi arunci tu ochii, roată, Peste lumea lăcrămată?
Spune-mi, oare, cele stele Lacrămi ţi-s, de plîngi cu ele, Ori îţi sînt numai mărgele, Doar podoabe şi betele, Doar paftale şi inele, Ori lumină prin părdele?
203
Că aici la tine-n rai
Pe-al tău mîndru tron cum stai
De-ţi fac îngerii alai,
Perdcluţa de burhai
La o parte poci s-o dai
Ca să vezi şi-al nostru trai
Cum ii ducem noi de greu, Fără casă, făr-un leu, Muţi ca peştii-n heleşteu, Rătăcind pe drum mereu, Nemincaţi şi teleleu Ca bătuţi de Dumnezeu!
Şi-atunci spune de se poate: Asta-i treabă pe dreptate, Cînd boierii în palate Stau sub boite ferecate Cu avere, cu bucate Şi-au pe lume cîte toate?!..."
Doar cu ea la subsuoară De e iarnă, de e vară, Tot cutreier gol prin ţară, Cînt la lume cînd se-nsoară Ori o plîng cînd e să moară.
Că mă prinde uneori Pofta, să mă sui în nori, La înalţii dregători Să-i pogor pe căpriori Pînă jos, la truditori, Să le-arăt cît ni-s datori.
Da' le-aş smulge mai-nainte Cu un cleşte, ca pe ţinte, Stelele din ceruri sfinte Şi le-aş spune: „Vezi, părinte, Ce-i la noi... şi ţine minte!"
Zău! să moară care minte...
Foaie verde-a bobului, Că n-am eu cetaşi destui Să-i păzesc pe cei sătui La marginea drumului, Şi c-o sfoară să mi-i sui Drept în vîrful plopului!
Că eu am doar o vioară, Numai ea mi-e surioară,
204
ROMANŢĂ DISPERATĂ
BALADE
i Oh, ciudad de los gitanos i
Te duci şi tu, şi-n urma ta...
jîQuien te vio y no te recuerda?
(FEDERIGO GARCIA LORCA: Romancero gitan1)
De cînd te-ai stins din calea mea Nimica nu te-a mai adus... Atît de mult, ca şi o stea Te-ai depărtat, şi-atît de sus!
Mi-ai spus că pleci; nu te-am crezut.
Ci am sperat că-o să revii,
Din visul nostru cunoscut
Doar dragostea mi-e printre vii.
Că tot muri de-atunci, şi eu Sînt altul decît care-am fost, Ajuns la suflet derbedeu Şi-n sentimente, fără rost.
Dar într-o zi de te-oi vedea, Atît de tare am să fiu
Ca să-ţi zîmbesc, iubita mea, \ Oh, tîrg al ţiganilor!
Şi n-ai să vezi că-i din sicriu. Cine te-a văzut şi nu te ţine minte?
(FEDERICO &ARCIA LORCA: Romanţe ţigăneşti)
206
207
MC A
Bate-un vînt pe ulicioară peste inima amară, bate-un vînt prin ţigănie peste inima pustie, vînt uşor de primăvară, cu parfum de domnişoară. Treci, vîntule, fără teamă că nu te mai bagă-n seamă nici o pirandă-mpudrată cu buzele de muşcată! Poci, tu, vîntule, să treci, că focul lor n-o să-l seci, şi nici lacrămile lor, după Rică din Obor!
îl făceau toţi zurbagiu, dar altul ca el nu ştiu: ăl mai prima barbugiu, cuţitar, caramangiu, ca un fante de spaţiu.
209
Că nu era nici o fată de el neamurczată, nici nevastă cu bărbat să nu-I fi rîvnit la pat. Şi-avea ochii de migdale, do cătau la el cu jale; şi-avea ghiersul cîntător, de cătau la el cu dor, Rică — fante de Obor.
Gind trecea prin cartier, avea pasul de boier, legănat şi nepripit unde se ştia iubit.
De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci, o făcea de oaie,
că pînă să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.
N-avea pe lume păreche: purta cercel la ureche şi-avea degetu-nflorat cu-o piatră de matostat.
Noaptea, cînd venea matol, zicea din gură, domol, ca un vînt care se duce în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare do clipeşte-n bolta mare.
Uite-1, ăsta era Rică: el de nimeni n-avea frică, de nimeni nu se ferea, cît este lumea de rea!
Şi cum venea într-o seară senină, de primăvară, un ţigan mai mărunţel se tot da pe lîngă el: „Dă, bă Rică, o ţigare!" Cînd căta prin buzunare, parşivul, cu mîna scurtă, i^a băgat cuţitu-n burtă. Rică s-a-ndoit niţel, da' l-a muclit pe mişel, dc-a sunat şi baba-n el.
Văicăreală mare-n stradă, au dat toţi buluc, grămadă: sîn.gele-i curgea şiroi ca apa dintr-un butoi. Toată partea muierească a sărit să-l oblojească, dar el nu vroia de loc; se ţinea doar de mijloc şi şi-a pus o barză-n cioc, a aprins-o şi-a zîmbit:
210
14*
211
„Ce-o să mor dintr-un cuţit? Pin' vin ăi de Ia Salvare, mai poci să trag o ţigare!"
Aşa era Rică — tare.
Se cruceau ţiganii toţi, (mardeiaşi, giolari şi hoţi) şi ţigăncile-nlemnite se tînguiau pe şoptite. Aoleo, ce n-ar fi dat să-1 vază pe Rică lat; dar el, drept ca pălimarul, îşi ţinea doar brăcinarul cu o mînă, apăsat, şi umbla în lung şi-n lat, Rică — fante înjunghiat.
Ieşea luna dintr-un nor roşie ca un bujor şi bătea un vînt de seară, subţirel, pe ulicioară, ca un plînset în suspine.
Craii toţi, de bucurie, se făceau că îl îmbie: „Spune, bă, tot te mai doare?" El tăcea cu ochii-n zare. „Vrei, Rică, să joci barbutul?"
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-1 frece,
a ţipat — că era rece.
Şi cind a sosit Salvarea
din el mai ardea ţigarea.
Bate vînt, lacrimă pică, după inima voinică I Plînge-1, inimă amară, că s-a dus în primăvară ca o apă d-a uşoară şi ca fumul de ţigară!
Cîntă-1, ghiers, şi du-1 departe pe Rică —- fante de Moarte!
Dar Salvarea nu mai vine...
Rică s-a lăsat pe vine şi s-a-ntins pe îndelete, rezimat de un părete.
212
HANNY
în seara cînd s-au înlilnvt Ea se-ndrepta cu pas grăbit Spre locuinţă...
(Cîntic de mahala)
în seara cînd s-au întîlnit, Ea se-ndrepta cu pas grăbit Spre locuinţă.
El îi oferă braţul său, Dar ea-i răspunse: „Domnul meu, N-am trebuinţă!
N-ascult de tinerii frumoşi, Bărbaţii toţi sînt mincinoşi, Gu-o vorbă dulce
Ei te seduc, te-adorm uşor Ga mamele copiii lor,
Gînd vor să-i culce..."
EI o priveşte drăgăstos, Răspunde ea privind în jos: „Mă cheamă Hanny...
Gu dumneata să merg n-aş vrea, Acasă fraţi şi mama mea
M-aştept', sărmanii..."
El o priveşte amoros, E luna Mai — şi ce frumos Noaptea pe lună!
Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat Atuncea primul sărutat, în voie bună.
El este pictor şi sculptbr, Un tînăr, doar începător, Avînd curajul.
Mulţi ani de zile la un loc, Au dus flămînzi şi fără foc Concubinajul.
Apoi comenzi vin nencetat Şi lauri mulţi l-au consacrat, E-o bogăţie!
214
215
De-atunci, el se văzu petit De mulţi bogaţi, care-i promit Să-i dea soţie
Pe fiica lor, ce-a studiat La Notre-Dame, şi-a voiajat Prin lumea largă.
Menajul lor, aşa plăcut, Din vina lui a început Cam prost să meargă.
Atunci îi spuse: „Draga mea, De-acuma bani eu pot avea Gîţi o să-mi placă,
Dar eu şi să mă-nsor aş vrea, Pe cînd tu stai în calea mea; Mai bine pleacă!
Vezi plicul ăsta, poţi să-1 iei. In el ai zece mii de lei, Te du cu bine!"...
Ea îl priveşte supărat, Iar plicul care i 1-a dat Nici nu-1 reţine.
Văzînd că fostul ei amic O preţuieşte la un plic, N-apoi l-întinde:
„Ia-ţi îndărăt bancnotele Sînt o fetiţă, domnule, Ce nu se vinde!..."
Ea dispăru — el se-nsură. O dată, de la Operă, Venind acasă,
La poarta lui el observa O damă care-1 aştepta, Stînd ruşinoasă:
„Eu sînt iubita ta din Mai, Pe care-adesea o chemai «Scumpa ta» Hanny.
Din ziua cînd ne-am despărţit, Ah, cît de mult am suferit! Trecut-au anii...
Şi dacă ţi-am ieşit în drum, Să ştii că am un rost acum, Nu ca golanii
216
217
Oe numai zestre ştiu vina Ori lauri spre-a-i încununa Şi-atîta doară.
Eu am venit ca să ţi-o spui Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui A doua oară!"
Privind spre dînsa ruşinat El vina lui şi-a constatat Şi-şi dete seamă,
Că nu-i nici dînsul mulţumit, Şi de pe cotul ei, smerit, Luînd o scamă,
îi spune: „Draga mea, nici eu, O ştie bunul Dumnezeu, N-am fost ferice.
E drept, am fost şi decorat, Am luat chiar şi Premiul de Stat, Orice s-ar zice!
Dar pînă să te văd aici, Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!..."
Deşi era sub zero grade, El in genunchi deodată-i cade: „Mă iartă, Hanny!"
înduioşată, ea i-a pus Pe creştet, mîna ei, de sus, Zicînd: „în fine,
Decît să nu te văd de loc, Sau tot flărnind şi fără foc, Şi-aşa e bine!..."
Morala
Astfel,  iubite cititor, S-a încheiat idila lor, Făr' să se ştie
Unde anume, cînd şi cum, Sculptorul şi-a pierdut pe drum A lui soţie.
PICTORUL TRĂDAT
Atunci el dă fuga în stradă Poftind-o să-i facă portretul, O cheamă la el în mansardă Şi-aşa se-ndrăgiră cu-ncetul...
Dar fetei atît de frumoasă, G-un tată bătrîn colonel, Prin tîrg încep vorbe să-i iasă Că este la pictor model.
O dată pe vremuri a fost Un pictor sărman şi obscur; Mansarda-i era adăpost Şi cerul de jur împrejur.
Atunci tatăl său o mărită C-un foarte vestit avocat Ce, ca să nu se compromită, Portretele i-a cumpărat.
In vreme ce dînsul picta, Ades lnglna acest clnt: „Iubito, ah, nu mă uita, Că singur slnţ eu pe pămînt!"
Şi-n vreme ce pictoru-i vinde Uleiuri şi schiţe, pe rînd, O jale adîncă-1 cuprinde Că n-o s-o mai vază nicicînd.
O fată se-ntlmplă odată Pe strada aceea să treacă Şi cum 1-auzi juna fată, Ei pictoru-ncepe să-i placă.
Dar fără ca el să-şi dea seamă, De dor tot pe ea o picta, Aşa că în orişice ramă lubita-i mereu se-arăta.
Şi cîntă şi ea în neştire, Cu limpede glas, acest cînt: „La mine găsi-vei iubire Mai mult ca pe-ntregul pămînt!"
Trec ani... Cînd artistul expune Un nud ce cu-al ei semăna, Gelos, soţu-n piept mîna-i pune Stîrnind ditamai dandana.
220
221
Iar pictorul suflet descins, : GÎNTIG DE FATĂ NEAGRĂ
Zadarnice scuze mai cată: Vîrtejul stîrnit dintr-un vis Nu poţi să-l opreşti niciodată.
Verde  que  te  quiero verde, Verde viento. Verde rămas. El barco sobre la mar Y el caballo en la montanna.
(FEDERICO   GARCIA LORCA: Romance sondmbulol)
Drag mi-a fost de cînd mă ştiu roşu-aprins şi stacojiu, luntrea roşie pe unde, calul roib suind la munte.
în pridvor stă visătoare fata neagră, neagră floare, păru-i roşu, ca de sînge, ochii-n rouă, parc-ar plînge. Şi în bucle, dulcea lună i-a pirostrit o cunună ca o pară de făclie, dar ea n-o vede, n-o ştie.
1 Verde ce mi te-ndrăgosc, Verde vînt. Ramuri verzi, Luntrea pe mare Şi calu! la munte.
(FEDERICO GARCIA LORCA: Romania somnambulă)
223
Numai roşu mi-a plăcut. Stele mari clipesc tăcut; aburite, printre ele, zorile-şi desfac perdele. Trece vîntul prin gutui, printre ramurile lui, ca motanul se zburleşte muntele, şi-n zare creşte.
— Cumetre, eu te-am rugat unde vreau să mor în pat, şi dacă s-ar fi putut, înţr-un pat nou aşternut;
Că-mi vezi rana spintecată de la brîu la beregată!
Cine vine, cine trece prin viitoarea nopţii, rece? Fata neagră ce aşteaptă în pridvor, şuie şi dreaptă, că doar ea rămase trează, cu părul roşu, de sînge, şi-n zorii zilei visează la marea mare, şi plînge?
— Măi cumetre, dac-ai vrea dau roibul pe casa ta;
şi pe şea şi pe cuţit, dă-mi o cergă de-nvălit! Că viu, neică, de departe, călare, izbit de moarte.
— Măi flăcău, eu nu mă p'îng, aş face cu tine tîrg,
dar nici eu nu mai sînt eu, nici bordeiul nu-i al meu.
— Văz că pe cămaşa albă ţi-a-nflorit la gît o salbă de trandafiri stacojii,
de mă mir cum te mai ţii;
Şi sîngele te-a încins cu un brîu roşu-aprins. Dar nici eu nu mai sînt eu, nici bordeiul nu-i al meu.
— Lasă-mă, dar, să mă sui măcar la tine-n gutui; lasă-mă, pînă nu mor,
să-i urc verdele pridvor, pînă-n vîrt'u-ntins spre lună, s-auz gîrla cum răsună!
Suiră cei doi cumetri pînă sus, pe prispa vetrii; unu lasă-n urmă sînge, altul lacrămi, fiindcă plînge.
224
225
15 — Scrieri, vol. I — M. R. Faraschivescu
Treimi»-* în noapte, rar, roşu-stins, un felinar, şi răsună-n zori mărunte rîul limpede, de munte.
noaptea s-a lăsat stăpînă peste fata neagră, moartă, pe mormîntul din fîntînă.
Mi-a fost drag, de cînd mă ştiu, roşu-stins şi roşu-viu, vîntul tare, rubiniu, vlnt roşu, pom stacojiu.
Cei doi urcă-ntr-una, urcă, şi vîntul le lasă-n gură, printre pomi cînd se încurcă, gust de izmă şi arsură.
Beţi, jandarmii bat la poartă.
Mi-a fost drag de cînd mă ştiu roşu-aprins şi stacojiu, luntrea roşie pe unde, calul roib suind la munte.
— Unde ţi-este neagra fată, unde e codana ta?
— O, de cînd te tot aşteaptă, şi cît te-ar mai aştepta,
din pridvorul ăsta verde, lacrămînd că nu te vede!
Peste oglinda fîntînii, ţiganca-şi leagănă sînii, sînii ei de trandafir, părul roşu, de porfir.
Luna şi-a zvîrlit o rază, ca un ochi care-o veghează.
226
15*
GÎNT1C DE LUNA
Zlătarii şi spoitorii vin călări pe podul morii; de te-o prinde vrun zlătar, îţi ia inima de jar, ţi-o pune pe nicovele, să-şi Iacă din ea inele; inimioara ta cea albă avi să mi ti-o facă salbă!
Huye luna, luna, luna... (FEDERICO GARCIA LORCA: Romance de la luna, lunai)
lese luna în poiană, gătită ca o codană; aiurit, neclătinat, o mîndreţe de băiat, cu ochii de pietre rare o priveşte cum răsare.
Şi prin noaptea tulburată, trece luna dezmăţată, trece şi nu stă de loc, curvă de sidef şi foc, şi-şi despoaie, gemene, tîtele de cremene.
— Fugi lună, lună nebună, că ţiganii-ţi dau de urmă!
1 Lunecă lună, lună, lună...
(FEDERICO GARCIA LORCA: Romanţa lunii, lunii)
228
— Băiete, eu vreau să joc, nu mă tem de ei de loc. Dar de vin zlătarii droaie, stinge-ţi ochii de văpaie; de vin ţiganii prin noapte, icusari din ei si-or bate!
— Fugi lună, lună nebună, c-aud drumul cum răsună şi-aud cum fluieră piatra sub copita ca săgeata!
— Măi copile, ţi se pare:
doar eu trec prin noaptea mare,
gătită de sărbătoare!
Dar zlătarii se arată Jn poiana luminată; pe băiat îl trec fiorii şi-şi închide ochişorii.
229
Gonesc ţiganii prin noapte, vis de-aramă şi de şoapte, plete-n vînt, faţa de smoală, ochii galeşi, de migdală.
Pitită în fagul mare, cîntă o privighetoare.
Prin nori fuge alba lună, cu un flăcăiaş de mînă.
Plîng în poiană zlătarii, spoitorii, făurarii.
Şi peste întreg pămîntul, stă de veghe numai vîntul.
Simbăta Paştilor, 1941
i
VIA.N\
Cîntecul ei, draga mea, De nebunie şi de ţigani, L-au zis un cuc şi-o cucuvea, Cîntic de moarte şi la mulţi ani.
Peste rîpi de făgădău, peste noaptea ca un tău, urlă vîntul — cîine rău — peste drumurile sparte, şuieră un vînt de moarte, pe sub luna în inele, trec strigoi şi joacă iele; peste scoborîta zare, carul mic şi carul mare îşi pocnesc din balamale osiile de cleştare.
Prin vîlceîe şi hirtoape, şi pe-nvolburate ape, bîntuie o vijelie de pustiu şi de urgie.
Gine-i vede, cine-i ştie, cine poate să le-aţie drumul, cînd pornesc să vie
despletiţi în negre spume, ţiganii de peste lume?
Cu foc de stele şi iască, vine şatra ţigănească, vin şi poposesc stăpîni, în poiana cu aluni, şi şi-au prins în coviltire, curcubeul şi-o tingire.
îmbrăcaţi de sărbătoare, vin zlătarii cu zlătare. între toate mai frumoasă, palidă şi ruşinoasă, stă Viana lăcrămată, o grădină-nrourată, stă sub bolta serii-naltă şi lacrămi de sţele-o scaldă pe Viana, starostea, care-şi plînge dragostea.
Dragostea de-un an şi-o vară i-a dus-o vîntul de seară, cînd i-a spus o cucuvea că bărbatul n-o mai vrea şi s-a hotărît s-o vînză pe-o snamie de balcîză. N-o să-i mai sărute-acum ochii vineţi   ca de fum, n-o să-i mai strivească sînul starostele şi stăpînul!
— Spune-mi tu, cărturărcasă, dacă-i alta mai frumoasă, spune-mi, tu, de-a văzut el un mai fraged ghiocel, mai tras mijloc prin inel? C-aud cucu-n glas subţire, cîntă-a noastră despărţire, şi-aud mierla-n ghiers mai gros, plînge-al nostru trai frumos!
— Viano, tristă nevastă, ce spui tu e vorbă proastă; de i s-a făcut de-o slută, pe tine tot nu te uită; două flori nu-s gemene, dar alta să-ţi semene? Nu-i fată de colonel mîndră ca tine la fel, nici ghiers de privighetoare să te cînte nu e-n stare! Uite, că de ce ai parte, zice în ghioc şi-n carte: mie-mi spune un spaţiu să nu-1 crezi, că e candriu; în tobă îmi spune-un zece că e capiu, dar îi trece; şi-mi mai spune un birlic să n-ai grijă de nimic!
— Spuie cărţile ce-or vrea, eu rămîi tot corcorea;
i
232
233
geaba că e cartea bună,
el cu alta se adună
şi mi-e inima-n furtună!
Lungi, sub despletita şatră, dorm ţiganii somn de piatră; dar pe sub crengile ude, vineţi, ochii-i se-aprind şi-al ei chiot lung se-aude de aramă şi argint.
Doar brăţara-i sună-n gleznă, prin adînca nopţii beznă, şi-i atîrnă-n zare, grele, policandrele de stele.
Plimbă-n pînza nopţii rară, sînii ei de jar şi ceară, se înalţă, se coboară, undă limpezită-n seară, fum şi pasăre ce zboară, se cufundă-n noaptea-ntreagă, albă umbră-n umbra neagră şi se pierde-n depărtare, umbră mică-n umbra mare.
Frînge-n legănatu-i joc, subţirelul ei mijloc; fără cîntic, fără strună, sub încremenită lună, Viana joacă nebună: o grădină în furtună.
234
CÎNTIC DE PAJ
într-un tufiş de brazi, De lîngă un castel vestit, O şatră de ţigani nomazi Din drum au poposit...
(Tango ţigan)
Cîndva, demult, un crîng de brazi Păzea un vechi castel;
O şatră de ţigani nomazi A poposit în el.
Pe cînd făceau bărbaţii foc
Din crăngile de pini, Femei cu cărţi şi cu ghioc
Porniră prin vecini.
Erau ţigănci cu ochi adînci,
Cu galbeni prinşi în plete;
Le-nconjura un cîrd de ţînci Şi-un pîlc de negre fete.
Din turn, un tînăr castelan
Privind prin vechi fereşti,
Zări o fată de ţigan
Frumoasă ca-n poveşti.
Atunci, chemîndu-şi lîngă el Un blond copil de casă,
I-a spus s-aducă la castel
Pe fata cea frumoasă.
Şi-n turnul lui cînd a intrat Cea oacheşă fecioară,
El se simţi cel mai bogat
Curtean dintr-acea ţară.
— Copila mea ca din poveşti,
(I-a spus mai mult în şoapte)
In visul meu mai mîndră eşti Ga îngerul prin noapte...
Frumoasa mea, cum te zării
Mi-ai fost atît de dragă,
Ferice-aş fi, de-ai vrea să-mi fii Stăpînă viaţa-ntreagă.
Iubita mea, rămîi aci
De astăzi, totdeauna,
Gă-n noaptea mea vei străluci Mai mîndră decît luna!
Iar pajul blond şi-a înstrunat, Intr-un balcon, ghitara,
Şi-un dulce cînt a răsunat
Vrăjindu-i toată sara...
236
237
S-a încheiat de-atuiici un an;
Şi-n purpuri de mătasă, Frumoasa fată de ţigan
Era acum crăiasă.
Prin nopţi, ades, privea din turn Gîte-un străjer de rond,
Stîrnind cu pasul lui nocturn Trecutu-i vagabond...
Dar iată că-ntr-o seară iar, Ţiganii plini de fum,
Lîngă castelul solitar
Au poposit din drum.
Privind spre ei, copila lor, Din turnul ei de sus,
Simţi un tainic, trist fior Şi prinţului i-a spus:
— O, soţ iubit şi prinţ al meu, Mi-ai spus acum un an
Că vrei să-ţi fiu stăpînă eu, O fată de ţigan!
C-un înger m-ai asemănat,
Al nopţii, şi cu luna,
Dar aştrii nopţii, ai uitat
Gă pribegesc într-una,
Că negrul e culoarea lor
(Pe cîte bag de seamă)
Şi-n noaptea neagră, tainic dor
Pe drumuri lungi îi cheamă.
Gît mi-eşti de drag, ţi-am dovedit Gînd am rămas cu tine,
Dar, iată, azi m-a podidit
Un dor de neguri pline.
Rămîi cu bine, dragul meu!
I-a spus a lui crăiasă, Gă eu voi pribegi mereu,
Doar drumul mi-este casă...
Şi-acelui prinţ ce n-a-nţeles Gă-i dusă din castel,
îi cîntă blondul paj, ades,
Ăst basm scornit de el:
„Gîndva, demult, un crîng de brazi Păzea un vechi castel;
O şatră de ţigani nomazi A poposit în el..."
ş.a.m.d.
238
MARIOARO DE LA MUNTE
— Lasă, nu mai plînge, fată, Că te-a mai lăsat odată Şi te-a cătat vara toată!
— M-a cătat, da' ce-s de vină? M-a cătat la o vecină, Eu eram coleâ-n grădină;
—- Marioaro de la munte Nu-ţi lăsa părul pe frunte G-au să-ţi iasă vorbe multe!...
— Las' să-mi iasă că nu-mi pasă, M-a făcut mama frumoasă, Nici la apă nu mă lasă,
Nici la apă, nici la moară, Nici în sat pe ulicioară, Nici pe luncă-n primăvară,
Păsărică-n colivie, Aşa-mi trece viaţa mie, Amărîtă şi pustie...
în grădină, lingă iaz,
Nu-i nici punte, nici pîrleaz
Ga să treacă vrun viteaz.
Gum era zăduful mare, Am intrat în scăldătoare, Doar un pic, să iau răcoare,
însă valul cel păgin Mă cuprinde pîn' la sin Şi-mi şopteşte să rămîn.
Eu spre mal atunci mă trag
însă valul cel pribeag
M-a cuprins cu mai mult drag.
M-am întins şi eu alene,
El mă săruta pe gene
Şi pe ochi şi pe sprîncene
240
16
241
Şi pe git, pe obrăjori, Mă sălta de subsuori Parcă mă treceau fiori.
Şi ne tot jucarăm noi, Eu cu valul, amîndoi, Pînă s-a-nnoptat în toi
Eu li spui că vreau napoi, El mă-mpinge în zăvoi Şi-mi sărută sînii goi,
îl cuprind atuncea-n braţă, El mă săruta pe faţă Cu măruntă undă creaţă,
Iar de-i spui că vreau acasă Din strînsoare nu mă lasă Valul moale, de mătasă;
Cînd dau eu să ies din apă, El nisipu-n talpă-mi sapă, Şoldul iar sub val îmi scapă.
Cînd îmi salt genunchiu-n prund Prin nisipul cel mărunt, Cit pe-aici să mă scufund,
Cînd m-apuc şi de răchite, El se face că mă-nghite Zvîrlind stropi de mărgărite.
242
Şi cînd am intrat pe poartă, Strigă mama şi mă ceartă Şi de-atuncea nu mă iartă.
16*
DESPĂRŢITE TURTURELE
Da'ntr-o zi mai neguroasă Cînd era o pîclă deasă Şi cătam după păpuşă, Cine văz că-i stă la uşă?
Că era un murg fluriu Călărit de un gagiu, De gagiul mîndrei mele Ce avea coburi la şele.
La fereastra mîndrei mele Cîntă două turturele, La mîndruţa la fereastră Rîde o muşcată-n glastră.
Vai de păcatele mele, Că l-am făcut bucăţele ! Degeaba scoase gagiul Pistolul, că eu şiriul
între mîndră şi muşcată N-ai putea s-alegi deodată, Dar ea stă după perdele, Se uită la turturele.
Şi cînd trase din pistol El a nimerit în gol, Dar cînd îmi lungii eu braţul I-am tăiat cu şişul, maţul
Of, vai de oasele mele Că nici nu-mi mai ştiu de ele, Cît îi umblu sub fereastră Ea se dă pe după glastră.
Şi cel gros şi cel subţire C-a pornit-o-n cimitire Cu mîndruţa după dînsul Ce-şi topia ochii cu plînsul.
Pe mine mă bate ploaie Da' ea sade la odaie, Pe mine mă bate vîntul, Ei nici nu-i auz cuvîntul.
Mie, de amarul ei, îmi dădea prin cap scîntei; Fiindcă nu vream să-l mai plîn Am dat repede pe lingă
244
245
Năsălia cu sicriul TE RENTE ŞI TlTINA
Unde-i sta întins gagiul Şi ca să mă uit la ea M-am făcut o turturea;
Dar ea mi-a rămas ascunsă Cu faţa de lună plînsa. Vai de păcatele mele, Că nu sîntem turturele!
Turturica a zburat Şi pe mine m-au legat Trei, jandarmii, pe la spate M-au încins cobză, de coate.
Prinsă de piciorul meu Spînzură ghiuleaua greu Legată c-un maţ de zale, Oricînd calc îmi sună-a jale.
Terente, ah! Terente, Terente fură fete...
(AL. BAJESCU-OARDĂ)
Terente, ah! Terente, Terente fură fete, Le duce-apoi în baltă, Le pune de se scaldă.
La dans cind le invită, Le duce în ispită Terente, ah! Terente, Senzaţii violente...
Terente într-o seară Văzu o domnişoară Cu perle şi safire, Care 1-a scos din fire.
Titina ea se cheamă (Familie de seamă) Cu tatăl preşedinte Care-o iubea fierbinte.
246
247
Titina, logodită C-un tînăr de elită, Uită de-angajamente Văzîndu-1 pe Terente.
Cu dînsa împreună
îl scoate-n lumea bună,
Terente şi Titina
Se plimbă cu maşina.
El vorbe dulci îi spune Că vrea să se cunune Şi-atunci Titina vine Cu perle şi rubine,
Cu-averile ei toate în bani şi nestemate.
La dans cînd o invită Se simte măgulită Şi-n timp ce mîna-i pune Pe colier, el spune:
„Eşti dulce ca o miere! De vrei să-mi faci plăcere, Frumoasă domnişoară, Pofteşte astă-seară
Să tragem o beţie La mine, la moşie!"
Terente, ah! Terente, Tîlhar de sentimente...
Terente cu Titina Fugiră cu maşina în noaptea fără lună Şi totul merse strună.
Iar după ce o-mbată Pe-ncrezătoarea fată, De toate o dezbracă Şi-n baltă o îneacă.
Terente, ah! Terente, Terente fură fete, Le bagă-apoi în cufăr, Le cîntă „flori de nufăr"
Şi crîncen le ucide Prin mijloace perfide, Terente, ah! Terente, In astfel de momente!...
...Şi n-a mai dat pe-acasă Titina cea frumoasă,
248
249
Dar domnul preşedinte, Stimatul ei părinte,
Anunţă şi armata Ga să-i găsească fata, Pe cînd Terente saltă Cu luntrea lui prin baltă.
Terente, ah! Terente, Terente fură fete, Terente, hoţ de baltă, Pe lumea ceealaltă.
Dar cînd să se întoarcă, Jandarmii-1 iau din barcă Şi îl întreabă unde Pe victimă-o ascunde.
Apoi i-arată toate Averile furate, Chiar rochia ce-o lăsase Titina, de mătase.
Terente, dacă vede Aceasta, se repede In baltă, fiindcă poate Sub apă să înoate.
Dar pîn' să se scufunde, Un glonţ în el pătrunde Şi-aşa muri Terente Lipsit de argumente.
250
ClNTIC DE POTERAŞ Ţigănie, neagră şatră,
ţi-ai pus steag-basmale-n poartă, în vîrful plopilor, luna şi stelele, cîte una, agăţate-n pălimar ca un galbin felinar.
Memoriei lui
FEDERIGO GARCIA LORCA, privighetoarea Spaniei
Negre toate sînt pe ei: flinta scurtă, caii zmei, sufletul şi ochiul strîmb, cizma-naltă în carîmb, capul împietrit, de plumb.
Ţigănie, ţigănie, doar cin' te-a văzut te ştie! Ţigănie, neagră-slută, cin' te vede nu te uită!
Peste bordeiele toate, cade noaptea tot mai noapte; din potcoave şi caiele, bat ţiganii sori şi stele.
Şi cum vin pe drumul mare cu inima-n cingătoare, răsuciţi, iscoditori, lasă-n urma lor fiori şi presară groaza neagră peste noaptea mută-ntreagă.
Trec, dacă li-i gust să treacă, şi In mintea lor descarcă, de răsună pină-n vale, fum şi stele din pistoale.
Un cal necheza şotîng, izbit la piciorul stîng, şi ţipă cucoşi, de sticlă, la circiuma lui Costică.
La Costică din Hotar, ciocnesc paharele rar, ciocnesc bărdace de var, plîng viorile nebune, vîntul li se-ncurcă-n strune, şi prin noaptea tot mai noapte, vîntul gol fluieră şoapte.
252
253
Picaseră la chindie Sîn-Pietru şi cu llie gătiţi ca de sindrofie; între cer şi-ntre cîmpie şi-au pierdut, zorind să vie, aurita lor tichie.
Dar dacă e chef, să fie: s-or găsi în ţigănie talere de jar, o mie!
Maica Domnului, şi ea, printre stelele-albine s-a-mpuns într-un mărăcine, într-un galbin ţep de stea, într-o lacrimă de foc, şi cam şchiopăta la joc.
Ţanţoş călca-n urma lor starostele spoitor.
Luna nouă sta pe zare, o lebădă plutitoare.
Lunecă prin noapte, moale, felinare şi basmale; fragede ca nişte crăngi, dănţuiesc subţiri ţigănci: pentru mîndrii musafiri,
dănţuiesc ţigănci subţiri; valuri tremurate rar, la Costică din Hotar.
Ţigănie, neagră şatră, cu basmale-steag la poartă, stinge-ţi felinarul verde că potera mi te vede!
Ţigănie, ţigănie,
doar cin' te-a văzut te ştie!
Ţigănie, rai beteag,
nu te uită cui i-eşti drag!
Lasă-ţi doar vîntul, vioară, să-ţi mai cînte pe afară!
Peste cheful ţigănesc, arnăuţi se năpustesc; plîng, sub iutile copite, scînteioarele strivite. Vine potera călare, neagră ca de-nmormîntare; negri sînt, larmă nu fac, dar pe unde trec e jale, c-au ţesut un zodiac din fum negru de pistoaie.
254
255
A rămas acu pustie veselită ţigănie.
Toată noaptea prin păduri răsunau împuşcături.
Şi sparg boarea nopţii reci poteraşii, patruzeci.
Toate au înţepenit; şi rachiul din clondire, ca să nu fie pilit, s-a vărsat într-o tingire. Peste cîmpul negru, gol, zboară ţipetele stol, bat călcîiele pămîntul, săbii şuieră ca vîntul.
Urcă ripe şi poteci poteraşii, patruzeci, şi din flintă, mii de bice şuieră-n văzduh alice.
Cînd au trecut de Hotar,
i-a strins bătrînul şătrar:
Sln-Pietru avea o rană
şi-n braţe o fetişcană
mai mult moartă decît vie,
rătăcită pe cîmpie
cu cinstitul Sfînt' Ilie.
Maica Precista cea bună muia degetul in lună, strîngea brusturi, bălării, să-i descînte pe copii cu scuipat din sfînta-i gură, de plîns şi spărietură.
Şi potera, neagră fiară, lasă-n urmă foc şi pară: a mai mîndră dintre fete avea ţîţele tăiete; celelalte, despletite, alergau înnebunite şi-nfloreau văzduhu-n drum negri trandafiri de fum.
Cînd n-a mai rămas bordei, abia pe la ceasul trei, luminată-n funduri, zarea parcă-şi legăna spinarea.
Ţigănie, biet sălaş, se tot duc cei poteraşi; pe ei îi înghite drumul, de tine s-a ales scrumul.
256
17
257
— Scrieri, vol. I — M. R- Paraschivescu
Ţigănie, ţigănie, doar cin' te-a iubit te ştie! Doar în mine mai trăieşti, dănţuind negre poveşti.
EPITAF
După anton pann aicea s-au dus cu jale
şi In tihnă se albesc
oasele domniei-sale de miron paraschivesc, ce au fost trecut pe lume ca să dea la toate nume. astăzi, una cu ţărîna, de iubire n-are ştire şi un vreasc îi este mîna care scrise aste şire. cînd zîmbiţi, din întîmplare, întorcînd aceste foi, domnişori şi domnişoare, va zîmbi şi el cu voi.
17*
259
LAUDE ŞI ALTE POEME
PREFAŢĂ
O, cartea mea, trudesc de ani de zile Ga să te văd ieşită la lumină, Spunînd doar ce-ţi pluteşte peste file, Ga frunza despre muta rădăcină.
în locul unde ai să crezi că-s eu, Vei fi tot tu, acel ce mă citeşti, Ci unde simţi vorbind poporul meu, Şi glasul meu aş vrea să-1 desluşeşti.
Iar viersul meu, de n-are strălucire, Doar ce-i firesc într-Insul eu cîntai; Gă e ştiut: cuvîntul de iubire Mai mult în şoaptă, nu strigat, ţi-1 dai.
263
GÎNTĂREA ROMÂNIEI
PRELUDII
Memoriei tovarăşului ALEXANDRU SAHIA
CÎNTECUL   1 N T1 I
INVOCAREA POETULUI
Nici   lacrămi nu cînt, nici rîvne deşarte.
Visul adună, gîndul desparte
Braţu-n furtună de trîmbiţe sparte.
Gîntec, răsună, poate ai parte
Fruntea şi timpul larg să te poarte
Munţilor sumbri, clarelor ape,
Aproape-departe,
Departe-aproape,
Vieţii solie din moarte!
Dibuie, mînă, scrie în carte,
Vîrste alege şi le împarte
Printre cumpeni şi seceri,
Cum avurăm noi parte
De anii cumplitelor treceri,
Ai potrivnicei soarte!
Sau, poate, veţi spune: nu-i vremea să cînt,
Ţara-i sleită, neamul flămînd,
Gase-n ruină, arsul pămînt...
Lungi aşteptări, pînă cînd, pînă cînd?
Ţara aceea se cheamă România...
N. BĂLCESCB
Sub pirozeaua tăriei...
MATEIU ION CARAGIALE
Ţara zăcea de mult ca o stătută baltă...
Sub pirozeaua cerului, înaltă, Zburliţi pe zări, ţepoşi, domoli şi crunţi, Cu vîrfuri semeţe, stau munţii cărunţi, Şi li se tolăneşte blondă la picioare, Leneş legănată pînă-n marea mare, Numa-n belşug, cîmpia roditoare; Sub soare, ploaie şi vînt, Numa-n muncă şi cînt...
Ci peste-ntreg acest slăvit pămînt, Gu holde şi vii stropite-n sudoare, Unde frîng metanii şui culegătoare, Gu pline gradine scăldate în soare, Gu plaiuri şi luncile-n floare,
Unde pasc domoale,
Din vîrf pînă-n poale,
Oi cu tundra moale,
Şi-n poieni pe vale,
Grelele cornute
Sărută, tăcute,
Iarba din imaş,
264
265
Unde lîngă mamă, nevastă şi sora, Prin cel lan bălan, un trufaş cosaş Mijlocul subţire avîntă ca-n horă, Arcuindu-şi coasa prin lan lucitoare Şi adună braţul, scurt, a-mbrăţoşare, Unde-n unda iute-a apelor adinei, Prin valurile prinse de fluviu ca-ntr-o salbă, Tăcuţii pescari trag seara, pe brînci, Năvoade cu solzi lucind pe burta albă,
Unde prin zăvoaie cu bolţi de răcoare, Sau de catedrale, prin codri cînd răsună în ritmică măsură, pătratele topoare Şi cornul vînătoarei cu-al lunii se-mpreună, Gînd prin târguri albe luminînd, spre seară Urnite de-abia, sub copita domoală, Urcă scîrţîind mari care cu povară Şi roşii scîntei danţează-n nicovală; Unde în pridvorul perdeluit cu vie, Zîmbetul muşcatei şl-al gazdei te îmbie... Dar în zadar evoci vîrsta patriarhală, Că morţii sînt morţi şi nu-nvie!... Gi peste-ntreg acest slăvit pămînt, Tăcute au rămas, şi reci, atîtea guri! Din inimi nu mai suie nici un cînt, Nici zimbrul nu dă iureş în păduri.
Că s-au ivit Cumpliţii furi: Gu mii de guri Au înghiţit Munţi şi cîmpii,
Ce seminţii
De moşi bătrîni,
Pe fraţi şi fii
I-au pus stăpîni.
Cumpliţii furi,
Cei veninoşi
Şi mult vicleni,
De pizme roşi,
Cu jaf şi pîri,
Prăpăd făcură în moşneni.
De-atunci,
Amară trece viaţa, pe brînci,
Amară viaţă de cîine,
De ieri pe azi,
De azi pe mîine,
Ştii doar de necaz,
De foame de pîine,
De ieri pe azi,
De azi pe mîine,
Gu jugu-n grumaz,
Gu biciu-n obraz,
La boiarii mari,
Vedea-i-aş în pari,
La cei arendaşi,
în laţ vedea-i-aş,
Ducem viată de cîine..
Şi cresc bogăţiile pînă-n cer — pentru cine:
266
267
Pentru cine hambarele pline
Şi grajduri, magazii şi coşare,
Saci de făină, stupi de albine,
Butii de vin cu-a verii dogoare,
Din grele ciorchine călcate-n picioare,
In pimniţi adinei, cu mari zăcătoare,
Gu şunci, cu magiunuri şi cu ţuică tare?...
Pentru cine atîta mîncare?
E vreun praznic mare,
După cît se pare...
Gă amarnică-i, Muză, viaţa de cîine:
De ieri pe azi,
De azi pe mîine,
Cu jugu-n grumaz,
Gu biciu-n obraz,
La ciocoi umflaţi,
Vedea-i-aş crăpaţi,
La cei arendaşi,
Beliţi vedea-i-aş,
Pe toţi care vor să mai fie
Călare peste noi, pe vecie!
Românie, Românie Oare cît mai răbda-vei astă urgie?...
ROPOTE
Vin ropotînd, tropotind...
MAGDA ISANOS
Cum pe sub cîmpia culcată-n zăpadă, Holdele ce-o-mpung nu-i ochi să le vadă, Cum vîntul cu-al mării murmur se-mpreună, Spre tării să urce-n vuiet de furtună,
Cum pe-un cer scăldat în iute văpaie, Tainici, din senin, cresc norii cu ploaie, Cum pocalul dulce pe-o buză bolnavă, Preschimbă nectarul în strop de otravă,
Aşa a crescut
în taină, tăcut,
Furia poporului, grozavă.
Erau doar doi-trei, Gînd porniră cei Sculaţi ăi dintîi, De pe căpătîi, Gu sape, topoare, Săcuri la spinare, De-au plecat tîlhari Prin codrii cei mari. Tîlhari de boiari Gu pungi la şalvari.
268
269
Sculaţi, măi plugari, Daţi iama-n boiari!
Hai, sculaţi Voi, haiduci Şi tîlhari, Iama daţi La răscruci, în boiari!
Şi-au plecat cîntînd Mereu, rînd pe rînd, Cîntînd să nu plîngă, încep să se strîngă Ca aduşi de vînt, Toţi legaţi de-un gînd, Şi-au pornit cîntînd De jale şi dor Toţi cu focul lor...
Şi-au fost mulţi la număr,
Cu flintă pe umăr,
Cu ghioagă strujită
Şi mînă cumplită,
De se aciuiau
Prin verde zăvoi,
Cît se aţineau
Şi năvăleau roi
De cum iscodeau
Că răul ciocoi,
în iute rădvan Trece pe tăpşan Şi-n mîndră caleaşca Lor le pică pleaşcă.
Făceau bogatului felul Zdrelea şi cu Mărunţelu, Şi mi-1 belea din căruţă Dinsul, Viţă Cătănuţă, Că-şi găsi boierul unsul La mir, cu ghioaga lui Tunsu. Tăiaţi, măi haiduci, Boierii năuci!
Dar peste păduri, de sus, peste munţi, S-au fost ridicat şi iobagii crunţi.
Şi moţii muţi,
Mulţi şi mărunţi,
Că s-au sculat mai an
Cloşca şi Grişan,
Şi-a urnit un vac
Ursu din Albac.
Dar peste ţara toată,
Ga flautu-n furtună,
La Bălgrad1, cînd i-1 fringe,
Osul lui răsună:
Os nescris în rună,
Gă nu-i os de domn
Gi e os de gloată,
Nu-i os de baron,
1 Alba Iulia.
270
271
Nu-i de viţă bună (Nici măcar Şagună), Nu-i de nici o viţă, Nici nu e de spiţă, Gi e os de roată Care ni se fringe Peste ţara toată. Grofii mi se-mbată Iar iobagul plînge...
Amare vremuri, Doamne, de sînge!. Amari anii răi, Minaţi, măi flăcăi, Treceţi şi prin ei, Prin anii cei grei, Minaţi şi voi, moţi, Izbiţi grofii hoţi, Pe grofii cei răi, Pe negrii călăi, Săriţi, măi, pe ei, Din munţi Apuseni Pe grofii icleni, De pe Ariaş Pe groful trufaş,
Din munţi şi din văi Porniţi, măi, hăi-hăi!
Of, pupa-i-ar mă-sa reci, Pe toţi grofii groşi şi seci!
Peste munţi, peste poteci, In ţară iară de treci, Vezi haiducii, patruzeci, C-au crescut, au tot sporit, Pe bogaţi i-au năucit. Gă, uite, nu trecu anul Şi-a golit iarăşi rădvanul, Unul zis Iancu Jianu, Şi iar au călcat conacul Haiducii-n frunte cu Iancu ; Văzu boierul pe dracu, Jupîneasa-şi găsi leacul Şi domniţa, cu ietacul, L-a dedulcit pe săracii...
Şi, uite, nu trecu luna Şi se-aude încă una: Gă Tudor din Vladimir, Gu pistoale la chimir, Nu te lasă să dai bir. Şi dac-ar fi numai el!... Dar gorjanul cel mişel A strîns golanii cu el Şi-a pornit-o la rezbel, Şi cu puşti, şi cu drapel, Gu pandurii după el, Gu pandurii lui nebuni, Gare-au fost făcut minuni, Minaţi, măi rumâni!
272
18
273
A pornit Tudor război De-a stat ceasu la ciocoi, Minaţi, măi, hăi-hăi!...
Cei ciocoi, ieşiţi din minţi, Au scos galbenii cu zimţi, De-au cumpărat arnăuţi,
Mulţi-avari,
Avari şi mulţi, Le-au dat straşnici liarmăsari, Flinte, junghiuri, icnsari, Din pungi prinse de şalvari.
Şi-apoi ne daţi, boieri mari!...
Gînd toţi fraţii cercau să se scoale, Grîncen bogaţii i-au izbit la moale. Pe aur l-au vîndut, din chimir, Pe Tudor, polcovnic de Vladimir, Gu mustaţa vrabie Şi la brîu cu sabie, Cu mustaţa ca fuiorul, Căciula ca băniciorul, Pe Tudor răzbunătorul, Polcovnic din marea Rusie, Tăiat la Goleşti, pe moşie.
Dar în acel loc un nalt stejar creşte, Şi furia lui Tudor în el mai mocneşte. Că uneori, pe seară,
274
Cind îi freamătă frunzele-n vînt Şi mărunt se-nfioară, Stejaru-1 simte pe Tudor trecînd, Tropotind cu pandurii prin ţară.
Tăcere de moarte şi jale
S-a-ntins de-atunci, ţară, pe plaiurile tale...
★
★ *
Noi vrem pămînt...
(G. COŞBUC)
An de an, rînd pe rînd, Ţăranul flămînd A răbdat lucrînd, Lacrime vărsînd, Sînge lepădînd, Visul legănînd, Pînă cînd, zăcînd, S-a legat din gînd (Sămînţă pe vînt), Visul de pămînt. S-au sculat atunci, Cu toţii, pe brînci, Din bordeie-adînci, Din rîpe şi stînci, Cu căciuli şi turci, Gu bătrîni şi prunci, Cu care şi junei, Gu coase şi furci,
275
18*
Pe jos, de-a-n călare, Gu ghioage, topoare, Feştile, amnare, Flinte la spinare, Gu greble, junghiere, Gopii şi muiere, Cuţite, satire, Ciocane, custure, Furcă şi săcure, Din lan şi zăvoi, Din tîrla de oi, Din carul cu boi, Cei flămînzi şi goi, Mînjiţi de noroi, Sleiţi de nevoi, Se strînseră roi Şi-au pornit şuvoi, în crîncen război, Spre curţi de ciocoi, Cu aprigi dulăi, Ca taurii răi, Minaţi, măi, hăi-hăi!... Singuri-singurei Erau numai ei, Cei de sînge uzi, Fără călăuzi, Sculaţi, eăşcăunzi, Să-nfrunte doar ei Ciocoii mişei.
Şi ce mulţi mai sînt! Ga aduşi de vînt, Gîţi nu-s nici în gînd,
Nesfîrşit curgînd Şi vin rînd pe rînd; Ciocoiul, nicicînd Nu le-ar da de fund, Şi nici Duhul Sfînt, Şi toţi vor pămînt, Şi grozavi mai sînt:
Toţi nătoţi,
Pîrliţi,
Zburliţi,
Păroşi,
Flocoşi,
Furioşi,
Zdrenţăroşi,
Gioturoşi,
Noduroşi,
Bărboşi,
Fioroşi,
Zănatici,
Bezmetici,
Strîmbi,
Uriaşi,
Ciolănoşi
Şi frenetici.
Cu copilaşi,
Cu petici,
Cu ţăpi
Şi cu seceri, Au dat drumul cumplitelor treceri; Şi din munţi pînă-n văi Au răsunat chiote, au jucat pălălăi, Au răcnit răi dulăi,
276
277
Au pocnit căpriori, Au zbucnit stol de ciori La conacele celor ciocoi...
Minaţi, măi, hăi-hăi!...
Atunci pleznea parcă întîia oară, Cum plezneşte coptura dintr-un buboi, Balta stătută ce domnea peste ţară S-a revărsat în puhoi De sînge şi puroi,
După ani de ocară,
Mujicii din ţară
Au pleznit boiaru-n obraz
Şi-au tăiat prin balta ţării, iaz,
Iaz fără zăgaz.
Iaz roşu de sînge a curs
Peste ţară, de jos pînă sus.
Dar cei cu averi, Amarnici boieri Ce stau în palate, Au adus armate Cu puşti încărcate, Mulţi viteji ostaşi, Feciori de clăcaşi, Şi le-au dat porunci Să tragă în slugi, Să-şi culce pe brînci
Pe moşi şi pe prunci, Pe mame, muieri.
Iar cei cu averi, Bătînd din picior, Priveau din pridvor Clăcaşii cum mor, La porunca lor.
Cui a vrut pămînt Plumb dau, şi mormînt;
Cui a vrut dreptate, Tot plumbi şi granate; Cui vrea trai mai bun, Ghiulea-i dau, de tun.
Ghiulea au, iară, de gleznă, Cei ce robesc în beznă, Iară şi iară, La ei în ţară, Pălmaşii-s sluge-n România dulce...
Cădeau răcnind, cu braţele deschise,
Ca răstigniţii de pe cruce,
Cu ochii tot căscaţi spre nemplinite vise,
Cînd pe cămăşi apusul prindea să le usuce
Mari trandafiri de sînge
Şi purta peste cîmp fumul conacului,
Obida cea frîntă şi jalea săracului...
278
279
Dar din sîngele lor
Şi focurile-aprinse pe zare,
Boierii mai văd din pridvor
Cum tremură, sus, ca un nor,
O roşie flamură, călăuzitoare,
Pe cerul încruntat de fum şi dogoare
CîNTECVL   AL DOILEA
Iată, o altă Stea, mai înaltă, Mai vie răsare: Steaua clasei proletare...
CÎNTEGUL DE DRUM
...Şi-ncet grohoteau: „Nu ne place, Alt cîntec să cînţi, măi ortace!"...
M. BKNIUC
Spuneau: încă nu-i vremea să-ncep aceste cînturi Strigate-n drumul mare şi-n cele patru vînturi, Aceste cînturi ale deplinei libertăţi Spuneau să le amîn mai bine pe-alte daţi, Cu glasul lor în şoaptă, cu gesturi moi, de popi, Mă sfătuiau deştepţii slugarnici şi miopi, Ai căror ochi şi simţuri de ieri văd pînă azi Dar nu zăresc pădurea de crengile de brazi. Spuneau că nu e vremea să-ncep încă să cînt: Tăcerea se respectă cînd stăm lîngă mormîntl Şi la mormîntul ţării, ştiu, cîntecele mele Păreau prea zgrunţuroase şi poate prea rebele, De-ar fi zbucnit în plina, tihnita sindrofie, Precum un cal nechează într-o sufragerie. O, ţara mea pe-atuncea, atît ştiţi să fie: O largă, primitoare şi lîncedă cuhnie, în care cu alai şi trîmbiţi ospătează Toţi cei cîţi o vîndură, toţi cei care-o trădează; De-aceea şi ospăţu-i mînjise doar pe rit Şi chef n-aveau de chef, şi totul le sta-n gît, Mai tare se umflară în putrede viscere Dar n-au prins vlagă-n oase, în trup nici o putere, Şi din ce se-mbuibară, mai mult pofteau a cere.
281
O, nu, aşa ospeţe n-au fost de bucurie, Ci praznic fără cîntec şi fără veselie, Ospăţul mut, posac, al lungii-nmormîntări, Ce-1 încingeau stăpînii la capul bietei ţări.
Ei, nu! Crăpaţi! Degeaba! Nu-i chiar uşoară treaba,
Nu s-o întinde toată pecinginea-n hotare, N-aveţi să prăznuiţi dorita-nmormîntare, Cît mai cercam în piepturi un cînt de drumul mare, Cît mai ţineam săcurea, ascuns, lîngă pieptare, Ca s-o izbim în hoardele mari, năvălitoare! Dospeau răscăcăraţi în şele, groşi, călări, Noii veniţi şi vechile, grase lipitori, Voiau să-i fie ţării, prin veac, stăpînitori, Ei, cei slugiţi de slugi, tocmiţi de vînzători; Ei, care neputinţa-şi mascau doar cu minciuni, Cu osanale spaima, şi groaza-n plecăciuni, Ei care tot spuneau în zeci şi zeci de rînduri, Că nu e încă vremea să-ncep aceste cînturi!...
Ci-n pofta lor hulpavă, într-una nesătulă, Li se părea că jertfa şi plata nu-i destulă; Ne-au despuiat, deci, ţara şi au cernit-o toată, I-au smuls din curţi bărbaţii, flăcăii de la vatră, Şi i-au zvîrlit cu arma, să moară, să se bată Si să lovească-n tara cea mare si vecină, Pentru duşmane pofte şi-o duşmană pricină,
Mi-au pus flăcăii ţării care-mi zăcea de moarte, Ca moartea lor din suflet s-o ducă mai departe Şi peste noi hotare şi seminţii să poarte Otrava lor cea verde şi rîvnele deşarte; Şi ne-au mînat ostaşii, cu lanţuri de grumaz, Să-şi rătăcească paşii din Prut în Caucaz, Smulgeau din carnea ţării jumate din Ardeal Şi ne-arătau duşmanul părelnic în Ural, Ne-a azvîrlit atuncea stăpînul cel vremelnic, în cea mai surdă noapte şi-n negru întuneric,
BE-AUPB UN CÎNTEC
Noaptea este foarte rece; Iar afară-un călător Prin furtuna nopţii trece Intonînd cîntări de dor.
D. BOLINTINEANU
Dar parcă prin noapte Şi printre năcazuri Foşnesc nişte şoapte Şi scrîşnite glasuri.
Pare că, neunse, Scîrţîiră roţi, Şi viscol pătrunse Ferecate porţi.
Parcă nori, pe cerul Lînced se adună,
282
283
Şi-şi trage hangerul Fulgeru-n furtună.
Parcă e un freamăt Nelămurit încă, Ori cîte un geamăt Din locuri de muncă.
Parcă în privirea Oamenilor trece Uneori, sclipirea Ca de bardă, rece,
Iar cine păzeşte La toate aceste, Oriclt se căzneşte, Nu le dă de veste.
C-aa pornit destui Crîncenii pîndari, Pe cei nesătui Şi bogaţi domni-mari
Să-i păzească bine, Ca să nu audă Vorbă de ruşine Sau vruna mai crudă.
Izbiră, atunci, Crîncenele fiare, In muieri şi prunci Şi-au dus la-nchisoare,
Lovit în obraz Şi legat în fiare, Bărbatul viteaz; Şi-n chinuri amare
Au vrut să-i doboare Pe cei ce sculară Clasa muncitoare Cu întreaga ţară:
„Hei, dar cine-i cine Care nu stă bine?! Cum de nu-i ruşine Şi mi se aţine, La burţile pline, La curţi cu festine Cine vine, cine?..."
Că pe sub pămînt Şi-al lunii veşmînt, Pe sub zi amară, Sub ceasul de seară, Sub noaptea fecioară, O pasăre zboară,
284
285
Pasăre din poni, Or e glas de om? Parc-un pas de om, Ca trezit din somn, Supără pe domn...
La porţi ferecate
Oare cine bate?
Or roiesc tîlhari
La curţile mari?
Cine merge-n şoaptă
Din poartă în poartă?
Cuvînt cine poartă Că ţara nu-i moartă?
I-auzi — ce s-auzi!
E vara prin duzi, Or mugurii cruzi Au pocnit lehuzi, Or prin cucuruzi Ce foşnet auzi? Trec stoluri de sturzi.. I-auzi — nu-i auzi? Tu, ce nu asuzi Şi n-ai ochii uzi, La ce stai ursuz Cu ceilalţi mofluzi? I-auzi, nu i-auzi? Doar n-aţi rămas surzi: Trec ai voştri juzi...
Dar ce este, ce s-a-ntîmplat? E-un cîntec ce v-a supărat?
E-un cîntec ce nu sună bine? E-o vorbă ce, poate, nu place, E-un grai ce-ar părea de ruşine, Sau ce neplăcere vă face?
Dar cîntecul acesta nu-i mîna care-1 scrie, El creşte dintr-o surdă şi tainică tărie; Cum colţul ierbii crude răzbeşte-n primăvară, El suie din durerea care mocnea în ţară: Ca tot ce-i astăzi liber şi viu, el s-a născut Din luptele prin care poporul a trecut. Dacă-mi întorc privirea prin timp, de zeci de ori, Văd tot mai deasă oastea de aspri muncitori. O văd crescînd prin vremuri, într-una prigonită, De-atîtea ori înfrîntă şi tot mai strîns unită, De parcă-ntreg tributul de sînge şi de moarte, Poporul îl adună şi-1 duce mai departe Trecînd mai vie torţa spre zările albastre, Cu Horia, cu Tudor, Bălcescu, marea oaste Ce poartă steagul roşu în vremurile noastre. Cu fiecare clipă de oarbă împilare, Mai neclintit e zidul armatei populare; Dacă i-au ars cu fierul, dacă i-au tras pe roată, Mai aprigă-n urmaşi, voinţa lor se-arată, Aşa precum stejarul cel sănătos nu moare, Ci retezatul trunchi hrăneşte noi lăstare, Aşa creşte-ntr-una mai tare, Mai dîrză, mai biruitoare, Mai aspră, mai făr' de cruţare, Mai mută, mai răzbunătoare, Din sate-n oraşe, Din oraşe la sate, Peste pofte iabraşe,
286
287
Peste vreri spulberate
Din hotare-n hotare,
Marea, străfunda, neînfrînta mişcare
A clasei întregi muncitoare.
Cuvintele-i, şoaptele, pasul, Dau ţării măsura şi glasul. Prin ele se-apropie ceasul, Prin ele sporeşte mai vie Nădejdea în vremi ce-au să vie Mai nebiruită, tot creşte In inimi, mai vie rodeşte A patriei sfîntă nădejde.
Sărmană-mpilată Românie! Prin ei ai să ieşi din robie... Cînd unul cuvîntă, In el sînt o mie.
Hai, cîntă, Hai, cîntă, Ilie! Cu glasu-ţi dărîmă Să nu mai rămîie fărîmă,
Să nu fie urmă Din crîncena ta puşcărie!
Hai, cîntă, Hai, cîntă, Ilie 1 Că ziua cea mare-o să vie!...
DRUMUL MARE
Allons, drumul ne stă-nainte!
WALT WHITMAN
Pămîntul ţării l-am umblat ades; Din munţii vineţi pînă-n linul şes, Din piscuri pînă-n galbene ogoare — Văd ţara nouă cum se-nalţă-n soare, Liberă azi şi înfrăţită-n muncă; Furnale roşii văd cum îşi aruncă Tulpinele, ca plopii, către cer, Curg din cuptoare tonele de fier, Largi, albe case cresc peste ruine, Pe şine de oţel merg trenuri pline De muncitori, cu feţe luminate; Din tîrguri pînă-n sate depărtate, Un freamăt viu al muncii o străbate. Te-am revăzut, o, ţara mea cea dragă, Născînd din umilinţă şi din jale! Poporul tînăr, vîrsta lui întreagă, Toate le văd pe drumurile tale, Un sînge proaspăt care-ţi curge-n vine Ca o putere străbătînd prin tine. Roşii clădiri pe care-i încă udă O tencuială reavănă şi crudă, Şi care-n trupul lor adăpostesc Prunci fragezi, ce într-una gînguresc In limba lor de vis, nelămurită, O tinereţe cu a ta-mpletită.
O, ţara mea, cea plină de minuni!
288
289
J9 — Scrieri, vol. I — M. K. Faraschivescu
Văd munţii-nalţi, cu albele cununi,
Şi dealuri viorii ce-şi moaie-n zări
Spinările, ca valul unei mări,
Zăresc pe coaste turmele rotunde,
Ga albe pietre semănate-n munte
Şi văd cum se ridică la picioare
Păduri de sonde, iuţi funiculare,
Uzine mari ca nişte stupi vuind,
Văd pînzele de apă ce se-ntind
Pe şesuri largi, pînă-n albastra mare,
Purtînd pe ele negrele vapoare,
Pe rluri plute, bărcile gingaşe,
Şi peste tot, in tîrguri şi oraşe,
Cum alte daţi îşi aprindeau pe culmi,
De strajă, focuri, aprigii străbuni,
Cît ochiul poate să cuprindă-n zare,
Steaguri ca flăcări pîlpîie în soare.
Gu fiecare zi totul sporeşte-n tine,
Şi-n fiecare seară îţi sînt pline
De cîntec, drumurile toate,
De oameni hotărîţi, ce ştiu să poarte
Alături de unelte — ciocan, firez, mistrie —
Gazeta lor iubită-n care scrie
De tot ce-au biruit în munca lor,
Al cărei rod se-mparte tutulor.
Trecui ades prin vechea Românie! Nicicînd n-a fost mai tînără, mai vie... Şi-atunci, dogoritoare, mă cuprinde Muta mîndrie, aprigă, fierbinte, Cînd merg cu mii de oameni împreună, Care clădesc Republica Română.
290
Doar azi, umblînd pe drumurile tale, Descoperim adevărata cale, Şi-abia acum, prin tot ce-am îndurat, Eu, fiul tău mă simt cu-adevărat.
Un cîntec drumurilor ţării dară! Acestor drumuri nesfîrşite, largi, Pe care le străbat ca-ntîia oară, Ga să ajung la toţi care mi-s dragi, Acestor drumuri ce străbat podişuri, Păsuri de piatră, cline şi prundişuri, Un cîntec pentru drumurile-aceste Pline de tineri, de bărbaţi, neveste Şi de copii ce-ntîmpină cîntînd Drumeţii, care singuri nu mai sînt.
Un cîntec, dară, pentru fiecare!
Un cîntec să-nchinăm drumului mare,
Pe care trec răsunătorii paşi
Ai liberilor, tinereşti ostaşi,
în cîntec străbătînd întreaga ţară,
Ga solii vestitori de primăvară,
Ga o deplină, dreaptă chezăşie
Gă munca ei, a ei are să fie!
Putem privi de azi-nainte fără teamă.
Dar ochiul, ca şi gîndul, prin larguri îmi cupr
Mai   îndelung, din toate, mai cu seamă
Negre cîmpii bogate şi întinse,
Pline de lanuri galbene, voinice,
Gu legănate coame, grele-n spice,
291
Ga nişte valuri largi, unduitoare, Ge-au preschimbat pămîntul într-o mare. Din fruntea lor, ce legănat se-nclină, Din snopii strînşi ca urşii peste cîmpuri, Din foşnitoare săbii de porumburi, Din toate creşte pîinea unanimă, Asemeni unui sînge ce străbate Prin nevăzute fluxuri şi artere, Dintr-ale patriei adinei viscere Pînă în piepturile noastre toate.
Aceste lanuri — ţara mea! — bogate,
Ge ani de-a rîndul ţi-au tot fost prădate
(Aceste lanuri care, se-nţelege,
Acum, în August, le vom culege),
Le-aud prin vară cum se-ntorc la tine
Ga roiuri cîntătoare de albine.
în cruda lor strălucitoare salbă,
Prin blonde spice-n care creşte-o nalbă,
Prin zveltele armate de porumb
Se leagă aprinşii maci de cîmp,
Anume parcă spre a da de ştire
— Roşii drapele-n paşnică oştire —
Cît sînge a vărsat acest popor,
Ga să-şi întindă dreapta-i stăpînire
Pe strămoşescul, liberul ogor.
Ţi-e trupul greu de roade, ţara mea, Eşti ca o mumă tînără, voinică, Dintre-ale cărei braţe se ridică Iubirea care biruie în ea.
Şi astăzi, toţi cîţi le străbat pe tine,
Gu braţele de grele scule pline,
Toţi s-au născut din truda, din visul de mai bine
Pe care zeci de ani, neîncetat,
L-ai plămădit cu fruntea în ruşine,
Ga să ţi-1 smulgă hulpavul argat
Al zecilor de asupriri străine,
Dar astăzi, fiii tăi se-ntorc la tine. De-a lungul tău, ei vin nebiruiţi, De prin oraşe, cîmpuri şi uzine, Ei sînt aici, cu tine contopiţi, Gu viaţa lor veniţi ca să-ţi păzească întreaga viaţă liberă-n lumină; Şi ceasul încercării de-o să vină, De-or vrea năvălitorii să lovească Şi să-ţi prefacă trupul în ruină, Atunci,
din văi, din fabrici şi din lunci, Din lanul greu ce-n spice te-nveşmîntă, Din viaţa-ntreagă care-n tine cîntă, Poporul tău, sculat să te păzească, Gu braţul pe unelte, pe arme şi pe pluguri, Din roşii maci va şti să-i pregătească Duşmanului, şi mai aprinse ruguri.
Bălceşti, august 1951
292
LACRIMI
Dacă te naşti mereu spre a te spar| Strivită într-al pleoapelor tighel, Din ce adînc lumina ta îşi trage Sclipirea, diamantului la fel?
Speranţe moarte, rivne ce se-ascund, Tăcute doruri, vorbe nenăscute, In apele cristalului rotund O clipă doar veţi străluci tăcute.
Pluid sicriu! Cadavrul cîtor vise II leagănă o lacrimă şi moare, Doar cît scînteie-n negrele abise, Prin bezna cărnii, steaua căzătoare.
Nu vă iubesc, o, lîncede cleştare în care duhul faptei n-a premers, Dar ştiu adînca bucurie-n care, Cu ochii-n lacrimi, vezi în univers.
MATERNITATE
Priveam aceste ţări, aceste spaţii, Cuprinse-ntr-ale mărilor hotare: Maternul pîntec, după lungi gestaţii, Le-a împînzit cu neamuri şi popoare.
Prin ani de beznă, de nădejdi şi luptă, Omul avu, alăturea de el, Iubita zveltă, faţa mumei suptă, Adînc îndemn spre luminosul ţel.
Ca muma peste leagăn aşteptînd Să-şi vadă pruncul înălţat în soare, Femeia poartă-n gestul ei şi-n gînd Toată chemarea lumii viitoare.
294
295
PRUNCUL
Priveşte-1! Poate să te vezi în el Gu anii tăi trecuţi, iar cei de mîine Sînt scrişi în carnea lui ca spicu-n pîine, Ga-n străveziul sînge, un drapel.
Priveşte-1! El e universul mic: Planeta-ntreagă pentru el roteşte, Stele şi sori în ochi îi oglindeşte Să crească-n el un vrednic bolşevic.
El vine de departe: nouă luni S-a tot zbătut în lupte, nevăzut, S-a smuls ca o furtună de pe culmi, Spre un tărîm necunoscut.
Dintr-o nădejde s-a născut — şi-un vis, Fiu al iubirii pline şi carnale, Zile şi nopţi muma-1 ţinu închis, Sub pieptul ei, ca sub un scut de zale.
Văzuşi minunea? Ţi se pare simplă Gînd doarme-n faţa ta întins în perne; El a-nvăţat fluida vremii limbă Numai pe ceasul inimii materne.
Acuma ochii lui, ca într-o carte, Citesc miraţi, iar fruntea lui învaţă Obrazul tău, pămînturi, pomi; desparte Ziua de nopţi şi soarele de ceaţă.
296
TÎMPLARUL
LĂUTARUL
Stau aninate-n cui uneltele sărace Şi le cuprinde umbra din unghere; E meşterul plecat, e ostenit sau zace Bătrîn şi părăsit, ca sculele stinghere?
Dar liniştea, aici, nici ea nu e pustie Printre fireze, tesle şi săcure, Aşa cum dintr-o largă şi veche panoplie Răzbat mistreţi şi foşnet de pădure.
Lui GEORGE ENESCV
Gu spiralatu-i vîrf, vioara pare
în pieptul lui, un semn de întrebare.
O-mpunge-arcuşul ca o codirişte:
în juru-i, timpuri, spaţii prind să mişte.
Şi cum se zbate roşia lăută
E-o aripă din pieptul lui crescută.
298
299
VOINŢA TA
CINCI TOASTURI DE ZIUA PARTIDULUI
PAHARUL
Popor al meu! Tirani, războaie Te-au apăsat în fărdelegi. Dar azi, recolta după ploaie Doar tu ai dreptul s-o culegi.
Cînd ridicăm paharul pliri In cinstea marii sărbători, Prin unda lui străbat lumini Ca raza soarelui prin nori.
Gu cît îţi cucereşti mai plin Un drept, înveţi că nu-i uşor Să creşti din fiecare spin Un trandafir, în viitor.
Şi dacă dintre anii grei
Alegi ce-a fost de ce-i acum,
Lumina strălucind  în ei
E tot ce-n noi a fost mai bun.
Căci votul care-1 ţii în mînă E voia ta: cuţit şi pîine. Tu pui, cînd îl înfigi în urnă, Răsadul zilelor de mîine.
De anii cei trecuţi, e bine In astă zi să ne-amintim, Cît ard în inimile pline De zvonul celor care vin.
300
Fiorul limpede-1 păstrează Din vechea luptă, aşadar, Să fii, cînd te pătrunde-o rază, Strălucitorul ei pahar!
CELOR DE LA „HAŞ"
Te uită-n fruntea primăverii, cum Un soare tînăr focul şi-1 aprinde Şi la sărutul lui, ţîşnind din scrum, Ridică iarba proaspătul ei dinte.
Tot cîmpul nostru a zăcut întins Sub viscole tăioase, de zăpadă; Tot ce e viaţă azi, părea că-i stins, Dar ea creştea cînd nu fu ochi s-o vadă.
Voi ce-aţi luptat cu fiarele de glezne, Abia acum vă daţi măsura plină: Aţi luminat pe cînd eram în bezne, Dar astăzi, cînd noi sîntem în lumină!
LAUDA TĂCERII
Dar a venit şi ziua-n care Să-mi descui inima, să cînt Durerile istovitoare La cîte n-am găsit cuvînt.
Gu ochi senin privind de sus, Gătre cenuşa lor, apoi,
302
Acestor versuri care-au spus Prin ce-am trecut, prin ce nevoi,
Parcă pricep atunci că ele Nici nu şi-ar fi aflat contur ! Fără de zilele acele
I Ce eram tare că le-ndur
>
Gu toţi alături, ca-nţr-o horă în care cîntul s-ar fi stins 1 De nu pîndeam adînca oră
Gînd prin tăcere am învins.
LAMPA
i ■
Mă poartă negrul  tren  prin noaptea-albastră Dar şi de n-ar fi bolta ei senină, Lampa arzînd departe-ntr-o fereastră, îmi spune de lumina ce-o să vină.
Ea reînvie nopţile trecute Gînd o feştilă-n geam ne da de veste Iar noi, de-a lungul gardurilor mute, Gu pieptul căptuşit de manifeste.
Gînd ne-am deprins de-atuncea ochiul treaz Să vadă-n beznă raza ce străbate,
303
Gum n-am vedea că jumătate, azi, Din lume-i încă-n ilegalitate?
Din trenul negru ce acum mă poartă, Văd dimineaţa lumii ca prin fum, Pe cînd sub bolta nopţii, ca o poartă, Plăpînda lampă mi-e semnal de drum.
De-am ascultat îndemnul tău fierbinte, Urmîndu-1 ani de-a rîndul, fără frică, Oricît de mulţi sînt cei ce se ridică, N-am timp să mor de astăzi înainte!
LA MULŢI ANI...
De-ar fi să-ţi număr anii, niciodată N-aş termina, cînd cei trecuţi, mereu In cumpenile vremii trag mai greu Iar cei ce vin, în zbor prin lumea toată.
Ştiu doar atît: că timpul nesfîrşit, Prin tine unda lui şi-o înnoieşte, Cum soarele tăria şi-o sporeşte Gu fiecare zi întinerit.
Dar inima? Gum nu ne-ai ţine-o trează, Gînd şi pe tine însuţi te întreci; Văd peste anii .tăi de azi, treizeci, Cum limpezi cincinale luminează.
'304
UNU MAI
PROCLAMAŢIE
îmi amintesc de-o zi de sărbătoare Muncitorească, dintr-un Unu Mai: Pe drum fugea o fată, şi în soare Dinţii-i sclipeau şi părul ei bălai.
Tăcere şi mai grea pluteşte Decît a morţii; mult mai sus Ga moartea, naşterea ţinteşte: Ea are-un nou cuvînt de spus.
Oraşul îşi da inima pe faţă: Un fluviu de bărbaţi, femei, copii, Ce înălţa în clara dimineaţă, Un hohot al imensei bucurii.
Poate şi astăzi îmi mai vin în minte Mîhniri şi doruri în cernit alai Dar ştiu că viaţa merge înainte Cît ride-o fată, undeva, în Mai.
Atîtea viitoare nume în spume albe dorm în pat; Un mesager din altă lume A spart tăcerea şi-a intrat' Bolborosind, că vrea să-şi spuie Guvîntul lui, neapărat. I-e creştetul ca o gutuie Iar glasul — chiot necurmat.
Un val în clocot sparge spuma: Fiinţe, lucruri — şi a zilei Rumoare, au tăcut acuma în faţa micii proiectile Ce chiuie atît de des (Deşi nici n-are patru chile)
306
20*
307
Spre a vorbi. Nu s-a-nţeles LAUDĂ TOMATEI
Ge spune-n limba lui cea crudă, Sau fără noimă vi se pare? Dar nu-i ureche să n-audă Ge strigă el în gura mare.
Tot ce e viu, atent încearcă Să descifreze-acest cuvînt Al cosmicei minuni ce, parcă De-abia ieşită din găoace, Îşi strigă vrerea pe pămînt: Să fie-n lumea asta pace!
O, de-aş putea găsi cuvîntul Ga pe-un grăunte să-1 arunc, Să birui vremea şi pămîntul, Cît chiuitul unui prunc!
Cînd vreau să prind în fiece cuvînt Tot ce-i frumos şi spornic pe pămînt, Cum aş putea uita să spun vreodată De lirica şi rumena tomată?
Mai mîndre ca aceste pătlăgele N-au nici curcanii-n salba lor mărgele: Cireaşă doar, sau strugurii, sub soare Pot cuteza cu ea să se măsoare.
Frumosul fruct, crescut pentru săraci, Ea nu şi-1 suie vrejuri pe araci, Nobleţea toată-n miezul plin şi-o strînge Ea, humei negre, limpezilul sînge.
In toiul verii plină de dogoare, Iţi umple cerul gurii de răcoare, Iar umbra serii moale cînd se lasă, E lampă vie strălucind pe masă.
309
De spline şi de apă ţine loc; MĂRUL Nici să n-o fierbi şi nici s-o coci la foc; Ea dăruieşte omului, mereu, Ca şi pămîntul, forţă lui Anteu,
Nepreschimbată, crudă nentrerupt, Cum dintr-a lui rotire s-a şi rupt, Iar cînd o muşti cu însetată gură, Primeşte-o ca pe-o cuminecătură
Şi află taina-n carnea-i străvezie: Putere-i doar ce-i şi luniină vie,
Lui STEP AN ŞCIPAClOV
Priveşte acest măr: e mai aprins Decît obrazul tinerei fecioare, Al cărei braţ gingaş ţi l-a întins Ca ramura din pom, fremătătoare.
Sămînţa prinsă-n carnea lui adîncă Ii împlineşte calma strălucire, Cînd el, tăcut, spre lume îşi aruncă Acea egală, paşnică privire
A unui astru viu care străbate, Pe largi orbite, biruite spaţii, Născînd prin sine timpurile toate Sub semnul unei certe gravitaţii,
Asemeni mumei tinere ce ştie Că-n arcuirea pintecului poartă Durata unui timp ce o să vie Prin coapsa ei, boltită ca o poartă.
311
CĂRBUNI
...în neagră, unsuroasă strălucire, Codrul de ieri e iarăşi ridicat.
(GABRIEL PAMFIL)
Cărbuni! neliniştite păduri întoarse-n piatră,
In voi, ca-ntr-un cleştar de vrăjitoare
Doarme virgină taina pentru care
Chiar maica voastră, sîhla samulatră,
Şi-a smuls feciorii avîntaţi spre soare
Şi-n loc de templu, flaut sau flacără pe vatră
(Cum scris era s-ajungă-n viitor),
Ea, stăvilind într-înşii pornirea spre lumină,
Zvîrlind în patru vînturi întreg frunzarul lor,
Ca Abraham jertfindu-şi unicul lui fecior,
I-a-ntors spre nevăzuta rădăcină
Şi-i contopi, ca fluvii captive într-un nor,
In tăinuite peşteri, în temniţe de tină.
O, ginţi de arbori una cu pămîntul! Scutiţi acum de-a brumelor năframă, Nu veţi mai asculta mierloiul dulce, vîntul, Nici primăveri nu v-or schimba veşmîntul, Nici toamnei lungi tributul de aramă Nu-1 veţi mai da.
Nici timpului sorocul
Nu-1 veţi plăti în cruzi lăstari pigmei; La inima Planetei, lîngă focul Ei, veşnici, nevăzuţi ca nişte zei, Plutiţi prin spaţii surzi, nepăsători, Sporind subpămîntenele comori.
Ci, vineţi şoimi, vă dau minerii roată, De sus, din lumea unde-aţi fost odată.
312
HAOS ŞI PRECIZIE
PLOAIE DE VARĂ
i
O fi din haos lumea, dar, băiete, Cît de exact merg astre şi planete, Orbite, căi lactee, meteori Ce vin din haos, unde pleci cînd mori!
l.
Şi-n haosul vorbirii curente
Poetul dă naştere cîtorva sori,
Ca-n joacă zvîrlind uneori
Vreun ritm de prisos ori vreo două accente.
"■M
Pe strada cu-un singur salcîm îmi daseşi sărutul dintîi Şi iute-ai fugit, pe cînd fiece pas, Toc-toc-tocl... răsuna-n caldarjm; Braţul meu ca al unei statui După tine întins mi-a rămas.
Apoi veni ploaia. Treceam pe sub ramuri Atît de uşor, că la-ndemnul oricui Izbuteam pe frînghiile ei să mă sui Ca un clown, pînă-n cer. Ale caselor geamuri Mă priveau cu-acest plîns care e-al nimănui.
314
315
AERE PERENNIUS*
DE TOAMNĂ
Ca prin oglinzile de apă, Dintr-un obraz iubit, ades Privirii mele simt că-i scapă Un nestatornic înţeles.
Minciuna, ura, sila, poate, De-al lor taifas, ce-n taină scurmă, Pe mîndrul frunţii arc se zbate Să lase prihănită urmă.
Sumbre trufii sau rîvne hîde Ce mă pîndiţi în clipe grele, Sub voi statornic ştiu că rîde Curatul os al frunţii mele.
1 Mai trainic decit bronzul. Din versul cu care începe cea de a 20-a odă din Cartea a II Ia de Ode a poetului latin Horaţiu: Exegi monumentum aere perennius.
Bedenk ihn olt Mit dieser gunst Dass er im harme Dass er im eise Noch friihling hofft1!
(STEFAN GEORGE)
Pe aici am trecut — Mai ştii? — împreună: Şi-acum ne răsună, Rari, paşii prin lut.
în veştede crînguri Bat crengi rămuroase; Sub straiele roase, Copacii, pe gînduri,
Din zile senine, Vecini şi tovarăşi, Ai verzilor pajişti Căzute-n ruine.
Dau frunzele vamă, Ca pasări plutind,
1 Gîndeşte-te ades/la acest privilegiu al lui / că el şi în mih-nire / şi în gheţuri / tot la primăvară speră.
316
317
Şi-n flăcări aprind f Dar prinşi sub povara
Amurg de aramă. • De albă zăpadă,
Visînd au să creadă Că-s flori, primăvara.
Pe ciori şi pe stanei
Scămos bruma cade, \ Jilave broboade i Agaţă prin crăngi.
I
Minaţi, ca de-un jind, De vînt şi de viscol, Ca prinşi de pericol Ciungi braţe întind
Spre norii in zdrenţe j De zeghe lăptoase;
Spectrale prezenţe, j Din ramuri de oase, "
Copaci fără glas j în zare adie, ( Pe stinsa cîmpie ; îşi iau bun rămas.
Curînd au să vie j Şi fulgii de iarnă, j Iar ei au s-adoarmă Pe ninsă vecie,
318
OCHII
PORTRETUL UNEI ADOLESCENTE
Cum stai intinsă-n faţa mea, îmi pare Că eşti statuia inerţiei, goală, Ori a materiei deplină revărsare Nepăsătoare-n lenea-i triumfală.
Dar între gîrla slobodelor plete
Şi pietrele genunchilor, rotunde,
Iţi plimbă ochiul raza privirilor încete
Şi-al cărnii duh prin apa lui pătrunde.
Neprihănită, fragedă fecioară, Copil cu-un înger parcă frate geamăn, Această frumuseţe fără seamăn Capriciu al materiei e doară?
Pe ce podoabe va să schimbe, oare, Intreaga-i strălucire pieritoare?
Dar în făptura nemplinitei fete Atîtea oarbe modulări secrete, Ca arabescuri dintr-un ochi de apă Deschid în lobi, în nară, buză, pleoapă, Pure arcade zilei ce-o să-nceapă;
Caliciul lor, de crin şi orhidee, Dulci şovăiri în plasma cărnii-ncete, Petale sînt, ce floarea le aruncă Intr-un desfrîu, ca de-al ei har o zee Prea tlnără, nepăsătoare încă.
320
321
gl — Scrieri, vol- J — M. R. Parasctuveseu
i
TIPOGRAFII
STANŢE DE DRAGOSTE
Cum tot culeg din faguri, tăcuţi, cenuşii, Călugări par: se-nchină, dumică? — nu ştii.
Vezi cum preschimbă, doar gesticulînd, Cuvîntul în materie, pe rînd.
Prin culegare mina le saltă ca hulubul. Aicea, gîndul este greu cît plumbul.
Dacă prin anii sumbri care-mi izbiră nava,
Am plîns şi am trecut, Şi din iubirea dulce rămase doar otrava
Coclită ca un scut,
Şi dacă tot mă apăr, cînd nici o grea durere
Nu-mi fuse de-ajuns, Cînd orice amăgire mă spintecă şi piere
în pieptul nepătruns,
Aşa cum pe-o cetate se-nalţă doar ruine
Pe care cresc bureţi, Anume grămădite, să apere mai bine
Tot ce-a rămas de preţ,
Nu-i asta chiar dovada că e într-una trează
Secunda de atunci, Precum un iute fulger prin nopţi mai luminează
Grădinile adînci?
323
21*
PÎRlUL ŞI MAREA
NUD LA PLAJĂ
Vezi marea: bătrînă, întinsă, adîncă. De ţărmu-i departe, tot sare prin stîncă Un tînăr pîrîu ce spumos îşi aruncă Voios, fără griji, unda lui cea zglobie.
Un vas etrusc de lut, o arsă oală E coapsa patinată de dogoare Şi se revarsă-n valuri, la-ntîmplare, Vin auriu din părul de beteală.
De marea întinsă, nimica nu ştie Zglobiul, voiosul şi clarul pîrîu: El iute aleargă spre zări fără frîu;
Şi marea bătrînă, întinsă, adîncă, Spre tînăra undă privirea-i aruncă, Din valuri clipind ca din sute de pleoape: Pîrîul zglobiu în ea va încape.
Mulate pe nisipuri ca-ntr-o vrajă, Umeri şi sîni sub arcuita frunte Lucesc aprins, asemeni unor fructe Din austral, cu aurie coajă,
Ce dezvelesc sub buzele de smoală, Cînd briza unui zîmbet le răsfrînge, Un colier de albă majolică,
El fuge voios, tot mai repede fuge, Nu ştie, nu-i pasă ce ţărm va ajunge...
Tu, dragostea mea, ai aflat ghicitoarea: Tu, pîrîul zglobiu — iar eu, marea.
Prin care gura clandestin despică Miez răcoros în căptuşeli de sînge.
324
325
STATUIE
SUVENIR
Tu eşti un ins apăsător, statuie! Văd, gestul tău prin alte vîrste suie;
Din spaţiul viu şi cald al lumii mele, Tu recea mină ţi-o îndrepţi spre stele.
Cînd frunza toamnei cade peste tine, Metalul mort dă viaţa de ruşine
De-ncerc pe sub rugina atîtor ani să caut Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei, Aş regăsi fierbinte cuvîntul să te laud, Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scîntei.
Precum mireasma florii pierită de demult Preschimbă-n adiere fragilele-i culori Si-n nevăzuta strună a vîntului ascult Ţipîndu-şi tînguirea echere de cocori,
Că îţi răsună bronzul, stins, prin harul j Ce-1 dete mîinii tale făurarul.
Acum, cînd cu amurgul cobor lîngă pămînt, Iubirea ce mi-ai dat-o mai strîns de el mă leagă, Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmînt, Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.
326
32?
UNEI FLORI
METEMPSIHOZĂ
Cine-o trăi în tine, floare dragă, A cui e vrerea ce prin tine suie, Iar mîinii ce-o veni să te culeagă, Făptura ta, de dorul cui să-i spuie?
Voi i'i un lemn, o piatră sau o stîncă. Un lemn să fiu as vrea mai degrabă, Că vremea-şi scrie-n carnea lui adîncă, în cercuri subţiri, nevăzuta zăbavă.
Corola doar îţi dovedeşte harul: Inel logodnei soarelui cu tina, Cînd demiurgul tău e grădinarul Şi solul nunţii tale e albina.
Frumoasă ca o faptă inutilă, Vrei doar să fii, şi-apoi să pieri, o, floare, Sau tu exprimi nevolnica argilă Coruptă în mireasmă şi culoare?
Voi fi un lemn ce-a fost cîndva cu poame, Fără negi de muguri pe creanga de oase, Fără frunze care-ngălbenesc în toamne, Fără fructe roşii, pline şi zămoase,
Fără pui ce-n inima mea se cuibăresc, Ori în părul meu zborul şi-1 încurcă, Fără ţînci zglobii ce-n braţe-mi chiu iese Şi pe trunchiul meu se caţără, se urcă,
Fără de furtuni prin mine bocitoare, Fără înserări în care să fiu trist Şi fără albastre dimineţi de soare, De argint sclipind, sau de ametist!
328
329
Un lemn voi fi, un lemn oarecare.
Dar în miezul şi-n uscăciunea mea, Atîtea miresme, aduceri aminte! Cerculeţele anilor, mărunte, de-abia Ca nişte corzi de harfă în mine-au să cuvinte.
Vor ciripi-n minte ţînci şi puişori Şi-mi vor vui viscole-n flacăra-naltă, Ce-au trecut prin mine de atîtea ori.
Iar cenuşa-mi va fi liniştită şi caldă.
Că din lemnul meu, viorile, doară Toate se croiesc în vîna-mi subţire, Şi spuneţi: din ce cîntă o vioară, De nu din nădejde şi din amintire?
Trecută mireasma-n coaja mea zbîrcită, In miezul uscat îmi va fi dospit Şi-o să-mi mustească în trup ca-ntr-o sită De lemn blind, cuminte, dulce şi-aromit.
Iar cînd, căzut, de nimic n-oi mai fi bun, Int r-un greu novembre de brumă şi ger, Stăpînii mobilei ce-oi fi, în sobă de mă pun, Cald să le ţiu cu soarele de ieri,
Ei bine, atunci să mă ţineţi minte, Voi — şi iarna albă de după perdea, Am să dau flacăra cea mai fierbinte Şi cintezi au să cînte-n moartea mea,
330
ZĂPEZI
ALBUM
Acum, pe-ntregul cimp n-ai să citeşti Decît cuneiforme păsăreşti.
Dar spre-a fi scrise, trebuia să vină, Din cer, transport de linişti şi lumină.
Atîta alb, atîta dăruire, Ca un ecou din nemărginire,
Atîta alb, tot alb jur împrejur, Dînd celor vii si mai exact contur.
Slăvită fie ziua cînd mi-ai dat Intîia sărutare, ce mă arde Şi astăzi, cînd un ţărm îndepărtat Şi-o lume de amaruri ne desparte.
Nu moare niciodată ce-a trăit Intr-a iubirii aprigă lumină; De n-ar fi vie, cum s-ar fi stîrnit Un singur vers pe-a visului ruină?
332
333
CARTEA
TOAMNA
Slăvite cărţi! De cite ori Pe fila lor, ca o aripă, Nu ai crezut şi tu că zbori Mai sus decît fugara clipă!
Tăcute, grele: cărămizi Ce arcuiesc o lume altă Şi cartea după ce-o închizi Pe capul pieptului tresaltă.
Sau o arunci pe alta-n care Găseşti potop doar de cuvinte, O carte fără nici o zare E numai cartea care minte.
Dar cîte visuri fără moarte într-alte pagini se perindă?
Văd cititorul cum, în carte, Priveşte mut ca-ntr-o oglindă.
Grădina e-acum o cireada Lăuză, cu ugere pline; Dogorile n-au să-i mai cadă In creştet; nici, roiuri, albine.
îşi umple cu dulci fructe poala O fată, sub crengile joase Prin care, o clipă, beteala Fugarelor plete jucase.
Astfel încărcată, îşi este Ei însăşi materna icoană, Dar tînărul piept dă de veste
Că toamna ei încă-i departe, Iar rodul grădinii emană Doar taina de care-o desparte.
334
335
SEMĂNĂTORUL Prelung oftat din humă scoate, întors pe-o rînă-n dimineaţă,
Nemărginit ca şi uitarea sau dorul celui ce-a iubit, Şi-n zarea lunii şi a zilei care din visuri îl trezi, Simplu şi alb, semănătorul cu aurora s-a ivit.
Lui MI HAI BEN WC
Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa sa...
Pămîntul învelit în aburi, adînc în zori de zi visa
Şi-n somnul lui căzut pe zare gindea, plin de melancolie,
La vîrsta lui din tinereţe cu apele-n devălmăşie,
Pămîntul s-a cutremurat sub blana-i grasă de huilă:
In trupul lui rotund şi moale ca un vast pîntec de muiere
Simţea că-ncepe să-l pătrundă o forţă nouă şi virilă,
Pe cînd semănătorul singur şi alb se-apleacă, vine, piere
Peste nemărginirea neagră, ca o corabie pe valuri, Ca peste marea nencepută un singur albatros în soare, Ca pe un cer senin ţîşnind un avion de după dealuri, Ca o cometă presimţită, trecînd prin spaţii, călătoare,
La gravitaţiile prime, cînd faţa lui era pustie Şi-i săruta obrazul vînăt doar faţa lumii străvezie. Gindea la marile vulcane ce-i pătrundeau prin coaja moale, La pompele de gheizeri, la faliile călătoare,
La munţii ce-şi clăteau spinarea cercînd prin roce să se
scoale,
Visa la vîrsta lui de foc, de aur şi de piatră tare, în timp ce-n geana zării crude simte că-1 spintecă
pumnale:
Suliţe lungi şi roşii focuri îi trag pologul de pe faţă,
Ca un echilibrist pe sîrmă călcînd atent peste prăpăstii, Ca primul om ivit pe lume, singur, uimit, şi alb, şi gol, Cum zboară pasărea-n furtună trecînd ca piatra unei praştii, Ca-ntîiul sîmbure de viaţă peste al lavelor ocol,
Ca prima floare răsărită din trupul mic al fetei moarte, Ca proorocul în pustie stîrnind al blestemelor stol, Aşa ieşi semănătorul, mesajul vieţii să şi-1 poarte, Cu poala plină de grăunţe, ca visele nemăsurate Ce-i încolţesc şi-i pier sub frunte, la şir, ca ziua după
noapte.
336
22
337
în zori întins, pămîntul rumen prin somnul lui mai răsufla. Ca bivolii răpuşi pe-o rină, poate dormea, poate visa, Poate vedea, ca-ntr-un potop, zbor alb venind, de porumbel, Pe cînd semănătorul parcă largi aripi deschidea spre el...
Peste adînca brazdă neagră, pătrunsă de singurătate, El vede lumi de lanuri crude, vede şi blondele regate, Peste pămîntul fără graniţi, ca şi prin timpuri ochiul vede Cum se revarsă ca o mare, fecund smarald de undă verde,
Ca robul care libertatea şi-o mai rîvneşte printre bice,
închipuie semănătorul ţîşnind popoarele de spice,
Ca-n aurore izbucnite sub zările amăgitoare,
Visează cîmpul cum se-mbracă în alte haine, schimbătoare,
Ca un puhoi topit de lavă, din miezuri izbucnind fierbinte,
Ieşit din pietre, din adîncuri, din hrube ori din oseminte,
El vede pe întinsul ţării auriferele metale Cum se rostogolesc în valuri, foşnind ca fluvii largi, domoale, Ca ample falduri de mătăsuri bătute-n rare diamante, Vede ţinuturi mari de spice suind sub razele înalte,
Cum paşii lui desculţi şi-i poartă peste cleioase burţi de
smoală,
îşi plimbă între cer şi brazde, pe ale vîntului odgoane, Mina ce pare că-i struneşte o navă grea şi triumfală, Tîrînd prin horbota de spumă ale seminţelor broboane,
Şi-n gestul lui zvîrlit departe, peste pogoanele întregi, (Irecuzabilă sentinţă rostită de-un judecător) Scurt arcuieşte visul aprig al dătătorului de legi Ce hotârăste-n lumea-ntreagă stăpîn poporul muncitor,
Sau ca herald sărac ce-şi suie-n văzduhuri spanga de cucută,
Ca răzvrătirea mîinii-ntinse a unui cosmic visător, Belşug din sine lumii trage cu forţa calmă, hotărîtă, A marelui risipitor ce-şi dă sămînţa nevăzută Spre ample veşnicii deschise, sfîrşindu-se biruitor.
Pe cîmpul inelat ca şerpii ce i se-ntinde sub picioare, Semănătorul alb presimte viaţa lumii viitoare Şi din pămîntul ce răsuflă adînc în visul lui dintîi, Vede crescînd sub fruntea lumii al pîinii galben căpătîi.
338
22*
PORUMBEI
MANGALIE
Retina mea, rănită de dogoare, Găseşte în albastrul de cicoare A cerului perenie culoare
Şi-ntr-însa ca-ntr-o amforă se scaldă, Din zona rece pînă-n zona caldă, într-un eter cu ape de smaraldă,
Apoi, închisă peste ce-a văzut Din conjunctivă ea îşi face scut Şi suie-ntr-un tărîm necunoscut
De somn adînc; în timp ce-n urma ei Planează seminţii de porumbei Spre pieţele cu boabe mici, de mei,
Şi gîlgîindu-şi ifosul stingher, Se-alungă, îşi oferă şi îi cer Ţărînii, rodul rezolvat în cer.
Uscatul piere-aici — şi-o seminţie; Sfîrşit de lume adormită-n praf. O zare potolită şi pustie Adoarme sub al apelor cearceaf.
Culcat popor, sleită cavalcadă în gesturi fluturate ca barişuri, Ce glas te-adună, ce ochi să te vadă Sub moi, de lut, turtite coperişuri?
De verdea ta, sălbatica năvală Pornită-n lume, nici nu poci să riz, Văzînd-o cum din cioburi se mai scoală în glezna unei ştirbe caraciz1.
Pe unde ţi-ai lăsat, strivit Islame, Armatele sub scuturi zăngănind?
1 Fată neagră (turc).
340
341
Poate cînd norii vîntură năframe Şi rari scaieţi de stele se aprind,
SEPTEMBRIE
In greaua ta, adîncă letargie, Doar muchea lunii aninată-n cer, De-un poleit caic să-ţi dea solie,
Ori spînzurind pe capul tău, stingher,
Dintr-o deşartă, veche panoplie,
Un mult rîvnit, neputincios hanger.
Suflet al meu, ce faci acu, Pierdut prin lucrurile toate? Lăsîndu-şi soarele-n bucate, Vara, catarg de foc, trecu.
Un greier ţîrîie mărunt Prin cîmpul unde am umblat Şi ca un mort din somn sculat, în toate pier şi-n toate sunt.
Prin vîntul serii, glasul tău îl mai pîndesc, poate, şi-acum; O stea sclipind prin nori de scrum Tîrziilor păreri de rău.
Mai jos cad toate, pînă cînd, Singur rămas la ceas tîrziu, Nu te mai văd, nu te mai ştiu Prin timpul ce-1 aud sunînd.
343
O, suflete al meu, învie ' GHICITORI "
în lunga toamnă, grea de rod, Să vezi crescînd într-alt norod Nestinsa ta copilărie!
Fiindcă-i mai tînără ca toate, are
Părul de flori şi carnea de răcoare;
Şi alergînd pe cîmpuri doar în genunchii goi,
Stîrneşte-n creangă muguri, şi-n miei, corniţe moi.
( VUVâVUllJJ )
Din raiul plin de fructe şi de soare Coboară despuiată-n scăldătoare; Iar merele, vreo două, ce-i rămîn, Le-ascunde-n carnea fetelor, la sîn.
(vuvA)
Aşteaptă greu culesul, şi viile, şi merii, Să umple sumbre pimniţi cu dogoreala verii; Dar pumnul în ciorchine te-o strînge iar de gît, Doamnă, muiere dulce, că prea-mi faci de urît!
(VUWVOJj )
345
Imensă, glacială şi tăcută, OTELARI
Doar viscolul tiranic te sărută;
Ci pe sub blana albă a domniei-tale,
Te-mpung dorinţe verzi, de cereale.
( VUUV[)
Despuiaţi pînă la brîu, în şorţuri cu pulpana largă, Parcă înoată prin grîu, Parcă prin mare aleargă.
înroşiţi de dogoare, Ga nişte fete la scaldă, De aurora din cuptoare Cuprinşi într-o privire caldă,
Gu arcuită detentă Aplecaţi peste oţel, Sînt o maternitate atentă A lumii clădite din el.
347
CENUŞĂREASA
LUMINA APELOR
Grădina a dormit, furată parcă De un pirjol ce n-a lăsat decît Columne de cenuşi, o mînătarcă Şi-un crin sonor viţelului la gît.
Trecu un timp, curată nălucire... Lumini sclipesc în ramuri ca de jar, Spre ziua cărei singur îi sînt mire, Nescrisă încă-n nici un calendar.
Cînd, răsturnat pe roata lui, pămîntul Nescuturat de tot din somn şi besne, Zăpezi şi vifor îşi sfîrşiră cîntul far pomii-s policandre de miresme.
Acolo unde stînca se sugrumă Şi singur lemnul merge peste ape Ca Duhul Sfînt, iar peste ele-1 mînă Doar un flăcău cu-o vîslă, să nu-i scape;
Şi apele coboară mai curate, Chemate parcă de-o minune care După un colţ le-aşteaptă, să le-arate Imensitatea lor topită-n zare
Unde pădurile s-au tras mai sus De poala undei, parcă speriate, Guvîntul nou, ce încă nu s-a spus, Printre vergeaua eonilor străbate.
Sub malul alb, de gresie, se-ntinde Un lac adînc, ce-n ochiul lui cuprinde Cele ce sînt, ce-au fost şi au să vină Şi le preschimbă toate în lumină.
348
349
Privighetorile, de mii de ani, îşi suie trilul tînăr pînă azi, Prundişul doarme gol de bolovani Şi cai-putere saltă din Bicaz.
GA PRINTRE MARI PRĂPĂSTII
Ga printre mari prăpăstii aştepţi între furtuni Şi zborul mi-1 veghezi prin vitregi depărtări, Gînd pînă peste valul ce suie din genuni Priveşti cu palma streaşină, dincolo dc zări.
Aştepţi şi curcubeul din ceţuri să răsară, Culorile-nfrăţite să-ţi fluture un semn în straja neclintită din zori şi pînă-n seară, Sub pomii legănîndu-şi catargele de lemn.
Tu stai acolo, mică nădejde tutelară,
Mlădiu şi zvelt ţi-e trupul, nefrînt de oboseală!
Ţi-a înverzit privirea, iar suliţa solară
în părul tău ca-n grîne se schimbă în beteală.
însă în aşteptări, ca printre mari prăpăstii, Tu ştii, lumina mea, că reazim sigur mi-eşti Şi toată înălţarea mi-o sprijini printre aştri, Şi orice prăbuşire tu ştii să mi-o fereşti.
351
Tu ştii, în aşteptare, ca printre mari prăpăstii, întoarcerea tîrzie cu praful pe sandale, Sau poate chiar căderea ca piatra unei praştii, Pe care mîna ta o va culege moale
Cînd, ostenit, la tine, pe coapsa ta domoală, Şuviţe destrămate pe frunte-o să-mi împrăştii Şi-mi vei culcge-n palme privirile de smoală Tu, fragedă ferigă crescută-ntre prăpăstii.
Prin aerul de cleştare sparte El trece, mică frunză vie Pornită din creangă, să-i poarte Avîntul către vecie.
Gu palme ce fîlfîie-n soare Gopiii aleargă să-1 prindă, Iar jocul le este colindă Luminii din zare.
Trec ani — şi de tine te scuturi Chemat de o altă lumină. Ci dăinuie-n tine ca-ntr-o grădină Polenul din fluturi.
FLUTURE
353
23 — Scrieri, vol. I — M. R. Paraschivescu
VĂLENI
j
DE TOAMNĂ
Soarele cercul şi-1 strînge Peste grădinile-n sînge.
Pietre ovale, Oile pică devale.
Fumu-nfăşoară-n broboade Fruntea luminii ce cade.
Pe cline tot mai rotunde, Ţipătul zării pătrunde
Gînd, pe sub strîmbe zăbrek, Crîngul îi pune perdele.
Şi iarăşi toate vor ti ca la-nccput: Marea hohotind sub meridianul violet, Din lumină acesta e-ntîiul stilet Cînd galbene feţe pălesc în minut.
Şi toamna asta, iarăşi, e la fel:
Gu marea verde hohotind în bocet
in vreme ce-al luminii stilet va rupe-n foşnet
Foi galbene rotindu-sc inel.
Stau zilele lingave şi moi, nişte pisici Pe care nici o maică nu dete să le cheme La blidul plin cu lapte, să-l soarbă cu limbi miei Ga de petale roşii, în burţi de crizanteme.
Dar o să vină, poate, şi ce-am rîvnit ades: I!n iarmaroc cu pepeni şi sacii dolofani Prin care moarte frunze vor zornăi ca bani Ce-i pierde turcul nostru din stacojiu-i Ies.
Dar e vreo bucurie de o consumi tu singur? Aşteaptă, deci, o lume ce-o să te ia de mînă Gînd vei sorbi fasolea c-un plop cioplite linguri, Tribut dînd fiecare luminii din ţărînă.
355
23*
Dar mai vădit în cîntec, mai înălţata-n oră, MOINĂ Enigma prin femelă se prelungeşte-n vid, Ga pasările roată în zborul lor de floră, Gu lacrima închisă în arcul suicid.
Şi-a ridicat zăpada recea blană, Pămîntul tot musteşte ca o rană. Ies pluguri iar pe mirişte, în zori, Şi sus pe boltă, pluguri de cocori
Cît am tăcut, o cît am tot tăcut, Sonor ulcior aş da dintr-al meu lut! O, ce frumos dac-ar începe iar Să sune-n zare cornul legendar...
Dar mie cît de greu mi-e, cîţ de greu Să spun în cînt ce-apasă pieptul meu! Iar cînd n-o fac, să ţineţi minte asta: Poporul să mi slujesc am vrut, nu casta.
357
PLECARE DIN MANGALIA La voi sînt vuituri repezi care bat
. Şi scutură polenul din gradine,
Aripa lor adînc a fecundat Sămînţa grea a dragostei în mine.
Dar cine-o răsădi-o şi, apoi, Cui am să-i dau din suflet mierea-ntreagă? Acum un cîntec! Plec de lîngă voi Dar visul verii nesfîrsit ne leagă.
lui   Marchel   Comei,  pescar fruntaş ' din suburbia 2 Mai
Acum un cîntec! Plec de lîngă voi Dar inima sub coaste mi se zbate Ca între gratii strimte un mierloi Ce-şi vrea iar cerul lui de libertate.
In dimineaţă, lanurile verzi Şi fructe pline strălucesc în crăngi Plecîndu-şi, ca domoalele cirexi, Largi lire-n coarne, legănînd tălăngi.
Şi ţărmul vostru îl voi părăsi, j Pe care trageţi bărci şi paragate; Din vînt şi soare cît mă argăsi Păstrez în trup miresmele sărate.
Mă duc în depărtări acum, şi sînt O luntre legănată de furtună; Din asprul vostru şi torid pămînt, Un suflet nou în piept mi se adune;
358
DRUM ÎN PĂDURE De-auzi în tine glas firav că-ţi cere
în faţa lumii tare să-l rosteşti, Cît poţi să-ţi spui cuvîntul cu putere în nici un codru n-ai să rătăceşti.
Acelui tainic glas ce naşte-n tine Gu viaţa ta întreagă-i eşti dator; Răspunde-i drept şi, neşovăitor, Să urci cu el spre ziua care vine, Gă-s morţi doar cei ce nu ştiu la ce mor.
De ţi se-ntîmplă uneori în viaţă
Să te întrebi: pe care drum să merg?
Stai drept, cum ai privi chiar moartea-n faţă,
Şi toate îndoielile se şterg.
Priveşte-n tine şi în jurul tău, Din ce-ai făcut nimic să nu-ţi ascunzi: Ge crezi că-i bine şi ce crezi că-i rău, De toate fii în stare să răspunzi.
Pădurea oarbă parcă ţi-e o mamă Şi-n matca ei din nou te zămisleşti. Sau, biet Ulise, poate că te cheamă Amăgitoare nimfe din poveşti.
Navigator pe-o mare de pămînt, Tot ce-ai trăit îţi este azi povară, Poteci şi crengi ţi se-ncîlcesc în vînt De nu mai vezi nici steaua ta polară.
360
BĂTRÎNULUI MAESTRU
DUPĂ ANII PRIBEGI
Viteaz războinic fără de pereche, Imbătrînit în rîvne şi orgolii, De-ţi tulbur piroteala prin fotolii, îmbraci degrabă platoşa ta veche.
Ţi-e pasul greu şi ochiul şovăielnic, Pocneşte mîna din încheieturi, Zdrelită-n ruginitele armuri, Dar tot pîndeşti prin cîte-un colţ prielnic.
Gum vorba mea deschisă te mînie, Te văd cătîndu-ţi una ca să ardă Şi cînd izbeşti cu ştirba halebardă, Salut într-însa cazna ta tîrzie.
După anii pribegi cînd te-ntîlnesc in lume, Atîta am vorbit, in lipsa ta, cu tine, Gă nici nu ştiu acuma prea bine Ge să-ţi mai spun, chemîndu-te pe nume.
S-a aşternut atît necunoscut Peste tăcerea care ne-mpresoară De-mi pare că mă nasc a doua oară, Stîngaci şi gol, lipsit de orice scut.
Simt doar mai reci privirile străine Cum pînă-n taina inimii pătrund Iscoditoare: ce anume-ascund, Şi care să nu fie pentru tine?
362
363
AUTOCRITICA
DEDICAŢIE
Iubite cititor, Tovarăşe şi frate, Pînă cînd am să mor De tot, ori pe jumate, Nu zăbovesc să-ţi scriu Şi să-ţi trimet matale Cuvîntul cel mai viu Ce m-a purtat prin jale, Nădufuri si speranţe, Gu gloata laolaltă.
Firave, biete stanţe Faţă cu lumea-naltă Care-o slăvim cu toţii, Dar visul meu a fost Să al'le-n voi nepoţii Dintr-acel tainic rost, Aşa cum, citeodată, Plugarul prin cîmpie Mai scurmă vreo granată Din fosta bătălie.
Ţie, ce scut mi-ai fost mereu Şi sfetnic bun, ce-atît de des Ţi-ai aplecat la cîntul meu Urechea, şi m-ai înţeles Cînd ai văzut durerea grea Din care el s-a zămislit, Şi spornica-ndoială-a mea, Şi deznădejdi ce m-au pîndit, Şi lupte surde ce-am purtat Cu mine însumi, solitar, Şi-n care-naripatul sfat Al tău, mi-a fost statornic far — Spre tine-nchin acuma rodul Acestor nesfîrşite munci, Gă-n tine am văzut norodul Şi visurile lui, atunci.
Iar dacă întinzîndu-ţi mîna Să frunzăreşti aceste file, Ai să-ţi aduci aminte una Din clipele acelor zile,
364
365
Voi socoti că am urmat FEMEII MELE
îndemnul tău ce-mi fuse far.
Şi-acuma iată-1 prelucrat
Nu chiar de-un meşter aurar,
Dar mai sporit la preţ niţel,
Nu printr-a mea lucrare, ci
Prin cîntul viu, ce-a vrut aci
Să zvînte lacrima din el.
Ghid te-am privit întiia oară, ştiu Gă încetasem singur să mai fiu. Fintină-n zori cu apa neatinsă, Foşnea ca marea, dimineaţa, încă Zăloagă nopţii, cît statuia-n stincă. Nu m-ai respins, nu te-ai predat învinsă, Ci ai avut în ochii rîzători Atît de mulţi, ca firmamentul, sori Ge ne-au resfrînt prin trîmbiţe de raze Privirile în ochi şi în obraze. Acea lumină limpede a fost La început, şi ea a dat un rost Tăcerii surde ce-aştepta în mine. Ai fost, deci, bună-vestea de lumine Şi ai rămas, cu gestul, carnea, vocea Din ţara grea de vis şi zări, Dobrogea, Şi văd în fiul care mi l-ai dat: Amprente de lumini s-au mai păstrat.
1967
367
VERSUL LIBER
Poezii
(1931-1964)
MAJUSCULE
Cartea de faţă nu vrea cîtuşi de puţin să fie un exemplu râu pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învăţat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aş visa să le pot da un sfat tinerilor poeţi, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiş în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înşişi. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariţie îl îngrozea pe Mallarme, făcîndu-l să exclame pietrificat: „Ils ont louche au vers!"... Şi genialul meşter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esenţa ei. Esenţa e un miez ascuns ce pretinde o tehnică şi un exerciţiu prin care să fie descoperit şi stăpînit.
De aceea, nu doresc de loc să fie greşit înţeles titlul acestei cărţi, ca un îndemn la răzvrătire împotriva versului clasic. Dimpotrivă.■■ Dar mai bine, să mă explic.
Cînd Raymond Radiguet — poetul mort la douăzeci de ani şi despre care Cocleau spunea că n-ar dori să ise recunoască alt merit decît acela de a-l fi descoperit, — cînd Radiguet declara că poezia „ţine mai mult de precizie decît de vag", el îi definea şi limitele şi caracteristica esenţială: recursul la
371
matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea şi eterna poetică avea să ne transmită aiilea emoţii, captate. Dar geometria formei ascunde uneori in severitatea ei şi o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoţia închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăşi.
Şi atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente — dacă pot spune astfel — din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoţiei vii. Căci aparenta lui libertate obligă in fond la o şi mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mişcărilor sufletului, împinsă pînă la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănţuite la-n-tîmplare, el trebuie să palpite ritmic şij>iu ca şi în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieţii, mai mult sugerată decît rostită. Iată ce-mi pare a fi actualitate în poezie. Nici un cuvînt care să nu „exprime adevărul", care sa nu urmărească întocmai dislocarea pe care ideea poetică o stîrneşle-n noi spre a putea face loc liberei circulaţii a acestui sînge care este emoţia (deci realitatea) surprinsă. Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea şi formularea lor, care ne şi face să-l credem pe cuvînt, ca şi cum ar fi descoperit aceste lucruri penlru-ntîia oară. Actualitatea poeziei va fi aşadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.
Cînd îşi va fi cucerit forţa şi curajul la care rtvnea Baudelaire, de a se contempla fără ruşine şi fără dezgust, cînd îşi va fi „făcut mina" — cum spun pianiştii şi pictorii — ea să nu transcrie decît necesarul, dispensîndu-se de cuvinte pînă la a păstra din ele numai montura unei emoţii în protocolul versului, atunci poate că poetului îi e îngăduită si marea aventură a versului liber. Sigur e că prin „vers liber" am vrut să înţeleg, în primul rînd, liber de orice vorbărie. In el, actualitatea se realizează, nu prin obiectivarea emoţiei, ca-n cel clasic, ci
prinlr-o maximă personalizare. Ca şi nuditatea, înfăţişarea versului liber e anonimă şi egalitară: sub un limbaj comun, o inimii unanimă. Cînd cineva mă întreba, în legătură cu (unul din versurile ce urmează: cine sînt aceşti „noi, orbii din fund"?, el cerca unui nud buletinul de identitate pe care nici Venera din Millo, nici Rugăciunea lui Brâncuşi nu-l posedă, in afară, poale, de braţele lor mutilate. Căci emoţia poetului şi sentimentul lui se identifică deplin cu universul: el c lumea intr-atîla cît lumea se recunoaşte-n emoţia lui. Şi un vers care închide o emoţie vie, nu un cadavru al ei, nu poate fi decît actual.
Atemporală poale fi numai acea poezie in care emoţia e simulată dar nu trăită sau, dacă a fost trăită, poetul n-a izbutit nici s-o surprindă alll de profund, nici s-o transmită atît dc exact incit oricare cititor să se poală recunoaşte pe sine, iar şocul acestei recunoaşteri să fie atît de viu încît să-l doară.
Dar cu asta, „ipocrite lector, semen al meu şi frate", judecă tu, le rog, dacă-n cele ce urmează te vei putea recunoaşte măcar cil în palidul  reflex al unui geam de vitrină,
#
Tot furînd din dreapta şi din stingă, de la Puşkin şi Whitman pînă la Maiakovski, de la Ion Barbu pînă la Lorca, adică de la unul şi altul din meşterii pe la curţile cărora mi-a plăcut să ucenicesc, m-am pomenit deodată furat eu însumi de rutină şi abilitate. Poate că nu mi-aş fi dat seama de asta, dacă nu se-nlîrnpla ca tocmai atunci să mă căznesc cu Alecu Balaci la descifrarea textelor lui Ungaretti. Am simţit, astfel, prin contrast, cit de departe şi cu cîte ispite te poate duce de rîpă sirena amăgitoare ce doarme-n unda nevăzută a fiecărui vers in formă fixă.
Şi m-am apucat să-nvăţ cum să fur de la Ungaretti, îndeletnicire cu care, mă grăbesc s-o spun, m-a dat în vileag un tinăr şi ager ochi critic pe nume Matei Călinescu, a cărui lectură
372
373
atentă cum nu mai cunoscuseră pînă atunci bietele-mi texte în versuri (excepţie făcînd, bineînţeles, vechiul meu prieten şi frate din ilegalităţi, Radu Popescu, căruia o editură i-a îngăduit să mă citească atent, dar nu şi să arate că a făcul-o) m-a flatat şi m-a mişcat.
Dacă am un lucru pe care l-aş putea comunica, exercitat pe pielea mea, tinerilor care se avîntă în această întreprindere, a versului liber, este că descifrarea ţesăturii unui asemenea text e cel puţin tot atît de grea ca a unuia din clasicii latini. Iar imitarea lui nu duce decît la cea mai tristă pastişă, despuiată cum va fi pînă şi de aparenţa podoabei pe care-o puteau închipui ritmul şi rima. De aceea, nu-mi permit să-i îndemn pe tinerii poeţi la altceva decit la respectarea cît mai riguroasă a formei fixe. Iar dacă, într-adevăr, oricît ar dori-o ei, n-o mai pot face, atunci însemnează cu siguranţă că, în epoca lui Duke Ellington, a dodecafonismului, a cubismului şi abstracţionismului, a scrisului automat, a antiteatrului şi antiromanului dar mai cu seamă a dezagregării atomice, versul trebuie supus şi el unor legi fizico-chimice, chemate să-i descompună cristalul în infinitezimalele spectre solare pe care, de la Homer pînă la Valery, izbutise să Ie echilibreze in translucida şi sonora lui vrajă.
îmi îngădui să spun toate astea fiindcă mi s-a întîmplat să-mi cadă sub ochi şi să-mi sune în urechi o afirmaţie, pornită de la prieteni, care m-a uluit amuzîndu-mă: că aş tinde să ajung „şef de şcoală" şi să fac prozeliţi. M-am prăpădit de rîs. Să ajung „şef de şcoală"—fie şi îndoielnic — şi să fac prozeliţi, iată ceea ce nu rni-aş fi putut dori niciodată. Asta e treaba papilor de tipul Andre Breton cărora, de altfel, personal nu le-aş avea de imputat nimic de vreme ce apără cu străşnicie şi supleţe un steag şi o concepţie înaltă a poeziei, dar pe care nu mă pot opri să-i suspectez atunci cînd ajung, ca unii aca-demici,eni ce descopereau suprarealismul în grupul de huligani
al „iconarilor", să întineze morminlul recent al lui Cocleau, care aţi văzut ce onoare reclama: să fi avut numai meritul de a-l fi relevai pe Radiguet. Asemenea lucru, da, mi l-am dorit pînă şi eu, bineînţeles cu un poet sau un prozator român. Şi tm-mi, revendic alt merit din toată întîmplătoarea mea trecere prin tiparniţele româneşti, decît acela de-a mă fi căznit să atrag atenţia asupra numelui şi talentului unui poet ca Geo Dumitrescu sau al unui prozator ca Marin Preda, atunci clnd ei erau numai, cum se zice, nişte promisiuni; ca să nu mai vorbesc de cei mai tineri, abia iviţi, de la care nu aştept, îi rog să mă creadă, altă mulţumire decît, aşa cum am scris-o răspicat într-altă parte, să mă continue prin negaţie, — aşa cum şi eu, fără nici o milă, căci cruzimea este apanajul tinereţii, am făcut-o cu bieţii autori ai zilelor mele, oameni la locul lor, cu frica Domnului şi a mai marilor pâmîtiteşti, care-şi rîvneau să mă vază doftor sau măcar avocat, şi au murit spăi-mîntaţi şi decepţionaţi că eşuasem în meseria de „zgîrie-hîrtie".
Ceea ce dovedea că, deşi dascăli harnici şi talentaţi, bieţii mei părinţi nu fuseseră pedagogi născuţi pentru copilul lor, ci pentru ai altora. Zgîriatul hîrtiei, pe care n-aveau cum să mi-l iubească, era pentru mine ceea ce rămîn convins că trebuie să fie în veacul nostru — care nu chiar degeaba i-a cunoscut şi pe Proust, şi pe Joyce, şi pe Freud, şi pe Breton: o metodă şi o unealtă prin mijlocirea căreia lucrăm neîncetat la transformarea noastră înşine în primul rînd, la depăşirea şi completarea prin negaţie a aceluia care-am fost cu o zi, un ceas, un an sau o vîrsta mai-nainle şi, dacă sîntem fericiţi să izbutim, la desâvîrşirea noastră de la recruţi la soldaţi ai unei cauze care să ne depăşească fără să ne mutileze. Că doară nu-i cerea Rimbaud poeziei, încă de acum un secol, să ritmeze acţiunea şi să fie „înainte" ?
Ritmul acestei acţiuni, de minier asupra lui însuşi, este singura învăţătură (prin exemplu) pe care autorul culegerii
374
375
de faţă şi-ar putea rivni s-o sugereze eventualilor ei tineri cititori, în nici un caz el nu le propune forme şi, mai puţin ca orice, modele într-un deceniu care-i comemorează festiv pe Hanţe şi pe Shakespeare, pe Mickiewicz şi Eminescu — nepieritoare maici şi neistovite modele ale oricărei lirici.
M.R.P. Moto:
„Mă găsiţi întîrziat? Poftim, luaţi-mi-o înainte!..."
LAFOSQUK
COPII
Poate că-ntr-o zi am să mă-ntr
Singur ca Hamlet
Sau ca Filip în Escorial
Privindu-se-n nesfîrşite oglinzi:
Cine e cu mine
Să mă ajute şi mai continue?
Şi-atunci veţi apărea Desculţe şi mute Voi
Săracelor versuri Răsuflet al meu Gîfîit Lacrimi Şi strigăt
Ca nişte copii înfiaţi Culese de pe buzele lumii Şi replămădite Una cu mine
379
Gopii ai mei
Aproape legitimi POEMUL NEÎNTRERUPT AL TINEREŢII
Fiindcă-nvestite NOASTRE Cu numele meu.
Lai Şuii
J'ai fait des magiques etudes Du moyen que nul n'elude...
(după RlMBAL'D)
Eu sînt culegătorul cerului,
în jocul inimii lumina izbucneşte cascadă
Cînd în fiecare om e un înger
Cu un ochi clătinat între pietre şi sînger.
Omul şi-a prelungit în vibraţie chemarea,
Viaţa mea, viaţa lui, viaţa noastră
Şi degetele au scăpărat scînteie
Printr-o coloană cu şerpii afară
Şi florile închise-n sămînţă ca o gheară
Priveşte inima mea prin radioscopie
Prin fluidul coapselor materne
Mai cald ca un ţipăt al intuiţiei
Vreau să-ţi arăt oamenii care zac
Vreau să-ţi arăt oamenii care dorm
Oamenii care mor şi se nasc fraţii tăi;
O, iată copiii cu cerul răsturnat sub pleoape
Copiii revedere în oglinda sufletului;
în îmbrăţişarea mea se va stârni furtuna
îmbrăţişarea caldă ca un gheizer
îmbrăţişarea întinsă dincolo de faptă
Viaţa ta de mîine, de pretutindeni
Viaţa e în mine precum sunetul în flaut;
381
Pe treptele evocării prelungite pînă peste mîine Este cuprinsă viaţa ca pămîntul în pîine; Ca o pasăre mă zbat între gratiile tale, viaţă Mă voi destrăma în polen ca să trăiesc actul sfînt al
i'ecundatiei.
Fregată împinsă de ciclonul visului
Braţele mele a blestem şi laudă
Ştiu spre pulpele albe un drum
Comoară de imnuri şi fiere;
In neliniştea formei mă chinui şi sînger
Cînd verbu-mbracă visul şi îl fringe
Ca drama într-o spadă, pauzal;
Moartea ar putea să vină foarte simplu
O floare dansează din cap. Dan
Faur e aici atît de singur
Spăimîntător de singur, singur de singur.
în apă lama despletind melodia
Aceluiaşi vis calm şi lucid
Cînd ochii din orbite urcau cu seara
Şi epilepsia
Cuvintele creşteau de sînge
Pe buzele femeii înflorite în sînge;
Leneş în vînt pe unde treci
Străluceşte o tînguire în vid
Şi pumnii strînşi în orbite reci
Cu alungări de întreruperi şi suicid.
în tăcerea noastră cea mai de la fund
Şi femeia năvăleşte cu tot sîngele ei
Vărsat ca vinul de la nunta din Cana Galileii
Care-i hrănea mugurii mari ai sinilor.
Aici dau asalt nevăzutele hoarde
De aceea nebunia, cataclismul definitiv, e inevitabilă
Cînd îmi vorbeşte de o moarte calmă
Ochiul de somnambul al lacului
Fie fiu de vînt şi de sînge
Fie mîna care-ajută şi-nfrînge;
lată ţipătul brusc profeţit în vis
Şi giulgiul viitoarei dimineţi eroului ucis !
Pe buzele serii eroul a sîngerat.
Dar mai lucid în cîntec, mai elevată-n oră Enigma prin femelă e prelungită-n vid
Fetele mari au în palmă o gărgăriţă roşie cu pete negre
382
ORA DE PSIHOLOGIE
I
fiindcă o vîrsta cînd începem să .uităm, ce-am învăţat în
copilăria
'din care păstrăm doar ceea ce ni-i propriu.
Această oră de psihologie
va fi consacrată în întregime
pentru studiul unei stări sufleteşti
dintr-o anumită vîrsta.
Este vorba de acea vîrsta
şi de acea stare sufletească
pe care o încercăm cei mai mulţi dintre noi,
dar peste care trecem
tot cei mai mulţi.
Este vorba de vîrsta cînd, de starea sufletească în care
sîngele fiecăruia din noi e mai roşu şi mai aprins creierul fiecăruia dintre noi e mai mare şi mai
circumvoluţionat
muşchii fiecăruia din noi mai puternici şi mai supli vocea fiecăruia din noi mai sfielnică şi mai personală ca
niciodată
fiindcă nu caută să ne exprime decît esenţialul gestul fiecăruia din noi mai neconvenţional
Este vorba de vîrsta cînd ţipătul şi fuga pe străzi la orice oră (chiar complet gol şi cu un cuţit în mînă, cum pretindea un prea bine cunoscut poet,  Gherasim Luca) este norma celei mai fireşti conduite fără norme cînd căderea tuturor valorilor senil-consacrate e un prilej
de bucurie
ca şi ridicarea lor, un prilej de revoltă, cînd ochii ne sînt deschişi ca poarta unei catedrale a tuturor
religiilor
a tuturor credinţelor, a tuturor dogmelor a tuturor însetoşaţilor, a tuturor înfometaţilor după pîinea
noastră cea de toate zilele a oamenilor înfometaţi şi puternici cu trupul povîrnit în
aşteptări
a mumelor înfometate, cu burta goală şi plină de plozi, acei plozi care la naştere nu vor avea de unde suge lapte nici mai tîrziu cafea cu lapte
acei plozi al căror nume sună întotdeauna invariabil din
două prenume:
Ion Vasile, Gheorghe Petre, Miron Radu, acei plozi care Ia acea vîrsta de care vorbeam nu ne lasă să dormim, nu ne lasă să mîncăm, ci ne pun să
privim ruşinaţi că ascultăm becisnici de părinţi şi profesori în loc să strigăm şi să-i ameninţăm cu pumnii noştri mici cu muşchii noştri, cu sîngele nostru cerînd dreptul la viaţă pentru cei mulţi şi înfometaţi.
384
385
25 — Scrieri, vol. I — M. R. Faraschivescu
Despre această vîrstă cînd adevărurile ni se descoperă brutal, despre această stare sufletească în care toată fiinţa noastră
cere dezlegarea acestui adevăr»
IULIE
despre această vîrstă scumpă şi înaltă cît soarele fierbinte şi strălucitoare ca el,
pe care numai nebunii, poeţii şi eroii o duc pînă la capăt pe care oamenii cumsecade o sfîrşesc cît mi repede în propria lor căldură şi dospeală
despre această vîrstă de aur şi de foc
vom vorbi în ora de psihologie pe care i-am consacrat-o
şi-n care clasa întreagă trage la fit.
Vara-n dogorile ei mai mă-ncinge
Ca pe un zeu silvestru sau un ţigan nomad
Cînd întins lîngă iutile unde
Prin prundişul de calcar
Scheletul din mine îl simt cum se bucură.
1933
25*
387
POEŢII Voi faceţi totul, de la un capăt la altul,
întreg, robust şi deplin,
Ca pasiunile, ca simţurile, ca gusturile voastre (întregi) care nu cunosc jumătăţi de măsură.
Voi, oamenilor care trăiţi Care faceţi case, lucruri, copii, Caro munciţi, vă tocmiţi, vă certaţi, Iubiţi, urîţi, cîntaţi, vindeţi, cumpăraţi.
Voi, oamenii adevăraţi Care faceţi lumea
Şi pentru care ea a şi fost anume făcută,
Voi şi cînd muriţi sînteţi egali cu voi;
Vă zidiţi mormintele care vi se potrivesc,
Pe măsura trupului, a vieţii, a faptelor voastre
Voi nu riscaţi să muriţi la-ntîmplare
înecaţi, căzuţi în şanţuri, în rîpi,
Zdrobiţi, nebuni, alcoolizaţi, paralitici, schilozi
O moarte fără trup întreg
Ca o negaţie pînă şi a morţii însăşi,
Voi, oamenilor care trăiţi adevărat, Voi nici n-aveţi timp să ştiţi că trăiţi Şi sînteţi morţi de tot cînd muriţi
Vă simţiţi bine în mormîntul vostru dinainte pregăti Fiindcă totul s-a împlinit după cum aţi prevăzut.
Dar sînt şi alţii
Care nu trăiesc din faptele vieţii
Aşa cum umbra nu trăieşte din ea însăşi
Ci din lumina şi consistenţa lor.
Ei sînt într-adevăr doar umbra, prelungirea şi ecoul
Faptelor voastre.
Aceştia sînt poeţii. Ei n-au nimic Ei sînt fiindcă voi sînteţi (Nu-ntotdeauna în urma voastră Ci deseori nainte, ca să vă prevestească Aşa cum umbre lungi în răsărit şi amuig merg înaintea
paşilor noşlri).
Ei sînt tăcerea care creează sunetele, Mişcarea prin care durata se măsoară.
388
389
Ei sînt negaţia.
MOARTEA FLORILOR
Ei nu sînt, ei încep să fie
Doar de acolo de unde lucrurile încep să sfîrşească.
De-aceea moartea nu există pentru ei
Cum nu e întunericul pentru umbră.
Ei mor, de obicei, fără morminte dinainte pregătite
Şi-n nefiinţa morţii nici nu sînt
Decît protestul florii pe-un mormînt. Memoriei lui Neculai lor ga
Nu ne tăiaţi, nu ne tăiaţii (cosaşilor le spun în numele popoarelor de ierbi florile cîmpului).
Şi voi, surorilor de sus, nepăsătoare stele,
Veţi cădea ca şi noi
Dimineaţa
Retezate de spăzile soarelui
Şi fără sînge, fără parfum veţi muri!
Numai din subsuorile pomilor Le privesc printre pleoape Miraţi
Mugurii, cu ochii lor mici de chinezi.
391
NARCIS (I)
NARCIS (II)
Acest nătîng priveşte la mine tăcînd
Cu nişte ochi în care
mă oglindeşte.
Ah, nu ! ah, nu ! nu vreau cu voi Oameni gălăgioşi, gesticulanţi, Ah, nu! niciodată! niciodată! Mai bine piatra şi apa fîntînii
Mai bine tăcerea lor prin care totuşi străbat Sunetele adînci ale pămîntului, umbrele serii Şi uneori
înfriguratul meu obraz Ciopîrţit de cioburile lunii.
39ă
i
393
DIMINEAŢA
FOTOGRAFIA DE NUNTĂ
întîi deşteptătorul, apoi duşul, Apoi telefonul unde-alerg gîfîind: „Da, da, desigur, s-a făcut, da, da, negreşit, la revedere!"
Apoi pieptenele, haina, oglinda-n care de-abia mă mai
recunosc, stiloul,
Ochelarii şterşi grăbit cu colţul batistei,
Banii mărunţi de tramvai,
Apoi fuga-n lift, coborîrea ca-ntr-un puţ
In ziua care aşteaptă încă virgină la poarta casei
Pe cînd alerg gîfîind după alte lucruri:
Ţigări, autobuz, ziar, motocicletă,
Atîtea lucruri în care mă petrec,
Cărora mă-mpart
Ca să ajung zi de zi mai mult una cu ele, Mai solidar cu ele decît cu mine însumi.
Numai voi, care faceţi lucrurile, scăpaţi prin aceasta De oarba lor tiranie.
A fost mai întîi o zi Sclipitoare ca fîntînile aurorei Cînd toate stelele aţipite Se contopesc într-o singură lumină.
Şi-a fost apoi a doua zi, a treia şi aşa mai departe,
Pînă ce fotografiile de nuntă din rame de nichel
Le acopere colbul (acest mesager prin care pămîntul
începe invazia tăcui Aşternîndu-se peste vălurile, obrajii şi ochii Ce-şi pierd tot mai mult Sclipirea de nichel şi de auroră Din întîia zi de logodnă.
394
395
re-face rea lumii
primăvara
„...se poate vedea trecerea de o rară frumuseţe de la suprafaţa iluminată a Pămîntului, la cerul absolut negru."
JURI GAGARIN (declaraţie presei)
Ziua dintîi este azi:
Precum pe pămînt aşa şi în cer
Acum
în a douăsprezecea zi a lunii primăverii Aprilie
Lumea se face din nou
Din punctul de vedere al luminii
Fiindcă totul e al luminii Porneşte dintr-însa şi tinde spre ea
Iar în ţara încă adîncă A întunericului de geneză
Gînganie-nsetată de lumină circul
la izbucnirea primăverii prin trupul oraşului deschis ca o plantă şi rătăcesc şi mă orientez iară nici. o hartă
Numai după umbra pe care tînărul soare
mi-o scrie dinainte pe caldarîm ca o antenă.
Limita pămîntului se desprinde Ca o cordea albăstrie A beretei unui marinar Vestind tărîmurile noi Ce aşteaptă lumina Din cerul pămîntului.
3%
397
RÎSETTJL făptura-ntreagă se dă
pe faţă şi se dăruie
prin actul de iubire şi comuniune rîsetul,
voce a bucuriei omului doar cunoscută
Şi-n care, proastă, minciuna se trădează prin rînjet sau involuntare stridenţe
Ca floarea-n april se deschid precum sughiţul beţivilor
vibratoare petalele buzelor icnind pe trotuare.
prin care se străvăd
staminele dinţilor, albe,
roşul caliciu al gurii
cu — în mijloc — trandafiriul pistil
strălucitor
al grăitoarei limbi
Iar trupul
şi răsufletul deodată încep să se dezvelească dinlăuntru-n afară.
în inspirări şi expirări adinei ca-ntr-o alergare ca-ntr-un înot îndelung sau ca într-un profund sărut gîfîitor de neîncăpător,
398
TABĂRĂ
DIOGENE
După
amiaza bătăliei roşie încă de sîngele eroilor şi al trădării
Corbii desăvîrşesc
fraternitatea scheletelor.
In plină amiază conştiinţa-nserează
Din bunăstare spre lux şi confort din lux şi confort spre tot mai feroce iubire de sine cu-al ei satelit îngheţat: NEPĂSARE şi-al ei monstruos fiu legitim: DISPREŢ
Inserare-nserare în plină amiază noapte aproape.
Cu uleiul sîngelui
îşi mai hrăneşte lampa.
400
26
401
ECOURI
FLORILE
M-ai privit numai Şi
Cete de fiori mă asaltează
Ca şi cum pămîntul proaspăt Al trupului meu Ar fi fost şfichiuit De pumni de grăunţe Pe care
0 nevăzută mînă îi zvîrlea peste el Ca să germineze în vară toridă.
Lui Rafael Alberti
Florile legănate pe cîmp
Dau din cap Şi clipesc parcă din pleoape. Florile vin din pămînt. Pentru noi, orbii din fund,
Ele sînt periscoape.
402
26*
403
MUNŢÎ
POGOARE
Pe oceanul cerului leagănă catarge flotele munţilor.
Protest al planetei care-şi smulge scoarţa ispitei adîncului,
Ca să şi-o-ncunune cu stele si vulturi.
Sînt atît de însetat de tine! Iar cînd te beau
Flacăra buzelor îmi sporeşte setea Ca o ţară toridă.
Numai noaptea cînd nu văd
Prin întuneric decît
Alba cascadă a trupului tău,
Foşnetul lucrurilor aruncate, Cortegiu de flori şi de frunze, îmi răcoreşte o clipă dogoarea Pe care adierea ta mi-o sporeşte încît
Ca pe-o flacără-n gură
O sting cu propria-mi făptură.
404
405
VÎRSTA TĂCERII c   .       ,      4    .      .   „ . .
bcuiundindu-ne meet cu mea o treapta
Spre crematoriul central Tot mai departe de mişcare şi freamăt
De zarvă şi mişcare Pînă acolo unde mişcarea nu mai este Decît un punct Un singur punct incandescent Mistuindu-se şi elaborîndu-se mereu pe sine Sub coperişul familiar şi larg al tăcerii depline.
După vîrsta de aur a copilăriei, După aceea plină de roade (mă.car în învăţăminte bune pentru alţii, dacă nu şi pentru noi înşine), După aceea plină de rugină şi camfor a bătrîneţii, Ne-aşteaptă pe toţi Pînă la unul Vîrsta Tăcerii.
Aceasta se petrece în chiar pîntecul Născător al tuturor timpurilor şi anotimpurilor în leagănul a tot ce se naşte în burta pămîntului
Cînd noi devenim una cu el, Şi cînd elaborăm tăcuţi ca şi el, ca pe nişte plante Vîrstele viitoare ale omenirii Pe care le vom privi apoi din adîncuri
406
NU E GU PUTINŢĂ
Ga şi cum ar vrea să interzică Aerului
Să mai iasă şi să mai intru înlr-acest trup
Căruia ea (mina)
Nu-i este decît un fragment,
Laudă şi coroană.
Nu e cu putinţă;
Nu e cu putinţă
Ga aceste mîini
Gare-au cusut
Au spălat
Au săpat
Au alăptat
Au mîngîiat
Au fluturat în soare
(Făcîndu-şi astfel ucenicia de neuitat a vieţii),
Acuma să nu mai fie nimic
Decît dădătoare
Şi primitoare
Ale morţii
Sub înfăţişările ei
Cele mai felurite:
Spadă, otravă, ştreang,
Coasă, custure, furcă
Şi palmă înăbuşitoare
Apăsată peste gură cu putere
408
TELEFON
CRAPĂ DE ZIUĂ
Ca o pisică neagră
Pe perna ei Telefonul doarme.
Cîte voci toarce
Cîte vise Pe care mîine le va lepăda
Nepăsătoare Cu toate apelurile deschise?
Cînd mă trezesc în zori Aburit încă de somn Visul brusc întrerupt Mă mai conduce prin odaie Printre lucruri.
Ca un trup căruia i s-a retezat deodată capul Personalitatea mea conştientă
Cotidiană Atîrnă încă inertă Şi dibui să o găsesc Pe spătarul scaunului
Cu hainele Dezbrăcate de cu seară
Că noaptea Sufletul meu face nudisrn,
410
411
pomii
DIALOG
Pomii s-au hotar.ît: Ei vor purta pentru totdeauna
Goroana-n pămînt Şi rădăcinile-n vînt.
Nu vor să mai fie expuşi Gu ce au mai gingaş La geruri şi viscol.
Şi transhumanta asta
Ei o pornesc încă din dimineaţa
De azi 4 octombrie Cînd încep să-şi schimbe frunzele.
Pînă-n decembrie Schimbarea va fi totală
Şi rădăcinile lor Vor adăposti stăncile-n. ele.
O vorbă ca o piatră zvîrlită drept în ureche trezeşte in mine ecouri:
cercuri de apă
care-i răspund şi-o propagă.
O, tînără amiază!
Sînt încă in stare
să mă pătrund şi să germinez
ca o cîmpie în soare.
Pasările care le-nfloreau în crăngi Au zburat pe cel'lalt emisfer.
412
413
PIERSICI
DURATĂ
(frescă)
Aseară la restaurant am mîncat friptură-n singe cu morcovi ŞJ am băut vin negru.
în faţa noastră la o altă masă
pe o tipsie erau piersici.
Mîna mea nu ajungea pînă la ele. Aş fi plecat flămînd
de nu erai tu lingă mine.
Neisprăvit dacă iese ce-oi face, Spui, l-or mai drege apoi... Gros l-ai lucrat, însă mîna dibace Vie ajunge la noi.
N. A. NEKRASOV — Fierarul
Ispititorul nimb al veciei (morţii asemeni şi celor încă amorfe) necontenit îşi zvîrle nada luminii de astru-nghetat.
Dar
în amuţită frescă
scris tremurat ieşi nimbul
încolăcit ca tulpina zorelei
de dibuielnica mînă
(cu gemene penei trei degete strînse)
a zugravului care
în zoru-i uitase
să se mai iscălească.
414
415
ETATE
PE UN ARC DE TRIUMF
Timp care prelucrezi cu necruţătoare mină,
Deja îmi presimt pe chip urmele tale viitoare abia schiţate,
Că, asemeni plantelor şi vocii, îmbătrînim din noi în afară
Şi totul nu e decît o concluzie
în care partea cea mare îi revine uitării
Cînd ne îndreptăm spre instanţa supremă
Din ce în ce mai aproape de ceea ce ar fi trebuit să fim,
Căci bătrîneţea e un total al vîrstelor noastre (şi nu un rest)
Prin care ne contopim în innumărabil.
După atîtea bătălii pierdute în pragul izbîndei
Mă las năpădit de linişti ca de muşchi iar ochiul, cîndva necruţător, începe să-mi deprindă nebănuite prilejuri bucuriei
Pe cînd învingătorii
vor ignora mai departe
blîndeţea fertilă a îngăduinţei, la care
numai cel veşnic înfrînt e constrîns,
416
417
27 — Scrieri, voi. I — M. R. Paraschivescu
FIDELITATE
CELOR I NALŢI
l i
Nici o durere nu se adună cu alta.
Fiecare
şi-ajunge ei însăşi (altminteri decît bucuria care se leagă cu altele dînd sărbătoarea).
Sînteţi un univers gigantic
ce parcă abia se clinteşte
cînd spaţiile pe care eu le străbat
dintr-o sută de paşi
voi le mistuiţi
doar dintr-unul.
Din punctul de vedere al şopîrliţei mă uit la voi,
Fiecare Dar îmi înalţ capul
e numai a ta, pe umărul visului
netrădătoare. ca pe-o aripă.
418
27*
419
OMER
SCAMATORUL
Nu   văd nimic de jur împrejur decît un zid cenuşiu acelaşi. 11 ştiu atît de bine: în fiece zi cîţi metri
de la un cap la altul
toţi cenuşii
cu pasu-i măsor.
Nu, nu văd nimic mai departe
Dar ştiu
că dincolo de acest cenuşiu există o lume în care lumina vibrează ca strune.
Înghite săbii
dintr-o cutie;
scoate altă cutie
şi apoi alta
şi apoi alta
şi aşa mai departe;
Dintr-un joben
scoate-o explozie de batiste
jedou de curcubee domestice;
Dintr-un buzunar, un iepuraş ciulind urechile străvezii ca două degete de şcolar care vrea să anunţe că ştie lecţia;
Din subsuoară
un porumbel care va zbura
prin toată sala
420
421
ca să aterizeze-n palma
unei bătrîne domnişoare din rindul cinci.
Şi acum, atenţie, atenţiune!
Se va produce cu numărul de senzaţie:
Secretara lui, Miss Lilly
(care în particular îi fierbe ceaiul şi-i ţese ciorapii, fiindu-i şi nevastă fără cununie),
va fi închisă într-un dulap
printr-a cărui uşă
Marele Maestru
va înfige-o spadă de Toledo;
şi rămas la cererea generală în acest oraş spre-a oferi astfel lumii la un preţ accesibil iluzia că vîrsta minunilor nu-i încă sfîrşită.
Iar cînd peste două secunde
va deschide uşa
o veţi vedea pe secretara lui
tăiată de-a lungul în două părţi perfect egale
ca un pepene roşu
Iar cînd va-nchide uşa şi va redeschide-o
o veţi vedea din nou vie şi nevătămată!
Toate acestea
le face-n fiecare zi
de dimineaţă şi pînă seara
uneori de zeci de ori pe zi
(mai ales joia, sîmbăta şi duminica
zile cînd dă şi matinee)
numai pentru modica sumă de trei lei
422
GRĂDINARUL lauda ]or
îa cîntece neintrerupe şi în fructul cuiburilor aninat printre crengi.
Multc-a văzut grădinarul:
pămînturi şi ape
ierburi şi flori
grădini şi păduri
seri şi dimineţe
arşiţe şi ploi
furtuni şi zile senine
Şi din tot ce-a văzut ce a-nvăţat,
el trage o singură concluzie prin care
leagă pămîntul de cer
Punînd între ele cununile florilor coroanele pomilor
podoabă, mireasmă, fructe dulci pentru oameni
dar şi adăpost pentru pasările
care-i închină de dimineaţă pînă seara
424
El îi vorbeşte fostului arbor
ca un vieţuitor altui vieţuitor
pe care nu-1 lasă pradă morţii informe
putregaiului
viermilor
focului,
ci-1 face să trăiască mai departe.
Şi tîmplarul lucrează asupra esenţelor lemnului
şi asupra seminţiilor de oameni
cînd, cu aceeaşi mină şi îndemînare,
el face din trupul copacului
uşi care se deschid
ferestre care privesc
mese şi paturi
sicrie şi leagăne.
La urma urmelor el şi ei
fac parte din aceeaşi familie
Iar cînd tîmplarul lucrează fibra copacului prelungindu-i intenţiile,
Gînd se pleacă asupra lui cu gealăul, tesla, rindeaua
(de parcă mîngîie, parcă leagănă, parcă plînge şi ridică un
frate căzut),
TÎMPLARUL
Tîmplarul lucrează cu arborii cărora le este prieten; se-nţelege cu ei, le cunoaşte fibra, trăinicia, esenţa,
intenţia (ştie care tei a vrut să fie masă, care stejar —
poartă, care brad — pat).
420
JUDECATA LUI SOLOMON
Şi negustorul spune la fel:
„In meseria mea mi-ain investit
munca şi avutul de-o viaţă întreagă!"'
Şi la bursă, la bancă, la tîrguri şi piaţă aleargă.
Toţi au dreptate s-o spuie şi toţi o spun adevărat.
Oricare mamă va spune
vorbind de copiii ei:
„Viaţa mi-o dau pentru ci !"
Şi lucrul e adevărat
căci zece vieţi să fi avut
mama, pentru copilul ei le-ar fi dat.
Cînd el suferă, plînge, cu lacrimi ea se spală pe faţă (de aceea după nopţi de veghe obrazul mamelor străluceşte ca soarele de dimineaţă).
Dar nu toţi cei care-i ascultă au dreptul s-o facă şi să hotărască cine trebuie să moară să tacă
sau să trăiască.
Fiindcă nu ajunge să spui:
viaţa mi-am dat
(sau mi-aş da-o)
pentru ceva!
Important e de ştiut
ce vei face cu ea
cînd nimeni, pentru nimic nu ţi-o vrea?
Soldatul spune şi el: „Pentru ţară şi drapel sînt gata viaţa să-mi dau şi altora viaţa s-o iau pentru ţară şi drapel..."
428
VREMEA N E GUSTO R1LOR
UN NEISPRĂVIT
Făcînd reclamă (care c sufletul comerţului) vă voi spune să întrebaţi fostele imperii azi decăzute parcă de milenii:
căreia din fostele colonii îi duc mai mult dorul? Unde-au avut ele domenii mai de vis, de paradis, unde bogăţii mai numeroase şi caractere mai unsuroase unde atîtea şi atîtea altele?...
întrebaţi-o pe marea codoaşă, împărăţia turcă,
cu cine-a avut mai mult de furcă?
Unde au înflorit mai în voie
bancheri, moşieri şi haiduci şi levenţi?
Vă vor răspunde:
„Nu ştim pe lume decît o singură ţară anume, România cea de odinioară'.
Şi ea se chema aşa fiindcă oricine-ar fi să fie cînd da de ea, rămînea în ea pe Aecie.
Ei nu, n-am terminat!
Mai am de vorbit acestei naţii:
Mă adun acum în mine ca o armată cînd se regrupează înainte de marele atac.
Mai am să-i învăţ pe oamenii mei Lupta pentru libertate.
Vă sînt incomod, o ştiu,
Fiindcă şi eu în viaţă le-am ales numai pe cele incomode, Dar pe Maiakovski
(pe care de-atîtca ori l-am premers fără s-o ştiu), N-am să-l urmez niciodată.
Puteţi crăpa de ciudă: rămîn mereu incomod! Miron Radu Paraschivescu nu se va sinucide.
430
431
Am de lăsat neamului meu legi severe, mai aspre decît ale SÎNT UNEORI PE PĂMÎNT
lui Moise,
Am un fiu de lăsat, ca Abraham,
Un fiu pe care lumea să-l arate cu degetul
Ca pe un fiu de împărat
Sau de scelerat
Spunînd: „Ăsta e băiatul lui Miron Radu Paraschivescu!"
Ei, nu, n-am terminat de vorbit neamului meu. Şi dacă n-aş fi muritor
Ştiu bine că n-aş termina niciodată, neisprăvit cum sînt,
Aşa cum pămîntul niciodată nu-şi termină apa
Decît ca să iasă într-alt loc mai limpede şi mai gîlgîitoare.
Nu, n-am sfîrşit încă,
Sînt mereu nesfîrşit, ca şi soarele, o dată cu el, Mereu schimbător şi mereu la fel, Aci întunecat, aci strălucitor, Dar mereu prezent, nelipsit Nici noaptea chiar
Cînd îmi trimit peste cer
Lumina, ca printr-o lună, prin fiece poem-mesager.
1941
II y a sur la terre ele beaux moments bien tranquilles...
JEAN GIONO
Sînt uneori pe pămînt clipe minunate, pline de linişte.
Atunci mă gîndesc la voi, umbre iubite,
Atunci se pornesc furtunile toate
Şi voi sînteţi în mine, prezente ca oricînd,
Marile mele iubiri.
Azi este una din acele zile, cu una din acele minunate,
liniştite clipe.
O vorbă plecată dintr-o gură ca un parfum dintr-o floare,
Mi-a amintit că azi e ziua ta, mamă,
Şi liniştea clipei s-a-ntins peste mine şi peste tot pămîntul,
Am adormit în mijlocul ei ca într-o noapte calmă
Cu aromă de fîn şi cu stelele-n floare
Şi m-am gîndit la voi:
La tine, mamă — apoi la tine, dragostea mea,
Şi amîndouă eraţi una:
Plecate pentru totdeauna de la mine
Şi pentru totdeauna rămase cu mine.
28
433
Nu se clintea nimic;
Nimic nu s-a schimbat de cînd aţi murit, de cînd. aţi plecat, Şi eu am rămas mai departe, unde m-aţi lăsat Şi vă aştept,
Şi-mi aduc aminte:
Eram un copil nu prea cuminte,
Dar te-am iubit, mamă, şi cînd mă trăgeai de urechi,
Iar vorbele tale spuse frumos şi mărunt
Ga un foşnet subţire, ca mătasea rochiilor tale vechi,
Le mai aud, le mai ascult.
E un lucru extraordinar să ai o mamă, odată,
Fiindcă n-o poţi iubi cu adevărat decît cînd n-o mai ai
(spun cu care nu o mai am!).
Mamele au darul de a trăi în noi o dată cu eternitatea, Ga şi iubitele
Ga oricare femeie iubită cu sîngele, cu memoria şi cu carnea.
M-am gîndit la tine, iubita mea plecată,
La anii trecuţi (abia de s-a împlinit unul întreg)
Şi mi-a părut bine.
Te iubeam şi te băteam;
De aceea ai şi plecat, ca să te iubesc mereu
Şi să fim mereu împreună.
O, cîte vorbe frumoase n-am scornit pentru tine!
Cine ţi-a mai spus atîtea mîngîieri aburite? Cine ţi-a mai lins scoicile urechilor, dulci?
Cine te-a mai vegheat ca mine, cu inima plină de dragoste, Sugrumat de emoţie, cînd îţi ascultam răsuflarea prin somn?
Toate acestea au fost ale noastre, ale amîndorura:
Nopţile despletite, pe chei,
Seri galbene, de gaz, prin cîrciumi mărunte
Şi zări înalte, pline de soare şi iarbă,
Prin poienile verzi, estivale,
Şi alte seri, grave, galante,
Printre turnuri dărîmate, printre pinii înalţi.
Dar mai cu seamă erau unele clipe Minunate, pline de linişte, Intre noapte şi zi, Printre păduri aproape virgine, Gînd ne culcam în frunzişul uscat, între fagi, (Mai ţii minte turnul uscat, de lemn vechi, din pădurea
Sighişoarei?)
Acolo, în asemenea clipe,
între lumina zilei şi umbrele nopţii,
Pe care doar pădurea le are-adunate-mpreună,
Acolo, atunci, poposeam între pomi,
Şi te îmbrăţişam cu dragoste ca un cavaler
Şi alergam prin liniştea pădurii, plină de poveşti,
Prin umbrele şi luminile ei verzi,
Şi nu mai ştiam dacă e noapte ori zi,
Dacă trăim ori visăm.
434
28*
435
Şi tu cintai, rîdeai, înfloreai şi.mureai,
Tăcerea era adincă,
Tu, dragostea mea, mureai şi înviai
Şi iar înviai şi mureai,
Mereu, mereu,
Tu treceai cu mine împreună
într-o eternitate pe caro n-o recunosc
Decît în amintirea coapselor materne
Şi uneori, ca acuma,
Cînd sînt pe pămînt clipe minunate, pline de linişte,
în care toate şi totul cîntă în mine Moartea şi naşterea lumii ţîşnind din ruine.
1941
ÎNDÎRJIREA (în două faze)
I
Niciodată n-o să ştii cum te-am aşteptat Zilele şi nopţile, cînd st am neclintit pentru tine La colţul străzilor, în răspîntii Bătut de vînturi, de soare, de ploi.
Am stat pe străzi la colţuri, cu cerşetorii, cu gunoierii, cu felinarele, cu castanii, cu tîrfele, cu mîrţoa-gele, cu fîntînile, cu cîinii de pripas şi cu hingherii care-i prind,
Gu statuile istorice de bronz,
Neclintit am stat pentru tine pe străzi ca un strigoi, ca o
umbră care-şi caută stăpînul Şi te-am căutat
Şi te-am aşteptat în colţurile străzilor ca un sinucigaş care-şi caută mormîntul, noaptea şi spînzurătoarea,
Ca o fîntînă care-şi răcoreşte apa în timp ce aşteaptă gura. care să i-o bea şi să i-o sărute,
Dar peste mine treceau toţi oamenii
Toate femeile din lume treceau pe lîngă mine
437
Peste mine
De-a curmezişul inimii mele treceau Ga nişte tancuri, ca nişte otomobile. Toţi şi toate au trecut peste mine,
Ga peste umbra unui castan, ca pe lîngă o fintînă publică Pe lîngă o femeie publică Pe lingă o grădină publică.
Şi tramvaiele treceau peste mine huruind şi săpînd în
carnea mea şanţurile lor de fier Şi căruţe şi cai şi trăsuri şi soldaţi Toate şi toţi trec peste mine
Toate mă sfîşie, îmi sfărîmă oasele, îmi strivesc carnea Şi trec mai departe peste mine Şi uneori obrazul lor
Trece pe lîngă faţa mea transparentă (şi rece)ca un gheţar.
Şi eu îmi umflam miresmele, răcorite, chemările
Pe care nimeni nu le auzea.
Nimeni nu auzea chemările mele, răcoarea mea,
Toţi. treceau pe lîngă. mine, peste mine
Fără să ştie că trec de-a dreptul prin inima mea
A cărei transparenţă le era necunoscută.
Dar inima mea devenise transparentă, fluidă de aşteptări De durerea de a nu te fi arătat, de durerea de a nu-mi fi răspuns
Gînd cu stăteam în colţuri de străzi ca vagabonzii, cu golanii Iar peste mine treceau ca peste o frunză Paşii oamenilor, pantofii femeilor, pulpele lor, Toate treceau peste mine şi mă sfîşiau.
Un asasin trecea pe lîngă mine nepăsător Şi îşi cufunda mîna înarmată cu un pumnal pe gîtul meu pînă-n măruntaie, sfîşiindu-mi-le
Şi eu stăteam mai departe nemişcat
Şi otomobilele treceau peste trupul meu,peste sufletul meu,
II
O, cit te-am aşteptai,
Git te-am strigat, cît le-am pindii!
Ga panterele te-am pîndit, suplu, încordat,
O, cum m-au sfîşiat toate vocile, toate sunetele
Guturale, nemţeşti,
Şi nicăieri vocea ta, glasul tău niciodată!
Ascultam în colţurile străzilor şoaptele, zvonurre, vînturile,
Ga un cerşetor stăteam, nemişcat
Şi tuturor le spuneam:
„Fie-vă milă şi pomană, glasul ei!
Induraţi-vă de mine, robul nefericit,
Cît vă lasă inima, Doamnă, Domnişoară,
Dumneavoastră aveţi pasul ei,
Dumneavoastră aveţi pulpele ei, aveţi zîmbetul, aveţi părul, mersul, aveţi ţîţele, aveţi subţioara genunchiului, aveţi braţele, aveţi gara, aveţi bucile, aveţi degetele, aveţi unghiile, aveţi ochii ei!..."
438
439
O, ochii ei pe care i-am aşteptat cu cerşetorii la colţurile străzilor,
Să-şi arunce băncuţele privirilor in privirile mele întinse ca o pălărie, ca o strachină de milog,
Unde se alungă guzganii şi unde Ca într-un alt Sevastopol îmi organizez marile cazemate Şi nevăzuta mea rezistenţă Permanentă.
O, ochii ei, zadarnic
Septembrie 1943
Ea nu o nicăieri
Ea este peste tot, iubita mea,
Şi eu rărnîn în colţul străzilor osîndit
Şi trec peste mine tramvaie huruitoare şi maşini sforăind Şi toţi mă privesc Mă deşartă, mă sfîşie
Şi sîngele meu otrăvit îmi ţâşneşte  pe gură, pe ochi
şi pe urechi, Şi se scurge la canal,
Din gura mea sîngele
Ga apa dintr-o fîntînă publică
Mi se scurge în gura canalului din capătul străzii.
Sîngele meu se scurge ca lăturile,
Ga lacrimile mumelor şi ca apa ploilor Sîngele meu se scurge prin rigola canalelor, Ga să-mi continue mai  limpede  chemările  şi otrava, subteran,
Pe sub străzile oraşului, prin măruntaiele lui
440
DISPARIŢIA SOARELUI
Un om îşi trecu prin somn braţul pe după gîtul iubitei care dormea dezvelită,
apoi se ridică, o privi lung, în tăcere, asrultîndu-i răsuflarea aburită şi adormi din nou.
Brusc, toate stelele se stinseră pe cer.
In clipa aceea, ca de obicei, ceasornicele din turnurile oraşului au bătut şapte ore de dimineaţă.
Deşteptătoarele de pe noptierele funcţionarilor au sunat şi ele aproape simultan, aceeaşi oră.
Pînă şi micile ceasornice de mînă sau cele de buzunar, rotunde şi plate ca ochii de peşte, şi-au iuţit bătaia ca să ajungă la timp cu minutele şi secundele lor, la orele şapte fix de dimineaţă.
A fost, în general, un consemn respectat de mai toate ceasornicele oraşului, afară bineînţeles de cîteva rable sărăcăcioase sau de puţinele pendule istorice care se deterioraseră cu totul între timp.
Atunci, un alt om aplecîndu-se cu tandreţe, sărută gura iubitei şi-i muşcă buza de jos pînă la sînge (avea motivele lui, foarte întemeiate, s-o facă).
Ca de obicei, la auzul soneriilor, al pendulelor şi al orologiilor publice,
Oamenii, păsările şi chiar animalele s-au trezit do dimineaţă, Dar, spre uimirea lor, soarele nu răsărise şi nici nu părea
că ar avea de gînd s-o facă; Afară era o beznă mai mare ca la miezul nopţii, mai cu seamă dacă nu uităm că serviciul de gaz si electricitate întrerupsese încă de Ia orele 6,30 luminile de pe străzi în virtutea obişnuitului program şi a contractului încheiat cu municipiul.
Primii oameni, îndată ce s-au trezit, s-au frecat la ochi, şi-au controlat ceasornicele şi aproape la un gînd, printr-o  extraordinară  coincidenţă — şi-au spus cam în acelaşi minut: „Nu, desigur că ceasornicul meu s-a stricat", Şi s-au uitat la alt ceasornic decît cel obişnuit.
Ciudat: ceasornicul din sufragerie şi cel din vestibul, ba chiar pînă şi cel din bucătărie, arăta precis orele şapte şi cinci minute.
Era, evident, o francmasonerie a ceasornicelor.
Atunci, au început să sune telefoanele.
Dar pretutindeni, la toate receptoarele, se auzea invariabil
acelaşi răspuns: „La noi e şapte şi cinci". Orele şapte şi cinci minute dimineaţa, în luna iunie, pe emis-
ferul boreal, la 45° latitudine şi 45° longitudine est
gmt
Şi totuşi peste tot oraşul domnea cel mai profund şi negru întuneric.
442
443
Exasperaţi, oamenii s-au întrebat ce să fie şi au telefonat la Institutul Meteorologic Central:
Era ocupat; alţii, mai versaţi în meteorologie, şi care se treziseră la orele 6,30, telefonaseră ca să se informeze.
într-adevăr, la Observator era mare zarvă: Observatorul-şef în persoană se trezise şi se îmbrăcase în halatul său de lucru, un splendid halat alb, de farmacist, cu un cordon albastru de mătase, Şi cu agilitate de sportmen urcase cite două scările spre podul cu luneta.
împreună cu ucenicii săi, fiecare observator se instala la
tulumbe, dar degeaba: Soarele nu era nicăieri. Au cercetat hărţile cereşti şi logaritmii, Dar nici o eclipsă nu fusese prevăzută pentru acea zi şi
la acea oră: (singura, de altfel, care avea să se
producă după aproape cinci ani, era anunţată de-
abia peste şase luni), în tot acest timp, ceasornicele înaintau, orele creşteau şi
arătau pe cadrane şapte şi jumătate. Orologiile din turnurile oraşului bătură o dată, profund, Bărbaţii şi femeile s-au cutremurat, iar preoţii începură să
se închine repede, repede. Observatorul astronomic cercetă cu atenţie tot emisferul
ceresc, dar nicăieri nu s-a putut constata, cu toate
aparatele foarte perfecţionate, nici o urmă de soare.
Atunci, într-un suprem efort, astronomii au hotărît să telefoneze (cu răspuns plătit, bineînţeles) observatorului din Port-Darwin,  tocmai de pe celălalt
emisfer şi unde, eventual, ar fi putut să se mai afle soarele întirziat;
în felul acesta, se elucida o dată pentru totdeauna şi problema de a şti dacă ceasornicele din oraş mergeau sau nu cum trebuie.
Dar cînd observatorii meteorologici s-au adresat, la poştă cu cablograma, au găsit toate ghişeele ocupate;
Prefectura, Poliţia, Siguranţa, Ministerul de Interne şi Preşedenţia de Consiliu telegrafiau în acelaşi timp la centrele din provincie ca să afle dacă şi acolo erau orele şapte şi jumătate dimineaţa şi dacă soarele nu se arătase cumva.
Totodată, instrucţiuni severe erau date pentru organizarea unor slujbe religioase cu coruri, chetă pentru răniţi şi manifestaţii patriotice de simpatie pentru guvern.
Un ministru mai abil redactase şi o telegramă circulară de îmbărbătare a naţiunii, iar o proclamaţie a şefului de Stat era anunţată pentru orele 12 fix.
în sfîrşit, observatorul-şef se putu pune în legătură cu Australia, Institutul Meteorologic Port-Darwin, şi cît ai zice Melbourne răspunsul australian sosi, foarte clar:
„Aici, noapte, stop. Soarele a părăsit emisferul austral acum
2 ore şi 37', stop". Era adevărat:acum două ore şi treizeci şi şapte de minute,
era prevăzut şi răsăritul lui pe emisferul boreal.
Dar în timp ce (timp — e aici un eufemism) membrii guvernului   şi  obervatorii   meteorologici   se agitau
444
445
astfel, oamenii ceilalţi care nu ştiau nimic de aceste demersuri şi care, din pricinile arătate mai sus, nici nu putuseră să comunice cu provincia ori cu străinătatea, Au invadat cabinetele oculiştilor.
Oeuliştii sînt nişe medici foarte ursuzi, dar de data aceasta ei au cercetat atenţi pe fiecare om în parte şi le-au dat un diagnostic precis şi reconfortant: in genere, toţi pacienţii aveau privirea bună, iar faptul că nu puteau vedea, soarele era exclusiv din vina acestuia, iar nu a ochilor lor.
Oamenii nu mai ştiau ce să facă. Animalele nu mai ştiau ce să facă. Cocoşii nu mai ştiau ce să facă. Pisicile nu. mai ştiau ce să facă. Tramvaiele nu mai ştiau ce să facă. Pomii nu mai ştiau ce să facă. Factorii, lăptarii, oltenii, şoferii, găzarii, pescarii, toJalii, brutarii, toţi cei cu profesiuni matinale nu mai ştiau ce să facă.
O imensă beznă plutea peste oraş, cu toate că, in ultimă instanţă (deşi neprăvăzut în contractul cu municipiul), societatea de gaz şi electricitate aprinsese din nou luminile pe străzi.
De data asta insă, lumea mergea privind pe cer.
Pe cerul gol, negru, opac, fără stele, lună suu soare, pe cerul negru de cu noapte, mai negru decît noaptea.
... Şi toate ceasornicele continuau să arate impasibile orele 7,45 ; 8; 8,30; 9 ; 9,10; 10 dimineaţa,
Şi orologiile din turnuri continuau să bată regulat, sferturi, jumătăţi şi trei sferturi de ore
Şi oamenii se băteau cu capul de pereţi, îşi scoteau ochii privind la zare, îşi înţepeneau grumajii privind pe cerul unde soarele părea că nici gînd n-are să se ivească.
Dar lucrurile astfel nu mai puteau dura. Nu, lucrurile nu
mai puteau dura prea mult. Toţi îşi dădeau seama, toţi presimţeau că lucrurile nu mai
puteau dura.
Atunci, un alt om îşi înfundă capul in părul despletit al
femeii care dormea răvăşită şi caldă lingă el Şi-i spuse şoptit: „Te iubesc!1' Iar femeia zîmbi în somn.
La orele 10,55, într-un consens aproape unanim, Tocmai cînd marele orologiu din piaţa oraşului bătea trei
lovituri (cu înlîrziere), Mulţimea scoase un furios răcnet colectiv şi se năpusti pe
scări în sus, asupra orologiilor din turnuri. Cei mai repezi ajunseră îndată,
Şi — cu topoare, lirbu.şoane, bricege, cleşti şi ciocane — Începură să lovească în măruntaiele orologiilor din care
săreau scirţîind (erau piese vechi, istorice, de sute
de ani) roţi, arcuri şi şuruburi. Apoi un geamăt profund se auzi din fundul orologiului cel
mare care nu mai putea bate de acum înainte
nici măcar sferturile, în timp ce mulţimea satisfăcută cobora în grabă scările
turnurilor, şi fiecare purta în mină o bucăţică de
limbă, un minutar, un dinte de rotiţă, o cifră din
cadran.
Toţi erau în sfîrşit mulţumiţi că maşinăria nu mai avea
secrete pentru ei Şi totul recăzu în starea calmă şi paşnică dinainte, Fiecare dueîndu-sc la casele lor unde
446
447
Procedară la fel cu deşteptătoarele, ceasornicele de buzunar,
de mînă şi de perete Şi, din mii şi milioane de piepturi, se ridică un suspin de
uşurare şi mulţumire Gare cuprinse pămîntul ce se odihnea In ultima lui noapte capitală.
Singuri, amanţii, goi,
Asudaţi în paturile lor, răvăşite şi albe,
Rămîneau netulburaţi de această întîmplare.
UN DRUM IN DEŞERT
lui Eduard Pamfil
Un drum în deşert este singurul lucru pentru care merită să trăieşti,
Vorbesc, evident, de drumurile adevărate care ţin patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi,
Gînd — singur cu o cămilă şi cu provizia de apă necesară — umbli de-a lungul vînturilor, dunelor, firelor de nisip, de-a lungul zilelor, de-a lungul cadavrelor întîlnite-n drum, de-a lungul impersonalelor urme ale furtunilor în nisip...
Un drum în deşert, o! un adevărat drum în deşert!
Un drum în deşert n-are început şi n-are parcă nici un sfîrşit.
Un drum în deşert, un drum adevărat. Un drum absolut.
Un drum in deşert, fără peisaj, fără valuri de apă mişcătoare, fără pasări, fără pomi, fără fîntîni, fără case, fără poteci, fără otomobile, fără trenuri şi căruţe cu care încrucişezi şi pe care le priveşti familiar avînd aerul că le spui: „Ştiu, mergem împreună..."
449
29 — Scrieri, vol. I — M. R. Paraschivescu
Un drum în deşert e un drum fără case de unde ies gospodine să-şi scuture preşurile, să-şi cheme puii, să-şi tundă florile.
Un drum în deşert e fără flori, fără pui, fără femei, fără case,
fără porţi şi ferestre, fără temelii de case, Un drum în deşert e fără temelii Şi de aceea e un drum adevărat: El merge, nu stă.
Un drum în deşert e un drum infinit Infinit şi uscat
Şi ştii că e uscat (ştiai de altfel lucrul ăsta de cînd ai plecat de acasă),
Ştiai de cînd ai pornit-o pe el, pe marele mister dezvelit care
e drumul în deşert. Dar drumul în deşert e plin de mistere. El are nenumărate stafii şi surîsuri, toate uscate, descărnate,
cu faţa de iască, cu mîinile de iască, cu picioare şi
plete de iască. Şi ochii lor sînt de foc negru.
în mijlocul deşertului, vîntul se opreşte cîteodată şi merge atunci liniştit, fără răgaz, cu încrederea că aşa trebuie să meargă, că aşa trebuie să mergi în deşert.
Mergi pe jos, mergi călare, mergi oricum, legănat prin nisip, nisipul e mereu acelaşi, mereu la fel, nisipul foşneşte sub picioarele tale
Şi mergi, şi te-afunzi în el ca într-un cuptor fierbinte şi-ţi tragi greu din el picioarele umflate ca nişte pîini,
Apoi, deodată, pe neaşteptate,
Un singur semn întîlnit în nisip te pune pe gînduri:
E un semn pe care l-ai mai cunoscut,
E semnul esoteric al marilor iniţiaţi şi, trîntindu-te pe brînci lîngă el, începi să aştepţi.
Deodată se ivesc din toate părţile feţe, multe feţe cu diferite urme, semne şi plete, feţe uscate şi gelatinoase, feţe crude şi blînde, cu nasuri lungi, feţe de copil cu buze mirosind a lapte, feţe de tipografi pline de cerneală şi feţe de călugări, de eroi, de cîini, de bandiţi teribili,
Ţîşnesc din nisip, se desenează şi se mişcă şi-ţi vorbesc din nisip.
Pe toate le cunoşti şi toate te cunosc, tu te-apropii de ele familiar şi tocmai în clipa cînd vrei să le vorbeşti, tocmai în clipa aceea, nisipul care-a stat ore şi zile neclintit porneşte
Şi-n clipa cînd tu ai deschis gura să vorbeşti, să săruţi una din aceste feţe,
Un mare pumn de nisip îţi intră în gură ca un mălai fierbinte şi-ţi pătrunde-n trahee pînă-n micile prăpăstii şi cavităţi pulmonare în care se zbat bronhiile tale şi aşa, de altfel, destul de încărcate.
Atunci îţi trebuie multă stăpînire de sine ca să te ridici, să scuipi nisipul şi să pleci mai departe.
Dacă te uiţi înapoi, feţele au dispărut, toate.
Un drum în deşert e un drum biblic de şapte ani
E cele şapte vaci slabe.
Un drum în deşert e o voluptate
Dacă ştii preţui efortul naturii de-a fi monotonă.
Un drum în deşert e singurul drum cu adevărat extraordinar fiindcă el e împotriva naturii noastre marine (dovadă că nu l-au practicat decît profeţii care-au învins natura şi pe ei înşişi).
450
29*
451
Dar un drum în deşert cunoaşte OMUL PĂDURII
Toată muzica rece-a tăcerilor:
Mii de ţambale, de caterinci şi de trîmbiţe se desfăşoară noaptea, cînd singură luna-mpietrită se plimbă uşor peste nisipu-ngheţat.
Atunci, o voce subţire ca un fir de apă, ca un plînsfărăvorbe, se destramă în aer şi altele o însoţesc pînă cînd toate capătă un bîzîit lent, adormitor.
Dacă te laşi prada lor, auzi cele mai dulci simfonii.
Un drum în deşert e singurul drum în afara noastră, E singurul drum în care nu ne putem gîndi la probleme, la
oameni şi obiceiuri, Un drum în deşert e un imens palat închis de jur împrejur
cu piatră şi în mijlocul căruia e-nchisă o piatră. Un drum în deşert îţi deschide toate posibilităţile, cu condiţia
să crezi în deşert. Un drum în deşert, de la un capăt la altul un adevărat drum
în deşert, de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi,
te limpezeşte pînă în străvezime. Din el ieşi cu totul schimbat, cu faţa uscată şi vînătă, cu
gîtul mai lung şi pasul uşor, cu mîinile-mpletite
şi nasul subţiat. Dar ochii au o strălucire de care se vor speria pînă şi
fioroasele fiare din grădina zoologică a marelui
oraş unde-ai ajuns istovit şi curat,
Gînd drumu-n deşert a fost isprăvit. 1942
Privesc pe geam oraşul. Parcă stau în marginea pădurii, la hotar: Să intru-n el? să mai aştept? Mă ispiteşte şi mă tem Gă-i plin de fiare şi capcane; Ga urşii mîrîinde camioane, Motociclete-n haite-aud răcnind, Lungi limuzine se preling ca vulpi,
Şi larmă, şi claxoane,
Vitrine ca oglinzi,
Şi baruri seara, firme luminoase
Ga nişte şerpi cu piei fosforescente,
Ori altele, mai mici,
Se-aprind, se sting
Ga-n luncă, licurici.
Atîtea fiare crude, nemiloase, (Le ştiu de-acasă, doară!) Dar mai ales femeile, femeile
453
Foşnind cît toate frunzarele, Cît toate ale codrului desişuri, Pline de taine, umbre, luminişuri:
MUNŢILOR
Una-şi leagănă şoldurile cu pulpele lungi Arcuite-n ciorapi care le fac să semene-a picioare goale,
omeneşti
(Dar eu ştiu că asta-i o panteră!)
Alta, cu plete căzîndu-i pe ceştile-albe-ale umerilor,
Văd bine că este un pardos;
Altele, ca nişte lupoaice tinere,
Ori cu ochi ţuguiaţi, ca de rîşi,
Ori cu guri roşii, pline de sîngele
încă proaspăt al celor de curînd sfîşiaţi
(Dar eu nu voi fi printre ei!)
Ah, vai mie, vai mie! mă tem: Una din ele
Ochii spre mine-şi întoarse, Albaştrii ei ochi spre mine-şi întoarse,
Gristoase!
Oraşul vrea să mă momească Să mă prindă Să mă-nşface Să mă fure...
Mai iute, mai iute, la noi în pădure!
Ce aţi încremenit aşa ca şi cum
aţi fi ultimul cuvînt al naturii pe care omul nu-1 mai poate învinge?
Dar de jos
vă asediază pădurile
şi mătăsoasa iarbă pe poalele
pline de mioarce.
în timp ce-n vîrfurile voastre pleşuve mai sare fără de grijă capra neagră.
455
POEŢILOR TINERI (trei mesagii)
Dăruiţi-vă oricît
Dar nu primiţi decît necesarul
„O boală învinsă este orice carte".
LUCIAN BLAGA
1
Iată, din nou
(Chiar de-am să fiu încă o dată contravenient)
Trag semnalul de alarmă pe care scrie:
„Strict interzis"
Nu vă lăsaţi înşelaţi
De bocitoare babe din răspîntii,
De sibiline pythii
Nici de ispititoare, ambigue sirene
Ce ies din valuri doar pe jumătate
Ca să v-arate sînii şi să-şi ascundă coada,
Ulişi ai zilelor noastre!
Un drum încă lung de străbătut Aveţi de-abia voi,
Cei mai tineri, chemaţi anume ca să ajungeţi mai departe,
Tocmai pînă-n Marte,
Sau pînă-n strălucitoarea Venera.
Nu uitaţi:
O voluptate conştientă e cel mai sever ascetism.
Şi veţi vedea cum bucuria Propriei voastre invenţii Vă mistuie ca flăcările Pe-un preot budist.
2
De pe pămîntul ferm, Din ce in ce mai ferm, Şi-n care pătrund Treptat, tiptil,
Pînă cînd voi deveni una cu ell
Vă privesc.
Ochii mei s-au învăţat Să privească pe cer Şi acolo vă caut Şi vă descopăr Cum vă lansaţi Unul cîte unul Ca nişte sputnici1
1 Unii nu se plasează pe orbită,
Unii, nu pe orbita lor,
Unii, depăşind orice măsură,
Se pierd în verticale ca să se-aprindă-n spaţii,
Unii recad şi se sparg de pămînt,
Iar cîte unii ajung pînă-n lună.
(cf. telegramele „Agerpres")
456
457
Geloşi de viteza luminii Şi mă bucur de voi De fantasticele călătorii Pe care de-abia le Începeţi,
(Jocul îi e poeziei Ceea ce sînt pernele norilor Pentru stelele ce-şi odihnesc pe ele Privirile prea strălucitoare).
Din care-atîtea miliarde de kilometri-drum vă aşteaptă
Şi mă întreb:
Gare veţi dura mai mult?
Gum veţi fi atît de căliţi
Ga să rămîneţi pe firmament,
Stele,
Eu mă joc, mi-o pot îngădui la vîrsta mea
Dar steaua necruţătoare a lucidităţii,
Farul şi substanţa poeziei,
Vă priveşte cu ochi strălucitori şi nestins
Printre nouraşii de vată
Ai jocurilor mele domestice.
Şi, pînă nu vă mai văd, Mă uit pe cer după voi, Luminîndu-vă (un pic) şi Gu privirile mele.
3
Bizuiţi-vă pe mine!
N-aveţi nici o grijă:
Nu vă voi trăda niciodată
Decît acolo unde voi înşivă vă veţi trăda
Prin rutină, poză, clişee, afectare
Şi, mai ales, prin păcatul cel mai mare,
Nesinceritatea faţă de sine.
Altfel, nu aveţi a vă teme
Ghiar dacă vedeţi că mă joc uneori
458
CĂRĂBUŞI
ALFABETIZARE
Tăciuni din incendiul verii Cărăbuşii
Cad acum la pămînt.
Roata lor în cădere-i mai mică Dar mă ciocnesc cînd şi cînd
Singur. Ca pe alune-i culeg şi, rîzînd, Iară şi iară îi azvîrlu în vînt.
A-ac, B-bec, C-cec... învăţăm,
învăţăm cu hotărîre
asprele certitudini ale semnelor
ca să ne ştim mai bine
îndoi de noi înşine.
460
461
PIONIERAT
BINEA-AŢI VENIT!
Cînta-vom deci,
dar într-o limbă necunoscută
decît păsărilor
şi bătrînului urs.
Păduri vom aprinde
cu-al toamnei incendiu odată
şi din cenuşa lor
vom stîrni noi
pasărea fenix a magnetofonului,
Pe cînd necunoscute lacuri
ne vor căsca
şi ne vor închide
ascunsele ceruri
sub frunzele roşii.
Bine-aţi venit în cetate,
Privighetori şi mierle din ţări depărtate!
Aşterneţi nisip şi cît mai mărunt!
Voi veţi intra tăcute, vă vom primi cintînd
Şi cu drapel!
Aşterneţi nisip:
Cronica noastră se scrie pe el.
Aşterneţi nisip
Şi dacă puteţi azvîrliţi
Şi-o fragedă creangă de măslin.
Aşterneţi nisip Peste pămînt, Cît de puţin!
462
463
Aşterneţi, aşterneţi nisip! Pînă cînd
Va pieri de pe zid orice chip.
OMUL-SIJSTEZĂ
Primului cosmonaut
Sînt un om sintetic
Al epocii mele
în care timpul înfrînt
Rămîne în urmă cu secoli pe oră.
Am tot ce ne trebuie:
Sentimente şi gînduri
Simţuri şi visuri
Afirmaţii şi contradicţii
Dar totul e mărit
Şi multiplicat cu viteza luminii.
Mi-e ochiul electronic Magnetici nervii Inima radiantă Sîngele alcalin.
Sînt finit cît o epocă Sau cît o operă de artă
30
465
Gare se vernisează în lumina
Aştrilor tineri
Ge pînă astăzi erau
Doar vechi depărtări
Bătrîne convenţii
Uzate ipoteze.
Mi-e trupul întreg
O cuirasă mai armonioasă
Şi mai sensibilă
Decît a cavalerilor medievali
Dar mai rezistentă decît a lor
Gonstruit pentru bătălii
Gu o natură ce de-abia începe
Să fie cucerită de mine.
Şi din înfruntarea cu ea (Gu straturile ei cele mai subtile Şi impalpabile)
Am deprins viclenia de-a o supune fără violenţă
Supunîndu-i-mă aparent, Plonjînd în spaţiile ei infinite Ga şi sufletul ca şi timpul ca şi visul Ce se contopesc şi renasc înnoite în mine Ga ziua după noapte Ca primăvara după iarnă
466
' 30*
Iar ca amuletă şi talisman Apăr şi păstrez
Un imperceptibil şi crud sălbatic
Şi care în ceasul suprem Mă va conduce din nou în Izvorul etern de unde-am plecat.
22 februarie 1963
IN MEMORIAM
Şi numai piatra păstrează Ceva mai mult ca o clipă Aducerea voastră aminte.
Cuvinte gravate în alfabete
Neînţelese, pomenesc
De fostele voastre isprăvi
Dar piramidele voastre le-nghite nisipul
Gel mişcător, al pustei.
Voi, morţi faimoşi sau necunoscuţi, Magi şi împăraţi, căpetenii de seminţii Sau de oşti fără număr risipite Pe cimpuri de luptă,
Ceea ce-a fost sîngele şi carnea voastră Ajuns-a doar oase ori numai cenuşă în piramide, menhiri şi dolmene, Sub tumuli şi gorgane.
Beznei întemniţate, rămăşiţele voastre Dorm în adîncul de lut al planetei Ca o sămînţă neroditoare în mutele ei măruntaie.
Mausolee şi monumente Vă pomenesc amintindu-ne Nouă, celor pieritori, Că gloria însăşi e pieritoare
468
Pe cînd harnica iarbă
Năpădeşte văi şi coline şi cîmpuri
La Maraton, la Austeriitz,
La Mărăşeşti, Verdun sau Stalingrad1.
Căci este în firea acestui pămînt Ga tot ce e-n el să devină
Una cu el, preatăcuta şi-n veci primitoarea ţărînă.
Estimp, agera minte
A celor vii puse
Arcadelor cerului, primii pilaştri
Şi planeta născu din rotirea-i
Primii ei prunci şi noi aştri.
Acesta e arcul de triumf şi mauzoleul în care vom depune de azi înainte
i Cf. Carl Sandburg: Iarba, 469
Osemintele voastre, ale celor ce-aţi fost Gîrma şi fruntea popoarelor împînzind cu-al lor geniu planeta.
ENDYMION
Gu fiecare din morţile voastre
Un nou satelit se va naşte
Şi, ocolind prin văzduhuri stele şi sori,
Vesti-vor veciilor
Că fiii ţarinii sînt nemuritori.
Tîrzie lumină repetată,
Selene, credincioşi îţi rămîn
Arborii şi bufniţa al cărei moale foşnet
Se îneacă-n tapiţeria frunzelor
Gînd prefaci dealurile-n oarbe castele
Iar copilul aţipind se miră
De surdul ecou al culorilor stinse
Şi numai fîntina îţi rămîne fidelă,
Noapte, lucidă patimă neagră,
In care plămînul armonicei
Respiră liniştit
Şi oftatul ei se divide
In zvonuri tot mai surde
Pînă-n rumeguşul greierilor,
Sonorii sîmburi ai beznei,
Pe cînd tu aluneci ca visul
Peste tăcutele sfere,
Tiară fără monarc,
Mormînt fără relicve,
Păun plutitor, Selene,
Mi-ajunge o sclipire de-a ta
Ga să mă-ntorc in patul de ierburi
471
Gu tot acest trup ce nu mai aşteaptă Decît sărutul tău îngheţat, Ga una cu tine să se prefacă.
AMINTIRILOR
Din inele de copac
Vă desfac ca pe-un pahar
Din coajă de mesteacăn
(Pahar de voiaj)
Din care-am să beau
Gînd mi-o fi sete
Şi izvoarele se vor fi rărit,
Vor fi intrat în pămînt,
Afară de-o singură i'întînă
Gu ochiul prea rece, de lună,
Şi după ce beau din voi,
Vă string la loc
Ga pe-un pahar de aluminiu
(Pahar de voiaj)
Pe care l-ai scurtat,
L-ai redus la un cerc,
La un inel
Şi mă uit la el de sus
Ga de la etaj.
473
DECADENŢILOR Că tovarăşii mei si cu mme
rezolvăm împreună, mereu de acord,
şi cele mai gingaşe probleme sentimentale
şi industrializarea producţiei agrare.
Nu c nimic dacă rămîneţi în urmă
(toate înmormîntările trec încet, la pas),
eu însă nu voi abdica de la postul de poet adevărat
acela pe care voi îl respingeţi cu silă:
Rămîneţi în urmă cît vreţi
cu injecţiile voastre, cu micile vicii sexuale,
cu microscopice drame de laborator,
cu mucegaiurile care vă mănîncă
fiindcă se ştie: mucegaiul creşte numai pe putreziciuni
şi zemuri stricate,
Rămîneţi cît vreţi,
dacă nu vă mai pasă de ciuperci, de mucegai, dacă aţi devenit un gunoi bun, fermentat, aburind, şi tot ce mai poate înflori pe el sînt doar albe ciuperci fără sînge.
Nu e nimic! şi voi aveţi o misiune,
gunoiul vostru va îngraşă bine ogoarele noastre stoarse
de nemţi
şi pe care vor activa în curind tractoarele agriculturii motorizate.
De trîmbiţaş   ce merge în fruntea armatei.
Ştiu, e mai uşor să priveşti înapoi decît înainte dar eu nu-i voi face cititorului meu dezonoarea de a nu-1 pune să colaboreze ou mine,
îmi privesc faţa şi sînt mîndru de ea:
ca a pămîntului e de brăzdată şi de neagră
fiindcă asemeni pămîntului, ea e a tuturor
şi-au trecut peste ea ploi şi zăpezi,
au bătut-o viscole reci şi dogoritoare zădufuri
şi, asemeni pămîntului, a germinat
sudoarea frunţii care e substanţa şi preţul pîinii tuturor.
De aceea icoana mea e oglinda în care dimineaţa, gol, îmi privesc faţa
şi brazdele ei sînt oglinda fidelă a sufletului meu,
474
475
Fiindcă eu cred o dată cu Walt Whitmann
că un adevărat poem nu se poate scrie decît în aer liber,
dar eu cred o daţa_ cu Isus Gristos
că un adevărat poem se scrie numai în aer liber şi în pielea
goală
ca_alunci cînd te naşti, te botezi, te răstigneşti şi înviezi
din morţi.
GINGI POEME ALE OMULUI GU MASGÂ
Dar mai cu seamă ca atunci cînd iubeşti şi prin iubire procreezi.
1944
Vedeţi, elementar vorbind, eu sînt agăţat de soare şi lipit de pămînt măcar că n-am rîvnit la nici unul destul.
Prezenţa mea, domnii mei, e-ncurcată:
asemenea întrebări, iertaţi, eu nu mi-am pus niciodată.
O, ce vorbă grea: „niciodată"...
îmi veţi înţelege tristeţea pe care-o-ncerc neştiind ce să
vă răspund.
„Gine eşti?" mă-ntreabă fiecare.
„Cine eşti?" ca şi cum dacă-aş spune
că sunt domnul Cutare
m-ar cunoaşte cineva
şi m-ar înfia.
„Cine eşti?" copiii se sperie de mine,
adolescenţii se-apropie gravi, cu mîinile în buzunar,
tinerii domni, frumoasele domnişoare, protocolar,
477
mă-ntreabă, îmi zîmbesc şi dau din cap: [ „Săracul! e negru şi urît ca un harap!" Cine eşti? Cine eşti?... Domni şi cucoane, cu sau fără treabă, bătrînii albi pensionari oneşti din cînd în cînd, chiar şi ei mă-ntreabă: „Cine eşti?"
Eu vă pot spune o mie şi una de poveşti.
Toate sînt la fel de mincinoase,
toate, la fel de-adevărate.
„Cine eşti?" mă veţi întreba mai departe.
V-aş ruga mult să nu vă supăraţi
(mă simt în seara asta între fraţii)
orice întrebare-i fără nici un rost,
orice zîmbet îmi face bine,
orice lacrimă de-a voastră e a mea;
dar „cine esti?" nu mă mai întrebaţi.
Fiecare din noi suntem fraţi chiar dacă voi nu sunteţi mascaţi. Eu sunt Omul cu Mască aşa cum aş putea să fiu mind ni, bălan şi cilibiu sau Isus Gristos răstignitul, înviatul şi înălţatul
(paniomimă) Gum aş putea să fiu omul cu barbă sau fără barbă domnul cu ochelari domnul slab, domnul gras
478
domnul înalt
ori domnul scund.
Vă rog nu mă mai întrebaţi cine sunt.
Sunt aşa cum mă vedeţi
şi nimic altceva
şi nimic altceva;
o, nu sunt nici măcar Cineva!
Sunt aşa cum aş putea să fiu
omul mort, închis în sicriu;
cum aş putea să fiu
profetul strigînd în pustiu;
şi pînă la urmă, domnilor băieţi,
sunt cine vreţi sau cine nu vreţi!
(Dialog în care e-ntrebai ce vrea) Iar întrebări, întrebări!
Niciodată n-am fugit destul de voi, întrebări,
numai voi nu osteniţi, întrebări!
Poate caut şi eu răspunsul unei întrebări,
poate caut tot ce trebuie să găsesc,
poate caut crucea pe care să mă răstignesc.
în zadar, în zadar!
Nu mai caut nimic
nu sunt nimeni
sunt cine vreţi
caut ce-mi daţi
sunt aşa cum mă vedeţi
479
de sus pînă jos vesel şi trist, urît şi frumos.
Dar vă rog să nu mă mai întrebaţi! Ne facem, dacă vreţi, cu toţii fraţi, mai ales că semănăm atît de mult:
(adresîndu-se fiecăruia) sub masca mea, e chipul tău de marinar, privirea ta de aviator, obrazul tău rumen de crîşmar şi fruntea-ţi palidă de poet.
Eu îmi spun în numele vostru: bun sosit! Şi cer de băut, de mîncare şi de dormit.
3
Toate ţipă...
Numai norul lunecă tăcut
aici, în Brazilia, în Rio de Janeiro.
Ar putea să fie tot aşa de bine în La Plata,
undeva, departe, în America de Sud.
Solarul alb din zahărul clădirii,
tăcerea ei cea monotonă, dreaptă,
toate ţipă-ntr-însa ca papagalii-n Amazon,
în Rio de Janeiro, în La Plata.
Vîntul aduce răcoare din plantaţii, peste soarele de tropice, nestins,
norii s-au plimbat domol şi tăcut,
parcă nici n-au fost pe cerul cu soare.
O, nu mai ţipaţi în albul clădirii:
mi-e frică, mă doare!
Papagali, papagali, să nu vă mai aud
în acest alb, de zahăr oraş
aflat undeva departe, în America de Sud!
4
Departe, departe, tot mai departe! Fugi mereu de tine, de pămînt, de moarte. Vorbele prea triste: undeva departe, peste tot departe, peste tot aproape.
Depărtarea toată o închizi sub pleoape în singurătăţi de vînt şi de ape. Aproape-departe Departe-aproape!
5
Acuma vine cartea grea:
unde-i îndrăzneţul s-o joace?
Unde-i învăţatul s-o citească?
Mă caut prin buzunare, ferit,
şi batistele mîinilor îmi flutură pe geam.
Să le înnod pînă la urmă, să le înnod,
Niciodată, o, vorbă grea! niciodată n-o să le flutur departe, departe.
480
481
31 — Scrieri, vol. I — M. R. Paraschivescu
Cum să te joc, cum să te citesc, carte?
(Cade seara) Acuma vine cartea mea: ascultaţi, e aicea aproape; ascultaţi, se strecoară domol porumbieii toţi în porumbar, găinuşele cîrîie mărunt, sunt toate aici şi nu sunt. Unde şi de cine să mă mai ascund? Cartea grea rămîne la fund. (Lumină galbenă)
Acuma nu mai e nici o carte. Ce rîdeţi în fereastră, în odăi? Pe uliţe cîinii sunt ca nişte băieţi şi vai! ce de chipuri se văd pe păreţi: toate au ochi, toate au ochi.
Lucrurilor! toate mă priviţi,
din amintiri, din ape şi din vis.
Cartea grea s-a închis.
Acuma nu mai e nici o carte.
Ştiu şi să scriu şi să citesc
iar ochii voştri strălucesc mai departe.
BALADA PĂGUBOŞILOR (proiect)
Memoriei poetului Al. Tudor-Miu
De-aţi merge din Mizil şi pînă-n Arizona,
Din „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor Antile" pînă-n
ţara Samoezilor şi insulele Pinguinilor,
pînă-n Antarctida clădită din feerice blochausuri
şi străvezii zgîrie-nori de gheaţă, Din arhipelagurile vulcano-atomice ale japonilor, despre
care se spune totuşi că se scaldă-n apa Oceanului
cel Paşnic,
De-aţi merge pînă-n colinele încărcate de boabele strugurilor strălucitori ca picăturile de sînge, Ale Rinului, Burgundiei, Malagăi, şi Şampaniei,
Dacă veţi străbate pămîntul cu mijloacele din ce în ce mai
perfecţionate ale tehnicei moderne, Cu avioane supersonice ori cu maşini aerodinamice, Cu limuzine bîzîind ca o dulce briză şi înghiţind cu boturile
lor de balenă cîte o sută şi douăzeci de kilometri
pe oră, cum ar înghiţi o simplă lăcustă, Sau dacă veţi călători pe cămile indolente, pe măgăruşi
domoli care l-au dus şi pe [sus,
31*
483
Sau pe elefanţi zbîrciţi ca şi coaja unor copaci seculari, aşa cum în vechime a călătorit Pirus şi pînă azi maharadjahii,
Sau dacă vă veţi mulţumi să călătoriţi cu metroul moscovit, cu troleibuzul londonez, cu trenurile aeriene new-yorkeze sau cu numeroasele tramvaie bucureştene,
Sau dacă, refractari oricărei tehnicităţi, ca nişte moderni janjachirusoi,
Vă veţi mulţumi să mergeţi călare ca locuitorii din Anzii chilieni,
Sau în poştalion, sau pe jos ca turiştii alpinişti, sau în căruţa cu boi ca ţăranii indieni şi cei din picturi, Sau traşi în ricşă de oameni ca şi voi,
Do veţi umbla din pădurile virgine ale Braziliei, din lianele tropicale ale Africei Centrale, pînă-n deserturile' Gobi sau pînă-n stîncile etajate la Popocatepetl,
Desigur vi se va-ntîmpla într-o asemenea călătorie
să nu găsiţi întocmai şi imediat ceea ce aţi fi dorit: într-o parte să nu găsiţi linişte deplină, într-alta larma la care vă aşteptaţi, într-alta ger sau căldură, într-alta apă sau foc destul să nu găsiţi, într-alta pîine, tomate sau banane, într-alta femeile frumoase pe care le rîvniţi, într-alta angajamentul la lucru după care tînjiţi, într-alta visul cu care aţi pornit, Se-ntîmplă în asemenea călătorii
Să nu găseşti tot ce ţi-ai închipuit la plecare Ori să găseşti cu totul altceva.
Ceea ce însă veţi întîlni oricînd orişiunde, în orice clipă,
La orice oră din zi şi din noapte, Este prezenţa ubicuă, permanentă, ineluctabilă, Ga lumina soarelui ziua, ca întunericul noaptea, Ga aerul la orice oră din zi şi din noapte, Ga propriul vostru corp
Chiar dacă (din pricina unui accident sau a unui involuntar eroism de pe front), Vă lipseşte din el vreo mînă, vrun ochi sau vrun picior,
Veţi întîlni pretutindeni ca pe propria voastră fiinţă concretă, trupească,
Veţi întîlni certamente oriunde veţi merge pe-această planetă (chiar dacă eforturile depuse la conferinţele, comitetele, subcomitetele, consiliile, întrevedcri'e, comunicatele pentru dezarmare vor reuşi să dea rezultate),
Eternele noastre armate.
Orişicînd, orişiunde, orişice-ar fi, Pe orice meridian sau paralelă, Neapărat îi veţi întîlni Pe cei Păguboşi.
Aceştia nu sunt un neam, o familie, o clasă, o costă $vv o rasă,
Aceştia sunt o specie existentă în toate seminţiile,
484
485
Speţa Păguboşilor,
Ubicui şi eterni, nu uneori.
Ei sunt Păguboşi cum sunt alţii Profitori;
Ei sunt cei care dau, care fac, care trag, care-ndură, care
nu trăiesc decît ca să dăruie, să se dăruie, Din tot ce au şi mai ales din tot ce n-au, Din tot ce n-au avut, din tot ce-au pierdut, din tot ce le-a
mai rămas,
Din tot ce nu le-a mai rămas, din tot ce n-au avut niciodată
decît într-o infimă măsură, Ei rup şi-şi împart încă o dată După principiul sciziparităţii:
Din carnea lor albă, roşie, neagră, vînătă, galbenă, uscată,
sfîrtecată, Ei rup oricînd încă o bucată Pe care-o întind celor care trec, celor care vin, celor care pleacă, celor care iau. Căci Păguboşii fac parte din tagma celor care dau.
Şi cînd nu plîng, şi cînd nu se văietă, !
Şi cînd trec mîndri sau umili,
Anonimi sau celebri,
Ei sunt întotdeauna, nedezminţit,
La perfecţie, milimetric calculat,
Uniunea Internaţională Permanent Activă a celor Păguboşi (Sau mai pe scurt: U-LP.A.P.)
Desigur că, graţie lor,
Prezenţei lor neîntrerupte de-a lungul şi de-a latul pămîntului,
Asemănătoare cerului, apei, focului şi vîntului, Graţie prezenţei permanente a Păguboşilor, Planeta zboară prin genuni, Se mişcă, înaintează, se roteşte, Progresează şi niciodată nu se opreşte.
Şi e firesc să fie aşa de vreme ce însăşi această Planetă se-nvîrteşte rotundă pe axul ei ca o bulă de ruletă, După cum e firesc să fie unii care pierd şi alţii care cîştigă la acest joc,
La această cosmică ruletă care nu ştie nici de ghinion, nici de noroc.
Iar certul Păguboşilor cîştig e conştiinţa
Gă pe lume sunt aceste două ireductibile specii:
A celor Păguboşi
Şi-a celor Profitori.
Găci e un eroism patetic şi frumos
în bătălia pe care-o dai ca să ieşi sau să te menţii în condiţia
de Păgubos Spre a-ţi alege ca printr-o sită destinul. Destinul acesta care e totdeauna restul Dintre o năzuinţă şi o bătălie Iar nu, aşa cum mult timp s-a crezut, Un punct de plecare dat de la-nceput.
Şi dacă toate celelalte Planete mai mici, mai mari sau mai înalte îşi urmează drumul pe orbitele şi galaxiile lor, Aceasta se datoreşte indubitabil tot prezenţei pe ele a Păguboşilor
486
487
Gare continuă lupta, ducînd mai departe, cu sete,
Jocul cosmicei rulete,
Mizîndu-şi viaţa neîntrerupt
Pentru ca iară şi iară s-o ia de la-nceput
Ga nişte adevăraţi şi neosteniţi dumnezei.
Faceţi, deci, jocurile, tovarăşii meii
Faceţi jocurile mai departe
Gontra marii Profitoare, Doamna-Moarte,
Pînă ce nimic nu mai cade 1
Nu vă temeţi că o să pierdeţi:
Eternitatea se cucereşte doar în paguba clipei
Şi ca să fiţi cu toţii victorioşi,
Învăţaţi, fraţii mei, să fiţi şi niţel Păguboşii
Fiindcă Păguboşii sînt o speţă
Internaţională şi interasţrală,
Mai permanentă şi mai eternă decît
Soarele şi Luna, Buda, Brahma, Ammon, Iahveh sau Allâh,
Tagma din care cu siguranţă fac parte Toţi îngerii şi proorocii văzuţi şi nevăzuţi, Maiakovski şi alţii ca el, Demiurgi şi eroi fără moarte,
Prin voia cărora pămîntul şi lumea în cosmicul inel Vor merge mereu mai departe.
OMUL ŞI FLOAREA
Omule, crudă făptură, Iubeşti agonia florii Şi te-mpodobeşti cu ea Cu o mîndrie de sălbatic Agăţîndu-şi în pari Capetele vînate de el.
E drept că e ispititor Spectacolul plin de lumină, Danţul culorilor dezlănţuite Libere, voioase-n grădini, Dar o gelozeşti că prea departe De tine se bucură Floarea, de aer şi soare.
Ţi-ai aduce cerul şi fiicele lui în încăperea în care Te multiplici printre oglinzi şi gesturi Dar nu şi pămîntul Gare le hrăneşte
488
489
Şi mut aşteaptă
Să şi le răscumpere
Peste desfrunzirea oaselor tale.
FULARUL
Memoriei Isadorei
Lucrurile-şi vorbesc şi ne aud.
Gînd îţi puneai fularul în antreu mă întrebam
de ce, cînd e atît de frumos, nu-1 pătureşti altfel cînd 1-înnozi la gît?
Şi tocmai atunci ca o veveriţă (paznic din pom) a sărit mut
dar nestăpînit lung, aspru, ros şi păturit, fularul meu cel cafeniu, paznic de om.
Am tresărit deodată ca şi cum
491
o vietate s-ar fi clintit din umbră şi ne privea tăcută dar atentă
La fel de stins
ca şi-al mătăsii glas.
Ca şi cum
fularul ar avea
decît ai stăpînului alţi ochi
în trupul lui de fum.
Apoi, rîzînd stîngaci, l-ai ridicat încet şi l-ai pus la loc, în cuier
(voiam ceva — şi n-am mai vrut să-ţi cer) j în timp ce-ţi înnodai la gîtul fragil
eşarfa de mătase, mai cochet j Că nu-ţi plăcea un fular de poet.
i
Aşa a început;
ce-a fost apoi, s-a ştiut;
maşina alergînd nebună, i
fularul, cu un capăt fîlfîitor pe geam,
ca un nor peste lună
ţi s-a prins de roata maşinii.
Ai fi vrut să ţipi
dar glasul ţi-a rămas
abia foşnind, bătînd din aripi.
Lucrurile-şi vorbesc şi ne aud.
Şi cîteodată greşesc.
492
Spre marea bucurie a copiilor tîrgului
Ce năvălesc în cireşi,
In vişini, în piersici, în meri
Căţărîndu-se ca babuinii, sfîşiindu-le crăngile
Cu certitudinea, în fine oficială,
Că stăpînul nu va ieşi niciodată Să-i certe ori să-i alunge ori să-i bată, Din muta şi alba casă memorială.
Pe cînd el îi poate privi pe fereastră Ori oglindi în apa fîntînii A cărei roată înţepenită, La atingerea umbrelor mîinii Sale, va scîrţîi.
Căci o casă memorială e una în care ţi-ai depus atît de bine Amintirile cele mai scumpe încît Ai şi uitat de ele Ca să-ţi supravieţuiască
Dar ea va rămîne, păstrîndu-şi toate secretele, Ca şi memoria mea, Concretizată-n ziduri şi acoperişuri Sau plutind peste ele şi prin ele, Abur nevăzut, prin livadă,
CASA MEMORIALĂ
în ea murise un om bolnav
Şi care, de frica medicilor,
Se tratase cu acupunctura.
I-au rămas de-atunci înfipte într-însa
Ca nişte fluturi în insectar,
Multe amintiri.
494
VERSURI
ZEII PIERIŢI
Cuvinte
din mine pierdute
Cum v-aş putea prezenta în faţa eternităţii pe voi
care nu sînteţi decît
nişte corecturi
ale biografiei mele?
Facem parte dintre colorii,
Adică dintre cei mai viteji şi blajini,
Căci colonii şi-au trimis în pămînturi
Străine
Să le cucerească Vitejii
Dar îşi lasă-n ele Cînd se retrag Oasele şi scutelnicii.
Dar localnicii ce-or fi făcut? mă întreb. Dintre ei nu fac parte De fel?
S-au sinucis toţi la Sarmisegetuza
De jos sau de pe cal
Luînd ceaiul de cucută drept pelin
Ori au murit de sete ori
S-au omor it între ei
In lipsă de-alt sînge-al pămîntului,
De cînd Boerebista le-a desfundat viile?
496
497
Pietrele lor, mute TÎRGU-JIU
Ca toate pietrele, chiar şi ale regelui David,
Nu ne-o spun
Şi nici nu ne-o sugerează.
Nu ştiu ce se-ntîmplă cu ei, nu ştiu
Cum şi unde-au pierit
Nu ştiu nici măcar de erau de neam scit
Dar ştiu sigur că aici au trăit.
Că nu o dată noi, viii, vorbim
Şi-n numele umbrelor lor.
Deci prin contrastele din mine Şi-o fi pierdut pana Printre atîţia demoni negri Şi vreun înger mai obosit. Pe el îl caut
Şi nu desper că nu l-am găsit, (înger e un cuvînt convenţional pentru soldatul Maratonului, care-a zburat
peste 5 000 de metri plat
fără să fi avut vreun interes personal).
Eram cu toţii acolo, ţara-ntreagâ
— am stat la masă în cină de taină —
poarta o priveam în vise
care se ridicau fără sfîrşit
asemeni unei columne meştere şi trainice
ca să susţină-n vîrful ei
şi norii
şi porumbeii călători.
Iar cînd am ieşit poarta cea îngustă era arc de triumf.
32*
499
SPIONAJ Am fost şi sint
Spionul libertăţii
Pe-acest pămînt
Şi-n inima cetăţii.
Sînt spionul libertăţii voastre!
Viu ca să văd dacă:
Visele vi-s clare
Gîndurile limpezi
Viaţa curajoasă
Dragostea întreagă.
(Cine, cine o să mă-nţeleagă?)
Şi după ce m-am convins
Că da, aşa este,
Plec fără de veste
Aşa cum am venit:
Tiptil
Neauzit.
Şi-i drept că uneori De bucurie-mi pierd şi capu-n nori. Ge mai rămîne atuncea din mine? Vai, vai, ce mare ruşine!
FIULUI MEU
CUPRINS
De nu mi-aţi citi-n voce Timbrul bunătăţii
Cum mi-ar putea urmări ochii zborul păsărilor, Căderea potolită a zăpezilor?
Frumuseţe, de unde-ţi vine puterea de a fringe stejarii? Nu mai am nimica să-ţi dau Nici să-ţi iau; Operă desăvîrşită Căreia totul i-e de prisos
Afară de muta recunoştinţă A sufletelor ce le prelungeşti Cînd privirile strigă Şi ochii aud.
502
PRIMELE
Prefaţă, 7
Prima, 8
Autumnală, 9
Poem de vis, 10
Cîntec, 11
Baladă, 12
Femeile frumoase, 13
întoarcerea fiului, 14
întoarcerea fiului risipitor (variantă), 1
Rod putred, 16
întîia erezie, 17
întuneric, 18
Ultima erezie, 20
Reveniri, 21
Epitaf, 33
Sfînta fecioară de lemn, 34 Profil, 35 My, 36
Floarea din Cuba, 37 DECLARAŢIA PATETICĂ
- Cuvîntul editorului, 41 Prefaţă, 43 Sfîrşit, 45 Vita nuova, 46 Singura lumină, 49
Scrisoare într-un pachet cu alimente, 52 Primăvară dulce, 54 Calea virgină, 56 Vasile Rotaru, 60
505
Reîntoarcerea la elemente, 63 Scrisoare de adio, 66 Oamenii pămîntului, 69 Ploaie cu soare, 72 Bună ziua!, 74
Prietenii de la miezul nopţii, 84
întoarcerea fiilor risipitori, 88
Ars poetica, 92
Cîntecul apelor mari, 101
Buna vestire, 111
De la un capăt la altul..., 114
Mărul, 117
Pîinea unanimă, 120
Uneori, iarna..., 123
ADDENDA la declaraţia patetică Patrice, 129
Dulceaţa de zmeură, 131 Ella Fitzgerald, 136 Colind, 141 Greva generală, 147
CÎNTICE ŢIGĂNEŞTI
CINTICE DE LUME
Romanţă, 163
Cîntic de fată mare, 165
Amar, 167
Cîntic de lampă, 169 Fata necăjită, 172 Cîntic de nuntă, 174 Nevasta mincinoasă, 177 Tîmplarul priceput, 181 -Cîntic de dor şi of, 183 O dramă, 187 -Blestem de dragoste, 189 Tristă e viaţa de mort, 191 -O pasăre, 196 La calu'bălan, 199 Oltenească, 201 Rugăciune, 203 Romanţă disperată, 206
BALADE
Rică, 209 Hanny, 214 Pictorul, trădat, 220 Cîntic de fată neagră, 223
506
Cîntic de lună, 228 Viana, 231 Cîntic de paj, 236 Marioaro de la munte..., 240 Despărţite turturele, 244 Terente şi Titina, 247 Cîntic de poterasi, 252 Epitaf, 259
LAUDE ŞI ALTE POEME
Prefaţă, 263 Cîntarea României, 264 Lacrimi, 294 Maternitate, 295 Pruncul, 296 Tîmplarul, 298 Lăutarul, 299 Voinţa ta, 300
Cinci' toasturi de ziua partidului, 301
Unu Mai, 306
Proclamaţie, 307
Laudă tomatei, 309
Mărul, 311
Cărbuni, 312
Haos şi precizie, 314
Ploaie de vară, 315
Aere perennius, 316
De toamnă, 317
Ochii, 320
Portretul unei adolescente, 321
Tipografii, 322
Stanţe de dragoste, 323
Pîrîul şi marea, 324
Nud la plajă, 325
Statuie, 326
Suvenir, 327
Unei flori, 328
Metempsihoză, 329
Zăpezi, 332
Album, 333
Cartea, 334
Toamna, 335
Semănătorul, 336
Porumbei, 340
Mangalie, 341
Septembrie, 343
Ghicitori, 345
Oţelari, 347
Cenuşăreasa, 348
Lumina apelor, 349
507
Ca printre mari prăpăstii, 351 Fluture, 353 Văleni, 354 De toamnă, 355 Moină, 357
Plecare din Mangalia, 358 Drum în pădure, 360 Batrînului maestru, 362 După anii pribegi, 363 Autocritică, 364 Dedicaţie, 365 Femeii mele, 368
VERSUL LIBER
Majuscule Copii, 379
Poemul neîntrerupt al tinereţii noastre, 381
Ora de psihologie, 384
Iulie, 387
Poeţii, 388
Moartea florilor, 391
Narcis(I), 392
Narcis(II), 393
Dimineaţa, 394
Fotografia de nuntă, 395
Re-facerea lumii, 396
Primăvara, 397
Rîsetul, 398
Tabără, 400
Diogene, 401
Ecouri, 402
Florile, 403
Munţi, 404
Dogoare, 405
Vîrsta tăcerii, 406
Nu e cu putinţă, 408
Telefon, 410
Crapă de ziuă, 411
Pomii, 412
Dialog, 413
Piersici, 414
Durată, 415
Etate, 416
Pe un arc de triumf, 417 Fidelitate, 418 Celor înalţi, 419 Omer, 420' Scamatorul, 421 Grădinarul, 424 Tîmplarul, 426
Judecata lui Solomon, 428 Vremea negustorilor, 430 Un neisprăvit, 431 Sînt uneori pe pămînt, 4 33 îndîrjirea, 437 Dispariţia soarelui, 442 Un drum în deşert, 449 Omul pădurii, 453 Munţilor, 455 Poeţilor tineri, 456 Cărăbuşi, 460 Alfabetizare, 461 Pionierat, 462 Bine-aţi venit!, 463 Omul-sinteză, 465 In memoriam, 468 Endymion, 471 Amintirilor, 473 Decadenţilor, 474
Cinci poeme ale omului cu mască, 477
Balada păguboşilor, 483
Omul si floarea, 489
Fularul, 491
Casa memorială, 494
Versuri, 496
Zeii pieriţi, 497
Tîrgu-Jiu,' 499
Spionaj, 500
Fiului meu, 502
CABBî,