t2843ft :
CEZAR PAPACOSTEA
STUDIU ÎNSOŢIT DE O TRADUCERE DIN
PLATOfl eiiBIAS
(481-506, 521-527)
... ;,sâ2saiei ^)
„CARTEA  ROMÂNEASCĂ", BUCUREŞTI
664762
OEMI
'^/OTt0^
DONAŢIA
CEZAR PA PACOSTEA
S0FI8ÎI1JH iniIÎEi eiii
STUDIU ÎNSOŢIT DE O TRADUCERE DIN
fLITII iOlGIIS
(481-506, 521-527)
«cm
"•ni 3
„CARTEA   ROMÂNEASC Ă", BUCUREŞTI 19 3 4
.mla
CONŢINUTUL
Pag.
Istoricul problemei...................... 5
Termenul : definirea, degradarea lui semantică ......... 7
Cînd au apărut sofiştii.................... 8
■Sofiştii şi Socrate în economie : o ireductibilă antiteză ..... 11
Judecata formulată de istoria modernă............. 13
0 altă morală........................ 14
Teoriile sofiştilor. Protagoras, Gorgias............. 17
Urmările acestor teorii în domeniul etic. Legea, natura..... 19
Individualismul filosofic. Restabilirea cumpenei......... 21
Armonia totului. Platou ................... 22
Indicaţii bibliografice..................... 22
• Platon, Gorgias, Fr. I, p. 481 b — 506 c.
Intre iubitorul demosului şi cel al filosof iei........... 25
Teza sofistă : legea supremă este puterea. Natura şi legea..... 27
Filosofia şi afacerile, după sofişti................ 29
Socrate felicită pe Kalikle................... 32.
'A fi puternic', iată ce 'nseamnă a fi superior şi capabil după natură 34
cMai bun' e una şi aceiaş cu cmai inteligent'?......... 37
Capabili sînt numai cei înţelepţi şi îndrăsneţi în politică.   .... 39
•Trăeşte viaţa după natură cine lasă frâu liber plăcerilor.....'40
Vieaţa omului dedat poftelor este cea mai bună?........ 41
Să osebim plăcerile de suferinţe, după cum sunt sau nu folositoare 52
Kalikle nu mai discută. Socrate face singur o expunere liberă .  . 62 Fr. II. p. 521 d —ad finem 527 c.
Politica lui Socrate...................... 63
Judecata din urmă. Imperiul lui Hades ........... 65
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ'.
Istoricul problemei. A vorbi de sofiştii greci şi
de opera lor în veacul V înainte •de era creştină, este a desvolta un capitol de filosofie antică ; cel puţin aşa a fost încadrată sofistica în mod obişnuit. Nu că istoria propriu zisă nu s'a ocupat de această problemă, dar istoria filosofiei a vrut să socotească mai de grabă de domeniul său preocupările sofiştilor greci, ca derivaţii ale gândirii filosofice, în conexiune cu cele afirmate de Socrate în contra lor. Şi tradiţia a confirmat acest mod de a vedea : nu există astăzi tratat de filosofie greacă, unde să nu figureze un capitol hărăzit inovărilor sofiste din epoca lui Pericles. Abia în secolul trecut şi în timpurile noastre, odată cu marea desvoltare a ştiinţelor economice şi sociale, sofiştii au trezit istoriei de concepţie nouă, istoriei sociale, un deosebit interes. Puşi în legătură cu desvoltarea societăţii eline, ei au căpătat o explicare mai largă şi mai binevoitoare, pe care n'o putea da filosofia propriu zisă. Aceasta din urmă priveşte fenomenul ca o pură problemă a •spiritului, ca un exerciţiu al lui, şi nu se interesează de contingenţa pe care sofistica o poate avea cu viaţa. Dar când fu pusă în adevăratul ei -cadru istoric —■ cadru complex şi amplu —■ când s'a făcut mai înţeleasă şi a fost explicată în legăturile ei fireşti cu evoluţia socială a poporului grec, atunci nici sofiştii n'au mai apărut aşa de odioşi pe cât ni i-a transmis tradiţia veacurilor. De altă parte migăloasele descoperiri ale filologiei clasice, al cărei obiect este să pună în lumină, prin studiul operelor
r. Intre conţinutul acestei expuneri (făcută la 19.III.33 în aula universităţii ieşene) şi fragmentele înserate la sfîrşit, nu lipseşte legătura. Gorgias este un document din cele mai valoroase în privinţa teoriilor, concepţiilor şi în genere a psihologiei sofiste. In deosebi asupra antitezei între sofişti şi Socrate, această scriere aruncă o lumină reveletoare.
6
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
7.
antichităţii greco-latine, orice colţ din viaţa acestor popoare,, n'a contenit să întreţină un viu interes pentru eflorescenta secolului sofist, pentru 'luminile' lui noi, desfăcute de povara tradiţiei, pe care sofiştii le răspândiră prin conferinţe publice în centrele mai însemnate ale Heladei. Făcând din sofişti un capitol de literatură, luaţi deci ca promotori ai retoricii; ori unul de politică —■ consideraţi ca exponenţi ai primei democraţii din istoria lumii —■ filologia clasică i-a tratat cu egalitate, în tot cazul mai puţin vitreg ca. celelalte . discipline. In sfârşit critica modernă, trezită de savanţi proveniţi din cele mai variate domenii de cercetare : din filologie, din filosofie, din istorie, teologie şi a., nu s'a mulţumit numai să pue în lumină deosebitele înfăţişeri ale problemei sofiste, ci a luat chiar atitudine — pentru sau contra. Sofiştii au fost, astfel, admiraţi şi ridicaţi în slavă, sau dispreţuiţi şi osândiţi, ca nişte con-rupători ai spiritului. De aici şi o luptă de reabilitare, alăturea de una potrivnică lor, una în sensul tradiţiei. Din. modul cum se înţelegea, cum se explica naşterea mişcării, ca. mijloc de satisfacere a tendinţelor nou-creiate de burghezia greacă în secolul luminării, sau, după alţii, ca o decădere a spiritului filosofic, din clipa când omul s'a încredinţat că mintea nu-i în măsură să descopere adevărul unic asupra universului şi vieţii, s'a adoptat una sau cealaltă atitudine. Odată însă părăsită seninătatea, problema a luat un caracter subiectiv şi polemic. Acest sbuciumat destin a însoţit, dealtminteri, pe sofişti din chiar ziua apariţiei, de când ei au întâmpinat ireductibila adversitate a unui. Socrate — omul care poate fi socotit cea mai puternică personalitate a lumii vechi. Osândirea la moarte a acestuia., a ridicat o nebănuită reacţie, în fruntea, căreia au stat valori de măsura lui Platon sau Aristotel. Scrierile prin excelenţă clasice ale acestor filosofi, pecetluiră definitiv a-nularea oricărui prestigiu sofist şi au lăsat în urma lor un ecou de adversitate, peste veacuri, până 'n vremile noastre.. întregi scoale filosofice ale antichităţii :  epicurei, stoici,.
neo-academici, chiar când ele înseşi fac sofistică, nu mai puţin combat pe primii sofişti, cei din veacul clasic, şi con-tribue- astfel să menţină asociată de numele lor acea' nuanţă peiorativă, cu care cuvântul a străbătut vremea. O întoarcere prietenoasă cătră dânşii nu s'a făcut decât tîrziu, în veacul trecut. Şi a fost o reacţie profundă şi serioasă, venită din două tabere opuse : de o parte din lagărul idealismului filosofic german, reprezentat aici prin Hegel însuşi, de altă parte de la pozitivismul englez, în numele căruia au vorbit istoricul Grote şi criticul Dewes. Cum era de aşteptat, au venit în urmă istoricii de profesie, au venit cu armura cea nouă a concepţiei sociale şi au explicat pe sofişti ca o fază/ necesară în evoluţia spiritului unei societăţi, când aceasta trece dela o economie la alta.
Termenul: definirea şi   Sofist se zice în greceşte aocpta-cr'jg degradarea lui semăn-   (din verbul ooip^to = rendre sage, tică. habile,  Boisacque, Dict. etym.,
888, şi amândouă de la aocpia,, ooyâţ = cîndemânatec, dibaciu, prevăzător, înţelept, instruit, şiret; îndemânare, dibăcie manuală, ştiinţă, înţelepciune', id. ibid.). In greaca mai veche sofist era orice om capabil până la măestrie într'o artă, într'un meşteşug. Omul talentat în orice tehnică, la început chiar într'una manuală, era numit astfel. Se înţelege, cel cu talent de vorbire putea fi un sofist. E-senţial era să se osebească de omul comun, printr'o oarecare Tehnică—la început una numai manuală, mai târziu aprope numai intelectuală, potrivit cu evoluţia cunoscută : de la concret spre abstract. Cu vremea oamenii înţelepţi care s'au chemat mai târziu philo-sophoi (=iubitori ai înţelepciunii) s'au numit tot sofişti; astfel îi numeşte istoricul Herodot pe faimoşii cşapte înţelepţi'. Lexicograful grec Suidas denumeşte cu acest termen pe orice tehnician, iză<; zexvhrjţ. Când sophistes sfârşeşte prin a avea un conţinut spiritual, el începe să se confunde cusophos şi alternează cu acesta. Astfel medicii, legiuitorii, generalii, bărbaţii de stat erau numiţi în mod
6
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACA
7
antichităţii greco-latine, orice colţ din viaţa acestor popoare,, n'a contenit să întreţină un viu interes pentru eflorescenta secolului sofist, pentru "luminile' lui noi, desfăcute de povara tradiţiei, pe care sofiştii le răspândiră prin conferinţe publice în centrele mai însemnate ale Heladei. Făcând din sofişti tm capitol de literatură, luaţi deci ca promotori ai retoricii; ori unul de politică — consideraţi ca exponenţi ai primei democraţii din  istoria lumii —■ filologia clasică. i-a tratat cu egalitate, în tot cazul mai puţin vitreg ca celelalte   discipline.   In  sfârşit  critica   modernă, trezită, de   savanţi proveniţi  din cele   mai variate   domenii de cercetare :  din, filologie, din filosofie, din istorie, teologie şi a., nu s'a mulţumit numai să pue în lumină 'deosebitele înfăţişeri ale problemei sofiste, ci a luat chiar atitudine — pentru sau contra.  Sofiştii  au fost,  astfel,   admiraţi şi ridicaţi în slavă, sau dispreţuiţi şi osândiţi, ca nişte con-rupători ai spiritului.  De aici şi o luptă de reabilitare, alăturea. de una potrivnică lor, una în sensul tradiţiei. Din. modul cum se înţelegea, cum se explica naşterea mişcării, ca. mijloc de  satisfacere  a  tendinţelor  nou-creiate  de burghezia greacă în secolul luminării,  sau, după alţii, ca o decădere a spiritului filosofic, din clipa când omul s'a încredinţat că mintea nu-i în măsură să descopere adevărul, unic asupra universului şi vieţii, s'a adoptat una sau cealaltă atitudine. Odată însă părăsită seninătatea, problema a luat un caracter subiectiv şi polemic. Acest sbuciumat. destin a însoţit, dealtminteri, pe sofişti din chiar ziua apariţiei, de când ei au întâmpinat ireductibila adversitate a unui. Socrate — omul care poate fi socotit cea mai puternică personalitate a lumii vechi. Osândirea la moarte a acestuia a ridicat o nebănuită reacţie, în fruntea, căreia au stat valori de măsura lui Platon sau Aristotel. Scrierile prin excelenţă clasice ale acestor filosofi, pecetluiră definitiv a-nularea oricărui prestigiu sofist şi au lăsat în urma lor un. ecou de adversitate, peste veacuri, până 'n vremile noastre., întregi scoale filosofice ale antichităţii : epicurei, stoici,.
neo-academici, chiar când ele înseşi fac sofistică, nu mai puţin combat pe primii sofişti, cei din veacul clasic, şi con-tribue-astfel să menţină asociată de numele lor acea'nuanţă peiorativă, cu care cuvântul a străbătut vremea. O întoarcere prietenoasă cătră dânşii nu s'a făcut decât tîrziu, în veacul trecut. Şi a fost o reacţie profundă şi serioasă, venită din două tabere opuse : de o parte din lagărul idealismului filosofic german, reprezentat aici prin Hegel însuşi, de altă parte de la pozitivismul englez, în numele căruia au vorbit istoricul Grote şi criticul Iyewes. Cum era de aşteptat, au venit în urmă istoricii de profesie, au venit cu armura cea nouă a concepţiei sociale şi au explicat pe sofişti ca o fază/ necesară în evoluţia spiritului unei societăţi, când aceasta trece dela o economie la alta.
Termenul: definirea şi   Sofist se zice în greceşte aocpiar^s degradarea lui semăn-   (din verbul aocp^w —rendre sage, tieă. habile,  Boisacque, Dict. etym.,
888, şi amândouă de la aocpia,, aocpdg — cindemânatec, dibaciu, prevăzător, înţelept, instruit, şiret; îndemânare, dibăcie manuală, ştiinţă, înţelepciune', id. ibid.). In greaca mai veche sofist era orice om capabil până la măestrie într'o artă, într'un meşteşug. Omul talentat în orice tehnică, la început chiar într'una manuală, era numit astfel. Se înţelege, cel cu talent de vorbire putea fi un sofist. E-senţial era să se osebească de omul comun, printr'o oarecare Tehnică—la început una numai manuală, mai târziu aprope numai intelectuală, potrivit cu evoluţia cunoscută : de la concret spre abstract. Cu vremea oamenii înţelepţi care s'au chemat mai târziu philo-sophoi (=iubitori ai înţelepciunii) s'au numit tot sofişti; astfel îi numeşte istoricul Herodot pe faimoşii 'şapte înţelepţi'. Lexicograful grec Suidas denumeşte cu acest termen pe orice tehnician, Ttfig ts^vc'-crjc;. Când sophistes sfârşeşte prin a avea un conţinut spiritual, el începe să se confunde cu sophos şi alternează cu acesta. Astfel medicii, legiuitorii, generalii, bărbaţii de stat erau numiţi în mod
8
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
9
egal cu un termen ca şi cu celălalt. Sofocle zice sofist cântăreţului. Tamiras, Kratinos numeşte astfel pe Homer şiHesiod, iar în literatură 'se învrednicesc' de acest epitet, înşişi Zeus şi Pluto. Cuvântul la început nu numai că n'aducea nimic peiorativ, dar conţinea ca tonalitate generală o idee de distingere, de capacitate practică. Degradarea lui semantică a venit numai când 'sofist' a început să indice şi pe acei oameni de talent oratoric, care, specializaţi în mai multe domenii ale activităţii omeneşti, au putut vorbi despre orice fără o prealabilă pregătire. Se înţelege, oamenii aceştia au fost la început foarte preţuiţi; ei au stârnit admiraţia tuturor şi, ca un titlu de onoare, au dobândit atributul de sofişti. Abuzul însuşi, pe de o parte, propaganda lui Socrate de alta, au început să provoace degradarea. Superioritatea morală a acestui filosof, lupta lui contra sofiştilor,  apoi literatura derivată din activitatea lui : operele unui Platon, Xenophon,  Aristotel, Isocrate şi alţii au dat reputaţiei cuvântului sofist lovitura de graţie. Dar încă nu se poate spune că a dispărut din el întreaga nobleţe de odinioară. Chiar în .această literatură aflăm termenul şi cu înţeles bun. De pildă Diotima din Mantinea, preu-teasa care a învăţat pe Socrate misterele în iniţierea amorului', vorbeşte frumos, se rosteşte cu îndemânarea unui 'desăvârşit sofist' (Platon, Banchetul, 208 b). Sensul peiorat însă capătă o extindere tot mai mare ; şi, astăzi, semasiologia are de constatat faptul istoric că definiţia lui Aristotel, 'sofistica e o înţelepciune aparentă, nu reală' este cea care a însoţit, peste veacuri, până în zilele noastre, sensul acestui cuvânt odinioară atât de nobil.
Când au apărut sofiştii. S'a văzut încă de la început
că sofistica a fost disputată între filosofie şi istorie. De aici cele două puncte de vedere în judecarea ei: moral, şi istoric. Pe când contimporanii, fără, perspectiva largă a istoriei, au judecat pe sofişti numai din punctul de vedere filosofic-moral, istoria, cu deosebire cea scrisă în timpurile noastre, a fost înclinată să-i. aşeze mai
întâi în cadrul şi necesităţile devenirii istorice şi numai după aceea să-i judece. Şi, pe când filosofia morală se preocupa de sancţiuni, istoria socială căuta mai de grabă să şi-i •explice, să-i înţeleagă şi. să-i preţuească chiar, de cât să-i califice şi să-i osândească. Vom căuta în cele ce urmează să ne apropiem de criteriul istoric, deşi o separare perfectă a celor două puncte de vedere nu este cu putinţă.
In ce moment al evoluţiei sociale greceşti apar sofiştii ?
Progresul economiei capitaliste a ajuns punctul cul-minant la Atena, în veacul V. Momentul cel mai înfloritor ■cade în epoca ce a urmat îndată după înlăturarea primejdiei asiatice, imediat după războaele persice, în care, cum .se ştie, Atena a jucat rolul de căpetenie. Devenit oarecum capitala lumii, oraşul se face, până la prăbuşirea lui sub imperiul macedonie, laboratorul fecund al experienţelor politice interioare; devine teatrul celor mai variate conflicte— adesea şi cu apel la străini. Antagonismul primordial, din care au rezultat apoi atâtea alte ciocniri, marele antagonism :al vremii a fost lupta surdă de interese pornită între cele două lumi care ge urmau : de-o parte lumea veche, de psihologie agrariană, de suflet., patriarhal, călăuzită în viaţă •de criteriile aristocratice : ale binelui, frumosului, justului, etc, lume care era pe cale de desfiinţare, fiindcă dispărea însuş suportul ei economic : proprietatea mare ; de altă parte lumea cea nouă, de un spirit cu totul mobil, formată la concurenţa comerţului şi industriei, care se creiau şi luau o mare •desvoltare. Această lume se ridica la viaţă într'o proporţie tot mai precumpănitoare pe ruinile celei dintâi; şi se înălţa repurtând pretutindeni triumfuri. Este natural că ridicarea ei impunea alte criterii morale, mai ales în relaţiile sociale. Cristalizările marelui proces de tranziţie economică şi socială, de la aristocraţie la burghezie, implicau inevitabile şi variate •conflicte. O nouă ordine în viaţa publică ia fiinţă : se naşte pentru întâia dată democraţia. Străduinţi de altă natură garantau deacum succesul în noua ordine : apare oratoria, arta de a convinge poporul şi de a-şi asigura prin cuvânt simpatia lui.
10    \ CEZAR PAPACOSTEA "   ■ ^
Din exerciţiile retorice apar noi discipline ale spiritului : eri- ' ştica şi dialectica. De-acum nu mai este vorba de studiul naturii sau al lumii, ci numai de ştiinţe cu caracter practic,. • cât mai urile vieţii de toate zilele. Şi' cetăţenii discutau a-supra oricărei probleme de politică, strategie, meserii, ;etc: Când asemenea îndeletniciri au ajuns la cea mai înaltă des-voltare, oameni de talent excepţional şi de erudiţie, c«m au fost de pildă Protagoras sau Gorgias, au putut susţine, ca nişte adevăraţi virtuozi, (în antichitatea greacă ei au fost numiţi sofişti) că nici-un subiect nu-i în sine nici bun, nici rău,, ci-i aşa cum arta omului, cum voinţa şi interesele lui îl fac să. aparăxă este. Se'nţelege, de aici pînă la abuz distanţa e mică. Toţi câţi şi-au. pus la contribuţie talentul şi lipsa de scrupul în această direcţie, au contribuit pro parte virili la .cojfruperea semantică a termenului sofist, au colaborat într'un fel sau altul la decolorarea lui. Să ne oprim însă asupra evenimentului social, care este mai adânc şi mai interesant. Marele proces al. colonizărilor descoperise Grecilor în veacurile VII şi VI 'pământul 'locuit' (oikeomenicul lui Herodot). Experienţa şi mişcarea marină impuse de războaele persane au imprimat comerţului, în vremea păcii care a. urmat, un mare impuls''; po-. porul grec de pe.întinsul diasporei, prins de acest proces,, se transformă în întregime. în fruntea prefacerilor era Atena. Pe nesimţite,, vreme de câteva generaţii, Atenienii se fac cei mai. calificaţi neguţători ai Mediteranei, între apusul şi răsăritul, acestei mări. Paralel, se desvoltau industriile (undelemn, -vinuri, ceramică şi a.) iar capitala acestei întinse diaspore aduna în contoarele portului său Pireu tot bănetul lumii. Pe '• urmele opulenţei venea intelectualitatea, care este, cum se ştie,- parazitară sub raportul economic. Aceste prefaceri, cărora unii istorici li-au pus numele de revoluţie — deşi nu conţin toate notele caracteristice unei revoluţii — n'au trecut fără. de urme în domeniul sufletesc. S'au resimţit: şi relaţiile sociale şi formulele psihice curente, şi operele de gândire şi simţire ale timpului. Se desprind în genere acele două psihologii pomenite : una, a celor cristalizaţi în vechile formule-
"V SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ '■ . 11.
etice, precumpănitoare sub regimul agrarian; alta-, a lumii noi, care, comercializa totul, care se adapta vremii şi vieţii progresiste. Pentru cei dintâi, care trăiau în respectul relaţiilor de. bine, adeyăr, frumos, drept, etc, banul'era un ce . odios ; pentru ceialalţi, el era vehiculul miraculos, care condiţiona viaţa, progresul, opulenţa; era suveranul în stare să înlocuească' orice alt gen de relaţii.
Da această răspântie a faptelor şi gândurilor apar sofiştii. Ei sunt exponenţii spiritului nou; în ordinea intelectuală ei reprezintă lumea nouă, morala burgheză — o morală de sigur mai elastică — pe când Socrate şi şcoala sa, în frunte cu Platon,. se fac apologeţii temporis acti, ai. spiritului aristocrat, moralist. De aceia se şi poartă pe tărâmul moralei conflictul deschis între sofişti şi Socrate.
. Sofiştii şi Socrate în Având o astfel de înţelegere
economie : o ircdnc-    a vieţii şi relaţiilor sociale, a fost tibilă antiteză. natural ca Socrate să nu fi'preţuit
dintre ocupaţii decât agricultura,, singura' care nu umileşte şi nu aduce trupului omenesc, no-bleţii'lui, vre-o vătămare. Munca fizică, pe care în''genere dânsul o dispreţueşte şi o osândeşte pentru. cetăţeanul liber, este tbtuş nobilă într'o ■ singură direcţie: la lucrările câmpului. 'Agricultura, zice el, este mama şi hrănitoarea celorlalte industrii. Când agricultura merge bine, toate celelalte industrii stau bine. Dar unde pământul a fost nevoit să rămână necultivat, acolo se sting aproape toate industriile, de uscat si de mare' (Xen., Econom.,- V, 17). Socrate' ţine de rău pe sofişti, că dădeau lecţii pe bani. Ştiinţa, învăţământul, n'are alt scop în ochii lui .decât să facă virtuos pe cel ce se instrueşte. De aceea ele trebue să se mărginească la contactul afectuos al, sufletelor, la un apostolat. In mintea marelui filosof nu intra concepţia acelui capital special, pe care l-am numit în economia modernă 'capital intelectual',, ■capabil şi el să producă bunuri materiale. 'Cei care.primesc bani, spune Socrate unui' sofist, sunt nevoiţi să facă lucrul
12 - CEZAR PAPACOSTEA
pentru care au primit suma. Eu, care nu iau aşa ceva, nici măcar nu stau de vorbă cu cine nu vreau. îmi impuţi felul' de viaţă? Mă ţii de rău că mă nutresc cu alimente mai puţin sănătoase şi hrănitoare decât sunt ale tale? Că tu mănânci cu mai multă plăcere ca mine bucatele tale bine pregătite ? Ce? Nu ştii că omul care mănâncă cu poftă n'are-nevoie de artă în bucate ? Nu ştii că însetatul, când bea cu pofta, nu se mai gândeşte la băuturile care-i lipsesc?' .(Xen., A-mintiri, I, VI, 5).
Dacă pe tărîmul strict economic dispariţia marei proprietăţi a atras după sine desfiinţarea clasei însăş care reprezenta această proprietate (deci şi conflictul mergea spre stingere prin dispariţia combatantului principal), nu 1 tot aşa stăteau lucrurile pe tărâmul ideilor ; aici lupta putea dăinui încă. Ea a durat în realitate, ca totdeauna în astfel de cazuri, mai multe decenii. Căci oricât de mult factorul economic remaniază sub apăsarea materiei gândurile şi seuT timentele contimporanilor, el nu pune totală stăpânire pe lumea sufletului şi a ideilor. De aici conflictul moral. Şi pasiunea lui Socrate erau, în ciuda sofiştilor pe care îi judeca aspru, ideile ; "prietenii lui sufleteşti erau cărţile şi preocupă-xile de ordin moral. cAm şi eu, Antifon, ca tot omul o plăcere. Cum unul are pentru caii derassă, altul pentru câni, te-miri-cine pentru pasări... eu mă bucur să am prieteni cum se cade. De ştiu ceva folositor le arăt lor; ba-i- recomand şi altora, de la care sunt încredinţat că au ceva de câştigat în vederea virtuţii. Străbat cu ei comorile preţioase pe care le-au scris bătrânii noştri înţelepţi şi ni le-au păstrat în cărţi. Ce vedem bun, culegem; şi credem a dobândi un însemnat folos oridecâteori devenim prieteni unii cu alţii. (Xen., Amintiri, I, VI, 14).
Credinţele lui Socrate n'au fost decât exagerate în operele unora din şcolarii săi.. Astfel Platon, cel mai comprehensiv dintre dânşii, deşi înţelege limpede importanţa fenomenelor economice în viaţa socială, nu crede că economia politică se poate despărţi de' morală. Şi cum morala
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ 13
\ sa este o askesă pentru virtute, se 'nţelege, dânsul osândeşte
• "bogăţia. • . .
Jimecata formulată de istoria modernă. încheind partea istorică, s'ar cuveni să. producem şi judecata istoriei mo-' derne; o facem pentru glasul celui mai autorizat expo- , nent al ei: "intr'o perioadă de tranziţie, în care.raporturile noi [stabilite de clasa burgheză în formaţie] sunt abia în proces de înfăptuire, într'un stat în care veacuri de-a-rândul clasa nobilă a avut stăpânirea, aceste păreri [dispreţul burgheziei şi al democraţiei] ies la iveală cu atât mai puternic : ele nu pot fi desfiinţate dintr'o lovitură, ca o lege scrisă... De aceea nobilimea îşi păstrează vaza încă multă vreme după ce toate privilegiile ei au fost înlăturate' (Ed. Meyer, G. d. A., III, 563). De altă parte istoria socială, una din cele mai de seamă discipline pe care le-au creiat timpurile moderne, dă revoluţiei burgheze săvârşite în Atena secolului luminării următoarea explicare : "Când o revoluţie socială înaintează într'un tempo prea repede, concepţiile morale rămân mult timp în urmă; ele se schimbă mai greu ca structura socială. Atunci socie-.i tatea dă priveliştea unei sfâşieri, a unei ciocniri a ideilor cu mediul social; oamenii trebue sătrăească într'o ordine nouă, totuş cu ideile din trecut, isvorîte din alte nevoi de cât acelea sub a căror apăsare decurge viaţa lor' (Şt. Zeletin, începuturile individualismului, Arhiva p. şt. soc, an. V, 378). Da rândul lor, sofiştii imputau lui Socrate că, deşi a trecut peste etatea copilăriei el continuă să se ocupe cu filosofia în loc de a face avere, politică sau afaceri. cAscul-tă-mă, bunule, zice un sofist cătră Socrate, lasă-te de argumentări filosofice şi ocupă-te de afaceri... Dasă pe seama
• altora aceste fraze distractive, pe care le-am putea numi aiurări sau flecăriri şi de pe urma cărora vei locui în case goale. Nu mai imita pe cei care lucrează cu mărunţişuri, ci pe oamenii care au ştiut să-şi agonisească avere, glorie şi multe alte bunuri' {Gorg., 486 c-d). Ceva mai înainte, în aceiaş ■ scriere, acelaş sofist exprimă, nu un argument, ci in-dignarea sa faţă de oricine îşi pierde vremea'filosofând : 'Când văd pe cineva care se ocupă cu filosofia şi este om în etate;
14
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
15
când îl văd'că nu s'a putut lepăda de ea, am ideea că ar trebui luat la bătae, Sperate, un astfel, de om'.
O altă morală. Noua  societate ateniană,
expresie a capitalismului întronat pe ruinele societăţii patriarhale, trebuia să-şi creieze şi o nouă morală. Necesităţile de mişcare liberă, posibilităţile de înavuţire şi tezaurizare, grabnice şi pe orice căi, impuneau prefacerea şi reformarea moravurilor. O etică mai laxă, fireşte mai adecuată noilor condiţii de viaţă, era de-neevitat. In faţa unui, asemenea curent (atât de similar celui care se desemnează în societatea română de după război, mai precis, de după desfiinţarea ordinei agrariene) intelectualitatea apucă şi ea pe căi deosebite. Unii merg cu valul : sunt sofiştii; alţii, o infimă elită, rămân la principiile moralei vechi. Sarcina pe care şi-au luat-o sofiştii, spontan, fu legitimarea moralei celor adaptaţi vremii. O legitimare este însă cu atât mai valoroasă, cu cât se ridică mai sus, cu cât poate invoca în ajutorul său mai multe principii, cu cât este mai filosofică. Apar astfel oameni de cultură superioară, care, chiar proveniţi din scoale filosofice deosebite, adesea contradictorii, îşi dau aici mâna pentru o cauză comună. Este cazul sofiştilor Protagoras din Abdera (de care Diogenes Daertius • afirmă că a fost discipolul lui Democrit) şi Gorgias din Ueontium, care aparţinea şcoalei opuse, a Eleaţilor. Se va vedea îndată în ce chip s'a făcut legitimarea. Deocamdată să urmărim ce-a mai contribuit la zdruncinarea vechii ordine morale. Da prefacerea socială s'au adaus nevoile spiritului gânditor însuşi. Şcoalele ante-socratice, bogate în ipoteze şi soluţii, n'aduc o mulţumire generală. Ele se combat, se anihilează una pe alta, se dovedesc reciproc incapabile.  Nu există un singur sistem biruitor, în mod absolut, pe care Să-1 primească orice minte. Fiecare sistem poate conţine un sâmbure de adevăr, niciunul însă adevărul întreg, unic'. Din o-boseala luptei, spiritul se retrage în interior, reflectează a--supra propriilor: puteri de investigare şi aflare a realităţii.
|e naşte astfel spiritul critic. Pe ruina vechilor teorii ale gânditorilor pre-socratici, reciproc sfărâmate, se înalţă, acum, în epoca sofiştilor, atotputernicia spiritului individualist. In locul vechiului adevăr căutat naiv şi neaflat se construesc "adevărurile' infinite ale oricărui subiect cugetător. Căci yşe ia ca 'adevăr' orice un ins poate arăta ca atare şi poate convinge şi pe alţii în sensul susţinerilor lui. Este deajuns talentul subiectului vorbitor, pentru a face verosimilă şi chiar plausibilă orice afirmare. Pentru a ne exprima în limbajul platonic, se face acum înlocuirea pe toată linia a ştiinţei (episteme) prin opinie (doxa). Un joc subiectiv al opiniilor, iată ce vă- realiza în. chip strălucit sofistica greacă.
Opinii, dar cu ce conţinut ?
Se părăseşte însuşi fondul vechilor filosofii; se adoptă teme uşoare, mai aproape de om. Dispar de acum operele atât de frecuente înainte, purtând titlul Peri physeos, despre Natură. In schimb, apar dialogii încărcaţi de replică şi acuitate ; apare eristica, dialectica. Şi toate aceste discuţii au drept -conţinut numai probleme de ordin moral. 'Natura omului şi regula sa de conducere, origina societăţilor, legislaţia şi politica, fabulele şi tradiţiile religioase (chiar existenţa zeilor)-, li-■ terâtura şi formele limbajului omenesc, regulele elocvenţei', iată cîteva subiecte tratate de noii filosofi. Se înţelege de sine, un sofist trebuia să cunoască toate aceste domenii; să aibă cât mai multe date şi cunoştinţe din toate. Umblând pe pământul întregii diaspore greceşti, ei răspândiseră cunoştinţele lor massei: o instruiră, o educară. Cu deosebire în politică, ei creiară spiritul primei democraţii a lumii, care a venit, chiar de atunci, strâns asociat cu cel. demagogic. Platon arată (Pol. V) că demosul este cel mai mare sofist..Cu bun cuvânt s'a făcut apropierea între rolul jucat de sofişti în Grecia şi acela pe care enciclopediştii francezi din secolul XVIII l-au avut în Franţa prerevdluţionară : răspânditori ai ştiinţei pozitive. în straturile largi ale poporului. Acesta-i şi sensul în care s'a spus de sofişti că au fost 'învăţătorii Gre-
16
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
17
ciei'. Nici o ramură de cunoştinţe privind realitatea pipăită, mi'li-a rămas străină. Dar din toate politica şi auxiliara ei retorica ocupară -în atenţia lor locul de frunte. Cea dintâi privită ea scop, cea din urmă, ca mijloc. Aşa se şi explică de'ce. retorica" fu-.amestecată în toate, ca sarea în bucate: Scrierea lui Platon, care poartă numele lui Gorgias şi care tratează 'despre retorică' deconcertează la prima citire. S'ar părea că-i vorba de orice afară de retorică. Şi totuş, urmărită atent şi analizată, ea face. o strălucită dovadă că retorica era pentru, societatea contimporană preocuparea de căpetenie. Gorgias prezintă retorica drept cea mai frumoasă dintre arte, Polos drept cea mai folositoare unealtă, Kalicle o arată ca o armă din cele mai viguroase. Cu deosebire la situaţiile de conducere politică, către care năzuea tineretul unei lumi ce devenea tot mai democratică şi unde dregăto-riile se luau tot mai mult dela popor, se ajungea numai cu ajutorul unei bine nutrite elocvente. Poporul trebuia convins prin cuvânt : prin această artă o teză favorită lui, cât; de ingrată ar fi fost, din orice domeniu ar fi fost luată, putea fi îndulcită, putea fi prezentată ca acceptabilă, datorită numai cuvântului. Este tocmai ceea ce au, făcut sofiştii : au pregătit tineretul politic şă corespundă cerinţelor de a ajunge (la conducere în anii 'veacului' dominat de personalitatea lui Pericle. Chiar copilul acestui bărbat de stat fu instruit de un sofist. Neîndoios că ei au corespuns unei nevoi a timpului dar" şi reciproca rămâne tot aşa de' adevărată : când se vorbeşte de aceşti oameni, nu trebuie să se uite şi cât demult însăşi viaţa forensă a contribuit la întreţinerea atmosferei prielnice lor. libertatea deplină a cuvântului, rolul politic atribuit, lui, succesele repurtate şi trâmbiţate, ale. marilor vorbitori, au format şi au întreţinut pe specialiştii care se arătau capabili de a discuta orice teză, de a 'produce în ascultători orice convingere. Din această pricină â şi fost Atena, mai mult decât pentru orice altă filosofie, centrul'de activitate al1 sofiştilor. Plecaţi din localităţi diferite,* pregătiţi în scoale deosebite, Protagoras-
din Abdera, Gorgias din Deontinoi, Prodicos din Keos, Hippias din Elis, Polos din Agrigent, Trasimah din Halkedon, Dia-goras din Melos şi a., şi-au făcut din Atena vatra activităţii lor politice, sociale şi filosofice. TJnul din ei a şi numit-o Plat, Protag 337 d 'prytaneul înţelepciunii' xo îcpuiaveîov xf/s ooyixţ.
Teoriile sofiştilor. Care a fost filosofia sofistă ?
Protagoras, Gorgias.   Răspunsul la o întrebare pusă aşa
de simplu şi categoric, nu poate fi nici simplu, nici mai ales categoric. In primul rând, fiindcă n'a existat o filosofie a sofiştilor, una în sensul, de pildă, în care se vorbeşte de sistemul şcoalei eleate sau de academie sau de stoicism sau altele. Aici s'a lucrat. individual, s'a lucrat în cea mai mare libertate, mai fiecare sofist venind la masa comună cu teorii proprii, de multe ori total osebite de ale celorlalţi. De un sistem al sofiştilor, de o explicare filosofică a lor, nu poate fi deci vorba. O metodă comună de cercetare, da ; de unele concluzii comune se poate de asemenea vorbi; în deosebi, se pot menţiona destule tendinţe asemănătoare în directivele generale imprimate de dânşii. Dar opera comună se opreşte aici. Chestiunea de altminteri face obiectul unor lungi şi oţioaşe discuţii, asupra cărora noi, potrivit cadrului propus, nu vom stărui, ci ne vom mulţumi a indica doar punctele ce nu sunt supuse îndoielii, punctele ce-i caracterizează.
De pildă în metafizică şi logică; concluziile la care ajung cei mai însemnaţi sofişti, Protagoras şi Gorgias,. atât de osebiţi totuş, sunt' identice. Primul, provenit din şcoalele lui Heraclit şi Democrit, ca un corolar al sistemelor acestora, propune cel dintâi principiul subiectiv, ca singur mijloc de cunoaştere. Dând crezare spuselor lui Diogene Daerţiul IX, 51, una din scrierile marelui abderit începea cu vorbele celebre : tomul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce există, că sunt, a celor ce nu există, că nu sunt'. Şi Cicero Acad., II, 46 arată ca esenţială susţinerea conţinută în această frază, când spune că Protagoras putat id cuique verum esse quod cuique videatur. Platon, care analizează în Theaitetos această doctrină, pen-
18
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
19
tru a o respinge, spune şi dânsul că sofistul înţelegea prin om fiinţa sensibilă, simţurile; şi cum acestea variează infinit, urmează că şi. adevărul se schimbă, că nu e niciodată acelaş. Cum de altă parte, după acelaş sofist, şi lumea obiectivă este într'o neîntreruptă prefacere (potrivit doctrinei pe care Protagoras o auzise, poate, chiar din gura lui Hera-clit) ne depărtăm de două ori de putinţa cunoaşterii obiective. In adevăr, dacă şi instrumentul de percepere, senşaţia, este subiectivă şi, deci, schimbătoare, dacă şi obiectul, lumea, suferă aceiaş implacabilă modificare, criteriul de cunoaştere — singurul criteriu —nu rămâne decât individual. Cu alte ■cuvinte, fiecare om se constitue unitate de măsură a lumii, ■{jisTpov ydp inaoxov, Plat., Theait. 166. Aceasta-i doctrina cunoscută de obicei sub titlul homo-mensura. Că .această învăţătură, care, cea dintâi, mută obiectul în subiect, va degenera în scepticism, e aproape de sine înţeles ; că prin ea se vor pune .şi temeliile individualismului filosofic, e tot aşa de lesne a se conchide. Interpretarea de mai sus capătă însă confirmare prin aceea că e dată şi de Platon şi este împărtăşită şi de Aristotel Metaf., IV, şi nu fără dreptate s'a putut spune de Protagoras că 'oamenii l-au împiedecat să vadă pe om'.
Dintr'o direcţie cu totul opusă, din mijlocul şcoalei eleate, vine Gorgias, sofist tot aşa de mare ca Protagoras ; este autorul unei scrieri numită Despre ceea ce nu există sau Despre Natură. împingând teoriile filosofilor din Elea până la ultima concluzie, am putea spune : până la absurd, potrivit metodei lui Zenon, Gorgias susţine (Sextus Empiricus Adv. math. VII, 65) 'întâi de toate un lucru : că nu există nimic; al doilea, că chiar de-ar exista ceva, e cu neputinţă omului să-l perceapă; al treilea, că chiar de l-ar percepe, nu-i în stare nici a-l desluşi, nici a-l împărtăşi aproapelui'. Lipsind prin' urmare realitatea sau, în orice caz, perceperea ei, lipseşte şi putinţa de înţelegere a adevărului asupra ei. Ce se arată ca atare nu-i adevăr ci, cum însuş cuvântul o spune, o aparenţă a lui. Este adică, precum interpretează Aristotel (ibid.), 'accidentul în locul realităţii'. Dar cu înlăturarea
'în acest chip a adevărului obiectiv, Gorgias înlătură tocmai principiile pe care chiar Parmenides,' fruntaşul şcoalei din -care făcea parte, le formulase cel dintâi şi făcuseră gloria, în logică, a marelui eleat. Anume că 'fiecare noţiune este egală cu sine însăş, a este a (principium identitatis) şi că o noţiune nu poate fi împreunată cu alta şi în acelaş timp cu negaţia ei' (principium. contradictionis), ceea ce în formularea, versificată a' lui Parmenides sună astfel:'Xpij xo ' .Xeysw -ce voeîv x sov I[x[i£v«c- loxi yâp sfvat, MtjSev S'oOx eaxîv. Diels, Vors., I, 117. 'Trebue să zicem şi să gândim că ceea ce este, este...' Iar principiul contradicţiei, formulat .de creatorul Logicii Analyt., pr. II, 2 ca temelie a oricărei argumentări, fără de care nu este posibilă o judecată omenească şi deci o deosebire între adevăr şi eroare, fiind şi el înlăturat, se înţelege, orice .părere devine egală oricărei alteia ; în mod indiferent se poate atunci susţine, asupra oricărei noţiuni : şi afirmativa şi propria ei negaţie. Totul -e ca prezentarea să semene adevărului; să fie astfel, încât să pară şi celorlalţi adevărată. Din două păreri contrarii sofistul, fiind cum zice Platon un rcepc ixavxwv, dacă vrea, poate să facă, adică să prezinte ca superioară pe cea inferioară, după vorba cunoscută xov yjxxo) Xoyov xpst'xto) rcotsfv. De observat că la aceeaş încheere ajunge şi Protagoras, după ce a străbătut, însă, un drum osebit: 'El este în stare, după Seneca Ep. 85, să expună în mod'egal o situaţie într'un sens ca şi în celălalt' (in utfamque partemdisputări ex aequo posse...). Astfel au luat naştere şi au ajuns cu timpul la cea mai înaltă ■desvoltare, două discipline filosofice : dialectica şi eristica, amândouă punându-se la dispoziţia retoricii, într'o vreme când această artă era piedestalul principal pe care se înălţa orice om politic al noei societăţi democratice din Atena.
Urmările acestor teorii Din  teoriile subiectiviste
■'■ în domeniul etic.      ale lui  Protagoras,  din nihilis-Legea Natura.        mul lui Gorgias şi din practica
20
CEZAR PAPACOSTEA
SOFIŞTII IN ANTICHITATEA GREACĂ
21
.interesată a vieţii zilnice, nu numai a sofiştilor dar şi a întregii lumi burgheze ai cărei exponenţi s'au făcut sofiştii, au rezultat cu deosebire în domeniul etic, norme total osebite faţă de cele consfinţite prin tradiţie. Din moment ce nu există^adevăr obiectiv nici în lumea fizică, eu atât mai puţin va avea fiinţă un asemenea adevăr în ordinea morală. Binele, frumosul, dreptul... sau opusele lor, sunt noţiuni Relative, calificări individuale: sunt simple convenţii, auv6^xat. Prin urmare dreptatea scrisă în lege este şi ea lucru relativ, opinie subiectivă. Sunt cazuri şi când această dreptate se găseşte chiar în contrazicere cu adevărata dreptate, cu aceea ne'-, scrisă, care este suggerată de natură. Faţă de un asemenea relativism, unde vom găsi punctul de plecare? Da Observarea pe care Socrate o face lui Polos că ce mai urît să faci: decât să suferi nedreptatea', Kalicle,. sofist mai puţin discret decât Gorgias sau Polos, răspunde că nu poate fi frumos să 'nduri nedreptatea dacă osebim frumosul real de cel convenţional; de asemeni, şi-dacă facem deosebire între natură şi lege. In adevăr, dreptatea după natură e dreptul celui mai tare, cafe este în acelaş timp şi cel mai bun ; dovada o.aflăm în viaţa animalelor, în istoria omenirii, în istoria zeilor chiar. Heracles n'a furat vacile lui Geryon? Cât despre doctrina opusă, este o prostie care sade bine doar tineretului; la un bătrân ca Socrate, este însă ridiculă şi bună de biciuit, PI. Gorg. 483 cd. Ce este legea ? O invenţie a slabilor (de obicei cei mai mulţi), spre a se apăra de oamenii tari (Po^.1,358 e). Intre lege şi convenţie ( = votioj, auv8^xrj) de o parte, natură ( = <ţ>6cns) ■ de alta, se stabileşte astfel o antiteză, care face că în realitate noi formulăm judecăţi şi hotărîm tocmai pe dos decât ar trebui; calificăm dreptatea şi viţiul nu. după natură, ci după legi : to Sbtacov xal-xo-afo^pov 06 ţboei ă,XX& vojicp. De n'am fi în această stare antitetică, n'ar fi drept, moral, frumos ceea ce este astăzi frumos, moral, drept... ci altfel; ar fi ca puternicul să stăpânească pe slabi, să aibă mai mult decât aceştia şi să le poruncească, oricât de mulţi ar fi ei. Dimpotrivă, este contra naturii a face concesii slabilor şi a lucra împotriva propriilor inte-
Trese. Din opoziţia 'lege—natură' a rezultat în timpurile noi teoriile dreptului natural ale lui H. Grotius, iar mai târziu doctrina economiştilor physiocraţi. ; Pentru sofişti toate valorile/ şi cele morale şi cele intelectuale, se pot echivala în bani, întocmai ca orice valoare materială. De aceea şi învăţăturile lor, care constau sau în prelegeri susţinute, saji în discuţii întrerupte, se făceau cu plată. Advocaţi a? timpului mai mult decât, filosofi ai gîndirii, sofiştii de rriai multe ori pledau cauze, după interes, decât apărau convingeri proprii. In orice problemă ei se puteau avânta să susţină teza pro sau teza contra, făcând astfel dissoi logoi. Sântem la un- pas de scepticism; căci unde-i, adevărul ?
Individualismul filosofie. Adresându-se individului,
Restabilirea cumpenei,   sofiştii par a-i spune : fă din
inteligenţa ta o armă de luptă în contra organismului colectiv al celor ce, deşi slabi, sunt totuş bine îngrădiţi de legi şi tradiţii. Numai cu acea armă şi cu desfacerea de atâtea din zăgazurile organizării sociale, tu, o infimă unitate, o disparentă picătură în ocean, vei putea rezista tăvălugului.
In teoriile sofiste, zac, astfel, adânc împlântate, şi rădăcinile individualismului filosofic, din care va rezulta târziu, în timpurile moderne, filosofia uniii Stirner şi Nietzsche. Se mersese totuş prea departe. Neadaptaţii cu morala burgheză din veacul V, exponenţii întârziateipsiholbgiiagrariene protestează în atenţia contimporanilor şi arată, cu cuvântul şi cu fapta, ca Platon şi Socrate, că adevărul,(binele, dreptatea... nu-s numai păreri subiective, numai jocuri ale fanteziei individuale,' numai piese ale interesului egoist, ci realităţi aievea, egal de opozabile tuturor. Socrate cade în lupta 'deschisă. Dar Platon, cel mai autentic dintre şcolarii coiti-nuatori ai aceluia, restabileşte cumpăna în favoarea armoniei totului. Individul este partea; societatea, statul, este întregul. Republica lui Platon nu-i decât un imn închinat armoniei totului, căruia trebue să i se supună părţile.
,J
22 CEZAR PAPACOSTEA
Armonia totului. Platon,. Societatea se naşte din ne-
voia de ajutorare reciprocă a oamenilor ; ca sase ajungă la această ţintă, sarcinele trebuesc repartizate potrivit aptitudinilor naturale desvoltate în fiecare individ. Ca într'o' enormă fabrică, societatea, statul,, va organiza împărţirea şi executarea acestor saricini astfel, ca întregul să nu sufere. La fericirea individului nu se ajunge prin exaltarea.lui, nici prin susţinerea unei. singure clase,, ci prin fericirea prealabilă a întregului însuş. In lumea utopică a ideilor găseşte Platon poziţia de retragere faţă de multele inichităţi şi imperfecţii ale acestei lumi.. (Paralela revine şi mai târziu, în desvoltarea creştinismului: o parte din adepţii noei credinţe, ca şi Socrate, se luptă şi mor—sînt martirii, pe când alţii fug din lume, ca şi Platon, şi îşi caută în solitudine salvarea proprie prin rândueli, prin 'ascultări' şi rugăciuni purificatoare; aşa Platon altădată preconiza 'curăţirea' (x&Oapois) prin amor şi dialectică).
Pentru a încheia aceste observări, vom pune în relief şi faptul, că n'au lipsit exagerările, de o parte şi de alta : ele sînt de esenţa luptei. împotriva pulverizării sofiste se ridică prinurmare armonia totului, faţă de care părţile dispar ca inexistente. La răul acelei, pulverizări corespunde la Platon exageraţia comunismului, teoiie care desbracă pe individ de familie şi proprietate, de aceste adânci instincte care strică, în . socotelile filosofului, suverana armonie a întregului. La excesul sofist, excesul platonic.
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE »
Drept bibliografie arătăm aici numai lucrările esenţiale, graţie cărora cititorul se va putea uşor , orienta şi documenta.
1. Isvoarele directe sunt arătate în colecţia lui Diels, Die Fragmente der Vorsocratiker, II, i, partea IV, pentru ce priveşte pe sofiştii mai vechi : Protagoras, Xeniades, Gorgias, Prodikos, Thrasymachos, Hippias, Anti-phon, Kritiâs, Anonymus Iamblichi şi pe autorul operei numită obişnuit cDissoi Logoi', p. 524—648 (ed. II).
2. Isvoarele noi (cercetări şi studii moderne) se găsesc indicate : în bo-
1ND1CAŢIUNI BIBLIOGRAFICE 23
gatul repertoriu ăl lui Ueberweg prelucrat  de Praeciiter : Grundriss der / Geschichte der Philosophie des Alteytums 11, 125—143 şi 60*—66* ; în Zeller, Die Philosophie der Griechen I 26 1278—1460 şi în Gomperz, Griechische Den/ier3, I, 331—51.
3. In F. L/ortzing, Jahresb. iiber die Fortschrhtte d. kl. A. W. Bd. 163 (1913) P- 84—336 şi Bd. 168 (1914) p.. 1—158 este adunată întreaga literatură apărută între anii 1876—190 asupra sofisticei.
4. Dintre scrierile care au determinat un curent în favoarea sofiştilor menţionăm pe K. F. Hermann, Geschichte u. System d. Plat. Phil. I. 179— 231. Hegel, Gesch. d. Phil. II 5—27. Grote, History 0/ Greece VIII 474—544. Blaşs D. alt Bereds. I2 23—34. .
PLATON.
GORGIASV
(TRADUCERE)
Fr. 1. Teza lui Kalikle : i. Natura şi legea. 2. Ce înţelege sofistul prin 'cei mai puternici' ? 3. Să urmăm învăţăturile retoricii .sau pe ale filosofiei? 4. In ce constă perfecţia sufletului ? După Socrate, în orândueală şi armonie ; după Kalikle, în;dezordine şi în absenţa constrângerii (= ako-lasia) ■
Fr: II. — 1 Politica lui Socrate. Judecata din urmă : în imperiul lui
Hades.
Intre iubitorul demosului Kalikle. Spune-mi, Haire-
si cel al filosofiei. fon, vorbeşte Socrate serios ori numai în glumă?
Hairefon. Mie-mi pare că-i foarte serios, Kalikle. Dealtfel, nu-i nimic mai simplu decât să-1 întrebi pe dânsul.
Kal. Doar asta-i, pe zei, şi dorinţa mea ! Spune-mi ce să credem de tine, Socrate ? Vorbeşti serios ori glumeşti ? De eşti serios şi-s adevărate cele ce-ai rostit, vieaţa noastră, a omenirii, nu-i întoarsă pe dos ? Nu facem noi toate pe cât se pare altcum decât trebue ?
Socrate. Kalikle, dacă simţămintele noastre n'ar avea, în varietatea lor, nimic comun între ele, şi dacă fiecare din noi ar veni cu păreri originale şi fără nici-o asemănare cu ale celorlalţi, n'ar fi uşor ca cineva să dea altuia a înţelege ce se petrece în propriu-i suflet. Bag seamă însă şi afirm că atât eu cât şi tu trecem din întâmplare prin aceleaşi stări sufleteşti; amândoi sântem înamoraţi, dar fiecare de
1. Fragmentul I : 481 b—506 c, 521 d—527 e,  din : l'laton III, Gorgias, şi Menon, trad. în 1. română.
26 CEZAR PAPACOSTEA
altceva : eu, de Alkibiade al lui Klinias şi de filosofie; tu, de demosul Atenienilor şi de Demos, fiul lui. Pyrilamp. Şi simt cu fie ce clipă, că orice ţi-ar spune aceşti favoriţi şi oricum ţi le-ar desvolta, cât eşti tu de tare, nu vei putea să li te împotriveşti; din contră, te laşi purtat de dânşii în
e sus şi în jos. In adevăr, dacă-ţi spui părerea într'o adunare, iar demosul atenian nu zice ca tine, tu îndată te schimbi şi 'ncepi a susţine ce vrea el. Acelaş lucru ţi se întâmplă şi cu acest frumos tânăr, cu Demos al lui Pyrilamp. De ce ? Fiindcă n'ai tăria să te împotriveşti dorinţelor şi susţinerilor ce-ţi vin dela favoriţi. Astfel, dacă cineva s'ar minuna de tine şi ar socoti năzbâtii cele ce vorbeşti, câte vorbeşti din pricina lor, tu, de vrei să-i spui în faţă adevărul, îi poţi răspunde că atâta vreme cât nimeni nu va împiedica
482 pe favoriţii tăi să vorbească aşa, nici tu nu vei încetă să vorbeşti cum vorbeşti. Inciu'pueşte-ti acum că şi din partea mea trebue s'auzi un răspuns analog, bineînţeles cu alt conţinut, în felul următor : nu te mai mira că vorbesc aşa, ci mai degrabă du-te la favorita mea, care este filosofia, şi fă-o să nu mai vorbească aşa. Căci află, scumpe prietene, că ea este cea care-mi spune necontenit ce mă auzi vorbind ; şi ea-i mult mai statornică decât celălalt favorit al meu.—■ Da, această odraslă klineiană spune azi una mâne alta, pe când filosofia păstrează totdeauna aceleaşi convingeri. Ei bine, ea, nu eu, susţine lucrurile care te-au pus atât de mult pe gânduri; ea făcu în realitate şi acele expuneri la
b care însuţi ai luat parte. Prin urmare, sau o respingi cu dovezi, cum ziceam mai înainte, arătându-i : că nu faptul de a fi săvârşit nedreptatea este cel mai mare din toate păcatele, nici acela de a trăi fără cuvenita ispăşire, atunci când ai săvârşit-o; sau, dacă nu faci aceasta, eu jur, Kalikle, pe zeul-câne al Egiptenilor : Kalikle nu se va. putea pun - în acord cu tine ci va fi faţă cu tine toată vieaţa în dezbinare \ Cât mă priveşte, prea bunule, prefer să cânt cu o liră dezacordată, care să dea sonuri false; prefer să conduc un cor tot aşa de fals; prefer ca toată omenirea nu numai să
PLATON, GOKGIAS 27 :
nu fie de aceleaşi păreri cu mine, dar chiar să ducă război c împotriva mea;  prefer toate acestea decât eu, om fiind; să nu fiu consecvent cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap. .
Teza soîistă : legea Kal. Bag seamă, Socrate, ■
supremă este puterea,   că te avânţi ca un  tânăr în Natura şi legea.       cuvântări, nu altfel de cum este un adevărat orator popular. Ii dai şi acum cu vorba înainte, în vreme ce Polos trece prin aceiaş suferinţă pe care i-o imputa el însuşi lui Gorgias, că ar fi încercat-o faţă de tine. Zicea că, întrebat de tine dacă ar fi dispus să 'nveţe dreptul pe unul • care, doritor' să studieze retorica, vine la el fără să cunoască ce-i dreptatea, Gorgias s'a sfiit să spună cnu', şi a declarat d că-l învaţă. Aceasta, din pricina obiceiului pe care îl au oamenii că se supără când îi refuză cineva. Şi s'a. văzut astfel silit din hatâr să se contrazică, lucru care-ţi face o deosebită plăcere. A râs de tine, cred, şi cu bună dreptate atunci. Dar acum a căzut şi dânsul în aceiaş greşală ca Gorgias; iar Polos tocmai pentru aceiaş cauză, nu-mi place : că s'a învoit să treacă de partea ta şi să admită că-i mai ruşinos a face nedreptatea de cât a o suferi. Din a-ceastă consimţire apoi a urmat că a fost pus în încurcătură de tine, împiedicat în discuţie şi redus la tăcere, odată e ce a fost intimidat să-şi spună gândul întreg. Căci în realitate tu ce faci, Socrate ? Spunând mereu că eşti în căutarea adevărului, aduci discuţia la probleme greoaie, probleme de tribună; şi vorbeşti, de pildă, asupra lucrurilor ccare prin natură nu sânt frumoase, iar după lege sânt'. Se ştie însă că de cele mai multeori acestea două, natura şi legea, se bat cap în cap. Şi dacă se mai întâmplă că unul se sfieşte şi' n'are îndrăzneală să-şi spună neted gândul, iată-1 silit la contradicţie. Tu, prinzând această subtilitate, . te serveşti de ea în discuţii cu rea-credinţă : când îţi vor- 483 beşte omul după lege, tu îi pui întrebări ca după natură şi când îţi vorbeşte după natură, tu-i răspunzi ca. după
28
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
29
lege. Aşa fu cazul de adineauri : 'a face ori a suferi nedreptatea'? Şi când Polos vorbea despre ceea ce-i urît după lege, tu găseai legii cusururi după natură. In adevăr, dacă am privi natura, tot ce-i foarte urît după ea, este şi foarte păgubitor; aşa de exemplu, faptul de a suferi nedreptatea. Dimpotrivă, după lege, faptul de a săvârşi nedreptatea este cel mai urît. Afară de asta, a îndura ne-
1> dreptatea nici nu e o suferinţă proprie unui bărbat; se potriveşte sclavului, pentru care e mai bine să fie mort de cât să trăească; acesta, când suferă nedreptatea şi este stâlcit în bătăi nu-i în stare nici pe sine să se apere nici pe cel ce-1 are în grija sa. Ba să-ţi- spun : după credinţa mea făcătorii legilor sînt două categorii de oameni: slabii şi majorităţile. De aceea, pentru sine şi în vederea intereselor
c proprii îşi întocmesc ei legiuirile şi îşi orânduesc răsplăţi: laude şi dojeni. Pentru a-i înfricoşa să cucerească drepturi mai mari pe acei dintre muritori, care sînt mai puternici şi mai capabili, şi pentru a-i face astfel să nu aibă drepturi mai multe ca dânşii, ei declară ca urîtă şi nedreaptă superioritatea în drepturi şi zic că în asta stă nedreptăţirea : în tendinţa de a stăpâni mai mult de cât alţii. Pasă-mi-te, nu li-ar displăcea să aibă şi ei o porţiune egală, cu toate că sânt mai prejos ca ceilalţi. Iată de ce orice căutare de a poseda mai mult de cât au cei mulţi, este tratată în lege ca nedreptate şi imoralitate şi de ce numesc ei asta acţiune de nedreptăţire. Cât priveşte natura, eu cred că
d ea învederează la rândul său că-i lucru drept ca omul de mai mare valoare să aibă mai mult de cât cel bicisnic; cel mai puternic mai mult decât cel fără putere. Ea arată că-i aşa pretutindeni : la celelalte vieţuitoare ca şi la oameni : în toate statele şi familiile. După ea temelia dreptului e ca superiorul să ţină cârma; el să aibă mai mult decât inferiorul. Pe ce drept s'a întemeiat Xerxe când a
e oştit împotriva Heladei? Pe ce tatăl acestuia când a năvălit în contra Skyţilor, şi atâtea altele de acelaş fel, câte s'ar putea cita ? Ci eu socot că au purces potrivit naturii
— natura dreptului — şi, zău, au făcut-o şi după legea cea proprie naturii. Nu însă după legea pe care. o închipuim noi, oamenii, atunci când modelăm pe cei mai buni şi mai puternici dintre noi înşine, luându-i de mici, ca pe lei; şi când îi încântăm, şi-i vrăjim pentru a-i preface în robi; şi 484 când le spunem că partea lor trebue să fie egală, ca la toată lumea, şi că aceasta-i morala şi dreptatea. Dacă se 'ntâmplă însă că se naşte un bărbat de o natură puternică, unul în stare să clatine totul, să rupă de pe dânsul lanţurile şi să scape, sânt încredinţat că fel, călcând în picioare şi scriptele, şi.vrăjile, şi încântările şi legile noastre — legile care nu ţin seamă de natură — el se răsvrăteşte şi, cu toate că a fost sclavul nostru, se înalţă acum despotic şi face să scapere de lumină dreptul naturii. Mi se pare că şi Pindar a exprimat într'o odă acelaş gând ca mine acum, El zice : r>
Legea-i a,lumii regină: Nemuritori,i se 'nchinâ Şi muritori...
Legea, zice el mai departe,
îndreptăţeşte puterea, Care le duce pe toate Cu suverana ei mânai Martor îmi. este Herakles, Care cu muncile sale, Fără vre-o plată şi...
cam aşa zice ; nu ştiu bine versurile dar spune în tot cazul că Herakles, fără plată şi fără să le fi primit în dar, i-a luat lui Geryon vacile, ca lucru drept după natură; că deci şi vacile şi toate bunurile celor slabi şi bicisnici aparţin celui c puternic, şi valoros.
Filosofia şi afacerile după sofişti. Astfel este adevărul; ci tu nu-1 vei cunoaşte decât când vei ajunge la cercetări mai înalte, lăsând acum la o parte filosofia. E adevărat, Socrate, că
>
30 CEZAR PAPACOSTEA
filosofia este plăcută când omul s'apucă de ea până la o anumită etate şi dacă se ocupă cu măsură. Dar decă cineva întârzie întrInsa peste trebuinţă, filosofia devine pentru oameni o nenorocire. Chiar dacă este cineva excepţional înzestrat de natură, din moment ce se ocupă cu filosofia până dincolo de vârsta proprie ei, va rămâne în mod necesar un om lipsit de acea bogată'experienţă, pe care ar trebui
d s'o aibă orice bărbat care vrea să devină distins, corect şi cu bun renume. Filosofii, se ştie, n'au habar de legi, nici de cele prin care se cârmuesc 'statele, cum n'au de cuvântările folosite spre a se pune cineva în contact cu adunările cetăţeneşti pentru treburi particulare şi publice; sânt străini de plăcerile şi pasiunile omeneşti; străini, într'un cuvânt, şi fără experienţa moravurilor în genere. Când dau peste o acţiune particulară ori publică, ei se fac de râs, cum cred că se 'ntâmplă cti oamenii politici care, şi ei, când
e vin la disputele voastre şi la expuneri raţionate, devin ridicoli. Se 'ntâmplă ce zice Euripide : ''strălucit este fiecare într'o direcţie; dar lucrul pentru care se dă în vânt
Mai. toată vremea din zi risipindu-şi-o pentru acesta, E meseria, în care el singur se 'ntrece pe sine...
de îndeletnicirea în care-i nepriceput, fuge şi chiar o pone-485 greşte; laudă în schimb pe cealaltă, în care se pricepe; şi face asta din iubire de sine, gândindu-se astfel că se laudă pe el însuşi. După mine, calea cea mai potrivită este să ne împărtăşim din ambele : din filosofie e frumos şă cunoaştem cât trebue pentru ştiinţă — şi nu-i ruşine pentru cineva, cât este încă tânăr, să filosofeze. Dar când a ajuns om în etate şi tot se mai ocupă cu filosofia, atunci lucrul devine ridicol, Socrate. Faţă de unii ca aceştia, când îi ascult filosofând, eu încerc un sentiment foarte asemenea celui ce mă stăpâneşte când se 'ntâmplă s'aud un om în toată firea gân-gurind şi jucându-se copilăreşte. Când văd un copil, căruia b     îi şade bine să vorbească astfel, adică să se joace ori să gân-
PLATON, GORGIAS 3ţ
gurească, mă bucur, găsesc lucrul încântător : este în aceasta •ceva liber, ceva din podoaba vârstei unui băeţel. Dimpotrivă, când îl ascult că discută cu discernământ, nu ştiu ce picuri de amărăciune mi se furişează în suflet, o lovitură pare că-mi răneşte urechile, în sfârşit, ceva care aduce a sclavie răsare înainte-mi. Iar când întâlneşte cineva un bărbat în toată firea jucându-se şi gângurind, lucrul atunci devine c -comic, e nedemn de un om, şi bun... doar de bătut. Aceiaş -sentiment mă stăpâneşte şi când stau lângă cei ce filoso-fează. Dacă constat filosofia la un tânăr, eu îl admir, găsesc că-i şade bine, în tot cazul mă gândesc că am de-a-face cu un om liber; dimpotrivă, când nu-1 văd filosofând, îl socot lipsit de sentimentul libertăţii şi' incapabil  de a realiza cândva, într'o direcţie, un lucru frumos şi nobil; dar iarăş, când văd pe unul mai în vârstă, că încă filosofează d şi că nu se desbară de această preocupare, mi se pare că aiumai bătaia l-ar lecui pe uri. bărbat ca acela, Socrate ! Cum -spuneam: adineauri, este ceva nebărbătesc pentru un om, fie el un geniu, să fugă de miezul oraşului şi de adunări de unde, cum zice poetul, bărbaţii îşi trag un renume ; e nebărbătesc ca, în loc de aceasta să se afunde pentru restul vieţii într'un ungher spre a şopti cu trei-patru copilandri, nu ştiu -ce discuţii şi a nu rosti niciodată un cuvânt liber, tare şi e mulţumitor. Cât despre mine, Socrate, n'am decât o bună prietenie pentru tine; dar, uite, aproape că trec şi eu prin aceleaşi clipe acuma, prin care trece Zethos faţă de Am-fion în autorul pomenit, Euripide. îmi vine şi mie să-ţi spun ce zice acela (Zethos) către fratele său :. nesocoteşti, Socrate, tocmai lucrurile de care ar trebui să te ocupi; umbli să dai un lustru copilăros firii aşa de nobile a sufletului tău, când nu eşti în stare : nici să faci o susţinere mai a catârii într'o chestie de drept, nici să alegi calea naturală şi convingătoare şi nici măcar 486 să dai pentru altul un sfat viguros. Şi totuş, scumpe Socrate, să nu te superi deloc pe mine, că îţi voi vorbi cu cel mai bun gând : nu-ţi pare că-i lucru ruşinos să fii astfel cum cred că eşti, şi tu îşi alţii ca tine, care împingeţi prea departe preocuparea cu
32
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
33
filosofia ? In adevăr, să punem acum că te-af înfrunta cineva, pe tine sau pe altul din cei ca tine; că te-ar târî pe la închisoare şi ar susţine într'una că tu, cel ce nu faci nici-o nedreptate, ai săvârşit totuş una... ei bine, sunt în-
b credinţat că nu te vei putea descurca prin mijloacele tale proprii, că vei rămâne uluit şi cu gura căscată, neputând spune un singur cuvânt de apărare; apoi, urcat până la scaunul de judecată şi pus faţă în faţă cu un pîrîtor păcătos şi lipsit de conştiinţă, ai fi în stare şă-ţi pierzi şi vieaţa, dacă el va binevoi să ceară osândirea ta la moarte. Şi a-tunci, Socrate, sunt în drept să te întreb : ce înţelepciune e aceasta că o disciplină primeşte pe om mai bine înzestrat de natură iar dânsa-1 face mai slab şi mai fără putere de a se ajutora singur, ori de a se mântui din cele mai mari pericole, nici pe sine nici pe altul? O disciplină, după care omul se lasă prădat de duşmani în toată averea sa şi-i silit
c să trăească în statul său pur şi simplu fără onoare? Unui astfel de om, fie-mi îngăduit să rostesc şi o vorbă mai grosolană, ar trebui să i se tragă chiar palme pe obraz fără. a fi chemat la răspundere. Iată, prietene, de ce-ţi zic : ascul-tă-mă şi pune odată capăt argumentaţiei abstracte; dă-ţi osteneala pentru o mai bună administrare a afacerilor; pune-te pe lucru să descoperi din care parte îţi va veni faima de om cuminte şi lasă altora strălucirile acestea — fie că trebue să le zicem nebunii, fie că flecarii — de pe urma cărora însă Vei locui în case goale; imitează, nu pe
d bărbaţii ce se pierd în discutarea nimicurilor şi mărunţişurilor ci pe aceia cărora le aparţine şi vieaţa şi renumele şi nenumărate alte bunuri..
Socrate felicită pe Kalikle.        So. De m'aş fi născut cu
o inimă de aur, îţi închipueşti tu,. Kalikle, ce bucuros m'aş simţi acum, că am dat peste una din acele pietre cu care oamenii încearcă aurul? S'o găsesc pe cea mai preţioasă şi să ştiu de-acum înainte cu siguranţă că, dacă-mi apropiiu sufletul de ea şi-mi spune că-i frumos-
desvoltat şi instruit, eu am destul şi nu mai este nevpe de
nici-o altă probă !
Kal. Unde vrei s'ajungi cu această vorbă, Socrate ? e So. Să-ţi spun unde. Sunt încredinţat că întâlnindu-te
pe tine, am şi găsit o astfel de piatră tălmăcitoare. Kal. Cum asta ?
So. Că pot şti bine Un lucru : orice-mi vei încuviinţa ţu, din cele ce sufletul meu gândeşte şi exprimă, acela este adevărul adevărat. Şi mă gândesc că oricine vrea să pue la cercare Un suflet şi să isbutească a afla dacă trăeşte co- 487 rect ori ba, are nevoie de trei însuşiri : ştiinţă, gândire a-leasă şi sinceritate în vorbire; tu le ai pe toate trei.. Este adevărat că eu mă întâlnesc cu multă lume care nu se simte în stare a mă supune cercetării: unii pentrucă nU sunt învăţaţi ca tine; alţii, e adevărat că nu-s lipsiţi de învă-, ţătură, însă nu vor să-mi spună adevărul, fiindcă nu-şi bat capul cu mine cum îţi baţi tu; cât priveşte, în fine, pe a-ceşti doi străini de aici, pe Gorgias şi Polos, ei sunt şi.învă-, ţaţi şi prieteni cu mine : sunt însă lipsiţi de ,.o. anumită li- b bertate a limbii şi se ruşinează ceva mai.mult decât trebue. De ce n'aş spune-o? Au ajuns la aşa, grad de sfieală, că din cauza acestui sentiment fiecare din ei îşi ia curajul să vorbească de faţă cu lume multă tocmai contrariul de ce gândeşte —şi asta în problemele cele mai mari. Dar tu... tu ai toate însuşirile pe care nu le au ceilalţi ! De învăţat, eşti îndestul de învăţat: mulţi dintre Atenieni ar putea-o mărturisi; apoi faţă de mine eşti binevoitor. De care dovadă să mă folosesc întâi ? Să-ţi spun una. Eu ştiu că voi sunteţi patru care studiaţi împreună filosofia,: tu, Teisandru c din Afidna, Andron al lui Androtion şi Nausikyde Kholar-geianul. Şi v'am auzit odată discutând întrebarea : până unde trebue împinse exerciţiile filosofice? Ştiu că a biruit a-tunci între voi părerea de a nu intra prea adânc în studiul filosof iei; ştiu că v'aţi îndemnat unii pe alţii să vă feriţi-de a deveni peste măsură de învăţaţi, nu cumva să cădeţi. d în greşala de a vă perverti. Şi, întrucât acum te aud dân-
34
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
35
du-mi aceleaşi sfaturi ca şi celor mai buni prieteni ai tăi, am dovada mulţumitoare că-mi eşti binevoitor cu adevărat. Cât despre faptul că poţi-vorbi cu toată sinceritatea şi fără nici-o sfieală, asta o spui şi tu, dar o arată mai ales discuţia ce-ai susţinut însuţi, puţin mai înainte. Deocamdată s'a făcut lumină asupra valorii judecăţilor ce formulez ; când una din părerile mele este întărită de tine, nu va mai fi nevoe să ne ducem la o altă cercetare : ea va fi îndeajuns de probată şi de mine şi de tine. Că doar n'o să fii de părerea mea din neştiinţă, nici din prea multă delicateţă! Cum iarăş, nu pot crede că ais'o faci cu intenţia de a mă înşela : îmi eşti prieten şi singur o spui. In realitate, deci, potrivirea mea cu tine asupra unui punct va însemna atingerea adevărului asupra acelui punct. Cea mai frumoasă din toate cercetările, Kalikle, se întâmplă că e tocmai cea pentru care m'ai ţinut de rău : cum trebue să fie omul, cu ce să se îndeletnicească, până la ce grad când e bătrân, până la care cât este tânăr. Eu, de fac o greşală în vieaţa mea personală, poţi fi sigur că nu păcă-tuesc cu voie ci numai din propria mea neştiinţă. Tu, fiindcă ai început să-mi dai sfaturi, n'ar trebui să mă laşi în drum ci să mă călăuzeşti mai departe spunându-mi ce îndeletnicire mi s'ar potrivi şi în ce chip să mi-o însuşesc. Şi dacă mă prinzi: acu de acord cu tine, mâi pe urmă lucrând împotriva acordului nostru, socoteşte-mă fricosul fricoşilor şi nu-mi mai da nici-o îndrumare ea unul ce nu-s vrednic de nimic.
CA fi puternic', înseamnă        Ia-o acu de-a-capo şi spu-a fi superior şi capabil ne-mi: cum zici tu şi Pindar că după natură.        este dreptul natural? Poate cel puternic să despoaie cu forţa pe cei mai slabi ca dânsul, cel capabil să domine pe cei mai puţin pricepuţi şi cel destoinic să aibă mai mult decât bicisnicul? Este exactă amintirea mea, ori alta-i cumva concepţia ta despre dreptate?
Kal. Ba, eu asta am spus-o atunci, asta, şi-acum o spun.
So. Pe cine numeşti tu mai priceput şi pe cine superior "în putere? Nu cumva pe unul şi acelaş? Căci eu nici înainte nu m'am putut dumiri de la tine ce voiai să spui. Pe cei puternici i-am numit superiori şi se cuvine deci ca slabii să fie supuşi celor tari, după cum ai arătat, dacă nu mă înşel, tu însuţi atunci;când spuneai că statele mari se năpustesc asupra celor mici pe temeiul dreptului natural, fiindcă le sunt superioare şi au mai multă putere. Aceasta — întrucât ■"ea fi superior', 'mai puternic'şi -mai capabil' este una şi a-ceiaş. Sau este cuiva cu putinţă să fie mai capabil însă inferior şi fără putere, ori să fie superior însă bicisnic ? Sau nu cumva, 'a fi capabil' este.una şi aceiaş cu 'a. fi bun'? Defineşti-mi clar cum e înşine acest fapt? "A fi superior', 'a fi capabil' şi ca fi puternic' este una" şi aceiaş sau fiecare este altceva?
Kal. Iţi spun neted : e una şi aceiaş.
So. Sunt deci mulţimile superioare individului, prin natură, ele care-şi âlcătuesc legile menite, dealtfel,- a sta deasupra fiecăruia din noi, aşa cum însuţi ai spus-o adineaori?
Kal. De ce n'ar fi ?
So. Prînurmare măsurile luate prin legile făurite de -cei mulţi sunt în realitate ale unor superiori ? Kal. Se 'nţelege.
So. Atunci —şi ale celor capabili? Căci, după socoteala ta, cei numiţi superiori sunt capabili într'o măsură mult mai largă.
Kal. Da.
So. Şi orânduirile legale făurite de aceştia sunt deci frumoase după natură? Kal. Sunt.
So. Dar atunci, nu cumva mulţimile socotesc, cum ziceai înainte, că dreptatea stă în păstraf earegalităţii şi că-i mai mare necinste să săvârşeşti de cât să suferi nedreptatea ? Este său nu adevărat ? Aici nu te da prins în laţul sentimentului de ruşine. Este sau nu marea mulţime aceea, care
36
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
37
crede că dreptatea stă în a nu avea nimic mai mult decât ceialalţi şi în păstrarea egalităţii şi în faptul că-i mai mare necinstea de a săvârşi de cât de a suferi nedreptatea ? Nu pregeta, Kalikle, să-mi dai un răspuns; că de vei fi în acest punct la un gând cu mine, voi avea întărirea ce-o aştept din parte-ţi, ca de la un bărbat capabil să pătrundă adevărul când şi-a spus cuvântul.
Kal. Da, aşa gândesc mulţimile.
So. Nu numai legea, prinurmare, ci şi natura se rosteşte în sensul că-i mai multă necinste să săvârşeşti decât să 'nduri p nedreptate. Judecând astfel, se pare că nu spu-b neai adevărul mai adineaori; că n'ai avut dreptate să mă învinueşti şi să spui că legea şi natura se bat cap în cap, nici că eu mă slujesc cu ştiinţă de această opoziţie pentru a susţine o discuţie cu rea-credinţă, punâudu-mă în punctul de vedere al legii când se vorbeşte de natură şi în al naturii când se vorbeşte de lege.
Kal. Omul ăsta nu se mai poate opri din flecărire ! Ia spune-mi, Sqprâte, ntbţi este ruşine la etatea ta, să faci o adevărată vânătoare de vorbe, pentru ca, de greşeşte c unul un cuvânt, tu să-ţi socoteşti îndată câştigul ? Nu cumva crezi că prin 'superiori' înţeleg altăcevâ decât pe cei capabili ? Nu-ţi spun eu,, de atâta vreme că 'superior' este una şi aceiaş cu capabil ? Sau crezi să fi zis că, de s'ar aduna pleava sclavilor şi a oamenilor de tot soiul adică fără vreo valoare afară poate de valoarea puterii trupului lor — şi de ar pune o regulă, aceasta-i legea după părerea mea?
So. Bine, prea înţeleptule Kalikle, aşa grăeşti? d Kal. Negreşit..    .^.^     .„L, ,
So. Ci eu, divinule prieten, de mult am bănuit că aşa, ceva înţelegi prin cuvântul 'superior'. Şi fiindcă doresc să ştiu claţ, ce. Spui, r^au,.întrebările. Nu-i aşa că tu nu socoteşti maţ capabili,,nişte.;i:oameni fiindcă vsunt doi, la număr,, decât, este unul .singur ?, Nici că. .sclavii; tăi sunt, mai, .capabili, de cât line, fiindcă;sunt mai puternici?. Ia-o dar dintru început..,.şi .spune-mi, pe,-eine-i .numeşti, 'capabili' dacă nu-i
vorba de cei puternici ? Şi fii mai îngăduitor când mă înveţi, minunate prieten, ca să nu fiu silit să plec.
Kal. Iţi baţi joc de mine, Socrate. e
So. De loc, Kalikle, şi îţi jur pe Zethos, de care te-ai folosit mai înainte pentru a-ţi bate joc de mine aşa de tare ! Mai bine spune-mi care-s 'capabilii' tăi ?
Kal. Ai mei? Sunt cei destoinici.
So. Vezi că şi tu acum baţi câmpii şi nu arăţi nimic? De ce nu spui dacă socoti capabili şi superiori pe cei inteligenţi, ori pe vre-o altă categorie de oameni?
Kal. Ei da, pe Zeus, de aceştia: nici-o îndoială că de ei vorbesc !
'Mai bun' e una si So. Si de multe ori un sin-
aceiaş cu 'mai inteligent'? gur om, care gândeşte bine, este 490
superior, după părerea ta, faţă de zeci de mii, care nu gândesc ; şi i se cuvine să stăpânească, iar -ceilalţi să fie supuşi; ca stăpân, apoi, el trebue să aibă mai mult de cât supuşii săi. Parcă asta ai vrea să înţelegi, şi nu-i cazul să mă ţii de rău că vânez cuvântul dacă zic, de-o pildă, că un singur om este mai capabil ca zeci de mii!
Kal. E tocmai ce susţin eu; cred că asta-i dreptatea după natură : capabilul şi cel inteligent să conducă şi să aibă mai mult decât bicisnicii.
So. Stăi puţin aici şi spune-mi deocamdată altceva; pune că suntem toţi adunaţi, ca acum, în aceiaş loc; că b avem împreună multe merinde şi băuturi; că am fi nişte oameni de adunătură — puternici alăturea de slăbănogi; şi numai unul din noi să fie mai capabil, spre exemplu, în arta medicală. Ca putere fizică, fireşte, el va fi mai tare ca unii; desigur, mai slab decât alţii. Dar, fiind mai învăţat ca noi, nu cumva doctorul nostru va fi superior şi măi priceput ca noi, măcar în această privinţă?
Kal. Negreşit.
So. I se cuvine oare lui, ca mai priceput,, să aibă o igrămadă mai mare din acele merinde ? Ori sarcina sa de c
38
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
39
conducător se opreşte la împărţire numai, iar în ce priveşte mâncarea şi folosirea, n'are dreptul să ia pentru propriul său corp nimic mai mult decât alţii, dacă nu vrea să fie pedepsit ci să aibă în raport doar cu puterea sa fizică : mai mult decât cei mâi slabi, mai puţin decât cei mai tari? Şi dacă s'ar întâmpla ca tocmai dânsul să fie mai firav ca toţi, s'ar putea oare, Kalikle, ca omul cel mai capabil din adunare să aibă cea mai mică parte ?
Kal. Vorbeşti de merinde, băuturi, doctori şi de..... d     atâtea fleacuri; eu nu mă gândesc la astea. -. ' ' .
So. Spune-mi atunci, pe cine numeşti capabili ? Pe cei inteligenţi, ori pe cine ?
Kal. Pe aceia-i numesc.
So. Şi nu se cuvine celui capabil să aibă o parte mai mare ?
Kal. Da, însă nu merinde şi băutură.
So. Pricep; atunci poate îmbrăcăminte? Trebue., de pildă, ca ţesătorul cel mai destoinic să aibă şi cea mai cuprinzătoare haină, să se plimbe învăscut în cele mai numeroase şi mai arătoase veşminte? . ,
Kal. Ce veşminte ?!,.;'■''
So. Şi, ca încălţăminte : e 'nvederat că meşterul cel mai iscusit în facerea lor trebue să aibă mai multe, că de e     aceia doar este cel mai priceput ! Poate că unui asemenea, cismar nu i-ar sta rău să se plimbe încălţat cu cele mai încăpătoare ghete, cu cele mai numeroase!
Kal. Ce tot baţi capul cu ghetele?
So. De nu vorbeşti de ghete, te' gândeşti poate la. alte cazuri. Inchipueşte-ţi, de pildă, un om care, ocupân-du-se cu agricultura, este bun cunoscător al pământului că e pe de-asupra om cum-se-cade> om corect. Poate că i. s'ar cuveni mai multă sămânţă, poate că ar merita să aibă,, pentru ogorul propriu, cel mai mare hambar de cereale.
Kal. Iară şi iară aceleaşi, Socrate.
So. Şi nu-s numai pildele aceleaşi, Kalikle, dar stau. tot în preajma aceloraşi subiecte chiar.
Kal. Pentru Dumnezeu, îi dai mereu înainte cu cis-mari, postăvari, bucătari, doctori... parcă de ei ar fi acum vorba noastră ! 491
So. Dacă-i aşa, spune tu : pe ce tărâm cată să fie cineva mai capabil şi mai cunoscător pentru a avea pe drept o parte mai mare decât a celorlalţi? Cum văd, tu nici pe mine. nu mă rabzi când arunc presupuneri, nici însuţi nu vrei să spui.
Capabili sunt numai cei Kal. Dar eu ţi-o spun de-
înţelepţi şi îndrăsneţi în atâta  vreme !   întâi de toate, politică. când vorbesc de oamenii capabili,
eu nu înţeleg nici pe cismari, nici pe bucătari, ci înţeleg pe cei pricepuţi în treburile statului, b adică pe.cei care ştiu cum să le administreze în sensul că nu-s numai pricepuţi dar şi îndrăsneţi, având destulă energie să ducă la bun sfârşit cele proiectate şi să nu dea 'ndărăt din slăbiciune de suflet. , So. Vezi, prea bunule Kalikle, că nu sunt aceleaşi pricini pentru care turnă învinueşti pe mine şi eu pe tine? Tu zici că eu susţin mereu una şi aceiaşi şi mă ţii de rău pentru asta. Dimpotrivă, învinuirea mea este că tu nu menţii niciodată aceiaş convingere despre aceleaşi lucruri. Astfel, uneori numai cei puternici sunt pentru tine capabili şi superiori; c alteori numai cei înţelepţi; acum ai venit cu alta : numai pe cei îndrăsneţi îi numeşti superiori şi capabili. Pentru Dumnezeu, desfă-te odată de vorbărie şi spune care-s capabilii tăi ? Care-s superiorii ? Şi-n ce le stă superioritatea ?
Kal. Dar am mâi spus-o : cei care dispun de înţelepciunea trebuitoare pentru afacerile de stat, când sunt şi îndrăsneţi. După mine, acestora li s'ar cădea să cârmuească statele; în plus, este şi drept ca dânşii să aibă mai multe d foloase decât ceilalţi: fireşte, cârmuitorii mai mult decât cei cârmuiţi.
So. Cum vine asta? Cârmuitori ai cui? Ai lor înşişi? Sau în ce altă privinţă 'cârmuitori şi cârmuiţi?'
40
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
41
Kal. Cam în ce altă privinţă?
So. înţeleg că fiecare este stăpân pe sine însuşi. Ce ? După tine aşa ceva nu trebue ? Numai pe alţii să-i câr-mueşti?
Kal. Ce sens dai vorbelor stăpân pe sine însuşi ?
So. Nu-i sens variat aici; e cel pe care-1 dau toţi oamenii : 'de a fi cumpătat şi stăpân pe sine însuşi'. Cu alte cuvinte, de a-şi domina dorinţele şi poftele care sunt în-e tr'însul.
Kal. Ce, glumeşti? Proştii sunt cumpătaţii tăi !
So. Da de unde! Nu-i unul aici, care să nu vadă că nu vorbesc de proşti.
Trăeşte vieaţa după Kal. Ba de ei vorbeşti, So-
natură, cine lasă liber erate, şi încă cum ! Căci care alt frîul plăcerilor. om se poate socoti fericit când este robul oricui ? Vrei să ştii cum e după natură frumos şi drept ? Iţi spun îndată cu toată sinceritatea : trăeşte vieaţa bine cine lasă frâu liber celor mai mari pofte ce sunt în el, cine nu le zăgăzueşte şi cme este
492 în stare, prin îndrăsneală şi pricepere, să le pună neîncetat la îndemână tot ce cere dorinţa poftitoare mereu de altele. Dar aşa ceva, cred, nu-i cu putinţă marei mulţimi. Pentru aceea gloatele ţin de rău pe asemenea oameni; ele îşi ascund astfel propria incapacitate, de care li-i ruşine, şi declară necumpătarea lucru urât, întru cât — cum spuneam şi mai riainte — aduce în stare de robie şi pe oamenii de o natură superioară: ne-fiind capabili să-şi agonisească
b cele trebuitoare pentru saturarea poftelor, mulţimile laudă cumpătarea şi dreptatea : o fac din laşitate. Pune că avem de a face cu feciori de regi sau cu oameni în care natura a pus destul pentru ca ei s'ajungă la conducere—la tiranie sau altă supremaţie — ce-i mai urât pentru dânşii, ce-i mai bicisnic decât cumpătarea? Ei, cărora le stă la îndemână să guste fără nici-o stingherire din bunurile vieţii, să vie singuri la stăpân, să treacă de partea celor mulţi
şi să-şi însuşească şi legea, şi raţiunea şi critica la care pot fi supuşi aceia ! Şi cum nu i-ar face nefericiţi o astfel de 'frumuseţe', pricinuită de cumpătare şi dreptate, câtă vreme ei nu sunt în stare să dea nimic mai mult prietenilor c decât duşmanilor — deşi puterea supremă în propriul lor stat este în manile lor ? Ci iată, Socrate, adevărul adevărat, acela pe care tu zici că-1 urmăreşti: virtutea şi fericirea — nu-s decât mijloace cu ajutorul cărora omul îşi poate mări plăcerea, neînfrânarea şi orice libertate. Celelalte sunt înfrumuseţări înşelătoare, convenţii de-ale oamenilor întocmite în contra naturii, sunt vorbe goale, praf şi fum.
So. Nu fără avânt, Kalikle, şi eu destulă sinceritate d ai făcut expunerea. In adevăr, vorbeşti răspicat lucruri pe care şi ceilalţi oameni le gândesc, însă nu vor să le rostească. De aceea te rog să nu dai îndărăt cu nici-un preţ; doar S'o face în mod real lumină asupra întrebării cum trebue să trăim ! Să-mi spui: dacă unul vrea.să fie în vieaţă aşa cum se cuvine, zici că nu trebue să pue nici-un frâu poftelor, ci, lăsându-le să devie cât mai mari, să alerge după mijloacele de satisfacere, de oriunde şi le-ar agonisi, şi zici că asta-i virtutea ? e
Kal. Da, acestea le spun eu. ■.' ■ .
So. Deci pe drept sânt numiţi fericiţi cei care n'au trebuinţă de nimic. -
Kal. In felul acesta numai pietrele sânt fericite, şi morţii.
Vieaţa omului dedat So. Dar şi cum zici tu, gro-
poîtelor este cea mai    zavă vieaţă ! Nu m'aş mira să bună? aibă dreptate Euripide când spune
în versurile :
Cine mai ştie de nu e vieaţa o moarte aievea, Moartea la rându-i de nu e vieaţă ? ,
Şi poate că în realitate sîntem. morţi. Am auzit-o din :gura unui înţelept. Spunea că noi acum sântem morţi, că 493
42
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
43
trupul nu-i pentru noi decât un mormânt şi că partea din suflet unde s'au sălăşluit poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii înrâuriri. Un spiritual povestitor de mituri, pasă-mi-te un bărbat din Sicilia sau din Italia, voind să se joace cu vorbele, a numit această parte a sufletului pithos, adică butoi, din pricina asemănării cu vorbele pithanon şi peistikon, care arată 'credulitate'. Şi li-a zis anoetous, adică lipsiţi de minte, celor.pe care îi numim dmuetous, adică neiniţiaţi; iar partea sufletului unde la cei lipsiţi de minte se sălăşluesc patimile, parte ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, dânsul a asemănat-o unui butoi fără fund, clin cauză că nu se umple niciodată. Cu totul altfel decât tine, Kalikle, el arată că din toţi cei coborîţi în Haides — căruia el îi zice Aeides, adică 'nevăzutul' — cei mai nenorociţi sânt 'neiniţiaţii, pe care îi numeşte şi amuetoi, adică rău închişi : ei sânt nevoiţi să toarne într'un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. După cât îmi spunea cel care mi-a destăinuit acestea, ciurul este sufletul; şi asemăna sufletul celor lipsiţi de minte cu un ciur, fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii" şi a uitării. Se 'nţelege, asemenea icoane au şi câte o ciudăţenie în ele, dar oricum, au darul că lămuresc bine ceeace vreau să dovedesc; aceasta, bineînţeles, dacă eu sânt în stare să-ţi schimb convingerile, să te fac adică a preţui mai mult vieaţa rânduită, vieaţa mulţumită pururea cu ce are şi nu cere mai mult, aceleia necontenit chinuite de pofte nesăturate şi neînfrânate. Isbutit-am oare să te conving şi să-ţi schimb părerile în sensul că oamenii sânt mai fericiţi prin cumpătare decât prin desfrâu, sau nu clatin nimic, chiar de ţi-aş. spune şi alte multe poveşti din acestea ?
Kal. Ba, partea din urmă, Socrate, spune adevărul.
So. Dacă-i aşa, atunci să-ţi mai arăt o icoană, pe care o scot din atmosfera aceleiaş scoale, de care vorbirăm acum. Ia caută să-ţi dai seamă, nu cumva cele două moduri de vieâţă — a omului înţelept şi a celui desfrânat — se pot
asemăna cu împrejurarea a doi oameni care ar avea, fiecare nenumărate butoaie ? Ale celui dintâi, fiind în bună stare, sunt pline : unul cu vin, altul cu miere, altul cu lapte, şi celelalte multe, pline cu de toate, essenţe rare, grele şi pentru a căror agonisire e nevoie de multe şi chinuitoare osteneli; dar, odată pline, stăpânul lor nu mai toarnă nimic şi nu se mai ocupă de ele; din partea aceasta omul se simte liniştit. Al doilea ar avea şi dânsul putinţa să-şi adune, tocmai ca primul, nu fără osteneli, felurite băuturi; închipuie-ţi însă că vasele lui sunt în stare rea, sunt găurite. Pentru a le umple ar fi silit mai întâi să muncească zi şi noapte şi să 'ndure cele mai mari necazuri. Iată, aceste două moduri de vieaţă sunt aidoma celor trăite de omul înţelept şi de cel neînfrânat : care din doi îţi-apare mai fericit? Oare am isbutit să-ţi aduc prin cele spuse o cât de mică schimbare în convingeri ? Te laşi bătut că o vieaţă bine rânduită este superioară uneia dezordonate ?   Ori tot nu eşti convins ?
Kal. Nu mă 'ndupleci, Socrate, că doar omul cu bu-toaele pline nu se mai bucură de nici-o plăcere. Şi, dacă nu se mai poate bucura de ceva şi nu-i pus la încercare nici de necazuri, odată ce butoaele îi sunt pline, vieaţa lui se scurge — cum ziceam şi înainte — tocmai ca a unei pietre. Ci fericirea vieţii stă în aceasta mai ales: să curgă cât mai mult în butoi !
So. Bine, dar ca să curgă mult, nu-i cumva necesar ca pierderea să fie din belşug şi găurile de scurgere cât mai mari ?
Kal. Fără 'ndoeală.
So. Atunci e vorba mai de grabă de vieaţa unei ploi decât de a unui mort sau a unei pietre. Dar spune-mi, sensul celor vorbite e ca împrejurarea înfometării, când omul fiind flămând s'apucă de mănâncă?
Kal. Acesta este.
So. Da fel şi cu însetarea, când omul căruia i-isete,bea?
Kal. O spun şi adaug că-i aşa cu toate celelalte dorinţe : să le aibă, să şi-le poată satisface şi să se bucure ! Astfel se trăeşte fericit.
44
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
45
So. Ura, prea bunule ! Urmează cum ai început şi nu te lăsa cuprins de vre-o sfieală. Gât mă priveşte, îmi dau seama că n'ar trebui nici eu să şovăeşc de ruşine. Şi mai întâi spune: este cu putinţă ca unul cu râie pe el dar cu toată înlesnirea de a se scărpina, să trăeâscă fericit, deşi ar duce-o toată vieaţa într'un scărpinat ?
Kal. Ciudat mai eşti, Socrate, şi ce vorbă de bâlciu în gura ta !
So. Ei da, Kalikle; cu asta am speriat eu pe Polos şi pe Gorgias ; i-am făcut de s'au ruşinat. Dar tu, sunt sigur, n'ai să te sperii, nici n'ai să te ruşinezi : eşti om de curaj. Fii numai gata la răspunsuri.
Kal. Prinurmare susţin că şi unul care ar trăi scăr-pinându-se poate trăi cu plăcere.
So. Dacă-poate trăi cu plăcere, de ce n'ar fi şi fericit?
Kal. Negreşit.
So. Şi numai la cap dacă se scarpină, ori să te 'ntreb şi mâi departe? Vezi, ce-ai să răspunzi, Kalikle, când te-ar lua cineva, cu întrebările şi pentru celelalte părţi, pe rând, aşa cum vine fiecare una după alta. Dar, ca să pun cap unui şir de întrebări de felul acesta, spune-mi într'un cuvânt, oare vieaţa stricaţilor nu este ea grozavă, respingătoare şi nefericită ? Sau vei avea curajul să spui că sunt fericiţi, din moment ce au din belşug ceeace le trebue?
Kal. Nu ţi-i ruşine, Socrate, să cobori convorbirea noastră la astfel de lucruri?
So. Eu am coborît-o aici, nobile Kalikle, sau cel care a vorbit fără înconjur că oricine se bucură de ceva, în orice mod s'ar bucura de acel lucru, este fericit ? Eu, sau acela ce n'a făcut deosebire : care dintre plăceri sunt bune şi care-s rele? Dar spune-mi acum : zici că a fi plăcut şi a fi bun e una şi aceiaş, sau poate fi una între plăceri care nu este bună ?
Kal. Ca să nu-mi contrazic părerea proprie, spunând că-i altceva, iată: îţi spun că e una şi aceiaş.
So. Tu desfiinţezi acum, Kalikle, primele noastre temeiuri de discuţie, şi n'ai putea cerceta mulţumitor reali-
tatea împreună cu mine, dacă vorbeşti împotriva adevăratelor tale păreri.
Kal. E tocmai ce faci tu, Socrate.
So. Nu 'nseamnă că fac bine, dacă fac aşa ceva : nici eu nici tu. Dar, fericitule, bagă de seamă : nu cumva binele nu-i egal cu orice fel de a te bucura; altminteri, toate urmările urîte de care abia am început să pomenesc acum,, ies cu grămada 'nainte, dacă lucrul e. aşa; ba mai ies şi multe alte...
Kal. Socrate, asta-i părerea ta.
So. Dar tu, Kalikle, susţii părerea de adineauri cu tot dinadinsul?
Kal. Eu, da.       '.    • _
So. Să ne-apucăm, atunci, s'o discutăm considerând-o ca a ta în mod serios? Kal. Cu totul serios.
So. Fie; fiindcă aşa găseşti cu cale, lămureşte-mi următoarele : există o preocupare pe care tu o numeşti ştiinţă ? Kal. Există.
So. N'ai pomenit cumva adineauri şi de-o anumită cutezanţă, de care ziceai că merge împreună cu ştiinţa? Kal. Ba da, am pomenit.
So. Şi, când ai vorbit de aceste două, n'ai făcut tu o deosebire între cutezanţă şi ştiinţă ? . Kal. Ba încă cum!
So. Da ce zici: plăcerea şi ştiinţa sunt una şi aceiaş sau două lucruri osebite ?
Kal. Negreşit că-s osebite, prea înţeleptule ! So. Dar cutezanţa e altceva decât plăcerea? Kal. Ba bine că nu !
So. Foarte frumos. Şă ne însemnăm acestea în memorie : Kalikle Aharneianul a spus că plăcerea şi binele sunt una şi aceiaş, iar ştiinţa şi cutezanţa se osebesc şi între ele, şi amândouă împreună faţă de bine, •
Kal. Dar Socrate Alopekianul, nu-i. şi dânsul de această părere? Este ori nu?
46
CEZAR.PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
47
So. Nu este, şi cred că nici Kalikle nu va fi, dacă îşi va cerceta conştiincios cugetul. Spune-mi numai, nu crezi că dispoziţiile sufleteşti ale celor ce se află în propăşire sunt opuse celor ale oamenilor în nenorocire?
Kal. Da.
So. Şi dacă dispoziţiile unora faţă de ceilalţi sunt opuse, atunci nu-i cu necesitate că se au între sine ca sănătatea faţă de boală; căci nu-i cu putinţă ca un om să fie în acelaş timp sănătos şi bolnav, după cum el nu poate scăpa deodată de boală şi sănătate.
Kal. Cum vine asta?
So.. Ia de pildă; fiecare parte a corpului : cercetează apoi una, ori pe care vrei. Pune că un om suferă de ochi, boală pe care o numim oftalmie.
Kal. Cum să nu ?
So. Nu-i aşa că el nu se poate numi sănătos la ochi ? Kal- In nici-un caz.
So. Dar ce zici? Când scapă.de oftalmie, se poate spune că tot atunci scapă şi de sănătatea ochilor? Se.poate spune că scapă de ambele în acelaş timp ?     ■ ■
Kal. De loc.
So. Aşa ceva ar fi, cred, un miracol; în tot cazul ceva absurd.
Kal. Negreşit.
So. Dimpotrivă, eu cred că şi o stare şi cealaltă vine pe rând şi tot astfel dispare. • Kal. Şi eu zic.
So. Dar asta nu se aplică la fel, în privinţa puterii şi a slăbiciunii ?. Kal. Da.
So. Nu şi în privinţa iuţelii şi a încetinelii ? • Kal. Fără îndoeală.
So. Şi hu-i tot aşa în ce priveşte de o parte binele şi fericirea, de alta potrivnicele lor, răul şi nenorocirea ? Acestea, nu vin şi ele pe rând şi tot astfel dispar?
Kal. Negreşit.
So. Dacă prinurmare s'ar întâmpla să găsim unele lucruri pe care omul le pierde, şi le are în acelaş timp, e învederat că acestea nu pot fi niciodată binele şi răul. Suntem înţeleşi ? Cercetează cât poţi mai sigur şi răspunde-mi.
Kal. înţeleşi de minune.
So. Foarte bine ! Să ne întoarcem la cele susţinute înainte. Ce-ai spus de foame? Că e un lucru plăcut sau nesuferit ? Vorbesc de foamea în sine.
Kal. Nesuferit, cred. Totuş, faptul că omul mănâncă atunci când i-i foame, este lucru plăcut.
' So. înţeleg ; dar foamea în sine este nesuferită ori nu ?
Kal. Nesuferită, zic.
So. Nu se poate spune la fel cu setea ? Kal. Da, cum de nu ?
So. Să 'ntreb şi mai departe aşa? Ori ne-am înţeles că lipsa este şi ea ca orice dorinţă, de nesuferit?
Kal. Ne-am înţeles : poţi să nu mă mai întrebi.
So. Bine. Când un om însetat bea, 'ce zici că este? Altceva sau un lucru plăcut ? ■
Kal. Ducru plăcut.
So. Din ce spui, eu înţeleg.. că-i ceva supărător să-i fie cuiva sete. , Kal. Da.
So. Dar ca bea' este împlinirea unei lipse, o plăcere, nu ? Kal. Da. .     = ■ . So. Şi faptul că bei nu se poate spune că-i o plăcere? Kal. Desigur.
So. Cel puţin când bei fiind însetat ! Kal. Aşa zic.
So. Şi când eşti în suferinţă? Kal. Da.
So. Atunci bagi de seamă unde s'ajunge ? Din moment ce zici că un om fiind însetat bea, tu susţii în realitate că el, în vreme ce se găseşte în suferinţă se şi bucură! Ori nu-i poate adevărat că acest îndoit rezultat se atinge deodată în una şi aceiaş parte — fie a corpului, fie a sufletului,
48
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
49
dacă vrei, căci nu-i aici după mine nici-o deosebire. Sunt ori nu acestea ? Kal. Sunt.
So. Dar bine, ai spus că nu-i cu putinţă să fie cineva în aceiaş timp şi fericit şi nefericit ! Kal. Şi-o spun.
So. Dar cum rămâne cu recunoaşterea că, şi când e 497  în suferinţă, omul se poate bucura ? Kal. Probabil.
So. Prinurmare a se bucura nu 'nseamnă a fi fericit; a se întrista nu este a fi nefericit; plăcerea este deci altceva decât binele.
Kal. Nu înţeleg nimic, Socrate, din sofismele tale.
So. Ba înţelegi, Kalikle, dar faci pe prostu'. Mergi acum mai departe, treci înainte !
Kal. Ge ai de aiurezi ?
So., Am — că vreau să vezi singur cât eşti de inteligent, când mă' 'nveţi. Prin faptul că bem, nu încetează b      de a fi însetat fiecare din noi şi în aceiaş timp de a simţi plăcerea?
Kal, Nu ştiu ce vrei. să spui.
Gorgias. Nu vorbi aşa, Kalikle ! Ci răspunde, că-i şi interesul nostru s'ajungem la un capăt cu discuţia..
Kal, Aşa-i Socrate totdeauna, Gorgias! Vine cu mărunţişuri, cu lucruri de mică valoare şi apoi, pe temeiul lor, te întreabă şi te respinge !.'
Gor. Ce-ţi pasă ţie ? La urma urmei, Kalikle, nu-i în sarcina ta să cântăreşti valoarea mărunţişurilor. Lasă-1 pe Socrate să te respingă cum îi place, c Kal. Atunci întreabă mai departe mărunţişuri şi sub-
tilităţi cât vrei, dacă aşa-i place lui Gorgias.
aSo. Fericit muritor, Kalikle, dacă te-ai iniţiat în 'Marile Misterul mai înainte de a fi fost introdus în 'Cele Mici'. Eu unul credeam că aşa ceva nu-i legiuit,. Reia răspunsul dela punctul, unde. l-ai lăşaţ. Spune-mi ,dacă plăcerea de a bea nu încetează pentru fiecare din noi odată cu setea.
Kal. Da, încetează. . So. La fel şi cu foamea, şi cu celelalte dorinţe ? încetează şi plăcerea odată cu ele ? Kal. La fel.
So. Cu alte cuvinte suferinţele şi plăcerile dispar a-mândouă odată ? d Kal. Da.
So. Dimpotrivă, binele şi răul nu încetează odată amândouă ; parcă aşa ai recunoscut. Ori n'o mai recunoşti acuma ?
Kal. Ba da; însă ce vrei să spui cu asta ?
So. Că binele nu-i una şi aceiaş cu plăcerea. Dease-meni, prietene, că răul nu-i una şi aceiaş cu cele greu de suferit, într'un caz, cele două contrarii dispar odată împreună ; în celălalt, întru cât sunt de natură osebită, nu dispar odată amândouă. Cum poţi asemui atunci plăcutul cu binele, neplăcutul cu răul ? De vrei, cercetează şi altfel problema, deşi sunt încredinţat că nici aşa nu vei fi consecvent cu tine însuţi. Vezi de pildă, cei pe care îi numeşti buni nu sunt numiţi aşa din pricina bunătăţii împlântate într'înşii cum fru- e moşii nu-s frumoşi din pricina frumuseţii?
Kal. Aşa e.
So. Dar ce ? Numeşti buni pe oamenii răi şi laşi ? Nu astfel vorbeai adineauri, ci numeai aşa pe îndrăsneţi şi cuminţi. Ce, acum nu-i numeşti aşa pe cei buni?
Kal. Nici vorbă că-i numesc.
So. Dar ce ? Nu ţi s'a întâmplat să vezi un copil lipsit de minte, care să fie şi vesel în aceiaş timp ? Kal. Ba da.
So. Şi n'ai văzut până acum fiind vesel un om lipsit de minte ? 498
Kal. Se poate să fi văzut, dar ce vrei cu asta ?
So. Nu vreau nimic, ci doar te 'ntreb şi vreau să-mi dai un răspuns.
Kal. Am văzut.
So. Da ce, tu n'ai văzut un om cu minte, care să fie în aceiaş timp şi în suferinţă şi bucuros?
50
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
51
Kal. Am văzut.
So. Care din cele două rânduri de oameni suferă şi se bucură mai mult: cei cu minte ori cei fără?
Kal. Nu văd aici o deosebire prea însemnată.
So. In tot cazul, mi-i deajuns şi asta pentru cât am nevoie. Şi apoi: văzut-ai până astăzi om fricos în război ?
Kal. Cum de nu?
So. In faţa unor duşmani ce bat în retragere, care din cele două categorii ţi-au părut că se bucură mai mult, fricoşii. ori îndrăsneţii ?
Kal. Cred că şi unii şi alţii. In tot cazul, şi de n?ar fi chiar aşa, stau foarte aproape unii de ceilalţi.
So. Osebirea interesează puţin; vorba e — se bucură şi fricoşii ?
Kal. Ba bine că nu !
So. Pe cât se pare, şi cei fără minte?
Kal. Da.
So. Dar când înaintează inamicul, se întristează numai fricoşii ori şi vitejii? Kal. Şi unii şi alţii. So. Deopotrivă ?
Kal. Poate mai de grabă fricoşii.
So. Dar când duşmanii se retrag, nu se bucură mai mult ?'■■-.■
Kal. Tot ce se poate.
So. Prin urmare se mâhnesc şi se bucură cam deopotrivă, după spusa ta : şi cei fără minte şi cei cu minte şi cei fricoşi şi cei îndrăsneţi, dacă nu chiar ceva mai mult fricoşii decât cei îndrăsneţi?
Kal. Da.
So. Bine, bine : dar cei cu minte şi cei îndrăzneţi nu-s oare buni ? Cei fricoşi şi cei lipsiţi de minte nu sunt răi ? Kal. Da.
So. Prinurmare aproape în mod egal se bucură şi se întristează cei buni ca şi cei răi? Kal. Da.
So± Prinurmare aproape în mod egal sunt buni şi răi cei buni ca şi cei răi? Sau cei răi sunt ceva mai buni decât cei buni ?
Kal. Pentru Dumnezeu, nu ştiu ee spui !
So. Nu ştii că ai spus despre cei buni că sunt buni prin prezenţa în ei a celor bune, despre cei răi că sunt răi prin prezenţa celor rele ? Că lucrările bune sunt plăcerile, cele rele supărările?
Kal. Da, am spus.
So. Şi nu cumva cei ce se bucură încearcă acest sentiment tocmai fiindcă au cele bune, plăcerile? De-vreme-ce se bucură ?' ■
Kal. Cum de nu?
So. Prinurmare nu din pricina  prezenţei celor bune sunt buni cei care se bucură? Kal. Da.
So. Dar ce? Când este cineva mâhnit, nu rezultă tocmai invers, că are pe cele rele, am numit mâhnirea ? Kal: Le are.
So. Şi nu zici că numai prin prezenţa relelor sunt răi cei răi ? Ori nu mai spui ? Kal. Ba da.
So. Prinurmare sunt buni cei ce se bucură, răi cei ce se mâhnesc.
Kal. Negreşit.
So. Şi, natural, fiecare din ei nu-s oare.fie buni fie răi într'un grad superior, dacă acele simţiri de bucurie şi mâhnire sunt mai puternice ? In grad inferior, dacă acelea-s mâi slabe? Şi nu-s aproape deopotrivă dacă acelea-s a-proape egale?
Kal. Da.
So. Bine, dar nu spui că se bucură şi se mâhnesc a-proape deopotrivă cei cu minte ca şi cei fără minte, cei fricoşi ca şi cei îndrăzneţi, sau chiar ceva mai mult încă cei fricoşi?
Kal. Ba spuiu.
52
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
53
So. Să rezumăm împreună şi să vedem ce iese din tot ce am afirmat amândoi: nu-i rău să repetăm şi să examinăm chiar de două-trei-ori lucrurile frumoase. Spunem 499   că-i bun cel cu minte şi cel îndrăzneţ? Ce zici? Kal. Da.
So. De cel fără minte şi de fricos zicem că-s răi? Kal. Negreşit.
So. Dar, este bun cel care se bucură? Kal. Da.
So. Şi-i rău cel mâhnit? Kal. Cu necesitate.
So. Dar putem spune că atât cel bun cât şi cel rău. se bucură şi se mâhneşte la fel? Ori poate într'un grad superior cel rău ?
Kal. Da.
So. Prinurmare prin bine nu se face cineva la fel de rău şi de bun, sau cel rău se face bun chiar într'un grad su-b     perior? Dacă susţine cineva că cele plăcute sunt una şi aceiaş cu cele bune, nu urmează şi ce-am spus acum şi cele ce-am spus mai înainte ? Nu se impun cu necesitate, Kalikle ?
Să osebim plăcerile de Kal. Este vreme de când te
suferinţe, după cum ascult, Socrate; încuviinţez ori-sunt sau nu folositoare,   ce-mi ceri gândindu-mă că dacă-ţi
face cineva, din glumă, cea mai uşoară concesie, tu te agăţi de ea cu o bucurie de copil; par-că n'ai şti că nici eu, nici oricare alt om nu scăpăm din vedere că există plăceri superioare şi plăceri inferioare, c So. Ehei, Kalikle ! Ce şiret eşti şi cum te porţi cu mine
: de pare c'aş fi un copil ! Spui, ba că lucrurile stau aşa, ba că altminteri, doar să mă poţi înşela. N'aş fi crezut totuş la început, că ţi-ar face plăcere să mă înşeli; doar te credeam prieten. Acu văd că greşam şi nu-mi rămâne, desigur decât, cum zice o vorbă veche, s'o înghit şi pe asta, făcând pe veselul şi s'o iau ca dar din parte-ţi. Pe cât se pare,, există, cum zici acum, plăceri bune şi plăceri rele? Ori cum?
Kal. Există.
So. Oare sunt bune cele folositoare, rele cele păgu- d bitoare ?
.Kal. Negreşit.
So. vŞi cele folositoare nu sunt astfel, fiindcă fac cumva un bine, cele rele întru cât fac un rău oarecare? Kal. Aşa zic.
So. Nu vorbeşti de plăceri în felul celor ce se ţin de corp, cum am spus şi adineauri, adică de mâncare şi de băuturi? Oare între ele numeşti bune pe cele ce întreţin sănătatea trupului, care-i dau puterea şi celelalte însuşiri fizice, rele pe cele ce-i aduc însuşiri contrarii acestora?
Kal. Negreşit.
So. Atunci şi suferinţele sunt de aceiaş fel : unele bune, altele rele ? e Kal. Cum de nu?
So. Să nu facem deci o alegere şi să preferim a practica pe cele bune : plăceri ori suferinţe ? Kal. Negreşit.
So. Şi să nu ocolim pe cele rele? Kal. învederat.
So. Dacă ţi-aminteşti, am recunoscut la un moment dat, Polos şi eu, că în orice împrejurări să lucrăm în vederea binelui. Crezi la fel cu noi, că ţinta tuturor faptelor este binele şi că în vederea binelui trebue să facem toate celelalte acţiuni, ci nu* binele în vederea celorlalte ? Ne dai 500 şi tu în acest sens votul al treilea la cele două ale noastre?
Kal. II dau.
So. Datoria noastră e ca atât celelalte cât şi cele plăcute să le facem în vederea celor bune, nu cele rele în vederea celor plăcute.
Kal. Negreşit. " ■ ■
So. Bine ; este în stare orice om să osebească, între lucrurile plăcute: care-s bune, şi care rele? Sau este nevoie de un specialist pentru fiecare caz în parte?
Kal. De specialist.
54
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
55
So. Să ni-amiutim acum ce-am spus lui Polos şi Gorgias. Ziceam, dacă-ţi mai aduci aminte, că între diferitele îndeletniciri unele ajung până la plăcere numai, şi nu pot
b agonisi omului altceva decât aceasta; nu cunosc însă nici binele nici răul, pe când altele ştiu ce-i bine şi ce-i rău. Şi, printre preocupările ce se referă la plăceri puneam atunci arta bucătăriei, care nu-i decât o practică, nicidecum o artă ; printre cele ce privesc binele am pus ştiinţa vindecării, in numele zeului prieteniei, Kalikle, nu te socoti îndrituit să faci glume cu mine, nici să-mi răspunzi la întâmplare, în contra părerilor tale, şi nu lua cele spuse de mine drept
c glume. In adevăr, tu vezi că discuţiile noastre se fac în jurul unei probleme decât care eu nu văd ce poate fi mai serios, când omul are un dram de cugetare. Astfel este de pildă întrebarea : în ce mod să ducem vieaţa ? Oare să ni-o îndreptăm în direcţia către care mă îndemni tu, să urmăresc adică toate datoriile unui cetăţean, să ţin cuvântări poporului, să mă pregătesc în retorică şi să mă ocup cu politica aşa cum o faceţi voi acum? Sau să rămân la această vieaţă de filosofie? Şi în sfârşit, ce osebire este între una şi alta ? Poate cel mai bun lucru este să facem ceea ce am încercat eu adineauri : o analiză; şi, după ce o vom fi făcut
d      şi vom fi căzut la înţelegere unul cu altul că există aceste două feluri de vieaţă, să cercetăm şi în ce constă deosebirea dintre ele şi pe care din două trebue să ni-o însuşim.. Dar poate că încă nu înţelegi ce vreau să spun. Kal. Nu, de loc.
So. Să-ţi spun atunci mai limpede. Fiindcă eu şi tu am căzut la înţelegere asupra faptului că există ceva care este bun şi ceva care este plăcut şi că plăcutul e altceva, de cât binele şi că pentru dobândirea fiecăruia din ele este şi o preocupare, o pregătire aparte în vederea plăcerii, o e adevărată goană în vederea binelui... dar spune-mi întâi dacă eşti sau nu de acord cu mine asupra lucrului. Cum zici? Kal. Aşa zic.
So. Haide, spune ceva şi de cele vorbite către aceşti
oaspeţi; mărturiseşte dacă după părerea ta am spus atunci adevărul. De ziceam cam aşa: mie nu-mi pare bucătăria ştiinţă ci o practică; şi făceam între ea şi medicină deosebirea că aceasta, când îngrijeşte un bolnav se ocupă de 501 natura suferindului; când face un tratament, ştie de ce-1 face şi-i gata să dea seama de orice măsură ia. Cealaltă dimpotrivă : cum toată silinţa ei se dă numai în vederea plăcerii, merge de-adreptul într.'acolo fără o pregătire ştiinţifică. Nu cercetează natura plăcerii, nici cauza ei; lăsată în voia întâmplării, ea nu calculează nimic, ca să zic aşa, ci păstrând printr'o practică oarbă numai amintirea deprinderii, îşi dă osteneală să procure plăcerea. Prinurmare b tu examinează în primul rând, dacă cele de mai 'nainte îţi par rostite cum se cuvine şi dacă nu cumva există şi pentru suflet, la fel, două preocupări : unele de caracter ştiinţific, cu previziunea binelui, altele nesocotind binele, şi atente numai la plăcerile sufletului — ca şi dincolo — căutând doar mijlocul cum îi pot fi creiate. Cât despre faptul de a se şti care plăcere-i mai bună şi care mai rea, acele preocupări n'a-jung până la aşa ceva : gândul lor nu trece dincolo de cre-iarea plăcerii şi rămâne indiferent asupra binelui şi răului. Intru cât mă priveşte, Kalikle, găsesc că există astfel de în- c deletniciri; dar eu le numesc, 'linguşiri', fie că se raportă la corp, fie la suflet, fie la orice — numai să poată procura plăcerea, fără considerare pentru bine şi .rău. In această chestie eşti şi tu de părerea noastră sau de alta ?
Kal. Nu-s de alta; şi pentru a lăsa drum liber expunerii tale şi pentru a face plăcere acestui Gorgias, o împărtăşesc cu tine.
So. Oare linguşirea de care spun se poate săvârşi nu- & mai asupra unui suflet sau şi asupra două şi chiar mai multe ?
Kal. Nu numai asupra unuia ci şi asupra a două şi mai multe chiar.
So. Putem deci să linguşim o lume întreagă deodată fără considerarea binelui?
Kal. Cred.
56
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
57
So. Eşti în măsură să-mi spui ce îndeletniciri au în vedere acest interes ? Sau, dacă vrei, să te întreb mai bine eu. Tu, la întrebările mele, când vei găsi că am dat peste vreuna dintr'însele, să-mi spui, iar când nu e cazul, păstrează mai departe tăcerea. Să privim mai întâi auletica. Nu gă-e seşti tu, Kalikle, că-i tocmai în cazul de care vorbim? Că nu urmăreşte decât să ne producă plăcere şi că nu se mai îngrijeşte de nimic alta ? -   Kal. Ba găsesc.
So. Şi nu-s cumva la fel toate celelalte îndeletniciri, cum este de pildă kitharistica, vorbesc de cea care ia parte la concursuri?
Kal, Da.
So. Dar' ce? Nu s'arată la fel şi evoluţia corurilor şi poezia dithyrambică ? Crezi că Kinesias al lui Meles îşi bate capul să spună numai lucruri în stare de a face mai buni pe cei care-1 ascultă sau se gândeşte mai degrabă.să facă 502   pe plac mulţimii privitorilor ?
Kal. Se 'nţelege, Socrate, că acesta-i cazul cel puţin cât priveşte pe Kinesias.
So. Dar ce să spun de tată-său Meles ? Când cântă din kitliară, îţi pare şi de el că are în vedere realizarea celui mai mare bine ? Ori acela nu se gândeşte nici măcar la plăcere, de vreme ce chiar plictiseşte pe auditori, când cântă? Ci bagă numai de seamă : nu ţi se pare cumva că şi toată kit-aredica şi alcătuirea ditirambilor s'a născocit în vederea plăcerii ?
Kal. Mi se pare că da. b So. Dar ce zici de această serioasă şi minunată poezie
care este tragedia? Unde merge strădania ei? Să fie executarea, să fie silinţa- ce pune ea, cum mi se pare mie, numai o satisfacere a plăcerii pentru privitori, sau este într'însa şi acea tendinţă de luptă, că dacă un lucru este rău, chiar de-i plăcut şi distractiv pentru aceia, să fie trecut sub tăcere ? Şi de se întâmplă ca lucrul să fie de folos, deşi neplăcut să se spună, să se cânte, fie că s'ar bucura privitorii fie că
nu. Pentru care din aceste două atitudini crezi că este alcătuită poezia tragică ?
Kal. E limpede, Socrate, că pentru plăcere mai de c grabă s'a pus ea în mişcare şi ca să înveselească privitorii.
So. Dar aşa ceva, Kalikle, n'am zis puţin mai înainte că este linguşire?
Kal. Desigur.
So. Să vedem acum : de ia cineva întregii opere şi cântecul şi ritmul şi măsura, ceeace rămâne nu-s doar cuvinte ?
Kal. Cu necesitate.
So. Prinurmare nu se poate spune că aceste expuneri sunt cuvântări către marea mulţime şi către popor? Kal. Se poate.
So. Deci poezia nu-i decât o cuvântare în faţa poporului. d Kal'. Aşa se pare.
So. Şi o cuvântare în faţa poporului este retorică cu^ rată. Ce, nu găseşti că poeţii în teatre fac retorică ? Kal. Găsesc.
So. Acum iată-ne în faţa unei retorici pe care am inventat-o ca să fie întrebuinţată într'o adunare unde pe lângă bărbaţi, s'adună la un loc, copii şi femei; unde vin şi robi alăturea de oameni liberi; o retorică, pe care n'o preţuim foarte, de vreme ce-i zicem şi 'linguşitoare'.^
Kal. Se 'nţelege.
So. Bine. Dar 1 ce-i atunci în ochii noştri retorica întrebuinţată cătră poporul Atenei şi cătră celelalte adunări e de prin cetăţi, se 'nţelege, mă gândesc numai la adunări de oameni liberi? Eşti de părere că acei oratori vorbesc în vederea lucrului care este cel mai bun, că au' ei ca ţintă statornică să facă pe cetăţeni mai buni prin cuvântările lor, sau crezi că gonesc după simpatia poporului şi că jertfesc interesul public celui particular şi că tratează adunările poporului ca pe nişte copii, cărora ei doresc înainte de orice să le fie pe plac şi nu se îngrijesc dacă prin astfel de mij- 503 loace îi fac mai buni ori mai răi?
T
58 CEZAR PAPACOSTEA
Kal. Ce întrebi, nu mai e lucru simplu •; în adevăr, există oratori, la care când vorbesc ce vorbesc precumpăneşte interesul cetăţenilor ; dar există şi din aceia cum zici tu.
So. Ajunge. De sunt cu adevărat în viaţa publică două feluri de elocvenţă, una este linguşire şi vorbire demagogică ; cealaltă însă e lucru frumos; de ce ? fiindcă pregăteşte sufletele cetăţenilor să devină cât mai bune, fiindcă se luptă necontenit să rostească numai ce este foarte bun, b fie că place fie că nu place auditorilor. Dar nu cred că ai văzut pân' acum această retorică. Sau, de-mi poţi cita o pildă de asemenea oratori, de ce nu mi l-ai spune şi mie? Cine este?
Kal. Iţi jur pe Zeus, că nu-s în măsură, cel puţin eu, să-ţi arăt, ca fiind astfel, pe nici-unul dintre oratorii zilelor noastre.
So. Dar ce ?, Dintre cei vechi nu-mi poţi spune unul datorită căruia, când a început să vorbească poporului, Atenienii au devenit tot mai buni din mai puţin buni, cum erau mai c      'nainte? Eu unul nu ştiu care-i acesta.
Kal. Cum nu? De Temistocle n'auzi vorbindu-se ca de un bărbat ales? De Kimon, de Miltiade şi de acest Pe-riele, mort de curând, pe care zici că l-ai şi ascultat?
So. Kalikle, dacă este o adevărată virtute să faci ce ziceai la început, adică să mulţumeşti pasiunile proprii şi pe-ale celorlalţi, n'am nimic a-ţi răspunde; de este însă altcum, de-i adevărat cum furăm nevoiţi pe urmă a recunoaşte : că este bine să mulţumim doar acele dorinţe ale noastre, care ne fac prin însuş acest fapt mai buni, şi nu pe d cele ce ne fac mai răi — şi asta-i arta cea adevărată — eşti în măsură să declari un astfel de bărbat pe vreunul din a-ceştia ?
Kal. Nu mai ştiu cum să-ţi răspund.
So. Dacă cercetezi bine, vei şti cum. Noi să ne vedem liniştit de cercetare, aşa cum facem; să vedem, dacă vreunul din ei a fost în adevăr, cum zic eu. Haide dar : un bărbat distins, unul care, când vorbeşte — orice-ar spune —
PLATON, GORGIAS 59
urmăreşte înfăptuirea celui mai mare bine, vorbeşte el vreodată la întâmplare sau are în vedere o ţintă ? Va proceda ca toţi ceilalţi artişti : urmărind fiecare desăvârşirea operei, nu iau la întâmplare materialul trebuincios pentru înfăp- e tuire, ci îl aleg. astfel în cât să fie propriu ideei pe care au conceput-o de mai nainte. De pildă, urmăreşte dacă vrei pe pictori, pe arhitecţi, pe constructorii de corăbii şi în genere pe toţi artiştiiia pe care vrei dintt'înşii şi vei vedea cu ce precisă orândueală aşază fiecare feluritele materiale din care îşi întruchipează opera; cum se sileşte să le armonizeze unele cu altele până ce se alcătueşte în sfârşit întregul şi se desvoltă frumos. Da fel şi ceilalţi artişti de care 504 am pomenit mai înainte — cei ce se ocupă de corp — medici şi gimnastici : toţi îşi dau osteneala să pue în opera lor, care e corpul, frumuseţea proporţiilor cu exactitate. Recunoaştem sau nu împreună acest punct? Kal. Fie, să-l recunoaştem.
So. Rândueala încăperilor şi proporţia nu-s la o casă însuşirea de seamă ? Neorândueala nu-i urâţenia ei ? Kal. Da.
So. Nu-i la fel şi cu un vas plutitor? Kal. Da. b So. Şi nu spunem acelaş lucru de corpurile noastre ? Kal. Negreşit.
So. Şi sufletul ? Fiind şi el în dezordine, va fi valoros sau, dimpotrivă, numai fiind în rândueala şi într'o oarecare proporţie ?
Kal. Este nevoe să conchid clin cele de mai sus că lucrul se petrece la fel.
So. Şi ce.nume poartă însuşirea ce rezultă pentru trup din orândueală şi măsură?
Kal. Poate vrei să vorbeşti de sănătate şi de putere ?
So. Chiar deele. Şi ce nume să dăm însuşirii ce rezultă pen- c tru suflet când se înfăţişează orânduit şi proporţionat ? Cearcă de-1 află şi rosteşte-mi acest nume, cum ai făcut cu celălalt.
Kal. De ce nu-1 spui tu singur, Socrate ?
60
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
61
So. Ţi-1 spun dacă-ţi este mai plăcut. Tu, spune-mi de găseşti că vorbesc corect. De nu, respinge-mă şi nu mă cruţa. Susţin prin urmare că orândueala în privinţa corpului se chiamă însuşirea de a fi sănătos, adică însuşirea din care provine şi sănătatea şi oricare altă virtute trupească. Este sau nu adevărat acest lucru?
Kal. Este.
d So. Şi în privinţa sufletului, orândueala şi armonia
se numesc disciplină şi lege; e ceea ce pregăteşte pe bunii cetăţeni, pe oamenii de treabă ; ceea ce se numeşte dreptate şi înţelepciune. Recunoaşteţi sau nu ? Kal. Fie. '
So. Iată dece un orator ca acela, fiind şi artist şi om corect, nu pierde din vedere astfel de ţinte, ci referă sufletelor : şi cuvântările ce rosteşte şi toate acţiunile lui. Va da, când ar fi cazul să facă un dar, şi va lua, când ar fi vorba să ia te-miri-ce, având spiritul mereu aţintit spre acest e scop : în ce chip dreptatea poate să ia naştere în sufletele concetăţenilor săi, în ce chip nedreptatea poate să fie is-gonită din ele; în ce chip să se sădească cumpătarea, în ce chip să dispară neorândueala; în ce chip în sfârşit să poată naşte într'înşii orice altă virtute şi să depărteze dela dânşii orice răutate ? Recunoşti ori nu asta ? Kal. Recunosc.
So. Care-i atunci folosul, Kalikle, să dai unui corp în suferinţă şi 'h rea dispoziţie mâncări multe şi cât mai plăcute? Sau băuturi, sau orice alta, tot lucruri care nu-i folosesc mai mult decât îi foloseşte uneori abstinenţa, sau— ca să vorbim cu o dreaptă judecată — care îl ajutorează mai puţin ? Sunt acestea ? .505 Kal. Fie. . .
So. Nu-i, cred, de nici-un folos omului să trăească eu un trup pângărit, căci viaţa va fi şi ea, în acest caz, tot aşa de pângărită. Ce, nu-i aşa?
Kal. Da.
So. Şi medicii fac aşa când îngădue omului sănătos
;        să-şi mulţumească poftele cât mai mult : de pildă înfome-i        tatului să mănânce, însetatului să bea. Şi dimpotrivă, su-1        ferindului, ca să spun aşa, nu-i dau v'oe niciodată să-şi îndestuleze simţurile eu orice ar pofti. Eşti şi tu aici de părerea mea ?
Kal. Da, sunt. b So. In privinţa sufletului, nu-i aceiaş drum, prea bunule ? Câtă vreme el este viţios : lipsit de minte, neînfrânat, j        nedrept, nelegiuit, trebue să-1 împiedicăm de a-şi îndestula l [       poftele, trebue să nu-1 lăsăm a face altceva — oricare ar fi lucrul acela — de cât cele prin care el însuş ar deveni mai |        bun. încuviinţezi asta ori nu ? i Kal. încuviinţez.
I i So. In adevăr, şi pentru suflet e mai bine aşa.
j Kal. Fără îndoeală.
\j So. A-l împiedica de la pofte înseamnă prinurmare a-1
■i înfrâna ? ■
j Kal. Da.
■1;' So. Atunci înfrânarea prin constrângere este pentru
suflet mai bună decât e, cum gândeai puţin mai 'nainte, j        absenţa înfrânării. c I Kal. Nu pricep ce vrei şă spui, Socrate ; asemenea
întrebări pune-le mai bine altuia.
So. Omul ăsta nu suferă nici să-i dai o mână de
ajutor ; el nu primeşte măcar lucrul de care-i acum vorba —■
înfrânarea.
Kal. Cât mă priveşte, află că nimic din ce spui nu •        mă interesează; n'am răspuns aşa decât spre a face lui Gorgias plăcere.
So. Fie; dar atunci ce-i de făcut ? Să rupem în două convorbirea ?
Kal. Judecă singur.
So. Se spune că-i foarte rău să laşi pe jumătate chiar d basmele; că totdeauna trebue spuse în întregime şi să nu rămână fără capăt. Răspunde prinurmare şi celorlalte întrebări, pentru ca discuţia ce facem să se desfăşoare complet.
62 CEZAR PAPACOSTEA
Kal. Ce pisălog eşti, Socrate ! Ascultâ-mă şi lasă la o parte această convorbire, ori ia-ţi pe altul în locul meu;
So. Dar care altul va consimţi acum, la mijloc? Ci noi, care am început-o, nu trebue. acum s'o lăsăm baltă.
Kal. Şi ce ? N'ai putea s'o dud singur- la capăt: fie printr'o expunere neîntreruptă, fie chiar punându-ţi întrebări şi răspunzând singur ?
So. N'aş vrea să se întâmple cu mine după cuvântul lui Epiharm : 'ceea ce mai 'nainte cerea să fie spus de doi oameni, acum eu, unul singur, fac aceasta'. Teamă mi-e însă că nu-i chip să fie altfel. Dacă totuş o voi face, sunt de părere că toţi avem datoria să căutăm pe întrecutele ce-i a-devăr în lucrurile pe care le discutam şi ce nu. Doar e un bine comun tuturor să scoatem la lumină adevărul. Voi face prinurmare o expunere cum cred eu că stă lucrul; iar dacă unuia din voi i se pare că mă înfăţişez cu susţineri ce nu conţin realităţi, trebue să mă contrazică şi să. mă res-respingă. Că nici eu nu prezint cele ce spun ca ştiute în mod absolut, ci caut împreună cu voi astfel în cât, dacă protiv-nîcul spune ceva cu miez eu-sunt cel dintâi care s'o recunosc. Fac aşadar această expunere numai dacă- vi se pare că e necesar să sfârşim discuţia; dacă însă nu ţineţi la aşa ceva, atunci s'o lăsăm baltă şi să ne despărţim.
Kalikle mi mai discută. Gorgias. Nu-s  de părere,
Socrate lace singur  o Socrate, că trebue să ne despăr-expimere liberă.       ţim, ci să continui cuvântarea.
Pe cât văd şi părerea celorlalţi este la fel cu a mea. Eu vreau sa te aud până la urmă : cum tratezi problema.
So. Dar şi eu, Gorgias, şi eu aş mai fi convorbit bucuros cu acest Kalikle, până ce-i dădeam răspunsul lui Am-fion la cele rostite de Zethos. Ci fiindcă tu nu vrei, Kalikle, să ducem împreună vorba până la sfârşit, ascultă-mă încalţe şi întrerupe-mă oricând îţi par că nu vorbesc cum se cuvine. Şi dacă mă dovedeşti slab, nu mă voi supăra pe tine
PLATON, GORGIAS 63
aşa cum faci tu faţă de mine, ci ani să te înscriu în caetul meu ca fiindu-rni cel mai mare binefăcător.
Kal. Vorbeşte atunci singur, prietene, şi mergi până la capătul problemei...
Fragmentid II :  Politica Iui Socrate,  judecata din urmă ; în imperiul lui Hades.
Politica lui'Socrate ]. So. Cred că sunt între pu-
ţinii Atenîeni, ca să nu zic singurul, care m'ani apucat de adevărata politică; în tot cazul sunt singurul astăzi, care pun în aplicare o astfel de activitate. Dar întru cât, când vorbesc, eu nu iau cuvântul pentru a face cuiva plăcere ci numai în vederea binelui superior şi întru cât, prin modul cum vorbesc, eu nu caut desfătarea şi nu voi să mă folosesc de mijloacele care încântă şi cătră care tu mă îmbii, recunosc că nu voi fi în stare să mă apăr la un tribunal. Este însă locul să repet cuvântul pe care l-am spus lui Poios : voi fî judecat întocmai ca doctorul, pe care l-ar învinui bucătarul în faţa unor copii. Şi te las să cercetezi, dacă poate un astfel de om să se apere, când ar fi târît înaintea acelor judecători, faţă de care prigonitorul său ar spune : iată, copii, acesta-i bărbatul care v'a făcut nenumărate neajunsuri; pe cei mai mici dintre voi îi sluţeşte, îi tae, îi arde, îi face să slăbească, să se înăbuşe... într'un cuvânt, vă a-duce la disperare; tot el vă dă cele mai amare băuturi, vă opreşte de la mâncare şi de la băut. Nu este ca mine, care vâ ospătez din belşug cu fel de fel de mâncări plăcute !... Ei ! strâns de această nenorocire, ce crezi că ar putea spune doctorul ? De-ar vrea să dea glas adevărului şi ar spune : 'copii, eu făceam toate acestea pentru sănătatea voastră', ■ce ţipete gîndeşti că nu s'ar ridica din piepturile unor astfel de judecători? Ori poate crezi că strigătul lor nu va fi destul de mare?
i. Dhi aceiaşi operă : 531 d—ad finem 527 e.
64
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
Kal. Tot ce se poate; e foarte de crezut ! So. Şi socoteşti că ar fi pus în cea mai mare încur-b      cătură şi că n'ar şti ce să spună ? Kal. De sigur.
So. Tocmai aşa ceva cred ca mi s'ar întâmpla şi mie,, dacă aş intra vreodată într'un tribuna!, căci eu nu voi putea să le amintesc plăcerile pe care le-aş fi pricinuit judecătorilor — considerate de aceştia binefaceri şi servicii. De altă parte eu nu râvnesc poziţia nici a celor ce fac nici a. celor ce primesc aşa ceva. Ci, dacă va susţine cineva că stric pe tineri, împlântând îndoeala în sufletele lor, ori că vorbesc de rău pe cei în vârstă, rostind în cerc intim sau în. public cuvinte amare împotriva lor, recunosc că nu voi fi
c în stare să le răspund nici adevărul, că pe bună dreptate spun toate acestea şi, ce face numai în folosul vostru, judecătorilor, nici altceva nimic. Aşa că va trebui să îndur orice îmi va fi botărît de soartă..
Kal. Găseşti, Socrate, că are o frumoasa situaţie omul. care în oraşul său se vede fără putinţă de a se apăra singur ?
So. Dacă ar fi în el măcar cealaltă apărare, Kalikle, pe care mi-aî recunoscut-o şi tu de atâtea ori ! Să fie adică, ajutorat prin aceea că n'a rostit niciodată, nici n'a săvârşit
d ceva nedrept, nici faţă de oameni, nici faţă de zei. Căci, după cum adesea ne-am înţeles, cea mai puternică ajutorare a sa însuş ■— asta este. Dacă îmi dovedeşte cineva că nu mă pot apăra nici singur pe mine, nici pe altul, în felul acum. pomenit, mi-ar fi în adevăr ruşine ; fie că mi-ar dovedi-o faţă de mulţi, fie faţă de puţini, fie faţă de mine singur; iar dacă ar fi să mor din această neputinţă de a mă apăra, recunosc că m'aş mâhni foarte. Dimpotrivă, dacă mî-aş termina vieaţa din pricină că am fost total lipsit de linguşirile retorice, ştiu bine că m'ai vedea îndurând moartea cu toată liniştea. Că doar faptul însuş de a muri n'are în
e sine pentru nimeni nimic spăîmâutător, pentru nimeni care nu-i total lipsit de judecată şi bărbăţie; ce ne înfricoşează e săvârşirea nedreptăţii; să ajungi în lumea lui Hades cu.
sufletul împovărat de nenumărate păcate, iată care este cea din urmă nenorocire. Dacă vrei, sunt gata să-ţi povestesc cum stă şi lucrul acesta.
Kal. Intru cât ai sfârşit cu celelalte, de ce n'ai duce-o şi pe asta la capăt ?
Judecata din urmă. So. Ascultă dar, reluă dân- 523
Imperiul lui Hades.    sul, o foarte frumoasă expunere,
pe care sunt sigur că o vei lua drept basm, dar eu ţi-o dau ca pe-o realitate; în adevăr, cele ce am de gând a-ţi spune, ţi le voi prezenta ca adevăruri. (Zeus, Poseidon şi Pluton, zice Homer, îndată ce au primit de la tatăl stăpânirea lumii, şi-au împărţit-o între ei'. Şi era în vremea lui Kronos o lege în privinţa muritorilor -— lege care a fiinţat dealtfel în toate timpurile şi este şi acum în vigoare între zei —că dintre oameni, cine îşi trăeşte vieaţa după dreptate şi cu evlavie, acela b când moare, se duce să locuească în Insulele Fericiţilor, departe de necazuri, în mijlocul a toată fericirea. Dimpotrivă, cel nedrept şi nelegiuit se duce la închisoarea ispăşirii şi-a dreptăţii, închisoare pe care o numesc Tartar. Judecătorii acestora în vremea lui Kronos şi chiar mai târziu, pe la începutul domniei lui Zeus, judecau fiind în vieaţă încă; şi judecau pe oameni vii, chiar în ziua când aceştia trebueau să-şi dea sfârşitul. Se 'nţelege, judecăţile lor nu erau bine făcute ; de aceea, atât Pluton cât şi supraveghetorii Insulelor Fericite au adus faptul la cunoştinţa lui Zeus, spunându-i că neîncetat veneau, fie într'o parte fie în cealaltă, oameni nevrednici să intre acolo. Atunci Zeus zise : Dacă-i aşa, voi c pune eu capăt acestei stări; că nu se raaî poate să las a se judeca rău; şi cum era să fie altfel, zise dânsul, când cei ce se înfăţişează înaintea Scaunului vin îmbrăcaţi şi sunt judecaţi încă în vieaţă fiind? Apoi se mai întâmplă, adause el, că mulţi care au sufletele încărcate de păcat se bucură de trupuri frumoase, de nobleţă neamului şi de bogăţie ; iar când a sosit ziua judecăţii, ei târăsc după sine o mul-
66
CEZAR PAPACOSTEA
PLATON, GORGIAS
67
ţime de martori, care depun că aceia au trăit după dreptate;
d şi, negreşit, judecătorii sunt impresionaţi de mărturiile lor, afară de faptul că înşişi simt vii şi învăscuţi, în clipa când trebue să se rostească; că prin urmare şi ochii şi urechile lor, precum şi celelalte simţuri ale corpului se interpun în faţa spiritului lor şi le acopere vederea. Toate acestea, şi nu mai puţin îmbrăcămintea, atât a lor cât şi a celor ce sunt judecaţi, li s'aşează înaintea vederii. Pentru aceea, zise el, cel dintâi lucru este ca oamenii să înceteze pe viitor de a mai cunoaşte dinainte, când moartea îl va ajunge pe fiecare, lucru pe care ei acum îl ştiu. Porunca de altfel este dată lui Prometeu, în scrisul ca să se isprăvească cu starea aceasta. In al doilea rând oamenii trebue să fie judecaţi
e desbrăcaţi de toate astea; să fie prin urmare aduşi în faţa Scaunului numai după ce au murit. De altă parte şi judecătorul trebue să fie gol; tot după moarte să fie şi eî, atunci când judecă, pentru a putea privi nemijlocit, cu sufletul său, sufletul fiecărui justiţiabil mort, care vine acolo desfăcut la rândul său de toate neamurile, după ce şj-a lăsat pe pământ toată podoalwi de acolo. Numai astfel poate fi dreapta judecată ! Eu, ca unul ce ştiri acestea înaintea voastră, am şi orânduit ca judecători pe chiar copiii mei : doi din Asia : pe Minos şi Radamant, iar din Europa pe Aiakos.
524 Lui Minos îi voi da precăderea în judecăţi, pentru cazul când unul sau altul din ceiaîalţi ar avea o nedumerire în vre-un punct; în acest chip se va orândui cea mai dreaptă hotărîre asupra drumului ce trebue s'apuce oamenii dincolo'. Iată, Kalikle, ce-am auzit povestindu-se, lucruri pe care eu le cred adevărate. Iată şi ce poate urma, după a mea so-
b cotinţă, din cele spuse uiai sus. Eu cred că moartea uu-i nimic alta decât despărţirea a două lucruri deosebite : sufletul şi corpul. Şi când s'au desfăcut unul de altul, nu mai puţin fiecare dintr'înscle işi păstrează starea proprie, pe care omul o avea când era în vieaţă. Aşa, corpul îşi ţine propria lui natură şi arată semnele tratamentelor şi a suferinţelor ce va fi îndurat. Dacă, de. pildă, un om a avut in
vieaţă corpul mare, fie în mod natural, fie ca urmare a mo- c dului de a se fi hrănit, fie din ambele pricini, el şi mort va fi mare; dacă a fost gras, va fi şi după moarte gras; la fel şi cu toate celelalte : dacă de pildă a avut grije în vieaţă să-şi păstreze părul, el va fi pletos şi ca mort; dacă purta pe corp, când trăia, te-miri-ce urmă de biciuire ori altfel de răni — nu numai de biciu ci şi din alte pricini — şi pe acestea le poţi vedea pe trupul său neînsufleţit; de-asemeui, dacă ar fi avut mădularele frânte sau stâlcite când era viu, frânte sau stâlcite pot fi văzute şi după moarte. d într'un cuvânt, in orice chip îşi va fi pregătit în vieaţă corpul, în acelaş chip va rămâne şi ca mort: va avea, adică, vizibile câtâva vreme, toate sau cea mai mare parte din particularităţile Iui. Şi lucrul îmi pare că se întâmplă la fel şi cu sufletul. Kalikle. Desbrăcafc de corp, se va putea cunoaşte urmele pasiunilor ce-i străbătuseră vieaţa : fie ale celor din natură, fie ale celor pe care omul şi le va fi întipărit în suflet, datorită unei deprinderi repetate asupra fiecărui lucru. Iar când sufletele lor se vor înfăţişa judecătorului, când de pildă cele din Asia vor veni la Radamant, acesta, e după ce le va aşeza în faţă, le va examina pe fiecare, fără să ştie al cui este. Şi nu rare ori judecătorul are înaintea sa pe îusuş Marele'Rege, ori sufletul vreunui alt rege, ori pe al uritu puternic, cu deosebire când vede că are de-a face cu unul lipsit total de sănătate, sfâşiat de biciul patimilor sau de petele ce i-au întipărit adânc jurămintele strâmbe, nedreptatea şi faptele vieţii de toate zilele. 525 Nimic drept în el; toate strâmbate de trufie, de minciună, de-o creştere din care a lipsit adevărul. Vede în sfârşit un suflet pângărit de neorândueală şi de toate fărădelegile, pe care i le-a pricinuit ia vieaţă puterea nemărginită, moliciunea, cutezanţa cea pătimaşe şi lipsa de măsură în fapte. Iar după ce judecătorul a examinat un suflet păcătos ca acesta, îl trimite numaidecât cu ruşine într'o închisoare, în care, dacă ajunge, începe să-şi ispăşească în suferinţe pedepsele ce i se cuvin,  Şi ce i se cuvine unei fiinţe supuse
68 CEZAR PAPACOSTEA
astfel ispăşirii ? Ce se cade omului pe care-1 pedepseşte cineva pe bună dreptate ? Una din două : sau să se facă om de treabă, trăgând un folos din suferinţă, sau să fie pildă altora, pentru ca, oricine-1 vede îndurând cele ce îndură, sa se înfricoşeze si să se facă mai bun. Dar şi cei care s'aleg cu un folos şi cei care-şi ispăşesc în pedepse greşelile —- fie car fi osîndîţi astfel de zeifîe de oameni —ei fac parte oricum din categoria celor ce s'au făcut vinovaţi de păcate ce se pot ierta. Dar şi aşa, folosul cu care ei s'aleg, aici ori în infern, e dobândit nu mai puţin prin dureri şi suferinţe... că nu-i alt chip a se libera de păcatul nedreptăţii. Cât pentru vinovaţii cei mari, cei pe care deprinderea şi nărăvirea în rele îi osândeşte fără leac, dela unii ca dânşii nu rămâne decât pilda pentru alţii. Folos ei nu trag din pedeapsa proprie, ca unii ce n'au iertare. Se folosesc însă alţii: toţi câţi; fiind nedrepţi, îi văd pe aceştia supuşi din cauza păcatelor la cele mai mari, mai dureroase şi mai înfricoşate suferinţe — eternă privelişte şi înştiinţare pentru cei ce se tot "coboară în închisoarea infernului. Şi eu nu mă îndoesc că şi Arhelau va sta în rândul lor, fără de alta, dacă-i adevărat ce Polos mi-a spus de dânsul. Ea adaug şi pe toţi tiranii, câţi vor mai fi fost... Dealtminteri, eu îs încredinţat că cea mai mare parte din cei sortiţi a rămâne pilde, sâut aleşi dintre tirani, dintre regi, dintre puternicii zilei şi în genere dintre cei care s'au îndeletnicit ca cârmuirea statelor. De obicei aceştia sânt oamenii care, fiindcă dispun de-o putere suverană, săvârşesc cele mai mari crime şi cele mai blestemate fapte. Părerea mea se întăreşte şi de mărturia lui Homer, în ale cărui opere ne sânt înfăţişaţi regi şt potentaţi, care în împărăţia lui Hades erau osândiţi la chinuri veşnice ; aşa e cazul cu Tantal, cu Sisif şi cu Tityos. In schimb, nu cunosc poet care să fi menţionat pe Tersit care, deşi renumit ca păcătos pentru răutatea lui fără de iertare, totuş, fiindcă a fost un simplu particular, nimeni nu 1-a pus să sufere pedepse înfricoşate. Pricina ? Nici nu i-ar fi fost lui cu putinţă, ca particular, să se coboare la o astfel de treaptă
PLATON, GORGIAS 60
a păcătoşeniei; pentru asta a şi fost el mai fericit decât unul din cei cu mare putere. Cum vezi, Kalikle, cu deosebire între oamenii înzestraţi cu autoritate vei găsi pe cei care devin criminali adevăraţi. Trebue totuş să adaug că nimic nu te împiedică să întâlneşti dintre cei puternici şi printre rândurile cetăţenilor virtuoşi. Sânt cu totul vrednice de admirat asemenea cazuri, când apar. Căci, Kalikle, să recunoaştem : când ai la îndemână toate mijloacele de a fi nedrept, nu-î uşor să trăeşti după dreptate. Şi, cât de puţini sânt muritorii care întră în această categorie ! S'au ivit, în adevăr, şi ]a ::oi şi pe aiurea — şi sper că s'or mai ivi— din cei virtuoşi şi buni, având însuşirile trebuitoare pentru a duce la îndeplinire cu dreptate sarciuele pe care i le încredinţează cineva. F,u ştiu numai unul, a cărui faimă s'a lăţit pe tot cuprinsul locuit de Greci: este Aristide al lui l.ysimah. Dar, prea bunule, cea mai mare parte dintre cei puternici sânt păcătoşi. Şi ac\im, întorcându-ne la ce ziceam adiueori, când acel Radamant, de care a fost vorba, primeşte un astfel de suflet, nu vrea să ştie de dânsul nimic : nici cîne este, nici din cine se trage, ci doar că e un păcătos. Şi, după ce se încredinţează că-i aşa, îl trimite în Tartar, adăugând doar atât : dacă-1 socoteşte un rău cu iertare sau unul fără de leac. Acela, odată acolo, începe să 'ndure suferinţele meritate. Alte ori, când judecătorul bagă de seamă ca are dinainte un suflet care a străbătut prin vieaţă cu evlavie şi adevăr, sufletul unui om oarecare, fie particular fie altcineva, cu deosebire, Kalikle, pot vorbi aici de cazul când are în faţă sufletul unui filosof, care şi-a îndeplinit în vieaţă ale sale şi nu s'a încurcat în intrigi, atunci judecătorul, după ce-1 admiră, îl trimete în Insulele Fericiţilor. Aceleaşi lucruri, exact la fel, face Aiakos. Şi unul şi celălalt judecă ţinând în mână o varga. Iar Minos, fiind supraveghetor, şade jos. Numai dânsul ţine în mână schiptrul de aur, cum zice că 1-a văzut Odysseus al lui Homer :
Stând şi pe morţi yuăecându-i cu schiptrul de aur în mână.
70
CEZAR PAPACOSTHA
PLATON, GORGIAS
71
Cât mă priveşte, Kalikle, eu sânt încredinţat de adevărul acestei susţineri şi studiez, în ce chip mă voi înfăţişa judecătorului având sufletul cel mai sănătos. Lăsând deci la o parte onorurile cu care sânt deprinşi cei mai mulţi dintre oameni şi urmărind numai adevărul, îmi voi ,da o-steneala în fapt, cât pot, să fiu cel mai virtuos atât în vieaţă cât şi —când va fi să mor — în moarte. Şi sfătuesc cu întreaga mea putere pe toţi oamenii —■ se 'nţelege, te îndemn în rândul întâi pe tine, contrariu ideilor ce împărtăşeşti — să vă îndreptaţi către acest fel de vieaţă şi să râvniţi premiul unei astfel de lupte, pe care o declar mai preţioasă decât toate celelalte întreceri de aici; şi te ţiu de rău, pentru vremea când nu vei mai fi în stare să-ţi ajuţi ţie însuţi, când va veni şi pentru tine ziua dreptăţii şi vei fi supus judecăţii de care am vorbit puţin mai înainte. Ajuns în faţa judecătorului, la fiul Aigjnei, când va pune mâna pe tine ca să te ducă acolo jos, vei rămâne şi tu cu gura căscată şi cu capul ameţit, nu altfel decât sânt eu aici. Ba s'ar putea să te şi pălmuească cineva pe obraz şi să te acopere de ocări în chip şi fel. Poate că acestea îţi par un basm din cele ce spun babele, şi-1 dispreţueşti; n'ar fi nici-o mirare să le desconsideri, dacă am fi în măsură să căutăm soluţiile în altă direcţie şi să găsim unele mai bune şi mai aproape de adevăr. Dar, aşa stând lucrurile, tu vezi singur că voi trei, fiind cei mai capabili din toţi Grecii de astăzi — tu, Polos şi Gorgias — nu sânteţi în stare să faceţi dovada că altul e felul de vieaţă ce ar trebui să ni-1 însuşim şi nu acesta, care are superioritatea de a fi folositor şi 'n lumea de dincolo. Nu numai atât, dar lungile noastre discuţii, deşi. au isbutit să sdruncine toate teoriile, pe una singură n'au clintit-o din liniştea ei, anume : că mai de grabă trebue să ne ferim de a săvârşi decât a suferi nedreptatea şi că, dacă e o preocupare vrednică de dat omului în grije, este să nu căutăm mai mult a părea de cât a fi drepţi; aceasta şi în vieaţa particulară şi în cea publică. Şi, dacă cineva se face rău într'o parte, el trebue să fie pedepsit, întrucât al doilea
bun după cel de a fi drept, este că, dacă te-ai făcut netrebnic, să ispăşeşti prin pedepse greşalele.
De asemeni, trebue sa fugim de toată linguşirea : şi de cea faţă de sine, şi de cea faţă de alţii; şi de cea faţă de câţiva, şi de cea faţă de mulţime; iar de retorică să ne folosim aşa cum ne folosim de oricare altă faptă : punând-o pururea în slujba dreptăţii.  Ascultâudu-mă deci pe mine, însoţeşte-mă acolo unde, dacă ajungi, vei fi fericit şi în cursul vieţii şi după ce mori: mi-o arată raţiunea însăşi. Şi lasă pe oarecine să te disconsidere, să te trateze'ca pe un om fără minte, să te acopere de ocări, dacă-i place aşa. Pe Zeus ! tu prinde atunci cutezanţă şi fii gata să primeşti chiar palma cea ruşinoasă, de care vorbeam... că nu-i nimic grozav în această suferinţă dacă,, practicând virtutea, rămâi de fapt un om superior şi corect. Şi numai după ce vom fi străbătut împreună drumul virtuţii, ne vom apuca şi de trebile politice ; deabia atunci vom pune la cale ceeace vom găsi că-i nimerit a orândui, ca unii care vom fi atunci mai în stare să hotârîm decât suntem acum. E în adevăr un lucru ruşinos ca noi, fiind în halul în .care ne arătăm că sântem, să ne mai şi fălim, lăsând a se crede că este ceva de capul nostru, când noi ne schimbăm părerile asupra aceloraşi lucruri în fiece clipă ; aceasta chiar în marile probleme : la câta neştiinţă ne-am coborît !   Să ne folosim prinurmare de călăuza raţiunii, care ni s'a descoperit acum; este raţiunea care ne învaţă că cel mai bun chip de a trăi vieaţa, este să practicăm dreptatea şi în genere virtutea, în vederea vieţii şi a morţii. Să urmăm acestei învăţături şi s'o propo-vâduim şi celorlalţi. Ci nu pe aceea în care crezi tu, spre care mă 'mpingi şi pe mine : că nu-i bună de nimic, Kalikle.