Ilustraţia copertei : Grigore Slavu george panu amintiri de la „Junimea" din iaşi BIBLIOTECA PENTRU TOŢI o 1971 EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI PARTEA I 1 INTIIA MEA SCRIERE LA „JUNIMEA" Abia intrasem la „Junimea", de şase luni, cînd m-am şi prezentat într-o seară cu un rulou voluminos de hîrtie ; era întîia mea lucrare, intitulată : Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei românilor în diferite secole. Titlul era lung şi greoi, pe lîngă aceasta el nu corespundea exact conţinutului, dar trebuie să fiu drept pentru mine. în genere cărţile cuprind mai puţin de cît titlul promite. în studiul meu, titlul conţinea mai puţin decît cuprinsul. Am intrat la „Junimea" în acea seară, fără nici o emoţiune ; se ştia deja că am să aduc un studiu relativ la români. Asemenea materie era o noutate la „Junimea", unde lipseau scriitori pentru istoria românilor şi unde se ştia că numai doi membri, Lambrior şi cu mine, ne ocupam cu asemenea chestii. Cînd junimiştii văzură ruloul voluminos, începură în glumă a protesta, iar dl. Pogor cu spiritul său glumeţ mă întrebă : — Toate aceste pagine sunt privitoare numai la istoria românilor ? — Desigur, răspunsei rîzînd. — Curios, replică el, nu-mi puteam închipui că se poate scrie atîta despre istoria românilor. 7 Dm contră, dl. Negruzzi se uita cu aviditate la manuscript, pe urmă 1-a luat în mină, 1-a cîntărit, şi a rămas satisfăcut, căci după socoteală, lucrarea putea să intre în trei numere a Convorbirilor umplînd mai mult de a patra parte din revistă Cum ajunsesem să scriu acest studiu ? Desigur că nu în cele şase luni de cînd intrasem la „Junimea". Lucrarea, fără să aibă valoare, presupunea prea multe studii prealabile, prea multe cercetări chiar grăbite, ca să se poată admite lucrul acesta. Cu doi ani înainte, adică în 1870, cînd aveam abia 20 de ani, studiul istoriei naţionale mă atrăsese în mod irezistibil şi iată cum ; îmi căzuse în mînă istoria românilor de Heliade şi, citind-Oj fusesem aşa de surprins de o mulţime de insanităţi asupra lucrurilor pe care le învăţasem în liceu, încît mi-am zis : ia să citesc şi alţi istorici de ai noştri ; şi ei sunt tot ca Heliade ? Şi notaţi că Heliade era un magistru, cu o reputaţie universală aproape necontestată. Am început pe urmă a citi scrierile d-lui Ureche, care nu m-^au mulţumit, de asemenea, de loc. în istoria bătrînului Laurian, erudiţii, acte şi documente, erau multe, dar direcţiunea spiritului autorului era aşa de neadmisibilă, încît tema nu era de admis. Odată pe această cale, m-am apucat de citit tot ce scriau contimporanii şi anume d-nii Misail, Tocilescu, Teodorescu, Sion etc. Printre aceştia era unul singur care făcea excepţii prin vastele lui cunoştinţi istorice, prin ştiinţa limbei slavone, cheiea cu care deschidea enigma ce pentru noi conţinea documentele domnilor noştri, printr-o inteligenţă vie şi pătrunzătoare. în faţa d-lui Has-deu şi a marilor sale calităţi, am rămas întîi fascinat ; el relua platforma istorică aşa cum fusese 8 pusă de ceilalţi scriitori, aducea un material vast şi variat, aşa că pentru mine, băiet care trebuia să am o călăuză, cel puţin, dacă nu o călăuză, o indicaţie, dl. Hasdeu reprezenta ştiinţa istorică do- ^ cumentară. De aceea, la început m-am oprit înaintea lui neîndrăznind ca să mă ating. Este drept că cu toată admiraţia pe care o aveam pentru dl. Hasdeu, felul sau de argumentaţie, modul de a tălmăci şi de a exploata numeroasele izvoare istorice de care se servea, concluziile pe care le trăi gea, nu mă mulţumeau ; simţeam că este ceva forţat şi exagerat dacă nu denaturat în surprinzătoarele sale studii. îmi ziceam în mine, că ori sunt mărginit la minte, ori în caz contrar eu aş fi făcut o altă întrebuinţare şi aş fi ajuns la alte concluzii decît acele ale d-lui Hasdeu. Dar încă o dată, repet, aceste reflecţii le păstram pentru mine ; însă în acelaşi timp m-am hotărît ca să mă ocup cu chestiile pe care ceilalţi istorici cunoscuţi le tratau în mod curent. Un lucru mă izbea în cărţile istoricilor noştri : cele mai multe fapte afirmate pe lîngă că nu eraU' motivate, dar chiar nici nu se spunea origina de unde ele erau luate, afirmări, simple afirmări, pe care trebuia să le crezi pe cuvînt şi pe care să le transmiţi şi tu altora. Şi atunci mi-am zis : ia să caut, ia să văd, de unde sunt ele luate ? Poate ele au o origină întemeiată ? Iată cum am ajuns să mă ocup de istoria românilor în izvoarele ei cele mai vechi. Am început, prin urmare, a citi cronicarii moldoveni şi munteni, pe toţi fără deosebire, şi această citire a fost pentru mine o adevărată petrecere sufletească ; mai ales cronicarii moldoveni, cu mult mai învăţaţi şi superiori celor munteni. M-am afundat în cronicele bătrînului Ureche, ale lui Miron Cos-tin, Neculcea şi ceilalţi. Dimitrie Cantemir nu-mi plăcea, mi-a făcut efectul nedocumentat, pretenţios, inventînd fapte şi obiceiuri. Cantemir scrie cu pretenţie de istoric, fapte şi obiceiuri. Am citit cronicarii munteni, pînă şi pe Dionisie Clisiarcul, apoi m-am suit încet la cei întîi istorici români, de la sfîrşitul veacului al 18-lea şi începutul celui al 19-lea, la Petru Maior, la Samuil Clain, şi în fine la Şincai, această vastă şi informă colecţie de fapte, notiţe, documente, în care te pierzi dacă nu ai un fir conducător, dar în care găseşti lucruri preţioase şi adevărate, alăturea cu altele de fan-tazie. Astfei că într-un moment dat eram stăpîn pe tot ce se scrisese ca istorie română, începînd de la cei mai vechi cronicari şi pînă la Misail şi Sion. Se înţelege că nu neglijasem de loc toate colecţiile de documente şi hrisoave. Aşa Magazinul istoric al d-lui Bălcescu, foarte preţios ; Tezaurul de monumente istorice a d-lui Papiu Ilarian ; Uricarul d-lui Codrescu şi Arhiva istorică mai cu seamă, a d-lui Hasdeu, erau răsfoite zilnic de mine. O paranteză. O reputaţie absolut meritată este a lui Bălcescu. Bălcescu pentru mine este întemeietorul criticei în istoria noastră şi acel care a ştiut să se ridice ca să concretizeze fenomene sociale la noi, cu o lărgime de vederi şi cu o pătrundere, care îl fac să aibă un loc deosebit printre istoricii noştri. Studiile sale publicate în Magazinul istoric, privitoare la armata românilor în decursul veacurilor, la chestiile sociale-economice cu privire la ţărani, istoria lui Mihai Viteazu şi altele, caracteriza pe acest mare scriitor, care era în acelaşi timp un om cu judecată absolut sigură. La Bălcescu poţi astăzi găsi erori numai unde n-a posedat întregul 10 material şi n-a avut la dispoziţie toate documentele care s-au descoperit mai tîrziu, dar de cîte ori Bălcescu a avut tot materialul asupra unei chestii, judecata lui rămîne şi astăzi nezdruncinată. Aceasta numesc istorie şi pe asemenea oameni îi numesc istorici, iar nu pe toţi cei care, stăpîniţi de o idee de multe ori absurdă, caută să documenteze cu izvoare care nu au nici o legătură. închid parantezul. t..........] Fără să mă descurajez, mi-am comandat tot felul de cărţi, care am bănuit că pot să-mi servească şi m-am pus pe lucru. Aşa mi-am zis şi cu drept cuvînt : este o epocă, aceea a evului mediu, în care Europa a avut aproape aceleaşi instituţii comune, acelaşi drept, aceleaşi principii de economie politică, în adevăr, medievalitatea a dominat aproape uniform cu civilizaţia ei, creată în urma căderei imperiului roman. Ia să caut a mă iniţia în această viaţă medievală ca să văd ce profit aş putea trage cu privire la români. Mi-am mai zis, de asemenea, că în afară de civilizaţia uniformă medievală a popoarelor occidentale, pe noi a trebuit să ne influenţeze viaţa grupului de popoare slavice, care nu s-a resimţit de cît puţin de influenţa occidentală. Şi atunci m-am afundat în studiul acestor două mari izvoare fără de care chiar ar fi fost ridicol să întreprind ceva, fără de care nu aş fi putut face nici măcar ipoteză. Astăzi, după 30 şi mai bine de ani de atunci, am recitit faimosul meu studiu publicat în anul al Vl-lea al Convorbirilor şi voiesc să dau cititorilor uvrajele la care m-am referit atunci şi care sunt însemnate în josul paginelor ; ele arată ac- 11 tivitatea mea de atunci febrilă, la întîmplare, fără nici o ordine. Iată o parte din acele uvraje de care m-am servit pentru aceasta ; las de o parte bine înţeles pe autorii români : Du-Cange cu faimosul lui glosar, L'Europe au moyen âge ; Hallam, L'Eco-nomie politique du moyen âge, Cibrario, Institutes de Justinien, Theorie du jury. Qudot, Akta Grod-zkie i ziemsckie z czasov Ryeezyposbitej Polskiej etc. L'Histoire de la Russie ancienne par Clerq. L'Eglise primitive des deux rites chez Ies slaves. Maciejovsky : Les slaves, l'Eglise oficielle. A. Mis-ckievicz ; Les slaves de Turquie. Cyprien Robert, L'Eglise officielle el le Messianisme; Misckievicz. Dlugossii Historia etc, etc. Recitind astăzi studiul meu am găsit lucruri interesante, foarte puţine dovedite, cele mai multe nedovedite ; dar în cea ce priveşte metoda, pot să zic că este aceeaşi cu care m-am servit şi pe urmă. Dacă ar fi ca să reîncep şi să fiu bine înarmat, de sigur că tot cu o asemenea metodă aş urma şi astăzi, îmi dădeam eu seama atunci de lipsurile ce le semnalez ? Evident, şi dovada cea mai bună este următorul pasaj pe care îl reproduc cu oarecare mîndrie. în adevăr, sfîrşind partea grea a acelui studiu şi înainte de a intra în a doua parte istorică, iată cum mă exprimam : „La începutul acestui capitol ne-am propus să vedem, dacă prin analizarea formelor noastre de viaţă, nu am străbate în veacuri mai departe decît acele cunoscute istoriei cu siguranţă. Acum, la sfîrşit, fiecare poate vedea că am statornicit un punct însemnat în viaţa noastră, amestecul ce noi l-am avut cu slavii şi aceasta au reuşit nu pe cale documentală, pe care s-ar face mai greu, ci pe acea a cercetărilor, care am făcut-o noi. Dacă cercetările noastre păcătuiesc prin ceva, de sigur că păcătuiesc prin neajunsurile şi lacunele ce sunt în ele şi pe care le recunoaştem cei întîi, nu însă prin felul sau prin metoda care am întrebuinţat-o. în adevăr, dacă oamenii competenţi ar face cercetări nepărtinitoare asupra limbei, instituţiilor şi obiceiurilor, analizînd şi clasificînd după un şir sistematic deosebitele elemente străine, însemnătatea lor, origina lor şi chipul prin care s-au strecurat, atunci viaţa socială a poporului, atingerea lui cu celelalte, trecutul lui istoric, cu un cuvînt s-ar lumina de adevărată lumină ştiinţifică. Cercetările documentale ar statornici epocele în care s-au făcut acele lucruri, ar da amănunţimi şi ar îndeplini eeea ce prin generalitatea celorlalte cercetări ar lipsi." în timpul cînd ieşea studiul meu în Convorbiri, dl. Maiorescu deja ajunsese cu Direcţia nouă la partea a doua, Proză. într-o notiţă la începutul noului capitol, iată cum se exprimă în privinţa studiului meu : „între scrierile ştiinţifice din direcţia nouă, amintită în articolul precedent, trebuie însemnat şi studiul istoric al d-lui Panu, din ultimele numere ale Convorbirelor. Consultare conştiincioasă a izvoarelor şi expunere sinceră a adevărului îl caracterizează, în contra lui am auzit iarăşi obiectîn-du-se că nu trebuie să se spună asemenea lucruri, chiar dacă sunt adevărate. Va mai ţinea oare mult timp închipuirea unor oameni, că naşterea lucrărei ştiinţifice într-un popor se poate întemeia pe ascunderea adevărului ? Ceea ce ne mîngîie la privirea acestor patrioţi este încredinţarea, că după gradul inteligenţei şi întinderei studiilor ce le au, 13 nu vor cădea niciodată în ispita de a spune un adevăr ştiinţific descoperit de dumnealor." Desigur, erau foarte mulţi care nu ştiau acest detaliu, adică că şi eu am făcut parte din Direcţia nouă, ce e dreptul într-o notă, dar am făcut parte. Cu studiul meu asupra Atîrnărei sau neatîrnărei românilor mi s-a deşteptat gustul de a lucra şi, prin urmare, şi de a seri. Zic prin urmare, căci cine se ocupă şi studiază, acela simte nevoia să scrie şi cine scrie este irezistibil împins la tipărire. Aceste lucruri se leagă în mod natural unele cu altele. O mică paranteză în această privinţă. Am auzit şi aud ocazional cum că cutare X sau Y lucrează foarte mult, că este un savant de valoare. Şi dacă întrebi pe acel ce-ţi spune asemenea lucruri, care sunt scrierile lui X sau lui Y, el îţi spune : — X sau Y au lucrări foarte însemnate dar nu voiesc a le publica. Sau cîte odată răspunsul este : — Păcat că oamenii aceştia nu voiesc să pună pe hîrtie fructul cunoştinţelor şi studiilor lor. Mărturisesc că sunt cam sceptic cu privire la oamenii care sunt plini ca un burduf de ştiinţă, dar care nu voiesc să scrie nimic şi sunt aproape tot aşa de sceptic despre aceia care au manuscripte de mare valoare, dar care din modestie nu le publică. Pentru ce ? Pentru că, psihologieeşte, acest lucru nu se poate explica şi că toate faptele se împotrivesc, în adevăr, un om care se ocupă, gîndeşte şi are de spus ceva, îi este cu neputinţă să nu pună pe hîrtie activitatea creierului său, îndată ce persistă într-un mod mai permanent în direcţia unei anumite ocupaţii. Iar un om care pune pe hîrtie ee gîndeşte, acela fatal este adus la nevoia de a tipări. Ba eu zic ceva mai mult, eu zic că cel mai bun mijloc de a gîndi şi de a studia este acela de a scrie ; eu nu pot concepe un mijloc mai potrivit de a gîndi decît numai scriind. Scrisul pe lîngă că-ţi fixează ideile, dar el face mai mult, el ţi le limpezeşte şi dacă ar fi numai atîta încă ar fi destul. Scriind, ţi se deşteaptă idei noi, care nu-ţi venise în creier în minutul cînd te-ai pus la scris ; dacă te gîndeşti la o chestie fără să scrii, ci te mulţumeşti a învîrti în creierul tău numai, poate să-ţi vină şi alte idei, dar îţi este imposibil de a le dezvolta, căci inteligenţa nu are destule puncte de reperuri pentru ca să-şi dezvolte activitatea, iar memoria este prea slabă ca să reţină tot ce creierul produce. Se miră mulţi de autorii de talent, uitîndu-se la numeroasele lor volume, iar naivii se întreabă adesea ori, cum a făcut Voltaire sau un altul de a scris atîta ? Răspunsul cu toate astea este foarte simplu : a scris mult, fiindcă a gîndit mult iar scrisul i-a stimulat necontenit gîndirea. Să iau un exemplu dintre literaţii şi savanţii noştri cunoscuţi ; să-1 iau pe dl. Alexandru Xe-nopol, poate este autorul care a scris mai mult în cei 35 ani din urmă. Pentru ce a scris el atîtea volume ? Pentru că toată viaţa a studiat şi s-a ocupat şi era cu neputinţă ca după atîta activitate intelectuală, să nu iasă şi un număr de volume corespondente. A, dar îmi veţi ziee că sunt oameni cu mare ştiinţă şi cu mare talent care n-au scris nimica, sau aproape nimic. Aşa este, scrisul nu este o normă de a distinge pe cei cu talent, de cei fără talent ; sunt o mulţime de oameni care ar putea să scrie şi nu scriu, şi alţii care n-ar trebui să scrie şi 14 15 totuşi scriu. Pentru ce dar, acei pregătiţi pentru a scrie nu scriu ? Este o chestie de psihologie intimă şi personajă a cărei analiză m-ar duce prea departe. în genere asemenea oameni sunt foarte culţi şi foarte talentaţi, dar nu caută a sistematiza ideile, nici a-şi fixa idei personale asupra lucrurilor pe care le citesc sau le observă ; ei trăiesc cu cultura şi activitatea intelectuală de azi pînă mîine, fără şir, fără continuitate. îl interesează o chestie, ia o carte şi o citeşte, nu împărtăşeşte, ideile autorului o aruncă ; din contră, dacă le împărtăşeşte, le aprobă şi tot o aruncă fără a se gîndi ceva mai mult şi fără a căuta să-şi facă o convingere mai adîncă. A doua zi alt subiect, altă chestie îl izbeşte pentru care recurge la o altă carte şi aşa faee toată viaţa. Rezultatul ? Rezultatul e că acel om devine în adevăr un om instruit şi cult. De ce nu se decide să scrie ceva ? Fiindcă se mulţumeşte cu atîfa, se mulţumeşte să aprobe sau să dezaprobe părerile altora, dar nu simte necesitatea de a le spune pe ale sale, nu simte această necesitate, fiindcă nimic personal nu se deşteaptă într-însul sau dacă se deşteaptă, ceea ce se întîmplă foarte des, felul său de ocupaţie şi modul zilnic de trai îl îndepărtează, împingîndu-1 spre alte lucruri. Rar mi s-a întîmplat să constat excepţii de la aeeastă regulă generală. Nu voiesc să dau nici un nume dar faptele pot să le spun. De multe ori, mi s-a relatat că un X oarecare are lucrări de o mare valoare în saltarele sale şi mulţi m-au împins să mă duc să-i fac o vizită. M-am dus şi după multe insistenţe, aeel X oarecare a binevoit să-mi citească vreo lucrare din multe ale sale, fie literară, fie istorică. Niciodată n-am dat peste un ta- 16 lent, niciodată n-am găsit o lucrare de seamă. Dat publicităţei, lucrarea ar fi fost apreciată în mod mediocru şi dacă se fac legende în jurul unor scrieri tipărite, legende ce se pot distruge, dată fiind publicitatea, apoi desigur că sunt şi legende în jurul unor manuscripte nepublicate, legende care se comunică de la amic la amic şi care cu timpul se întăresc, neputîndu-se prin critică distruge. Dar cred că parantezul este deja foarte mare şi e timpul ca să-1 închid. Am scris şi am tipărit în Convorbiri o parte din studiul asupra Atîrnărei sau neatîrnărei românilor. După patru, cinci articole, am înţeles că nu sunt pregătit pentru o lucrare aşa de grea, şi am şi părăsit-o neisprăvită. Mă gîndisem că, de la înrîuri-rea slavonă, polonă, etc, să trec la alte două influenţe capitale : la cea bizantină din veacurile trecute şi la cea greacă sau fanariotă mai nouă, cu atît mai mult cu cît aveam oarecare lucruri bune de spus, şi pe care apoi nu le-am. spus niciodată şi care astăzi de abia îmi mai aduc aminte. Scrisesem chiar un capitol, în care începusem a trata influenţa bizantină. Văzînd însă că subiectul era prea vast şi foarte dificil, m-am oprit. Prin urmare, de voie de nevoie, am fost silit să renunţ la un plan, care era cu atît mai îndrăzneţ, cu cît era mai grandios, plan pe care chiar astăzi, cu toate că avem istorici distinşi, nu văd care l-ar putea executa, plan pe care l-ar fi putut executa un singur om, dl. Hasdeu, dacă, dacă, dacă... Poate îmi va veni ocazia ca să explic aceşti trei dacă. 17 a II STUDIILE MELE CRITICE M-am aruncat în critica istorică. Şi dacă vreodată cuvintele „că este uşor a critica" au fost mai potrivite, de sigur că a fost în capul meu. In adevăr, pentru un spirit de pătrundere analitică şi cu o cultură suficientă în materie, era aşa de lesne atunci a critica. N-aveam nevoie ca să am o dispoziţie extraordinară în ale criticei, pentru ca să am succes [...]. Aruncîndu-mă şi eu în critica istorică, am început prin Studiul istoriei la români. Ceea ce lipsea pe atunci în istorie ca şi în toate era metoda şi spiritul critic dezbrăcat de orice preocupare, mai cu seamă spiritul critic lipsea complect. Nu-şi poate închipui cineva astăzi cîtă copilărie exista în felul de argumentare. [...]. Era şi timpul, deja începuseră toţi a se sătura de fabulele istoriei noastre, deja dl. Hasdeu scosese cea întîi fascicolă a Istoriei sale critice. Titlul istoriei sale de Istorie critică denota o tendinţă nouă căci pînă atunci se făcuse istorie, dar absolut fără nici o critică. Un exemplu. De sigur că de la Cronica românilor a lui Şincai nu s-a făcut o operă mai colosală ca adunare de material, de documente, de autori etc. ; această Cronică a românilor este un imens dicţionar de toate faptele în ordinea cronologică. Acolo am găsit eu lucruri minunat de bune, izvoare preţioase. Şincai nu omite nimic, le înşiră pe toate cu grămada, dar cînd e vorba de a critica şi a coordona faptele, este complect neputincios, căci spiritul de critică îi lipseşte cu totul. [. .......... .J 18 III SITUAŢIA LITERARA IN BUCUREŞTI în Buaireşti cercurile literare se făceau şi se desfăceau la fiecare jumătate de an, iar cei care se dedau la literatură şi critică o făceau aceasta întîmplător şi pe apucatele. Aşa regretatul Ureche, care era printre fruntaşi, avea tot felul de ocupaţii variate ; ceea ce scria, scria în grabă, nu avea măcar timpul să controleze datele şi citaţiile pe care le făcea. Dl. Maiorescu era nemilos în această privinţă ; d-sa, ale cărui lucrări erau conştiincioase, exacte şi corecte, nu putea să permită de a vedea la alţii neglijenţă şi erori, care cu puţină ocupaţie ar fi fost înlăturate. Aşa, cînd dl. Ureche confunda pe arhitecţii cu pictorii Renaşterei şi cînd punea moartea lui Ludovic al XIV-lea la o altă dată decît cea adevărată, dl. Maiorescu releva asemenea erori, bătîndu-şi joc de ele. Mai era un literator la Bucureşti, răposatul Pan-tazi Ghica, care nu era profesionist, mi se pare că era avocat, şi care arunca pe hîrtie lucruri nerumegate, scrise într-un stil de o neglijenţă deplorabilă. Acest autor mai cu seamă, împreună cu Ureche a sugerat d-lui Maiorescu articolul Beţia de cuvinte, care a avut atîta succes. Un luptător mai era prietenul meu Petrache Gră-dişteanu, care a avut un real talent literar, cel mai dezgheţat şi mai zglobiu din tabăra adversă, dar pe care ocupaţiile lui multiple îl făcea să fie simplu amator în literatură, neavînd timpul să se consacreze serios revistelor în care scria. 19 2* Mai era dl. Tocilescu, astăzi cunoscutul şi stimatul istoric, cu răposatul G. D. Teodorescu, cu Scurtul, aceştia buni adepţi ai lui Hasdeu, care, ce e dreptul, se consacrau numai studiului şi criticei, punînd foarte multă inimă şi cîte odată chiar animozitate în polemicile cu noi. în fine, deasupra tuturor plana Hasdeu, de a cărui cunoştinţă şi competenţă n-am avut niciodată nimic de zis, din contră ; dar numeroasele sale întreprinderi de tot felul, literare, istorice, filosofice, ştiinţifice, lingvistice, îl făceau să scrie repede şi uşor lucruri care îl descopereau faţă cu noi, care stăteam la pîndă gata de a releva greşelile şi a lovi în adversari în încheieturile cuirasei, în special eu am avut o luptă mare, foarte mare, cu Hasdeu secondat de aghiotanţii săi, luptă de care voi vorbi mai tîrziu. Ceea ce supăra pe toată lumea era că noi de la „Junimea" nu atacam individual pe un literat sau pe un om de ştiinţă, ci totdeauna generalizam, înglobînd în criticele noastre pe mai mulţi, sintetizând şi formulînd teorii prin care condamnam pe foarte mulţi deodată. Acest mod de a concepe critica îl inaugurase dl. Maiorescu cel întîi, prin numeroase studii, precum Poezia la români, Contra şcoalei lui Bărnuţiu, Direcţia nouă 1 etc. Odată drumul făcut, cu toţii ne-am vîrît în el şi cine şi-ar da osteneala să foileteze colecţia 1 Titlurile corecte ale acestor lucrări maioresciene : O cercetare critică a poeziei române de la 1867, în contra direcţiei de astăzi în cultura română, Direcţia nouă în poezia şi proza română. 20 Convorbirilor literare ar vedea că este plină de studii de aceste generale, cuprinzând o pleiadă de oameni, o manifestaţie generală a spiritelor etc. Să dau cîteva exemple. Dl. Theodor Rosetti a scris, am spus, un singur studiu în Convorbiri, Despre direcţia progresului nostru. Ceea ce făcuse dl. Maiorescu în studiile sale literare, criticând vechea direcţie, face dl. Theodor Rosetti pe tărâmul social şi economic, criticând iarăşi totul. Cititorii îşi aduc aminte că eu am debutat cu un studiu în care voiam să înglobez opt veacuri din istoria românilor, lucrare peste puterile mele. Aş fi putut pe urmă să fac critici deosebite asupra activităţei cutărui sau cutărui istoric, dar cu aceasta m-aş fi abătut de la spiritul care domina în „Junimea", de aceea al doilea studiu al meu a fost iar eeva mare şi general, Studiul istoriei la români, care era împărţit îri două părţi : Şcoala veche şi Şcoala nouă. în aceste două şcoli înglobam întreaga mişcare istorică şi biciuiam pe toţi istoricii noştri. Cum că făceam acest lucru cu drept sau nu, aceasta este altă chestie, ceea ce voiesc să arăt e că noi toţi de la „Junimea" procedam prin generalizare ; ni se părea o lucrare minimă a ne lega numai de un om ; era de forţa noastră ca să atacăm pe mai mulţi deodată. Şi cînd, mai târziu, m-am hotărît să fac critica unui autor şi a unei cărţi, atunci am ales Istoria critică a românilor, iar pe autor... pe Hasdeu. * Studiile cu îndrumări generale se înţelege că au o însemnătate mai mare ; întîi nu orice om cult poate generaliza, cu atît mai puţin poate scoate 21 din analiză o sinteză : sunt spirite analitice, sunt şi spirite sintetice, fiecare cu defectele lor. Un spirit analitic devine inutil cînd se pierde în detalii mici, cînd preface în pulbere obiectul pe care îl analizează. Metoda sintezei este mai periculoasă, căci ea presupune o sumă mare, bogată de fapte observate şi o riguroasă logică deductivă pentru sintetizare. în genere „Junimea" a maniat destul de bine metoda generalizărei ; faptele pe care le observam şi pe care ne bazam spre a generaliza erau aşa de numeroase şi aşa de elocvente, încît, afară de exagerările aproape neînlăturabile în asemenea întreprinderi, generalizările noastre nu păcătuiesc prin falsitate ; de aceea ele au prins în public, au făcut doctrină şi au rămas. Am zis că faptele observate se pretau la generalizări simple ; în adevăr, acum 30 de ani manifestările activităţei noastre de popor erau foarte simple, nu erau multe curente care să se lovească şi să te zăpăcească ; istoricii scriau într-un fel şi într-o singură direcţie, literaţii compuneau pe aceleaşi teme întrebuinţînd aceleaşi mijloace, în societate erau aproape aceleaşi forme reduse prin care se manifesta activitatea economică şi socială şi aşa mai departe. Pentru un spirit ceva pătrunzător, generalizarea era o operaţie relativ uşoară, fără riscuri de a cădea în concluzii falşe. Aceasta era mai cu seamă distincţia fundamentală între şcoala literară de la Iaşi şi cea de la Bucureşti. Noi, cei de la Iaşi, aveam o metodă sigură şi puterea de a generaliza, cei de la Bucureşti lucrau fără nici o metodă, necălăuziţi de principii solide, ocupaţi cu chestii mărunte. Noi eram observatorii, ei erau scriitori la întîmplare. 22 IV LUPTA DINTRE IAŞI ŞI BUCUREŞTI BEŢIA CU CUVINTE Cea mai serioasă revistă literară din Bucureşti pe atunci — afară de acele la care colabora dl. Hasdeu — şi cea cu mai lungă durată a fost desigur Revista contimporană, înfiinţată în 1873 ; ea durează trei ani, adică 1873, 1874 şi 1875. împrejurul ei se grupase un foarte însemnat număr de tineri, 30 pînă la 40, număr de care dl. Maiorescu îşi bate joc în Beţia de cuvinte. Iată tinerii cei mai cu vază grupaţi în jurul Revistei contimporane : în fruntea lor era dl. Petre Grădişteanu, apoi Gheorghe Danielopol, Anghel Demetriescu, Constantin Exarcu, Pantazi Ghica, Tache Laurian, Ştefan Mihăilescu, Ollănescu, Ciru Economu, Gheorghe Creţeanu, Constantin Nicu etc, etc, de care nu-mi mai aduc aminte. Aceştia erau prozatorii. Către aceşti tineri se unise ca colaboratori Gheorghe Sion şi V. A. Ureche. Poeţii revistei erau : Vasile Alecsandri, (poetul de la Mirceşti avea atunci o situaţie absolut preponderentă, revistele şi-1 disputau, mai ales de cînd Convorbirile literare aproape şi-1 acaparase. Lumea era indignată de îndrăzneala d-lui Maiorescu de a pune pe Alecsandri în Direcţia nouă a Convorbirilor, de aceea revistele îi solicitau colaborarea ca o protestare în contra Direcţii noi, iar Alecsandri, cu mărinimia unui suveran, nu refuza pe nimeni). Poeţii tineri erau : Gheorghe Creţeanu, Ciru Economu şi Mihail Zamf irescu ; acest din urmă juca la Revista contimporană rolul lui Eminescu de la Convorbiri. A, uitasem pe unul, care, după 23 aceea, a întors-o pe proză şi n-a greşit de loc, din contră, uitasem pe poetul I. Luca Caragiale, care are în anul 1874, în acea revistă, vreo trei pagini de versuri intitulate tot Versuri, dedicate amicului C. D. Astăzi dacă ar cădea din nou în păcatul poeziei, tare greu ar putea să se ştie după iniţiale pe amicul d-lui Caragiale, fiindcă are foarte mulţi, pe atunci probabil era mai uşor de ghicit. încă un parantez. Recitind poezia Versuri mi-a venit să rîd, întru atîta tonul, stilul, e cu totul deosebit de ceea ce este astăzi dl. Caragiale. Zic, tonul şi stilul fiindcă fondul, ideile, sunt aceleaşi; aceeaşi nemulţumire în contra contimporanilor, aceeaşi credinţă că literatura este persecutată, dar încă odată, tonul este declamator, pesimismul aproape funebru. Nu mă pot împedica ca să nu citez două strofe. Sunt sigur că, dacă n-aş fi spus de mai înainte a cui sunt, ar fi fost cu neputinţă ca cineva să ghicească autorul. Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă, Cînd lumea d-astăzi, rece şi materialistă, îşi rîde de chimere şi de puterea lor ? Credinţele de-acuma condamnă poezia Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia Ce merită să poarte dispreţul tutulor. Ascultă-mă şi crede : de vei simţi vreodată Că pieptul tău nutreşte scînteia cea sacrată, Să ştii că mizerabil vei trece pe pămînt ; In timpurile noastre, decît să cînţi, mai bine De pietre sparge-ţi lira ş-apoi sufocâ-n tine Fugoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avînt. Şi aşa continuă încă vreo zece strofe. Revista contimporană, cu Convorbirile au avut o mare luptă. Ceea ce pusese vîrf fusese, am spus, întîi Direcţia nouă şi apoi Beţia de cuvinte, de care voi vorbi mai jos, provocată bine înţeles de Convorbiri. Am arătat deja lupta ce a avut loc cu ocazia Direcţiei noi. Am arătat farsa d-lui Hasdeu cu Gablitz şi voi arăta şi alta mai tîrziu, tot a d-lui Hasdeu, cu P. A. Calescu, adică cu Păcălescu. Trebuie însă să adaug că poate niciodată dl. Maiorescu nu a arătat pe atunci, mai multă vervă, mai mult sarcasm, mai mult spirit, mai multă cruzime ca în Beţia de cuvinte. Beţia de cuvinte este o mică capodoperă de umor, zeflemea şi spirit ; ca fond însă era în parte nedreaptă, în tot cazul una din cele mai puţin drepte critice a maistrului de la Convorbiri. Din această cauză, adică fiindcă Beţia de cuvinte era şi nedreaptă şi plină de vervă, exasperarea celor de la Contimporană nu a găsit margine. Dar răspunsurile multiple care i s-au dat nu au reuşit, ele fiind lungi şi cu dezvoltări de argumente. In ce consista articolul d-lui Maiorescu ? Verva d-lui Maiorescu se exercita asupra articolelor lui Gheorghe Sion, V. A. Ureche, Pantazi Ghica şi Tache Laurian etc, arătînd ridicolul ce ele conţineau, lucru foarte uşor, dar care nu era tocmai de boune guerre 1 în contra Revistei contimporane, d-nii Sion şi Ureche fiind lipiţi numai pe lîngă acea revistă, avînd modul lor independent de a gîndi şi a seri, iar Pantazi Ghica nu putea pentru nimenea să concretizeze nici ideea nici spiritul unei reviste, în care erau foarte mulţi tineri serioşi, dacă nu de talent. Ba mai mult, dl. Maiorescu îşi bate joc cu mare nedreptate de tânărul Tache Laurian apropo de 1 Luptă dreaptă (fr.). 24 85 critică teatrală. Dar dacă sarcasticul autor s-ar fi mărginit a lovi individual, critica ar mai fi mers, dar a îngloba pe cei 30—40 de colaboratori, din care unii scrisese, iar alţii nu scrisese de loc, şi a-i pune în rîndul d-lui Sion, aceasta putea fi o şarjă de spirit, dar nu o critică. Beţia de cuvinte este mai mult un pamflet literar, avînd toate calităţile clasice ale acestui uşor gen literar. Mi-aduc aminte cînd dl. Maiorescu a citit Beţia de cuvinte la „Junimea" ; era în primăvara anului 1873 ; „Junimea" se ţinea la dl. Pogor. Nu transpirase nimic asupra acestui articol, noi eram cu toţii dispuşi, făceam glume, rîdeam, era o atmosferă minunată. Iată că dl. Maiorescu scoate un manuscript şi-i citeşte titlul : Beţia de cuvinte. Deja titlul era atrăgător şi sugestiv ; noi ne prăpădeam de rîs, căci de la cele întîi rînduri cu teoria lui Darwin se vedea foarte bine unde autorul voieşte să ajungă. Şi atunci timp de trei sferturi de ceas, cît timp dl. Maiorescu a citit, n-a fost decît un continuu hohot de rîs. Rar am văzut la „Junimea" un succes mai mare şi o vervă mai drăcească. La urmă însă un sentiment de milă ne-a cuprins pentru Gheorghe Sion. Acest literat dintr-o altă epocă, cum am spus, era cunoscut prin felul lui de a seri ; totdeauna a fost modest, fără pretenţii literare, nu se vâra în nici o societate, nu se punea în vază, el era mulţumit să i se dea la vreo revistă oarecare un colţişor unde să scrie. Cînd dl. Maiorescu venea cu spiritul său sarcastic şi cu logica sa inexorabilă şi îl înşfăca pe bietul Gheorghe Sion, ridiculizîndu-1 pînă la extrem, un sentiment de compătimire te cuprindea, căci biciuitul nu merita nici atîta onoare, dar nici atîta nedemnitate. Era altceva cu V. A. Urechia. Acesta se punea veşnic în vază, făcea parte din toate societăţile şi din toate redacţiile, publica cu ostentaţie lucrări, îşi da aerul de savant profund, cu un cuvînt era printre fruntaşi. Prin urmare, era dreptul d-lui Maiorescu ca să fie fără milă, cum a şi fost de altmintrelea. Am să spun şi o particularitate. Beţia de cuvinte ne dezvoltase atît verva şi ne dispusese pînă întru atîta, încît am stat la „Junimea" pînă după unu de noapte. Ieşind, timpul fiind foarte frumos şi nefiindu-ne somn, ne-am hotărît să nu intrăm imediat pe la casele noastre. Ne-am dus la o cafenea la modă şi am stat bând şampanii şi cafele pînă în ziuă, sărbătorind succesul d-lui Maiorescu şi ânmormîntarea Contimporanuluil. Vestea Beţiei de cuvinte s-a răspândit a doua zi în oraş, fiecare dintre noi comunicând prietenilor păţaniile d-lui Ureche, căci necontestat dl. Urechia o păţise din cauza maniei citaţiilor de lungi şiruri de nume proprii, de istorici, filosofi, pictori, sculptori şi pe care âi cam amesteca unii cu alţii. Acest lucru s-a ştiut şi la Bucureşti imediat, aşa că cei de la Contimporanul aşteptau deja cu nerăbdare apariţia Convorbirilor cu faimosul articol Beţia de cuvinte. Efectul produs de Beţia de cuvinte a d-lui Maiorescu in redacţia revistei Contimporanul a fost teribil. îmi închipuiesc pe colaboratorii adunaţi imediat, discutând cine să răspundă şi cum să răspundă. Aici deschid un parantez. 1 Titlul exaat ai publicaţiei : Revista contimporană (Literatură, arte, ştiinţe). A apărut între anii 1873—1878, Panu o numeşte frecvent Contimporanul, 26 27 Se mai întîmplase şi d-lui Hasdeu de a fi atacat de Convorbiri, dar d-sa cu spiritul său inepuizabil nu luase în tragic atacurile foaiei literare din Iaşi. Cînd di. Carp, eriticîndu-i drama Râz-van-Vodă, îl sfătuieşte să părăsească acest gen şi să scrie la Aghiuţă (o foaie umoristică), nu ia condeiul ca in mod serios şi dogmatic să dovedească d-lui Carp că Râzvan-Vodă întruneşte toate condiţiile unei drame. D-sa şi-a zis : a, faceţi pe filosofii, pe esteticianii, creaţi o direcţie nouă, ia să vă arăt eu că pot să-mi bat joc de voi, şi voi să mă luaţi în serios, şi atunci a trimes Convorbirilor faimoasa poezie-farsă din Gablitz. închid parantezul. Aşa ar fi trebuit să facă şi cei de la Contimporanul faţă de Beţia de cuvinte, cu atît mai mult că, după cum am spus, Beţia de cuvinte n-avea pretenţie de critică. în loc să adopte felul d-lui Hasdeu, mai mulţi se reped la condei ca să răspundă, aproape toţi ; dl. Grădişteanu însă îi opreşte, avînd aerul a le zice : staţi, este datoria mea ca prim-redactor să răspund pentru Pantazi Ghica, Marian şi Tache Laurian, cei atacaţi. Iar dl. Urechia cu un aer bărbătesc a trebuit să adauge : răspundeţi voi la critice, eu mă însărcinez să atac Convorbirile în fond şi pe criticul ei. De asemenea şi dl. Sion. O adevărată ridicare de scuturi. — Nu, probabil că ziceau colaboratorii, Beţia de cuvinte nu trebuie să rămîie fără răspuns. Şi în adevăr, în numărul imediat următor dl. Grădişteanu publică un articol : Convorbirile literare şi Revista contimporană. Articolul era de vreo 20 de pagini şi... nenorocit. Ce trebuia ca răspuns Beţiei de cuvinte ? Ceva uşor, zeflemist, prin care revista să-şi bată joc de 28 Convorbiri şi aceasta era foarte cu putinţă, căci de, nici la Convorbiri cei care scriau nu erau toţi genii. în loc de aceasta, dl. Grădişteanu o ia pe tonul grav, sentenţios, demn, păzindu-se să nu facă personalităţi, înfierând excesele de limbagiu ale d-lui Maiorescu şi aceasta lung, lung, fără sare destulă. Pentru ca cititorii să-şi facă o idee de modul cum dl. Grădişteanu răspunde grav la o şarjă literară, îmi permit a reproduce începutul. Dl. Maiorescu în articolul său zisese că această boală, Beţia de cuvinte, slăbeşte intelectualitatea, atacînd în bloc pe cei 40 de colaboratori. Dl. Grădişteanu răspunde : „Nu relevez necuviinţa acestor expresiuni — stilul e omul. Nu mă pot împedica însă de a releva necuviinţa procedărei. Cum ? Din acei «20, 30 sau 40 de colaboratori-redactori», unii n-au scris încă nimic, ei sunt cu desăvîrşire necunoscuţi d-lui Maiorescu, prin urmare nici poate şti de ce sunt capabili ; alţii au fost lăudaţi, purtaţi în diverse oca-ziuni de Convorbiri şi de dl. Maiorescu pînă dincolo de nori, şi cu toate acestea toţi —cunoscuţi sau necunoscuţi — toţi cîţi iau sau vor lua parte la redacţiunea Revistei contimporane sunt în stare de slăbiciune a facultăţilor intelectuale ! Asemenea atacuri îndreptate în aşa termeni, fără discernă-mînt, sunt mai mult decît necuviincioase. însă bu-na-cuviinţă este o chestiune de educaţiune, nu de pură literatură. Nu mă pun la spatele nici a necunoscuţilor care sunt viitorul, nici a ilustraţilor care sunt gloria trecutului şi a prezentului şi care nu au nevoie de vreun brevet spre a trece la nemurire. Sunt în dreptul meu de a mă întreba ce este scrierea d-lui Maiorescu ? Este o critică ? Sunt fundate imputările 29 adresate Revistei ? Care este scopul acestei Beţii de cuvinte etc. etc." Foarte grav, foarte demn, chiar foarte adevărat, dar cu aceasta nu se răspundea Beţiei de cuvinte. Mai departe dl. Grădişteanu începe a arăta care este rolul criticului, spunîndu-ne că după etimologia greacă a cuvîntului, critica înseamnă arta de a judeca etc, etc. Pînă aci mergea cum mergea, dar iată pe dl. Grădişteanu că se înfundă şi se încurcă căutînd să apere proza d-lui Pantazi Ghica. Dl. Maiorescu, ca exemplu de beţie de cuvinte, citase din nuvela d-lui Pantazi Ghica următorul pasaj : „Mihnea nu sfîrşise încă aceste cuvinte, cînd o mulţime de femei, copii, bătrîni, sîngerînzi, palizi, cu hainele rupte, sfîşiate, cu părul smuls, cu mîinile rănite intrară în gloată, în dezordine, înspăimântaţi, alergînd în sala sfatului domnesc. Din acea mulţime speriată, exasperată, două fete, două copile se azvîrliră în braţele Visterului Căn-descu." Şi dl. Maiorescu se mulţumise să adauge următoarele cuvinte : „Simţiţi vă rog toată gingăşia logică a acestei îmbelşugări de cuvinte : mulţimea intră în gloată şi în dezordine, ea este nu numai înspăimîntată, ci şi speriată şi exasperată, ea are hainele nu numai rupte ci şi sfîşiate, şi atunci în braţele visterului Căndescu se reped două — nu numai fete ci şi copile." Ce era de replicat la asemenea inexorabilă critică ? Nimic, absolut nimic, bunul simţ o arată. Dl. Grădişteanu trebuia, prin urmare să treacă asupra acestor păcate a colaboratorului său, pur şi simplu. 30 Ei bine, d-sa voieşte să facă exces de zel şi să se încerce, cum făcea cu atîta talent la tribunal, să apere şi în literatură cauzele pierdute. De aceea cu un ton foarte serios şi dogmatic intră în definiţiunea nuanţelor cuvintelor, căutînd să ne dovedească că cuvîntul speriat are altă semnificaţie decît cel înspăimîntat, că cuvîntul rupt nu este sinonim perfect cu sfîşiat, că a intra în gloată nu înseamnă a intra în dezordine, în sfîrşit că o fată şi o copilă este lucru deosebit. Această din urmă distincţie este prea preţioasă pentru ca să nu o pot reproduce. Dl. Grădişteanu zice : „Să reped două, nu numai fete ci şi copile. Ce găseşte aici oare de prisos şi violent dl. Maiorescu ? A, nu ştie d-sa că toate fetele nu sunt şi copile, şi că, din nenorocire, nici toate copilele nu sunt fete". Aici mărturisesc că argumentul prea miroase a Palatul Justiţiei şi sunt sigur că el n-a putut să convingă pe nimeni de puritatea şi sobrietatea stilului lui Pantazi Ghica. Dacă n-aş cunoaşte foarte bine pe dl. Grădişteanu, care îmi este şi amic, m-aş mira de cavalerismul cu care acum 30 de ani a luat asupra sa apărarea profuziunei de limbagiu a lui Pantazi Ghica, dar fiindcă îl ştiu, nu mă mir. De atunci încoace ori unde a fost o lovitură de dat şi chiar de primit, a fost şi dl. Grădişteanu acolo. Unde a fost o cauză dreaptă de apărat, hop şi dl. Grădişteanu. Oriunde a fost o nedreptate pe cale de a triumfa dl. Grădişteanu a fost de-a curmezişul, fără să se uite vreodată la condiţiile în care dădea lupta nici la rezultatul ce va rezulta. In 1873 dl. Grădişteanu s-a indignat în contra nedreptăţei 31 Beţiei de cuvinte în contra Revistei contimporane şi atunci iute, iute, a scos sabia ca să lovească, însă a uitat, în precipitarea sa inimoasă, deosebirea între ceea ce era drept şi ceea ce era nedrept în Beţia de cuvinte. Era nedrept ca dl. Maiorescu să ridiculizeze pe toţi colaboratorii acelei reviste cu ocazia scrierilor d-lor Ureche şi Pantazi Ghica, dar era foarte drept să-şi bată joc de proza d-lui Pantazi Ghica şi de cunoştinţele este-tico-artistice ale d-lui Ureche. Dar era dat ca dl. Grădişteanu să păţească cu această ocazie ceva mai grav şi mai simţitor, căci aşa se întîmplă cînd te angajezi pe o cale greşită de la început. Conform regulelor de critică literară, după ce dl. Grădişteanu îşi apără colaboratorii, apoi vine la atac şi atacă la rîndul său pe colaboratorii Convorbirilor. Şi pe cine credeţi că atacă ca pe un poet fără talent şi fără viitor ? Pe Eminescu. D-sa începe critica lui Eminescu cu următoarele cuvinte : „N-avem decît să luăm un număr oarecare din Convorbiri, de exemplu numărul din 1 octombrie 1872, găsim aici o poezie de dl. Eminescu, de genialul d. Eminescu, pe care Direcţia nouă îl pune imediat acolo cu... dl. Vasile Alecsandri..." Neşansa d-lui Grădişteanu aici este vădită. Ce să zic de dl. Grădişteanu, care din spirit de polemică îl numeşte pe Eminescu în deriziune genialul ? Iată cum sfîrşeşte critica lui Eminescu : „Dacă vreodată cuvintele au fost înşirate pentru plăcerea somnului lor şi fără nici un respect pentru inteligenţă, desigur că poezia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubraţiuni". 32 Eminescu alăturea cu Pantazi Ghica. Ceva mai mult, dl. Grădişteanu trece la critica lui Bodnărescu şi iată cum începe : „Dl. Bodnărescu a publicat în Convorbiri un şir de mici bucăţi de versuri nerimate, intitulate Epigrame. Epigrame... Cine nu ştie că epigrama este o poezie mică, de genul satiric, cuprinzînd o cugetare glumeaţă, muşcătoare şi exprimată cu delicateţă şi preciziune. Boileau în Arta sa poetică defineşte astfel : L'epigrame plus libre, en son cours plus borne, N-est souvent qu'un bon mot de deux rimes orne ! 1 Nu avem decît să citim cîteva din epigramele d-lui Bodnărescu pentru ca să dovedim că d-sa nici idee are de ce vrea să zică o epigramă". Scriind aceste cuvinte, dl. Grădişteanu nu-şi dădea seama că dă adversarilor săi o bună ocazie de a-1 zeflemisi. în adevăr, d-sa nu ştia decît semnificaţia epigramei la moderni şi mai cu seamă în literatura franceză. Imediat însă Convorbirile literare în numărul cel întîi prin pana d-lui A. D. Xenopol publică un studiu Despre epigrame. Dl. Xenopol arată d-lui Grădişteanu că epigrama la origină, la greci, avea cu totul altă însemnătate, că ea mai cu seamă avea de menire de a pune în forme scurte gîndirile adinei omeneşti precum şi cele mai înalte închipuiri ale minţei şi cele mai dragi simţiri ale inimei. Cum că dl. Grădişteanu a avut lucruri bune în răspunsul său, aceasta nu mai încape îndoială, întorcînd şi el tema caută a-şi bate joc de poetul Bodnărescu şi de prozatorul dl. Iacob Negruzzi şi 1 Adesea epigrama, în libera-i scurtime, E un cuvînt de spirit ornat cu două rime (trad. de Ionel Marinescu). 83 3 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. reuşeşte cu cel întîi şi-1 cam ciupeşte şi pe cel al doilea, dar Beţia de cuvinte rămîne tot în picioare. în adevăr, ce voise dl. Maiorescu să biciuiască în acel articol ? Mania unor oarecare literaţi de a înşira fraze lîngă fraze fără nici un rost, de a îngrămădi epitete şi calificative peste epitete şi calificative, de a ameţi pe cititor supt un potop de vorbe fără a spune nimic, acea literatură de foiletoane ca să zic aşa, unde situaţiile cele mai teribile şi oribile sunt descrise în termenii cei mai umflaţi, cu tendinţe de literatură impozantă şi groaznică. Dl. Grădişteanu, luînd la refec pe Eminescu, Bodnărescu şi pe dl. Negruzzi, dă o serie de exemple pentru a dovedi ce ? Că dl. Maiorescu putea să găsească mai uşor la aceşti scriitori beţia de cuvinte decît la cei de la Contimporanul. Eroare, absolută eroare, cu aceasta simpaticul meu amic de astăzi arăta atunci că nu prea pătrunsese sensul articolelor din Convorbiri. Critica d-lui Grădişteanu era în mare parte fondată cu privire la d-nii de mai sus, dar nu din punct de vedere al beţiei de cuvinte, care n-a existat niciodată la „Junimea", nici la Convorbiri. Aşa, examinînd poezia lui Eminescu, Egipetul arată o mulţime de incorectitudini de limbagiu, imagini greşite, rime fanteziste etc. Aşa e, Eminescu este poate poetul cel mai incorect dintre poeţii noştri, la dînsul fraza e de multe ori strîmbă, chiar neisprăvită, expresia, pe lîngă lucruri de o plasticitate admirabilă, mai e falşă sau forţată. Pentru ce ? Pentru că Eminescu era un gînditor înainte de toate, un gînditor impetuos şi pasionat ; el are elocvenţa ideei şi a simţirei, nu a frazei. Pentru a expune ideea, de multe ori nu găseşte expresia justă, cuvîntul îl jenează, fraza îl încurcă şi atunci el sacrifică totul ideei, simţirei. în asemenea cazuri 34 el diformează cu ciudă fraza, întrebuinţează cuvîntul cel mai apropiat ca sens, inventează chiar cuvinte şi nu se gîndeşte la gramatică şi la sintaxă cum nu se gîndeşte un om care are nevoie de un baston şi care nu are înaintea lui decît nuiele. Poeziile lui Eminescu nu se analizează din punct de vedere gramatical, şi dl. Grădişteanu le examina din acest punct de vedere. Dar dacă este un poet departe de beţia de cuvinte, desigur că este Eminescu, şi dl. Grădişteanu îi cita incorectitudinile, eliziunile etc, şi le arăta ca beţie de cuvinte. Am zis că cu Bodnărescu, dl. Grădişteanu a fost mai fericit, dar iarăşi nu din punct de vedere al beţiei de cuvinte. Bietul Bodnărescu o fi avut ca scriitor multe defecte, dar numai acela al beţiei de cuvinte desigur că nu 1-a avut; din contra, principalul său defect, obscuritatea, provenea tocmai din sobrietatea expresiei şi concentrarea ideei. Cu toate acestea dl. Grădişteanu citează o serie de epigrame, de care cetitorii îşi aduc aminte că şi noi la „Junimea" făcusem haz de obscuritatea lor, pentru a exclama : „Nu sunt aceste simptome manifeste ale beţiei de cuvinte ? !" Dar deloc, simpatice Grădişteanu, erai în eroare. De exemplu, d-sa cita următoarele două epigrame : Zboară păniîntul din veacuri în veacuri şi tot pe acea cale Dar şi scînteia divină în noi liberă fi-va ca dînsa ? şi Blăstem şi soarte pe voi zei ! blăstem pe oameni şi fapte f Mumă natură unică rămîie-mi ! la tine afla-voiu Milă, cruţare. Tu dai totdeauna alini disperării ! Brudiu refugiu, al întîmplărei copile nevîrsnic ! 85 3* $i apoi încă o dată exclamă : „Iată simptomele boalei d-lui Maiorescu !" Ajungînd la dl. Iacob Negruzzi criticul de la Contimporanul se ocupă de Mihai Vereanu, romanul care se publica atunci în Convorbiri, relevînd erori în direcţia arătată mai sus. Să arăt acuma impresia care a făcut acest răspuns la „Junimea-1. Dar mai întîi să deschid un pa-rantez pentru lămurirea cititorului. O acuzare, care era formulată la fiecare pas în contra „Junimei" şi pe care nici dl. Grădişteanu, nici dl. Ureche, nici toţi duşmanii Convorbirilor nu o lasă la fiecare ocazie de o parte, era aceea că „Junimea" era o societate de admiraţie mutuală. Nimic mai neexact decît această învinuire. „Junimea" a fost una, poate, din societăţile, rarile societăţi literare, în care membrii nu s-au admirat unii pe alţii. La „Junimea" nimic şi nimeni nu era sacru, iar admiraţia ce aveam noi pentru şefii, d-nii Maiorescu, Pogor, Carp, Alecsandri, o învăluiam în atîtea rezerve mentale, încît dacă ei ar fi ştiut aceasta nu ar fi fost de loc mulţumiţi. Teribili mai eram noi tinerii, şi exemplu îl luam de la d-nii Pogor, Jac Negruzzi, Grigore Buicliu, Carp şi ceilalţi. Emancipaţi de orice prejudiţii afară de unele prejudiţii literare şi estetice, deprinşi a cugeta liber şi căuta şi cerceta adevărul oricare ar fi el, trăind săptămînal în contact unii cu alţii, prin urmare cunoscîndu-ne foarte bine cît preţuim fiecare, numai admiraţie mutuală nu putea să se nască din acest contact. La „Junimea" erau două păreri : părerea care se scria şi părerea care se avea. Am arătat de atîtea ori în aceste amintiri ce idee rea aveam noi de Bodnărescu şi cît haz am făcut de obscuritatea acelor epigrame, de care s-a legat pe urmă dl. Grădişteanu. Mihai Vereanu a d-lui Negruzzi n-a fost citit întreg la „Junimea", ci, mi se pare, numai cele întîi capitole. El fusese găsit slab ; dl. Pogor îl tratase cu cruzime, iar noi rî-deam înăduşit prin unghere. Primit cu răceală, autorul nu mai aduce urmarea spre a fi cetită, ci se mulţumeşte a o publica direct în Convorbiri, a căror redactor era. Adevărul este că a fost o epocă de vreo 4—5 ani, în care dl. Negruzzi a scris mult, prea mult, abordînd toate genurile literare, afară de acela al tragediei ; aşa, compunea poezii, scria nuvele, copii de pe natură, idile, proverbe, traducea din Schiller drame, din alţi poeţi germani poezii. Un singur lucru îi lipsea, să facă un roman, un roman de longue haleine 1, şi atunci a scris pe Mihai Vereanu. Acest roman, pe cît îmi aduc aminte, era un fel de roman â these 2, eroul avînd anume convingeri, în jurul cărora romanul se învîr-teşte. Necontestat că, după impresia care o am de pe atunci, Mihai Vereanu este o lucrare mediocră ; în operile d-lui Negruzzi se găsesc lucruri bune, chiar unele de valoare. Ziceam că era greşită credinţa că „Junimea" era o societate de admiraţie mutuală. Vai de capul autorului care venea cu vreo scriere, numai admiraţie nu culegea ! Iată, de exemplu, dl. Nicu Gane, nuvelistul Convorbirilor, a cărui nuvele erau reproduse în toate revistele şi care sunt reputate şi astăzi printre cele mai bune ce posedăm în acest gen ; dl. Nicu Gane era un talent al Convorbirilor, singurul pe care Revista contimporană îl recunoaşte şi regretă că s-a rătăcit în „Junimea". 1 De lungă respiraţie (fr.). * Tezist (fr.). 36 37 Ei bine, ce păţea dl. Gane la „Junimea" cînd venea cu vreo nuvelă, era ceva spăimîntător ! Se citea nuvela, se făcea pe ici pe colo cîteva observaţii, însă dacă observai bine, vedeai pe dl. Pogor strîmbînd din nas şi pe mulţi dintre cîrtitorii şi clevetitorii de la „Junimea" stînd cu buzele strînse şi cu sprîncenile încreţite. Printre aceştia erau în frunte dl. Grigore Buicliu, Eminescu, Lambrior şi eu. Pe cînd dl. Maiorescu îşi dădea tare părerea oficială a „Junimii", noi, prin colţuri, ne dădeam părerea reală sau dezbrăcată de oficialitate, care de multe ori era alta decît cea oficială ; autorul era încurajat cu demnitate de dl. Maiorescu, iar noi făceam spirit pe socoteala lucrărei aceluia. Fiind însă tineri, n-aveam curajul să spunem părerea tare, dar o spuneam prin colţuri şi pe la urechea celorlalţi. Dl. Pogor, care nu avea nici un motiv să se jeneze, îl trata pe dl. Nicu Gane cînd aducea vreo nuvelă de Drăgănescu şi striga : — Ce înseamnă aceste nuvele sentimentale ? Este o literatură de apă cu zahăr. Cum vedeţi numai admiraţie nu era. Dar îmi veţi spune că concluzia acestor amănunte ar fi că „Junimea" avea o părere oficială, care nu era tocmai sinceră, iar dl. Maiorescu nu-şi exprima convingerile sale cînd scria. Şi aceasta ar fi o eroare. Dl. Maiorescu a ştiut totdeauna să-şi cumpănească cuvintele şi frazele, căci talentul d-sale este un talent chibzuit, judecat şi cumpănit, rar îl vei surprinde pe neaşteptate. Ia citiţi, dacă aveţi timp, Direcţia nouă, această lucrare care a stîrnit atîtea polemice şi de care fiecare începător de pe atunci se credea dator să se agate şi veţi vedea că, afară de Alecsandri, talent constată numai la Eminescu. 38 Prin urmare cînd adversarii, precum face şi dl. Grădişteanu, afirmă combătînd pe dl. Maiorescu că d-sa dispreţuieşte întreaga literatură şi nu crede ca oameni de talent şi de valoare decît pe cei pe care îi designa Direcţia nouă, adversarii sunt nedrepţi şi uzează de felul neleal cunoscut şi întrebuinţat în polemici, căci nicăierea dl. Maiorescu nu vorbeşte de cei din Direcţia nouă, decît ca plecaţi pe o îndrumare mai sănătoasă şi mai corectă. închid parantezul. în seara întîi de „Junime" dl. Maiorescu vine cu Revista contimporană (răspunsul d-lui Grădişteanu, noi deja aveam cunoştinţă de acel răspuns căci ne procurasem Contimporanul). Dl. Maiorescu era vesel, dl. Negruzzi căuta să fie vesel, în realitate criticele din Contimporanul probabil că-1 afectase ; era foarte susceptibil la critici. Eminescu rîdea cu indiferenţă, auzise că în Contimporanul este atacat dar nu-şi dăduse osteneala nu numai ca să citească, dar nici măcar să se intereseze ceva mai de aproape ; Bodnărescu era senin, asta era caracteristica lui. El învăţase de la dl. Maiorescu cum că treaba poeţilor este de a seri, aceea a criticilor de a critica ; de altmintrelea el auzise cu ocazia citirei epigramelor sale în „Junimea" lucruri mult mai sărate şi mai pipărate decît i le spunea în Contimporanul dl. Grădişteanu. Curioasă natură era şi acea a lui Bodnărescu ! Era resignarea şi pasivitatea personificate. Bodnărescu nu era cel întîi venit, avea o cultură solidă germană, avea talent chiar, dar acest talent cînd se exprima lua o formă aşa de greoaie şi neobişnuită încît îndepărta pe cititor ; poate din această cauză, ca compensaţie, 1-a făcut pe dl. Maiorescu să se ocupe mai de aproape de lucrările acelui scriitor. 39 Pe lîngă dl. Grădişteanu iată că şi cei puşi în cauză de dl. Maiorescu intră în arenă şi bătălia începe. Dl. Urechia, unul dintre cei mai maltrataţi, publică o serie de studii asupra Direcţiei nouă. Dl. Pantazi Ghica socoteşte că publicarea Revistei contimporane nu este destul de răspîndită pentru a putea duce la auzul întregei ţări oribilul şi teribilul său răspuns, îi trebuia o revanşă şi o revanşă care să aibă răsunet, care să închidă gura calomniatorului. De aceea, pentru astă dată, se adresează la un jurnal politic, la Românul, pentru a-i răspîndi preţioasa şi prolixa sa proză. Nici dl. Dimitrie Laurian nu lasă atacul fără răspuns, dar, de, dl. Laurian este un om subţire, un filosof plăcut şi un literat spiritual ; răspunsul d-sale nu este kilometric, nici grosolan, ci scurt şi înţepător. Pe lîngă aceşti combatanţi, tineretul de la Revista contimporană se adună şi se concentrează spre a da o lovitură Convorbirilor literare pe cale umoristică, mijlocul întrebuinţat de dl. Hasdeu. Cu acea lucrare umoristică este însărcinat poetul Revistei contimporane, dl. M. Zamfi-rescu. I se dă materialul, fiecare din colaboratorii revistei îi împrumută cîte un cuvînt de spirit sau o situaţie burlească şi din această colaborare copioasă iese un pamflet, Muza de la Borta rece. Unde mai pui pe dl. Hasdeu cu discipolii lui, d-nii Tocilescu, Teodorescu, care deşi luptau contra Con-vorbirilor separaţi, însă au o acţiune paralelă, aju-tîndu-se cu bună voinţă unii pe alţii în contra monstrului de la Iaşi. Aşa că într-un moment dat „Junimea" şi cu organul ei Convorbirile se văd atacate, zeflemisite şi lovite din toate părţile. 40 Nimeni nu e cruţat de la Convorbiri; mai întîi dl. Bodnărescu, apoi Eminescu, pe urmă d-nii Maiorescu, Negruzzi, Xenopol, Nacu, Burlă, Culianu, eu etc. Dar despre aceasta voiu vorbi mai tîrziu pe larg. Dar nici noi de la „Junimea" nu ne lăsăm mai pe jos. „Junimea" îşi mobilizează toate forţele, punîn-du-le în campanie. Dl. Maiorescu publică un articol întitulat Răspunsurile contimporanuluil, de astă dată lung şi documentat. Dl. Negruzzi, în rubrica bibliografie, aruncă în fiecare lună săgeţi înveninate în contra adversarilor. Eu eram încurcat pînă în gît într-o mare polemică cu d-nii Hasdeu şi Tocilescu, apropo de istoria critică a românilor, care ieşea în fascicole. Publicasem o critică, la care dl. Hasdeu pusese pe dl. Tocilescu ca să-mi răspundă, nevoind să-mi facă onoarea unui răspuns direct. Este drept că pe la errata, agenda şi cori-genda publicate la finele volumului se ocupa de mine fără ca să-mi pronunţe numele. La acest răspuns al d-lui Tocilescu şi la agendele şi corigendele d-lui Hasdeu am replicat din nou cu multă inimă, aşa că la „Junimea" făceau mare haz de aceste răspunsuri şi contra răspunsuri şi cărora nu mai ştiam ce titluri să le mai dau. în adevăr, cartea d-lui Hasdeu este ştiut că poartă numele de Istoria critică a românilor, critica întîi care am făcut-o putea să fie intitulată Critica Istoriei critice a românilor. Dl. Tocilescu îmi răspunde. Lucrarea sa merita să aibă titlul de : Critica criticei a Istoriei critice a românilor. Dar eu am replicat şi la această critică, şi atunci replica mea putea să fie intitulată : Răspuns la critica criticei a Istoriei critice a românilor. 1 Titlul exact al articolului maiorescian i Răspunsurile „Revistei contimporane". 41 De acest lucru mi-adue aminte că făcea mare haz dl. Iacob Negruzzi. în fîne, polemica înve-ninîndu-se tot mai tare, eu mă supăr cu desăvîr-şire şi atunci fac un articol general : Cum se scrie istoria la noi în care pun pe toţi adversarii mei, cu dl. Hasdeu în frunte, cu dl. Ureche, Tocilescu la un loc, bătîndu-mi joc fără nici o menajare. în această luptă dl. Maiorescu mai avea de luptător pe Vasile Tasu. în adevăr, în Contimporanul dl. Nacu publicase un studiu intitulat : Principii elementare de dreptul privat român. Imediat Tasu, care era judecător la tribunal, se agăţă de articol, criticîndu-1. Un alt colaborator de la Revista contimporană, dl. Gheorghe Schina, publicase : Studii asupra condiţiei femeiei în dreptul vechi şi modern. Imediat un junimist, dl. Grigore Buicliu, actual membru la Curtea de Casaţie, îi răspunde, bătîn-du-şi joc. Despre toate acestea voi vorbi mai la vale, căci sunt foarte interesante şi caracterizează epoca de acum 30 de ani. Vorbesc aici numai de fazele principale ale bătăliei între noi cei de la Iaşi şi cei de la Bucureşti ; cît despre hărţuieli, apoi acele erau la fiecare număr aproape. Aşa, la Revista contimporană dl. Laurian era însărcinat cu tabletele bibliografice. Lovitura care, i-o adusese dl. Maiorescu îl ustura încă, dar probabil că dl. Laurian simţea de pe atunci dreptatea criticilor în fond a d-lui Maiorescu, precum şi sănătatea literară a direcţiei nouă. Apoi, om cult şi delicat cum era, nu putea să nu recunoască meritele d-lui Maiorescu, mai ales că amândoi sînt de origină transilvăneană. De aceea dl. Laurian nu ataca pe dl. Maiorescu, în schimb îşi aruncă ponosul pe noi ceilalţi mai mititei, pe care ne tratează ca vai de capul nostru. Aşa într-un număr al revistei, o dare de seamă începe astfel. „în Convorbirile literare întîlnim pe lîngă d-nii Negruzzi şi Panu, destul de bine cunoscuţi cititorilor noştri, un studiu asupra maghiarilor de dl. Slavici şi traducerea unei bucăţi presupusă din Virgil". Destul de bine cunoscuţi cititorilor noştri ! Era o ironie suverană la adresa d-lui Negruzzi şi a mea. Ce voiţi, eram în stare de război, la război totul este permis. Dar cum timpul aduce o mulţime de revirimente ! îndată ce dl. Maiorescu se strămută în Bucureşti şi deschide un cerc literar „Junimea" de la Bucureşti, cine credeţi că ia parte printre cei întîi ? Simpaticul d. Laurian, ba mai mult, din junimist literar deveni junimist politic, unul din cei mai distinşi, şi este şi astăzi. Atunci însă notiţa bibliografică se ocupa de Studiul asupra maghiarilor a d-lui Slavici, pe care îl maltratează grozav. Apoi tot acolo găsim aluzii îndepărtate, se vorbeşte despre francmasoni şi alte înţepături la adresa „Junimei". RĂSPUNSUL D-LUI URECHE, LA „BEŢIA DE CUVINTE" Acum să iau pe rînd toate cele indicate mai sus, intrînd în detaliuri şi să încep cu răspunsul d-lui Ureche intitulat Noua direcţie din Iaşi. Bietul d. Ureche era o natură foarte complexă ; desigur că nu era lipsit de talent şi desigur că a lăsat în urma sa lucruri foarte interesante şi foarte instructive, dar nu acele cărora el le dădea valoare, 43 42 ci altora la care poate ca valoare nu le atribuia nici una. Aşa, desigur, cea mai însemnată lucrare a sa e publicaţia cu ocazia cursului ce făcea la Universitate a documentelor foarte numeroase din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XlX-lea. Din acele numeroase volume poţi vedea ca într-o oglindă istoria economică, financiară, socială, culturală etc. a românilor. Pînă la Ureche, lipsea toată această parte, căci documentele publicate împrăştiate, precum şi acele din Uricarul lui Co-drescu nu erau suficiente. Dar cînd era vorba de a închega faptele, de a le critica şi a-şi da părerea, nu ştiu cum se face, dar totdeauna concluziile sale erau greşite. Ureche era un mare patriot, patriot în sensul himeric, utopic-, fantastic. El voia să facă din români poporul cel mai mare, cel mai victorios, cel mai cult, cel mai literat, cu trecutul cel mai strălucit şi cu aspiraţiile oele mai nemărginite. Nenorocirea că toate aceste năzuinţi ale înflăcăratului său patriotism, avea pretenţia ca să le documenteze, să le dovedească că sunt în realitate, că au existat, şi atunci vă puteţi închipui în ce situaţie se punea servindu-se de un material mic şi modest pentru a dovedi lucruri mari, mai mult decît mari, grandioase. Acest defect capital în concepţia ce-şi face despre români îi joacă tot felul de feste literare şi istorice, de care cei de la Convorbiri, în frunte cu dl. Maiorescu, profitară pentru a-şi bate joc. A, dacă dl. Ureche ar fi fost poet, lucrul s-ar fi schimbat, dacă el ar fi pus în poezii şi poeme aspiraţiile lui patriotice şi ar fi spus în versuri ceea ce a scris ca istoric, nimeni n-ar fi avut de zis nimic, dar cînd pretinzi că faci istorie şi în realitate faci fan-tazie, evident că lucrul nu merge. 44 Dar ia să mă ocup de răspunsul d-lui Ureche, Noua direcţie din Iaşi. Dl. Maiorescu în Beţia de cuvinte dovedea lui Ureche că ceea ce Pantazi Ghica făcea în nuvelele sale, cellalt făcea în istorie. Intr-un studiu asupra lui Miron Costin, cronicarul nostru este comparat cu cei mai mari istorici moderni, cronicarii contimporani din alte ţări nu se pot compara cu el. Iată un pasaj : „Nu, oricît am putea supăra vreunul din acele spirite — de care altă dată rîdeam, pe care azi le deplîngem — spirite pururea gata a deprecia ce este românesc — nu, repeţim, Miron Costin nu este Willehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zu-rita, Garivay, Muntaner, Mariana Moncada ; nu este asemenea autorul cronicelor de Neapoli, nici Villani ; nu este a fortiori, asemenea ca catalogării de date şi domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond «istoric !» !" Beţia.de cuvinte era vădită. Dl. Ureche avea o formă deosebită de a se manifesta, avea slăbiciunea de a cita şiruri întregi de nume proprii fără nici-o distincţie, potrivit sau nepotrivit, aruncînd pe deasupra diferite aprecieri umflate patriotice. Era genul şcoalei vechi, întrebuinţat de Sion, Bolintineanu, Aricescu etc, însă, fiindcă Ureche era om cult, mult mai cult decît toţi aceştia, apoi la dînsul se trăda slăbiciunea prin citare de nume proprii de autor. Noi făceam mare haz la „Junimea" de această slăbiciune a regretatului Ureche ; de almintrelea mania citaţiilor era pe atunci la ordinea zilei, era o adevărată boală ; există şi astăzi, însă într-o măsură mai moderată. Pe atunci un scriitor care n-ar fi citat într-un studiu măcar 20 de autori era 45 un ignorant, s-ar fi crezut compromis în ochii publicului. Şi dacă citaţiile erau făcute numai într-o singură limbă, lucru era foarte jignitor. Un autor care se respecta trebuia să citeze cel puţin în trei limbi. A ! dacă el putea în patru sau în cinci era idealul. Cel vire la români, „Junimea" nu recunoştea decît pe prozatorii şi poeţii imediat înaintea întemeierei „Junimei", reducîndu-i la doi trei, cel mult patru. Mi-aduc aminte că eram de faţă cînd s-a citit poezia lui Eminescu : Epigonii1. Eminescu, ca să 1 Invenţia memorialistică a lui Panu e de astă dată evidentă. Poema eminesciană a fost publicată în numărul din 15 aprilie 1870 al Convorbirilor, iar Panu a intrat la „Junimea" în 1872. E sigur că la această lectură Panu nu a participat ; poate doar la o nouă lectură a poemei. 136 scoată mai în evidenţă superioritatea trecutului asupra prezentului, citează nume din literatura după vremuri. Nu am poezia lui Eminescu înaintea mea ; ştiu că acolo este citat şi numele lui Cichindel. Dl. Maiorescu după citire, imediat a relevat faptul : Cum e cu putinţă ca un poet de aşa talent, să aibă o admiraţie pentru Cichindel şi să-1 pună printre scriitorii ţărei ? Lucrul este explicabil la Eminescu, cum am spus-o deja. Orice scriitor mai vechi era la dînsul un mare scriitor, orice scriitor nou, orieîtă valoare ar fi avut, era un decăzut. în limbă, „Junimea" era iarăşi conservatoare ; dl. Maiorescu era un novator foarte moderat, iar Lambrior cel mai distins în această materie era nu numai conservator dar chiar retrograd. în artă „Junimea" se mărginea a admira statuaria antică, şi nu din toate epocile. Aşa Laocoon, acel admirabil grup care pentru mine reprezintă dezvoltarea artei plastice într-un grad desăvîrşit, era considerat la „Junimea" ca o operă de decadenţă. Pentru ce ? Pentru că pe faţa lui Laocoon se vede durerea, pe care şarpele care îl încolătăceşte îi cauzează. Şi arta, ne spunea dl. Maiorescu, trebuie să fie senină. Treceam odată cu Ştefan Vârgolici pe dinaintea caselor din Iaşi, care au servit de palat lui Cuza. Balconul acelor case e susţinut de două sau trei cariatide care reprezintă nişte bărbaţi vigu-roşi ce susţin în spete balconul şi pe faţa lor se vede silinţa şi greutatea. Vârgolici îmi arată cariatidele şi îmi zice : 137 — Ce lipsă de gust estetic, te uiţi cum aceşti oameni sunt reprezentaţi ca suferind sub greutatea povarei ? — Dar cum voieşti să fie, îl întrebai eu. — Figurile lor trebuiau să fie senine, căci arta e senină, îmi spuse el. — Bine, îi replicai eu, dar atunci aceasta ar fi o artă convenţională ? Cum voieşti ca nişte oameni care suportă o mare greutate să păstreze o figură absolut senină, pe care să nu se trădeze nici un efort ? De aici discuţii între noi. Ştefan Vârgolici era ecoul teoriilor estetice de la „Junimea". în chestii economice-sociologice, „Junimea" era de asemenea eminamente conservatoare ; era, cum s-a văzut pentru dezvoltarea treptată, era în contra creărei de şcoli superioare, pe cîtă vreme n-ai şcoli bune primare, era contra Academiei, contra şcoalei de Belearte, contra Conservatorului etc. în politică, acelaşi lucru ; considera constituţia ca o formă goală, şi cînd bezadea-Grigore Sturdza voieşte să înfiinţeze un partid conservator, pro-punînd ca reforme, între altele, şi pedeapsa cu moartea, d-nii Iacob Negruzzi, Maiorescu şi Pogor iscălesc apelul. Superioritatea „Junimei" consta tocmai în faptul că era fonciarminte conservatoare şi nu lăsa nimic hazardului, nu se aventura pe terenuri neexperimentate, nu întreprindea lucruri riscante. Ră-zămată pe o tradiţie clasică, rezultatul literaturei celei mai strălucite a trecutului, ea putea ca să înfrunte şi să combată cu succes încercările aventuroase a unor novatori şi novici pe terenuri literare şovăitoare. 138 Din contra, mişcarea literară din Bucureşti, reprezentată prin revista Contimporanul, denota un mare avînt, colosale iluzii, încercări hazardate în toate direcţiile, dar în acelaşi timp nici o disciplină mentală, nici un principiu călăuzitor. Mai toţi tineri fără experienţă, veniţi toţi proaspeţi de la Paris sau de aiurea, cu lucruri nerumegate, cu studii superficiale, considerînd scrierea într-o revistă ca un amuzament, poate chiar ca un fel de sport cu pretenţii enorme, fără un fond literar solid, era natural ca această mişcare să fie ca rezultat inferioară, cantitatea copleşind calitatea. Am înaintea mea colecţia revistei Contimporanul şi mă mir de varietatea subiectelor abordate. Iată cîteva mostre : Armele cu repetiţie şi armele încărcîndu-se pe la culasă, Domniţa Zoiţa (poezie), Despre Amazoane. în acelaşi număr vedem : Pkedra (tragedie), Despre cărbunii fosili, şi Iluziile mele. în alt număr: Odă la statuia lui Mihai-Viteazu, Reforma învăţămîntului de dl. Ema-noil Porumbaru, şi Lucrările publice ale Capitalei cu canalizarea Dîmboviţei. în alt număr găsim : Despre forma înscrisurilor, de Grigore Puricescu, O sărutare (poezie), Cura de ape minerale şi iarăşi Armele cu repetiţii. într-un alt număr : Noţiuni istorice de economie politică, O invocaţie la lună (poezie) şi Pietro Busenello, documente inedite descoperite în arhivele Veneţiei. Cum voiţi ca în jurul revistei Contimporanul, să se fi putut închega vreo doctrină oarecare, sau să dea spiritului cititorilor o direcţie oarecare ? Revista Contimporanul de la Bucureşti era o foaie unde fie oricine putea scrie orice, pe răspunderea proprie : toate genurile, toate ideile erau 139 1 primite egal. Era un fel de hotel literar unde fie-' care putea ca să-şi depună bagajul. Era ceva tocmai contrar cu Convorbirile literare şi cu societatea „Junimea". De altmintrelea mişcarea literară de atunci de la Bucureşti era dusă de tineri, care, după aceea, s-au dedat cu totul în alte direcţii, părăsind aproape complect literatura. Aşa cine astăzi mai ştie că dl. Ciru Economu, distinsul membru de la înalta Curte de Casaţie, a scris şi tradus o mulţime de poezii, cultivînd muzele cu pasiune ? E drept că pînă mai acuma cîţiva ani, dl. Ciru Economu a cultivat terenul literar şi ultima, mi se pare, a sa scriere, Moartea lui Anastase, este un roman din viaţa împăraţilor bizantini ; pe lîngă că e plin de emoţii, dar dovedeşte în acelaşi timp şi o mare erudiţie. • Dar dacă revista Contimporanul n-avea direcţie, aş putea zice că din ansamblul celor care scriau acolo, se degaja o direcţie, şi aş putea zice o nouă direcţie, o direcţie mai nouă decît acea a Convorbirilor, fără însă a avea valoarea şi fondul celei ieşene. Este ştiut că liberalismul şi inovaţia se prezintă mai totdeauna sub forme dezordonate, lipsite de un fond rezistent, şi e curios lucru. Normal ar fi ca întîi să ai un fond, şi pe urmă să stabileşti formele ; aşa a fost la popoarele care au născocit diferitele sisteme de guvernământ. în Anglia mult timp n-au fost catedre de economie politică, în Franţa de estetică, pe cînd aceste două popoare, unul era impregnat de noţiunile economice, celalt respira prin toţi porii lui gustul estetic. Cînd ai fondul, nu ai nevoie numaidecît de formă, te poţi lipsi de ea. Din contra, la popoarele împrumutătoare, ele întîi împrumută formele şi se mulţumesc numai 140 cu formele mult timp, căci fondul este greu de împrumutat. Iată de ce cei grupaţi în jurul revistei Contimporanul abordau toate subiectele, s-aventurau pe tot felul de terenuri, dar acestea erau de cele mai multe ori pură formă. Cînd căutai dedesubt găseai foarte puţin lucru. între aceste două şcoli, aşa de deosebite, cea de la Iaşi şi cea de la Bucureşti, trebuia să fie o ciocnire ; era incompatibilitate de a înţelege şi a trata literatura. La Iaşi, la „Junimea", erau oameni de mîna a doua ca Vasile Burlă, Ştefan Vârgolici, Anton Naum, Bodnărescu, Miron Pompiliu etc. care erau muncitori, îşi luau la serios munca şi puneau toată îngrijirea ca ceea ce scriau să fie serios şi documentat. De aceea cînd citeşti şi acum articolele filologice ale lui Burlă, studiile de literatură a lui Ştefan Vârgolici, sau traducerile poetice a d-lui Anton Naum, vezi onestitatea scriitorului şi silinţa ce şi-au dat în lucrarea lor. Din contra, mişcarea literară din Bucureşti era absolut superficială ; nu simţeai, citind revista Contimporanul, pe scriitorul conştiincios care a studiat în fond chestiile pe care le tratează. Scriind aceste amintiri, care au de scop de a caracteriza o bogată epocă literară critică, o chestiune mi se prezintă. Uitîndu-mă la puţinii din atîţia şi atîţia cari au scris în Convorbiri, Revista contimporană etc. şi care au rămas fideli mişcă-rei literare sau critice, mă întreb : Este la noi o carieră de scriitor, de poet, de critic ? înţeleg prin carieră un om care se devotează unor anume ocupaţiuni exclusiv şi care trăieşte din produsul muncei pe acel teren. Desigur că nu. 141 La noi au fost numai oameni care s-au îndeletnicit cu literatura, pe care au considerat-o ca un lux, ca o recreaţie a spiritului sau ca un mijloc de a-şi arăta talentul. Aceste impulsiuni sunt trecătoare ; ocupaţiile, vîrsta, împrejurările fac să pună asemenea veleităţi de scriitori pe planul al doilea şi încetul cu încetul numele se face rar în publicitate şi pe urmă dispare complect. Acesta este cazul marei majorităţi din cei care au scris la Convorbiri şi la celelalte reviste contimporane. Din acea epocă au rămas cîţiva în adevăr cu însuşiri reale şi cu năzuinţe irezistibile. Aşa, de la Convorbiri a rămas dl. Maiorescu, care pînă astăzi, deşi în timpul din urmă în mod intermitent, este un om de litere, de critică şi de ştiinţă. Politica, pentru care eu susţin şi acuma că nu era făcut, n-a avut atîta influenţă ca asupra altora, ca să-1 facă să părăsească cîmpul literar. Dl. Maiorescu a întreţinut aproape continuu relaţiile literare, este om cu gustul literaturei şi cu gust literar în acelaşi timp, pentru care este o plăcere şi acuma a petrece un ceas într-un cerc de pure ocupaţii intelectuale. Spiritul critic pe care îl întrebuinţa acuma treizeci şi mai bine de ani asupra chestiunilor literare, 1-a exercitat pe urmă cu mai puţin succes, însă tot cu succes, în chestiile politice. Un altul, cu iarăşi talent, şi cu o mare putere de muncă şi cu un colosal dor de a munci şi de a se distinge este dl. Alexandru Xenopol. La acest bărbat scrisul şi studiul au fost o adevărată vocaţie ; nu-şi poate închipui cineva cît de rrrult a scris dl. Alex. Xenopol în Convorbiri, şi a scris de toate şi în toate direcţiile. Şi aici un parantez. Noi, la „Junimea", de sigur că făceam aprecieri unii asupra altora. Dl. Alex. D. 142 Xenopol nu trecea, tînăr fiind, de scriitor de calitate, de pură calitate, dar nici de scriitor numai de cantitate. Aveam convingerea că el va parcurge o carieră strălucită, dar dacă ne-ar fi întrebat cineva să spunem în ce direcţie dl. Xenopol are a se specializa am fi fost foarte încurcaţi să răspundem, în tot cazul numai în direcţia istoriei nu am fi putut să ne pronunţăm. De ce ? Pentru că dl. Xenopol arăta o lipsă de predilecţie pentru ori ce ocupaţie cu caracter special : scria de toate, cum am spus, îmbrăţişa totul. E drept că dl. Xenopol a scris în Convorbiri şi în ramura istoriei, dar numai generalităţi. Generalităţile erau atunci la ordinea zilei. Guizot mai nainte dăduse tonul \ dar cel care făcuse să pasioneze spiritele pentru generalităţile istorice cu pretenţie de sociologie a fost, de sigur, Buckle cu Istoria civilizaţiei [în Anglia]. Drapper2 îl urmase de aproape, aşa că aceste lucrări făcuse o mare impresie asupra noastră a tutulor. Cel care răspîndise gustul citirei uvrajelor lui Buckle fu dl. Maiorescu. D-sa nu numai că a făcut mai multe prelegeri populare pe tema ideilor învăţatului englez, dar a făcut chiar un curs la Universitate asupra lucrărilor lui Buckle, deşi era profesor de logică şi psihologie. Cursul, cu oarecare bună voinţă, intra în istoria filosofiei. Lambrior şi cu mine i-am inspirat d-lui Xenopol gustul istoriei românilor. în aceeaşi direcţie, dacă cineva m-ar fl judecat pe mine după natura scrierilor mele, de sigur 1 E vorba de lucrările lui Fr. Guizot Istoria civilizaţiei în Europa (1843) şi Istoria civilizaţiei în Franţa. 2 E vorba de lucrarea lui J. W. Draper Istoria dezvoltării spirituale a Europei. 143 că ar fi putut zice atunci că eu voi deveni un istoric, şi este drept că aveam un mare gust pentru asemenea studii, pot zice o pasiune. Cîte nu voiam pe atunci să întreprind ! Mi-aduc aminte că începusem a scrie un roman, dar nu pentru a face un roman, ci pentru a scrie şi a mă ocupa tot de istorie. Intriga nici nu-mi aduc aminte acuma în ce consta ea, dar ea se petrecea în timpul lui Ştefan cel Mare, şi cu această ocazie voiam ca să descriu — ce mare îndrăzneală — viaţa, moravurile, armele, arhitectura etc, a acelei epoce. Am scris din acel roman vreo 40 de pagini. Ce mă împinsese să încep asemenea lucrare ? Două opere îmi inspirase ideea : Mai întîiu eram indignat, din punct de vedere istoric, de nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis. Eminescu se ştie că pune pe eroul său ca trăind în timpul lui Alexandru cel Bun, dar el nu cunoştea nimic din viaţa socială a acelui veac, absolut nimic, aşa că, cînd am ascultat citirea acelei nuvele, eu şi cu Lambrior ne-am indignat de anacronismele scandaloase ale autorului. Aşa, Eminescu descrie laşul aşa cum era acum 40 de ani, mai cu seamă partea dinspre Galata, şi atunci mi-am zis în mine, ia să fac eu ceva care să fie mai conform cu realitatea istorică. Modelul care-1 luasem era romanul Ivanhoe a lui Walter Scott. Să ştie că acel roman este făcut cu pretenţie de a respecta adevărul istoric al veacului, şi în încumetarea mea mă gîn-deăm să fac un roman românesc în felul aceluia a lui Walter Scott. Judecaţi acuma îndrăzneala. Pentru epoca lui Ricard Inimă de Leu, sunt sute şi sute de izvoare istorice, este de asemenea o literatură întreagă populară, pentru stabilirea normanzilor în Anglia de asemenea ; numai mînăstirile conţin tot felul de 144 cronici ale timpului. Prin urmare era uşor relativ lui Walter Scott să scrie un roman istoric. Dar eu, oe izvoare aveam la îndemână pentru felul de trai, pentru îmbrăcăminte, locuinţă, arme, viaţa economică, din timpul lui Ştefan cel Mare ? Cronicarii noştri ise mărginesc numai a arăta pe scurt întîmplările ; relaţii a scriitorilor străini puţine, numai în documente poţi găsi urme a unei părţi din viaţa noastră, şi pe atunci erau foarte puţine traduse în româneşte din limba slavonă. Dl. Hasdeu traducea ce voia şi ce-i convenea. Ei bine, cum era cu putinţă ca să scriu un asemenea roman, şi cu toate aceste am avut curajul să scriu 40 de pagini. Cînd însă am văzut că risc ca şi Eminescu să cad sau în banalităţi sau în anacronisme, atunci am aruncat manuscriptul. Astăzi un tînăr poet de talent publică în Epoca un roman istoric, Cu Paloşul. Titlul şi chiar factura romanului ne aminteşte geniul lui Senchie-vici, şi în special romanul Prin fier şi prin foc. Evident că nu putem cere tînărului autor exactitudine cît de îndepărtată istorică. Asemenea chestiuni sunt indiferente pentru mulţi în materie pur literară. In adevăr, dacă ai căuta să critici roma-nurile şi poemele din acest punct de vedere, ar trebui să suprimi jumătate din literatură, începînd cu Dumbrava roşie a lui Vasile Alecsandri. Cu toate aceste nu mă pot opri de a zice, chiar admiţînd principiul de toleranţă în asemenea materie, încă se cere ca autorul să aibe oarecare cunoştinţi asupra epocei. Desigur că controlul este mai greu cînd autorul face ca intriga să se petreacă într-un veac foarte îndepărtat. Aceasta este poate adevărata explicaţie pentru ce unii scriitori fac roma-nuri a căror acţiune se petrece cu sute de ani în 145 10 urmă, apoi pe lîngă aceasta ei pot să facă să vorbească domni, împăraţi, prinţi, pot să se dedea la tot felul de ţesături de intrigă tenebroasă. Am spus cu altă ocazie că faptul că nu ştiam limba slavonă m-a făcut să renunţ la cariera istorică, căci aveam ambiţia ca să nu mă mărginesc a scrie bazat pe puţinele izvoare care pe atunci se aflau în româneşte, şi să cercetez eu singur izvoarele. După ocupaţiile lui Lambrior, ai fi putut de pe atunci să spui că el va deveni istoric şi filolog, dar mai mult istoric. Această prezicere s-a realizat în parte. Dacă nu s-a destinat şi el istoriei, este tot din aceeaşi cauză, iar studiul limbilor romanice 1-a împins ca să facă cercetări filologice asupra limbei noastre şi numai cu privire la elementul latin. închid parantezul. Afară de d-nii Maiorescu şi Xenopol, e greu ca să mai citez nume care au rămas şi astăzi în cîmpul ocupaţiilor de atunci. Este cazul d-lui Iacob Negruzzi. Iată un om care a scris mult, foarte mult, operile sale complecte cuprind un respectabil număr de volume ; deodată şi în plină maturitate a vîrstei a încetat de a se mai ocupa pe acest teren. Trebuie să-i fie d-lui Iacob Negruzzi curios faptul că de ani întregi se uită la volumele sale puse la locul de onoare în biblioteca sa, fără ca să mai scrie un singur rînd, cel puţin pentru publicitate. Cazul nu este special numai d-lui Iacob Negruzzi ci a o mulţime de oameni de talent. Desigur încetarea de a mai scrie a d-lui Iacob Negruzzi trebuie să-şi aibă explicaţia, cum îşi are explicaţie renunţarea mea la cariera de istoric. 146 Un caz curios este acela a lui Conta, de a cărui scriere încă nu m-am ocupat, dar mă voi ocupa la timp. Iată un gînditor, căci Conta era un gînditor, care scrie în Convorbiri, în 1875, o lucrare remarcabilă, Teoria fatalismului. Cînd prezinţi un sistem explicativ al fenomenelor sociale, să presupune că ai intrat în mişcarea filosofică a timpului, că te interesează tot ce se scrie în această direcţie şi că nu poate să te oprească de a nu face prin scrieri ulterioare criticile sau observaţiile tale. Ei bine, Conta, după ce scrie Teoria fatalismului, se dezinteresează şi de teoria lui şi se înstrăinează de orice ocupaţie în această direcţie. Spuneam că de la „Junimea" a rămas cîştigaţi în mod definitiv pentru literatura şi ştiinţa ţărei d-nii Maiorescu şi Xenopol. Se înţelege că prin aceasta nu am uitat pe Eminescu, omul care a avut, după Alecsandri, cea mai mare influenţă în literatură, în aceşti 20 de ani din urmă. Cu Eminescu însă este altceva ; relativ el a scris puţin, foarte puţin ; este o caracteristică a oamenilor noştri, de care voi vorbi mai la vale. Dar la Eminescu se explică de ce uvrajele lui sunt puţine. Acest poet are aproape zece ani, în viaţa lui, de lucru ; el se pierde în mijlocul maturităţei talentului său. Deja de la 1884 teribila boală de care a murit îl atinge ; Eminescu încetează a mai fi Eminescu. Dacă Eminescu ar fi fost sănătos, desigur că l-am avea încă astăzi şi am avea chiar volume de poezii, de nuvele. Acest poet, din această cauză nu ni se prezintă în mod complect; desigur, el a scris destul pentru 147 10* ca să fie definitiv judecat, talentul se manifestează în tinereţe şi rămîne pînă la moarte, afară de complicaţii fizice. Victor Hugo la 80 de ani a scris ca şi în tinereţe, prin urmare Eminescu trăind şi ajungînd vîrsta bătrîneţei, ne-ar fi dat alte lucrări, alte capodopere. Şi aici deschid iarăşi un mic parantez. Mulţi vorbind de un om care a avut oarecare scrieri remarcabile, explică încetarea lui de a mai scrie prin faptul că omul este epuizat. Este 0 mare eroare. Talentul, adevăratul talent nu se epuizează niciodată, după cum un izvor intarisa-bil *curge necontenit., Cum că în timp de secetă debitul apei se împuţinează, aceasta este adevărat, însă calitatea apei rămîne aceeaşi. Deosebite împrejurări pot face pe un om de talent să scrie mai puţin decît altădată, dar ceea ce scrie continuă a purta pecetia talentului şi a puternicei sale individualităţi. Eminescu era una din aceste naturi excepţionale, dovadă că orice scrie el poartă pecetea persona-lităţei sale. Iată de exemplu pe Eminescu ziarist la Timpul; articolele lui au fost imediat remarcate ca şi poeziile lui. Tema pe care o susţinea în acele articole era absurdă, el nu avea nici cel mai mic simţ politic, articolele lui însă erau frumoase, pline de inspiraţie înflăcărată. Atunci cum se explică că unii poeţi sau scriitori să mărginesc la o foarte mică producţie, bună dar mică ? Explicaţia e greu de dat, în genere asemenea oameni n-au un talent real, n-au izvor ; ei au o acumulare artificială de gîndire şi de studii pe 1 Nesecat (fr.). 148 care voiesc s-o treacă publicului drept abondenţa unui izvor care nu seacă. Vezi de exemplu curgînd la o fîntînă apă curată şi abondentă, îţi închipui că ea vine cine ştie de sub ce dealuri sau munţi, deodată apa încetează de a curge, cauţi să-ţi explici de ce, şi atunci constaţi că apa curgea dintr-un mare rezervoriu artificial creat. Cînd rezervoriul seacă, e natural ca şi apa de la fîntînă să înceteze de a curge. Sunt oameni de aceştia care oarecum înşeală publicul asupra naturei şi întinderei talentului lor. Dar la alţii mai este şi o altă explicaţie. Mulţi din cauze diferite îşi condamnă talentul lor şi se mărginesc la o mică cantitate de debit literar ; ocupaţiile, o direcţie nouă croită în viaţa lui, îndepărtarea de un centru literar sau ştiinţific, fac cîteodată pe un om de un real talent să înceteze de a mai scrie, închid parantezul. Ziceam că în genere în literatură şi ştiinţă la noi, autorii produc puţin, în deosebire de generaţia imediat precedentă. Aşa dl. Vlahuţă produce puţin, dl. Coşbuc ceva mai mult. Un poet care lucrează mult este dl. Radu Rosetti. în literatura dramatică aceeaşi sărăcie relativă. Caragiale are vreo patru piese, şi de aproape 20 de ani n-a mai scris altceva decît oarecare siluete şi tipuri pentru Universul. Dl. Haralamb Lecca, un scriitor de profesiune şi de talent, are un stoc literar ceva mai mărişor, dar nu suficient. în genere, un autor trebuie să scoată un volum în fiecare an, aceasta este ceea ce i se poate cere în mod convenabil. Un autor care scrie o piesă la doi, trei ani, sau im volum de nuvele la patru, 149 einci ani, acela nu poate trece drept autor fecund, acela îşi neglijează profesiunea sau vocaţiunea. în momentele aceste, cel care caută a îndeplini această condiţie este tot dl. Radu Rosetti. Dl. Ventura este pentru teatru un profesionist, decît cu intermitenţă, pe cînd pe dl. Bengescu nu-1 pot considera decît ca amator. Şi cu toate că ar putea să se supere, dar nu-1 pot considera altmintrelea nici pe dl. Caragiale, cel mult îl pot considera ca retras la pensie. Cu poeţii este altceva. Nu poţi cere unui poet în fiecare an un volum de poezii, mai ales poeţilor lirici ; nu poate cineva cînta în 300 de pagini pe fiecare an amorul şi perfecţiunea femeiei. Fecunditatea din acest punct de vedere este fa-talminte restrînsă. Iată un poet eminamente sentimental, Şerbănescu, care a cîntat amorul ca nimeni altul în ţară la noi. Forţaminte după un timp oarecare el a secat, căci nu poţi la infinit, oricît talent ai avea. ca să suceşti şi să răsuceşti un unic sentiment şi nu poţi, cu un vocabular restrîns, să găseşti vecinie originalitatea în frază. Poeţii însă de talent, poeţii cu izvor, remediază la această îngustime de orizont, ei abordează diferite alte genuri, precum poema, nuvela, romanul etc. etc, şi găsesc totdeauna mijlocul de a fi originali şi de a produce un volum cel puţin pe an. Noi am avut generaţia trecută oameni fecunzi ; în frunte îl putem pune pe Vasile Alecsandri, şi după el chiar pe Bolintineanu. Alecsandri a scris întîi Doine şi Lăcrămioare, poezii de tinereţe. Ce putea să facă mai mult în această direcţie. Să scrie încă un volum tot de Doine şi Lăcrămioare ? Al doilea volum n-ar mai fi mers, de aceea el s-aruncă în altă direcţie, el călătoreşte, 150 scrie impresiile sale de voiaj şi cu această ocazie el compune poezii cu culoare locală. Dar cineva nu voiajează tot timpul. Atunci s-aruncă în teatru, un gen inepuizabil, şi aici abordează toate speciile acestui gen : începe cu canţonete şi cu monologuri, trece la mici piese uşoare cu schiţa imitată din franţuzeşte, scrie mici vodeviluri, apoi se ridică la comedie precum Ciocoii şi Boierii etc, în sfîr-şit se înalţă pînă la drama lirică Fîntînă Blan-ăuziei. Nu neglijează nici alte genuri. în poezie creează la noi pasteluri, apoi atacă epopeea în Dumbrava Roşie etc. Poezie, roman, nuvelă, poemă, teatru etc, totul este abordat şi tratat cu talent de Alecsandri. Este o carieră de poet literator deplină, aşa cum a parcurs-o un Victor Hugo, un Musset şi, mai vechi, un Goethe, un Schiller. Bolintineanu parcurge şi el cam aceeaşi carieră ; poezii, piese de teatru, voiajuri, nuvele, scrieri istorice etc. etc. Probabil că, dacă Eminescu ar fi trăit, s-ar fi aplicat tuturor genurilor. Deja el începuse a se sătura de poezia propriu-zisă. Deja el abordase genul nuvelei cu Sărmanul Dionis, iar satirile ies din cadrul genului poetic. Poeţii noştri contimporani sunt mai sfioşi şi mai puţin independenţi ; cu oarecare excepţii, ei pre^ feră a făuri şi a cizela versul, cultivîndu-1 aproape exclusiv. Dl. Vlăhuţă a scris însă şi proză, printre care şi un roman. Vădit că poeţii să simţesc la strîm-toare numai cu această formă îngustă şi puţin elastică a versului. E curios să cauţi să-ţi dai seama, ce a putut împinge pe unii oameni care n-au publicat decît 151 tare puţin, ce a putut, o repet, să-i împingă ca să publice acele puţine lucruri ? De multe ori nu poţi să-ţi dai seama cu totul. Printre aceştia este şi dl. Petre Carp. Dl. Petre Carp, în lungul curs a apariţiei Convorbirilor, ca membru marcant al „Junimei", timp de vreo 15 ani, n-a publicat la cunoştinţa mea • decît trei lucruri : traducţia cîtorva scene din Macbeth, o critică a O sută şi una de fabule de Gheorghe Sion şi... Despre stepe şi pustiuri, traducţie din Humboldt1. Vorbeam mai sus de membrii de la „Junimea" care au rămas în cariera literară şi ştiinţifică şi de productivitatea care este necesară, pentru a face din cineva un om de profesiune. Şi iată, tocmai cînd voiam să continuu cu tratarea subiectului, citesc că Jules Verne a murit. Iată o carieră ilustră şi bine îndeplinită. Jules Verne lasă în urmă aproape o sută de volume, el trece măsura pe care o fixasem rîndul trecut pentru un autor productiv, adică un volum pe an, de multe ori el a dat publicităţei două pe fiecare an. Dacă vorbesc în aceste amintiri de Jules Verne, este că el are oarecare legătură cu „Junimea", cel puţin prin mine dacă nu prin alţii. Acest scriitor a avut o mare influenţă asupra ideilor mele estetice în tinereţe, idei pe care le-am apărat şi susţinut apoi la „Junimea". Chestia este destul de interesantă pentru a mă opri asupra ei. Cum am spus altă dată, după multe îngăimeli între filosofîa spiritualistă şi cea materialistă, re- 1 P. Carp a mai publicat o recenzie violent critică despre Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu. De altfel, în voi, I al acestor Amintiri Panu menţionează şi această recenzie a lui Carp.. 152 prezentate prin iluştrii scriitori în favoare în 1369—1875, felul meu de a gîndi m-a împins a adopta pe cea pozitivistă, pe care mi-a relevat-o uvrajul lui Auguste Comte. Filosof ia lui Auguste Comte este ceva cu totul aparte, ea nu aparţine nici sistemelor spiritualiste nici celor materialiste. Gîndindu-mă aproape în fiecare zi, am găsit solu-ţiuni, cu ajutorul lui Auguste Comte bineînţeles, a rezolvi problemele pe lîngă cele filosofice şi cele istorice, economice, politice. Să nu creadă cititorii că, zicînd că am găsit soluţia, întrebuinţez această expresie în sensul ştiinţific. Voiesc să zic că puteam să dau oarecare explicaţie în diferite materii în sensul pozitivist. Rămînea însă un punct obscur. Aici eram foarte perplex. Preţuiam lucrările din cîmpul literar şi artistic mai mult fiindcă vedeam că toată lumea are admiraţie, dar în interiorul meu rămîneam sceptic. Felul banal de a concepe natura, chipul cum poeţii priveau lucrurile dînd explicaţie acelei naturi, comparaţiile lor etc, totul mă lăsa rece. De multe ori îmi ziceam : Evident că stelele şi mai aproape de noi luna, sunt corpuri cereşti aruncate în imensitatea spaţiului ; a face din lună o fiinţă drăgălaşă, blondă, iar din stele ochii iubitei tale, a cînta vecinie florile ca şi cum ar fi create ele pentru gustul tău, a descrie adierea vîn-tului şi freamătul frunzelor şi aproape a nu mai ieşi din acest cerc îngust, mi se părea o sărăcie de imaginaţie. A da suflare tuturor obiectelor neînsufleţite şi ca culme de imaginaţie a le face să vorbească, iar nu mi se părea ultimul cuvînt al f ecundităţei imaginaţiei şi îmi repetam : Este cu putinţă ca un om, care are noţiuni precise şi exacte 153 asupra lucrurilor, sub pretext de imaginaţie poetică să-şi închipuie acele lucruri altfel de cum el crede şi să le facă să concureze în lucrarea sa pe nişte baze care scandalizează bunul simţ ? Dar toate aceste erau întrevederi vagi ale min-ţei mele şi nu puteam formula nimic hotărît. * Jules Verne este acela care prin romanurile sale m-a făcut să-mi limpezesc ideile confuze estetice şi să ajung acum 30 de ani la un fel de doctrină estetică pozitivistă. Pe la 1870 îmi cade în mînă cel dintîi roman a lui Jules Verne Cinq semaines en balon. A fost o adevărată revelaţie. Iată Africa parcursă de la răsărit la apus prin aer, şi aceasta nu cu ajutorul unui hipogrif, adică a unui cal cu aripi care zboară prin aer, ci cu ajutorul unui balon dirijabil, pe care stăpînul îl poate oricînd scoborî pe pămînt sau înălţa la ceruri. Efectele pe care Jules Verne le trage în acel roman pe baza. datelor ştiinţifice m-au impresionat adînc. îndată am început a mă interesa de acest autor, am căutat prin cataloage de librării şi mi-am comandat al doilea al său roman, faimosul, Le tour du monde en 80 jours. în cel dintîi, Jules Verne descoperea — lucru ce era descoperit sau pe jumătate descoperit — misterele continentului african, în cel de al doilea el făcea înconjurul lumei fără să recurgă la nici un mijloc miraculos. Nici dumnezeu, nici dracul, nici vreo zînă sau vreo pajură nu veneau în ajutorul lui Filias Fog. Acesta învinge toate dificultăţile reale care se opun călătoriei sale ; acele 194 dificultăţi nu sunt pe care Ie ştim din poveste. Nici un geniu rău nu aruncă înaintea lui Fog o perie care să se transforme într-o impenetrabilă pădure : Omul de ghiaţă nu suflă ca totul să se transforme în ghiaţă. Sfarmă piatră sau Strîmbă lemne nu uzează de puterea lor miraculoasă. încă o dată, piedicile sunt reale, iar Jules Verne găseşte în imaginaţia lui hrănită cu material pozitiv, mijloace ca să învingă toate acele dificultăţi. Nici o zînă nu-1 face ca să piardă o zi de drum, aşa ca să-1 cufunde în disperare că a pierdut pariul. Disperarea lui provine dintr-un calcul greşit, căci uită că în voiajul în jurul lumei el cîştigase o zi, fără să-şi dea seama. Iată ce legătură a avut Jules Verne cu „Junimea" prin persoana mea. închid parantezul cu Jules Verne şi continui iarăşi amintirile. Ziceam că din mişcarea remarcabilă a „Junimei" a rămas ca cîştigaţi literaturei profesionale Eminescu, dl. Maiorescu şi dl. Xenopol ; ceilalţi, deşi unii oameni de valoare, s-au împrăştiat în diferite ocupaţii, renunţînd la cariera de scriitor iar unii au murit în floarea vîrstei, precum Alex. Lambrior, care, dacă ar fi trăit, ar fi astăzi cel mai mare filolog al ţărei. în cîmpul literar duşman, acela din Bucureşti, observăm aproape aceeaşi sărăcie de scriitori de profesiune. Aşa necontestat că în jurul Revistei contimporane precum şi a ziarului Columna lui Traian, au fost grupaţi o pleiadă de tineri distinşi şi chiar de talent. Am arătat altă dată cum cea mai mare parte din acei tineri, după ce s-au ocupat cîţiva ani cu literatura, şi-au ales apoi cariere 155 mai productive precum avocatura, magistratura! etc, şi au pus capăt avânturilor lor din tinereţe.! Profesionişti au rămas puţini : în frunte domină^ încă şi astăzi, ca un stejar bătrîn, dl. Hasdeu, j un om de o activitate şi de o cunoştinţă extraordinară, aş putea să-1 numesc Voltaire al României. Dar nu e timpul să fac aici un studiu nici asupra d-lui Hasdeu, nici asupra d-lui Ureche. Erau pe atunci în lupta dintre Convorbiri literare şi Revista contimporană cîţiva combatanţi, la această din urmă revistă, care au rupt multe lănci în contra noastră celor de la Iaşi. între aceia dispăruţi din literatură, precum dl. Pe-trache Grădişteanu, este unul care n-a încetat un moment a-şi neglija cariera sa de istoric, acela este dl. Tocilescu. Mai erau vreo doi, trei şi anume dl. Dimitrie Laurian, Mihăilescu, G. Dimitrie Teo-dorescu, care ne-a dat mult de lucru nouă celor de la Convorbiri. Aceştia au rămas profesionişti, doi care au murit, Mihăilescu şi Teodorescu, iar unul cel mai distins, şi astăzi în timpuri pierdute tot nu lasă să i se ruginească agera sa pană, acela este dl. Dimitrie Laurian. Dl Tocilescu fusese însărcinat în special de dl. Hasdeu ca să mă combată pe mine şi criticele mele istorice. Dl. Hasdeu, un uriaş, credea pe atunci o înjosire ca să se măsoare cu mine, un pitic, un debutant. Situaţia era nostimă. Eu criticam Istoria românilor a d-lui Hasdeu, iar dl. Tocilescu mă critica pe mine. Dl. Hasdeu numai din cînd în cînd binevoia să se scoboare din Olimp şi să vorbească cu dispreţ de un oarecare Gheorghe Panu şi aceasta prin notiţe la rez-de-chaussee a căr- ţilor sale sau cel mult la Agenda et Corigenda de la sfîrşitul volumelor sale. Mare haz făceam chiar pe atunci de aceste pro-cedeuri de mare scriitor. Dl. Hasdeu, Istoria sa critică i se publica în fascicole ; această metodă grăbită, totdeauna poate strica totalităţile uvrajului ; se pot tare uşor strecura erori în asemenea condiţiuni. Un uvraj, ca să iasă îngrijit şi conştiincios, trebuie să apară în volum pentru ca autorul să poată controla lucrarea toată, s-o coordoneze şi să corijeze erorile scăpate din fuga condeiului. Dar în jurul d-lui Hasdeu s-adunase, şi cu drept cuvînt, o sumă de admiratori şi de discipoli care, entuziasmaţi de cunoştinţele şi spiritul magistrului, îl îndemnau să pună numaidecît în lucrare vastul plan pe care maestrul îl concepuse, a unei istorii care să înceapă înainte de colonizarea Daciei de Traian şi să meargă pînă în zilele noastre. Dar pentru asemenea lucrare trebuia cel puţin zece ani, va să zică zece ani dl. Hasdeu trebuia să lucreze în cabinetul său şi să nu dea asupra acestei chestiuni nimic în publicitate. Era prea mult, atît pentru răbdarea d-lui Hasdeu, om viu ca mercurul, cît mai cu seamă pentru impacienţa discipolilor, care aveau nevoie să admire imediat lucrarea maestrului. Admiraţia este şi ea impacientă, ea nu se mulţumeşte cu o satisfacţie personală, ea are nevoie de aprobarea publicului, de un concert de laude, în care ea să aibă nota dominantă. Iată de ce cred că d. Hasdeu s-a hotărît ca să scoată în fascicole Istoria critică a românilor. Eu pîndeam apariţia acestor fascicole cu mare interes, observam şi puneam în evidenţă incohe-renţa, controlam datele şi semnalam inexactită- 156 157 ţile ; aceste lucruri de detail, nu mă împiedicau ca să combat teoriile şi ideile generale ale lucrărei, La aceasta ce răspundeau adversarii sau, mai bine zis, apărătorii lucrărei d-lui Hasdeu ? Asupra criticei teoriilor generale ei treceau uşor, afectând dispreţ : nu se discută, ziceau ei, cu un agia-miu în istorie. Dar datele sunt date, documentele sunt documente, aceste sunt fapte materiale precise. Foarte des l-am prins pe dl. Hasdeu cu neexac-tităţi materiale, de care făcea mare haz „Junimea". Maestrul era pus, prin urmare, într-o situaţie delicată, omni-ştiutorul şi marele istoric prins în defect de un obscur debutant. Normal, dl. Hasdeu trebuia să recunoască aceste mici neexactităţi şi să treacă înainte, dar cu acesta ar fi recunoscut implicit că criticile mele aveau oarecare temei, măcar în chestiuni de detail, iar şcoala istorică din Bucureşti a d-lui Hasdeu nu voia să recunoască cea mai mică eroare. In asemenea situaţie dl. Hasdeu a găsit un mijloc foarte ingenios. Eu, de exemplu, semnalasem oarecare neexactităţi (n-am vreme ca să dau exemple precise) în luna iunie. Fascicola următoare a d-lui Hasdeu, să zicem că apărea în septembrie, iar volumul ieşea de sub presă tocmai anul viitor. Ce făcea dl. Hasdeu ? în fascicula imediat următoare după critica mea căuta mijlocul de a reveni asupra chestiei şi rectifica datele aşa cum le stabilisem eu, cele de mai multe ori fără a pomeni, iar câteodată punea cîte o mică notă în care mă înjura, atribuindu-mi chiar rea credinţă.- Făcea ceva mai mult. Cînd apărea volumul, mult mai tîrziu, la sfîrşit punea Agenda et Corigenda. în această rubrică adăugea oarecare lucruri şi corij ea oarecare greşeli, printre 158 acele greşeli rectifica şi greşelile semnalate de mine, dar se păzea de a le da ca atare, ci făcea asemenea rectificare ca observată de d-sa singur, fără să fie semnalată de un altul. Astfel că dl. Hasdeu ţinea seama de observaţiile mele, dar nu voia să-mi facă onoarea ca să-mi atribuie acest mic merit. Cu toate acestea, nu se putea admite că d-sa sau discipolii d-sale nu citise criticile mele, căci dl. Tocilescu îmi răspundea în Columna lui Traian, punct cu punct, la toate acele critici ; era cu alte cuvinte un subterfugiu subtil care avea de rezultat că măcar că se ţinea în parte seamă de observaţiile mele, în aparenţă eu eram ignorat cu desăvîrşire. O dovadă că criticile mele cel puţin de detail erau juste, este porecla pe care mi-o dăduse cei de la Bucureşti. în adevăr, în faimoasa satiră Muza de la Bolta rece, de care voi vorbi, eu figuram sub numirea de Pan, Pan, chiţibuş. Ce însemna chiţibuş ? însemna că eu mă ocup de nimicuri, de detalii în criticile mele, ceea ce denota că măcar aceste critici de detail îi ustura pe cei de la Columna lui Traian. Cît timp nu m-am legat de istoricii cu reputaţie pe atunci şi mai cu seamă, de dl. Hasdeu, cariera mea de debutant în istorie a fost foarte plăcută. Primeam felicitări din toate părţile, iar dl.Hasdeu mi-^aduc aminte că mi-a trimis chiar o mică scri-sorică foarte măgulitoare în care îmi ura o carieră strălucită. Aş fi putut continua fără să atac pe nimeni şi să culeg, dacă nu laude, ci o binevoitoare atenţie, căci aceasta era starea criticei pe atunci. Este drept că dl. Hasdeu, cu spiritul său viu şi muşcător, zgîlţiise pe mulţi, mai cu seamă 159 pe dl. Ureche, dar acest însemnat savant, cînd ataca pe cineva, nu-1 ataca numai pentru amorul ştiinţei ci trebuia să aibă şi o chestie personală, altmintrelea, dacă era în buni termeni cu vreun scriitor, putea acela să scrie toate enormităţile din lume, maistrul nu scria un rînd de acela. Vai însă de acela care s-ar fi legat cît de puţin de dl. Hasdeu. Foarte susceptibil, dl. Hasdeu nu primea nici un fel de critică, şi, cînd era atacat, devenea implacabil ; atunci verva lui se exercita sub toate formele literare ; răspundea în proză, compunea versuri, făcea satire, adică căuta ca să lovească pe adversar în toate chipurile. De aceea dl. Hasdeu era temut, nimeni nu se lega de el, astfel că trona cu o autoritate justificată fără rivali, fără contestaţii. Numai „Junimea", cum s-a văzut, prin organul Convorbirilor literare nu s^a sfiit să-1 atace. Am arătat deja cum dl. Hasdeu îşi răzbunase contra „Junimei" prin farsa cu poezia Gablitz ; era deci foarte rău dispus pentru Convorbiri literare., cînd iacă viu şi eu cu o serie de articole, în care criticam opera sa principală, aceea care era menită, în spiritul admiratorilor d-lui Hasdeu, să rămîie o operă nepieritoare. Criticile mele au pus vîrf şi au dezlănţuit pole-micile violente ; ele au fost ca picătura care face să debordeze apa dintr-un pahar. Polemica a ţinut cît timp a durat Revista contimporană, adică trei ani. _ lata un specimen de polemică între Convorbiri şi Revista contimporană : dl. Take Laurian făcea la acea revistă tabletele bibliografice şi nu lipsea 160 un număr în care să nu arunce săgeţi la adresa Convorbirilor şi colaboratorilor ei. Dl. Laurian, toată lumea ştie că era un tînăr distins, instruit şi subţire la minte şi la gust, era înainte de toate un spirit critic, de aceea recen-ziunile sale cu privire la Convorbiri literare erau cele mai usturătoare. Revista contimporană nu avea alt critic. Aşa, bietul Urechia ca să răspundă la o pagină din Convorbiri trebuia să facă un studiu ; dl. Grădişteanu făcuse vreo două răspunsuri literare, elegante, dar nu cu caracter polemic, pe cînd dl. Laurian ştia ca orice critic să exploateze slăbiciunile unei lucrări. Aşa, iau din întîmplare numărul din septembrie, nr. 1873, din Revista contimporană. Reproduc pasajul : „De la Iaşi primirăm în lunile acestea Convorbirile, încercări literare şi fără de legea sîntului Sinod. Coprinsul Convorbirilor e umplut cu Mihai Vereanu, al d-lui I. Negruzzi, cu o întîmpinare de mai bine de treizeci de coloane a d-lui T. L. Maiorescu la răspunsul Revistei contimporane, cu criticile istorice ale d-lui Panu, şi cu poeziile traduceri ale d-lui Naum. Nu zicem nimic aci despre întîmpinarea criticului din Convorbiri. D-sa era în drept de a o scrie, după cum sunt în drept de a-i răspunde şi cei de la Revista contimporană. Nu zicem nimic nici despre criticile d-lui Panu. Dl. Tocilescu urmăreşte pas cu pas pe istoricul «Nouei direcţiuni» şi îi sfîşie toate pretinsele sale argumente contra lui Hasdeu ; lupta încă nu e terminată, şi victoria pare că n-a făcut cunoştinţă cu Convorbirile. 161 n - Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. II Cît pentru traducerile d-lui Naum ele sunt unice în genul lor. Poate numai dl. Chirculescu, cel cu Tartuful, să-1 fi egalat. Nu e destul batjocura ce păţi bietul Andre Chenier, dl. Naum se apucă să schilodească şi pe sărmanul Alfred de Musset. Cum am protestat contra nedreptăţei ce se făcu lui Moliere, protestăm acum contra nedreptăţilor ce se fac lui Chenier şi lui Musset. D. Naum se vede că uită, sau nu cunoaşte ca mulţi alţii, condiţiunile ce trebuie să însuşească cel care întreprinde a traduce în versuri produc-ţiunile poetice ale străinilor. Ne mirăm cum dl. Vârgolici nu şi-a făcut milă cu colegul său şi n-a încercat să-1 pună pe calea cea bună". Observaţi nuanţele acestui pasaj. în cîteva rîn-duri dl. Take Laurian cu dibăcie accentuează nuanţele de apreciere a conţinutului Convorbirilor. Despre romanul Mihai Vereanu a d-lui Negruzzi nu zice nimic, îl trece cu tăcere cam dispreţuitoare. Este drept un lucru, că romanul Mihai Vereanu a d-lui Negruzzi este una din cele mai slabe lucrări ale acestui autor. Mihai Vereanu fusese judecat defavorabil şi la „Junimea", şi dl. Pogor nu s-a sfiit să-i o spună verde d-lui Negruzzi. în adevăr într-o seară îl întrebă : — Mult ai să ne mai plictiseşti cu Mihai Vereanu ? Eu nu deschid Convorbirile de frică să nu dau peste dînsul. Iar dl. Negruzzi, om de spirit, a ştiut să înlăture situaţia lui de autor lovit în amorul propriu, re-plicîndu-i adresîndu-se la noi. — Pogor, e tot Pogor, el n-a citit, sunt sigur, un rînd din romanul meu, după cum nu citeşte niciodată Convorbirile, şi mă critică. El nu ştie 162 decît numai ce aude citindu-se la „Junimea" sunt sigur că de vreo doi ani el n-a citit Convorbirile, doar să fi citit poezia lui dedicată lui Al-bert Durer1. Aluzia era bine întreptată. Dl. Pogor făcuse un voiaj, şi în acel voiaj se oprise un moment la Miinchen, la muzău văzuse un tablou de Albert Durer şi imediat a şi făcut o poezie, plin de entuziasm pentru acest pictor german. Entuziasmul îi a ţinut vreo două săptămîni, după care într-o seară a zis cu convingere. — Lăsaţi-mă cu Albert Durer, toţi nemţii sunt lipsiţi de orice sentiment de artă. Iar dl. Negruzzi în acea seară ne zisese : — Ştiţi de ce Pogor acum e contra lui Albert Durer ? Fiindcă a citit o nouă carte în care se condamnă arta germană. Aţi văzut că dl. Laurian vorbeşte de o întâmpinare de mai bine de 30 de coloane la răspunsul d-lui T. Maiorescu în Convorbiri literare, şi adaugă cu blîndeţe că dl. Maiorescu era în drept să scrie, după cum sunt în drept şi cei de la Revista contimporană. Patru luptători de la revista din urmă ridicaseră mănuşa contra Beţiei de cuvinte. Dl. Grădişteanu în răspunsurile d-sale ne califica pe noi de piticii din ortaua „Junimei". Bietul Ureche aruncînd greşelele sale pe distracţia zeţarilor îşi permite să scrie, „că unui zeţar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri", făcîndu-ne chiar şi tîmpiţi. Dl. Pantazi Ghica îl numea pe dl. Maiorescu în articolul din Românul un fel de farsor literar 1 Albrecht Durer. 163 11* iar toată verva noastră zicea ca ne-o scoatem dintre mai multe pahare de bere la Bolta rece. însuşi dl. Laurian mergea în învăpăiata bătălie ca să spună că stilul,d-lui Maiorescu aduce mult cu stilul şi buna cuviinţă ce ar găsi cineva în epistola unui eomis-voiajor neguţătoresc. Dl. Maiorescu tăcuse cu răbdare pînă ce adversarii îşi descărcaseră focul şi argumentele, şi apoi, cu metoda-i cunoscută, s-a hotărît să dea un răspuns în bloc tuturor, ceea ce face printr-un lung articol care conţine 20 de pagini. La acest articol dl. Laurian făcea aluziuni, avînd grija să nu răspundă nimic, măcar că în acel articol d-sa se ocupa şi de redactorul tabletelor bibliografice. Cu mine dl. Laurian era mai crud : d-sa mă lăsa pe seama d-lui Tocilescu care deja îmi sfî-şiase pretinsele mele argumente ; lupta, zicea d-sa, continuă încă, dar de victorie nici vorbă poate fi pentru mine. Apoi dl. Laurian s-arunca cu toată furia asupra d-lui Naum, a cărui poezii le forfeca cu de-amă-nuntul. Un parantez. Nu ştiu cum făcea dl. Iacob Negruzzi, dar în genere d-sa era menajat, cu toate aceste se expunea la atacuri, mai întîi fiindcă scria mult, foarte mult, şi al doilea fiindcă era directorul Convorbirilor literare. Totuşi, zic, era menajat. Aşa dl. Grădişteanu nu-şi permitea decît oarecare aluzii, numin-du-1, vechiul meu amic. Dl. Laurian, cum s-a văzut, nu zicea nici o vorbă de Mihai Vereanu, cel mult dl. Ureche cîteodată îi pomenea numele. Desigur că relaţii personale pe care eu nu le cunosc explică această atitudine. 164 Tot prin legături de prietenie, cred că se poate explica de ce era menajat şi Ştefan Vârgolici, chiar de dl. Laurian, care trimetea în critica de care mă ocup de dl. Naum la Ştefan Vârgolici, ca să îi dea lecţii cum trebuie să traducă cineva în versuri, şi cu toate aceste Vârgolici criticase revista redactată de dl. Laurian, apărută cîtva timp cu numele de Tranzacţii literare 1. în această cruţare era de altmintrelea şi o altă parte explicativă. Pe atunci oamenii cu titluri literare erau foarte rari, mai cu seamă de la Paris titraţii literari erau puţini. Ştefan Vârgolici era unul din acei puţini, şi ceea ce era mai însemnat, e că Ştefan Vârgolici avea titlul de elev al şcoalei normale din Franţa, şcoală care se bucura în ţară de o mare reputaţie. Se ştie că în şcoala normală de la Paris străinii nu se primesc, ea avînd menirea ca să scoată profesori de cursul superior pentru Franţa. Cu toate aceste, după intervenţia lui Vodă-Cuza, ministerul de instrucţie francez primise în acea şcoală pe Ştefan Vârgolici pentru partea literară şi, mi se pare, pe dl. Constantin Climescu pentru ştiinţe. Pe Ştefan Vârgolici îl precedase faima meritelor sale. Ceea ce izbea pe toţi era rezonamentul, care. în definitiv, nu însemna mare lucru. Lumea zicea : dacă Franţa a făcut excepţie pentru Ştefan Vârgolici, apoi desigur că el trebuie să fie un om extraordinar. în realitate am spus că intrarea lui Ştefan Vârgolici la şcoala normală se datorea bunelor relaţii dintre România şi Franţa pe atunci. 1 Titlul exact al revistei : Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice. Şi-a încetat apariţia în 1873, contopindu-se cu Revista contimporană. 165 Ştefan Vârgolici răspuns-a la ideea ce-şi făcea ţara de dînsul ? în parte da, el a fost un foarte bun şi foarte conştiincios profesor de universitate, dar de loc un distins spirit literar. închid parantezul. Revin la critica d-lui Laurian contra d-lui Naum. Dar abia închid un parantez şi sunt nevoit să mai deschid un al doilea. Afară de Alecsandri şi Eminescu, Convorbirile literare s-au distins mai mult prin traduceri din poeţi străini decît prin lucrări poetice originale. Desigur că Convorbirile au avut poeţi de talent precum Şerbănescu. Petrino. Niculeanu, pînă Ia oarecare punct Matilda Cugler, Veronica Miele, etc. Dar aceşti poeţi nu făceau fondul literar care atrăgea pe cititori. Ceea ce a caracterizat în cei şase, şapte ani ai Convorbirilor, au fost traducerile din toate literaturile străine şi din cei mai mari poeţi. Citez la întâmplare numărul celor care au contribuit în a face cunoscută literatura străină publicului român : Neculae Scheletti, Miron Pompiliu, Vasile Pogor, Naum, Ştefan Vârgolici, I. Caragiani. Matilda Cugler Strajan, Veronica Miclea, P. V. Grigoriu etc, etc. Un aprig şi neobosit traducător era dl. Naum. Nu era seară la „Junimea" în care dl. Naum să n-aducă ceva ; aducea şi compoziţii originale dar aducea mai cu seamă traducţii. D-lui Laurian îi veni poftă, după ce se încinge lupta între Revista contimporană şi Convorbiri, să ia la analizat traducerile d-lui Naum şi pune în evidenţă lungimi, parafrazări neiertate în acele traducţii. 166 Fiindcă critica care o face ni s-a părut nouă şi atunci dreaptă, îmi fac plăcerea de a reproduce întreaga parte ca să vadă cititorii cu cîtă fineţă dl. Laurian a făcut critica. „Este adevărat că pentru noi dl. Naum n-a fost niciodată poet, pentru că îi lipseşte complectamente imaginaţiunea creatrice. Pînă astăzi, cel puţin n-am cetit nici un fragment, care să ne facă a bănui cîteva dramuri de fantazie poetică. îl credeam însă un versificator, care va face progres cu timpul. Ne-am înşelat. O mărturisim aceasta cu Scrisoarea lui Musset către Lamartine, în mînă. Şi ca să dăm lectorilor o probă de cît de mult ne-am înşelat asupra valoarei traducătorului şi versificatorului, dl. Naum, vom reproduce cîteva bucăţi din scrisoarea către Lamartine. Primele trei versuri din Musset : Lorsque le grand Byron allait quitter Ravenne Et chercher sur les mers riuelque piage lointaine, Ou finir en heros son immortel ennui. sunt traduse de dl. Naum. Cînd Marele Byron sta gata să pornească. Să plece din Ravennă cu gînd ca să găsească Pe-un ţărm departe-n lume, pe mare undeva Un loc unde să poată ca un erou curma Dezgustul acel mare a sufletului său : oricît de mare să fi fost dezgustul acel al sufletului lui Byron, tot mai mare e dezgustul cititorului obligat de a cetf traducerile d-lui Naum. Dar până aci tot merge cum merge ; mai jos traducătorul ne spune că Lamartine se Încerca „pe un flaut duios lăcrămător", pe când în origină găsim : 167 Vous veniez d'essayer pour la derniere fois Ce beau luth eplore, etc. „Luth" instrument cu coarde, de care se apropie mai mult guiţară este tradus «flaut» ; de ce nu «drîng» (drîmbă) ori (nai). Imediat dăm peste altă nostimadă. Versurile : La muse que le ciel vous avait fiancee Sur votre front reveur cherchait votre pensee Vierge craintive encore, amante des lauriers, sunt traduse : Atunci a ta muză, cereasca ta mireasă, Logodnica ta mîndră şi încă sfiicioasă ; Fecioară-mpodobită, de lauri iubitoare, Lua pe a ta frunte gîndiri-ncîntătoare. Minunat mai e dl. Naum ! şi curioasă muză mai fu şi a lui Lamartine. întîi mireasă după o secundă logodnică mîndră, şi în sfîrşit fecioară împodobită, şi ştiţi pentru ce fecioara măritată s-a împodobit cu mîndria de logodnică ? pentru ca să poată lua fruntea lui Lamartine, gîndiri încîntătoare... în deşert veţi alerga după traducere exactă, după limbă românească, după cugetare. Nimic nu veţi găsi, toate sunt răsturnate sub măiestrul condei al poetului «Junimei». Lăsăm la o parte, iubirea neprihănită a neprihănitului d. Naum pentru neprihănita de muză, cîntarea «cea maestră» a nenorocitului maistru pe care îl traduce poetul nostru indigen ; nu putem însă să nu dăm din umeri cînd vedem pe dl. Naum că încearcă să explice mai pe larg cugetarea lui Musset. De exemplu cele două versuri : Et j'ai pris, devant moi, pour une nuit profonde Mon ombre qui passait pleine de venite, sunt interpretate: 168 Eu umbra mea adincă ca noaptea am luat Trecînd pe dinainte-mi de naivitate plină Şi îmbrobodind în negru privirea mea senină Aşteptăm să ne spună dl. Maiorescu, intolerantele judecător al pailor din ochii altora, de cîţi stânjeni de adine e umbra cîntăreţului din flaut şi cu ce fel de basma şi-a îmbrobodit în negru dl. Naum privirea sa senină ? Mult trebuie să fi fost îmbrobodită cugetarea poetului ieşan, cînd a alcătuit pe româneşte ăst vers a cărui umbră nu se găseşte în versurile lui Musset". Lovitura era bună şi dreaptă ; în sfîrşit cei de la Revista contimporană îşi luară o revanşă, cel puţin în ceea ce priveşte pe poetul Naum. O observaţie : Fiecare din noi a văzut că dl. Laurian, criticînd just, întrebuinţa la aceeaşi critică şi aceleaşi apropieri şi apropouri ale lui dl. Maiorescu din Beţia de cuvinte. ■k Se înţelege că dl. Maiorescu, în replica sa, Răspunsuri revistei contimporane, nu a căutat să apere pe dl. Naum. De altmintrelea dl. Maiorescu niciodată, în toate polemicile sale, n-a vorbit decît numai în numele său, apărîndu-se pe sine. E întrebarea : Critica d-lui Laurian ne ridică nouă, celor de la „Junimea", o slăbiciune necunoscută în traducerile d-lui Naum ? De loc. De cîte ori făcusem noi asemenea critici în serile de la „Junimea", de cîte ori noi nu semnalasem d-lui Naum defectul amplificaţiei în traducerile sale. 169 în adevăr, la traducerea unei poezii nu se cere să dai numai sensul, şi nu trebuie ca pentru a reproduce exact pe poetul străin, să amplifici versurile, şi, ceea ce poetul a exprimat în 2—3 versuri, tu traducător să exprimi în 5 ; aceasta nu mai este traducere. Marea dificultate şi, prin urmare, marele merit al traducătorului este ca în limba lui să traducă nu numai cuvintele dar să se menţină exact în limitele şi numărul versurilor poetului pe care-1 traduce. îndată ce nu face aceasta, atunci nu mai este traducere, ci este imitaţie sau traducere liberă. Cînd dl. Naum traducea aceste trei versuri din Musset: Lorsque le grand Byron allait quitter Ravenne Et ehercher sur les mers quelque plage lointaine Ou finir en heros son immortel ennui. prin următoarele 5 versuri : Cînd marele Byron sta gata să pornească Să plece din Ravennă cu gînd ca să găsească Pe un ţărm departe în lume, pe mare undeva Un loc unde să poată ca un erou curma Dezgustul acel mare a sufletului său. evident că aceasta nu este o traducţie propriu-zis. Poetul dovedeşte că nu ar fi putut pune pe româneşte exact forma simplă şi lapidară a lui Musset, dacă n-ar fi recurs lâ două versuri de umplutură. în adevăr a traduce : Oii finir en heros son immortel ennui. prin Un loc unde să poată ca un erou curma, Dezgustul acel mare a sufletului său 170 este a nu traduce, căci unde traducătorul găsea toate aceste ? A traduce, o mai repet „son immortel ennui". prin „Dezgustul acel mare a sufletului său" este o adevărată umplutură. Ia închipuiţi-vă că o poezie s-ar compune în original din 100 de versuri ; tradusă astfel în româneşte ea s-ar ridica la aproape 170 de versuri, adică 70 la sută umplutură. Poţi zice că mai este Musset ? Dar cu această ocazie s^a pus la „Junimea" o chestie, pe care dl. Laurian o atinsese în critica sa. Unii, mai cu seamă traducătorii de versuri, precum Ştefan Vârgolici şi alţii, luară apărarea d-lui Naum, pretinzînd că limba română nu se pretează la conciziunea limbei latine sau celei franceze şi că este cu neputinţă a traduce în româneşte, adică într-o limbă care nu are calupuri literare fixate, elocuţii consacrate, versurile unui poet care scrie într-o limbă muncită şi cizelată de sute de ani. Observaţia era în parte fundată. Apărătorii însă părerii contrară nu dezarmară ; de aici discuţia se încinse cu mare aprindere. Lambrior lua apărarea limbei româneşti sus-ţinînd că ea poate reproduce concis orice idei, cum că aici nu este vorba de limbă, ci de traducător, că şi în limba română sunt poeţi concişi şi lapidari, după cum sunt şi alţii care se servesc numai de umpluturi. Ca exemple el cită oarecare versuri din Conache, pe care le puse în comparaţie cu versuri din Sion, exclamînd : — Nu vedeţi că şi Conache scrie româneşte şi încă mai româneşte decît Sion ; de ce unul este concis, iar versurile celuilalt sunt întocmai ca un terci de mămăligă ? 171 Terci de mămăligă a stîrnit un mare rîs. Această ilaritate a dat un nou avînt vervei lui Lambrior, căci, cum am spus şi altădată, Lambrior era o natură timidă ; cînd se vedea încurajat, verva lui era scînteietoare. El continuă : — Ştiţi de ce astăzi limba română nu este concisă ? Fiindcă neologismele îi au stricat natura, în timpul lui Conache limba era curată etc, etc Lambrior revenea asupra temei lui favorite. Discuţia deveni mai aprinsă. Dl. Pogor, care hotăra lucrurile în mod absolut, zise : — Spuneţi că limba română nu e proprie pentru a traduce vers cu vers pe Musset ? Foarte bine, atunci de ce-1 traduceţi ? Tradueeţi-1 atunci în proză. Decît o caricatură în versuri, e preferabil o bună traducere în proză. Ce aţi zice de o reproducţie oribilă a imaculatei concepţie a lui * Murillo ? Ideea d-lui Pogor deşteptă o nouă chestie de discutat. Poeţii, precum Miron Pompiliu, Beldiceanu etc. protestau ; ei nu înţelegeau cum un poet să fie tradus în proză, aceasta ar fi un sacrilegiu, un poet trebuie să rămîie poet chiar cînd e tradus în1r-o limbă străină. Atunci iau cuvîntul şi eu şi recunosc că de multe ori un traducător nu poate să se ţie literal de textul unui vers, şi că, după cum poetului îi e permis oarecare licenţă în versificaţie în limbă, trebuie să-i permiţi şi oarecare latitudine în traducţie. Intransigenţii mă întrerupse, zicîndu-mi : — Dar atunci recunoşti că traducerea lui Naum este bună ? 172 — Nu, răspunsei, am zis că trebuie oarecare limită. — Care şi cîtă limită ? mă întrebară. Atunci eu, nevoit să precizez, am zis : — Eu aş permite unui traducător o toleranţă de zece la sută. Mare ilaritate. Va să zică rămînea stabilit oarecum pentru „Junimea" — dl. Maiorescu nu asistase la acea şedinţă — că unui poet îi se poate permite cel mult o amplif icaţie de zece versuri la o sută. Dl. Naum însă în Arta poetică trecuse aoest quantum, şi îi se spusese aceasta. Iată de ce dl. Laurian în critica sa nu făcea, fără să ştie, decît să releveze o slăbiciune a traduc-ţiilor d-lui Naum deja semnalată în „Junimea". * Dar ceea ce era mai grav, era că dl. Naum tradusese „luth" prin „flaut". Era o simplă confu-ziune, căci dl. Naum ştia perfect franţuzeşte. Aceasta se poate întîmpla oricui şi cu toate aceste cînd cineva îţi relevează eroarea, ea s-ar părea de neiertat şi din ea poţi să tragi concluzii care în fond nu sunt exacte. Am zis că lucrul se poate întîmpla oricui, cel puţin mi s-a întîmplat mie. Aşa, ani întregi am crezut că un cuvînt franţuzesc înseamnă cutare lucru. De ce ? Cine ştie din ce cetire mi-am făcut această credinţă, şi n-am mai controlat lucrul, mi-am cîştigat o siguranţă mare, căci era aşa de natural, dacă aş fi avut îndoială, ca să deschid un dicţionar să văd ce însemnează acel cuvînt. După mulţi ani, căutînd altceva în dicţionar, am dat din întîmplare de cuvîntul în chestie şi am rămas înmărmurit de semnificaţia lui reală. 173 Dacă aş fi avut de tradus şi eu ceva, desigur că aş fi căzut în eroare, întocmai ca şi dl. Naum, care traduse „luth", un instrument cu coarde, prin „flaut". Şi fiindcă vorbesc de dl. Laurian, să arăt şi din partea „Junimei" un fel de critică nedreaptă şi pătimaşă. în 1872, dl. Laurian şi Ştefan Mihăilescu, proaspeţi veniţi din străinătate, arzînd de dorul de a lucra scot o revistă, Tranzacţii literare şi ştiinţifice, dl. Laurian pentru partea literară şi dl. Mihăilescu, astăzi mort, pentru cea ştiinţifică, o revistă ca toate revistele, scoasă de tineri inteligenţi şi culţi dar fără practica şi experienţa lucrului. Ştiu că am citit un număr sau două dar nu-mi aduc aminte ce impresie mi^a făcut ca fond, mi-aduc atît aminte că era scrisă cu o ortografie oribilă, ortografia Academiei de pe atunci, redactată într-o limbă plină de neologisme, care pe atunci păreau stranii, dar astăzi suntem deja deprinşi cu o parte din ele, de vreme ce ele au intrat în limba uzuală. Vorbind drept, revista nu era nici de criticat nici de lăudat, era, o mai repet, o încercare a unor tineri doritori de a lucra. Mai mult, ea nu reprezenta un curent sănătos sau periculos, ea nu conţinea articole care să lovească bunul simţ prin enormitatea greşelilor sau prin insuficienţa culturei ; cel puţin nici alţii nu-mi aduc aminte să fi relevat la cetire aşa ceva. Era natural deci ca la apariţia acestei reviste, Convorbirile literare să zică două cuvinte de politeţă banală, atîta şi nimic mai mult. Dar la „Junimea" erau şi acolo tineri care se întorseseră proaspeţi din străinătate, precum Şte- 174 fan Vârgolici cu titlul impunător de elev al şcoa-lei normale din Paris. Ştefan Vârgolici era numai simplu colaborator, în cea mai mare parte traducător la Convorbiri literare, pe cînd dl. Laurian conducea deja la Bucureşti o revistă. Aceasta nu putea conveni elevului şcoalei normale din Paris. Pe lîngă aceasta lupta era deja de mult angajată între ieşeni şi bucureşteni pe cîmpul literar. Ieşenii bătuţi pe terenul politic, decapitalizaţi, voiau să-şi ia răzbunare cel puţin pe cîmpul literar, de aceea cu oarecare invidie — mărturisesc — noi pîndeam cu un ochi bănuitor şi prevenit orice ne sosea din Bucureşti, dispuşi de a găsi în rău toate, şi fericiţi cînd puteam să facem o critică. Probabil că în această situaţie să aflase Ştefan Vârgolici ; de aceea, la citirea Tranzacţiilor, într-o seară veni la „Junimea" şi la întrebarea stereotipă a d-lui Pogor : — Cine are astă-seară ceva, să scoată ? Ştefan Vârgolici, înroşindu-se — se înroşea foarte uşor —, răspunse : — Am eu ceva. — Apoi dacă ai ceva scoate-o, replică dl. Pogor. Vârgolici scoate un rulou de hîrtie. — Ce este ? întrebară mai mulţi, despre ce e vorba ? Este o dare de seamă despre revista Tranzacţii literare şi ştiinţifice. — Este o dare de seamă sau o critică ? întrebă dl. Negruzzi. — Este mai mult o critică, răspunde Vârgolici. — Apoi spune romanule aşa. Le-ai dat bine la cap ? Dacă nu, să ştii că arunc cu perna în tine. 175 Ştefan Vârgolici aducea o critică contra Tranzacţiilor literare şi ştiinţifice. După multă silinţă, o tăcere relativă se stabili, căci, cum am spus şi altădată, societatea era foarte turbulentă şi rebelă cirirei unei lucrări mai lungi. Autorul, cînd era unul din noi, cei mai mărunţi, era supus la oarecare tortură de la început. Aşa, îndată ce el scotea manuscriptul din buzunar, cîţiva glumeţi s-apropiau, luau manuscriptul, îl cîntă-reau cu groază dacă era voluminos, se uitau la numărul celei din urmă pagine şi dădeau din cap cu disperare dacă numărul era mare. Era o glumă, dar ea tot nu convenea autorului, care de multe ori ascundea manuscriptul şi scotea numai o parte din el. Această stratagemă reuşea pentru un moment, „Junimea" credea că e vorba de o lucrare scurtă. Cînd după 20 de minute de citire, autorul băgînd mîna în buzunar scotea un nou teanc de foi, atunci protestări se ridicau din toate părţile. — Este o trădare, apoi nu merge cu trădarea, exclamau. — Mai ai, ori acesta este sfîrşitul ? întrebau pe autor. Autorul şiret răspundea : — Nu mai am decît două file. Liniştea se restabilea. Cînd însă pentru a doua oară scotea un nou teanc de foi, atunci clamoarea devenea asurzitoare şi protestările violente, dar glasul d-lui Pogor răsuna. — Nu mai citi sfîrşitul, dă manuscriptul lui Jac. Erau cu toate aceste şi ascultători conştiincioşi, cel dintîi era dl. Iacob Negruzzi, care totdeauna în asemenea ocazii dojenea pe dl. Pogor, autorul 176 acestor scandaluri şi omul care asculta mai puţin la „Junimea". — Lăsaţi să citească omul restul manuscriptului, striga dl. Iacob Negruzzi. Nu vă potriviţi lui Pogor, ştiţi bine că el nu poate asculta nimic. în fine după multe discuţii dl. Iacob Negruzzi era nevoit să ia manuscriptul ca să-1 publice în Convorbiri fără ca să fie citit întreg la „Junimea". Acest lucru se întîmpla mai cu toate lucrările mai lungi chiar de valoare şi interesante... Aşa bineînţeles, toate articolele filologice ale d-lui Burlă şi polemicile sale cu dl. Hasdeu, toate studiile istorice ale d-lui Xenopol, toate cercetările d-lui Slavici asupra maghiarilor, toate criticile mele şi răspunsuri la critici, relativ la Istoria românilor a d-lui Hasdeu, la toate aceste numai începuturile erau citite la „Junimea", restul se dădea direct d-lui Negruzzi spre publicare la Convorbiri, fiindcă autorii ştiau de mai înainte ce soartă avea la „Junimea" încercarea de a fi citite. Cum am spus, „Junimea" nu suporta decît citirea de poezii scurte sau de lucrări care să nu comporte o dezvoltare prea mare de text. Se făcea desigur şi excepţiuni la această regulă, dar foarte puţine şi numai pentru oarecare persoane. Dl. Maiorescu era mai iscusit cu manuscriptele sale, ţinea seama de temperamentul „Junimei" şi evita de a fi tratat ca şi ceilalţi cu toate că în tot cazul nu ar fi putut fi tratat astfel niciodată. în adevăr, pe cît mi-aduc aminte, d-sa nu venea niciodată cu lucrarea complectă ci numai cu o bucată din ea, aşa că nu se punea în poziţie de a provoca impacienţa. Cu toate acestea, am fost supuşi la o mare încercare, unica la care dl. Maiorescu ne-a supus, 177 12 ! ' 1 aceea cînd d-sa ne-a citit articolul Răspunsul re- m '■ vistei contimporane. Era un răspuns, care îl aducea M la criticele contra Beţiei de cuvinte. M Cititorii deja ştiu despre ce e vorba. % Dl. Maiorescu, om metodic, aşteptă ca furtuna să 1 treacă şi apoi să răspundă. 1 Ideea era bună, dar în asemenea condiţii era im- 1 posibil ca răspunsul d-sale să nu fie lung, trebuia 1 să răspundă la patru, cinci, deosebit, şi la fiecare I din ei asupra mai multor puncte. De aceea arti- f colul d-sale tipărit în Convorbiri cu Garamont, tot '\ încă conţinea 20 de pagini. Vă puteţi închipui la \ citire cît trebuia să ne pară de lung. Citirea a ţinut vreo oră jumătate şi, cu toată \ buna noastră voinţă, nu am putut scăpa de impacienţa de care încetul cu încetul am fost cu toţi aproape coprinşi. De altmintrelea nu era vina noastră, nici a \ d-lui Maiorescu. i Lucrările de contra-critică, pline de argumen- , tări şi dezvoltări de detail, nu pot interesa. Pentru noi de la „Junimea" părerea era deja făcută prin Beţia de cuvinte, restul devenea indiferent. Cu toate aceste am avut curajul ca să ascultăm citirea pînă la urmă fiindcă... lucrarea era a d-lui Maiorescu, citită de d-sa însuşi. O, dacă lucrarea ar fi fost a altuia sau dacă măcar altul ar fi citit-o... Revin la critica Tranzacţiilor literare şi ştiinţifice, de Ştefan Vârgolici. Critica nu era lungă, dar ni s-a părut enorm de lungă, mai ales că Vârgolici citea foarte rău şi avea un catar de piept vechi, care îl făcea să tuşească strident la fiecare cinci minute. 178 Şi aici, iar un parantez, căci conform principiilor de la „Junimea", anecdota totdeauna primează. Multe îi făceam bietului Vârgolici din această cauză ! Mai cu seamă Lambrior, Tasu şi cu mine. Vârgolici venea la „Junimea" şi se aşeza pe un scaun liber, de exemplu lîngă mine. Alăturea de mine era de exemplu Lambrior, iar al treilea scaun îl ocupa Tasu. Vârgolici începea a tuşi. Desigur că nu era vina lui. Ce n-ar fi dat omul să nu tuşească ! Eu, la cel întîiu acces de tuse, îmi astupam urechea din partea lui şi făceam o figură enervată, zicîndu-i : — Ce te-ai pus lîngă mine ca să strici toate geamurile de la Mitropolie ? După cîteva minute, omul iar tuşea. Atunci eu mă ridicam şi mă duceam tocmai în fundul salonului, departe. Rămînea un fotoliu gol între Vârgolici şi Lambrior, prin urmare pe Lambrior nu putea să-1 jeneze tuşea, cum mă jenase pe mine. Cu toate acestea, după vreo 10 minute, în urmă unei tuse stridente a lui Vârgolici, Lambrior, ţinîn-du-se cu mîinile de urechi, părăsea şi el locul, refugiindu-se cu ostentaţie într-altă parte. Ceea ce era mai nostim, e că după vreo zece alte minute, Tasu, care ocupa tocmai al treilea fotoliu, departe de Vârgolici făcea aceeaşi mimică şi fugea şi el, ceea ce provoca rîsul în „Junimea", iar Vârgolici se mulţumea să ne zică : — Sunteţi nişte caraghioşi. Reviu de astă dată definitiv la Tranzacţiile literare şi la critica d-lui Ştefan Vârgolici. Cu mare nerăbdare „Junimea" a ascultat proza lui Vârgolici, mai ales noi ceştelalţi mai neastîm- 179 paraţi ; la fiecare pas o întrerupere sau o exclamaţie. Dl. Maiorescu nu era la şedinţă, prin urmare lipsea pedagogul de care aveam frică şi care menţinea seriosul în timpul citirei la „Junimea". Dl. Iacob Negruzzi, în lipsa d-lui Maiorescu, cerca ca să ţină disciplina, dar spiritul lui viu şi mobil nu era pentru asemenea treabă, mai ales cînd lua figura unui om serios, fără să fie în realitate în acel moment serios, acea figură prefăcută era mai mult comică, ceea ce ne îndemna pe noi să persistăm în ghiduşiile noastre. Cît pentru dl. Pogor, de dînsul nu ne sfiam de loc, pentru că el cel dintîi de multe ori dădea semnalul rîsetelor sau a glumelor ; temperament impacient, spirit glumeţ, era imposibil să-şi păstreze seriozitatea cînd îi se părea că lucrul nu e serios. De aceea, de multe ori dl. Negruzzi voia să facă pe pedagogul, zicîndu-ne : — Ei, cei trei români, mai tăceţi puţin, că nu se înţelege nimic. Iar unul din noi întocmai ca şcolarii, răspundeam : — Apoi nu e vina noastră, dl. Pogor ne face să rîdem. Atunci se încingea un dialog între aceşti doi domni spre marea noastră bucurie. Dl. Negruzzi îi zicea : — Pogor, eşti om în vîrstă şi nu eşti serios de loc, tu dai totdeauna semnalul scandalului. — Parcă tu eşti mai serios, îi răspundea. De altmintrelea tu crezi că a sta cu o mască impasibilă şi a te gîndi la cine ştie ce alte lucruri, înseamnă a asculta ? Tu asculţi cînd stai imobil ? 180 m r — Desigur că da. 9 ' — Eu sunt sigur că nu, tu în momentul acesta m te gîndeşti la gheşefturile tale de la biroul de H avocatură. II — Bine, dar eu cum rămîn, strigă disperat m Vârgolici. M Tăcerea se restabileşte, autorul continuă cu ci- M tirea, impresiile ne mulţumim a le comunica prin 1 strâmbături de gură sau ridicaturi de ochi în pla- * fond. i + Dar iată că iar sunt nevoit să-mi calc cuvîntul şi să fac încă o mică digresiune. Era încă o regulă consacrată la „Junimea" aceea de a nu întrerupe pe cititor cu observaţii sau cri- ftici pînă la sfîrşit şi numai la sfîrşit avea fiecare dreptul ca să-şi formuleze criticile sale, chiar critici de detail: ? Această regulă n-a fost admisă şi consacrată decît în urma unei violente discuţii timp de mai mulţi ani. Două păreri fusese în luptă, unii pretindeau că criticile de detail trebuiesc formulate în timpul cetirei, fiind la locul lor acolo, iar nu în discuţia generală de la urmă. Motivele pe care se bazau aceia, dintre care era şi dl. Pogor, erau destul de întemeiate. — In adevăr ziceau ei : într-o poezie sau lucrare lungă, în timpul citirei te izbeşte un cuvînt nepotrivit, o comparaţie falşă, o inversiune de frază imposibilă, o licenţă poetică scandaloasă, este drept ca să atragi atenţia imediat, altmintrelea cum voieşti ca eu ascultător să ţin minte toate observaţiile de detail care mi se sugerează şi să le formulez tocmai la urmă ? 181 O poezie e frumoasă nu numai ca formă şi idee generală, ci şi ca detail. D-stră, cei care sunteţi de părerea contrară sacrificaţi detaliile generalită-ţei, căci vă provoc ca să fiţi în stare la urmă să relevaţi toate imperfecţiunile de stil, de formă etc, pe care le-aţi observat în timpul cetirei. In fruntea partizanilor celeilalte idei era dl. Maiorescu. Ei răspundeau : — Este imposibil ca să fie permis a se face critica la fiecare vers sau strofă, căci atunci nu se mai poate urmări ideea şi dezvoltarea poetului, nici nu-ţi poţi face o idee de valoarea integrală a lucrărei. Observaţiile de detail, în cursul cetirei strică efectul poeziei celei mai frumoase. Cît despre detailuri, ori o poezie e bună şi atunci ai foarte puţine observaţii de detail de făcut, ori dacă ai multe, aceasta înseamnă că poezia e mediocră şi n-ai nevoie să le formulezi pe toate la urmă, poezia cade de la sine. Binînţeles că această părere din urmă a triumfat cu timpul, şi „Junimea" avea între altele o calitate : îndată ce se admitea un lucru ca consacrat, nimeni nu mai protesta în contra lui, putea să fie absurd, dar odată admis toată lumea se închina. Aşa că societatea cea mai turbulentă — căci turbulentă era „Junimea" — o vedeai supusă şi respectuoasă cînd era vorba de tradiţiile ei. Desigur că cei mai neastâmpăraţi şopteau prin unghere, dar nu întrerupeau decît foarte rar şi nu formulau critici care erau interzise. * Ce conţinea critica lui Ştefan Vârgolici, pe care n-o ceti pînă în capăt ? Era critică ca să fie critică, fără ca să conţină nimica substanţial. Vădit că autorul voise să facă şi el ceva în felul criticilor d-lui Maiorescu şi făcuse un pastiş palid şi chiar nedrept. Vârgolici o luase chiar de la început, criticînd chiar titlul revistei d-lor Laurian şi Mihăilescu. Ce înseamnă, se întrebă el, cuvîntul de tranzacţie literatură şi ştiinţă ? Acest termen, adăogea, este juridic şi înseamnă o învoială prin care împricinaţii sfîrşesc între ei o neînţelegere născută sau previn o neînţelegere viitoare. Era textual definiţia ce o dă codul. Ce neînţelegere voiesc să evite d-nii Laurian şi Mihăilescu în litere şi ştiinţe ? se întreba. Şi pe tonul acesta continua senin şi liniştit. Vârgolici găsea pe urmă că acest titlu este în parte furat din englezeşte, căci la Londra există o revistă Tranzacţii filosofice, şi cu o mare naivitate găsea la locul lor la Londra Tranzacţiile filosofice, pe cînd nu voia în ruptul capului să admită la noi Tranzacţiile literare. Acest fel de critică, dacă o semnalez, este că ea arată starea sufletească şi mentală a „Junimei". Ce voia „Junimea" în chestia culturală ? Voia ca să nu imităm pe străini în formele de cultură ale lor. De altă parte, cînd era vorba de mişcarea naţională, de literatorii noştri „Junimea" o privea cu dispreţ, — şi cel mult dl. Maiorescu făcea excepţii pentru patru, cinci literaţi şi scriitori, — şi tot ea căuta pe cale de traducţii să introducă gustul literaturei străine, mai cu seamă a celei germane. * Evident că era o contradicţie în aceste două ten-dinţi ; eu ştiu că contradicţia aceasta să putea foarte bine împăca în formă ; „Junimea" zicea, că dacă este în contra literaturei naţionale, este fiind- 183 că aceea este mediocră sau proastă, si că dacă ea lucrează a introduce gustul literaturei străine, este ca in aceea să găsesc lucruri admirabile. Că, de asemenea, dacă ea este pentru limba română aşa cum ne-a dat-o veacurile, e că ea este frumoasă, şi că dacă „Junimea" e contra neologismelor, este că acestea desfigurează limba. Dar nu e mai puţin adevărat că în ultima analiză, „Junimea" apăra o limbă care nu era încă literară, limba naţională, însă în acelaşi timp se opunea la introducerea a orice cultură generală străină, care ar fi putut-o cultiva, sub cuvîntul că sunt importaţii străine, care nu se potrivesc cu gradul de cultură al ţărei. Critica lui Ştefan Vârgolici contra Tranzacţiilor literare din Bucureşti nu era altceva decît ecoul acestor credinţe ale „Junimei", iar deosebirea fundamentală între şcoala de la Iaşi şi cea de la Bucureşti, rezida tocmai în aceasta. Şcoala literară din Bucureşti deschisese porţile largi înrîurirei străine în domeniul intelectual, ea căuta să lumineze spiritul cu felul de material potrivit sau nu gradului nostru de cultură, pe cînd şcoala din Iaşi, s-a văzut mai sus că era contra. Ceva mai mult, şcoala literară din Bucureşti avea dragoste pentru mişcarea culturală naţională, şi cînd era vorba ca să judece o lucrare naţională, nu punea ochelari nici nu era dificilă, tocmai contrarul „Junimei". De aici ciocniri între aceste două tendinţi. Aşa, astăzi nu s-ar mai înţelege pentru ce, apărînd o revistă cu titlu de Tranzacţii literare şi ştiinţifice, cuiva i-ar veni în minte ca, ocupîndu-se de acea revistă să-i critice titlu. Cine se ocupă astăzi de un titlu care îşi dă o revistă sau o gazetă ? în genere titlul unei reviste rar corespunde conţinutului, aceasta se întîmpla şi la titlu multor cărţi precum şi a multor piese. Aşa, avem actualminte o revistă intitulată Revista idealistă. De ce idealistă ? Nimeni nu se întreabă. Avem o alta Semănătorul. Dacă ar căuta cineva pricina, apoi ar putea să zică că titlu acestei reviste este pretenţios ; sînt sigur că nu le-a trecut prin minte întemeietorilor un asemenea sentiment. O alta poartă titlu de Viaţă Nouă. Evident că dl. Densuşianu nu are pretenţia a reînoi mişcarea noastră literară şi ştiinţifică, şi aşa mai departe. Pe atunci, pe cînd Vârgolici făcea critica de care e vorba, ieşeau o mulţime de gazete cu titluri foarte pompoase şi pretenţioase : Columna lui Traian a d-lui Hasdeu, Trompeta Carpaţilor, Dacia. literară etc, etc. Ce găsea deci Ştefan Vârgolici de criticat în titlu Tranzacţii literare şi ştiinţifice ? îl supăra că titlul este luat din englezeşte, căci la Londra există o revistă Tranzacţii filosofice. Ei şi ? Ce mare crimă făcuseră d-nii Laurian şi Mihăilescu ? Şi dacă există la Londra o revistă Tranzacţii filosofice, de ce doi tineri din ţara românească, în lipsa de a găsi un alt titlu, să nu dea revistei lor acela de Tranzacţii literare ? Ştefan Vârgolici îşi dădea seama de micimea acestui fel de critică, cu atît mai mult cu cît, „Junimea" fiind pentru teoria fondului şi despre-ţuind pe acea a formei, critica care o făcea avea încă şi mai puţină valoare, de aceea el simţeşte nevoia de a se justifica şi scrie următoarele : „Mulţi vor crede că faptul e atît de neînsemnat în sine, încît nu merită să se ocupe cineva de dînsul. 184 185 Am fi şi noi de părerea aceasta, dacă rătăcirea n-ar veni dintr-un sistem greşit, ce consistă în a momiţări pe străini în toate, a lua cu ochii închişi şi a aduce la noi tot ce vedem la dînşii, crezînd că facem prin aceasta un serviciu limbei şi mărim fondul cunoştinţelor noastre". Cum vedeţi, sistemul junimist iese în evidenţă ; este oprit după „Junimea" ca un scriitor român să se inspire sau să imiteze pe străini : ori eşti original în totul, ori traduci. Evident că această concepţie era reacţionară şi greşită. Cultura se dă şi se primeşte pe toate căile, prin traduceri, prin imitaţie, chiar prin plagiat. Pentru cititor este indiferent mijlocul pe care autorul îl 'utilizează, plagiatul priveşte numai cinstea plagiatorului, lucrarea lui însă rămîne bună şi folositoare pentru cititori. Două scoale cu tendinţe opuse se pot certa cît vor pofti pentru tendinţele lor respective, grosul publicului cititor se foloseşte şi din una şi din alta. Dar Vârgolici mergea mai departe cu critica şi continua în felul acesta uimitor : „Nu e destul ca un articol literar sau ştiinţific să fie publicat în altă ţară pentru ca să fie bun şi pentru publicul nostru, nu toate adevărurile recunoscute aiurea şi care pot interesa acolo, pot fi prin aceasta interesante şi pentru cititorii unei foi din ţara noastră". Aceasta era prea mult, aici Vârgolici îşi exprima ideile sale proprii, iar nu ale „Junimei". De aceea, mai mulţi membri s-au revoltat faţă cu asemenea fenomenale idei. — Adică cum, strigă Lambrior, ştiinţa nu e tot una peste tot locul ? Un adevăr, nu e tot adevăr, fie scris în româneşte, fie în altă limbă ? Apoi 186 adevărurile după categorii ? Să mă iertaţi, eu nu primesc asemenea lucruri. — Şi de cînd, strigă un altul, a vorbi despre obligativitatea învăţămîntului este inutil, fiindcă principiul este intrat în legile noastre ? — Şi de cînd, am adaus eu, cei de la Tranzacţiile literare, trebuie să ceară voie de la Vârgolici şi acesta să le dicteze ce trebuie să scrie şi ce nu trebuie să scrie ? Vârgolici se făcuse roşu şi nu ştia ce să mai răspundă. Dl. Pogor interveni şi el în discuţie. Curioasă natură mai era şi a d-lui Pogor. Pe dînsul nu-1 interesau în genere discuţiile de la „Junimea" cînd nu lua el iniţiativa, de aceea lăsa caracuda să discute, făcând haz de loviturile care se dădeau şi se primeau. Şi de astă dată nu zisese nimic, cînd a văzut însă că noi îl încolţim pe Vârgolici, atunci exclamă rîzînd : — A păţit-o Micenco, negustorul de porci. După întrerupţia de mai sus, dl. Pogor căpătă vervă şi atunci, adresîndu-se lui Vârgolici, îi zise : — Bine, Micenco, adică studiile tale asupra lui Don Quichotte şi asupra literaturei spaniole interesează mai mult cititorul român decît un articol a lui Tiberghen asupra învăţămîntului primar ? (Printre altele Vârgolici critica ca nefiind la locul lui Tiberghen). Fiindcă Maiorescu se leagă de toată lumea şi ştie a le potrivi, apoi înseamnă că cu toţii să facem acelaşi lucru apropo de toate nimicurile ? Vârgolici tuşea şi voia să răspundă, dar n-avea timp. — Ia staţi, ia staţi mă rog, strigă dl. Negruzzi. Aici iar un parantez. 187 Dl. Negruzzi făcea pe împăciuitorul de cîte ori discuţia se învenina şi lua apărarea celui mai slab, lucrul pentru care dl. Pogor îl zeflemisea tot timpul. De multe ori îi zicea : — Bine mă Jac, în politică tu eşti autoritar, teoria ta este că, cînd un inferior se ceartă cu un superior, superiorul are dreptate, fără a cerceta. Aşa mitropolitul are dreptate faţă cu protopopul, prefectul faţă cu subprefectul etc. Cum se face că aici, tu sări în ajutorul celui inferior faţă cu superiorul ? Noi făceam mare haz totdeauna de asemenea execuţii. Iar dl. Iacob Negruzzi se mulţumea să răspundă : — Aceste sunt fleacuri de ale lui Pogor, închid parantezul. Dl. Negruzzi, intervenind, zise : — Mă rog, să ne înţelegem, Vârgolici are dreptate, căci etc, etc. Iar dl. Pogor adăugea : — Se înţelege că orice critică în contra altei reviste e bună, căci este ştiut că numai Convorbirile literare sunt serioase şi scriitorii lor sunt toţi genii. Ei bine, află de la mine un lucru, eu nu am citit Convorbirile literare de trei luni, pînă într-atîta ele mă plictisesc. — Noroc, am adăugat eu, că în aceste trei luni de zile eu n-am scris nimica. — Ce s-a scris în aceste luni ? întrebă dl. Pogor. — Burlă a făcut filologie indo-europeană şi a dovedit în contra lui Hasdeu că cuvîntul raţă este de origină indiană. Prin chipul acesta, din glumă în glumă s-a uitat ca să se mai revină la critica lui Vârgolici, iar dl. Negruzzi care văzuse că se liniştise lucrurile, lob cu un gest ironic luă din mîinile lui Vârgolici manuscriptul, zicînd : — Puteţi voi zice orice, aceasta (arătînd manuscriptul) înseamnă şase pagini din Convorbiri. Evident că de multe ori noi eram nedrepţi cu mişcarea literară din Bucureşti, dar fiindcă războiul se declarase, dădeam înainte lovituri cum puteam, şi pe drept şi pe nedrept. în adevăr, nu era zi în care foile din Bucureşti să nu ne atace şi să nu caute ca să ne ridiculizeze. Aşa dl. Laurian desigur că a păstrat ciudă pentru critica în contra Tranzacţiilor literare. într-un număr, făcînd revista ziarelor literare şi vorbind de Columna lui Traian, zicea de astădată şi Revista contimporană, ,,Pe lîngă lecţiunile de istorie, ce dl. Tocilescu dă criticului istoric de la Convorbiri etc, etc." era vorba despre mine. Auzi dl. Tocilescu care îmi dădea mie lecţiuni de istorie ! Dl. Tocilescu era pe atunci un debutant în istorie ca şi mine şi scria sub inspiraţia directă a d-lui Hasdeu. Poate dl. Laurian nici nu citea răspunsul la critica mea, dar fiindcă eu eram de la Convorbiri şi dl. Tocilescu de la Columna lui Traian, îi se părea natural ca dl. Tocilescu să aibă dreptate faţă cu mine. Alt exemplu. Dl. Xenopol tradusese din nemţeşte un roman : Rosa cea oarbă. A fost destul ca să vadă că romanul este tradus de un colaborator de la Convorbiri, pentru ca să-şi bată joc de traducere. Şi ce critică în acea traducere ? Limba, pe care o crede că e o schimonositură a d-lui Xenopol. In 189 realitate ce critică ? Critica limba moldovenească în care dl. Xenopol tradusese romanul. îşi bătea joc de cuvîntul ţintirim, cum se zice în Moldova la cimitir, care e un cuvînt franţuzesc. Se scandaliza de pergamentul scîrnav şi nu s-ar fi scandalizat dacă ar fi fost pergamentul murdar. Se mai scandaliza de schingiuit mare multă vreme, nevrînd să ştie că mare multă vreme este o expresie populară, şi pe lîngă că e populară e chiar şi frumoasă şi românească. Dl. Pantazi Ghica, cel mai maltratat din Beţia de cuvinte, după dl. Ureche, găsea locul ca să înjure Convorbirile chiar în descrierea călătoriilor sale prin Moldova. Aşa într-un număr vorbeşte cu dispreţ de cei de la Bolta rece, ca Eminescu, Bod-nărescu etc, şi adaugă sentenţios că în ciuda tuturor acestor pigmei vor rămânea la posteritate numai poeziile lui Alecsandri şi ale lui Zam-firescu. Zamfirescu era poetul Revistei contimporane. Iar dl. Hasdeu scria cam tot pe atunci în Columna lui Troian următoarele : „în acel moment mi s-aduse numărul Convorbirilor literare, în care dl. Maiorescu bătîndu-şi joc de Bărnuţiu, de Şincai, de Cichindel, de Ci-pariu, de Sion, de Bolintineanu, de toate somităţile cugetărei române, şi mai ales de poeţi., celebrează cu emfază aşa numita Noua Direcţie, inaugurată — risum teneatis — de d-nii Bodnătescu, Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti". Şi aceste le scrie dl. Hasdeu, care fusese tratat de Convorbiri la rîndul lui de Aghiuţă. Nu era exact că dl. Maiorescu îşi bătuse joc de Bărnuţiu, de Şincai, de Cipariu şi de Bolintineanu, a căror merit Convorbirile îl recunoscuse, îşi bătuse joc de Cichindel şi de Sion. (90 Pe urmă, ia observaţi cum posteritatea consacră sau descalifică oameni batjocoriţi sau ridicaţi în înaltul cerului de contimporani ? în curentul de animozităţi îndreptate contra „Junimei", Eminescu este nesocotit şi batjocorit, şi cu toate aceste posteritatea 1-a consacrat ca pe cel mai mare poet al generaţiei după Alecsandri, ca pe unicul poet al acelei generaţii, pe cînd cine-şi mai aduce aminte astăzi că a fost un Mihail Zamfirescu, poetul. Să vorbesc despre poetul M. Zamfirescu. Acesta era poetul iubit de la Revista contimporană, el era considerat acolo ca un adevărat geniu, tot ce scrie era găsit admirabil, versurile lui erau citite şi comentate cu entuziasm. Aşa dl. Pantazi Ghica, nuvelistul revistei, a făcut şi o nuvelă, Elena cea frumoasă pe tema versurilor din Plinsul nopţei a poetului. Eroina aşezată pe o stâncă aruncă văilor strofele d-lui Zamfirescu, pe urmă se mai opreşte, mai gîndeşte şi mai declamă încă cîteva strofe. Cînd cei de la Revista contimporană au voit să se răzbune pe „Junimea", s-au adresat poetului Zamfirescu ca să facă o satiră. Muza de la Borta rece este opera lui Zamfirescu. Astăzi chiar cînd vorbesc cu vreunul din aceia, de exemplu cu dl. Petre Grădişteanu, d-sa suspină şi zice cu admiraţie : — Bietul Zamfirescu, ce mare poet era ! * La „Junimea", poetul Zamfirescu nu era gustat de loc. Mai întîi, cenaclul poeţilor îl priveau din înălţimea concepţiei lor nebuloase. Bietul Bondă- 191 rescu avea un surîs de dispreţ cînd se vorbea de acel poet. De multe ori îl întrebam : — De ce nu guşti pe Zamfirescu ? După ce stătea un minut, el răspundea : — Nici nu cunosc un poet Zamfirescu, cunosc un versificator banal care n-are nici idei nici formă. Emineascu rîdea vorbind de Zamfirescu, şi toată critica lui se reducea în rîs, nici nu voia măcar să discute asupra acestui subiect. Noi ceştelalţi, care nu eram poeţi, păstram oarecare sînge rece în aprecieri, dar evident că judecata noastră se resimţea din şcoala din care făceam parte. De vreo două ori dl. Iacob Negruzzi a cercat ca să citească cîteva poezii de ale lui Zamfirescu, dar nu a reuşit căci la fiecare pas cel din urmă din caracudă îşi permitea observaţii, critică şi zeflemele. în realitate este greu de definit talentul lui Zamfirescu, căci necontestat că avea oarecare talent. Zamfirescu era din şcoala marilor poeţi romantici, tenebroşi, suspinători şi plîngători. în poeziile sale el îşi avea domiciliul prin cimitirele cu sute de morminte sau cu unul singur al iubitei sale ; mai trăia de asemenea prin ruine de vechi castele, conversaţiile lui le făcea cu morţii, cu strigoii, cu luna, mai cu seamă cu luna, pe care o cînta mai în toate poeziile sale. Era din şcoala lui Bolintineanu, pe care îl urmează foarte de aproape ; are aceeaşi imaginaţie fabricată, ca să zic aşa, şi, ca şi acela, neglijează limba pînă întru atîta încît cineva ar crede că la dînsul, poet, limba nu era preţuită de loc, foarte puţină inspiraţie sinceră. în adevăr, ce sentiment de realitate poţi găsi într-un poet care trăieşte într-o lume de visuri, de concepţii supranaturale ? Foarte puţină variaţie în 192 subiecte, aproape acelaşi formular de locuţii şi de cuvinte ; materialul său poetic prin urmare este foarte redus, redus la cea mai simplă expresie ; şi, cu toate aceste, Zamfirescu nu era lipsit de talent, era ceva care-1 făcea să se distingă de alţii. Cum am spus, la „Junimea" nu era chip să vorbeşti de Zamfirescu, dar cîţiva dintre noi aveam, am spus-o, o societate istorică în care scop ne adunam o dată pe săptămînă, joile. Acolo citeam şi discutam unele din poeziile lui Zamfirescu ; aproape toate erau făcute pe acelaşi calup. De exemplu, luam Plînsul nopţei, şi-1 comparam cu o altă poezie The Spleen şi ne dedeam la următorul crud amuzament pe socoteala lui Zamfirescu. De exemplu eu începeam a citi strofa întîia din Plînsul nopţei, Lambrior citea strofa a doua din The Spleen, şi Cernescu strofa a treia din o altă poezie a lui Zamfirescu, şi continuam aşa cîtva timp, pînă cînd nu mai puteam de rîs, fiindcă strofele, măcar că erau din poezii diferite, se aranjau şi concordau ca şi cum ar fi fost o singură poezie pe care noi o citeam. De exemplu, din Plînsul nopţei. E un cînt de doliu Ce se repeţeşte, Cum răsare luna. Pînă apune in zori. Cu al frunzei freamăt. Care îl însoţeşte, Şi cu suspinare Plină de fiori. CJn veşmînt lung şi de doliu Se întinde întristător. 193 13 - Amintiri de la Junimea din Iaşi. voi. II Peste cîmpi, ca un linţoliu Peste aceia care mor. Miezul nopţei încet răsună în cadenţă repetat, Eu plîng singur, Noaptea e brună, Dorul meu e necurmat. Ei bine, cele două strofe din urmă sunt din alte două poezii decît din Plînsul nopţei, însă n-ai putea s-o ştii aceasta, fiindcă caracteristica lui Zamfirescu era de a descrie generalităţi, fie din natură, fie de sentiment. Am spus că luna juca un rol predominant în poeziile lui Zamfirescu. E drept că ea a jucat şi joacă încă un rol mai în toate compunerile poeţilor noştri. După ce* poetul o cîntă în o mulţime de bucăţi, pe urmă îi face o invocaţie, care se vede de departe că este inspirată din faimoasa Casta Diva. Nu mă pot opri de a cita vreo cîteva strofe, ca să vadă şi cititorul de astăzi felul talentului lui Zamfirescu. INVOCAŢIUNE LA LUNA O stelă radioasă, a căreia lumină învăluie pămîntul în razele-i cereşti, Poeţii te numiră a nopţilor regină ; Eu nu ştiu cine eşti ! Nu ştiu nimic de tine ! Cînd noaptea e frumoasă Te văd ca şi o lampă ce arde la altar, Şi încet, pe nesimţite, pe calea-ţi azuroasă Treci mîndră şi frumoasă în voluptuosu-ţi car I 094 Şi te contemplu lună din locuri solitare, Cînd dorurile mele mă fac a suspina, Şi-ţi spuneam a mea durere, şi lacrămile amare încep a înceta! O singură dată poetul se scoboară din regiunile inaccesibile ale vieţei de morminte, de ruine, de strigoi şi de mirese în haine scumpe înţepenite în sicriu, şi atunci simţim o plăcere deosebită, căci Zamfirescu ne apare un alt poet, poet amoros, găsind mai uşor cuvintele şi exprimînd sentimente uşoare şi drăgălaşe. Dar lui Zamfirescu îi e ruşine că părăseşte Olim-pul, ba chiar simţeşte o remuşeare, de aceea el se grăbeşte a-şi intitula poezia : Romanţă realistă, ca să ştie lumea că compunerea sa este un păcat pămîntesc, care nu-1 poate distrage din cariera sa de poet idealist şi eteric. Ei bine, noi de la societatea cea istorică, am gustat pentru prima oară pe Zamfirescu în Romanţa sa realistă şi ca să vadă cititorii pe Zamfirescu sub o lumină favorabilă şi sub faţeta aceasta a talentului lui, am căutat şi am găsit acea poezie în colecţia Revistei contimporane, şi reproduc din ea cele patru dintîi strofe : ROMANŢA REALISTA Cînd ziua trece, cînd noaptea vine Aducînd visuri d-amor cu ea Spuneţi-mi mie, fraţilor cine Face să zboare inima mea ? Nu e nici înger, nu e nici fee E o femeie, E doamna A.„ 195 13* Este o brună cu fruntea pură, Cu pârul negru... ochi lot aşa ! Buze de rouă >-o mică gură, S-o vezi o dată n-o poţi uita. Este mai zveltă şi mai uşoară Ca fulg ee zboară, E doamna A... O mină albă şi diafană... Ş-apoi piciorul şi forma sa !... Dar mută fie gura profană Care va spune de el ceva ! Dar sin ?... dar zîmbet ? dar... Să spuie toate De doamna A... cine poate Buclele sale cad în inek Rotunzi-i umeri a-i inunda... De n-ar fi doamna nopţilor mele Aş crede o zînă sau altceva. Corpul ei june se îmlădie In frenezie E doamna A... Fondul poeziilor lui Zamfirescu este banal, forma neîngrijită şi fantastică, şi cu toate aceste se bucura de o mare reputaţie la Revista contimporană. Un colaborator al acelei reviste, dintre cei mai neobosiţi Pantazi Ghica, într-o nuvelă a sa scrie următoarele : „O dată, pe cînd nu erau încă drumuri de fier, nici poduri peste ape, mergînd la Moldova era să mă înec în Trotuş, — nu în rîu, ci la mal — ca românul vechi cu dinţii de papură. Caii se înămoli-seră într-o infectă mocirlă unde să-nfundase trăsura pînă la tăblii. Atunci — adică nu atunci, căci 196 in momentul primejdiei nu mă mai gîndeam nici la poeţi, nici la poezii — după ce am scăpat din nevoie, mi-am amintit un cîntec care se răspîn-dise în ţară, intitulat : «Mă închin măi neneo cu plecăciune.»- Şi în indignaţiunea mea, am adresat ilustrului nostru poet Vasile Alecsandri, ca răspuns la : Dulce ţară şi frumoasă ! următoarele versuri, pe cari le-am rimat într-un moment de sublimă inspiraţiune : Moldova-i dulce, nu am ce spune, Dar cînd Trotuşul este să treci, Si chiar la mal stai să te-neci : Mă închin măi neneo, cu plecăciune Şi oare aceste versuri n-ar merita onorile posteri-tăţei ? Cu toate aceste se vede că poetul Alecsandri fie de gelozie ori de meserie, fie de ingratitudine a aruncat inspiraţiunea mea în coşul uitărei, şi versurile mele au repausat acolo, între ale d-lui Bodnărescu şi ale lui Prodănescu, care se ceartă pe muza de la Borta rece. Da, toate mor în lume, doamna mea, poeziile mele ca şi ale domnilor, Bodnărescu, Eminescu, Prodănescu, Vasile Alecsandri şi Zamfirescu au noroc ! poeziile lor trăiesc, sunt cîntate pe toate tonurile, admirate şi lăudate, poeziile lor vor trăi pentru că, deşi adevărat este că — «totul moare, total piere din, lume !» — sunt insă lucruri nepieritoare, cari au privilegiul nemurirei.'' Şi domnii de la Revista contimporană îşi permiteau să ne numească pe noi de la „Junimea" societate de admiraţie mutuală ! 197 Niciodată noi n-am avut asemenea exagerări de limbagiu, niciodată noi nu ne numeam unii pe alţii : geniali, neperitorii, iluştrii. Las de o parte apropierea între Prodănescu şi Eminescu. Pantazi Ghica fusese prea maltratat de Convorbiri, pentru ca să aibă o apreciare cît de puţin imparţială. Dar ee ziceţi de Alecsandri comparat cu Zamfirescu, şi Zamfirescu cu Vasile Alecsandri şi puşi pe aeelaşi picior de egalitate ! Vasile Alecsandri, care era foarte înfumurat şi susceptibil, a trebuit să găsească aceste laude în tovărăşie cu Zamfirescu de foarte prost gust, chiar o necuviinţă, căci nu îţi este permis ca să comparezi un poet cu reputaţie strălucită, un poet drăgălaş, cu limbă admirabil de frumoasă, cu gîndi ri clare şi limpezi, cu Zamfirescu, care, în Bucureşti, era între altele şi poetul satiric fără nici o sare a mai multor ziare umoristice. Altmintrelea era apreciat Alecsandri la „Junimea". Dl. Maiorescu în Direcţia sa Nouă îi rezer-vează un loc de onoare aparte şi numai după aceea vorbeşte de Eminescu şi Bodnărescu. Noi, la „Junimea", de multe ori petreceam căutînd în ziarele şi revistele bucureştene cum scriitorii se tămîiau unii pe alţii, dîndu-şi epitetele cele mai exagerat de elogioase. Iar în critica Istoriei românilor de dl. Hasdeu de multe ori mi-am bătut joc de asemenea slăbiciuni necunoscute la „Junimea". De altmintrelea această deosebire între Iaşi şi Bucureşti se explică şi prin deosebirea de şcoală. Cei de la Bucureşti voiau să urmeze şcoala franceză, a cărei critică se ştie cît este de delicată şi fină, dar ei cădeau în platitudine. 198 Cădeau în exagerare, puneau, cum zice, picioarele în farfurie ; de aici laudele cele mai exagerate pentru un lucru de nimic. Din contra, la „Junimea" se adoptase mai mult şcoala germană în critică, evitîndu-se grosierităţile aceleia. Iată de oe noi nu ne aruncam epitete de genii, talente mari etc, şi iată de ce ne revoltam că le vedeam aşa de des întrebuinţate în Revista contimporană şi în şcoala d-lui Hasdeu. * Cum am zis, altădată, multe cusururi o fi avut „Junimea", dar acesta desigur că nu. Bunăoară iată o chestie care separa pe unii din membrii „Junimei" şi de care cititorii se vor mira. Aşa, astăzi cine se mai îndoieşte oare că muzica este o artă, şi încă una din cele mai delicioase, poate aeea care impresionează mai adânc din toate pe om, şi cu toate aceste la „Junimea" se contesta aceasta. Dl. Vasile Pogor, susţinut de Lambrior şi alţi cîţiva, tăgăduiau muzicei calitatea de artă, mai cu seamă de artă cu emoţii intelectuale şi ideale. De cîte ori noi nu ne-am certat pe această chestie, mai ales că printre noi erau muzicanţi, precum dl. Maiorescu care cînta din flaut, dl. Roiu, colonelul Scheletti, un distins muzicant şi mai cu seamă pianist etc, etc. Dl. Pogor îşi formula teoria astfel: O artă trebuie să-ţi dea impresii de plăcere generală şi să-ţi nască idei de oarecare idealitate. Mie muzica nu-mi produce absolut nici o plăcere, nici o emoţie, este o combinaţie de sonuri şi atîta, zicea. După multe discuţii dl. Pogor, a concedat un lucru : că muzica îţi dă impresii numai cînd eşti la masă şi în petreceri cu femeile. 199 Apoi adăugea : ■— Acesta e pentru mine rolul muzicei, să stai la masă, să mănînci bine, să bei bine şi lăutarii să-ţi cînte. în aceste împrejurări recunosc că muzica este un fel de artă de ordin inferior. Lambrior nu făcea nici măcar această distincţie ; ca naţionalist ce era, şi ca unul din cei trei români, el nu înţelegea altă muzică şi alte cîntece decît cele româneşti de la ţară. Cînd era vorba de muzică occidentală, de clasici, de muzica teatrală şi instrumentală, el le contestă orice merit. Noi îl întrebam : — Care e după tine perfecţiunea artei muzicale ? — Muzica populară din timpurile cele mai vechi şi pînă astăzi, acea care se cîntă fără note şi care n-a fost pusă niciodată pe note. — Dar muzica modernă, muzica de compoziţie ? — Asta nu e muzică, este un fel de juxta-poziţie de sonuri fără nici un sens. La toate aceste noi răspundeam prin glume mai mult, căci o discuţie serioasă, înţelegeţi că nu comporta subiectul. — Cunosc, zicea unul din noi, un animal care simţeşte ca şi dl. Pogor în muzică, este dinele, sunteţi în bună companie. La care dl. Pogor răspundea cu mult spirit : — Apoi şi eu cunosc un animal meloman, măgarul : compania lui vă place ? Dar din toate aceste se năştea discuţia asupra unei chestiuni foarte serioase şi anume : dacă omul are natural instinctul muzical, sau dacă gustul muzicei se capătă prin educaţie, şi aceasta nu cu privire la muzica populară, ci la muzica savantă, artificială, adică acea datorită compozitorilor muzicali. 200 XI ARTELE LA „JUNIMEA" La „Junimea", chestiile de artă şi literatură primau toate. Se făcea foarte puţină istorie, şi în această materie ideile lui Buckle erau acele care dominau. De altmintrelea mărturisesc că numai sub forma de legi generale ieşite din dezvoltarea omenirei şi a civilizaţiei se poate concepe în mod superior istoria, şi Buckle părea acum 30 de ani a merge pe calea acestui deziderat. Este aşa de simplu şi grandios să reduci toate chestiile complicate a unei dezvoltări de mai multe mii de ani la legi fatale şi imutabile, încît îmbrăţişezi imediat ideea. Astăzi însă cînd Buckle este uitat, fără a fi desconsiderat, constat în ce iluzii optimiste ştiinţifice trăiam noi de la „Junimea" acum 30 de ani, şi cum neglijam faptele, pentru legi istorice improvizate de un autor de mare talent. încercarea lui Buckle a fost de atunci reluată din nou pe o scară mai înaltă, după ce impulsia fusese dată mult înaintea lui Buckle ; voiesc să vorbesc de ceea ce se înţelege astăzi sub numele de sociologie, de acest nou miragiu a generalizărei şi a stabilirei de legi fixe în materie socială. * Dar dacă se făcea puţină istorie, se făcea şi mai puţină filologie. Filologia era lăsată pe seama Convorbirilor literare, în coloanele cărora se publicau direct articolele d-lor Maiorescu, Burlă, Cihac etc. Foarte >c 201 rar am auzit la „Junimea" discuţii de filologie, fiindcă în genere acele discuţii n-au un caracter general. De altmintrelea era un fel de aversiune din partea majorităţei membrilor în contra acestei ştiinţe sterile, fără agrement şi care forţaminte ia aere pedanţi ce. Mi-aduc aminte că, cînd am început să mă ocup de filologie şi s-a aflat de acest lucru la „Junimea'1, nu ştiu cine m-a întrebat cu mirare : — Ce, tu voieşti să te faci filolog ? Şi eu nu spusesem, afară de lui Lambrior, nimănui aceasta. Cum aflase cei de la „Junimea" de această înclinaţie a mea ? Printr-o indiscreţie a librarului. Librarul prin care comandam cărţi de filologie, crezînd că nu face nici un rău, spusese unuia de la „Junimea" că făcusem o asemenea comandă. De altmintrelea, cum am spus-o altă dată, ocupaţiile mele cu istoria românilor mă împingea spre filologie şi spre cunoştiinţa limbilor slave, ba chiar a fost un moment în care dl. Maiorescu, ministru de instrucţie, era hotărît să ne trimeată pe Lambrior şi pe mine la Praga, ca să studiem limba slavonă, şi eu primisem această idee cu plăcere. Cînd s-a auzit de acest lucru la „Junimea", a fost o protestare şi o indignare generală. — Pe semne a înebunit Maiorescu ? ne zise dl. Pogor. Ce să căutaţi voi la Praga ? Şi ce să răscoliţi cu limba slavonă ? Doar un lucru puteţi face cu dînsa, să controlaţi traducerile de documente ale lui Hasdeu şi să constataţi falsurile pe care le comite. Apoi aceasta e prea puţin, lăsaţi pe Hasdeu la slavona şi falsurile lui. 202 T De altmintrelea dl. Pogor, spirit uşor şi rîzîtor, nu credea în filologie şi îşi bătea joc de dînsa cu orice ocazie. Mi-aduc aminte că într-o seară a intrat rîzînd la „Junimea" şi, după ce a rîs cîteva momente fără să ne spună de ce, apoi zise : — Azi am citit una bună, de a voastră filologilor (arătînd pe Burlă). Ştiţi de unde derivă cuvîntul Fuchs în nemţeşte ? De la grecescul Sâotcx. Şi sunt oameni serioşi care prin schimbări fantastice de litere, după ceea ce ei numesc legi, ajung să scoată un cuvînt nemţesc dintr-unul grecesc, pe motiv că amîndouă limbile sunt ariâne şi au o mamă comună. Vă puteţi închipui cum noi, filologii, am protestat. Burlă pe care noi îl numeam indo-euro-peanul, fiindcă se ocupa cu filologia acestor limbi, a luat cuvîntul ca să 'dovedească că de ceea oe îşi bătea joc Pogor este purul adevăr ştiinţific. • Şi avea dreptate Burlă. Dar păs să discuţi serios cu dl. Pogor în chestie de filologie şi într-o societate prevenită contra filologilor şi filologiei. De multe ori „Junimea" era o adevărată societate de copii, cu glume şi cu zburdăciuni copilăreşti. De unde venea mai cu seamă discreditul filologiei la „Junimea ?" Să vă spun. Pe atuncia dl. Hasdeu părăsise, sau, mai drept, suspendase studiile sale istorice, adică, după ce scosese vreo cîteva volume din Istoria sa critică, se aruncase în filologie, materie în care controlul este mai greu, şi încă în filologia limbilor indo-europeene. Prin urmare, rolul meu de critic încetă, căci nu eram destul de avansat în filologie ca să-mi permit a mă amesteca. 203 De cît cu aceasta dl. Hasdeu nu scăpa nici de „Junimea", nici de Convorbiri. Era un specialist printre noi, dl. Burlă, care imediat 1-a luat pe dl. Hasdeu, cum se zice, în primire, şi atunci cititorii Convorbirilor au asistat din nou la o altă ediţie de polemică, însă în loc să fie pe tema istorică, cum o făcusem eu, era pe tema filologică făcută de Burlă, tot contra d-lui Hasdeu, şi în locul articolelor mele interminabile istorice, paginile Convorbirilor fură acoperite cu articole tot aşa de interminabile ale lui Burlă. într-o seară Burlă vine furios la „Junimea", avînd în mînă un voluminos manuscript. — Ce este ? îl întrebarăm noi. — Este, răspunde, că Hasdeu îşi prea bate joc de filologie, această ştiinţă pozitivă care are legile ei. etc. — Bine, zise dl. Pogor, spune acum despre ce e vorba ? — Iată despre ce e vorba : Hasdeu îşi a permis ca să afirme că cuvîntul raţă este de origină albaneză sau elenă, (nu îmi aduc eu aminte bine), iar eu am să-i dovedesc că cuvîntul raţă este de origină ariană. Zicînd aceste el desfăcu manuscriptul şi, timp de două oare. ne duse apropo de cuvîntul raţă prin toate limbile, indiană, persană, celtică etc. La urmă ameţisem cu toţii, citaţiile din tot felul de autori, derivaţiile lui filologice, sufixurile şi prefixurile etc. ne dăduse la toţi o durere colosală de cap. Din cînd în cînd noi strigam : — Destul, destul... Burlă însă furios, citea cu pasiune înainte, ame-ninţînd chiar cu gestul pe dl. Hasdeu care lipsea. 204 Cînd sfîrşi era şi el extenuat, îi curgea sudoarea pe frunte şi îi se stinsese glasul. De la acea şedinţă memorabilă „Junimea" a luat în oroare filologia şi pe filologi. Ceea ce ocupa mai în întregime şedinţele de la „Junimea", erau chestiunile de artă şi literatură. în aceste chestiuni „Junimea" îşi avea ideile sale bine determinate şi nu ar fi ieşit din ele pentru nimic în lume. Cînd zic arte, să ne înţelegem. Două arte erau mai cu seamă recunoscute, anume : sculptura şi pictura. Sub dînsele venea arhitectura. Iar muzica era o artă discutată, după cum cititorii au văzut, chestie cu care am făgăduit că mă voi ocupa mai de aproape. în sculptură şi arhitectură ideea era foarte simplă : sculptura era cea antică, arhitectura de asemenea — Venus de Milo şi Partenonul. Acolo aproape s-a mărginit dezvoltarea acestor arte, acolo ele au ajuns la perfecţiune. Unii îndrăzneţi cercau să vorbească de arhitectură medievală, de acele splendide biserici, în care o imaginaţie variată este pusă în piatră, dîndu-ţi ideea grandiosului sau cel puţin a colosului, precum şi a castelurilor seniorilor, care, prin acumularea de piatră peste piatră, îţi dau ideea de trăinicie şi de forţă. Era o încercare zadarnică ; „Junimea" nu admitea ca valoare estetică, decît liniile pure, decît simetria templelor ateniene, înlăturînd cu dispreţ orice altă formă arhitecturală. 203 Mai admitea ceva, admitea arhitectura egipteană, piramidele etc, ca expresiune a puterei şi a veciniciei. Cînd era vorba însă de pictură, atunci ideile „Junimei" erau destul de vagi şi chiar variate. Nu era o doctrină ci mai mult păreri ; aici discuţia putea avea loc. în genere „Junimea" înclina pentru pictura Re-naşterei italiene, dar nu era entuziasmată de aceea epocă. Mulţi iubeau pictura flamandă, iar alţii, ca dl. Pogor, adorau pe cea veche germană a lui Durer, Holbein etc. Dar, repet, nu aveam la „Junimea" un fir conducător estetic în materie de pictură, de aceea, în ce mă priveşte, aveam idei confuze, nu puteam să găsesc o formulă explicativă, căci eu ca şi ceilalţi căutam ea să reduc totul la formule. Cînd, deodată, răsfoind cataloagele la librărie, dau peste studiile de estetică ale lui Taine anume Arta în Italia, Arta flamandă etc, etc. A fost pentru mine o revelaţie şi o scăpare. în sfîrşit puteam să am şi eu idei estetice în materie de pictură, puteam să susţin şi eu o discuţie în această materie la „Junimea". Toată lumea cunoaşte doctrina estetică a lui Taine ; el explică naşterea artelor şi dezvoltarea lor prin împrejurările înconjurătoare. într-un mijloc social ca acela al Italiei şi sub o climă ca a ei, a trebuit să se nască un Rafael, un Michelan-gelo, un Tiţian ; pe cînd în clima şi în natura olandeză şi flamandă a trebuit ca pictura să ia o altă formă sub penelul lui Rembrandt, Van-Dyck etc. Evident că această teorie a lui Taine nu explică mare lucru, evident că mi s-a părut mai tîrziu teoria lui insuficientă, dar cel puţin atunci aveam o teorie. 206 T „Junimea" nu putea să simpatizeze cu ideile lui Taine şi de cîte ori eu le susţineam nu găseam aprobare. în adevăr, „Junimea" cu ideile ei filosofice metafizice, şi cu idealul ei asupra frumosului intangibil, nu putea ca să guste teoria lui Taine, care explica arta nu prin sine-înseşi, ci ca fiind născută din împrejurări înconjurătoare. Desigur, pe atunci nu se punea chestia ca astăzi, arta pentru artă, dar „Junimea" în tot cazul nu aproba oa frumosul şi perfecţiunea să depindă de împrejurări. Era la „Junimea" o teorie generală, anume că o ereaţiune artistică, oricare ar fi ea, se naşte şi iese din sufletul artistului, asupra căruia natura înconjurătoare, prin urmare, nu poate să aibă decît o slabă influenţă. Această credinţă excludea, prin urmare, teoria lui Taine, care fie zis în treacăt, nici ea nu explica totul, căci ea trata numai o parte a chestiunei, cum se naşte o artă într-o ţară. De altmintrelea, ideea de artă pentru artă, fără a fi formulată la „Junimea", precum este astăzi, era întărită şi prin ideile filosofice în curs, conform filosof iei germane acreditate atunci şi importată la „Junimea" auzeai pe fiecare membru cînd discuta o chestie începînd a o divide de la început în două, şi anume : a începe prin a cerceta lucrul în sine, şi apoi în raport cu împrejurările exterioare. Era natural deci ca vorbindu^se de artă să se vorbească întîi de arta în sine. Formula adoptată şi oare, cum am spus, consista în a se susţine că orice operă artistică iese din sufletul artistului, dădea loc la confuzii şi scene 207 „Junimea", cînd era vorba de apli- nostime la carea ei. Iată o istorioară nostimă. La „Junimea" era şi un pictor de profesiune, răposatul Verusi. Verusi nu avea talent de execuţie, dar era un om foarte inteligent şi prinsese de pe aici de pe colo oarecare cultură generală, în tot cazul cunoştea teoria profesiunii sale. într-o seară se vorbea de tablourile lui Rafael, precum şi a altor artişti, şi nu ştiu care din partizanii artei în sine spunea că acele lucrări au ieşit gata din sufletul pictorului italian, apoi adresîn-du-se lui Verusi îi zise. — Nu este aşa ? Verusi care nu voia să-şi dea lămurit părerea, îngăimă cîteva cuvinte. Atunci îndrăzneţul, nu mi-aduc aminte care, îi explică lui Verusi cu răutate. — Iată un pictor care nu e sigur că o creaţiune iese spontaneu din sufletul artistului ! — Apoi dacă este aşa, trebuie să-ţi spun — adre-sîndu-se aceluia — că vorbeşti de lucruri pe care nu le ştii. Şi atunci făcu un mic curs foarte practic şi cunoscut de toată lumea. Iată cam ce zicea în substanţă Verusi : — Numai concepţia artistică iese, după cum ziceţi, din sufletul artistului, dar această concepţie el nu o poate executa dacă nu se serveşte cu mijloace foarte prozaice care sunt indispensabile. Admiri, de exemplu, un tablou a lui Rafael ; cînd zici că acea creaţiune a ieşit din sufletul artistului, te referi la idee, la concepţie. Dar ai intrat vreodată într-un atelier de pictor ca să vezi cum ei lucrează ? Dacă n-ai intrat, atunci de ce vorbeşti fără să ştii ? Piciorul în atelier se serveşte 208 de modeluri de femei îmbrăcate anume, sau goale, de bărbaţi, de copii, fără de care este aproape imposibil ca să zugrăveşti figuri pe pînză. Nu poţi scoate materialiceşte un cap din suflet, îţi trebuie înainte un cap de femeie, de bărbat, de copil, îţi trebuie un trup, chiar cînd zugrăveşti îngeri, chiar cînd zugrăveşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă la tablourile pictorilor Renaşterei, în fiecare Sfîntă fecioară sau Isus, contemporanii găseau asemănarea modelului care pozase, ba chiar pictorii unii s-amuzau, ca să pună în scene biblice sau evanghelice pe care le zugrăveau persoane în renume pe atunci, seniori sau dame mari ; fără aceasta nu se poate pictura. Acuma te rog să-mi explici cum toate aceste pot ieşi din sufletul artistului ? La această apostrofă indignată a lui Verusi, o mare parte izbucni în rîs. Iată cum teoriile abstracte şi imaginile aduc erori, de care cel întîi practicant într-o meserie îşi poate bate joc. Toate aceste însă ce dovedeau ? Dovedeau că la „Junimea" se discuta orice chestie, se emitea, se susţinea păreri greşite de multe ori, dar erau păreri care ridicau nivelul societăţei. Viu acum din nou la muzică. „Junimea", cum am zis, avea în sînul ei muzicanţi distinşi, avea în prima linie doi compozitori de valoare : pe colonelul Scheletti, de la care a rămas multe bucăţi de piano şi pe Gheorghe Scheletti, cunoscutul compozitor, una din cele mai delicate naturi artistice care am avut noi. în afară de aceştia, erau mai mulţi executanţi, prin urmare s-ar părea că ar fi neînţeles ca muzica să fi fost pusă în discuţie şi să-i conteste calitatea de artă. 209 1* Cu toate aceste se contesta, cum am spus, muzi-cei calitatea de artă. De ce ? Completez teoria d-lor Pogor şi Lambrior : O artă trebuie să aibă ca calitate primordială acea de a fi înţeleasă de toată lumea la prima vedere, orice atenian aprecia statuiele din pieţele publice, oricine înţelegea şi admira liniile armonioase ale templurilor, care se detaşau în orizontul albastru. Iată de ce arhitectura şi sculptura sunt arte, ele răspund la năzuinţele naturale ale frumosului sădite în om. De asemenea, pe Omer toată lumea îl gustă şi îl înţelege. La Otello toţi spectatorii sunt adînc emoţionaţi fiindcă acolo este/ vorba de sentimente eterne omeneşti. Asta-i artă. Cînd d-ta însă muzicant vii sub pretext de artă şi, lăsînd de o parte instinctul natural al cîntărei şi al melodiei, te arunci sub pretext de simfonie în împărecheri bizare de şonuri şi într-o orchestraţie deşănţată, la care eu nu înţeleg nimic, pot eu să dau elucubraţiei tale numele de artă ? Este un sentiment muzical vădit în om, pe acela îl admitem, ziceau apărătorii teoriii, de aceea admitem cînturile populare, admitem melodii, admitem ce cîntă lăutarii la masă, la petrecere, dar nu admitem compoziţiile germane şi franceze care se depărtează de la simţul muzical înăscut în om. * Pusă chestia aşa, teoretic, ea se putea discuta şi ea conţinea o mare parte de adevăr. Decît unde nu ne înţelegeam era la aplicaţia teoriei, acolo difeream unii de alţii la infinit. Aşa dl. Pogor era întrebat : — Simfoniile lui Beethoven îţi plac sau nu, precum şi toată muzica clasică ? 210 1 — Nu, răspundea el. La acest nu, delicaţii muzicali săreau în sus. — Cum, nu-ţi plac simfoniile lui Beethoven ? — Nu-mi plac fiindcă nu le înţeleg. — Se poate ceva mai de înţeles decît muzica clasică ! exclamau adversarii. Şi atunci se încingea o discuţie, dacă ceea ce se înţelege sub cuvîntul de muzică clasică este greu sau uşor de înţeles. (Pe atunci Wagner încă nu era răspîndit). In această chestie eram alăturea cu partizanii muzicei, fie însă că pe atunci nu auzisem decît tare puţină muzică, şi aproape de loc muzică clasică, nu puteam să-mi dau o părere. Mai tîrziu însă, cînd am cunoscut şi am auzit mult. Beethoven, Mozart, Schumann, Bach etc, etc. atunci am înţeles că dl. Pogor n-avea dreptate. Această muzică clasică este de o simplicitate fie ca idee muzicală, fie ca construcţie orchestrală rară, susceptibilă de a fi pricepută de toată lumea mai mult sau mai puţin cultă, şi mă miram retrospectiv cum se poate ca spirite culte şi delicate să nu înţeleagă o asemenea muzică. Am continuat şi la Paris o asemenea discuţie cu Lambrior. Mă duceam regulat, în timpul sezonului de concerte, la concertele simfonice ale lui Pasdeloup şi luam şi pe Lambrior, mai mult cu de-a sila. Orchestra executa o simfonie a lui Beethoven, de exemplu, Simfonia eroică. După ce se sf îrşea întrebam pe Lambrior : — Ei ce zici ? — Ce să zic, n-am înţeles nimic, ba am înţeles ceva, am înţeles marşul funebru. Mă duceam cu dînsul la Operă la Don Juan. — Ei, ce zici ? eu — Zic că-mi place rolul lui Leporelo şi al Zer-lindei. dar încolo nu-mi place nimic. — Va să zică iţi place ceva din Mozart ? Mulţi şi-au bătut joc de faptul că „Junimea" avea idei fixe în toate materiile ; noi cei mai tineri ne revoltam chiar foarte de multe ori, căci găseam parti-pris de cîte ori ne încercam ca să inovăm. Dl. Negruzzi care era depozitarul, arhivarul ideilor admise la „Junimea", de multe ori într-un lim-bagiu figurat susţinîndu-le, le expunea astfel : — Mă rog să ne înţelegem, zicea d-sa : „Junimea" are un număr de saltare în care se găsesc etichetate ideile sale. Voieşti să ştii ideile estetice ale „Junimei", tragi saltarul nr. 1, acolo în scurte cuvinte sunt săpate în aramă. Voieşti să ai ideile ei literare, saltarul nr. 2 le cuprinde ; vrei să ştii ce gîndeşte „Junimea" în chestie de filologie, deschide repede saltarul nr. 7 şi îndată eşti edificat, şi aşa mai departe. Noi îl întrerupeam voind a protesta. — Nu obiectaţi, fiindcă ştiu mai de înainte ce aveţi să ziceţi. Aveţi să-mi spuneţi că o societate care are saltare pentru toate soluţiile, este o societate cristalizată, incapabilă de a primi idei noi sau a-şi modifica pe cele admise. Aşa este, decît prefer o societate care are idei în toate, chiar cînd sunt imuabile, decît una care nu are nici o idee precisă, sau care ar fi în halul lui Pogor, care îşi schimbă ideile după cea din urmă carte pe care o citeşte. Aceste din urmă cuvinte le zicea rîzînd, căci era de notat că mai niciodată dl. Negruzzi nu vorbea mai mult în „Junimea" fără să nu se lege de dl. Pogor. In materie de muzică se înţelege că „Junimea" îşi avea saltarul ei, muzica era admisă ca o artă ; 212 era admis că clasicii germani au atins culmea acelei arte. După cum pentru dl. Maiorescu sculptura antică greacă a atins înălţimele artei statuare, tot aşa Beethoven, Mozart, Schumann, Mendelssohn, Bach etc. au atins acele ale muzicei. In ideea oficială a „Junimei" nu se admitea muzica italiană sau franceză ; cu mare greutate erau acceptaţi compozitorii contimporani germani. Şi fiind dat sistemul filosofic enciclopedic al „Junimei" nu putea să fie altmintrelea. Dar pe lîngă acest saltar oficial, purtînd pecetea autentică a „Junimei", mai era săltăraşul de care mă ocup, erau cîţiva revoltaţi. Se înţelege că este imposibil să convingi de frumuseţile muzicale pe cineva a cărui simţ auditiv e format astfel încît sonurile unei muzici îl izbesc dezagreabil. Este mai rău decît a vorbi cu un orb de :culori, orbul nu le vede, nu le poate distinge, pe cînd cineva refractar muzicei este agasat, suferă teribil auzind muzica. Cam în această categorie sunt unii oameni care, nu ştiu din ce cauză, sau ar fi prea lung de spus, sunt refractari muzicei. Acest lucru se observă şi la animale. Sunt unele animale domestice care ascultă dacă nu cu plăcere, dar cu indiferenţă o bucată muzicală executată dintr-un instrument sau din mai multe ; se spune că măgarul este dintre acelea. Ceea ce e sigur este că măgarul nu dă semne de iritaţie acustică cînd aude muzica. Din contra, se ştie că cîinele este absolut refractar muzicei. Cu timpul unii se mai obicinuesc, alţii însă rămîn rebeli toată viaţa, şi sunetul unui pian îi face tot aşa de rău după ani ca şi întîiaşi dată. Aveam un dine pe care nu l-au putut obicinui cît a trăit cu sunetul pianului şi, mai cu seamă, 213 a vioarei. Cum auzea cîntînd venea din a treia odaie şi începea să urle, şi ceea ce era mai curios este că nu voia să fugă, el prefera să rămîie şi să urle. Toate mijloacele de a-1 deprinde fiind zadarnice am început a-i aplica corecţiuni, ca măcar prin frică să înceteze de a urla ; am reuşit, dar am reuşit să-1 fac ca să nu urle tare, însă urla încet, urla într-nsul ca să zic aşa. în adevăr, dacă stăteai lîngă dînsul nu-1 auzeai cum urlă, dar dacă puneai mîna pe botul lui simţeai vibraţiile plînsului interior. Muzica de orchestraţie, compoziţiile pentru Uri instrument sau două, în adevăr au o parte artificială creată de artist şi care de multe ori nu este înţeleasă, fiindcă nu se poate înţelege decît cu o prealabilă pregătire. Muzica cea mare este o chestie de educaţie, fără educaţie muzicală această artă rămîne neînţeleasă mai mult decît celelalte arte, pentru înţelegerea cărora este nevoie de o prepara-ţie mai puţină. Pentru ce toată lumea gustă cîntecele populare sau cele obicinuite ? Lasă mai întîi că ele sunt de o mare simplicitate de compoziţie, dar apoi suntem deprinşi cu ele din frageda copilărie. Cum să nu înţelegi, să nu guşti cînteoe cu care urechea ţi-e deprinsă încă din leagăn ! Cine-şi face educaţia muzicală învăţînd note, avînd profesor, sau cine măcar trăieşte în mediuri muzicale unde aude multă muzică sau frecventează teatre, concerte etc, acela evident că devine apt a pricepe cele mai complicate orchestraţii. Foarte des copiii de muzicanţi devin muzicanţi ei înşişi. Mai este încă ceva. Muzica s-adresează la un simţ foarte delicat şi susceptibil, mai delicat decît ochiul ; ochiul se deprinde a vedea totul şi a comunica creierului totul, din contra auzul este un simţ 214 mai delicat, mai Sensibil decît ochiul. Din această cauză ochiul poate vedea statuiele cele mai baroce şi picturile cele mai oribile, fără ca impresia de displăcere să fie acută ; de altmintrelea educaţia lui în lucruri de artă, de arhitectură şi pictură se poate face mai uşor, toate aceste fiind mai comprehensibile, căci ele prezintă lucruri reale, corp omenesc, scene din viaţa socială, peisagiuri, clădiri etc. Cu totul altceva este cu muzica : urechea este izbită de orice tonuri acute care în complexitatea lor o izbeşte dezagreabil. Muzica n-âre ca material decît sonuri, fără nici un substrat real, prin urmare de cîte ori ea prezintă urechei nepreparate combinaţii de sonuri neobicinuite şi în ansambluri violente, de atîtea ori ea face o impresie de displăcere, de suferinţă. Ştiţi că sunt oameni care nu pot suferi poezia şi care nu sunt în stare mai cu seamă s-audă citită o bucată de versuri ? De ce ? Fiindcă în citirea unei poezii este un fel de muzică : ritmul, măsura, rima, toate aceste au un caracter pentru dînşii artificial, s-apropie de muzică şi se depărtează de proza vorbită, şi cu toate aceste versurile au ca material însuşi cuvintele cu care ne servim în toate zilele, şi ele au totdeauna un înţeles. Cu atît mai mult o artă ca muzica, care trebuie să-ţi dea impresiile, ideea, sentimentele şi ceea ce a voit să spună compozita- . rul, numai prin compoziţie de sonuri. Un exemplu izbitor de cum muzica pentru urechile nepreparate este o artă necomprehensibilă, este faimoasa anecdotă cu şahul Persiei la Opera din Paris. Probabil că anecdota este de la întîiul voiagiu a şahului Persiei, căci de atunci a avut timpul să se deprindă cu muzica occidentală. 213 Se dedea o reprezentaţie de gală în onoarea lui. înainte de a se începe spectacolul, muzicanţii adu- S nîndu-se la orchestră îşi acordară încet instrumen- ;9 tele. Ştiţi că, cînd muzicanţii fiecare îşi acordă in- jal strumentul, iese un fel de ansamblu mai mult sau m mai puţin cacofonic, dacă eşti atent la această M operaţie. m După ce muzicanţii acordară instrumentele, re- V prezentaţia începu ; se jucă primul act. Era una M din acele opere, unde cîntăreţii strigă teribil şi ■ orchestra contribuie întreagă a susţinea acţiunea m piesei. Cortina cade, şi atunci şahul Persiei este 1 întrebat dacă i-a plăcut şi ce bucată i-a plăcut. -I — Mi-a plăcut în adevăr o bucată. 1 — Care ? I Evident că nu putea s-o precizeze. 1 — A plăcut majestăţei-voastre poate bucata te- 1 norului, adică a acelui îmbrăcat în haine de răz- § boi, sau femeia cu voal des pe obraz ? m în fine tot felul de întrebări asupra actului întîi. 1 lată că muzicanţii încep a-şi acorda din nou în 1 antract instrumentele. 1 Atunci şahul Persiei, cu faţa luminată şi mulţu- | mită, strigă : Iacă asta mi-a plăcut. I XII O CHESTIE PE ŞEDINŢA Ceea ce făcea caracteristica „Junimei" era că totdeauna, în toate şedinţele, se discuta o chestie oarecare, şi dacă nu era nici o chestie la ordinea zilei, atunci se improviza una fără nici o preparare, o chestie venită din senin, şi acea chestie pasiona pe toţi şi şedinţa trecea peste miezul nopţei. Improvizul şi spontaneul caracterizau discuţiile de la „Junimea". Este o societate de economie politică la Paris din care face parte cunoscutul economist Paul le Roy Beaulieu. Membrii acelei societăţi s-adună odată pe săptămînă la o masă ; după masă se deschide şedinţa şi urmează discuţia, însă totdeauna fixează cu o săptămînă înainte obiectul discuţiei, aşa că fiecare vine preparat. Desigur ca garanţie mai mult pentru seriozitatea discuţiilor, şi în chestiuni economice, unde de multe ori e nevoie să se invoace cifre şi tabele statistice, este chiar necesar aceasta. în discuţiile literare aceasta este de prisos. Cînd un obiect de discuţie se impune improviz, numai cei chemaţi şi preparaţi pot să iau parte, restul trebuie să tacă şi s-asculte. A anunţa mai de nainte subiectul în chestie de exemplu de artă, este aproape inutil, căci ce voieşti ca să prepare asupra subiectului unul care nu este iniţiat în materie ; prin urmare prepararea mai de înainte poate mai de grabă s-aducă confuzie şi tur-burare în discuţie, cei nepreparaţi căutind din amor propriu să-şi spună şi ei cuvîntul lor. Dar aceasta la „Junimea" nu era o metodă ci era o impulsie. „Junimea" era refractară la orice metodă impusă şi la orice disciplină bazată pe forme. Mi-aduc aminte că niciodată o chestie nu se discuta, cît de importantă şi pasionantă, două trei şedinţe consecutiv. O chestie care se punea într-o seară trebuia epuizată în seara aceea cu riscul ca să stăm pînă la două sau trei de noapte. în şedinţa consecutivă nici nu mai era vorba de ea. De multe ori un recalcitrant care susţinea o părere deosebită de a celorlalţi, spunea că data vii- 216 217 toare are s-aducă cărţi şi documente în favoarea tezei sale. în specie, dintre aceştia făcea parte răposatul Vârgolici, apoi dl. Xenopol. „Junimea" le striga în cor : — Ei, adu-le, adu-le să le vedem şi noi acele faimoase documente. Această provocare să înţelege că punea la ambiţie pe Vârgolici sau pe dl. Xenopol. în şedinţa următoare vedeam pe Vârgolici in-trînd cu un .portofoliu mare umflat şi cu cîteva cărţi legate în pachet pe deasupra. — Dar ce ai acolo ? îl întrebau din toate părţile. Şi glumele urmau una după alta. —■ Ai pe Don Quichotte ? — Ai pe Lope de Vega ? O mică paranteză. Glumele aceste s-adresau lui Vârgolici fiindcă făcuse studii şi în Spania. ■ Vârgolici, roş ca racu, răspundea : — Nu mai umblaţi cu glumele, am adus cărţi ca să dovedesc că în chestia artei din veacul al 14-lea... — Care chestie ? „Junimea" uitase chiar discuţiile din săptămîna trecută. Şi cînd Vârgolici voia să redeschidă discuţia, ca să-şi arate dreptăţile, nimeni nu-1 asculta, chestia nu mai avea intenes. Şi atunci dl. Iacob Negruzzi striga : — Porco, porco, să trecem la altceva. Vârgolici rămînea cu cărţile şi poate cu drepta» tea sa neconsiderată. Aşa era „Junimea". * Odată sau de două ori, cît am fost la „Junimea,* s-a hotărît într-o seară subiectul unei discuţii 218 pentru data viitoare. Dl. Pogor a cerut să fie cel întîi înscris, iar mulţi membri, chiar din caracudă, au făgăduit că au să se ocupe de acea chestie. Dl. Negruzzi care pe lîngă că cunoştea saltarele ideilor „Junimei" mai cunoştea şi pe membrii ei, exclamă : — Aveţi să vedeţi că Pogor are să lipsească de la şedinţa viitoare. în şedinţa următoare unii membri, care nu erau să ia parte la discuţie şi, prin urmare, aveau situaţia plăcută de ascultători şi spectatori la o ceartă interesantă, veniră de cu vreme pe la opt ore, ora întrunirei „Junimei" fiind nouă de obicinuit. Sosi ora 9 şi jumătate, dl. Pogor nu s^arată. Mare rîs şi veselie de această lipsă, iar dl. Iacob Negruzzi striga victorios : — Nu v-am spus că Pogor n-are să vie ! Unul dintre junimişti, cel mai ascultător poate, răposatul Tasu zise : — Apoi eu cred ca să înceapă discuţia chiar fără Pogor. — Care discuţie ? întrebară unii. — Discuţia tumulelor romane în Dacia, pe care am admis-o în şedinţa trecută. — Cine ia cuvîntul ? întrebă dl. Negruzzi. Tăcere. — Dar bine, parcă unii au făgăduit că se prepară, între care şi Pompiliu ? Mirune ai cuvîntul. Miron Pompiliu foarte încurcat zise : — Apoi dacă nu e Pogor aici care este adversarul nostru în această chestie... Junimea" trecu la altă discuţie. Pe la 10 şi jumătate iată că soseşte dl. Pogor, cu un volum format mare, în mînă. :— Iată Pogor, în fine. 219 Dl. Pogor intră foarte vesel, ridică volumul în sus şi zice : — Am aici ceva interesant de tot. — O carte asupra tumulelor romane ? întreabă toţi din toate părţile. — Ce tumule romane ? Aceste sunt chestii de care numai Miron Pompiliu merită să se ocupe. Am aici o ediţie admirabilă a lui Don Quichotte cu ilustraţii de cea mai fină artă. Mare ilaritate în „Junimea". — Dar bine măi omule, îi zice dl. Negruzzi, parcă luaşi angajamentul să discuţi despre tumule romane ? Astfel că chestia anunţată cu o săptămînă înainte, rămase literă moartă. XIII CREŞTINISMUL ŞI ARTA Multe şi foarte multe chestii şi mai cu seamă de artă s-au tratat la „Junimea" şi multe lănci am mai rupt noi tinerii în contra savanţilor literatori cu idei fixe şi înguste, adică în contra lui Vârgolici, luj Burlă, lui Eminescu şi alţii. Erau unii care n-aveau nici o idee în asemenea chestii, dar fiind conservatori în materie de artă, ţineau totdeauna cu cei de mai sus în contra noastră. Unul dintre aceştia era Bodnărescu, care nici odată nu ne aproba. Deşi nu avea nici o idee intr-o chestie, însă cînd era vorba ca să se ralieze la una din părţile discutante, totdeauna se aşeza în cimpul opus. Lambrior şi cu mine ne ocupam pe atunci şi de chestiile istorice. 220 f în special eu în studiile mele asupra Istoriei române din veacurile cele dintîi am avut nevoie ca să-mi dau amănunţit seama de situaţia Europei în evul mediu, începînd prin veacul al 12-lea pmă în acela al 14-lea, şi-mi procurasem un însemnat număr de volume care se ocupau de evul mediu, cărţi pe atunci noi scrise, nu după metoda lui Michelet şi Edgar Quinet, ci metoda serioasă documentată a istoricilor germani. Prin urmare, Lambrior şi cu mine aveam o superioritate necontestată în chestie de istorie asupra „Junimei", a căreia punct slab era lipsa de cunoştinţe aprofundate istorice. La „Junimea" teoriile generale admise cu privire la istorie şi în special la evul mediu le pot rezuma astfel : — Evul mediu este un timp de întunecime şi de barbarie, el reprezintă decadenţa complectă a artei romane şi grece, mai cu seamă a sculpturei. Aceste idei nu erau ale „Junimei" numai, erau ideile curente a unor autori cu reputaţie care nu studiaseră îndeamănunt acele veacuri aşa-zise de întunecime. Dl. Pogor se ridica mai sus, cînd adopta ideile lui Guizot, oare, cu spiritul său de largă concepţie, stabilise trăsături mari a filosof iei sale istorice. De aceea, foarte adesea-ori aveam discuţii violente în privinţa artei, din evul mediu mai cu seamă. Dl. Pogor, susţinut de Vârgolici, Burlă şi ceilalţi, acuzau evul mediu şi, mai cu seamă, creştinismul că a ucis sculptura, şi argumentarea lor luată din diferiţi autori nu era fără temei. — Creştinismul, ziceau ei, propagînd ideea de suferinţă, de chinuire a trupului în vederea isal-vării sufletului, a ucis sculptura, căci ideea fru- 221 moşului, a dezvoltărei trupului omenesc, idee greacă şi romană, a dat loc acelei admirabile dezvoltări a statuariei. Pentru creştini un trup frumos de bărbat şi mai eu seamă de femeie este o pro-fanaţie, este un păgînism, trupul netrebuind să existe decît mizerabil şi schilodit în vederea fru-museţei sufletului şi a :salvărei lui. Uitaţi-vă la schimonosituirile statuielor sfinţilor şi a cavalerilor tăiaţi în marmură de pe mormintele lor. A trebuit ca Renaşterea să reia din nou firul artei romane şi grece, a artei păgîne, ca să ne dea din nou sculptură şi pictură. Evident că dacă consideri în trăsături generale admirabila statuarie greacă şi chiar romană, com-parînd-o cu decăderea ce a urmat în această privinţă aproape o mie de ani, şi cînd mai ţii seama . că Renaşterea nu a fost decît reluarea firului artei antice, evident zic, trebuie să admiţi că epoca de o mie de ani a fost o epocă de întuneric. Dar noi, partizanii evului mediu, puneam altmintrelea chestiunea. Noi ziceam adversarilor noştri : — Ne vorbiţi de sculptura greacă dusă la perfecţiune, uitaţi însă un lucru, că acea perfecţiune este unilaterală. Necontestat că cultul frumosului fizic, adică a trupului omenesc a atins la greci marginile perfecţiunei, şi chiar după Renaştere pînă în ziua de astăzi, cu toată dezvoltarea admirabilă a sculpturei, mai cu seamă în Franţa, grecii n-au fost măcar egalaţi cînd e vorba de frumuseţea plastică şi senină. Dar statuariei antice i-a lipsit viaţa, mişcarea, emoţiunea pe faţă, i-a lipsit exprimarea sentimentelor. Statuaria antică nu are suflet, are numai frumuseţea fizică. Desigur, dacă grecii şi romanii ar fi putut să continue să trăiască în aceleaşi condiţii sociale' încă cîteva veacuri, 222 statuaria ar fi intrat şi pe calea exprimărei eomo-ţiunilor şi a vieţei interne a omului. Deja se vede aceasta în ultimii ani ai acelei arte, se găsesc statui de fauni, de satiri, de bacante, în care sculptorul s-a preocupat ca să reprezinte în gesturi şi pe faţă emoţiuni, chiar pasiuni, este mai cu seamă grupul Laocoon, o adevărată capodoperă în acest sens... — Laocoon ? întrerupea dl. Pogor, ce vorbeşti de Laocoon ca de o capodoperă ? Apoi Laocoon este tocmai semnalul decadenţei artei statuariei clasice şi senine, este oribil de văzut. Iar noi ripostam : —- De sigur, că pentru d-voastră Laocoon însemnează decadenţa, dar pentru noi însemnează că arta statuariei începea a se complecta cu cea ce îi lipsea, adică cu partea sufletească. — Eroare, strigau antiohiştii, sculptura prin materialul de care se serveşte, marmora, foarte greu de maniat, şi prin imobilitatea ei naturală, este destinată a nu reprezintă decît forme plastice. Este o crimă ca un sculptor să degradeze masca frumoasă şi senină a unui cap de om sau de femeie, zbîrcind-o, sub pretext de a face să se exprime sentimente pe ea. Şi atunci începea o discuţie animată între noi şi antichişti, asupra ce se înţelege prin frumos şi anume : Frumosul este exprimarea liniilor pure, senine, nealterate de nici o emoţie, iar urîtul echivalează oare cu o figură energică expresivă şi cam şifonată, tocmai din această cauză ? înţelege cititorul cum această temă de discuţie ne ducea foarte departe, fără să ajungem la vreo înţelegere. Noi ceştilalţi ziceam : 223 — Anticii altfel concepeau ideea frumosului, şi altfel o concepem noi. La antici, ideea frumosului era simplistă : frumuseţea formelor şi a trupului. Chiar îmbrăcămintea foarte sumară împingea la aceasta. La moderni ideea frumosului este mai complexă ; nu pot lăsa de-o parte o mulţime de elemente, pentru a-mi concentra ideea de frumos numai în trupul gol sau în formele plastice. La moderni, evident că formele trupului joacă încă rolul principal, dar nu este numai acest element, singur acest element. In ideea frumosului intră expresia fi-gurei, inteligenţa în ochi, îmbrăcămintea chiar, precum şi mijlocul în care ţi se înfăţişează o persoană. Aici iarăşi eram întrerupţi : — Cum, d-voastră băgaţi în ideea frumosului şi fustele unei femei ? — Da, răspundeam, şi fustele, căci ar fi curios ca în toate zilele şi în tot momentul, adică cît vedem femei îmbrăcate, să nu simţim plăcerea frumosului ci să rezervăm această delectare estetică numai cînd vedeam femei goale. Apoi aceasta ar însemna că frumosul este ceva ascuns, indecent şi că trăim cel puţin 12 ore din cele 24, fără să vedem o capodoperă a naturei, adică o femeie goală. Iar Lambrior cu bruscheţa şi glumele lui cam groase le zicea : — A, înţeleg teoria d-voastră estetică, ea îşi poate găsi satisfacţie în oarecare case ospitaliere, unde costumul obicinuit al femeilor este de a fi goale. La această glumă apropo, începeam să rîdem cu toţii fără deosebire de partid. 224 Apoi se relua discuţia : Dacă o femeie e mai frumoasă îmbrăcată cu gust sau goală ? Sau mai bine, cînd vezi pe stradă o femeie şi o găseşti frumoasă, este întrebarea : Cînd îţi dă impresia de frumos, o iei aşa cum se prezintă elegantă şi cochetă în costumul ei, sau se face în tine o operaţie iute de raţionament şi de intuiţie, aşa că dezbraci mental-minte subit pe femeie de costumul ei, ţi-o închipu-ieşti goală şi numai după aceea îţi dai părerea că este frumoasă sau nu ? Şi apoi noi adăugeam : — Cei care sunt partizanii frumosului antic, trebuia să admită această din urmă ipoteză. în adevăr, cum poţi»aprecia în mod complect frumuseţile plastice sub costumuri care de multe ori le ascund ? Grecului antic îi era uşor să le aprecieze de la prima vedere, costumul se preta admirabil. Dar la femeia modernă, care trece pe stradă ? Vedeţi, prin urmare, că deşi vă declaraţi greci ca idei a frumosului, totuşi fără de voie sunteţi moderni, fără de voie admiteţi un oarecare complex în ideea frumosului, fără de care nu s-ar explica de ce ziceţi cutărei sau cutărei femei, pe care o vedeţi trecînd pe stradă, că este frumoasă. Apoi, pe acest teren, discuţia devenea aproape scabroasă. Aşa Paicu, filolog, care nu ştiu din oe cauză în chestia aceasta era alături cu noi, se sculă în picioare şi zise : — Lăsaţi-mă să vorbesc şi eu un minut... Dar să nu-mi ziceţi că prost e Paicu... Cititorii îşi aduc aminte că acesta era refrenul cu care era întîmpinat Paicu de cîte ori voia să vorbească. Atunci dl. Pogor striga : — Nu, nu-ţi vom zice, prost e Paicu... înainte, ci pe urmă. J5 - Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. II ■— Apoi, vezi că pe urmă, răspundea rîzînd Paicu;! n-aveţi să mai puteţi zice, că ce am să spun este o! anecdotă. — Spune, spune... — Iată : Eu iubeam odată o femeie, mi-era dragă1 de înnebuneam şi mi-era dragă mai cu seamă cînd o; vedeam îmbrăcată cu o rochie drăguţă şi cu o pălărie care îi stetea foarte bine. Ne-am împrietenit. Cînd s-a dezbrăcat n-am mai găsit-o aşa frumoasă. Ea voia să rămîie în pielea goală, atunci i-am zis : ,,Te rog păstrează-ţi măcar cămaşa". Un huiduit teribil cu rîsete a primit anecdota lui Paicu. La „Junimea" nu se obicinuia să se povestească asemenea lucruri. Iar dl. Iacob Negruzzi, adresîndu-se către „Junimea" : — Bine, d-lor, dar ce era să zică Duduca de la Vaslui cînd va auzi că se vorbesc asemenea lucruri la „Junimea" ? — Pînă a auzi duduca de Ia Vaslui, replică di. Xenopol, întreb ce are să zică dl. A. D. Holban în Uniunea Liberală, mîine ? Un mic parantez. Dl. Holban era duşmanul neîmpăcat al ideilor junimiste şi a societăţei „Junimea". Nu-i scăpa o ocazie în care să nu facă zeflemele în gazeta sa asupra „Junimei". După ce Pavel Paicu sfîrşi istorioara lui, care dădu loc la tot felul de comentarii, mai mult sau mai puţin decoltate, se stabili liniştea. Erau vreo doi, trei ascultători foarte atenţi la toate discuţiile serioase, şi care. cînd se vorbea lucruri cam scabroase, stăteau ghemuiţi în fotoliul lor şi cu ochii în jos. Aceştia erau Papa Culianu, Melic şi dl. Naum, cei trei pudici, căci după cum erau trei români la „Junimea" erau şi trei pudici : Dl. Naum era preşedintele pudicilor. 226 Dl. Naum zise. — Dar bine, cum a rămas cu discuţia artei în evul mediu ? Parcă de acolo am plecat ca să ajungem... unde am ajuns ? — Unde am ajuns, spune ? întrebă cu maliţiozitate dl. Pogor. Dl. Naum dădu din umeri şi tăcu. — Ba nu, ripostă dl. Pogor, trebuie să spui unde am ajuns... Şi atunci „Junimea" în cor începu a striga : — Să spuie Naum unde am ajuns, să spuie unde am ajuns. Şi pe urmă iar în cor. — Nu-1 lăsăm pe Naum pînă nu va spune unde am ajuns... Dl. Naum, roş ca un rac, se scoală în picioare agitat. — Aţi ajuns de vorbiţi ca la cişmea. Mare rîs, iar dl. Pogor .adaugă : — Bravo, pudicule Naum... Dl. Nicu Ganea, care ţinea totdeauna măsura şi în glume şi in lucruri serioase zise : — Ba zău, întreb şi eu ca Naum, de unde am plecat ? De la ce discuţie am început ? Vârgolici răspunse : — Nici eu nu ştiu, dar să spuie Panu. — Să spuie Lambrior, adaugă un altul. Noi eram deprinşi cu asemenea scene la „Junimea". De multe ori se începea o discuţie şi dacă intervenea povestirea unei anecdote şi era hazlie apoi să făcea atîtea glume apropo de anecdotă încît chestia în discuţie se părăsea de la sine, ba chiar era imprudent pentru cel interesat să o reamintească, căci îşi atrăgea vreo ironie sau vreo maliţiozitate. 227 15* De aceea, noi care ştiam asemenea lucru, am luat im aer surprins şi am răspuns : — Dar nici noi nu ştim despre ce era vorba. Acest răspuns a încurcat pe maliţioşi, şi atunei dl. Negruzzi zicea : — Mi se pare că era vorba de arta în evul mediu, arta pe oare Lambrior şi Panu o pun deasupra celei antice. Şi începu să rîdă. — Ba mă iertaţi, răspunse Lambrior, noi niciodată n-am susţinut aceasta ; ceea ce susţinem este că nu toată arta se concentrează numai la greci şi că nu mai este alta. Poate să fie chiar artă mai inferioară dar mai este şi alta, lucru ce dumneavoastră contestaţi. — Dovediţi, întrerupe dl. Pogor, puindu-şi picioarele pe masă. Mulţi cititori se vor întreba, ce însemna aceste manieri ? Un om într-o societate literară, faţă cu 40 de alţii, să-şi pună într-un moment dat picioarele pe masă ? Ce necuviinţă ? trebuie să-şi zică unii ; nici la crîşmă nu se fac asemenea lucruri ! Aşa era la „Junimea", şi nimenea nu găsea asemenea acte ca mojiceşti sau ca o ofensă adusă so-cietăţei. Fiecare făcea ce voia, dar nimenea nu gîndea să ofenseze pe ceilalţi. Era o cordialitate şi o libertate de manieri de care nimeni nu se supăra, fiindcă intenţia nu era niciodată ofensatoare. Cînd dl. Pogor îşi punea picioarele pe masă, acest lucru îl făcea cu atîta curăţenie de suflet, cu atîta gaminărie şi era aşa de semnificativ, încît toată lumea rîdea dar nu se supăra. Noi, cei vechi de la „Junimea", fă»eam haz, cei noi se cam scandalizau, 22fi iar unii veniţi pentru prima oară se indignau şi nu mai puneau piciorul la „Junimea". Se înţelege că glumele curgeau ploaie la asemenea ghiduşii ale d-lui Pogor. — Oare de ce dl. Pogor şi-a pus picioarele pe masă ? întreba dl. Ganea rîzînd. — Pentru ca să dovedească, replica cu un aer serios dl. Negruzzi, că la dînsul picioarele sunt mai mult decît capul, şi că gîndeşte cu picioarele. Căci ştiţi că un om cînd gîndeşte îşi razămă coatele de masă, cu capul in mîini. Pogor îşi razămă picioarele. Dl. Pogor rîdea, şi ca semn că înţelege gluma, lua o pernă de canapea şi o arunca în dl. Negruzzi. Cînd era dl. Maiorescu de faţă, gluma nu continua mai departe, căci zicea : — Porco, porco ! Şi şedinţa continua. Mulţi din cauza unor asemenea glume nu au putut să se aclimatizeze la „Junimea", oameni de mare valoare şi foarte utili acelei societăţi. Aşa dl. Dimitrie Sturdza. Cînd am intrat in „Junimea'1, era o legendă care se comunica noilor veniţi, de încercarea d-lui Sturdza de a intra în „Junimea" literară şi de indignarea cu care, după vreo două şedinţe, n-a mai revenit. — închipuieşte-ţi, ne povestea dl. Negruzzi, ce a păţit bietul Dimitrie Sturdza. Iubitor de muncă şi găsind o gazetă ca Convorbirile unde să-şi publice lucrările, Sturdza a voit să fie membru obicinuit. Maiorescu i-a servit de aducător. — Adică de intermediar, replica dl. Pogor. Dl. Pogor nu a zis cuvîntul tocmai de intermediar, a zis un altul de... mijlocitor, 229 — Vine bietul Sturdza într-o seară, mititel şi modest, şi cu o servietă umflată sub braţ. în •seara aceea tocmai se întîmplase ca Pogor să fie în hachiţele lui, iar Paicu mai prost decît totdeauna. Paicu nu ştiu cu ce ocazie începe a spune o anecdotă măscăricioasă, Pogor îi ţinea isonul, iar „Junimea" făcea un haz nebunesc. Bietul Sturdza, aşezat într-un fotoliu într-un colţ, stătea cu ochii în pămînt, îşi strîngea portofoliu, şi nu ştia ce continenţă să aibă. în zadar dl. Maiorescu voia s-aducă discuţia pe o temă serioasă. Imposibil, Pogor avea draci. Şi cu cît noi eram mai serioşi, eu atîta d-sa era mai nebun. Sturdza adusese un articol de numismatică. Din nenorocire, numismatica nu era gustată la „Junimea", aşa că atitudinea „Junimei" era cam în doi peri. Pe la 11 jumătate Sturdza a plecat, iar eu cînd i-am făcut reproşuri lui Pogor şi celorlalţi de nebuniile lor, ei mi-au răspuns în cor, adagiul societăţei : entre qui veut, reste qui peut. A doua zi am întîlnit pe Sturdza, el mi-a zis : — Societatea d-voastră e foarte frumoasă şi utilă, dar se vorbesc acolo lucruri cam... necuviincioase. Prefer publicaţia societăţei, Convorbirile literare. Şi în adevăr aşa fuse. Dl. Sturdza a mai venit, mi s-a spus, o dată sau de două ori, dar pe urmă n-a mai venit. — Acolo se spun prea multe măscărele, zicea către cei care-1 întrebau de ce nu se mai duce la „Junimea". Cînd îşi punea dl. Pogor picioarele pe masă ? în zilele cînd voia să demonstreze în contra unei teze, şi cînd era slab în argumente. Prin urmare, cînd Lambrior a luat cuvîntul ca să arate că şi evul mediu a avut o artă, atunci dl. Pogor, care era pînă la gît înfundat în clasicismul antic, şi-a pus picioarele pe masă în semn da protejare. Discuţia asupra artei antice, bineînţeles, tră-gănată de la o> seară la alta conform tradiţiei „Junimei", n-a mai avut loc. Dar la „Junimea" o discuţie întreruptă reîncepea cu o altă ocazie, fără ca cineva să se aştepte la aşa ceva. Aşa s-a întîmplat şi cu această chestie. Noi, partizanii artei în genere în toate veacurile şi pe toate latitudinele, eram indignaţi de tirania clasicilor care voiau să reducă arta numai la un mic petic de pămînt numit Grecia şi numai la un infim spaţiu de timp de pe acel petic. Prin urmare îi plndeam pe aceşti exclusivişti şi pîn-deam în acelaşi timp ocazia ca să ne luăm revanşa, căci era admis, cum am spus, la „Junimea" că arta nu a existat decît la greci, iar pictura numai la italieni în timpul Renaşterei. Aceste erau saltarele „Junimei", a cărora chei le păstra cu scrupulozitate dl. Iacob Negruzzi. XIV IDEILE RELIGIOASE ALE „JUNIMEI" Iată cum ni s-a prezentat ocazia. Aici trebuie să fac un parantez, căci fără paranteze nu pot ţinea firul istorisirei. Care erau ideile religioase ale „Junimei" ? Ele erau foarte variate şi foarte caracteristice. Ele se resimţeau din diferite izvoare de cultură iar nu de educaţie. 230 231 In genere religia este o chestiune de educaţie. Capeţi o creştere serioasă într-un sens religios, rămîi adeptul acelei religii in temă generală. Aşa se explică continuitatea credinţei, cel puţin aparent ; foarte puţini se gîndesc să se revolte în contra unei doctrine primită din frageda copilărie. Se citează Voltaire ca revoltîndu-se în contra doctrinei creştine. Este o eroare. In fond Voltaire, Rousseau, Volnay etc. sunt creştini monoteişti, ei au fost revoltaţi în contra practicei şi a formulelor creştine. O pătură oarecare din ţară, din care a făcut parte şi „Junimea", face o mică excepţiune. în genere nu se dă o educaţie sistematică şi dominantă creştinească la noi în ţară. Acest lucru este un neajuns pentru cei mulţi, este un mare avantaj pentru cei puţini. Nu am vreme să mă explic, căci discuţia chestiei m-ar duce prea departe. E destul să spun că pentru foarte mulţi oameni culţi din ţară de la noi, chestia religioasă nu este o chestie de educaţie ci o chestie de cultură, credinţele noastre religioase nu sunt determinate prin educaţia ce o primim, ci mai cu seamă prin cultura la care ne adăpăm. La „Junimea" acest adevăr reieşea mai clar. De aceea, ca doctrină filosofico-religioasă, erau foarte puţini creştini. în adevăr, foarte puţini îmbrăţişau doctrina şi filosofia explicărei fenomenelor fie cu privire la om, fie cu privire la lume ; toate celelalte doctrine filosofico-religioase aveau mai multă trecere. Aşa, cei care îşi făcuse studiile în Germania, precum Eminescu, Bodnărescu etc. erau panteişti. Se ştie ce este panteismul : Este recunoaşterea universalităţii lucrurilor în lume ca Dumnezeu, 232 este natura divinizată, Dumnezeu nu e nicăierea dar e în toate părţile. Pe atunci această filosof ie era in favoare în Germania. Dl. Pogor era budist. De cînd citise doctrina lui Sakya-Muni devenise un budist înfocat, iar Nirvana, adică ideea că totul se confundă la urmă în neant, îl înduioşa peste măsură. Dl. Maiorescu trecea drept ateu din prelegerile d-sale, căci la „Junimea" nu s^a explicat niciodată în această chestie ; deci rezulta un lucru nu tocmai definit, care ar putea fi precizat prin cuvîntul de necredincios. Nu avea însă o doctrină. Eu eram pozitivist, adică îmbrăţişam filosofia lui Comte şi Littre. Eram cîţiva liberi cugetători. Şi foarte puţini creştini între care d-nii Naum şi Ştefan Vârgolici. Erau unii care erau balotaţi de toate aceste credinţi diverse şi nu ştiau nici ei singuri ce să creadă. Nota dominantă cum vedeţi era necreştină. Acest lucru făcea scandalul la mahala şi între fracţionişti, partidul liberal pe atunci din Iaşi. Ateismul d-lui Maiorescu (ateism pe care d^sa nu 1-a formulat niciodată în mod categoric) era tema de combatere în contra „Junimei". — Nişte oameni, ziceau fracţioniştii, care n-au nici măcar Dumnezeu, care sunt prin urmare contra moralei, aceşti oameni trebuiesc puşi la indexul societăţei. Oarecare fapte nenorocite cu privire la ordinul moral, exploatate cu abilitate de duşmanii „Junimei", confirmau, în aparenţă numai, această părere. Limbagiul liber şi cam decoltat cum se obici-nuia la „Junimea", credinţa că arta şi literatura n-au patrie, contribuiau încă la înveninarea cam- 233 paniei, în care se exploatau toate aceste lucruri contra „Junimei". Numai creştină nu era această societate, unde ■discuţiile nu aveau de criteriu şi de stavilă decît domeniul vast al ştiinţelor şi a raţiunei. De aceea, puţinii creştini religioşi ca d-nii Naum şi Ştefan Vârgolici aveau o situaţie foarte modestă. Am auzit la „Junimea" discutîndu-se toate religiile din lume, şi cum am spus, toate aveau partizani, numai oea creştină nu-şi avea apostolul şi apărătorul. De altmintrelea niciodată nu se făcea discuţii din punct de vedere al practicei unei religii, ci din acela al filosofiei ei, şi era un lucru asupra căruia cu mici excepţiuni căzusem de acord cu toţii, şi anume că, ca morală, budismul este superior moralei creştine, în islamism monoteismul e mai pui', iar paganismul eminamente propriu a crea opere de artă în toate genurile. * Am zis că erau şi cîţiva liberi cugetători. Intre aceştia eram şi eu la început, şi fiindcă e vorba de amintiri, să-mi dea voie cititorii să vorbesc de faza liberei mele cugetări. N-am fost niciodată din mica copilărie credincios. Părinţii mei nu mă îndemnau să mă duc la biserică. In liceu intern fiind, a trebuit să mă duc duminicile la leturghie, dar nimic nu mi-a deşteptat interesul, aşa că, ca toţi ceilalţi elevi, din momentul cînd intram în biserică sub privegherea pedagogului, deja şi începeam a mă gîndi ca să ies cît mai curînd. Pînă prin clasa a treia a liceului nu m-am gîndit niciodată la problemele filosofiei creştine, eram 234 prea tînăr şi mijloacele de cunoştinţi îmi erau prea" restrînse. In clasa a treia am început a putea citi franţuzeşte, şi nu-mi aduc aminte sub ce impulsie deodată m-am trezit în mînă cu uvrage de-a lui Voltaire şi Volney. Era deja începutul emancipărei mele de copil. Dar iată că ajunge zgomotul pînă în internat de o carte extraordinară, de unul Renan, care distruge legenda cum că Isus Christos a fost fiul lui Dumnezeu. M-am repezit la un librar şi am comandat la Vie de Jesus. A fost pentru mine o revelaţiune şi zguduire puternică a felului meu de a concepe religia. Din acel moment n-am mai crezut în minunile şi în toată partea supranaturală a tuturor religiilor, începînd cu acea creştină. O mare, ba chiar decisivă influenţă asupra credinţelor mele religioase a avut studiul geologiei. Noi, oare învăţasem că lumea există de şapte mii de ani, cînd am văzut ştiinţificeşte dovedit că atît pămîntul cît şi omul trăieşte de sute şi sute de mii de ani, atunci ne-am lămurit complect ceea ce era încă confuz în capul nostru. Mi-aduc aminte că se formase în clasă două tabere : tabăra credincioşilor mai numeroasă, însă nu din băieţii buni, şi tabăra necredincioşilor din vreo şase, şapte care erau în fruntea clasei. Luni întregi am discutat între noi, pot zice zi şi noapte, căci seara după ce se stingeau lămpile în dormitor, culcaţi în paturile noastre discutam pînă la unu sau două. Ca să nu lungesc vorba, prin clasa a şaptea eram perfect ateu în sensul creştin. 235 Şi aici vin la ceva caracteristic şi instructiv şi astăzi pentru mulţi. Cărţile de doctrină şi de filosofie pe care le citisem pînă atunci reuşiseră a dărîma întregul edificiu filosofic creştin. Dar cu ce îl înlocuisem ? Cu nimic propriu-zis. Aveam idei generale imperfecte, aveam foarte puţine explicaţii ştiinţifice, dar din aceste nu puteam să-mi creez un alt sistem de credinţă. Acest lucru este şi astăzi cu desăvîrşire greu, aproape imposibil. Din acest amestec de sisteme dărîmate şi de alte neclădite s-a născut în mine libera-cugetare, după un anume puternic curent care pe atunci domina în Franţa. Iată-mă deci liber-cugetător. Cum practicam eu aşa numita doctrină ? Căutam să rezolvesc chestiunile după puţinele mele cunoş-tinţi în puterea raţiunei, excluzînd tot ce intra în felul vechi de a interpreta şi a explica fenomenele. Dar aceasta nu mă satisfăcea de loc, căci mă sur-prindeam adeseori rezolvind două chestii analogice cu două metode deosebite şi ajungînd sub impresia momentului la concluziuni disparate. Libera-cugetare era cînd ateismul, era cînd budismul, era cînd ştiinţa, era cînd neştiinţa. Şi atunci s-a întîmplat să-mi cadă în ni lini. Sistemul de filosofie pozitivă a lui Auguste Comte precum şi uvrajele comentatoare ale acestei filosofii de Littre. Şi îndată totul s-a lămurit în capul meu. Am înţeles că libera-cugetare nu înseamnă nimic, căci poţi să fii liber-cugetător fără să fii om de ştiinţă şi fără să subordonezi raţionamentul tău metodei ştiinţifice.. Am renegat libera cugetare şi am devenit pozitivist.. 236 Evident că şi filosofia pozitivistă nu răspunde la cerinţele complecte a unui om, dar era pentru mine pe atunci mult superioară liberei-cugetări. Pe un filosof pozitivist îl poate oricine bombarda cu sute de chestiuni, la care el e mărginit1 să răspundă numai un lucru ; Ştiinţa n-a rezolvit încă cutare chestiune, prin urmare nu mă pot pronunţa de vreme ce doctrina mea mă împedică ca să mă hazardez şi chiar să fac ipoteze într-un domeniu care nu e acel pozitiv al cunoştinţelor sigure omeneşti. Dar cel puţin cu pozitivismul ai un criteriu, îngust, mic, incomplect, dar ai unul ; pe cînd cu libera-cugetare, ce criteriu ai ? cu ce material te serveşti c.a să cugeti liber ? Şi aici mai deschid un parantez mai mic, de actualitate. Unii din cititori poate ştiu că în vara aceasta a avut loc la Paris un congres al liberei cugetări. Am urmărit cu interes dezbaterile şi de multe ori am făcut un mare haz. Erau la acel congres cîţiva oameni de bun simţ. Unul din ei a pus congresului întrebarea : ce este libera-cugetare ? ce este un liber-cugetător ? Şi lucru hazliu, oare condamnă libera-cugetare şi care condamnă congresul, este că nimeni n-a ştiut să facă o definiţie, ba chiar nimeni nici nu s-a încercat, şi toţi au întors dificultatea răspunzînd cu fraze sau cu încriminări. De altmintrelea, în ziua de astăzi libera-cugetare nu mai este o doctrină, sau dacă ea este încă una, ea se reduce la o protestare în contra eresurilor şi ideilor religioase. închid amîndouă paratezele. Şi cel mare şi cel mic. 237 XV IARĂŞI CHESTIE DE ARTA Am lăsat în suspens o chestie de artă care ne diviza pe noi cîţiva de restul „Junimei". Am povestit cum clasicii de la „Junimea" nici nu voiau s-audă de arta medievală. Dar ideile unilaterale şi absolute să combat de la sine prin însuşi intransigenţa lor, iar cei care le susţin, fără de voie în altă ocazie recunosc că au mers prea departe. Aşa s-a întîmplat şi cu chestia oare ne dezbina. Trecuse cîteva săptămîni de cînd cu discuţia asupra artei medievale, cu toţii o uitasem, eram pre-* ocupaţi de polemicile cu gazetele din Bucureşti, cînd într-o seară — „Junimea" era la dl. Pogor — după ce ne .adunasem mai toţi, dl. Pogor strigă : — Apropo, am să vă arăt un uvraj de tot interesul. Trece în o sală de bibliotecă şi aduce un volum frumos in-folio cu planşe admirabile. ■— Ce este aceasta ? întrebară mai mulţi. — Este uvrajul lui Leduc, asupra arhiteeturei din evul mediu, răspunde dl. Pogor. Ia uitaţi-vă ce bogăţii de formă arhitectonice, autorul arată cum s-a născut ogiva, cum s-a aplicat rozacele, iată ce forme armonioase şi adînci a bolţilor... Cu toţii înconjurarăm masa şi admiram bucată cu bucată, catedralele, castelurile, mmăstirile etc. Lambrior şi cu mine schimbarăm o căutătură, apoi luînd un aer despreţuitor, Lambrior zise : — Ge mai priviţi la barbariile şi sălbătăciile aceste, aceasta este o artă informă, arhitectura aceasta e compusă din piatră peste piatră aproape ca piramidele. 238 T Toţi se uitară la dînsul, eu nu am mai putut să mă stăpînesc de rîs, şi am început a rîde cu poftă. — A, am zis, va să zică veniţi la vorba noastră, va să zică evul mediu a produs oeva, pe care în momentul acesta admiraţi şi a cărui existenţă pînă acum o negaţi. Toţi începură a rîde uitîndu-se la dl. Pogor apărătorul clasicismului antic. Dl. Pogor avea o calitate ; cînd era prins într-o chestie oarecare, recunoştea cu graţie greşaia, foarte rar avea încăpăţînări, de altmintrelea avea un fel de mobilitate de spirit cu care era compatibilă orice schimbare de idei. — Dar cine a negat vreodată, răspunse rîzînd, ■că evul mediu nu a avut o arhitectură grandioasă, însă numai arhitectură, nimic .altceva. — Va să zică am cîştigat ceva, răspunserăm noi, recunoaşteţi că evul mediu are cel puţin o artă, arhitectura. Mai trecu vreo două, trei săptămîni, şi dl. Negruzzi veni într-o seară cu un voluminos manuscript şi ne zise : — Bine, pe semne unii oameni cînd n-au treabă, nu s-apucă măcar să-şi piardă timpul cu lucruri folositoare. Un erudit al cărui nume nu-1 spun, a venit şi mi-a dat acest manuscript ca să-1 public în Convorbiri. Ghiciţi ce cuprinde ! Un studiu asupra lui Chateaubriand. Ce interes poate să aibe un asemenea studiu pentru cititorii Convorbirilor. Şi de la aceasta se lua vorba despre Chateaubriand şi operile lui. Unii erau pentru, alţii erau contra, unora le plăcea Atala, altora Cel din urmă Abenseraj, toţi recunoşteau că Chateaubriand este un admirabil prozator, aproape un poet. 239 Vârgolici, în calitate de normalian se amestecase în discuţie, şi, între altele, spuse : — Mie din toate operile iui îmi place Le Genie du Christianisme. Acolo Chateaubriand a făcut o alegere măiastră pentru a demonstra ceea ce-şi propunea, adică geniul sublim al creştinismului, atît ca morală înaltă eît şi ca bogăţie poetică. — Va să zică, întreb eu, găsiţi multe bucăţi în adevăr poetice cu caracter creştin ? — Desigur că da, răspunde Vârgolici, cine a negat vreodată aceasta. — Cine a negat-o ? replică Lambrior. Apoi aţi negat-o d-voastră, cînd aţi susţinut seri întregi că creştinismul a avut de efect decăderea artei şi a poeziei, suprimînd formele frumoase şi tortu-rînd sufletul senin păgîn ? Ce nu vă mai aduceţi aminte ? Iarăşi râsete. Dl. Pogor uitase chiar o asemenea discuţie. Numai cîţiva recalcitranţi, precum Bodnărescu, Miron Pompiliu şi alţii, încercară să mai susţie contrariul. — Noi am vorbit de sculptură iar nu de poezie, şi cu privire la sculptură şi astăzi suntem de aceeaşi părere... Iată cum, încetul cu încetul, ..Junimea" revenea * la idei mai juste, părăsind intransigenţa doctrinelor clasice. Intîi recunoştea ca artă medievală arhitectura, pe urmă admitea că creştinismul e compatibil cu poezia, şi aşa mai departe. I CONTINUAREA LUPTEI ÎNTRE IAŞI ŞI BUCUREŞTI Să relevez o particularitate asupra felului cum acest război de vreo zece ani s-a dus de noi deoparte, şi de Bucureşti de cealaltă. Din partea Convorbirilor, îndată ce unul din noi prindea pe un bucureştean cu vreo prostie, cu vreun act de ignoranţă sau de declamatorie patriotică, scria un articol în Convorbiri, arăta prostia, indica ignoranţa, şi după răspuns şi replică, toiul era sfîrşit. Convorbirile nu se mai ocupa nici de autor nici de lucrarea lui, polemica era închisă, şi dacă se deschidea, aceasta se făcea cu o altă ocazie, cu alt scriitor, cu altă lucrare. ..Junimea" se mărginea a face pur şi simplu critică, şi numai din cînd în cînd polemică. Rolul unui critic se mărgineşte în a se ocupa de o lucrare şi a-i arăta defectele, iar nu a transforma critica într-o diatribă continuă de toate zilele. în Bucureşti nu se urma astfel. La criticile noastre, bucureştenii răspundeau cum era şi dreptul lor. Cu succes sau fără succes, este o altă chestiune ; după răspuns polemica ar fi trebuit să înceteze, animozitatea de asemenea. 243 16* Nu era aşa. Bucureştenii păstrau animozitatea şi făceau clin ca un sentiment permanent în contra „Junimei" din Iaşi. Şi căutau să-şi răzbune pe noi de la Iaşi prin toate mijloacele, şi nu numai la o ocazie ci şi fără nici o ocazie. Era război general şi permanent. Conversaţia a fost următoarea : că pe cînd noi, cum am spus, ne mărgineam a critica numai scrierile de la ordinea zilei, ei ne luau pe fiecare de la potop, puneau în evidenţă critică tot ce fiecare din noi scrisese, s-amesteca în viaţa noastră privată, ataca „Junimea" în bloc, iar nu pe scriitorii cu care avusese polemică, cu un cuvînt ei făceau cum zice franţuzul : fleche de tout bois l. Acestei porniri se datoreşte pamfletul la adresa „Junimei", numit Muza de la Borta rece, de care mă voi ocupa îndată. La acest sistem de diatribă continuă, noi păstram sîngele rece, cu atît mai mult cu cit, cu toate încercările, nu ne usturau loviturile, continuam a sta la pîndă, şi îndată ce prindeam din nou pe unul din duşmanii noştri în flagrant delict de autorlîc, îi dădeam din nou la cap şi ne retrăgeam în fortăreaţa noastră junimistă. n MUZA DE LA BORTA RECE In 1873, în toiul luptei literare dintre Iaşi şi Bucureşti, cei de la Bucureşti se hotărîră să ne dea o lovitură mare şi să ne ridiculizeze. Cum am recurge la toate mijloacele (fr.). 244 arătat altă dată, Beţia de cuvinte a d-lui Maiorescu îi exasperase. Şi atunci se consultară cum să dea acea lovitură, între literaţi se ştie cum se dau asemenea lovituri : sau se face o satiră, sau se scrie o piesă burlească, în care ca persoane figurează duşmanii cu care ai război. Convorbiri literare întrebuinţase cîteodată genul satiric, dl. Negruzzi scrisese mai multe satire în versuri în contra d-lor Ureche, Hasdeu etc. Mai tîrziu Eminescu făcuse cu mai mult talent acelaşi lucru. Cei de la Contimporanul adoptară sistemul pieselor satirice. Sistemul are avantajul că în piese pot figura atîtea personaje cîte voieşti iar forma de dialog pe lîngă că este ce mai vie, dar apoi poţi pune în gura fiecărui personaj ceea ce voieşti. La Revista contimporană poetul oficial era dl. Zamfirescu. Se făcea mare caz de talentul aceluia. Vedeţi cît posteritatea a fost de nedreaptă cu Zamfirescu, despre care nici nu se mai pomeneşte, pe cînd cu Eminescu a fost de o părtinire revoltătoare. Aşa ar trebui să se gindească şi astăzi cei care aveau acum 30 de ani numai dispreţ pentru Eminescu. Se hotărî deci ca să se facă o piesă satirică în contra „Junimei", o piesă în versuri. Cine să fie însărcinat eu redactarea ei ? Cine altui decît poetul titular al revistei, adică Zamfirescu. Se adunară cu toţii, chemară pe Zamfirescu, dis-. cutară canavaua piesei, fiecare îşi adusese prinosul său de spirit şi de comicărie, iar Zamfirescu. după ce adună materialul, se puse pe lucru, şi nu ştiu în cîte zile piesa fu gata şi o aduse spre citire 245 cercului literar bucureştean. Piesa purta următorul titlu : MUZA DE LA BORTA RECE Bufonerie literară lirică în trei acte de Henry Meilhac şi Ludovic Halevy muzică de /. Offenbach Pe atunci era în măre vîlvă piesele Iui Meilhac şi Halevy şi muzica lui Offenbach. întreaga antichitate greacă cu eroii şi cu zeii ei era ridiculizată pentru marele haz a publicului şi pentru ruşinea savanţilor, La Belle Helene, Orphee aux enfers 1 etc. Prin urmare, titlul satirei în contra „Junimei" era în sensul modei de atunci. Decît era periculos ; în adevăr, cînd scrii o satiră şi îi dai în glumă ca autori pe Meilhac şi Halevy şi de muzicant de Offenbach. atunci satira trebuie să aibe măcar a suta parte din spiritul acelor cunoscuţi autori, iar Muza de la Borta rece păcătuia prin lipsa aproape totală de spirit. Afară de cîteva mici lucruri pe ici pe colo, piesa era de o nesărătură deplorabilă. Muza de la Borta rece a fost publicată în broşură deosebită. După ce mi-am procurat-o, m-am dus repede acasă şi am citit-o dintr-o singură suflare şi am rămas penibil impresionat de atîta lipsă de orice spirit şi de atîta comunitate literară. La cea întîi vineri, „Junimea" a cerut ca să se dea citire acestui pamflet. Nu am putut suporta cititul pînă la urmă şi nu doară fiindcă era îndrep- Frumoasa Elena, Orfeu in infern (fr.). 246 tată în contra noastră, ci fiindcă nu avea spirit. De cîte ori am găsit pe ici pe colea spirit, am făcut mare haz, prin urmare nu amorul propriu ne-a împiedicat ca să nu o găsim de spirit. Iată care era subiectul acestei piese pamflet. Piesa se compune din două acte, măcar că pe titlu se vorbeşte de trei, autorii o concepuse în trei acte, dar în drum ei văzură că nu pot să fabrice decît două şi se opriră cu multă înţelepciune acolo. Actul întîi se petrece în Olimp ; pe lîngă zeii Olimpului figurează numai doi oameni pămînteni, Bodnărescu (Brutnărescu) şi o nemţoaică, Tereza, de profesiune bucătăreasă. Jupiter, sătul de ambrose şi nectar, se hotărăşte să aducă o bucătăreasă de pe pămînt şi găseşte pe Tereza, o nemţoaică, bucătăreasa lui Prodănescu, vestitul poet ridicul de pe atunci. Dar iată Bodnărescu care se hotărăşte să plece de la Iaşi în Olimp, ca să capete o diplomă de poet ; el face acest voiaj, soseşte în Olimp şi acolo dă peste o supărare de menaj. Tereza in loc de nectar servise zeilor bere de Bavaria ; la gustarea oribilei băuturi, Jupiter devine furios, cheamă pe Tereza, o înjură şi o concediază. Bodnărescu, în Olimp, vede pe Tereza, o ia drept o muză din Olimp, îi face declaraţii pe care nemţoaica le primeşte şi pleacă amîndoi pe pămînt, Bodnărescu crezînd că a răpit pe zeiţa poeziei. Toată această complicaţie nu te face să rîzi. Ideea este că, poetul Convorbirilor este mai pe jos mult decît Prodănescu, căci bucătăreasa lui Prodănescu, Tereza, este demnă ca să fie muză. Dar să mergem mai departe. Actul al doilea se petrece pe pămînt, la Iaşi, la Borta rece. Dar să 247 lămuresc pe cititori ce înseamnă Borta rece. Este M o crîşmă care există şi astăzi. ■ Borta rece pe atunci era în mare vază printre \ petrecători şi beţivani. Instalată în dealul Sărăriei, crîşmă era mizerabilă de aspect, dar avea în \ schimb nişte pivniţi imense cu cotloane şi hrube ' nesfîrşite. Nu ştiu ce boier bătrîn a avut acolo casele lui, acele case de mult dispăruse şi rămase numai pivniţele, pivniţi de acele care numai în un oraş istoric, cu o civilizaţie veche, înconjurat de vii se mai pot găsi. Acolo nişte greci, un Amira, bunicul acestora de astăzi, stabilise o crîşmă şi, inteligenţi cum erau, profitase de adîncimea, răcoarea şi imensitatea pivniţelor ca să facă depozite mari de vinuri. Borta rece în curînd deveni, cum am spus, ren-dez-vous-ul petrecătorilor şi a beţivanilor, însă de loc a oamenilor de societate, care cel mult trimeteau să cumpere de acolo vin, iar nu beau la Borta rece, unde era o adevărată murdărie. E drept că mai tîrziu Borta rece, a devenit o crîşmă curată şi a început a fi frecventată şi de oarecare societate mai bunişoară, profesori, advocaţi etc. Vîlva crîşmei a fost acuma vreo 15 ani, cînd petrecătorii din răposatul partid radical îşi dădeau întîlnire mai în fiecare seară, de asemenea toţi călătorii din ţară, cărora le plăcea un pahar de vin sau rachiu bun se duceau să petreacă o seară, mulţi de la gară plecau direct la Borta rece şi de la Borta rece se întorceau... la gară. Reputaţia crîşmei era meritată căci grecii aveau vinuri excelente. Astăzi Borta rece nu mai există în vechiul local, nu ştiu dacă pivniţele mai conţin vinurile grecilor, dar stabilimentul e transportat pe strada Gărei, lîngă liceu unde se debitează vin numai in butelii; vechea crîşmă este transformată într-un restaurant curat. * Pe la 1873 cînd se petrece scena din Muza de la Borta rece, eu cel puţin nici nu aveam cunoştinţă de o asemenea crîşmă şi. cu mine, probabil, mulţi de la „Junimea", de aceea nu-mi pot explica pentru ce, cei de la Revista contimporană au pus la acea crîşmă scena întrunirilor societăţei „Junimei". La „Junimea" nu era nimeni din cei pe care ai putea să-i numeşti petrecători, cel puţin de cînd ştiu. Dl. Pogor era sobru de tot, dl. Maiorescu de asemenea, dl. Negruzzi idem, nimeni nu făceau petreceri, noi ceştelalţi tineri nici nu beam vin măcar la masă. Papa-Culianu, Melic, Naum etc. erau de o sobrietate de fată mare. Dl. Bodnărescu nici nu gusta vinul, Creangă încă nu intrase la ..Junimea", chiar Eminescu, căruia mai la urmă i-a plăcut băutura, pe atunci, nu bea, cel puţin eu nu ştiam că bea. Pi*in urmare, e neînţeles pentru ce Bucureştenii, în satira de care mă ocup, au făcut din „Junimea" o societate de beţivi şi pentru ce, mai cu seamă, au stabilit sediul „Junimei" la o crîşmă ca cea de la Borta rece. Probabil că vreun rău voitor a scornit pe întregul această legendă pe care bucureştenii în complectă necunoştinţă de cauză, au adoptat-o ca o armă în contra laşului. Probabil că felul cum tineretul petrecea în Bucureşti i-au făcut să-şi închipuie acelaşi lucru şi de cei din Iaşi. Necunoştinţă bucureştenilor în această direcţie mergea mai departe. în actul de la Borta rece, junimiştii beau halbe de bere una după alta, lucru 248 249 se înţelege. „Junimea" fiind acuzată de nemţism, trebuia la Olimp o nemţoaică Tereza, care să devie muza lui Bodnărescu, iar la Borta rece berea ca băutură preferată. în realitate aceasta constituia o mare erezie. De cînd exista Borta rece, nu s-a debitat bere acolo ; ar fi fost o insultă pentru stăpâni dacă cineva ar fi venit să le ceară un pahar de bere. Dar autorilor le •trebuia berea ca băutură nemţească şi atunci au trecut cu uşurinţă asupra acestei mici neexactităţi de fapt. * Să vedem acum continuarea în actul al doilea. Personagele din actul al doilea sunt următoarele : Minorescu Magnus (Maiorescu), Neguţa (Negruzzi), Minunescu (Eminescu), Brutnărescu (Bodnărescu), Pan-Pan (Panu), Vârcolaci (Vârgolici), Naut (Naum), Stoica Prodănescu, Gulie (Culianu), Jido-pol (Xenopol), Urla (Burlă) şi Tereza. Ce fac aceştia la Borta rece în actul al doilea ? Petrec, beau şi fac literatură. Cînd soseşte Bodnărescu din Olimp, împreună cu Tereza, pe care o recomandă „Junimei" oa o muză din Olimp, toţi se bucură, iar Eminescu e furios şi gelos că numai Bodnărescu are o muză iar el nu. Iată însă că soseşte şi Prodănescu, el cunoaşte în Tereza pe bucătăreasa care fugise de la dînsul, spune acest lucru, îşi ia bucătăreasa înapoi, iar Bodnărescu şi „Junimea" rămîn ruşinaţi. Evident că în asemenea farsă nu se caută intriga mei spiritul de invenţiune, ci sarea cu care subiectul e tratat. 250 în privinţa aceasta, cum am zis, lucru lăsa mult de dorit. Care fusese intenţia autorilor ? Să ridiculizeze „Junimea". Iată o idee care putea să fie realizată. O altă i'dee iar foarte nemerită le venise în cap, .anume ca să ridiculizeze pe scriitorii de la Convorbiri cu propriile lor scrieri; în adevăr, ar fi fost un comic reuşit dacă autorii punînd în gura fiecărui junimist lucruri scrise de ei înşişi, ar fi izbutit ca să scoată efecte de caraghioslîc clin combinarea tuturor acestor scrisori. Şi de cîte ori în Muza de la Borta rece, acest procedeu a fost bine întrebuinţat, de atîtea ori el a reuşit însă rar, foarte rar. Cele de mai multe ori însă autorii pun criticile Revistei contimporane sub formă de versuri, chiar în gura junimiştilor, aşa că în aşa numita farsă autorii repetă prin gura junimiştilor şi în mod, chipurile, glumeţ criticele nesărate pe care le formulase în Revista contimporană. Efectul este deplorabil, farsa nu mai este farsă, iar spiritul este acela din Revista contimporană, adică nu este de loc. Şi cu toate acestea, ce farsă de spirit s-ar fi putut face, dacă cineva ar fi cunoscut bine Convorbirile literare, societatea „Junimea" şi... ar fi avut spirit! Cei de la Revista contimporană, au dovedit cu Muza de la Borta rece că nu cunosc nimic din toate acestea, că ei nu se servesc de lucruri care pretează la rîs, decît de cîteva epigrame ale lui Bodnărescu, de care, chiar noi, făcusem haz la „Junimea" şi de tăieturi, făcute fără gust şi disc?rnă-mînt, din diferite scrieri ale membrilor „Junimei". Chestia ca interes retrospectiv avînd oarecare însemnătate, mă voi întinde ceva mai mult asupra ei. 251 De la început spun că „Junimea" a avut tactul şi bunul gust ca să nu răspundă nimic la această satiră. în adevăr, nu se răspunde la satire sau la piese satirice, căci din una : sau ele sunt proaste şi atunci nu merită răspuns, sau sunt de spirit şi atunci e o greşeală de a răspunde. Nu se combat lucrurile de spirit. în lucrări de asemenea natură este totdeauna o parte de fanta-zie, ceva viu care recreează plăcut pe cititor, adevărul poate să figureze pe ici pe colo numai.ca trăsături caracteristice. Cum poţi să combaţi asemenea lucruri ? Cu documente, cu restabiliri de fapte ? Lumea rîde. De aceea, cum zic, „Junimea" nu a răspuns, fie pentru un considerent, fie pentru un aitul. Păcatul originar al Muzei de la Borta rece era că printr-însa se căuta să se răspundă la articolul d-lui Maiorescu Beţia de cuvinte, care era bazat pe adevăr şi scris şi cu spirit. Dar să vorbesc de această farsă. Cum am spus, in actul întîi scena se petrecea în Olimp, zeii petrec : MINERVA (către Joe) (Mure arie din opera „Bucherii de la laşi") De cînd te abonaşi, Părinte, La gazeta Convorbiri Ne-am ieşit cu toţii din minte Zei, zeiţe şi satiri. Căci citind fără-ncetare Rîdem de ne prăpădim 252 De nimicuri literare Ce într-insa le <- iţim. JOE (hunii o priza de. tabac) Altă foaie caraghioasă N-am putut să mai găsim, SATIRII K gazeta serioasă, Dar rîdem cînd citim. Asta însemnează, hai să ne gîdilim ca să rîdem ; căci să faci o piesă pentru ca să afirmi că Convorbirile este o foaie caraghioasă, care te face ca să rîzi, aceasta şi cu nimic e tot una, iar spiritul aleargă departe de două poşte. Piesa continuă pe această temă, zeii rid, (spune autorul) la fiecare pas intîlnim : ha ! ha ! ha ! în adevăr, iată încă pe aceeaşi temă : Căci ce am deveni măi frate Dacă bieţii muritori N-ar seri stihuri nesărate, Să rîdem de mii de ori. Să citim fără-ncetare Rîdeţi şi aplaudaţi Ş-astor mofturi literare Cu sictir să mi le daţi. ECOUL Ş-ăstor mofturi literare Cu sictir să mi le daţi. (Toţi rîd, aplauze frenetice)" Aşa că e de spirit ? ?.7>3 Am zis rîndul trecut că este o idee nostimă în Muza de la Borta rece, aceea de a intercala în piesă fragmente din Convorbiri, cu condiţie ca acele fragmente să preteze la ridicul. Numai vreo două, trei întîlneşti de acest fel, şi încă şi acele răsuflate, voiesc să zic că se glumise atîta asupra lor, încît ele erau absolut fără interes. Tema pe care a fost combătută „Junimea" a fost în principal acea a epigramelor lui Bodnărescu, în care rîzătorii aveau şi nu aveau dreptate. M-am explicat în altă parte asupra acestei chestii. în adevăr, ceea oe izbea în epigramele lui Bodnărescu erau două lucruri : întîi, că ele erau serioase, şi al doilea, că ele erau confuze. Aceste două lucruri au stîrnit critici. Asupra punctului întîi criticătorii nu numai că n-aveau dreptate, dar dovedeau ignoranţă. Epigrama la început era cîteva versuri, cel mult opt sau zece, care putea să aibă ori şi ce fel de obiect mai totdeauna serios ; ea putea să fie o inscripţie tumulară, o bucată amoroasă, pastorală etc. ; partea ironică era foarte restrânsă sau putea să lipsescă cu totul ; orice dicţionar arată acest lucru. Prin urmare, cînd cei de la Revista contimporană îşi băteau joc de Bodnărescu pe motiv că epigramele lui erau fără sare, ci din contră serioase, ei nu înţelegeau că Bodnărescu făcea epigrame în accepţiunea cea veche a cuvîntului. Asupra lucrului al doilea rîzătorii aveau dreptate, epigramele lui Bodnărescu cele mai multe 254 erau confuze, în genere tot ce scria el, chiar de bună calitate era pus într-un stil greoi şi cam obscur. Am spus în cursul acestor amintiri cum noi, în „Junimea", seri întregi am făcut haz de epigramele lui Bodnărescu şi, de sigur, cu mai mult spirit şi cu mai mult apropo. Bodnărescu era de faţă, rîdea şi el împreună cu noi, căci în seninătatea lui el credea că facem numai glume sub care nu s-ascunde nimica serios. De altmintrelea, îndată ce dl. Maiorescu îi aproba o lucrare, părerea celorlalţi îi era indiferentă, şi noi profitam, abuzînd chiar de această seninătate, ca să-i azvîrlim tot felul de săgeţi răutăcioase, ştiind bine că ele cad deasupra cuirasei sale de autor convins de meritul produselor sale. Să vedem cum în Muza de la Borta rece este exploatată tema epigramelor lui Bodnărescu. Una mai cu seamă făcuse turul gazetelor ; pe aceea o iau şi cei de la Muza de la Borta rece. JOE Să citim Convorbirile, ascultaţi sunt versuri epigrame, aşezaţi-vă toţi la locurile voastre să vedem lucruri frumoase şi hazlii după cum zice Minorescu (Maiorescu). VENERA Mie îmi plac epigramele deşi de multe ori m-am înţepat. MINERVA îmi plac scrierile picante. Un mic parantez. Vedeţi cum cei de la Revista contimporană înţelegeau epigramele, ca ceva hazliu, înţepător şi 255 picant. Cum am spus mai sus, alta înţelegea Bod-nărescu cînd făcea epigramele. JOE (citind) Tăcere... întîia epigramă (îşi pune ochelari) Sus pe Olimp ori pe Tempo înflorită mă cheamă a mea zînă ? Colo pe pisc cu între amîndouă pe plai te voi duce (Stupefacţie generală, pauză) JOE Ce aţi înţeles domnilor ? TOŢI N-am înţeles nimic, nimic, ha ! ha ! ha ! (Aria chin, chin, chin, şi isa, sa sa) Evohe ce epigramă Dracu ştie ce-o mai fi O epigramă, o amalgamă Hai sictir cu ea d-aci Aici gluma era reuşită, însă cum am spus nu era decît o repetiţie. Cu toate aceste epigrama aceasta nu era un non-sens, cum se pretindea, este o idee în ea. dar, din cauza aplicaţiei pe care poetul voieşte să i-o dea, ea este confuză. Ce sens are ea ? La „Junimea" de cîte ori se citea această epigramă, şi mai ales întîiaşi dată, dl. Pogor, care era duşmanul obscurantismului, lua totdeauna cuvîntul şi întreba : — Caracuda a înţeles ceva ? — Nu ; răspundeau în cor cei opt şi cu dl. preşedinte. 256 — Cei trei români au înţeles ceva ? — Nu ; răspundeau Lambrior, Tasu şi cu mine. — Pudicul Naum priceput-a ceva ? Dl. Naum se înroşea şi dădea semne că nu. — Bine-Hrănitul Caraiani înţeles-a ceva ? — Nimic, răspundea rîzînd. Şi aşa pe rînd dl. Pogor întreba pe toţi. Apoi, adresîndu-se către dl. Maiorescu, îi zicea : — Acum spune-ne tu ce ai înţeles ? Dl. Maiorescu îşi netezea barbişonul, îşi lua un aer didactic şi ne spunea ceva. Trebuie să spun că toată această înscenare era o glumă ; noi înţelegeam care a fost ideea lui Bod-nărescu, dar într-adins ne făceam că nu înţelegem nimic, pentru ca să protestăm în contra confuziei care era păcatul a tot ce scria Bodnărescu. Obscuritatea acestei epigrame atîrnă mai cu seamă de la cuvîntul „Tempe". Toată lumea ştie ce era Olimpul; acest munte înalt servea în mitologia greacă de lăcaş al zeilor. Dar foarte puţini ştiu ce este Tempe. Tempe este o vale adîncă între muntele Ossa şi Olimp, vale celebră în antichitate, cîntată aproape tot aşa de mult ca şi Olimpul, vale reputată pentru vegetaţia sa luxuriantă şi sălbăticia siturilor sale. Dacă cunoşti aceasta, sensul epigramei lui Bodnărescu reiese lămurit. Poetul se întreabă sub ce inspiraţie să scrie, să cînte înălţimile inaccesibile şi maiestoase ale Olimpului, sau frumuseţile înflorite şi sălbatice ale văilor Tempei ? Şi răspunde că preferă să cînte plaiurile dintre amîndouă poziţiile, adică să nu se ridice pînă la înălţimile Olimpului, nici să se scobsare în adîncimile Tempei. Inspiraţia lui cată să evite extremele. ti _ amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. II 257 Desigur că este o idee şi încă o idee poetică, 1 foarte greu însă de arătat chiar cînd voieşti s-o f explici, cu atît mai greu cînd ea este pusă numai | în două versuri şi cînd cuvîntul de Tempe, care jj serveşte de contrast cu Olimpul, nu este general- 1 minte cunoscut. | Nu mai puţin adevărat că : 3 „Colo pe pisc eu între amîndouă pe plai te voi 3 duce" este o umplutură. j Dar, în fine, gluma mergea. Nostim era că în Muza de la Borta rece, cine I nu înţelegea ce e Tempe ? însuşi zeii Olimpului < în frunte cu Jupiter !!! Dar iată că în Muza de la Borta rece, care ar fl trebuit să fie picantă şi uşoară, vedem tirade sfo- : răitoare în contra literaturei germane şi a nem-ţismului de la Convorbiri. ; Tereza bucătăreasa dă zeilor bere în loc de nectar, Jupiter se înfurie şi între altele îi zice : Insă tu ca o ingrată îmi dai băuturi nemţeşti. Ce se bea acum de modă şi la Iaşi şi-n Bucureşti, Ce pe zei înveninează şi pe orice muritor tl tîmpeşte şi îl face ca pe o vită din obor. \ iar corul de zei repetă : , Auziţi obrăznicie Vor Olimpul a nemţi. Jurăm ură şi mînie Celor ce vor îndrăzni Soseşte în Olimp Bodnărescu, cerînd o diplomă de poet şi atunci zeii se întreabă ce să facă cu asemenea pămîntean, care voieşte cu orice preţ să fie poet. 258 Minerva mai miloasă propune : , Să-i dăm loc de casă pe muntele Parnas, Căci poate să îmblînzească pe agilul Pegas. Joe s-apropie şi-1 examinează : Este oare Minunescu Ce Egiptul a cîntat se face aluzie la admirabila poezie a lui Eminescu Egipetul. Nu, acesta e Brutnărescu Tot ca el de nesărat. răspund satirii. Auziţi, Eminescu nesărat ca şi Bodnărescu ! Şi atunci zeii furioşi că Bodnărescu le întrerupe petrecerea chită într-un stil delicat şi într-un gust olimpian următoarele : O, ce noapte blestemată, Nu putem să chefuim. Ia-1 d-aici c-apoi pe dată Cu poliţia îl gonim. Evohe, ce secătură Vrei poet să-1 declarăm ? 7a d-aici şi astă broşură Ia-l şi fugi că te îndurăm. Ce versuri! ce stil, ce expresie ! + Dar ia să mai vedeţi în materie de vulgaritate, ce cuvinte să pun în gura lui Minorescu ! (Maiorescu). 259 17* Bodnărescu vine în Olimp cu un certificat din partea d-lui Maiorescu pentru chir Joe (aşa că e spirituală expresia chir ?) Iată Act prin care subscrisul Minorescu Constat în conştiinţă că d. Brutnărescu, De n-ar avea o muză, ar fi de el păcat, Căci ce a scris pînă acuma e bun de lepădat. Precum subscrisul critic pretind a mă numi, Asemenea şi dînsul, poet voieşte a fi. Iar eu neştiind carte aici am semnat Prin punere de deget şi treaz şi nemîncat, Ş-apoi s-a dat la mina acest al meu răvaş, Făcut la 4 august în capitala Iaşi. Şi cu asemenea trivialităţi proaste cei de la Revista, contimporană răspundeau Beţiei de cuvinte şi tuturor criticilor noastre acerbe. Urmează apoi o scenă de amor între Brutnărescu şi bucătăreasa Tereza, de cel mai prost gust şi de cea mai calificată vulgaritate. Bodnărescu s-arată fără de veste. TEREZA Mein Gott BRUTNĂRESCU Eu nu sînt Gott iubito, aici am venit, Ca să te iau pe tine să-ţi spun ce-am suferit Am vrut ca 'Prodănescu şi eu poet să fiu. Este pură copilărie, acuzi pe „Junimea" că este nemţită, acuzi pe Bodnărescu că se inspiră numai din autorii germani şi cînd Tereza exclamă „mein Gott", Bodnărescu răspunde : Eu nu sunt Gott Este aproape idiot. In fine, actul întîi se sfîrşeşte cu reîntoarcerea lui Bodnărescu pe pămînt, luînd cu sine pe bucătăreasa Tereza pe care o crede o muză din Olimp. Această din urmă intenţiune, adică a lua bucătăreasa nemţoaică drept muză, nu e tocmai proastă. Vin la actul al doilea. Acesta se petrece, cum am spus, la crîşmă Borta rece. Am spus deja ca invenţia este absurdă ; nu era nici o legătură între „Junimea" şi Borta rece. „Junimea", prin elementele ei principale, era o societate highlife, nici o legătură nu exista între dînsa şi păturile mai populare. Membrii ei principali, precum d-nii Maiorescu, Pogor, fraţii Negruzzi, Nicu Ganea etc, frecventau — cînd le frecventau —cafenelele cele mai reputate. Aşa era în strada Academiei o cafenea foarte elegantă, ţinută de unul Franzose ; de la ferestrele liceului unde eram intern vedeam toată ziua sosind cupelele elegante, acolo tinerimea aurită ieşeană pe atunci încă în număr se ducea. Tot acolo şi membrii sus-numiţi ai „Junimei", împreună cu dl. Carp, pe care îl uitam, îşi avea din cînd în cînd şedinţele lor de petrecere. Acolo se bea numai cognac, fine-champagne şi champagne a 40 lei butelia. Membrii „Junimei" mai frecventau, de asemenea, o cafenea foarte la modă şi foarte elegantă în strada Mare, ţinută de un franţuz, „Cafe de Paris", unde noi ceştilalţi mai tineri şi mai săraci nici nu îndrăzneam să intrăm, 260 261 ci ne uitam cu invidie ia fericiţii muritori care deschideau uşile cafenelei cu un aer foarte degajat, nepăsător şi superior. în Iaşi „Junimea" avea reputaţie de societate cu pretenţii aristocratice, care nu binevoia a se scoborî ca să aibă relaţii cu burghezimea chiar intelectuală a oraşului. Prelegerile populare erau frecventate de înalta aristocraţie din Moldova — partea femeiască — Mavrocordatele, Şuţuleştele, Ghiculeştele, Sturzeştele etc, împodobeau întîiele rînduri de fotoliuri la acele conferinţi. Prin urmare, cînd cei din Bucureşti, în satira lor, pun sediul „Junimei" la o crîşmă ordinară ca Borta rece, pe care pe atunci nimenea din societatea bună poate măcar nici o cunoştea, era un fel de aberaţie neiertată, căci în asemenea farsă cea întîi condiţie este ca să pui pe cei pe care voieşti să-i ridiculizezi în mediul lor universalminte cunoscut. Aşa, de exemplu, ce ar fi zis publicul dacă Meilhac şi Halevy ar fi spus că zeii Greciei antice se adunau, nu în Olimp, ci în insula Cipru ? Cam aşa impresie a făcut în Iaşi pe atunci faptul că adversarii noştri din Bucureşti au inventat pentru „Junimea" o localitate de petrecere Borta rece. Dar să viu la actul al doilea. Scena se petrece în crîşmă la Borta rece ; servitorii crîsmei aşteaptă ca Agiamiii, adică membrii „Junimei", să vină să facă chef şi să ţină în acelaşi timp şedinţă literară. Agiamiii, (aşa că epitetul e nostim şi sugestiv ?), sunt precedaţi de Jidopol (Xenopol). Ia să vedeţi acum ce rol îi dau d-lui Xenopol, cei de la Revista contimporană în farsa de care mă ocup. Pentru aceasta să reproduc vorbele cu care s-adresează dl. Xenopol servitorilor crîşmei : 262 Băieţi, gătiţi o masă cu bere şi cu vin, Fiindcă Agiamiii la cină astăzi vin. Să fiţi cu îngrijire, să vă grăbiţi la pas ; Iar de vor cere supă, să daţi din ce-a rămas. (Aparte) Mă iau cu binişorul pe Ungă Agiamii, Le dau vin şi mîncare de morcovi şi gulii Din cuinia cea mare lui neică Cănănău Ce noaptea pe furişuri le iau într-un hîrdău. Şi ei drept răsplătire, admit în „Convorbiri" Articolele mele profunde în gîndiri. Prin ele sus şi tare, mereu am susţinut Că oricare dugheană cu vinuri de băut Să fie de îndată închisă, iar a mea Unică să rămîie... şi sper a rămînea I Articolul ce astăzi făcui e minunat, Mă duc să-i pun un capăt... căci iată s-a înoptat. Mi-aduc aminte că, cînd am citit acum 33 de ani aceste versuri, un dispreţ adînc m-a cuprins pentru autorii acestor murdării. Citisem multe satire şi epigrame din literaturile cunoscute şi nu-a întîmplat lucru, ştiu atît că fermecătorul de oameni Ioan Brătianu, mai tîrziu 1-a convertit şi pe dl. Ganea la liberalism. D-sa a părăsit pe vechii tovarăşi intrînd în partidul liberal, unde a rămas statornic şi devotat şi pînă acuma. De la incidentul care l-am avut atunci, noi nu ne-am mai vorbit, nici nu ne-am salutat chiar, pînă acuma vreo cinci ani cînd m-am ales din nou deputat la Iaşi în Camera liberală. Dl. Ganea era prefect. După reuşita în alegeri m-am dus la clubul liberal ca să mulţumesc pentru onoarea ce mi se făcuse. Atunci dl. Nicu Ganea se îndreptă cu faţa surîzîndă, care îi luminează aşa de frumos figura, şi cu mîna întinsă şi-mi zise : — Adică Panule, de ce nu ne vorbim noi de 21 de ani ? — Sigur nici eu nu ştiu, îi răspunsei rîzînd. Ne-am îmbrăţişat, şi am rămas sau mai bine am continuat a fi prieteni ca şi în timpul cînd amîn-doi eram la „Junimea". 402 INDICE DE NUME* A Akerman (d-na), I : 260. Albert, regele Poloniei, I : 85. Alecsandri, V., I : XVII, XX, XXI, XXX, 29, 30, 31, 42, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 79, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 90, 204, 273, 274, 275, 280, 308, 313, 314, 320, 322, 323, 324, 329, 343, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 360, 385, 394, 403, 404, 406, 407, 408, 409, 411, 412, 420, 423, 424, 425, 426, 435 ; II : 23, 32, 36, 38, 55, 56, 60, 64, 99, 104, 106, 107, 109, 120, 130, 131, 145, 147, 150, 151. 166, 190, 191, 197, 198, 290, 291, 309, 328, 330, 335, 366. Alexandreseu, Gr., I : 29, 49, 275, 308, 343. Alexandru cel Bun, I : 50, 95, 96, 97, 98, 100, 101, 170 ; II : 132, 133, 144, 293, 303, 310. Amianus Marcelinus II : 47, 48, 49, 50, 51. Anacreon, I : 261. Arbore, Zamfir C, I : IX. Aricescu, C, I : 22, 28, 297, 412 ; II : 45. Arion, C. C, I :' XII. Ariosto, I : 31, 44, 86, 130, 265, 266, 267 ; II : 104. Aristofan, I : 165, 166. Aristot, I : 39 ; II : 359. Aron, Florian, I : 120. Asachi, Gh., I : 28. Aslan, E. T., I : 36. Atanasiu, I. C, I : IX. Atila, II : 47, 49. ♦ Indicele a fost alcătuit de Rodica Rotam. 405 Aurelian, P. S., I : 401. Axei rod, P., I : IX. B Babeş, V., I : 127. Bacalbaşa, C, I : XLI. Bach, J. S., II : 211, 213. Balassan, I., I : 306. Bariţ, G., I : 127. Baronzi, G., I : 28, 411. Bălcescu, N., I : 21, 436 ; II : 10, 11, 50, 51. Bărnuţiu, S., I : VI, XXXI, 18, 19, 20, 21, 27, 192, 337, 411, 416, 439 ; II i 134, 190. Beaulieu, Paul le Roy, II i 217. Beethoven, L., II : 210, 211, 213. Beldiceanu, N., 1: 79, 90, 109, 196, 204, 251, 256 ; II : 109, 110, 172. Beldiman, N., I : 355, 385. Benfey, II : 343. Bengescu-Dabija, G., I i 219, 220, 226, 263, 431 ; II : 118, 119, 150. Bismarck, II : 123. Blaremberg, N., I : 404. Bobeică, C., I : 224 ; II : 75, 76, 77, 78, 81, 114, 115. Boccaccio, I i 199. Bodnărescu, Samson. I : XXI, XXVI, XXXV, 30, 31, 32, 33, 34, 47, 48, 49, 64, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76, 80, 91, 92, 99, 109, 128, 151, 152, 218, 243, 248, 249, 251, 252, 253, 255, 259, 262, 270, 271, 287, 319, 320, 329, 338, 339, 341, 365, 411, 412, 417, 419, 431, 435 ; II : 33, 31, 35, 37, 39, 41, 104, 118, 141, 190, 191, 197, 198, 220, 232, 240, 247, 249, 250, 251, 254, 255, 257, 258, 259, 260, 261, 272, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 288, 289, 292, 322, 323. Bogdan, I., I : 103. Boileau, I : 37, 164, 235, 236 ; II : 33, 104. Bolintineanu, D., I : 22, 29, 31, 275, 308, 343, 345, 354, 365, 371. 372, 377, 385, 401, 412, 416, 423 ; II : 45, 56, 60, 150, 151, 190, 192. Bolliae, C., I : 28, 47, 49, 55, 126, 336. Bopp, Fr., I : 25 ; II : 343, 367. Bossuet, J. B. I : 76. Brătianu, Dimitrie, I : 116, 297. Brătianu, loan, I: XI, XXXIII, XL, XLI, 111, 177, 287 ; II : 75, 78, 114, 122, 123, 402. Brociner, I., I : 319. Buckle, H. Th., I : 25, 137 ; II : 143, 201. Buicliu, Gr., I : 128, 129, 151, 153, 156, 270, 287, 295 ; II : 36, 38, 42, 81, 121. Burghelea, I : 304. Burlă, V., I : 77, 109, 139, 152, 154, 156, 187, 192, 193, 194, 210, 263, 278^ 279, 414, 431, 436, 437 ; II : 141, 177, 188, 201, 203, 204, 220, 221, 250, 340, 344, 345, 346, 348, 349, 350, 351, 352, 353, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 363, 364, 365, 369, 370, 371, 393. Bulwer, Lytton, I : 32, 33. Buznea, M., I : XXXI, 22. Byron, I : 261 ; II : 167, 283. C Cantacuzino, G. Gr., I: XII, XLIV, XLV ; II i 119. Cantacuzino, I., I : 117. Cantemir, D., I : 10, 129. Capsa, S., 1: 319. Caragiale, I. L. ; I : XVII ; II : 24, 118, 149, 150. Caragiani, I., I : XVIII, XXX, 11, 109, 128, 162, 163, 164, 165, 166, 197, 236, 238, 262, 263, 339 ; II : 88, 100, 101, 102, 166, 257. Cariagdi, Dinu, 1: 116. Carlyle, Th., I : 25. Carol I, I : 116, 297. Carol Quintul, I : 87. Carp, Petre P., I : XII, XIII, XVIII, XXX, XXXII, XXXIX, XLV, 11, 15, 17, 18, 25, 36, 39, 40, 41, 45, 61, 64, 67, 109, 145, 157, 172, 173, 174, 175, 176, 177, 181, 182, 225, 229, 239, 263, 268, 269, 270, 273, 285, 286, 287, 293, 304, 305, 306, 307, 308, 309, 327, 328, 330, 331, 339, 340, 341, 364, 404, 405, 410, 437 ; II : 28, 36, 55, 103, 105, 115, 121, 122, 133, 152, 261, 327, 393, 399, 400. Catargi, Lascăr, I : XII, XXXV, XXXVII, XLII, XLIV, 119, 150, 173, 180, 220, 286, 289, 291, 437 ; II : 75. Călinescu, G., I : XIX, XXV, XXVII. 406 407 Cerchez (colonel), I : 216, 219, 287. Cernescu, I : VI, XXXV, 57, 59, 61, 63, 64, 66, 109, 128, 251 ; II : 198. Chateaubriand, Fr., I : 76 ; II : 239, 240. Chenier, A., I : 64, 77, 164 ; II : 162. Chiţu, Gh., II : 77, 78, 351. Christos, I : 19 ; II : 235, 359. Cibrario, I : 104 ; II : 12. Cihac, I., II : 201, 343, 370, 371, 374, 375, 379, 380, 382, 384, 385, 386. Cipariu, T., I : 23, 191, 192, 193, 207, 336, 337, 411, 416, 439 ; II : 134, 190, 342. Ciupercescu, I : 81, 221, 232, 287. Claudius, I : 413. Clerq, I : 12. Climescu, C, II : 165. Cobălcescu, Eufrosina, I: 234. Codrescu, Th., II : 10, 44. Comines, Filip de, II : 45, 49. Comte, Auguste, I : 25, 76, 137, 259, 260, 363 ; II : 108, 153, 233, 236. Conachi, C, I : 196, 204, 211, 212, 355 ; II : 69, 70, 171, 172. Conta, Vasile, I : IX, XXXI, 25, 181, 205, 206, 254, 287 ; II : 55, 78, 79, 80, 82, 131, 147, 313, 394, 395, 396, 397, 398, 399, 400. Constantin, N., II : 23. Coppee, Fr., I : 261. Corjescu (fraţii), I : 18. Cornea, M , I : 18, 224, 316, 317, 329, 373. Corneille, I : 31, 130, 331. Costin, Miron, II : 10, 45, 48, 49. j^oşbuc, G., II : 149. Creangă, I., I : XVII, XXVIII, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 184, 185, 186, 263, 273, 276, 287 ; II : 88, 89, 90, 91, 93, 94, 95, 96, 98, 99, 100, 124, 125, 249, 314, 399. Creţeanu, G., I : 319 ; II : 23. Creţescu, Al., I : 116. Cugler-Poni, M., I : 47, 48, 49, 77, 174, 315, 319, 329, 412, 431 ; II : 69, 166. Culianu, N., I : 81, 89, 90, 109, 153, 201, 217, 263, 287, 319, 335, 357 ; II î 41, 249, 250, 282, 283, 284. Curtius, II : 343, 357, 358, 359, 360. Cuza, Alexandru Ioan, 1 : VI, XXXIII, 14, 16, 178, 286, 360 ; II : 137, 165. Cyprien, R., II : 12. D Daniil, Dimitrie, I : 25, 33, 141. Dante, I : 31, 130, 265, 411. Danielopol, Gh., II : 23. Darmesteter, A., I : 183. Darwin, Ch., I : 25, 137 ; II : 26. Densuşeanu, A., I : 411. Densusianu, Ov., I : 185. Descartes, II : 49. Diderot, I : 32. Diefenbach, II : 343. Diez, Fr., I : 25, 27. Dumitrescu-Iaşi, C, I l XXXIX, 122. Dionisie (Eclesiarhul), II r 10. Ditz, I : 367, 379. Dosoftei, I : 79. Drapper, J., I : 137 ; II i 143. Drouineau, I : 32, 33. Duca (colonel), I : 16. Dumas, Al. (tatăl) I : 385. Du Cange, Ch. I : 104 ; II i 12. Durer, Albrecht, II : 163, 206. E Economu, Ciru, II : 23, 140. Eichhoff, II : 343. Eliade-Rădulescu, I., I: 102, 192, 211, 212 ; II : 8, 104. Enăchescu, I : 292. Eminescu, M., I : XVII, XVIII, XIX, XXI, XXII, XXIII, XXV, XXVI, XXVII, XXVIII, XXX, XXXIX, 30, 46, 48, 49, 64, 66, 67, 70, 71, 72, 76, 79, 80, 82, 89, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 107, 109, 151, 152, 157, 158, 169, 170, 171, 172, 181, 184. 185, 186, 228, 231, 232, 242, 270, 271, 287, 320, 322, 323, 329, 365, 372, 373, 375, 376, 377, 378, 379, 385, 411, 414, 417, 418, 420, 421, 423, 425, 426, 431, 435 ; II : 23, 32, 33, 34, 35, 38, 39, 41, 55, 56, 60, 61, 64, 90, 91, 92, 93, 132, 133, 136, 137, 144, 145, 147, 148, 151, 155, 166, 190, 191, 197, 198, 220, 232, 245, 408 409 250, 259, 260, 276, 289, 290, 291, 292, 293, 295, 299, 300, 302, 303, 304, 306, 307, 308, 309, 310, 313, 314, 315, 316, 318, 319, 320, 322, 327, 335, 392, 398, 399, 400, 401. Epictet, I : 19. Euripide, I : 31. Exarcu, C, II: 32. Fătu (dr.), I : 292. Fichte, J. G., I : 91. Filimon, N., I : 22. Filipescu, N., I : XII, XIII, XLIV, XLV. Florescu (general), I : 116, 117. Froissart, J., II : 49. Frunzeseu, I : 398, 399. G Gane, N., I : XXII, 18, 60, 65, 72, 73, 81, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 111, 136, 151, 152, 174, 175, 204, 220, 239, 251, 252, 263, 270, 287, 289, 295, 319, 320, 340, 341, 421, 435 ; II : 37, 38, 227, 229, 261, 278, 279, 328, 399, 402, 403. Garivay, II : 45. Geibel, I : 329. Gheorghiu, AL, I : VII, 18, 27, 110, 111, 124, 152. Gheorghiu, N., I : 112, 113, 114. Gheorghiu, Xenofon, I: 112. Gherea, Dobrogeanu, C, I : X, XLI, XLIV. Ghica, Dim., I : 116. Ghica, Ion, II : 131. Ghica Pantazi, I : 126 ; II : 19, 23, 25, 28, 30, 31, 32, 33, 40, 45, 59, 163, 190, 191, 196, 198, 326, 388. Goethe, W., I : 14, 31, 92, 315, 329, 411, 412 ; II : 141, 151. Golescu, Iordache, I : 196, 197, 1.99, 200, 202, 206. Golescu (ministerul), I : 116. Grandea, Gr., I : 371, 401. Grădişteanu, Petre, I : 126, 182 ; II : 19, 23, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 40, 1.56, 161, 163, 164, 191, 326, 388. Gregoriade, Bonachi, I : 319. Grigoriu, Petru, I : 380, 381, 382, 383, 384, 386 ; II : 166. Guizot, Fr., I : 25 î III 143, 221. Gustea, Dimitrie, 1: 116. Hallam, II : 12. Halevy, L., II : 246, 262, 282. Hasdeu, B. P., I : VI, XXX, XXXI, XXXII, XXXVI, XXXVII, XLVIII, 21, 30, 39, 40, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 49, 52, 53, 54, 55, 57, 102, 103, 108, 124, 125, 126, 175, 177, 182, 194, 200, 206, 213, 279, 324, 326, 337, 370, 403, 404, 406, 408, 409, 410, 412, 415, 418, 421, 422, 424, 425, 426, 427, 429, 430, 432, 433, 438 ; II : 8, 9, 10, 17, 18, 20, 21, 23, 25, 28, 40, 41, 42, 45, 46, 152, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 177, 185, 188, 190, 198, 199, 202, 203, 204, 245, 330, 333, 334, 335, 336, 337, 339, 340, 341, 342, 343, 344, 345, 346, 347, 348, 349, 350, 351, 352, 353, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 360, 362, 363, 364, 365, 366, 367, 368, 369, 370, 371, 372, 373, 374, 375, 378, 379, 380, 381, 382, 384, 385, 386. Hegel, Fr.. I: 91. Heine, H., I : 30, 315, 329, 412, 416. Herodot, II : 341. Holban, A. D., I: XXXV, 18, 26, 75, 127, 220, 289, 392 ; II : 226. Holbein, H. II: 206. Homer, I : 86, 87, 163, 274, 345 ; II : 104, 210, 282. Horaţiu, I : 411. Hugo, V., I : 77, 315, 321, 382, 383 ; II : 148, 151. Humboldt, K. W., II : 152. Ianov, I., I : 18, 30, 90, 358, 359. Ibrăileanu G., I : X, XLVI. lonescu, N., I : XXXIV, 65, 234, 292. Ioneseu, Take, I : XVI, XLIII. Iorga, N., I : XLI, XLV. Jogale, J., II : 357. Joinville, II : 45. K Kant, I., I : 64, 91 ; II : 49. Kogălniceanu, M. I : XI, XLII, 116, 324; II: 75. Krug, I : 24. 411 410 L Labiche, E., II : 115. La Fontaine, I : 39, 40. Lamartine, Alphonse de, I : XXI, 66, 77, 82, 83, 106, 164, 261, 315, 425, 426 ; II : 167, 168, 283 Lambrior, AL, I : VI. VII, IX, XX, XXII, XXX, XXXI, XXXV, XXXVII, 13, 25, 56, 57, 59, 61, 65, 77, 78, 98, 105, 107, 109, 111, 114, 119, 122, 134, 135, 139, 140, 142, 143, 144, 152, 153,' 154, 155, 156, 157, 161, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 192, 195, 196, 197, 201, 202, 203, 204, 206, 207, 208, 210, 211, 212, 218, 221, 247, 254, 259, 263, 270, 272, 273, 282, 284, 287, 319, 340 ; II : 7, 38, 51, 55, 80, 86, 89, 124, 125, 126, 127, 128, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 137, 144, 146, 155, 171, 172, 179, 186, 193, 199, 200, 202, 210, 211, 220, 221, 224, 228, 231, 238, 240, 257, 278, 350, 351, 386, 387, 391, 392, 393, 395, 396, 398. 412 Laurian, A. T., I : 23, 191, 192, 207, 337 ; II : 8, 50, 51, 343. Laurian Dim. Aug., I : XXXVII, 126 ; II : 23, 25, 28, 40, 42, 43, 156, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 167, 16.9, 170, 171, 173, 174, 175, 183, 185, 18,9. Lateş, Th., I : XXXI, 18, 19, 21, 24, 297 ; II : 133. Lecca, H., II : 149. Leibniz, G. W., II : 49. Lessing, G. E., I : 30, 39, 40, 315, 329 ; II : 104, 109. Littre, E., I : 260 ; II : 233, 236, 367. Livingstone, D., I : 140. Lovinescu, E., I : VI, XVII, XVIII. Lubbock, J., I : 141 ; II : 129. Ludovic al XlV-lea, II : 19. Lupaşcu, AL, I : 416. M Macaulay, Th., I : 25. Macedonscki, AL, II : 61. Maciejovsky, II : 12. Maior, Petru, I : 337 ; II : 10, 51. Maiorescu, loan, I : 339. Maiorescu, Titus, I : V, VII, VIII, XIV, XVII. XVIII, XXII, XXXI, XXXII, XXXIV, XXXV, XXXVI, XXXVII, XXXVIII, XXXIX, XLI, XLII, XLV, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 17, 18, 21, 24, 27, 28, 29, 30, 31, 34, 36, 39, 43, 45, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 54, 55, 56, 59, 60, 61, 62, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 78, 81, 82, 83, 91, 92, -93, 94, 100, 105, 106, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 115, 116, 117, 118, 119, 121, 123, 124, 125, 126, 127, 134, 136, 137, 138, 139, 148, 150, 151, 152, 153, 154, 157, 167, 172. 173, 174, 176, 178, 179, 180, 182, 183, 187, 188, 192, 193, 194, 195, 204, 206, 213, 218, 219, 220, 222, 223, 225, 228, 229, 230, 232, 233, 234. 239, 242, 247, 248, 252, 253, 254, 263, 268, 289, 292, 293, 297, 304, 305, 307, 309, | 314, 318, 319, 337, 339, | 340, 341, 342, 343, 344, |, 345, 346, 348, 349, 351, 352, 353, 354, 355, 361. 364, 366, 367, 309, 373, 374. 375. 391. 392, 393, 401, 402, 410, 411, 412, 414, 415, 416, 417, 418, 419, 420, 421, 427, 428, 429, 430, 434, 435, 436, 437, 438, 439 ; II : 13, 19, 20, 21, 23, 24, 26, 27, 29, 30, 32, 34, 36, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 51, 55, 59, 65, 66, 67, 82, 102, 103, 133, .134, 136, 137, 138, 142, 143, 146, 147, 155, 161, 163, 164, 169, 173, 177, 178, 180, 182, 183, 187, 190, 198, 201, 202, 213, 229, 230, 233, 245, 249, 250, 252, 255, 257, 259, 260, 261, 264, 265, 266, 278, 280. 281, 284, 285, 288, 289, 326, 327, 330, 333, 340, 345, 346, 348, 349, 350, 351, 363, 3«4. 369, 387, 393, 397, 399, 401. Mândrea, N., I : XXXIII, 11. Manolache, C., I : 173, 174 ; II : 122. Mânu, Gh., II : 117. Margareta de Bourbon, I l 199. Marghiloman, Al. I : 200. Marian, II : 28. Marin, A. I : 120. Marţian, Pop, D., I : 55, 436, 437, 413 Matei Basarab, I : 22. Maupassant, Guy de, I : 377 ; II : 310. Mavrocordat, I : 36. Maxim (Massim), I : 191, 192, 207 ; II : 134. Măcărescu, II : 134. Meilhac, H., II : 246, 262, 282. Mendelssohn Bartholdy, II : 213. Meyerbeer, II : 97. Michăilescu, Şt, I : XXXVII ; II : 23, 174, 183, 185. Michelet, J., II : 221. Michelangelo, II : 206. Mickiewicz, A., II : 12. Miele, Şt., I : 148. Miele, Veronica, I : 234, 372, 373, 375, 376, 377, 378, 380 ; II : 166. Miclosich, II : 382. Micu-Klein, Samuel, I I 190, 191 ; II : 10. Mihai Viteazul, I : 99, 325 ; II : 10, 132. Miile, Const, I : XXXIX, XLI. Millo, Matei, I : 360 ; II : 121. Mircea cel Bătrîn, I : 385 ; II : 132, 290, 318, 401. Mirmilic (Melie), I : XXII, 64, 65, 66, 69, 81, 89, 95, 109, 201, 217, 263, 287, 319 ; II : 249, 283. Misail (călugărul), I : 22. Misail, G., I : 44, 297 ; II : 8, 10. Missir, Petre, I : 287 ; II : 399. Mîrzescu, Gh., I : XXXIV, XLIII, 36, 116, 117, 122, 123. Moliere, I : 31, 107, 130, 140, 199, 397 ; II : 162. Moncada, M., II : 45. Morţun, D., I : 335, 336. Mozart, W. A., I : 86 ; II: 211, 212, 213. Mulier, Max, I : 25, 27 ;■ II : 367, 368. Mumuleanu, B. P., I : 28. Mureşanu, A., I : 28, 49, 411 ; II : 336. Murillo, II : 172. Musset, Alfred de, I : XXI, 261, 315, 375, 376, 382 ; II : 151, 162, 167, 168, 169, 170, 171, 172. N Nacu, I : 41, 42. Napoleon I, I : 64, 323, 327. Naum, A., XVIII, XXI, XXX, 64, 77, 90, 151, 153, 155, 162, 164, 165, 166, 197, 201, 217, 218, 226, 227, 232, 235, 236, 254, 263, 270, 276, 287, 330, 382 ; II : 141, 161, 162, 164, 165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 226, 227, 233, 234, 249, 250, 266, 276. Nădejde, I., I : XXXIX. Neculce, I., II : 10. Negri, C., I : 424. Negruzzi, C., I : 204, 308, 313, 314, 324, 327, 329 ; II : 121. Negruzzi, G., I : 17, 18. Negruzzi, Iacob, I : V, VII, XVIII, XXI, XXIV, XXV, XXVI, XXXII, XXXIII, XXXIV, XXXV, XLVIII, 5, 6, 10, 11, 17, 18, 23, 25, 30, 34, 35, 36, 37, 38, 54, 60, 61, 64, 65, 66, 67, 68, 71, 73, 77, 78, 82, 88, 89, 90, 91, 94, 97, 100, 104, 106, 108, 110, 111, 112, 113, 114, 119, 124, 126, 134, 136, 137, 138, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 152, 153, 154, 156, 157, 158, 159, 160, 162, 163, 173, 174, 175, 176, 178, 182, 197, 198, 199, 204, 207, 208, 212, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 220, 227, 228, 229, 230, 231, 239, 241, 247, 248, 251, 254, 263, 269, 270, 273, 277, 279, 280, 284, 285, 286, 287, 289, 290, 291, 292, 293, 296, 297, 304, 306, 307, 309, 312, 314, 318, 319, 320, 327, 329, 330, 333, 335, 340, 374, 396, 399, 400, 402, 403, 410, 414, 415, 417, 418, 421, 427, 428, 430, 431, 432, 433, 434, 435, 437 ; II : 8, 33, 34, 36, 37, 39, 41, 42, 43, 53, 55, 81, 82, . 85, 86, 110, 111, 112, 119, 121, 138, 146, 161, 162, 164, 175, 176, 177, 180, 187, 188, 190, 192, 212, 218, 219, 220, 226, 228, 229, 231, 239, 245, 249, 250, 266, 278, 279, 287, 321, 325, 327, 329, 330, 353, 354, 391, 392, 393, 399, 401. Negruzzi, Leon, I : XXXII, 11, 14, 17, 18, 30, 109, 220, 228, 327, 328. Negruzzi (fraţii), I : 109, 289 ; II : 261. Niculeanu, N., I : XXXI, 128, 325, 326 ; II : 166. O Odobescu, Al. I., I : 55, 280, 324, 436. Offenbach, II : 246. Olangro, Morales, II : 45. 414 415 Ollănescu, Ascanio, D., II : 23. Onciul, D., I : 103. Orăşanu, N. T., I : 28. Orescu, Al., I : 120. Ovidiu, I : 235. Oxenstiern, A., I : 105, 196, 202. P Paicu, Pavel, I : 77, 81, 90, 109, 128, 129, 187, 197, 199 ; II : 84, 85, 225, 226, 230. Papadopol-Calimach, Al., I : 116. Papiu-Ilarian, I : 21, 337 ; II : 10. Paris, Gaston, I : 183, 211. Pascal, Aristide, I : 405. Pascali, M., II : 313. Pasdeloup, J., II : 211. Pastia, Scarlat, I : 62. Paşcanu, M., I : 36. Pavlov, George, I : 17. Păucescu, I : 80. Pelimon, N., I : 28, 412. Petrarca, Fr., I : 34, 65, 130, 131, 321 ; II: 70, 112. Petrescu, Cezar, I : XIX. Petrescu, D., I : 120. Petrescu, Gh., I : 325, 326. Petrino, D., I : 47, 48, 49, 128, 275, 411, 412, 414 ; II : 166. Pictet, II : 367, 368. Pogor, Vasile, I : VII, VIII, XXIII, XXVIII, XXXII, 5, 6, 11, 13 17, 18, 24, 30, 36, 44. 60, 61, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 71, 72, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 86, 89, 91, 93, 95 , 96, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 119, 126, 128, 130, 134, 135, 136, 137, 138, 150, 151, 152, 153, 154, 157, 160, 162, 163, 165, 166, 172, 173, 174, 176, 182, 184, 187, 188. 193, 194, 195, 196, 197, 199, 201, 206, 209, 210, 212, 214, 215, 217, 218, 220, 221, 222, 225, 226, 228, 229, 230, 231, 232, 236, 239, 240, 241, 247, 248, 251, 254, 255, 257, 263. 269, 273, 276, 279, 280, 282, 284, 285, 286, 290, 291, 293, 295, 296, 297. 304, 305, 307, 309, 319, 320, 328, 335, 340, 341, 357, 374, 402, 414, 421, 431, 432, 433 ; II : 7, 26, 36, 37, 38, 48, 50, 54, 55, 81, 82, 85, 86, 89, 91, 102, 103, 107, 121, 138, 162, 163, 166, 172, 175, 176, 177, 180, 181, 187, 188, 199, 200, 202, 203, 204, 206, 210, 211, 212, 219, 220, 221, 223, 2S5, 226, 227, 228, 229, 230, 231, 233, 238, 239, 240, 249, 256, 257, 261, 277, 278, 287, 353, 354, 355, 360, 389, 390, 391, 393, 399, 400, 401, 402. Pompilian (preot), l : 292. Pompiliu, Miron, I : 30, 77, 81, 90, 128, 167, 207, 217, 251, 256, 273, 275, 276, 287, 319, 414, 415, 429, 433 ; II : 79, 80, 90, 91, 93, 141, 166, 172, 219, 220, 240, 359. Poni, Petre, I : XXXI, XXXIII, 14. Pop, FloranUn, I : 128. Popovici, I., II : 128. Popovici, N., I : 416. Porumbaru, Em., II : 139. Prale, I., I : 411. Priscus, II : 51. Prodănescu, II : 197, 198, 323. Pruncu, P., I : 30, 319. Pumnul, Aron, I : 23, 193, 309, 337. Puricescu, Gr., II : 139. Q Qudot, II : 12. Quinet, E., II 221. Quintescu, I : 187, 339. R Rabelais, Fr., II : 59. Racine, J., I : 31, 107, 1.30, 331. Racoviţă, Gh., I : 81, 221. Rafael, II : 52, 206, 208. Rădulescu, T., I : 416. Rembrandt, II : 266. Renan, E, I : 77 ; II : 235. Richer, II ; 294. Richard Inimă de Leu, II : 144. Robescu, C. F., I : 401. Roni, G., I : 154. Roman, I : 127. Rosetti, C. A., I : VIII, XXXVII, XXXVIII, XXXIX, XL, XLI, 50, 224, 336 ; II : 76, 122, 123, 133, 401. Rosetti, Mircea, I : VIII, IX, XXXVII, XXXVIII, Rosetti, Radu, II : 149, 150. Rosetti, Th., I : XII, XXXII, XLII, 109, 145, 157, 173, 178, 179, 180, 181, 285, 286, 287, 293, 304, 308, 330 ; II : 21, 55, 115, 401. Rosetti, Vintilâ, I : XXXVII, XXXVIII. Rossler, I : 58, 59. Rothec-h, II : 49. Rousseau, J. J., I : 32 ; II : 232. 416 Roznovanu, N., 1 : XXXIII, 16. Russel (dr.), I: IX, XXXIX. S Sakya-Muni, I : 76 ; II ! 233. Sand, George, I : 376. Sandu, Aldea, C., II : 323. Săulescu, Gr., I : 411. Scheletti, N., I : 77, 216, 219, 287, 314, 315, 329, 330, 332, 431 ; II : 166, 209. Schiller, Fr., 1: 31, 261, 315, 412 ; II : 151. Schina, G., I : 120 ; II • 42. Schopenhauer, A., I : 39, 75, 76, 91. Schuchard, II : 369, 382. Schumann, R., II : 211, 213. Scînteie, V., I : 373, 375. Scott, W., n : 144, 145. Scribe, E., I : 116. Sculi, Vasile, I : 221. Scurteseu, N., I : 416. Scurtu, I., II : 20, 300. Shakespeare, W., I : 14, 31, 32, 156, 306, 327 ; II : 336, 395. Sienkiewicz, H., II : 145. Sihleanu, Al. II : 111, 112. Sion, Gh., I : 28, 40, 42, 126, 418 364, 394, 411, 412, 416, 433 ; II : 10, 23, 25, 26, 28, 45, 152, 171, 190. Slavici, I., I : XVIII, XXV, 91, 128, 167, 273, 275, 276, 431, 435, 437 ; II : 43, 90, 91, 93, 94, 99, 177. Socrate, I : 19. Sofocle, I : 31. Sonne, II : 343. Spencer, H., I : 25, 137, 267, 363, 108, 396. Stanley, I : 140. Stoianovici, Iacovachi, 11 400. Straja, I : 128. Strajan, I : 77 ; n : 166. Strat, I., I : 116, 436, 437. Sturdza, Gr., I : 8, 27, 148 ; II : 138. Sturdza, Dimitrie, I : XII, XIII, XXXIII, XLIII, XLIV, XLV, 14, 15, 79, 225 ; II : 229, 230, 386, 388, 389, 390. ş Şerbănescu, Th., I : 30, 47, 48, 49, 77, 159, 219, 319, 320, 329, 411, 412, 415 ; II : 69, 70, 71, 72, 73, 74, 150, 166. Şincai, G., I : 21, 191, 337, 416 ; II : 10, 18, 50, 51, 190. Ştefan cel Mare, I : 22, 23, 85, 87, 325 ; II : 132, 144, 145, 318, 390. Ştefănescu, Gr., I : 401. T Tacu, D., I : VII, 21, 110, 299. Tacu (fraţii), I : 18, 19, 297. Taine, H., I : XXXV, 25, 26, 27 ; II : 206, 207. Tasu, Vasile, I : VII, XX, XXII, XXXV, 57, 58, 59, 65. 77, 78, 79, 98, 105, 107. 109, 110, 114, 145, 152, 153, 184, 221, 263, 287, 290, 319, 340 ; II : 42, 51, 80, 87, 179, 219, 257, 393. Tasso, Torciuato, I : 32, 44, 86, 130', 265 ; II : 104. Tăutu, Gh., J : 28. 47, 54. 411, 433. Tell, Chr., 1 1)9, 120, 121, 122, 123, 192. Teodorescu, G. D., I : XXXVII, 43, 127, 182, 206, 402 ; II : 8, 20, 40. 156, 267. 351, 387, 388. Teren ţiu, I 31. Tertulian, I : 359. ' Theocrit, I : 164. Thiers, I : 25. Thierry, I : 25 ; II : 491 Tiberghen, II : 187. Tiţian, II : 206. Tocilescu, Gr., I : VII, XXXVII, 43, 127, 182, 206, 402, 416 : II . 8, 30, 40, 41, 42, 46, 156, 159, 161, 163, 164, 189, 267, 327, 351, 382, 387, 388. Torouţiu, I. E., I : XIX, XXII, XXVI. Traian, II : 157. T Ţichindeal, I : 411. 416 ; II I 137, 190. U Uhland, I : 30, 315, 329, 332, 333, 412. Ureche, Gh., I : 124. Ureche, Gr., II : 10. Ureche, V. A., I : 42, 44, 102, 126, 182 ; II : 8. 19, 23, 25, 27, 28, 32, 36, 40, 42, 43. 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 59, 65, 66, 67, 68, 156, 160, 161, 163, 164, 169, 190, 245, 286, 287, 326, 328, 388. 419 V Van Dyck, II : 206. Vasile Lupu I : 22, 339. Văcărescu, I., I : 28, 42, 49. Vârgolici, Şt, I : XXI, 30. 64, 65, 66, 77, 82, 89, 90, 91, 106, 1.09, 138, 151, 152, 154, 155, 156, 157, 162, 187, 201, 202, 208, 210, 254, 256, 261, 262, 270, 283, 284, 287. 330, 373, 374, 382, 390, 391. 431, 436, 437 : II : 137, 1.38, 141, 162, 164, 165, 166, 170, 171, 175, 176, 178, 179, 180, 181, 182.. 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189, 218, 220, 221, 227, 233, 234, 240, 250, 272, 284, 317, 322, 392, 393, 400. Vega, T.ope de, I : 31, 261 ; II : 218. Venancourt, I : 378. Ventura, Gr., II : 150. Verdi, G., II : 97. Verne, Jules, I : 261, 264, 265, 266, 267 ; II : 152, 154, 155. Vernescu, Gh., I : 116. Verussi, P., I : 154, 156, 157, 282 ; II :.79, 80, 81, 208, 209, 317, 393. Vico, II : 49. Vilany, II : 49. Virgiliu, II : 43. Vizanti, A., I : 390, 391, 392 ; II : 351. Vladimirescu, Tudor, I : 416. Vlahuţă, AL, II : 149, 151. Vlădescu (dr.), I : 41.6. Volenli, II : 399. Volney, I : 32 ; II : 232, 235. Voltaire, I : 32, 86 ; II : 15,. 47, 48, 49, 50, 1.04, 156, 232, 235. Vulcan, Iosif, I : 127. w Wagner, R., I : 32, 33 ; II : 97, 211. Weber, H., II : 343. Wilehardouin, II : 45. Xenopol. A. D. I : V, XVII, XIX, XX, XXIII, XXIV, XXV, XXXV, XXXVI, XXXIX, 25, 57, 58, 59, 60/ 69, 70, 71, 80, 97, 104, 105, 106, 107, 109, 112, 114, 134, 135, 139, 142, 144, 151, 153, 154, 156, 157, 165, 181, 197, 202, 203, 204, 209, 254, 256, 259, 263, 270, 273, 277, 278, 279, 280, 281, 282 283, 288, 436, 437 ; II : 15, 33, 41, 142, 143, 146, 147, 155, 177, 189, 190, 218, 226, 250, 262, 263, 316, 350, 388, 389, 390, 391, 394. Zamfirescu, M., H : 23, 40, 190, 191, 192, 193, 194, 195, 196, 197, 198, 245, 289, 326. Zurita, II : 45. 420 CUPRTNS PARTEA I I întîia mea scriere la „Junimea" .... 7 II Studiile mele critice ....... 18 III Situaţia literară în Bucureşti..... 19 IV Lupta dintre Iaşi şi Bucureşti. Beţia de cuvinte ........... 23 V Răspunsul d-lui Ureche, la „Beţia de cuvinte" 43 VI Un lung intermezzo . . ..... 51 VII Răspunsul d-lui Ureche....... 65 VIII Bustul poetului Şerbănescu..... 69 IX Zeflemeaua şi spiritul la „Junimea" ... 74 X Revenire asupra antagonismului literar dintre Iaşi şi Bucureşti......... 136 XI Artele la „Junimea" 201 XII O chestie pe şedinţă ....... 216 XIII Creştinismul şi arta....... 220 XIV Ideile religioase ale „Junimei" .... 231 XV Iarăşi chestie de artă....... 238 PARTEA A II-A I Continuarea luptei între Iaşi şi Bucureşti . 243 II Muza de la Borta Rece...... 244 III A doua farsă a d-lui Hasdeu .... 326 IV Ultima luptă între d-1. Hasdeu şi Convorbiri literare......., 339 V Un studiu numismatic al d-lui Sturza . . 386 Ultima şedinţă......... . 390 Indice de nume 406 Lector : CORNELIU SIMIONESCU Tehnoredactor : POMPILIU STATNEI Apărut 1971. Hîrtle ziar de 50 g/m'. Format 700X920/32. Coli ed. 18. Coli tipar 12,25. A nr. 153011971. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—9i. Tiparul executat sub comanda nr. 10 425 la Combinatul Poligrafic ,,Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti — R.S.R. • - <