HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
HORTENSIA
PAPADAT-BENGESCU
O P	ERE III
Ediţie	şi note de
EUGENIA	TU DOR - ANTON
SCRIITORI ROMÂNI
EDITURA MINERVA
Bucureşti —] 9 7 9
FECIOARELE DESPLETITE
(19 2 6)
Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului „Sburătorul* din anul 1924.
I
Zadarnic Mini, pe scaunul înalt, sculptat din nuc masiv, îmbrăcat cu gobelinuri vechi — zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mînuşile alături, dreaptă statuie a mustrării.
Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela serios care îi curma trei dungi pe fruntea mică şi îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă", cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctoriţa Lina, în alte privinţi, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt şi gras, bustul scurt şi gras, pîntecul rotunjior, faţa urîtă, desigur : cu ochii mici şi miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puţin la vîrf şi gura lată pe dinţi ce nu se arătau, deşi ţepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă" şi nu-şi aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor întoarce în seara aceea, de la ţară, devreme.
„Devreme" — nu se mai putea. După 6, în august, şi nu se vedea încă nici o pregătire ; dimpotrivă, erau cauze puternice de întîrziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel şi-ar fi spus : „E poate chiar caz de amînare ! De înnoptat acolo !... Brrrr !..."
De aceea îşi adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau zgomtoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona.
11
„Ce noroc ! îşi zicea în surdină. Să nu poţi suferi vizitele la ţară şi să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri !..."
O pendulă din lemn de nuc cu „ape line" — observă Mini — cu limba lată de bronz grav şi sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă şi de calitate bună ca tot restul.
De la pendulă, unde minutele treceau încet — fireşte din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale — Mini îşi mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colţul ball-ulm vast, sta grav, ermetic, izolat sub şalul de Persia, în adevăr minunat, ce-1 acoperea.
Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece ! Chiar fără de asta, condiţia pusă Linei era categorică : „Merg la Hallipi pentru ultima oară... şi să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemenţă... nepoliticoasă".
Nu fusese nevoie de parlamentări. De la început situaţia se desemnase clar : o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gospodărească aşa de liniştită... şi, mai mult încă, o dramă misterioasă.
Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpîna casei, Lenora ! Mîinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpuşă blondă, de păpuşă de Niirenberg, cu gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, ochii de sticlă limpede, erau plînşi ; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul majestuos, plin, totdeauna conştient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineaţă.
Din cînd în cînd apuca brusc mîna Linei fără să spună nimic. Lina şoptea atunci cuvinte liniştitoare şi îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de valeriană, dar Lenora respingea paharul, din care cădeau picături pe pluşul verde pictat cu gouache ce acoperea masa. Lina, gospodină neobosită, le ştergea cu un şerveţel brodat.
Ochii Lenorei erau fixaţi pe fereastră, căutînd poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată şi privirea lui Mini.
12
O strămuta numai cîte puţin pe ceea ce se petrecea împrejur.
Se uita acum la cele două fete, Elena şi Nory, rezemate de pervazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întîrziere, sau pointe spirituale asupra „petrecerei la ţară". Lui Nory îi plăceau vizitele la Hallipa : Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decît Mini. Ţinea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă de la tot ce nu era un gînd ascuns, şi din cînd în cînd se apleca spre ea pentru a-i culege cuvîntul rar şi încet, sau a-i spune unul la fel.
Deodată Lenora se sculă brusc ; îşi frînse mîinile, dete capul pe spate, strînse dinţii, îşi muşcă apoi pumnii şi foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe cînd Lina îi uda fruntea cu eter.
— Să te astîmperi, îţi spui !... Ce e prostia asta ! Femeie cu minte. Te laşi în voia nervilor ! N-ai nici o vdinţă... Eşti un copil bătrîn ! N-ai avut niciodată necazuri, şi la întîia supărare îţi dai drumul ! Nu vezi în ce stare ţi-e inima... Parcă ai fi o cardiacă de celea !...
O cicălea prieteneşte, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulţumit. Se uita în ochii Lenorei, ca şi cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant, şi o netezea mereu pe gît în stînga, unde vîna sta încordată subt carnea albă, grasă.
Elena, totuşi, nu se mişcase. Zisese numai cu glasul ei grav ca şi al bronzului pendulei : „Mamă !" şi cu oarecare nerăbdare poruncitoare — dar nu-i venise în ajutor, ca şi cum azi nu avea îndatoriri ci drepturi.
Dacă cel puţin Mini ar fi ştiut despre ce e vorba ! De la intrare, dimineaţa, se mirase văzînd porţile mari ale curţei izbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănţişorul în cele două pietre, aşa cum observase ea altă dată, ca pe ceva foarte iscusit şi care arăta un spirit minuţios de ordine.
Bătută dintr-o parte de vînt, poarta venise peste trăsură, lovise un cal la picior... Calul sărise şi Lina ţipase, agăţîn-du-se de „capa" lui Mini cu gheare desperate.
Vizitiul sărise şi el jos — şi curba, curba vestită, de care erau aşa de mîndri proprietarii, curba aleei largi, aşa de tare
13
bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, curba nobilă a tră-surei care, de la poarta mare de fier lucrat, cotea în jurul boschetelor serioase de brazi şi se oprea cu un ropot al copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din faţa scărei principale, curba aceea clasică fusese compromisă.
Acel ropot de copite nobile părea de obicei o muzică lui Tudor Hallipa, stăpînul moşiei, casei, trăsurii şi cailor ; scobora treptele cu pas elastic şi jambiere înalte de căprioară, şi după ce ajuta musafirilor să coboare, înainte de a-i conduce, dezmierda prelung şi respectuos cei doi cai jumătate sînge, care, graţie unor îngrijiri deosebite, erau strălucitori ca un satin laque ! Musafirii se extaziau şi ei cu sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat decît un om frumos, credea Mini !
Aşa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori cînd Lina o tîrîse pe Mini la sacrificiul unei vizite la verişoara ; dar acum a cincea şi ultima oara — jura Mini în gînd — acum, caii speriaţi săltaseră trăsura dintr-o pornire pînă dincolo de scară şi în lipsa oricărei primiri1, cele trei vizitatoare
—	Lina, Nory şi Mini — urcaseră nedumerite, oprindu-se în faţa uşilor larg deschise ale verandei, clipind la soarele de pe terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hall-\Au\ gol.
în interior, undeva, se deschiseseră uşi şi apăruse mai grăbită decît îi erau de obicei pasul şi portul Elena, fiica cea mare a casei, scuzîndu-se şi de la primul cuvînt spunînd Linei că Lenora e bolnavă, că s-a supărat mult şi că Doru
—	obicinuia să cheme pe nume pe părinţi — că Doru lipseşte cu afaceri. Toate spuse cu un fel de mister, de discreţie silită, cu o turbur are neobicinuită acestei fete, în adevăr deosebită prin linia calmă a feţei ca şi a trupului, sufletului şi cugetării.
Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tîmple abia ondulate de la natură şi care o asemănau aşa de perfect cu mama lui Hallipa, încît portretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracţiile de căpetenie propuse vizitatorilor.
De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa şi conversase cu ele două cu o sforţare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu putea suferi situaţiile falşe, le lăsase singure
14
pe Nory şi Elena, pentru a putea să-şi facă mărturisirile amicale. Nory, cea nemulţumită de toţi şi de toate, avea o slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărăşiei de copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepţie la regula nemiloasă a judecăţii batjocoritoare cu care „feminismul" ei maltrata pe bărbaţi şi femei.
Dealtfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de răbdare, de cuminţenie, de toate virtuţile mijlocii, necesare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Lenora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos şi capricios, făcea situaţia copiilor foarte anevoioasă şi pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire.
Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei, care o adora, dar acele virtuţi tocmai aci se arătau. Nu cerea, ocolea chiar intervenţia lui Hallipa, pentru a nu pricinui scene de gelozie din partea soţiei îndrăgostite şi pentru a nu turbura calmul, orînduiala, exactitatea perfectă a traiului, care erau aşa de plăcute tatălui ei.
în acea ordonanţate perfectă a vieţii lui Hallipa amorul-pasiune al soţiei îşi avea locul lui determinat. Deci pentru acest tact al Elenei, de la prima vîrstă a judecăţii copilăreşti, trecînd prin matura şi melancolica ei adolescenţă, plină de prevedere, şi pînă acum, la abnegaţia fetei de 22 de ani, Hallipa căpătase un fel de respect şi o mare încredere ; făcuse din Elena un camarad sobru şi preţios. O consulta adesea în afacerile moşiei şi satisfăcea în tovărăşia ei nevoia unei afecţiuni serioase, lipsindu-i amiciţii masculine, pe care viaţa de amor perpetuu, la care se supusese, i le interzicea, iar uşurinţa de pasăre cu un singur viers în gîtlej, acel de mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva.
Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe care o lăsa altora, nu i-o precupeţea azi nici ei nimeni. Stătuse singură tot restul zilei.
Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al porţei de intrare, îşi recapitula în minte ziua aceea. Clopotul sunase din fericire tot la 12 punct pentru dejun ; obiceiurile locului erau aşa de statornice încît furtuna morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre sufragerie, făcînd socoteala că o jumătate de zi era mistuită.
Dejunul fusese închinat cu totul mîncărei, foarte aleasă ca totdeauna, Hallipa, fiind un gourmet. Foamea, care în
15
excursiune e un ce de căpetenie, fiind complect înlăturată de evenimente, rămăsese mîncarea în sine ca să ocupe locul preponderent.
Conversaţia era aproape cu neputinţă, nici cea de formă măcar, deoarece prezenţa Lenorei, hotărît bolnavă, preocuparea Elenei şi îngrijorarea Linei nu îngăduiau pofta de vorbă. Hallipa lipsea. în acest fel, succesiunea gravă şi înceată a bucatelor, forma şi savoarea lor, substanţa şi parfumul lor ieşeau în evidenţă în tăcerea absolută a sufrageriei mari şi umbroase, cam scundă — fiind în corpul secundar al casei — cu jumătate pereţii şi cu mobilele de stejar lustruit.
...Dacă nu erau lustruite — se gîndea Mini — ce frumoase ar fi fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa şi cu locuitorii ei... Pe cînd aşa, totul era în armonie : Lenora şi Hallipa, slugile, casa, moşia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor şi sufrageria de stejar vernisat solid...
...Un vernis reînnoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă şi de primăvară, căci nu se rosese nicăieri, nici chiar în adînciturile minuţioase ale sculpturilor complicate ale bufetului.
...Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost cumpărat de la o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa ar fi fost de mare preţ, dar fusese probabil comandat la cel mai bun tîmplar din Mizil... poate cel mult la Ploieşti şi proporţiile lui uriaşe, sculptura complicată, dar proastă, arătau stîngăcia meşterului cît şi dorinţa de lux a comenzei. Bufetul Hallipa era un parvenit...
Aşa fel reflectase Mini. Apoi oftase : De ce nu rămăsese Hallipa la Mizil! îşi amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei despre timpul petrecut de verişoară la Mizil, demult.
Acele povestiri, prin repeţirea lor banală, scoteau pe Mini din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui tîrguşor, pe care spera să nu-1 vadă aievea niciodată. Cît mai lesne totuşi de suferit erau acele povestiri decît vizitele la moşie, la două ore şi jumătate numai de Bucureşti — din nefericire şi fericire. Verişorii locuiau Prundenii încă de mult şi Mizilul era o legendă.
Mini bombănea, înainte şi după acele vizite, dar nu putea refuza pe buna Lina.
...Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verişoară şi plimbările la moşie ? Afară de untul proaspăt pentru ca-
16
feaua cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soţ ! Mini fusese smulsă de la aceste consideraţii de apariţia muşchiului la frigare. Prezentat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în must, fremăta de sărutarea meşteşugită a mangalului de stejar.
Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta recentă dintre foc şi fibre şi rezista autopsiei cu totul jalnice a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită.
Totuşi săvîrşise singură masacrul parţial. Elena, nemişcată, cu profilul ei grec perfect, palidă şi îngîndurată, nu-şi oferise serviciile, nici Lina, care era operatoare desăvîrşită. Iar glumele obicinuite ale lui Nory la friptură nu se produseseră : „Tu Eleno ! toată viaţa ta o împărţi în felii egale, ca ale gzgof-ului !...“ sau : „Lino ! e singurul moşit la care te pot întrebuinţa !...“, glume de fată ştiutoare şi masculinizată prin vocaţiume sau deprindere şi care stînjeneau oare-cît pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit.
Ceea ce nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în genere, prefera ca muşchiul să nu palpite, deşi recunoştea valoarea momentului acela a point, la care fusese servit. Prefera ca ultima culoare a vieţii, deci a sîngelui, să fi dispărut abia, şi, fraged încă dar împăciuit, să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenţi şi rumeni... Niciodată încă Mini nu făcuse atîtea reflecţii gastronomice... dar acel palpit o nemulţumea în profundele sensibilităţi ale stomahului. Azi, cu deosebire : toată făptura Lenorei, ce2 se zbătea chinuită ca la un foc, părea un muşchi zvîrcolit deasupra focului... şi Mini ciuguli abia feliuţa cu care se servise.
Nefiind la curent cu suferinţele gazdei, părăsită de toţi, fără putinţa de a se revolta împotriva unei vizite la ţară şi încă3 de felul acesta, Mini se despăgubea, avînd păreri despre fapte, lucruri şi oameni.
Din parfait-ul glace îşi tăiase o felie aşa de mare, dată fiind înălţimea impunătoare a formei, că rămăsese în urmă de ceilalţi, deşi luptase harnic cu lopăţica fină de argint, la înghiţirea cremei delicioase şi răcoritoare.
Apăruseră fragi mărunţi de tot şi, prin fereastra scundă cu obloane de stejar, căutase să ghicească, undeva, păduricea odihnitoare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai frumoasă floare a pădurei. în filtrul aşa de felurit prin care
17
huma îşi purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum oare poate o esenţă aşa de vaporizată avea existenţă şi culoare şi cum o substanţă aşa de fragilă poate reţine un aşa de perfect parfum ?
Fiindcă Hallipa lipsise de la masă, o latitudine domnise despre fragii „cu sau fără zahăr", „cu sau fără vin". Fragii, bogat acoperiţi cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiţi abundent cu şampanie nepusă la gheaţă, rece numai de-a dreptul din beciurile profunde ale proprietăţei, era formula pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere şi autoritate. Azi Mini îi ciugulise, unul cîte unul, fără nici un adaos.
în acest fel, tot serviciul se desfăşurase cu gesturi ce păreau sonore şi se temeau ca nu cumva vreo mişcare să sune falş, şi cina fusese, în adevăr, închinată celor în drept: bucătăreasa, feciorul, menu-ul, porţelanele şi cristalele.
în liniştea aparentă în care aşteptau cafeaua, servită tot în sufrageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina acelei turburări casnice şi nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic alt nu o putea turbura decît cu privire la amorul ei conjugal şi nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în afara oricărei bănuieli. Sclavia lui era aşa de absolută şi temperamentul lui aşa de bine definit, încît nu îngăduia nici un fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, Elena, nici ea nu se ocupa, ca de obicei, azi de cei din jur ; sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă.
Buna Lina avea aerul ei de doctor, cel de zile mari. Bine observase Mini că verişoara şi conacul ei îi erau foarte de aproape Linei... De mirare ! Nimfa asta trufaşă, aşternută nesăţios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic comun, în făptura şi traiul ei, cu biata Lina, înghesuită grăsun în umerii ei şi a cărei viaţă era o abnegaţie permanentă către păcatele altora : la spital, la dispensării, în clientela ei, iar traiul cu doctorul Rim, o unire cam ridicolă şi searbădă, care izgonea, ruşinate, orice idei de împerechere, fie ea consfinţită de lege, timp şi obicei.
Nu ! Mini nu-şi putea deloc închipui mobilul dramei — şi, totuşi, palpitul şi mirosul de carne crudă rămăsese în nările ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele adevărului.
18
In repaosul de după-amiază, Mini se bucurase de răcoarea odăiei cu divanuri pentru ea singură şi, în adevăr, adormise ca o biată părăsită, visînd frigări uriaşe şi braţele albe şi musculoase ale Lenorei, frîngîndu-se în aer, desprinse de trupul zvîrcolit.
Ciudat ! Visase şi limbi de foc care ieşeau din întunericul boschetelor de pini, şi în ele capul de faun parcă, dar de o perfectă asemănare, a lui Mika-Le !
...Atunci Mini se deşteptase ; îşi descurcase cu anevoinţă capul de umbre ; deosebise întunericul perdelelor ermetice, de noapte şi ştersese de pe ochii, acum deschişi, vedeniile.
Nu şi pe aceea a lui Mika-Le ! Abia atunci se întrebase de ce nu fusese la dejun şi cum nimeni nu băgase de seamă lipsa ei ; fără de voie, prin legături nedovedite, avusese convingerea că Mika-Le era pricina necazurilor de azi. Cum şi ce fel nu-şi închipuia, dar Mika-Le nu înlătura ca Hallipa presupunerile de rău. Le susţinea pe toate, fără preciziune. Era punctul negru al vieţii pacinice de acolo, limba de foc care aţîţa mîniile mărunte «pe locul domol ! Era făptura pă-dureaţă care diferea total de loc, lucruri şi oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Corniţele răufăcătoare puteau apare din vîlvoiul sălbatec şi creţ ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decît faţa mică, pală, cu trăsături şterse, o faţă care era numai pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudaţi prin fixitate şi prin lipsa de expresie, dar galbeni, de un galben mat ca chihlibarul vechi, care surprindeau.
în ordonanţarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleilor, odăilor, deprinderilor şi oamenilor, şi acum iată că un vis greu, de amiază plictisitoare, făcea pe Mini să gîndească că acea Mika-Le era şi pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de migrenă, pe care-1 avea după astfel de primire, de masă şi de somn, aşezată pe marginea divanului, Mini nu închipuise nimic, stătuse amorţită subt impresia cuceritoare, pe cînd, undeva, înăuntru, în creierul obosit, în afară de voinţa ei, se adîncise, crescuse fără de probe convingerea că Mika-Le cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era nucleul ocult al tragediei.
19
Se ridicase apoi silnic şi privise afară, înlăturînd puţin perdelele grele de brocart grenat. Resemnată unei zile pierdute şi neplăcute, hotărîse să exploreze domeniul. Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra cu nimic şi fără să întîlnească pe nimeni, necum pe Mika-Le. Era o moşie fermecată.
Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în coteţe mai curate ca o colivie şi florile, parcă artificiale prin disciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care poate îl cunoşteau. Sau poate că Mini, neştiutoare de ceea ce se petrecea, nimerise, prin instinctul unor armonii tainice, locurile care erau la fel neştiutoare, aşa cum alteori, dimpotrivă, descoperea tocmai ceea ce te poate îndruma.
Ieşise chiar pe poarta care da spre cîmp, de mirare şi ea deschisă, şi pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o admirase alteori de la depărtare. Aleea, stropită de curînd, cu profilurile ţepene ale plopilor egali, pe seninul cîmpiei era mult mai puţin frumoasă de aproape.
Mini gîndi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al turburării erau acele porţi deschise pretutindeni. Era gata să facă reflecţia banală că acele porţi deschise arătau că a intrat acolo un oaspe nou : necazul ; dar înlocuise cugetarea cu alta tot aşa de banală, dar mai exactă : necazul trăieşte cu oamenii în pace şi într-o zi nu mai vrea pacea şi izbucneşte ; atunci începe răscoala înăuntru, pîna cînd nu mai încape şi izbeşte uşile în lături ca să iasă la văzul şi auzul tuturor, să se amestece şi să se încurce cu zvonul şi răutatea lumei.
Se mai deschid porţile şi pentru ca să intre bieţi oameni nevinovaţi ca Mini, şi să se necăjească şi ei degeaba.
Cu capul ceva mai uşurat de migrenă, Mini hotărîse că necazul, atunci cînd îl scoatem la lumină, sluţeşte încă mai mult chipul lui urît, subt privirea saşie a oamenilor. De unde însă venea necazul ? Cine era oare acolo de vină ? Amica Nory ar fi căutat desigur un vinovat : bărbatul. Omul care a trecut pe acolo.
Mini credea şi ea că în toate dramele vieţei e un om, un bărbat care a trecut pe acolo. Om şi bărbat îi păreau a fi una. Cu simplitate, ca şi Biblia, socotea că principiul dinţii e masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină
20
unelta principală a vieţei, deci a binelui şi răului. De aceea cînd întîlnea binele şi răul, credea că el e de vină. El, mai-marele !
Feminista Nory se zburlea. Era între ele, pe acest subiect, o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai-marele. Asta nu !
Mini acum surîdea, cu ochii aiurea. Aiurea în spaţiu şi timp. Un spaţiu şi timp ce erau apropiate, deoarece simţeai că surîsul ei poate ajunge curînd, nu era un surîs pentru depărtări prea mari. Mai surîdea înăuntrul ei, în locuri din suflet unde îi sălăşluiau credinţele. Cele două surîsuri se suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuinţe ale fiecărei fiinţe, casa de zid şi casa de simţire, îi păreau deopotrivă de concrete.
Unde era însă, azi, omul cel vinovat ? Părea că pe acolo trecuse o femeie, acea fetiţă : Mika-Le.
Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care, în loc să se hrănească ca de obicei din gîndurile ei lăuntrice, care îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul întrebărei în fiecare din ele, şi le cerea să scoată din legătura inerţiei puţina viaţă ce aveau, acel singur atom viu, în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească în somnul lor, în moartea lor sincopală pentru a-i spune secretul pe care îl ştiau. Dar nu le putea învia. Nu avea îndestulă putere. Sta sarbădă şi singurul ei prieten de azi, timpul trecător, nu o slujea cu nădejdea plecării, deoarece sfîrşitul blagoslovit al acelei corvade nu părea a se apropia...
La 5 găsise pe toată lumea în hali şi o ciocolată la gheaţă cu pesmeţi fragezi care o aştepta. Nory şi Elena, cari avuseseră timp pentru toate confidenţele, tăceau acum. Stau alături ca şi cum s-ar fi sprijinit una de alta prin umerii legaţi, prin apropierea capetelor serioase şi triste, rezemate de pervazul vitrajului, cu faţa spre odaie. La un că-pătîi al mesei mari, Lina sta aplecată4 cu grije spre Lenora, care încerca să-şi stăpînească nervozitatea, dar părea a aştepta un lucru de nimic pentru a se zbuciuma liber şi desperat. Nu plîngea, nu scîncea, dar Mini auzea perfect cum ţipă, cum boceşte. îşi aminti legea fizică pe care credea că ea a descoperit-o : cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în
universul senzorial al făpturei, e mai zgomotos decît cel perceptibil auzului, şi transmisibil5 altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităţei. Glasul desluşit al limbii de bronz, care batea acum un alt sfert, onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pe cînd stridenţele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi scrijeleau auzul interior ; liniştea măreaţă a coardelor de bronz din pianul mare de abanos era şi ea cuviincioasă. Lucrurile participau azi cu un tact şi cu o inteligenţă nespusă la împrejurările zbuciumate ale oamenilor.
Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înţelegea că toate acele personagii aşteptau ceva sau pe cineva care să le descleşteze poza. Două perechi de ochi, ţintiţi cu o statornicie neliniştită spre ferestre, dau indicaţia acelei aşteptări : ai Lenorei şi ai lui Mini. Celelalte trei : Lina, Elena, Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, aveau o privire a ochilor dinăuntru îndreptată tot într-acolo.
...Dar acea chemare puternică a tuturor voinţelor spre poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să vie, acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea salvatorului şi Mini îşi zicea cu necaz că Hallipa era omul în stare să nu dea un bici mai mult cailor chiar în acele împrejurări, păstrîndu-şi moderaţia iui, care îl lăsa egal între inegalităţile încunjurătoare.
Mini cuprinse cu mîinile vasul mic de porţelan alb, în care erau cîţiva trandafiri. De-a lungul acelei zile, o plictisise ceva uscat şi fierbinte, care nu venea de la ziua de august, plăcută la soare şi la umbră, ci de la arsura sufletelor, de la asprimea faptelor necunoscute.
Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să-i explice ; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra glorios schimbul dintre idei şi lucruri, prin mijloace, desigur, necunoscute, dar a căror evidenţă era familiară lui Mini, cum ne sunt familiare atîtea fenomene naturale, mai nainte ca legile lor să fie probate.
Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconştient, apărare împotriva acelei uscăciuni ; simţise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, porţelane şi cristale.
22
La masă o nemulţumise căldura mîncărilor şi fermentaţia lor. Nu-i fusese foame, ca şi cum se temea chiar de combu-stiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să şi-i răcorească şi mîinile, pe cît era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pereţilor, ceea ce era o dovadă puternică a funcţiei tactile a vederii. „Văd !rt înseamnă desigur „pipăi cu ochii", dar de obicei alcătuieşte un simţ aparte, care îşi pierde acest înţeles de atingere.
Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. în hali, în afară de simpatia ei pentru pendulă şi pian, îi plăcuse să se razime de pereţii uleiţi şi albi. Geamurile o satisfăceau. în schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era ţesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicaţie, dar mai ales forma multiplă a fiinţelor şi conţinutul lor turburător, o nemulţumea.
Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea evidentă ; cînd, la dejun, îmbrăţişase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi acest gen spontan şi neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un : ce faci ?
Mini se întrebase : ce fac ? şi desluşise acel proces de emanaţiuni şi dizolvări ale sufletului în corp, cum şi acele efluvii dinăuntrul vieţei în afară, încă imponderabile dar care vor forma cîndva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc şi ale celui de carne.
Se întrebase : ce fac ? şi răspunsese : mi-e înăsprit trupul de arsura întîmplărilor sufleteşti de aci, care usucă locul, şi caut să-mi răcoresc prin mîini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur.
Mini credea cu convingere că imensa fermentaţie a existenţei îşi risipeşte în jurul ei substanţa, o amestecă cu inerţia relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu dimensiuni şi proporţii aparent imobile 6 petrecea azi în trupul său, totuşi sensibil, drama vieţii laolaltă cu fiinţele pe care le încorpora.
Cu aceste ocupaţiuni neprevăzute, trecerea zilei la ţară fusese şi7 mai repede şi mai înceată ca în alte împrejurări banale, din pricina impresiilor care, elastice, de la faptele
şi lucrurile imediate, se întindeau departe înaintea şi înapoia lor.
Cea care tresări întîi, cea care zări întîi, fu Mini ! Dog-cart-ul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mişcare aşa de repede încît acum „stopase" drept în faţa uşei peronului. Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui va dezlega acum 8 plecarea lor, se sculase şi, pentru a da un înţeles mişcării, se apropiase de fereastră ; Hallipa se uita la caii năduşiţi... Aşadar, strînsese azi frînele mai mult; le trecu unui băietan care atîrna prostănac pe bancheta îngustă din spate. Stăpî-nul examină cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admiră şi ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se frînseseră, cînd comanda bruscă îi oprise, şi forţa aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atît de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat.
Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe care, stîngaci şi încet, băiatul cerca să-l urnească.
Mini făcu observaţia detectivă că acel băietan nu atîrna altădată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar unde oare ?
Ochii încruntaţi ai stăpînului casei, care se oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-şi barba scurtă, arătau nemulţumire. Era deci şi el în acord cu tot domeniul : ieşit din moderaţia lui perfectă. Vădit, o agitaţie neobicinuită îl făcuse să zvîrle caii prea viu înainte, şi tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului.
Scuturîndu-şi botforii în prag, Hallipa intrase îmbrăţi-şînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lîngă fereastră.
Stăpînul se opri întîi lîngă Elena şi-i spuse :
—	S-a aranjat... Cum ai vrut tu... aşteptînd parcă un regret sau o reluare de cuvînt.
—	Foarte bine ! zise Elena, cu o hotarîre rece, deplină.
Tatăl ei o privi un moment mirat. Cu toate că avea acelaşi caracter, totuşi determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, şi despre lucruri vădit importante, părea că îl miră.
îşi salută apoi musafirii şi trecu repede lîngă Lenora. îi luă mîinile, dar ea le trase, se zmuci, plînse şi, în fine,9
24
în sughiţuri mari, îl luă de gît, dar, îndată ce o coprinse în braţe, îl respinse şi leşină iar, provocînd o mică panică.
Mini se apropie şi, din vîrful buzelor, din vîrful degetelor, aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit :
—	Nu mai plecăm odată ? — pe un ton de reproş.
—	Ba da... ba da... răspunse din treacăt biata Lina, cu o nouă grijă parcă, pentru Mini, pe care o şi uitase.
Lenora se deşteptase şi porni în surdină o dojană plîn-gătoare împotriva întîrzierei lui Hallipa :
—	Să plece !... Vreau să plece !... Să nu mai stea un minut ! repeta ca un leit-motiv.
Mini auzi şoapte despre cai şi trăsură :
—	Orice ar fi ! Nici un minut !
Totuşi, nu de plecarea lor era vorba.
Şi cum Lenora era gata să leşine din nou, Hallipa, speriat, vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de lîngă Lenora, care îl reţinea de braţ de cîte ori se depărta, pentru a-1 respinge imediat.
Depline, superbe, bătură opt note egale ale vocei curate, nobile, a bronzului pur.
Cu o recomandaţie către Lina, cu o privire de rugăminte spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în acelaşi colţ — ca într-o cetate a ei proprie, de durere şi de drept la respectul durerii — Hallipa ieşi, totuşi.
Se auzi clopoţelul vibrînd puternic, paşi de servitori, ordine.
Elena, cu pas încet şi cu o expresie de întuneric pe obrazul ei regulat şi senin, se coborî şi ea spre apartamentele tainice ale casei.
Cîteva silabe ascuţite ajunseră pînă în hali. Lenora avu o zvîcnire a muşchilor, apoi căzu iarăşi moale — aşa de ciudată, cu succesiunea aceea de leşinuri, care păreau a speria mult pe Lina. îi prepară o injecţie cu o mînă pe puls. Mini îi veni într-ajutor :
—	Ce se petrece ? îi şopti.
—	Lucru urît !... cu păcătoasa ceea mică... A dat-o gata pe biata verişoara... Pocitania ! — şi, cu acest compliment, împinse acul în braţul care acum — aşa de curios de observat — era moale altfel, nu cum e carnea fragedă a fe-meiei — o lîncezeală a aceleiaşi cărni, în care simţeai ab-
25 •
senţa vieţei conştiente şi care urmase după încleştarea primului moment.
Pe Mini, care nu leşinase niciodată, o mira şi interesa mult fenomenul. Lina scula din leşin pacientul într-un minut, cu îndemînare, dar răspundea prosteşte cînd o întrebai despre cauze. Era, hotărît, o practiciană. Doctorul Rim nu răspundea nici el satisfăcător, deşi era un teoretician.
—	O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. Lenora e de mult bolnavă de inimă şi degeaba i-am spus.
O privire de dojană şi de rugăminte o întrerupse.
Lenora deschisese ochii.
—	S-a făcut! spuse cu un glas calm Elena, care intra — dar, totuşi, mai vibrant ca de obicei, şi cum vestea păru a linişti pe mamă-sa, fata se duse iar la Nory şi îi vorbi încet şi mai însufleţit.
Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini. Da ! Vinovata era Mika-Le. Ştia !... Dar ce fel ?... Erau acolo două victime — Lenora şi Elena — şi durerile lor nu erau deloc împreunate — nu erau una şi aceeaşi. Atunci ?...
Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de satisfacţie, se turburase din nou. Ceva cenuşiu i se aşternuse pe faţă, ca şi cum o sită i-ar fi cernut cenuşă pe subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se aşa de tare pe un braţ, cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi simţeai braţul parcă scîrţîind.
Era în ea o voinţă de a nu-şi pierde cunoştinţa şi, totuşi, o turburare care ar fi trebuit din nou să o lase fără cunoştinţă. Faţa asprită, sub ondulaţiile oxigenate care încă durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă dezvălui nimănui, şi tocmai de aceea mai impresionantă. Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o aducea în aşa stări maximale.10
Avea o zvîcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din răsputeri s-o oprească.
Ce lucru minunat era substanţa asta a cărnei şi sîngelui, care acum strica aşa de vădit culoarea feţei Lenorei ? Ce era tenul acela turbure, pătat, pe aceeaşi faţă albă-roză ? Ce se petrecea în plastă vie, ce se petrecea fizic, care venea însă de la poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei şi răscoalei,
26
şi transforma în aşa fel fiinţa ? Mini se uita la faţa, gîtul, bustul şi braţele alterate ale Lenorei.
Lina şoptise lui Mini cuvinte despre supărări, mizerii, păcătoşenie. Aceste simţimînte erau procese ale sufletului, pe care îl cred imaterialn, şi iată, acele simţimînte acţionau precis, simultan, asupra materiei.
Alterarea asta Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui, pînă şi Linei. Aştepta chinuită, cu priviri de tîlhar prididit de duşman, pe subt pleoapele livide. Ce aştepta ?
Plecarea lui Mika-Le ? Sau atunci ce ? Care erau lucrurile negre care clocoteau acolo în femeia blondă şi făceau în carnea ei albă zgură şi cenuşă ? Păcătoşia ! Dar care anume ?
Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă observa procesul inseparabil al durerei fizice şi morale. îşi aduse aminte de doctorul Rim. îi va prezintă mîine noile observa-ţiuni cu protocolul obicinuit : vervă agresivă din partea ei, tăcere de sfinx — din dispreţ sau ignoranţă — de cealaltă parte. Prin coincidenţă, Lina, care uitase pe bărbatul ei, exclamă :
—	Ce o fi zicînd Rim ?... Vom sosi înainte ca să se fi întors de la plimbarea -de seară... Numai de n-ar fi luat cheia !
Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot aşa de simplu că gîndul ei despre Rim trecuse Linei, ca şi cum i-ar fi trecut un obiect din mînă în mînă. Dar aluzia directă la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot rămîne acolo noaptea şi că totul a fost aşa de zăpăcit.
Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora sări drept în picioare şi strigă violent :
—	Eleno !
Cu o mişcare de răzvrătire, fata ieşi totuşi.
—	Nu e nimic ! zise, întorcîndu-se, dar Lenora nu păru mulţumită. Rămase în picioare. Prin mişcare şi greutate părea o statuie mare, cu faţa aceea rea, care o schimba aşa de mult, o făcea de nerecunoscut.
O viaţă întreagă figura ei de păpuşă, rotundă, albă, roză, desenată, pictată, surîzătoare nu avusese o astfel de expresie.
Simţirile care ne sunt familiare lucrează treptat şi transformă expresia feţei, cu încetul, dar irupţiunea lor, sapă, taie, preface dintr-o dată printr-un desemn brutal.
27 •
în sfîrşit, Hallipa se întoarse. Mini gîndi „în sfîrşit" pentru plecarea lor, dar parcă era şi acel sfîrşit aşteptat cu atîta încordare de Lenora. Totuşi nu avu spre bărbatul ei acele mişcări care o aplecau ca pe o plantă amoroasă spre umărul lui. Se uita fix la el.
— Am dat instrucţii vizitiului — zise — şi altele ce trebuiau făcute.
Fireşte, nu puteau vorbi comod în faţa musafirilor, dar poate constrîngerea asta îi slujea. Cînd dai drumul răului, revărsarea lui se lăţeşte nemăsurat. Vorbele mici ale traiului convenţional aveau misiunea12 lor şi plecarea misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea poate mai puţină urîciune. O mulţime de cuvinte nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine sau un rău ? Existau ! Asta era de căpetenie. Din materialul ruşinei şi durerei, care alcătuia păcătoşenia de azi, se formaseră bubele vorbelor. Poate, totuşi, e mai bine cînd se sparg în afară. Lenora era plină de puroiul lor. Sau poate se rezorbeau, şi lipsa lor era mai bună !...
Mini, deodată, surise delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund de porţelan plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv luminos al hali-ului. Aşa fel încît privirea întîm-plătoare a lui Nory, întîlnind acea lumină neobicinuită, sprîn-cenele ei subţiri desenară o mirare circumflexă. Mini se sco-borîse în ea însăşi.
Distrată de vreun gînd plăcut, Mini nu-şi amintea acum de doctorul Rim, pentru a-1 chema la socoteli, de care nu era în stare să dea gestiune. Nu-1 întreba cum se formează din undele mute ale simţirei un sunet corespunzător şi cum pe acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun semnele convenţionale ale cuvintelor felurite.
Nu-1 cerceta care diferenţe oare schimbă la naţiile numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor !... Dacă există vreo octavă primitivă, cu care să se fi notat la oamenii primari simţirile esenţiale ?... Cînd oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, îşi va avea claviatura tot aşa de bine cunoscută cum era aceea a pianului mare din hali, atunci cînd, dezvelind capacul, anatomia lui îţi apărea cu fibre şi vine de oţel !... Ce coarde vocale anume sunt puse în mişcare de anume simţiri ?... dar, mai ales, cînd oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a
28
trupului sensibil ? Va .vedea coardele şi clapele13 substanţei sufleteşti acum impalpabile ?
Aste lucruri să le fi ştiut doctorul Rim ? Atunci ar fi putut să se dovedească o higienă preventivă sufletească care să cruţe de atîtea mizerii carnea noastră, în care simţirea îşi infiltrează răul !... Doctorul Rim să fi ştiut cum se fac din necazuri vorbele... şi încă nu sunt destule vorbe... atîtea senzaţii nu şi-au coagulat încă sunetul !
La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat, spre un cer lovit totuşi de grave erezii14, două braţe lungi, desperate !...
...Dar Mini, distrată de fuga ei în undele surîsului, nu-şi aminti azi de Rim şi de înfăţişarea comică a acelor braţe scheletice, care păreau a ieşi prin plafon...
...Aşa de mult păreau a ieşi prin plafon încît Mini ar fi vroit să fie în acelaşi timp pe trotuarul din faţa casei, pentru a vedea pe coperiş acele gheare apărînd prin ţigla roşie !... Dar Mini acum era refugiată în lumi interioare şi cînd, lîncedă încă de blîndeţa lor, se desprinse de ele, locul şi oamenii dimprejur o reluară în vîrtejul acelei drame în care azi se trezise prinsă.
Da ! Unele vorbe fac bine. Sunt erupţii higienice care curăţă de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri sănătoase.
Dar aci părea că e vorba de o bubă rea.
Lenora nu-şi schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. Doru Hallipa se aşezase pe canapea lîngă ea şi îi vorbea, ţinînd-o de mînă.
Lina acum intra, ieşea ca la ea acasă, spre mulţumirea lui Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Le-nora începu a-şi relua culorile ; albul, rozul, albastrul ieşeau de subt apa cenuşie ce le alterase.
Soţii se ridicară de pe canapea şi trecură la masa mare. Lenora se sprijini de braţul lui Hallipa, dar cu o mişcare ce nu avea părăsirea de sine, încrederea deplină... Hallipa se uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă şi calmă, cu o mică dungă încăpăţînată între sprîncenile negre, trase frumos.
— Eşti bine, Eleno ? zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o datorie decît cu grijă maternă.
29
—	Da, Lenoro, mulţumesc, bine ! Ne îngrijeam de tine ! răspunse fata... în adevăr, mîhnirea lor, ce părea că are o cauză comună, nu era deloc aceeaşi.
Gazdele căutau acum să lege cu Mini şi Nory conversaţia cuvenită. Se vorbi de secetă şi de caij dar Hallipa, socotind lucrurile mai liniştite decît erau, Spuse că a pus caii cei răi la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. Pentru a-şi întări tachineria, adăogă că cei blegi, cei de noapte, au plecat cu Mika-Le — care ar fi vroit să defa bună seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă.
Diplomaţia fusese împinsă prea departe. La pomenirea numelui funest, Lenora îşi rupse dantelele hainei de casă. Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, cînd gînduri anevoie de spus ciocăneau timpul şi spaţiul, fără de vorbe.
Noroc că intră Lina cu canotierul în mînă şi cu geanta ei mare. „Geanta de moaşe !* glumea Nory — cu toate că era de antilopă fină, cu „fermoir de argint* şi cu o monogramă impunătoare. „Moaşă de lux !a rîdea fata, cu oarecare dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără troussa ei, în sacul de mînă, pentru nimic în lume, nici chiar la concert.
— Nu sunteţi gata ? A tras trăsura.
Fu o mişcare grăbită de uşurare... Salutări prescurtate... Lenora sta rezemată de uşă şi faţa ei de păpuşă părea, în lumina slabă a serei, grozav de răvăşită.
Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu.
Caii mari şi proşti ! — constată cu mulţumire Nory — stau cu capul în jos, subt hăţurile moi, pe care le ţinea moşul.
—	Unde sunt roibii ? întrebă nervos Lenora.
—	La grajd, coniţă ! răspunse vizitiul bătrîn.
—	Gabrioleta a plecat cu mînjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească.
Trăsura se urni greoi, comodă, dealtfel, şi pe arcuri bune.
De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Nory ; Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte ; Lenora dispăruse în alcovul alb, roz, mauve, plin de dantele şi panglici, cu îngeri pe plafoane şi roze pe pereţi.
30
Mini se cuibări în colţul ei bun, dispusă spre o legănare plăcută. O zdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. De undeva, dintr-un moşoroi nevăzut de cîrtiţă, alergă o babă mică să deschidă. Luna zvîrlea basme şi vedenii, dar Mini încă nu se desprinsese de fapte şi de locuri.
—	Ai văzut ce ţi-a făcut odorul ? întrebă Lina pe bătrînă.
îşi făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise totuşi :
—	Spurcăciune mică ! — clătinînd capul, care nu se mai putea opri odată pornit.
La cuvîntul plastic, Mini strîmbă nasul, dar aerul era fin şi parfumat cu iasomie, care-şi ascundea corolele mici undeva în boschete, spre ieşire.
—	E dădaca lui Mika-Le ! zise Lina.
Pe capră bătrînul se întoarse pe jumătate, rupt de şale, ca şi cum l-ar fi chemat pe el. Luîndu-şi mers regulat şi lin, trăsura apucă şoseaua.
După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini făcu o mişcare de dezmorţire şi suspină. Toate trei, în adevăr, după ziua ostenitoare, fuseseră învăluite plăcut de răcoarea şi umbra serei, şi lunecatul lin al trăsurei le amorţise prielnic şi odihnitor.
Mini, despresurată din vraja rea a întîmplărilor petrecute, se uita acum galeş printre gene, la stelele care, sub lumina lunei, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.
Clarul de lună în seara aceea era pal, delicat, difuz. Treptat, de la regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase ca o plaje scînteietoare, atmosfera se albăstrea, pînă cînd albastrul se adîncea în tonuri calde şi profunde, ce, singure, indicau pămîntul.
Era feerie pe lume în noaptea cînd Mika-Le, ca un spirit maliţios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini nu auzea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva înainte, aude şi vede echipagiul diabolic al fetei : Mika-Le în panerul vechi al dog-cart-ului de ţară, tras de mînjii mărunţi, ce duceau grăbit încărcătura lor uşoară : fata puţintică şi valiza ei de şcolăriţă, în care erau, desigur, cele două
31
rochii cu care o văzuse Mini de două ori şi cele două albu-muri cu schiţe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare : pasări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe fonduri sărăcăcioase, pe vreun cer albastru acuarelat, pueril ca al „pozelor", sau pe ape cu valuri mici din virgule creţe, moarate de un verde litografic ; amestec de banalitate şcolărească şi de excentricitate, ce da acelor schiţe o împreunare descumpănitoare de sărăcie şi de artificiu.
—	Nu se simte gabrioleta ! mormăi moşul pe capră. Nu m-aş mira să fi cotit, dracu ştie unde !
Atunci Lina începu să dea drumul „tainelor Castelului", cum zicea Nory.
—	E în stare să fi mers la palat, descreierata ceea ! zise.
—	Poate să meargă şi să rămînă ! Elena nu mai vrea să ştie, hotărît, nimic de prinţ. Are caracter fata asta ! răspunse Nory.
Apoi pentru Mini, care nu înţelegea despre ce palate e vorba, deşi seara lunatecă părea potrivită cu orice basme :
—	Ştii ce a fost ?... Elena era logodită cu Prinţul, cum e poreclit. Cu signor Maxenţiu de la Plăiesele... O să-ţi arăt eu „palatul" în treacăt. Se zăreşte de pe şosea... Ţinea mult la partida asta. Atît cît poate ea ţine la ceva... De ce ? Mister !... Ţi-aduci aminte de el ?...
Mini îşi cercetă alene memoria şi regăsi un comesean de altădată al Hallipilor.
—	Femeile sunt toate neroade ! afirmă Nory. Ce va fi găsit fata asta perfectă la acest om fără noimă ! Un manechin banal. Nu e urît, nu e frumos... Nu e prost, nu e deştept... nu e viu, nu e mort... nu are nici o profesie şi nu are nici rente... E binecrescut, are nume italian şi ţinută englezească, i se zice prinţ şi locuieşte un palat ruinat, plin de guzgani şi de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită şi de o moşie necultivată.
—	Cui să-i dea în gînd ! Auzi, ţînţarul ! întrerupse Lina. Pînă la urmă prinţul a fost băiat cinstit! A venit singur să spună că gîngania îi face propuneri şi ameninţări amoroase prin scrisori — şi a rugat familia să intervie, ca totul să se aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele riai frumoase sentimente pentru Elena.
—	Ţi se pare corect! sări Nory... O fi !... dar Elena e fără de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoială.
32
Pare a-şi fi făcut toate socotelile şi, cu toate „sentimentele" şi „corectitudinea" lui de lord, prinţul e detronat, Elena îţi taie scurt orice demonstraţie asupra inocenţei lui şi toate considerentele mele despre „mizeria fiinţei masculine" întîlnesc o indiferenţă mai cumplită ca orice discuţie. Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora pe care n-o poţi zgîria, necum şterge... Bravo fată !... A rupt logodna cu o răceală tot aşa de încăpăţînată cît de neclintită îi fusese voinţa de a-1 lua, explică Nory, acum pornită spre considerări feministe...
—	Bietul Hallipa s-a opus cît te poţi opune unui copil cuminte şi iubit ca Elena, bombăni Lina. Cînd a văzut că alegerea este la ea o voinţă adevărată, n-a mai avut decît o grijă : ca totul să se facă cît mai bine şi mai frumos, pentru „fata lui"... El şi acuma ar vrea să se aranjeze...
— A ! poate crede că Elena sufere deşi nu mărturiseşte ! se repezi Nory.
—	Nu ! De suferit, sufere în felul ei, dar — biata mea Lenora ! oftă Lina astmatic subt voalul ei. în adevăr, Lenora...
—	Mai ales Lenora !... zise slab Mini.
—	Toate se grămădiseră azi : ultimatul dat prinţului, exodul lăcustei şi nevricalele Lenorei, observă Nory. Eu nu înţeleg pe Elena, dar am în ea atîta încredere încît socotesc că are dreptate. Nu mă orbeşte, altfel, nimeni... Dacă n-ar fi vorba de ea, m-aş revolta împotriva unui gust aşa de nesărat şi a importanţei date unui nesăbuit şi unei „broscuţe"... Dacă Elenei îi convine prinţul, bărbăţia sa distinsă suprem, ă la Cezar Borgia, mînile lui aristocratice şi incapabile, ruinile palatului şi paragina moşiei, dacă are pofta nesănătoasă de a-şi uni fiinţa şi averea ei, trainice amîndouă, cu acest Maxenţiu oarecare, nu are decît să o facă, dispre-ţuind micile aberaţiuni de felul celei petrecute... Să-şi plătească romanţa velenă a signorului florentin, dacă ştiu eu ce coardă stricată, în instrumentul ei solid, cere astfel de muzici — n-are decît să-l planteze „pe urmă"... Dar să nu-i atribuie precepte de onoare şi să nu-1 încarce eu probleme de scrupule, de care e incapabil ca prinţ degenerat,15 ca imbecil şi... ca bărbat mai ales, conchise Nory declamatoriu ca la tribunal.
Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte minunate, pe care Nory le rostise fără să ştie.
33'
„O coardă stricată în instrumentul ei solid"...
Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele dezacor-dări parţiale ale sănătăţei : reparabile, curabile tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei Hallipa.
Alte organisme sufleteşti, ca şi făpturile fizice, prezintă anemii, rahitisme, degenerări de ansamblu — şi unele, ca al Lenorei, leziuni brusce. Gîndul lui Mini, culcat subt lumina lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu ; era prea somnoros.
...Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocaţi treceau pe dinaintea lui Mini ca un film, uşor învăluit. Cu o secundă de oprire, trăsura coti şoseaua spre dreapta. Verva feministă a lui Nory se întrerupse. Fu iar tăcere şi toate trei rămaseră atente drumului, căutînd parcă, la o busolă invizibilă a călătoriei, acul de călăuzire în noapte.
—	Am intrat pe Şoseaua Mogoşoaiei, zise moşul.
Luna acum era mai sus încă şi, extaziată în propria ei
lumină, nu-şi proiecta conturul net de altădată ; ca şi a soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită şi cerul părea mereu o clamoare argintie peste nisipuri stelare.
Acum reîncepură vorbele descusute :
—	Ce viaţă i se pregăteşte Elenei, după dezamăgirea asta ! I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femeie de acţiune. Nici n-am nevoie s-o convertesc. Munca mea o va interesa. Va găsi în ea o revanşă pentru omul răufăcător care a trecut, pentru pierderea seniorială a florentinului sperjur, care a ofensat-o — dacă aşa crede ea.
— A !... A !... murmură aromit Mini la vorbele lui Nory.
— A !... A !... ai zis „Omul". Aşadar, consimţi că pînă şi anemicul mire al Elenei e „bărbatul"... „Omul". Văd că te-ai convertit la Biblie...
—	La pod ! îngînă moşu, şi răspunsul violent al lui Nory se stinse. Se auzi un uruit încet şi mici fantome simetrice trecură la distanţă prin ceaţa luminoasă a nopţei.
—	Trenul de 10, zise Lina. Tîrziu î şi tot mai avem o bucată... Elena ca Elena ! Tuşi îndesat, strîngîndu-şi pelerina de drum. — Are să-i treacă, e tare, e tînără ! Oare ce mă fac cu Lenora, acolo e greu !
„Da ! Cu Lenora !rt repetă în gînd Mini.
— Ai auzit ce teatru a făcut lăcusta ? rîse Nory. Auzi Mini ! Căuta să o scoale din ipnoza în care o simţea învăluită. — Cînd i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de corecţie, unde, dealtfel, avea să înveţe arte decorative practice, a fugit o noapte şi o zi la Maxenţiu, lăsînd părinţilor un bilet. Mini, auzi ! — „Doamnă şi Domnule ! Nu vă recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu singură ştiu ce merit!.,. Pentru a vă proba, mă duc să pui între proiectele d-voastră şi ale mele imposibilul!“
„Imposibilul !fC Ce zici ! Admirabil ! Ce stil şi ce intenţii. Admirabil... pentru o fată care n-a învăţat niciodată nimic şi... Fina matale are aptitudini spre rău, dar le are ! — biletul e superb... Model de epistolie a „drepturilor fecioarelor"... A fost la călugăriţe... — Nory rîse, era duşmana institutelor religioase...
„Lăcustă ! gîndi Mini, îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face selecţia spre finalitatea instinctelor ei !" — dar nu pronunţă cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula sonor. în mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini decît idei. Asupra percepţiei noaptea lucrează deosebit ca ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici luminoasă, nici obscură.
Gînduri care altădată ar fi fost precise se estompau. Nu era totuşi o stare de oboseală care cerea repaos, era o beatitudine ce înlătura sforţarea cugetărei ca prea dură.
Impresiile tari, pe care le-ar fi avut despre cele auzite, se diluau. Ca printr-o oglindă aburită, trecu imaginea lui Mika-Le, aşa cum o văzuse ultima oară la un dejun. Cu capul ei de ţînţar negru, cu ochii imobili, acele două ovale de lichid galben, cu corpul slăbănog de copil rahitic, îmbrăcată cu o rochie verde de eponge şi reamintind, în adevăr, o lăcustă.
Sta între ceilalţi cu totul nebăgată în seamă, de aceea tocmai Mini crezuse nimerit să-i vorbească amabil. Avea o voce uniformă şi care tîra silabele, despărţindu-le, ca acei copii care bucheresc.
Nu se ocupa de ea nimeni şi ea părea a nu face nimic ca să atragă atenţia. Lui Mini îi răspunsese fără plăcere. Era totuşi prea lipsită de orice atitudine pentru a fi sinceră. Dar Mini atunci nu-şi dase seama.
35
...Aşadar, în acea modestie aparentă, Mika-Le medita fapte extravagante. Cam oropsită, dospea ura şi ambiţiile nemăsurate... Avea în înfăţişare ceva exotic, discordînd cu mediul, dar şi ceva vulgar. N-ar fi putut lămuri ce. Fizic şi moral. Vocea era vulgară stinsă, mată... dinţii laţi pe maxila lată... o lipsă totală de mobilitate, umeri pătraţi, lemnoşi. Ceva rudimentar. Aspectul unei păpuşi de lemn de la ţară... dar, desigur, din altă ţară... Din Egipt poate... o păpuşă felahină... Mai ales nici o asemănare cu surorile şi părinţii... Mai era, atunci primăvara, încă o fată... mai mare sau numai mai înaltă ca Mika-Le, o fetiţă frumoasă roză, cu funda neagră de şcoală în bucla părului blond. O păpuşă de Niirenberg ca şi Lenora...
—	Mai e parcă o soră ? întrebă încet Mini.
—	Da ! Aimee, fata măsei. E la Dres-da, şi doi gemeni, la internat. Dealtfel, cam tîrziu sosiţi, după buruiana asta, explică Lina.
—	O mică buruiană otrăvită !...
Toate discuţiile astea, care ar fi pasionat pe Mini la lumina zilei, se topeau acum.
...La acelaşi dejun era şi prinţul... Un om de talie mijlocie, slab, palid, cu ochii mari, verzi, spălăciţi şi o barbă mică blondă, ă la Henri IV, foarte îngrijită. Un bărbat cu barbă nu exista pentru Mini decît cel mult cînd era domnul de gazdă, ca moşierul Hallipa.
Remarcase însă mînile şi picioarele prinţului, ea care nu observa mîini şi picioare. Erau aşa de înguste şi lungi ca şi cum ar fi avut falange mai puţine decît ca normal. îmbrăcat cu o îngrijire exagerată în haine de „dimineaţa la castel" şi foarte tăcut, ceea ce păruse lui Mini a fi oarecare sărăcie cu duhul.
Nu era prinţ şi era român, dar nimic nu împiedica să fie florentin, nici chiar să semene cu Cezar Borgia. Oamenii trecutului nu au extraordinar decît prestigiul depărtărei.
—	N-are suflet ! zise Lina, despre Mika-Le. Da, Mika n-avea suflet! „M-a bătut şopîrla, năşică !“ — aşa îmi spunea de mamă-sa, venetica !
—	Venetica ? se miră Mini.
—	Iarbă rea ! Mai bine o strîngea de gît de atunci. Cum ar fi vrut Lenora ! Acum o omoară ea !
!6
—	Dar adevăratul cap de operă... Tu, Mîni ! Ascultă ! Nu zău, dacă victima nu ar fi Elena mea, m-ar interesa exemplarul ăsta de femeiuşcă răufăcătoare. Adevăratul cap de operă... Auzi, Mini ?
în tăcere, vocea liberă a lui Nory nu făcea, totuşi, lui Mini nici o neplăcere. Trecea şi se muia prin aceea ceaţă nocturnă ca o notă sonoră prin pedală.
—	Da ! zise parcă de pe un alt ţărm. Da !
—	Un cap de operă a fost atunci cînd Elena a spus că renunţă la logodnă şi crede nimerit ca Mika-Le să-i ia locul. E chiar soluţia unică ce-i pare cuviincioasă pentru neamul Hallipa.
Hallipa se opunea, sperînd o împăcare, dar Mika-Le a tranşat diferendul. Cu glasul ei de greier în păpuşoi, a spus că are alte planuri de viitor şi nu înţelege s-o silească nimeni !... Colosal ! Nu ? Un studiu !...
—	Lino ! zici că inventase, în ultima instanţă, să fie tandră cu tată-său ! E nostimă, Mini ! închipuiţi-vă ! Ca să nu plece la Sibiu schimbase deodată manevra. începuse să roage pe Hallipa, să-i şoptească, să-l ademenească. După scene echivoce16, Hallipa s-a convins că la Sibiu va face scandal şi îi va da de ruşine, şi cum Lenora ţipa să plece — i-au dat drumul în lume.
Mini ascultă cuvintele din urmă mai bine.
—	îţi închipui chinul bietei Lenora. Ea, deprinsă să se facă voia ei... Ce să-i dea în cap ! Să-l întortocheze pe Doru. El care n-o suferea deloc, fiindcă e bolnăvicioasă. „Nu prea mă laud cu stîrpitura asta mică de fină a dumitale", îmi spunea.
—	Are mania sănătăţei ! Om vechi ! glumi Nory. Boii, caii şi femeile de soi bun şi cu forme depline !... La o masă — mi-a spus Elena — Mika-Le, din senin, s-a azvîrlit de gîtul lui Hallipa cu reclamaţii de drepturi la dragostea filială. Vezi ce comedie !... Hallipa, care avea pe conştiinţă că nu o prea iubise... ca să nu zicem deloc... şi Lenora ! La gelozia ei sălbatică, la alintarea ei, la ascendentul ei de o viaţă întreagă... uzurparea asta !...
—	Bine că n-a murit biata verişoară, se închină Lina.
—	Şi tocmai cine ?
37
—	De ce tocmai cine ? întrebă Mini, mai curioasa.
Nory explică :
—	Nu ştii ? Mika-Le e un copil al păcatului. E o greşeală a frumoasei Lenora... Spune tu, Lina ! Odrasla italianului !...
—	Pacoste de la început pînă la urmă ! N-am mai avut de-atunei linişte cu Lenora ! A fost adevărat lucrul dracului ! Nici nu se gîndise cineva la consecinţe... Eu sunt de vină. Trebuia s-o scap cu orice preţ. îi era frică. Frică să nu moară ! Să nu se ducă de lîngă Doru. Frică să nu se mire Hallipa de ceva şi să bănuiască.
Curiozitatea lui Mini se deşteptă mai viu. Ce italian ? Lenora asta aşa de pasionată în căsnicie încît o revolta, o dezgusta ! Ca o fotografie aburită, fizionomia aşa de caracterizată a Lenorei îi fugea în noaptea transparentă din conştiinţă, fără să-i poată suprapune alta.
—	Cum se poate ! exclamă Mini.
—	Vezi bine că pe Hallipa îl iubeşte ! Ba chiar peste măsură ! A fost un accident! se grăbi Lina.
—	Vezi Paul Bourget! rînji Nory.
Trăsura încetini aşa de tare, încît băgară de seamă. Le fu frică. Moşul uitase caii şi, întors cu totul, asculta. Cînd prinseră de veste, dete un bici. Tăcură, fireşte. „Drama Casteluluinelămurită încă, preocupa acum pe Mini cu misterul ei : copilul de pripas, venetica Mika-Le, păpuşa egipteană, fiica unui italian ; de gîtul tatălui care nu era tatăl... De gîtul omului adorat exclusiv de Lenora... Păcatul mic, sculat împotriva mamei pasionate, exemplu bizar de adulter moral. O împrejurare specială în lumea sentimentelor şi instinctelor clandestine ale vieţei ! Mini începea totuşi să vadă, :să audă ceva mai limpede. De ce oare ? Era abia zece seara. Poate că luna îşi îndeplinise timpul ei de stăpînire şi, treptat, viaţa mergea acum spre limpezirea zilei solare.
Atunci fizionomia amoroasă a Lenorei se recompuse şi se desăvîrşi, cu zbuciumul acela înfocat al cărnei chinuite de sucurile ei otrăvite.
Acum şoseaua era aşa de netedă încît mersul egal al tră-surei părea o plutire. împrejur, peisagiul invizibil, aburit, se schimbase. Toate acele adîncimi şi reliefuri ale clarobscurului dispăruseră ; nu mai erau tufişuri, pădurici, tapşane, iarbă înaltă, care să populeze umbra cu forme albastre întunecoase.
38
O apă subţire, argintie, le înconjura din toate părţile şi lunecau pe ea. Era miriştea netedă care subt lumina difuză părea o lagună liniştită, oglinda unei inundaţii care ar fi acoperit tot cuprinsul subţire, străveziu.
Mini o auzi. „Ce bine seamănă cu apa !a Impresia predomina realitatea difuziunei lunare şi înşela simţurile cu totul ; o percepţie amăgitoare făcea ca Mini să fie mai convinsă că e chiar o apă decît că pare.17
...Aşadar, Mika-Le, fără să cunoască secretul, îl ştia totuşi prin instinct. Crescuse departe de tatăl indiferent, fără suferinţă, nici sentiment, şi acum, cu mijloace de simulare şi seducţie, căutase în el un partizan, un străin aliat ei.18
De aceea azi atmosfera locului burghez era aşa de ciudată ; gesturile, vorbele oamenilor acestora mediocri erau aşa de stînjenite şi tainice. Lucruri nepipăite prevesteau, deviau traiul lor banal. Cele mai dezordonate legi ale simţirei turburau aşezarea statornică a familiei, pentru că un om trecuse pe-acolo, cîndva : italianul.
Mini se gîndi la casa de moşie nici rustică, nici modernă, cu arhitectura solidă, regulată ; cu confortul ei orăşenesc şi totodată gospodăresc ; la mobilierul simetric, onest, la budua-rul plin de horbote, panglici de culori amoroase şi naive : nimic, acolo, nu încadra acea tragedie.19 îşi reaminti, deodată, vestibulul cel nou, părăsit, în care se plimbase în rătăcirile ei singuratice. Acolo era decorul shakespearian al tragediei. 20
în umbra gradată a coloanelor nude, rotunde, netede, rămase cu gipsul aparent, peste care nu se mai aşterneau fardul culoarei sau artificiul marmorei, figura hieratică a lui Hallipa, chipul torturat, de meduză, pe trupul de zeiţă al Lenorei, capul stilizat al prinţului şi micul Puck, strania creatură răufăcătoare Mika-Le se aşezau bine.
în lumina care străbătea treptat rîndurile aliniate ale stîlpilor, cenuşiu-palizi cu puţina strălucire a nisipului, # vestibulul neisprăvit, lăsat abia din mistrie, avea o înfăţişare de fragment rătăcit dintr-un templu egiptean, şi tot aşa cenuşiul mai adînc spre mijloc, apoi umbra nesigură a fundului, care-1 prelungea exagerat spre aule inexistente.
Pe jos acelaşi mozaic nisipos, abia pregătit, neşlefuit, netezit numai, semăna a un pustiu lespezit şi în care îţi puteai închipui că pasul s-ar muia fără zgomot. Apoi albul
39
văros al pereţilor pînă la jumătate şi în sus picturile bufone ; chenarele pompeiane şi panourile cu nimfe şi îngeri. Aceleaşi nimfe care semănau prost cu Lenora şi aceiaşi îngeri bucălaţi.
Un plafon absurd ca un cer de vară, cu baloanele vătuite ale norilor albi pe cearceaful albastru supărător ; opera probabilă a italianului, a omului care trecuse pe acolo.
în decorul acela îi puteai vedea pe toţi jucînd o panto-mimă absurdă, cu gesturi frînte şi în fund pitulîndu-se Ioghi, vizitiul octogenar, care sta acum pe capră, şi nevastă-sa, vrăjitoarea gheboasă, dădaca lui Mika-Le, ţinînd o capră neagră de panglici.
Realitatea năştea astfel închipuiri, care i se suprapuneau ca un al doilea adevăr.21
Mini îşi reaminti o după-amiază cînd Hallipa, cu glasul lui măsurat, le explicase cum nevastă-sa dorise mărirea locuinţei deoarece copiii creşteau şi o supăra zgomotul, şi cum un arhitect, prietenul lui, îi dase ideea de a folosi terasa din spatele casei, unind-o cu una din odăile din fund. Consoli-dînd cu stîlpi betonaţi acest, vestibul care ar fi dat casei o a doua intrare mai impunătoare, propusese să aşeze deasupra un etaj scund cu camere de locuit.
Hallipa adoptase planul şi se pasionase de el. Desenurile lineare ale arhitectului măguliseră ambiţiile lui de proprietar şi casa, cînd veneai de pe moşie, despre şoseaua Ploieştului, avea un aspect cu totul renovat şi frumos.
începuse de îndată lucrul cu activitate. într-o vară totul fusese aproape gata. Decorarea vestibulului, pe care nevastă-sa o dorise după gustul ei propriu, încetinise puţin lucrul. La jumătatea lucrărei artistice însă, pentru care chemase specialişti, o boală nervoasă, o sarcină mai anevoioasă a Lenorei, făcuse imposibilă continuarea. Oboseala, pe care o dă un astfel de deranj, zgomotul meşterilor, dezordinea, o nemulţumiseră într-atîta, încît nu mai fusese cu putinţă ani de-a rîndul să o convingă să primească un dulgher, un meşter de orice fel.
Vestibulul neisprăvit rămăsese neîntrebuinţat şi camerile deasupra, nemobilate, slujeau numai ca depozit de unelte felurite ale curţei.
— Aşa îşi făureşte omul cel mai practic nevoi care nu sunt reale ! zicea Hallipa. Am încăput tot aşa de bine mai
40
departe în vechea locuinţă. Numai Mika-Le, contimporană cu aripa cea nouă, are o predilecţie pentru ea. Se juca aci cînd era mică, şi chiar acum !... şi Hallipa arătase pereţii albi, mînjiţi ici-colo cu ciudate desemnuri în cărbune, fără perspectivă, nici modelare, lipsite de viaţă, desenuri primitive şi absurde de felurite închipuiri : oameni, draci, animale, flori, făcute de Mika-Le.
Aşadar, vestibulul era, în adevăr, pădurea acelui Puck, cu părul ca o iască neagră şi ochii aurii, pali ca monedele fără efigie, cu luciul şters ca un abur... Mini îşi amintea conversaţia asta.
— Aşa e cînd înnădeşti casa ! spuse Lina din senin. Mini se uită la ea uimit şi dete din umeri.
Revăzu din ce în ce mai bine în minte pe Mika-Le. Nu era frumoasă, nu era urîtă. Nu exista decît dacă ceva sau cineva ţi-o aducea dinaintea privirei, atunci chipul cam veşted, cu tenul sarbăd, se impunea atenţiei prin nemişcarea ochilor, înapoia cărora totuşi veghea pesemne un gînd dosnic, tot aşa de şters ca aurul efigiilor mate şi tot aşa de perfid ca el.
Printre gene ce clipeau din lumina nesigură a clarului risipit de lună, imaginile astea se profilau transfigurate, şi pe luciul apelor subţiri, care inundau spaţiul haotic din noaptea asta, tragedia shakespeariană proiecta acum locuri memfite. Mini vedea statui colosale, de atîtea ori mai mari ca natura. Cariatide avînd chipul întunecos al Lenorei şi susţinînd pe creştet lespezi, pe care se-^înălţa nevăzută clădirea uriaşă a unei dureri stranii, sau închipuiri 22 bastarde şi înfricoşătoare, lucrate în mic, cum îşi lucra Mika-Le desenurile, şi care semănau cu divinităţile informe şi răutăcioase ale Egiptului.
Explicaţia gospodărească dată de Hallipa lua o formă legendară. Moşierul, casa şi neamul lui, italianul mîzgăliei şi venetic, cu traiul şi legile lor, se alăturau cu icoane de locuri, chipuri şi legi de pe locuri străine ale unui trai din veacuri săvîrşite. De ce ?
Mini nu se îndoi că au vreo legătură între ele, pe care nu era destoinică să o desluşească, dar pe care era destoinică s-o perceapă. Nu presupunea că vreodată vreun felah dăruise unei italiene germenul din care purcede Mika-Le. Socotea mai lesne că din aluatul lumei, atunci cînd se împărţiseră continentele în turte mici, ca să-şi dospească deose-
41
bit pîinea, după albie şi cuptor, rămăsese totuşi urme de asemănare, de aceea întîlneai acele creaturi europene zise exotice, existau negri cu suflete albe, oameni continentali dovediţi acvatici şi un rudiment felah în fata Lenorei din Mizil.
Aşa se ating locurile şi vremurile, unele cu altele !
—	Ce o fi făcînd Rim ? zise.
Totodată stele mici, ascuţite, îi înţepară privirea nebuloasă. Se deşteptă din închipuiri şi nimic nu o mai interesa decît cerul acela nou, ivit acolo la orizont.
—	Se vede ! zise răguşit moşul.
în adevăr, era Cetatea vie. 23
Mii de lumini mici punctau întunericul. Mini se scula, se aşeza nerăbdătoare, deranjînd pe cele două, amorţite pe perinde trăsurei. Pîcla deasă, din care ieşeau acele scîntei, era oraşul. Mini fu deodată cuprinsă de aceeaşi desperare ca la plecare : de ce lipsise o zi întreagă din Cetatea vie ?
Timpul ca şi spaţiul îi păreau, dimpotrivă, mai lungi, pentru că oameni şi împrejurări n-o distraseră de la gîndul acela aspru de oameni şi locuri.
în plimbarea asta urîtă se rătăcise pe urmele presărate din mei subţire a preocupărilor ei constante. Despre petrecerea zilei la moşie avea o impresie de haos şi despre mersul plutit al trăsurei largi, pe apele serei cu lună, o impresie de scufundare. Pe o parte, zgomotul faptelor, de-aeolo de la Prundeni, îi asurzise fina ascultare a inimei, acel ceasornic regulat, neobosit, care lucra în detaliu timpul perpetuu ; pe de altă parte, subt apele atmosferice, auzul vieţii îi fusese învăluit şi pulsul ei slăbit.
I	se părea că oraşul nu mai e acela la locul cunoscut şi că ele nu mai ajung. Totuşi se deştepta treptat, şi cu toate că oraşul era numai un pîlc obscur cu mucuri gălbuie care afumau orizontul, el creştea mereu şi legea omului, aşezarea lui îşi reluau însemnătatea covîrşitoare. Adineaori, natura domnea prin simpla atitudine a luminei. Luna stăpînea şi transforma tot cuprinsul ; acum, clădiri, fiinţe, fapte, de la cele mai mici la cele mai mari, preponderau.
Drepturile naturei îşi pierdeau însemnătatea cînd se ivea activitatea măruntă a traiului. Vecinătatea numai a omului trezea pămîntul la rosturile vieţei omeneşti : 24 omul singur sau cu puţini, scos din incinta oraşului, simte legătura lui cu natura, redevine parcelă din ea, îşi reia faţă de ea dimensiu-
42
nile miniaturale, i se estompează conturul, i se anesteziază sufletul. E atunci mult mai mic şi mult mai mare totodată, şi se odihneşte în natură ca şi cum ar fi redat matricei, pentru a germina forţe noi în adăpostul ei hrănitor şi letargic.
în mijlocul oamenilor mulţi, dimpotrivă, îşi pierde aproape ultima asemănare cu natura. Cu toate că oraşele sunt numai nişte moşoroaie de furnici, ele au o putere proprie, care combate şi învinge toate legile firei, afară de moarte, atîta şi le însuşeşte şi atîta le preface. în orice om e un contrabalans al firei întregi. Natura singură a pus în fel atîtea elemente minunate, încît îi poate face cumpănă şi împotrivire.
Pe Mini apropierea oraşului viu o smulsese de la basmele stelelor. Cu gîndul acum treaz, zorea spre dînsul. într-o ultimă proiecţie de lună i se păru că vede casa ei înaltă odihnindu-se pe piaţa cu lespezi solitare. Peste somnul material al oraşului, ipnoza acelei nopţi lucra, totuşi, tăcut, albastru, diafan. Dete Prundenilor un ultim gînd : în conacul burghez al Hallipilor stau fatalităţi seculare ; vestibulul părăsit semăna cu parodia unui templu şi Mika-Le cu o păpuşă de lemn, ca acele care se găsesc în bagajul sarcofagelor sărace. Acelaşi material înrudeşte, la distanţe enorme, făpturile şi aventura lor.
Dar toate veacurile astea care trăiesc în noi probabil nu ne copleşesc. Rămînem elastici, mlădioşi, proaspeţi.
Mini, cu toate gîndurile de felul acesta, neastîmpărată, nerăbdătoare, copilăroasă în dorinţa de a ajunge, se scula, se aşeza iar, lovind cînd pe una, cînd pe alta, uitîndu-se peste umărul moşului care atunci da cu biciul.
La primele case ale mahalalei fu supărată că nu le recunoaşte. Tot săltîndu-se căzu pe Nory la o podişcă, unde moşu oprise brusc şi se încurca la vorbă cu un ştrengar de la barieră, pe care Lina îl înghesuia cu explicaţii.
— N-ai să te astîmperi ! ţipă Nory, frecîndu-şi genunchiul. Drept răspuns Mini întoarse spre ea faţa, pe care, cu mijloace necunoscute dar sigure, simţirea aşternea expresia bucuriei.
Nory dete din umeri, cercetînd-o cu ochii ei miopi, în-fruntînd-o cu nasul ei batjocoritor, prea achilin, sceptic.
Lina păru deodată stînjenită :
43
—	Mă rugase Hallipa să îau fata ceea, o zi, două, la mine... dar e greu cu Rim... Totuşi i-am propus, dar m-a refuzat net: are unde găzdui.
—	Bravo ei ! rîse Nory. A rezolvat şi problema locuinţei !
Acum Mini, liniştită, sta frumos. Recunoştea străzile, casele, reîntoarsă în ciclul viu al Cetăţei.
II
Cînd se coborî din trăsură la poarta casei Rim, Mini lunecă uşor. Era un polei grozav. Mişcarea chemă de undeva din legămîntul amintirei pe alta la fel : o zi geroasă întocmai, ziua cînd sosise în cea dintîi iarnă după război în Cetate...
Oprită lîngă trăsură, Mini umbla distrată în poşetă, cu mîini deodată calde în mănuşile subţiri, căutînd, fără s-o găsească, hîrtia de douăzeci, care era totuşi la îndemînă.
...Tot în aceeaşi stagiune a vieţei cunoscuse pe Rimi: pe prietena Lina — buna Lina — şi pe lunganul, savantul Rim, soţul ei catolic şi mai ales iezuit...
Surîzînd în aerul care şfichiuia, surîzînd luminos în pro-moroacă, Mini se uită la casa din faţă, pe care n-o vedea desigur, şi la birjar, care, frecîndu-şi labele înmănuşate cu colţuni de lî-nă cafenie, privea hodinit la ea ca şi cum ar fi văzut străvezind ceva soare prin gerul afurisit... şi Mini surî-dea mereu mai destins, încălzind mai tare clipa rigidă.
...Da ! tot atunci se împrietenise cu buna Lina... şi enigma ei părea birjarului limpede deplin, deoarece gura lui lată avea strîmbătura bucuroasă a cuiva care priveşte un om fericit.
Mini apucase hîrtia de douăzeci şi liniştită o puse la loc, pornind încet spre scară, pe cimentul îngheţat.
...Pe buna Lina, dealtfel, o cunoscute Mini mai întîi la băi, în treacăt, familiară ca de cînd lumea, serviabilă, robotitoare, aceeaşi Lină la care acuma venea ca şi la ea acasă.
Mini urcase treptele, pe cînd, gheboşat, birjarul aştepta cu voie bună. Se dezmorţise puţin şi numai plescăia... un...
44
doi... trei... labele lînoase una de alta. Meseria lui îi făcuse o fire contemplativă, numai că pe pînza nemişcată a contemplaţiei lui nu se proiecta nimic.
Mini sună abia, după obicei. Răsunetul strident al che-mărei o supăra. La casa Rim, ecoul soneriei nu ajungea pînă la ea şi aştepta tot contemplativă, uitîndu-se la perdeluţele de la uşa de intrare : canari negri pe o pădure ocre. Era frumoasă muselina imprimată, pe care Lina o cumpărase deunăzi între două vizite medicale, grăbită foarte de registratorul taxiului, care la uşa clientelei renta dar la Diaburov scădea bilanţul unei munci fără răgaz pe aceeaşi brazdă : a vieţei... şi morţei... cum o tachina prietena Nory despre riscurile specialităţei ei de ginecolog.
Uşa se deschise. Era chiar Lina.
—	Bravo ! zise Mini. Eşti acasă !... Mă temeam să nu fie prea devreme !
—	E frig tare ? întrebă Lina, sărutînd-o umed şi incorigibil pe amîndoi obrajii reci.
Tot aşa de neturburat, Mini se şterse cu batista mică.
—	Frig ?... Nu !... adică da, ger mare ! — şi intră gata să salute pe Rim la biroul lui masiv. Dar colaboratorul ei la ştiinţele viitoare ale „trupului sufletesc" lipsea.
—	Rim ? întrebă, negăsind gestul imediat următor salutului lipsit.
—	Dincolo ! arătă Linia misterios spre camera de culcare.
Această schimbare a obiceiurilor trecu azi aproape neobservată de Mini. Se aşezase pe fotoliul scund care îi aparţinea după articolul de lege : possession vaut titre şi îşi scotea mănuşile.
—	Ger !... zise distrat, şi se plictisi că Lina nu se astîmpăra şi ea pe un scaun. Potrivea minuţios la pervazul uşei un sul subţire capitonat, din stofă la fel cu draperiile, o „noutate" inaugurată chiar atunci.
—	Frig ! zise iar Lina. Am văzut eu bine !... pe aci vine vîntul !... Rim e culcat, e bolnav !
—	Ei aş ! spusese Mini drept orice consolare.
—	A răcit !... prin dunga asta îi vine frigul drept în coastă la birou î
—	Dar pe el l-ai vătuit ?... sau numai uşa ? rîse Mini. Lina, care uneori uita să-şi ia paltonul cînd pleca la treabă, cocolea pe doctorul Rim.
45
—	Fiindcă e capitonat e aşa de nemernic la frig ! zise Nory din uşa dormitorului. N-are nimic !
Mini se săltă, socotind că poate e de cuviinţă să viziteze şi ea pe Rim ca Nory, dar aceasta îi făcu semn să stea pe loc.
—	Lasă-1 să se potolească ! Cînd am venit scosese sufletul Linei. M-am dus să i-1 scot şi eu pe al lui. N-avea nici o scăpare ! E pe canapea în halat şi papuci ! Un om nesuferit!... ca toţi, dealtfel ! se corectă Nory.
Mini, bucuroasă că nu e nevoie să se strămute, se cuibări mai bine în fotoliu.
— E ger, Lino, întocmai ca acum cinci ani cînd am venit încoace. Ţii minte ?
—	Da ! aprobă Lina, care era un tip afirmativ.
— Nu ! zise Nory, negativă din principiu. Nu ! Lina nu ţine minte, dar poţi spune înainte. Oamenii cînd se întîl-nesc nu vorbesc nimic care să corespundă. Vorbesc ca să vorbească. De aceea rezultatul conversaţiilor e un mare balamuc social.
— ...Ger, tocmai aşa... şi am lunecat la fel pe scara trăsurei...
—	Moment istoric !... Să auzim în cîte feluri lunecă Mini pe scara trăsurei şi de cîte feluri poate fi la barometrul sensibilităţei doamnei un ger care arată aceiaşi număr de grade. Te rog să crezi că eu nu i-am vorbit onorabilului profesor de „trupul sensibilităţei". Avem alte subiecte ! — şi Nory se uită cu înţeles la Lina, care se sălta anevoie, suflînd greu.
—	Te ascult, Mini ! Te ascult! zise afectuos şi împăciuitor. Nory e fată bună dar te necăjeşte. Cînd nu eşti de faţă, repetă tot ce ai zis tu, ce ai făcut tu !
Nory, indignată, se roşi.
—	Eu !... Eu mă ocup de prostiile lui Mini ! Cel mult ca să probez ce departe e această persoană — dealtfel inofensivă — de bunul-simţ comun.
Cu ochi care surîdeau mereu aiurea, Mini îşi scotea abia paltonul, cînd baba intră tiptil, cu ochii holbaţi sperios spre uşa lui Rim.
—	Birjarul, duduie ! Birjarul ! şopti cu mîna făcută pîl-nie la gură.
Ochii lui Mini se măreau din ce în ce !
46
—	Care birjar ?...
—	Al matale... Cică mai şade ?...
—	Ce ? Vrei să pleci ? întrebă Lina.
—	Mai stau ! declară Mini uimită. Dar l-am uitat ! mărturisi încet, confuză, ca şi cum era o vină de care se temea, nu o neglijenţă care o costa. Ca şi cum avea o a doua conştiinţă superioară, către care nu vrea să dea greş... Rămase descumpănită.
Nory o privea. Viaţa asta interioară, pe care Mini o exprima în afară desluşit, era o dovadă, pe care nici ea nu o putea tăgădui, a ideilor lui Mini despre „trupul sufletesc*.
—	Aide, spune ce a fost cu gheaţa în iarna memorabilă !
—	Aşteaptă ! Să găsesc drumul ! şi Mini se reculese ca să parcurgă, în adevăr, drumul acela tainic căruia vroia cîndva să-i tragă harta şi care supăra pe Nory.
—	Ca şi cum n-ar fi destule dosuri în Cetatea ta vie ! Să mai căutăm altele în suflet!... Intreabă-mă pe mine prin ce hudiţi cutreier cu îndeletnicirile mele pentru „Asistenţa femeii*. Să te duc odată pe-acolo, te-ai sătura !
Prin ochii lui Mini treceau atunci priviri care, desigur după ideile ei, ar fi proiectat, la examenul unor instrumente viitoare, făşii de uliţi, colţuri, alei, popasuri, un film de peisagii fragmentate, la lumini şi anotimpuri felurite, dar toate învăluite în farmecul ce da acelei priviri o lumină de fericire enigmatică.
—	Sunt aceleaşi ! zise încet. Drumurile pe care le cutreieri tu sunt tăiate de celelalte, de ale sufletului.
—	Voi oferi primarului argumentul, pentru a-şi scuza crimele edilitare. Nu cunoşti periferia, draga mea ! — cuvîn-tul „periferie* rosti în largul ochilor lui Mini o întrebare, apoi umbre molcome şi sclipiri scurte, asemeni bulevardelor umbroase sau ulicioarelor blînde, în care rar pîlpîie felinare melancolice sau fulgeră ochiul orbitor al vreunui far de automobil răzleţ. Clişeuri, rămase acolo pe retină, acum evocate, apăreau în transparenţa ochilor.
—	Drumuri tăiate de suflet! Felicitări !... Noroioase, desfundate !... bombănea Nory.
—	Da ! Pînă cînd se vor îndruma căile lăuntrice, atunci...
—	Atunci vom avea un dublu exemplar suprapus de tont a Vegovit. Mare spor!... Eu mă uit la dosuri şi deduc sufletele. Tu vei consulta harta sufletului şi vei deduce carti-
47.
erul respectiv. Te asigur că va fi acelaşi : Lipscanii la femei şi...
—	Taci ! zise Lina. Parcă a spus ceva Rim !
—	Nimic ! Absolut nimic ! Rim nu are nimic de zis ! Tuşeşte !
—	Să vă fac ceaiul ! se grăbi Lina, pe care curajul lui Nory faţă de caracterul neplăcut al doctorului Rim nu o putea linişti deplin.
—	De ce nu vrei să cruţi nimic, Nory !... Sunt oameni şi locuri frumoase totuşi ! o dojeni Mini.
—	Mă rog ! Părerile şi gusturile sunt libere. Eu una cred că peste tot locul frumos, vine omul şi urîţeşte 25. Iluzia ta nu mă convinge. E naivă pe lingă a Lidiei... A ei era mare, puternică, bizuită, şi s-a prăbuşit totuşi...
Numele Lidiei, a acelei surori-idol a lui Nory,26 laşa totdeauna în urma lui un spaţiu tăcut şi trist.
—	Aşez ceaiul în sufragerie, le strigă de dincolo Lina.
...După ce respectă tăcerea, solemnă ca lespedea unei cripte,
în care ar fi fost închisă chiar sora ei, Lidia, Nory arătă spre uşa lui Rim :
—	Gloria asta chinuieşte pe nenorocita de Lina, cu ca-
priciile, maniile şi pe deasupra mojiciile lui. Hamal afară din casă ! Hamal în casă... pe cînd Domnul Profesor, deasupra tuturor grijilor pămînteşti, subînţeles cheltuielile respective, sub masca ştiinţei pure, practică parazitismul şi tirania !...	Am găsit pe	Lina cu ochii	roşii şi năucă... Credeam
că	Rim e pe moarte !... încă unul	!... Mă bucuram !...
—	Nory ! rîse Mini, Nory ! dar cînd „ei“ vor muri toţi, ce te vei face ? Vei muri şi tu, de urît. Nu vei mai avea pe cine distruge !
Pronunţa „ei“ cu un fel de pudoare sacră, ca şi cum în desişul bărbătesc ar fi adăpostit pe Tristan sau pe Lohengrin.
—	Să piară „ei“	întîi, o îngînă	Nory, şi văd eu pe urmă
ce	am	de făcut !...	Sămînţă rea !	Crezi că se stîrpeşte aşa
uşor !
—	Elena are un băiat ! îşi aminti Mini. Aşa cum vroia ea !
—	Da ! Mai sunt încă astfel de femei !... şi tocmai Elena !
—	Şi în ziua cînd te voi vedea la fel ?
48
—	...In ziua aceea... E bine să-ţi spui dinainte... Vei şti că sunt bolnavă, că nu am putut scăpa de experienţa înjositoare... dar vei putea spera că mă voi lecui şi libera curînd...
—	Afară numai dacă nu vei găsi vreun tovarăş destul de îndemînatec ca să proclame supremaţia femeiei şi infamia colectivă a bărbaţilor.
—	Nu e primejdie ! Specimenul nu s-a născut !... Iacă pentru mine... dar tu ?... Da, da... domnia-ta ?...
întrebarea surprinse pe Mini şi uimirea întoarse, pe căile acelea sufleteşti, sîngele, din mersul lui lin. Se văzu pe subt piele fiorul uşor, pe care această dezordine îl fugărea încoace şi încolo. Se văzu în fluidul ochilor panica uşoară a nedu-merirei. Mini credea hotărît că oricine trebuie să ştie despre ea adevărul şi Mini socotea hotărît ca nimeni să nu se apropie de acel adevăr numai al ei.
—	Tu! îşi răspunse Nory singură, ştiind bine că nu are alta de aşteptat de la Mini în afară de acea emoţie. Finis-tu en queue de poisson peut-etre ?... Tu eşti pesemne Eva ne-desăvîrşită a lui Hans Uys... van... Dumnezeu ştie van ce... Unde or fi stampele acelea să ne mai distrăm — şi se repezi la biroul lui Rim răvăşind.
Mini palpită. Acolo erau şi preţioasele planşe anatomice, pe care le studia Rim în legătură cu funcţiile fibrelor nervoase, aberaţiile şi deviaţiile lor. Acele de la care Mini spera realizarea întîmplătoare a credinţelor ei într-un trup integral al sensibilitaţei.
Un sertar rezistă efracţiunei lui Nory. Acolo vor fi fost închise tezaurele : stampele rare de artă şi desenurile fidele ale realităţilor fiziologice : cele două pasiuni reci ale doctorului Rim.
Acea Eve inachevee era o bucată frumoasă printre multe, unele primitive şi ascetice, altele ale Renaşterei libertine, multe ale torturei moderne de a „exprima". Mai toate îşi vădeau valoarea în reproducerea de mare artă grafică şi în numele, necunoscut vulgului, al artistului, totuşi celebru în cercul restrîns al amatorilor de postume preţioase.
Subt forma asta de colecţionar şi diletant apăruse doctorul întîi lui Mini, pe cînd nu-1 cunoştea decît din refrenul „Rim" al bunei Lina. Pe atunci nu-i mutase catedra la Bucureşti. îşi anunţase de o vacanţă sosirea şi o telegramă desperată
49
prevenise pe Lina că a rămas în Brăila, fiindcă i s-a furat în tren mapa cu stampe.
Omul astfel amorezat de „imagini" îi păruse lui Mini a fi foarte interesant... şi pe urmă sosise, cu mapa regăsită, Rim — Rim cel care gemea dincolo ! Acela !
Dar stampele erau interesante şi printre cele mai atrăgătoare, prin factura, concepţia şi enigma lor, aceea Ev a ne-izbăvită.
Hans Uys van... Un olandez fără glorie în viaţă, mort prematur şi recent, urmărea neobosit un ideal de artă, pe care îl încercase în nenumărate forme de schiţe, unele duse pînă la perfecţie, dar cu obsesia permanentă a cărora nu ajunsese niciodată la săvîrşirea unui tablou.
—	Nu le găsesc ! Le-a ascuns avarul !... Aide, spune tu cum e „neizbăvitafC Evă a lui Hans Uys van... ceva.
Nory se aşeză în scaunul cu spetează înaltă care servea de axă lunganului Rim. Mini, rezemată cu amîndouă coatele pe birou şi capul rezemat pe mîini, o privi surîzînd :
—	E schiţa, desăvîrşit lucrată în taina sepiei calde, a unui trup desemnat din faţă, de profil, din vreo 6 puncte ale pri-virei, estetic alese şi fără o greşeală de armonie şi adevăr... O femeie neîndoios, după părul mătăsos cu toate că scurt pînă la umeri, după graţia feţei şi viaţa bustului mic, după curba întreruptă a coapsei delicate şi mlădierea pulpei subţiri...
—	Şi după realismul, însemnat cu măiestrie pe acel in-complect parcurs, al unor amănunte tot atît de desluşite cît de pur e aspectul general al efigiei, rîse Nory.
—	Desenul incomplect nu are totuşi nici un echivoc — urmă Mini — nici chiar pe acela al adolescenţei. Pe epreuvele în care i se văd ochii, sunt plini de ceaţa gîndurilor întregi, şi gura cu desen candid poartă surîsul diafan al simţirei depline. Se împrăştie însă, din oricare înfăţişare a ei, o nelinişte nelămurită... O Evă, au zis de acord toţi cercetătorii, dar pe care în atîtea pasionate încercări, pictorul o lăsa mereu neisprăvită, pierzînd, în nedesluşirea fondului, linia totuşi aşa de sigură şi care numai pe una din stampe fuge uşor pînă la genunchiul drept... O femeie pe care, printr-o culpabilă neglijenţă sau printr-o prea mare pasiune a perfecţiei...
—	Dacă nu prinţr-un amor, care întîrzia prea mult pe aceeaşi temă şi a rămas păgubaş !... Totul e că Hans Uys...
50
a lăsat-o neterminată, sugerînd numai amatorilor de artă restul, pe care s-au încercat mulţi — spune erudiţiunea^ — să-l complecteze, dar zadarnic !... Dacă faci mereu pe misterioasa, am să te chem „coram populoa Eva cea neizbăvită,, complectă Nory, fată obraznică, amestecînd după obiceiul ei pedantismul, gluma şi familiaritatea.
— ...Hans Uys van Rey luase cu el închipuirea şi secretul întruchipărei ci desăvîrşite, sfîrşi liniştit Mini, su-rîzînd.
Farfurioarele sunară alături şi Lina, deschizînd uşa cu o mînă, intră purtînd o tavă încărcată.
—	Nu ! strigă Nory, şi ceaiul speriat se clătină în ceaşcă. Nu ! Să-l aducă baba !
—	Miroase a bucătărie, se rugă Lina, şi doctorul...
—	Doctorul miroase a cadavru... Nu !
—	Se răceşte ! se vaită Lina, căutînd echilibrul tăvei.
—	Dă-mi-1. 11 duc eu î şi la acest munte de biscuiţi şi sandwich-uri, pe care le voi suprima, voi adăuga o tartină de morală, pe lîngă cele ce i-am mai servit adineaori ! — şi* luînd tava din mîinile Linei buimăcite, intră lovind uşa cu piciorul elegant. Nory avea o singură cochetărie : a încălţămintei.
—■ Dumneata ! Domnişoară Nory ! scînci de dincolo bolnavul.
—	Gata şi pentru voi acum ! zise Lina încîntată de rezultat şi dispăru iar în sofragerie. Nory se şi întorsese.
—	Dacă pot uşura puţin pe Lina de ocări, tot e ceva !... îi e frică de mine ilustrului !
—	Vezi ce gogoriţă eşti ! rîse Mini.
Nory făcu o strîmbătură echivocă.
—	Se teme oare de tine pentru că frecventezi lumea studenţească ? E poate galant pe acolo ? glumi Mini. îl poţi compromite.
—	Adică crezi poate că nu e ! Fiindcă e urît ca o maimuţă ? ! Nu asta l-ar turbura. Dimpotrivă, s-ar îngîmfa, şi Lina cînd ar auzi nu şi-ar crede urechilor şi ar fi încîntată de succesele Rimului, atîta e de proastă !... N-o cred însă capabilă de ruşinea de a fi geloasă. S-a deprins rău să-l slugărească. Atîta tot !
Mini ridică sprîncenele. Motivul pentru care Nory putea teroriza pe Rim îi lipsea.
51
—	Atunci ? zise.
—	Atunci !... Doctorul Rim trebuie să fie neam de cizmar neamţ şi eu port pantofi frumoşi ! rîse Nory, întinzînd piciorul ei lung şi foarte subţire, încălţat perfect. Bazată pe slăbiciunea pe care o are pentru calapodul meu mi-am permis, urmînd o psihologie sumară dar garantată, să-i azvîrl ceva lovituri de pantof — la figurat, fireşte ! Sistemul n-a dat greş ; noroc că s-a întîmplat să aibă Lina nevoie de mine tocmai acum. Dacă mai trecea şi pointura mea nu-1 mai interesa, fiindcă, naivă creatură, nu-ţi închipui că doctorul Rim va fi mereu subt pantoful meu Pinet veritabil.
Nory şterse cu grijă o umbră ce păta strălucirea lacului
fin.
—	Dar... zise Mini, dar...!
—	Dar atît !... Doctorul mi-a admirat des piciorul ; am profitat ca să-l calc puţin în picioare. Află cum se guvernează ! Nimic nu se pierde în natură ! — şi rîse cu triluri...
—	Feminismul îngăduie ? obiectă Mini îndoielnică.
—	Cere !... „Lupta pe toate tărîmurile contra duşmanului... în mic ca şi în mare... neobosit !
—	De ce nu veniţi odată ?
— Ne-ai chemat ? N-am auzit ! Spuneam lui Mini că Rim al tău, legat cu o basma la gît, e irezistibil şi îmi face curte !
—	Zău ! zise Lina mulţumită. Ce nostimă e fata asta şi ce idei bune are.
—	Simple, foarte simple ! întîmpină Nory cu modestie.
Sufrageria Rimilor nu era deloc elegantă, dar foarte simpatică. Instalaseră mobilier nou numai în birou şi dormitor. Aici, rămăseseră vestigii tecucene, din zestrea Linei : o canapea îmbrăcată cu creton, un dulap vechi de nuc drept bufet, scaune desperecheate şi o ladă „adorabilă", declarau Mini şi Nory. O ladă de acelea, zise braşoveneşti, legată în cercuri de fier, cu balamale mari şi cu lemnul lustruit ca un emaliu, lucrat cu mozaic de flori galbene pe fond verde.
Pe masa de mîncare oblă, pătrată, Lina aşternuse peste macatul obişnuit o faţă de masă veselă cu bordură colorată şi ceşti optimiste cu boboci de trandafir, cu ceainicul la fel, şi zaharniţa, cît şi farfurioare multe pline cu prăjituri felurite.
52
Cu mîini grase şi urîte, Lina servea cu o îndemînare neasemuită. Ceaiul, zahărul, untul, prăjiturile, toate deodată îţi veneau la gură fără ştire.
Meşteşugul ăsta uimea pe Mini şi o mulţumea. Ca toate fiinţele prea slabe sau prea avîntate avea nevoie de a fi ocrotită. Ceaiul bunei Lina era ocrotitor.
—	Aprindem ? întrebă Lina. Mini se uită repede la ceasul de mînă şi se linişti. — Abia patru ! Nici chiar deplin !... Pentru tine ne-am grăbit, se scuză.
O umbră învăluia fundul odăiei, dînd farmec focului din sobă, pe cînd geamurile albăstreau lumina încă desluşită a în-serărei geroase. Odaia asta era o dezmoştenită, avea o sobă de zid şi lampă cu petrol. Amintiri provinciale pîlpîiau astfel în jur. Toată istoria gospodărească a Moldovei licărea subt poclitul abajurului de porţelan sau în tăciunele răzleţ. Lampa Linei ardea orînduit în sufrageria tecuceană, cum ardeau la punct cu regulatoare precise sterilizatoarele din sala de spital, instalate după ultimele modele ale higenei occidentale. Aci ca şi acolo, Lina părea în cadrul ei, păstrîndu-şi apucătura* pe cînd numai instrumentele îşi schimbau forma în mîinile ei tradiţionale.
Tăceau sorbind rar. în dreptul ferestrei o trăsură scîrţîi, apoi se opri. Mini crezu că e a ei, aceeaşi trăsură-fantomă, pe care nici acum nu a plătit-o şi care vine să-i ceară socoteli de stafie. Părea acelaşi birjar, ghemuit în pături şi cu mănuşi de lînă. Bătea palmele la fel, şi parcă se auzea plescăitul moale al lînei... Plecă !... Era altul. Lăsase hăţurile ca să se dezmorţească... Şi era totuşi acelaşi : un om mînînd cai, la 20 grade subt zero pe străzile Cetăţei vii.................
—	...Numai că atunci era dimineaţă. O dimineaţă vînătă de ger, pe la 5. Plecasem la 2 noaptea dîrdîind de frig, un tremur în care intra totuşi hotărîrea de a-1 înfrunta cu orice preţ. în aşteptarea trenului întîrziat, tremurasem în camera şefului de gară neîncălzită şi apoi tremurasem în vagon, unde ţevile de încălzit erau îngheţate şi geamurile aveau un strat gros de gheaţă... Tremurasem, pînă cînd pledurile cu care mă învelisem m-au adus de la tremur la un fel de înţepenire. în vagon cu mine erau tot oameni îngheţaţi. Acesta era singurul lor semn de identitate. Ca nişte manechine ne co-borîsem în Gara-de-Nord. Eu, totuşi, aveam undeva în mine
53
gîndul cald că am ajuns în port, că am atins pămîntul făgăduinţei şi că vin de departe, după atîţia alţii, să cuceresc viaţa, acolo unde pulsul ei bate mai bogat.
N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Pînă acolo a fost un parcurs nesigur prin ceaţa polară.
Camera era oprită pare-se şi cînd am coborît, grăbită, am lunecat de pe scara trăsurei şi pe trotuarul sticlos, întocmai ca adinioarea, lin ca pe patine — şi Mini surise misterios. ...Fratele meu, posac de nesomn, discuta nu ştiu ce litigiu despre etaj cu portarul gras şi adormit. Eram aşa de obosită în-cît nu puteam înţelege ce spun, şi uşoara căldură din vestibul începuse a mă dezmorţi, se vede : un fel de beţie, specială desigur îngheţaţilor şi prin care încă deosebeam bucuria so-sirei...
Portarul trecuse într-o gheretă mică. Eu şi urcasem zece trepte spre locul unde patru pereţi asigurau expediţiunei mele un adăpost. Aplecată peste balustradă, aşteptam în acea amorţeală : un fel de simţire ciudată şi care ar trebui cercetată, despre contactul frigului cu căldura.
Portarul ieşise din cuşcă cu un altul, care îi da se pare ordine, deoarece apucă îndată bagajele numeroase, subt supravegherea fratelui meu... Văzui o închipuire de om, înalt ca un fir, galben la păr şi la faţă, cu braţe lungi şi subţiri ca firul şi mîini galbene ca de mort, cu un gît aşa de subţire şi lung că nu puteam crede ochilor ceţoşi, cu proeminenţa mărului lui Adam exagerată şi mobilă şi cu o privire aşa de ştearsă din ochii decoloraţi că părea orb.
Un chip străin şi ciudat, un fel de ebauche, sau, dimpotrivă, ultima stampă a unei încercări omeneşti. O caricatură istovită a tipului saxon ! O dihanie în orice fel, care, ciocnind mut oase dizlocate, ascunse subt o jachetă lungă, neagră, urca spre mine ; un oberchelner de noapte î
încă plecată peste balustradă ca pe un reazăm al beţiei care mă înfăşură, îl lăsam să urce, cînd simţii ceva atingîn-du-mi marginea rochiei. Mă uitai brusc în jos. încovoiat ca un echer, ciudatul personagiu, grav, religios, îmi atingea piciorul cu fruntea, apoi sărută poalele hainei... de trei ori poate... Mă zmucii, dar omul, calm, urca acum scara tacticos, cu paşi frînţi, porniţi din unghiul unor oase a căror încheieturi sunau parcă scheletic.
54
Am aşteptat să mă însoţească pînă la cameră fratele meu. Fără energie, cu o pojghiţă încă de gheaţă pe voinţă, mă indignam şi aş fi voit să reclam pe nebun, dar tocmai nebunia lui neîndoioasă, ritualul absurd al gestului, care corespundea cu ciudăţenia făpturei, m-au oprit... Fratele meu, dealtfel, nu era de fire cavalerească... deşi eu totdeauna am visat pentru orice neajunsuri un frate vendicator...
—	Fratele tău era ca toţi fraţii care nu sunt în vis ! întrerupse Nory.
Mini se uită la ea mirată de prezenţa ei aievea.
—	...Cînd am intrat în odaie, omul dispăruse dar nu şi vedenia lui. Nu m-am culcat. îmi era frică... o frică amorţită, o frică misterioasă, mai rea ca cea care fuge, strigă... o frică fără obiect pipăit, căci arătarea părea că se dizolvă de cîte ori vroiam să mi-o precizez... Frică, pe care mi-o da halucinaţia celuilalt sau a mea, nebunia celuilalt şi mintea mea turburată de ea... 27
Frica aceea nu mă cuprindea totuşi deplin. Aveam o conştiinţă vagă că am sosit în porturi bune şi că nu am de ce mă teme. Nu mă gîndeam la nimic... fixam fereastra.
înapoia ei era Oraşul dar încă nu se arăta. O lumină gălbuie umplea geamul... Aşa se făcea ziuă în dimineaţa aceea !
...Lumina lividă părea a fi fost substanţa dizolvată a gălbejitului de-adinioarea, care, aşa cum trecuse prin uşă dis-părînd, tot aşa desigur se descompusese în acea licărire sinistră... După dezmorţire venise pesemne somnul cu care luptam. Pe scaun, lîngă masă, dormeam desigur pe jumătate cu semivisări turburi, pricinuite de impresia avută... Cînd m-am uitat afară : încă îmbrobodită, apărea porţiunea din Cetatea vie... asfaltul lucea gheţos şi brîul Palatului regal era mohorît... Dar sus, pe coperiş, se desfăşura seninul acelei dimineţi !... Halucinaţia pierise. Mi-era acum frig puţin şi puţină frică de realitatea mea şi a oraşului sacru...
Mini tăcu timp de o secundă sau cine ştie cît tăcu, la altă măsură a timpului. Vorbise cu un glas somnambul, ca şi cum ar fi citit. Reluă tonul conversaţiei.
—	...N-am mai revăzut nici la serviciul de ziuă, nici la cel de seară, acel mistic exaltat, membru poate al vreuneia din acele congregaţii care călăuzesc spiritele slabe către deviaţii religioase. De ce omul îmi sărutase ritual şi grav poalele rochiei, ce liturghie slujea n-am putut şti, dar mi-am închi-
55
puit că e fiul grăbit al unei fecioare despletite şi că tată i-ar fi fost absintul sau punch-ul. Mi se părea chiar că o cunoscusem, cu vreo trei ani înainte, pe acea fecioară : un man-nequin de la Maison Lys, cu şolduri înguste de tot, fără bazinul vieţei, creată nu pentru a purta prunci, ci ultimele modele ale lui Premet, vreo faşă de mătase peste un trup inexistent.
Avea un cap mic, obraznic, fardat atît cît să nu se simtă viaţa pielei, pentru perfecţia profesională a manechinului, intermediar între păpuşă şi femeie ; cu cărbune gros pe gene şi pleoape, aşa ca ochii să fie două pete negre în obrazul de var, deşi erau albaştri de-aproape ; cu părul scurt la spate, iar în faţă un vîlvoi creţ, oxigenat violent şi aşa de înalt în-cît întrecea feţişoara boţită.
Plimba rochii de bal de o goliciune fără nici o impudoare pe corpul ei absent şi care astfel puteau amăgi clientela, şi în vîlvoiul aprins al părului, aureola insolentă a unor egrete imense... Sau dispărea în circumferinţa rigidă a volanelor cri-nolinate, pe vreun model de stil, cu fruntea legată strîns în vreo bandeletă lată, care-i făcea un cap bolnav... Credeai că nu va putea purta pălărie niciodată şi apărea înfăşurată în vreo imensă blană de tigru — moda sălbatecă — cu tot acel vîlvoi vaporos dispărut sub toca netedă a cărei dungă aspră de catifea se cobora pe sprîncene fără ca un fir răzleţ să îndulcească obrazul bizar... Odată, ieşind tîrziu din magazin, am văzut-o plecînd îmbrăcată cu un taior negru, simplu şi cam uzat, dar tot elegant pe manechinul ei perfect, cu o pălărioară deformată, dar sub jachetă cu o bluză brodată luxos şi cu o blană frumoasă la gît. S-a urcat într-un automobil larg, al cărui şofer îi făcuse un semn masonic.
Mi s-a spus că e clienta de noapte a unor localuri frecventate de străini, unde băutura, nu amorul, e un viţiu, şi reputată prin ţinuta ei cochetă şi insomnia ei neobosită... Fixa aşa, nopţi după nopţi, lichidul galben în paharele mereu umplute !... Cine ştie ce capriciu al alcoolului sau ce trădare a somnului îi necinstise odată artificiul orgiilor sterpe...
Mi-o închipuisem mai pală încă, cu o cingătoare invizibilă, defilînd zveltă pînă la urmă, modelele cele mai noi în faţa clientelei grăsune... şi vreo lună lipsise de la post, bolnavă... Aşa îmi închipuiam că s-a zămislit ciudatul idolatru... Apoi transpuneam : vedeam o nemţoicuţă cu o cămaşe de mătase
56
galbenă sub halatul de spital, pe care o zărisem odată în trecere, aplecată peste un viermuş de copil galben, pe care-1 ţinea în poală. Un păr imens buclat şi blond era răsturnat peste faţa ei ; printre şerpii aurii ai podoabei, zărisem abia un chip veşted şi urît. Desigur, din părul acela uimitor se născuse biata larvă gălbuie... Fata despletită sugea pastile dintr-o cutie pusă subt perină, fiindcă nu era voie să fumeze... Mamă pentru zece zile a acelui făt, în care se sfîrşeau istoviţi străbunii saxoni.... Una sau cealaltă ! Fecioarele despletite !
—	Evocativ ! ,,/e le vois naître". In paharul abia turnat se fac nişte firicele galbene. N-am să mai pot bea şampanie, fără să nu mi se pară că înghit pe oberchelnerul tău ! Crescuse repede oberul ! Totuşi venise pe lume prea devreme pentru a fi pensionarul meu. Nu eram încă pe atunci tutoa-rea viermuşilor şi a fecioarelor despletite ! rîse Nory. Dispensarul nostru nu are decît un an !... Ai haz tu, Mini, cu fecioarele tale despletite, mai ales că nu depăşeşti realitatea cu aiurările tale. Mergi cu ea la pas. A ! Bine că mi-ai adus aminte !... Şi Nory căuta din ochi pe Lina ca şi cum pe ea o interesa ceea ce avea de spus ; dar Lina dispăruse fără ca ele să bage de seamă, probabil să ia pulsul capriciilor lui Rim.
—	Am văzut pe urmă în aceeaşi stagiune în Cetate atî-ţia nebuni feluriţi dar înrudiţi în exaltarea lor, încît mi-am zis că erau toţi copiii gazurilor asfixiante, nemaiobicinuiţi să respire aerul oxigenat. Oameni pe care nu-ţi aduceai aminte să-i fi întîlnit înainte... Aveau o asemănare hotărîtă, erau flă-mînziţi : de pîine, de carne, de oameni, de viaţă... flămînzi ! Nebunia lor era aceea a foamei... Unul la un colţ de stradă, voinic, întreg, muntean, nu tîrgoveţ, deşi în straie de oraş rupte, se uita la fiecare trecător cu ochi negri, mari, aprinşi, lacomi... Se apleca neaşteptat şi te speria... Un lup de prin tranşee, hămesit dar neistovit, venit de spaima pustiului spre miezul oraşului la zgomot şi lumină, strîngînd dinţii neputincioşi, dar mîncînd cu ochii prada frumoasă, proaspătă. Cîteva zile în şir l-am văzut la acelaşi colţ al Fîntînei cu Calea Victoriei. Ocoleam de cîte ori treceam.
...Altul purta o redingotă lungă, fără altă haină, în toiul iernei, cu o pălărie tare, avea barbă neagră şi ţinea o mapă veche de piele în mînă, cu aer grav, cuminte, umbla liniştit, cu paşi egali, după femei, pe acelaşi parcurs între Alcalay şi Socec, rostind un fel de rugăciune, care la sfîrşit implora în
57
termeni ecleziaşti miluirea dragostei. Cerşetor flămînd, de care te speriai cu o frică ciudată, din amestecul lui Dumnezeu în nebunia lumei...
Cîţi alţii, mai primejdioşi încă ! Cei care nu mărturiseau în afară scrînteala lor şi vorbeai cu ei neturburat, pînă cînd aflai vreun gest excentric, neaşteptat, şi care era totuşi logic către ceea ce era smintit în mecanismul lor. Mai toţi oamenii aveau ceva schimbat atunci... Unii pentru că în adevăr erau zdruncinaţi... Alţii pentru că, rămaşi aceiaşi, aveau de-a face cu ceilalţi.
Părea că o poartă se deschisese şi amestecase, nebăgat de seamă, ospiciul cu sănătatea publică, şi acel amestec făcea ca raţiunea publică să devieze...
—	Rezultatele se pot vedea, rîse Nory, fericită ori de cîte ori se dovedea ceva împotriva societăţei actuale. Rezultatele suntem „noi toţi" !
—	...Erau mulţi, de tot felul ! Unii redaţi căminului, otrăveau acolo ca nişte toxine !... Alţii de pripas !... Cei casnici s-au încorporat cu încetul... dar ceilalţi ? Cei vagabonzi ?... Dintre ei va fi fost şi paznicul meu de noapte, cu ochi şterşi, plini de vedenii mistice şi cu buze albe, care sărutau poala rochiei... Unde vor fi acum ?... S-au orînduit... ? S-au vindecat ?... Au murit unii de turbarea foamei ?...
—	Cei care au scăpat de hingherii de la Obreja sau de la Morgă trebuie să fie prefecţi în Ardeal ! Nory se ocupa de politică militantă ca membră a „Partidului Nemulţumirei Universale", cum o tachina Mini.
—	Nu e chiar absurd, Nory, ce spui ! Victoriile războinice creează o serie de oameni capabili de a ieşi din fruntariile vechi ale raţiunii şi moralei pentru a fi coîoni dacă nu chiar colonizatori. Religia, patria, amorul îi găsesc sceptici şi pregătiţi pentru adaptare... Femeile aveau şi ele o beţie. Erau ameţite de zăbranicul purtat al durerei, al fricei, al strîmtoră-rei, al înstrăinărei... şi acum le ameţea bucuria şi libertatea, şi în lumina nouă străluceau aiurite ; nu-şi aveau deplin dis-cernămîntul fiinţei izbăvite...
—	Ce mai e ? întrebă Lina intrînd.
—	Nimic ! Aceeaşi vorbă despre o iarnă aidoma, întîia după război, cînd Mini a văzut stafii şi lupi şi i-a fost frică, mititica !... Pe mine nu mă mănîncă lupii!
58
—	Nici pe mine ! spuse Mini. Cetatea era nobilă, mare, luminoasă ! te chema şi te sorbea în puterea ei cu o simţire de fericire sănătoasă şi duioasă !
Nory trase delicat pe Mini de cîrlionţii care zburau de subt pălărie.
—	Noi eram toţi la moşie, la Hallipa, pe atunci. Acolo am stat tot timpul ! N-am simţit nimic ! zise Lina.
—	Care „toţi" ? întrebă Nory.
—	Numai Rim era încă în Moldova, corectă Lina. Am dus-o bine şi subt ocupaţie. O rechiziţie pe ici, pe colo, bine chibzuită de Doru şi Lică...
—	Care Lică ?... Lică vărul ! Lică Trubadurul ?... Ce căuta acolo ? Pe cît ştiu oamenii valizi erau la război... Lică Trubadurul organizator de rechiziţii ?... Lică dezertorul ?... Bine că ştiu !... Cînd mi-o mai face cu ochiul...!
Lina se roşi şi se înecă în guşa ei îndesată, aşa cum făcea cînd era nemulţumită. Dar încercă să rîdă.
—	Lasă-1 în pace, Nory ! Zău, lasă-1 ! Să nu-i spui ! Mă amărăşte tot pe mine pe urmă. Era în spital la evacuare, bolnav de tifos. Cînd s-a vindecat l-au lăsat liber.
—	Prea multă lume te. amărăşte !... Liber?... Pentru care treburi ?... Se vede că ticul lui l-a slujit. Or fi crezut nemţii că le face cu ochiul stîng, cum credem noi femeile. Lică ! Lică ! Eşti viteaz numai în mahalale !... Nici pentru armată nu mai sunt buni bărbaţii ăştia !
Lina se roşi iar. Cum avea faţa plină de vinişoare aparente, cînd se roşea o acoperea cu mici serpentine vinete, grozav de urîte.
Mini simţi deodată o plictiseală.
—	Trecem dincolo, propuse. Decorul sufrageriei, care uneori o încînta prin pitoresc şi simplicitate, acum îi strecura un fior umil de provincie şi mizerie.
în birou Nory se trînti în fotoliu şi aprinse o ţigară.
—	Cînd ne-am întors de la moşie, urmă Lina, totul era la rost.
—	Fericită fiinţă care găseşte că totul e la rost!... Despre rosturi !... Ce-ţi fac finii ? — şi surîsul cel mai iscusit tivi buzele subţiri ale lui Nory.
—	Care fini ? se încruntă Lina, strîngînd ochii miopi.
—	Nepoţii ! Progeniturile Elenei şi a lui Mika-Le !
59
Triumfătoare, Nory privi pe Mini încremenită, şi după ce azvîrli înapoi cu gestul obicinuit şuviţele părului scurt, care lunecau pe frunte, cercetă efectul cuvintelor ei asupra Linei.
Efectul era puternic, în adevăr, dar neplăcut. Lina părea supărată, furioasă chiar. Se roşise acum apoplecţic şi credeai că se înăbuşă.
—	Ce fini ?... Ce Mika-Le ?
—	O! Dacă te superi e altceva ! Secret profesional ! Căci nu cred să fie solidaritate familială !... Mi se pare că spitalul e accesibil oricui, şi mai ales mie, care viu să cercetez clientela „Asistenţei". Traversam rezerva cînd însuşi Preda, şeful, mi-a arătat surîzător un grup. Am văzut un fel de copil subt plapomă.
„Prea mare pentru un nou-născut!“ am zis.
„E lăuza ! Foarte tînără ! Se pare că e fata unui oarecare moşier Hallipa, dar aci e subt pseudonim."
îţi închipui că muream de curiozitate !
„Hallipa ?... Ce pseudonim ?"
„Japonez ! Din Loti ! Mika-Le !... Domnişoara Mika-Le !"
Nu credeam urechilor ! Nu se poate !
„Şi ce are ?“ am întrebat prostită.
„Cum ce are ?... A ! Un băiat sau o fată ?... Neizbutit! Un mort-ne, zău nu ştiu de ce sex. Eu aş fi zis că nici ea n-are sex. Dar amica dumitale, doctoriţa Rim, te poate informa mai bine. E subt îngrijirea ei."
Căscasem gura ! Mă înfipsesem pe loc şi nu ştiam dacă buna-cuviinţă cere să merg să o vizitez sau nu... Dar avea alte vizite. La capătul patului, în picioare, era un tînăr grăsun şi pe pat, la picioare, însuşi Greg, peisagistuî.
„Amantul şi protectorul ! mi-a explicat Preda. Azi nu se succed ca de obicei, ci coincid." 28
Am lăsat conversaţia să cadă, aducîndu-mi aminte de Elena... Eram nerăbdătoare să te văd şi să-mi spui mai mult, şi tu faci pe supărata ?... Ştim doar cu toţii că Mika-Le s-a emancipat... E numai un incident al epopeii ei la oraş... Probabil însă că avea gîlci. Aşa o fi crezut şi Greg. Vedeam pe pat cartoane. Bomboane şi jucării pentru copii !
Mini deschise ochii mari şi se uită pe rînd la amîndouă, dar Lina nu se descrunta. Sta botoasă cu ochii înghiţiţi de pleoapele strînse.
60
Lina avea un sentiment foarte susceptibil al familiei şi, mai ales, acea slăbiciune către tot ce priveşte pe verişoara Lenora. Dacă Mini venea acolo duminică la dejun, găsea doi liceeni slăbănogi, cu urechi prea late şi gîturi prea lungi, care păreau mai lesne băieţii lui Rim decît gemenii lui Hal-lipa. Menu-ul era atunci compus din bucatele favorite lui Rim, adică nemţeşti, ceea ce nemulţumea pe Mini, căreia îi plăceau mîncările moldoveneşti, cu smîntînică, ale Linei, bucătăreasă minunată.
Profesorul plin de condescendenţă punea chestiuni de fizică şi chimie celor doi internaţi, care nu ştiau nimic. v
Lina se roşea la fiecare întrebare, gata să le sufle şi Rim îi privea prin ochelari, indulgent şi dispreţuitor : „Nimeni din neamul vostru nu a învăţat carte, afară de tine !cc declara.
Lina se roşea încă o dată, ca şi cum conversaţia ar fi fost foarte spinoasă. Acea femeie simplă, buna Lina, avea enigmele ei : probabil manii inofensive dar temeinice.
Cum, după incidentul Mika-Le, tăcerea dura stînjenită, Mini se uită la ceas şi deodată fu în picioare. Avea astfel cu timpul şi cu locul raporturi tainice, de la care nimic nu o putea întoarce. Un ac la o busolă a sufletului ei singular le cîrmuia.
Nory cunoştea obiceiul lui Mini. Ştia că nimic şi nimeni nu o mai putea interesa cînd îi abătea de ducă. Era atunci ca şi plecată. Voinţa covîrşea aşa de mult energiile fizice, încît vocea, mersul, nu mai funcţionau, şi cele cîteva minute cît mai întîrzia era lovită de un fel de anestezie.
Nory profită de plecarea lui Mini pentru a curma incidentul neplăcut, plecînd şi ea. Glasul profesorului se auzi alături. Lina se repezi.
—	încet ! Prea mult zel ! zise Nory ironic.
—	Nu ştiu ce să mă fac cu el, se plînse Lina acum în-grijată că rămîne singură. E nesuferit la boală î Nu vrea să cheme alt doctor. Se tratează prin imobilitate sub pretext că sciatica e boală nervoasă şi el se eaervează din orişice, Nu-i pot intra în voie. Mai veniţi, fetelor !
—	Lui Rim — declară Nory obraznică — nu-i trebuiesc moşelile tale. Cînd era cu mine, sciatica îi trecuse. Lui Rim îi trebuie, ca să se vindece, o fată !
61
Ca răutatea asta glumeaţă, se despărţiră destul de cordial.
—	Biata Lina ! Cînd e vorba de Rim sau de Hallipi, e chiar ridicolă ! zise Nory, patinînd pe gheaţa din curtea asfaltată.
—	De ce i-ai spus aşa ?... în definitiv ce e cu ea şi cu Rim ? Pentru ce e aşa de exagerată ?
—	în tot cazul, amorul nu are nici un amestec în afacerea asta. A scăpat teafăr, săracul amor ! 29
Nory rîse. Avea şi ea la fel ideea romantică că amorul e făcut numai pentru oameni estetici.
—	Deşi — corectă pe loc . Nory — deşi amorul e, mai ales, strîmbătura dezgustătoare cu care sluţii umplu lumea !
—	O, Nory ! Ce nebună eşti !
—	Buna Lina, draga mea, pare a fi căzut din ceasul cununiei în servitudinea ilustrului profesor care a binevoit să-I acorde cinstea numelui său şi să primească tot cîştigul muncei ei profesionale şi gospodăreşti. Regimul ăsta prosperînd cu timpul, tirania lui creşte, explică Nory.
—	Da !... Dar e un fel de teamă curioasă în devotamentul Linei !... De ce să se teamă ?... Am băgat bine de seamă. Are anume momente cînd zelul ei pare silnic şi iobag... De ce iobăgie ?... La Mehadia, cînd am cunoscut-o, era veselă şi odihnită. Era singură !... Ciudat!... Tramvaiul, strigă Mini, cu o voce mică, dar desperată ; 15 fugea după cotitură.
Consultă ceasul şi se linişti ; gerul parcă mai slăbise, un vestmînt de ceaţă subţire ţinea puţin de cald serei...
...Porniră pe străzi cotite, Mini nu le desluşea bine. Nu ştia drumul la Lina decît pe un singur parcurs, dar Nory se agăţase de braţul ei şi o conducea. O umbră trecu pe lîngă ele, aproape de tot. Mini se strînse temător.
—	Ai văzut ? Era Lică Trubadurul ! Se duce la Rimi !..„ Mă tem că azi nu ajunge decît pînă la baba, la bucătărie. „Vărul fluşturatec", cum îl cheamă Rim fără simpatie. 11 „tapează" regulat, pierde-vară !
Mini se opri puţin în loc. înnopta albastru, transparent, frumos şi răspîntia îi era străină dar plăcută. Un square mic, acoperit în zăpada neatinsă şi în jur case scunde dar curate, cu grilaj frumos de lemn şi pomi în dreptul porţilor. Un plop înalt la una din porţi şi o bancă mică... în fund, umbra
62
mare, arămie, în albastrul-indigo al înnoptatului a unui edificiu public din cărămidă aparentă.
Mini refuză să înainteze. Se lăsă acum tîrîtă, ea, cea grăbită. Se întorcea după acel colţişor, adăpost tihnit şi mărunt, în mijlocul Cetăţei fermecătoare. Se întorcea ca după un om. Era acolo şi un om : un om de bronz, cuminte în mijlocul square-\Am blajin. Nu-1 recunoscu dar îl iubi.
Cotiră. Mini deodată apucă pe Nory de mînă, ca trezită de un gînd interesant.
—	Dar ce ai spus tu ? Ce-ai spus ?... Ce e povestea asta cu Mika-Le ? Ce aveai azi cu Lina ?
—	Cu Mika-Le e povestea adevărului !
—	Cum ?... E adevărat ?
Nory confirmă.
—	Nu vreau !... protestă Mini.
—	Nu vrei!... E o idee. Trebuia, ce e drept, să ne asculte !... Nu vrei ! Ce tip eşti !... Nu zici ca oamenii : „Nu se poate !" ; zici : „Nu vreau !" Şi de ce, mă rog, nu vrei ? Ce nu-ţi convine ? Moaşele astea de lux, cînd e vorba de spor în meseria lor, nu se uită la clientelă, nici la pungă. Copii să facă sau să desfacă ! Cu toate că lucrăm solidar la opera de ocrotire a femeii, îmi sunt duşmane. Propagă cultul bărbatului. Ei ! Buna Lina a moşit. Greg a blagoslovit şi tu „nu vrei" ! Putem afla motivele ?
Mini căută.
—	Altfel îmi închipuiam eu povestea lui Mika-Le în lumea largă. Alte rele, alte fapte, alt destin ...Aşadar, nu e prinţul ?
—	Prinţul !... Ai rămas înapoi. Prinţul, vara la ţară, în lipsă de altă distracţie ; cînd n-ai la îndemînâ, ca să-ţi exersezi puterile, decît pe mama, tata, sora şi logodnicul ei... Mini, scumpa mea, dacă n-aş şti că moş de moşul tău n-a iubit moşiile, deoarece le-a dăruit mînăstirilor ca să scape de ele, şi că chic-ul vieţii la ţară ţi-e complect necunoscut, aş zice că tu eşti „de la ţară". Văd eu că povestea de anul trecut, cu Mika-Le în rolul „fiicei blestemate", îţi era mai pe gust. N-ai instincte materne... Poate mai găsim la dosarul lui Mika-Le o poveste ca să ţi se pară drumul mai scurt.
Mini, în adevăr, începuse a da semne de nerăbdare.
—	Povestea mică şi veche cu un popă catolic caterisit de Mika-Le. E o faptă, cum vezi, ortodoxă... Ştii că a învăţat
G3
un timp la Notre-Dame. Monseniorul avea, pare-se, de la unica lui soră, un nepot unic, scump sufletului său. Băiatul, atunci de vreo 15 ani, era atins de gigantism. înalt, dezvoltat, în consecinţă, anemic şi stîngaci. Nu se putea învoi cu şcoala. Nu se potrivea nici cu băieţii cei mari, nici cu cei mici. Nu-şi găsea atitudinea şi asta îi făcea viaţa nesuferită. N-a mai vrut să urmeze. S-a decis să intre în Seminar la Viena. Simţea vocaţiunea.
Dar pînă la finele anului, cum doctorii prescriau repaos fizic şi moral, monseniorul a avut buna idee să-l trimită excepţional să asiste la unele cursuri la Notre-Dame. Maica superioară era buna sa prietenă.
...Cu fetele, nepotul era tot aşa de timid, dar cel puţin nu mai era tachinat. Alesese dintre ele pe cea mai pipernicită, crezînd că e cea mai inofensivă : Mika-Le a noastră !... Erau buni prieteni şi fata, pînă atunci cam suspectată, începuse a fi bine văzută şi căpătase chiar crucea de bună conduită. Totul mergea strună...
—	Să aşteptăm aci tramvaiul ! zise Mini.
Se plimbau în sus şi în jos, vorbind.
—	...Dar ce să vezi! După cîteva luni, confesorul, un biet bătrîn, a venit aiurit să spuie maicei superioare că, de un timp, primeşte de la unele din „oile sale păstoreşti" mărturisiri ciudate... şi, cu tot secretul confesiunei, nu ştie dacă nu trebuie... Superioara, care era o administratoare zdravănă, a silit pe bietul popă să fie cît mai precis. A cerut nume şi amănunte complecte. Cînd a auzit că e vorba de chiar nepotul monseniorului, ancheta ei a devenit şi mai riguroasă. 30
Cît despre Mika-Le, nepăsătoare de secretul confesional, povestise tot colegelor şi mai ales distracţia enormă pe care i-o procura spaima bietului bătrîn la auzul celor mărturisite, îi plăceau de pe atunci jocurile periculoase. Noi o ştim numai mută, dar probabil cînd vrea să vorbească, se pricepe... A fost scandal. Pe bietul popă l-au caterisit în Deltă. Sunt pe acolo sate întregi de nemţi. E locul de exil al cuvioşilor. Pe Mika-Le au trimis-o pachet cu bagajele ei la moşie, însoţită de o călugăriţă şi de o scrisoare, în care maica superioară povestea ce-ţi spusei. Lăsase însă deoparte stilul pios şi era drastică şi plastică în explicaţii şi păreri.
Hallipa, jicnit în demnitatea lui, a fost foarte supărat şi a cutremurat locul cu mînia lui. Lenora, impulsivă, a călcat-o
64
cu picioarele... Bine zici tu că Mika-Le are de-a face cu Egiptul. Are în ea suflet de pisică. O zvîrli, o tăvăleşti şi se scoală. De uitat n-a uitat bătaia mîncată de la mamă-sa, cum s-a putut vedea mai tîrziu... Asta se petrecea înainte de o vacanţă a Paştelor, pe care am trecut-o 31 cu Elena la moşie. De la ea ştiu ; dar cînd i-am cerut detalii, Elena, nu din discreţie, din dezgust, m-a trimis să consult evangheliştii : pe Boccacio şi Casanova. La rîndul tău, dacă eşti curioasă ?... Ţi-a plăcut !
Mini rîse pe jumătate.
—	Se poate chema Les moines defroques !
—	Da! Şi cu stampe !... E o potecuţă care a dus pe Mika-Le drept la Roma... Ştii cum îl poreclesc eu pe Greg ? „Papa Bonifaciu".
Mini îşi aminti de Greg, aşa cum îl văzuse o singură dată la o expoziţie a lui. Cu ovalul feţei delicate şi suav, cu părul tuns mărunt de tot şi aşa de blond că firele albe nu se cunoşteau ; înalt şi nu prea slab, dar încovoiat puţin, ceea ce-i făcea un gest permanent de înclinare, care, combinat cu manierele lui blajine, avea, în adevăr, ceva sacerdotal.
—	Nu e rău poreclit, deşi nu mai ţiu minte pe Papa Boni-faciu.
—	Seamănă ! Mai ales în atelier cu o tocă mică, neagră, şi cu şorţul alb.
—	Cunoşti bine pe Greg ?
—	Da ! răspunse cu glas serios Nory. Lidia a luat un timp lecţii cu el. Ce-mi abătuse mie să-i împerechez. Ei nici nu visau. Lidia avea alte gînduri şi Greg era numai galant, cum e el cu toate femeile. Galant cu reticenţe... Murise abia nevastă-sa. Da... a fost însurat. Avea o nevastă mică, urîtă, neagră şi rea, cu care se purta foarte bine. Dar băieţii, camarazii lui, ziceau că s-a făcut peisagist ca să nu facă portretul nevestei.
Mini rîse. Fizionomia pictorului se desena în mintea ei cu elementele pe care ie avea la îndemînă... Nu, nu din cauza nevestei celei urîte... Dacă Greg nu pictase niciodată figuri, era fiindcă figura e femeia şi femeia e trupul, şi Greg pentru acele „reticenţe" fugea de chipul femeiei. Poate că în porecla nemeritată a lui Nory era ceva mai mult ca o asemănare fizică ; era acea fire, făcută din refuz şi ispită, care compune voca-ţiunea monahică. Sentimente, parcă întrerupte, aduse pînă
65
la buzele dorinţei şi apoi respinse de renunţare, totodată castă şi turbure. O inerţie, îmboldită de nevoia acţiunei ; o mişcare lovită mereu de inerţie. Ceva nepipăit, care opreşte a da scopurilor viaţă deplină. Ceva care trebuie să fie dureros vieţii vii, gîndi Mini, ca şi cum însăşi viaţa i s-ar fi plîns că atîţi oameni s-au sustras de la înfăptuirea ei şi au creat pe lume suferinţa lucrului neizbăvit.
—	Dar nu e chiar popă, Nory i E numai cardinal în conclavă. Greg e încă tînâr !
—	Nu atît cît pare ! Mai deunăzi l-am întîlnit !
„Ce te uiţi aşa la mine, mă turburi !ff mi-a spus incorigibilul galant. 32
„Caut să văd dacă nu ai cumva «vîrsta critică»... Parcă ceva relaxare în colţul gurei. Am făcut un an la medicină, ştii ?...“ Şi l-am fixat mai .mult ca să-l descumpănesc.
„Dumneata faci tot ce poţi ca să superi oamenii şi nu reuşeşti !f<
Mă bătuse, hoţul ! Nu-şi pierduse cumpătul.
„Da ! gîndi Mini, căutînd. Poate o linie relaxată lîngă gură... Dar nu vine din vîrsta lui, ci din vîrsta epocei lui.“
E o deviere, o anemiere a energiilor voinţei, care bîntuie generaţia şi care în unele făpturi se exprimă mai desluşit... şi harta trupului sufletesc i se înfăţişa iar lui Mini cu misterioase semne, în două tabule comparative, aşa cum fusese, aşa cum se transformase. Pe acea hartă, Mini căuta anume semnul mic pe circomvoluţiuni, care ar fi dat lui Greg acea simţire specială de caducitate şi legătura prin care acel semn săvîrşea în fibre munca fizică, vădit în relaxările abia vizibile ale liniilor feţei.
—	Parcă se aude ! zise Mini, preocupată acum de tramvai.
—	Cînd s-o şi vedea !... Ascultă legătură de întîmplări ! ...Nu ! Mika-Le e splendidă !... cînd n-am de-a face cu ea, vezi bine ! Ce logică perfectă !... Ghici unde a descins Mika-Le în faimoasa seară cînd a plecat gonită de la moşie ? Nu-ţi dă în minte şi e, totuşi, de o consecvenţă admirabilă !... La Notre-Dame !
—	Aaa ! se miră Mini.
—	Precum îţi spui ! Socoteală simplă. Nu o putea da afară şi nici păstra. Tocmai ce vrea ea şi tocmai ce s-a în-tîmplat. Cu o grabă firească, maica superioară, amintin-
66
du-şi mîzgălelile ei din clasa, ş recomandat-o călduros lui Greg, iar în ce priveşte găzduirea, s-a scuzat şi i-a dat ceva adrese de pensiuni onorabile, de care nu ştiu dacă s-a servit... Să te duci acolo de unde ai fost dată afară cu scandal ! Să capeţi recomandaţii solide, e o faptă divină tocmai pentru că e diabolică... Astfel a ajuns la Roman, unde a sedus pe Papa Bonifaciu. Admirabil !... Fapte ! numai fapte !... şi victime bărbăteşti ! Bravo, Scampolo ! — şi rîse iar.
Se opriră la potou fiindcă tramvaiul se zărea.
—	„Scampolo" nu e de mine — mărturisi cu modestie — decît în traducerea italiană. E de ţaţa Gramatula.
—	Zici ?
—	Ţaţa Gramatula ! — şi Nory făcu haz.
—	Aud ! 33
—	N-o cunoşti ? Interesantă ! Sora mai mare a lui Hallipa. Domnişoară bătrînă ! Bărbătoasă, harnică, cu biciul dreptăţei în mînă, ispravnicul pe moşia ei. Altfel, seamănă cu Hallipa şi cu Elena, dar înăsprit.
—	Şi ea îi zice lui Mika-Le „mostră" ? Seamănă cu o mostră, nu e vorbă. 31
—	Nu ! Nu cunoşti vocabularul Gramatulei. îi zice „o-treapă mică". Nu o poate suferi. Un instinct nemaipomenit de antipatie pentru nepoata de pripas, mai ales la o fată mare ! Dealtfel, Gramatula e maniacă de curăţenie şi Mika-Le avea, de mică, groază de apă. Ţaţa e voinică şi cinstită şi perfidia feţei slăbănoage o scotea din fire.
—	Vezi, asta e foarte interesant ! declară Mini.
—	Să auzim, ce anume ?
—	Că Mika-Le nu poate suferi apa. E caracteristic ! Da, sunt fiinţe care, întocmai ca şi unele plante, mucegăiesc în apă, pe cînd altele, din apă, din rouă curată, cresc, se hrănesc. Ca şi în ierbariu se pot stabili norme. Se poate zice : „Acest fel anume de făpturi urăşte unda clară şi trăieşte din..."
—	Din murdărie ! nu te jena !...
—	Şi poţi hotărî dinainte că cei care urăsc apa sunt anume „astfel" de făpturi... Ai băgat tu de seamă, Nory, ceva despre Mika-Le ?
—	Nu mă cruţa, spune !
—	Cum se desprinde de tulpina Hallipilor ! Cum se simte în tot ce face că e altoi de aiurea !
—	Seamănă cu tată-său, pesemne !
67
—	Nu numaidecît! Nu ! între ea şi fraţii ei nu e un tată deosebire.
—	O fi un neam !
—	Nici !... Eu cred totuşi în neamuri, cum cred în insule. Poate că prima hartă etnografică pe care am văzut-o, am confundat-o cu una fizică, şi petele care însemnau popoarele, ie-am crezut insule. Din pămîntul întreg al omenirei s-au desprins aşa insule. De la unele la altele, tot ce e roadă a materiei ca şi a spiritului, vine să facă schimb şi împreunare, dar împrejur e apă care le desparte... Uneori atît au întins punţi de legătură că pare a se fi unit uscatul... şi deodată apare un fir subţire de apă primprejur, care se lăţeşte... Sunt naţiile lumei, cele asemenea şi, totuşi, deosebite... Eu cred în naţii ; cred şi în materialul omenesc unic, indivizibil. Dar Mika-Le nu aduce temperamentul unui străin, al unui om, nici al unui neam... E altceva... Exprimă acel minut prim, de stînjenire, a unei fiinţe sau unui neam laolaltă cu altul. E însuşi fructul acelei stînjeniri. înţelegi tu ?
—	Ţii tu mult să înţeleg ?... Te pricepi la butaşi, grădină-riţo, şi eu care credeam că nu deosebeşti un bujor de o conopidă pe lujer !
—	Nu deosebesc — rîse Mini — dar pe aceeaşi tulpină dacă a crescut un ram altoit, simt numaidecît că nu e de acolo, chiar dacă nu ştiu pentru ce... E un popor numeros acesta al altoiţilor care nu are nume şi trăieşte pieziş din sucul a două plante... Ceea ce interesează la Mika-Le nu e că face şi ea parte din acest popor al altoiţilor, ci că exprimă siluirea acelei infuziuni. Nu e fruct, nici floare dintr-un altoi : e buba mică care a crescut pe locul siluirei.
—	Mini, draga mea, abdic !
Trăgînd pe Mini de mîna, Nory se atîrnă de tramvai. Un singur vagon ticsit.
Fură împinse de mulţime înăuntru şi blocate. Mini, care nu era în stare să-şi găsească echilibrul într-un tramvai, se apucă cu două mîini de curele. Nory, lîngă urechea ei, vorbea mereu, dar n-o mai asculta. Căuta să zărească afară. Urmărea parcă cu toate simţirile adunate parcursul legănat al tramvaiului... dar geamurile erau aburite.
Se reîntoarse la cele auzite. Fapte, numai fapte ! în nemişcarea ei aparentă, Mika-Le făptuia. Aşadar, inerţia creează
68
şi, dimpotrivă, viaţa intensă, multiplă, paîpitătoare, adesea dizolva fapta, ucide.
—	Ne scoborîm ? întrebă după un timp.
—	Am trecut parcă două staţii ! strigă Nory...
—	Nu-i nimic ! Mini, nervoasă, consultă ceasul. Nu e nimic ! repetă. Noroc că am plecat din timp. Credeam să mă pot odihni vreun ceas înainte... Ne lasă departe.
Se coborîră.
—	Ieşim repede în Calea Victoriei, o consolă Nory. Era 16 şi nouă ne trebuia 15... tot vorbind !...
—	Tocmai la capătul celălalt al lumei ! se plînse Mini, care recunoştea cartierul.
Porniră. Mini simţea totuşi un fel de farmec de a străbate o parte necunoscută bine a oraşului, abia ghicită prin vălul îngheţului nocturn. Cînd treceau printr-un întuneric mai mare se temea într-un fel plăcut, ca şi cum se minţea pe ea singură că îi e frică. îi era teamă, ca de ceva care nu poate să-ţi facă rău, şi locul îi era necunoscut şi totuşi familiar, ca şi cum s-ar fi găsit cu ochii închişi în braţe pe care Ie ştia.
—	Dar de unde pînă unde are Greg relaţii aşa bune cu Notre-Dame ? întrebă.
—	Văd eu că te interesează Greg.
—	Pe mine ! Pe mine ? se revoltă Mini ca de o imposibilitate.
—	...Să vezi cum ! Greg cîndva s-a convertit la catolicism ! în mod discret şi nu ştiu din ce fantezie !
—	Hiperdulie ! glumi Mini.
—	Da !... Cultul Fecioarei! E o idee !... Consecinţele s-au simţit favorabil în cariera lui. Nu ştiu ce congres artistic la Roma a cerut participarea distinsului pictor. Greg s-a dus, fireşte, pe socoteala ortodoxului nostru stat, culant din motive diplomatice. S-a întors cu o panglicuţă verzuie şi cu o medalie papală. Nu poţi, fireşte, să mergi la Roma fără să vizitezi Vaticanul. La întoarcere, ministerul s-a simţit obligat să nu facă mai puţin ca străinătatea pentru un artist român. I-a dat un „Bene-Merenti", după care a venit o „Coroană" şi o „Stea" şi cînd a fost vacantă prima catedră la Şcoala de bele-arte, candidatura lui a fost necontestată.
Mini păru interesată.
—	Ştiam nenumărate feluri — zise — de a se împinge înainte în convoiul nostru social, dar pe ăsta nu. E mult mai
09
original şi mult mai simpatic ca alte nepotisme. „Nepotul Papei" !
—	Să mai vezi ! Geloasă, Mitropolia i-a făcut curte, aşa încît asistă la Te-Deumuri şi cu decoraţiile obligatorii. îi stă foarte bine !... Văzîndu-1 prezentabil, oficialitatea l-a ochit şi nu e banchet, dat în onoarea vreunei misiuni străine, la care să nu ia parte. Prin felul lui conciliant, e un bun agent de legătură.
—	Forma asta de figurant oficial e mai puţin simpatică, dar orice meserie bine îndeplinită !...
—	Eu îl fac uneori renegat, în glumă. Mă trimite la Pinacotecă să văd Pădurea noastră, brevet de iubirea solului natal.
—	Da, brevet bun ! zise Mini. Greg al tău are spirit de conciliare şi în pictură. Daca cumva ai rămas la Courbet cu gustul peisagiului, te satisface prin liniştea limpede a naturei — şi este destul de modern ca factură pentru cei care vor modernism. O împăcăciune cinstită a celor două formule.
—	Pe prinţ l-ai mai văzut tu de-atunci ? o întrebă Nory.
—	Nu ! zise Mini. E aici ?
—	Aici ! Iarna stă la Bucureşti. Dealtfel, e pe cale să se aşeze bine. Se însoară cu regina fainei. Fabrica Razu ! Un număr frumos de milioane şi una din fetele cele mai snob din dancingurile la modă. Au putut fi văzuţi mereu împreună, plimbîndu-se într-un panier superb, condus de Maxenţiu. Ea brună, expirîndă, cu ochi turceşti şi rochii excentrice ; el, acelaşi galben Cezar Borgia, bolnav probabil de ficat. Pe ea o cunosc din şcoală. Eram într-o clasă cu ea şi cu Elena... Coincidenţă !
I-am întîlnit deunăzi în uşa lui „Capşa". Amîndoi mă iau cu binele ; ştiu că am dinţi. „U?i projet", mi-a spus Raziţa, cum îi ziceam noi la şcoală. „Ma Fee noire"9 a complectat Maxenţiul... „Ou blanche ! N-au să mai rămîie guzgani la Plăiesele. Păcat !" Ea a rîs : „Au să se înmulţească la făină !“ Nu e proastă. Dar „projet-ul“ a înghiţit strîmb. Răzbunasem pe Elena. Totuşi, fără voie, l-am slujit bine. „Nu ştii cum îi zicem noi pe acolo, la ţară, lui Maxenţiu, Raziţo ? Prinţul !" „O idee !“ a spus făinăreasa, care e ambiţioasă. Nu m-aş mira să citesc în compte-rendu-urile cele mai distinse : jyPrince et Princesse Maxenţiu!“ Tot aici Maxenţiu mi-a servit : „Ştii, duduie Nory !... Mititica Hallipa... vine pe la mine cu solicitări. îmi fac o plăcută datorie s-o servesc... Vous
70
savez, ma Fee ?“ — şi au rîs împreună. Eram furioasă pe lăcustă, din cauza Elenei... Dar ce vrei, scîndurica şi-a dat drumul pe apă şi pluteşte cum poate !
—	Cum ?... Mika-Le se duce la Maxenţiu ?... dar...
—	Dar ce, Mini scumpo ! Mai are doi îngeri păzitori, unul la capul, altul la picioarele patului de spital... Da, vezi bine, inocenţa mea !... Uite colo ce scrie !
Arătă firma lată a unei dughene de scînduri. La geam se vedeau mere costelive, portocale mici şi smochine vechi. Scria Cooperativa...
Mini se uită împrejur. Lumini mai dese acum sc'inteiau slăbite de aburul gerului. Prin dedalul străzilor ieşiseră, în sfîrşit, în Calea Victoriei sus, spre Dobriceanu. Inima lui Mini bătea, simţindu-se iar în inima Cetăţei vii.
Din exilul mahalalelor necunoscute, pe unde o purtase, Mini se regăsi.
—	Ai citit ?
—	Da ! „Cooperativa...“
—	Destul ! Pretutindeni unde te întorci, vei vedea acelaşi anunţ. E formula vieţei noi ! Zdruncinată din aşezările ei dinainte, s-a recompus într-o nouă solidaritate materială şi morală. Nevoia adună oamenii fără nici o legătură între ei, pentru un scop comun : existenţa... înainte, pentru a ţine o femeie ajungea un bărbat, acum e nevoie de o cooperativă. Mika-Le ştie asta mai bine decît tine — şi Nory rîse băieţeşte şi mulţumit. Economia socială şi politică şi bîrfeala erau cele două pasiuni ale ei.
Uşor, Mini îşi desfăcu braţul de al lui Nory. îi plăcea să apară între oameni singură, desprinsă de oricine i-ar sta chiar alături, singură, aşa cum era în adevăr. îi plăcea să fie totdeauna lîngă ea un spaţiu, un loc rezervat şi orice încercare de a lua formele familiarităţii o nemulţumea în programul ei tainic dar precis, care nu-i îngăduia cooperări sociale, cum chema Mini raporturile felurite.
Nory puse mîna brusc pe o clanţă şi sperie pe Mini, distrată.
—	O prăjitură ! zise. La Nestor !
—	Nu ! Nu ! refuză categoric Mini, apoi speriat : Ai văzut ?
—	Ce să văd ? şi Nory se uită peste edificiul de ciocolată şi torturi din geam. Ei da !... Ş-apoi !... E Mika-Le, în per-
71
soanâ, cu o prietena ! De ce rotunjeşti ochii aşa ? Nu e stafie !
Era, în adevăr, Mika-Le, îmbrăcată cu un pardesiu gris şi cu un canotier pus cam pe ceafă, probabil respins de părul ei rebel. Mini o vedea întîia oară în Bucureşti. încet, deschise în minte şi suflet porţile Cetăţei ca să o lase să intre, ca să o încorporeze noianului de oameni pe care trebuia să-i primească, să-i iubească pe toţi, pentru că iubea Cetatea vie.
Inima îi bătea greu ca şi cum mînuise, în adevăr, lanţul şi cheia uriaşă a citadelei sacre.
—	Dar ziceai ?...
—	Ce vrei ! Să rămîie în spital ? E un pension pe unde se trece în grabă. Asta e poveste de mai bine de zece zile şi de cît timp înainte o fi fost acolo ! Era ajunsă la faza acadelelor şi portocalelor. Bietul Bonifaciu îşi închipuia probabil că e la secţia boalelor infantile. E foarte gobeur sau foarte tolerant. Se mulţumeşte cu fărămiturile.
încovoiat mai tare, aşa cît să i se ascundă faţa mică şi suavă, Greg trebuie să fi străbătut sălile, împărţind cu gestul blagosloveniei bacşişuri personalului, în spitalul unde fecioarele despletite îşi descărcau păcatele — îşi închipuia Mini.
—	Conştiinţa lui trebuie să fi clipit, dar el îi închidea pleoapele, o strunea spre toleranţă, aşa cum Papa Bonifaciu cîndva împărţea „bule de iertare" pe schimb net.
Dar Lina, buna Lina, care se supărase aşa de tare, de ce va fi tolerat ? Ce mult se supărase Lina pentru Mika-Le !
—	Şi cine zici, Nory, că e fericitul mire ?
—	Un bursuc de la Monitorul oficial, actor de mîna zecea care nu joacă, ci numai cleveteşte roluri. Avînd toate talentele urmează şi la Greg... Mika-Le trebuie să fie acum întoarsă la pupitrul ei sau la Salonul debutanţilor, unde patronul i-a strecurat cu mare greutate cîţiva „draci" după o propagandă plină de convingere sentimentală dar lipsită de argumente. Singurul argument cu care se zbate e că dracii lui Mika-Le fac parte din „arta prismatică" şi trebuie o viziune specială ca să le descoperi calitatea. Băieţii sunt împărţiţi în două tabere : unii, partizani ai lui Mika-Le, trag şi ei beneficii şi alţii înjură pe Greg de „prismă".
Mini rîse, învinsă de verva lui Nory.
—	Eu, care cunoşteam parola, i-am făcut-o lui Bonifaciu, deşi mi-e simpatic, cu ochii lui celeşti şi peisagiile lui nobile. Dar cînd poţi necăji un bărbat !... Elena auzise că Mika-Le
72
a desenat-o şi, cum tot ce face lăcusta e opera diavolului, se speriase.
M-am dus de-a dreptul la curs. Pictorul era urcat pe masă şi demonstra pe un panou mare principiile artei decorative. Mika-Le ţinea „fusainele" şi junelele echerul.
Cînd m-a văzut Greg, s-a coborît îndată sprinten şi amabil.
Mika-Le, prefăcîndu-se a nu mă vedea cu ochii ei galbeni şi orbi, a trecut la locul ei. Dar obrăzniciile lui Mika-Le pentru mine !... „Am venit, pictore mare, să văd în atelierul dumitale, schiţa prietenei mele Elena Hallipa înainte de a fi expusă. O iubesc pînă şi în efigie !" „Desigur, domnişoară mare ! E o bucată foarte bună şi care..." Pornise micul discurs. „De prisos ! i-am spus. Cunosc bine pe Mika-Le şi am pentru arta ei prisma mea."
A rîs de nevoie, pe cînd mititica se strîmba, deplasînd linia eternei nemişcări, care e formula ei. Văzînd că e vorba de un control asupra bunului dumisale plac, îşi otrăvise ochii şi strîngea mapa.
Dar fie că n-a observat, fie că n-a îngăduit, pictorul a întins mîna. Atunci Scampolo, cu surîsul ei ofilit şi pueril, a întins desenul. O comedie !... Ovalul frumos al Elenei era tras cu o linie neagră. îl umpluse tot cu negru, culoarea ei favorită. Două alte linii negre desenau tîmplele regulate, rămase în alb ; cerceii erau verzi. Cît venin o fi pus în verdele ăsta ! E invidioasă pastelista ! Drăcia de portret semăna totuşi. Am aprobat şi am dat dezlegare... Dar ce-o fi păţit Bonifaciu ! A fost pus desigur la expiaţiuni. Va fi mai făcut ceva mătănii, se va mai fi umilit şi numărul dracilor prismatici la expoziţia debutanţilor va fi crescut.
—	Cum poţi tu fi aşa de îndrăzneaţă, Nory ?
—	Da! I-am servit-o în plin studium ! Mi se trece. Bonifaciu îmi îngăduie mult. îi place nasul meu grecesc, gura rea şi subţire şi părul tăiat mic la ceafă. Zice că semăn cu nu ştiu ce corifee după un basorelief celebru... unii te plac la cap, alţii la picioare... Ţi-am spus ! Formula cea nouă ! şi rîse, rîsul ei sonor dar fără veselie. Mini fu jignită.
—	Nu s-a schimbat Mika-Le ? zise apoi.
—	Nu ! Drept concesie civilizaţiei europene şi-a mai domolit stuful cu un pieptene şi dă cu pudră Rachel de proastă calitate.
73
Mini îşi închipui peste tenul sarbăd al lui Mika-Le praful acelui ciment gălbui ; linia pătrată a frunţei, pe care pieptenele o dezgolea din vîlvoiul negru al părului, şi ochii de chi-hlibar mat, liberi ca locul suspect dezvelit din adăpostul stu-hului... Văzu apoi pe aceeaşi Mika-Le cu pălăria pe spate şi pardesiul cenuşiu, dar şterse din minte aspectele variabile şi o păstră, rigid înfăşurată pe trupul muchios de copil, cu ban-delete unse în bizare mixturi, avînd legată la coapsă o altă păpuşă lemnoasă cu cap hibrid de foetus... Aşa cum privise pe o iconografie a Egiptului o mumie cu prunc.
Erau acum în dreptul Palatului. Mini se uită la pendula mare şi la ceasul ei de mînă. O captivă ora. Mika-Le şi ceilalţi se dizolvară în timp. Erau acum cu toţi miimi de secundă din pulsul care bătea orele desfăşurate asupra oraşului.
Pe cînd Mini locuia cîmpiile largi, sufletul ei trebuia să taie drumurile care aveau să o aducă aci, la Ierusalim. Atunci îşi dura existenţa numai în spaţiu şi acuma în timp. Rămase tăcută. Nory întrerupse şi ea vorbăria ei neisprăvită.
Acum trecătorii erau numeroşi şi căutau a se. strecura printre ei, pe canalul central al Cetăţei, acel parcurs de confluenţă între Palat şi bulevard. Se opriră un moment la colţul Eliseului pentru a-şi pregăti traversarea. Teatrul Naţional sta vechi şi încă cu ceva măreţie pe piaţa lui măruntă ; ca doi afluenţi, unul luminos, altul obscur, străzile Cîmpineanu şi Matei Millo lunecau devale pe de lăturea lui, punînd puţină unduire pe şesul păşunei bucurene.
— Ai văzut ? — zise Nory, ocolind o birjă — ai văzut cum s-a urcat în grad lăcusta noastră ? De la Şcoala de corecţie din Sibiu !... Şi-a găsit loc mai bun !
Mini era gata să aprobe, dar avu desluşit o senzaţie de povîrnire, de mers în jos, drept răspuns întrebărei despre Mika-Le. Tăcu, sigură acum că fata italianului, împotriva aparenţelor, pentru a-şi găsi locul ei adevărat, s-a scoborît, nu s-a urcat.
Se uimi atunci iarăşi de acel aparat de prevedere, de la care luase — printr-o senzaţie desluşită ca şi materială — această cunoaştere de scoborîre. Ideea urcărei lui Mika-Le rămînea o noţiune stearpă, primită dinafară... Rim ! Scias-maticul Rim ! Cînd oare va reuşi să găsească acele proprietăţi aşa de subtile ale fibrelor identificate cu funcţiile spirituale respective, pentru a le putea apoi în voie asocia şi disocia ?
74
Atunci va şti Mini unde se petrecea în fiinţa ei, ca şi a fiecăruia, acea mişcare precisă de aplecare, care-i spusese că Mika-Le s-a scoborît şi de acolo, de jos, ca şi atîţia alţii, comanda vieţei josnice. în suflet sunt văi şi dealuri.
Se opriră la vitrinele de modă numeroase de lîngă Terasă.
—	Cine s-a schimbat în bine — zise Nory — e Elena !... Bine era ea totdeauna, dar mai rudimentară. Acum s-a modelat pe acelaşi tipar. E foarte elegantă, fiindcă asta e pretenţia absolută a lui Drăgănescu — şi cum nu e o pretenţie supărătoare !... Ce noroc că Drăgănescu a venit după prinţ. Toată grija lui e să nu se poarte nevrednic de a fi succesorul unui aşa personagiu. Nu e gelos ca să nu fie mitocan — crede el ! Nu e avar ca să nu fie mitocan, nu e mojic — idem. Vinurile — en gros — sunt acolo departe, în Dealul Spirii, unde era Hanul lui Drăgan, acum Mare depozit, iar casa de locuit, delicioasă, pe Lascăr Catargiu. Drăgănescu, dealtfel, e vicepreşedinte la Camera de Comerţ, cenzor la nu ştiu ce bancă... Are o calitate, mi-a spus Elena — aşa mare cum îl vezi, nu există ! — şi Nory rîse iar zgomotos.
—	O minune, în adevăr ! rîse şi Mini.
—	Elena a făcut senzaţie la o premieră cu un fourreau negru perlat, foarte decoltat, cu tîmplele ei negre care sunt la modă şi în urechi cu pandantivele senzaţionale de smaragd ale babei Smoala.
—	Baba Smoala ?... Ce mai e şi asta ?
—	Află că baba Smoala e însăşi mama lui Drăgănescu. Cu o oală, smolea vecinie butoaiele mucigăite — fiindcă butoaiele sunt la ei o tradiţie. Toţi Drăgăneştii în Dealul Spirii au fost crîşmari de pere en fils. Noblesse de baril!
—	O ! Nory ! Desigur, pe vremea babei Smoala, trebuie să fi fost în mahala o fată rea de gură ca tine, care încă nu învăţa dreptul şi economia politică !
Mini reflectă asupra realităţei unei nobleţi mahalageşti, o tradiţie a unei aceleiaşi clase, oricare ar fi ea, şi care din calităţile ei păstrate intact, din buna ei stare şi purtare, ajungea a-şi forma o educaţie, fie ea chiar la un nivel inferior. O mahala care are valoarea, demnitatea, sculele ei de preţ şi chiar strămoşii ei, ca acea babă Smoală.
—	A doua zi după premieră, revuiştii mondeni au tămîiat pe Elena. Nu ştiu dacă n-a acordat şi un interview. Mare succes bucureştean, Elena mea !... Mai are un portret serios la
75
Salon de Ion Maria Longhin... Elena iscăleşte acum : Hallipa-Drăgănescu. Un reporter ingenios a inovat numele. Elena mi-a mărturisit că asta îi face mare plăcere. E un mare dor al ei, că nu a fost băiat şi nu a purtat numele ca şi firea neamului Hallipa... Şi Drăgănescu e încîntat !... Ai văzut-o ?
Arătă un auto elegant, care trecuse pe lîngă ele şi acum se oprise la „Hotel Boulevardcc. Două plastroane albe, apar-ţinînd la două fracuri negre, scoborau.
—	Da !... parcă !... zise Mini.
în adevăr, silueta înaltă şi încovoiată a unuia semăna cu Greg !
—	E ziua stafiilor, Mini, cu adevărat !... încă un banchet ! Ce elegantă şi cum îi plac petecuţele !... Bărbaţii !... Bravo, Mika-Le ! E un preţios auxiliar al operei de distrugere !
Mini se nemulţumi :
—	îţi respect convingerile feministe, dar nu şi canibalismul !
Dar Nory asupra subiectului arzător nu se mlădia lesne :
—	Te superi, Mini, dar nu-mi dai argumente.
Mini se uită în jur.
—	Vezi tu ! E frig... şi eu port în mine, se vede, amintirea de cînd tremuram firavă pe plaiurile îngheţate ale lumei şi Ei au aprins întîiul foc din cremene...
Vezi, Cetatea vie în jurul nostru cum ne îmbrăţişează ! Eu port în mine nevoia de a mă adăposti şi sentimentul obscur că Ei au zidit Cetăţile, cu mintea, cu voinţa, cu braţul...
Forţa care mă uimeşte !... Şi viaţa, toată viaţa asta imensă care vibrează în Cetate, căreia îi simt acum pulsul aci la grumazul mîinei, subt brăţară, bătînd la un loc cu al meu... eu port pesemne în fiinţa mea conştiinţa timpului de cînd ei stă-pînesc viaţa, deoarece acest simţ de robie sălăşluieşte în mine, cea eliberată !
—	Da... da ! Ei au zidit temniţele noastre şi ne-au dat focul în păstrare... la bucătărie.
—	Şi acolo !... Eu nu zic numaidecît că sunt toţi buni, dar că ei ocupă timpul şi spaţiul vieţei mari: a cucerirei, a ştiinţei rodnice — ca şi timpul şi spaţiul vieţei noastre mărunte.
Eu nu zic că puterea lor nu e adesea brutală şi viaţa lor vinovată sau stăpînirea lor crudă — zic numai că, răi sau buni, Ei le au, nu le avem noi... şi dacă cumva puterea, stăpînirea, viaţa, le cîrmuiesc vreodată bine !...
76
—	Asta da ! Au toate privilegiile, le batjocuresc şi le trebuie luate înapoi. Mie nu-mi face teorii, adu-mi unul bun, ca să stau de vorbă cu dumnealui... m-ai înţeles ? izbucni Nory tăios.
Mini surîse domol.
—	Dacă l-aş cunoaşte, Nory, l-aş iubi, şi dacă l-aş iubi nu ţi l-aş aduce pentru că ţi-ar face curte ca toţi ceilalţi şi pentru că l-ai ocărî.
—	Gingăşie !... Nu l-aş ocărî, l-aş spînzura, pentru că mi-a stricat, cu excepţia dumnealui, socotelile bune despre ceilalţi.
Mini căută în aer spînzurătorile. Intîlni, zvelt şi smălţat cu crini de porţelan, stîlpul telegrafului.
Firele diafane palpitau şi muzica lor fină o auzeai ca pe o închipuire. Minunat instrument al inteligenţei, pe care se cîntă melodia poemului omenesc al civilizaţiei, aventura extraordinară, pe care cosmul se miră el singur că o petrece.
Erau oprite la colţul bulevardului cu Calea Victoriei. Mini se prefăcu îngrozită de furia lui Nory şi gata să fugă. Era semnalul despărţirei. îşi strînseră mîna. Aprinsa feministă porni curajos printre reţelele vehiculelor, care se încîlcesc la acea încrucişare.
Mini rămase un minut pe loc, învăluind, cu o privire plăcută, edificiul Cercului Militar, care se proiecta armonios. Privirea nu se adresa clădirei, decît întru cît blocul ei dura un punct de călăuzire în insula vie a Cetăţei.
De pe trotuarul cellalt, Nory se întoarse să mai zărească pe amica ei singuratică. O absorbise Cetatea şi timpul.
III
în dimineaţa aceea, scoţînd nasul devreme pe fereastră ca să dea drumul zilei să intre în odaia ei adăpostită, Mini simţi dintr-o dată, de la întîia privire rotită în jurul cerului, cît încăpea între coperişurile învecinate, simţi de la prima răsuflare cu care gusta aerul, de la prima lui adulmecare, o asemănare şi lesne îşi dădu seama anume care, atît era de făţişă.
Dimineaţa aceea era la fel cu cea dintr-un august trecut, cînd făcuse cu Lina şi Nory o vizită la moşia Hallipa, o vi-
77
zită intr-adevăr neobicinuită în pomelnicul călătoriilor nevoite ale lui Mini, dar, mai ales, o dată însemnată în viaţa acelei familii.
Ceea ce mai întîi începu să-i dea de lucru lui Mini, pe cînd îşi pregătea frumos pe rînd micile rituri ale toaletei de dimineaţă, era tocmai putinţa asta de asemănare a unei zile cu alta, în desfăşurarea zilelor aşa de uimitor deosebite una de alta. Cu aceleaşi elemente simple în liniile lor principale — cu cer, cu soare — succesiunea neisprăvită a acelor felii de timp în spaţiu crea miracolul unei reînnoiri perpetui şi pe acel, mai mare încă, al asemănărei atmosferice perfecte.
Căci Mini, fireşte, nu îngăduia acei oameni care cred că toate zilele sunt la un fel, decît aşa cum îngăduia orice alte forme opace ale vieţei.
Mai avea Mini şi plăcuta destoinicie să se ştie bucura de darurile veacului în care trăia. Preţuia acea trecere de ani înapoia existenţei ei şi munca cugetului omenesc care îi procurau putinţa să trăiască acum, cînd atîtea progrese stau la în-demîna fiecăruia şi cînd presimţim pe toate cele care sunt în mers.
în aparatul ei multiplu de simţire, existau pesemne urme de recunoştinţă pentru truda celor care urniseră anevoie nivelurile vieţei spirituale şi practice pînă la civilizaţia de acum.
Izvorul limpede al robinetului care o înfiora cu apa de munte la domiciliu, butonul care incendia firul delicat al becului electric erau voluptăţi prin care constata cu mulţumire că marile sforţări ale geniului erau supuse uzului ei comun.
Era mulţumită că acele cunoştinţe elementare ale unei ins-trucţii cuviincioase şi obligatorii îi puneau în mîinile tentaculare ale inteligenţei firele cu care să se poată lega, ca de un loc plăcut, de problemele mari. în acea dimineaţă, înarmată cu un burete uriaş — de care era încîntată că a crescut în adîncul mărei divine pentru a-i scălda confortabil umerii — se gîndea comod şi uşuratec la fenomenele astrale, geologice, chimice şi algebrice, anevoios migălite de alţii spre descoperire şi studiu, care compuneau atîtea atitudini de umbre şi lumini, de reflexe şi forme mobile de transpuneri şi dizolvări care hotărau culoarea cerului, savoarea şi parfumul aerului şi situarea locului mic către primejdioasele rotaţii, către amorurile planetare, combustiile interioare ale solului, violenţele,
78
probabil masculine, ale meteorilor şi capriciilor accidentale ale cometelor. Atîtea fenomene pe care un spirit de armonie, demn de ardoare, necunoscut şi incomensurabil, le punea cu generozitate la dispoziţia ei dis-de-dimineaţă.
Cum însă acel spirit suprem de armonie universală locuia în ţinuturi ale timpului în spaţiu, care încă nu-i fuseseră cu bunăvoinţă puse la îndemînă, Mini credea că în ţinutul propriului tău suflet poţi adăposti o întruchipare fericită, în care să recunoşti şi să iubeşti marile calităţi de coordonare şi armonie, care face ca universul să plutească sigur şi fericit.
Cu un surîs pe care îl ascundea, se vede, de conştiinţa bucuriei ei proprii ca să nu şi-o sperie, căci oglinda era departe, Mini îşi aminti cu farmec religiile ei scumpe.
Storcea cît mai tare, cu pumnii strînşi, buretele încărcat cu apă. Fiind sigură că nu e o fiinţă crudă, îi convenea să admită că în fiecare om există un atom în germen din fiece simţire. Toate sentimentele esenţiale sunt în noi, în doze însă divers proporţionate, care, calculate, dau ca rezultat fiinţe rele, bune, crude, blînde... Numai anomaliile sunt unilaterale.
Era un lucru pe care trebuia neapărat să-l amintească ucenicului Rim, ca să ţină seama cînd scalpează fibrele de gruparea lor, şi să poată deosebi pe cele care dau funcţii generale de cele care arată „particularităţi". Dar cum să convingă pe opacul Rim că acesta e scopul adevărat al migălelilor lui anatomice ! El era numai un instrument orb şi surd de pre-ciziune.
...Şi, deoarece Mini era blîndă, constată că acel vestigiu de cruzime, care o făcea să se slujească de cadavrul simpatic al bureţilor fără nici o mustrare, o înrudea de departe cu acei oameni care odinioară întrebuinţau sclavi drept instrumente, dar cu cîtă superioritate de epocă şi de sentiment asupra lor, ea, care aproape-aproape se simţea miloasă faţă de o vietate aşa de primitivă ca a buretelui.
în acelaşi timp, gîndul că taina şi potecuţele acelor mări perfide şi căpcăune sunt la îndemînă negoţului omenesc şi că bureţii, locuitori aderenţi ai profunzimilor, se găsesc pe toate cărările o umplea de un fel de vanitate. Nu semăna deloc cu acele femei — cu cele mai multe, zice-se — care vor la picioarele lor oameni şi lucruri, dar nu-i lipsea desăvîrşit o astfel de înfumurare feminină. Faptul că atîţia învăţaţi, cu
79
şi fără ochelari, prin cercetări mai aride ca stîncile pleşuve, îi puteau oferi cîndva cunoaşterea deosebirei şi asemănărei zilelor trecătoare, îi da un amestec de milă şi orgoliu.
Ceea ce încununa orgoliul lui Mini era însă putinţa de a-şi controla propria atitudine. Acea cenzură pe care un martor ironic o făcea gîndurilor ei măreţe şi care îi da virtutea aleasă a umilinţii.
Dar măsura supremă, pe care o putea atinge, nu era mîn-dria de a se identifica cu un strat superior al vieţei, era starea aceea cînd ea, Mini, nu mai era glorios înglobată în substanţa ultimului strat luminos, ci era un atom plăpînd, desprins din el, în preajma unei lumini noi, care abia se întrevedea. Atunci, uşoară, plutitoare, uimită, sta ca un fulg în pragul unei ferestre, privind spre un început al cunoaşterei. Cu o desfătare leneşă, Mini îşi isprăvise baia. Lăsă din mîini buretele mare, privindu-1 cu un surîs. Nimic din substanţa minunată a natu-rei nu e străin de făptura omenească. Nu numai ochii deschişi pretutindeni ai porilor absorb, dar inima, acolo înăuntru, spongioasă, o putea strînge tare ca pe un burete sub apa vie, pentru a stoarce apoi din ea, prin toate alveolele, izvoarele simţirei.
Bine aşezată acum într-un fotoliu, îşi cobora gîndurile din cer pe pămînt. Aterizau cu o înlesnire şi siguranţă de mişcări pe care încă nu o aveau aerostatele.
Aşadar, se putea ca zilele să se asemene ! Dar faimoasa vizită la Hallipa fusese într-un august şi acuma era abia sfîr-şit de aprilie. Cum şi ce fel o astfel de transpoziţie ?
Era un timp de cînd pierduse de urmă familiei Hallipa. Nu-i mai întîlnise nici în Cetatea vie, nici în conversaţiile Linei şi a lui Nory. Ce va fi devenit acea Lenoră îndurerată ?
Cum avea după-masa liberă, Mini se gîndi să meargă devreme la Rimi. Va întreba pe Lina ce cale luase de atunci pînă acum „drama Castelului" şi va căuta să prindă vreo licărire de adevăr asupra luptei care se dă în trupul cărnos al Lenorei de către o conştiinţă obscură. Vidul mic al după-amiezii va fi astfel împlinit şi asemănarea zilei va aduce astfel cu ea pe Hallipi, dacă nu cumva Halippii trimiseseră spre ea acel zvon matinal.
Lina nu era acasă şi Rim fu mirat că Mini, de la uşă, în loc de vreo nouă descoperire, îl întrebă dacă a fost vreodată la Hallipi, la moşie. Rim nu părăsea niciodată oraşul şi, ca un
80
tramvai de parcurs unic între facultate şi locuinţa din Romu-lus, nu cunoştea alte schimbări de direcţie decît plimbări pedestre spre Cotroceni sau spre Pake, după cine ştie ce indicator fix al orînduirii.
Aventuri extraordinare îl duceau arare pe Calea Victoriei^ unde părea exotic, sau la Filantropie, unde Lina avea servici pînă la 12.
Totuşi, doctorul Rim, în aşteptarea Linei care nu putea întîrzia, intră în subiect cu oarecare spirit de mahalagism* * care era în ziua aceea pe placul lui Mini.
Nesăbuită cum era Lina — asta era opinia concisă a lui Rim despre nevastă-sa — n-o putea vindeca de „familie". Doctorul Rim pronunţa cuvîntul „familie" cu ironie. Lina rămăsese „de la Tecuci" — ceea ce părea lui Rim foarte meschin. Totuşi nu avea nimic de zis împotriva Lenorei Hallipa.
Era femeie foarte plăcută. Plină de voluptate şi pasiune, frumoasă ca o Venus — doctorul Rim devenise mitologic — şi pe care o primea cu plăcere, fiindcă toată casa mirosea a parfum şi se umplea de haine subţiri şi feminine, de acele des-habille-uri a căror întrebuinţare Lina, fireşte, nu o cunoştea, în oraş, dimpotrivă, verişoara era totdeauna simplu îmbrăcată, ceea ce, după gustul doctorului Rim, făcea un contrast savuros cu cochetăria ei intimă, cum se exprima. Pe Lina nu o putuse dezvăţa de a se îmbrăca ridicol, cu flori roşii la pălărie.
Doctorul Rim — cronicar de modă şi expert feminin — era plin de noutate pentru Mini.
în adevăr, buna Lina cumpăra la întîmplare azi o rochie gata şi neîncercată, verde sau albastră de obicei, mîine o manta de mătase sau de catifea, după sezon, şi pălării care se nemereau, e drept, cu flori sau pene roşii. Acea licărire da poate vreo veselie ochilor ei fixaţi de obicei pe orizonturi aşa de tenebroase în profesia moşitului perpetuu, sau poate deprinderea sîngelui o atrăgea spre roşu ca pe un taur.
într-o zi discuţia între Rim şi Lina, pe subiectul unui trandafir roşu de cîrpă la pălărie, avusese loc în faţa lui Mini şi Nory. Lina, astfel înfruntată, se supărase de tachinăriîe doctorului, se învineţise înăbuşit, cum îi era felul, ba chiar se în-răise, se vedea bine că are venin în ochi şi pe buze, dar nu spunea un cuvînt, numai fum pe nas scotea cu răsuflarea ei astmatică. Biata Lina... Rim faţă de public căutase să fie cît
81
mai ironic şi îl prindea aşa de rău, încît Mini avusese o mişcare interioară care îl azvîrlea peste fereastra deschisă : o mişcare calmă, fără violenţă sufletească, aşa cum ai goni un bondar supărător.
Nory închisese discuţia cu un cuvînt nemerit. Declarase că acel gust la Lina era un „roşu puerperal".
în ce priveşte echipamentul Linei, rochia ei verde sau albastră, purtată, de dimineaţă pînă seara, la gospodărie, la spital, în oraş, lua aşa de mult forma bunei Lina, o formă boţită şi curată, încît părea una şi aceeaşi rochie şi una şi aceeaşi cu ea. Iar „mantourile" de mătase, lux personal rămas din cine ştie ce aspiraţie de fată săracă, pierdeau de la început orice lustru şi ostentaţie şi se mototoleau în jurul stăpînei cu modestie şi stîngăcie.
Pentru a-şi ilustra opiniile asupra Lenorei, doctorul Rim avu buna idee să-i arate o fotografie. Mini o cercetă cu atenţie. Nu-şi putea deloc închipui pe Leonora la oraş şi în ţinută de stradă, departe de un pat cu polog de tulle şi panglici mauve, altfel decît conturată plastic de un chimono indiscret, pe care, strîngîndu-1 printr-un gest permanent în jurul corpului, părea a se dezbrăca astfel la fiece minut.
Pe bună dreptate Mini se mira ca de o anomalie de o Lenoră aiurea şi altfel decît în cadrul amorului şi capotului conjugal.
în taior clasic de culoare închisă, cu o pălărie cu borduri mari, Lenora, în fotografie, părea o moşiereasă la oraş, şi toată frumuseţea ei era denaturata.
Aşadar, Lenora, cînd venea la Bucureşti, găzduia la ei ?
Da ! Lina n-ar fi admis altfel şi lui Rim îi făcea plăcere, schimba monotonia cotidiană. Rim dormea atunci în birou, Lina în sufragerie şi camera lor aparţinea frumoasei Lenora.
Mini asculta cu interes. Acel 35 Rim, căruia îi plăceau tur-burările domestice, îi părea nou. L-ar fi crezut metodic, ordonat şi meticulos. Cînd pleca la facultate, doctorul Rim saluta pe verişoara în pat, albă şi pufoasă ca o lebădă.
Mini îşi confirmă în gînd imaginea exactă.
La unu, cînd se întorcea, îi batea în uşă pentru dejun şi apărea proaspătă şi „aperitivă", sublinia spiritual profesorul, împrăştiind parfum de baie, de pudră, de cochetărie feminină, ceea ce schimba cele două mirosuri ale Linei : iodul şi tutunul.
Doctorul Rim nu fuma şi nu practica medicina, avînd oroare de ţigară şi de medicamente. Grija Linei de a se purifica de urmele dezinfectantelor diverse, pentru a nu-1 supăra, nu reuşea deplin să înşele mirosul fin al ilustrului. Cît despre ţigară, o prefera lui bărbatu-su, se plîngea patetic doctorul.
în adevăr, Lina ar fi murit — mărturisea — fără ţigăruşă. Plăcerile ei erau aşa de puţine !
Frumoasa Lenoră fuma şi ea, dar o ţigară delicată pe zi, la cafea ; aşa de „adorabil", încît Rim încerca şi el una, ca să ţie companie. Lenora nu trăgea ca o „şerpoaică", ci o mesteca numai cu buze roze — histoire (Vetre plus tentante — emitea cu accent nemţesc Rim. Era o femeie cu adevărat încîntătoare, plină de capriciu, dar care da în schimb. Şi Rim părea pătruns de meritul acelui dar.
Hallipa era un om fericit şi Lenora o femeie cinstită de speţa cea mai bună, pe ale cărei calităţi de interior le stima mult, explica uscatul Rim, şi cuvintele „cinste" şi „stimă" sunau solemn.
Portretul Lenorei la oraş satisfăcea intuiţiile lui Mini. Aşadar, cîteva zile în fiecare sezon, alcovul unei văduvii provizorii era mutat la Lina, întrerupt de scurte campanii cu trăsura în Lipscani.
Dar acum în urmă mai venise oare Lenora şi cum de nu o întîlnise la ei ?
Nu ! Lenora în ultimul timp plecase la Viena, unde avea pe Coca-Aimee în pension şi pentru un consult de medici. Ipocondrie de femeie răsfăţată. Corpul admirabil al frumoasei Lenora nu putea avea nici o suferinţă alta decît amorul ! Un capriciu o dusese la Viena în loc de Bucureşti.
Doctorul Rim regreta, schiţa chiar un suspin. în ziua aceea nu avea nici o teamă de ridicol. Sufletul lui îşi uita înveli-toarea trupească, şi rezultatul era un fel de maimuţă lirică.
Mini aruncă asupra lui Rim o privire de ansamblu, în-cepînd de la fruntea enorm lărgită de părul care, fără chelie, începea să o decoreze departe pe tigvă, blond închis cu fire lungi şi grase, aşa de periate că păreau lipite. Nasul cu două proeminenţe, lung şi subţire, mustaţa rară, din fire mîncate parcă de molii, pe gură cu rînjet neplăcut. Ochii albaştri miopi, subt ochelari de baga, gîtul lung, strîns în gulerul aşa de bine scrobit încît adeverea plictiseala Linei, care trebuia să cumpere aproape unul pe zi şi nu găsea decît anevoie aşa de
83-
înalte. Redingota era periată de prea multe ori pe şeviotui obosit, şi picioarele scheletice pluteau în pantalonul cu dunguliţe gris, ţinută doctorală de congres, pe care Rim nu o părăsea niciodată. Gloria lui erau ghetele de dimensiuni foarte mici faţă de un corp aşa de lung, şi subţiri ca şi cum ar fi acoperit nu o labă, ci un singur os.
în ziua aceea Rim se credea în concediu de la studii şi, în rol de gazdă amabilă, era foarte vorbăreţ. îşi expunea concepţiile cu multă bunăvoinţă. Descrierea sugestivă a meritelor casnice ale Lenorei şi indiferenţa, dacă nu chiar antipatia, pentru Lina păreau mărturisiri asupra gusturilor şi aspiraţiunilor neîndeplinite ale marelui doctor.
Era totuşi greu să identifici acele aspiraţiuni cu Rim !
Nory povestea că doctorul îi declarase că toate femeile, chiar ea, care se pretindea practică, se ocupă de „lucruri secundare". Nu explicase mai limpede, fiind scump la vorbă, dar Nory tălmăcise.
Ştia de la studente că, la începutul de an al cursurilor, profesorul adăoga, pentru pedagogia fetelor anume, o perifrază care le îndruma spre „lucrurile principale ale vieţei".
— Anatomie aplicată ! glumea Nory, dar degeaba, el ră-mîne tot un teoretician de nevoie. Cine Dumnezeu ar putea aplica cu Rim ? Halal bucată anatomică !	x
Nory era o nebunatecă, dar, de fapt, Rim rămînea pentru publicul spectator, în adevăr, mereu un om grav, onest, ascetic, caricatural şi savant. Şi poate el nu era nimic din toate astea !
Amintindu-şi anecdota lui Nory, Mini hotărî, după privirea de ansamblu, că doctorul Rim, ca şi atîţia, avea un trup sufletesc care contrazicea pe cellalt. Arareori cele două trupuri se suprapuneau desăvîrşit, dar un aşa de mare contrast era totuşi ceva rar.
Cu un creion fin în degetele cugetărei, Mini acum făcea un desen în care trupul sufletesc al lui Rim, plin de ispite, iubitor de alcov şi parfumuri, nevoit să-şi exteriorizeze aptitudinile pasionale prin fizicul aceluiaşi Rim, făcea contorsiuni desperate şi comice. Acel ţra-diavolo interior, cu pofte şi voce grasă, făcea pe Mini să rîdă înăuntrul ei cu hohot. Ideea că Rim are în el pe frate-su, dracu, o distra aşa de mult că surîse, de fapt. Rim, amabil, colaboră la acel surîs cu al lui.
84
Desenul progresa în linii sigure, deşi mîinile de carne ale lui Mini ar fi fost incapabile să aştearnă pe hîrtie nici chiar o efigie pe departe asemănată lui Rim, necum acel dublu. Aşadar, talentele făpturei noastre sufleteşti pot fi altele ca cele pe care le putem vădi. Dar frica cea mare a lui Mini era ca sufletul ei sa nu fi avut cumva alt fel de mîini ca ale ei, cele de carne. Le vroia identice. Trăia prin ele desăvîrşit simţirea şi dorea ca ele, cel puţin, să cunoască voluptatea iubirei depline şi perfecte.
Rim, azi, nu bănuia că întrebările ei despre Lenora nu erau o ciripire plăcută, cum zicea galant, şi că ceaiul în tete-â-tete9 pînă vine Lina, era numai o prelungire de informaţie în folosul acelor socoteli despre existenţa definită a unui trup sufletesc, care preocupa pe Mini. Acea cărnoasă Lenora, de exemplu, căreia trupul unor simţiri primitive, necontrolate de puţina ei inteligenţă, îi zvîrcolea făptura aşa de puternic. Ea singură nu se putea deprinde cu ideea că acţiunea unor sentimente aşa de neorganizate putea da aşa efecte uimitoare în acel volum de carne pasivă.
Mini se uită încă o dată la fotografia Lenorii. îşi aminti că Lina îi spusese că verişpara la 17 ani, înaltă, subţire, cu un cap de înger, era un tablou. Atunci o cunoscuse Lina în-tîi, fiindcă Lenora locuia la Mizil, cu tatăl ei divorţat, şi venea numai rareori la Tecuci, la mamă-sa, care sta cu băiatul, cu acel Lică Trubadurul.
împărţirea asta benevolă a copiilor părea inversă, dar corespundea cu sentimentele foarte accentuate ale acelor părinţi : unul, alintînd fata ; cealaltă, băiatul, pînă la măsura unor certuri grave, cu rezultate triste asupra educaţiei mostrelor respective.
La Mizil, tîrguşor muntenesc cu ifos şi culoare locală, Lenora pierduse accentul tecucean, pe care Lina îl păstra cu prisosinţă şi cu oarecare farmec.
Mama Lenorei şi a lui Lică era vară bună cu tatăl Linei, farmacist pe Strada Mare din Tecuci. Acestea erau legăturile de rudenie. Acolo, în fundul farmaciei, Lina hotărîse să înveţe medicina printr-una din acele dorinţe de a urma şi înălţa în grad profesia părintească. Fusese, în adevăr, cea mai mare dintre cinci fete — băiatul familiei. Celelalte surori erau pierdute prin Huşii şi Vasluii obscuri, la gospodăriile lor modeste. Lina era „perla".
85
Rim punea în cuvîntul „perlă" tot disponibilul lui de ironie. Cu laşitate, Mini îşi lăsa prietena pradă unghiilor lungi şi ascuţite, cu adevărat, ale Rimului. Cum oare putea desena aşa de fin cu peniţa cu aşa gheare ?! Pe Mini o enervau ca un ferăstrău cînd zgîriau sugativa în formă de game şi arpegii, cu sunetul suplimentar de castaniete ale falangelor, acompaniament muzical obicinuit al nesuferitului Rim. Căci avea pentru ilustrul doctor o aversiune strictă, pe care o încătuşa ; de o parte, afecţia pentru Lina, de altă, interesul pentru descoperirea posibilă, pentru vreo schiţă sau proiecţie viitoare cu putinţă a „trupului sufletului".
Mini puse la loc, pe birou, cartonul mic al fotografiei Le-norei. Rim o întrebă dacă ştie că verişoara a mai fost măritată. Mini ştia, vezi bine. Pentru Mini, Lenora nici nu putuse fi vreodată altfel decît măritată. Nu contesta că va fi fost cîndva o fată ceva mai slabă, cum povestea Lina. Nici nu avea ideea preconcepută a vreunui viol timpuriu sau credinţa că în strîmtoarea vieţei tecucene educaţia îi fusese aşa de puţin ocrotită încît avusese o precoce cunoaştere a tutulor aspectelor traiului. Mini credea mai puţin decît atît şi mai mult. în Lenora acel instinct, acea cunoaştere trăia şi crescuse cu ea, în tr-o aşteptare firească, pentru care era gata de întotdeauna, cu o copioasă naturaleţă.
Fireşte că Mini nu ar fi spus părerile astea tare, pentru că opiniile şi limbagiul sufletului nu sunt în curs, dar Rim, atunci cînd lăuda calităţile maritale ale Lenorei, credea acelaşi lucru, întocmai. Dealtfel, în cutia cu secrete a bunei Lina, caseta aceea frumoasă din lemn de trandafir, lucrat din bucăţele ca un mozaic, Mini văzuse o altă fotografie, o Lenora travestită în văluri de mireasă, galeşă şi promiţătoare, la braţul unui locotenent oacheş şi frumuşel, cu pinteni şi brandenburguri. Evenimentul nu mirase pe nimeni în mica garnizoană mizileană, unde tatăl ei era şef de accize, 36 post modest, dar rentabil şi onorabil, pe care strălucitoarea Lenora, de pe atunci nelipsită de la baluri, pick-nick-uri şi cavalcade, îl înălţase în rang.
Amănuntele astea erau date de Lina în zilele cînd, aşezînd cu levănţică şi sulfină rufele în şifonier, dezvăluia suvenirile de acasă, oftînd. Niciodată în orele de repaos buna Lina nu trăia altfel decît în acele amintiri, care lui Mini îi plăceau ca nişte poveşti foarte vechi, mai vechi de la o generaţie abia
86
înapoi, decît de un veac înapoi. Le asculta cu plăcere, dar fără să le poată lega de existenţa actuală a Linei, a LenoreL Era ca o carte cu poze naive, ca un album cu mode comice, ca un număr vechi dintr-un jurnal umoristic cu glume ieşite din curs.
Tecuciul, Mizilul îi păreau simpatice suburbii mărunte : erau vestigii de moravuri, pe care le pipăia delicat cu mintea ; erau fişe de caracterizări mărunte, pe care le strămuta pentru nevoie cu gîndul.
Amica Nory nu putea suferi provincia mică : „Cuiburi de ploşniţe", la figurat ca şi la concret, zicea. Nu simţea pitorescul orăşelelor scunde, în care fiece om pitulat, repre-zintînd disproporţia unei aspiraţiuni prea mari pentru adăposturile lui, este deci o energie la pîndă. Nu se gîndea că acele puteri mărunte, dar neîncăpătoare, se revărsau pînă aci, în Cetatea vie.
Nici satele nu-i plăceau. Nu era agrariană. Numai centrele comerciale şi industriale o mulţumeau ca fiind favorabile feminismului. Centrele mari erau pentru ea : Bucureş-tiul, Galaţii, Oradea, Aradul, indiferent. Unificarea solului era pentru Nory un fapt împlinit. De cînd pantofii de lux veneau de la. Temişoara, de cînd „trapista" era brînză naţională, de cînd parfumul în sticle bizare era industrie proprie, Nory luase cu simplicitate şi confort posesiune teritorială. Erau numai cîţiva inşi de specialitate — politicianii — care încă nu se înţelegeau asupra unor amănunte — adică afaceri de partid. Aşa credea Nory.
Acei mărunţi locuitori provinciali, dispreţuiţi de Nory, luaseră şi ei posesie teritorială din acel sentiment de expansiune care există în omul ce are posibilităţi de expansiune. Mini însăşi trăise întotdeauna după o hartă mai puţin exterioară ca cea geografică, dar foarte precisă : aceea a unor drepturi fireşti. Omul, ca şi popoarele, are în el simţul subdiviziunii, dar şi al multiplicărei. Simţul proporţional că face parte dintr-un numerar mai însemnat chiar de n-ar fi încă însumat. întotdeauna Mini crezuse că aparţine unui popor mare.
Totuşi, la gîndul că Lina, Lenora, Lică, atîţia alţii, mulţi, toţi veneau de-acolo, de prin cuiburi obscure, în Cetatea ei vie, că ei îi compuneau existenţa, iar Cetatea, cea făcută
87
de eî, îi prefăcea, Mini rămînea mirata, cu fila neîntoarsă la cartea basmelor de ieri.
— Da ! Lenora vine la noi cu precădere şi fără să mă măgulesc socot că se înţelege mai bine cu mine decît cu Lina, care o slugăreşte, urmă doctorul Rim.
Mini simţi că răbdarea-i se oboseşte faţă de dispreţul neobosit cu care azi Rim copleşea pe Lina. Ar fi plecat, de nu s-ar fi apropiat sosirea chiar a Linei, pe care vrea să o vadă, o dorea chiar, ca şi cum ocările lui Rim în lipsă o putuseră mîhni, ca şi cum ele erau o boală cronică, de care o va vedea după chip că sufere, ca să o poată mîngîia. Vroia să o şi întrebe ce mai e pe la moşia Hallipa, căci se vedea bine că Rim nu e ţinut la curent. 37
Se gîndea acum la acel Rim şi la ceea ce ştia din biografia lui. De pe scaunul pe care şedea, de partea opusă a biroului, Mini fugi pe divan. Atunci Rim începu să răsfoiască nişte dicţionare medicale voluminoase, lingînd cu degetul fiecare pagină întoarsă.
...Tot în cutia mare de lemn de trandafir era şi o fotografie a lui Rim ca logodnic. Un vlăjgan blond şi nesărat, care nu ştia ce să facă cu mîinile mai lungi ca pulpanele redingotei. Pe alt cartonaş, Lina era o fată puţintică, negricioasă, urîţică şi amărîtă de pe atunci.
Cum Mini o întrebase dacă a cunoscut pe Rim la facultate, Lina îi povestise, dar fără prea multe amănunte, că era încă studentă bătrînă cînd Rim, de pe atunci doctor de plasă în judeţ, venea pe la farmacie să stea de vorbă cu ea. Cînd terminase şi rămăsese internă la Maternitate, Rim, într-o vacanţă de Paşte, îşi făcuse propunerea. El studia atunci mult şi trimitea lucrări peste lucrări pe o parte, pe de alta petiţii peste petiţii ca să i se dea o docenţă.
După nuntă vorbise şi ea profesorului C., care o proteja, şi, destul de repede, Rim fusese numit asistent la Iaşi. Norocul lor fusese că marele mamoş C., care era bun cu ea ca un tată, îmbolnăvindu-se tocmai cînd avea- un caz excepţional la o casă „foarte nobilă", o recomandase în locul lui.
Era prilej de încredere şi răspundere ; ieşise cu bine şi rămăsese de casă.
„De casă mare glumea Nory.
Cariera îi era făcută. Toată aristocraţia nu mai vroia să vie pe lume decît pe mîinile ei şi parveniţii la fel, fireşte.
m
Repede după asta, Rim fusese numit suplinitor, apoi, prin concurs, profesor de anatomie la Iaşi, dar abia acum, în urmă, se putuse anevoie muta la Bucureşti, fiind luptă aprigă şi făcîndu-se politică multă, cu tot ordinul venit de sus.
Faţă de o carieră aşa de limpede, parcursă cu ajutorul exclusiv al femeiei şi faţă de convieţuirea aşa de recentă a celor doi soţi, care pînă atunci trăiseră la distanţă, profesorul Rim se arăta ingrat şi răutăcios.
„Mai bine rămînea la Iaşi", se gîndi Mini, mai ales că Lina povestea ce bine se simţea Rim acolo, cum frecventa numai pictori şi muzicanţi — cele două arte în care era aşa de priceput. Dar ambiţia nu-i putea îngădui să nu ia catedra ele anatomie din capitală, care i se cuvenea. Buna Lina era convinsă de meritele deosebite ale savantului Rim şi cunoştinţele lui artistice îi impuneau mare respect, ea fiind desăvîrşit opacă pentru muzică şi pictură.
Cum tăcerea se prelungea, Mini, ca să spună ceva, întrebă :
—	E inteligentă doamna Hallipa ?
—	O femeie frumoasă e totdeauna inteligentă...
Lina sosise şi intră grămadă. Sărută pe Mini. Era congestionată ca de obicei. Mini spunea adesea cu grijă că Lina e un tip apoplectic. O calma Nory :
—	Lasă femeia în pace ! E scurtă în gît. Atîta tot!
încă sufocată de graba cu care venise, întrebă pe Rim
dacă l-ar supăra vizita Elizei.
„Cît protocol !" reflectă Mini.
Rim, galant, se arătă îneîntat că vede pe „verişoara Eliza". _
Mini rămase întrebătoare : încă o verişoară !
—	N-o cunoşti, Mini, pe Eliza ? A lipsit cîtva timp la Călăraşi. Acum s-a stabilit aici cu totul. E vara primară a lui Doru Hallipa. O văd rar. Eu cu ocupaţiile mele, ea cu ale ei! E foarte elegantă şi iese mult. Eliza dictează moda în familie şi face 38 comisioanele Lenorei.
Aşadar, grija bunei Lina pentru Eliza nu era străină de familia Hallipa nici acum.
Mini văzu că planurile ei de informaţie sunt zădărnicite de acele vizite. Ar fi vrut să plece, dar se temu ca Lina să nu se nemulţumească dacă o lasă singură cu musafira. Părea că pune oarecare nădejde în Mini pentru vizita asta, la care
89
ţinea să facă faţă şi care o stînjenea parcă. Acea Lina, aşa de autoritară şi de stăpînă pe ea în profesie, era în lume nespus de timidă. Rămase. Dealtfel, subt o altă formă, familia Halîipa iarăşi îi ieşea înainte.
Odihnită, Lina porni, tot grămadă, să aşeze ceaiul cu baba. Cînd se întoarse avea o rochie verde cu găitane multe. Rim privi pe Mini cu aere de complicitate, dar fără de succes.
Mini era iritată împotriva lui pentru ostilitatea aceea permanentă către Lina, ostilitate, dealtfel, cu forme flegmatice şi politicoase.
îi veni în minte că e poate din pricină că sunt de naţionalitate diferită. Poate că asta era o pîrghie nesimţită care dezgrădina acordul lor bun. Cine poate şti ! Astfel de căsătorii, făcute fie din amor, fie din calcul, au numai o parte limitată de înţelegere. Sunt ca două circomferinţe care se întretaie pe o porţiune comună şi rămîn cu totul despărţite celelalte două spaţii : ale educaţiei, ale amintirilor...
Dacă cumva porţiunea de contact sufletesc sau de interese sufere pagube, cataclismul geometric al căsătoriei e deplin.
Pe cînd în căsătoriile conaţionale sufletele sunt discuri metalice care se ciocnesc cu răsunet şi cu tamponare variată, dar adecuată.
Nory exprima aceeaşi părere despre Rim, dar mai lapidar :
—	Slutul de neamţ ! zicea, cînd Lina era înfruntată de doctor.
Felul de a se exprima supăra pe Mini, care o certa :
—	Tocmai tu, fată cultă şi fără prejudecăţi, păstrezi un aşa limbagiu faţă de un străin, parcă ai vorbi de păgîni ? Tu, feministă, deci adepta unor mentalităţi mai largi, ai tonul ăsta de zeflemea şi de poreclă aşa de vulgar !
Dar acum, ea însăşi zicea cu gîndul, dacă nu chiar cu vorba : „Slutul de neamţ !“ Pesemne năravul românului are şi el un rost : eleganţa şi cordialitatea către străin sunt în funcţie de atitudinea lui respectivă. Azi, Rim era de vină. El se arăta prea arţăgos şi străin.
Totuşi problema căsniciilor de felul ăsta putea fi privită şi în alt fel. Ciocnirile dintre educaţii deosebite ar fi putut, dimpotrivă, să fie mai netezite ; vrajba să nu aibă atîta putere şi ecou, să nu doară aşa de tare loviturile şi vorbele
de ocară — dacă cumva s-ar fi dat tava — cum zicea Nory, să pară mai cuviincioase, ca şi necuviinţele spuse sau scrise în limbă străină.
Evident că Rim nu înţelegea singurul farmec al Linei, farmecul ei indigen. Bunătatea ei ca azima caldă, trudnicia ei de gloabă credincioasă şi hazul ei „de la Tecuci".
Cu toate că era născut în ţară, dintr-un tată vameş vechi şi de treabă, naturalizat de mult, Rimul mesteca printre dinţii galbeni dezgusturi de lege streină şi-şi oprea cu bună creştere strănuturi de dispreţ către nevastă-sa tocmai pentru ceea ce era în ea simpatic şi inerent.
Altfel, de la depărtare, era mai sentimental, şi Lina îi arătase de la Iaşi scrisori lungi, pline de stil şi compoziţie, cu o caligrafie admirabilă de unghiuri mici şi egale, care ameţeau pe Mini şi îi aminteau pedepsele la şcoală în ora de germană. Erau acolo fraze metodice asupra sănătăţei şi petrecerei reciproce şi griisse prelung întortocheate şi stimabile. Separaţia de corp ar fi trebuit prevăzută în contractul acestui menaj.
Se auzi la intrare un zgomot de voci amestecate şi de rîsete.
—	E şi Lică ! zise Lina uitîndu-se la Rim, care nu clinti.
Pe Lică Trubadurul, Mini nu-1 văzuse decît pe apucate,
pe după o uşă sau alta, totdeauna fugind în momentul cînd intrai, ca o rudă subalternă, care ocoleşte musafirii. îşi închipuise că acel pierde-vară — cum îi zicea uneori Rim, cu glasul lui placid — le cere adesea servicii.
—	Da ! Cred că îi ciupe de parale bune ! confirmase Nory.
Glasul lui Lică nu-1 auzise Mini niciodată. Era afon, ceea ce corespundea cu silueta lui discretă şi fugară, dar nici nu-1 zărise altfel decît fluierînd. Avea deci viers !
—	Da ! Fluieră ca un mierloi a pungă goală şi a muiere, glumea Nory, liber-cuvîntătoare ca şi liber-cugetătoare.
Mierloii ăştia, reflecta tot Nory, sunt un fel de pasări care fluieră mult şi se înmulţesc puţin !
Mini, nefiind tare în ornitologie, nu o putea informa.
—	Ce gură rea ai ! o mustra Lina, roşie-vînătă la faţă numaidecît.
—	în adevăr, Nory ! Ce ai cu prăsitul mierlelor ? rîdea Mini.
91
—	Cum ce am ? Nu ţiu subt vigilenţa mea secţia de copii părăsiţi ai „Asistenţei" ? Destui pui de mierlă ! Nişte miorţăiţi pe care te lupţi să-i întreţii „vii în viaţă" ! Ne ocupăm, mă rog, de repopulare.
—	Se simte vreo lipsă ? întrebă Mini.
—	Atunci de populare, dacă vrei ! Noi ne gîndim la ziua de mîine. Dacă e vorba că trebuiesc mierloi, cel puţin să fie făcuţi ca lumea.
—	Nu văd raportul cu Lică !
—	Cum nu-1 vezi ? Căutăm, ţi-am spus, souchă. Cînd ne soseşte proaspăt cîte un Kinder, ne uităm cu interes la aducător, ca să ştim ce ne aşteaptă. Lică e un papugiu, dar îl cred reproductibil. Numai că nu e bun muşteriu. Nu ne aduce pui la cuibar. Fluieră şi sare din cracă în cracă, mai mult decît se ocupă de opera noastră socială.
Nory rîdea atunci zgomotos, dar fără de veselie, despre un subiect pe care, dealtfel, îl lua în serios. Avea un dublu principiu şi o dublă activitate : era duşmana bărbaţilor şi amorului şi protectoarea oficială şi zeloasă a maternităţilor clandestine.
Linei, în timpul conversaţiei, nu i se limpezea deloc tenul.
„Are o acnee, gîndea Mini, sau, în adevăr, nu poate suferi nici o glumă despre familia ei."
Era crîmpeiul de conversaţie care trecu prin mintea lui Mini cînd Lina anunţase pe Lică. Se auzea în antreu timbrul sonor, dar nemuzical al lui Nory şi un alt gungurit de turturea, probabil doamna Eliza. Trubadurul era afon ca de obicei şi totuşi şuierase el pe-acolo şi era pricina probabilă a trilurilor feminine.
„Are să rămînă tot după uşă ?" se întreba Mini, şi rămase mirată cînd îl văzu intrînd. Părea curios că e fratele doamnei Hallipa. Nici o asemănare ! Mini nu băgase de seamă prezintarea. Lică ?... şi mai cum ? Care fusese numele de fată al Lenorei Hallipa ?
Dinapoia biroului, Rim nu se clintise, salutînd ca de la înălţimea unei tribune. Făcu numai un semn lui Nory, ară-tîndu-i un scaun apropiat.
—	Viu pentru Mini ! declară Nory trîntindu-se alături de ea pe divan.
Formau acum patru grupuri distincte : Rim — Nory cu Mini — Eliza cu Trubadurul — şi Lina.
92
Rim pusese ochelarii şi schimba de la distanţă cîteva vorbe cu eleganta Eliza, care părea că face o sforţare adre-sîndu-se unui aşa de ilustru personagiu. Lică atunci rămînea în pauze respectuoase, lăsînd să cadă cuvintele oracolului, dar schiţînd pe buze gestul fluieratului lui obicinuit.
Lina se apropie de doamna Eliza şi începu cu ea o conversaţie cam monotonă la început, dar care se învioră treptat, apoi micşorară chiar diapazonul pentru a şopti cu familiaritate. Se auzea numai „dragă", la interval.
—	Ce e cu doamna Eliza ? întrebă Mini.
Nory înălţă din umeri.
—	Beaute, pentru zile fixe cu joc de cărţi: o gîscă !... A fost logodită cu Hallipa înainte de Lenora bella.
Mini se uită curioasă la acea ex-logodnică. Hallipa, omul statornic şi chibzuit, logodit şi dezlogodit îi contrazicea puţin ideile.
Ceaiul aduse grupurilor o mişcare.
—	N-am avut timp să vă fac îngheţată, se scuză Lina.
Nory se oferi pentru serviciu ca fată a casei. Lică, ală-
turînd ghetele subţiri şi ajustate, le privea acum lustrul.
Probabil frate mult mai mic al Lenorei, acel Lică ! Părea foarte tînăr. Un cap subţirel de sergent-plutonier 39 frumuşel, cu mustaţă mijită neagră ; părul ondulat, pomădat, cu cărare în lături şi freză stufoasă în faţă. Haine de plutonier îmbrăcat civil, cu o cravată roşie, posttakistă, nu comunistă. Părea mai firesc să-l întîlneşti40 în scenete de mahala decît în viaţa modernă sau în intimitatea familială a profesorului Rim. Foarte puţin universitar, Lică ! Desigur, patru clase primare la Tecuci.
Mini se întreba acum cît timp să fi trecut de cînd societatea prenumăra în chip obicinuit exemplare de felul lui Lică. Cum erau pavate străzile pe atunci şi dacă aspectul scumpei Cetăţi era primitiv şi pitoresc cum i-1 descria uneori bătrînul ei moş... Dacă cumva Lică, actualul, apucase pe baba Smoala în Dealul Spirei, pe cînd era plutonier activ. Subţirel, sprinten, Mini parcă îl vedea cu o nuieluşă tachi-nînd peste garduri domnişoarele cartierului.
Lică Trubadurul şoptea din cînd în cînd ceva Elizei, ţinînd ceaşca de ceai pe genunchi, şi vorbele îi şuierau în-demînatice şi dosnice pe buze. Era felul lui de a vorbi. Eliza
93
rîdea delicat, ducînd la gura, dar fără să o apropie prea mult, o batistă brodată fin.
Ce fel de eleganţă era cea a doamnei Eliza, care nu putea sta departe de capitală ? Rochia de crepe marocain maron, culoarea la modă, era brodată în întregime cu un desen cam zgomotos, dar părea „un modelC£ pe care îl compromitea puţin manechinul. Eliza, care probabil îşi îngrijea mult silueta, rămăsese totuşi o femeie de talie mijlocie, grăsuţă. Bustul, cam prea bombat şi ceva prea multă rotunjime subt eşarpa-odaliscă ce-i strîngea şoldurile prea precis. Desigur, purta o cingătoare, ceea ce o făcea cam ţeapănă. Eliza nu era croită după tiparul cel mai nou.
Pălăria de satin laque părea neatinsă. Lui Mini, strălucirea şi forma geometrică a acelui fel de pălării nu-i plăceau, dar erau foarte scumpe. Amănunte multe ale toaletei : mănuşi de piele foarte strînse pe mîna grăsuţă, lanţul cu briliante al brăţărei, poşeta de fir colorat, ondulaţiile recente ale pieptănăturei arătau o eleganţă de rangul al doilea, cel mult. Cu trei-patru solitari pe degete — o avere — cercei lungi din perle albe şi negre, Eliza era o expoziţie în mic a ultimelor noutăţi combinate fără mult gust, dar cu oarecare dis-cernămînt. Obrazul rotund, dar prea alb pentru o brună, era plăcut şi ochii căprii, cam prea înfloriţi, semănau poate cu ai lui Hallipa, dacă ştiai că se înrudesc. Sta foarte rezervată, probabil din dorinţa „de a nu se compromite". Nory spunea că joacă bridge în case de miniştri şi alţi demnitari, sau bogătaşi şi, probabil, purta de grijă să-şi ţie rangul.
Dealtfel, neamul Elallipilor avusese la timp buna idee de a lua oarecari pretenţii boiereşti, asupra cărora controlul era nefolositor şi al căror exemplar cel mai bine reuşit era Elena Hallipa-Drăgănescu.
Ideea că doamna Eliza o ţine la distanţă, distra mult pe Mini. Privea pe cei care îţi cer titluri ca pe nişte specimene interesante şi pe cei care au „fumuri" de orice fel, cu o ironie simpatică sau ostilă, după cum era exemplarul.
Şi pe Nory doamna Eliza o ţinea în respect, displăcîn-du-i, probabil prin contrast, felul feminist şi intelectual al fetei.
Pe scară, la intrare, Lică Trubadurul fusese elementul de legătură, care făcuse din ei un „trio-allegretto".
94
Doamna Eliza avea în schimb un ce foarte plăcut, o mică urmă de debit peltic, care mlădia numaidecît ţinuta ei prea ţeapănă şi îi da o infirmitate simpatică. Gura neregulată, cu buze cam mari, pe dinţi care se încălecau în faţă, nu era corectă, dar nu era urîtă.
— Are picior frumos ! declară Rim, aplecîndu-se spre Mini.
Echerul trupului îi era aşa de lung, încît reuşea să devie confidenţial pe distanţa de la birou la divan.
Mini se uită rîzînd. îşi aminti gluma lui Nory cu cizmarul neamţ. „Pare că ţointura doamnei Eliza interesa şi ea pe Herr Professor Rim.“ Era cumva în căutarea permanentă a pantofului Cenuşăresei ? Nu-şi socotea oare cariera săvîr-şită ? După epoca de ambiţie, după studiile istovitoare, după cercetări care ceruseră o muncă grea de memorie şi de voinţă, prin care reuşise să parvie, doctorul Rim cerea oare vieţei să-i aducă acum jertfe pe altarul catedrei cucerite ?
Buna Lina, cu existenţa ei modestă şi laborioasă, îi părea pesemne o piedică, de aceea o sfredelea cu vorbe răutăcioase, aşa domol şi răspicat cum glăsuia. O ura, ai fi putut zice, după dezgustul care sluţea sluţenia lui cînd vorbea de ea. Iar Linei îi era frică de el, pur şi simplu.
Piciorul doamnei Eliza era, în adevăr, perfect în felul lui. Mai delicat decît te puteai aştepta, cu gleznă fină, „cambrat" şi cu pantofi de lac cu buclă mare de acier.
Mini fu desfătată descoperind acea buclă. Era ceea ce aştepta ca să cunoască pe deplin caracterul doamnei Eliza. Adăogă o schiţă nouă pe albumul vederilor interioare.
Mini consultă ceasul de mînă. Se însera frumos. Prin geamul larg de lîngă divan se scobora o seară fină, melodioasă. Era enorm de mult cer afară.
în acea plutire Mini îşi închipuia Cetatea ca pe o cingătoare, o simţea acolo în jur. O cingătoare aşa de apropiată şi de scumpă încît părea făcută din înseşi acele fibre care susţin în făptura noastră substanţa difuză, din însuşi trupul propriu, care, cu tăria lui, ne încinge dispersiunea fluidă a sîngelui.
Ar fi plecat încet de-a lungul străzilor, dar nu vroi să dea semnalul ; poate că Lina dorea să prelungească vizita doamnei Eliza. Discutau mereu afaceri, probabil de familie, pe cînd Trubadurul, căruia Rim nu-i adresa nici un cuvînt, arunca lui Nory, de departe, ochiri repezi şi surîsuri de bună
95
înţelegere. La Tecuci, în mahala, sau în mahala la Bucureşti, ca şî în biroul lui Rim, Lică îşi păstra apucăturile. Nu avea nici o îndoială asupra persoanei lui, era sigur că e băiat frumos şi că asta e o monedă curgătoare pretutindeni. Ca şi doamna Eliza nu bănuia că formula se schimbase. Că chimmy-ul şi Mon homme înlocuiseră romanţele — e drept că la aceiaşi lăutari ; că trubadurii moderni aveau talie lunga, pantofi lungi, faţă spînă, păr rar fără de freză, mişcări silnice, mers rigid, dezgust şi lene, epuizare reală sau prefăcută, care să lase să se înţeleagă că temperamentul lor era lipsa de temperament.
Nu ştiau că partenerele trebuiau să aibă manechinul redus ; pe busturi înguste, sîni a căror încercare neizbutită să puncteze mai scabros ca orice forme voluptoase, tenuri sar-bede, ochi exageraţi, mîini deşirate.
Modele create pentru dansurile noi sau din fermentul ultimelor idei ale civilizaţiei extreme.41 Era modelul european, cel a cărui factură era rezultată din fenomenul prefa-cerei lente, în conflict cu accidentele brusce. Modelul care în Apus rezultase din decadentismul secular al nababilor, trecut prin vîrtejul nebun al războiului : aci, în ţara asta proaspătă, cum oare se modelase la fel ? Căci nu mai era vorba nici de hainele, nici de ideile care se imită. Era însăşi croiala fizică a făpturilor. Procesul de infuziune prin toţi porii statului, prin toate receptoarele individului, era legea42 de progres a ţărei ei ; era oare acum şi o infuziune prin toţi porii trupului creator, un nou agent de conformare a pro-creaţiunei ? se întreba Mini. E drept că alături de poporul primitiv, păstoresc, sau care umbla agale pe drumurile civilizării 43, era o pătură dictatoare, care permanent exprima acel ciudat procedeu de a se nivela prin salturi repezi, de a-şi însuşi şi identifica regimul de existenţă cu acel al popoarelor contimporane. Sistemul era, dealtfel, lesne de formulat : a adopta întîi, a se adapta îndată, a se pătrunde pe urmă. Era o metodă inversă. Aşezau întîi etajul pe piloni şi apoi lucrau de la el, în jos, tencuiala. 44
Rezultatul era o superficie iniţială, dar şi o admirabilă elasticitate de susţinere. Mai ciudat însă decît orice alt era această45 identificare a tipului fizic. Ai fi putut zice că cerebralitatea şi vizualitatea au o parte enormă în concepere şi că mamele gravide, impresionate de lecturi şi cinematograf,
SG
îşi formau copiii în raport cu eroii cărţilor şi ai ecranului. 46 Paradoxul nu ar fi fost lipsit de adevăr. Poate îl complecta educarea precoce a ochiului şi a timpanului în puericultura modernă, cînd copiii sunt implicaţi în traiul adulţilor. Dar poate că era numai pleiada numeroasă a intelectualilor răvăşiţi de izbucnirea violentă a războiului şi ciopliţi în reducţie de noul regim alimentar ca şi de cel moral ; erau acei care nu compun o naţie, dar o reprezintă în toate ocaziile, care nu cer decît aspecte ; acel prim rînd pus în faţă la toate spectacolele. Ceea ce făcea însă pe Mini să surîdă era că cei ce stau la spate formau tocmai numărul de rezervă, cel de căpetenie, surpriza şi resursele fabricaţiei, punerea în circulaţie a ultimei noutăţi morale şi anatomice. Admirabil timp, totuşi, în care circulau încă exemplare din toate generaţiile, cînd puteai încă vedea femei47 care ar fi putut umbla lin şi majestos purtînd un peplum, cînd existau atîtea forme tranzitorii spre o plastică viitoare.
In jocul simultan de prefaceri, nu ştiai dacă sunt născuţi din literatură sau sunt înseşi modelele din care literatura extremă se născuse. Baudelaire şi Verlaine, acum clasici la lectură, circulau subt mii de forme umane şi omul decadent era omul normal, cel de toate zilele, pe care fraţii mai mari îl priveau încă cu mirare şi care aştepta abia să devie clasic la rîndul lui şi să fie înlocuit.
Subt aparenţe întortocheate, suflete simple se trudeau să ducă un trai complicat, şi firi echivoce trăiau subt firme vechi şi oneste. Un iarmaroc !
Fata de mahala dispăruse sau era exotică, şi profesiile noi, plebeiene, dactilografia şi manichiura, schimbaseră forma mahalalei. Şoferul era chintesenţa băiatului de mahala trecut prin mecanică ca prin foc, pentru a lua forma selectă 48 care ieri încă ducea la „orice*. Se înălţau însă acum pentru marconisme aeriane nişte antene subţiri 49, care dau perspective noi „băiatului de la electrică*.
Lică Trubadurul era un preţios eşantilion prin care nu se pierdea modelul de mai alaltăieri. Flexibil de mijloc, cu ocheade repezi pe subt gene negre, nepăsător, hotărît şi grăbit, cînta şi juca după romanţe demodate.
Curajos şi încîntat de el şi de viaţă, lucra voios după formula veche.
— Te văd ! îi strigă Nory, care lua numaidecît tonul.
97
Li că nu-şi pierdu cumpătul.
— Viu acum ! şi, cu ceaiul în mînă, nebunatecă, se aşeză lîngă el, îi oferi o tartină aşa cum dai, la grădina zoologică, dulceţuri vreunui animal care adulmecă.
Nory rîdea aşa de tare că se înecă.
Mini fu scuturată brusc de o plictiseală, de o indignare nespusă. Ce căuta acolo, între acei oameni urîţi, banali, cu care nu avea nici o afinitate, ea, care-şi rupsese toate aderenţele ? De ce pierduse azi atîta timp, în loc să rămînă în beatitudinea ei singuratică, cu simţirea fericirei, ca o perlă în scoică, ca şi ea hrănită din cochilie, ca şi ea aderentă !
Cu toate astea, era acolo, fie burghez, fie intelectual, un mediu destul de ridicat, dar chimia lui era azi descompusă de un singur element, de acel Lică. Acel trubadur de mahala, care, în mijlocul unui birou de intelectual, făcea cu ochiul unei directoare a feminismului, ca la horă ; acel Rim momi-ficat parcă şi care prin ochelari părea a nu vedea decît ce vrea, şi anume gleznele femeilor ; Lina cu boala ei de veri şi verişoare şi ea însăşi, Mini, care pentru a-şi complecta ierbariul se vîrîse în aşa buruieni !
Se simţi micşorată. Cercul de izolare, care o aureola obicinuit, părea întunecat... Mini credea că în jurul fiecăruia, undele simţirei răspîndite nu se risipesc, ci se condensează într-un nimb. Trăim, astfel, înconjuraţi ca de o pavăză de emanaţiunea noastră spirituală în jurul formei materiale. Stăm alături unii de alţii, despărţiţi totuşi de acele aureole care la unii sunt abia o dungă subţire, la alţii o a doua formă, în acest bloc de materie şi de imaterialitate, de substanţă spirituală a mulţimei omeneşti, se fac de la un nimb la altul schimburi şi atingeri, duşmănii sau acorduri care preced şi determină ciocnirile concrete.
în unele zile privilegiate, Mini, printr-o sforţare, zărea, în lumina mare în care plutim, desenîndu-se acele forme nimbate. Unele erau asemeni unor imagini pe jumătate suprapuse, cu o dublă aureolă de cercuri îngemănate în jurul capului oval ; altele, un vălmăşag de suprapuneri ; cîteva, bine închegate şi izolate statornic ; multe din ele rătăcite de puterea coeziunei şi rătăcind în materialul spiritual inform, lăr-gindu-şi nemăsurat şi diluat proporţiile aureolate şi descom-punîndu-şi substanţa sensibilă spre pericolul dizolvărei în, spaţiu.
98
Aşa îi apăreau lui Mini, nimbaţi felurit: amanţii, mulţimea în luptă, înţelepţii, descumpăniţii!
Cum oare niciodată instinctul unui pictor modern nu redase mai bine decît sub forma unei lumini noi a cama-ţiunei sau unei renovări a proporţiilor, nu redase mai convins şi mai expresiv 50 această îmbinare de opacitate şi de străve-zire, pe care cei vechi o concepuseră rudimentar pe icoanele rigide, în vulgaritatea stemei de aur, în cercuirea luminoasă bizantină sau prerafaelică a Madonei nimbate. Eclipsele, in-cursia violentă a negrului în alb, sau invaziile luminei în tenebre, fuseseră destul de speculate în culoare ca şi în simţire, dar Mini acum se gîndea la senzaţia rară a fuzionărei acelor nimburi deopotrivă transparente, la voluptatea acelor conruperi armonioase de atome, impalpabile, la penetraţiunea luminei în lumină, la ceva fără de realizare în cuvînt şi de o realizare senzorială deosebită. îndeplinită, ea lăsa făpturei fizice capacităţi de bucurie neasemuită în gesturile simple ale vieţei.
Mini se mira de atmosfera joasă de azi a interiorului Rim. Totuşi avea convingerea lucrurilor relative. Ştia ce tîrziu se aplicase la scenă platforma mobilă care era o lege curentă a vieţei sociale. Nivelul, aşa zis fix, al Rimilor avea urcări şi coborîri fireşti, după ponderile şi valorile în funcţie.
—	Dar pe Mika-Le o cunoşti ? întrebă pe Rim.
Gîtul lui Rim păru a se lungi de mirare. Numele bizar îi era străin pesemne.
—	Pe Mika-Le, fata cea mică a doamnei Lenora Hal-lipa... cea care...
Mini se opri gîndindu-se că povestea lui Mika-Le era prea lungă şi că nu e nevoie să o afle Rim dacă Lina nu i-a spus-o. Lina, probabil, păstrase secretă aventura verişoarei cu zugravul, pentru a ocoli aprecieri neplăcute asupra familiei.
Rimul era cît se poate de moralist şi predica neobosit.
„Ce miop e omul, cu el !a gîndea Mini.
Ea nu credea pe Rim virtuos, fără să fi putut spune de ce. Nu numaidecît pentru că întrevăzuse ce formă avea trupul lui sufletesc. Nici pentru că doctorul admira exagerat plastica Lenorei şi avea slăbiciune de nuduri picturale. Nici pentru că îi plăceau gleznele şi avea o introducere specială pentru fete la cursul de anatomie !
99
Nu-i cunoştea nici o altă păcătuinţă ; dar acea puritate de moravuri nu o convingea. I-ar fi fost, desigur, cu neputinţă să creadă pe doctorul Rim vrednic de vreo aventură sau destoinic de vreo pasiune. îi făcea impresia unui om de maculatură cenuşie, nu de carne şi sînge, însă cînd îl auzea predicînd virtuţile, Mini avea pe buzele gîndului ascuns surîsul sau, în trupul interior, revolta.
De ce ? Percepţia lui Mini era un ogar bun, care îşi mirosea vînatul ? Acel iezuit. nu era păcătos cumva, dar nici moral. Era, desigur, îndoielnic.
Mini credea că doctorul Rim va rămîne astfel pentru totdeauna, dar că în ziua discursurilor funerare asupra înaltelor sale virtuţi, ea va rîde pe dinăuntru. Nu doar că Mini se gîndea la moartea bietului Rim — dimpotrivă, lipsa lui de pe decor i-ar fi ştirbit din obiceiuri şi, mai ales, ce ar fi devenit descoperirile pe care le nădăjduia de la dînsul !
Nici nu avea Mini vreo imaginaţie crudă şi asasină ; dar la ea, gîndul îşi complecta îndată circuitul de la punctul iniţial la consecinţa din urmă. Avea viteză şi permeabilitate spontană. De la moartea lui Rim, trecu direct „dincolo" şi, închipuindu-şi un tribunal al spiritelor superioare în faţa căruia ar fi apărut Rim şi ea ar fi fost mărturie, întindea mîna solemn ca să răspundă :
„Avusese Rim vreo vină la activul lui ?"
”Nu!\
„Era Rim un om necinstit ?"
”Nu!“.
„Era Rim un om moral ?"
„Nu !“ ^
Mini luă de pe birou albumul, în care Rim îi arătase pe Lenora. Era un album mic, plin de fotografii felurite de familie. Căuta a le stabili identitatea şi a le urmări transformările. îşi făcea din asta un joc care o pasiona. Lenora era acolo la diferite epoci, în poze multe şi felurite. într-una, cu fruntea goală, o rochie închisă la gît, părul neted şi ochii mari, zănateci, nu o recunoscuse deloc. Trebui sa o asigure Rim şi Nory că e ea.
Acum cele două grupuri fuzionaseră şi conversaţia părea a se apropia de sfîrşit. Mini auzi că e vorba de o stradă care apucă pe colo şi nu pe dincolo şi fu înduioşată de reamintirea Cetăţii vii, ca şi cum cu vorbele lor atingeau arteriola
100
unui trup voluptuos şi scump. Pentru a nu face pe Rim curios asupra lui Mika-Le, deoarece Lina nu vroia să se cunoască episodul, îi spuse cu indiferenţă :
—	Fata mai mică a Hallipilor nu seamănă deloc cu ma-mă-sa.
—	Lenora e incomparabilă ! săvîrşi Rim discuţia. Apoi: E ora quartetului. Ieşim împreună ! zise îngrijat.
Mini ridică mîinile în semn de apărare. Sufletul ei pusese refuzul în mişcare, în chipul cel mai evident.
Rim rîse, adică îşi arătă dinţii galbeni. Era bine dispus şi probabil ţinea şi el să-şi facă preumblarea singur.
Mini şi-l închipui, cu aere doctorale, cu gambele lungi şi paşi metodici, cu redingota largă şi pălăria tare.
—	O birjă, Rim ? zise Lina, care nu-1 pierdea, se vede, din ochi.
—	Da ! Sciaticul ! explică Rim cu melancolie.
Se sculară toţi. Nory se repezi la cuier să-şi ia „canotierul". 51 Doamna Eliza invită pe Lina stăruitor să vie să o vadă înainte de o plecare oarecare. Lică se sucea pe călcîie. Salută de departe şi în grabă pe Rim. Observînd că Rim nu se deranjează, Mini uita şi ea să-i răspundă la salut, dar Trubadurul se întoarse pe călcîie şi, pocnind degetele, însoţea doamnele, desigur fluierînd muteşte pe buzele nărăvite.
Mini se săltă spre doamna Eliza, care, acum graţioasă de plecare, îi exprima încurcat şi peltic sentimente de simpatie. Lina sau Nory trecuseră, desigur, pe acolo cu vreo biografie amicală.
Ca să nu plece cu grupul, Mini rămase încă pe loc. Cînd ieşi din birou peste un minut, ca să-şi ia ziua bună de la Lina, doamna Eliza şi Nory erau plecate şi Trubadurul cu mîna pe uşa întredeschisă vorbea cu Lina. Nu-i auzi nici glasul, nici vorbele. Lina gîfîia tare.
Figura tînără şi ştrengărească a lui Lică era asprită şi contractată. Era aprins la faţă şi, cu bucla căzută peste ochi, părea un cocoş necăjit cu creasta vînătă. Fu numai o clipă. Dete pe spate freza, cu mîna subţire cu inel lat de aur cu rubin falş, şi cu buzele strînse pentru fluier, cu ochii pe subt gene, sări peste cele cinci trepte pe urma celor două doamne. 52
—	Ce, şi tu pleci ? zise Lina, ca şi cum nu era firesc.
Mini rămase cu pălăria în mină.
101
— Stai la mine la masă. Rim ia cafeaua la Schmidlini, pentru quartet. Abia scap de cafea cu lapte şi singură nu em poftă de mîncare.
Mini se gîndi la plimbarea făcută în amurg pe străzile aproape goale. Afară lumina desfăcea muselina de culori blonde. Dar cum ceasul ei de mînă nu arăta ora şi locul care te cer, rămase.
Singură acum cu buna Lina, putea trăi în gîndurile ei fără de nici o turburare. Intră în birou, de unde Rim dispăruse, şi dete drumul geamului larg de lîngă divan, ghemuindu-se într-un colţ. înăuntrul odăiei era umbră.
Vroi să spună Linei să-şi vadă de treabă, dar îi fu lene. Lina era şi plecată. Intră dintr-o dată în amurgul simţirei.
îşi trăia zilele pe mersul soarelui. Limpede şi vioaie dimineaţa, chiar dacă ceasurile se scurgeau deopotrivă, adăuga cu fiecare oră o povară, aceea a muncei de pe lume, aceea a intensificărei luminei, apoi scăpăta deodată cu soarele. Uneori îi simţea plecarea printr-o spaimă, o stingere interioară, o dosnicie sau o umbră în care sufletul dibuia îngrijorat drumul. Alteori era o melancolie uşoară sau covîrşitoare.
în seara aceea era o dizolvare totală în umbrele fine. Subt lumina palidă, trupul îi sta inert ca şi al obiectelor din odaie şi gîndurile, simţirile, încetîndu-şi freamătul, aţipeau, plecînd capete gingaşe pe umărul fericirei.
Dispăru în somnul uşor al conştiinţei un timp incalculabil. Pînă cînd Lina îi puse mîna pe umăr şi o chemă. îi surise. Nu ar fi putut spune de unde se întoarce, dar se odihnise în spaţiul blînd al unei vieţi intermediare. Cu toate că trecuse singură acel ceas al amurgului, nu-i simţise singurătatea ci privegherea.
O aromise prielnic şi acum putea nădăjdui ziua de mîine, ale cărei ceasuri concentrice o vor duce iar în miezul viu al traiului, o vor urca la meridian ca şi soarele, iar seara va fi iarăşi un prag trecut de mînă.
Gîndul lui Mini vedea acum imaginile naive ale serilor : zîna cu degete pe pleoape, zîna cu degete pe buze. Basmele şi chipurile ingenue ale povestei se amestecă astfel printre aventurile şi siluetele rafinate ale vieţei prezente, în gîndurile omeneşti, ca într-un Veglione tumultos, unde mofluzul Pier-rot, arlechinul cu clopoţei, fracul sinistru, toga ridicolă, clovnii
102
nenumăraţi, Hamletul nesăbuit trag în dansul lor vedenii albe, învăluite în vălurile diafane ale idealului şi înconjură îngîmfările cu rochii perlate, cinismul în maiou de baie, pijamalele neruşinărei curente, uşoarele aeroplane ale dorinţelor contimporane, scafandrii necuviincioşi ai fundurilor de suflet.
— Cu mămăliguţă, Lino ! Cu mămăliguţă să-mi dai smîn-tîna.
IV
Dejunul prepeliţelor fu destul de monoton. Mini găsi pe Rim în conciliabul cu Lică. Cu diapazonul jos al vocei, aşa cum îl aveau amîndoi, părea o discuţie între muţi. Rim opri din treacăt pe Mini, care se strecura discret, şi, bine dispus, o invită în birou. Lică salută scurt. Totul era că în audienţa asta Rim părea cel mulţumit. Făcîndu-şi socoteala că Linei i-ar place ca vărul să aibă răgaz pentru jalba lui, nu vroi să rămînă şi declară că e mare amatoare de a supraveghea măiastră pregătire a prepeliţelor.
Rim îşi frecă mîinile deznodate, ca semn de bucurie pentru dejunul fain. Era aşa de mulţumit încît Mini, care îl cunoştea, fu nevoită să creadă că a făcut o mică, cît de mir nusculă răutate Linei.
Rim declară cu un entuziasm grav că Hallipa era un om distins, un vînător admirabil, un muncitor demn de stimă. Păcat că era aşa de necăjit î
Mini întinse urechea. Lăcomia nu explica îndestul ditirambul. Elogiul lui Hallipa în vorba lui Rim era ceva neobicinuit şi admiraţia lui, strămutată de-a dreptul de pe Le-nora pe bărbatul ei, o surprindea şi o îndruma spre noutăţi mari.
— Să fi văzut ieri ciorchinele de păsări calde ! Le-a adus bietul om, el singur.
Hallipa în formă de „biet omw era ceva peste fire !
Lina întrebă mai întîi cu îngrijorare ce făceau Rim şi Lică, şi cum Mini, ca să nu o sperie, îi spuse că vorbesc liniştiţi,
103
uşurată dîntr-o parte, începu a mărturisi grijile mari pe care i le da verişoara.
Mini află că de un an şi jumătate, de cînd însoţise pe Lina la Prundeni, în ziua scenei celei mari, lucrurile nu mergeau bine. Lina nu încetase de a se duce acolo aproape regulat de două ori pe săptămînă. Nu de plimbare ca altădată, ci de mare nevoie şi cu adaosul unei osteneli la toate celelalte.
Aşadar, starea Lenorei nu se mărginise la scena cunoscută. Nu fusese, cum s-ar fi putut crede, un apogeu al supărărei, ci numai primul semnal de alarmă al unei stări prelungite.
Lenora urmase să aibă mult timp aceleaşi crize de inimă şi de nervi şi aceleaşi leşinuri ciudate. Erau însoţite, ca şi atunci, de alternative de dragoste şi de mînie pentru Doru, care era subiectul şi obiectul principal al stărilor ei.
Doru speriat chema mereu în ajutor pe Lina, care, în afară de valeriană şi eter, nu putea lucru mare, deoarece predicele rămîneau fără de ecou. Un tratament de injecţii neurotonice adusese totuşi încetinirea acelor manifestări. Atunci Doru se reîntorsese la ocupaţiile moşiei, care nu cunoscuseră niciodată atîta părăsire şi se răzbunau. Avusese cu atît mai mult de lucru cu cît o serie de complicaţii se iviseră. Lina crezuse că totul, în sfîrşit, merge bine. în adevăr, Lenora devenise chiar prea liniştită, prea tăcută asupra celor petrecute. în intervalul ăsta „bun" se putuse strecura căsătoria Elenei cu Drăgănescu, fără de nici o scenă din partea Lenorei.
Mini se întrebă cum oare energiile de răzvrătire ale Lenorei fuseseră complect stinse ? Care era pricina ? Medica-mentaţia ? Nu ! Sau într-o măsură foarte mică. Era evoluţia ei sufletească.
Totuşi Lina povestise că, deodată cu astă ciudată atonie, Lenora era o adevărată senzitivă. Pentru orice zgomot, pentru orice cuvînt pronunţat mai tare se emoţiona, avea palpitaţii, sta culcată, dar fără să protesteze. în jurul ei era un complot al tăcerei, de la cele mai mici lucruri la cele mai mari. Se umbla uşor, vorbea abia. Uşile erau vătuite, nimic din treburile casei, din întîmplările traiului nu ajungea pînă la ea. Pianul era închis fiindcă îi făcea rău. Tremura la orice sunet. Nu era un capriciu, era o stare de fapt. Ea însăşi nu
104
avea nici o sonoritate. Tot ce-i spuneai o lăsa rece şi răspundea abia sau deloc. Primea fără nici un fel de comentariu în-grijile Elenei, iar ca răspuns tandreţei lui Hallipa avea gesturi mecanice, fără de elan. El o trata ca pe un copil alintat, după o boală rea, cu o satisfacţie recunoscătoare pentru faza asta prielnică, care îi îngăduia să rostească, 53 după voia lui, afacerile aşa de importante ale moşiei. 54
Dealtfel, nu o mai considera ca pe o bolnavă !
In afară de casă, povestea pretutindeni cu mulţumire că sanatoriul vienez făcuse minuni şi că Lenora era complect restabilită. Era chiar convingerea lui.
în timpul ăsta Hallipa stabilise aproape totul cu Drăgă-nescu, un candidat protejat de el şi pe care îl stima ca om şi ca situaţie.
...Cît era de curios, faţă de mersul de odinioară al lucrurilor în menajul Hallipa, faptul că Lenora nu ştia în momentul acelor deciziuni încă nimic !
într-o zi care păruse lui Doru mai potrivită, aşezat cu ziare lîngă dormeusa ei, ca de obicei după-masă, o întrebase ce crede despre rostirea Elenei, destul de mare pentru a fi la casa ei. Lenora aprobase fără nici o obiecţie şi tot planul, prescurtat de Doru, se strecurase fără greutate în auzul ei distrat.
Numai Elenei, Lenora îi spusese, cîteva zile după vestea asta, cu oarecare nelinişte :
— Are să fie mult zgomot cu logodna şi cu nunta ?
Elena atunci profitase pentru a-i face cunoscut tot aranjamentul : nici o logodnă alta decît cuvîntul dat; ginerile, foarte ocupat, nu putea veni decît foarte rar la Prundeni, şi nunta în casă... la moşie sau la Bucureşti. Lenora păruse mulţumită şi nu întrebase nimic mai mult. Adormise pe loc, foarte adînc.
...Ce era oare nevoia aceea de linişte ! Ce asculta oare Lenora înăuntrul ei, în acea tăcere ?...
Mini întrebă pe Lina dacă verişoara nu avea altă atitudine cînd rămînea singură cu ea.
Nu ! Asculta micile noutăţi pe care i le spunea de Rim, de Lică... Primea îngrijirile ei cu docilitate. Atît!... Cînd Drăgă-nescu venise într-o zi la moşie, Lenora, pe motive de cochetărie, dejunase la ea în odaie. Cafeaua o luaseră toţi în bu-
105
duarul eî şî vizita se petrecuse ca oricare alta. Nu era nimeni care să turbure cu vreo imprudenţă complotul tacit cu care ai casei o înconjurau. Ascultînd pe Lina, care povestea cu mulţumire demersul lin al lucrurilor, Mini avu o impresie de spaimă, ca ceva premergător unui sinistru ; momentul acela cenuşiu şi imobil, cu o lumină gălbuie stagnantă, care precede ciclonul.
Totuşi furtuna nu izbucnise. Cum nunta era hotărîtă repede, înaintea Crăciunului, Elena se arătase nedecisă asupra locului unde ar fi mai bine să se facă cununia. Lenora se agitase, nu dormise vreo două nopţi şi într-o dimineaţă întrebase pe Elena în ce fel crede ea că ar putea avea loc nunta la Bucureşti.
Aşadar, Lenora nu cuteza aproape nici să întrebe. Şi ei socoteau lucrurile normale sau măcar îmbunătăţite ? Lenora, după două nopţi de insomnie, punea Elenei o întrebare indirectă ! Extraordinar !
Elena îi explicase atunci ca pe un lucru hotărît că vor inaugura cu ceremonie casa lor cea nouă, care era pusă la punct.
Astfel problema grea fusese rezolvată şi, cum rochia de mireasă a Elenei aştepta gata de mult şi în casa lui Drăgă-nescu parchetul chiar fusese lustruit, nunta fusese fixată în prima joi.
Cum Lenora nu vorbise nimic, nu luase nici o măsură pentru participarea ei, lucrul rămăsese nedumerit pînă în ultimul moment. Abia în ajun rugase pe Lina să vie a doua zi să stea cu ea, ca să nu-i fie urît cînd lipseau toţi la nuntă ; ea era „bolnavă".
Nu asistase deci. La plecare, sărutase pe Elena fără nici un comentariu ; trimisese însă în ajun după o femeie de casă 55 şi o expediase la casa noilor căsătoriţi să depună pe masa de toaletă a Elenei, fără alt cuvînt de însoţire, rîndul ei de perle unic, pe care îl avea de la Doru.
Gestul produsese un moment de consternare, un mic dezechilibru în conştiinţele limpezi ale lui Doru îşi Elenei. Urmase o mare mulţumire despre progresele ei sentimentale şi de sănătate.
Buna Lina, povestind, avea gura încă mică de satisfacţia unei astfel de generozităţi.
106
Mini întrebă cu insistenţă dacă darul nu li se păruse foarte ciudat ; dacă, dimpotrivă, tocmai la acea epocă, nu se alarmaseră de starea ei de sănătate.
Buna Lina credea hotărît că Lenora la timpul acela, prin-tr-un noroc deosebit, fusese mult mai bine. Era convinsă că totul mersese de minune.
Nunta, la care cu regret nu asistase, sechestrată de veri-şoara, decursese într-o ordine perfectă. Casa era orînduită ca un galantar; slujise episcopul cel frumos, cu barbă neagră; bufetul fusese o adevărată expoziţie de artă. Era opinia suverană a lui Rim. Asistenţa redusă era compusă din familie şi din cîteva persoane politice şi sportive, cunoscute mai de aproape. Cununase preşedintele Consiliului general agricol cu nevasta. Ceremonia fusese la 4, şi la 8 Drăgăneştii plecaseră la Varşovia pentru că Drăgănescu avea acolo o afacere mare de export şi cu oprire Ia Viena, pentru a da medicilor care îngrijiseră pe Lenora ultimul buletin.
Mini se interesă mult de ce au spus atunci medicii. Spuseseră că trebuia mereu îngrijită de aproape, permanent observată, tratată cu mari menajamente.
Nu părea tocmai un aviz de mare însănătoşire. Dar viaţa e prea mărunţită şi prea grăbită pentru ca cei care o petrec să aibă priviri pe deasupra, aşa cum le avea acum Mini. Cei care se ocupau cu afecţiune de Lenora de la scularea ei la culcare, se depărtau de adevăr cu cît se apropiau de amănunte.
Aşadar, Lenora rămăsese cu o necurăţenie, cu acel proces misterios care nu e chiar o boală, e o formă de transpoziţie a conştiinţei.
Lenora reacţiona logic către sentimente şi gînduri56 pe care le avea despre cele petrecute, aşa cum ea Ie socotea, aşa cum nu le putea mărturisi.
Pentru ceilalţi totul părea absurd.
După primele izbucniri neputincioase, în epoca aceea de linişte aparentă, îşi reculegea probabil necazul, medita mijloacele de a schimba... Ce ? Ceea ce fusese. Adică ceea ce era iremediabil.
Aci era punctul dureros şi grav al tragediei. Cînd omul dă cu fruntea de imposibil, lupta e grozavă, tocmai pentru că e zadarnică. Gîndurile se ciocnesc mereu de un fapt pe-
107
trecut, deci fără de leac ; voinţa stă încordată spre ceea ce s-a consumat şi care e în afară de puterile voinţei. Proces interior precis şi oribil, ca gestul unui om care s-ar lovi cu capul de un zid de piatră, pentru a sparge piatra zidului.
Lenora nu se putea deloc deprinde cu înfruntarea lui Mika-Le. Fiecare temperament, pentru a rezolvi aceeaşi problemă, pune în mişcare alte resorturi. Totul la Lenora se reducea la un senzualism iniţial, care lăsa pe Doru acum descoperit faţă de inimiciţia ei pasională. Necazul ei încăpăţînat vrea să găsească izbăvire pe o cale cu neputinţă : ca ceea ce fusese — să nu fi fost.
în loc să-şi reia autoritatea aceloraşi deprinderi, lăsînd incidentul deoparte, nimicindu-1 prin neglijare, prin reconstruirea existenţei, ea singură schimba toată aşezarea şi pe ea însăşi.
Vai ! Toate împrejurările bune de atunci erau departe ! spunea buna Lina. 57
Lenora era iarăşi rău. O scrisoare a lui Mika-Le, care îi căzuse în mînă din nepriceperea sau mişelia babei, stricase tot. Nemernica mică o trimisese babei, prin Ioghi, pe care îl întîlnise la oraş, ca să o dea lui Doru. Era cam de felul ăsta :
„Iubitul meu părinte î
Ştiu că tu ai face mult pentru copila ta cea mică, dacă nu ai fi împiedicat. Totuşi, în ascuns de cine mă ponegreşte şi mă lasă în mizerie, te rog a-mi mări pensiunea şi a-mi trimite şi o sumă mai mare, cu care să-mi plătesc datoriile, aşa cum se cuvine fetei iubitoare şi iubite a nobilului Hallipa."
— Ce idioată ! Ce păcătoasă ! se văieta Lina.
Lenora, liniştită în aparenţă, întinsese scrisoarea lui Doru, care, deprins cu înţelepciunea ei din tot timpul din urmă, luase lucrul uşor şi căutase să se sfătuiască cu Lenora dacă trebuie să-i trimeată bani, supărat de aluziile la datorii şi la numele lui, dar fără să se gîndească la tot ce conţinea primejdios epistola funestă.
Mini admiră, pentru a doua oară, stilul perfect al lui Mika-Le. Linguşirea ei îndrăzneaţă, lipsa oricărei ruşini şi intriga făţişă, care toate exprimate direct îşi pierdeau aproape nemernicia, deveneau accesibile şi sugestive. Remarcă încă şi tonul popular la acea artistă prismatică. Mika-Le era tot o felahină. Avu convingerea că Mika-Le nu premeditase cu perversitate scrisoarea : o scrisese de-a dreptul din perversitatea
108
ei firească, ceea ce era mult mai interesant. Era probabil convinsă că tatăl ei ar fi fost acum generos cu ea, dar era stîn-jenit de Lenora : credea desigur că era dator să-i dea bani şi că are dreptul să-l ameninţe.
Favorurile lui Greg îi păreau insuficiente şi îşi şantaja familia fără de nici un scrupul. Mic animal cu instincte tot atît de simple ca ale unor anume insecte sau anume plante periculoase.
Lina nici nu vroia să-şi aducă aminte de ziua aceea. Fusese la Prundeni un scandal pe care elocinţa redusă a bunei Lina nu era în stare să-l reproducă. Doru o chemase desperat prin telefon. Pe cînd pornise cu un automobil de piaţă, două trăsuri de la moşie şi un alt auto, mobilizat de Doru, o căutau. înainte de sosirea ei se petrecuseră grozăvii. Ea găsise pe Lenora căzută într-un fel de sincopă apoplectică, cu gura încleştată, cu un ochi vînăt, plină de contuziuni şi arsuri. Jumătate cuvertura, perdeluţele erau arse Doru nu era de recunoscut: cu ochii bolboşaţi, cu părul vîlvoi, năuc.
Slugile fugiseră în toate părţile şi baba o luase razna pentru totdeauna. Lina se speriase aşa de tare că nu fusese bună de nimic şi trebuise neapărat să vie şi doctorul de plasă, cu toată ruşinea. Noroc că toate contracţiile fuseseră nervoase şi leziunile superficiale. Lenora se izbise cît putuse cu capul, cu trupul, de tot ce găsise la îndemînă şi dase foc cu spirt patului. Nemaipomenit !
Mini socoti că scena asta, care buimăcea pe Lina, nu era chiar o abatere de la un drum parcurs destul de logic de exaltata Lenora, de la începuturile carierei ei tragice, pînă la acele culminări.
Trecuse şi asta ! Se vindecase de arsuri, de lovituri, dar adio liniştea şi binele de mai înainte ! repeta cu naivitate Lina.
Din orişice sau din nimic, Lenora se enerva. Era o stare de furie aproape permanentă. Lui Doru nu-i spunea nimic de-a dreptul, dar era destul să dorească el ceva pentru ca iritarea ei să izbucnească. Mîniile astea erau urmate de accese de melancolie. Doru vroise cu orice preţ să ducă pe nevasta lui la Viena. îi răspunsese categoric : „Nu ! Du-te dumneata singur !"
— Auzi ! să-i zică lui Doru „dumneata". Era nebună... Aşa crezuse şi Doru, că s~a smintit, şi nu avusese linişte pînă nu o vor vedea doctorii iarăşi. v
109
La Viena, timp de zece zile, Lenora însă se plimbase 58 cu Coca-Aimee, tîrguise, conversase plină de graţie cu doctorii. O găsiseră mai bine, dar nu se putea garanta nimic. Boala avea surprize... Totuşi nu era nevoie să rămînă în sanatoriu.
De cînd se întorsese nu mai era aşa de rea, dar plină de capricii. Acum vrea una, acuma alta. Acum zicea ceva, acum schimba. Doru era admirabil. Capriciile ei i se păreau un semn că s-a întors la firea ei adevărată şi căuta să-i fie pe plac. Nu reuşea. Tot pe el avea toată pica ! încercase el să se supere, să se impuie. Mai rău ! Rău de tot! Ce nebunie !
...Niciodată încă buna Lina nu cutezase să gîndească aşa liber şi sever despre verişoara ei. Pentru Mini era totuşi limpede că amorul pasional al Lenorei, ofensat grav, după credinţa ei, reacţiona prin acea repulsiune. Era un rezultat matematic şi absurd.
Ce era încă mai rău, era că începuse să revizuiască toate cheltuielile făcute cu Elena : zestre, trusou... Să pretindă că ceea ce i-a dat e disproporţionat cu ce a rămas celorlalţi. Cum venea Hallipa acasă, începeau socotelile. Nu se mulţumea cu discuţia, îi cerea să revie, să facă tot felul de acte. Să asigure partea lui Aimee, partea ei, ca nevastă fără dotă. Nişte nerozii... Parcă Doru ar fi fost pe moarte... Elena, mîndră cum era, la prima vorbă pe care i-o spusese Doru, făcuse nu ştiu ce act de cesiune, dar rămăsese cam rece de atunci cu tatăl ei.
...Hallipa, în forma asta de martir, de om zbătut, era pentru Mini de nerecunoscut !
Dar Lenora în forma asta — de compensaţiuni sentimentale în valută — păru lui Mini mult mai însănătoşită. Dar Lina conchidea :
—	Dacă cel puţin nu ar avea crizele acelea cu melancolie intermitentă. Nu aude. Nu vede împrejur. Nu vorbeşte !... Atîta mai ştiu şi eu din neurologie. Melancolia nu e fază bună.
—	Vreo simulare ! obiectă Mini cu timiditate.
Lina nu se supără ca altădată.
—	Nu !... Vai, nu !... Arată rău... Ar trebui să o vezi !
De felul acesta fuseseră noutăţile ultime şi foarte senzaţionale despre familia Hallipa.
La dejun domni mare linişte. Fiecare, preocupat, nu băga de seamă că tace. Lina aproape nu mîncă. Mini aprecie su-
110
culenţa prepeliţelor înăbuşite la abur, dar nu şi hazul lor, aşa cum se pregătise. Rim se servi de trei ori şi fuse gata să-şi iasă din calm, cînd Lina îi observă că e prea lacom pentru un artritic ! Despre Lică sau Hallipi nici un cuvînt. Toate lucrurile astea dosite erau însă59 pondere materiale, care apăsau asupra locului şi ceasului.
După dejun Lina se grăbi să plece la o clientă. Mini nici nu ar fi vrut să o aştepte, atît se zorea ; Rim declară că e foarte ocupat.
Dar chiar atunci un auto le tăia drumurile de scăpare, întîlniră pe scară pe Hallipa însuşi, cu haină largă de drum, cu ochelari şi caschetă. Subt echipamentul acela, aşa de diferit de costumul lui de senior rural, Mini nu-1 cunoscu.
—	Automobilul vostru ? întrebă Lina.
Hallipa aprobă cu un gest dezgustat. Marele proprietar de grajduri, pasionatul de cai, era acum şofer.
—	Lenora s-a ţinut de capul lui ! explică Lina lui Mini, în legătură cu ceea cc vorbiseră.
—	Nu vezi pe Eliza ? atrase atenţia Doru.
în fundul automobilului mare, capitonat cu piele de căprioară, ca şi cum Hallipa şi-ar fi jertfit toată prada vînă-torească, sta o momîie acoperită de mantale, pleduri şi voaluri.
—	E atîta praf ! explică peltic doamna Eliza însăşi lui Mini care se apropie, pe cînd Doru vorbea animat Linei. Rim îi privea de la fereastra biroului dar fără să se mişte. Lina aduse un pachet cu comisioane ale Lenorei, şi Hallipa, după o inspecţie a maşinei, o urni cu ritualul obicinuit al pompă-rei, pufuitului, trompei, lăsă un praf nesuferit şi mirosul acela de benzină arsă aşa de rînced. Mini se gîndi la timpul trecut cînd probabil oraşul, în ceaţa prafului uşor, ridicat de droşti şi cabriolete, va fi trimis în aer o boare de grădini, parfum aspru de iarbă arsă şi de pămînt ; miros leneş de micsandre ofilite de amiază.
Peste drum de Lina, o căsuţă bondoacă, pusa pieziş, avea în grădiniţă răzor cu busuioc, dar în colţul străzei o casă nouă sta spînzurată pe şase etaje ; o felie înaltă şi îngustă, cu o singură faţadă, la triunghiul ei, care arăta celelalte două laturi zgrunţuite de o tencuială oarbă, pesemne în vederea unor proiecte de aliniere viitoare. Din rămăşiţe şi din inovări, Cetatea îşi compunea prin aspecte mobile caracterul ei ca şi
111
pe al locuitorilor, îl schimba necontenit prin adaptări grabnice, prin irupţia planurilor noi în vechiul pitoresc.
Locuitorii ei de acum erau o generaţie care copilărise sau apucase la bunici căsuţele cu răzoare, care locuiau încă în confortul clădirilor acelea răsfăţate, egoiste, pe care fiecare le avea pentru familia lui proprie, aşa cum nu erau în alte capitale : acele rez-de-chaussee cu arhitectura lor cochetă şi variată ; sau vile abia mansardate ; altele, mici oteluri de stil, care toate dau oraşului un aspect de vilegiatură luxoasă, cu excesul unei grădini proprii, cu transplantarea brazilor şi fan-tazia pergolaurilor, acoperite de plante urcătoare capricioase, de drăgălăşenia amoroasă a trandafirilor mărunţi sau de ciorchinii lîncezi, galbeni şi violeţi ai salcîmilor tîrîtori, sau de cine ştie ce alte bizare roade ale grimpatttelor delicate. Viziuni de case după care te întorceai la colţ de strade albe, ca după o femeie elegantă şi parfumată fin ; balcoane suspendate în verdeaţă şi flori, ca un decor, în faţa cărora trecătorii, pe care nu îi zorea goana traiului, se opreau visători o clipă, aşezîndu-şi acolo, în cuiburile frumoase, odihna iluziei. Abia de curînd bulevardele căpătaseră gravitatea edificiilor netede, înalte, impunătoare, aliniate, dar prezentînd diversitatea faţadelor noi ; iar pentru un viitor poate că iminent — aşa erau de repezi prefacerile — apăreau imobilele mari de raport, se proiectau disproporţionate şi ponderoase pe armonia graţioasă a restului, azvîrlite pe proiectul unor străpungeri, unor exproprieri şi artere, totodată probabile şi problematice.
Mini fu cuprinsă de fizionomia Cetăţei.
—	Ce fată de treabă Eliza asta ! Nici n-aş fi crezut î zise Lina.
—	Da ! răspunse Mini distrat.
Lina se despărţi de ea pentru a se duce la o clientă în Izvor.
—	Aşa departe te duci, Lina ? o întrebă maşinal.
Lina strînse din umerii ei cam gheboşi, de iobagă modernă.
Mini o salută cu mîna şi pomi sprinten, croindu-şi, prin străzi tăiate pe muche, drum drept spre centru. Lunecînd sinuos, rochia ei albă, ca o barcă unduioasă pe care o duce apa drept la debarcadere voioase, mereu mai vioaie spre miezul
112
oraşului viu, străbătu în pieziş Calea Victoriei, unde manevra ei grăbită şi prudentă cerea meşteşug ca să se strecoare. Răzbi totuşi, ocrotită şi imună.
V
în casa boierească de pe moşia Prundeni, lucrurile aparent insensibile aveau să vadă fapte neobicinuite. însăşi liniştea lor nu mai era respectată. Erau martori tăcuţi şi neputincioşi ai unor perturbări neîncetate.
E păcat că nu se poate şti în ce fel obiectele, în acel vestigiu de viaţă care e închis în inerţia lor, sunt agitate de agitaţia oamenilor ? Ce fel de impresii primesc prin moleculele lor şi ce efect are către raţiunea lor geometrică, spirala incandescentă a nebuniei omeneşti.
Stările succesive ale Lenorei în diferitele faze ale boalei, călătoriile neobicinuite aduseseră mare dezordine în fizionomia, timp îndelungat aşa de statornică, a interiorului Hal-lipa. însuşi pianul, inviolabil, fusese la cine ştie ce zdruncin împins deoparte, şi dispoziţia camerelor, a mobilierului, suferise fluctuaţiile unor destine rele, care se legau strîns de ale oamenilor pe care îi slujeau. Grădina se resimţea cea dintîi de neglijenţa stăpînilor. Nu fusese complect nelucrată, planul şi primele îngrijiri se vedeau, dar tocmai de aceea se simţea mai tare neîngrijirea. în boschetele tunse pe jumătate, ramuri răzleţe se înălţau ridicol. Florile aduse pînă la dezvoltare, apoi părăginite în plină eflorescenţă, ceea ce făcea mai vizibil necazul lor, amestecul de putregai al corolelor bolnave cu frăgezimea celor care îmboboceau. Seceta îngălbenise gazonul ; pe aleea căreia nu i se împrospătase nisipul era puţin noroi, de-a lungul moşiei întregi, o privelişte de incurie a holdelor totuşi bune.
Porţile închise ermetic şi o staţie lungă pînă cînd vizitiul să se trudească singur ca să poată asigura intrarea, pe cînd, tăcute şi serioase, Mini şi Lina ţineau hăţurile.
Mini nu refuzase să însoţească pe Lina, amica Nory fiind în ultimul moment reţinută de afaceri ce nu se puteau amîna.
— Singură nu mă duc ! suspinase Lina.
113
Situaţia ei era, în adevăr, cam anevoioasă. Hallipa făcuse îa ea un apel suprem pentru a decide pe Lenora să plece de la Prundeni la Bucureşti, la doctori... Nimeni şi nimic nu o putea îndupleca şi Hallipa declara că lucrurile nu mai pot rămîne aşa cum sunt. Avea convingerea că Lenora era de-a binelea nebună... O astfel de presupunere nu ar fi putut veni lesne în mintea lui sănătoasă ; trebuiau motive puternice şi dovezi sigure pentru ca el, care nu avea nici subtilitate, nici exageraţie, să ajungă la aşa concluzii precise şi tragice.
în ultimele trei luni, Lenora căpătase un fel de manie a persecuţiei. Privea pe toţi bănuitor şi în special pe Doru.
în loc de forma mînioasă cu care îl chinuise pînă atunci, acum se socotea victimă.
Credea că Hallipa duce o întreagă campanie de înţelegeri ascunse cu Elena şi Mika-Le, cu dispreţul voinţei ei. Avea insomnii şi deştepta pe bărbatu-său pentru a-1 neferici cu plîngeri fără de sfîrşit, în care revenea acelaşi leit-motiv : toţi în jurul ei petrec, complotează, se îmbogăţesc, şi ea e lăsată pe drumuri. Elena acapara toată averea şi Mika-Le consuma restul. Coca-Aimee, părăsită de tatăl ei, era o dezmoştenită şi ea, soţia, o cerşetoare. De băieţi nu pomenea nimic. Erau duşi în Germania pentru diplomă, deoarece nu fuseseră în stare să absolve liceul la Bucureşti.
Jelaniile astea sinistre durau nopţi după nopţi. Ziua, palidă, obosită, cădea în melancolie, mereu culcată, atinsă de o debilitare care făcea acum lenevirile necesare. Alteori se văita de urît, cerea să fie distrată şi nu vrea să rămînă singură.
Lina, care venise necontenit, neglijîndu-şi chiar spitalul, întîmpinase un ultimatum din partea lui Rim : el, sau familia.
Fireşte, pretenţiile legitime şi argumentele sumare aduse de doctor erau fără tăgăduinţă.
Lina, de nevoie, îşi rărise vizitele şi Lenora atunci ceruse ea singură pe verişoara Eliza. împrejurările îi erau favorabile. Tocmai divorţa şi avea putinţă să dispună de ea. Eliza venea aproape zilnic, dusă şi adusă cu mare pompă de Doru, fiindcă era fricoasă, plină de mofturi. Uneori rămînea cîteva zile în şir la Prundeni, după care descoperea că are o mulţime de treburi acasă. De fapt, era nostalgia capitalei. După ce se sătura de Lipscani şi de Calea Victoriei, se întorcea iar la moşie. 60
114
Caracterul ei convenea Lenorei ; era vorbăreaţă şi de bună dispoziţie permanentă, linguşitoare din fire, tocmai pe placul bolnavei. în schimb, leneşă, cochetă, nu aducea nici un ajutor gospodăriei, dimpotrivă, complica lucrurile, pretenţioasă şî cu nenumărate mici manii. Se iveau dificultăţi permanente pentru spălatul, călcatul, plisatul lingeriei, rochiilor, care nu sufereau o cută.
Hallipa în tăcere, dar plictisit, primea toate reclamaţiile ei şi ale personalului şi, avînd nevoie de toţi, căuta a stabili pace. Dealtfel, prezenţa Elizei nu-1 uşura prea mult. Lenora se arăta tot neliniştită cînd lipsea şi de îndată ce venea tot nemulţumită de prezenţa lui. Motivul pentru care Doru socotea pe Lenora grav bolnavă era tocmai respingerea din ce în ce mai mare pe care i-o arăta lui. Nimeni ca el nu putea şti ce absurdă era o astfel de antipatie pentru el, care fusese obiectul unei pasiuni neobosite, obositoare chiar. Starea de acum a Lenorei nu putea fi decît anormală.
Desigur că nici el nu îşi da seama exact de mărimea dezastrului. Cuprins de întîmplari, nu avea răgazul să vada toată schimbarea făcută în aşezarea lăsată de părinţii lui. Nu pricepea că era însăşi dizolvarea lui familială.
în afaceri, preocupat de cerinţele zilnice, constrîns de socotelile urgente, de tranzacţiile nevoite, nu avea timp pentru o privire de ansamblu, ca să poată judeca dezordinea în care îi era averea. Voiajele la Viena, cheltuielile fără nici o putinţă de prevedere, pricinuite de boala lungă a Lenorei, împiedicarea lui de la supravegherea moşiei, pe care altădată nu o părăsea din ochi şi din mîni, împrumuturile zdruncinaseră bilanţul. Trăia acum permanent din aranjamente pe a căror gravitate nu o simţea, înlesnite fiind de Drăgănescu. Slăbirea autorităţei în interiorul casei şi dezagregarea treburilor în afară era situaţia actuală.
Lina62, de-a lungul drumului, stăruia în recapitularea acelor împrejurări. Nu se sătura făcînd elogiul Elizei. Nici nu s-ar fi aşteptat să fie aşa de săritoare, să-şi lase partidele de cărţi şi plimbările ei nelipsite.
Cu Lenora era de o răbdare şi de o voioşie fără de seamăn. Ea însăşi, Lina, nu i se putea compara. Lenora nu avea, mai ales, nevoie de îngrijiri medicale. Eliza îi citea jurnrale, făcea pasienţe şi îi lucra tot felul de haine de casă, fiind foarte pricepută în croitorie. Ajuta chiar pe Doru să-şi ţie registrele
115
foarte complicate, nu ştia deloc contabilitate, dar copia cu bunăvoinţă. Doru, la început, se arătase plictisit de prezenţa ei. Mereu nevoit să facă pe cavalerul, cînd era aşa de supărat şi ocupat. Mereu pe drumuri, ducînd-o şi aducînd-o. Nu putea însă ocoli nici o osteneală, deoarece Lenora o luase subt ocrotirea ei în aşa fel că devenise persoană inviolabilă, în urmă Doru, faţă de serviciile aduse de prezenţa ei, începuse a o mai îngădui ; totuşi simţea nevoia să pună capăt balamucului care era pe capul lui.
Nici nu se mai bărbierea ca lumea. Parcă era un moş ; avea fire albe multe prin barbă, nu mai avea timp de nimic !
îi murise un cal de curse şi aproape nu băgase de seama paguba. Neglija caii şi se slujea mai mult de automobil, deoarece toate acum cereau grabă.
Era tabloul pregătirilor pe care Lina îl făcuse lui Mini, care gîndea că în adevăr „felul" traiului lui Hallipa se schimbase mult.
Acum problema era să decidă pe Lenora să plece la Bucureşti să se caute cu un mare neurolog la modă. Hallipa spera mult de la schimbarea asta. Lenora însă, de cînd era vorba de plecare, se îmbolnăvise de friguri şi moralul îi era încă mai scăzut. Plîngea ca un copil, spunea că e gonită din casă, că se va prăpădi prin spitale, că plecarea e pentru ea deopotrivă cu moartea. Astfel încît ai ei vedeau pe de o parte datoria de a o îngriji, pe de alta căpătau un fel de milă, de superstiţie.
Frigurile, credea Lina, erau paludice, ceea ce necesita mai mult încă schimbarea localităţei, dar anemia generală şi starea inimii, mai ales, te opreau să necăjeşti o biată bolnavă, pe care ideea plecărei o ucidea.
— Se pierde moşia ! Se pierde tot! Eu mor dacă plec !
Aşa se văieta întruna. Cine ar fi crezut sa ţie Lenora aşa de mult la moşie ! Doru, cînd o auzea, plîngea şi el. îşi adora nevasta, şi pe cît îl costa de mult paraponul pe care i-1 arăta, pe atît îl mişca ataşamentul ei de locul unde au fost aşa de fericiţi.
Cu materialul ăsta de informaţii, Mini însoţise pe Lina la Prundeni şi cu promisiunea că ea nu va avea să facă, nici să zică nimic.
Pe Mini o interesase de-a dreptul acea schimbare a aspectelor locului, aşa de făţişă, şi care exprima aşa de bine rapor-
116
turile dintre lucruri şi patimile oamenilor. Cînd vizitase Prun-denii cu doi ani înainte, totul părea acolo statornic, dar probabil era ultima fază a formei de-atunci, deoarece totul se modificase cu atîta repeziciune. Mini apucase atunci panorama supremă a unei aşezări. Acum putea privi risipa lucrurilor şi mersul ei grabnic de fărămiţire.
O servitoare de oraş veni să le deschidă cu nepăsare şi le conduse prin coridoare pe o terasă mică, care da pe o latură a grădinei şi pe care Mini nu o cunoştea. Era un balcon mai larg, unde ieşeai de-a dreptul din camera Lenorei. Acolo erau cele două doamne.
Eliza lăsă jurnalul din mînă şi le veni înainte cu paşii ei mărunţi. Pe un pat de grădină sta instalată Lenora între perine şi pleduri. Contrariu obiceiului, era acoperită pînă la gît cu un văl mare înfăşurat pe trup. Avea pe frunte o compresă udă, care părea o bandeletă lividă, şi figura îi era mult slăbită, cu două cearcăne negrui subt ochi, datorite febrei, nu kholului.
Trăsăturile feţei erau subţiate şi tenul limpede, deşi palid subt puţinul roz al pudrei. Nu mai era în carnea ei acea revărsare de otrăvuri turburate. Se filtraseră şi se aşezaseră în cine ştie ce fiolă internă, în formă de esenţă concentrată. Capul rămînea acum foarte mic pentru trupul ei încă robust.
Părea că doarme. Cînd deschise ochii, chemată de Lina, Mini fu mirată de expresia lor. Verzi, limpezi, erau stranii. Parcă aiuriţi, parcă dimpotrivă ţintuiţi în spaţiu, dar nu direct pe lucruri sau oameni.
Lina îi smulse compresa de pe frunte. Rămase cu părul ud, neted, tras în sus, cu ochii de sticlă măriţi de slăbiciune, ca în fotografia aceea dintr-un album al Rimilor, în care nu o putuse deloc recunoaşte.
Lenora era, desigur, de necunoscut şi totuşi semăna izbitor cu ea însăşi.
Lina o certă pentru compresă. Nu-i servea la nimic ; numai schimbarea de climă. Probabil era vreo mlaştină pe undeva, care îi dase frigurile.
— Domnul Hallipa spune că e uscat tot pe moşie ! zise nepotrivit Eliza, care nu era inteligentă.
Acel „domnul Hallipa" despre vărul ei era stîngaci sau afectat. Altfel, doamna Eliza era foarte frumuşică, într-o rochie de foulard citron, plină de volane, elegantă şi incomodă
117
pentru funcţia de garde-malade, dar a cărei culoare se proiecta bine pe albastrul foarte pal al zilei de toamna.
Domnul Hallipa, care prinsese de veste, sosea grăbit în-tr-o pijama de casă de postav verde închis. Se scuză către Mini, pe care desigur nu o aştepta. Avea barba mai lungă şi neregulată, cărunţită uşor şi slăbise, deşi el nu avea friguri.
La discuţia despre mlaştine, confirmă salubritatea moşiei, dar erau pe aproape, spre Plăiesele, ceva iazuri, minunate pentru raţe, acum însă secate de secetă... Clima la Prundeni era excelentă...
Se vedea bine că pledează prin contrariu, convins că Le-nora nu ar asculta un sfat venit de la el. Lenora, căreia Lina îi lua temperatura şi îi punea întrebări felurite, păru îngri-jată şi chemă mai aproape pe Mini. O întrebă de Nory, de Bucureşti, şi cum Mini îi făcea un tablou plăcut şi cum o asigură că Cetatea era vivificătoare, că dăduse adesea rezultate bune cu climatul ei, Lenora păru oarecum convinsă şi, preocupată, ceru o oglindă, pe care doamna Eliza se duse tipăit şi grăbit să i-o aducă.
Lenora atunci mustră pe bărbatul ei :
—	De ce laşi pe Eliza... să se ostenească ?
Fu începutul unei uimitoare scene, care cuprinse toată atenţia lui Mini şi o absorbi aşa de mult că timpul îi păru scurt.
Jocul se repeta neobosit. Lenora, subt o formă sau alta, implica la orice moment pe Eliza cu Doru, cu făţişa intenţie ca Doru să fie cît mai atent, cît mai plin de solicitudine pentru vara lui : „Ai lovit pe Eliza..." „Ajută Elizei"... „De ce nu spui Elizei ?..." „Şezi mai bine de partea cealaltă, lîngă Eliza !...“
Eliza, inocentă şi graţioasă, se lăsa alintată fără a-şi înceta serviciile. Cum Doru era nerăbdător să lase pe Lenora singură cu Lina, Mini îi făcu acest mare serviciu, manifestînd dorinţa de a vedea vestibulul cel părăsit. Hallipa se sculă să o conducă. Lenora, emoţionată ca de cine ştie ce întîm-plare, strigă :
—	Dar cum laşi pe Eliza ?...
Cu un aer de plictiseală, cu un gest nervos al mîinilor abia oprit şi muşcîndu-şi buza, Doru aşteptă ca pintenoaga Eliză să scoboare cele trei trepte de asfalt ale terasei şi, le-
118
gănată pe tocurile albastre, înalte, ale pantofilor mici, să-i însoţească.
Mini nu mai găsi nici un interes vestibulului. Era desfigurat. O lumină mare şi egală intra prin uşile scoase din rame şi frînghii cu rufe la uscat erau întinse în curmeziş.
—	Sus e acum locuit, explică Doru şi arătă spre orizont, nu departe, un coş înalt de cărămidă.
Gramatula instalase o fabrică de alcool din cereale şi cîţiva funcţionari de acolo locuiau la el, conacul ei fiind neîndestulător. Lenora, mai ales, dorise găzduirea, fiind fricoasă de un timp, şi prezenţa acelei familii liniştind-o.
Toate astea erau într-o astfel de contradicţie cu moravurile din trecut ale Hallipilor, încît Mini se uită la moşier mai lung decît îngăduia cuviinţa. El oare nu simţea, nu vedea transformarea ? Era, desigur, aşa de preocupat într-.o direcţie, încît restul îi scăpa de subt control. Doru, aşa de sobru de obicei, întrebă pe Mini ce a zis nevastă-sa şi dacă consimţea să meargă la Bucureşti. Mini credea că o văzuse dispusă, dar nu putea afirma nimic sigur.
— Ce bine ar fi ! suspină Eliza. Mi-e dor de Bucureşti.
Pe Doru, speranţa cît de slabă păru a-1 înviora. Faţa
lui bronzată se roşi puţin.
Mini îi privi atunci pe amîndoi. Atitudinea, aşa de ciudată şi de bătătoare la ochi a Lenorei, o făcea curioasă. Eliza era cu totul neturburată şi cu obicinuitele ei cochetării de mers, de vorbă, părea o cănăriţă graţioasă şi nepăsătoare. Doru era absorbit de idei triste, dar nu aveau desigur între ei nici o complicitate.
Se reîntoarseră. Lina profitase bine de timp. Păreau a fi terminat o conversaţie foarte animată. Lenora se culcase complect pe perini şi părea obosită cu pleoape uşor vinete, închise. Lina era înăbuşită, ca de obicei cînd vorbea mai mult. Biata Lina intra în ebuliţiune repede, ca o cratiţă de acelea care dau în fiert numaidecît.
începu dezordonat serviciul ciocolatei cu lapte. Eliza se agită cu stîngăcie şi fără de spor. Servitorii erau apatici. Doru fu cel care primi toate manifestările de nemulţumire ale Lenorei. Cînd prinse de veste că Eliza se „obosise", trebui ca Doru să o invite să ia locul lui.
—	Prepară tu, Doru, ciocolata Elizei, cum ştii că-i place !
119
Eliza, care pînă atunci se silise în toate părţile, se aşeză bucuros şi ceru naiv şase bucăţele de zahăr.
— Ce dulce fată e Eliza ! declară Lenora, provocînd opinia afirmativă a tuturor.
Mini deschidea ochii mari de mirare. Ce însemna asta ? Ce fel de nebunie nouă ? I-o arunca de gît. Lucrul era vădit, deocheat aproape. Doru, plictisit şi fără putinţa de a se apăra, sta subt focul deschis al acelei procedări nesocotite. Să fi fost Lenora geloasă ? Ar fi putut arăta o persecuţie ironică celor doi, dar nu era urmă de necaz sau de ironie în atitudinea ei... Să fi avut vreo aberaţie care să o facă să invente o astfel de distracţie ? Era destul să o vezi, ca să îndepărtezi presupunerea. Cu chipul înfrigurat, cu exaltarea ei gravă, urmărin-du-şi pătimaş preocuparea într-un fel care nu îngăduia nici un surîs către acel spectacol comedios.
De căutai să raţionezi te înnămoleai în absurdităţi, dacă însă porneai de la absurditate ca de o la o premisă logică, puteai conchide ceva destul de consecvent.
Egoismul, capriciul şi fervoarea ei pentru serviciile Elizei erau o explicaţie, dar neîndestulătoare. Mai lesne, aversiunea ei neîndoioasă, haină, către Doru, o făcea să caute a scăpa de el prin orice mijloc şi găsise 63 în ideea asta un agent de dizolvare definitivă a căsniciei lor. Era desigur ideea ei fixă ; opera nouă la care lucra cu aceeaşi pornire lacomă care o caracteriza, cu aceeaşi forţă impulsivă. Mijloacele, ca de obicei, erau sumare şi arbitrare. Dar era mai ales, în acea patimă nouă, cine ştie ce tainică şi saşie meşteşugire a inconştientului.
La un moment, vorbindu-se de sănătate, Lenora inventă o expertiză de carne tare şi sănătoasă asupra Elizei. Fu apoteoza. Doru trecu în casă cu Lina pentru a pregăti plecarea.
Mini nu mai simţea acum la Prundeni toată simfonia aceea de expresionisme şi impresionisme petrecută în sensibilitatea ei de rîndul trecut, la izbucnirea dramei conjugale, care avea un aşa de ciudat sfîrşit. Ca şi otrăvurile, acum etichetate în flacoane cu cap de mort, din trupul Lenorei, întreaga atmosferă a locului îşi lămurise aspectele ; aburul, care atunci învăluia tot, se rupsese în făşii aşezate numai pe anumite locuri.
Mini rămînea în spaţii salubre, de unde privea, ca o spectatoare pe care nu a cuprins-o ebrietatea nesănătoasă a emana-ţiunilor. Ideile, ca şi aspectele, luau forme azi cumpătate,
120
clare. Moşia, gradina, casa, vestibulul luminos, cu petele de alb mat al rufelor, totul îşi despărţea luminile de umbre, totul era static, nu circula, nu se infuza ca atunci.
Străbătînd casa, Mini privi lucrurile dezordonate şi le sfătui să nu fie triste, să primească legea acelei prefaceri, ca pe o lege vie, care din mumificarea lor dăinuitoare le dăruia transformărei, deci traiului şi pieirei. Se uită să admire încă o dată, şi cea din urmă, portretul doamnei Calliope, bunica ; 64 cînd se întoarse de la uşă să-l vadă, nu-1 găsi cu ochii. Poate îl strămutaseră.
Mini nici nu se aşezase bine şi, profitînd de zgomotul pe care-1 făcea automobilul cu care se întorceau, spuse Linei, care picase ca un pietroi pe resorturile perinilor :
—	E nebună !
Drept răspuns, Lina, cu o indignare care părea a nu avea margini, izbucni :
—	Eliza şi iar Eliza !
Cu toată lipsa aparentă de legătură a exclamărilor, era între ele un acord perfect.
Conducea un mecanic al Gramatulei. Pe Doru îl oprise Lenora de a pleca..
—	Cum o să rămînă Eliza singură ?...
înnopta, fireşte. Probabil la lumina abat-jour-ului, comedia urma absurdă. Doru dormea în anticamera Lenorei şi Eliza de partea cealaltă, în fosta cameră a lui Coca-Aimee. Capriciul bolnavei îi mobiliza, desigur, noaptea la un loc. Doru, se vedea bine, refuza felul ăsta de compromisuri şi familiarităţi cu tot ce-i mai rămăsese din rectitudine, 65 apoi era deprins cu iubirea Lenorei, nu vroia altceva, pe altcineva. Era acum la el o încăpăţînare pentru regimul care se nimicea. Era rezistenţa lui supremă pentru a salva patriarhatul. Lina, mai deprinsă cu salturile maşinei pe hopurile şoselei, povesti cu satisfacţie că — ce era, ce nu era — în sfîrşit, totul avea să se schimbe în bine deoarece Lenora primea să plece, cu mii de condiţii, de mofturi, de jelanii, dar nu refuzase şi Doru, cum apucase consimţămîntul, luase toate măsurile ca să-l facă eficace.
—	Doru mi-a mai spus că, desperat de ideile fără de Dumnezeu ale Lenorei asupra lui Coca-Aimee, le asigurase partea amîndoura, ca să nu mai existe astfel de motive de lamentări. Ce om de treabă !... Lenora mi-a zis, la plecare,
121
că odata cu ea se duc şî Prundeniî !... Vai de lume cînd se zdruncină creierul !
Buna Lina era foarte puţin indulgentă cu misterul nebuniei 66 şi cu verişoara. în orice caz, Lenora, în incinta nebuniei ei, avea o logică perfectă : aceea a distrugerei. Cine poate închipui durerea, convulsiile, agonia trupului sufletesc pînă cînd omoară în făptura lui o fiinţă ? Lenora ucisese în ea pe Doru şi acum căuta să se ucidă în el. Durerea ei se strămutase însă pe locul unde fusese fericită, pe opera aceea care făcuse dintr-însa, prin pasiune, stăpîna Prundenilor. O chinuia despărţirea, pierderea acelei aşezări, pe care o socotea a ei proprie şi dorea totuşi nimicirea ei. Ea ştia prin ce muncă statornică alcătuise domnia ei voluptoasă acolo. 67 Avea sentimentul unui drept al ei, pe care îl vedea oropsit de alte drepturi aparente. îşi pierduse regalitatea amoroasă, dar cerea înapoi munca ei din dragoste. Dezastrul din fiinţa ei vroia să fie dezastrul a tot ce crease în jurul ei prin amor şi ambiţie. De cînd sfîşiase, la plecarea lui Mika-Le, dantela hainei de casă, sentimentul distrugerei crescuse, cuprinsese în ea tot. Se distrugea pe ea, pe ceilalţi, locul, timpul, simţirile.
Lina acum se văieta că, în primul entuziasm al succesului obţinut, nu vorbise nimic de găzduire. Doru credea sigur că vor locui la ea. La Elena, cum era firesc, nu vrea Lenora. Şi Rim... Mai ales că nu puteai şti cît durează...
In adevăr, Rim nu putea decît să renege o Lenoră bolnavă şi care duşmănea amorul şi alcovul.
Viteza mare nu le îngăduia multă conversaţie. Lina îşi rumega în tăcere grija şi Mini era încă mirată de finalul paradoxal al unui roman născut cu modestie din romanţa mi-zileană a unei văduve amoroase şi din episodul simplu al unui vînător de prepeliţe.
Oraşul le şi luase în miezul lui, fără să bage de seamă.
Dintr-un singur patinaj şoferul lunecase pe str. General Budişteanu, cotind pe Ştirbei.
— Se chema altădată Manea Brutaru, zise Mini, şi bătrî-nul meu 68 îmi arăta o casă misterioasă, unde zicea el că a apucat de mult o prinţesă frumoasă şi nebună. Nebunia e veche pe lume.
Acum Mini încetă de a se mai uimi de cele petrecute, fu nerăbdătoare să le împărtăşească. Episodul devenea astfel preţios, era o sămînţă care putea fructifica în gîndul altuia.
122
Tăceau chiar în mintea eî orişice gînduri. 69 Le păstra, le învăluia cu grijă, ca pe un coş cu fructe de toamnă, ca să le aducă întregi şi proaspete. Nu mai purta grija şi osteneala de a înţelege, ci nădejdea de a dărui cugetarea şi apoi de a o primi înapoi ca pe o bucurie.
Din cîntecul timid al cuvintelor ei, melodia va trece în strunele de orgă. Din mişcarea unduioasă a gesturilor ei feminine, sforţarea de a exprima va răzbi prin căile luminoase ale ocrotirilor înţelepte. Atunci ea va rămîne copilăroasă şi negativă, ostenită şi fericită ca amanta care a dăruit şi a primit.
Gîndurile care s-au cununat sunt plăceri izbăvite, care pică şi lasă o alveolă nouă.
Dar trupul sufletesc e încătuşat în făptură şi, ca să se împărtăşească, străbate delicioasa ei învelitoare, de aceea acum Mini îşi simţea mîinile nerăbdătoare să ţină alte mîini în ale ei, ca să ajute astfel elocinţa gîngavă şi tandră a poves-tirei ei :
— Să fi văzut tu azi la Hallipi...
VI
Toată noaptea, pe sghiabul ferestrei, unde florile se răcoreau în vase, picuratul, torentele alternate ale ploaiei însoţiseră somnul lui Mini, în care sta trează nădejdea că timpul se va îndrepta a doua zi pentru a îngădui proiectele ei bune.
Dimineaţa, zgomotul timpuriu al tramvaielor, uruitul trăsurilor, acoperiseră melodia capricioasă a ploaiei.
Mini se aplecase peste sghiaburile ude, asfaltul era ud şi el şi burlanele se scurgeau.
Oraşul împiedica să vezi orizonturile ameninţătoare sau geana promiţătoare a soarelui. Pe deasupra coperişurilor nalte şi dese, norii rotocoleau. Mini nu vroi să se mînie, nici să se teamă. Vroi să se supună şi, de subt resemnarea ei, dorinţa şoptea încet o rugăciune timidă spre înseninare.
Ploile de vară nu întristau niciodată oraşul, zîmbitor prin toate vitrinele lui gătite ca nişte femei cochete, cu trecători sprinteni, mulţumiţi de belşugul irigaţiei, pe cînd ră-
123
suflarea proaspătă a Cetăţei, trecută peste grădini, îmbălsămată şi aburită din căldura de sîn a pămîntului copt, era delicioasă de respirat.
Totuşi, azi ploaia răsturna la fiecare zece minute o găleată nouă şi nu puteai prevede dacă se va statornici sau se va risipi la timp, generoasă.
Cum Mini intrase la Feder, se simţi trasă energic de mînă, la ghişeul Simfonicelor. Era Nory, cu apucăturile ei.
—	Mergem azi amîndouă la Elena ! Mi-a spus cu parapon că n-ai fost încă niciodată.
Şi cum Mini se codea :
—	Acum, devreme, după dejun, pînă cînd e singură şi liberă. Cînd începe programul, nu se mai poate sta liniştit de vorbă.
Şi Nory ceru telefonul şi anunţă vizita lor pentru ora trei.
—	Nu te las, că pe urmă fugi ! Dejunăm la un restaurant împreună.
După dejun, la 2, era încă prea devreme. Nory vroi să treacă pe la o vitrină, unde spunea că a văzut nişte pantofi verzi cu croiala dintr-una.
De-aproape, nu fu mulţumită. Mini o reţinu alături ca să admire bijuteriile vechi din galantarul unui argintar cunoscut. Pe una din acele paftale late de aur masiv, un fi-ligram delicat desena forma unui medalion, pe care îl umplea un smaragd uriaş : o brăţară de domniţă. Schimbul aurului, vînzarea sculelor vechi era acum un mic trafic făţiş. Aproape nu mai era îngăduit să păstrezi nespeculate astfel de obiecte de preţ, să nu te desfaci de ele 70, pe timpul unei aşa de excentrice finanţări, a unui trai aşa de exagerat.
Smaragdul era în adevăr uimitor, filigrama o horbotă diafană, iar brăţara o cătuşă de aur masiv. O desfătare pentru o privire lacomă după lucrul frumos şi de preţ.
Lui Mini aurul îi da mereu impresia vie a realităţei lui suverane. 11 admira ca pe cel mai minunat filon al humei, îl stima pentru puterea pe care oamenii i-o dau asupra lor înşişi.
Se uită la ceasul mic de mînă.
—	Ar mai fi vreo trei sferturi de oră, zise... Să ştii că eu nu stau tîrziu.
Abia avură timp să deschidă umbrelele. O răpăială le inundă.
124
— La Capşa ! strigă Nory traversînd.
Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să intre în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească.
Cînd sosise atunci, pe iarna geroasă, în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de zgomot, de mulţime. Abia pripăşită, căuta locurile gălăgioase şi aglomerate, pentru a-şi ascunde şi apăra în ele timiditatea. Cunoştea oraşul de mult, îl mai locuise adesea, dar totdeauna mai nainte îl străbătuse cu indiferenţă, îl privise cu banalitate.71 Dar atunci, la sosirea aceea, totul o 'mira, totul îi părea nou. Asupra inteligenţei ei, mulţimea făcea impresia pe care o face lumina vie asupra ochilor deprinşi cu umbra. Necunoscută, nebăgată în seamă, se amesteca în frămîntarea, în furnicarul ei, ca una din miile de feţe vii ale chipului multiplu al Cetăţei.
Acum se reculesese72 din prima emoţie şi oraşul i se limpezise. Nu mai era străină, rătăcită, şi mulţimea nu mai era chipul multiplu al unor necunoscuţi. O pudoare a existenţei ei precise o făcea să evite promiscuitatea localurilor publice. Era pentru ea o bucurie să stea ocrotită.
De la adăpost admira metropola care propăşea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei urban, ca instinct, inteligenţă şi putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, şi bun şi rău.
Nory ceru un schwartz, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria ei isteaţă.
Privind prin geamurile largi, aburite de ploaie, lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea desluşit şi atunci răsfrîngea în afară chipurile vederei interioare.73 Identifica grupurile, perechile de trecători, cu fiinţele pe care le privea în panorama minţei, pe cînd Nory flecărea despre cunoscuţii lor :
...Era pictorul Greg, înalt, încovoiat, cu Mika-Le, lemnoasă şi mică, şi disproporţia lor se proiecta izbitoare...
...Apoi prinţul Maxenţiu, livid, cu făinăreasa neagră ca o metisă, pereche fără de simţul culorilor care se îmbină...
...Monseniorul trecea spînatec, cu mîini drepte, rezemate pe genunchi, într-un automobil mare, avînd alături pe nepotul lingav...
...Elena parcă scotea capul de sub poclitul unei trăsuri de casă ; îi recunoştea bandourile negre, lîngă ea se vedeau
125
picioarele cu ghete boxe ale unui domn inexistent: Drăgă-nescu-Hallipa, bărbatul ei...
...Lică Trubadurul trecea sfichiuind motorul unui auto cu bastonaşul-cravaşă şi, desigur, fluierînd pe sub mustaţa lui sfidătoare către portul ras, obligatoriu...
Acolo, la o casă peste drum, unde ploaia izbea un geam, după brise-bise, Lina încerca să pună lui Rim comprese de in (ca maică-sa de la Tecuci), în loc să-i aplice electricitate... Erau oameni în mers, oameni după ziduri, aceia sau alţii... Locuitori ai Cetăţei vii, sosiţi de pretutindeni, încetăţeniţi acolo pentru un motiv sau altul... Necunoscuţi cu povestea lor oarecare, ca şi cei cu poveste cunoscută... Ei, sau semeni ai lor, învăluiţi acum în ploaia care despărţea pe Mini de limpezimea priveliştei de afară.
—	Să nu deschizi Elenei vorba despre Mika-Le, o rugă Nory.
—	Ce mai face Mika-Le ?
—	Ce să facă ! Acelaşi lucru... Nerozii !
Mini crezu că face aluzie la scena teribilă, provocată la Hallipi de mica adulterină, prin ultima scrisoare.
—	Elena nu cunoaşte secretul naşterii ? întrebă.
—	Nu... Nu ! Nici nu bănuieşte. E singurul lucru pe care nu i l-aş spune niciodată. Ar pune în curent pe Doru, sunt sigură... Nu vreau să-mi iau aşa răspunderi... Dacă ştia, nu păţea ce a păţit. Numai năzbîtii face mironosiţa asta ! Ce să-i dea în minte după atîta timp !... Cum şi ce fel s-a informat de adresa biroului lui Drăgănescu ?... Probabil prin „tipul" ei, domnul Adolf Bunescu — actoraşul.
Elena s-a trezit într-o bună zi cu Drăgănescu că intervine pe lîngă ea ca să se împace şi să primească pe sora ei mai mică. E o datorie de familie să nu lase în părăsire pe biata fată nevinovată... Un discurs tîmpit ! De unde putea şti, săracul ! Spunea cu bună-credinţă o poveste, pe care i-o debitase Scampolo...
Drăgănescu, convins de spusele ei, nu ştia74 cum să procedeze ca să nu ofenseze pe socri, de aceea a cerut Elenei ca o favoare personală să facă cele necesare pentru restabilirea drepturilor naturale ale surorei ei... Foarte „naturale", ce e drept ! Vezi, de aci situaţia !... Fără ceartă, dealtfel, amîndoi fiind sobri în parte, şi mai sobri încă la un loc.
126
Elena a refuzat net. Drăgănescu, respins la prima lui pretenţie, 75 a fost nespus de jicnit, mai ales ca făgăduise... Unde mai pui partea otrăvită a paharului pe care îl înghiţea. Ştia că cearta cu Mika-Le a venit din cauza lui Maxen-ţiu. Era ocazie ca Elena să arate că a uitat, să fie chic.
A fost prima lor ciocnire. Drăgănescu, cavaler cum e, nu a insistat, dar a rămas ceva acreală şi Elena e supărată că orologiul de preciziune al menajului ei a avut o scrîn-teală. împlinirea corectă a datoriilor şi liniştea perfectă, care să înlocuiască alte avantagii la care a renunţat — ăsta e programul... Şi lucrul nu se reduce la incidentul de atunci. Elena nu admite ca Drăgănescu să ajute cumva pe ascuns pe cumnăţica persecutată, şi nu ştie cum să pună chestia de reglement. Aşteaptă întîia ocazie bună ca să taie scurt... Pînă atunci e o petrecere să vezi pe Drăgănescu, care nu ştiu de unde cunoaşte pe Greg, ascultînd pe la răspîntii şi foarte stînjenit, elogiul naiv al talentelor „lăcustei*. La Ministerul Artelor, bietul Greg a devenit legendar cu intervenţiile. Dacă n-ar fi aşa de bine instalat în reputaţia lui artistică şi în buna lui stare socială, şi-ar pierde tot prestigiul... La Monitor, unde conţopiseşte Adolful, circulă epigrame pline de piper ale colegilor, alimentate de amănunte benevole ale amantului asupra „lor trei*. Iar la gineceul din Toamnei, unde stau cîtetrei bele-artiste într-o cămăruţă, în plus vizitatorii, petrecerea constă în numere de... imitaţii : Mika-Le, în persoană, mă strîmbă pe mine şi îngînă76 pe sentimentalul Greg, tour a tour, violent şi umil, ispitit şi pocăit.
M-am indignat de batjocura asta neruşinată pentru un om care o îndoapă cu favoruri77 de tot felul. Cît despre mine, m-am înfuriat. L-am prins într-o zi pe Adolful la o redacţie, strecurînd cine ştie ce notiţe artistice, şi i-am spus să-şi pună botniţă că altfel mă amestec şi ştie el ce vrea să zică !...
—	De necrezut ! zise Mini. Nu pot deloc să-mi închipui mimica asta de parodie la Mika-Le, aşa de inertă.
Şi fu nemulţumită ca ori de cîte ori o noţiune nu-şi realiza îndată imaginea.
—	Aş ! Ce inertă ? Şă vezi strîmbături şi cum reproduce glasul mat şi vorbele dulci ale pictorului — urmate de chi-ţăituri şi de aplauzele furtunoase ale asistenţei distinse. Dacă n-aş fi auzit singură... Căutînd pe una de acolo, din aşa-
127
zisa cancelarie a directoarei acestui „pension" necontrolat de poliţie, am putut asista. Noroc că nu era numărul meu, că nu ştiu ce se întîmpla ! După producţie urma dansul ! Să fi văzut prăfărie ! Un vîrtej de picioare în mijlocul căruia mi-am făcut intrarea... Au fugit ca şoarecii prin chi-liuţe... Se deschid o mulţime de uşi pe aşa-zisul refectoriu al onorabilei pensiuni. Două mese lungi cu muşama şi vase cu flori de hîrtie, trase la perete ; un pian ruinat; o soba mare de fier şi viaţă veselă şi ieftină. „Murim de foame şi de urît", miorlăie leşinat Mika-Le lui Greg emoţionat, care numaidecît pune unt pe pîine. Se mănîncă prost, ce e drept, dar vin băieţii cu suplimente. Nu m-am trezit odată cu pictorul că-mi spune să plimb uneori pe domnişoara ? „Zut ! i-am spus. Drept cine mă iei ?“ S-a făcut rac. Totuşi îl cruţasem ; nu-i spusesem că nu i-a lipsit sărăcuţei nici un bal mascat toată iarna, cît despre boschetele de la şosea ! Altfel îmi place că e fată de viaţă... Ştii, Mini, patroana din Toamnei c divorţata lui A., maestrul baroului. A „rulat". E urîtă şi „ră" — cum ar zice Lina noastră. Patronează în capul mesei, avînd la dreapta „peştele". Chiliuţele din entresol şi podul sunt pentru „junime", mai pe credit, mai în rate... La etaj, are camere bune pentru perechile în voiaj de răpire, sau fugă clandestină. E specialitatea casei... acelea sunt servite în cameră, deosebit... Şi după-masă patronii se retrag la pocher, organizat pe banditism. Au curăţat şi pe băiatul lui Vrana, milionar, minor şi cam zevzec. Şi Lică trece pe acolo şi uneori se înfruptă, cum 78 şi Adolful, dar Mika-Le plînge cînd o înşeală cu dama „de coew“.
Mini nu-şi putu închipui pe Mika-Le plîngînd. Ochii ei erau bălţi care nu picurau. Hotărît, azi nu avea proiecţie bună a imaginaţiei... Amănuntele astea o nemulţumeau. Părea că de la o cotitură a oraşului s-a deschis loc unui curent de aer rău, dar mai ales nu putea să coordoneze aspectele de afazie, de apatie, subt care cunoscuse la Prun-deni pe Mika-Le, cu acele zbănţuieli. Formula egipteană suferea. Trebui să-şi închipuie o dezarticulare ridicolă a geometriei rigide, în mijlocul acelui Sabat.
Cît despre Greg, i se părea că-1 vede cu surîsul acela penibil, care îi mînjea uneori buzele, provenit din conflicte morale care îl stînjeneau. îi păru rău că trebuie să micşoreze în opinia ei pe un om care îi făcuse impresie bună.
128
Fotografie înfăţişînd pe Hortensia Papadat-Bengescu în anul 1929, trimisă Tiparniţei literare cu dedicaţie
HORTENSIA PAPA DAT-BENGESCU
FECIOARELE
DESPLETITE
ROMAN
EDITURA .ANCORA* BUCUREŞTI
Coperta interioară a primei ediţii a romanului Fecioarele despletite
(1926)
48 —
O apă subţire, argintie, le înconjura din toate părţile şi lunecau pe ea. Era miriştea netedă care sub! lumina difuză părea o lagună liniştită, oglinda unei inundaţii care ar îi acoperit tot cuprinsul
subţire, străveziu.
Mini 4 auzi: Ce bin&seamănâ cu apa! — dar impresia predomina*<3Srozmima£ lunartt şi înşela simţurile cu totul,' ş^o percepţie amăgitoare făcea ca Mini să fie mai convinsă că e chiar o apă decât că pare. Legea-atmoeferică triuertfa-asupra oricărei-alto-jeaHtaţir
...Aşa dar Mica*Lâ, 'fără să cunoască secretul.
’ îl ştia totuşi prin instinct.- Crescuse departe . de tatăl indiferent, fără suferinţă, nici sentiment, şi acum, cu mijloace de simulare şj seducţie, căutase în el un partizan, «« *tiu*£*	jt£.
De aceea azi atmosfera locului burghez era aşa de ciudată ; gesturile, vorbele oamenilor acestora mediocri, erau aşa de stânjenite şi tainice. Lucruri nepipăite prevesteau, deviau traiul lor banal. Cele mai dezordonate legi ale simţire! turburau aşezarea statornică a familiei, pentru că un ora trecuse peacolo, când-va: Italianul.
Mirii se gândi ia casa de moşie mici rustică, nici modernă, cu arhitectura solidă, regulată ; cu confortul ei orăşenesc şi totodată gospodăresc; ia mobilierul simetric, onest, la byduarul plin de horbote, panglici de culori amoroase şi naive: ‘Nimic, acolo, nu încadra aceea tragedie. îşi reaminti, deodată, vestibulul cel nou, părăsit, în care
Pagină din volumul Fecioarele despletite, revăzută de scriitoare (p. 48; exemplar aflat în posesia familiei)
fusese obiectul unei pasiuni neobosite, obositoare chiar. Starea de acum a Leaorei nu putea fi decât anorraaiâ.
Desigur că niefmu îşi da seama exact de mărimea dezastrului. Cuprins de întâmplări nu avea răgazul să vadă toată schimbarea făcută în aşezarea lăsată	Nu prî- ■
cepea că era însăşi disolvarea lui familială.
In afaceri, preocupaţi de cerinţele zilnice, constrâns de socotelile urgente, de transacţiile nevoite, nu avea timp pentru o privire de ansamblu, casă poată judeca dezordinea în care îi era averea. Voiajele la Viena, cheltuielile fără nici o putinţă de prevedere, pricinuite de boala lungă a Lenorei, ; împiedicarea lui deîa supravegherea moşiei, pe care altădată nu' o părăsea din ochi şi din mâni > împrumuturile, sdrunci-naseră bilanţul. Trăia acum permanent din aranjamente pe a căror gravitate nu o simţea, înlesnite fiind de Drăgănescu. Slăbirea autorităfei în inferiorul casei şi desagregarea treburilor înafarâ, era^situalia actuală,
e5®lltotdealungul drumului stăruia în recapitularea aceior împrejurări. Nu se sătura făcând elogiul EtizeL Nici nu s’ar fi aşteptat să fie aşa de săritoare, să-şi lase partidele de cărţi şi plimbările ei nelipsite.
Cu Lenora era de o răbdare şi de o voioşie tara de seamăn. Ea însăşi, Lina, nu i se putea compara. Ignora nu avea iftai ales nevoie de
Pagină din volumul Fecioarele despletite, revăzută de scriitoare (p. 175; exemplar aflat în posesia familiei)
Mai mult însă o supăra jicnirea pe care cazul Greg o aducea în genere sexului pe care îl socotea superior. Poza firavă a femeiei în atitudinea admiraţiei îi plăcea, cum şi voluptatea aceea delicată, care crea în fiinţa ei necesitatea stăpînului. Greg umilea corporaţia stăpînitorilor... Poate că dacă nu ar fi plouat, lucrurile astea i-ar fi părut mai vesele, dar curgeau valuri repezi pe geamurile mari, cu zgomot de şuvoaie.
—	Nu sunt în stare să servească o cafea ca lumea, protestă Nory.
Pentru a merge la Elena Drăgănescu luară o trăsură. în drum Nory descria casa şi programul de viaţă al Elenei, care îşi făcea din existenţă o robie adevărată către o mulţime de îndatoriri, aşa cum le înţelegea ea.
Mini se uita jur în jur la cartierul pe care îl răzbătea foarte rar. De la un loc înainte parcursul îi era aproape «trăin. Bulevardul Lascăr Catargiu se desfăşura cu aleile lui, cu casele noi, încă rare, aliniate după un proiect definit.
Locul, căruia nu-i putea împrumuta nici o impresie, îi părea neexpresiv. Ploaia contenise, dar aleile erau încă pătate de lacuri mici. I se părea că pe măsură ce înaintează e dusă undeva departe, în exil, şi o ciudată emoţie o rechema spre miezul viu al oraşului. Cum reîncepuse să picure dintr-o făşie de nor, birjarul ridică coşul trăsurei ; atunci mersul i se păru lui Mini mai plăcut. La ora asta, a siestei, avu o senzaţie de adăpost şi legănare. Desigur, prin vilele înalte, liniştite, ca şi cum erau nelocuite, locuitorii dormeau. Mini trecu în starea aceea de semisomn, de semivisare, care uneori interceptează existenţa.
Ameţită, i se părea acum că ar recunoaşte locul, că ar umbla în sens invers pe un drum ştiut cumva. Oboseala şi înnoratul punea pe vederea ei ceva noapte şi cine ştie ce reminiscenţă insinua în fiinţa ei o voluptate, altcîndva resimţită. Fu o clipă. Se uită mirată la Nory, care îi şedea alături.
—	Stă spre şosea ! zise.
Apoi se uimi de proporţiile uriaşe ale sensibilităţei. Dacă cineva ar fi vroit să le transforme în dimensiuni precise, ar fi clădit pentru fiecare fiinţă domuri colosale. Unde încăpea oare, acolo, în acel nedefinit al simţirei, nu numai mul-
129
ţimea senzaţiilor prezente, dar încă în depozite uriaşe, amintirea vie a tuturor senzaţiilor petrecute, care se puteau uneori reîntoarce cu impresia precisă de adineaori ?
Mini, privind cu melancolie averea imobiliară, care defila de-a lungul bulevardului pe două rînduri, subt ochii ei de locatară instabilă, se consola la ideea palatului aceluia pe care îl purta în ea. Cum gîndurile au densitate, i se păru că e mai greoaie acum din pricina acelui conţinut, scoborînd în faţa locuinţei, în adevăr impunătoare, a Drăgăneştilor.
Lăsă pe Nory să treacă înainte, pînă cînd o putere interioară să sufle peste acele zidiri, risipindu-le. Apoi, zveltă, urcă înapoia lui Nory treptele primului vestibul. La uşa a doua, apăru un fecior corect, care, solemn, le introduse în al doilea vestibul, unde o subretă cu şorţ plisat ca hîrtia Ie invită într-o cameră imensă, luminată sarbăd prin ferestrele foarte înguste şi înalte şi cu mobilierul de culoare închisă.
Scaunele, tablourile, consolele, totul era în proporţii mari ca şi odaia. Predomina nucul ars şi pielea de Cordova cizelată.
Mică, în fundul unui imens fotoliu rotund, Mini se uita împrejur. Tot apartamentul de jos, fără uşi despărţitoare, cuprindea abia patru camere vaste : hali-ul, un birou tot atît de majestuos, care se vedea alături, camera de primire, unde se aflau, şi o alta, cuprinsă de întunericul total al obloanelor lăsate şi al perdelelor grele.
Nory, neastîmpărată, răscolea ceva prin amvonul acela obscur, căci casa era în adevăr înaltă ca o biserică. Elena Drăgănescu scoborî cu grabă scara de la primul etaj, venind spre ele. Ca şi feciorul, era încă de la ora aceea în toaletă. O rochie simplă de crepe de Chine negru, cu guleraş, făcea mai serioasă frumuseţea ei cu linii prea accentuate.
Avea ceva pose în toată înfăţişarea, în glas. Lui Mini, care nu o văzuse de mult, îi păru mai elegantă, mai frumoasă chiar ca înainte, dar aerul acela profesional de „stă-pîna casei", luat prea în serios, o făcea mai puţin simpatică ca la Prundeni. Era, dealtfel, firea ei care se lămurise : cam rece, cam ţeapănă, cu etichete.
Cum Mini o întreba despre copil, se animă puţin, povestind progresele pe care le făcea băiatul, metodic, după cel mai englezesc sistem de creştere. „Nursa", o londoneză autentică, avea plenipotenţă asupra acelei educaţii precoce, fi-
130
zice şi morale. Disciplina riguroasă era, după părerea Elenei, cel mai salutar principiu. Neîndoios că era, dar lui Mini i se păru că vorbeşte de un elevage oarecare, pierdu noţiunea gingăşiei copilăreşti şi îşi închipui pe băieţel cu o faţă simetrică şi o cărare la mijlocul capului. Arătă dorinţa să-l vadă. Elena propuse să le conducă sus să viziteze şi apartamentul de locuit. Jos era numai pentru recepţie. îşi expuse programul : credea că poţi primi cît de mult, fără nici o incomoditate, dacă îţi împărţi bine timpul. Nimic inopinat. O zi anume pe săptămînă pentru audiţii muzicale. O seară pentru dineuri obligatorii. Una pentru mesele de familie şi o altă zi pentru a răspunde obligaţiilor în afară. în felul ăsta rămîne destul timp pentru celelalte ocupaţiuni. Pentru ele două însă, Elena, foarte amabilă, se declară acasă ori-şicînd. Dar ce corvadă sistematică, un astfel de trai !
Veni iarăşi vorba de copil. Hrana, aerul, recrearea erau distribuite cu porţia. Proiectele ei materne erau numeroase şi foarte anticipate. Se plînse că apartamentul nu prevede camerele de studiu necesare mai tîrziu băiatului. Avea idei precise asupra felului cum va decurge instrucţia lui. Va face studii economice şi industriale serioase. Drăgănescu pregătea de pe acuma o mare dezvoltare a stabilimentelor lui, pentru a le transforma mai tîrziu în uzine. Mini se gîndi cu simpatie la baba Smoala şi la ulcica ei cu păcură. Da. Era evident că Elena îşi adora, în felul ei, copilul. Un fel egoist, ca toate felurile, dealtfel.
Elena îşi pregătea moştenitorul pentru ideile ei preconcepute, îl iubea pentru că i le putea satisface. Faptul că prin el îşi putea multiplica ambiţia, că îl putea adăoga drepturilor ei de proprietate, că se putea, prin el, reprezenta o dată mai mult, era argumentul mare al afecţiunei ei.
E drept că instinctul familial, redus la spontaneitatea lui, ar fi foarte slab fără adaosul acelui egoism.
în faţa scaunului lui Mini, o pînză imensă în stil vechi flamand reprezintă o bucolică. Mini se gîndi că ea ar fi pictat maternitatea ca pe o femeie extaziată de a fi scăpat din sînul ei viu o înfăptuire pornită să cucerească viaţa. Pe Elena însă ca tablou matern, o vedea ţinînd gravă în mîini o colivie de aur, în care era închis un canar stilizat: băiatul ei.
131
Se urcară. Acolo sus, dimpotrivă, era o lumină mare şi egală. Lacul alb şi moarul verde deschis erau decorul general, cu variante.
— E singura casă din Bucureşti unde funcţionează toate robinetele, se lăudă Elena.
Camera ei era, în acelaşi timp, un birou. Declară că menajul era „un adevărat minister". De la 7 dimineaţa la 11 seara, avea de lucru : ordine, socoteli, inspecţii, verificări ! Nu se putea închipui ce grea era administraţia unei case mari !
Totul era bogat, bine întreţinut şi rece. Copilul dormea. Era blond şi cam decolorat, cu capul prelung şi fără drăgălăşenie. Semăna probabil cu Drăgănescu — pe care Mini nu-1 cunoştea — ceea ce trebuie să fi fost pentru Elena o decepţie, fiindcă era destinat să fie un Hallipa. Elena îl însumase numelui şi tradiţiei ei familiale. Mini băgă atunci de seamă că nu s-a vorbit încă nimic de Doru şi Lenora.
Cînd se scoborîră, Elena, mişcînd un resort, ridică obloanele camerei tainice. Apăru o sală de formă prelungă, neplafonată, comunicînd cu tavanul hali-ului, pentru acustică. Era camera de muzică.
Elena, deşi nu era decît o diletantă, practica snobismul onorabil al muzicei. Era felul în care se transformase duetele liniştite ale bunicului ei, Eriste, acompaniat conştiincios de doamna Calliope.
Instalate acum cu vinuri dulci şi prăjituri variate, Elena deveni mai prietenoasă, mai confidenţială. Aşteptă să se retragă feciorul şi anunţă lui Nory că sunt lucruri noi şi mari petrecute.
Se plînse apoi lui Mini că omul poartă pentru toată viaţa povara grijilor de familie, de care nu se poate cruţa ; era un noroc că funcţia ei casnică îi dă atît de lucru, pentru a o distrage de la cele mai mari necazuri.
Mini crezu că e vorba de Mika-Le, dar Elena începu a recapitula, cu mult parapon, sentimentele ei filiale pentru Doru, buna lor înţelegere de totdeauna şi conchise că nu ar fi putut crede niciodată că ar putea exista între ei discordie, că nu admitea o ceartă între tată şi copil, cu atît mai puţin între ea şi Doru, dar că viaţa e aşa de aspră, încît te aduce la cele mai crude extremităţi. Era mîhnită cum nu fusese niciodată.
132
— Te-ai certat cu tată-tău ! strigă Nory înghiţind rău biscuitul. Cînd ? De ce ?
Elena povesti că, aşa cum desigur ştiau, Lenora şi Doru erau de un timp la Bucureşti. Mai întîi fusese nemulţumită că nu au găzduit la ea, fiindcă, orice ar fi, aşa era cuviinţa şi nu admitea, cînd le putea oferi o ospitalitate aşa de largă, să o refuze... Dar Lenora bolnavă nu putea fi contrariată în capriciile ei... Se temea să nu o supere copilul...
Chiar în confidenţele ei, Elena punea mult protocol, mult înconjur al adevărului.
In sfîrşit, descinseră la otel, dar fusese cu neputinţă ca Lenora să se deprindă cu strîmtoarea de-acolo. Unchiul, bătrînul Hallipa, tatăl verişoarei Eliza, avusese atunci ideea să le pună la dispoziţie căsuţa acesteia. Cum unchiul avea oarecare ascendent asupra lui Doru şi cum Lenora primise cu entuziasm, locuiseră acolo, ceea ce părea a nemulţumi pe Elena, fără ca să spună un cuvînt mai mult.
Probabil breviarul ei de raporturi familiale sacramentale era foarte zdruncinat de manoperele Lenorei în ce privea pe Eliza, dacă cumva le va fi băgat de seamă.
Lenora făcuse consult şi rămăsese în tratamentul doctorului Walter, un neurolog lansat de curînd şi care avea sanatoriul lui. 79
Trimisese pe Lenora la Predeal şi îi recomandase izolare absolută. Ostracizase chiar pe Hallipa, care totuşi se ducea sîmbăta şi duminica. Lenora mergea, pare-se, mult mai bine.
Tatăl ei, rămas singur, găzduise fireşte la ea. Pînă cînd, alaltăieri chiar, cum se mirase că îşi poate lăsa treburile moşiei atît timp singure, în plin sezon de munca cîmpului, şi se oferise, dacă el e ocupat, să stea ea cîtva timp la Prun-deni — lucru de care îi era chiar dor — aflase, cu o uimire care nu se poate spune, cu o revoltă fără seamăn, ceva de neînchipuit, care întrecea orice înţelegere : că tatăl ei, înainte de a veni cu Lenora la Bucureşti, tratase cu, un vechi amator vînzarea Prundenilor şi primise chiar un acompte asupra actului, care era ca şi făcut. Chiar recolta din anul acela trecuse în seama achizitorului. Restul condiţiilor nici nu le mai ştia...
Noutatea asta, credea Elena, o putea scuza că nu şi-a putut conţine indignarea şi mîhnirea. 80 Avusese cu Doru o explicaţie destul de violentă şi penibilă. Fireşte, cînd eşti
133
aşa de iritat şi de mîhnit, nu poţi cîntări fiecare cuvînt... Nu vroise să-l ofenseze, dar nu-i ascunsese dezaprobarea ei absolută, din81 cele mai bune intenţii şi sentimente. De la el învăţase doară să iubească pămîntul cu pasiune şi să înţeleagă însemnătatea lui... Dar vorbele au o asprime pe care nu o au sentimentele... Se mîhniseră 82 reciproc... Era, desigur, stăpîn pe averea lui, dar dacă vroise să vîndă, de ce nu se gîndise la ei ? Făcuse apel la Drăgănescu în atîtea împrejurări şi acum opera o tranzacţie aşa de interesantă pentru toţi, neglijînd complect să-i pună la curent, lăsîndu-i în faţa unui fapt împlinit!... Nu ar fi permis pentru nimic pe lume ca Prundenii să se înstrăineze. Aveau şi ei creanţe ^importante, care s-ar fi putut socoti în preţul moşiei. Pămîntul acela fusese sigură că va fi al băiatului ei! Aşa s-ar fi cuvenit. în afară de asta, el, moşierul Hallipa, om în puterea vîrstei, cum se dezbrăca de munca şi avutul lui ? Să nu mai ai un petic de pămînt al tău ?... Cine mai era, ce mai reprezintă acum, cînd lepădase pămîntul acela, care făcea toată situaţia şi toată nobleţea lui...
Era mai mult decît putea pricepe şi îngădui. Se despăr-ţiseră asupra unui cuvînt de ruptură. Ea singură nu putea crede, nu cuteza să pronunţe ceea ce era totuşi o realitate : nu mai vorbea cu tatăl ei! De necrezut! Dar lucrul era prea grav, prea neaşteptat. O lovitură de trăsnet!
Elena, în revolta ei, avea accente cînd aspre pînă la ne-înduplecare, cînd, în adevăr, dureroase şi unele cuvinte se înecau aproape în lacrămi, dar, mai ales, era un judecător nemilos al unei crime neiertate. Părea însăşi conştiinţa lui Hallipa, desprinsă de el şi răzvrătită împotriva lui.
Micile amănunte ale egoismului, acele afaceri de bani dintre ei, dorinţa de a fi moştenitoare, amorul propriu, toate dispăreau faţă de durerea şi iubirea asta, reală, de pămînt şi de tradiţie. Pentru că Doru Hallipa fără de moşia lui era un om fără rost, fără adăpost... un vagabond.
în Elena, iubirea pentru tatăl ei era aşa de mult identificată cu situaţia şi cu virtuţile lui, încît, în adevăr, ea acum nu-1 mai putea vedea decît micşorat şi rătăcitor.
Mini se gîndi la cîte legături trebuiesc pentru a alcătui un sentiment. Din cîte sfori se împleteşte nodul unei iubiri, pentru a o întări.
134
Se gîndi apoi la o dragoste care ar găsi numai în ea însăşi toată raţiunea şi toată tăria ei, fără de nici o confuzie, fără de nici o îndatorire ; care şi-ar dezvolta din ea singura firele trăiniciei, împletindu-şi din sucul ei propriu nodul inextricabil. Apoi se întoarse către Doru Hallipa.83 Ruralul Hallipa se strămuta la oraş. Trebuia să-l primească în Cetatea ei vie, ca pe un senior rustic deposedat prin greşelile lui şi care, prăfuit, hirsut, obosit, intra pe barieră, cu puşca pe umăr, în costumul lui de vînătoare, cu cizmele înalte de căprioară scîlciate de lungimea de un veac, parcursă de la cucerirea primei sfori de pămînt de către doamna Calliope şi pînă acum, cînd rămăsese un biet burghez nomad, care aducea cu el abia pînza unui cort, pe care să-l întindă în marginea oraşului.
Un gentilom ruinat, încovoiat de greutatea răspunderii de a fi compromis nobleţă unei generaţii : „Cine mai e acum Doru Hallipa ?f<
Mini simţi problemele astea mari iscate acolo — a mate-rialităţei, a iubirei de pămînt — ca pe nişte blocuri grele, aşezate de o parte şi de alta a fotoliului ei. Apropierea lor o nemulţumea, dar nu putea să le ocolească. Gîndul ei risca să se lovească de ele vrînd să le pătrundă. Atunci chemă în ajutor perceptibilitatea. E un instrument simplu, care slujeşte să străbaţi o idee ponderoasă, lesne, ca pe un corp transparent.
Se gîndi atunci că s-ar putea cîndva, graţie unei metode de penetraţiune care ar disocia moleculele, străbate tot astfel şi corpurile solide. Printr-un astfel de aparat, care le-ar descompune densitatea, o rocă sau un proiectil ar putea fi răzbătute fără de nici un traumatism. Aviz tunelurilor şi războaielor viitoare ! Deducţia asta, de la facultăţile sigure ale imaterialităţei la materie, o bucură nespus, fu pentru ea o probă matematică a existenţei organizate a trupului sufletesc.
Mini vroi să spună Elenei că lumea se primeneşte, că pămîntul, după ce-şi îndestulează oamenii, îi trimite la oraş rînd pe rînd, dar nu găsi curajul de a da glas unor astfel de opinii. I se păru că vor suna rău.
Nory schimbă aspectul tragic al lucrurilor şi le dete o altă întorsătură, întrebînd cu ce preţ s-a vîndut moşia.
— Cinci milioane numai!... Eu îi dedeam mai mult!...
135
Concluzia asta sarcastică arăta prăpastia deschisă între Elena şi tatăl ei. Dacă cumva astfel de cuvinte picaseră între ei, era firesc să se fi certat de-a binelea.
Elena încă nu contenea plîngerile :
— Ce mizerie... să vîndă !... Să fim certaţi... ce mizerie !
Era tradiţionalismul ei sfîşiat în două : unitatea averei — unitatea familiei — despărţite.
Un zgomot făcu pe Mini să ridice ochii spre geamurile prea înalte. Ploua din nou. Se sculă pentru plecare. Elena o invită să aştepte pînă încetează, sau pînă se pregăteşte au-toul. Nory nici nu se gîndea să plece. Bine că era la adăpost ! Dar Mini, cu cît picăturile izbeau mai tare, cu cît zgomotul acela de grăunţe răsturnate se întărea, cu atît era mai grăbită. Va lua tramvaiul chiar dinaintea casei.
Elena şi cu Nory o conduseră pînă la scară. în al doilea vestibul Elena aprinse becul pentru a-i arăta pereţii înşiruiţi pe dreapta şi stînga cu portrete. Era familia Drăgă-nescu, reprodusă, în uleiuri convenţionale, de vreo casă vie-neză după fotografii : tatăl, mama, Drăgănescu însuşi, un frate mort tînăr şi surorile cînd erau domnişoare. Galerie proaspătă de familie cu aere vechi din cauza modei aşa cum era purtată de bravii mahalagii şi a pozelor înfipte şi smerite. Păreau de acum o sută de ani, cu atlazurile rochiilor, cu lanţurile de ceasornic şi brăţările, cu pieptănăturile ticluite şi cu aerul acela sperios.
Mîinile, fireşte, erau împreunate pe ceintura taliei scurte.
Drăgan, bătrînul, era roşcovan, zdravăn şi mojicos. Mini recunoscu cu plăcere pe baba Smoala. Impunătoare, cu sute de cute pe obraz, necruţate de pictor, cu urechile ieşite din părul lins, adunat într-un rotocol de codiţe la ceafă, cu cercei de smaragd — pe care Rolls giuvaergiul oferise acum 1.500.000, povestea Nory.
Mini regreta că nu a cerut să vadă cerceii,84 dar avea parte să nemerească la Hallipi mereu cînd erau necăjiţi.
Baba Smoala avea ochii mici, vioi, şi gîtul gros. Mîinile harnice le ţinea bine încrucişate pe pîntece. Fetele, mai sfioase, le împleticeau stîngaci, urîţele şi sperioase de a se vedea „închipuite pe pînză* ; fratele defunct părea ofticos.
Mini ar fi vrut să întrebe de portretul doamnei Calliope şi de pianul de la moşie, dar nu cuteză. Erau cele două obiecte care credea ea că trebuiesc strămutate la oraş, drept chezăşie
136
îndestulătoare a trecutului. Cum exclamau din nou asupra plecărei pe ploaie, se concedie şi fugi. Nici nu deschise umbrela prin curte. Abia cînd se văzu în afară de primejdia de a fi reţinută, se adăposti sub en-cas-ul mic, care • dintr-o dată îngreunat de apă, îi apăsă mîinile. Găsi adăpost bun subt castani, pe fâşia de alee centrală. Tramvaiul sosea. Puţină întîrziere şi l-ar fi pierdut. Se emoţionă.
Era întuneric din cauza norilor groşi care otrocoleau, dar nu era încă nici cinci. O primiră în tramvai cu solicitudine, ca pe o pasăre muiată. Era tocmai o mică întrerupere de circuit. Pe Mini întîrzierea o nelinişti. îşi asemui sufletul cu soţia Meşterului Manole, 85 cu picioare mici, vajnice, care şovăiau dar nu se dau învinse, zorind fără preget, nerăbdător, curagios, prin torente, izbit, bătut de vînt, udat de şuvoaie, ca şi ea neînvins în dorul de a ajunge, purtînd în mîinile mici, udate de lacrimile ploaiei, hrana stăpînului, ocrotită, caldă de fierbinţeala palmelor...
—	La Regală! anunţă în falsetto conductorul.
—	Eu ! Eu ! strigă Mini aiurită de sosire.
—	Domol ! Domol ! zise un glas de treabă şi o strecură cu bunăvoinţă prin înghesuială.
Nu mai ploua!... Cînd oare se curăţase cerul ?... Era încă lumină mare ! în miezul viu al Cetăţii, sufletul îi poposi surîzător. îl simţi .cu bucurie zidit în iubirea ei ocrotitoare. Fu sigură că înţelesul adorabil al legendei închisese acolo în zidurile 86 trainice, odată cu trupul gingaş al femeiei, un simbol fericit.
VII
Pe Piaţa Palatului, cum Mini căuta să se strecoare prin-tr-o încurcătură a tramvaiului cu trăsuri şi automobile, pătrunsă puţin de răceala care se desprindea din ceaţa de toamnă a zilei de noiembrie, zări pe Nory şi pe pictorul Greg, opriţi îa colţ şi gesticulînd. Păreau a se certa de-a binelea. Mini ar fi vroit să-i evite, dar nu se mai putea ; deşi o zăriseră, îşi urmau discuţia cu aprindere.
137
Nu î-ar fi plăcut să se oprească cu Greg. Un timp îl socotise ca pe un figurant bun în 87 decorul estetic al Cetă-ţei, apoi trebuise să-l suprime. O decepţionase. Impresia ei proastă data mai ales de mai deunăzi, cînd Nory o dusese la vernisajul intim al salonului lui, în chiar atelierul locuinţei pictorului.
Era un eveniment, o comemorare a zece ani de carieră. Adunase un număr mare din picturile lui de la început pînă acum, împreună cu cele mai noi, făcuse un fel de galerie complectă a operei lui artistice.
Atelierul mare era plin de sus pînă jos de pînze bine distribuite şi care formau un tot foarte plăcut. Pictura era negreşit valoroasă, omul însă, văzut de aproape, o nemulţumise. După ce zgomotul de la început se calmase, urmaseră discuţii, glume, conversaţii cu lichioruri şi alte băuturi fine. Cum în afară de vreo două băncuţe, scaune erau puţine, mai toată lumea sta în picioare. Cît pentru Greg, era poza lui favorită, nu se aşeza niciodată. într-un colţ, rezemat de un şevalet, discuta chestii de pictură sau comenta ultimele anecdote ale confraţilor. Erau acolo un număr mare de pictori cunoscuţi, noi şi vechi, cîţiva gazetari tineri şi prietenii mondeni ai lui Greg ; două categorii de monocle : monoclul diplomatic şi monoclul snob, în afară de cîţiva ochelari întregi : colonia străină sau România nouă. Erau şi cîteva femei din lumea artelor, unele bătrîne, altele bătătoare la ochi, şi mai erau şi elevii lui.
Mini se nemerise pe o banchetă făcînd faţă lui Greg. Nu departe, pe un scăunel de atelier, fuma cu aere familiare Adolf Bunescu. în alt colţ, rezemată de o pînză, sta Mika-Le în chip de icoană. Mini o putuse vedea modernizată. Cu părul ei negru mai tras în sus de piepteni, acoperind numai urechile cu două stufuri creţe, cu o rochie dreaptă de mătase gris, care era robe-chemise a modei curente, dar pe corpul lemnos putea fi şi o hlamă rigidă ; şi, în orice fel, era o îmbrăcăminte stîngace. Pretenţia la cochetărie punea mai mult în evidenţă la Mika-Le ceva rudimentar şi sărăcăcios. Avea ochii ei galbeni şi, cum vîlvoiul de altădată nu mai prelungea capul, creştetul drept complecta aparenţa ei dreptunghiulară.
Mini o aşezase definitiv în formula asta geometrică simplă. Resorturile morale erau simple şi ele : în interiorul drep-
138
tunghiului, gîndurile, instinctele, prin linii oblice încrucişate, formau trapeze felurite, cu intersecţii precise. Mika-Le mergea pieziş, dar ştia ce vrea şi reuşea. Era limpede.
De la locul ei, Mini nu putea să nu vadă privirile dulci — Nory ar fi zis zaharisite — pe care Greg le trimetea spre Mika-Le şi cărora ea le răspundea cu acea fixitate inexpresivă care o caracteriza.
Dar privirile lui Greg, în drumul lor, treceau peste Adolful, care le înregistra printr-un surîs imperceptibil, totuşi neîndoios. Urma o aruncătură repede de ochi a actoraşului spre Mika-Le, care atunci avea şi ea un surîs de conivenţă, mai nesimţit încă. Jocul era penibil, mai ales că Mini, în mediul acela neobicinuit, era stînjenită, rătăcită.
în discuţie, spre mirarea lui Mini, Adolful pontifia guşat, cu glas sigur, contrazicînd sau întărind, cu autoritatea obrăzniciei lui, pe Greg, care îi da o atenţie deosebită. Nory^ îi explicase că impochimenul se dedase la cronică de artă şi îşi luase aere de cunoscător. La un moment, Greg, cu voce plină, interpelase pe portretistul P. — tot aşa de rotund şi gălăgios ca succesele lui. Greg îi arăta cu elogii mari, într-un colţ al atelierului, o schemă stilizată după Wagner — în negru, ca de obicei — a lui Mika-Le. Ceru încă altele şi eleva, ascultătoare, ridicînd o draperie, trecu alături să le aducă, familiarizată cu domiciliul.
Perdeaua aceea trasă asupra intimităţei sufleteşti a unui artist mare şi mînuită astfel dezamăgise pe Mini asupra misterului sacru al artei.
Herculeanul P., care îşi făurise din firea lui cam mojică o originalitate bine cunoscută, pusese ochelarii un minut, apoi zisese rîzînd :
— Domnişoara Mika-Le a noastră e foarte nostimă! drept orice opinie critică. Apoi trecînd lîngă Greg, care păruse foarte contrariat, îl bătuse pe umăr cu complicitate, fără ca Gregul să-şi poată găsi contenenţa.
Mika-Le rămăsese nemişcată, ca şi cum nu de ea fusese vorba, dar probabil, trăgînd de la un punct la altul o linie oblică, în dreptunghiul ei, a unei reacţii sumare şi bine calculate, îşi întorsese, ca pe doi ochelari de bagă, ochii mari şi galbeni din raza privirilor lui Greg, drept manifestare a nemulţumirei ei pentru insuccesul ei artistic. 88
139
— P. trebuia să stăruie pentru o bursă. Mika-Le dorea să meargă în Italia, o lămuri Nory asupra scenei.
In schimb, cu oarecare glas şi mişcare, Mika-Le întreţinuse apoi direct cu P. o conversaţie, veselă probabil, ne-stînjenită de faptul că o înghesuia cam de-aproape, nici de vocabularul lui, îndeobşte cunoscut. Probabil corpurile muchioase prezintă particularitatea de a nu da aceleaşi intercepţii de contact cu cele pe care le-ar da cele curbe, căci Mika-Le părea cu desăvîrşire senină. îşi făcea, dealtfel, singură afacerile, sub ochii incapabilului Greg, pedepsit pe loc.
Toate astea, văzute de-aproape, răspîndeau în atmosfera locului un fel de mînjeală, care acum se întindea parcă şi pe tablouri. Oaspeţii, rupţi în grupuri sau perechi, şopteau prin toate colţurile, punînd ochii la pîndă ca să nu fie surprinşi sau, dimpotrivă, emiţînd cu voce aproape normală tot felul de trăncăneli necuviincioase pe seama celor ce le stau chiar alături, feriţi de reciprocitatea ocupaţiei... După expresia dubioasă a tuturor feţelor, cunoşteai mahalagismul preocupărilor şi bălăceala opiniilor. Unii te fixau, luîndu-te ca punct de refugiu al secretelor pe care şi le comunicau despre altcineva. Cei care erau singuri căutau să ascundă cugetările de invidie sau defăimare pe care le aveau, şi asta îi urîţea... Acolo unde grupul era mai numeros, anecdota şi ponosul, din curajul complicităţei, aveau un diapazon mai liber... Jocul ăsta furios al fizionomiilor, scenele interioare pe care le surprindeai după dosuri sufleteşti, tot acest fond de decor, combinat cu lumina proaspătă de seară, care cădea searbăd pe pînze, cît şi cu teatrul ieftin de gelozii, vendette şi achtmi, ale trio-ului principal, dau gustului un dezgust pe care Mini se silea să-l oprească. Ştia că legea ei cerea să aibă suflet luminos, bun, fericit, că porunca era seninătatea şi bucuria. Vroia să plece şi încercă să interpeleze pe Nory, care se prefăcea a nu înţelege, implicată într-un „flirt" îndrăcit cu Viso, caricaturistul, subt pretext că îi făcuse o „figurină de pretutindeni" foarte reuşită. Pentru a se însenina, cum era lozinca, căută un obiect senin. Pantoful îi întîlni un reazăm moale şi mătăsos. Un dog mare, culcat aproape de ea. Concentră asupra lui toată voinţa ei simpatică. Avură astfel o prietenie fără vorbă, ca şi fără idei, foarte odihnitoare. în principiu Mini îi declarase de-a dreptul că îi plac mai mult cîinii ca pictorii,
140
ziariştii şi snobii, dar că preferă la tot muzica — iar dogul, mai sumar, se ridicase de pe locul lui şi se rezemase de ea cu tot trupul, lăsînd capul mare şi bun în jos pe genunchii ei, în semn de afinitate.
Mini observă cu plăcere că animalul blajin nu era nici unghiular, nici sferic, că avea proporţii arcuite armonios şi decent. Tot lui, îi spusese că ea înţelegea de ce Mika-Le lucrează numai în negru : avea în tot eul ei ceva decolorat. Dar odată cu prima mişcare spre uşă, plecase şi ea cu dogul fidel, fără a mai preveni pe Nory, care o ajunsese pe scară. Tot acolo venise şi proprietarul cîinelui, să şi-l întoarcă din drumul simplu al instinctelor elective.
Din ziua aceea Mini trecuse pe Greg în rîndul indiferenţilor antipatici. Cît despre Mika-Le conchisese că era din acele fiinţe care, de îndată ce se întrepun, îţi dau termenul exact de apropiere sau deosebire dintre tine şi un altul. Astfel, raporturi care păreau a concorda se dovedesc nepotrivite.
în mic ca şi în mare, era din acele creaturi care servesc să facă proba eliminatorie. Fiinţe „interspajiale“ le-ar fi zis Mini. Asta era scena la care se gîndea, văzînd pe Greg.
Traversă şi se opri totuşi lîngă ei. De aproape, Nory, care de obicei ţipa din principiu şi era agresivă din atitudine, părea azi furioasă cu adevărat. Zgomotul uliţei acoperea rău glasul ei, care răzbătea aerul89 ca bucăţi de tinichea ruptă.
—	Indecent!... Indecent!... O mamă bună, care-şi plimbă copilul! Indecent!
Greg îi da replica cu o răutate pe care Mini nu i-o cunoştea. Masca acelei răutăţi, suprapusă fizionomiei lui dul-cegi, îi da o expresie specială.
—	O mamă vanitoasă, nu o mamă bună ! Fii martoră ! spuse lui Mini cu vorba lui mieroasă, dar atîţată de maliţie. Domnişoara nu-mi dă pas să mă explic... Am făcut un cuvînt de spirit90 despre echipagiul doamnei Hallipa-Drăgănescu.
—	Spirit! Auzi, spirit! răcni Nory. Are trăsură şi îşi plimbă copilul !... Pe cine supără, mă rog ?... Slăbeşte-mă cu spiritele !... Copiii lui Mika-Le umblă pe jos.
Era o aluzie la trecerea lui Mika-Le pe la Maternitate, iar pluralul venea probabil din faptul că furia făcea pe
141
Nory să vadă multiplu. Greg, dintr-o elipsă îndemînatecă, prinse subiectul, aşa cum îi venea mai bine.
—	Domnişoara Mika-Le umblă pe jos, e drept, ceea ce e o nedreptate. Diferenţa între surori e izbitoare !
Dar Nory era pornită pe scandal :
—	Nu cumva ai vreo pretenţie ?... Poate dumneata eşti acela care i-ai dat sfatul inteligent să facă ce a făcut... o idee genială... şi cu consecinţe admirabile...
—	Nu am văzut prea de curînd pe eleva mea, care e ocupată deocamdată cu Conservatorul.
—	Conservatorul !... S-a lăsat de mîzgăleală. A văzut singură ce poate... Talentul fetei era pentru Conservator, nu pentru pictură ! Ingenuă !... Se cere... şi rentează. După ultima ei lovitură de teatru, era şi timpul ! A rămas pe spinarea tutorilor... Ştii ! Ai putea să o adopţi cu forme. Tot n-ai familie şi ai vocaţie !... Unde pui că dintr-o dată te pomeneşti cu fată, ginere şi nepoţi.
Greg, acum ofensat de-a binelea de necumpătarea lui Nory, tăcea veninos. Pe Mini, tonul vulgar şi acru pe care îl luase încăierarea o supără, mai ales că, opriţi la colţ de stradă, erau o adevărată stridenţă în discreţia zilei nebuloase, care, înfăşurată în broboada de ceaţă, nu da drumul în sus vibraţiilor să se risipească, ci grămădea toată discordanţa lor subt tavanul umed şi scund al aburilor de toamnă.
Neînţelegînd nimic şi plictisită, Mini se scuză că are timpul prins şi vroi să plece, dar Nory i se agăţă de braţ :
—	Mergi la Elena ? zise Nory.
—	Nu ! Nu ! se apără Mini. Nu am timp deloc.
—	Atunci măcar pînă la Fundaţie să iau tramvaiul. Să-ţi spun evenimentul cel mare.
în adevăr, Mini ar fi vrut să înţeleagă ceva din scena de-adinioarea.
—	Dar doamna Hallipa ce mai face ? întrebă foarte oportun.
—	Ei da ! Doamna Hallipa acum e aici...
—	Cum ? Nu e la Predeal ?
—	La Predeal a stat patru-cinci luni pline. I-a mers admirabil. Avea o vilă cu vedere pe valea Temeşului, un rai!... Un doctor extraordinar ! M-am gîndit mereu la tine. O metodă de tratament! Inedit şi foarte interesant !... Cînd i-a vorbit Lina întîi de friguri palustre : „Apoi doamna
142
însăşi e o adevărată lacustră, un teren paludic care trebuie asanat punct cu punct".
Parcă ai fi fost tu, cu „trupul tău sufletesc"... 91 Să vezi asanarea ! O artă întreagă ! Cultivarea sistematică a „atenţiei", îngrijirea „bunei dispoziţii", exercitarea „voinţei", supravegherea şi dezvoltarea „aspiraţiunilor" şi reînvierea „cochetăriei". Somnul, apetitul, gimnastica corporală — cela va sans dire.
Cînd a văzut întîi bolnava, a luat Linei un interogatoriu de inchizitor. Ca la cărturăreasă, unde te duci decis să nu dai nici un indiciu şi de la prima întrebare spui tot, aşa şi Lina s-a mărturisit pe contul Lenorei. Doctorul a reţinut, îndeosebi, că doamna Hallipa fusese foarte cochetă. Tot aci s-a cam încruntat. Declarase de la început tutulor, în contrazicere cu ceilalţi doctori, că-şi ia răspunderea vin-decărei. Proasta de Eliza nu spusese nimănui că în ultimul timp Lenora nu mai vrea să se pieptene, să se îmbrace, că lăsa cu greutate chiar pe ceilalţi să o îngrijească.
Asta era un simptom nespus de grav, o direcţie în care trebuia muncit urgent. Pe urmă a cerut Linei să-i indice un loc fără „ţară". înţelegi tu ce va să zică asta ? Admirabil ! Am ţinut minte înadins pentru tine. Un loc „fără ţară" înseamnă o persoană cu care Lenora să nu fi avut nici o nemulţumire. Terrain vierge. Altfel, Lina nu e proastă. A nemerit îndată pe Coca-Aim6e. Walter a părut încîntat. A scris lui Doru : „Interesul doamnei Hallipa, clienta mea, cere reîntoarcerea provizorie, lîngă mama sa, a domnişoarei Coca-Aimee. Luaţi .măsurile necesare." Scurt!... M-am în-tîmplat de două-trei ori acolo, în timpul cînd prepara pe Lenora pentru sosirea fetei. Interesant de tot !
„Şi cum obicinuiai, doamnă, să te piepteni pe cînd era acasă domnişoara Coca-Aimee ? La fel ca acum ? Deoarece fetiţa a manifestat cu atîta insistenţă dorinţa să te vadă, probabil că, alături de dragostea ei, păstrează în minte o icoană fidelă a celei mai delicioase dintre mame ! în locul dumitale aş relua coafura de atunci. Meseria de idol cere sacrificiu !"
Ce zici ? Mai puţin banal decît să prescrii bromură sau limonada Roger... Are nişte ochi cenuşii dar tăioşi şi strălucitori ca oţelul! „Ah! Ce nostimă eşti ! Ce frumoasă eşti !" era refrenul obicinuit cu care întîmpina pe Lenora.
143
într-o zi o fixa, o fixa. Nu înţelegea ce vrea. „De ce te uiţi aşa la mine ?"
„Nimic absolut !... Poate nu te simţi aşa bine azi ! Cam palidă ! Sau rochia... cine ştie ! Nu e aşa, domnişoară ?" — către mine.
Aşa, treptat, îi ridica conştiinţa personalităţei ei fizice şi morale.
„Atîta timp cît nu e cochetă, cel puţin cît înainte, nu e restabilită", ne spunea. Mai tot timpul vizitei — o jumătate de oră — flirta cu Lenora şi cu sora de caritate, pentru emulaţie... Uneori însă, Lenorei nu-i vorbea deloc. îmi vorbea numai mie, de exemplu. Eu veneam de la Braşov mai des, pentru Walter. Lenora, neglijată, se plictisea, se enerva.
„Nu ştiu ce să fie, dar azi e aici ceva monoton, care te indispune. Mergem să ne plimbăm, domnişoară ? Poate că e culoarea rochiei doamnei Hallipa ?... Ţii mult la rochia asta, doamnă ?"
Lenora, a doua zi, zdruncina telefonul comandînd „modele". îţi dai seama de „cultivarea aspiraţiunilor" ?...
„Ce să fac ! spunea rîzînd doctorul. Dacă îmi spuneaţi că în viaţa ei doamna s-a interesat de altceva, lucram în altă direcţie. Aşa că suntem nevoiţi să fim frivoli !...“
„Dozarea emoţiilor !"... Să vezi, Mini, dozarea emoţiilor î Se apropie sosirea lui Coca-Aimee : „Doamnă, vă sfătuiesc să nu vă emoţionaţi prea mult cînd o sosi fetiţa. Emoţia strică tenul, dar nici să nu vă conţineţi cu totul o turbu-rare foarte firească. Nimic mai fermecător ca două femei frumoase cuprinse de o delicioasă emoţiune ! Regret că nu sunt de faţă !"
Lenora tocmai în ajun se arătase foarte deprimată şi apatică, după raportul sorei... Să vezi efectul sugestiei ! Scena dintre ele s-a petrecut tocmai după indicaţia doctorului. Un regizor de teatru, nu altceva !... în scurt timp, Lenora oxigenată, ondulată, fardată, cu modele chic de la Regine, alese de doctor, se plimba cu Coca-Aimee prin Predeal, ca o viligiaturistă oarecare. Ca probă e cît de bine a suportat buclucul din urmă ! Tocmai asta vreau să-ţi povestesc şi m-am antrenat cu Walter şi minunile lui ! E aşa de amuzant, că te-ai îmbolnăvi înadins ca să-ţi aplice „terapeutica lui morală", cum zice el. Mofturile pe care le spui şi tu, leit-poleit, dar cu schepsis !
144
—	Fireşte, dacă e Walter ! zise Mini, jumătate în glumă, jumătate cu invidie.
—	Să vezi ! Am ajuns la marele eveniment ! Pe cînd totul mergea bine, veneau din cînd în cînd şi vizite, cu voia doctorului... Intr-o zi — eu nu eram de faţă, mi-a spus Lina — într-o zi erau adunaţi la Lenora : Doru, Lina, Eliza şi sora. Coca-Aimee plecase cu autoul la noi, la Braşov. Eliza a întrebat pe Lenora dacă ar vrea să vadă pe tatăl ei. Moşu Hallipa se şi anunţă, faimosul unchi, şi intră... Ghiceşte ! Ghiceşte cu cine intră de mînă ! Imposibil ! Cu Mika-Le, înţelegi ! la Lenora convalescentă... Să o apuce furii... să moară ?... Nimic din toate astea !... Cred că norocul — ca să zic aşa — a fost că tocmai atunci s-a auzit semnalul de la automobilul lui Walter. Sora s-a dus la fereastră şi a anunţat că doctorul s-a oprit întîi la alt client aşa că scena s-a desfăşurat sub presiunea vizitei lui iminente.
Mika-Le s-a aruncat la picioarele Lenorei, cerînd iertare şi... parale. Aflase, se vede, de desfacerea averei Hallipa.
Doru, vînăt şi neştiind ce să facă, spăimîntat de ce se poate întîmpla, s-a repezit spre lăcustă. Lenora l-a oprit :
„Foarte bine face că mi se adresează mie — a spus — fiindcă eu singura sunt în drept să mă ocup de ea..." Şi a făcut mărturisirea secretului naşterei lui Mika-Le... Cu ce termeni... nu ştiu... „Foarte calm şi foarte clar", spune Lina, care nu-şi vine în fire. Şi cum toţi împrejur erau înlemniţi şi îşi pierduseră piuitul, Lenora, cea mai cu sînge rece, a sfătuit pe Mika-Le, cum era fiica unei mame fără avere, să muncească mai mult încă decît pînă atunci, ca să se susţie singură.
...Ştii că Lenora cînd spune cîte o enormitate, nu face dinadins : „să muncească mai mult ca pînă acum..." Cum. Doru nu ar fi ştiut o mie de ani — după ieşirea perplexă a lui Mika-Le cu unchiul — ce are de făcut, Lenora i-a uşurat lui bărbatu-su situaţia, indicîndu-i : 92
„Regret că a venit împrejurarea să trebuiască să ne despărţim", i-a spus. Şi, declarîndu-se ostenită, s-a retras cu sora dincolo.
Doru a plecat buimăcit şi de atunci nu s-a mai întors. „Stă nedumerit, spune Lina. A rămas şi fără nevastă şi
145
fără fată. A auzit şi i se pare că n-a auzit bine... L-a dat tot pe el afară, şi parcă n-a înţeles bine."
Eu nu l-am mai văzut de mult... A ajuns — cum zicea bine Elena — să se mire el singur : „Cine sunt ? Ce fac ? Unde mă duc ?"
Şi Nory rîse cu poftă, ca de ceva foarte vesel.
—	Şi doamna Hallipa — acum e aici... acasă ? întrebă
Mini.	^
—	Bine faci tu că eziţi ! N-are casă !... Dar n-a rămas ea pe drumuri. Femeia asta, cum zice Lina, merge progre-sînd. Tot ea a dat-o gata pe Mika-Le, dar ce naşte din pisică... Acum e aici, la sanatoriul lui Walter. O rezidenţă — princiară !... Un parc !... Ce era grădina de la Prun-deni !... E nostimă şi a făcut siluetă, a luat fason de Bucureşti ! Eu mă duc uneori s-o văd^ Pentru doctor, înţelegi !... Coca-Aimee e o păpuşă adevărată... Fusese şi Lina pe acolo chiar înaintea mea... ca medic. Lenora era culcată cu o uşoară indispoziţie. Era o vizită specială.93 Cred că îi luase sînge... O cunosc eu pe Lina. E ca lipitoarea. Cînd bea sînge, se umflă. Şi Nory trecu peste incident, povestind că acum Mika-Le umblă cu alte şantaje : Drăgănescu s-a trezit cu Adolful în chip de advocat ca să-l previe că, legal, Mika-Le- e fiică legitimă şi deci are drepturi...
—	Advocaţi destui ! Ai văzut ce i-am făcut lui Greg !...
Mini rămase ameţită de vorbăria stacată, zgomotoasă, încîlcită a lui Nory. Atîta era precis, că Lenora dezvăluise „taina Castelului" — nu într-un acces de mînie, ci în plină conştiinţă. Spontan, e drept, dar cu o logică calculată parcă. Pentru asta avusese, fără îndoială, un motiv ! Care ?... Era ultima ei legătură cu trecutul, pe care o rupsese. Prin scena asta liminară lichidase romanul căsniciei ei. Cu care scop ? O ajutaseră, e drept, şi împrejurările. Destinul îşi avea partea lui de fatalitate.
Acum vindecarea Lenorei părea lui Mini ceva tot atît de firesc, cît de imposibilă îi părea mai deunăzi. Aceea ce o uimea era cîtă anevoinţă, cîtă trudă, cît zbucium pune o fiinţă ca să se poată rupe din rădăcinile pe care le-a prins, ca să poată libera existenţa ei din ţarcul unde şi-a îngrădit-o, ca să treacă de la un strat de viaţă la altul. 94
146
Lenora din Mizil făcea în tărîmul existenţei salturi mari. împrejurările trecînd peste trupul ei senzual şi simplist nu o doborau. Era totuşi cît pe-aci să fie învinsă, crezuse că înstărirea ei moşierească e stadiul suprem şi îşi cheltuise pentru ea toată seva ; dar suflase vînt străin, şi timpul nou, cinic, o sfidase cu ochii perverşi pe care ea îi zugrăvise cu italianul, lui Mika-Le. Simţind primejdia, azvîrlise pe Mika-Le, pe Doru, se descurcase din robia Prundenilor, dar rămăsese părăginită, era pe un punct mort. Şi iată că, aproape să dispară, se refăcuse. Vitalitatea ei enormă găsise noi resurse. Cît drum parcurs numai acum, în urmă, de la starea aceea de părăsire de sine, desuetudinea ei, pînă la „reeducarea aspiraţiunilor" în sanatoriul Walter!
Despre întorsătura neprevăzută a boalei, despre metodele vindecărei, îi veni în minte lui Mini un proverb românesc, care se potrivea foarte bine faptelor, dar pe care nu şi-l spunea ei singure, fiindcă suna echivoc. în cazul Lenorei se putea zice : „Mari sunt minunile tale, Natură, spre sfîr-şiturile tale !c‘ O aptitudine aşa de pronunţată pentru eternul omenesc ! Se ştiuse adapta încă o dată noilor modele. „Bravo, Lenora 1“ cum zicea Nory.
Aşadar, soţii Hallipa divorţau ! Primi95 foarte lesne faptul împlinit ! Era totuşi o veste care putea uimi. Căsnicia lor părea indisolubilă. Ipoteza acelei despărţiri simple, legale, nu ţi-ar fi venit în ininte, nici chiar acum în urmă, cînd Lenora, pentru crime imponderabile, repudiase pe bărbatul ei şi îl dăruise altcuiva ! Chinul lor părea etern, aşa cum altădată amorul lor etern, şi acum, privind un abat-jour oranj uriaş, într-o vitrină, Mini îşi nota în minte, cu simplicitate, acest fapt divers proaspăt, pe care oraşul îl absorbea în uzina lui de descompunere : „Hallipii divorţează
Mini intră la Ateneu. Era o staţie de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clarobscurul ei perpetuu, cu acea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, hall-\A pustiu da o impresie de vastitate şi aula străjuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore şi bronzuri.
147
Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ca prin-tr-un locaş familiar.
Scările se desfăşurau majestuoase, cu autenticitatea marmorei şi se opreau în marginea coridoarelor banale, care deserveau sălile lăturalnice de expoziţie. Săli burgheze, cu vederea deschisă spre oraş. Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaştri, dosnică ca un mizantrop.
Mini intră la întîmplare. Tocmai constata cu jale prezenţa unei aceleiaşi acuarele litografice, reprodusă în sute de variante, cînd fu salutată de însuşi doctorul Rim, plin de graţie.
Ce căutau acolo ? se întrebară reciproc.
Căutau ceea ce lipsea deocamdată : pictură bună.
Rim îşi reaminti că nu a văzut pe Mini de mult, şi că în timpul acesta a intrat în posesia unor tezaure : desenuri ale Măriei Başkirtscheff. Fără voie, Mini se uită la ceas. Ştia că Rim pe subiectul Măriei Başkirtscheff era foarte locvace. Era marele lui amor ideal — cum spunea — lăs-înd loc deschis altor categorii. Ii respecta pasiunea, nu o împărtăşea însă. Dar Rim vroia să o convingă, ceea ce era mai greu.
Maria lăsase înapoia ei energiile ei încă active. Acele unde ale voinţei trimise în spaţiu îi supravieţuiau. Mini întrebase pe Rim dacă nu crede că pe filele manuscrise ale Măriei vor fi stat bacili ai tuberculozei, care ar fi putut contamina lectorul.
Rim nu tăgăduia ipoteza, plauzibilă medical... Atunci Mini căutase96 să-i spună că funcţiile simţirei, superioare tuturor, au şi ele emanaţiuni, că voinţa puternică a Măriei era un organ care trebuie să fi cheltuit enorm din acea substanţă şi să fi depus mult din acele emanaţiuni, mai ales pe acele file unde sta viaţa ei sufletească intimă... că acele file deci erau pline de exfolierile voinţei, ambiţiei ei... ex-folieri microbiene şi contagioase.
Maria propagase direct, prin contaminare materială, sufletească, orgoliul ei... Şi invers, deoarece acea contaminare era dovedită, existenţa substanţei spirituale-materiale era sigură.
— îţi închipuieşti, doctore, îi spunea, cînd va fi odată o societate de profilaxie a orgoliului... îi voi da numele Măriei şi dacă mă vei ajuta frumos în cercetările mele, te
H8
voi decora cu o floare violetă de butonieră, cînd voi strînge fonduri...
—	Numele dumitale ! Numele dumitale îl punem ! replica Rim, pe care floarea de butonieră îl captiva cu totul.
Totuşi conştiinţa savantului îl stăvilea oarecît. Nu o contrazicea, dar ofta amabil. Materializarea sufletului ! Admirabil ! Colosal, dar problematic ! Se despărţeau astfel, fără de progrese mari în convingerile lor reciproce.
Mini îşi punea atunci ei însăşi întrebarea, pentru a se clarifica. Nici ea nu despărţea sufletul de trup, cum nu despărţea pînza aceea de paienjen a aparatului nervos de carne şi de muşchi. Credea totuşi într-un alt trup, separat, sufletesc. Ce fel ?... în jurul acelor fire tentaculare ak nervilor funcţia lor crea o substanţă, încă impalpabilă, dar care se va dovedi. Acea substanţă, emanată de sensibilitate, lua forme felurite la feluritele fiinţe şi compunea astfel un organism.
Mini promise lui Rim că va veni să vadă faimoasele desene şi se informă de Lina.
—	Cu ale ei ! răspunse.
îl lăsă să viziteze metodic sălile în şir. Mini fugi spre Maison cTArt, Acolo, întreaga dispoziţie a apartamentului încadra artistic expoziţiile şi toată atmosfera era estetică.
Prefera anume una din săli, pentru condiţiile ei de spaţiu şi lumină şi pentru canapeaua circulară care permitea o mişcare de rotaţie leneşe în jurul orizontului tapetat de tablouri. O prefera, mai ales pentru că avea un număr oarecare de tablouri vechi, achiziţii proprii, care locuiau pereţii permanent, ca nişte gazde statornice, oferind ospitalitate indulgentă carnavalului mobil al expoziţiilor noi.
Cînd expoziţia nouă era valoroasă, ele intrau în umbră, se stingeau în faţa vieţei vii a celorlalte ; dar cînd era inferioară, ieşeau în evidenţă, consolatoare. Nu cunoşteau farmecul spontan al opiniei critice, nici lupta, nici victoria, în schimb orice veleitate de revoltă, orice amărăciune. era ucisă în ele. Răspundeau la tot, cu acel : „nimic nu mă mai doare" al postumului. Pocăindu-şi defectele prin desuetudine, calităţile lor, desprinse de patimi, se ofereau senine.
...Era acolo un reflex de foc pe uliţi strimte italiene, cu o lumină roşie umbroasă peste casele brune şi pe pavelele ce păreau umblate.
149
...O familie de burghezi flamanzi, rigidă şi cinstită, în haine de atlazuri scumpe, cu horbote de muzeu... Mai dincolo, fructe clasicizate, cu pieliţa transparentă, din culori netede, străvezie, care, alături de pasta cărnoasă .a noutăţilor, păreau îmbălsămate în ceară... Era, în fine, o pînză mare pe care Mini o avea dragă. O femeie cu rochie de satin albă şi. cu o pană fabuloasă la pălăria neagră, avînd alături o ciută strînsă graţios şi sperios în faldurile adînci ale fustei mătăsoase.
...Şi mai erau azi, într-un colţ, un domn şi o doamna drept orice vizitatori... O pereche după toate aparenţele... şi cînd Mini se uită mai bine... o pereche deloc banală : Doru Hallipa şi doamna Eliza.
Cu faţa spre unul din pereţi, nu se ocupau de pictură. Hallipa tăcea cu un aer absent dar absorbit de o lucrare interioară, care-i concentra toate energiile şi din care se evidenţia un fel de violenţă concentrată a atitudinei.
Doamna Eliza, alături, ciripea pe un ton minor, ascul-tînd vocile interioare ale tovarăşului ei mai mult decît răspunsurile lui rare şi nervoase.
Mini era contrariată. Nu-i plăcea să fie cea de a treia. Preţuia pe cel de al treilea, în genere ; recunoştea că cifra celui de al treilea ocupă un loc important în componentele numeroase ale amorului, dar credea că e un rol pentru care trebuie să fii născut. Sunt oameni într-adevăr delicioşi în acest număr fatidic şi complimentar, al căror glas îmbină pe al celor doi într-un ison prielnic, oameni cari pot trăi lîngă alţii fără a-i stînjeni cu existenţa lor, accentuînd plăcut la ceilalţi sentimentul existenţei.
Lui Mini talentul ăsta îi lipsea. Şi pe urmă, amorul altora e totdeauna plictisitor. Dacă cel puţin ar fi fost anonimi !... Dar erau prea cunoscuţi. Totuşi, văzuţi aici, în afara decorului de altădată, aveau ceva reînnoit, schimbat, ceva admisibil.
Situaţia lor de pereche era neîndoioasă. Veniseră acolo aşa cum te duci orişiunde, în aceleaşi împrejurări. Ca să cîştigi timp, ca să grăbeşti timpul. Iar momentul acelei situaţii era scabros, ar fi zis Nory. Era preziua unor fapte decizive.
Cum nu se puteau ocoli, se recunoscură. Doamna Eliza crezu de cuviinţă să vie spre Mini. începu a-i vorbi cu
150
volubilitate pentru a face diversiune, dar gingăşiile ei aveau un gest de voluptăţi premergătoare, care făcu pe Mini să simtă acea uşoară revulsie pe care ţi-o dau, expuse la lumină, nevoile fizice ale altora: foamea sau amorul.
Hallipa era monosilabic dar nu din vreo stînjenire din preocupările lui, care nu se legau cu cele trecute, pe care Mini le-ar fi putut răscoli. Erau altele. Prezenţa lui Mini nu-1 turbura, cel mult îl deranja. Doamna Eliza se extazia în faţa Doamnei cu ciuta, privind întrebător rînd pe rînd pe Mini şi Hallipa, cu ochi lîncezi, punînd rînd pe rînd mîna dezmierdătoare pe braţul lor.
Alintările doamnei Eliza adînceau pe Hallipa şi mai mult în tăcerile lui subterane.
—	Ce frumos ! Ce frumoase sunt lucrurile astea vechi... care nu înseamnă nimic... cum e femeia asta în toaletă de satin decoltată, într-o pădure, cu o ciută lîngă ea şi în spatele ei o perdea de catifea.
Hallipa, cu acea brutalitate a bărbatului în curs de posesie, abia deghizată sub tonul convenienţei, o contrazicea :
—	înseamnă mult !... Mult mai mult ca toate fleacurile de acum.
Şi cu un gest nervos peste măsură, făcu circuitul expoziţiei moderne alăturată cadrelor vechi. Buza îi tremura uşor subt fluturarea unui surîs dispreţuitor.
Doamna cu ciuta nu avea, desigur, nici o vină în irita-bilitatea lui Hallipa ; dar Eliza, ofensată în aprecierile ei artistice, se dezinteresă de Doru şi îşi păstră toată curiozitatea pentru portretul doamnei în alb.
Mini se văzu nevoită să comenteze tabloul: cei vechi, zise, lucrau portretul în două feluri — de caracter sau de simbol. Subt chipul cît mai asemănat al modelului căutau a evidenţia cît mai bine caracterul sufletului lui. Sau, sub trăsăturile lui convenţionale, încercau să exprime o idee, un sens.
—	De ce o fi avînd doamna asta o ciută lîngă ea şi de ce o fi căzînd o draperie de catifea peste o vedere de pădure ? se mira Eliza neobosit.
Hallipa îşi număra unghiile bine lustruite. Doamna Eliza îi şopti ceva într-o franţuzească aproximativă. Răspunse încet că-1 doare capul.
151
Eliza avea probabil oarecare preocupare de convenienţe dar Hallipa părea a nu-şi aminti deloc de ele, cu o privire voalată, în care, hotărît, prezenţa lui Mini nu dezvolta nici o placă a conştiinţei.
Mini se uită curios la el. îl vedea pentru întîia oară în haine de oraş. Purta un costum bleumarin după modă şi ţinea pe mînă un pardesiu care părea că-1 încurcă. Barba îi era tăiată mult mai scurt şi foarte îngrijită.
Alături de îmbrăcămintea lui corectă şi chiar de o eleganţă meticuloasă, doamna Eliza contrasta prin neglijenţa neobicinuită a toaletei : un taior negru, cam vechi şi cam boţit, pe trupul ei cam grăscior, care în ziua aceea probabil fără de soutien îmboldea ştofa ; pe cap avea o pălărie de fetru închis, cu forme indecise. Totul aruncat pe ea în grabă şi fără îngrijire. Părul descreţit de umezeală atîrna în jos.
Aceleaşi cauze le produceau efecte contrarii. Era multă expresie în aceste aspecte.
Dar doamna Eliza ţinea mult la misterul Damei cu ciuta. îngăduitoare, Mini afirmă că e un tablou care are şi simbol şi caracter.
Mini se uită spre Hallipa, care fixa panoul. Nu auzise ce spuneau, dar se vede că buna lui creştere îl îndemna să se amestece în vorbă.
—	Ce frumos lucrau culoarea pe-atunci! zise. Reflexele felurite, prinse în lumina lor adevărată, compun „albul" — un alb fără de alb. Prin acel argintiu sau ’opalin, sau pe-alocurea un verde irizat reprezintă aşa de bine o rochie albă, subt lumina frunzişului şi la umbra perdelei.
Observaţia lui Hallipa era bună. Avea un glas mai conciliant, probabil ca să readucă în vizuini pe tovarăşa lui mînioasă.
Cu Mini vorbea tot indiferent, liber, ca şi cum nimic din raporturile lor trecute nu-1 stînjenea. Ea deduse că în felul lui, moderat, fără agitaţii, Hallipa făcea acum o călătorie mare. Aceea de la acel trecut cunoscut la un prezent care se putea întrevede.
—	Mergem ! zise.
Eliza se despărţi de Mini cu ceva pretexte peltice. Ieşiră pe uşă amîndoi deodată, ceea ce-i făcu să se lovească. Eliza rîse, un rîs boţit ca şi taiorul. Probabil nu-şi mai făceau multe politeţe şi azi echilibrul lor era oarecum insta-
152
bil. Erau obosiţi de un drum parcurs prin glodurile simţirilor ascunse şi, şovăielnici, aveau nevoie să-şi lase simţirile în voie.
Mini aşteptă puţin ca să-i lase să se depărteze, apoi ieşi. Pica acum din promoroacă un abur ud. In dreptul Ateneului, cei doi mergeau înaintea ei. Hallipa cu pasul vînătoru-lui ostenit de goană, care duce la culcuş prada. Eliza agăţată de braţul lui Doru, tîrînd pantofii strîmţi, părea prin igrasie o raţă de baltă, un vînat gîfîind, cald şi bleg.
Amîndoi ar fi vroit să ajungă. Ea stînd aproape pe loc, refuzînd să mai înainteze, cuprinsă de nevoia poposirei, el domolindu-şi graba.
Mini se aştepta să-i vadă dispărînd la stînga pe prima stradă. Ştia că într-acolo e locuinţa Elizei. Nu cotiră, dar se uitau jur în jur, parcă nedumeriţi. îşi aminti atunci că, în palavrele ei, Nory spusese că Eliza a fost evacuată de proprietar şi caută casă.
Aşadar, nu aveau domiciliul stabil. Mini îi petrecu în căutarea lor, cu un gînd bun, pereche totodată gata pentru cuib şi nomadă. Nici ea nu îi mai confunda acum cu trecutul. îi păreau acum doi oameni oarecari în Cetate, la un moment al vieţei, care cerea adăpost, şi umblînd rătăcitori pe străzile oraşului cu pasul nesigur, 97 pe cînd turbu-rarea lor lăuntrică şi-o petreceau în mersul lor pribeag.
Cuprinse cu privirea oraşul, profilat în transparenţa negurii. îl iubi. Se gîndi la ceea ce se cheamă sufletul oraşelor ! Era emanarea sufletului colectiv al citadinilor. în aerul acela cuprins între clădiri, trupul sufletesc al fiecăruia îşi depune spuma vie a tuturor simţurilor. Acolo, în atmosfera Cetăţii, erau şi canalele tuturor drenajelor, dar şi plutirea tuturor emanaţiilor sentimentale, care îi dau respiraţia aceea încărcată adesea, alteori plină de ebrietate, sau volatilă ca un lirism.
Acum nu-i mai putea recunoaşte. Se depărtaseră. Păreau laolaltă o pată diformă de umbră mobilă prin umbra oraşului. în blocul acela nedesluşit, era cuprins vînătorul ameţit de praf de puşcă şi prada cu mirosul cald al cărnei răscolite de alice. Un cîine hoinar îşi trecu pe lîngă ei umbra scundă. 98
Icniţi în asudarea lor trudnică de duşmănie şi apropiere, desigur răspîndeau în jur acel duh anume pe care,
153
pentru instinctul olfactiv al celorlalte animale, îl va fi avînd alaiul vînătoarei omeneşti.
Pieriră. Mini se gîndea acum la devenirea Hallipilor, la complecta lor dezmembrare, la darîmarea casei lor familiale.
Erau risipiţi în Cetatea vie, subt formă de indivizi separaţi, piese despărţite dintr-un tot descompus, pentru a deveni fiecare un resort iniţial de activitate nouă :
Lenora în sanatoriul ei ! Mika-Le prin dedalurile traiului ei. Elena Drăgănescu în locuinţa ei somptuoasă, dar prea nouă — Hallipa, cel care lucrase pămîntul şi purtase cizme trainice de lut, acum cernut prin sita oraşului, cutreiera cu picioare de argilă în căutarea casei de închiriat.
Tradiţia era nimicită şi poate totuşi Doru Hallipa, cel ca o epavă, încă mai păstra tradiţia legîndu-se cu mătuşica Eliza, logodnica de odinioară.^ Se rupsese de pămînt, dar aducea cu el la oraş pe Calliopa şi pe Eriste,99 deoarece nu se înstrăinase de trecut unindu-se cu fata moşului Hallipa. Pentru a doua oară, părinţii strămutaţi erau nemulţumiţi şi pentru a doua oară îşi dau cu dezamăgire con-simţămîntul. Dar nu se poate hotărî felul în care se perpetuă asemănările. Totul e că Doru Hallipa era încă un purtător de sevă sănătoasă, un agent al tradiţiei patriarhale, prefăcut acum de oraş şi de actualitate, dar în care sălăşluia o rezistenţă a formulelor care dispăreau. Era un component chiar în descompunere.
Mini îşi închipui locul viran înainte ca oamenii să fi clădit oraşul ; îşi închipui apoi oraşul golit de oameni ! Erau inseparabili.
Căută oraşul cu o privire mîngîioasă, prin voalul ceţei, îşi reaminti atunci acelaşi oraş, întreg, în plină funcţie a uzinei lui omeneşti şi pe care totuşi nu-1 vezi din pricina unei anumite ceţe care nu s-a rupt; ale cărui aspecte nu prind pe plăcile sensibile, ci dau clişee voalate, atunci cînd nu priveşti printr-un interes viu. Pentru acel care e un locuitor indiferent, care nu şi-a pus acolo mobilul existenţei, realitatea oraşului are încă o membrană învăluitoare şi defensivă ; pe cînd dezvelită, dă acelui care îşi converge spre ea tot sufletul, o atingere vie.
Mini se opri un minut, întrebîndu-se dacă vroia să cotească pe aci sau pe dincolo. Nu, Cetatea ei vie nu o clă-
154
dise un păstor !... Un călător, odată, vroind să caute tovarăşei lui adăpost, făcuse primul cuib. Era popasul iubirei.
Se gîndi la oamenii aceia care cutreieră pămîntul, răzbat printre atîtea locuri şi naţii ! Ei n-au ajuns să-şi clădească în ei cetatea statornică a sufletului şi cu cît se risipesc mai mult cu atît cuprind mai puţin din spaţiu, din timp, din viaţă ! Şi Mini clătină capul, plină de milă pentru aceşti exploratori, care nu au găsit punctul fix de miră, de unde să îmbrăţişeze totul. Numai de pe un loc pe lume poţi lărgi nemăsurat cucerirea simţire! şi cunoaşterei tale. Ca şi acel punct mic pe pînza filmului, acel centru de lumină, care treptat creşte, se măreşte, se apropie, se desfăşoară, lărgeşte orizontul, cuprinde tot, şi pe tine deodată.
Ochii lui Mini, în ceaţă, îşi deschideau parcă miezul pentru a reflecta şi ocroti în ei acea minune şi buzele le ţinea deschise ca pentru un cuvînt şi le umezea bura ca un suc.
Trebuia să treacă prin grădini. Acolo se petrecea o feerie a negurei. Era miragiul fabulos al grădinei în pînza ceţei, apoi răsfrîngerea imaginei străvezii furată de ceaţă în apă. Cerul, limpezit deasupra pîclei joase, se aplecă şi el să se privească răsturnat în valul magic. Realitatea era travestită ochilor de iluzie, şi iluzia îţi amăgea ochii. Un rai aiurit, în care cei doi care se zăreau acolo, o altă pereche, singurii locuitori ai pămîntului, ai Paradisului, umblau somnambuli, ţinîndu-se de mînă, uimiţi de idealitatea locului şi simţirilor lor, neştiind dacă ameţeala lor aiureşte în jur grădinile, sau, în adevăr, raiul a primit paşii lor de creaturi înamorate. Miraţi de sufletele lor dumnezeieşti, pe cînd sufletele lor turburate îşi descopereau cu mirare făptura trupească.
Jocul transparenţelor îi arăta lui Mini ca pe nişte proiecţii cînd mai apropiate, cînd rnai şterse. Privind în jur ea gîndi ceea ce desigur aceia doi simţeau : că e cea mai frumoasă noapte de pe lume !
Dincolo de grădini, oraşul începea să se desluşească la lumina nopţei, de pe care pîcla se desprindea în făşii leneşe. Mini ajunse în prag. Mai privi o dată înapoi oraşul, aşa cum te întorci după o fiinţă scumpă !
CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH
(1 9 2 7)
Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris, şi a fost hcrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului „Sburătorur din anul 1925.
I
Se auzi soneria la uşa din faţă. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cîrpea pledul agăţat cine ştie cum.
—	Tanti !... Sună ! zise leneş Sia.
Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. Doctorul Rim, nemişcat pe fotoliul de la birou, nu spuse nimic, surise numai gardianei, cu intenţia de a fi graţios şi, fireşte, mai slut cînd surîdea.
Rim aştepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de septembrie — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porţelan nouă şi ma-jestoasă — nu-1 durea pentru moment nimic, dar lua pre-cauţiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că l-a durut cîndva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două planuri ale suferinţii, se menţinea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. Interve-nirea unei vizite, ca distracţie suplimentară, nu-1 supăra.
Sia, în schimb, se gîndi, că o să vie ea şi ziua cînd n-o să mai sune unii şi alţii la orice moment, că o să vie ea ziua cînd n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gîndurile astea frumoase, repetă mai aspru :
—	Tanti, sună !
In adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria.
161
—	Deschide, fată, deschide! Ce laşi să aştepte! zise Lina tihnit.
La uşă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim şi căutase puţin pînă să descopere tăbliţa strălucitoare a Linei : „Dr. Lina Rim — Mamoş". Mini atinsese cu precaţiuni portiţa grilajului vopsit proaspăt şi urcase scara necunoscută cu acea emoţie pe care o poate da o scară urcată pentru întîia oară. Se oprise în faţa uşei mari cu geamuri galbene, creţe ca o foaie de celuloid gofrat, şi care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în faţa unei uşi cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutaţi. Aştepta acum cu o uşoară spaimă ce vibra în ea ca şi soneria. Dar doctorul Rim nu cunoştea vibraţiile decît la vioară. Doctoriţa Lina, bondoaca lui soţie, era afonă şi Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gînduri puţine, dosnice, încăpăţînate. Negreşit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neîncercată încă ; nici raporturile dintre un domiciliu şi locatarii lui noi, mai ales cînd e chiar vorba de o casă proprie, unde şi locuinţa şi locatarii îşi dezvoltă reciproc toate defectele posesiei.
Agitaţia lui Mini nu se linişti cînd se găsi în faţa unei necunoscute ursuze, cu un şorţ mare, alb, de şcoală sau de spital, şi care o întrebă fără bunăvoinţă :
—	Ce poftiţi ?
Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna şi, ca totdeauna, primitoare :
—	Dumneaei... nu ştie... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-ai idee ce rău a fost bolnav !... Ce bine îmi pare că te văd!... E nepoata mea, adăogă abia la urmă, şi poate numai fiindcă nepoata luase un aer dîrz.
„Ce fel de nepoată !“ gîndi Mini, nu încă îndestul de liniştită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curăţenie. Uşi înalte, uleiate cu roz şi cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară.
162
în birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate şi ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini acelaşi, din fericire pentru adaptarea ei şi din nefericire pentru eventualul lui portretist.
După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina tîrî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să ştie amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îl putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise graţios :
—	UAnge gardien !
Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ : „Nu pleacă gardista asta !“ îşi zise. Sia, facînd tocmai o mişcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui Rim, şi cerînd voie profesorului : — Pot lipsi puţin ? — ieşi grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită maşinal prin geam şi văzu pe trotuarul din faţă un tînăr cu pălărie de paie, care se înălţa în vîrful picioarelor.
„A \“ îşi	zise. Apoi,	cu	o mică sforţare de memorie,
recunoscu pe	vărul Lică,	pe	Lică	Trubadurul. încetă	de a
mai înţelege. Pricepu numai o uşoară fluierătură şi distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărîmîndu-şi degetele în formă de castaniete. Lică era acelaşi şi semnalele lui erau neîndoios pentru	infirmieră.	Mini se	uită lung la Lina,	apoi
întoarse o privire de profil spre Rim, care surîdea satisfăcut — surîs palid întins pe buze pîrlite. Lina ridică de jos mosorul impenitent, roşie-vînătă, şi explică foarte inexplicit:
—	E Lică
Era Lică fără de greş ! Acum trecea sprinten strada, aruneînd ochii împrejur.	Se	auzi	apoi lîngă zid un	mur-
mur vag de voci, şi pe urmă nimic.
Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezintările în lipsă :
—	Domnişoara Sia Petrescu — zise, mîngîind cuvintele — nepoata noastră !... fiica unică a simpaticului văr Lică !_
Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil şi obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl zăreai dispărînd discret pe după vreo uşă şi care ţinea în salon ghetele aliniate şi sucea pălăria moale în mîini,
163
cînd se afla în prezenţa severă a doctorului Rim. Era, totuşi, după toate datele, acelaşi Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic.
Negreşit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăţi, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie !... Lică avea un copil !... Acel băieţandru care fluiera a rendez-vous, făcea, aşadar, o vizită paternă. Erau noţiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-şi povesti amănunţit suferinţele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanţă. Mini îl felicită pentru casă, şi se interesă de prietenii lor comuni, ca şi cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea.
—	Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un timp tare preţioasă ! spuse doctorul.
—	Are şi ea necazuri ! o scuză Lina. Ştii, Mini, cît iubeşte Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă şi, cînd e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar îşi neglijează dispensariul. I-am trimis nişte dolofani de copii, trecuţi prin mîinile mele, şi aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am să mă cert zdravăn cu ea... Bieţii mititeii mamei !
Doctorul Rim sughiţă un rîs indulgent. Lui Mini, care nu-1 mai auzise parcă rîzînd alteori, rîsul i se păru straniu.
—	Lina e o cloşcă ! zise Rim, îngăduitor pentru întîia oară cu slăbiciunile bunei Lina. O cloşcă ! Strînge sub aripi toţi puii altora... Cum, de exemplu, şi pe domnişoara Sia.
Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înţelegeri. Şi de ce oare Rim o tot chema cu gura plină : v domnişoara !“
—	Cît despre Drăgăneşti — trecu Lina mai departe — sunt veşnic ocupaţi cu îmbunătăţiri la ţară, la oraş, cu fabricile lor ! Elena e cu inovaţiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat aşa întreprinderi mari şi curajoase... Şi toate le reuşesc... îi văd rar : ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă... şi eu nu sunt bună de aşa ceva.
Mini îşi aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpîna de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul.
164
Acum Rîm părea, deodată, mai puţin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deşi lui Mini i se părea perfect sănătos.
—	Nu vrei să te aşez pe chaise-longue ?
Profesorul făcu un gest de refuz.
—	Atunci, cînd s-o întoarce Sia !... Mă duc să arăt lui Mini casa... Nu ţi-e urît singur ? încercă Lina.
—	Nu purta grija mea !... Doamnă Mini, să-ţi dai părerea sincer !...
Hotărît, lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai conciliant. Dar nu mai era bolnav.
Lina porni, ghemuită cum era, bucuroasă să-şi arate palatul. Se mai îngrăşase încă şi gîtul scurt avea două cute mari de carne.
Mini admiră un salonaş zugrăvit şi decorat cam convenţional, cu mobile cam presărate dar frumoase, cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, erau de o parte şi de alta a camerei de baie. Cabinetul de consultaţie, foarte spaţios, era prevăzut cu tot confortul. Se opriră aci mai mult. Cristalul meselor şi dulapurilor, uneltele variate străluceau ; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevră una din ele, care se înălţă şi se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o mişcare de spaimă în faţa acestui laboratoriu al celor mai intime dureri. Lina, dimpotrivă, se guşă de mîndrie :
—	Asta plăteşte tot necazul meu ! Mai toată clientela vine acum aici. Nu mai am nevoie să alerg atît.
Vorbea de acele suferinţi cu mulţumire. Mini admiră luxul şi ordinea.
—	Fac şi analize prime şi prime clişee radiologice. Am şi o mică farmacie. Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. Clientela parcă s-a înmulţit odată cu instalaţia mea. Cam puţine sunt femeile cari nu trec pe la noi ! Mă temeam ca mutarea să nu le risipească. Aş ! Cînd ai nevoie !... Mai ales astfel de nevoi !...
—	Mai fericite, totuşi, cele care nu trec pe la tine, rîse Mini, cu frica şi curajul unei sănătăţi perfecte.
Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.
165
—	De musafiri !... — explică Lina. Dar acum stă Sia.
Aşadar, locuia chiar la ei !... Apoi venea bucătăria, micuţă dar cu acea strălucire de laboratoriu nou-nouţ. Lina cumpărase bateria cratiţelor de aluminiu cu aceeaşi îngrijire ca forcepsele.
—	Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de cărămidă şi hrubă boltită. Răcitorul şi cămara în perete sunt duşmanii ei. Se cam înfurcă cu fata asta oam îndrăcită. Mă fac că nu bag de seamă... Am nevoie de ea. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreţinere... M-am dat gata muncind... Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la spital şi după dejun nu mă aşez jos pînă la consultaţii... Acum, pe seară, doar niţel...
Mini deschise gura să întrebe dacă nu o ajută nepoata, dar Lina o preveni :
—	Bine cel puţin că grija doctorului o are Sia !
—	îi rămîne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine ! opină Mini.
—	Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut ! Nu mai era de trăit! De-o săptămînă parcă i-a luat cu mîna. Norocul Siei ! Are mai puţin de lucru.
—	E de mult nepoata la voi ?
—	Numai de vreo cincisprezece zile.
Se opriră în salonaş. Mini se aşeză pe o margine de canapea, fără să-şi găsească bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea, şi păru dispusă la confidenţe, dar intimitatea lipsea încă.
—	Aşa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul şi m-a sărăcit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preţ să fie proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Fireşte că nu ne-am bătut capul cu planuri şi meşteri. Ne-a vîndut-o un arhitect, care o făcuse pentru el şi i-a părut prea mică. Opt sute de mii de roşu, şi nici nu mai spui cît, pînă s-o termine. Tot ce am agonisit o viaţă, plus o moştenire a lui Rim şi datorii cît vrei ! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu dobînzi cuviincioase.
—	Şi casa... a cui e ?
—	Pe numele amîndoura indiviz... şi poliţele tot aşa ! rîse Lina. Nu mai e primejdie să ne despărţim acum, la bă-trîneţe. Rim s-a făcut mai de înţeles... N-ai idee !... N-aş fi crezut niciodată să primească aşa de lesne pe Sia...
166
Şi Lina, după afirmaţia asta, se opri brusc ca şi cum se împiedicase de un obstacol.
—	Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta !
—	Da!... N-o prea vedeam... Era pe la Mogoşoaia, pe-acolo !... E fata lui Lică, cum ţi-am spus... De mult mă ruga el să-i găsesc un loc. Era greu, fiindcă e cam stîngace... Ştiu eu ce învaţă ele acolo, pe la şcoala lor ?... Sau aşa e felul ei !... Tot lui Lică i-a venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gindit bietul băiat şi la mine... mă oboseam prea mult... Dar Rim !... Rim a fost cuminte şi a primit. Are pe cineva lingă el cînd lipsesc... Cînd e vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, fireşte, greul... Dar e mai bine acum, mult mai bine !
—	Aşa de bine, încît eu credeam că-şi reia ocupaţiile. Se deschide facultatea !
—	Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boală de trei luni şi a pus locţiitor. Vrea să lucreze... Are o carte...
—	Totuşi, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieşi. I-ar folosi. Se anemiază stînd permanent pe un scaun de bolnav !
—	Lasă !... Lasă !... E bine aşa! E mulţumit! Lasă-1 cum vrea el. Nu-i spune nimic !
Caracterul urîcios al doctorului Rim putea scuza oricît acel egoism al bunei Lina, care, în dauna preceptelor sanitare, vrea linişte. Acel Rim însă, ce se complăcea în rolul de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaşte la el simptomele „bolnavului închipuit", ce se amăgeşte şi pe sine şi pe alţii. îşi prelungea parcă boala cu un supliment de pseudoîngrijiri şi cu o infirmieră nefolositoare.
Mini credea că această manie de pacient nu trebuie întreţinută de cei din jur ! I se părea că e acolo un caz de conştiinţă ! Cine ştie la ce forme supărătoare ajunge Rim, făcînd pe bolnavul cu dinadinsul ! Totuşi, nu ar fi cutezat să insiste pentru a nu turbura liniştea Linei.
Era numai o impresie, e drept, pe cînd mulţumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginaţie a ei ! Se auzi parcă scîrţîind poarta.
—	Se întoarce Sia, zise Lina.
167
—	Plec şi eu ! declară Mini şi trecu din nou în birou, unde Rim, tot singur, fără să doarmă, ţinea ochii strînşi, ca cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a le remarca întoarcerea.
—	Se întoarce Sia ! Ce vorbă lungă şi fata asta ! zise Lina cu intenţie de mustrare.
—	Nu-i spune nimic ! Copila a stat cu tatăl ei ! Numai optsprezece ani !
O nespusă indulgenţă către acele sentimente filiale unse glasul de obicei strepezit al doctorului.
Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să intre Sia, pentru că Linei i se păruse că vine ; ar fi trebuit să intre, pentru că Lina ar fi dorit să audă Sia şi mustrarea ei şi bunăvoinţa lui Rim ; sau pentru că vorbele schimbate acolo păreau a-i fi făcut loc să intre ; pentru că bolnavul îşi alimentase şi răbdarea şi indulgenţa din nădejdea acelei întoarceri, pentru că absenţa ei durase destul, dacă nu prea mult. Dar nu veni şi minutul rămase suspendat...
—	Şi dacă vezi pe Nory — repetă Lina fără legătură — spuneai că sunt supărată. Am să mă răfuiesc cu ea. Nu-mi îngrijeşte copiii!
—	Sugacii ! Sugacii noştri! supse silabele Rim.
Hotărît, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine
ca aşa ?
în fund, undeva, o uşă nouă se trînti masiv. Era prilejul ca Mini să plece. Dete mîna^ cam în grabă profesorului şi ieşi urmată de Lina. Tot grăbită, greşi uşile. Era încă neorientată în domiciliul nou al Rimilor şi cîtă diferenţă de trecut, cînd Lina nu o lăsa să plece ! O întorcea de trei ori de la uşă şi ea rămînea bucuros. Mini primea deosebirea fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.
în verandă buna Lina deveni mai vorbăreaţă :
—	Ştii ! Verişoara Lenora s-a cununat cu Walter şi o duc foarte bine. Sunt foarte drăguţi ! Au venit să vadă pe Rim. Şi Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejea : De casă nouă ! Walterii ţin cu ei pe Coca-Aimee. Parcă de cînd lumea numai atîta copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai vă-zut-o ?... E cea mai frumoasă fată din Bucureşti ! — şi Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimee.
168
Era o adevărată „poză“ : ochii mari, probabil albaştri, ochi de păpuşă ; o gură mică, prea mică ; părul blond, buclat, răsfirat scurt pînă la umeri, ca la copii.
—	Are 16... ba 17... ba 18 ani, hotărî Lina. Dar pare abia [de] 14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu arnîn-două... Nu uita, Mini, cînd vezi pe Nory, spune-i că no. 14, un dolofan de băiat, a murit şi o bombonică de fetiţă, pe care am trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de enterită. Şi băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbe-git... Bietu Doru — eu tot văr îl socotesc — s-a înfundat Ia moşia lui socru-su al doilea... A luat-o de-a capu !... Bine că n-are şi alţi copii... Cu gemenii, ce-i trage sufletul !...
înăbuşite, încurcate, îngrămădite, noutăţile de familie năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceeaşi.^ Adăogase numai pe domnişoara Sia, despre care însă vorbea puţin.
—	Vezi ! Trepte de marmoră afară. Arhitecţii ăştia! Risipă !... Să mai vii, Mini ! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim.
Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiţionată acum de dispoziţia doctorului. înainte cerea prezenţa prietenelor anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atît mai bine dacă era mulţumită ! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuţi şi oamenii schimbaţi în decorurile noi, plecă fără gînduri de revenire apropiată. De la început se simţise acolo pe planuri parcă inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. în stradă se legănă un minut, ca cel coborît abia de pe o punte de vas, pînă cînd ia contact cu statornicia solului. Dealtfel, strada nu o lămuri îndată. în sus sau în jos era bulevardul dincotro venise ? Recunoştea clădirile pe lîngă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în loc ca să lase aiurelei timp să se astîmpere. Ceva, ca vinul turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti.
169
II
Cînd Lică îi dase semnal, Sia fericită — atît cît ştia să fie — luase din fugă un şal şi alergase la poartă. Se aşezase întîi amîndoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai la o parte, lîngă perete. Şi unul şi altul se simţeau mai bine afară. Lică era un plein-airist nărăvit. Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.
De pe cînd de mic fugea de-acasă, îi rămăsese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai tîrziu, meseriile variate pe care le cercase se alesese tot drumeţe.1 Dar mai de preferinţă stase totdeauna în vacanţă de orice ocupaţie : hai-hui şi rentier, deoarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil. Putea astfel cheltui tot prisosul. Viaţa asta higienică îi punea în obraz acea culoare roză pe sub pîrleala pieliţei, totuşi neînăsprite. Toate întîlnirile de afaceri sau de amor, Lică şi le avea în plin aer, ca şi cele de familie. Sia apucase doar de copilă a cunoaşte cu el toate barierele.
Se simţeau amîndoi la îndemînă, aşa rezemaţi într-un şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii în lături de pîndă, avînd totdeauna multe a-şi spune şi rîzînd din nimicuri, pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, Sia cu părul mai castaniu, strîns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu obraji graşi, plini de o pastă fără culoare, căci dacă recreaţiile le avusese în plin aer, apoi restul timpului stase închisă prin locuinţe insalubre, pînă cînd să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. înaltă cît şi el, trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mîini şi picioare mari de care se jena, nici nu părea tînără, deşi avea numai 19 ani.
Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mîinele şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi mărunţi, avea aerul unui ţingău.
Venea pe la Sia în fiecare seară cam pe la aceeaşi oră, cînd ştia că e mai liberă. Dealtfel, fata luase de la început bunul obicei să nu ajute pe Lina la menaj. Leneşă de felul
170
ei, hotărîse pe Lică că „tanti" nu trebuia învăţată rău. De lucrat nu lucra, ţinea în mînă aceeaşi cîrpă de olandă înnegrită, în care înfigea acul cînd Lina se cam încrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Aştepta toată ziua vizita lui Lică. La început făcuse chiar mofturi ca să primească, dar, cînd văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce totul se aranjase, Lică îi spuse abia „cum stau lucrurile". Prinsese îndată situaţia. Nu era vioaie, dar avea ceva şiretenie. îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu pricepere la meseria cealaltă, de a înfiinţa o bancă co-acţio-nată Rim-Lică, care să-l scutească pe Trubadur de orice altă profesiune. Lică era, dealtfel, băiat bun. Primea şi cele mai mici dobînzi. Cînd trebuia să plece, intra cu Sia în bucătărie unde baba era încă stăpînă. Sia aducea din odaia ei un pachet învelit frumos şi legat cu panglicuţă.^
—	E pachetul meu, madam ! spunea Sia obraznic babei. Te-aş ruga să serveşti ceva de băut domnului Lică.
Baba se uita la ea lung pe subt ochi şi aducea un pahar mare de vin rece. Lică gusta întîi, apoi da drumul. Sia sta atentă, pînă cînd Lică lua paharul de la gură şi răsufla şoptind : „Mişto", cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei ţigancă.
Sia, mulţumită, îl întreba : „încă unul ?“ şi Lică refuza. Era temperat şi nimeni nu-1 văzuse vreodată beat, necum fata. Apoi Sia îi spunea ce conţine pachetul.
Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strînsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectînd, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise : — Nu te duci să pîrăşti ? Vinul e pe mîna dumitale ! — ca şi cum baba era cea cărei da de băut domnişorului, nu satana de fată.
Baba tăcea, şi de ce tăcea nu ştia singură. Numai doamna Vera. — odăi cu pelargonii la fereastră şi brise-bise cu dantelă cu igliţă, model greu — doamna Vera, soacra băcanului — casă corp cu „Coloniale-delicatese-băuturi", peste drum de casa Rim — doamna Vera, necunoscînd genealogia vecinilor, judeca după aparenţe înşelătore.
—	Uite-i iar !... Uite-i subt geamul boierilor şi subt ochii noştri !... Se pupă în stradă ! Ptiîu ! şi, efectiv, doamna Vera, azvîrlea pe scînduri, nu pe scoarţă, dezgustul ei astfel coagulat într-o spută amăruie, care, desigur, îi uşura organismul
171
de prisosurile* unui dispreţ care, neconcretizat, i-ar fi putut face, Doamne fereşte, vreun râu. Totuşi, dispreţul doamnei Vera se refâcea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare sâ aibâ ceva din partea ficatului.
în urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixînd treptele de marmora cu un aer prostănac. Acolo, în acele trepte, i se părea ei închisa toata problema acelei case noi, cu mulţumirile şi necazurile ei.
Rim, ameninţat dincolo de un proces de evacuare şi în vecinice discuţii cu proprietarul, îşi manifesta supărarea în formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. Dezarmat faţă de lege şi de proprietar nu găsise altă soluţiune decît cumpărarea unei case. Astfel se născuse ideea. Avea însă rădăcini mai adînci. în clădirea fiinţei sunt multe etaje şi subsoluri ale conştiinţei. Acolo, în profunzimi, acea idee se altoise pe alta mai esenţială : Lina avea o mulţime de bani cîştigaţi, pe care îi ţinea neplasaţi. Neglijentă şi risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de acei bani nimic. Pe cînd, întrebuinţaţi la cumpărarea unui imobil... Scoborînd mai adînc în gîndurile ascunse, doctorul Rim credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparţină lui. O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. îi suporta de atîţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată viaţa. Toate astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul-simţ să încredinţeze acei bani bărbatului ei !... Şi nici nu puteai şti ce gînduri îi puteau veni... cu mania ei pentru „familie" ! Toţi acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiţi, e drept, alţii calici, cum era acel Lică aşa de desconsiderat de Rim pe timpul cînd nu-i cunoştea meritul de a fi tatăl Siei... O haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune ! Doctorul Rim credea chiar că pe vremuri urîta de Lina o fi făcut ochi dulci verişorului care, desigur, nu-şi bătuse capul cu ea, dar o găsea şi acum bună de jumulit.
— O serenată! O serenată! rînjea Rim batjocoritor, în lăcaşuri adăpostite din el.
O serenata, pe care însă şi el, Rim, o persoană aşa de importantă, consimţise să o cînte, fie cît de strident, luînd pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina ! — îi spuneau glasuri mai intime încă — care, lipsită de tact, găsise de cuviinţă înainte de logodnă să bîlbîie o mărturisire necerută de nimeni... „Ştii !... La facultate... cu băieţii !...“
172
Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina !... Cu demnitate se făcuse a nu fi auzit, necerîndu-i nici o explicaţie. Ce-i păsa lui de acea greşală ! Dar o înregistrase şi o speculase îa ocazie. Secretul acela, „imprudent mărturisit", recunoştea Rim, făcînd haz cu bunul său amic, „el însuşi", făcuse din Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ţinea subt teroare fără osteneală. La ce bun să-l aprofundeze ! Totuşi femeia asta nu avea recunoştinţa să recompenseze pe soţul generos şi discret. Era în dreptul lui să ia singur ceea ce i se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula. Achiziţia unei case era o bună ocazie. Rim era, deci, sîrguitor la acea idee. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase în afecţiunea ei pentru Lenora Hallipa, ce se zbătea într-o mare criză conjugală, şi strigase împotriva lichelei de Lică, ce trăia pe spinarea lor şi pe care-1 ameninţa că-1 va da afară ca pe un cerşetor, fiindcă nu se putea şti dacă într-o zi nu va fura ! Lina, asurzită de refrenul permanent al „casei", zbătută între pretenţiile lui Rim şi între pretenţiile lui Lică, deprins să fie alimentat, adoptase, în sfîrşit, proiectul cumpărării. în fond ea se temea de acea achiziţie ; econoamă şi fricoasă, nu cuteza să rişte tot ce avea, dar consimţise pentru a da lui Rim satisfacţie. Doctorul colecţiona anunţuri de la mica publicitate şi avusese chiar corespondenţă cu un arhitect, iniţiative foarte mari pentru felul lui de a fi. De îndată ce Lina consimţise, grăbise tratativele, lăsîndu-le totuşi pe seama Linei, cu privilegiul lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i părea oneros, erau banii femeiei şi-l cruţau pe el de corvezi, mai ales că nu ştia încă cum va putea face ca acea casă să-i aparţină.
în adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect şi convenise pe un preţ cam mare. Nu sfîrşise însă nimic înainte ca Rim să vadă imobilul. Lui Rim îi plăcuse mult stilul pretenţios al exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri şi defecte de amenajare cu atît mai lesne, cu cît, din adînc, un sfetnic vigilent îl îndemna să profite de împrejurare aşa cum venea. Păstrase ultimul argument pentru sfîrşit. Modestul vameş din Ungheni, tatăl lui, lăsase o moştenire de 200.000 lei, cifră medie între corectitudinea profesională şi beneficiile meseriei. La început Rim declarase că va lăsa aceşti bani mamei sărace şi văduve. Era o revanşă, pe care vrea să o dea Linei pentru incorigibilul
173
ei sentimentalism familial, deşi, în afară de ciupiturile lui Lică, acea predilecţie era gratuită.
Rim însă, care nu profesa, deci nu producea în afară de leafă, avea multă aviditate pentru cîştigul Linei. Credea că, dacă ar fi fosţ mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva de la acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri ; în adevăr, aşa cum calculase, căpătase catedra, dar pentru sacrificiul lui înţelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el, „adică de o fiinţă prin excelenţă demnă“ de tot binele, în propria lui opinie.
Pentru femeia prin care îşi putuse satisface unele prevederi avea, din demnitate, o mică ură ; un dispreţ pentru acea unealtă, de care era silit să se servească ! Din astfel de sentimente decurgea acea rea voinţă ce stăruia în traiul lui cu Lina. O agravau şi alte pricini : după stadiul ambiţiei, care-i înlocuise tinereţea absentă, doctorul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea. Un alt sacrificiu al cărui erou şi victimă se socotea : lumea era plină de femei plăcute şi el nu avea decît pe ghemuita de Lina, care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic, încerca glume echivoce cu feminista Nory, fată cu replica îndrăzneaţă. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simţ prevăzător îl făcea prudent. Aceeaşi prudenţă îl silea să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verişoară Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesăţios pentru primul ei bărbat îi păruse forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul acelei Lenore cu admiraţie şi invidie.
Şi alte femei drăguţe aparţineau pe rînd altor bărbaţi, la care Rim se gîndea cu respectuoasă complezenţă pentru acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau şi îl lipseau pe el, care nu avea decît pe Lina. Ştia că buna Lina nu-i aduce nici un obstacol ; mai ştia că acele bunuri şi fără de ea nu ar fi fost ale lui ; în adîncul adîncului va fi fost chiar şi conştiinţa că Rimul deşirat şi spălăcit, cu gesturi de manechin şi vorba pedantă, prin persoana lui însăşi era un obstacol acelor aspiraţii. Era mizeria omului cu sine, pe care o cunoaşte şi n-o recunoaşte. Toate celelalte caturi ale conştiinţei 2 lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump dezmoştenit.
174
Lina era deci de vină şi mica lui ură, hrănită de revendicări pasionale, creştea. Vrea despăgubiri. Ba bine că nu, era să fie a lui casa ! Totuşi, la suprafaţă, cuviinţa, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuţiilor nu putea părăsi pe doctorul Rim. De aceea, cu o ţinută de zile mari, anunţase pe Lina că „tot el“ a găsit o soluţie financiară a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama bătrînă era sacrificată. Va trăi din mica pensie şi o vor ajuta. Poliţele le va semna şi el şi casa va fi a lor amîndorura, ca şi traiul ! Nu cutezase mai mult deodată. în laboratorii tainice se pregăteau alte proiecte în vederea testamentului reciproc între soţi, fără descendenţi direcţi.
Acel discurs generos pronunţat de Rim nu putuse face bunei Lina altă impresie decît aceea că ilustrul ei soţ îi făcea o favoare neaşteptată. Aportul moştenirii, acel „noi“, aluzia la viaţa comună, erau probele unui devotament nebănuit, ce o copleşea pe buna Lina, înecată de recunoştinţă. Aşadar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.
Lipsită de mîndrie, în genere, faţă de mărinimia lui Rim, Lina devenise un otrep.3 Ajutorul bătrînei soacre şi lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, Rim, rupînd foaia calendarului, îi spunea :
—	Azi e „întîiCf a lunei, trimitem mandatul pentru mama !
Mandatul sta pregătit de însăşi caligrafia lui Rim şi Lina
întindea grăbit mîini slujitoare şi trimetea banii.
—	Azi avem o scadenţă ! — şi din sertare ticluite, apărea o prelungă foaie timbrată.
—	Putem preschimba ! — hotăra doctorul cu sagacitate, sau : — Trebuie achitat! — emitea corect. Lina apuca poliţa cu mîini ceva cam febrile, încreţea fruntea îngustă subt părul cărunt, dezordonat, şi se trudea, căutînd mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama vreun onorariu întîrziat, cunoştea cîteva ore de grijă şi plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieţei ei robotnice. Nu-i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea obişnuia a spune respectuos :
—	Rim se ocupă de-aproape de afacerile noastre !
Dar năduful ei de femeie grasă şi scurtă în gît evolua spre o emfizemă clasică.
175
Erau acum proprietari şi greutăţile băneşti erau compensate de schimbările fericite pe care acest eveniment le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remuşcări că se plînsese cîndva de el. Sta subt noul regim, temătoare ca de o minune şi cu un fel de jenă, efectul nou al mulţumirii. Prezenţa Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare şi satisfacţie. Bunăvoinţa lui Rim pentru vărul Lică era un fenomen, ce răs-pîndea în toate simţurile un fel de paralizie similară cu ceea ce ar fi pentru alţii fericirea.
Un fel de mister lăuntric aşternea pe faţa ei urîtă un surîs de rebus, ce-i făcea un cap de sfinx hilar şi comic, a cărui enigmă era, desigur, mulţumirea. Era natural ca între grijile băneşti şi bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc pentru prietene. Profesorul îi infiltra şi el orgoliul de proprietar. Această satisfacţie împreună cu desfătările boalei fără dureri predominau acuma în casa Rim. El prospera între cele două achiziţii : casa şi infirmiera.
„S-a întors şi Mini ! O să petrecem frumos la iarnă !“ se gîndi buna Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită o dată la treptele de marmoră din cap. 4 Era îngîmfată de marmora aceea şi convinsă că acolo stau toate încurcăturile ei băneşti. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care îşi făcea din „menua o distracţie adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezenţa domnişoarei Sia, dar care costa pe Lina, sîrguitoare să fie pe placul unui bărbat aşa de bun ca al ei.
Sia se întorsese şi sta acum afundată greoi în fotoliul ei obicinuit, gîndindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou, cu picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. întrebări cari meritau o menţiune specială pentru progresele doctorului.
Dacă vărul Lică era sănătos ?... Ce mai spunea vărul Lică ?... De ce nu intrase vărul Lică să-i vadă ?
Da, Lică era sănătos... Vorbise de-ale lor... Nu intrase fiindcă era grăbit!... Pretext invariabil. Lică de cînd avea ambasador, se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deşi cînd se hotăra să apară era sărbătorit.
După acele scurte informaţii, Sia tăcuse odihnindu-se de o oboseală nemotivată şi permanentă. Cu picioarele ei groase, rău încălţate, proptite cam răsfirat în covor şi formînd astfel un leagăn larg în poala şorţului de pînză albă, cu mîinile
176
boccii — asprite de ceea ce va fi lucrat pe-acolo de unde venise — prinse zdravăn de mînerele fotoliului — domnişoara Sia nu era deloc graţioasă în repaos. Totuşi, doctorul era mişcat de ceea ce numea : „sacrificiul acelei fete tinere şi frumoase, care în loc de plăcerile vîrstei ei se devota pentru el". Sacrificiul Siei consta în schimbarea odăiţei murdare a internatului şcoalei de infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort nu era pentru ea o necesitate şi casa Rim îi părea o puşcărie. Distracţiile, la care renunţase, erau : vorbăria vulgară a camaradelor, bolnavii care formau clientela, evenimentele uliţei văzute peste poartă şi plimbările cu Lică.
Nesimţitoare către ticăloşia boalelor de prin spitale şi aziluri, Sia avea repulsie pentru puţinele îngrijiri ce da lui Rim.
Rim, totuşi, îi suprima cît mai mult corvezile şi căuta să fie un convalescent plăcut; ceea ce Lina numea : „a-i ţine doctorului de urît“ era numai prezenţa lenevoasă a infirmierei.
Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule şi de proiecte, nu se mai putea chema tăcere, şi, pe drept, buna Lina, cînd intră năduşită şi cu ceva abur de friptură pe ea, găsi că totul e în cea mai bună ordine.
—	Tanti miroase bine ! spuse Rim domnişoarei Sia.
—	N-ai vrea să mănînci în sufragerie ? întrebă Lina, însufleţită de spusele lui Mini.
—	E o idee ! admise Rim, calculînd că Sia, care îi servea masa în birou, va fi astfel cruţată. E drept că acele prînzuri pe tavă fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute.
—	Să mîncăm toţi trei în sufragerie, fiindcă zici ! spuse Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea să-l ajute. Sia, la început bosumflată că nu mai mănîncă singură la voia ei, se însenină la gîndul progreselor ce va avea de povestit lui Lică. în mai puţin de-o lună, era aşezată la masa de familie ! Zise cît ştia ea mai plăcut :
—	Tanti ! Ce frumos umblă domnul profesor ! Rim surîse măgulit, cu un mic gol în coaste, neprevăzut de anatomie. Se gîndi la ziua întîi, cînd el decretase ca noua-venită să zică Linei în loc de doamnă „tanti", după cum erau legăturile de rudenie. El însă evitase să fie „unchiu" din cochetărie. în surdină Sia îl chema „neamţu" şi „moşu".
177
La uşă Rim, amintindu-şî că e încă bolnav şi pentru a doza progreseje, se rezemă de braţul infirmierei. Lina dase fuga să complecteze tacîmurile. Nu se aşteptase la acel succes imediat. Şi cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele : „S-a făcut un înger Rim ! Un înger !" îşi zise. Intrarea în sufragerie, cu Rim de braţ, aduse probabil în mintea Siei imagini vesele : Dacă i-ar fi văzut Lică ! Pufni în rîs fără rost. Lina se încruntă şi gîndi : „Ce oaie ! ce oaie !ff
Aşezîndu-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care îşi face primii paşi, Rim explică cum rîsul fără de motiv are de cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută e „explozia tinereţeiff ; Sia, care se astupase la gură şi era gata să blesteme masa în comun, înţelese că moşul nu s-a supărat şi dete drumul altui sughiţ de rîs. La acel prînz Lina găsi momentul potrivit să comunice lui Rim că Elena Dră-gănescu va da în toamnă o mare serbare muzicală, care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va fi destul de restabilit pentru a-şi da concursul. Trimesese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mîna ei. în adevăr, Elena întrebuinţa mai obişnuit telegraful, telefonul sau secretara.
—	Dumnealui cîntă ? întrebă Sia, din fericire fără poftă de rîs, mai mult uimită de acel talent.
—	Să vedem ! Să vedem ! spuse Rim Linei, cu aere pretenţioase. Pînă atunci ce nu se poate întîmpla !... E drept că doamna Elena e încîntătoare şi audiţiile ei preţioase... absolut preţioase... Făcînd să sclipească în faţa Siei strălucirea propriilor sale merite cît şi a doamnelor de care era căutat, Rim întrerupse curăţirea unui măr, pentru a ridica paharul cu vin :
—	Prosit!... Azi e zi de sărbătoare ! declară sorbind. Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gîndi prosteşte la calendar şi Lina îşi repetă : „Un înger Rim !“, fără să înţeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, acel prim prînz de însănătoşire şi de concordie familială.
Rămasă sigură în faţa cafelei negre, doctoriţa Lina piroti puţin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De cînd îşi aducea aminte nu fusese mai mulţumită ca acum. Cine ar fi priceput !... Rim... Sia... Lică... Un înger Rim !!...
178
III
După plecarea lui Lică, doamna Vera se ostenise în zadar de după perdele să vadă dacă întorc capul unul după altul. Lică nu întorsese capul şi doamna Vera trăsese concluzia banală că bărbaţii îşi bat joc de femei şi că fetele sunt nişte ahtiate. Sia nu întorsese capul, fiindcă îi atîrna greu* dar rămăsese un timp în poartă. Ii părea rău că a plecat Lică şi îi era silă să se întoarcă în casă. Lică venea destul de des să o vadă, dar plimbările erau acum mult mai rare ca înainte. Mîndria de a fi de folos şi rangul nou la care o ridica funcţia de infirmieră în casa Rim se luptau, în mintea ei înceată, cu regretul vieţii bune de altădată. Lică nu întorsese capul, fiindcă, odată plecat de la un loc, nu se mai gîndea înapoi. La vizita de azi constatase numai, cu mulţumire, că lucrurile merg strună. Nu-i trecuse prin gînd să măsoare timpul parcurs sau să-şi proiecteze filmul trecutului.
In adevăr, cum oare îi căzuse pe cap acea fată trun-chioasă lui Lică, un băiat atît de subţirel, de talie mijlocie* cu o mustaţă mică, neagră, pe un botişor simpatic, fluierîncl mereu între dinţii mărunţi albi, tari, pe care îi strîngea de obicei şi la plăcere şi la necaz. Acea jăvruţă de fată îi căzuse lesne pe braţe şi nu i le încurcase prea tare. Tocmai o proastă şi o urîtă îi făcuse acel dar. Cînd i se în-tîmplase buclucul, urîta şi proasta se văitase şi bocise. Cum nu putea suferi să vadă strîmbîndu-se o urîtă, într-un moment de iritare, Lică spusese : „Ad-o atunci încoace \“ Era grozav de tînăr, dar chiar gesturile necugetate nu reuşeau rău lui Lică. Fusese un incident ce nu-i împiedicase existenţa să se desfăşoare liberă şi Lică era mulţumit de existenţa lui. Lăsase pe slută în patul gazdei, aruncase copilul într-o birjă şi-l dusese la o moşică, pe care o cunoştea el bine. Duduia Mari hrănise cîteva zile fetiţa cu un biberon de cîrpă muiat în lapte cu apă şi cu zahăr, apoi găsise la bariera Filipeşti o femeie căreia îi murise copilul de trei zile numai. Moşica îi întorsese laptele şi îi cumpărase o mătură nouă ca să ţie curat. Cum din cele două odăiţe pe care le avea, una era liberă, duduia Mari găzduise un timp pe Lică la ea. II scă-
179'
pase, astfel, de plictiseli cu altă gazdă a lui, care începuse să fie sîcîitoare şi să vorbească de divorţ şi de căsătorie.
Duduia Mari era frumuşică şi delicată la trup ca o păsărică şi n-avea habar de ce poate însemna căsătoria. Cînd, după un timp, duduia Mari spusese lui Lică că a găsit pentru odaie un chiriaş serios, el tocmai se gîndea să-şi caute loc aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care îl ducea. Deprinsă să mănînce la cliente, moşica nu putea suferi să gătească bucate şi, cînd era liberă la ea acasă, lingea numai o ceaşcă de lapte, ca o pisicuţă... Lică, deoarece avea mare predilecţie pentru duduia Mari, venea încă des pe acolo, primit mereu cu triluri de plăcere. Moşica nu încetase să supravegheze fetiţa şi se duceau amîndoi s-o vadă ca o pereche drăguţă.
La botez, duduia Mari, care fusese naşă, întrebase rîzînd pe Lică cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele ei. Lică, din respect pentru ceremonie, mestecase în gît înjurătura destinată mamei misterioase. Cum era ziua Sfîntu-lui Athanasie, preotul îi zise Anastasia.
Cînd apucase a vorbi, fata zise duduiei Mari : „Mămico", fără să lege de acel cuvînt nici o idee precisă. Pentru a-i încîlci noţiunile, mai era pe lume şi „mă-ta doica" — cam bruscă dar de treabă femeie de dulgher — apoi mai erau vecinele, care după toane o chemau : „Vino la mama" sau o goneau cu ocări pentru o mamă necunoscută.
Pe doică, duduia Mari o speria la nevoie cu Lică, pufnind la ideea cît de puţin „teribil" era Lică. Ea îl cunoştea numai ca pe un fluturaş uşor, care iubeşte drăguţ. Lică, zvîn-turatul, se zbîrlea totuşi la nevoie la doică, ce se temea de dînsul. Lică avea şi un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. Totuşi moşica avea dreptate. Ar fi fost greu să găseşti în toată armata un plutonier mai fin ca Lică. Nu bătea soldaţii ; o singură dată pălmuise o femeie, ce nu-şi luase palma degeaba, şi tot numai o dată sucise cam nervos gîtul unuia ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum însă Lică plecase repede de acolo, aflase în urmă că victima şi-a regăsit răsuflarea. Lică avea oroare de brutalitate, dar era cam iute. Deşi nu era cazarmagiu, îi plăceau tunica, galoanele şi slujba lui. El nu vroise să fie sublocotenent. Ar fi trebuit să treacă un examen şi, cu toate asigurările şefilor ce-1 împingeau, avea groază de tipăritură şi scriitură. Condicele
180
chiar îl impresionau rău şi le lăsa în seama furierului. Dinaintea unui registru era mai strîmtorat ca într-o odaie cu o singură uşă, pe care nu poţi şti ce om periculos poate intra. Apoi, pentru concepţia şi mediul lui, „sublocotenent* era mai puţin ca plutonier-major. Era un post fără „situaţie*. La Hanul-cu-Tei, cînd intra vreunul, de era necunoscut, circula o singură ochire bănuitoare, şi, de era cunoscut, era primit cu nepăsare. Chiar Lică îl saluta cu neglijenţă. Nici crîşmarul, nici nevasta, nici domnişoara crîşmarului nu ar fi stat de vorbă cu un astfel de pitpalac. Aşadar, nici amor, nici afaceri de furaj, nici onoruri. Cînd avea vreo plictiseală cu armata, Lică se gîndea mai lesne la civilitate. De ar fi fost vorba să nu mai poarte vreodată tunică, i-ar fi plăcut mult cravatele roşii.
După ce plecase de la duduia Mari, Lică se întorsese la gazda veche, ce se dase iar pe brazdă. Cu bărbatul ei chiar tratase atunci o mică afacere. Cu cîştigul Lică era cam nepăsător cînd avea ţigări, totuşi nimic nu-i plăcea mai mult ca banul dobîndit lesne şi prin şiretlic. Pensiunea doicei fusese pentru Lică o surpriză neplăcută, dar o rezolvase repede prin ceva mai mult zel în tranzacţiile pe care le obişnuia. Nu făcea niciodată încercări prea mari. Nu putea suferi riscurile, nici abuzurile desluşite, dar nimic nu l-ar fi împiedicat, cînd avea nevoie de parale, să şi le procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor în beneficiul armatei şi din care îi pica şi lui ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat şefilor, fără răspundere directă. O singură dată încercase o lovitură mai mare ; nu fusese supărat de nimic, dar se speriase de el singur. Era şi îndrăzneţ şi fricos. Gîndul că afacerile lui erau scrise acolo în registru îl neliniştea, şi ceea ce cunoştea din formalităţile justiţiei militare îi da o spaimă nesuferită. Consiliul de război îl făcea să se gîndească cu jind la cravatele roşii pe care le poartă civilii. La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase curînd iarăşi. Fata o strămutase de la doică abia cînd era de şase ani. O ţinea acum o precupeaţă. Lică nu putea s-o ia cu el. Nu ştia niciodată bine unde se culcă şi unde mănîncă.
Cu începere de la precupeaţă, Sia cunoscuse viaţa nomadă : strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, sau încredinţată numeroaselor prietene ale lui Lică, cînd Tru-
181
badurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau o dată mai mult pe Lică în formă de tată. îl găseau şi mai drăguţ pe ştrengarul tînăr, aşa de bun cu un copil pe care i-1 făcuse o nemernică — fiindcă Lică avea totdeauna gata la ocazie un cuvînt de ocară pentru mama Siei.
♦Unele, mai puţin deştepte, crezînd că îi plac odraslele, îşi arătau dorinţa de a-i dărui şi ele, dar Lică strîngea dinţii cu răutate şi îşi pricepeau greşeala. Cele mai multe îl înţelegeau mai bine şi Sia avea colecţie de cămăşuţe naţionale de toate mărimile, lucrate de frumuşelele lui Lică.
Numărul mamelor benevole creştea mereu. De cealaltă, de cea adevărată, nu se pomenea. Lică nu era confidenţial şi, dealtfel, lucrul nu i se părea de un interes deosebit. întorsese spatele urîtei şi atîta tot. De cum umblase fata bine în picioare, Lică se distrase tîrînd-o de mînă după el. Aşa cum zbura el peste tot, era totuşi singuratec. Deşi apropiat, nu era prietenos. Cu bărbaţii făcea afaceri şi nu se putea lega prea mult. Femeile îi erau devotate, dar el nu le lua în serios şi nu avea încredere în ele decît pentru treburile femeieşti : pentru cîrpit, cusut, spălat, călcat şi pentru dădăcit fata. Discret şi prudent din fire şi prin ocupaţii, avea şi un fel de sfială pentru traiul lui mahalagesc. Lică era oarecum ambiţios şi foarte curat. Totdeauna spălat, pomădat, spilcuit, îşi curăţa şi moralul de oarecare mici murdării inevitabile. Avea, e drept, o situaţie aparte. Certat cu familia fiindcă nu învăţase carte, avea neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Lenora, care, de cînd se măritase cu moşierul Hallipa, îl trata ca pe cîinii bărbatului ei. Aşa fiind, fata aceea, picată din întîmplare în traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui.
Lică şi-ar fi bătut joc, pe drept, de cine i-ar fi spus că e un tată bun. Acelaşi capriciu dicta toate apucăturile lui lipsite de orice precepte. Tîra cu el fata de mînă, fiindcă băgase de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se uită după el şi că „gradele", aşa de numeroase în armată, nu-1 mai opresc pe fiece motiv ; sau pentru că fata îi servea de pretext ca să scape de o întîlnire ce nu-i convenea ; sau fiindcă nu avea în ziua aceea nimic mai bun de făcut.
Sia era o prezenţă inofensivă ce-i convenea. îşi putea face gustul să pălăvrăgească ca şi singur, fără de precauţiu-nile ce trebuie să iei cu oamenii. Cînd începuse a vorbi şi
182
înţelege, îi da cîte o replică monosilabică şi Lică trecuse tot nesupărat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam grea, ce e drept, de limbă ca şi de picioare, alături de Lică, aşa de sprinten, Sia se tîra ca să nu rămînă înapoi. Mîinile subţiri ale lui Lică îi zdrobeau fără voie pumnul trăgînd-o. De la pumnul lui nervos, încleştat pe al ei, învăţase sentimentul de comandă, mai mult decît din bătăile pe care le lua de la crescătoarele ei. Tot de la Lică învăţase şi spaima. Nu-i era teamă nici în întunericul odăilor sau ogrăzilor, nici noaptea în magazii sau beciuri. Pe stradă însă, cu trăsuri şi oameni, cînd Lică îi scăpa mîna şi se pierdea de el, sau cînd o laşa la vreun colţ uitată ca să vorbească cu cineva, cunoscuse frica şi totodată sentimentul protecţiei întrupat în Lică. El se juca cu spaimele ei după dispoziţia în care era. Sau se ascundea înadins ca să facă haz văzînd-o buimăcită, sau se bucura răutăcios de frica ei, sau îi apărea brusc dinainte, jucîndu-se de-a „bau“, sau îi da o palmă usturoasă pentru că avea un aer idiot şi nu ştia să se descurce. Lică era mereu acelaşi băiat vesel şi puţin cam crud şi cu o pedagogie sumară. Tot sumar, Sia învăţa că el e stăpînul binelui şi al răului.
Aspectele superioare ale lumii tot de la el le învăţase. Lică era guraliv, comenta tot ce vedea în jur : oameni, privelişti. Prea leneşă pentru a se osteni singură cu acele descoperiri, Sia îşi lua astfel toate noţiunile de-a gata şi le refuza de aiurea. Noţiunile morale tot de la Lică le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins că nu înţelege, pe alta mulţumit că are cine să-l audă. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totuşi un vocabular picant şi istorioare la fel. îşi aducea uneori aminte să se abţină, dar alteori ecoul ce pornea din Sia îl distra. Dacă însă la vreo vorbă prea slobodă izbucnea în vreun rîs gros şi stupid, o palmă o aducea la cuviinţă.'
Lică era şi marele dispensator de bucurii felurite. îi plăceau grădinile, aşa că duminica toate umbrarele şi bolţile îl cunoşteau. Deprinse să vadă atîtea feluri de perechi, priveau totuşi cu mirare pe tînărul acela zvînturat cu copila aceea stîngace şi, mai apoi, fata aceea trunchioasă cu tovarăşul acela sprinţar bînd o singură halbă la o fleică unică, fiindcă Lică era sobru şi econom pe punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau petrecerile de iarnă. Cînd
18;
fata era mică de tot, acele îndrăgostite care mai de care o răsfăţau, în hatîrul lui Lică. Posacă cum era, copila simţea totuşi pentru dezmierdările lor un fel de tors ca al pisicii cînd umflă gîtul subt alintări şi-şi ascunde ghearele. Mai mă-ricică, înţelesese de gustul mîncărilor bune şi al cadourilor. Apoi venise vremea să fie trimisă afară să se joace ; devenise curioasă şi urîse femeile pentru care era depărtată. Se întîmpla însă s-o uite acolo, la petrecerea lor, şi atunci femeile ce rîdeau în hohot şi pentru care Lică n-o mai băga în seamă i se păreau nesuferite şi fericite. Cînd încerca să-şi arate încăpăţînarea, Lică, arzîndu-i o cravaşă, zicea dispreţuitor : „E cam toantă !“ Dar, în genere, trăiau bine. Afacerile, Lică le făcea de preferinţă cu bărbaţii femeilor drăguţe, care interveneau în favoarea Trubadurului. Bani de la femei nu lua, nici nu le da. Uneori trecea uneia o floare pe care i-o dase cealaltă. O singură dată, o altă proastă îi strecurase bani în buzunarul hainei. întorsese buzunarul pe dos cu o îmbinare din sprincene, care nu era a bine. Femeia adunase banii de pe jos şi zisese cu umilinţă : „Ce atîta supărare !“ cu o justă mirare pentru astfel de principii. Lică nu avea principii, avea gusturi. Nu-i plăcuse procedarea.
De obicei însă femeile se purtau cu el aşa cum îi plăcea Iui. Dacă îi trebuia un mic împrumut, îl găsea, şi totdeauna găsea un ospăţ fin, fără de care amorul nu ar fi fost complect. Lică nu avea numai tacîmul pus, ci şi patul aşternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste peregrinări, rezultă că anume stradă era legată pentru el de un anume fel de ospătare şi culcuş. Acest trai aventuros căpătase totuşi, prin repeţire, un fel de ordine.
Sia avea vreo zece ani cînd Lică, într-o zi, văzuse pe o casă o firmă ce-i adusese din nou dinainte pe verişoara Lina din Tecuci. Descoperirea îl făcuse să scrîşnească dinţii mărunţi. Băgase de seamă duminica trecută că Sia, prost îmbrăcată, îl făcea de rîs. Era gata să nu mai iasă cu ea nicăieri. Acum găsise un alt leac. Hotărîse că Lina va îngriji de aci înainte de trusoul fetei. Cu toată decizia lui, avusese şovăiri asupra procedării. Ştia pe Lina măritată cu un doctor neamţ, şi îi era pe dos să intre. Luase întîi informaţii. Neamţul era profesor la Iaşi şi Lina era mai tot timpul singură. Alesese ora cînd primea vizitele medicale. Acest client neaşteptat făcuse Linei mare efect. Rămăsese lipită de dulapul cu
184
medicamente. In impresie era multă mirare, destulă grija şi ceva mulţumire. Lică, din primul moment, apucase să fie cu ea brusc şi tăios la vorbă. Nu-şi pregătise atitudinea ; o găsise în sentimentele lui. Acea bruscheţă haină avea s-o păstreze mereu şi Lina mereu avea să simtă la vizitele lui aceeaşi spaimă amestecată cu ceva plăcere. Lina nu opusese nici o rezistenţă cererilor lui Lică. Nu avea haine de copil, dar şi le va procura. Nu uitase însă existenţa lui Rim şi, de la prima revedere, prezintase lui Lică pe doctor subt un aspect de teroare, datorit propriei ei îngrijorări. Lică îşi făcuse socoteala că doctorul era deocamdată departe şi rămăsese la ideea că verişoara Lina trebuia sa dea. Cum nu-şi discuta opiniile, îşi spusese lămurit punctul de vedere. Fără energie, fără pavăza efectivă a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. Nemulţumirea ei se răsfrîngea asupra fetei, pretextul neobosit al pretenţiilor lui Lică. La fiecare vizită se întreba cu ciudă ce nevoi mai are, ce s-a mai în-tîmplat copilei. Ea, care iubea toţi copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor. Ii satisfăcea pretenţiile, cu atît mai iute cu cît ar fi sperat ca Lică să treacă la alt subiect de vorbă. Interesul pe care Lică îl purta fetei o satisfăcea, dar ar fi dorit ca numele Siei să lipsească măcar o dată de la dijmuială, deşi Sia era motivul dijmei. Lică, dimpotrivă, uita pe Sia orişicînd, dar îşi aducea regulat aminte de ea cînd avea nevoie să viziteze pe „cucoana Lina".
Cu toate că descoperise sursa asta de subsidii, Lică avea şi oarecari ocupaţii. Primise o propunere de agent-voiajor pentru stofe. Poseda calităţile cerute : era prezentabil, insinuant, glumeţ, abil să laude marfa, şi, după o noapte trecută în tren, era tot firesc şi bine dispus. îşi mărise astfel cîmpul de activitate cu provincia, dar nu era capabil să persevereze. Lucra numai pe poftă şi la răstimpuri. Un cunoscut îl insinuase apoi pe la Poliţia Capitalei. Era un bun detectiv civil pentru anume treburi subţiri, cari cereau mai multă şiretenie decît intervenţie. Un spionaj fin, o capcană chiar bine întinsă, unde în ultimul moment lăsa loc altora mai temeinici la pumn. Căci Lică era totuşi un „delicat". Nu-i lipsea forţa, dar erau la el mai mult impulsii repezi decît adevărată rezistenţă. La dresaj, chiar în cazarmă, era
căutat pentru îndrăzneala şi „maniera" lui mai mult decit pentru muncă. La producţii el era artistul, fiindcă avea tupeu, siluetă, îndemînare şi, la nevoie, o tensiune de voinţă ce susţinea muşchii, dar nu ducea la greu.
Ceea ce îl determinase să lase de-a binelea milităria fusese, în afară de noile rente procurate de Lina, în afară de beneficiile ce picau de ici şi de colo, în afară de dragostea pentru cravate roşii, un alt motiv mai subtil : domnişoara directoare de la şcoala primară, unde dase destul de tîrziu pe Sia, îi spusese cu glas foarte drăguţ, ce-i făcuse impresie : „Ce păcat ca eşti militar !" Ce-o fi vrut să zică ? ! Domnişoara nu era, desigur, antimilitaristă, dar avea prejudecăţi împotriva gradelor inferioare, pesemne. Directoarea avea 30 de ani, ochi verzi, bustul frumos şi purta două coade mari pe cap, ceea ce-i da un aer de icoană. Fără să se gîndească prea departe, lui Lică i se făcuse urît de cazarmă. în seria lungă a afacerilor lui sentimentale, domnişoara directoare ocupa un loc platonic unic. Lista de cărţi, notele trimestriale, lenea Siei erau ocaziuni de care Lică profita şi domnişoara — mai ales de cînd era civil — nu găsea că vizitele o deranjează deloc de la treburi. Domnişoara era naivă şi avea probabil unele gînduri serioase în privinţa lui Lică, de care poate fluşturaticul Lică nu s-ar fi lepădat. Dar intervenise războiul. Lică, chemat la regiment, reluase tunica şi se risipise cu treburi zorite de aprovizionări prin Ilfov. în felul ăsta ajunsese la Prundeni, la moşia cumnatului Hallipa.
în timpuri normale Lică ocolea familia ce-1 ocolea. Vagabondajul lui îi lăsase faţă de ei o inferioritate supărătoare. Dar pe timpurile acelea de agitaţie, lucrurile se schimbase : Hallipa se arătase politicos şi „şerpoaica frumoasă" — cum o chema Lică pe soră-sa — nu-l putuse goni, învestit cu misiuni militare oficiale.
La Prundeni, Lică găsise pe buna Lina instalată şi îi pusese chestiunea Siei, cu care nu ştia ce să facă. Lina însă trebuise să apeleze la Lenora Hallipa, ce refuzase net. Mînia lui Lică, fireşte, căzuse asupra Linei, care, neputincioasă, îşi vîrîse capul între umeri. Lică îşi spusese atunci păsul domnişoarei directoare, care propusese să oprească pe Sia pe lingă ea. Cum timpurile se anunţau grele, fata îi va ţine de urît şi o va ajuta. Oferta era făcută delicat şi avea
186
ceva romantic. Lică primise cu sărutări de mîini repetate şi domnişoara, de rîndul ăsta, îi admirase uniforma.
La Prundeni, Lică spusese Linei răstit :
—	Am găsit pentru fată ! O domnişoară frumoasă şi învăţată şi care mă iubeşte !
Numai urîta de Lina putea provoca un astfel de sumar brutal al sentimentelor alese dintre el şi directoare.
—	Să trimiţi acolo de toate ! adăogase Lică.
Asta da ! Asta era în putinţa Linei să facă. Ideea că trebuise să-l refuze, că „bietul Licăf< pleacă pe front, dase Linei o strîmbătură sentimentală comică. Ai fi zis că vrea să plingă. Totuşi Lică nu pleca încă. Rămăsese printre cei din urmă. Aşa orînduise şefii şi el le sprijinea bucuros dispoziţiile. Pe la Prundeni venea din ce în ce mai des, dar nu la conacul boieresc, unde femeile vorbeau prea mult de război, ci la cel logofeţesc. Pe Hallipa însă îl vedea şi-i era mereu binevoitor. Hallipa era foarte îngrijorat de plecarea succesivă a tuturor oamenilor de serviciu. Fireşte, se duceau la datoria lor, iar Lică întîrzia, fiindcă asta îi era datoria. Dar Hallipa se întreba ce va face el singur şi i se părea că prezenţa lui Lică ar putea dura la infinit. Cam acelaşi gînd avea şi tînărul, că va rămîne mereu pe loc, gînd absurd, dar stăruitor. Poate că era numai o presimţire, o anticipaţie asupra faptelor sau o sugestie, cumva !
Lică nu era laş, dar nu simţea necesitatea patriotică a plecării lui. Totuşi avea să plece, cînd îi va veni rîndul, cu ultimele coloane de arriere-train ! Hallipa era şi el din tot sufletul pentru acţiune şi victorie, dar răspunderile, pe care i le crea acest entuziasm către averea şi familia lui, îl îngîn-durau, iar eroismul nu-l asocia defel cu tunica cumnatului Lică. în acele drumuri prin sate, ce depăşeau obiceiurile lui de muncă, Lică se îmbolnăvise de o febră puternică. Fusese internat într-un spital. Doctorii ezitau între o tifoidă şi o recurentă. Evacuarea avusese loc cînd intra abia pe calea vindecării, dar fără de el. N-ar fi putut spune cum se făcuse că n-a plecat cu trenurile sanitare. îşi terminase deci convalescenţa subt nemţi şi ieşise din spital cu o mulţime de hîrtiuţe doveditoare, pe care le păstrase cu grije. Urîte timpuri ! Era la dispoziţia inamicului şi, lucru curios, inamicul îl întrebuinţa tot pe lîngă serviciul de aprovizionare. Lică nu putea suferi capitala subt ocupaţie şi credea că e mai bine
să nu fie zărit pe acolo. Plecase fără să vadă pe Sia. I-ar fi fost greu să dea ochi cu domnişoara directoare. Nu-şi cercetase nici celelalte prietene. Femeile, deşi nu se înţelegeau rău cu nemţii, de nevoie, aveau însă, cînd era vorba de bătălie, un fel de ţîcneală pentru eroi, şi pentru ele românii nu erau decît cei de dincolo. Lică nu se înţelegea cu nemţii decît tot de nevoie. Naţiile străine îi fuseseră totdeauna urîte, cu atît mai mult cele asupritoare. Aprovizionarea forţată îl adusese iar la Prundeni. Lică se arătase desperat după regimentul lui şi pentru că Hallipa îl întrebase cum de a rămas, cu oarecare severitate, Lică, iritat de bănuială, îşi făcuse dovezile. Pe la conac însă nu se ducea decît rar. Frumoasa moşiereasă ţipa că-i trădător şi dezertor, şi Lică îngălbenea la gîndul pedepselor ce-i pîndesc pe dezertori. Acolo, la logofeţie însă, Lică ţinea bine locul lui Ştefan, primul vechil. Hallipa făcuse cu conştiinţa lui o tranzacţie : „De-i vinovat, se va răfui la timp cu cei în drept". Pînă atunci obţinuse de la comandament să-i fie lăsat la dispoziţie. Lică fusese deci nevoit să descopere farmecul satelor. Printre săteni nu se prea ştiau bine rosturile lui, dar, de vreme ce era ocrotit de „boieru", nimeni nu-1 bănuia.
Cînd totul se sfîrşise, odată cu întoarcerea celor dintîi, Lică părăsise Prundenii fără ziua bună. Se dusese întîi la domnişoara să cerceteze de Sia. întrevedere fără simpatie. Lică se temea de întrebări şi domnişoara era rău dispusă din cauză că fusese nemulţumită de purtarea Siei. Fata nici ea nu ierta protectoarei că a pus-o să muncească. Cînd în aceeaşi seară Lică venise să ia pe Sia de-a binelea, domnişoara nu era acasă, aşa că plecarea semănase a fugă. Despărţirea asta punea sfîrşit romanului platonic dintre Lică şi directoare. Pe Sia, Lică o regăsise cu mirare : crescută mult, dar urîtă şi stîngace. Tîra parcă un picior. O arătase unui doctor ce-i spusese că n-are nimic alt decît că stîngul e mai leneş. Lică o zguduise cu atîta dispreţ, că fata începuse a călca mai vioi. Din toate gazdele de mai înainte, Lică se gîndise la duduia Mari. Moşica, în adevăr, nu plecase în Moldova şi o dusese destul de bine cu mosafirii, cum zicea ea, şi chiar făcuse afaceri bune. Primise pe Lică şi pe Sia cu plăcere şi se arătase aşa de drăguţă, încît numai ei singure Lică îi
188
povestise toată pătimirea lui, fără ca duduia Mari să arate vreo mirare sau nemulţumire.
La înapoierea regimentului, Lică, deşi era neliniştit, se dusese la sediu şi ceruse reangajarea provizorie. Frica îl trimetea în chiar vizuina lupului, dar şi prudenţa. Acolo, în preajma pericolului, se putea ocroti mai bine. în dezordinea fericită a reîntoarcerii, cînd se făceau liberări, se dau concedii şi se simţeau viduri mari, cererea lui fusese binevenită. Pe camarazi Lică îi evita. Amintirile lor proaspete de eroism îl supărau. Conversaţiile care nu aveau alt subiect îl puteau atrage în cursa unor detalii asupra propriei lui petreceri. Şefilor însă ştia să le fie iar folositor. Trimis din nou cu misiuni de aprovizionare şi cuarteruire, indulgenţa acelor vremuri de binefacere şi destindere îl ferea de suspiciuni. Era totodată în plină lumină şi la adăpost, cum bine socotise. La cea dinţii alarmă, nici vorbă, ar fi fugit. Era un sentiment ce nu suferea analiză. Lică nu putea înfrunta greutăţi. Era, dealtfel, vinovat sau nu era ? Fusese bolnav ! Nu atîta cît să nu poată pleca ! De ce nu plecase ?... Tot timpul acela avusese regrete şi un fel de grijă ce se putea chema remuşcare. Urîse duşmanul cu dinţii strînşi, dar neputincioşi. Fireşte că din alte mobile ca cei de dincolo, din acţiune, şi o altfel de ură ca cea de pe cîmpul de luptă ! Nimeni nu dorise mai mult ca el pacea şi victoria. Pentru că ele aveau să-i asigure din nou liniştea ce-1 mulţumea ! Dar cine poate căuta într-o aspiraţie virtuoasă toate micile ei viţii ! Acum simţea o gelozie mare pe cei ce se bătuse. îşi închipuia că ar fi putut şi el face isprăvi. De ce nu ? Era impulsiv şi prudent, şiret şi nepăsător. Avea atribute de erou. Fluierînd, ar fi putut comite cine ştie ce fapte mari ! — afară de aceea de a muri ! I-ar fi plăcut să aibe decoraţii... cu panglică roşie... Cu nemţii nu avusese alte raporturi decît cele nevoite. Prin bunele lui tratative, moşia cumnatului fusese cruţată. Din fericire, coloanele nemţeşti nesuferite erau acum departe. Lică se credea bun patriot, dar nu avea destulă încredere în hîrtiuţele nemţeşti.
De aceea, după un timp, cînd regimentul trebuise să plece în Ardeal, Lică, deşi nesupărat de nimeni, se decisese să treacă pentru totdeauna la viaţa civrlă. O împrejurare îl făcuse să plece pe un timp din Bucureşti. Duduia Mari se măritase cu negustorul îmbogăţit, ea, care nu crezuse niciodată în necesitatea căsătoriei şi tocmai atunci, cînd comunismul amorului
189
era în toi ! O simplă întîmplare ! Negustorul îşi făcuse socoteala să deschidă un depou la Galaţi : se temea, poate, de ceva cercetări asupra originii averilor, sau credea, poate, Galaţii un loc mai bun pentru noi traficuri ! Acolo îi sta mai bine să fie familist şi, cum tot lua cu el pe duduia Mari, hotărîse să treacă pe la biserică şi primărie. Fusese o nuntă frumoasă, la care Lică petrecuse minunat. Moşica, tot drăguţă şi delicată, părea o fetiţă în rochie albă şi voal. Ea propusese lui Lică să-l asocieze ca voiajor pentru afacerile de vinuri. Pe Sia, care nu era bună de nimic în şcoala profesională unde o înscrisese Lina, şi care fugise din orfelinatul unde era internată, o dusese tot la Galaţi, în şcoala de infirmiere. Lică nu găsise deloc nepotrivit să schimbe puţin aerul. Dealtfel, se ducea, venea ! Pe Lina din nou o vizita regulat. Nu se mai ostenea să pomenească de Sia, şi Lina era mulţumită că o ştia departe. Nu se putuse deprinde niciodată cu existenţa ei. Mai ales acum cînd se întorsese Rim !
La prima întîlnire cu vărul Lică, doctorul se arătase demn, dar politicos. Mutarea lui la Bucureşti, prin stăruinţa Linei, era încă lucru proaspăt. Primise prima cerere de împrumut destul de bine. Apoi, treptat, se arătase mai anevoios ; luase obiceiul nesuferit al predicilor, apoi ajunsese la refuz şi la mojicie. Rim maltrata pe Lina din cauza lui Lică, care tot pe Lina o maltrata ; ea nu se putea apăra de nici unul. Dezgustat repede de orice ocupaţie, Lică neglijase cu-rînd comisionul de la Galaţi. Cum nu se putuse deprinde cu regimul conjugal, duduia Mari se întorsese la clientelă, şi şcoala de infirmiere se strămutase la Mogoşoaia. Pentru Lina vecinătatea Siei — deşi n-o vedea — se dovedea apăsătoare. Era timpul cînd menajul Rim ajunsese la mizeria unor certuri acute. Viaţa pentru buna Lina devenise nesuferită. Profesorul se răzbuna de dureri reale şi imaginare, persecutînd-o. Lică, tratat cu dispreţ de doctor, îşi fierbea necazul scrîşnind dinţii mici şi fluierînd a rău. Rim îl făcea „escroc* — cuvînt impropriu, ca şi cel de dezertor.
Mini avea despre dînsul o impresie mai justă, deşi cam cu prea multă imaginaţie. Cînd îl vedea, apărînd şi dispă-rînd de după o uşă, la Rimi, îi da o tresărire, ca şi cum se strecura acolo un apaş, ce avea în buzunarul vestonului scurt chei pentru orice sertare, dar nu se servea de ele, ci invita gazda să le deschidă singură. Cînd îl întîlnea neaşteptat la
190
colţ de stradă, îi părea un haiduc modern a cărui pădure e oraşul. Lică se încadra destul de bine într-o astfel de concepţie. Prietenele devotate, răspîndite pretutindeni, reprezentau bine organizarea simplă a unor gazde de hoţi ; silueta zveltă, juvenilă, simpatică şi suspectă a lui Lică nu dezminţea aceleaşi asemănări. Vagabondul inofensiv, cu mîinile veşnic în buzunar, le-ar fi putut ţine acolo strînse pe un revolver sau pe teaca unui cuţit. Arme care n-au nevoie să slujească cît timp îşi dezarma victima cu surîsul ascuţit şi crud, sub mustaţa mică, cu privirea din coada ochiului, cu cererea precisă, iar, după ispravă, cu mişcarea dispreţuitoare a umerilor întorşi spre o mişcare nepăsătoare. Totuşi Lică avea bilanţul foarte zdruncinat şi din pricina asta o cruzime haină, pe care Lina mai ales o simţea. Erau timpuri în care se cîştigau uşor bani mulţi, dar Lică nu prinsese încă mecanismul vieţii noi. Căuta să reia firul întrerupt al vechilor deprinderi şi nu se mai înnoda. Felul lui nepăsător îl făcea să simtă, desigur, mai puţin schimbările mari din jur, dar şi mai puţin putea profita de ele. Dealtfel, mai toate afacerile noi se făceau în amestec cu străinii şi Lică nu putea suferi „liftele". Prin toată apucătura lui — bună ca şi rea — era un indigen. Cam flă-mînd, strîmtorat, îşi ascuţea dinţii fără să cuteze să muşte.
Sia se dezvoltase acum ca o femeie. Era tot aşa de amorţită însă şi de ursuză. Cînd se lega vreunul de ea, nu se alegea cu nimic. Fata nici nu se speria, nici nu cocheta. Era tembelă şi se temea de Lică — asta îi era toată virtutea şi apărarea. Din mîinile unui intendent grobian scăpase în ultimul moment, cu pumni şi cu ameninţarea numelui lui Lică. încă din căsuţa doicei era deprinsă să vadă bărbaţii la un loc cu femeile. Dar ei nu-i plăceau oamenii, nici bărbaţi, nici femei ; pentru lenea ei erau obositori. Trebuia să te ocupi de dînşii, să le vorbeşti ! Apoi era fata lui Lică, nu se putea potrivi cu oricine. Toate camaradele cunoşteau pe Lică : în mijlocul a treizeci de şorţuri albe, el glumea cu fetele, laolaltă cu a lui, tot aşa de nepăsător ca de obicei.
Lipsită de imaginaţie, Sia avea totuşi acea nevoie poporană de a mări şi denatura lucrurile. Aventurile lui Lică, ocupaţiile lui, nobleţă familiei erau povestite de Sia, nu conform adevărului strict, ci conform importanţei pe care o avea pentru ea tot ce privea pe Lică. Sia era o făptură supusă orbeşte unui bărbat căruia se deprinsese a-i zice tată.
191
Către afaceri fata arătase totdeauna aplecare. Pertractările băneşti ale lui Lică o interesau de mică. Cînd se întîmpla să fie de faţă, deschidea ochii şi urechile, ceva mai vioaie ca altă dată, şi urmărea aprig tranzacţia, dorind cu îndîrjire cîştigul pentru Lică. El îi .da uneori cîte o monedă din acel dever, dar, spre marea lui mirare, i-o înapoia.
— Ţine-o tu ! Ca să fie mai multe !
Mai tîrziu, arătase aceeaşi aviditate pentru bani şi aceeaşi dezinteresare. Cînd Lică, ajuns la sfîrşitul răbdării, găsise ideea bună de a instala pe Sia la Lina, nici el chiar nu-şi închipuise ce bune rezultate are să dea.
Sia era mîndră şi bucuroasă că e întrebuinţată la o combinaţie financiară. Leafa ei, fireşte, mergea la Lică, ca un drept al lui. Ea era acolo numai o interpusă pentru a-şi scoate dobînzile unui capital de ură veche şi de datorii neiertate, pe care le avea de socotit cu vara Lina şi cu neamţul.
Pînă atunci Sia cunoscuse pe Lina, aşa cum cunoştea, din spusele lui Lică, toată galeria lui de rude şi prieteni. O cunoscuse în forma silnică şi batjocoritoare în care i-o pre-zintase. Cînd însă Sia trebuise să ocupe acel post de încredere, Lică îi dase toate fişele necesare. Amîndoi acum, vorbind de Lina, pronunţau cu un haz complice acel „tantifC. Sia se arătase dibace în noua ei meserie, şi Lică socotea acum plasarea ei ca o glumă bună şi rentabilă. Nu era serios decît în ziua cînd avea de cerut sau de primit bani. Cu Lina era acum mînios numai din obicei. Doctorul se arăta mult îm-blînzit de cînd Lică era învestit ca tată al infirmierei. Lică, şi el, semăna din ce în ce mai puţin [al haiduc şi îşi schimba obiceiurile. Programul Siei era şi el schimbat. Nu mai avea atîta libertate, iar plimbările cu Lică erau acum la cofetărie şi cinematograf. Culmea distracţiilor selecte în tovărăşia acelui cavaler fercheş ! Totuşi ea regreta locurile de mai înainte, dar Lică hotărîse că nu se mai poate merge acolo. In schimb, îi povestea amănunţit tot ce făcea, ca unui camarad. Sia nu purta necaz femeilor pe care Lică i le vindea în detaliu şi pricepea pasiunea lor pentru dînsul. Viaţa nu avea pentru ea nici mister, nici sfială.
Lică era în timpul din urmă primul intim la un căpitan de intendenţă demisionat, însurat cu o femeie drăguţă de tot, care cînta din gură şi la pian, şi era, fireşte, nebună după Lică. Dar Lică devenise acum mai circumspect în ale-
192
gere de prieteni. Nu vrea ca Rimii să fie amestecaţi cu oricine ; îi ţinea la adăpost de curioşi şi de cine ştie ce contact periculos cu fostele lui relaţii mahalageşti. în traiul lui erau unele lipsuri atunci cînd întîlnise pe prinţesa Ada.
IV
Plecînd în ziua aceea de la Sia, Lică tăia cu bastonaşul vîrful crăcilor de castan fluierînd uşor ca un om care n-are nimic de lucru. Traversînd cu pas zvelt bulevardul Lascăr Catargiu, larg şi pustiu, se gîndea încotro să apuce. Nu era, totuşi, distrat şi văzuse bine un dog-cart frumos şi înhămat cu un murg minunat, ce venea în trap mare. Caii erau marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile, sau deopotrivă. Deci, nu din vina lui era cît p-aci să se întîmple un accident. Lică calculase foarte bine direcţia dog-cart-ului, dar calul, rău condus, deviase mersul şi roatele rosese de-aproape genunchii lui Lică.
—	Prends gardey imbecile l strigă un glas ascuţit de femeie.
Trubadurul ridică obraznic mustaţa în sus, spre capra înaltă, strîngîndu-şi ochii strălucitori subt pleoape, pe cînd mîna lui mică, ca de femeie, se propti viguros în grumazul murgului ce cabră, oprit brusc.
Lică nu înţelesese apostrofa. Limbile străine îl uimeau şi îi erau nesuferite. Nici n-avea cum să le înţeleagă, deoarece se învăţau în cărţi tot nesuferite. De la unguroaicele, nemţoaicele cu care uneori avusese legături, nu deprinsese nimic ; mai lesne prindeau ele vorbe de la dînsul. Ca limbi străine, Lică ştia numai cîteva cuvinte ţigăneşti, pe care le spunea femeilor, dar care pe buzele lui subţiri şi flecare îşi pierdeau grosimea şi deveneau glumeţe. Le mestecă acum între dinţi, fără glumă.
—	Prends donc garde! se oţeri a doua oară cuconiţa, de rîndul ăsta către domnul de lîngă ea, care conducea.
Se uită la Lică drept în ochi, cu ochii ei neruşinaţi. Lică îi întoarse privirea, apoi cătă cu milă spre cellalt. Era, în adevăr, un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire
193
veştede. Ea era o ţigăncuşă uscată ca un drac, cu buze roşii ca sîngele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi subt boneta de piele ce o împodobea, ascuţindu-i mai tare bărbia ascuţită. Pe mîini negre, cu degete fuiorate, avea inele cu pietre cît un nasture de tunică.
După ce o privi bine în faţă, Lică lăsă mîna să lunece pe pulpa murgului. Calul, care tremura în zăbală, se domoli subt dezmierdare. Sărind uşor în lături, Lică fluieră subt băr-biţa domnului cel galben, puse un deget la pălărie ca la chipiu şi, zvelt, trecu strada. Dog-cart-ul, slobozit, porni dezordonat. Lică se gîndi la mîinile slăbănoage ale domnului ce ţinea hăţurile, apoi la cuconiţa oacheşă, uscată ca un ţipar, ce-şi avea toată carnea în ochi. Cu aşa cal zvăpăiat, cu aşa bărbat lingav, dog-cart-ul se putea lesne trezi într-un şanţ, numai că o femeiuşcă pipărată ca aceea chiar de se răsturna nu era primejdie să-şi facă vreun rău. „Ce gaşperiţă !cc îşi zise Lică, oprit pe trotuar, uitîndu-se după dog-cart. Ridică apoi ochii în sus şi băgă de seamă că cerul e albastru, văzu un castan prăfuit, ce i se păru totuşi verde şi frumos, şi, trăgînd în jos o cracă, apucă o castană sălbatecă şi, aplecîn-du-se ca la proaşcă, o azvîrli departe cu o traiectorie sigură. Nu trecea nimeni. Lică fluieră iar. Un alt fel de fluierat. Exprima astfel o gamă întreagă de sentimente. Nu degeaba feminista Nory îl botezase „mierloiu". înălţă apoi din umeri cu o mişcare pe care o avea uneori şi trase pe corp vestonul ajustat şi prea subţire pentru sezon. Atunci cînd Lică dez-mierda un pom, băga de seamă că cerul e albastru şi se păunea în vestonul său subţire, resimţea invariabil una din acele porniri amoroase pe care obicinuia a le rezolva repede şi care, astfel, nu turburau cu nimic buna lui stare fizică şi morală. Azi totuşi Lică nu putea urmări dog-cart-ul cu ţi-găncuşa. Acest lucru adusese oarecari perturbări în igiena lui. Vru să pornească spre duduia Mari, dar după cîţiva paşi se întoarse. Soluţia asta foarte bună nu-1 satisfăcea. Erau semne îngrijorătoare ale unei predispoziţii spre complicaţii sentimentale. Cea dintîi complicaţie era că tînărul, ce nu-şi obosea de obicei gîndul, acum se ocupa de femeia din dog-cart cîteva minute după ce trecuse. Apoi, de rîndul acesta, îi păruse că o femeie nu poate înlocui pe al>a — un semn de stimă, fie pentru cuconiţa oacheşă, fie pentru duduia Mari — dar un semn nou, mai complicat încă. Lică încercă să se mintă pe
194
sîne, el, care nu practica decît minciuna din principiu, către alţii : îşi zise că duduia Mari locuieşte prea departe — ceea ce era numai un pretext, Lică fiind un mare hoinar. Trase concluzia, totuşi justă, că se făcuse mare schimbare în domiciliul tuturor cunoscuţilor lui. Era procesul nou de loca-ţiune ce azvîrlea epave, dizloca blocuri, premenea nisipul mărunt al chiriaşilor, pornea melcii cu scoica lor în spinare, în aparenţă la voia unor valuri capricioase, în realitate după legi noi ale aluviunilor. în felul acesta toţi intimii lui Lică, mahalagii din trupul oraşului, fusese izgoniţi spre periferie. Lică se simţi stingherit în obiceiurile lui şi neocupat. S-ar fi întors la Sia să-i povestească întîmplarea, dar abia plecase de acolo. Simţi foarte limpede un gol în traiul lui bine însăilat. Făcu cîţiva paşi pe bulevard, apoi, cu o voltă pe călcîie, ca pe timpul cînd avea pinteni, se întoarse. Volta aceea era o cotitură mare în existenţa lui : ţinînd ochiul stîng aproape de tot închis, ca şi cum clipea unui gînd mulţumitor, Lică acum surîdea. Porni spre „Cafe de la Paix“. La ora aceea va găsi acolo un băiat pe care-1 cunoscuse în timpul din urmă pe la berărie. Era un agent de bursă ce ştia o mulţime de lucruri interesante despre cum fac banii pui, deşi explicaţiile lui erau cam neînţelese. în materie de finanţe încă era tradiţionalist, nu avea încredere decît în sistemul pe care apucase să-l practice : acela de a cheltui banii pe care îi avea, apoi de a căuta alţii. Banii de cheltuială nu înţelegea să-i lipsească, dar de prisos nu dorise pînă atunci, totuşi priceperea acelui tînăr, ce-ţi dovedea alb pe negru cîştigul ca şi paguba şi se lăuda că lucrează numai cu metode sigure şi prudente, făcuse lui Lică impresie. Nu-1 prea ispitise jocul acela necunoscut fiindcă cerea unele osteneli contrarii preceptelor de igienă ale lui Lică. Mai ştia că la Bursă e mare înghesuială şi zgomot şi citise în jurnale despre sinucideri. El nu putea suferi scandalul şi nici aglomeraţia în loc închis, îi trebuia aer şi libertate, aer de oraş, dar din belşug. Dar azi îi venise gust să stea de vorbă cu agentul curtier.
— Pe seară mă găseşti în orice caz la „Cafe de la Paix“ pentru afaceri, spusese tipul.
Trubadurul avea o poftă mare să înzecească leafa Siei, pe care o purta în buzunar, mai ales dacă operaţia era lesnicioasă. Lică nu s-ar fi putut, dealtfel, lipsi de pofte în aceeaşi zi, de aceea, uitîndu-se la praful pe care-1 stîrnise dog-
195
cart-u\y pentru bani şi amor, sau pentru amîndouă la un loc, apucă spre Calea Victoriei.
Mişcarea bruscă cu care murgul azvîrlise echipagiul lui Maxenţiu înainte zguduise pe debilul prinţ, tras şi el înainte de hăţuri.
—	Ce ? ! Nu eşti în stare să ţii un cal i se ascuţise Ada şi-i luase din mîini curelele lustruite fin şi prinse în catărămi nichelate.
—	Am să schimb calul ăsta ! N-are trap bun ! poticneşte !
—	N-ai să schimbi nimic ! zise cu dispreţ Ada şi se uită la el.
„S-a ramolit de tot ! gîndi. Ce sunt ochii ăia galbeni ?
Stîrpitură de viţă mare. Nobil am vrut, nobil am.“
Ea, aşa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tenis, braţul slab azvîrlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă şi păroasă, manevra pînă în ziuă pasul stacadat al chimmy-nluu Faţa negricioasă şi ochii aprinşi nu arătau, după nopţi nedormite, nici o oboseală. Acum, mîinile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir uriaş, pe care Lică îşi oprise ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa Maxenţiu conducea admirabil. Strunit, murgul îşi reluă pasul lung, elegant.
—	Să schimbi un astfel de cal ! pufni Ada. Te-ai putea schimba pe dumneata... arăţi rău ! Ar trebui să vezi un doc-
tor.	Poate ai gălbinare.
îşi aduse aminte de privirea de compătimire a tînărului îndrăzneţ. Se uitase la ea cu înţeles. O prevenise să nu lase atelajul pe mîinile bietului Maxenţiu. Cum de o fi avut acel tînăr zvelt atîta forţă ! Ce ciudat botişor avea subt urma aceea de mustaţă neagră. Botişorul lui scuza portul mustăţii. Adei nu i-ar fi displăcut mustăţile, dar snobismul o silea să nu admită decît oameni raşi. E drept că snobismul ei era cam înapoiat, deoarece ultima noutate importată din Franţa era reluarea unei mici mustăţi, pe care tinerii reacţionari ai modei, obosiţi să semene între dînşii şi cu toată lumea, o găsise pe portretele bunicilor. Mai e drept că snobismul venea pentru Ada în al doilea rang după bunul ei gust.
Lui Maxenţiu nu putuse să-i taie bărbuţa. Un prinţ se poate purta cum îi place şi nici nu avea poftă să plimbe cu ea un spectru. Căci de plimbat, plimba încă cu dînsa pe so-
196
ţul ei de bună familie. I se părea mai decorativ să-l aibă alături. Din toate obiectele de preţ pe care le putuse achiziţiona era singurul pe care-1 putea transporta cu ea pretutindeni.
Cu ce pumn domolise tînărul acela pe murg ! Ada era destul de cunoscătoare la cai ca să înţeleagă că Lică avea multă pricepere. Dar cum şi ce fel ? Nu părea „om de lume“... dar Adei îi era peste cap de oamenii de lume. Şi cu ce meşteşug dezmierdase calul !... Ce mînă pricepută îi plimbase pe crupă ! Ada era senzuală şi capricioasă. Ar fi vrut să aibă un amant, dar nu vroia să se compromită. Reputaţia ei era prea proaspătă. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai comod. Dar unde Dumnezeu mai văzuse mutra asta ? Desigur că nu la dancing! Izbucni în rîs la ideea lui Lică la dan-cing! Maxenţiu strepezi buzele galbene pe dinţii slabi. Nu putea să sufere rîsul. El era trist şi zgomotul rîsului îi scrijelea nervii stridenţi... Nici la tennis nu-1 văzuse. Unde oare ? La curse... Pe stradă ?... Vrea să-şi aducă aminte şi nu reuşi. Un Cadillac atinse cu botul motorului aripile lăcuite ale dog-cart-ului. Ada era gata să scape o ocară în „argotfc, dar se întrerupse. în auto era frumoasa doamnă Elena Hallipa-Drăgănescu, ex-logodnica lui Maxenţiu.
—	Nostimă femeie ! Ce noroc a avut că a scăpat de dumneata! zise bărbatului ei, amabil. ...Nu-ţi mai aduci aminte ? Cînd s-au licitat Plăiesele... a concurat şi Hallipa, tatăl Drăgăneascăi... Parcă era acolo şi tînărul de adineaoră.
—	Care tînăr ?
—	Auzi !... Care tînăr ! Prea multă apatie ! Bărbatul ăsta nostim pe care erai să-l omori cu dog-cart-ul.
—	Să-l omor!... Ce exagerată eşti, ma chere amie!
—	Bine, bine ! Fireşte că-ţi vine greu să recunoşti ! Cînd cineva e aşa de stîngaci ca dumneata !
—	Eram prea preocupat la licitarea Plăieselor ca să remarc orice individ.
—	Preocupat ? Aş putea auzi de ce ? Ştiai doar bine că răscumperi hodoroaga de palat şi moşia lucie cu făina mea !
—	Era totuşi un patrimoniu de familie scos într-o vîn-zare publică. Lucru dureros pentru un om ca mine.
—	Credeam că mama dumitale tot la licitaţie a luat Plăiesele !
Maxenţiu se roşi violent. Peste paloarea lui culorile combinară un fel de violet, tot livid. Mama, la care făcea aluzie
197
fără cruţare Ada, era o binecunoscută cîntăreaţă franceză de variete, vestita Zaza, ce avea domeniul ca dar de la un prinţ bătrîn şi decavat, dar destul de autentic şi tată prezumtiv al lui Maxenţiu, pe care, dealtfel, îl recunoscuse in extremis, deşi nu avusese timp să se cunune cu Zaza, cum dorea.
Această neregularitate în forme costa pe Maxenţiu, cu toate că pe nedrept. Dacă un ofiţer al stării civile şi un arhiereu ar fi consacrat acea combinaţie, Maxenţiu negreşit că n-ar fi fost mai puţin slăbănog, mai puţin fiul frumoasei Zaza, nici n-ar fi fost mai mult fiul prinţului decavat şi nici Plăiesele mai puţin sau mai mult ipotecate. E drept însă că ceea ce asigurase răscumpărarea Plăieselor fusese tocmai in-tervenirea episcopului şi primarului între Maxenţiu şi bruna Ada Razu, unica moştenitoare a celei mai mari fabrici de făină. Dacă după doi ani de căsătorie Ada plimba încă pe Maxenţiu, era fiindcă nu credea societatea destul de deprinsă cu noul său rang ; de nu înlătura figurantul de pe înălţimea unor echipagii de formă excentrică, era fiindcă, automobilul fiind banalizat, nu se putea face remarcată. îşi alesese pasiunea mai rară a cailor de rasă. Călărea admirabil, dar nu putea obliga la cavalcade prea dese pe Maxenţiu, bolnăvicios, de aceea prefera să conducă. Proiecta să organizeze un grajd de curse. Era marea ei ambiţie. Niciodată însă dorinţa asta nu-i păru mai vie ca în ziua aceea. Ada uni la moment, într-unul singur, cele două capricii : caii şi pe Lică.
Renunţă să-şi mai amintească unde l-a mai văzut, dar fu sigură că-1 va regăsi. Va face cercetări în direcţia în care credea că are indicii şi hazardul o va servi şi el. Cam pe unde putea umbla Lică ? Se decise să iasă mai des singură.
La prima întîlnire îl va opri de-a dreptul. Deocamdată spuse lui Maxenţiu :
— Ai face bine să mă pui în raporturi cu doamna Halli-pa-Drăgănescu. Nu vreau cînd o întîinesc să avem aerul stupid de a ne evita ; sunt mutre bune pentru femei sentimentale. Nici ea, nici eu nu suntem de aşa fel. E foarte probabil că ne vom înţelege. Dumneata vei servi de trait-d*union, găsesc chiar chic să ne împrietenim. Să faci aşa ca să fiu invitată la recepţiile lor.
Maxenţiu voi să-i spună ceva dezagreabil, dar îl înecă puţin tuşea. Dete numai din umeri. Ştia că dacă Ada îşi pu-
198
sese în cap cu dinadinsul, nu va putea scăpa de corvadă. Femeile ? Sau dau bătălii de întrecere între ele, sau caută să se asocieze cu rivalele... Ce-1 interesa pe el duelurile lor ! Avea sub coastă o durere încăpăţînată şi nu cuteza să facă dovada ei. Cînd se rupsese mariajul cu acea Elenă cuminte, care îl iubea, pare-se, pe cînd el căuta numai căsătoria de rezon, îi păruse rău. Apoi, în viaţa de certuri pe care o ducea cu Ada, îşi închipuise că ar fi fost mai fericit cu cealaltă. Dar era măgulit că Ada îl cumpărase cu bani mulţi şi că acea Elenă îl iubise, măgulit în ambiţia lui anemică. El avea o situaţie solidă cu făinăreasa, Elena Drăgănescu o situaţie admirabilă. Totul era bine, dar nu vrea să o mai întîlnească. Acum Elena sau Ada, femeile îi erau duşmane. Mai mult chiar decît zilele de toamnă, vecinătatea lor îl obosea. Conversaţia Adei îi aduse aminte de fetiţa aceea perversă, sora fostei lui logodnice, care fusese pricina rupturii căsătoriei. Se trudi puţin să-şi amintească numele ei ciudat: Mika-Le. Ii plăcu răul pe care-1 pricinuise surorii ei numai din viţiu sufletesc, fără amor pentru el. Răutatea era singura simţire ce-1 mai bucura. Nu putea suferi să fie iubit. îi părea că e tentativă de asasinat. Amintirea fetei îi străbătu creierul cu o mică voluptate. Avea un flacon cu picături tonice acre şi amare, ce-i da aceeaşi cutremurare şi un minut de căldură la cap. Numai la cap circula parcă încă sîngele, sleit. Cînd Ada va reuşi să pătrundă la Hallipii-Drăgăneşti, va afla poate ce a devenit acea cantaridă. Cu capul plecat pe umărul stîng, Maxenţiu se uită pe sub viziera de lac la Ada, care urmărea atent pasul elastic al murgului, se uită cu o privire louche, ca şi cum se dedase la un viţiu ascuns. Părea o mască sarbădă de carnaval, pe care un beţiv nocturn şi-a atîrnat ironic cascheta şi oare, la lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om.
V
în traiul totdeauna sobru al prinţului Maxenţiu, căsătoria cu bruna Ada Razu adusese o scurtă criză de senzualitate. Criză funestă pentru organismul lui pînă acum econom din
199
prudenţă şi din sărăcie. Sănătatea lui Maxenţiu fusese totdeauna delicată, dar precauţiunile pe care le lua îi îngăduise să se creadă numai debil, fără să-şi ducă gîndul mai departe. După şase luni de regim conjugal însă, pe terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbăd exemplar monden, Maxenţiu devenise un specimen bun de studiat în ce priveşte ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu se ocupa el însuşi cu aviditate.
Ada, în schimb, cunoscuse sportul căsătoriei ca şi pe celelalte sporturi, fără să obosească. Descoperise însă curînd că-i convine moda aristocratică a camerelor separate, din saţiu, desigur, mai mult decît din snobism.
Singur în patul său, Maxenţiu, cu egoismul de bolnav, era mulţumit — dar cu acelaşi egoism îi era frică de singurătate. Frică de un spectru pe care oglinda i-1 desprindea în fiecare zi mai desluşit din propria lui imagină.
De cîtva timp, noaptea avea febră şi somnul îi era sufocant. Palmele arzătoare şi le răcorea pe cearceafurile proaspete de olandă fină, îndantelate bogat şi uneori uşor pătate de buzele fierbinţi. Cînd descoperise întîi urmele acelor sărutări rozate, Maxenţiu trăise cele mai intense ore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. în insomniile lungi simţea în palmele calde o cadenţă care treptat creştea, îl invada tot pînă cînd îi umplea urechile cu un vîjîit asemenea unei cascade.
între perine înalte, cu iniţiala brodată fin subt o coroană mică, şedea, ascultînd spre uşă ca nu cumva să vie Ada, şi totodată asculta încordat cu speranţa ca cineva să vie să-i curme spaima.
Femeia aceea, care avea dreptul să intre oricînd la el să-i vadă nemernicia şi, astfel, să i-o mărească, îi era duşmană — dar pentru că nu venea, pentru că poate îi ghicise boala şi se temea, îi era mai duşmană încă.
Aşa era tortura nopţilor febrile. Dimineaţa întreagă era consacrată unei toalete minuţioase, ce reconstituia pe prinţul Maxenţiu aşa cum fusese mai înainte. Acelaşi tip borgian, în care otrava era difuzată însă de un bacii mic, de o virgulă sinistră văzută adesea de Maxenţiu în vis, proiectată pe un ciudat fond albastru, ca safirul uriaş, geamăn cu al Adei pe care-1 purta pe index, safirul de logodnă. în aceleaşi visuri, vedea pe aşternutul imaculat desenul roşu al unor frunze de
200
palm cu fibre dureroase, ce-şi mutau locul pe măsură ce-şi mişca mîinile agitate.
După ce-şi termina o toaletă complicată ca grima unui actor, începea să joace comedia tragică a vieţii de toate zilele, cu un program barbar de osteneli mărunte şi zadarnice.
Era dejunul cu oaspeţi sau ca oaspe, la ore tîrzii şi cu meniuri ucigătoare. Dar nemulţumirea lui n-avea voie să se manifeste în afară, ci se resorbea mereu în aceeaşi cupă mizeră a fiinţei lui. Ada îl tîra la toate şedinţele sportive de antrenament, găsind că e mai chic decît să asiste la meciurile oficiale. Dealtfel, ei îi plăceau busturile goale asudate, muşchii întinşi, viaţa brutală şi în plin aer. Pe cînd ceilalţi îşi cheltuiau acolo energiile sau îşi consumau lenea, Maxenţiu trăia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui, toate, să stea la postul lor de funcţionare ; ca nu cumva sărmanul corp, tot mai deznodat, să se desfacă din toate niturile aşa cum avea senzaţia permanentă.
Prinţul Maxenţiu se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilataţi, cu privirea ştearsă, manechin îmbrăcat în ţinuta de sportsman, fără o greşală de eleganţă, pe cînd toată atenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva genunchiul să se încovoaie brusc din neglijenţa unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată păpuşa de panoptic să se prăvale undeva pe un loc de repaos, pe care sensibilitatea lui istovită ar fi dorit, totuşi, să se poată întinde în căutarea odihnei. Maxenţiu călărea cu o tensiune halucinantă ca nu cumva să se rupă armonia dintre el şi cal şi, astfel, prin cea mai mică zvîcnire, să se rupă şi înăuntru ceva, într-un plămîn vecinie ulcerat pe care-1 simţea în toracele lui pretutindeni, parcă, şi la orice mişcare. Se uită cu ură la Adâ, alături de el, şi la ceilalţi călăreţi lipsiţi fără altă grijă5 decît de a încăleca frumos, aşa cum o avusese şi el odinioară. Fără acea femeie nu ar fi călărit un superb cal englezesc şi fără de ea n-ar fi fost o biată păpuşă nemernică, înţepenită pe spatele unui cal de rasă. în fiecare zi prinţul conducea dog-cart-ul înhămat cu un demi-sang, acel murg faimos. Conducea la aceeaşi oră, cînd începeau afară răcoarea şi seara şi în el începea o uşoară încropeală premergătoare febrei. Sta sus pe capra înaltă, arcuit de mijlocul dureros, în care junghiul îşi avea bătut un cui permanent de rezonanţă. Sta trudit de sforţarea ce-i punea de-a lungul braţelor alice mici,
201
mobile, care păreau a exploda în vîrful degetelor. Era ameţit de trăsuri, de pietoni, de tot ce mişuna în jur, printre care se strecura ca prin mijlocul unui carrousel infernal, din cauza unei migrene permanente, ce-i punea subt ţeastă o reţea subţire metalică, difuzînd lumina şi aiurind în sunete. Strîngea atunci din maxile 6, pe care le simţea putrede, dinţii ce căpătau între ei tot mai multe spaţii. Comesenii, prietenii, Ada, toţi cei de aproape erau ca nişte bolide de care se loveau fibrele lui apte durerii, aşa cum e nervul unei măsele bolnave.
Oamenii aceia, Ada mai ales, cereau să asculţi şi să înţelegi o mulţime de lucruri, care pentru dînsul n-aveau nici o importanţă, fiindcă priveau pe cei sănătoşi. Oamenii aceia puneau întrebări şi cereau răspunsuri. La el, fenomenul vorbirii se forma undeva într-un loc usturos şi, după un parcurs sufocant ca cel al unui cheag embolie, vorbele gîlgîiau în gîtlej într-o salivă sărată, aşa că permanent cuvintele îi păreau coagule scăpate de pe buze.
...Ada, în adevăr, aşa cum bine socotise, întîlnise pe Lică Trubadurul. Fusese destul să se coboare din automobil şi să se amestece la anumite ore în viaţa uliţei. Era aproape cu neputinţă să treci cîteva zile în şir pe faimoasa Calea Victoriei fără să întîlneşti pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi vrut. Bucureştiul rezolvă problema de a fi oraş mare şi mic deodată, provincie şi capitală. Atribute duble, combinate în proporţii dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al oraşului respectă aceeaşi lege, se desfăşoară pe orice distanţă şi în orice direcţie, fără a-şi pierde mişcarea în jurul nucleului. Firele, cît de lungi, se deapănă în jurul acelui miez viu, care, astfel, nu se deplasează din nici o schimbare. Tot ce e nou se intercalează în spaţiile libere, sau se substituie fără a rupe ritmul special al urbei, şi oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo, în inima strimtă a oraşului, ca şi cum viaţa le-ar fi o permanentă recreare. Cînd Ada zărise pe Lică, traversase drept spre el, sigură că o va recunoaşte, cum şi- ea îl recunoscuse. Fără a căuta atitudini zadarnice pentru amîndoi şi fără să-şi caute nici cuvintele, în zgomot şi înghesuială, îi spusese, cît mai sumar şi mai clar, să vie în dimineaţa următoare la locuinţa lor, a cărei adresă i-o notase pe o foaie de carnet ; avea să fie vorba de un post în vederea grajdurilor
202
de curse pe care le proiectau. Lica pusese hîrtiuţa în buzunar fluierînd şi se uitase de aproape cu ochii lui de trubadur de mahala în ochii tot aprinşi ai negricioasei.
înţelesese de ce „post“ anume era vorba şi era dispus să-l ocupe. Atît ! Bruna Ada intrase apoi într-un magazin de covoare. De ar fi stat împreună un minut mai mult, poate s-ar fi înţeles mai puţin. Lică hotărîse că se va duce a doua zi, aşa cum îi spusese drăcoaica. Era antrenat.
...în dimineaţa aceea, pe la unsprezece, feciorul veni cu paşi uşori să spună lui Maxenţiu că doamna prinţesă doreşte să-i vorbească. Maxenţiu se gîndi din nou cît e de obositor traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el ? Vreo nouă şedinţă sportivă ? Vreo vizită nouă ? Dacă Maxenţiu azvîrlea la tennis o minge, mişcarea era dublată de cea care trebuia să amortizeze efortul şi tot aşa mereu. Apoi orice conversaţie, orice gînd se suprapunea gîndurilor ce avea despre boala lui, monologului nesfîrşit cu sine. De i se vorbea pe cînd el recapitula ceea ce simte în acel moment, îi trebuia o dublă încordare ; de i se cerea să privească ceva, atunci cînd el supraveghea mişcări lăuntrice, era turburat. Acel lăuntric îi da mereu de lucru, prin nesfîrşite senzaţii ce se înmulţeau pe măsură ce boala progresa. Maxenţiu era un bolnav prea adevărat, dar, cu grija de a-şi ascunde boala, adăoga suferinţei şi ipocondria. Avea, negreşit, de ce se teme, dar teama preceda mereu şi înmulţea răul.
Azi, ca şi hi toate zilele, Maxenţiu rupsese fila de calendar cu regularitatea unui om de afaceri înainte de a începe munca sa laborioasă. întîi igiena exterioară : baia, masajul... toate cu precauţiuni şi dozate după zile şi anotimpuri, pînă cînd îşi recompunea chipul descompus cu care se scula. Apoi cealaltă igienă în interiorul aceluiaşi trup. Pentru el interiorul era accesibil. Nu-1 vedea aşa cum vede hirurgul un trup deschis, îl vedea cu un fel de facultate tactilă, ca şi cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi dezvolta mii de ochi întorşi înăuntru. Chiar în somn urmărea ceea ce se petrece acolo ca o veghe răzbind prin întuneric. Doctorul, credea Maxenţiu, ştia puţin lucru, nu cunoştea decît procesele mari, evidente, ale boalei. El însă ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce rezonanţa spre alte centre şi de acolo la sfînta sfintelor — plămînul — acolo unde totul converge pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţie
203
avea acolo ecouri mici, iar uneori gîlgîieli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri pe care doctorul le reducea sumar la :
— Azi avem în stînga un suflu cam cavernos !
Erau, în adevăr, acolo caverne şi abisuri, şi precipitări de ape roşii şi scocuri şi vaduri, pe care Maxenţiu, ca un turist tragic, le vizita cu de-amănuntul, în fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii înşelătoare sau pe tempeste înăbuşite, le străbătea cu precauţiune, păşind uşor, vîslind cu rame noi, pentru a-şi cîrmi printre ele viaţa.
Dar grija mare era ca totul să rămînă acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze. Febra ar fi vroit s-o împiedice de a trece la termometru ; un acces de tuse mai tare putea fi o primejdie vădită oricui. Mai ales să nu i se urce în gîtlej gustul acela de sînge 7 : un firicel sau un coagul mic, pe care să trebuiască să-l înapoieze penibil la surse, sau să-l păstreze chinuitor în valvula silnică a gurei, sau, mai teribil încă, să-l strecoare în batista fină de olandă, cumplit de albă, cu o coroană brodată în colţ. Acel firicel, acel coagul puteau aduce după ele marea surpare, năruirea apelor şi rostogolirea ro-celor de sînge, primejdie ce se aţinea gata şi pe care Maxenţiu o purta eroic în el.
Doctorii ! Ce ştiau ! Ce puteau ! La început nu vroise să întrebe pe nici unul, apoi mersese la ei ca un client oarecare necunoscut şi i se spusese cu indiferenţă adevărul. Acum consulta profesorii mari, ce-i respectau dorinţa de discreţie. îi spuneau adevărul cu precauţiuni, îi dau sfaturile cu menajamente ; nu-l puteau nici vindeca, nici sili. îl menţineau în minciuna lui către alţii, la care ţinea aşa de mult. Nimic nu-l putea hotărî să accepte sanatoriul. însemna pentru el a-şi pune eticheta infamiei. îi era o ruşine nespusă să se încorporeze mizeriei, să o accepte făţiş. Ştia că Ada îl cumpărase pentru prestigiul social pe care-1 avea, mult-puţin, şi nu vrea să abdice de la el. Nu vrea să fie un obiect de milă, un declasat, o medalie demonetizată.
Cît era el de ocupat în dimineaţa aceea cînd Ada îl deranja ! De cum fu gata, totuşi, trecu în biroul mare, unde i se părea totdeauna cam frig, oricare ar fi fost temperatura. Pendula — un mapamond nobil ţinut de o statuă înaripată de bronz — ocupa mijlocul bibliotecei ce cuprindea aproape tot peretele. Se apropia unsprezece si el începea să simtă
204
acum apropierea unei mici crize. Toate semnalele erau date : fiorii cunoscuţi pornise din mîini, din picioare, din coaste spre piept şi acum Maxenţiu aştepta să vadă pe unde vor apuca, cum se vor strecura, ce vor dărîma în drum. îşi făcea calculul pentru a da fiorilor o direcţie cît mai blajină, şi, iacă, Ada trebuia din minut în minut să vie !... O ura !... Ce vrea vrăjitoarea aceea, al cărei filtru amoros îi grăbise ruina sănătăţii şi al cărei filtru amoros nu-i mai putea da nici o înviorare ? !... Vrăjitoarea pe care îi era urît să o vadă alături şi lîngă care era silit să trăiască mereu, fără nici o scăpare ! Din pricina ei devenise un rob, ce nu putea fugi să se ascundă acolo, în acele sanatorii, pe ale cărora nume magice doctorii i le plimbau pe dinainte ca pe nişte lanterne fabuloase ! El era bărbatul prinţesei Ada şi nu putea lipsi de la postul lui ! Era o firmă pe care femeia o cumpărase scump şi nu-şi putea mărturisi falimentul ! La gîndurile acestea, un fior nou i se strecură din ceafă în sus, un fior ce se tîra acum ca o reptilă spre munţii focoşi ai creierului şi îl înturna de la baza bazinului sacru al plămînului. Era tocmai pe cale să obţie acea imobilitate perfectă, capabilă să stăvilească junghiul, cînd Ada intră zgomotos, urmată de Lică, pentru a face propunerea plănuită. Maxenţiu cumpărase de la desfacerea grajdului Simo-nian cei mai buni cai. Le trebuia un maître-dresseur, un fel de chambellan d’ecuries. Ada îl aducea. La vederea lor, Maxenţiu simţi o durere ascuţită prin occipital, pe cînd o greutate îl apăsa pe splină ; o greutate mobilă, care un minut se aşeza mai bine şi îi lăsa respiraţia liberă, şi alt minut împiedica aerul să treacă prin sifoanele parcă îngustate ale pieptului, încît respiraţia nu-şi putea ridica supapele. Aşadar, femeia alergase încălzită prin tot oraşul şi-şi găsise în uliţă amantul ales tot de pe uliţi ! Văzîndu-i înaintînd spre el, i se turbură sîngele. N-o iubea pe Ada ; nu era gelos ! Era, pesemne, urma acelei mişcări atavice de indignare masculină în astfel de împrejurări ; era apoi mînia de a se fi turburat şi grija de a-şi opri turburarea.
Lăţi pe dinţii rari buzele violete, şi ochii cu pete galbene îi închise ca să se apere de vederea lor supărătoare... Mizerabila ! De ce nu-l păstrase ascuns ca să nu-l vadă, ca să se poată face că nu ştie !... Poate că vrea înadins să-l omoare şi să rămînă cu cel alt, de aceea da lovituri de teatru !...
205
Intra aşa, deodată, la el cu ţingăul, ca să provoace vreo catastrofă !
Ada, în taior clasic ca un costum de călărie, de n-ar fi lipsit culoţii şi jupa n-ar fi fost scurtă pînă la genunchi, cu gambele subţiri încălţate cu cei mai fini ciorapi, prin care părul se vedea ca şi pe piciorul gol, cu un feutru alb pe părul negru, tuns scurt, băieţeşte, cu ceafa rasă şi cercei lungi de perle, ce jucau suspect pe gulerul bărbătesc de pichet alb, înainta cu un pas agil, ce suna distinct cum sună castanietele, pe parchet, un pas sigur, ce exaspera pe Maxenţiu, ale cărui tălpi în pantofi albi fără tocuri — pantofi de sport — păreau tălpile unor patine ce se înfundau şi lunecau totodată pe nisipul fierbinte şi mobil al covorului.
Zvelt, în spatele Adei, şi aşa de aproape că umărul lui atingea ceafa ei vînătă de tunsoare, Lică surîdea, cu pliscul deschis, gata de fluierat.
Văzîndu-i aşa de aproape, Maxenţiu avu un imbold să ridice mîna şi să lovească obrazul arămiu al femeiei, obrazul proaspăt al haimanalei.
Rezemă atunci pe lemnul rece, lucios, al biroului, o palmă fierbinte, care parcă se lipea. Lică se uita mereu la Maxenţiu cu ochi strînşi, cel stîng mai mult. Nu-1 sfida, dar îşi reamintea scena întîlnirii pe bulevard. Lui Maxenţiu i se păru că Lică gîndeşte : „Iată-mă ! Eu sunt locţiitorul, amantul şi vin să mă aşez confortabil în culcuşul tău de cadavru viu, căruia îi vom face în curînd un sicriu."
„Cine e nemernicul ăsta şi ce voiţi aci ?“ spuse în minte, cu glas violent, Adei.
—	Ce doreşti, Ada ? articulă cît mai moale ca să nu se zdruncine.
Ada făcu scurt prezintarea.
—	îmi pare bine, domnule ! zise Maxenţiu cu precauţi-une, întinzîndu-i o mînă transparentă.
„E dus pe copcă !“ gîndea sumar Lică.
Ada băgă de seamă ce rău arăta bărbatu-su.
„Ce Dumnezeu are ?" se întrebă. Dar n-avea timp de pierdut. Profită chiar de acea indispoziţie şi spuse dintr-o dată tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, în fraze scurte şi repezi, ce se prindeau una într-alta ca inele de oţel şi făceau un lanţ ce gîtuia pe Maxenţiu.
206
Minciunile, nepregătite dinainte şi pe care nu se sfia să le improvizeze în faţa lui Lîcă, se succedau precise. Lică le prindea din treacăt cu îndemînare pentru a fi puse la punct şi admira ca un cunoscător talentul cuconiţei.
— Lina 8, care ştia că avem nevoie pentru grajdurile noi de o persoană de încredere, ne-a recomandat pe domnul Pe-trescu. Domnul Petrescu e mare cunoscător de cai şi fost ofiţer de cavalerie... Domnul Petrescu consimte să ia direcţia, dar îşi rezervă alegerea orelor de antrenament... Dealtfel, deocamdată, e vorba numai de instalat şi de organizat... Lina a fost foarte drăguţă că n-a uitat, înainte de a pleca la Paris... şi domnul Petrescu a fost foarte amabil că n-a uitat nici el... Dealtfel, pe domnul Petrescu nu-1 cunoaştem acum întîia oară... Ţi-aduci aminte ?... în ce priveşte caii, 11-are nevoie de nici o recomandaţie !
Aşadar, neruşinata pomenea de acel incident ; Maxenţiu se simţi cuprins de furie. Vestigiu al demnităţii, dar mai ales ofensă dureroasă adusă slăbiciunii lui fizice. Cum braţul liber şi-l simţea greu, îl crezu puternic. Ar fi vrut să ridice cu el un obiect masiv şi să-l arunce în cei doi. întinse braţul şi lovi capacul călimării imense, ce ţăcăni. Ruşinat de stîngăcia gestului, pipăi cu o mînă tremurătoare de orb biroul, şi se rezemă şi cu palma aceasta. Cealaltă, pe care o ţinuse pînă atunci prea apăsată, îi furnica. Avea astfel o atitudine ce-i păru lui Lică foarte distinsă.
Ada vorbea încă !... Ce mai vrea ?... Maxenţiu nu mai auzea şi ar fi trebuit să audă. O pînză subţire, ca de păianjen i se aşezase pe urechi şi ar fi vrut s-o ridice de acolo delicat, ca pe o portieră diafană. Prin ţesutul ei transparent sunetele se difuzase şi rar cîte un cuvînt se prindea în mreaja auzului. Trebuia să-şi strîngă vinele subt frunte, să le întindă apoi... vinele sinilii, ce stau acolo la suprafaţă, vizibile, aşa de rău apărate de epidermă. Nu răspunse nimic. Păru tăcerea afirmativă a unui personagiu sobru şi coreqj, extrem de corect în pijamaua de duvetină marron, încheiată sus peste cămaşa de mătase, cu gîtul înfăşurat artistic în fularul de mătase alb, cu încălţămintea şi pantalonii de tenis — o jumătate de toaletă elegantă de dimineaţă. Peste umărul Adei, Lică îl privea ci\ un fel de respect. Acea stimă a bărbaţilor pentru omul pe care-1 vor înşela. Ciudată simţire masculină, care face ca la un anume moment necazul lor în loc să cada
207
pe soţ, pe rival, pe tiran, loveşte femeia ce riscă şi se expune pentru ei. Fie că Ada băgă de seamă unda de furie a lui Maxenţiu, fie că simţi laşitatea celuilalt, fie că-şi văzu numai de meşteşugul ei femeiesc, avu o bruscă întoarcere :
— Dealtfel, domnul Petrescu nu va face nimic fără să te consulte ! zise.
Maxenţiu se înclină. Audienţa era terminată. Cu mişcarea lui obicinuită. Lică se întoarse pe călcîie pentru a ieşi înapoia Adei. Deşi întrevederea fusese scurtă, era bucuros ca s-a sfîrşit. Negreşit, şi Ada şi el erau hotărîţi ca raporturile cu prinţul să fie cît mai rare. Pe Maxenţiu însă îl amăgise cuvintele Adei: „Te va consulta!" Maxenţiu avea şi el singura dorinţă să nu mai aibă în faţa ochilor pe acel ţingău sprinten, sănătos, şi era trudit acum de ideea că va avea mereu de-a face cu el. Un nou canon se isca în biata lui viaţă. Dar nu avu timp să-şi mestece amărăciunea. Răul lui acum nu mai era acolo unde-1 putea urmări şi păzi. Tot trupul îi era amorţit : o anestezie anume pe care o cunoştea, dealtfel. Numai fruntea îl durea ca o bubă. Ştia ce urmează : durerea cea mare, cea ca junghiul unui furuncul copt, ^subt coastă, în stînga, la bazinul vieţii, care pentru el nu era inima, ci plămînul. Prin plămîni omul era sau nu era fericit... Şi doctorul ce spunea : „Nimic nou ! Avem acelaşi suflu cavernos sus în stînga şi opacitate la vîrf. Precauţiuni mari !... Aer... Sobrietate... supraalimentaţie şi... Leysins... Leysins !“
Atîta spunea doctorul despre chinul lui cel mare. Maxenţiu se propti şi mai tare în mîini. Picioarele păreau a patina pe nisipul lunecos al covorului şi biblioteca, în faţa lui, era un orizont nestabil. Ameţea. Se lăsă uşor într-un fotoliu. Nu se mai gîndea nici la Ada, nici la Lică. Aştepta să vadă dacă prinţul Maxenţiu va mai fi a doua zi în viaţă... Prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul îl iubea mult... Maxenţiu bolnavul, singura fiinţă pe care-o iubea prinţul !
...De va mai trăi, sau de-1 va îneca un val mare, ce-i va umple pieptul, gîtul, gura şi-l va sufoca, pe cînd pete ruşinoase vor necinsti covorul scump, parchetul strălucit, ori pantofii imaculaţi şi pantalonul ca un crin...
...De ce oare subordonase Ada, brusc, pe noul ei favorit soţului uricios ? ! Văzuse un minut ridicîndu-se răzbunătorul înapoia snobului bolnav şi corect. Ada nu era fricoasă, totuşi stafia proiectată de fiinţa lui Maxenţiu era aşa de urîtă că se
208
putuse speria. Nu ! Ada lucrase simplu, după temperamentul ei. După ce obţinuse toate avantagiile pentru Lică, în-fruntînd pe Maxenţiu, vroise să corecteze acel afront, nu pentru el, ci pentru propria ei îngîmfare. Ca nu cumva tî-nărul aspirant să uite că e servul ei şi să ia un prea mare avînt. Vrea să-l predomine aşa cum vrea să predomine tot, să-l aibă ca unealtă mlădioasă, să poată la nevoie speria pe Lică cu prinţul, cum sfida pe Maxenţiu cu cellalt. Avea nevoie de bărbaţi, dar nu putea suferi stăpînirea lor. Se vedea stînd la mijloc pe scîndura unei „bascule", la capetele căreia se ridicau şi se lăsau cei doi după voia ei. Se mai gîndea şi la leafa ce trebuia fixată lui Lică. Nu o vrea prea mare ca să nu scandalizeze pe Maxenţiu, ca să nu dea prea mare independenţă lui Lică, şi pentru că făinăreasa era avară. Se mai gîndea la caii ce vor costa foarte scump, la premiile pe care le va cîştiga grajdul ei, la cursele pe care le va alerga ea singură ; aşa că mergea foarte încet de-a lungul hall-\Am alături de Lică, fără sa-i vorbească. Ada nu era defel lirică. Gîndurile ei practice erau totuşi, în felul lor, gînduri amoroase pentru Lică.
în dreptul scării se opriră :
— Nu pot primi postul ! spuse Lică scurt, cu piciorul pus pe întîia treapta.
îi sărută mîna grăbit şi cu pasul lui sprinten scoborî scara m tuga.
Ce însemna refuzul lui ? Ada se roşi de mînie şi de părere de rău. Abia prins, mierloiul scăpa. De ce ?
în adevăr, de ce ? Simţise Lică că e vorba de robie, ceea ce nu putea suferi ? Avusese cumva vreun scrupul ? Nu ! Băgase de seamă că nu e vorba de un chilipir fără osteneală, aşa cum dorea el ? Sau poate mediul acela nou, înainte de a-1 cuceri, îl speria ?
Acolo, în faţa omului galben, femeia negricioasă nu-1 mai aprinsese cu ochii ei ca deunăzi şi toată parada aceea de vorbe late : organizare, grajduri... îl plictisea. îi plăceau lucrurile de-a gata. Nu calculase nimic, dar avusese intuiţia unor piedici. Cum însă era bine făcut pentru slujba vieţii şi avea mişcările spontane bine adaptate, gestul lui îl slujise. Ada nu era femeia să se lase bătută. Văzuse că trebuiesc slăbite frînele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea Trubadurului. Deocamdată Lică fugise numai pentru că era ca-
209
prîcios şi pentru că-î era grabă să se vadă în aer liber. Nu-i plăceau încă palatele. Ce avea să mai fie, avea să se vadă. Ajuns pe trotuar, şuieră lung, înviorat. Se uită în sus unde era albastru, în jos unde se aplecă să ridice o crizantemă pierdută de cineva. îşi aminti cu plăcere de norocul ce dase peste el, ca şi cum 11-ar fi stricat totul cu refuzul lui. Cu sfîrleze mici potrivi firele lîncede ale crizantemei şi porni să povestească Siei aventura şi să-i dea floarea. „Biata fată !ff îşi zicea în gînd, ca şi cum i-ar fi făcut vreun neajuns, de care vrea s-o consoleze. „Biata fată !“, şi, înfundîndu-şi pe ochi feutrul, dezmierdă cu umărul vestonul unei cuconiţe nostime, care aderă !
VI
Mini nu uitase comisionul pe care Lina i-1 dase pentru amica Nory în ce privea pe micii sugari. Ba chiar ideea acelui comision o urmărea şi vroia să-l îndeplinească. Ceea ce mai ales vroia era să întrebe pe Nory ce crede despre Rimi şi despre casa lor cea nouă ; despre viaţa şi nepoata lor cea nouă.
Să-i vorbească şi despre simptomele de bolnav închipuit, pe care le atribuia doctorului Rim. N-ar fi putut spune de ce boala asta imaginară părea primejdioasă pentru menajul Rimilor mai mult decît o boală efectivă şi nici n-ar fi putut spune de ce nepoata cea nouă i se părea atîta de nesuferită. Nu purta deocamdată Rimilor un interes prea viu. Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă auzită într-un pericol ce nu te ameninţă direct, dar îţi creează datorii către ceilalţi sinistraţi. Nu putea face dovada temerii, dar nici nu putea sta nepăsătoare. N-o mira graţiile pe care le făcea Rim infirmierei — năravuri vechi ; năravurile cele noi, adică armonia conjugală, erau desigur satisfăcătoare... Totuşi... Ar fi vrut să vadă pe Nory şi, subt pretextul comisionului Linei, să-i dea alt comision : acela de a preveni pe Lina... Despre ce ?... Nu avea nici o idee precisă. Presimţire ?... Ridicol argument ! Cine se conduce după presimţiri, deşi sunt semnale superioare ? Nu era rolul ei să se amestece în treburile cas-
210
nice ale Rimilor pentru a le turbura liniştea, care pentru moment era o realitate precisa. Totuşi Mini nu se putea as-tîmpăra. Fu bine servită de împrejurări. La coafor, într-o dimineaţă, auzi un glas strident care o striga ; pentru a curma zgomotul acelei voci, Mini se grăbi într-acolo. Prin oglinzi, Nory, ce-şi potrivea tunsoarea, o zărise. O boxă de coafor era un loc puţin potrivit pentru confidenţe. Totuşi, printre exclamările de bună revedere ale lui Nory, îi strecură că Lina Rim vrea să o vadă cît mai curînd. Găsise formula. în loc de a spune ea însăşi lui Nory mesagiul Linei, o trimitea la faţa locului. Nu însă fără oarecare informaţii şi întrebări tendenţioase.
—	Ai văzut cum s-a îngrăşat doctorul Rim de cînd e bolnav ?... Ai văzut casa lor cea nouă ?... şi pe nepoata care zic că e fata lui Lică ?...
Nory rîse cu o gură pînă la urechi. îi intrară pe nas şi gît fire de păr, se înecă, strănută şi porni ocări asupra nem-ţişorului ce se ocupa de frezura ei băieţească.
—	Văzut L. Ţi se pare curios ca mierloiul să fi făcut aşa văcuţă !... Văzut!... Bună casă ! Proastă nepoată !... Şi Rimii noştri în luna de miere ! Acum e timpul lor ! Adam şi Eva în rai !... Nepoata e mărul şi Lică şarpele !
Rîse iar, apoi, fără tranziţie, întrebă pe Mini ce auzise vorbindu-se la Rimi despre festivalul muzical pregătit de Elena Drăgănescu. Cum Mini nu ştia nimic despre asta, Nory se enervă.
—	Mă duc ! Mă duc la ei cît de curînd ! Mult o să se mai dea în laţ domnul doctor cu boala lui ? Cu boala asta se poate ţine omul în sus ! O mai poartă şi alţii pe picioare !
Mini nu înţelegea bine ce vrea să spună Nory. Ce măr ?... Ce şarpe ?... Ce paradis ? Prezintarea biblică a lucrurilor o încurca mai tare. Totuşi obţinea rezultatul dorit. Pusese pe Nory în mişcare.
—	Chiar mîine mă duc la Lina şi domnul doctor are să cînte Bach, vrea nu vrea. Amorul nu ologeşte. îi rămîne destul timp ca să joace tontoroiul, după cum cîntă hoţomanul de Lică năstăşicăi lui de fată !
Aşadar, asta era ceea ce vrea Nory să spună.
...Pentru ca să poată sta cu Mini de vorbă, Nory bruscă pe nemţişor, care, cunoscînd clientela, nu se grăbi măcar cu o foarfecă. Nici nu era nevoie de grabă. Mini intrase ea în-
211
saşi subt îngrijirile domnişoarei Lia, manichiuristă îndemî-natică, ce-i vorbea cu competenţă de legea chiriilor, pe cînd mîinile îi zburau în jurul degetelor ca porumbeii pe o floare. Nory şi Mini plecară amîndouă la magazinul Stuart. Amica Nory povesti perfecţionările aduse de Elena salonului de muzică. îşi aduse aminte de pianul din hali-ul casei de la Prundeni, pe vremuri. Elena, ca un fiu prim-născut, răscum-părase moşia vîndută de tatăl ei. Moşia era subt gubernia mătuşei Gramatula, ce fusese pentru Elena a doua mamă. Rămăsese pentru agricultură cît permisese exproprierea, şi pe restul proprietăţii, achiziţionat de ţărani, se ridicase un colan de fabrici clădite cu banii lui Drăgănescu. Fireşte, el era acţionarul principal şi directorul general, aşa că se putea socoti stăpîn pe întregul domeniu. Realizase un centru de prosperitate şi îşi asigurase o situaţie politică. El însă era om de treabă ce asculta de dînsa şi recunoştea că e al doilea în rang fără să se supere. Avea calităţi şi caracter.
în fundul magazinului de muzică, patronul însuşi lua cu mare atenţie ultimele instrucţii ale lui Nory din partea doamnei Drăgănescu-Hallipa.
Elena era o clientă deosebită şi casa Stuart avea un compt curent la Banca Drăgănescu. Serviciile aduse erau felurite : comandă de note sau tratative cu artiştii ; furnituri de instrumente sau vreun acordor vienez special. Doamna Drăgănescu-Hallipa nu punea semnătura ei pe invitaţiile amabile ce le făcea artiştilor de profesie decît după ce totul fusese convenit în amănunt prin agenţia Stuart ; dacă diva X ştia dinainte ce bucată va cînta şi la ce parte a programului se va retrage, primirea ce i se făcea nu avea nici o greşală ; de era informată că va fi reţinută la o gustare, toaleta cu care se prezintă era corectă. Producţiile, aparent aşa de spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar reuşeau aşa de bine şi decurgeau aşa de agreabil în casa Hallipa.
Magazinul de muzică, umbros şi răcoros acolo, în fund, subt scara ce urca la etaj, era aglomerat şi zgomotos spre intrare şi la ghişeuri. în toamna aceea opera ţinea recordul cererilor, aşa cum altădată simfonicele.
— Nu s-a văzut în Bucureşti concert ca al Elenei, zise Nory. Tu spui, Mini, că Rim nu e bolnav şi că se face î Perfect! Olog nu l-am fi putut aduce, dar mofturi cu Elena nu se trec. Avem nevoie de el. Elena era chiar îngrijorată
212
că nu vine răspunsul Linei. Vrea să trimită pe moaca cea mică...
—	Pe cine ?
—	Pe Mika-Le !... Cine vrei să fie moaca mică ?
—	Să trimită Elena... pe... Mika-Le ?
—	Da5 de unde vii ? Nu ştii că Elena a pripăşit de astă-vară la ea pe soră-sa ?
în adevăr, Mini venea de departe. Ştia că între Elena şi soră-sa era o vrajbă mare. Că surorile nu se puteau suferi de cînd Mika-Le stricase logodna Elenei cu Maxenţiu.
—	Dar... de ce a luat-o la ea ? întrebă Mini stîngaci.
Ar fi pus o întrebare mai bine formulată şi ar fi arătat
o mirare încă mai mare dacă un trombon, o pianolă şi un gramofon nu s-ar fi produs deodată din trei puncte ale magazinului. Nory îşi astupă urechile şi începu a ţipa în neştire :
—	Ştii că Mika-Le trăia cu unul ! Tipul s-a însurat şi ea a vrut să-l omoare. Purta un briceag în poşetă, dar nu l-a ucis. în schimb, a chelălăit, a făcut scandal... Atelierul lui Greg era teatrul... Greg, cum ştii, avea slăbiciune pentru mumia mică şi tolera tot în speranţă că va lua succesiunea actoraşului, care nu i se părea umilitoare. Bărbaţii n-au ambiţie ! Aber ich auch, cum zicea von M. ... Ce, nu ştii ?...
Şi Nory se rătăci în anecdota generalului von M., Aber ich auch !...
—	Sublim, ma chere /... Socoteala bărbaţilor care închid ochii ; a celorlalţi cari ciup de pe unde găsesc ! Cine a vorbit de demnitatea bărbaţilor ? Calomnie !... Cine i-a ponegrit ? Care demnitate ? Drăguţii de ei ! Ce s-ar face fără de greşelile femeilor ? Ar rămîne păcăliţi... Şi nici ifos n-ar mai avea : „Dă, Doamne, să greşească, ca să am ce ierta !f< Generoşi ca bunul Dumnezeu.
Mini, pe care mania feministă a lui Nory o plictisea, căută să o întoarcă la subiectul ce o interesa :
—	Aşadar, crezi, Nory, că doctorul Rim va cînta ? Ar fi o ocazie bună ca să se scuture de dureri închipuite şi să mai schimbe mediul.
—	De cîntat cîntă ! îţi spui eu ! Cît despre mediu, vezi-ţi de treabă, draga mea ! Lasă oamenii să trăiască ! Aber ich auch ! Casă au ! Bine se simt!... Cît a trebuit să sufere Lina pînă să-şi afle liniştea şi nepoata !... Şi Rim ?... cum s-ar fi
213
putut procopsi mai bine ca aşa ? Doar nu era să-l giugiulim tu şi eu !... Ţi-am spus de mult că lui Rim îi trebuie o fată. Linei, pesemne, tot asta îi trebuia !... Le-a picat din cer. Cu ea la mijloc se înţeleg de minune... Bată-1 norocul pe Lică cu fata lui !... De unde o fi luat-o ? N-a găsit-o să-i semene, dar a găsit-o lată şi proastă cum se cuvenea pentru aşa ispravă.
—	Cum ?... Nu e fata lui Lică ?
Mini era aiurită. Nory rîse :
—	O fi ! N-o fi ! Totuna e ! Lică e băiat destul de vrednic ca să fi făcut una, cît şi s-o fi găsit gata pe piaţă... Dacă Lina noastră zice că e a lui, a lui e ! O ştii pe Lina... cu familia, are slăbiciune !
Zgomotul instrumentelor tăcuse şi acum era stînjenită de ţimbalele răsunătoare ale vocii lui Nory. Prezenţa lui Mika-Le la Elena rămăsese încă neexplicată, cînd Nory exclamă :
—	Uite-i !
La uşa magazinului se opri o trăsură de casă. Statura masivă a lui Drăgănescu masca o doamnă mică şi slabă, cu rochie de culoare închisă.
—	S-o vezi cu rochiile Elenei ! rîse Nory. Le scurtează jumătate şi tot îi bat gleznele. Mai bine decît cu genunchii goi ca înainte !...
în adevăr, era chiar Mika-Le, în formă de soră-secretară cu aere pose şi cu o mapă mare pe genunchi.
Nory porni spre ei.
Despărţindu-se de dînsa, Mini se întrebă un moment asupra acelei schimbări, apoi îşi întoarse iar gîndul la Rimi. Nory decisese că Rim va fi sănătos şi va cînta. Aşadar, intuiţia ei despre o boală imaginară devenea un fapt... Dar primejdia ? Cele ce se vedeau nu păreau chiar primejdioase, şi Nory formulase bine situaţia. Totuşi impresia subzista. în jurul acelui pericol închipuit, Mini se simţea chiar devenind activă, ceea ce era o abatere de la firea ei. Pînă atunci, Mini se mulţumise cu un maximum de armonii personale, şi acum iat-o chemată să dea tribut cine ştie căror treburi, pentru cine ştie ce socoteli ! Deoarece nu se putea sustrage coman-dei, vrea s-o execute cît mai curînd. Concertul din Bach o va ajuta... La ce lucru ? Mini era un agent secret al unei uneltiri pe care n-o cunoştea. Singură cu gîndul ei, coti pe strada Doamnei.
214
Nory avea dreptate cînd spunea că Drăgănescu sta tu-pilat şi mulţumit în umbra nevestei lui. Pe cînd însă tovărăşia lor prospera, soţul scădea mereu şi scădea din propria lui voinţă. Elena nu avea prilej să se acuze că nu-şi iubeşte bărbatul, nici să-şi impună datoria de a~l iubi, deoarece Drăgănescu se da singur la o parte. Prestigiul lui social creştea mereu, dar în intimitate rămînea timid şi îşi ascundea sentimentul sub forma unui devotament tăcut. Sfiiciunea lui devenise o pudoare în care se complăcea. Se mulţumea să iubească pe Elena ca pe o divinitate inviolabilă şi contrariul l-ar fi stîn-jenit. Cum Elena nu ducea nici o lipsă din acea rezervă, traiul lor era firesc şi satisfăcut. Acestea erau resorturile vieţii intime, altfel ca aspecte.
Drăgănescu se prezintă ca un domn serios, corect, ce nu vorbea nici prea mult, nici prea puţin, ce nu făcea gesturi, sobru, plin de bun-simţ şi destul de inteligent, dar cu scrupulul lăudabil că nu e destul. Preşedinte în numeroase consilii de administraţie, director al unei bănci solide, politicienii îl căutau. Renunţase la un scaun de deputat în favoarea unui protejat al guvernului şi dobîndise, astfel, recunoştinţa şefului de partid, care, la prima ocazie, îi oferise loc în Cameră, în ultimul timp, la fiecare criză de cabinet, numele lui era prununţat pentru remaniere, ceea ce făcea pe nemulţumiţi să se împace, dar candidatura lui, care nu era un zvon tendenţios, îl făcea ministeriabil în chip serios. în politică, dealtfel, ca şi în afaceri, îşi consulta nevasta, ce se interesa activ de tot ce-1 privea. Avea, astfel, impresia că e iubit. în orice caz, realizau formula bună a unei asociaţii cinstite. Unirea lor decurgea aşa cum fusese contractată, fără abateri de la punctul ei iniţial. Prin uz, negreşit că Drăgănescu ar fi putut lua ceva precădere şi Elena ar fi putut pierde din prestigiu. El însă pornise de la început cu ideea că nu e iubit, ci numai acceptat ; Elena se măritase cu abdicarea amorului după o primă logodnă nefericită. Cu un altul, care după mariaj ar fi căutat să-şi afirme privilegiile, Elena ar fi ajuns, desigur, la o dramă a nepotrivirii. Drăgănescu însă ar fi fost nenorocit dacă cineva l-ar fi împins la revendicări ; de aceea trăiau în armonie. Era în amîndoi un instinct ce menţinea distanţele. Ei totuşi se socoteau fericiţi. Renunţarea lui Drăgănescu nu era însoţită de nici o gelozie : ştia că nimeni nu are ceea ce-i aparţine, ştia că ceea ce nu e al lui nu e al nimă-
215
nui. Stare de lucruri limpede, fără nici unul din acele accidente ce aduc răscoală în sentimente şi le amestecă, urcă la cap pe cele de la inimă, coboară la inimă pe cele din minte şi dezlănţuie peste tot simţurile turburate. Elena, obicinuită de foarte tînără sa ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul ei o făcea să aleagă ce era mai bun şi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum nu aveau pentru ea decît singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nici o sforţare. Drăgănescu, prin căsătorie, făcuse un salt social. Ştia că lumea în care intrase era mai presus de educaţia şi de neamul lui, dar avea conştiinţa că-i este egal prin muncă şi cinste. Ţinuta lui era modestă, dar fără umilinţă, cordială, deşi fără supleţe ; îşi păstra prestigiul şi Elena i-1 susţinea ; formau astfel o pereche unită şi constituiau o forţă socială. Dealtfel, la recepţiile ei nu se vorbea nici politică, nici afaceri. Era salonul-tip, unde fiecare căuta să aducă subt forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulaţie de limbagiu şi idei, în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului şi cu ţinuta perfectă a gazdelor. Pasiunea nu era admisă decît asupra unui singur subiect : muzica. Predilecţia de elevă silitoare, pe care Elena o avusese pentru sonate, se transformase într-un snobism artistic — snobism care, concentrat asupra unui astfel de obiect, devenise repede profesie de credinţă. Nory nu exagera vorbind de confortul sălei de muzică : un Bechestein demi-queuey un Bosendorfer grande-queue glorificau pianul, în afară de un Erard mic, bijuterie oferită de Drăgănescu Elenei, ce se afla în salonaşul ei intim. O vioară de valoare, violoncelul de fabricaţie superioară, harpă, flaute şi alte instrumente complimentare asigurau ansamblurile. Fireşte, executanţii veneau, de obicei, cu instrumentele şi partiţiile lor, dar la nevoie nu se putea invoca nici o lipsă. Biblioteca muzicală era orînduită şi ea pe compozitori şi instrumente şi era complectă de la clasici la moderni. Cele mai îngrijite preocupări erau acordate acusticei şi sala de muzică îşi avea arhitecţii ei asidui ca şi executanţii.
încercările de muzică de cameră reuşise aşa de bine îneît Elena fusese împinsă către manifestări mai mari şi decisese două concerte anuale. Joile muzicale urmau regulat, mai intime. Elena ţinea adesea, ea singură, acompaniamentul la
216
pian, dar niciodată atunci cînd putea fi înlocuita mai bine. Acest bun-simţ îi crease o mica reputaţie de virtuoză. De obicei, o vedetă muzicală se producea în fiecare joi, dînd relief programului. Şedinţa fixă, de o ora şi jumătate, era dedicată muzicii ca liturghia bisericei : nici o şoaptă, nici o întrerupere. După program urma o destindere. Elena, protocolară şi rigidă de felul ei, ştia însă să se facă primitoare. Nu-şi consuma nici spiritul, nici graţiile, dar obliga pe musafiri să fie spirituali şi graţioşi. Aceiaşi oameni nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuţi. în cadrul acela simţeau nevoia să-şi cînte cea mai bună partitură, nu numai muzicală, ci şi omenească. Ca şi sextetele, conversaţiile mergeau în tactul şi tonul cerut. Elena avea negreşit mult merit pentru aceste armonizări, dar pe drumul lui adevărat e lesne ca omul să meargă bine şi Elena avea norocul de a trăi după înclinările ei.
VII
Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală ; era o izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Răut chemat, cunoscînd însă consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea acceptase versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare :
Sunt ofticos !
Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfîrşit, în voie. Dura însă mai departe minciuna, minciuna a toţi trei ; dar acum îi era cel puţin îngăduit să zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atîta timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De s-ar fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, acolo, în somierele moi, aşa de des. Mama lui nu băga niciodată de seamă cînd era mai palid sau uşor prins de răceală, ca să-l odihnească. îl scula pentru joc, pentru gimnastică, pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada pentru a figura
217
alături de ea pretutindeni. Cruzimea femeilor îl urmărea.
Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care era aşa de voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sîn celebru. Sînul, mai mult decît talentul şi decît vocea subţiratecă, o făcuse stea de variete. Antreprenorii9 o plăteau scump. Zadarnic defilau pe scenă cîte trei, şase sau douăsprezece femei aproape goale. Cînd apărea Zaza, cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar decoltată jos, lăsînd sînii afară, publicul avea un singur ochi concentrat acolo, ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu ştia cupletul cîntat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e frumoasă şi că are piciorul chiar urît. Sînului îi datora Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea durabilă a bătrînu-lui prinţ, pasiune ce sfîrşise aproape legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament. Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese nesfîrşite, în timpul cărora mama lui Maxenţiu îndatorase tot ce avea ca să cîştige printr-o sentinţă tîrzie.
Nu ! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil pornit spre jocuri pacinice. îl purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri, pretutindeni unde o ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că deprinsese astfel acea ţinută mondenă, e drept că dobîndise oarecare educaţie de la guvernanta engleză, o puritană care, probabil, credea că, devotîndu-se copilului curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-1 lăsa liniştit cu un album de poze, cu cîinii, cu jocurile de fise colorate, lîngă bătrîna Miss, şi-l tîra după ea fără milă, din dragoste, din obicei — copil, adolescent, mereu ? Poate că trebuia ţinut prezent ca un argument subt ochii prinţului bătrîn, apoi ca o dovadă subt cei ai moştenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu sine decît un cîine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuşi pe mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi Ada, îl avusese numai drept măsură bancară. Jucase amîndouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-1 iubeau, dar nu-1 lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.
Bătrînul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de un atac de paralizie. Ea, Zaza, murise glorios de un cancer
218
superb, dezvoltat în larg pe sînul odinioară celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne crescuse prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi aşază omul cultul, e respectabil să moară apărîndu-1. Sînul pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe care îşi fac cuib ciupercile rele ! Dar tăindu-le, mori deodată cu ele.
Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecînd într-un lighean sîngerat acele simboluri* şi rămăsese orfan. Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite infantile pînă cînd ajunsese la congestia de acum. De aceea simţea atîta fericire să zacă. îi era numai grijă ca acel confort să nu înceteze cumva ; îi părea suspectă atîta odihnă. De cîte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi trebuind să stea mult în picioare sau să umble, nu simţise nevoia unei scufundări într-un neant şi nu zisese : „Aş vrea să dorm", aşa cum zici : „Aş vrea să mor !“ Acum, avea acea amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi era fericit să doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbidă ce făcea pe doctor şi pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfăşura normal şi fără riscul unui deznodămînt rău, dar, orişicînd, plămînul putea lua iniţiativa uneia din acele hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru Maxenţiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai desluşit asupra boalei. Ada şi doctorul nu mai simulau unul către altul ; cel mult, Ada dorea ca boala lui Maxenţiu să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunţa. Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise, cu mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porţelan, la fel cu sălile de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai înainte se ascundea prinţul Maxenţiu, cînd isprăvea corvezile mondene.
Cînd Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, găsise şi primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de umbră şi taină, şi în locul toaletei lui minuţioase, acum neisprăvitele 10 experimente medicale. Totul era exteriorizat ; totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. înainte trăia un mister trist cu un tovarăş scump — cu el ; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toţi erau dovezi ale mizeriei
219
mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-1 mai interesa. Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atîta constrîngere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. îşi descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag aşa ; îi părea că-1 simte viu tocmai pentru că era, astfel, rodnic. Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse pînă la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămînii putrezi ca să ducă la maximum acea convulsie. Credea că va curăţa astfel locul unde stau zgîrieturile şi sputele, dar avea nădejdea că tuşea va reîncepe pentru ca prin dovada ei să i se manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-1 lasă vid, prea uscat, burete iescos11, oase sunînd a gol. îi trebuia suc.
Doctorul era nevoit să intervină cu severitate. Ada cu bruscheţă, pentru a-1 opri de a-şi agrava şi provoca cu în-căpăţînare tuşea, pe care vrea să şi-o tuşească, cum zicea, „pînă la sfîrşit"... Şi toate lucrurile exterioare îl preocupau : săpunul, chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în pahare re-pective, kefirul pe care-1 bea din ceas în ceas, gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătîndu-şi cămaşa fiindcă mîna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era năduşeala. Ascundea momentul transpiraţiei înadins ca să rămînă în izul ei ; numai cînd începea tremurul cerea speriat să fie premenît, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O mai ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febricităţii, deoarece şi gargara, limonada le ţinea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii şi-l făcea hidos ; le ţinea acolo mult „pînă se încălzesc", zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, în cămaşă, aproape gol, oribil, uitîndu-se în oglindă, plăcîndu-i vedenia trupului nemernic. îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu ruşine.
Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă şi serioasă din cauza accidentelor mereu posibile. Maxenţiu nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare ale boalei şi căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile în interior. în acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de
220
altădată cărora, în nesiguranţă, să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică şi harta plă-mînilor fotografiată sta precisă subt ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum ocupaţii mărunte şi răutăcioase. îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau prezenţa ftiziei. Era hărţăgos cu ea ca şi cum ar fi şicanat, astfel, boala aceea odioasă. Totuşi îi primea îngrijirile cu aviditate. în timpul boalei, Ada venea foarte des în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. O apucase teama ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se opusese cu nimic revoluţiei pe care boala o făcuse în casă.
La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei, dar pe urmă înţelesese că ea nu-i dorea moartea şi-i părea rău că nu i-a făcut farsa sinistră. Fireşte că nu-i da morţei înţelesul adevărat ; nu credea nici un moment în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. Nu era conştient de gravitate. Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil !
Şicanînd personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea de obiect numai pe Ada. îi imputa acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum altădată îi reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. Toată preocuparea lui era s-o plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gîndul se ostenea cu planuri de persecuţie. Găsise două sisteme pe care le specula : boala lui şi pe Lică, ce-i revenise în minte cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau sîngele în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii răi, lovea pe ascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada îşi rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunînd că se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a putut să o sperie şi, de la uşă, îi punea vreo întrebare despre cai şi grajduri — vreo întrebare ce se răsfrîngea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau pentru el o desfătare. Le pîndea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăţi ; emitea pretenţii, cuteza ameninţări deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, şi visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încît s-o turbure cumplit, s-o... omoare ! Căuta febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea : ea odată moartă, ce devenea el ? Şi tot porţelanul din jur, sanatoriul acela improvizat îl emo-
221
ţionau ca şi cum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi măreţ. Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-1 înfruntase de la început. Nu-1 înfruntase din precauţiune pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai ales, pentru că nu era încă cu Lică într-un acord destul de clar. De aceea ea, deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu, nu lua o atitudine precisă. Pe Trubadur şi-l regăsise şi primise postul de şambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era complicele cu care să faci front inamicului comun. Capricios şi instabil, vrea şi nu vrea, părea că-şi ia rolul în serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. în amor aveau aceleaşi raporturi. Un fel de tachinerie ambiţioasă. Trecerea lui Lică de la un mediu la altul se făcea cu oarecare zbateri. Cu toată favoarea făţişă a prinţesei, i se mai părea că e prins într-un laţ şi independenţa femeiei îl plictisea. Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele femei, nici nu s-ar fi apropiat de dînsa. N-avea aspiraţii rafinate ; văzuse însă bine că ţigăncuşa era de înţeles, între dînsa şi celelalte amante nu era o deosebire de castă, ci numai de clasă. De la înălţimea dog-cart-ului cu toate safirele de pe degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind „d-a lui". Pînă la urmă şi el era băiat de perceptor şi avea rude bune. Pe Lică îl stînjeneau la Ada numai lucrurile concrete ce făceau diferenţa de mediu : casa, trăsurile, rochiile elegante, deşi cam ştia ce acopăr. Ada pricepea obstacolele şi le-ar fi înlăturat dintr-o data, de nu s-ar fi complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxenţiu. Duelîndu-se acum cu Lică, şi Maxenţiu amestecîndu-se, Ada trebuia să facă diplomaţie pentru ca ordinele prinţului să nu irite la grajduri pe domnul maestru de călărie. Toată intriga asta plăcea, dealtfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfăşurase cu repeziciune şi simplicitate, şiretlicurile o distrau. Fantoşa prinţului n-avea nici o putere efectivă, dar putea muri, şi dincolo, cel viu era mereu reticent şi dubios. Ceea ce însă convenea minunat Adei era că putea să mintă în voie. Toate întrebările lui Maxenţiu cereau şi dobîndeau minciuni. El ştia, dar îi plăcea că e silită să-l mintă, că se teme şi că se fereşte. Era o victorie asupra atîtor înfruntări din trecut, şi era singura lui ocupaţie. în timpul acesta se apropiau ultimele curse de toamnă şi Ada voia să-şi lanseze caii. Să facă cel puţin un început
222
în aşteptarea loviturilor mai mari, pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de neliniştită în privinţa asta, din pricina lui Lică. Avea şi ambiţia şi nevoia să-l prezinte bine în public.
Lica simţea şi el unele accese noi de ambiţie, urmate de nepăsarea lui obicinuită. „Ei ş-apoi !... Să iasă ce o ieşi !...“ şi fluiera a ducă, punîndu-şi mîinile în buzunare, tocmai cînd Ada era mai în fierbere.
Dacă Lică, la grajduri, nu era de mare * folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e drept, de mîna întîia, achiziţionaţi cu jocheii lor cu tot, dar Lică avea calitatea de a fi simpatic personalului. Nu venise cu nici o pretenţie, din contra, se interesa cu o sinceră şi naivă curiozitate de la neamţ, jocheul-şef, ca de la cineva mai competent ; în schimb, cînd pusese mîna pe cai, o pusese bine şi neamţul văzuse că domnişorul cunoaşte afacerea, aşa încît se înţelegeau împreună şi tot aşa şi cu cei mai mici.
Lică era' destul de aproape de ei ca să le ştie vorbi în plac :
— Dă-o dracului de treabă ! zicea cînd ceva nu mergea. Dar vedea defectul ; avea pentru cai „ochiul". Hotărît să „n-o ia în serios", nu se surmena şi nici nu înteţea pe alţii cu lucrul ; dar prinţesa se ţinea după el, ceea ce silea pe toată lumea — afară de dînsul — să muncească.
Neamţul, cu nume de englez, fireşte, mister Whip, nu putea suferi pe Ada, fiindcă ţipa cînd vorbea. Aşa că Lică slujea de amortisment între ei, ţinînd făţiş partea jocheului, fiindcă de femeie era mai sigur şi o putea împăca. Mister Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe patroană fără să provoace ţipete. în schimb, cînd veneau ordine de la Maxenţiu, Lică se trăgea la o parte, ca unul care se spală pe mîini. Mister Whip atunci, ca revanşă, îi lua apărarea. Aşa cum era situaţia, Lică se simţea mulţumit să trăiască între cai şi grăjdari ; se gîndea, negreşit, la Ada, cu oarecare nerăbdare, dar dovedea că a început să fie şi răbdător. iîn aşteptare făcuse unele demersuri pentru un raglan cald în rate la croitorul lui mister Whip, deci un raglan cu croială englezească...
...Maxenţiu părăsise patul, circula prin cele trei camere, deocamdată, dezorientat de noutatea însănătoşirii. Cu apucăturile ei brusce, Ada decisese că era timpul să se considere
223
restabilit. Recunoscînd un tratament conjugal îndelung practicat, Maxenţiu uitase că e un mare inchizitor şi se supusese. Ada nu admitea ca cursele de toamnă să aibă loc fără ca prinţul să o însoţească. Lică pe pistă şi Maxenţiu în tribună : asta îi era deocamdată socoteala. Intrase într-o dimineaţă la vizita doctorului, cu zgomotul acela de uşi trîntite care răscolea mînia lui Maxenţiu şi spusese profesorului Răut, cu nesinchiseala ei, că, stînd mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea la curse cînd toţi ochii vor fi pe el. Trebuia, deci, să se deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare program.
Se întîmplase între timp o schimbare ce permitea o astfel de politică. între Ada şi Lică Trubadurul exista acum o complicitate efectivă. Era decisă, deci, să apară cu Maxenţiu în public, în cei mai armonioşi termeni conjugali, mai „prinţesă Maxenţiu" ca oricînd, mai ales în ziua aceea de paradă sportivă, cînd va oferi publicului prezenţa nouă a lui Lică, pe care societatea trebuia să-l înghiţă lin. Prinţul vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la îndemînă să reacţioneze. Contactul cu aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu ştia deloc de se simte rău sau bine ; nu ştia dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din regimul acela nou. Astfel că Ada îşi reluase repede supremaţia şi profita de ea în tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineaţa, cu zgomot, ţinînd în mîini registrele albastre ale intendenţei casei, care erau pentru Maxenţiu chinuitoare ca nişte lipitori şi îi spusese fără nici un scrupul :
— S-a cheltuit enorm cu boala ! Ar fi bine să fii mai sănătos !
Urare, desigur, plăcută, dar ameninţare pozitivă. Cum ! în loc să se teamă ca mai deunăzi — credea el — să se teamă că prinţul Maxenţiu o va lăsa, va divorţa într-un proces de scandal ce-i va lua titlul şi o va acoperi de ruşine ; în loc să se teamă mereu că Maxenţiu bolnav ar putea muri — tragedie negreşit grozavă ! — în loc de asta avea îndrăzneala să-i spună că pe dînsul, pe bărbatul ei, nobil şi bolnav, îl va lipsi de îngrijirile cuvenite ! Un Maxenţiu părăsit... fără bani... ! Mizerabila! îl teroriza perspectiva tristă că în viitor — un viitor pe care-1 purta prezent în el — i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate şi tot ce s-ar mai fi cerut pentru ca
224
scumpul bolnav Maxenţîu, ce simţea că va mai zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu... mereu ! Smuls de la nărăvurile boalei, de la tovărăşia fiolelor şi chiuvetelor, Maxenţiu se vedea acum fără ocupaţii, zadarnic, pustiu. Iar la moral, epopeea aceea de persecuţii mărunte, gîndurile perfide şi ucigaşe, existenţa aceea savuroasă, de om rău, de tiran, măreţia crudă a bietului creier, se risipise la întîia poruncă a femeiei, ca baloanele de săpun pe care cîte o jumătate de oră le făcea la spălat.
...Raglanul englezesc hotărîse noua stare de lucruri. Croitorul, pe garanţia lui Whip, liberase haina pe un simplu acompt şi Lică o înnoise în prima zi mai zbîrlită. îi şedea şnapanului foarte bine şi primise complimente de la tot personalul inferior, ta care răspunsese făcînd cu ochiul şi cău-tîndu-se de formă în buzunare cu un gest de bune intenţii.
Pe cînd fuma o ţigară de foi oferită de saftea de mister Whip, deşi strict interzisă în incinta grajdurilor, se trezise, pe 1a spate, cu Ada, prin surprindere. De 1a poarta mare, Ada văzuse un străin „bine* şi, cum avea obsesii de proprietară de cai, se temuse de vreo vizită clandestină, de vreun spion de curse. Se apropiase nesimţită şi gata pe scandal.12 Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al domniei-sale, în contravenţie de fumat, dar foarte nostim. I se în-vîrtise în trup un fel de violenţă, pe care nu o mai simţise în ultimul timp. Impresiile contradictorii combinate îi dau o stare mînioasă de un anume fel. Cînd Lică, surprins, se întoarse, aruncase fumul de havană în ochii foarte aprinşi ai doamnei prinţese. Prins în delict de către stăpînă, se iritase, gata pe arţag. Ada propusese scurt o inspecţie 1a grajduri şi pornise cu Lică, urmată 1a distanţă respectuoasă şi prudentă de mister Whip, ce credea că de rîndul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică.
Ada se uita pieziş la tînărul domn ce fuma comod havana cu riscul să dea foc 1a cîteva milioane instalaţie şi înnoia haine de modă înainte de a-şi fi îndeplinit datoriile amoroase. Cu aroganţa ei cea mai de soi dete cu un deget jos ţigara ţinută de Lică încă slab în colţul gurii. Se făcu că nu aude vorba pe care Lică o mestecase pe buze fără înconjur. O vorbă pe şleau, pe care Ada o auzise bine şi şi-o
225
prelingea pe buzele ei roşii. Şi unul şi altul s-ar fi pălmuit bucuros.
„Ce canalie !" gîndi Ada ca un compliment.
Mereu i se părea că e un tip străin şi nostim, din cauza raglanului, şi mereu îl regăsea cu acelaşi necaz : huzureşte şi n-a „plătit".
în grajd luă caii la rînd. Whip sta deoparte. La fiecare boxă Ada se oprea hotărîtă să găsească un cusur, orişicare, chiar împotriva evidenţei, numai ca să facă celuilalt în necaz. Cu coada biciuştei, păstrată încă în mînă — venise în dog-cart — lovea o crupă sau o coamă, adresîndu-se lui Lică cu mojicie. Whip, băgînd de seamă că inspecţia nu-1 privea, se eclipsă, plin de presimţiri rele. Cu tot raglanul neplătit, Lică simţea că furia i se urcă ; accese pe care uşuraticul Trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot mai absurde, mai provocătoare. Lică se conţinea abia, furios şi decis : „O las să isprăvească şi ies pe uşă fără să mă uit la ea, şi pentru totdeauna".
Un fel de bucurie îi venea la gîndul libertăţii de altădată, regăsită. Era ultimul cal. Strălucea ! Acel pe care trebuia să-l alerge chiar Lică în cursă de stăpîn. Ada avu un rîs ascuţit, isteric :
—	Ăsta e cal de regiment, nu de curse...
Nu isprăvi cuvîntul şi ţipă cu toată gura. Printr-o mişcare brutală, neprecugetată, Lică o plesnise peste mîini cu cravaşa. Dunga albă lăsată de curea se desena pe braţul înroşit.
„Tot era să plec aşa şi aşa !" se gîndi Lică sumar. Dar de ce tăcea muierea ?
Muşcîndu-şi buzele înroşite, Ada de usturime abia îşi ţinea lacrimile. Dunga loviturii, acum învineţită, bobotea, şi mîna avea un tremur tetanic.
—	Ceva... să nu mai usture... zise Ada cu un gemet, cu gemetul unui cîine biciuit.
Lică îşi aminti de mica farmacie instalată în odăiţa de lîngă grajd, care slujea de cancelarie. Cu dinţii de sus înfipţi în buza de jos nu-i spuse nimic, nici n-ar fi ştiut ce să spună, şi o apucă tocmai de braţul dureros, ca^ să o ducă acolo. Ada deschise gura să ţipe iar, dar nu ţipă. împin-gînd uşa cu piciorul, Lică intră în odăiţa de cancelarie, trăgînd pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun şi se uită nepriceput la dulapul cu borcănaşe şi sticluţe. Ada se
226
apropie şi-i arătă un borcan cu vaselină. Stîngaci, Lică înfipse degetele în unsoare şi le plimbă pe braţul păros şi bobotit. Femeia sta pasivă... apoi deodată îl muşcă pe gură...
...Lică, cu mîinile subţiri şi tari o apucă pînă ce braţele slabe şi falangele îi pîrîiră pe oase... Muşca, lupoaica !... Apoi simţi muchea mesei de lemn că-i taie şalele... o împinse de perete... Ada auzi hîrşîitul bluzei de zidul văros, şi tencuiala, glodind-o, intra prin haine şi carne cu fiecare bobiţă de grunz...
„Ţigancă"... gîndi Lică... „Ţigancă", mestecă iar în gura care apucă arţăgos ca a unui cîine tînăr... „pe scînduri... ţigancă !"
Apoi se gîndi că uşa grajdului a rămas deschisă... grija ca să nu scape cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de toane, de furie, de amor, Trubadurul se descărcase...
— Nu e aici nici o oglindă ! şuieră melodic, ca un şarpe dresat, Ada.
în odăiţă era o masă şi un scaun de lemn, dulapul, o etajeră cu registre şi hăţuri în cui. Sumar ! Lucruri concrete ce nu puteau stînjeni pe Lică !
Whip rămăsese afară, la o distanţă nici mare, nici mică de grajduri, ca un strateg — şi grav, gîndea că trebuie să se petreacă acolo lucruri rele !
Ceea ce era discutabil.
VIII
Ada nu mai avea deci acum nevoie de ocoluri pentru a întîlni pe Lică, aşa cum se petrecuse la început, cînd îl găsise şi-l rătăcise13 din nou în mijlocul oraşului. Strada i-1 redase definitiv. Lucruri la care nu se gîndea din punctul de vedere al destinului, încă mai puţin din cel poetic, şi nici nu i se părea ciudat să se lege cu un om întîlnit pe uliţă, cum nici lui Lică nu i se părea nici ciudată, nici romantică aventura lui de pieton cu boierii din dog-cart. Unul ca şi altul cînd se gîndeau la acel moment predestinat erau numai mulţumiţi şi preocupaţi de consecinţele lui practice. Ada nu mai avea deci nevoie ca deunăzi de frumoasa doamnă Elena Dră-
227
gănescu-Hallipa pentru a descoperi pe Lică, dar avea înea mare nevoie de ea pentru a-i da altă situaţie decît aceea de haimana, cum îl chema Maxenţiu, cu un ultim act de autoritate. Cercetînd pe Lică, Ada aflase cu bucurie că era unchiul înfumuratei doamne Hallipa-Drăgănescu. Comunicase noutatea lui Maxenţiu, ce opinase că fiecare familie are haimanaua ei. Dacă Lică ar fi avut însă raporturi de familie cu Drăgăneştii, lucrul s-ar fi schimbat. Ada ştia că în curînd lumea va vorbi de ea şi de stahlmaistrul ei. Mai ştia că o prinţesă autentică ar fi putut să-şi permită şoferul sau jocheul, dar că ei, care era prinţesă numai prin alianţă şi încă de mîna stîngă, nu i s-ar fi trecut cu vederea. Abia strecurată în societatea înaltă, ar fi fost pusă la index. Avea deci două păreri precise : ţinea la opinia publică, pentru că era ambiţioasă, dar, cînd era vorba să-şi facă gustul, n-avea habar ce vor zice oamenii. Soluţia era clară : să silească lumea să accepte pe Lică. O mai bună recomandaţie ca înrudirea cu doamna Drăgănescu-Hallipa nici nu se putea. Dar cum să o proclame ? Pe Elena n-o frecventa, aproape nici nu se recunoşteau, deşi camarade de şcoală. Lică, la primul cuvînt spus în privinţa asta, refuzase net, luîndu-şi cu gestul lui obicinuit pălăria, gata să plece.
—	Eu pe-acolo nu calc ! zisese cu încăpăţînare.
Ar fi trebuit ca numele lui Lică şi al Drăgăneştilor să fie alăturate fără ştirea şi fără voia lor. Pentru asta era destul ca Ada să pătrundă la recepţiile Elenei. Pe Maxenţiu însă, înrăit cum era, nu se putea bizui şi nici nu era lesne ca tocmai Maxenţiu să reia raporturile cu Elena, fără vreo împrejurare. Ada nu găsea încă mijlocul, dar căuta stăruitor şi, în aşteptare, făcea o propagandă activă pentru concertul Elenei. Pe oricine-1 întîlnea, îl întîmpina cu vestea audiţiei din Bach :
—	Eu nu ies nicăieri în iarna asta, spunea ; am pe bărbatul meu bolnav, dar ce minunată iniţiativă ! Ideea de a lărgi cercul e admirabilă. Sunt partizana fanatică a lui Bach !
Şi Ada, cu ajutorul primului dicţionar muzical, vorbea cu competenţă despre Bach. Nici chiar Elena nu lucra mai mult la răspîndirea evenimentului artistic ca prinţesa Ada. Dacă doamna Elena Drăgănescu ar fi ştiut de acea reclamă gratuită, care risca să-i complice lista invitaţiilor, s-ar fi nemulţumit. Prin concursul, inopinat al Adei, concertul ei
228
devenea un fel de mare premieră de la care ar fi fost ruşine să lipseşti. Ada spera, nu fără dreptate, că acest panegiric va ajunge la urechile Elenei, ce va fi probabil mirată, dar şi măgulită. Totuşi de-acolo pînă la o invitaţie mai era încă drum. Dacă nimic nou nu survenea în apropierea concertului, ce trebuia să aibă loc la finele lui noiembrie, Ada era decisă să caute pe Nory Baldovin şi să-i ceară categoric obţinerea unei invitaţii. Se bizuia pe surprinderea produsă de o aşa cerere pentru ca refuzul să fie greu.
Ca scuză avea pe Bach. Pasiunea ei pentru Bach îi îngăduia procedări absurde. Ada nu avea nici o urmă de fire de artist şi nici informaţii suficiente asupra acestui fel de temperament, dar ştia că arta are legi aparte şi că în numele ei se comit multe lucruri pe de lăturea uzului comun. Subt pretextul că nu poate ieşi din casă din cauza boalei lui Maxenţiu, prinţesa Ada primea acum mult. Luase din acea boală prilej bun pentru a-şi organiza recepţiile, pînă atunci cam şovăielnice. Pe motivul sănătăţii, vizitarea casei Maxenţiu devenea o datorie, şi biletele de scuză, cam numeroase înainte, erau din ce în ce mai rare. Tot din cauza boalei, recepţiile erau simple, mai adesea prînzuri în număr redus, dar la care Ada reuşea să strecoare cît mai mult lux, fără să se bage de seamă, dar în aşa fel ca oaspeţii să-i simtă mulţumirea. Subiectul principal al conversaţiei era, fireşte, prinţul şi sănătatea lui delicată. Subiect asupra căruia Ada era aşa de abundentă, că trecea drept foarte devotată. Unii din musafiri pătrundeau pînă la Maxenţiu, care nu lua parte, dimpotrivă, se ascundea, oamenii fiindu-i acum urîţi.14 Cu prilejul vizitării apartamentului sanitar al lui Maxenţiu, se vizita tot palatul minunat orînduit. Se producea acea cordialitate pe care o stabileşte averea. Chiar cei mai rezervaţi pînă atunci faţă de Ada emiteau acum proiecte mari, pentru timpul cînd prinţul va fi însănătoşite
Printre multe alte se vorbea des şi de concertul din muzică de Bach. Unii din musafiri erau chiar din cercul Elenei, alţii aflau -abia atunci, dar pe toţi, profani sau diletanţi, îi impresiona solemnitatea acelui nume de muzicant, izolat astfel în gloria lui printr~o ceremonie pioasă.15 Titlul de audiţie exclusivă din muzică de Bach avea efect asupra tuturor. Astfel stau lucrurile cînd Ada citi în ziarele, pe care le
229
parcurgea regulat ca un politician, c-a sosit în ţară Victor Marcian. Fu o revelaţie.
îşi găsise calea şi omul. Marcian era văr bun cu Maxen-ţiu. Era fiul unei surori a frumoasei Zaza, soră venită ca guvernantă într-un pension şi măritată regulat cu un onest funcţionar. Marcian, deşi artist, era foarte ordonat în sentimentele lui familiale. Devotamentul lui pentru tatăl său era legendar. Chiar pe mătuşica Zaza o tratase ca pe o rudă respectabilă. Copilărise cu Maxenţiu, căruia îi trimetea regulat cărţi poştale ilustrate de pe parcursul lui de voiajor glorios. Nimic, deci, mai probabil ca vizita lui Marcian. Era destul să fie informat că prinţul e la Bucureşti şi încă bolnav.
în adevăr, într-o zi, pe la patru — oră burgheză — Marcian veni cu o birjă oarecare la casa de marmoră. Ordinile erau precise : domnul Marcian să fie primit oricînd. Spre norocul ei, Ada era acasă. iîn interior nu prea era elegantă şi Marcian o găsi cu o rochiţă de casă foarte simplă. Era un bun debut, deoarece verişorul celebru avea idei şi apucături modeste, pe care gloria nu i le schimbase. Boala lui Maxenţiu pusese de la început conversaţia pe un ton familiar. Ada nu ascunsese lui Marcian grija ce-i da prinţul. Ştia să fie cordială ; era, dealtfel, uimită sincer de renumele vărului şi, mai ales, avea nevoie de el. Bunul-simţ îi dicta să nu fie nici cochetă, nici linguşitoare, artistul avînd spaimă de amîndouă procedeele. îi arătă şi lui, fără pretenţii, din treacăt, casa, cu aerul de a cere o apreciere şi, ca din în-tîmplare, îi mai arătă într-o casetă şi cărţile lui poştale, colectate cu grijă şi prevedere. Marcian se simţi mulţumit de mariajul vărului Maxenţiu. Apoi Ada conduse prinţului oas-pele, ca pe o surpriză de preţ.
Maxenţiu avea multă afecţiune pentru Marcian. Fu bucuros că-1 revede. Rămaşi singuri, muzicantul făcu însă elogiul Adei. Atunci prinţul nu mai cuteză să-şi arate doleanţele casnice.
De-acolo înainte totul decurse bine. Marcian îşi avea ta-cîmul pus, întrucît, între mesele la birt şi dineurile mondene, îi convenea să se poată repauza cu bucătărie de familie. Maxenţiu lua parte numai ca spectator. Mesele lui speciale, din trei în trei ore, permiteau serviciul separat şi izolarea. Deşi cam nepăsătoare cu microbii, Ada avea totuşi oarecari temeri şi se ferea. Maxenţiu însă era stînjenit mult de el
230
singur. Fără a fi chemată pe nume, boala lui era ştiută de toţi oaspeţii.
Unul din cei mai zeloşi propagatori era acum însuşi doctorul Răut. Nu i se putea reproşa că nu ţinuse secretul la timp. Acum credea că e vremea să-şi publice succesele în boala aceea tăinuită, să-şi prepare drum spre un sanatoriu propriu, ceea ce era visul lui.16 Unui astfel de luptător contra tuberculozei şi cu un exemplu aşa de patent pentru reclamă ca Maxenţiu, nu i se puteau refuza fondurile. Vedea în închipuire clădirea albă într-un parc vast de brazi. Deocamdată, palatul Razu îi părea a avea minunate calităţi de sanatoriu, începînd de la marmora albă a exteriorului. Credea că ar fi fost păcat să rămînă un imobil particular. Fără iluzii asupra vindecării prinţului, iluziile lui prevedeau vreun testament sau vreo donaţie. Intr-o meserie de realităţi, era utopist şi nici nu avea destulă informaţie : nu cunoştea pe Lică Trubadurul.
Din reclama asta Maxenţiu nu ştia nimic, dar o simţea sub forma unei separaţii tot mai mari între el şi lume. îi era tot mai ruşine de trupul lui slăbănog şi de respiraţia lui primejdioasă. Simţirea asta îi stînjenea toate apucăturile. Tăcerea lui penibilă, lipsa de cordialitate erau puse pe seama boalei şi scuzate. Era mulţumit cînd se putea sustrage de lume, ceea ce nu-i era posibil decît cu voia Adei. Izolat de toţi, aveau totuşi o mare ocupaţie : revolta împotriva Adei, care refuza să-l trimită la Leysins, care, deci, îl asasina. Avea acum o cauză sacră, nu de răutăţi, nici de ură, şi în pustiul din el şi din jurul lui îşi dezvolta în voie indignarea. In loc de cuvinte ingenioase, care să omoare pe Ada, acuma, de sus, de la înălţimea unei revendicări uriaşe, de pe munţii pis-coşi care adăposteau Leysins, Maxenţiu privea cu durere şi revoltă procesii felurite, toate variantele morţii lui proprii, pricinuită de femeia avară, adulteră şi criminală. Prin mintea lui, abandonată vedeniilor, treceau suferinţele, solemne ca şi ritul îngropăciunii lui, orînduită de el singur. Era o durere nobilă, o revoltă măreaţă, care, deodată obosită, se umilea din nou. Maxenţiu, cu o gură scîlciată de plîns, aşa cum sta urît, netrebnic, acolo pe o margine de canapea, scobora mereu mai mult în mizerie. Scobora aşa de mult în umilinţă pînă la gîndul de a întîlni pe Lică şi a-1 face aliatul plecării lui la Leysins. Pe Lică, nu pe Marcian. De vărul lui
231
se jena : cu Lică nu mai avea acum nici o ruşine. Prin ocaziile frecvente de a se vedea, prin obligaţiile pe care Mar-cian le contractase astfel către ea, Ada parvenise cu răbdare şi cu diplomaţie să atragă atenţia muzicantului asupra concertului din Bach. Nici un agent electoral nu ar fi putut face mai bine elogiul candidatului decît făcea Ada pe al Elenei. Scopul urmărit o silea să lase deoparte orice invidie. Era o impresurare abilă, o adevărată operă de sugestie. Mar-cian aflase, astfel, că Elena Hallipa-Drăgănescu era o mare admiratoare a lui, dar nu era dintre femeile care caută să acapareze un artist. Aflase că acolo era singura casă din Bucureşti care merită să fie frecventată de un muzicant de talia lui. între Ada şi Elena, deşi erau camarade de şcoală, situaţia fusese un moment delicată prin faptul că existase un proiect de logodnă cu Maxenţiu. Dar ce însemna asta ? Destinul oamenilor nu se statorniceşte totdeauna dintr-o dată, şi cea mai bună probă erau cele două perechi aşa de bine potrivite acum. Prin astfel de mărturisiri, Marcian era convins că există raporturi cordiale între cele două familii şi întrevedea putinţa de a lua el însuşi contact cu acel adăpost de seamă al muzicei. Marcian era deci sufleteşte pregătit. Cu toate că Ada aşezase admirabil pionii jocului ei, rămî-nea de dat o lovitură anevoioasă şi decisivă. în ziua cînd Marcian va consimţi formal, cum avea Ada să-l introducă în casa Drăgăneştilor şi pe ea deodată cu el ? Era încă nesigură.
Prinţesa lucra astfel harnic pentru Lică Trubadurul, care avea capricii din ce în ce mai rare şi era mulţumit de amorul ţigăncuşei, deşi era un amor cu obstacole. Recepţiile, prezenţa lui Marcian, nevoia de a menaja pe Maxenţiu, tot planul de campanie dus de Ada aducea incomodităţi noului amor. Era o iubire mereu pe apucate, pe furiş, o iubire de lachei prin colţuri, care Adei îi era plăcută, dar şi displăcută şi o îndruma spre dorinţa unei libertăţi mai prielnice. Uneori, în vreun acces de pasiune pentru Lică, gîndea despre prinţ : „De ce Dumnezeu n-a murit mai bine l(< dar se întorcea repede la socoteli mai cuminţi. îl ştia încă necesar ; avea nevoie de el viu şi, de ar fi fost posibil, chiar şi sănă-
tos.	Maxenţiu avea însă mereu un aer sinistru, care uneori o impresiona. Cîteodată lupta dintre ei devenea mai acută, în toamna aceea doctorul socotise de datoria lui să insiste
232
mai mult asupra plecării la Leysins. Cînd Răut vorbise prinţesei, nu-i răspunsese. Aşa că Maxenţiu avea ideea fixă a plecării şi Ada rezista în tăcere. într-o zi, la dejun, cînd prinţul îşi exprimase dorinţa mai direct şi tăcerea ei fusese deci mai îndărătnică, Maxenţiu pierduse răbdarea şi pusese chestiunea formal. Ada lăsase şervetul şi ieşise din sala de mîncare. Maxenţiu, furios, avusese un acces de tuse urmat de sufocări. Ce vroia nemernica ? De ce-1 ţinea lîngă ea ? Nu prefera să fie liberă ? Ce însemna rezistenţa ei ? Poate că nu vrea să audă vorbind de o localitate ponosită. M era ruşine că el e nevoit să meargă la Leysins ! Se temea de comentariul lumii ! Cum şi lui îi era ruşine de acea localitate, detesta pe Ada pentru aceleaşi simţiminte. Ştia doar acuma bine că era tuberculos. Vroia să aibă încă aerul că nu ştie şi, pentru că nimic nu-i era mai dureros şi ofensator decît cunoaşterea mizeriei lui, o ura pentru prefăcătoria ei. Pierduse tot : avantagiile disimulării, mîngîierile zăcerii, n-avea nici cel puţin bucuria de a vorbi cuiva de suferinţa lui. Vrea să se vindece. De fapt, Ada era avară. Nu vrea cheltuieli noi şi, mai ales, nu vrea să rămînă singură în situaţia vulgară a unei femei oarecari cu un amant neînsemnat. Nu se gîndea intenţionat să-i facă rău sau să-l lipsească de îngrijiri, dar nu înţelegea necesitatea absolută a plecării. îşi dădea ei singure argumente potrivite cu interesul ei : Pe drum singur !... între străini ?... Cînd acasă avea la îndemînă tot confortul !...
Maxenţiu însă, care se credea asasinat cu premeditare, trecuse acum la lupta făţişă. Nu mai avea prudenţă, nici stă-pînire de sine. Pusese chestiunea din nou cu violenţă ; rostise injurii pentru Lică, amestecîndu-1 în chip periculos discuţiei. Ada, înrăită de acuzaţii desluşite, refuzase hotărît, aşa cum Maxenţiu nu credea că va avea curajul. îşi închisese deci singur drumul. Acum, cînd îi era interzis, Leysins îi părea tot mai mult singura lui salvare. Nu mai era locul necesar dar ponosit, ci un paradis pierdut. Era însă neputincios.
Ada, orfană şi majoră, se măritase cu avere proprie şi, din delicateţă, Maxenţiu nu ceruse act dotai. Fără delicateţă, Ada deschisese la început credit larg prinţului, ştiind că l-a luat ca să-l plătească. Averea o administra însă ea, cu străşnicie. Atît timp cît fusese trecut la rubrica luxului necesar, totul mersese bine, dar la primul conflict Maxenţiu se vedea constrîns. Cunoscu acum noi tragedii : avu gînduri de furt,
233
proiecte absurde de a-şi procura bani. Un Maxenţiu imaginar, escroc şi tîlhar, se zbătu cu cel nevolnic şi cinstit. Sfîrşi prin a demasca doctorului Răut mizeriile lui de soţ-consorte. Doctorul, prudent, socoti că, deoarece bolnavul nu poate pleca, cel mai bun lucru e să dureze cît mai mult pe loc. Cercă deci să-l convingă că Leysins se putea amîna fără riscuri. Căută să temporizeze. Îşi aplică tratamentul mai in-tesiv, transformă încă mai mult apartamentul în laboratoriu. Adesea, scoborînd scara de marmoră, făcea planuri de amenajare a	întregului	palat, se	lăsa tîrît spre	anticipări. Nu i
se părea	exclus ca	frumoasa	casă Razu să	devie cu adevă-
rat un sanatoriu, şi dimensiunile mici ale grădinii îl supărau. Maxenţiu, în acea	temniţă,	trăia vegetativ	şi monoton, pe
cînd în minte, pe rînd, erou şi criminal, acuzator şi vinovat, se zbuciuma fără spor.
Lică,	plictisit de odăiţa	lui proastă şi	prea depărtată,
şi nemaigăzduind pe la prieteni din prudenţă, dormea foarte adesea în camera lui mister Whip, ce i se părea culmea confortului. Palatul de marmoră cu omul cadaveric îi era urît, îi amintea capelele funerare cu criptă, văzute în unele duminici din trecut, cînd se plimba la Bellu pe vremea liliacului, pe atunci cînd duduia Mari locuia prin partea locului. Ada, în schimb, cunoştea bine camera, adesea complezentă fără ştirea lui, a lui mister Whip. Uitase de vreo două ori acolo batiste fine şi, cum era foarte ordonată, le ceruse lui Lică, care n-avea habar. în schimb, mister Whip găsise acel corp delict, ce-1 făcuse să creadă că totul e cu putinţă de la o femeie nesuferită, care ţipă. Socotea însă că nu e de demnitatea unui jocheu-şef să se amestece în astfel de bănuieli supărătoare.
Pentru Victor Marcian menajul lui Maxenţiu era foarte satisfăcător. îşi freca cu mulţumire mîinile bine îngrijite şi frumoase, zicîndu-şi că bietul Maxenţiu avusese bună prevedere cu acea căsătorie. Femeia se arăta simpatică şi plină de bun-simţ şi sănătatea lui avea nevoie de bani. Cît despre ideea concertului Bach, cu încetul se strecurase şi se aşezase la loc bun în mintea lui Marcian.
— Frumos !... Minunat!... Lucru rar să vezi la noi în ţară o astfel de iniţiativă.
Marcian trăia în aerul de sus al fumului de tămîie şi, în atmosfera ideală a muzicii, cunoştea din oameni ceea ce venea
234
pînă la dînsul, ceea ce îi aduceau din ei. Lui, pentru arta lui minunată, îi aduceau numai ceea ce — mult, puţin — aveau mai bun. Acţiunea mizeriei trezea ecourile muzicale ale traiului. Ceea ce ştia din realităţile mai josnice omeneşti forma pentru el ceva separat, ca două straturi distincte despărţite de atmosfera de filtrare a muzicii. Bine îndrumat de Ada, Marcian se întreba de nu era de datoria lui să-şi manifeste aprobarea pentru concertul Bach, poate chiar să-şi ofere concursul efectiv. Timid însă, nu vedea modalitatea. Bine pregătit pentru a servi scopurile Adei, nu lipsea decît ocazia. Aprobarea lui rămînea încă tacită. Vorbea puţin, în genere, şi pălăvreala neobosită a Adei ajuta mult cordialitatea dejunurilor de familie. Foarte deşteaptă, cu oarecare instrucţie, Ada, care nu cunoştea meditarea şi reculegerea, conversa permanent. Conversa banal, fără pretenţii, aşa că nu era obositoare. Puteai răspunde sumar sau puteai să nu-i răspunzi. Era ca un ziar cotidian din cele bune pentru lector : fără opinii şi fără stil, dar informat şi lesne de parcurs. într-una din zile, pe cînd Ada, bine informată de la Feder, povestea în ce stadiu se găseau pregătirile, Marcian se exprimă în termeni aşa de călduroşi, că prinţesa, care nu lăsa să-i scape momentul, îl rugă pe loc să-i dea voie să comunice doamnei Hallipa vestea glorioasă că maestrul va asista, dacă nu chiar va participa la audiţie. Astfel provocat, Marcian îngăimă că era pentru el o mare bucurie să cinstească un festival Bach, dar că... Ada nu-i permisese să se rătăcească în dificultăţi şi reticenţe, iii mulţumise cu entuziasm pentru ea, pentru amica ei Elena, pentru muzică... Din partea lui Bach chiar ! Expansivitate care intimidase pe Marcian, dar îl implicase fără de scăpare.
Odată obţinut ca Marcian să cînte la faimoasa audiţie, Ada, înarmată cu un aşa de preţios passe-partout, trebuia, orice s-ar fi întîmplat şi prin orice mijloace, să pătrundă deodată cu Marcian la Hallipii-Drăgăneşti. In tot acel timp, tocmai fiindcă lucra aşa de mult la amorul ei pentru Lică şi la cariera lui socială, era nevoită să-l neglijeze, evitînd în-tîlnirile riscante, mai ales că raporturile cu Maxenţiu erau tot încordate. Pe Trubadur Ada nu-1 putea pune la curent cu politica pe care o ducea, fiindcă ştia că nu vrea să audă cu nici un chip de Drăgăneşti şi ar fi fost în stare să strice
tot.	Lică nu avea intenţii, nici prevederi şi era nedumerit de
235
răceala eî. Gesturile de fugă nu le mai avea acum decît din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul despărţitor al celor două medii sociale şi prinsese gust să rămînă dincoace, unde îl condusese destinul lui de parvenitism, de care destin începea să aibă conştiinţă. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decît trata pe mahalagioaicele lui ; felul ăsta avea pentru ea savoare, un gust uşor de usturoi, ce-i plăcea făinăresei. El se purta cu ea aşa pentru că avea firea prea formată ca să şi-o schimbe şi pentru că temperamentul lui îl slujea bine acum ca şi totdeauna : nu fusese niciodată refuzat de femei pentru a avea îndoieli. Acum însă ţinea la „postul" lui de lîngă Ada, nu numai pentru că era o drăcoaică oacheşă, ci pentru toate acele profituri de situaţie şi confort ce-l prindeau treptat în mreaja lor, îl converteau de la haiducie, îl ispiteau cu o aventură mult mai valoroasă ca cele din trecut. Fluierînd, dar fluierînd acum cu o nuanţă schimbată, rămînea tot uşuratec şi indiferent, mai avea capricii şi salturi de cal nărăvaş, dar se dase la coardă. De aceea sta uneori în drumul Adei dinadins şi se întreba ce înseamnă răceala ei. Băgase de seamă că numai în public era aşa ţanţoşă şi-l liniştea atitudinea ei atunci cînd se întîlneau singuri. Era tot aprinsă şi tot decisă să ducă planurile la căpătîi bun. Lică se gîndea că trebuie să fie vreo chichiţă, dar nu se obosea în cercetări. Bine construit pentru plutire, se lăsa purtat de apă, în firul ei. Lăsa să lupte pentru el cine trebuia şi cariera lui se făcea fără osteneală.
Ca să se distreze, Lică făcea vizite dese croitorului lui Whip. Se încurcase acum cu două rînduri de haine : „Neplătite n-o să rămînă ele !" îşi zicea cu o înjurătură. Ocupaţia asta era foarte bine inspirată. Lucra pentru scopurile prinţesei Ada. îşi lucra viitoarea siluetă socială, care siluetă, de cea mai mare importanţă pentru o carieră de acest fel, nu se putea obţine decît din frecventarea familiară a unui croitor bun. Lică sta adesea la cafea şi ţigară ca un musafir, în atelierul domnului Paul, pe pragul dintre calitatea de client şi cea de prieten. Lipsa lui de grandomanie îl slujea bine. Asista în mod familiar la confecţia acelor „cap de opere" ; lua parte în intimitate la acele eleganţe ; văzute astfel în stare de geneză, hainele de lux îi păreau accesibile, nu-1 mai speriau. Băieţi buni şi simpli în cămaşă de zefir, domnul Paul însuşi în vestă, confecţionau acel chic aşa de
236
impunător. Astfel privit din atelier, prin uşa de comunicare, însuşi snobul nesuferit Trubadurului, care trebuia să poarte acel veston perfect, înceta de a pare arogant cum era pe pistă, la curse, sau pe scara de marmoră a palatului Ma-xenţiu.
Pe-acolo, prin dos, Lică intrase la început cu mister Whip. Domnul Paul luora croitorie cu două intrări separate, pentru două feluri de clienţi: jocheul cu punga groasă şi sportsman-ul care îi făcea reclamă. Acelaşi preţ era şoptit stăpînului, ca o graţie, şi jocheului ca o concesie amicală. Mai îmbrăca cu preţuri mai mari pe oricine putea plăti bine firma, dar marea diplomaţie a domnului Paul era că ştia să refuze. „Nu pot nici cu 10.000. Am clientela mea !“ Victimele refuzului erau selectate uneori după aspect şi alteori după toanele domnului Paul şi ale premierului iniţiat. Printr-o întîmplare, premierul era tecucean. Duioasă con-cetăţenie cu Lică. Cunoştea pe Braim croitorul, cafeneaua Jigal şi grădina publică. Uneori Lică îşi scotea vestonul şi încerca vreunul abia terminat, croit după ultima modă. Băiat bine făcut, îi sta bine, deşi îl schimba mult. Deprins cu aspectul lui sprinten, desenul nou al trupului i se părea curios acolo, în oglinzile mobile. Ca şi Ada deunăzi, admira acolo pe domnul acela grav, care de profil îi părea străin şi îşi recunoştea cu plăcere, din faţă, capul cu mica freză pe frunte. Făcea astfel repetiţii folositoare, dar nu cuteza încă să-şi înlocuiască vestonul secret ce-i făcea crupă, cu buzunarele puse sus ca să-şi afunde în ele mîinile fără lucru. Se lăsase însă ispitit să comande un rînd de călărie şi unul de oraş, tot sportiv, la fel cu al lui mister Whip, cu diferenţa că jocheul era urît ca o maimuţă şi Lică era băiat nostim. Nu grăbea lucrul, ceea ce era explicabil, dar făcea vizite dese şi se deprinsese cu magazinul de lux. Atunci cînd, mai tîrziu, avea să intre prin uşa principală în labo-ratoriul eleganţelor domnului Paul, atitudinea lui familiară avea să pară celorlalţi clienţi distinsă şi băieţii aveau să fie recunoscători unuia care, cu toate că a ajuns aşa de bine, a rămas tot drăguţ cu ei.
Pentru ziua curselor Lică inaugurase costumul de călărie. Domnul Paul, informat de Whip asupra stării de lucruri, făcea mereu credit. Inaugurarea avusese succes. Whip cîştigase o cursă importantă, şi în alergare proprie Lică
237
sosise al doilea. Mai pariase cu cîştig pe un cal necotat, după recomandaţia lui Whip, şi încasase bani frumuşei, apoi, ceea ce nu era de lepădat, fusese remarcat de publicul feminin. Surprinsese vreo cîteva cuconiţe care cercetau pe Ada despre el. Ada, dintr-un dublu interes, nu-1 recomandase nimănui. Nu vroia să-l împartă cu altele şi nici nu se mai mulţumea pentru el cu situaţia atcuală. Odată ce Lică putea fi unchiul oficial al doamnei Hallipa, la ce să se mai bîrfească că prinţesa Ada trăieşte cu un dresor. în ziua curselor era rece şi vînt, Lică, totuşi, ingrat cu raglanul, îşi arătase pînă la sfîrşit hainele noi, care aveau factura perfectă a lui Paul, în plus acel ceva mai lălîu, cu care Trubadurul, prin felul de a purta, corecta răceala englezească a croielei. Tocmai fiindcă era rece şi vînt, prinţul Maxenţiu cu demi-palton şi cache-nez de lină era foarte indispus. Ada, în aşteptarea rezultatului, era aşa de nervoasă, încît succesul îi calmase numai grija, dar nu-i dase toată plăcerea aşteptată. Aşa că perechea Maxenţiu, deşi triumfătoare, primise fără destul entuziasm felicitările. Pentru Ada, scopul de a lansa acolo pe Lică fiind părăsit, acel succes nu mai avea rolul de căpetenie. Maxenţiu, felicitat mult şi asupra bunei lui înfăţişări — era îmbuibat de arsenic — se enervase ; aşadar, era tratat în public ca un bolnav care merită complimente cînd arată mai bine ! Acei imbecili dau astfel argument nou Adei pentru avariţia ei ! Tot necazul lui, fireşte, cădea pe Ada.
Ce nevoie de cai de curse!... Ca să aibă maître d’ecu-ries ?... Ca să-şi scoată la lumină haimanaua ?... Risipă de bani din vanitate şi desfrîu, pe cînd el era nevoit să înghită praf şi vînt şi să asculte cum se miră lumea că nu e încă mort.
Din atîtea pricini menajul nu era bine dispus. Ada nu putuse face lui Lică elogii publice, nici particulare. Cam descumpănit, Lică vîrîse pumnii adînc în buzunarele stilizate, cu gîndul la toanele femeiei şi la contul lui Paul. Cum ziua curselor, cu tot succesul, nu fusese reuşită în ce privea amorul, în loc de chef cu mister Whip şi în lipsă de altă petrecere cu Ada, pe care o va fi sperat, Lică hotărîse să se ducă la Sia, amintindu-şi brusc de ea după o uitare cam lungă. Dincolo, Ada, care îşi închipuise şi ea altfel urmările acelei zile, era arţăgoasă. Din întîmplare nu aveau pe
238
nimeni în seara aceea la masă. Marcian se scuzase, ceea ce făcea pe Ada să se gîndească la cine ştie ce plecare bruscă a artistului cu vreun angajament neprevăzut, tocmai acum cînd îi era aşa de necesar. Starea asta de spirit nourată adusese o furtună. Abia ajunşi acasă, cu pălăria încă pe cap,	Maxenţiu	reîncepuse atacul împotriva haimanalei şi
pentru Leysins. N-avea pulsul momentului. Ada, care ştia să-şi lucreze afacerile cu atîta răbdare, avea însă şi mînii repezi. Dete lui Maxenţiu replica pe un ton ridicat şi curmă brusc discuţia cu una din acele hotărîri imediate :
— Ca să se isprăvească, zise, domnul Petrescu va fi concediat. De mult insista să plece. Nu-i convine postul, e prea	mic. Vrea	să	lucreze	pe seama lui ca profesor de echi-
taţie... Şi leafa	pe	care o	avea domnul Petrescu desigur că
îţi va fi de ajuns ca să pleci unde vrei şi cînd vrei.
în timpul din urmă Maxenţiu trecea cu boala lui printr-o fază de stagnare pe care o putea confunda cu binele. Artificiile medicale îi dădeau o potolire. în faţa acelor declaraţii neaşteptate şi obraznice fu atîta de surprins, încît îşi uită egoismul salutar şi se simţi gata să se repeadă, gata însă	să cadă. Se	lipi de	perete, proptindu-se pe picioare
anevoie. Simţea în piept un gol mare ca o bolboacă deschisă în el. Fu numai un moment, îşi reveni, se miră de a se simţi teafăr ca de un rău nou şi neliniştitor.
Ada trîntise uşa şi ieşise. Aşadar, duşmanul asupra căruia îşi exercita persecuţia, subiectul revoltei lui, obiectul ocupaţiei lui dispărea. Haimanaua n-avea nevoie de slujba prinţului Maxenţiu, nu era destul de înaltă pentru domnia-sa. Nu el, Maxenţiu, era cel care, demn, indignat, îl gonise, ci domnişorul întorcea spatele cînd îi plăcea !... Lăsa caii, periclita totul, îşi bătea joc !
Un interes subit pentru serviciile lui Lică cuprinsese pe Maxenţiu. Se credea ofensat direct de această demitere, se credea păgubit. Era păgubit numai de acele răutăţi ce-1 ţineau încordat, cu care îmbuiba necazul şi părăsirea lui. Pe cine să mai spioneze ? De ce să se mai plîngă ?... Şi ce folos, avea acum ?... Dar ce putea însemna acea comedie ? Se săturase femeia şi-l zvîrlea ?... Era să-i aducă acum pe altul ! Să aibă alte încercări, alte turburări ! Se deprinsese cu starea de lucruri. Sau poate căutau să scape complect de subt supravegherea lui ?... Poate că femeia, ca şi banii ei,
239
vor merge tot acolo, dar fără de controlul luî, răpindu-î voluptatea şi alimentul curiozităţii. Vroiau să-l prade şi să-l lase pustiu între chiuvete şi fiole !... Şi obrăznicia mitocan-cei ! îi oferise leafa grăjdarului... Cei cinci mii de lei nemeritaţi, neaşteptaţi pentru acea haimana de uliţă, lui, prinţului Maxenţiu, pentru sănătatea lui scumpă, pentru plă-mînii lui preţioşi !... Profesor de echitaţie ?... Suna bine, şi elevii, desigur, şi-i va procura servindu-se de numele şi de prestigiul lui Maxenţiu, iar banii pentru Leysins, banii cei mulţi, dacă elevii nu plătesc bine, vor merge la profesorul de echitaţie.
Văzuse hainele noi ale haimanalei. Se învîrtise doar ca o sfîrlează subt ochii lui şi ai lumii, în talie, zvelt şi sănătos... Se învîrtise fără ruşine pe dinaintea ochilor lui galbeni şi nu mai părea un vagabond... Maxenţiu băgase de seamă că avea aerul unui domn, aproape a unui om de lume ! Canalia !... Să plece după ce se înţolise... şi pe el să-l omoare... Chiar adinioarea era să moară !... Ada nu-1 mai reţinea. îl gonise chiar : să plece cînd şi unde vrea ! Nu-i mai trebuia alături de ea o fantoşă. Nici de asta măcar nu mai era bun !... Nu mai era bun de nimic.
Maxenţiu învins, fără apărare, ar fi vrut o protecţie, fuste de femeie lîngă care să se adăpostească. Nu se gîndi la mama lui, la frumoasa Zaza, cu sînii ca două globuri. O iubise prea mult, dar o cunoscuse prea bine ca s-o deranjeze fie chiar în amintire. Se gîndi la Elena, acea logodnică severă care-1 alesese şi-l respinsese. I se păru că alături de ea ar fi fost apărat, sănătos, fericit. Se scuză că n-a ştiut să-şi cultive norocul. îşi închipui că viaţa de acum a frumoasei doamne Hallipa-Drăgănescu ar fi fost a lui : casa măreaţă de pe bulevardul Catargiu, averea trainică, reputaţia acelei familii, totul al lui !... El ar fi prezidat concertele din Bach, deoarece lui altădată fata modestă a moşierului Hallipa îi cînta la pian în serile de toamnă. Astfel întoarse, gîndurile prinţului slujeau de minune planurile Adei, planurile care, prin concertul Bach, trebuiau să asigure viitorul lui Lică...
...Cu vîrful ghetelor roşii, voite mai strimte totuşi decît cerea moda — lui Lică îl plăcuse totdeauna gheata strînsă pe picior — Lică împrăştia în drum spre casa Rimilor mormane de foi uscate ; unele cîntau ca o ghitară cînd le zdro-
240
bea, altele putrede ca un covor de Smirna şi toate vopsite la fel cu rochiile femeilor, care nu mai vroiau să poarte decît culori de aur textil, proaspăt ori vechi, şi culori de rugină.
IX
Cînd doamna Vera, de după brise-bise, pîndise cîteva zile în şir la toate orele şi mereu zadarnic venirea lui Lică, trecuse prin numeroase faze ale curiozităţii şi decepţiei.
„N-a venit azi !... Nici azi n-a venit!... Ce-o fi avînd de nu vine ?... Lipseşte, pesemne !... Să ştii că s-au certat !... Se vede că l-a luat dracu !...“
Cam acestea erau etapele nerăbdării pe care le petrecuse doamna Vera. Băgînd însă de seamă că brise-bise-le, tot săltîndu-le, făcuse dungi, le potrivise cu grijă la loc, şi se retrăsese în mijlocul odăîei la masa de nuc, unde făcea pasienţe. în interesul cucoanei Vera, Lică ocupa un loc însemnat. Era viaţa privită din observatorul fix al unei camere bine scuturate, fără de oaspeţi, fără de întîmplări, şi cu lumina primită pe o singură fereastră. Doamna Vera,. în urma unui atac, trăgea un picior şi nu ieşea niciodată din casă.
„Fata ceea, firmeriţa de la doctor, ieşise şi ea mereu la. poartă, dar degeaba. Parcă un bărbat ca el avea să-şi bată capul mult cu una ca ea !... Se cunoştea de atunci ! îl în-dopa ea cu bunătăţi în pachete !...“
Dar cucoana Vera văzuse cum o dată aruncase porţia pe maidan. îi trebuia lui cadouri de la ea !... Nu găsea oriunde !... Era drept că de la Dănuleţ din Piaţa Mare pînă la moşica Mari, de la căpitanul de intendenţă cu nevasta, uşurică, pînă la casa de marmoră a făinarului Razu, Lică nu ducea lipsă de aprovizionare.
Sia văzuse ultima oară pe Lică în ziua cînd venise să-î povestească întîlnirea lui cu domnul gălbejit, care conducea un dog-cart, înhămat cu un murg straşnic şi, alături de domnul galben, şedea o cuconiţă oacheşă ce-1 mîncase cu ochii ei aprinşi. Sia ascultase întîmplarea cu un fel de pică pentru
241
cunoştinţi şi aventuri aşa de înseninate şi care păreau a ispiti aşa de mult pe Lică. Aşteptase însă cu nerăbdare vizita următoare ca să afle ce-a mai fost. Zilele treceau şi Lică nu mai venea. Pe măsură ce întîrzia, Siei îi creştea paraponul asupra acelor străini, ca şi cum numai ei puteau pricinui lipsa lui Lică. Se pregătea să-l primească cu bosum-flări şi cu răutăţi despre acei „boieri mari". Chiar pe ploaie Sia, dealtfel impermeabilă, ieşise din nou în poartă pînă tîrziu. îşi zisese cu părere de rău : „Uite că nu vine !" apoi cu vulgaritate : „Să-l aştepte cine l-a mai aşteptat". Dar tot ea îl mai aşteptase, şi tot zadarnic. Conchisese la fel cu doamna Vera : „Să-l ia dracu !f< Nu se gîndea la lipsa lui cu vreo altă îngrijorare. Nu-i atribuia alte motive. Credea că numai o aventură l-a putut reţine : se întreba care şi de ce lipseşte mai mult ca altă dată. Necazul ei venea din dragoste pentru Lică şi se exprima prin înrăire şi prin mojicie. Lina era prima ei victimă. Sia, care era cu Lina de obicei îndărătnică, acum făcea dinadins tot ce putea ca s-o supere. Lina avea un suflet miezos şi puhab ca pîinea moale, dar avea şi micile ei manii inofensive : un ghem de lînă pe care nu-1 suferea să i-1 deşire nimeni ; cabinetul medical ce sticlea şi unde nu vrea să se amestece nimeni ; o boccea unde aduna resturi şi era bănuitoare cînd îi lipsea un şiret sau o panglică şi, mai ales, şifonierul unde nu umbla decît ea.
Sia umbla acum vraişte prin camera de consultaţie, răvăşise bocceaua, şi de aci pornise mari conflicte cu Lina. Nu se purta mai bine însă nici cu doctorul Rim ; uşi trîn-tite, nici o vorbă de omenie, nici o îngrijire preţioasei sănătăţi, de cînd lipsa lui Lică îi da toane.
Doctorul Rim, suferitor17, cînta înainte, pe diferite tonuri acel : Oyra ! care dezlănţuise ironia amicei Nory. Melodia îşi avea indexul ei pe buzele uscate şi ilustre ale lui Rim, era o cheie instrumentală, un diapazon al stărilor lui sufleteşti. în ce priveşte originile acelui Oyra! în obsesia doctorului Rim, ele erau mai depărtate. Pe timpuri, Rim obişnuia să facă muzică de cameră o dată pe săptămînă la familia Schmidt. Era un quartet valoros, unde domnul Schmidt, farmacist, ţinea contrabasul, profesorul Rim vioara sau flautul, domnul Tuchte de la Kunstverein din
242
Viena — acum patronul unei lăptarii model — profesa violoncelul, şi doamna Schmidt pianul. Adunare virtuoasă şi virtuoză ! Colţ de lume tihnit şi nebănuit în zgomotul oraşului.
într-una din acele zile blînde, în pauza danţurilor de Brahms, doamna Schmidt, ca glumă, pusese o placă la gramofonul nou al tînărului Schmidt, o haimana de licean, francofil aprig, şi care proclama că neamţul Schmidt e pur alsacian. Placa era vestitul Oyra ! Melodie purtată prin toată Europa de turneul revistei Tour du Monde. Oyra! nu era numai o canţonetă care a prins, era însuşi afişul muzical al acelei reviste, afiş ce-şi înfigea persuasiunea în mintea spectatorului, pe calea auzului. Canţoneta conţinea toate duhurile rele care circulau printre cei cinci sute de figuranţi ; conţinea atmosfera încărcată de pudră, fard şi parfum, de decolteuri, de poleială, de lac nou, de pijamale închise, de fuste învoalate, de maiouri lipite, de dans şi contorsiune. Oyra ! era un fel de sugestie de la scenă la sală. Deştepta în spectator multiple senzaţii care zăceau în el latent. Orchestra făcea să tresalte tot jazz-ul pe care-1 poartă oamenii în muşchii şalelor şi, astfel, melodia le da, complezent, înapoi ceea ce anume împrumutase de la ei.
La auzul lui Oyra ! quartetul Schmidt fusese cuprins de o veselie frenetică. Singură, imună, doamna Schmidt privea cu indulgenţă cum aceşti oameni serioşi erau deodată cam „şui", cum ar fi zis Lina în moldoveneasca ei singuratică. Acces trecător, dealtfel, cum bine credea doamna Schmidt. Şi iată că, după atîta timp, cînd quartetul Schmidt era de mult dizolvat, Oyra! reapărea pentru a consemna starea lirică a doctorului Rim, care, desigur, şi uitase cînd şi cum căpătase în el acel ritm dezordonat.
Oyra! Oyra ! Aşa primise într-o zi Rim pe Nory, plin de bună dispoziţie. Şi acum încă fredona Oyra! Fire delicată, Rim îşi da seama de motivele filiale care enervau pe Sia şi căuta cu discreţie şi răbdare s-o împace. Dar răbdarea lui ca şi lipsa lui Lică, ca şi ursuzlucul fetei erau cam de mult. Cum Sia lipsea acum des de la postul ei, Rim se văzuse nevoit să renunţe la bucuriile convalescenţei, să se ţie singur pe picioare şi să se gîndească cu înduioşare la cursul lui de anatomie, făcînd în secretul cugetării aprecieri asupra „fecioarelor înăsprite" şi cerînd cu ifos şi enervare
243
bunei Lina „linişte", pentru a putea relua studiul vioarei, probabil în raport cu concertul Elenei Drăgănescu. Linişte nu prea era, deoarece Lina, cu toata bunătatea ei, nu putea îndura obrăzniciile Siei. într-o zi, scoasă probabil din fire, dase fetei o palmă. Scandalul totuşi nu ajunsese pînă la Rim, fie că nu auzise, fie că nu vrea să facă dreptate între femei, fie că voia sa lase pedepsită puţin pe fecioara învrăjbită.
Sia suportase palma mai bine decît era de aşteptat. Nu raportase, nu protestase, dar nici nu se corectase. împinsese ■cutezanţa pînă la şifonierul sacru. Acolo, Lina, în afară de rufe şi bani, ţinea o casetă din trusoul ei de fată, încuiată şi interzisă ca şi camera nevestelor din Barbe-Bleue. în-tr-o zi, Lina, întoarsă din oraş pe neaşteptate, găsise pe Sia la şifonier cu caseta în mîini, neviolată încă. Lina nu se asfixiase complect, dar trebuise ca însuşi doctorul Rim, cuprins de panica unei văduvii neaşteptate, să ajute babei s-o aducă în fire.
Sia dispăruse şi se întorsese abia seara, tîrziu, pe furiş iar. Cînd a doua zi Lina cercase să zbiere la ea, nu avusese putere şi nici nu vrea să moară pentru o „strigoaică", cum îi zicea acum. îi spusese numai să plece din casa ei, uitînd chiar pe Lică. Intervenise însă Rim ca pacificator, cu demne cuvinte de milă pentru fata orfană, „părăsită de un tată vagabond şi de o mamă necunoscută". Argumente care făcuse Linei impresie. Cum Sia, faţă de riscul de a fi izgonită, părea mai cuminţită, o linişte cuprinsese casa ispăşitoare a Rimilor, cînd, într-o zi — ar fi fost poate imprudent să i se zică bună — Trubadurul Lică reapăru, schimbat, ca un om întors dintr-o lungă călătorie. Nici doamna Vera, ce-şi luase cu totul nădejdea, nu-1 văzuse sosind şi nici Sia, care tot mai pîndea din cînd în cînd strada. Era, e drept, ora cam întîrziată ; după terminarea curselor, Lică nu putuse rezista ispitei de a-şi arăta hainele noi, de a vorbi subt nasul profesorului de mister Whip, ele Bell I şi Bell II, cîştigătorii zilei, şi de noile lui funcţiuni, ce-i păreau deopotrivă cu orice onoruri universitare. Lică sunase deci de-a dreptul din faţă şi îi deschisese cu ceva întîrziere chiar Sia.
244
—	Ei aş ! zisese în primul moment de surprindere.
—	Sunt acasâ ? întrebase Lică indispus de primirea necioplitâ.
—	Cine... acasă ?... Da, sunt !
—	Cu atît mai bine ! răspunsese Lică uluind-o şi mai mult.
El, de fapt, venise ca totdeauna să pălăvrească cu Sia, dar ţinea să fie văzut şi de boierii Rim ; Sia însă, cu mutra ei ursuză şi cu vorba ei mojică, de care se dezvăţase, îi stricase cheful şi-l jicnise în ceva proaspăt lustruit şi subţiat din persoana şi manierele lui. Intră deci la Rimi primit de Lina cu ovaţii ca fiul risipitor. „Biata Lina !cc gîndi Lică condescendent. Rim fu vădit impresionat de hainele domnului Paul şi de termenii tehnici ai curselor. Trata pe Lică ca pe un musafir de elită. Lică, cu gestul rotund şi fraza şlefuită, fără să-şi dea seama, imita pe cei de-acolo din tribune, îşi repeta rolul verbal, aşa cum îşi repeta „ţinuta" în atelierul lui Paul. Buimăcită, Sia rămăsese într-un colţ. Ghicea că Lică e acum un tată pe care l-a pierdut şi mîhnirea străbătea trupul ei masiv ca un fel de crampă. Nu intervenea cu nici un cuvînt ca sa curme aiurările lui Lică. Zăpăcită, nu putea nici să audă bine, necum să înţeleagă acea limbă nouă şi acele grozăvii pe care le povestea. De prin toate locurile pe unde, fără alegere, o purtase Lică, prinţii şi poveştile de cai îi păreau „murdării". Lina, încîntată, îşi supsese parcă guşa şi comandase fetei să aducă bomboane şi apă. Nebăgată în seamă nici chiar de dobitocul de moş, Sia adusese tava. Bomboanele nu avea să le uite, nici să le ierte niciodată nici unuia. Sta acum ca o stîncă care se străduie să cadă ucigător peste alţii şi, în truda ei, se sfărîmă. Abia spre nouă, ca unul care ştie lâ ce oră se prînzeşte în lumea bună, Lică plecă, lăsînd o impresie excelentă soţilor Rim, care schimbase între ei priviri şi cuvinte aprobative. Lina nu mai putea acum fi ruşinată de vărul ei de-aproape şi Rim ar fi dorit să ştie adresa croitorului şi gîndea că revenirea lui Lică însemna şi revenirea bunei dispoziţii a Siei. Menajul Rim condusese pe Lică pînă la uşă, pe cînd Sia rămăsese încă pe loc înmărmurită. Apoi se urnise brusc şi, izbind cu coatele pe cei doi, ajunsese pe Lică la poartă.
245
—	Ai fi putut să-ţi mai schimbi apucăturile, stînd cu oamenii ăştia distinşi, unde am avut grija să te aşez ! îi spusese Lică cu vocea rece şi modestă a unei mustrări cuviincioase.
Sia deschisese la el ochii prostiţi.
Ce, era nebun ? Erau 19 ani de cînd îl auzea vorbind şi acum nu-1 mai recunoştea. în zidirea ei compactă, clătinarea ideilor puţine, înfipte adine, făcea să se cearnă un moloz ce-i zăpăcea orice înţelegere. Ieşise după el pentru ca, în sfîrşit, să-l vadă, căci acolo în birou nu-1 văzuse, să-l audă, căci nu-1 auzise, şi să-i vorbească, cum aveau ei deprinderea să vorbească. Vrea să-i facă mutre şi el s-o izbească, şi pe urmă iar, învoiţi, să i se plîngă, să-i spună cum a fost bătută de cucoana Lina, pe cînd el, musiu Lică, se plimba cu prinţii. Să-şi răsufle tot necazul cu drepturile cîştigate şi să-l anunţe că ea acolo nu mai stă, sperînd că Iacă acum nu mai are nevoie de leafa ei şi dorind iar viaţa de altădată. Şi Lică o trimitea să înveţe purtare de la Rim şi Lina... şi cum ?... vorbindu-i ca la teatru ! Sia, cînd se întîmpla să cadă, se scula de jos anevoie, cînd şedea pe o parte, greu se întorcea pe cealaltă. Nu găsise nici un răspuns. Lică pusese mîinile în buzunar, le scosese cu grabă şi dusese un deget la pălărie...
Pleca !...
Sia se trezi alergînd pe trotuar după el şi spunîndu-i — nici ea nu ştia cum îi veneau cuvintele aşa de la locul lor :
—	Nu mai ştii de fie-ta. Mă laşi ăstora... Te-ai dat cu prinţesele !... Să ştii că am să mă iubesc cu moşul !...
Ca să n-o plesnească în stradă, într-o zi de derby, Lică, cu o stăpînire admirabilă, şuierase între dinţi : „Moa-şă-ta !“ deşi moşica Mari nu avea nici o vină.
Totul lucra pentru idealul lui Rim ! Doctorul Rim era pe cale să-şi ajungă idealul !
Sia înţelesese bine adevărul ; adevărul, adică pe Ada, cum şi tot ce o lovea pe ea în măruntaiele iubirii pentru tată-său. De aceea chiar spusese cuvinte de ruptoare. Căci era ruptoare între Lică şi fata lui, pînă atunci aşa de legaţi în felul lor. Lică nu avusese talente paterne şi nici nu auzise cumva vocea sîngelui. O luase copilăreşte într-un moment de necaz şi o păstrase aşa cum ştiuse el, pentru că
246
lucrul se arătase a nu fi prea greu şi pentru că era băiat bun şi nepăsător. De cîte ori nu plecase şi altă dată, lăsînd-o speriată şi ursuză. Drumul lui însă atunci se întorcea mereu pe acelaşi circuit. Acum apucase înainte pe un cîmp de alergare cu obstacole, cu şanţuri, cu garduri duble, cu handicap şi potou de sosire. Poate că hainele domnului Paul îi travestise firea ca şi înfăţişarea.
Sia se întorsese în casă, după plecarea lui, cu gîndul să-şi păstreze, de nevoie cel puţin, locul la Rimi. Nu ştia încă ce va face. Sta tupilată în ea însăşi. Buna Lina o credea însă pocăită şi, cum Lică fusese sever, se simţi dispusă spre indulgenţă. Avea înduioşări : Biata fată ! Crescută prin străini ! Lică făcuse tot ce putuse, dar el avea acum alte obligaţii... Noroc că Rim era de zahăr, şi Sia se putea fără grijă ocroti la ei !... Cine ştie cum vine timpul ! Poate găseşte s-o mărite, şi Rim consimte să-i dea acolo o mică zestre.
Seara, în birou, pe cînd Rim tălmăcea încet deoparte cine ştie ce vorbe cu fata, Lina făcea astfel de visuri, blînde ca lîna de pe ghem.
Rim studia acum regulat vioara şi părea din nou satisfăcut de preludiile interioare. Reîncepuse facultatea şi sur-venise vizita foarte interesantă a gemenilor Hallipa, întorşi de curînd din Germania, cu diplome curioase chiar pentru doctorul Rim, admirator al şcoalelor de-acolo.
Băieţii, plecaţi din clasa VH-a, fiindcă nu puteau scoate liceul la căpătîi, aveau, după cinci ani numai, diplome de farmacişti, în care se vorbea şi de bacteriologiie. Ei se chemau de-a binelea doctori şi bacteorologi. O foarte variată repartizare pe specialităţi şi o organizare foarte diversă a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de echivalat în ţară şi erau speculate de ei necinstit.
— Trebuie să fi spălat scîndurile la vreun laborator E spunea Nory necruţătoare despre cei doi tîmpiţi.
Gemenii Hallipa, fără să fie deloc tîmpiţi, consecvent însă cu naşterea lor în dublu exemplar, trebuiau să se mulţumească cu jumătate din orice fel de valoare. Se complectau însă de minune într-un singur individ, care nu era deloc banal. Scunzi de tot, slăbănogi, cu urechi largi, transparente, cu frunţi înguste şi ochi mici, şireţi, erau
247
urîţi, dar aşa de îndatoritori şi vorbăreţi, că erai nevoit să-i primeşti de buni. Abia sosiţi, întreprinsese împotriva lui Doru Hallipa, tatăl lor, un proces mare pentru deturnare de avere, proces în care aveau o atitudine solidară, aşa de repulsivă, că erau infam cotaţi la Palatul de Justiţie, unde totuşi există deprinderea de a privi infamia. îşi urmăreau procesul şi în viaţa particulară printr-o propagandă activă de calomnii ; împînzeau cu doleanţele lor pe toţi cunoscuţii şi rudele. La auzul calomniei lor, Nory sărise, gata să-i bată, şi Mini se recuzase indignată. Acum devenise asidui în casa Rim şi prosternîndu-se în faţa profesorului şi linguşind pe buna Lina, către care calomniile se schimbau în lamentări de victime. Cum păreau aşa de îndatoritori şi cum nu se atingeau de Lenora, Lina zicea de ei : „Bieţii băieţi" şi îi poftea la masă.
Rim era acum din nou maleabil şi bine dispus, şi traiul familial iarăşi plăcut. Linei îi venise ideea că poate unul din cei doi gemeni ar putea lua în căsătorie pe Sia. Doctorul — mai ştii ? — îi luase poate dinadins sub protecţia lui. Totul părea a merge bine. Buna Lina se înşela, în orice caz, asupra unui punct ; zicea : „Unul din băieţii ăştia" — însă ei ■erau inseparabili în orice fel. în adevăr, nu erau numai gemeni, erau chiar — caz mai rar — doi prunci aderenţi, astfel conformaţi, că separarea lor fusese lesne de operat. Păstrase însă o comunitate de funcţionare morală şi chiar fizică. De-o asemănare perfectă, pronunţau cuvinte laolaltă, aveau gesturi simultane şi idei similare. Uimitori atunci cînd erau la un loc, de-i întîlneai separat, gîndurile şi reacţiile lor erau comune, chiar fără înţelegere. Sau te găseai în faţa unei duble eprubete, în care circula acelaşi lichid toxic, sau ţineai unul din cei doi poli ai unui aceluiaşi fir. Nory spunea că degeaba ocărăşte pe cîte unul, unde îl vede, simte ca jumătatea i-a scăpat, şi lui Mini i se părea, cînd unul îi sta în faţă, că cellalt o pîndeşte dinapoi. îi era frică de ei. Pe lîngă Rim se pripăşise temeinic. Părea că doctorului îi lipsise înainte de ei elementul plăcut la linguşirii. Băieţi de încredere, care ghiceau lesne şi erau discreţi. Aveau o curioasă inteligenţă : mediocră şi perseverentă, obtuză şi sfredelitoare. Rim făcuse demersuri şi obţinuse ca cei doi să funcţioneze ca laboranţi provizorii pe lîngă cursul lui, pînă la crearea unui laborator analitic.18 Cu toate că nu era
248
vorba tocmai de treburile din diplome, gemenii se încumetau să iasă din încurcătură, iar Rim credea că la facultate, ca şi la el acasă, doi ucenici de felul acela îi puteau fi de folos.
Ei se mulţumeau deocamdată, drept laborator, cu o odaie din subsolul facultăţii, de unde intendentul fusese deplasat. Yiermuşi subterani, se simţeau bine la întuneric. Dealtfel, aveau comunicaţie liberă cu sălile suverane unde trona Rim. Acest „liber parcursCf le dobîndise curînd influenţă printre studenţi, care făceau apel la ei pentru cereri de favoruri la profesor. Refuzau ostentativ orice intervenţie, dar serveau lăturalnic pe cine la convenea.
Buna Lina ceruse un mic concediu de la spital şi dimineaţa îşi îngăduia bucuriile gospodăriei. Baba îmbătrînea şi se impunea o revizie. Luase în primire casa, din pod pînă în pivniţă. Crezuse ocazia bună pentru a forma pe Sia. De nevoie, fata deocamdată se supuse, muncind însă cît mai puţin şi mai prost, aşa că Lina pierduse nădejdea să scoată ceva din ea. După-amiezile, fosta infirmieră sta tot în birou, unde acum era poreclită secretară. E drept că deschidea cu scrupuîuozitate corespondenţa, din nărav rău şi din speranţa de a găsi ceva de la Lică. Rim părea mereu radios şi tainic şi fredona mereu pe alt ton : Oyra ! Ieşise din faza autointoxicaţiei şi a nostalgiei sentimentale şi apucase calea îndatoririlor. Sia, plictisită de „cocoana Lina", haină pe Lică trădătorul, fără nuanţe în firea ei primitivă, neglijînd tranziţia, tocmai se arătase accesibilă. Rim, mai rafinat, savura aceste promisiuni, totuşi nu pînă la măsura unor întîrzieri exagerate. Nu mai era acum sclavul fericit sau chinuit ; era stăpînul unei situaţii. Avea totuşi cu sine încă unele probleme de rezolvat: nu-şi închipuia care va fi procedarea. Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, cerceta metoda. Vulcanic în imaginaţie — credea el — avea un temperament precaut şi împodmolit. Faptele cereau mai mult o pregătire matematică decît se puteau bizui pe o desfăşurare neprevăzută. Bum nu găsise încă formula. Dar, stăruitor se gîndea la ea, şi cu o rafinată răbdare. într-una din seri, o discuţie mai poetică ca de obicei îl făcuse să caute în bibliotecă un tom al lui Don ]uan, pe care-1 cumpărase pentru preţioase ilustraţii vechi. De data asta însă făcea apel la text şi, cu ochelarii frumos aşezaţi, pe cînd „doamnele" — cum zicea — lucrau
249
în ordinea familială a biroului, Rim cu un surîs protector, rugînd pe Sia să dea trei lumini, parcursese pe Don Juan fără să fi găsit însă informaţia dorită. îşi zicea că lucrarea nu e îndeajuns de bine dezvoltată şi cam lipsită de precizi-unile cuvenite. Avea negreşit şi impresia că circumstanţele — oarecît — diferă ; că Don Juan, care totuşi era „prototipul" şi deci şi patronul lui, ar fi avut o personalitate întrucîtva deosebită. Cu papuci şi pijama de flanelă scoţiană maron doctorul Rim repusese cu grijă textul la locul lui, nedumerit şi conchizînd foarte judicios că : în cadrele vieţii de acum impulsiile se văd împiedicate de curenţi contrarii şi mişcările inimii sunt oprite de obstacole mărunte. Dimpotrivă, socotea că breviarul lui Don Juan îşi desfăşura faptele în decorul, chiar pentru acel timp, unor posibilităţi numai imaginare şi al unor obstacole închipuite ! Se cerea deci plan, metodă şi chibzuinţă proprie. în aceeaşi inspirată seară, Rim luase vioara şi, neschimbînd tema, cîntase Don Juan-w\ lui Mozart. Cum de mult nu se auzea decît severul Bach, doamnele fusese plăcut surprinse şi desfătate de neaşteptata melodie ce se răsfira din degetele crenelate ale profesorului Rim. Circula un fluid — greoi, dar circula ; se făcuse aproape douăsprezece — adevărată orgie pentru casa Rim. Sia căsca indecent şi Lina nu se mai putea urni din fotoliu.
— Ai băgat de seamă, Lina, pasagiul în sol ! zise Rim, făcînd pe buna Lina părtaşă emoţiilor artistice.
îi venise o idee ! „Tot eu singur", îşi zicea cu ingratitudine însă, deoarece, indirect, tomul lui Don Juai2 îl îndrumase spre sugestia muzicei şi ideea tot pe calea aceea o găsise. Nu era deloc o idee melodică, dar era o idee practică : aceea de a renunţa la orice metodă ; de a intra direct în materie la prima ocazie potrivită. Ideea lui găsise o încurajare imediată. La ieşirea din birou, Sia, care bloca uşa, nu se ferise pentru a face loc lui Rim. Fusese o ciocnire. Un surîs satisfăcut pe buzele uscate însoţise pe Rim la culcare. Avea iluzia şi remuşcarea că a fost brutal, ceea ce se transforma în : „a fi brută", deci un element invincibil al naturii victorioase. în noaptea aceea doctorul Rim veghease tîrziu. Ca un hoţ, pe vîrful şosetelor de lînă — din cauza gutei — se dusese din nou în birou şi scosese dintr-un sertar un preţios şi autentic exemplar de Cordova, cu gravuri prohibite chiar
250
subt regenţă. Doctorul Rim, muzicant şi colecţionar, era răsplătit de pasiunea lui pentru artă.
X
O aventură amoroasă, urmată de încercare de sinucidere, dusese pe Mika-Le într-un spital. Acolo descoperise că infirmiera Sia era vara ei bună şi profitase de împrejurare. Ursuza de Sia se arătase bucuroasă de verişoara linguşitoare care vorbea de „frumosul nenea Lică" ! Sia rugase pe Lică să ajute pe nepoata nevoiaşă, şi Lică, din cine ştie ce toane bune, intervenise la doctoriţa Lina, biroul lui obişnuit de binefacere.
— Spune soră-si s-o ajute ! decisese Lică, apucat de interes pentru nepoata vagabondă şi prinzînd ocazia să facă un „pont“ nepoatei celei înfumurate.
La porunca lui Lică, buna Lina se pusese în mişcare, nu fără năduf, ştiind că Elena în chestie de familie are idei ho-tărîte, mai ales că lucrul era aşa de delicat între Elena şi Mika-Le. Nu îndrăznise, dealtfel, să ceară nimic ; expusese numai Elenei care era situaţia gîngăniei mici.
Elena primise ştirea cu gravitate, ca o castelană medievală, care are puteri judiciare şi executive asupra feodalităţii familiale în lipsă de şef bărbătesc. Ceruse Linei să-i dea timp de gîndit, mulţumindu-i pentru un demers pe care-1 credea salutar pentru onoarea Hallipilor. Bine aşezată în scaunul stăpî-nirii, Elena privea acum lucrurile altfel ca atunci cînd refuzase net intervenirea bărbatului ei în favoarea aceleiaşi Mika-Le. Nu vroise să primească atunci aproape de ea acel element rău. Acum însă nimic nu-i mai putea atinge dictatura ; sta numai să cumpănească argumentele. Era vorba de salvarea unei rude apropiate. Nici un element sentimental nu intra în judecata ei.
Elena telefonase deci Linei Rim că a decis să ia pe Mika-Le la ea, în condiţii însă pe care numai ea le va decide. Mika-Le trebuia prevenită că va fi pusă subt o tutelă severă. Despre Lică, buna Lina, pentru atîtea motive, nu pomenise. Mika-Le, care nu avea de ales, primise orice condiţii. Pentru
251
moment nimic n-o interesa decît bunăstare materială. Temperată în sentimente amoroase de gustul încă recent al otrăvii» cunoscuse cîteva zile de mizerie aşa de mare că nu rîvnea decît să mănînce şi să doarmă fără grijă.
Adusă de însăşi buna Lina, care avea specialitatea corvezilor, sosirea fetei nu făcuse nici o senzaţie. Elena sunase şi servitoarea condusese pe Mika-Le într-o cameră dinainte ho-tărîtă. Cameră modestă şi comodă totdeodată, aşa cum cerea rangul hărăzit fetei de binefăcătoare. Elena rămăsese de vorbă cu Lina despre proiectele ei muzicale, despre sănătatea doctorului şi grijile de proprietari ale Rimilor. Nimeni nu ştia să vorbească lucruri serioase cu mai mult interes ca Elena.
Mika-Le, în primul moment, neştiind ce să facă, rămăsese în cameră. Era tocmai ceea ce trebuia şi acel prim moment era hotărîtor. Scoborîse cînd fusese chemată, adică după plecarea Linei.
—• Am să-ţi zic Norica, de la numele dumitale de botez, Lenora. Mika-Le sună cam ridicol şi pare o poreclă neserioasă. Toată lumea, deci, aci te va chema Norica. Doresc ca odată cu numele să-ţi schimbi şi felul de purtare.
Mika-Le primise botezul Elenei fără obiecţie.
— Cum trebuie să munceşti, ai să fii secretara noastră pentru anumite lucrări. Orele am să ţi le spun mîine. Vei avea o mică leafă ca bani de buzunar. Pentru tot restul, fireşte, n-ai de purtat nici o grijă. Vei lucra în biroul de jos al bărbatului meu, la o masă deosebită de ceilalţi secretari. Aci vii numai cînd eşti chemată.
Era limpede şi suprima stînjenirea instalării. Mika-Le ascultă instrucţiile cu atenţie. Perspectiva lefei şi a bunului trai îi părea o pomană, şi pomenile îi plăceau.
Se gîndi la muncă — era leneşă — dar nu putea fi cine ştie ce greutate.
Cu toate că n-o văzuse de atîta timp, Elena abia înainte de a o concedia examină scrutător pe domnişoara Norica.
Ieşită de curînd din spital, Mika-Le era cam jigărită» purta un breton lăsat jos pe ochii galbeni, vestiţi pentru enigma lor suspectă. Acum ochii Noricăi, cam blegi, nu exprimau decît o mare atenţie către comenzile scurte ale Elenei. Vîlvoiul părului arăpesc era strîns la spate cu două ace, lăsat probabil să crească din desperare, domolit astfel în vederea confruntării cu sora ei. Clipi puţin subt privirea riguroasă. La
252
un gest al Elenei spre frunte — gest vag, dealtfel — îşi dete părul puţin la o parte de pe ochi.
— Cînd doreşti ceva, ceri să mă vezi ! spuse Elena ca încheiere.
De copilă Mika-Le urîse pe Elena pentru că era mîndră şi frumoasă şi acum simţea o aplecare să o admire pentru că era frumoasă şi mîndră. Bine strunită, Norica uita perversităţile lui Mika-Le. Deocamdată, nevindecată bine de usturimile amorului şi ale „apei tari", Mika-Le nu era vătămătoare şi tot deocamdată sora ei era invulnerabilă.
Mika-Le alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap mare pe umerii pătraţi ai unui corp mic, dar nemodelat. Lipsită de relief se pierdea în umbră. Stîngace în maniere şi rustică la croială, decorul de lux o punea în inferioritate.
Prezintarea ei stînjenise puţin pe Elena ! „Ma demi-soeur", spunea cînd era nevoie. Mai adesea o trecea subt tăcere, ca pe o prezenţă neînsemnată.
Participarea sau lipsa ei de la plimbări şi recepţii era orîn-duită la fel cu tot restul şi nu da loc la turburări.
Cu o memorie matematică, Elena îşi amintea de ea la intervale proporţionale. Trimetea să întrebe clacă domnişoara Norica vrea să iasă cu guvernanta şi copilul, sau trimitea să o anunţe pe domnişoara Norica că trebuie să iasă. O prevenea de ora cînd avea să însoţească, pentru comisioane, pe Elena însăşi sau pe Drăgănescu, sau îi indica rochia cu care avea să ia parte la vreo reuniune de mai mică importanţă.
La recepţii, Mika-Le sta cu un suflet de copil sărac admis între boieri şi cu aspecte de mică parvenită în rochia de mătase.
Nu se putea corecta de apucături naive şi plebeiane. Avea un gest al ei cu care îşi punea mîna peste gură.
Cînd Elena spusese lui Drăgănescu că Mika-Le va fi oaspetele lor, se roşise încă mai mult peste faţa lui cam congestionată de blond-sanguin. îşi amintise că altădată cutezase el să facă propunerea asta, şi chiar se supărase că a fost refuzat. Supunerea lui făcuse progrese şi îşi simţea acum greşeala de atunci. Iată dar că Elena singură iertase pe Mika-Le, cînd crezuse ea de cuviinţă. Nu era căderea lui ci a ei, ea fusese cea ofensată. Elena, aşa de mîndră, îşi cunoştea
253
datoria către bărbatul ei şi către fostul logodnic vinovat. Elena era infailibilă, şi el, Drăgănescu, ruşinat acum de mişcarea de gelozie ce-şi permisese atunci.
Cum era un om de treabă, primea anevoie dovezile răului. Ca o fată pipernicită şi sfiicioasă cum părea Mika-Le să fi comis faptele ce se spuneau despre ea, era lucru ce se înregistra cu regret şi nu putea convinge deplin buna lui credinţă. O primise milostiv şi se pregătea s-o ocrotească. O credea dezmoştenită : ochii ei miraţi, părul arăpesc, păpuşa de lemn a trupului nu puteau încape în gustul lui onest. îi făcea plăcere că Elena e frumoasă prin diferenţă şi era mîndru că e soţul surorei celei regale. Către Mika-Le se simţea superior, nu-1 paraliza admiraţia şi era totuşi o soră, o parcela care nu-1 înmărmurea din marmura superbă a acelei soţii. Sim-ţindu-se în largul lui către Mika-Le, i se părea poate că nu e strîmtorat nici cu Elena.
Fu cel dinţii care îi spuse Norica, şi se deprinse să o vadă în birou, de unde Mika-Le nu lipsea de teamă să nu vie vreo listă de furnizori sau de invitaţi trimisă de Elena. Dealtfel, aşa cum bine îşi închipuise, nu era prea mult de muncă. Adăpostul şi hrana odată asigurate, poate că avea răgazuri acum pentru alte măiestrii, dar nu era prilej. Secretarii nu erau „esteţi" şi cumnatul nu da „ecou" decît la numele Elenei. Totuşi domnişoara Norica se acomodase. în afară de Adolf, ea niciodată nu lucrase erotica decît în vedere de beneficii. Se putea deci lipsi de ea. Nu i se ura încă, şi în ce privea beneficiile, metoda îi era indiferentă. Peste confortul programului, era rost de mici avantagii suplimentare, cultivînd pasiunea conjugală a lui Drăgănescu. O cultiva ! Nu o costa nimic. N-avea nici scrupule, nici ambiţii de prisos. Drăgănescu putea comenta toate faptele mari ale Elenei ; putea descrie un dîner la care Norica nu asistase şi unde Elena strălucise între oameni de înalt merit ; putea arăta temeri pentru succesul planurilor ei muzicale şi admiraţia pentru reuşita lor, putea chiar risca o timidă dezaprobare pentru severitatea cu care era crescut băieţelul. Mika-Le era un ecou fidel. Faţă de ea putea emite păreri şi da ordine, pe care să le revoace, cînd veneau sentinţele Elenei, deoarece Mika-Le nu reacţiona faţă de acele contradicţii. Drăgănescu, care în lume avea o ţinută neschimbată, cordială, corectă în permanenta lui redingotă cu rozeta de ofiţer al coroanei,
254
putea faţă de cumnata Norica arăta fără grijă omul fără redingotă.
Olimpica Elena cunoştea şi ea unele emoţiuni. I le da singura ei pasiune : muzica. Pentru tot ce privea audiţiile avea ezitări, timidităţi, temeri, griji, nerăbdări, toată gama. Chiar după ce totul era pus pe rost, nu lipseau necazurile : dacă virtuozul X, în trecere prin Bucureşti, va accepta să cînte la ea, înainte de concertul lui public ; dacă muzica lui St. Saens va fi executată mai bine ca la Ateneu ; dacă partiţia procurată din Debussy era chiar cea executată în sala Erard ; dacă flautistul care trebuia să înlocuiască pe Rim, bolnav, va putea fi pus la punct. Rim, chiar pe un instrument de rangul al doilea, era un element important.
Pentru marele concert Bach, grijile Elenei erau încă mai mari. Avea nevoie de Rim, şi Rim făcea pe bolnavul. După un autograf al Elenei, domnişoara Norica trăsese la maşină cîteva anteproiecte de program, din care se trimesese unul lui Rim, ca argument convingător. Lina telefonase ca Rim vrea, că Rim e foarte drăguţ, că speră, dar că încă nu poate ieşi din casă. La Elena se făcea totuşi un început de repetiţii, incomplecte, laborioase, în liniştea sălei de muzică. Doctorul Rim era aşa de bun cunoscător, aşa de familiarizat cu partiţiile, încît întîrzierea lui era un rău mai mic decît refuzul lui. Bach cerea o solemnitate pe care Rim o poseda. Prezenţa doctorului părea Elenei din ce în ce mai necesară. Excelent tehnician, poate fără prea multă expresie, era întotdeauna la înălţimea unei bune execuţii. Apoi, trebuia cineva care să dea tonul, să facă atmosferă pentru „stilul Bach", să nu lase să se piardă nici un moment ritmul acela, asprimea meticuloasă, dar şi seninătatea olimpică a geniului muzical bachist. Aşadar, Rim va veni. Nu se va periclita din cauza lui un concert încă depărtat, e drept, dar pentru care se luase atîtea osteneli de pe acum.
Tot aşa de bun violonist, Rim era şi organist rutinat. Dacă Rim urma să se arate capricios şi nesuferit, va fi lăsat să vie mai tîrziu, cînd totul va începe a se înfiripa. în schimb, după concertul Bach, Elena îl va înlocui cu discreţie pentru dîrzenia lui nepoliticoasă. Ea însăşi de o corectitudine minuţioasă, nu admitea ca Rim să se alinte în bunul lui plac.
Elena, care nu putea suferi abaterile de la un program serios de lucru, se văzuse nevoită să trimită după un timp pe
255
Nory să vadă ce este cu doctorul Rim, ce lipsea de la convocări. Era mirată de inexactitatea doctorului, pe care-1 socotea totuşi om serios. Nu avea altă informaţie decît un telefon mai demult al Linei, anunţînd că Rim studiază pe Bach. Nory zdruncinase şi ca întîi de cîteva ori telefonul pentru a se informa şi primise, la toate orele, numai răspunsul ursuz al domnişoarei ele companie, că domnul doctor lipseşte şi doamna doctoriţă lipseşte. Bănuise că Sia din ursuzluc minte şi se hota-rîse să pice într-o zi la ora dejunului. Sosirea ei făcuse efect. De multă surprindere, probabil, nimeni nu-şi manifestase bucuria. Lui Nory i se păru că Lina e grozav de vînătă la faţă, poate fiindcă n-o văzuse de mult. Rim sta ţeapăn, şi cei dos gemeni, prezenţi, cînd o văzuse, făcuse laolaltă o singură grimasă. Nory observă că Sia se uită saşiu. înainte aproape de a da bună ziua, întrebă :
—	Dar ce a păţit dumneaei la ochi ?
Rim puse ochii lui miopi şi admirativi asupra ochilor mici şi cafenii ai fetei, care. în adevăr, momentan avea privirea niţel încrucişată, din sforţarea de a se ascunde şi preface în faţa musafirei nedorite. Rim, fireşte, constată că ochii erau frumoşi şi Nory invidioasă. Baba aduse un tacîm şi Nory se aşezase între Rim şi Lina. La masă erau perişoare cu smîn-tînă. Lina şi baba păstrau în menu-ul lor mîncări tradiţionale.
„De ce se încrucişează azi fata asta ?“ se întreba Nory, care totdeauna se lega de cîte un amănunt. în sforţarea de a-şi repune acum privirea la loc, ochii Siei se mişcau, în adevăr, tot pieziş.
Nory îşi descărcă sufletul de la început de comisionul Elenei :
—	Ce e cu ilustrul profesor de a dezertat ?
—	O ! Nimic ! Foarte ocupat !
Şi gemenii în cor :
—	Foarte ocupat !
—	Trebuia să spui de la început că eşti ocupat ! tăie Nory după obiceiul ei. Toată lumea e ocupată, dar îşi cunoaşte şi timpul liber. N-a fost înţeles că vii cînd pofteşti, ci cînd trebuie. Crezi dumneata că muzica de Bach se face după capricii ?
Rim surise fin, deşi cam acid.
256
—	Domnişoara Nory uită că şi noi avem ceva idee de muzica lui Bach !... Să mă scuzi, te rog, către doamna Elena. Voi veni joi exact... sper, şi Rim se uită spre domnişoara Sia.
Apoi jubilînd fără motiv aparent, surise ironic către Nory, pentru a sfîrşi printr-un mic rîs între fălci, adresat gemenilor, care, cu o jumătate de surîs de fiecare, complectau unul singur de complicitate prudentă.
—	Foarte ocupat ! ziseră din nou, pe cînd Rim tamburina pe faţa de masă : Oyra ! Oyra !
— Mi se pare că de cînd cînţi Oyra! te-ai stricat cu Bach i declară Nory, Dar de ce nu sunteţi acasă la nici o oră ? V-am chemat de o sută de ori la telefon degeaba !
Rim ridică sprincenele cu mirare şi Lina deschise gura să spună ceva, dar cum Sia se încruntă, doctorul Rim se uită fulgerător la Lina care tăcu. Văzînd pe Nory enervată, Lina o mai reţinu s-o îmbuneze. Bunei Lina îi plăcea nespus de mult pacea şi concordia. Nory îşi răsuflă indignarea :
—	De ce nu dai pe uşă afară pe fata asta acum cînd s-a făcut Rim sănătos ? N-am să mai viu pe la tine dacă îmi iese mereu ursuza asta înainte.
—	Sssst! îi făcu Lina semn şi o duse la ea în odaie.
Acolo scoase din şifonier caseta misterioasă şi-i arătă conţinutul : cărţi poştale cu Vergissemeinnicht de la Rim, o şuviţă de păr legată cu o panglică într-o ramă de carton, de unde fotografia fusese scoasă.. Era bucla lui Lică ştrengarul, care de-atunci crescuse la loc. îi arătă la urmă o hîrtie galbenă cu ştampile. Actul de naştere al unui „prunc de sex feminin din mamă : Domnişoara Elena Gugiu şi tată necunoscut". Cum Nory se uita la ea tîmpită :
—	Asta e fata mea şi a lui Lică !... şi îi explică cum Lică ţinuse fata pe la gazde şi şcoli şi acum i-o adusese, plocon, aşa mare cum se vedea.
Vorbea de Sia ca de cineva în afară de interesul ei. Se bucura însă că Rim a consimţit s-o primească şi că Lică e aşa de mulţumit. Recomandă lui Nory secretul :
—	Nimeni nu ştie, nici nu bănuieşte, şi mai ales Rim !19
257
XI
în biroul de pe dependinţele casei unde Drăgănescu primea oamenii lui de afaceri, Mika-Le se ocupa de corespondenţa destul de numeroasă a invitaţiilor, mulţumirilor, scuzelor, felicitărilor etc. ...
Admiraţia ei pentru Elena dura mai departe. Elena binefăcătoarea găsise în Mika-Le o umilă slujitoare. Luxul, mîn-dria, succesul, toate atributele acelea de „damă mare“ ale Elenei uimeau pe domnişoara Norica, care, necutezînd să-şi exprime laudele în faţa sorei ei, împreuna mîini extatice către Drăgănescu, profitînd, fireşte, cît mai mult de buna dispoziţie a cumnatului, măgulit în idolatria lui neclintită. Elena, conform programului fixat, nu-şi amintea prezenţa fetei decît atunci cînd avea să-i dea vreun ordin personal, cînd avea să-i facă un dar sau cînd vreo împrejurare nouă cerea să ia vreo decizie de protocol cu privire la ea. La repetiţiile audiţiei Mika-Le nu asista, dar concertul avea ecouri mari în birou şi Mika-Le cădea în extaz cînd se vorbea de muzică, cu atît mai transportată cu cît nu înţelegea nimic. Tot ce ieşea din putinţele ei o prosterna în admiraţie. Drăgănescu era şi el în nesiguranţa dacă trebuie sau nu să fie prezent la repetiţii. Elena nu-i precizase nimic în privinţa asta şi asista uneori de teama ca nu cumva contrariul să fie o greşală, dar, odată acolo, era chinuit de ideea că poate n-ar fi trebuit să vie. Se prezintă cu simplicitatea cu care se adapta oricărei situaţii ; nu cerca să se amestece cu oameni şi lucruri ce nu i se potriveau, dar li se alătura fără stîngăcie. Toată stîngăcia lui era sufletească. 20 Pe cînd sta acolo cordial şi discret, era turburat de grija de a nu fi displăcut Elenei, prea atenţionată către el pentru a-1 lăsa să ghicească dacă a nemulţumit-o. Elena îl primea cu o mişcare din cap de bună-venire şi Drăgănescu se aşeza deoparte, ca o gazdă care vrea să lase oaspeţilor libertate deplină, pe cînd cu mare greutate i se potoleau palpitaţiile precipitate. Averea, cinstea, mulţumirea îi dau o încredere exterioară ; un suflet debil se strivea mereu de pereţii trupului robust. Cînd intra, la fiecare dată, avea acelaşi gol în piept, totuşi n-ar fi întrebat pe Elena despre un lucru pe care ea îl credea desigur de la sine înţeles, într-un fel sau altul. Elena, în adevăr, nu avea nici o obiecţie şi prezenţa lui ca şi
258
absenţa îi păreau fireşti. Domnişoara Norica pîndea pe coridoare, lipită de pereţi ca un mic ţînţar negru, cu aerul de a nu vrea să fie văzută, dar cu nădejdea că va fi ; sperînd zadarnic că Drăgănescu o va invita să intre. într-o zi totuşi cînd lăsase din mîinile lui nervoase şi nesigure uşa puţin întredeschisă, Elena intervenise încă pe cînd era în prag, mărindu-i palpitaţia cu vocea ei neaşteptată :
—	Eşti bun ! Spune Noricăi să intre să ia ceaiul cu noi.
Drăgănescu făcuse semn fetei, ce se strecurase în spatele
lui, ascunzîndu-se stupid şi dispărînd îndată după o canapea, pe cînd Elena, cu o uşoară încruntare de sprincene, aşteptă pentru a redeveni olimpică să se termine cu intrarea ridicolă a acelei mici imbecile, incapabilă să se deprindă cu manierele de lume. în ziua aceea Drăgănescu simţise mai puternice acele lovituri în piept, cu o amorţeală în braţe şi o îngreunare a respiraţiei, pe care se silea să o potolească, cu buze strînse, din cauza muzicei pe care i se părea că ar putea-o turbura cu răsuflarea lui agitată. Elena fusese vădit nemulţumită de prezenţa sorei ei şi credea, desigur, că el a adus-o acolo pe mica nesocotită. De atunci înainte fu conştient de emoţia lui, ceea ce nu putea decît contribui să o întreţină şi să o mărească. Acum nu numai la repetiţii, ci în orice fel, prezenţa Elenei îi da bătăi de inimă în chip absurd, dar printr-un resort logic şi succesiv de zguduiri nervoase. îşi zicea glumeţ că e amorezat de Elena, idee ce-1 mulţumea naiv, idee dealtfel închisă ermetic în gînduri timide, ca şi corpul strîns cu nasturii stricţi ai redingotei.
Tocmai în ziua aceea, după ce muzica se terminase şi cînd ceaiul era pe sfîrşite, Nory intră ca un vîrtej. Era singura căreia îi era permis să calce protocolul şi care aducea o notă de înviorare în atmosfera cam rece a casei. Pentru Nory chiar şi Elena se dezgheţa.
—	S-a făcut! declară din prag, gata să dea drumul unei veşti de ordin intim.
Rîse apoi cu hohot de greşala pe care n-o făcuse, revo-luţionă biscuiţii, căutînd pe cei care-i plăceau, vroi ceai, apoi nu mai vroi... apoi vroi iar... şi cum domnişoara Norica se grăbea s-o servească, Nory se uită lung la ea, comandă un ceai tare, apoi făcu în spatele fetei o strîmbătură, aşa ca s-o vadă Elena, dar neobservată de ceilalţi.
259
Elena rîse indulgentă* Tachina pe Nory, pentru antipatia ei fără graţiere faţă de lăcustă.
Cum Nory nu avea motive proaspete şi cum cele vechi erau epuizate, declară că nu poate suferi pe Mika-Le îmbrăcată cu rochiile Elenei, ce stau pe ea ca pe o mătură şi că e furioasă că i-a furat numele.
—	Auzi ! „Norica" ! Avea destul de bun nume înainte, şi nu avea nume destul de bun ca să ia pe al meu !
Nory pornea aprecieri fără cruţare, chiar cînd Mika-Le era pe-aproape. Fata nu auzea ce nu trebuia să audă şi su-rîdea îndatoritor la Nory, a cărei antipatie o simţea, antipatie ce era însă singurul vestigiu din toată faima ei de altădată.
Cum executanţii tocmai se retrăgeau, Nory, ocupată cu ceaiul, cu gura plină de un eclair, le făcu gesturi de adio, opri însă pe Mini cu semne desperate.
—	Iu ramii ! zise.
Cînd fură singure ele trei :
—	Acum să povestesc ce am păţit cu tîmpiţii...
—	Nory a întîlnit deunăzi pe fraţii mei, explică Elena. Eu nu i-am văzut încă şi nici nu vreau. E lucru trist cînd ţii aşa de mult la familie să fii astfel lovit de pretutindeni de ai tăi... Băieţii au spus lui Nory că vor să vie să mă vadă şi eu i-am dat comisionul delicat să-i facă să renunţe la ideea asta. Să vedem ce a făcut cu ambasada ei.
Elena rezuma, astfel, atenunînd-o, acea tragedie de familie, pe care o suporta cu demnitate. Familia, care fusese idolul ei, i se sfărîmase în jur. Catastrofa nu atingea figura ei corne-liană, dar suferea totuşi subt stoicism. Nory fabrica tacticos un sandwich cu anchois, întinse apoi tava lui Mika-Le, căreia Elena îi făcu un semn de concediere.
—	Să vezi!... Să vedeţi !... M-am dus drept la Facultatea de medicină după cei doi neghiobi... Frumos prin partea locului... Ce casă !... Ce grădină !... Tenis... Acolo să avem noi dispensariul !...
—	De ce nu la Cotroceni, Nory ! o tachină Mini.
—	Băieţii erau singuri cu spiţereala lor. Ţara lui Papuc ! Auzi! preparatori pe lîngă cursul de anatomie !... M-au primit cu ovaţiuni. „A ! O ! A ! Ce onoare ! Ce plăcere !“ Amîndoi deodată, fireşte. Numai ei ştiu care e Dorin şi care Codin !... Tot colectiv le-am vorbit şi eu ! Avusesem treabă la secretariat
260
şi am intrat să-i văd : „A ! O !" într-un ison... Mi-au înlesnit singuri comisionul... Nu doar că mi-era greu! „Ce face Elena ?" m-au întrebat într-un glas. „Elena face numai bine şi chiar am din partea ei un răspuns să vă aduc. Se bucură că doriţi s-o vedeţi ; dar cum e supărată cu tatăl vostru şi cum voi sunteţi măgari cu tatăl vostru, nu vă poate primi. S-ar face părtaşă la mişelia voastră. Regretă şi vă doreşte multă minte." „...A !... O !" mi-au rînjit amîndoi, ca să nu aibă aerul că vor să mă muşte... Am adus-o bine ?
—	Cum să nu fie bine ! rîse Elena.
—	Să mai vedeţi: mai e ceva ! „Domnişoara Sia nu e aici... I-ar fi făcut plăcere să vă vadă", mi-au spus din senin. „Păcat mare !... Da’ de ce să fie aici ?!" zic eu... Ce aflu ?... Că neruşinatul de Rim a corcolit-o şi pe aia pe-acolo. „Mătură, am zis... parol c-am zis ! Ori fierbe oalele la vrăjitorie ?" Fierbea, zău, vă spun, măruntaie de om în nişte castroane, şi în alte drăcii de sticle adunau zeamă de oase de mort. Supa lui Belzebuth pentru prînzul lui Rim... „Da !" mi-au zîmbit sluţii la un loc. „Da ! ne dă concurs la preparaţii. Nu e azi la post, pentru că a chemat-o tatăl dumneaei şi domnul profesor a permis." „Aşadar, nu e profesorul Rim tatăl domnişoarei Sia ?" le torn eu, aşa de gust. „O!... A!... O!..."
—	Nory ! Nory ! o mustră Elena.
—	„Profesorul e protectorul dumisale şi al nostru", mi-au răspuns cu ifos. „Să vă trăiască, şi să-i trăiţi!" „...Tanti Lina e bolnavă în pat! N-o vizitaţi ?" au spus, abia la urmă, croncănii... Lina e bolnavă, fetelor ! Ca să se aşeze ea în pat, trebuie să fie pe moarte. Să mergem s-o vedem. Biata femeie, singură, cu conspiratorii! O fi otrăvit-o Rim cu du-loaica şi cu gemenii.
—	Poate că e mîhnită de ce vede prin casă ! spuse serioasă Elena.
—	Nu, nu cred eu să se sinchisească de sughiţurile sentimentale ale lui Rim, şi, de mîhnire, Lina noastră nu se bolnăveşte. Mini, tu eşti întîia căreia i-a mirosit pe-acolo a şofran. Meriţi să ştii şi tu secretul. Vezi să nu cazi jos !... Te ştiu sensibilă şi delicată... Află, Mini, că buna noastră Lina... e o fecioară despletită !
Şi Nory rîse în cascade.
—	Nu holba aşa ochii că mă intimidezi ! Da!... Lina şi cu Lică, îţi spui pe departe, să nu fii choquee, au făcut pe
261
Sia !... Ce zici ? Frumoasa treabă !... Dar ce putea ieşi din aşa pereche !...
Nory rîse iar zgomotos.
—	Dealtfel, Lică are scuza că avea pe atunci vreo 19 ani şi era de vreo cinci în clasa patra de gimnaziu... Iar Lina noastră era studentină... Halal, Lică... Halal, Lina !...
Dacă Mini căscase cu adevărat ochii, apoi gura i se încleştase. Vroia totuşi să scoată exclamări, dar nu treceau prin gîtlej.
—	Da5 nu ne dai afară, Elena ?... Ce-o să zică soră-mea, Dia ! Iar viu ca o haimana după 9 la masă... Aide, Mini, că te dezmeticeşti tu pe drum... Nostimă afacere... Să te tăvăleşti !... Cînd să găsească Rim o fecioară ! Ha ! ha ! ha !...
—	Ştie ? articulă Mini, regăsind, pe stradă abia, un fir de glas.
—	Cine ?
—	Rim... ştie ?
—	Fugi de-acolo ! Nu ştie... adică, aşa cred... Ce, n-a avut altă grijă Lina, decît să-i spuie ?... Prost de n-a ghicit !... Atîta slăbiciune a Linei pentru Lică !... şi nepoata !... Sărea în ochi !... Adică sar în ochi după ce ştii !... De ce ar fi ghicit Rim ce nu ne-a dat la nimeni în cap ?... Mare şmecher Rim !... şi dobitocii ăştia de gemeni ! Nu se mai mişcă Rim fără de ei !... Nu m-aş mira să facă o dată una bună. Unul din ei zicea că a făcut o descoperire... „Nu ! i-am spus, nu !... Singur nu descoperi nimic. Amîndoi, la un loc, faceţi parale." Au rîs şi ei.
Dar Mini era nervoasă, nu avea poftă nici de rîs, nici de nimic.
—	Cum ? Crezi că... Rim ar fi putut ghici ? De ce glumeşti Nory cu lucruri care nu sunt de glumă ? Tu singură ziceai cînd ai fost acolo deunăzi...
—	Că-mi venea să-i plesnesc pe toţi!... şi Nory se înfurie brusc la amintirea acelui dejun.
—	Vezi... Ai fi putut atunci, şi chiar mai demult, să împiedici...
—	Eu ! Asta e bună ! Mă scoţi acum pe mine vinovată ! Ce să fi făcut eu ? Ştii cît era de mulţumită Lina că Rim sufere pe fata ceea...
—	O sufere !... O prea sufere !... Lina, de teama unei primejdii, nu vedea pe cealaltă... Dar tu puteai...
262
—	Iar eu !... Am aflat abia în urmă, mă înţelegi ? Nici Elena nu ştia. Biata Lina, cînd e vorba de Lică, a rămas cam caraghioasă... Nu zic, Doamne fereşte, altceva... Doamne fereşte şi fereşte, Doamne !... Dar e cam caraghioasă !
—	Da, Lina se bucură că Rim a primit pe Sia şi ascunde de el secretul, şi tocmai asta încurcă tot... Puteai insinua tu, dacă la Rimi ai fi avut mai multă grijă şi indignare, numai prin atitudine ai fi putut schimba unele lucruri... Tu te ţii de glume !
—	Mai încet acum cu vinovăţia mea ! Dacă crezi că mutra mea i-ar fi împiedicat!... Şi pe urmă eu nu ştiu să mă indignez în tăcere. Eu ştiu numai să torn vorbele reci sau fierte. Mi se părea aşa de amuzant Rimul cu „fecioara" lui! Şi Nory, un moment serioasă, rîse iar. „Fecioara" încoace, „fecioara" încolo !...
„Fecioara din Orleans", îi spuneam eu... Cînd povesteam vreo anecdotă mai uşoară, Rimul meu îmi făcea cu ochiul semn spre duloaică ; şi mă învita la aparte : „Urechi de fecioară !" zicea. „Adică, pardon ! mă ofensam eu de formă. La urechi de fecioară, vorbe de fecioară. Cyest Kif Kif /..." Sau cînd infirmiera se obrăznicea cu Lina şi eu eram de faţă : „Fecioară tare !" zicea doctorul pătruns... Chiar că tare ! Cînd te loveai de ea parcă era un bolovan. O distracţie, zău, cu ei!...
Nory deveni, deodată, serioasă :
—	Lua-l-ar dracu cu fecioara lui... Nu-mi dau seama dacă ştie ori nu ştie !... Dar de ce dai tu, Mini, lucrului ăsta atîta importanţă ?... Nu e tot acolo ! Ce e, dacă ştie ?!
Mini se revoltă.
—	E mult! Zici că nici Linei nu-i vine a crede că e fata ei, dar fiindcă ştie nu are încotro şi îşi face datoria ! Ideea, nu sentimentul îi dictează purtarea. Crima lui Rim...
—	Ei, şi tu cu crimele !
—	Crima lui Rim începe mai ales de-acolo de unde cunoaşte adevărul. De unde a început şi pentru noi revolta, începe pentru el morala. Dacă Rim ştia şi era onest, şi-ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renunţat la schimonoselile lui din ideea că e fata nevestei. Gîndul că e un fel de tată l-ar fi dezgustat de el sau de ea...
—	Numai să nu-1 excite tocmai ideea asta.
—	Atunci e un Rim monstru...
—	O mostră tot e el !... şi un maimuţoi! O gorilă care fredonează Oyra /... Fatalitate, dragă ! Să pice cu pacostea
263
tocmai pe dolofancă... Uite, vezi L. Dacă aş fi vrut să-l iubesc eu !...
Rîzînd, Nory se despărţi de Mini. Rămasă singură, nu mai fu atît de veselă. I se cam înnoură. Bătea dinspre casa Rim — vedea şi ea — vînt rău. „îşi face Mini spaimă !“ se gîn-dea, dar nu era liniştită. Făcu socoteala : „Miercuri nu pot... nici joi... abia vineri mă duc să văd pe Lina şi ce tontoroi se mai joacă pe acolo !<f
Mini, acum cînd aflase ce aflase, se deprindea cu ideea aşa cum te desprinzi cu orice. Nu-şi zicea triumfător că teama ei a fost justificată, deoarece avea încă aceeaşi frică. O altă frică... de altceva, în jurul aceloraşi lucruri. Impresia ei era inexplicabilă şi nerezolvată.
Buna Lina căzuse pe scara beciului şi avea o luxaţie la piciorul stîng.
— Am căzut cu stîngul, glumea cu gura ei lată, crispată de durere.
Era singură în fundul patului, cînd venise Elena Dră-gănescu s-o vadă. Declarase că ar fi mulţumită de puţină odihnă de n-ar fi junghiurile. Altfel, zicea că e bine îngrijită. Venea zilnic secundul de la Filantropia, simpaticul Romulus. Venea şi maseuza tot de-acolo. Apoi baba cu leacurile ei, de care buna Lina se slujea fără scrupule... Mai era şi fata aceea... şi Rim zicea că nu e nimic grav. Parcă ce putea fi o luxaţie !
Tocmai în ziua aceea baba era iar cu toane, de aceea Elena o găsise singură. De un timp baba era de nesuferit. Vrea chiar să plece, şi pînă la urmă mai bine să se lipsească de ea decît să o vadă aşa ursuză. Chiar din pricina ei şi căzuse ; ca să o lase în pace coborîse singură după vin... Dacă Elena ştia vreo femeie bună, să i-o trimită.
Elena, fireşte, se puse la dispoziţia Linei. Credea că face foarte bine să ia femeie nouă în serviciu, dar era de părere să păstreze şi pe babă într-un colţ ca pe cineva de încredere.
Lina repetase că baba s-a făcut nesuferită. îi abătuse, aşa fără nici un Dumnezeu, şi nu putea deloc trăi cu Sia... ba se burzuluise şi la Rim. Nu mai mergea !... Dacă ar fi fost vorba numai de ea, du-te-vino !
Elena fusese de părere că Sia ar fi trebuit să fie mai conciliantă ; cît despre doctor, era un om prea serios ca să se
264
supere pe unele libertăţi luate de o servitoare aşa de veche. Baba nu trebuia să plece.
Fata aceea — explicase Lina ca s-o scuze — e şi ea, de cîteva zile, răcită. Aşa mare cum se vede, e totuşi lingavă. Tot ea trebuie să-i facă ceaiuri, deoarece baba refuză... din gelozie, pesemne... i se părea că i s-a luat din drepturi de cînd a venit... Rim, după atîta concediu, e nevoit să lipsească mult de acasă. Are comisii, cursuri şi cercetează nişte lucrări, pare-se interesante, ale băieţilor Hallipa.
Elena nu se oprise deloc asupra meritelor fraţilor ei, nici nu vorbise Linei de ceea ce aflase de la Nory că se petrece pe la facultate.
După o vizită destul de lungă, plecase promiţînd o aprovizionare de Bordeaux. La ieşire, pentru a deschide vorba babei, întrebase la întîmplare dacă doctorul s-a întors.
—	întors... Deyreme, ca în toate zilele... da’ în vîrful picioarelor ca să nu intre la duduca... să-şi facă numai plăcu dumnealui.
Elena se simţise stînjenită, totuşi adăugase că dacă baba iubea pe duduia, trebuia să iubească şi pe cei din jurul dumneaei.
—	Iacătă... că... nu-i aşa ! răcnise bătrîna ţigancă, ridicînd mîinile în sus.
Sia, în adevăr, se aşezase în pat ca să nu fie nevoită să îngrijească pe Lina. Cît despre afacerile sentimentale ale lui Rim, ele nu erau în acel moment chiar pe placul lui, cum zicea baba. Rim cunoştea o fază nouă de necazuri şi nedumeriri. Docilitatea domnişoarei Sia se transformase iar brusc în toane rele. O enigmă erau „fecioarele" ! De poezie nici nu fusese vorbă, ceea ce oricît dezamăgise pe Rim, de metode, nici o nevoie, aşa că aproape se descumpănise el. „Dumneata să fii sănătos !“ spuse Sia cînd vroise... să o pună pe cale.
Apucase, dealtfel, calea răzbunării pe care o promisese lui Lică : „Am să mă iubesc cu moşul", cînd un bileţel al Trubadurului perturbase acest program frumos şi, de bine, de rău, destul de înaintat.
Trubadurul, care se instalase la el acasă, poftea pe Sia să vie să-l vadă. E drept că un post-scriptum îi spunea să-l aştepte să vină el s-o ia. Sia înţelesese că Lică acum se aşezase, că se lăsase de prinţi şi de prinţese şi că o lua cu el.
265
îl aştepta ; îşi făcuse chiar într-ascuns bagajul, mărit cu ceea ce adunase de la Lina. Nu o luase Lică altădată tot aşa, pe furiş, de la directoare ?... I se părea că a ajuns culmea norocului. Sta închisă în odaie, dospindu-şi mulţumirea. Din greoaie ce era, devenise acum inertă în aşteptare. Cum se vor fi făcut visele în mintea ei strîmtă, dar era sigur că, de pe cînd Lică o tîra de mînă pe uliţi, trebuie să fi avut visul ăsta. Tocmelile necurate cu Rim, ca şi cum n-ar fi fost!... Parcă ştia Lică !... Gîndurile ei se îngustau mai tare în jurul acelei veşti. Aşteptînd pe Lică, devenise mai grosolană, ţipa la babă, se răstea la Lina şi cu Rim nu vorbea. Era felul ei de a se dezbăra de tot şi de toţi. Rim trecea prin acel purgatoriu şi se consola, foiletînd în birou pe Dante, ediţie florentină rară. „Fecioară ciudată !cc îşi zicea. Cum nu cunoştea existenţa scrisorii lui Lică, nu bănuia ce primejdie îl ameninţă. Dacă ar fi citit-o, ar fi explicat Siei că el o invită pentru o simplă vizită, ca să se facă admirat în noua lui prosperitate de Trubadur întreţinut de doamne nobile. Rim era, la nevoie, maliţios. Lică avea, de fapt, un mic apartament compus dintr-o cameră, o baie şi un vestibul într-o casă nouă de raport pe bulevardul Pake. Mobilierul era nou şi modern şi putea acum învîrti în oglinzi proprii şi într-adevăr bune vestoanele domnului Paul. O tăbliţă de bronz anunţa cu litere discrete lecţiile de echitaţie ale domnului L. Petrescu. Acele lecţii nu erau chiar numai o etichetă de formă pe uşa unei camere de rendez-vous. Lică avea doi-trei elevi recrutaţi la curse printre tinerii ce se pregăteau pentru viaţa elegantă, studiind puţină carte, dar ocupîndu-se de sporturi. Lică, dealtfel, nu-şi părăsise nici leafa, nici ocupaţiile la grajdurile Maxenţiu. Fusese numai o formulă găsită de Ada.
După ce, într-un moment de entuziasm, Lică trimisese Siei bileţelul, se răzgîndise. Odată fata adusă acolo, va vroi să mai vie. O va opri, dar uneori avea încăpăţînări şi nu se ştia ce farsă îi putea face. Lică, de un timp, era preocupat în privinţa Siei. Nu pentru devenirile ei, pe care credea că le-a rezolvit, instalînd-o la Rimi, ci pentru rolul ei în viaţa lui nouă. Problemele traiului civilizat începeau să turbure pe Trubadur.
într-o zi Ada îl zărise pe stradă de vorbă cu Sia. El lăsase pe fată în drum, furioasă, fireşte. Abia după cîteva zile Ada îi spusese :
266
—	Vorbeai deunăzi cu o femeie urîtă şi de rînd.
Atît!... Ce va fi crezut Ada despre Sia ? Nu părea geloasă, dar îl dispreţuia.
O femeie urîtă şi de rînd !... Şi dacă l-ar mai fi întîlnit a doua sau a treia oară ce şi-ar fi putut închipui ?!... Să-i spună că e o rudă !... Poate că nu admite rude... Să-i spună adevărul ?... Mai nepotrivit.
în oglinda domnului Paul, Lică avea un ochi excelent ca să vadă defectul unei haine. Domnul Paul îi spunea încîntat:
—	De n-aţi fi profesor, aţi fi un minunat premier î
Lică intra, în urmă, prin uşa din faţă în atelier şi fă-
cîndu-i încă complimente familiare. Domnul Paul, care avea tupeu, îi zicea acum : „aţi" şi „domnule profesor".
Lică urca parcursul parvenitismului, şi pe acest parcurs simţea că nu e de bun-gust, că nu se ajustează bine sa aibă o fată ca Sia.
Totuşi mai făcuse o încercare în favoarea ei. într-o zi întrebase cam din senin pe prinţesă ce-ar zice dacă aceea cu care l-a întîlnit o dată ar fi fata lui. Ada răspunsese rîzînd nepăsătoare :
—	Era o fată... săraca! Şi după o pauză : Nu vorbi prostii !
Acel „săraca" nimicise pe Sia... Aşadar, nu era cu putinţă să aibă o fată ca ea, era o „prostie". O prostie din cele care nu plăceau prinţesei. Fusese supremul gest de paternitate al lui Lică. Tot trecutul, chiar pe moşica Mari, îl lichida acum fără ezitare ; de aceea Sia nu mai primise nici o veste. Lică, după scrisoarea lui de chemare, avea de gînd să se ducă el singur o dată, pe-acolo, dar amîna din zi în zi.
Norocul surîdea din nou profesorului Rim.
XII
Elena Drăgănescu rămase deprimată de atmosfera tristă în care găsise pe Lina Rim şi uitase să-i spună evenimentul recent al vizitei prinţesei Maxenţiu. Plecase totuşi de acasă cu ideea de a-i povesti acel incident neaşteptat. Vlădici, colportorul monden, fusese acel care la una din repetiţii sosise cu
267
mesagîul senzaţional. Conform datinelor casei, aşteptase ca repetiţia să fie terminată, ceea ce era o virtute, cînd purta în portofoliu un astfel de curier diplomatic. Vlădici avea răbdare tocmai pentru că afecta în tot ţinuta unui diplomat.
Era chiar cariera căreia i se destina, dar pînă la 35 de ani nu putuse încă fi nici ataşat de legaţie, din cauza ortografiei franceze ce-i rămînea ostilă, lucru pe care-1 explica prin persecuţii politice. Scrisoarea Adei către Elena, al căreia purtător era, avea stil clar şi concis şi ortografie bună.
„Chere Madame, je nyai pas ţu refuser de prendre sur moi ce message. Notre cousin Victor21 Marcian, son nom rta pas besoin dyautre presentation, enthovisiasme de votre culte pour Bach et de Vaudition projetee, se metrait volon-tiers a votre disposition pour honorer ce gr and maître. ]yai cru qu-il etait de mon devoir de vous transmettre son offre.
]yy etais dyailleurs encouragee par Ies sentiment dy admira-tion que mon mari vous porte de longue date, ainsi que par notre bonne camaraderie.
Ada Razu, princesse Maxenţiu"
Nici un cuvînt de prisos. Un cerc închis din care nu puteai scăpa. Toată obrăznicia prinţesei Maxenţiu, pentru a vorbi făţiş de raporturile Elenei cu Maxenţiu, şi tot şiretlicul Adei Razu pentru a invoca camaraderia de pension. în plus, norocul să aibă un atout ca Marcian. Cine ar fi putut refuza pe Marcian ? Elena avea un caracter perfect echilibrat; totuşi, cu scrisoarea în mînă, se uitase ca cineva orbit de-un fulger spre Vlădici, surîzător şi mîndru.
—	Prinţesa Maxenţiu a binevoit să-mi comunice în două cuvinte conţinutul scrisorii, altfel mi-ar fi fost penibil să aduc un mesagiu necontrolat.
—	Prinţesa Maxenţiu şi-a ales foarte bine ambasadorul şi-ambasada... e foarte... foarte... Era o excepţie ca Elena să nu găsească cuvîntul : ...e o ambasadă foarte strălucită... Şi cum ceilalţi stau deoparte : Vă anunţ un eveniment mare pentru audiţia noastră. Victor Marcian va lua parte !
Fusese o mică revoluţie în grupul muzicanţilor. Toţi venise împrejurul Elenei şi a lui Vlădici :
268
—	Marcian ?... Cînd ?... Cum ?... Ia parte activă ?... Asistă ?... Cîntă ?... Vioară ?... Pian ?... Poate conduce ?...
Entuziasmul şi grija erau la culme. Liniştea în care decurgeau repetiţiile era cu totul turburată.
— Nu ştiu mai mult decît atît; doreşte să ia parte şi, negreşit, va lua, aşa fel cum va vroi. Asta o să ne aducă mari avantagii, dar şi mari schimbări.
Abia atunci Elena, pe care numele lui Marcian o ipnotizase, văzu că-i rămîne de rezolvat chestii destul de grele : Ce era de făcut cu prinţul şi prinţesa Maxenţiu ? în primul moment, socotise problema anevoioasă. Ada însă îi uşurase situaţia. Era cu neputinţă să nu-i răspundă şi era cu neputinţă să n-o invite, cînd graţie ei dobîndise pe Marcian pentru concert. Consultase ca de obicei pe Drăgănescu şi bărbatul ei aprobase cu atît mai mult zel, cu cît avea ocazie să repare unele rezerve pe care le arătase cîndva asupra lui Maxenţiu. Elena, cu o etichetă cordială, adresase Adei mulţumirile lui Bach pentru participarea maestrului Marcian şi invitase pe camarada ei, împreună cu prinţul Maxenţiu, la joile muzicale. Era un bilet de intrare care încă nu purta viza, dar care depăşea speranţele Adei. Pe de altă parte, printr-o cartă oficioasă, 22 doamna şi domnul Drăgănescu făceau un demers graţios pe lîngă maestrul Marcian, în numele lui Bach, cerîndu-i prezenţa şi concursul. Astfel amorul-propriu al lui Marcian, care făcuse primul pas, era satisfăcut. Fapt era că Maxenţiu, negreşit inofensiv, reintra în viaţa Elenei şi cu el odată făină-reasa, care n-ar fi putut în nici un alt fel viola rezerva frumoasei Elene. Toate aceste resorturi erau puse în mişcare pentru Trubadurul Lică la care nimeni, afară de Ada, nu se gîndea şi care nu se gîndea deloc la concertul din Bach.
Ada, fireşte, profitase fără întîrziere şi depusese deocamdată cărţi de vizită la casa Drăgănescu, ce-i fusese întoarse în termen.
Victor Marcian, deşi deprins să intre orişiunde cu prerogativele lui, era stînjenit de felul cum decursese lucrurile şi consultase pe Ada asupra primului demers pe care trebuia să-l facă.
Practică, Ada propusese să dea chiar atunci un coup de telephone Elenei, cu aerul acela de intimitate pe care-1 lua către doamna Hallipa, faţă de Marcian. Odată chemată Elena
269
la telefon, trecuse receptorul luî Marcîan, nevoit să-şi decline prezenţa şi să întrebe cînd era binevenit.
Emoţionată, Elena nu băgase de seamă emoţia lui Marcian, şi, cu glas puţin alterat, îi spusese că era dorit în orice joie cu nerăbdare.
Modestia doamnei Drăgănescu, a cărei reputaţie de mîn-drie îl speria, încîntase pe Marcian. Se putea deci devota luî Bach, fără neplăceri.
Prima vizită, pentru care şi Elena şi Marcian aveau temeri, se petrecuse foarte bine. Preocupată de muzică şi măgulită în pasiunea ei, Elena nu pusese nici o rezervă în primirea făcută artistului. Mîndria şi răceala ei abdicase. Ca şi la telefon, fusese simplă şi emoţionată.
Găsindu-se în atmosferă prielnică şi obicinuită, Marcian luase şi el atitudinea lui obicinuită : predominase. Raporturile se desenase limpede şi plăcut de la început. Cu ceilalţi participanţi ai concertului, Marcian se arătase cordial ca om, iar, în ce priveşte muzica, cu acea autoritate pe care o lua fără voie, profesional. în grupul ce înconjura pe Elena, snobii îl primise cu solicitudine, muzicanţii cu respect şi toţi cu disciplina care emana de la Elena.
Deşi impresionată de prezenţa lui Marcian, Elena păstrase felul ei metodic de procedare şi începuse revizuirea chiar de la programul concertului. Cu patru-cinci linii de creion şi cîteva însemnări pe margine, Marcian adusese programului modificările necesare. Se simţea la îndemînă şi proceda liber. Cu aceeaşi libertate îşi determinase locul de dirijor. Dar cum muzica de cameră nu comportă dirijare propriu-zisă, Marcian îşi rezervase vioara, orga sau chiar pianul, după partiţii, aşa cum mai bine putea îndruma ansamblul. După un astfel de criteriu nu puteau exista vexaţii şi audiţii cu un relief enorm.
Acolo unde pianul ar fi trebuit să fie făcut de ea, Elena îşi substituise pe Franco, care, după un semn imperios al stă-pînei, nu mai încercase luptă de galanterie. Intimidată de Marcian, Elena renunţă la o participare muzicală efectivă. Franco, deşi diletant, avea studii solide şi talent recunoscut.
Profesorul Rim fusese înlocuit în lipsă printr-un solo de vioară, şi la orgă, într-un recital, de însuşi Marcian.
270
Elena îşi făcuse socoteala că va avea poate o mică dificultate de aplanat cu Rim, dar o tranşase fără şovăire în defavoarea doctorului, care, după ce se lăsase atît de mult rugat, lipsea mereu. La nevoie îl va sacrifica complect. Prezenţa lui nu mai era o necesitate.
în afară de imperativul muzical, Marcian era un oaspe afabil şi plin de bună dispoziţie. Elena n-avea pe nimeni, în relaţiile ei, cu care să simtă o aşa de simplă legătură de la egal la egal. în salonaşul unde se lua ceaiul, maestrul îşi găsise un loc favorit pe canapeluţă lîngă micul Erard şi se familiarizase lesne. în ce privea muzica, la prima repetiţie aprobase tot pentru ca la a doua să schimbe tot. Elena îl ajuta, lua adesea înaintea dorinţelor lui şi, cum recunoscuse că totul trebuie reînceput, decisese amînarea concertului. Deşi data era fixată numai în principiu, orice modificare cerea demersuri numeroase, resimţite de la agenţia Stuart pînă la secretara Norica ce bombănea pe noul-venit. Fără voie, Marcian revoluţionase tot mecanismul.
Drăgănescu, convocat de Elena anume, nu lipsise de la prima vizită a maestrului. Ca de obicei, venise cam spre sfîrşit. Cei doi timizi, ce se temeau reciproc de momentul întîlnirii, se simţise de îndată plini de simpatie şi înţelegere, în afară de transfigurarea pe care arta o da chiar exteriorului, erau între Marcian şi Drăgănescu multe puncte de asemănare : origina salubră şi obscură, firea pacinică şi sfioasă, gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic aveau aceeaşi croială. Pe Marcian însă îl prelucrase muzica, adăogîndu-i ceva mai rafinat în înfăţişare şi în caracterul categoric, imperativ, ce lipsea voinţii sobre a lui Drăgănescu. Pe un acelaşi model prim existau, astfel, şi contraste mari între ei.
Răbdătoare, prinţesa Ada abia după un număr de şedinţe şi după ce Elena se crezuse obligată să reamintească de două ori lui Marcian despre vara lui, însoţise o dată, singură, pe artist, scuzînd pe Maxenţiu bolnav. Se prezintase ca o cunoştinţă veche, discretă şi emisese fără pretenţie unele idei cuminţi în legătură cu audiţia. De-acolo înainte putea veni oricînd credea de folos. Despre Lică, fireşte, nici un cuvînt. Din acele raporturi situaţia lui se aşeza de la sine.
271
XIII
Repetiţiile urmau harnic şi spornic, Rim însuşi venea acum regulat. La început, prezenţa lui Marcian i se păruse neplăcută. Probabil că se socotise pînă atunci factor principal şi era contrariat de intervenirea unui superior. Totuşi Marcian era un şef de care nu te puteai atinge şi, cum Rim respecta pe cei de care nu se putea atinge, nu stărui în gelozia lui.
Marcian, care aflase de la Elena cine era Rim şi ce aderenţe personale şi muzicale avea cu audiţia, se arătase foarte prevenitor.
într-una din joi, repetiţia fusese mai deosebită prin cîţiva asistenţi suplimentari : prinţul şi prinţesa Maxenţiu însoţise pe Marcian. De mai multe ori Elena, ca recunoştinţă pentru cei cărora le datora pe maestru, insistase ca Maxenţiu să ia parte. Ghicea că e nevoie de stăruinţă pentru a-1 decide la acea vizită.
Maxenţiu era acum o biată făptură străvezie, un steag palid cu blazon, ce se clătina la orice suflu.
Marele eveniment, pentru care se pregătea de atîta timp, cu atîta spaimă, se petrecuse : hemoptizia. Se petrecuse într-o dimineaţă, cu simplicitate şi fără nici un simptom precursor. Era singur cu feciorul. Simţise valul abia cînd era ajuns în gură. Făcuse un semn spre apartamentul Adei şi se aplecase în cuvetă. Alb ca pînza, privise fără oroare sîngele. Se culcase încet pe pat, nemişcat. Cînd Ada intrase, îl găsise cu o batistă pe gură. Ridicase un deget subţire şi-i arătase ligheanul. Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine. Totul era acum încetinit, palid, fără sînge. Avusese apoi mici aiureli de care doctorul spunea „că nu e nimic* şi că provin din anemie. Se credea un înger şi vorbea numai de zbor. îşi revenea îndată şi sta mut, neclătinat, cu faţa în sus. în faţa sîngelui, Ada se încruntase. Nu mai era de glumă cu bietul om. Bruscă în decizii, ca de obicei, propuse doctorului plecarea imediată a prinţului la Leysins. Dar bolnavul cerea acum îngăduire. Nu avea curajul să se depărteze de patul pe care se afla întins, diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare uşurare în braţe, în picioare, cu un vid în tot pieptul, ce-i lăsa o respiraţie uşoară.
272
Doctorul, sora, toţi erau acolo în apropiere şi Ada da uşile de perete de zece ori pe zi, vorbindu-i mereu de Leysins, ceea ce îi făcea plăcere, deşi nu vrea încă să plece.
Se simţea bine între cele două apărări : cea de aici şi cea din sanatoriul acum îngăduit, între două legănări, fiindcă totul i se legăna acuma dinainte, între odihna de-acasă şi minunea, de-acolo, de departe. Nu se putea totuşi decide. Ideea distanţei îl speria ; ideea mişcării îl speria. Erau mai tari ca ideea vindecării. Doctorul zadarnic îi spunea că hemoptizia e un accident prevăzut, care nu cere imobilitate permanentă. Maxenţiu. continua să se creadă un înger plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni îi rămăsese în memorie ca realităţi ; avea. acum un surîs misterios, ce-1 separa de ceilalţi, se arăta însă generos cu neînţelegerea lor. După un timp, Ada, sfătuită de doctor, forţase pe Maxenţiu să se îmbrace, să umble, să fie iar un om, nu un înger. Nu cutezase să-l expedieze încă cu. sila la Leysins, amintindu-şi cu multă scîrbă, dar şi cu multă milă, de ligheanul cu sînge. Rugase pe Marcian să intervină. Marcian nu vorbise niciodată limpede cu doctorul lui de boală,, nici chiar în faza cînd Maxenţiu făcea cu ostentaţie pe ofticosul.
Se jucase de copii împreună, erau rude de aproape, şi lui. Marcian îi tremura ceva în pieptul sănătos, pentru sărmanul băiat. în afecţia lui era şi egoism. Nu se temea de ceva con-sanguin, dar îşi zicea : dacă, din doi, ar fi fost el bolnavul ! Totuşi, împreună cu Ada, preaslăvise confortul şi poziţia frumoasă de la Leysins unde — zicea el — concertase cîndva.. Maxenţiu, blînd, umil, îi privea pe amîndoi cu implorare şi răspundea :
— Am să merg şi eu la primăvară.
Nu vrea să plece. Se deprinsese acum din nou să fie om. cu haine negre, nu un înger alb de flanelă. îi plăcea din nou, ca un fel de sport, să stea în sus, să umble. Se bucura de mişcările lui uşoare, de acel vid căscat sub plastronul cămăşii, care îi ventila aşa de bine răsuflarea.
La invitările lui Marcian de a merge la repetiţii, nu. obiectase nimic, nici nu acceptase.
îi era teamă să nemulţumească pe Elena sau pe Ada.. Se simţea acum conciliant cu acele duşmane... femeile !.... Surîdea serafic. O slăbiciune fără apărare îl dezarma total. Nici urmă de răutate sau de pasiune. Pe atunci, un cheag;
273
roşu mocnea în el răul care acum se rupsese. Văzuse în sîn-gele propriu, din lighean, şi mici coagule negricioase. Era stricăciunea ce se eliminase pentru binele lui, credea. Şovăirea în privinţa vizitei luase sfîrşit în ziua cînd Ada socotise •că e timpul ca Maxenţiu să se prezinte la Drăgăneşti. Prelungise termenul pentru ca prinţul să prindă ceva faţă. Avea ambiţia de a nu duce Elenei o umbră, dar ar fi trebuit să aştepte prea mult. Nu era vinovată că e ofticos, era mai mult victimă. Căută să-şi speculeze în minte avantagiile stării de lucruri. Un astfel de bărbat era o scuză, pleda în favoarea legăturii ei cu Lică, mai ales acum cînd Lică nu maj. avea nici o inferioritate. în ce privea familia, Elena, fără de voia şi ştirea ei, răspundea pentru unchiul Lica faţă de cele cîteva sute de persoane care o admirau şi stimau. Dacă Ada se ferise a pronunţa numele lui faţă de Elena, apoi în afară de casa Drăgănescu nu pierdea prilejul de a proclama rudenia :
—	Unchiul doamnei Hallipa mi-a spus !...
Şi fiecare întreba cine e acel unchi. Lică nu mai avea nici o inferioritate de situaţie de cînd era profesor. Bătrînul Vardali, aristocrat autentic şi fost ministru, un moşulică, dealtfel, ce se ţinea după femei şi era galvanizat de ochii brunei Ada, spusese prinţesei :
—	Dar e un tînăr charmant şi tout a fait du mondey domnul Petresco.
—	Fără îndoială ! răspunse arogant Ada.
în fond era încîntată de brevetul dat lui Lică de Vardali.
—	Scumpă doamnă, eu l-am apreciat totdeauna. Nu mă împăcăm cu ocupaţia lui, deşi armele şi caii au fost totdeauna profesii nobile.
—	Domnul Petrescu a fost căpitan de cavalerie !
Ada îl înainta în fiecare lună.
—	Cela explique tout! Cela explique tout! declarase căzătura, prelingîndu-şi buzele muiate pe braţul Adei.
în camera mereu mai confortabilă a lui Lică, întîlnirile urmau liniştite. După voluptatea furioasă şi pe apucate, fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete şi sigure, apoi senzualitatea lacomă şi lîncedă, şi acum intrase în faza obiceiului tiranic.
Era încă „marele amor", pe înţelesul lor. Lică avea ore fixe cînd primea elevii. Tot restul timpului era liber şi fără
:274
griji, grajdurile erau în sezon mort, şi Trubadurul îşi plimba hainele frumoase cînd Ada îl lăsa liber. Se ferea însă de cartierele de altădată şi de legăturile vechi ca şi de aventuri noi. Lică nu fusese niciodată cheltuitor de sine, numai risipitor. Se risipeşte prisosul şi se cheltuieşte fondul. Acum prisosul trecuse la capitalul plasat într-o afacere solidă şi activă. în ce priveşte pe Sia, nici nu-şi putea închipui cum avusese gîndul s-o aducă la el. Se temea acum ca nu cumva nebuna de fată să-i afle adresa şi să-i cadă plocon într-o> zi. Ar fi dat-o de-a dura pe scară, dar prefera să nu fie nevoie. Sia îi cunoştea şi indulgenţa şi cravaşa. De s-ar fi agăţat de el, ar fi trebuit s-o bruscheze, şi nu vroia. Să-i scrie îi era lene. Slova îi era încă nesuferită şi suspectă. Nu-i plăceau documentele. Se bizuia pe împrejurări. Lică avea mare încredere în regia norocului. Prevenise însă pe gazdă, dîn-du-i semnalmentul Siei şi ordin să n-o primească. Cît despre împrejurări, doctorul Rim lucra pentru a cruţa pe Lică de neplăceri. Lucra astfel încît niciodată Sia nu avea să mai revadă pe tatăl fără de care nu concepea viaţa.
în ziua repetiţiei, la care trebuia să ia parte şi Maxen-ţiu, Ada şi Marcian crezuse că e bine ca ei trei să meargă mat devreme. Puteau astfel conversa înainte de sosirea muzicanţilor. în realitate se gîndise la intrarea penibilă a prinţului într-un public străin prea numeros.
Elena îi primise cordial. Nu arătase nimic din uimirea ei pentru schimbarea nenorocitului Maxenţiu. în afară de impresia pe care i-o făcuse decrepitudinea, prezenţa lui nu-i pricinuise nici o emoţie. Ieşise cu totul din ciclul de existenţă care cuprindea pe Maxenţiu ; intrase în ciclul muzicei de Bach. Maxenţiu, dimpotrivă, fusese de îndată năpădit într-o formă poetică de trecut. Episodul fostei logodne proiectat prin transparenţa lui actuală şi purificat de elemente ostile se confundă cu dulceaţa ce se desprindea din vecinătatea Elenei. Casa frumoasă, luxul domol, ordinea odihnitoare şi profilul neted al Elenei — toate i se păreau destinate lui. Era un rai regăsit. Cum nu mai avea emoţii fizice — odată, cu hemoptizia îşi pierduse ultimul vestigiu de umanitate — se simţea acum un amant mistic. Cu ascultare socotea chiar şi boala lui binevenită pentru acest rol. I se părea că nu se poate ca Elena să nu aibă şi ea pentru dînsul un astfel de sentiment ideal, fără nici un regret pentru trecut. Elenei
275*
îi era milă, mila oamenilor sănătoşi şi fericiţi. Nu era poate aceeaşi milă austeră pe care ar fi avut-o cu o lună înainte, tot aşa cum nu mai avea nici aceeaşi noţiune de viaţă şi bucurie. O noţiune acum mai puţin aspră, mai fragedă. Ada, ■cu autoritatea ei, curmase visul lui Maxenţiu, plecînd înainte de începutul execuţiei. îi era teamă ca o vizită prelungită să nu aducă vreo criză tocmai acolo. Maxenţiu presupusese că Ada e geloasă. Nu protestase, se supusese cu un surîs enigmatic. Se simţea legănat între datorie şi plăcere. Se încărca cu remuşcări ce-i îngăduiau să se complacă în ceea ce chema „zbuciumul Adei“ şi totodată se delectă din simpatia lui pentru Elena. Crea probleme în afară de realitate şi le trăia cu ascultare.
De Mika-Le nu-şi amintise. Era de pe vremea cînd prinţul Maxenţiu, lipsit de muşchi, mai avea încă nervi ce vibrau uneori pervers. Acum Maxenţiu era diafan şi avea eclipse de memorie.
Tocmai în ziua aceea, la sfîrşitul repetiţiei, în umbra jachetei lui Drăgănescu, Mika-Le se strecurase într-un colţ.
Se ascundea mai mult însă ca altă dată de frica Elenei, fiindcă îşi schimbase pieptănătura. Se tunsese iar, dar printr-o greşală a coaforului stuful cîrlionţilor fusese masacrat. Mika-Le ceruse singură, e drept, â la gargonne, fără să-şi dea seama că-i rămîne un fel de puf creţ, negru pe un cap băieţesc, ca după tifos. Lipsa acelei umbre pe frunte lua ochilor galbeni orice lumină. Stau mari, goi, căscaţi spre Elena pentru a-i putea vedea impresia în caz de primejdie. Totuşi intrase pentru că vrea cu orice preţ să vadă pe Marcian, de •care îi vorbise Drăgănescu cu admiraţie. Marcian, ce se dusese spre bibliotecă să caute o partitură, dase peste acea arătare ascunsă acolo de o ruşine necunoscută. Mika-Le, surprinsă, pusese mîna peste gură cu gestul ei prostesc. Mirarea lui Marcian fu aşa de mare că Elena, care probabil îl urmase cu privirea, descoperise pe vinovată. Deşi se uitase la Mika-Le încordat şi cu expresia feţei înăsprită, Elena nu băgase de seamă schimbarea de coafură. Marcian ridicase capul întrebător cu un surîs. Apariţia îi păruse nespus de comică. Spre a preveni aprecierile, Elena venise spre el şi făcuse cu grabă prezintările — în absenţă, dealtfel — Mika-Le fiind nimicită, ca şi dispărută, după mobila elegantă de acajou a biblio-tecei.
:27 6
—	Un fel de soră a mea ! zisese absurd.
Surîsul lui Marcîan devenise un rîs, bun, sincer, exploziv ;
—	„Un fel" ?!
—	Ma demi-soeur, corectase Elena, rîzînd şi ea.
Apoi păruse că aşteaptă.
Marcian băgase de seamă că-i cere opinia critică. Avea în fire o francheţă ce ar fi fost brutală de n-ar fi corectat-o voioşia. Dealtfel, Marcian nu credea că familia „angajează" : vedea lumea în exemplare şi în simfonii, dar nu conglomerate.
—	Antimuzicală, zisese, transpunîndu-şi cu fineţă aprecierea în domeniul armoniei.
—	Cu totul ! confirmase Elena, referindu-se la inepţia23 gîngăniei pentru orice fel de melodie sau instrument, dar cu o satisfacţie inexplicabilă pentru sentinţa lui Marcian.
Apoi o roşeaţă subită îi invadase faţa şi gîtul de obicei mate : din jena că Mika-Le era dezarmonică în cadrul pus acolo subt ochii lui Marcian ? sau din satisfacţia inconştientă că el o găsise nearmonioasă ?... Era întîia oară, de mult timp, că atentatul de-odinioară al lui Mika-Le la fericirea Elenei revenea subt altă formă în sensibilitatea ei.
Marcian băgase numai de seamă că rumeneala prindea foarte bine pe Elena. O privea cu surîsul din ce în ce mai plăcut. Se depărtase de bibliotecă neglijînd cu totul pe Mika-Le, el vorbind de partitură, din buze numai, ea ascul-tîndu-1 distrat, dar amîndoi simţind o neobicinuită mulţumire. Abia peste cîteva zile, Elena povestise lui Drăgănescu impresia lui Marcian despre Mika-Le şi cum nu era cu putinţă ca fata ceea să fie la locul ei.
—	O s-o trecem dincolo, la biurouri ! zisese Drăgănescu, luînd iniţiativa exilării domnişoarei Norica.
Elena nu obiectase. Biurorurile celelalte, din Dealul Spirei, erau o instalaţie mare a Centralei de spirtoase, unde locuiau surorile lui Drăgănescu. Mika-Le primise decizia de strămutare cu supunere. îşi făcuse totuşi o socoteală că pierde astfel unele distracţii şi cadouri. Nu mai iubise pe Elena, dar nici nu o urîse. Exilul era plin de confort. Erau şi acolo trăsuri şi automobile şi era mai multă libertate. Virtutea începuse a o cam plictisi şi întrevedea putinţa de a-şi revedea actoraşul, pe care se simţea dispusă să-l ierte. La cea din urmă masă de seară, Mika-Le fusese singură cu Drăgănescu.
277
Feciorul venise să anunţe că doamna nu prînzeşte. Era o zi de repetiţie. Domnul Drăgănescu, neliniştit de ideea că Elena nu se simte bine sau că prînzul a fost servit prea grăbit, pusese întrebări servitorului.
—	Doamna e bine şi nu a rămas în salonaş decît domnul Marcian, explicase feciorul.
Mika-Le dusese mîna la gură dintr-un rău obicei, apoi crezuse de cuviinţă să-şi exprime bunele sentimente :
—	Ce păcat că doamna Elena lipseşte !
Adesea chema pe sora ei „doamna Elena", aşa cum o numeau secretarii.
—	Dumneata nu te amesteca ! îi zisese răstit Drăgănescu, aşa de moderat totdeauna.
Cumnata Norica tăcuse, luînd aerul inert de păpuşă oblă.
Plin de instinct ca un dog, Drăgănescu nu îngăduise solicitudinea maliţioasă a fetei. Pentru lipsa Elenei nu avea nici o obiecţie. Foarte adesea se întîmpla să decidă că ea va mînca singură, înainte sau pe urmă, pentru un scop sau altul. Alteori îi indica lui că are a dejuna din vreme pentru cine ştie ce interes. Acele dispoziţii îl mulţumeau ca nişte dezmierdări. Dovedeau atenţia vigilentă a Elenei pentru interesele lor, ceea ce era echivalent cu sentimentele lor. Absenţa ei din seara aceea era, desigur, tot atît de justificată, îl mîhnise puţin numai fiindcă era neprevăzută şi nu-i cunoştea cauza. Despărţiţi mai tot timpul prin programul lor de viaţă, îi plăcea cu deosebire ora meselor în serile fără oaspeţi, singur cu Elena şi Norica, cum şi dejunurile intime cu Elena, guvernanta şi copilul. Se simţea atunci posesorul fe-meiei şi al băieţelului.
Lipsa Elenei din seara aceea venea din împrejurarea că Marcian, rămas cel din urmă, uitase ceasul discutînd muzică. Elena, de cînd cunoscuse pe Marcian, renunţase cu totul la pian. Era un sacrificiu care arăta progresul gustului ei muzical, nu se mai mulţumea acum cu acea executare mediocră, în schimb, Marcian stăruise pe lîngă ea să studieze acompaniamentul, care, zicea el, e o artă aparte, şi pentru care o asigura că are destulă pregătire tehnică şi aptitudini.
într-o joi, cînd muzicanţii, reţinuţi de un concert în oraş, întîrziau, cum în aşteptare stau singuri şi cam fără subiect de vorbă, ceea ce da loc la pauze şi suspensiuni — mu-
278
zicale, dealtfel — Marcian, cu una din acele mişcări spontane pe care le avea uneori, se repezise la vraful de note şi, deschizînd pianina, aşezase zorit pe Elena, apoi alergase în hali după faimoasa lui vioară, de care era nedespărţit, şi o silise să-l acompanieze. Pentru a o recompensa, îi acordase la urmă Papillon, acea jucărie minunată din Grieg, asupra căreia se exercită şi virtuozii şi diletanţii, şi pentru care Elena avea predilecţie. Subt mîinile lui Marcian, melodia dispărea, se reconstituia însuşi zborul fin de aripi ; erau fluturi de vară fără trup, numai cu azur pe fibre de mătasă ; apoi se dizolvau şi plutea numai ideea abstractă. O minune, în adevăr ! Marcian dase apoi Elenei mai serios de lucru. Se arăta un profesor răbdător, dar şi autoritar, cum era totdeauna cînd era vorba de muzică. Astfel readusese pe Elena în cadrele active ale muzicei, dar la un loc unde nu putea fi jignită de nici o imperfecţie. Un mic incident însemnase una din acele şedinţe. Cum Elena la un St.-Saens buclucaş nu prindea deloc o pauză — cam grea, ce e drept — o pauză de semiton pentru a intra deodată cu acordul, Marcian, accentuînd ritmul cu arcuşul, o lovise peste umăr din greşală.
Elena, palidă, crezuse că a făcut acolo la pian o greşală care merită enervarea, şi Marcian se socotise — deşi nevinovat — cel mai mare bădăran. Scurt moment dramatic, soluţionat de gestul lui Marcian de a săruta acolo, pe clape, mîinele Elenei, cerînd graţiere.
în seara aceea Marcian uitase ceasul şi Elena nu i-1 adusese aminte. Ar fi servit un aperitiv, dar se temea să nu-1 facă atent asupra întîrzierii indiscrete. L-ar fi oprit la prînz, dar un rest de snobism o îndemna încă faţă de el la aparatul fastuos al dineurilor de gală. Spre zece, tot distrat, tot inocent, dar flămînd, plecase. Abia la şedinţa următoare se scuzase şi făcuse haz de incurabila distracţie artistică, cerînd să i se spună ceasul sau să i se dea de mîncare la o viitoare ocazie.
Primul zvon public anunţase concertul din Bach pentru noiembrie. Amînat pentru decembrie, intervenirea lui Marcian trimisese data mai departe. Lăsînd să treacă epoca neserioasă a sărbătorilor, rămăsese pentru ianuarie. Un adevărat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din prudenţă chiar ziua în comitet intim, dar nu se preciza. Trebuia respectată
279
«cifra neprevăzutului. Neprevăzutul se arătă grăbit să intervină. Muri subit ţaţa Gramatula, acea mătuşe, soră mai mare a lui Doru Hallipa, tatăl Elenei, care fusese pentru Elena un fel de mamă adoptivă.
Moartea ţaţei Gramatula nu era un incident de ordin secundar. Poate că în alte familii, fie din lipsă de mijloace, fie din antipatie pentru tristeţi suplimentare, ar fi fost trecută cu vederea ; aci însă, în casa Drăgănescu, doliul îşi desfăşura toată pompa. Gramatula lăsase, dealtfel, un testament, important chiar pentru o avere ca a Drăgăneştilor. Instituise pe Elena unica moştenitoare şi executoare a unor •dispoziţiuni cu privire la uvrieri.
Era firesc ca festivalul să fie amînat din nou şi nu numai pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu protocolar. Din pricina concertului, Elena reduse protocolul la minimum. Totuşi trei luni de doliu strict, deci trei luni de amînare. Audiţia era astfel azvîrlită în primăvară.
Elena fusese sincer îndurerată de moartea Gramatulei. Plecase de îndată la Prundeni cu bărbatul ei şi cu Mika-Le, de care avea nevoie pentru secretariatul doliului. în schimb, Mika-Le căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei mă-tuşi, care totuşi, în viaţă, nu putuse suferi pe fata din flori. Faţă de acea pricopseală, domnişoara Norica, cu sufletul ei de mică cerşetoare, îşi amînase fără termen ura împotriva Elenei.
Locuinţa Gramatulei nu era la conacul frumos din Prundeni, unde copilărise Elena, ci era aşezată între coşuri de fabrici, în miez de uzine. Cu sînge grecesc curat, mătuşa iubea mai mult negoţul decît pămîntul, şi zgomotul o în-cînta. Trebuise cîteva săptămîni pentru ca totul să fie terminat acolo la ţară. Monumentul binefăcătoarei se ridicase repede, solid şi simplu. Moştenirea, care creştea cu mult averea personală a Elenei şi îi mărea independenţa materială, o mulţumea mult mai mult acum decît ar fi mulţumit-o altădată. Pînă deunăzi era absorbită cu totul în comunitate. Rece, metodic, lucra numai pentru binele general al familiei. I se dezvoltase acum în urmă un sentiment de personalitate. O stare mai mult sufletească, probabil, deoarece averea lui Drăgănescu era cu totul la dispoziţia ei. Pe acea avere n-o confunda însă cu moştenirea de acum, căreia, fără să ştie de ce, îi făcea loc aparte.
280
Pe cînd Mika-Le scria nenumărate adrese îndoliate şi convocări de advocaţi, Elena găsea timp să trimită pe elegantele ei cărţi de corespondenţă un cuvînt de amintire tuturor interpreţilor, începînd, fireşte, cu Marcian, care, prin cîteva telegrame călduroase, se arătase tot atît de bun amic, cît de mare artist. Elena rămăsese în ultimul timp cam singură acolo, deoarece expediase pe Mika-Le, iar bărbatul ei, cerut de afaceri, lipsea des la Bucureşti.
într-unul din acele drumuri, Drăgănescu, la întoarcere, scoborîse din automobil pe Marcian ca pe o surpriză de preţ.
Artistul, cam dezorientat de această răpire, nu putea totuşi refuza invitarea stăruitoare a lui Drăgănescu, care gîn-dea că Elenei trebuie să-i lipsească mult cercul ei muzical şi, în dorinţa de a-i face plăcere, găsise curajul acelei iniţiative. Elena, e drept, nu se aşteptase defel la vizita lui, aşa încît fusese un prim moment de şovăire, urmat de mulţumire reciprocă.
Curiozitatea lui Marcian fusese curînd deşteptată de atîtea lucruri noi. Elena ar fi voit să împiedice şuieratul sirenelor şi vîjîitul maşinelor, dar Marcian găsea în ele nu numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, dar şi anume armonii noi, foarte interesante pentru urechea lui de compozitor.
Nu simfonia motorului, speculată îndestul de muzica modernă, ci unele elemente de sonorităţi, unele combinaţii de sunete, unele ecouri şi rezonanţe ce-1 pasionau în chip particular.
Trecînd în revizie întreaga instalaţie pentru a o arăta oaspeţilor, ziua aceea fusese o adevărată luare în posesie pentru Elena. Ţaţa Gramatula, bătrîna fecioară bărbătească, îşi aducea astfel contribuţia concertului din Bach. Vizita lui Marcian, tot prin îngrijirea simpatică a lui Drăgănescu, se reînnoise de două-trei ori.
La Bucureşti, joile fusese reluate pentru primire de condoleanţe întîi, apoi pentru reunirea muzicanţilor risipiţi. La început, fără absolut nici un fel de muzică.
Curînd însă instrumentele mute păruse Elenei triste şi ea cea dintîi deschisese o pagină de acompaniament într-un ceas cînd era singură cu Marcian. De atunci, înapoia storurilor dese şi uşilor ermetice, în umbra îndoliată care făcea
281
apartamentul mai tainic, se auzeau sunete de orgă sau plîn-geri de arcuş discrete, reculese.
Acele ecouri surprinsese plăcut pe Drăgănescu, care nu vroia monotonie şi mîhnire în jurul Elenei şi ar fi dorit bucuros ca şi negrul mat al hainelor ei să fie suprimat, dacă eticheta ar fi îngăduit-o. Marcian era mereu preocupat de sonorităţile auzite la Prundeni. Făcea Elenei lungi dizertări asupra misterelor armonice. Era obsedat de un ritm nou. Scria adesea pe margine de caiete muzicale micile semne cabalistice ale unei „bucolice*. Firul melodic agrest trebuia să răzbată prin ţesutul complex al unor multiple filoane de ansamblu, după altă concepţie însă, ca cea reconstitutivă a lui Strauss. O evocare măestrită. Căuta să arate Elenei care e elementul sentimental şi care e cel mecanic în acelaşi sunet, apoi care sunt sunetele pur materiale şi care cele emotive ale aceluiaşi acord. Le denunţa succesiunea sau le disocia prezenţa simultană. Exemplificînd din Strauss şi din propriile lui compoziţii, semnala diferenţa între muzica reconstitutivă şi cea evocativă, ce-1 preocupa. Elena asculta fără să înţeleagă tot, dar cu o atenţie ce-i stimula verva şi cercetarea. îi mai arăta apoi gradaţiile infinite cuprinse de o singură notă muzicală, cum şi ecourile desprinse din ea şi valorificarea lor pentru sunetele următoare. Surprinderea ei pentru acele minuni îl încînta. Era o şcoală muzicală cu totul diferită de lecţiile banale de pian luate de Elena prin pensioane. Era şi o recompensă de un gen nou a pasiunei ei pentru muzică. Prezenţa lui Nory şi Mini era acolo asemeni corului antic, simpatică şi necesară.
Ada şi Maxenţiu se arătau şi ei foarte mîhniţi cu prilejul doliului. Se socoteau ca un fel de rude, e drept că în numele unor argumente foarte delicate : ex-logodna lui Maxenţiu şi veria lui Marcian. Rezulta însă o nuanţă foarte cuviincioasă de raporturi.
Elena primise chiar o misiune de caritate, pe care o împlinea cu zel în amintirea Gramatulei, căreia, dealtfel, nu-i lipsea nici griul fiert de pe moşie, nici azima morilor, nici un fel de datini. După rugămintea Adei, Elena îşi luase asu-pră-şi să decidă pe Maxenţiu pentru plecarea la Leysins. Prinţul însă refuza cu îndărătnicie blîndă.
282
Marcian era şi el mişcat de starea lui Maxenţiu care se stingea pe fiecare zi. Elena şi Marcian inventase pentru acel scop existenţa unei prietene, ce s-ar fi aflat la Leysins şi trimitea de-acolo referinţe încîntatoare, începînd de la călătoria lesnicioasă, la orice alte detalii de peisagiu şi tratament. Povestea era alimentată cu date precise luate de Ada la sanatoriul din localitate, aşa încît numai învelişul era romantic.
Povestea fictivă era acum o bună camaradă a Elenei şi a lui Marcian, care combinau împreună ultimele ei noutăţi în forme cît mai poetice, deoarece Maxenţiu era mereu în faza iui serafică. Ada susţinea complotul din toate puterile, speriată de scăderea prinţului şi nemaiavînd nevoie de prezenţa lui acum, cînd Elena şi Marcian erau o platformă solidă de onorabilitate. Marcian urma să creadă pe Ada o femeie foarte de treabă. N-o putea vedea decît parţial şi aşa cum voise ea să i se înfăţişeze. Partea vulgară şi viţioasă a firii ei scăpa de sub observaţia lui naivă şi optimistă.
Elena nu ştia nici ea nimic pozitiv rău de Ada, dar în şcoală, ca şi în societate, o socotise pînă atunci ca fiind de altă speţă cu ea. Acum se simţea dispusă spre concesii. O găsea, dealtfel, foarte corectă în ţinută şi foarte sinceră în solicitudinea ei pentru Maxenţiu.
La propaganda de plecare Maxenţiu opusese la început Elenei o tăcere misterioasă sau replicase misterios că se simte foarte bine. Avea convingerea suavă că Elena numai din interes sentimental dorea plecarea lui, credinţă pe care o purta ca pe un talisman în sensibilitatea lui maladivă şi care-1 întărea în decizia de a rămîne aproape de ea. în afară de teama hemoptiziei, teamă acum resemnată, nu-şi da seama de starea lui. Febra la ore fixe era acum înlocuită cu un fel de morfinizare a organismului, care la termometru corespundea cu două-trei linii permanente de temperatură. Sfîrşi însă prin a se convinge că „ea" cu dinadinsul vrea ca „el", să plece. Decise eroic că o va asculta, dar trebuia prudenţă pentru a nu pune în evidenţă sentimentele şi pentru a evita comentariile. De aceea, prinţul lua un aer din ce în ce mai secret şi mai exaltat. După multe ezitări şi calcule, într-una din zile, luptînd cu scrupule şi obstacole imaginare, Maxen-
283
ţiu combinase timpul şi spaţiul şi găsise momentul de a fi singur cu Elena. Elena, ce nu-şi da seama de acel calcul, se bucurase că Maxenţiu are să-i spună ceva, probabil tocmai în chestia Leysins. Aşa de aproape însă de fantoma ce se apleca spre ea şi de pe buzele căreia ieşea o răsuflare slabă şi deasă, Elena simţise că ameţeşte. Marcian, atent, se săltase spre dînsa, oprit însă cu un mic semn de Elena. în aiurarea lui, Maxenţiu interpretase emoţia Elenei favorabil, iar intervenţia lui Marcian drept indiscreţie. Spusese Elenei grăbit şi confidenţial că a decis să plece, ca pe o replică la dorinţa ei secretă şi, subt un pretext stîngaci, se sculase de lîngă dînsa ca să n-o compromită. Faţă de rezultatul bun, Elena, prin aprobare, se făcuse complice cu dulcele secret şi cu drama imaginară a prinţului.
Maxenţiu plecase apoi pe loc, luînd arbitrar pe Ada nedumerită şi refuzînd întrebările lui Marcian. Era turburat de o închipuită mare scenă, agitat de tot felul de simţiri exaltate şi diafane totuşi şi mereu misterios. în felul acesta poetic se decisese plecarea, aşa de vulgar disputată cîndva, a lui Maxenţiu. Fusese însoţit pînă la frontieră de Ada, care convinsese pe Lică să facă un turneu în Ardeal subt cuvînt că la Temişoara vor găsi cai frumoşi ungureşti ; mai departe, Maxenţiu era însoţit de doctorandul ce-1 îngrijise şi acasă, tu misiune de a-1 instala. Un bolnav fragil, un client întîr-ziat, acel blond livid ce pornea la Leysins, de unde, fireşte, amica fictivă a Elenei plecase de curînd vindecată. Sperau oare cei ce-1 trimeteau în vindecarea lui ? Sau un egoism inconştient îi îndruma să înlăture din decorul lor acea efigie melancolică, care, fără nici o rezonanţă acum către înconjur, se putea mai lesne dizolva în izolare ? Moartea fiind operaţie repugnantă, era salutar gestul lor de a transporta pe condamnat într-un azil anume pregătit.
Elena comentase cu Marcian ciudăţenia procedărilor lui Maxenţiu. Marcian surîsese indulgent şi semnificativ, şi Elena înţelesese abia atunci aluzia absurdă a bietului exilat. Incidentul lăsase în urma lui un parfum frumos de amor şi de spaimă. îl respirau reculeşi. Aşa cum parfumul florilor acumulate proaspăt pe un mormînt străin face pe cei sensibili să se simtă cu o plăcere dureroasă încă mai vii.
284
KIV
Pe măsură ce repetiţiile se înmulţeau şi răspunderea se desemna, Marcian devenea mai autocrat, şi executanţii mai subjugaţi. Se întîmpla acum ca observaţii destul de severe să pornească de la maestru către unul sau altul. Mai nervos, cu cît era mai interesat de buna reuşită, Marcian trecea peste convenţiile mondene, aşa cum ar fi făcut-o pentru un concert public. Elena îl susţinea tacit. în marele public participarea lui Marcian făcuse impresie, propagată pe două căi : agenţia Stuart şi colportajul de salon. Invitaţiile, foarte căutate şi înainte, acum îşi urcau valoarea vertiginos. Se emisese chiar ideea să se facă invitaţii plătite cu beneficiul destinat unor societăţi de binefacere, şi propunerile abundau. Versiunea asta nemulţumise pe Elena, care ar fi curmat-o, dar nu ştia dacă Marcian nu era cumva partizanul, dacă nu chiar promotorul ei. Cu multă precauţiune îşi manifestase dorinţa ca audiţia să rămînă o recepţie particulară.
Marcian se arătase cam susceptibil şi se apărase ca un culpabil de o vină, pe care în realitate n-o avea. Se isca între ei un mic malentendu aşa cum se întîmplă în faza dinţii a celor mai bune raporturi. Plutea o melancolie, deşi nimic nu se schimbase. Cum şi Elena şi Marcian se simţeau vinovaţi, deşi fără de vină, era un prilej pentru o acordare deplină, care nu întîrziase. Totul fusese curînd luminat şi proiectul absurd era acum subiect de glumă. Tocmai putinţa asta de limpezime era una din calităţile cele mai simpatice ale muzicantului. Prin lipsa de „funduri suprapuse" 24 ai fi zis că nu e artist, aşa cum prin firea dubioasă permanent şi chiar sieşi, Greg, pictorul, era şi artist şi clerical. în schimb, Elena era tot mai iritată împotriva doctorului Rim. Lipsea mereu, şi Marcian, foarte nemulţumit, nu protesta din politeţă. Franco suplinea pe Rim cum putea, dar atrăsese atenţia Elenei că era tot timpul ca titularul să fie prezent. Elena, prea ocupată, nu se putea duce la Rim şi prefera chiar să nu meargă pentru a nu mîhni pe Lina, dînd doctorului lecţia meritată.
Decisese să trimită un ultimatum, dar amîna din grijă pentru Lina. Comisionul căzu asupra lui Mini, care tocmai avea intenţia să se ducă pe-acolo. Dealtfel, mesagiul Elenei avea
285
forma unei scrisori categorice, pe al cărei conţinut Mini nu era obligată să-l cunoască.
Rim lipsea de la repetiţii ocupat cu chestii grave. Avea şi el drama lui. Mîhniri şi bucurii succesive îl oprise de la muzică. Alte vibraţiuni puneau în mişcare pe domnul profesor. Atunci cînd Sia crezuse că e chemată de Lică, în aşteptarea ei nerăbdătoare, se arătase tirană şi maltratase pe Rim cu vorbe necugetate şi cu atitudini dispreţuitoare. Rim înălţase psalmi de pătimire. în dreapta lui cuminţie socotea pe Sia drept oaie rătăcită. Avea însă lungi socotinţe cu sine despre ce era de făcut. Aflase despre scrisoarea trimisă de Lică fetei. Era, oare, bine să încerce un demers pe lîngă acel tată aşa de scump pentru a-1 readuce sau trebuia să caute a slăbi dragostea filială a Siei, acum, mai ales, cînd el îi oferea o altă dragoste, ce putea înlocui cu atît avantagiu pe cealaltă ? în pantomime interioare, fără de oglinzi inoportune şi cu o gustoasă cercetare de sine, Rim se desfăta la ideea bucuriilor pe care le putea da Siei.
Scoborînd astfel în subteranele conştiinţii, găsise gîndul mîntuitor de a se sluji de minciună. Cu mîini lungi, întinse ca o suplică spre Sia, Rim îi povestise că a întîlnit pe Lică, ce l-a însărcinat să-i spună că nu o mai poate chema la dînsuî nici chiar pentru o vizită din „anumite pricini". Lică l-a împuternicit pe el, Rim, să aibă grijă de odorul de care-1 despărţeau acum „unele împrejurări".
Rim predica astfel fetei într-un stil care nu era deloc cel al lui Lică, riscînd minciuni foarte bine înrudite însă cu adevărul. Sia nu ştia să facă distincţii. Aşteptase pe Lică şi nu venise. De la nădejde trecuse, brusc, la parapon. Nu se îndoise de cele spuse de Rim. înţelesese bine două lucruri : că Lică avea acum alte socoteli şi că pe ea o lăsa moşului. Mîhnirea şi necazul cotrobăiau prin sufletul ei opac. O mare iluzie se sfărăma în blocul acela. Ura acum deopotrivă şi pe Lică şi pe Rim. Ura pe toată lumea. Drept exprimare acelor simţiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi răspunsese numai :
— Marş !
Rim se retrăsese cu demnitate şi cu speranţă. Avea un surîs enigmatic de maliţie şi indulgenţă. Sia, cam îngrijată că a ocărit pe cel de care avea nevoie, nu avusese totuşi nici un cuvînt de revenire. „Fecioară tare !" suspinase Rim, dar
286
cu încredere în viitor. Se simţea înţelept ca un Solomon-rege, pe care l-ar fi sfidat o sclavă favorită. Chiar făptura lui şi-o simţea cu înfăţişarea solemnă şi biblică şi, retră-gîndu-se prudent după apostrofa Siei, paşii lui îi păreau a suna august pe mozaicul coridorului ca pe lespezi de porfiră. Rim era un luxurios al închipuirii. Palma fecioarei pe obrazul lui slab ar fi luat apucături de voluptate brutală. Rimul cu dinţii galbeni, lungi şi rari, miop şi prognatic, era numai o mască pusă în glumă „scumpului eu" al lui Rim .„frumosului". Domnişoara Sia nu se putea să nu-l vadă pînă la urmă aşa cum el se închipuia. „Fecioară capricioasă !" se biciuia Rim cu delectare. Minciuna lui îl mulţumea însă aşa de mult, atît era de convins că Sia se va întoarce spre el, încît îşi amintise de repetiţiile audiţiei Bach cu oarecare remuşcare.
Mini se pregătea să-şi îndeplinească dubla ei misiune : aceea de a da Linei alarma pe care nu i-o dau ceilalţi şi de a duce lui Rim scrisoarea Elenei cu privire la concert. La dezordinea de idei pe care i-o pricinuise marele secret de familie : Lică-tată, Lina-mamă, Sia, fiica lor, se adăoga ceea ce Mini numea incestul lui Rim. Predomina însă spaima ei nelămurită.
Circumstanţa că Rim şi Sia nu cunoscuse secretul Linei îi părea în adevăr atenuantă. Ce va fi însă atunci cînd vor afla, afară numai dacă Lina, mereu sclavă, nu va avea gestul biblic de a-şi conduce fata în cortul patriarhului ! Altfel, jocul celor doi era primejdios ! Mini îşi zicea că poate vede ea lucrurile prea tragic şi totodată se simţea zorită spre sfîrşitul tragediei. Era neastîmpărul furtunii pe care o simţi că vine, care te apasă şi pe care ai vrea s-o vezi trecută, fie chiar cu ravagiile ei.
Pe drum spre Rimi, Mini se bucură că are pretextul scrisorii şi totodată luase decizia că nu va vorbi nimic imprudent. Cel mult va lua atitudinea pe care o sfătuia lui Nory, 25 atitudinea care pune întrebări, deschide paranteze, naşte indicii şi dă bănuieli. Se bizuia pe cuvintele ce vor cădea fără voie. Avea dorinţa de a fi Linei de ajutor, dar cu speranţa că o vor ajuta împrejurările. La început concursul de împrejurări păru a fi puţin amabil şi gata să o întoarcă de la uşă. La soneria ei timidă întîi, apoi întărită, nu răspundea nimeni. Stărui prin partea bucătăriei, dar şi acolo era pustiu.
287
Pe Ia ferestre nu se ivea nici un cap. Lipseau, oare, toţi, la trei abia după dejun ? Ideea de a pleca fără să-i vadă păru deodată a-i conveni. Va lăsa scrisoarea în cutia de poştă. Demersul ei i se părea acum suficient. îşi mări în minte dimensiunile bunelor ei intenţiuni neîndeplinite. Vestitul sham-pooing26 al lui Pilat îi liberă conştiinţa. Se spălă deci pe mîini de toate misiunile. Totuşi, tocmai pentru că era decisă să plece, mai întîrzie un minut. Era în curte, în dreptul culoarului odăilor din fund, legat cu sala mică a bucătăriei... Parcă desluşea pe cineva prin perdele. Storurile, trase pe inele, lăsau între ele spaţii mici. I se păru că e baba, dar care, în loc să vie spre ea, se îndrepta spre odăi... Poate vroia să-i deschidă prin faţă ! Vru să pornească şi ea într-acolo, dar umbra mişca acum din nou înapoi... Tot pe la bucătărie venea !... Nu se arăta însă nimeni şi aceeaşi umbră se agita ne-orînduit, cînd oprită pe loc, cînd pitulată, cînd lunecînd repede. Cine ştie ce luptă a babei cu vreun şoricel sau păianjen. în orice caz, nu părea a se ocupa de ea. Mini avea acolo, în plină zi, o ciudată impresie de mister. Jocul acela de umbre era încă mai bizar în plină lumină.
Prin storuri, umbra se vedea acum nemişcată. Mini se duse şi sună iar, din faţă, apoi imediat trecu şi bătu la uşa din dos. Erau ultimele demersuri făcute în pripă, înainte de plecare. în sfîrşit, umbra mişcă spre uşa de serviciu. Tot baba fusese ; Mini o zări desluşit prin ultimul geam.
O altă umbră însă se strecura repede pe coridor spre interiorul casei. Acum apăreau toţi deodată ! Se auzi din faţă şi glasul bunei Lina, dar silueta proiectată pe umbra perdelelor, după plecarea babei, nu fusese a ei.
Buna Lina rezemată într-un baston se căina din prag. O durea mereu piciorul şi aţipise puţin... Dar necazul cela de babă, ce păzea !
Baba ieşise şi ea în uşa din dos cu un cap holbat. Bine zicea Lina că nu mai era în firea ei. Lina pofti pe Mini în odaia de culcare. Cînd intrară în vestibul ieşi din biroul lui însuşi doctorul Rim. Aşadar, toată lumea era acasă !
— Am o scrisoare pentru dumneata ! îi spuse Mini scurt.
Acea afacere i-1 făcea nesuferit. Avea unele scrupule. Fie că Rim nu era consanguinul Siei, erau însă în judecata lui Mini unele căi, grozav de intime, pe care soţul şi fiica Linei se întîlneau în vinovăţia lor. O dezgustase.
288
Desigur era destul de deprinsă cu astfel de cazuri ă\n zvonul public : X e amantul cumnatei, Y trăieşte cu fata nevestei etc. ...Fapte diverse destul de frecvente şi banalizate de scepticismul public. Cînd eşti însă confruntat cu ele îţi fac altă impresie şi scepticismul public nu împiedică ca X, Y, Z, să trăiască într-o tragedie.
Rimii, ce e drept, nu erau din aluat tragic. Pe buna Lina o puteai lesne închipui tolerantă, Sia cea rudimentară nu-ţi dezvolta indignări, iar Rim îţi da nemulţumire mai mult prin persoana lui. Animal de o speţă intermediară între genul feroce şi cel domestic, avînd dinţii unora şi esofagul celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunţat al viţiului, fără curaj în imoralitate, dar repulsiv şi răutăcios.
Totuşi doctorul Rim nu cunoştea secretul Linei. Nory asigurase pe Mini de acest lucru... Doctorul Rim nu ştia, deci continua... Şi dacă ar fi ştiut ? Lui Mini îi era mereu frică, o frică lucidă ca şi misterul umbrelor chinezeşti la lumina zilei.
Buna Lina povesti lui Mini de la capăt păţania ei cu piciorul. Confuză în vorbă, ca de obicei, amesteca durerile fizice cu necazurile celelalte, toate răzbătute de plîngeri împotriva babei care se ramolise de tot. Trebuise ca ea, din somn, să audă soneria înainte ca baba să se urnească. Mini lăsa să-i scape ocazia asta bună de a face oarecari insinuări.
Apoi Lina amestecă darea de seamă a unor depuneri de familie, la care luase parte şi gemenii Hallipa, cu alte doleanţe. Acest amalgam era chiar starea de spirit a bunei Lina, care primea toate lucrurile fără a le coordona şi povestea laolaltă proiectele ei materne de a mărita pe Sia cu unul din gemeni, cu mizeriile îndurate de la obraznica ceea de fată, pe care Rim o încuraja. Deşi foarte suferitoare, se vedea că Lina era obosită de necazuri. Mini o privea cum suflă greu şi îşi zicea că toată viaţa va sufla aşa din ce în ce mai greu... şi atît! Renunţarea Linei o cuprindea şi pe ea ; faptul că Lina o să moară într-o zi de astmă n-o speria. Mai teamă i-ar fi fost acum să vorbească.
— Nebuna asta de fată stă bufnoasă fiindcă Lică nu se poate ţine de ea ! îi e destul de bine aici... Rim o menajează chiar peste măsură... Dar dumneaei îi tună şi toţi suntem întorşi pe dos... Abia s-a aşezat şi Lică... Acum e profesor şi prieten bun cu familia prinţului Maxenţiu.
289
Lina avea astfel de expresii fericite şi un fel de a înfăţişa totul care curma orice comentariu. Mini se simţea dezarmată. Orice intervenţie apărea de prisos. Se interesă de profesoratul lui Lică. Nu şi-l putea închipui... Dar Lina declară că Lică era tot băiat bun şi drăguţ ca înainte, cu toată situaţia lui aşa de frumoasă... Cam ridicolă buna Lină, în adevăr !... Aşadar, Lică se schimbase fără să se schimbe. Era acelaşi care fluiera de mult pe lîngă garduri, care deunăzi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera uşor pe buze în atelierul domnului Paul şi între dinţi în urechea prinţesei Ada. Cît despre pasiunea fetei greoaie pentru tatăl sprinţar, ea era o stare de fapt fără comentariu. Cu ideea lui Lică profesor, Mini nu părea a se identifica ; nu mai puse însă nici o întrebare. îi era deodată foarte lene şi uitase aproape preocupările cu care venise. Tocmai atunci baba, fără ca să i se fi auzit paşii în meşii de postav, vîrî capul prin uşă şi răguşită şopti :
—	Să pofteşti din faţă că a venit intendentul.
Mini fu de părere ca Lina să cheme pe intendent, ca să nu se mai ostenească, dar Lina se şi sculase. Baba rămăsese după uşă. I se vedea laba zbîrcită şi neagră a mîinii şi vîr-ful broboadei. Ai fi zis că stă acolo gata să lovească pe Lina cu ceva în cap... Cu ce s-o lovească ?... în ce fel era Lina vinovată faţă de babă ?... Impresii ! sau unele idei neînchegate bine, leneşe încă, dinapoia gîndului. Acum papucii babei se auzeau tîrîş pe coridor. Plecase... Ba nu !... Iar se întorsese. Mini, ridicînd ochii, o văzu grebănată şi uitîndu-se la ea lung. Ce vrea ?... Ştia că a văzut-o adineaurea prin geamuri şi vroia s-o ucidă pentru că dovedise crimele din casa lor blestemată...
Baba înfăţişa acum tot basmul rău întrevăzut de Mini. Stînd în mijlocul odăiei, baba se uita mereu ţintă la ea. Apoi se apropie de masă şi luă călimara, pe care o duse Linei în vestibul. Atît!... O aduse însă la loc şi se opri în faţa scaunului lui Mini, uitîndu-se acum la ea de-aproape. Nu spunea nimica, aştepta !... Mini se trezi că-i spune ea, din senin, babei :
—	Dumneta ai slujit pe cucoana Lina şi acum îngrijeşti şi de domnişoara Sia, fata dumneaei.
Nu se gîndise cu răutate la astfel de cuvinte. Le pronunţase maşinal... pentru că baba aştepta acolo în faţa ei, fără
290
rost... sau pentru că venise pregătită să vorbească şi nu cutezase să spună Linei nimic... sau pentru ca să afle dacă baba ştie... sau numai răspunsese întrebării mute pe care i-o făcea baba !
Baba întîi rămăsese tîmpă. Apoi îşi plesnise tare palma aspră peste obrazul zbîrcit şi ieşise în brînci ca o turbată, mică, cocoşată ; cu un petic de şal zdrenţuit, cu rochia tîrîş, alerga pe coridor. Mini se sculase şi din uşă se uita după ea. Părea că patinează : un picior luneca mult înainte şi cellalt sărea după el. Ca o vrăjitoare pe o mătură sau o mumie pe un schi şchiop.
Aşadar, baba nu ştia ! Rămăsese turlacă ! Dar baba ştia altceva... şi cele două lucruri la un loc o făcuse să fie apucată de rele. Ce va face acum baba ?... Va amuţi din spaimă... sau va vorbi ?... Socoteli mintale repezi deoarece Lina se întorcea.
—	Te-am făcut să aştepţi ! se scuză, picînd pe un fotoliu, apoi se sculă iar să închidă uşa, mereu robotnică.
Mini se uită după ea cu ochi pe care îi simţea cum sclipesc mii de forme, culori şi lumini, ca un buchet de artificii. Apoi tot aşa de iute privirea i se stinse. Auzi pe Lina cum îi spune :
—	Acolo pe coridor e odaia fetei ceea !
„Da ! gîndi Mini. Tocmai unde pîndise baba.ct Placid, Mini reconstituia faptele.
—	Pe babă o ai de mult... de la Tecuci ?
—	Nu !... Mai dincoace !... Dar tot mi-e destul !
—	Are să intereseze pe Nory noutatea că domnul Lică dă lecţii, zise Mini la întîmplare.
— Lecţii de echitaţie. Ştii ! El e de la cavalerie ! complectă Lina îngîmfat şi iar se sculă şi se duse alături în cabinetul medical, de unde aduse o fotografie a lui Lică în uniformă de cavalerie. Dacă o vedea fata ceea, mi-o lua !
Lina o credea pe Mini la curent cu aventura ei sau nu ? îi vorbea ca unei iniţiate, sau cum ?
— Ştii, Lina, că am adus doctorului o scrisoare de la Elena. îl roagă să vie la repetiţii sau să o anunţe într-un fel. Acum cînd are pe Marcian va fi un concert strălucit.
—	Rim are ae gînd să se ducă acum regulat.
Lina părea oarecum geloasă de precăderea muzicală a lui Marcian şi ofensată că Rim era controlat.
291
Peste puţin Mini se sculă sa plece. în poartă îşi zise : „E o prostie să vrei să faci oamenilor bine \“ Apoi : „Am nemerit oare un flagrant-delict ?... Mai bine că n-am spus nimic Linei şi m-a slujit împrejurarea !“ Se gîndea că acum baba o va înlocui şi Lina va fi informată. „N-am să viu mult timp pe la Lina."
...Trecu apoi la alte gînduri ale ei, ca şi cum interesul pentru acele fapte i se topise şi teama i se irosise.
XV
Pe cînd la Drăgăneşti dura repaosul, melodios, toate furiile dezlănţuite bîntuiau casa Rim. Baba, care nu murise subt spaima blestemului căzut acolo, spusese Linei ceea ce ştia şi aşa cum ştia ea să spună. Intîia grijă a Linei fusese : ce-o să zică Lică, ce-i încredinţase fata ? Abia pe urmă se văicărise asupra faptei : cum dusese păcatul pe Rim ?
Indignarea nu-şi făcea loc decît anevoie, din lipsa de gelozie şi dragoste, din firea ei pasivă şi din acea vină a ei iniţială, păcatul de tinereţe, dc care se împiedicase toată viaţa, păcat speculat de Rim, dar mai ales întreţinut de ea singură. Nici ea nu era basma curată !... Ea doar adusese în casă pe fata lui Lică !... în felul ăsta buna Lina sosea dezarmată la locul delictului.
Dar ce era acum de făcut ? Căci ceea ce i se părea desluşit era că trebuie făcut ceva... Cum să trimită fata de acolo fără ştirea lui Lică ?... Cum să spună lui Rim să se astîmpere ?
Ici-colo o apucau şi toiuri de indignare ! Ce neobrăzare pe nemernica de Sia ! Ce neruşinare pe păcătosul de Rim ! în casa lor !... O fată ocrotită de ei !... a lui Lică !... Căci era bine înţeles că nici Rim, nici Sia nu ştiau despre maternitatea ei.
Puţina ei dragoste pentru Sia şi purtarea de totdeauna a fetei cu ea făceau ca reacţiile materne să-i lipsească conflictului. Drama era astfel mult simplificată, dar totuşi exista. Lina avea o noţiune precisă a greşelilor fiecăruia separat ;
292
amestecate însă la un loc o încurcau. Dacă Lîcă ar fl venit acum să-i spună că Sia e o străină ar fi răsuflat, desigur, uşurată, dar nu i s-ar fi schimbat prea mult supărarea.
Prima ei fază, deci, după descoperire fusese de toropeală. O îndelungă oboseală o copleşi. Mai apoi abia o apucase un fel de necaz cicălitor către cei care stricau toată treaba şi-i dau urît de lucru. Cînd e aşa de greu pînă să te vezi liniştit !... Ce le trebuia lor acum un astfel de zdruncin !... Şi baba aceea nesuferită cu pînda ei!... Se amesteca în treburile stăpînilor !... Acum pîndea, desigur, iarăşi să vadă ce are să se petreacă !... Aştepta cine ştie ce ?... Parcă Lina ştia singură ce are să facă ! Fibrele ce simt şi dor, Lina nu le avea, iar cu mizeriile omeneşti era deprinsă, apoi era o fire grămădită ce se înăbuşea : de aceea imboldul dintîi al mîniei care spulberă nu-1 avusese.
înăbuşindu-se, scotea însă aburi. întîi turtită de cele ce aflase, acum începuse din ce în ce a pufni şi a căuta pricină tuturor, chiar şi lui Rim. Atitudinea ei păruse celor doi suspectă. Profesorul se uita cu ochii lui de chinez la Sia, care căta pe subt pleoape. Era ceva !... Dar ce ?... Nu ştiau ! De aceea nu cutezau să ia atitudine, aşa că — lucru neobicinuit — pufnelile Linei se treceau şi se întreceau în voie. Lina îşi răsufla însă necazul fără explicaţii ; iar în gîndurile ei trudite se socotea mereu ce ar fi fost oare bine să facă ! N-avea încredere — şi pe bună dreptate — în energia ei. Furtuna, care face vîrtej pe locul necurat, nu se dezlănţuise, aşa că răul mocnea pe loc. Nory, chemată pentru a fi consultată şi pusă încă de la poartă în curent de babă, intrase cu : „Să-ţi trăiască !w şi rămăsese la : „Dă-o afară !“ Refuzase însă să se amestece : „Eu cu mojica aia nu vorbesc !"
Aşa că buna Lina urmase a-şi rumega înainte gîndurile necăjite, pe cînd ceilalţi doi se enervau în nesiguranţă. Nu se mai auzea vioara doctorului şi distracţiile de orice fel erau suspendate.
Voia bună fiind singura ei graţie, Lina căpătase o mutră încă mai uricioasă : pămîntie, cu ochii tumefiaţi fără de plîns, îmbătrînită. Era circulaţia rea a sîngelui, autointoxi-carea !
Odată ce apucase să vorbească răstit, părea că aşa-i fusese vorba de cînd lumea ; arţagul era hrana pătimirii ei. N-o părăsea însă grija că trebuie să facă ceva ! Se chibzuise
293
să cheme într-o zi fata şi să-i spună marele secret al naşterii ei. Atunci va pleca ea singură de-acolo, ceea ce Lina prefera din cauza lui Lică. îi era însă silă de convorbire : „Te pomeneşti că plînge, măgăriţa 1“ La ideea asta Lina ezita. îşi amintea din nou traiul îngeresc de deunăzi, fără a-i cerceta pricinile : „Dacă se astîmpăra, măgăriţa, ce bine era î Au pe dracu în ele ! Să nu lase lumea în pace !" Lina arunca toată vina pe Sia. Se gîndea la măritişul fetei cu unul din gemeni, deşi proiectul era numai în închipuirea ei, „O mai vrea acum să o ia ? Bine credeam eu s-o mărit mai iute." în acelaşi timp, un fel de indulgenţă de fată greşită, care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală şi amîndouă se încurcau iarăşi de noţiunea maternităţii. Atunci buna Lina nu mai ştia ce vrea : „Numai să nu plîngă !“ îşi zicea la urmă cu o silă mare pentru lacrămi.
Ar fi vrut mereu ca Rim să nu afle secretul : Pentru ea, ce se temea de păcatul pe care-1 purta în spinare, şi pentru el, păcătosul, ca să nu-i vină greu. Credea că în felul ăsta totul s-ar putea încă îndrepta. Nenorocita Lina trebuia să-şi dea ei singure toate argumentele conciliante pe care de obicei le aduc alţii. Cu baba nu vorbea. Baba intrase după cuptor şi acolo făcea în cenuşă tot felul de vrăjitorii pentru blestemul cel mare, dar nu era cuptorul cu hrubă, de aceea, pesemne, nu prindea vraja. De cum vedea pe Lina, ridica mîinele în sus într-un gest de iad şi pieire. Părea că stă acolo pe jăratec, sfîrîindu-şi pielea neagră pentru că fusese martoră la pierzare.
Baba avea tot tragicul care lipsea bunei Lina, ajunsă, în schimb, de o cicăleală nesuferită şi gata să obosească prudenţa celor doi şi să provoace vreo scenă din care să iasă ea vinovată sau să iasă cel mult o victimă înecată de-a binelea în mocirlă. Lina, simţind că Rim e gata s-o provoace, se decisese şi chemase fata. Ca să fie vorbă scurtă scosese caseta preţioasă :
—	Uite ce vreai să furi ! îi zisese cu bruscheţă. Poftim citeşte !
Sia se repezise şi învîrtea în mîini cele cîteva fotografii ale lui Lică, a căror vedere îi răscolea mînia şi dragostea.
—	Citeşte !... Tu eşti ceea de acolo !
Aruncîndu-şi ochii pe act : „Din tată necunoscut !" Sia avusese un ţipăt :
294
—	Nu e Lică tatăl meu ?!
Acest efect, care nu era cel aşteptat, nu fusese pe placul Linei.
—	Cine vrei să fie tată-tu ? Lică e !... E vorba de mâ-mă-ta... Eu sunt, neruşinato... eu !... Eu care te ţiu, te ocrotesc şi vreau să te mărit!
Cuvinte grele, cu un înţeles lămurit şi care puteau face pe Sia să intre subt pămînt.
—	Să-ţi fie de bine ! Da5 asta e poveste veche ! zisese grosolana fată.
Lina înţelesese atunci că Lică i-a vorbit Siei de ea batjocoritor şi se ofensase de moarte. Nu-şi mai alesese cuvintele, pierduse orice cumpătare şi grămădise ocările şi pumnii.
Baba, pe coridor, se aşezase pe vine cu mîinile peste urechi, aşteptînd să se facă pămîntul praf, iar Rim, prevenit de întrevedere, lipit cu urechea de uşa biroului, nu putuse rămîne neutru.
Intrase în plin pugilat şi, luînd partea celei slabe şi fără apărare, scosese pe Sia din mîinile materne.
—	Treci în camera dumitale ! zisese fetei cu glasul unei blînde autorităţi. Am de vorbit cu dumneaei !
Urmase o scenă care ar fi trebuit să fie culminantă şi care nu fusese decît o încîlcire de cuvinte haine, un schimb de injurii mult timp mestecate şi acum scuipate în obraz. Rim se arătase superior prin calm şi batjocoră. Lina, cu faţa umflată ca de brîncă, zvîcnea anevoie vorbele îmbîcsite între fălcile contractate. Văzînd că pierde teren, Lina dase lovitura cea mare, pe care e drept că nici Rim n-o aştepta.
Era baricada de după care el îşi apărase o viaţă întreagă demnitatea şi avantagiile. O răsturna acum nebuna de femeie cu o singură vorbă.
Cu o explozie de plîns sau de tuse Lina spusese :
—	Măgăriţa asta e fata mea ! şi aşteptase ca din cumpăna greşelilor reciproce să iasă izbăvire.
Să fie iertare şi uitare şi totul să se isprăvească la primărie şi la biserică cu o nuntă la care ei să fie naşi.
Rim, astfel atacat, şovăise, apoi, luîndu-şi cel mai măreţ ifos, zisese stacadat, deci sarcastic :
—	Dumneata, madam, ai crezut că trăieşti cu proştii ! apoi ieşise.
295
Nu era decît o atitudine de circumstanţă. De fapt, Rim nu ştiuse. închipuise poate, în rîs, o romanţă de juneţă a Linei cu Lică, iar dacă cumva se întrebase vreodată a cui e Sia, nici un moment nu-i venise în minte că Lina ar fi putut avea curajul să o aducă în casă...
Lui Rim îi trebuia numai o fecioară binevoitoare şi nu ar fi ales-o dinadins să-i fie fată vitregă. Acum chiar, cînd ştia, căuta să uite nota asta caracteristică. Nu putea schimba împrejurările ce-i procurase ocazia fericită şi, ca un om cu spirit larg, ştiinţific, primea împrejurarea aşa cum venise.
Cît despre Sia, nu simţea nici o legătură de „cucoana*, 27 şi în bărbatul unei mame, pe care n-o identifica bine, nu vedea decît pe „moşu* ca unealtă de beneficii şi de răzbunări.
Flirtul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol şi nici iadul cu blestemele lui. Profesorul Rim flirtase la domiciliu, glumă îngroşată din imaginaţia lui libertină şi din bădărănia Siei. Glumă agravată nu de rafinării şi complicaţii psihologice, ci de împrejurări.
Lina rămăsese însă buimăcită şi cu ideea că Rim şi Sia... ştiuse : aşadar, marele secret nu exista. Era un Jucru pe care nu şi-l închipuise niciodată, care zăpăcea tot trecutul şi făcea în ea întuneric beznă.
Deocamdată, totuşi, nimic nu se schimba. Ştiau toţi şi totul urma înainte. Baba aştepta mereu sfîrşitul pămîntului şi Lina aştepta ca Rim să hotărască ceva. Să ia o măsură, orişicare. Poate se vor despărţi !... Din pricina ei... sau a lui... sau a vorbelor... sau poate că totul se va îndrepta încă... Lina credea deci totul amînat ; în aşteptare se învenina tot mai tare.
Rim, socotind totul lichidat, sta mai mult pe la facultate, plictisit că bunul mers al lucrurilor a fost turburat şi plin de o prudenţă înţeleaptă. După două... cinci... opt zile... în care fiecare ieşea, intra, mînca separat, cu demersuri ascunse, Lina apucase pe Sia în sufragerie şi, lovind cu pumnul în masă, îi poruncise să plece. Fata dase din umeri şi spusese că nu pleacă decît atunci cînd o va lua de acolo Lică, ce-o adusese. Lina, înfuriată, răcnise răguşit, dar cu puteri nebănuite : Are s-o azvîrle în drum ! Ameninţat în
206
interese, Rim apăruse în uşă, cerînd linişte şi declarînd că el porunceşte în casă. Alte zile neschimbate urmase.
Lina acum îşi redusese lupta la un obiect unic : să plece Sia ! Era gîndul ce-i venise încă de la început ca cel mai firesc. Atitudinea însă de sfinx a lui Rim şi nesimţirea Siei erau obstacole neprevăzute. în mintea Linei rămînea înfiptă ideea plecării. Cauzele se ştergeau aproape, era acum o ambiţie şi un scop în sine. Lina era supărată şi pe Nory că n-a vrut să se amestece ; credea, poate, că prin intermediar lucrurile s-ar fi aranjat mai bine, de aceea nu mai consulta pe nimeni şi, cînd întîlnea prietenele, se arăta cu ele uricioasă, ceea ce le depărta.
în fiecare zi Lina credea că Rim va zice sau va face ceva şi în fiecare seară sta prostită de impasibilitatea lui. Sfîrşi prin a crede că Rim nu a înţeles destul de bine... Ce n-a înţeles n-ar fi putut spune. Dar numai aşa se putea explica. Că n-a înţeles secretul naşterii Siei !... deşi spus desluşit... Că poate n-a înţeles că Lina ştie ce e între el şi fată !... Că, în sfîrşit, e ceva neînţeles !...
îi mai venea ideea că Rim a fost ofensat, ca soţ, de mărturisire şi că o făcea pe ea responsabilă de tot. Idei ale slăbiciunii care o dau înapoi şi care, confuze, absurde, i se în-vîrteau în capul năuc.
Cu un fel de teamă, dispusă la scuză, cum şi la iertare, confundînd cele două vinovăţii, a ei şi a lor, şi atenuîndu-le una din alta, se decisese să vorbească din nou lui Rim, calm de rîndul ăsta şi serios. Rim, probabil înfruntat de violenţa ei, nu se înjosea la nici o procedare. Rim aştepta ca ea să vorbească rezonabil, pentru a face apoi cele rezonabile... şi Lina, reculeasă, pătrunsă, plină de conştiinţa faptelor, de răspunderea lor şi de grija consecinţelor, se dusese în biroul lui Rim, care n-o aştepta deloc. Doctorul se ridicase de pe scaunul lui văzînd-o, surprins, nemulţumit, cu aerul unui om turburat în ocupaţii grave, şi, solemn, cu ochii pe buvard, aşteptase mut. în prevederile Linei probabil, intrase ca Rim să-i pună vreo întrebare. Cum n-o întreba nimic, ceva se întorsese în ea pe dos, de la început, dar stăruise în aceeaşi cuminţie.
— Am venit să vorbim !...
Tăcere din partea lui Rim.
297
—	Să vorbim în chestia asta cu fata... acum cînd ştim cu toţii... toate cum sunt...
Ochii lui Rim coborau tot mai jos, dar limba era înţele-nită.
—	Dumneata să iei hotărîrea... şi să-i spui să plece. O să-i dăm de veste lui tată-su...
O mică sugrumare a Linei.
—	O să-i dăm şi de cheltuială... O s-o primească la şcoala de mică hirurgie unde am vorbit...
Un gest din mînă, nervos, al lui Rim şi atît !... Lina, care sfîrşise, reîncepu :
—	Noi suntem oameni maturi şi tihniţi... care ţinem la reputaţia noastră...
0	strîmbătură sau un surîs pe faţa aplecată a doctorului... O strîmbătură, probabil... şi iar tăcere... Tăcere acum la amîn-doi.
Lina începuse a da înapoi în bunele ei nădejdi. Aşteptase vorbe bune sau rele şi acum se întreba ce însemna tăcerea ? însemna rău sau bine ?... Sau poate Rim nu cuteza... sau poate nu credea de cuviinţă să răspundă.
—	Dumneata ce zici ?
Aceeaşi tăcere.
Lina, rămasă de la început lipită de uşă, acum da mereu înapoi în sufletul necăjit.
—	Ce zici ?... Atunci a rămas aşa... Aşa... să plece fata...
—	Nu!
—	Cum... nu ?... Adică nu-i zici dumneata ?... Să-i spui tot eu din partea dumitale ?...
La ocazii mari Lina spunea lui Rim „dumneata". Acum însă „dumneata" se aglomera.
1	se păru că pe desenul înclinat al feţei lui Rim era un surîs... Negreşit, părere !
—	Aşa atunci !... zise descumpănită, cu ideile împinse încoace şi încolo, stîngace de trupul ei inutil, acolo lîngă uşă.
. — Nu !... Nu va pleca ! silabisi Rim desluşit.
Ridicase puţin capul şi Lina văzu bine surîsul... Un surîs proiectat dinăuntru în afara, din dispreţul lui de ea şi dinafară înăuntru, din maliţia planurilor lui, din triumful calculat în sine şi cu sine, din nepăsare de altceva şi altcineva decît gustul lui... O umbră de surîsuri. Deşi Lina auzise vorbele lui clare şi bine conturate, nu o izbi înţelesul lor pro-
298
vocator, o izbi surîsul... îşi batea joc de ea... rîdea... Şi el ca şi Lică !...
Fu operaţia inversă a tutulor intenţiilor cu care venise : gravitate, pocăinţă, indulgenţă, precauţie, bunătate, laşitate, toate se întorceau pe dos.
în demersul ei era, pesemne, cuprins şi ceea ce avea să se petreacă între ei. Lucruri serioase şi triste : mustrări, iertare, împăcare... poate chiar şi înduioşare, acum că Lică o umilise şi era pierdut. Cine ştie dacă nu şi vreun gest de tandreţă tîrzie, stîngace, neînvăţată, de tandreţă ridicolă.
Lina se întorcea deci de foarte departe la tăcerea, la refuzul, la surîsul lui Rim. Vinovăţia ei se şterse şi se înfipse în ea vinovăţia lor, fără gelozie, fără durere, dar îmboldită de batjocoră şi de necuviinţă. îi urî acum deopotrivă pe amîndoi, fără vorbe, fără să mai desprindă fălcile înţepenite, cu ochi stupizi fixaţi pe Rim, cu muşchii învrăjbiţi, cu respiraţia făcută cheag, cu limba groasă ca de venin. Nu i se făcu rău, după cum nici babei nu-i venise damblaua, dar cu trupul mai ghebos încă, cu faţa zbîrcită de necaz parcă era chiar baba de urîtă. Rim, demn, cu ochii ascunşi în lături, cu surîsul acela hidos acum tras înapoi, trecu mut pe lîngă ea, ieşi şi o lăsă acolo caraghioasă. Abia după ce auzi zgomotul uşei mari din faţă, Lina se urni din loc, trecu şi ea prin uşi rămase toate deschise pînă în vestibul ; Rim plecase !... Era adevărat că plecase !... La treburi, la plimbare... plecase !
Buna Lina, printr-o grozavă surpare de valori, deveni rea. Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă. Ca cineva închis într-o casă necunoscută, încercînd pe la uşi şi ferestre bănuitor, cu ochi de asasin, pîndind de după colţuri gata să lovească, cu mişcări zăpăcite, necumpătate, dibuind în întuneric şi duşmănie — aşa era răutatea Linei. 28
Baba, acum pitic, domolită, cu ochii în broboadă, stînd pe ladă, nu mai zicea că pleacă, nu mai zicea nimic. Aştepta cu frica cuiva care a azvîrlit cu gaz şi vede că a luat foc. Rim aştepta şi el. Ieşea de zece ori pe zi şi se întorcea repede, aşa fel ca să nu fie şi să fie mereu acasă. Deprins cu iobăgia nesfîrşită a Linei nu se aşteptase să ia lucrurile în felul ăsta. Se temea acum de ea. Lina nu se descleşta, nu
299
vorbea, nu răspundea, învrăjbită, cu mutra cuiva care vrea să dea o lovitură urîtă.
Lică, fără presimţiri, îşi terminase plimbarea în Ardeal cu prinţesa Ada, iar cucoana Vera, dimineaţa, cînd deschidea geamul admira casa din faţă :
—	Halal casă L. Asta casă !... O dată casă !
în adevăr, cu arhitectura ei pompoasă, vopsită proaspăt, cu ipsosurile intacte, la colţ de două strade, cu porţile de fier poleite din belşug, greoaie ca un mausoleu de lux, casa iadului aştepta, liniştită, în margine de trotuar, un fulger ce nu-i cădea asupra.
—	Oameni cu stare ! Oameni de treabă ! spunea cucoana Vera pentru a se consola că Sia şi Lică nu-i mai procurau distracţia de după-amiază.
XVI
La Elena Drăgănescu, într-o zi de moină prin februarie, Nory intră cu aerul că e purtătoare de mari noutăţi. Elena arăta tocmai lui Mini cărţi poştale cu vederi poetice trimise de Maxenţiu. Prinţul luase deprinderea regulată a acelui „memento" şi colecţia cu cer albastru şi munţi albi creştea mereu. Nici Marcian nu era uitat de vărul generos, al cărui suflet se purifica tot mai mult şi care, îngăduitor cu micile slăbiciuni omeneşti, trecea peste unele susceptibilităţi, dealtfel imaginare. Salutul scris al lui Maxenţiu avea cam aceeaşi in-coherenţă ca şi vorbele şi atitudinea lui dinainte de plecare. Ecouri masonice parcă ale unor stări sufleteşti misterioase. Nory declară că nu înţelege nimic dintr-o frază alăturată unui chalet ascuns în brazi : „De la un cer la altul ! Respectul meu n-are margini ! Amiciţia mă reînvie ! Plutesc ! Vă puteţi bucura!“
Era, ce e drept, un stil cam confuz. Altele erau şi mai alegorice şi mai obscure.
Drăgănescu, căruia amabilul bolnav îi inspira o nespusă milă, neputînd înţelege, ltta de tălmaci pe Marcian, care citea proza aiurită a verişorului cu un profil grav şi cu cellalt maliţios. Pasiunea bietului Maxenţiu pentru Elena îi procura
300
ocazia unei permanente şi inofensive tachinării. Interpreta frazele obscure şi se prefăcea a fi un amic, desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. Ameninţă cu plecarea şi cerea dreptul de a scrie. Deşi cordial şi glumeţ, subiectul tachinării lor era nou şi gingaş, de aceea rămîneau adesea şovăitori şi gînditori în comentariul lor. Atunci, de comun acord şi cu o reculegere sinceră, plîngeau pe bietul condamnat. Buletinele pe care le primea Ada de la sanatoriu erau tot mai pesimiste : „Facem ce se poate ! Sperăm într-o prelungire !... Starea înaintată !... Nimic exclus !...“
Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de prinţ : Ada, Elena, Marcian, spre a delibera dacă nu cumva era potrivit să fie adus înapoi. Totul pleda însă contra : riscul unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi făcut-o întoarcerea simptomatică şi exaltarea tot mai mare a prinţului pentru localitate şi vindecare.
Sentimentele lui pentru Elena nu aveau nevoie de imboldul prezenţei. Existenţa efectivă a lui şi a Elenei era un obstacol pentru avînturile lui imateriale, înlăturate acum de distanţă. De aceea cuvintele lui exaltate nu exprimau dorinţa unei revederi imediate.
„Mă simt un om nou, un copil ! Sunt beat de aer curat, voi fi în curînd sănătos şi fericit !f<
Sau :
„Zbor ! Sunt o pasăre ! Sunt lîngă Dumneavoastră, dar am răbdare. Totul e luminos..."
Altă dată scria :
„Doctorii sunt tirani, m-au oprit de la concursul de schi şi de la raidul aerian. Eu, totuşi, am lunecat pînă la picioarele concertului Bach.“
Marcian, aducînd această cartă, o prosternase întîi la pantofii de satin ai Elenei, căreia negrul mat al doliului îi făcea faţa mai albă încă.
Bietul Maxenţiu ! Poetic şi inconştient de starea lui ! Su-rîsul lor glumeţ devenise o umbră blîndă în care învăluiau pe sărmanul absent. Maxenţiu îi ţinea, astfel, permanent, într-o stare de emoţie şi de înfiorare în jurul iubirii şi a morţii.
Ce ar fi cîştigat aducîndu-1 ? O agonie tristă pentru toţi. Prinţul nu mai trăia decît din artificiul medical, din graţia climatului generos şi din noua substanţă a misticismului de care era cuprins. în adevăr, lui Maxenţiu i se părea acum că
301
în el se purifică greşelile Adei şi sacrificiul din trecut al Elenei. Era altarul unor sărbători iluzorii. Nemaiputîndu-se agăţa de viaţă cu nimic din trupul lui, îşi întorcea desăvîr-şit29 preocuparea de la acel trup, îl desfiinţa ca să-l păstreze încă. în schimb, sufletul îi întindea frînghii diafane, cu care să dureze viaţa dincolo de energiile materiei. Pentru a înşela boala şi moartea, Maxenţiu inventase izbăvirea şi reuşea să mai trăiască timpul necesar ca misticismul să se consume şi el.
Veştile cu care venise Nory erau cu mult mai brutale. Elena, de la uşă, îi impusese tăcere cu degetul pe buze. De alături, din sala de muzică, se auzea un murmur de pian. Marcian lucra la noua sa compoziţie concepută la Prundeni. Decorul casei Drăgănescu îi ajuta bine munca. Nory, umblînd în vîrful pantofilor, se aşeză între ele două şi şopoti. Venea de la Rimi după ce, de trei ori în şir, nu găsise acasă pe nimeni. O dată se plimbase prin toată casa. Vraişte ! Cine ştie în ce crîşmă era baba, Lina poate la clienţi, doctorul la dracu în praznic, şi Sia...
Azi, în sfîrşit, găsise pe Lina complect singură ; revizuia rufăria :
—	Ei ! S-a făcut ! Am dat-o în uliţă ! Mi-a furat o mulţime de lucruri ! îi spusese de la uşă cu glasul bine dres şi cu satisfacţie.
Nu, zău că Lina era nesăbuită ! Cînd prea bleaga, cînd prea rea.
Lui Mini aprecierea lui Nory, care era de obicei aşa de tăioasă cînd era vorba de Sia, îi păru curioasă.
—	Bine, dar e firesc ca Lina să fie supărată.
—	Nu e supărată. îţi spui eu că e rea !
Buna Lina era acuma rea ! Numai Nory putea inventa aşa ceva.
—	Cum o să fie bună în aşa împrejurări ? susţinu Elena.
—	E rea peste cît are dreptul să fie ! E nesuferită ! Dacă n-ar fi vorba de neprocopsitul de Rim şi matahala de fată a lui Lică, i-ar face simpatici, atîta e de rea ! Dar ăştia doi sunt prea deocheaţi ! se încăpăţîna Nory.
Mini nu-şi putea închipui pe Lina cu semnele unei astfel de răutăţi.
302
—	Spune mai bine ce e cu ei ! se enervă Elena.
—	Mă rog ! Scurt de spus ! A păcălit-o că o cheamă Lică, i-a pus bagajul în trăsură şi a expediat-o. „Du-o, băiete, de unde a venit !“ aşa vorbeşte Lina noastră. N-am avut de plasat nici sfaturi, nici consolaţii. Nu mai are nimeni nevoie. Ei ! Vă place cît e de rea ? Bine a făcut ce-a făcut!... Dar să spună cu atîta nesimţire : „Să se ducă de unde a venit !...“ Cam uită cucoana Lina de unde a venit!... Şi cu mine, doctoriţa noastră s-a arătat foarte rece. Parcă am eu vreo vina !... Cît despre voi, nici n-a întrebat măcar !
Nory ar fi vrut, probabil, oarecare zbucium şi i se luase acest spectacol. Lina nu respectase uzanţele dramatice. Ar fi vrut amica Nory să ofere serviciile ei de consolatoare şi găsise toată lumea consolată. Era decepţionată. Deşi răutatea Linei era opera celorlalţi, Nory nu concepea victima decît înfrîntă. Atitudinile celui care are dreptate sunt totdeauna anevoioase şi uneori chiar antipatice. Chiar pe Mini acea simplă expulzare ca la mahala, cu bocceaua peste gard, o decepţiona. Stratagema de vodevil nu era conformă cu spaimele ei tragice.
Lucrurile se petrecuse întocmai cum povestise Nory. în-tr-o zi, pe cînd Rim era la curs, Lina adusese o birjă, care să ia pe Sia ca din partea lui Lică. Aflase întîi unde e cuibarul nou al Trubadurului. O jumătate de ceas Sia nu vroise să mişte. Nici Lina nu mişcase din cabinetul ei. Baba spusese de vreo trei ori fetei că birja pleacă şi pe urmă o lăsase în pace. în sfîrşit, Sia se urnise.
De cum o văzuse ieşită în trotuar, baba pusese lanţul pe poartă şi-i aruncase pachetul peste grilaj. Sia nu făcuse scandal. Fie şi cu astfel de mijloace, primea să se ducă la Lică.
Rim la întoarcere nu întrebase nimic şi Lina nu-i spusese nimic.
...Sia cunoscuse nu ruşinea de a fi aruncată în stradă cu
0	boccea, cunoscuse calvarul unei vizite la locuinţa lui Lică.
—	Domnul şi doamna prinţesă, spusese un fel de picolo cu fes, sunt în străinătate.
Sia crezuse că-i vorbeşte de altcineva şi se dusese prin-tr-un fund de curte la o bucătărie. Acolo aflase în forme mai puţin solemne ce era cu profesorul de echitaţie.
—	Dumneata eşti, se vede, vreuna pe care a înşelat-o ?...
01	fi grea ?...
303
Sia era aşa de informă ! Ea, care venise să-şi proclame drepturile filiale, nu suflase o vorbă.
—	Nu !... Eu sunt croitoreasă ! zisese, fiindu-i pentru în-tîia oară ruşine.
—	Ei, atunci vino peste o săptămînă !
Zăpăcită de acea vizită, nu-i venise în minte să se întoarcă la Rimi cu acelaşi procedeu de vodevil cu care fusese gonită. Demoralizată, uluită, pornise pe singurul drum cunoscut, la facultate. Rim nu era acolo, dar găsise pe gemenii, ginerii Linei.
Printre creieri de morţi, pregătiţi pentru analize, printre fiole şi castroane sinistre, fusese un conciliabul de sabat. Cei doi, vîrîţi cu botul unul în altul, se consultau, trecîndu-şi gîndurile ascunse, ca prestidigitatorii cărţile.
Spre seară, încuind cu grijă laboratoriul vrăjitoriilor, cu pardesiul pe umeri, prin sălile pustii, fraţii Hallipa condusese pe Sia la aceeaşi trăsură. Cu coşul ridicat, birja îi dusese pe toţi trei la locuinţa gemenilor din strada Minervei.
...Rimii durau amîndoi înainte, cu baba la mijloc, acelaşi război surd şi mut... Lina nu ştia ce a devenit Sia, nici ce a aflat Prim de ea şi ce gînduri are. Aşa cum deunăzi aşteptase să fie între ei acuzări şi iertare, aşa acum aştepta ca Rim să-i spună că nu mai au ce căuta la un loc şi ea să-i răspundă că crede la fel. Era nerăbdătoare să vie momentul cînd va putea pronunţa cuvîntul „divorţ", la care nu s-ar fi gîndit niciodată. Vrea să desfacă căsnicia de omul care surîsese în batjocură. Nu-1 iubise, nici nu era geloasă, dar acum îl ura. Ideea că Rim ştiuse secretul, care pe ea o chinuise toată viaţa, i-1 făcea odios. Ani întregi se ferise de el ca o vinovată şi îi suferise despotismul numai ca să ascundă vina. Şi el ştia ! Ştia atunci cînd îşi bătea joc de Lică ! Ştia cînd se împăcase cu Lică şi se legase de Sia ! Ştia pe vremea cînd trăiau amîndoi în certuri, ca atunci cînd trăise în mulţumire ! Gîndul ăsta învrăjbea pe Lina, gînd greşit, dar statornic.
Rim nu ştiuse propriu-zis şi nu-şi hrănise aventura din ideea asta. Nici acum acea maternitate nu conta în cumpăna sentimentelor lui. Pentru Lina însă secretul lui Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se despartă, n-aveau ce mai căuta la un loc.
304
Se preocupa de casă, care era a amînd:>ura şi care se cuvenea să fie numai a ei.
Să-i azvîrle cele 200.000 pe care-i pusese la cumpărare şi să se ducă unde vrea.
Ea alergase, ea se trudise, ea plătise şi plătea mereu. Acum Lina trecea orele libere în demersuri pe la advocaţi pentru a vedea ce era de făcut în privinţa casei. Avea să fie proces. Să fie ! îl va purta toată viaţa pentru ca să rămînă ea stă-pînă. Ar fi dorit ca Rim să provoace ceartă şi sa plece de pe acuma. Dar Rim tăcea nepătruns.
Baba adusese veşti noi. Trecuse într-o zi din întîmplare pe Minervei şi văzuse sus, la o fereastră, un obraz cunoscut. Femeia se trăsese repede de la geam şi lăsase perdeaua, dar putea jura că era Sia.
Rim se ducea, venea, ca de obicei, la ore aproape neschimbate. Gemenii veneau încă mai des ca de obicei. Erau între ei trei conciliabule nesfîrşite în biroul lui Râm, de unde nu răzbeau afară şoaptele suspecte.
Lina inspectase strada Minervei şi recunoscuse o casă mare, frumoasă, cu etaj, care fusese proprietatea lui Doru Hallipa. Casa intactă prezintă o particularitate : pe lărgimea unui singur geam, o felie din casă fusese separată printr-un grilaj nou de lemn, care astfel izola o cameră de antresol, una de etaj şi o mansardă, cu o bucată de curte de vreo zece metri lungime şi patru lăţime. Cum în partea aceea care avea zidul orb, o uşă fusese deschisă primitiv cu trei trepte pentru a da intrare.
în dreptul străzii mărginea grilajul de fier al proprietăţii, care însă pe porţiunea aceea fusese şi el căptuşit cu tăblii de lemn. Chiar dacă treceai indiferent, erai izbit de aspectul ciudat al locuinţii.
Lina îşi amintise de procesele neisprăvite ale gemenilor, în care fusese vorba şi de o revendicare de imobil. îi auzise lăudîndu-se că sunt şi ei proprietari. Prin ce ciudăţenie a tranzacţiilor se făcuse o astfel de adjudecare ?
A doua zi Lina trimisese pe babă să bată la uşa biurou-lui, spunînd că cucoana pofteşte pe domnişori să rămînă la dejun.
305
După ce se consultase asupra invitării suspecte, gemenii cu Rim apăruse în sufragerie cu aere piezişe. La desert Lina îi întrebase dacă s-au instalat în strada Minervei şi cum şi-au aranjat casa. Surprinşi, cu toată îndemînarea lor, se încurcase în explicaţii.
Acum, Lina, de la vizitele medicale, se întorcea cu înconjur pe strada Minervei şi vedea mereu incinta ermetică şi pustie, cu transperantele lăsate în jos la cele trei ochiuri suprapuse ale geamului parcă unic. într-o zi oprise şi se cobo-rîse cercînd să intre. închis şi nici o sonerie ! Un căţel mic şi rău se năpustise. I se păruse că mişcase sus o perdea. După ceva aşteptare trebuise să plece. Ce căuta acolo ? Gonise pe Sia. Nu o preocupa dacă Rim o vede sau nu ! Vroia însă ca Rim să plece din casă şi căuta pricini. Era o idee a ei îndărătnică.
într-o zi de audiţie se dusese devreme de tot la Elena şi-i vorbise despre citadela din strada Minervei. Elena crezuse că exagerează şi-i spusese vorbe împăciuitoare, care nu -aveau nici un ecou. Poate că Lina aştepta vreo intervenire a Elenei pe lîngă fraţii ei, dar pentru nimeni şi nimic pe lume Elena n-ar fi consimţit să aibă de-a face cu gemenii. Totuşi ceea ce aflase de la Lina făcea pe Elena curioasă din cauza casei, pe care o locuise în copilărie. Ce putea fi ?cea despărţire bizară ?
Trecînd prin apropiere, Elena cotise, într-o zi, automobilul. în poarta caselor părinteşti sta o femeie. O chemase şi îi spusese numele chiriaşului — un inginer. — Acolo, în cu-curigul acela stau doi tineri stricaţi, care trăiau amîndoi cu o fată pe care o ţineau închisă.
Nory întîmpinase vestea cu explozii de haz ! Iacă ! S-a măritat aşa cum dorea Lina !... Dar cu amîndoi, fireşte !... Ce idee pe Lina să-i despartă !
—	Poate că nu era adevărat şi o ţineau acolo de hatîrul lui Rim ! credea Elena.
—	Aşa e !... Bine zici ! Şi mai şi î... Trei, nu doi !...
Mini socotea şi ea la fel cu Elena că Sia era adăpostită de
gemeni pentru Rim. Să-i mai spună versiunea cu trei crai sau nu ? Cum era mai bine ! Casa Rim devenise urîtă prietenelor. întîmplările de acolo aruncau umbră şi asupra victimei... Şi cine era victimă ?... Cine era călău ?...
306
XVII
La Elena repetiţiile, mereu mai active, ocupau şi preocupau pe toţi. Se apropia acum data definitivă a concertului. Mijea a primăvară. Maxenţiu trimitea mereu cuvinte tainice şi înflorite, şi doctorii buletine pesimiste. Vindecarea era exclusă, fireşte, şi prelungirea chiar devenea problematică. Accidentele funeste erau destul de previzibile. Cacexia generalizată precipita deznodămîntul. Deşi starea fizică a bolnavului era aparent blajină şi cea morală excelentă, familia trebuia să se aştepte la orice.
Printre unduierile muzicei de Bach tristeţea se strecura. Elena era în timpul din urmă cam nervoasă, probabil din cauza concertului apropiat ; o surmenare sau numai o stare de excitaţie din grija şi plăcerea audiţiei faimoase.
în chiar ziua cînd Drăgănescu, ce întîlnise pe Ada, adusese ultimele veşti rele de la Leysins, Elena se simţise rău.
Luau gustarea după repetiţie în cerc intim, cînd feciorul, lăsînd brusc jos o tavă, avusese numai timpul să se repeadă spre stăpînă pe care o văzuse pălind şi o susţinuse pînă la canapea, unde Elena avusese o scurtă sincopă. Revenindu-şi, surîsese lui Drăgănescu care, speriat, îi ţinea mîna şi întinsese mîna liberă lui Marcian, foarte alarmat, sub aparenţe calme :
—	M-am prostit de tot, declarase Elena.
Nu vroise însă să consulte un doctor. Drăgănescu, din iniţiativă proprie, cercetase un ilustru practician.
—	Cauzele ! Fără cauze şi fără pacientă nu pot opina nimic.
—	Presupune, doctore, că pacienta însăşi nu ştie cauzele !... Ce sfaturi ai putea da ?
Doctorul clătinase din cap şi prescrisese linişte şi mulţumire, ceea ce nu lipsea Elenei.
Drăgănescu, în îngrijorarea lui, se gîndea că poate boala lui Maxenţiu o impresiona. Considera posibilitatea asta fără nici un resentiment, dimpotrivă, ca pe o nouă manifestare a virtuţilor sufleteşti ale Elenei.
Cu aceste mici devieri, concertul îşi urma drumul spre realizare.
Rim lua parte şi el cu mare regularitate la repetiţii. în situaţia anormală din menajul lui, Rim se conducea normal.
307
Probabil numai fericirea îl făcuse inexact. Negreşit, duelul dus cu Lina şi transferarea sentimentelor în strada Minervei îi turburau programul fericirii oarecît.
în schimb, programul Linei era acum mereu acelaşi. Casa să fie a ei şi Rim să plece unde ştie ! între ei nici un schimb nou de vorbe. Aceeaşi mocnire a răului.
într-o după-amiază, cînd gemenii ieşeau de la Rim, Lina, cu trăsura gata la poartă, îi oprise cerînd un op medical pe care ştia bine că-1 au.
—	Merg cu voi pe acasă, să mi-1 daţi !
Cei doi primise. înţelegerea lor piezişă nici nu se simţise. Citadela lor era bine organizată şi prevedea surprinderile. Coborîse împreună şi intrase în camera de jos, care era un fel de brăcuială de fiole, de cărţi, eprubete : biroul ! Lina obţinuse volumul cerut.
în restul casei nu se simţea nimic.
—	Să văd şi eu cucurigul vostru ! zisese Lina şi urcase la odaia gemenă de culcare, orînduită curat.
Nici acolo vreo urmă ! O uşă de lemn alb comanda scă-ricica de la mansardă.
—	Acolo avem pod ! zisese gemenii laolaltă.
Lina nu ceru să vadă podul, dar avea să aibă curînd veşti de el şi chiar prea multe.
într-o zi, Rim, schimbat la faţă şi cu mîini care tremurau nervos, spusese Linei că Sia e grav bolnavă şi are nevoie de îngrijirea ei.
—	Eu, nu !... Să vadă de ea cine vrea ! spusese întunecat Lina.
A doua zi, Rim, care nu avea încotro, revenise cu cererea lui. Pentru a putea convinge pe Lina mărise confidenţa. Era vorba de ceva delicat şi primejdios. Fata trebuia dusă la spital şi operată. Avea nevoie de un jnamoş şi de o mama! Lina îşi ghemuise muşchii feţei şi refuzase.
—	La mine la spital, nu !... S-o ducă amantul unde o şti.
—	Ştii... băieţi tineri ! opinase Rim smerit, şi la plural, despre cei doi gemeni, gazdele Siei.
Ştia că Lina cunoaşte acum ascunzătoarea.
—	Tineri... bătrîni... îi priveşte.
—	Dar n-o s-o lăsăm să moară ! milogise Rim a treia zi, tot zadarnic.
308
—	Nu mi se cade mie ! răspunse Lina mai violent, cu ochii umectaţi de acea sforţare, dacă nu de lacrămi.
—	Dar nu e ce crezi !... Nimic care să te ofenseze ! declarase Rim cu elan.
Totuşi, nici acele asigurări, nici venirea în toi de noapte a gemenilor spăimîntaţi nu o putuse întoarce de la formula ei de refuz bine împuternicită :
—	Nu mi se cade mie !
Aşa înţelegea ea lucrul ca mamă şi ca medic, şi de prisos ar fi înţeles cineva contrariul.
Gemenii şi Rim, alarmaţi de starea rea a nenorocitei de Sia, trebuiau să lase deoparte prudenţa şi apelase acum care încotro. Rim, care în adevăr nu se socotea vinovat, întrebase pe Sia asupra cazului supărător, cu atîta reproş cît se poate face la 40° temperatură.
—	Să mă slăbeşti ! răspunsese grosolan.
Apoi tot ea ameninţase :
—	Să nu cumva să-ţi vie în gînd să spui lui Lică... Să nu afle Lică. M-auzi ? !... Să nu cumva !
Totuşi, gemenii, care nu ştiau ce să mai facă, telefonase lui Lică, care nu se arătase, dar care de la distanţă soluţionase chestia spitalului.
Rim, renunţînd la discreţie, solicitase şi el pe profesorul
G., care, ca o datorie colegială, primise să opereze. Operaţia tardivă, deşi artistică, nu putuse salva situaţia desperată. Gemenii telefonau Linei mersul boalei, dar ea nu se clintea.
—	Al cui o fi fost ? se întrebase faţă de babă, ce-şi făcuse cruce.
—	S-o îngroape, maică, cine a omorît-o ! fusese oraţiunea anticipată a babei.
Sia, după ce băuse zadarnic unele ceaiuri, se dusese din capul ei la o moaşă ordinară, pe care nu voise pînă la urma să o denunţe. Abia după ce infecţia se declarase prin febră mare şi pete suspecte, aflase gemenii. Atunci începuse dansul demersurilor aşa de sinistre prin refuzul Linei, prin misterul triplu, multiplu, al situaţiei ei şi prin pericol.
Rim aflase de concurenţa deloială şi fructuoasă odată cu febra de 40°. Grija, indignarea, mila, prudenţa se precumpăneau. Refuzul Linei îl aruncase pe primul plan, silindu-1 la demersuri penibile pentru demnitatea lui abia ocrotită de paravanul gemenilor, de care era silit să se folosească. Sia sufe-
rea dureri cumplite fără să se îmblînzească, cu dinţii strînşi şi vorbe urîte, gata de scrîşnit. Se uita cîinos la gemeni, la Rim şi chiar la biata duduia Mari. Moşica Mari nu era autoarea avortului funest şi servea de familie. O uşă deschisă o făcea să tresară şi printre gemete căta într-acolo cu o privire sălbăticită de dureri şi de spaimă.
„Vreau sau nu vreau să vie Lică ?“ căci asta era ideea ei fixă.
Moşica Mari, cu vocea ei de rîndunică, pomenise tuturor de Lică şi chiar Siei.
—	Cum să nu fie anunţat ? Cum să nu vie ?
Ceilalţi se uitau unul la altul, iar Sia scuturase capul cu furie :
—	Nu ! Nu !	^	_
Nu-1 vroia. Spaima ei era deci să nu vie.
Probabil însă că teama şi împotrivirea ei vor fi conţinut şi speranţa de a-1 vedea totuşi.
Lică avea ştiri la telefon. Nu era chemat şi nici nu dorea să vie. Sta deoparte din prudenţă şi din supărare. Nemernica aceea avusese purtări proaste, dar cel puţin să nu afle prinţesa. Ada, e drept, nu ştia nimic şi Lică nu se gîndea la vreo catastrofă. De cîteva zile nu i se mai comunicase nimic şi credea chiar că lucrurile s-au ameliorat. Erau tocmai zilele culminante, cînd cei implicaţi nu mai ştiau încotro să apuce. Sia interzicea mereu ca Lică să fie chemat cu tot atîta desperare cu cît îl dorea.
Profesorul G., faţă de cazul grav, nu operase decît cu consimţîmîntul lui Rim. Era o încercare, dacă nu chiar un experiment. Sia dură încă prin minune trei zile după operaţie. Era aşa de robustă ! Profesorul era mişcat de cazul ei nenorocit şi chinuitor, şi-i era milă de acea fiinţă brută în ghearele de brută ale naturii. Se interesase de circumstanţe.
O fată din serviciul lor, nenorocită, nu se ştia de cine, fiindcă nu vrea să spună, explicau gemenii cu frică şi cutezanţă.
E drept că Sia nu scotea un cuvînt despre nimic şi nimeni. Moşica Mari, singurul element sentimental acolo, vorbise profesorului G. despre Lică. Aşadar, există un tată ! Poate, totuşi, dorea să-l vadă. Cu blîndeţe şi autoritate chirurgul îi pusese chiar el întrebarea. Lumina de suferinţă şi refuz din ochii muribundei îl impresionase.
310
—	Nu ! Nu !
—	Vedeţi ! Nu vrea deloc ! sughiţase moşica Mari, pe cînd Sia cu mîini tumefiate ghemuia cearceafurile.
Cum la Drăgăneşti în ultima săptămînă nu se mai aflase nimic despre Sia, se credea şi acolo că merge mai bine, mai ales că Rim venea regulat, deşi cu un cap mai bizar ca de obicei.
Repetiţia generală trebuia să fie luni, şi joi 16 aprilie marele concert. Pentru repetiţie Elena invitase un număr de intimi pentru a avea impresia publicului, iar distanţa între repetiţie şi concert o voise Marcian ca o experienţă rafinată.
Cu tot spaţiul şi cu toată ordinea, casa Drăgănescu suferea o mare perturbare. Telefonul nu înceta, nici furnizorii feluriţi. Marcian da Elenei un mare ajutor moral, ba se amestecase chiar şi la amenajarea sălei de muzică, căreia îi hoţărîse un dispozitiv bazat pe acustică, pe care nici Elena, nici servanţii ei obicinuiţi nu l-ar fi putut orîndui. O mai ajuta şi prin aceea că o înturna arbitrar de la ocupaţii şi de la preocupare. Lua vioara şi o silea să se aşeze la pian.
—	Şi aşa şi almintrelea tot o să fim gata ! glumea. Ne pregătim de trei luni pentru trei ceasuri, care au să treacă aşa de iute !
în acea filozofie era mult regret. în aceeaşi ordine de gîn-duri, Elena făcea proiecte de audiţii viitoare pentru a nu rupe firul. Marcian simţea cu drag intenţia simpatică a planurilor ; ceea ce nu cunoştea era felul de a fi al Elenei de mai înainte, calmul ei pe atunci inalterabil şi aspru către oameni şi lucruri, acum turburat.
Timpul era minunat de frumos. Un aprilie precoce şi strălucit.
—	Ne face concurenţă ! se plîngea Marcian. Jumătate din efectul muzicei e furat de simfonia primăverii. Cu toată dorinţa de a fi atent a publicului, o parte din fiecare auditor va scăpa din sugestia muzicei, care va fugi de subt stă-pînirea arcuşurilor noastre, chemat afară de arcuşurile aerului fin. Şi tot aşa va fi şi cu fiecare executant. Aş vrea pentru joi o ploaie bună.
Duminica, în ajunul generalei, fusese cu deosebire de obositoare. Marcian voise să desfacă iar din nituri fiecare bucată muzicală pentru a controla calitatea şi defectul amănuntului. Apoi se trecuse de două ori ansamblul.
311
Marcian descoperea abia acum greşeli şi, cu acel imperativ al lui, azvîrlise nemilos acuzările în dreapta şi în stînga. Elena, crezîndu-1 foarte necăjit, era încremenită. Se însenină abia cînd îl văzu strîngînd mîini în dreapta şi în stînga. îl întrebă aproape cu gingăşie : Ce crede ?... Ce-a fost ?...
Mergea admirabil! Observaţiile erau de la „bine* înainte spre perfecţie. încîntată, ar fi vroit să-i spună cuvinte de recunoştinţă, dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise şi trebuia parcă să dea mai mult decît atît. Din acele cuvinte începute şi întrerupte şi din acea simţire, Elena sta acum atîrnată, cu buze întredeschise, cu mîini nedumerite.
Marcian, cu o gravitate care contrasta cu voioşia lui obişnuită, aplecase capii spre vioara pe care o ţinea încă în mîini. Ca şi cum s-ar fi ridicat anevoie dintr-o îngenunchere, Elena căuta să reintre în normal.
—	Şi coralul de care îmi spuneai !... Cum o să fie ?... Fără repetiţii ? întrebă.
Marcian regăsi un surîs vesel, aproape şiret.
—	Da !... îl vezi auzi mîine, la generală.
într-una din şedinţele lor de acompaniament şi conversaţie, Elena îşi amintise de un recital minunat din Bach auzit pe timpuri la Varşovia. Fireşte că Marcian cunoştea bucata. Elenei i se păruse că erau instrumente minunate şi noi. Marcian o asigura că erau numai voci, cu sau fără orgă, care dau acea impresie.
într-o seară, la el acasă, Marcian socotise durata exactă a concertului Bach. Se întrebase de era destul de lung pentru importanţa de care era înconjurat. Fusese decis ca intrarea peste oră în sala de muzică să fie exclusă, ca la concertele publice ; ca lumea să circule numai în pauze în restul apartamentului, şi bufetul somptuos, aşezat în sala mare de biliard, care era şi seră de iarnă, să fie deschis numai la sfîrşit.
Faţă de astfel de măsuri, programul trebuia să fie foarte plin şi Marcian calculase un vid. îi venise în minte coralul şi îndată gîndul însufleţit de a face o surpriză plăcută Elenei. Cum n-ar fi putut totuşi să nu-i spună defel, intercalase coralul, dar fără lămuriri şi nici Elena nu i le ceruse.
Recrutase el singur vocile şi le pregătise în afara repetiţiilor, dîndu-şi astfel un supliment de osteneală pe cînd oferte felurite de angajamente în străinătate aşteptau cam de mult buna plăcere a maestrului.
312
Vocile nu le alesese dintre vedetele de operă, ci din corişti de muzică religioasă ; voci juste şi maleabile, pe care să le mînuiască ca pe taste, care să fie sclavele artei lui de animator şi cu care să obţie perfecţia. Coralul era un omagiu direct adresat Elenei şi cîntat parcă de el singur pentru ea.
Anunţînd Elenei coralul pentru a doua zi, Marcian se simţi mulţumit şi sorbi cu plăcere dintr-un pahar cu Bordeaux. Elena nu-1 chestionase nici acum. Ea singură întreţinea astfel secretul plăcut şi îşi pregătea impresiile.
Se auzi telefonul lîngă care Nory veghease pentru ca muzica să nu fie turburată. Nory luă receptorul şi făcu Elenei un semn de alarmă. Apoi ţipă cu vocea ei ascuţită :
—	Altă zi nu găsea !
Marcian înţelese că era vorba de ceva important. Iar vreun obstacol ! Nory explica Elenei că Lina anunţa moartea Siei şi înmormîntarea pentru miercuri.
Erau lucruri destul de supărătoare. Pentru cine cunoştea tragicomedia, cu sfîrşit aşa de tragic, moartea Siei avea unele elemente de emoţie. Evenimentul mai era şi neprevăzut deoarece credeau că boala s-a sfîrşit cu bine. Apoi înmormîntarea în ajun de concert era o stîngăcie vrednică de Sia.30
Elena, turburată de acea veste, pălise cu mîini moi şi reci care tremurau. Cum Drăgănescu tocmai intra, într-un elan neobicinuit şi nemotivat, Elena se repezise spre el cu gest de braţe întinse. Neînţelegînd, descumpănit, Drăgănescu îşi închipuise o nenorocire, nu ştiuse care, şi rămăsese cu mîinile în jos, sarbăd, pe cînd îl săgeta o arsură în piept şi simţea bătăile inimii îndesite, apoi oprite parcă.
Elena, fără contenenţă, neştiincl ea singură ce a vrut, se întorsese lîngă pian, de care Marcian sta rezemat, urmărind-o din ochi îngrijorat. Marcian era la curent cu aderenţele pe care moartea Siei le avea cu concertul Bach, ştia că ele sunt neoficiale, laterale. Disproporţia dintre cauze şi starea emotivă a Elenei era vădită. Simţise un fel de val cald ce-1 năpădise plăcut.
—	Bun ! zisese, deşi cuvîntul nu era de doliu. Bun ! Mîine facem generala liniştiţi, marţi avem timp pentru condoleanţe şi miercuri toţi la înmormîntare... iar joi, marele concert !
Orînduia astfel totul cu voioşie, soluţionînd descumpănirea gazdelor. Vroia, mai ales, să liniştească pe Elena, făcînd din concert un bloc de apărare în juiul ei.
313
—	E bine aşa ! zisese Elena, regăsindu-şi cumpătul şi cu o supunere de copil.
Rămas în mijlocul odăiei, cu urechi care pocneau, Drăgă-nescu avea un aer rătăcit, neştiind dacă Elena, în adevăr, îi întinsese lui mîinile şi dacă ar fi trebuit să le ia. Nory se apropie de el şi îi spuse noutatea. Rim plecase neobservat. Probabil cunoştea evenimentul dinainte şi venise numai pentru a face faţă. în ultimul timp reîncepuse a purta enorm de grijă opiniei publice şi demnităţei lui. Nory plecă şi ea pentru a seconda pe Lina acum, cînd problema Siei era rezolvată, dar cu intenţia de a se mai reîntoarce cu amănunte.
Moşica Mari anunţase din primul moment pe Lică ; nu mai avea cine zice : nu. Lică venise la spital îndată, acum cînd Sia nu-1 mai putea împiedica şi cînd nici el nu mai putea sta la îndoială. Lică fusese plutonier în cavalerie şi văzuse multe, dar confruntarea cu Sia moartă nu fusese o întrevedere lesnicioasă ; cadavrul proaspăt al nenorocitei era „teribil". Venise totuşi la timp. După el nimeni nu mai putuse privi „hoitul", cum ziceau oamenii de serviciu, fumînd, ca să-şi pună inima la loc. Profesorul G. propusese o autopsie refuzată de Lică. Se făcuse o injecţie cu formol pentru o problematică conservare. După vizită, Lică, la 11 noaptea, dase Linei un telefon ce-o urnise în sfîrşit. Ca şi cum acum abia găsise un debuşeu activităţii sale materne, Lina alerga pentru ceremonie. Prietenele alarmate şi care o năpădeau cu consolări făţişe creau Linei obligaţii, în loc s-o uşureze. Solicitudinea tuturor da importanţă înmormîntării şi Lina se străduia nu numai pentru cele strict necesare, ci ca să fie totul „bine". Cum prietenele veneau s-o asiste în acea împrejurare, Lina hotărîse ca Sia să fie transportată la o biserică centrală, unde va fi mai lesne tuturor să vie, fără obligaţia de a merge la cimitir.
Rim şi gemenii dispăruse din scenă şi, după acel comunicat probabil energic dat Linei, Lică nu mai da nici el semn de viaţă.
Prinţesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. Atît ! Aventură de tinereţe.
—	întîmplare tristă ! decisese. Nu-şi amintise de întîlni-rea cu fata vulgară, nici de vorbele de-atunci ale lui Lică : „Ce-ai zice de-ar fi fata mea ?" aşa că nu identifică ,pe Sia.
314
Cînd Ada aflase că Drăgăneştii cu suita vor asista la în-mormîntare îşi zise că rudenia lui Lică cu Elena se va proclama în mod public. Nesigură de se cuvenea sau nu să ia şi ea parte, decisese în ultimul moment, şi cu avizul lui Mar-cian, că va merge, şi oferise lui Lică automobilele pentru nevoile doliului şi o jerbă.
Lică primise în tăcere. Poate că Ada va afla acolo adevărul asupra Siei. „Fie !“ Se simţea iar rebel şi agresiv cu prinţesa şi vizita lui ultimă la Sia îl întorsese spre trecut în-tr-un fel nou şi neaşteptat. Sia, dispărînd, nu-1 despărţea de Ada, dar îl emancipa.
XVIII
Sosise ziua repetiţiei generale pusă la cale de atîta timp de doamna Elena Drăgănescu-Hallipa cu pasiune şi metodă, îndelung pregătită cu zel sistematic, apoi aşteptată cu răbdare şi socotinţă, iar în ultimele zile cu o enervare neprevăzută.
în ajun, Elena simţise o slăbiciune trupească şi sufletească de convalescent şi de la acea slăbiciune trecuse lesne la un somn adînc. Se sculase în dimineaţa „generalei* odihnită de somnul liniştit şi rămăsese învăluită de o beatitudine în care orice preciziuni se topeau.
Ideea invitaţilor, a muzicei de după-amiază erau idei blajine şi distrate. Vroi să orînduiască cîte ceva, dar ezită, lăsă mai bine să dispună atunci chiar pe loc, de acord cu Mar-cian. Fie că era lene, fie că neîncredere în sine, simptomele, evident, erau noi.
Dete numai ordinele pentru ultima revizuire a apartamentului şi, în loc de a supraveghea singură operaţia de la înălţime, cum ar fi făcut altădată, îi veni gustul să se plimbe şi comandă automobilul.
Bărbatul ei, care se deşteptase plin de grijă, rămase îneîntat de dispoziţia în care o vedea. Cu întîrziere, Elena sosi la dejun cînd Drăgănescu începuse a se teme de vreun accident. * Apucase drumul Prundenilor, gata să se ducă pînă acolo, cu dorinţa subită de a vizita mormîntul mătuşei Gramatula, şi renunţase cu regret numai văzînd ora înaintată.
815
Plinul aer 31 şi plimbarea îi schimbase încă mai mult direcţia ideilor de la programul zilei, totuşi nu o abătuse de la drumul drept al gîndurilor ei mai profunde. Pelerinagiul sentimental spre Gramatula nu era străin de concertul Bach. Printr-o filtrare a elementelor care compuneau acel concert, se alesese din ele esenţialul şi o îndrumase într-acolo. Elena nici acum nu era fără busolă, dar acul de direcţie desena un unghi nou. Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenţa lui Marcian deunăzi la Prundeni, pe proprietatea ei personală, în izolarea unui doliu personal ; prezenţa lui în intimitatea ei afectivă care era o lume nouă.
După dejun, Elena dormi puţin şi puse un timp mai lung ca de obicei pentru toaleta ei totuşi simplă. Sosirea oaspeţilor se făcu aproape în afară de controlul ei, prin mişcări favorabile, ce-i aşeza prielnic. Printre dînşii Elena sta ca o simplă auditoare. Simţi emoţia viorilor ce se acordau numai ca pregătirea unei desfătări ce se oferă, fără de conştiinţa responsabilităţilor.
Amănuntul material şi ordinea sistematică a lucrurilor îi scăpa cu totul. Prezenţa unor figuri noi de femei şi bărbaţi profilaţi pe estrada joasă înapoia concertanţilor o făcu să plece capul tare în jos, fixînd rombul strălucitor al parchetului. Erau cîntăreţii coralului, pe care abia azi avea să-l audă întîi : coralul promis şi dăruit de Marcian.
Elena asista la repetiţia generală a concertului Bach ca o elevă silitoare la o distribuţie de premii. Nu-şi dete seama de succesiunea precisă a numerelor din program, nici de atitudinea asistenţilor în pauze. O rumoare de mătase şi delectare o cuprindea în semnificaţia ei satisfăcătoare. Era palpitul uşor al doamnelor repercutat de rochiile de tafţetas şi crepe de Chine.
Numai zgomotul aplauzelor, deşi asurzit de morfinizarea ei, ca trecut printr-un frunziş de pădure, îi da o nelinişte care o făcea să-şi ascundă capul parcă în broboade, pentru a-1 feri de vuietul uniform, dar iruptiv. Aplauzele îi mai dau impresie asemănătoare cu lama unui val de mare, ce se formează undeva neaşteptat şi se sparge de umerii tăi încovoiaţi subt ameninţarea bucuriei.
în schimb, îndată ce începea execuţia, muzica o liniştea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită.
16
Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de „sol" căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pînză de răcoare, un păiajen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d’eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras singur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină ; iubiri nălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecînd peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicei una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilînd Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
Nu-şi de te seama de momentul cînd coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cîndva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta : orga era o pedală şi o clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.
Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cochiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură.
Marcian în ziua aceea nu părăsea nici un moment pe executanţi, sta cu ei laolaltă. Deşi nepremeditată, procedarea marelui artist crea muzicei o stare de fapt excelentă şi una morală la fel muzicanţilor. Solidaritatea cu animatorul determina o interpretare desăvîrşită.
în realitate, Marcian se adăpostise acolo dintr-un sentiment de teamă pricinuit de coralul pe care i se părea acum că-1 oferă Elenei ca pe un buchet de flori, rare, e drept, dar cu manşetă de hîrtie, la o aniversare de familie. Sentiment de ridicol şi de emoţie destul de caracteristic.
317
După ce întreg concertul i se strecurase pe dinainte ca un vas fantomă melodios, Elena nu ştiu cînd şi cum s-a terminat şi au trecut cu toţii în confortul hali-ului mare. Văzu ca prin-tr-o oglindă grupuri ce se legau şi se dezlegau plăcut, pe cînd Marcian şi Drăgănescu făceau onorurile, unul, cele artistice, cellalt, cele de amfitrion. Ea strînse, cu mîini moi, mîini amabile de oameni recunoscători, recunoscătoare ea singură, ca şi cum ar fî fost oaspele fericit şi măgulit al unei sărbători mişcătoare.
Auzi ca de departe pe Marcian spu-nîndu-i aproape intimidat ca a trecut şi repetiţia. Nu făcu ecou acelui regret. Uită chiar să-i mulţumească de coral, aşa de pătrunsă de bucurie vădită că n-avea nevoie de cuvinte. Ei nu i se părea ca repetiţia a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a încheiat un timp fericit, după care concertul nu va fi nici el o culme şi un punct „terminus", ci un început — ceva ca ultima filă din calendarul unui an bun, pe care o rupi pentru a privi ziua dintîi a altuia, de la care aştepţi mai bine încă.
în seara aceea, după ce Marcian cercase să corecteze tăcerile expresive, vorbind cu Drăgănescu, plecase mai devreme ca de obicei, lăsînd pe Elena tot aşa de molcomă şi distrată, li da impresia contagioasă a unei fiinţe cuprinsă în semisomn de un vis plăcut. Marcian nu se întreba care vis. Ea, neobicinuită cu fenomenele sensibilităţii, le suporta inocent şi, vizibil, fără de controlul conştiinţii de sine. Iar Drăgănescu abia cuteza să creadă că ziua aceea se petrecuse aşa de bine. Numai şaizeci de ore despărţeau de marele concert din Bach.
...Biserica Amzei părea în sărbătoare. încă de pe la trei lumea începuse a sosi, şi la patru — ora ceremoniei — strada era aglomerată de trăsuri şi automobile. Slujea un arhimandrit. Aducîndu-şi aminte că aşa se obicinuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară, sosită din vreme, ce se odihnea acum înapoia bisericei. După consultări cu Elena şi Nory, care amîndouă opinase pentru serviciul însoţit de cor, convenise şi cu „Cîntarea", ce se alăturase corului permanent al bisericei. Un zel postum descleştat de cuvîntul, probabil energic, al lui Lică, urma îndărătniciei. Era poate şi sentimentul compensaţiei după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. Vecinii umpleau curtea verde. Mortul ne-fiind din cartier nu se ştia bine de cine e vorba. Unii spu-
318
neau că a murit o actriţă de la Operă, alţii un deputat. Circula însă stăruitor şi versiunea că era o fată mare adusă de la spital, zvon răspîndit de cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. Unii adăogau că „era de boală molipsitoare". Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele şi florile se grămădeau treptat, aduse de doamne elegante în rochii negre. Erau acolo şi mulţi bărbaţi în ţinută corectă de doliu. O zi minunată de aprilie, caldă, poleită. Mulţi rămăsese pe scară sau în amvon şi, păstrînd cuviinţa locului, vorbeau discret între ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor şoptit era vesel şi feţele toate luminoase. Dealtfel, era o ceremonie indiferentă 32. Mai toţi erau aduşi acolo de consideraţii indirecte. Erau intimii numeroşi ai Drăgăneştilor şi tot concertul Bach în fiinţă, printr-o atenţie exagerată către Elena, înlesnită de timpul frumos. Era o zi cînd vreai să faci o plimbare, fie şi la o înmormîntare. Pe un timp ploios poate ca lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Erau venite şi multe cliente ale Linei, informate în ultimele zile de pierderea unei rude de-aproape, mai erau colegii de la Filantropia, studenţi prea zeloşi sau numai curioşi ai lui Rim, şi alte legături ale unuia sau altuia din „rolurile" principale. Moşica Mari, cu ceva contingenţe, se aşezase în fund de tot subt balconul corului şi tot acolo fostele colege ale Siei de la şcoala de infirmiere, care aflase şi nu lipseau, deşi acum parada neaşteptată le intimida. Aveau pălării de culori vii şi unele chiar cu flori roşii, aşa că se ascundeau înapoia unui rînd des de haine negre. Unele din fete recunoşteau cîte un „tip" :
— Vezi ăla de colo, înalt cu păr negru ? E cutare ! Se ţine după mine pe stradă !... La stînga, al doilea, unul bine de tot, îl cunosc...
Pictorul Greg, care purta admirabil sortie-ul pe umeri, avea succes mare. Lumea acum se îndesa şi se simţea un freamăt uşor de oameni ce stau coastă în coastă. Uneori, freamătul era străbătut de o unduire de parfum violent al zambilelor dintr-o jerbă sau de o revărsare suavă de violete coapte dintr-un mănunchi simplu şi aristocratic.
Rumoarea funebră se simţea şi ea apropiindu-se, dar toată acea vibrare era în surdină. Se auzea acum bine, venind din fund, glasul de tenor modern al diaconului. Se făcu o mişcare de ordonare. Asistenţa se grupă felurit şi cu unele spaţii. Un cerc mai larg spre mijlocul bisericii făcea gol în jurul
319
catafalcului. Lina, în capul unui rînd de străini, era cea mai apropiată. Persoanele mai străine se întrebau ce rudă e Lina cu fata aceea, fără a se descurca sau încurcîndu-se. Din ceilalţi nimeni nu-şi punea întrebare asupra ciudatei etichete de raporturi ce-i reunise acolo. Rim, ţeapăn, cu un plastron de cămaşă prea scrobos33, sta lîngă tronul episcopal, s-ar fi zis că se reazămă chiar puţin de el, ca un om care nu-şi are destul de bun aplombul pe picioare. Aghiotanţi fideli, cei doi gemeni Hallipa stau dosiţi înapoia lui cu nişte figuri înmărmurite, ca scoborîţi în ultimul moment de pe scaunul electric de execuţie şi neputînd crede în graţiere. Se întrebase mult dacă trebuie sau nu să asiste şi sfîrşise ca criminalii prin a veni la locul crimei. Chiar în rîndul întîi se afla doamna Eliza Hallipa, a doua nevastă a lui Doru Hallipa, grăsuţă, frumuşică, cu rochie neagră de mătasă. Prezenţa ei era explicată prin raporturile amicale pe care şi ea şi Doru le păstrase cu Lina. Vederea ei ar fi înveninat pe gemeni în orice altă zi. Azi însă stau în faţa catafalcului ca în faţa eşafodului. Se mai întrebau, în dubla lor preocupare, dacă ei, în adevăr, au omorît pe Sia şi de vor fi traşi la răspundere.
Rim, ce-i simţea înapoia lui supărători, ştia că nu el a omorît-o şi gîndul acesta îl întuneca ca fiindu-i ofensător. Elena, cu chipul ei grav şi senin, sta lîngă Lina. Era acolo şi Mini pe-aproape, pe care o ipnotiza reflexul vioriu al unui vitraliu. Nory, tot neastîmpărată, circula şi aci şi, cum nu putea tăcea, şoptea cu internul Romulus de la Filantropia. Sia zăcuse la Maternitate, dar Romulus ştia amănunte.
Un caz greu şi rar! Altfel profesorul G. n-ar fi dat greş... Conformaţie falşă... o dublă cale vaginală. Un plasament rău, totul complicat cu o infecţie şi tratat tîrziu. Cînd o adusese la spital, septicemia era avansată.
—	Nu te uiţi ce sicriu ! în adevăr, aşa de înalt şi larg că părea scurt aproape, deşi destul de mare şi în lungime. Un sicriu diform.
—	Creşte mereu, zise Nory sceptic.
Apoi pufni înăbuşit în mînuşi : „Aşadar, era conformată anume pentru dublu emploi... nu pentru trei". Se uită spre Rim... „S-a isprăvit rău !"
Sia nu-i inspira nici o compătimire, fie chiar postumă. Grozav de singură, dealtfel, acolo, în acea biserică de gală, ursuza de Sia, şi fără nici o afecţiune aproape de ea. Deşi
320
era în totul decenţă şi reculegere, lipsea tristeţa. Lina avea o figură congestionată de gînduri, ce păreau însă absente de la ceremonie, iar Rim, pe măsură ce serviciul devenea mai lugubru, căpăta o expresie de neplăcere vădită. Se simţea acum nevoie de aer. Vitrajul vioriu al lui Mini se deschise şi pătrunse dungi de lumină şi dîră de răcoare. Toţi respirară. Pe Mini acum o ipnotiza colţul acela de cer. Prohodul surprinse neplăcut toată asistenţa înturnată de la beatitudinea zilei de primăvară. Isonul pomenirii făcuse pe Rim să tresară ; găsea că Sia fusese rău inspirată, procurîndu-i astfel de sărbătoare. Se strîmbă.
—	Fecioară nefericită, suspină către Drăgănescu, ce se ostenea să găsească un cuvînt potrivit de consolare.
Se auzi un mic sughiţ, dar nu de durere. Frumoasa Lenora, mama Elenei, sensibilă ca totdeauna, se enervase. Era venită acolo cu bărbatul ei din a doua căsătorie, doctorul Walter, fără suava ei fată Coca-Aimee. Inseparabili de obicei, se simţeau stînjeniţi de a nu fi în trei şi cam izolaţi. Venise pentru că Lina era tot legată cu verişoara Lenora. Prinţesa Ada, in-trînd, schimbase reflecţii cu unul şi cu altul despre nenorocire :
—	O copilă !
Mirată însă în faţa catafalcului, o crescuse în vîrstă puţin :
—	Numai 17 ani, zicea.
Ada se oprise chiar în mijlocul bisericei şi avea lîngă ea pe Marcian, care se simţea astfel protejat împotriva lui însuşi, de a se arăta acolo fără un motiv destul de plauzibil, deşi concertul Bach era complect. Artiştii rămăsese grupaţi în fund, spre stînga, acolo unde era şi personalul medical inferior. Singură moşica Mari storcea batista pe ascuns. Cum Lina se aplecase să-i spună ceva, în raport cu ceremonia, Elena se strecură încet lîngă Drăgănescu, care plecă să facă comisionul. Elena rămase lîngă Vlădici, ce se juca tot timpul cu monoclul, drept contenenţă, singurele reuniuni mondene ce-1 plictiseau fiind cele funebre.
Cercul din jurul catafalcului se lărgea din ce în ce, pe cînd aerul se î-ngreuia cu tot ermetismul cosciugului şi parfumul florilor. Două ochiuri prelungi mai fură deschise dintr-o dată. Invadă un nou curent cristalin şi un susur uşor de pasări. O spirală vînătă de fum şerpui din cădelniţe, se
321
urcă şi dispăru pe fereastră, lăsînd o risipă plăcută de mirodenii.
Soarele căzuse probabil mai jos. Mini, care nu mai vedea nici reflexul vioriu, nici făşia mătăsoasă de cer, fu trasă de aurul ce trăgea contururi capricioase pe icoane în zona de umbra a bisericii ; contururi care radiau aşa de preţios, că lumina venită prin ogive, electricitatea candelabrelor, flacăra luminărilor groase păreau sarbede. Era aici o tiară, dincolo numai o bandeletă, o stea undeva, sau curba armonioasă, ca un fluviu, care împresura o hlamidă de sfînt. La Sia, la tragedia Rimilor, Mini nu se gîndea defel. Erau pentru ea lucruri izbăvite.
—	Ce frumos e aurul ! zise încet lui Nory.
—	Ba bine că nu !
Tocmai atunci, curmînd isonul popesc, se auzi un zvon nou. Lui Mini îi păru că vine din catapeteasmă, unde licărea cu nobleţe conturul de aur al unor crini.
Cutremurarea uşoară pornea, în adevăr, de Ia amvonul din fund. Ca şi cum acolo, deasupra corului, se clătinau gonguri de aur şi vestmintele de mătase vechi ale icoanelor foşneau. Corul intona un fragment de oratoriu. Pe scăriţa în spirală unul cîte unui bachiştii coralului se adăogase camarazilor. Elena îşi simţi ochii deodată umezi şi îi şterse fără sfială cu batista fină, tivită cu negru. Ar fi voit să se uite spre locul unde văzuse stînd pe Marcian, dar nu cuteza să întoarcă capul. Nici nu observase că e lîngă Ada Maxenţiu, de lîngă care Marcian dispăruse.
Vocile păreau a porni o şoaptă, îndată, stinsă în văzduh, un fel de suspin cules de cer, pe cînd acelaşi vuiet slab, pornit ca din gonguri de aur, răzbătea cu preludiul lui.
Fraza asta întreruptă şi repetată şi încercarea vocilor de a-şi vorbi durerea lor una alteia trecea fiori prelungi peste trupul acum uniform al asistenţei. Sub acel efluviu, toată lumea se încovoia ca isub o cădelniţă. De vreo trei-patru ori, aripile vocilor împreunate bătură în surdina unui sunet unic, combinat în delicateţa lui istovită din atîtea sunete suprapuse şi acoperite încă de acompaniamentul ca de un zăbranic moale... Apoi porniră încet, de departe, clopote de glas ce se apropiau. Crescură pînă răsunară peste toată zidirea, făcînd să tremure zimţii candelabrelor. Puterea sunetelor era acum uniformă şi cu intensitatea crescendului, mereu mag-
3 22
nifiată, dar părea totuşi a trece printr-un nor ce-i netezea orice stridenţe. Lui Mini i se păru că vede parcă intrînd de afară o procesiune numeroasă. Erau privirile acelor din amvon acum înclinaţi spre interiorul bisericii şi care îşi pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens,^ ascensiunea vocilor fu curmată... se auzi o chemare ascuţhă ca un tăiş de lamă subţire, un sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcînd zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet... Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-1 slujeau toate vocile scoborîte în mezzo.
...Ici-colo o invocare debilă se urca de la tenor sau soprană şi printre toţi începu a trece panglica neîntreruptă a unei melodii ce părea desfăşurată dintr-un ghem fără capăt, ce-şi întorcea volutele de mătase asupra lor înseşi în sute de unduiri. Aşa neîntreruptă, melodia îţi da intermitenţe de puls şi firul ei înnodat ca ochiuri în jurul gîtului îţi făcea o împletitură sufocantă prin care respiraţia se strecura ca un suspin de plîns. Toţi ochii se muiase uşor... Armonia uneori se umfla ca de un ferment, creştea cum creşte un aluat, şi alteori se destrăma ca un putregai... Voci îngemănate succesiv, apoi întreite, începură a aclama osanale... Atunci, din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră acorduri regulate, egale, care se urmăreau unele pe altele metodic, mereu mai pline, mai sonore... Erau fraze aprigi, care întrebau neantul... Acordurile se înteţeau, goneau unele după altele, cohorte sistematice, dar frămîntate de însuşi mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu mai frecvente, deşi în cadenţă, obsedau, cuprindeau în spaţiul lor auzul ca într-un haos prins între munţi. Dure, inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suişul lor neisprăvit spre Eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo sus, în infinit, pasul lor aci, jos, înfipt în camera convulsionată de un acelaşi spasm, în trupul unic al celor ce erau vii acolo în biserică... 34
Corul tăcuse şi ecoul lui venea încă. Nory apăsă mîinile pe urechi ca să şi le desfacă din tremurul rezonanţelor.
—	Ieri !... murmură Elena.
—	Admirabil ! îi răspunse prinţesa Ada.
Elena se uită surprinsă de prezenţa ei, acolo unde ea se simţea aşa de singură şi de sigură cu gîndul ei, dealtfel ne-
323
cunoscut Adei. în ajun coralul din Bach emoţionase pe Elena pînă la intimidare şi aiureală. Corul de azi o purtase spre un fel de bucurie interioară, fără de energii fizice. Din toţi, ea singură îl ascultase ca pe un imn de slavă, nu de jale ; ea şi cu Mini, căreia i se păruse că aurul cînta. Ceilalţi se gîndeau, pesemne, la Dumnezeu, fiindcă mîini parcă nedezlegate bine încercau semnul crucei cu mănuşi negre sau cenuşii. Moşica Mari se închina cu mătănii şi Lenora făcea crucea plină. Elena avu şi ea un gest al mîinilor din care îşi trăsese mănuşile lungi. Un gest de adorare vagă. Şi ea recunoscuse dumnezeirea armoniei. Aşadar, Marcian se urcase şi el... în unitatea aceea perfectă se recunoştea stăpînirea mîinilor lui de animator... Se urcase acolo, într-un amvon de biserică cu nişte corişti... pentru... pentru că !... Elena ridică în sus capul pe care iar ar fi vrut să-l întoarcă. Linia precisă a nasului şi bărbiei se desena perfectă. Pictorul Greg observă că în poza aceea e foarte frumoasă, dar, prigonit de melodia sacră, îşi beatifică cugetarea.
Cum nimeni nu se mişca pentru supremul adio, arhimandritul spuse ceva celor mai de-aproape. O ezitare ţintuia slujba pe loc. Se făcu o mică mişcare înainte. Lina, în pripă, se apropie de catafalc, îşi ridică voalul, îl lăsă iar şi se retrase. Rim oscila nehotărît. Trebuia sau nu să se apropie ? Sta astfel, bălăbănind capul şi braţele ca o pendulă. Preotul, plictisit de încetineală, îi făcu un gest de invitare. Livid, Rim se apropie şi aplecă de formă capul peste coroane. Printre flori picurau încet stropi greoi, ce se prelingeau din sicriul asudat. Lui Rim acum îi zbîrnîiau picioarele ca nişte coarde slabe. Se gîndi la gută şi o grimasă mare de nemulţumire îl urîţi încă ; părea lecuit de sărutări virginale : „Fecioară nesocotită !“ îşi zise cu severitate. în spatele lui, gemenii se adăposteau ca fugăriţi. Muzica le căzuse ca un rechizitoriu. Se întrebau mereu laolaltă în gînduri suspecte : Ei^ sunt care au ucis-o ? şi la orice mişcare a lui Rim se strămutau în umbra lui, complici nedezlipiţi şi spectri ai nenorocirii. Aşa ascunşi, scăpară de ceremonia rămasului bun de la Sia. Dealtfel, nimeni acum afară de preoţi nu se mai ocupa de salutul de pe urmă. Odată ipnoza muzicei risipită, toţi se strecurau lin spre ieşire. îşi reluau cu grabă bucuria zilei minunate. Indiferenţi către ceremonie, o uitau repede şi porneau ca o ceată molcomă spre primăvară. Automobilele aşteptau lenoase.
324
Nici un bufnet de motor, nici o claxonare nu turbura liniştea. Afară din biserică asistenţii se opreau în curtea verde în grupuri domoale, care vorbeau de soare, de căldură, de muzică. Ieşind printre cei din urmă, Mini apucă pe Nory de mînă :
—	Cine e domnul acela... de după stîlp ?
Nory, mioapă, strînse ochii înspre acolo :
—	E un domn bine ! zise. Un străin... şi parcă totuşi l-aş cunoaşte !
—	Bine, rău, dar cine să fie ?... Poate l-am văzut în vreun film !
—	Astari acum, au venit şi stelele de cinema la înmor-mîntarea Siei !
—	Probabil seamănă cu un artist de filme, altfel n-am de unde-1 şti !
—	Ei ! De pe stradă, de undeva ?... Cap de expresie !... Dar ce expresie ? Spune tu că te pricepi mai bine ! zise Nory.
—	Banditul gentilom ! rîse încet Mini, înveselită de aerul de-afară.
Domnul cel bine văzut de profil, acolo după stîlp, avea faţa rasă, cu efigie mică, dar cu accent în liniile regulate. Ochiul ascuns subt pleoapă, o dungă mică săpată în obraz ca de o voinţă permanentă, un colţ de gură amar şi agresiv şi ţinuta perfect nemişcată a unui gentleman în haine negre, în urma lui Mini şi Nory, ieşi Rim sinistru, cu suita celor doi gemeni, tîrîndu-i ca pe nişte aderenţe maligne, fără nici un schimb de vorba sau privire. Nu ştia la ce moment se rupsese între ei înţelegerea şi se aşezase duşmănia. Rim se opri lîngă coloana de-afară a bisericii, nedumerit şi izolat. Atunci gemenii, ca două omizi desprinse, lunecară undeva spre trăsuri, spre salvare. Buna Lina rămăsese înăuntru singură cu preoţii şi dricarii. Plîngînd acum în voie, moşica Mari se apropie de ea, fără să cuteze a-i vorbi. Lina n-o vedea. Cu glas asurzit, dar cîrîitor, găsise ceva de cicălit cu personalul serviciului mortuar.
Cosciugul, căruia i se mai pusese o cutie, fu scos, în sfîrşit, anevoie. Se auziră clopote, dar numai de două-trei ori şi amorţit. Se auzi o lovitură de ţimbale.
Nory, cotind înapoia bisericei, făcu un semn negativ mu-zicei militare, ce vroia să intoneze marşul. Elena o aprobă
325
de la distanţă. Fanfară după acel cor ! Automobilele începură a se urni în bună ordine, încet, unul după altul, fără zgomot parcă. La dric se lucra anevoie îmbarcarea Siei. Moşica Mari ieşise să plîngă lîngă carul funebru.
Lina achitase preoţii şi-i lăsase să plece spre trăsuri. Se pregătea să iasă şi ea cea din urmă. Deodată se sperie ! Inima i se opri în gît. De după un stîlp îi ieşise cineva în faţă. Se uita cu ochii bolborosiţi, fără să înţeleagă întîi, fără să vadă. Apoi, se făcu vînătă cu gît cu tot, vînătă-neagră, ca şi rochia. Era Lică ! în obraz îi şuieră, printre dinţi :
—	Căţea ! şi ieşi.
Lina îşi şterse cu voalul obrazul, ca şi cum ar fi fost stropită de acel vifor al dispreţului. Faţa crispată i se făcuse acum palidă.
—	Aşa ! zise. Aşa L.
Era ultima ei bunătate care murea ! Cînd Lina, ajutată temeinic, ca şi cum un plumb ar fi fost turnat în ea deodată, fu urcată în cupeu, moşica Mari îi şopti :
—	Ţi-e rău ?
—	Nu ! sunt sănătoasă ! Am să trăiesc o sută de ani ! răspunse apăsat, răguşit, ,uitîndu-se urît la ea, fără s-o cunoască, şi lăsînd în jos peste faţa urîtă crepul funebru, pe care se chibzuise că se cuvine să-l poarte.
Moşica Mari se dete la o parte. Nu înţelegea. Dar doctorul Rim, care sta acolo fără rost, fără să ştie ce are de făcut, înţelesese. Cuvintele Linei, pe care le credea că-i sunt destinate, picase peste el ca nişte pietre. Unde erau bucuriile de proprietar ? Unde liniştea casnică ? Unde muzica, gravura şi amorul ? Fu scuturat ca de friguri ! „Fecioară netrebnică !“ îşi zise, pe cînd un domn îl împingea înăuntrul cupeului. Uşa cutiei negre a trăsurei se închise peste cei doi ocnaşi : Rim şi Lina.
în curtea bisericii, Nory dete un cot puternic lui Mini :
—	Uite-1 !
Amîndouă priviră într-acolo, apoi una la alta şi, fiecare căutînd a lăsa pe cealaltă să se pronunţe, murmurară laolaltă :
—	Lică !... Ras!...
—	Bravo, Lică ! adăogă Nory, revenindu-şi repede din uimire.
326
Aşadar, domnul de la cinematograf, domnul cu profil interesant, cu rictus în colţul gurii, era Lică ! Lică, fără de mustaţă mică, cu desenul gurii liber de umbră, cu gropiţa pe care o dezmierda vîrful castaniu al mustăţii schimbată în dungă. Lică, fără bucla pe frunte, tuns scurt ; Lică, prelucrat treptat de progres, de frizer şi de atîta suferinţă cît putea încape în el. în biserică, după stîlp, Lică, deşi niciodată nu-şi aducea aminte, îşi amintise : copilul luat în birjă ca un pachet, doicile la mahala, fata tîrîtă apoi pretutindeni de mînă, legată de traiul lui vagabond... Şi mai pe urmă acea Sie grosolană, care creştea şi-i ofensa gustul de Trubadur mahalagiu şi de plutonier subţire : camarada credincioasă şi arţăgoasă ca un cîine-lup... Apoi, ruda proastă care făcea de rîs pe profesorul de echitaţie, şi fata aceea asasinată în-tr-o aventură neomenoasă, care refuzase să-l vadă pentru că-1 iubea şi-l temea, şi pe care nu vroise s-o mai vadă... Şi moarta aceea, aşa cum o văzuse, cinci minute, el singur cu ea... abia ieşită din chinurile brutale... sluţit şi trist, oribil de trist şi de sluţit... în sfîrşit, acum acolo, catafalcul, biserica, corul, laolaltă, pe cînd în el se petrecea ceva neobicinuit. Un fel de fermentare şi de dizolvare. Toate imaginile — el, Sia, ceilalţi — compuse şi descompuse şi toată simţirea amalgamată, întoarsă la un rudiment aşa cum fusese a Siei pentru el, fără preciziune : tată, fiică, frate, soră, rudă, ce ? Totuna ! O legătură prin trup, fără trup, indiferent pe ce cale. O legătură prin suflet, fără ca Lică să fi ştiut ce e sufletul. O legătură nedesluşită, ce se rupea acum din unele rădăcini, cu o smulsoare care poate că era durere. Ceva care ţinea de el, aşa într-un fel nu prea puternic, dar care nu mai putea fi întors, nici să nu fi fost, nici să mai fie, nu putea fi ceva inform, ce se umfla şi se dezagrega în inconştientul lui mo-horît, ca Sia în coşciug. Şi pentru prima oară în viaţă, un ceas trecut într-un loc aşa de trist, zgomote triste, un mort trist... el trist! Atîta cît viaţa şi moartea puteau prelucra la fizic şi la moral pe Lică, îl prelucrase. Ieşise acel „domn bine" ca la cinematograf.
Mini se ostenea să facă lui Nory teoria fizionomiei şi a sistemului de a stabili „tipul" cuiva.
— Pentru a te putea identifica în ultimă cercetare asupra cuiva, îi schimbi aspectul figurii. îi pui sau îi razi mustaţa.
327
îi tai sau îi pui barbă de diferite forme, culori şi mărimi, îi schimbi pieptănătura de la plete la zero ! Nu se poate să nu obţii, astfel, posibilitatea de a-1 clasa într-una din marile categorii ale „tipului" sau în vreo subdiviziune : asasin, bancher, escroc, scamator, aventurier etc...
Nory, cu obrăznicia ei obişnuită, complecta această listă cu unele categorii mai îndrăzneţe şi plastic enunţate.
Băgă de seamă tocmai atunci că familia ei o aşteaptă. Lîngă un Lincoln minunat, Elena sta nedecisă vorbind cu Marcian. Făcu un semn de chemare lui Nory, care, desperată, arăta spre ai ei, pe care nu-i putea lăsa. De departe, Dră-gănescu, ce venise împreună cu nevastă-sa, se uita acum spre ea, aşteptînd să vadă cu cine vrea să plece, pentru a şti ce face şi el.
Mika-Le, cu rochie nouă neagră, mergea lîngă el pentru a nu rămîne fără loc în trăsuri. Pictorul Greg se apropiase şi vorbea lui Drăgănescu de prinţul Maxenţiu ! Un adevărat studiu, în ivoriu, bietul prinţ, înainte de plecare. Amintea o plachetă pe care o văzuse în muzeul din Fribourg : Tete de martyr sans nom ! De Mika-Le pictorul nu se ocupa. Dealtfel, niciodată nu se ocupase de ea în plin aer, ci numai în penumbra atelierului. Acum se dezinteresase complect, dar era din acei ce-şi tîrăsc după ei resturile, în felul în care sfinţii răsfoiesc breviarul unor păcate pocăite pentru a nu se înstrăina de prezenţa conştiinţei lor impure.
Drăgănescu nu asculta bine ce-i spunea pictorul, îngrijorat să vadă pe Elena instalată. I se păru că se uită spre el, mări pasul, deşi se simţea în ziua aceea foarte ostenit, călca parcă mai greu şi-l apăsa ceva între umeri.
Elena, care nu ştia cum să organizeze plecarea, se uitase, în adevăr, spre Drăgănescu şi spre însoţitorii lui, apoi văzînd pe Mini mai aproape o invitase cu vioiciune să meargă cu ea şi Marcian. Mini se întorsese spre Nory :
—	Pe buna Lina o lăsăm singură ? zisese.
—	Nu-i purta de grijă ! Suportă bine... şi numai bună nu e i
—	Cine a fost bun şi se schimbă din răutatea oamenilor e tot bun.
—	Amin ! tăie Nory.
323
Drama Rimilor se rezumă în cuvintele astea aproape ostile. Mini se grăbi spre Elena, care aştepta perplexă, şi Nory spre sora ei, Dia.
Drăgănescu, văzînd totul orînduit, făcu semne cu mîna de concediere, satisfăcut. îndelete, acum aştepta rîndul vreunui alt echipagiu al casei.
—	Doamna Elena a plecat ! zise Mika-Le.
Drăgănescu se uită la ea neştiind ce vrea.
—	Mergi cu mine ? îi spuse, crezînd că e ceea ce o interesează.
Vorbind cu Vardali, prinţesa Ada se oprea la fiecare pas, nu părea deloc grăbită şi întorcea mereu capul înapoi. Pentru întîia oară încurcată, nu ştia de trebuie să se apropie de Lică sau nu. Lică nu se gîndise la ea în ziua aceea. Cu muşchii strînşi, cu nervii întinşi, cu mînia abia înfrînată, scoborî scara bisericii cu un pas încordat. Nu comisese acolo nici o greşeală publică de emoţie sau de violenţă, dar nu era dispus la nici o concesie. Trecea pe lîngă toţi, fără să vadă parcă pe nimeni şi toţi se uitau lung după domnul acela „bine*. Vardali, simţind pe Ada neliniştită, se oferise galant să o servească ! — Si la princesse avait quelque chose a dire au pere eprovive !
Ada fu recunoscătoare. Numai moşnegii ştiau să mai facă curte aşa de generos. — Da ! Ar fi vrut să ştie dacă cortegiul are cumva nevoie de automobilul ei !
De fapt, Ada vrea să afle dacă Lică se ducea sau nu la cimitir. Lică tocmai îşi punea aceeaşi întrebare, nehotărît. Găsea de prisos şi totuşi parcă ar fi vrut să meargă după Sia. Amintindu-şi acuma de Ada, se gîndea ce ar fi preferat ea, deşi era într-o fază de răzvrătire şi emancipare.
Vardali, emisar fin, aduse Adei pe Lică.
—	Te duci pînă acolo ? îl întrebă încet şi cam timid.
Toată afacerea asta o descumpănise puţin.
—	Da ! răspunse grav, deşi pînă în secunda aceea nu ştia sigur că se va duce.
—	Iei automobilul cel mic şi pe urmă vii la palat ?!
Lică aprobă prin tăcere. Ada făcu cu el cîţiva paşi şi-i
spuse că-i stă bine ras şi pieptănat aşa ! Lică, ce se temuse de vreo gălăgie pe chestia asta, fu mulţumit, dar n-o manifestă.
329
—	Ţi-a trecut eczema aceea ? îl întrebă Ada tot cam sfioasă, impresionată de moda nouă a acelei tăceri.
—	Da! binevoi Lică, mereu preţios la cuvinte, din cauza învrăjbirii ce avea.
Eczema de care vorbea Ada era o bubuliţă ce apăruse deasupra buzei, tocmai după vizita făcută la spital Siei, moartă. Lică, speriat, întrebase un farmacist, ce-1 sfătuise, pentru a se putea trata mai bine, să-şi radă mustaţa. Coaforul conformase şi pieptănătura. De aici noul aspect fizic al lui Lică ; combinat cu cel moral, cu acea vrajbă ce-i ţinea loc de suferinţă, apăruse un om nou. Lui Lică i se pregătea însă şi un nume nou şi o soartă nouă.
Vardali culesese din nou pe prinţesa Ada, rămasă singură. Avea o idee destul de urgentă şi de serioasă pentru ca să i-o comunice chiar în acel loc şi împrejurări. Partidul lui — era fruntaş al unei fracţiuni conservatoare flotante cu veleităţi de modernizare şi refacere — partidul lui îl însărcinase cu revizuirea şi complectarea cadrelor militante. Căpetenii aveau mai multe decît toţi ceilalţi la un loc şi nici masele nu le-ar fi lipsit mai ales în caz de venire la putere. Glumea. Ceea ce le trebuia era un „leader" al „maselor", ieşit din chiar... lumea nouă... şi în care generaţia să se recunoască. Vardali dubla pe 5 şi rostogolea pe r, cu cel mai pur accent francez. De mult studia pe domnul Basile Petresco şi decisese că era omul de care avea nevoie. Vardali cerea concursul prinţesei pentru a-1 converti, cum şi pentru a le da ea însăşi sfaturi politice, de care o credea foarte capabilă. Apreciase totdeauna calităţile ei de inteligenţă şi iniţiativă care... Deocamdată, era vorba şi de o cartelare ce le întărea mult situaţia. El avea mînă liberă să propună un candidat pentru un loc vacant la Bihor. Propus nu înseamnă şi ales, dar candidatul avea ocazie superbă să debuteze ca elector şi să se facă util. Vardali avea cea mai mare încredere că a făcut o achiziţie excelentă în domnul Basile Petresco.
» Ada asculta atent, fără să-şi arate surprinderea.
—	Bihor ? Ar merge ! zise.
îşi amintea că Lică cumpărase de la Bihor o pereche de cai !
—	Am să propun domnului Petrescu... dar e o fire foarte independentă !
—	Perfect! Tocmai ce ne trebuie ! afirmă Vardali.
330
De fapt, le trebuia un candidat cu parale şi fără trecut. De mult pusese ochii pe Lică. Bani avea prinţesa destui, slavă Domnului. Lică, slavă Domnului, nici un trecut!
yyPas de blason sauf Vecusson d’ecuries!“ surîdea în el maliţios Vardali, aristocrat ireductibil.
Ajunsă la palat, deşi poarta mare era, printr-o neglijenţă, închisă, Ada coborî pe trotuar fără să observe, fără să facă gălăgie. înainte de a deschide portiţa grilajului luxos, se întoarse spre şofer şi-i spuse preocupată :
—	Du-te înapoi după domnul !
După o secundă de ezitare, înţelegînd de cine era vorba, obiectă timid că cellalt auto era dus cu domnul.
—	Totuşi, du-te ! porunci Ada.
Rămase niţel în loc gînditoare. Aspectul nou al lui Lică şi vorbele lui Vardali i se gravase în minte. Figura aceea voluntară, gura cu desenul crud îi da o vîlvă nouă de senzualitate şi totodată era prinsă de gravitatea proiectelor politice. Cariera ei amoroasă şi cariera lui publică îşi amestecau preocuparea, dîndu-i o stare îngrijorată, cu care nu era deprinsă.
„Ar putea ajunge ministru !w gîndi şi nu ştia de se bucură sau îi pare rău. Nu credea că ipoteza era o nebunie, credea pe Lică omul în stare de orice şi se gîndea serios la noul plan de luptă deschis. Ambiţiile ei pentru Lică erau acum depăşite.
Acţiunea şi intriga îi plăceau. Se întreba însă dacă Lică va rămîne atunci tot amantul supus de acum. Pe Maxenţiu îl suprima total, era ca şi suprimat, dealtfel. Oare Lică o va lua în căsătorie ? Ea, prinţesa Ada, îşi punea o astfel de întrebare cu îndoială ? Gîndurile aspre şi noi ale politicei şi amorului o îmbătrîneau. Uita că are 33 de ani şi Lică 39, deşi tocmai în ziua aceea vîrsta era mai bine gravată pe faţa lui accentuată de asprimea expresiei şi lipsită de umbra juvenilă a musteţii.
Ada simţi un fel de desperare anticipată de femeie matură şi voluptuoasă. Urcă pe scara a doua a palatului. Un fecior era acolo pe săli:
—	De vine domnul să mă anunţi îndată! zise.
Mai vioi, înţelese repede şi se înclină. Pentru servitori acum Maxenţiu, acolo, departe, era ca şi mort, şi Lică stăpîn. Sus, Ada se opri în biroul apartamentului ei. Cu două degete începu să bată un tact pe masa de scris, poate că o măsură din De profundis. Observă o boare uşoară de praf şi, cu
331
degetul arătător, pe care purta safirul uriaş, scrise pe praful subţire : Doamna Ada Basile Petrescu, apoi, maşinal, şterse.
Cum o uşă se deschidea în ecoul palatului de marmoră, se duse repede în faţa unei oglinzi să-şi potrivească părul, cu urechea întinsă. Nu putea fi Lică.
Se uita în oglindă atent, fără complezenţă. Abia acum observa că s-a îngrăşat simţitor. Tot femeie slabă la aspect, dar cu braţele mai rotunjite ceva, cu gîtul lung, mai plin, cu osul şoldului acoperit. Ridică sus foile strimte ale taiorului negru : avea pulpă, numai fluierul gambei era tot aşa de uscat. Carnea aceea trebuia s-o lase acolo sau s-o suprime ? îşi potrivi rochia la loc. Decise să lase carnea unde se aşezase cu rosturile ei. Surise. Bărbia era mai puţin ascuţită şi pielea întinsă mai puţin neagră.
—	Intră !
Un fecior îi întindea pe o tavă o telegramă.
—	Bine !... Nu uita îndată ce o veni domnul !...
Era de la sanatoriu. Se sfîrşise : nu-1 va aduce în ţară, cel puţin deocamdată.
„Aşadar, la Bihor ?...“ Surise iar. „Tocmai la Bihor !... Bună noapte în otelul de la Bihor/'
Ca goniţi, gemenii plecase pe jos, apucînd, fără să-şi vorbească, aceleaşi străzi, mereu mai laterale, mereu schimbate, într-un fel de cursă parcă în care urma să le fie pierdută. Ajunşi pe drumul ăsta întortocheat în faţa feliei bizare de casă ce le era proprietate, se opriră printr-o aceeaşi mişcare, uitîndu-se în sus spre camera sechestratei, apoi unul la altul.
—	Nu mai trebuie femeie ! mormăi încet unul sau cellalt, pentru amîndoi.
Apoi intrară în cucurigul ciudat al locuinţei să-şi plă-nuiască mai departe riturile bizare ale îngemănării lor respingătoare.
Lică aşteptase plecarea tuturor pentru a porni şi el după cortegiu, pe care-1 zărise curînd de la distanţă, înaintînd încet pe şosea ; era dricul şi trei trăsuri, cea cu preoţii, cupeul Rimilor şi o birjă cu moşica Mari, în care se încărcase vreo patru colege ale Siei. Atît din tot fastul de adinioarea.
Pe măsură ce distanţa dintre automobil şi convoi se micşora Lică se întreba mai stăruitor de-i nevoie să meargă
332
la cimitir şi ajungea la concluzia că nu e necesar. Porunci întîi şoferului să încetinească ; astfel spaţiul, pe care treptat £1 cîştigase, creştea din nou, despărţindu-1 de cortegiu.
Ce să fi căutat la cimitir ?... Ce fusese de făcut se făcuse !... Gu Sia se isprăvise ! Un fel de plumb topit îi îngreuna încă trupul la gîndul Siei... Cu Rimii avea să vadă. Ură şi ameninţare permanentă !... Iar cu Ada !... Şi cu Ada avea de văzut! Nu ştia bine ce ! Era o stare a lui agresivă către tot. O stare de spirit bună pentru a porni lupta socială pregătită de Vardali şi de Ada şi de care n-avea habar.
îşi aminti de Maxenţiu. Ca şi mort! Era o uşurare şi o pierdere. Prezenţa lui Maxenţiu între el şi Ada fusese totdeauna un stimulent. Prinţul îi inspira admiraţie, teamă, milă, invidie, necaz, emulaţie, umilinţă, ambiţie. Odată el dispărut, toate simţurile astea erau păgubite şi ar fi vroit parcă să le ia de aiurea. Prinţul mai fusese pentru el şi un parapet de care îşi rezema lenea şi nepăsarea şi acum trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul înainte înspre coarnele de taur ale vieţii.
Da ! Cu Ada avea de socotit! Locul prinţului mai întîi, şi lui Lică i se părea că şi titlul îi revine deodată cu locul... Apoi slugile obraznice şi disciplinate... Casa aceea cu parchet prea lunecos şi cu scări în care te încurcai... şi patul prinţului ! Lică nu credea în microbi ! Astfel se isca un zel, un neastîmpăr nou Trubadurului, pe cînd zdruncinul carului funebru descompunea ultimele agregări ale trupului Siei.
Ce fusese Sia ? O energie derivată din Lică şi încremenită acolo, în fata trupeşă, şi care acum revenea la obîrşia ei. Un mare amor de sine, derivat de la sine şi imobilizat în pasiunea fetei pentru el, şi care acum era restituit egoismului lui Lică.
— La palat! zise, şi cuvîntul nu sună ridicol.
Iar tonul sec, aprig, dete şoferului o mişcare de încovoiere supusă peste volanul maşinii.
După ce depusese în drum pe pictorul Greg, Drăgănescu, ajuns acasă, coborîse anevoie, mereu apăsat de acea durere în stînga, pe care n-o putea nesocoti, deşi n-ar fi vrut să ţină socoteală de ea. Mika-Le coborîse şi ea. Intrară în biroul principal al casei. Elena nu se întorsese. Cu gîndul la sănătatea ei acum aşa de debilă, Drăgănescu fu îngrijorat. Se linişti, cînd feciorul îi spuse că automobilul cu doamna şi cu dom-
333
nul Marcian a trecut pe dinaintea casei. Drăgănescu era foarte ostenit şi fata ceea, acolo, îl plictisea. De ce va fi venit cu el ?... Se sperie, avu o izbitură la inimă, simţind ceva pe mîna lui. Era gheruţa lui Mika-Le... Ce vrea ?... Iar vreo cerere de favoruri sau bani.
—	Elena nu s-a întors. Poate că întîrzie mai mult... Vream să-ţi spun că aş putea veni din nou să stau aici... dacă crezi şi dumneata... ţi-aş ţine de .urît!
Drăgănescu se uită la ea lung. Avea idei moderate, dar decise. Nu crezuse niciodată răul tot ce se spunea de dînsa şi acum îl credea deplin. Scutură mîna de pe care lăbuţa neagră se desprinsese.
—	De nu vrei să mergi cu tramvaiul, pleacă îndată cu automobilul, înainte de a fi dus la garaj.
Tonul era aspru şi nu lăsa nici o îndoială. Fără să aştepte altă invitare, Mika-Le plecă. Feciorul, om vechi de casă, se apropia cu precauţiune de Drăgănescu :
—	O telegramă pentru doamna !
Cu ochii lui congestionaţi în ziua aceea, Drăgănescu îl fulgeră, .apostrofîndu-1 :
—	Nu ştii unde trebuie pusă corespondenţa doamnei ?
—	Din Elveţia ! cuteză cellalt.
în adevăr, Maxenţiu îşi declarase la Leysins două domicilii, prin una din acele fantezii exaltate, corectată de menţiunea tristă şi prevăzătoare „în caz de accident". La vreun accident de bobsleigh se va fi gîndit sărmanul, sau totuşi ştia că moare ?
—	A !... Aşa !... se potoli Drăgănescu, dar începură ciocă-neli noi subt coastă.
Era acum şi el îndoit. Să-i dea Elenei telegrama tocmai în ajun de concert şi după înmormîntare ! O luă în mînă, o întoarse, o răsuci. Cumpăni sentimentele şi disciplina lor. Vroia să facă ceea ce ar fi fost mai plăcut Elenei. O înapoie nedeschisă.
—	Du-o în salonaşul doamnei. De se întoarce cu domnul Marcian are s-o găsească !
în automobil, Elena şedea între Mini şi Marcian, liniştită că plecarea, a cărei grijă o turburase un minut, fusese orîn-duită. Frumuseţea zilei şi ecourile plutitoare ale muzicii de adineaurea o acopereau cu învelişuri calde, de subt care nu simţea nimic din tristeţa convoiului mortuar.
334
Moleşită, vorbea puţin şi cu glas tărăgănat despre Maxen-ţiu, fără ca să lege amintirea lui, venită în memorie pe alte căi, de ceremonia funebră. Vorbea calm de sfîrşitul lui apropiat şi de iluzia lui statornică. Vorbele ei erau blajine şi cam misterioase, cum era şi starea sufletească a lui Maxenţiu către dînsa, deşi nu din aceleaşi pricini.
Comenta ultima lui cartă, un peisagiu alb de Alpi, însoţită de cuvintele : „Iată minunea pe care o privesc din camera unde mă odihnesc de cîteva zile, din prudenţă. Sărut mîinile frumoase şi darnice/'
Buletinul doctorului, sumar şi categoric, de la aceeaşi dată, suna : „Stare extremă. în orice moment poate fi sfîrşitul. Avizaţi."
Nu avizase nimeni. Cine ar fi fost destul de stîngaci ca să turbure cu demersuri omeneşti vulgare o agonie aşa de senină în drum spre divinitate ?
Elena acum tăcea. Mini, pe care vocea de azi a doamnei Drăgănescu o importuna pentru ceva schimbat, alintat parcă, tăcea şi ea cu gîndul la vitraliul vioriu şi la ora întîrziată. Marcian spunea rar cîte un cuvînt:
—	Doctorul Rim a fost ieri la repetiţie şi va veni, cred, şi mîine ! zise la un moment cu un ton între întrebare şi afirmare.
Nu-i răspunse nimeni.
Automobilul Drăgăneştilor era un Lincoln minunat. Mini simţi voluptatea lunecării uşoare şi consimţi să recunoască unele privilegii ale averii. în dreptul străzii Regale ceru să se coboare. Elena se întoarse spre Marcian, ca şi cum ar fi putut avea ceva de obiectat din faptul că rămîneau singuri, apoi, prin micul telefon a cărui pîlnie nichelată atîrna în faţa cristalului pare-brise, detc ordin să oprească. Nesimţit, fără ca şoferul să aibă o mişcare, trăsura stopă.
După ce ajută lui Mini să se coboare, reamintindu-i ora fixă a concertului, Marcian rămase puţin lîngă scara autou-lui, apoi urcă din nou. Elena comandă :
—	Pe bulevard înainte ! şi, toropită, se rezemă cu capul lipit de pichetajul moale al perinilor.
Ţinea ochii închişi pe jumătate. în lunecatul, pe care-1 combina într-o armonie moale cu lenea ei, i se păru o încetinire la un moment. întredeschise ochii. Lunecarea era iar regulată. Erau pe Lascăr Catargiu, dar trecuţi de casa Drăgă-
335
nescu. în dreptul casei probabil şoferul încetinise, apoi, ne-avînd ordin de oprire, reluase pulsul mersului. Elena se uită spre Marcian cu o privire precaută. Distrat, nu băgase de seamă. La sfîrşitul bulevardului ezitarea maşinii fu ceva mai simţită. Marcian se uită prin geam, apoi la Elena, care, iar cu ochii închişi, nu mişca.
Din iniţiativă proprie şoferul coti pe şosea şi reluă mersul ritmic mai neted încă, pentru că era ceva mai accelerat. Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu corpul ei mereu mai părăsit pe perine. Subt acea lîncezime ceva se precipita în ea, undeva, într-un adînc.
Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul distanţei. Elena mişcă puţin picioarele încurcate în pledul lunecat. Marcian se 'aplecă şi i-1 ridică maşinal. Fără să-şi dea seama, mîna îi rămase peste pled pe genunchiul ei. Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor.
Lincolnul, lansat, fugea peste şosea ca purtat prin aer, pe drumul fără obstacol, drept, interminabil. în mişcarea uşoară a trăsurii Elena se lăsă strămutată nesimţit spre Marcian. Pe cînd un spaţiu gol rămînea pe perinile de căprioară, ea era mereu mai alăturată de el. în „capa* de blană subţire, aşternută în automobil ca să o acopere la nevoie,^ sta acum refugiată într-un fald călduţ, care apăsa umărul lui Marcian, neclintit.
Pe şosea fu vidul unei văi mici, ca o undă ; apoi respiraţia verticală, scurtă, a unei cline. Elena, în voia acelora mişcări, fu acum aplecată peste umărul lui Marcian. Involuntar mîna lui se strînse prin pled, pe ovalul genunchiului, căutînd parcă un sprijin. Acum nici vale, nici clină de deal, un patinaj uniform ! Cu o clipire nouă de lumină în ochi, Elena îşi apropie încet capul de al tovarăşului ei : gest acum voluntar. Un spaţiu mic, ca şi inexistent, separa obrazul palid al femeiei de profilul rigid al muzicantului. Era senzaţia nesigură a unei atingeri sau certitudinea ei emoţionantă. Marcian crispă cu nervozitate pumnul pe genunchiul docil. La murmurul vag al mersului se amestecă un mic gemet de durere şi consimţire al Elenei. Atunci Marcian, tot nemişcat, dar acum nemişcat printr-o încordare desperată, ca să nu i se strămute cumva povara, simţindu-şi obrazul fibros din efortul de a nu se dezlipi de cellalt, fixă, cu ochi de asasin, umerii lemnoşi ai şoferului.
336
Pe tot parcursul, omul acela nu clintise... dacă tocmai atunci s-ar fi întors spre dînşii !... Cu privirea înfiptă ca un junghi în spatele de manechin, Marcian căută a-1 pironi pe loc, pe cînd ritmic mîna i se închidea şi deschidea pe dezmierdarea genunchiului viu.
Acum, viteza nu se mai precipita în Elena. Din adîncul ei voinţa urca fermă, sigură de ea însăşi.
în Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se azvîrlea cu îmboldirea puterilor toate. A doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpînitor concertul din muzică de Bach.
DRUMUL ASCUNS
(1 9 3 2)
PARTEA I-a
Cap. 1
Căsătoria doctorului Walter şi prezenţa Lenorei, soţia lui, nu adusese nici o tulburare sanatoriului Walter. Totul funcţiona în ordinea desăvîrşită de mai înainte. Privit de-aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituţie măreaţă. Corpul de casă vizibil de pe şosea, la stînga rondului întîi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureştene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituţiei ; trei pavilioane impunătoare şi noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului şi legate de corpul principal prin lungi coridoare : pavilionul de chirurgie, cel de boli interne şi cel de boli nervoase ; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor şi a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vînătoare.
De fapt, castelul bavarez şi pavilionul tirolez fusese clădite de prinţul Barodin, însurat cu o prinţesă Basarab. Cumpărat de bătrîna Efraim, cunoscuta banchereasă, atunci cînd Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tînărului doctor Walter. Era o poveste veche şi acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tînărului Walter. Cîţiva bucureşteni îşi aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea Victoriei, pe banchereasa Efraim, grasă, cu tîmple supărător de negre, încadrînd obrajii cu trei rînduri de guşi, separate de trei rînduri de smaragde, pe care părea că le poartă şi noaptea, încărnate fiind acolo în dungile gîtului, o scula de
341
sultană, căzută cine ştie cînd şi cum micului Efraim, temutul stăpîn al marei finanţe neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la apariţia frumosului Walter şi-l înscrisese cu înţelepciune la rubrica cheltuielilor necesare. Palatul Barodin îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soţului ei. Salema Efraim avusese scrupule conjugale şi un respect relativ faţă de Efraim, aşa că îşi îngăduise unele lucruri şi pe altele nu. Efraim avusese şi el îngăduinţele lui cu higiena uriaşei sale soţii şi unele scrupule negustoreşti faţă de dînsa. La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, atîrnată cu un şnur de gît, o tablă cu smochine, stafide şi alte fructe de Orient. Primele cîştiguri Efraim le dase pe din două : jumătate lui şi jumătate Salemei — şi tot aşa mai pe urmă ; în felul ăsta, la vîrsta de cincizeci de ani, cînd fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credinţă la tinereţe însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la vîrsta periculoasă ; restul averei mersese la familie şi la unele instituţii susţinute de Efraim, care, fără a fi filantrop, vroia totuşi să-şi supravieţuiască. N-aveau copii. Un băieţel murise de mult, născut şi acela prea curînd după căsătorie.
Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. E drept că murise la şaptezeci de ani, cu o sută douăzeci de chile şi cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături ; refuză să cerceteze întunecimile sufletului şi obscurele vedenii trupeşti. Doctorul Walter părea, dealtfel, a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putinţă ; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă : pictură, bibelou, mobilă, tapiţărie, pasiune ce-1 apropiase mult de bancherul Efraim, colecţionar el însuşi şi care anume lăsase Salemei obiectele lui de preţ, ştiind că astfel vor fi stăpînite cu dragoste de către Walter. Pentru Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacţia de a plasa totuşi capitalul în chip sigur, deşi fără de dobîndă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensaţie prin stări pur contemplative către făpturi neînsufleţite. încă de la început tînărul Walter
342
se arătase dispreţuitor cu banii astfel cîştigaţi ; era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mîine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrîna Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulţumea risipa tînărului estet, după lunga trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o mulţumea prin enumerarea ei liniştitoare : 25.000, pocalul Lalique ; 18.000, caseta veneţiană ; 125.000, un Van Beers autentic... Femeile ar fi costat poate mai puţin, dar ar fi trezit gelozia uriaşei voluptoase. Intrau, oare, totuşi în colecţia de artă a lui Walter şi femei frumoase ? Foarte puţine şi trecător. Walter căpătase pentru femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-1 are către cea mai fină gustare cineva nevoit să suporte mereu un banchet.
Intern în clinica particulară a marelui hirurg Proda, Walter muncea ca un rob cînd Salema Efraim, atunci în vîrstă de cincizeci de ani, suferise o operaţie. Walter pe atunci era un tînăr zvelt, cu o bărbiţă castanie în jurul unui obraz de Christ de ivoriu, cu ochi albaştri, deschişi extatic şi prelung spre tîmplele transparente, cu buze roşii ca de vopsea şi cu părul castaniu-roşiatic, ondulat uşor în jurul unei frunţi mate, fizic fără de nici un raport cu moralul uscat al tînărului ambiţios, fizic de care nu-şi dăduse pînă atunci seama, deoarece în preocuparea lui ambiţioasă îndepărtase, fără aproape să le observe, avansurile studentelor amorezate.
Salema Efraim, de cum se putuse rezema între perine, după operaţie, îi propusese afacerea în cifre clare : zece ani de medicină robotnică şi norocoasă nu i-ar fi putut aduce de-atunci încolo un sfert măcar din ce-i oferea banchereasa. Walter primise ; avusese însă precauţiunea să pună condiţia că nu-şi va părăsi cariera. El năzuise şi se trudise pînă atunci pentru gloria ştiinţifică ; acum, cînd se vindea, vrea cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputaţia. Era primul dezgust de el şi prima înşelăciune de sine. Salema n-avea nici un interes deosebit în privinţa asta. Atunci cînd Walter primise tîrgul, nu-şi dase seama deodată de ceea ce a primit, decît cel mult în cifre ; abia pe urmă avea să înţeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema Efraim avea despre iubire o concepţie potrivită cu originile ei levantine şi cu făptura ei ; lenea ei orientală avea nevoie de plăcere drept orice activitate, iar viţiul la dînsa, vechi cu mult
343
dinainte* de Efraim, se întindea acum pe suprafeţe mari. Cei douăzeci de ani de fidelitate erau iluzia lui Efraim, deşi Salema pînă atunci nu avusese decît aventuri obscure, al •căror josnic pomelnic ea singură îl cunoştea.
După ce Walter aflase ce tîrg a primit, rămăsese tot de fildeş şi cu ochii de topază, dar îşi dase seama de frumuseţea sa în aceeaşi clipă în care se şi dezgusta de ea.
Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru de bancă. în afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese angajat medic cu anul al băncei, cum şi al familiei Efraim. La recepţiile de miercurea, el era nevoit să şadă trei ore în şir pe un scaun empire, la o apropiată distanţă de fotoliul vast al patroanei. Tot Bucureştiul financiar şi monden defilase astfel pe dinaintea figurei lui impasibile de martir frumos. Anume bărbaţi care cunoşteau scaunul, din scurte treceri pe la buduarul şi banca Efraim, stabilise de la început situaţia — dealtfel, cu totul neascunsă — a tînărului, tot atît de rigid ca şi stilul empire. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter avea să fie suprema patimă a lacomei Salema.
Cifra pe care medicul Walter o cheltuia, cu un fel de disperare rece, n-o cunoştea decît Salema. Meticulos în cheltuieli mici din deprinderea sărăciei ordonate, Walter licita un obiect de preţ, prin intermediari, pe toate pieţele mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru cumpărătură. Cînd apartamentul lui nu mai încăpuse1 achiziţiile preţioase, Salema îl mustrase de formă şi îi dăruise casa Barodin, ce se vindea de ocazie cu opt milioane, cu întreg parcul de două hectare. O adevărată afacere şi o bună prevedere, căci Walter, care nu capitaliza, ar fi riscat să rămînă pe drumuri cu felul lui de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. Salema însăşi destinase casa unui Sanatoriu Walter, aşa încît darul era nu numai nimerit, ci şi poetic, dat fiind că perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecţia lui Walter avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecţia era numai o grămădire de troace şi de ţoale, preţioase prin costul lor, dar mai ales reprezintau amorul ei concretizat şi garanţia fidelităţii amantului.
Pentru Walter posedarea unui sanatoriu propriu era o măgulire şi o compensaţie, era totodată şi o asigurare împotriva ruinei. Cînd, trei ani după moartea bătrînei Efraim, doctorul Walter se însurase cu Lenora Hallipa, era un om
344
cu o frumoasă situaţie bănească, datorită în mare parte sanatoriului prosper, fără a fi şi multimilionarul ce ar fi putut fi. Cheltuise şi cheltuia încă mult şi cu patima cuiva care vrea parcă să scape de bani ; era felul lui de a fi cinstit. Un ciur cu ochiuri largi, prin care se scurgea aurul impur, părea mîna pală a martirului, condamnat de el singur la un amor venal şi odios. Cheltuielile nu însumau defel binefaceri. înăsprit de lipsurile primei tinereţi, Walter nu înţelegea să îndulcească traiul altora. Săracii, Walter îi cunoştea printr-însul : trebuiau să rabde sau să reuşească.
Sanatoriul, în schimb, înghiţea toate dărniciile lui. Cînd Salem a i-1 făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubeşte, îşi închipuise aproape că el sau ea aveau şi suflet. Palatul devenise astfel un sanatoriu şi un muzeu totodată. Birourile, chiar de administraţie, din corpul principal, nu numai apartamentele particulare, erau încărcate de covoare de preţ, ornate cu bronzuri, împovărate de tablouri ; odată avuţia lui aşezată, doctorul Walter mai colecţionase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era acum dedicată sanatoriului pro-priu-zis. După activitatea construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum călătorii anume pentru a-şi procura aparatele, era cel mai bun client al tuturor noutăţilor în materie de mobilier medical, dorea adesea imposibilul şi adesea era păcălit; urmărea însă o instalaţie unică şi reuşise aproape să-şi satisfacă ambiţia.
Sanatoriul Walter avea totuşi reputaţia de a fi foarte costisitor. în adevăr, păsuirea bănească nu se practica acolo. Era un sanatoriu pentru oameni bogaţi, care trebuiau să plătească scump un tratament de lux, să plătească scump ambiţia în sfîrşit izbăvită a doctorului Walter. Cel care plătise mai scump acel lăcaş rămînea însă mereu tot el.
în sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un practician reputat. Walter personal nu făcea nici hirurgie şi nici boli interne ; era şeful : ceva mai mare ca toţi, dar şi mai mic, de aceea îşi rezervase domeniul vast şi necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi ; citise mult în această direcţie şi acum putea experimenta. Avusese unele rezultate bune şi, cum clientela de lux e şi clientela de reclamă, reputaţia lui depăşise zidurile sanatoriului şi devenise chiar un fel de celebritate, pe care el o purta cu desfătare subt aere
345
nepăsătoare. Nu mai avea faţa de Christ, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici cununa de spini. în război — pe care-1 făcuse corect la un spital de etapă — îşi răsese barba mică ce-i încadra paloarea şi tenul i se bronzase ; albastrul ochilor se oţelise, iar figura, fără semne vizibile, luase ceva matur şi sever. Popasul acesta al războiului, ce-i schimbase preocupările, îi convenise ; nimeni nu mai sta să se gîndească atunci la Salema Efraim, nici chiar dînsul. în armată Walter nu dase de bănuit; de origină germană, dar născut şi crescut în ţară, n-avea pasiunea naţionalităţii şi se însumase cetăţeniei fără şovăire. Norocul îl repartizase la etapă şi nu la oraş ; veştile din Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau pînă la dînsul, şi nici nu porneau de la dînsul într-acolo, stare de lucruri ce-i convenea ca un repaus nou şi minunat, pe lîngă care greutăţile campamentului păreau nimicuri. Asprimea noii sale vieţi era pentru dînsul o refacere trupească.
Abia tîrziu, la Bîrlad, aflase de moartea Salemei, întîm-plată la Odessa ; la Bîrlad, garnizoana compusă din rezervişti provinciali nu-i cunoştea povestea. Făcut încă de mult şi cunoscut de Walter — deoarece banchereasa ţinuse să-şi exploateze sentimental încă din viaţă dărnicia postumă — Walter n-avea nici o grijă cu privire la testamentul Salemei. Se simţea acum liber, dar fără avînt pentru a se bucura de libertate ; căuta să elimine toxinele lungii sale existenţe ruşinoase, nu să le înlocuiască cu altele ; greutatea femeiei grase ridicată, nu i se ridicase şi greutatea trecutului. Doctorul Walter era un om lucid ; cunoştea valoarea exactă a faptelor şi a moralităţii lor : din confruntarea moralei cu ambiţiile lui îi rezultase atitudinea rece şi hotărîtă, compromis între dezgusturile de sine şi gusturile sale.
La Bucureşti, comandamentul statului-major german instalase în casa Barodin o anexă, cum şi un spital în pavilioanele sanatoriului. Crezuse însă de cuviinţă să cruţe operele de artă cît şi instalaţiile, hotărîre la care ajutase şi origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic stricat. întoarcerea lui Walter se făcuse, astfel, în condiţii satisfăcătoare. După regimul campaniei îşi regăsise tezaurele cu o mulţumire şi mai mare ; regăsise şi sanatoriul cu dorinţe noi de transformări şi de perfecţionări — era singurul domeniu în care reuşea să se încălzească.
346
Sanatoriul cunoscuse după război o epocă de mare prosperitate, deodată cu valul de lux ce copleşea totul. Clientela noilor îmbogăţiţi găsea în el confortul dorit ; numele lui Walter creştea tot mai mult în opinia publică, iar sforţările lui reale în domeniul neurologiei aveau acum cîmp larg de cercetare în neurastenia generaţiei. Atenţia femeilor pentru Walter — medicul la modă — ca şi cea a studentelor de odinioară, era nevoită să se resemneze.
în chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul feminin ; sănătos, bogat şi liber, femeile erau totuşi un sex desfiinţat de o experienţă necruţătoare. Continua astfel să-i fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o femeie iubită şi iubitoare poate nu l-ar fi dobîndit. Doctorul Walter nu credea de cuviinţă nici să se însoare ; printr-un scrupul desigur absurd nu cuteza să-şi ofere reputaţia şi averea ; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se întipărise, pesemne, sentimentul decăderii lui, mai puternic ca în opinia celorlalţi.
în faţa primului cadavru, în sala de autopsie, studentul Walter simţise slăbiciunea ce precede leşinul, dar nu-şi astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase ; tot aşa cu Salema Efraim ; prin acest eroism se deosebise de toţi cei ce ar fi putut fi în locul lui ; din acea energie devenise acum atît de scrupulos, şi din delicateţa unei conştiinţe încărcate nu cuteza să se însoare, deşi căsătoria îi sta la în-demînă ; orice femeie ar fi fost gata să-l reabiliteze ; numai el nu vroia să se reabiliteze. Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. Doctorul Walter vrea să rămînă celibatar — ziceau femeile — probabil pentru că sanatoriul îi mistuia tot amorul şi pentru că doctorul călătorea prea mult în Italia şi la Paris. în realitate, Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, iar de suflet acum nu putea fi vorba, aşa că femeile care totuşi vor fi trecut prin viaţa lui Walter erau neînsemnate şi rămîneau necunoscute. Avea sau nu legături cu vreo clientă sau infirmieră ? cu vreo curtezană sau vreo vînzătoare de tablouri ? Probabil că nu, deoarece nici una dintr-însele nu se lăuda sau nu trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de sentimente şi de dezgustul viţiu-lui, doctorul Walter trăia acum biologic, animal superior
347
conştient de higiena ce-i pria ; fără cerinţi sufleteşti, îşi trata totuşi moralul cu îngrijiri rafinate de purificare.
Personagiu atît de cunoscut, ducea un trai foarte retras şi era discret în apucături ; pe vremea Salemei apărea în salonul ei fiindcă nu putea face altfel ; în clinica Proda nu fraterniza, nici atunci, cu nimeni. Tot pe vremea Salemei, intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruţă, simplu mobilată, a casei Efraim privind răbdător cum Salema şi Efraim jucau o partidă de panţă. Cărţile erau cam sleioase în mîinile curmate de cărnuri ale Salemei, dar zburau îndemînatec ; ceştile de cafea neagră erau mari ca filigene şi se reînnoiau ; ţigările aveau un miros tare ce îneca: tabieturi orientale păstrate neschimbat, aşa cum va fi fost şi fondul real al firei lor. Din acea cămăruţă doctorul Walter nu pleca la cluburi şi cafenele ; nu cunoscuse, ocolise deci glumele ce-1 priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip obraznic cărţi de vizită în chestii de onoare pentru Salema Efraim nu-1 ispitise. Amintiri de iatac levantin îl ţineau şi acum departe de reuniunile mondene, de mişcare şi de lume. Magazinele de artă sunt locuri puţin umblate ; automobilul îi era, vara ca şi iarna, închis ; înapoia geamurilor, bîrfeala trecea prin reflexul refractar al cristalului. Doctorul Walter ura ostentaţia. De cînd nu mai avea duşmani, el singur îşi rămăsese duşman. Părînd că se interesează în cel mai înalt grad de opinia publică, ea nu-1 interesa decît în raport cu propria lui opinie de sine ; hotărît să împingă cinismul pînă la capăt, se trudea totuşi să îmblînzească judecata oamenilor, cărora le făcea acuma concesiile pe care nu le făcuse la timp virtuţii ; lesne satisfăcuţi în curiozitate şi lesne obosiţi de calomnie, oamenii l-ar fi lăsat în pace dacă el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se ruşina şi de a ispăşi.
îşi încercase puterile pentru rău, dar se dispreţuia ; semne ale unei sensibilităţi maladive, trecută însă prin acelaşi frigo-rifer unde totul îşi pierdea culoarea, căldura, savoarea. Din sîrguinţele studentului ambiţios de altădată îi rămăsese gustul de a citi mult ; acum, cînd ambiţia îşi atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atît de clar cu sine, atît de hotărît şi de rece, atît de potrivit pentru hirurgie, era psihoterapia, adică partea cea mai puţin pozitivă a medicinii. Devenit psihiatru pentru a se studia pe sine, doctorul Walter vindeca
348
acum pe alţii ; aşa cunoscuse şi îngrijise pe soţia neurastenică a moşierului Hallipa şi apoi se căsătorise cu ea.
Cap. 2
Căsătoria doctorului Walter fusese deci un eveniment neaşteptat şi socotit drept absurd. După ce se arătase a fi un celibatar hotărît, după ce refuzase orice propuneri şi uneori propuneri atît de avantagioase, Walter se însurase cu o femeie care nu justifica prin nimic decizia aceasta excepţională. Dacă ar fi fost vorba de vreun amor nou sau de vreo legătură veche, lucrul şi-ar fi putut găsi o explicare. Nu era însă nici amor, nici legătură : Walter cunoscuse abia de cîteva luni acea văduvă, în calitate de clientă, şi fără ca miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei publice era deci bine motivată.
Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi şi al văduviei, se azvîrlise de gîtul lui Walter, fie printr-un gest instinctiv de apărare împotriva boalei şi a văduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu premeditase. Era felul ei de a-şi lecui saţiul, ca şi nevoia de^ bărbaţi, tot printr-unul din ei. Aşa se aruncase de gîtul ofiţerului, primul ei bărbat, tot aşa de al moşierului Hallipa ; instinctul o îndruma mereu cu simplitate spre vocaţia ei. Era din acele femei care se mărită şi gestul de capturare, a treia oară cercat, avea s-o ducă la a treia căsătorie.
Cînd Lenora se azvîrlise de gîtul lui Walter, negreşit nu era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter însă se salva din astfel de agresiuni destul de lesne : păstra atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în nume de bine, feluritele emoţii ale bolnavilor şi ale femeilor ; atitudinea cuiva care nu înţelege şi înţelege totodată. Nu-i trebuia încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei plana încă asupră-i.
Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere şi, probabil, într-un moment cînd armura lui era vulnerabilă. în acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza, ba chiar pronunţase cuvinte de angajament. Duşmanul conştiinţei dormea cînd Lenora îl atacase ; dormea întîmplător sau poate că dinadins. Walter profitase pentru a-şi pune conştiinţa în
349
faţa unui fapt împlinit; era o victorie asupra acelei con-ştiinţe, sau poate era tot opera ei subterană. Cît despre servitute, în acel accident care-1 lega, Walter avusese impresia de servitute a femeiei, impresie justă şi totuşi era aservit el însuşi.
La confortul supei cotidiane nu aspirase, deoarece sanatoriul lui era mai bine organizat ca cel mai bun menaj r nostalgia unei prezenţe feminine n-o avea, fiind un egoist fără slăbiciune, nici tandreţă, care cultiva încă singurătatea ca pe o purificare ; se afla însă la o anumită fază din evoluţia acelui proces de conştiinţă : îşi da acum seama că refuza căsătoria pentru anumite motive penibile, ştia clar acum că dacă nu vroia o femeie aproape de el era din pricina toleranţelor lui trecute ; dovedise deci care îi erau scrupulele şi ar fi dorit ca ele să dispară. Se considera nedemn şi se vroia demn. Pînă atunci acele motive stăruise numai în adine, lucrase acolo surd, mut; acum privea motivele în faţă, le confrunta, le înfrunta. Aspiraţia lui spre o reabilitare prin căsătorie se dospea deci încă neformulată cînd gestul Lenorei îi dase decizia. 2
Odată căsătoria făcută, opinia publică se arătase indulgentă şi resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa de doctorul Walter, Lenora era o necunoscută, o cîtime neutră, care nu alimenta invidia şi comentariul. Ca şi opinia publică, Walter era mulţumit de neutralitatea nevestei lui — destul de frumoasă pentru a-i satisface simţul estetic ; nu era frumoasă într-atît îneît să stîrnească oroarea lui de frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul uşor împovărat al Lenorei era zvelt faţă de al Salemei, fără însă a contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici destul de cinstită, nici destul de mîndră, nici destul de săracă pentru ca prezenţa ei să constituie un reproş concesiilor de-odinioară. Văzîndu-i alături, lumea nu putea avea porniri spre comparaţii supărătoare. Faţă de Walter, ca şi faţă de lume, Lenora îndeplinea deci condiţiile cerute şi ocupa un loc care cerea a fi ocupat.
Ultimile luni ale divorţului Lenorei cu Hallipa fusese timpul logodnei celei noi. Walter se reculesese lesne din momentul de uitare de sine pe care Lenora ştiuse să-i provoace şi se alesese cu beneficiul de a se fi decis la căsătorie. Trata acum iarăşi pe Lenora ca pe o convalescentă şi, cînd sosea ca logodnic, vizitele lui semănau cu cele medicale, cu dife-
350
renţa unei sărutări distrate şi convenţionale. Perfect lămurit cu sine, Walter îşi da acum seama că vroia să treacă în rîn-dul celor ce au un trai familial şi că Lenora era partenera trebuitoare.
Lenora însă, care nu putea şti acel scop, avea inegalităţi, încercări neizbutite de alintare amoroasă, o nedumerire care, încîlcindu-se cu ultimele reziduuri ale neurasteniei, o buimăcea. Altfel cunoscuse ea pe bărbaţi decît era Walter şi totuşi el o luase de nevastă. Simţea însă că partenerul ei de-acum se deosebea de ceilalţi şi asta o făcea să ia o atitudine de bolnavă pe care medicul, cît şi omul, o aserveşte şi o intimidează.
Tupeul ei de altădată neapucînd a se valorifica, nu-şi regăsea firea obraznică de mai înainte ; părea că boala ei fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit.
Căsătoria fusese făcută pe Ia sfîrşit de noiembrie, la Predeal, cu singura asistenţă a celor întîrziaţi încă în localitate. O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină ; nici rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimee, fata a doua a Lenorei, pe care, încă din timpul boalei, Walter o chemase de la Viena — unde studia — ca un derivat3 pentru neurastenia mamei ei.
Prezenţa fetei motivase şi înlesnise eticheta dintre Walter şi Lenora.
în chiar seara căsătoriei, Lenora pornise cu soţul ei să-şi ia locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie dezorientată, o sclavă căreia nici cel puţin nu-i cerea să fie amantă, ceea ce lua Lenorei singurele arme de egalitate, o paraliza total.
E drept că Lenora reuşise să-şi refacă viaţa ; avea conştiinţa primejdiilor prin care trecuse divorţînd, avea respect pentru condiţia ei nouă, mai presus de tot însă avea o nelămurire, o constrîngere care o înmărmureau.
însănătoşită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux, al cărui stăpîn era şi stăpînul ei ; era un fel de boală nouă. De la început nu putuse socoti sanatoriul Walter ca pe o casă proprie, cum nici pe doctor ca pe un soţ.
Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil, se trezise ca de cînd lumea moşiereasă şi domnise prin capriciu asupra tuturor ; aci era strînsă în chingile unei stînjeniri per-
351
manente : „De ce m-a luat ?... Ce e cu mine ?..." erau întrebări care circulau în ea nelămurit, fără a se cristaliza.
De şi le-ar fi pus limpede, ar fi fost un fel de a se lămuri, i-ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasă, nici bolnavă, circula liber într-un sanatoriu, locuia cu strîmtoare un palat, ca pe un adăpost străin, provizoriu.
Firea ei fără şleau şi neruşinarea amoroasă — calităţile ei unice — erau nimicite de atitudinea rece a lui Walter şi speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de artă, de forme de trup şi de amor care o umileau, pentru că nu le înţelegea şi nu-i semănau. Iar dincolo de muzeu erau sălile cu paturi albe, cu instrumente ciudate şi miros antiseptic, localul de suferinţă şi datorie, asupra căruia veghea pasiunea glacială a lui Walter. Cînd Lenora cercase a se aventura pe-acolo, Walter îi făcuse un semn vag de politeţă sau de concediere, absorbit de alte preocupări. Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu preşuri imaculate, prin hali-urile cu rogojini simple sau linoleum, ornate cu plante a căror frunze erau reci şi lustruite şi unde, pe scaune de trestie, se odihnea vreun convalescent, care, îmbrăcat cu halatul dungat al casei, o impresiona ca un ocnaş.
iîn apartamentul particular, cu camere mari şi zadarnice şi cu mobile fără de întrebuinţare, Lenora rătăcea fără rost şi se adăpostea în camera ei, unde, deşi nu cutezase nici o schimbare, numai prin felul de a o locui reuşise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimţii adaptării lipseau resortului ei.
I se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gîndea, era singură, nu mai avea distracţia de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atîţia ani înapoi ? Ceva de care nu-şi mai amintea, ce se dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei n-o mai avea. Walter hotărîse că e vindecată şi prezenţa lui era pentru nervii ei totodată spaimă şi antiseptic.
Raporturile dintre cei doi soţi erau monotone. Walter dorise o tovarăşă neutră, avea una calpă. Cu cît treceau zilele, cu atît Lenora era mai stînjenită. Chema pe bărbatul ei cu un glas scăzut: „Walter" — ea care altădată alintase cu tot felul de diminutive pe locotenent şi pe moşierul Hallipa. Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema Marcel ; nimeni însă nu mai pronunţase acel nume din timpul depărtat al copilăriei şi lui însuşi i-ar fi părut străin.
352
Salema îi spunea tot Walter, pe vremuri, cu glasul ei gutural şi stăpînitor. Acel „Walter* decolorat acum pe buzele Lenorei se adapta bine neutralităţii noului menaj.
Urîtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în comun cu internii sanatoriului, în sufrageria din pavilionul' de boli interne. Era o cameră mare, dreptunghiulară, cu o lumină implacabilă, venită prin geamurile largi, fără perdele ; o singură masă mare de nuc în mijloc, iar serviciul făcut de personalul de refectoriu al sanatoriului.
Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea doctorii îşi păstrau halatele de lucru şi conversaţiile lor profesionale, la care nu se putea asocia, o lăsau în părăsire. Conversaţii ce-i erau nu numai antipatice, dar se şi temea la orice moment de „gafele* ce ar fi făcut de ar fi fost silită să ia parte la ele.
Strînsă în corset încă de dimineaţă, Lenora îşi stăpînea respiraţia cam anevoioasă ; refuza unele mîncări vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el de la altele mai suculente ; sfîrşitul meselor era o uşurare. Singur medicul secund, doctorul Pejan, mai jovial şi prietenos, îi era simpatic. în camera ei avea destulă linişte restul zilei, căci Walter intra rar la ea şi numai un moment.
Un salonaş mic despărţea camera ei de culcare de a lui şi chiar pasul i-1 auzea apropiindu-se cu un fel de stînjenire. Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar şi contribuise mult la atitudinea ei constrînsă ; nu şi-ar fi putut însă închipui un pat comun cu Walter.
Era o stare de lucruri a cărei soluţie nu se putea prevede, aşa cum se uita Lenora de lung la bazinul din fundul parcului. Din indolenţă, n-ar fi ajuns totuşi să se plimbe pînă la dînsul şi nici la ideea unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, dar toropirea ei sporea mereu.
Dealtfel, în fiecare zi la ora 6, Lenora şi Walter ieşeau împreună în automobilul închis. Prin geamuri, noua situaţie a lui Walter se străvedea fără ostentaţie ; tot aşa de puţin supărătoare era noua situaţie şi înapoia geamurilor. Walter, care se odihnea de muncă, sta scufundat în vreo meditare tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideea că poate ar fi trebuit să spună ceva şi, în căutarea zădarnică a unui subiect, termina plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri era vorbăreaţă şi vorbăria ei, prelungită încă de tonul alintat,
353
provoca pe-atunci dezbateri în cari sopranul ei se ascuţea învingător. Vorbe şi glas ce nu se mai potriveau acum ; ton ce nu apucase a-1 lua faţă de Walter, iar tonul luat de el înlătura astfel de zădărnicii.
Aceste plimbări monotone aveau un itinerariu neschimbat: Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de ortopedie şi la diverse laboratorii, apoi prin cele două bulevarde viteză liberă pînă spre aerodrom, cu întoarcere înceată spre sanatoriu.
Zilnic, Lenora urmărea descreşterea luminii : „Azi s-a întunecat mai devreme", gîndea şi uneori chiar spunea. Walter aproba şi adăuga cîte un cuvînt banal, provocat de aspectele uliţii. Tăcerea Lenorei îi convenea şi o socotea drept „tact" ; numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la ea bunul-simţ care întreţinea cordialitatea.
O credea proastă, dar primea lucrul prin contract, fără vreo obiecţie cu sine şi fără s-o jicnească vreodată. Era mulţumit de căsătoria lui ; lipsa de personalitate a Lenorei nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, dar totodată că Lenora l-a ajutat să scuture lanţuri pe cari — deşi dezlegate prin moarte — nu cuteza să le rupă. Se simţea deci obligatul soţiei sale inofensive.
De cînd era însurat i se întîmpla să se gîndească fără ezitare la bătrîna banchereasă. Portretul ei, pus în salonul cel mare, la locul de onoare, ca o ispăşire, Walter îl privea acum aproape liniştit, fără ca prezenţa lui să-i mai întunece strălucirea celorlalte obiecte. I se dezvoltase un sentiment nou şi prielnic : îngăduinţa de sine, care îi da o dezinvoltură pînă deunăzi cu neputinţă. Era opera neînsemnatei sale tovarăşe, de aceea Walter, alături de Lenora, dar fără de raport cu fiinţa ei, se simţea fericit; teren defrişat de buruieni, capabil poate cu timpul să primească o plantaţie nouă.
Lenora, în schimb, n-ar fi putut prevede sfîrşitul înşiruirii de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună de la căsătorie.
Foarte exact, la ziua de aniversare, florile fusese împrospătate în vase prin grija lui Walter, care, după dejun, venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau acum aduce pe Coca-Aimee.
354
Coca-Aimee ! Scumpa ei Coca-Aimee ! Da ! Aimee trebuia să vină ! O uitase ! Cum de putuse uita ? Pe ce lume fusese ? Se trezea ca din somn !
Lenora, care acum întrevedea o salvare, se repezise spre Walter cu braţele întinse. Walter îi oprise elanul luîndu-i mînile şi bătîndu-le protector. !În faţa expansiunii, doctorul îşi închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimee şi-i fusese îndatorat că a păstrat totuşi o tăcere răbdătoare. Plină de curaj, Lenora îl chiar rugase să aducă el însuşi pe Aimee de la Predeal. Deşi o lipsă de două zile din sanatoriu îl nemulţumea în acel moment, nu crezuse că se poate sustrage de la obligaţia familială.
Acum, Lenora nu-şi mai lua gîndul de la Aimee. Fără a-şi da seema bine de starea de prostraţie în care fusese, nu contenea a se uimi că o putuse uita. îi scrisese de două ori în aceeaşi zi, ea care nu era prietenă cu scrisul, şi o aştepta, deşi abia sîmbătă Walter pleca s-o aducă.
Lenora începuse chiar a prinde ceva grai, şi la masă întrerupea discuţiile celorlalţi cu vreun proiect de instalare pentru musafiră : Unde avea să fie locul lui Aimee la masă ?... Ce cameră îi va fi pregătită ?... La ce oră pleca şi sosea trenul de Predeal ?...
Acele întreruperi stîngace îi dau totuşi o mai mare prezenţă ca tăcerile stîngace şi mai ales evocau perspectiva unei alte prezenţe.
Numai o prea mare descumpănire şi dezrădăcinare putuse face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar convenit că Aimee nu se va mai înapoia la pension după nunta lor, ci va mai rămîne o lună în aceeaşi pensiune din Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei.
Walter era destul de mulţumit că indiferenţa Lenorei pentru ceilalţi copii ai ei îl scutea de neplăceri şi nu uitase în socotelile lui pe fata vitregă. Conform acelei hotărîri bine cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a unei prezenţe suplimentare abia acum i se clarifica ; nu era alarmat, dimpotrivă, mulţumirea arătată de Lenora îl satisfăcea, îi uşura unele scrupule de soţ corect dar indiferent.
La Predeal, Coca-Aimee nici ea nu se alarmase de tăcerea lungă a Lenorei şi aşteptase cu răbdare veşti, care, într-un fel sau altul, trebuiau să sosească ; ea nu scrisese.
355
în adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină de ţipete de dragoste şi urmată de alta cu ceva date asupra plecării spre Bucureşti. Walter găsise deci la Predeal o domnişoară gata la punct pentru călătorie, o domnişoară care nu-i pusese întrebări de prisos şi nu-1 incomodase cu nimic, cruţîndu-i chiar unele osteneli prevăzute. O domnişoară care sta confortabil pe locul e^ în vagonul Pulmanny cu o experienţă a călătoriei şi autonomie datorite probabil educaţiei căpătate în şcolile din străinătate. Fata vitregă părea tot atît de descurcată4 cît era mama ei de încîlcită, tot aşa de calmă pe cît de intemperată era Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calităţile musafirii dacă nu le-ar fi însoţit o încredere de sine şi o îngîmfare care ar fi fost insolente de nu erau glaciale.
Trufia lui Aimee venea în cea mai mare parte de la convingerea că era frumoasă, convingere statornicită în faţa oglinzii şi întreţinută de admiraţia camaradelor de pension ; cu rădăcini, dealtfel, mai adînci încă, prinse din copilărie.
Decepţiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai ales că Aimee, închisă ermetic în autoidolatrie, nu da prilej experienţelor care decepţionează. Prea frumoasă şi prea mîn-dră pentru a-şi apleca privirea asupra simplilor muritori, ei n-o puteau mîhni cu nimic ; admiraţia lor era o datorie, iar cei ce se abţineau de la admiraţie nu existau pentru ea.
înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea frumuseţii ce-i da atîta orgoliu. In vizitele sale medicale ca şi în cele de logodnic o văzuse puţin şi o privise distrat. în răgazul călătoriei însă, avînd-o în faţă, o examina cu ochiul expert şi lucid al diletantului : piele albă rozată, ca de porţelan, gura colorată palid cu un roz de majolică ; ochi mari ca pe portrete litografice, albaştri ca unele faianţe ; sprin-cene blonde, trase subţire ca din pensulă pe o frunte dreaptă ; oval admirabil. O păpuşă fără de caracter, nici expresie în frumuseţe, dar perfectă şi mai ales deosebită prin materialul întrebuinţat de natură : mătase, culoare, totul de prima calitate, nici un defect de ţesătură.
Corpul, proporţionat ca înălţime şi ca dezvoltare, n-avea nici voluptate a formelor, nici nubilitate — o statuetă pe care ochiul se oprea fără impresii, numai cu singura însufleţire a enervării provocată de imobilitatea unei fiinţe totuşi vii.
356
Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică şi chiar mai frumoasă prin pateticul expresiei şi că, slava Domnului, nu era înfumurată.
Deşi nu cunoştea situaţia exactă a lui Walter, Coca-Aimee socotise căsătoria Lenorei ca o soluţie satisfăcătoare. A fi fata unei văduve, mai ales divorţate, nu i-ar fi fost pe plac. Pentru ea Walter era deci „domnul" care se însurase cu mama ei. Mama ei era un personagiu însemnat, deoarece adora pe Coca-Aimee ; bărbatul datora mamei e*i cea mai mare atenţie, iar lui Coca-Aimee, fireşte, o atenţie necondiţionată. în ce privea frumuseţea ei, doctorul, ca toată lumea, întrucît avea ochi, nu putea decît să o constate, lucru subînţeles şi fără de importanţă.
Cu astfel de idei fata nu-şi da osteneală a se face plăcută tatălui vitreg şi intra sub tutela lui fără grijă, ca şi fără cordialitate. îngăduise Lenorii a se căsători, pe Walter îl socotea totuşi ca pe un soi de soţ morganatic.
N-avea idei precise despre vreo nobleţă a familiei Hallipa, dar se trezise pe moşia Prundeni ca o mică prinţesă latifundiară şi tot astfel fusese socotită la pensionul vienez unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Ştia că latifundiile erau oarecît compromise, nu însă cu precizie, de aceea n-o impresiona averea şi renumele lui Walter ; dealtfel, nu le cunoştea destul de exact.
Prundenii fusese un fief plin de abundenţă, pensionul, un local de lux. Aimee socotea deci averea ca ceva normal şi nici nu putea închipui alt fel de viaţă. Ar fi mirat-o cine i-ar fi spus că situaţia lui Walter era ceva excepţional şi că mama ei se căsătorise norocos, cît şi oportun. îi părea firesc ca tot ce privea pe Lenora, ca şi pe ea, să fie frumos şi bun. Avea chiar un sentiment pronunţat de grabă spre „mai bine, mai frumos încă", fără preciziune însă. Ideile despre aristocraţie şi democraţie erau încă cele din şcoală, la fel cu ale camaradelor şi adoptate din romanele nemţeşti la preţ în pension ; romane în care contese fugeau cu lăutari şi şoferi se sinucideau pentru fete nobile, totul într-un tempo nici deplin realist, nici cu totul romantic ; idei destul de inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot destul de inofensiv asupra portarului şcoalei şi profesorului de gimnastică.
357
în ce privea „viitorul"/ deci căsătoria, pensionarele erau adevărate burgheze moderne, concepeau trei feluri de candidaţi : camaradul de tennis, fabricantul miliardar şi nobilul scăpătat. Exista pentru ele o singură supremaţie neîndo-ioasă, aceea a frumuseţii feminine, în virtutea căreia toate admirau pe Aimee. Convinsă de frumuseţea ei, de nobleţă familiei Hallipa, convinsă că era simplu şi normal a fi fata vitregă a doctorului Walter şi a locui în palatul Barodin, Coca-Aimee sta înfumurată în faţa lui Walter, vorbindu-i din politeţă despre luxul şi eleganţa pensionului de la Viena, cu a cărui experienţă se pregătea calm şi prielnic să înfrunte noua ei existenţă.
în ce privea inteligenţa, Aimee avea mediocritatea cerută de un fizic care nu trebuia alterat de multe gînduri : ideile ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceea ce le da oarecare consistenţă şi le valorifica. Frumuseţea nu-i îngăduia frivolitate, ci o silea să fie gravă ca un idol. Arăta mai mare ca cei douăzeci de ani, dar avea norocul ca multă vreme să-şi păstreze aparenţa de păpuşă. Nu-şi tăiase părul şi purta bucle aurii, ce-i încadrau faţa de icoană ; era un port care avea acum noutate. în ce privea hainele, credea că simplicitatea e meschină şi-i plăcea să fie îmbrăcată în mătasă cît mai mult.
Doctorul Walter aducea deci cu el o creatură de porţelan şi de mătasă, bibelou totodată mai fragil şi mai rezistent ca cele ale palatului Barodin ; obiect de artă pe care nu-1 puteai molesta şi care te ţinea în respect.
Musafira avea însă o educaţie îngrijită, o instrucţie superficială dar suficientă şi exerciţiul vieţii de salon. Apro-piindu-se de casă, Walter îşi zicea că fata vitregă se prezintă destul de satisfăcător şi că tutela ca şi căsătoria se arătau inofensive.
Cap. 3
Activitatea Lenorei cu privire la sosirea lui Coca-Aimee se redusese la puţin lucru. Pregătirile rămăsese pe seama intendentului.
— Nu trebuie să te osteneşti cu nimic ! îi spusese Walter, care n-avea încredere în priceperea ei.
358
Intendentul şi cu infirmiera-şef aşezase deci, după in-strucţiile date de Walter, camera largă şi luminoasă, cu vedere pe parcul din faţă, mobilată în stil de artă modernă, împreună cu cabinetul de toaletă şi cu un mic salonaş forma un apartament juvenil, pe care Lenora, încîntată, îl vizita de zece ori pe zi. Restul zilei umbla neastîmpărată prin camera ei, părîndu-i timpul lung, dar fără a mai privi pe fereastră la bazinul din parc.
Lenora ar fi mers la gară, dar atît de mult se gîndise şi se răzgîndise, că se apropiase ora sosirii fără să se fi decis. La zece seara, cu pas sigur, Coca-Aimee coborîse în braţele materne deschise patetic.
Pînă atunci prezenţa Lenorei fusese puţin resimţită şi riu schimbase cu un singur tact mişcarea de orologiu a sanatoriului ; de la sosirea lui Aimee însă, începuse a se observa că erau acolo două noi cîtimi de care să se ţină seamă.
Felul cum era organizat serviciul casei, adică un acelaşi personal de serviciu pentru familie ca şi pentru sanatoriu, nemulţumise pe Lenora, care, în faţa servitoarei în costum de infirmieră, uita ce avea de spus ; nu cutezase totuşi să pretindă nici o schimbare. Coca-Aimee avea asupra acestui capitol unele idei precise, ce o făcuse să observe defectul de la prima vedere. De a doua zi chiar spusese Lenorei în faţa lui Walter :
—	Am să te rog, mamile, să dai ordin ca fata din casă care mă serveşte să poarte rochie neagră, şorţ mic şi bonetă de flanelă.
Tăcerea celor doi nu păruse a o impresiona defel. Lenora îşi căuta încă răspunsul cînd Walter sunase cerînd să vie intendentul pentru a lua de la domnişoara unele ordine cu privire la apartamentul particular.
—	Ce bine îmi pare ! declarase naiv Lenora.
Walter ţinuse să satisfacă prima cerere a musafirei, dar era jicnit că serviciul păruse imperfect „domnişoarei" ; incidentul mai pusese în relief faptul că Lenora, fără să-şi fi arătat dorinţa, era de aceeaşi părere cu fata, lucru care iarăşi îl nemulţumea. Ţinea să fie un soţ corect, ţinea să aibă o viaţă de familie, era iritat contra Lenorei, care n-avea nici un fel de iniţiativă, era stînjenit de propria lui stîngă-cie, în schimb siguranţa calmă a pretenţiilor Aimeei îl impresionase ; o socotea foarte competinte, 5 cu un fel de con-
359
sideraţie ostilă. Acele nimicuri erau ca nişte mingii mici, care însă se aşezau în cercuri mult mai mari decît ar fi fost nevoie, ale preocupărilor lui Walter.
Coca-Aimee crezuse sau voise să creadă că procura dată de doctor intendentului era generală şi permanentă şi urmase a i se adresa pentru orice nevoi. Avea de cerut foarte multe lucruri, dar nu se observa prea mult din pricina aerului ei indiferent, a vocii egale, a politeţei reci.
Intendentul socotise şi el că* cererile domnişoarei erau autorizate şi le satisfăcea. Se întîmpla totuşi, uneori, ca vreuna din dorinţele fetei să fie în contradicţie vădită cu vreun ordin precedent al doctorului ; atunci, prudent, intendentul cerea avizul. Walter după o scurtă ezitare, aproba ; între două perturbări i se părea mai mare aceea a unui refuz ; nu suferea discutarea voinţii lui, fie chiar pentru a şi-o confirma. Intervenirea fetei în autoritatea lui, pînă atunci arbitrară, îl irita, adîncea oarecare dungă între sprîn-cene, pricinuită de o încruntare a gîndului. Făcea apel la raţiune : Se însurase cu o femeie foarte docilă, care adusese în căsătorie o fată ! Situaţia trebuia primită ca atare ! Era satisfăcut de raţionament şi, în cute ascunse ale conştiinţei lui, chiar neplăcerile întîmpinate dau naştere la o satisfacţie specială, venită de la planul acum schimbat al existenţei, de la perspectivele înnoite, ce-1 depărtau de un anumit trecut.
O mare parte din cererile fetei priveau pe Lenora. Observase situaţia ei inferioară în noul menaj şi, din afecţiune, din ambiţie mai ales, cît şi din interesul lor comun, dorea să-i ridice prestigiul. De aci veneau dese ciocniri cu tatăl vitreg, căruia nu-i plăcea să i se dovedească că nevasta lui nu fusese pînă atunci destul de bine menajată. Ciocniri fără gest, fără sunet, netraduse nici în cuvinte, nici în atitudini, un fel de şah la rege plin de diplomaţie, întreprins de Aimee, care găsea că domnul consorte e prea autoritar ; un mic război de precădere, protocolar şi precaut, în care fata se sub-' stituia Lenorei, ceea ce-i constituia o distracţie şi un exerciţiu.
Pe de altă parte, Aimee arăta o mare admiraţie — deşi tot glacială — pentru sanatoriu cît şi pentru saloanele pline de opere de artă. Prin contrast cu Lenora, fata circulase în tot sanatoriul, luînd cunoştinţă de el ca de un teren sportiv, ceea ce măgulise pe Walter. în ce privea muzeul casei Walter, Aimee îl preţuia din vanitate şi snobism.
360
Sanatoriul şi muzeul îi păruse a fi titluri de mare originalitate, cît şi de bogăţie neaşteptată, a noii căsnicii materne. Pentru motive personale era deci de acord cu cele două pasiuni ale stăpînului şi pe astfel de subiecte Aimee era de o părere cu Walter, dar cu aceeaşi răceală. în schimb Lenora, chiar atunci cînd era dezaprobată de fetiţa ei, primea de la Aimee dezmierdări menite să sublinieze acordul lor sentimental. Se realiza o coaliţie feminină, în care Lenora aducea prestigiul titlului de soţie, iar Aimee o activitate bine dozată.
Aimee, care nu putea suferi stofele de culori închise şi clarobscurul, era foarte mulţumită de camera ei. Lacul şi cretonul, mătasa şi cristalul, lumina şi confortul îi plăceau şi formau un cadru net şi strălucitor, potrivit cu frumuseţea ei, pe care o contempla îndelung în toate oglinzile, în toate pozele. Un număr mare de fotografii fusese singurul adaos personal.
Aimee nu-şi manifesta însă mulţumirea acolo, în casă ; avea un alt debuşeu : erau camaradele de pension de pe cele două continente, care primeau o dare de seamă, poate chiar exagerată, a instalării luxoase.
Pe unele din schimbările făcute în casa lui, Walter le găsea totuşi bune. Cînd întîlnea acum silueta de cinematograf a cameristei noi, recunoştea că unificarea de altădată a serviciului fusese o greşală. Chema pe Aimee în glumă — atît cît ştia el glumi — ministrul palatului. Aceeaşi denumire i-o dăruia cu ton mai acid atunci cînd vreo inovaţie îi displăcea, cum, de pildă, fusese schimbarea grădinarului, un bătrîn tipicar a rondurilor de frunze colorate, înlocuit de Aimee cu un june horticultor plin de fantezii costisitoare. Pe tema grădinarului avusese chiar loc ceea ce — mai ales la oameni aşa de moderaţi — se putea chema o altercaţie. Walter, cu ceva oţel în glas şi privire, spuse Lenorei :
— Domnişoara ministru îşi depăşeşte atribuţiile ; pune acum şi diagnoze. A dovedit că bătrînul Franz e beţiv, ceea ce eu nu ştiam. Ţin să spui că figura de cabaret a protejatului dumneaei nu-mi convine.
Lenora emoţionată se uitase cu disperare la Aimee, care era de faţă. Protejatul fusese găsit, în adevăr, de Aimee prin „mica publicitate" şi ales tocmai pentru figura lui de cabaret. Enervarea lui Walter era vădită şi Aimee nu vrea totuşi să abdice.
361
Se aşezase la dejun ca şi cum n-ar fi auzit şi deschisese Lenorei un subiect despre croitoreasă. Walter nu ştia dacă fata a cedat, sau dacă e ofensată, dacă n-a răspuns nimic din supunere, sau poate din jicnire. Chestia rămăsese nelimpezită şi horticultorul fesch, cum scria Aimee unei prietene la Viena, păstrase postul, pe cînd bătrînul Franz primise o pensiune şi locuinţă după o ultimă decizie a lui Walter.
—	De nu-şi face datoria puteţi schimba oricînd grădinarul, spusese Aimee într-o zi, colectiv, soţilor Walter, fără a se putea şti dacă se solidarizează sau se leapădă de el.
Walter ridicase din umeri şi Lenora cercase a intimida pe Aimee cu priviri rugătoare.
Lenora era nevinovată pentru acele inovări. Aimee se slujea de numele ei, fără măcar s-o pună la curent, ştiind-o fricoasă. Cînd se iscau conflicte, Lenora avea o atitudine de victimă, gata totodată la toate renunţările. Era ca unul căruia i s-a strecurat contrabandă şi care se predă fără rezistenţă.
De starea de asediu din jurul lui, Walter nu-şi da seama ; era însă silit să constate că prezenţa fetei nu era o sinecură — ceva ca boala agresivă a unui client, faţă de care trebuie să stai mereu în defensivă, să te ocupi deci mereu de el. în acel duel, Walter era mereu învins, silit a capitula tocmai din pricină că nu putea admite ca voinţa lui să fie cumva pusă în chestie.
Cea mai mare concesie obţinută de Aimee fusese schimbarea meselor, la cari, de cînd Aimee sta ţeapănă alături de mama ei, servindu-se şi mîncînd, fără o privire sau un cuvînt pentru ceilalţi, conversaţia între doctori îşi rupsese cu totul legătura. Lenora se arătase cu dînşii stîngace, Aimee le era făţiş ostilă.
Walter era deosebit de nemulţumit, fireşte, dar nu apucase a lua măsuri cînd Aimee, luîndu-i înainte, declarase că astfel de mese sunt cu totul nepotrivite cu un trai familial :
—	Nu ne simţim la noi acasă !... Avem oaspeţi cu sau fără voie ?... Sau atunci ce sunt ?...
întrebări pe care Aimee le adresase Lenorei, adică neantului, dar în prezenţa lui Walter. Faţă de cutezanţa fetei, Lenora ieşise din neant izbucnind într-un plîns nervos, apoi, de teamă că plînsul e neoportun, îl schimbase într-o criză de nervi.
362
Culcată pe divan în camera ei, Lenora ţinea ochii închişi, pe cînd Aimee se străduia în jurul ei ca pentru o catastrofă.
Toate gesturile fetei proclamau: Mama mea sufere! Walter venise acolo după ele nu prea ştia bine de ce, cre-zînd poate că aşa era obligat să facă. Toată scena îl irita nespus şi totodată îi părea un fel de teatru ce-1 făcea curios. Situaţia era nouă şi-i amintea că aparţine acum unui regim nou, cel conjugal ; totodată era enervat că, prin prostia descleştării de nervi, fusese pus în rolul de tiran.
A doua zi, venise în camera Lenorei cînd femeile luau ceaiul de dimineaţă şi spusese nevestii lui că are a-i vorbi. Aimee se mutase cu ceaşca de ceai la o mesuţă ceva mai departe, ceea ce silise pe Walter să vorbească în faţa ei : Cam ce dorea Lenora în privinţa meselor ? Să-şi arate pretenţiile.
Propunerea era binevoitoare, dar tonul uscat.
— Nu vreau să-ţi schimbi obiceiurile ! suspinase oportun Lenora.
Răspunsul silise pe Walter să-i afirme cu oarecare nervozitate că se căsătorise pentru a-şi schimba obiceiurile. Su-rîsul ironic al lui Aimee se risipise deasupra ceştii de ceai. Walter nu amesteca defel pe Aimee, ca şi cum fata ar fi exprimat numai o dorinţă a Lenorei, dovadă chiar criza de nervi a vinovatei ; versiunea îi convenea pentru ca concesia lui să poată privi tot numai pe Lenora. Cum însă nu putuse scoate nici un alt răspuns de la nevastă-sa şi cum Aimee tăcea ostentativ, Walter, după ce fumase două ţigări, plecase spunînd că va trimite intendentul să ia noile dispoziţii. După plecarea lui, Lenora cercase a mustra pe Aimee, care nu luase în seamă, preocupată acum de schimbările ce se pregăteau.
Cînd aruncase cuvîntul de provocare, Aimee avea gata în minte planul renovării apartamentului de sus ; ştia anume ce cameră de bibliotecă — erau trei biblioteci — ar fi fost bună pentru sufragerie şi cu ce anume modificări. Răsturnări la care Walter nu se gîndea ; prevăzuse că mesele aveau să fie de acum servite sus, pentru ei, separat; atrăsese Lenorei atenţia că el va rămîne să cineze în sanatoriu oricînd va crede şi va fi nevoie — ca un blam.
363
înainte deci ca Walter să fi prins de veste, Aimee pornise grăbit reparaţiile ; i se deschisese o mulţime de gusturi arhitectonice, nu lipsite de oarecare pricepere.
Deocamdată, mesele erau servite în anticamera dormitorului Lenorei. In faţa cameristei gătită ca de operetă şi a profuziunii de cristale, porţelanuri şi dantele, Walter su-rîsese batjocoritor ; treptat se lăsase ademenit de un lux nou.
Prima lovitură de ciocan îi picase însă din senin, iar prelungirea lucrărilor de reparaţie îl înfuriase. Diferendul fiind prea important, lupta se da încă în dosul tranşeelor. Aimee inspecta şi da ordine dimineaţa cînd Walter era prins la sanatoriu, după-amiaza sosea doctorul la faţa locului, unde protesta şi dezaproba, fără însă a acuza pe nimeni, nici a decomanda nimic, deoarece era presupus şi trebuia să rămînă socotit că totul acolo se făcea din ordinul sau cu asentimentul lui.
Se întîmpla uneori ca Aimee şi Walter să se întîlnească pe terenul luptei. Aimee, venită să pună în aplicare vreo nouă idee, Walter, să-şi mai alimenteze nemulţumirea.
într-una din zile, Aimee, care în capriciul ei arăta vădit pricepere, venise să măsoare pentru a treia oară panourile ce-i păreau inegale. Walter picase şi el neaşteptat, dar fata nu păruse îngrijată, nici surprinsă ; îi ceruse numai avizul, în adevăr, panoul din dreapta era ceva mai mic.
în chimono japonez, verde, brodat cu papagali de fir, Aimee părea tot atît de gătită ca în rochie de oraş ; felul ei de frumuseţe nu sugera intimitate ; nudul ei, probabil, ar fi fost tot atît de corect. Avea însă din instinct priceperea de a specula o situaţie.
— Mă scuzi ! zisese, strîngîndu-şi în jur chimonoul.
Walter se simţise încurcat ; scuza lui Aimee îi atrăsese atenţia asupra ţinutei ei. Era un cerebral care lua impresii din sugestia cuvintelor, nu din senzaţii. Nu mai crezuse de cuviinţă să rămînă acolo, nici să discute ceva. Aimee avusese sentimentul unei victorii prea lesnicioase.
„Monotonie ! Monotonie între zidurile unui palat ! Sunt o mică regină căreia i se fac toate voile. Am venit şi am învins ! Dar n-am destul de lucru ! Am totuşi ceva de lucru pentru mama mea frumoasă, care e prea idealistă..." scria Aimee prietenei Elilda la Viena, prezintînd totul în cea mai prielnică lumină pentru ea, cu sinceritate dealtfel, deoarece
364
ea însăşi nu privea totul decît în raport cu măgulirea ce-i putea aduce.
După acel incident, doctorul Walter se depărtase cu o impresie nelămurită, care nu privea reparaţiile sufrageriei, ci forma cu aspecte mereu noi a vieţii familiale. Făcuse sau nu făcuse o indiscreţie ?... Se aflase sau nu într-o situaţie delicată ?... în pete nedesluşite, în silabe răzleţe, sufrageria, chimonoul, cuviinţa, neprevăzutul se compuneau şi se descompuneau, iar litigiul grav al uzurpării camerei de bibliotecă şi al reparaţiilor arbitrare era abandonat.
Luptele acelea se dau în interior ; de îndată ce era vorba să apară în public, Aimee îşi relua atitudinea decorativă. Obicinuitele plimbări cu automobilul se făceau acum în trei, dar tot în tăcere. Vorba, gesturile, strică linia frumuseţii. Buclele ei trebuiau să rămînă neclintite la o aceeaşi distanţă a profilului... Plimbarea era numai o exhibiţie, şi Buickul prelung forma o minunată vitrină. Aimee stăruise pentru a sta pe strapontin ; strălucea astfel între cristale, pe cînd cei doi stăteau retraşi în penumbră.
Fata avea un fel cam portretistic de a se îmbrăca, care atrăgea atenţia, o atenţie ce l-ar fi stînjenit pe Walter de ar fi fost adresată direct lui şi Lenorei ; venită pe cale indirectă, îl mulţumea ; îşi ascundea voit luxul, dar era bucuros să-l poată pune fără riscuri subt ochii oamenilor. Odată ce persoana lui se afla la adăpostul maliţiei, curiozitatea şi invidia lumii îl satisfăceau.
Deviat asupra fetei şi în chip măgulitor, interesul semenilor îi era# plăcut. Sentiment nou, care precumpănea favorabil nemulţumirile ce-i da Aimee şi ţinea deci pe Walter într-un tempo de simţiri contradictorii, într-un fel de echilibru şi totodată într-o ruptură de echilibru.
în loc de a staţiona în faţa laboratoriilor, Buickul era acum adesea oprit în faţa cofetăriei la modă. Walter, corect, ajuta pe Aimee să coboare. Se şoptea respectuos numele marelui neurolog, pe cînd Aimee intra să-şi facă comanda, urmărită de priviri admirative.
Impasibil, Walter se urca alături de Lenora pentru o aşteptare adeseori lungă şi plictisitoare, dar cu sentimentul de a fi alt om, pe un alt continent : femeia de lîngă el, fata străină care atrăgea privirile, atmosferă de preţuire mai ales, căreia Walter i se încorpora prin toţi zimţii !... Impresii ce-1
365
aşezau pe un plan cam fabulos, fără ca totuşi să piardă controlul realităţii.
— Nu întîrzie cam mult domnişoara Aimee ? întreba pe Lenora eu ceva nerăbdare.
Lenora îşi lipea atunci faţa de geamul automobilului, ca şi cum putea astfel grăbi sosirea fetei.
„Domnişoara Aimee“, cu ton glumeţ sau ironic, după împrejurări, era termenul ce găsise Walter pentru a o numi într-un fel, el fiind — ca şi Aimee, dealtfel — cu totul lipsit de genul simplicităţii.
Aimee se întorcea fără de grabă atunci cînd termina. De băga cumva de seamă că Lenora şi doctorul au un cap lungit, nu arăta cu nimic. Spunea cuvinte fără însemnătate, însoţite de tunsul perpetuu, necesar exhibiţiei : un surîs mic, estompat aşa fel ca să nu devieze gura de la tiparul ei perfect, sau un alt surîs cu buzele întredeschise egal în sus şi în jos pe dinţii mici. Surîsul nu era în legătură cu nimic din ce vorbeau sau gîndeau cei trei, ci numai cu exigenţele probabile ale publicului privitor. Deşi studiat în oglindă, surîsul, prin-tr-o intuiţie a cochetăriei, reuşea să fie graţios şi nesilit.
în plimbările lor, Aimee, pe cînd sta ca o poză, reflecta serios la programul vieţii de societate al familiei Walter, program pe care trebuia să-l realizeze în întregime ea singură, cei doi arătîndu-se refractari. Deoarece acolo fusese de-stinat ca Aimee să trăiască, trebuia deci acolo să se desfăşoare destinul ei — fără îndoială strălucit.
Locul era destul de bun, rămînea să se folosească bine de el. Ar fi avut nevoie de un ajutor şi nu vedea altul cix putinţă decît al sorei ei mai mari, Elena Drăgănescu. La un concert în casa sorei ei îşi dase seama de rolul însemnat pe care Elena îl avea în societate. O admirase şi se simţea capabilă s-o imite ; credea că se vor putea lesne înţelege : sora ei era brună, cu tip clasic — ea, blondă, rafaelică. Elena avea pasiunea muzicei — Aimee avea un mic surîs despre această pasiune. Ea va alege altceva ca specialitate, va servi de model angelic pictorilor şi de amfitrioană muzeului Walter.
Planurile erau deocamdată zădărnicite de lipsa de raporturi dintre Walteri şi Drăgăneşti. La concert, e drept, Elena se arătase foarte drăguţă cu ea ; va începe să o cultive, se va duce la dînsa într-o dimineaţă, cu familiaritate, va proceda totodată cu precauţiune, purtînd grijă să nu turbure şedin-
366
ţele muzicale. Deocamdată sălbăticia Leon-orei o dispera ; trebuia s-o deprindă a trăi cu oamenii. Ce va zice însă Walter de proiectele ei ?
—	Cred, mamile, că ar fi bine să invităm la masă pe foştii noştri camarazi de refectoriu — pe domnii doctori — corectase, văzînd că Walter s-a încruntat la cuvîntul refectoriu.
Lenora se uitase la ea, speriată ca de un accident.
—	îi vom invita, de pildă, o dată pentru totdeauna joia fiecărei săptămîni! urmase Aimee netulburată.
Waker aprobase printr-un :
—	Foarte frumos !
„Fata asta are idei, dar n-are destul tact!“ gîndise.
Lenora încă era nedumerită cînd Aimee venise în seara aceea în camera ei cu un mic carneţel :
—	Aş vrea să ştiu dacă avem ceva al nostru ?... Vreo avere ?... Şi cît ?... Pe mine cu ce mă întreţii ?... Nu-mi convine să mă îmbrace intendentul !
Lenora pusese mîna pe frunte ca pentru o salvare prin migrenă, dar Aimee nu clintise.
—	Ai ceva de la tatăl tău !... Eu nu ştiu nimic... avocatul ! suspinase Lenora.
—	Nu sunt încă majoră ! Trebuie deci să am un tutore. Vom vorbi cu doctorul Walter. El este acum cel mai indicat să-mi fie tutore !
Durerea de cap cuprinsese de-a binelea pe Lenora.
—	Nu uita, mamile, să spui intendentului că în fiecare joi avem la dejun pe doctori... şi doctorului Walter să-i spui că are a se ocupa de tutela mea... Banchereasa Efraim avea destule parale !
La această replică trăsnitoare Lenora se roşise. Ştia romanul lui Walter. îl va fi găsit supărător sau poate o speria numai cutezanţa lui Aimee.
— Pomenesc de banchereasa Efraim fiindcă e vorba de socoteli pe care tu nu eşti în stare să le faci ! limpezise Aimee fără nici o emoţie.
Gazda pensiunei din Predeal o informase despre antecen-dentele lui Walter.
Lenora se culcase pe canapea, erau discuţii peste puterile ei. Aimee, dealtfel, nici nu se bizuia pe ea. Seara, la desert,
367
fata întrerupsese cu glas limpede tăcerea. Lenora îngălbenise dinainte.
— Te rog, maniile, să-mi dai ceva bani de buzunar !
Walter se uitase fulgerător la nevastă-sa. în casa lui era.* aşadar, cineva în lipsa banilor de buzunar ?!
Aimee socotise chestia bănească rezolvată în principiu. Doctorul Walter luase astfel în primire o tutelă fictivă, care pentru Aimee era fructuoasă.
Nici Walter, nici Aimee, mai puţin încă Lenora, n-aveau intenţia să descurce succesiunea Hallipa. Cum zicea bine fata : „Banchereasa Efraim avusese destule parale !"
Identificată repede cu noua ei existenţă, Aimee începuse a se plictisi cu programul ei prea limitat. Se distra făcînd neobosit planuri. Nu pierdea din vedere că mariajul Lenorei, care pusese aşa de bun sfîrşit vieţii ei de pension, trebuia bine speculat. Lenora nu se arăta capabilă.
în adevăr, voinţa lipsită de expresie a lui Walter nimicise pe a Lenorei. Deprinsă să dicteze prin simţuri şi lipsită cu totul de alte mijloace, pentru ea Walter rămăsese o problemă fără dezlegare... Răceala lui pentru „amor" şi „femeie", pe înţelesul ei, o mira şi o ţinea în respect. Altădată pretenţioasă cu bărbaţii în vederea ofrandei amoroase, aci, unde ofranda ei n-avea preţ, nu mai cuteza să pretindă nimic. Se întreba mereu de ce va fi luat-o Walter de nevastă şi nu putea să dovedească motivul, simplu şi complicat totodată, că moştenitorul Salemei avusese nevoie de faţada onorabilă a căsniciei.
Aimee constata cu nemulţumire anihilarea mamei ei. Păstra Lenorei o afecţiune din obicinuinţă şi mai ales din solidaritate, dar o şi dispreţuia puţin şi o excludea de la confidenţa planurilor ei de viitor.
Avînd oarecum cont deschis la Banca Walter — cum numea averea noului său tată — Aimee se folosea cît mai mult: rochii, pălării, bibelouri... Nu era însă de ajuns, îi trebuia pentru ambiţia ei un scop mai mare.
Unul din obiectele ambiţiei ei era negreşit supunerea doctorului Walter. Graţie acelor mici exerciţii de cochetărie, pe care le făcea mai mult pentru a-şi dezvolta şi cîntări puterea seducţiei, rezultatele începeau a se simţi mulţumitoare. Faptul că întîmpina unele obstacole era şi el satisfăcător — nu i-ar fi plăcut un adversar prea lesne de supus. De reuşită,
3G8
orgoliul ei nu-i permitea să se îndoiască : Ea ! Aimee... nu putea să nu reuşească.
Supunerea lui Walter era însă numai un capitol — însemnat, desigur — al unui proiect mai larg, elaborat de imaginaţia ei încă copilărească, dar şi foarte prevăzătoare. Prin căsătoria cu Walter, Lenora făcuse un sfîrşit de carieră glorios, ea însă abia îşi începea cariera şi, desigur, era vorba mai ales de ea. Ideea de „viitor" chema şi ideea de „lume" ; Aimee credea că familia Walter, aşa cum era acum constituită, trebuia să-şi facă loc în „lume" — adică în cercul celor două-trei sute de persoane care formează societatea cea mai aleasă... Nu admitea izolarea în care stau deocamdată, de-cît ca provizorie.
înapoia cristalelor strălucitoare ale Buickului, albă, diafană, cu bucle aurii, Aimee cerceta neobosit putinţele de a se introduce în lumea de snobi, care pentru ea era „lumea". Calcula atuurile : lumea artelor se putea cîştiga prin muzeul casei Walter, lumea ştiinţei era la îndemînă prin sanatoriu, a finanţelor prin bani, dar era vorba de acei cîţiva din toate aceste categorii şi din altele, care formau o anumită echipă mondenă, mai anevoie de mobilizat.
Aimee se gîndea atunci iarăşi cu invidie şi admiraţie la succesul sorei ei, Elena Drăgănescu, care stăpînea acea lume. Fata cu tîmple castanii, simplă şi tăcută, pe care şi-o amintea de-acasă, dicta acum întregului Bucureşti. Casa ei era un tabernacol modern, bărbatul ei ministeriabil şi amantul ei celebru. Coca-Aimee, curată ca porţelanul, primea fără sfială, de-a gata, unele noţiuni necurate şi anticipa liniştit asupra sentimentelor aşa de stilizate dintre Elena Drăgănescu şi violonistul Marcian.
...Şi cine era Drăgănescu ? Un om de rînd, parvenit şi fără calităţi — după părerea ei. Marcian era celebru, deci nu suferea discuţie, cît despre Elena, nu i se puteau contesta meritele, dar cu cît ea, Aimee, era mai frumoasă şi mai demnă de idolatrie ! Cucerirea Bucureştiului apărea obligatorie, dar şi anevoioasă, de aceea, în calculul ei, Walter era socotit personagiu foarte însemnat.
în timp ce făcea astfel de calcule, surîsul diafan pe faţa transparentă şi ochii limpezi nu oglindeau nimic din preocupările ei.
369
In faţa acelei seninătăţi permanente, un fel de impacienţă cuprindea pe Walter ; i se părea că are mereu dinainte o păpuşă. Hotărît, prefera faţa mai răvăşită a Lenorei ; credea totuşi că amîndouă seamănă. îl agasa oarecît acel dublu exemplar care-1 însoţea acum pretutindeni, totuşi n-ar mai fi conceput să fie singur în cutia de cristal a Buickului. Uneori scruta chipul de păpuşă al fetei pentru a-1 diferenţia de celălalt, cu ochiul perspicace şi impasibil al expertului de artă. Subt privirea lui cercetătoare, Aimee, deprinsă cu menirea ei de portret, nu se turbura. Explicaţia pe care i-o da era cea pe care o da tuturor privirilor : „Mă admiră !"
I se părea firesc, dar nu-i era indiferent, dat fiind că admiratorul era un as, compliment ce se adresa mai puţin lui Walter — cunoscător de artă, decît lui Walter — bancher şi mare doctor. Cînd, întrerupîndu-şi tăcerea, Aimee deschidea buzele cu desen perfect, în loc de fraze serafice pronunţa cuvinte simple despre lucruri pline de bun-simţ comun :
— Şoferul frînează prea brusc !... Provizia de cafea, cacao şi ciocolată, făcută în cantitate prea mare, nu era destul de proaspătă.
Aimee se adresa Lenorei, care nu se ocupa de nimic din toate acelea. Nulitatea nevestii lui enerva pe Walter, fâcîn-du-1 să creadă că poate el nu i-a dat în menaj locul cuvenit — căci avea pe tema asta o susceptibilitate mereu gata să freamăte. Totodată era mulţumit că Aimee pune lucrurile la punct şi mirat de spiritul practic al acelui „îngercc.
în opinia lui, Aimee sta pe un talger care oscila* mereu între cer şi pămînt. Cît despre Lenora, de cîte ori se deschidea vreo „chestie", avea o palpitaţie nervoasă din grijă că nu e destul de destoinică şi găsea salvarea şi refugiul numai în Aimee.
Fata îşi da seama bine de tot, şi scria prietenei Hilda, la Sals am Thale, printre altele :
„...Nu fi îngrijorată de situaţia mea delicată — cum zici tu, preadelicata mea Hilda — într-un menaj nou. De la teorie îa practică e mare distanţă, scumpă idealistă. Sunt indispensabilă noului menaj. Mica mea mamă şi-ar uita fără mine toate atribuţiile, nu mai puţin şi Herr Profesor — cum îl chemi tu cam comic — Hilda teure. Dealtfel, sper că vei veni curînd să te convingi la faţa locului de tot ce-ţi spun. Te vei
370
recrea puţin de atîtea griji de acasă. Regret că aţi fost silite să vă mutaţi din Viena. E aşa de umilitor să fii provincial.
Sals am Thale, cu castelul lui medieval, podul cu acoperiş şi seminaristul tău nu mă consolează că nu mai eşti vieneză. E preferabil un loc mic pe o scenă mare, dar Hilda mea e prea virtuoasă, prea poetică şi prea puţin ambiţioasă.
Ocupă-te harnic de voiajul tău încoace. Restul mă priveşte. N-am încă destule fonduri secrete pentru a te dispensa de cheltuiala drumului, dar Frâu Gert are totdeauna ceva deoparte. Sper că nu va fi egoistă. Spune-i multă dragoste din parte-mi. N-am mai întîlnit pe nimeni să cînte la fel de frumos ca ea din Grieg, nici să facă aşa delicioase gogoşi cu ciocolată..."
La Sals am Thale, Hilda citea cu amestec de bucurie şi mîndrie scrisorile. Se bucura de dragostea ce-i arăta Aimee şi se mîhnea de dispreţul ei pentru noua lor reşedinţă. în sentimentele Hildei, Aimee stase totdeauna pe un tron şi avea deci dreptul s-o privească de la înălţime. Hilda socotea pe Aimee ca pe o superioară, încă de pe cînd risipea banii moşierului Hallipa ; acum îi apărea ca o prinţesă. La respectul ce se da la Viena unui şef de clinică ca Walter, se adăogase legenda palatului şi muzeului ; în mintea ei se clădise un burg fabulos, la a cărui edificare ajuta imaginaţia ei lirică şi modestia traiului propriu. La pension, unde era ţinută cu preţ redus fiindcă tatăl ei fusese efor, Hilda era considerată superioară celorlalte eleve prin cultură, ea însă nu se credea social egală lor. Tocmai pentru acea superioritate şi acea inferioritate, Aimee, vanitoasă, o alesese ca cea mai intimă prietenă.
Doamna Gert, fostă cîntăreaţă de operetă, era acum o văduvă pensionară şi Hilda se identifica cu acel trai inferior, fără umilinţă, dar şi fără confuzii. Mîhnirea ei pentru dispreţul manifestat de Aimee modestului orăşel era pur sentimentală. Invitaţia lui Aimee o ademenea. Era pentru ea un ideal să-şi revadă prietena în cadrul acelei poveşti. Frâu Gert ar fi vrut să-i satisfacă dorinţa, mai ales fiindcă o călătorie de experiment stase în programul de educaţie al răposatului consilier tehnic Gert. Era tocmai prilejul.
în răspunsurile ei, Hilda comunica lui Aimee combinaţiile ce se făceau cu privire la venirea ei în România, cît şi iluziile despre feeria casei Walter. Aimee întreţinea mereu pe Hilda în căldura unui stil epistolar fără de echivalenţă cu starea ei
371
sufleteasca. Hilda reprezintă pentru Aimee publicifl spectator, bunul public care se entuziasmează şi care aplauda.
—	Salută, manii !
O enervare în glasul lui Aimee. Lenora se întoarse stîn-gaci şi căutase pe cine trebuie să salute. Pentru a-şi corecta asprimea de-adinioari, Aimee rîsese ca un baby.
—	Cine vrei să ne salute din partea ceea, mami ?
în loc de a privi spre automobile, Lenora, în adevăr, se uitase spre aleea pietonilor.
—	Am răspuns eu ! Era Vidianu, ministrul, cu doamna ! spusese Walter.
Cum Aimee păruse interesată, explicase :
—	Doamna Vidianu e cea mai elegantă clientă a mea ! Născută prinţesă Xanti... din cei domnitori. „Par Ies veines et Ies arteres capitales /", cum spune ea.
Atentă, Aimee se aplecase uşor înainte.
—	Dealtfel, nu e vanitoasă. Ceea ce o interesează mai mult în această transmisie de sînge sunt anume particularităţi : unele viţii congenitale.
La cuvîntul „viţii", Lenora vroise parcă să întrebe ceva, pe cînd ochii albaştri ai lui Aimee se acoperise cu pleoapele mari. Se întorsese spre geamul autoului cu nepăsare. N-avea interes să familiarizeze pe Walter cu unele subiecte care sunt mai rentabile cînd rămîn subînţelese.
Walter fusese nedumerit ; el nu vroise să spună nimic necuviincios.
Pe Calea Victoriei şoferul oprise în faţa unui optician. Cum Walter se uitase întrebător :
—	Lornionul tău, mami ! Era pe lista curselor de azi !
Walter surîsese. îl amuza îngerul cu calităţi de secretar.
—	Lornionul tău ! repetase Aimee cu puţină supărare, ca şi cum surîsul lui Walter ar fi tachinat-o.
—	Nu răspunzi ? zisese sever Walter Lenorei.
—	Iar ne coborîm ? se văitase Lenora.
Deşi nu se îngrăşase, timpul din urmă era foarte leneşă şi orice mişcare îi era neplăcută.
—	Cobor eu ! Ştiu ce vrea mami mea ! spusese Aimee, dulce şi alintat, ca şi cum dorea să dea Lenorei o compensaţie pentru asprimea doctorului, deşi asprimea lui venise din zel către dînsa.
372
Walter se roşise puţin. Era o deprindere nouă în circulaţia sîngelui, pe care Aimee ştia să i-o provoace prin micile lecţii ce-i da. Nedeprins a roşi, simţea o jenă senzuală, iar sentimentul de afront dispărea, risipit de înfăţişarea fragilă a inamicului ; rămînea numai voluptatea efortului sanguin.
Fata nu pricepea mecanismul, dar trăgea concluzii precise :
„...Mă întrebi ce mai face Patronul ? Te interesează cam mult, Hilda mea cuminte şi romantică. Patronul se poartă bine. S-a domesticit. Nu mai e nici insolent, nici pedant, nici flegmatic. îi dau emoţii"...
Hilda traducea acele informaţii în sensul lor cel mai bun. Aşadar, tatăl vitreg începea să aibă pentru scumpa ei Aimee sentimentele frumoase ce se cuveneau. Stilul lui Aimee o scandaliza simpatic.
Aimee era un înger — aşa cum se şi vedea. A iubi pe Aimee nu era pentru nimeni un păcat — credea Hilda — căci era un privilegiu al ei a se face iubită. Jocul de cochetărie, pe care Aimee nu i-1 ascundea, îl socotea ca pe o distracţie copilărească, fără nici o atingere cu morala, ceea ce nu era prea greşit, căci Aimee avea o grijă sinceră pentru buna căsnicie a Lenorei ; nu permitea însă doctorului Walter, cum nu permitea nimănui, să n-o admire. Odată acea obligaţie stabilită, mai credea că poate folosi admiraţia pentru interesele comune ale ei şi Lenorei. în aceste socoteli precise, nici un substrat, nimic îndoios, nimic turbure.
Aimee coborîse la optician. Pe cînd alegea lentile, arătîn-du-se ca de obicei pretenţioasă, două mîni mici îi astupase ochii. Cine-şi putea îngădui ?
Era Minetta Persu, o colegă din anul întîi de pension la Viena. Deşi cam schimbată, Aimee, care avea bună memorie, şi-o amintise.
Minetta părea încîntată de întîlnire. Cum Aimee întrebase amabil de sora ei mai mică, Minetta intrase în sute de amănunte ; făcuse apoi proiecte şi invitaţii stăruitoare, care coincideau cu dorinţa de sociabilitate a lui Aimee.
Timpul păruse foarte lung celor doi din auto şi Walter coborîse. Minetta îl cunoştea : Aşadar, Aimee era fiica doamnei Walter ! Cît se bucura de mult!
Doctorul se arătase corect, dar rece, ceea ce nemulţumise pe Aimee. Intrarea doamnei Vidianu în magazinul de optică adusese o diversiune.
373
Se apropiase de grupul lor ; ochii ei japonezi şi gura lată surîdeau lui Walter. Era de o slăbiciune celebră. Nasul, caracteristic al neamului Xanti, îi slujea de blazon. Doamna Vidianu întinsese familiar mîna Minettei, aşteptînd ca Aimee să-i fie prezintată. Deşi încîntată de împrejurarea cunoştinţei, Aimee, prin atitudinea ei impasibilă, păruse doamnei Vidianu foarte distinsă.
Se vorbise de căderea probabilă a ministerului, pe care ca totdeauna o provoca Vidianu după voia lui. Se vorbise apoi de alegerile de la Huşi, unde doamna Vidianu avea moşii de zestre. — Candidase şi consortele prinţesei Ada, dar mai căzuse o dată ! ironizase doamna Vidianu.
—	E fratele nevestei mele, unchiul domnişoarei ! complectase flegmatic Walter.
—	Charmant! Dar n-are încă experienţă politică ! corectase doamna Vidianu, luînd întîlnire cu Minetta la Sport Club pe a doua zi...
Aimee găsea pe doamna Vidianu foarte interesantă şi Walter îi păruse a fi avut o bună atitudine în incidentul cu unchiul ei.
După plecarea doamnei Vidianu, Minetta reîncepuse a se mira de coincidenţe : Aşadar, Aimee era...
Dorise să salute pe doamna Walter. Lenora fusese măgulită.
în drum spre casă, Aimee vorbise cu plăcere de colega regăsită. Walter, care avea de făcut rezerve asupra acestei camaraderii, îşi îndulcise pe cît posibil aprecierea : Domnişoarele Persu aveau reputaţia de a fi prea mondene. Nu se potriveau în gusturi cu Aimee. în viaţă lucrurile nu rămîn ca în şcoală.
Se simţea pătruns de rolul lui de pedagog. Aimee pricepuse. Observase, dealtfel, ea însăşi ceva cam lăibărat în vorba şi ţinuta Minettei. Cumpănea însă : fetele Persu erau, după cum se vedea, în lumea cea mai bună, deci n-o puteau compromite şi, dimpotrivă, o puteau ajuta.
în ce privea influenţa lor rea asupra ei, era ceva care cel mult putea preocupa pe doctorul Walter, ea nu se credea influenţabilă. Se îngrijora numai, nu cumva doctorul, din prea mult zel, să se opună amiciţiei.
—	Fiecare rămîne cu firea şi gusturile sale ! zisese suav.
374
Walter, dealtfel, credea şi el că porţelanul din care era făcută Aimee nu se putea mînji.
—	Aş fi mulţumită să văd din cînd în cînd fete de vîrsta mea ! A venit aşa de drăguţ spre tine, mami ! Le datorez o vizită !
Lenora aprobase şi Walter tăcuse. Se simţea parcă bătrîn şi vinovat. Nu avea drepturi asupra fetei.
Aimee credea că în acea zi şi-a asigurat portiţa de intrare în lumea snob pe care era ferm decisă s-o aducă cîndva în saloanele palatului Barodin.
Acasă, Aimee declarase Lenorei, care se întinsese pe un divan, obosită ca şi cum ar fi urcat munţii, că are nevoie de rochii noi pentru vizite. De cîte ori era vorba de cerut bani lui Walter, Lenora trecea prin friguri.
Aimee, care întrevedea cheltuieli mari în viitor, nu se putea bizui pe Lenora şi o liniştise : Se va ocupa ea singura !
îi venise ideea că ar putea la nevoie uza de numele Walter pentru a face datorii. Un credit larg, ce se va acoperi mai apoi. Era mulţumită, i se deschisese mult de lucru... Aşadar, avea şi un unchi deputat sau ca şi deputat. Ea nu şi-l amintea pe unchiul Lică defel. Luase Lenorei interogatoriul asupra lui. Lenora vorbea fără plăcere de fratele ei ; îl maltratase toată viaţa şi acum, cînd apele îl ridicase deasupra, se simţea stînjenită. Dealtfel, nici nu se vedeau.
Aimee fusese contrariată şi-i făcuse un discurs asupra obligaţiilor de familie, deşi ea era cea care, de obicei, o împiedica să-şi cerceteze „neamurile".
Intervenirea lui Walter în favoarea unchiului necunoscut îi deşteptase ideea că ele două singure nu erau poate de ajuns, că le trebuia un contingent de întărire în lupta de cucerire a domeniului Efraim. Se gîndise iar la Elena. în seara aceea doctorul Walter primise o revărsare neobicinuită de graţii naive şi un asalt de capricii juvenile. Aimee dorise să vadă aspectul de seară al muzeului. Se făcuse pentru „efect" lumină în toate saloanele, perdelele lunecase pe inele, storurile deschisese pleoape pe vitraliuri.
—	Sublim, dar rece ! declarase Aimee cu un fior pe umerii goi subt voalul rochiei. îmi dai voie să aşez flori şi plante ?
375
Walter o secundă rămăsese nedumerit că acea domnişoară elegantă îi cere o permisiune. Cum Aimee aştepta cam încordată un răspuns, îi mulţumise ca pentru o favoare.
în faţa portretului uriaş al Salemei Efraim, care ocupa centrul unui perete, fusese un moment de tragicomedie. Walter îşi pierduse cumpătul, ceea ce nu păruse însă a fi observat. Cu paşi fluturaţi Aimee se apropia, se depărta, contempla îndelung, pe cînd Walter avea un zbîrnîit în creier şi urechi.
—	Admirabilă carnaţia ! Ce pictor ? zisese fata fără sfială.
Walter îngăimase un nume.
—	Mare colorist! apoi, ca şi cum rezolvase abia partea artistică a problemei, Aimee întîrziase, cu mîinile graţios împreunate într-o poză de contemplaţie : Donatoarea ! zisese, destul de cristalin ca să arate lipsa oricărei jene şi totuşi cu un văl uşor de pietate pe voce.
Apoi, luptînd cu o portieră, trecuse cu inspecţia alături, în realitate pentru a face socoteala calităţilor şi defectelor apartamentului, în vederea recepţiilor viitoare. Luminatul era insuficient, însă cadrul, deşi cam demodat, apărea somptuos.
„Seamănă cu Schonbrunn !" gîndise cu îngîmfare.
Walter rămăsese pe loc încă nelimpezit, atîta de brusc trecutul întreg fusese scos la suprafaţă, confruntat cu prezentul şi aşezat la loc. Era mulţumit că un subiect anevoios a fost lămurit satisfăcător. Calificativul lui Aimee, „donatoarea", pusese totul la punct. Walter avusese chiar o umbră de surîs pentru naivitatea fetei. Admirase totodată tactul ei inconştient. Luase el însuşi atitudinea ce-i fusese sugerată : respectul către donatoare ! Lumina care invada camerile acum nu-1 mai supăra ; i se ridicase de pe conştiinţă o cortină grea, pe cînd se elabora în subconştient un travaliu de recunoştinţă către Aimee.
A fi împăcat cu sine era tot ce putea fi mai prilenic doctorului Walter.
Arivistul Walter provocase cîndva, fără riscuri, codul moral pentru scopurile lui ; avusese a se socoti numai cu conştiinţa lui, pe care o biruise. Dispreţuise oamenii şi codul lor, dar înfruntarea îi era voluptate. După luptă şi victorie rămăsese sterp. Acum însă, de un timp, de cînd Molohul ispitei murise, toată lupta lui se reducea la uitare : să fie uitat trecutul de ceilalţi şi de el !
376
în seara aceea se iscase prin surprindere un conflict nou, îl invadase deodată teama şi uşurarea. Aşadar, nu trebuia uitare !... De ce uitare ?... „Donatoarea \“
Prin stepa lui sufletească circulase o înviorare. Privise ca pe ceva nou un panou cu arhangheli. Avea pe creier un abur uşor de sînge. Din treacăt dezmierdase forma şerpuitoare a unei baiadere de onix, apoi îşi privise mîinile subţiri, lungi, cu piele netedă şi dură ca de şarpe şi le lăsase în jos de-a lungul vestonului cenuşiu, inerte ca pe instrumente de fericire şi ruşine.
Aimee se întorsese din inspecţia făcută ; Walter se uitase la ea cu o privire piezişă şi ceţoasă, ca a cuiva abia ieşit pe uşa unui local de opium. Pe colţul unei mese masive cu incrustaţii de bronz, Aimee, liniştită, scria pe un carnet mic. Walter fusese mirat de ocupaţia şi de calmul ei în acele momente. îşi strunise glasul pentru a-şi găsi diapazonul normal.
—	Ce scrii ? întrebase.
—	Notez tablourile şi obiectele cele mai frumoase pentru a le descrie amicei mele Hilda, pe care o iubesc mult şi care are pasiune pentru lucruri de artă !
Răspunsul acela îi venise în grabă şi oportun.
—	De ce nu inviţi pe amica dumitale la noi ? spusese Walter oarecît la întîmplare, apoi culesese din drum ideea, ca foarte salutară, pentru ca fetele Persu să fie înlocuite.
—	Ce fericită sunt ! Ce fericită are să fie Hilda !
Cu un sunet mic, Aimee îşi bătuse palmele una de alta, copilăros, fals de copilăros, dezarmonic cu înfăţişarea şi caracterul ei. Dar Walter nu observase.
„Ce copil 1“ îşi zisese, cu indulgenţă pentru ea, pentru mai cine ? Pentru omul cu opium şi cu mîini de ruşine, poate.
Adunînd carnetul pe care-şi însemnase numărul şi locul becurilor electrice de adăogat, Aimee trecuse pe lîngă Walter cu un merci grăbit, pornind către un scop necunoscut şi de aceea enigmatic.
—	Se duce să scrie nemţoicuţei ! vorbise, în sfîrşit, Lenora.
—	A, da ! Ce copil ! zisese Walter, surprins de prezenţa nevestei lui.
„Ce copil !<f repetase în gînd, cu severitate acum, către ceva sau cineva neprecis. O impresie nelimpezită oscila în el ca o mişcare de leagăn între două noţiuni : puerilitate şi pubertate.
377
Fixa în covorul imens un singur punct de lînă multicoloră, care avea forma bizara a unui proteu.
„Ce copil !" cugeta matur despre preocupări minore. El, Walter, nu se putea ocupa decît de cauze majore, sau care deveneau majore deodată ce se ocupa de ele.
Lenora şi intendentul aşteptau deoparte pe un acelaşi plan al timidităţii. Walter se uitase spre ei cu o subită nemulţumire, ceea ce-i speriase în parte pe fiecare, dar deopotrivă. Doctorul făcuse un gest de concediere, apoi, politicos, spusese Lenorei :
— Ai obosit! Vedem restul altă dată.
Cei doi plecase, intendentul conducînd respectuos pe Le-nora. Walter aştepta acum să-şi poată regăsi echilibrul perfect. Temperamentul lui cerebral suporta anevoie intervenţiile rare ale senzaţiei, care erau pentru el un malaise. Invazia senzaţiei în armătura ideilor era ca o ciocnire, ca un circuit. Aimee reuşise, prin neprevăzutul acelei scene, să-i dea o comoţie din cele mari.
Treptat îşi reluase liniştea, mulţumit că o recîştigă, mulţumit că o pierduse. Repeta cuvîntul donatoarea, în minte, cu emfază. Hotărî că totul e bine : recunoştinţa către Salema era un statut care convenea. Salema înceta a mai fi păcatul amplu, pierdea calitatea ei clandestină. Lenora era şi ea nevasta care-i convenea şi, odată astfel clasată, o trecea deoparte. De pe fruntea perfect netedă a lui Walter se ridica o placă metalică, purtătoare a unor clişee cîndva obsedante, acum înlăturate, pe cînd fire metalice subţiri aşezau altă placă netedă. Totul era bine. Walter stinsese singur luminile, închisese una după alta uşile, trecuse în biroul lui de lucru.
Acolo rămăsese o jumătate de ceas, un ceas, poate mai mult, neocupat, fără vreun gînd precis, ca într-un tipar nou, a cărui formă trebuia să se consolideze. în tîmplă, în artere, cînd şi cînd, subzista o zvîcnire. I se lămurea treptat o infatuare pentru acea sensibilitate. Statornicit în voinţa lui sceptică, poseda aşadar, şi cellalt material, cel din care oamenii slabi fac atîta pricină. 6 Era uimit de luxul persoanei lui, îşi drămuia cu îngîmfare sensibilitatea ; simţirea lui puţină era mult mai valoroasă ca a celor care o vîntură din belşug : doctorul Walter era capabil de emoţie. Lucrul avea o însemnătate deosebită. în seceta lui admirabila, confundind senzaţia
378
cu simţirea, Walter se contempla în picătura acelei emoţii, ca un calif al Saharei într-un miraj de lacuri.
Aimee trecuse mai tîrziu prin camera Lenorei, o sărutase distrat pe frunte şi-i spusese sumar că saloanele, în curînd, vor suferi îmbunătăţiri mari şi, în curînd, va veni Hilda, ca şi cum Lenora nu fusese de faţă. Lenora, buimăcită de atîta îndrăzneală, nu obiectase.
Aimee scrisese apoi cîteva rînduri numai Hildei, dar imperative, prin care îi fixa chiar data plecării, cum şi termenul de trei săptămîni al invitaţiei. Totul dezbătut şi hotărît de ea în raport cu feluritele consideraţiuni. Timpul scrisorilor lungi cu basme era trecut.
Cap. 4
Doctorul Walter observase ultimul timp absenţa lui Aimee din camera Lenorei la orele cînd alteori o găsea acolo. Vroise să întrebe, dar mereu ezitase, pînă cînd, într-o zi, aprinzîn-du-şi ţigara, făcuse observaţia. Lenora se văietase că Aimee s-a făcut o ingrată şi de cîte ori trimite s-o cheme spune că are de scris. Despre Aimee, Lenora reuşea să vorbească mai abundent.
Doctorul nu ascultase vorbăria nevestei, ocupat a se întreba care putea fi cauza lipsei lui Aimee, ca şi cum ar fi avut de dezlegat o enigmă. Spiritul lui avea, în genere, gustul şaradelor şi fata vitregă da aliment acelui gust. Ieşind de la Lenora, întîlnise la uşa pe Aimee cu pălăria pe cap şi cu o scrisoare în mînă. Crezuse că scrisoarea era cheia enigmei şi, printr-un gest necontrolat, arătase cu severitate spre plicul ţinut în mîna fin mănuşată. Aimee întinsese scrisoarea.
Walter, corectîndu-şi mişcarea de curiozitate, refuzase, după ce însă dintr-o privire citise pe plic adresa Hildei G$rt.
—	Credeam că e vreo scrisoare pentru mine ! se scuzase.
Duplicitatea la care fusese silit îi da însă o perturbare.
Conştiinţa lui era un domeniu plin de variaţii de teren, unde se cultivau felurite sporturi şi se înregistrau accidente mai mici sau mai mari.
Sub imboldul totuşi al aceleiaşi curiozităţi, spusese lui Aimee :
—	Lenora tocmai se mira că n-ai venit !
379
Calmă pe chestia scrisorii, Aimee păruse acum deodată foarte încurcată :
—	Nu ştiam dacă mama e singură L. Veneam tocmai să-i dau bună ziua !
Walter adîncise mica dungă între sprincene ca cineva care nu înţelege bine :
—	Dar nu e nevoie, cred, să fie singură ca să-i dai bună ziua, spusese cu susceptibilitate.
—	Ai dreptate să-mi atragi atenţia ! Pînă acum am fost prea indiscretă... Nu mi-am dat seama ! Eram deprinsă ca mama să fie numai a mea !... Nu vreau să-i strîmtorez fericirea...
Glasul fetei era pripit. Se întorsese brusc şi plecase în oraş. De vreo zece zile Aimee făcea curse numeroase prin magazine, unde compturile se adunau.
Walter îşi trecuse mîna subţire peste bărbie, cu un gest pe care-1 avea altădată, pe cînd purta o barbă mică, roşiatică. Acoperise astfel o muşcătură a buzei de jos, apoi un surîs.
„Auzi ! Auzi !... Ce idei avea înapoia frunţii virginale domnişoara Aimee !... La ce se gîndea madona, subt bereta ei de catifea !... Ce griji purta !... Aşadar, de aceea lipsea !... Ce copilărie !... Ce copilărie îndrăzneaţă !... Se credea indis-creta !...
O secundă Walter înrăise ochii pali :
„Să se fi plîns cumva Lenora ?... Nu ! Era exclus ! O idee cu totul personală a domnişoarei Aimee, printre al-tele !...“
Walter trecuse în biroul de consultaţii cu un surîs încă frămîntat în colţul gurii.
A doua zi dimineaţa, urcînd de pe coridorul camerelor de bolnavi spre apartament, doctorul se oprise în faţa odăii de linjerie, unde auzise conversaţie, ceea ce era riguros interzis. Patronul nu glumea cu disciplina. Regulamentul era aplicat, chiar dacă abaterea avea cele mai serioase scuze. Cu un surîs răutăcios, Walter pregătea în minte pedeapsa ce va aplica doamnei Bidu, de care era, dealtfel, foarte mulţumit. Era sever cu un fel de voluptate, în amintirea rigorilor primilor lui ani de tinereţe, cei dinaintea Salemei Efraim.
Vocea doamnei Bidu tăcuse şi se auzise sopranul cristalin al lui Coca-Aimee. Walter rămăsese pe loc mirat, ascultînd ceva despre ace de gămălie şi dantele Valenciennes. Aşadar,
380
domnişoara ministru îi demoralizează personalul... „O copilă în fond !...“ gîndise, izbit de timbrul uniform al glasului fetei, glas cu sonorităţi de coarde vocale, dar fără nici o inflexiune de arcuşuri !... „O copilă \“
Intrase în biroul de sus cu o impresie de mulţumire. Totul era bine ! Ca şi cum purtase grijă că totul nu e destul de bine ! Aşadar, voinţa şi capriciile domnişoarei Aimee, cu care avea de lucru, erau numai copilării. Walter surîse condescendent, ca cineva care constată că pata după manşetă e numai un fulg care se poate scutura cu o suflare.
Aşezat la birou, doctorul avusese un moment de ezitare : Ce va face cu doamna Bidu şi cu pedeapsa ei ? Apucase apoi telefonul cu un gest precis, care închisese ferm mîna pe receptor. Degetele alăturate şi încordate în perfecta lor netezime desenase o mînă de ceară la care se uita cu satisfacţie.
—	A se aplica amenda minimă doamnei Bidu pentru contravenire !
Nu vroise să cedeze. Avea o mulţumire jumătate glumeaţă, jumătate răutăcioasă, ca şi cum amenda ar fi fost aplicată chiar lui Aimee. Luînd o revistă medicală trecuse în camera Lenorei, care răvăşea o cutie cu panglici şi dantele. Lenora rămăsese surprinsă.
—	Ce tot cauţi acolo ? o întrebase Walter glumeţ şi cu familiaritate neobicinuită.
Ca şi cum i s-ar fi pus diapazonul, Lenora regăsise vocea ei cam guturală de vampă, voce care odinioară plăcea bărbaţilor.
—	Bricheta ! răspunsese cu un mic rîs în gîtlej, rîsul ei de porumbea.
Walter îşi amintise scena din ajun cu Aimee : pretenţia fetei de a nu fi indiscretă în menajul mamă-si. întinsese Lenorei bricheta lui, care, cu un gest îndemînatec, deschisese cutia cu ţigări, apucase una între degete albe, o dusese la gură, întinzînd spre mîna bărbatului buzele umezite...
Walter consultase pendula de marmoră de pe etajeră şi văzuse că mai are şapte minute libere. Se aşezase într-un fotoliu dînd la o parte un jupon de tul.
—	Domnişoara Coca ! zisese rupînd tacticos banda unei reviste şi privindu-şi unghia migdaliată, cu teama să nu se fi rupt. Domnişoara Coca are nu ştiu ce necazuri de dantele
381
şi în loc să ţi le spună, le discută cu doamna Bidu, în sanatoriu, ceea ce e interzis.
Glasul lui Walter era mereu glumeţ şi Lenora, încă răsturnată pe divan, pufăia altă ţigară, surîzînd din ochii jumătate închişi, care luceau subt rotocoalele de fum.
— Smaranda Bidu a căpătat amendă şi domnişoara Coca nu va avea prăjitură la prînz.
Lenora rîsese, un rîs suspect, care şerpuise cum şerpuie coapsa unei dansatoare sub fîşiile desprinse ale unui costum de music-hall.
Cap. 5
Coca-Aimee către Hilda Gert, la Sals am Thale :
„Despre prietenele de care te temi atît, Hilda liebe, îţi amintesc cîte înţelesuri are cuvîntul «prietenă» !... Tu eşti şi rămîi singura prietenă adevărată. Fetele Persu sunt foste colege ale noastre. Nu ştiu de-ţi mai aminteşti pe Cora şi Minette din clasele mici, sau poate tu încă nu veniseşi la pension pe-atunci ; amîndouă sunt, pare-se, cît se poate de «moderne». Eu rămîn la preceptul meu : frumuseţe şi neîn-duplecare. Nu abdic decît pentru un tron. Tronul încă nu mi s-a oferit. Nu vorbesc de cel pe care mi-1 pune la dispoziţie tatăl meu vitreg în faimosul său palat. Nu înţelege cine ştie ce, scumpă Hilda ! Doctorul Walter se poartă cu mine cu tot respectul cuvenit. Dealtfel, ilustrul doctor e un om cu principii austere. Mama mea frumoasă pare chiar puţin melancolică din pricina asta. Ea e din femeile care dau multă importanţă unora lucruri. Noi suntem din altă generaţie. în tot cazul eu mă silesc să-i ameliorez regimul. Nu te scandaliza, Hilda liebe; pune tonul. Tu ştii cum cînt eu astfel de romanţe : «din cap». Am şi planuri mai importante ; păcat că nu ţi le pot scrie. «Scripta manent», cum avea mania să zică Frâu Gordius. Cînd vei veni, vei cunoaşte planurile mele în toată mărimea lor.
Altfel, nimic nou. Junele Paul «va bene».^E tot nostim şi tot la favoare în rolul lui secundar de «grădinar înamorat». Primele roluri sunt vacante.
Despre virtutea doctorului Walter !... Se spune că provine din unele cauze puţin virtuoase. E un întreg roman... Despre
382
cei de-aproape e bine să te informezi de departe. Şi asta ră-mîne tot pe cînd vii. Cît despre «Arzterei», personalul tot de aci face acum sluj frumos în faţa mea, ca Pik al lui Frâu Rektorin.
Lucruri de bagatelă, lucruri cu igliţă. îţi vom arăta, Hilda liebe, şi măiestrii mai mari. Vino cît mai repede lîngă Aimee a ta."
Această atmosferă nu durase mult. O scurtă furtună se iscase aducînd unele schimbări.
Aimee vizita des sera, unde se înţelegea bine cu Paul, horticultorul fesch, cu privire la luxul decorativ al florilor. Grădinarul se arăta aşa de iscusit şi devotat, că Aimee nu în-tîrziase a-1 întrebuinţa şi în afară de resortul lui. Vedea în el un om de încredere al ei, personal. Credea, fireşte, că admiraţia pentru frumuseţea ei e lanţul acestui Ruy Blas, pe care-1 trata cu condescendenţă. Paul credea, la rîndul lui,^ că favoarea domnişoarei e provenită din simpatie şi din afinităţi binevenite. Inteligent, nu înfrunta cu nimic orgoliul fetei, dar îl specula cu abilitate. După multe ocoluri o rugase a-i permite să iasă cu şoferul pentru a învăţa să conducă. Avea o patimă pentru volan şi la nevoie putea fi de ajutor. Fireşte, lucrul nu se putea pune în practică decît atunci cînd ieşea Aimee. De aceea se putea vedea adesea însoţind-o în cursele ei acest aghiotant de şofer. Paul arăta aptitudini de care protectoarea lui era vanitoasă.
Doctorul Pejan întorsese adesea capul după automobil. Deşi Aimee îl socotea cam spion, nu se alarmase. Lucrurile ar fi putut merge înainte, dacă nu intervenea abuzul. Aimee, privind un altoi nou de trandafir care-i purta numele, se lăsase amăgită de nevoia confidenţii şi vorbise lui Paul despre petrecerile ce se vor da în palatul Walter. Cum într-una din zile fata din casă se tăiase adînc la un deget şi se plîn-gea că nu poate servi, Paul oferise cu modestie şi fervoare să servească în locul ei. Aimee găsise că e un semn de adoraţie, oficiul de fecior fiind subaltern acelui de horticultor. Primise însă dovada de idolatrie, calculînd că Paul ar putea fi pentru mai tîrziu un foarte chipeş maître d’hotel. Acelaşi calcul îl făcea probabil şi Paul, dacă nu vreunul mai ambiţios.
Abia pe la mijlocul dejunului — după ce fata servise cum putuse cu mîna stîngă — gătit cu smok, ras fresc, cu căra-
383
rea perfectă şi urme de fier în părul brun, Paul apăruse cu vinul dulce. O secundă, Walter se întrebase cine e băiatul acela frumos ; fusese tocmai ceea ce declanşase furtuna. Re-cunoscînd grădinarul, pe care abia îl tolera acolo la serviciul lui, Walter izbucnise : Ce înseamnă ?... Cum îndrăzneşte ?...
Un vîrtej neaşteptat, care nu mai îngăduise explicări.
Paul, în loc să dispară de la primul cuvînt, răspunse cutezător :
—	Servesc din ordinul domnişoarei !
Urmase un :
—	Ieşi ! care nu mai îngăduise întîrziere.
Apoi Lenora primise o scutură tură de reproşuri şi de ordine, de pomină şi nemaipomenită. Aimee, drept orice manifestaţie, se retrăsese.
A doua zi, degetul servitoarei părea ca prin farmec vindecat. Dejunul trecuse în linişte macabră. Intendentul însă ceruse audienţă pentru a întreba ce se face cu sera, deoarece Paul predase serviciul, plecînd grabnic din ordinul domnişoarei. Aşadar, domnişoara da încă ordine — de rîndul acesta însă satisfăcătoare. Walter întorsese jumătate capul spre Aimee, fără o atitudine precisă.
—	Am crezut că astfel de obrăznicie cerea pedeapsă imediată !
Pedeapsă nu exista, Paul primind leafa pe toată luna şi o recomandaţie către Bubi Panu de la Sport, care conducea un
garaj: ^
Fără a examina de ce natură era sacrificiul, Walter credea că Aimee a făcut un sacrificiu pentru el şi nările subţiri se dilatase în gestul lor de satisfacţie.
Aimee şi Paul socoteau la un fel — deşi separat — că doctorul Walter făcuse în ajun o scenă de gelozie, fără a examina de ce natură.
Cap. 6
Aimee nu întîrziase prea mult, nici nu se grăbise prea tare cu vizita promisă Minettei Persu. Găsise pe fete singure acasă, reparîndu-şi rochiile de seară. Tonul intim fusese lesne de luat.
384
hortensia papadat«benqescu
concert din muzică de bach
ROMAN
r * i
jă&H
Cr"^'v

cs-ţO^
BUCUREŞTI
PI TURA „ANCORA", S. BENVENISTI <£ C*.
Sfrada Emigratului No. 4-$
Coperta interioară a primei ediţii a volumului Concert din muzică de Bach (1927), cu o dedicaţie către poeta Sanda Movilă
Hortensia Papadat-Bengescu văzută de Marcel Iancu. „Mască" din volumul Mărturia unei generaţii de Felix Aderca, apărut în Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929
?»y	- s* ''r *?x
, y'
■ V/	£4l*s- ft/jur*# /&
t '	<£&&#&&*£■ f.4Vxe- r	4jhre	*£*-dif4*.veJ2rss. f*M'-*:
^UJjf/a	/A 1XS&.7, /.. /?cmJ* rAltjf Ae&tefaj* &.M'
/ » •'«	Jnt.*4 J* .<, /f> fs> f/f £*m. y. />< > /? y»M. ,/i	'-.’f *****. J A ..	: y»	/'
w	IZ4/J4 ^	.«_.y .. . „._	._....
>'J£4&£$4' £u<,j
/ wdfAa’fJhtj wa/i *ag	/*&"*? *4*4	*> sfc fh.
^l\ 'm\f m***' 4*adfa1â-S^^o^^ce	d%^ts£e*£u&6t4&a*
&&*<> fytk'&frj ffju&Q €Jt& 4&&Jh%â&&£&&&	&&u/Ut 4U*M**Je. ‘
^ *?Arw e*#4$	*	'	'
îA^otiMu^ax^	^
c<&^4	*%*
<r ****^t*wM&/~^s€u4"	4f,j&z&<*4*Jfc£ t**,*
f'&& P&Uutt /b&iteUs &&4*#e^Qfa f&te&Ăst*
fwtmi a ma atâ& &&	ftHf****^*^
.'&> TAtka* d/t/ocu Wu^u *	^ ^
/uvrfă	4ssfi*j'>	*'-£*■ 44*'/*?^"
fucla^/H? eoA ffrftJUs	^4te &*	a^
i/<AlAu^J/x 4^a}Js.4X*&'&C y %€*£&M4Z	A*%.	.
<fiu£ <4&m - V»'AdteM?
<Amu4»%* j%Ju3 a £»** &%*'€* &nt£&4£*** *J4^*t<**> fwejmjek '0:m^	*46yL&zS&t.
slf €^$142^40** •	'£**£/M,£& 42.e£f9«*
/4J,4iMA£.£^t> &Md &$£*-&
4Â444. d4&C&^44*Au * dk/ />	..J?4?l4^4i " 4A'U*t&&J£ţ ’	<3t^j^
’jfi&şe**** 4.ikmt **mM* .A*4w£fa£jţ&s. fs *.
^4*4/^ 'M^f s*<y &A~, <2UAu
■'. *<ljtf/*-j&f<(*MA4 - /	<3 >	2
<< */ /A 4 <*sft* fy.i&S'Ci 4<ă ~ i, '*2&£# "*	^M*Z*ksi4#^
Pagină de manuscris din romanul Drumul ascuns (Muzeul literaturii
române)
H. PAP ADAT- BENGEBCU
DRUMUL
ASCUNS
ROMAN
EDITURA NAŢIONALA S. CIORNEI
Coperta interioară a primei ediţii a romanului Drumul ascuns
(1933)
Aimee se arătase cu atît mai amabilă cu cît totul îi amintea situaţia ei favorizată de soartă. Ipolit Persu, membru în numeroase comisii ştiinţifice, autor al unor însemnate lucrări de erudiţie, ocupa cu doamna Persu un apartament modest cu trei camere, la al treilea etaj al unei case, pe o stradă depărtată. Mobilierul era şi el foarte modest: ceva mai îngrijit în biroul ilustrului, unde mirosea a vernis proaspăt ; în hall-\A mic lipsurile se ascundeau anevoie subt covoare roase ; în camera fetelor însă, domnea făţiş sărăcia şi dezordinea. Ele nu păreau defel stînjenite de cadru ; ca şi cum n-aveau a se îngriji de ambianţă. E drept că locul luxului îl ţinea conversaţia : fusese vorba de ceaiul din ajun la doamna Mavromati, nevasta unui fost preşedinte de consiliu, care avea cea mai frumoasă casă din Bucureşti ; de dineul de la doamna de onoare Vardali 7 ; apoi de partida de tennis cu englezii de la legaţie ; în fine, de o întîlnire cu doamna Vidianu, ratată din cauza Lidiei, fata unui ministru plenipotenţiar, care venise să facă o scenă de gelozie Corei Persu pentru că o aşteptase în ajun zadarnic şi nu dormise toată noaptea.
O ceartă mică se iscase între Minette şi Cora pe tema aceasta. Minette credea că rău a făcut Cora că a lăsat pe amica ei s-o aştepte zadarnic :
—	Nu te durea nimic să-i dai un telefon !
Cora pretindea că Minette nu înţelege niciodată rien de rien.
Mică, delicată, cu figura cam şifonată, cu părul scurt, ondulat şi oxigenat, Minetta era lipsită de autoritate, deşi cerca să ia un ton de superioritate a vîrstei, fiind aproape cu cinci ani mai mare decît Cora.
înaltă, cu forme zvelte, dar desenate ferm, cu un oval superb, masculinizată prin ţinuta rigidă şi costumul taior, cît şi prin tunsoarea băieţească, Cora părea a fi, din ele două, cea mare. Glasul era şi el imperativ, cu timbru de alto. Răspundea Minettei cu nepăsare şi impertinenţă.
—	Pînă la urmă te priveşte ! cedase Minette, care era din fire molatecă.
Deşi nu cunoştea nici persoanele, nici moravurile, Aimee avea totuşi o intuiţie justă a lucrurilor auzite. Fetele puseseră apoi lui Aimee numeroase întrebări asupra interiorului casei Walter, despre care auzise minuni. Aimee fusese sobră în descriere, dar stăruise ca fetele să-şi fixeze vizita pentru a con-
385
trola prin ele singure minunile. Minette şi Cora se arătară grăbite şi curioase ; deşi contrastau între ele, amîndouă erau deopotrivă sociabile, cu o simplitate şi o îndemînare care surprindea pe Aimee. în afară chiar de interesul ce avea de ele, le găsea nespus de plăcute.
Cîteva bomboane vechi, rămase într-o cutie, fusese puse la mijloc. După oarecari demersuri, Minette declară că nu se poate fierbe ceai, nefiind nici foc, nici spirt, şi servitoarea fiind iar plecată. Fusese o nouă altercaţie, pe un diapazon destul de înalt, care părea a fi însă cel obişnuit. Cora opiniase sever că servitoarea, o beţivă şi o haimana, clevetea pe socoteala lor şi merita să fie gonită. Minette, mai tolerantă şi mai gospodină, explicase că e dusă după un sac cu cartofi la doamna Sabetay a bancherului. Servitoarea avea defecte, dar era greu de înlocuit, deoarece gătea bucate, spăla, călca, cosea, scutura de bine, de rău, în plus mofturile lui Ticuşor, răutăţile Mamaiei şi capriciile domnişoarei Cora, care trimetea bilete în cele patru colţuri ale oraşului şi i-ar fi trebuit un curier special. Cora spusese tăios : că unii sunt făcuţi să comande şi alţii să slugărească. Minette ridicase din umeri şi sfătuise pe Cora să mai frîneze cu flirturile cucoanelor şi domnişoarelor, fiindcă la 19 ani era cam prea de tot şi Ticuşor avea dreptate cînd se lua de gînduri. Violentă, Cora bătuse cu pumnul în divanul din care praful ţîşnise subţire.
—	Ajunge, că ne asfixiem ! se ruga Minette şi, micuţă cum era, cerca să ajungă geamul şi să-l deschidă.
—	Nu ştii că e desprins şi cade ? spuse Cora acum calm.
Efortul Minettei speriase numai din colţul ferestrei o pînză de paienjen, care, destrămată, zburase în largul odăii.
Deprinsă cu acurateţa, Aimee se gîndise la camera ei cu o desfătare împrospătată.
—	Şi logodna ? întrebase pentru a schimba cursul ideilor, amintindu-şi că Minette, la optician, îi vorbise de logodna sorei ei.
Fetele rîsese cu poftă.
—	Logodna e o satisfacţie pe care a trebuit s-o dau iui Ticuşor, explicase Cora.
Logodnicul era un tînăr doctor în chimie plecat la Paris pentru studii mai departe.
386
—	Dealtfel, nimeni n-o ia în serios, nici chiar el! Sunt prea tînără ca să mă mărit.
Minette, rozînd ultima bomboană cu dinţii ei de şoricel, rîsese în cascade mici.	^
—	Prea tînără ca să se mărite, dar pentru altele nu e prea tinara !
Cora ridicase cu mîndrie capul, ceea ce-i umflase grumazul neted.
—	Ar trebui să mai slăbesc două kilograme ! zisese scu-lîndu-se şi privindu-se în unica oglindă a şifonierului.
Era subţire, fără crupă, fără şolduri, fără bust, dar desenată desluşit ca în piatră, subt taiorul precis de caşa negru.
—	Negreşit că trebuie să mai slăbeşti ca să fii băiat! Ca fată însă, nu ! rîsese Minette.
—	Nu mai iau de-acum nici dejunul zece zile ! hotărîse Cora.
Minette păruse deodată desperată.
—	Ba ai să mănînci !... ai să mănînci ! repeta cu vocea ei mică, care cerca să fie autoritară.
—	îţi convine ! Tu ai genul tău, mignonette. Eu trebuie să-mi îngrijesc stilul.
—	Ai să dejunezi ! insistase Minette cu glas lăcrămat.
—	Bine ! Am să dejunez ! Cine se poate înţelege cu tine ? cedase Cora.
Era evident că surorile se iubeau în felul lor. în ce privea chestia stilului, Aimee credea că cele două fete Persu aveau fiecare în felul ei destul stil, dar că ceea ce lipsea cu totul casei şi oamenilor din ea, laolaltă, era tocmai stilul. Se sculase să plece.
—	Ssssst! Nu putem ieşi acum ! Ticuşor dejunează ! zise Minette.
Era cinci şi un sfert. Cora explicase că tatăl lor intra adesea foarte tîrziu de la laboratoriu şi mai de obicei uita să dejuneze. Aimee ştia doar bine cum sunt oamenii de ştiinţă.
Aimee se gîndise la punctualitatea lui Walter. Dar unde va fi fost sufrageria ? Poate după perdeaua aceea din fundul hali-ului. Şi ce dejun putea fi acela ? Fără foc, fără servitori, îşi închipuia pe domnul Ipolit Persu, al cărui cap de artist cu bucle negre îi era cunoscut de prin ziare, unde avea reclamă frecventă, luîndu-şi singur, din dulapul de curînd ri-polinat, o aripă de pui rece cu salată veştejită. Casa Walter
387
îi apărea măreaţă prin ordine şi bogăţie : „La noi ! La noi !“ gîndea cu satisfacţie despre palatul Barodin.
Trebuise să respecte dejunul ilustrului. Pentru a o distra, fetele începură o recenzie a tot ce compunea actualitatea mondenă a Bucureştiului. Fusese un defileu 8 de oameni şi de fapte mărunte, un anuar de aventuri. Minette povestea totul cu inconştienţă şi simplicitate ; mai inteligentă şi mai ironică, Cora comenta faptele. Dealtfel, ea dispreţuia toate acele intrigi amoroase şi socotea cu mult superior stilul pe care şi-l alesese.
Din acea abundenţă de informaţii, Aimee reţinuse nume şi întîmplări, dar mai ales îşi formase o impresie de ansamblu. Cu spiritul ei ordonat, pusese la punct, înlăturase, păstrase — totul în vederea recepţiilor viitoare, fără vreun alt scrupul.
Frecventarea fetelor Persu se arăta necesară, ele aparţi-nînd acelei lumi pe care Aimee vrea s-o cucerească, indiferent de planul pe care se aflau. Deocamdată erau chiar cheia de introducere. Decisese deci că va reveni în casa Persu, cu toate defectele ei. 9
Infiltrarea fetelor însă în casa Walter trebuia făcută cu precauţiune, dar mai aveau pentru a se întîlni şi terenul neutru al plimbărilor în comun.
Cînd Cora, întinzînd urechea, anunţase că Ticuşor a terminat, Aimee se sculase pentru plecare şi fetele propusese chiar pe a doua zi o întîlnire la Sport Club, unde se ţine un match de box pentru amatori.
—	înţelegi bine că noi în timpul match-ului dansăm sus.
Aimee nu era încă membră la Sport. Se va înscrie a doua
zi, recomandată de fetele Persu.
—	O simplă formalitate. Domnişoara Walter nu putea fi decît binevenită.
Aimee nu corectase greşala de nume ; primea confuzia, dacă-i putea aduce beneficii : Fata lui Walter ! Atît eticheta cît şi jocul dintre ei erau departe de forma părintească. Strînsese apoi uşor sprincenile ; nu-i convenea totuşi să treacă drept fata lui Walter. Va face rectificarea după ce însă se va fi înscris în toate cluburile elegante.
Fusese decis că Aimee va veni a doua zi la patru cu automobilul să ia fetele. Minette arătase o bucurie naivă ; era un
388
amănunt penibil al existenţei lor faptul că adesea, în toaletă elegantă, erau silite să ia tramvaiul.
Aimee era pentru ele o achiziţie de preţ, avea reputaţia intactă şi averea Walter. împrietenindu-se, amîndouă părţile aveau de cîştigat.
Cap. 7
Aimee era acum în plină activitate. Mai întîi trebuise să modifice programul plimbărilor. începuse prin a refuza să însoţească pe Lenora şi Walter, subt pretexte felurite. Amîndoi au rămas surprinşi şi nemulţumiţi, dar n-au făcut obiecţii.
Lenora, stînjenită de cînd nu mai avea pe Aimee între ea şi Walter, preferase să renunţe asemeni. Jicnit în bunele lui intenţii familiale de defecţia lor, Walter decisese că îi e indiferent, ba chiar mai comod astfel. în el totuşi opera o decepţie pe care n-o admitea, nici n-o controla şi de aceea tocmai n-o putea suprima.
Un timp, Aimee mai ieşise cu Lenora după tîrguieli, ceea ce însă plictisea pe mama ei, care prefera să i se aducă totul de-a gata şi ceruse graţiere.
Totdeauna Lenora fusese indolentă, acum avea permanent o croitoreasă în casă, care îi da destulă ocupaţie. Vechea ei pasiune de rochii de casă elegante se putea satisface cu prisos ; între sertarele cu dantele şi camera unde lucra uvriera, drumul era destul de lung pentru inerţia ei. Restul timpului citea foiletoane. Temîndu-se de dezaprobarea lui Walter şi a lui Aimee, Lenora avea tresăriri cînd intra cineva pe neaşteptate şi ascunzători care-i dau impresia că trăia complicat. Secretul ei fusese dovedit de Aimee, ce găsise teancul misterios al Fantomei negre, pe care-1 repusese la loc — viţiul matern părîndu-î inofensiv.
După pregătirile preliminare ale unei libertăţi de acţiune, Aimee începuse programul ei monden prin Clubul Sport. Era un program care cerea frecvenţă ; orice membru, mai ales nou, ce neglija reuniunile devenea celorlalţi suspect. Trebuia ca aderenţii să-şi facă stagiul conştiincios ; abia după ce căpătau încrederea puteau să-şi organizeze timpul aşa cum le place. Dealtfel, orele fixe de sport presupuneau, înainte şi după ele, alte ore de libertate, iar zilele fixe de întîlniri şi
389
festivităţi lesne deveneau alibiuri. O reţea bine organizată înlesnea încrucişările şi prevenea accidentele. Telefonul funcţiona la nevoie de la etaj la etaj, salvator. Ceea ce mai ales făcea tăria Clubului Sport şi alibiul lui era faptul că se fundase ca anexă a unei puternice şi valoroase societăţi de asistenţă publică, excrescenţă a unui pom sănătos, şi, pe altă parte, cultiva cu seriozitate sporturile propriu-zise.
La Clubul Sport impersonalitatea lui Aimee făcuse impresie bună, luase locul vacant de „icoană*. Caracterizată prin frumuseţe, nu i se ceruse deocamdată nici un fel de alte dovezi. Fără nici un flirt oficial, primea un tribut de admiraţie colectivă, îngăduit de celelalte. Cum toată lumea era împerecheată o dată sau de mai multe ori, fiecare tînăr avea unul sau mai mulţi tirani feminini, care vegheau asupră-i cu gelozie. Aimee inspirase însă tuturor femeilor aceeaşi idee şi anume : a distrage amanţii lor de la alte ispite printr-un flirt platonic cu păpuşa. Aimee primise acel rol pasiv, care convenea ambiţiei ca şi indiferenţii ei :
— Le petit chose vous adore, îi spunea zilnic vreuna din noile prietene, despre titlularul ei.
Un surîs de doi milimetri era răspunsul condescendent al lui Aimee.
Trecuse o lună de cînd Aimee întîlnea regulat pe fetele Persu, fie la ele acasă, fie la Club, şi de cîteva ori venise ele s-o vadă ; atunci abia Aimee crezuse că e timpul să vorbească ceva de acele vizite. Walter tăcuse ; nu aproba contactul cu fetele Persu, despre care avea opinie statornicită : ştia că Mi-nette recursese la doctorul Pejan, care era prieten cu „tipuF‘ ei, şi cea mică avea apucături excentrice ; nu le putea însă blama făţiş, deoarece cu Persu avea raporturi de stimă reciprocă, raporturi ce datau din timpuri critice pentru Walter, cînd nu-1 stimau mulţi. Fiecare din ei credea de cellalt că e cineva, apoi mai aveau şi unele afinităţi : erau amîndoi luptători ai aceluiaşi război de arivism. Walter luase de gît convenţiile sociale şi le sugrumase, reuşind să triumfe ; Persu parvenise prin mijloace oneste, dar se clătina, subminat acum de concesii felurite. îi solidariza şi o invidie şi o înduioşare reciprocă.
De aceea Walter tăcuse ; avea dealtfel, încredere în Aimee ; fără a cunoaşte nimic din gîndurile ei, moralul îi părea a fi curat ca şi porţelanul din care era făcută. Aprecierea lui nu
390
era greşită, abia dacă era puţin exagerată. Aimee avea, în adevăr, idei precise ce înlăturau aventura ca fiind neoportună şi fără agrement şi se ferea de murdărie ca de ceva care alterează frumuseţea ; erau garanţii, dacă nu de ordin superior, dar îndestulătoare.
Lenora era, fireşte, la curent cu amiciţia fetelor Persu ; păstra însă secretul, atît din dragoste pentru Aimee cît şi din lipsă de confidenţă faţă de Walter ; apoi fetele Persu, care o măguleau, îi erau simpatice.
Se întîmplase de cîteva ori chiar ca o bandă întreagă de la Sport să ia ceaiul la Aimee. Lucrul trecuse neobservat. Aimee le spusese dinainte că sunt musafirii ei personali, deoarece părinţii ei nu şi-au început încă primirile. Erau toţi oameni care înţelegeau şi care nu se simţeau jicniţi să intre deocamdată clandestin în acel palat, care mai pe urmă avea să-i primească pe scara grandioasă a oaspeţilor oficiali.
Pentru mai bună siguranţă, lunch-ul se servea în salonaşul lui Aimee. Blazaţi de alte distracţii, aceste partide inocente, cu mîncare şi băutură fină, le plăceau. Cunoşteau toţi legenda averii Walter şi le inspira un respect pervers, purificat de ţinăra gazdă.
O singură dată Bubi Panu, în căutare de chibrituri, se aventurase în hali. Tocmai trecea doctorul Walter. Unul şi altul se înclinară uşor. Un moment Walter se oprise la uşă, privind inchizitor pe Bubi, care, intimidat, se întorsese în salonaşul fetei, fără a pomeni de acea întîlnire. Aimee fusese deci surprinsă cînd Walter o întrebase :
—	...Un tînăr ?
—	A !... Trebuie să fi fost fratele fetelor Persu. Le conduce uneori şi n-a ştiut pe unde să iasă.
Graţie lipsei de nervozitate, minciuna sunase firesc ; teama se vădise numai în improvizare. Aimee însă nu era amatoare de minciună, preferind să-şi impună capriciul. întrebuinţa minciuna numai la mare nevoie, dar atunci cu hotărîre.
—	Fetele Persu au un frate ? insistase Walter.
—	Da ! Chiar doi fraţi ! informase scurt Aimee.
Cu atît mai scurt cu cît dezvoltările ar fi stînjenit-o. Era, dealtfel, acoperită ; familia Persu număra, în adevăr, şi doi băieţi : unul fugit de mic de acasă, fără urmă, sau cu urme de vagabondaj, care-1 făceau ca şi mort pentru ai săi, şi altul cam tîmp, care nu se vedea.
391
Walter se rezumase, dealtfel, la acea întrebare ; nu era în firea lui să descoase, nici să discute. Avea îndoieli, dar simţea că Aimee e gata să-şi apere afirmaţia şi nu dorea dovada că l-a minţit ; decisese deci că Aimee a spus adevărul. Aimee însă decisese că e timpul să înceapă a face în casa Walter ceea ce crede bun.
în mijlocul acelui nou program, Aimee, primise de la Hilda o scrisoare prin care-şi anunţa vizita ; entuziasmul ei faţă de sosirea Hildei era însă acum scăzut. Ce era să facă la Sport cu nemţoicuţa ei de prietenă ? Dacă ar fi trebuit din cauza ei să renunţe, ar fi fost foarte nemulţumită, iar dacă trebuia s-o însoţească, se temea ca Hilda să nu fie intrusă. Aimee era încă prea proaspătă membră a clubului pentru a aduce cu ea o invitată, apoi nici nu credea că mediul ar fi convenit Hildei.
Decisese că va sta cu Hilda tot timpul pe care i-1 vor lăsa liber celelalte ocupaţii, iar pentru rest o va lăsa în tovărăşia Lenorei. Soluţia o liniştise ; se bucura totuşi să revadă pe mica ei Hilda şi s-o uimească cu atîtea şi atîtea lucruri ; din ce în ce vizita apropiată relua aspecte plăcute. Aimee făcea acum socoteala că prezenţa Hildei era bun prilej de a-şi justifica ieşirile dese, ce nu puteau mai departe trece neobservate, cît şi pentru a obţine ca Walter şi Lenora să dea vreun dîner. Nu-i convenea să ducă mai departe rolul de fată care petrece numai în cercul tineretului. Făcuse, desigur, un pas mare înainte, dar întronarea familiei Walter în miezul, ba chiar în fruntea societăţii, era încă departe. Lenora era aşa de sălbatecă şi Walter sobru peste măsură ; banii, palatul Barodin şi muzeul de artă erau, desigur, atuuri mari, trebuia însă mult tact pentru a nu face de la început vreun fiasco care ar fi fost hotărîtor.
Capul de păpuşă al lui Aimee lucra neobosit. în aşteptare făcuse un triaj în cercul actualilor cunoscuţi ; încă de la început sugerase fetelor Persu pe cine anume să aducă la ea ; exclusese unele perechi depreciate chiar la club, cît şi pe cei care n-aveau nici un fel de valoare socială. E drept că Minette era ea însăşi din cele mai compromise, printr-un fel de naivitate care o făcea să nu salveze aparenţele.
— N-are şansă ! spunea Cora, care încă îşi păstrase tot prestigiul.
392
Cora nu iubea bărbaţii, iar admiraţia pentru femei deocamdată îi da numai stil. Apoi era şi logodită şi logodnicul apărea din cînd în cînd. Aşa cum erau, fetele Persu nu puteau fi însă omise, fie din interes, fie din simpatie. în orice fel, Aimee îşi luase munca în serios.
Aimee ajunsese la ziua sosirii Hildei fără să bage de seamă. îşi amintise exact cincisprezece minute înainte de sosirea trenului, consultînd carnetul cu însemnări săptămînale. Fusese totuşi la gară la timp pentru a îmbrăţişa pe prietena ei cu efuziune. Era un gen de mult adoptat de Aimee, acel de a se arăta foarte expansivă cu Hilda, prin contrast cu răceala şi înfumurarea ei obicinuite. Slujea drept dovadă că are suflet tandru, acelor ce s-ar fi îndoit, şi punea mai mult în evidenţă distanţa la care ţinea pe alţii.
Aimee îmbrăţişase pe Hilda cu atît mai multă plăcere cu cît amica ei se înfăţişa foarte bine. într-un costum de voiaj corect, cu geamantan şi geantă de mînă de piele noi-nouţe, Hilda coborîse din vagon-lits ca o musafiră demnă de casa Walter. înapoia acelor aparenţe se ascundea o mică dramă : economiile, pe care doamna Gert le agonisise prin privaţiuni pentru alte destinaţii, fusese sacrificate, iar Hilda lucrase zi şi noapte pentru a-şi confecţiona rochiile după tipare comandate chiar la Paris (ingratitudine către scumpa Vienă), din consideraţie pentru luxul deosebit al lui Aimee.
Două rochiţe de mătase — una de ziuă şi una de seară — şi un taior elegant însoţeau costumul de voiaj, şi împreună cu două pălării, blana de gît, poşeta... istovise prin cheltuială şi muncă pe cele două. Cîteva bijuterii vechi fusese scoase din caseta fostei primadone pentru a împodobi pe Hilda ; erau, din fericire, de modă, tocmai prin vechime.
Cele două geamantane însă fusese închiriate de la prietenii Fall, care aveau magazin de articole de piele ; orice avarie era, deci, funestă şi Hilda le ocrotea ca şi cum ar fi conţinut o comoară.
în poşeta cu iniţialele de argint erau banii număraţi ai cheltuielilor prevăzute şi foarte puţin prisos pentru neprevăzut. Sacrificiul făcut pentru călătoria în România era pus de doamna Gert la dobînzi : Hilda putea găsi acolo un bărbat bun şi bogat. Numai vărul tradiţional, seminaristul, nu fusese mulţumit de călătorie. Doamna Gert păstra semina-
393
ristul ca pe o rezervă onorabilă pentru cazul cînd nu s-ar fi ivit alt pretendent. Fără a fi o partidă ideală, un pastor era o însoţire de elită. Mediul din care purcedeau cele două prietene era deci foarte deosebit, iar acel în care se întîlneau acum era străin Hildei cu totul, ea avea însă acea sumă de noţiuni ale educaţiei şi instrucţiei care unifică şi netezeşte.
Din primul moment Aimee observase cu plăcere, dar şi cu ceva îngrijorare, că Hilda era foarte frumuşică. Nu-i plăceau comparaţiile şi competiţia. Hors-concours era formula ei. Se liniştise însă în automobil, unde oglinda reflectase amîndouă chipurile alăturate : ovalul prelung şi graţios al Hildei, tenul ei mat, ochii verzi-cenuşii cam miopi, totul se stingea alături de strălucirea blondă a lui Aimee. Amica ei era aşa fel, încît oricine să poată spune : „Ce drăguţă şi distinsă e domnişoara Gert !ff — ceea ce se impunea — dar totodată modestia în-tregei ei înfăţişări să pună pe Aimee într-o admirabilă evidenţă.
Sărutase din nou pe Hilda, ceea ee inspirase şoferului consideraţie pentru musafiră.
Se orînduise ca Hilda să ocupe salonaşul alături de camera lui Aimee ; e drept că la pension aveau o cameră comună, acum însă Aimee căpătase gustul de a fi aboslut stăpînă pe sine.
înaintea dejunului, Hilda făcuse cunoştinţa Lenorei, care îi păruse bună şi amabilă. Aimee îi vorbise totdeauna de mama ei ca de o frumuseţe ; Hilda o găsea destul de frumoasă încă, dar cu un aer suferind. Pentru a face plăcere lui Aimee, pe care o socotea o fiică înamorată, îşi arătase admiraţia ; cu sinceritatea ei obicinuită, făcuse însă şi remarca acelui aer de suferinţă.
— Dar e foarte sănătoasă ! Cine ştie ce mină obosită va fi avut azi! zisese Aimee surprinsă.
în sala de mîncare erau sosiţi dinainte şi stau de vorbă : doctorul Walter, Pejan, secundul, Vrana, asistentul, şi domnişoara Leonescu, laboranta. Aimee combinase în grabă un dejun intim, dar nu exclusiv de familie ; dacă cumva nu se producea afinitate, erau acolo astfel factori de amortizare. Prezintările fusese simple : Walter, ca de obicei sobru, spusese Hildei în franţuzeşte un bun venit. Nu luase mult seama la ea, avînd despre nemţoicuţa lui Aimee o idee pre-
394
concepută, căreia prezenţa Hildei nu-i aducea nici o perturbare.
Hilda vorbea corect franţuzeşte şi se conversase atît cît trebuia ; între ele, fetele, aşezate alături, vorbeau nemţeşte. Lenora, care nu cunoştea limbile străine, surîdea plăcut Hildei din timp în timp. Era bucuroasă că Aimee va avea o tovarăşă ce o va reţine mai mult acasă.
—	Acum o să staţi toată ziua de vorbă ! spusese pe limba ei românească, convinsă că trebuie să fie înţeleasă.
Hilda, dealtfel, în contact cu camaradele românce şi mai ales în prietenia ei cu Aimee, deprinsese pe timpuri binişor româneşte ; acum avea numai a-şi împrospăta.
Prin schimbarea locurilor, Aimee, care se găsea aşezată la masă în faţa Lenorei, recunoscuse că avea, în adevăr, pe-tite mine şi făcuse mamei ei o mică scenă de alintare : Mama ei mică vrea s-o ţină acasă şi s-o îngraşe ca pe un baby... Mai bine însă ar fi îngrijit de propria-i anemie !
Walter tresărise nemulţumit. Starea de prosperitate a nevestei lui îl privea, cu atît mai mult cu cît îl interesa mai puţin, apoi mai era şi doctor. Socotise observaţia lui Aimee maliţioasă ; se uitase fix la Lenora, care roşise, ceea ce-i dase o mină mai bună, cu care însă nu putea amăgi pe Walter. Acum cînd o vedea — căci de obicei se uita la ea fără s-o vadă — observa şi el că exista, în adevăr, o debilitate.
—	Mama dumitale e certată cu medicina ! replicase totodată ca o scuză şi ca un reproş.
Hilda fusese mirată de acel „mama dumitale".
în general însă, acel prim dejun decursese bine. Walter întrebase pe Hilda despre Viena, oraş care-i plăcea ; Hilda cunoştea din nume pe marii clinicieni vienezi şi cu profesorul Wilding aveau raporturi de prietenie.
în voiaj, Walter se servea de limba germană ; acum nu cuteza însă să ducă o conversaţie ; ciripitul celor două fete îi da totuşi reminiscenţe ciudate. Pe mama lui româncă, o Dumitrescu, o pierduse la şaisprezece ani, de tatăl lui era orfan de la nouă ani şi-l uitase aproape cu totul. Acei nouă ani existau însă acolo în trecut, şi asonanţele limbii auzite acum îi aminteau acea copilărie, născîndu-i şi unele imagini : figura uitată a tatălui. Probabil tatăl lui, născut în România, dar de origină austriacă, vorbea uneori în casă nemţeşte, în orice caz Walter făcea deducţia că există o muncă ciudată a celulelor
395
memoriei, care foloseşte anumite fire bune conducătoare în anumite împrejurări. Niciodată încă pînă atunci acele aso-nanţe nu i se iscase în melodia memoriei şi încă ilustrate cu imagini respective.
Pejan, care era vesel şi dezgheţat, tachinase apoi pe domnişoara Leonescu şi pe Vrana, împerechere neprevăzută şi nefundată, ce uluise pe cei doi nevinovaţi şi înveselise con-mesenii — chiar şi pe Walter. Pejan tradusese totodată glumele Hildei în cea mai bizară nemţească, ceea ce accelerase veselia. La sfîrşitul mesei, Walter sfătuise pe Aimee să arate musafirei cît mai curînd frumuseţile Bucureştiului. Aimee profitase pentru a face amicei sale o manifestaţie de tandreţă. Pejan, totdeauna cam sceptic cu farmecul domnişoarei Hallipa, zîmbise ironic ; era un intuitiv şi un muzical, şi sunetul nu se oprea pentru auzul lui la un anumit nivel, ci la rezonanţe mai profunde. Dimpotrivă, Walter era un cerebral şi un vizual ; primea cuvîntul şi imaginea aşa cum i se ofereau şi le transforma în valori reale. Aimee, din lipsă de expresie, oferea vorbe şi atitudini drept valori sensibile.
Walter era deci convins că asistă la o scenă de tandreţă aşa cum îi fusese sugerată. îi păruse că are în faţă un grup al graţiei amicale. Pe cît îl nemulţumea camaraderia fetelor Persu, pe atît îl mulţumea a Hildei Gert, de aceea se arăta cordial cît ştia el să fie.
Aimee îi observase buna dispoziţie şi decisese că va cere în numele Hildei cît mai multe avantagii. Mai întîi Rollsul, pe care Walter îl cruţa subt pretext că şoferul nu ştie să-l conducă, în realitate din oarecare conservatism.
A doua zi chiar, gătită în ansamblu de caşa alb, cu polo alb pe capul de păpuşă, Aimee, după un ciocănit uşor, intrase în biroul lui Walter şi debitase grăbit:
— Putem lua azi Rollsul ?... Hilda n-a rulat cu un Rolls niciodată !...
Dintr-o permisiune excepţională făcuse apoi obicei. întotdeauna însă reuşea să surprindă pe Walter cu procedările ei : la început cu îngîmfarea, pe urmă cu ostilităţile şi acum cu o graţiozitate pe care Walter o atribuia prezenţei Hildei. în-tr-un fel sau altul, prezenţa lui Aimee îi da o comoţie, un fel de bătaie de aripă interioară, o emoţie artificială, care împodobea firea lui aridă. Deşi îşi explica schimbarea fetei prin prezenţa Hildei, Walter era totuşi descumpănit de transforma-
396
rea ei. Complicaţie care rezulta din socoteli foarte simple ale lui Aimee : „Voi profita de prezenţa Hildei pentru a cere tot felul de lucruri. Voi fi graţioasa pentru că Hilda mă admiră şi nu vreau s-o decepţionez. Totul va folosi scopurilor mele." 10
Foarte adesea cererile amabile ale fetei aveau de obiect lucruri neplăcute lui Walter. Nu le refuza însă şi nici nu făcea pe Hilda răspunzătoare. Era destul de bun observator pentru a preţui caracterul cuviincios al musafirii ; nu făcea însă răspunzătoare nici pe Aimee ; îşi amortiza nemulţumirea, socotind că avantagiile erau mai mari ca pagubele. Nu manifestase oare Aimee nevoia unei tovărăşii căutînd-o la fetele Persu ? Walter nu putea suferi ca cineva sau ceva din apropierea lui să aibă un defect de funcţionare. Cu toate pre-cauţiunile luate, un ecou al mediului zgomotos în care Aimee intrase ajunsese pînă la el. Nu-şi crezuse dreptul să intervină şi nu-i plăcea să fie cenzor, spera însă ca prezenţa Hildei să remedieze totul.
La început, Aimee avusese zile de tete-â-tete cu amica ei, pe care o pusese la curent cu totul. Hilda cunoscuse astfel viaţa familiei Walter în amănunt, cît şi secretele clubului — totul, negreşit, în versiunea lui Aimee. Oarecari nedumeriri pricinuite de confidenţe Hilda le tăcuse ; ştia că şi la Viena există o clasă selectă de acelaşi fel, numai că aci avea prin Aimee un contact mai direct.
Aimee nu putuse ocoli a duce pe Hilda o dată la club şi Hilda nu putuse refuza. Făcuse o descindere scurtă, între două plimbări. Toată banda făcuse fetei ovaţii şi reproşuri de dezertare. Bubi Panu, funambul ca de obicei, îi căzuse la genunchi conjurînd-o să nu-1 mai părăsească ; Oreste Mihail, care pentru originalitate purta barbă, simulase sinucidere prin otravă, cu bomboane acidulate. Aimee primise omagiile surîzătoare şi superbă. In jurul rochiei ei de taffetas se făcuse apoi cerc de doamne.
Fetele Persu, drăguţe, se ocupau de Hilda : „Ies amis de nos amis..“ Ele vorbeau nemţeşte bine şi făcuse Hildei impresie plăcută. în genere nu se simţise prea descumpănită, pregătită fiind de tabloul făcut de Aimee, pe care chiar îl găsea puţin exagerat. Totuşi fusese încîntată cînd Aimee, sal-vîndu-şi rochia din mîinile idolatrilor, care ameninţau să rupă volanele drept fetişe, plecase spre casă. Hilda spusese că
397
toată lumea î-a părut foarte drăguţă, şi Aimee, satisfăcută, îi dase latitudine :
—	Eu am obligaţii, dar ţu mă însoţeşti numai cînd ai plăcere, spre marea uşurare a Hildei.
Timpul de tete-â-tete fusese astfel încheiat şi Aimee îşi re-luase obiceiurile. Ieşea încă uneori cu Hilda, dar în drum se separau, luînd ora de întîlnire pentru întoarcere ; cum însă se întîmpla ca Hilda să aştepte cam mult, decisese să se înapoieze singură de la micile ei curse şi să trimită lui Aimee maşina.
—	Poate eu întîrzii puţin ! Treci tu la mamile şi spune-i că sunt intactă !... Nu poate sta o oră fără mine !
Lenora era bucuroasă de prezenţa Hildei şi o confisca cît mai mult ; se înţelegeau destul de bine în româneasca stricată a Hildei, tot aşa de bine fără vorbă.
Aimee le găsea mai adesea împreună. Ea intra acaşă totdeauna întîrziată, dar ca cineva care s-a dat peste cap ca să se grăbească.
—	Am lăsat acolo toată lumea încă ! zicea.
Mulţumită că le vede înţelese şi voioase, începea a povesti noutăţile. Totul lua în tonul ei de vorbire nespusă importanţă : ceaiul doamnei Mavromati, conferinţa doamnei Ca-ligari...
Aimee nu neglija pe Hilda fără de motive serioase ; începuse a-şi extinde relaţiile. De la întîlnirile de dans, în loc să treacă la cele clandestine, trecuse la invitaţiile de familie. Din acel grup de tineri, puţini erau pe marginea societăţii, cei mai mulţi aveau o familie bine situată. Aimee cultiva acum cu deosebire pe părinţii lor. Pregătea momentul cînd va spune lui Walter :
„S-ar cuveni să dăm o serbare în cinstea Hildei !“
Pentru a pune lui Walter o astfel de chestiune aştepta numai să găsească felul de a stabili raporturi între noii ei cunoscuţi şi Walteri. Ea singură parvenise a pătrunde în casele Caligari, Dexeanu, Mavromati ; cum însă să-i aducă pe ei toţi în palatul Barodin ? Micul cap al fetei avea mult de socotit.
în căutarea formulei care să deschidă casa Walter vizitatorilor, Aimee iarăşi se gîndea la sora ei Elena Drăgănescu. Ar fi fost firesc ca Elena să-i împrumute publicul ales, întîl-nit la concertul ei ; ar fi trebuit pentru asta ca cele două su-
398
rori să fie foarte legate. Intimitatea lor însă nu exista. Elena Drăgănescu nu aprobase divorţul mamei ei şi judeca cu severitate trecutul doctorului Walter. în ce privea pe Aimee, făcea o excepţie ; în copilărie iubise păpuşa asta blondă.
— Mi-ar face plăcere să te mai văd ! spusese lui Aimee afectuos ; nu dase mai departe nici un semn.
Aimee decisese că va face ea primele demersuri. Paralel cu lumea de la Sport, vrea să cultive şi cercul mai sobru al Elenei. Hilda era, fireşte, la curent, uşa dintre camerele fetelor fiind permanent deschisă, ceea ce îngăduia lui Aimee să fie comunicativă după voie. Hilda sprijinea mult ideea unei apropieri de Elena şi de lumea ce o înconjura. Atunci, pentru a apăra cellalt front, Aimee ironiza pe sora ei şi pasiunea ei muzicală, reprezintată de violonistul Marcian. Pînă la urmă însă, declara că n-are preferinţe. Ea plutea deasupra şi aspira numai la o viaţă cît mai înaltă. Liniştită de astfel de principii, Hilda surîdea amicei ei ambiţioase.
După trecerea celor trei săptămîni a invitaţiei, Hilda vorbise de plecare ; Aimee însă hotărîse că va rămîne cel puţin două luni şi încă cu drept de prelungire. Experienţa dovedise că prezenţa prietenei era folositoare.
Doamna Gert primise deci o solicitare imperativă, care, fiind contrasemnată de Hilda, fusese aprobată.
Hilda rămăsese bucuros, dar ceruse schimbare de regim : nu mai era musafira care trebuia distrată, îi trebuia de lucru. Va supraveghea brodeza, căreia Aimee îi dase o comandă mare ; va îngriji de seră — florile fiind pasiunea ei ; va ţine de urît doamnei Lenora şi se va plimba numai cînd va vrea.
Aimee de mult neglijase pe Lenora, comanda broderii mai bucuros decît le controla şi părăsise sera de cînd cu noul grădinar, un sas morocănos. Cedase deci, cu anevoinţă numai aparentă, acelor pretenţii ale Hildei, găsind în forul ei că prietena da dovadă de tact. Se stabilise astfel libertate reciprocă de acţiune.
Aimee căuta cu punctualitate pe Hilda la plecare, iar la întoarcere, cu pălăria încă pe cap, o căuta iar. O găsea, de obicei, la Lenora, care uza şi chiar abuza de tovărăşia fetei. Numeroase panglici, tuluri, dantele, prin îndemînarea Hildei, fusese scoase din sertarele Lenorei şi transformate în păpuşi, abajururi şi alte frivolităţi.
399
în odaia astfel pestriţată de cîrpe şi culori, Lenora regăsea ceva din existenţa ei trecută şi din personalitatea nimicită. Hilda se ostenea să-i capete încrederea şi în privinţa sănătăţii, căci adesea Lenora gemea fără a vroi să spună de ce. Figura ei arăta suferinţă, dar tăgăduinţa ei descumpănea pe Hilda ; surprinsese şedinţe lungi în camera de baie, cu concursul uneia din femeile de serviciu, dar îşi închipuise că acele îngrijiri sunt prescrise de Walter pentru cine ştie ce accidente de sănătate de ordin intim.
Hilda acum se deprinsese cu ciudata etichetă dintre soţi. Walter era meticulos cu unele obligaţii ce-şi impusese : la ora cinci venea cu punctualitate în camera Lenorei pentru ceai. Era o pauză de o jumătate de oră în activitatea lui profesională. La început, Hilda cercase să se retragă, dar stăruise cu atîta sinceritate să rămînă, încît pricepuse că sunt bucuroşi să aibă între ei o terţă persoană. Cruţaţi de monotonia de a fi singuri, se osteneau amîndoi să fie veseli şi amabili în prezenţa Hildei.
Walter îşi confirmase prima lui impresie despre Hilda şi anume că e un preţios termen neutru. Observa lipsa lui Aimee, dar nu întreba ; adesea Hilda, din proprie iniţiativă, da o explicare. Uneori Walter îşi închipuia că Aimee lipsea dinadins pentru a nu-1 întîlni ; circula atunci în el un gust de ofensă ca o revărsare de bilă. Gentileţa fetei cînd se aflau împreună dizolva acea amărăciune.
Pentru a rămîne acum mereu graţioasă, Aimee făcea o sforţare cerută de interese. Era nevoie de diplomaţie ; altfel şicanele pe care le făcea înainte lui Walter o distrau mai mult ca politeţa. Se întîmpla şi acum ca armonia să fie turburată. Aimee îşi începuse campania de propagandă prin conversaţii dese la ora dejunului despre noile ei cunoştinţe. Era un subiect asupra căruia se iscau lesne ciocniri între ea şi Walter, ciocniri neplăcute, pentru că pe de o parte Aimee simţea că e necesar să cedeze, iar pe de altă parte nu-i plăcea să se aşeze între ei obiceiul concesiei.
Prezenţa Hildei se arătase şi aci salutară, acţiunea ei conciliantă adesea salvînd situaţia. De îndată ce spiritele se iritau, Hilda se intercala ca izolator.
— Domnişoara Gert e o stovaină perfecţionată ! rîdea Pejan.
400
Despre prietenii de la Sport, Aimee şi Walter aveau de-a dreptul păreri opuse. De obicei sobru în aprecieri, asupra acelora însă doctorul se pronunţa categoric defavorabil. Adesea nesocotea şi persoane pe care Aimee le preţuia. Frecventînd mult comitetele diverselor societăţi, Aimee spunea, de pildă, cu emfază şi competinţă :
—	Frumoasă iniţiativă a luat ministerul să subvenţioneze atelierele particulare.
Era vorba de atelierele de broderie organizate de doamnele Mavromati sau Caligari.
—	Nu e defel părerea mea ! tăia Walter.
Aimee pălea de contrarietate. Repede, Hilda pornea o lungă descriere a felului cum sunt organizate acele ateliere în Austria. Pe la mijloc, pentru înlesnire, începea a vorbi nemţeşte. Pejan — „impertinentul", cum îl califica Aimee — cu un metru imaginar lua măsura frazelor Hildei. Totul se sfîrşea în glumă.
Cînd avea prilej, Aimee nu cruţa nici ea pe Walter şi adesea săgeata era veninoasă. Walter şi Pejan discutau asupra declarării de „persoană morală" a sanatoriilor particulare, discuţie iscată cu prilejul unui proces dintre un client şi directorul unui sanatoriu.
—	Rău a fost citat directorul, pretindea specios advocatul. Direcţia trebuia citată.
—	Aşadar, vom fi „persoană morală", punctase Walter cu ceva infatuare.
—	Eu cred că sanatoriul Walter le-a sugerat ideea asta t strecurase Aimee, cu un aer cît mai candid.
Walter se roşise ca uri om atacat brusc. Atunci Hilda întrebase ce înseamnă „deputaţi majoritari" şi doctorul Pejan îi explicase într-o nemţească de tot hazul, în care timp ro-şeaţa lui Walter se resorbise, aşa de tare însă, că rămăsese prea palid. Totuşi Walter nu era absolut sigur dacă lovitura fusese sau nu intenţionată.
Retrase în camera lor, Hilda făcuse mustrări lui Aimee, care, nepăsătoare, se interesa numai dacă Walter a fost mult impresionat. Era bucuroasă să-l fi ofensat cît de tare, dar se temea de vreo sancţiune împotriva fetelor Persu. Minette făcuse de curînd un mic scandal ca şi public : la două noaptea, în auto cu amicul ei, tipul — beat fiind — bătuse şoferul, care de. la Herăstrău îi oprise drept la Prefectura de
401
Poliţie. Proces-verbal şi publicitate subt iniţiale transparente.
Aimee luase parte activă la discuţiile din casa Persu, suspendase însă reuniunile la ea subt pretext că Hilda e indispusă. Acum era împărţită între plăcerea de a fi pus ceva usturime în raporturile ei cu Walter — prea banale de un timp — şi între ceva grijă. Spera totuşi că lucrul va trece fără consecinţe, Walter nevroind, în genere, a se arăta răzbunător. începuse a-1 cunoaşte foarte bine.
Walter, după astfel de agresiuni, rămînea în pulsaţia dezordonată, îi părea că a suferit o violenţă fizică nu lipsită de un element de plăcere. Raţionamentul îi arăta că a fost atacat de un infirm, deci de un iresponsabil. Sfîrşea printr-o indulgenţă dispreţuitoare pentru păpuşa insolentă cu care îl gratificase căsătoria şi se întorcea asupra Lenorii cu o trecătoare înrăire.
Contrastul dintre acele ciocniri şi manierele mai adesea acum blînde ale fetei, îl lăsa însă pe doctorul Walter într-o nesiguranţă care se traducea printr-o impresie absurdă de primejdie. Calmul acum statornicit al existenţei lui avea astfel o nouă vîlvă : averea, numele, cinstea lui îi păreau din nou a fi precare. Era o ciudată deviare, care-i da un interes mai viu pentru tot ce-1 privea, o recrudescenţă a energiilor înmărmurite în egoismul pe care agresiunile fetei îl înfrunta, îl biciuia iarăşi.
Meritul cumpenii îl trecea inconştient asupra lui Aimee ; incidentul însuşi se ştergea şi rămîneau numai un fel de stări complimentare de la el la ea. Apoi urma, ca de obicei, faza în care totul era subjugat orgoliului. Atunci Walter se admira iarăşi pentru controlul, stăpînirea de sine, se desfăta de jocul de floretă al vrăşmăşiei şi de cavalerismul lui şi îşi lepăda armura numai pentru a face observarea că Hilda e, în adevăr, o fată bună şi dacă ar fi avut ceva bani s-ar fi putut mărita cu Pejan, excelent băiat.
Spiritul ei de împăciuire, Hilda avea uneori a-1 întrebuinţa între Lenora şi Aimee. Aimee stabilise o dată pentru totdeauna că ea şi mama ei se adoră ; era subînţeles că Le-nora nu putea avea altă voinţă ca a ei. Aşa chiar se şi petrecea de obicei ; se întîmpla totuşi, uneori, ca Lenora să se încăpăţîneze în vreun mic capriciu. De pildă, acum stăruia în dorinţa să vadă pe o vară a ei, doctoriţa Lina Rim, şi pe
402
Nory Baldovin, o prietenă a fetei ei, Elena Drăgănescu. Aimee nu aproba şi Hilda cerca s-o convingă.
—	Nu-mi plac ţaţele ! obiecta Aimee despre mătuşa ei Rim. Şi nu pot suferi femeile sufragete ca Nory Baldovin. Nu ştiu ce i-a abătut mamei !
Cuvîntul „abătut" era şi el o abatere de la distincţia supremă a fetei. Cum însă Lenorei îi abătuse cu adevărat, Hilda se silea să înduplece pe Aimee. Supunerea Lenorei îi părea mişcătoare şi găsea că Aimee e prea dîrză. Chiar i-o spusese :
—	Te găsesc prea aspră cu mama ta !
Argumentul slujise bine. Aimee nu vroia să scadă în preţuirea Hildei.
—	Fiindcă nu cunoşti bine cazul şi nu înţelegi că apăr chiar interesul mamei, fie ! Cedez acum ca totdeauna. Mama e adorabilă, dar prea capricioasă ; să i se facă şi acum capriciul !
Hilda rămăsese perplexă. Cuvintele lui Aimee păreau însăşi înţelepciunea. Dusese totuşi rezultatul bun Lenorei, care o sărutase de bucurie. Hilda începuse a prinde afecţie de femeia aceea inofensivă. Nu cunoscuse pe Lenora subt alte aspecte şi nu şi-ar fi putut-o închipui altfel.11
Aimee, văzînd că va invada familia, hotărîse să meargă neîntîrziat la sora ei, Drăgânescu ; de-acolo, cel puţin, putea veni folos. O întîmpinase însă feciorul cu informaţia că : „Doamna e plecată în străinătate pe mai mult timp".
Decepţionată, avusese un moment de slăbiciune. O trecuse lăcrimile, se simţise nefericită : nimic nu-i reuşea !
Abia pe urmă regretase că n-a cerut cel puţin adresa Elenei. O corespondenţă putea fi un bun început de intimitate, în ziua aceea Hilda fusese obiectul unor mari expansiuni : Numai pe ea o mai avea Aimee, şi pe mama ! Dar mamile era un copil alintat!
Hilda ar fi vroit tocmai să atragă atenţia lui Aimee asupra sănătăţii Lenorei, care gemuse toată după-amiaza ; ardoarea cu care amica ei vorbea de proiectele ei, compromise prin lipsa Elenei, îi înturnase atenţia. Nu mai cutezase să adaoge la necazurile ei.
în acea seară chiar era o întrunire şi Aimee vroise ca Hilda s-o însoţească. Se simţea aşa de singură ! Apoi îşi
403
schimbase părerea : Nu ! Hilda să rămînă cu Lenora, ea se va întoarce lîngă ele peste cel mult un ceas !
La sediul societăţii „Stupul" întrunirea fusese numeroasă şi Aimee îşi regăsise buna dispoziţie. Se începuse prin citire de raporturi, apoi se pusese chestiunea unei mari serbări. Discuţia lungă nu dusese la nici un rezultat. Doamna Calom-fir refuzase pe rînd ideea unui bal, a vînzării unei flori — ca ■fiind banale sau compromise. Decizia se amînase şi tineretul fusese rugat să iscodească ceva rentabil şi frumos. Doamnele din comitet plecase şi cîţiva rămăsese încă pentru dans. Aimee refuzase să danseze şi sta deoparte cu Cora Persu. Conversaţia Corei era totdeauna interesantă ; discutase unele aliniate ale statutului societăţii, ca şi cum ar fi cunoscut dreptul, apoi făcuse o teorie a dansului : Ea personal dansa rar, fiindcă nu-i plăcea să aibă un partener, ci numai o parteneră, ceea ce era anevoie atît de găsit, cît şi pentru că părea încă ceva singular, deşi aceea era adevărată armonie dublă a mişcărilor şi similare şi dedublate.
Aimee găsea tot ce spune Cora admirabil, cu toate că nu înţelesese bine nici chestia juridică, nici pe cea armonică. Îşi zicea totodată că unele şoapte despre ceea ce Cora chema „stilul" ei erau confirmate de ea cu linişte ; dar şoaptele acelea, neplăcute în gura altora, îndată ce le confruntai cu persoana şi cu ideile Corei deveneau acceptabile. Aimee nu se gîndea însă defel că partenera ideală de armonii descompuse şi recompuse ar fi putut — în intenţia Corei Persu — fi ea însăşi.
„Şi Hilda o găseşte bine ! conchise Aimee în favoarea şi uneia şi celeilalte prietene. Păcat numai că Minette e o zăpăcită !"
La întoarcerea ei întîrziată povestise Hildei, care era culcată, că doamnele n-au putut cădea de acord asupra serbării. Reluase un ton plîngător şi decepţionat de victimă a nu ştiu căror nenorociri, şi Hilda adormise subt impresia lamentării. Se deşteptase în mijlocul nopţii, insomnie din care se alesese cu o idee ce-i păruse minunată. Nu putuse aştepta ziua; aprinsese şi trecuse în camera lui Aimee, care se dezmeticea anevoie din somnul ei perfect şi era gata să se supere. Fusese repede consolată : ideea găsită de Hilda era chiar minunată : serbarea mare a societăţii „Stupul" trebuia să fie un garden-party, sau o licitaţie de binefacere în
404
interiorul palatului Barodin, după cum va îngădui timpul. Astfel comitetul, deci inima acelei societăţi alese la care aspira Aimee, se va afla permanent în casa Walter pentru a organiza serbarea. Relaţiile vor fi înnodate, ba încă subt formă de obligaţii către Walteri. Hilda fusese, în adevăr, genială. Aprobarea „Stupului" Aimee o credea sigură, iar aceea a lui Walter se încumeta s-o obţină.
Entuziasmată de acea idee, a doua zi chiar, cînd Walter abia trecuse după dejun în biroul lui, Aimee, fără să mai stea la gînd, îl urmase. în picioare încă în faţa biroului, doctorul tăia cu atenţie vîrful unei havane ; intrarea neaşteptată a fetei îl surprinsese şi mica comoţie în fibre se produsese.
Aimee era aşa de pătrunsă de importanţa cererii că nu-şi avea calmul obicinuit. Faţa îi era mai îmbujorată, ochii mai puţin limpezi, gesturile mai vii, vorba mai spontană. înainte ca Walter să fi avut timp s-o întrebe ce vrea, îşi formulase grăbit cererea.
—	Am o rugăminte mare ! fusese introducţia scurtă, dar neobicinuită.
Surprins, Walter aprobase, fără aproape a fi înţeles :
—	Desigur ! Desigur !
—	Eşti foarte drăguţ ! mulţumise Aimee, tot neobicinuit.
—	Zici, dar, o chermesă ?... cercase doctorul să se lămurească despre ceea ce consimţise.
Aimee îl pusese la curent cu esenţialul : Societatea „Stupul" ruga pe doctorul Walter să cedeze frumosul parc al sanatoriului pentru serbarea ei anuală.
Deşi oarecît emoţionată, Aimee avusese prudenţa a vorbi deocamdată numai de parcul sanatoriului şi se grăbise să plece pentru a nu fi nevoie de explicaţii. Totuşi mai deschisese o dată uşa, aruncînd încă un neprevăzut:
—	Mulţumesc frumos! care speriase pe Walter prin noi vibrări din stupefacţia plăcută pe care o savura.
Bătaie uşoară în piept, un fel de zumzet prin fibre, în palme o zvîcnire, un moment de anestezie a creierului. Luase acum deprinderea ca acea voluptate fizică să şi-o prelungească prin exerciţii. Cauza iniţială atunci dispărea, rămînea numai senzaţia. Treptat apoi, memoria se înapoia, proiec-tîndu-se cu o lumină prielnică asupra lui Aimee, provocatoarea. în ultimă instanţă venea iarăşi judecata, clasificînd totul în chip favorabil egoismului.
405
în fond, această cerere a lui Aimee era rezonabilă şi nu s-ar fi putut refuza nimănui !... Era chiar binevenit pentru sanatoriul Walter faptul de a da concurs unei bine cunoscute societăţi de binefacere... Aimee îşi exagerase mulţumirile !...
Acea exagerare nu-1 nemulţumea. Observa că fata a făcut progrese în ce privea caracterul. în societate era de netăgăduit că ştia să se poarte admirabil. împlinea astfel lipsurile Le-norei. Concluzii care toate erau avantajoase pentru buna Iui dispoziţie faţă de ea. îi plăcea să aibă argumente care să-i justifice orice atitudine. Totodată şi avocat şi procuror zelos al conştiinţii lui, aduna dovezi pro şi contra, le confrunta, le revizuia şi, prin abilităţi nemărturisite, îşi stabilea dreptatea oricînd şi dreptul la orice.
Negreşit că o casă, o avere şi un nume ca ale lui trebuiau să aibă o cît mai largă expansiune. Acum din nou nu mai era în el nici o urmă de nesiguranţă pentru proprietatea casei, pentru valoarea numelui. Consultase ceasul: mai erau zece minute de repaos. De obicei, după ţigara de foi, pe care îi plăcea s-o fumeze singur, trecea prin camera Lenorei înainte de a-şi relua ocupaţiile. De la venirea Hildei, aceste vizite erau înveselite de prezenţa celor două fete. Probabil în ziua aceea ciripitul trebuie să fi fost mai vioi ca de obicei din pricina consimţămîntului său. Avea un simţă-mînt protector, care-1 satisfăcea ; cu tot aerul său indiferent, rolul de binefăcător îi plăcea.
Totuşi rămăsese în birou. Sosirea lui ar fi întrerupt conversaţiile frivole. îi plăcea mai bine să guste deoparte agrementul incidentului... Aşadar, Aimee căutase a-1 găsi singur pentru rugămintea ei... Chermesa va face reclamă sanatoriului... Hotărît, căsătoria lui fusese un act reuşit, deoarece, departe de a-1 înturna de la interesele profesionale, dimpotrivă, le seconda...
Pentru a fi pe placul conştiinţei, Walter nu separa defel pe Aimee de Lenora în socoteli, mariajul forma astfel un tot satisfăcător.
O chemare la telefon întrerupsese bilanţul. Era casa Dră-gănescu: Feciorul avea onoarea să salute respectuos pe domnul profesor... Nu vroia să supere pe domnul profesor... „Domnişoara" căutase pe „doamna" şi domnul Drăgănescu dorea să dea domnişoarei adresa doamnei : Vevey, Suisse,
406
Hotel du lac.,. Domnul Drăgănescu mai dorea să ştie orele de consultaţii particulare ale domnului profesor... Aşadar, 5—6... şi pentru domnul Drăgănescu la orice oră !... Avea onoarea să mulţumească respectuos domnului profesor...
Ce va fi voit Drăgănescu ? Nu-1 ştia bolnav ! Walter îşi notă cererea pe carnet, aşa cum obicinuia. Bolnavul nu-i stîmea prea mare interes. Se oprise cu atenţie mai mult asupra felului de a se exprima al feciorului. îl găsea mai deosebit. Plin de protocol... cam comic, poate... totuşi defel ridicol... Ar fi vrut să vadă ce mutră are... Căuta a şi-l închipui... cu livrea sau fără ?... Stăruia în distracţia asta, cu un fel de capriciu pe care mecanismul cugetării lui îl avea adesea pentru lucruri secundare... Un bătrîn... un bătrîn de casă... corect în ţinută... cam demodat în vorbire...
O stînjenire îl străbătu din amintirea lui Paul, acela modem, prea modern... pe care Aimee îl concediase energic... Stînjenirea se risipi la amintirea pedepsei.
Severitatea aspectului casei Drăgănescu, aşa cum o constatase la concret, îi revenea în minte. Elena Drăgănescu i se păruse orgolioasă. N-o asocia defel în minte cu rudenia ce exista între ei. Walter nu ajunsese încă cu deprinderea familială pînă la progresul „cumetriei". Compara totuşi pe doamna Drăgănescu cu Aimee, în favoarea fetei. Faptul că Aimee se dusese la Drăgănescu şi dorea adresa Elenei nu-i atrăgea atenţia. în raporturile lui cu Aimee se produsese o destindere simţitoare. Bunăvoinţa lui, pînă atunci ţinută în suspensie de capriciile fetei vitregi, se putea acum satisface. Walter nu putea suferi situaţiile precare, deşi avea totodată pasiunea lor. Se instala acum cu o grabă arbitrară în acea armonie. Totul era bine !
PARTEA 11 -a
Cap, 8
Aimee aflase de la Pavel, feciorul, exactul adevăr. Sora ei Elena era, în adevăr, plecată de trei luni în Elveţia cu copilul şi guvernanta.
O lună după concertul din Bach, ce avusese loc în casa Drăgănescu, Elena intrase într-o dimineaţă în biuroul bărbatului ei. Deşi nu era ceva neobicinuit, deşi avea ţinuta şi vocea ei de totdeauna — adică din timpul de acum din urmă — Drăgănescu fusese cuprins de panică. Se turburase, bîlbîise, o întrebase speriat ce s-a întîmplat, aşa fel că trebuise întîi să-l liniştească. îi spusese apoi că are a-i vorbi ceva cu totul personal. Era tocmai ceea ce-l putea speria mai mult.
— Faci aşa cum crezi ! De ce să mă întrebi ? Faci ce vrei, ca totdeauna, şi e bine făcut!
Elena încercase să-l convingă că era vorba de lucruri care trebuiau neapărat înţelese între ei doi.
De ce să discute, din moment ce el aproba tot ?
Nu fusese cu putinţă să-l scoată din acel refren. Elena se nemulţumise ; cînd avea ceva de vorbit îi plăcea să fie ascultată. Spusese totuşi ceva despre căsătorie, despre unele răscruci, despre libertatea fiecăruia, despre bună înţelegere reciprocă.
Părea că bărbatul ei n-o aude bine şi că se simte rău. în faţa indispoziţiei lui vădite, nu mai stăruise şi amînase explicarea, contrariată, nedînd totuşi o atenţie deosebită indispoziţiei.
408
Din spusele ei, Drăgănescu păruse a reţine numai că era vorba de plecare în străinătate şi de copil. Pe punctele acestea, în orice caz, voise memoria lui să se oprească. Ocolise cu grijă orice prilej de discuţie şi numai atunci cînd Elena păruse decisă să reia vorba, îi luase înainte :
— M-am ocupat de tot cu privire la plecare : de schimb, de paşaport!... Cît mai repede, mai bine. Te simţi obosită, slăbită. Faci foarte bine că iei şi copilul. Vei putea sta fără grijă şi va profita şi el de aer. De mine să nu te îngrijeşti. Sunt sănătos şi am mult de lucru.
Consimţind astfel la tot, Drăgănescu înlătura motivul adevărat al plecării, de la o parte cu încăpăţînare ceea ce era mai principal.
De cum Elena dovedise că ceea ce simţea pentru violonistul Marcian era iubire, crezuse că e bine să se limpezească situaţia. Firea ei nu suferea concesii : nimeni nu e legat decît prin voinţa lui. A ei era categorică ! După multă chibzuire venise deci decisă a spune bărbatului ei că nu mai are pentru el sentimentele necesare unei bune căsnicii şi crede că e bine să se despartă.
Prin procedarea lui supusă şi zeloasă. Drăgănescu se pusese la adăpost de adevărul pe care Elena ţinea să i-1 spună. Buna lui sănătate, de care pomenise, amintise Elenei indispoziţia de deunăzi. Caracterul ei ferm se împiedecase de slăbiciunea lui bine înarmată.
...După plecarea ei, Drăgănescu luase atitudinea unui om care are, în fine, timp liber pentru unele ocupaţii pe care obligaţiile căsniciei nu i le îngăduiau înainte. Sănătatea nevestei şi a copilului cerînd ca ei să plece în străinătate, putea, în sfîrşit, pune la cale unele proiecte de clădiri şi reparaţii pe care le întîrziase. Nu numai altora, ci sieşi cerca a-şi da această convingere. începuse chiar o construcţie mare la Prundeni pentru o rafinerie de alcool, şi la Dînga făcuse o cărămidărie pentru a avea material bun. Alerga de la un loc la altul, în adevăr, foarte ocupat.
La început urca adesea pe schele, dar o dată rămăsese Ia jumătate fără suflare, cu un cîrcel mare la inimă ; de atunci mai încetinise. în oraş se întorcea numai seara ; îşi găsea corespondenţa şi se culca citind ziare. Elena îi scria o dată pe săptămînă ; un scurt buletin despre sănătatea copilului şi des-
409
pre deplasările ei felurite. Cunoştea deci ceea ce un soţ trebuie neapărat să cunoască.
La acele scrisori sumare, Drăgănescu răspundea prin întrebări pline de interes despre sănătatea ei, prin sfaturi de îngrijire şi odihnă şi prin detalii asupra afacerilor, ca şi cum Elena s-ar fi interesat de afaceri acum ca şi altădată.
Cum într-una din scrisorile Elenei sta scris că violonistul Marcian se găseşte în Elveţia, Drăgănescu îi trimitea acum regulat salutul lui, deşi Elveţia nu însemna numaidecît însăşi localitatea unde se afla Elena. Era chiar nedumerit de n-ar trebui să scrie lui Marcian pentru a-1 ruga să stea la dispoziţia Elenei cînd ar avea cumva vreo dificultate acolo, între străini. Nu ştia totuşi dacă Elena n-ar fi fost nemulţumită de o astfel de scrisoare, de aceea renunţase. Atitudinea ce lua către Marcian era a unor bune relaţii amicale, celelalte aspecte ale chestiunii le rezolva cu simplicitate : o admiraţie artistică ! Un capriciu pentru muzică ! Femeile sunt făpturi delicate şi ciudate ! Elena însă era cea mai cinstită femeie din lume !
La Vevey, unde se instalase după o cură la Bex, Elena, primind scrisorile în care Drăgănescu nu uita cuvîntul amical pentru Marcian, se nemulţumise nespus. Ce însemna oare ? Era prea prost sau se prefăcea ? Şi una şi alta o jicneau. Sau poate cumva era ironic ? Asta nu era de crezut. Din bun-simţ sau din delicateţă ar fi trebuit să evite numele lui Marcian sau să-i pună desluşit chestiunea. Ea îi scrisese că Marcian e în Elveţia pentru a fi corectă, cît şi pentru a-1 face tocmai să se convingă de unele intenţii ce nu putuse fi explicate între ei înaintea plecării. Sperase chiar că Drăgănescu va obiecta ceva cu privire la Marcian, dîndu-i prilej să se explice. La o astfel de concepţie a lui Drăgănescu nu se gîndise. Se lovea acum de ea ca de un obstacol neprevăzut. Omul pe care se ostenise să-l stimeze se manifesta într-un fel de neînţeles, care o irita. Ce vroia ?... Să tolereze ?... Să fie victimă ?... Să o întoarcă de la planurile ei ? Oricare din ipoteze o indigna. Ce prilejuri îi dase pentru astfel de procedări ? îl iubise vreodată ? îl amăgise vreodată asupra sentimentelor ei ?
Elena îşi amintea că pentru a o lua în căsătorie, Drăgănescu avusese o tactică la fel, iar după ce o luase păruse a nu-şi mai aminti niciodată refuzul ei, deşi fără a-i pretinde
410
alte sentimente decît cele pe care i le da. Spera poate să reuşească acum ca şi atunci, prin aceeaşi tactică, care putea fi numai servitute, dar putea fi tiranie şi laşitate. Plecase din ţară fără o explicaţie între ei, de nevoie, dar decisă a-i scrie de acolo hotărîrea ei. Erau de-atunci trei luni şi Drăgănescu reuşise să prevină şi să amîne orice lămurire chiar prin scris. Probabil spera astfel s-o constrîngă. De acolo, de la distanţă, Drăgănescu se înfăţişa Elenei ca un bărbat capabil de urîciuni pentru a-şi păstra o nevastă dobîndită tot prin manopere ; bunele lui procedări semănau mult a metode piezişe de silnicire.
în ţară, înainte de plecare, nu vorbise lui Marcian nimic de intenţiile ei. Deocamdată se dezbătea procesul ei moral cu ea însăşi şi cu mariajul. Contractase cîndva o căsătorie fără dragoste ; o respectase şi se devotase intereselor comune ; nu iubise pe Drăgănescu, dar nici pe un altul ; acum însă nu mai era la fel şi vrea să rupă contractul. Legea i-o permitea ; era convinsă că e şi dreptul şi datoria ei.
Cînd decisese plecarea în Elveţia, unde ştia că va regăsi pe Marcian, credea că va sosi acolo cu libertatea asigurată. Văzînd însă că nu şi-a putut încă pune la punct situaţia, se gîndise să evite deocamdată prezenţa lui Marcian. Faţă însă de atitudinea arbitrară în care persevera bărbatul ei, atitudine cu scop de constrîngere, Elena nu se mai opusese ca Marcian, pentru a lucra la simfonia lui, Sezoanele, să se instaleze în Territet, deci la zece minute de Vevey. Totuşi nu-i vorbise încă nimic de proiectele ei, de divorţ şi de opunerea pasivă a bărbatului ei.
Se simţea umilită să facă astfel de mărturisire. Raporturile cu Marcian le reluase în tonul amical, cel dinainte de criza lor sentimentală. Aşa credea că e bine. Se vedeau în prezenţa guvernantei şi a copilului ; erau conversaţii, muzică, plimbări cu martori. Pe cît posibil, Elena evita să rămînă singuri, iar cînd rămîneau evita subiectul primejdios.
Deşi o socotea venită acolo pentru el, Marcian, nedumerit, credea că Elena nu vrea să-şi strice căsnicia ; nu provoca însă nici o explicaţie, temîndu-se să nu-i fie în defavoare şi se mulţumea cu ce-i era îngăduit. Din acele rezerve, din tocmai subiectul pe care-1 ocoleau, raporturile lor aveau ceva echivoc. între cele două faze — cea de la început şi cea de
411
acum — sta amintirea momentului pasionat al concertului Bach.
Elena îşi amintea permanent motivele şi speranţele care o adusese acolo, cum şi obstacolele pe care le ascundea lui Marcian. Existenţa lor, în aparenţă calmă, avea şi un substrat mai turbure. Deşi mulţumit cu ceea ce i se acorda, Marcian nu putea nici el uita mărturisirea de dragoste şi zilele de tandreţe ce-i urmase la epoca concertului Bach. Amîndoi prevăzuse aceeaşi soluţie şi amîndoi sufereau de în-tîrzierea ei.
Marcian nu-şi credea totuşi dreptul a cere lămuriri, mai ales că-i era teamă de ele. Elena socotea că i le datoreşte şi era nemulţumită că e nevoită a i le ascunde. îşi dase termen încă o lună, după care se va reîntoarce şi, indiferent de obstacole, va aviza. Ceea ce-i da răbdare era, fireşte, prezenţa lui Marcian. Cu toate nemulţumirile, starea de lucruri avea destul farmec şi destule avantagii, dacă nu chiar pe cele dorite.
Cînd Drăgănescu coborîse acasă în Lascăr Catargiu, în acea vineri, intrase, ca de obicei de cînd era singur, pe o uşă laterală în hali-ul întunecos din cauza obloanelor toate închise. Feciorul Pavel îi dase cu glas domol relaţie despre vizita domnişoarei de la doctor Walter, sora doamnei.
Vestea asta neînsemnată prilejuise lui Drăgănescu un acces la inimă. Se sufocase, făcuse semn să-i aducă apă şi, aşa îmbrăcat încă cu pardesiul cum intrase, se proptise cu amîndoi pumnii pe o mesuţă, în aşteptare să se calmeze. Pavel aduse apa zaharată, fără a face vreo legătură între ceea ce spusese stăpînului despre Aimee şi acel rău.
Fie că boala se afirmase, fie că altădată prezenţa Elenei îl făcea să se stăpînească, de la plecarea ei Drăgănescu avea crize mai dese. Le constata fără a lua vreo măsură mai serioasă, îi lipsea iniţiativa cît şi curajul de a se informa.
Mai nainte credea că bătăile ce-i astupau pieptul erau pricinuite fie de timiditatea lui, fie de emoţie faţă de ne-vastă-sa. Se mustra pentru astfel de slăbiciune, dar nu se îngrijora. Acum încă acele stări erau tot legate de Elena, dar nu le mai putea lua drept emoţii ; îşi da seama că răul ce simte e o boală.
412
In ziua aceea, dunga unui junghi în latul spatelui şi pieptului era aşa de tăioasă, că la început nu simţise palpitaţiile, iar sufocarea aşa de mare, că îi pusese broboane de sudoare pe fruntea rece. Mîinile erau moi şi picioarele ţepene ; abia după ce se aşezase pe scaunul de la biurou îşi reluase puţin respiraţia şi începuse a simţi bătăile de inimă ; i se părea că tăcăie acolo o pendulă şi în urechi avea un pocnet.
Feciorul rămăsese lîngă uşă îngrijat ; Drăgănescu, amin-tindu-şi ce i-a spus Pavel, se gîndise că ar putea consulta pe doctorul Walter. Nu ştia însă dacă rudenia lui cu Elena era sau nu o piedică. Avizul ei îi lipsea ; cerca să-şi adune voinţa, să se deprindă a decide singur ; poruncise feciorului să comunice la sanatoriu adresa Elenei şi totodată să ceară orele de consultaţie. Băuse apoi ceaşca cu lapte cu care înlocuia de cele mai multe ori prînzul de seară. Căuta să nu se turbure, dar nu se putea împiedica a fi preocupat de vizita cumnatei lui : Ce va fi fost?... Poate că avea să mai vie ?... Ce avea el de făcut dacă mai venea ?... Ce ar fi dorit Elena ca el să facă ?... Avea vreo obligaţie ?... Şi ce să spună dacă cumva îl va întreba de lipsa Elenei ? Iată, mai ales, ce-1 rodea. Luase un creion în mînă, pe care încă o simţea grea, pe cînd prin picioare îi trecea un fluierat parcă de vînt, şi cu creionul făcuse cîteva cifre pe o sugativă.
Erau trei luni de cînd Elena plecase şi pînă atunci nu se pusese problema de a da cuiva explicaţii. Cele trei luni : iulie, august, septembrie, fusese luni de absenţă şi de vilegiatură pentru toată lumea. El nu vedea pe nimeni din cunoştinţele lor ; dealtfel, stase mai mult la ţară, iar la oraş se mărginea la ocupaţiile lui industriale ; treburile politice erau suspendate şi ele.
Vizita fetei părea a inaugura pentru el demersul unei curiozităţi publice faţă de care era nepregătit... Ce să spună ? Ar fi vroit să răspundă foarte limpede, foarte hotărît, ceva însă bun, prielnic ; şi, dealtfel, el singur nu ştia nimic desluşit.
îl irita ideea că cineva s-ar fi putut mira de lipsa Elenei ; i se părea că o armată de curioşi vine asupră-i şi ar fi vrut să-i doboare. Căuta explicaţia care l-ar fi putut mai bine sluji şi care totodată să fi fost mai aproape de adevăr. I-ar fi fost penibil să mintă, să invente şi nici Elena n-ar fi suferit. Ce ar fi vrut oare Elena ca el să spună în astfel de cazuri ?... Se culcase, dar nu putuse dormi. Pro-
413
babil că Aimee, după ce obţinea adresa Elenei, avea să-i scrie. Ce va răspunde Elena ? Cum să coincidă el în spusele lui către curioşi cu acel răspuns pe care nu putea, pe care nici nu vrea a-1 şti ?
Trei luni stase în singurătate şi monotonie, dar liniştit; evitase lămurirea cu sine, cum evitase lămurirea cu Elena ; nu discutase nimic cu nimeni, nici cu el singur. Lăsase lucrurile să fie ; ştia că orice cercetare nu-1 putea duce la rezultat bun ; totuşi ceea ce evita exista undeva la adîncul preocupării lui, şi îşi aducea mereu aminte de ceea ce refuza să-şi amintească.
Elena fusese totdeauna prea devotată casei şi nu-şi îngrijise destul sănătatea, apoi ea avea nevoie să călătorească şi el nu vrea s-o împiedice de la ce-i place, de la ce-i e necesar sănătăţii! Era sincer cu sine, sau căta să se amăgească ?... Sau poate un amestec din amîndouă ?
Numai atunci cînd avea bătăile acelea dezordonate în piept, atunci se dezordonau şi ideile lui despre tot, şi toate împrejurările din urmă se loveau unele de altele într-un joc de nelinişte, la fel cu neliniştea din organism. Apoi cădea într-o toropeală morală, deodată cu o amorţeală a trupului ; criza trecea însă repede şi accesele, cu care se deprinsese acum, erau ca un fel de tovărăşie : A venit... Pe urmă trece !...
După vizita lui Aimee, rămăsese cu preocuparea de ce crede lumea şi de ce trebuie el să spună lumei. Cel mai simplu lucru era să spună adevărul ; acel adevăr însă, care vrea să-l afirme, nu-i mai părea aşa de simplu : simţea că e nevoie să-l măsluiască şi era neîndemînatec în alcătuiri. Un lucru aşa de lesne — o minciună convenţională — îl punea în încurcătură.12
Va cere doctorului Walter o întrevedere. Se ducea la el pentru sănătate, sau pentru a afla ce vroia cumnata lui ? Nici el nu ştia bine. în orice fel era un demers care ieşea din drumurile bătătorite, ceva ca un şanţ de sărit. Despre boala lui el nu credea nici rău, nici bine. Trăia cu ea laolaltă ; se temea acum nu atît de boală, cît nu cumva doctorul să-i strice cu ceva planul. Planul lui era să convingă pe Elena a-şi prelungi cît mai mult şederea acolo unde îi priia. Motivele pentru cari credea că-i prieşte în Elveţia nu le-ar fi putut explica bine şi nici aprehensiunea ce avea de
414
întoarcerea ei: Ce să facă la Bucureşti ? El tocmai vroia să înceapă reparaţii la casa din oraş ! Pe Elena ar fi obosit-o, fiindcă desigur ar fi vroit să le supravegheze singură ! îşi exagera zelul ei pentru casă, cît şi datoria lui s-o cruţe pe ea. Fără a şti ce gîndeşte acolo Elena despre el, căuta a pune mereu obstacol nou dorinţei ei de lămurire — adică tocmai de ce se temea şi de ce îl acuza Elena. Niciodată cei doi soţi nu avusese aşa de mult de-a face unul cu altul ca acum, de la distanţă, de cînd femeia vrea o despărţenie pe care bărbatul o refuza.
în stagnarea lui, pe care o credea şi a lucrurilor, inter-venirea lui Aimee fusese pentru Drăgănescu o mare alarmă. Nevoia unui sprijin îl dusese la sora lui, Tana. Bătrîna Tana, mai mare cu zece ani ca el, văduvă, singura rămasă din ai Iui, locuia o aripă de casă, în curtea fostului depozit din Apolodor. Drăgănescu rămăsese surprins cînd îi deschisese uşa Mika-Le, cea de a doua soră a Elenei — cea mai mică şi numai de mamă — fata Lenorei cu un altul, nu cu bărbatul ei, Hallipa. Copil de pripas şi de prisos. Se uitase la ea ca la o stafie, uitase că el chiar îi orînduise să locuiască la Tana ; o scotea greu la iveală din memorie, ca şi cum o îngropase adînc subt cine ştie ce surpare de gînduri :
—	Eşti aici ? Unde e ţaţa Tana ? zise fetei nedumerit şi parcă şi plictisit că o vede.
Mika-Le fugise să anunţe Tanei pe vizitator cu graba cuiva care anunţă că a sosit poliţia ; era de fel sperioasă, ca toţi cei cari trăiesc clandestin în sufletul lor şi cărora orice mişcare dinafară pare a le deschide ivărul unei conştiinţe mereu turburi. Mika-Le nu uitase că a cercat cîndva să facă o intrigă între sora ei şi Drăgănescu şi că de aceea a fost depărtată din casa lor, acolo la bătrîna Tana. Elena — duşmana ei, cum o socotea — era plecată, dar ce mai vroia oare şi cumnatul ?
Bătrîna Tana se grăbise a veni înaintea fratelui. Cu rochia ei de alpaga cafenie, ţesută de maici, lungă şi croită în clin, legată la cap cu o basma tot cafenie, Tana era mică, uscată, dar voinică şi vioaie încă.
Ca şi cum ar fi ghicit că fratele are ceva să-i spună, zisese lui Mika-Le :
—	Du-te, fată !
415
Trăsese apoi un scaun de partea cealaltă a mesei rotunde şi aşteptase cu mîinile împăluite, rezemate pe genunchi.
Drăgănescu însă nu-i spusese alt nimic decît povestea cu zidarii, dulgherii, cărămidarii, epopeea unui clădit de casă.
—	Nu rămîi să mănînci ? propusese Tana la urmă.
—	Dar fata ? întrebase Drăgănescu ca de un obstacol.
—	Fata a plecat în oraş după ale ei.
Drăgănescu rămăsese la masă.
—	Mai vino, Ghiţă !
Numele ăsta, pe care nimeni nu i-1 mai spunea, îi schimba parcă drumul ideilor, teama de Walter, de Aimee, de lume. Pentru toţi aceia, el era Iorgu sau George, nu era Ghiţă din Apolodor.
Revenise des la Tana, fără a mai întîlni pe Mika-Le, ca şi cum bătrîna o dosea dinadins. Tana ţinea acolo fata ceea doar pentru că aşa rînduise fratele, pentru că era — de bine, de rău — sora cumnatei Elena ! Ştia că pe acolo, pe la curte — cum chema ea casa Drăgănescu — iscoada mică nu se purtase pe placul „boierilor", aşa numea ea către slugi şi prieteni pe cei din Lascăr Catargiu, cu un respect simplu pentru superioritatea lor. Tana mai ştia că cumnata lipseşte de mult în străinătate pentru sănătate. Era un lucru aşa cum era el, bun şi frumos deoarece îl socoteau ei frumos şi bine ; ea trăise altfel în casa ei, dar asta era iarăşi altceva. Pe vremile de-acum oameni mai buni ca fratele şi cumnata nu erau alţii !
Mika-Le ea însăşi, iscoada mică, nu găsise nici o crăpătură prin care să strecoare îndoială în piatra tare a acelei credinţe. Cînd venea Drăgănescu, Mika-Le sta deoparte, de teamă ca nu cumva, fiind în divorţ cu sora ei, s-o dea afara şi de-acolo. Se găsea bine la Tana : avea gazdă şi libertate.
Drăgănescu nu se gîndea la ea, avea propriile lui griji ce-1 copleşeau şi de care totuşi nu vorbea Tanei. Nici criza lui casnică, nici boala nu erau cristalizate în convingerea lui pentru a le exprima Tanei cu simplicitatea cuvenită: Elena plecase acum din Vevey la Montreux, unde era clima mai dulce ; băiatul începuse a citi pe abecedar francez ; guvernanta îşi scrîntise piciorul la o excursie, dar nu era nimic serios ; el avea să consulte pe doctorul Walter ; Aimee, sora Elenei a doua, era o fată foarte distinsă, care vroia şi ea
416
să meargă în Elveţia, deducţie pe care îi plăcuse lui s-o tragă din cercetările lui Aimee despre Elena.
— Prea bine face, hotărîse Tana despre plecarea în Elveţia. Da’ ce, cumva dumneata nu te simţi bine ? întrebase despre doctor.
Drăgănescu nu răspunsese şi Tana, cu mîinile împăluite, tăcuse cu el laolaltă.
Deşi nu răspunsese Tanei, Drăgănescu luase hotărîrea să se ducă la Walter. Nu se simţea mai rău, nici mai bine ; mai mult vroia să se apropie de rudele Elenei ca de o confirmare a căsătoriei lui ; mai dorea încă să afle exact ce însemnau demersurile lui Aimee.
Neliniştit pînă acum că nu se dusese la Walter, acum era neliniştit că se duce, ceea ce venea din timiditate şi din faptul că făcea demersul fără ştirea şi voia Elenei.
Cum nu se anunţase în chip special, intrase în sala de aşteptare, unde mai erau vreo trei persoane. Perspectiva aşteptării îi da sufocaţie şi se strunea să respire pentru a nu se înfăţişa doctorului în stare rea. Era enervat şi nu mai ştia bine ce caută acolo.
Deschizînd uşa cabinetului, Walter îl zărise şi trimise asistentul să-l invite, discret, pe altă intrare. Drăgănescu, care începuse a se pregăti pentru aşteptare lungă, luat prin surprindere, se emoţionase încă mai mult.
Walter îl primise cu deferenţă de rudă, dar şi cu seriozitate de medic. Ifosul, pe care odinioară studentul medicinist Walter îl cultivase, devenise acum o prestanţă profesională reală.
După prima cercetare, Walter avusese gestul cuiva care a găsit de lucru mai mult decît se aştepta. începuse un nou examen amănunţit, ajutat de felurite aparate care impresionau pe Drăgănescu.
Sta acum acolo nimicit, ca un inculpat în faţa judecăţii, doborît de dovezi neprevăzute.
După examinare, doctorul, aşezat în scaunul lui, păruse a fi uitat pe Drăgănescu, care, privind cu teamă figura aceea imperativă de medalie, îşi zicea că Walter e un om mai însemnat decît îşi închipuise.
Cu glas grav, dar cordial şi firesc, Walter îi spusese că efectiv are o boală de inimă destul de veche, al cărei început putea să se urce la opt, nouă ani. II întrebase dacă nu-şi
417
aminteşte de vreo criză iniţială. Drăgănescu cercase să-şi aducă aminte, fără să reuşească, şi bîlbîise fără siguranţă un „da“, apoi un „nu“.
Ca toate boalele de inimă, şi a lui îi va fi tovarăş pe toată viaţa — explica Walter — un tovarăş care cerea cruţare de oboseli şi un tratament auxiliar, pe care i-1 va prescrie în amănunt, trimiţîndu-1 a doua zi prin asistentul care-i va da şi orice lămuriri în raport cu tratamentul.
Walter îl mai invitase stăruitor să vie din lună în lună pentru control şi să-l cheme, fără ezitare, la orice nevoie.
Amabil, doctorul îl condusese pînă la uşa vestibulului. Trecînd cu el prin sala de aşteptare, unde ceilalţi stau răbdători, Drăgănescu se uitase la ei cu simpatia cuiva pentru nişte tovarăşi de lanţ, îşi crease din ei camarazi, socotindu-i ca şi el bolnavi de inimă.
Se simţea mai obosit ca după o zi trecută pe schele şi coborîse scările ca unul care s-ar fi aflat subt sentinţa de amînare a unei pricini grave şi oculte. Avea în trup un tremur ca după un lung interogatoriu de culpabilitate ; uitase complect că judecătorul era tatăl vitreg al Elenei şi că venise acolo şi după unele informaţii ; uitase să întrebe de Lenora şi de Aimee.
Drăgănescu, ieşind pe poarta sanatoriului să-şi regăsească birja, cu capul în jos şi umerii grebănaţi, birjarul dintru întîi nu-1 recunoscuse. în aceeaşi birjă cu care se dusese la Walter, mai mult subt pretextul de boală, se întorcea acum cu un moral deprimat, de bolnav. Boala lui, aceeaşi dinainte, ba încă ameliorată de îngrijirile ce-şi asigurase — pentru că acum luase cunoştinţă de ea — i se afirma abia, cu dezastrul ei fizic şi moral.
Nu-şi da bine seama de gravitatea boalei, îi lipseau cunoştinţele medicale care să-l fi putut alarma, era dintr-o bucată, simplu, tăiat din lemn ca vanele din Dealul Spirii ; ştia însă acuma că e un bolnav, un om care nu mai e bun de nimic.
Cuvîntul miocardită nu-i lămurise nimic, ignora că la vîrsta maturităţii — la a lui deci — boala era mai gravă decît la bătrîneţe, mai activă, mai primejdioasă ; ştia mereu numai atît : că e bolnav. Noţiune simplă pe care cu un ceas înainte n-o avusese şi care-i punea o îngroşare pe minte, parcă ar fi fost închis într-un budan.
413
Ii revenise simţul altor realităţi, zărind pe birou o scrisoare a Elenei. Era scrisoarea de explicaţii. Feciorul, care venise să întrebe cît trebuie plătită birja, îl găsise într-o criză : ochii bolboşaţi, pieptul astupat, mîinile îngheţate şi amorţite. II frecase, adusese apă şi eter.
— Mi-a trecut! spusese Drăgănescu, cu cearcăne vinete, trase ca un şanţ, subt ochi.
Strînsese scrisoarea Elenei în casa de bani.
A doua zi, asistentul sosise cu exactitate, aducînd prescrierea amănunţită şi complectînd-o cu explicările necesare. Drăgănescu îl ascultase fără obiecţie, fără aprobare. II rugase numai a transmite doctorului Walter mulţumiri pe care în ajun nu i le spusese îndestul. Fără a avea uzul cabinetelor medicale, pricepuse că Walter s-a purtat cu el excepţional.
Se dusese la Tana ca de obicei şi nu spusese nimic nici despre boală, nici despre scrisoarea Elenei. Numai cu el însuşi îşi făcuse o socoteală : Era un om bolnav ...bolnav încă de opt ani... Elena se măritase cu un om bolnav L.
Cap. 9
în Elveţia, Elena aştepta răspunsul — fireşte aprobativ — al bărbatului ei pentru a începe demersurile judecătoreşti care să-i limpezească situaţia. Cu ea însăşi era deplin limpezită ; atitudinea din urmă a lui Drăgănescu îi întărea tot mai mult hotărîrea.
îi era neplăcut să fie socotită acolo, în ţară, drept o femeie care şi-a părăsit căminul, iar aci să pară a duce o viaţă suspectabilă, ea care ţinea tocmai să respecte convenţiile : să se desfacă făţiş de Drăgănescu, ca să se poată căsători cu Marcian.
în afară de motive precise, mai erau şi celelalte nedefinite, care îi dau nerăbdare pentru acel răspuns : ar fi dorit să poată vedea pe Marcian fără constrîngere. Nu se îndoia de el, dar i se părea că rezervele pe care ea i le impune îl pot jicni. Alături de judecata ei calmă avea şi ceva nerăbdare. Negreşit, pasiunea ei era filtrată la rece de o fire grăduita după tot felul de calcule ale virtuţii şi ale cuviinţei, dar era totuşi pasiune.
419
Marţian fusese nevoit să plece pe un timp la Geneva pentru a-şi rîndui cu impresarul ciclul de concerte. Telefona des, sau trimitea cîte un cuvînt scris de reamintire privitoare la mersul tratativelor muzicale. Corespondenţa sentimentală îi era interzisă de atitudinea Elenei, care, nemulţumită de acele rigori pe care totuşi le credea obligatorii, aştepta cu nerăbdare răspunsul lui Drăgănescu, ce nu venea însă.
în adevăr, Drăgănescu lăsase scrisoarea Elenei închisă în casa de bani unde apucase a o pune şi tot aşa de ermetic o închisese în mintea lui. O dorea şi o socotea neavenită. Elena, timpul din urmă, se arătase cam nervoasă... Nevoită să lipsească mai mult de acasă şi mîndră cum era, nu vroia să pară în neregulă... Credea poate că el e nemulţumit... Avea scrupule pe care el era dator să i le risipească... Dealtfel, ea nu ştia că e bolnav, căci s-ar fi întors numaidecît.
Va lăsa să treacă faza de enervare, apoi îi va scrie pentru a-i da autorizaţia lui să-şi prelungească absenţa fără de grijă. Nu-i va spune că e bolnav. Era stînjenit de boală.
Drăgănescu ocolea astfel mereu adevărul şi amîna mereu un răspuns care nici nu era aşa de lesnicios. Nu se oprea însă defel la dreptul Elenei de a divorţa sau la motivul acelui divorţ şi nici la datoria lui faţă de acel drept sau de acele motive.
La Vevey tăcerea lui era socotită ca o necuviinţă ; pe zi ce trecea, Elena se irita mai mult şi caracterul lui i se denatura. îi retrăgea stima, care constituise singura lor legătură ; devenea un om care stăruie cu orice preţ — fie cu cel al cuviinţei şi demnităţei — într-o căsătorie avantajoasă. Ce fel de procedare era aceea ? Tăcerea lui faţă de o scrisoare ca a ei era nepermisă ! Atît era de revoltată, încît începea a căuta şi a găsi în el pe omul de la mahala şi nu numai la moral, ci şi la fizic.
Se credea acum speculată într-o căsnicie umilitoare. în lumina şi interpretarea aceea, şi de la distanţă, Drăgănescu devenea un personagiu odios.
Elena privea pe băieţel cu mai multă severitate. Avea în principiu, despre educaţia băieţilor, idei spartane. Acum făcea copilului şi alte reproşuri : îşi amintea de tiradele feministe ale prietenei ei, Nory Baldovin, cu privire la „selectarea tatălui". „Eu n-aş consimţi să mă mărit decît dacă logodni-
420
cui ar trece cu succes cîteva examene, dar nu de drept, ci de ereditate !“
Elena îşi însuşea acum paradoxele amicei Nory, gîndind că e o crimă să dai naştere unui copil care să poarte în el vulgaritatea şi şiretenia paternă, căci socotea pe Drăgănescu vulgar şi şiret. Nu era îngăduit ca cineva să nu răspundă în-tr-o chestie atît de serioasă !
Se vedea deschizînd procesul de divorţ din iniţiativă proprie, fără bun acord, şicanată luni, poate ani, de Drăgănescu. Iată care erau urmările unui mariaj de complezenţă ! Se măritase de hatîrul tatălui ei, care şi el o decepţionase. Rezultatele se puteau vedea !
în astfel de dispoziţii, prezenţa copilului o indispunea ; devenea mereu mai aspră cu băieţelul palid, cu cap mare, care nu satisfăcea nici exigenţele ei estetice. Se ocupa însă cu atît mai amănunţit de sănătatea şi de educaţia lui, cu cît îl socotea mai ameninţat de degradări fizice şi morale. în starea asta de spirit, se lăsase împinsă de nevoia confidenţei şi scrisese lui Marcian o scrisoare lungă, în care îşi spunea nemulţumirile.
Marcian aflase acum abia şi cu mulţumire că Elena dorea divorţul. Se bucurase totodată că raporturile lor sunt astfel repuse pe o temă sentimentală.
Deşi el nu socotea pe Drăgănescu nici ofensiv, nici perfid, indignarea Elenei împotriva lui nu-i displăcea. în răspunsul lui îşi arătase împărtăşirea pentru toate necazurile ei, cercase o slabă scuzare a lui Drăgănescu şi lăsase să se străvadă speranţe de viitor. Urmase el însuşi de-aproape scrisoarea, lăsînd pe impresariu şi concertele în suspensie şi aler-gînd înapoi la Vevey-Montreux.
Elena, încîntată de zelul lui Marcian, pentru a nu fi mai prejos de aceste sacrificii, decisese să-şi schimbe reşedinţa la Geneva. Dealtfel, guvernanta era mereu bolnavă şi se vedea nevoită să caute alta, dacă nu chiar să instaleze băieţelul într-una din acele instituţii pentru cei mici. Chiar aşa şi făcuse. Institutul situat la marginea Genevei, într-un parc minunat, era prevăzut cu tot confortul şi nu se putea face nici un reproş acelei instalări, care coincidea totuşi aşa de bine cu noua fază a raporturilor Elenei cu Marcian.
De trei ori pe săptămînă Elena vizita pe copil la Parc anx Peupliers şi de două ori, joia şi duminica, îl lua după-a-
421
miază cu ea la Geneva, unde închinase un mic apartament. Mereu la pînda datoriei, Elena ar fi reluat acasă băieţelul dacă ar fi dat vreun semn de jinduire ; dimpotrivă însă, micuţul era încîntat de noua lui reşedinţă ; dezmorţise parcă limba şi picioarele şi se înţelegea cu micii lui camarazi şi cu îngrijitorii lui mai bine decît cu maman şi cu mademoi-selle.
Faţă de Marcian, Elena trecuse acum de la preceptul rezervei la acel al unei mari confidenţe, ca şi cum numai de răspunsul sau de tăcerea lui Drăgănescu depinsese dezlegarea. Intrat în consiliul de familie, Marcian aprobase internarea băieţelului, nu chiar din calcul egoist, ci socotind că Elena va avea drumuri de făcut pentru afacerile ei, şi copilul ar fi încurcat-o.
Deprinsă din copilărie a decide despre tot singură, Elena dovedea acum bucuria nouă de a primi sfaturi. Le controla încă, dar ele se arătau fără greşală.
Nemaistingherită de prezenţa copilului, uşurată de scrupule, în oraşul mare şi străin, Elena îngăduise lui Marcian intrare liberă. Prînzeau fie la Elena, fie în oraş, ieşeau împreună la teatre, concerte, plimbări, afişau o intimitate mai mare decît era în realitate. Nici unul, nici altul nu găsise încă prilejul expansiunilor de tandreţă ; îşi împodobeau stîngăcia cu pretexte rafinate şi se consolau cu ideea că deoarece se vor căsători, nimic nu grăbea.
La Vevey, pus la index, Marcian fusese un fel de amant în surdină, şi plimbările pe lac semănau a romanţe fără de cuvinte; acum se instalase un fel de logodnă în surdină între doi logodnici cuminţi, care aşteptau răbdători îndeplinirile legale — nu însă fără de unele imponderabile ale dorinţii.
Elena, la curent cu amănuntele turneului de concerte, slujea adesea de secretară lui Marcian, care nu era amator de scris şi prefera să piardă un angajament pentru a se scuti de o epistolă; Turneul prevedea douăzeci mari concerte în curs de patru luni : în Germania, Elveţia, Olanda şi Danemarca. O altă ofertă, deşi însemnată, rămînea suspensă.13 Elena n-o punea în evidenţă şi Marcian o socotea nerealizabilă, cel puţin deocamdată : era faimosul turneu în America, scop al tuturor marilor artişti, fie că sunt avizi de bani şi de glorie, fie că vor numai o consolare mai mult, cum era cazul lui Marcian.
422
în unele accese de conştiinciozitate, Elena căutase a-1 sfătui să primească ; Marcian se apărase glumind :
—	în America! Pentru nimic în lume! Americanii n-au timpan ! Dovadă jazz-ul ! Afară numai dacă ne îmbarcăm împreună.
Elena surîdea :
—	Mai tîrziu !... poate !...
Perspectiva acelui „mai tîrziu“ îi lăsa melancolici, amestec de bucurii viitoare şi de obstacole prezente. Marcian se simţea ceva mai nerăbdător şi Elena mai nervoasă ceva. Păstrau totuşi pudoare asupra acelor fericiri viitoare. Elena, din rezerva firească ; Marcian, discret şi păsuitor.
După vreo patru săptămîni de la trimiterea scrisorii fără răspuns, pe cînd Marcian intrase în campania de studiu, care prevedea şase-şapte ore de exerciţiu intensiv pe zi, cu suprimarea chiar a lucrului de compoziţie, Elena decisese să plece în ţară pentru a vedea ce se petrece şi se urzeşte acolo împotriva ei. Primise tocmai atunci o scrisoare cu un conţinut neaşteptat, pricină de noi neajunsuri.
Drăgănescu, pe două pagini, vorbea cu complezenţă de boala lui ; arăta că dDCtorul Walter l-a găsit atins la inimă, ceea ce, dealtfel, el credea a fi o exageraţie doctoricească. Pe alte două pagini stăruia, ba chiar pretindea, ca nu cumva Elena să se întoarcă din pricina lui, ceea ce l-ar fi supărat. Pe o pagină de apendice sta un referat de toate afacerile în curs, cu stadiul lor satisfăcător : construcţii, moşie etc. Despre cele cuprinse în scrisoarea Elenei sau cel puţin de primirea ei, nici un cuvînt.
Cu toată firea ei cumpătată, Elena avusese o criză de nervi. Nu se oprise la boala pe care, dealtfel, singur Drăgănescu o lua cu uşurinţă ; constatase numai intervenirea acelui nou obstacol, faţă de care plecarea ei era amînată şi deci toate planurile împiedicate. Se întorcea în ţară să reguleze un divorţ, nu să audă pretexte de boală !
Nu avusese răbdarea să aştepte pînă la amiază cînd venea Marcian şi decisese la 10 dimineaţa să se ducă întîia oară la el acasă.
Madam Baudet, gazda, nu ştiuse ce are de făcut. Consemnul era strict : A nu primi pe nimeni ! Dar aspectul Elenei îi convenea ; apoi dacă era mulţumită că nu vin femei la chiriaşul ei, lipsa lor totală o stingherea în cine ştie ce păreri.
423
Ca rezultat al acestor socoteli, lăsase pe Elena să urce, apoi alergase pe scări în urma ei. La bătaia şi vocea Elenei uşa se deschisese cu repeziciune. Maman Baudet rămăsese în vîrful scării uimită întîi, apoi felicitîndu-se.
în graba surprinderii, Marcian luase mîinile Elenei şi le sărutase, apoi îi luase capul în mîini şi o sărutase, după care moment de spontaneitate, rămăsese un moment zăpăcit. Elena întinsese scrisoarea în tăcere ; îi tremura uşor mîna şi colţul gurei. Acea turburare predispusese pe Marcian rău cu privire la scrisoare şi o citise cu enervare. Rămăsese mut ca şi Elena. Amîndoi dospeau o aceeaşi decepţie şi indignare, amîndoi vedeau în cele scrise acolo numai manevra unui om care se doseşte pe timp nelimitat la adăpostul pretextului constrîngă-tor al unei boale.
Strîngînd dinţii, Marcian îşi amintea statura masivă şi trainică a lui Drăgănescu. Aşadar, recursese la un certificat de boală de la o rudă complezantă şi veroasă — astfel clasifica necruţător Marcian pe doctorul Walter.
Elena nu-şi amintea să fi auzit mai nainte pe Drăgănescu plîngîndu-se de ceva. Acea indispoziţie, care o silise a pleca fără explicaţiile dorite, o atribuia aceluiaşi plan de constrîn-gere şi prefăcătorie. Iritarea ei culmina la ideea că se adresase tocmai lui Walter, bărbatul ponosit al unei mame nechibzuite ; i se părea că au amestecat-o într-un complot repulsiv.
Omul cu boala lui de comandă le apărea amîndzmra înjosit, iar piedica cu atît mai supărătoare cu cît mai valabilă : soţia plimbîndu-se în străinătate cînd soţul era bolnav ! Erau aparenţele ! Iar soţia denaturată era tocmai Elena, aşa de scrupuloasă cu canoanele sociale !
O revoltă uscată ardea ochii plînşi ai Elenei ; Marcian îşi uita toată simpatia de-odinioară, cît şi toată rezerva către Drăgănescu. îl vedea ca pe un mocofan care recurge la trucuri pentru a păstra juvaerul posedat nemeritat. Un negustor şi un politician care nu se da în lături de la tocmeală şi minciună ! Abia se oprea de a-1 califica tare în faţa Elenei. Pe Elena, ruşinea că e soţia aceluia o oprea de a spune ce gîn-deşte de el. Trecuse deci amîndoi de-a dreptul la discutarea consecinţelor scrisorii, ca şi cum procedarea era o dată pentru totdeauna înfierată. Amîndoi se simţeau cu totul liberaţi de prejudecăţi.
424
— Nu mai pleci deocamdată ! decisese Marcian cu autoritate.
Elena făcuse semn că, desigur, nu va mai pleca. Era deprimată ; pentru întîia oară împrejurările se arătau mai tari ca voinţa ei. Văzînd-o abătută, Marcian avusese o idee. Elena va veni să asiste la concertele care nu erau prea depărtate ca localitate ; va cunoaşte astfel oraşe noi şi se va distra. Cînd nu va vroi să se deplaseze, va alerga el la Geneva. Era entuziasmat de ideea lui şi Elena se mai înviorase. Cercetau planul concertelor pentru a stabili posibilităţile ; Marcian lua note ca pentru ceva sigur, Elena, cu oarecare îndoieli nemărturisite. Deplasările reclamau sume importante de bani, care trebuiau cerute în ţară. Erau banii ei, manipulaţi însă de Drăgănescu. îi va trimite sigur, dar va vedea o aprobare tacită a raporturilor mai departe dintre ei. Se gîndea de nu era bine să dea unui avocat sarcina de a porni totuşi acţiunea de divorţ. îi trebuia un motiv. Odată ce lucrul nu era prin buna înţelegere, aşa cum sperase, care motiv ? Bolnav, cum Drăgănescu se pretindea, şi ea fiind lipsă de-acasă, se găsea mai mult în situaţia de vinovată. La ideea acestei inversiuni de roluri, necazul i se mărea.
Marcian era mai optimist. Nu ghicea preocupările de bani şi de amor propriu ale Elenei şi credea că, din moment ce sunt perfect înţeleşi, nu se poate să nu găsească curînd mijlocul de a spulbera obstacolele.
Aveau deocamdată perspectiva concertelor. Cînd intra în ciclul concertelor, Arta punea stăpînire precumpănitoare pe Marcian. Se adăogase acum şi preocuparea amorului. Pentru a le salva de orice conflicte trebuiau strîns asociate.
Pregătirea concertelor era o epocă de tensiune şi de convergenţă care excludea diversiunile. De aceea Marcian simţea nevoia să înlăture pentru moment grijile celelalte. Credea că, fiind împreunaţi în acel itinerariu muzical şi gravi-tînd în jurul aceleiaşi axe, problema era deocamdată rezolvată. El nu putea atunci depăşi cu nici o altă aspiraţie termenul sacru al concertelor, iar la marginea lor îi plăcea să-şi închipuie că iubirea lor va putea fi înfăptuită. Grijilor Elenei le opunea buna lui dispoziţie, atît pentru a o converti la optimism cît şi pentru nevoia lui artistică egoistă.
Dealtfel, Elena căuta şi ea să nu-1 turbure, pentru a nu-i compromite cumva concertele. în felul acesta, ea însăşi se
425
înturna de la necazurile ei casnice către grijile muzicale, înfăptuind unisonul dorit de Marcian.
Mai nainte arta şi succesele lui Marcian erau pentru Elena ceva firesc şi necontestat, primit de-a gata ; acum însă, cînd participa la elaborarea lor, avea emoţii mai conştiente ca cele de pe timpul concertului Bach şi mai avea şi emulaţia unei asociate.
Stăpîn pe sine şi deprins cu fluctuaţiile publicului, Marcian era mai calm. Exigenţa cît şi discordia le avea cu sine însuşi. Acel scrupul era, probabil, motivul pentru care îşi asigurase preţuirea tuturor şi acea dezinteresare a oricărei vanităţi îl ajuta a domina publicul şi a cîştiga favoarea unanimă a presei.
Viaţa lui aristică avea două faze alternative : compoziţia şi execuţia. Atunci cînd compunea se simţea stăpîn absolut pe averea ca şi pe risipa inspiraţiei ; lucra liber, arbitrar, fără grija opiniei, fără grija răspunderii, fără scopuri determinate şi fără termen. Cînd era vorba de execuţie, îşi crea scrupule absurde, tindea spre scopuri de perfecţie aproape imposibile, simţea nevoia unui control şi de aceea opinia îl interesa enorm. Căuta cu aviditate în cronicile muzicale indicii despre propriile lui îndoieli, soluţii cu privire la sensul unui text, valorificarea vreunui procedeu tehnic. Era decepţionat cînd nu găsea decît lauda sau blamul superficial, care nu-1 satisfăceau şi nu erau echivalente cu munca ce le oferea. îngăduia oricui o observaţie, spera chiar de la oricine o apropiere folositoare, de aceea teama şi agitaţia Elenei cu privire la un succes în accepţia simplă a cuvîntului îl măguleau fără a-1 contamina. Acele succese îi erau de mult asigurate.
Marcian rugase pe Elena să vie cît mai des să-l asculte studiind. îl găsea la orice oră, în pijama de catifea, cu vioara în mîini. în camera totdeauna bine ordonată nimic n-o jena în pudoare, nici în gusturile ei. Ca om, Marcian era aproape antiartistic, atîta de lipsit de spiritul „boem<f, ceea ce nu putea decît conveni unui temperament puritan şi burghez ca al Elenei.14
în zelul ei, Elena nu consimţea la nici o recreaţie, totuşi Marcian, pentru a o distra, lăsa uneori deoparte vioara şi se aşeza la pian, ştiind că e una din marile ei plăceri. în adevăr, la pian Marcian părea un copil-minune ; un tuşeu deli-
426
cat, feminin, alterna cu virtuozităţi, aproape cu acrobaţii ; interpretarea îi era originală pînă la fantezie, cu latitudini pe care disciplina nu i le permitea dincoace, la vioară. în acel joc, uneori absurd, se evidenţia admirabil ce bogată imaginaţie era, strunită în rigorile artei, atunci cînd avea răspunderi. La pian, orice temă era transfigurată de variaţii şi de variante aproape neverosimile, sau redusă la o ingenuitate care atingea perfecţia expresiei simple.
Elena, încîntată, îl certa totuşi că părăseşte studiul, şi pentru a o convinge îi spunea că el însuşi are nevoie să-şi dozeze antrenamentul. Subt acelaşi pretext al odihnei reuşea să obţină vreo mică plimbare şi uneori chiar vreun peîe-rinagiu sentimental pe lacul de Geneva. Duminecă Marcian nu vroise cu nici un preţ să cedeze rolul de guvernantă a micului Ghighi ; ştia că băieţelul se simte mai bine cînd e acolo şi gr and ami Vie. Timpul trecea şi Marcian găsea că e cea mai frumoasă epocă a concertelor ce-şi aminteşte a fi petrecut.
Elena nu răspunsese scrisoarei lui Drăgănescu, deoarece credea că astfel de scrisoare n-are răspuns. Se ostenea să uite scrisoarea, iar pe om îl îngropa destul de lesne, în memorie, în formă de şantajist. Ca pe pînza unui film, casa din Lascăr Catargiu se depărta, micşorîndu-se pînă la dispariţie, pe cînd tot ce o împresura laolaltă cu Marcian îi captiva mereu mai mult interesul.
Progresele manifestărilor sentimentale erau însă mai puţin repezi. Marcian păstrase, e drept, deprinderea de a săruta pe Elena cînd venea la el, nu însă şi cînd se ducea el la ea ; de aci un scurt moment de ezitare şi la unul şi la altul, fiecare observînd numai ezitarea celuilalt. Gînduri amoroase mai cutezătoare li se strecurau acum, cu ipocrizie încă şi fără termen ; ele frîngeau însă linia dreaptă a atitudinii lor, care căpăta un fel de nesiguranţă. Existenţa lor, aşa de bine ordonată, avea un plan subconştient mult mai dezordonat. Pînă deunăzi proiectele de viitor aveau un termen prevăzut: al divorţului ; după scrisoarea lui Drăgănescu, termenul era strămutat în impreciziune, ceea ce le zdruncina răbdarea, deci seninătatea, înlocuindu-le cu o enervare care cuprindea şi simţurile.
427
Elena se întreba ce va fî crezut Marcian de acea prelungire fără termen ; îl admira că o primeşte aşa de voios, dar îi părea că ar fi putut fi mai impresionat. Marcian îşi zicea că acum, cînd termenul e depărtat fără precizie, legătura dintre ei ar putea să se precizeze.
Timpul, dealtfel, le era foarte lung şi foarte scurt ; sosise, fără aproape să bage de seamă, data concertelor. Deşi Elena *$e arăta un cenzor neînduplecat, amintind lui Marcian datele, ideea plecării lui îi da o langoare, cum şi lui o încetinire a veseliei.
Dintr-un rest de prejudecată, Elena nu se amestecase la facerea valizelor, dar recapitulase lista obiectelor pe care avea a le rîndui Maman Baudet. Acele pregătiri aşa de intime dădeau Elenei ceva febrilitate. Marcian îşi privea valizele cu nădejdea că peste cîteva zile Elena va veni la Ziirich să-l asculte ; pentru prima oară în noua lor situaţie, îl va auzi executînd în public ; era un fel de iniţiare care turbura în adîncimi alte gînduri de iniţiare.
în gară, la 8 seara, pe o ploaie măruntă, Marcian, după ce sărutase tandru amîndouă mîinile Elenei, îi sărutase — deşi în public — şi obrazul rece. Ea îi făcuse mult timp semn cu mănuşa, avea lacrămi în ochi, se simţea singura.
Marcian, în vagonul lui, se mustra tardiv că a părăsit-o, fie chiar pe puţin timp. Erau fericiţi şi necăjiţi.
La Ziirich fusese deci prima iniţiere a Elenei cu viaţa de ilustru vagabond a lui Marcian. Nimeni în acea sală imensă şi străină, aglomerată de un public meloman, nu observa pe Elena, modest aşezată în fotoliul ei, sobru îmbrăcată şi a cărei frumuseţe nu se remarca decît de aproape.
Ea era turburată de înstrăinare, de aşteptare, de grija. Succesul foarte accentuat şi mereu crescînd, aplauzele, rechemările, ovaţiile slujise de pretext nervilor pentru a-şi urca diapazonul la cele mai mari măsuri, cele necesare unei confuzii totale, de loc, timp, împrejurări.
Cînd ultimii admiratori, critici muzicali, confraţi, se depărtase, Marcian şi Elena rămăsese, în sfîrşit, singuri. Mai rămăsese cu ei supraexcitarea acelei seri, care învinsese protocolul şi stîngăcia. în micul otel Kron, fusese amanţi.
428
Cap. 10
Sezonul serbărilor începuse la Walteri de timpuriu. Aimee îşi ajunsese scopul. Chermesa de binefacere data în parcul palatului Barodin rezolvase problema. Comitetul se simţise obligat către familia Walter şi numeroase cărţi de vizită fusese depuse. Lenora şi doctorul Walter depusese pe ale lor ; urmase numeroase invitaţii. Lenora speriată se agăţase de pretextul sănătăţii pentru a le refuza ; repeta neobosit că e anemică şi nu poate merge nicăieri. Walter se văzuse nevoit să conducă singur pe Coca-Aimee la unele recepţii, care, după părerea ei, „nu se puteau refuza". Se făcuse astfel o deprindere de care Lenora era foarte mulţumită.
în Rollsul de gală, alături cu Aimee, care în lame argintiu strălucea ca o stea de film, Walter simţea o ciudată impresie de irealitate, impresia pe care o poate da unui spirit lucid o feerie. Sclipirea de fir, de perle şi strasuri, în umbra albăstrie a Rollsului, ilumina ca un peisagiu polar, dînd ochiului un fel de hipnoză care se comunica imaginaţiei. Walter luneca pe un teren de fantasmagorie.
Feerie care era un nou capitol al operei întreprinse cîndva de obscurul student Walter ; strălucirea mantalei de seară a fetei era un punct de reper pe drumul ambiţiei lui victorioase ; o dovadă — şi de rîndul cesta o dovadă neprihănită — a încă unei partide cîştigate.
Odată ajuns acolo, la serbări, Walter nu simţea nici o mulţumire ; a fi un invitat printre alţii nu-1 putea satisface ; locul, oamenii, serbarea nu erau dedicate ambiţiei lui, pe cînd sanatoriul îl închidea permanent în citadela propriei lui opere magnanime. Sta deoparte fără interes, legînd o scurtă discuţie cu vreun cunoscut şi nu rămînea decît timpul de a face act de prezenţă. La ceasul unu cel mai tîrziu, se apropia de Aimee spunîndu-i că i-a lăsat la dispoziţie maşina şi dispărea. — Nici ea nu va întîrzia prea mult, îl asigura Aimee, care, însoţită de prieteni, se întorcea spre dimineaţă.
Walter trăise prea intensiv în izolarea cerută de existenţa lui trecută, pentru a mai putea să se încorporeze unui trai convenţional. Aimee, dimpotrivă, îşi făcea noviciatul monden cu o satisfacţie neobosită ; era fericită atît cît ştia ea să fie. De la începutul la sfîrşitul serbării figura în rolul de „fru-
429
museţe inaccesibila", pe care şi-l alesese. Prin toate fazele petrecerei, în monotonia cuviincioasă a începutului ca şi în pierderea echilibrului de la sfîrşit, rămînea aceeaşi, adică de porţelan alb şi rece. în această atitudine era cu atît mai apreciată de femei cu cît mai puţin imitată ; părea că-i sunt recunoscătoare că a luat asupră-şi rolul ingrat.
Bărbaţii îi făceau pe rînd curte, de probă şi cu un sentiment de uşurare că proba nu merge mai departe, deci fără ranchiună.
Un timp trecuse astfel pentru Aimee, cu mulţumirea de-a purta rochii frumoase şi de a fi primită şi admirată de lumea cea mai aleasă ; aspira acum ca ea să primească la rîn-clul ei lumea aceea în mod cît mai strălucit; îşi punea astfel vanitatea în slujba unui precept de viaţă.
Dorinţa ei nu mai era anevoie de realizat, toţi aceia, blazaţi cu distracţiile obicinuite, nu cereau decît să capete altele noi. Aimee n-avea însă de gînd să le ofere desfătări noi, se preocupa numai să găsească o formulă a casei Walter, pe care s-o impună musafirilor. în programul ei casa Barodin avea un rol de templu şi ea de idol. Snobismul şi autoidolatria ei se amalgamau cu unele infatuări de artă sugerate de bogăţiile muzeului Efraim. De la început visul ei fusese să primească toate notabilităţile artistice, ştiinţifice, politice şi mondene. Vroia ca asistenţa să fie la înălţimea decorului şi gazdelor : ambiţie destul de nobilă. în criteriul ei de alegere nu ţinea totuşi seama decît de valoarea exterioară a oamenilor ; aleşii erau acei care ocupau un loc de seamă şi, cum cei care reuşesc mai adesea sunt cei care nu şi-au ales „mijloacele", publicul pe care Aimee îl pregătea palatului Efraim era de aceeaşi esenţă cu locul şi cu stăpînul locului. Aveau să se adune învingătorii în templul Victoriei.
Pentru a putea împăca pe Lenora cu ideea acelor recepţii, Aimee o asigura că era vorba de viitorul ei, că n-o privea nici o pregătire, mai mult chiar, că atunci cînd se va simţi indispusă se va putea abţine ; argumente care avusese darul să convingă pe Lenora ; dealtfel, nici n-ar fi putut rezista voinţii fetei.
în ce privea pe Walter, de cînd întrebuinţase metoda rugăminţii graţioase, Aimee îl conducea după voia ei, totuşi cu mari precauţiuni. Avea ideea că Walter are un caracter despotic şi bizar, de care se temea cu oarecare admiraţie.
430
Fiecare din ei doi preţuia în cellalt un duşman rebel pe care-1 putuse înfrînge.
Aimee începuse prin a refuza acum la rînd invitaţiile primite. în naivitatea ei, Lenora stăruia ca Aimee să se distreze sau să spună ce nemulţumire are. Doctorul Walter se ocupa şi el de acele refuzuri cu o curiozitate ce-ar fi părut demnă de cauze mai însemnate. Aimee stăruia însă şi în refuz şi în tăcere.
Abia după un timp se decisese a-şi dezvălui secretul şi Walter simţise un fel de dezlegare. învîrtind în mînă una din acele invitaţii refuzate, Aimee spusese cu o deziluzie în glas :
—	Nu credeţi că ar trebui să dăm o revanşă acestor persoane ?... Mai ales că avem o casă care pretinde şi care merită să fie pusă în evidenţă. Oriunde merg nu aud decît : „Dac-am avea un palat ca al doctorului Walter !*
Walter se roşise brusc, reflex care străvezea subt paloarea lui obicinuită ca un incendiu văzut prin geamuri. Se roşise de plăcerea de a fi stăpînul invidiat al unui astfel de domiciliu, cît şi de stînjenirea de a nu fi fost la curent cu îndatoririle ce avea către societate. Vexat şi măgulit, reproşase Lenorei :
—	E de resortul dumitale !
Aimee venise în ajutorul nevinovatei :
—	Nu era nevoie să ne grăbim ! Abia acum începem a fi datori !...
Ea refuzase pentru că în realitate îi plăcea mai bine să primească decît să se ducă. Avea pasiunea home-ului !
Ca de obicei, Hilda o secondase :
—	Aşa erai tu şi la pension ! Ne adunai pe toate în camera ta !
într-un elan de tandreţă, Aimee o îmbrăţişase :
—	Ce păcat că pleci tocmai acum !
Hilda, în adevăr, se pregătea de plecare. în fiecare scrisoare doamna Gert stăruia să se întoarcă. O lăsase cam mult singură şi avea nevoie de „cancelarul* ei. Acelei chemări Hilda nu-i opunea refuz. Avea impresia de a se fi învechit ca musafiră şi de a fi într-o situaţie oarecum inferioară, deşi nimeni n-o ofensa. Aimee lipsind mult, Lenora nu se putea lipsi de tovărăşia ei. Caracterul ei îndatoritor şi priceperea ei făcea ca toată lumea, începînd de la Lenora şi sfîrşind cu personalul de serviciu, să o consulte. Era, desi-
431
gui, o suplinire a lui Aimee, dar era şi un sub-rol ; modestă, dar mîndră, Hilda se simţea un fel de damă de companie şi nu era mulţumită. Nimeni nu era de vină decît poate caracterul ei şi împrejurările, dar ambiţia îi era umilită. Poate că şi amiciţia mare dintre Aimee şi Cora Persu o durea fără să-şi mărturisească.
Aimee o reţinea totuşi cu argumente tiranice şi drăgăstoase :
— Credeam că vei sta mereu cu mine !... Cui mă laşi ?... Mama e un copil mare şi frumos şi doctorul Walter e totuşi un străin pentru mine !... Tu eşti familia mea !...
Erau declaraţii nu tocmai conforme cu faptele, dar care înfrumuseţau momentele despărţirii. Hilda putea astfel regreta pe cei de-acolo : pe Aimee ca pe o prietenă încă tot perfectă, pe doctorul Walter mereu mai cordial şi cu deosebire pe Lenora, de care se afecţionase şi care o interesa prin izolare. O credea şi bolnavă. E drept că nu se plîngea de nimic dar sta mereu culcată, ceea ce nu era normal.
Cînd cerca s-o cerceteze, Lenora spunea că o dor picioarele din pricina pantofilor şi de aceea nu poate umbla. în adevăr, după ce sta zece minute . în sus se trîntea iar pe divan. Din confidenţele ce-i făcuse Lenora asupra trecutului, Hilda ar fi putut deduce că acel trai oriental era propriu firii ei, totuşi masca lividă care răzbătea de subt fard şi adesea o schimă de durere, acelea ce puteau însemna ? Pe de altă parte, de ce Lenora n-ar fi spus bărbatului ei ? Părea, dimpotrivă, a se arăta cît mai voinică în prezenţa lui, totodată evitînd cît mai mult a rămîne singură cu el.
Hilda se gîndise iar să atragă atenţia prietenei sale, dar n-avusese curaj. Aimee se străduia doar aşa de mult să înlocuiască pe mama ei în îndatoririle mondene. Acele zădărnicii mondene păreau Hildei, care era o mică burgheză, datorii sacre, şi credea sincer că, luîndu-şi asupra corvezile, Aimee într-un fel se sacrifica. în ochii Hildei, Aimee era încă admirată.
Plecarea Hildei se făcuse cu solemnitate. Aimee îi dăruise o zi întreagă de tovărăşie şi o condusese la gară împreună cu Walter şi Lenora.
Lacrimile le furnizase Lenora, care, printr-un plîns exploziv neaşteptat, emoţionase pe toţi. în faţa acelei demonstraţii Walter stăruise ca Hilda să revină cît mai curînd :
432
—	O să te mărităm aci la noi ca să te păstrăm ! zisese.
Hilda decisese că în ultimul moment va spuse doctorului
Walter ceva despre sănătatea Lenorei ; cînd venise momentul, nu mai îndrăznise : ar fi ridicol şi absurd să atragă atenţia lui Walter. Profitase numai de expansiunea Lenorei pentru a-i şopti :
—	Mă întorc curînd, dacă-mi promiţi că te vei îngriji.
Acele cuvinte pricinuise Lenorei o nouă criză de plîns.
Walter impresionat de starea nervoasă a nevestei lui îi căuta pricina. Avea mai demult bănuiala că Lenora a intrat în criza menopauzei. Scena asta îi confirma presupunerea şi hotă-rîse să ia forţat un interogatoriu Lenorei pentru a o putea supune unui tratament raţional al epocei critice. Luată pe neaşteptate, Lenora răspunsese evaziv, aruncînd la întîmplare un „daff sau un „nu" cu singura idee de a minţi. Walter nu putuse afla nimic precis dar nu stăruise mai mult, fiindcă pe o parte stîngăcia Lenorei îl enerva, pe de alta, starea ei de panică îi făcea un fel de milă. Nu se credea însă achitat şi decisese să delege pe Aimee să afle de la mama ei adevărul.
Aimee deschisese ochi care nu înţelegeau şi întrebase cu teamă ; „Nu e nimic grav ?“ în toată sinceritatea.
Deprins să trateze chestiunea medical, Walter, în faţa ignoranţei, simţise iarăşi acea izbitură interioară, acel moment de surprindere şi emoţie, pe care Aimee reuşea a i-1 da. Se socotise stîngaci şi grosolan şi îl cuprinsese laolaltă un sentiment de pudoare şi ideea că a fost impudic.
Odinioară viţiul nu-i turbura luciditatea, ci, dimpotrivă, i-o ascuţea. Practicase viţiul ca un hirurg care operează calm şi conştient asupra sa ; el singur prepara cuţitul şi urmărea tăişul lamei ; o anestezie totală îi oprea atunci toată vitalitatea ; n-avea nici o urmă de beţie sau desfătare, ceea ce era scuza lui.
Dimpotrivă, acum contactul cu virtutea îi da o neorîndu-ială în simţiri, un amestec de plăcere şi remuşcare.
Aimee, ce e drept, nu era la curent cu chestia menopauzei, decisese însă să se informeze, căci ţinea să fie pusă la punct în orice privinţă. Discuţia, începută la Sport cu Cora Persu, devenise generală. Fetele tachinase pe Aimee pentru ignoranţa ei, ea însă căuta cu gravitate a se instrui. Conchise că nu putea fi vorba de aşa ceva pentru mama ei mică, dar că e bine încă să prevezi totul. în forul ei era convinsă că
de-acolo vin toate dispoziţiile Lenorei şi era bucuroasă că nu e vorba de nimic serios, tocmai cînd erau atîtea lucruri însemnate în curs. Se felicitase că a consimţit ca Lenora să reia raporturi cu doctoriţa Rim şi cu Nory Baldovin, ce-i puteau fi de folos. E drept că doctoriţa nu se arăta defel şi nici Nory chiar nu se grăbea prea mult, cum şi-ar fi închipuit. Acum ele erau necesare, căci doctorul Walter îi mai atrăsese o dată atenţia asupra mamei ei. Negreşit, Walter o făcea din egoism, pentru a o împiedeca de la distracţiile ei. Cum n-avea de gînd să se supună nici tiraniei lui, nici capriciilor Lenorei, frecventarea rudelor ar fi fost binevenită. Cît despre neplăcerea de a le vedea, o putea lesne evita. Deplin satisfăcută Aimee gîndise cu alintare : „Mămica mea !“
Aimee era, în adevăr, mai mult ca oricînd satisfăcută. Tot ce lucrase rodea ; muncise mult, dar era o muncă care-i plăcea şi care-i da beneficii. Casa Walter devenise punctul de atracţie al lumei chic şi ea era stăpîna adevărată a casei Walter. Spiritul ei organizator era recunoscut şi preţuit de toţi. Aimee, care era sincer uimită de palatul Walter, ţinuse ca asistenţa să nu fie prin nimic distrată de la admiraţia pentru tezaurele ce conţinea şi decisese curajos ca recepţiile să fie solemne şi monotone, astfel ca lumea să fie nevoită a-şi dedica atenţia „templului". Nu se va dansa ca pretutindeni şi nu vor fi deschise decît apartamentele de primire unde nu putea fi organizată intimitatea şi izolarea. O bucată de muzică clasică cu executanţi de primul rang, o prelegere cu subiect grav ţinută de vreo vedetă, slujeau de intermezzo obligaţiei de a se plictisi respectuos şi în toaletă de mare gală : „Se dansează peste tot şi, afară de asta, tatăl meu vitreg ar crede că e un sacrilegiu !" explica Aimee prietenelor. îi plăcea în public să ridice prestigiul lui Walter şi al întregului aşezămînt. în adevăr, lumea se plictisea acolo, dar cu convingerea măgulitoare că face un act de snobism.
Invitaţiile în casa Walter erau socotite ca o favoare şi ca un brevet de cinste. Cel însă care simţea la cea mai mare măsură farmecul cinstei era doctorul Walter.
La început avea la acele recepţii o teamă ascunsă sieşi şi ascunsă altora subt masca lui glacială. Pe pragul saloanelor sta încordat, iar lumina şi zgomotul îl izbeau în faţă ca o hulă ; apoi, în atmosfera prielnică a oaspeţilor măgulitori, se destindea. Se refugia în vreun colţ, mai totdeauna ace-
434
laşi şi, rezemat de un piedestal de marmoră roz pe care sta bustul cel mai reuşit al lui Aimee, discuta cu vreun confrate pe cînd în el curgea un şuvoi de căldură la fel cu cele care răzbat printre banchize.
Fără a-şi întrerupe convorbirea, Walter vedea poligonul unei muchi de salon vecin, cu tapete bronzate, şi grupuri ale invitaţilor care evoluau în hainele lor de mare aparat15. Un aflux de sînge la creier îi împăienjenea vederea cu congestia voluptoasă a triumfului. Toată viaţa fusese pătimaş de armonie şi cuviinţă ca de lucruri inaccesibile.
Adesea silueta fetei apărea şi dispărea în pervazul acelei privelişti : gazda mică era la postul ei şi întărea realitatea lucrurilor, alimentînd totodată feeria existenţei.
Croitoreasa lui Aimee hotărîse că silueta ei cam rigidă şi cu mişcări măsurate trebuia seara la bal să poarte rochii de brocarturi, de fir, croite după forme de stil, lungi pînă în pămînt, şi că părul ei, de un blond ca şi artificial, cerea diademe de cinematograf. Astfel, unele modele greu de lansat găsise în ea manechin şi cumpărătoare. în căutare de originalitate, Aimee purta curagios faldurile a zece metri de stofe scumpe.
La prima apariţie, rochia fetei alimentase discuţiile serei. Cu glasul ei de contralto Cora Persu explicase chelului Filo-dor că misterul feminin nu rezidă, nici nu dispare cu faldurile rochiilor — acel mister se refugiază oriunde, fie în valul transparent al lui Daphne, fie numai în cingătoarea metalică a baiaderei goale. Cora lăsa pe alţii să gî-ndească sau să simtă că acel mister poate fi şi în giletca masculină a unui costum prea sobru de femeie. La acele baluri Cora purta o rochie strimtă, neagră, de catifea, mai mult 'lungă, decoltată larg, pe un bust perfect dar fără nici o viaţă.
Mai departe ceva, Pangali, deputatul cu reputaţie de inteligenţă, demonstra că misterul feminin nu e în funcţie de modă şi nici chiar de femeie, deoarece el e numai una din fazele dorinţei masculine. Orişicare port ca şi oricare femeie pot satisface acel moment: fie rochiile lungi şi largi, care ascund femeia, deci obiectul dorinţei şi care rătăcesc cercetarea, dînd astfel aspiraţiei termen şi nerăbdare, fie cele scurte, care, în-făţişînd pericolul, provoacă un maximum de elan ascendent al dorinţei.
435
Pe astfel de subiecte neserioase, musafirii se exercitau cu seriozitate, pe cînd de-a lungul saloanelor cu pereţi de moar şi de oglinzi, rochia de stil a fetei circula în sus şi în jos, alăturată mai totdeauna de fracul celui mai însemnat personagiu al adunării.
Deşi Aimee făcea caz mare de artă şi ştiinţă, avea o preferinţă pentru măririle oficiale. Cel mai asiduu ministru în casa Wal'ter era Anestin, privilegiat printr-o înfloritoare caricatură şi prin injuriile neobosite şi desperate ale ziarelor.
Chipul lui de panoptic şi hainele exagerat de ajustate pe trupul lemnos slujeau de minune caricatura, păreau însă a dezminţi, prin acel ridicol, defăimările aduse cinstei lui. Părea astfel onest cînd îl confruntai cu reputaţia ce avea şi părea frumos cînd îl opuneai caricaturii lui scabroase.
Răbdătoare, Aimee asculta pentru a nu ştiu cîta oară povestea circuitului mondial făcut în sleeping şi vagoane de lux de domnul ministru pentru studii tehnice. Avea un glas nazal strîmtorat încă de dantura rău angrenată în maxilele fugare. Vorba lui îţi da impresia de trotuar rulant, care te aduce mereu înapoi la locul de unde ai plecat, pentru a te proiecta din nou la distanţă.
Devotată slujbei sacre de gazdă, Aimee repeta neobosit că adoră călătoriile lungi şi Amedeu Anestin, cu un vîjîit de suspin printre caninii agresivi, se declara gata să~i slujească de respectuoasă călăuză.
La momentul acelei ipoteze o grijă separată şi simultană îi făcea să se separe. Lui Amedeu, care avea undeva, la moşii, o nevastă foarte vulgară, ideea de a fi însoţit de o rochie aşa de somptuoasă îi da o panică, fie chiar pentru un voiaj imaginar. Atunci, timp de o secundă, faţa şi sunetul unei silabe arătau o urîţenie rea de bestie, care realiza asemănarea reputaţiei şi caricaturii totodată.
Aimee nu observa acea secundă, speriată dinainte de acele perspective călătoare16, dintr-o repulsiune pentru dinţii de porţelan, care culmina. Atunci de lîngă Amedeu, Aimee pleca spre noi îndatoriri. Nu uita pe mama ei, căutînd să-i asigure tovărăşia necesară pentru a nu fi izolată. Lenora, dealtfel, subt pretext de oboseală, se retrăgea devreme.
Aimee observa şi pe Walter, căruia atitudinea aceea rezervată îi asigura prestigiu şi distincţiune. De obicei recepţiile nu durau mai tîrziu de ora două. Mai mult ar fi fost plictisitor
436
şi mai puţin, blamabil pentru reuşita serii. Toată lumea se felicita că s-a retras la ora cuviincioasă, fiecare zicînd că la el acasă se petrece pînă la ziuă.
Nimeni nu tăgăduia însă un fel de superioritate recepţiilor din casa Barodin, din pricina cadrului unic cît şi disciplinei arbitrare. Cînd ora două era ajunsă, Amedeu Anestin, somnoros, într-o supremă mişcare de galanterie, săitînd cu un gest elegant manşeta fină, -se apropia de Aimee şi, sărutîndu-i mîna, îi oferea să o conducă în Congo. Obosită dar intactă, Aimee, cu glasul vag, îşi arăta regretul că viaţa e aşa de strimtă. Era semnalul plecării generale.
Aimee privea defileul cu satisfacţie. Se gîndea cu necaz că sora ei Elena nu era acolo ca să vadă cum şi-a ajuns scopul fără de ajutorul ei.
După ce totul era sfîrşit, Aimee simţea o mulţumire nespusă că rămîne pe loc ; nu numai că nu pleacă cu Amedeu în Congo, dar nici chiar pe o altă stradă, la o altă casă.
Osteneala i se risipea cu totul, înlocuită de satisfacţia de a-şi fi găsit locul şi cu dorinţa să-l păstreze cît mai mult. Avea pentru acel palat o dragoste de proprietar egoist, cît şi grijă, teamă pentru vreo împrejurare care i l-ar putea înstrăina. Nu concepea că ar fi putut vreodată locui aiurea sau avea altă existenţă.
îndepărta problema căsătoriei ca inoportună, cu un fel de dispreţ, de indignare chiar, pentru oamenii cari ar fi putut avea pretenţia să-i schimbe numele şi traiul ; ca şi cum acei candidaţi temerari ar fi pretins la succesiunea unui tron. Aimee se identifica cu averea, cu faima, cu numele lui Walter, exagerînd valoarea lor. în nevoia ei de dominaţie şi confort nu se amesteca nici un alt sentiment, afară de vanitatea ei imperativă, aşa de bine satisfăcută. Căuta să se consolideze în acea feudă ; toate drumurile pe care ieşea din citadelă erau pentru ea numai drumuri pentru a se întoarce înapoi acolo, mai bine înarmată.
La început se distrase să înfrunte voinţa lui Walter pentru a-şi cerca puterea ; acum îi plăcea să respecte legile care guvernau, legi făcute de ea şi care o cuprindeau în neştirbi-rea lor.
Firea ei încrezută şi indiferentă o slujea pentru a nu fi geloasă de celelalte femei. Supraveghea însă cu grijă orice schimbare de infirmieră sau de intendent al sanatorului, nu
437
cumva să vie elemente primejdioase pentru influenţa ei exclusivă.
Avea aceeaşi aprehensiune pentru oaspeţi ; un timp după plecarea lor, sta încă de vigilă17 singură în marile saloane, ca şi cum astfel ar fi purificat locul de orice miasme care-i puteau primejdui liniştea. Abia apoi, în camera ei albă, adormea adînc, fără vise, un somn odihnitor, deplin, mecanic.
Cap. 11
Drăgănescu credea că va primi din Elveţia un răspuns imediat, de care era oarecît îngrijorat. După un timp începuse a se îngrijora de lipsa oricărui răspuns ; îşi zicea totuşi că cele scrise de el Elenei erau aşa cum putea ea dori mai bine şi că deci tăcerea ei însemna aprobare ; urma însă a fi nedumerit de faptul că nu sosea măcar buletinul de sănătate a copilului, pe care pînă atunci îl primise cu exactitate : Să nu fi fost Elena bolnavă ? îşi fixase ideea asta în minte şi deriva toată neliniştea asupra ei.
Ţaţa Tana care-1 auzea spunînd mereu : „Să nu fie cumva Elena bolnavă !“ credea că fratele ei are cumva vreo informaţie.
—	Dac-ar fi ceva rău te-ar anunţa !... Acolo sunt doctorii buni ! opinia cu timiditate.
Mika-Le, care acum nu se mai ascundea, plictisea pe Drăgănescu repetînd ca un papagal :
—	Ce face sora mea Elena ?
îl plictisea cu atît mai mult cu cît îşi amintise că Elena depărtase pe acea soră pe care nu o -suferea.
De cînd cu deschiderea Camerii mai avea şi alte neplăceri : întîlnea mereu cunoscuţi care întrebau, ca şi Mika-Le, cu persistenţă de Elena. Unii se arătau chiar indiscreţi : Unde ?... Cum ?... De ce ?...
întrebările lor erau pentru el motiv de enervare ; faţă de ancheta acelora, lucrurile mai mult sau -mai puţin statornicite cu el însuşi redeveneau nesigure. Răspundea la în-tîmplare şi felurit, după impresia momentului, contraziceri care apoi îl preocupau tot pe el.
începuse a se teme de orice cunoscuţi şi trecea pe lîngă oameni grăbit, cu capul în jos şi cu spaima de a fi oprit.
438
Drept culme, într-una din zile o doamnă oprise automobilul în dreptul lui pe bulevard, făcîndu-i semne insistente cu mîna. La început nu o recunoscuse, ceea ce îl zăpăcise încă mai tare ; cînd se apropiase de maşină, văzuse că era prinţesa Ada şi se turburase că n-a fost destul de grăbit cu o persoană atît de pretenţioasă.
Cum se şi temea, Ada îl oprise anume pentru a cere noutăţi de Elena. îi vorbise franţuzeşte, ceea ce iar îl stîn-jenise, el îi dase pe româneşte răspunsuri evazive de bună petrecere a Elenei, amestecate cu preocupări de sănătatea ei. Tot româneşte şi cu lipsa ei de jenă Ada îl întrebase apoi dacă e adevărat că divorţează. Aşa se vorbea pretutindeni, dar ea dezminţea, deoarece ca rudă ar fi ştiut cea dintîi.
Lovit în creştet de acea versiune neaşteptată, Drăgănescu se mai şi chinuia întrebîndu-se cum şi ce fel era rudă cu Ada. Deşi apoi se arătase uimit de o presupunere aşa de falşă, păruse Adei prea zăpăcit ca să fie sincer ; socotise deci că zvonul era exact şi că-1 tăgăduia pentru că nu-i convenea.
După întîlnirea cu Ada, Drăgănescu rămăsese obsedat de acel zvon : Cum, ce fel, de ce ieşise astfel de vorbă ? De fapt, versiunea născuse de la sine* din absenţa prelungită a Elenei, alimentată de cancanuri, dealtfel motivate.
Drăgănescu însă era deprimat, el socotea zvonul drept o calomnie ; nedeprins cu calomnia, îi părea că se urzeşte împotriva lui un complot ; în reţeaua lui imaginară se zbătea fără scăpare şi cu respiraţia tot mai anevoioasă.
Nu găsise alt remediu decît să nu se mai arate nicăieri. Lipsise de la Cameră, dar telefonul chemîndu-1 insistent pentru nevoia unei comisii, sfîrşise prin a se duce la data convocării. Din neşansă, pe culoare se lovise de un domn cu veston strimt şi cu monoclu, care-1 întrebase :
—	Ce mai face frumoasa nepoţică ?
Gata să creadă că a fost o confuzie, se lămurise abia cînd colegul Jipa îi spusese :
—	Ce secătură şi Lică Petrescu ăsta ! Nu s-a putut alege, dar nu dă două de pe sălile Camerii ! Se ţine de samsar-lîcuri !
Aşadar, fusese Lică sau Basile Petrescu, bărbatul nou-nouţ căsătorit al prinţesei Ada, unchiul Elenei, şi desigur întrebarea lui fusese întemeiată.
439
După întîlnirea cu Lică, Drăgănescu ceruse un concediu parlamentar motivat de boală. Comunicînd cu sanatoriul pentru certificat, Walter opinase că concediul era foarte indicat. Preocupat numai de complotul ce se urzea contra căsniciei lui, Drăgănescu nu dase atenţie acelui avertisment medical.
Cu toată izolarea, nu putea să-şi asigure linişte deplină ; de trei ori Aimee cercetase despre Elena, pe care dorea s-o invite la unele serbări ; scrisese chiar lui Drăgănescu pentru a întreba dacă întoarcerea sorei ei era apropiată. Aimee acum cerceta numai din vanitatea de a avea pe Elena la primirile pe care le organizase fără de concursul ei. Drăgănescu însă suspecta insistenţa cumnatei în raport cu obsesia lui ; răspunsese că Elena va mai lipsi un timp destul de lung, sperînd astfel să curme demersurile. Abia însă acel răspuns trimis, se temuse să nu fie greşit înţeles de Aimee : Dacă Aimee era la curent cu zvonul divorţului va vedea în spusele lui o confirmare !... Sau Aimee va scrie cumva Elenei despre întîrzie-rea de care el o informase arbitrar şi atunci Elena ar putea socoti acea informaţie ca pe o acceptare a despărţirii lor !...
O mare neînţelegere, o intrigă se putea isca de-acolo, de care el era de vină fiindcă nu ştia sa se comporte. Acum nu mai dorea întîrzierea Elenei ca pînă deunăzi : Să se întoarcă pentru a spulbera zvonurile ! Ca şi cum nu şi-ar mai fi dat seama de dorinţa de despărţenie, precis exprimată, a Elenei. Călca mereu pe un teren care-i fugea parcă de subt picioare, iar pe pămînt călca din ce în ce mai greoi. îi vîjîiau urechile, un ceasornic îi bătea în piept, dar nu lua în seamă. Zilnic .pleca acum la Tana, cu graba cuiva care acolo ar găsi un sfat bun. Odată ajuns acolo, el tăcea şi bătrîna n-avea nimic de spus. Mika-Le sau întreba : „Vine curînd sora mea Elena ?“ sau afirma : >,Sora mea Elena vine în curînd 1“
Drăgănescu avea o tresărire interioară : Oare şi asta bănuia ceva ? Se calma zicîndu-şi că poate el a lăsat să-i scape vreo speranţă *de întoarcerea Elenei faţă de Tana şi de fată. Dar într-o zi, cu glasul jumătate, Tana îi spusese că fata a auzit în oraş zvon despre despărţenia lor :
— Gura lumii proastă ! cercase bătrîna, aşteptînd a fi lămurită.
Drăgănescu însă tăcuse încă mai asuprit de ideea că un complot îl împresoară de pretutindeni ; cum însă Tana nu mai pomenea nimic, el o iscodise :
440
—	Spuneai că s-aud prostii !
—	Ba ce prostii !... Au şi măritat-o cu altul ! rîdea bătrîna bucuroasă că-s toate minciuni.
Drăgănescu avea acum impresia că e vorba de chiar reputaţia Elenei, de care el era responsabil. Pe el avea să-l apuce Elena pentru acele ponoase ! Avea să creadă că el le-a pricinuit prin vreun cuvînt imprudent, că n-a ştiut să chibzu-iască lucrurile.
îşi amintea tonul, gesturile ei din momentele de nemulţumire, mîndria.ei necruţătoare, şi avea mîinile reci. Scobora atunci într-o tăcere pînă în temelii, căutînd acolo înăuntru ceva care să fi putut întări clădirea clătinată a căsniciei şi nu găsea, şi pentru că nu găsea, avea un soi de ghem în spate, între omoplaţi, iar pentru că avea acel ghem i se îngreuna suferinţa :
—	Vine ! vine înapoi curînd ! răspundea acum lui Mika-Le, care-1 privea fix fără a-1 crede.
—	Ar trebui să astupăm gura nesocotiţilor, spunea pe altă parte Drăgănescu Tanei, cu nădejdea absurdă a unui ajutor.
—	Fireşte că trebuie ! răspundea Tana, strîngînd pe ea broboada din neputinţa de a-1 ajuta. Avea să găsească dumnealui ceva, un ac bun de cojocul lor, căci fratele ei putea tot ce vrea, el care, numai să fi primit, îl făceau ministru... Numai că dumnealui acum o întreba pe ea, care nu era vrednică de nimic !
Bietei Tana i se zbîrcea mintea ca şi obrazul, căutînd leacul zadarnic, nu bănuia însă ce biet om necăjit stă în faţa ei ; credea mereu că fratele ei e un om tare, un om neîn-frînt, la trup ca şi la suflet. Vizita la doctorul Walter, de care, dealtfel, Drăgănescu îi spuse puţin lucru, cît şi schimbarea lui destul de vădită, nu-i clătise credinţa în puterile lui : „Munceşte prea mult!“ spunea cu ceva mîndrie. De aceea îngheţase toată şi nu fusese bună de nimic cînd, într-o după-amiază, abia sosit, Drăgănescu avusese o criză de inimă, urmată de o mică sincopă. Alături de bătrîna înmărmurită, Mika-Le păruse infirmieră îndemînatecă.
„Ce-i asta de la Dumnezeu ?a se întrebase biata Tana. I se înfipsese acum ideea ca fratele, din multă trudă cu tre-bile politicii, căpătase un leşin cu năduf, din care putea muri dacă-1 găsea singur în casă şi de care putea fi lecuit dacă
441
era bine frecat cu oţet. Dar cum să facă să nu fie singur î Nu se gîndea la Elena din respect pentru trebile casnice ale fratelui.
Drăgănescu părea a nu lua în seamă crizele acelea, în schimb pentru boala de care suferea căsnicia lui şi pe care o tăgăduia, dealtfel, altora şi chiar sieşi, avea un fel de încăpă-ţînare. Voinţa fermă şi clară a Elenei nu izbutise să-l convingă : un cerc gol la mijloc, prin care mintea lui trecea dincolo, pe cînd, bine înfiptă, sta în el convingerea că zvonul divorţului e mincinos, că el şi Elena sunt perfect uniţi.
Cînd într-una din zile, Tana, mestecîndu-şi vorbele, cercase a-i spune că ar fi mai bine să nu stea singur şi ar putea sau ea... sau fata ceea să se mute în Lascăr Catargiu, Drăgănescu se agăţase de propunere ca de o salvare. — Tana ? Nu ! Nu era bine ! Să se mute cu sora lui, nu !... Dar fata, sora Elenei ! Stînd cu Mika-Le, cumnata lui la un loc, cine se mai putea îndoi de pacea căminului !... Supărarea Elenei pe fată, lucru mic, lucru vechi !... pe cînd folosul prezenţei ei !... Da ! Să se mute cu el Mika-Le... Nu-i era plăcută, dar ce avea de-a face î Apoi, acum avea să scrie Elenei să se întoarcă cel puţin pe un timp scurt, pentru a îndeplini unele formalităţi judecătoreşti cu privire la noile instalaţii făcute pe proprietăţile ei. Aceste două perspective, din care una imediată, îl liniştise oarecît.
Mika-Le primise' bucuros strămutarea. Baba o cam plictisea, casa era mai frumoasă dincolo şi avea automobil. Elena, care ar fi fost pata neagra, lipsea şi dorea să lipsească cît mai mult. Drăgănescu era, ce-i drept, ursuz dar era şi îngăduitor.
Teama de Elena stăruia chiar de la distanţă, de aceea se instalase cu precauţiune şi subt protecţia Tanei. Cum corpul principal al casei, în afară de camera şi biroul lui Drăgănescu, sta închis, Tana alesese pentru fată o cameră de dependinţe, alături cu a secretarului. Mai departe ceva era a lui Pavel, feciorul. Pavel era fără bunăvoinţă pentru Mika-Le încă de cînd locuise acolo rîndul cellalt. O considera ca pe o rudă de pripas a doamnei, şi dispreţul conţinut al Elenei pentru sora adulterină avea ecou în purtarea lui Pavel. Era corect dar silnic.
Cu firea ei de gunoi mic, care duce la tăvăleală, Mika-Le nu se turbura de atît şi se aclimatiza. Pe Drăgănescu îl vedea
442
rar, mereu posac şî distrat... La dejun Mika-Le se credea obligată a plasa o formulă nouă despre Elena :
—	Sora mea Elena poate acum să lipsească cît de mult, fără grijă !
Drăgănescu părea a nu auzi.
Cînd Mika-Le vrea să facă escapade cu pseudologodnicul ei, pretexta că se duce la Tana. Pretextul slujea mai mult pentru Pavel. Cu automobilul nu cutezase încă a se plimba, nici a cere voie. într-o zi spusese cumnatului, cînd era gata de plecare :
—	Vrei să mă duci şi pe mine în oraş ?
Un moment Drăgănescu stase la îndoială, apoi ideea îi păruse luminoasă : îl putea vedea lumea cu sora Elenei ! De atunci mai adesea Mika-Le traversa alături de cumnatul său străzile pline de lume, iar uneori se întîmpla să se întoarcă ea singură cu maşina.
într-una din zile Mika-Le cu timiditate opusese cumnatului că n-a fost la Cameră niciodată şi ceruse două bilete : pentru ea şi o prietenă ! Prietena era amantul de la care pornise cererea.
Drăgănescu nu ştia dacă trebuie să o conducă ; pînă la urmă o luase cu el, ceea ce-i îngăduise să spună colegilor: „Am adus pe cumnata mea \tc dar nu păruse a le face nici o impresie. Vîlva divorţului trecuse. Strecurat în public la un moment cînd opinia n-avea alt subiect de clevetire, balonul de spumă pesemne se înălţase şi se spărsese. Drăgănescu însă lucra mereu pentru ceea ce credea întărirea căsniciei lui.
De la Elena n-avea nici o veste, deşi trecuse timp. Uneori se mira în faţa lui Mika-Le de lipsa acelor veşti. Fata avea răspunsuri inofensive : Poate s-a pierdut scrisoarea !... Vine poate ceva azi !... Se întoarce poate chiar dumneaei !... Din acest schimb de idei, Mika-Le trăsese însă concluzia că e bine să supravegheze corespondenţa. Venise în conflict cu Pavel :
—	Lăsaţi, domnişoară, că e treaba mea !
Fata urmase pe ascuns a-şi păstra interesul pentru ora factorului, cu intenţia de a ascunde scrisorile Elenei ca fiind mai bine pentru liniştea ei. Scrisori de-acolo însă nu veneau.
După dejun Drăgănescu citea ziarele în biroul lui. Mika-Le lua şi ea un ziar şi-l frunzărea ; era mai frumos şi mai cald
443
în birou ca în camera ei de pe coridor. Crezînd că fata se crede obligată a sta acolo, Drăgănescu îi spusese :
—	N-ai nevoie să rămîi !
—	Dacă nu te superi, stau şi eu aici, n-am altă treabă, răspunsese.
Cu cît trecea timpul fără veşti, cu atît Drăgănescu pierdea noţiunea clară a legăturii lui cu Elena ; nici figura ei parcă n-o mai avea în minte desluşit. Uneori acum i se părea că nu s-a căsătorit niciodată, că Elena l-a refuzat pînă la urmă. Tresărea dintr-un fel de amorţeală, se scutura ca din vis şi, văzînd pe Mika-Le acolo pe un colţ de canapea, îi revenea realitatea lucrurilor.
Chiar gîndurile lui aveau acum către EL*na stînjenire mai multă : Să-i scrie !... Cum să-i scrie ? Prezenţa lui Mika-Le, dovadă a drepturilor lui de soţ, îl mai înviora.
Crize mari nu mai avusese, dar simţea adesea amorţeala care le era premergătoare : o pînză cenuşie îi sta un moment pe vedere, clipea atunci de mai multe ori pînă să vadă iar limpede ; întîlnea ochii rotunzi, miraţi, ai lui Mika-Le şi se silea să pară voios, ca şi cum Elena însăşi l-ar fi surprins astfel descalificat. îşi zicea că fata ceea stă acolo cu el numai pentru a-1 veghea şi că i se va fi urînd ; era gata să creadă că e o fată de treabă, uitînd că el singur dovedise cîndva contrariul.
Mika-Le tot frunzărind ziare, găsise — reproduse după cele străine — unele ecouri despre concertele lui Marcian. Cum, fără să fie inteligentă, nu era defel proastă pentru intrigi, făcuse un : A ! — după care comunicase lui Drăgănescu că :
—	Prietenul dumneavoastră, artistul cel mare, cîntă acum în toate ţările !
Peste două minute insinuase fără fineţă :
—	Poate sora mea Elena lipseşte din Geneva în plimbare !
Argumentul făcuse efect asupra lui Drăgănescu. Dacă,
în adevăr, Elena lipsea ? Era un motiv care putea explica tăcerea ei! Acum era convins că nevasta lui e, în adevăr, dusă pentru acele concerte şi se simţea mai liniştit. Dar într-o dimineaţă la sculare, avusese o criză mare, abia putuse suna pe Pavel. Chemată în grabă, Tana alergase ; pe doctor, Drăgănescu nu dase voie să-l cheme : avea doctorii şi va sta în pat liniştit pînă se va face bine.
444
Mika-Le se instalase de gardă cu o igliţă şi un ghem de coton perle, pentru un eventual şal de gît lui Adolf al ei. Nemişcată pe colţul canapelei se gîndea la soarta ei vitregă : Cumnatul părea că nu vrea să se mai scoale din pat deşi acum îi va fi trecut ! Nu putea să se ducă cu Adolf la plimbare !
Cîţiva colegi deputaţi, care prinsese de veste, venise să vadă pe Drăgănescu. Le deschisese uşa Mika-Le. Aceste mici osteneli îi devenise nesuferite : Pînă cînd o să facă pe infirmiera ?
Drăgănescu, convins că Elena lipsea din Geneva şi de aceea nu-i scria, nu mai scria acum nici el. întreruperea de raporturi îl întuneca însă şi era mereu mai ursuz. După o săptămînă de pat se sculase şi decisese să plece la ţară. Mi-ka-Le în ajun se certase cu Adolf, pe de altă parte credea că merită de la cumnat o recompensă :
—	Aş merge şi eu cu dumneata ! cerşise. N-am fost de mică la Prundeni.
Drăgănescu n-avea gust de tovărăşie, dar nu cutezase să refuze. Numai Pavel obiectase :
—	Domnişoara are să vă încurce la treburi.
Tana însă, pentru a nu fi fratele ei singur la drum, luase partea fetei.
—	Merge de rîndul ăsta şi dumneaei ! împăcase Drăgănescu.
Pe drum nu scosese nici un cuvînt şi la Prundeni oprise şi coborîse fata, lăsînd-o acolo, iar el trecuse la moşia de alături, unde avea treburi.
—	Ursu ! Ursu ! bombănise Mika-Le trecînd-o lacrimile la ideea că va rămîne cîteva ceasuri singură cu îngrijitoarea. Ursu dracului !
Cîteva zile mai nainte, cînd se certase cu Adolf, îl făcuse atent asupra viitorului ce poate aştepta pe cumnăţica unui milionar prost şi părăsit de nevastă. Acel viitor îi părea acum periclitat. Ce ! Sora ei n-avea de gînd să vie odată înapoi să scape ea de-acolo !
Peste cîteva zile, pe scara Ministerului de Finanţe, prinţesa Ada oprise pe Drăgănescu. îl felicitase că arăta bine — ceea ce era prima obrăznicie — apoi îl întrebase ce comision îi dă pentru Elena, deoarece pleacă în Elveţia cu bărbatul ei. Cum Drăgănescu, luat prin surprindere, tăcea, Ada rîzînd îl asigurase că va fi discretă în ce priveşte purtarea lui de
445
văduv. Auzise că şi-a găsit o consolatoare chiar în familie, ceea ce era comod.
Cum Drăgănescu sta înaintea ei mut, cu un cap stupid de uimire :
— Ce ? Credeai că nu se ştie ? şi plecînd Ada îl asigurase încă o dată de discreţia ei.
Scările ministerului lunecau subt ochii lui Drăgănescu ca un tobogan. Acuzaţia cădea pe capul lui din cer, din cerul oamenilor fără de greşală şi cădea mai greu încă pe inima prinsă rău în nituri, cu suspensie proastă, săltată la orice hop. Fapt era că ultimul timp se strecurase în public firul subţire al glumei proaste că Drăgănescu trăieşte cu cumnata lui. Ar fi putut fi aprobat şi nu fusese ; din acea vîlvă nu ieşise fanfaron cum ar fi ieşit alţii ; n-avea fizicul cerut de rol. Dimpotrivă, acţiunile publice ale Elenei se ridicase : Cu un astfel de bărbat! Capriciu al opiniei, platforma de cinstire a lui Drăgănescu cobora, pe cînd aventura Elenei îşi găsea scuză. Înapoia cortinei nalte a lui Mont-Blanc, în ignoranţă de tot ce se petrecea în ţară, Elena îşi relua ascendentul faţă de mahalaua bucureşteană, acum însă în domeniul complezenţelor şi al abaterilor obicinuite.
La gîndul că ar putea veni o scrisoare din străinătate, Drăgănescu acum se înnegrea la faţă, ca şi cum acea defăimare ajunsese la Elena. îşi închipuia cu ruşine ce trebuie să gîndească ea de el. Avea cu privire la sfinţenia rudeniei cele mai burgheze prejudecăţi şi zvonul ticălos îl lovea nu numai în interesele lui casnice, ci şi în cinstea lui de om. Deasupra a tot sta însă opinia Elenei. îşi amintea acum cu spaimă cum Elena îndepărtase cu supărare pe sora ei şi acum o adusese el înapoi în casă, ca şi cum ar fi făcut-o anume pentru a o jicni. îşi făurea singur acuzări cu care se pălmuia.
Cel dintîi lucru de făcut era să depărteze fata. Dar subt care pretext ? El doar o ceruse Tanei ! Ce explicaţie putea da Tanei, ce explicaţie fetei ? O roşeaţă îi umfla parcă capul şi gîtul la ideea că Tana şi fata ar fi putut cumva afla po-nosul. Pe Mika-Le n-o mai putea suferi, dar nu era în stare s-o gonească.
Lipsea acum mai în fiecare zi la ţară, ceea ce însă nu dregea nimic. Roţile uzinei celei noi, încă nestrunite în angrenaje, nu se învîrteau mai strident ca maşinăria din pieptul lui. La el gîndurile păreau a se frămînta în piept ; în spaţiul
446
strimt dintre stern şi coloana vertebrală încăpea un fel de moară cu aripi care fluierau, zgîriau acolo roţi cu zimţi şi sirene subţiri filtrau usturos suflarea parcă deodată cu sufletul.
Cu acel mecanism defect ajunsese a se deprinde, cu necazurile morale însă nu se putea învăţa. Despre boală îşi amintea că Walter a vorbit de un defect organic : Aşa era el de cînd era ! gîndea cînd se sufoca ca un strangulat, şi nu vrea să recunoască agravarea ; îl despera însă ideea că Elena e nevasta unui bolnav şi unui defăimat... Aşadar, scrisoarea ei de despărţenie, închisă în casa de fier, era justificată. Nu era vrednic să-i fie soţ... Totuşi ceea ce stă scris în scrisoare nu trebuia să se întîmple !...
De cîte ori se întorcea în oraş de la moşie, Drăgănescu trecea pe la Tana, ca şi cum aştepta să-i ceară înapoi pe Mika-Le. Fiind însănătoşit ar fi fost simplu să propună el, dar calomnia — deşi cunoscută numai de el — îl oprea de la orice iniţiativă.
Pavel fusese cel care găsise soluţia. Sătul să tot facă comisioanele fetei pe care n-o înghiţea, şi socotind-o de prisos în casă, spuse bătrînei, cu care îşi îngăduia oarecare familiaritate că : Acum cînd domnul şedea mai mult la ţară, era mai bine ca domnişoara să se întoarcă la dumneaei... Nu era nici o femeie în casă... Poate că doamnei nici nu i-ar fi plăcut s-o ştie acolo !...
Bătrînul fecior vorbise fără precugetare ; astfel de cutezanţă nici nu i-ar fi dat în minte. Ideea lui pornise mai mult de la o ceartă între Mika-Le şi secretar. Ceartă degenerată în calificative pe care Pavel nu le credea în tonul casei. Să pîrască nu-i plăcea şi credea că domnul e cu mult prea îngăduitor în toate şi cu toţi ; cucoanei Tanei însă îi spusese.
Tana zisese numai : „Ai dreptate, Pavel !" şi încrucişînd mîinile peste şal se pocăise : Cum de nu s-a gîndit ea mai nainte că nu e locul fetei acolo, singură cu trei bărbaţi — cuprinzînd într-o singură formulă simplistă pe Drăgănescu, pe secretar şi pe Pavel — fără nici un gînd rău, numai pentru cuviinţă.
însemnat fusese pentru Tana şi argumentul lui Pavel despre nemulţumirea probabilă a Elenei. Tana avea pentru cumnata ei mare luare-aminte.
447
A doua zi chiar, spusese lui Drăgănescu că dacă fata nu-i mai e de^ folos, i-ar fi de folos ei. Respiraţia de satisfacţie a lui Drăgănescu se scufundase în piept în haosul unui vid prielnic. N-avea totuşi linişte deplină. Mişelia putuse ajunge la urechile Elenei ; Ada şi Lică Petrescu erau acum ajunşi în Elveţia şi desigur vorbise. înclina capul ca un vinovat. Elena va avea acum motiv de divorţ. Din nou tăcerea ei nu-1 mai nemulţumea, ar fi vrut să dureze la infinit ; nici de întoarcerea ei nu mai avea interes. Deşi starea actuală echivala cu divorţul, singurul lucru de care se temea şi pe care nu-1 vroia era divorţul.
îi trecea timpul cu punerea la punct a uzinei noi, cu lupta răsuflării subt osul pieptului şi cu grija veştilor ce nu veneau şi mai ales a celor ce puteau, dintr-o zi în alta, veni. Vreo patru invitaţii succesive : chermesă, ceai, serată artistică, toate de la casa Walter, îi dase emoţii. Nu se gîndise, fireşte, să se ducă, nici nu se scuzase ; îi părea numai că iscodesc liniştea lui şi că pot aţîţa ceva din ceea ce el se silea să potolească.
Era invitat, ce-i drept, în calitate de cumnat. Aşadar, îl socoteau tot ca pe cumnatul lor ? Dar acolo era lumea, lumea care vorbea mişelii ! Mişelii pe care Elena acum poate le aflase! Ce avea să facă Elena?... în acel ceas chiar, poate că Walterii nu-1 mai socoteau ruda lor !
Ca într-un ochi de baltă, gîndurile i se învîrteau, i se încreţeau, stagnante şi paludice.
PARTEA IlI-a
Cap. 12
Cu o carte în mînă în salonul Lenorei, Coca-Aimee cercase în mai multe rînduri să facă pe mamă-sa să-i vorbească de unchiul Lică. Cincisprezece zile după balul la care-1 cunoscuse, curiozitatea ei era încă vie. Dar Lenora nu-i răspundea, ci se frămînta pe canapea, cînd pe-o parte, cînd pe alta.
Răsfoind distrat cartea, Aimee îşi amintea surprinderea ei cînd aflase că acel domn îi este unchi, apoi mulţumirea că unchiul e bărbatul prinţesei Ada, căreia îi lăsa acum bucuros titlul uzurpat.
Conversaţia cu Lică luase imediat un ton amuzant, pe care nu-1 mai întîlnise la nimeni. Ea, aşa de protocolară, suportase familiaritatea, ba chiar o căutase repeţit în cursul serei. O impresiona contrastul dintre profilul cizelat, silueta corectă şi vorba aceea nejenată. La stabilimentele balneare, după salutul reverenţios al personalului, mîinile nesfiite ale masseur-ului îi dau o impresie la fel.
în seara balului ascultase de la oaspeţi toate variantele de stil şi de ton : fraze de politeţă, complimente mai îndemî-natece sau mai stîngace, discuţii, greoaie sau uşuratece, cancanuri, glume — unele chiar de mult spirit — cît şi jargonul junilor — juni amici clubişti.
Debitul începuse a-i pare obositor. Singure cuvintele rare ale lui Walter îşi aveau încă preţul, un preţ în aur şi pus la dobîndă ; pe dînsele le supraveghea şi le colecţiona cu în-
449
grîjîre, pentru a nu fi cumva rătăcite de la destinaţia unică a profitului ei.
Lică, cu limbagiul lui inedit, picase la timp. Ca sunet, glasul unchiului era cam vulgar, dar aşezat într-o octavă de falset simpatic, vorbele erau spontane şi le puteai desprinde una de alta sau înşira după voie, nu simţeai că s-au legat ca o funie care ţi se va împleti în auz în toată lungimea ei, dar nici nu te lăsau atîrnat, ca unele stacate, în aşteptarea nedumerită a ce va urma. Dacă cineva îl întrerupea, silaba se risipea uşor pe buzele lui Lică, înlocuită de ţigară, şi un alt cuvînt, care niciodată nu părea întîiul, „solemnul cel în-tîi“, se scutura cu scrumul în momentul următor.
Ce spunea ? Nimicuri, pe care nici el nu le lua în serios, ceea ce le da o scuză şi o calitate, dar care erau exprimate cît mai pitoresc. Aimee nu era familiarizată nici cu vorba de la mahala, nici cu stilul foiţelor umoristice sau al cupletelor de vodevil, ca să-i poată identifica limbagiul.
Alternînd printr-un joc abil cu ţigara, vorbele fluturau înaintea ei de pe buzele rase, ca batistele de mătasă colorată scoase din pălăria unui scamator ; le complecta surîsul complice şi privirea şireată a farsorului. Era ediţia de prinţ-con-sorte a vorbirei trubadurului Lică.
Dacă Aimee ar fi întîlnit unchişorul în alte împrejurări, ar fi ezitat poate să-i admită formula, şi-ar fi înfrînat pornirea de simpatie, aşa cum îşi refuza uneori gustul de a suge seminţe sărate. încadrat însă în familie, încorporat, în convoiul balului, Lică fusese absorbit ca grăuntele de sare.
Lică era cam strîmtorat în saloane, numai prezenţa Adei slujea de paraşută încercărilor periculoase ale zborului lui monden. Mulţimea totuşi, în orice fel, era elementul lui, îl excita, îi da un fel de beţie colectivă, uşoară ca un fum mic de vin cu sifon, care îl prindea. Se deprinsese, dealtfel, cu boierii, numai tinerii snobi cu aroganţa lor sinistră îl cam plictiseau, dar îi socotea confraţi de manopere felurite ; ei însă nu-1 recunoşteau.
De femei era cu neputinţă ca Lică să se sperie, fie în orice saloane şi subt orice model de rochii. Le dezbrăca nu-maidecît. Nu era nici lubric, nici imaginativ ; femeia nu însemna pentru el amănunte plastice, ci numai instinctul feminin elementar, trimis sau primit din treacăt, printr-o privire, un cuvînt, un semn. în lumea aceea incomodă, tot cu femeile se
450
acomoda mai bine. De aceea, cînd Coca-Aimee se apropiase măreaţă în faldurile de lame ale rochiei de stil, cu bucle aurii ca de perucă, îşi zisese netulburat: „Frumoasă păpuşă !" Iar cînd Ada — dolmetch fidel — intervenise spunîndu-i : „Cum ? Nu cunoşti pe domnişoara Hallipa, nepoata dumi-tale ?", împrejurarea neprevăzută care-1 înrudea cu păpuşa de lux îl înveselise nespus. Aşadar, icoana asta bine poleită era fata soră-si Leonora ! Care dracu din ele ?... Aia mijlocie de la pension — Coca i... Căreia, cînd era mică, abia îi venea de hac purtînd-o pe umăr, atîta era de mutroasă.
— Mă bucur, zisese fără complicaţie. Gîndise tot necomplicat : „Cum se face din pui vrabie !... Asta nu seamănă cu soră-mea, nici cu grecu, cu cine Dumnezeu seamănă ?..."
îi lipsea simţul familial, nepoata i se păruse prea picată din cer, fără să simtă către această rudă strălucită vreo obligaţie alta decît aceea către o femeie care îţi surîde.
Era mulţumit numai că rudenia îl scutise de mofturile etichetei. La început palatul Walter, tablourile, ceremonialul serbării — pe care-1 chema „regularea circulaţiei" — îl cam intimidase. îi venea deci numai bine faptul că graţiozitatea nepoatei îl făcea acolo „de gazdă".
Aimee, dimpotrivă, îşi confrunta mereu impresiile despre el cu noţiunea de rudenie, de aceea fizicul, ca şi felul de a se purta, ca şi vorba lui, o surprindeau şi se perverteau în aprecierea ei. Nu parvenea defel să-şi închipuie cum acel bărbat nostim era fratele mamei ei ; se ostenea zadarnic să-l încorporeze amintirilor trecutului, nu şi-l amintea defel, aşa că rămînea mereu proaspăt.
Cînd Lică spusese Adei : „Uite, domnişoara asta nu se purta bine decît dacă o luam călare pe după gît", i se păruse că aude un cuplet îndrăzneţ, autorizat de cenzură.
Clipirea din ochi de care Lică nu se putuse dezvăţa şi care la faţa lui rasă lua acum formă de „tic" — un fel de monoclare fără sticlă — apoi un freamăt al buzelor care înlocuia fluieratul anevoie dezbărat, trupul subţire, care subtiliza ceea ce aveau mişcările cam comune, un gest vag al mîinei substituit pocnetului din degete, glasul susurat cu nepăsare aproape de obraz, suflînd un vînt uşor peste gît, totul făcea pe Coca-Aimee să-i primească, ba chiar să-i placă promiscuitatea lui.
451
în seara aceea de bal, Aimee făcuse cu un zel nou circuitul saloanelor, culegînd din treacăt frînturile de vorbe ce-i azvîrlea Lică, interpelări simpliste ce-i păreau savuroase. Numai pentru el, urechile ei nu mai erau de porţelan şi vechiul fante, cu glumele lui calpe dar îndrăzneţe, săvîrşise un fel de viol al timpanului.
Cînd balul luase sfîrşit, Aimee purta, în decoltagiul larg al rochiei de stil, amintirea unchiului ca pe un fir de busuioc ascuns, care zgîrie puţin pielea şi miroase iute. Tot ce neamul arhivarului Pană din Mizil şi al arendaşului Hallipa distilase pentru a compune nobleţă fetei îşi regăsea în acel gust sucul indigen, pe care suc Lică îl păstrase intact.
La patru dimineaţa în rochia de bal încă, Aimee scrisese cîteva rînduri Hildei, din nevoia de a-şi împărtăşi şi prelungi impresiile. De obicei îi scria franţuzeşte, ca exerciţiu de stil şi ortografie ; acum, plecată peste hrîtie cu diadema perlată pe frunte, găsise în chiar starea ei de spirit, familiaritatea acelui Wianarischy obişnuit între ele la pension.
„...Ein klein Onkel! Mehr sag’ich din nicht! Echt Bruder meiner Mutter wenn es dir gefdllig ist?... Aber wafur aKerl!...“
Cap. 13
De la un timp Lenora devenise capricioasă. După plecarea Hildei, din alintare sau de urît, se plîngea mereu de migrene şi cerca să oprească pe Aimee lingă ea. Aimee, ne-vrînd să se facă obicei rău, nu-i ceda dar o sfătuia s-o însoţească sau să iasă singură ; atunci, speriată că traiul ei sedentar e ameninţat, Lenora înceta a se mai plînge. Aimee totuşi purta oarecare grijă Lenorei şi la o întrunire de comitet se apropiase de Nory Baldovin, care era casiera societăţii, şi-i spusese că mama ei ar fi fericită s-o vadă fără etichetă, ca între rude. în mintea fetei, Nory era un fel de nepoată a Lenorei, nu ştiu cum şi ce fel.
— Am să viu ! Am să viu să văd pe coana Lenora, răspunsese feminista, fără intenţii serioase.
într-una din zile însă, Aimee îi telefonase o invitare precisă, care suna aşa :
452
—	Mama şi cu rnîne suntem singure şi te aşteptăm la ceai. Am trimis autoul !
Nory nu putuse refuza şi sosise cu gura mare ca de obicei :
—	Uite, dragă, cum seamănă Aimee fără pălărie, cu bunicu-su Eriste !
Lui Aimee îi plăcea să aibă strămoşi ; pretinsese Lenorei să caute fotografia acelui bunic, care trebuie să fi fost un om admirabil. Se stabilise astfel intimitate ; Nory Baldovin totdeauna plăcuse Lenorei, de pe timpul cînd venea la Prun-deni, la moşie, să treacă vacanţa cu Elena. Pe atunci Lenora era în apogeu şi Aimee era o păpuşă frumoasă şi micuţă.
Aimee la acea întrevedere se arătase drăguţă, iar Lenora nu se mulţumise pînă cînd Nory nu-i fixase ziua cînd mai vine s-o vadă.
De la plecarea Hildei îi era, în adevăr, urît Lenorei şi cum nici nu se simţea tocmai bine, dorea să aibă pe cineva lîngă ea ; uneori îi era chiar teamă să nu fie cumva rău bolnavă şi ar fi vroit să aibă cu cine se consulta. Pe Aimee o cruţa şi n-avea de confidentă decît pe Maria, servitoarea. Pentru nimic în lume n-ar fi spus lui Walter ceva şi se bucura că regimul camerelor separate îi îngăduie să ascundă. îndată însă ce Nory o cerceta mai de-aproape, tăgăduia ca şi faţă de Hilda.^
Nory însă nu se da lesne învinsă :
—	Ce ai, femeie ? Arăţi azi de pe altă lume !... Mai ieşi la aer ! Stai aci închisă ! M-aş lipsi de palat !
La ai ei de-acasă, cînd o întrebau, Nory spunea :
—	Lenora acum ? Parcă e îmbălsămată !... Cu bărbat doctor mare şi nu se caută. Aimee aia ori e proastă, ori e secătură !
Uneori, plictisită, Nory refuza invitaţiile Lenorei.
—	Să mai vadă de alta !
După un timp îi telefona însă chiar doctorul Walter şi atunci n-avea încotro.
Walter simpatiza pe Nory Baldovin pentru firea ei deschisă, pentru francheţa brutală, pentru contrastul cu propriul lui caracter şi cu al celor două femei din casa lui.
Lipsa lui de mlădiere, rezerva rigidă, cuvîntul calculat, acele calităţi sau defecte ce-i erau proprii făceau pe Walter să găsească mulţumiri complimentare în libertatea de idei, de gesturi, de cuvînt a feministei. Nory era ca un hali cu
453
geamuri larg deschise, în a cărui lumină trecea oricine şi chiar el, Walter, fără stînjenire. A putea sta nestînjenit, în plină lumină, era ceva mereu de mare preţ pentru doctorul Walter.
Nory îi strîngea mîna ferm, îl chema „doctore mare", cu ton de convingere şi de familiaritate, despre sanatoriu zicea cu tărie : „Bravo", şi despre palat : „Halal!“ — fără nici un plan dinapoia gîndului, căci credea pe fiecare liber să-şi facă viaţa aşa cum înţelege şi în adevăr socotea sanatoriul ca pe o operă mare.
Apoi, Nory era inteligentă, calitate pe care Walter o preţuia cu deosebire, deoarece era calitatea pe care el însuşi o pusese în slujba binelui şi a răului şi de care era mîndru ca de o avere pe care o putea opune celorlalte averi. Nory mai era şi rudă — credea şi el — fixa deci o dată mai mult pe Walter în noua lui existenţă dincoace de perdeaua trasă, a unui trecut prescris, înlocuia şi pe Hilda, deci suplinea lipsurile, ce nu trebuiau subliniate, ale lui Aimee.
Ca şi Hilda, Nory se slujea acum de Walter ca să sperie pe Lenora, cu diferenţă numai de procedare :
—	Dacă nu-i spui că ţi-e rău, îi spui eu îndată !
Lenora jura că a doua zi va spune şi la ziua viitoare
asigura pe Nory că s-a restabilit complect.
Nory, dealtfel, nu venea prea des. După o pauză cam lungă, avînd de vizitat un bolnav recomandat de ea sanatoriului, trecuse pe la Lenora. Cunoscută de personal, circula oarecum în voie pe coridoare ; la uşa camerii Lenorei, în-tîlnise pe Maria, care ieşea cu un teanc de rufe ghemuite. Nory se trăsese înapoi : duhneau !
—	Ce e asta ?
—	Am premenit pe coniţa ! Nu e aşa bine azi ! răspunse Maria cu ezitare, privind bănuitor pe Nory.
Culcată cu faţa în jos pe un maldăr de perne ghemuite subt pîntece, Lenora gemea şi se crispa ca un holeric. Nu auzise pe Nory intrînd ; o simţise abia cînd îi pusese mîna pe frunte. Cercase să se salte, dar nu putuse.
—	Ce ai ?... Ai crampe ? anticipase Nory.
—	Da ! Crampe mari ! N-am mai avut pînă acum ! — avea o biată voce.
—	Nu-i nimic! Un ceai, un termofor şi Davilla ! Ce face toanta de Maria de nu-ţi dă ce-ţi trebuie ?... Unde e Aimee ?... Doctorul ştiu că e la operaţie !
454
—	Să nu cumva să-l chemi ! gemuse Lenora.
Nory atribuise teama ei la respectul către ocupaţiile ilustrului. „Biata Lenora arată cam speriată în noua ei căsătorie !‘c gîndise. Se apucase să îngrijească pe bolnavă ; reuşise să-i facă un culcuş confortabil pe sofa, căci Lenora se apăra de pat ca de moarte. O înconjurase cu sticle calde şi o îndesase cu ceaiuri, nu fără să bruftuie pe Maria, care se uita la amîndouă cu ochi holbaţi.
Lenora luase apărarea slujnicei :
—	Maria mă îngrijeşte bine !
Cînd venise rîndul picăturilor, refuzase zicînd că i-a trecut. Se scuzase că poartă un capot de flanelă şi ceruse o pijama. Abia ajunsă acasă Nory îşi amintise de rufele duhnitoare : „Nu era bine femeia, şi eu am îndesat-o cu călduri 1“
Peste vreo zece zile Maria chemase la telefon pe domnişoara Nory, invitînd-o din partea Lenorei pentru după-amiază negreşit.
Lenora, cercuită cu vînătăi la ochi — care semănau cu două pansele negre cu miez albastru — şedea pe divan culcată. Era coafată, fardată, dar cu buzele pîrlite. în pijama de satin negru brodat cu dalii şi cu blană de urs alb pe picioare, părea bine dispusă şi reproşa lui Nory că n-a venit în ajun s-o felicite de ziua ei. Dealtfel, ea singură ar fi uitat dar nu uitase mica ei Aimee : pijamaua era darul fetei, ursul şi un colier de perle, darul lui Walter. Nory admirase perlele, nu mari, dar care totuşi reprezentau o sumă destul de frumoasă ; văzuse însă un gît subţire pe care două dungi mari făceau colier. O izbise cu atît mai mult cu cît mai demult admira la Lenora o guşă albă şi umflată.
Lenora povestise cum fusese sărbătorită : Pejan, care fusese singurul oaspe, trimisese un coş cu flori minunate, personalul sanatoriului un lămîi înflorit, care încînta pe Lenora ca o jucărie ; seara jucase cărţi în patru în biroul lui Walter, apoi Aimee manevrase un Master-Voice de acajou, ultim model, pe care Walter i-1 lăsase tot ei în cameră.
—	Sunt grozav de răsfăţată ! suspinase Lenora ca pe vremea lui Hallipa. îi păruse rău că Nory a lipsit şi o chemase să bea şampanie. Faţă de astfel de stare de spirit, Nory nu-i mai pusese nici o întrebare ; cercetase numai despre Aimee, decisă să vorbească de sănătate cu fata, care era de treabă altfel, dar tînără şi ameţită de noroc.
455
Nory băuse şampanie bucuros şi învîrtise cu intermitenţă vreo două ceasuri gramofonul, pentru a face Lenorei plăcere. Refuzase numai pe Caruso, spre decepţia Lenorei, care pronunţa numele tenorului ca pe al unei catedrale. Nory motiva că : prea rage ! Deşi însăşi cu clanţă mare, avea auzul delicat. Pe Selma Kurz o admitea — pentru că nu mai auzise pe nimeni făcînd astfel de gargare.
De şampanie, de liqueur> de mulţumire, Lenora prinsese ceva faţă şi probabil se încălzise zvîrlind ursul de pe picioare. Nory, care sta pe marginea aceluiaşi divan, la mişcarea Lenorei se trăsese fără voie înapoi, simţind că o taie peste faţă aceeaşi duhoare de deunăzi.
Zdruncinată de pe loc, Lenora îşi muşcase buzele ca de un junghi undeva înăuntru. Lăsase picioarele jos pe blana căzută, strânsese încordat genunchi Jîngă genunchi în faldul pantalonilor de satin negru. Cum Nory o fixa de la mijloc în jos, acolo unde era ascunsă buba, Lenora zisese cu o voce ce scîrţîia de durere reţinută :
—	N-am vrut pantalonii pijamalei să fie strîmţi, deşi e moda.
La plecare Nory o felicitase, urîndu-i pentru la anul cadouri şi mai frumoase :
—	Da5 să^mi faci şi mie un cadou, cucoană Lenora ! Lenora se arătase voioasă. — Uite ce e ! Eşti azi mai bine ca totdeauna, nostimă cu picăţele, dar te doare undeva. Mie nu vrei să-mi spui, dar fă-mi plăcerea şi spune boierului Walter, bărbăţelul dumitale, şi el o să te arate doctorului Walter, care are să te facă bine ! — şi Nory rîsese cu haz de spiritul ei ieftin.
—	E drept că mă doare puţin înăuntru... da5 numai acum de o zi ! Am să-i spui sigur doctorului !
Lenora avea glasul cu care Nory îşi amintea că minţea pe vremuri. De aceea la o nouă întrunire a comitetului pentru orfani, Nory căutase pe Aimee şi, punîndu-i pe la spate mîna pe umăr, o chemase pe nume. Aimee se întorsese să vadă cine a cutezat, dar luase o expresie agreabilă dînd cu ochii de Nory.
—	Aimee ! Mama ta are o infecţie ! Cum Dumnezeu n-aţi băgat nimeni de seamă ? azvîrlise Nory, apoi se depărtase ocupată aiurea, lăsînd pe Aimee roşie de surprindere, de grijă şi ofensă. Cuvîntul „infecţie* despre Lenora o jic-
456
nise. „Ce originala", gîndise despre Nory, în sens nefavorabil. Plecase înainte de sfîrşit, renunţînd la ceaiul pe care trebuia să-l ia la fetele Persu. Pentru mama ei făcea orice sacrificiu ! Avusese chiar o mică enervare. Dusese batista la ochii puţin umezi.
Acasă se repezise de la uşă spre Lenora, luînd-o de gît, cu sughiţuri mici în glasul de copil.
—	Ce ai, mamile ? Ce ai ?
Lenora surprinsă, speriată de propria ei stare, fără a şti cum şi de unde vine alarma, avusese un junghi mare, urmat de ceva ca o surpare pe tampoanele de vată. Secată de durere se stăpînise totuşi şi mîngîiase pe mica ei Aimee, pe frumoasa ei Aimee, pe care o adora şi de care era adorată.
Lucrul rămăsese la atît, deoarece în aceeaşi seară era la Walteri mare dineu, urmat de muzică. Lenora, negreşit, fusese cruţată. Aimee, ocupată, abia avusese timp să spună lui Walter în treacăt:
—	Mama nu e aşa bine, nu vine la masă.
Nu era un caz excepţional şi Walter nu se neliniştise. Mai gravă fusese problema unui tacîm rămas gol în ultimul moment. Aimee era foarte indispusă şi se simţise o mică stîn-jenire înaintea aperitivului — un vermouth cu savoare maladivă.
Etichieta obicinuită a meselor din casa Walter în seara aceea păruse mai monotonă. Aimee, aşezată lîngă Amedeu Anestin, era enervată de răsuflarea lui sforăitoare, probabil pricinuită de ceva polipi, avea impresia că acel zgomot predomină masa, de aceea dase ordin ca primul număr muzical al serei, un duo de negri, să cînte în timp ce se serveau fructele.
Fusese o diversiune, totul se destinsese. Walter, încordat şi el, desfăcuse cuta dintre sprincene, o dungă tăiată fin şi oblic, ca un accent grav în pielea netedă. Era micul semn, gravat acolo de bisturiul conştiinţei ; un semn de care un amor de femeie s-ar fi putut agăţa cu obstinare dacă doctorul Walter ar fi fost menit să cunoască amorul sufletesc al unei femei. Acea linie, asemeni tatuajului unei cifre chineze, o observase Hilda Gert. Efigia perfectă a doctorului Walter ar fi fost monotonă dacă n-ar fi avut acel mic semn, bizar ca o dorinţă faustiană.
457
înviorat de exordul exotic, concertul de după dineu decursese bine. Se aplaudase, se comentase şi se făcuse cerc în jurul artiştilor. Aimee îşi regăsise calmul şi Walter satisfacţia. Nory fusese printre invitaţii de după dineu ; avusese tactul să nu spună nimic în timpul serei ; abia la plecare în vestibul întrebase pe Walter :
—	Şi Lenora ?
—	Bine ! răspunse mecanic Walter, pe cînd îşi amintea cu un fel de grijă că Lenora a lipsit indispusă.
—	Mie nu-mi miroase a bine ! adăogase Nory, dînd fuga pe scara de marmoră după doamna Caramfil care o lua cu maşina ei.
La acea replică Walter rămăsese de bronz, ca purtătorul de lampadar din hali. Apoi, sîngele urcat la cap păruse a-i da pumni şi palme, împins de conştiinţa pe care cuvîntul lui Nory o brutalizase.
Circula acum în el cu o repeziciune de invazie evidenţa unei boale mai grave. Auzul fără greş al lui Walter izolase cuvîntul „miroase" dintre celelalte, ca pe o diagnoză şi ca pe un blam. Pumnul stîng, pe care îl ţinea închis, îi tremura ele enervare. O mare nerăbdare îl cuprindea, făcută din curiozitate şi alarmă ; simţea parcă viteza unei armii de microbi care-i luase înainte. Era totuşi prea tîrziu pentru a deştepta pe Lenora din somn. Walter nu era un impulsiv. N-ar fi zguduit fără de vreun folos real uşa bolnavei, numai pentru a o inculpa sau a se disculpa pe sine. Walter dormise, ca de obicei, un somn scurt dar destul de liniştit. Conştiinţa lui, care întotdeauna era activă, părea exercitată la odihna reglementată a somnului.
A doua zi dimineaţă nu mai avusese timp a-şi relua dezbaterile conştiinţei. Cînd se pregătea tocmai a surprinde pe Lenora în izul matinal al boalei, Pejan bătuse la uşă şi, cu un aer grav, ceruse să-i comunice ceva urgent: în ajun, seara, la timpul prînzului, doamna Walter îl chemase discret şi grabnic. Lui Walter numele îi sunase străin şi ciudat în acel moment. — Or, doamna Walter, după examenul ce-i făcuse, avea — aproape fără îndoială — un adenom uterin, care cerea o intervenţie imediată. Spera să nu fie tardivă, dar negreşit era întîrziată.
Ceva ca o undă depărtată de ură pentru femeia care-i ascunsese răul străbătuse pe Walter ; apoi imediat o altă
458
undă, de milă pentru femeia care, din sfială şi cochetărie, tăinuise astfel de suferinţă. Walter îşi scuturase repede impresiile, dase la o parte tot ce nu se făcuse din vreme şi la vreme, îşi aşezase conştiinţa ca acul ceasornicului la ora şi minutul de atunci ; de-acolo înainte începea datoria, pe care era decis s-o îndeplinească riguros. Nu alergase spre nevastă-sa ; trecuse cu Pejan în birou şi-i pusese toate întrebările, îi ceruse toate amănuntele. îl însărcinase apoi să pregătească o cameră pentru Lenora în sanatoriu şi tot ce era cerut de operaţia iminentă.
înainte de a se duce la Lenora făcuse şi ancheta celor două femei care o serveau : fata din casă şi Maria, care ea făcea parte dintre infirmiere. Maria fusese concediată : o complezanţă şi o ignoranţă îngăduite unei servitoare obicinuite nu puteau fi şi unei infirmiere.
întrevederea cu Lenora decursese destul de bine. Walter o cruţase de reproşuri şi nu insistase s-o examineze din nou, ceea ce ar fi turburat-o. Ştia că Pejan nu s-a putut înşela, că peste cîteva ore examenul lui Corvin, hirurgul, avea s-o obosească şi, ce-i drept, simţea o aprehensiune a se ocupa el însuşi de ea medical.
în faţa acelei biete femei, ce-1 privea cu ochi sfîşiaţi de frică, Walter simţise nevoia, pe o parte, să-i cruţe adevărul, pe de altă — s-o convingă de necesitatea operaţiei, ceea ce numai el putea obţine.
— Dacă te operezi imediat, eşti vindecată ! îi spusese ferm şi blînd.
Lenora, tremurînd ca de friguri, bîiguise consimţămîntul. Spaima de cuţit lupta cu dorinţa vindecărei, predominate de autoritatea lui Walter. Fusese o criză jalnică de nervi, bietul trup cutreierat de curenţii zadarnici ai emoţiei, pe cînd cuibarul fatal îşi dura în adîncimi opera harnică.
Prevenită de servitoare, Aimee fusese cea care făcuse scena mare de reproşuri. Conştiinţa ei trecuse lesne vina întreagă asupra victimei. Ingrată !... Răutăcioasă !... Să nu spună ! Să ascundă de ea !...
Excesele nu prindeau bine pe Aimee. Glasul suna strident, plictisind pe doctorul Pejan. Deşi linia suavă era alterată, Walter nu observase ; intervenise numai în surdină pentru linişte. Aimee încetase ca prin farmec.
459
Fusese o suspensie aşa de subită, că doctorul Walter simţise iarăşi acea emoţie prin surprindere, al cărei traumatism i-1 da Aimee. Walter stăruise ca Aimee să se retragă. Nu erau lucruri făcute pentru privirea ei.
Aimee nu ştia de ce fel de boală e vorba, dar se speriase de cuvîntul „operaţie". împotriva stăruinţei lui Walter, se aşezase lingă patul bolnavei ca şi cum nimeni şi nimic n-ar mai fi putut-o depărta. Era o statornicire pe zece minute.
A doua zi la deşteptare Aimee era limpezită. Nu alergase la Lenora, îşi zisese că de-atunci încolo avea destul timp şi prilej să stea lîngă ea. Calcula ce anume turburare de program aducea operaţia Lenorei. Erau amînări de dineuri fără mare însemnătate şi pe care le ceda fără regret pentru mama ei. Gravitatea boalei n-o aprecia, necunoscînd-o, totuşi se îndreptase către biroul lui Walter dintr-o nevoie de a şti.
Walter nu dormise defel şi, din vreme sculat, sta de cîteva ore la birou, asaltat de gînduri iscate de boala Lenorei. Ipotezele toate, provocate de aceea împrejurare, cît şi toate consecinţele acelor ipoteze duceau în gîndul lui un duel aprig, îşi încrucişau fierul cînd agresiv şi făţiş, cînd dosnic, pieziş. Cu fruntea crispată de ascuţişul unor anticipări turburătoare, Walter tresărise cînd intrase Aimee ca şi cum ar fi apărut acolo fantoma conştiinţii lui.
Se sculase şi mersese grăbit spre uşă, nu ca o întîmpinare ci parcă doritor s-o îndepărteze. Aimee, care nu-şi purtase încă închipuirea atîta de departe ca el şi nu-şi da seama clar de situaţie, neştiind ce atitudine să ia în faţa turburării lui Walter, alesese pe aceea de a se simţi intimidată şi murmurase oarecum sfios :
— Eşti ocupat ?
Acuzat de impoliteţă Walter se crezuse dator să-i dovedească contrariul şi, apucînd-o de mîini cu un elan neobicinuit, o condusese lîngă birou. Coca-Aimee nedumerită se lăsase aşezată pe scaunul lui, pe cînd el, ţinîndu-i încă mîinile, prelungea acum cu voinţă acel gest spontan. Erau împrejurări excepţionale, care îngăduiau dezordinea acelui moment. Aimee, avînd aerul a nu băga de seamă, se întreba ce înseamnă acea expansiune. Walter n-o preocupase prea mult timpul din urmă, interesele şi le credea destul de bine aşezate ; n-ar fi vrut totuşi să piardă o ocazie aşa de bună. Era însă surprinsă
460
nepregătită, ceea ce o lăsa fără iniţiativă, în schimb îi înlesnea un aer de naivitate firesc şi oportun.
Intrarea fetei hotărîse soarta duelului de gînduri pe care boala Lenorei i le provocase.
Pornită în chinuri ale conştiinţei, chestiunea „succesiunei" se rezolvase aproape fără precugetare : doctorul Walter se descoperise pe sine, în chiar momentul acţiunei, de aceea era foarte turburat şi Aimee îi simţea cu satisfacţie pulsul agitat, dar şi cu necazul că nu ştie ce are de făcut.
Walter ar fi dorit ca de rîndul ăsta să fie mai puţin inocentă ; era prilej unic de a se face între ei doi un pact; un pact pentru care trebuia tocmai atmosfera confuză de-acum, dar trebuia şi complicitate.
Odată pactul făcut, în emoţia propice a momentului, lucrurile ar fi urmat mai lesne cursul lor. Obstacolul iniţiativei astfel înlăturat, drumul nepermis ar fi fost descurcat.
—	Aimee ! zisese Walter, cu glas aproape străin. Nu ştiu dacă-ţi dai seama ! Pierdem pe Lenora !
—	A ! Aimee dase un ţipăt mic ca şi cum ar fi înţepat-o o albină. Deşi vestea era neaşteptată, îşi consumase emoţia în ajun şi, preocupată de scena dintre ea şi Walter, cuvintele nu-şi' aveau înţelesul lor deplin.
Walter nu se asculta decît pe el, astfel că nota ascuţită dar falşă a exclamării nu-1 izbise.
—	O pierdem ! urmase, ca şi cum nu vrea să scape firul aşa de greu prins. Făcuse apoi a pauză în care înnoda ochiul de plasă în care trebuia să apuce pe Aimee.
—	O pierdem !... Dar nu vei fi singură !... Vei rămîne aici pentru totdeauna dacă vei vroi... Aşa cum vei vroi!...
—	A ! repetase Aimee, ca şi cum ar fi stat pe un ac. înţelegea că Walter profita de boala Lenorei şi era plictisită fiindcă nu-şi găsea atitudinea. Walter nu băga de seamă ; vedea ca prin ceaţă ; în creier i se făptuia cu violenţă cutezanţa acelui proiect. Faţă de lupta lui cu sine — victorioasă — capitularea lui Aimee era secundară.
Aimee se sculase zicînd numai : „îţi mulţumesc", în lipsă de inspiraţie, dar bine inspirată. Rezultatul acela care sosea nepreparat de ea nu-1 putea destul aprecia. Cît despre boala gravă a Lenorei, nu ştia dacă nu e un pretext de care se slujeşte Walter.
461
îşi trăsese mîinile din ale lui, cu un scîncet uşor de du^ rere, care era sincer — ceea ce Walter strîngea aşa de tare nu erau mîinile ei moi, ci voinţa lui puternică, care trebuia strunită.
—	Pe cînd ? întrebase Aimee.
Walter, buimăcit, nu ştia ce vroia să spună.
—	Pe cînd operaţia ? repetase cu un tremolo în glas.
Walter îşi revenise :
—	Mai stai un moment, zisese cu ton normal.
îi explicase că Lenora va fi preparată cît mai iute şi apoi operată. Operaţie care va reuşi fără a o vindeca. Cancerul se va reforma şi o soluţie fatală nu va putea fi înlăturată — după un timp mai lung sau mai scurt. Nu se putea exact prevede ce prelungire vor da îngrijirile, nici ce surprinderi putea aduce boala... Cum putuse avea imprudenţa să ascundă atîta timp !
Aimee acum desluşea mai bine : Cancer ! Primejdie ! Impresia ei se concentra într-un fel de necaz pe Walter. Se uita lung la el cu ochii ei limpezi. Privire fără de expresie, căreia îi puteai da, deopotrivă, sensul unei întrebări, unui reproş, unei curiozităţi sau pe care o puteai lăsa fără interpretare, numai cu enigma stînjenitoare a ochilor limpezi.
—	Ea singură e vinovată ! hotărîse Walter, fără a se putea justifica cu argumente ce-ar fi fost scabroase pentru urechile lui Aimee. El se supusese pasiv rolului de soţ ; Lenora după voia ei limitase acel rol, totodată Lenora stîn-jenită, Lenora bolnavă se ferise de Walter — era exact. Exactă, asemeni, pasivitatea lui. Vina era a amîndoura sau a nici unuia.
Răul localizat aparţinea însă numai bolnavei, care-1 ascunsese cu şiretenie şi încăpăţînare : din pudoare, din ignoranţă, din cochetărie, din ruşine pentru acea anume infirmitate, de care se credea dezonorată. Din fosta ei şiretenie îi rămăsese atît cît să nu trădeze secretul descalificării ei de femeie 18.
—	Mama dumitale — zise Walter, înlocuind titlul de soţie cu cellalt, ca pentru un divorţ prematur sau postum — mama dumitale poartă răspunderea nenorocirii... pînă la un punct... deoarece, chiar îngrijită din timp, vindecarea era poate exclusă ! S-ar fi cîştigat numai timp !...
462
—	Maria ştia ! adăogase Aimee cu ranchiună, căutînd un vinovat.
—	Ce putem cere şi ce putem face Măriei !
Glasul lui Walter era scăzut dar aspru.
—	Mama e singură ? — Aimee căuta o ieşire.
—	Va trece chiar acum în sanatoriu, o poţi pregăti.
Liberată, Aimee se dusese la Lenora, care nu îşi luase
în serios atît boala cît rolul de bolnavă. Ceruse aşternuturi dantelate şi cutiuţile umpleau patul încărcat ca un trofeu. Văzînd pe Aimee se bucurase ; nu-i făcuse nici o întrebare care s-o pună în încurcătură. Vorbise de camera ce va ocupa — cea mai frumoasă — de serbările ce vor fi amînate din cauza ei ; de voiajul la Viena pentru raze mai tîrziu, amintin-du-şi numele magazinelor unde tîrguise altădată. Chiar numele lui Hallipa, nemaipronunţat atîta timp, revenise cu aceeaşi indiferenţă ca cel a furnizorilor.
Auzind numele tatălui ei, Aimee se întrebase de cumva protocolul cerea să fie anunţat. Socotise mai prudent să nu amestece pe nimeni dinafară în destinele palatului Walter, mai ales aşa cum ele se anunţau.
Lenora părea acum că adormise ; doborîtă de osteneala boalei, îndelung ascunsă, simţea nevoia patului. Din cînd în cînd deschidea ochii, din nevoia de a se supraveghea.
—	Sunt aici, mamile !
Mulţumită, Lenora adormea iarăşi. Aimee se uita la ea cu grijă şi cu frică. Numele boalei şi gîndul operaţiei îi dau acum o teroare ce se substituia altor sentimente. Traiul cuteza să aducă turburări proiectelor ei. Se liniştea amintindu-şi scena de adinioarea cu Walter. Cît era de emoţionat!... Şi cu ce grabă profitase de prilej ! Nu mai fusese necesară nici o manoperă !... Atîta facilitate aproape o decepţiona... Dacă n-ar fi fost curiozitatea pentru Lică, n-ar mai fi avut acum nimic de lucru !... Cît de mult îi da de lucru acum mama ei!...
Gînduri care se succedau fără logică aparentă şi fără convingere absolută.
Cum Lenora se uita la ea printre gene, vroise s-o întrebe iar de Lică ca de ceva urgent, dar bolnava închisese iarăşi ochii. Dealtfel, nici n-ar fi aflat lucru mare. Surprinsă de întrebările fetei, nu reuşea să-şi adune amintirile asupra unui timp cu totul părăsit. Pentru a fi fetei pe plac, cerca să-şi
463
reabiliteze sentimentele frăţeşti, dar sărăcia inteligenţei o împodmolea.
Aimee nu putuse obţine decît episodul incomplect al pa-siunei prinţesei Ada, în versiune poetizată, şi amănuntul interesant că Lică îi era frate Lenorei numai de mamă.
„Numai de mamă ! îşi zicea Aimee, reducînd bucuros la neant rudenia pe care totodată o menţinea prin obsesie. E fratele mamei î Ce amuzant !*
Pasiunea Adei pentru Lică o interesa. Imaginaţia ei nu se oprea la nimic realistic în acel amor : pasiune, voluptate, toate erau din porţelan şi din emailuri. Afară totuşi de vocea şi vorbele lui Lică, care o făceau să dea din umeri, cu o uşoară părăsire de sine, cu o mică deplasare a pozei, cu o alterare a liniei perfecte.
Se auzise o bătaie uşoară la uşă ; intrase infirmiera-şef. Lenora se săltase cu ochii speriaţi, care întîlnise o targă ultim model. Aimee îşi astupase cu mîna pe buze o exclamaţie. Pejan apăruse cordial :
—	Nici o oboseală în vederea operaţiei! Atîţia paşi cîţi cruţaţi azi, îi cîştigaţi după ! Domnul doctor aşteaptă să vă instaleze el singur ! Pe urmă rămîneţi musafira mea !
Pejan avusese totdeauna către Lenora un ton de respect galant, care-i cîştigase simpatia. La început urmărise chiar un mic gînd galant şi nerespectuos, pe urmă o cultivase în vederea păpuşei Aimee ; renunţase apoi la amîndouă aspiraţiile şi rămăsese numai cu simpatia pentru femeia care „şi-a greşit domiciliulf<, zicea el la început, şi acum pentru bolnava „fără părinţi", cum o caracteriza. Lenora avea încredere instinctivă în el.
—	Eu nu pot vedea ! îmi face rău, şoptise Aimee şi se strecurase în camera de toaletă. Un minut, două, cît stase acolo, îi bătuse inima tare. Cînd zgomotul uşor al convoiului păruse a se fi depărtat, deschisese uşa, dar o închisese brusc la loc.
Penumbra perdelelor şi patul gol o impresionase. Fugise apoi în camera ei şi, pentru a nu se simţi singură, luase telefonul. Glasul mat al lui Walter o liniştise : Atît timp cît Walter veghea !... Ideea că boala slujea bine pe Walter îi adusese un surîs echivoc. Trecuse brusc la gîndul că poate Walter dorise acea boală, apoi mai departe la cel paradoxal
464
că a provocat-o. Se întorsese la reproşul moderat că n-a observat-o la timp. Sunase iar cu o ardoare imperioasă :
—	Ce face mama ? ca şi cum ar fi vorbit de la depărtări.
Walter, ecou bun, insistase să fie calmă, să n-aibă nici o grijă. Aimee se complăcuse în alarma ei :
—	Te rog ! Te rog!... Tot ce se poate... Voi fi rezonabilă ! suspinase ca de pe un alt continent.
—	Nici o grijă ! repetase Walter. Dialog absurd şi consecvent totodată. Walter vrea să păstreze pe Aimee neatinsă, iar egoismul ei caută în el un ajutor zelos. Era felul lor de a se împerechea.
Nici unul nu se gîndise să prevină pe Elena. înlăturau tacit martorii supărători. Dealtfel, Elena şi mama ei aveau raporturi şi sentimente împuţinate.
Cap. 14
în Elveţia nu se cunoştea nimic din dramele, făţişe unele, ascunse altele, care agitau pe cei din casa Walter. Elena n-avea legătură cu nimeni de-acolo şi nimeni nu se gîndise s-o pună la curent. Preocupată de propriile dezbateri conjugale, uitase aproape pe Lenora şi Aimee. Nu putea fi acuzată. Mama ei n-o iubise niciodată şi acum în urmă chiar, nu manifestase nici o dorinţă de apropiere. Elena nici ea n-o iubea. îşi făcuse însă totdeauna datoria şi ar fi făcut-o încă, dacă i s-ar fi cerut. Poate totuşi că în momentele de acum s-ar fi dezinteresat şi de acea datorie, atît era de turburată. Unui apel însă mai grav nu i-ar fi putut rezista.
N-o chemase însă nimeni şi nu se gîndea defel într-acolo. Drăgănescu şi Marcian erau cele două poluri exclusive ale interesului ei.
Domol şi surîzător Marcian intrase în camera luminoasă care slujea Elenei de birou şi de salonaş. în picioare în faţa mesei de scris, ţinînd o foaie de hîrtie în mînă, Elena, deşi preocupată, îi simţise prezenţa şi întorsese spre el o faţa descompusă, cercînd totuşi un sur îs. Marcian înţelesese că se petrecea oeva neobicinuit; deşi sensibil, aparenţele lui însă nu trădau emoţiile interioare, păstra mereu înfăţişarea cam placidă pe care o popularizase numeroase fotografii.
465
înaintase tot cu pasul lui lat, dar cu o strînsoare în gît care-i întîrziase întrebarea ; se uita cu grijă la Elena, care avea o mişcare nervoasă a buzei ce o împiedica parcă de a vorbi, îi întinsese în tăcere foiţa ghemuită a unei scrisori. Plicul rămas pe birou arăta după timbre că scrisoarea venea din ţară. Marcian citise, recitise, lăsase foaia pe masă şi se aşezase pe fotoliu, ca şi cum ceea ce aflase l-ar fi obosit.
— Aşadar, trebuie să pleci ! zisese după un timp.
Elena lăsase să-i curgă două-trei lăcrămi, apoi trăsese un scaun alături de Marcian, îi luase mîna şi începuse a discuta împrejurarea care le schimba planurile. Scrisoarea era de la bătrîna Tana şi, în adevăr, neaşteptată. Atît stilul •cît şi caligrafia erau mărturie că bătrîna scrisese chiar cu mîna ei şi neajutată ; dacă o cunoşteai, puteai lesne închipui cîtă osteneală şi cîtă stînjenire o costa acea scrisoare. Cu bunul ei simţ Tana niciodată nu încetase a se socoti inferioară Elenei, dar atitudinea ei modestă rămînea respectabilă prin vîrstă şi demnitate. Elena o stima. Era lucru de la sine înţeles că niciodată Tana n-ar fi cutezat să se amestece cu ceva în căsnicia fratelui ei ; trebuise deci o mare desperare pentru a o hotărî să scrie cele cîteva fraze încîlcite de sfială şi mîhnire. Bătrîna, care avea judecata ca şi cuvîntul simple dar lucide, reuşise acum să fie obscură şi cu atît mai îngrijorătoare.
începea prin a cere iertare Elenei : Ea era de vină că -se zvonise acele prostii despre fata Lenorei (cum chema ea pe Mika-Le). Apoi anunţa pe Elena „cît mai era vreme" că starea bietului ei frate era rea la suflet şi la trup. Doctorul spusese la fel, dar ei încă mai mult îi spunea inima. Aştepta de la Elena bunătatea şi dreptatea ei de totdeauna.
Elena şi Marcian reconstituiră înţelesul celor privitoare la Mika-Le. Era vorba de un reportaj al prinţesei Ada, căruia Elena nu-i dase nici o importanţă. O nemulţumise numai că Drăgănescu primise iar în casă pe Mika-Le, pe care ea o depărtase, nemulţumire pe care o adăogase cu satisfacţie la celelalte motive ce avea pentru divorţ. Se agăţase de prezenţa lui Mika-Le în Lascăr Catargiu ca de un bun pretext. Deunăzi, cînd era decisă a pleca în ţară pentru a începe formalităţile divorţului, anunţase pe Drăgănescu că va descinde de-a dreptul la moşie, fără alte explicaţii. Călătoria ei, avînd de scop unic despărţirea, devotamentul lui Drăgănescu ar
466
fi fost plictisitor, pe cînd o greşeală a lui de cuviinţă către ea slujea bine. Nici un alt fel de resentiment sau de suspiciune n-o incomodase.
Bătrîna Tana însă şi Drăgănescu îşi închipuise, jDesemne, că în cele scrise de Elena intra vreo vexaţie conjugala ; aveau amîndoi încă iluzia că Drăgănescu mai ocupă vreun loc în sentimentele ei.
în primul moment Elena avusese pornirea să se indigneze pe Tana, socotind scrisoarea ei ca o cercare de împăciuire ; îşi amintise însă repede că bătrîna cumnată avea tot atîtea zbîrcituri cîte răbdări şi că era cinstită la suflet şi la vorbă. Numai o primejdie reală o putuse hotărî să trimită atît de departe un astfel de apel. Aci chiar sta marea însemnătate a acelei veşti turburătoare.
Elena trecuse uşor asupra celor privitoare la starea morală a lui Drăgănescu, cruzime firească a sentimentelor ei de-acum. Dacă dezbaterile sufleteşti ale lui Drăgănescu n-o interesau, cellalt capitol — al sănătăţii — îi crea îndatoriri.
Din îndeplinirea datoriei Elena îşi făcuse un precept de viaţă, care venea acum în conflict cu idealul ei nou de fericire. Pînă la sosirea lui Marcian se frămîntase nehotărîtă, aşteptînd poate ca Marcian să găsească un argument care să le vie în favoare ; cînd el constatase necesitatea plecării, simţise o decepţie dar şi o linişte, o împăcare cu sine.
Nu se îndoia că, sfătuind-o să plece în împrejurarea de-acum, Marcian făcea un sacrificiu. Avea încredere în sentimentele lui. Fără şovăire în dragoste ca şi în muzică, Marcian da, în adevăr, o impresie prielnică de siguranţă ; un finit perfect al sunetului de suflet ca şi de vioară. Toate substraturile la el erau limpezite de armonie. Ca artist, poseda formula unei arte deplin stăpînite, ca om, era o ecuaţie simplă. Sobru prin temperament şi precept, singuratec prin gust şi calcul, nu era nici excentric, nici capricios. Suprafaţa plană a caracterului îngăduia aterizări fără accidente. Elena, pentru a doua oară îşi încredinţa mîndria în mîini bune, acum însă deodată cu iubirea.
Marcian sta pe fotoliu aşa de amărît că Elena se ostenea să-l încurajeze ; alături de acel aliat sigur, tot atît de mîhnit ca şi ea, se simţea mai îmbărbătată. Un elan de admiraţie pentru virtuţile prietenului îi da o uşoară exaltare, care-o^ făcea să privească împrejurările vitrege cu mai puţină descu-
467'
rajare. La mîhnirea ei se adăoga un soi de bucurie ; sărea peste timp şi obstacole pentru a se gîndi la ceea ce avea să fie „după". Acel „după" nu era defel lămurit, dar aspira spre el cu pasiune ; nu se gîndea precis că viitorul era condiţionat de însănătoşirea sau de moartea lui Drăgănescu, simţea numai nerăbdarea de a atinge un termen. Graba ei scurta timpul şi distanţele ; era cuprinsă de o frenezie neobicinuită, care precipita fapta destinului prin obsesie şi exaltare.
Totul avea să fie numai provizoriu. Amîndoi consimţiră să satisfacă apelul Tanei, mai mult nu li se putea cere ! în loc să plece pentru a îngriji de divorţ, pleca pentru a îngriji sănătatea bărbatului ei; era un sacrificiu care o scutea de orice alte obligaţii ! Marcian era acum cel oropsit, cel părăsit, era firesc deci ca toată mila ei să fie pentru dînsul. îşi făcea datoria, era destul!
Marcian judeca lucrurile mai calm şi mai îngrijorat. Prevedea o despărţire lungă, pricinuită de o boală fără termen, boala de inimă.
Elena va fi confiscată şi divorţul suspendat; n-avea nici o îndoială cu privire la statornicia hotărîrii ei de a divorţa, dar obstacolele dinafară se agravau. Dorea însănătoşirea lui Drăgănescu pentru liberarea Elenei, iar ipoteza morţii lui nu şi-o punea înainte ca fiind prea satisfăcătoare. închipuia acea posibilitate cu fatalism, fără cruzime. Drăgănescu nu-i păruse pînă atunci un obstacol serios ; respectase căsătoria Elenei fără a o crede servitute ; i se părea firesc şi nu făcea melodramă din desfacerea unui contract; obstacolele însă în viaţă ca şi în muzică îi dau o impresie dublă : îi erau asupritoare şi trebuiau învinse.
Deocamdată era deprimat şi nu-şi regăsea timbrul normal al vocii, de aceea tăcea ; Elena, în schimb, vorbea cu o animaţie nefirească. Buna lor înţelegere micşora pentru ea fatalităţile şi fericirea, deşi cu gust amar, punea în relief conştiinţa de a se iubi deodată cu conştiinţa obstacolului.
Comentînd scrisoarea Tanei, la un moment Elena rîse chiar la ideea trudei ce va fi pus biata bătrînă ca să scrie. După acel moment copilăros trecuse la severitate, dezapro-bînd consultarea medicală a lui Walter. —> întotdeauna Drăgănescu făcea greşeli. în ce privea pe Mika-Le, nici vorbă că nu va mai găsi acolo pe acea nesocotită. Totuşi, prefera
468
să meargă la ţară... Afară dacă boala... Dar ce boală ? Tana omîsese tocmai principalul. O boală de inimă ! Acele indispoziţii ale lui Drăgănescu ?... Dar anume ce boală ?... Boalele de inimă apăreau Elenei, mai ales foarte lungi.
—	Am să stau atît cît va fi strictă nevoie, iar dacă se prelungeşte, atunci faci aşa ca să vii tu ?
—	Desigur, aşa ! răspunsese Marcian preocupat.
Amîndoi doreau tot ce-i putea apropia, dar viitorul părea
umbrit şi îndoielnic.
Un concert la Bale scurtase cu trei zile timpul ce aveau a mai sta împreună. Deşi chemarea Tanei nu avea un caracter precis de urgenţă, plecarea Elenei nu putea fi prea mult întîrziată. Odată decizia luată li se părea la amîndoi că totul se va rezolva mai lesne dacă pleacă mai curînd. în orice caz puteau fi informaţi mai exact asupra stării de lucruri. Elena avea să-şi înceapă de îndată preparativele, iar după întoarcerea lui Marcian de la Bale va pleca. Dezbătuse dacă apartamentul din Geneva trebuia liberat ; găsise că e preferabil să-l păstreze.
Elena condusese acasă pe Marcian şi-l ajutase să-şi facă micul bagaj. Maman Baudin nu mai avea rol. Emoţia lor se manifesta acum printr-o mare tandreţă. Elena dorise să-l conducă la gară şi pe parcurs se ocupase numai de amănuntele concertului, lăsînd deoparte celelalte griji. Marcian răspundea printr-o strîngere de mînă, cu gîndul dus mai departe ca împrejurările imediate.
Abia după trenul plecase, Elena îşi amintise că n-au stabilit nimic cu privire la copil. N-avea parcă răbdare să aştepte pînă se întoarce. Ce face cu băiatul ? îl ia sau îl lasă ? Cum oare cerea datoria ? Ce aşteptau cei de-acolo ?
Altădată cu iniţiativa proprie, sta acum în dilemă, aştep-tînd soluţia de la Marcian. Greşea crezînd că Drăgănescu are vreo pretenţie cu privire la copil. Obsesia lui era unilaterală şi o privea exclusiv. Desigur însă că prezenţa copilului i-ar fi garantat mai mult pe a ei. Ea făcea însă socoteală ca pentru copil ar fi fost mai bine să rămînă pe loc. Boala nu putea fi chiar aşa de gravă încît să ceară prezenţa copilului ! Un copil aşa de mic ! Nu se oprea să cerceteze desluşit în ce ar fi putut sta gravitatea şi ce cauze puteau cere ca băieţelul să fie acolo. Dorinţa ei intimă era să lase copilul la Geneva pentru a avea un motiv puternic de a se reîntoarce...
469
Dacă totuşi era mai firesc să-l ia ? Plecarea ei ar fi fost astfel mai definitivă. Un vid i se făcea în trup, ca pe puntea unui vas la pornire. Ce oare avea să decidă Marcian ?
Începuse a se prepara de plecare, dar avea în ea mereu o frenezie asemuitor cu aceea a unei nunţi pe care ar fi melancolizat-o plecarea unuia din soţi pentru a aduce de peste rîu preotul. Incidentul de-acum scotea în evidenţă legătură ei cu Marcian în chip mai deosebit; pînă atunci îi părea c-a fost o taină a lor între străini ; acum, fără nici o schimbare către alţii, avea impresia unui fel de strigare publică, care o umplea de zgomotul şi de ruşinea fericirii.
Către cei care zilnic o reluau, simţea un refuz sufletesc violent şi un gust violent al vinovăţiei către cei care ar fi vrut s-o acuze. Erau stări exaltate, care contrastau cu gesturile ordonate ale împachetării. Chiar feluritele demersuri, cumpărăturile le făcea cu acelaşi ciudat avînt nepotrivit cu împrejurarea. Toată mişcarea ei lua forma unei fericiri dureroase sau a unei dureri încîntătoare. De la concertul din muzică de Bach nu mai avusese astfel de stare.
Uneori se trezea din acea beţie cu un fel de superstiţie. Să nu fie cumva „cîntecul lebedei" ! Să nu fie a rău ! A rău pentru ea şi Marcian, fireşte.
Vizita la copil pusese pedală acelui brio absurd. Vorbise cu directorul şi cu superioara de lipsa ei probabilă şi făcuse recomandările necesare unei absenţe. Băieţelul, docil de obicei, începuse neaşteptat a plînge — un plîns închis, temător, de copil care se sileşte a fi cuminte, un plîns jalnic şi sfiicios, care-1 făcea urît şi mişcător.
Elenei i se făcuse milă ; căuta acum motive de a-1 lua. Poate cei de-acolo aveau chiar pretenţia ! Poate tatăl lui era grav bolnav ! Ca şi cum era vorba de lucruri poruncitoare dar de oameni străini. Febra ei scădea ; totul îi părea obositor şi anevoios ; o greutate îi trăgea gîndurile la pămînt.
De la şapte dimineaţa, în ziua întoarcerei, aşteptase pe Marcian care, în adevăr, sosise la ora ceea, dar, temîndu-se a nu fi prea matinal, nu venise la ea decît la zece. Elena îl primise ursuz, ca pe cineva care a întîrziat. Ar fi vrut să-l întrebe îndată despre copil, dar nu-i veneau cuvintele, îşi închipuia că va zice poate că trebuie să-l ia, şi asta o agasa. Declarase că are migrenă şi vrea să dejuneze undeva în oraş.
470
Marcian constata cu drag şi mîhnire cît de mult o turbura despărţirea lor. Turburarea ei altera şi calmul lui şi îi răscolea simţirile. îl îngreuna o voluptate pe care nu vrea s-o recunoască.
Propusese să dejuneze la o grădină din marginea oraşului : lacul, munţii, decorul vechi, le provoca o admiraţie proaspătă. Elena, care încă se plîngea de migrenă, mîncase puţin şi tăcuse mult, cu un fel de îndîrjire care era şi plăcere şi tristeţă amoroasă. Marcian avea o bucurie în simţiri care-1 punea în încurcătură şi pe care o agrava tăcerea Elenei. După ce lăsase un timp ca frumuseţea peisajului, clevetirea onestă a chelneriţii despre o chermesă să umple vidul primejdios, Marcian pornise povestirea concertului de la Bale. Elena tresărise ca cineva deşteptat din somn şi, plină de remuşcare, ceruse amănunte. Marcian, cuibărit în fotoliul de trestie, îşi savura beatitudinea. „Braubier" sau emoţia îi roşeau puţin faţa de obicei sarbădă şi dau ceva lumini turburi ochilor cu albăstrimi de obicei clare.
Pe la patru Elena propusese o plimbare pe jos, pînă la portul de vapoare, şi o vizită la copil. Marcian găsise pretexte pentru a se veseli copilăreşte. Cu băieţelul se înţelegea de minune. Dimpotrivă, de cîte ori avea în faţă copilul debil, Elena nu-şi putea ascunde decepţia ; l-ar fi vrut mai robust şi mai vioi ; marea prietenie a lui Marcian cu micul Ghighi corecta însă vina inocentă a copilului. Cînd erau toţi trei laolaltă, rolul Elenei era mai plăcut; privea pe cei doi cum se joacă înfocat ; uitau aproape prezenţa ei şi-şi aminteau amîndoi de ea cu acelaşi aer de şiretenie şi de vinovăţie că au lăsat-o singură. Prestigiul copilului astfel creştea.
Pe bancheta de pe puntea vaporaşului Elena şi Marcian stase aromiţi de aceeaşi lîncezime. Abia la cîţiva metri de poarta institutului, Elena întrebase brusc pe Marcian :
—	Ce fac cu copilul ?
—	Rămîne ! strigase Marcian aşa de vioi că un ecou de undeva reprodusese ultima silabă.
Cu braţele subţiri încărcate de mingi şi de cercuri, după o goană cu arni Vie prin parcul pensionului, băieţelul declarase autoritar Elenei din proprie iniţiativă :
—	Tu te duci la papa de Bucarest. Eu rămîn aci cu arai
Vie!
471
Elena se uitase la amîndoi cu mirare, crezuse în vreo conivenţă ; cei doi însă erau iar prinşi într-o pasă de box. Subt formă de joacă, ami Vie căuta a împuternici muşchii firavi ai mititelului, ureîndu-i acţiunile faţă de Elena, iar ei dîndu-i iluzia unei maternităţi fără umilire.
Cele cîteva zile din urmă, Elena şi Marcian părură a fi resemnaţi la noua stare de lucruri. Nu mai discutau asupra împrejurării, Drăgănescu era acum acoperit de argumentul boalei şi resentimentul lor se îmbunase în faţa acelei forţe majore. Se abţineau de a-1 mai dispreţui şi acuza. în reacţia lor nouă era poate o nădejde nouă.
„Bietul om !“ gîndea Marcian cu o compătimire iezuită. Ceva molcom îi învăluia pe amîndoi ; tristeţea părea aromită, îmbălsămată ca subt înţepătura unor calmante. Erau prelucraţi în adîncuri de tandreţă şi nervii pînă atunci dureroşi erau amorţiţi.
Se vedeau la toate orele şi se plimbau mult, înnodaţi de mînă sau prinşi de talie prin aleele bulevardelor mărginaşe, ca doi amanţi sau logodnici oarecari. Tăceau mult deoarece nu mai aveau un program al prezentului, iar viitorul rămînea suspendat. Tăceau şi din acea lene blajină care-i cuprinsese laolaltă, făcîndu-le prin asemănare de senzaţii un trup parcă unic. Simţeau, fără a-şi fi spus-o, fără a o fi gîndit chiar, că înaintea plecării îşi vor reînnoi bucuria posesiei — noaptea unică de la Zurich.
Singura activitate fusese o scrisoare a Elenei către Drăgănescu, prin care-şi anunţa ziua sosirii. îi spunea că vine să-l îngrijească aflînd că e serios bolnav, că nu ia copilul pentru a nu-1 obosi cu călătoria, că doreşte să stea la Prundeni. Adăoga că poate se vor reîntoarce curînd împreună în Elveţia, unde climatul şi repaosul îi putea ajuta însănătoşirea.
Marcian, care peste umăr citea pe măsură ce se scria, se roşise de mulţumire şi surprindere la ideea bună a venirii în Elveţia, care putea scurta mult despărţirea. Cum nu le venise mai demult în minte, de pe cînd se trudeau în nedumerire asupra devenirilor şi putinţelor ? Faptul că Elena va locui la Prundeni părea o delicateţă către el.
în preziua plecării Marcian venise de la opt dimineaţa şi rămăsese acolo toată ziua. Dejunase amîndoi improvizat, printre geamantane.
472
—	Diseară mergem undeva în oraş! propusese Elena. Aleseră împreună o grădină-varieteu. Spectacolul, deşi frivol, în atmosfera Genevei lua aere tot oneste. Ei asistau totodată amuzaţi şi neatenţi.
Pentru Marcian un cuplet libertin sau un nud feminin erau aspecte auditive şi vizuale, fără alte reacţii. Spectacolul acela excitant nici nu stimula, nici nu frustra cu nimic sentimentul lui pentru Elena. Alături de el, ea sta fără grijă. Cînd Marcian la un refren mai bătăios rîdea în hohot, Elena îi privea surîzînd şi cînd aplauda voios vreo fetişcană mai talentată, Elena aplauda şi ea discret. Avea în el ceva salubru, care se respira prielnic ca şi aerul Elveţiei. Pe la unsprezece, Marcian începuse a da semne de nerăbdare, scoţînd din cinci în cinci minute ceasul printr-un gest instinctiv. Elena consulta şi ea des programul încă lung. Amorul circula în ei după legi simple şi acceptate.
—	Să mergem ! zisese Marcian cînd un cuc ieşise dintre frunzele de lemn ale unei pendule elveţiene pentru a bate douăsprezece. Pe trotuar amîndoi au avut un moment de ezitare, apoi amîndoi deodată chemară o birjă ce trecea goală.
—	La tine ! spusese Elena.
„Aşadar, la el !c< gîndise cu graba cu care se asimilează bucuria.
Cap. 15
Walter luase parte activă la instalarea Lenorei. Mecanismul perfect al sanatoriului, subt ochii stăpînului, îi dase toată măsura. Trebuise un cancer şi o operaţie iminentă pentru ca Lenora să fie alături de Walter „stăpîna". O stăpînă sperioasă, încă mai nimicită de parada ceea îngrijorătoare. Walter, în neputinţa de a-i fi dat pînă atunci un loc în interesul lui, acum o compensa. Mai inofensivă încă decît înainte, i se puteau fără riscuri proclama drepturile de soţie. Pînă atunci ceea ce făcea pe Lenora inofensivă era îngheţul pe care i-1 da vecinătatea lui Walter ; fără de acel baraj al lui, poate că firea ei s-ar fi vădit totuşi. Acum însă zidul rece şi lustruit al indiferenţii lui Walter era înlocuit de boală,
473
nu mai avea nevoie să se apere, se simţea liber, destins, şi îşi oferea solicitudinea de medic-soţ.
Odată însă instalarea terminată, personalul se trăsese deoparte şi Walter se găsise izolat la o distanţă oarecare de patul Lenorei, iarăşi fără atitudine către ea. Devenea din nou ameninţătoare, cerîndu-i alte îndatoriri decît ale medicului. Walter se apropiase de pat, luase mîna bolnavei şi-i spusese :
— Acum ai să te simţi mult mai bine !
Lenora, neştiind ce să zică şi să facă, închisese ochii ca şi cum ar fi dorit să doarmă. Walter, uşurat, lăsase delicat mîna jos din a lui.
îşi amintise deodată că Aimee lipseşte, că a plecat brusc de-acolo, atunci anume cînd el, printre celelalte dispoziţii luate, decisese că Aimee va dormi acolo în sanatoriu, în camera alături de cea a Lenorei.
Măsura îi păruse firească şi necesară ; acum abia îşi zicea că Aimee putuse fi jicnită. Trebuia s-o fi lăsat să decidă singură ; el n-avea dreptul să dispună de ea, fie chiar în acea împrejurare.
Walter simţise iar nemulţumirea de sine, sentiment ce-i era intolerabil şi pe care Aimee ştia să-l provoace adesea : jenă, plăcere a expiaţiei, nevoie de a se absolvi. Dezbătea acum în nesiguranţă oare ce avea de făcut faţă de supărarea fetei ? Spusese cu ton aspru doctorandului şi infirmierei : „Eu sunt aici !“ ca o ameninţare a oricărei in discipline, cum şi ca un gest suprem de protecţie conjugală, apoi urcase spre biroul lui de sus, care îi era refugiul în orice împrejurări. în birou se plimbase cu paşi regulaţi de-a lungul aceleiaşi poteci ruginii a covorului. Era un mers totodată asurzit şi nichelat, ca şi cum tălpi metalice pierzîndu-şi sunetul ar fi păstrat însă sonoritatea. Se oprise apoi brusc, parvenit probabil la statornicirea soluţiei pe care astfel o urmărise.
Sta acum rezemat cu cotul de acel bahut Empire, sarco-fagiu masiv, încrustat de bronzuri şi de sidefuri, una din bucăţile cele mai însemnate ale colecţiei. Ridicase capul şi întîlnise cu privirea portretul Salemei. Salema priveghea ; prezenţa ei acolo îi era prielnică : avea impresia că-1 poate ajuta să rezolve conflictul dintre el şi Aimee. Acelei nedumeriri subtile a lui, în viaţă, Salema i-ar fi adus fie o ignorare grosolană, fie o indulgenţă iscusită. Walter îşi muşca uşor buza de jos, ceea ce da gurei desenul unei dungi bizar unduiate. Nu ! El n-avea
474
cădere să intervină în sentimentele fetei către Lenora ! Cele două se iubeau pe un plan unde el era „străinul". El n-avea rolul de a lua măsuri părinteşti faţă de Aimee. Fata, pe bun drept,19 se ofensase de amestecul lui în ceva aşa de intim, îi da acum dreptate cu o complezanţă care o scotea, faţă de el, din rosturile familiale şi chiar de aceea se acuza aşa de bucuros. Drumul prieteniei lor îi părea întrerupt de micul incident enervant. Acordul lor bun din ajun se măcina şi ar fi vrut să-l consolideze. îi va cere scuze. Imagina glacială şi perfectă a fetei părea a luneca departe, în fundul pupilei lui fosforescente. în punctele aurii ale ochilor doi licurici se aprindeau şi se stingeau din inconştient pe ecranul conştiinţei, ca două lanterne oarbe.
Se aşezase la birou. Lenora avea deci un adenom uterin înaintat cu aderenţe, mai curînd ori mai tîrziu funest.
Cu un creion trăsese pe o hîrtie o bară fermă, apoi un semn grafic oblic, care reproduceau ideea aproape pasionată a morţii unei soţii. Lenoras Tod! pe sunete solemne, ca şi Azes Tod. Punctase cu creionul cercuri mici, perfect egale, cifre precise a socotelii fără greş asupra sfîrşitului femeii de-acolo, din salonul 8, căruia i se luase tăbliţa pentru a-1 diferenţia de celelalte camere ; un punct şi o linie fixase apoi soluţia implacabilă. Aproape cenuşii acum, ochii lui Walter aveau un polei de gheţar ceţos.
Dincolo de acest traseu care ducea la moartea Lenorei, nu formulase nimic ; nu depăşise cu nici un gînd evenimentul fatal.
Se auzise o bătaie timidă la uşă şi chipul blajin al dactilografei apăruse : Domnişoara Aimee întreba dacă i se poate aduce în camera de jos telefonul.
Walter o concediase fără de răspuns, cu un semn liniştitor al mîinei. Era un lux al lui acela de a nu avea cu femeile ce-1 împresurau nici un fel de conivenţe galante. Nu se bagateliza. în atmosfera lui boreală putea astfel răzbate mai pur prin filonul de otravă, şi subt gheţari zigzagul scînteii reci a pasiunii tăia drumuri netede de hartă.
Un telefon alături de bolnavă nu era permis, totuşi era vorba de Aimee şi de mama ei. Nu va refuza. Coborîse iarăşi la Lenora şi găsise pe Aimee aşezată pe un scaun, cu o carte în mînă lîngă patul bolnavei. Părea enigmatică.
475
Aimee în primul moment fusese furioasă că e obligată a-şi părăsi camera şi plînsese ; pe măsură însă ce disperarea ei egoistă îmbrăţişa cuibul de lux de care trebuia să se despartă, i se dezvolta ideea că interiorul preţios era strîns legat de voinţa lui Walter. Acelaşi plîns îşi deviase atunci mobilul şi Aimee suspinase :
—	Mamile !
Drept consecinţă a confundării egoismului cu sentimentele filiale, decisese că se va strămuta, devotîndu-se.
Cînd însă coborîse lîngă Lenora elanul se încetinise. Somnul curmat de gemete al Lenorei o impresiona ; îi fusese frig în aerul curat al camerii cu temperatura grăduită strict, iar în apropierea patului îi păruse a simţi un halo impur, răs-pîndit de trupul canceros. îi era silă şi frică ; trăsese totuşi un scaun şi sta acolo ca în drum.
Cînd intrase Walter, Aimee se sculase grăbit şi, luîndu-1 deoparte, cercetase despre boală şi operaţie. — Era un cancer înaintat, totuşi de natura cea mai lesne de operat...
Tonul grav impresionase pe Aimee şi umpluse cu apă limpede de lacrămi ochii ei largi. Nimic nu cursese pe de lături, înduioşarea estetică încîntase pe Walter.
—	N-ai nevoie să dormi aici. în primul moment crezusem...
Fata protestase : Nu ! Nu va pleca de lîngă mama ei... Walter insistase : Era chiar mai bine pentru bolnavă, care nu trebuia să aibă nici un fel de emoţie. — Cancerul era contagios ? întrebase neaşteptat Aimee. Cum Walter rămăsese perplex, Aimee se corectase : Ereditar ? vroise să zică, şi cu-vîntul schiţase parcă drama acelei frumuseţi intacte, pîndite de o tragică moştenire.
—	Ce idee ! Ce idee ! Walter o mustrase aproape tandru, schiţînd un gest protector împotriva unui duşman imaginar.
Subt forma amînării de pe o zi pe alta, de la un ceas la altul, Aimee rămăsese deci încă în camera ei. Asista la consulturile medicale, era mereu, ce-i drept, în preajma Lenorei, îşi rezervase însă toate cursele în oraş. După-amiază îmbrăca un taior simplu şi pleca să caute consolare la fetele Persu sau să previe pe Nory Baldovin. Uneori fetele Persu o luau cu ele în treacăt la club, sau intrau numai pentru un minut la vreun comitet.
476
Aimee pretutindeni vorbea de supărările ei filiale. Graţie ei Lenora se bucura de o reclamă deosebită. Cancerul ei uterin devenise un eveniment monden. Sanatoriul Walter fusese nevoit să deschidă un registru de înscrieri şi o rubrică de informaţii şi limuzinele descriau în faţa peronului curbe nenumărate. în camera ei ce da spre parc, Lenora era la adăpost de acel zgomot şi se lăsa acum în voia boalei şi a unei frici dezordonate. Laşitatea ei dezlănţuită complica răul şi Walter se văzuse nevoit să intervină. Totodată sever şi generos, îi poruncise să se cuminţească şi îi promisese să o vindece. Trebuia să fie foarte liniştită în vederea apropiată a operaţiei : un mic raclaj în urma căruia se va simţi bine.
Asprimea şi minciuna laolaltă îşi făcuse efectul şi Lenora se domolise ; numai din cînd în cînd, din rădăcinile adînci ale trupului, se ridica în ea iarăşi spaima şi rebeliunea. Avea acum un facies ca de absint, de o frumuseţe specială, pe care-1 admira doctorul Pejan, care o îngrijea cu mult zel, atît pentru patron, pe care-1 judeca dar pe care-1 stima, cît şi anume pentru ea, pentru femeia rătăcită acolo, care-i păruse totdeauna ridicolă şi mişcătoare. Acel facies pe Aimee o speria ; clipea cu teamă şi se uita împrejur căutînd ajutor. Bucuroasă că nu e singură surîdea aproape graţios lui Pejan. Uneori, cînd Aimee arăta ceva simplicitate şi bun-simţ, Pejan îşi zicea că, fără de vanitatea ei nesuferită, ar fi putut fi o fată bună. De obicei însă o dezghioca de învelitoarea ei frumoasă, con-templînd sîmburele prodigios al egoismului, apoi o învăluia la loc cu îngrijire în formele ei armonioase, tratînd-o cu un amestec bine dozat de respect şi de ironie. Cînd Aimee ră-mînea singură cu Lenora, atitudinea ei avea ceva brusc şi constrîns ; respingea braţele ce i le întindea Lenora cu alintare, mustrînd pe mama ei că face mişcări nepermise. Lenora se întrista ; din regiuni obscure i se urca o intuiţie sinistră asupra boalei ; se întorcea spre perete, strîngînd pe lîngă ea plapoma ca pe un giulgiu şi închidea ochii privind în întunericul pleoapelor ceva spăimîntător. Se simţea descalificată faţă de Walter, de Pejan, de toţi bărbaţii de pe lume, pentru că nu mai era intactă ca femeie.
De îndată ce Lenora adormea sau părea adormită, Aimee pleca în oraş. Dintre cursele ce avea de făcut, una singură avea mereu insucces : aceea la casa Drăgănescu. Aimee se enerva ; găsea că defecţiunea era de neiertat. Pe cînd ei se
477
zbuciumau, Elena şi bărbatul ei nici nu binevoiau a fi puşi la curent. Fiecare ar fi vrut bucuros să se plimbe îri străinătate în duo muzical, dar erau pe lume şi alte datorii.
Aimee era bucuroasă să macine puţin din statuia mîndră a Elenei, dar nu se grăbea defel a o anunţa.
După mai multe demersuri zadarnice, se hotărîse să cheme la telefon ; răspunsese feciorul că domnul lipsea. Aimee ar fi putut lăsa un răspuns, tăcuse însă, vroind să vadă pînă cînd acea fortăreaţă îi va rămîne închisă. Nory Baldovin lipsea în provincie ; pe doctoriţa Rim nu se putea pune mina. Nu te puteai bizui pe nimeni dinafară. Palatul Walter apărea iarăşi fetei ca o citadelă prielnică.; atît numai că acum se juca în interiorul ei tragedia vieţii şi a morţii. O scutura un fior ; rămînea atunci în camera ei cea frumoasă şi se odihnea. — Lenora trebuia să trăiască ! Aimee îşi repeta dezideratul ca şi cum n-ar fi fost cel mai firesc cu putinţă. Foşnetul înde-mînatee al cameristei în jurul ei o mulţumea. — Familia Walter în palatul Walter ! Lenora, Walter şi ea ! Atît! Ei trei ! Ceaşca de porţelan de China o încălzea mai mult ca ceaiul fierbinte ; luxul circula în ea ca o sevă. — Lenora trebuia să trăiască ! Se încăpăţîna într-o voinţă pe care nimeni nu i-o disputa. A doua zi era să fie operată. — Lenora va scăpa ! O ştia totuşi dinainte.
Cînd Aimee în dimineaţa aceea, pe la zece, coborîse în sanatoriu, totul era liniştit. îi ieşise înainte Walter cu un aer tainic. Operaţia s-a făcut în condiţii bune ! Apoi, grăbit se dusese spre patul Lenorei şi o dezmierdase pe mîini şi pe păr, ridicînd peste piept cuvertura lunecată. Foarte palidă, Lenora nu se deşteptase încă. Cum Aimee, consternată, nu spunea nimic, Walter o luase de umăr şi o trăsese deoparte. Aimee se supusese ; avea un singur şi acelaşi gînd : casa şi familia Walter !
—	Uite ce sunt eu de părere, spusese Walter. Ar fi bine ca pentru zilele ce rămîn pînă la restabilire, să vie la noi domnişoara Hilda. Bolnava noastră o^ iubeşte mult.
Walter totdeauna evita să dea Lenorei în faţa lui Aimee un nume definit. înainte era : „mama dumitale", acum : „bolnava noastră".
—	Numai să vrea să vie ! răspunse Aimee, căreia propunerea i se părea avantagioasă.
478
—	Va vroi ! Domnişoara Hilda se sperie mai lesne de petreceri decît de suferinţă.
Remarca lui Walter displăcuse fetei. Alesese din ea cu-vîntul „suferinţă". Avusese o destindere nervoasă care adusese lacrămile. Ochii albaştri se acoperise cu o pînză subţire, care acum însă lunecase pe obrazul de porţelan. Batista fină acoperise rictusul mic al gurei ; glasul avea o disperare sinceră :
—	Am fost la cumnatul meu... Nu e vizibil ! Sora mea lipseşte şi nici nu-i ştiu adresa... Nory Baldovin nu dă nici un semn... Sunt singură !... Starea mamei e rea şi mi se ascunde !... Nu vreau pe nimeni ! N-am nevoie de nimeni !...
—	Dar nu e defel aşa ! Lenora e acum mai bine de o sută de ori ca înainte !... Nu eşti singură ! Mă ai pe mine !
Walter sublinia unul cîte unul cuvintele, emoţionat de acel strigăt orfan al fetei.
Aimee se calmase ca printr-un resort. La nesfîrşita repe-tire a gîndului : „Casa şi familia Walter !w, Walter dase acum un răspuns.
PARTEA IV- a
Cap. 16
Hilda primise de la Aimee o scrisoare prin care o punea la curent cu boala şi operaţia Lenorei ; fără altă aluzie, Aimee, făcînd socoteala serviciilor ce-i putea face Hilda şi incomodităţii ce-i putea aduce ei personal, decisese să n-o cheme.
Venise însă drept răspuns o scrisoare prin care Hilda da curs sentimentelor ei bune, anunţînd totodată că va veni lîngă scumpa ei amică în momentele de supărare, ea care fusese invitata lor fericită, în timpuri de bucurie. In nemţeşte frazele se lungeau lirice şi oarecît bombastice. Impresionată de nenorocirea ce se abătuse asupra prietenilor, Hilda uitase atmosfera cam neplăcută care încheiase petrecerea ei la Wal-teri.
Bunele intenţii ale Hildei erau prea evidente pentru ca Aimee să poată obiecta ceva. Se mulţumise să gîndească ca „diese arme Hilda“ avea un stil cam exaltat.
Pe Hilda o primise la gară, de rîndul acesta, domnul intendent şi domnişoara secretară. Aimee fusese mulţumită că se poate dispensa, deoarece amiciţia ei pentru Hilda era mereu mai micşorată, nemţoicuţa trecînd pe un plan lateral şi inferior al preocupărilor ei.
Hilda, care-şi închipuise că va cădea acolo în plină dramă familială, fusese descumpănită de aspectul normal al lucrurilor. Lipsa de efuziune a lui Aimee către ea o pusese totuşi pe socoteala mîhnirii : „Sunt atîtea feluri de a reacţiona la supărare".
480
Odată venită, Aimee profitase de prezenţa Hildei pentru a-şi uşura sarcina pe lîngă Lenora, care deocamdată era salvată ; cît despre pericolul prevăzut pentru viitor îi părea acum ceva depărtat şi poate chiar exagerat. îşi zicea uneori că acel pericol putuse fi numai un pretext pentru Walter de a se declara.
Din neglijenţa lui Aimee şi din neprevederea celorlalţi, camera Hildei nu fusese din timp pregătită, de aci o mică indecizie asupra instalării ei. Hilda declarase că ar dori să fie cît mai aproape de doamna Lenora, deoarece a venit anume pentru dînsa. Aimee îi cedase deci locul ei în camera de lîngă bolnavă, loc pe care nu-1 ocupase nici un moment efectiv. Prin acel aranjament fetele se vedeau destul de rar şi mai niciodată singure.
în afară de Aimee, toţi ceilalţi arătase Hildei multă recunoştinţă pentru venirea ei.
—	îţi mulţumesc, kleine Freundin! îi spusese la sosire Walter şi urmase a o trata prieteneşte. Lenora, fireşte, o primise cu lacrămi de emoţie şi bucurie. Pejan îşi arătase mulţumirea prin glume :
—	Acum am cu cine să mă cert !
Personalul se învoia admirabil cu nemţoicuţa. Uneori Aimee, agasată de acele demonstraţii, cerea fără rost „liniştecc pentru bolnavă. Circula atunci un vînt rece. Mai adesea însă Aimee arăta destulă bună dispoziţie. Era mulţumită de însănătoşirea Lenorei, asupra căreia îi convenea să anticipeze. Sentimentele triste şi grave, ca şi stofele de culori închise, n-o prindeau. Dezorientată faţă de necazuri, suportase rău boala Lenorei. Acum cînd boala era înlăturată, avînd pentru viitor în orice caz asigurările lui Walter, Aimee redevenise păpuşa graţioasă de altădată.
Păstrase totuşi obiceiuri mai matinale, era punctuală la ora dejunului Lenorei şi aproape zilnic punctuală la ora patru, luînd mai din vreme ceaiul, cu Hilda, Walter şi Pejan, pentru a putea după aceea lipsi pînă seara, cînd asista la culcarea bolnavei. Lenora era fericită de atenţiile fetei ei scumpe. Ceilalţi de-a$emeni n-aveau a se plînge de ea. Regimul bunelor sentimente la ore fixe convenea lui Aimee. Devotamentul ei ocupa cel mult trei-patru ore din zi, restul timpului îi aparţinea.
481
Cum pentru moment nu se puteau primi vizite, Aimee ieşea mult. Şoferul staţiona mereu în aşteptarea ei în faţa peronului mare, acum nefrecventat.
în rochiţă de ziuă, negreşit elegantă, subt haina de caşa, cu guler simplu de lutru, cu pălăriuţă neagră, discretă, Aimee cobora cu precauţiune scara pustie de marmoră, ca şi cum vroia încă la acea distanţă să respecte liniştea bolnavei. împingea cu o sforţare uşa masivă a cărei cheie o luase la ea şi cu o privire împrejur, dintr-o impresie obscură de mister, alerga spre Buickul discret în eleganţă ca şi ea. Urmau felurite curse însemnate pe agendă şi complectate, zilnic aproape, cu o staţie mai lungă sau mai scurtă la fetele Persu. Se simţea acolo mai bine ca oriunde ; Minette era atentă şi inofensivă şi amiciţia admirativă, dar rezervată, a Corei o măgulea din ce în ce mai mult. Omagiul acelei pretenţioase estete îi părea mai de preţ chiar ca al lui Walter. Cu toată afecţiunea ce-i arăta, Cora nu-şi lua privilegiul de familiaritate obicinuită între prietene, ci persevera într-un fel de cochetărie amicală. Aimee auzise adesea preceptul Corei: „Nu se pot complecta în frumuseţea lor decît două fiinţe de acelaşi fel \“ dar nu se alarmase de el, căci nimic în atitudinea Corei nu îngăduia alarmă.
Inocent acceptată, prietenia ei era prielnică lui Aimee, pe care avansurile bărbaţilor o ofensau în gustul ei de acurateţă, insinuările şi complimentele lor dîndu-i impresia a-i deflora rochia sau a-i mînji porţelanul. Deşi ea însăşi rece, Aimee poate că totuşi ar fi dorit pe Cora mai drăgăstoasă. Totdeauna alături de ea, fumînd o havană opiată, Cora spunea lui Aimee, cu glas limpede şi calm, că ea e singurul ei idol. Aimee se simţea stînjenită şi ar fi preferat mici gingăşii ca ale Hildei, pe care totodată le dispreţuia.
— Cette pauvre Hilda! se exprima Aimee în faţa Corei, din grija ca nu cumva să fie îndoială asupra preferinţelor ei. Teamă neîntemeiată, căci Cora nu cunoştea competiţie şi Hilda îi era perfect indiferentă.
Singurul semn mai vizibil al amiciţiei Corei Persu era dorinţa de a se găsi cît mai mult cu Aimee. De la o cursă în oraş făcută împreună, trecuse la deprinderea de a le face pe toate ; de la coincidenţa unei vizite luau acum înţelegere pentru toate vizitele. Aimee nu accepta încă nici o invitaţie la petreceri, dar împreună cu Cora se ducea la unele reuniuni
482
intime de comitete a societăţilor de binefacere, de la care întruniri tineretul se abţinea în genere. Cele două fete strînsese astfel raporturile cu persoane mature şi importante. în camerele de locuit şi în ţinută de casă, acele doamne pierdeau din prestigiul lor ; conversaţia se nivela, fetele se simţeau mai austere şi doamnele patroane mai frivole ; se vorbea de treburi dar şi de cancanuri. Doamna Caliga avea totdeauna băuturi excelente. Cora aprecia un liqueur sec autentic şi Aimee bea bucuroasă două păhăruţe de malaga. Doamna Caliga mărturisea că găseşte în alcool un mare auxiliar activităţii ei neobosite. împreună cu secretarul, un tînăr licenţiat în drept foarte agreabil, stau în patru, plăcut şi intim, după plecarea celorlalţi. Aimee nu era de felul ei „flirt" şi Cora era Cora, atmosfera nu era deci turburată, cei patru de-acolo formau ca şi două perechi şi doamna Caliga aprecia mereu mai mult pe cele două prietene, chiar dacă despre prietenia lor avea de făcut vreun comentariu.
Uneori cele două se duceau şi la Clubul Sport, dar numai la orele cînd nu era lume multă,. Erau acolo zece-cincisprezece clubişti care cercau paşi noi de dans sau imitau numere de la Music-Hall „a s'y meprendre". Cora şi Aimee stau deoparte. Cînd uneori tonul petrecerii era mai ridicat, Cora părea interesată de impresiile lui Aimee. S-ar fi zis că aşteaptă să se producă un fenomen a cărui întîrziere o dezamăgea. Cum Aimee rămînea impasibilă dar îşi exprima mirarea pentru acele „nebunii", Cora propunea să plece şi, făcîndu-şi drum printre „nebuni", ducea după ea pe Aimee docilă.
întoarsă acasă Aimee se urca de-a dreptul în camera ei şi recapitula întrebuinţarea zilei totdeauna rezumată în tovărăşia Corei. Prietenia Corei îi devenea tot mai necesară, deşi o preocupa uneori obstacolul întîlnit în caracterul amicei. Era îngrijorată că nu mulţumeşte îndestul pe Cora, fără urma vreunui gînd echivoc.
Lenora mergea repede spre bine. Dimineaţa la pansament şi seara la culcare era încă bolnava fricoasă şi capricioasă, restul timpului, mereu mai înviorată, părea a renaşte.
Sta acum cîteva ore pe chaise-longue şi aştepta cu nerăbdare permisia de a face primii paşi. Graţie tonicelor avea o mină bună şi tenul îi era mai frumos ca oricînd. îşi regăsise cochetăria. Walter se arăta acum soţul perfect al unei soţii incurabil bolnave. Prezenţa aproape permanentă a lui Walter
483
şi cordialitatea lui nouă redase oarecît Lenorei aplombul. Nu mai era faţă de bărbatul ei atîta de încremenită şi adesea, la glumele lui Pejan, rîdea cu rîsul ei pe care Nory Baldovin îl chema „sexual". Avea chiar o stare de nelimpe^ire, un gînd latent, un tors în gîtlej, o nădejde senzuală, care-i strălucea în ochii verzi de pisică cu pleoape îngreunate de arsenicul tonicelor ; mutilată cum era acum, imboldul ei devenea tragic, sau numai ironic.
Tratamentul era din ce în ce mai abreviat şi progresele mai accentuate. Coaforul şi manichiura fusese admişi. Lenora se gîndea acum la rochii. Printr-o manevră şireată, ruga pe Aimee să treacă pe la casele de modă, în faţa lui Walter, ştiind că fata astfel n-o va putea refuza, iar de consimţămîn-tul lui Walter fiind asigurată. Conspirase cu Hilda să se tundă pentru a face surpriză lui Walter şi lui Aimee. Walter se arătase încîntat, dar Aimee se supărase pînă la lacrămi.
—	De ce te-ai masacrat aşa, mamile, fără să mă întrebi! Nu mai eşti mamile a mea !
Nemulţumirea fetei se descărcase asupra Hildei ; cînd rămăsese singure îi spusese tăios :
—	Nu ţi se pare că-ţi depăşeşti atribuţiile ?
Era felul în care o putea mai mult jicni. Hilda rămăsese rău dispusă cîteva zile ; glumele lui Pejan nu reuşeau s-o înveselească ; Lenora o îmbulzea zadarnic cu întrebările şi Walter se arăta îngrijorat.
Treptat Hilda se înseninase, ceea ce fusese subliniat de Pejan cu : „Aşa da ! Eşti iar drăguţă !“ Aimee cu glas melodios opinase că poate Hildei îi era dor de logodnic. Hilda protestase : Nu era logodită.
—	Ce e cu logodna, domnişoară Hilda ?
Hilda îi explicase că Aimee probabil făcuse o glumă despre un văr al ei, seminarist, cu care părinţii în copilărie o logodeau, tot în glumă.
Aceeaşi întrebare i-o pusese apoi şi Walter :
—	Aşadar, eşti logodită, kleine Freundin ?
Un „Nein“ accentuat atrăsese atenţia tuturor. Se vorbise atunci de Viena şi Walter declarase că de îndată ce lucrul va fi posibil va duce pe Lenora la Viena pentru un tratament cu radiu. — Domnişoara Hilda va putea rămîne cu amica ei sau pleca cu ei la verişor, aşa cum va dori, glumise Walter.
484
Hilda se grăbise să spună că a venit anume pentru doamna Walter, deci va pleca cu ei odată pînă la Viena, unde cu regret îi va părăsi — dar nu pentru logodnic.
Lenora se bucurase de voiaj ca de o petrecere. Avea acum unele aere misterioase din faptul că pregătea lui Aimee ceea ce ea credea a fi o mare surpriză. O vor lua cu ei. Credea că o călătorie cu Hilda şi vizitarea Vienei şi a pensionului o vor încînta. într-o zi, nemaiavînd răbdare, mărturisise lui Aimee proiectul : Rămînea consimţimîntul lui Walter care...
Aimee o pironise cu privirea :
—	Sunt obosită ! De aceea nu pot şi nu vreau să merg. Cît despre consimţimîntul lui Walter.,..
Lenora nu putuse pricepe de ce intenţia ei frumoasă fusese primită de Aimee cu iritare şi dispreţ.
în aceeaşi zi Aimee spusese lui Walter în faţa celorlalţi :
—	Trebuie să rămînă cineva aci cu casa şi ţin să mă sacrific eu !
Walter se roşise fără a spune un cuvînt. El nu se gîndise că Aimee ar dori să meargă. Evita de fapt pe Aimee de cînd avusese cu ea acea explicaţie care angaja viitorul. De la capitalul pe care i-1 oferise, dobînzile le înturna asupra Lenorei.
Cînd timpul plecării sosise, Walter orînduise totul cu privire la sanatoriu, factor responsabil rămînînd doctorul Pejan. Cu privire la casă nu orînduise nimic, Aimee fiind stăpîna. Walter îşi recapitulase şi tot ce mai putea avea de făcut la Viena ca aprovizionare medicală. De la căsătorie nu mai trecuse frontiera. I se părea mult de atunci şi socotise cu mirare că în realitate nu erau nici trei ani deplini. Numai trei ani şi era ajuns la acel epilog funebru ! Constatase lucrul cu un fel de cruzime, cum priveşti opera acelui valoros căpcăun ce e Natura. îşi făcea totodată socoteala că la Viena va avea el singur toată grija Lenorei şi că-şi va face toată datoria. Hilda îi părăsea ; era o pierdere regretabilă, dar de neînlăturat. Nu puteau sechestra fata.
Lenora suportase bine drumul, încîntată de fiece lucru în voiaj. Walter regăsise cu plăcere decorul familiar al călătorului pasionat ce fusese altădată. Despărţirea de Hilda se făcuse la o staţie mică de bifurcare. Lenora era gata să facă o mică scenă, dar o oprise Walter ca fiind inoportun pentru sănătate. Arătase el o recunoştinţă mai expansivă de cum îi era obiceiul, pentru a o compensa. Fata aceea era de treabă
485
şi în voiaj fusese chiar agreabilă, ca şi cum îşi regăsise personalitatea odată cu patria, sau poate era dintre femeile cărora le şade bine cu drumul.
Viena era unul din marile amoruri de tinereţe ale doctorului Walter. Puţina lui sensibilitate fusese totdeauna rezervată locurilor şi lucrurilor, nu oamenilor. îşi alcătuise un program ordonat al împărţirii timpului. Lenora era instalată într-un sanatoriu pentru înlesnirea tratamentului, dar în pauzele tratamentului circula în voie. La ore fixe deci Walter se ocupa de ea. îi rămînea timp pentru vizitele la confraţi, la felurite labo-ratorii, la furnizori şi chiar la anticari, unde proceda cu precauţiune ca unul care şi-a făcut suma achiziţiilor. Lenora nu se putea obosi şi se plimba pretutindeni cu autoul. El, în schimb, făcea curse lungi cu piciorul pe Ring sau la Prater, ca un simplu muritor fericit că e în concediu. în Prater, Walter se surprinsese fluierînd. îşi amintise zilele petrecute cîndva, demult, acolo cu Salema şi bancherul Efraim, care la Viena era baronul Efraim.
Pe cînd Efraim urmărea bursa, el avea cinstea să plimbe pe bancheriţa, care avea o predilecţie pentru Luna-Park. Timpul anulase mînia de-atunci a tînărului Walter, pus în solda şi la capriciul femeii elefantiaze şi lăsase intactă numai plăcerea studentului de a cunoaşte frumosul oraş vienez. Walter fluiera acum un refren de vals, asemeni acelor finale de operetă în care cortina căzută a acoperit viziunea tenorului scund ce înlănţuie talia grasă a duenei, lăsînd numai melodia în surdină a viorilor.
în fiecare seară aproape, Walter conducea pe Lenora în vreunul din acele teatre a căror spectacol e sfîrşit la ora zece. în pragul sanatoriului o săruta pe frunte — gest atunci inovat — apoi pleca la una din cafenelele mari, unde rămînea pînă spre unu din noapte, înlocuind rar cafeneaua vieneză cu vreun alt local mai dubios.
Din ţară Walter primea buletine aproape zilnice de la Pejan şi de la administrator. Aimee trimisese o singură scrisoare cu tonalitate cam sarbădă, vorbind de misiunea ei acolo în ţară şi de petrecerea lor nevoită departe de cămin.
Rămasă singură, Aimee avea timpul întreg la dispoziţie. Se întorsese deci cu totul spre viaţa dinafară. Restabilirea Lenorei îi îngăduia să ia parte la petreceri ; asistase chiar la o
486
redută costumată a Sportivului, peste tot însoţită de Cora Persu.
Aimee era acum ca şi mutată în casa Persu. Ilustrul Persu era plecat la un congres în America şi doamna Persu mereu pe drumuri pentru agonisirea coşniţei. Aimee avea desigur grijă să nu fie pricină de cheltuieli pentru prietenele ei, aducea însă în dărnicia ei multă delicateţă. Faţă de generozitatea prietenei, Cora avea atitudinea cuiva care nu bagă de seamă ; Minette, dimpotrivă, arăta o recunoştinţă expansivă.
Cînd fetele rămîneau acasă, se puneau în discuţie chestiile de familie şi îndeosebi neajunsurile pricinuite de amorul Mi-nettei pentru acel escroc, acel Marcoff plin de toate viţiile, la care, fără îndoială, asocia pe biata Minette. Voinţa dîrză a Corei nu putea nimic împotriva feminităţii depravate a celeilalte.
—	Atunci să te ia de nevastă ! poruncea cu glas vibrant Cora.
—	Nu vrea să mă ia ! se văieta Minette. O luptă cu atît mai dureroasă cu cît mariajul atît de dorit era o unire degradatoare.
Alteori, Minette declara că ea nu vrea să se mărite, pentru că pe urmă n-are s-o mai iubească.
—	Trebuie !... Dacă nu, ţi-1 iau eu !
Cora, evident, nu vrea decît să ameninţe. Aimee se îngrozea de situaţie, dar nu observa cinismul Corei. Dureroasă însă era robia aceea a simţurilor la fragila gospodină cu chip delicat şi prematur veştejit, care-i cerea lui Aimee ajutor.
în afară de mondenităţi şi de intimitatea amicală, Cora era un preţios Cicerone intelectual pentru Aimee. O conducea la conferinţe interesante trecîndu-i de-a gata opiniile ei. Cora iscodea încă şi tot felul de plimbări noi şi amuzante. Ieşeau adesea pe jos, simplu îmbrăcate, ducînd după ele, de-a lungul vreunui bulevard sau pe străzi întortocheate, vreun domn matur şi galant ; urcau apoi brusc în vreun taxi sau tramvai, lăsînd donjuanul perplex şi furios. Aimee cu seriozitatea ei suavă şi Cora cu gravitatea ei arogantă nu ieşeau niciodată umilite din acele experienţe.
Nu repetau acelaşi număr ; ar fi fost banal şi compromiţător. Mai interesanţi erau oamenii din popor : vreun bă-trîn libidinos cu haine sleioase, în care cutezanţa se aprindea corosivă şi defăimată. Obsedat şi excitat, stînjenit, totodată
487
cu un fel de ură, trăgîndu-şi buzunarele rupte şi basmaua de gît murdară, şi cu aceeaşi furie privind hainele luxoase ale fetelor, ca şi cum numai acele vestminte ar fi fost obstacolul, apoi copleşit şi cu o indicibilă expresie de milogenie şi servitute, fetele îl duceau în dîra parfumului lor ca pe un vînat duhnav, pînă unde la vreo traversare încetineau şi victima le venea aproape, încălzită. Aimee atunci se înfiora de dezgust, pe cînd Cora necruţătoare îl sfida.
— La o parte, cerşetorule !
O serpentină electrică trecea prin bruta pe care instincte ce n-au clasă socială o făcuse un moment să niveleze distanţele. Era atunci o prăbuşire dublă : bărbătească şi socială, care delecta o secundă pe Cora. Lui Aimee un moment îi era încă frică, apoi amîndouă rîdeau.
în schimb haimanalele tinere răzbunau pe cele bătrîne. Fără să mărturisească, dar ghicită de amica ei, Aimee era oare-cît impresionată cînd vreun tînăr lucrător sau apaş avea subt caschetă ochi frumoşi, cămaşă descheiată pe pieptul tînăr şi mîneci suflecate pe braţe musculoase. Cora găsea şi ea pe aceia mai puţin ignobili ca pe restul bărbaţilor ; erau însă experimentele care se arătau mai primejdioase. Odată asmuţiţi, lupii tineri nu se lăsau lesne ^păcăliţi, nici nu se intimidau uşor, ceea ce da Corei lucru mai anevoios. Decisese că acele experimente trebuiau rezumate la un obiect definit şi asupra căruia să existe o putere de coerciţie. Alesese deci pe Paul şoferul, cu care ştia că Aimee făcuse eseuri de cochetărie. 20
De vreo cîteva ori Paul le ieşise în cale şi Cora decisese că Aimee va avea aerul că nu-1 vede sau că nu-1 recunoaşte. Nedumerirea tipului, care nu ştia dacă trebuie sau nu să se divulge, păruse Corei lucru savuros. Aimee nu înţelesese ce-a voit amica ei cu acel incognito. într-o altă zi, prin contrast, Cora spusese lui Aimee să-l strige pe nume şi Paul, surprins, frînase aşa de brusc că autoul săltase. Fetele se urcase şi se plimbase pînă la Băneasa fără alt semn de recunoaştere. Paul rămăsese cu banii în mînă, cu un aer stupid. La prima ocazie însă, fetele îi vorbise mult, cu ton glumeţ şi familiar. Erau etapele unui plan subtil, elaborat de Cora. Paul nu înţelegea dacă atitudinea lor era provocătoare sau firească, oscilînd între cele două ipoteze, dar vădit prelucrat de ideea fixă.
Cum fetele într-una din plimbări nu-i dase indicaţie, Pau] enervat întrebase :
488
—	Unde ?
—	Unde vrei ! răspunse Aimee, stilată de Cora.
Fusese o cursă dezordonată pe bulevarde, pînă cînd Paul apucase prin mahalalele mărginaşe, cotind mereu cu un fel de furie prin acele cartiere pe care Cora le găsea „interesante". Se înserase cînd autoul oprise brusc pe un fel de teren vag, care se înfunda în nişte magazii vechi.
Abia după somaţii repetate şi pipăind în poşetă revolverul mic ca o jucărie, Cora reuşise să facă pe Paul să întoarcă spre casă, întoarcere care pentru Aimee fusese un calvar al fricei.
Ajunse, Cora concediase pe Paul fără de plată şi cu ameninţarea poliţiei. în camera fetelor, Aimee avusese un acces de lacrămi şi Minette îi adusese apă zaharată.
—	N-a fost lesne ! zisese Cora, ca un campion după o victorie care a trecut foarte aproape de înfrîngere, turnîndu-şi un păhăruţ de coniac.
—	Şi unde pui că nici nu era încărcat browningul ! De-a-cum înainte, orice ar zice Ticuşor şi oricît ai scînci, Minette, îl încarc.
—	Ţi-a fost frică ? îngăimase Aimee, care încă nu-şi revenise.
—	Mie frică ? N-ai văzut c-am intervenit abia în ultimul moment ?
Făcînd acele escapade Aimee se credea tot ireproşabilă, socotind onoarea ca pe ceva material şi avînd numai scrupulul făpturii ei de mătasă şi de porţelan. Cora era amorală cu gravitate şi convingere.
Ea, dealtfel, urmărea numai impresiile lui Aimee ; o interesa mingea perversă astfel aruncată de la ea la acei bărbaţi şi de la ei la Aimee : triunghiul acela subversiv al senzaţiilor. Partenera însă se arăta insuficientă. Aimee, după spaima cu Paul, reacţionase, spunînd Corei că-i e frică şi e mai bine să renunţe. Cora răspunse rece :
—	Negreşit!
Fusese între ele o nemulţumire. Aimee avusese impresia că de-atunci Cora îi arăta mai puţină admiraţie ; ofensată, nu venise cîteva zile la casa Persu. După cele cîteva zile revenise, nerăbdătoare să vadă care e starea de suflet a Corei. N-o găsise acasă şi trebuise să asculte doleanţele de amor şi de gospodărie ale Minettei. Plictisită de aşteptare, cercetase unde e Cora.
489
—	Cine ştie ! Aşa e ea, cu toane ! rîsese Minette.
De-atunci întîlnise pe Cora tot cam grăbită, subt pretextul
a felurite curse, asupra cărora nu-i da explicaţii. Aimee era dezamăgită. Profitase de acele vicluri pentru a scrie misive lungi şi tandre Lenorei, pe care-şi da seama abia acum că a neglijat-o. Cu aceeaşi ocazie împrospăta şi admiraţia — desigur neştirbită — a lui Walter.
In afară de efuziunile familiale, vroise a da şi buletinul casei. Trebuia să-şi ia în serios rolul de custode, inspectînd totul. Descoperise defectarea unui aparat în laboratoriu şi un mic furt la provizia de lemne. Făcuse observaţii arogante, care jicnise personalul.
Cercase a se amesteca şi în domeniul medical, dar Pejan o înlăturase :
—	Nu te osteni, domnişoară ! Vezi-ţi de plimbări ! Aci e răspunderea mea !
Ii păruse obraznic şi decisese ca la întoarcerea lui Walter să se plîngă. întoarcerea o aştepta acum cu nerăbdare. Veştile primite de la Lenora vorbeau de tîrguielile făcute în vederea unei apropiate reveniri. „Walter e foarte drăguţ !“ spunea Lenora. Calificativul, deşi nepotrivit, era îndreptăţit de supleţa doctorului Walter, care-şi însoţea nevasta în magazine dîn-du-şi chiar şi avizul. Erau fenomene pe care le producea în chip precis desexuarea Lenorei prin boală şi, în chip vag şi latent, perspectiva văduviei, ca şi cum Walter era recunoscător Lenorii că a venit oportun în existenţa lui pentru ca tot oportun să plece.
La întoarcerea de la Viena Lenora era de nerecunoscut : frumoasă, siluetată, vioaie, elegantă. Personalul nu-şi credea ochilor şi Pejan îşi declarase amorul, cerînd profesorului voie. Aimee se arăta foarte voioasă. Lenora venise, dealtfel, încărcată de cadouri pentru toţi şi fireşte că Aimee fusese tratată princiar. Drept revanşă, Coca-Aimee anunţase Lenorei o mulţime de serbări proiectate pentru întoarcerea ei. Fusese o nouă epocă de mondenităţi în casa Walter, la care Lenora luase parte activă : flirta, dansa, era neobosită şi avea mult succes. Fusese de ajuns ca Aimee, la curent cu dorinţa nouă a Lenorei, să spună unui dansator care se înclina în faţa ei : „Invită pe mama !ff cu un ton de reproş, pentru ca normalizarea Lenorei cu mediul să se facă. Doamnele recunoscură în ea o semenă şi Lenora se încorporase acelui angrenaj, pînă
490
atunci rămas străin de ea şi care atîta timp o speriase, pentru că nu ştiuse să observe că era vorba numai de „mode" ale vorbirii şi ţinutei, că numai „reţetele" îi erau neobicinuite, dar că altfel era de-a lor şi erau de ai ei.
Lenora nu era defel îngrijată acum de sănătatea ei ; se credea vindecată. Avea ideea naivă că nimic rău nu o poate ameninţa fiind soţia lui Walter şi avînd medicina la dispoziţie. E drept că consemnul, riguros respectat, făcuse să nu-i ajungă la auz cuvîntul funest de cancer, care i-ar fi risipit încrederea şi iluziile. îi plăcea deci să vorbească de boala ei ca de un lux şi se enerva cînd i se amintea să nu se obosească.
—	Vedeţi ce frumoasă s-a făcut măicuţa mea ! Dar ce spaimă ne-a dat! era noul refren al lui Aimee.
Graţie acelor recepţii, Cora şi Aimee se vedeau iarăşi des. Pe tărîmul neutru al petrecerilor fusese o reluare de raporturi cu formă nouă de cochetărie amicală. Cora trimitea lui Aimee de la distanţă surîsul ei şi Aimee o căuta mereu cu privirea. Din cînd în cînd se opreau pentru a schimba cuvinte fără importanţă, dar cu subînţelesul unei solicitudini reciproce.
Cînd, după aceea, Aimee se dusese la fetele Persu acasă, întîlnirea ei cu Cora avusese un caracter savuros de plăcere şi constrîngere. Minette era culcată pe o canapea, biată peticuţă palidă, învelită în pleduri roase. Cora pusese pe Aimee la curent :
—	Iarăşi mica operaţie. Debilă cum e, o va omorî !
Dintru întîi Aimee nu înţelesese, apoi se lămurise. Trecuse
cu Cora alături, în biroul ilustrului. Era un moment prielnic de intimităţi şi confesiune ; Cora tăcea aşteptînd, Aimee se simţea însă stînjenită şi nu găsea cuvintele cuvenite pentru împăcarea lor tandră. în loc de tandreţa ce aştepta, Cora întrerupsese tăcerea cu aprecieri directe asupra sentimentelor, aşa cum le concepea : Cu cît era mai frumos amorul între două femei!
Deşi într-o chestie ce socotea încă de principiu şi care deci îi era indiferentă, Aimee nu găsise un răspuns, dezamăgită că prietena nu-i vorbea de neînţelegerea şi de împăcarea lor două.
După un timp de tăcere, Cora se sculase ca cineva care renunţă definitiv şi provocase plecarea cam grăbită a lui Aimee.
491
Acasă, Aimee, nespus de agasata, mai găsise şi un conflict familial ; îl pricinuise Pejan atrăgînd atenţia lui Walter că Lenora se oboseşte prea mult. Walter făcuse reproşuri Lenorei, ceea ce dase drumul unei crize de nervi ; Aimee luase partea Lenorei, care, după boală, avea dreptul la compensaţii. Walter o privise lung, ca şi cum făcea o cercetare minuţioasă a conştiinţei fetei ; întîlnise numai inconştienţa ei arbitrară. Căzură toţi de acord ca Lenora să fie mai moderată.
în aceeaşi seară Aimee fusese foarte contrariată primind pe o carte de vizită şi în termeni convenţionali scuza Corei de a nu putea participa la recepţie. Pe la unsprezece Walter adăogase la iritarea ei, venind s-o roage să intervină ca Lenora să se retragă.
—	Nu pot da lumea afară ! răspunsese cam arogant fata.
Din mijlocul unui grup vesel cineva o chemase pe Aimee.
O mînă îi astupase ochii şi alta îi apucase ca un cleşte subţire pumnul. Se auzise un rîs pe note de alto şi vocea răguşită a prinţesei Ada :
—	Noi ! Unchiul şi mătuşica !
Aimee prevenise la lumină şi la libertate cu un fel de plăcere sperioasă. Erau chiar Ada şi Lică ; rămăsese acolo la vorbă şi la rîs cu un fel de ardoare împotriva Corei şi a lui Walter. Privind pe rînd pe Ada şi pe Lică se întreba cine-i astupase ochii. Ada învîrtea în mîini un lornion ; mîinile lui Lică, libere, erau albe — deşi obrazul îi era oacheş — cam scurte, agile şi plebeiene : mîinile cu care îi astupase ochii.
Cap. 17
Cînd Coca-Aimee, pentru a treia oară în aceeaşi săptă-mînă, cercetase la casa Drăgănescu despre sora ei, feciorul, care nu avusese ordine precise, răspunsese că „boierii" sunt la ţară. în felul acesta el era acoperit ; nici nu ascunsese, nici nu denunţase sosirea Elenei.
Coca-Aimee nu băgase de seamă pluralul şi plecase cu decepţia că Elena tot nu s-a întors. Era nerăbdătoare s-o vadă, acum însă pentru alte motive ca cele dinainte. Scopul ei monden şi-l ajunsese fără de Elena, dar ar fi vroit să
492
implice pe sora ei în existenţa pe care şi-o făcuse, iar dacă Elena ar fi avut ceva de zis împotriva felului ei de a fi şi de a face, ar fi vroit să poată preveni acele obiecţii. Aimee nu mai avea acum siguranţa absolută că tot ce face e bine şi vroia să-şi consolideze atitudinea. Riscurile nu-i plăceau şi dacă trecuse dincolo de unele limite ale prudenţii fusese din ambiţie faţă de Cora, care totuşi o trata ca pe cineva care nu e de calitatea ei, indiferent că acea calitate era blamabilă. Indiferenţa uşor dispreţuitoare a Corei durea pe Aimee.
Aimee mai avea necazuri şi cu lumea de la club, care, după ce-i făcuse avansuri mari, îşi oprise acum parcă favoarea pe loc şi n-o lăsa să pătrundă mai departe în intimitatea ei. îşi da seama că aşteptau de la ea o dovadă, un act de legămînt şi de garanţie reciprocă. Fusese admisă acolo pentru reputaţia ei de virtute cu condiţia subînţeleasă de a o pierde. Ca tuturor celorlalţi i se cerea să rămînă învestită cu îngîmfări exterioare, abdicînd însă pe cele intime. 21 Făcuse dovada că ştie să strălucească în saloane, să sfideze, să-şi proclame bunul plac, să pretindă şi să umilească, mai trebuia acum să-şi aibă, ca fiecare, „cazierul*, să achite dijma de compromisuri cerută de corporaţia celor o sută, care repre-zintau cîteva mii, dar cari pentru Aimee erau lumea.
Indiferent dacă temperamentul ei nu se potrivea cu astfel de compromisuri, era acolo vorba de un ritual, de o solidaritate. Dovada din urmay Aimee întîrzia s-o facă şi simţea că începe a fi suspectată, că i se închid nesimţit barierele mediului din care — deşi unele obligaţii îi repugnau — vrea cu orice preţ să facă parte.
Respingerea ei nu venea numaidecît din virtute, din absenţa totală a viţiului, ci mai ales din cochetărie, care cerea pentru riturile ei toată persoana lui Aimee : tenul, talia, toată fiinţa ei avea nevoie, pentru a-şi menţine formula de icoană, să fie neatinsă. La virginitate se gîndea ca la un ermetism necesar frumuseţii, pe care ar fi preferat să-l păstreze pentru a-1 valorifica în mariaj ; de aceea dintre toate probele cea care ar fi displăcut mai mult lui Aimee era macularea ; mai tare însă o speria primejdia de a rămîne pe frontierele vieţii mondene şi, mai ales, o durea dispreţul glacial al Corei Persu, a cărei atitudine din urmă era vexatorie şi enigmatică :
493
un malaise care nu lua formă definită pentru a-i arăta desluşit ce avea de făcut.
La club Aim6e vedea cum se fac şi se desfac împerecherile subt ochii ei şi simţea că i-a venit rîndul ; decisă să trişeze pe cît posibil, era decisă şi la unele sacrificii, nu era însă defel ajutată ; deprinşi să fie solicitaţi, tinerii stau într-o rezervă care avea acum o nuanţă ostilă. Cochetăria ei incestuoasă către Walter o slujise un timp, jocul însă nu se putea duce mai departe din atîtea pricini. Dealtfel, Aimee simţea că, printr-o ciudăţenie, lumea aceea cinică, în ochii căreia incestul avea o valoare excitantă, n-ar fi admis lucrul între ea şi Walter.
în astfel de impasuri, Aimee căuta pe Elena pentru a o face să admită anticipat ceea ce nu cutezase încă, dar care trebuia cutezat. Mai avea şi altă grijă : dacă capriciul ei pentru Lică ar fi fost ştiut de clubişti, putea fi compromisă. Un flirt cu „fratele mamei" era în principiu socotit foarte chic de banda ei de prieteni, dar Lică, personal, era abia tolerat de hatîrul prinţesei Ada. Printr-un mister al adaptării, Ada fusese deplin adoptată de lumea aceea ; i se acorda scuza valabilă a amorului senzual. O delimitare arbitrară făcea ca vulgaritatea Adei să intre în cadrul snobismului şi aceea a lui Lică, nu. Hainele de la croitorul mare şi mustaţa rasă — care un moment îi dase aerul unui „domn bine" — nu putuse acoperi apucăturile lui de fante de mahala maturit. Vorbind de el, fiecare suspina şi recurgea la freudism pentru a scuza pe Ada. Ada însăşi nu mai avea pentru el admiraţia care da lui Lică aplomb, şi personalitatea lui, în acel mediu, se decolora. Numai simţurile mai susţineau căsătoria, iar certurile mari şi mici nu conteneau. Ada nu cruţa lui Lică reproşurile usturătoare, care porneau de la gelozie şi ajungeau la insulte asupra insuficienţelor lui sociale. Lică, care nu era suferitor, nu se da în lături de la argumentul ultim al unei palme sau unui picior :
— Na, prinţesă !
Rămînea însă jicnit şi de aceea ocolea lumea sau era provocator. Singura lui reputaţie bună era cea de obrăznicie. Nu numai o dată avusese „chestii" ; se aplanase pentru că : „Von ne pouvait pas se risquer avec ce sabretache“. îl credeau spadasin.
494
Aimee nu cunoştea amănuntele acelui dispreţ, simţea însă că unchiul nu era la preţ şi că nici chiar ea n-ar fi avut destul prestigiu ca să-l reabiliteze. Pete de familie avea fiecare, dar erau cît mai bine ascunse sau zgomotos renegate. In adevăr, epoca de-acum era rea pentru Aimee, cea mai rea pe care o trecuse. Epocă turbure din pricina lui Lică, a boalei Lenorei, din pricina răcirii de Cora, cît şi din rezerva enervantă a clubiştilor.
N-avea nici confident, nici sfătuitor. Către Hilda nu mai avea nici aceeaşi libertate, nici aceleaşi sentimente dinainte, între ele două sta Cora — fără ca Hilda şi Cora să-şi fie duşmănoase. Răul sta mai ales în Aimee ; nu mai era indiferentă la tot: obrăzniciile lui Lică o iritau, părăsirea Corei o mîhnea şi umilea, rezerva clubiştilor o neliniştea, se adăoga boala Lenorii. Pe Walter aproape că-1 lăsa deoparte, pe el îl avea cel mai bine asigurat, era succesul ei cel mai lămurit. Uneori i se părea că şi Walter e mai puţin subjugat, atribuia lucrul egoismului lui, care ar fi vrut s-o vadă mereu acolo în sanatoriu, s-o priveze de orice libertate.
Aimee avea acum o tendinţă de rebeliune ; îi trebuiau distracţii, muncise destul : captarea lui Walter era săvîrşită, cucerirea Bucureştiului în suspensie, prietenia Corei în eclipsă — la gîndul defecţiei Corei Persu,22 o enervare, un mic spasm în gîtlej, asemeni unui plîns ce stă gata, turbura pe Aimee. Se socotea o victimă, n-ar fi putut bine spune a căror împrejurări.
Către Lenora îşi îndeplinea datoriile : intra de cîteva ori pe zi în camera ei, îi punea întrebări cu glasul ei obicinuit de alintare, fără a auzi bine răspunsul. Cu Walter avea atitudinea obicinuită : surîs angelic, gest fragil, glas delicat, privire albastră transparentă, aşa fel că dacă chiar ar fi pregătit Walter vreun reproş, n-avea prilej să-l facă. Totuşi purta grijă de părerea lui Walter : ştia că nu aprobă pe Cora, iar pe Lică l-ar fi dezaprobat încă mai mult. Nu-şi lămurea ce impresie exactă face Lică lui Walter, dar simţea o strîm-toare, ceva de ordin inferior, diferit de cazul lui Paul, gră-dinarul-şofer.
înainte de a pleca la hipodrom să vadă pe Lică, Aimee trecea pe la Lenora, deschidea încet uşa, rămînea un moment în expectativă, apoi, tot încet, se întorcea pe coridor şi nu pleca definitiv decît un sfert de ceas mai tîrziu, cînd se asi-
495
gura că n-o recheamă nimeni. De acele vizite nu spunea nici Lenorei nimic, căci credea că mama ei n-ar fi înţeles ; dealtfel, ea singură nu-şi lămurea desluşit rostul lor. Se ducea poate tocmai pentru că n-ar fi aprobat-o nimeni ; mergea pentru a se răzbuna de afronturi nedesluşite prin afronturi vădite ? — cu spaima totuşi să nu afle nimeni. în mare parte, desigur, dintr-o impulsie care era misterul idolilor de porţelan.
Cap. 18
Lenora culcată pe divan lîngă geamul deschis, deşi timpul era rece, citea viaţa şi aventurile lui Rudolf Valentino. La un moment se întrerupsese şi zisese cu o jumătate de glas :
—	Coca.
Aimee ridicase capul de pe registrul unde studia cu gravitate cifrele diferitelor cheltuieli prilejuite de ultima serbare, întreruptă, nu se enervase ca alteori, ci aşteptase ceea ce Lenora avea să-i spună. E drept ca Lenora striga adesea : „Coca !<f pentru cine ştie ce lucru de nimic, însă nu în felul de-acum. Totuşi nimic nu urmase.
Aimee se uitase la ea atent. De cîteva zile observase iarăşi o schimbare : faţa trasă şi tenul galben subt pudră şi fard. Din nou arăta rău. Lenora îşi plimba cu oboseală lor-nionul pe carte ; se aplecase şi trăsese o banchetă mică, pe care urcase picioarele cu precauţiune, ca şi cum ar fi avut vreo durere. Simţind privirea lui Aimee, care o stînjenea, ridicase cartea în dreptul ochilor.
—	M-ai chemat, mamile ?
—	Nu !... Nimic... Am uitat... Despre Valentino !
Aimee urmărise mai departe coloana de cifre : Artificii...
Fluturi... Baloane !... Se uita din cînd în cînd cu grijă la Lenora. îşi amintise că timpul din urmă Walter o întreba mereu dacă nu se simte bine, ceea ce părea a o plictisi.
—	Coca ! auzi Aimee, cu aceeaşi ezitare în glasul Lenorei.
—	Da, mamile ! Ţi-ai adus aminte ?
—	Uite ce-aş vrea ! Să aranjezi tu cu Pejan ca să mă examineze fără ştirea lui Walter. Sunt niţel răcită.
Aimee se sculase şi venise spre ea cu o grabă îngrijorată. Lenora îi surîdea fără însă să o privească.
496
—	De ce nu întrebi pe Walter ?
—	Nu, nu vreau! Să nu faci cumva asta ! Furioasă, aruncase cartea şi la tot ce cercase Aimee a-i spune, repetase cu nervozitate : Lasă-mă ! Lasă-mă !
Atitudinea ei neobicinuită impresionase pe Aimee. Ieşise ducîndu-se drept spre biroul lui Walter, care însă lipsea în oraş, la vizite medicale. Negăsindu-1, îşi zisese că era poate mai bine să nu treacă peste voinţa Lenorei. Era poate numai o răceală, aşa cum spunea, ceea ce Pejan avea să dovedească* Cu rezerva Lenorii faţă de bărbatul ei era deprinsă, nu observa că acum în urmă era o pudoare a cochetăriei. Coborîse în sanatoriu cu dunga sprincenelor ridicată ca pentru o grijă mare. Pejan era ocupat cu pansamentele ; cum accesul sălii era complect interzis, auzind uşa doctorul strigase : „Afară !“ Cînd dase cu ochii de Aimee rămăsese surprins : De ce putea fi vorba ? Aimee obicinuia a-şi chema subalternii la telefon ; aşadar, caz excepţional. Cu o simplicitate neobicinuită, Aimee îi făcuse semn şi-l trase deoparte, explicîndu-i că Lenora are nevoie grabnică de el, dar în secret de Walter.
—	Urgenţă mare ?
—	Zice că e răcită !
—	Bun ! Termin îndată şi vin !
Aimee găsise pe Lenora calmă, dar aşezată îq. pat cu tot decorul de dantele. Aproape imediat sosise şi Pejan. Pentru a nu stînjeni consultaţia, Aimee trecuse în salon, dar foarte repede Pejan ieşise de la Lenora. Vrea să-l întrebe, cînd auzise glasul alintat al mamei ei, care o chema :
—	Pejan zice că trebuie iar un mic raclaj. Aş vrea să mi-1 facă fără să ştie Walter !
Aimee vroise să obiecteze dar, pentru a nu o contraria, se dusese la Pejan.
—	Te roagă mult să nu ştie Walter !
Pejan se uitase la ea lung :
—	Cu neputinţă ! E recidiva care era de temut!
Alarmată, Aimee sunase pe rînd servitorii, apoi, neştiind
de ce i-a chemat, ceruse să vie doamna Bidu, infirmiera-şefă. Trecuse apoi la secretariat întrebînd unde poate fi găsit doctorul Walter. I se părea că fiecare moment ce trece e un moment pierdut.
Secretarul cercase a spune că domnul doctor va fi înapoi peste un ceas.
497
—	Nu se poate aştepta un ceas ! tăiase Aimee şi îi ceruse să telefoneze la domiciliul pacienţilor.
Se supusese pe orice riscuri. A doua încercare reuşise. Walter tocmai pleca de la un client de pe Calea Dorobanţilor.
—	Ce s-a întîmplat ? întrebase aspru.
Răspunsese Aimee :
—	Pejan crede că mama trebuie iarăşi operată.
—	Ah !... se auzise. Apoi : Vin îndată !
Mai liniştită, Aimee se dusese lîngă Lenora, care începuse a discuta amorurile lui Rudi. Ea prefera pe Pola Negri. Aimee era atentă la orice zgomot dinafară ; auzind în sfîrşit paşii lui Walter, îi ieşise înainte. Walter se şi informase de la Pejan :
—	Cancerul, răspunsese întunecat întrebării mute a lui Aimee.
Fusese minutul culminant de îngrijorare pe care amîndoi îl dăruise Lenorei. Gata să intre la bolnavă, Walter, cu un deget pe buze, dase lui Aimee consemnul de discreţie : Lenora nu trebuie să ştie !
Fără preciziuni absolute, cuvîntul „cancer" consternase pe Aimee; deşi era acum o consecinţă ce se putea prevede, lui Aimee îi părea o a doua nenorocire neaşteptată, ivită în plină desfăşurare a existenţei. Cu o migrenă cumplită, care o cruţase de orice alte gînduri, se retrăsese în camera ei ca într-un adăpost. Cu încetul începuse a se reculege. Făcea socoteala consecinţelor : petrecerile în curs aveau să fie întrerupte, tocmai cînd Lenora era aşa dispusă să se amuze. Probabil că a doua zi Aimee nu se va putea duce nici la hipodrom, cum avea de gînd... I se păruse că doctorul Walter adinioarea nu fusese destul de atent cu ea... Cerceta atitudinile recente ale lui Walter pentru a le compara, dar nu-i veneau în minte, ca şi cum ultimul timp nu se petrecuse nimic. In adevăr, ce fusese oare, timpul din urmă ? Lipsa lui Walter cu Lenora la Viena! Ea rămăsese cu prietenele... cu Cora Persu ! Apoi întoarcerea şi toana de petreceri a Lenorei... între Cora şi ea deodată o răcire fără de motive... Proiectul de a lua lecţii de călărie cu Lică... proiect secret şi asupra căruia trecea cu un fel de jenă... Aşadar, cu Walter nimic ! Linişte ! Ceva indiferenţă a ei, e drept, de aceea poate nu-şi da seamă de atitudinea lui, tot bună, tot perfectă, neîndoios... Telefonul! La telefon Walter, ca şi cum erau peste lume, Walter îi spu-
•498
nea că el nu era de părerea lui Pejan cu privire la operaţie. Căzuse de acord pentru plecarea din nou la Viena, cît mai curînd. Vocea lui Walter părea a veni în auzul lui Aimee dintr-un loc depărtat şi străin : Viena! Viena ! Dacă Aimee vrea cumva să-i însoţească ! Propunerea o găsea nepregătită la un răspuns : Nu ! Nu credea să meargă ! Afară dacă era nevoie de ea L.
— Absolut nici o nevoie î
„Absolut \“ Ce antipatic ştia Walter uneori să se exprime !... Fireşte, Walter ar fi ţinut s-o ia cu el la Viena f Egoismul lui obicinuit ! Proiectul suferise însă schimbări : nici operaţie, nici transport la Viena. Periculoase amîndouă. Îngrijire cît mai bună cu putinţă, fără altă nădejde decît o prelungire, a cărei durată nu se putea prevede. Dar într-o acalmie a răului şi faţă de dorinţa stăruitoare a Lenorei, fusese totuşi condusă la Viena. Călătorie fără rezultate şi prescurtată de voinţa Lenorei de a se întoarce acum curînd acasă.
La Viena, nervoasă, mohorîtă de data asta, Lenora exprimase dorinţa să cheme lîngă ea pe Hilda de la Sals am Thale. Walter ar fi fost bucuros, dar lucrul era delicat; pe lîngă deranj mai era cheltuiala pe care era greu s-o pretinzi, greu s-o suplineşti. Totuşi Walter scrisese cîteva rînduri prin cari anunţase prezenţa lor la Viena, starea de indispoziţie a Lenorei şi plăcerea ce ar fi avut s-o vadă. In loc de răspuns, peste patru zile Hilda sosise la Viena şi Walter simţise folosul prezenţei ei poate mai mult ca Lenora, căreia nu se simţea în stare să-i ţină de urît.
Cînd femeile se învoiesc între ele, au metoda lor de a se înţelege ; Lenora reuşise să convingă pe Hilda să-i însoţească la Bucureşti. Era să fie o mare surpriză pentru Aimee, cu care în scurtul timp aproape nu corespondase.
Cap. 19
Capriciul lui Aimee pentru unchiul Lică nu era, din fericire, cunoscut de nimeni şi mai ales de Cora. în lume, atenţiile ei pentru el erau socotite ca o amabilitate pentru Ada sau o concesie pentru Lenora. Nimănui nu i-ar fi dat în minte că Aimee făcea unchişorului unele vizite matinale la
499*
hipodrom — dealtfel inofensive. Totuşi Aimee purta în ea o teamă.
Cu tot felul de griji personale, Aimee era nevoită să participe la boala Lenorei, ce părea fără sfîrşit, şi atmosfera de boală era fetei nesuferită. Pe lîngă toate necazurile era şi neocupată, aşa cum ea înţelegea. Pentru recepţii era sezon mort ; raporturile cu fetele Persu erau rărite fără motive precise ; singura ocupaţie era Lică, şi Lică era un capriciu anevoios, nu numai pentru că nu era bine văzut, ci prin chiar apucăturile lui. De cînd îl vedea mai des şi aiurea decît în saloane, gesturile, vorbele lui o jicneau, nu atît din pudoare cît din estetism. Totuşi Lică îi plăcea şi îl căuta, ca şi cum în acel gust atavismele materne îşi cereau drepturile de cari fuseseră deposedate.
Lică n-o plăcea. O impresie ca a unui cărbunar care umblă cu o păpuşă de ceară : dacă n-ar atinge-o ar fi umilit, dacă o atinge şi o murdăreşte, mai umilit încă. Departe de a-şi da vreo osteneală, simţea plăcere să sperie pe nepoţica cea rîioasă. Din libertinaj şi din necaz pe boierie îi plăcea să dea drumul în faţa fetei la vorbe „tari'0, sau la anecdote „iuţi" şi să ciupească obrazul de porţelan neatins. Era momentul cînd, indignată, Aimee pleca ; era şi momentul cînd prezenţa ei începea a-1 plictisi. La fiecare dată Aimee jura că nu va mai veni, dar nu se ţinea de cuvînt. Lică, cînd o vedea plecînd, zicea : „Las5 să se care ! Se ’toarce ea !“, iar cînd, după o pauză, revenea, Lică simţea o satisfacţie dispreţuitoare. Pretextul călăriei Lică nu-1 luase în serios ; îi convenea mai bine ca vizitele să n-aibă alt motiv decît persoana lui. îi reaminteau conchistele din trecut şi îl răzbuna de Ada. Că era vorba de nepoata lui de soră, nu se turbura. Pe vremuri Lenora era pentru el : cucoana Hallipa ; subt forma de doamna Walter încă mai înstrăinată.
Doctorul Walter însă îi inspira un mare respect ; drept 'Semn al acelui respect, nu-1 dăruia în intima lui cugetare cu nici un adjectiv calificativ din repertoriul lui bogat. Persoana lui Walter, palatul Walter erau pentru el un continent temut dar respectat ; cîrdăşia nepoţicăi înfumurate îl compensa de intimidarea pe care i-o da doctorul. Aimee nici ea nu mai avea impresia pe care i-o dase la început Lică, totuşi era o contravenire necesară firii ei, dozajul unor toxine compli-
500
mentar necesare puritanismului ei, aşa cum puritatea ei fusese un aport turburător şi necesar pentru Walter.
Vizitele la Lică ultimul timp era stricate de prezenţa lui Mika-Le. Cu instinctul ei de lene şi de apărare, Mika-Le, primejduită în interesele ei — domiciliul şi popota pe care le avea asigurate la Tana şi Drăgănescu — descoperise pe unchiul Lică, care se trezise cu acea creatură pitică cu ochi ciudaţi şi ficşi, venind la el fără altă explicare decît : „Am venit, nene, la dumneata \“ Lică se temea să provoace vreo explicare, se temea asemeni de ce ar fi zis Ada despre solicitudinea nepoatelor. Mika-Le îl amuza cu nemişcarea şi tăcerea ei de animal primejdios. O prefera domnişoarei Aimee, o simţea mai rudimentară şi perversă. Sta totuşi în defensivă ; îşi închipuia că poate, ca şi Aimee, mititica îl place, dar nu-i lipsea bănuiala că şireata i-ar putea cere ceva. N-avea bani de dat; abia îi era de ajuns ceea ce zgîrcenia Adei îi îngăduia.
Oricît era de şiret, nu bănuia că Mika-Le, tot aşa de regulat şi de tacticos, făcea vizite doamnei prinţese şi că aerele ei de căţeluş linguşitor plăcuse Adei, care o tolera şi care îi da ici-colo o sută de lei bacşiş. Mika-Le specula pretutindeni misterioasa şi nociva putere inertă a tăcerii şi nemişcării. Pe Aimee prezenţa ei o plictisea în multe feluri. Lenora, de cînd era doamna Walter mai ales, nu suferea să i se pomenească de acea fată. Aimee avea aceeaşi indignare pentru „pata“ aceea de familie. Apoi, aci la Lică, ce căuta această mironosiţă ? Chiar ceea ce ea, Aimee, căuta acolo devenea mai neexplicabil şi jenant faţă de această martoră cu ochi largi şi gura închisă.
Ca şi apa, viaţa are cercuri, odată inelele formate, se repetă. Emoţia plăcută de la prima ei întîlnire cu Lică devenise acum o emoţie stînjenitoare : o emoţie totuşi — adică ceva care pentru o păpuşă de porţelan era de oarecare preţ. Acasă boala Lenorei o dezgusta şi o speria, la Lică obrăznicia lui plebeiană o irita. Părăsirea Corei o umilea, iar rezerva din ce în ce mai mare a clanului monden o neliniştea. Deşi credea că lipsele ei dese sunt neobservate, i se părea că doctorul Walter e mai puţin sclav al frumuseţii ei ca înainte. Totuşi nu putea sta în mirosul medicamentelor de gustul lui. Romanul epistolar cu Hilda era încheiat ; o altă ocupaţie îi era necesară.
501
Avea grijă, înainte de a pleca, să coboare în fugă treptele spre camera Lenorei ; deschidea uşa, se apropia cu paşi plutitori, pleca cu mers catifelat, rămînea un moment în uşă cu meditaţie tristă, se tîra melancolic pe coridor şi nu ieşea în oraş decît după un sfert de oră, dacă nu o chema nimeni. Mai mult nu putea face.
Cap. 20
Cîteva zile după ultima ei vizită la Lică, Aimee era încă aiurită şi se învîrtea locul cu ea. Mişca, vorbea, fără să vadă, fără să audă bine, subjugată de necaz, de ruşine, de indignare. Nu putea crede c-a fost astfel ofensată ; ar fi vrut ca lucrurile să înceapă de la capăt pentru a se petrece altfel ; fiinţele care-o jicnise le-ar fi vrut pedepsite, nu putea admite existenţa lor liniştită după afrontul ce-i făcuse.
Lică şi Mika-Le nu erau la fel de turburaţi, nici de învrăjbiţi. După ce gonise pe Aimee, Lică avusese oarecare remuşcare : „Am fost cam prea, prea !"... Apoi, pentru a se scuti de plictiseală : „Ce-a fost a fost!... Las5 că vine ea iar \“ gîndise fără multă convingere, totuşi. „Dusă să fie", conchisese, nu fără grijă de Ada, de Lenora şi mai ales de doctorul Walter pentru cazul cînd fata s-ar fi plîns cuiva de tentativele şi de grosolănia lui.
Ca de obicei, încheiase cu o înjurătură. — Adică, pîna la urmă, ce se întîmplase : Aimee întîlnise acolo pe soră-sa a mică şi făcuse mutre... ca s-o împace o luase pe genunchi şi cercase s-o dezmierde... Aimee, smulgîndu-e ca o apucată, el luase în loc pe Mika-Le, care înţelegea de glumă. Boieroaica de nepoată-sa se făcuse foc şi-i ceruse să gonească pe a din flori. Plictisit de ifose, îi spusese „vreo două" şi-i arătase uşa... Domnişoara plecase c-o falcă-n sus şi una-n pămînt!
Nu erau cine ştie ce lucruri grozave. Pîn* la urmă, ce tot căta la el acolo ?... Ce cătase, găsise.
Cît despre Mika-Le, ea nu se gîndea la sora ei de la palatul Walter cu dispreţul ce-şi închipuia Aimee şi care-i da un fel de turbare. Mika-Le era numai plictisită pentru că după plecarea disperată a lui Aimee, nenea Lică o zvîrlise cît colo după genunchi şi cînd venise ca o pisică să-i toarcă
502
iar pe lîngă picioare, luase un : „Cară-te \“ care ar fi dat satisfacţie lui Aimee.
Aimee însă	nu ştia decît afrontul întîmpinat ;	era prima
ruşine,	ruptura	barierii de	orgoliu pe care Cora, cea întîi, o
clătinase cu dispreţul ei politicos, cu o indiferenţă ce nu i-o putea nici măcar reproşa şi care era pentru Aimee usturătoare.
Fără defecţiunea Corei poate că nu i se întîmpla lui Aimee	ce i se	întîmplase	cu Lică, iar dacă Cora	ar fi cunoscut	vizitele	ei la Lică	ar fi dispreţuit-o încă	mai mult.
Era un cerc vicios care o împresura cu gîndurile ruşinii şi umilirei.
Nu putea nici sta în camera ei şi nici lîngă Lenora ; nu putea suferi nici să fie singură, nici prezenţa celorlalţi ; tot şi toţi o agasau : Walter o crispa cu faţa lui palidă de meditaţie şi cu muţenia care conţinea pesemne tristeţă, reculegere, preocupare pentru Lenora, poate însă şi reproşuri pentru ea, lucruri destul de însemnate, de care însă nu se putea interesa. Totul pentru ea se oprea acum în pragul acelui necaz ruşinat, unit cu dorinţa neputincioasă a răzbunării. Preocupările ei n-aveau raport cu ceea ce se petrecea în apropierea imediată — vedea prin ceaţă ochii cu pleoape vinete şi priviri cerşetoare a Lenorei ; cînd bolnava îi lua mîna şi i-o strîngea, aştepta un minut, două, trăgîndu-şi mîna. Lîngă acea mamă care o alintase atît, ar fi vrut să dea drumul unei crize de nervi, aşa cum făcea uneori în copilărie, pentru ca Lenora, punîndu-se în stări exaltate din pricina ei, prin ţipete şi dezmierdări s-o consoleze acum ca şi atunci. Vedea, fireşte, că starea Lenorei cere cruţare şi se credea persecutată de împrejurări. Nu putea face proporţia lucrurilor : între suferinţa femeii care-şi trăia ultimele zile şi suferinţa ei de orgoliu nu era în stare să deosebească. „Mama e bolnavă rău !f< îşi repeta maşinal, fără a pipăi sensul exact al cuvintelor, şi sta în picioare lîngă patul Lenorei un timp ce-i părea neisprăvit, apoi, cînd ochii Lenorei încetau a o privi cu cerşetorie, Aimee, subt un pretext pe care nu i-1 cerea nimeni, se depărta. Prezenţa permanentă a Hildei acolo la bolnavă o agasa nespus, abia oprindu-se să i-o manifeste.
Se îmbrăca şi pleca în oraş fără scop precis, cu un fel de patimă de a face „cevac< ; ceva rău ei sau altora, nu ştia nici ea ce. Intra în magazine, se ducea de două-trei ori pe zi la club, un minut numai, ca şi cum căuta acolo pe cineva. Voise
503
sa întrebe de Cora, dar se oprise din mîndrie şi în grabă nimerise numele lui Bubi Panu. Cînd Bubi venise la club, băieţii îl asaltase cu noutatea :
—	Te caută prinţesa Aimee !
Era un nume pe care i-1 dase ei de un timp, jumătate în derîdere.
Bubi rămăsese mirat:
—	Pe mine ? Sunteţi siguri ? Nu ştiu să aibă ceva cu mine !
Aimee, care se slujise de numele lui Bubi la întîmplare, ar fi dorit, de fapt, să aibă o explicaţie cu Cora, explicaţie care credea că-i va da sigur o satisfacţie de amor propriu. Revenirea Corei la sentimentele bune dinainte ar fi fost o revanşă de care avea nevoie. Cora însă ultimul timp nu mai venise la club, iar Aimee părea a nu-şi da seamă că vizitele ei nemotivate acolo păreau suspecte.
De vreo două-trei ori, Aimee luase de la Ateneu Chrys-lerul lui Paul şi ocolise Bucureştiul tot, fără rost, trecînd pe la casa Persu şi sfîrşind cu o plimbare la şosea, unde cîţiva cunoscuţi se mirase văzînd-o singură într-o maşină de piaţă. Ea nu-i văzuse ; se simţea mai bine acolo, la aer. Paul, vă-zînd că nu e amatoare de vorbă, conducea după ideea lui şi, văzînd o pălărie moale ce se apleca ritmic şi repetat, se oprise. îşi închipuise că era vorba de un rende2-vousy de mult căutat, acuma izbutit.
Era Bubi Panu, în a cărui minte tachineriile băieţilor făcuse drum şi care credea că Aimee „vrea ceva" cu el.
—	Coborîţi ? întrebase galant Bubi, şi Aimee maşinal coborîse. Se plimbase cu Bubi fără să ştie de ce ; se credea poate obligată de faptul că a întrebat de el la club. Cu asta chiar începuse conversaţia lor.
—	M-ai căutat, domnişoară Aimee, şi nenorocitul de mine nu eram acolo !
Aimee nu găsise pe loc nimic pentru a explica de ce l-a căutat:
—	Da ! zisese evaziv.
Bubi, cu oarecare dreptate, socotise lipsa de motive ca pe un motiv de a se îngîmfa. Pentru a se arăta abil şi delicat conversase despre altele cu verva lui obicinuită şi cu atîta curtenire de cîtă era capabil. Se despărţise tot fără lămurire, nici asupra, plimbării, nici asupra acelei „căutări".
504
Cîteva zile în şir, Bubi venise la aceeaşi oră la şosea crezînd că va întîlni pe Aimee. Fusese decepţionat şi îi spusese în gînd un : „Va te faire...“ cînd a patra zi de plimbare inutilă văzuse pe Aimee trecînd şi, cu semne desperate, oprise maşina. Grăbindu-se ca nu cumva şoferul să pornească şi să-l lase mofluz, Bubi era într-o dispoziţie de chien pentru păpuşa care-1 sucea de pomană — pe el tocmai. „îţi arăt eu ţie... pe urma !fC îşi zicea, pipăindu-şi gulerul puţin năduşit.
Aimee n-ar fi vrut să oprească, dar nici nu cutezase a porni fără să-l aştepte. Sta ţeapănă aşteptînd. Bubi luase însă un ton de adoraţie exuberantă, ce n-avea legătură cu nimic, dar care se potrivea cu răsuflarea lui scurtată şi părul deranjat de vînt.
Luată prin surprindere, Aimee nu ştiuse ce să zică şi să facă :
— Coboară-te sau mă urc, se ruga Bubi, intrat în rolul de nebun din amor, pe cînd în forul lui era înrăit de ideea de a reuşi, ca şi cum ar fi fost vorba de un pariu de pierdut sau de cîştigat. Cînd, în sfîrşit, Aimee coborîse, Bubi respirase adînc, ca cineva care a trecut pe lîngă o ofensă.
Paul dase maşina înapoi, oprindu-se la zece metri mai departe, ca pentru o aşteptare lungă.
Cum tonul de exaltare nu putea sluji mai departe, Bubi redevenise normal, adică începuse provocări şi echivocuri care descumpăneau pe Aimee. Un Bubi obraznic era lucru obicinuit, dar nu obraznic cu ea. îşi amintise totuşi de indiferenţa Corei ca de un cuţit care te taie şi vroise să se pună la diapazonul celorlalte clubiste. Căutase a rîde, a face spirit, la prostiile ce-i debita Bubi. Plimbarea în plin aer uşura situaţia şi trecerea maşinilor acoperea oarecît cu zgomotul necuviinţele.
Totuşi insolenţele chic păreau lui Aimee o revanşă asupra vulgarităţii lui Lică. Aşa vorbeau tinerii snobi cu partenerele lor ! idee care o ajuta să suporte măgăriile lui Bubi. „El sau altuTf, îşi zicea, gîndindu-se la tributul monden ce avea de plătit şi gîndindu-se cu necaz la Cora. Dealtfel, faptul că era undeva cu cineva o distrăgea de la cancerul obsedant al Lenorei, de la prezenţa rigidă a lui Walter, de la aceea agasantă a Hildei, de la amintirea ruşinată despre Lică şi Mika-Le. Avea o rupere de echilibru, în care Lică şi Cora aveau rolul cel mare. Cora va vedea că Aimee se poate lipsi de ea !... Că are un copain ca celelalte... Va vedea că Aimee nu e totuna
505
cu fetele Persu !... Gînduri de resentiment, inegale, contradictorii. Şi Lică !... La amintirea grosolăniei îndurate, o treceau lacrămi.
Bubi se plictisise înşirîndu-şi repertoriul la urechea acelei neroade şi ar fi vrut să scape ; Aimee nu ştia cum să se despartă mai iute de el fără însă ca flirtul să fie compromis. Amîndoi căutau cu ochii maşina şi pornise într-acolo. Aimee acum grăbea pasul ; văzînd-o mulţumită că pleacă, Bubi, iarăşi stimulat, îi sărutase mîinile cu meşteşuguri de cinematograf şi se urcase neaşteptat alături de ea :
—	Ia-mă ! Ia-mă ! făcea din nou pe nebunul. Aimee însă pălise, cu un gest spre şofer ; trecea lume.
—	Te conduc pînă acasă, scumpă prinţesă ! zisese Bubi cu glas uscat. Cred că suntem destul de prieteni ca să nu mă laşi pe jos la ora mesei ! I se simţea în voce un fel de ameninţare amestecată cu ironie şi ranchiună, cît şi o afirmare de drepturi.
Aimee s-ar fi răzvrătit, dar făcea socoteala că asta era doar ceea ce dorea, că aşa fel probabil se făceau legăturile pe care le invidia pentru a dobîndi încrederea acelor mondeni ; numai aşa va putea da o lecţie Corei Persu !... Numai aşa Lică !...
în drum, Aimee nu schimbase un cuvînt cu Bubi. Ajunsă la sanatoriu pusese graţios mîna în a lui Bubi, care, ţifnos, o ajuta să coboare. Bubi ridicase pălăria în silă şi se pregătea să-i întoarcă spatele cînd auzise glasul melodios al lui Aimee :
—	Paul ! Conduci pe domnul Panu pînă acasă !
Bubi se uitase la Aimee şi văzuse un surîs frumos pe faţa frumoasă. Aproape cu stîngăcie se urcase înapoi în maşină. „Ei !... Ei !w îşi zisese în nedumerire : „Ei ! Ce-i cu ea ? !<c
Rafinat şi cinic cum era, se lăsase totuşi un moment amăgit. îşi revenise repede : „Nu cumva mă joacă păpuşica asta ?" Rămînea de văzut.
Cînd coborîse la Hotel Bulevard se uitase la Paul şi-i întinsese o ţigară drept bacşiş. Făcuse spre şofer cu ochiul :
—	De piaţă ?
—	Da ! răspunsese Paul cu un surîs complice.
—	Cum, ce fel ? cercetase Bubi, curios să afle ce raporturi erau între şofer şi mîndra Aimee. Paul stase cu capul plecat pe motor ca unul care n-avea nimic de adăugat.
—	De unde o cunoşti ? insistase Panu.
După o pauză Paul spusese cu ton indiferent:
506
—	Am fost grădînar-şef la palatul Walter.
Bubi clipise ochiul semnificativ, dar Paul nu păruse a vedea. Tipul era un „macherc£ şi n-avea să vorbească fără să fie „eclerat££. Bubi îşi pipăise de formă buzunarele. Ce, era prost să „cascheze" ! Nu-1 interesa peste măsură. Putea apriori hotărî că Aimee şi şoferul...
Făcuse un semn vag spre maşină şi intrase în hali la Bulevard. — Cu atît mai bine dacă păpuşa Aimee „marşa".
Aimee zilele următoare arătase zel mare pentru mama ei. Se instalase îndelung în camera bolnavei, ceea ce îngăduise Hildei puţină odihnă. Aimee ceruse tuturor nesfîrşite lămuriri şi ostenise pe Lenora cu întrebările.
Ii trebuia o platformă de consolidare faţă de terenul nesigur pe care umbla de cîtva timp afară din casă. Simţea nevoia să-şi pună în evidenţă virtuţile filiale, ca pe o asigurare împotriva accidentelor posibile. Acolo, lîngă bolnavă, putuse constata ceea ce era bine ştiut de toţi, adică starea gravă a Lenorei. Prezenţa ei nu reuşea să învioreze pe Le-nora, care sta mai mult cu ochii închişi şi întoarsă spre perete.
—	Te doare, mamile ? întreba Aimee cu alintare.
—	Nu ! răspundea silnic.
Pentru cîteva ceasuri grija cuprindea pe Aimee : Ce se putea oare întîmpla ? Se putea oare întîmpla o nenorocire ? Se oprea la întrebare fără a cuteza să tragă concluzii. O preocupa atunci situaţia ei, de care de mult nu se mai preocupase ; se socotea, e drept, asigurată, fără preciziuni însă. I se părea că ar fi trebuit noi întăriri... Dar cum să le obţină ? Să vorbească lui Walter nu-i era la îndemînă. Deşi Walter n-avea de unde şti ceva de Lică şi de Bubi, totuşi se temea să nu-i pună vreo întrebare neplăcută. Simţea însă nevoie să vorbească cuiva de ea, de viitorul ei. Cu Hilda nu mai avea nici o confidenţă amicală. I se părea stupid să fie prietena Hildei cînd nu mai era prietena Corei. De la Hilda la Cora fusese un progres... şi acum să se reîntoarcă ! Un necaz, aproape, pe nemţoicuţă, ca şi cum ea strica ceva.
Avea şi o urcare a egoismului pe care o revărsa asupra Lenorei. — Mama ei mică era bolnavă şi nu se ocupa defel de ea ! Lenora se uita fără să înţeleagă şi fără să cerceteze.
Aimee o socotea egoistă. Lenora nu ştia, fireşte, că Walter o asigurase în chestia viitorului ; de ce atunci nu se preocupa
507
de fata ei, pe care pretindea c-o adoră ? Avea momente de necaz către fiinţa ceea mohorîtă.
Infirmiera explicase lui Aimee că bolnava ar fi avut dureri mari, dar doctorii combăteau durerile cu felurite injecţii. Oprită astfel de la ravagii violente, distrugerea se făcea latent, chinurile erau suprimate, dar le înlocuia o indispoziţie morbidă, care încarcera tot organismul.
Trupul acela condamnat nu simţea astfel nici energiile unor dureri care-1 puteau uşura prin moarte şi nici nădejdea unei vindecări. Peripeţiile luptei dintre organism şi flagel erau împiedicate, puterile de atac erau reduse la neputinţă, cele de rezistenţă însă nu existau nici ele.
Aimee cerca mereu a vorbi Lenorei de viitorul ei.
—	Fă-te iute bine, mamile, ca să mă mărit !
Lenora tresărise. Niciodată încă Aimee nu-i vorbise de căsătorie. Cu ane voinţă se întorsese cu faţa spre cameră.
—	Vrei să te măriţi cu cineva ? întrebase îngrijorată.
—	Nu ! Dar vreau să te gîndeşti la fetiţa ta !
Lenora păruse nemulţumită ca de o sarcină peste puterile şi prevederile ei. Poate că frămîntase chestia în sufletul ei, căci vreo două seri avusese febră, ceea ce tratamentul nu îngăduia. Doctorii nedumeriţi se consultase : local, totul părea a fi aşa cum trebuie. Acel „aşa cum trebuie" însemna amorţirea virusului care, în ioc de a lucra aprig, dibuia ca în somn. Mai însemna o lună sau chiar mai mult de viaţă, adică tot ce se putea ambiţiona.
Febra — dealtfel mică — încetase iarăşi. Lenora, într-o zi după pansament, se săltase pe cele cîteva perne şi, ca o mare ispravă, întrebase pe Aimee dacă i-ar place să se mărite cu Pejan. Era tot ce putuse găsi în truda ei.
Aimee se roşise de contrarietate : Atît credea mama ei bun pentru viitorul ei ! Să treacă din palatul Walter în căsuţa doctorului Pejan ! Noroc că ea avea de sine mai bună opinie şi mai bună grijă. Răspunsese acru :
—	Să nu te apuci să spui doctorului Walter astfel de lucruri !
Reîncepuse totuşi în altă zi litania : Se gîndea Lenora la fetiţa ei ?
Pe la cinci Lenora era totdeauna cuprinsă de un malaise mai mare. Era ceasul cînd durerile ar fi trebuit să fie mai active, poate chiar culminante şi asuprirea medicală făcea
508
atunci conflictul mai dîrz. Bolnava era agitată şi doctorii împrejurul ei o supravegheau. La un moment Lenora depărtase cu mîna pe Pejan şi spusese lui Walter şoptit şi febril :
—	Aimee ! Trebuie să porţi grija lui Aimee.
Walter pălise. S-ar fi zis că acea îndatorire îl lua prin surprindere. Aprobase din cap numai, întrebîndu-se ce însemna grija subită a Lenorei. Nu cumva, împotriva prevederilor, faza ultimă a boalei sosise ?
—	Nu te agita ! Nu te gîndi la nimic ! răspunsese, ca şi cum, în adevăr, nimic nu-1 interesa decît liniştea ei. Ce alt putea spune Lenorei ? Angajamentul ce-şi luase către Aimee păruse intolerabil în acel moment.
A doua zi dimineaţă, după o noapte de duel al lui Pejan cu rebeliunea boalei, Lenora, mai calmă, pusese mîna ei încă frumoasă pe a lui Walter.
—	Eu m-am gîndit la Pejan, dar Aimee, să ştii, nu vrea cu nici un preţ.
Walter se roşise şi nu găsise nimic de răspuns, deşi Lenora părea că aşteaptă.
Seara, deşi termometrul nu se mai urcase, Lenora fusese neliniştită. Eîilda sta lîngă ea. Walter şi Pejan, retraşi alături, discutau în şoaptă asupra unei comunicări medicale ce trebuia făcută. La un moment Pejan se întrerupsese :
—	Poate că ar trebui prevenită domnişoara Aimee !
—	Nu e încă urgenţă absolută ! obiectase Walter cam nervos. Ştia că Pejan are dreptate, dar nu-i plăcea ca un străin să găsească pe Aimee în greşală.
Timpul din urmă, prin dezordinea programului, prin dezechilibrul atitudinilor, Aimee începuse a se clătina pe piedestalul ei în opinia lui Walter. Aceleaşi lucruri poate altădată le-ar fi acoperit pentru a nu le vedea ; acum era însă foarte lucid.
—	Nu e încă sfîrşitul ! repetase după un timp Walter lui Pejan.
—	Nu... Chestie de... zile !
Walter tresărise ca şi cum n-ar fi ştiut tot atît de bine. Starea aceea specială a medicului către un bolnav al familiei exista şi la el, deşi mai puţin accentuată. Morbul familial prinsese totuşi prea puţin asupra lui, fiindcă n-avea în el greierul acela din coşul sobei, al cărui cuibar nevăzut stăruie însoţind cu ţîrîitul lui monoton toată simfonia vieţii celor
309
mai mulţi ; totuşi se resimţea oarecît. La Aimee se gîndea cu severitate. Devotamentul Hildei, ce-1 avea subt ochi, făcea contrast cu purtarea lui Aimee. Era un contrast care agasa pe Walter, fără să ştie bine împotriva căreia din două. Se ferea totuşi să atragă atenţia lui Aimee, ca şi cum dinadins ar fi vroit să prelungească greşala ei, dacă nu chiar s-o încurajeze. Nu lăuda niciodată pe Hilda în faţa lui Aimee, ba împiedica şi pe Lenora, nu ştia însă desluşit dacă o face din dorinţa de a nu micşora pe Aimee în faţa Hildei sau din aceea de a o lăsa în inferioritate mai departe. Dealtfel, faţă de Aimee avea aceeaşi atenţie ca mai nainte.
Aceeaşi curiozitate şi aceeaşi enervare îl stăpînea şi pentru devotamentul Hildei, dar nici ei nu-i da semnal, aşteptînd parcă s-o vadă pierzîndu-şi răbdarea şi egalitatea de caracter, supunînd-o la un examen pentru a dovedi pînă unde poate duce perfecţia conduitei. Se arăta cu ea prietenos totodată, împrejurările suprimau distanţele şi Walter era mult. mai cordial ca înainte cu Hilda şi cu Pejan, cei doi auxiliari.
Uneori cînd Lenora se simţea mai bine, cerea să joace room. Partenerii erau Hilda, Pejan şi doamna Bidu ; Walter rămînea adesea şi el ca privitor ; era una din ocaziile bune de a lua atitudine de soţ alături de nevasta bolnavă. Urmărea cu atenţie îndemînările Hildei, care aşeza cît mai comod pe Lenora, apoi abilitatea de a-i da cărţile şi fisele, aşa ca să-i înlesnească jocul. Acele dexterităţi îl interesau şi prin intenţii şi prin armonia mişcărilor ; o bizarerie a firii lui, concen-trîndu-i adesea atenţia asupra unor lucruri secundare.
între Hilda şi Pejan era o complicitate cu scop de a face pe Lenora să cîştige partida, fără însă a observa că i se fac concesii. Walter studia perversitatea caritabilă a celor doi. Pentru scopul lor onest, cei doi oameni oneşti ştiau totuşi să mintă cu îndemînare. Cerceta resorturile acelei perversităţi : un ceasornic fără defect, pe care dinadins îl aşeza să sune altă oră. Acele observaţii îl ajutau să stea răbdător în spatele jucătorilor.
La un moment Hilda se scula — Walter nu ştia pentru ce — trăgea un scaun şi invita pe doctor să ia loc cu un semn mic însoţit de un surîs ; abia cu un moment înainte Lenora ridicase capul de pe cărţi uitîndu-se spre Walter cu grija nu cumva să se plictisească. Pentru el sau pentru ea se ostenea Hilda ? Walter avea o sucitură a voinţii : va mai sta
510
acolo sau va pleca ? dar Hilda îî arăta scaunul cu un semn mai autoritar şi cu acelaşi surîs, care-1 corecta. Se aşeza.
La un timp Pejan declara ca : „E destul pentru azi şi Lenora se lăsa culcată ca cineva care, în adevăr, a ostenit aţipea aproape îndată pentru puţin timp. O infirmieră lua locul celor trei, care treceau alături în odăiţa ocupată acum de Hilda şi luau ceaiul. Pejan era coproprietar al odăiei — zicea el — din pricina unui dulap cu cărţi şi registre ; după ceai îşi mai găsea deci de lucru, iar Walter îl aştepta să termine, ca şi cum erau obligaţi a ieşi laolaltă. Walter se întreba dacă Pejan are, în adevăr, de lucru sau stă acolo pentru Hilda. O simpatie între cei doi nu s-ar fi putut dezaproba : era o fată admirabilă şi Pejan un băiat excelent. Poate totuşi că nici nu se gîndeau ; nu era obligatoriu, se înţelegeau bine şi atîta tot. Cine nu se înţelegea bine cu Hilda ? Chiar Walter devenea mai Kamerad, deşi faţă de Hilda avea o nuanţă de deferenţă. Walter îşi amintea atunci că Aimee a refuzat net ideea unei căsătorii cu Pejan ; l-ar fi putut refuza şi Hilda la fel.
— Să lăsăm fata asta la treburile ei ! hotăra Walter. Pejan strîngea hîrtiile şi ieşea odată cu Patronul ; adesea se reîntorcea, fie că, în adevăr, avea de lucru, fie numai pentru a mai vorbi cu Hilda. De cînd Lenora era din nou bolnavă, Pejan îşi trecea mai tot timpul în sanatoriu, împărţit între serviciul obligatoriu şi cel suplimentar, la care se obligase singur. Nu era oare Lenora simpatia lui încă de cînd sosise acolo ca o oaie rătăcită de turmă ? „Biata femeie !“ zicea de pe atunci de ea, deşi înclinarea lui poate că nu era numai de compătimire. încă acum, în starea în care era, Lenora mai păstra atracţia ei de femeie, aşa de accentuată altădată.
Seara discutarea boalei se făcea tot la Hilda, prelungită cu un sfert de oră de conversaţie. Hilda şi Pejan de predilecţie se certau pe chestia literaturii : Hilda susţinea pe cea germană şi Pejan iubea ruşii. Walter punea ici-colo o întrebare ; pe el îl interesau numai cărţile ştiinţifice, dar întîrzia bucuros cu ei, fiindu-i urît de cînd viaţa apartamentului de familie fusese întreruptă. Aimee sta în camera ei sau lipsea, apoi prefera să aibă pe Lenora cît mai mult subt ochi ; biroul lui vast, sus, îi părea rece şi posomorit. De îndată ce nu mai avea în jur atmosfera boalei, Lenora devenea pentru el ciudat
511
de absentă — nici vie, nici moartă — o impresie neplăcută, interpunerea unei stafii în conştiinţa unui sceptic.
Se întîmpla uneori seara ca Aimee să deschidă larg uşa camerei unde cei trei stau de vigilă ; rămînea în prag înstrăinată, luînd însă aerul unei persoane îndurerate faţă de altele ce nu sunt. Hilda îi făcea semnul tăcerii, căci isonul lor acolo făcea parte din murmurul neschimbat ce însoţea suferinţa bolnavei, pe cînd o uşă deschisă dinafară era un zgomot străin, care strica odihna Lenorei.
Aimee întreba cu glas normal ce mai e nou, luînd Hilder un interogatoriu care chiar adresat doamnei Bidu ar fi fost uscat. Pejan se zbîrlea şi lua asupră-şi interogatoriul :
— Dumneaei e numai Vange gardien.
Aimee nu-1 fulgera cu privirea pentru ca să nu cuprindă în dispreţul ei planul unde se afla şi Walter. Puţin iritat de zgomot, Walter, cu un fel de curiozitate, aştepta ca Aimee să i se adreseze, dar fata, odată interogatoriul luat de la subalterni, cu mîna pe clanţă, se întorcea graţios cu un aer mîhnit spre Walter, care o însoţea atunci la patul Lenorei. Bolnava deschidea puţin ochii foarte turburi, ce păreau a-şi trage anevoie vederea spre lumină din tenebrele confuze ale suferinţii. Aimee o săruta uşor pe frunte, îşi muşca buza şi, pe vîrful pantofilor, ieşea condusă pînă la uşă sau pînă la marginea coridorului de Walter, cu care nu schimba decît un bună seara, graţios şi melancolic.
Ajunsă în camera ei se spăla pe mîini, se uda cu colonie, îşi stropea rochia sau o schimba : „Cancer! Cancer îşi repeta cu o frică ce creştea, scuturată de un tremur, persecutată de ideea eredităţii, a contagiunei. Spaima îi strica momentul culcării, pe care îl credea astfel sacrificat durerii filiale. Spaima înlocuia acum celelalte griji ce avea supărătoare : Cora, Lică... şi umplea vidul ceasului de seară, aşa de pustiu de cînd mondenităţile erau suspendate. „Mami a mea ! Mami a mea !“ pînă adormea.
Raporturile fetei cu Hilda, încetinite epistolar încă de mult timp, cu sentimentele împuţinate de cînd Aimee contractase alte prietenii, acum erau foarte reci.
De cum Walter şi Lenora se întorsese de la Viena împreună cu Hilda, Aimee rămăsese neplăcut surprinsă, ceea ce fusese observat de Hilda. Aimee nu concepea ca Hilda să
512
fie oaspele casei Walter altfel decît după dorinţa ei. Ceilalţi o cunoscuse prin ea, era prietena ei, în funcţie exclusiv de iniţiativa ei. Walter nu putea fi răspunzător, căci nu putuse refuza Lenorei acel gust, Lenora iarăşi, ca bolnavă, nu putea fi învinuită de un capriciu mai mult ; rămînea vinovată Hilda, care n-ar fi trebuit să primească o invitaţie neconfirmată de ea. Tratase înainte pe Hilda cu oarecare condescendenţă, acum o trata aproape ca pe o inferioară, cu intenţia ca Hilda să-i simtă nemulţumirea.
Hilda nu putea admite o astfel de atitudine ; nu cerea recunoştinţă, deşi ar fi fost poate cazul, dar răceala şi indiferenţa vădite a lui Aimee o jicneau. Nu căutase să aibă nici o explicaţie, deşi nu ghicise motivul de vanitate ; tot ce putea face pentru trecutul prieteniei fusese să nu se indigneze, să nu aprofundeze. Situaţia ei era oarecum dificilă ; nu putea pleca fără a mîhni pe Lenora şi a provoca oarecare senzaţie. Rămînînd, era iarăşi anevoios, atitudinea lui Aimee fiind, pe o parte, un blam indirect pentru Lenora, căreia Hilda i se devotase exclusiv, pe altă parte, neglijenţa lui Aimee faţă de mama ei punînd pe Hilda în situaţie delicată. Păstra deci cît mai multă neutralitate, evitînd a pune m relief ciudăţeniile de conduită ale lui Aimee. Hilda observase schimbarea ei de fire şi de apucături cu o îngrijorare pricinuită de vechea afecţiune. Ar fi fost gata să-i asculte confidenţele şi să o sfătuiască, dar Aimee nu-i da prilej.
Aimee simţea dezaprobarea tăcută a Hildei şi era încă mai nemulţumită. O plictisea un martor de prisos şi pe nedrept o chema în gînd : spioana.
în primele zile după sosire, mai mlădioasă, acum însă era din ce în ce mai ostilă şi uneori chiar duşmănoasă.
în prezenţa altora, Aimee era însă oarecît cuviincioasă ; cînd însă rămîneau uneori singure lîngă bolnavă, lua brusc din mîna Hildei vreun obiect sau îi da vreo replică agresivă. Hilda era pe punctul de a reacţiona, dar mîna bolnavei se înfigea desperat în a ei. Era singura manifestare a Lenorei, care nu scuza pe Aimee faţă de Hilda, nici nu lua apărarea fetei. Dealtfel, starea Lenorei era aşa de rea că nu i se putea cere nimic, de aceea o plecare — la care Hilda se gîndeâ mereu — ar fi părut un gest urît, oricît ar fi fost de motivată. în afară însă de Aimee, toţi acolo o înconjurau pe Hilda cu mare simpatie şi Walter se arăta din ce în ce mai
513
prietenos. Sta deci răbdătoare, în defensivă faţă de Aimee, a cărei purtare meschină măcina admiraţia ce-i purtase altădată. Acum se simţea superioară lui Aimee şi excludea pe fosta ei prietenă de la orice apreciere pentru a nu fi silită s-o aprecieze rău. Voioasă cu toţi, în prezenţa lui Aimee era ceva mai trufaşă ca înainte, singura reacţie.
împrejurările, dealtfel, erau favorabile Hildei ; puneau în evidenţă calităţile ei şi îi acopereau lipsurile. Fizicul ei chiar se potrivea cu ţinuta simplă de infirmieră ; îi sta bine cu şorţul alb şi cu coroana de coade împletite pe cap. Caracterul ca şi drăgălăşia ei — căci nu era frumoasă — erau făcute pentru intimitate ; ceea ce în firea ei era prea serviabil şi obedient căpăta prestigiu acum.
Aimee simţea acele avantagii şi le socotea nepermise. Le-ar fi spulberat, dar ar fi trebuit să ia locul Hildei lîngă bolnavă acum tocmai cînd era implicată în conflicte anevoioase. La atîtea motive de iritaţie venite dinafară — de la Cora, de la Lică, de la acel joc suspect şi neplăcut cu Bubi — se adăuga şi iritarea împotriva Hildei, sau poate că trecea asupra Hildei necazurile celelalte ; avea oarecît conştiinţa serviciilor aduse, totuşi ar fi fost bucuroasă ca Hilda să-şi anunţe plecarea. De aceea cercetase pe doctorul Pejan despre Lenora. Pejan avea pe Aimee un fel de pică din felurite motive : un minut cîndva se gîndise poate la o căsătorie cu pupila doctorului Walter ; renunţase repede şi deplin, dar îl şicana încă ideea că Aimee l-ar fi putut refuza ; acum, cu ocazia boalei Lenorei, blama atitudinea insuficientă a lui Aimee ; apoi Pejan simpatiza pe Hilda, cu care era foarte bun camarad şi atitudinile dispreţuitoare ale lui Aimee îl înfuriau : „Pe ce ?“ îşi zicea cu ironie, deoarece avea unele presupuneri asupra purtărilor — nu chiar aşa de acurate 23 — ale domnişoarei Hallipa. Pejan avea defectul mahalagismului, pe care-1 vopsea drept „spirit de observaţie". Din curiozitate pîndise pe Aimee de cîteva ori, bucuros s-o prindă în greşală. Fusese oarecît slujit de împrejurări ; de vreo două ori o zărise stînd de vorbă în oraş cu Paul, şoferul-grădinar. Ce putea avea de conversat nobila domnişoară cu un servitor ? Mai bine slujit încă fusese de curînd, în drum spre un client la şosea, zărind pe Aimee cu Bubi Panu în duo pe alee. Pejan căutase să afle mai mult dar nu reuşise, nefiind din aceeaşi lume cu Bubi Panu. îşi formase însă un cazier de suspiciuni,
514
întărit de amiciţia lui Aimee cu fetele Persu, compromise şi compromiţătoare.
De aceea, cînd Aimee îl interogase cu tonul ei superior asupra Lenorei îi dase o lungă explicaţie profesională, exactă dar în termeni tehnici, rîzînd în sine că nu-1 înţelege şi dovedind-o incultă cu plăcere.
Aimee revenise cu întrebarea : Dacă, în sfîrşit, boala va dura mult timp. Pejan se uimise. întrebarea era sau prea cinică sau prea naivă.
— Negreşit! răspunsese, cu un ton ce păruse fetei echivoc ; nu putuse bănui că Pejan i-ar fi putut da un răspuns inexact sau batjocoritor. împotriva evidenţei deci, dar potrivit cu interesul ei, Aimee crezuse că Lenora va mai putea totuşi dura.
Era, dealtfel, prinsă într-un cerc de obsesii ce-i stricau limpezimea. Pînă atunci unitară în scopul ei — şi de aceea chiar reuşind — acum nu mai aducea lucrurilor şi oamenilor din casa Walter decît optimi de interes, dăruind restul unor scopuri dezbinate. Se ocupa deci de Lenora şi de Walter cu o parte numai din atenţia ei deconcentrată. Cea dintîi consecinţă ce-i plăcuse să tragă din răspunsul lui Pejan fusese putinţa ca Hilda să plece ; iar dacă n-ar fi plecat de voia ei, dreptul de a orîndui ea însăşi acea plecare. De fapt — credea Aimee — fie că s-ar fi aflat în stare mai bună, fie că în stare mai gravă, era bine ca Lenora să fie lipsită de Hilda, ca de o deprindere rea, avînd în jurul ei destule infirmiere şi pe ea, Aimee. O contraria lipsa din Bucureşti, tocmai atunci, a lui Nory Baldovin şi o indigna defecţia24 Drăgă-neştilor, deşi persevera a nu-i anunţa şi în adînc nu era defel sigură că ar fi dorit prezenţa lor. îşi înstrăinase interesul de casa Walter, fără însă ca pretenţia asupra integrităţii acelui fief să fi scăzut.
Deocamdată prezenţa Hildei îi era nesuferită. Decisă a o îndepărta, avea totuşi unele ezitări, fie din vreun scrupul, fie numai din prudenţă. Pentru a fi acoperită în ce privea cuviinţa, făcuse planul ipocrit de a insista ca Hilda să nu se sacrifice mai departe şi ei să nu abuzeze mai mult de bunătatea ei. Mai găsise şi ideea bună de a cere lui Walter ca el să descarce pe Hilda de povara acelui rol. — Era un abuz !... Ce putea zice doamna Gert ? se pregătea să insinueze, sigură
ol5
că la ideea de abuz Walter va reacţiona în sensul dorinţei ei şi totuşi avea o aprehensiune nelămurită.
Cu astfel de intenţii, într-o după-amiază, la ora cînd ştia că Walter e singur în biroul de sus, Aimee intrase cu pas uşor şi cu faţa cît mai graţioasă şi se trezise în faţa Hildei, care aşezată la un capăt al biroului scria, pe cînd, în picioare lîngă ea, Walter dicta.
Aimee n-avusese timp să-şi explice lucrul în nici un Fel : acolo, în palatul ei, unde ea poruncea, prezenţa Hildei în sanctuarul unde ea însăşi pătrundea cu grijă — lucrul o izbise ca o palmă. Rămăsese la doi metri de uşă, fără atitudine. Din surprindere uitase diplomaţia şi prudenţa şi necazul îi transformase brutal cuvintele.
— Venisem tocmai să-ţi spui că deoarece domnişoara Gert ne părăseşte, trebuie să căutăm pentru mama altă damă de companie ! S-a întîmplat bine că e de faţă !
înfuriată, Aimee regăsise tupeul cu ajutorul căruia de atîtea ori riscase şi cîştigase. Deşi în acelaşi cadru şi faţă de acelaşi om, avea totuşi acum o grijă nedesluşită pe care o înfrunta : „Orice-ar fi !“
Surprins de intrarea ei, Walter nu băgase de seamă insolenţa abia conţinută a tonului şi a cuvintelor. Se uita pe rînd la cele două fete, ca cineva care nu înţelegea, ceea ce enerva pe Aimee.
Hilda se ridicase în picioare cu un gest de servitor concediat şi, fără a răspunde, se uita şi ea uimită cînd la Aimee, cînd la Walter. Văzînd-o aşa de turburată, Walter, care-i reproşa în minte că a ţinut secrete intenţiile ei de plecare, cerca a-i căuta scuze ; nici unul însă din ei trei nu vorbea.
Simţind că mînia îi alterează frumuseţea, Aimee ieşise brusc din birou ; îndată după ea ieşise şi Hilda. Walter le credea împreună, pe cînd fiecare se dusese spre camera ei. Aimee n-ar fi putut suferi în faţa ei pe acea ipocrită : Aşadar, se insinuase ca infirmieră, apoi ca secretară a lui Walter pentru a se pricopsi! Urmărea poate să se mărite cu Pejan ! Observase între ei mare înţelegere şi, negreşit, pentru asta avea nevoie de protecţia lui Walter ! Ea nu putea permite ; nu admitea ca Hilda să aibă vreun rol în sanatoriu, să facă parte din aceeaşi societate cu ea. Pejan se putea însura cu oricine afară de Hilda! Prin bunele ei procedări, Hilda, aşadar, nu-şi urmărea decît interesul !... Foarte la timp de-
516
cîsese să dea afară pe acea intrigantă ! Avusese scrupule ; nu le mai avea ; o va goni!
Un curaj nou, energii noi îi veneau, care o făceau să spere că va realiza tot ce avea de realizat. Acel acces de violenţă părea c-a uşurat-o de alte poveri.
Doctorul Walter fusese cel care exprimase în faţa Hildei dezideratul de a face unele comunicări Asociaţiei medicale din Viena şi Hilda se oferise bucuros ca traducătoare. Erau zece zile de cînd lucra cu Walter.
Nici un moment Walter nu bănuise exactitatea spuselor lui Aimee. Era convins că Hilda intenţiona, în adevăr, să plece şi că Aimee era confidenta ei. De ce totuşi nu le spusese şi lor : lui şi doctorului Pejan ? Probabil se temuse să nu fie reţinută. Totuşi Hilda — aşa cum o cunoştea — n-ar ti părăsit pe Lenora tocmai atunci fără de motive serioase. îşi lăsase atîta timp familia ! O chema desigur ceva important! Un logodnic poate ? Ce ştia el de gîndurile ei, deşi ar li crezut că nu le ascunde. O fată aşa de bună şi de frumuşică era firesc să fie iubită. Ei toţi de-acolo o iubeau... Nu numai Lenora păgubea prin plecarea ei, ci şi el. Acele cothunicări şi traduceri îi păreau foarte importante. Nu putea însă avCa nici o pretenţie. Hilda se purtase admirabil : colaborase cu el la îngrijirea Lenorei, îl ajutase în munca lui intelectuală... Nu-i putea cere mai mult şi nu-i putea da nimic în schimb.
Tonul de agresiune şi insolenţă al lui Aimee nu-1 observase, îl izbise numai cuvîntul „damă de companie" în chip neplăcut. Cum de întrebuinţase Aimee o expresie aşa de improprie şi de vulgară ? Cuvîntul acela necugetat descalifica pe Aimee, dar Walter nu i-o va spune căci prefera să treacă lucrul neobservat, nediscutat. Lăsă decepţia lui, nedescărcată, să surpe numai în interior. Faţă de Hilda, nu ştia bine ce are de făcut : să-i reproşeze că nu le-a spus intenţia sau să accepte tacit ?
Pe Hilda ofensa lui Aimee o lovise în plin. Nu se mai putea gîndi la Lenora, la nimeni şi la nimic. Căuta numai o retragere onorabilă ; se mulţumea ca nimeni să nu ştie adevărul. Scrisese îndată doamnei Gert s-o recheme telegrafic din România. Nu-ii dase nici o explicare. Chiar faţă de mama ei îi venea greu. Walter, Lenora, Pejan nu trebuiau cu nici un preţ să bănuiască. Aşa cum bine spusese Aimee : ea era
517
cea care voia să plece şi aveau a-şi căuta acolo altă damă de companie. Copleşită de umilinţă, nu sublinia batjocura cuvîntului, ci îl primea. Aproape era recunoscătoare lui Aimee că n-a gonit-o făţiş ; dar oamenii, casa, tot, îi da o înfiorare de dezgust şi de teamă.
Spera că în apatia ei de-acum, din urmă, Lenora nu va avea nici o reacţie. Ar fi agasat-o nespus rugăminţi sau reproşuri.
Walter, a doua zi cînd o revăzuse, nu-i vorbise nimic, dar accentuase atitudinea amicală şi găsise formule de recunoştinţă, ce pînă atunci erau subînţelese. Hilda făcea o sforţare enormă ca să nu izbucnească în lacrămi. Pejan o întrebase :
— Dar ce e ? Ce ai ?
Aşadar, nici Pejan nu ştiuse nimic, gîndise Walter cu un fel de satisfacţie.
Pe Hilda, un fel de antipatie nouă, de înstrăinare o oprea de la orice comunicativitate, chiar de la vorbele strict necesare. Numai să aibă răbdare pînă la sosirea telegramei ! Numai să scape de-acolo cu faţa curată ! Fără să se îmbolnăvească de supărare ! Fără să-şi piardă stăpînirea de sine ! Se silea să nu se gîndească la Aimee pentru a nu-şi altera ideea de dreptate divină, preceptul ei de morală şi credinţă protestantă, pe care cu atîta căldură cerca să-l facă admirat şi admis de Walter şi de Pejan, în convorbirile ce-aveau acolo, alături de bolnava pe care Hilda o iubea tot după acel precept. Se credea pusă la cercare de providenţă şi nu era destul de virtuoasă pentru a primi cercarea fără durere, dar nici cumva nu vroia să blesteme : de aceea închidea pe Aimee într-un cerc de izolare a gîndului, ca pe cineva contaminat de un rău fără nume. Cum pentru fapta lui Aimee nu putea exista judecată fără asprime, n-o judeca.
Pejan era singurul care-i crea dificultăţi tot întrebînd-o : „Ce e ?*, stăruind din răsputeri ca Hilda să rămînă, de cum aflase de plecarea ei. Abia dacă în zelul lui se abţinea să facă apel la Lenora. în faţa tăcerii ei neclintite şi a lipsei de ecou la Walter şi la Aimee, simţise că se petrece ceva şi încetase a mai stărui. Regreta plecarea acelei fete simpatice, cu care se deprinsese. — Ce ar fi să găsesc eu un mijloc de a o face să rămînă ? gîndise, ba chiar spusese.
Walter ridicase o sprinceană, căutînd care puteau fi mijloacele aşa de puternice ale lui Pejan ? Hilda surîsese maşinal,
518
fără a fî auzit bine, mereu subt efortul de a nu-şi pierde cumpătul.
Mijlocul la care se gîndea Pejan era simplu şi radical : s-o ia de nevastă. „Adică de ce nu ?“ îşi zisese încă a doua zi dimineaţă, îmbrăcînd halatul şi decis. Seara, cînd dezbrăcase halatul, era mai sceptic : „Doctorul Pejan însurat!“ A treia zi părăsise ideea, nu însă fără de regret, şi Hilda nu avusese a se mai teme de stăruinţele lui ; devenise taciturn ca cineva care şi-a refuzat o satisfacţie şi e îmbufnat pe sine. Seara Pejan pretinsese Hildei să joace împreună table pentru că avea presimţire că va cîştiga. Walter prinsese aluzia, decepţia lui Pejan părea a-i face plăcere şi se aşezase ca privitor al partidei.
Pe la mijlocul partidei sosise Aimee ; deşi nu era nimic neobicinuit, cei trei avusese o mişcare de surprindere ca şi cum fusese deranjaţi ; de aceea Walter crezuse bine să întrerupă tăcerea cu ceva de seamă :
—	Nu putem dovedi îndestul domnişoarei Hilda cît ţinem cu toţi la ea ! zisese, aruncînd vorbele, ca aurul pe talger, convins că repară astfel, cu delicateţă, unele greşeli şi că are asentimentul subînţeles al tuturor.
—	E drept că de-aci înainte nu-i vom mai putea dovedi cît o iubim, deoarece, cu tot regretul nostru, pleacă chiar mîine dimineaţă. Şi în tăcerea consternantă a celor trei, care aflau iarăşi un lucru nou, întinsese Hildei carnetul complicat al unui bilet de drum clasa I, cu vagon-lits.
Elilda înmărmurise cu mîna pe zar şi zisese în minte : „Domine te !...“ ca şi în ceasul cînd murise subit tatăl ei.
Un ţipăt scurt se auzise de-alături. Aimee, Walter, Pejan se grămădise spre Lenora.
—	Seringa ! poruncise Walter cu nervozitate, ca şi cum rebeliunea boalei îi era insuportabilă.
Lenora se zvîrcolea gemînd :
—	Mă doare ! Mă doare ! Nu vreau să mă doară !
Aimee o dezmierda, Pejan, îndemînatec, pregătise injecţia şi luase braţul care zvîcnea dureros. Walter sta încordat, cu ceva cald în tîmple şi urechi. — Nu ! Nu trebuia s-o doară ! Aşa vroia şi el, aşa îi promisese, atîta putea face pentru ea !
Rămasă singură, Hilda se dezmeticise şi, cu uni gest violent, zvîrlise biletul de călătorie. Dezbrăcase apoi şorţul, îşi
519
luase haina pe-o mînă, pălăria în alta şi ieşise trecînd prin camera bolnavei fără a vedea nimic şi neobservată de nimeni. Se întorsese peste vreun ceas. Lîngă Lenora, aromită, veghea doamna Bidu, care, prea disciplinată pentru a se amesteca, n-o întrebase nimic.
Fără a se interesa de Lenora, Hilda trecuse alături unde, încuind cu cheia cele două uşi, începuse a-şi face bagajul cu grabă, ca şi cum ar fi plecat pe moment. Găsise un tren la cinci dimineaţa, care o ducea pînă la Braşov, unde, după patru ore, prindea coincidenţa acceleratului de Viena. — Să plece oare fără nici un rămas bun de la Walter ? Sta la îndoială. De ceilalţi toţi nici nu era vorba, dar pe Walter îl punea încă deoparte, ca pe o fiinţă de excepţie. Legenda necurată a averii şi carierii lui, spuse de mult de Aimee, nu prinsese în memoria ei. în opinia ei, Walter era înzestrat după merit cu tot ce viaţa poate da mai bun şi mai mult unui om.
Luase o cartă de corespondenţă şi scrisese două-trei rîn-duri de concediere, corecte şi cam solemne. îşi schimbase apoi rochia cu cea de voiaj, nevroind să doarmă noaptea ceea altfel decît îmbrăcată pe canapea, ca şi cum astfel refuza ultima ospitalitate a acelei case.
Pe la zece ieşise însă din cameră. Lenora dormea, o privise un moment ; urcase coridoarele spre apartament şi bătuse la uşa biroului lui Walter. Walter era acolo, chiar la birou, cu singura lumină a lămpei de masă şi cu un volum dinainte, pe care probabil îl consulta.
Rămăsese perplex la intrarea Hildei, care şi ea era acum jenată de acel demers. înaintase totuşi cu o carte în mînă :
—	Vreau să-ţi înapoiez volumul împrumutat : Les grands I nit ies !...
—	Ne mai vedem, domnişoară Hilda ! răspunsese Walter, apoi se indispusese de acel răspuns care putea face pe Hilda să creadă că l-a importunat cumva. Nu se corectase însă, preocupat abia atunci unde dispăruse Hilda în timpul crizei Lenorei ; dar n-o întrebase, nici nu-i spusese că acea carte el înţelesese să i-o ofere.
Hilda nu luase în rău cuvintele : „ne mai vedem", deoarece vocea doctorului vibrase asurzit şi afectuos. Era, din toţi cei de-acolo, acel pe care oroarea ei momentană de loc şi oameni îl punea deoparte. Plecase din biroul lui, zicîndu-i
520
un „bună seara, domnule profesor !“ cam solemn. Walter îi strînsese afectuos amîndouă mîinile. Hilda era mulţumită că n-a plecat fără cuviinţă din casa unui om aşa de bun şi distins. Era prima oară că cineva clasifica pe Walter „bun". Walter se întreba iar de ce Hilda nu le spusese mai dinainte decizia şi nici data plecării. Ce o chema atît de imperios ? Se temuse, desigur, că o vor reţine. N-avea nici o altă bănuială. în faţa celor două cărţi, cea pe care o consulta şi cea adusă de Hilda, se mai întreba, fără a înţelege, şi care fusese rostul vizitei ei tîrzii. De ce nu-i trimisese cartea ?... sau de ce nu aşteptase să i-o dea a doua zi ?... Plecarea ei în faptul zilei, fuga aceea înainte de ora izgonirii ruşinoase fixată de Aimee nu-i putea da în minte şi era un lucru pe care n-avea să-l afle niciodată.
A doua zi dimineaţa, Pejan culesese în camera Hildei de pe jos carnetul de tren şi, după ce-1 întorsese pe dos şi pe faţă, bombănise ceva ce nu i-ar fi plăcut lui Aimee să audă ; dar presupunerea lui nici el n-avea s-o spună nimănui. Fiecare din ei gîndea, lucra pentru sine, moleculă ce se dezagregase din conglomerat, păstrînd, subţiată şi dureroasă un timp, partea cu care aderase...
încă de la opt dimineaţa, în chip excepţional, Aimee coborîse. Aflase de la intendent că Hilda a plecat la ora cinci dimineaţa în bună regulă. Fusese surprinsă, dar nu arătase. Nu vroia să dea nici-o importanţă lucrului, nici faţă de alţii, nici faţă de ea însăşi. în orice fel, bine că plecase ! Avea de rezolvat chestii mai de seamă şi ar fi fost bucuroasă să le poată lichida la fel de bine.
Se instalase lîngă Lenora pentru a suplini pe Hilda şi a curma orice presupuneri şi comploturi. Sărutase pe frunte eroic pe Lenora spunîndu-i că Hilda e cam bolnavă. Lenora nu obiectase şi Aimee îşi zisese că pute^ să fi făcut lucrul mai demult. Mai pe urmă abia, Lenora întrebase dacă Hilda era bolnavă rău.
— Nimic grav dar trebuia să stea în pat şi pe urmă să plece acasă.
Lenora nu mai avea putere să reacţioneze, îşi luase nădejdea. Poate că nici nu mai înţelegea prea bine lucrurile sau se dezinteresa de orice. Părea preocupată numai de criza avută în ajun.
521
—	Am avut şi dureri ! repeta.
Cu toate că starea ei mohorîtă venea din oarecare conştiinţă a boalei, credea totuşi că lipsa durerilor fusese un simptom bun şi, dimpotrivă, criza din ajun o socotea ca pe un accident de rău augur. Ţinea mereu ochii închişi şi nu mişca o fibră, pentru a nu mai avea dureri. îşi amintea din cînd în cînd că Aimee e acolo şi că o cinsteşte cu îngrijirile ei şi atunci cerca a spune un cuvînt care să-i fie pe plac.
—	Ce sa fac eu pentru păpuşa mea ?
Fie că era o grijă rămasă acolo în slaba circulaţie de viaţă ce se mai strecura prin stagnarea silnică a boalei. Era, biata de ea, pe jumătate putredă, pe jumătate bălsămită.
—	Nimic, mamile ! Să stai liniştită ca să te faci iute bine !
Lenora avea o slabă mulţumire. Peste puţin Aimee însă
adăoga :
—	Ce mă fac eu dacă tu nu eşti bine ?
Lenora se întuneca. Aşadar, credea că nu se mai poate vindeca.
în dimineaţa următoare, Lenora, de cum văzuse pe Aimee, îi spusese :
—	Vreau să mă ocup de tine ! Avea glasul clar, nu aşa îngroşat, încleiat, ca în ajun. Aimee se grăbise a crede că îi merge mai bine, acolo unde era numai un moment mai limpede şi o sforţare.
Walter aflase şi el de la Pejan despre plecarea matinală a Hildei şi cercase să lege acea plecare de vizita ei din ajun, seara, fără a putea fi sigur că fusese un adio deoarece intendentul îi adusese şi biletul ei de concediu. 25
Plecarea Hildei nu-i părea destul de satisfăcătoare, dar nu acuza pe nimeni de nimic. Deşi curios, nu întreba pe Aimee din teama ca răspunsul ei să nu micşoreze cu ceva serviciile aduse de Hilda.
Sosise şi telegrama doamnei Gert, pe care Aim6e o întinsese lui Walter oarecum ostentativ, ca pentru o justificare. Walter făcu socoteala că Aimee e cea mai încercată de plecarea Hildei de lîngă Lenora, căci bolnava, în faza disperată în care se găsea, trebuia să aibă pe Aimee aproape de ea, deoarece murea.
Walter gîndea cuvîntul „a muri" fără sonoritate crudă, cu glas sufletesc învăluit în milă, dar limpede şi inexorabil, profesional.
522
Aimee se uita însă cu îngrijorare la seringele care se succedau şî la flaconul pe care sta scris: „la nevoie". întrebase pe doamna Bidu la ce servea acea doctorie :
— Ca să nu sufere ! îi răspunsese sumar.
Lui Aimee îi displăcea să vorbească mult cu inferiorii în chestii ce nu erau avantagioase şi în acest fel boala Lenorei mereu o umilise, rămăsese deci nelămurită şi neliniştită, dar fără precizie şi termen. Cum însă Lenora sta toată ziua aproape nemişcată, cum avea medicamente pentru cazul cînd ar suferi, Aimee se gîndise că s-ar putea ocupa puţin şi de cele începute afară din casă, căci altfel tot ce făcuse pînă atunci rămînea fără folos. Abia parvenise să înjghebe flirtul cu Bubi şi dacă mai persevera puţin credea că va fi destul pentru a satisface clubul. Vrea, asemeni, să poată prinde odată pe Cora şi s-o întrebe, s-o judece. Avea un rechizitoriu pregătit: Ce făcuse şi ce nu făcuse ea pentru Cora! De fapt, n-ar fi putut spune ce făcuse, dar avea conştiinţa că a făcut mult. Acel mult era locul mare ce i-1 dase şi încă i-1 da în preţuirea ei. Cora, desigur, nu aştepta poate decît ca Aimee să facă primul pas.
Mai era şi Lică !... Dacă i-ar fi făcut favoarea să se ducă pe-acolo, trebuia ca cealaltă să fie gonită. Era singura condiţie.
Aimee începuse deci o traiectorie obositoare între bolnavă şi oraş. Cum sta destul de mult lîngă Lenora, nu se mai ascundea ca înainte cînd lipsea, dar lipsa ei era acum mult mai vizibilă.
Walter observase acea nouă agitaţie, fără a se osteni să înţeleagă ; era cam distras de la interesul capital al faptelor lui Aimee. îl obseda mult problema morţii care se pregătea acolo. Pînă atunci moartea clienţilor fusese un episod sau un incident care ocupase în preocuparea lui numai momentul medical al decesului. Acum problema mcţrţii îl preocupa dinainte cu o privelişte mai omenească. Salema nu murise, dispăruse, îi fusese recunoscător ; Lenora îl silea la o obligaţie nouă, cum îl silise la căsătorie şi iarăşi căpăta un prestigiu în ochii lui.
Cortina ceţoasă ce învăluia atmosfera de-acolo, din preajma muribundei, da lui Walter o păienjenire, pe care o socotea drept emoţie, cu acel fast ce-1 acorda impresiilor lui. Se stima într-o nouă formă a existenţii. De aceea privea vag
523
la trepidaţiile neorînduite ale Aimee-ei, ca la un zgomot inoportun. Pejan însă se uita curios după ea cînd pleca, venea, iar pleca şi venea, zicîndu-şi abia dacă nu tare :
—	Ce-o fi cu asta ? Curat lucru nu e !
La club lucrurile nu mergeau chiar aşa lesne cum crezuse Aimee. Şiretenia ei nu era în stare să înşele rafinarea celorlalţi.
—	Ce e cu tine, Bubi ? Te plimbă păpuşa ă oeil ?
—	Sezon mort! răspundea Bubi rîzînd, dar tachinarea prindea. Adică, în adevăr, ce era el ?... Fantoşa domnişoarei ?... O va lăsa odată paf ! Păcat că atunci cînd o să-i întoarcă spatele n-o să-i vadă mutra !... Va arăta el „Icoanei" o probă de Bubi !
Prietenii însă descoperise altceva nou şi aşteptau pe Bubi cu nuvela. Zossima văzuse săptămîna trecută pe Aimee ieşind la zece dimineaţa de la ipodrom. Nu putuse dovedi ce căta acolo, dar era ceva.
Icoana avea deci un cazier ! Bubi era berne. Bubi era manta de ploaie... Alibi !...
Bubi aflase acel fapt din zece guri şi cu o sută de epitete măgulitoare. îl mînca palma, dar n-avea în cine da. Băieţii îi deschideau doar ochii ! Bubi Panu chibiţ!... Bubi Panu mofluz !... Avea să se vadă ! Avea să se vadă ! Atît răspunsese şi toţi tăcură, satisfăcuţi în pretenţie.
Bubi nu ştia defel cam ce avea să se vadă, dar se simţea obligat. Deocamdată nu mai putea fi vorba să „planteze" pe domnişoara. Din contra ! Oscila între două planuri : Să afle care-i buba... şi pe urmă a se vedea ! Sau, mai expeditiv, să se asigure el că nu e mofluz şi pe urmă : basta cu ea.
Aimee simţea că se petrece ceva nou cu Bubi, dar nu-şi închipuia ce să fie şi se gîndea că poate e amorezat de-a bine-lea. La club, asemeni, îi părea în jurul ei o mişcare, dar nu putea ghici care şi ce fel ; timpul ca şi atenţia îi erau aşa de împărţite ! Era foarte obosită ; programul ei de igienă a frumuseţii era zdruncinat. Abia dacă o restaurau cele opt ore de somn liniştit. Pe pantofii mici, deprinşi cu paşi lunecaţi şi uşori, călca scîlciat şi armonia ei exterioară ca şi interioară era scîlciată. Se uita la Lenora cu ochi aproape tot atît de paienjeniţi şi absenţi ca ai bolnavei.
524
în ziua ceea Aimee ar fi vrut să se ducă la ipodrom pe la trei. Lică venea şi după-amiază, dar ea nu fusese decît dimineaţa, din prudenţă. Era curioasă să-l surprindă, mai ales că dimineaţa nici n-ar fi fost chip să lipsească de lîngă bolnavă. Lenora se deşteptase gemînd, refuzase să se lase atinsă, nu primise doctoriile, abia cu mare greutate putuse fi pansată şi după pansament se liniştise puţin. Aimee o zorise cu alintări, cu stăruinţe. Nu se controla şi lăsă să-i scape cuvinte absurde, nedelicate :
—	De ce nu vrei tu să te scoli !... De ce vrei să fii mereu bolnavă ! Scoală-te să ajuţi fetiţa ta, care nu poate nimic fără mama ei !... Nici nu ştiu măcar ce e al meu !
Lenora cu sforţări şi scîncete se întorsese spre perete.
—	Rea, mami a mea ! Rea ! Nu iubeşte pe fetiţa ei !
Distrată, Aimee nu-şi da seama că exprima în chip crud
travaliul secret făcut în mintea ei şi concluziile lui funebre. O irita tăcerea Lenorei, o irita starea rea a boalei şi se simţea încă mai zorită să termine cu Lică, cu Bubi, cu Cora.
Pe la două şi jumătate, văzînd că e stagnare complectă la bolnavă, plecase decisă să se întoarcă peste o jumătate de oră. îndată după plecarea ei, Lenora avusese o criză. Pejan, cu o răbdare admirabilă, ajutat de stăruinţa blîndă dar imperativă totuşi a lui Walter, o putuse jijuta puţin. Lenora deschisese ochii, privind în jur ca întoarsă de pe altă lume. Fixase lung pe Walter, întinzînd spre el mîna, apoi din ochi, cu o schiţă de surîs pe buzele decolorate, mulţumise lui Pejan care, cu un glas muiat, cercase a glumi :
—	Eu sunt amorul dumitale. Nu se supără domnul profesor ! şi se trăsese deoparte.
Lenora accentuase surîsul ei sărăcăcios şi ofilit. Răvăşirea grozavă, masca canceroasă, antedesenul mortuar,26 tot nu reuşise a o urîţi complect.
Walter se aşezase pe marginea patului, luîndu-i mîna pe care Lenora i-o strînsese prin crispaţii mici. Nu înţelegea dacă dinadins sau dacă era un reflex.
—	Te mai doare ceva, Lenora ? Ai vreo jenă ? Sau poate doreşti ceva ? îi spusese cu dulceaţă neobicinuită.
Mai mult din mişcarea buzelor înţelesese :
—	Mai pe urmă... Vreau să-ţi spun ceva !...
Walter vroise să zică : „De ce nu acum ?“ Un scrupul îl oprise.
525
—	Oricînd vrei şi orice vrei!
Rămăsese aşa cîteva minute, pînă cînd Lenora, obosită, scăpase mîna din a lui şi încetase a-1 privi, închizînd ochii.
Walter trecuse alături, unde era Pejan. Se abţinea abia de la nevoia stupidă de a-1 întreba, deşi ştia tot aşa de bine : uremia, pulsaţiile încetinite...
Pejan, ocupat cu un dozaj în eprubetă, se temea parcă să se uite spre Walter care, întunecat, îmbrăcase alt halat pentru a trece la vizite, făcînd lui Pejan un semn spre patul Le-norei.
—	Fără grijă ! îl asigurase respectuos şi aproape afectuos Pejan.
De la vizite Walter se urcase sus în birou şi ceruse acolo un bulion şi o fructă. Simţea un vid care era sufletesc, dar pe care restaurarea trupească îl ajuta. Ezita să coboare cu o aprehensiune pentru patul acela de agonie. Rupînd un moment continuitatea, îi părea acum că are a înfrunta ceva nou şi aprig. Cu mîini reci, care tremurau puţin, netezise pe fruntea lui o mică sudoare. Se aşezase la birou, trecînd pe registru unele fişe de observaţie ale bolnavilor şi pe cea a Lenorei. Printr-o dedublare, acolo pe hîrtie păstra toată luciditatea şi recăpăta aplombul.
Pe la cinci şi jumătate Aimee apăruse, deşteptînd pe doctorul Pejan dintr-un simulacru de siestă pe un fotoliu, şi-l întrebase ce mai e nou.
—	Nimic nou î răspunsese Pejan sumar. Era tot ranchiunos cu Aimee.
După o mică ezitare, Aimee se retrăsese în vîrful picioarelor, dar Lenora, care o simţise, o chemase prin semne făcute doamnei Bidu, care sta neclintită lîngă pat. Aimee se apropiase cu grabă şi o sărutase pe păr. Tot prin semne, Lenora o oprise să vorbească, apoi, printr-o sforţare care-i da glas de ventriloc, pronunţase :
—	Ce vrei tu ? Spune ! Ce vrei ? cu ceva desperat şi imperativ, care nu suferea opunere.
Aimee, emoţionată, începuse a tremura şi spusese la în-tîmplare :
—	Am pe doctorul Walter ! El poate tot ! Nu te turbura !
Lenora închisese ochii.
Aimee rămăsese acolo încă un moment, uitîndu-se cînd la doamna Bidu, care sta placidă, cînd spre Pejan, a cărui pri-
526
vire n-o întîlnea. Nu cutezase să maî întrebe nimic, nici pe unul, nici pe altul. Ieşise încet, muşcîndu-şi buza, cu gîndul turbure că toate merg rău. întrebase pe o infirmieră care trecea :
—	Ce crezi ?
—	Nu te speria, domnişoară ! o încurajase.
Aşadar, poate că încă nu !... N-ar mai fi vrut să iasă... îşi zicea însă că spaima ei e cobitoare... Hotărîse să dea o fugă pînă la club şi înapoi.
După ce terminase fişele, Walter coborîse grăbit acum, ca şi cum cineva îl mîna din spate. Intrase aproape fără răsuflare şi fără a cuteza să se uite. Dacă cumva !... Era imposibil, fireşte, ar fi fost prevenit. Se uitase întîi la pendulă ; era şase fără un sfert. Abia apoi mutase ochii încet şi văzuse pe doamna Bidu, pe Pejan, la locul lor. Răsuflase. Abia apoi se uitase spre Lenora şi faţa i se crispase.
—	Unde e Aimee ? întrebase încet şi răguşit.
—	Pe aici pe undeva !... A fost adinioarea aici ! informase Pejan.
Walter nu mai cercetase nimic, nici nu mai putuse mişca de lîngă Lenora. Era acum de lucru cu ea. Se ocupase de respiraţia îngreunată şi şuierătoare care lovea sternul de cămaşă, pe cînd mîinile căutau, răsfirate, sprijin. Walter şoptise :
—	Oxigen !
Lenora refuzase cu o mişcare slabă a mîinei, cu un semn violent din cap. Walter, care din obicinuinţă o îngrijea fără s-o mai vadă, o privise atunci cu ochi care văd şi pentru că nu privea încă un cadavru i se păruse că a înviat-o şi i se udase ochii brusc. Un fel de fluierat venea dinspre buzele Lenorei. Walter se concentrase pentru a înţelege ce spune. Pejan se trăsese la o parte.
—	Pentru Aimee !... Să aibi grijă !... Numai dumneata ! Dumneata singur !
îi spunea iarăşi „dumneata", acum cînd nu mai avea conştiinţa limpede pentru sforţarea de a-1 tutui.
Walter nu răspunsese îndată, fiindcă nu-1 slujise glasul şi buzele lui aveau o mică convulsie.
—	Aimee!... Numai dumneata ! — sonor, ca printr-o ruptoare a laringelui, deşi vrea să fie confidenţială. între
527

şoapta afonă însă şi acel diapazon, Lenora nu mai avea registru de voce.
Walter se trezi ca din somn, tresărind şi tot tare promisese, asigurase abia putîndu-se opri de la cuvîntul : „Jur !“
—	Da ! şoptise aproape normal Lenora... Apoi : Nu vreau balon !
...La şapte, la şapte şi jumătate, apoi pe fiecare minut care trecea, Aimee era aşteptată după ce fusese căutată... Din ce în ce mai aşteptată, nu sosea însă...
La opt fără un sfert, printr-o embolie, cu un ţipăt mare, Lenora murise, accident care nu era nici prevăzut, nici exclus. Scutise astfel o agonie care mai putea dura zece, douăsprezece ore.
Era opt şi jumătate seara cînd, pe vînt şi ploaie torenţială, cu pantofi şi ciorapi uzi, pentru că umblase pe Dorobanţilor cîţiva metri pe potop pînă la un auto care sta oprit, Aimee coborîse la sanatoriu. Vroind să plătească observase lipsa poşetei şi prin viforniţă ca printr-un vis ciudat, observase subt gluguşul pelerinei de ploaie pe Paul şoferul la volan. Prin ce bizară întîmplare tocmai el ! Poate că dinadins chemat sau spionînd pe cont propriu.
Paul, cu ochii fixaţi pe geamul cutremurat de vîrtejul ploaiei, avea aerul că nu ştie pe cine a condus, nici unde a oprit. Aimee căuta poşeta febril, privindu-şi mereu mîi-nile, ca şi cum vederea şi pipăitul nu i-ar mai fi fost sigure. Poşeta nu era nicăieri ; o lăsase deci aiurea... acolo... Sta în vînt şi ploaie fără a şti ce să facă, deşi ar fi fost simplu să se urce şi să trimită pe cineva să achite taxiul.
Prin vîrtejul ud, o umbră zorea spre taxi. Cu pardesiul săltat de vînt, subt o pălărie trasă pe ochi, era doctorul Pejan. Ajuns lîngă Aimee, zisese cu glas răguşit şi alterat:
—	Folosesc eu taxiul !
Răzbită de viforniţă, Aimee alergase spre peron ca şi cum astfel se rezolva problema taxiului şi poşetei. Din cauza timpului acela oribil, a frigului ce-o tremura şi a capului ce-o durea cumplit, trecerea lui Pejan pe lîngă ea fusese fantomatică. Ajunsă în hali, trecuse mîna rece pe frunte ca pentru a-şi aduce aminte ceva. Intrase în camera ei şi se schimbase în fugă ; n-avea conştiinţă exact de oră, ci numai de o mare grabă. Deşi se simţea împovărată ca şi cum trupul i-ar fi
528
fost umplut cu toată apa ploaie!, dar cu apă fierbinte parcă* tot în fugă alergase la camera Lenorei.
Ce văzuse ! Ce auzise ! Ce se petrecuse !... Criza grozavă care o apucase acolo pe covoraşul de la patul alb şi monoton al moartei... Toată răscoala conştientului şi inconştientului în spasmul trupului!... Tragedia acelei morţi, tragedia acelor ore de lipsă, pricinile vădite cum şi cele secrete ale disperării, sfărâmate acolo, în acel acces, a cărui violenţă scuza ceea ce n-avea scuză, rezolva ceea ce ar fi fost fără soluţie !... împrejurul ei toţi se străduiau acum îngrijoraţi în loc de ostili !...
Disperare a cărei putere de adevăr şi de zbucium era la măsura împrejurărilor ştiute şi celor neştiute... Criza gravă fusese urmată de o lungă şi îngrijorătoare sincopă... Toată spaima de-acolo şi de-aiurea se refugiase în Aimee, liberînd pe ceilalţi de ambianţa sinistră a morţii prin spectacolul viu ce-1 da fata. Walter regăsise echilibru, o atitudine. Reglementul putea acum înconjura cu protocolul lui rece pe Lenora... Ca două cortegii, preocupări reci şi mecanice orînduiau moartea, pe cînd într-o parte o trepidaţie purta un curent invers spre camera unde exasperarea nervilor, temperatura urcată, pulsul violent al lui Aimee accelerau o vitalitate primejdioasă.
Cînd Aimee se gîndea mai apoi la groaza din acea seară, spaima morţii Lenorei lupta în ea cu spaima cealaltă şi o ajuta să se împace cu sine.
Acolo în Dorobanţi, în odaia care semăna cu a fetelor Persu, se dusese cu voia ei, o voie pentru care îşi .în-frînsese silnicia : „Trebuie !“ Datorie ciudată pe care n-o controlase, nici n-o confirmase cu nimic pentru a o înlătura.
La îndeplinirea acelei obligaţii o ajutase, mai mult ca toţi şi ca tot, Lică. Cînd, la trei ziua, atunci, dase fuga la ipodrom i se spusese lui Aimee că Lică nu e acolo, îl zărise trecînd în fund şi se dusese spre el. Un grădinar îi tăiase drumul spu-nînd că domnul nu primeşte pe nimeni. Era ordinul lui Lica,. care nu mai vrea plictiseli. Aimee trecuse pe lîngă grădinar şi intrase după Lică în hangar. Fără să se întoarcă măcar, Lică îi spusese că n-are timp de ea... Zăpăcită, Aimee nu ştiuse pe unde să mai iasă şi Lică, crezînd că nu vrea să plece, răcnise la un jocheu s-o ducă la ieşire... Atunci Aimee se întorsese la
529
sanatoriu şî văzuse pe Lenora încă în viaţă... O sărutase... Şi-o amintea, ca pe un lucru satisfăcător pentru amorul ei filial, pentru datoriile filiale...
Ajutase mult şi Cora evenimentele de atunci. Pentru ea, Aimee dase apoi fuga la club. Ştia că la ora aceea trebuia să fie acolo. Cum Cora o evitase iarăşi, Aimee i se pusese în cale. Cora se oprise cu aerul însă de a nu o vedea. Atunci Aimee, cu un nod de lacrimi în gît, îi spusese afectuos, confidenţial :
—	Ai auzit versiunea ?... Eu şi Bubi Panu !
Vrea să vadă ce va zice Cora ! Ce impresie îi va face !
—	N-am auzit !... Şi dac-aş auzi, n-aş crede !
Şi trecuse spre altcineva cu o mişcare pe care n-o puteai chema necuviincioasă, dar al cărei dispreţ îl simţise Aimee dureros. — N-ar crede !... De ce ?... De ce n-ar crede ?... Va trebui totuşi să creadă !... în momentul acela nimeni şi nimic alt nu putea însemna ceva pentru Aimee decît Cora şi revanşa. Era obsesie, era hotărîre. Dacă ar fi aflat atunci că a murit Lenora, ar fi cerut un răgaz absurd pentru ceva mai însemnat de făcut.
O ajutase apoi Bubi Panu cu ambiţia lui înrăită. O mai ajutase furtuna. Vîntul mătura afară ploaia. Se dusese la Bubi şi-i ceruse s-o conducă acasă... în drum îi spusese c-ar vrea să se plimbe puţin pe furtună... Bubi dase, fireşte, şoferului adresa lui din Dorobanţi, şi puzderia care izbea în geamuri ajutase pe Aimee să nu obiecteze. Vrea să meargă pentru Lică şi pentru Cora, care-i erau odioşi. Odios era şi Bubi, dar el era revanşa.
Furtuna o ajutase să se întoarcă acasă şi acasă o ajutase Lenora, o salvase... Atunci şi mereu în urmă, de cîte ori îşi aducea aminte... de cîte ori îi revenea scena penibilă din Dorobanţi, pe care luptase s-o suporte pînă la capăt — mizerabila ei silinţă... silinţa mizerabilă a celuilalt... graba de a pleca de-acolo după... grosolănia tipului ofensat şi neînţelegînd... şi cînd înţelesese, poate, aversiunea şi ţinta •cuvintelor lui care o urmăreau, care o împingeau pe scară spre furtuna de-afară... Pe toate le salvase Lenora, cu imagina ei oribilă de moartă.
—	Mama ! striga şi acum Aimee, şi veneau lacrimi care :spălau tot.
;530
O ajutase apoi mult boala. Congestia pulmonară gravă, care pusese chestia superlativă a conservării.
Convalescenţa punea acum tampoanele de amortizare. Aimee frămînta în minte cuvintele schimbate atunci, în seara cumplită, cu Walter. Cînd se trezise din sincopă, Walter îi spusese : „Am promis mamei dumitale !fC Atît!... Ţinea bine minte că i-a spus asta... dar numai atît.
Pe pragul hall-\Au\ în ziua înmormîntării — se sculase numai pentru a asista la pornire, deşi îi era interzis — îî spusese atunci iarăşi : „Am promis Lenorei !fC Tot numai atît!... Acele asigurări Aimee acum le lua, le combina cu ceea ce-i dase ei mai demult, le unifica... Trebuia să aştepte reali* zarea lor. în ce formă ?... Nu ştia !... Nu putea provoca o explicare în plin doliu... Cît mai iute, mai bine !... Dar cum ?
Abia restabilită, spusese lui Walter :
—	Eu acum se rol am aici ?
—	Ca şi mai nainte ! răspunsese. Răspuns poate că satisfăcător, poate că insuficient.
Se sculase acum, începuse a părăsi camera şi umbla de ici-colo, umbră mică, subţiată de boala şi de rochia neagră, cu figura modelată mai prelung, mai palid. N-avea răbdare.
—	Eu acum ce rol am în casa asta ? Poate ar fi mai bine să mă mărit!
Cercare periculoasă. Walter tăcuse ! Ce va fi gîndit în tăcere ?
Chiar a doua zi Walter făcuse lui Pejan propunerea. Aimee dorea să se mărite şi el se ocupa deci cu grabă de dorinţa ei. Pejan era acolo la îndemînă, candidat satisfăcător.
Pejan însă refuzase categoric : Era o mare cinste, dar.... Walter îl oprise, cu un gest, de la orice explicaţie. Explicaţiile le căuta totuşi : De ce oare refuzase Pejan, precis, fără' termen de gîndire, fără cel puţin să se arate încurcat de refuz ? Ca cineva bine motivat, bine hotărît!
Pejan făcea încă vizite medicale lui Aimee, deşi era vindecată. îl întrebase peste cîteva zile :
—	Nu e complect restabilită domnişoara Hallipa ? Văd că încă o cercetezi ! Mai are şi altceva ? fără a se gîndi că întrebările veneau ciudat.
—	Absolut nimic decît convalescenţa cu anemierea ei ! răspunsese precis, dar cu tonul cuiva care refuză orice dezvoltare a discuţiei.
53
Walter întrebase atunci pe Aimee, fără alt preambul, dacă are pe cineva în vedere pentru mariaj, deoarece doctorul Pejan nu era dispus să se căsătorească.
Aimee nu se ofensase, dar răspunsese tot desluşit :
— Nu ! Pe nimeni n-am în vedere... Cu doctorul Pejan nu m-aş fi măritat în nici un caz.
—	A !
Walter păruse a dospi o decepţie. Aşadar, sarcina lui faţă de ea rămînea întreagă... El trebuia să aibă grijă !... Aşa promisese Lenorei.
Nu era curios şi nici nu-1 pasiona secretul vădit al lui Aimee, dar avea acum o certitudine... fără dovezi, pentru el însă deplină... Era sigur că Aimee... Amănuntele nu-1 interesau... Era numai sigur... Cine ?... Nu importa.
Constata indiferenţa lui. Privea acea indiferenţă pe Aimee anume sau era un principiu, o dezinteresare de medic pentru diferenţa infimă de ordin fizic dintre fecioară şi femeie ? Nu-şi răspundea. Lăsa nedecis cu sine, acum ca şi altă dată, dacă acea dezinteresare ar fi avut-o cumva faţă de orice femeie.
îşi amintise între timp că lunga telegramă primită din Elveţia de la soţii Drăgănescu cuprindea un discret reproş pentru întîrzierea cu care fusese anunţaţi şi care nu le îngăduise participarea. Atribuise acel reproş Elenei, care era mai direct în cauză şi pe care o ştia pretenţioasă şi protocolară. Pretenţie în cazul de faţă justificată.
Scuze erau de invocat. în tumultul de-atunci, cine se putuse gîndi la altceva decît la cele imediate ? Ceea ce nu avea scuză era mediul de care Aimee se înconjurase, pe cînd neglijase pe sora ei, care avea ţinută şi disciplină, şi îndepărtase pe Hilda, fiinţă exemplară.
Starea de sănătate a lui Aimee cerea încă menajamente ; de Hilda, Walter nu-i vorbise, de Elena totuşi da. Mustrase pe Aimee, care primise observaţia fără nici o protestare. în forul ei protestase însă : Elena ! Care nu-i dase nici un ajutor din cîte ar fi vrut să-i ceară ! Elena, căreia tot îi reuşea aşa de bine !
PARTEA V-a
Cap. 21
Ajunsă în ţară şi luînd contact cu starea de lucruri de-acolo, Elena constatase că boala lui Drăgănescu era o realitate. Acum ar fi preferat sa fi fost un pretext. Faţă însă de acel obstacol serios, nu găsise nici un mijloc altul de a aşeza lucrurile prielnic decît acel de a propune bărbatului ei ca, după o lună petrecută la moşie, să o însoţească în Elveţia. El putea primi sau refuza, după voie ; ştia doar bine că în Elveţia se află Marcian şi că e cuprins în propunerea ei ; mai erau acolo însă şi climatul şi convieţuirea lor — în locul divorţului — avantagii pe care avea a le cumpăni. Tîrgul era loial _
Drăgănescu primise cu grabă şi cu o mulţumire umilă, fără nici un fel de precizări. De îndată Elena anunţase lui Marcian acel aranjament fericit faţă de împrejurările nefericite.
La sosirea Elenei cu Drăgănescu la Geneva, Marcian lipsea la Ziirich unde îşi avea, în adevăr, editorul şi unde motivase că are de supravegheat tipăritul ultimei lui simfonii. De fapt, alesese dinadins acea epocă. Prima lui impresie cînd aflase de întoarcerea Elenei cu bărbatul ei fusese de bucurie, a doua însă, şi cea mai durabilă, de regret după libertatea lor dinainte.
Desigur era o fericire neaşteptată s-o revadă după aşa scurt timp şi îşi da seama că acea întoarcere era operă să-vîrşită pentru el, totuşi un alt egoism îl făcea să murmure împotriva noii situaţii. Noutate ! Era gelos pe Drăgănescu ; de aceea dezertase. Mai înainte nu cunoscuse urma măcar a
533
unui astfel de sentiment, ba chiar se mira de simpatia nelogică ce avea pentru soţul Elenei ; nu era nici acum vorba de o gelozie pasională ; ştia pe Elena complect înstrăinată de Dră-gănescu, suflet ca şi trup ; se deprinsese însă ca existenţa ei să-i aparţină exclusiv. Prezenţa, timpul, ocupaţiile, plimbările, totul să le fie în comun. Cumpărase împreună abajurul cu umbre chinezeşti şi perinele de divan, fiecare obiect avea acolo un istoric al lor doi la un loc. Ce căuta acum cellalt între ei ?
Mai era gelos şi din pricina băieţelului. Duminicile la copil aveau ceva conjugal care-1 mulţumea. în apa limpede a caracterului lui erau acum unde tulburi : decepţia însănătoşirii probabile a lui Drăgănescu, reluarea traiului comun, răpirea copilului şi excluderea deplină — un moment sperată poate, prin moartea posibilă a lui Drăgănescu — erau atîtea copci de apă în care i se îneca ici-colo conştiinţa.
De o parte, neamestecată în acea descumpănire, sta numai voluptatea cu suvenirile ei. Amorul lor consumat, cele două nopţi, constituia o aventură secretă despărţită de cealaltă iubire, cea care sta la dispoziţia împrejurărilor.
în viaţa lui de pînă atunci, Marcian se ferise de primejdia pasiunilor. Acum avea o pasiune : pe Elena, în ascuns de Elena. în firea lui bizuită pe claritate, voluptatea era o uşă dosnică nou-deschisă, de care se apropia cu desfătare şi cu precauţie ca un profanator.
în acel domeniu privilegiat, Drăgănescu n-avea nici un amestec ; era totuşi obstacolul inform, care putea încurca mrejele unui nou ceas predestinat pentru compunerea şi descompunerea fabuloasă a gesturilor senzuale.
Elena, care nu bănuia ultimile complicaţii sentimentale ale amicului ei, fusese decepţionată de absenţa lui la Zii-rich. Marcian îi scrisese, e drept, a fi luat acea decizie înainte de a fi cunoscut vestea întoarcerii — ceea ce era o minciună. O asigurase că, de îndată ce o va şti sosită, se va înapoia şi el la Geneva, fie oficial, fie discret, după cum ea va crede bine.
Deprinsă cu un program mai precis şi cu reacţii mai simple, Elena era nedumerită oarecît. Ea orînduise întoarcerea în Elveţia după o logică simplă, care avea a satisface toate interesele ; nu putea ghici criza subită prin care trecea
534
Marcian. în Geneva, deocamdată pustie, îşi îndeplinea lîngă bărbatul ei corvada, cu exactitate dar cu nemulţumire.
Drăgănescu, care la început primise prezenţa Elenei ca pe o favoare nesigură, cu timiditate, începuse acum a se deprinde, şi lipsa lui Marcian în primul moment al sosirii lor îl făcuse să spere că reluarea vieţii comune fără de condiţii era lucru posibil.
Cînd acceptase să însoţească pe Elena nu se gîndise defel la boala lui, ci numai la mijlocul de a se împăca. Acum se gîndea la boală şi însănătoşire, cu o urcare a egoismului : „De ce nu ?" îşi zicea. Călătoria decursese monoton, dar satisfăcător. Elena se ocupase de tot în chip mecanic, ceea ce îi păruse prielnic. Ea însă avea o stare de depresiune din pricina acelei brusce întorsături a lucrurilor ; abia cînd ajunsese în gara Geneva se întrebase unde vor locui. înlăturase, fireşte, ideea de a descinde în micul ei apartament. îşi amintise de un Palace oarecare, pe care, după două zile de repaos, îl schimbase cu un altul situat în marginea oraşului şi care, cu parcul său imens, realiza un fel de sanatoriu. Aci apartamentul de două camere, despărţite de un salonaş, era comod. Instalaţia astfel făcută, ocolea felurite neplăceri şi îngăduia ca prezenţa apropiată a lui Marcian să rămînă oare-cît separată — dacă el ar fi dorit-o astfel — căci Elena nu mai ştia bine acum ce vrea Marcian.
Odată aşezaţi, anunţase pe Marcian. Era enervată de a nu fi luat toate acele decizii cu el împreună.
Primind la Ziirich vestea, Marcian fusese uşurat de grijă, repede însă începuse a se trudi pe chestia felului cum aveau a se vedea şi pe aceea a băieţelului, pe care Elena îi scria că l-a luat cu ea, socotind că astfel lucrurile sunt rezolvate mai bine. Marcian crezuse întîi la fel, un nou talaz însă se urcase din funduri la ideea că Drăgănescu orînduise astfel dinadins pentru a-1 împiedica să vadă liber copilul. Avea mereu o tendinţă spre deformarea faptelor, ce nu-i era înainte obicinuită, şi acele exagerări se transformau în ostilitate pentru bărbatul intrus. Căuta apoi a se struni : „Absurdităţi", îşi zicea, dar reîncepea.
întîlnirea lui cu Elena, în oraş, se resimţise de acel ma-laise. O întrebase cu grabă : „E mai bine ?" despre sănătatea lui Drăgănescu.
533
Stînjenită ca de o veste rea ce avea a-i da şi cu un ton de scuză, îi confirmase decepţia :
—	Da ! Mai bine mult.
Neomenia lui Marcian n-o nemulţumea. Avea nevoie de confirmarea afecţiunii lui, iar boala celuilalt ştia bine că are mersul ei neschimbat şi că ea făcuse sacrificii din pricina acelei boale.
—	Şi fata ceea ? fusese a doua întrebare nepotrivită a lui Marcian.
—	Care fată ?
Elena se ostenise să priceapă.
—	Sora dumitale ! explicase, strîmtorat de a fi amintit Elenei acea calomnie, care poate o jicnea.
—	N-am văzut-o defel !
Elena, în adevăr, se simţise jicnită, nu de calomnia uitată, ci de faptul că Marcian nu găsise alt subiect decît pe Mika-Le.
Nici unul, nici altul nu erau prea teferi la inimă. O vrajbă din dragoste, neobicinuită, pe care se sileau s-o împace, dar care totuşi îi necăjea.
Marcian nu cutezase a-i mărturisi că în lipsa ei reîncepuse unele tratative pentru turneul american. Mai pe urmă îi va vorbi ca de un proiect înlăturat şi va vedea ce va zice. îşi constata nesinceritatea şi acuza de ea pe Drăgănescu. Hotărît lucru, îi sta aceluia mai bine sănătos decît bolnav... şi mai bine încă mort — complectau unele ecouri din adîn-cimi. Ca pe Mont-Cenis, unde călăuza te învaţă să te apleci peste abis pentru a auzi cuvîntul tău decompus de ecouri, Marcian asculta acele ecouri ale unei conştiinţe de abis. Era indignat de cruzimea lui. „Sunt un imbecil !“ se preţuia, dar era crud mai departe.
Dealtfel, raporturile comune se stabilesc destul de lesne şi comod. Dintr-un fel de curiozitate, Drăgănescu întrebase de muzicant şi Marcian venise oficial la Beau-Site. Găsise pe Drăgănescu mult schimbat la fizic şî la moral : mai ursuz, deşi politicos, mai urît şi îmbătrînit. Schimbări ce se puteau atribui boalei şi de care Marcian profitase pentru a nu mai recunoaşte în el pe omul simpatic şi inofensiv de altădată.
La Geneva întîlnirile cu Elena aveau un caracter oare-cît secret, care-1 agasa cu o nevoie absurdă de a provoca
536
confruntări supărătoare, nevoie izgonită acolo, în adîncimile nevrozei. Elena fusese foarte mirată aflînd că şi-a concediat apartamentul din Geneva la plecarea lui spre Ziirich. Stăruise să locuiască în apartamentul ei. Marcian ar fi refuzat dacă nu s-ar fi simţit vinovat şi bănuit de dezertare. Acum în acel apartament amîndoi erau la ei acasă şi amîndoi oaspeţi, şi de aceea descumpăniţi în bucuria ca şi în deprinderile lor.
Micul Ghighi nu părea nici el mulţumit de acele schimbări şi cerea cu energie să se plimbe cu ami Vie. Marcian îl lua din cînd în cînd cu el, dar lipsa Elenei îi micşora buna dispoziţie. Copilul era totuşi mulţumit şi-l ţinea de mînă, fără a pretinde joc, ca şi cum în capul lui mic înţelegea că nu mai e timpul de joacă.
Totul decurgea relativ satisfăcător, dar era destul o neînţelegere de oră, o întîrziere, un refuz de invitaţie la Beau-Site, pentru a le da amîndoura prilej de enervare.
Drăgănescu adesea pricinuia cu voinţă acele intemperii. Pornit de-acasă cu hotărîrea de a fi cît mai puţin supărător pentru Elena şi de a menaja pe muzicant — căruia se credea îndatorat pentru revenirea ei — treptat, subt influenţa conrupătoare a binelui, începuse a nu mai da curs zelului pregătit, ba chiar avea unele capricii.
I se întîmplase, pe cînd băieţelul se juca cu Marcian, să intervină nervos : „Ai să plictiseşti pe domnul !“ ceea ce ofensase pe Marcian, gata pe susceptibilităţi.
Dacă starea de lucruri s-ar fi prelungit mult, poate s-ar fi provocat vreun conflict care n-ar fi fost soluţionat în favoarea lui Drăgănescu.
Sosise însă, oportună, o telegramă a administratorului, anunţînd un început de incendiu la una din fabrici şi cerînd instrucţiuni numeroase.
Fie din interes pentru afacerile lui, fie din vreo intuiţie care-1 îndruma, Drăgănescu decisese să se întoarcă în ţară. Provizoriu însă şi cu dorinţa de a reveni în Elveţia, unde găsea că îi prieşte foarte bine şi unde plănuia să se stabilească.
Elena nu opinase în nici un fel ; propusese numai o vizită la doctor înainte de plecare. Risca, fireşte, ca Drăgănescu să fie oprit de la călătorie, dar îşi punea la adăpost conştiinţa.
Marcian avusese o reacţie identică :
537
—	Nu e imprudent să plece ? zisese, încîntat de acea plecare.
Numai băieţelul bătuse din palme repetînd :
—	Papa de Bucarest sen va /... Papa de Bucarest s9en va!
Elena enervată îl mustrase :
—	E nerod copilul ăsta î
GhîghI avea logica lui, lipsită de aprofundări : Iubea pe papa, fiindcă aşa trebuia ; iubea pe maman Helene, deşi îl intimida ; erau datoriile lui filiale, pe care le îndeplinea. Dar el, mică vietate spontană, iubea necondiţionat pe grand ami Vie.
Medicii consultaţi permiseră voiajul. Diagnosticul lor era acelaşi ca al lui Walter : miocardită înaintată, supusă evoluţiei ca şi accidentelor inerente. Nimic însă iminent. Climatul, odihna, starea morală îmbunase starea generală pentru moment.
Drăgănescu părea acum a regreta decizia luată ; gîndea că poate plecarea lui nu era atît de necesară, ar fi dorit să rămînă, dar în ţară îşi anunţase sosirea şi aci stăruinţele pe care le aştepta din partea Elenei nu-i venise în ajutor. Din pricina acelor oscilări de voinţă era indispus şi avusese insomnii.
La plecare, soţii se despărţise în gara Geneva ca cea mai burgheză pereche. Elena ridicase băieţelul în braţe, ca să fluture bereta după „papa", ea fluturase puţin batista şi trenul pornise.
Se întorsese cu băieţelul la otel, căci nu putea fi vorba să părăsească Beau-Site, atît cît nu ştia cînd se va reîntoarce Drăgănescu. Avea însă sentimentul că abia acum e cu adevărat în Geneva şi abia acum revedea pe Marcian.
Ghighi îşi luase pe ami Vie în primire şi nu ţinea seamă de mustrările Elenei, care-i interzicea să cheme pe tatăl lui : papa de Bucarest.
în amintirea copilului nu era totuşi în acel nume o diferenţiere echivocă între Marcian şi Drăgănescu. Găsise nuanţa aceasta geografică pentru a se desluşi la pension cu micii lui camarazi, nuanţa care ar fi slujit bine gurile rele „de Bucarest".
Pentru a dezobicinui pe Ghighi, Elena căutase sprijin la Marcian, povestindu-i cu indignare că băieţelul a întrebat:
—	Acum pleci şi tu, mamany şi eu rămîn cu ami
Vie ?
538
Drept răspuns culesese de la Marcîan un mic surîs viclean de satisfacţie.
Pe drumuri crucişe, acel surîs era semnul iubirii lui pentru ea, pe care îl primise surîzînd.
Cap. 22
în vagonul care-1 ducea spre ţară, Drăgănescu frămînta planuri de viitor : Acum cînd căsnicia lui se îndreptase atîta de bine, acel muzicant, acel prieten al nevestii lui, era de prisos. Numai din deprindere Elena nu-1 îndepărta, dar era sigur că n-ar fi costat-o defel să nu-1 mai vadă. Observase că atunci cînd Marcian lipsea, Elena era foarte calmă şi se ocupa numai de el şi de copil.
Drăgănescu avusese un pufuit de nemulţumire la amintirea ataşamentului ce-1 avea copilul pentru acel Marcian. Asta se făcuse numai din pricină că el, „tatăl", lipsise. Nu-şi aducea aminte cît de reduse fusese totdeauna iniţiativele lui paterne, cît de sărac în manifestări şi de subordonat celui conjugal, sentimentul lui pentru copil.
Tot felul de revendicări, încurajate de atitudinea conciliantă a Elenei, ieşeau acum la iveală ; părea a nu avea defel conştiinţă de motivele care de un timp dictau Elenei acea atitudine faţă de el. îşi purta satisfacţia ca pe o tiară ce i-ar fi fost pusă pe cap şi din al cărui cerc de mîndrie ieşeau vîr-furile pretenţiei. Trecerea neaşteptată de la temerile lui de a-şi pierde nevasta — temeri ce-1 găseau pînă deunăzi gata a face orice concesii pentru a o păstra — trecerea ceea norocoasă la pacea conjugală de acum îl îngîmfase. îşi începea acum planurile şi privirea lucrurilor de la acea împăcăciune, ştergînd din socoteală tot ce fusese pînă deunăzi şi care încă era realitatea.
După aste noi socoteli, Drăgănescu, în vagonul care-1 legăna, îşi zicea că pînă acum a lăsat pe Elena să-şi facă toate gusturile, dar că de aci înainte era dator a o pune la adăpost de critica lumii.
Sforţarea acestor gînduri neobicinuite şi dificultatea respiraţiei dau feţei lui buhăite de tonice o expresie comică de urîţenie, strîmbîndu-i puţin linia gurii şi profilul. Semăna
539
astfel maî mult a un bancher veros, care meditează o infamie, decît a „domnul cumsecade* ce era de fapt.
Dealtfel, în ultimul timp, subminat de boală, se schimbase mult în rau, schimbare care contribuise la purtarea concilianta a Elenei cu el.
Drăgănescu se simţea aşa de nerăbdător, încît se gîndea să scrie chiar din drum Elenei, sfătuind-o să curme, cum va şti ea mai bine, cu acel muzicant. Odinioară aşa de respectuos cu Marcian, îl trata acum în minte cu uşurinţă şi dispreţ-
Respiraţia ieşea, de pe buzele lui întredeschise, cu un zgomot regulat ca al cuiva adormit.
Va face lesne pe Elena să înţeleagă că prietenia muzicantului era cam îmbulzită şi că alintările lui nepotrivite stricau creşterea copilului. Elena, negreşit, se va conforma. Iată unde o dusese pasiunea pentru muzică !...
Declamatoriu, discursul lui mintal fusese întărit cu un gest larg, lovind uşor pe doamna ce-i era vecină în vagon. Se scuzase abia.
La afacerile care-1 rechemau se gîndea ca la ceva plicticos. Prea se ocupa de multe ! Va începe a le lăsa pe seama altora şi îşi va vedea de sănătate şi de familie. Putea de aci înainte locui mai mult în Elveţia, unde-i plăcea şi unde-i pria aşa de bine. Se simţea mult restabilit... Numai osteneala drumului de nu l-ar da înapoi !... Avea o greutate în spate jos, în stînga, ca un fel de ghiulea, pe care nu-şi amintea s-o mai fi simţit. Respira acum pe nas anevoie, cu gura închisă şi bo-toşită.
Doamna, observînd că se congestionase la faţă, îl fixa. Privirea ei îl supăra. Ar fi vrut să fie singur. Tot felul de lume voiaja ! El, aşa de modest, aşa de democrat, avea acum o grandomanie, ca un actoraş chemat pe neaşteptate să joace rolul regelui şi care începe a crede că e chiar vodă. Nemulţumit, ieşise pe culoar şi dase drumul geamului.
Noaptea următoare, în cabina de vagon-lits nu putuse dormi tot din pricina acelui bulgăr care-i atîrna greu în stînga. Trebuise să stea mai mult în sus şi dimineaţa îl găsise obosit şi cu aceeaşi greutate care plutea în spaţiul, parcă acum golit, al coastelor. Ideile, în dimineaţa ceea, îi erau oarecum schimbate : Dacă, cumva, Elena va refuza să se despartă de Marcian ?
540
Pe măsura ce trenul îl depărta de Elena, apropiindu-1 de casă, firea de totdeauna a nevestei lui îşi relua consistenţa. Firea ei fermă şi mîndră.
Dacă Elena refuza, situaţia era nemulţumitoare. Sforăia mai tare din piept.
Avea încă unele urcări ale voinţii : îi va scrie negreşit Elenei... Poate însă ar fi fost mai cuminte să avizeze pe Mar-cian... Astfel, Elena n-ar mai fi avut nimic de primit, nimic de refuzat.
Subt ideea asta piezişă sta acum ca subt o boltă de beci, clipind ochii mici, în întunericul gîndurilor.
La Predeal ploua. Era rebegit şi somnoros ; îi cădeau parcă şalele în călcîie de oboseală, dar nu se culca pentru a nu dovedi iar că nu poate respira, nici adormi. Nu-i pria voiajul ! Se va potoli după drumuri ! Gîndul îi mergea acum mai mult spre Prundeni, spre soră-sa Tana, adică spce haltele cele mai apropiate.
Cum la Predeal oprirea era mai lungă din cauza unei manevre, îşi amintise că Elena l-a rugat să-i scrie din drum. Se gîndea acum la ea cu respectul lui cel vechi. Figurantul depunea la vestiar coroana şi ţoalele domneşti împrumutate vremelnic.
Dorinţa de a elimina pe Marcian subzista totuşi, dosnică. Cumpărase de la un ambulant o ilustrată şi cu sprince-nile ridicate cumpănea ce trebuie să scrie. Va scrie că a ajuns bine la Predeal. Dealtfel, chiar era bine — afară de oboseală !... Dacă însă, cu acel prilej, ar scăpa şi de sfatul ce vroia să-l dea Elenei, strecurîndu-1 acolo într-un cuvînt ? O laşitate îl împingea şi îl oprea totodată. Adăugase în fugă : „Ar fi bine să răreşti pe maestrul Marcian din pricina băiatului, pe care-1 strică cu jocurile*.
Pe carta imprimată cu : „Salutări din popasul Carpaţi-lor* şi ilustrată cu munţi albi, reflecţia pica din pod. El însă era bucuros că a lichidat. Va vedea mai apoi ce are de făcut cu privire la vreun demers direct către Marcian.
Gîndul îi cobora iarăşi în hrube, dar acum pe dibuite, purtînd o lumînărică veştedă, ce abia da zare treptelor, pe care pasul poticnea.
După o a doua noapte nedormită, era ca o petică. La ducere spre Elveţia nu se simţise aşa obosit. E drept că Elena
541
îl îngrijise bine. îl trecuse lacrămi fără rost. Lipsa de somn ! Asta era la el ! Nu putuse defel să doarmă !
Scosese ceasul pentru a socoti ora sosirii şi a-şi combina aterizarea. Sosirea la Bucureşti era la douăzeci şi patru şi cinci... Cum oare nu observase Elena ora cea tîrzie, pentru ca să fi anunţat la timp acasă ? Un minut se îmbufnase : Pavel era doar mereu acasă, şi-i va deschide. Se liniştise.
...Ar fi preferat ca Pavel să fie deştept, să fie lumină.
...Avea o respingere parcă pentru sosirea ceea de noapte la uşa casei întunecoase, în camerile pînă atunci goale. S-ar fi zis că îi e frica... Vroise apoi să noteze ceva pe carnet cu privire la fabrica incendiată pentru care se întorcea. Dar, curios lucru, ideea focului îi da un fel de spaimă şi închisese carnetul... Dealtfel, avea tresăriri fără rost, abia ţinea creionul în mîna care tremura, deşi o înţepenea — dar atunci îi amorţea. Să fi avut friguri ?... Nedormirea !
în cabină sus, un domn sforăia încă. El însă se ferea să nu adoarmă cumva, chiar aşa stînd în sus. Dorea somnul, dar se temea totuşi de el ca de o primejdie. Nu era conştient de teama asta ; nu şi-o mărturisea ; îşi căuta pretexte : avea să se odihnească bine acasă. Gîndul casei iarăşi îi era prielnic. Acasă ! Locurile străine de unde se întorcea se îndepărtau ca într-un panoptic ; obiceiul îşi relua stăpînirea. Omul vechi se înapoia la cuibul şi la nevoile vechi.
Totuşi în apropiere de Bucureşti aromise şi conductorul, trezindu-1, îl făcuse să sară din somn ca dintr-o capcană. Se deşteptase cu trupul greoi şi se reculesese anevoie la viaţă. Nu pusese defel mîna pe bagaje, nici chiar pe sacul de voiaj sau pe mapă, simţind că i s-ar rupe parcă ceva înăuntru la cea mai mică sforţare. Pentru a urma pasul zorit al hamalului fusese însă silit să-şi oţerească mersul. Respiraţia îi fluiera iarăşi pe nas, pentru că strîngea dinţii şi vinele i se încordau în tîmple şi în tălpi de silinţa pasului. Peronul i se legăna dinaintea ochilor. Nesomnul ! A treia noapte ! După ce aşezase bagajul, hamalul grăbit să plece, văzînd că „domnul" stă pe loc, îl poftise să se urce de vreo trei ori pînă să-l audă.
Drăgănescu îşi căutase cîteva minute punga prin toate buzunarele, deşi era la locul ei obicinuit. Dase, în sfîrşit, trei hîrtii de douăzeci hamalului, care acum aştepta să-i ceară restul. Şoferul aştepta şi el adresa.
542
Urcat în automobil, Drăgănescu n-avea habar de ei ; îşi scosese carnetul şi nota ceva pe o foiţă ; o rupsese apoi şi însemna pe alta ; foiţele le vîra în buzunar. Şoferul dase drumul maşinei drept înainte şi hamalul rămăsese pe loc, privind uluit după automobil. Deşi era „berechet", pusese fără bucurie hîrtiile în buzunarul bluzei şi dase din cap, ca omul căruia nu-i place ceva — te miri ce !
în bulevard, şoferul, nemaiştiind încotro, se întoarse spre client. Drăgănescu sta drept, cu ochii spre el, dar nu-i da nici un semn. Ciocănise în geam, dar tot nimic. — Era surd, pesemne ! Oprise şi deschizînd uşa ţipase :
—	Unde mergem, domnule ?
Domnul mişcase buzele, dar prin ele nu ieşise decît o sforăială.
—	Sunteţi bolnav, domnule ?
Lui Drăgănescu i se spărsese o băşică în ureche. Auzise sonor şi parcă sfîrîind cuvîntul „bolnav". Pînă atunci îi vuia în cap un zgomot ca de cataractă. Acum deodată capul i se limpezise de ceaţă. Era deci sosit la Bucureşti şi şoferul întreba unde să-l ducă. Scosese ceasul şi se uitase : unu fără douăzeci şi cinci. Bolnav ? Da ! Nu era bine defel ! Ar fi poate mai nimerit să meargă de-a dreptul la sanatoriul Wal-ter. Acolo era deschis la orice oră şi putea fi imediat îngrijit. Spusese limpede adresa : „Sanatoriul Walter — Şoseaua Kişseleff — Aleea 4-a la poarta laterală"... Scosese din buzunarul hainei foiţele scrise adinioari, se uitase la ele şi le pusese la loc.
Fusese o insulă de lumină, după care iar i se împăienjenise...
...Cînd, oare, murise mama Elenei ?... Acum de curînd ?... sau mai demult ?:..
Pe urmă, nimic. Horcăitul respiraţiei se amesteca cu al motorului, dar uneori era auzibil şi şoferul se întorcea pe jumătate, apoi da viteză.
La poarta laterală şoferul sărise jos şi, fără să mai întrebe, sunase violent şi repetat. îi deschisese destul de repede doctorul de serviciu.
Drăgănescu nu-şi dase seama că e coborît, cine-1 conduce, nu văzuse pe unde trece şi, dacă i se vorbise, nu auzise. Drept trup avea un balon impermeabil de cauciuc, pe locul capului o vastă cameră cu aer comprimat.
543
...în făptura asta ciudată locuia încă un singur gînd, acela teafăr, proptit, omenos :
„Bine că Elena are lîngă ea un prieten care iubeşte copilul !"
Cap. 23
întoarsă la Beau-Site, Elena, în apartamentul liberat parcă prin plecarea lui Drăgănescu, se gîndea că bărbatul ei se va întoarce în curînd şi pentru multă vreme. Atunci abia îşi da seama de teascul subt care stase prinsă voinţa ei timpul din urmă. A menaja pe Drăgănescu, a menaja pe Marcian — subt acel dublu teasc, voinţa ei se strivise. în ajun, cînd se urnise trenul, figura lui Drăgănescu la fereastra vagonului îi apăruse surpată.
— Ce bătrîn e papa de Bucarest! spusese băieţelul.
Atunci îl ridicase Elena în braţe ca să mai salute pe tatăl lui. Da, boala era serioasă ! Totuşi doctorul spunea că e o fază normală şi îi permisese să plece. Din boală devenise aşa de ciudat : avea capricii, bosumflări, era iritabil, uneori aproape violent. Elena tolerase totul pentru a evita discuţia, dar începuse a găsi că abuzează. îşi amintea cu ruşine de numeroasele „pişcături" adresate de Drăgănescu lui Marcian, care le suportase destul de bine, afară de data cînd fusese vorba de băieţel ; atunci Marcian se roşise şi plecase fără concediere, aşa fel încît Elena nu mai ştiuse cum o să se rezolve lucrul. Marcian însă revenise fără nici o explicaţie, tocmai în ziua cînd venise telegrama care rechema pe Drăgănescu. Ce avea să fie însă în viitor ?
Oricît ar fi vrut să evite discuţia cu bărbatul ei, Elena va trebui să caute un moment în care să-i spună — cît mai blajin, fireşte — că ea, bucuros îi ţine mai departe tovărăşie, dar îl roagă să-i respecte prietenii, cît şi capitolul creşterii copilului.
Va înţelege !... Dar dacă cumva nu vrea să înţeleagă ? Va fi atunci nevoită a-şi sublinia dorinţa. îi revenea în minte faciesul acela surpat şi îmbătrînit... Nu putea totuşi suferi ca omul pe care-1 cruţa din generozitate s-o tiranizeze. Cu o panică retrospectivă îşi închipuia că Drăgănescu ar fi putut fi de la începutul căsătoriei aşa nesuferit. Panica era însă
544
şi pentru viitor ! Va fug* i Va fugi de toţi : de Drăgănescu, de Marcian, de copil !... Va fugi în lumea toată !
A doua zi se sculase mai liniştită şi decisă să profite de libertatea ei provizorie. Ca după un coşmar, era dornică să respire larg, liber. Timpul din urmă o stupefiase promiscuitatea boalei şi voinţa nouă ce-i năzărise lui Drăgănescu, care şicana traiul zilnic. O voinţă ca o fiară fără dinţi, ce se în-vîrte într-o colivie.
Dase drumul la geamuri, la uşi, la suflet. Fusese timp de două zile o sărbătoare permanentă în tovărăşia* lui Marcian, cu băieţelul prins la mijloc de mînă, ca pentru o revanşă.
A treia zi sosise carta poştală bizară din Predeal !
„Sosit cu bine în Predeal. Ar fi bine să răreşti pe maestrul Marcian, care strică copilul..."
Era oare în firea lui ? Mai sigur că nu. Cele scrise acolo erau totuşi în concordanţă cu unele atitudini... Dar nesocotinţa de a scrie astfel de lucruri pe o cartă poştală, a cărui fel de om era ? O strîngea în gît un fel de spasm din necazul de a nu putea califica cum merită pe omul bolnav.
...Aşadar, ea de două luni slujea de soră de caritate unui bădăran !... Şi de opt ani era nevasta lui... şi cît avea să mai fie !...
Avea obrajii fierbinţi şi faţa aşa de alterată că băieţelul ţipase :
—	N-am făcut nimic, maman !
—	Chut! şuierase Elena, bătînd în masă. Ar fi vrut să sfarme ceva. Nu putea să-i treacă ! Nu putea pune lucrul la punct!... Omul se arătase, e drept, mai urîcios ca înainte... ca un bolnav... dar atît!... Pe cînd carta ceea ! în gară, dăunăzi, tot de [la] un bolnav îşi luase rămas bun aproape afectuos !... şi douăzeci şi patru de ore mai tîrziu, acelaşi scrisese astfel de cartă !... Era un alt om dinăuntru, pe care abia îl descoperise de cînd lipsea de acasă, pe care în urmă îl iertase, cu care se purtase admirabil şi care drept mulţumire... ! Omul avea să se întoarcă curînd şi va trebui iar să-l sufere alături, să-l cruţe !... Nu cumva îşi închipuia cu adevărat că se va supune, că va „rări" pe Marcian şi că va urma preceptele lui de educaţie ?
—	Malade maman ? se văieta băieţelul.
545
— Chut! îl înlemnise Elena. Mînia ei se întorcea asupra copilului. Nu mai era prietenul mic al lui gr and anii Vie, era băiatul omului bolnav şi nebun... Va fugi înainte de a se întoarce tiranul acela imunizat de boală. Deoarece nu ştia să trăiască cu oamenii, să-şi caute unde şi cum va şti de sănătate singur !... Nu mai vrea să fie soră de caritate ! Pe copil avea să-l ducă într-un institut sever, unde să-i corecteze moştenirile rele ! Iar Marcian avea să facă şi el ce vrea !
Deocamdată va duce chiar atunci băiatul înapoi la Peup-liers. Lui Marcian nu-i va spune nimic de acea inepţie ! La întoarcere de la pension, îi săgetase prin minte : Nu cumva Drăgănescu ar putea... scrie ceva... lui Marcian ? Cu neputinţă !... Dar dacă ?... Ce-ar face Marcian ?... Şi ea ce-ar face ?... Amîndoi ce-ar putea face omului neînţelegător... bolnav şi fără socoteală ?... Dacă ar scrie ea un cuvînt Tanei ! Era, oare, bătrîna la curent cu năzbîtiile fratelui ei ? Bolnav !... îi plăcea să atribuie tot boalei ; dorea o scuză : pentru demnitatea ei, pentru soarta ei legată de a lui, pentru omul pe care îl stimase, chiar dacă nu-1 iubise ; pentru bolnavul cu faţa surpată... Boala putea dura mult — spusese doctorul — dar putea să nu dureze. Din atîta enervare o apucase un plîns.
Scrisese Tanei fără a mai sta la gînd :
„Cumnată Tana ! Vei fi primit cu bine pe Jorj, care nu e cu sănătatea mai rău ca înainte, dar nici mult mai bine, după părerea celor mai mari doctori.
Eu mă cred datoare să-ţi spui că între mine şi Jorj, atunci cînd mi-ai scris că e bolnav, era deschis un proces de divorţ. Am socotit bine să nu-i dau urmare şi să-mi fac mai departe datoria de soră, dacă nu de soţie. Fireşte că nu i-am putut spune motivul pentru care am rămas, dar poate îl va fi înţeles, sau atunci e bine ca dumneata să-l faci să înţeleagă cum stau lucrurile între noi. Te îmbrăţişează Elena."
I se luase o mare povară. N-ar fi vrut să fie nevoie de vreo încordare cu bolnavul şi totuşi ar fi trebuit ! Era ora cînd trebuia să vie Marcian ; totuşi vrea să se ducă în grabă să expedieze ea singură scrisoarea recomandată.
Marcian venise chiar în urma ei. Servitoarea îi dase o telegramă atunci sosită. Cînd Elena grăbită se întoarse, Marcian ţinea încă în mîini telegrama de la doctorul Walter.
546
Amîndoî simţise un gol subt picioare, în jur, pretutindeni. Era balastul ce le umpluse existenţa care dispărea dintr-o dată. Stau ca două baloane dezumflate în faţa telegramei, plutind ca într-un haos :
„Domnul Drăgănescu decedat în sanatoriu ora două noaptea, sincopă cardiacă. Condoleanţe. Walter."
Cap. 24
Coca-Aimee observase că doctorul Walter n-a vorbit deloc tot timpul prînzului, prînz pe care el îl pretinsese, şi se sculase aşa în halul în care era : indispusă, slăbită, abia ţi-nîndu-se pe picioare, îşi făcea slujba de gazdă fără cruţare, pe cînd Walter sta mut. îl ura.
Acei patru oaspeţi dacă-i scăpau din mînă, dacă nu-i ţinea legaţi la boxa respectivă, a conversaţiei convenţionale, dacă nu-i da la coardă în manejul comun al banalităţilor, puteau lesne deveni bestii răufăcătoare, de a căror copită sau muşcătură să te vindeci anevoie, şi Aimee nu se simţea imună.
Rotundul şi amabilul Cazanti, arheologul, ştia să fie feroce cînd nu-i întindeai bucăţica de zahăr ; Balota, marele hi-rurg, era rău şi mojic cînd nu-i deviai mojicia în exuberanţă şi răutatea în spirit muşcător ; Pejan singur era un fel de aliat, dar ce aliat primejdios ! Pejan urmărea cu privirea pe Aimee din grija profesională de a nu se obosi, dar cît pericol cuprindea solicitudinea lui ! Cît despre ilustrul gramofon Orghidan, oratorul cunoscut la bară, la catedră şi în saloane, el se acrea şi fermenta drojdii, atunci cînd nu-i întorceai manivela ca să-şi cînte partitura. Aimee, pentru a se putea odihni, îi dase drumul ; se acoperea astfel tăcerea fără scuze a lui Walter, care niciodată nu vorbea prea mult, dar nu tăcea necuviincios ca acum niciodată. Necuviincios şi primejdios poate ! Cu necaz şi cu grijă Aimee îşi repeta că Walter n-a scos la masă un cuvînt ; adică cel mult unul, ca să blameze serviciul de băuturi, ca şi cum n-ar fi fost el stă-pînul acolo, responsabil de băuturile servite ; ca şi cum ea ar fi fost... ce ?... intendenta pivniţelor Walter ?
La cafea Walter fumase ţigară după ţigară, tot mut ; schimbase apoi trei locuri fără rost, şi încremenise cu cotul
547
stîng pe căminul de marmoră, pe cînd de partea cealaltă, rezemat cu cotul drept, Orghidan debita cursiv paradoxe, cu legături şi stacaturi savante.
Dacă n-ar fi fost decît necuviinţa către ceilalţi şi mai ales către ea, încă ! Dar Coca-Aimee nu ştia ce ascunde o astfel de atitudine ; abia îi smulsese un consimţămînt destul de vag, şi acum, cînd atîtea lucruri nepuse încă în discuţie puteau deveni periculoase, dacă luau chip şi nume, de ce tăcea Walter ?
în stare de slăbiciune, ea sta acolo printr-o sforţare eroică, cu faţa decolorată, subţiată, ieratică şi frumoasă în rochia de taffetas alb, volantă, rochie parcă de porţelan, ca şi tenul ei, pe cînd emoragia îi macula tampoanele. Sîngele nebănuit de nimeni, lipsind total înfăţişării ei diafane şi care se scurgea tainic, era odios lui Aimee... Şi ce putea rumega, în tăcerea lui revoltătoare şi suspectă, omul de care ea depindea ? Adunîndu-şi puterile, Aimee reconstituise o frază asupra valorilor economice, auzită în timpul prînzului. Fără a înţelege de ce e vorba, dar fără o greşală, o propusese lui Orghidan. Orghidan culesese mingea din zbor şi luase atitudinea lui de champion : piciorul drept întins, cel stîng puţin încovoiat înapoi, trupul cînd arcuit şi plecat înainte, cînd redresat, juca singur cu dexteritate de cele două părţi a reţelei ideilor. înregistra punctele, se prigonea cu argumente adverse, revenea victorios cu altele precumpănitoare. Cuvîntul îi era sau degajat ca gîtul unui jucător în cămaşa moale, sau dur, elastic ca mingea de cauciuc. Perora cu verva lui cam uscată, dar bine şlefuită, menţinîndu-se totuşi în tonul discursului de salon — de salon superior totuşi — şi unde se afla o femeie frumoasă. Strecura astfel în subiect cotituri galante.
Cu toată grija ei încordată, Coca-Aimee resimţea valoarea socială a oaspeţilor, performanţă aleasă ce fusese orîndu-ită de ea şi gravita în jurul ei. Vanitatea lupta cu îngrijorarea. O undă scursă din ea lin, dar abundent, îi învăluise un minut vederea şi auzul ; cînd îşi revenise, Orghidan lovea cuvintele în serie cu sacadări mici şi dese, care totuşi în saltul lor egal se îmbinau, prevestind apropierea finalului, dar Walter nu mai era acolo lîngă cămin. Cu precauţiune, pentru a nu atrage atenţia, nici a o distrage, Aimee se uitase în jur — nu era nicăieri! îşi trecuse degetele peste pleoape ca şi cum nu
548
vedea bine, întîlnise privirea fixă a lui Pejan — dar Walter în adevăr lipsea.
încetinit dar fără oboseală, cuvîntul lui Orghidan, după jocul elegant al partidei cîştigate, se clătinase abil, apoi se imobilizase. Pejan îşi exprimase admiraţia, iar ceilalţi aplaudase discret şi măgulitor. încîntat, în fond, Orghidan făcea protestări de falsă modestie, atribuind apoi inspiraţia şi succesul lui frumoasei gazde, Domniţa de zăpada. Nu păreau nici unul a fi observat lipsa lui Walter.
Oportun, Pejan propusese o partidă de bridge. Coca-Ai-mee îi fusese sincer recunoscătoare ; un moment cumpănise sacrificiul ce făcea lui Walter refuzînd pe Pejan, ca şi cum, în adevăr, ea ar fi fost cea care refuză sau acceptă. Se gîn-dise apoi cît era de singură, cum Lina Rim nu putuse fi găsită, cum trebuise a face din Pejan confidentul ei, şi iarăşi în gînd suspinase : „Mamile", fără lacrimi, negreşit, acolo între oamenii ce vreau să se distreze.
Partida fusese repede înjghebată, în jurul mesei de joc din pitchpiîi încrustat din lamele divers nuanţate. Portretul en pieds a lui Darwin îi priveghea. Era o bucată celebră a colecţiei Walter, prin istoricul ei mai mult decît prin valoare picturală. Portretul era celebru prin procesul de refuz intentat pictorului de către municipiul din Edinburg, care-1 comandase. Municipiul cîştigase cauza, făcînd dovada lipsei de asemănare, şi portretul cunoscuse diverse peripeţii, pînă cînd Walter îl achiziţionase tocmai pentru defăimarea lui : La ce bună asemănarea ? Cine se cunoaşte, sau cine se recunoaşte ? Cine s-a realizat pe sine deplin, în dubla sa înfăţişare fizică şi morală ? La distanţă de atît timp, cine mai putea, logic, face acum garanţia sau contestarea unei asemănări ? Amintirea exactă a chipului era ştearsă ; pe chiar spectrul luminei solare ultimile imagini ce le va fi proiectat făptura avusese timp a se dizolva şi a se descompune, fotografiile veştede refuzau şi ele adevărul. Atunci ?
Rămăsese de la Darwin, drept portret adevărat, numai încercarea lui cutezătoare de a pune pe om în faţa grimasei ancestrale ; de-atunci fiecare om nu se mai sfia în oglinda conştiinţei de a fi bestie. Era una din pînzele care interesa mai mult pe Walter.
Neasemănător şi impasibil, Darwin priveghea deci partida de bridge venită la timp, căci Orghidan, după ce perora, ră-
549
mînea ca o coajă de fruct stors, dar, mirat încă de propria elocvenţă, cerea celorlalţi să păstreze şi ei un timp de mirare şi de reculegere, neadmiţînd conversaţii. Se întîmplase deci bine ca toţi să fie absorbiţi în fapta jocului.
Aimee sunase pentru ligueur-uvi; trecîndpe lîngă o oglindă controlase silueta ei albă, imaculată, cu reflexe reci ale taffe-tas-ului şi simţise că ameţeşte. Deşi foarte zorită, decise că va mai aştepta totuşi înainte de a porni în căutarea lui Wal-ter, a cărui absenţă lua acum în mintea ei gravitatea unei fugi. Părea chiar mai lesne de închipuit că Walter a fugit de tot decît că a avut atîta uitare de sine încît să-şi părăsească nemotivat oaspeţii. Avusese răbdarea să nu întrebe pe fecior : servise singură maraschinul fin şi maestrul elocinţei, luînd păhăruţul, pusese pe brăţara ei buzele subţiri, omagiul familiarităţii lui măgulitoare şi hîde. Cu un surîs, Aimee trăsese înapoia fotoliului lui Orghidan un scaun şi, chinuind în mîini batista mică, se întreba unde va fi fugit Walter. îşi zicea în batjocură că poate a fugit la Viena şi gîndul ridicol isca în ea o răutate care strivea pe Hilda ca pe o muscă.
în birou, cu capul plecat tare peste hîrtie, doctorul Walter scria. Nu-şi da seama defel de existenţa celor rămaşi dincolo, nici de timpul ce trecuse. Suportase prînzul cu impacienţă, ca pe un termen ce trebuia să treacă la ceasornic, după care termen decisese că se va duce să scrie Hildei Gert. Cînd şi cum se făcuse în el infiltrarea acelei idei, nu se întreba. Vrea să-i scrie, trebuia să-i scrie, şi alesese ceasul acela.
în birou era aproape întuneric, cu singurul bec de lîngă buvard pe masa de scris. Walter însă vedea cu o claritate perfectă conturul gîndului lui, o imagină de femeie şi foaia albă. Totuşi, părea că acele lucruri limpezi sunt foarte anevoie de însemnat pe hîrtie, deoarece pe una din foile înlăturate erau numai două-trei cuvinte şterse, tăiate, şi pe celelalte abia cîteva rînduri :
liebe freundin... beide... zusammengefiihlt“...
Iar pe cea ce avea dinainte : „Domnişoară Hilda ! Surit cîteva săptămîni de cînd doresc să-ţi scriu. Scrisoarea de azi nu e însă aceea...
Pe cealaltă poate n-o vei citi niciodată, şi nu voi şti răspunsul ce l-ai fi dat... poate totuşi..."
550
Timpul trecea fără ca meditarea lui să înceteze. Dase deoparte şi a doua foaie. De la plecare, Hilda nu dase cel mai mic semn ! Motivul plecării, destul de enigmatice, el nu-1 cunoştea ! Cine ştie cît de deplasat, de ridicol va pica acolo scrisoarea lui ! El, omul serios şi rezervat ! Totuşi ar fi vrut să ştie... ea să ştie.
Luase altă foaie şi mîna pornise cursiv :
„Scumpă domnişoară Gert!
Sănătatea lui Coca-Aimee, zdruncinată mult după moartea mamei ei, îmi creează unele îndatoriri de care aş dori ca dumneata, mai ales, să nu te miri cînd le vei afla, ci sa le cumpăneşti cu frumoasa dumitale judecata.
Ar fi trebuit puţin lucru pentru ca acele îndatoriri să ia alt curs.
Nădăjduiesc că vei păstra o bună amintire de ţara şi casa noastră, deşi pari a ne fi uitat. De casa noastră, în care am fi dorit să te păstrăm.
Regret că nu cunosc destul de bine limba germană pentru a-ţi scrie în graiul dumitale. Dacă aş fi avut norocul să cred în ceva, m-aş fi convertit la religia de care-mi vorbeai cu atîta persuasiune. îţi trimitem salutul nostru cel mai scump.
Dr. M. Walter"
Walter recitea scrisoarea ; examina cuvînt cu cuvînt textul pe care era hotărît să-l trimeată. Se întreba dacă Hilda va înţelege şi va răspunde şi ce va răspunde ! Şi dacă n-ar înţelege ? Ce va zice cînd va afla mai tîrziu de el şi de Aimee ? Va avea vreo mîhnire ? Ar fi fost grozav ca o neînţelegere !... îi era cald ; dunga mică între sprincene era adîncită — „casa noastră în care am fi vrut să te păstrăm". Pluralul era, fireşte, o formă. Cum va citi Hilda acele cuvinte ? Calmă sau emoţionată ?... îşi ştersese iar fruntea umezită ; îl înfiora şi avea parcă şi ceva intermitenţă. Poate era bolnav !... „Salutul nostru scump !" Cuvintele ardeau acolo hîrtia, mari, roşii ca un incendiu. Uimit de pasiune, Walter sta în faţa hîr-tiei aprinse. I se părea că acele cuvinte vor fi citite în flăcări, aşa cum le vedea el acum.
îi era iar foarte cald. Nu se gîndea nici un moment că scrisoarea ar putea fi socotită banală sau diplomată. Numai la ce va crede Hilda de sentimentele şi de faptele lui, dezbinate, se gîndea. Dacă cumva Hilda îl va crede laş ?... Că-
551
tre care legături şi angajamente ? Legături şi angajamente care numai pentru el sau şi pentru ea existau ? Le călca, silit de împrejurări — dar Hilda, cu trupul ei de lise, îi apărea ca o fiinţă perfectă, care va ierta.
Ar fi vrut să ştie că va suferi. Căuta sensuri subtile şi scruta fapte inconsistente. — Dacă Hilda va suferi ? îşi trecuse mîna iar rece pe frunte... Nu trebuia să sufere, deoarece poseda sufletul doctorului Walter!... Scrisese acolo că ar fi vrut să adopte limba, religia ei ! Scrisese lucruri destul de limpezi. Simţea că i se strînge grumazul. îl durea în gît. Vreo anghină poate ! Erau cazuri chiar în sanatoriu. Novice faţă de puterea impresiilor, medicul se putea înşela asupra naturii acelui spasm.
Rezemase mîinile de marginea biroului masiv, de potentat, pentru a se odihni. Scrisoarea îi sta dinainte. Era mai calm acum, ca cineva care a săvîrşit un act solemn. Pentru acele sentimente pure, pentru acele intenţii nobile, se credea un om admirabil.
Simţi parcă o prezenţă. De partea cealaltă a biroului sta Aimee, care intrase fără s-o simtă. Aimee se uita fix la hîr-tiile ce stau în faţa lui Walter. Ce erau acele hîrtii ?... Ce primejdie conţineau ?... Ce ştia Walter şi ce vrea ?... O scrisoare ! Pentru ea, desigur ! Ce era în scrisoare ? Ce hotă-rîre ? Ar fi vrut să afle atunci, îndată, şi nu se putea. Walter îmbinase sprincenele şi pusese mîna pe foile scrise cu un gest definitiv. Totuşi Aimee trebuia să ştie cu orice preţ ! Ce să facă ? Să se prefacă a glumi şi să le ia, la nevoie să le smulgă. Atitudini nepotrivite şi cu momentul şi cu felul ei de a fi. Nici n-ar fi putut juca comedia. Atunci, ce ? Să ceară, să pretindă ! Era hazardat şi dacă Walter o refuza, se stabilea un precedent rău. Simţindu-şi ochii aspri îi lăsase în jos şi sta acolo imobilă, marmoreeană. în suflet însă, ruşinea de a fi neputincioasă şi temătoare o făcea să urască pe Walter, ceea ce era totuşi un sentiment mai accentuat ca cel pe care îl va avea de obicei pentru el. îi zise încet:
—	Invitaţii noştri !
—	Foarte bine ! răspunsese Walter, excluzînd orice deranj.
Aşadar, ea nu aflase nimic şi el nu se reîntorcea lîngă
oaspeţi ! De necaz şi de slăbiciune se clătinase, sprijinise mîna de birou, strînsese gura care se subţia mai mult ; ar fi înfipt unghiile în fruntea netedă a aceluia. Un sentiment de
552
ofensă neiertător se aşeza în ea ca un program de viitor. Deocamdată, de abia se ţinea pe picioare. Un diamant strălucise pe degetul ei mic — lumină împăciuitoare.
Walter observase efortul fizic şi faciesul hemoragie. Crezuse că femeia sufere în trupul ei rănit, scurs. Dispreţuise pe Aimee prin milă.
— Ar trebui să te retragi, Aimee !
Subt privirea pătrunzătoare, Aimee, speriată, crezuse că e un diagnostic, de două ori deci primejdie ! Se decisese a-şi concedia singură musafirii ; ieşind, îngrijise însă retragerea : braţul se sprijinise de uşă, apoi lunecase molcom de-a lungul şi căzuse învins pe cutele faiului alb ; cealaltă mînă prinsese dolent ivărul, apoi prin spaţiul îngust al uşei dispăruse ca un joc de lumină.
Walter preţuise mişcarea ; obiectul acela de artă era deci nevoit a-1 aşeza definitiv în colecţia lui. Privise scrisoarea : aceea era sufletul doctorului Walter ! Doctorul Walter avea suflet! Scrisese adresa cu atenţia cu care ar fi făcut o operaţie capitală. Pulsul îi era accelerat şi mîna rigidă ca în faţa unui corp deschis ; condeiul părea un cuţit care nu trebuie să greşească nici o fibră : „Frăulein Hilda Gert — Iohannes Stras-se — Sals am Thale".
Se sculase, stinsese becul unic, dar nu plecase, se dusese numai în fundul camerei şi se rezemase în ungherul unei draperii, lîngă coloana de onix zveltă, fragilă, pe care sta un bust de copil orb. Lucrată în contururi libere, sculptura arăta un cap de băiat urît şi vulgar, studiat după natură. Avea nasul turtit, pîntecul proeminent, ochii erau goi. încercare modernistă de a vulgariza un simbol ! în afară de orice intenţii, studiul era însă perfect. Walter, în întuneric şi preocupat, nu-l vedea, plimba numai distrat şi cu plăcere degetele calde pe luciul rece al coloanei fine, care susţinea capul brut al Amorului. Nu mai avea gînduri, le scursese toate pe foaia de hîrtie. Scosese o ţigară şi o aprinsese ; o mică seînteie lumina acolo la doi centimetri de buzele lui. Ceva alb 2 se aşezase atunci iar subt pleoapele întredeschise, care urmăreau fumul subţire.
Coca-Aimee uşor, dar fără a se tupila, intrase. Credea că nu mai e acolo nimeni. Doctorul lăsase în jos mîna care ţinea ţigara şi aşteptase. Fata se dusese drept la birou şi cu un gest decis aprinsese becul. Fără a se uita împrejur, luase întîi foile, apoi scrisoarea şi, ţinîndu-le subt lampă, le citise. Din impresie
553
nu î se reflecta nimic pe faţă, numai fruntea ridicată schimba oarecît expresia obicinuită. în acea situaţie echivocă, ţinuta ei încă era bună. Deodată mîna care ţinea hîrtia avusese un gest brusc în vid. Ochii lui Walter se golise ca şi ai capului de marmoră ; se aplecase puţin înainte : „Dacă rupe scrisoarea o ucid !“ pronunţase clar în gînd, cu o exaltare rece.
Mişcase braţul care ţinea ţigara printr-un spasm muscular. Ca şi cum gestul ar fi făcut zgomot, Aimee se întoarse într-a-colo, ţinînd în mînă scrisoarea intactă. Walter acum dorea cu furie ca Aimee să facă gestul nechibzuit, care să-l libereze de ea. Ochii lui Aimee, care îl descoperise acolo în fundul biroului, stau fixaţi pe faţa lui dăltuită fin, care avea o expresie crudă. Fetei îi fusese frică şi iarăşi îl urîse, dar nu clipise, nu fugise, nu mişcase măcar. Numai mîna care ţinea scrisoarea se clătinase puţin subt bătaia de vînt a ezitării. „O va rupe sau nu ?* Socoteala asta îi ridica iarăşi fruntea neobicinuit. N-avea nimic de cîştigat rupînd-o. Walter va scrie alta, care va fi mai puţin stupidă. Lăsase din mînă scrisoarea pe birou, ca pe o foiţă neînsemnată. Faţa îi era tot placidă şi în gesturi nici o panică. Stinsese becul şi pornise spre uşă, unde fără voie se întorsese spre colţul unde era Walter. Ochii ei albaştri de faianţă, pe care expresia nu prindea, larg deschişi din emoţie, întîlnise în întuneric ochii aurii ai lui Walter, mai metalici ca oricînd.
Trecuse în fumoar şi comunicase celor patru jucători că doctorul Walter se scuza, fiind chemat în sanatoriu la un caz grav. Fusese dezlegarea. Toţi exclamau asupra orei tîrzii şi asupra exigenţelor profesionale. Balota, hirurgul, suspinase :
— Asta e partea noastră !
Cazanti era bucuros să suspende jocul, fiindcă cîştiga şi era meschin în chestii de bani. Orghidan se gîndea la seara bine petrecută şi la ocara care-1 aştepta acasă, de la nevastă. Manechinul elocvent şi rigid în public îşi regăsea între culise făptura sa de cîrpă. Pejan singur nu crezuse improvizaţia lui Aimee şi se uita la ea cercetător, dar fata îi dase bună seara cu naturaleţă.
Aimee se dusese în camera ei şi cu grabă se culcase. întinsă, nemişcată, cu spaima unei hemofilice, închisese ochii pentru mai deplină odihnă ; ovalul feţei alb, curat, sta desenat pe perină ca al unei păpuşi. Nu dormea însă şi se gîndea. Pe Hilda o ura necruţător, ucigaş ; scrisoarea lui Walter era o
554
înfrîngere pentru ea, de care însă nu va ţine seama. Va ţine seama numai de victoria ei statornicită acolo, în aceeaşi scrisoare. Captaţia era săvîrşită ; omul care încetase de-a o idolatra n-avea nici o importanţă ; uita faţa lui contractată şi ochii metalici, pentru a şi-l închipui ca pe un erou ridicol de romanţe nemţeşti adresate unei guvernante. Ce stupid ! Rîsese şi rîsul îi provocase o mică pierdere de sînge ; se imobilizase încă mai mult. Gîndul ei se întorsese spre Lenora ; mama ei scumpă şi admirabilă îi hotărîse acel loc ! Loc bun şi care va fi bine ocupat. N-o turbura nici un scrupul ; legătura Le-norei cu Walter fusese un contract bun, care trecea asupra ei ca moştenitoare. Sentimentele ei erau calme şi limpezi, analiza lor chimică n-ar fi dovedit nimic dubios ; numai etichetele lipite pe flacoanele convenţiilor sociale erau acolo supărătoare şi cereau precauţiuni. Socotise că era timpul să adoarmă.
în birou Walter rămăsese pe loc decepţionat, nedumerit. Se întreba în nesiguranţă care era acum atitudinea ce va lua faţă de Aimee. îl văzuse ?.,. O văzuse ?... Ieşirea ei aşa de naiv însăilată încurca totuşi firele. Ce avea de zis şi de făcut a doua zi ?
Pînă a doua zi i se părea timpul lung, deşi era tîrziu şi nu ştia ce măsuri va trebui să ia. Trecuse la birou, aprinsese, luase scrisoarea şi o pusese în portofoliu, apoi iar o pusese pe birou, ca s-o găsească acolo neclintită. Cu nădejdea ca n-o va găsi şi va reacţiona. Dar poate că scrisoarea convenise lui Aimee ! Era chiar în avantagiul ei !... Atunci !...
Se auzise soneria sanatoriului prelung. Luase telefonul silnic. Ce putea fi ?... Aimee ?... gîndise cu răceală. Că Aimee poate... o ipoteză însă absurdă. Dase din umeri. îşi cunoştea doar bine acum idolul ! Nu va renunţa. Se auzise glasul alarmat al doctorandului Cociu :
—	Sun de mult la camera dumneavoastră de culcare !... Apoi ceva ce nu auzise sau nu înţelesese şi ceruse să-i repete. Cociu bîlbîia, dar desluşise : Adinioara... A sosit domnul Dră-gănescu bolnav... I-am dat ajutor... dar a... sucombat într-o sincopă...
Walter îşi zise că geniul răului, pe care-1 socotea istovit de orice noutate, avea încă resurse noi. Cellalt bătea nerăbdător aparatul.
—	Iată un om în sfîrşit liberat! zisese Walter.
Cociu crezuse că n-a auzit bine :
555
—	Vă rog ?... Ce-aţi zis ?...
—	Vin ! tăiase doctorul.
Pe coridoarele slab luminate la intervale, Walter mergea în penumbră, privind prin geamuri o turtă de lună albă şi grădina care sticlea ca de polei. Avea un moment de confuzie a timpului, a spaţiului şi un fel de gînduri primordiale, informe.
în dreptul uşei deschise în lături a anticamerii de farmacie, se oprise. Acolo era ! îşi trecuse mîna între guler şi grumaz, ca şi cum l-ar fi strîns. Uşa camerii de farmacie era crăpată ; se oprise şi îşi trecuse mîna pe obraz ; mîna era umezită.
—	Apă ! murmurase tot absurd, apoi scosese cu grijă batista fină şi se ştersese încet pe faţă.
Cociu apăruse în uşă, răvăşit, cu părul în dezordine. în grabă, Walter rezorbise acea umezeală şi cînd Cociu, trudit de responsabilităţi, cutezase a se uita la Patron, îi văzuse faţa uscată, numai ochii plutind într-o ceaţă. Obrazul grâsuţ al lui Cociu luase expresia unei mirări naive şi respectuoase. Patronul era mişcat de moartea tragică a rudei sale ? Aşadar, avea suflet ? întrebare pusă tocmai în momentul fugar cînd Walter lăcrăma după sufletul lui imolat. Cociu se lipise de uşă pentru a face loc lui Walter să treacă.
Cald încă, lăsat în poza în care sucombase pentru a înlesni constatările, numai haina desfăcută, cu gulerul smuls şi cu mîneca sumeasă pentru injecţia în braţul păros, Drăgănescu părea un om pe care beţia l-a toropit într-un colţ.
Walter se aplecase şi îl privise. Cociu aştepta examenul, dar Walter încheiase haina şi trăsese mîneca cu gestul simplu şi afectuos al cuiva care se teme ca un prieten adormit în frig să nu răcească.
Cap. 25
Urmase o activitate febrilă în sanatoriu. Sălile pierduse aspectul lor nocturn ; cu precauţiuni pentru a nu supără bolnavii, agitaţia cuprinsese tot personalul. Walter luase personal toate măsurile şi, graţie ordinelor lui netezi, totul se desfăşu-rase bine şi repede. La patru dimineaţa corpul lui Drăgănescu primise toate îngrijirile şi sta întins în sala mortuară a sanatoriului, acoperit cu un cearceaf imaculat, în decorul alb al
556
pereţilor goi, un bec îi lumina la căpătîi, nimic nu altera corectitudinea rece şi simplă pe care ştiinţa o dedică fenomenului simplu al morţii.
După ce inspectase acel protocol, Walter trecuse în birou şi el singur lucrase la telefon, deşi secretarul deşteptat în grabă era la post.
Walter începuse prin a chema la aparat depozitul din Apo-lodor, anunţînd acolo nenorocirea. Surprinderea îndurerată a personalului îi dovedise cît era de iubit Drăgănescu de inferiorii lui. Ceruse apoi să vorbească cu bătrîna soră a lui Drăgănescu, al cărei devotament pentru fratele ei îi era cunoscut. I se răspunsese că locuieşte provizoriu în Lascăr Catargiu, aşadar în casa chiar a lui Drăgănescu. Răspunsese de-acolo bă-trînul Pavel. Walter cu răbdare căutase să se lămurească cu acel biet servitor, al cărui glas tremurat îl impresiona. Vedea parcă pe sărmanul om atacat în plină noapte de duşmanul vestei rele, aiurit, ofilit, zburlit la păr, cu emoţia lui umilă, şi căuta să-l ajute. Treptat, glasul sughiţat se mai limpezise. Walter aflase că bătrîna dormea într-o aripă laterală a locuinţii şi se scula obicinuit la cinci dimineaţa. Consultînd ceasul văzuse că e patru şi un sfert. Un reflex fad alburiu se amesteca cu lumina becului electric ; erau zorile undeva departe încă. Spusese lui Pavel să comunice la deşteptare vestea bătrînei doamne. La ideea acelei misiuni glasul lui Pavel iarăşi se mu-iase, se fărămiţise ; atunci Walter propusese ca la ora cinci, cînd bătrîna se scula, Pavel să-i anunţe că e cerută la telefon pentru a-i face el însuşi comunicarea. în cuvintele tipicare : „Prea bine, domnule doctor !cc simţise în ureche răsuflarea de uşurare a servitorului. Un fel de frenezie a umanitarismului stăpînea pe Walter.
Se gîndise apoi la Elena Drăgănescu, soţia rămasă la Geneva după o împăcare oficială a bărbatului ei.
Chiar loviturile brusce ale destinului slujeau armonios pe acea Elenă. Totul pentru ea, în orice împrejurări, era totodată corect şi favorabil. Profilul neted şi auster al văduvei i se desinase în minte avantagios. Scruta cuvînt cu cuvînt telegrama ce avea să-i trimită şi care trebuia să aibă ţinută protocolară, cît şi tact familial. Calcula meticulos timpul necesar telegramei ca să parvie la Geneva, cît şi data sosirii probabile a Elenei, în vederea cărei date corpul urma a fi preparat să aştepte. Avea o grijă deosebită ca totul să fie bine în acea îm-
557
prejurare, ca şi cum ar fi fost vorba să dea o revanşă armoniei ce văzuse acolo, la Elena, cu prilejul concertului din Bach. Pregătise apoi cu prevedere comunicatul pentru ziare : „Marele industriaş G. Drăgănescu, deputat, fost vicepreşedinte al Camerii, a cărui boală cronică de inimă păruse a fi ameliorată în cursul şederii sale în Elveţia, a sucombat brusc miercuri noaptea, la ora unu, în sanatoriul doctorului Walter".
Mai dictase un comunicat al sanatoriului către Parchetul General şi altul către birourile Camerii. Procedări care răspundeau unor necesităţi, dar şi diletantismului de care era cuprins.
Mai limpezite acum, mai puţin leşioase, zorile invadase camera. Walter stinsese becurile, controlînd dacă lumina de zi e suficientă ; reaprinsese, stinsese iar, constatase combinaţia rea a luminei solare cu verdele abajurului de la birou, închisese becul acela, menţinuse unul în plafon, aducînd acelei operaţii minime un interes minuţios.
La lovitura seacă a pendulei, Walter constatase că e cinci şi un sfert; bătrînul Pavel deci aştepta ; se complăcea închipuind pe bietul servitor purtîndu-şi ca un criminal secretul în jurul bătrînei. Căutase a-şi aminti cumva figura lui Pavel. Acum Walter se pregătea să comită asupra altuia fapta durerii ; pe faţa lui imobilă ochii erau puţin piezişi subt pleoape netezi şi umeri fugari — complex al compătimirii, al cruţării, al cruzimii. Apăsase cu preciziune ramura telefonului ; i se păruse că aude trilul clar care trebuie să fi sunat dincolo, în biroul lui Drăgănescu. Aşteptase.
Nu mai era acum vorba ca adinioarea de a răspîndi panica în lumina leşuită a nopţii destrămate, nici de a dizolva conştiinţa slabă a unui servitor. Pe bătrîna Tana, Walter o văzuse o dată la patul lui Drăgănescu. Ca sîmburele uscat sta în ea miezul durerii, ce avea acum a fi stors de ultima lui zeamă. Sufletul acela era vrednic a fi pipăit în vîrful lăncii :
—	Aci doctorul Walter !
în secunda de tăcere, Walter avusese conştiinţa imperativului pe care numele lui îl reprezenta. O rază de soare săgetase oblic prin geam.
—	Ce poftiţi? răspunsese simplu, aspru, stîngaci, femeia. Walter înţelesese că Pavel, laş, n-o pregătise nici chiar cu o bănuială. îşi calcula lovitura. Vroia să arate măiestrie ; alegea
558
cuvintele aşa cum îţi ascuţi lama cuţitului cu care vei tăia. Era ambiţios faţă de ţaţa Tana şi îi era nespus de milă ! De aceea chiar nu putuse tăia decît adînc, fără sînge, dintr-o dată.
Fusese o pauză desigur grozavă ; un ţîrîit firav al aparatului mărturisise durerea umilă. Acum Walter, pus iarăşi în faţa omenescului, se silea să ajute sufletului care se clătina în marginea de prăpastie a telefonului.
—	întăriţi-vă, doamnă ! N-a suferit defel şi se odihneşte de toate suferinţele.
Aparatul tremurase, ecou al tremurului pe care îl da receptorului mîna zbîrcită.
—	Vă aştept aci în orice moment.
Mai sta încă cu capul plecat pe aparat ca şi peste acea durere. Tăcere ! Apoi un semn scurt al aparatului şi glasul bătrînei, acum firfiriu, istovit:
—	Vă mulţumesc !
Walter scăpase receptorul ; izbit de masa masivă, lemnul fragil plesnise. Doctorul strînsese, peste gura strînsă, pumnul. Milă !
Sunase şi dase ordin ca un automobil să meargă îndată să aducă pe doamna Drăgănescu, sora mortului. Nu fusese mulţumit cu atît şi dispusese ca domnişoara Soiu, infirmiera, să se ducă s-o ia. Fusese momentul culminant al milei. Se reculesese ; auzise bătînd ora şase şi avusese sentimentul că a trecut cu succes printr-o noapte anevoioasă. îşi destinsese gîndul, aşa cum destinzi trupul după o încordare, pentru a-i constata elasticitatea şi a-1 repune în formă. Era mulţumit de sine ca după o ispravă de care s-ar fi îndoit că e capabil. înduioşarea de-adinioarea îl satisfăcea ; se adresa în gînd unor adversari fictivi şi sfidători : „Am putut ceea ce voi credeţi mai de seamă şi am putut ceea ce voi nu sunteţi în stare. Am putut binele şi răul şi voi trece mai departe pe un drum asemuitor cu şoselele care şerpuiesc pe suişuri, întoarnă unghiuri, taie peste prăpăstii, pentru a sparge în tenebrele vreunei stînci un tunel dăltuit."
Walter auzi sunînd acum telefonul interior al casei. Circulaţia matinală deşteptase pe Aimee, care întreba ce s-a întîmplat. Se uimise auzind că acel care-i răspunde e chiar Walter :
—	Dumneata !
559
Walter o pusese în cîteva cuvinte la curent. Nu se temea că va fi impresionată. Aimee totuşi arătase o turburare sinceră, care venea din marea ei anemiere.
—	Nu purta nici o grijă. Am luat toate măsurile ; sper că sora dumitale va fi mulţumită.
Aimee ar mai fi vroit detalii, dar aparatul se închisese, încă de la moartea Lenorei, avea impresia că ocupă un loc de al doilea plan în casa ceea. Rămăsese între perine, pe gîn-duri. Nevoia repaosului învingea totuşi preocupările : patul, camera ei, palatul, parcul, totul o împresura cu garanţia liniş-tei dacă nu şi cu a dominaţiunei. Se gîndea la destinul altor fete : „Mama !“ murmurase cu un elan de recunoştinţă pentru Lenora, care îi pregătise acel destin. Sentimentul că existenţa ei e asigurată o emoţiona şi profita, pentru a se crede mişcată, de amintirea Lenorei, de doliul Elenei.
La Elena se gîndea cu ceva necaz : liberă şi bogată ! Un moment ura iarăşi pe Walter, îl ucise în minte, apoi îl reînvia. Simţea nevoie să vorbească cuiva de planurile ei de viitor, deşi premature. Avu un imbold nou de ură către Hilda, apoi, se gîndi că ar putea anunţa lui Nory Baldovin evenimentul trist şi cu acel prilej strecura ceva despre perspectivele ei viitoare. E drept că deocamdată, după decizia lui Walter, Aimee se pregătea să plece în Italia pentru a se întrema, însoţită de o guvernantă engleză şi de domnişoara Soiu — doi spioni. Totuşi voiaj princiar de convalescenţă şi de tranziţie. Iar la întoarcere... sau poate Walter avea să vie după ea !... Era un lucru decis, era testamentul matern... Ar fi vroit însă ca Nory să afle cît de curînd ; era mijlocul să afle cît mai multă lume. în vîlva morţii lui Drăgănescu, scandalul acelei căsătorii se putea mai lesne risipi, apoi îneca în vidul absenţei ei din ţară. Durata absenţei, data celuilalt eveniment, Walter singur le ştia. Avu o nouă urcare de răutate împotriva lui... Aşadar, va anunţa pe Nory... Cum, oare, va primi noutăţile ? Ideea că sora ei va trebui şi ea cîndva să afle că ea şi Walter... o stînjenea ! Norocoasă Elena ! Moarte subită !... şi cît se chinuise Lenora ! Ca şi cum avea vreun raport. La zece chemase pe Nory. Căutase tonul emoţionat, poate chiar lăcrămat, ce se cuvenea.
—	Dragă Nory, am o veste grozavă !... Bietul Jorj ! (îi zisese, oare, vreodată pe nume cumnatului ?) Da ! S-a sfîrşit! Cumplit... Sărmana Elena !... O rudă atît de bună !... Walter
560
şi cu mine... Walter şi cu mine am fi dorit (ce-ar fi dorit ?)... să-l avem de sfătuitor pentru proiectele noastre pe care le aproba (ce costa minciuna ?)... pentru acel proiect care era scump şi mamei !... 27
Nory răspunsese în monosilabe. Aimee era totuşi mulţumită. Cum de i se păruse greu ! Se slobozise iar pe perine. Se gîndea acum la Salema Efraim. Delicata Aimee stima pe diforma divinitate de aur şi de senzualitate. Preţuire din recunoştinţă sau poate numai piatră spongioasă, prin care se filtrau unele depozite sufleteşti.
După vizita de dimineaţă în sanatoriu, Walter se reîntorsese în biroul de sus. Acolo îi era adăpostul în ceasurile grave. Se încruntase privind într-un colţ al peretelui. Nu era cumva acolo firul unei pînze de păianjen pe cadrul portretului Salemei ? îl zguduise o scurtă indignare. Gazda casei era bolnavă, avea deci o scuză. Aprinsese o ţigară. în fumul ei şi puţin obosit de insomnie, avea o uşoară legănare a gîndurilor : Ce frumos instinct pur îl înclinase spre Hilda ! O intuiţie bună îl cîrmuise în alegerea Lenorei cu Aimee, indivizibile, iar Patroana — Salema era Patroana — admirabilă femeie î Prin ochii jumătate închişi dimensiunile îi apăreau solide, mari, aşa cum şi trebuia, pentru a-i fi deschis lui drum peste orice obstacole. O secundă pirotise, apoi, punînd mucul de ţigară cu precauţiune în cupa mică de Argy-Rousseau, se apucase de lucru.
Cap. 26
Cînd la 8 şi jumătate dimineaţa, abia sosită, deci cu cea mai corectă grabă, Elena coborîse la sanatoriu, învăluită în doliul de rigoare, pe care, dealtfel, îl păstra de la moartea Lenorei, fusese primită la uşa de jos a palatului de însuşi doctorul Walter, care, cu o deosebită îngrijire, îmbrăcase un complect cenuşiu închis, aproape negru, şi purta cravată neagră pe cămaşa fin dungată cu negru.
Ţinuta admirabilă a Elenei, gravitatea simplă a expresiei* desenul neted al siluetei sumbre, linia pură a profilului, măsura gesturilor, încîntase cu deosebire în această împrejurare-pe Walter.
„Iată exemplarul cel mai reuşit al familiei !<f gîndise.
561.
Ceva Invidie se amestecă admiraţiei pentru un destin aşa de bine proporţionat. Aci natura şi viaţa îşi luase asupra lor atît realizarea armoniilor estetice, cît şi comiterea crimelor necesare.
Walter condusese în tăcere pe Elena pînă în hali-ul mare, unde îi dase explicaţiile triste, spunîndu-i că, după dorinţa bătrînei surori şi în lipsă de alte indicaţii, corpul se afla încă depus în capela din parc. Era capela boierească a proprietăţii, mult timp dezafectată şi pe care Walter o pusese acum iarăşi în stare a sluji.
—	Aţi făcut foarte bine ascultînd dorinţa cumnatei mele.
Elena se roşise puţin şi păruse apoi mai palidă. Cîteva
lacrimi fusese şterse discret cu degetele fin mănuşate cu căprioară neagră.
—	Vom respecta mai departe programul dorit de cumnata Tana, adăogase cu o melancolie nespus de binevenită.
Walter îşi da seama cu un fel de necaz binevoitor că aranjamentul dorit de Tana evita doliul în casa de pe Lascăr Catargiu ; de la capela sanatoriului corpul avea a fi de-a dreptul transportat la cimitirul Sf. Vineri, unde familia Drăgă-nescu îşi avea cavoul. Se săvîrşea astfel mai departe şi fără de ostentaţie despărţenia soţilor.
Trecuse apoi de-a lungul coridoarelor din sanatoriu, printre personalul care circula după nevoi. Fusese calvarul văduvei, pe care o priveau toţi cu atîta curiozitate cîtă îngăduia prezenţa lui Walter.
Elena înainta fără şovăire, fără grabă, cu un pas uşor şi automat şi cu ochii în dunga preşurilor, aplecînd uşor capul drept răspuns înclinărilor respectuoase. în parc nisipul era umed şi Walter, care rămînea cu un pas înapoi pentru a evita •conversaţia în clipele acelea oarecum solemne, se distra privind urmele mici şi ferme lăsate de pantofii Elenei.
Uşa capelei era întredeschisă şi se zărea reflexul trist al luminărilor. Elena se oprise un moment, apoi cu un mic gest ■eroic urcase treptele. Pe prag se oprise iarăşi : mumia neagră, mică, grebănată a cucoanei Tana sta nemişcată într-o strană.
Bătrîna era de un ceas acolo, lîngă trupul fratelui, cu ochii uscaţi, neclintiţi de pe chipul mortului, care, îmbălsămat, •sta galben subt geamul de cosciug. Plînsul bătea neîntrerupt în pieptul slab al Tanei, care, cu mîini zbîrcite şi harnice, ajutase la îndeplinirea tuturor riturilor creştine. I se pusese la
562
dispoziţie personalul sanatoriului pentru orice nevoi. Bătiîna părea istovită de durere.
Elena nu se uitase spre Tana, pironise ochii pe lespezile capelei, apoi îi ridicase drept pe catafalcul tapetat cu flori. După momentul lung de reculegere, Walter înapoia ei şoptise : „Coca-Aimee vă aşteaptă oricînd" — şi se retrăsese încet ca un om care, deşi diletant, ştie să renunţe oportun la unele spectacole. întorcînd totuşi capul, văzuse pe Elena coborînd treptele catafalcului şi trecînd în strană alături de bătrînă.
„Fără de greşală."
Aşadar, cele două pete negre alăturate acolo reprezentau pentru Drăgănescu, în chip invers : dragostea şi datoria. Destul pentru un om.
Walter grăbise puţin pasul pentru a preveni pe Aimee sa fie gata a primi pe sora ei. Se distra privind acum urmele lui
Î>e nisip. Fişa antropometrică îi părea satisfăcătoare : picior ung, îngust, încălţat elegant.
...Aşadar, după confruntarea soţilor, astfel săvîrşită în stricta intimitate, va urma parada oficială, apoi retragerea probabilă a văduvei pe timpul protocolar al doliului, mai apoi reîntoarcerea firească în Elveţia lîngă copil, şi mai apoi, tot în limitele convenienţelor, orice alte planuri de viitor. Mereu armonios şi prielnic... El, Walter, va trebui iarăşi să si-luiască împrejurările ; acea sfidare permanentă a destinului care-1 purta i se înfăţişa însă ca o formulă superioară şi pe măsura lui ; tot aşa de frumoasă, în felul ei, ca şi armonia destinului Elenei. Pe un fel de scară a gradaţiei, Walter socotea că ei doi sunt două exemplare culminante ale vieţii.
Coca-Aimee, sculată în pripă, răvăşise şifonerele fără a găsi cu ce să se îmbrace potrivit. Se decisese pentru un chi-mono lung, alb, de mătasă, brodat cu păsări negre, nu însă fără a purta de grijă ce va crede Walter despre acea ţinută poate că nu destul de cernită. O plictisea perspectiva condo-leanţelor. Elena o intimida ; trecuse în salonaş, neştiind dacă sora ei e la curent cu convalescenţa ei prelungită. Cînd Walter introdusese pe Elena cu un : „Coca-Aimee" imperativ* fata tresărise. Elena o îmbrăţişase cu simplicitate şi stabilise atmosfera de intimitate cerînd un ceai, pe cînd ruga pe Walter să aibă disponibil pentru ea un automobil. Gesturile ei decurgeau logic şi exact ca cifrele unei probleme bine aşezate.
563:
Aimee — după ce sunase cu grabă pentru ceai — pusese amîndouă mîinile — cu aspecte de aripi albe, din cauza mîne-cilor — pe umerii Elenei, cu o mişcare de tandreţă. Ridicase ochii la Walter, care o încurajase cu un mic surîs. Albul acela fluid al hainei, spăla din privirea lui petele negre de-adinioa-rea. Surorile alăturate astfel compuneau o nouă frescă funebră, sculptînd pe stelă un contrast fericit. îi părea că un basorelief de artă se adaogă colecţiei lui, ca recompensă pentru ostenelile rafinate ale nopţii în care murise Drăgănescu.
Sentimentul cu care Elena se depărta de sanatoriul Walter era al unei gravităţi mereu mai mare. Cu acel sentiment pornise din Geneva, cu el descinsese şi acum o stăpînea drept orice durere.
în adevăr, tot ce ar fi putut fi pricină de înduioşare îi fusese cruţat; nu asistase la moartea sărmanului ei soţ, sosise dintr-un loc străin şi găsise un sicriu de metal într-o capelă necunoscută, ca şi cum ar fi vizitat cu pietate un mausoleu tot străin.
Prin geamul sicriului nu se uitase. O oprise o îndoită pudoare : nu vroia cumva chipul legat de amintirea unei vieţi de antipatie să turbure efigia corectă pe care simţul ei de măsură o compunea acum acelui care devenise „soţul ei defunct" — o persoană respectabilă pentru toţi şi pentru totdeauna ; nu vroia ca priveliştea mizeriei fizice închise acolo să altereze, cu un fior de respingere, reculegerea, care era omagiul ei pentru cel dus.
în lunecarea maşinei de-a lungul bulevardului, Elena zări fosta ei casă, casa ei totuşi ! îşi aminti că n-a spus şoferului unde s-o conducă. Descinsese la Athenee-Palace. Divorţul ei de Drăgănescu, ce nu avea nevoie de lege pentru a fi fapt, o oprise să coboare în Lascăr Catargiu ; un alt scrupul o reţinuse a trage la cumnata Tana.
Descinderea la otel era cu totul provizorie ; după vizita la sanatoriu, decisese că va pleca la Prundeni. Moşia era în marginea Bucureştiului şi comunicarea prin telefon permanentă. Avu un gînd de dragoste pentru adăpostul Prundeni-lor ; se va simţi acolo, mai mult ca oricînd, la ea acasă.
Coborînd în faţa otelului se gîndi că ar trebui totuşi să lase lui Walter adresa ei. Totul pentru înmormîntare era hotărît, graţie măsurilor luate de Walter şi avea a decurge
564
cu o precizie ce-i era pe plac ; dar pentru unele aparenţe care fusese păstrate nu putea rămîne numai o musafiră la ore fixe. Scrisese pe o cartă de vizită cîteva cuvinte pentru doctorul Walter, pentru orice nevoie s-ar ivi. Ştia că nu se va ivi nimic ; mecanismul sanatoriului îi păruse solid, fără confuzii, nici accidente.
în aşteptarea plecării la moşie vroi să scrie lui Marcian, căruia îi trimisese numai o telegramă din gară. Nu se sfii de acest gînd. Amintirea lui Drăgănescu, rămăşiţele lui, nu-i separa, nu erau ostile. Legitimarea legăturilor ei cu Marcian, care pînă atunci o preocupase, acum îi apărea ca o soluţie căreia nimic nu se opunea, nu numai dinafară, dar nici din conştiinţă. Elena nu cunoştea încă cele cîteva cuvinte scrise de bărbatul ei, dar avea un sentiment de securitate venit din înlăturarea subită a obstacolelor, ca şi cum Drăgănescu de bună voie le îngăduia să intre în legalitate.
Pe canapeluţa camerii de otel, pe cînd se odihnea de ostenelile drumului dar mai ales de încordarea morală a ultimelor ceasuri, îi povestea mintal lui Marcian cele petrecute şi, mai ales, impresia ei despre sanatoriul Walter. Impresie care risipise de îndată îndoielile cu care sosise.
La Geneva, vestea că corpul lui Drăgănescu se afla depus în sanatoriul Walter o contrariase. Socotise căsătoria mamei ei ca pe o nebunie, pe Walter îl cunoscuse puţin şi îl dispre-ţuise mult pentru origina necurată a averii lui, refuzase orice legătură cu el, nici chiar interesul pentru Coca-Aimee n-o clintise. Nu regretase că n-a fost chemată la moartea Lenorei, deşi imputa lui Walter această lipsă de cuviinţă, şi era nespus de plictisită de a fi acum obligată faţă de Walter, căci spiritul ei drept nu ocolea acele obligaţii.
în astfel de dispoziţii coborîse la sanatoriu şi sanatoriul o cuprinsese de îndată în atmosfera lui de calm, de ordine, de forţă, iar omul care de la intrare o primise se arătase a fi creatorul acelei atmosfere prielnice.
Elena înţelesese ce adăpost avusese acolo nenorocitul care ar fi murit în drum. Ideea că popasul casei Walter ar fi putut lipsi lui Drăgănescu îi da pentru întîia oară o slăbiciune, o deznodare a simţirii, care era milă dar şi afecţiune.
Tactul perfect al lui Walter către ea nu se dezminţise o secundă. Unde, în ce profunzimi se ascundea cellalt Walter,
565
profitorul netăgăduit al unei situaţii infame ? Din acel fund nimic nu se ridica la suprafaţă.
Acum n-o mai supărau obligaţiile contractate. Pe cînd în parc Walter admira ţinuta Elenei şi urma piciorului fin, ea se simţise, graţie acestui om, liberată de toate neplăcerile şi o lucrare se săvîrşea, care măcina dispreţul şi se oprea la un loc de unde ar fi putut începe stima.
în apartamentul particular al casei Walter impresia fusese mai primejdioasă : acolo locul şi luxul aminteau, fără nici o altă scuză, origina lor. Mai era şi Coca-Aimee. Care era acum situaţia ei în casa aceea ? Elena nu-şi pusese desluşit o întrebare care-i j>utea isca obligaţii de soră protectoare, ce ar fi încurcat-o. Ii fusese de la sine cruţat orice neajuns : Aimee, instalată trainic ca gazdă, părea că nu are defel nevoie de ea. Observase ce grijă purta surioara pentru stăpînul casei. Ochiului ei înstrăinat îi apăruse dintr-o dată ceea ce era încă ascuns : că acei doi erau o pereche. Deşi Aimee arăta mai copilăroasă ca oricînd, Elena observase că sora ei era acum femeie.
Necunoscînd isprava lui Aimee, atribuise acelei prefaceri şi aerelor de gazdă o aceeaşi origină. Nu putea bănui accidentul cu Bubi Panu. Pusă în faţa unei probleme de cinste mai imediate, care înlătura pe cea de imoralitate, gîndise : „O va lua poate de nevastă \“ Ca un apel către Walter, nu ca o revoltă faţă de amintirea Lenorei. Elena se dispensase de îndatoririle filiale către Lenora, pe care tot Walter o culesese, o îngrijise, o adăpostise. Toate valorile se răsturnau. Dacă Coca-Aimee, febrilă, se trădase, Walter însă în acel apartament care cuprindea laolaltă pe Salema, pe mama şi pe sora ei, rămăsese tot atît de corect, de desprins de faptele care-1 acuzau.
Coborînd scara hall-v\m somptuos, condusă de Walter, Elena, împotriva situaţiei echivoce ce dovedise, reflecta că locul era bun pentru Coca-Aimee, impresie ce trecea peste orice argumente contrarii. Fără a cunoaşte comanda imperioasă care punea stăpînire pe Walter la momentele decisive, graţie cărei comande acceptase pe Salema, se slujise de Lenora şi acum păstra pe Aimee, simţea că pe acel om îl purta înainte, biruitor, o vocaţiune. Treptele casei somptuoase erau treptele unui drum ascuns, mai puternic ca orice raţiune.28
Elena căuta în minte cuvintele prin care va explica lui Marcian cum căsătoria senzaţională a lui Aimee, ce se întrevedea, putea totuşi să nu fie odioasă. Nu numai pentru ca
566
era o necesitate, dar într-un fel ciudat, ce nu se putea înţelege decît cînd te aflai în prezenţa lor. Ştia că Marcian socoteşte pe Walter „un cinic foarte ornamentat" şi adăuga el : asemenea „subiecte" se pot întîlni adesea şi în partitura muzicală ce se cheamă o falşă partitură.
îşi da seama că noul proiect al lui Walter nu era defel de natură a corecta calificarea aplicată de Marcian şi îi repeta : „...Vei înţelege cînd vei vedea"... Timpul întoarcerii lui Marcian era însă departe.
în graba şi turburarea plecării, Marcian întrebase pe Elena ce crede de turneul lui în America. Cu o privire tristă şi o strîngere de mînă expresivă, Elena aprobase exilul provizoriu. înainte de plecare, Elena se va duce în Elveţia să-l vadă ; îl va aştepta apoi acolo cu copilul. Nu grăbea în ea nimic. Timpul îi părea egal, prielnic, definitiv.
Cîteva zile după înmormîntare, Aimee sta întinsă pe un scaun de odihnă, cu o blană de urs pe picioare. Walter, în picioare, lîngă uşa terasei, îi vorbea cu pauze, privind spre aleea parcului :
—	Te-am scuzat faţă de Elena... A înţeles că n-ai putut asista la ceremonie fiind încă prea slabă... E o femeie care înţelege tot... Mi-a spus cîteva cuvinte numai de mulţumire, dar cuvinte de preţ... Acum să cauţi ca în cinci-şase zile să fii destul de restabilită pentru a putea lua expresul spre Italia... La Triest vei găsi pe Miss Clayr, o persoană superioară, pe cît sunt asigurat, şi vei căuta să profiţi de societatea ei... Cred că nu e nevoie să te sfătuiesc să fii extrem de prudentă de-aci înainte... Păcat că nu poţi fi cu sora dumitale la un loc.
Aimee asculta în tăcere, cu un aer de atenţie şi supunere. Aştepta ce avea să urmeze, dar Walter aprinsese o ţigară, apoi plecase fără vreun alt cuvînt.
Aimee ar mai fi vrut să-l întrebe ceva, dar nu cutezase. După vreo zece minute pierduse răbdarea şi se dusese după el în birou.
—	Mi s-a părut că aud zgomot şi vorbă !
—	Da ! Ghiceşte cine a fost ?... Numai un minut şi numai ca să vadă portretul lui Darwin !
Aimee nu ghicea şi era agasată de enigmă.
—	Domnişoara Cora Persu, foarte nostimă, cu logodnicul ei, un băiat şarmant ! Se scuza că, fiind foarte grăbiţi, nu te
567
poate vedea... Spera că vei fi primit la timp condoleanţele ei... Păreau foarte amorezaţi... cu distincţie, fireşte, şi... modern...
Vizita Corei agasase pe Aimee, cit şi logodna ei cu un băiat tînăr şi drăguţ... Venise la muzeul Walter şi pentru ea n-avusese timp. Nu găsise însă nimic să răspundă lui Walter, căuta numai să vadă daca în cuvintele lui fusese ironie ; sta nedumerită, siluetă fină, neagră, cu faţa desenată mai delicat după boală, cu aer de copil fragil îndoliat.
Walter preţuise înfăţişarea juvenilă. Ai fi zis că e mai copilă ca înainte... Avusese un mic fior de repulsiune la ideea virginităţii... Niciodată pînă atunci nu se gîndise la acel obstacol ; acum însă, cînd era înlăturat, îi apărea ca o sforţare vulgară de care el, oportun, fusese cruţat.
Tăcerea prelungită a lui Walter nemulţumea şi îngrijora pe Aimee. Căuta un subiect de vorbă.
—	Unde o să aşezăm portretul mamei ? zisese, văzînd cadrul mare, încă acoperit cu o pînză, rezemat de perete.
—	Asta o voi decide după avizul Elenei... încă de mult ar fi trebuit să avem raporturi mai strînse...
—	Mama era care !...
—	Lenora n-avea nici o vină. Dumneata ar fi trebuit să le împaci... N-aveai decît de cîştigat!
Aimee simţise că îi vin lăcrimi de necaz şi ieşise grăbit. Walter nu păruse a fi observat şi măsura din ochi pereţii. — Elena va găsi, desigur, o idee bună.
Era o atenţie pe care Walter i-o rezerva.
în zarva de-atunci, cu boala lui Aimee, Elena nu fusese avizată la timp şi nu luase parte la înmormîntarea Lenorei. Păcat!... Fusese o lipsă de neiertat, pe care însă o va repara. Privirile lui Walter se oprise asupra portretului Sale-mei. Aceluia nu i se va schimba locul, era prea anevoie de strămutat. Salema sta acolo, plină de carne şi de bijuterii, încă stăpînitoare. Avusese în viaţă un precept pe care-1 dăruise lui Walter şi care slujea multora : „Nimic nu se poate face fără compromisuri cînd vrei să ajungi unele scopuri".
însăşi Aimee trebuise să-şi piardă tăria şi puritatea de porţelan, pentru a putea sluji vieţii... Walter trebuise să treacă prin Salema, prin Lenora, prin Aimee încă, ca prin terenuri insalubre, spre regiunile superioare... acele care-i aparţineau acum — credea el. Erau gînduri aci vagi, înso-
568
ţite de un surîs precis... aci un surîs vag pentru gînduri precise.
înăuntrul lui unele planuri lunecau din cadrul lor şi ceva se lichefia parcă în el, în forma înduioşării. Un soi de invocare trimisă în sus : Nu crease el, Walter, o mare operă, nu era el un binefăcător ? Invocarea chema ca pe un martor capital pe Drăgănescu, a cărui moarte acolo era o consacrare, în acea impresie înmuiată, Salema sta pe tronul divinităţii, Lenora era o înduioşătoare martiră... Da ! va lua pe Aimee ! S-ar fi zis că, în adevăr, face o concesie Lenorei.
Un moment deplasate, planurile reintrau în cadrul rigid şi moliciunea se congela. O va lua pe Aimee pentru a o pune în serviciul cauzei, zidită, ca şi celelalte două, în mînăstirea ambiţiei lui. Nu-i trebuiau oamenii dinafară, îi trebuiau tovarăşi, complici. Implicase acum şi pe Drăgănescu şi pe Elena... Fără ascendenţi, fără descendenţi, acelui om îi trebuia nu numai o faţadă, ci chiar un aşezămînt. Va lua pe Aimee ! Dar ce va zice lumea ? Gîndul obstacolului stîrnea în el îndîrjirea care, la orice rezistenţă, se scula aprigă şi biruitoare. Lumea va accepta cum mai acceptase.
Walter ocolea amintirea Hildei cu o impresie de ruşine, de îngenunchere. Ştia că singură Hilda nu va accepta. Ea era critica care-i precumpănea succesul şi totodată i-1 întărea... Mai sus !... Tot mai sus !... Dorea parcă o stimă mereu mai anevoioasă, ce nu i se mai putea oferi.
în camera ei, pe marginea unei canapeluţe, Aimee se frămînta. Deşi sigură a-şi fi atins scopul, nu avea răbdare. Lunile de doliu o importunau, se întorcea spre Lenora ca spre un sprijin pentru a-i cere s-o scutească de doliu... Oricare femeie : Cora, Elena, Nory chiar, putea fi o rivală, deoarece putea distrage ceva din puterea ei asupra lui Walter. O preocupa autoritatea ei, de pe acum zdruncinată. Hilda fusese — credea — un capriciu, dar capricii puteau veni şi de-aci nainte şi chiar în intervalul primejdios al lipsei ei. Fără legătură sufleteasca cu el, n-avea nici o conivenţa... Şi după ce îşi va fi asigurat numele şi stăpînirea dorite, va fi lupta pentru a le păstra, o luptă permanentă cu omul ciudat lîngă care avea a-şi trece viaţa. îl ura din pricina acelei perspective umilitoare, dar nici un moment nu întrevedea altă posibilitate de viaţă. Ideea că s-ar putea des-
părţi de palatul Barodin nu i se isca. Cu simţirea ei superficială se simţea nenorocită, dar iremediabil, cum iremediabilă era ambiţia ce-o lega de scopul ce nu înceta a-1 crede însemnat.
Cerca să înlăture pe Walter din aspiraţia ei obsedantă spre avere, îl ucidea o secundă pentru a-1 învia cu grabă. Stă-pînirea din care-şi făcea idol nu se putea concepe fără de el. îl ura mai mult pentru că era indispensabil, ură fără adîn-cime, care aducea un fel de echilibru iubirii absente... Ea îl va înşela... cu prudenţă, fireşte, cu precauţiuni... Perspectiva de a trăda tiranul o înviora, apoi o azvîrlea în zona de frig şi de umbră a fricii. îi era frică de el, frică mai ales să nu piardă fief-ul dobîndit anevoie. Nu putea trăi în zona de frig şi de umbră şi, renunţînd la dorinţa răzbunării, se întorcea la gîndul de a grăbi timpul care o despărţea de contract... Şi iarăşi întîlnea programul ferm ce-i prescrisese Walter... Aşadar, acolo porunceau acuma toţi ?... Şi ea trebuia să se supună... Mai subjugată, mai puţin mulţumită ca oricînd !... Şi mereu va fi aşa de aci nainte... Iată traiul ei. Orfană ! Era orfană !... Sughiţase un scîncet mic de plîns :
— Mamile !... Mamile a mea !
NOTE
FECIOARELE DESPLETITE
Romanul Fecioarele despletite apare pentru prima dată la Editura Ancora, în anul 1926. Pe contrapagină se specifică : „Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului Zburătorul» din anul 1924“.
în Sburătorul (serie nouă), an. IV, nr. 3, din luna mai 1926 (dată la care presupunem că romanul se afla în librării), Felix Aderca scrie o cronică scurtă despre Fecioarele despletite, în care, iritat de „puţina atenţie44 acordată cărţii „din partea criticei44, afirmă răspicat valoarea romanului („extraordinara putere de viaţă a personagiilor44, „autenticitatea lumii evocate44), exprimîndu-şi, totodată, nemulţumirea faţă de stilul contorsionat şi cam fantezist al scriitoarei: „Fecioarele despletite sunt piatra de temelie a unei construcţii epice. Faptul că romanul s-a bucurat de puţină atenţie din partea criticei nu trebuie să ne uimească. E explicabil. Vina criticei o văzurăm. Să vedem şi vina autoarei. Stilul, în primul rînd, trebuia 6ă lepede toată fantezia şi contorsiunile din operele anterioare. Construcţiile de piatră nu se încep cu igliţa. Şi chiar simplificat şi adecvat strict la obiect, stilul nu trebuie lăsat în starea dificilă a copilului din primele minute după naştere. Fraze ca aceste : «Mini privea cu melancolie averea imobilară care defila de-a lungul bulevardului pe două rînduri» sau «Mini apucase atunci panorama supremă a unei aşezări» [...]. Sunt nepăsări în stare să arunce văluri noi pe ochii acelora, mulţi destul de miopi, care vor să guste din opera scriitoarei noastre.
573
Fecioarele despletite, roman situat la o întretăiere de drumuri în cariera artistică a doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, conţine apoi şi prea mult din vechiul material ca cel nou să nu fie alterat în puritatea lui epică. Teoria seducătoare a «trupului sufletesc» descripţiile, dealtfel foarte sugestive, ale oraşului care îşi schimbă mereu înfăţişarea şi locatarii — romanul purta titlul iniţial Cetatea vie — sunt arme din vechea zestre epică, pe care amazoana va trebui să le puie cît mai curînd în panoplie.
Dar doamna Hortensia Papadat-Bengescu nu mai are, într-a-devăr, nici o vină că s-a trecut cu vederea extraordinara putere de viaţă a personagiilor, cruditatea caracterizărilor şi autenticitatea lumii evocate: Hallipa moşierul, Lenora, planturoasă şi enigmatică în simplitatea ei ca o zînă de mitologie terestră, Mika-Le — fără pereche în literatura noastră ! — trubadurul Lică, prinţul Maxenţiu, al cărui destin adevărat se desenează limpede, sunt personagii cu care orice atent vizitator al imperiilor opiului literar devine familiar, aducîndu-le apoi spre uimirea personagiilor reale, care nu înţeleg nimic, în viaţa de toate zilele.“
Din aceeaşi cronică, scrisă de cineva care cunoscuse îndeaproape şi asistase la procesul de gestaţie a romanului, aflăm că Fecioarele despletite — roman modern al oraşului românesc — avusese iniţial titlul Cetatea vie, iar Perpessicius, în cronica sa la volumele Fecioarele despletite şi Romanţă provincială (reprodusă în Opere, 2, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 298), aminteşte şi el un al treilea titlu, Omul care a trecut, titlu sub care va şi apărea în Cetatea literară, an. I, nr. 2, din 1926, un capitol inedit din roman, neintrodus în volum.
Se pare că nici titlul Fecioarele despletite nu plăcuse autoarei, dar îl dăduse, neaflînd altceva adecvat, după cum mărturiseşte într-un interviu din Lumea românească (an. II, nr. 492, din 12 octombrie 1938), deci doisprezece ani mai tîrziu : „La celelalte romane titlul s-a cerut căutat şi uneori nu l-am găsit destul de propriu, cum de pildă, în cazul Fecioarelor despletite. Observ abia acum pricina incertitudinei. Nu ştiam că pornesc la un drum mai lung, nu bănuiam că mi s-a deschis un ciclu, socoteam că am încheiat o carte.“
Aşadar, Fecioarele despletite se citea în 1924 la cenaclul „Sburătorul“, deşi în volum cartea apare în primăvara anului 1926.
574
Cităm dintr-o altă mărturisire a scriitoarei : „După publicarea Balaurului (în 1923, n.n.), dl. Lovinescu mi-a spus : ^Acum vei scrie, desigur, un roman». Ca şi cum nu aşteptam decît semnalul, fresca care constituie subiectul Fecioarelor despletite, a Concertului din muzică de Bach şi a altor două romane în lucru m-a invadat cu preocuparea ei44 (Cu Hortensia Papadat-Bengescu, interviu de I. Valerian, în Viaţa literară, an. I, nr. 29, noiembrie 1926). La care, dacă adăugăm o altă mărturisire (din acelaşi interviu), referitoare la răgazul necesar între publicarea unei cărţi şi scrierea alteia : „După vreun an, termen aproximativ pe care am băgat de seamă că îl cere ca re-paos spiritul meu, după munca unei cărţi...“, ajungem la aceeaşi dată a genezei Fecioarelor despletite, adică : 1924.
Scriitoarea a recunoscut în numeroase împrejurări că romanul obiectiv al ciclului Hallipa s-a putut zămisli numai la îndemnurile repetate ale mentorului de la „Sburătorul44 : „Evoluţia mea către romanul epic a fost determinată de cercul «Sbu-rătorului». După ce dramatizasem Lulu, îmi făgăduisem oarecare odihnă, cînd, spre uimirea mea, dl. E. Lovinescu a anunţat la una din şezătorile literare de duminică după-amiază că : doamna Papadat-Bengescu va scrie un roman obiectiv. Odată cu dvs. am aflat şi eu vestea../4 (din volumul Mărturia unei generaţii de Felix Aderca, apărut la Editura S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 215). Mărturisire confirmată de însuşi E. Lovinescu în volumul al II-lea de Memorii (1916—1931), apărut la Editura Scrisul românesc, Craiova, 1932 :	n-ar fi exclus, scrie Lovinescu
cu modestie, ca influenţa «Sburătorului» să se fi manifestat în direcţia obiectivării prezentă în Fecioarele despletite şi mai ales în Concert din	muzică de	Bach,	alături de	modernismul
intelectualismului, al	limbii, al	unui	psihologism	minuţios şi
conjugat. Deşi pornită dintr-o pasiune anterioară, valabilă şi peste circumstanţe, se poate totuşi afirma că literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu a fost stimulată de existenţa cercului nostru [...]. Opt ani şedinţele cele mai importante ale «Sburătorului» s-au susţinut pe lecturile masive	ale scriitoa-
rei" (p. 66).
Acest prim roman „obiectiv44 al Hortensiei Papadat-Bengescu va fi discutat	mai tîrziu	şi de	alţi critici	tineri, acor-
dîndu-i-se abia după apariţia Concertului din muzică de Bach atenţia necesară. Printre aceşti tineri critici amitim pe Anton Holban (v. ed. de faţă, p. 609) şi pe Mihail Sebastian, care va pu-
575
blica în Tiparniţa literară (ianuarie—februarie 1930) un studiu serios, inclus la rubrica „Mărturia scriitorilor... despre marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu*4. De fapt tot numărul era dedicat „marei europene* Hortensia Papadat-Bengescu, prin rîvna directorului revistei, poetul Camil Baltazar, neobosit admirator al scrisului bengescian. Cităm, din articolul amplu al lui Mihail Sebastian, acest fragment referitor la Fecioarele despletite :
„în anul 1924 — mi se pare — doamna Hortensia Papadat-Bengescu a prezentat Teatrului Naţional şi a făcut să se reprezinte o dramă construită pe tema unui roman. în Lulu, cartea de tinereţe a d-lui E. Lovinescu, scriitoarea distingea trei momente precise, susceptibile de a fi rezumate în trei acte şi de a fi înlănţuite într-o gradare teatrală.
Cetitorul atent al Fecioarelor despletite şi-ar fi putut da seama că faptul acesta nu era o simplă întîmplare, ci că în realitate implica în sinea lui o anume optică. Ochiul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu prinde viaţa în aspecte definite şi desluşeşte oriunde limitele unei scene imaginare. Din universul său sensibil gratuitatea lipseşte. Orice gest se angrenează în complexul unui fapt şi orice fapt se integrează în eşafodajul unei acţiuni. Pare că este în temperamentul său o înclinare spre mecanic, în sensul unei percepţii exclusive a mişcării, a situaţiei grafice, a reliefului, a deplasării materiei. Un surîs, o încruntare, o mînă ridicată, o grimasă trăieşte în sensibilitatea scriitoarei ca un detaliu decorativ, ca un motiv necesar într-un ansamblu mobil şi pînă — prinzîndu-i sensul — să o transforme în gest, ochiul nu reţine decît traiectoria mişcării.
«Mini, deodată, surise delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund de porţelan, plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv luminos al hali-ului.»
Observaţi cum mişcarea se integrează în decor ca o mobilă şi cum existenţa ei îndeplineşte o funcţie de precizare a interiorului. Surîsul se situează întîi în cameră, «lîngă vasul scund de porţelan», aşa cum s-ar situa un scaun, o carte sau un bibelot, îşi posedă acolo o culoare a lui şi este în totalul interiorului ca un motiv marginal în desenul unui covor. Odată statornicit acest prim moment al surîsului, odată angrenat în realitatea exterioară a odăii, el reintră în suflet şi dobîndeşte acolo, pe un alt plan, alt sens şi altă funcţie. E pragul dincolo de care mişcarea devine gest. Căci peisagiul citat continuă :
576
«Aşa fel încît privirea întîmplătoare a lui Nory, întîlnind acea lumină neobişnuită, sprîncenele ei subţiri desenară o mirare circumflexă. Mini se scoborîse în ea însăşi» (Fecioarele, p. 31). Sensul gestului e în contratimp. Acel surîs fu singurul motiv luminos al hall-ului. — Mini se scoborîse în ea însăşi. Două aspecte independente ale aceluiaşi timp, din care însă obsedant, continuu, metodic şi firesc scriitoarea îl fixează cu predilecţie pe întîiul. Notaţia, sugestia, imaginea — totul sesizează înfăţişarea mecanică a universului, asimilîndu-1 în grafica lui, în dramatismul lui exterior şi fixîndu-1 neted între linii precise :
•«Astfel de căsătorii făcute fie din amor, fie din calcul, au numai o parte limitată de înţelegere. Sunt ca două circomfe-rinţe care se întretaie pe o porţiune comună şi rămîn cu totul despărţite celelalte două spaţii : ale educaţiei, ale amintirilor» (Fecioarele, p. 134).
Sau :
«Mini consultă ceasul de mînă.. Se însera frumos. Prin geamul larg de lingă divan se scoboară o seară fină, melodioasă. Era enorm de mult cer afară» (Fecioarele, p. 142).
Notaţii care sunt transpuse din lumea nedesluşită a senzaţiilor pe un plan fix, impresii fugare ţintuite în conturul unor imagini dure, o întreagă viaţă sufletească ce devine, în expresie, materială şi definită. E în această precizie senzorială o calitate de care scriitoarea îşi dă seama şi pe care nu o lasă rebelă, în voia ei. întreaga metafizică a dulcei Mini, lungile ei dispute academice cu doctorul Rim, această problemă naivă a trupului sufletesc, teoretizează numai o realitate sufletească ce îi aparţine.
în psihologie, d-na Bengescu se clasifică în categoria «tipului motor». întru atît temperamentul său este incapabil să considere indefinitul şi întru atît este străin de abstracţie (trăsătură cu care autoarea Concertului se dovedeşte a fi femeie) încît nu poate înţelege o stare de suflet decît abordînd-o în-tr-un fel de anatomie a sa, pipăindu-i oscilaţiile în anume variaţii de fizionomie specifică, studiind-o amănunţit pe o planşă dreaptă, unde mădularele sufletului să se distingă unul cîte unul: trupul sufletesc. Expresia caracterizează concis.
Dar acest dramatic al concretului, această putinţă de a sublima viaţa în forme şi de a o circumscrie în scene, nu se rezumă la detalii şi stil. Compoziţia Fecioarelor despletite o
577
cuprinde întreagă în elementele ei44 (articol reprodus în Eseuri, cronici, memorial. Ediţie de Cornelia Ştefănescu. Editura Mi-nerva, 1972, p. 316—317).
Un capitol inedit, Omul care a trecut (titlu care fusese iniţial acordat romanului Fecioarele despletite), apare în revista Cetatea literară, an. I, nr. 2, 15 ianuarie 1926, p. 12—13 şi dezvăluie misterul naşterii Mikăi-Le, asupra căreia în romanul publicat pluteşte un halou difuz.
Omul care a trecut este zugravul italian, omul de nimic, măscăriciul care lăsase în viaţa Lenorei o urmă mult mal palpabilă şi mai greu de înlăturat ■— pe Mika-Le însăşi. Des-criindu-se plafonul „absurd44 al noului vestibul al casei Hal-lipilor, autoarea notează că era „opera probabilă a italianului, a omului care trecuse pe acolo44 (ed. de faţă, p. 40).
Sensul exact al unuia dintre titlurile romanului este, aşadar, acela al bărbatului întîmplător, care „a trecut44 prin viaţa unei femei, lăsînd urme de neşters.
Ideea va fi reluată în Străina. întîlnim acelaşi motiv al apariţiei şi dispariţiei unui bărbat care tulbură apele sufleteşti ale femeii, de data aceasta Ina, eroina romanului început în 1942 (care se numea iniţial Femeia şi leopardul).
Revenind la capitolul Omul care a trecut, trebuie să remarcăm acurateţea scriiturii şi siguranţa construcţiei.
Capitolul este în aşa fel construit încît are singur o strînsă unitate şi independenţă, asemeni unei mici nuvele. Apare aici şi perechea de slugi, atît de antipatice lui Mini, Iaghi şi baba lui „fărmăcătoare44, căreia, în romanul bîntuit de un suflu încă romantic, scriitoarea îi acordă un fel de forţă malefică. Publicăm în întregime acest capitol.
„Omul care a trecut
în primii ani de căsătorie, Lenora nu îngăduia nici un fel de raporturi sociale. Nu suferea nici un fel de oaspe care să întrerupă romanţa ei pasională cu Doru. Izgonea orice musafiri, prin dorinţa exagerată de a rămîne în duetul ei conjugal. închidea registrele administratorului, perceptorului, oaspeţi nevoiţi, care plecau cuprinşi de admiraţie. Lenora avea astfel,
578
în raza moşiei, aceeaşi reputaţie de «calităţi conjugale» pe care o avea şi în opinia doctorului Rino.
Cu toată indolenţa, avea în viaţă o mare ocupaţie : alimentarea neobosită a acelei pasiuni, de calitate vulgară, dar care reprezenta totuşi o cultivare stăruitoare. întreţinea cu o grije eroică exaltată din ea şi nu lăsa deoparte nimic din ce putea mări la Doru puterea obiceiului prin care îl aservise.
La Prundeni însă, pe domeniul ei, începuse să lege oarecari relaţiuni de societate. îi plăcea să arate cuiva rochiile şi mobilele, argintăria şi pe Coca-Aimee, luxul şi amorul pe care le realizase graţie loviturei de revolver aşa de binevenită a locotenentului Paulicăl
Vecinii de moşie erau invitaţi adesea şi oaspeţii în trecere, bineveniţi, în afară de musafiri mai îndelungaţi, rude şi prieteni. Oaspeţii aceia erau mai ales bărbaţi; femeile, după o p^imă experienţă, renunţau, negăsind nici o resursă amicală în Lenora, iar cele de acelaşi fel cu ea neavînd ce căuta pe un acelaşi tărîm.
Bărbaţii aveau toţi, fireşte, obligaţia de a fi înamoraţi de frumoasa gazdă. Experienţe neînsemnate, care slujeau să pună în evidenţă perechea centrală : placidul sultan Doru şi lacoma hurie, Lenora.
Situaţia fusese bine definită de Doru însuşi, la o masă mai lungă de vară. Un admirator încă novice al Lenorei, luînd din Cotnari un avînt prea mare, fusese tachinat amical de stâpînul casei şi al doamnei :
— Nu cheltui prea mult zel, amice! Te osteneşti pentru mine.
Era bilanţul exact.
Era, dealtfel, pentru Doru o tovarăşe potrivită. Deşi sombru şi destul de cult, Hallipa avea gusturi de vînător şi de moşier, îi plăceau din cînd în cînd mese prelungite, cu mîncare şi băutură abundentă, cu glume nu tocmai alese şi discuţii de cai sau de bursă, mese pe care decolteul bogat al Lenorei le complecta de minune, iar atitudinea ei, cam vulgară pe la sfîrşitul banchetului, nu jicnea pe nimeni.
în genere însă, Hallipii erau oameni ordonaţi în deprinderi, şi viaţa se desfăşura metodic şi fără abateri, după programul lui Hallipa, cu slugi bine strunite şi copii disciplinaţi.
Din acest mediu, în felul lui puritan, se excepta iatacul leneş al doamnei, în apartamentele de sus, şi jos, la slugi, Iaghi, ungurul beţiv şi baba lui, plină de descînteoe şi vrăjitorii. Perechea
579
asta era un element suspect, care, nebăgat în seamă, lucra în colţul ei obscur la dezorganizare.
Un prim efect fusese un avort pe care Lina îl refuzase Le-norei din motive medicale, ea care în multe rînduri o ajutase satisfăcător. Provocat prin decocţiile babei, fusese pricina unui an întreg de boală, pe care Lenora, deprinsă cu beatitudinea ei de sultană, îl suportase anevoie, făcînd şi viaţa celor din jur anevoioasă.
Restabilită, Lenora fusese cuprinsă de un val nou de pasiune.
Arătase chiar unele simptome noi de poezie şi de activitate casnică. însoţea la cîmp pe Doru ; schimba cinci perechi de cai la trăsuri felurite, pentru a se plimba pe lună ; luase obiceiul de a sta în parc, seara tîrziu, lungită pe chaise-longue, caldă în deshabille-uri transparente, avînd alături de ea pe Hallipa, care moţăia fum'înd havane.
La epoca aceea, avu dorinţa de a mări casa, adăugîndu-i un corp nou, de aparenţă mai impunătoare şi fu astfel creatoarea hall-ului funest. îşi zidea singură canoanele viitoare ; pornea grăbită spre destine.
Slăbită de boală, Lenora luase totuşi proporţii cam bogate şi rămăsese din lunga ei convalescenţă cu deprinderea de a purta numai haine de casă, chimonouri roze sau mauve, a căror mătase moale se lipea pe trupul tare, sculptîndu-1.
Citea toate jurnalele, fumînd neisprăvit dintr-o ţigaretă de chihlibar, cu rotocoale artistice de fum.
îi abătuse să fie gospodină şi îşi umplea ceasurile lungi cu nimicuri, inspectînd fără competenţă plantele din seră, păsările, rufele albe şi dantelate înşirate pe frînghii. Se scobora chiar la bucătărie uneori, ocărind rar dar violent şi nesfiindu-se a da şi cîte o palmă cu degetele inelate; fără însă ă-şi pierde acea apucătură de hetairă, pe care o păstra împotriva unui trai familial burghez şi cinstit.
îşi plimba silueta aproape goală subt ochii deprinşi, şi poate totuşi desfătaţi, ai slugilor.
Nu avea sentimentul egalităţii şi aceşti oameni nu existau pentru ea, cum nu ar fi existat pentru o aristocrată. Totuşi, cu servitorii ca şi cu funcţionarii mici ai moşiei, era familiară şi arogantă, tirană şi clevetitoare ca o adevărată parvenită.
Pudoarea îi lipsea printr-o lacună. Dar nu iubea decît pe Doru, cum bine zicea Lina.
580
Aşa era Lenora, cu felul ei trupeş şi îmbrăcămintea slobodă, cu pasiunea ei reînnoită pentru bărbatul ei, în zilele cînd izbucnise ceea ce Mini chema : „drama Castelului" !
în vara aceea înfocată, construcţia nouă progresa repede. Se ajunsese la pictarea Tiaîl-ului, dar meşterul special cu ucenicii lui lucrau cu zel. Erau italieni plebeiani, care cîntau pe schele romanţe tărăgănate, sau leneveau pe lespezile răcoroase, unde Lenora îi lovea cu pantofii de fir ca pe nişte cîini adormiţi, cînd venea să inspecteze lucrul.
Venea des, din nerăbdarea de a vedea totul gata şi inaugurat. Se amestecase chiar la decoruri. Ceruse ghirlande şi îngeri pe plafon. Parlamentase cu maistrul, care, sperios şi surd, chemase în ajutor pe un om mic, negru şi slăbuţ — decoratorul. Acesta era prea vorbăreţ şi linguşitor.
Se executase o Venusă grosolană, înconjurată de Amori bucălaţi, asupra căreia -uscăţivul atrăsese atenţia stăpînei «illus-trissime» cu intenţia de a o face să se recunoască.
Lenora se arătase încîntată şi chemase pe Doru să se extazieze.
Micul italian primise felicitările patronilor, îngăimînd cu în-gîmfare cuvîntul «pittore».
înapoia stăpînilor, zugravul limbut şi obraznic făcea strîm-bături şi tumbe de maimuţă, fiindcă fusese băiat de circ cîndva. Leneş şi pervers, era tolerat de meşter şi camarazi pentru comicăriile acelea şi pentru iscusinţa şi violenţa lui.
Plin de imaginaţie şi lipsit de ruşine, inventase şi cultivase legenda că «belladona» venea acolo pentru el.
Agil ca un şarpe, se strecura mereu în preajma Lenorei, care vedea sau nu vedea ochiadele lui languroase, dar care probabil nu auzea rîsetele provocatoare care o urmăreau. Totul însă era îngrădit de autoritatea temută a lui Doru.
Pe atunci trebuise să plece la un congres de agronomie. Era o lipsă de douăzeci de zile, asupra căreia nu cedase scenelor şi rugăminţilor Lenorei. O lăsase desperată şi mînioasă.
Distanţa, ce e drept, îi despărţea complect. Nu aveau deprinderea epistolară a sentimentelor. Lenora scria anevoie, cu slova unui analfabet, şi Doru nu se slujea de scris decît pentru comunicări de prima necesitate.
în concediul lui forţat, Doru avusese o impresie de odihnă şi libertate. Un fel de beatitudine nelămurită de a fi lăsat în
581
urmă, pentru puţin timp, povara fericirei, pe care o purta permanent.
Lenora însă în lipsa lui Doru se plictisise cu nervozitate. Credea că e o femeie abandonată, îi purta necaz pentru că nu refuzase congresul, sau avea crize violente de dor, o nevoie încăpăţînată şi alintată a prezenţei lui.
Rămasă fără de unica ocupaţie — a amorului conjugal — inanitatea ei totală o consuma.
I se părea că moare de frică, sau de dor, sau de boală, căci mai era un abis în care se scufunda, altul decît acel al sărăciei ei sufleteşti: deprinderea voluptuoasă crea în trupul ei senzaţii de neant, şi de obscuritate, asemenea morţei. Dacă obiceiul în genere e un element activ şi puternic, în ordinea fizică e cu mult mai tiranic. Amorul senzual, care prin el însuşi are predispoziţii spre morbiditate şi exces, cultivat, devine o inimiciţie, o vibraţie tenebroasă şi latentă, un gemet surd pe coarde stridente, care dau organismului stări absurde.
în exagerările Lenorei despre lipsa lui Doru, era desigur cabotinajul obicinuit al Desdemonei Mizilena, care lua o poză nouă, dar era şi mizerie în membrele acelui trup alb, gras şi leneş.
Italianul negricios şi iscusit îşi înflorea mereu povestea. Făcuse camarazilor confidenţe asupra unor favoruri închipuite, pe care le susţinea cu dovada vizitelor dese pe care le făcea la odăile de slugi, unde legase cu Dodica prietenii însemnate, pe care vrea să le treacă drept Complicităţi.
«Furberia» şi «furfanteria» erau defectele lui fireşti de vagabond sicilian. Se ferea de meşter, om cinstit şi cuviincios, ceilalţi băieţi, catalani sau piemontezi, melancolici şi creduli, sau veseli şi sceptici, îl credeau, sau îşi băteau joc de el. Dar intrigant şi ingenios, începuse acum a se crede pe el singur, a se ambiţiona. Pe măsură ce ademenea pe alţii la povestea lui, se implica în-tr-însa. Pervers şi perfid, era totodată încăpăţînat şi brutal.
Băgase de seamă că a trecut un timp fără ca stăpînii să inspecteze ca de obicei lucrul, dar abia tîrziu aflase de lipsa lui Doru. Era cam deocheat la oficiu, fiindcă vorbea prea mult şi liber despre boieri, şi bucătăreasa, care nu ştia multe, îl pusese la index. Dedica tăcuse dinadins.
Lipsa lui Doru îl încurajase să încerce aventura. Era totodată exaltat şi rece în hotărîrile lui. Avea pentru boieri o ură
582
care încă nu luase formă socială conştientă, şi mai avea şi ispita neruşinată care împinge paria către femeia de castă. îl sluji însă mai mult împrejurarea decît temeritatea.
într-o după-amiază, pe la trei, ieşi de la lucru fără scop şi, găsind uşile deschise, răzbi prin coridoare pustii pînă la camera stăpînei.
în vara aceea pe moşie holda crescuse bine, cu ploi la timp, şi arşiţa care o dogorea acum scotea din ea o răsuflare de umezeală fierbinte, un duh încins şi gras de rapiţă coaptă.
Lenora ca să se distreze răvăşise în cutii cu panglici şi dantele, care stau risipite în jur, apoi, plictisită şi cuprinsă de acel sentiment vag de agonie şi de moarte, se trîntise pe pat, într-o părăsire de sine fără graţie, singură cu ea, adică cu obscurul sufletesc şi cu lîncezeala animalică a făpturei.
Nu avusese timp să se uimească de cel care intră. Mîzgîliciul făcuse pe omul-şarpe şi pe omul-cimpanzeu in circuri vagabonde... Dacă strigase cineva în primul moment, slugile nu auziseră, mîncau acolo, undeva departe, în sufrageria improvizată a unei sure răcoroase.
Pe urmă Lenora avusese o absenţă, în care «dama cochetă», fata aocizarului, mireasa locotenentului Paulică — cel care avea de ordonanţă un gagist de la operetă — se reîntorseseră în soţia cinstită şi amorezată... O secundă crezuse că Doru însuşi s-a întors, aşa cum îl aştepta... şi, înainte de a-i reveni controlul, tîl-harul prudent şi laş dispăruse.
Atunci victima întorsese de două ori cheia de la uşa odăiei, asupra unei primejdii care nu se mai putea nici împiedica, nici reînnoi. închisese cu ea un spectru fecund, care avea a trăi pentru totdeauna între ea şi Doru.
Avusese o criză, magistrală, de disperare ; cu zvîrcoliri violente ale trupului, cu despletirea sălbatică a coafurei perfecte, cu scrîşnete şi muşcături pe braţele ei grase. Lenora iubea pe Hallipa şi vrea să fie femeie cinstită; Lenora ura trecutul, Mizilul, pe accizar, şi vrea cu orice preţ să fie cucoană mare, eroina nobilă a unui roman exaltat şi distins.
Pe mişelul, pe monstrul care batjocorise pe stăpîna şi doamna l-ar fi ucis, cu foarfecă, l-ar fi călcat cu roatele trăsurei, l-ar fi vroit zdrobit subt picioarele roibilor, spintecat cu coarnele tari ale boilor mari, care intrau trăgînd sacaua, sau sfîşiat subt copitele
583;
păroase ale buhaiului, care acum gemea undeva, în grajduri de bestii încuiate şi încinse.
Pentru întîia oară Lenora îşi făcuse un control moral, simţise revoltă şi teamă, cunoscuse calculul primejdiei, spaima consecinţelor aduse de secretul uricios. Dovedise minciuna, altfel decît ca pe un instinct. Simţiri încă amorfe ale unui trup sufletesc rudimentar, abia descătuşat din somnul lung în carnea leneşă şi puhavă.
Trei zile Lenora nu ieşise din odaie, zicîndu-se bolnavă. Adunase toate slugile în jurul ei şi pusese întrebări imprudente, dar nimeni nu bănuise un adevăr aşa de brutal. Ceruse calendarul pentru a calcula întîrzierea, acum dorită, a lui Doru.
Trei zile zugravul zăcuse de friguri subt adăpostul răcoros şi ascuns al unei scări netencuite. Apoi Lenora se sculase mai lămurită cu sine şi reluase, cu o sforţare, ooiceiurile. Un sentiment de sfruntare o dusese în hall-ul nou, cel cu pilaştrii egipteni, lespezi greceşti şi plafoane cu Amoruri şi Venuse flamande. Zugravul puţintel reapăruse şi el, cu ochii murdari fă-cîndu-şi socoteli greşite.
Cu un glas răguşit şi furtunos, Lenora anunţase sosirea lui Hallipa şi ceruse control şi ordine în lucrul clădirei.
Obicinuit cu mişcările neprevăzute ale solului sicilian, măscăriciul, simţind cutremurul, dispăruse.
Mulţumit că nu s-a întîmplat nimic acasă fu Hallipa la întoarcere.
Mai nimic, în adevăr. Uneori nimicul înseamnă existenţa unor factori care nici nu adaogă, nici nu iau ceva materiei şi faptelor : o acţiune care se anihilează pe sine. Alteori e nimicul, creator şi distrugător totodată. “
în alt număr al Cetăţii literare (nr. 4, din 15 februarie 1926, p. 27) se publică un capitol care făcea evident parte tot din Fecioarele despletite, deşi, la fel ca şi în cazul capitolului precedent, nu se dă nici o explicaţie. Se publică, pur şi simlu, sub titlul Lenora. Capitolul aduce, dealtfel, date noi, inexistente în Fecioarele despletite, despre nevasta lui DorU Hallipa, care va ocupa apoi un loc de seamă printre personajele celui de al treilea roman al ciclului Hallipa, Drumul ascuns. îl publicăm mai jos, în întregime.
584
,Lenora
Acum serile pînă la zece, îi era urît lui Doru. Mergea mai des la Bucureşti, unde juca uneori la club joc mare, cu acelaşi calcul rece care nu îl tîra spre pierderi sau cîştiguri pasionate. Era un fel de bir nou, prevăzut în bilanţul finelui de an. Acesta îi crease relaţii noi şi stimă abundentă. Pe nebăgate de seamă devenise un personagiu social şi cei dintîi cai, puşi în cursele de toamnă, complectaseră fizionomia lui mondenă. Păşise, cu cizmele lui de lux, în incinta aristocraţiei sportive. Jocul şi caii sunt două brevete bune.
Nu irita cu nimic opinia publică, nici nu era setos de ea, Era un om «bine» din deprindere, din grijă către sine şi fiindcă doamna Calliope nu-i îngăduise nici o greşeală de corectitudine, cu iubirea ei severă.
în ce priveşte democraţia, votase cu liberalii şi influenţase prin simpla sa preferinţă alegerea de la Colegiul al treilea. El, personal, nu avea aspiraţiuni. Era deci o cantitate demnă de luat în considerare.
Doru Hallipa putea pretinde la o căsătorie frumoasă.
Se gîndea acum la însurătoare şi regreta că nu se grăbise.
Era o alegere pe care o hotărîseră de acord să o facă Eriste, ca arbitru în astfel de chestiuni; un proiect foarte dezmierdat de elegantul tată, care, la gîndul acelei nurori pe care o poetiza, îşi închipuia că are o misiune cavalerească de îndeplinit. Acum, pe o parte singurătatea era prea mare pentru Doru, pe de alta, lipsa lui Eriste amîna o alegere care pica în lotul lui de activitate.
Cînd Doru avea abia 19 ani şi trăia încă Calliope, Hallipii minori trecuseră o vară la rudele nobile cu fiica lor, Eliza ; vizită care nu era lipsită de precugetare. Eliza, frumuşică, cochetă, vioaie, încerca tennis — modă atunci nouă — cu Eriste şi călărea cu Calliope şi Doru, cu toate că nu-i plăcea nici unul din cele două sporturi.
Cînta şi duete uşoare cu Eriste, cu o voce clară dar falşă şi îşi domolea părul castaniu, zburlit, cu o bandeletă de panglică pentru a face pe placul doamnei gazde.
Viaţa în comun şi rîsetele zglobii ale «mătuşicăi», glumele stăruitoare ale Hallipilor cădeţi reuşiseră să facă aşa ca la sfîrşitul verei, tinerii să se joace de-a logodnicii subt ochii îngăduitori ai părinţilor ; dar moartea Calliopei rupsese tratativele. Doru se depărtase pentru studii şi o a doua încercare de
585
reunire fusese diplomatic ocolită de Eriste, care găsea fata drăguţă şi era mişcat de înrudirea ei cu Calliope, dar care visa altceva pentru Doru. O voce desigur mai justă, şi un «tot» mai distins.
Acum Hallipa rămăsese singur şi, ca să-şi înşele urîtul, mergea mult mai des la Mizil. Organiza bătăi chiar pe moşia lui, urmate de găzduirea zgomotoasă a vînătorilor. Erau petreceri între bărbaţi.
La Mizil, Clubul vînătorilor era, fireşte, tot exclusivist, dar atunci cînd petrecerea avea loc la vreunul din membri, doamnele casei apăreau. Hallipa se arăta către micile provinciale mizilene un cavaler indiferent dar corect, acelaşi ca pe cîmpul de curse către doamnele chic,
Accizarul Petrescu din Mizil nu era vînător, dar avea mania să ţie cîini de vînătoare : o dinastie de setteri minunaţi, pe cari îi împrumuta prietenilor şi pe urma cărora intrase membru onorific în Clubul vînătoresc.
Lenora, fata accizarului, la epoca acelor partide de vînătoare, era o văduvă tînără de tot, cu cap de «înger» şi trup «diabolic». Nu aşa de zveltă ca înainte de locotenentul de roşiori, nici aşa de trupeşă cum o cunoscuse Mini acum în urmă ; totuşi cu mult mai multă expresie în forme decît în figură.
Un roman senzaţional, care aiurea decît în Mizil ar fi fost un mic scandal, îi împodobea frumuseţea regională. Trei luni abia după căsătorie, tânărul ofiţer se sinucisese cu un glonţ de revolver, în odaia de serviciu a cazărmei locale. Cauzele rămăseseră necunoscute. Circulase un moment zvonul unei mici de-fraudări în ajunul inspecţiei colonelului, dar casa fusese găsită în regulă.
O versiune cu totul nedesluşită, în care era amestecată ordonanţa ofiţerului, un fost actor de operetă, pierise abia iscată. Rămînea misterul.
«Amorul nebun» al tinerilor căsătoriţi fiind romanţa pasională a Mizilului, dacă nu era vorba de bani, nu putea fi vorba decît de nebunie. Tînărul frumuşel şi brun, mort aşa de tânăr şi de enigmatic, fusese repede tîrît în curiozitatea şi interesul public de durerea zgomotoasă a Lenorei.
Leşinase de o sută de ori, se îmbolnăvise grav, cu aiurări în care vedea pe iubitul ei Paulică, se sculase apoi din boala de lingoare, slabă ca un spectru, tuşind ca în Dama cu camelii şi co-
586
pleşise tot în jur cu desperarea ei tragică, cu jocul ei exaltat şi sincer de eroină de roman.
Cînd trecea tărăgănat la braţul accizarului prin faţa cafenelei celei mari din Mizil, spre seară, îndoliată şi lîncedă, se auzea printre zaruri cuvîntul «Desdemona», eroină care a avut totdeauna parte de-o popularitate cu totul deosebită de fizionomia ei adevărată.
...Lenora fusese doi ani întregi «Desdemona Mizilului», căci avea în pasiunile ei o încăpăţînare atotstăpînitoare. După doi ani de o convalescenţă care părea fără de sfîrşit, Mizilul se ocupa încă de plămînii ei, foarte sănătoşi dealtfel, şi de tuşea ei foarte naturală, totuşi, căci erau numai acele capricii contradictorii ale unui organism răvăşit puternic de el însuşi.
înainte ca acest interes public, după o lege crudă, să fi slăbit, frumoasa eroină, în plină celebritate de «amor conjugal pînă la moarte», printr-o reacţie tot atît de bruscă cît fusese de neobosită în prelungirea doliului ei disperat, plecase la Bucureşti, la o soră a tatălui ei.
Era tocmai epoca cînd moda ultimă a galanteriei plimba pe trotuarele capitalei curtezane îndoliate dinadins.
Coincidenţă cronică ! Din ce în ce mai sănătoasă, mai rozalbă, cu ochii mari, strălucitori subt vălurile mereu mai subţiri, Lenora, care, era să moară pentru acel ingrat sinucigaş, se putea confrunta printre ele.
După un an de consolare, asupra căruia nu se ştia nimic precis, Lenora se întoarse acasă la timp, pentru a fi providenţa accizarului paralizat de un picior. Dacă cumva ajunsese vreun zvon pînă la Mizil, pasiunea ei filială captivase din nou orăşelul, fericit că şi-a regăsit idolul.
Tot în negru, fără voaluri, tînăra văduvă, acum sănătoasă, prospera lîngă patul paraliticului, în mers spre acea copioasă frumuseţe de mai tîrziu. Astfel, prin încercări felurite, Lenora era pregătită pentru amorul mare, care avea să vie cotropitor şi tragic.
Bătrînul accizar, membru al Societăţii vînătcrilor, nu mai putea lua parte la agape. în schimb, prietenii veneau să-l vadă, ţintuit pe fotoliul lui, înconjurat de gazete, perine brodate şi ta-burele. Era fericit cînd avea musafiri. Făcuse provizie de vinuri vechi şi le însoţea cu mici gustări alese. Prezenţa însă a frumoasei Lenora era ofranda de căpetenie a casei.
587
Furia de dragoste filială a Lenorei scădea tocmai cînd Doru Hallipa venise într-o zi să cinstească cu vizita lui de preţ camaradul scos din rînduri. Făcînd cunoştinţa Lenorei se arătase cu ea curtenitor ca de obicei, dar împotriva obiceiului, fusese mai puţin calm din cauza unei migrene brusce. O tiparoasă undeva, în casa mică cu balcon mare a domnului accizar, parfuma trăsni tor.
...Cît despre Lenora, fusese lovită de «amor fatal». Hallipa se întorsese des şi mereu îl duruse capul. Cum era un om chibzuit şi care avea nevoie de sănătate, se gîndise să pună capăt boalei şi din intermitentă să o facă cronică.
Hallipa era mai ales vînător de prepeliţe. Una din ele, caldă şi palpitătoare, îi căzuse în braţe. Turburat în echilibrul lui, la început nu ştiuse ce să facă cu ea. Apoi făcuse ceea ce era firesc unui caracter aşa de bine orînduit ca să-şi regăsească liniştea. Hotărîse să se însoare cu Lenora.
Zarul era aruncat; dar pentru întîia oară nu luase nici sfatul doamnei Calliope, nici pe al lui Eriste. Echipagiul vieţei lui Doru, pe care pînă acum ei încă îl conduceau prin tradiţie, scăpase alături de drumul tras.
Lenora, care acum pătrundea în viaţa neamului Hallipa, era un element cu totul deosebit de ei şi, în acelaşi timp, foarte puternic prin inerţia lui voluptoasă.
Portretul doamnei Calliope din peretele hali-ului nu recunoscuse pe această noră. Culorile lui stinse de umbră se vestejiseră şl ochii catifelaţi şi severi se uitau cu mîhnire prin geam, veghind moşia, unde legea ei încă domnea fără rivalitate. Nici muzicalul Eriste nu simpatiza pe musafiră. Abia acum, amîn-doi soţii laolaltă, în ajunul nunţei lui Doru, părăseau cu adevărat casa lor.
Doru nu ascultase numai egoismul, cercetase şi raţiunea. Ceruse informaţii Mizilului.
Curios ! Dacă orice alt peţitor ar fi venit să-i răpească Des-demona, orăşelul, pentru a-şi păstra odorul, poate, şi-ar fi amintit cine ştie ce calomnii. Dar către un pretendent de o atîta cinste, opinia publică nu avusese destul glas ca să povestească '«romanul conjugal al Lenorei» — acel model de iubire şi credinţă. Pentru fiica lui alintată, orăşelul avusese suflet de peţitoare bună. într-o dragoste atît de lungă, Doru găsise garanţii de viitor, împăcase gustul cu judecata. Se liniştise.
588
Cum oare se petrecuse acea logodnă între un temperament puternic şi disciplinat ca al lui Doru şi appassionata Lenora? Căzuse într-o zi în braţele vînătorului ca o prepeliţă zbătută, sau într-o zi se ascunsese în iatac, cu o sticluţă de otravă ? Mister ! Cărţile destinse tăceau. Dama de pică în miezul jocului cu inima ei vopsită în negru...
Sunt dinastii în care coroana e sortită să stea mereu pe fruntea femeilor. Acum se gătise cu ea în oglindă frumoasa Lenora, numai ea îi preschimbase forma ieratică...
Lenora nu se amesteca cu nimic în moşie. O vizitase distrat şi alene, fiindcă Hallipa o luase uneori cu el în trăsură şi obosise privind atîta cîmp. Caii minunaţi din grajdurile Calliopei o făcuseră să ţipe de spaimă şi ceruse alintat lui Doru alţii mai blînzi pentru uzul ei propriu.
Lenora se simţea mult mai bine în alcovul ei împanglicat. De acolo capriciul ei hotăra cît mai des despre lucruri mici, cărora Hallipa nu le da importanţă şi despre altele mai însemnate, pe care i le ceda pentru linişte. Cu toate că Lenora ca şi Calliope erau două regine atît de neasemănate, aveau o aceeaşi caracteristică a tuturor regenţelor femeieşti. Stăpîneau printr-un bărbat şi «prinţul consorte» domnea asupra lor. Deunăzi Eriste, cu haine deschise de shantung, cu cravata flotantă şi cămaşa de mătasă, se plimba prin fumoir pe terasă, străin de afacerile «statului», pe care le conducea cu biciuşca doamna Calliope. Totuşi greaca cea aprigă se întorcea seara de la arie şi depunea sceptrul lîngă scaunul-paner în care frumosul blond se legăna, fredonînd romanţe. Acum, Doru Hallipa conducea domeniul cu cravaşa şi noaptea îl robea alcovul lînced al Lenorei.
Temperamentul senzual şi leneş al Lenorei era al unei cadîne. Orice activitate îi era cu neputinţă, o nemulţumea, o zdrobea, dar nu era niciodată ostenită de un amor fără suflet. Acest aflux permanent de senzualitate întîlnea temperamentul sobru, dar şi acceptarea satisfăcută a lui Hallipa.
în belşugul ăsta de trai, anii se scurgeau fără întîmplări dinafară, cu evenimente mici sau mai mari din interior.“
în capitolul Lenora, scriitoarea pune unele accente prea apăsate în prezentarea „Desdemonei mizilene", al cărei prim soţ. ofiţerul de roşiori Pauli că, pasionat jucător de cărţi, se sinucide
589
în mod misterios, la numai trei luni de la căsătoria lui cu frumoasa Lenora. Ofiţerul de roşiori a fost, se pare, plîns şi jelit cu mare pompă de fata accizarului Petrescu — nu a arhivarului Pană, cum notează M. Sebastian în articolele sale, reţinînd acest nume din volumul Drumul ascuns — care, atunci cînd o cunoscuse Doru Hallipa, „era o văduvă tînără de tot, cu cap de «înger» şi trup «diabolic»14, jucîndu-şi „jocul ei exaltat şi sincer de eroină de roman44.
Deşi cu accente cam prea pronunţat ironice, cum afirmam, totuşi capitolul amintit este important pentru fişa biografică a personajului, care va mai apărea încă în două romane, iar lectura lui dezvăluie mai limpede esenţa umană a Lenorei, exaltarea ei romanţioasă. Cunoscînd-o, ne putem da mai bine seama de etapa degringoladei sale psihice, de despersonalizarea accentuată (deci maladivă, aşa cum apare în Drumul ascuns), zugrăvită în contrast cu binevoitoarea privire pe care autoarea o păstrează faţă de Doru Hallipa. Asprimea scriitoarei, ironică faţă de voluptoasa Lenoră, „damă cochetă44 sau „sultana de la Prundeni44, îi dezvăluie „simţirile încă amorfe ale unui trup sufletesc rudimentar, abia descătuşat din somnul lung în carnea leneşă şi puhavă44.
Hortensia Papadat-Bengescu mai publică în Sburătorul (seria a IV-a, nr. 4, iunie 1926) capitolul Doru Hallipa, „fragment inedit din romanul Fecioarele despletite“, aşa cum precizează nota de subsol. Este o incursiune în biografia lui Doru Hallipa, născut din căsătoria „frumosului Eriste" cu voluntara Calliope, care mai avusese o fiică dintr-o căsătorie anterioară, pe Gramatula, trimisă, pentru a fi crescută de o mătuşă, în Grecia. în familia lui Doru Hallipa, familie fericită, se pare — mama lui Doru, femeie vajnică, nutreşte o iubire despotică pentru molatecul ei soţ, Eriste, şi pentru feciorul Doru, care va suferi mult la moartea Calliopei, survenită în urma unei imprudente plimbări prin ploaie, pe moşie. Crescut de o mamă aprigă şi un tată lasciv, complăcîndu-se în adorarea senzualei lui neveste, Doru Hallipa, viitorul moşier de la Prundeni, este un tip perfect echilibrat, apt să înfrunte brav avalanşa amoroasă a Lenorei. Am considerat interesant să transcriem în întregime acest capitol, care oferă date noi asupra unui personaj atît de important al romanului.
590
}D or u Hallipa1
Printr-o discreţie faţă de iEriste, iscodită de iubirea ei, nu de vreo pretenţie a lui, Calliope, încă din timpul logodnei, trimisese pe mica Gramatula, fiica pandurului, în Grecia, unei mă-tuşi fără de copii. Unicul băiat al lui Calliope şi Eriste se născuse încă .din primul an al căsătoriei fericite. Era acel Doru Hallipa, acum bărbatul frumoasei Lenora.
De mic semănase mult cu mamă-sa şi, între bunicul grec şi Eriste, trăise o copilărie plină de linişte şi blîndeţă, întreruptă de iubirea energică a doamnei Calliope, ceea ce îi compusese un caracter fără violenţă, ca şi fără slăbiciune, perfect echilibrat. Se amestecase de timpuriu, ca un tovarăş al mamei lui, la toate nevoile şi bucuriile moşiei şi se sfătuise de mic cu Eriste asupra îngrădirilor ce trebuiau puse iniţiativelor prea îndrăzneţe sau violenţelor doamnei Calliope, pe care însă o privire sau un cuvînt ale frumosului Eriste o domoleau. Doru trăise în atmosfera pe care acest amor puternic, deşi cu aspecte rigide, al doamnei Calliope o răspîndea în jur ca pe o disciplină pasionată şi, mic într-un fotoliu mare, ascultase pe Eriste cîntînd seara, acompaniat de nevastă-sa, lieduri sentimentale, cu o voce încă vrednică de preţuit.
Minase caii, copil, prin toate prundişurile şi călărise în trap englezesc cu tatăl lui, în amurguri — băieţel în haine de velours de chasse, alături de Eriste, cu pantalon de postav alb şi jachetă bleumarinet aşa cum era în acea vreme moda la Hyde-Park. Un an trecut la Paris cîndva lăsase frumosului subprefect o urmă de snobism englezesc, boală uşoară, care se contopise în totalul firei lui senine şi amabile de blond foarte alb, puţin cam indolent, admirat de femei şi care se lăsa alene iubit de pasionata şi mîndra Calliope.
Cellalt Hallipa, vărul aşezat de mult în ţară, avusese mania de a se rumâniza complect şi, tot imitîndu-şi prietenii, reuşise să dobîndească un aer arendăşesc neaoş şi dialectul pă-mîntean, fără să-şi poată pierde accentul de pe vîrful limbei. Se căsătorise tîrziu cu fata urîţică şi bătrîioară a unui judecător de pace şi avusese de copil pe doamna Eliza, pe care Mini o cunoscuse deunăzi. Superioritatea ramurei Hallipilor in- 1
1 Fragment inedit din romanul Fecioarele despletite.
591
sulari era neîndoioasă. Totuşi se vedeau între ei des şi bucuros şi copiii se jucau împreună. Obiectul de glumă neobservată era faptul că Eliza, maî mică ca Doru, era mătuşa, nu vara lui, o mătuşă de 9 ani, unui nepot de 12, subiect de mici conflicte de preeminenţă, care ocupau reuniunile de familie şi purtau în sîmbure visuri de viitor între rude şi vecini. Dar deodată cu nevoia ca Doru să urmeze liceul, Hallipii cei mari se strămutaseră, pentru oa băiatul să le fie aproape, la o moşie între Mizil şi Ploieşti.
Doru, aşezat în pensiune la o familie, aleasă cu vigilenţă de doamna Calliope, venea acasă regulat sîmbăta cu dumineca, învăţa onorabil, fără de pasiune ca şi fără de lene, şi îi plăceau cu deosebire lucrurile de calcul şi de memorie. Lecţii particulare de limbi străine şi de vioară, după dorinţa lui Eriste, îi procurau elemente de cultură generală, care, adăogate gustului pronunţat pentru vînătoare şi cai, aveau să facă din el mai tîrziu un tip perfect de gentilom proprietar.
Hallipii se socoteau oameni fericiţi şi Doru străbătuse cu deplină mulţumire adolescenţa cînd, la 20 ani, pierduse pe mamă-sa. Doamna Calliope murise în trei zile de o pneumonie fulgerătoare. Pe o ploaie torenţială nu vroise să se astîm-pere şi ieşise la cîmp să vadă ce fac caii de reproducţie şi mînjii de rasă.
Moartea ei fusese o dramă. Doru îşi adora mama. Durerea îi muşcase adînc sufletul, dar, palid, tăcut, concentrat, trebuise să supravegheze desperarea lui Eriste, în adevăr naufragiat. Dramă scurtă, căci doamnei Calliope nu-i plăcuseră scîncetele şi timpul pierdut. Doru îi orînduise înmormîntarea cu o precizi-une şi o pompă cîmpenească, aşa de bine înţelese parcă ar fi organizat-o ea însăşi, şi Eriste înălţase în două săptămîni romanţa tristă a unui monument de marmoră, loc de pelerinagiu melancolic.
Doru studiase mai întîi la Bucureşti agronomia şi economia politică, apoi cedase voinţei lui Eriste de a se duce un an la Paris, cum proiecta de mult doamna Calliope. Acolo se ocupase îndeaproape de curse şi de cai, cît şi de unele procedee şi maşini agricole. Trimisese acasă tot felul de reţete de îngrăşăminte şi de saramură pentru cereale. Prin Montmartre trecuse grăbit ca un cîine de vînat printr-o baltă, cu dinţi sănătoşi, scuturîndu-se la mal, fără încurcături sentimentale. Eriste
592
nu-i cruţase acolo nici un amănunt al regiei lui plină de teamă; îi ceruse sfaturi prin scris şi îl consultase asupra bilanţului.
Printr-un adevărat eroism, văduvul, timp de patru ani, putuse susţine conducerea moşiei fără semne de scădere, dar fără de nici un progres. Era un mandat de încredere pe care îl punea intact, în schimb, el scăzuse mult subt povară, lipsit mai ales de adorarea înţeleaptă a Calliopei. Două cercuri vinete subt ochii albaştri, trupul elegant slăbit şi o mică boală de inimă.
Doru se reîntorsese la timp pentru moşie şi pentru tatăl lui. Sosise cu un plan mare de elevage, îndelung studiat şi care era un proiect scump de viitor. Deocamdată, energia lui proaspătă şi chibzuită netezise greutăţile. Avea privirea pătrunzătoare a stăpînului. Era, în adevăr, pe moşie la el acasă. Iubire sau teamă postumă va fi fost, totul e că nici o femeie nu luase acolo locul Calliopei, nici chiar clandestin. Doru avea aceleaşi idei. Preceptul guvernărei fără de metrese publice, care' să consume finanţele şi să introducă concesia, îi făcea foarte respectaţi de înconjur. Frumosul Eriste, în urmă, mergea des la Ploieşti, unde avea amici şi chiar o amică, iar Doru prefera Mi-zilul, unde cîţiva vînători pasionaţi făcuseră un club al lor, care se măgulea cu tabieturi spornice de prepeliţe şi sitari şi bătăi serioase de lupi şi vulpi, cît şi cu agape copioase. La Mizil, dealtfel, era mai bun tîrgul de vite şi Doru nu mergea la Bucureşti decît pentru caii de rasă. Anii treceau liniştiţi pînă cînd, într-o zi întorcîndu-se de la Ploieşti, Eriste avusese o sincopă. Vreo emoţiune sentimentală care agravase boala lăsată din dragoste de doamna Calliope.
Doru, în schimb, îşi lăsase barbă şi viaţa în plin aer, gimnastica nevoită a muncei îi dezvoltaseră încă mai bine trupul solid. Nu se neglija, dar adoptase o eleganţă de moşier : jambiere de căprioară, haine de sport, feutrul sau panamaua moale, cingători din piele fină pentru revolver sau binoclu — toată aparenţa şi toată rafinarea unui gentilom de ţară.
Era, desigur, o urmă de snobism în ţinuta aceea, pe care n-o părăsise nici la clubul agricol, unde se alesese membru. Nu mult după aceea, la Hall-Bad, murise subit, în timpul unui concert în sanatoriu, frumosul Eriste. Sfîrşit estetic şi chiar liric al unui tenor sincer şi simpatic al vieţii. Oamenii pe care îi crezi calpi, palizi sufleteşte, prind adesea locul mai puternic decît te-ai aştepta. Eriste fusese pentru Calliope o slăbiciune
593
necesară şi tot aşa pentru Doru. Fu mîhnit mult, descumpănit de dispariţia elegantului tovarăş, care îşi schimba cravata în fiecare seară ca să joace cu el ecarte şi cînd avea „atout de rege44 fredona încă cu un timbru aşa de melodios încît împrăştia în casă un fel de farmec, care îmblînzea asprimea locului. Doru făcuse călătoria tristă la Hall-Bad şi adusese la locul lui pe Eriste, alături de doamna Calliope, subt monumentul cam prea ornamentat pe care regretul poetic al soţului îl închinase asprei amazoane şi care acum, cînd îl locuia el însuşi, avea un înţeles mai bun.44
Ediţia de faţă reproduce textul ediţiei princeps a Fecioarelor despletite, apărută în 1926, dar şi corecturile, cu cerneală neagră, ale autoarei, din exemplarul aflat în posesia familiei ; vom semnala mai jos situaţiile în care scriitoarea a intervenit, îmbunătăţind textul.
1.	Pe exemplarul aflat în posesia familiei, după care ne-am ghidat în stabilirea textului, se face îndreptarea : „primiri44 în loc de „porniri44, cum se tipărise în 1926.
2.	Scriitoarea adaugă un ce salutar.
3.	„încă44, nu „însă44 — corectura scriitoarei pe exemplarul amintit.
4.	în ediţia 1926 : „rezemate cu faţa spre odaie de pervazul vitrajului. La un căpătîi al mesei mari, Lina sta glumeaţă, aplecată44 (se renunţă ulterior la epitetul „glumeaţă44, care nu-şi avea rostul în context, în situaţia dată).
5.	„Transmis44, înlocuit prin „transmisibil44.
6.	Corectat ulterior de Hortensia Papadat-Bengescu : „aparent imobile44, în loc de „imobile aparent".
7.	„Şi44, adăugat ulterior.
8.	„Acum44, adăugat după tipărirea din 1926.
9.	Pe exemplarul amintit, corectura autoarei : „plînse şi, în fine44, în loc de „plînse, în fine, şi".
10.	„maximale44, adăugat ulterior.
11.	în ediţia din 1926 se tipărise greşit : „îl cred material44, în loc de : „îl cred imaterial44. Corectura autoarei.
12.	îndreptat de autoare : nu „micimile44, ci „misiunea44.
13.	Corectura autoarei : nu „tastele44, ci „clapele44.
14.	în ediţia din 1926 : „un cer catolic, dar lovit de şi mai grave erezii44.
594
15.	In loc de „prinţ catolic degenerat44, autoarea lasă doar „prinţ degenerat44, nevrînd probabil să lezeze unele susceptibilităţi.
16.	în loc de „scene profane44, corectează cu : „scene echivoce44.
17.	în ediţia din 1926 acest alineat avea o propoziţie în plus (subliniată de noi, mai jos) şi suna astfel: „Mini o auzi: — Ce bine seamănă cu apa! — dar impresia predomina difuziunea lunară şi înşela simţurile cu totul, şi o percepţie amăgitoare făcea ca Mini să fie mai convinsă că e chiar o apă decît că pare. Legea atmosferică triumfa asupra oricărei alte realităţi"
18.	„un străin aliat ei44, cuvinte adăugate în exemplarul corectat.
19.	Partizana „armoniei", respingînd adică „dezordinea44, atît a lucrurilor exterioare ţinînd de morală sau de social (armonie înseamnă şi clasicism, dar şi un anume gust pentru tradiţie, în speţă burgheză), cît şi de psihologie, scriitoarea descoperă în incidentul banal, în derogarea de la morala burgheză, un sîmbure de tragedie. Fiindcă, dincolo de social şi de tradiţie, se presimte mutaţia psihică, dezechilibrul sufletesc al Lenorei, atrăgînd după el dezastrul: „Cele mai dezordonate legi ale simţirei44 Lenorei vor declanşa deci „drama Castelului44, care va deveni treptat : „tragedia44.
20.	Analizînd Fecioarele despletite, în cronica citată, Mihail
Sebastian împingea	comentariul pînă acolo încît să confere
— exagerînd, bineînţeles — primului roman al Hortensiei Papa-dat-Bengescu o construcţie pur dramatică : de la decor pînă la personaje şi atmosferă, totul vădea, după opinia sa, un talent dramatic ieşit din comun : „Notaţia, sugestia, imaginea — totul sesizează înfăţişarea mecanică a universului, asimilîndu-1 în grafica lui, în dramatismul lui exterior, şi fixîndu-1 neted între linii precise44... Sau : „Propriu-zis Fecioarele despletite s-ar numi roman în şapte tablouri. Fiecare episod se petrece între pereţii unui interior şi nu i-ar trebui cuiva o mînă prea pricepută şi nici muncă prea mare să închidă toate momentele povestei în patru acte conturate"... Şi în continuare: „Maniera de a introduce personagiul, detaliile de atmosferă, indicaţiile de decor, gruparea lor şi a eroilor în scenă — toată această tehnică teatrală, tot acest utilaj de dramaturgie elementară construieşte, pagină cu pagină, cartea. Capitolul prim este, în acest sens, o capodoperă. Spectatorul — reprezentat aici de ochiul dulcei Mini — asistă la o> dramă misterioasă, ascunsă în dosul lucrurilor şi a gesturilor, un
595
conflict surd, care simte bine că se petrece, fără să-l ştie, bănuin-du-1, o taină încă «nedezlegată ce se precipită, dar nu se în-cheie».44,
Plecînd, probabil, de la o sugestie a scriitoarei — ea însăşi, în Fecioarele... (prin Mini), împinge comentariul către tragedia shakespeariană, scriind: „decorul shakespearian al tragediei“
—	Mihail Sebastian, furat de plăcerea demonstraţiei, exagerează, punînd pe al doilea plan o calitate esenţială: calitatea de analist.
Mihail Sebastian se referea, cred, mai ales, la ritmul comentariilor, la punerea lor în scenă, la gradaţia scenelor, a replicilor, la dezvăluirea treptată a dedesubturilor sufleteşti, foarte originală pentru vremea cînd publica Hortensia Papadat-Bengescu (în 1926) primul său roman.
Pe cîtă vreme deci, M. Sebastian vorbea de „dinamismul44, de mişcarea dramatică a romanului Fecioarele despletite, dar şi al Concertului din muzică de Bach, Şerban Cioculescu, în articolul său Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu (articol apărut întîi în Revista Fundaţiilor regale, nr. 11, din 1 noiembrie 1938 şi reprodus în Aspecte literare contemporane, Editura Minerva, 1972, p. 373), neagă tocmai acest aspect : „Mai puţin dinamic (subl. n.), scrisul doamnei H. Papadat-Bengescu a rămas multă vreme încărcat cu reziduurile abstracţiilor şi ale neologismelor cărturăreşti, de derivaţie franceză44.
21.	„Realitatea năştea astfel închipuiri, care i se suprapuneau ca un al doilea adevăr." Iată o remarcă ce trădează o profesiune de credinţă ; am putea afirma fără greş că această frază este o referire la însăşi modalitatea de creaţie a scriitoarei.
22.	Autoarea a modificat „sau mici închipuiri44, în : „sau închipuiri44.
23.	Hortensia Papadat-Bengescu nu scrie numai un roman urban, dar locul, spaţiul ales pentru desfăşurarea ciclului Halli-pilor este acela al unui singur oraş şi acesta este Bucureştiul
—	capitala — „Cetatea vie44 de la începutul secolului. S-a afirmat, pe bună dreptate, că Hortensia Papadat-Bengescu, alături de Mateiu Caragiale, este unul dintre scriitorii care au făcut din oraşul Bucureşti un adevărat personaj. In acest prim roman, un personaj încă aureolat de un anume romantism tardiv, care va dispărea în celelalte volume ale ciclului.
Printre alţii, Perpessicius, în cronica la Fecioarele despletite, apărută în Mişcarea literară, din 13 iunie 1926 (reprodusă în
596
Opere, 2, Menţiuni critice, Editura pentru literatură, 1967), susţinea că în acest roman „Cetatea vie“ a Bucureştiului era unul dintre personajele principale: „Dintre cele trei titluri cu care cestălalt volum al d-nei H. P.-B. se gîndea să apară în vitrină : Cetatea vie, Omul care a trecut şi Fecioarele despletite, întîiul ar fi fost cel mai adecvat. Toate, e adevărat, reflectă o latură a conţinutului. însă adevăratul sens al romanului stă în primul dintre ele. [...] Dar toate acestea zbateri şi toate personajele, de la eroii principali la menajul Rim, la Nory, feminista liber-cuge-tătoare şi liber-*cuvîntătoare, adorabilă flecară, spirituală şi autentică de modernitate creaţie, din galeria numeroasă a romanului de faţă, şi pînă la consora întregii desfăşurări, atenta şi reflexiva Mini, suflet din sufletul Cetăţii vii, al cărei puls încontinuu îl ia şi a cărei poezie o transcrie şi o interpretează cu infinită subtilitate, toate aceste tipuri, caractere, portrete şi intriga care le ţese sînt numai o ilustrare pentru acest idol care prezidă şi in umbra căruia se încheagă o nouă personalitate — aceea a Cetăţii vii."
24.	în ediţia din 1926 era : „rosturile vieţei mici omeneşti44.
25.	în loc de : „vine omul şi curăţeşte44, cum se tipărise în 1926, scriitoarea a corectat : „vine omul şi urîţeşte44, de fapt, sensul cerut de context.
26.	Această Lidia, sora „idol" a lui Nory, nu este alta decît Dia din Rădăcini, fata legitimă a boierului Baldovin, trăită departe de ţară, în Elveţia.
27.	Frica de slăbănogul, de nebunul care cutează să-şi ridice ochii către femeia superioară e aceeaşi ca în Femei între ele, acolo acel gueux de pe stropitoarea oraşului de provincie, sau în Balaurul dascălul Gore de la Sfînta Vineri. Obsesie care circulă în toată opera. în Bătrînul, piesa de teatru din 1920, era Codea schilodul.
28.	în ediţia din 1926, fraza suna astfel : „Nu se succed ca de obicei, coincid44.
29.	„amor44, cuvînt adăugat ulterior.
30.	în ediţia din 1926, fraza suna astfel : „Cînd a auzit că e vorba de chiar nepotul monseniorului, cu care umbla de ani pe calea pocăinţei, ancheta ei a devenit şi mai riguroasă44 (cuvintele subliniate au fost excluse).
597
31.	Decalc din franceză („passer Ies vacances, avec.."). Dealtfel, şi multe altele, ca „a prepondera44, „servitudinea44 (pentru „servitute44), „se coneedie44, „conivenţă4*, „contenenţă44, „de la un loc înainte44, „Mini se scuză că are timpul prins44 etc., fapt care a îndreptăţit pe F. Aderca să afirme în cronica citată din Sbură-torul: „Materialul expresiv e azi şi mai neîngrijit44, iar pe Şerban Cioculescu, în substanţiala sa privire asupra Romanului Hortensiei Papadat-Bengescu, să afirme şi în cazul următorului roman: „Oricît de remarcabil ar fi al doilea roman al d-sale, Concert din muzică de Bach, el ne lasă impresia unei produceri străine de spiritul propriu al literaturii noastre, înainte de orice prin caracterul diferenţial al scrisului, în afară de duhul limbii noastre**.
32.	In ediţia din 1926 : ,„mi-a spus incorigibil44. Corectat: „mi-a spus incorigibilul galant44.
33.	Autoarea a renunţat la forma din 1926 : „— Aud ! Dar cel puţin separat, chiar împreună!“ (cuvintele subliniate au fost excluse).
34.	în ediţia din 1926 : „Şi îi zice lui Mika-Le «mostră» ? E ca o mostră, nu e vorbă.**
35.	„Acel44 este adăugat ulterior.
36.	Tatăl Lenorei, „accizarul44 Petrescu de la Mizil, era un fel de şef de impozite, un fel de perceptor. Probabil că personajul fusese gîndit şi cu alt nume şi cu o altă îndeletnicire, fiindcă în Drumul ascuns, la p. 452, cap. 12, este vorba de „arhivarul Pană din Mizil44 ; este acelaşi personaj, tatăl Lenorei, bunicul lui Aimee, dar dintr-o scăpare din vedere, apare alt nume şi altă ocupaţie {aceea de arhivar). Ca şi în cazul lui Marcian, care se numea cînd Paul, cînd Victor.
37. în ediţia din 1926, fraza suna astfel : „Vroia să o şi întrebe ce mai e pe la moşia Hallipa, dar la o parte, căci se vedea bine că Rim nu e ţinut la curent (cuvintele subliniate au fost excluse).
38.	Autoarea a corectat acordul timpurilor : „face44 în loc de „făcea44.
39.	Grad inexistent în armata română. Autoarea se va fi gîndit poate la plutonier-major, aşa cum va nota în Concert...
40.	Corectat astfel: „să-l întîlneşti44, în loc de „să-l întîl-nească44.
41.	După această frază, în ediţia din 1926 urmau cîteva cuvinte la care autoarea a renunţat: „Modele care erau reprezentarea vie44.
598
42.	Iniţial : „care era legea44.
43.	în ediţia din 1926 : „pe drumurile civilizării acesteia4'.
44.	Evidentă apreciere critică la adresa civilizării şi, mai exact, a dezvoltării rapide, în salturi, a clasei burgheze, la superficialitatea unei sincronizări grăbite cu restul lumii, vizibilă în acest spaţiu ales, pe această scenă a capitalei bucureştene, în primele decenii ale secolului. O explicare exactă' a snobismului bucureştean, iubitor de „aparenţe44, „complicaţii44 şi o etichetă mai mult decît ironică, critic dezaprobatoare, cînd afirmă ceva mai încolo : „un iarmaroc".
45.	în ediţia din 1926 : „era pentru această".
46.	în loc de „pînzei suverane44, apare în exemplarul corectat : „ecranului44.
47.	Iniţial se tipărise : „puteai încă vedea rar femei".
28. Autoarea a tăiat „asta44 din sintagma : „forma asta selectă44.
49.	Iniţial : „nişte antene subţiri şi înalte44.
50.	In ediţia din 1926 a Fecioarelor despletite apărea : „nu redase şi mai convins şi mai expresiv".
51.	„Canotierul44 este adăugat peste „gaminul44, cum s-a tipărit în 1926.
52.	„doamne44, cuvînt adăugat ulterior.
53.	Cu sensul de „a rostui44, ca şi mai jos.
54.	In loc de „afaceri aşa de importante44 (ediţia 1926), pe exemplarul corectat apare : „afacerile aşa de importante ale moşiei44.
55.	Prin „după o femeie de casă44 se înlocuiesc cuvintele din ediţia 1926 : „după Dodica grefiereasa44.
56.	In prima ediţie -apărea : „sentimentele şi gîndurile44.
57.	Completarea: „spunea buna Lina" este făcută pe exemplarul corectat.
58.	In ediţia din 1926, se putea citi : „La Viena, zece zile se plimbase...44.
59.	Autoarea a înlocuit „ca şi44 cu „însă44.
60.	„iar la moşie44, cuvinte adăugate de autoare după tipărirea romanului.
61.	în loc de „lăsată de doamna Calliope44 (ediţia 1926), apare corectat: „lăsată de părinţii lui44.
62.	în ediţia primă a Fecioarelor despletite, aici apare numele Zina în loc de Lina. Iar în capitolul Prinţul Maxenţiu, publicat în revista Sburătorul (an. IV, nr. 2, aprilie 1926), se tipă-
599
rise Nina în loc de Lina. S-ar putea să fie vorba şi de-o indecizie a scriitoarei în ceea ce priveşte numele personajului, dar totodată poate fi o dublă greşeală de tipar.
63.	Iniţial, fraza apărea astfel: „Mai lesne, aversiunea ei neîndoioasă, haină, către Doru, care o făcea să caute a scăpa de el prin orice mijloc găsise..."
64.	„bunica",• adăugat ulterior.
65.	In volumul apărut în 1926 : „cu tot ce-i mai rămăsese din rectitudinea doamnei Calliope". Aproape tot ce se referă la doamna Calliope este tăiat.
66.	în ediţia din 1926 s-a tipărit: „misterul nebuniei ei şi cu verişoara...".
67.	Autoarea a modificat ceea ce redactase iniţial astfel: „Ea ştia prin ce muncă statornică alcătuise domnia ei voluptoasă pe ruinele Calliopei", înlocuind : „pe ruinele Calliopei" eu „acolo".
68.	„meu", adăugat ulterior.
69.	In ediţia din 1926 : „Mini tăcea chiar în mintea ei orişice gînduri".
70.	Iniţial fraza suna astfel, mai stîngaci: „Aproape era mai neîngăduit să păstrezi nespeculate astfel de obiecte de preţ, de-cît să te desfaci de ele..."
71.	„îl privise cu banalitate" are aici sensul de : „fără interes deosebit".
72.	In ediţia din 1926 : „Acum se reculese..."
73.	Considerăm întemeiate opiniile celor ce vedeau în Mini nu atît un personaj, cît mai curînd un lest al scrierii subiective, al modului subiectiv de a privi lumea. Se poate afirma că fraza adnotată defineşte metoda de creaţie a Hortensiei Papadat-Ben-gescu — operă de ficţiune, produs deci al „răsfrîngerilor în afară a chipurilor vederei interioare", bazată pe o bogată putere de observaţie.
74.	în ediţia din 1926 : „Drăgănescu era convins de spusele ei şi nu ştia...".
75.	In ediţia din 1926 : „Drăgănescu, care are drept parte numai concesiile, respins la prima lui pretenţie..." (autoarea a renunţat la cuvintele subliniate de noi).
76.	în ediţia din 1926 : „Mika-Le, în persoană, mă strîmbă pe mine şi fetele, după indicaţia perechei, îngînă..." (autoarea a renunţat la cuvintele subliniate de noi).
600
77.	Autoarea corectează şi în loc de „sufletul unui om care o îndoapă cu favoruri14, scrie: „pentru un om care o îndoapă cu favoruri".
78.	„cum", adăugat ulterior.
79.	Aici se pomeneşte pentru prima dată despre doctorul Walter, şi nu în Concert din muzică de Bach, cum afirmase scriitoarea în Autobiografia scrisă, în 1931, pentru Capricorn.
80.	Sensul exact: „nu şi-a putut reţine (stăpîni) indignarea44.
81.	Scriitoarea înlocuieşte pe „cu44 prin „din44.
82.	„Se mîhniră..." (ediţia din 1926), corectat de autoare : „Se mîhniseră...44
83.	în prima ediţie a romanului Fecioarele despletite, mai urma o propoziţie, pe care autoarea a tăiat-o cînd şi-a corectat textul: „Avea către el datorii de împlinit44.
84.	în ediţia din 1926 : „Mini regreta că nu a cerut să-i vadă...44; scriitoarea a modificat: „Mini regreta că nu a cerut să vadă cerceii...44
85.	„îşi asemui sufletul cu soţia Meşterului Manole..." Apropiere forţată, afectată, care denotă mai ales existenţa încă a tutelei lirice, Mini amintind de Manuela sau de Adriana, unde stările psihice erau încadrate unui moment liric.
86.	în prima ediţie a romanului apărea nearticulat: „în ziduri trainice44.
87.	Scriitoarea înlocuieşte pe „de44 cu „în44, corectură salutară.
88.	„pentru insuccesul lui44 devine: „pentru insuccesul ei artistic44.
89.	Mai corect: „care răzbătea prin aer44.
90.	Cu sau fără voia autoarei, pictorul Greg se exprimă ca eroii lui Caragiale: „Am făcut un cuvînt de spirit despre...44
91.	Teoria „trupului sufletesc44 a plăcut mult lui Felix Aderca. Atît de mult, chiar, încît a scris autoarei o scrisoare deschisă în paginile Sburatorului (an. IV, nr. 2, aprilie 1926), în acelaşi număr în care se publica şi capitolul Prinţul Ma-xenţiu, din Concert din muzică de Bach. Era un mod de a-şi arăta admiraţia faţă de romanul recent apărut, Fecioarele despletite, şi mai ales faţă de Mini, „autoarea trupului sufletesc44, în care, bineînţeles, o bănuia pe Hortensia Papadat-Bengescu,
601
după cum el însuşi nu era greu de aflat că se ascundea în personajul domnul Aurel (din romanul Omul descompus). Titlul exact al scrisorii era : Pentru Mini (autoarea Trupului sufletesc), din partea domnului Aurel (pururea însetat după Sufletul trupesc).
După ce autorul, deghizat în „domnul Aurel“, îşi manifestă nemulţumirea faţă de felul cum a fost primită cartea sa, Omul descompus, de critica vremii (M. Ralea şi E. Lovinescu), îşi arată admiraţia nestăvilită faţă de romanul Fecioarele despletite. Spicuim din această scrisoare : „Citesc acum pentru a doua oară, cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi voluptate, Fecioarele despletite, în care, scumpă doamnă, dovediţi şi descoperiţi la tot pasul orga^ nele şi funcţiile trupeşti ale sufletului" (loc. cit., p. 22).
92.	în ediţia din 1926 : „Cum Doru nu ar fi ştiut o mie de ani, după ieşirea perplexă a lui Mika-Le cu unchiul — Lenora i-a uşurat lui bărbatu-su situaţia, indicîndu-i ce era de făcut11. Scriitoarea a schimbat salutar ordinea în frază.
93.	în ediţia din 1926 apărea următorul text : „Lenora era culcată cu o uşoară indispoziţie.
—	Sanatoriile au de obicei medicii lor!...
—	Cum zici! Dar era o vizită specială/1
Pe exemplarul corectat, au fost tăiate cuvintele subliniate de'
noi.
94.	Este foarte posibil ca ideea romanului Rădăcini, apărut în 1938 (deci la interval de 12 ani după primul), să se fi iscat odată cu primul volum al ciclului. Fraza aceasta ne edifică asupra fap--tului că Hortensia Papadat-Bengescu îşi „gîndea“ romanele într-o totalitate indestructibilă, într-un ansamblu, că ideile, motivele circulau de mult în alambicul creaţiei sale, dar că „numai fixarea pe hîrtie, cum scrie undeva ea însăşi, era amînată pentru mai tîrziu".
95.	„Primi", nu „Primim" — corectura autoarei.
96.	în ediţia primă s-a tipărit : „Atunci Mini căutase frumos", ultimul cuvînt fiind tăiat apoi de autoare.
97.	Iniţial fraza era mai lungă : „şi umblînd rătăcitori pe străzile oraşului cu pasul nesigur al acelei lecţii anume, pe cînd...“ Scriitoarea a tăiat cuvintele subliniate de noi.
98.	în ediţia primă : „umbra aceea scundă".
99.	In o frază din ediţia 1926 : „Se rupsese de pămînt, dar aducea cu el la oraş pe Calliopa şi pe Eriste, deoarece nu se în-
602
străinase de trecut unindu-se cu fata moşului Hallipa", scriitoarea corectează, tăind „pe Calliopa şi Eriste“ şi înlocuind cu „bunicii44. N-am transcris corectura, fiindcă „Calliopa şi Eriste44 sînt părinţii, nu bunicii lui Doru Hallipa.
„Moş Hallipa44 este termenul moldovenesc pentru unchi. Iar Doru Hallipa era nepotul Elizei, prin rudenie. Pentru a susţine punctul de vedere al dezrădăcinării lui Hallipa, moşierul, văzută ca disoluţia unei clase cu obiceiurile ei sănătoase, trainice, scriitoarea taie numele greceşti ela părinţilor lui Doru.
Oricum, finalul romanului este construit pe un paradox : pe de o parte, Mini deplînge smulgerea din solul tradiţiei a lui Doru Hallipa, care pare un străin în proaspăta metropolă românească, pe de alta, aceeaşi Mini ridică osanele aşezării moderne a capitalei, „Cetatea vie" — numită cu efuziune lirică, deseori nejustificată. Sătulă de universul închis al oraşelor de provincie în care trăia încă (sîntem în 1926), Hortensia Papadat-Bengescu anticipa jubilaţiunea de a trăi în miezul metropolei, beneficiind de descoperirile civilizaţiei. Nu-i scapă, totuşi, faptul că această dezlegare a vieţii patriarhale de la moşie însemna, în primul rînd, sărăcirea unei clase, în noile condiţii economice create de capitalism.
CONCERT DIN MUZICA DE B AC H
Romanul Concert din muzică de Bach apare la Editura Ancora, Bucureşti, avînd pe copertă anul 1927 (an în care se tipăreşte şi volumul de nuvele Desenuri tragice).
Fragmente din al doilea roman al ciclului Hallipa, Concert din muzică de Bach, se publică în Sburătorul încă din primăvara anului 1926. în numărul pe aprilie (nr. 2, la p. 15—18) apare integral capitolul Prinţul Maxenţiu (cap. al V-lea în roman), iar în mai (nr. 3, p. 31) ultima parte a capitolului al VlI-lea, intitulată aici: Lică Trubadurul. La subsolul paginii, de data aceasta, găsim specificarea: „Fragment din romanul Concert din muzică de Bach<(.
Apariţia romanului este însă anunţată în Sburătorul, serie nouă, an. IV, nr. 5, din noiembrie 1926, cînd se publică, sub titlul Funerară, partea a Il-a a capitolului ultim (al XVIII-lea) al romanului. Nota din josul paginii preciza : „Fragment din romanul Concert din muzică de Bach, ce va apare luna aceasta" (deci în noiembrie 1926).
Cam în acelaşi timp, într-un interviu acordat lui I. Valerian pentru Viaţa literară, an. I, nr. 29, din noiembrie 1926, Hortensia Papadat-Bengescu afirma : „Şi pentru că în curînd apare Concert din muzică de Bach...u, ceea ce ne face să credem că romanul se afla, în noiembrie 1926, sub tipar.
Romanul fusese însă scris şi citit în cenaclu în anul 1925 : „Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului «Sburătorul» din anul 1925“, ne avertizează autoarea.
604
Chiar dacă precizarea din interviu confirmă că volumul se afla sub tipar în noiembrie 1926, la sfîrşitul anului E. Lovinescu şi Felix Aderca îl şi citiseră, deoarece în numărul 6 din Sburătorul (decembrie 1926) semnau fiecare cîte un articol, cu prilejul apariţiei acestuia. Astfel, la rubrica „Aspectele vieţii literare", Felix Aderca scria despre noul roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, începînd cu afirmaţia răspicată că ar fi nedrept ca romanciera noastră să fie comparată cu Marcel Proust. Remarcînd, pe bună dreptate, „neobicinuitul ei dar de a însufleţi personagiile", Felix Aderca adăuga : „Prinţul Maxenţiu, chiar numai din acest volum, e o figură pe care literatura română şi-o poate revendica de-aci înainte cu orgoliu. Tot astfel scena înmormîntării Siei... printre scenele mari similare din orice literatură europeană."
Reproşîndu-i totuşi o anume părtinire a personajelor, faptul că, după părerea sa, Rim şi Elena Drăgănescu se resimt de pe urma urii şi iubirii scriitoarei, Felix Aderca amintea de „felul", după opinia sa, „sumar în care e prezentat aci muzicantul Marcian", con-chizînd : „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu iubeşte şi urăşte în romanul său cu o violenţă elementară şi esenţial lirică".
în acelaşi număr al Sburătorului, E. Lovinescu semna, la rîn-du-i, un articol despre Concert din muzică de Bach, afirmînd că „romanul acesta creează definitiv un gen. în procesul mult discutat al urbanizării literaturii noastre, la care icu toţii ne străduim teoretic, acest roman constituie un fapt incontestabil... O nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă ; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii noastre orăşeneşti, unde straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi pînă la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între eare nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvînt nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. în faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan şi e neîndoios că, prin noutate, Concertul din muzică de Bach înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce să-i pună deasupra" (articol reluat de E. Lovinescu, în Istoria literaturii româneşti contemporane, IV, Bucureşti, Editura Ancora, 1928, p. 346—347).
605
Că romanul Concert din muzică de Bach era apărut la finele anului 1926 o dovedeşte şi cronica pertinentă şi la obiect a lui Pompiliu Constantinescu (Viaţa literară, an. I, nr. 31, 11 decembrie 1926), din care spicuim : „Prin Concert din muzică de Bach, doamna Papadat-Bengescu smulge biruinţa geometriei în spaţiu, proprie romanului. Personagiile episodice, reluate în ciclu din Fecioarele despletite şi trecute aici pe primul plan, îşi trăiesc viaţa proprie, independent, în contururi pline şi în fapte îm-plîntate în pămîntul aspru al realităţii44. Sau: „...Astfel, prin originalitatea instrumentului de creaţie, acest prim roman autentic al doamnei Papadat-Bengescu se diferenţiază de tot ce formează la noi topografia genului".
A nemulţumit, pe bună dreptate, opinia tînărului de la Iaşi, M. Ralea, care, la apariţia Concertului..., semna în primul număr al Vieţii româneşti pe 1927 (p. 133—147) (reprodus în volumul Perspective, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1928) o cronică-rechizi-toriu. M. Ralea susţinea, în consens cu nemulţumirile mentorilor ieşeni (Ibrăileanu şi G. Topîrceanu), că autoarea fusese „însufleţită de o viziune adînc pesimistă a vieţii. Doamna Papadat-Bengescu nu vede din existenţă decît aspectul ei biologic.44 Sau : „Doamna Papadat-Bengescu nu e numai lucidă, e mizantroapă, purificînd printr-o concepţie amară cine ştie ce ranchiune sau convingeri de ordin etic sau filozofic". Şi continua — pe linia cronicii lui G. Topîrceanu, din 1920, la Sfinxul (unde se susţinea că „obiectivitatea, imaginaţia creatoare de viaţă, stăpînirea şi coordonarea materialului şi meşteşugul expunerii sînt, la urma urmei, atribute masculine prin excelenţă...44) — întrebîndu-se, la rîndul lui, dacă femeile sînt sau nu în stare să scrie o literatură psihologică : „Dar toate constatările de caracterologie ori de psihologie comparată, de la moraliştii francezi pînă la oamenii de ştiinţă sistematici germani, sînt de acord în a susţine că femeia nu poate sări din ea, nu se poate depăşi, nu poate vedea decît confuz şi nedeterminat, dincolo de viziunea ei subiectivă44. „Argumentul44 lui M. Ralea e urmat de altele, printre care, de pildă, şi acela că Hortensia Papadat-Bengescu n-ar fi capabilă să exprime evoluţia anumitor sentimente : „...de asemeni, nu se vede în romanul psihologic al d-nei Papadat-Bengescu cum cresc şi cum se dezvoltă organic anumite sentimente44.
Afirmaţiile nu vor împiedica pe alţi tineri critici ai vremii să recunoască valoarea acestei opere neobişnuite, care va fi mereu punct de referinţă în literatura modernă românească. Astfel,
606
Vladimir Streinu sublinia, ca şi Lovinescu, dealtfel, că „Hortensia Papadat-Bengescu a ajuns în scurt timp la acel Concert din muzică de Bach, în care totul, accent, energie, putere de a sugera, dar şi de a disocia, refrigerenţă intelectuală şi dominare a materiei epice, indica un autor, iar nu o autoare. Păstrez încă despre acest roman, citit la Sburătorul, o puternică impresie ; îmi amintesc cu deosebire modalitatea oarecum psihistă a dialogului ; personajele conversau în fragmente de întrebări şi răspunsuri, ba de multe ori prin simple gesturi sau chiar semne ; cartea se dezvolta din neîntrerupte emisiuni de unde psihice, telepatice, care, spre a se comunica, nu aveau nevoie de serviciile cuvîn-tului rostit. Roman de vibrînde intenţionalităţi, de resorturi morale demontate analitic pînă la cea mai crudă precizie, Concert din muzică de Bach reuşea să inspecteze toate dedesubturile sufleteşti “ (Pagini de critică literară, Bucureşti, Editura Fundaţiilor, 1938, p. 143—144).
Mare admirator al literaturii Hortensiei Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian remarcă în eseul său, publicat în Tiparniţa literară (ianuarie-februarie 1930), număr special, dedicat „marei europene, Hortensia Papadat-Bengescu", că al doilea roman al ciclului Hallipa nu mai corespunde formulei teatrale, ca în cazul Fecioarelor despletite, că acest roman este construcţia cea mai bună a autoarei. Cităm : „Concertul se construieşte strîns, pe dimensiuni cumpănite îndelung, fără pagini de prisos, fără insuficienţe, cu o siguranţă în drumul povestei şi un echilibru în succesiunea episoadelor care ar fi putut primejdui mersul lor spontan, creşterea lor inspirată şi liberă. Un volum scris cu o economie atît de strictă trebuie să înfrunte greutatea lucrului făcut, să înlăture impresia convenţionalului şi a scheletului. D-na Hortensia Papadat-Bengescu a dat literaturii româneşti, în al doilea roman al său, cartea cca mai construită din cîte au fost sortite şi totuşi nu cea mai puţin vie. Aria povestei — largă şi cuprinzătoare — închide o întreagă lume de profesori, deputaţi, aventurieri, medici, artişti, servitori, studenţi, amanţi, femei oneste, mici depravate, o lume bogată de eroi echivoci sau autentici, prinşi din burghezia înaltă, din aristocraţie, din mahala, un univers coerent şi multiplu, care se organizează, cu toţi tipii lui savuros de diverşi, întreg în jurul unui fapt oarecare, concertul d-nei Elena Hallipa-Drăgănescu. E toată Cetatea vie le-gîndu-se pe invizibile căi de această simplă întîmplare, banal eveniment monden, pe care împrejurările îl urcă gradat pînă la
607
proporţii impresionante, serata muzicală din care voia vieţii de fiecare zi face un nod însemnat de drumuri şi destine. Toată societatea aceasta, dezbinată dacă te-ai hotărî să însemni pe scurt un repertoriu al personagiilor ei, se angrenează amănunţit şi logic în jurul faptului. Patimi străine, interese ascunse, doruri timp îndelungat reţinute, sentimente, prejudecăţi, perversiuni converg înspre acest punct de interferenţe şi se leagă de el necesar. Concertul Elenei nu e o etapă a romanului, nu-i adaugă anecdotei elemente noi, nu sporeşte acţiunea, nu le creează personagiilor o situaţie mai mult, în raport cu care să se definească. Şi cu toate acestea e linia însăşi a cărţii, hotarul ei circular, leit-motivul unic a treizeci de vieţi perfect deosebite.14
Dar iată şi o mărturisire a creatoarei Concertului, în amintitul interviu acordat lui I. Valerian în Viaţa literară (an. I, nr. 29, noiembrie 1926) : „Concertul din muzică de Bach mi s-a prezentat deodată şi ca titlu şi ca axă de construcţie. Concertul nu e propriu-zis subiectul romanului, e însă coloana în jurul căreia acţiunea se desfăşoară... Acest titlu la început se adapta unui episod al romanului, pe măsură ce scriam însă, aveam impresia că îmbinarea şi dozarea caracterelor şi acţiunilor mă împresoară în chip simfonic.44 Şi, din acelaşi interviu, desprindem mărturisirea efortului de obiectivare cerut scriitoarei de E. Lovinescu: „La primul meu roman, dl. Lovinescu mi-a obiectat că personajul lui Mini (Fecioarele despletite) ar fi un vestigiu de subiectivism. Am căutat să obţin formula obiectivismului absolut în Concert din muzică de Bach, lăsînd acţiunea şi personajele să-şi facă singure jocul, şi m-am ostenit ca şi stilul să fie cel cuvenit acestei forme" (interviu reprodus în volumul Cu scriitorii prin veac, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 145).
Romanul Concert din muzică de Bach cuprinde 18 capitole, iar nu 19, aşa cum greşit indica numerotarea acestora în ediţia primă, apărută la Editura Ancora din 1927 (eroarea se ivea la capitolul al Xl-lea). Am renumerotat corect. Am folosit ca text de bază textul ediţiei din 1927.
1.	„...meseriile... se alesese tot drumeţe44 adică, mai exact: „trecătoare44.
2.	Hortensia-Papadat-Bengescu este cel dintîi romancier român care adînceşte analiza pînă la sondarea „rădăcinilor mai adînci44,
608
spre „subsolurile conştiinţei4*, unde omul este sil t.er cu sine însuşi. Rînd pe rînd, Rim, Maxenţiu, Drăgănescu, Lina vor fi radiografiaţi în acest sens, iar rezultatul va părea criticilor... viziune pesimistă asupra vieţii.
3.	Autoarea schimbă frecvent genul substantivelor : „otreapă4* devine „otrep4*, „băltoacă" — „băltoc4* etc.
4.	înţelesul adevărat e : „treptele de marmoră din capătul scării4*.
5.	„...lipsiţi fără altă grijă decît...“, desigur mai corect : „fără altă grijă decît...44.
6.	„Maxile4* (formă de plural franceză); la fel, întîlnim pluralul „bolide", „monocle44, „coagule44 (pentru „coagulări4*, cu singularul „coagul44) etc.
7.	Teama de sînge — acest principiu vital esenţial — este atît de mare la Hortensia Papadat-Bengescu, încît ea trece din Balaurul în nuvele (Sînge, Romanţă provincială) şi apoi în romane, în Concert din muzică de Bach, teama de sînge, care ascunde, de fapt, teama de boală şi de moarte, îi este transmisă prinţului Maxenţiu, apoi Lenorei (Drumul ascuns). Anton Holban, în studiul său Viaţa şi moartea în opera H. Papadat-Bengescu, publicat în România literară, an. I, nr. 17, 18, 19, 20, din 1932, sesizase exact relaţia viaţă-moarte în opera romancierei : „Dar oricît ar fi de subtilă analiza şi oricît s-ar simţi talentul autoarei, peste tot persistă nota gravă a bolii şi a morţii ca un leit-motiv tragic44.
8. în Sburătorul, seria a IV-a, nr. 2, aprilie 1926, p. 15—18, în loc de Lina, apărea : Ni na.
9.	„Antreprenorii4*, aici cu sensul de „impresari".
10.	Mai exact : „neîncetatele" sau „nesfîrşitele44.
11.	„iescos4* (ca iasca), format după procedeul cunoscut al autoarei şi în cazul lui „usturos4*, „glios4* (de la „glie"), „piscos" (de la „pisc"), „muchios** (de la „muchie44) etc.
12.	Mai corect : „se apropiase pe nesimţite şi era gata de scandal44 sau „pusă pe scandal".
13.	Sensul adevărat : „şi-l pierduse".
14.	Numeroase decalcurile din limba franceză, chiar în acest roman, unde limbajul autoarei pare mai curăţit de impurităţi. Şi totuşi întîlnim expresii ca : „Luase din acea boală prilej bun4*... sau : „Subiect asupra căruia Ada era aşa de abundentă...44, „Oamenii fiindu-i acum urîţi..." etc.
15.	La Hortensia Papadat-Bengescu muzica nu este un ce arbitrar, un adaos, un decor (ca şi pictura, dealtfel, în Fecioa-
609
rele.,.). în genere, arta — ca manifestare — proliferează snobismul, prin forţa ei fascinantă asupra specialistului, dar şi asupra profanului. Muzica este mai ales domeniul artei în care scriitoarea îşi instalează personajele. Prin intermediul muzicii unii îşi descoperă valenţe sufleteşti nebănuite ; sau, vrăjiţi de ea, fac gesturi necugetate, pe care le regretă mai apoi. De pildă, Adriana Praja, din Romanul Adrianei, încearcă evadarea din carcasa sufocantă, banală, a provinciei clevetitoare, dar ea se confundă cu „aventura14 erotică neîmplinită, pusă sub semnul înfrăţirii prin muzică. Scos însă din cuşca orchestrei, Milu Horăscu, flautistul, devine şters, calp, respingător, pe cîtă vreme, în ansamblul orchestral, stăpîn pe instrumentul său, el operase, fără să vrea, asupra Adrianei un fel de fascinaţie.
16.	Un vis care coincidea cu cel al lui Walter, dar doctorul Răut este un naiv, sau cum spune autoarea, „un utopist44, spre deosebire de dotatul cu simţul realităţii, Walter, care alege calea sigură pentru parvenire : patul monumentalei Salema.
17.	Cu sensul de „răbdător".
18.	Laborator de analize.
19.	Secretul naşterii Siei este dezvăluit în finalul capitolului ca o lovitură de. teatru. De observat că toate capitolele acestui roman au o autonomie a lor, o creştere şi o rotunjime la care pînă acum scriitoarea nu ajunsese.
20.	Drăgănescu, Marcian — iar mai înainte Doru Hallipa — sînt - personaje prezentate fără cerneala ironiei. „Toată stîngăcia lui era sufletească44 e o frază-cheie, pe care sînţ brodate caracterul şi reacţiile personajului. Drăgănescu, spre deosebire de ceilalţi doi, are mult mai mare consistenţă literară, aşa cum remarca, şi Anton Holban, pe bună dreptate. într-o lume de snobi, contrafăcută, fardată strident, unde fiecare doreşte să pară altceva decît este, firescul comportării unora este înregistrat şi reflectat cu o simpatie nereţinută de marea romancieră ; ,,stîngăcia44, firescul ori naivitatea sînt rarităţi şi de aceea se bucură de un tratament preferenţial.
21.	în ediţia din 1927, dintr-o neatenţie a scriitoarei, apare Paul Marcian, aici ca şi în următoarele două locuri de menţionare a acestui nume (p. 268 şi p. 269).
. . 22. Corect „oficială44, nu „oficioasă44.
23.	Evident, cu sensul de „inaptitudine44.
24.	„Prin lipsa de -«funduri suprapuse»44... cu înţelesul de „adîncimi suprapuse", De remarcat că firea francă, deschisă, naivă
610
a lui Marcian, credulitatea lui contravine opiniei scriitoarei despre firea complicată a artiştilor.
25.	Corect: „pe care o recomanda lui Nory"...
26.	„Vestitul shampooing"... deşi shampooing e o spălare pe cap...
27.	Nepotrivită ades utilizarea conjuncţiilor şi a prepoziţiilor, aşa cum remarca Şerban Cioculescu în articolul său din Revista Fundaţiilor regale (nr. 11, 3 noiembrie 1938), de ex. : „nu simţea nici o legătură de cucoana14... „stîngace de trupul ei“... sau „din dispreţul lui de ea...a
28.	O suită de trei fraze care încep cu „Buna Lina" şi sfîrşesc prin a dezvălui „răutatea Linei" vorbeşte de la sine despre ceea ce Şerban Cioculescu, în articolul citat, numea : „siguranţa fără greş a sondărilor morale, puterea de discernămînt şi luciditatea analitică, prin trăsături repezi, prin inciziuni neşovăitoare". Şerban Cioculescu recunoaşte acele unice deveniri morale ale personajelor bengesciene, care dădeau impresia de static, pentru că scriitoarea făcea pentru prima oară ceea ce nu se mai făcuse în literatura română : mutase conflictul din cadrele lui exterioare în „interior". Cităm din acelaşi articol : „Dealtfel, H. Papadat-Ben-gescu e neîntrecută într-un fel de dramatism cu totul special, al duelurilor mute, încărcate de Electricitate şi care de asemenea ţin locul celor mai dramatice conflicte din romanul tradiţional" (loc. cit., p. 382).
29.	Mai exact: „cu desăvîrşire".
30.	Destinul însuşi al Siei este conceput ca o continuă „stângăcie", urmărită nuanţat de scriitoare prin felul cum se reflectă în viaţa celorlalţi, cum o influenţează în rău şi o stînjeneşte. Dacă Sia este varianta degenerată a bunei Lina, Aneta Pascu, din Rădăcini, este reluarea, din alt unghi, a Siei. Dealtfel, în toată opera Hortensiei Papadat-Bengescu există asemenea reluări, în ciuda diversităţii individuale a personajelor.
31.	„Plinul aer", unul dintre numeroasele decalcuri din limba franceză (ca şi „cacexia", „deloial" etc.).
32.	„Dealtfel, era o ceremonie indiferentă." Notaţia exactă, dură şi foarte cuprinzătoare, totodată, exprimă întocmai starea de spirit a personajelor. Sia e un „pretext", protagonistă, din întîmplare, a unei drame care nu tulbură pe nimeni dintre cei ce pregăteau concertul Bach, în afară de Lică, rămînînd totuşi un străin, şi el, în mijlocul adunării simandicoase a cercului Elenei Drăgănescu-Hallipa.
611
33.	„Scrobos" — derivat probabil din combinarea lui „scrobit" cu „scorţos".
34.	Nu este pentru prima dată cînd H. P.-Bengescu „descrie" o bucată muzicală. Am mai întilnit procedeul (notînd, de fapt, „pe viu" simţămintele pe care le stîrneşte muzica) şi în Romanul Adrianei şi în Femeia în faţa oglinzei. Acolo însă descrierea apela mai mult la elemente vizuale şi se menţinea în limitele unui lirism specific. Aici, descrierea coralului de Bach este făcută cu alte mijloace, nu numai cu cele vizuale.
DRUMUL ASCUNS
Romanul Drumul ascuns apare la Editura Naţională, S. Ciornei, din Bucureşti, în 1932.
Deşi de data aceasta nu se mai întîlneşte nici o specificare în legătură cu lectura romanului în cadrul cercului „Sburătorul4*, este probabil că şi din Drumul ascuns s-au citit fragmente în cenaclu.
Nu avem indicii precise asupra duratei exacte de elaborare a romanului Drumul ascuns, al treilea din ciclul Hallipa ; dar în anul 1926 scriitoarea publica primul capitol al cărţii, intitulat Doctorul Walter, în Sburătorul (serie nouă, an. IV, nr. 6, decembrie 1926, p. 77—79), anunţînd în josul paginii romanul Drumuri care nu se văd, titlu schimbat mai apoi în Drumuri ascunse şi, în fine, în Drumul ascuns. La finele anului 1926 romanul al treilea din ciclul Hallipilor era nu numai început, dar, după o mărturisire făcută lui I. Valerian, în interviul citat, din Viaţa literară, an. I, nr. 29, noiembrie 1926 (după ce apăruse Concertul...), avea cam o sută de pagini scrise : „După ce am terminat, nu mă mai interesează decît opinia celor în drept şi ceea ce voi lucra de atunci înainte. Sincer deci, n-am preferinţă, şi dovada o fac proiectele mele. Alte două romane, deplin concepute, din care o sută de pagini chiar scrise44 (Cu scriitorii prin veac, ed. cit., p. 147).
Tot în Sburătorul (nr. 9, martie 1927, p. 112—114) s-a mai publicat capitolul Coca-Aimee.
In privinţa titlului acestui roman, autoarea mărturisea aceeaşi dorinţă ca titlul să acopere exact conţinutul şi să-l semnifice, fapt
613
care nu-i izbutise dintr-o dată nici în cazul Drumului ascuns, după cum nu-i izbutise nici în cazul primului volum al ciclului : Fecioarele despletite. în interviul citat din Lumea românească (12 octombrie 1928), Hortensia Papadat-Bengescu observa modul anevoios în care i s-a precizat şi titlul acestei cărţi : „Dacă titlul Fecioarele despletite era mai vag, acel al Concertului Bach. s-a fixat, firesc şi solid, pe însăşi axa în jurul căreia evoluează acţiunea. Titlul Drumul ascuns l-am căutat mult şi anevoios, pentru a exprima un conţinut totodată precis şi complex. Era vorba de catacombe şi dealuri sufleteşti şi pînă la urmă încă nu mi-a părut destul de expresiv, deşi simplicitatea lui rezuma.“
Parcurgînd corespondenţa cu poetul şi redactorul, pe atunci, al Tiparniţei literare, apoi al paginii literare a Vremii, Camil Baltazar, aflăm <dintr-o scrisoare din 10 noiembrie 1928, trimisă din Constanţa, publicată în volumul Scrisori către Camil Baltazar, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p. 9) că scriitoarea definitiva romanul : „Asemeni, am, la noul roman, enorm de lucru pe luna aceasta44. Un fragment din roman apare în Tiparniţa1 literară, nr. 5, martie 1929, sub titlul Drumuri care nu se văd, iar în scrisoarea ce precedase publicarea (din 25 februarie 1929), Hortensia Papadat-Bengescu anunţa că terminase lucrul la roman : „Iată deci un fragment din romanul ce am dat gatau (subl. n.).
Deşi „gata44 în 1929 (în februarie), Drumuri ascunse a mai aşteptat încă trei ani tipărirea. Fiindcă editorul de pînă atunci al romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, S. Benvenisti, „bunul amic44, cum îl numea autoarea, dăduse faliment, scriitoarea se vede fără posibilitatea de a-şi mai edita romanul al treilea al ciclului. Camil Baltazar, cu rivna sa caracteristică în a-şi ajuta confraţii, rîvnă impulsionată şi de admiraţia şi amiciţia veche pentru marea scriitoare, a contribuit mult la apariţia Drumului ascuns. Cităm dintr-o altă epistolă, datată „20 dec. 192944, expediată tot din Constanţa : „E foarte frumos din parte-ţi că oferi a te ocupa de romanul meu, pe care trista fază a editurii bunului amic Benvenisti îl lasă în suferinţă. Primesc cu bucurie să mă ajuţi în aceste procedări. Manuscrisul e la mine.44
Editorul spre care o îndreaptă prietenul Baltazar este S. Ciornei de la Editura Naţionala.
„Nu am primit nimic din partea domnului Ciornei, despre care mă întrebaţi44, scria Hortensia Papadat-Bengescu, în 22 mai 1929, din Constanţa. Numele editorului Ciornei mai apare de
614
vreo cîteva ori şi în scrisorile din 1930. De pildă, într-o epistolă din 17 aprilie 1930, de unde aflăm că romanul nu-i fusese „cerut44, „dar avem unele tratative, al căror rezultat îl voi şti peste o lună".
într-o epistolă din 3 decembrie 1930, se consemnează că romanul avea ca dată de apariţie aprilie 1931 : „Data lui însă e fixată definitiv în aprilie, cu consimţămîntul meu, şi nu vreau să mai fac nici un fel de demers în acest sens...44 La 6 februarie 1931, aflăm că semnarea contractului pentru Drumul ascuns era o realitate la data expedierii scrisorii către prietenul din Bucureşti : „Vreau azi să-ţi comunic dumitale, care ai pus atîta suflet pentru editarea ultimului meu roman, făcînd o zeloasă propagandă prin notele din Vremea, că am semnat un contract cu Naţionala pentru luna octombrie.44 Romanul a apărut însă în aprilie 1932, după ce, în martie, acelaşi an, Hortensia Papadat-Bengescu îi comunica lui Camil Baltazar : „Stimate domnule Baltazar, încă de cîteva zile doream să-ţi împărtăşesc vestea că corecturile romanului meu îmi vin regulat şi apariţia volumului e o chestie de zile, cel mult săptamîni (subl. n.), ceea ce n-are importanţă. Ştiu cît de mult şi activ te-ai interesat de soarta cărţii şi mă bucur că vestea o să-ţi facă plăcere.44
Drumul ascuns a provocat reacţii contradictorii în critica literară a vremii, cu toate că romanul a impresionat prin ceea ce avea mai de preţ şi ceea ce scriitoarea cîştigase cu trudă, în timp : obiectivarea maximă, detaşarea necruţătoare faţă de faptele şi oamenii înfăţişaţi, o anume „răceală izvorîtă dintr-un maximum de luciditate a observării vieţii".
Dacă Pompiliu Constantinescu, cu recunoscutul său spirit ponderat şi obiectivitatea care-1 caracteriza, analizînd Drumul ascuns, vorbea de „o luciditate virilă, fără pudoare echivocă44, neuitînd să adauge că este : „cel mai obiectivat tablou anatomic din seria romanelor d-nei Papadat-Bengescu44, G. Călinescu era contrariat de „lumea hîdă44 înfăţişată în acest roman, şi iritat, se pare, de o anume „fraternizare lirică44 a scriitoarei cu „ficţiunile sale44 : „Această lume este însă dezgustătoare şi ne supără faptul fraternizării lirice, în unele mici slăbiciuni, a autoarei cu ficţiunile sale" (în Adevărul literar şi artistic, seria a Il-a, an. X, 22 mai 1932, p. 7). în schimb, M. Sebastian, în cronica sa din România literară (4 iunie 1932), îi reproşa tocmai „neidentificarea44 cu personajele create, „neparticiparea la destinul eroilor", „răceala44 prea mare faţă de materialul faptic şi uman : „D-na Bengescu este o
615
observatoare rece. (Mai precis, a devenit o observatoare rece, căci Balaurul şi Femeia în faţa ogUnzei spuneau cu totul altceva.) D-sa păstrează faţă de eroii pe care îi creează o atitudine scrutătoare, distantă, severă şi exercită un control riguros asupra lor, nelăsîndu-le nici un moment de libertate proprie... Drumul ascuns este o carte de o perfecţie abstractă.
Admiraţia unui scriitor ca Mihail Sebastian este mare, dar nu atît de mare, nu dăruire totală ca aceea a lui Anton Holban, admirator fără rezerve, după cum declar^ el însuşi într-o scrisoare către marea romancieră (din 28 martie 1932), cînd îi trimitea, cu dedicaţie, recent apăruta Parada dascălilor : „Cărţile dvs. au fost pretexte de freamăt intim. Sunteţi singura mea influenţă românească, înainte cu mult de Proust sau de Huxley. Căci nu ştiu dacă aţi remarcat cît seamănă compoziţia Concertului... cu a romanului Contrapunct...
...Aştept, astfel, Drumuri ascunse (mereu anunţate inutii)“. (dintr-o scrisoare către Hortensia Papadat-Bengescu, publicată în volumul : Anton Holban, Opere, 3, ediţie de Elena Beram, Editura Minerva, 1975, şi reprodusă în Pseudojurnalul lui Anton Holban, editat de Ileana Corbea şi N. Florescu, la Editura Minerva, în 1978). Drumurile ascunse erau, de fapt, anunţate în Vremea, din zelul prea mare al lui Camil Baltazar,- începînd din aprilie 1930. în nr. 109, la rubrica „Curier literar", se nota „apropiata apariţie" a romanului Drumuri care nu se văd.
Anton Holban va scrie despre Drumul ascuns, în revista Azi, an. I, nr. 3—4, mai-iunie 1932, o cronică frenetică, ultraelogiativă : „...reuşita aici a atins o perfecţie, îneît e inutil să faci asemănări" — socotind „fenomenalul roman" drept cea mai izbutită piesă a ciclului Hallipa : „Dealtfel, în ultimele trei romane paşii spre perfecţie au fost siguri şi mari. Ce bun părea Fecioarele despletite şi la ce înălţime suntem de el ! De la liric la epic e prea puţin spus. Purificate de tot ce e sclipitor şi artificial. Renunţarea la orice complezenţă faţă de cititor. Singurătate tragică şi augustă."
Şi, cu toate că socotea inutilă orice încercare de asemănare, Anton Holban, care vedea în Drumul ascuns cea mai înaltă treaptă a creaţiei bengesciene, o compară totuşi pe autoare cu un clasic francez : „întocmai ca un clasic francez, îşi mînuieşte perfect personagiile în călătoria lor pe drumuri ascunse. Insistenţele cu care se repetă şi se detailează fiecare temă ne dă certitudinea perfectei conştiinţe a autoarei." Sau : „întru cît mă priveşte, n-am nici o ezitare să cred că d-na H. Papadat-Bengescu este unul
616
din cei mai mari dintre scriitorii mondiali, chiar dacă, avînd nenorocul să scrie în româneşte, este necunoscută peste graniţă. Că, de pildă, se pot extrage tot atîtea lecţii asupra vieţii şi a morţii, ca şi din Zauberberg al lui Thomas Mann. Sau că, pe lingă adolescenta Coca-Aimee, în care sunt studiate, cu o pricepere unică, toate devenirile, vestiţii adolescenţi ai lui Andre Gide par palizi.14
La fel, exagerată, dar în sens invers, era şi atitudinea fron-distă a lui Eugen Ionescu (Nu), virtuoz al contrazicerilor, cum singur recunoaşte, care nega Drumului ascuns orice urmă de originalitate. „Vă daţi clar seama că Drumul ascuns de H. P.-Ben-gescu e un roman a cărui tehnică, a cărui metodă şi al cărui material nu-i aparţin. Ele aparţin literaturii franceze. Doamna
H.	P.-Bengescu nu face decît să repete o formulă, să prezinte măştile uzate şi vag cîrpite ale literaturii franceze pe obraze româneşti. Drumul ascuns este, fără îndoială, una din rarisimile cărţi româneşti lizibile, cu bunăvoinţă pentru unii, cu plăcere chiar pentru alţii. Lizibil şi uşor entuziasmant pentru că seamănă cu cele nouă sute optzeci şi nouă de romane franţuzeşti quasi identice" etc. ...
Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns s-au retipărit postum după cum urmează :
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns. Postfaţă de Silvian Iosifescu. Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns. Studiu introductiv de Silvian Iosifescu. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963.
Fecioarele despletite. Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, 2 voi. Ediţie îngrijită de Gheorghe Radu. Prefaţă de Eugenia Tudor. Bucureşti, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toţi, nr. 349—350, 1966.
Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, 2 voi. Text stabilit de Gheorghe Radu. Prefaţă şi note de Eugenia Tudor. Bucureşti, Editura tineretului, Lyceum, 1967. Reeditat în 1973.
Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns. Ediţie îngrijită de Gheorghe Radu. Repere istcrico-lite-rare de G. Gheorghiţă. Bucureşti, Editura Minerva, Patrimoniu, 1975.
617
Karamazene. Rejtett ut. Traducere în limba maghiară de Eva Lendway. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964.
Das Bachkonzert. Traducere în limba germană de Valentin. Lupescu. Bucureşti, Kriterion, 1975.
» \ 1
Romaniil Drumul ascuns cuprinde în realitate 26 de capitole., nu 27, cum apare greşit numerotat (începînd cu capitolul al IX-lea) în ediţia din 1932. Am renumierotat corect.
Textul ediţiei de faţă este reprodus după Drumul ascuns,. ediţie apărută la Editura Naţionala, S. Ciornei, Bucureşti, 1932.
1.	Aici „încăpuse" cu sensul de „cuprinsese".
2.	Mecanismul sufletesc al lui Walter e rezultatul unui proces psihologic complicat, care duce la decizii ce par arbitrare semenilor, dar ele sînt rezultatul unor dospiri în adînc ; este un proces destinat, pînă la acest roman, mai ales bărbaţilor. Rim (din Concert din muzică de Bacii) e un „complicat", prinţul Maxenţiu, la fel. Şi acum Walter. Femeile sînt, dimpotrivă, mai simple, au psihologii mai elementare în primele cărţi ale trilogiei. Lina, Sia, Ada, chiar şi Elena, acuză o anume liniaritate sufletească, atît de departe de „misterul" feminin cultivat prin Alisia, Manuela, Adriana şi mai apoi prin Coca-Aimee sau Dia Baldovin, Mika-Le, ori prinţesa Bianca Cozadini.
Portretul fizic al lui Walter se aseamănă uimitor cu cel al lui Maxenţiu : tot blond, tot cu barbişon etc. Cel psihic e însă al unui complicat, în ciuda aparenţei şi a opiniilor celor din jurul lui despre el, care îl caracterizează numai sub aspectul ascendenţei sociale — Walter fiind tipul parvenitului ; romanciera vădeşte, mai ales aici, în acest al treilea roman al ciclului, o adevărată artă a „devenirii" lăuntrice a personajelor sale.
Reamintim că numele lui Walter apare pentru prima oară în Fecioarele despletite, la finele romanului, cînd Nory vorbeşte lui Mini de nevroza Lenorei, vindecată de „un doctor extraordinar", şi nu în Concert din muzică de Bach, aşa cum afirmă scriitoarea în Autobiografia scrisă în 1930 pentru revista Capricorn: „D-rul Walter — un nume azvîrlit b dată în Concertul Bach. D-rul Walter? Cine e acela?... un nume! Dar sub un nume trebuie să fie un om. E un om — şi încă unul care mi-a dat de lucru. Drumurile care nu se văd — roman în curs de editare la Naţionala."
618
De fapt, premisele personajului erau puse încă din Fecioarele despletite, cînd Nory i-1 descrie pe Walter lui Mini. „Are nişte ochi cenuşii, dar tăioşi şi strălucitori ca oţelul14, afirma Nory, care era entuziasmată, plină de admiraţie faţă de metoda terapeutică inedită a lui Walter, de „terapeutica lui morală44, într-un cuvînt, vorbea lui Mini de „Walter şi minunile lui44 (ed. de faţă, p. 133 şi 151).
3.	Nu „derivat44, ci mai degrabă „adjuvant".
4.	„Descurcată44 cu sensul de „descurcăreaţă44, isteaţă.
5. „Competinte44 — sună straniu într-o scriere de o febrilă modernitate cum e Drumul ascuns. Totuşi am mai întîlnit şi „elocinte44 (pentru elocvent) sau „consorte" pentru „consort44*
6.	Din duelul mut dintre Aimee şi Walter reiese limpede faptul că Walter nu făcea excepţie de la regula care arată că bărbaţii erau stimulaţi de capriciile feminine. în cazul lui Walter, cu un trecut care-1 desfigurase sufleteşte, războiul mut şi rece cu Aimee era ca un neaşteptat tratament de întinerire. Dar şi în cazul lui Rim tratamentul se vădise valabil. Lina, muncitoare, cinstită, nedîndu-i probleme de nici un fel, e dispreţuită. Toanele Siei, „fecioara aspră44, îl încîntă, îl atrag. Dră-gănescu însuşi o iubeşte pe Elena poate mai mult din cauza inexplicabilelor ei tăceri independente.
7.	Vardali, nume reluat în Străina, ca şi Lidia, care va fi sora lui Nory — devenită, prescurtat, Dia, în Rădăcini.
8.	Cu sensul exact: „defilare44.
9.	Se recunoaşte în acest mod de a gîndi, pentru a-şi construi o siluetă socială, raţionamentul Adei Razu, făinăreasa.
10.	Prin Coca-Aimee, plăsmuire complexă, scriitoarea a făcut paşi mari în scrutarea falsităţii şi a „feţei ascunse44 a personajelor sale. Cu toate că are acelaşi scop, aceeaşi ţintă ca şi Ada Razu, şi soră bună, din punct de vedere sufletesc, cu intrusa Mika-Le, Coca-Aimee beneficiază de aparenţe întru totul favorabile, încît orice bănuială de meschinărie este îndepărtată, calculul egoist, rece, scapă tuturor.
11.	Cît de mare e forţa de a scruta devenirile personajelor sale se poate vedea şi din felul cum se exprimă scriitoarea cu privire la noua faţă a Lenorei, transformată dintr-o capricioasă fără margini (în căsătoria ei cu Doru Hallipa, în Fecioarele des-pletite) într-o „femeie inofensivă", anihilată complet, despersonalizată în noua ei căsnicie cu Walter.
619
12.	Drăgănescu, bărbatul Elenei, este printre puţinele personaje masculine ale Hortensiei Papadat-Bengescu care — deşi angrenate social într-o lume disimulată, mincinoasă, cultivând minciuna ca o condiţie necesară a bunei convieţuiri — refuză a se supune acestei condiţii specifice păturii burgheziei suprapuse, a snobilor Bucureştiului de la începutul secolului. E un refuz organic — Drăgănescu face parte din categoria oamenilor sinceri şi, trebuie să recunoaştem, sînt puţini în cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu — dar faptul se datorează şi mediului din care timidul Drăgănescu provine, deosebit de cel al nevestei sale ; ridicat din pătura podgorenilor, deveniţi fabricanţi, „Ghiţă din Apolodorw, devenit Iorgu sau Jorj, Drăgănescu este printre puţinii oameni cumsecade din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, un însingurat în lumea în care a ajuns. Dealtfel, critica vremii a remarcat în unanimitate izbînda autoarei în plăsmuirea acestui personaj, chiar şi cei care, ca G. Călinescu, erau uluiţi de „monstruozitatea" lumii descrise de Hortensia Papadat-Bengescu (Coca-Aimee este, în viziunea marelui critic, „graţioasă monstruozitate*4, la fel Elena Drăgănescu). Termenul s-a încetăţenit apoi şi a fost preluat de critici din generaţiile mai tinere. Mai aproape de obiect în analiza sa, chiar dacă uneori frenetică, Anton Holban vorbea de „jocul subtil din sufletul lui Drăgănescu** : „Dealtfel, Drăgănescu este lucrat cu foarte multă delicateţe, jocurile sufleteşti, salturile sensibilităţii dezordonate, accelerate de un plus neregulat, deşi înregistrate cu nesfîrşită artă, păstrează o discreţie care se potriveşte atît de bine personagiului, în sobrietatea şi simplitatea lui tragică**.
Ceea ce lui Anton Holban i se părea sobrietate şi tragism, lui G. Călinescu (Adevărul literar şi artistic, nr. 598, 22 mai 1932), în cronica sa la Drumul ascuns (cronică vădind grabă şi iritare), i se părea „indiscreţie cinică** : „Este de observat că viaţa ca şi moartea interesează pe doamna H. P.-Bengescu mai mult în aspectul lor fiziologic, cu o curiozitate împinsă cîteodată pînă la indiscreţia cinică**. Evidentă e nota polemică conţinută faţă de opiniile, exprimate prea entuziast, ale.lui Anton Holban : „Această moarte d-sa a adus-o într-adevăr în scrierile sale cu multă dexteritate, dar sensul ei uman şi problemele spirituale adiacente îi sînt cu desăvîrşire străine".
Afirmaţie tot atît de exagerată ca şi aceea a adversarului său subînţeles.
620
în anul 1938, în studiul său despre romanul Hortensiei Papa-dat-Bengescu, Şerban Cioculescu, mai detaşat, va echilibra părerile in această privinţă, scriind : „Patologia vieţii morale, în literatură, e unul din cele mai importante sectoare ale romanului modern. Critica tradiţională se ridică , cu dîrzenie împotrivă-i, socotind-o abuzivă, şi recomandă printr-un abuz opus, de care nu este conştientă, exclusivitatea sănătăţii morale, a sentimentelor şi a faptelor frumoase. Mărturisim, la rîndul nostru, că abuzul clinic este intolerabil în roman, dar numai cînd denotă o conformare la un anumit gust al publicului, fără calităţi care să legitimeze analiza psihologică. Această preocupare, dominantă la H. Papa-dat-Bengescu, de la primele sale romane, şi pe atunci oarecum exclusivă, este însă susţinută prin o putere analitică cu totul rară. în Drumul ascuns şi în Rădăcini interesul clinic stăruie, cu aceeaşi suverană competinţă, dezvăluind alterările conştiinţei sub lucrarea morburilor14 (Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, în Revista Fundaţiilor regale, din 1 noiembrie 1938).
13.	Corect: „rămînea în suspensie44.
14.	Marcian nu este nici fantomatic, nici inconsistent, aşa cum afirmau criticii vremii (chiar şi Anton Holban). El este însă prezentat indirect, mai ales prin gîndurile, reacţiile şi sentimentele Elenei, el este reflectat de ea. Adăugind caracterizării muzicianului pe aceea de „ilustru vagabond*4, pe care scriitoarea o face cu o nuanţă de regret parcă, acest fragment pare un crîmpei dintr-o cronică muzicală. în orice caz, el dă dovada unei profunde cunoaşteri a muzicii şi interpretului, Marcian avînd probabil ca prototip pe George Enescu.
15.	Cu sensul : „de gală**, „mare pompă** (traduce franţuzescul : costume d'apparat).
16.	Corect : „perspective de călătorie".
17.	Traduce franţuzescul: etant encore de vigile.
18.	Lenora anticipează aici situaţia unei alte femei care ascunde cu cochetărie boala degradantă: e vorba de Madona din Rădăcini. Situaţia se repetă : soţia, care ţine enorm la feminitatea ei, nu vrea să dezvăluie soţului medic (şi Caro este medic) infirmitatea; dar în Rădăcini scriitoarea dezvoltă, amplifică, cu urmări interesante şi neaşteptate, sub raportul transformării psihologice, ceea ce aici enunţase numai.
19.	Corect: „pe bună dreptate44.
20.	Sensul exact: „încercase să cocheteze".
621
21.	Corect: „abdicînd însă de la cele intime". De remarcat totuşi, ca şi altă dată, în scrierile de început — dar mai pregnant şi mai subtil formulat, cu un spor de profunzime a gîndirii, de penetraţie a lucrurilor — judecarea lucidă, fără menajamente, a legilor lumii snobe a Bucureştilor de început de secol. Bara-rea drumului ascendent al lui Aimee de către tinerii de la Club Sport are loc în urma refuzului instinctiv al fetei de a practica perversitatea, deci de a-şi pierde virtutea pentru care era şi admirată şi urîtă deopotrivă („Fusese admisă acolo pentru reputaţia ei de virtute cu condiţia subînţeleasă de a o pierde"). Era vorba de acelaşi „compromis" — dijma de compromisuri, se spune acum — care trebuia făcută cu „lumea" — una din ideile de bază privitoare la societate ale scriitoarei; prezentă, într-un fel sau altul, în fiecare dintre scrierile sale, mai pregnantă în lucrările de început, în Bătrînul şi A căzut o stea (Povîrnişul)} există şi în Femeia în faţa oglinzei.
22.	Exprimare stîngace, eliptică, neromânească: „la gîn-dul defecţiei Corei Persu", vrînd să indice gîndul că prietenia cu Cora Persu suferise de o defecţiune. Ca şi mai departe, cînd autoarea scrie impropriu : „Fără defecţiunea Corei"... vrînd să se refere la ruptura dintre Aimee şi Cora. La fel, impropriu : „timp neisprăvit" pentru „timp nesfîrşit‘‘ etc. Dintre comentatori, la început, Felix Aderca şi mai apoi Şerban Cioculescu au relevat, cel dintîi numai cu nemulţumire, cel din urmă şi cu argumente concrete gramaticale, marele neajuns al scriiturii neglijente, împănate cu neologisme, decalcuri franceze sau improprietăţi, a romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu. Pe cîtă vreme, dintr-o acceptare necondiţionată poate, E. Lovinescu găsea „perfect" stilul scriitoarei, aşa încărcat de impurităţi şi stîngăcii lingvistice, Şerban Cioculescu le remarca neîndurător în articolul citat din Revista Fundaţiilor regale : „Spre a fi bine înţeleşi, vom recunoaşte că substanţialitatea acestei literaturi nu este anulată de supărătoarele abateri relevate, totodată însă nu vom putea primi justificarea lor în cadrul nu ştim cărei necesităţi sau perfecţiuni, sofistice. Ne-ar fi, de altă parte, peste mînă să descumpănim cercetarea noastră echitabilă, prin însuşirea tuturor erorilor săvîrşite de autoare împotriva spiritului limbii noastre : aceasta ar răsturna cu totul economia articolului nostru. Nu putem însă nici trece cu uşurinţă peste incorectitudinile de tot felul care împestriţează scrisul autoarei. Scara sau ierarhia lor e completă, de la cele mai mărunte greşeli, ca acelea ale între-
622
buinţării articolului a, al, ai, ale înaintea substantivului, sau ale declinării pronumelor însumi, însămi etc., atît de expuse erorilor comune, şi pînă la aiurelile sintactice... Nedibăcia autoarei în ale sintaxei nu va mira pe nimeni, dacă luăm aminte stînjenirea d-sale în cea mai simplă din operaţiile gramaticale, care eşte folosirea prepoziţiilor : «Pe (în loc de cu) trecerea timpului»... Nenumărate sînt apoi construcţiile galice, contrarii duhului limbii noastre."
23.	Impropriu spus „de acurate" pentru : „de acurateţe".
24.	„Defecţia" aici este „absenţa" (în cazul relaţiilor cu Cor a Persu era „ruptura" etc.).
25.	Adică biletul pe care Hilda îl scrisese lui Walter. Ni se pare ciudat faptul că nici unul dintre cronicarii Drumului ascuns (inclusiv Anton Holban) nu s-a oprit la acekt personaj unic în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu : Hilda. Cît priveşte remarca fugară a lui G. Călinescu, cum că : „Compoziţia e nulă (a Drumului ascuns, n.n.) şi introducerea vienezei Hilda e un inutil artificiu pentru a canaliza observaţiile în epistole", ea nu se susţine prin nimic. Nici măcar prin pretextul „epistolelor", cam trei la număr în toată cartea. Or, Hilda este un personaj singular, care putea oferi substanţă unor comentarii critice adecvate. întruchipare a sincerităţii, pe cît este Aimee a disimulării şi a unui anume fel de ipocrizie ; dezinteresată, inimoasă, fire generoasă, la antipodul crustei de egoism al lui Aimee sau a doctorului Walter, pe care totuşi îl stimulează şi-l atrage acest mod de a fi : moral, desuet, demodat. Oricum, Hilda este personaj de legătură a atîtor capitole ale romanului, pe apariţia şi reacţiile căruia se brodează conflictul dintre Walter, Coca Aimee şi Lenora ; să amintim, măcar în treacăt, şi faptul că Hilda este personajul care ne face să observăm o altă şi nebănuită valenţă sufletească a lui Walter : rezerva de umanitate ascunsă, adormită, a omului aparent de oţel, înăsprit şi înăcrit de propria lui imoralitate, adusă în lumină, fie chiar şi numai pentru o clipă ! Se vede însă că în critica vremii comentatorii se obişnuiseră să vadă în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu atîta anormal şi monstruozitate îneît normalul, moralitatea să i se fi părut artificioase ori de prisos.
26.	Desenul dinaintea morţii.
27.	Fragment scris, se vede, de o autoare de teatru, care observă şi cuprinde simultan cuvintele, atitudinile şi manifestă-
623
rile nuanţate ale personajului. „Recitalul44 lui Aimee e aici colorat, complet, deşi laconic.
28.	Cunoscînd succesivele titluri ale romanului, precum şi nemulţumirea scriitoarei în ce priveşte titlul, de la Drumuri care nu se văd pînă la Drumuri ascunsef sîntem îndemnaţi să credem că abia în ultima clipă a predării manuscrisului la editură scriitoarea a optat pentru Drumul ascuns, aşa cum îl sugerează această imagine dintr-o pagină de sfîrşit de roman : „...erau treptele unui drum ascuns, mai puternic ca orice raţiune*. Ideea, strălucitoare, a inconştientului care conduce fiinţa umană pe căile neobişnuitului, dar în firea lucrurilor în ce priveşte îndeplinirea propriului destin, apare formulată exact în această metaforă, din care scriitoarea a cules titlul cel mai potrivit. Evoluţia scriitoarei către această cale a desluşirii „drumului ascuns* al devenirii umane era însă pregătită de mult; fiindcă ideile ei au rămas aceleaşi, din vremea cînd coresponda cu Ibrăileanu; încă în 1914 (într-o scrisoare către criticul de la Viaţa românească), Hortensia Papadat-Bengescu se pregătea pentru acest itinerar deosebit: „Nu am făcut decît să privesc viaţa, dar am învăţat niţel să mă uit în prăpăstiile ei“ (subl. n.). Dacă adăugăm acestui citat încă unul, scurt, care sună aşa : „Nu murim uşor, dar agonizăm cumplit"1, putem afirma că între aceste două idei directoare literatura Hortensiei Papadat-Bengescu a evoluat firesc şi aproape previzibil.
1 Scrisori către Ibrăileanu, I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 43.
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Fotografie înfăţişînd pe Hortensia Papadat-Bengescu în anul 1929, trimisă Tiparniţei literare cu dedicaţie ................................................. 128—129
Coperta interioară a primei ediţii a romanului Fecioarele despletite (1926)................................. 128—129
Pagină din volumul Fecioarele despletite, revăzută de
scriitoare i(p. 48 ; exemplar aflat în posesia familiei)	128—129
Pagină din volumul Fecioarele despletite, revăzută de scriitoare (p. 175 ; exemplar aflat în posesia
familiei)..........................................128—129
Coperta interioară a primei ediţii a volumului Concert din muzică de Bach (1927), cu o dedicaţie către
poeta Sanda Movilă............................ 384—385
Hortensia Papadat-Bengescu văzută de Marcel Iancu.
„Mască” din volumul Mărturia unei generaţii de Felix Aderca, apărut în Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929	............................ 384—385
Pagină de manuscris din romanul Drumul ascuns (Muzeul literaturii române)............................... 384—385
Coperta interioară a primei ediţii a romanului Drumul
ascuns (1933)...................................... 384—385
o-
SUMARUL
Fecioarele despletite (1926).............................. 7
Concert din muzică de Bach (1927)....................... 157
Drumul ascuns (1932).................................... 339
Note.....................................................571
Tabla ilustraţiilor .....................................625
7
Lector: MARGARETA FERARU Tehnoredactor: AURELIA ANTON
Bun de tipar 02.03.1979. Tiraj 6130 ex. legate x/i* Coli ed. 37,55. Coli tipar 39,50. Planşe tipo 4.
£
Tiparul executat sub comanda nr. 2393 la
întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti,
Republica Socialistă România