george panu amintiri de la „junimea" din iaşi ★ EDIŢIE, PREFAŢA Şl TABEL C^o^OLCYîtfî wti- anul dintre - Humea""A Ilustraţia copertei : Grigorr. Slavu BIBLIOTECA PENTRU TOŢI o 1971 EDITURA MINERVA e BUCUREŞTI PREFAŢA EDITURA MINERVA i Toate drepturile rezervate Intîmplarea a vrut ca memorialistul „Junimii", cel care i-a transmis posterităţii fizionomia, să fie nu unu! // dintre fideli, ci un dezertor. Ba nici măcar anul dintre c* dezertorii liniştiţi ©arţ!, Odâlâ" plecat, să se mulţumească a ocupa în tăcere un loc confortabil în „banca" adversară. G. Panu a devenit, după părăsirea „Junimii" literare, unul dintre inamicii de temut ai grupului politic junimist. Intrase, aşadar, într-un conflict ireductibil cu foştii colegi de cenaclu, cu mentorii spirituali de odinioară, cu cei care, în tinereţe, îi neteziseră afirmarea în viaţa publică. Ca mai înainte A. D. Xenopol, G. Panu devenise, dintr-un discipol în care se investiseră speranţe, un adversar. în ochii fruntaşilor societăţii mutaţia avea semnificaţia unei sfidătoare nerecunoştinţe. S-a apelat, drept consecinţă, la tratamentul prescris dezertorilor, care i-a fost aplicat cu o stricteţe implacabilă. Portretul lui Panu în-* * chipuit de Maiorescu (în Istoria contemporană a României), de o duritate căutată, ca şi cel dezlînat şi lipsit de vocaţie portretistică, creionat de I. Negruzzi (în Amintiri din „Junimea"), sînt înainte de toate acte de răzbua. execuţie morală. Accentul cade exclusiv şi prea pe deficienţa caracterologică, stăruindu-se asupra „cameleonismului" şi a capacităţii de adaptare a omului politic G. Panu. E. Lovinescu a demonstrat pe larg (în al doilea volum din Titu Maiorescu şi contemporanii lui) nu numai răutatea celor două tablouri dar şi exagerarea nedreaptă a tonului. Liniilor celor două portrete li s-a relevat deformarea, Lovinescu izbutind să restabilească echilibrul de culoare şi atmosferă. Nu vrem să reluăm aici ceea ce a spus Lovinescu în 1943. Ar trebui numai reamintit că acel cameleonism de care fusese acuzat, ca şi „nerecunoştinţa", atît de des invocată, sînt departe de a fi trăsăturile caracterologice dominante în fizionomia lui Panu. Dincolo de unele oscilaţii politice (care nu erau în epocă numai ale lui, putînd fi detectate lesne chiar şi la acuzatorii săi) se poate vorbi, dimpotrivă, de o consecvenţă de atitudine şi de convingeri. Restabilirea echilibrului şi a adevărului despre „tarele" sale caracterologice este — pentru noi — cu deosebire importantă. Acuzele şi imputările nu au vizat numai planul exclusiv al activităţii politice ci au pus sub semnul îndoielii şi al părtinirii chiar Amintirile de la Junimea. Restituind personalităţii lui Panu liniile originare, se limpezeşte implicit şi atmosfera tulbure creată — nu fără intenţii anume — în jurul tabloului „Junimii" lucrat de Panu cu talent şi bună-credinţă. Tînărul care în 1872 a intrat la „Junimea", adus de prietenii săi Lambrior şi Cernescu, avea 24 de ani. Crescuse şi se modelase spiritual în atmosfera culturală şi politică ieşeană, în care ecourile paşoptismului (păstrate cu sfinţenie de grupul lui Bărnuţiu) şi ale reformelor sociale legiferate de Cuza şi Kogălniceanu se făceau puternic auzite. Panu era deci prin formaţie un tînâr cu convingeri democratice, liberal-radicale care se simţea mai apropiat de grupul fracţionist liberal ieşean decît de cel junimist, deşi îşi dădea seama de ridicolul exacerbărilor fracţionismului. A ezitat multă vreme, rezistînd puterni- VI celor tentaţii de a face parte din prestigioasa „Junime", unde, ca intelectual modern, s-ar fi simţit cu siguranţă bine. Motivul ezitării şi al rezistenţelor era, fără îndoială, incompatibilitatea politică. A acceptat să treacă pragul cenaclului numai după ce a primit asigurări că acolo domneşte o riguroasă separare a sferelor, politica ne-fiind oficialmente îngăduită în dezbaterile literar-ştiinţi-fice. Dar şi în „Junimea" fiind, a continuat multă vreme să se considere partizan politic al grupului fracţionist liberal ieşean, pe ai cărui candidaţi în alegeri i-a votat în cîteva rînduri, deşi pe listele conservatorilor figurau conducătorii foarte stimaţi (şi de el) ai „Junimii". Opiniile sale politice erau cunoscute la „Junimea", Panu simţindu-se nu o dată stînjenit de această situaţie deloc agreabilă.1 Că polemieile sale cu Hasdeu sau Tocilescu (cunoscuţi pentru opiniile lor politice liberale) constituiau şi implicite lovituri politice mult agreate de „Junimea" politică, aceasta e foarte adevărat. în nici un caz, cu toate polemieile angajate (toate cu obiect declarat ştiinţific), integrarea lui Panu în „Junimea" literară nu a fost niciodată şi o înregimentare politică. De aceea, a fost firesc ca după reîntoarcerea de la studii (cu o bursă acor- 1 Iată o scenă semnificativă — pentru natura acelor raporturi — relatată de Panu în Amintiri... „...Din această cauză generală nu prea ştiu detalii asupra politicei ce se făcea de membrii marcanţi ai societăţii „Junimea". Nu eram nici în secretul acelei politici, nici nu se recurgea vreodată la mine ; ba mai mult, junimiştii ştiau că eu aveam principii liberale. Din această cauză, situaţia mea devenea câteodată cam grea, la alegeri. Fracţiunea liberală din Iaşi era vecinie în luptă cu „Junimea" politică şi literară. Cei întîi mă numărau printre coreligionarii politici, cei de al doilea printre coreligionarii literari. O singură dată dl. Maiorescu ne-a vorbit politică, — într-o seară cînd ieşeam de la „Junimea" care avusese loc la dl. Pogor, — mie, lui Lambrior şi lui Tasu. Peste cîteva zile erau să aibe loc alegerile generale. Ieşisem deja pe VII dată de Maiorescu cînd acesta era ministru al Instrucţiunii) Panu să se alăture filialei liberale ieşene, să încerce constituirea unei grupări filorosettiste, militînd împotriva conservatorilor, care — la Iaşi — erau întruchipaţi în primul rînd de junimişti. Pînă la această dată (1881—1882) e greu de aflat inconsecvenţa în traiectul unei activităţi politice, evoluată destul de rectiliniu. I s-a reproşat că prin fiul lui Rosetti (Mircea Rosetti, cu care a stabilit raporturi de amiciţie la Paris) a intrat în legătură cu cercurile socialiste franceze şi belgiene, afiliindu-se chiar Internaţionalei socialiste (inexact), după ce obţinuse în ţară prin 1876 simpatia şi protecţia lui C. A. Rosetti. Faptul în sine (al colaborării cu cercurile socialiste) nu ar fi nici el din afara consecvenţei politice. Radical prin con- strada mare, cînd. dl. Maiorescu, apropiindu-se de noi, ne zice! — Ei, ei, duminecă alegeri,, veniţi la vot ? — Da, răspunserăm noi. — Ar fi bine să votaţi pe Iacob Negruzzi şi pe Vasile Pogor. Ei nu se pot compara cu Dimitrie Tacu şi cu Alexandru Gheorghiu. Lambrior şi Tasu au făgăduit, eu însă eram foarte încurcat, căci aveam legături personale cu Alexandru Gheorghiu, fostul profesor de economie politică. I-am răspuns d-lui Maiorescu : — D-le Maiorescu, trebuie să-ţi mărturisesc că eu nu pot sacrifica pe Alexandru Gheorghiu ; cît priveşte pe Dimitrie Tacu, cu care n-am aşa legături, în locul lui aş putea vota pe unuJ din cei doi şi te-aş întreba pentru cine ? — Natura] că pentru Vasile Pogor, dacă este aşa. Di. Iacob Negruzzi era sacrificat. Dar încurcătura mea a fost şi mai mare în ziua alege-rei. Am fost nevoit să-i mărturisesc d-lui Negruzzi că nu-1 pot vota, lucru care natural că 1-a afectat, căci nu se aştepta la una ca aceasta, din partea unui membru a) „Junimei". Trebuie să adaug că dl. Negruzzi nu a luat viii vingeri, de ce nu ar fi fost cucerit de justeţea militantismului socialist (şi alţi tineri intelectuali români s-au alăturat cercurilor socialiste belgiene sau franceze : Vasile Conta, viitorul filozof materialist, Mircea Rosetti, Zamfir C. Arbore) ? Revenit în ţară, nu renunţă la simpatiile faţă de cercurile socialiste.1 Apartenenţa sa la gruparea rosettistă (în care calitate este şi ales deputat în 1883) e, repetăm, în perfectă consonanţă cu opiniile sale politice din totdeauna. De altfel, din 1884 Panu fundează al său partid radical (avînd ca organ temuta Lupta). Or, se ştie, partidul radical-democrat a stabilit numeroase puncte de contact cu partidul socialist, militînd adeseori şi în parlament pentru obiective comune (lărgirea dreptului de vot, apărarea condiţiei de viaţă a ţărănimii prin-tr-o dreaptă reglementare a regimului învoielilor agri- lucrul în rău şi nu a părut vreodată că ţine seama de această mică particularitate [...]. Peste cîteva zile era şedinţă a „Junimei". Am simţit un fel de jenă de a mă duce, şi cu marea mea părere de rău am rămas acasă. Mi-am închipuit că în lipsa mea se va vorbi despre atitudinea mea politică. A doua zi am întrebat pe Lambrior în această privinţă. El mi-a spus că nici nu a fost vorba măcar de politică şi că mai mulţi membri din „Junimea" au întrebat de mine şi cauza pentru care am fost reţinut acasă. Prin urmare politica, cum se vede, pe la 1872 nu juca un rol în „Junimea". Este drept a spune de pe acuma că mai tîrziu lucrurile luară alt caracter..." (Amintiri de la „Junimea"). 1 I. C. Atanasi'u a relatat în a sa Mişcarea socialistă că în 1881, ca procuror de Iaşi, Panu a temporizat acţiunea de exilare a grupului de socialişti (Dr. Russel, P. Axelrod — refugiat în România — op. cit., p. 180). în general, în acest an 1881 cu prilejul procesului intentat tinerilor socialişti care au organizat la Iaşi comemorarea Comunei din Paris, Panu, ca procuror, a uşurat mult situaţia celor implicaţi. Mai tîrziu, în perioada procesului Banghereanu-Ficşinescu, Panu este apărătorul socialiştilor. cole, asigurarea socială a muncitorilor, legiferarea repausului duminical şi a zilei de lucru de 8 ore, antidinasti-cismul). De altfel, în toată această perioadă (destul de lungă ; aproape un deceniu) cît a fiinţat partidul radical se poate vorbi nu numai de o cochetare a radicalilor cu socialiştii, dar şi de unele puncte comune de vederi. Să amintim aici lupta pentru revendicări general-democra-tice. E notoriu faptul că grupările socialiste aveau — printre alte obiective majore — înscrise în programe în anii de pînă la crearea P.S.D.M.R. (1893), unele cerinţe pe care Ibrăileanu (într-un articol despre Gherea) le numea cu exageraţie evidentă „o specie de democratism radical, cumpănit şi cu un caracter aproape ţărănesc-' La urma urmei, amîndouă partidele erau sprijinite de tineri intelectuali contestatari, de mica burghezie şi de meseriaşi. Focare de tensiune şi de deschisă divergenţă aveau să cunoască raporturile dintre radicali şi socialişti numai în 1888 în preajma debarcării guvernului Brătianu, cînd Panu (urmat de partidul său) era unul dintre liderii opoziţiei unite participînd activ la această furibundă bătălie desfăşurată în Parlament ca şi în stradă iar cercul socialist din Iaşi invita membrii şi simpatizanţii să se ţină departe de această dispută ce nu era a lor. Aşadar, încă o dată, nimic contradictoriu, nimic cameleonic (deşi incriminarea i s-a făcut) în militantismul lui Panu de pînă în 1892, cînd, părăsind direcţia Luptei, partidul său se orientează spre conservatori. E adevărat, din 1892 Panu şi partidul său se îndreaptă spre conservatori, faptul semnificînd, la o privire repede, o spectaculoasă abjurare a convingerilor de o viaţă. Dar şi faptul acesta e mult mai complex decît pare. Realitatea este că militantul Panu a trăit drama unora dintre oamenii politici demoerat-radieali din România : impo- 1 Vezi în G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, „B.P.T.", 1968, voi. 1, p. 300. sibilitatea unei intervenţii active, eficiente în viaţa publică-, lipsiţi fiind de un partid cu pondere reală, într-o ţară în care importante şi recunoscute de rege pentru responsabilităţi guvernamentale nu erau decît două formaţiuni constituite : liberalii şi conservatorii. Chiar dacă au apărut o vreme ca lideri ai unor grupări politice proprii, mai devreme sau mai tîrziu au trebuit să accepte oferta (cînd nu se ofereau ei înşişi) intrării într-unui din cele două mari partide. Aceasta deşi adeseori urau efectiv practicile celor două partide şi îi dispreţuiau, cu o silă care era sinceră, pe conducătorii lor autocraţi. Se înregimentau totuşi, trecînd peste sentimentele lor intime, în cadrele unuia dintre cele două partide. Sperau că dinăuntrul redutelor şi apăraţi de fortificaţiile acestora vor putea realiza mai bine şi mai repede măcar unele dintre revendicările care în afară nu aveau deloc sorţi de izbîndă. Ajungeau destul de repede la conflicte cu cei care le făcuseră promisiuni, ameninţau şi treceau repede — adesea prea repede — de la un partid la altul, mereu în căutarea unei soluţii, a unei ieşiri spre izbîndă, pînă renunţau resemnaţi la roluri active şi sfîrşeau în izolare tăcută. Că vor fi intervenit şi calcule personale, veleităţi omeneşti, mici (sau mai mari) arivisme, cine ar putea contesta ? Nu acestea din urmă sau nu în primul rînd ele determinau însă oscilaţiile (zbateri adesea zguduitoare) unor conştiinţe oneste, care îşi călcau pe inimă, se umileau în compromisuri pentru înfăptuirea unui ideal, care era de cele mai multe ori de o mare puritate interioară. Panu a fost unul dintre aceştia. Ar fi voit, dată fiind fragilitatea partidei sale, să se îndrepte spre liberali. Nu a făcut-o pentru că, atunci, liberalii erau prea compromişi în anii îndelungatului vizirat, de 12 ani, al lui I. C. Brătianu (guvernul liberal a fost demis de-abia în martie 1888) iar Panu participase şi el, cu roluri deloc mărunte, în bătălia opoziţiei unite împotriva liberalilor. xr Conflictele erau încă prea proaspete şi durerile loviturilor treze. Dar nici conservatorii nu-1 puteau primi imediat. Se opunea grupul politic junimist care nu putea uita că în anii guvernării lui Th. Rosetti (martie 1888— martie 1889) şi a lungii guvernări conservatoare în care, destulă vreme, fruntaşii junimişti ocupaseră portofolii importante, G. Panu le-a fost un inamic violent. De aceea înţelegerea cu conservatorii a fost perfectată de-abia în 1895, cînd conservatorilor li s-a luat guvernarea, înlocuiţi fiind cu un cabinet liberal condus de Dim. Sturdza. Grupul junimist era (ca de obicei) dizident faţă de majoritatea conservatoare, încît nu se mai puteau opune. Acceptul lui Panu de a intra la conservatori nu e deloc de neînţeles. Atunci, în epocă, nu se deosebeau prea mult (sub raportul compoziţiei sociale şi a orientării generale) de liberalii conduşi de Sturdza. Primiseră de curînd în rîndurile lor cîţiva tineri de mare talent, exponenţi ai păturilor mijlocii (Take Ionescu, C. C. Arion), şi erau acum ca şi peste cîţiva ani, în general, mai oneşti în comportament şi practica politică diurnă. Panu a evoluat destul de rapid în ierarhia partidului conservator. Funcţiona în redacţia Epocii, condusă de N. Filipescu, şi, tot datorită acestuia, era în 1898 chiar în Comitetul de conducere al partidului. în 1898, cînd Carp pertracta — la sugestia regelui — cu Lascăr Catargi contopirea celor două formaţiuni conservatoare, tratativele eşuează datorită unei cerinţe formulată de Panu. (De aici ura statornică cu care l-au înconjurat junimiştii pe fostul director al Luptei.). Panu avea promisiunea unui portofoliu ministerial, altfel spus împlinirea unui vis nutrit de orice om politic. (De ce nu l-ar fi încălzit şi pe radicalul G. Panu ?) Şi ar fi intrat sigur în posesia portofoliului, dacă fatalitatea nu ar fi fost atît de vitregă cu Lascăr Catargi, care moare subit, în martie 1899, în chiar ziua cînd Sturdza, trebuind să fie demis, regele dispu- XII sese chemarea fruntaşului conservator pentru a i se încredinţa mandatul. Constituindu-se un guvern Cantacu-zino-Nababul (care spera mereu la o înţelegere' cu junimiştii), apoi unul condus de Carp, fostul fruntaş radical şi-a văzut limpede zădărnicit nu numai visul portofoliului ministerial, dar şi grav periclitată situaţia sa în partidul conservator, intrat într-o acută dispută intestină. Protectorul său, N. Filipescu, pactizează cu gruparea junimistă şi, în aceste condiţii, urmărit de ura junimiştilor (care aveau şanse certe să ocupe funcţiunile conducătoare în partid), neagreînd (şi nefiind agreat) de aripa canţacuzinistă ca şi de cea takistă, ce mai putea aştepta de la conservatori ? Evident, se putea retrage pe poziţii independente. A intervenit însă, probabil, şi elanul răzbunării împotriva conservatorilor, mai ales a junimiştilor, nevoia unei poziţii întrucîtva ferme în viaţa publică şi cîte alte calcule greu de urmărit aici. S-a îndreptat deci spre liberali care în februarie 1901 preluau din nou (din mîna lui Carp) frînele puterii (guvernul D. A. Sturdza, 1901—1904). In parlamentul liberal sturdzist din 1901 e ales chiar deputat (această demnitate o mai avusese de multe ori, pe cînd cea ministeriabilă...). în parlament intrase, evident, cu sprijinul liberalilor, ca „independent". Cei avizaţi ştiau să descifreze natura reală a poziţiei sale „independente". Aici, la liberali, a rămas, obosit să mai peregrineze, pînă la sfîrşitul vieţii, fără a se mai impune prin gesturi deosebitoare în viaţa politică. Doar articolele din Săptămîna continuau să arunce săgeţi. Iar forţa lor penetrantă se păstra, dincolo de unele tociri poate inevitabile, la aceeaşi ascuţime. După acest lung (de fapt prea scurt) ocol prin zonele tulburate ale vieţii de om politic a lui George Panu să reluăm întrebarea care ne-a şi impus această incursiune. Este aşadar dreaptă aprecierea maioresciană (în bună măsură păstrată şi azi) care vedea în Panu expresia unei XIII „versatilităţi destul de caracteristică pentru vremea în care trăim" întregită în final cu această schiţă de portret dintr-o singură linie : „...lipsa de caracter 1-a purtat prin toate partidele şi 1-a făcut să slujească rînd pe rînd cauzele cele mai contradictorii cu acelaşi aparat de argumentare logică, omnia pro pecunia" ? 1 Hotărît nu. Fluctuaţiile sale din 1893 încolo înscriu numai formal o seismica ondulată. Dincolo de jocul oscilant de la un partid la altul, au rămas aproape nevătămate principiile de autentic spirit democratic, slujite indiferent de culoarea flamurii pe care temporar a trebuit să o fluture. Esenţialul s-a păstrat nealterat de vicisitudinile caracteristice agitaţiilor politice. Şi aceasta e mai presus de toate important. Versatilitatea aparentă (şi aceasta mult şi părtinitor exagerată) desvăluie, de fapt, la un examen obiectiv, un caracter ferm şi rectitudine în convingeri, niciodată abjurate în nucleul lor esenţial. Acesta este de fapt omul (în epocă foarte cunoscut şi temut, de unii duşmănit şi de cei mai mulţi realmente respectat), care în 1901, deodată, începe să publice amintirile sale despre „Junimea". Era în 1901, în noiembrie. Părăsise, cum spuneam, la începutul anului partidul conservator (de fapt fusese practic exclus, adică silit de împrejurări să plece) şi se alătură liberalilor sturdzişti, din nou la guvern. Era din martie deputat (de astă dată liberal), şi după o lungă întrerupere în conducerea unei publicaţii, se hotărăşte brusc să fundeze una. Apare Săp-tămîna care avea sub frontispiciu menţiunea mîndră (nu de oricine realizabilă) „scrisa de George Panu". O scria într-adevăr integral, de la editorial la comentariul politic, la cronica fenomenului cultural şi artistic. Panu ştie 1 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României, Ed. Socec, 1925, pp. 393, 395. XIV să facă din revista sa una din publicaţiile mult citite şi apreciate de publicul ales, animat de convingeri democratice. Interesul pentru revista lui Panu se menţine constant şi în 1906, încît Viaţa românească, într-unui dintre primele ei numere avea să scrie : „...Cine nu ceteşte Săptămîna sa (a lui Panu n.n.) se lipseşte de unica plăcere intelectuală pe care ţi-o poate da vreo publicaţie românească. Că e o revistă şi politică şi că nu te interesează politica ? Dar ce-mi pasă mie de tema pe care o discută dl. Panu ? Nu mă interesează mult ce face cutare partid, dar mă desfată logica şi ironia pe care, cu acest prilej, le cheltuieşte dl. Panu ?" Aprecierea o regăsim şi în 1909, deşi între timp Viaţa românească angajase cîteva polemici deferente cu Săptămîna : „Cetirea revistei d-lui Panu îţi produce totdeauna un sentiment de plăcere vie, aceea a contactului unei inteligenţi pătrunzătoare şi pururi active" 1. Comentariul politic sau editorialul erau, fireşte, filo-liberale2. Număr de număr foiletonul aducea însă un nou episod din amintirile sale despre vechea „Junime" literară, acum căzută în desuetudine. Ele, aceste amintiri, care stîrniseră un mare ecou în lumea intelectuală, tînără şi matură, întreţineau în bună măsură interesul pentru revistă. Polemieile, vestitele polemici desfăşurate de Panu în articole incendiare erau, acum, şi ele de domeniul amintirii... Negreşit, comentariul incisiv, opiniile limpezi semnate de Panu erau oricînd citite şi urmărite. Dar acum, 1 Viaţa românească, an. I, 1906, nr. 10, p. 658 şi an. IV 1909, nr. 5, p. 300. 2 „La guvern, partidul liberal îşi continua opera sa de regenerare şi de însănătoşire morală" (Cele trei partide, Săptămîna, an. II, nr. 23', 5 aprilie 1902, p. 209), Sau „... Vădit că actualul guvern este bun. Este unul din cele mai bune pe care liberalii le-au avut şi este superior tuturor guvernelor conservatoare, afară de unul sau două" (Situaţia opoziţiei, Săptămîna, an. II, nr. 33, 30 martie 1903). XV I ■ în Săptămîna, atenţia cititorului a fost cucerită cu amintirile despre „Junimea".1 Amintirile lui G. Panu se referă — strict vorbind — la numai trei ani din viaţa „Junimii" (1872—1875). Li s-ar putea deci reproşa că nu sînt suficient de concludente sau că sînt lacunare. Observaţia ar putea fi înregistrată, dacă am sta înaintea unei cronici sau a unor procese-ver-bale comentate. Scrierea lui Panu ţine însă de o altă încrengătură, în care climatul particular e acel al memoriilor, cu tot ceea ce semnifică şi presupune genul. Autorul operează cu material şi personaje reale, expunerea e directă iar fabulaţia păstrează (pentru perioada circumscrisă) cronologia strictă a evenimentelor. Fără îndoială, mari virtuţi stilistice şi, deci, deosebite calităţi literare nu au aceste memorii dictate, ca un articol jurnalistic oarecare. (De altminteri mare vocaţie expresivă nu dovedesc nici alte scrieri ale lui Panu.) Nici de o rigoare foarte supravegheată a faptelor narate nu poate fi vorba. Panu a evocat „Junimea", la aproape treizeci de ani după petrecerea evenimentelor. Unele întîmplări se vor fi tulburat, cu toate ale lor amănunte, în apa memoriei rămînînd numai conturul lor general. Altele au fost cu totul uitate, invenţia asumîndu-şi şi rolul de a reînnoda firul întrerupt. Cu colecţia Convorbirilor la îndemînă (pentru anii 1872—1875), Panu şi-a dictat unui secretar aceste amintiri. în intenţia lui nu exactitatea şi rigoarea intrau în discuţie, ci atmosfera. Nu s-a sfiit de aceea să improvizeze, atunci cînd intenţia nu putea fi altfel realizată, mici scene, fireşte inventate. Confruntate cu însemnările din î O probă din multe altele. In iunie 1902, plecînd în vacanţă îşi anunţă cititorii că revista îşi întrerupe apariţia pînă în septembrie (a reapărut de-abia în martie 1903). Ce socoate Panu necesar să semnaleze in chip special, pentru a nu-şi pierde abonaţii ? Faptul că „Amintirile de la Junimea le voi relua atunci de unde le las acum" (nr. 32, 7 iunie 1902, p. 337). XVI procesele-verbale ale „Junimii" redactate de Xenopoî (care se referă, — coincidenţă î — aproximativ la aceeaşi perioadă), sau cu alte documente devenite mai tîrziu publice, aceste scene ca şi alte fapte narate rămîn fără acoperire. Dăunează această inserţie a invenţiei în recompunerea unui material care, potrivit regulii genului, trebuia să fie exclusiv concret ? Hotărît nu. Chiar închipuite, aceste scene păstrează linia reală a personajului evocat, particularităţile sale morale, psihologice sau intelectuale, iar atmosfera generală a şedinţelor „Junimii" nu e niciunde trădată. Darul evocator al autorului a ştiut să confere acestei materii discursive palpitul autenticului, culoarea originară, farmec inimitabil. Atmosfera „Junimii", cu tot ce-a avut ea caracteristic, este surprinsă cu o ştiinţă a dozajului, a culorii şi a reliefului remarcabilă. Realitatea aceasta, impunătoare, a fost recunoscută de toţi cercetătorii obiectivi. Pilduitoare este opinia lui Lovinescu care nota decis, la capătul unor investigaţii ce nu ocoliseră deloc, nici amănuntul : .....«Junimea», ca societate, n-ar fi intrat în cunoştinţa publică, dacă n-ar fi existat el (Panu, n.n.). Iată realitatea (...). «Junimea» reprezintă, fireşte, o importantă mişcare literară care a dat cîţiva mari scriitori, V. Alecsandri, M. Eminescu, T. Maiorescu, I. Creangă, Caragiale, ce s-ar fi impus oricum istoriei literaturii române...; în conştiinţa publica ei ar fi rămas însă, după cum am mai spus, izolaţi, ca individualităţi, şi nu strînşi într-o grupare, într-o mişcare colectivă pilotată de T. Maiorescu ; publicul nu vede organic, ci fragmentar. Serviciul adus «Junimii» ca societate şi colectivitate de -«adversarul» ei este, prin urmare, inapreciabil. Putea T. Maiorescu să-1 strivească sub sarcastica enumerare a avatarelor lui politice şi să-1 îngroape sub piatra dispreţului, a vorbei «omnia pro pecunia», G. Panu, a făcut pentru circulaţia XVII 2 societăţii mai mult decît toţi ceilalţi junimişti la un loc, mici sau mari, oameni de «caracter» dar fără talent... Lăsîndu-i în planul lor ideal pe marii scriitori ce o compun, el poate fi privit ca adevăratul «creator» al «Junimii» în conştiinţa mulţimii ; talentul lui de animator a constituit dintrînsa o realitate." 1 Ca în atîtea alte cazuri, diagnosticul lui Lovinescu este şi de astă dată exact. Cu toate omisiunile şi — mai ales — adăugirile inventate, amintirile lui Panu au meritul de a ne fi transmis imaginea „Junimii". Fără această imagine, în ochii posterităţii eterogena colectivitate ieşeană rămînea numai cu contururile colţuroase, solemne şi pedante dăltuite cam fără vlagă şi nerv de Negruzzi sau Slavici. Unele date generale le-am fi cunoscut, poate chiar şi unele detalii semnificative. Dar mărturiile acestea ră-mîneau (şi au rămas) numai ca material primar, util desigur. Pentru animarea lui era însă necesar duh şi vocaţie constructivă. Aceste daruri au fost ale lui Panu. De aceea, în amintirile lui, „Junimea" trăieşte efectiv, nu numai în solemnitatea cu care a fost înfăţişată — de oficiali —■ celor din afară, ci cu toată agitaţia interioară, cu mişcarea de culise şi degajarea boemă care i-a dat farmec şi pecete spirituală. Glumele lui Pogor, perplexitatea, adeseori mimată, a celor 8, chinurile tăcute ale caracudei, rezistenţa coalizată a celor „trei români", anecdotele lui Caragiani, pudoarea lui Naum, solemnitatea respectată a lui Maiorescu, elanul intrepid al lui Negruzzi, sentinţele lui Carp, ceremonialul fastidios al prelecţiunilor, spiritul zeflemist şi degajat al reuniunilor, chiar şi comportamentul detaşat de poet abstras al lui Eminescu, ne-au rămas pentru totdeauna numai datorită lui Panu. Altfel spus, Panu a ştiut să fixeze pentru eternitate notele caracteristice, toate acele pete de culoare, strălucitor de vii, care, 1 E. Lovinesqu, T. Maiorescu şi contemporanii lui, voi. II, Ed. Casa Şcoalelor, 1944, pp. 104—105. XVIII pe fondul ansamblului, au creat, de fapt, tabloul tulburător al ilustrei grupări. Memoriile constituie însă întotdeauna şi un inestimabil instrument de lucru, o carte de referinţe mereu în mîna cercetătorilor. Amintirile lui Panu au fost de aceea utilizate. Pînă în 1933 cînd Torouţiu a publicat caietul cu procese-verbale ale „Junimii" redactate de Xenopol, amintirile lui Panu erau utilizate ca principal mijloc de informare. O dovedeşte, printre altele, Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu (1932) sau romanul (nu intră aici în discuţie calitatea lui estetică) lui Cezar Petrescu despre acelaşi Eminescu. în 1933, procesele-verbale ale „Junimii", devenite publice, au dezvăluit unele inadvertenţe. Torouţiu şi, după el, alţii le-au exagerat mult dincolo de semnificaţia lor reală (Călinescu totuşi, considerînd că aceste inadvertenţe, minore în fond, nu afectează atmosfera, bine surprinsă, a societăţii ieşene, a păstrat, şi la reeditarea lucrării sale, în 1964, toate acele pasaje în care imaginea lui Eminescu la „Junimea" e recreată prin ocularul amintirilor lui Panu). Dar înainte de a examina şi noi valoarea acelor inadvertenţe, să notăm că una din foarte pornitele acuzaţii aduse amintirilor lui Panu a fost... subiectivismul lor. Observaţie, de la un punct, absurdă. Căci care memorii sînt „curat" obiective ? Orifcîtă obiectivitate şi-ar impune autorul, în scrieri de acest fel nu poate fi vorba de anularea subiectivităţii. Şi nu o dată subiectivitatea îmbracă forma părtinirii mai mult sau mai puţin apăsată. Procedeul e inevitabil, de vreme ce, confesiune directă, memoriile aşează autorul în centrul relatărilor, comentînd şi explicînd faptele narate, acţiunile imaginate. Opinia e mereu a autorului, aprecierea întotdeauna a sa şi întrucît acesta nu e un aton secretar de consiliu, subiectivitatea e în firea lucrului. O întîlnim în orice lucrare de acest gen. De altfel, undeva Panu şi-a precizat structura memo- XIX rialisticii sale, într-o ţinută de o francheţe declarată: „Reiau — spunea la un moment dat autorul — firul atît al amintirilor cît mai cu seamă al impresiunilor mele de la societatea «Junimea». In general, cei care fac asemenea lucrare sunt observatori tăcuţi, care stînd într-un colţ al camerei, în care se discută şi se vorbeşte, notează cu îngrijire tot ceea ce îi izbeşte ; aceia sunt adevăraţii autori de memorii, la dînşii găseşti fapte şi date precise şi metodă în povestirea celor dezvăluite, cu fiecare observaţie la locul ei. Cititorii au observat deja că eu nu fac parte din această categorie ; niciodată nu m-am gîndit, fiind la «Junimea», ca să reţin ceva, pentru ca în viitor să scriu asupra celor ce am auzit şi văzut. La «Junimea» nu stăteam într-un colţ, nici tăceam, eram un membru dacă nu turbulent, dar desigur în veşnică mişcare. Cu mare greutate, pe cîţiva, printre care eram şi eu, ne putea ţinea în disciplină. Cetitorul era întrerupt de noi adesea, iar Lambrior şi cu mine, cînd puteam să plasăm vreo răutate, nu ne sfiam deloc". Pre'ciziunea lui Panu, o dată notată, ne îngăduie să revenim la atît de des invocata chestiune a inadvertenţelor. Se ştie, scena vestită a lecturii Dumbravei Roşii de către Alecsandri la o şedinţă a „Junimii" e închipuită de autor după povestirile, probabil, ale participanţilor. Poemul a fost citit de Alecsandri la 25 februarie 1872 şi a apărut în nr. VI al Convorbirilor din acelaşi an. Panu apare pentru prima oară menţionat în procesele-verbale ale lui Xenopol la 21 aprilie 1872. Dacă menţiunile din procesele-verbale sînt exacte atunci, fireşte, Panu nu a fost de faţă la lectura poemului. Toată scena, cu ceremonialul ei de zile mari, cu emoţia încercată de mai toţi junimiştii, preparativele de culise, discuţiile purtate vor fi fost deci închipuite de Panu, după relatările vreunuia dintre participanţi (posibil prietenul său Tasu, unul dintre „cei trei români"). Că aici ceva „nu e în regulă" o XX dovedeşte nu numai confruntarea proceselor-verbale de şedinţă. Panu povesteşte, cu umorul care nu i-a lipsit niciodată, schimbul de replici dintre el şi Alecsandri. Alecsandri, ca oaspete de seamă, a apărut mai tîrziu, cînd şedinţa era în toi şi se discuta o traducere din Lamartine făcută de Şt. Vârgolici. Cum traducătorul îşi luase prea multe libertăţi faţă de original, s-ar fi discutat, în principiu, regimul general al operaţiei de tălmăcire. Panu ar fi intervenit în discuţie, opiniind că traducerea trebuie să fie fidelă originalului, putîndu-se îngădui o toleranţă de minimum 10%. La care Alecsandri, din fotoliul său, ar fi întrebat vădit amuzat: „Domnul e financiar ?" Incidentul, în chiar aceiaşi termeni, evident fără replica lui Alecsandri, e plasat şi mai tîrziu (vezi şi volumul II al ediţiei de faţă) în alt context, evocîndu-se o discuţie pe marginea unei traduceri din Musset datorată lui A. Naum. Cel puţin unul din aceste momente e deci închipuit şi e posibil ca să fie scena lecturii Dumbravei Roşii. Lipsită de acoperire e, probabil, şi scena lecturii poeziei Ce poate fi va fi de Bodnărescu. (Poezia a fost citită la 17 martie 1872, publicată în Convorbirile din 1 aprilie 1872 iar Panu a apărut la „Junimea" în 21 aprilie a aceluiaşi an). Autorul nu-şi putea aminti lectura poemei eminesciene Epigonii pentru că ea a fost trimisă „Junimii" în 1870 şi publicată în Convorbiri literare la 15 august. A notat însă — ce-i drept mai puţin insistent — observaţiile „Junimii" (exaltarea unor poeţi minori din trecut etc.) după amintirile lui Negruzzi care începuseră să fie — fragmentar şi la mari distanţe între capitole — publicate din 1890 încolo şi — mai ales — după răspunsul lui Eminescu la observaţiile societăţii comunicate prin Iacob Negruzzi. Cum scrisoarea în chestiune fusese publicată în Convorbiri literare din 1891 (an. XXV, pp. 903—906), Panu a fructificat-o. Exemplele ar putea continua, neaducînd însă — dincolo de latura cantitativă a fenomenului —, alte elemente revelatoare. XXI Ne-am opri totuşi asupra descrierii şedinţei cînd Eminescu a citit Sărmanul Dionis. Aceasta nu numai pentru că de astă dată inadvertenţa ar fi mai flagrantă sau pentru că acest capitol a constituit sursa celor mai violente atacuri şi contestări a Amintirilor lui Panu \ dar pentru că, aici aflăm, confruntînd atent piesele dosarului, şi 1 Cu siguranţă, cel mai vitriolant în ton a fost I. E. To-rouţiu care, mîndru de posibilitatea publicării registrului conţinînd procesele-verbale ale ,,Junimii", a crezut că e necesar să dezavueze vehement pe Panu. Iată comentariul lui Torouţiu : „Pentru a demonstra însă valoarea lor (a proceselor-verbale, n.n.) şi a ilustra pe unii mentori, cari, fie din ură, fie din prisos al fanteziei au înlocuit adevărul istoric cu scornituri şi basne, pe seama unui Eminescu spre pildă, vom conexa documentul autentic cu una din mărturiile lui Gh. Panu în Amintirile sale de la «Junimea» din Iaşi. Este vorba de impresia dezastruoasă ce ar fi făcut-o nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis, cetită de poet în şedinţa din 1 sept. 1872, acasă la Maiorescu. După Gh. Panu, subiectul nuvelei lui Eminescu ar fi produs o impresie penibilă. Pe opt pagini tipărite se întinde belteaua amintirilor lui Gh. Panu din seara în care Eminescu şi-a cetit nuvela, şi opt pagini în şir, afară de citaţiile din textul eminescian şi reflecţiile critice ale lui Gh. Panu, sînt poveşti din o mie şi una de nopţi" ... Apoi : „N. Gane ar fi şoptit ceva la urechea altuia, Iacob Negruzzi şi-ar fi exprimat dezolarea : ce vor spune cetitorii, şi multe asemenea maliţiozităţi — pe de-a-ntregul inventate de Gh. Panu, pentru că : nici Mirmilic (Melik), nici Lambrior, nici Tasu. dar elementul mai probatoriu pentru netemeinicia adevărului istoric este constatarea că nici Gh. Panu n-a participat la şedinţa din 1 sept. 1872... Regretabil este că, reeditîn-du-se recent fragmente din amintirile lui Gh. Panu, într-o colecţie pentru cultura elevilor —, la capitolul Eminescu figurează tocmai aceste pagini. -.:ari nu numai că sînt puţin instructive, ci au şi scăderea de a fi un desă-vîrşit neadevăr — cum ne instruiesc azi documentele vremii. Şi astfel istoria pedepseşte peroraţia lui Gh. Panu, prăbuşind-o într-un jenant ridicol" (Introducere, la voi. IV din Studii şi documente literare, 1933, pp. XCII—XCIV). XXII (surpriză!) circumstanţe favorabile autorului. întreaga contestare a acestui episod din Amintirile lui Panu se bazează pe procesul-verbal al şedinţei care, înşiruind participanţii nu-i menţiona pe unii dintre cei notaţi de memorialist ca făcînd observaţii (cu voce tare sau prin gestică semnificativă). Ba, culmea, printre participanţi nu figurează nici chiar memorialistul. Probă irecuzabilă, deci, a inventării întregii scene. Să admitem ca ipoteză de lucru acest punct de vedere. Nimeni dintre cei care s-au referit la această neconcordanţă, s-o considerăm şl noi într-adevăr flagrantă, nu a observat însă un fapt care poate răsturna întreaga acuzaţie. Şi anume că Xenopol, chiar secretarul tehnic al societăţii, nu a participat nici el la această şedinţă. Informaţiile le va fi cules de la unul dintre participanţii menţionaţi. Dar dacă aceste informaţii au fost lacunare ? E adevărat că numele lui Xenopol apare — ca semnătură — la sfîrşitul procesului-ver-bal. Aceasta era însă o uzanţă procedurală, neputînd proba şi actul participării. De altfel, procesele-verbale ale altor şedinţe îl menţionează pe secretar printre participanţi, după care, în final, nu lipseşte nici semnătura de rigoare. Mai adăugăm că şedinţa aceasta în care Eminescu a citit Sărmanul Dionis este prima din toamna anului 1872 (ultima, în vară, avusese loc la 16 iunie şi la aceasta Xenopol apare printre participanţi). Or, la trei şedinţe din septembrie 1872 (consecutive) Xenopol nu e menţionat, prelungindu-şi probabil vacanţa. Numele său reapare tocmai la şedinţa din 22 septembrie, ca şi la ultima a acestei luni (29 septembrie, ţinută la V. Pogor). Lipsind trei săptămîni de-a rîndul, cu siguranţă că cineva i-a relatat apoi conţinutul şedinţelor, participanţii şi intervenţiile la discuţii. XXIII Argumentul privind caracterul posibil lacunar al acestor relatări se menţine şi astfel apare cu totul fragil întreg eşafodajul acuzaţiilor aduse lui Panu. De altfel, exactitatea lui Xenopol e nu o dată surprinsă în defect şi a transforma procesele-verbale în literă de evanghelie e o soluţie riscantă. Să notăm încă un exemplu care ni se pare concludent, însemnarea despre aniversarea „Junimii" din 1872 conţine preciziunea : „...au luat parte douăzeci şi doi membri ai societăţii". Dar înşiruirea care urmează pomeneşte numai... 19. Ceea ce dovedeşte că Xenopol îşi făcea procesele-verbale, uneori tîrziu, după petrecerea evenimentului ; scăpările de memorie deveneau astfel fatale. De altfel, prea mult zel nici nu a depus viitorul istoric, încît Negruzzi a putut să-i aducă reproşuri: „Pentru a-mi uşura din sarcină îl numirăm pe dînsul (pe Xenopol, n.n.) secretar al societăţii în locul meu ; el primi, dar aşa de puţin se ocupa de treaba aceasta, că în curînd am reluat eu vechea mea funcţiune."1 îngroşări partizane vor fi fost în acest reproş tardiv. Dar o anume neglijenţă şl lipsă de interes pentru această îndatorire trebuie să fi existat. Să admitem ca o dovadă a acestei neglijenţe faptul că însemnările pe 1872 se opresc brusc cu aceea din 28 octombrie iar anul 1873/74 nu cuprinde decît însemnările a două şedinţe din luna septembrie ? (Nici banchetul pe 1873, pomenit de Negruzzi în Amintirile sale, nu e consemnat.) Evident „Junimea" nu şi-a suspendat activitatea un an întreg. Dar Xenopol nu i-a consemnat-o în procesele sale verbale. Acestea sînt de altminteri ultimele sale însemnări după care activitatea de secretar tehnic încetează probabil şi formal. Efectu- 1 Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea" Scrieri alese, II, col. „Biblioteca pentru toţi", Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 158. ată atît de sincopat, cu atît de vădite neglijenţe, se mai poate lua ca probă inatacabilă mărturia lui Xenopol consemnată în procesele-verbale ? Revenind la incidentul Sărmanul Dionis, rigoarea impune considerarea şi a celeilalte ipoteze. Anume că Panu a lipsit într-adevăr de la şedinţa în chestiune (numele său nu e pomenit nici la cea următoare) şi că toată descripţia e făcută după relatările martorilor oculari la care a adăugat elemente din fondul comun al comportamentului diferiţilor junimişti la şedinţele de cenaclu. întrebarea — singura importantă — e dacă descripţia lui Panu este, în linii generale, veridică. Dacă răspunsul e pozitiv prezintă puţină importanţă modalitatea colectării informaţiilor comunicate.1 Pusă chestiunea în aceşti termeni e greu — pentru cine e avizat în materie — să nu răspundă afirmativ. Atmosfera „Junimii" (aşa cum ne-a transmis-o Panu, Negruzzi, Slavici), habitudinile membrilor ei, opiniile diverselor grupări, aerul de superioară detaşare al lui Eminescu sînt — toate — la locul lor. I s-a reproşat lui Panu (şi în ce termeni !) că a acreditat versiunea unui pretins zid de neînţelegere şi incompatibilitate între Eminescu şi majoritatea membrilor „Junimii". Versiunea lui Panu este însă perfect exactă şi e foarte posibil ca şi lectura nuvelei în discuţie să fi trezit dacă nu dezaprobare oricum nedumerire. Grosul „Junimii" era mult departe de condiţia intelectuală a poetului, 1 în acest fel a comentat şi G. Călinescu diferendul î >,De altminteri, Panu nici nu e trecut ca prezent în procesul verbal al şedinţei de la 1 sept. 1872, deşi aceasta n-ar fi numaidecît o dovadă că a lipsit, mai ales că nici un contimporan n-a contestat prezenţa lui la lectura, nuvelei. Dar de a fost sau nu de faţă, Panu dezvăluie, prin părerile lui, atitudinea unui membru de seamă al «Junimii»." (Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.L., 1964, p. 234.) xxiv XXV iar consideraţiile sale filozofice sau estetice, mai toate 4e structură romantică, nu puteau găsi aici audienţă; Caracuda, ca şi grupul celor 8, foarte degajaţi cînd era vorba de anecdotă şi calambur, dovedeau o neîmpăcată ostilitate pentru literatura cu ideaţie filozofică, cultivată de un Bodnărescu sau Eminescu. Ironiile, observaţiile dovedind incompetenţă şi incomprehensiune faţă de scrierile sale şi, în general, faţă de „arta sa poetică" au depus destulă drojdie în sufletul poetului. O va mărturisi franc în 1878 lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare mult citată : „Spun drept că n-aveam de gînd a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoream «Junimii» din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice rîsul e mijlocul cel mai bun şi — cel mai rău. Atîrnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu samă important, nu pentru deşertăciunea personală (departe de mine aceasta) dar pentru convingerea că lucrezi sau nu în zădar. Eu sunt scriitor de ocazie şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hîrtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi de ne [î Însemnate, e un semn că le-am crezut rodnice de aceasta. Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de rîs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mult mai bine să nu se publice niciodată. în orice caz eu n-am vrut să •■ le dau o formă ridiculă şi dacă sunt greşeli, eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt."1 Panu a exprimat deci în Amintirile sale opinia grosului junimiştilor faţă de opera lui Eminescu pe care nu o : i în Studii şi documente literare, voi. IV, pp. 134—135. E surprinzător că Torouţiu care a publicat această scrisoare în acelaşi volum cu procesele-verbale redactate de Xenopol, nu a stabilit nici un fel de raporturi între ele, continuînd să denunţe iritat pretinsa încălcare a „ade- XXVI înţelegeau. Să adăugăm că şi Panu, deşi una dintre inteligenţele superioare ale cenaclului, a împărtăşit acelaşi punct de vedere. Ba, s-ar putea spune, a contribuit destul la împămîntenirea acelei statornice ironii cu care era în-tîmpinat de obicei poetul Ia vinerile „Junimii". (De aici inimiciţia lui Eminescu faţă de Panu.) Spre deosebire de Caracudă a cărei aversiune zeflemistă se hrănea din ignoranţă, la Panu era vorba de o incompatibilitate, să-i spunem, estetică. Panu era cîştigat de filozofia pozitivistă şi de scientismul atunci în mare vogă. Lucrările literare, de orice natură, le aprecia, invariabil, prin acest ocular. Fireşte că aplicat să valorizeze o nuvelă prin structură ţinînd de literatura fantastică, pozitivismul scientist mî-nuit de Panu cam otova nu putea recolta decît rezultate hilare. Acolo unde regulile genului implică vagul, inde-terminarea şi incertitudinea faptelor, cauzalitatea e suspendată iar temporalitatea o categorie aproape neîngăduită, Panu intervenea doctoral cu adevărul istoric, cu necesitatea precizării epocii, cu riguroasa respectare a detaliilor ei. Judecăţile sale (care se asemănau, dar din motive diferite, cu cele ale Caracudei) faţă de poezia sau proza eminesciană sînt, de aceea, de neînregistrat, nule şi mereu, cu încăpăţînare, alăturea. vărului istoric" de către Panu. Adăugăm aici şi un fragment dintr-o poezie în manuscris citată de G. Călinescu care verifică şi ea adevărul opiniei lui Panu privind raporturile dintre Eminescu şi grosul «Junimii» : [Mult aţi rîs de-a mele versuri] Nici nu ştiu. cum să vă-mpac Orice-ncerc în urma urmei Tot nu e pe-al vostru plac. (In Viaţa lui Mihail Eminescu, ed. cit., p. 238.) XXVI i Deşi dictate, curgînd dezlînat şi aparent fără organizare prestabilită, amintirile lui Panu vădesc o ştiinţă a compunerii, de neignorat. Poate că nici aceasta nu era prestabilită. Intervenise hotărîtor intuiţia gazetarului care ştia că atenţia publicului trebuie captată printr-o chibzuită expunere a materialului. A începe lent şi discursiv cu introduceri prelungite şi cu nararea unor fapte terne nu era o metodă practicabilă, şi un gazetar cu experienţa directorului Săptăminii nu o putea îmbrăţişa. Dar nici abrogarea cronologiei nu putea fi îngăduită într-o naraţiune care voia să fie, oricum, viaţa ,,Junimii" de-a lungul a trei ani, sau, mai bine, istoria celor trei ani petrecuţi de autor în mijlocul „Junimii". Va îmbina deci modalitatea istorică (la urma urmei, pe vremuri Panii fusese la „Junimea" unul dintre istoricii ei de marcă) cu ceea ce am putea numi necesitatea legilor gazetăreşti. începe brusc (în nr. 4, din 13 noiembrie 1901 al Săptăminii) cu descrierea amuzantă a disputelor privind originea „Junimii", care căpătaseră forma unui ceremonial tradiţional la banchetele aniversare ale societăţii. Nici nu se putea un început mai bun pentru a capta interesul publicului. După o scurtă derulare a istoriei fazei sale ante-junimiste din tinereţe, a ezitărilor şi a rezervelor sale, se intră destul de repede în subiect. în numărul 9 al revistei se şi povesteşte intrarea la „Junimea", după care amintirile propriu-zise curg, cumpănite, într-o cadenţă normală care ştia să ţină seama de pragmatica publicisticii, în general, materia care a fost apoi grupată în voi. I al Amintirilor dezvăluie, la o lectură atentă, intenţia autorului de a recrea tablou] spiritual al „Junimii", ceea ce avusese ea definitoriu, accentul căzînd pe momente caracteristice (banchete aniversare, politica la „Junimea", „Junimea" în timpul primului ministeriat Maiorescu, prelecţiunile, corespondenţa Convorbirilor, mici tradiţii) şi portrete celebre (Eminescu şi Creangă, Pogor, XXVIII Lambrior, Naum, Caragiani, Alecsandri, Carp). Partea a Il-a reia şirul povestirii de la înfiinţarea societăţii, cu intenţia vădită de a releva, cu mijloace mai sobre (elementul anecdotic e aici liminar) rolul şi locul „Junimii" în viaţa culturală şi literară a epocii. Foiletoanele care vor fi grupate apoi în voi. II revin din nou asupra unor chestiuni anunţate sau chiar tratate fugitiv cu alte ocazii, dar accentul cade aici pe disputele şi polemieile angajate de „Junimea" cu cercurile literare bucureştene. Polemieile acestea sînt relatate amplu, poate prea amplu, un loc nu tocmai neglijabil fiind acordat intervenţiilor sale istoriografice împotriva Istoriei critice. a lui Hasdeu. în ciuda insistenţei documentare (se dau lungi extrase din articole, poezii, din nuvelistica lui Eminescu ş.a.), materia e aici mai rarefiată în substanţă, iar interesul — s-o spunem — e mai de minoră importanţă în comparaţie cu cel stîrnit de foiletoanele din anii precedenţi. Unitară era însă modalitatea foiletonistică, cu nesfîrşite digresiuni, anunţate, de cîte ori venea prilejul, prin menţiunea „deschid un parantez" (amintind de formula „anecdota primează", ce guvernase atotputernică şedinţele „Junimii"), cu repetările inevitabile unei istorisiri care se „organiza" hebdomadar de-a lungul a cîtorva ani buni. Farmecul e însă inalterabil, autorul ştiind, chiar în foiletoanele mai aride şi mai subţiratice, să presare elementul captivant, menit să menţină trează atenţia cititorilor. Aşa cum au fost (sau tocmai de aceea), voit dezlînate, repudiind organizarea metodică, deloc calofile, Amintirile lui Panu au rămas. Nu numai ca un ^în curtea dora de informaţii şi un tablou psiholo a Barnuţiu, al ilustrei grupări, ci ca o pagină cu "ea IaŞu^u^> *~a ra~ raturii noastre memorialistice. -.ză (10 febr. 1863) pri-ferinţe publice în sala XXXI TABEL CRONOLOGIC tia autorului u ceea ce avusese fc. mente caracteristice (L n''mea«, „Junimea" în ti rescu, prelectiunile, core bădiţii) şi p0rtrete ce]ebre XXVIII 1848, 9 martie. Se naşte în familia unui militar de carieră, George Panu. 1860 începe studiile liceale la Iaşi. Cursul superior — ca intern — la Colegiul Naţional şi la Academia Mihăjleană. A avut ca profesori pe Petre Poni, poetul N. Niculeanu, M. Buznea (la istorie), barnuţienii Th. Lateş (filozofie), fraţii Gheorghiu etc, Hasdeu şi T. Maiorescu (o vreme chiar director al Colegiului Naţional, unde Panu era elev). A fost coleg de clasă cu Al. Lambrior şi de liceu cu V. Conta. Pasionat de istorie şi elev dotat, cu lecturi care depăşeau mult preocupările obişnuite, a crescut în cultul pentru Bărnuţiu şi şcoala sa, puternică la Iaşi. Pe fostul revoluţionar ardelean, devenit profesor la universitatea ieşeană, 1-a văzut nu o dată din curtea externatului, şi figura ascetică a lui Bărnuţiu, personaj de legendă în lumea laşului, i-a rămas neştearsă în amintire. 1863 T. Maiorescu inaugurează (10 febr. 1863) primul său ciclu de conferinţe publice în sala XXXI Băncii Moldovei. Mare ecou în lumea intelectuală ieşeană. Teme : Familia în stat şi socie-i tate ; Educaţia pe baze ştiinţifice; Estetica şi \ psihologia ca părţi ale filozofiei; Principiile estetice; Frumosul, sublimul şi plăcutul; Aplicări la muzică şi literatură; Importanţa esteticei pentru educaţie; Realism şi materialism în psihologie ş.a. Hasdeu comentează elogios (în ziarul Lumina) iniţiativa lui Maiorescu. Panu, ca licean, asistă la conferinţele lui Maiorescu : „Ca băiet curios şi studios, în fiecare duminică la orele 2 eram în sala Băncei, într-un colţişor... Cînd însă domnul Maiorescu a început a trata chestiuni de estetică, frumosul, sublimul şi plăcutul, literatura clasică şi romantică, talent şi geniu etc, aceste lucruri mi-au deşteptat un mare interes, iar publicul, ca şi mine, a început a umple sala" (Amintiri). 1864 Se întemeiază la Iaşi societatea culturală „Junimea". Fondatori : T. Maiorescu, Petre P. Carp., I. Negruzzi, Vasile Pogor, Th. Ro- -setti. Conferinţele („prelecţiuni populare") lui Maiorescu sînt reluate. Se adaugă conferenţiari : P. P. Carp, V. Pogor, Th. Rosetti (la unica sa prelegere, foarte emoţionat, n-a putut rosti decît apelativul introductiv, titlul conferinţei şi vocabula decisivă : „imposibil", după care a părăsit tribuna). Succesul prelecţiunilor din acest an 1864 a fost enorm. Panu le-a audiat pe toate („...încă de prin ianuarie 1864 aşteptam cu nerăbdare sosirea timpului prelegerilor domnului Maiorescu...") în 1865 — da- XXXII torită procesului cu „scandalul" de la Şcoala centrală de fete intentat lui Maiorescu — pre-lecţiunile sînt suspendate. Vor fi reluate în 1866 cu mai mulţi oratori (I. Negruzzi, N. Mândrea, D. Sturdza, Leon Negruzzi). Se vor desfăşura, de acum încolo, cu regularitate în fiecare an (din februarie pînă aproximativ în luna mai), avînd un rol important în viaţa culturală a Iaşilor în general şi pentru formaţia spirituală a lui George Panu, în particular. 1866 11/23 februarie. Detron'area lui Al. I. Cuza. Mare emoţie în toată ţara. Panu a aflat vestea la o lecţie de fizică cu Petre Poni. La Iaşi, mare agitaţie, taberele, ca şi la Bucureşti, împărţite. Fostele cercuri antiunioniste ieşene folosesc prilejui pentru o recrudescenţă a tendinţelor separatiste. întruniri publice separatiste (foştii antiunionişti şi cei ce se vor organiza apoi în „fracţiunea liberă şi independentă") şi antiseparatiste (viitorii junimişti). La 3 aprilie 1866 manifestaţie separatistă (în frunte cu mitropolitul Moldovei) care cerea autonomia Moldovei şi un domn pămîntean (N. Roznovanu). Faptul a avut semnificaţia unei revolte, stăvilită de armată (s-au înregistrat morţi şi răniţi). Elevii liceului printre care şi Panu, dominaţi politic de gruparea bărnuţiană, iau parte Ia aceste agitaţii, fiind ferm partizani ai ideii domniei pămîntene. (Junimiştii pledau pentru domn străin.) 1867 Apar Convorbirile literare. Panu devine lector atent al publicaţiei. XXXIII 3 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I lui Maiorescu dezvoltate în conferinţa Formă şi fond (7 febr.). A încredinţat iniţial articolul ziarului local Patria, condus de frac-ţionistul A. D. Holban. I-a fost refuzat pentru că ar conţine „paradoxe estetice" şi a apărut „la una din ciupercile-gazete" filofracţioniste. Important e că aici Panu 1-a utilizat pentru prima oară pe Hippolyte Taine (Filozofia artei) în afirmarea unor convingeri estetice scientiste. In valoarea acestora va crede toată viaţa. Articolul a avut ecou numai în cercul fracţioniştilor. Urmează alte trei articole din aceeaşi sferă de preocupări antijunimiste (unul despre Rienzi a lui Samson Bodnărescu, şi celălalt pe marginea schiţei lui Iacob Negruzzi Electorale. Schiţa lui Panu se numea, fireşte, Boericale). în sfîrşit, cel de al patrulea articol comenta critic studiul lui Maiorescu, Direcţia nouă (partea III). Deţine (prin cumul) şi postul de director al unei şcoli de meserii din Iaşi. Postul îi fusese încredinţat tot datorită protectorilor săi fracţionişti, foarte puternici în administraţie locală. 11 martie. Este adus la putere guvernul conservator Lascăr Catargiu. Maiorescu începe să publice în Convorbiri literare celebrul studiu Direcţia nouă în poezie şi proză (prima parte, Convorbiri literare, 1871, nr. 6). Va continua în 1872. 1867 (1868) Absolvă liceul. Devine student al universităţii ieşene (evident, la litere). Profesori : Maiorescu, Iacob Negruzzi, N. Ionescu, Gh. Mîrzescu ş.a. Citeşte mult, cu oarecare sistemă. Maiorescu publică studiul O cercetare critică a poeziei române. 1868 Apar în Convorbiri studiile maioresciene In contra şcoalei Bărnuţiu şi în contra direcţiei de astăzi în cultura română. Mari reacţii în cercurile politice liberale şi în lumea intelectuală tradiţionalistă. La Iaşi, grupul „belferilor" bărnuţieni şi „fracţiunea liberă..." consideră studiile maioresciene din 1868 ca o efectivă declaraţie de război. Ostilitatea faţă de „Junimea" şi Convorbiri literare atinge paroxismul. Panu, bărnuţian şi liberal în convingerile politice, e şi el pornit împotriva opiniilor programatice exprimate în aceste două studii. 1869 Se căsătoreşte cu Ecat. Caramfil. 1870 2 martie. La Bucureşti, Hasdeu face să apară publicaţia Columna lui Traian. Prin program şi direcţie, antijunimistă. 1870 Termină universitatea. Cunoscut, probabil, ca filobărnuţist, e ajutat de gruparea fracţionistă liberală să capete un post de profesor la un gimnaziu ieşean. E considerat ca adept al belferilor şi, deşi recunoştea superioritatea intelectuală a „Junimii", este ostil junimismului. Debutul publicistic al lui G. Panu. Un articol care combătea opiniile XXXIV 1872 Devine membru al „Junimii" literare, adus aici de prietenii săi Lambrior, Tasu, Cernescu şi Xenopol. Continuă să rămînă, pe plan politic, partizanul grupării fracţioniştilor liberali, în procesele-verbale ale „Junimii" re- XXXV 3* dactate de Xenopol, numele lui Panu, ca participant la şedinţe, apare la întîlnirea din 21 aprilie 1872. Discuţiile şi atmosfera de aici — pe care le cunoştea din relatările prietenilor săi junimişti cu stagiu — îl cuceresc. Debut în Convorbiri literare. In numărul din 1 iulie 1872 începe să-şi publice Introducerea la lucrarea mai amplă Studii asupra neatîr~ nării politice a românilor în deosebite secole. Din studii au apărut numai cinci capitole (cinci articole ?). Studiul a rămas neterminat Necunoaşterea limbilor slave îi crea un handicap de netrecut în exegeza unor asemenea dificile probleme istoriografi ce. Cum în studiu era denunţat spiritul romantic al şcolii istorice bucureştene (Hasdeu) şi se aplica, în acest domeniu, valorile principiului maiorescian „adevărul înainte de toate", lucrarea a avut mare ecou la „Junimea" şi în cercurile adversare. în Direcţia nouă (cap. proză) Maiorescu a relevat valoarea studiilor lui Panu. Este unul dintre tinerii apreciaţi la „Junimea", ia parte la discuţii şi e temut pentru umorul şi spiritul său acid („răutatea"). Debutul oratoric la prelecţiunile organizate de „Junimea". Tema primei conferinţe, în ciclul Omul şi natura : Corabia. Apare la 10 aprilie prima fasciculă din Istoria critică a românilor de B. P. Hasdeu. Interes acut la „Junimea" unde lucrarea lui Hasdeu este citită atent (din septembrie chiar în fiecare şedinţă), analizată şi comentată critic. XXXVI La Bucureşti apare publicaţia Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice, condusă de Şt. Michăilescu şi D. A, / Laurian. O nouă tribună antijunimistă. 1873 Panu publică studiul său despre Istoria critică a românilor, în care contestă unele erori, neînsemnate, din opera lui Hasdeu. îi răspunde — la îndemnul lui Hasdeu —• Gr. To-cilescu. Polemică zgomotoasă Panu-Tocilescu (în 1873—1874). 1874 Polemică încrîncenată între Convorbiri şi revistele conduse de Hasdeu. Maiorescu publică Beţia de cuvinte. Panu publică noul ciclu istoriografie Studiu' istoriei la români: o nouă contribuţie în lupta împotriva şcolii romantice condusă de Hasdeu, în istoriografie. în aprilie, Maiorescu este numit ministru al instrucţiunii în guvernul conservator Lascăr Catargi. Junimiştii primesc însărcinări oficiale (Panu nu a fost nici el ocolit) sau posturi. Panu şi Lambrior, din tabăra junimistă, Dem. Teodorcscu şi G. Tocilescu, din cea hasdeiană-, primesc — fără concurs — burse de studii în străinătate. Panu pleacă la Paris •ia sfîrşitul anului 1874. 1875 Studiază la Institutul Sainte-Barbe în vederea obţinerii unui doctorat în litere. S> Şi gloria măreaţă i-au pus cununi de laur. 86 87 Sfîrşitul — aratul — ne-a lăsat într-o adîncă şi eroică zguduire sufletească : Trecut-au patru secuii din acea zi fatală ! Pe locurile arate şi semănate cu ghindă de stejar, astăzi este sombra pădure de stejar, Dumbrava roşie; lîngă ea c tabără de care, cu flăcăi români au poposit. Ei se mirară, stînd în jurul unui foc mare, pentru ce vreascurile aruncate se mişcă ca şerpii şi şuieră. Iar un român mai bătrîn le răspunde : Ştiţi voi de ce stejarul arzînd, plînge şi geme ? (Intreabă-un român ager, pe care-a nins de vreme) Colea-n astă Dumbravă copacii urieşi Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de Ieşi. Necontestat că dacă Alecsandri în Dumbrava roşie n-a găsit inspiraţia cea mare, genul literar fiind demodat şi cam banalizat, dar desigur că a găsit inspiraţii de detail, s-a ridicat la o limbă eroică, pe care nu a maniat-o încă nimeni aşa frumos ca dînsul, cu toate umflaturile şi fanfaronadele inerente acestor fel de producţii. Eu, care nu-1 gustam întreg pe Alecsandri, după ce a citit, cum ştia el să citească, Dumbrava roşie, am rămas sub un sentiment de admiraţie, pe care numai timpul şi alte incidente l-au şters. După ce Alecsandri sfîrşi de citit, se înţelege că nu mai fu vorbă de critică, ci numai de laude ; fiecare se grăbea ca să reciteze un vers frumos, fiecare căuta să semnaleze o comparaţie frumoasă. Dl. Negruzzi se repezi ca un leu la manuscrisul Dumbravei roşii, iar figura lui Alecsandri era complect luminată. 88 încălzit şi el, măgulit în vanitatea lui, bardul binevoi ca să se apropie de grupul nostru. Dl. Jacques Negruzzi se grăbi a ne prezintă pe rînd, întocmai ca unui suveran, iar bardul merse cu amabilitatea pînă a întinde cîtorva dintre noi chiar mîna. Papa Culianu se făcuse roş ca sfecla de emoţie, el vedea probabil înaintea sa în acel moment toate stelele pe care cu telescopul le vedea din observatorul de la Universitate. Dl. Melik cît pe ce era să rămîie fără musteaţă, într-atîta o rodea şi o trăgea. Iar Ştefan Vârgolici se făcuse aşa de roş, încît noi toţi ne-am temut de o congestie. Numai grupul poeţilor neînţeleşi şi nepătrunşi păstra o demnitate care putea să treacă drept o adevărată răceală. Eminescu avea aerul plictisit, desigur că nu gusta poema, era prea simplă şi prea uşoară, imaginele erau prea străvezii, comparaţiile prea drepte, nimic transcedental. Cu toate acestea era o parte, una singură, pentru care ierta lui Alecsandri lucrarea : era fondul poemului, fond naţional, punînd în lumină faptele strămoşilor. Aceasta era coarda simţitoare a lui Eminescu, pe care de cîte ori o atingeai, el vibra în toată fiinţa sa. Noi, cei trei români, ieşeam triumfători. — Ei, vezi că se pot scrie lucruri admirabile, pe tema eroilor noştri naţionali ? apostrofez pe dl. Pogor. Dl. Pogor nu-mi răspunde, fiindcă era Alecsandri de faţă. Ca oricare suveran — căci şi poeţii poartă coroană — Alecsandri se retrase înainte de sfîrşitul şedinţei. Abia el scoborîse scările şi dl. Pogor, torturat că trebuise timp de două ceasuri să aibă o poză decentă, luă un coltuc de pernă şi-1 aruncă 89 în capul lui Jacques Negruzzi, apoi întinzîndu-se pe canapea, îşi puse picioarele pe masă. Toţi junimiştii de ocazie se strecurară încet, unul cîte unul, iar pe la miezul nopţei „Junimea" îşi luase fizionomia ei obicinuită. Pe Alecsandri l-am mai văzut de vreo două ori la „Junimea". La fiecare dată i-am fost recomandat şi niciodată n-a putut să mă recunoască. Mult după aceea, pe la 1882, mîncam într-o seară la otel Boulevard, aici în Capitală, cu mai mulţi, cînd Alecsandri intră în sală întovărăşit, mi se pare, de dl. Ianov. Se aşeză la o masă alături de noi şi pentru a patra oară am făcut cunoştinţă. De atunci nu l-am mai revăzut. x La Junimea erau mai multe porecle care denotau oarecare stare sufletească. Aşa, cei care nu luau parte niciodată la discuţie şi nu aveau nici o însemnătate literară, intrau cu denumirea de caracudă. Preşedintele caracudei era Miron Pom-piliu ; din ea făcea parte : Beldiceanu, Pavel Paicu, cîţiva pedagogi de la Institutele Unite etc. Aceştia se aşezau totdeauna prin fundul sălei, nu deschideau decît foarte rar gura, în genere se mulţumeau să rîdă de glumele celorlalţi. Mai erau apoi cei opt care nu pricepeau şi nu înţelegeau niciodată nimic. Preşedintele acestora era dl. Nicu Gane. Printre aceştia figurau Ştefan Vârgolici, dl. Naum, Papa Culianu etc. Să nu se creadă că acestora li se zicea : cei care nu îiiţeleg niciodată nimic, fiindcă erau consideraţi ca proşti. Nu, nu am nevoie să zic că d-nii Nicu Gane, Ştefan Vârgolici etc. nu erau nişte proşti, din contră. Aceşti opt nu rămîneau veşnic aceiaşi, ei se schimbau adesea. Intre aceşti opt, era de multe ori dl. Iacob Negruzzi, chiar şi dl. Pogor, dar oricum se schimbau cadrele, preşedintele ră-mînea acelaşi, dl. Nicu Gane. Ce erau aceşti opt ? Erau, în definitiv, nişte oameni cu bun simţ, care se refuzau cu orice pret de a se preta la toate subtilităţile metafizice, la toate teoriile incoherente, la toate elucubraţiile filosofiei germane, şi avînd conştiinţă de sănătatea minţei lor, recunoşteau cu francheţă că nu pricep de cîte ori d-nii Bodnărescu, Eminescu, Slavici sau chiar Maiorescu, veneau cu bucăţi literare care se bazau pe doctrinele confuze şi difuze ale acestui fel de cultură germană. Era bunul simţ protestînd în contra introdu-cerei în literatura noastră a unui gen neasimilabil cu natura şi felul nostru cultural. Şi fiindcă dl. Nicu Gane, autor plăcut al mai multor nuvele pe temă românească, avea totdeauna curajul ca să spună la vreo elucubraţie literară a d-lui Bodnărescu sau Eminescu, că nu înţelege, germaniştii au căutat să-şi răzbune pe el si pe ceilalţi calificîndu-i de cei opt care nu înţeleg nimic. Efectiv, de multe ori nu era nimic de înţeles. Pe atunci la „Junimea", era la modă toată filosofia germană, începînd cu Fichte, Hegel, Kant şi, mai cu seamă, Schopenhauer. Raţionalismul pur, bu-daismul, migraţiunea sufletelor cu doctrina me-tempsihosei, hegelianismul, cu toate deducţiile lui logice, toate se încrucişau în capul adepţilor, pro-ducînd confuzii uimitoare. Ideea supranaturalului ştiinţific — dacă pot să mă exprim aşa, — precum 90 91 şi toate coneepţiunile vechi şi noi despre spaţiu, despre timp, cercetarea omului, considerat ca o jucărie a simţurilor lui, deosebit de eul său, dădea loc la lungi discuţii. Dl. Maiorescu cu spiritul său clar, ştia să pună ordine în toate acestea, dar încuraja şcoala prin exemplul său. Aşa, de multe ori, în lecţiile d-sale de la Universitate aborda chestiuni de psihologie adîncă, în care individul străbătînd prin puterea lui spaţiul şi timpul vedea în viitor, printr-o silinţă a mentalităţei sale, ce se va întîmpla mai tîrziu cu dînsul. Aşa-mi aduc aminte că într-una din lecţiunile sale, dl. Maiorescu, vorbind de acest fel de devinaţiune, — explicabilă după d-sa în psihologie, — dădea de exemplu pe Goethe, care s-a văzut el însuşi, fiind încă tînăr, în uniformă de ministru de la Weimar, cum a fost peste 40 de ani. Dar dacă dl. Maiorescu ştia să pună o ordine în toate aceste concepţiuni, vă puteţi închipui ce deveneau toate aceste credinţe în capete mai puţin sistematice şi cu o preparaţie mai insuficientă precum erau acelea ale d-lor Bodnărescu şi Eminescu. „Junimea" suporta filosofia d-lui Maiorescu, ea însă se revolta la elucubraţiunile poetice ale d-lui Bodnărescu şi la teoriile extravagante ale lui Eminescu. Grupul celor opt, cu prezidentul lor, dl. Nicu Gane, a luat naştere cu asemenea ocazie. Pentru a protesta în contra poeziilor şi nuvelelor d-lui Bodnărescu, precum şi a propagandei lui Eminescu, s-a format grupul acesta. Şi au fost ocazii, de pildă la cetirea unor epigrame de dl. Bodnărescu, în care întreaga „Junime", afară de dl. Maiorescu, 92 devenise grupul celor care nu înţelegeau nimic şi nu pricepeau nimic. Dl. Maiorescu însă singur persista a înţelege şi a da explicaţii — unde nu era în realitate nici una — şi să pună un sens, acolo unde el nu se afla. Dar grupul lui Nicu Gane nu dezarma, el era, veşnic în deşteptare şi de multe ori avea chiar succese. în adevăr cîteodată se citeau elucubraţii de aşa natură, încît toată lumea începea să rîdă, iar grupul striga în unison, adresîndu-se către cei care se prefăceau că pricep : — Ei, voi pricepuţilor, spuneţi care este înţelesul ? SĂRMANUL DIONIS Succesul însă cel mare, pe care 1-a avut grupul, al cărui preşedinte era dl. Nicu Gane, a fost cu ocazia cetirei faimoasei nuvele a lui Eminescu, Sărmanul Dionis. Această nuvelă a întrecut ca elucubraţie filosofică, tot ce se produsele pînă atunci la „Junimea". Şi dacă ea nu ar fi limba, acea limbă frumoasă a lui Eminescu, — însă limbă cu pretenţie şi emfatică în Sărmanul Dionis, — nuvela ar fi fost considerată ca o extravaganţă a unui ascet, torturat de foame, de sete şi de abstinenţă şi slăbit prin flagelaţiuni zilnice. Intr-o seară mă duc la „Junimea", dl. Pogor ne spune : — Astă seară avem lectură, Eminescu citeşte o nuvelă ; Maiorescu, care a cetit-o, spune că-i o capodoperă. Eminescu, răsturnat într-un fotoliu, şedea plic- 1 tisit şi indiferent la ce se petrecea în juru-i. Dl. ] Maiorescu soseşte. | — Ei, Eminescule, zice dl. Iacob Negruzzi, haide | vino şi începe. Eminescu îşi trage un scaun lîngă masă, scoate ; manuscrisul din buzunar şi începe a citi : „...şi tot astfel dacă închid un ochi văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De aş ave trei ochi, aş vede-o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş ave, cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar păre mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de : ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate. ' în raport cu mine, păstrîndu-şi proporţiunea, nu mi-ar păre nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea..." Şi pe această temă, Eminescu continuă, continuă a ceti. Noi ne uitam unii la alţii, cei opt deveniseră treizeci, neştiind ce este aceasta şi unde are să ajungă. Tocmai tîrziu, Eminescu începe a ne da explicaţia acestei metafizice, cetind că eroul lui, Dionis, era . un copil orfan, îmbuibat de teorii metafizico-astrologice, locuind într-o casă ruinată şi avînd de la părinţi o singură suvenire, un portret al unei figuri, semibărbătească, semifemeiască, dar mai mult bărbat decît femeie, de vreme ce era portretul tatălui său mort tînăr. Am respirat cu toţii. Iată-ne, ne ziceam noi, readuşi pe pămînt ; de acum nuvela are să fie nuvelă, să ne aşteptăm la intriga ei, căci pe erou îl cunoşteam. Cei treizeci deveniră iarăşi opt, dezarmînd : j chiar dl. Nicu Gane, prezidentul, îşi mai descreţi I sprîncenile. Iar caracuda, care fusese cu desăvîrşire J intimidat de filosofia lui Eminescu, începu a tuşi, mişcîndu-şi imperceptibil scaunele ca să se apropie. Mirmilik uită ca să-şi smulgă musteaţa. Aşi, era o simplă acalmie. Cei opt trebuiau să aibă în seara aceea mult de furcă. Eminescu reîncepu citirea. Sărmanul Dionis intrînd în odaia lui săracă, ia o carte de astrologie şi începe, citind, a medita, uitîndu-se la constela-ţiunile zugrăvite : „Cine ştie dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te duce în lumi care se formează aievea, aşa cum doreşti" etc. — Na, iarăşi filosofie, zise încet dl. Nicu Gane. Noroc că imediat Eminescu începe a citi : „că în faţa casei sale era o locuinţă frumoasă şi că pe fereastra deschisă se aude sunetul unui piano, un glas fraged şi plăcut şi se zăreşte chiar silueta unei fete gingaşe". Aici, din nou uşurarea ne ridică grija ; evident că o intrigă amoroasă era să se lege între sărmanul Dionis şi fata bogată şi frumoasă. Aşi, eroare ! Cum dispare fata de la fereastră, sărmanul Dionis se înfundă în privirea liniilor roşii zodiace, liniile încep a se mişca şi a se în-vîrti cu mare repeziciune, mintea lui Dionis este tîrîtă cu dînsele, o mînă nevăzută îl atrage în trecut sub vîrtejul liniilor zodiace şi deodată sărmanul Dionis vede domni în haine de aur, şi samur, stînd pe tronurile lor vechi, vede divanuri de oameni bătrini, popor de oameni creştini intrînd în curtea domniei. Liniile roşii se opresc clin mişcarea lor şi atunci un glas misterios întrebă pe Dionis : — Unde voieşti să stăm ? — Sub domnia lui Alexandru cel Bun, răspunse Dionis. 94 95 Imediat Dionis se vede transformat într-un călugăr numit Dan, răsturnat pe un fîn cosit proaspăt, pe un apus de soare. Eminescu se opri de citit. Dl. Pogor făcu o strîm-bătură puternică, noi ceştilalţi aveam o figură plictisită. In această transformare â la Faust — căci vădit că cartea de astrologie avea o înrudire oarecare cu cărţile vechi în care Faust, în actul întîi, caută să găsească secretul lumei -— nu ni se părea de un interes palpitant. Cu toată osteneala care şi-o dăduse Eminescu de a adopta un stil fantastic şi diabolic, de circonstanţă, nu izbutise. Un lucru recunoscuserăm cu toţii. Recunoscuse-răm pe Eminescu cu cultul lui pentru domnii vechi, cu entuziasmul pentru curţile vechi domneşti, cu iubirea lui pentru boierii bătrîni, sfetnicii domnului, cu dragostea lui pentru poporul românesc, pe care şi-1 figura ca creştin, ca iubind pe domn şi tronul fără margini. Eminescu putea, în vîrtejul liniilor roşii din cartea de astrologie, să-1 ducă pe sărmanul Dionis în cine ştie ce mare imperiu şi cine ştie sub ce străluciţi împăraţi. Nu, el se mulţumeşte a-1 duce în trecut numai cu 400 de ani şi alege din toţi domnii pe cel mai cuminte şi mai aşezat, pe Alexandru cel Bun. Putea să facă din Dionis un cavaler strălucit, el îl face călugărul Dan, avînd pentru ideea creştină dragoste, nu din cauza credinţei, ci fiindcă acea credinţă a fost în trecut credinţa poporului român. — Bine, ia să ne lămurim ? întreabă dl. Pogor. Cele ce se petrec cu Dionis, de sigur că Dionis le visează ? — Da şi nu, răspunde Eminescu cu convingere. Asta-i o teorie care-i greu de înţeles. Cei opt, cari deveniseră treizeci şi cinci, începură a rîde cu indulgenţă. Eminescu continuă cu citirea. Glasul care-1 întrebase unde să se oprească, era al meşterului Ru-ben, autorul cărţei, cu care Dionis începe, în calitate de călugărul Dan de subt Alexandru cel Bun, o foarte ciudată conversaţie asupra metempsihozei şi a tuturor cauzelor oculte. Şi atunci aflarăm, că adevăratul erou nu era Dionis din veacul al XlX-lea, ci era Dan, călugărul de la începutul veacului al XV-lea, şi că el visase numai că este sărmanul Dionis şi că trăieşte în veacul al XlX-lea ; că în sufletul omului, timpul şi spaţiul nemărginit existînd, destul o simplă varga magică pentru ca el să se transporte în orice veac şi în orice localitate. Cum vedeţi nuvela lua o întorsătură mai mult decît stranie. D-nul Iacob Negruzzi, care de obicei, deşi cu zîmbetul pe buze, aproba teoriile lui Eminescu, începu a tuşi tare şi repetat, făcînd din ochi şi din mîini semne disperate, că nu este chip de înţeles ceva, şi, aplecîndu-se spre Xenopol, care era lîngă d-sa, zise : — Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, cînd voi publica nuvela aceasta ? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista. Eminescu însă, senin, foarte senin, îşi continuă lectura : Călugărul Dan intră în oraş, dar abia pătrunse într-o casă împreună cu Ruben şi deodată casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţi negri, Ruben se zbîrci, barba se făcu în furculiţă, ca două bărbi de ţap, nasul i se strîmbă, el deveni diavolul cu o mulţime de draci împrejur. 96 97 De astă dată, protestările luară un caracter mai pronunţat ; aceasta nu mai era fantezie, era pură copilărie. Erau amintirile poveştilor cu draci, cu moara cu draci etc. Eminescu însă părea că nici nu observă ce se petrecea în jurul lui, el continua : „Călugărul Dan pleacă pe o uliţă strimtă"... Aici, o dificultate. Nuvelistul era nevoit să descrie un oraş, aşa cum oraşul exista în timpul lui Alexandru cel Bun ; prin urmare, nefiind chestie de metafizică, Eminescu trebuia să dovedească cunoştinţe arhitectonice din veacurile trecute, precum şi a moravurilor şi a costumelor acelor veacuri. Căci de... este Uşor să transporţi cu mintea pe cineva în veacul lui Alexandru cel Bun, dar e foarte greu să-1 faci să trăiască în acel veac. Şi meşterul Ruben cu toată astrologia sa, nu putea să-i dea aceste cunoştinţi pozitive, de care chiar un nuvelist are nevoie. De aceea, noi, cei trei români, adică Tasu, Lambrior şi cu mine, ne-am deschis bine urechile să vedem cum Eminescu are să ne descrie casele, costumele etc, din timpul lui Alexandru cel Bun. ll auzirăm continuînd astfel : „El îşi grăbi paşii pînă ce intră în tîrg. O uliţă strimtă, cu case vechi şi hîrbuite, a căror caturi de sus erau mai largi decît cele de jos, aşa încît jumătatea catului de sus se rezima pe stîlpi de lemn şi numai jumătate pe cea de jos, ceardacuri înalte înaintate sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde ; iar în ceardacuri şed bătrînii etc, etc." — Apoi, stăi, că nu-i aşa, întrerupse Lambrior, dumneata descrii un oraş turcesc, arhitectura din veacul trecut. Sub Alexandru cel Bun, românii nici nu veniseră încă în contact cu turcii. Eminescu dădu din umere şi-şi continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice ! Niciodată el nu s-a interesat de aceasta ; totdeauna el a avut credinţa că omenirea şi românii au trăit aşa, după cum el şi i-a închipuit, iar nu după cum ei au trăit în realitate. Mintea lui Eminescu a fost. incapabilă de a înţelege vreodată un adevăr care nu ar fi intrat în sistemul credinţelor sale, care nu i-ar fi gîdilat o manie a lui, fie filosofică, fie istorică. Mai departe, Eminescu ne vorbeşte de case cu acoperămînt ţuguiet, de cavaleri purtînd căciula ţurcănească — amintire a costumului de pe portretul lui Mihai Viteazul, — învăliţi în mantale, lucru care ne provoacă rîsul nostru al cunoscătorilor în istorie, şi vă puteţi închipui ce mai cunoscători eram chiar noi ! Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. Călugărul Dan se uită la umbra sa, umbra se transformă într-o fată, Măria ; un dialog drăgăstos urmează între dînşii. Dar vede clar cum fiinţa lui se desparte într-o parte eternă şi una trecătoare, braţele lui încep a pieri în aer şi cu toate aceste ele capătă puteri uriaşe. Deodată călugărului Dan îi vine plăcerea ca să ştie toate şi să afle toate, în sfîrşit îi vine gustul să devie chiar însuşi Dumnezeu, şi atunci se întrebă : Oare fără s-o ştiu nu sunt însuşi Dumne... In acea secundă totul se prăbuşi împrejurul lui, ca în Ce poate fi, va fi a d-lui Bodnărescu. Dionis, căci Dan dispăruse o dată cu prăbuşirea, deschide ochii. Visase ? Nu. Era Dan şi visase că-i Dionis ? Iar nu. Ce fusese ? Ruben era jidanul anticvar Riven, de la care cumpărase cartea de astrologie, umbra fusese 98 99 portretul cu ochi albaştri ; însă nu visase. Dionis, conform migraţiunei sufletelor, probabil că trăise în trupul lui Dan călugărul, în timpul lui Alexandru cel Bun, prin urmare subt o emoţiune puternică şi printr-un fel de luciditate retrospectivă şi-a adus aminte de traiul lui, acum 400 de ani în urmă... Păcat că nu-şi adusese aminte şi de felul cum erau casele făcute în timpul lui Alexandru cel Bun ; aceasta ar fi fost mai interesant. Necontestat că Sărmanul Dionis are o concepţiune puternică şi că este ieşită dintr-un cap numai ca acela al lui Eminescu, dar e numai concepţiune. Ca nuvelă, adică ca descriere, ca intrare în detail, ca punere în relief de caractere, ca viaţă trăitoare, ea este slabă de tot. Se vede de departe că Eminescu nu mistuise bine ceea ce citise şi că nu izbutise să dea Sărmanului Dionis, măcar caracterul unei nuvele fantastice. Citirea durase lung timp. A trebuit să luăm ceaiul pe la douăsprezece jumătate. Nu-mi aduc aminte bine critica d-lui Maiorescu asupra nuvelei, dar ştiu că a făcut o critică. Cît despre ceilalţi, era unanim admis că, aparte teoria metempsihozei, nuvela era de o extravaganţă neiertată. Dl. Iacob Negruzzi repetă necontenit : — Ce au să zică cititorii Convorbirilor ? Asta nu 1-a împiedicat însă, să ia din minele lui Eminescu manuscriptul şi să-1 puie în buzunar. Eminescu nu a discutat cu noi, rămăsese istovit după citire, se vedea că citind nuvela trăise viaţa sărmanului Dionis şi avea aerul că chiar la „Junimea" nu era în elementul lui, părîndu-i rău că 100 , nu s-a născut aievea, în timpul bătrînului Alexandru cel Bun. * Ne-am despărţit tîrziu. Grupuri, grupuri, am continuat discuţia asupra Sărmanului Dionis. Eminescu s-a separat devreme de noi, ducîn-du-se singur. Rar mergea în tovărăşia noastră, mai ales tovărăşia mea nu-i plăcea, din cauza spiritului meu zeflemist. Eminescu era şi el în momentele lui bune vorbăreţ şi glumeţ, deşi întotdeauna cu o umbră de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credinţelor şi convingerilor sale. Şi fiindcă tocmai acele credinţi şi convingeri puneau în mişcare verva rr^a, de aceea mă evita, cu toate că reciproc ne stimam. Niciodată n-am avut vreo discuţie displăcută cu dînsul, şi cînd era bine dispus, chiar consimţea să ia o consumaţie cu noi. Dar nu pot spune acelaş lucru şi despre alţii. Eminescu trata cu mare asprime pe mulţi din „Junimea", iar cuvîntul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pe buzele sale. Toată lumea însă îl menaja. Nu ştiu, dar parcă era o presimţire în noi toţi, că o mare nenorocire era să i se întîmple. xi COLABORAREA MEA LA „CONVORBIRILE LITERARE" Nu trecuseră decît vreo două-trei luni de cînd intrasem în „Junimea" şi Convorbirile şi începură a publica scrieri istorice de ale mele. 101 secundare, influenţa instituţiilor germane din evul mediu asupra noastră etc, etc. Mărturisesc şi acuma că concepţiunea acelui studiu nu era rea şi că această lucrare încă nu e făcută pînă astăzi şi că ar fi de mare însemnătate să se facă. Astăzi însă îmi dau- perfect seama cît e de grea, cîte cunoştinţe variate, cită putere de muncă, cîtă vigoare de spirit trebuie pentru o asemenea lucrare, care ar fi mai importantă, sau tot atît de importantă, ca istoria poporului român. Dar, chiar astăzi, eu nu văd încă omul pregătit pentru o aşa mare sarcină. Unul singur ar fi fost şi este încă dl. Hasdeu, dar d-lui Hasdeu i-a lipsit ceva de care voi vorbi cu ocazia polemicei mele cu Intrînd la „Junimea"' aveam deja un mare material adunat pentru publicare, prin urmare nu mi-a fost greu să coordonez o parte din acel material. [...] Deşi foarte tînăr şi cu studii istorice căpătate numai în cursul a cîtorva ani, eram totuşi în poziţie să apreciez şi să critic pe istoricii curenţi de atunci. Afară de dl. Hasdeu, încolo lipsă totală de spirit critic şi de apel la izvoarele şi documentele originale; totul era compilaţiune, începînd cu Heliade Rădulescu şi sfîrşind cu V. A. Ureche. [...] Ar fi fost deci natural ca să încep, luînd rînd pe rînd diferite fapte, să restabilesc adevărul, aşa cum el rezultă în istorie ; dar această lucrare simţeam că cuprinde într-însa ceva arid şi ingrat. Tînăr, cu aspiraţiuni de generalizare, cu ambiţia de a scoate legi din faptele istorice, aşa cum pe atunci era curentul ca istoria să devie o ştiinţă, nu m-am mulţumit de loc cu asemenea sarcină şi m-am hotărît ca să încep cu ceva mai mare, cu un studiu de generalizare, în care faptele particulare să-mi servească mai mult a ilustra tema. Din acest punct de vedere plecînd, am scris un studiu, pe care l-am intitulat cu un titlu foarte lung : Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a românilor în diferite secole. Titlu pretenţios şi care arată prin el o aglomeraţie de tot felul de idei, care se îngrămădeau într-un moment dat în capul meu. In acel studiu tratam (?) toate marele influenţe străine, istorice, culturale, religioase, juridice, influenţe de datine şi moravuri, pe care le divizam în două părţi. Intîia, partea ce o păstrasem de la romani ; a doua, influenţa slavonă ; apoi, ca părţi d-sa, apropo de Istoria critică a românilor, sau, poate mai drept, d-lui Hasdeu i-au prisosit calităţi de imaginaţie şi de dialectică, care nu sunt compatibile cu rigoarea raţionamentului sobru, necesar în orice cercetare şi, prin urmare, şi în istorie. De sigur că pleiada istoricilor noştri tineri, d-nii Bogdan, Onciul etc, sunt mult mai în măsură a face această lucrare şi chiar o fac în parte. Vă puteţi închipui îndrăzneala unei asemenea încercări, făcută de mine acum 30 de ani. Că eram un tînăr studios ? Necontestat. Că citisem tot ce putusem să adun şi să înţeleg în limba latină (vechile documente polone şi ungare) în limba italiană şi franceză, că nu-mi scăpase din vedere ce era tradus din slavoneşte, este neîndoios. Dar cu aceste elemente era posibil să tratez în condiţiuni bune influenţa slavonă, polonă, medievală etc, şi să sintetizez rezultatul cercetărilor mele ? Evident că nu. Astăzi cînd recitesc acel studiu, zîmbesc la seriozitatea afirmărilor mele de atunci, pe care 102 103 le credeam dovedite şi care şi astăzi, vai, au ră mas tot nedovedite ! Ceea ce m-a izbit recitind studiul, nu este superficialitatea observaţiilor, acele în genere sunt juste, dar insuficienţa de a le dovedi şi prezump-ţiunea cum că cu cunoştinţele pe cai*e atunci le posedam, eu aş fi putut aborda cu modestie orice chestiune ! Dar prin recitirea acelui studiu, pot să afirm că sunt în drept a avea un fel de mîndrie retrospectivă ; mă mir chiar astăzi, cîtă muncă mi-am dat atunci ca să clădesc o lucrare, care să aibă aerul de ceva — măcar că în realitate nu era. Din el se vede cum am cercetat, pentru partea medievală, cărţile pe atunci în renume cu privire la economia politică (Cibrario), instituţiile medievale (Du Cange), izvoare privitoare la instituţia juratorului, adică a juriului german în materie de probă etc, etc. Dar numai cu bunele mele intenţii şi cu serioasele mele silinţe pot să mă laud, cu altă ceva nu. Iată cum s-a petrecut lucrul în această privinţă la Junimea. Dl. Alexandru Xenopol îi vorbise d-lui Negruzzi că eu aş poseda un studiu bun de publicat în Convorbiri. Un manuscript este totdeauna un lucru preţios pentru un redactor de reviste, prin urmare dl. Negruzzi s-a grăbit să mă îndemne ca să aduc manuscriptul la „Junimea". In seara cea întîi de „Junime", dl. Negruzzi mă întreabă : — Ei, unde-i, unde-i ? scoate-11 Era expresia consacrată. Şi cu această ocazie, discuţia devenind generală, dl. Pogor şi ceilalţi mă îndemnară să aduc studiul, ca să se producă în publicitate şi al doilea român, de vreme ce unul, Lambrior, deja făcuse începutul în Convorbiri. Trebuie să spun că bietul Lambrior publicase un studiu asupra unei cărţi a lui Oxenstiern. mare cancelar al Suediei, carte care era în manuscript în toate mîinile boerilor moldoveni în veacul al XVIII-lea. Am făgăduit că pentru vinerea viitoare voi aduce studiul. Cum m-am dus acasă, m-am şi pus să fac o introducere care să intre în vederile direcţiei noi a d-lui Maiorescu, care să fie pe pla-^ cui „Junimei" în ceea ce priveşte zeflemeaua la adresa istoricilor noştri naţionali, dar care în acelaşi timp să afirme importanţa studiilor istoriei noastre naţionale şi seriozitatea pe care această chestie o comportă. Cu alte cuvinte sacrificam în aparenţă gustului de zeflemea, faţă cu scriitorii noştri — ce era în favoare la „Junimea" — dar afirmam în acelaşi timp că istoria românilor se poate trata în alt mod, serios, şi că nimănui nu-i este permis ca să confunde istoria românilor cu istoricii români. Mărturisesc că acele concesiuni le-am făcut mai mult ca să scap de ironiile eventuale ale d-lui Pogor, pe care, nou Venit, nu mă simţeam încă destul de tare să le înfruntez ; iar pe sprijinul lui Lambrior, Tasu, nu prea puteam conta, — Alexandru Lambrior şi Vasile Tasu, fiind de natura lor timizi, cel întîi mai puţin decît cel al doilea ; numai Alexandru Xenopol putea să mă sprijine. Sosind seara de „Junime", aveam cu mine manuscriptul. Cînd am scos din buzunarul paltonului 104 105 şi am intrat în sală cu un manuscript voluminos, foarte voluminos, căci adusesem întreg studiul, o mare îngrijire am observat pe figura junimiştilor. Unii s-au mulţumit a zîmbi ; alţii, cum era Ştefan Vârgolici, care era foarte îndrăzneţ cînd nu era vorba de traducerile lui din Lamartine, îmi ziseră : — Panule, ai de gînd să ne citeşti tot manuscriptul ? Această reflecţiune îmi dădu ideea realităţei. Drept e că venisem de acasă cu această intenţie ; şi cu prezumpţiunea oricărui autor cu privire la opera lui, credeam că chiar „Junimea" zeflemistă va avea răbdarea ca să asculte un studiu, unde abordam atîtea chestii însemnate. Nu-i vorbă, eu credeam că şi le rezolvam în acelaşi timp. întrebarea lui Ştefan Vârgolici, cum am spus. mă deşteptă, prin urmare îi răspunsei : — Nu, am să citesc numai introducerea. Dacă am adus întreg manuscriptul, este ca să-1 dau d-lui Negruzzi, care mi 1-a cerut pentru Convorbiri. — Aşa se poate, adăugi dl. Pogor. în Convorbiri se poate publica ; asemenea studii sunt mai interesante de citit publicate decît în manuscript. I-am ţinut seamă d-lui Pogor de această observaţie delicată, de vreme ce. cu francheţa care domina la „Junimea", d-sa putea să-mi spună lucrul verde. Putea să-mi zică : — D-le, asemenea lucruri nu ne interesează pe toţi şi pe mine mai puţin în special. în Convorbiri vor fi citite sau necitite, treaba fiecăruia. Alexandru Xenopol, care citea foarte rău, s-a însărcinat să citească introducerea de la studiul meu. Noroc că era scurtă. în timpul acesta a sosit şi dl. Maiorescu. După citire, s-a încins o discuţie relativ la istoria românilor. Dl. Pogor, revenind la tema sa favorită, a început a striga : — Ce umblaţi cu istoria românilor ? Nu vedeţi că nu avem istorie ? Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizaţie trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el. Zgomotoase protestări din partea mea, a lui Lambrior, Tasu, Xenopol şi alţii. — Te înşeli, strigă Lambrior, dacă îţi închipui că românii nu au avut o artă, căci ce este altceva Curtea-de-Argeş, Trei-Sfetitele, monăstirea Putna, Bistriţa etc. ? Ce este Cetatea Neamţului şi urmele de cetăţi de lîngă Roman, Suceava ? — Aceasta numiţi voi arhitectură ? replică dl. Pogor, care mărturisi mai tîrziu că nu văzuse încă Curtea-de-Argeş. Pe urmă, chiar Panu în introducerea sa spune că Cetatea Neamţului este un fort, un castel întărit, făcut de cavalerii teutoni, cînd ocupau acele locuri. — Un popor trebuie să-şi cunoască trecutul lui, strigă Al. Xenopol, oricare ar fi acel trecut. — Ce umblaţi cu mofturi, ripostă dl. Pogor ; pe cînd Franţa produsese deja pe Moliere şi pe Racine, românii erau într-o barbarie complectă. îşi poate închipui cineva cum discuţia se învenina tot mai mult. Atunci Eminescu, care şedea într-un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit lui, zise : — Ceea ce numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor, care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului. După d-voastră, atunci, Sta-tele-Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea 106 107 mai glorioasă a poporului nostru este a fanario-l ţilor ? 1 Intervenţia d-lui Maiorescu devenea necesară.! D-sa, cu acel spirit rezervat şi metodic, puse capăti discuţiei, dîndu-ne nouă, celor trei români, drep- J tate. Dl. Negruzzi abondă tot în acelaşi sens. 1 Trebuie să spun, că dl. Pogor rămase singur del opinia sa. Manuscriptul fu luat de dl. Negruzzi, fără ca: restul să mai fi fost citit la „Junimea". El apăru' în vreo trei sau patru numere consecutive din j Convorbirile literare. \ în acest studiu se afla începutul polemicei mele * cu dl. Hasdeu asupra Istoriei critice a românilor, \ polemică care a dat mai tîrziu loc la o mulţime de '< incidente, unele mai picante decît altele. xii Viaţa în societatea literară „Junimea"' era foarte liberă. Propriu-zis, fiecare îşi păstra părerile sale, mai cu seamă în politică. Aşa, erau membri foarte independenţi de viaţa şi legăturile acestei societăţi, — printre aceştia eram eu. Eu mă vedeam cu d-nii Maiorescu, Negruzzi, Pogor, precum şi cu ceilalţi membri ai societăţei, numai o dată pe săptămîna, vinerile ; în tot restul timpului nici nu-i zăream, decît doară pe stradă. Niciodată eu n-am fost în timpul zilei sau cu altă împrejurare la dl. Maiorescu sau la dl. Pogor. Singura legătură era cea literară. Nu era tot aşa cu toţi membrii. „Junimea" se baza pe două grupări : Era gruparea de profesori care înfiinţaseră Institutele-Uniţe, grupare care mai întreagă participa la „Junimea", precum d-nii Maiorescu, Melik, Culianu, A. D. Xenopol, Ştefan Vârgolici, Burlă, Caragiani, Paicu etc. Pe lîngă aceasta mai era o grupare, care începuse a face politică, avînd în frunte pe d-nii Maiorescu, fraţii Negruzzi, P. P. Carp şi Theodor Rosetti, grupare ai căreia membri nu erau în acelaş timp şi membri asidui ai societăţei „Junimea". Aşa dl. Leon Negruzzi venea rar la „Junimea", pe dl. Theodor Rosetti nu ştiu dacă l-am văzut de trei ori (voi spune mai la vale în aceste amintiri cu ce ocazie) ; dar pe dl. Carp de vreo zece ori. Propriu-zis, membrii societăţei „Junimea", fără alte legături decît cele literare, erau Lambrior, Tasu, Beldiceanu, Cernescu, eu, şi încă vreo şase-şapte. Eminescu şi Bodnărescu aveau şi ei legături mai particulare cu corifeii junimişti. Eminescu fusese trimes la studii de „Junimea" şi dl. Bodnărescu era, mi se pare, profesor sau aşa ceva la Institu-tele-Unite. Din această cauză generală nu prea ştiu detalii asupra politicei ce se făcea de membrii marcanţi ai societăţei „Junimea". Nu eram nici în secretul acelei politici, nici nu se recurgea vreodată la mine ; ba mai mult, junimiştii ştiau că eu aveam principii liberale. Din această cauză, situaţia mea devenea citeodată cam grea, la alegeri. Fracţiunea liberală din Iaşi era vecinie în luptă cu „Junimea" politică şi literară. Cei întîi mă numărau printre coreligionarii politici, cei de al doilea printre coreligionarii literari. O singură dată dl. Maiorescu ne-a vorbit politică, — într-o seară cînd ieşeam de la „Junimea", care avusese loc la di. Pogor, — mie, lui Lambrior 108 109 şi lui Tasu. Peste cîteva zile erau să aibă loc alegerile generale. Ieşisem deja pe strada mare, cînd dl. Maiorescu apropiindu-se de noi, ne zice : — Ei, ei, duminecă alegeri, veniţi la vot ? — Da, răspunserăm noi. — Ar fi bine să votaţi pe Iacob Negruzzi şi pe Vasile Pogor. Ei nu se pot compara cu Dimitrie Tacu şi cu Alexandru Gheorghiu. Lambrior şi Tasu au făgăduit, eu însă eram foarte încurcat, căci aveam legături personale cu Alexandru Gheorghiu, fostul profesor de economie politică. I-am răspuns d-lui Maiorescu : — D-le Maiorescu, trebuie să-ţi mărturisesc că eu nu pot sacrifica pe Alexandru Gheorghiu ; cît priveşte pe Dimitrie Tacu, cu care n-am aşa legături, în locul iui aş putea vota pe unul din cei doi şi te-aş întreba pentru cine ? •— Natural că pentru Vasile Pogor, dacă este aşa. Dl. Iacob Negruzzi era sacrificat. Dar încurcătura mea a fost şi mai mare în ziua alegerei. Am fost nevoit să-i mărturisesc d-lui Negruzzi că nu-1 pot vota, lucru care natural că 1-a afectat, căci nu se aştepta la una ca aceasta din partea unui membru al „Junimei". Trebuie să adaug că dl. Negruzzi nu a luat lucrul în rău şi nu a părut vreodată că ţine seamă de această mică particularitate. Ba ceva mai mult. Nu-mi aduc aminte de procedura electorală de pe atunci, dar ştiu că urna rămase deschisă toată noaptea, prin urmare, pe acele vremi, partidele numeau fiecare cîte o gardă ca să păzească urna, mai ales cele din opoziţie. Printre păzitorii urnei, fracţioniştii mă designară şi pe mine. Am stat toată noaptea în sala cea mare a Curţei cu juraţi din palatul administrativ; ba chiar mi-aduc aminte că bietul Alexandru Gheorghiu ne trimesese un supeu şi cîteva sticle de vin vechi excelent; colegii mei de la „Junimea", mai toţi adversari fracţiunei, se uitau cam curios la mine. Iar dl. Iacob Negruzzi nu s-a putut stăpîni să caute să mă convertească. Peste cîteva zile era şedinţă a „Junimei". Am simţit un fel de jenă de a mă duce, şi cu marea mea părere de rău am rămas acasă. Mi-am închipuit că în lipsa mea se va vorbi despre atitudinea mea politică. A doua zi am întrebat pe Lambrior în această privinţă. El mi-a spus că nici nu a fost vorba măcar de politică şi că mai mulţi membri din „Junimea" au întrebat de mine şi cauza pentru care am fost reţinut acasă. Prin urmare politica, cum se vede, pe la 1872, nu juca un rol în „Junimea". Este drept a spune de pe acuma că mai tîrziu lucrurile luară alt caracter şi că cel mai înfocat junimist după dl. Negruzzi, era dl. Nicu Ganea, pe care mult mai tîrziu Ioan Brătianu îl converteşte la liberalism. La „Junimea" era oarecum intrare liberă. De aceea foarte adeseori vedeai cîte o figură necunoscută de belfer (profesor). Asemenea apari-ţiuni nu lăsau însă urme ; venea o seară, venea două, observa că nimenea nu face atenţie la dînsul, belferaşul se simţea că nu este la locul lui, ne-avînd nici o preparaţiune pentru cercul „Junimei", şi dispărea. Asemenea membri sporadici s-au înmulţit mai ales de pe la 1872—1873 cînd d-nii Maiorescu, Pogor, Iacob Negruzzi, se aleseră deputaţi. Atunci ca şi acum, aceleaşi moravuri. Cum se simţi că dl. Maiorescu poate ajunge ministru, îndată se ob- 110 11 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I 111 servă din partea multora o mare dragoste pentru şedinţele „Junimei". Iar cînd dl. Maiorescu deveni chiar ministru mai tîrziu, erau seri în care la „Junimea" domnea o adevărată îmbulzeală. Parcă lucrurile se petrec ieri. A fost însă un membru obscur şi mut, care a frecventat „Junimea" regulat vreo zece ani în condiţii foarte curioase. Intrarea lui la „Junimea" a fost rezultatul unei confuzii. Anecdota e nostimă, de aceea o spun. La Iaşi erau doi profesori numiţi Gheorghiu. Un Gheorghiu profesor la Institutele-Unite (a nu se confunda cu Xenofon Gheorghiu) şi un alt Gheorghiu profesor la pensionul central de fete. Cu ocazia unui banchet de aniversare a „Junimei", Gheorghiul de la şcoala de fete — mi se pare Neculai Gheorghiu — primeşte invitaţie din greşeală în locul celuilalt Gheorghiu de la Insti-tutele-Unite. In seara banchetului eram cu toţii întruniţi în sala fostului Jockey-Club, cînd vedem cu mirare intrînd pe modestul profesor Neculai Gheorghiu, în frac, cu cravată albă, mînuşi şi ras proaspăt. Dl. Iacob Negruzzi, care era impresariul pentru tot ce privea „Junimea", se uită curios la dînsul; pe urmă începură încetul cu încetul a se întreba unul pe altul din cei intimi, cine făcuse acea invitaţie. Nimeni nu putu să dezlege enigma. Fiindcă omul venise, evident că nu i s-a făcut nici o observaţie ; Neculai Gheorghiu a petrecut pînă la vreo 2 noaptea împreună cu junimiştii. Tocmai a doua zi se lămuri lucrul. Dl. Xenopol ducîndu-se la Institutele-Unite găsi pe adevăratul Gheorghiu supărat că nu a primit invitaţie pentru banchet. Totul se explică. Poşta în loc să trimită invitaţia lui Gheorghiu de la Institutele-Unite, o înmînă lui Gheorghiu de la şcoala de fete. 112 Fiindcă nimănui nu-i convenea să spună lui Neculai Gheorghiu că fusese o confuzie, acesta se crezu în drept, în urma invitaţiei de la banchet, să frecventeze regulat şi şedinţele „Junimei". De aceea, din acel moment, acel profesor venea în fiecare vineri foarte regulat la „Junimea", se aşeza într-un colţ pe un scaun, îşi ştergea necontenit fruntea, căci transpira mult, şi nu zicea absolut nici o vorbă. Mai la urmă noi ne deprinsesem cu dînsul şi cu mutismul lui. De atunci el fu invitat sub adevăratul său nume la toate aniversările „Junimei" şi timp de zece ani, pînă cînd a murit, a fost poate cel mai fidel frecventator al „Junimei", dar de sigur cel care a făcut mai puţină gălăgie. Tăcea, tăcea, tăcea. Cînd intra dl. Negruzzi sau dl. Maiorescu, îl întreba : — Ce faci, d-le Gheorghiu ? Bietul om se făcea roş ca racul fiert, mormăia două cuvinte neînţelese şi se grăbea ca să-şi ocupe locul. Căci acest junimist îşi avea locul lui obicinuit, pe care noi cu toţii îl cunoşteam şi îl respectam. Era într-un colţ şi îl designam sub numele de : locul lui Gheorghiu. Avea însă cîteodată supărări bietul Gheorghiu. Cînd veneau, întîmplător, persoane neobicinuite, vreuna din acestea se aşeza pe scaunul lui Gheorghiu ; atunci noi cîţiva zeflemişti şi iubitori de lucruri comice aşteptam cu nerăbdare sosirea, ca să vedem ce figură are să facă. Gheorghiu intra, mi-aduc aminte că totdeauna avea o pălărie haute-forme cu margini foarte largi, el saluta foarte adînc pe amfitrion şi se îndrepta repede şi instinctual spre locul său. Cînd după cîţiva paşi ridica ochii şi vedea că locul său era ocupat, atunci se oprea brusc, se înroşea ca focul şi începea a 113 11* arunca căutături disperate în toate direcţiile, cău- 1 tînd un alt scaun. '\\ Noi, iubitorii de farse începeam a-i striga : j — Poftim aici, d-le Gheorghiu, este un loc liber. ? — Ba poftim aici. — Ba dincoace. Acest lucru îl ameţea complet pe bietul om, sudori începeau a-i curge de pe frunte, şi după cîteva momente de îngăimeală, se repezea în spre scaunul cel mai apropiat de locul său. Din acel moment, noi —• Lambrior, Tasu, Xenopol, eu — nu mai pretam nici o atenţie la tot ce se citea, aveam altă ocupaţie, aceea de a observa pe Gheorghiu şi abia a ne stăpîni să nu rîdem ostentativ. în adevăr, spectacolul era comic. Gheorghiu arunca căutături disperate spre locul său ocupat, faţa lui luînd pe rînd toate culorile curcubeului. Picături groase de sudoare se vedeau pe fruntea lui, batista funcţiona continuu. Cînd persoana ca-re-i ocupa locul făcea o mişcare, care putea să semene cu acea a unui om care vrea să se scoale, Gheorghiu tresărea şi deja făcea şi el aceeaşi mişcare ! Noi rîdeam înăduşit, lucru care jena şi pe cel ce citea în momentul acela şi pe cei dimpreju-rul nostru, care nu ştiau de ce rîdem. Cîteodată dl. Negruzzi — cel mai curios din toţi — ne întreba încet : — Dar ce aveţi de rîdeţi ? Noi rîdeam şi mai tare, pînă ce l-am pus şi ' pe d-sa în curent. în genere, vizitatorii de natura celor care ocu- ; pau locul lui Gheorghiu nu şedeau pînă la sfîrşi-tul şedinţei; pe la 10—11, persoana se scula şi pleca. Atunci Gheorghiu se scula încetişor şi el de la locul lui şi cu paşi mari, dar tăcuţi, se ducea de-şi ocupa mult doritul său scaun ; aşezîndu-se, un suspin de uşurare ieşea din pieptul lui, se mai ştergea o dată cu batista pe frunte şi cădea în liniştea lui obicinuită. O dată nu m-am putut stăpîni şi ducîndu-mă în spre dînsul, i-am zis : — Ei dle, Gheorghiu, te-ai aşezat iarăşi la locul d-tale ! Gheorghiu surise cu satisfacere şi mormăi ceva. Am înţeles că-mi spunea cum că este deprins cu acest loc. DL. MAIORESCU SE DESEMNEAZĂ PENTRU MINISTERUL DE INSTRUCŢIE PUBLICA Mulţi îşi închipuiesc pe dl. Maiorescu că a fost de la început un fel de reacţionar încăpăţînat. Este eroare. Citească cineva discursurile d-lui Maiorescu din cei dintîi ani ai politicei sale şi va vedea că dl. Maiorescu a fost mai mult un doctrinar şi încă un doctrinar luminat. Crescut şi educat pentru profesorat, cu cultură distinsă în materie de în-văţămînt, nu este de mirare că dl. Maiorescu să se fi interesat de la început de chestiile relativ la instrucţie, mai cu seamă fiind şi d-sa profesor şi mai ales profesor în o şcoală de unde ieşeau învăţători. Căci dl. Maiorescu a fost întîiaşi dată profesorul şi directorul şcoalei preparandale Vasile Lupu de la Iaşi, adică a şcoalei normale de învăţători. Acum 30 de ani, lasă că învăţămîntul lăsa în genere mult de dorit, dar miniştri de instrucţie 114 115 propriu-zis nici nu existau. Ministerul de instrucţie servea ca un om politic oarecare să poată intra în cabinet, fără nici o preocupare de specialitatea acelui ministru. De altmintrelea, pe atunci el nu avea nici o însemnătate — poate din această cauză. Era şi în România, ceea ce de altmintrelea fusese şi în Franţa, lucru pe care Scribe 1-a caracterizat în una din piesele sale — nu-mi aduc bine aminte în care. Scena se petrece între un postulant de minister şi între un om puternic al zilei. Omul puternic al zilei îl întreabă pe postulant : — Cam ce minister ai pofti ? Personagiul îi răspunse : — Cest seulement pour commencer, un petit ministere, un ministere de rien du tout... le ministere de l'Instruction publique.i Pentru a-şi face cineva o idee, că nu era altă preocupaţie decît cea politică, să dau cîteva nume de miniştri de instrucţie, care au fost in cei dintîi ani după suirea regelui Carol pe tron. Iată : Dimitrie Cariagdi, Ioan Strat, Dimitrie Brătianu, Dimitrie Gustea, Alexandru Papadopol-Calimach, Alexandru Creţescu, Gh. Vernescu etc. Dar să mă întorc la dl. Maiorescu. în 1870 era ministru de instrucţie adversarul de moarte al d-lui Maiorescu, regretatul Mîrzescu, pe care M. Kogălniceanu îl băgase în ministerul lui DimitriB Ghica, şi care a rămas şi după retragerea lui Kogălniceanu, sub Golescu. Cel fel de politică se făcea atunci nu ştiu, nici nu are interes, dar atîta pot spune, că generalul Florescu, care era conservator, dădea sprijin ministerului Golescu, probabil fiindcă în acel minister figura şl 1 Pentru început, un mic minister, un minister de nimic... Ministerul instrucţiei publice (fr.). colonelul Gheorghe Mânu precum şi I. Cantacu-zino, conservatori. Vădit că „Junimea" din Iaşi şi dl. Maiorescu în special nu puteau să fie partizanii unui guvern din care dl. Mârzescu făcea parte. Dl. Maiorescu caută cel dintîi o ocazie ca să-şi arate părerea şi vedem pentru prima oară, după al patrulea an al Convorbirilor lierare, politica introducîndu-se în această revistă, sub forma de chestie de învăţămînt. Invăţămîntul primar ameninţat, era titlul unui articol scris de dl. Maiorescu şi care era o critică în contra guvernului de atunci, a majorităţei Camerei, a generalului Florescu şi, bineînţeles, a ministrului de instrucţie, Mârzescu, căruia însă autorul nu-i făcea onoarea ca să-i amintească numele. Ocazia i-a fost dată d-lui Maiorescu. Iată de ce împrejurări : După propunerea generalului Florescu, Camera a admis ca preoţii de sat să ţină loc şi de învăţători, prin urmare era un fel do suprimare indirectă a învăţămîntului laic la sate. Dl. Maiorescu se ridică — şi cu drept cuvînt — cu putere în contra acestei măsuri; dar nu aici este interesul. Interesul este în ceea ce voiam să spun, adică cu privire la credinţele politice ale d-lui Maiorescu şi la pasiunea politică care transpiră în articolul Invăţămîntul primar ameninţat. Din acest punct de vedere, acest articol este cea dintîi manifestaţie politică a Convorbirilor literare. Nu pot să mă opresc a nu cita un pasaj din acel articol al d-lui Maiorescu : „Cu dl. general Florescu şi cu partizanii d-sale naturali, nu avem de discutat în această privinţa. Argumentele d-lor sunt argumentele partidelor reacţionare şi pietiste din toate satele. Faţă cu 116 117 ele ne mărginim a accentua în opoziţiune radicală principiile liberale ale statului modern, şi la ideea «că religiunea este pe linia cea mai dintîi şi apoi vine celelalte» răspundem, că in stat religiunea nu este pe nici o linie, ci trebuie să rămînă afacere comunală sau privată. Mai curînd am fi dispuşi a exprima pe larg ad-miraţiunea noastră pentru inocenţa acelor deputaţi şi reprezentanţi ai guvernului, care, crezîndu-se progresişti liberali în principiile d-lor, s-au înrolat totuşi în majoritatea recrutată de dl. general pentru propunerea sa. Insă coloanele acestei reviste au buna deprindere de a nu admite politică militantă şi ne opresc astfel a aduce un tribut de recunoştinţă publică acelor bărbaţi plini de merite şi de cunoştinţe". xiii In adevăr, în Invăţămîntul primar ameninţat, dl. Maiorescu declară că este incompatibilitate între ştiinţă şi supranaturalul din religie, care trebuie exclus din şcoli. D-sa în zadar încearcă să împace puţin lucrurile, mărginind religia la simple dogme şi lăsînd explicaţiunile lumei şi a lucrurilor numai ştiinţei; de fapt, dl. Maiorescu se punea în adversar al supranaturalului religios şi tocmai în acest supranatural consistă religia şi sistemul ei filozofic. îşi poate închipui cineva cîte şiroaie de cerneală şi valuri de declamaţie a stîrnit acel articol ! Imediat întreaga societate „Junimea" a fost taxată de ateistă, în realitate lucrul n-a fost aşa. „Junimea" a fost departe de o societate compusă 118 din atei, aş putea zice că numai dl. Maiorescu era ateu, ceilalţi nu. Aşa dl. Pogor în vremurile lui cele bune era panteist. Membrii care-şi făcuseră studiile în Germania, sau erau teişti în sensul filosof iei pure germane, sau panteişti moderni. Cei care-şi făcuseră studiile în Franţa erau spiritualişti, prin urmare teişti ca sistem filosofic. Lambrior şi cu mine eram pozitivişti. Pozitivismul este drept că exclude orice explicaţiune supranaturală, precum şi ideea de Dumnezeu, dar el nu o combate sistematic, ideea de Dumnezeu este indiferentă acestui sistem, pe cîtă vreme nu intră în cercul preocupaţiilor sale pozitive ; unii erau chiar religioşi practicanţi. însă a fost destul ca cel mai principal membru, dl. Maiorescu, să profeseze ateismul, fie chiar sub forma de speculaţie filosofică, pentru ca şi această temă să fie exploatată şi reexploatată în contra „Junimei". Dar să urmez firul tendinţelor politice a d-lui Maiorescu. La 1871 dl. Lascăr Catargiu formează primul guvern conservator. D-nii Maiorescu şi Iacob Negruzzi sunt aleşi deputaţi ai majorităţei. Iată cariera politică a d-lui Maiorescu deschisă. La instrucţie este numit ministru generalul Tell, un om foarte cumsecade, un caracter, dar care numai la instrucţie nu era locul său. Evident că toată pătura cultă conservatoare şi, mai ales, clasa profesorală este jignită de asemenea numire. Generalul Tell se pune a conduce ministerul de instrucţie milităreşte : legi, regulamente, nu existau pentru d-sa. Om cu voinţă de fier, lipsit de orice deprindere de procedeuri de detail, el taie în dreapta şi în stînga la ministerul de instrucţie, după cum îi convine. I 119 Un fapt între altele. Pe atunci era foarte la ordine chestiunea ortografiei ; erau mai multe sisteme : sistemul etimologic cu mai multe variante, cu variantă pur latinistă, cu alta mai îndulcită de cursul vremilor ; era sistemul fonetico-etimologic ; în puţină favoare se afla cel fonetic curat. De aici o babilonie întreagă în ceea ce priveşte ortografia cărţilor de şcoală şi a gramaticelor. Academia începuse elaborarea unui dicţionar pur etimologic, care însă n-avea nici o trecere în opinia publică. Ministrul Tell avea în consiliul permanent pe d-nii Alexandru Orescu, Aron Florian, A. Marin şi D. Petrescu. într-o bună dimineaţă generalul se hotărăşte ca să dea un ordin de zi pe şcoli pentru a fixa ortografia şi, ajutat de consiliul permanent, încheie un proces-verbal, din care nu mă pot opri a reproduce o parte din el : „Modificarea unor forme ale zicerelor. Substantivele derivate de a treia declinaţi une latină fac nominativul în limba română ca ablativul în cea latină, precum : professore, revisore, pontifice, carnifice, ş.c.l. Adjectivele participiale, derivate de la a 2-a şi a 3-a conjugare latină, fac după regula precedinte, nominativul ca ablativul latin ; dar după analogie se scriu şi se pronunţă iute, precum : presinte, absinte, putinţe, existente, dependinţe, descen-dinţe ş.c.l. Asemenea, se scriu şi se pronunţă şi substantivele formate din acele adjective participiale, precum : presinţă, absinţă, existinţă, ş.c.l." Evident că lucrul se preta la ridicol, dar pe atunci nu era o enormitate. în adevăr, cînd nu existau nici savanţi, nici filologi serioşi, nici o academie competentă în acea materie, mi se pare că ministrul 120 r de instrucţie publică putea în legea lui să stabilească pentru şcoli o ortografie oficială, fără nici o pagubă pentru cineva. Dar de, dl. Maiorescu simţea cu drept euvînt că d-sa ar fi fost de o mie de ori mai competinte la instrucţie decît generalul Tell, de aceea în Convorbiri literare sub titlul : Direcţia nouă îşi bate joc în mod foarte plăcut de generalul Tell şi colaboratorii săi, spunînd cu această ocazie lucruri foarte rezonabile. Şi fiindcă vorbesc de generalul Tell ca ministru, să complectez tabloul cu oarecare amintiri personale. Eram numit profesor de istorie la gimnaziul Alexandru cel Bun din Iaşi. în cancelarie făceam mult haz de circulările generalului şi de ordinele sale. O dată generalul vine la Iaşi în inspecţie şi ordonă ca toţi profesorii să se prezinte la d-sa, la otelul Glantz, unde descinsese. Directorul ne pune în vedere acel ordin şi ne adaugă oral : că va fi pedepsit aspru cel ce nu se va supune. M-am revoltat de această măsură militărească şi nu m-am dus cu ceilalţi profesori la otelul Glantz. Ministrul întrebă pe director pentru ce profesorul de istorie nu este acolo ; bietul director ca să mă menajeze i-a răspuns că sunt bolnav. — Bolnav ? a întrebat ministrul, bolnav aşa încît să nu poată veni ? — Nu, d-le ministru, dar destul de indispus. — Să i se dea un avertisment, devreme ce nu este pe patul de moarte. Şi am primit avertismentul. Dacă generalul Tell afla de refuzul meu de a veni, desigur că mă desti-tuia, măcar că căpătasem catedra prin concurs. 121 Căci bravul general nu se jena de a călca sau în tot cazul de a interpreta foarte autoritar legea instrucţiei de la 1864. Aşa, generalul Tell a dat afară de la liceul din Botoşani pe Lambrior şi pe Constantin Dimitrescu — mi se pare — actualul rector al Universităţei din Bucureşti ; nu-mi aduc aminte din ce cauză i-a destituit, dar ştiu că din motive cu totul arbitrare. Exasperarea în contra procedeurilor generalului Tell era foarte mare în corpul profesoral, iar pe atunci profesorii erau foarte puternici ca influenţă politică. Cînd noi profesorii din Iaşi am auzit de darea afară a lui Lambrior, ne-am întrunit cu toţii ca să protestăm. Această agitaţie era condusă de regretatul Mârzescu, cu care am făcut atunci pentru prima oară cunoştinţă şi cu care am avut de la început un incident. Mârzescu, bineînţeles, prezida şi trona cu autoritatea unui superior (era profesor la Universitate) faţă cu modeştii belferaşi de gimnaziu. Era în discuţie forma pe care s-o dăm protestului, şi atunci am luat cuvîntul şi mi-am arătat părerea mea, care era contrară aceleia a lui Mârzescu. Mârzescu se uită la mine cu oarecare dispreţ şi-mi zice : — D-ta eşti prea tînăr ca să te amesteci în discuţie. La care îi răspund — îmi aduc perfect aminte : — Ei şi dacă d-ta eşti mai în vîrstă, urmează că ai dreptate ? Mârzescu se plecă către un alt profesor şi întrebă : — Mă rog, cine este băietul ăsta îndrăzneţ ? Am făcut ministrului Tell un protest monstru, iscălit de profesorii liceului şi gimnaziului din Iaşi, liceului din Botoşani şi liceului din Bîrlad. Generalul Tell în furia sa voia să ne destituie pe toţi ; dar i s-a observat că aceasta ar însemna închiderea şcoalelor din Moldova. Atunci s-a ho-tărît ca să ne dea cîte un avertisment, în care ne înjura aproape. Mârzescu căută ca să ne adune pentru a protesta din nou şi în contra avertismentului ; agitaţia ar fi luat un caracter pur politic, am refuzat de a-1 urma pe această cale. Dar ceea ce preta la anecdote pe socoteala ministrului, era faptul că acest om foarte cumsecade şi cu un spirit reacţionar, dar în fond drept, era dus prea departe de zelul de a îndrepta şcoalele. Aşa, asista pe la cursuri, punea întrebări la diferite materii speciale, se înţelege că întrebările nu erau nimerite, iar reflecţiile pe care le făcea erau departe de a fi conform ştiinţei. Toate aceste lucruri creau în jurul generalului Tell la instrucţie o atmosferă din ce în ce mai intolerabilă. In schimb, dl. Maiorescu, prin studiile sale, prin cunoştinţele sale, prin scrierile sale, se designa tot mai mult ca înlocuitorul generalului Tell. Membru al majorităţei conservatoare, duşman al liberalilor şi, mai cu seamă, al fracţiunei liberale din Iaşi, dl. Maiorescu duce în Cameră animozităţile sale locale şi dovedeşte de pe atunci acel spirit de parţialitate, care a întunecat totdeauna, în mare parte, această frumoasă inteligenţă. Aşa, ajuns în Cameră, cu ocazia discuţiei budgetului, propune îm- 122 123 preună cu dl. Negruzzi desfiinţarea catedrei de economie politică şi de drept public de la Universitatea din Iaşi şi înlocuirea lor prin alte două catedre, de istoria naţională şi de limba română. Evident că propunerea nu era rea în fond, ea avea însă un defect capital, ea tindea să lovească în doi adversari politici : în Alexandru Gheorghiu şi Gheorghe Ureche, fracţionişti. Şi lucru curios, această idee de a suprima catedrele adversarilor politici nu este părăsită, şi îndată ce d-sa ajunge în 1874 ministru, o execută. De acolo o mare agitaţie în contra d-lui Maiorescu în corpul profesoral, mai ales liberal ; de acolo i se trage în mare parte şi căderea d-sale de la minister prin un vot de blam. SEMNE DE LUPTĂ ÎNTRE IAŞI ŞI BUCUREŞTI Pînă în 1872 am arătat că lupta deja se încinsese între cele două curente literare din cele două capitale ale ţărei, ciocniri deja avuseseră loc, dar nu luaseră un caracter permanent. Pe terenul pur literar şi filologic lupta era deja încleştată bine. Se întîmplă însă ca eu, un neînsemnat tînăr, să pun paie pe foc, să înveninez şi să generalizez bătălia — şi aceasta cu critica mea în contra Istoriei românilor de Hasdeu. Dl. Hasdeu nu era menajat nici pînă atunci pe terenul literar, dar era menajat pe acel istoric ; nimeni nu se atinsese încă de istoricul Hasdeu. Cînd apar cele întîi fascicole din Istoria critică, toată lumea consideră, şi cu drept cuvînt, acest lucru ca un mare eveniment. Dl. Hasdeu este meş- ter neîntrecut în a prezenta chiar o idee greşită, ascunsă sub citaţiile vastei sale erudiţii, împodobită cu tot felul de resurse ale unei impozante biblioteci şi pusă sub forma seducătoare a dialecticei sale demonstrative. Cînd am citit întîi cele două-trei fascicole ale Istoriei critice, am rămas pentru moment ameţit — atîta şi atîta erudiţie atîtea apropouri din istoricii tuturor naţiunelor şi a tuturor timpurilor. Nu m-am putut dezmetici cîtva timp. Citind şi recitind succesiv fascicolele care apăreau, am început a vedea clar şi am pus degetul — după părerea mea — pe defectul cuirasei acestei strălucite lucrări. Am stat cîtva timp în îndoială dacă să fac o critică : mai întîi fiindcă aveam admiraţie pentru dl. Hasdeu, după cum am şi astăzi, şi al doilea fiindcă personajul era prea mare în raport cu puterile mele; dar am îndrăznit şi, într-o seară, m-am dus la „Junimea" cu un studiu intitulat : Despre istoria critică a românilor de B. P. Hasdeu. Trebuie să spun că, cînd am anunţat acest lucru la „Junimea", toate figurile au devenit grave, iar unele cam neîncrezătoare. Iar dl. Maiorescu foarte serios a zis : Hai să ascultăm şi să vedem critica. Punctul pe care îl criticam de la început era o chestie de delimitare între Moldova şi Muntenia, precum şi de sistemul vamal din veacul al XIV-lea. Domnul Hasdeu susţinea că Muntenia în veacul al XIV-lea se întindea pînă la Bacău şi Bîrlad, eu eram de altă părere. Am dat citire criticei mele, ascultată cu mare atenţie din cauza gravitatei lucrului. Căci se înţelege bine, că nici dl. Maiorescu, nici Convorbirile literare nu erau dispuse ca să angajeze sub numele unui debutant o luptă cu 124 125 acel ■ înfricoşat adversar — de la care păţise multe — şi mai ales o luptă pe terenul istoric, pe care dl. Hasdeu, cu drept cuvînt, trecea drept invincibil. „Junimei" îi era mai la urmă indiferent dacă eu mă voi face de rîs, dar nu-i era indiferent ca gazetele bucureştene să-şi bată joc de mişcarea de la Convorbiri şi să arate ignoranţa celor care colaborează acolo. Cînd am sfîrşit citirea criticei mele, atunci dl. Maiorescu, cu un gest de convingere, zise : — Evident că Panu are dreptate. — Evident că are dreptate, adăugă dl. Pogor. — Demonstraţia este complectă, adăugă dl. Negruzzi. în asemenea condiţii se hotărî publicarea în Convorbiri a criticei mele. Frontul de bătălie, pe care se angajase de cîtva timp lupta între ieşeni şi bucureşteni, se întinse şi mai mult, cuprinzînd pe el şi combatanţi istorici. Dl. Maiorescu îşi dădea perfect seama că tot asupra d-sale va cădea greul, căci toate atacurile adversarilor erau îndreptate asupra d-sale, şi cel care rezista şi riposta la atacuri era iarăşi d-sa. Dar de astădată numai semnala viitoarea bătălie şi preciza adversarii faţă în faţă. Gazetele din Bucureşti, care duceau şi erau să după lupta contra Convorbirilor literare, erau: Columna lui Traian a d-lui B. P. Hasdeu, Trompeta Carpaţilor a d-lui Bolliac, Românul, Telegraful, aceste gazete politice ; iar ca revistă literară : Revista contimporană, la care colaborau d-nii : Petru Grădişteanu, Vasile Alexandrescu-Ureche, Dimitrie Aug. Laurian, Pantazi Ghica, Sion. Apoi 126 ca debutanţi : Grigore Tocilescu şi G. Dem. Teo-dorescu etc. Din Transilvania gazetele duşmănoase erau : Federaţiunea, mi se pare, Transilvania, Albina, Curierul, în frunte cu d-nii Bariţ, Babeş, Roman, Vulcan etc. m Din Iaşi Uniunea liberală, în afară de alte mici gazete umoristice, Uniunea liberală era redactată de dl. A. D. Holban. Pe lîngă acestea Academia română, care era în mîna transilvănenilor. Cum se vede o coaliţie puternică în contra Convorbirilor, sau mai drept vorbind în contra unui singur om, a d-lui Maiorescu, Marele merit al d-lui Maiorescu a fost că a dus lupta în contra tuturor, mai totdeauna cu succes, în tot cazul fără să-şi piardă vreodată sîngele rece şi fără a ieşi din acel spirit foarte incisiv şi amar, dar în definitiv de strictă urbanitate. Şi acest merit este cu atît mai mare, cu cît adversarii de multe ori alunecau pe povîrnişul injuriilor, al insinuărilor şi, mai cu seamă, al acuzaţiilor nedrepte. xiv Lupta literară între mişcarea din Iaşi şi cea din Bucureşti s-a concentrat mai în urmă într-un duel teribil între două reviste : Revista contimporană din Bucureşti, unde toate forţele literare şi ştiinţifice se adunaseră, şi Convorbiri literare. Dar să reviu la oarecare amănunte cu caracter pur al societăţei „Junimea". 127 D-NII PAICU ŞI GR. BUICLIU Curioase tipuri mai erau şi la „Junimea" ! Toate specimenele de români, din toate ţările locuite de aceştia, făceau parte din societate. Aşa, transilvăneni erau slavă domnului, destui': Miron Pompiliu, Straja, Slavici, Pop Florantin etc, bucovineni : Bodnărescu, Petrino, Cernescu şi Pavel Paicu. Basarabean era unul, Popovici. Macedonean, I. Caragiani, actualul profesor de limba elenă la Universitatea din Iaşi. Numai munteni nu erau'; ba era şi un muntean, regretatul poet N. Niculeanu, un talent deosebit, mort în floarea vîrstei, sărmanul, poet care avea o vervă neîntrecută pe teme semisatirice, semipesimiste. Mai era şi dl. Grigore Buicliu, actual membru la înalta curte de casaţie. Să vorbesc mai în special de d-nii Paicu şi Grigore Buicliu. Paicu era un tip foarte original, subţire şi înalt, cu un gît lung, pe care era aşezat un cap mic cît pumnul. Paicu, deşi era filolog, dar era vecinie dispus la glume — foarte nesărate de altmintrelea — iubind viţurile şi calambururile. Cînd intra la „Junimea", un cor puternic striga : — Iacă Paicu ! Paicu imediat riposta printr-un calambur. Atunci corul, în frunte cu dl. Pogor, adăoga : — Prost îi Paicu ! Paicu nu se intimida şi mai adăoga încă o prostie şi atunci corul striga : — Afară Paicu ! Ca să-şi facă cetitorii u idee de calambururile şi de felul de spirit al lui Paicu, să dau un exemplu. Intr-o seară intră Paicu la „Junimea" şi după ce-i salutat prin inevitabilul : Iacă Paicu ! — ui-tîndu-se la mine îmi zice : — Bună seara, Panule, tu eşti totdeauna afirmativ. Mirare din partea tuturor. — Ştiţi de ce Panu îi totdeauna afirmativ ? continuă Paicu. Fiindcă numele lui e compus din două negaţiuni : din pas franţuzeşte şi din nu româneşte ; iar două negaţiuni ştiţi că fac o afirmaţiune. La acestea un formidabil strigăt de : Prost îi Paicu ! răsună în sală. Paicu, foarte îneîntat de cuvîntul său de spirit, se duse rîzînd şi se aşeză într-un colţ. * Altceva era domnul Grigore Buicliu. Din seara întîia cînd am venit la „Junimea" mi-a făcut o foarte bună impresie şi mi-a deşteptat simpatia. Dl. Buicliu fusese înainte procuror general la Curtea de apel şi lăsase cele mai excelente amintiri. Drept pînă la severitate, neabătîndu-se de o linie de la datoria sa, inteligent, cu studii şi cu talent de vorbire, el realiza tipul procurorului general de rasă, care a fost o dată în Franţa mult timp ; astăzi chiar, cînd se vorbeşte de procurorii generali în Iaşi, dl. Buicliu este dat ca unicul model. Devenit avocat, el îşi căpătă un loc însemnat, poate primul, în barou, şi nu ştiu prin ce împrejurări devine membru al societăţei „Junimea". Dl. Buicliu nu era un discutător lung şi gălăgios ; era un spirit fin, drept şi incisiv, care fără a avea o cultură literară întinsă, avea însă acel spirit măsurat şi acea intuiţie estetică care ghicea 128 129 totdeauna defectele unei lucrări precum şi meritele ei. Era inimicul exagerărilor, platitudinelor şi umflăturilor stilistice. Lua parte la discuţie, însă mai mult printr-o întrerupere sau prin exprimarea unei observaţii, care mai totdeauna erau juste. Farmecul d-lui Buicliu consista însă mai cu seamă în observaţii fine şi picante, pe care le comunica vecinilor, pe cînd autorul sau un altul cetea o lucrare ; nimic nu-i scăpa acestui fin observator. Eu totdeauna căutam să mă pun în vecinătatea lui. Dl. Buicliu a dat şi d-sa un articol la Convorbiri, participînd la lupta care se încinsese între Revista contimporană şi Convorbiri literare, articol despre care voi vorbi altă dată. Era o critică fină, plină de umor, asupra unui studiu juridic de Dl. George Schina. TRADUCERILE MELE DIN PETRARCA Am spus în şirul acestor amintiri, cum am fost cetitor şi amator asiduu al literaturei franceze, spaniole şi italiene din veacurile trecute. In clasa 7-a a liceului ajunsesem să recitez pe de rost scene întregi din Racine, Corneille, Mo-liere şi cîntece întregi din Petrarca, Dante, Ariosto şi Tasso. Mi-aduc aminte cît îmi plăcea cîntecul al 36-lea din Infernul lui Dante, în care contele Ugolino povesteşte cum şi-a mîncat copiii în închisoare. La bocea sollevo dai fiero pasto etc. Petrarca mă atrăsese de îndată prin dulceaţa limbei sale şi prin efeminarea sentimentelor pe care le exprimă. Este ceva unic poate în istoria literaturei lumei, ca un poet în trei volume mici să se ocupe numai de un singur subiect şi acel subiect să fie numai o singură femeie. In vita di Laura, In morte di Laura. Acei care n-au cetit pe Petrarca n-au idee sub cîte forme, infinit de variate, poetul cîntă un singur sentiment, amorul său pentru acea singură femeie, Laura. Toate sonetele lui se aseamănă din această cauză şi tot ce se poate zice ca gentil, ca gingaş şi ca dureros relativ la amor pentru o femeie, le spune Petrarca în versuri armonice, plăcute şi efeminate, şi toate aceste, o mai repet, pentru femeia care avea vreo opt copii, dacă îmi aduc bine aminte. Pentru mine Petrarca a fost interesant din următorul punct de vedere. Cetindu-1, am văzut că toate plîngerile, stelele, văile, adierea, luna, văi-tările poeţilor moderni şi în special a poeţilor noştri, toate se găsesc în Petrarca acuma şase sute de ani. Aş putea zice că Petrarca este părintele tuturor banalităţilor pe care poeţii le-au utilizat si răsutilizat şi le utilizează şi astăzi. Intr-o seară venind la „Junimea", am spus că am trei sonete traduse din Petrarca. Mare scandal. Iar dl. Pogor strigă : — Ce Petrarca ? Ce ne dezmormîntezi morţii ? — Apoi tocmai pentru aceasta doresc să se publice aceste trei sonete, pentru ca să se vadă că poezia lirică de actualitate n-a făcut nici un progres, nici asupra formei chiar, a exprimărei sentimentului — care rămîne acelaşi bineînţeles — şi că mai cu seamă de la Petrarca acest gen de poezie a rămas staţionar. Vădit că era o exageraţie în ceea ce spuneam ; dar cînd voieşti să probezi un lucru, de cîte ori nu exagerezi ! 130 131 In fond, însă, aveam dreptate. Şi fa să judece^ şi cetitorii, reproduc aceste sonete. Numai aşa, sărmanul, putere mai primeşte Să meargă înainte de chinuri amărît. TRADUCERI DIN F. PETRARCA CAUTĂ SINGURĂTATEA, DAR AMORUL ÎL URMEAZĂ Sonet Gîndind şi singuratic cîmpia părăsită Cu paşi înceţi şi leneşi măsor necontenit, Privirea mea spre fugă e vecinie aţintită îndată ce vreo urmă de om eu am zărit. Alt mijloc nu găseşte iubirea-mi neşfîrşită Să scape de al lumei ochi treaz, neadormit Căci cruda desperare pe faţă-mi zugrăvită Arată cum înăuntru eu ard nemărginit. Acuma numai munte, vîlcele şi eîmpie Şi fluviu şi pădure, a mele lungi suspine Aud, necunoscute de oricine fiind. Dar nu-i potecă aspră, nici aşa de pustie In care să nu vină amorul după mine De dînsa împreună neîncetat vorbind. DEPARTÎNDU-SE LAURA Sonet Mergînd tot înainte al meu ochi rătăceşte In urmă, căci cu totul trupu-mi e obosit 132 Apoi gîndind la dulcea comoară ce-mi lipseşte La scurta mea viaţă, la drumul nesfîrşit, Pătruns de grea durere al meu pas se opreşte Şi ochii plini de lacrimi îi plec necontenit Ş-o îndoială-mi vine în plînsul meu fierbinte I Aceste membre-uscate, lipsite de putere, Departe de-a lor suflet cum pot a vieţui ? Amorul îmi răspunde : dar nu-ţi aduci aminte Că pe pămînt amanţii au dulcea mîngîiere De piedecile lumei a nu se-nlănţui ? DUPA MOARTEA LAUREI VĂZÎND VALCHUISA Sonet Valea adesa plină de plîngeri mult duioase Părîu, a cărui unde cu lacrimi le-am sporit Peşti, fiare din pădure şi voi paseri frumoase Ce în a mea iubire m-aţi întovărăşit. Boare, fierbinte încă de oftări lungi amoroase Dulce potică-n care am fost prea fericit Colină înflorită cu amintiri voioase Unde ş-acum amorul mă duce obicinuit. Văzîndu-vă, şi astăzi vă recunosc pe toate Dar numai eu sărmanul nu mă cunosc pe mine Din bucurii în jale viaţa-mi s-a schimbat. 133 Căci o vedeam, ş-aice tot îri astă parte Mă-ntorc, să văd de unde spre regiuni senine Lăsînd frumoasa haină, încet s-au înălţat. O DISCUŢIE ASUPRA ALEGEREI DE SUBIECT PENTRU PRELEGERI POPULARE Eram de vreo 8 luni la „Junimea", cînd dl. Jacques Negruzzi într-o seară ne spune : — Ştiţi că trebuie să ne gîndim pentru prelegerile din ianuar viitor. Era prin decembrie 1872. Domnul Negruzzi avea grija tuturor chestiilor care priveau pe „Junimea", el se gîndea la aniversările „Junimei", el la prelegerile populare, el la totul. — Vrea să zică, strigă dl. Pogor, trebuie să ne gîndim la subiect şi cu mîna făcu la frunte semnul de cugetare. — Daţi-mi voie, domnilor, zice Alexandru Xenopol, chestia prealabilă va fi şi anul acesta unitate de subiect, sau fiecare conferenţiar îşi va alege subiectul preferit ? — Unitate de subiect, strigă d-nii Pogor, Negruzzi. — Varietate de subiect, replică Xenopol, Lambrior şi cu mine. Se începe o discuţie, discuţie inevitabilă la fiecare an, care se termina totdeauna prin prevalarea ideei de unitate de subiect. De ce ? Mai întîi fiindcă pentru această idee era dl. Maiorescu ; al doilea fiindcă majoritatea membrilor „Junimei" era dintre aceia care nu ţineau 134 conferinţi. Şi fiindcă nu ţineau conferinţe, le plăcea mai bine unitatea de subiect, ei neavînd să sufere de ea, sarcina fiind a conferenţiarilor. Din contra, membrii conferenţiari de mîna a doua, cărora li se impuneau subiectele, nu erau de loc mulţumiţi ca să fie puşi sub teascul unită-ţei de subiect, care le lua iniţiativa individuală şi-i făcea să ţină o conferinţă despre un subiect pe care de multe ori trebuiau să-1 prepare ad-hoc. Iată de ce Alexandru Xenopol era totdeauna contra, iar noi, Lambrior şi cu mine, veniţi de curînd, ne uniserăm cu ideea lui Xenopol : Domnul Maiorescu ia cuvîntul : — Unitatea subiectului trebuie menţinută, ea este folositoare pentru public, căci i se prezintă într-un sistem bine coordonat un ciclu în care aceeaşi idee reapare sub multiplele forme ale activităţei omeneşti, imprimînd creierului noţiuni exacte asupra fenomenelor sociale, morale şi fizice dintr-o direcţie dată. Pontiful vorbise. ^ — Vrea să zică, d-lor, să ne gîndim pînă în săp.-tămîna viitoare, fiecare la cîte un subiect, repetă domnul Pogor şi şedinţa fu ridicată. ★ Vinerea următoare, „Junimea" era în complect. Totdeauna şedinţele în care se fixau subiectul prelegerilor populare, erau interesante. In cursul săptămînei mă încercasem ca să mă gîndesc şi eu la vreun subiect de prelegeri; combinasem mai multe teme pe cicluri luate din istorie sau din literatură, dar pe urmă m-am gîndit că asemenea cicluri nu vor fi primite în „Junimea", din cauză că nu erau destui specialişti, fie pentru tratarea chestiunilor de istorie, fie pentru tratarea chestiunilor de literatura lumei. Am renunţat la ele şi m-am dus la „Junimea" ca să aud propunerile celorlalţi. Propunerea subiectelor era totdeauna întovărăşită de scene foarte hazlii. Te trezeai că vine cîte unul cu subiecte aşa de curioase, încît întreaga societate sau protesta, sau izbucnea în rîsete. Aşa, nu ştiu cine a propus de subiect: Piscurile înalte ale pămîntului şi marii gheţari. Dl. Maiorescu a propus ceva de care nu mi-aduc aminte. Lucrurile se încurcau rău şi se prevedea că nu vom putea ajunge la un rezultat satisfăcător, cînd dl. Pogor strigă : — D-lor, am găsit, subiectul va fi : Omul şi natura. Se face tăcere. — Bine, bine, omul şi natura zice dl. Negruzzi, dar cum, dar ce ? Omul şi natura e vag. — Nu înţelegi, gogomanule, ripostează atunci dl. Pogor, lupta omului cu natura. — Atunci, adăugă dl. Nicu Ganea, titlul să fie ; Lupta omului cu natura. — Ganea ista va fi totdeauna un burghez, replică dl. Pogor. Nu înţelegi, omule, că lupta omului cu natura ar fi burghezesc, ceva de băcălie, pe cînd omul şi natura este ceva mai înalt, mai literar. Un mic parantez. Din cauza spiritului său aşezat, dl. Nicu Ganea era numit Drăgănescu. Drăgănescu era un bacal român din Iaşi. De aceea cînd intra dl. Nicu Ganea la „Junimea", dl. Pogor uitîndu-se la dînsul striga : — Icre moi sunt ? — Este, răspundeam noi. închid parantezul. Dl. Maiorescu găsi propunerea d-lui Pogor de omul şi natura bună şi subiectul pentru prelegerile viitoare fu adoptat. Dl. Negruzzi, care totdeauna se înţepa cu dl. Pogor, făcu reflecţia : — Subiectul e bun, trebuie să fi cetit Pogor o carte nouă. — Am cetit pe Darwin, gogomanule. — Atunci lucrul se explică. < Oarecare detaliuri. Pe atunci „Junimea" şi noi cîţiva în special eram sub imperiul cetirei a patru autori : Herbert Spencer, Darwin, Drapper şi Buckle. Iar eu în special mai aveam şi pe Auguste Comte, al cărui adept filosofic mă declarasem. Consideram pe Spencer inferior lui Auguste Comte şi făceam mare haz de osteneala zadarnică ce-şi dădea Spencer, ca să dovedească că el nu a luat nimic de la Auguste Comte şi că clasificaţia ştiinţelor făcută de dînsul se deosibeşte de clasificaţia lui Auguste Comte. Buckle şi Drapper ne făcuseră să întrevedem oarecare legi fatale ale dezvoltărei omenirei. Despre Origina speciei a lui Darwin şi revoluţia care a făcut în ideea de dezvoltare fizică a omului nu mai vorbesc, lucrurile fiind cunoscute. — Pogor are cuvîntul ca să explice subiectul, zice dl. Maiorescu. Dl. Pogor se îngălbeni şi vocea începu a-i tremura, căci această particularitate o avea — am mai spus-o deja — ca să se emoţioneze îndată ce trebuia să vorbească, ascultat de cîţiva oameni. — Ideea mea este următoarea : Omul a fost la început un animal ca toate animalele, prin urmare a trebuit să aibă o mare luptă cu natura ca să 136 137 ajungă ceea ce este. Cred că în aceste prelegeri trebuie fiecare să se ocupe de una din victoriile sau descoperirile omului, care l-au ajutat să ajungă unde este. Prin urmare este vorba de primele descoperiri ale omului. — Care ? întrebă unul. — Apoi focul, de exemplu. —• Arma de silex, adăugă altul. Se încinse o discuţie generală, fiecare propunînd cîte o descoperire din timpurile primitive ale omului. La urmă căzurăm de acord asupra următoarelor subiecte : Focul, arma şi unealta, luntrea, plugul şi locuinţa. Erau puţine. Mai adaugă la acestea Privirea teoretică cu care se începeau prelegerile, care era făcută totdeauna de dl. Maiorescu, făceau în totul şase prelegeri. Aceste subiecte fiind foarte speciale, nu atrăgeau pe nimenea. După multă discuţie se mai adause încă trei : Scrierea, arta, morala şi ştiinţa. Morala şi ştiinţa, fu propusă de dl. Maiorescu ca concluzie la seria prelegerilor. Vine rîndul ca să se designeze conferenţiarii. Toată lumea fugea de subiectele focul, arma primitivă, luntrea şi locuinţa. Ştefan Vârgolici care nu era un obicinuit conferenţiar, se grăbi să-şi ia scrierea. Dl. Pogor, care propusese cu toate acestea subiectul, îşi alese arta. Noi cu toţii protestarăm, căci arta nu arată lupta cu natura, ci din contra o imitaţie a naturei. Dl. Maiorescu — cum am spus — îşi luă morala şi ştiinţa sub care putea să spună orice. In lipsă de altceva, dl. Negruzzi luă plugul. Rămăseseră deci cele patru subiecte, pe care nu le luase nimeni. Dl. Maiorescu, uitîndu-se la noi, zice : 138 1 — Ei, ei, cine ia focul, arma, corabia, (pentru a îndemna pe amatori, dl. Maiorescu prefăcuse luntrea în corabie), locuinţa ? — Eu iau focul se hotărî dl. Xenopol, care era omul de bunăvoinţă şi gata de a lua orice subiect ce i se oferea. — D-le Lambrior, d-le Panu, nu luaţi vreo conferinţă ? „Junimea" trebuie să prezinte în fiecare an debutanţi, trebuie să debutaţi. Lambrior se scarpină puţin în cap — căci avea acest obicei, — eu stăteam pe gînduri. — Dacă e nevoie, iau eu arma, -zice Lambrior. — Ce să fac, am zis, trebuie să iau şi eu atunci corabia. Rămînea locuinţa. Pentru locuinţă nu mai erau amatori, toţi insistară pe lîngă dl. Burlă, ca să o ia el; acesta refuza, i se dădură tot felul de motive pentru a-1 decide s-o primească. — Tu eşti filolog, i-am zis, şi limba sanscrită are să te ajute foarte mult după etimologia cu-vîntului primitiv de locuinţă, ca să găseşti ceva de spus. Dl. Burlă primi, dar fără chef, dovadă că nici nu ţinu conferinţa, pe care tot omul de bunăvoinţă pentru asemenea treburi, dl. Xenopol, o ţinu în locu-i xv Am plecat de la „Junimea" foarte preocupat, şi tot drumul precum şi toată noaptea m-am gîn-dit la subiectul conferinţei, pe care trebuia să o ţin ca debut. 139 Ce era să vorbesc eu despre luntrea primitivă, despre descoperirea luntrei ? Era uşor de zis că descoperirea luntrei s-a făcut cu ocazia observărei din partea omului a celui întîi trunchi de copac plutind pe apă ; era uşor de adăogit că omul primitiv a trebuit întîi să se acaţe de un trunchi şi mai tîrziu să scobească acel trunchi, prefăcîndu-1 în luntre; iată luntrea deci inventată. Dar pe urmă ? Cu aceste ipoteze simple nu poţi face o conferinţă, nici să ţii pe auditor o oră sub efectul vorbirei tale. Trebuia un subiect de o oră şi nu-1 găseam. Luînd de conferinţă luntrea, intrasem după expresia lui Moliere : într-o adevărată galeră. A doua zi des-de-dimineaţă m-am dus la Lambrior pe care l-am găsit asemenea tot aşa de preocupat de conferinţa ce trebuia să ţie : arma şi unelta primitivă. După ce ne-am plîns unul altuia, Lambrior mă întrebă : ce-i de făcut ? — Hai să comandăm oarecare cărţi. — Care ? Aici era greutatea. Cu cîteva luni înainte citisem relaţiuni despre voiajurile lui Livingstone în Africa, care pasiona pe atunci lumea, după cum mai tîrziu au pasionat exploraţiile succesorilor săi Stanley şi alţii. Mi-am zis că de vreme ce Livingstone a vizitat triburi africane în cea mai primitivă stare, din relaţiile lui voi căpăta idee despre luntrea primitivă, iar Lambrior despre arma şi unealta, şi ne-am grăbit amîndoi, ca să comandăm ; Voyage et recherches d'un missionaire dans l'Afrique meridionale precum şi uvraje mai noi pe atunci : Relations de l'exploration du Zambeze et de ses affluents. Dar acest lucru nu era suficient; ne trebuiau cercetări asupra omului primitiv, asupra omului preistoric din care am fi putut trage foloase pentru conferinţele noastre. Aveam idee vagă despre cercetările preistorice, care erau în mare favoare pe atunci; citeam prin reviste şi dări de Seamă descoperiri ce se făceau asupra animalelor preistorice şi asupra omului preistoric. Mi-aduc aminte că mă pasionam şi eu asupra discuţiilor ce aveau loc asupra unui schelet găsit în straturi preistorice la Menton. Antropologiştii se împărţiseră în două : unii susţinînd că scheletul este omul preistoric, pe cînd alţii contestau acest lucru. Trebuia deci să comand cu orice preţ vreun uvraj de asemenea natură, în interesul prelegerei mele. M-am dus la librarul Daniel şi am cerut cataloage şi m-am pus a le foileta, cînd spre marea mea bucurie dau m de un uvraj proaspăt numai de cîţiva ani apărut : I L'homme avânt l'histoire de Lubbok ; eram scăpat ! 1 Comandez telegrafic la Paris, mai comandez I încă vreo 3—4 cărţi relative la corabia în anti-I chitate, în evul mediu etc. îmi soseşte Lubbock I şi constat cu durere, că mare lucru nu cuprinde cu privire la subiectul meu. Despre armă erau multe : arma de silex, arma de fier, epoca bronzu7 lui ; despre locuinţă de asemenea : locuinţele lacustre şi altele. Despre luntre nimic sau aproape nimic, căci ce urme putea să fi lăsat după zeci de mii de ani un copac scobit sau aşa ceva ? ; Iată-mă deci nevoit să-mi fac conferinţa despre | luntre şi corabie pe simple ipoteze ale mele, ipo-1 teze care nu se pretau la mari dezvoltări, căci tre-j buia jumătate de ceas să vorbesc de luntrea pri-j mitivă ca să ajung pe urmă la timpurile istorice. 140 141 Acum vedeam cu toţii ce subiect sec şi ingrat servea de temă la prelegerile noastre. în adevăr, pînă atunci şi după aceea chiar, precum şi astăzi, în conferinţele de la Ateneu, subiectele se aleg asupra lucrurilor cunoscute, sau asupra cărora se pot face cercetări pozitive ; dar să ai curajul ca să te hotărăşti a întreţine un auditor ales şi cult despre lucruri ca : inventarea focului sau utilizarea lui, de unealta primitivă, de luntrea preistorică etc, evident că era o aberaţiune. Era uşor de zis pentru cei care ne încurajau că n-avem decît să ne punem noi, conferenţiarii, în mintea omului primitiv, pentru a găsi cum acel om a putut să ajungă la aceste descoperiri. Lucrarea fiind numai de ipoteză şi de ipoteză de pur raţionament, fără nici o bază de observaţiune reală, fiecare poate înţelege că asemenea ipoteze puteau să fie copilăreşti sau chiar ridicole. Cam acest lucru s-a întîmplat. Au fost poate prelegerile cele mai slabe din cursul şirului de ani | al prelegerilor „Junimei", slabe şi seci. Ele ar fi % putut să aibă succes dacă conferenţiarii ar fi ţ alunecat pe tema imaginaţiei şi a poeziei, sau ar fi avut darul elocvenţei şi al oratoriei. Ce era însă '% să facem noi, Lambrior şi cu mine, care nici nu eram oratori, nici nu credeam de demnitatea | noastră ca să ne aruncăm în dezvoltări poetice ? § De aceea rezultatul a fost, cum am spus, me- | diocru. Toţi, noi cei cu grelele subiecte de mai * sus, nu am avut succes şi ori cîtă silinţă ne-am \ dat n-am putut să ne dezbrăcăm de actualitate ca ■> să ne punem în pielea omului primitiv. Aşa, Ale- £ xandru Xenopol a susţinut în conferinţa sa : „că ■'< descoperirea focului a fost pentru om cu atît mai * preţioasă, cu cît el nu avea ca celelalte animale ■■; pătrunderea ageră a vederei şi că omul primitiv devenea orb odată cu sosirea nopţei." Idee absolut greşită, căci omul primitiv, simplu animal, a trebuit să aibă vederea tot aşa de dezvoltată ca orice animal sălbatec. Lambrior a susţinut ideea că : „armele s-au schimbat în raport cu puterea fizică a omului, iar dispariţiunea scutului şi a pilului roman se datoreşte slăbirei fizice a corpului" — idee foarte contestabilă dacă o coroborezi cu alte împrejurări. Iar eu am susţinut enormitatea : „că omul primitiv neputînd bine înota, era împiedecat ca să treacă rîurile mai mari pînă ce nu şi-a descoperit luntrea primitivă". Zic enormitate, căci toate animalele în stare naturală ştiu să inoate, prin urmare şi omul. DEBUTUL MEU DE CONFERENŢIAR Dar să povestesc debutul meu ca conferenţiar. Am mai vorbit deja în aceste amintiri despre formalismul prelegerilor populare ; să mai adaug ceva, Erau lucruri sacramentale de la care un conferenţiar nu trebuia să se abată, chiar în întocmirea conferinţei sale. Aşa, în orice prelegere oratorul trebuia să întrebuinţeze două comparaţii mari şi frumoase. Oratorul trebuia să o lanseze pe cea dintîi cum intra în subiect, pentru a încălzi sala : aceasta, în definitiv, nu era absolut indispensabil, dar era bine pentru cine putea să o găsească ; prelegerea însă trebuia să sfîrşească printr-o compa-raţiune pusă în termeni aleşi, fără de care nu era prelegere. Publicul deprins cu asemenea proceduri, aproape ştia momentul în care oratorul are să lanseze comparaţia. El aştepta pe orator la acest 143 13 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I moment, întocmai cum aşteaptă publicul pe un tenor ca să lanseze pe do din piept. Eu care nu sunt prea tare în comparaţii, acest lucru mă chinuia, şi de cîte ori veneam la „Junimea", ceilalţi mă întrebau : —• Panule, ai găsit comparaţiile ? Iar eu plecam capul în jos şi suspinam, nu găsisem încă nimic. In schimb îi întrebam şi eu pe ceilalţi, pe Lambrior şi Xenopol, dacă au găsit comparaţiile lor. Pe Xenopol îl credeam cînd zicea că nu ; despre Lambrior care avea o fire cam ascunsă, mă cam îndoiam, cu toate denegaţiile lui ; eram sigur că el deja îşi găsise comparaţiile. In sfîrşit, într-o zi găsesc şi eu comparaţia mea. Nu-mi aduc aminte în ce consista precis, ştiu că era pe tema rotunjirei pămîntului şi a faptului cum omul poate pleca de la acelaşi punct într-o direcţie ca să se întoarcă tot acolo pe direcţia opusă. Eu trebuiam să ţin a 5-a prelegere. Pînă atunci nu vorbisem încă în public şi era să fie foarte greu, căci tradiţia mai cerea un lucru : ca oratorul să nu se servească de nici un fel de note, tradiţie maioresciană. Conferenţiarul, după o asemenea concepţie, era o fiinţă mai presus de toţi ceilalţi muritori; după cum am spus, el trebuia să apară brusc ca ieşit din pămînt înaintea publicului, ca un fel de Mefistofel. Era îmbrăcat în mare gală, în deosebire de asistenţi, el n-avea note, prin urmare, senin, stăpîn pe dînsul şi pe subiect, plutind în regiuni ştiinţifice înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele din gură fără nici un efort, şi o dată cu vorbele valuri de ştiinţă, de învăţătură şi de mărime ! Un orator care vorbeşte după note poate să fie un avocat, un parlamentar, un profesor ; conferenţiarul însă e mai presus de avocat, de parlamentar,, de profesor, el trebuie să se inspire de subiectul lui, iar izvorul să curgă, să curgă. Acest lucru aducea ca consecvenţă obligaţia pentru orator ca să ştie prelegerea pe de rost. De cît şi acest lucru nu înlătura orice pericol, căci dacă într-un moment dat uiţi şirul, ce faci ? De acest pericol nu au scăpat cîţiva. Am văzut conferenţiari care într-un moment dat s-au oprit în loc şi au stat 2 sau 3 minute fără a putea continua, pentru marea confuziune a lor şi a sălei. La ce se gîn-deau în acele momente ? La subiect ? Nu, ci la fraza cu care trebuia să continue. S-au văzut alţii, cum a fost dl. Theodor Rosetti, căruia de la început memoria i-a lipsit, şi care după cîteva minute de mare trudă sufletească n-a putut articula decît vorbele : „Imposibil" şi s-a retras spre marea mirare, amestecată de compătimire, a publicului, iar dl. Carp, care tocmai atunci tradusese pe Macbeth, din englezeşte şi care avea traducerea cu sine, s-a grăbit a ceti publicului cîteva scene din Macbeth, comentîndu-le. Mai putea fi un mijloc de preparare şi anume : a-ţi prepara conferinţa pe despărţituri mari şi a avea materii de vorbit pentru cel puţin un ceas jumătate. Dacă din întîmplare memoria te trăda asupra unei părţi, nu făcea nimic, o săreai pur şi simplu şi treceai la o alta de care-ţi aduceai aminte ; conferinţa se cam simţea ca legătură, dar scăpai de ruşine. In acest mod mi-am preparat conferinţa mea, dar şi aici era o dificultate. După dogmă conferenţiarul trebuia să înceapă just la 2 ore şi să isprăvească 144 13* 145 just la 3 ore fără 5 minute ; cele 5 minute erau m de toleranţă. Un orator care ar fi sfîrşit la 3 şi 5 M era descalificat. Şi să se noteze că oratorul n-avea m voie să scoată ceasornicul ca să se uite la oră, nici ■ să pună ceasornicul pe masă. Cînd oratorul învăţa m conferinţa pe de rost, era uşor ca să se conformeze ■ dogmei, căci el o prepara acasă cu ochii pe cea- W sornic. Şi probabil că de aici a provenit fixitatea f timpului conferinţei. f! Dar cînd oratorul intra în dezvoltări conform X unei schiţe generale ? Cum putea el să nu treacă y peste o oră sau să ţie pînă la 3 fără 5 ? Iată difi- "ţ cultatea. Această dificultate o înlătură dl. Negruzzi 1 şi iată cum. | In vinerea care preceda prelegerea, el se adresa -• viitorului conferenţiar în următorii termeni : — Ascultă, să ştii că am să stau în' picioare j drept în faţa d-tale ; d-ta, din cînd în cînd, să te uiţi la mine, mai ales în spre sfîrşitul conferinţei / şi cînd vei vedea că eu mişc din picior şi tuşesc | încet, să ştii că trebuie să închei. Apropo, să nu I uiţi comparaţia... 5 Mai era o tradiţie, aceasta o mărturisesc, detes- | tabilă. Oratorul nu avea dreptul să aibă paharul de apă pe masă. Această tradiţie pleca din aceeaşi • idee că conferenţiarul este un om aproape supra- . natural, el vorbeşte fără efort, el nu oboseşte, glasul ' lui nu slăbeşte, gîtlejul nu i se usucă ca la ceilalţi : muritori. Şi atunci se întîmpla un lucru, ca pe la. sfîrşit glasul să trădeze pe orator, cum mi s-a . întîmplat şi mie la întîia prelegere. în dimineaţa duminicei în care trebuiam să ţin prelegerea eram destul de emoţionat ; mi se părea timpul lung pînă la 2 ore fără un sfert, căci îmi calculasem că zece minute voi face pînă la -- Universitate cu trăsura şi 5 minute înainte de începerea conferinţei. Conferenţiarul trebuia să se ducă cu trăsura, era o regulă absolută, şi cu coşul ridicat dacă se poate, o altă regulă. De ce ? Pentru ca să nu vină în contact mai înainte cu publicul, şi al doilea pentru ca apariţiunea lui în public să fie neaşteptată. Dacă s-ar fi putut găsi un mijloc ca conferenţiarul să se scoboare într-un hîrzob de sus drept în mijlocul sălei şi apoi să dispară pe aceeaşi cale, o dată conferinţa ţinută, de sigur că junimiştii l-ar fi adoptat. Regulasem cu Vasile Tasu să vie cu o trăsură la 1 şi trei sferturi la mine spre a mă lua la Universitate. Uitasem să spun că cu o zi înainte făcusem un fel de repetiţie generală, adică mă dusesem la Universitate că să mi se arate pe ce căi şi culoare ascunse trebuia să mă sui pentru ca să nu fiu văzut de public şi să ajung în faţa uşei pe care trebuia să o deschid ca să intru în aula cea mare. Căci trebuie să adaug că era oprit ca cineva să întovărăşească pe conferenţiar în acele culoare destinate numai oratorului. Oratorul avea dreptul ca pe urmă să primească un amic, cel mult doi, în ultimul moment. Birjarul ridică coşul şi mă sui în trăsură cu Tasu. Deja pe strada Universităţei ultimii auditori se grăbeau. Ajung la scară, sar repede din trăsură, intrarea în aulă era pe scara din stînga, eu dispar ca un vinovat pe culoarele din dreapta. Cu toată iuţeala ce pun, am fost zărit de vreo cîţiva studenţi, lucru pe care dl. Iacob Negruzzi mi 1-a reproşat toată viaţa, trebuia să fac aşa ca să nu fiu văzut de nimeni. Ajung în anticamera aulei —•• 146 147 era cabinetul de fizică al profesorului Miclea. Mă uit pe borta cheiei în sală şi o văd plină, acest lucru mă bucură pe de o parte, dar pe de alta mă cam intimidează. Aud pe cineva că. intră : era dl. Iacob Negruzzi. — Ai o sală splendidă, toţi aşteaptă de la d-ta un debut frumos. — Ce debut frumos cu luntrea ? — Ei, ei, repetă dl. Negruzzi cu încurajare, nu mă tem de asta. Acum iată : calculează cît timp am să fac eu pînă voi ajunge în sala de prelegeri şi cînd vei crede că am ajuns, atunci intră. Şi dispăru răzînd. Am stat vreo jumătate de minută, deschid uşa şi iată-mă înaintea unui public numeros, a publicului celui mai elegant şi mai cult din Iaşi de acum 30 de ani : mare parte din vechea aristocraţie şi toată lumea frecventa în toalete splendide conferinţele inaugurate de dl. Maiorescu. Erau totdeauna cel puţin 70—80 de dame. Beizedea Grigore Sturdza nu lipsea niciodată, afară de aceasta magistraţi, profesori etc. Oratorul trebuia să înceapă prin : „onorat auditoriu" invenţiune a d-lui Maiorescu pentru a înlătura franţuzescul : „doamnele mele, domnii mei". încep. Se înţelege că această conferinţă n-a fost strălucită, departe chiar, dar ea m-a clasat printre conferenţiarii cu stofă. Junimiştii din sală, aşezaţi în faţa mea, îmi făceau figură dulce, ba chiar şi din cînd în cînd cîte o mică clacă pentru a fi încurajat. Peste 5 minute intrasem în posesiunea firei mele, aşa că am spus ce aveam de spus, cu siguranţă, fără pretenţie şi fără fraze de efect. Peste 20 minute, am simţit că se degajează din sală o atmosferă de simpatie. Mi-am recăpătat .148 complect posesiunea, mai ales după ce am observat că am în faţa mea figura unui bătrîn necunoscut, plină de simpatie şi care părea că gustă vorbele mele. Din acest moment n-am mai părăsit decît rar acea figură simpatică, pe care cu cît o vedeam că simţea mai multă plăcere, cu atît eu căpătăm mai multă vervă. Această observaţie cred că e cunoscută tuturor celor care vorbesc în public. Greul, mai ales pentru neexperimentaţi, este să-şi găsească persoana în public cu care să-şi stabilească acea influenţă sugestivă de la om la om ; după ce o găseşte, restul sălei îi este aproape indiferent, el are pentru cine vorbi şi ştie că este cineva care-1 ascultă. Ajung la comparaţie, o preparasem cu o intro-ducţie asupra marilor navigatori, care au transformat relaţiile lumei, şi, cînd sfîrşesc zugrăvind cum : „luntrea primitivă transformată în cursul veacurilor distruge credinţe şi erori, ridică la viaţă popoare necunoscute şi face să cadă pe al doilea rînd popoare cu viaţă milenară, întocmai" etc. atunci sala izbucneşte în aplauze. Cu 2 minute înainte dl. Iacob Negruzzi tuşise, era şi timpul, gîtul îmi era absolut uscat, atît de vorbire cît şi, mai cu seamă, de emoţie. Am dispărut pe uşa pe unde intrasem, iar pe scările întunecoase am întîlnit prieteni, care veneau să mă feliciteze. M-am scoborît cu dînşii. Regula era, că după conferinţă oratorul putea să rămîe vizibil, poate chiar schimba oarecare saluturi, dar nu trebuia să se amestece cu publicul, căci chiar după conferinţă el trebuie să-şi păstreze caracterul de semizeu faţă de ceilalţi muritori. De obicei, noi, conferenţiarii aceştia mai tineri, ne dădeam rendez-vous după conferinţă la o ca- 149 fenea sau berărie, unde şi alţi prieteni veneau-pentru a schimba ideile. Particularitatea prelegerilor populare din 1873/ a fost că dl. Maiorescu a ţinut pentru ultima oară prelegerea înainte de a se face ministru. în adevăr, în anul viitor, în 1874, prelegerile populare nu l-au mai avut. Ele au rămas pe socoteala noastră, a celor mai tineri şi mai mititei; veteranii se retrăsese. D-nii Maiorescu şi Pogor erau împreună cu dl. Negruzzi vîrîţi pînă în gît în politică. Şi particularitate curioasă ; tocmai în ziua în care dl. Maiorescu ar fi trebuit să ţină ultima conferinţă a anului 1874, ca încheiere a celorlalte prelegeri, adică la 7 aprilie, tocmai în acea zi d-sa a intrat în ministerul Lascar Catargiu. Şi fiindcă este vorba de prelegeri, să vorbesc şi de cele din 1874, care au prezentat un interes deosebit. Am spus că vechii junimişti erau absorbiţi de politică. Se prepara încă din' 1873 intrarea d-lui Maiorescu în minister. Dacă nu ar fi fost dl. Pogor, care deşi deputat, — politica totuşi nu-1 pasiona, n-am fi avut în cursul anului 1873 unde să ne adunăm la „Junimea", căci atît dl. Maiorescu cît şi dl. Negruzzi erau mai totdeauna la Cameră în Bucureşti. Dl. Pogor însă nu voia să strice tradiţia, de aceea chiar cînd lipsea din Iaşi se grăbea ca vinerea să fie înapoi pentru ca Junimea să aibă unde ţinea întrunirea. Şi apropo de aceasta, să semnalez o tradiţie. Tradiţia veche — veche, era ca şedinţele „Junimei" să se ţină sau la dl. Maiorescu sau la dl. Pogor, nici nu era vorba să ne întrunim la altcineva. Cu timpul întîmplîndu-se ca amîndoi aceia să fie împiedicaţi, dl. Negruzzi a insinuat propunerea în- 150 drăzneaţă de a se ţinea la d-sa „Junimea", în lipsa celor doi corifei. Bătrînii junimişti, ca d-nii Buicliu, Naum, Vârgolici etc. primiră cu oarecare răceală această propunere, ei o credeau ca o dero-gaţie, ca o decădere. De ce ? Fiindcă tradiţia consacrase numai pe dl. Maiorescu şi pe dl. Pogor. Cu toate aceste, fiindcă dl. Negruzzi era al treilea corifeu în „Junimea", fiindcă era şi redactorul Convorbirilor literare, bătrînii se resignară a se obicinui cu ideea că „Junimea" se poate ţinea şi la dl. Negruzzi. Totuşi au fost junimişti recalcitranţi, care cîtva timp nu au voit să meargă la dl. Negruzzi, preferind să rămînă acasă. Aceste, le repet încă o dată, ca să se vadă cum „Junimea" era o societate în care tradiţia şi ceea ce se apucase mai înainte ţineau principalul rol. în 1873 se întîmplă ceva mai grav. De vreo două ori atît dl. Maiorescu cît şi dl. Pogor, precum şi dl. Negruzzi, fură reţinuţi la Bucureşti, şi atunci o gravă chestiune se ivi, o problemă de cea mai mare însemnătate : unde să se ţină „Junimea" ? Dl. Niou Ganea care, ca vechime şi ca ierarhie, venea al patrulea corifeu al „Junimei", propuse ca „Junimea" să aibă loc la d-sa. O tăcere de gheaţă fu singurul răspuns la această îndrăzneaţă invitaţie ; junimiştii plecară ochii în jos, luară o atitudine echivocă. Un îndrăzneţ — acela era totdeauna Alexandru Xenopol — aprobă părerea, şi întorcîndu-se către noi, ne zise : — Vrea să zică vinerea viitoare la Nicu Ganea ? Nici un răspuns, ci cîteva bîlbîituri neînţelese. Bodnărescu şi Eminescu, cît pe ce să izbucnească, îi trăgeam de mînecă pe furiş şi le ziceam să se liniştească. 161 Ieşirăm în stradă. Atunci indignarea izbucni în toată puterea ei. — Cum ? ziceau unii, am ajuns să mergem la Nicu Ganea ? Am căzut de la Maiorescu şi Pogor lâ Nicu Ganea ? — Credeam, strigă Eminescu, că am scoborît ultima treaptă cînd ne-am adunat la Negruzzi. Iată că din cauza mizerabilei politice suntem nevoiţi ca să ajungem la Nicu, mîine-poimîine poate vom fi obligaţi să ne adunăm la Burlă sau la Gheorghiu. Bodnărescu nu zicea nimic, decît ca o babă bă-trînă clătina din cap şi ofta. — Ce ai Bodnărescule ? îl întrebai. — Ce să am ? Nu vezi că se duc tradiţiile, nu vezi că le pierdem ! Maiorescu era o idee, Nicu Ganea nu este o idee, cum să mergem la dînsul ? Ne-a părăsit Maiorescu, ce avem să devenim ! Atunci un complot se urzi în mijlocul străzei : cei mai mulţi junimişti se hotărîră ca vinerea viitoare să nu se ducă la Nicu Ganea, ca o protestare în contra acestei necalificabile inovaţiuni. Conjuraţii se împrăştiară, iar în urma lor se auzea ca un ecou : — Auzi, „Junimea" la Nicu Ganea ! — Este un scandal. — Eu nu mai viu la „Junimea". Soseşte vineri. Noi, Lambrior, Tasu şi cu mine, care nu eram adoratorii tradiţiei — fiindcă eram noi intraţi poate — ne duserăm la dl. Nicu Ganea. Dar vai, rîndurile erau rare de tot ; lipsea Eminescu, lipsea Bodnărescu, lipsea Ştefan Vârgolici, lipsea dl. Culianu, lipsea dl. Naum, lipsea dl. Buicliu, eram numai cîţiva. Reiau firul istorisirei. Cînd sosi timpul ca să se fixeze prelegerile populare pentru anul 1874, atît dl. Maiorescu cît şi dl. Pogor lipseau, singur dl. Negruzzi era de faţă. înţelegeţi bine, că noi tinerii eram astfel stăpînii situaţiei. — Ei, ce vorbim la Universitate anul acesta ? întrebă dl. Negruzzi. — Mai întîi, zic eu, trebuie să încetăm cu subiecte străine şi cu absurditatea unităţei de subiect. Trebuie să luăm subiecte naţionale, iar în ele să domine diversitatea. Cei doi români, Lambrior şi Tasu îmi veniră în ajutor, iar Alexandru Xenopol primi cu bucurie propunerea. Vechii junimişti însă, în frunte cu dl. Negruzzi, protestară şi ne somară ca să arătăm opt subiecte pe tema naţională cu privire la cultură şi la arte. Mi-aduc aminte că între alţii dl. Grigore Buicliu ne persifla agreabil de mania noastră de naţionalism. — In tot cazul, adause dl. Negruzzi, dacă ţineţi numaidecît la aceasta căutaţi o legătură cît de vagă între subiecte. Insă să ştiţi un lucru : trebuie să găsiţi printre d-voastră 7—8 conferenţiari, căci dintre noi ceştilalţi n-avem să putem ţinea nimenea prelegere, necunoscînd lucrurile cu privire la români. — Aveţi şapte conferenţiari ? ne întrebă un bătrîn junimist. — Avem, răspunse Lambrior. 152 153 — Numără-i. — Să vi-i număr, adăogii eu... Este Lambrior, este Burlă, este Vârgolici (acesta făcu un semn de denegare), este Xenopol, este Verussi, sunt eu. — Ei şi mai cine ? — Şi dl. Negruzzi, adăogii eu, pentru Privirea teoretică. Acest lucru păru că satisface pe dl. Negruzzi. Deja pentru conferenţiarii noi, d-sa lua rolul pe care-1 avusese dl. Maiorescu. Prelegerea de Privire teoretică totdeauna fusese făcută sau de dl. Maiorescu sau de dl. Pogor ; rîndul d-lui Negruzzi sosise, se suia pe treapta cea mai de sus. — Haide fie, zise dl. Negruzzi, dar cum să intitulăm conferinţele ? — Elemente naţionale, spusei. — Bun, subiectul e bun, strigară cu toţii în cor. Eu care mă gîndisem de acasă la subiectul prelegerilor, le şi cam întocmisem puţin, de aceea nu mi-a fost greu ca să am aerul că sunt inspirat mai bine decît ceilalţi. Şi m-am exprimat astfel : — Iată, Burlă ca filolog poate să vorbească despre origina limbei române; tu Lambrior ce-i putea ţinea ? — Limba cronicarilor şi limba de astăzi, răspunse Lambrior. — Unul ar putea vorbi despre studiul istoriei, replică dl. Negruzzi. Cui să o dăm ? Apoi uitîndu-se împrejur vede pe dl. Roiu şi adăogi : — Iacă Roiu poate vorbi despre aceasta în calitate de fost profesor de istorie. Trei conferinţe erau deja găsite, mai trebuiau patru, i 154 D-lor, zise dl. Naum, lipseşte arta în conferinţele d-voastră, nu se poate conferinţe populare ale „Junimei" fără să se vorbească de artă. — Avem să avem şi prelegere despre artă, mă grăbii a adăogi. Şi întorcîndu-mă către Verussi, pictor, îl întrebai : — Verussi, nu iei o conferinţă ? — Da, despre artele plastice. — Bravo, strigarăm noi. — Xenopol, tu ai putea să vorbeşti ceva despre muzică, fiindcă eşti muzicant ? — Primesc să vorbesc despre muzică populară. — Dar tu, mă întrebară ceilalţi ? Aici o mică şiretenie. Eu mă ocupasem de vreo două luni cu poezia populară, aveam deja poezia populară de la mai toate popoarele, mai cu seamă în traducţie poeziile populare sîrbeşti şi bulgăreşti, în care ca comparaţie cu a noastră găsisem lucruri foarte interesante. De aceea, cu aerul cel mai nevinovat din lume răspunsei : — Dacă voiţi, eu vorbesc despre poezia populară. — Minunat. Mai rămînea o conferinţă de ales, pentru ca ciclul să fie complect. Ne adresarăm cu toţii la Ştefan Vârgolici şi-1 rugarăm să ţie şi el o conferinţă. — Bine, să ţin, dar ce ? n-am nici un subiect. Atunci o inspiraţie veni lui Lambrior. Ţi-am găsit un subiect admirabil : teatru de păpuşi. Tu eşti profesor de literatură şi eşti familiar cu autorii dramatici. Vârgolici stătu puţin la îndoială, în fine primi. 155 PRELECŢIUNI POPULARE Elemente naţionale duminică 10 februariePrivirea teoretică . I. Negruzzi 17 „ Originea şi caracterul limbei române . . V. Burlă 1. duminică 9 februariePrivire teoretică A. D. Xenopol 3/ duminică 24 februari eArtele plastice . . P. Verussi 2. 16 Bizantinii . . . P. Verussi 4. 3 martie Limba cronicarilor 3. 23 Slavonii . . . G. Panu şi limba de astăzi şA. Lambrior 4. „ 2 martie 5. duminică 10 martie Poezia populară . . G. Panu 3. Polonii .... Şt. Vârgolici 6. „ 17 martie Studiul istoriei . G. Roiu : 6. 16 Fanarioţii . . . V. Pogor 7. 24 Teatru..... Şt. Vârgolici 7. 23 Austriacii . . . A. Q. Xenopol 8. „ 7 aprilie Muzică populară A. Xenopol \ 8. 30 Francezii . . . l. C. Negruzzi 9. „ 6 aprilie Germanii . . . M. Eminescu Acest program constituia triumful junimiştilor noi asupra celor vechi, izbîndă ideilor. naţionale .faţă cu cele vechi ale culturei umanitare. Noi, românii, reuşiserăm în fine ca să dăm o notă nouă în „Junimea". O transformare în spiritul şi tendinţele „Junimei" se făcuse prin introducerea de elemente noi. Terenul pe care-1 căpătasem am ştiut să-1 apărăm şi în viitor, căci în 1875, tot după propunerea noastră, programul prelegerilor fu întocmit tot în acelaşi spirit şi cu aceleaşi elemente. 156 In adevăr, anul 1875, fiind an de zbuciumare politică pentru guvernul conservator, iar d-nii Maiorescu, Theodor Rosetti, Carp, Negruzzi, fiind absorbiţi cu politica, noi căpătarăm marele succes de a decide pe dl. Pogor să ţină şi d-sa o conferinţă în ciclul propus de noi. Tot în acel an, cu mare ce, hotărîsem pe Eminescu să debuteze şi el, iar Privirea teoretică trecu de la dl. Jacques Negruzzi la dl. Alexandru Xenopol. Iată în adevăr programul din 1875. PRELECŢIUNI POPULARE Influenţe consecutive asupra poporului român Este un proverb : Cînd mîţa nu e acasă Şoarecii joacă pe masă Cam aşa ajunserăm şi noi, şoarecii. Noi formam majoritatea la „Junimea", noi emiteam teorii noi, noi discutam, elementul vechi era reprezentat prin dl. Pogor, care era foarte schimbător în părerile sale. Numai dl. Negruzzi păstra sfînta tradiţie, însă se hotăra din cînd în cînd să sacrifice noilor tendinţe. i57 14* Un cuvînt despre conferinţa .lui Eminescu. Nu ştiu prin ce întîmplare n-am asistat la ea, dar mi s-a spus că a fost deplorabilă. Eminescu nu putea vorbi în public, pe urmă forma lui era totdeauna foarte grea, iar fraza încărcată de tot felul de pro-poziţiuni incidentale şi de digresiuni. Fondul foarte serios, însă de multe ori impenetrabil. Mi se pare că de atunci n-a mai ţinut nici o conferinţă ; de altmintrelea trăind într-o lume aparte, lumea capului lui, Eminescu era indiferent, ba chiar dispreţuia toate aceste manifestaţiuni, pe care el le găsea ridicole. CORESPONDENŢA „CONVORBIRILOR" Convorbirile literare pentru prima oară în ţară au organizat, la sfîrşitul fasciculei, o corespondenţă între redacţie şi diferiţi autori, care-şi trimeteau operile spre publicare. Cel care corespundea cu toţi literaţii anonimi era şi redactorul revistei, adică dl. Iacob Negruzzi. Aceste corespondenţe erau foarte reuşite, toată lumea făcea haz, căci dl. Iacob Negruzzi, spirit eminamente satiric, găsea în răspunsurile sale lucruri foarte nostime. Corespondenţa de pe ultima pagină a Convorbirilor era groaza debutanţilor ; toţi cei cari trimiseseră manuscriptele lor redacţiunei aşteptau să-şi vadă soarta la această rubrică. Şi, durere ! Pe lîngă că manuscriptele lor erau refuzate, apoi dl. Negruzzi îi şi mortifica prin răspunsuri sarcastice. Erau şi ridicole cele mai multe din lucrările literare sau poetice ce se trimeteau la Convorbiri. Astăzi nivelul general e mult mai ridicat. 158 Să dau cîteva exemple : Un student din Transilvania trimite o poezie intitulată Euterpa giocindu-se. Iată cum începea această bucată poetică : Mă duceam odinioară La a mea dulce pipină Şi voiam să-i oferesc O frumoasă amorină Dl. Iacob Negruzzi îi răspunde în corespondenţă următoarele : „Fiica lui Zeus şi a Mnemosynei, chiar giocîn-du-se, nu poate face asemenea versuri". Un alt poet îi trimite o lucrare intitulată : Odă la natură. Era o elucubraţie deplorabilă. Dl. Iacob Negruzzi îi răspunde : Ai voit să cînţi natura Şi te-ai dus, te-ai dus de-a dura. MICI TRADIŢII „Junimea", societate eminamente de tradiţie în apucăturile ei, avea mai multe cuvinte şi apropouri, care se întrebuinţau în anume cazuri, ori de cîte ori acele cazuri se iveau. Să vorbesc de cîteva din ele. Moţto este bun. Ce însemna aceasta ? Ştiţi că mulţi autori au obiceiul de a pune un motto înainte de a începe, adică a cita o frază sau un vers din alt autor. Odată dl. Şerbănescu, poetul, trimite o poezie : Primăvara, care avea de motto următoarele : 159 14 O, primavera, gioventu del'anno, O, gioventu, primavera della vitta !... Metastasio. Poezia : Vine, vine, primăvara era slabă. După ce i se dă lectură, dl. Negruzzi zice : — Ei, cum o găsiţi ? Tăcere. După cîteva secunde dl. Pogor, cu foarte mare gravitate, rosteşte cuvintele : Motto este bun. O mare ilaritate izbucneşte, poezia era judecată şi condamnată. De atunci, de cîte ori o lucrare era slabă şi se întîmpla să aibă şi un motto, totdeauna singura critică care i se aducea, consista în a se spune : motto este bun ! Din această cauză, colaboratorii care erau şi membri ai societăţei se păzeau ca de foc ca să pună la lucrările lor vreun motto oarecare. Faul. Societatea „Junimea", cu spirit eminamente la început german, nu putea să nu aibă în vocabularul ei un cuvînt german de întrebuinţare zilnică. Cuvîntul faul era întrebuinţat de cîte ori o lucrare, în genere o poezie sau altceva, era slabă, greoaie sau de rău gust. Abia se începea citirea ei şi îndată auzeai din mai multe părţi : faul, faul, faul l Lucrarea era condamnată şi nici chiar se mai citea pînă la urmă. — Anecdota primează şi porco. „Junimea" era o societate foarte nedesciplinată — am mai spus-o. Fiecare vorbea cînd credea de cuviinţă. Cînd însă se citea vreo lucrare, atunci se stabilea tăcere şi se păstra pînă la urmă. Dar cînd lucrarea care se citea era prea lungă, se înţelege că răbdarea membrilor era pusă la o mare încercare, toţi fiind deprinşi a-şi exprima la moment părerea sau de a schimba glume. Cum să se împace deci aceste două necesităţi : necesitatea de a păstra tăcere, timp, de exemplu, de o oră sau mai bine, cu necesitatea impulsivă a membrilor de a întrerupe această tăcere prea îndelungată ? După multe întreruperi intempestive în cursul citirei, chemări la ordine şi ţîştuituri, s-a constatat că este imposibil ca să nu se permită un mic repaus recreativ, un fel de supapă de siguranţă, fără de care atenţia auditorului nu mai putea fi încordată. Şi atunci s-a admis că se poate face o mică pauză în mijlocul citirei, numai pentru un singur gen de pauză, anume numai pentru istorisirea unei anecdote apropo de lucrarea care se citea. Această toleranţă s-a consacrat prin cuvintele : anecdota primează. Bunăoară, se citea o dată o traducere din nu mai ştiu" ce autor, unde era vorba de un pescar. Deodată Lambrior strigă : anecdota primează. Imediat lectura se întrerupe şi atunci Lambrior spune următoarea anecdotă : Un pescar fu ademenit de o fată, încît se înamora straşnic de ea. Intr-o zi plecînd după peşte, fata îl rugă să meargă şi ea să-i dea şi ei o plasă ca să prindă şi ea peşte ; atunci pescarul îi zise : „Ce peşte vrei să mai prinzi, cînd ai prins pe pescar ?•' 160 161 Cel mai tare în anecdote era de sigur dl. Negruzzi, care spunea cîte două anecdote de multe ori, în mijlocul citirei aceleiaşi lucrări. Insă şi aici era o chestie delicată. Dacă anecdota reuşea, întrerupătorul era iertat, cînd însă anecdota era proastă, atunci protestări energice se ridicau cu : faul, faul ! din toate părţile. De la anecdota unuia venea gust şi altuia ca să spună o anecdotă. Aşa că nu s-ar mai fi terminat cu anecdotele, dar, mai cu seamă, cu citirea poeziei. Atunci intervenea dl. Negruzzi sau dl. Pogor şi adresîndu-se cititorului, îi zicea : — Porco ! porco ! Ce însemna aceasta ? Aceasta însemna să se continue cetirea ; porco era o degenerare a cuvîntului latinesc porro. xvi Am arătat cu altă ocazie cum „Junimea", avînd deprinderi foarte libere, membrii ei se tratau între dînşii cu mare familiaritate şi întocmai ca la şcoală între copii îşi dădeau porecle unii altora. Mai toţi aveau porecle. Aşa, dl. Caragiani, fiindcă era gras, era numit în stil homerian : bine hrănitul Caragiani. Dl. Naum, am spus deja, era cunoscut sub numele de Andre Chenier şi mai des de pudicul Naum ; Ştefan Vârgolici, scurt, roş şi gras, răspundea la pronumele de Cavenco negustor de porci etc, etc Dar să fac fizionomia cîtorva membri de la „Junimea". BINE HRĂNITUL CARAGIANI Dl. Caragiani, profesor de literatură elină la Universitatea din Iaşi, este macedonean de origină. Era pe atunci — şi este încă — un tip foarte simpatic şi original. Crescut în plin orient, el rezuma tradiţiile şi anecdotele tuturor popoarelor din peninsula balcanică şi din restul imperiului turcesc, plus cunoaşterea clasicilor eleni, din care îşi făcuse-o specialitate. De aceea era cel mai bogat anecdotist de la „Junimea", însuşi dl. Iacob Negruzzi îi recunoştea superioritatea. Cu dl. Caragiani şedinţele nu s-ar mai fi isprăvit, la fiecare pas d-sa întrerupea ca să spună o anecdotă, — o anecdotă cu un sîrb, cu un bulgar, cu un grec, cu un turc, cu un ţigan etc. Caragiani le istorisea cu un farmec nespus ; accentul care trăda origina sa exotică dădea istorisirei sale un gust mai mult. „Junimea" îşi ţinea coastele de rîs, iar anecdotele cam pipărate înebuneau de plăcere pe dl. Pogor. Ca şi la teatru, de multe ori noi ceream la altă şedinţă ca să repete o anecdotă care ne plăcuse, iar dl. Caragiani, ca un artist binevoitor, se executa si, ca surprindere plăcută, mai adăuga încă una nouă. Erau clasice anecdotele d-lui Caragiani. Mai ales Ţiganul şi perjele a rămas legendară. îmi pare rău că e greu de spus. De ce i se zicea lui Caragiani Bine-hrănitul Caragiani ? Din cauza traducerilor sale din Homer. După cum în Homer, Achil este denumit CeZ iute de picior, iar Minerva, Minerva cu ochi de bou, tot aşa dl. Pogor, prin imitaţie, văzîndu-1 într-o 162 163 seară pe dl. Caragiani intrînd pe uşă, plin la faţă, gras şi gros, a strigat : — Iată şi bine hrănitul Caragiani! Dl. Caragiani a dat Convorbirilor traduceri din Theocrit (cîteva idile) din Iliada, din Bathraho-myomachia. Acest simpatic junimist a ţinut şi o conferinţă, dacă nu două ; dar aici s-a văzut deosebirea între un povestitor drăguţ în intimitate şi între un conferenţiar. Anecdotele sunt făcute ca să fie spuse în cerc intim, în dispoziţii de a le asculta ; spuse însă într-o sală mare cu sute de ascultători, anecdo-tistul fiind îmbrăcat în frac şi cu mănuşi albe, ele pierd tot farmecul lor. PUDICUL NAUM D-lui Naum, actual profesor de literatura franceză de la Universitatea din Iaşi, i se zicea Andre Chenier, fiindcă era un traducător pasionat al acestui delicat poet. Mai toate elegiile şi idilele lui Andre Chenier au fost traduse şi publicate în Convorbiri literare. Apoi Lamartine, Boileau, (arta poetică) etc, etc. Cînd l-am cunoscut întîi pe dl. Naum, la 1873, barba şi mustăţile îi erau albe ca zăpada. Dacă m-aş lua după aceasta, ar trebui să-i dau d-lui Naum vreo 80 de ani, căci nu părea atunci după albitul părului mai puţin de 50 de ani. Dar erau oameni care cunoscuseră pe dl. Naum în 1863 şi care afirmau că şi atunci era tot cu părul alb. Iată-1 deci pe dl. Naum avînd aparent vreo 90 de ani, iar cu oarecare calcule şi mărturii aş putea să-i împing vîrsta aproape pînă la acea a lui Matusalem. In realitate, dl. Naum era pe atunci un om tînăr, dar înălbit de timpuriu. Ne întrebam rîzînd la „Junimea" : de ce dl. Naum a înălbit aşa de curînd ? Şi răspunsul era : că desigur sentimentele tandre din poeţii francezi pe care i-a tradus, i-au făcut acest serviciu rău. Mai totdeauna dl. Naum avea o traducere cu sine. Era tipul omului delicat, rezervat şi timid. Totdeauna se înroşea cînd lua cuvîntul ca să spună ceva, iar glumele cam pipărate ale d-lui Pogor îl făceau să plece ochii în jos şi să se înroşească ca o fată mare. De aici porecla de pudic. Dl. Caragiani îl punea de multe ori la grele încercări în această privinţă. Intr-o seară se vorbea de Aristofan ca de Molierul antichităţei; dl. Caragiani ne zice : — D-voastră nu cunoaşteţi încă pe Aristofan. In toate traducerile în limbile moderne, Aristofan este ciuntit, expresiile lui pieptănate, modernizate. Textul cîte odată e îngrozitor de cruditate şi trivialitate ; am să vă aduc într-o seară traduceri textuale din oarecare scene, şi veţi vedea că verva şi spiritul său satiric îmbracă forme foarte pipărate. Toţi aplaudarăm propunerea, iar dl. Pogor zise : — Bine, dar cu Naum ce facem ? Cum are să auză el asemenea lucruri, căci are să se supere Andre Chenier ? — E în stare să nu vie, adause dl. Xenopol. — Asta nu se poate, replică dl. Pogor, îndată ce vom vedea că lipseşte, vom trimite cîţiva din noi acasă ca să-1 aducă cu forţa. Dl. Naum, roş la faţă, zîmbea cu sfială. 164 165 Pentru şedinţa viitoare dl. Caragiani se ţinu de cuvînt şi ne aduse traducerea textuală a unor scene din nu-mi mai aduc aminte ce comedie a lui Aristofan. Doi viguroşi junimişti se aşezară de amîndouă părţile lîngă dl. Naum ca să-1 împiedice de a pleca ; iar dl. Caragiani începu citirea în hazul general şi spre bucuria pînă la delir a d-lui Pogor. CREANGA Prin 1874—1875 vedem într-o seară că un nou venit se află la „Junimea". Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu blond, cu gîtul scurt apoplectic şi cu figura congestionată, purtînd cu stîngăcie hainele. Era Creangă. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, colorată. Cine era Creangă ? In istorisirele lui îşi spune copilăria. Să-i fac eu, pe cît mi-aduc aminte, biografia, aşa cum l-am cunoscut. întîia dată cînd l-am văzut pe Creangă, era diacon la o biserică oarecare. Pe atunci preoţii făceau multă politică ; printre aceştia diaconul Creangă excela, era pasionat de întrunirile publice, pe care nu numai că le frecventa, dar în care lua mai totdeauna cuvîntul cu mare succes. Vorbea frumos. înzestrat cu o vie inteligenţă, ţăranul Creangă nu-şi pierduse, prin modestele studii de seminar ce făcuse, limbagiul viu, colorat şi plin de imagine, popular. Acest fond hrănit la fiecare pas cu anecdote, amintiri, învăţăminte din bătrîni, făcea din Creanga un .orator de tribună adevărat original şi i^SiTe^gustat. Creangă era un naţionalist fanatic, L^/un iubitor al neamului, toate discursurile s«îe erau pe asemenea temă şi vă puteţi închipui cît succes aveau. Manierele şi limbagiul său liber displăceau auto-rităţei bisericeşti superioare. După ce în curs de mai mulţi ani a avut diferite încurcături cu Mitropolia, aplicîndu-i-se diferite pedepse disciplinare, oprindu-1 de a sluji etc, Creangă luă o hotă-rîre extremă ; să se despopească. Şi într-o bună zi întîlnesc pe Creangă îmbrăcat civil. Despopirea lui Creangă a produs un scandal enorm la Iaşi — şi în adevăr era şi de ce — în cercurile cunoscute. Ştiţi că este chiar un proverb : „că i s-a dus vestea ca de popă tuns". Mahalalele strigau la scandal, tagma bisericească ridică mîinele în sus. Creangă, pe lîngă diacon, era şi profesor la o şcoală primară. Iată-1 pe bietul Creangă ameninţat ca să-şi piardă şi catedra, con-siderîndu-se despopirea ca un fapt imoral. Dar Creangă avea un protector, pe dl. Maiorescu. Creangă era un fanatic al aceluia. Diacon, el făcuse şcoala normală de institutori, pe cînd dl. Maiorescu era directorul acelei şcoli. Aşa se explică legătura lui Creangă cu „Junimea", căci cu ideile şi sentimentele lui, „Junimea" trebuia să-i fie mai mult antipatică. Cu mare ce Creangă îşi păstră catedra. Pînă la venirea lui Creangă la „Junimea", culegătorii şi povestitorii de poveşti erau d-nii Slavici şi Pompiliu, amîndoi transilvăneni. Poveştile lor se resimţeau de această origină; scrise într-o limbă grea, de multe ori orăşenească, poveştile lor 166 167 trădau un fel de combinaţii literare care le stricau fl farmecul. JH Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris m poveştile întocmai sau aproape întocmai cum ele m se spun la ţară. ■ Cînd a venit Creangă la „Junimea" şi şi-a citit ■ el singur poveştile, a fost o adevărată sărbătoare. 9 Mi se pare că a început seria sa de poveşti cu M Soacra cu trei nurori. ' S Toţi au început atunci a-1 ruga pe Creangă să ' aducă şi altele şi cît mai curînd. Apoi a urmat ■! seria cu : Capra cu trei iezi, Punguliţa cu doi bani, Dănilă prepeleac, Moş Nichifor Coţcaru etc. In ce consistă valoarea poveştilor lui Creangă ? Şi cum reuşeşte Creangă ca să fie povestitorul cel mai apropiat în limba poporului ? Căci trebuie să : admitem că dacă este ceva de fermecător în poveştile lui Creangă, este acel aer de ţară, sunt acele expresii plastice, pentru noi cu totul dintr-o altă limbă, sunt acele apropouri naive, acel dialog de o sinceritate primitivă şi acele cunoştinţi foarte naive şi reduse ale ţăranului. Cum că Creangă era un om foarte deştept, foarte ; ager la minte, nu mai rămîne îndoială ; dar cunoştinţele lui nu erau întinse. Creangă a rămas pînă la moarte ţăranul din satul Vânători de lîngă tîrgul Neamţului, şi tot ce a învăţat şi deprins peste fondul cu care a venit la oraş, nu s-a prins, nu s-a asimilat cu dînsul. Afară de cunoştinţele căpătate în şcoala preparandală privitoare la profesiunea de învăţător, încolo Creangă a rămas ceea i ce fusese. Aceasta explică succesul ce a avut cu poveştile sale. Dacă Creangă devenea un om cult în sensul nostru, dacă Creangă s-ar fi depărtat de la felul deprinderilor căpătate în copilărie, el ar fi fost un povestitor ca toţi surtucarii de oraşe. Din contră, cultura neputînd să-1 domineze şi să-i schimbe ideile şi vorba, Creangă, care avea în acelaşi timp şi o inteligenţă viuă, a putut să reproducă în limbagiul în care crescuse poveştile pe care le auzise, fără ca deprinderi nouă şi limbagiul nou să le defigureze. Un povestitor de poveşti populare, ca să reuşească, trebuie să pună pe un ţăran de la ţară ca să istorisească povestea, iar el să o scrie cuvînt cu cuvînt; altmintrelea este imposibil ca un om care gîndeşte altfel, care vorbeşte altfel, să poată să reproducă un limbagiu, impresii şi imagini care nu sunt din fondul cunoştinţelor sale obicinuite. De aici vine artificialitatea celor mai multe colecţii de poveşti populare. Regretatul Ureche, care a scris şi poveşti, este un exemplu izbitor de cele ce spun. Creangă n-avea decît să se lase tîrît de suvenirurile vii şi nepieritoare ale vieţii sale de la ţară, pentru ca poveştile sale să fie aproape ca cele ce se ascultă la şezătoare. Dar despre aceasta voi reveni mai pe larg ceva mai tîrziu. PRIETENIA ÎNTRE CREANGA ŞI EMINESCU Din cele întîi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă şi Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă. Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de carte. Cu toate aceste, dacă limbagiul şi ideile 168 169 erau străine, rămăsese însă la dînsul un fond aproape inconştient de aspiraţii şi de năzuinţi naţionale. Creangă a trebuit, prin urmare, ca să-1 captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile şi cultura modernă. Eminescu, ca să poată găsi un tip de român vechi, îşi plimbase eroul, Sărmanul Dionis, prin veacul lui Alexandru cel Bun, şi ca să poată avea înaintea lui case vechi cu cerdacuri largi şi cu obiceiuri bătrîne, trebuia să le inventeze. Creangă, cu tipul său de ţăran îmbrăcat în haine nemţeşti şi cu toate expresiile arhaice care-i presărau vorbirea, repet, îi realiza visul lui Eminescu. Legătura se stabili astfel, încît pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu ; amîndoi veneau la „Junimea", amîndoi ieşeau de la „Junimea". Noi ceştilalţi ne duceam după „Junimea", cîte-odată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale laşului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare^ plăcere. Îndată ce cunoscu pe Creangă, el se izola cu totul de noi, dîndu-se în societatea aceluia numai. Ce făceau ei ? Unde se duceau ? Ce vorbeau oare, zile, nopţi întregi ? Ce făceau şi unde se duceau, ştiu. Plecau amîndoi şi se înfundau pe la vreun crîşmar de prin Tătăraşi, Păcurari, sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede, — căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu şi a lui Creangă, — nu ; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze într-o odaie din fundul unei crîşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. Ce făceau ei ? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastrama, mai mîncau cîrnaţi cu usturoi — şi vai de lume cum erau preparaţi, — ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de' calitatea cum s-ar fi întîmplat, şi după ce mîncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crîşmarul le da voie. Cînd crîşmarul voia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis pînă în ziuă, şi vorbeau, vorbeau, vorbeau, vorbeau, dar şi beau. Ce vorbeau între ei ? Nu ştiu ; Eminescu şi Creangă rar primeau cîte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind poveşti din bătrîni şi de la ţară, Eminescu făcînd teorii metafizice şi croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Se înţelegeau, cum se zice, ca gîsca cu raţa ; îi uneau aceleaşi aspiraţii. Cîteodată întrebam pe Eminescu : — Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă ? El zîmbea, şi cu acea privire vagă şi rătăcită, care-i era caracteristică, răspundea în mod evaziv : — Vorbim şi noi ce ne trece prin minte !... Şi atîta tot. Cîteodată Creangă şi Eminescu dispăreau cîte trei-patru zile ; nu se ştia ce au devenit. In timpul acesta ei ieşeau din oraş pe jos, cutreierau Galata cu tîrguşorul, treceau în spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aroneanu, dor- 170 171 meau pe o laviţă la vreun han sau la vreo crîşmă, mîncau ce găseau şi erau fericiţi. Cînd se întorceau, erau de nerecunoscut ; hainele neîngrijite, figurile obosite de veghere, de trudă şi puţin de băutură, însă foarte încîntaţi de asemenea escur'siuni, gata să le reînoiască a doua zi. Cîteodată noi îi îndemnam să meargă pe la crîşmele noastre boiereşti ; mai totdeauna refuzau. — Nu, nu mergem, preferăm să ne ducem la chir Costâche crîşmarul, de la Nicolina. Să vezi ce pastrama minunată are ! Cer, adăugă Creangă, să-mi aducă pe un hîrb de strachină vreo trei cărbuni şi-mi pun eu singur pastrama pe dînşii de se frige. Apoi este băietul Ghiţă, care e un drac şi jumătate ! Vinu-i cam turbure şi cam acrişor, dar bun. Şi stăm de vorbă pînă în ziuă. Nu-i aşa Emi-nescule ? Eminescu cu figura plină de mulţumire, zîmbea. Apoi amîndoi plecau ca oamenii cei mai fericiţi ' din lume. DL. CARP LA „JUNIMEA" Eu n-am văzut mai mult de patru ori pe dl. Carp la „Junimea". D-sa nu era un junimist practicant, se vorbea la „Junimea" despre dl. Carp, dar d-sa nu se arăta, rămînea între culise. Nu aşa a fost la întemeierea „Junimei" pe la 1863. Atunci trio era format din d-nii Maiorescu, Carp şi Pogor. Dl. Carp era pe atunci conferenţiar obicinuit ; erau timpurile eroice. In epoca prozaică istorică a „Junimei", dl. Carp nu se mai arăta decît foarte rar. De ce ? Nu stiu. Toată partea activităţei d-lui Carp, pînă cînd intră în ministerul Catargiu, îmi este necunoscută. Ziceam că din cînd în cînd se vorbea la „Junimea" despre dl. Carp ca de un membru principal, însă notaţi pe atunci nu ca de un şef. Auziam pe dl. Negruzzi vorbind cu dl. Pogor că văzuse în timpul zilei pe dl. Carp. Şeful, adevăratul şef, pe atunci, era dl. Maiorescu. El era şeful literar necontestat, dar era, de sigur, şi şeful politic, influenţa era în jurul d-lui Maiorescu, dl. Carp era pe al doilea plan. Mai mult, dl. Maiorescu recunoştea în dl. Carp un om de merit, dar împărţea în mare parte părerea comună asupra ideilor bizare ale d-lui Carp. Mi-aduc aminte că o dată dl. Maiorescu ne-a vorbit nouă, celor trei români, despre dl. Carp şi s-a exprimat cam în felul acesta : „înţelegeţi bine că Carp are multe merite, însă trebuie să-1 iei cu toate curiozităţile lui". Cînd vorbea aşa, vorbea ca un superior despre un colaborator. Dl. Maiorescu joacă încă mult timp rolul de şef nedefinit, dar şef real. Aşa, în ministerul d-lui Catargiu, dl. Maiorescu intră cel întîi. Desigur că era ceva politic, de care nu-mi dau seama, între dl. Catargiu şi dl. Carp, care fusese ministru în cabinetul Manolache Costache, cel pronumit cloşca cu pui. Mai tîrziu, pe lîngă dl. Maiorescu intră în minister dl. Theodor Rosetti şi numai după ce dl. Maiorescu e nevoit să se retragă, atunci dl. Carp îl urmează la instrucţie şi-i ia locul ca un soldat pe al superiorului. în adevăr, toată lumea ştie că dl. Carp, devenit ministru, declară cu mare îndrăzneală la senatul 172 173 unde dl. Maiorescu căpătase votul de blam, că d-sa este continuatorul operei predecesorului său. Mult timp situaţia a rămas nelămurită între dl. Maiorescu şi dl. Carp, cu privire la şefie. Aşa, se ştie că cu ocazia revizuirei Constituţiei la 1878, dl. Maiorescu s-a despărţit de dl. Carp, acesta fiind filosemit declarat, iar celalt naţionalist. Mai tîrziu s-a organizat partidul conservator, mi se pare pe la 1879, sub şefia d-lui Manolache Costache. Mult mai tîrziu dl. Maiorescu a început a aprecia calităţile eminamente de om de stat ale d-lui Carp, recunoscîndu-1 francaminte de şef. Cum vedeţi dl. Carp s-a impus cu greu şef, chiar în sînul „Junimei", şi cît timp „Junimea" a păstrat în principal caracterul literar, natural că şeful trebuia să fie omul cel mai de valoare pe terenul literar şi critic. Dar să mă întorc la chestie. Intr-o seară, prin septembrie, nu-mi aduc aminte în ce an, prin 1873 sau 74, eram adunaţi în „Junimea" la dl. Pogor. Aud pe dl. Negruzzi care spune d-lui Pogor. — Ştii că Carp mi-a spus că vine în astă-seară la „Junimea". în adevăr, pe cînd se citea o poezie de a d-rei Matilda Cugler, iată că intră cu mare dezinvoltură un tînăr, cu o brăzdătură în obraz şi cu un monoclu. Face doi paşi în sală, se opreşte, aruncă o căutătură în toate părţile şi cu o familiaritate protectoare, zice: — Dar ce prostii citiţi acolo ? De sigur vreo satiră a lui Negruzzi, sau vreo nuvelă a lui Ganea ? — Carp nu putea să nu spuie o obrăznicie, îi răspunde rîzînd dl. Negruzzi. 174 Dl. Carp se îndreptă în spre singura canapea mai lungă ce era în sală, se trînti pe dînsa, îşi lungi picioarele, îşi scoate monoclu, ştergîndu-1 cu batista, apoi zise : — Apropo, care-i Panu, cine-i Panii ? Cititorii pot să-şi închipuiască ce am simţit în mine. Ştiam mai de înainte că dl. Carp era un spirit caustic, neîndurat, îi văzusem intrarea, care nu păcătuise prin vreo modestie oarecare ; după ce făcuse gogomani pe d-nii Negruzzi şi Ganea, iată că acuma întreba de mine, care de abia de vreo 4 sau 5 luni începusem a scrie în Convorbiri. întrebarea d-lui Carp fu primită cu tăcere, toţi îşi îndreptară căutăturile spre mine. Dl. Carp se ridică puţin pe o mînă, îşi puse monoclu şi zise : — Este cel mai bun critic istoric pe care l-au avut Convorbirile. Atunci situaţia s-a înveselit, iar eu am respirat liber. Dl. Negruzzi, care ducea război şi cu dl. Carp, îi zise : — De unde şti tu asta ? Tu nu citeşti niciodată Convorbirile. — Nu citesc prostiile tale, adică pe Mihai Ve-reanu, dar am citit la ţară studiile şi criticele lui Panu. Cîţiva junimişti mă arătară şi atunci dl. Carp, fără a face un pas în spre mine, îmi zise de departe şi cu un aer protector. — Continuă a demasca şcoala de şarlatani de la Bucureşti şi pe cel mai mare farsor pe care l-am avut noi în istorie, pe Hasdeu. După aceea, se tologi din nou pe canapea, sco-ţîndu-şi iarăşi monoclul, ca să-1 cureţe. 175 15 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I Intrarea d-lui Carp a produs o răceală şi o jenă. Afară de patru-cinci junimişti vechi, care cunoş-. teau pe dl. Carp şi erau deprinşi cu manierele sale, restul, marea majoritate, nu-1 cunoşteam decît din auzite. Procedeul său cavaleresc şi lipsa de orice jenă, natural că ne impresionară, aşa că din ceea ce altă dată domnea veselia şi familiaritatea, acestea fură înlocuite printr-un fel de constrîn-. gere morală. Erau cîţiva cari aveau lucrări de citit, ei le băgară cu timiditate în buzunar, aşa că din-tr-un moment la altul nu mai era nimic de citit pentru acea seară. Dar iată că intră dl. Maiorescu şi o discuţie de estetică se născu între dl. Carp şi d-sa, la care nu participă decît dl. Pogor. Nu-mi pot de loc aduce aminte despre ce s-a discutat, ştiu atîta că impresia lăsată de dl. Carp a fost bună, foarte bună. Se vedea un om cult, cu un spirit viu şi pătrunzător. Intr-un moment dat, dl. Carp se înfurie în discuţie, ridică tonul, după cum şi acum îi este obiceiul. Dl. Pogor îşi astupă urechile cu mîinile şi îi zise : — Carp, vorbeşte mai încet; cînd începi a striga parcă se strică toate geamurile de la Palatul administrativ ; nu ai coarde vocale, tu ai sfărîmături de geamuri în gît. Un mare rîs izbucni, chiar dl. Maiorescu făcu haz — căci în genere dl. Maiorescu nu făcea totdeauna haz de glumele d-lui Pogor sau ale d-lui Negruzzi, ci îşi păstra un fel de gravitate profesională. Am ieşit încîntat în seara aceea de la „Junimea", primisem complimentele de la cel mai aprig şi dificil critic al „Junimei". Decît, a fost şi un 176 decît, îmi ziceam pe drum : Oare părerea favorabilă pe care o avea Carp despre criticele mele, nu era influenţată de faptul că d-sa polemizase cu dl. Hasdeu apropo de Răzvan-Vodă, lucrare căreia dl. Carp nu-i recunoscuse nici o valoare, trimiţînd pe dl. Hasdeu la gazeta umoristică Aghiuţă, unde zicea că-i era locul ? Oricum, de atunci am căpătat o simpatie pentru dl. Carp, simpatie care, cu toate vicisitudinele mizerabilei politici, nu s-a dezminţit niciodată, şi aş putea afirma cu oarecare mici rezerve, că nici din partea d-lui Carp simpatia ce mi-a arătat de la început nu s-a alterat prea-prea mult. Şi pentru ca să dovedesc şi să confirm acest lucru, voi adăuga încă un detail petrecut cîţiva ani după aceea. Era prin 1880 sau 1881, nu-mi aduc bine aminte, mă întorsesem din străinătate şi mă întîlnesc la Iaşi cu dl. Carp. D-sa se întorsese de la Viena, unde fusese ministru plenipotenţiar. Cît fusese acolo ministru se ocupase cu toate chestiunile economice, care începuseră a fi la ordinea zilei în Austria şi Germania. Plecarăm amîndoi la plimbare pe jos la Copou şi într-un moment dat se opri şi îmi zise : — Panule, vrei să faci politică cu mine ? Şi atunci îmi expuse hotărîrea ce luase de a începe să facă politică serioasă şi militantă, desfă-şurîndu-mi aproape întreg programul economic pe care mai tîrziu a căutat să-1 pună în practică. Cu foarte mare luciditate de vederi, mi-a arătat situaţia politică a ţărei şi cum în ţară nu este decît un singur om, Ioan Brătianu. Dar aceasta nu intră în cadrul amintirilor. 177 15* DL. THEODOR ROSETTI 1 ORTGINA PRIMULUI D-SALE MINISTERIAT j Iată încă un alt junimist, care îşi făcea foarte 1 rar apariţia pe cînd eram eu. 1 într-o seară dl. Maiorescu venind la „Junimea", 1 zice : ] — Mi-a citit astăzi Theodor Rosetti un studiu î foarte interesant şi important, sunt lucruri foarte î serioase şi bine gîndite, l-am angajat ca vinerea viitoare să vie cu acel studiu. ' Dl. Theodor Rosetti avea o situaţie privilegiată în societatea ieşană. Cumnatul fostului Domn Cuza, în legătură cu cercurile înalte, bărbat serios, era un om pe care „Junimea" nu putea să nu-1 cultiveze. Au voit să facă dintr-însul chiar şi un conferenţiar, dar în această privinţă n-au reuşit. Am arătat în cursul acestor amintiri cum dl. Rosetti, apucat de o emoţie subită, nu a putut să-şi dezvolte conferinţa. Vinerea viitoare, „Junimea" era la dl. Negruzzi. Dl. Rosetti veni, acelaşi de astăzi, mai puţin anii, tot aşa de afabil şi de politicos. Scoase manuscriptul din buzunar şi începu a-i da cetire. Studiul era intitulat : Despre direcţiunea progresului nostru. Ce să vă spun de acest studiu ? Dl. Theodor Rosetti îşi luase drept punct de plecare acela de a pune în evidenţă întreruperea firului istoric, prin introducerea prea pripită a ideilor şi legilor noi, confuzia ce a rezultat şi pericolul care ne ameninţă. Afară de unele observaţii juste asupra con- secvenţelor ce a rezultat, încolo lucrarea dovedea un spirit cu desăvîrşire reacţionar, un fel de critică nedreaptă şi foarte puţine idei lămurite, relativ la ceea ce ar trebui făcut. Aşa dl. Theodor Rosetti îmbrăţoşa totul în studiul său, agricultură, căi de comunicaţie, impozit, dezvoltarea fizică a poporului, dezvoltarea morală, intra în detalii asupra mijloacelor pentru sporirea populaţiunei, pentru dezvoltarea economică a ţărei, pentru dezvoltarea intelectuală. Aborda chestia influenţei măsurilor economice, pe care trebuie să le ia statul faţă de particulari; venea la instrucţie şi constata orice lipsă de progres. Cu alte cuvinte era un studiu greoi, pe o temă complect pesimistă ; nimic bun nu se realizase în ţara aceasta, starea din timpul Regulamentului organic era cel puţin o stare istorică, pe cînd aceasta nouă nu avea nici o bază, totul era artificial şi factice, tot am copiat de la franţuzi, nimica bun. Nu ştiu părerea intimă a d-lui Maiorescu şi a celorlalţi. De formă lucrarea a fost găsită admirabilă şi chiar profundă. Eu bănuiesc astăzi că era în aceasta apreciare şi oarecare calcule politice. „Junimea" voia să-şi păstreze un om de marcă cum era dl. Theodor Rosetti. Este drept că în cursul acestui studiu, dl. Rosetti tămîia spiritul de la „Junimea", tendinţele societăţei şi chiar pe oarecare membri însemnaţi. Aşa, se vorbea în acel studiu de Beţia de cuvinte a d-lui Maiorescu. Mie de pe atunci nu mi-a plăcut de loc acel studiu, tema era dacă nu falşă, dar cel puţin foarte exagerată. Dl. Theodor Rosetti voia să dovedească, că în cazul cel mai bun, societatea a rămas tot la 178 179 starea Regulamentului organic şi că numai for- ■ mele s-au schimbat; în locul formelor de boieri,.M de ciocoi etc., s-au introdus formele de deputaţi, m senatori etc. Postulanţii au rămas şi sub regimui I nou ca şi sub cel vechi şi aşa mai departe. |: Deja găsim în acel studiu acea apucătură de spi- ^ rit care a devenit cu totul banală astăzi, precum : f profesorii fără şcolari, ofiţerii fără soldaţi, risipă 4 de bani în cheltuieli de lux, funcţionarismul de- ' venit o boală naţională etc. Ei bine, cine îşi închipuie că acest articol a fost > ocazia pentru ca dl. Theodor Rosetti să se facă ministru ? Zic că a fost ocazie aparentă, căci * dl. Rosetti avea alte drepturi pentru a deveni V ministru ; dreptul de om cult din familie boierească şi cumnat de fost domn. Studiul d-sale însă , a dat lustru tuturor drepturilor sale reale. In ade- * văr, dl. Maiorescu intră în ministerul d-lui Catargiu în aprilie 1874, influenţa junimistă începe a se simţi, iar atacurile contra guvernului con- | servator încep a împrumuta şi caracterul atâcu- ş rilor care erau îndreptate şi în contra Junimei • literare. In ianuarie 1875 vedem intrînd şi pe j dl. Theodor Rosetti în minister. Şi la ce minister ? J La lucrările publice. Pentru ce la lucrările pu- I blice ? Fiindcă în aprilie 1874 publicase în Con- | vorbiri studiul Despre direcţiunea progresului I nostru, în care vorbea despre căile noastre de co- [ municâţie, drum de fier, şosele. Să nu credeţi că este o simplă afirmare, am j auzit cu urechile mele la „Junimea" dîndu-se acest .! argument: Am auzit junimişti, cari aprobînd, bineînţeles, numirea d-lui Theodor Rosetti, ziceau : 180 — Pe Rosetti l-au pus ia locul lui la lucrări publice, fiind competent; iată-1 în poziţie ca să-şi realizeze programul, pe care 1-a dezvoltat în Convorbiri în studiul Despre direcţiunea progresului nostru. Şi o ziceau cu sinceritate. Ce timpuri fericite !... xvii O PRIVIRE GENERALA Scriind bucăţi-bucăţi aceste amintiri, nu-mi scapă din vedere punctul general, şi de multe ori îmbrăţişînd întreaga mişcare literară şi ştiinţifică de la „Junimea", constat ce mare rol au jucat Convorbirile şi societatea în cultura românească. „Junimea" a făcut cunoscut ţărei — vedeţi că nu zic cuvîntul a produs — oameni de întîia mînă în diferitele ramuri ale activităţei intelectuale. Prin „Junimea" s-a remarcat Eminescu, unul din cei mai mari poeţi ce i-am avut. Dl, Alexandru D. Xenopol este istoricul cunoscut în străinătate şi ale căruia lucrări sunt apreciate în toate centrele -culturale din Europa. Conta, care vine mai tîrziu la „Junimea" este singurul român care a conceput un sistem filosofic cu toate dezvoltările sistemelor marilor filosofi. Nu apreciez sistemul, apreciez concepţiunea, care este mare şi unitară şi care dovedeşte puternicia creierului. Dl. Carp este unul din cei mai însemnaţi oameni de stat ai României moderne. „Junimea" a mai pus în iveală un specialist superior, pe regretatul Alexandru Lambrior, întemeietorul filologiei ştiinţifice la noi în ţară, acel care a fixat legile fonetismului român şi care, 181 dacă ar fi trăit, ar fi fost un filolog cu reputaţie europeană în limbile romanice. Dar despre acesta mă voi ocupa îndată în special. Nu voiesc să uit pe dl. Maiorescu, care a fost sufletul acestei mari mişcări şi căruia se datoreşte într-adevăr introducerea metodelor pozitive în critică, în literatură, în artă şi în filologie. Cetiţi Convorbirile pînă în 1875 şi veţi rămînea înmărmuriţi de activitatea acestui om în toate direcţiile şi de siguranţa aprecierilor în toate materiile. Pot zice că fără dl. Maiorescu n-ar fi fost Convorbiri, n-ar fi fost „Junime", fără dl. Maiorescu şi fără dl. Iacob Negruzzi. La „Junimea" erau foarte multe spirite distinse. Aşa, dl. Pogor era un amator literar, care preţuia mai mult decît mulţi profesionişti. Şi alţii. Dar în capul nimănui nu era concepţiunea întemeierei unei şcoli, ca în capul d-lui Maiorescu. Dl. Maiorescu era protectorul şi stimulatorul tuturor talentelor pe care le întîlnea, el aduna tinerii, el îi încuraja, el se ocupa de fiecare în parte, el da direcţie, şi aceasta la început fără nici o altă preocupare. Aşa, cititorii acestor amintiri ştiu că eu criticasem nişte conferinţe ale d-lui Maiorescu ; aceasta nu 1-a împiedecat ca îndată ce a văzut că am oarecare dispoziţii pentru muncă, să nu mă îmbrăţoşeze. El a trimis pe Lambrior şi pe mine în străinătate, fiind ministru. El a făcut acelaş lucru cu d-nii Tocilescu şi Teodorescu, reprezentanţii şcoalei duşmane şi ireconciliabile literare şi ştiinţifice din Bucureşti, campionii din jurul d-lor Hasdeu, Ureche, Petru Grădişteanu şi alţii. Dar mă opresc asupra acestui subiect, căci aş avea de spus foarte multe. ALEXANDRU LAMBRIOR LA „JUNIMEA" Pe Alexandru Lambrior şi astăzi îl cunosc moldovenii, chiar generaţiile tinere, prin tradiţie ca să zic aşa. In Muntenia însă, unde n-a locuit niciodată, îl cunosc numai specialiştii filologi şi îl cunosc ca pe cel mai mare filolog pe care 1-a avut ţara pînă în 1884, cînd a murit. Cine ştie în ce hal de înaltă fantazie sau de ordinară ignoranţă era filologia română prin 1872, cine îşi aduce aminte ce sisteme aproape ridicole filologice, ce concepţii cu desăvîrşire greşite se împlîntaseră în spirite, dealtmintrelea foarte distinse, cum era şcoala transilvăneană şi acea a Academiei române, numai acela poate să-şi facă o idee de înalta operă ştiinţifică pe care Lambrior o începuse şi din care au rămas, din cauza morţei sale, numai începuturile, începuturi însă purtînd pecetea definitivă a lucrărilor ştiinţifice. Dar n-am a vorbi aici de Lambrior întors din străinătate, după ce fusese elevul serios şi strălucit al lui Gaston Paris şi al lui Darmsteter la şcoala de Hautes etudes de la Paris. Trebuie să vorbesc de modestul profesoraş, care într-o seară s-a dus la „Junimea" cu mulţi alţii, şi a rămas plnă ce „Junimea" s-a strămutat la Bucureşti, împreună cu dl. Maiorescu. Poate nimeni nu 1-a cunoscut mai bine decît mine, fiindcă am fost colegi nedespărţiţi de la clasa I gimnazială — Lambrior a făcut şcoala primară la Piatra — în liceu, la Universitate şi la Paris. Era un spirit distins şi foarte original, original poate mai mult decît trebuia, fiindcă în fiecare lucru i se părea că vede o parte nouă, neobser- 182 183 vată, asupra căreia se azvîrlea cu. toată ardoarea descoperirilor noi şi a propagărei lucrurilor inedite. Avea însă un lucru bun, revenea cu toată sinceritatea asupra erorilor de care apoi îşi dădea seama, fără să puie nici un amor propriu, calitate aproape exclusivă spiritelor de elită. Se născuse la ţară, trăise la ţară. Copilăria sa seamănă cu a lui Creangă. De aceea lui Lambrior i-a rămas totdeauna dragostea pentru ţăran, cultul limbei vorbite de ţăran, entuziasmul pentru tradiţiile, poveştile şi literatura poporului şi încrederea că pe aceste baze trebuie să ducem mai departe cultura. Acest lucru i-a determinat cariera de scotocitor al limbei vechi româneşti şi, în consecinţă, acea de filolog. Calificativul ce ne-a dat d-1 Pogor la „Junimea", adică lui Lambrior, Tasu şi mie, de cei trei români, nu este exactă ; adevăraţii trei români au fost la „Junimea" : Lambrior, Eminescu şi Creangă ; ei aveau cultul de tot ce se apropia de ţăran şi de trecutul lui. Mie mi s-a dat porecla de român, fiindcă mă ocupam de istoria românilor, dar eu eram departe de a judeca cu căldură şi cu dragoste viaţa acestui popor, de vreme ce eram simplu orăşan. Aş putea face următoarea clasificaţie cu privire la cei trei adevăraţi români : " Creangă rămîne ţăran povestitor toată viaţa. Eminescu se înstrăinează prin spirit şi cultură de viaţa românească, rămîne însă legat prin iubirea aproape inconştientă către trecutul acestei ţări, pe care din lipsa cunoştinţelor şi din cauza viei sale imaginaţii, îl transformă aşa cum îi plăcea. Eminescu iubeşte un popor român şi trecutul acelui popor, aşa cum el şi-1 creează, dar nu cum era în 184 realitate. Şi aici deci o simplă concepţie de poet şi de imaginativ. Adevăratul român este Lambrior. Pe un fond comun cu al lui Creangă, el se ridică prin inteligenţa şi cultura sa la înălţimea omului de ştiinţă, care îşi iubeşte profesiunea, dar mai ales materialul asupra căruia experimentează. Lambrior a iubit mult specialitatea sa, filologia, dar a iubit-o în mare parte şi fiindcă îi dădea ocazie zilnică de a se ocupa de trecutul acelui popor, de limba populară în care găsea formele cele mai curate, de limba actuală, pe care o diseca cu cruzime, voind să triumfeze în contra curentelor nesănătoase. Avea şi el puţină imaginaţie în felul lui Eminescu — după cum am spus mai sus — se entuziasma lesne, pleca iute pe o cale, dar fiindcă spiritul său erau disciplinat de la natură şi prin studii căpătase disciplina ştiinţifică, el ştia să se oprească la timp ; pe cînd Eminescu se afunda tot mai mult în închipuirile fanteziei sale. Din această corelaţie şi afinitate între aceşti trei oameni, s-a stabilit îndată legătura între ei. Eminescu niciodată n-a făcut haz de mine, nici eu de dînsul ; era prea mare deosebire de caracter, de cultură, şi de concepţiuni a lucrurilor. Cu Creangă iarăşi n-am avut raporturi, fiindcă bănuia în mine un teoretic crud, căruia nu-i place sentimentalismul sau consideraţiile patriotice şi naţionaliste. Din contra, lui Eminescu îi plăcea societatea lui Lambrior, şi lui Creangă de asemenea ; de cît simpatia acestora pentru Lambrior avea oarecare rezervă. Eminescu şi Creangă n-ar fi putut expune faţă de Lambrior tot ce-şi închipuiau şi credeau despre poporul român, ei ar fi găsit în inteligenţa 185 disciplinată a lui Lambrior o stavilă. îl iubeau însă fără a-i căuta societatea, dar cînd îl vedeau, simţeau adevărată plăcere. Pe Eminescu probabil că-1 jena mult prietenia mea cu Lambrior ; mai de cîte ori îl întîlnea pe Lambrior, mă întîlnea şi pe mine. De la cele întîi cuvinte ale lui Eminescu, care formulau în genere o teorie, eu îl contraziceam, zeflemisîndu-i părerile. Lambrior mai prudent şi natură mai ascunsă, măcar că simţea acelaşi lucru ca şi mine, ori tăcea, ori abonda cam slab în sensul lui Eminescu. Aceasta îl făcea să creadă că eu sunt un fel de intrus între amîndoi, lucru ce nu era de loc adevărat cu privire la Lambrior, De la un timp m-am hotărît să-i fac plăcere lui bietu Eminescu, aşa că, cînd ne întîlneam, eu după cîteva minute pretextam o treabă şi plecam, lăsîn-du-i pe amîndoi, adică pe un imaginativ naţionalist şi pe un complezent interlocutor. Creangă avea un adevărat cult pentru Lambrior, mai ales că erau din acelaş judeţ şi foarte aproape satele lor unul de altul. Cînd era vreo controversă la Junimea despre vreo zicătoare sau un cuvînt popular, între Creangă şi alţii, cu toţii făceau apel la Lambrior ; cum afirma Lambrior că se zice, aşa rămînea. TOT APROPO DE LAMBRIOR FILOLOGIA ŞI LIMBA ROMANA LA „JUNIMEA" „Junimea" s-a ocupat foarte mult cu limba şi filologia română. După literatură şi critică literară, aceasta a fost cea mai principală dintre îndeletni- 186 cirile ei. Polemice teribile s-au schimbat pe această temă. Ea a avut în sînul ei distinşi cunoscători ai limbei, precum gramatici ca Pavel Paicu, Ştefan Vârgolici şi Quintescu, filologi ca d-nii Burlă şi Lambrior, în frunte cu dl. Titu Maiorescu. Căci pe dl. Maiorescu îl găsim în frunte, atît în literatură cît şi în filologie. Dar să mă explic. Adevăratul filolog tehnic al „Junimei" era dl. Burlă ; acesta era versat în ştiinţa nouă filologică, acesta lua un cuvînt din limba sanscrită, îl ducea prin limbile indo-europeene, îl aducea la limba latină din timpul decadenţei şi-1 scotea nou-nouţ în limba română ; era metoda lui Bopp din Germania. Gramaticii se îndeletniceau a stabili regule, a critica pe ale altora. Dl. Maiorescu, fără a fi filolog de specialitate, poseda de ajunse cunoştinţe ca, cu spiritul său şi cu marele lui bun simţ estetic, să poată vedea Unde era absurditatea extremelor, să poată stabili o justă mijlocie şi apoi să conchidă. Lucrarea sa Despre scrierea limbei române este o lucrare nu atîta de erudiţie, cît de bun simţ şi de gust estetic în cercetările limbistice. Lambrior este la început încă, dar veţi vedea îndată că Lambrior abordează chestiuni încă netratate, sau cînd susţine ideile limbistice ale „Junimei", aduce argumente cu desăvîrşire noi. Se pasiona „Junimea" pentru asemenea chestiuni ? Toţi nu, desigur. Erau mulţi zeflemişti, în frunte cu dl. Pogor, pe care aceste chestiuni nu-i interesau decît din punct de vedere al ridicolului ; din acest punct de vedere însă îi interesau, găsind 187 un izvor de glume nesfîrşite în sistemele filologice al adversarilor, pe care specialiştii „Junimei" le combăteau. Ridicolul acelor sisteme dădeau ocazie vervei d-lui Pogor să facă apropouri. In tot cazul, asemenea chestiuni nu dezinteresau complect pe nimeni, fie dintr-un punct de vedere, fie dintr-altul. Astăzi e greu de conceput asemenea interes. In adevăr, astăzi, de bine de rău, s-a fixat ortografia limbei, un fel de ortografie fonetico-etimo-logică, în tot cazul nimeni nu dă mare importanţă ortografiei şi felului cum un autor scrie. Pentru ce ? Pentru că autorul n-are decît o pretenţie, ca sâ exprime ceea ce gîndeşte, nu se prezintă cu un sistem ortografic. Astăzi chestiile de gramatică sunt numai de domeniul şcoalei şi a celor de meserie. Cînd iese o gramatică, aceasta nu este un eveniment decît didactic, ceilalţi autori de gramatică sar asupra noului venit, îl critică mai mult ca chestie de tehnică şi rutină şi nimic mai mult. Astăzi filologia este o ştiinţă cu totul specială, cu dînsa nu se ocupă decît un număr restrîns de savanţi,, ea nu interesează pe marele public, cu toate că această ştiinţă are un interes mare, foarte mare, din punct de vedere a descoperirilor care se pot face cu ea pe diferite tărîmuri ale trecutului unui popor, pe tărîmul istoriei, al rasei, al obiceiurilor, al ideei de justiţie^ în trecut etc. ★ Nu tot aşa era acum 30 de ani. Pe atunci chestiunile limbei interesau pe toată lumea, nu numai interesau, dar chiar pasionau ; toţi oamenii cari se 188 ocupau pe tărîmul intelectual, sau aproape toţi erau filologi, limbişti, fiecare avea un sistem ş: propunea Unul. Bineînţeles că cea mai mare parte erau filologi de fantezie, propuitori de sistemt fanteziste, dar care deşteptau susceptibilităţile de amor propriu incalculabile. „Junimea" şi în aceste chestii a avut o notă justă, influenţînd în bine stabilirea unei ortografii şi introducînd principii sănătoase şi ştiinţifice în materie de limbă. Care era pe atunci starea acestor chestiuni ? Şi în contra cărui sistem şi căror oameni a avut de luptat „Junimea" ? Duşmanul, pe care 1-a combătut cu înverşunare „Junimea", în frunte cu dl. Maiorescu, a foit şcoala etimologică transilvăneană, şcoala adoptată de Academia Romană de pe atunci şi apoi de ministerul de instrucţie. în contra acestei şcoli, adversarii pe tărîmul litera-turei din cele două capitale ale ţărei s-au găsit de acord. Mişcarea nouă, atît la Bucureşti cît şi la Iaşi, respingea ortografia pe care şcoala transilvăneană voia s-o introducă. Pe lîngă sistemul etimologic transilvănean, mai era o şcoală contrară, dusă tot aşa de extrem, sistemul fonetic pur, bucovinean. Cum vedeţi Bucovina şi Transilvania, prin savanţii lor, erau ireconciliabile ; unii cădeau în extrem cu etimo-logismul lor, alţii cu fonetismul lor. Oamenii serioşi nu puteau să aleagă între amîndouă, ci să le combine cel mult, căci acolo era cea mai mare parte de adevăr. Dar fiindcă aceste chestiuni acum nu sunt cunoscute decît de specialişti, cred de folos să dau curs amintirilor mele şi să schiţez acele sisteme, 189 precum şi luptele pe care „Junimea'1 le-a dus cu acea ocazie. Este o pagină a mişcărei culturale de acum 30 de ani şi mai bine, pagină pe care nu o pot lăsa albă. ŞCOALA TRANSILVĂNEANĂ ETIMOLOGICA. DICŢIONARUL ACADEMIEI. ORTOGRAFIA MINISTERULUI DE INSTRUCŢIE Toată lumea ştie un lucru : că pînă acum, nu de mult, românii se Serviră de literele chirilice, îndată ce începură a seri româneşte. Cînd şi unde literile chirilice fură înlocuite cu cele latine ? La noi în ţară foarte tîrziu. Aşa, eu am început în clasa întîia primară la 1858 a învăţa literile chirilice şi numai în clasa a doua la şcoala de laTrei-Erarhi din Iaşi, profesorul meu Măcărescu — care a avut pe urmă şi o gramatică — a început a ne învăţa citirea şi cu litere latine. Prin celelalte oraşe ale Moldovei, literile latine au fost introduse mai tîrziu. Prin tribunale cam pe la 1859 şi 1860 a început transformarea. Am avut în mînă dosare din 1859 şi 1860, în care o hîrtie este scrisă cu litere chirilice şi alta cu litere latine. La liceul din Iaşi, cînd am intrat la 1861, am avut colegi din provincie, cari nu ştiau încă a ceti cu litere latine. In tot cazul, mişcarea latinistă a intrat şi s-a generalizat destul de tîrziu. Pe cît mi-aduc aminte din ce am ştiut o dată în această materie, Samuel Klein, cunoscutul scriitor român din Transilvania, a scris întîiaşi dată o gramatică, prin care a introdus litere latine în limbă, aceasta înainte de veacul al XlX-lea, iar adevă- ratul propagator al limbei latine a fost Şincai, care a scos pe la începutul veacului, prin 1802—1803, o gramatică română, poate chiar a reeditat gramatica lui Klein — nu pot preciza din memorie. Apoi a urmat o serie de gramatice române din Transilvania, din care cele mai cunoscute la noi au fost Tentamen criticum a lui T. Laurian şi Principia de limbă şi de scriptură a lui Cipâriu pe la 1841. Aceşti doi distinşi limbişti au fost obiectul criticilor puternice din partea „Junimei", Cipariu pentru principiile sale, iar Laurian şi Maxim pentru dicţionarul Academiei, cu redactarea căruia fuseseră însărcinaţi. Cînd mi-aduc aminte sistemele şi punctul de vedere din care plecau, îmi vine să surîd. Ei însă erau foarte serioşi, ei urmăreau un principiu ; latinizarea limbei române. Şi erau în aceasta preocupaţi de sentimentul naţional, voind să arate pe români ca un popor latin, cu o limbă curată latină, lipsită de orice elemente străine. Caut într^dins în Principia de limbă şi de scriptură ca să reproduc cu termeni proprii ai lui Cipariu, ce voieşte să facă din limba română. El zice : că „semtiesce lips'a de a reduce limb'a (ru-mânească) la una fopma mai ornogenia, mai primitiva" şi apoi de „a reînsufleţi mortele, uitatele, paresitele forme, cuvente şi semnări; a lepeda slovenismii etc. şi în locul loru a pleni cu termeni luaţi, candu alte funtâne ne voru lipsi, dein dia-lecto romane, a togmi cele împrumutate după formele şi esemplele ce ne înfacisieaza structur'a limbei, er'nu după linsoretatea buzelor, dupa pla-cutulu oriechielor". 190 îfi 191 Cu alte cuvinte, Cipariu voia să dărîme limba 9 veche, să clădească o alta nouă, cu elemente noi şi S să o scrie cu desăvîrşire almintrelea decît cum se 9 vorbeşte. Academia română intră în curentul jB acestor vederi, iar d-nii Laurian şi Maxim încep a ■ lucra în acel spirit dicţionarul românesc. M Aţi cetit vreodată acest dicţionar ? Rar găseşti 9 pe ici pe colea cîte un cuvînt românesc, el mai aj mult este latinesc. Aşa că la Junimea petreceam ■ adeseori, cetind pagini din acel dicţionar, aşa nu- ' mit românesc, pe care un român, care nu ştia latineşte, nu l-ar fi înţeles de loc. Iată cîteva exemple, care ne-au exercitat mult I timp verva la „Junimea" : aborire : („a naşte înainte de timp") abluire, abiecere, abscindere, i acclion, addere, additare, adegere, aderare (a estima în monetă) etc. In 1872, generalul Tell, ministru de instrucţie, decretează pe această bază o ortografie a şcoalelor ; • trebuie să adăugăm că acel ministru nu mergea • pînă a reproduce sistemul întreg, ci caută a-1 mai atenua, dar în fond este tot acelaşi. Mai mulţi scriitori români adoptară şcoala lui Cipariu şi Laurian, precum Eliade Rădulescu. Bărnuţiu o răspîndi la Iaşi printre discipolii săi; { mult timp fracţioniştii — partid politic — scriseseră aşa. în contra acestei şcoli se ridică cu putere dl. Maiorescu şi pe urmă dl. Burlă, iar în urma lor toţi oamenii cu bun simţ din ţară. Opera, pe care Convorbirile o făcu în această privinţă, fu o operă folositoare, ea readuse limba la ce era. Despre modul cum Lambrior a combătut şi el această şcoală se va vedea mai la vale. FONETIŞTII. — A. PUMNUL' Pe cînd în Transilvania înflorea asemenea şcoală, o alta contrară se înfiinţa în Bucovina, iar Pumnul, în gramatica scrisă în nemţeşte, propovădui sistemul fonetismului pur în scriere. Pumnul susţinea că fiecare cuvînt trebuie să se scrie cum se pronunţă, fără a se ţine seamă de origina etimologică a acelui cuvînt. Dl. Maiorescu, în articolele sale despre principiile scrierei şi în p critică a sistemului fonetic, arată imposibilitatea acestui sistem şi consecvenţele la care el ar ajunge. Rezultatul a fost că Convorbirile au adoptat un sistem intermediar, adăogînd pe lîngă cele 21 de litere luate de la romani, mai multe semne pentru diferite sonuri etc. Toate aceste discuţii şi critice ocupau seri întregi la „Junimea". In deosebi dl. Burlă cu articolele sale : observări critice asupra gramaticei limbei române de Cipariu, adusese pe dl. Pogor la exasperare. — Bine, cînd aveţi să sfîrşiţi cu caraghioslîcu-rile astea ? zicea el. Drept este că articolele lui Burlă erau foarte indigeste. Acest filolog luase principiile lui Cipariu filă cu filă şi la fiecare idee sau cuvînt a canonicului autor, el opunea altă părere, altă derivaţie a cuvîntului; incursiunile prin limba sanscrită erau prea dese, iar forma în care erau scrise prea somară. De aceea cînd intra dl. Burlă la „Junimea", mai mulţi zeflemişti se sculau în picioare şi luau pălăriile şi întrebau : — Ai ceva filologie în astă seară ? Burlă, natură domoală, răspundea rîzînd : i m 16* 193 T — Nu. Atunci zeflemiştii respirau cu satisfacţie şi se aşezau pe scaune. Insă polemicele d-lui Burlă, care au rămas legendare, au fost cu dl. Hasdeu. O luptă titanică a doi filologi. Cîţi autori şi cîte dicţionare şi-au aruncat unul altuia în cap campionii ! Noroc că şi le aruncau de la distanţă. Dar despre această polemică voi vorbi la locul cuvenit. Ceea ce a înveselit mult „Junimea" au fost studiile interminabile şi polemicele d-lui Burlă, apropo de cuvîntul raţă. Acest cuvînt, care reprezintă o pasăre foarte lacomă şi mîncăcioasă, a fost purtat prin toate limbile indo-europeene spre marea veselie a membrilor din .Junimea", care cum vedeau pe dl. Burlă că intră, începeau să strige : — Raţă, raţă, iaca raţa. Iar dl. Pogor, după ce i s-a spus, căci el nu citea asemenea lucruri, cum etimologia cuvîntului raţă derivă de la cuvîntul nu ştiu care din limba sanscrită, zise într-o seară : — Vezi, acum îmi explic gustul particular ce-1 simţim mîncînd o raţă şi de care nu-mi puteam da seamă ; era parfumul indo-european al raţelor mele din curte. Dl. Burlă nu se supăra. Un savant nu se supără de glumele profanilor, el se supără mai cu seamă de observările confraţilor. Un savant este un om foarte amabil cu toată lumea; cînd însă vine vorba ca să discute cu confraţii, numai atunci devine feroce. Articolele filologice ale d-lui Maiorescu erau citite şi ascultate cu interes, nu fiindcă erau ale d-lui Maiorescu, dar fiindcă erau scrise clar şi elegant, bine gîndite şi cu concluzii precise. Ceea ce 194 dovedeşte o dată mai mult că nici o specialitate nu este aridă, că totul atîrnă de la om, de la specialist. Dl. Maiorescu dădea articolelor sale filologice acea turnură literară bine cunoscută şi ştia să se ridice deasupra chestiilor de derivaţie, de sufixe şi prefixe, şi din acel moment el interesa pe toată lumea. Sistemul, prin urmare, al „Junimei" era următorul : Limba trebuie păstrată aşa cum a ieşit din fră-mîntarea poporului, fără a înlătura cuvintele de origină străină, care au căpătat împămîntenire. Cuvinte noi, trebuiesc primite numai acele care aduc idei noi, nuanţe noi sau care îmbogăţesc realmente limba, iar nu acele, care fără a corespunde la o cerinţă de mai sus, fac o inutilă şi o dublă întrebuinţare. Ca etimologie, limba română în cursul veacurilor a căpătat sunete noi, pentru care trebuiesc semne deosebite. Insa în ceea ce priveşte ortografia, nu trebuie să se uite că o scriere este o întrebuinţare de semne văzute, cu scop mai mult de a deştepta prin ele anume gîndiri şi dacă ea, prin natura ei, trebuie să fie în cea mai mare parte fonetică, nu trebuie să se neglijeze că trebuie să fie numai pînă unde sonul exprimă ideea. INTIIA SCRIERE A LUI LAMBRIOR CONTINUARE CU FILOLOGIA LA „JUNIMEA" Intr-o seara Lâmbrior şi cu mine ne duserăm la ora obicinuită la „Junimea", unde cum ne văzu dl. Pogor, ne strigă : _;, ,..... 195 — Veniţi, românilor, că am ceva pentru voi; Astăzi m-am suit în pod, unde ţin o parte din bibliotecă, să caut ceva, şi iată ce-am găsit... El scoase de sub masă un manuscript de vreo 50—60 de foi şi un altul gros de vreo 500 de foi pe hîrtie vînătă, ordinară, veche. Ne apropiarăm cu toţii, iar lui Lambrior îi străluceau ochii de veselie numai la ideea unui manuscript vechi, de care era foarte amator. Lambrior luă manuscriptul cel mai subţire şi ceti titlul : Tălmăcire românească a lui Oxenstiem, anul 1870 ; iar cel gros era intitulat : Pilde, po-văţuîri şi cuvinte adevărate şi poveşti adunate de d-nealui Vornicul Iordachi Golescul, jiul reposa-tului banul Radul Golescul. — Lambrior, îi zise dl. Pogor, ia vezi ce poţi face cu ele. Ce căuta o carte a contelui de Oxenstiern, suedezul, în pod la dl. Pogor, moştenit de la tatăl d-sale ? N-am nevoie să spun că pînă în veacul al XLX-lea, cărţi tipărite erau foarte puţine şi rare la noi în ţară ; boierii aveau biblioteci, dar biblioteci în manuscripte. Printre manuscriptele curente era şi acest fel de filosofie practică morală a contelui Oxenstiern. Cine o introdusese în ţară, nu se ştie, ştiut însă era că mai multe exemplare se găseau la diferite persoane. Aşa, Lambrior a găsit cu această ocazie pînă la 6—7 exemplare din Oxenstiern. Era un fel de morală curentă, care a trebuit să placă păturei intelectuale din veacul al XVIII-lea. Vădit că poeţii Beldiman, Conachi etc. au trebuit să se. inspire din asemenea rare manuscripte, de vreme ce lucrările lor sunt presărate cu maxime şi poveţe asupra omului,, asupra bucuriei, asupra întristărei etc. Cealaltă carte-manuscript era mult mai interesantă. Erau aproape 500 de pagini des şi mărunt scrise, care au trebuit să ocupe un lung şir de ani pe vornicul Iordache Golescul, pentru ca să adune aşa mare material de pilde, de vorbe, poveşti, istorioare etc. şi pe care le-a aşezat întocmai ca un dicţionar în ordinea alfabetică, Vornicul Golescul îşi justifica această mare colecţie printr-o prefaţă care începea cu cuvintele acestea : „vorba fără glume pare ca bucatele fără sare etc." Dar această colecţie avea ceva particular, avea o parte de glume, poveşti, istorioare pur pornografice şi această parte ocupa, pe cît îmi aduc aminte, aproape jumătate din volum. Nu îşi poate închipui cineva ce literatură imensă, bogată, pornografică, se afla în manuscriptul vornicului Golescul. Acest lucru atrăsese atenţia d-lui Pogor şi de aceea el zise : — Acuma, ia să cetim ceva din pornografiile vornicului Golescul. La aceste cuvinte pudicul Naum se făcu tqşu ca focul şi se retrase într-un colţ, pe cînd iubitorii de pornografii, ca d-nii Caragiani, Paicu etc. se apro-piară de masă. Dl. Pogor ceti vreo cîteva istorioare, — lăsînd genul aparte — foarte nostime. Iar Pavel Paicu, d-nii Caragiani şi Xenopol, împreună cu noi ceşti-lalţi, făcurăm mare haz, — Păcat, zise dl. Negruzzi, că asemenea lucruri nu se pot publica. — De ce să nu se publice ? zice dl. Pogor. Apoi pentru aceasta dau eu manuscriptul d-lui Lambrior ! 196 197 Mare ilaritate. — In tot cazul, replică dl. Negruzzi, nu în Convorbiri literare, căci se supără duduca de la Vaslui. Deschid un parantez. Această expresie, duduca de la Vaslui, însemna la „Junimea" protestarea cititorilor în contra publicaţiilor cam licenţioase în revistă. Iată de unde venea origina : Printre abonaţii Convorbirilor se afla şi o domnişoară de la Vaslui. O dată s-a publicat în Convorbiri nişte poezii prea libere. Imediat dl. Negruzzi a primit din partea acelei abonate o scrisoare, care zicea foarte gentil, cam următoarele : „Domnule redactor, „Am cetit numărul din urmă şi mărturisesc că poeziile cutare m-au scandalizat. înţelegeţi, d-le redactor, că o femeie poate orice ceti în mod anonim, dar ca să ştie alţii că ea citeşte asemenea lucruri nu-i totuna. Ori, d-ta ştii că eu sunt abonată la Convorbiri literare, prin urmare cînd se tipăresc asemenea lucruri, forţaminte d-ta îţi închipui că eu le citesc şi aceasta mă jenează. Dacă vei continua cu asemenea publicaţii, voi fi nevoită a mă dezabona şi cumpăra Convorbirile cu numărul, şi atunci vei putea publica lucruri şi mai pipărate, căci nu vei mai şti dacă le citesc, de vreme ce eu nu voi mai fi abonata d-tale." Nu ştiu dacă această scrisoare a fost trimeasă sau nu d-lui Negruzzi ; ştiu însă că de cîte ori se citea pentru Convorbiri vreo lucrare cam liberă, dacă era bună o lua, însă totdeauna adăuga : — Bine, bine, poezia e bună, dar ce fac eu cu duduca de la Vaslui ? închid parantezul. — Ştiţi una, zise dl. Negruzzi, de vreme ce dl. Pogor este amator de literatura lui lordache Golescul cea pornografică, de ce nu s-ar publica acea parte, purtînd editura Pogor-Pavel Paicu ? Pornografiile adunate de vornicul lordache Golescul nu erau mai grozave decît alte poveşti de asemenea natură. Aşa, ele nu întreceau Decameronul lui Boccacio, care este aproape o carte clasică ; erau ceva mai pipărate decît Les cents nou-velles, nouvelles, care se citeau la curtea uneia din reginele Franţei, mi şe pare Margareta de Bourbon — şi altele în genul acesta. Decît, este un decît, în veacul nostru fondul pornografic a rămas tot acelaşi, numai forma de a-1 exprima s-a mai subţiat, — şi poveştile şi zicătoarele lui Golescul erau ca formă de multe ori foarte crude. * Dar fiindcă e vorba de acest gen de literatură, să zic un cuvînt. E sigur că genul în care omul şi-a exercitat mai mult verva şi spiritul, şi a găsit mai multe lucruri hazlii şi apropouri, este acel pornografic. Fondul mai tuturor literaturilor populare este pornografia. La ţară trei părţi din glume, zicători şi poveşti poartă această pecetie. Literatura antică nu cam prea cunoaşte deosebirea dintre ceea ce este pornografie şi ceea ce nu. Grecii şi latinii nu se sfiau de a spune lucrurile pe nume şi a nu lăsa neexploatată această parte, care are totdeauna succes, fiindcă se adresează la instinctele eterne ale omului. Shakespeare nu se jenează a pune trivialităţi pe scenă. Moliere de asemenea. Iar literatura modernă — vorbesc mai cu seamă de cea franceză, pe care o cunosc mai de aproape — excelează în 198 199 acest gen, Gu toate silinţele senatorului Beranger şi ale parchetului, în Franţa pornografia înflo-. reşte. Iar la noi dl. Marghiloman, ca ministru de justiţie, a trebuit să adauge un aliniat în codul penal pentru protejarea bunelor moravuri. Dar unul dintre cei mai de spirit şi ingenioşi pornografi literari a fost, de sigur, dl. Hasdeu, în tinereţe, cînd se afla încă la Iaşi. Dl. Hasdeu a fost dat chiar în judecată la Curtea cu juraţi pentru atentat la bunele moravuri, din cauza unei nuvele foarte spirituale, dar foarte pornografică, numită Mămuca. Dar dl. Hasdeu a ieşit ca întotdeauna şi din această dificultate în mod glorios, producîn-du-se scandal şi mai mare, chipurile, cu ocazia re-primărei scandalului. A fost o adevărată petrecere apărarea d-lui Hasdeu în faţa justiţiei. Ştiţi cum s-a apărat dl. Hasdeu ? A venit cu toată literatura pornografică antică şi modernă, cu toţi marii poeţi şi marii prozatori şi ceasuri întregi a cetit bucăţi piperate din toţi autorii, în cît judecătorii, procurorii etc, ziceau într-una : „Destul, destul, ne-ai convins". D-sa n-a terminat pînă n-a făcut demonstraţia complectă cum că Mămuca sa ar putea figura în colecţia pentru educaţia tinerelor fete, faţă de grozăviile pe care le citise. Dl. Hasdeu a fost achitat. De altmintrelea, vornicul lordache Golescul, cu-legînd cu îngrijire toate poveştile şi zicătoarele pornografice, nu a avut de gînd de loc să facă o lucrare imorală, ci din contră o colecţie de literatură populară. * Cu această ocazie s-a încins în seara aceea la „Junimea" una din acele discuţii vii şi interesante : dacă pornografia poate produce lucrări de valoare 200 literară, sau dacă literatura trebuie să se limiteze numai în tratarea subiectelor decente şi cu exploatarea sentimentelor morale şi educatoare. „Junimea" s-a împărţit în două în discuţie. D-nii Naum, Vârgolici, Culianu, Melik, au apărat pudicitatea în literatură. Cînd zic că d-nii : Culianu şi Melik au apărat, zic că au dat din cap, aprobînd pe ceilalţi, căci papa Culianu n-avea obicei să-şi susţină părerile. Din contra, dl. Pogor susţinea că a lăsa la o parte spiritul şi invenţiunea unei aşa însemnate părţi, care ocupă viaţa omului, este 6 ştirbire. — Duceţi-vă la Păcurari, striga într-un elan mare dl. Pogor, d-voastră voiţi să castraţi literatura. Trebuie să adaug pentru înţelegerea cetitorilor, că la Iaşi în Păcurari stau birjarii seopiţi, sau scapeţii. Noi cîţiva am susţinut o mijlocie. Noi ârri susţinut că orice subiect poate fi tratat în artă şi literatură, cu o condiţie : că cel care-1 tratează să caute a nu cădea, fie în trivial, fie în obscenitate grosolană. Şi aceasta nu din punct de vedere moral, ci fiindcă atunci nu mai este artă. La aceasta adversarii ne răspundeau că cu teoria noastră n-am tranşat nimic, fiindcă mijlociile nu rezolvă chestiunile şi nici nu stabilesc teorii. — Da, adăugam noi, dar nici adevărul nu-1 poţi găsi niciodată în extreme. In timpul acesta Lambrior îşi luase amîndouă manuscriptele cu dînsul binişor ca să le ducă acasă. Mai mulţi se întrebară la ieşire ce are să facă Lambrior cu asemenea manuscripte. In adevăr, manuscriptele nu erau vechi ca să aibă o valoare din acest punct de vedere ; cel mai vechi era de la 201 sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Contele de Oxen-stiern nu s-a bucurat niciodată de o reputaţie de mare scriitor, iar o parte din manuscriptul lui Iordachi Golescul nu-1 putea utiliza : partea pornografică. Cu toate acestea, seara viitoare la „Junime" Lambrior veni -— şi eu care-1 cunoşteam foarte bine, constatam că avea un aer curios, nu aerul obicinuit. Cîţiva colegi, ca Ştefan Vârgolici, Xe-nopol, observară şi ei acelaşi lucru. — Ce are Lambrior astă seară ? întrebară aceştia. E impacient, nervos şi cam agresiv. — Cloceşte ceva, zise unul. — Ce să clocească, zic eu, a şi scos pui, sunt sigur. Lambrior trebuie să fi adus ceva de cetit la „Junimea". Dl. Xenopol îl apostrofă cu tradiţionalul cuvînt : — Scoate-o, scoate-o ! Lambrior făcea nazuri. Trebuie să zic cîteva cuvinte de caracterul acestui om distins. Lambrior avea un caracter cam ascuns. El nu era făţarnic, adică nu se prefăcea că simte ce nu simţea, nici nu spunea ce nu era adevărat, dar ţinea în sine ascunse lucruri pe cari ar fi putut foarte bine să le comunice altuia, şi pe care nu le comunica din cauza unui fel de modestie, amestecat cu îngîmfare — dacă pot să mă exprim aşa. Lambrior era modest, foarte modest, dar modestia lui ascundea sub ea sentimentul de încredere în valoarea sa personală ; nu avea modestia omului care se îndoieşte de ceea ce preţuieşte, ci modestia acelui care voieşte să se arate mai puţin decît este în realitate. De aceea se întîmpla următorul lucru : dacă nu căutai să-1 răneşti în amorul său propriu, Lambrior era fiinţa cea mai blîndă ; îndată însă ce-1 atingeai la vreo coardă simţitoare, Lambrior izbucnea cu o violenţă, de care nu credeai că e capabil un om, care de obicei era bun, blînd şi inofensiv. In adevăr, era foarte susceptibil şi foarte bănuitor ; o vorbă aruncată în aer îl neliniştea, cre-zînd că este vorbă de desconsiderare la adresa lui. De multe ori mă sfădeam cu dînsul în această privinţă şi-i ziceam : — Bine, mă omule, nu vezi că te superi şi te înfurii degeaba pe oameni ? Tu preţuieşti mult, foarte mult; eu care te cunosc, şi toţi ceilalţi cu mine ştiu lucrul, însă cu aerul tău pîşav şi modest, tăcînd, neamestecîndu-te în discuţii, cum voieşti să te preţuiască alţii care nu-ţi cunosc valoarea ta ? Produce-te, scrie, vorbeşte şi tu. — Apoi eu nu voiesc să fac pe fanfaronul, nu voiesc să întreţin lumea cu persoana mea. — Apoi dacă nu voieşti aceasta, nu te supăra cînd oamenii nu-ţi dau valoarea cuvenită. Asemenea scene se petreceau, bineînţeles, cînd Lambrior încă nu era cunoscut decît într-un cerc intim. Căci acest fel de nătîngie a lui 1-a făcut ca dintre noi el să fie cel din urmă care a început să publice în Convorbiri. De mult Xenopol tratase diferite chestii, de asemenea şi eu. Iar cele două manuscripte, de care am vorbit mai sus, nu fură pentru Lambrior decît o ocazie ca să-şi expuie o serie de idei pe care le avea, adică de atunci de cînd începuse Şi el a se ocupa, ca şi mine, de chestii de istorie, de filologie etc. 202 203 In deosebire de mine, lui i-au plăcut totdeauna cărţi vechi, manuscripte. Iar pe cînd pe mine mă atrăgeau studiile istorice, el avea o mare slăbiciune pentru limba românească şi, prin urmare, pentru filologie. La „Junimea" erau două curente limbistice. întîi era curentul dominant al d-lui Maiorescu, care era de părere ca limba să fie scrisă ţinîndu-se seamă de influenţa culturei noi, recent căpătată, limba Convorbirilor şi a tuturor literaţilor buni de la Iaşi, precum d-nii Iacob Negruzzi, Nicu Gane etc. Era aproape limba pe care o vorbim şi scrim astăzi cu neologismele ei. Acest curent era predominant şi am vorbit deja mai sus de dînsul. Celalt era curentul celor trei români, care voiau să re-învieze limba scrisă în veacul al XVIII-lea şi în jumătatea celui al XlX-lea, sau mai drept limba poeţilor Conachi, Beldiman şi a scriitorilor Costachi Negruzzi precum şi Vasile Alecsandri înainte de 1858, neadmiţînd nici un neologism, îndată ce cuvînt românesc sau romanizat exista. Era o reacţiune extremă, pentru a combate altă extremă : a transilvănenilor şi latiniştilor, care, precum am arătat, voiau să alunge din limbă chiar cuvinte româneşti frumoase, pentru a le înlocui cu neologisme latine sau latinizate. Lambrior era partizanul acelei şcoli; el voia, după cum se va vedea îndată, că noi să scrim limba pe care poporul o vorbea şi pe care o cultivaseră poeţii şi scriitorii din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XlX-lea. Partizanii acestei şcoli însă, partizani mai moderaţi, era Alexandru Xenopol, eram şi eu pînă la oarecare punct. De aceea scrierile noastre din acel timp se simţesc de această preocupaţie. Aşa, cei dintîi studiu pe care l-am publicat în Convorbiri, am căutat să-1 scriu în această limbă ; zic că am căutat, fiindcă îmi venea foarte greu să scriu o limbă, pe care n-o vorbeam întocmai. Aşa, primul studiu al meu îl întitulasem : „Studiu asupra atirnărei sau neatîrnărei românilor..." etc. Un capitol era intitulat : „înrîurirea slavonă". Dar, o repet, acest fel de a scrie îmi dădea mare muncă, căci scriind eram preocupat deodată de două lucruri : întîi de ceea ce am să scriu, şi al doilea de cuvintele de care să mă servesc. Natural îmi venea în minte cuvîntul de influenţă, trebuia să-1 înlăturez şi să mă gîndesc a-1 înlocui cu in-rîurire ; în minte îmi venea cuvîntul independenţă, trebuia să-1 îndepărtez şi să pun neatîrnare. Această muncă merge la un mic studiu, dar nu se poate persista într-o lucrare mai mare. In adevăr, cît timp am scris studii pur de doctrină şi fără polemică, m-am silit să-mi plătesc luxul unei purităţi de limbă în sensul şcoalei de noi concepută ; dar cînd îmi cetiam articolele publicate, ideile mi le recunoşteam, iar limba parcă era a altuia, nu a mea. Şi cu această ocazie să zic o vorbă de Vasile Conta. El vine în ţară din Belgia în 1874. într-o zi văd că intră la mine şi-mi spune : — Panule, am cetit studiile tale, sunt foarte bune, dar ce fel de limbă întrebuinţezi ? De unde ai scos tu limba asta ? Ce înseamnă acest arhaism ? Lasă-1 la dracu şi scrie cum vorbeşti,, ca toată lumea. Trebuie să adaug, că despre Conta ca junimist voi vorbi mai tîrziu, căci acest om superior ş-a dus la „Junimea" după ce plecasem eu la Paris şi îl regăsesc acolo cînd mă reîntorc. 204 C05 Ceea ce mă sfătuia Conta să fac, am făcut de nevoie. Cînd am început a face critica istoriei d-lui Hasdeu, o furtună s-a ridicat de la Bucureşti în contra mea ; am trebuit să polemizez, polemici foarte acerbe, după cum se va vedea foarte tîrziu. Şi atunci, preocupat ca să răspund şi să atac pe adversari, am lăsat deoparte limba curat românească, cu care nu eram deprins şi am început a seri în fuga condeiului limba obicinuită, aşa cum mai toţi o vorbim. Lui Lambrior i-am spus : — Ascultă, omule, ştii că m-am hotărît să renunţ la propaganda unei limbi curate, căci tare îmi vine greu să fac pe propagandistul. Tu ai trăit la ţară, tu cunoşti perfect limba ţăranului, eşti foarte obicinuit cu ea, prin urmare îţi vine uşor ca să gîndeşti în această limbă. Eu însă sunt un covrigar de oraş, mai departe decît pe dealurile Galatei şi a Cetăţuei, iar din partea Basarabiei pînă la Ungheni, n-am fost. Deci scriind trebuie să gîn-desc într-un fel şi să traduc apoi gîndirea în cuvinte care nu-mi vin deodată în minte. Apoi cu aceasta îmi şi mai îngreuiez stilul şi păcat, fiindcă trebuie să răfuiesc straşnic pe Teodorescu şi Toci-lescu, discipolii lui Hasdeu. Acestea le arăt pentru a lămuri scena de la „Junimea", pe care am să o descriu. Spusesem rîndul trecut că Lambrior venise cu două studii asupra manuscriptelor pe care i le dăduse dl. P.ogor. In seara aceea nu-mi aduc aminte dacă era dl. Maiorescu la „Junimea". Lambrior citi studiile sale despre limba română veche şi nouă şi despre literatura poporană (manuscriptul lui lordache Golescu). Fu ascultat cu 208 atenţie, căci Lambrior era stimat şi iubit la „Junimea". După lectură, urma să se facă discuţia. Cel dintîi care luă cuvîntul fu dl. Iacob Negruzzi : — Bine, Lambrior, d-ta ai lucruri minunat de bune, dar prea mergi departe cu limba veche ; adică de ce nu zici traducător şi zici tălmăcitor. Pe urmă, ia dă manuscriptul să caut o frază, care m-a izbit. In adevăr, dl. Negruzzi citi următorul pasaj : „Ca limbă, care poate sluji de pilduire a celor care vor să mai vorbească şi să scrie limba românească şi nu ţintesc la dărăpănarea ei desăvîrşită, fără nici un temei poreclită propăşire". — Asta-i ca în psaltire, zice dl. Pogor. Căci în definitiv, ce voieşti ? Voieşti să ne întoarcem la limba de acum 100 de ani ? —■ Nu voiesc de loc, strigă Lambrior încălzin-du-se, voiesc ca să vorbim o limbă curată, iar nu o limbă stîlcită şi schimonosită ca cea de astăzi, Cînd am cuvîntul noroc, de ce să întrebuinţez pe acela de fortuna, cînd am cuvîntul de prieten de ce să-1 înlocuiesc cu acela de amic, cînd am dragostea ce-mi trebuie amorul, cînd am cuvîntul de dar pentru ce să introduc pe acela oribil de cadou ? — Dar unele din aceste cuvinte sunt slave, obiectă cu timiditate Miron Pompiliu, care în calitatea sa de transilvănean era partizanul ascuns al limbei lui Cipar, Laurian şi Maxim. — Slavii ? ripostă Lambrior înfuriat. Apoi să-ţi dovedesc că cuvintele acestea, deşi slavone, sunt mai româneşti decît ale d-tale latine, fiindcă ele au intrat în geniul limbei noastre, s-au cristalizat; pe cînd cuvintele d-tale latine sau franţuzeşti nu 207 17 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I le mai poţi introduce decît stricînd structura lim-| bei şi lovind în geniul ei. Aşa, mă întreabă ci-| neva : „De unde ai cuţitaşul acesta ?" In limbai poporului răspund : „îl am de dar". Cu limbai franţuzită trebuie să zic : „îl am cadou". Iată deci că am schimbat construcţia, căci trebuie să dau j afară prepoziţia de. : — De ce, continuă Lambrior, madame în loc de doamnă ? Iată ce caraghiozlîc iese ca limbă : Mă adresez cuiva şi-i zic : „Să spui doamnei închinăciuni". Doamna este un substantiv feminin ■ şi are terminaţia femenină. Ia să vedeţi cum iese cuvîntul madame în loc de doamnă. „Să spui lui madame X închinăciuni". Prin urmare iată un , cuvînt femenin care în româneşte are articolul ca ] substantivele bărbăteşti. Tot aşa şi cu cuvintele Mărie, Sofie. Să spui lui Mărie, să spui lui Sofie etc. ] Observaţia lui Lambrior fiind foarte justă, ni- ] meni nu găsi să-i obiecteze ceva. j — Foarte bine, zise Ştefan Vârgolici, şi eu sunt de părerea ta, decît trebuie o măsură : pînă unde j să mergem în trecutul limbei ? — Sunt şi eu, continuă Lambrior, în contra arhaismelor şi a construcţiilor arhaice. Aşa, de exemplu, nu sunt pentru limba zicătorilor şi a proverbelor, nu sunt pentru inversiunile ce găsim în cronicari, dar sunt pentru orice formă, care astăzi încă se poate întrebuinţa şi sunt contra chiar alun-gărei cuvintelor slavone, de care sunt legate idei şi cu care s-a format fraze plastice, reprezentînd în limbă nuanţe de idei. — Eşti pentru cuvîntul nădejde şi a a nădăjdui? întrebă dl. Negruzzi. Mie mi se par prea ruseşti; părăseşte-le Lambrior. 208 — Ba nu le găsesc de fel, răspunse Lambrior, din ce în ce mai încălzit, fiindcă dacă le părăsesc însamnă că trebuie să părăsesc nişte expresii foarte frumoase. Aşa, pot zice eu „a trage speranţă ?", pe cînd zic perfect „a trage nădejde". Apoi am pierdut prin această frumoasă zicătoare : Cumintele făgăduieşte şi nebunul trage nădejde. Aici Junimea izbucni în rîs, fruntea tuturor se descreţi şi glumele începură. — Bine, hai să-ţi concedăm şi pe nădejde şi pe a nădăjdui. Dar Lambrior, fii modest, nu abuza de indulgenţa noastră, nu cere să-ţi concedăm prea mult, zise dl. Pogor. —- Cuvîntul vreme în loc de timp trebuie să rămîie ? întrebă un junimist pe Lambrior. — Se înţelege că da, răspunse cu vivacitate Lambrior, din cuvîntul vreme avem devreme şi diminutivul devremior. Se poate ceva mai graţios ? — Apoi cu tine şi cu explicaţiile tale, toate sla-vonismele sunt graţioase şi necesare, zise Xenopol. Veselia fiind generală, Lambrior se veseli şi el, căci simţi că are succes cu exemplele sale şi Lambrior era un om foarte curios : o mică contrarie-tate îl făcea mut şi morocănos ; îndată ce i se linguşea puţin amorul propriu, atunci devenea de o veselie scînteietoare, cuvintele şi glumele curgeau din gura lui, unele mai hazlii decît altele. — Am să vă cer, adaogă Lambrior rîzînd, încă o graţie. Să nu surguniţi cuvîntul dragoste; căci ce ar fi lumea asta fără dragoste ? — Ar fi lumea cu amor şi tot ar fi, zise dl. Pogor. — Da, replică Lambrior, mai în vervă decît oricînd, dar n-ar fi tot una. Aşa de pildă : O babă 209 17* bătrînă iubeşte pe un flăcău. Cum să-1 ademenească ? în limba poporului este răspuns : Baba va căuta ca să-şi facă de dragoste. Traduceţi-mi cu amorul d-voastră a-şi face de dragoste ! Poate ă-şi face de amor ? Apoi, este ceva mai gingaş decît expresia a se da în dragoste ? întreb la ţară pe o femeie : „Da Anica ce mai face ? — Ce să facă, s-a dat în dragoste cu Ion". Vede cineva doi tineri, un flăcău şi o fată, îmbrăţoşaţi, îndată mă cheamă şi pe mine şi mi-i arată : „ — Ia uite Lambrior cum se drăgostesc cei doi". Aveţi un echivalent în limba d-voastră cea nouă ? E drept că puteţi zice de o femeie că e gentilă sau că-i picantă. Eu prefer să-i zic că are drăgănele. La această tiradă nostimă ca formă şi foarte serioasă în fond, „Junimea" izbucni într-o veselie şi mai mare. S-a pus la vot dacă cuvîntul dragoste trebuie să rămîie şi cu umanitate, ba chiar cu entuziasm, se votă menţinerea acestui cuvînt. — Aşa filologie mai înţeleg şi eu, strigă dl. Pogor, iar nu sanscrita lui Burlă şi sufixele şi prefixele din gramatica lui Vârgolici. Bravo Lambrior, să ştii că din astă seară ai dragostea mea. Lambrior, din ce în ce mai în vervă adause : — Este aşa de adevărat că o dată ce o limbă şi-a stabilit structura ei, orice elemente noi intră ca corpuri străine, încît chiar dacă voieşti să o îmbogăţeşti cu alte cuvinte din limba maternă, încă noile cuvinte nu mai pot să se asimileze şi să facă trup cu cele vechi, măcar că, o repet, pot să aibă aceeaşi origină. Aşa, din cuvintele titio şi pleca-tio poporul a făcut tăciune şi plecăciune. Poţi însă astăzi din cuvintele naţio, factio, să faci năciune şi făcciune, aşa cum cîţiva caraghioşi se silesc ? Nu, ci va fi naţie şi fracţie, cel mult naţiune şi fracţiune. M-am întins asupra acestora pentru a arăta ce spirit distins şi ce original observator era Lambrior, şi cum avea toate aptitudinile ca să devină un mare filolog, dacă ar fi trăit. Evident însă că, în fond, teoria lui Lambrior cu o limbă curată românească era exagerată ; el nu voia să ţie seamă în ruptul capului de influenţa irezistibilă a cul-turei noi, care vrînd-nevrînd lasă urme în limbă, în ciuda regulelor şi chiar a naturei limbei. De altmintrelea, după ce s-a întors de la Paris, unde a făcut cum am spus cursul la „Hautes etudes" cu profesorul Gaston Paris, a revenit asupra acestei intransigenţe, la sentimente mai moderate şi mai juste. Lambrior în studiile sale, pe care le citise la „Junimea", a cam abuzat pe socoteala inovatorilor, pentru a-şi bate joc de dînşii. Aşa pentru ca să se vadă cum literatura pierde din farmecul ei cu neologismele, a pus în comparaţie o bucată de a lui Eliade scrisă cu neologisme şi alta a poetului Conachi, dintr-o scrisoare „către Zulnia". Nu mă pot opri de a nu reproduce aceste bucăţi. Iată versurile din Oracol la România a lui Eliade : De atîţi ş-atîţia secuii un geniu te protege Ca scutitorul angel şi mistic ca o sphynge Aceasta e credinţa ce avuşi d-eterna lege ; Că bunele principe dau consequenţi mai bune Că ceea care semeni, aceea vei culege. Licurg spre a-ntări legea în cuget îşi propuse 210 211 S-abdice la coroană, la interes-umane, L-affecţiune, la patrie, căminele străbune Şi zice o viri ai Spartei, prunci, virgini şi matroane Juraţi a ţine legile intracte, inviolate Juraţi că numai legile au drept de suverane etc. Acum, iată scrisoarea poetului Conachi „Cătrel Zulnia" : Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osîndire Este omul care-ţi scrie ! Mai pomeneşte-1 tu oare ? Ah ! de nu-1 vei mai cunoaşte de pe slove şi scrisoare !... Cunoaşte-1 de pe-a lui lacrămi ce le-i găsi pe hîrtie... Evident că o bucată nu se poate compara cu cealaltă. Numai Lambrior uită că Conachi a fost poet, însă Eliade nu. xviii ANIVERSĂRILE „JUNIMEI" Intr-o seară, „Junimea" fusese la dl. Pogor. In momentul cînd eram să plecăm cu toţii, dl. Jacques Negruzzi ne opreşte, zicîndu-ne : — Apropo, să ştiţi că de sîmbătă în două săp-tămîni are loc banchetul aniversarei „Junimei"... — Şi a Convorbirilor literare ? întrebă un nou venit. — Nu, rectifică dl. Pogor, ci numai a „Junimei". Noi n-avem nimic a face cu acea revistă proastă, în care Jacques tipăreşte tot felul de lucruri, care 212 nu se citesc aici. „Junimea" a existat înaintea Convorbirilor şi va exista şi după ele. Convorbirile nu pot trăi fără „Junimea", dar „Junimea" trăieşte fără Convorbiri, ea este eternă. Trebuie să fac două digresiuni. Intîia. Convorbirile nu era proprii ale societăţei „Junimea", ci mai mult ale d-lui Negruzzi, care le dirija şi se ocupa cu ele. De multe ori se publicau în Convorbiri lucrări care nu se citiseră la „Junimea" sau care, citite, se găsiră mediocre sau proaste. La reproşurile care i se făceau d-lui Negruzzi, în această privinţă, d-sa răspundea cu drept cuvînt : — Revista trebuie să iasă regulat în atîtea coli. Dacă ar trebui să public numai lucrurile bune, atunci Convorbirile ar trebui să iasă cel mult o dată la trei luni. De Convorbiri, cînd ele publicau ceva mediocru, sau vreo farsă de a d-lui Hasdeu, se lepăda toată lumea ; dl. Maiorescu cel întîi. Aşa cu ocazia pu-blicărei celei a doua farse La noi e putred mărul a d-lui Hasdeu, dl. Maiorescu — după cum se va vedea — a făcut o întîmpinare, declarînd că d-sa nu răspunde decît de aceea ce subsemnează. Cu toate acestea, era o legătură între „Junimea" şi Convorbiri literare, necontestat. în cei întîi ani „Junimea" contribuia la întreţinerea revistei, şi a încetat subvenţia numai cînd Convorbirile au început a-şi scoate cheltuielile. Ba chiar cînd Convorbirile, au început, chipurile, a pro- 213 duce ceva, dl. Negruzzi s-a crezut dator ca să comunice acest lucru „Junimei" şi să-i propuie ca să împartă cîştigul între toţi. Aşa, într-o seară, dl. Negruzzi ne zise : — D-lor, anul acesta Convorbirile au adus profit doi galbeni jumătate. I-am adus ca să-i împăr-ţim, adaogă rîzînd. Junimiştii răspunseră şi ei prin rîs. A doua digresiune. Dl. Negruzzi, pe lîngă directorul Convorbirilor, mai era şi factotum al societăţei „Junimea". Nimic nu se făcea fără d-sa. In toate chestiile, d-sa lua iniţiativa. Iubea Convorbirile, iubea societatea şi era activ şi întreprinzător. De aceea, pentru banchetul aniversarei, tot d-sa luă iniţiativa : alegea localul banchetului, stabilea preţul, încasa cotizaţiile etc. Cînd cineva avea ceva, care se raporta la „Junimea", tot la dl. Negruzzi se adresa. Dl. Pogor cu indolenţa sa cunoscută, nici nu voia să audă de asemenea lucruri. Şi, ceea ce e mai nostim, este că tot el învinuia — în glumă bineînţeles — pe dl. Negruzzi, că se amestecă în toate. — Al dracului ţiganul ista, zicea, se amestecă în toate. La care dl. Negruzzi răspundea : — Apoi dacă ar rămînea treaba ca Pogor să facă ceva la „Junimea", de sigur că noi n-am avea nici şedinţă, nici gazetă, nici prelegeri populare, nici banchet. Este un adevărat lazzarone, deviza lui este : „un dolce farniente". Iată de ce în acea seară tot dl. Negruzzi ne înştiinţa despre ţinerea banchetului aniversarei „Junimei". Acest banchet se ţinea în toţi anii aproape regulat. De cînd ? Nu ştiu. El avea particularităţile lui, despre care voi să mă ocup. Am spus că „Junimea" era o societate deschisă, cu deviza cam pretenţioasă : „entre qui veut, reste qui peut". Nu era de mirare ca într-o seară să vezi pe cineva nou venind la „Junimea". După prezenta-ţiile cuvenite, noul venit îşi lua locul şi nimeni nu se mai ocupa de dînsul. Cîte odată nici prezentaţii nu se făceau, cei vechi se întrebau încet unul pe altul : „Cine-i domnul ?" Şi atîta. Dacă noul venit mai continua încă cîteva seri, atunci cunoştinţa se făcea în mod natural, iar persoana devenea de fapt junimist. Din contra, dacă acest aer de indiferenţă şi de răceală a „Junimei" îl intimida sau îl supăra pe noul venit, acesta înceta de a mai frecventa vinerile şi nimeni nu se mai ocupa de dînsul. Cîteodată, vreun' membru curios întreba : — Apropo, ce s-a făcut dl. X ? — Nu ştiu, răspundea dl. Negruzzi ; nu mai vine la „Junimea". îl întîlnesc pe stradă, mă salută, dar atîta. Iar dl. Pogor repeta cu emfas deviza : — „Entre qui veut, reste qui peut". La banchetul de aniversare nu era aşa ; nimeni nu putea să vină, decît avînd o invitaţie personală, şi numai junimiştii serioşi sau constanţi, vechi şi noi, primeau invitaţie. Să explic. La literatură, ştiţi că nu se prea îngrămădeşte lumea, dar la banchete, da. Cu douăzeci şi cinci de lei tacîmul, ar fi voit mulţi să-şi plătească luxul de a participa la banchetul socie- 214 215 tăţei „Junimea", pentru ca a doua zi să povestească cele auzite şi văzute, cu mîndrie. Decît, în acest caz, banchetul n-ar fi fost în adevăr al „Junimei", ci un fel de banchet, fără nici o culoare determinată. De aceea dl. Negruzzi era foarte riguros asupra invitaţiilor. Pe cît mi se spunea, el avea o listă veche de numele celor întîi junimişti. In fiecare an, el consulta acea listă, ştergea pe cei morţi, adăoga pe cei noi, iar părăsirea frecventărei „Junimei" din cauze independente, nu făcea să se piardă dreptul de junimist şi acela de a fi invitat la banchet. Aşa, un junimist oarecare era nevoit să părăsească laşul şi să se mute la Craiova, de exemplu ; natural că nu mai putea frecventa un an sau doi „Junimea". El primea însă, la Craiova, invitaţia pentru banchet, şi făcea tot posibilul ca să vină. Aşa, de exemplu, colonelul Cerchez şi colonelul Scheletti, erau în garnizoană în diferite oraşe ; asta nu-i oprea să figureze pe lista d-lui Negruzzi şi să fie regulat invitaţi la banchet. Pe urmă, era un fel de solidaritate între membrii „Junimei". Cine fusese junimist practicant, rămî-nea junimist în orice parte locuia. Serile vedeai intrînd pe cineva, necunoscut pentru noi cei tineri, dar care era salutat cu strigăte de veselie de cei bătrîni. Era un vechi junimist, care avînd afaceri în Iaşi, nu putea să plece acasă pînă nu venea să petreacă o seară la „Junimea". Cam în asemenea împrejurări am văzut o dată acolo pe colonelul Cerchez. * Revin la preparativele pentru banchet. — Fiind unii dintre d-voastră noi, zise dl. Ne- 216 gruzzi, poate nu cunoaşteţi obiceiurile banchetului aniversarei. Iată-le : întîi trebuie să domnească veselia cea mai mare ; cine nu se simţeşte că poate fi vesel, să nu vină. Al doilea, trebuie să se facă mult spirit — fiecare trebuie să fie de spirit... — Valeu, strigă Miron Pompiliu, şeful caracudei, atunci ce ne facem noi ? —■ D-voastră, continuă dl. Jacques Negruzzi rîzînd, ne veţi servi nouă, ăstorlalţi, ca să facem spirit, şi, prin urmare, tot aveţi să serviţi la ceva. Apoi uitîndu-se la Mirmilik, care-şi trăgea teribil musteaţa, continuă răzînd : —- Al treilea, Mirmilik nu-şi va mînca musteaţa la masă căci am comandat un menu foarte copios. Al patrulea, fiecare junimist trebuie să aducă o bucată literară plină de spirit, iar Culianu este special invitat să prepare asemenea bucată, căci toată speranţa noastră de veselie o punem în verva lui Culianu şi în calităţile sale literare. Aici Papa Culianu plecă ochii în Jos şi mormăi ceva. „Junimea" zbucneşte în aplauze. — Papa Culianu a vorbit, strigară cu toţii, şi 1-a pus la rezon pe Negruzzi. în mijlocul hazului general, dl. Negruzzi continuă : — Bucăţile literare vor fi sărate, pipărate chiar, nu mă tem de duduca de la Vaslui, fiindcă ele nu se vor publica în Convorbiri, iar invitaţie la banchet nu-i trimet. Ştiu că Pogor aro să fie în largul lui, căci el nu poate vorbi două vorbe, fără să zică vro... Naum este obligat să asculte toate compoziţiile pipărate şi sărate, poate aşa va mai pune oarecare sare în versurile sale, făcute din lapte cu orez. 217 Aici dl. Naum se înroşi, şi fiindcă era foarte] susceptibil, nu i-a cam plăcut gluma d-lui Ne-i gruzzi. In timpul acesta dl. Maiorescu rădea, apoi cu un aer cam constrîns zise şi el : — Da, d-lor, cu toţii trebuie să aducem cîte o lucrare. — Chiar şi Bodnărescu o lucrare veselă ? întrebai eu. Bodnărescu trecea la „Junimea" drept poetul şi literatul cel mai sobru, mai toate lucrările sale se terminau cu pustiu şi cu nimica. — Desigur că da, adause Lambrior. El ne va ceti un pasaj din nuvela sa : O casă părăsită. Era o nuvelă lungă şi foarte anostă, plină de reflecţii pesimiste. Bodnărescu începu să rîdă căci, cum am spus, el era un om foarte bun, foarte blînd şi căruia îi plăcea să asiste la veselia altora. Dl. Pogor rămăsese de cîteva minute pe gîn-duri, în fine zise : — Am înţeles acuma, maistrul (Maiorescu) are să ne aducă şi el o lucrare la banchet. Dl. Maiorescu dădu din cap şi îşi trase barbi-şonul. — Eu, d-lor, zise dl. Caragiani, am să vă spun la banchet din nou povestea „ţiganului cu perjele". — Ce dracu, zise dl. Negruzzi, tocmai la banchet !... Şedinţa se ridică. Era la „Junimea" un profesor, Ionescu, — care-i mort mi se pare acuma — şi care luase la serios discursul d-lui Negruzzi. Ieşind în stradă, el îmi zise : — D-le Panu, trebuie cu toţii să aducem o bucată comică ? — Ia taci, d-le, i-am răspuns, n-ai înţeles că era glumă ? Spiritul nu se comandă. Bietul om uşurat' de această povară se duse acasă, unde probabil dormi liniştit. Din „Junimea" făceau parte mulţi militari. Mai întîi, doi coloneii şi anume : colonelii Scheletti şi Cerchez ; apoi Şerbănescu — mi se pare căpitan pe atunci — şi căpitanul Bengescu, actual general în retragere ; pe atunci căpitanul Bengescu făcea parte din linie, nu din intendenţă. Ce însamnă patima teatrului ! De pe atunci dl. Bengescu avea această patimă. In 1871 deja comisese o piesă : O palmă la bal mascat, comedie într-un act, publicată în Convorbiri. Mi-aduc aminte că cetind-o nu mi-a plăcut, era o comedie pe calupul celor franţuzeşti, îi lipsea însă verva şi spiritul; de altmintrelea, ca mişcare scenică, dl. Bengescu arăta de pe atuncea calităţi. Amintesc acest detail, fiindcă dl. Pogor în bucata sa umoristică, cetită la banchetul aniversarei, vorbea, după cum voi arăta, şi de un pompier mare şi lung. Curioasă impresie făcea căpitanul Bengescu asupra d-lui Maiorescu. Maistrul nu găsea nimic de reproşat d-lui Bengescu însă de cîte ori venea vorba de acesta, dl. Maiorescu zicea : — E un băiet bun, dar îi prea lung. întrebat odată dl. Maiorescu, ce înseamnă acest reproş, de care dl. Bengescu nu era de loc vinovat, el ne-a făcut atunci teoria oamenilor lungi, scurţi 218 219 şi mijlocii, teorie care, natural, nu era în favoarea d-lui Bengescu. In vinerea în care numai o zi ne despărţea de banchet, „Junimea" era curioasă să afle cine a lucrat pentru banchet. — Ai lucrat ceva ? se întrebau unii pe alţii. Fiecare răspundea : Nu. Numai d-nii Maiorescu, Pogor şi Negruzzi aveau un aer misterios. Se cunoştea pe figura lor că vor să ne prepare o surpriză. — Apropo, ne zice dl. Negruzzi, ştiţi că mîine seară o să avem de faţă şi autorităţile : pe prefect şi pe primar. Era în timpul guvernului Lascar Catargiu ; dl. Leon Negruzzi devenise prefect de judeţ şi dl. Nicu Gane primar. Fracţiunea liberă şi independentă ducea o mare campanie în contra administraţiei locale, mai cu seamă prin Uniunea Naţională, dirijată de dl. A. D. Holban, pe atunci duşman neîmpăcat al junimismului. Dl. A. D. Holban calificase cu mare noroc administraţia d-lor Negruzzi şi Gane cu porecla de : administraţia negruţigănească. — Să vină, zise dl. Pogor cu verva sa, însă bine-voiască să nu aducă Leon Negruzzi pe subcomisarii lui, nici Nicu Gane pe măturătorii de la primărie. BANCHETUL A doua zi, sîmbătă seara, membrii societăţei „Junimea" invitaţi începurăm, la orele 8 jum., 9, a ne îndrepta spre localul banchetului. 220 Banchetul se regulase a fi în casele d-lui Vasile Sculi, atunci otel şi mai tîrziu Jockey-Clubul. Intrarăm în grup mai mulţi, masa era aşezată în salonul cel mare, iar pentru lectură ni se rezervase o odaie din fund, la stînga. Odaia din dreapta era închisă. Cetitorii au să înţeleagă îndată de ce amintesc acest din urmă detail. Cu această ocazie am văzut un număr de junimişti vechi, pe care-i cunoşteam numai după tabloul portretelor membrilor „Junimei", căci trebuie să ştiţi că şi junimiştii se pozaseră în grup, ca orice societate care se respectă. Printre aceştia erau : d-nii Ciupercescu, Gheorghieş Racoviţă etc. Aceşti junimişti se uitau la noi cam curios, avînd aerul să se întrebe : „Ce caută caracuda asta aici ?" Iar noi, la rîndul nostru, ne întrebam : „Cu ce au putut servi aceşti oameni, avocaţi, moşieri, ■«Junimei» literare ?" Lambrior, Tasu, eu şi alţii am fi dorit să se suprime lectura, să ne punem la masă, căci nouă ne era foame şi masa avea un aspect foarte apetisant. Dar sunetul unei talance (clopot pentru oi şi boi) colosale, ne cheamă la lectură. Şi apropo de această talanca, pe care dl. Pogor o cumpărase expres, d-sa ne-a povestit convorbirea ce a avut-o cu negustorul, şi care e de toată nostimada. Acestui om de spirit i-a venit în gînd să se ducă să cumpere o talanca, care să servească de clopoţel la întrunirea „Junimei" din seara banchetului. Intră la un negustor de fierărie, un evreu, la care se găsesc asemenea obiecte. — Jupîne, îi zice dl. Pogor, te rog să-mi dai o talanca. — De oi sau de boi ? întrebă evreul. 221 — Ba de boi, s-a grăbit dl. Pogor să răspundă.; Această anecdotă preţuia cit o bucată umoristică• şi a avut un succes nebun. La sunetul talancei de boi a d-lui Pogor, junimiştii ascultară, ca şi cum ar fi fost deprinşi cu dînsa toată viaţa. Intrară în odaia preparată pentru lectură. — Ei, acum să vă citesc ceva, zise dl. Maiorescu, cu acelaşi glas care la alţii ar părea a fi afectat, dar care la d-sa s-a asimilai aşa cum însuşi na-tura-i, încît pare firesc. Zicînd aceste, scoase un caiet şi începe a ceti. Era o bucată cu pretenţie de spirit, în care dl. Maiorescu trecea în revistă mai multe incidente de la „Junimea" şi în care vorbea şi de mai mulţi junimişti. Nu pot să-mi aduc aminte de loc de nici un detail din această lectură ; dar impresia, atît a mea cît şi a celorlalţi, mi-o amintesc perfect. întîi însă un parantez. Orice bucată scrisă pentru banchetul aniversarei „Junimei" trebuia să trateze despre „Junimea", despre „Junimea" intimă, familiară, cu defectele ei; trebuia să fie o satiră, cetită între acei care aveau un rol în ea. Prin urmare, lucrarea d-lui Maiorescu era şi ea de această natură. A cetit-o frumos, a căutat să-i dea haz, a subliniat cu măiestrie aşa numitele cuvinte de spirit... dar vai !... satira n-a avut efect, ea a provocat zîmbete de complezenţă, a avut cum se zice un simplu succes de stimă, dar atît. Admiratorii d-lui Maiorescu, adică cu toţii — căci cu toţii eram admiratorii d-sale, şi cu drept cuvînt, — se uitau pe furiş unii la alţii, ridicînd din sprincene cu disperare. Unul dintre noi, chiar avu curajul să ne şoptească : — Hai să ne gîdilăm unul pe altul ca să putem rîde. Maistrul care avea totdeauna succes la tribună, în conferinţe şi în scrieri, cînd a voit să facă o lectură de intimitate, pe tema veseliei şi a spiritului, nu reuşise. De ce ? Ca să răspund, trebuie să fac o digresiune cam lungă. De ce ? Am să afirm o aşa numită enormitate : Pentru că dl. Maiorescu nu-i om de spirit. Da, are toate feţele inteligenţei unui om de valoare, însă îi lipseşte faţeta uşoară, briliantă, scînteie-toare, care face podoaba efemeră a inteligenţei cuiva. Ar fi de scris o carte asupra acestui subiect foarte curios şi complicat. Sunt oameni foarte inteligenţi, fără să aibă ceea ce se numeşte spirit. Sunt oameni de spirit, dar care nu au inteligenţă serioasă, care nu pot să meargă mai la fund de suprafaţa lucrului. Sunt unii care maniază ironia, fără a atinge fondul. Alţii, spirite drepte şi de bun simţ, fără nici un lustru şi podoabă. La rar capete se găsesc întrunite calităţile şi de fond şi de podoabă. Rar oameni au şi inteligenţă profundă şi spirit şi ironie. Iată dl. Maiorescu. Pe lîngă inteligenţa superioară necontestată, are ironia muşcătoare sau cuvîntul de spirit malicios, care loveşte, care răneşte chiar. Această din urmă parte necontestat că este un fel de spirit, o faţă scînteietoare a inteligenţei. 222 223 Dar aceasta nu e încă spiritul propriu-zis. Spiritul nu loveşte, nu răneşte, el încîntă, delectează, — el delectează chiar pe acela pe socoteala căruia se face. Un om de spirit face spirit pentru spirit, fără vreo intenţie, fără să se gîndească a muşca pe cineva. Un om de spirit face spirit chiar pe socoteala lui. Ce este spiritul ? Aş fi mulţumit ca să mi-1 definească cineva. Aş îndrăzni să zic că este un fel de exagerare de raporturi dintre lucruri cunoscute şi ştiute, pornind însă de la o observaţie justă ; este a pune în lumină viuă o parte neprevăzută din observaţia unui lucru, lăsînd în întunerec celelalte calităţi ale lucrului ; este acea ciocnire a două sau trei idei disparate, apropiate între dîn-sele în mod artificial şi scoţînd din acea ciocnire o observaţie, care normal nu iese din nici una din acele idei, luate separat. Dar iată-mă pe cale de a da o definiţie a spiritului ; aceasta m-ar duce prea departe. De aceea în loc să umblu cu definiţii, să iau o cale mai practică, să iau calea exemplelor. Aşa, cine a cunoscut pe Costică Bobeică, ştia că era un om foarte de spirit. Dar atît, el era incapabil să facă un rezonament de cinci minute ; era de spirit fără să aibă o inteligenţă consistentă. Neuitatul C. A. Rosetti era şi inteligent, dar era mai cu seamă de spirit, şi iubea spiritul mai mult ca orice. Pentru a face glume, el lăsa o chestie serioasă, el nu se sătura de societatea lui Costică Bobeică şi a lui Mişu Cornea. Acesta era o inteligenţă frumoasă, dar care era în stare să-şi dea toată inteligenţa lui pentru un cuvînt de spirit. Dl. Sturdza, inteligent, o inteligenţă foarte serioasă, dar îi lipseşte spiritul şi, nu ştiu, poate fiindcă îi lipseşte spiritul îl urăşte, sau îl urăşte fiindcă i se pare frivolitate. Cu toate acestea, nu este un om care să nu facă cîte odată spirit, chiar dacă nu voieşte. Şi pe dl. Sturdza l-am văzut astă iarnă la Senat făcînd spirit pe socoteala celor două partide conservatoare. Iată dl. Carp. Vezi, acesta are şi inteligenţă şi spirit, are şi adîncime de cugetare şi joc strălucit de minte. Iar lumea e deprinsă ca să întîlnească aşa de rar întrunite aceste două calităţi, încît de multe ori d-lui Carp îi strică cînd face şi spirit pe lîngă lucrurile pe care le spune serios. Decît, în acest caz, mă întreb : Oare această critică ce i se face d-lui Carp nu porneşte din invidia celor care nu au spirit ? Să închid însă digresiunea. Dar închizînd chiar digresiunea şi intrînd în subiect, am să dau un exemplu şi mai tipic cu privire la observaţiile de mai sus. Cel care urmă d-lui Maiorescu în cetirea lu-crărei sale, fu dl. Pogor. Ei bine, iată tipul omului de spirit, spirit natural, fără pretenţie şi fără tendinţă. La dl. Pogor spiritul zbucnea în mod brusc, dintr-un izvor absolut curat. Natural că dl. Pogor este un om foarte inteligent, dar n-are acea inteligenţă consistentă, sistematizată, în care se încrustează ideile şi gîndirea, adîneind lucrurile şi făcînd un tot. Superior d-lui Maiorescu într-o privinţă, necontestat că era inferior în cealaltă. 224 225 Succesul d-lui Pogor în acea seară la banchet a fost enorm. Era o satiră scrisă în versuri. Mi-aduc perfect aminte de cele mai mici detaile, dar e greu s-o relatez cetitorilor, fiindcă tema era scabroasă, foarte scabroasă. Voi atinge totuşi chestia, modificînd oarecum tema şi transf ormînd intenţiile. Aşa, dl. Pogor îşi închipuia oarecum Convorbirile literare ca un fel de otel liber, unde fiecare putea să intre şi să iasă fără să dea vreo socoteală cuiva. Scriitorii de la Convorbiri erau figuraţi ca diferiţi călători, care trăgeau în gazdă pentru o zi sau două la otelul Convorbirilor, îşi aşezau bagajele, îşi băteau joc de otel şi plecau fără să plătească. Nu era aceasta tema, era alta absolut pornografică, dar eu o deghizez sub forma aceasta, căci altmintrelea nu aş putea vorbi nimic. Dl. Pogor lua în revistă pe toţi care şi-au bătut joc de otel, adică pe toţi care au scris în Convorbiri, şi făcea cu spirit tot felul de observaţii asupra genului de scriere şi asupra prostiilor scrise. Se înţelege că pudicul Naum trebuia să aibă rolul principal, căci de, ca pudic, ce căuta în asemenea otel ! Şi atunci dl. Pogor, după ce descria platonismul literar al d-lui Naum, îl punea într-o situaţie mai pi-ar-tică şi mai decisivă, şi sfîrşea cu următoarele versuri : Tar cînd este ca să fie, El face filosofie. O parte nostimă a acelei lucrări era relativă şi la căpitanul Bengescu, actualul general în retragere, membru în clubul conservator numărul einz. Dl. Pogor, după ce descria halul în care ajunsese otelul (Convorbiri literare), după ce găzduise atîţia 226 şi atîţia voiajori (scriitori), într-un fel de comize-raţie pentru otel, adăoga în versuri, a cărora idee era : ,,In urma tuturor mai vine şi un pompier înalt şi lung, etc., etc." Această parte şi cea privitoare la pudicul Naum au fost cuiul poeziei şi succesul serei. A mai cetit o bucată şi dl. Negruzzi, care a plăcut foarte mult. Căci trebuie să spun că unul din cei care avea spirit umoristic la „Junimea" şi ale căruia bucăţi satirice aveau mai mult succes era dl. Iacob Negruzzi. LA MASA Trecurăm cu toţii în sala banchetului. Aici iar, conform democratismului celui mai larg, fiecare îşi luă loc la întîmplare şi veselia cea mai liberă începu a domni. O paranteză. „Junimea" care deşteptase atîtea animozităţi în ţară din cauza superiorităţei de cultură şi a ascuţimei criticei membrilor ei, nu putea scăpa şi de reputaţia că membrii ei iubesc orgiile şi se dedau la petreceri şi beţii. Cînd voi vorbi de lupta între Bucureşti şi Iaşi, am să mă ocup şi despre o satiră bucureşteană intitulată : Muza de la Borta rece. Borta rece era şi este o crîşmă renumită, iar bucureştenii nu crezură a critica mai cu fineţe „Junimea", decît susţinînd că şedinţele acestei societăţi se ţin la crîşma de la Borta rece. Ei bine, şi aceasta era o calomnie ca multe altele. Membrii „Junimei" erau de o sobrietate 227 rară în privinţa băuturei, nu zic aceasta cu privire la sexul frumos. La banchet dl. Pogor mai n-a băut, d-nii Maiorescu, Iacob Negruzzi etc, de asemenea. Greul 1-a ridicat răposatul Leon Negruzzi, care era un om aproape de două ori de înalt şi de gras cît dl. Iacob Negruzzi, şi era deci natural ca să mă-nînce şi să bea bine. Greul l-am ridicat şi noi cei tineri, care am băut ţapăn ; 1-a ridicat Eminescu. Dar eram oameni prea bine crescuţi şi cuviincioşi ca vreunul din noi să treacă măsura. Ne-am pus la masă la 10 ore şi ceva, ne-am sculat la 2. Pînă la 12 am mîncat şi băut, de la 12 încolo s-au ţinut discursuri, discursurile cele mai mirobolante, fantastice şi glumeţe, posibile. Nici un toast ceremonios. Nu s-a băut în socoteala nimănui în mod formal, aşa cum se obicinuieşte la alte banchete. Ne încălzisem cu toţii de glume şi de veselie. Cel întîi care a luat cuvîntul a fost dl. Iacob Negruzzi. In toţi anii d-sa lua întîi cuvîntul. Pentru ce ? Pentru ca să facă istoricul societăţei „Junimea", să caute să-i determine data înfiinţărei, fără să reuşească vreodată. Cînd dl. Iacob Negruzzi cerea cuvîntul, o aclamaţie generală îl saluta, căci toată lumea ştia că are să pronunţe acelaşi discurs ţinut de 14 ani, presărat cu evenimentele din urmă şi cu incidentele proaspete. Din acel moment, veselia începea în mare. — D-lor, începu dl. Negruzzi, sărbătorim aniversarea „Junimei". Ca să sărbătorim aceasta, trebuie să ştim cînd s-a născut ea... — Nu se ştie, nu se ştie, întrerupseră mai mulţi. — Origina „Junimei" se pierde în noaptea timpurilor, striga dl. Pogor, este o îndrăzneală a o cerceta. — Daţi-mi voie, nu mă întrerupeţi de la început, strigă dl. Negruzzi. Chiar dacă s-ar pierde în noaptea timpurilor, încă avem datoria să mergem pînă acolo ca să o găsim, daţi-mi voie deci ca să vorbesc. La 1862... întreruperi. — Nu 1862, ci 1863... — Fie 1863, continuă dl. Negruzzi, Vasile Pogor s-a dus într-o seară la Maiorescu, la şcoala din Trei-Erarhi, nu ştiu pentru ce. A stat acolo toată seara. — în ce lună din 1863 ? strigară mai mulţi. — în luna lui februarie, replică dl. Negruzzi. Mai multe voci: — Nu în februarie, nu, nu-i adevărat. — In sfîrşit era iarna, strigă exasperat dl. Negruzzi. Reîncep. In 1863, iarna, Vasile Pogor se duce la Maiorescu în curtea Trei-Erarhilor, iar de acolo iese împreună cu Maiorescu. — Era şi Carp, replică unul. — Ba nu era Carp, replică altul. Dl. Negruzzi continuă : — Discuţia care se începuse între Maiorescu şi Pogor în casă nu era sfîrşită ; ca s-o sfîrşească ei se opresc în dreptul fanarului din faţa clopotniţei... — Nu e adevărat, strigă dl. Pogor, ne-am oprit în dreptul fanarului de la biserica catolică, nu pentru a sfîrşi discuţia ci pentru altă ceva... Aici un mare hohot de rîs. 228 229 Dl. Negruzzi continuă : — Maiorescu susţine contrariul. Prin urmare, nu ştiu sub ce impresie erau amîndoi, atîta ştiu că lui Maiorescu i-a venit bizara idee ca să înfiin- 1 teze societatea a căreia aniversare benchetuim... — Nu lui Titu i-a venit ideea, întrerupse dl. Pogor, ci mie, toate ideile mari vin de la mine. — Ba lui Maiorescu, întrerupseră mai mulţi. — Această societate, continuă dl. Negruzzi, a trecut prin multe peripeţii... La aceste cuvinte dl. Pogor se sculă cu paharul în mînă şi, întrerupînd pe dl. Negruzzi, începu : — D-lor, nu vă potriviţi'minciunilor d-lui Negruzzi, el nici n-a fost atunci, nici nu ştie, vorbeşte din auzite. Eu chiar, care am fost, nu pot să precizez nimic, nu ştiu dacă geniala idee a în-fiinţărei „Junimei" ne-a venit în 1863 ; nu ştiu mai la urmă chiar dacă era vreun fanar, fie înaintea Trei-Sfetitelor, fie înaintea bisericei catolice ; nu ştiu, fiindcă este foarte mult de atunci, este un veac de om. De aceea, decît să vă potriviţi palavrelor lui Iacob Negruzzi, să declarăm cu toţii că asupra naşterei „Junimei" nu se poate şti nimic, căci origina ei se pierde în noaptea timpurilor. Aclamaţiile cele mai călduroase subliniară discursul d-lui Pogor. Iar pînă la anul viitor, adică pînă la un nou banchet, rămase ideea stabilită că „Junimea" n-are origină sigură. Discursurile se succedară discursurilor, însă şi aici „Junimea" se deosebea de alte societăţi. Care a avut de spus ceva de spirit pe socoteala producţiilor literare ale altuia, acela a luat cuvîntul, arătînd în mod comic calităţile literatului şi serviciile aduse literaturei române de Convorbirile literare şi de „Junimea". Nimeni n-a fost trecut cu vederea, toţi ne-am zeflemisit reciproc. Poeţii, sentimentalii mai cu seamă, au fost obiectul a marei ironii. In sfîrşit, dl. Negruzzi n-a uitat să închine şi în sănătatea, „duducăi de la Vaslui". — D-lor, dacă n-aş avea de abonată pe „duduca de la Vaslui", şi dacă Pogor ar seri mai des, Convorbirile n-ar mai putea fi cetite în locuri cumsecade. „Duduca de la Vaslui" este simbolul mora-lităţei acestei reviste, pe care Pogor din fericire o profanează foarte puţin şi numai din cînd în cînd cu proza sau cu versurile lui scandaloase. Discursul fu aplaudat. Iar dl. Pogor replică : — D-lor, romanuri sentimentale ca Mihai Ve-reanu al lui Iacob Negruzzi au făcut pe lumea de gust să părăsească cetirea Convorbirilor. Această revistă, graţie lui Negruzzi, a ajuns a fi citită numai de fete bătrîne, urîte-şi sentimentale, ca „duduca de la Vaslui"... Animaţia era generală. Intr-un colţ Eminescu, pe care un pahar de vin îl făcea foarte expansiv — căci de natura lui era tăcut — ciocnea şi se îm-brăţoşa cu un junimist nou, proaspăt venit. în mijlocul zgomotului general, am tras cu urechea, fiindcă eram pe aproape, să aud ce vorbeşte Eminescu cu noul venit şi am surprins următorul dialog : Noul venit: Eminescule, dragă, în sănătatea Venerei şi Madona. Eminescu : Lasă de o parte Madona, să închinăm pentru Venere. Noul venit: Şi pentru poet şi pentru proletar. 230 231 Eminescu: Bravo ! Scumpe amice, ştii că-mi placi ! Apropo, cine eşti şi cum te cheamă ? dragă prietene. Noul venit: Mă cheamă Ionescu. Eminescu : Poate să te cheme şi Bandraburgă, poţi chiar să n-ai nici nume, tot prieten îmi eşti, să bem ! In timpul acesta observ că parcă se prepară ceva. Aşa, dl. Ciupercescu şi încă unul-doi bătrîni junimişti se scoală în mod misterios de la masă şi vorbesc cu un chelner, apoi revin şi se aşează lîngă dl. Naum, uitîndu-se impacienţi spre uşa din stînga, din fundul salonului. Am spus de la început că la stînga sălei banchetului era o cameră, a cărei uşă era închisă. într-un moment dat, aud deschizîndu-se încetişor pe jumătate acea uşă, şi două capete de femei, una blondă şi alta brunetă, se iviră răzînd. Tablou. Erau două actriţe franceze, dintr-o trupă de operetă, mi se pare a d-nei Keller, care şedeau în acel otel, două actriţe tinere şi frumuşele. Am înţeles ce vorbise Ciupercescu în mod misterios. Era o farsă care i se prepara lui Naum. Dar este un proverb care zice : „Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte". Dl. Pogor zărind pe actriţe se uită la dl. Maiorescu şi făcîndu-i semn, strigă : —• La Centrala ! la Centrala ! Atunci „Junimea", uitîndu-se la dl. Maiorescu, repetă îndată în cor, formidabil ! — La Centrala ! la Centrala ! la Centrala ! 232 Dl. Maiorescu făcu mare haz şi primi aceste ovaţii fără nici o displăcere. Cu toate aceste, gluma aceasta : „la Centrala", aducea d-lui Maiorescu amintiri triste, şi pentru ca cititorii să înţeleagă şi gluma şi aluzia să deschid un parantez. Cu mult înainte, pe la 1862—1863, mi se pare, dl. Maiorescu era să fie victima unei urzeli infame din partea numeroşilor săi duşmani. Venit în Iaşi, cultura şi talentul său impun celor puţini, dar deşteaptă ura în cei neculţi, mai cu seamă din cauza ideilor sale cu desăvîrşire deosebite. Fracţioniştii, după cum am arătat, îi jurară ură de moarte şi căutară să-1 lovească prin toate mijloacele. Iată cum li se prezintă ocazia. Dl. Maiorescu se însărcina ca să predea un curs de pedagogie la Şcoala Centrală (şcoală normală de fete). Tot atunci este schimbată directoarea de la acea şcoală, care începe a urzi intrigi. Cursul mi se pare era de la 5—6, prin urmare, în timpul iernei seara ; o mulţime de invenţiuni începură a circula în jurul acestui curs, versiuni pe care o ceată de profesori fracţionişti le exploatau cu răutate. Dar lucrurile nu trebuiau să se mărginească aci, răutăcioşii căutară a preciza, şi iată ce găsiră. Cînd dl. Maiorescu se ducea la ora 5 la Şcoala Centrală natural că stătea 3 sau 5 minute în salonaşul de aşteptare al directoarei. Subdirectoare era domnişoara R., o fată şi bătrînă şi urîtă şi cam gheboasă. Aceasta îi ieşea înainte şi-1 primea, deci o mică conversaţie de cîteva minute. Această 233 conversaţie fu punctul de plecare a tot felul dej cancanuri şi, pe urmă, a scandalului. J Un număr de eleve, fete de cîte 20 ani, înce-îj pură a fi intrigate, poate chiar din gelozie. Ele: începură a Spiona pe la uşi, a se uita pe borta I cheiei şi a colporta bucăţi de frază, pe care în j realitate nu le auziseră, ci le inventaseră ele. Atîta "| a trebuit pentru ca cîţiva belferi (profesori) frac-j ţionişti să ia afacerea în mînă şi să facă o denun-) ţare din cele mai infame contra d-lui Maiorescu. ! Nu-mi aduc aminte bine, fiindcă eram copil \ încă, dar ştiu că dl. Maiorescu a fost dat în jude- • cată şi suspendat pentru imoralitate. Şi atunci s-au j petrecut fapte în adevăr scandaloase. S-au improvizat martore, fete din şcoala centrală, care veniră să debiteze mărturii preparate şi care prin absurditatea lor se vedea cît colo că sunt mincinoase.1 S-a pus totul în mişcare ca un nevinovat să fie condamnat. Afacerea mi se pare că a durat mai ] bine de un an, iar dl. Maiorescu a arătat şi în acea împrejurare o mare tărie de caracter şi dem- ) nitate. Calomniatorii n-au izbutit. j Şi lucru curios şi scandalos ! Acuzatorii d-lui Maiorescu erau în adevăr vinovaţi. Cîţiva din ei aveau relaţii cu unele fete de la Şcoala Centrală,' din care unele veniră ca martore în contra d-lui Maiorescu. Iată ce însemna în seara aceea la banchet strigă- ; tul •. „la Centrala ! la Centrala .'" 1 Una dintre aceste martore mincinoase a fost şi Vero-nica Cîmpeanu (devenită mai apoi Miele), elevă a acestei şcoli. Scandalul fusese pus la cale şi apoi abil manevrat de liderul fracţioniştilor (Nicolae Ionescu) şi de d-na Eu-frosina Cobălcescu, care năzuia să obţină direcţia Şcolii centrale. ' Deodată însă mai mulţi junimişti se reped la dl. Naum îl iau cu forţa şi—1 îndreaptă spre odaia celor două actriţe, care fiind deja înştiinţate făceau mare haz de scenă. Bietul dl. Naum, roşu, căuta să reziste, dar mîini viguroase îl împinseră pe uşa camerei actriţelor şi o închiseră după dînsul. Vă puteţi închipui hazul nostru. Dl. Naum bătea cu pumnii în uşă, ca să i se deschidă, făcea eforturi supreme, dar uşa era bine ţinută. Obosit de a mai bate, vuietul încetă, şi atunci iată ce se petrecu înăuntru, după spusa celor două actriţe. Una din actriţe îi zise : — D-le, nu te alarma, noi nu mîncăm pe nimeni, suntem cu toţii artişti, d-ta poet, noi actriţe. Voieşti să facem lectură împreună ? Dl. Naum dădea cu capul în semn negativ, roş şi furios. Cealaltă actriţă îl duse la un birou şi-i zise : — Iată, scumpe poete, cărţi de lectură, alege. Aici am pe un autor clasic latin, pe Ovid, scrierea lui : Despre arta de a iubi. Voieşti să facem lectură împreună ? Cealaltă : — Văd că nu-ţi place Arta de a iubi... a lui Ovid, să-ţi prezint ceva conform gusturilor d-tale, am aici altă artă : ^4rta poetică a lui Boileau. Asta cred că-ţi convine ? Actriţele pretind, dar noi n-am crezut, că dl. Naum, chiar în situaţia în care se afla, n-a 235 234 putut să nu tresară la vederea volumului lui] Boileau şi chiar a început a declama : Cest en vain qu'au Parnasse qu'un temeraire auteur Pense de l'art des vers atteindre la hauteur S'il ne sent pas du ciel l'influence secrete Si son astre en naissant ne l'a forme poete. Atît ştiu că cei cari ţineau uşa pe din-afară, au auzit declamaţii şi : bravo ! bravo ! Cealaltă, blondă, îi prezentă un mic volum, zi-, cîndu-i : — Noi îţi cunoaştem gusturile, iată gustul d-tale preferat. Dl. Naum deschide volumul şi citeşte entuziasmat. Au banquet de la vie, infortune convive J'apparus un jour te je meurs etc. — Bravo ! Bravo ! am auzit glasurile femeilor. In fine, cînd am socotit că gluma este de ajuns, păzitorii au deschis uşa, iar dl. Naum se repezi în sală, roş ca focul. Noi cu toţii l-am primit în aplauze, cîntînd în cor versurile d-lui Pogor. Iar cînd este ca să fie El... face... filosofie * In acest cerc de veselie generală, să descriu ce se petrecea la un colţ de masă, unde eram şi eu. Dl. Caragiani ne înveselea cu glumele şi anecdotele sale, cînd cu toţii i-am cerut să ne repovestească istoria ţiganului cu perjele (prunele). Dl. Caragiani s-a executat cu plăcere. 236 Ei bine... adică de ce n-aş spune-o şi eu ? Anecdota nu e pornografică, ci e simplu trivială, şi eu aici sunt mai mult povestitor, prin urmare am o scuză. Iată anecdota : Un ţigan pleacă de la sat la tîrg ca să vîndă linguri etc, de ale meseriei lui. La marginea unui sat vede o grădină cu perje foarte frumoase. Ţiganul, după ce se uită în dreapta şi în stînga şi nu vede pe nimeni, sare binişor pe un pîrleaz în grădină şi-şi umple sinul cu perje, apoi o rupe de fugă. Pe drum începe a mînca ; mănîncă ţiganul cît mănîncă, însă fiindcă furase prea multe, nu le poate mînca pe toate. ,,Ce să fac, îşi zice ţiganul, cu acestea care-mi rămîn ? Să le duc la tîrg? Acolo am să am parale, fiindcă am să-mi vînd lingurile şi pot găsi altele. Ia mai bine să le pun la marginea drumului ca să le găsească cineva." Ţiganul depuse perjele lîngă drum şi era gata să plece, cînd o idee măgărească îi vine. Ţiganul începe a rîde şi zice : „Adică de ce nu mi-aş bate joc de cei care vor mînca perjele ? Ia să le aghezmuiesc puţin cu aghiazmă de ţigan că sunt sătul de aghiazma popei." Şi, cum să zic,... ţiganul se apucă şi stropi perjele bine şi plecă rîzînd. Se duse la tîrg, dar îi merse rău, nu vîndu nici o lingură. Parale n-avea, apucă drumul spre sat foarte necăjit. Pe drum îl apucă o foame grozavă, mîncare n-avea. Iată pe ţigan că ajunge la locul unde lăsase perjele ; găseşte perjele toate, nu se atinsese nimenea de ele. Ţiganul se opreşte, se uită la ele şi îşi zice : „Al dracului românii, n-au mîncat nici una, o fi mirosit 237 19* aghiazma ţigănească ! Dar vezi că românul îi prost, nu-i ca ţiganul. Dacă românul nu era prost, el trebuia să se uite de aproape, care sunt stropite şi care nu sunt stropite, şi să mănînce pe cele nestropite, cum am să fac eu..." Şi atunci ţiganul se plecă jos şi începu a lua una cîte una şi uitîndu-se la ele zicea : „Asta nu-i stropită," şi o mînca. „Asta iar nu-i udă. Nici astaj asta-i numai puţin udată... „Şi continua ţiganul să mănînce înainte. In sfîrşit, ţiganul le mîncă mai pe toate ; rămăseseră vreo patru-cinci, despre care nu putea să rămîe nici o îndoială că nu erau stropite bine. Ţiganului îi era foame, evidenţa însă era evidenţă. Atunci ţiganul îşi zice : „Aestea îs stropite al dracului, dar dacă ar trece un altul nu le-ar mînca ? Atunci de ce să nu le mănînc eu ?" Şi ţiganul le înghiţi una după alta, repede, ca să nu aibă timp ca să se răzgîndească. Anecdota nu-i mare lucru în sine, se poate face dintr-însa o fabulă cu morala tradiţională la fine, dar modul cum o spunea dl. Caragiani, aceea ne plăcea nouă. Este ca cu cîntăreţii cei mari : publicul cere să repete bucata, nu pentru frumuseţea atîta a ariei, cît mai cu seamă pentru modul cum ea e executată. Aşa era cu dl. Caragiani. Aceeaşi anecdotă spusă de un altul n-avea nici un haz, istorisită de d-sa, făcea minuni. Şi fiindcă vorbesc despre trivialităţi şi pornografii, trebuie să spun ceva relativ la acestea. „Junimea" nu era o societate pudică. La „Junimea" se făcea destulă pornografie, însă subţire, dar niciodată nu se vorbea despre femei sau despre 238 legăturile sau intrigile pe care membrii societă-ţei ar fi avut. Fiecare se făcea că nu ştie nimic, căci „Junimea" era mai înainte de toate o societate de oameni bine crescuţi şi civilizaţi şi în asemenea societăţi nu se obicinuiesc asemenea lucruri. Din cînd în cînd oarecare mici aluzii, şi încă şi acele foarte discrete. Aşa, de cînd cu Centrala, dl. Maiorescu avea reputaţia de cam ştrengar. Această temă se cam exploata în lipsa d-sale, bineînţeles în glumă şi nu de noi cei tineri şi mititei, ci de d-nii Pogor, Negruzzi. Aşa, dl. Maiorescu avea obicei, cînd era „Junimea" la dl. Pogor sau la dl. Negruzzi, să vie cam tîrziu ; venea pe la 9 jumătate, cîteodată la 10 ore, noi ne adunam cam pe la 9. Intîrzierea d-lui Maiorescu lăsa d-lui Pogor loc la bănuieli. Am istorisit deja scena cînd dl. Nicu Ganea îl dă de gol, fără să voiască, pe dl. Maiorescu că nu este acasă la d-sa, îl credea că e la „Junimea", şi la „Junimea" nu era. O CARACTERISTICA A „JUNIMEI" Zeflemeaua era una din caracteristicile „Junimei". Ea a rămas caracteristică partidului politic junimist, caracteristică pe care a imprimat-o şeful, dl. Carp. La „Junimea" zeflemeaua era în onoare. Toţi făceau zeflemele... adică toţi care puteau, căci o zeflemea proastă era primită cu strigări de : faul, jaul, faul, iar pseudozeflemistul rămînea ruşinat. Zeflemeaua se confundă de unii cu uşurătate şi mai adeseori cu flecăria. 239 19 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I Ce deosebire ! Flecarul sau caraghiosul este un om cu spiril mărginit, cu pretenţii de spirit şi cu lipsă totalâ| de simţ moral sau, mai cu seamă, de bună cuviinţă. El zeflemiseşte totul şi toate, fără spirit, iar cinis^ mul lui trece cîte odată de lucru hazliu. Ca să: facă să rîdă pe ceilalţi, el ia în rîs pe tată-său, pe mă-sa, pe femeia lui, principiile, pe el însuşi. Un exemplu. Cunoşteam un servitor la liceul din Iaşi. într-o zi văd un individ cu fes în cap, cu canaf lung şi cu tunică de soldat, vînzînd braga ; observ că individul rîde la mine, mă uit şi recunosc pe fostul servitor de la liceu. — Bine, mă, de ce ţi-ai pus fesul şi tunica ? — Conaşule, de caraghioslîc ; lumea mă ia de băiet cu duh şi vînd mai mult braga. Asemenea tipuri sunt multe. Zeflemeaua junimistă era de altă natură. Ea se exercita pe tema oricărui ridicol ce se observa, fie ] în societate, fie în literatură, fie în politică. Ignoranţa patentă din partea unui pretins savant, fraza umflată şi ridicolă, emiterea de idei baroce, portul deşănţat şi exagerat, totul dădea loc la zeflemele. Era ceva mai mult. „Junimea" avea un mare album, în care se încadrau toate prostiile publicate sau debitate, fie în presă, fie în cărţi, fie în j parlament. In fiecare seară a „Junimei" membrii veneau cu cîte vreo bucată de lipit la album. Se cetea, şi dacă se găsea în adevăr proastă şi ridicolă, atunci se reţinea; dacă nu, adică dacă nu era decît o simplă banalitate, ea se respingea. Pe la 1865 albumul era deja gros de 5 degete. ] Nu-mi aduc aminte cine-1 ţinea, dl. Pogor sau dl. Negruzzi, nici nu ştiu cine-1 are, ştiu atît că o prostie făcea deliciile d-lui Pogor. îndată ce bucata se găsea ridicolă, dl. Pogor lua hîrtia şi cu o mare plăcere o lipea cu cocă pe una din paginile albumului. Cînd aţi şti cîţi şi cine figurau în acel album ? Figurau o mulţime de ilustraţii de pe atunci ale politicei şi ale literaturei. Fiindcă fracţiunea liberă şi independentă publica prea multe prostii, s-a hotărît să nu se lipească decît o singură dată la două săptămîni ca să nu se îngroaşe prea tare albumul. Pentru fracţioniştii belferi, proşti şi inculţi, spiritul zeflemist al „Junimei" constituia o imoralitate. Iar faptul că bucăţi din discursurile lor erau reţinute în album îl considerau ca o lipsă de patriotism. De multe ori discutam cu un anume fanatic profesor, El îmi zicea : — Bine, dar aceşti oameni n-au nimic sfînt, ei îşi bat joc de ţară, de instituţiile ţărei, de libertăţile noastre. — Dar de loc, te înşeli, îi răspundeam. „Junimea" îşi bate joc de felul cum se manifestează patriotismul de felul cum se apără instituţiile constituţionale, de modul cum se laudă libertăţile. In totul este bunul simţ, dreapta judecată, sentimentul relativităţei. Fie fondul cel mai respectat, îndată ce clădeşti pe dînsul lucruri ridicole, „Junimea" te pune la dosar, adică la album. — Puţin ne pasă, replică cu violenţă belferul, pe dînşii are să-i puie ţara la index, la stîlpul infamiei !... 240 241 Şi se desparte furios. Zeflemeaua a fost şi va rămînea, eît timp vor fi oameni de spirit, în ciuda proştilor şi a nesăraţilor. xrx „JUNIMEA", CÎND DL. MAIORESCU AJUNGE MINISTRU Cînd dl. Maiorescu devine ministru de instrucţie, o mare bucurie cuprinde „Junimea" — şi nu bucuria căpătuielei, căci pe vremea aceea nu se lucra, cel puţin pe faţă, pentru căpătuială — era bucuria şi mîndria unor oameni de litere, care vedeau pe conducătorul lor literar, ajuns în capul ministerului de instrucţie. De altmintrelea, de bucurie interesată nici nu putea fi vorba, vorbesc de membrii permanenţi iar nu de cei cari s-au îngrămădit la „Junimea" după ce dl. Maiorescu devenise ministru. „Junimea" nu se formase în scop politic, nimeni cu cîţiva ani în urmă nu se gîndise că această societate va putea o dată să joace un rol politic. în special dl. Maiorescu avusese atîţia duşmani şi deşteptase atîtea animozităţi, încît nimeni în mod interesat nu s-ar fi alipit pe lîngă d-sa. Dl. Maiorescu, ajungînd ministru, nu uită de loc „Junimea", se ocupă de membrii ei şi aproape de fiecare în parte cu o delicată atenţie. Celor mai nevoiaşi şi meritoşi le dă locuri : aşa Eminescu fu numit bibliotecar la biblioteca din Iaşi, altora mici onoruri, n-a uitat pe nimeni. Dl. Maiorescu se face ministru în 1874, prin aprilie mi se pare. Nici pe mine nu mă uită. Aşa, în iunie mă trezesc, şi cu mine Bodnărescu, cu delegaţia ca să mergem şi să asistăm la examenele liceului bulgăresc... Doream să văd Marea Neagră, încă nu văzusem marea. Inconvenientul, mi s-a zis, este că pe întregul litoral din acea parte a mărei nu era decît un singur sat, Gibrienii[...]. Cu toate acestea m-am hotărît să fac această excursiune. Prefectul însă mi-a dat un soldat ca precauţiune : întîi, pentru că drumurile erau foarte periculoase, — se ucideau oameni în fiecare zi în ziua mare, — şi al doilea fiindcă erau foarte agresivi. Măcar că ce am să povestesc nu intră în amintirile propriu-zise, nu mă pot împiedica totuşi, fiind un episod nostim. Ajung la Gibrieni, un sat mare, chiar lîngă mare. Era cam în spre seară. Văzînd trăsura, lipovenii închid uşile. Mă duc la primărie, nu găsesc pe nimeni. Mă adresez la mai multe case, proprietarii fug şi închid porţile. [...] îmi închipuiesc că trebuie să fie o şcoală şi la şcoală trebuie să fie un învăţător. Cu mare greutate găsesc şcoala. Abia dau peste învăţător, care şi el se ascunsese ; însă el se ascunsese din alte motive, cl credea că vin ca să inspectez şcoala. Cum mă văzu începu a se ruga să-1 iert dacă n-are elevi, nici clasăf...] Din „d-le inspector" nu mă scotea. — D-le, îi zisei eu, află că eu nu sunt inspector, am venit să văd marea. Cu mare greutate îl fac să se convingă. 242 — Acum este altă ceva deocamdată, îi zisei. Unde pot dormi aici în sat ? învăţătorul îmi arată o odaie mizerabilă, singura odaie, şi îmi zise : — D-le inspector (tot inspector), vedeţi unde dorm ; aveţi însă trăsură, trimiteţi-o la satul prin care aţi trecut, ca să aduceţi pe primar şi pe notar. [...] Trimisei trăsura şi peste un ceas sosi primarul cu notarul. Voiră să uzeze de autoritatea lor ca să-mi găsească o gazdă ; imposibil, toţi refuzau. Atunci recursei la un mijloc eroic. Soldatul cu baioneta la puşcă intră în curtea celui dintîi lipo-van, iar primarul declară că va fi împuşcat cel care va rezista. Lipovanul cu toată familia părăsi frumuşel casa şi mă lăsă pe mine şi pe soldat stăpîn pe ea. Odăile erau foarte curate. îmi preparai aşternutul singur, iar soldatul se culcă la uşa mea în tindă. Am dormit admirabil. A doua zi des-de-dimi-neaţă văd pe la garduri nişte capete, erau lipovanul cu familia, care aştepta să plec. M-am grăbit a părăsi odaia ca să mă duc la învăţător, unde eram invitat la dejun. Abia părăsisem curtea şi am văzut pe lipoveni repezindu-se în casă şi aruncînd pe fereastră, în curte, aşternutul pe care dormisem, cu semnele celei mai vădite spaime şi scîrbe. Sosesc la învăţător. Femeia acestuia pregătise după aparenţă un dejun bun. Ne punem la masă. Era un castron întreg cu icre moi. Observ cu nemulţumire că pe masă era o carafă cu apă tulbure. Sunt nevoit să beau din ea. Mă uit însă la nasul învăţătorului şi observ că avea 244 I culoarea unei lanterne de la o locomotivă. Mi-am zis în mine : omului acesta nu i s-a putut înroşi nasul cu apă... Torn din garafă în pahar apă, gustînd simţesc că apa mirosea a vin ; concluzie : a fost deci în această garafă foarte de curînd vin. învăţătorul avea aerul încurcat; văzîndu-mă că beau apă a trebuit să facă şi el acelaşi lucru. Puse paharul la gură, înghiţi o dată din apă şi făcu o strîmbătură oribilă. Eu zîmbesc uitîndu-mă drept în ochii lui. Atunci el, încurcat, îmi zise : — D-le inspector (rămăsesem inspector), iată ce apă mizerabilă bem în satul acesta. Atunci eu mă hotărîsc să grăbesc lucrurile. — D-le învăţător, i-am zis, icrele acestea sînt admirabile, iar scrobul care-1 simţesc că se prăjeşte are un miros delicios. N-ai putea d-ta găsi pe aici puţin vin, că apa aceasta nu e de băut ? Ochii omului îi străluciră. Văzui o luptă interioară că se petrecea într-însul, se uită de vreo două-trei ori la mine şi în fine zise : — Nevastă, mi se pare că acum trei zile, cînd a fost frate-tău pe aici, a adus puţin vin, vezi, n-a mai rămas o picătură ? Femeia se uită cu reproş la bărbatu-său şi cu bănuială la mine. în fine răspunse : — Zău, nu ştiu, fiindcă, vezi, d-le inspector, că noi nu bem vin, dar am să caut. Peste două minute veni cu o garafă mică de vin. Natural că turnîndu-mi mie, am turnat şi gazdelor. Gărăfiţa se deşertă. Băui din vin, era bun. învăţătorul cu ochii aţintiţi la vin nu îndrăznea să bea. 245 — D-le învăţător, să ştii că dacă nu bei d-ta, nu beau nici eu. Cu o mişcare febrilă luă paharul şi făcu o înghiţitură enormă, dar ravizat se opri 'la jumătatea paharului, neputîndu-şi dezlipi buzele de pe el. Înţelesesem totul. — D-le învăţător, plăcintele acestea sunt nu se poate mai gustoase, dar fără vin ce ne facem? Ia vezi, cumnatul d-tale cînd a venit pe aici n-a mai lăsat vreo garafă de vin ? Atunci bietul om se sculă în picioare şi-mi zise : — D-le inspector, dacă te duci la minister, te rog să nu mă înegreşti. îţi mărturisesc că-mi place un pahar cu vin, dar oamenii, fiind răi, pretind că sunt beţiv. De aceea... — D-le învăţător, ospitalitatea mi-i scumpă, înţelegi că nu din partea mea vei auzi altceva decît recomandaţii bune. Atunci omul meu vesel strigă : — Nevastă, ia gărăfiţele astea de aici şi adu călugăriţa (garafă de mai multe oca şi cu sticla neagră) cea mare. Dejunul ţinu vreo oră jumătate, în care timp învăţătorul îmi povesti toate nevoile lui. Tipul învăţătorului de la Gibrieni mi-a rămas şi pînă acum în memorie. xx Reiau firul, nu atît al amintirilor, cît mai cu seamă al impresiunilor mele de la societatea „Junimea". în general, cei care fac asemenea lucrare sunt observatori tăcuţi, care stînd într-un colţ al ca- 248 I merei, în care se discută şi se vorbeşte, notează cu îngrijire tot ceea ce îl izbeşte ; aceia sunt adevăraţii autori de memorii,, la dînşii găseşti fapte şi date precise şi metodă în povestirea celor dezvăluite, cu fiecare observaţie la locul ei. Cititorii au observat deja că eu nu fac parte din această categorie ; niciodată nu m-am gîndit, fiind la „Junimea", ca să reţin ceva, pentru ca în viitor să scriu asupra celor ce am auzit şi văzut. La „Junimea" nu stăteam într-un colţ, nici tăceam, eram un membru, dacă nu turbulent, dar desigur în veşnică mişcare. Cu mare greutate, pe cîţiva, printre care eram şi eu, ne putea ţine în disciplină. Cetitorul era întrerupt de noi adesea, iar Lambrior şi cu mine, cînd puteam să plasăm vreo răutate, nu ne sfiam deloc. Pînă se stabilea liniştea în „Junimea" era o istorie întreagă, iar unul din cei cari se liniştea în urmă de sigur că eram eu. După ce dl. Maiorescu sau dl. Negruzzi reuşea să ne facă să tăcem, începea o altă comedie ; ceea ce nu mai puteam spune tare — răutăţi, bineînţeles — le comunicam la ureche. Şi atunci se întîmpla următorul lucru : eu comunicam ceva la urechea vecinului meu — în genere vreo observaţie privitoare la cel care citea ; vecinul meu o transmitea la urechea vecinului său, aşa ca gluma făcea rondul tuturor, încît ajungea pînă şi la caracude. Unii se puteau stăpîni de rîs muşcîndu-şi buzele, alţii însă începeau a rîde, liniştea se turbura, cetitorul se întrerupea supărat, iar Pogor striga, foarte mulţumit de altmintrelea de liniştea întreruptă : — Panu, el e capul răutăţilor ! întocmai ca la şcoală. 247 Dl. Iacob Negruzzi Hazarda cîteva observaţii şi | mustrări, la care dl. Pogor răspundea : i — Să tacă „carul cu minciunile !" - ■ t Trebuie să vă spun că dl. Negruzzi era numit la ; „Junimea" „carul cu minciunile". ' De unde îi venise această poreclă ? ■ , Iată de unde. Intre cei întîi care veneau la „Junimea" era dl. j Negruzzi. Cum intra începea a istorisi tot ce auzise, văzuse, j cetise în timpul saptămînei, şi acestea le spunea i , cu haz, cu spirit, exagerîndu-le astfel, încît mai \ nu le cunoşteai dacă le ştiai şi tu. începea cu cele ! . ce se petrecuseră în Iaşi, în politică, la Tribunal, j \ pe stradă, în gazetele ieşene. De acolo trecea la i [ ' anecdotele aflate la Bucureşti, precum şi la cele [■ ce i se mâi spusese de prin diferite părţi. Nimic ; ft '; nu găsea graţie înaintea vervei lui; spunea, ele- { l ; vetea, ridiculiza aproape totul. Noi ascultam cu ? ' mare plăcere şi făceam mare haz. | i Se întîmpla cîteodată, foarte rar, ca dl. Iacob j Negruzzi să vină mai tîrziu ; atunci, pînă la des- \ j chiderea şedinţei nu era nici o animaţie. Deodată ] se deschidea uşa şi dl. Negruzzi apărea. Dl. Pogor striga : ! — Iacă a venit şi „carul cu minciunile", hai ] descarcă-le că suntem grăbiţi ! 1 j Nu pot să nu vorbesc din nou de Bodnărescu. i Bodnărescu a fost o adevărată creaţiune a so- ! |cietăţei „Junimea", în special a d-lui Maiorescu. | |Şi lucru straniu, tocmai poate din această cauză şi f ''248 i f - a fanatismului lui în materie de literatură, era obiectul tuturor epigramelor noastre, la care răspundea prin o tăcere absolut senină. Şi tocmai poate pentru aceasta, el a fost cel mai atacat în polemici. Aşa Muza de la Borta rece, a făcut din el personagiul principal. Discuţiile estetice se năşteau cu ocazia cetirei poeziilor sau nuvelelor lui, discuţii care erau vii, aprinse şi care ţineau toată şedinţa. De abia Bodnărescu începea a ceti cîteva versuri, şi imediat glasuri de protestare se auzeau : — Iar metafizică ! — Iar pesimism ! — Iar lucruri nebuloase ! Pe urmă discuţia începea, Bodnărescu rămînea cu caietul în mînă. Peste un ceas toată lumea uita pe Bodnărescu şi versurile lui, toţi fiind adînciţi în chestiuni de estetică, filosofie etc. La sfîrşitul şedinţei Bodnărescu se scula, închidea caietul, necitit întreg. Cu timpul, versurile lui Bodnărescu începuseră a fi mai limpezi, mai uşor de înţeles, dar fondul de idei îl păstra. Aceeaşi 'filosofie disperată, aceeaşi iubire de neant, aceeaşi vagă îngrijire de ce are să fie în \ cursul nepătruns al veacurilor viitoare, aceeaşi idee de micimea omului şi de trecerea lui neînsemnată în lume, se vede la acest poet. Mi-aduc aminte prin 1874 Bodnărescu vine cu o poezie : Pe mare. Poetul şi de astădată se ocupa tot de tainele lumei ca şi în alte poezii ale sale, dar de astădată într-o limbă mult mai curată şi pătruns de o reală şi înaltă inspiraţie. Fiindcă această poezie frumoasă a dat loc la discuţii estetice vii în acea 249 seara, voi începe prin a reproduce partea ei din urmă : li De e sară peste lume Cînd pe ape rătăcesc, Toate stelele cu mine Mi se pare că plutesc. De sunt valuri şi mă legăn Cerul încă-i legănat, Ca şi cum ar fi pe ape Tot văzduhu-ntemeiat. Mă gîndesc atunci la taina înălţimilor cereşti — Stele cad, se ştîng în mare Parcă totu-i din poveşti. III Calea robilor de veacuri Printre stele ochiul duce, Şi nici una călătoare Despre dînsa ştiri n-aduce. încotro să meargă oare Şi drumeţii cine sunt ? Ori pe acolo nu se-ntîmplă, Cum se-ntîmplă pe pămînt ? Carul mic şi carul mare Depărtate stau de ea — Rătăcit-au vrun nimernic Şi nu o mai poate afla ? O, de este cum se pare, El atunci e fericit, Printre mii şi mii de stele E frumos de rătăcit. Un murmur de generală aprobare sublinie citirea poeziei. — Bravo Samsoane ! (Pe Bodnărescu îl chema Samson) strigarăm cu toţii. — Bravo Samsune ! adaogă dl. Paicu, care în calitatea lui de filolog şi gramatic, credea că singurul spirit ce se poate face cu o limbă, este acela de a stîlci cuvintele. Bodnărescu, care nu era deprins cu asemenea complimente, se înroşi pînă în vîrful urechilor de plăcere. Dl. Pogor, adresîndu-se celor nouă, care după cum se ştie nu înţelegeau niciodată nimic, îi întrebă : — Aţi înţeles şi voi poezia lui Samson ? — înţeles, înţeles, strigară Beldiceanu, Cer-nescu etc. — Şi preşedintele lor Drăgănescu ? adăugi dl. Pogor. (Drăgănescu era dl. Nicu Ganea). — Şi el, răspunse dl. Nicu Gane. — Chiar caracuda a priceput ? mai adăugi dl. Iacob Negruzzi. — Chiar caracuda, răspunse Miron Pompiliu, preşedintele caracudei Această scenă, ca să fie înţeleasă, trebuiesc date oarecare detaliuri, sau mai drept să revin asupra unor detaile deja date. 250 251 Bodnărescu era reputat ca cel mai întunecat şi i nepriceput literat din „Junimea". Era admis că j . numai dl. Maiorescu pricepea ceea ce el scria. I D-lui Maiorescu îi venea uşor să pretindă aceasta. ' în general d-sa făcea o supoziţie, o supoziţie a • sa proprie, ce a înţeles Bodnărescu, şi apoi o \ expunea adăogînd sentenţios : „Iată ce a vrut j poetul să zică". Poetul niciodată nu protesta, nici nu contraria pe dl. Maiorescu, şi aceasta pentru un motiv de ' regulă estetică, inventat tot de dl. Maiorescu. Am vorbit deja despre acest motiv. După dl. Maiorescu, poetul îndată ce a isprăvit i lucrarea, acea lucrare nu mai este a lui, este a : cititorilor şi a comentatorilor, aceştia sunt singurii \ competenţi ca să spună ce a înţeles poetul ; poetul n-are dreptul ca să aibă o părere asupra propriei ; sale lucrări. Iată de ce dl. Maiorescu înţelegea lucrările lui ; Bodnărescu. Şi iată de ce noi ceştilalţi, care nu \ împărtăşeam părerea d-lui Maiorescu, nu înţele- ] geam aforismele, sau cum zicea dl. Nicu Gane, j anaforalele, epigramele şi satirele lui Bodnărescu. i Erau unele care ajunseseră proverbiale în „Junimea" pentru obscuritatea lor şi pe care le ştiam • pe de rost cu toţii şi cu care îl întîmpinam pe ] Bodnărescu cînd intra la „Junimea". Aşa, cine nu ştie faimoasa epigramă a lui Bodnărescu, de care ; făceam atîta haz. Iat-o : „Sus pe Olimp ori pe Tempe-nflorită mă cheamă a mea I zînâ ; j „Colo pe pisc eu între amîndouă pe plai te voi duce". O alta era nu mai puţin celebră în analele glumelor „Junimei". Iat-o : „Zboară pămîntul din veacuri în veacuri şi tot pe acea cale. „Dar şi scînteia divină în noi liberă fi-va cu dînsul". înţelegeţi acum de ce, cînd Bodnărescu venise de astădată cu o poezie limpede şi plină de gînduri poetice, frumos spuse şi clare, „Junimea" în cor-pore îl aclamase strigînd : „Bravo Samsoane !" Şi lucru curios, mulţumirea d-lui Bodnărescu exprimată la început nu fu de lungă durată, el sfîrşi prin a crede că poezia n-avea nici o valoare de vreme ce dl. Maiorescu nefiind acolo nu-şi dăduse părerea, şi devreme ce chiar „caracuda" o înţelesese. Acest lucru mi 1-a confiat mie la ieşirea de la „Junimea", cu un aer foarte melancolic : — Panule, crezi tu că poezia Pe mare este bună? Apoi atunci de ce cei nouă au înţeles-o împreună cu caracuda ? Aştept cu nerăbdare pe Maiorescu să vină de la Bucureşti, pînă atunci pun poezia la carantină. * Iată discuţia ce a avut loc cu ocazia cetirei poeziei lui Bodnărescu : Pe mare. Printre diferitele curente estetice, care agitau „Junimea", erau două mari care o separa în două tabere opuse. întîiul curent consta a se susţine că materialul poetic, de unde un poet poate să-şi ia inspiraţia este mărginit şi anume : din credinţele antice mitologice, din credinţele şi eresurile omenirei, fie şi chiar cele populare ale noastre. Iar din contra, ştiinţa modernă şi toate teoriile şi descoperirele 252 253 noi, nu numai că nu sunt un element poetic, dar dimpotrivă ucid inspiraţia şi scoboară nivelul poeziei. Al doilea curent susţinea dimpotrivă că ştiinţa modernă şi descoperirile ei sunt un puternic material de o inspiraţie şi o fecunditate poetică mare, mult mai mare decît credinţele naive mitologice şi eresurile băbeşti, şi că poezia viitoare va avea o dezvoltare mult mai înaltă şi mai impunătoare decît cea ieşită din vechile credinţi. Intîiul curent era reprezentat prin marea majoritate a „Junimei", în frunte cu Ştefan Vârgolici, Naum etc. Al doilea curent, mult mai restrîns, fusese adus în „Junimea" de Lambrior şi, mai cu seamă, de mine, susţinut în parte de Alexandru Xenopol şi mai tîrziu de Vasile Conta. Dl. Maiorescu nu se pronunţase categoric contra nici unui sistem, înclina evident însă pentru cel dintîi, de vreme ce de multe ori stabilea teoria că : poezia îşi are materialul ei propriu şi nu orice materie sau orice gen de cunoştinţe pot da loc la creaţiuni poetice. Aşa, de cîte ori n-am auzit pe dl. Maiorescu susţinînd că tema patriotică nu poate da loc la adevărate inspiraţii poetice, materialul fiind impropriu, de asemenea politica şi altele. Pe baza acestora condamna întreaga mişcare de poezie patriotică din ţară. în această privinţă avea şi nu avea dreptate, după cum voi arăta în curînd. Dl. Negruzzi şi el era mai mult partizanul vechei credinţi estetice. Cît despre dl. Pogor, nu avea o părere pozitivă, d-sa susţinea cînd o teorie, cînd alta, după cum era prezentată mai bine sau mediocru, iar spiritul său eminamente estetic, aproba tot ceea ce era frumos şi simţit, fără a voi să se încurce în chestii de doctrină si de şcoală. Ca o consecvenţă a celor două doctrine de mai sus, decurgea o altă deosebire mult mai profundă între noi. Sub influenţa filosofiei metafizice germane şi a unui panteism nou, una din temele preferate ale lui Bodnărescu mai cu seamă, era punerea în versuri a neastâmpărului sufletului omului pentru a afla ce este dincolo de lumea cunoscută. După această şcoală, ca şi după filosofii care o inspiră, omul este vecinie chinuit de întrebarea : Cine a făcut lumea ? Cum s-a născut ea ? Ce are să devină universul ? Ce loc avem noi în lume ? etc. Din contră, adepţii filosofiei pozitive al cărei reprezentant eram eu, ne ridicam vecinie în contra acestui fel de chinuri artificiale pe care poeţii pretind că le simţesc, căutînd a rezolvi problema cauzelor finale şi a celor primordiale. Noi nu ad-miteam ca să se facă oftaturi şi plîngeri pe această temă, redueînd-o numai la oarecare juste proporţii. O dată pus în cunoştinţă cetitorul de acestea, îi va veni uşor ca să înţeleagă discuţiile estetice din „Junimea". După citirea poeziei Pe mare a lui Bodnărescu, dl. Pogor zise : — Discuţia este deschisă, care are de spus vreo prostie s-o spună. E54 B55 Ştefan Vârgolici, căruia pe lîngă porecla del negustor de porci îi mai ziceam noi în „Junimea" 1 şi : om şi om, zise : 5 — Se înţelege că poezia e frumoasă cu stelele ) ei călătoare şi cu întrebarea oare ce se petrece pe ' acolo printre stele ; dar eu mărturisesc că mi se ■ pare mai poetică concepţiunea antică, care făcea -din cer o boltă statornică ţintuită cu cuie de aur I strălucitoare. Iar Apolon ieşind cu carul său măreţ ] şi străbătînd cerul cu cursierii lui de foc, era ceva î de toată frumuseţea. j — Contestez, am răspuns eu, aceste aprecieri ; care mi se par greşite. Cei antici avînd un orizont î mărginit de cunoştinţi, în care eroarea de multe jj ori domina observaţiile juste şi avînd cunoştinţi j foarte reduse geografice, etnografice, astrono- j mice etc. inspiraţia lor nu a fost decît foarte rar j grandioasă, iar poezia lor destul de mărginită ca I perspectivă. I Evident că exageram, dar fondul îl cred şi acuma ,1 foarte just. { — Cum, sări preşedintele caracudei, Miron Pom- j piliu, dar se poate ceva mai frumos şi mai poetic ] decît mitologia greacă precum şi ideea ce-şi fă- j ceau ei de zei, de lume ? Da, acele frumoase metamorfoze ! Dar credinţa despre semizei ! Dar ] lupta între dînşii ? Se poate ceva mai frumos ! ? 3 Aceste cuvinte ale lui Miron Pompiliu fură I aprobate de mulţi, iar Beldiceanu, Xenopol şi alţii 1 îmi ziseră : X — Lasă, Panule, nu mai susţinea asemenea lu- ] cruri, aceste sunt paradoxe. 1 Aceste cuvinte mă înfierbîntară şi răspunsei cu 1 multă vivacitate. ] — Aşa, apoi să vă arăt că nu ştiţi ce susţin şi că confundaţi două lucruri deosebite. Eu susţin că cei vechi au avut foarte puţină fantezie poetică şi că noi modernii o avem incomparabil mai mare. Să nu uitaţi, că ceea ce numiţi d-voastră imaginaţia poetică, la cei mai vechi nu era fructul fanteziei poetului, ci erau credinţele religioase, sociale şi cosmice ale lor, era sistemul religioso-filosofic al grecilor, în care ei credeau cum credem noi în adevărurile pozitive ale ştiinţei. Cînd din soare făceau un Apolon cu carul său, nu era imaginaţie pentru dînşii, era o credinţă, fabulele din mitologia lor erau dogme religioase, ei credeau în metamorfoză, metempsihoză, în zei, în zeiţe etc. Prin urmare, poeţii lor, afară de cei lirici care descriau şi analizau sentimentele şi foarte puţin încă şi acestea, nu făceau decît să copieze şi să reproducă credinţele contimporane. Este ca un poet modern care ar pune în versuri credinţa noastră despre fulger, despre ploaie şi alte fenomene meteorologice. Noi, modernii, care avem alte credinţe, luăm drept fantezie poetică credinţele celor vechi. Noi găsim în ele poezie, fiindcă nu mai credem întrînsele ; cei vechi nu găseau decît adevăruri, partea poetică era foarte puţină. Această tiradă cam linişti pe cei care se ridicaseră în contra mea, taxîndu-mă de paradoxal. Atunci dl. Pogor se amestecă şi el în discuţie şi-mi zise : — Foarte bine, dar crezi d-ta că cunoştinţele noastre pozitive pot provoca inspiraţie poetică ? De vreme ce totul e cunoscut, ce-i mai rămîne poetului ? — Mai întîi totul nu poate fi cunoscut în domeniul ştiinţei, îi răspunsei eu ; pe urmă poezia 256 257 nu consistă în a inventa teme, ci a exploata temă cunoscută din puncturi de vedere necunoscute, fie de gîndire, fie de sentiment. Dacă pînă acum nu avem poeţi mari, în sensul filosofiei pei care o susţin, este că adevărurile ştiinţifice au fost'' pînă acum exploatate numai din punct de vedere; utilitar şi n-au pătruns nici nu sunt aşa răspîndite pentru a fi exploatate din punct de vedere literar şi estetic. Discuţia continua pe această temă, amestecîn-du-se într-însa principalii membri, Lambrior şi Xenopol, pînă la oarecare punct susţinîndu-mă, alţii combătîndu-mă. De unde luasem, sau, mai drept, cum îmi venise mie această teorie ? Căci trebuie să spun — şi nu e o laudă — că teoria aşa cum o luasem eu şi o susţineam, nu o citisem nicăieri. Propriu-zis, era dacă voiţi o teorie estetică a mea. Dar cînd zic a mea, înţeleg ca parte proprie mie ceea ce în genere aparţine unui om, care a cetit, s-a inspirat din lucrările altora, căci nimenea nu inventează nimic din nimic. Fiindcă cred că este interesant, să spun cum ajunsesem eu la aceste credinţi estetice. După cum am arătat deja, eu eram adeptul şi admiratorul lui Auguste Comte, a cărui lucrare mare complectă o cetisem şi o recitisem (nu ediţia cea mică de miss Martineau). Mă pătrunsesem de principiile filosofiei pozitive. Lucrarea lui Auguste Comte scrisă în 1830 prezintă multe lacune. Aşa, partea^ psihologică este cu desăvîrşire neglijată, fiindcă pe atunci nu luase enorma dezvoltare pe care o are astăzi. Un lucru mă izbise în uvragiul său filosofic : partea estetică lipseşte cu totul. El prezintă un sistem întreg, un sistem complect de credinţe, care să înlocuiască pe toate celelalte vechi, un sistem cu care un om cult să se poată mulţumi şi din care să poată să găsească un răspuns la toate chestiunile privitoare la om şi la lume. Şi cu toate acestea, acea parte indispensabilă omului şi socie-tăţei, literatura, arta, poezia, nu aveau în ea teoria estetică, pe care să se bazeze. Auguste Comte se mulţumea în treacăt în partea aplicaţiei lui sociale să zică numai cîteva cuvinte. Nu am vreme ca să le caut, dar sensul lor era cam acesta : „se înţelege că şi literatura şi arta trebuie să se inspire din acelaş sistem de credinţă pe care îl are omul cult". Aceste două-trei rînduri au fost o adevărată revelaţiune pentru mine, întreaga parte neglijată putea fi suplinită prin aceste cuvinte, care exprimau o adevărată teorie. In adevăr, mi-am zis, sistemul nostru de credinţe pozitive, modul nostru de a concepe societatea şi lumea, nu au o literatură şi o artă complectă. Veniţi mai tîrziu, prin forţa lucrurilor, noi am adoptat şi ne-am deprins a admira o artă şi o literatură care însă nu sunt productul gîndirei şi simţirei noastre, ci sunt productul gîndirei şi sim-ţirei omenirei înainte de noi, care avea alt sistem filosofic şi religios şi alte credinţi. Şi mi-am mai zis : că este cu neputinţă ca din concepţiunea ce avem noi despre lume şi de adevărurile pozitive cîştigate, să nu se poată trage profite artistice, literare, pe tema unei fantezii mult mai bogate şi mult mai variate. Iată cum mi-am stabilit teoria, pe care o expu-sesem la „Junimea" cu ocazia poeziei lui Bodnărescu : Pe mare. 258 e&9 îmi trebuia însă exemple pentru a o ilustra. Am început a le căuta. Pe atunci ieşea o revistă La Phil.osophie positive redactată de Littre, unul din cei mai iluştri adepţi ai lui Auguste Comte. Mi-am zis că trebuie să aibă acea revistă şi o parte literară şi m-am abonat la ea. N-am găsit mare lucru în această privinţă, afară de cîteva nuvele pe temă pozitivă. Mi-aduc aminte de una : Un doctor îngrijeşte pe un epileptic. Se ştie că epilepsia face în multe cazuri iresponsabil pe individ. Agravîndu-se boala, epilepticul prinde ură pe doctorul care îl îngrijea. Urma în nuvelă o serie de scene foarte interesante, care puneau în relief caracterul maladiv al epilepticului. Ţin minte deznodămîntul acelei nuvele ; iată-1. Epilepticul se hotărăşte să omoare pe doctorul, binefăcătorul său. într-o zi el se ascunde după uşă şi cînd doctorul intră, el îi împlîntă un cuţit în piept. Doctorul cade, înainte însă de a expira el are puterea de a zice, celor ce-1 înconjurau : — „Să nu se urmărească Germain (aşa era numele clientului), fiind epileptic, el este iresponsabil". Vedeţi că tema nuvelei era concepută în alt spirit decît cel obicinuit, ideea de responsabilitate sau iresponsabilitate era pusă ; iar doctorul arăta că convingerea unei credinţi medicale este mai tare chiar decît sacrificiul vieţei, explicînd la urmă că moartea sa este rezultatul unei cauze pe care o cunoştea de mult, iar nu rezultatul voinţei omorîtorului. Tot din Philosophie positive am aflat numele unei poete, M-me Akerman, ale cărei poezii cu un caracter ce-i drept mai mult social, se deose^ 260 1 besc de elucubraţiile comune poeţilor, putînd servi la oarecare punct ca model de literatură, nouă. Dar scriitorul care pe atunci m-a captivat mai mult şi mi-a deschis orizonturi nouă în sensul teoriei estetice ce susţineam a fost, desigur, faimosul romancier Jules Verne. Un intermediu înainte de a continua cu chestia estetică. Am zis rîndul trecut că lui Ştefan Vârgolici, pe lîngă porecla de negustor de porci, noi îi ziceam la „Junimea" şi om şi om. Ştefan Vârgolici era profesor de limba şi literatura franceză la Universitate. Erudit, muncitor, Vârgolici a dat Convorbirilor o mulţime de traduceri din diferiţi poeţi francezi, spanioli etc, precum din Musset, Francois Coppee, Lamartine, Schiller, Lord Byron, Lope de Vega, din poeţi greci precum Anacreon etc. Traducţiile lui erau corecte şi conştiincioase. Lui Vârgolici însă îi venea din cînd în cînd poftă să scrie poezii originale, măcar că-i lipseau talentul şi vocaţia ; de aceea compunerile sale erau cele de mai multe ori simplă proză rimată, lucru de care noi rîdeam şi-1 glumeam. E drept că el nu era susceptibil cum sunt în general poeţii şi nu se supăra pe noi. într-o seară vine la „Junimea" cu o poezie : Om şi om. Subiectul era de un prozaism şi de-o naivitate excepţională. Poetul punea în evidenţă faptul, că oricare ar fi deosebirea de rang şi de situaţie socială, oamenii sunt tot una... cînd dorm. Aşa, poezia începea cu descrierile unui rege sau împărat, arătînd cum împăratul cînd nu doarme se 261 deosibeşte de ceilalţi oameni, apoi adaogă urmă- | toarele : ] Ins-a lui putere, fală şi mărire 1 Ţine numai ziua, el deştept fiind, j Dar vremea cît doarme nu-i deosebire i Intre el ca rege şi un om de rînd i Şi pe această temă urmau încă vreo cinci-şase , strofe. Chiar caracuda şi cei nouă care nu înţelegeau ' niciodată nimic, s-au revoltat de banalitatea ei. ■ — Ce dracu, zise unul din ei, cum că Bodnărescu nu este prea înţeles, — lucru de care ne ; plîngem — nu înseamnă că Vârgolici să ne dea \ lucruri pe care şi copiii de cinci ani să le poată j înţelege. \ Iar dl. Caragiani adaugă : ] — Frate, apoi eu ştiu o cimilitură, care spune acelaş lucru ca şi Om şi om, deşi trivial, dar nu banal. — Care ? care ? întrebară mai multe glasuri. ' De cîte ori dl. Caragiani lua cuvîntul, iubitorii i de glume şi de lucruri sărate deveneau atenţi. J — Iată cimilitura, zise dl. Caragiani : „Cinei, cinei, ce nevoie face pe împăratul să se scoboare ] de pe cal ca orice om" ? 1 — Om şi om, răspunseră în cor cu toţii. i De atunci lui Vârgolici îi rămase şi porecla de 1 Om şi om. ] * I De altmintrelea toţi la „Junimea" aveau cîte o i poreclă, dacă nu şi două. Ne distram liberi ca | copiii la şcoală. I Cred că trebuie să rezum încă odată poreclele junimiştilor. Dl. Maiorescu avea o poreclă, dar întocmai cum fac copiii la şcoală care pun porecle la profesori, dar nu îndrăznesc să le spună. In „Junimea" era cunoscut de Titu, între noi şi pe din dos îi ziceam Centrala. D-lui Jacques Negruzzi i se zicea Carul cu minciunile — am arătat de ce. D-lui Pogor i se zicea Biblioteca contimporană. Pe acea vreme începuse publicarea Bibliotecei contimporane la Paris, şi fiindcă dl. Pogor era abonat şi susţinea părerea celei din urmă cărţi apărute în acea bibliotecă, de aceea îi rămăsese acest nume. Lui Lambrior, Tasu şi mie ni se zicea : cei trei români. D-lui Culianu : Papa Culianu. Lui Melik : Milmelik, Irmilik. Lui Miron Pompiliu, transilvănean : Keşkeke-met. D-lui Nicu Ganea : Drăgănescu. (Am arătat cu altă ocazie de ce). D-lui Caragiani : Bine hrănitul Caragiani. (Am arătat de ce). Căpitanului Bengescu (actualul general Ben-gescu-Dabija) : Pompier. D-lui Naum : Pudicul Naum. Lui Creangă : Bărdăhănosul Creangă. D-lui Carp de pe atunci i se zicea Excelenţă. D-lui Xenopol i se zicea : Bonne â tout faire î, fiindcă nu era însărcinare sau treabă, la care el să nu se ofere de bună voie s-o facă. 1 Femeie la toate (fr.). 262 263 D-lui Burlă i se zicea : raţa, de la o polemică cef avusese cu dl. Hasdeu asupra originei sanscrite ai acestei păsări foarte lacome. De aceste mi-aduc aminte, măcar că erau şi alte] multe. Dar să reiau firul discuţiei. Ziceam că autorul care mi-a luminat mai mult-l sistemul de estetică pozitivă, a fost Jules Verne. Nici atunci, cu atît mai mult acuma, nu pot luai pe Jules Verne, care în definitiv nu-i decît un: vulgarizator al ştiinţei, drept un autor literar, nici scrierile lui nu le pot considera ca adevărată literatură. Aceasta nu împiedică însă ca Jules Verne I să nu fie unul din cei întîi care a tras efecte literare dramatice din principii de ştiinţă absolut seci., Nu-şi poate închipui cineva ce impresie colosală] au produs asupra spiritului meu, în 1870, romanu-i rile care apăruseră pînă atunci şi care au rămas şi pînă acum fondul geniului lui Jules Verne : j Voyage au centre de la terre, De la terre ă la lune, • Cinq semaines en ballon, Autour de la lune etc, au făcut deliciile mele nopţi întregi. Citeam aceste ( lucruri cu un îndoit interes : întîi cu interesul care se degajează din ele, independent de sistemul de: credinţă, şi al doilea cu plăcerea omului care avea' o teorie, a căreia realizare în parte, în foarte mică: parte, mi-o dădea Jules Verne. Ieşit proaspăt din liceu, niciodată nu-mi trecuse i prin cap că principii aride ca acela al căderei: corpurilor, al gravitatei, al atracţiei şi toate celelalte cu privire la electricitate, lumină, căldură etc, j puteau să fie exploatate pentru a pune în mişcare: personajele unui roman, fie chiar cu o intrigă cam copilărească. Dar romanul care confirma credinţa mea, şi anume, că cunoştinţele pozitive moderne prezintă o platformă mult mai largă pentru artă şi literatură şi că imaginaţia omului modern întrece mul*-pe a omului antic, a fost: De la terre ă la lune. Cum am spus de mult, eu fusesem în liceu admiratorul şi al literaturei italiene clasice. Dante, Petrarca', Ariosto şi Tasso îmi erau familiari. Cetind De la terre ă la lune a lui Jules Verne mi-am adus aminte că un poet, cu cîteva sute de ani înaintea lui, Aristo, a tratat acelaş subiect ca şi Jules Verne. In epopeea sa : Orlando furioso, Ariosto are un cîntec, Suirea lui Astolfo în lună. ■ Şi atunci m-am gîndit să recitesc din nou această ascensiune. Am recitit din nou pe Ariosto şi am rămas izbit de superioritatea lui Jules Verne faţă cu acel faimos poet. Notaţi că Jules Verne nu e poet ; el este, o mai repet, un răspînditor al ştiinţelor pozitive, pe cînd Ariosto este unul din cei mai mari poeţi ai Italiei, cu o imaginaţie, desigur, mult mai fecundă şi mai strălucită decît la mulţi poeţi chiar moderni. Şi cu toate aceste, cînd comparezi modul cum ambii prezintă suirea în lună, eşti izbit de superioritatea unuia faţă cu celălalt, superioritate datorită numai cunoştinţelor celor două epoce. Aşa, mi-aduc aminte cum făceam deosebirea pe atunci între aceşti doi autori şi cum se întărea în | mine ideea, cum că cunoştinţele moderne, vaste şi variate, sunt un material mult mai propriu pentru dezvoltarea imaginaţiei. 264 265 Să dau cîteva exemple apropo de Ariosto şi Jules Verne, exemple pe care le-am prezentat la „Junimea", cu ocazia altor discuţii tot pe acea temă. Astolfo din Orlando furioso se suie la lună în un car cu patru cai roşii ca focul... Este concepţia veche a lui Apollon care străbate cerul cu cursierii săi de foc. După credinţele de la începutul veacului al XVI-lea — cel puţin Ariosto se face ecoul lor, sau poate chiar este invenţia lui (nu am timp să controlez) — în spaţiul interplanetar domneşte un foc etern. Cum face Ariosto ca Astolfo cu caii săi să treacă prin focul etern ? Natural că recurge la miracol, acest expedient antic şi modern încă în credinţele religioase şi populare, prin care se înlătură toate imposibilităţile şi se aplanează toate greutăţile pentru eroi. Astolfo avea cu dînsul un bătrîn evanghelist care permite ca carul să treacă fără să fie atins de flăcări. Acest lucru Ariosto îl spune în două versuri numai, el aşa de prolix. Pentru ce ? Pentru că neştiind nimic asupra acelor regiuni şi neavînd măcar ipoteze, cum aveam astăzi asupra spaţiilor interplanetare, nu putea nici să zică, nici să inventeze altceva decît focul etern, admis pentru infern. Cetiţi toată partea din Jules Verne în care este descris voiajul înainte de a sosi la lună, şi veţi vedea cîte detalii, cîte observaţii, cîtă imaginaţie ştiinţifică. îmi aduc aminte — căci n-am cetit de mult pe Jules Verne — cum el exploatează legile fizice aplicate într-un mediu îndepărtat de pă-mînt; cum, de exemplu, paharele cînd stau la masă rămîn suspendate în aer nemaiavînd greutate ; cum aruncînd pe fereastră un cîne mort, 666 acesta începe a se învîrti împrejurul bombei ca un satelit etc. Ariosto nu ştie nimic din interiorul lunei, decît că şi ea are fluvii, lacuri, cîmpuri, munţi, văi şi s-ar părea că crede că este locuită. Atît. Ce sărăcie, faţă cu cunoştinţele precise, pe care Jules Verne le intercalează asupra lunei, cu ocazia voiajului inventat de dînsul. Dar mă opresc, măcar că ar fi chiar acum un interesant studiu de dezvoltat în această privinţă. Şi trebuie să adaug un lucru : Cu toate că de la 1870 încoace s-a scris, pe ici pe colea, oarecare cărţi pe această temă, cu toate că prin uvra-gele unor savanţi celebri, precum Herbert Spencer, s-a arătat superioritatea, şi din acest punct de vedere, a cunoştinţelor noastre pozitive, totuşi mărturisesc că nu cunosc un uvraj complect în această privinţă şi n-am cetit nimic care să mă satisfacă cu totul. Şi lucrul se explică pentru ce uvrajul pe care-1 doresc nu a apărut încă : omul care ar trebui să-1 scrie ar trebui să aibă cunoştinţi vaste în toate ramurile ştiinţei şi în acelaş timp să cunoască perfect atît literatura cea veche, cît şi cea nouă. Acest lucru se întîmplă foarte rar, savanţii nefiind literatori în genere şi literatorii nefiind oameni de ştiinţă. Iată cum ajunsesem ca să-mi stabilesc teoria estetică, care de multe ori, atît înaintea plecărei mele la Paris cît mai cu seamă după întoarcerea mea de la Paris, a dat loc la interesante discuţii la „Junimea". Trebuie să adaug că mal tîrziu „Junimea" asculta cu o ureche distrasă ideile sau teoriile nouă, pe care noi cei tineri căutam ca să le introducem. 267 Epoca de plămădeală de idei şi de teorii fusese laS „Junimea" în 1865 şi 1875. In acest timp teoriile» d-lui Maiorescu se cristalizaseră mai în toate cape- 1 tele, aşa că acele teorii erau lucruri admise defi- | nitiv şi eu cred că nu noi cei tineri şi fără autori- ;| tate am fi putut să le zdruncinăm, dar chiar un | om de valoare şi cu mare autoritate ar fi căzut î în această întreprindere. I Societăţile literare au tinereţa şi bătrîneţa lor, .«■ ca orice fiinţă vie. „Junimea" a dat tot ce putea | da ea, mai cu seamă pînă pe la 1875. De fapt la \ acea dată rolul ei este deja sfîrşit, măcar că mai ; are şi după aceea vreo cîţiva ani de vitalitate, însă mai mult aparentă. Cine regretează desfiinţarea „Junimei" de la Iaşi exprimă o idee mai mult sentimentală, decît ■ un 4ucru posibil ; „Junimea" nu mai putea să : meargă. La sfîrşitul acestor memorii voi arăta lucrul pe larg. Mai ales după ce se strămută ■■ dl. Maiorescu la Bucureşti, s-au făcut încercări ca ; ea să continue a exista ; zadarnice încercări. 1 Tot aşa de puţin reuşite au fost şi silinţele a d-lui Maiorescu ca să întemeieze o „Junime" la 1 Bucureşti : alte împrejurări, alte persoane, alte 1 idei. 1 xxi m CHESTII DE METAFIZICA 1 Multe şi frumoase discuţii au mai avut loc la m „Junimea". Cînd era de faţă dl. Maiorescu şi venea ■ din întîmplare şi dl. Carp, discuţia era mai tot- ■ deauna pe tema socialo-filosofică, la care noi cei | tineri nu participam decît incidental — fiindcă faţă de profesori elevii trebuie mai mult să asculte decît să vorbească. Dl. Carp şi atunci, ca şi acum, era, ca să mă exprim printr-un cuvînt franţuzesc, tranchant. Intra cu monoclul în ochi, făcea o roată cu pri-virea-i dispreţuitoare, în tot cazul indiferentă pentru cei noi veniţi, pentru caracudă, şi apoi, cu ocazia cetirei vreunei lucrări, arunca vreun aforism sau formula vreo teorie, pe tema căreia se năştea discuţia cu d-nii Maiorescu, Pogor şi Iacob Negruzzi. Noi formam galeria. Unul care era mai totdeauna de altă părere era dl. Iacob Negruzzi. Dl. Negruzzi îl combătea sistematic pe dl. Carp în teoriile sale, şi mi-aduc aminte că de multe ori l-am auzit zicîndu-i d-lui Carp : — Sistemul tău e foarte simplu şi comod : vii din şase în şase luni la „Junimea", scoţi sabia din teacă, formulezi sau mai bine inventezi o teorie, tranşezi toate chestiile cu vîrful săbiei, condamni şi reprobi tot ce nu-ţi convine şi apoi pleci. Apoi nu se discută aşa !... — Taci gogomăniile, tu nu ştii să discuţi, îi replica dl. Carp. Iar dl. Negruzzi ridica din umeri, se uita la noi, î] arăta pe dl. Carp şi tăcea, dînd a înţelege că-i de prisos ca să mai vorbească. Din contra, felul de discuţie a d-lui Maiorescu era cu totul altul. D-sa îşi expunea părerea, pe urmă asculta pe contrazicător cu mare atenţie şi cu multă bunăvoinţă, chiar dacă acela era unul din cei noi sau vreo caracudă. După ce contrazicătorul sfîrşea, dl. Maiorescu, cu un aer foarte 268 269 liniştit, lua cuvîntul şi răspundea la toate punctele arătate şi astfel discuţia urma cu regulă şi cu şir. _ N-am văzut niciodată pe dl. Maiorescu impacien- | tîndu-se sau făcînd o exclamaţie, sau luînd un f aer despreţuitor faţă de orice şi oricine. Pe cînd cu dl. Carp nu îndrăzneai să discuţi, iar d-nii Po- , gor şi Iacob Negruzzi scoteau toate interjecţiile şi exclamările limbei, arătîndu-şi către alţi membri 1 părerile lor în cursul discuţiei d-lui Maiorescu. Cînd însă lipseau fruntaşii şi, mai cu seamă, dl. Maiorescu, cînd se întîmpla ca cei bătrîni să fie duşi la Bucureşti la Cameră şi rămîneam noi numai, atunci fiecare îşi dădea curs vervei şi ideilor sale, atunci, pot zice, aveau loc discuţiile cele mai interesante, fiindcă se făceau pe teme noi. Iar cei care luau parte la asemenea discuţii erau : Alexandru Xenopol, Lambrior, Eminescu, Vârgolici, Grigore Buicliu şi eu. Afară de noi, mai erau încă membri care ar fi putut foarte bine să ia parte la discuţie, precum d-nii Naum, Nicu Gane; aceştia, împreună cu mulţi alţi, preferau să asculte şi numai din cînd în cînd să plaseze cîte un cuvînt. în asemenea ocazie am discutat noi chestia pesimismului în poezie şi a temei desperate ce adesea era exploatată de Bodnărescu — şi pînă la un oarecare punct de Eminescu — cu privire la neştiinţa omului de cum s-a născut lumea şi cum are să se sfîrşească. Şi cu aceasta revin la discuţia care a stîrnit poezia lui Bodnărescu, Pe mare, din care am reprodus mai sus cîteva strofe. Pe mine, adept al filosofiei pozitive, această temă mă exaspera, şi de cîte ori o vedeam pusă 270 în versuri desperate şi lugubre, zbucneam şi protestam. La aceste discuţii lua parte şi Bodnărescu, nu apropo de poeziile lui, ci apropo de credinţele filosofice în sine. — Bine, omule, îmi zicea Eminescu sau Bodnărescu, pe tine nu te interesează marea problemă cum a ieşit lumea din haos, ce a fost înaintea ei şi ce va deveni ? Această idee nu te preocupă, nu te munceşte ? — Nu mă munceşte de loc, şi dacă mă preocupă, este în margini cu totul restrînse. Voi aveţi aerul, în poeziile voastre, a arăta pe un om muncit de dimineaţă pînă a doua zi de ideea cum s-a născut lumea şi cum va sfîrşi ea ; aveţi aerul că nici nu mîncaţi, nici nu beţi, că sunteţi adevăraţi nefericiţi pe pămînt, fiindcă nu ştiţi cum s-a creat lumea şi, mai cu seamă, cum are să se sfîrşească ; faceţi din aceasta preocuparea unică a omului, absor-bindu-i gîndirea întreagă şi aruncîndu-1 în disperare, din cauza neputinţei de a dezlega problema. Faceţi din om un fel de Faust din actul I, cînd se plînge că a ajuns la bătrîneţe fără să dea vreo dezlegare chestiilor filosofice. Ei bine, eu, o mai repet, sunt foarte mulţumit, mă ocup cu o mulţime alte chestiuni şi numai din cînd în cînd mă gîn-desc în treacăt la această problemă. — Apoi atunci, îmi răspundea Eminescu, înseamnă că nu ai capul tăiat pentru asemenea probleme. — Ba nu, aceasta înseamnă că am o disciplină a minţei mele, pe cînd voi lăsaţi să vagabondeze ale voastre fără frîu şi fără nici o rezervă ; şi în aceasta consistă superioritatea filosofiei pozitive, 271 21 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I xxii adăugeam eu, faţă de metafizică. Marele progres'» ce a adus ştiinţa cu legile ei pozitive a fost între I altele că a dat minţei o normă sigură pentru a I judeca lucrurile şi fenomenele. Acele pe care a I reuşit să le explice au intrat în domeniul cu-« noştinţelor ; cît despre rest, între care figurează * şi chestiunile pe care le discutăm acum, ipotezele, constituiesc toată ştiinţa, ipoteze bazate pe prin- • cipii deja cunoscute, dar ipoteze. In asemenea chestii nu-i nimic nici de turmentat, nici de nenorocit în om ; disciplina minţei mă face să mă mul- k' ţumesc cu cele cunoscute, şi să întrevăd pe cele f necunoscute sau să mă mărginesc a spune pur şi . simplu că pentru asemenea chestiuni, ştiinţa nu ; are încă răspuns. Aşa, de exemplu, relativ la sfîr- ' şitul lumei noastre se ştie că soarele se răceşte ' încetul cu încetul, cînd pămîntul nu va mai avea , căldură şi lumină... I — Apoi aceste le ştim şi noi. ' — Apoi dacă le ştiţi, de ce nu vă mulţumiţi cu ,l dînsele şi pentru ce căutaţi, cum zice francezul, 1 „midi â quatorze heures" ! Să vă spun eu, toată \ munca şi nenorocirea pe care pretindeţi în poe- \ ziile voastre că o simţiţi faţă de necunoscutul este | inventată, este ceva artificial, este o temă con- I venţională, pe care o găsiţi proprie a o exploata. | Nu simţiţi, ci vă faceţi că simţiţi ; este o neonesti- :!§ tate literară... :m Şi pe această temă discuţiile se prelungeau pînă 11 la miezul nopţei, fiecare ieşind cu părerea pe care « o avusese intrînd. m în asemenea discuţii, Lambrior era cu mine. * Cealaltă tabără se compunea mai din tot restul m „Junimei". 272 ■ POVEŞTI ŞI POEZII POPULARE „Junimea", aşa cum se formase la 1866, nu iubea poeziile populare şi gusta pe jumătate poveştile noastre. Curentul literaturei populare mai pronunţat l-au adus cei intraţi pe urmă, precum Xenopol, Lambrior, Slavici, Miron Pompiliu, Creangă etc. De cîte ori şi mai tîrziu n-am auzit pe dl. Pogor şi chiar pe dl. Carp vorbind cu dispreţ de poeziile noastre populare ! Noi le susţineam ehia'r cu oarecare exageraţie, iar dl. Pogor ne răspundea : — Ce-mi vorbiţi de poezii populare, poezie descriptivă lipsită de orice sentimente ! Iar dl. Carp adăuga : — Poezii populare !... Ele se reduc la : frunză verde şi vîntul bate. Vă puteţi închipui protestările noastre. De cîte ori se întîmpla o asemenea discuţie, cînd intram acasă, căutam, recitind colecţia lui Alecsandri, bucăţi în care un adînc sentiment era fondul însuşi al poeziei, sau altele unde un spirit de observaţie străbătător sărea la fiecare vers. Luam colecţia cu noi, şi la data viitoare a „Junimei" citeam poeziile acelea şi iar discutam. De multe ori prindeam pe dl. Pogor că discuta a priori, fără să fi cetit poeziile ; atunci dl. Negruzzi, care nu scăpa ocazia ca să se înţepe cu dl. Pogor, adăuga : — Are scuză Pogor că n-a cetit poeziile, ele n-au fost tipărite la „Biblioteca contimporană". Iar dl. Carp replica sentenţios : 273 21* — Degeaba umblaţi cu patriotism, că literatura m populară nu există decît Iliada lui Homer. m De aici discuţii şi glume. f Pe mine aceste discuţii mă puseseră la ambiţie |-şi mai ales fiindcă aveam de gînd să ţin o preie- f. gere asupra acestui subiect, am arătat acest lucru. %■ Am căutat prin toate cataloagele şi mi-am procu- > rat tot ce am găsit tradus în franţuzeşte şi italieneşte din poeziile diferitelor popoare. Mi-am procurat în traducţie şi poeziile populare sîrbeşti -şi, cetindu-le, am constatat o mare asemănare cu . ale noastre ; de multe ori era evident că acelaş -subiect a fost comun ambelor popoare, numai modul de tratare al subiectului diferă ; şi pe cît mi-a rămas de atunci impresia, poeţii noştri populari sunt superiori ca imaginaţie şi, mai cu seamă, ca delicateţă de sentiment. Cu toate acestea, oficialmente poezia populară ■ avea un loc însemnat în Convorbirile literare, iar dl. Maiorescu o admitea ca un gen literar respec-tabil. Cauza era fiindcă Vasile Alecsandri intrînd aproape de la început în acest cerc literar şi bucu-rîndu-se de acel prestigiu meritat, de care am vorbit altă dată, „Junimea" nu putea să facă altceva decît să vorbească cu respect şi cu oarecare atenuată admiraţie de nişte poezii pe care Alecsandri le adunase şi le prelucrase de multe ori, şi din care • se inspirase vădit în Doinele şi în Lăcrămioarele sale. Şi se explica foarte bine prevenţiunea „Junimei" contra literaturei noastre în genere şi, prin >. urmare, şi contra literaturei populare. Tineri ve- * niţi din străinătate, cu educaţie germană şi fran- ; ceză, sub influenţa marei civilizaţii a acestor două j popoare, ei cad pe la 1871 în ţară în mijlocul unei § literaturi factice, care merita severitatea criticelor d-lui Maiorescu. Bolintineanu, Grigore Alexan-drescu şi Alecsandri erau singurii care rămîneau în picioare. Necunoscători ai istoriei naţionale, ai literaturei populare, acei tineri, care înfiinţează „Junimea", cred că cea mai bună treabă ce pot face în ţară este să traducă din alte limbi, cea naţională neavînd modele. In aceste împrejurări în „Junimea" s-a creat un fel de aforism : Nu avem literatură, n-avem istorie, nu avem artă. Şi cînd noi, a doua formaţie, veni-răm la „Junimea" cu alt spirit, mai bine înarmaţi din punct de vedere naţional, evident că trebuia să se întîmple ciocniri în credinţe şi în doctrine. Culegători de poezii populare erau mulţi la „Junimea" ; erau Miron Pompiliu şi Slavici pentru Transilvania, Petrino pentru Bucovina ; nu mai vorbesc de poeziile populare din România, pentru care erau foarte mulţi colectori. Eminescu era admiratorul poeziei populare ; nu doar că o găsea atît de frumoasă, cît mai cu seamă fiindcă era produsul poporului român, pe care îl iubea în toate manifestaţiunile lui, nefă-cîndu-şi nici o rezervă. Era un fel de sensibilitate bolnăvicioasă la dînsul cînd era vorba de român. L-am văzut mai ales la un pahar de vin, cu ochii în lacrămi, vorbind de un eres băbesc din popor. Tot ce face, tot ce zice ţăranul, pentru dînsul era perfect. De cîte ori nu discutam cu dînsul, ară-tîndu-i ridicolul susţinerilor sale, cînd admira toate absurdităţile populare, numai fiindcă vin de la popor. Cu poveştile era altă chestie. Poveştile erau gustate la „Junimea" nu ca un gen superior literar, cum nici nu sunt în realitate, ci ca o formă 275 plăcută a unor minţi naive şi poate chiar ca ofl amintire a fiecărui din noi din timpul copilăriei. ■ Povestitori erau : Slavici, Miron Pompiliu, afară ■ de alţii de care nu-mi aduc aminte, şi, mai cu « seamă, Creangă. ' m Creangă avea la „Junimea" poveşti scrise şi I poveşti spuse. Acele ce nu le putea seri şi publica I din cauză că erau corozive (prin cuvîntul coroziv § la „Junimea" se înţelegea măscărăcios) el le isto- y risea. Şi atunci „Junimea" se schimba în şeză- *■ toare — bineînţeles în şezători unde nu erau femei | şi fete. In genere se alegeau serile în care dl. Maio- I rescu lipsea ; d-sa nu gusta acest fel de petrecere | pe teme corozive. Dl. Naum, pudic cum era, I asculta — şi chiar cu multă plăcere. Se retrăgea | într-un colţ, se înroşea din cînd în cînd, dar nu I pleca; avea o scuză în contra pudicităţei sale, I d-sa fiind literat nu putea să protesteze plecînd la 'f povestirea de literatură populară. | Cînd intra Creangă la „Junimea" şi dacă nu era I nimic altceva de făcut, atunci dl. Pogor, care f gusta cel mai mult dintre noi poveştile sărate ale I lui Creangă, îi zicea : * — Creangă, ia spune-ne o poveste ! . 1 — Pe uliţa mare sau pe uliţa mică ? ■. 1 — Pe uliţa mare, strigau mai mulţi. j O explicaţie a acestor cuvinte. Păpuşerii (cei 1 care umblau cu hîrzobul cu păpuşi în timpul car- 1 navalului) aveau două feluri de piese pe care le I jucau ; unele corozive; şi altele pentru copii. Cînd I chemai un păpuşar acasă, el se uita întîi la per- * soanele prezente şi dacă nu-şi explica bine situa- 1 ţia, întreba : I 276 H — Cuconaşule, pe uliţa mare sau pe uliţa mică ? — Pe uliţa mică se grăbea stăpînul casei să spună. „Junimea" prefera uliţa mare, căci celelalte poveşti se publicau în Convorbiri. Şi atunci Creangă începea să spună povestea lui Ion cel prost sau chiar povestea lui Moş Nichijor, însă cu versiuni şi detaile alte decît în cea publicată. Dar să ajung la o discuţie foarte interesantă cu privire la poeziile populare, provocată de dl. Xenopol printr-un articolaş al său : Ceva despre literatura populară. Pe dl. Xenopol îl cunoaşte toată lumea ; el promitea de pe atunci ceea ce a devenit. Era şi pe atunci cel mai fecund scriitor al Convorbirilor literare. Se ocupa de toate şi scria despre toate. Nici nu te aşteptai cu ce venea la „Junimea". Era inepuizabil, ceea ce făcea bucuria d-lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare. — Ascultă Xenopol, îi zicea dl. Iacob Negruzzi, n-am manuscript destul pentru numărul viitor al Convorbirilor. — N-ai grijă, că îţi voi aduce, chiar mîine trec pe la redacţie ca să-ţi las ceva. — Despre ce ? întrebam noi. — Nu ştiu încă bine, dar desigur că aduc mîine. Şi se ţinea de cuvînt. Se ducea acasă, se punea pe scris, scria, scria şi a doua zi dl. Iacob Negruzzi avea manuscriptul necesar. Despre ce n-a scris dl. Xenopol în Convorbiri! Cum am spus, despre toate : Studii asupra stărei 277 noastre actuale. Studii asupra vechilor noastre aşezăminte. Studii economice. Despre artă şi literatură. Nenumărate Recenziuni despre tot felul de cărţi. Despre epigramă, filosof ie etc, etc. Avea obiceiul pe care 1-a păstrat şi pînă astăzi, ca să pună pe hîrtie tot ce observa, tot ce vedea, tot ce-i venea în cap. Cu o idee fabrica un articol, pe care îl trimetea iute la Convorbiri. Orice propunere care i s-ar fi făcut, de întreprins vreun studiu sau de format vreo societate ştiinţifică, o primea cu entuziasm. O dată era foarte entuziasmat de ideea d-lui Burlă de a înfiinţa o societate pentru studiarea limbei sanscrite. Aşa ceva nu cunoştea decît dl. Burlă. Se înţelege că pe atunci dl. Xenopol era un scriitor neegal ; avea lucruri admirabile, dar şi lucruri mediocre. Ceea ce-1 caracteriza în diferitele sale scrieri, însă, este că în ele găseşti totdeauna o idee ; o idee greşită, bună sau falsă, dar o idee. Niciodată nu scria numai ca să scrie. De multe ori la „Junimea" trecea în biroul din fund şi se punea să scrie ceva. Noi rîdeam şi ziceam : — Iată Xenopol care produce o nouă capodoperă. El zîmbea. şi scria înainte. Dl. Xenopol era foarte indulgent în aprecierile şi criticele sale ; rar la „Junimea" găsea o poezie cu desăvîrşire proastă sau o lucrare rea ; totdeauna găsea o parte pe care o aproba, în tot cazul niciodată nu era absolut şi intransigent în judecarea operelor. Dl. Xenopol se entuziasma foarte uşor şi pentru puţin. Aceste două însuşiri i-au rămas — precum de altmintrelea toate celelalte — si pînă astăzi. Şi azi este indulgent în critică, şi azi se entuziasmează pentru puţin. Intr-o seară, prin 1872 sau prin 1873, vine dl. Xenopol la „Junimea". Seară foarte săracă, mai nimenea nu avea nimic, buzunările d-lui Iacob Negruzzi erau goale. După ce dl. Iacob Negruzzi îşi descarcă obicinuitul car cu minciunile, dl. Pogor întrebă : — Cine are ceva, să scoată ? ; Nimeni nu răspunse. Dl. Xenopol vorbea cu dl. Burlă într-un colţ. — Va să zică n-avem nimic de cetit ? repetă dl. Negruzzi. Aceste vorbe îl deşteptară pe dl. Xenopol din conversaţia ce avea, şi atunci răspunse : — Ba am eu ceva, am o critică. — Apoi de ce nu spuneai ? Scoate-o, scoate-o, repetă dl. Pogor. Şi dl. Xenopol scoase din buzunar vreo trei file de manuscript. La vederea acestor trei file, noi începurăm a ne strîmba, zicînd : — Numai atîta ? Căci dl. Xenopol ne obicinuise cu studii lungi, lungi. E drept a spune în parantez că şi studiile mele istorice, precum şi critica istoriei românilor a d-lui Hasdeu, erau interminabile, puteam ţine recordul lungimei cu dl. Xenopol. Dl. Xenopol începu a ceti. Un mic parantez. Deşi atunci dl. Xenopol scria ceva mai bine, dar aproape tot aşa de indescifrabil ca şi astăzi. Aşa că nimeni nu-i putea ceti manuscriptele, trebuia să le citească el. 278 279 Autorul începe : Ceva despre literatura populară\ — Iar literatura populară ? exclamă dl. Pogor1 cu dispreţ. — Porco, porco, zise dl. Negruzzi. Am explicat altă dată că porco — o denaturare al latinescului porro — însemna la „Junimea" ca să fie tăcere, pentru ca cetitorul să poată continua. Di. Xenopol punea în articolaşul său o interesantă chestie : Cum se naşte cîntecul, povestea, doina, în popor, adică de cine şi cum se face această literatură ? La această întrebare răspundea printr-o generalitate : cum că autorul este însuşi poporul întreg. Pe urmă mai adăoga ceva mai precis : că autorii acelor cîntece, poveşti şi doine, nu există, că un fapt trece din gură în gură, fiecare îi adaugă ceva, fiecare îl îmbogăţeşte, aşa că la urmă dacă te întrebi cine a făcut poezia sau doina poţi să răspunzi : nimeni. Tot aşa explica dl. Xenopol producerea muzicei populare. Apoi sfîrşea, arătînd deosebirea între literatura scrisă şi cea populară, iar deosebirea cea mai fundamentală o găsea în faptul că : pe cînd în literatura scrisă opera este a unui singur autor, în cea populară ea nu este a unui singur, ci a mii şi mii de autori. Eu mă ocupasem de această chestie şi mult îmi frămîntasem mintea ca să înţeleg cum se face o poezie populară şi de cine. Mi-aduc aminte că am căutat prin autorii români, cari culeseră şi se ocupaseră de poeziile populare, să văd tratată această chestie. Mi se spusese că în Revista română a lui Odobescu, acesta tratase chestia felului cum se naşte o poezie populară şi comandasem întreaga 280 colecţie. Dar n-am găsit nici acolo nimic precis, generalităţi şi numai generalităţi. Toţi făceau mai mult lirism şi sentimentalism pe această temă, şi tot prin generalităţi o dezlegau, cum făcea şi dl. Xenopol. Cine a făcut poezia populară ? La această întrebare se răspundea : poporul. De unde s-a născut ea ? Din sufletul poporului român, se adăoga. Dar aceasta ori nimic este tot una, îmi ziceam eu atunci, căci evident că poporul în termeni generali, a creat poeziile populare, şi ele au ieşit din nevoile şi sentimentele lui ; dar cum ? Iată chestia. O notiţă însă din poeziile populare culese de Alecsandri mi-a confirmat părerea pe care mi-o făcusem prin simplu rezonament. Eu îmi ziceam : nu se poate ca poeziile populare să n-aibă şi ele un autor, o persoană în carne şi oase, căci altmintrelea nu s-ar putea explica unitatea subiectului şi dezvoltarea lui logică. In adevăr, în colecţia lui Alecsandri mă izbise o poezie sentimentală foarte frumoasă de vreo 6—7 strofe. în josul acelei poezii, Alecsandri punea cam următoarea notiţă : (n-am colecţia sub mînă ca să cercetez) „această poezie a fost compusă de o fată anume Smaranda, cu ocazia trecerei peste Prut a unui flăcău pe care îl iubea". Mai ştiam un lucru, că foarte multe din poeziile cari se cîntau la mesele boiereşti, unde era vorba de fapte de boier şi de domn, erau compuse de lăutari, care jucau rolul de un fel de trubaduri — tot ei compunînd poeziile pe cari tot ei le ziceau. Din aceste şi alte rezoane ajunsesem la concluzia că poeziile populare au şi ele fiecare un autor şi că singura deosebire între ele şi poeziile scrise este : că la cele populare numele autorului se uită cu 281 1 încetul, poezia capătă cu timpul oarecare modifi« • cări de formă, nu de fond, şi că cel mult alte versiuni înlocuiesc compunerea originală. Asupra acestei chestii avusesem lungi discuţii nu la „Junimea", ci într-o cafenea, unde ne adunam noi cîţiva, anume Lambrior, Conta, Verussi etc. Şi în acest cerc diverginţa era mare între noi : Lambrior susţinea teoria d-lui Xenopol, Verussi şi cu mine o teorie contrară. Articolul d-lui Xenopol : Ceva despre literatura populară ne prezenta deci ocazia ca această discuţie să fie adusă la „Junimea", iar eu cum se ved™ eram destul de înarmat ca să dau atacul. După ce dl. Xenopol sfîrşeşte a ceti, dl. Pogor întrebă : — Cine vorbeşte despre lătrătură populară ? Dl. Pogor în genere la literatură zicea lătrătură, dar cuvîntul îl păstra mai ales pentru cea populară. — Mă rog, aş întreba, am zis eu, ce înţelege Xenopol cum că în literatura populară nu este un autor, ci mai mulţi ? Cum ? Adică o poezie populară se naşte în mod general, nu trebuie să fie la început un individ care să o compună ? Poţi concepe în mod material şi mecanic ideea unei poezii ieşite din sufletul poporului fără un autor, care dacă nu-i ştim numele, nu-i mai puţin adevărat că a trebuit să fie la început în oase şi în carne, compunînd cu creierul şi spunînd cu gura sa poezia ? întrebarea aşa de naturală produse un fel de mişcare şi zăpăceală, căci mai toţi, deprinşi cu explicaţii vagi şi generale, erau surprinşi printr-o întrebare precisă şi de pură factură poetică. 282 — Desigur, răspunse Vârgolici, că poezia începe prin a fi spusă de cineva; dar unul concepe începutul, iar ceilalţi o continuă şi o complectează, aşa că la urmă ea nu mai este opera celui întîi, fiindcă foarte puţin făcuse pentru întregul ei. autorul ei primitiv. Această explicaţie păru a mulţumi pe mulţi, pe mine însă de loc, de aceea am adăogat : — Ba să mă iertaţi, eu nu înţeleg de loc lucrul aşa ; d-voastră aveţi aerul a spune că' autorul primitiv a compus o strofă sau zece versuri şi s-a oprit; că altul a luat acele zece strofe şi a mai adaus încă zece de la sine ; că un al treilea a compus şi el de la dînsul încă zece versuri, şi aşa mai departe, pînă s-a complectat poema sau balada. Xenopol are aerul să creadă că şi în muzică tot aşa s-a întîmplat : unul compunînd jumătate de melodie, iar altul restul. Este imposibil a se admite aceasta ; totul contribuie a admite din contra că şi poporul a avut şi are adevăraţi poeţi, adevăraţi muzicanţi, cu dispoziţii proprii pentru aceasta; că ei sunt consideraţi în popor întocmai ca şi în clasa noastră, de poeţi, ceilalţi mulţumindu-se a le cînta producerile lor. Faptul că ele mai tîrziu ajung la noi mai alterate, mai modificate decît cum au fost create, se datoreşte mijlocului nesigur prin care poezia populară se transmite de la o generaţie la alta, adică memoriei şi amintirei, care nu poate să păstreze exact opera, cum tiparul o face. Cu aceste explicaţii primesc şi eu teoria lui Xenopol, cum că poeziile populare sunt anonime şi ieşite din sufletul poporului român. Discuţia a mai continuat mult pe această temă şi fiindcă deosebirea între noi era mai mult fructul generalităţei termenilor în care Xenopol se 283 exprima, am sfîrşit prin a cădea de acord, afară de cîţiva recalcitranţi, bunăoară ca Ştefan Vârgolici şi Lambrior, cari nu-şi puteau închipui cum • Mioriţa sau Păunaşul codrilor să fie operele unui singur ţăran. Iar noi îi rîdeam, făcîndu-le următoarea obiecţie : — Voi credeţi că Mioriţa nu a putut să iasă din creierul unui singur ţăran, şi tot voi credeţi că a ieşit din creierul a mai multora, apoi ce-i un ţăran şi ce-s mai mulţi ţărani ? Nu-i aceeaşi pătură socială, aceeaşi cultură, aceeaşi mentalitate ? Iar dl. Pogor încheie discuţia zicînd în mod emfatic şi sentenţios : (Acest ton îl lua în chestii de zile mari) : —< Ce tot umblaţi ridicînd la ceruri o poezie descriptivă de o naivitate primitivă ! Ce grozăvie cuprinde : Mioriţă lae Lae bucălae ; asta-i poezie ? ce mare treabă a inventat cel care a zis întîi : Păunaşul codrilor, Voinicul voinicilor, şi pentru a afla paternitatea unor asemenea versuri copilăreşti, vă sfădiţi, faceţi teorii şi contra-teorii ? Noi, cu toţii de astădată, protestam, iar dl. Iacob Negruzzi repeta cunoscuta şarjă la adresa d-lui Pogor : — Mă mir ce vă miraţi de părerea lui Pogor ! Cea din urmă carte pe care a cetit-o din Biblioteca contimporană nu vorbeşte despre poezia populară la români ! Apoi ridicam şedinţa, mergeam pe stradă gru-puri-grupuri, de astă dată glumind, fără să mai discutăm, şi intram tîrziu, tîrziu acasă. xxiii POLITICA LA „JUNIMEA" Am spus altă dată că la „Junimea" nu se făcea politică ; notaţi că zic că nu se făcea, dar nu că „Junimea" nu făcea politică. Cei cinci tineri cari au fundat societatea „Junimea" în 1864 (măcar că originele „Junimei- se pretinde că se pierd în noaptea timpurilor), d-nii Rosetti, Maiorescu, Carp, Pogor şi Negruzzi, nu făceau atunci politică determinată, nici nu se gîn-diră la aşa ceva înfiinţînd „Junimea". în adevăr, dl. Rosetti era cumnatul lui Cuza-Vodă, care era încă pe tron atunci. Ce politică putea să facă ? Dl. Maiorescu era profesor şi nu se gîndea decît să se distingă şi să atragă atenţia asupra sa prin frumoasele sale prelegeri populare. Dl. Pogor în viaţa sa n-a făcut politică serioasă, cu atît mai puţin In 1864. Dl. Negruzzi abia sosise din străinătate. Numai dl. Carp, probabil, avea veleităţi şi dispoziţii de politică, nu ştiu însă care îi erau ideile pe atunci. Pe patru din aceşti cinci tineri îi lega ceva mai de aproape. D-nii Carp, Maiorescu, Theodor Rosetti şi Negruzzi îşi făcuseră studiile în Germania, prin urmare aveau o comunitate de educaţie intelectuală şi de idei ; numai dl. Pogor studiase în Franţa. 284 285 Cum s-a transformat încetul cu încetul „Junimea" literară în „Junimea" politică ? Adevărul că „Junimea" pe lîngă caracterul literar, care a rămas fondul ei principal, a mai căpătat cu timpul; şi o tinctură politică, împrumutînd culoarea principalilor ei membri. Aşa, de la 1866, cu ocazia discuţiei asupra prinţului străin sau român în locul rămas vacant prin detronarea lui Cuza, d-nii Maiorescu, Carp, Negruzzi, luară o poziţie definitivă. De atunci şi pînă în 1870, aceştia împreună cu d-nii T. Rosetti şi Pogor duseră lupta în Iaşi contra liberalilor reprezentaţi prin Fracţiunea liberă şi independentă, iar ca idei simpatizau cu conservatorii în contra roşilor, adică liberalilor, reprezentaţi prin Brătianu şi Rosetti. Mi-aduc aminte că dl. Iacob Negruzzi ne spunea adesea, cum în seara întrunirei de la sala Slăti-neanu, cînd cu cunoscutul scandal şi manifestaţie contra consulului Prusiei, scandal' care afectase atît de mult pe rege, pe atunci domnitor, s-a dus la palat noaptea tîrziu împreună cu alţii pentru a arăta domnitorului sentimentele lor. Cu venirea guvernului d-lui Lascar Catargiu, toţi aceştia începură a face o politică conservatoare militantă, cu o mică nuanţă junimistă, nuanţă care se vede că există şi astăzi. împrejurul acestor trei tineri, cititorii ştiu deja că s-au grupat o mulţime de profesori, avocaţi, ingineri, care deveniră colaboratorii Convorbirilor. Marea majoritate din aceştia, cînd intrară la „Junimea", nu făceau politică, nici nu aveau idei concepute politice ; era natural ca încetul cu în- cetul ei să împrumute ideile politice ale d-lor Maiorescu, Carp, Th. Rosetti, Negruzzi. Era întîiul contingent politic al grupului ; cu alte cuvinte, contingentul literar de la „Junimea" forma cel dintîi contingent politic, cînd „Junimea" începu a face politică. Aşa se explică că şi astăzi d-nii Naum, Culianu, Grigore Buicliu, Petru Missir etc, etc, sunt junimişti ; junimişti- au fost pînă la moartea lor Ştefan Vârgolici, Melik, Eminescu, Bodnărescu, Vasile Tasu, Ciupercescu, Miron Pompiliu, general Cerchez, colonel Scheletti, Lambrior, Creangă etc, etc. Dintre membrii „Junimei" literare, care nu au fost sau n-au rămas junimişti în politică, sunt foarte puţini. Mai întîi este dl. Nicu Gane care a făcut politică junimistă pînă pe la 1879 — dacă nu mă înşel — şi care venind în contact mai de aproape cu fermecătorul de oameni, Ioan Brătianu, a fost cuprins de admiraţie pentru dînsul şi a părăsit lagărul junimist. Vasile Conta, care cînd vine la „Junimea" era un om deja copt şi format cu ideile proprii în toate chestiile, aşa că era refractar la orice influenţă nouă. Eu, care după cum am arătat la începutul acestor memorii, aveam înainte de a veni ia „Junimea" un fel de idei politice fracţioniste, sau mai drept simpatizam şi votam cu liberalii frac- , ţionişti din Iaşi. Intrarea mea la „Junimea" a avut/ influenţă şi asupra ideilor mele politice, căci amş început a cunoaşte insuficienţa şi cîteodată chiar] ridicolul grupului liberal din Iaşi, cu care făceam: 288 22 287 politică. Junimist însă mi-ar fi fost foarte greu să devin, din cauza direcţiei pe care citirea şi studiile sociale au imprimat spiritului meu. Am căpătat însă în „Junimea" un lucru : a stima şi aproape a iubi chiar pe aceşti oameni culţi, care dacă nu aveau idei largi, dar aveau sentimentul de măsură şi de disciplină intelectuală în toate. Aşa se explică de ce pînă şi astăzi, cu toate vici-situdinele politice, în cursul atîtor ani, simpatiile şi înclinaţiunile mele au rămas constante cu privire la junimismul politic, căci cel literar nu mai există, după părerea mea, deşi Convorbirile continuă a apărea. Cu dl. Alexandru Xenopol chestia e mai încurcată. D-sa, unul din cei întîi şi mai străluciţi tineri a căreia achiziţiune a făcut-o „Junimea", potrivit naturei sale entuziaste, care îl face ca într-un moment dat să se dea fără rezervă, a fost mulţi ani şi junimist politic ; de la o vreme a încetat de a fi, nu ştiu anume de cînd 1. Dealtmin-trelea cred că nici dl. Xenopol singur nu se poate supăra, cînd voi spune că d-sa n-a avut niciodată aptitudini politice, nici n-a făcut politică serioasă într-un sens sau altul. Dl. Xenopol era eminamente un savant; pe d-sa un fapt istoric, social sau chiar literar, îl interesează mai mult decît 'toată politica. Asupra membrilor „Junimei" literare deveniţi junimişti politici, s-a superpus mai tîrziu contingentul pur politic, care n-a cunoscut şedinţele de 1 Faptul s-a petrecut în 1878. Obiectul imediat al divergenţei dintre Xenopol şi fruntaşii grupării politice junimiste 1-a constituit deosebirea de opinie faţă de vestitul art. 7 al noii Constituţii. Xenopol s-a alăturat grupării fracţioniste liberale din Iaşi. la „Junimea". Vechii junimişti literari, însă, totdeauna au considerat pe recruţii politici ca pe un fel de intruşi sau mai bine ca pe un fel de junimişti de formaţie nouă, inferioară. Cel care însă făcea mai dese excursiuni în „Junimea" pe terenul politic era, desigur, dl. Iacob Negruzzi. Acest om viu, cu spirit, foarte impacient, se stăpînea cu foarte multă greutate ca să nu vorbească politică. Din contră, dl. Pogor era intratabil cînd era vorba ca să vîre politica la „Junimea". Făcînd parte din „Junimea" literară, natural că a devenit şi el junimist politic, şi a rămas, dar politica nu numai că nu 1-a atras, dar nici chiar nu 1-a interesat. Cu venirea la guvern a d-lui Lascar Catargiu în 1871, în Iaşi li se dă junimiştilor aproape întreaga situaţie politică. Iată deci pe dl. Maiorescu, fraţii Negruzzi, Nicu Gane etc, băgaţi în politică pînă în gît, iar unii dintr-înşii ocupînd funcţiile de prefecţi şi primari. Iată-i nevoiţi ca să lupte mai cu seamă în alegeri în contra liberalilor numiţi Fracţiunea liberă şi independentă, care erau foarte tari şi aveau multe simpatii printre alegători. Liberalii, printre care era şi dl. A. D. Holban, duceau o campanie teribilă în contra junimiştilor, pe care îi arătau alegătorilor şi ţărei ca francmasoni ; ca vînduţi străinilor, ca duşmani ai religiei şi ai ţărei. Această campanie, pe care nimic nu o justifica, afară de cîteva uşurinţi de limbă şi de condei, prindea în masa electorală. Şi cu toate că junimiştii 288 22* 289 aveau administraţia în mîna, totuşi fracţioniştii le | dădeau mult de furcă în luptă, aşa că principalii junimişti trebuiau să desfăşoare mare activitate pentru a reuşi. Cel mai aprig şi mai neastîmpărat luptător şi agent din partea junimiştilor era dl. Iacob Negruzzi. Acesta era într-o veşnică mişcare, făcea vizite alegătorilor şi căuta să-i îndoctrineze ; pe stradă aborda pe fiecare, discuta, căuta să-1 convingă, căuta să risipească calomniile pe care liberalii le aruncau în contra conservatorilor. In timpul alegerilor avea registre în regulă în care alegătorii erau notaţi cu diferite particularităţi sociale. Era aproape singurul dintre conservatori şi junimişti care lupta şi ştia să lupte. De aceea dl. Iacob Negruzzi ieşea cu cele mai multe voturi şi cîteodată reuşea singur dintre colegii săi, ba chiar mi se pare că s-a ales şi în opoziţie. Din contră, dl. Vasile Pogor era cel mai indolent, cel mai apatic, cel mai dezinteresat dintre junimişti în luptele electorale. Şi acest lucru făcea exasperaţia d-lui Iacob Negruzzi, care nu se putea opri ca să nu facă reproşuri amare sau să-şi bată joc chiar la „Junimea'- de această atitudine a d-lui Pogor. Tot felul de anecdote cu privire la nepăsarea d-lui Pogor ne spunea la începutul şedinţei, cînd îşi descărca carul cu minciunile, — Acest om e imposibil ! exclama dl. Negruzzi. Nu se duce la un alegător, nu cere un vot, nu vine nici în ziua de alegeri, îi e ruşine că-i candidat. Dacă am avea pe toţi ca pe Pogor, apoi halal de alegeri ! O dată dl. Negruzzi ne-a spus o anecdotă foarte nostimă, privitoare la nepăsarea d-lui Pogor. Dl. Pogor era primar şi candidat la deputăţie. — In comitetul electoral, ne spuse dl. Negruzzi, eu îi făceam reproşuri că de ce nu ia şi el o listă electorală să o studieze, să facă cîteva vizite. După multă dojana Pogor pare că se decide la un act energic şi îmi zice : — Bine, să fac cum zici, dar n-am o listă electorală şi nici nu ştiu de unde să o iau. Atunci un rîs omeric ne-a apucat pe toţi, de vreme ce dl. Pogor, măcar că era primar, nu ştia că listele electorale le face el şi se găsesc la primărie la dînsul. La asemenea zeflemele din partea d-lui Negruzzi, dl. Pogor rîdea şi el. Dezinteresarea d-lui Pogor în politică a mers pînă acolo, încît sub guvernul d-lui Catargiu, mi se pare, a fost numit într-o combinaţie ministru, şi nici măcar nu s-a deranjat să plece la Bucureşti, refuzînd, declinînd telegrafic acea onoare. Aşa că dl. Pogor a figurat ca ministru numai în Monitorul Oficial, timp de 24 ore. Dl. Iacob Negruzzi, cu spiritul său neastîmpărat. încă de la început n-a putut să rabde ca să nu introducă în Convorbiri, sub formă de satiră, politica, căutînd să ridiculizeze pe adversarii săi fracţionişti. Situaţia politică în 1871 din Iaşi era astfel : Factorii principali erau trei : profesori, preoţi şi negustori, mulţi-puţini cîţi erau. Fracţioniştii aveau pe profesori şi pe preoţi, adică majoritatea ; conservatorii împreună cu junimiştii se rezemau pe negustori, care erau la discreţia guvernului. Ura conservatorilor era îndrep- 290 291 tată contra profesorilor şi a preoţilor. Pe aceştia |f dl. Iacob Negruzzi îi ridiculiza într-o satiră, Elec- ¥ toralele, în Convorbiri, în 1871. Reprezentantul Ş profesorilor în acea satiră este Tiberiu Lehăescv | (Neculai Ionescu), Părintele Smîntînă (popa Porn- '\ pilian sau Enăchescu). Această compoziţie, Electoralele, e ca toate de această natură ; ea reprezintă o întrunire publică la primărie, în care preoţii, profesorii şi negustorii se dispută sub ochii binevoitori ai prezidentului, : doctorul Fătu, şi care se termină printr-o bătălie , generală, în care profesorii mănîncă bătaie, iar _ potcapii preoţilor zboară prin aer. ,: Dl. Maiorescu, cel mai atacat pe acele vremuri ' de adversarii săi pe toate terenurile, a avut tăria de caracter ca să înlăture mai întotdeauna politica şi personalităţile, ca neintrînd în cadrul Convor- \ birilor şi ca nefiind determinante în discuţie. , După ce curăţa astfel terenul, apoi răspundea ad- î versarului cu răutate, dar cu răutate literară, dind ; un model de discuţie adversarilor, care model nu i era urmat niciodată. • POLITICĂ DEGHIZATA. DOSARUL „JUNIMEI" Dacă la început în „Junimea" nu se făcea politică pe faţă, însă deghizat, s-a făcut. De aceea în această chestie este foarte greu a mă pronunţa precis şi în scurte cuvinte. Ar fi mai drept să zic că se făcea şi nu se făcea. Cum se făcea politică în mod deghizat ? Iată cum „Junimea", societate literară şi eminamente critică, avea datoria ca să urmărească scrierile ce apăreau, fie pe calea jurnalismului, fie acele din reviste. Oameni culţi şi inteligenţi, cum erau d-nii Maiorescu, Pogor, Carp. I. Negruzzi, Theo-dor Rosetti, nu se puteau împiedeca să nu fie izbiţi in ceea ce se publica, de o mulţime de prostii, exagerări, idei baroce, exprimate într-un stil ridicol de înflorit sau extravagant. Acele scrieri nu se raportau totdeauna la chestii literare, ci cele mai multe la politică. Ca să relevezi asemenea enormităţi în Convorbiri, nu se putea, politica fiind acolo exclusă. Şi chiar cînd acele scrieri erau cu caracter literar, „Junimea" credea că nu e de demnitatea unei reviste ca Convorbirile ca să releveze în ea toate nimicurile şi să pună în vază autori obscuri, fă-cîndu-le onoarea de a-i ridiculiza. De aceea se găsise un mijloc de a împăca lucrurile. Convorbirile rămîneau revista serioasă şi critică în mişcările literare şi ştiinţifice a lucrărilor mai însemnate din ţară ; pentru extravaganţele însă politice sau chiar literare de un gen inferior, s-a întocmit Dosarul „Junimei". Am atins deja chestia Dosarului; cred nemerit să mai adaug cîteva detalii. Nu ştiu cine a avut ideea înfiinţărei Dosarului „Junimei" ; eu cînd am venit, la 1872, l-am găsit deja înfiinţat şi chiar voluminos. Probabil că el a fost deschis o dată cu Convorbirile, sau poate chiar mai înainte. In ce consista acel Dosar ? Era un album mare şi voluminos, cu culoare roşie, pe ale cărui pagini aibe se lipeau tăieturi din gazete cotidiane sau chiar din reviste, cînd scrierea se preta ridicolului, fie prin prostia ideei, fie prin exagerarea formei sau lipsa de cunoştinţă a limbei. Cu această ocazie se făcea politică deghizată, iar „Junimea" îşi arăta chiar părerile ei în politică. g32 293 In adevăr, mai toate bucăţile aduse pentru a se 1 lipi în Dosar erau luate din scrierile adversarilor, M adică ale liberalilor. Este drept că liberalismul pe W atunci, cu forma nouă constituţională, cu liberta- m tea tribunei, a presei, a întrunirilor, oferea mai -l multe ocazii. Novici în maniarea acestor libertăţi, î precum şi în exercitarea formelor constituţionale, f. liberalii şi în special fracţioniştii din Iaşi, se dă- ,, deau la o adevărată orgie, cîteodată, de cuvinte A bombastice, de fraze fără înţeles, de exprimări de sentimente exagerate, într-o limbă înflăcărată. . Junimiştii, spirite sobre şi măsurate, lipsiţi de orice avînt mare sentimental, eminamente critici, gă- j seau materie de ridicol în toată această mani- J festare exuberantă ; şi o făceau cu plăcere, cu atît ■« mai mult cu cît politiceşte ei erau contra formei ; parlamentare şi a instituţiilor care produceau ase- - menea ridicularităţi. Căci vădit că junimiştii erau > contra instituţiilor ce se introduseseră de curînd,. ' nu făţiş totdeauna, dar în forul lor interior desi- .. gur ; şi nu numai în forul lor interior, dar chiar ; şi la „Junimea", care era o societate, ca să zic aşa, j publică. (Entre qui veut, reste qui peut). ţ Principalii junimişti mergeau chiar mai departe; f ei gîndeau, şi de multe ori spuneau, că instituţiile ? parlamentare nu pot produce altceva mai serios $ decît ceea ce ei lipeau la Dosarul „Junimei". Cu I nedreptatea caracteristică spiritelor celor mai dis- 1 tinse, cînd sunt în joc idei adverse, ei .credeau că | din regimul parlamentar nu pot ieşi decît fraze I deşerte, declamatorii, ridicole. 1 Iată de ce „Dosarul „Junimei" se îngroşa în fie- 1 care an cu extracte din ziarele liberale. „Dosarul s „Junimei" era oarecum gazeta săptămînală a s«- | cietăţei, gazetă care era citită numai de membrii „Junimei"; hazul se făcea în familie. Amatorul cel mai înfocat al Dosarului „Junimei" cred că ghiciţi cine era : era dl. Pogor. Acest bărbat delicat şi simţitor la tot ce era exagerat şi umflat, făcea mare haz de asemenea colecţie, el chiar era depozitarul Dosarului. Colaboratorii, adică cei ce aduceau bucăţile de lipit, era întreaga „Junime" ; fiecare membru aducea cîte ceva, decît nu de aceeaşi calitate ; nu se puneau în Dosarul „Junimei" prostiile fără haz, simplele prostii sau insanităţi ordinare. De aceea cei care se ocupau cu găsirea bucăţilor pentru Dosar trebuiau să aibă şi ei miros şi gust literar. Cînd dl. Pogor găsea cîte ceva, şi găsea cîte ceva bun, sau cînd i se aducea ceva bun, era o adevărată sărbătoare pentru dînsul, făcea un haz de nedescris, lua tăietura din gazetă cu mare pre-cauţiune, deschidea albumul încetişor, pe urmă cu penelul şi guma ungea frumuşel pagina albă, pe care cu mare precauţiune lipea preţiosul document. Apoi îl mai citea o dată, rîdea cu hohote, se învîrtea prin casă şi de bucurie nemaiştiind ce să facă, lua o pernă şi o arunca în capul d-lui Nicu Gane, strigîndu-i : — Tu, Drâgănescule, nu înţelegi ce nostim este acest lucru !... Erau vînători iscusiţi pentru furnizarea Dosarului. Cel mai fin desigur că era dl. Grigore Buicliu ; el aducea bucăţile cele mai nostime, alegerea era totdeauna sigură şi vînatul ce aducea totdeauna primit. Nu acelaşi lucru se întîmpla şi cu alţii. Caracuda şi ea se încerca să aducă bucăţi pentru Dosar dar 294 295 nu reuşea, căci nimerea lucruri nesărate şi nepj-i parate, prostii de acele care nu te fac să rîzi — şi la „Junimea" cu drept cuvînt, după rîsul mai mare sau mai mic ce provoca o bucată, se hotăra dacă merita sau nu merita a fi pusă la Dosar. | Un membru asiduu în colecţionarea aceasta era i Vasile Tasu, dar n-avea niciodată noroc, mai toate I bucăţile lui erau refuzate. — Faul, faul, strigau toţi din toate părţile. '* Iar bietul Tasu se înroşea pînă în vîrful urechilor ;; şi punea ziarul în buzunar. Şi îmi explic de ce. îl vedeam în cursul săptă- "'• minei pe Tasu ocupîndu-se în orele lui libere nu- '■ mai cu căutarea de prostii pentru Dosar, şi toată lumea ştie ce se întîmplă în asemenea cazuri; !■ cînd cauţi într-adins o prostie, ţi se pare că o gă- ). seşti la fiecare pas, pierzi spontaneitatea pe care ,' spiritul trebuie să o păstreze pentru a putea fi izbit cu succes de un ridicol deosebit. In aducerea de bucăţi pentru Dosar, fiecare îşi ■ arăta temperamentul. Aşa, cînd „Junimea" era la dl. Pogor, îndată ce-1 vedeam în uşa salonului rî- >: zînd şi dînd din picioare, de pe scări înţelegeam ţ: că a găsit ceva nostim pentru Dosar. De altmin- f trelea chiar dacă n-am fi înţeles, dl. Pogor se \ grăbea ca să ne-o spună, nu putea să tacă, nici să • aibă răbdare măcar cîteva minute. Era Pogor în \ toată întregimea lui. \ Dl. Negruzzi proceda altfel. D-sa venea, îşi des- ■ chidea carul cu minciunile, fără să amintească ni- f mic de Dosar, începea apoi o anecdotă politică şi | încetul cu încetul venea la extractul, pe care-1 § scotea apoi din buzunar. Aceste precauţiuni erau | luate în vederea vreunui eşec, mai ales că era 1 veşnic pîndit de dl. Pogor cu verva lui îndrăcită, 296 Apoi dl. Negruzzi mai avea un gen comic de citit, care făcea bucata mai ridicolă încă, aşa că ea era primită, chiar cînd nu era de prima calitate. Cu dl. Maiorescu era lucru mai interesant, căci şi dl. Maiorescu aducea multe lucruri pentru Dosar. După ce intra în salon şi se aşeza pe scaun zicea : — Ei, ei, unde e Dosarul ? Am ceva. Dl. Pogor, vesel, se repezea în bibliotecă şi-1 aducea triumfal. Atunci dl. Maiorescu, cu o mare gravitate şi seriozitate, scotea jurnalul în care era însemnat cu creion verde partea încriminată. Apoi citea. Dacă bucata era înflăcărată, o cetea serios, bufnind din cînd în cînd de rîs. Efectul era irezistibil. Dl. Pogor se repezea de-şi aducea penso-nul şi guma şi o nouă capodoperă venea să adaoge la celelalte capodopere ale Dosarului. La asemenea ocazie se răsfoia din nou Dosarul cetindu-se bucăţile ce provocau mai mult haz. Dintre acele bucăţi, mi-aduc aminte că „Junimea" făcea mare haz de o proclamaţie a lui Dumitru Brătianu către locuitorii Capitalei, în calitate de primar — mi se pare — cu ocazia venirei, cred, a domnitorului Carol. Contribuitorii cei mai obicinuiţi ai Dosarului erau d-nii Misail şi Aricescu. Din Iaşi, fracţioniştii cu fraţii Tacu, Lateş, aveau şi ei locul lor rezervat. Poeţii din Transilvania nu erau de asemenea cruţaţi. Apoi urmau o serie de lucrări anonime, foarte preţioase, din punct de vedere al Dosarului. Dar şi aici o observaţie. Cînd zic la „Junimea" se făcea mare haz de asemenea lucruri, înţeleg pe 297 cei zece sau doisprezece membri principali, restul...* Este drept că la cetirea Dosarului toţi rîdeau, dar dacă te-ai fi uitat la caracudă şi la alţi membri ai „Junimei", îndată vedeai că ei rîdeau, fiindcă vedeau pe ceilalţi că rid, rîdeau de ruşine, ca să facă ca ceilalţi ; altmintrelea poate, dacă i-ar fi pus şi pe dînşii să scrie asupra unei teme, ar fi scris întocmai ca autorii din Dosar. Dar aceasta era indiferent, hazul era general şi într-un moment dat îţi făcea iluzia că membrii „Junimei", de la cel mai mare pînă la cel mai mic, sunt toţi plini de spirit şi plini de cultură. A doua zi prin oraş se ştia cele petrecute la „Junimea" şi se afla bunăoară că discursul cută-rui fracţionist a fost pus în Dosar. Mare furie şi indignare ! Păcatul fracţioniştilor era că nu înţelegeau gluma şi nu erau oameni de spirit; toate le luau la serios şi le judecau în mod dramatic. Dosarul „Junimei" era considerat ca un act de sacrilegiu la adresa instituţiilor parlamentare şi sentimentelor patriotice. Pe această temă ei declamau din nou, dînd astfel din nou ocazia ca Dosarul să se îmbogăţească. Mi-aduc aminte că erau cîteva bucăţi din discursurile sau broşurile fracţioniştilor cu privire la descentralizare, de toată frumuseţea. O explicaţie e necesară. In urma înscrierei în Constituţia de la 1866 a! dezideratului pentru o mai mare descentralizare, oratorii liberali din Iaşi făceau din acest deziderat ■' tema a mai tuturor discursurilor lor. Este incalculabil numărul discursurilor, pe care; în adolescenţa mea le-am auzit pe tema descen- \ tralizărei, în întrunirile publice. Oratorii se suc- ; cedau la tribună, dar tema rămînea aproape 298 aceeaşi : descentralizare şi iarăşi descentralizare. Cel care însă avea specialitatea acestei teme era răposatul Dimitrie Tăcu. Şi lucru curios, măcar că de nenumărate ori am auzit de la tribună în întrunirile publice ce e descentralizarea, eu n-am înţeles aceasta decît tîrziu, după ce uitasem de acele discursuri ; căci nu ştiu cum se face, însă ieşeam totdeauna după sfîrşitul unei întruniri mai nedomirit de cum venisem, de ce este descentralizarea, măcar că numai despre dînsa se vorbise. Junimiştii natural că nu scăpau ocazia ca să adauge o pagină la Dosar. Şi, o repet, cînd a doua zi se afla că descentralizarea a fost pusă la Dosar, o mare indignare cuprindea pe dl. Dimitrie Tacu, care nu pierdea ocazia de a striga peste tot locul : — Am să le arăt eu acestor cosmopoliţi, scho-penhauriani, vînzători de ţară, acestor epicuriani şi liber cugetători ! [..............] ■J II PARTEA A II-A I Dar ce voia societatea „Junimea" în literatură, ce scop urmărea ? Se adunau toţi oamenii despre care am vorbit, o dată pe săptămînă, numai ca să glumească, să facă spirit pe socoteala altora şi să critice tot ce. nu aparţinea „Junimei" şi Convorbirilor ? Cînd „Junimea" înfiinţa Convorbirile literare avut-a ea un scop definit, sau membrii ei au căutat să aibă un organ unde să scrie tot ce le venea prin cap ? Şi, în sfîrşit, această societate dat-a ea roade, determinat-a ea un curent în ţară ? Iată întrebări care se impun în mod natural. Deja am răspuns în o bună parte în mod indirect la aceste întrebări ; căci partea anecdotică, căreia i-am dat un loc aşa de însemnat, nu m-a făcut să las cu desăvîrşire deoparte arătarea scopului ce urmărea „Junimea". De astădată însă mă voi ocupa mai pe larg de această din urmă parte, să arăt marele lupte ale Convorbirilor, marele polemice ale „Junimei" cu restul ţărilor ocupate de români, şi, în special, mai tîrziu cu Bucureştii. * Am spus în mod anecdotic că originele „Junimei" se pierd în noaptea timpurilor ; în realitate 23 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I 303 societatea „Junimea" se înfiinţează în 1864, iar ş ocazia înfiinţărei ei sunt prelegerile populare pe | care le inaugurează dl. Maiorescu la început în ' saloanele Băncii din Moldova în Iaşi, iar înfiinţa- '; torii sunt d-nii : Maiorescu, Carp, Theodor Rosetti, Pogor, Burghelea şi Iacob Negruzzii. Se ştie că lucrul cel mai greu — tocmai fiindcă e uşor — este de a da nume unei cărţi pe care ai scris-o, unui jurnal pe care voieşti să-1 deschizi sau unei societăţi pe care voieşti s-o înfiinţezi. Cînd este să botezi cu nume asemenea lucruri, tot felul de cuvinte pretenţioase sau deşănţate îţi vin în cap, care nu te mulţumesc, sau dacă te mulţumesc pe tine, nu mulţumesc pe ceilalţi. Aşa s-a întîmplat cu botezul acestei societăţi. Dl. Iacob Negruzzi ne spune că, deşi în 1864 se hotărăşte înfiinţarea unei societăţi ' literare, dar membrii mai sus amintiţi au ţinut mai multe duminici şedinţe ca să găsească un nume societăţei, fără a cădea de acord. Nu ştiu cine propusese, în fine, ca să se dea societăţei numele de Ulpia tra-iană, care fu primit în lipsă de altceva. Dar acest nume era contrar tendinţelor ce trebuia să manifesteze societatea, adică tendinţa de a combate latinismul cu orice preţ. De aceea, duminica viitoare membrii reveniră asupra hotărîrei luate. Şi iată cum dl. Negruzzi, în numărul jubiliar al Convorbirilor literare din 1892, povesteşte găsirea numelui : „După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise de pe patul unde era culcat: — Măi băieţi, vreţi 1 Toţi cei care au creionat istoricul „Junimii" au pomenit numai de 5 fondatori. Burghelea era unul dintre vechii junimişti, dar nu şi fondatorul ei. O spune, de altfel, la începutul Amintirilor sale G. Panu. 304 ; să vă dau un nume fără pretenţie, care are să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru ? — Vorbeşte ! — Hai s-o botezăm "Junimea», zise Theodor Rosetti. — Foarte bine găsit ! strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicîndu-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cînte ca un preot pe nas şi întrebă de trei ori : S-a lepădat copilul de Satana pedantismului ? De trei ori răspunserăm cu toţii rîzînd : S-a lepădat. — In numele Domnului, boteze-se dar «Junimea», exclamă Pogor, şi «Junimea» a rămas pînă în ziua de azi !" Cuvîntul „Junimea", în sens de reprezentanţi ai tinerimei faţă de bătrîni, fu utilizat mult timp. Aşa, în multe articole ale d-lui Maiorescu, de la început vedem spunîndu-se : că „Junimea", adică tinerii, au datoria etc. Dar mai tîrziu, bineînţeles, acest cuvînt a pierdut semnificaţia lui primitivă şi mai tîrziu, precum şi astăzi, el nu mai însemna nimic. Ba chiar el contrastează cu vîrsta fondatorilor „Junimei", contrast din cauza vîrstei adepţilor. Societatea se înfiinţează deci la 1864 iar Convorbirile literare apar în 1867. Trei ani societatea n-are organ. Ce face ea în acest timp ? A făcut conferinţe. Dl. Carp a vorbit o dată asupra tragediei antice şi moderne, căci atunci era preocupat de chestia tragediei ; nu-i vorbă că nici politica nu-1 lăsa indiferent, dovadă că a mai ţinut o conferinţă despre cei trei Cezari. Eu eram atunci, în anul întîi al conferinţelor, în clasa IV-a gimnazială şi urmăream ca băiet cu mare rîvnă acele conferinţe. Probabil că în aceşti trei ani ai „Junimei" s-a acumulat materialul pentru cel întîi an al Convor- 305 23* birilor, adică membrii au dat cetire la lucrări care mai tîrziu au fost publicate în Convorbiri. Printre acele lucrări a fost si o traductie a lui Othello de dl. Carp. Dl. Negruzzi de multe ori în „Junimea" ne spunea cu cîtă seninătate dl. Carp şi-a cetit traducţia, apoi adăugea: — Nu ştiu în ce dispoziţii eram atunci, de vreme ce am găsit traducţia bună, acuma cînd am cetit-o din nou în Convorbiri, văd că lucrarea lui Carp este oribilă. — Apoi de ce ai publicat-o ? întrebă unul. — întîi fiindcă era de Carp, şi al doilea — lucru mai principal •— fiindcă e lungă. ★ Şi cu această ocazie o anecdotă. Dl. Carp totdeauna — şi prin urmare rezon mai mult în tinereţe — a fost un glumeţ de spirit. Era la Iaşi, cînd a apărut Othello în Convorbiri literare, un jurnal Curierul, redactat de unui numit Balassan, un om foarte cumsecade, dar care nu ştiu dacă ştia să scrie ceva mai inteligibil. Un fracţionist răutăcios s-a dus la acea gazetă şi a pus cam următoarea notiţă : ,,în Convorbiri literare se publică tragedia Othello a lui Shakespeare, am voi să ştim din ce limbă a tradus-o dl. Carp : din nemţeşte sau din franţuzeşte, de vreme ce dl. Carp nu ştie englezeşte ? Este cazul de a zice : traduttore tradittore". A doua zi după ce dl. Carp ia cunoştinţă de această notiţă, se duce la redacţia Curierului şi întreabă pe dl. Balassan. Apropiindu-se de acesta, cu pălărie înaltă pe cap şi cu monoclu în ochi, îl întrebă în englezeşte ce mai face. Bietul Balassan nu numai că nu înţelegea nimic, dar nici nu pricepea în ce limbă i se vorbeşte. Atunci dl. Carp zîmbind, se retrage zicîndu-i : „Să spui redactorului care a scris notiţa, că am fost pe aici şi că ţi-am vorbit în limba în care Othello a fost scrisă". Ca farsă era bună, dar convingătoare nu era, căci lui bietu Balassan puteai să-i vorbeşti orice limbă şi să-i spui că-i englezeşte şi era silit să creadă ; afară de româneşte el nu ştia decît arme-neşte fiindcă era armean, şi turceşte, fiindcă ca toţi armenii bătrîni învăţase a vorbi această limbă. Eram în clasa a Vll-a a liceului cînd apar în 1867 Convorbirile literare. Pentru noi, băieţi mari. în curent cu literatura română şi în parte cu cea străină, apariţia Convorbirilor a fost un eveniment. Convorbirile pe atunci nu se vindeau cu numărul, dar totdeauna căutam de mi le procuram. Pe dl. Maiorescu îl cunoşteam în afară de ocazia prelegerilor sale populare, fiindcă îmi fusese director la liceu, pe cînd fusesem în clasa IV-a. A fost vreo trei ani director. Nu pot spune că noi, elevii, îl iubeam ; d-sa era rece şi ceremonios cu elevii, avînd totdeauna o intenţie muşcătoare în tot ce spunea, dar îl stimam şi aveam mare idee de învăţătura sa, ceea ce este suficient. Convorbirile de la început, iau caracterul care trebuiau să-1 păstreze pînă la urmă, acel de revistă eminamente critică. Dacă te gîndeşti bine, Convorbirile nu puteau să aibă altă raţiune de a fi, şi iată de ce : Din tinerii ce se grupaseră, numai unul avea dispoziţii şi mai cu seamă pretenţii de a face literatură, dl. iacob Negruzzi. Dl. Pogor nu era decît un diletant, iar ceilalţi, d-nii Maiorescu, 306 I 307 Carp şi Theodor Rosetti, critici. Apoi în calitate J de critici, aceştia din urmă trebuiau să adopte un i sistem sever, altmintrelea scoaterea unei reviste în acest scop, nu ar fi avut rost. Cum că critica se impunea la noua revistă, este că prin studii anterioare te poţi pregăti pentru aceasta ; pe cînd nu te poţi pregăti pentru a fi literat, poet sau autor, şi talente nu se improvizează... * ' Cînd apar Convorbirile, situaţia literaturei ; noastre lăsa mult de dorit, lăsa aproape tot de : dorit ; nu exista nici o revistă literară cu un ca-'racter permanent, ele apăreau, trăiau cîteva luni şi dispăreau. E drept că erau reprezentanţi auto-> rizaţi ai literaturei române, precum Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi Costache Negruzzi ; dar dedesubtul acestora mişunau o mul- . ţime de oameni de litere fără nici un talent, care scriau şi scriau lucruri dedesubtul mediocrului. Toţi aceşti literatori găseau încurajare în public. Nu exista propriu-zis nici un fel de spirit critic, operele literare nu se judecau din punct de vedere al valoarei estetice, ci din acela al utilităţei şi al patriotismului. Fiindcă ne lipsea o literatură' na-ţională, fiecare se pusese pe lucru ca s-o creeze, şi ca s-o creeze se credea că este destul ca cineva să scrie, şi cu cît mai mulţi vor fi scriitorii cu atît literatura va deveni mai de valoare şi mai te- 1 meinică. ' • Spiritul de critică nu exista am zis, şi nici nu putea să existe, admis punctul de mai sus. îndată 'i ce era convenit că toţi românii trebuie să contri- <| buie la formarea literaturei naţionale, o critică i estetică nu mai avea loc. Acest spirit binevoitor, această lipsă de orice critică, ne venea mai cu seamă din Transilvania. Trebuie să spun că la acea dată influenţa literaţilor şi oamenilor de ştiinţă transilvăneni şi bucovineni era mare încă în România. Din cauza luptei politice ce românii duceau în Transilvania şi în Bucovina chiar, ei îmbrăţişau tot ce se scria în româneşte, ei aveau nevoie de o literatură naţională de opus literaturei maghiare şi germane : ar fi fost în asemenea împrejurări de neînţeles ca ei să facă pe dificilii în această ramură. Aşa, e destul să spun că Pumnul în Bucovina scosese un Lecturar rumănesc în 6 volume, rezumînd literatura noastră naţională. Notaţi, şase volume ! în Transilvania se lucra la aşa ceva, iar gazetele ca, Familia, Transilvania, Albina, Telegraful, Federaţia, înălţau pînă în ceruri tot ce se scria în româneşte. în.. România liberă autorii se lăudau unii pe alţii, în tot cazul nu se criticau, lucrarea fiecăruia era binevenită, de vreme ce era scrisă în româneşte şi însufleţită de bune intenţii naţionale. în asemenea împrejurări, oameni ca dl. Maiorescu şi Carp, educaţi la critica esteticei germane şi însufleţiţi de exemplele acelei literaturi, oameni cu gust estetic distins ca dl. Pogor, oameni hotărîţi să lucreze ca dl. Iacob Negruzzi, nu puteau să rămîie impasibili şi indiferenţi, nu puteau ca să nu intre în luptă pentru a pune literatura pe terenul ei adevărat, dezbrăcînd-o de caracterele străine de ea ; nu putea ca să nu pună chestia pe valoarea reală şi intrensecă a producerilor, indiferent de spiritul de naţionalitate. 308 309 I I De aită parte, zilnic se debitau atîtea naivităţi M sau enormităţi în domeniul literar, încît o elemen- ■ tară critică putea să-şi facă drum şi să aibă suc- '? cese. % • Iată raţiunea apariţiei Convorbirilor literare. -\ * Convorbirile literare apar după trei ani de lâ înfiinţarea societăţei „Junimea", pentru că nu se i putea altmintrelea. In adevăr, dacă cei cinci cari j au înfiinţat acea societate s-ar fi hotărît ca a doua zi să deschidă şi un organ literar, ce ar fi publicat într-însul ? Bune intenţii erau, dar materialul nu. Ar fi fost nevoiţi ca să primească manuscripte de la poeţi şi literaţi necunoscuţi şi nepreparaţi, şi ar fi primit în cantitate considerabilă acest ma- » ; terial, chiar pe atunci, mai cu seamă pe atunci. :', Aţi observat un lucru : nimic mai uşor decît a căpăta colaboratori (?) la o gazetă literară. Este destul ca să anunţi că în ziua cutare va apărea, de exemplu, Fluierul ciobanului, gazetă literară bi- * mensuală, pentru ca a doua zi să înceapă să curgă -v tot felul de scrieri, poezii, nuvele, drame, trage-dii etc. Te întrebi de unde acest potop subit de \ lucrări literare ? de unde ? de unde să vă spun. I în ţară, jumătate din acei cari au trecut prin liceu J sau prin gimnaziu, şi au deschis un volum de poe- 1 zii sau au citit o nuvelă, devin la rîndul lor poeţi I sau autori. Ar fi un fenomen de analizat, acela că 1 mai price băiet sau fată, de la 13 sau 14 ani în sus, 1 începe a compune în diferite genuri literare ; cît 1 despre poezie, nici nu mai încape vorbă, poezia 1 este moneda curentă a debutanţilor. Dar mulţi se 1 încearcă în drame, în tragedii, în romanuri. i Mi-aduc aminte că în clasa mea în liceu erau vreo cinci autori de tragedii, alţi cinci poeţi lirici şi vreo zece scriitori de nuvele. Restul, afară de doi sau trei, toţi poeţi ; printre aceşti doi-trei eram şi eu. Apoi, pe lîngă tinerime, mai este clasa funcţionarilor şi a militarilor, cari compun şi ei considerabile şi voluminoase lucrări literare.. în saltarele birourilor de pe la prefecturi, în provincie, la o percheziţie vei putea găsi voluminoase corpuri delicte literare, printre care sonetele, acrostişurile, sunt peştişori mici pe lîngă somnii dramatici şi nisetrii epopeei. Mai sunt pe lîngă aceştia rentieri, oameni în vîrstă, bătrîhi chiar, care compun şi scriu din tinereţe, şi care păstrează cu religiozitate toate operele lor, opere destinate, vai!,'a nu vedea lumina zilei ! Dacă ai socoti literatura scrisă şi netipărită în comparaţie cu cea tipărită, aceasta din urmă reprezintă o infimă parte. Cum se explică această manie de a compune, de a seri versuri, de a întocmi romanuri sau drame ? Nu-i loc ca să răspund la asemenea întrebare foarte interesantă psiholo-giceşţe. Un lucru e sigur, este că literatura are un număr de forme şi de calupuri căzute în d.omeniul public, pe care fiecare îşi închipuieşte că le poate umplea, şi că umplute oricum, ele devin bucăţi literare. Aveam un prieten, care dacă citea un volum, era în stare să scrie două pe aceeaşi temă.' Ce erau acele două volume ale lui ? Era 'frazeologia volumului cetit. Cam. aşa se face literatura în licee, în birourile civile şi militare, la pensionatele de fete, la universitate şi chiar în unele cercuri literare. Iată de ce ziceam mai sus, că-i destul ca să anunţi apariţia unei reviste literare, ca a doua zi 310 311 să te trezeşti cu nenumărate trimeteri de manuscripte din toate unghiurile ţărei şi de toate speţele. Toţi aceşti literaţi necunoscuţi de care am vorbit mai sus, stau la pîndă, urmăresc revistele literare, apariţiile altora noi, fiindcă în genere ei au avut decepţii cu cele ce apar, operele lor fiind refuzate ; ei se aruncă cu lăcomie asupra noilor publicaţii, la care sperează mai mult succes. Aş putea zice că la cetirea vestei fericite că o nouă gazetă literară va apărea, printr-o mişcare uniformă şi la comandă, o mulţime de autori deschid saltarele pentru a scoate preţioasele lor producţii, şi la aceeaşi oră diferite birouri poştale din ţară primesc pentru aceeaşi adresă voluminoase pachete. n Prin urmare, dacă cei cinci întemeietori ai so-cietăţei ,,Junimea" ar fi procedat cam cum se procedează acuma, adică ar fi scos a doua zi o gazetă literară, Convorbirile ar fi deviat de la început de la direcţia pe care întemeietorii trebuiau s-o dea, 1 sau ar fi lîncezit în lipsă de manuscripte. Din contră însă, cei cinci întemeietori încep re- ; gulat a ţine şedinţe o dată pe săptămînă, la în- -ceput duminicele, nu seara mi se pare, ci în timpul § zilei. Vestea acestor întruniri în societatea nouă g înfiinţată începea a circula prin oraş. De altmin- I trelea este destul să spun că printre întemeietori ,| era şi dl. Iacob Negruzzi, ca pentru cei care-1 cu- !■ nosc să înţeleagă că această veste s-a împrăştiat I imediat. în adevăr, rar am cunoscut un om căruia a 312 cînd îi intră în cap o idee sau îl interesează un lucru, să dezvolte mai multă activitate. Pe atunci laşul era în plină dezvoltare şi maturitate intelectuală, adevărată capitală în această privinţă ; tineri cu viitor, talente în formaţiune, oameni studioşi şi în curentul mişcărei literare europene, formau o elită care dacă nu lua parte la mişcarea generală a oraşului, ci stăteau retraşi ca nişte delicaţi, feriţi de contacturi profane, nu mai puţin ei erau totuşi cunoscuţi şi ştiuţi, prin urmare era lesne membrilor Junimei ca să se puie în contact cu aceşti delicaţi. La Iaşi mai erau doi fruntaşi ai literaturei noastre : era Vasile Alecsandri, cunoscutul şi drăguţul poet de pe atunci al Doinelor şi Lăcrămioarelor şi a mai multor piesişoare de teatru ; mai era Constantin Negruzzi, clasicul prozator, autorul neîntrecut al nuvelei Alexandru Lăpuşneanu, precum şi poetul jalnic şi emoţionant, a cărei producţie, La şalul negru, era în toate memoriile şi pe toate buzele. Nu ştiu cum se face apropierea între tinerii de la „Junimea" şi Vasile Alecsandri, dar ea se face îndată, căci din anul I-iu al apariţiei Convorbirilor, Vasile Alecsandri devine colaboratorul revistei şi continuă a fi o serie lungă de ani. Alecsandri în Convorbiri are a doua a sa maniere ; nu mai este poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, poetul lui Mergi la Lido barcarolo şi a veselei Dridri, Talentul lui emancipat, suvenirurile voiajurilor din tinereţe iau o formă mai matură ; el inaugurează în Convorbiri pastelurile, un gen nou literar, gen descriptiv ce e dreptul, dar foarte adaptat cu natura talentului său. Iar cu privire la teatru, începe a publica în Convorbiri acea serie de piese pline 313 de spirit şi de haz, ca Cucoana Chiriţa, Harţă ră-zăşul, Ginerile lui Ha/gi-Petcu şi altele, adaptări care nuri întunecă cu totul originalitatea. Apoi, încetul cu încetul, se ridică la genul epic în Dumbrava roşie, pentru a atinge mai tîrziu înălţimile genului dramatic cu Fîntîna Blanduziei. . . Apropierea „Junimei" cu Constantin Negruzzi se înţelege că este explicabilă, de vreme ce dl. Iacob Negruzzi, fiul, era unul din întemeietori. Dl. Iacob Negruzzi, în articolul său din Convorbiri literare, număr jubiliar, înfiinţarea societăţei „Junimea", ne spune cum tatăl său 1-a dus la toţi oamenii cunoscuţi din Iaşi, după ce se întorsese de la Berlin. - , Dar cu Vasile Alecsandri şi Constantin Negruzzi, societatea „Junimea" nu putea să zică că-i o societate cu o nouă direcţie, ci mai degrabă s-ar fi putut pretinde că cei tineri se pun sub direcţia celor doi. Trebuiau deci elemente noi, elemente care să se dezvolte în direcţia întemeietorilor şi care să servească de model în favoarea teoriilor estetice ce erau a se formula. Acest lucru era greu, foarte greu; cum se putea improviza o literatură în scopul teoriilor, pe care dl. Maiorescu le expunea în prelegerile sale populare din salonul Băncei Moldovei ? Ei bine, s-a găsit mijlocul. Fiindcă societatea formată reprezenta ca fond cultura germană, toate elementele care îşi căpătaseră educaţia în Germania s-au grăbit a se grapa în juru-i. Cel mai în-semnat aderent în acest sens a fost regretatul Niculae Scheletti, pe atunci mi se pare maior, mai tîrziu mort colonel, care adăpat în literatura poetică germană, de la începutul Convorbirilor dădu numeroase traduceri din toţi cei mai iluştri poeţi germani, traduceri foarte reuşite. Aproape pentru prima oară în România, publicul cel mare făcu cunoştinţă cu poezii din Schiller, Goethe, Uhland, Heine, Lessing, pentru a nu numi decît pe cei principali. Scheletti nu se mărgini nUmai aici, el culese poezii germane din autori de mîna a doua şi le traduse în Convorbiri. Se înţelege că capodoperele literaturei germane erau exemple model pentru o literatură nouă, exemple însă foarte sus pentru o mişcare literară foarte joasă încă. Nici literatura franceză, care deşi mai cunoscută, dar încă nu era la îndemîna tuturor, nu fu neglijată, şi bucăţi din Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, fură reproduse în traducere în noul jurnal literar. Dar poeţii originali ? Se găsiră şi de aceia şi cu valoare oarecare. Aşa, poetul român, care ştiuse să dea în versuri româneşti tonul poeziei germane şi să se inspire din fondul acelei literaturi, fu domnişoara Matilda Cugler, germană de origină. Matilda Cugler fu în cei dintîi ani ai Convorbirilor cea mai fecundă poetă, poeziile sale drăgălaşe, în spiritul şi în felul mai cu seamă al lui Heine, aduceau o notă nouă în literatura noastră şi cadrau perfect cu ideile şi teoriile estetice ale Convorbirilor. Aceşti doi poeţi, Scheletti şi Matilda Cugler, reprezentau spiritul literar al nouei reviste. Pe lîngă dînşii se adunară încetul cu încetul şi alţi tineri poeţi sau cu pretenţii de a fi, precum şi amatori de o gingăşie de talent deosebită. Printre amatorii distinşi, au să fie mulţi astăzi surprinşi cînd voi cita un nume, care mai tîrziu a ilustrat baroul ie- 314 315 şean şi pe urmă cel bucureştean, acela al lui Mihail Cornea. Minail Cornea, ale cărui calităţi superioare le cunoaşte toată lumea, a fost unul din cei întîi colaboratori ai „Junimei1' şi junimist ab ovo. Tînăr inteligent, de o inteligenţă cam farniente şi de o simpatie atractivă, el la 20 de ani se distrează, făcînd poezii, care se întîmplă să fie unele din ele adevărate juvaieruri. Societatea „Junimea" îi deschide braţele, el devine un colaborator gentil şi foarte mult gustat în saloane. Pe atunci n-avea nici o carieră, s-ar fi părut că el voia să îmbrăţişeze pe aceea de poet diletant. Era copilul răsfăţat al „Junimei11. I se întîmplă să aibă o altercaţie dintr-o cauză de ordin privat, şi atunci Mihail Cornea e nevoit să părăsească laşul pentru cîtva timp. Ce să facă şi unde să se ducă ? Se duce în Belgia şi face dreptul. Cînd se întoarce, Cornea devine imediat unul din cei mai iluştri avocaţi, el nu se mai poate întoarce la „Junimea", din cauză că avusese neînţelegeri cu ea, deci adio diletantismului poetic ! Şi cu toate acestea, Mihaii Cornea păstrează, pînă în ultimul moment al vie-ţei, dragostea pentru literatură şi gustul de a face' poezii. De altmintrelea pentru un mare orator, orator de temperament, eu cred că este foarte uşor ca să fie şi poet, sunt puncte de atingere şi toată lumea ştie că Mihail Cornea era un mare orator al baroului. Tîrziu încoace, de multe ori el mă oprea în sala paşilor pierduţi, în palatul justiţiei, şi îmi zicea : — Panule, ia ascultă versurile aceste care mi-au venit în minte în trăsură cînd veneam la curte. Şi începea a-mi recita o strofă sau două. Eu, ca să-1 şicanez, îi răspundeam : 316 — Bine, tu nu vezi că acestea sunt prostii ! Lasă versurile pentru băieţii cei mediocrii. Cornea se uita un moment la mine ca să-mi ghicească gîndirea. — Ia ascultă, celebrule, îmi răspundea, nu căuta să mă prosteşti, eu sunt sigur că tu le găseşti frumoase, dar amorul propriu de om superior te face să le dispreţuieşti. Aceste cuvinte măgulitoare se înţelege că mii mişcau şi atunci schimbam tonul glumeţ în altul semiglumeţ şi-i replicam : ■— Evident că ai ghicit că glumesc ; cine nu ştie că tu ai talent în toate, prin urmare şi în poezie ; crezi tu că nu cunosc poeziile tale drăguţe din Convorbirile literare ? — Dar volumul meu de poezii scrise în franţuzeşte, Panule, cele scrise în franţuzeşte ? Acele sunt mai frumoase ! — Le ştiu şi le am, îi răspundeam. Cornea rămînea îneîntat. După 30 de ani ol avea tot temperamentul din cei întîi ani. ai Convorbirilor şi de multe ori îmi repeta cuvintele : — Eu urăsc pe junimişti, mi-a plăcut foarte mult „Junimea". iii E drept că poeziile lui Mihail Cornea nu aveau profunditate, nici originalitate, dar erau drăguţe şi nostime ca şi persoana sa, ca tot ce emana dv la acest om fermecător. Şi apropo de aceasta îmi vine o reflecţie, care trebuie să o spun, căci ea are un caracter msi general. Poezia, mai cu seamă cea lirică, este oarecum 317 apanagiul tinerimei şi al tinereţei. La o vîrstă oare-, care mai toţi suntem poeţi. E aşa de uşor de a cînta cîteva sentimente simple, inerente în inima omului : amorul, bucuria, tristeţea ! E aşa de uşor de a pune aceste sentimente sub forme variate ! Cel puţin poetul o crede aceasta, căci în realitate toată acea presupusă varietate se reduce la una şi aceeaşi formă fundamentală. Mai adaugă că natura cu aspectul ei variat îţi dă subiecte multiple de poezie subiectivă, şi cu aceasta îţi explici pentru ce în tinereţe fiecare încearcă să fie poet. Luaţi numerele dintîi ale unei reviste literare şi veţi vedea o mulţime de nume noi şi necunoscute, iscălind poezii. Peste cîţiva ani nu le mai întîlniţi nicăierea, doară în vreun volum părăsit în vreun raft de librărie. Ce-au devenit acei poeţi ? Nu se ştie, sau mai bine au intrat în viaţa practică, unde fac operă mai folositoare. Aşa s-a întîmplat şi cu Convorbirile şi cu societatea „Junimea'-. La început aproape toţi membrii erau poeţi. O dată la „Junimea" am făcut noi socoteală să vedem cîţi din cei vreo 30 de membri activi n-au scris niciodată un vers. Au ieşit foarte puţini, vreo 5 sau 6, între care şi dl. Maiorescu. Dar imediat dl. Negruzzi s-a sculat să potesteze, susţinînd că şi dl. Maiorescu a făcut versuri. In adevăr, dl. Maiorescu în criticele sale, citind versuri din poeţii germani, a fost nevoit să traducă cîte o strofă sau două. La această afirmare, noi ne-am ridicat combă-tînd pe dl. Negruzzi. I-am replicat că nu înseamnă a face pe poetul, traducînd versuri în interesul unei texe sau a unei teorii a tale. Dar cu dl. Negruzzi, care ştia toate tainele „Junimei" şi tot ce s-a scris sau s-a tipărit la „Junimea", erau greu de discutat. 318 i — Am să vă dovedesc că şi Maiorescu a păcătuit versuri ! ne răspunde. — Cînd ? Cum ? Unde ? strigarăm. — Intr-o scriere umoristică cetită la unul din banchetele „Junimei", replică dl. Negruzzi victorios. Apoi din vorbă în vorbă şi din scrutarea trecutului fiecărui membru, a ieşit mai la urmă că numai trei n-au comis nici un vers, anume : Papa Culianu, Melik şi Vasile Tasu. Şi încă de Vasile Tasu era îndoială, căci Lambrior adăugea glumind : — Tasu ista e foarte ascuns ; cine ştie dacă el nu are buzunarele pline de poezii, pe care le împarte pe la mahala ! căci de don Juan nu se mai încape că-i don Juan, şi de, orice don Juan e poet ! La acestea Tasu ţintea ochii drept în pămînt şi se înroşea ca racul pînă în vîrful urechilor, rîzînd. Probabil că-i plăcea rolul pe care i-1 dădea Lambrior, fiindcă rîdea. Pentru a susţine ideea mea, iau taftla de materie a Convorbirilor din anii întîi, unde citesc o mulţime de nume de poeţi, precum : Bodnărescu, Brociner, Capsa, Cornea, Nicu Gane, Gregoriade, Bonachi, Pogor, Pruncu, Miron Pompiliu, Cre-ţeanu, Matilda Cugler, Şerbănescu etc. Cîţi au rămas peste 10 sau 15 ani dintre aceştia ca poeţi ? Afară de Şerbănescu, nici unul. Un om de o producţie prodigioasă era dl. Iacob Negruzzi. Nu era număr din Convorbiri în care să nu fie o poezie de a d-sale ; de altmintrelea d-sa aborda toate genurile literare : poezii, poeme, nuvele, romane etc. Astăzi numai contimporanii săi sau cei 319 in curentul literaturei române, ştiu că dl. Negruzzi'» a fost un bogat lucrător pe cîmpul literaturei ro-'M mâneşti. Azi d-sa îşi caută de afaceri şi nimeni 'W n-ar presupune că o dată a simţit şi a scris aşa ;| de mult. Dl. Negruzzi nici n-a voit să păstreze X'.' măcar direcţia Convorbirilor literare ; de mulţi :h ani a trecut-o altora. Un alt scriitor prolix a fost Bodnărescu, care, / de asemenea, a abordat toate genurile literare : poezii lirice, epigrame, tragedii etc. De la un timp ';• numele lui Bodnărescu dispare din materia Convorbirilor literare. Ce devenise ? Luase direcţia -liceului de la Pomârla şi se ocupa în mod prozaic ' cu dirijarea acelui institut. Cine vede astăzi pe dl. Pogor pe stradele laşului, nu-şi poate închipui că a fost şi el un poet de gust în orele lui pierdute. Unii nu se pot lecui de boala tinereţei şi din cind în cînd tot mai revin la vechile şi plăcutele ' distracţii literare din tinereţe. Aşa e cazul d-lui Nicu Gane, care acum un an a scos un volum de .-amintiri, iar mai deunăzi am cetit în foiletonul Voinţei naţionale ceva care aş paria că trebuie să » fie de dl. Nicu Gane. Din toată pleiada de poeţi ce se grupase în ju- j rul Convorbirilor — vorbesc de poeţi de mîna a | doua — colonelul Şerbănescu şi-a menţinut mai '| mult decît toţi reputaţia lui de poet ; dar mi se * pare că şi el, la urmă, se dezinteresase de predi- j lecţia lui din timpul tinereţei. '§ Pentru ce oare numai Vasile Alecsandri şi Emi- m ; nescu, din cercul „Junimei", lucrează şi rămîn » \ poeţi pînă la sfîrşitul vieţei lor ? Răspunsul nu e W i greu de dat : fiindcă şi unul şi altul aveau un ta- M ! lent superior. La dînşii poezia nu era o distracţie, M era o necesitate impulsivă a naturei lor. Asta distinge pe poeţii de ocazie, poeţi de tinereţe, de poeţii ca să zic aşa de carieră, care rămîn poeţi pînă la adîncul bătrîneţelor, precum Victor Hugo şi alţii. Vezi că şi aici sunt multe de zis. Poezia lirică sentimentală are margini foarte restrînse ; căci în definitiv ea se reduce la un sentiment sau două şi de descris diferitele impresiuni pe care acele sentimente le produc poetului în raport cu lumea exterioară. Trebuie să fii mare meşter, trebuie să ai mare talent, pentru ca să-ţi variezi impresiile aşa, încît să se pară cetitorului că vecinie este un sentiment nou, o impresie nouă. Cu frunză verde şi cu iubita nu poţi merge prea departe în poezia lirică si nu poţi găsi mai cu seamă accente noi şi originale. De aici oboseala şi plictiseala chiar a poetului pentru acest gen, el simţeşte banalitatea aşa numitei inspiraţii, care îi face să-i treacă gustul unor asemenea jucării literare. Zic, că-i foarte greu genul liric, plîngător, greu, monoton şi cîte o dată chiar plicticos. Aşa, să dau un exemplu clasic. Petrarca, clasicul poet care a cîntat amorul în sonete, în mare parte a cîntat amorul său pentru Laura cît ea era în viaţă, In vita di Laura, şi apoi s-a văicărit tot în versuri, după moartea aceleia, In morte di Laura. Cînd citeşti 10—15 sonete din acest dulce poet, simţeşti o mare mulţumire sufletească şi interes chiar, pe urmă oboseala începe a veni, căci oricît este de fin, subtil şi variat, cîntînd acelaş sentiment şi, mai cu seamă, ocupîndu-se de aceeaşi persoană, monotonia începe a domina. Adevăratul poet trebuie să cuprindă în inspiraţia sa întreg cîmpul de cugetare şi de simţire a 320 321 omului; numai aşa, dacă are talent, el rămîne poet toată viaţa lui, iar nu simplu diletant, efectul tinereţei sau al altor împrejurări oarecare. Să iau pe Alecsandri. Alecsandri la început este un simplu poet liric, drăgălaş. Doinele şi Lăcrămioarele lui sunt jucării drăguţe şi cu puternice reminiscenţe din poeziile populare, cu care se ocupase. Ce ar fi acum Alecsandri, dacă ar fi rămas la Doine şi Lăcrămioafe, sau dacă ar fi scos alte volume tot în genul Doinelor şi Lăcrămioarelor ? Ar fi rămas un poet drăguţ şi alta nimic. Alecsandri însă simţeşte că cu acest gen literar şi-a epuizat inspiraţia şi verva, el trece la altele. El abordează pastelurile, poezie, o mai repet, ce e dreptul descriptivă, unde sentimentul lipseşte, însă este înlocuit cu folos de frumuseţea versului şi descrierea naturei, în care partea omisă nu este cea vie şi însufleţită. Apoi el abordează genul epic, după aceea îmbrăţoşează drama, comedia, ridicîn-du-se la fiecare doi-trei ani cu o treaptă mai mult şi coprinzînd un cerc tot mai mare de activitate şi de gîndire literară. Iată de ce Alecsandri rămîne poet pînă la sfîrşi-tul vieţei. Cu Eminescu acelaş lucru. Desigur că noi n-am avut un poet cu simţiri mai adinei şi cu un fel mai fermecător în a se exprima mai mare decît Eminescu. Şi el a cîntat amorul. Dar ce deosebire între felul original al lui şi banalităţile şi platitu-dinele altor poeţi înamoraţi!... Dacă însă Eminescu s-ar fi mărginit numai la acest gen literar, desigur că ar fi rămas clasic, dar meritul său în literatura românească ar fi fost împuţinat. De la genul sentimental să nu ceri mai mult decît ce el poate să-ţi 322 1 dea. Cei care nu înţeleg acest lucru cad în banalitate, inspiraţia devine o meserie. De altmintrelea, pentru un om cu un creier in care toate problemele lumei sunt cuprinse, îi este imposibil ca să se mărginească a cînta numai cîteva sentimente şi a aborda numai o problemă. Aceasta ar însemna mutilarea creierului, ceea ce psiholo-giceşte este imposibil. De aceea Eminescu abordează încetul cu încetul in poeziile sale întreaga simţire şi activitate omenească. Aceasta îi dă lui Eminescu durabilitatea lui de poet superior. Un poet care cintă totul şi toate, nu se poate găsi într-un moment dat la strâmtoare şi la încurcătură, el are de simţit şi de gîndit pentru toată viaţa. Desigur că în determinarea carierei literare a cuiva mai sunt şi alte elemente care influenţează, precum şi aceia al situaţiei materiale a individului şi altele şi altele. Aşa, se poate pune întrebarea : Oare dacă Alecsandri ar fi fost sărac şi ar fi fost nevoit să-şi cîştige viaţa cu munca de toate zilele, ar fi fost tot Alecsandri de acum şi cariera lui poetică ar fi fost tot aşa de bogată ? Iată o întrebare : Şi dacă Eminescu ar fi fost un om bogat, puţind trăi o viaţă uşoară, ar fi rămas tot acel poet sombru, pesimist şi amărît, care face caracteristica talentului lui ? Iată o altă întrebare. Dar mă grăbesc a adăogi că asemenea întrebări sunt oţioase, în tot cazul n-au nici o însemnătate. A pune asemenea întrebări este a face ca unii istorici, care au scris volume întregi pe următoarea altă întrebare : Ce ar fi devenit Europa, dacă Napoleon I bătea pe prusieni şi pe englezi la Waterloo ? Mă opresc căci digresiunea este deja prea lungă. 323 iv 1 Aş putea zice apropo de Convorbiri literare, că, § cu cît o gazetă pune mai mult timp pregătire de 1 a apărea, cu atîta ea are mai multă durată. Iată in v adevăr un semn bun pentru mintea aşezată a celor i cari au înfiinţat Convorbirile. Am spus că socie- l tatea literară „Junimea" exista de la 1864. ■ Adevărul e că pe la 1864 era foarte greu de a t scoate o gazetă literară. Existase înainte numai ; cîteva cu reputaţie : Dacia literară a d-lor Kogăl- ': niceanu, Constantin Negruzzi şi Vasile Alecsandri în Moldova, şi alte cîteva în Muntenia, între care şi acea a d-lui Odobescu. încercări de scoateri de reviste se făcuseră multe, dar nu reuşise nici una, toate acele gazete apăruse, durase cîteva luni şi murise. Desigur că acest lucru a făcut pe membrii „Juni- ; mei" să stea mult timp la îndoială ; însă cercul intelectual la Iaşi, de altmintrelea ca în toată ţara, era destul de restrîns pentru ca „Junimea" să nu aibă mult timp nevoie de un organ de publicitate, cit timp „Junimea" nu a avut organ de publicitate. Prelegerile populare în fiecare an ţineau loc de un fel de literatură vorbită. Dl. Maiorescu le introdusese şi erau, cum am spus altădată, în mare favoare. Mi-aduc aminte de acele prelegeri cînd dl. Maiorescu era directorul liceului (eu eram prin clasa a 2-a sau a 3-a a liceului). Pe la unu jumătate dl. Maiorescu pleca la prelegeri, duminiccle ; noi il aşteptam pe scările de ieşire ca să-1 vedem ' cum se duce. Sub pardesiul său galben îi zăream, fracul. Eram ameţiţi. Apoi o mîndrie ne umplea \ inimelc noastre de copii, de vreme ce, cel care | ţinea asemenea prelegeri, frecventate de aristo- \ craţia intelectuală şi cea de sînge clin Iaşi, era directorul nostru şi trecea, cu drept cuvînt, de cel mai învăţat dintre profesori. Avusesem, înaintea d-lui Maiorescu, doi directori pe care îi iubisem pînă la entuziasm, anume doi munteni trimeşi de la Bucureşti, pe Gheorghe Petrescu şi pe urmă pe regretatul şi talentatul poet N. Niculeanu, amîndoi naturi entuziaste, partizani înfocaţi ai Unirei, naturi ca să zic aşa patruzeci-optiste. Gheorghe Petrescu, mai cu seamă, era mai tot timpul printre noi şi la fiecare pas ne improviza cîte un discurs patriotic. Eram de exemplu în refector, pe cînd mîncam pilaful de grisă ; de o dată directorul nostru apărea şi imediat auzeam : „— Băieţi..." Aşa începea discursurile sale, şi ne vorbea cîte o jumătate de oră despre Unire, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc. Apoi ne anunţa că la masă vom avea şi cîte un pahar de vin, ceea ce ducea entuziasmul nostru pînă la delir. Niculeanu, care i-a succedat, era o natură mult mai profundă şi sub entuziasmul lui aparent se trăda un mare dezgust de viaţă. Natură poetică în toată puterea cuvîntului, Niculeanu s-a apropiat imediat de „Junimea". Ne iubea în felul lui, brusc şi foarte puţin comunicativ, dar ne iubea, asta se vedea în tot felul lui de a vorbi cu noi. în volumul său de poezii, astăzi uitat, se găsesc lucruri admirabile. Ni se vorbeşte şi vorbim în tot timpul de inspiraţie. La cei mai mulţi poeţi, aşa numita inspiraţie este o pregătire laborioasă şi înceată a subiectului şi o căutare trudelnică a expresiilor, este ca acele discursuri aşa numite improvizate, pe care-oratorul le-a pregătit acasă timp de două săptămâni. Ei bine, citiţi poeziile lui Niculeanu, dacă 325 le veţi mai găsi — eu nu le mai am — şi vă veţi| face idee ce însemnează un poet de temperament,; aş putea zice ce înseamnă inspiraţia. .Să nu credeţi; că aveţi să găsiţi o inspiraţie înaltă, largă, supe-; rioară, dar în tot ce scrie îl vezi că a pus creierul' lui şi, mai cu seamă, inima lui. Amîndoi aceşti directori de scurtă durată de la Iaşi, au avut un sfîrşit trist, au murit tineri şi nebuni. ^ Vă puteţi închipui ce efect a produs venirea d-lui ;| Maiorescu ca director, nouă, care aveam amintirea ' lui Petrescu şi Niculeanu. Natural că nu-1 puteam iubi şi natural că luam partida profesorilor cu care dl. Maiorescu nu trăia bine. Nu-mi aduc aminte bine, de aceea nu pot afirma pozitiv, dar mi se pare că la cursul superior a fost şi dl. Hasdeu profesor, pe cînd era dl. Maiorescu director. Aceste două naturi superioare şi deosebite trebuiau să se ciocnească în raporturile lor zilnice, şi printre noi elevii cei mici circulau versiuni de aceste ciocniri. Aşa una, un calambur al d-lui Hasdeu, a cărui autenticitate iarăşi nu o garantez. Intr-o zi dl. Maiorescu se duce în cancelarie la ora 8 fix ca să controleze venirea profesorilor. Negăsindu-1 pe dl. Hasdeu, notează în registrul de prezenţă a pro fesorilor în dreptul numelui d-lui Hasdeu, urmă^ toarele cuvinte : ,,d. Hasdeu e absinte". Apoi pleacă. Peste cîteva minute soseşte dl. Hasdeu şi vede adnotaţia ; imediat adăugă şi d-sa următoarele : ,,Nu sunt absinte, ci sunt Hasdeu şi am venit la clas". Calamburul era asupra cuvîntului absinte, planta care a dat nume odioasei băuturi alcoolice cunoscute. 326 Noi făceam, cum vedeţi, mare haz de aceste mici înţepături. ★ Cu toate că „Junimea" nu avea încă organ de publicitate, dar noi urmăream manifestările ei, iar ecoul de ce se petrecea acolo ajungea pînă la internatul nostru. Un detail. Nu departe de liceu (Academie i se zicea) pe aceeaşi stradă, aş putea zice alături aproape cu partea externatului, era o cafenea numită Franţoze, una din cafenelele de lux de pe atunci a iaşului ; ea era frecventată numai de aristocraţime şi de elita intelectuală a laşului. De la ferestrele internatului se vedea foarte bine cine intră şi cine iese de la acea cafenea. Seara mai ales, auzeam duruitul cupelelor şi trăsurilor de lux care intrau în curtea cafenelei. De la observatorul nostru (ferestrele dormitoarelor) vedeam adeseori intrînd la Franţoze pe dl. Carp, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi şi dl. Maiorescu, acest din urmă mai rar. Ne făcea o impresie mare. în naivitatea noastră nu ne închipuiam că oameni pe cari îi văzusem în frac şi mânuşi albe în saloanele de la Banca Moldovei, ţinînd prelegeri despre Shakespeare, Napoleon, Revoluţia franceză, să meargă ca simpli muritori la cafenea. Idealul nostru era cam ştirbit. Ce ar fi fost dacă am fi ştiut pe atunci, lucruri cari le-am aflat mai tîrziu, că conferenţiarii cu Napoleon şi cu toţi ceilalţi cezari din lume veneau seara la Franţoze, petreceau pînă foarte tîrziu, pînă înspre ziuă de multe ori, bînd şampanie şi, mai cu seamă, cognac. Dl. Carp aşa cum îl vedeţi uscăţiv, tot aşa era şi pe atunci, avea reputaţia în cercul cel intim de un amator foarte fervent a cognacului fin Champagne. 327 Aşa că discuţiile de la Franţoze erau întovărăşit» întotdeauna de mai multe butelii în fiecare seară,! Rămăsese la „Junimea" pînă tîrziu şi un cuvînt de la acele seri memorabile, şi cuvîntul era al d-lui Leon Negruzzi. Dar fiindcă anecdota primează, să o spun : Regretatul Leon Negruzzi, o inteligenţă deschisă, o natură leală şi francă, era de o veselie inalterabilă. Făcîndu-şi studiile în Germania, — împreună cu fraţii săi, era fratele cel mai mare, — în timpul cînd studenţimea era o adevărată instituţie, îşi făcuse probele sale de a ţine piept cu paharul de bere în mină, studenţilor germani. La Franţoze acest om bun şi cumsecade îşi mai amintea de petrecerile de student, aşa cum îşi poate aminti un om deja apucat de nevoile vieţei. Leon Negruzzi era un causeur viu şi interesant, îi plăcea mult să discute, avea talent literar, a scris şi a publicat chiar cîteva nuvele interesante în Convorbiri. Noaptea tîrziu la Franţoze, unul dintre junimişti striga pe băiet şi îi zicea : — Haide socoteala ! — Da, adăoga Leon Negruzzi, socoteala şi un coqnac. Protestări din partea celor care erau grăbiţi ; dar discuţia se înfierbînta din nou. Peste un ceas dl. Carp striga din nou pe băiet şi îi zicea : — Socoteala ! — Şi un cognac, adăuga Leon Negruzzi. Aşa că lucrul devenea interminabil. Mai tîrziu mult, cînd eram şi eu la „Junimea". Leon Negruzzi, grav, preocupat, deşi vecinie bun, venea din cînd in cînd. Cum îl vedea dl. Pogor striga : — Socoteala ! Iar noi în cor adăogam : — Şi un cognac ! Leon Negruzzi zîmbea cu oarecare tristeţă. Zîmbetul lui însemna : s-a dus, au trecut acele timpuri. v APARIŢIA „CONVORBIRILOR LITERARE" începuturile Convorbirilor literare au fost modeste. Nici o lucrare care să atragă atenţia în opinia publică, sau să aşeze deodată acea publicaţie pe linia intîia ; este o gazetă literară fără pretenţie ; de bun gust, dar atîta. Doi fruntaşi ai literaturei îi dau de la început colaboraţia : Vasile Alecsandri şi Constantin Negruzzi. Este singura recomandaţie, şi serioasă re-comandaţie către public. încolo debuturi de necunoscuţi. în adevăr, necunoscuţi erau poeţii, precum : Bodnărescu, Cornea, Matilda Cugler, Iacob Negruzzi, Şerbănescu etc. Eminescu scria pe atunci prin gazete din Transilvania. Poezia ocupa cel mai însemnat loc în Convorbiri. Partea originală este că, poate pentru întîia oară, o altă literatură decît cea franceză este pusă de traducători la contribuţie, acea germană. Neculai Scheletti, maior, este acel care face cunoscut românilor cele mai frumoase şi gingaşe poezii din literatura germană. Traducerile lui delicioase şi fidele au mare succes. Uhland, Heine, Lessing, Geibel, Goethe etc. sunt arătaţi cetitori- 328 329 lor Convorbirilor literare, iar publicul ales găseşte! imediat într-inşii ceva adine, vag, filosofic, ceva* care nu seamănă de loc nici cu geniul nostru, nici cu şcoala literară de la noi. Aceasta e partea, o repet, originală de la început a Convorbirilor şi una din direcţiile nouei reviste literare ce se inaugura. Aceasta dă chiar loc la un început de invidie literară între Convorbiri şi alte reviste româneşti. Curioasă este opinia publică din toate timpurile ! Neculai Scheletti cînd traduce pe poeţii mari germani nu se gîndeşte să facă politică, Convorbirile literare publicîndu-le, şi ea este departe de o asemenea politică. „Junimea" reprezentată prin d-nii Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Carp, care îşi făcuseră studiile in Germania, nu se gîndesc decîţ să facă cunoscut ţărei pe poeţii iluştri ai Germa-. niei. Dar fără de voia lor, ei căutară să stabilească . superioritatea literaturei germane, faţă cu literaturile neolatine, franceză, italiană, spaniolă, la, izvorul cărora oamenii noştri iluştri se adăpaseră încă de la începutul Renaşterei. Mai pune încă un, lucru, mai pune prezumpţia tinereţei şi inflexibil litatea teoriilor, lucru ce găseai în abondenţă la, dl. Maiorescu şi ceilalţi, mai ales la dl. Carp. în adevăr, dl. Maiorescu în discuţii generale era mai conciliant, sau cel puţin mai rezervat în judecă-" ţile pe cari le da, dar dl. Carp cu intransigenţa sa cunoscută o spunea făţiş şi tare : că afară de literatura germană şi de cea engleză, shakesper riană, nu există altă literatură. Am asistat da"' multe ori la discuţii între dl. Carp deoparte şi d-nii Naum, Vârgolici etc, partizanii clasicismului | 330 francez. De multe ori l-am auzit pe dl. Carp stri-gind : — Ce mai vorbiţi de Racine şi de Corneille, aceştia sunt tragediani de salon, personajele lor imitate din tragicii greci şi romani poartă peruca pe care o purta Ludovic al XlV-lea, stăpînul lor, şi contimporanii lui ! Iar sentimentele lor sunt sentimentele curtezanilor de la curtea regelui, precum şi acele ale metreselor. Mari protestări. Partizanii literaturei franceze replicau : răspunsul lor cel mai puternic era acesta : — Dar Moliere, ce zici de Moliere ? -— Moliere ? răspundea imperturbabil dl. Carp. Moliere era fructul şcoalei spaniole, pe care a imitat-o şi dacă are şi originalitate, fiind singurul clasic francez de valoare, aceasta o datoreşte meseriei lui de cabotin, care îl îndepărta din cînd în cînd de curtea marelui rege. Toate aceste păreri tranşante jigneau convingerile multora, iar cei cari erau crescuţi în şcoala franceză, deprinşi după comentatori de a admira fiecare vers din Racine şi a se extazia de eroismul ce se degajează din versurile lui Corneille, contractau un fel de animozitate faţă cu literatura germană, pe care germanofilii i-o opuneau la fiecare pas. Nu era numai atîta. Prin stabilirea pe tron a unui principe german, actualul nostru rege, se lovise în susceptibilitatea ţărei de rasă latină, în convingerile celor mai mulţi. Se vedea un pericol în viitor ; lumea fie naivă, fie interesată, credea în o apropiată germanizare a ţărei ; cîteva întreprinderi mari în ţară, avînd în frunte oameni de afaceri din Berlin, indispusese opinia publică ; politica, mizerabila politică îşi dezlănţuise patima în 331 jurul principelui şi tînărului domn de originJ| germană ; toate aceste adunate, exploatate şi de-l tailate, stabilise o atmosferă germanofobă în ţară. In asemenea împrejurări, publicarea în traduceri de poeţi germani şi direcţia în acest sens a Convorbirilor, punea încă untdelemn pe foc. De aceea asemenea publicaţii nu erau judecate din punct de vedere literar, ci din punct de vedere politic şi de partid. O amintire personală. Noi, elevii de clasa VH-a, în anul cînd au apărut Convorbirile, ne procuram această revistă. Mi-aduc aminte că cele dintîi lucrări la care îmi aţinteam ochii erau traducerile lui Scheletti. Uhland avea un farmec deosebit pentru mine. Aşa ştiam pe de rost Blăstămul cîntă-reţidui, precum şi poezioarele drăguţe ale lui Heine. Dar dintr-o clasă de liceu, ca şi în societate sunt progresişti şi reacţionari. Printre reacţionari era un coleg Anastase Pompil, care toată ziua ne urmărea mişcările şi ne critica la orice făceam sau ziceam noi. Cînd noi cîţiva ascultam citindu-se traducerile lui Scheletti, el sta deoparte, clătina din cap şi se uita cu jale la noi, apoi ne zicea : — Admiraţi, admiraţi, "aveţi să vedeţi voi cînd peste zece ani nemţii au să fie stăpîni în ţară ! — Ce are aface, îi răspundeam noi, dacă poezia e frumoasă. — De la duşman, ne replica el, să nu primiţi nici ceea ce e frumos. Nivelul politic pe atunci era foarte jos în Iasi, măcar că cel cultural, era sus. Nu e de mirare lu- crul dacă şi astăzi el este în halul în care toţi îl ştiu. Căci e de remarcat un lucru : în genere nu făceau pe atunci politică militantă în Iaşi cei cu cultură, oamenii culţi făceau numai literatură, aşa că aproximativ erau două tabere : tabăra oamenilor inculţi cari făceau politica şi acea a oamenilor culţi care făceau literatură. Ciocnirea între ambele tabere era inevitabilă. Politicianii citeau Convorbirile literare — cînd le citeau — cum ar fi citit o gazetă politică, ei tălmăceau şi răstălmăceau cele scrise acolo, dîndu-le înţelesuri denaturate, citind aproape prin versurile lui Uhland ameninţări contra naţionalismului. Apoi se mai ştie un lucru : invidia este soră dreaptă cu ignoranţa sau cu inferioritatea. Duşmanii Convorbirilor simţeau un fel de răutate, văzînd că acolo se publică poezii de poeţi a căror nume măcar nu le auziseră înainte, traduse dintr-o limbă pe care n-o învăţaseră. Iată cum Convorbirile de la început căpătară porecla de gazetă cu simpatii nemţeşti, iar aceste simpatii fură de la început, şi mai tîrziu şi mai mult, exploatate în politică. Mai adaugă încă un lucru : zilnic de la apariţia Convorbirilor, poeţi români inediţi sau nu, începură a trimete producţiile lor, producţii care erau sistematic refuzate. Şi dacă ar fi fost numai refuzate ! Dar dl. Iacob Negruzzi nu se mulţumea numai cu aceasta, d-sa, cum am spus deja, deschisese o rubrică la sfîrşit cu titlul de Corespondenţă. în acea rubrică dl. Negruzzi persifla cu spirit şi cîteodată chiar cu răutate pe nenorociţii trimiţătorl de poezii, ceea ce lovea adînc în amorul propriu al poeţilor. Aceştia deveneau aprigi duşmani ai Convorbirilor şi, mai cu seamă, ai traducătorilor 332 333 din poeţii germani. Locul'ocupat de asemenea tra-i duceri îl considerau ca uzurpat, acel loc trebuind f să fie al lor. Aşa încît nu trecuse doi ani de la apariţia Con-, vorbirilor, şi prin cercurile antijunimiste domina următoarea idee : că la Convorbiri nu se publică decît lucrări din nemţeşte şi nu se consideră da bun, decît numai ce vine de la nemţi. Inspirat de acest curent, dl. Hasdeu mai tîrziu ■— după cum vom vedea — joacă Convorbirilor o farsă, trimiţmd o poezie fabricată de d-sa, iscălind-o cu numele nemţesc Gablitz. O altă critică care s-a făcut de la început Convorbirilor, a fost aceea că membrii „Junimei" îşi publicau lucrările lor chiar mediocre şi proaste, pe cînd altele bune, venite din afară, erau respinse ; această acuzare a fost mai tîrziu poreclită sub cuvintele : „Societatea «Junimea» este o societate de admiraţie mutuală". Critica aceasta numai în parte era întemeiată, dar faptul se explică foarte natural. E drept că în Convorbiri s-au publicat în cea mai mare parte numai opere şi lucrări ale membrilor „Junimei", rar, foarte rar, se publicau şi lucrări trimise prin poştă. De la început Convorbirile îşi au poeţii, nuve-liştii, istoricii lor, iar cercul este în mare parte închis pentru poeţii, nuveliştii şi istoricii din afară. Ce însemna aceasta ? Cine nu ştie că la o gazetă literară, ca şi la una politică, complezenţa nu poate fi exclusă, iar colegialitatea te face să publici lucruri care nu sunt tocmai merituoase. Cînd noi 30 ne adunam în fiecare seară, cum voiţi ca să nu fi fost indulgenţi 334 unii faţă de alţii. Desigur că în Convorbiri s-au publicat multe lucruri slabe din partea membrilor „Junimei" ; critica nu poate să-şi exerciteze in libertate toată verva, dar acest lucru nu se făcea din sistem. Evident că lucrurile primite prin poştă erau mai sever judecate, săreau cu toţii în adevăr asupra acelor lucruri ca lupii ; cei 9 care nu înţelegeau niciodată, înţelegeau perfect, caracuda ieşea şi ea din rezerva ei, pînă şi Papa Culianu devenea elocvent. Să fi văzut cum era depănat, smuls şi pieptănat bietul autor ! Să fi auzit bietul om ce se zicea pe socoteala lui, ar fi fugit în lume. Toţi erau critici, toţi cunoscători, de aceea numai dacă lucrarea era în adevăr de valoare putea să treacă. Pe cînd, de, cînd unul de ai noştri venea cu o lucrare, era greu să faci pe emancipatul şi pe independentul. Cei nouă declarau îndată că nu înţeleg nimic, caracuda tăcea ca chiticul cum şi era. Iacob Negruzzi se scărpina în cap, dl. Maiorescu căuta să inventeze o teorie ad-hoc, dl. Pogor făcea o strîmbătură, iar noi ne ghionteam pe furiş sau ne comunicam la ureche impresiile. Cu toate acestea lucrarea se publica. Totuşi, să fiu drept, multe lucrări, poezii sau nuvele de ale membrilor „Junimei" erau respinse, însă se păstra în respingerea lor oarecare formă. Aşa dacă un junimist venea cu trei poezii, una i se respingea, dar două i se primeau ca să nu fie descurajat. în tot cazul una trebuia să i se primească de rigoare. Acelaşi lucru cu nuvelele. La început Convorbirile aveau un nuvelist în persoana d-lui Dimitrie Morţun. Acest autor îşi trimetea nuvelele prin 335 25 — Amintiri de la Junimea din Iasi. voi t poştă. I se refuzase vreo două. Peste o lună dl. Morţun mai trimete o nuvelă întovărăşită de o scrisoare, care zicea cam acestea : „D-le redactor, cred că-mi veţi primi această ' nuvelă, de vreme ce mi-aţi refuzat două". „Junimea" găsi că omul are mare dreptate şi pe acest considerent, poate pe singurul, i se publică nuvela : Movila lui Dobreanu. vi Începuturi de lupta Pînă la apariţia Convorbirilor literare, mai că aş putea afirma că critica era rezervată numai politicei. O, aici ea domina pe toată linia, luptele politice erau tot aşa de violente ca şi acum, gazetele se combăteau cu ardoare, cu o singură deosebire : că pe atunci ziaristica era reprezentată prin oameni de valoare şi sus puşi în societate, precum C. A. Rosetti şi Cezar Bolliac. Pe atunci gazetăria nu era încă o meserie, toată lumea, tot.'. tineretul amestecat în politică lucra la gazete ; de aceea gazetele pe atunci conţineau articole remarcabile, dar numai atîta, partea informaţiilor şi de ' reportaj nu exista, pe cînd astăzi, cînd există • gazetari de profesiune, partea de informaţii, r-epor- ■ taj etc, a luat o aşa de mare dezvoltare, încît a ucis articolele şi pe gazetarii cari mai înainte se ocupau cu asemenea lucru. Pe atunci era o mare eflorescentă de gazete în Transilvania şi chiar de scriitori de valoare, precum Cipariu etc Iar ca gazete existau : Telegraful Român, Albina, Gazeta Transilvaniei, Federaţiu- i 336 nea, Familia. în Bucovina : Foaia societăţei, Bucovinenii etc Să nu uităm, de asemenea, că Transilvania dăduse naştere la o însemnată pleiadă de savanţi şi scriitori, precum şi Bucovina. Pot de asemenea zice că în România liberă preponderenţa istorică şi limbistică o aveau transilvănenii şi bucovinenii. în adevăr, scrierile lui Petru Maior şi a lui Şincai erau clasice. Papiu Ilarian redija importantul său Tezaur; Laurian făcuse şcoală cu istoria şi etimologia sa ; Bărnuţiu domina în Iaşi cu filosofia ; iar Cipariu şi Pumnu din Bucovina îşi împărţeau terenul culturei limbei române. Pe lîngă acestea, corpul didactic era împănat cu transilvăneni şi oarecare bucovineni ; laşul, Bîrla-dul, Bucureşti, Craiova, erau centre de influenţă ardelenească. Scriitorii de origină din România liberă sufereau şi urmau acea direcţiune ca elevi docili şi supuşi, afară de cîteva excepţii, precum un om de talia d-lui Hasdeu. Aceasta era situaţia literară cînd apar Convorbirile. Această revistă, fiind la început blajină şi cam ştearsă, este foarte bine primită de confraţii luptători din acelaşi ogor şi dacă dl. Maiorescu, secondat de alţi cîţiva, nu ar fi început a publica criticele lor în Convorbiri, ar fi deşteptat mari simpatii în cercurile literare. Mai ales în Transilvania, Convorbirile sunt la început bine primite : poeziile şi proza Convorbirilor încep a fi reproduse de celelalte gazete. Dar şi aici se vede un semn al timpului. Fiecare gazetă reproducînd din Convorbiri, omitea de a menţiona de unde e luată lucrarea şi după teoria admisă lucrul era explicabil, în adevăr, de vreme ce toţi care lucrau în literatură erau consideraţi ca solidari, era indiferent ca să se spună cine a publicat întîi lucrarea. 337 25* Era o apropriare a unei gazete în detrimentul Jj alteia pe terenul naţional. * Şi apropo de aceasta, nu mă pot opri de a nu I face repede o observaţie. Plagiatul a fost mult mai | întins la începutul mişcărei noastre literare decît acum. Autorii de atunci, învăţătorii noştri, aveau ; mai puţine scrupule decît noi asupra acestui delict * capital. Luaţi mişcarea de la 1821 încoace, cetiţi ' pe fruntaşii literaturei noastre de pe atunci şi pînă mai încoace, şi veţi găsi plagiaturi mai la fiecare pas, scriitorii omiţînd de a spune de unde au luat sau de unde s-au inspirat. Aveau şi un motiv pentru aceasta, controlul era '' mult mai greu pe atunci, dat fiind cercul îngust | al cunoscătorilor : de altmintrelea ei erau grăbiţi . să scrie şi să producă româneşte şi omul cînd e ' grăbit nu se uită la asemenea piedici, care le consideră ca neînsemnate. Ca să revin la subiect, redacţia Convorbirilor se plînge de mai multe ori de asemenea omisiuni ' regretabile din partea foilor care reproduceau fără să spuie de unde. Dacă am insistat asupra acestui detail, este ca să arăt buna primire care se face Convorbirilor în Ardeal. In adevăr, gazetele Perseverenţa, Ţara, Albina, Telegraful român, 'Nepăr- • tinitorul, reproduc din fiecare număr al Convorbi-rilor poezii şi nuvele. Asemenea gazete nu erau scandalizate de curentul german, ştiut fiind că în ţ Transilvania şi Bucovina aveau o educaţie ger- I mană. La început, prin' urmare, traiul este destul de ? bun între confraţi şi nici nu putea să fie altfel, \ date fiind începuturile Convorbirilor. 4 Aşa, Bodnărescu publicînd tragedia sa Rienzi, &, cu aceasta nu lovea în nimeni, din contra. Lucră- | torii literari erau încîntaţi că din ogorul literaturei române a ieşit o tragedie în versuri, chiar fragmentele publicate din Othello, traduse de dl. Carp, nu puteau " face decît onoare naţiunei. Dl. Ioan Maiorescu, .tatăl d-lui Maiorescu, publica un itine-rariu în Istria ; dl. Quintescu îşi publica un discurs ţinut în memoria lui Vasile Lupu ; dl. I. Caragiani publica un studiu despre românii din Macedonia si poezia lor populară. Cel mult puteau să ridice oarecare critică aforismele d-lui Titu Maiorescu, ele erau foarte abstracte şi, prin urmare, nu erau la uzul inteligenţei comune. Şi aici iarăşi trebuie să deschid un mic parantez. Multe discuţii au mai avut loc apropo de aceste aforisme, aproape tot atîtea ca şi apropo de faimoasele epigrame ale lui Bodnărescu. Dl. Maiorescu venea la „Junimea" şi anunţa că are cu sine o serie de aforisme. Se stabilea îndată tăcere şi fiecare din noi luam aerul atent obicinuit cînd maistrul vorbea sau, mai cu seamă, cînd maistrul cetea. Aforismele, toată lumea ştie care trebuie să fie calitatea lor ; în puţine cuvinte ele trebuie să conţină o idee, un sens de cele mai multe ori adînc, dar în acelaş timp de la sine e evident ca înţelesul care conţine trebuie să reiasă în mod clar. Un aforism confuz sau a cărui înţeles este aproape imperceptibil nu este un aforism. Dl. Maiorescu aducea aforisme şi foarte scurte dar şi foarte lungi, care conţineau adevărate dezvoltări. Cetirea lor dădea loc la obiecţiuni şi discuţii foarte interesante. Şi acum îmi aduc aminte de aforismele care au dat loc la discuţii mai furtunoase. Aşa în seara întîia a cetirei aforismelor, dl. Maiorescu ceteşte următorul : „Prima treaptă pe care 338 339 Acest aforism e urmat de o tăcere generală. ■ Dl. Pogor obiectează : 1 —- Aforismul e scurt, prin urmare e bun ca 1 formă. Â Dl. Negruzzi, care vedea o răceală în atmosferă, I voieşte să producă o diversiune veselă şi adresîn- f du-se către cei 9 care nu înţelegeau niciodată ni- X mic îi întrebă : *, — Aţi înţeles ceva ? l\ Dl. Nicu Gane răspunde î — N-am înţeles nimic. f — Dar caracuda ? I — Nici noi, strigă vreo şapte-opt. Ş1 Atunci dl. Pogor se adresează în spre noi, adică ; în spre Lambrior, Tasu şi mine şi ne zice : ' — Ce zic cei trei români la acest aforism ? » Tasu se înroşeşte, Lambrior, care era timid pînă ; se înfierbînta în discuţie, mormăieşte ceva neînţeles, iar eu cel mai curajos dintre dînşii răspund : — Eu am înţeles aforismul, dar ideea care o exprimă mi se pare că nu e cu totul justă. Dl. Maiorescu cu afabilitatea lui îmi răspunde : — Ei, ei, să vorbească Panu. Cînd deschid gura să încep, deodată dl. Carp , care şedea ghemuit într-un fotoliu larg, cu genunchii la gură, ţinîndu-şi cu braţele genunchii, ,. sare din locul său, îmi ia cuvîntul din gură şi zice : • — Apoi are dreptate Panu. De aici se încinge o lungă şi interesantă discuţie ;• asupra chestiei dacă efortul pe care îl face un om ; suindu-se tot mai sus şi situaţia dominantă care o capătă treptat, poate fi numită un altar de sacrificii. Pe atunci încă nu era numită banca ministerială bancă de durere, dar altarul de sacrificiu a aforismului d-lui Maiorescu cam seamănă cu banca de durere a miniştrilor. Cu toate explicaţiile şi argumentele d-lui Maiorescu au rămas cîţiva neconvinşi, după cum, ca studenţi ai d-sale la filosofie, nu ne convinsese cînd la curs definise procreaţiunea ca un sacrificiu pe care generaţia prezentă îl face pentru cea viitoare. Dl. Maiorescu citeşte apoi un alt aforism : „O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră". — A, da, acesta este bun, strigă dl. Carp, şi adevărat! — E şi poetic adăugă Bodnărescu. Dl. Maiorescu continuă cetind un al treilea, lung-lung de tot cu explicaţii şi dezvoltări. — Acesta nu numai că nu este aforism, ci este o adevărată anaforă, strigă dl. N. Gane. Cuvîntul a rămas. — Ai călcat, îi spune dl. Carp, forma scurtă şi sentenţioasă a aforismului. Iar dl. Pogor hazliu ca totdeauna zice : — Ascultă Titule, ai putea să faci o prelegere populară din aforismul tău. Dar trebuie să închid acest parantez căci altmintrelea nu mai sfîrşesc. Revin iarăşi la subiect. Nu trecu mult după apariţia Convorbirilor, şi armonia se strică în confraternitatea română şi 340 341 aceasta din vina d-lui Maiorescu, care începu seria criticelor sale, începînd cu acea a poeziei române. . Mi-aduc aminte de impresia ce o făcea criticele sale, asupra noastră, a şcolarilor şi studenţilor ; era şi nu era simpatică acea campanie. Natural că pe atunci nu puteam să ne dăm seama bine ce era drept şi întemeiat sau falş şi exagerat, în campania ce dl. Maiorescu întreprinsese, dar sentimentul de jenă care ne lăsau unele din criticele d-lui Maiorescu, exprima în noi o stare sufletească nelămurită, dar desigur nu tocmai favorabilă luptătorului. Şi lucru de mirat, astăzi cînd îmi dau seama de toată această campanie, văd că adolescentul de atunci simţea just în multe părţi a lucrărei întreprinse de dl. Maiorescu, şi că acel sentiment de jenă, neexplicabil pe atunci, reprezenta un fond de intuiţie adevărată. Dl. Maiorescu ca orice luptător lovea, dar nu lovea totdeauna just, sau, mai bine, înfigea sabia mai adînc decît trebuia. Ia să discutăm puţin. Desigur opera sănătoasă, pe care dl. Maiorescu a făcut-o acum 25 de ani a fost critica poeziei române. Acolo dl. Maiorescu a văzut just şi s-a întemeiat pe norme estetice sănătoase, pe care — mă grăbesc a adăogi — nu le inventase, ci le aprppriase din şcoala germană ; dar lucru este în această privinţă indiferent. Ceea ce este important este că d-sa ne-a adus norme sigure şi a ridiculizat cu drept cuvînt o tendinţă a literaturei noastre de atunci, care putea cu timpul să cadă în copilărie. Această operă, o mai repet, a fost sănătoasă, de o reală utilitate, însă opera în sine nu a fost mare, adică nu a fost una din acele cari stabilesc pe uri om, punîndu-1 sus, sus. Mă explic. Dl. Maiorescu, tratînd chestia poeziei române, a făcut operă mai mult didactico-estetică, un mic compendiu admirabil de regule în această privinţă, cu exemple foarte fericite. Dar sarcina era aşa de uşoară ! Nu-şi poate închipui cineva, în ce stare de copilărie era pe atunci literatura noastră curentă ! Afară de cîţiva poeţi de real talent, Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Bolinti-neanu, şi încă vreunul, doi, pe care dl. Maiorescu nu-i critica, ci din contră îi lăuda, încolo toată mulţimea de aşa numiţi poeţi erau scriitori de ocazie, sau lipsiţi de talent. Ce imens progres am făcut de atunci şi în această privinţă ! Nu mă gîndesc, zicînd acestea, la poeţii de astăzi de frunte sau la poeţii de mîna doua, dar pot afirma şi dovedi la nevoie, că astăzi tinerii începători în ale poeziei sunt superiori aşa numiţilor fruntaşi de pe atunci, cu rezervele arătate mai sus. Poeţilor noştri de astăzi le lipseşte originalitatea, dar afară de aceasta ei posedă cultura, au sentimentul estetic, scriu frumos şi cu gust, adică au toate calităţile pe care instrucţia şi educaţia le pot da cuiva ; pe cînd poeţilor de atunci le lipsea cultura, le lipsea nu numai gustul estetic, dar chiar şi bunul simţ, nu numai că nu erau poeţi, dar nu erau scriitori, în sensul comun al cuvîn-tului. Vă închipuiţi pe asemenea poeţi, supuşi la critica acerbă şi muşcătoare a spiritului d-lui Maiorescu. Nu voiesc să mă ocup în special de regulele estetice stabilite atunci de dl. Maiorescu, ar fi a merge prea departe ; acele regule erau de o sim- 342 343 plicitate clasică şi ca toate regulele simple erau 9 lipsite de elasticitate şi conţineau numai o parte 9 de adevăr ; sau mai bine, acele regule erau înte- 9 meiate, dar pe lîngă dînsele mai, existau o mulţime 9 altele-'pe care dl. Maiorescu le înlătura, şi din 9 această cauză dădea lucrărei sale un aer de mi- 9 cime, de ceva îngust, fără atmosferă în jur. In regulele estetice ale d-lui Maiorescu, un poet ori- ■ ginal şi de un mare avînt intelectual nu putea ■ intra, normele erau prea înguste, conţinutul prea 1 mic ; acele regule sunt admirabil de bune pentru talente mediocre şi pentru poeţi a căror calitate este corectitudinea şi cuminţenia. De altmintrelea aceasta caracterizează talentul şi spiritul d-lui Maiorescu. Acest bărbat duce la i perfecţie calităţile intelectuale care le are, dar îi j lipseşte zborul, îi lipseşte lărgimea de vederi, îi f lipseşte puterea de a generaliza, criticele sale sunt | juste, însă ele privesc adesea ori numai o faţă a I lucrurilor şi, prin urmare, sunt nedrepte. Acest I lucru îl voi arăta cînd mă voi ocupa cu criticele f stărei generale a spiritului publicului din ţară. Ş Iată după mine explicaţia pentru ce dl. Maiorescu 4 în politică şi în judecarea chestiilor sociale nu s-a | ridicat la, înălţimea la care talentul d-sale ar fi |, fost îndreptăţit să aspire. | Să dau un exemplu apropo de regulele estetice | stabilite atunci de dl. Maiorescu. Nu am cartea f d-sale în mînă, prin urmare voi cita din memorie. ţ O regulă principală estetică pe care o stabilea |. era : că poetul trebuie să se servească de mate- I rialul sensibil, păzindu-se de cel abstract, şi că ? toate imaginele sale trebuie să fie sensibilizate, adică puse în forme concrete. Poezia, adăuga — re- ţ pet, citez din memorie — trebuie să fugă de > | 344 abstracţiuni, domeniul ei. este acela al imaginilor plastice. Şi-mi aduc aminte că între alte multe exemple, aducea versul cunoscut al lui Bolintineanu : „Stă bătrînul Mircea încărcat de ani" şi adăugea că cuvîntul încărcat materializa ideea, făcînd-o plastică. Necontestat că dl. Maiorescu avea dreptate, dar acest adevăr nu este din acele care exclud orice altă formă poetică, nu este o normă unică, ci este numai una din normele estetice ; iar eroarea d-lui Maiorescu era că dădea regula ca unică şi, prin urmare, condamna mai dinainte orice altă formă abstractă, cu care un poet original s-ar fi putut servi şi cu mare succes. Aşa, necontestat că dacă iei poeţii antici şi poezia populară modernă, teoria d-lui Maiorescu se găseşte deplin justificată. în Homer întîlneşti foarte puţine abstracţiuni, poezia noastră populară e plină de imagini plastice şi sensibile, care sunt admirabil de frumoase. Comparaţii cu idei sau cu concepţiuni abstracte întîlneşti foarte puţine, aşa ideea repeziciunei în poezia populară o găsim exprimată : lepureşte, Păsăreşte. Prin urmare sensibilizare. Dar tot în poezia şi poveştile populare găsim exprimată repeziciunea prin cuvintele : Iute ca gîndui O imagine foarte abstractă, în care ideea sensibilă este comparată cu ideea cu totul abstractă a operaţiei gîndirei. 345 Iată deci că întîlnim şi în poveştile şi poeziile m populare o imagine tocmai contrară regulei este- 9 tice a d-lui Maiorescu. M Dl. Maiorescu cînd stabilea acea faimoasă lege |§ estetică, care o mai repet, este şi ea alăturea cu W altele întemeiată, nu ţinea seamă de oarecare lu- W cruri generale. 5 Mai întîi, este o greşeală literară de a voi să I separi o limbă în două, în limba poeţilor şi in f limba vorbită de oameni. Cum că prin natura poe- & ziei ea comportă oarecare particularităţi de expre- ) sie şi de material, acest lucru e adevărat, dar de 1 aci nu urmează că limba poetului trebuie să fie | alta de cît cea literară a oamenilor culţi. Cînd h dl. Maiorescu cerea ca poetul să-şi sensibilizeze ' gîndirile sale abstracte, cerea o lucrare aproape ; imposibilă pentru mulţi, în tot cazul o lucrare for- k ţaţă, laborioasă. închipuieşte-ţi un poet, un ade- « vărat talent poetic, deprins a gîndi şi a exprima cu imagini abstracte, silindu-se ca să puie în forme plastice inspiraţia sa, şi pentru aceasta, alergînd , după asemenea material care nu i se prezintă * spontaneu în minte, alergînd zic cu disperare după . căutarea unui asemenea material şi fiind silit să-1 împrumute din poezia şi din expresiile populare ! Ce devine originalitatea lui ? Cele ce dl. Maiorescu scăpa atunci din vedere, erau următoarele : limba fiind exprimarea gîndirei, ea se modifică, se lărgeşte, se sensibilizează sau se abstractizează după progresul şi dezvoltarea culturei omeneşti. O limbă la început este totdea- i una plastică, conţinînd imagini sensibile şi foarte puţine cuvinte abstracte. Pentru ce, n-am nevoie să spun, căci lucru se înţelege de la sine. Cînd ■ cercul de gîndire a omului se lărgeşte tot mai | 346 H. mult, cînd el are alt material decît numai cel seri* sibil, atunci tendinţa de abstracţiune se impune, iar cuvintele, care lă început exprimau înţelesuri materiale, servesc a exprima noţiuni abstracte, aşa că cu încetul cercul noţiunilor abstracte se măreşte într-o limbă. Cînd cultura ia o dezvoltare foarte mare, atunci, pentru nevoia exprimărei unui imens material al gîndirei şi al ideilor, operaţia abstrac-ţiunei devine dominantă, iar elementul abstract dominează pe cel material. Prin urmare, a cere de la un poet cu cultură abstractă, care în producţiile sale nu se mulţumeşte a cînta cîteva sentimente sau cîmpia cu florile, ci caută a exprima varietatea sentimentelor şi a cugetărilor sale, a-i cere, zic, ca el să se păzească ca de foc de idei şi imagini abstracte, în tot cazul de a prefera pe cele sensibile, este a-i cere ceva imposibil, este a ştirbi domeniul poetic şi a-1 reduce la o simplă armonie poetică, la simple jucării de versificaţie sau cel puţin a exclude din materialul poetic, întreg materialul imens, cu care dezvoltarea ştiinţei şi a culturei a înzestrat spiritul omenesc. Astăzi un om cult are un vast domeniu nou, din care poate să-şi ia expresiile, comparaţiile, imaginile. Este necontestat că noi astăzi exprimăm altmintrelea ideea repeziciunei, a mişcărei, ser-vindu-ne de alte comparaţii cînd le facem, decît cele a ţăranului. Deosebirea dintre limba noastră şi a ţăranului este o anomalie, trebuie să tindem a o suprima în interesul universalităţei culturei. Dar anomalia există mai mult decît în ţările culte. Este un fapt : Un ţăran poet nu poate să se exprime în limba noastră abstractă, nici nu poate 347 îmbrăţişa cercul larg a gîndirilor noastre. Poţi să ceri de la un poet cult ca el să se scoboare la expresiile simple şi la concepţiunea simplă a poetului popular ? Este numai aceea poezie ? Şi atunci se pune marea chestie, cunoscuta chestie, mult dezbătută : dacă civilizaţia noastră, rezultatul progreselor ştiinţei, este proprie poeziei sau nu ? Dacă judeci după regulele de estetică, stabilite acum 25 de ani de dl. Maiorescu, s-ar părea că d-sa rezolva pe atunci chestia de mai sus în mod negativ, aceasta este însă numai o deducere a mea. Eu cred că poezia — dezbrăcată sau îmbrăcată în versuri, — este una din feţele multiple ale gîn-direi şi ale sentimentelor omeneşti şi, ca atare, va exista totdeauna, ea însă se va modifica ca formă şi ca material, după cum creierul şi cultura omului se vor modifica, că prin urmare poezia este compatibilă cu orice sistem de credinţă şi orice civilizaţie, că inspiraţia îşi va găsi totdeauna materialul său propriu şi că separaţia între materialul sensibil şi cel abstract este în tot cazul prea absolută. Dar iată-mă departe, prea departe, de cadrul restrîns al acestor amintiri. Revenind, critica poeziei române a d-lui Maiorescu acum 25 de ani, măcar că conţinea regule, în tot cazul discutabile, însă ea a fost de o mare valoare practică pentru starea literară în care ne aflăm. Nu acelaşi lucru pot zice şi despre celelalte chestiuni cu un caracter mai general, pe care le-a abordat dl. Maiorescu. Acolo d-sa a fost mai nedrept, mai ales cînd s-a atins şi de domeniul poli- tic, parte unde acest eminent bărbat păcătuieşte mai mult şi se distinge mai puţin. In campania pe care dl. Maiorescu a întreprins-o în criticele sale în coloanele Convorbirilor literare, d-sa îşi alegea în genere bine obiectul de criticat şi scopul de urmărit. Acea campanie, chiar cînd era nedreaptă, purceda dintr-un spirit cu desă-vîrşire nou. Dar i s-a întîmplat să atace dacă nu pe nedrept dar cel puţin fără o utilitate mai însemnată şi fără un rezultat mai plauzibil, pentru simpla plăcere de a critica şi a întoarce în ridicol lucruri foarte explicabile. Aceasta a fost cazul cu critica limbei române din ziarele din Austria. Intr-o bună dimineaţă ne trezim noi, cititorii Convorbirilor, cu începutul unei serii de articole, în care dl. Maiorescu cita exemple de numeroase nemţisme din ziarele transilvănene, continuînd apoi în mai multe numere acelaşi lucru şi silin-du-se să dovedească că această limbă stricată are o mulţime de inconveniente, fie din punct de vedere naţional, fie din acel al formărei noţiunilor în creierul omului. Aceste critice nu ne-au plăcut nouă, nouă pe care dl. Maiorescu deja ne deprinsese cu lucruri mai substanţiale. O simplă notiţă sau cel mult un articol ar fi fost suficient ca să atragă gazetarilor din Transilvania atenţia asupra prea multor nemţisme. Dar ia să vedem care era pe atunci situaţia limbei scrise în Transilvania. Pînă la începutul veacului al XVIII-lea, cînd o parte din români fac 348 349 uniunea cu biserica catolică recunoscând autori- U tatea Papei, pînă atunci nu exista propriu-zis o m literatură deosebită scrisă, românească, exista nu- |j mai un lucru, existau cărţi româneşti bisericeşti ; f1 şi trebuie să adaug : şi această literatură biseri- ? ceaşcă fusese creată tot prin îmboldiri cu caracter ^ religios, căci ideea de a traduce cărţile bisericeşti ';. în româneşte fu sugerată românilor cu ocazia lăţi- -rei protestantismului în Transilvania. Din diferitele documente şi acte de pe atunci, rezultă că românii vorbeau acolo o limbă care nu se deosebea mai de loc de limba vorbită în ţările noastre. Românii făcînd uniunea bisericească, tineri clerici fură trimişi la Roma, astfel ei începură a în-văţa limba latină şi a se înflăcăra de limba vechi- -lor romani, a căror — şi se întîmplă ca limba romană să fie şi cea a bisericei catolice — descendenţi erau. Atunci, o nouă literatură românească începe a înflori, literatură în care limba , română este adusă cît se poate mai mult la orto-grafia şi formele latine, iar cercetările istorice sunt ':■ îndreptate exclusiv să dovedească continuitatea etnică şi culturală pe aceste locuri a vechilor \ romani, deveniţi românii de astăzi. Această literatură domnea şi acum douăzeci şi cinci de ani. Scriitorii transilvăneni, adică literaţii ' şi oamenii de ştiinţă creau o asemenea limbă şi se |' inspirau din asemenea idei. -,'< Se mai întîmplase însă în timpurile din urmă şi | altceva. Transilvania aparţinuse, pînă la 1866, % domniei directe austriace ; românii, fatalmente, ji crescuţi în şcoli unde limba austriacă era obliga- 1 torie şi nevoiţi a-şi forma educaţia şi cultura din !| literatura germană — nemăsurat superioară faţă ;| cu începuturile rudimentare ale unei culturi româneşti — se influenţară de acea cultură şi literatură ; apoi neavînd o limbă formată propriu literară, ci aproape o limbă artificială fabricată din elemente latine, românii nu puteau să se sustragă de la influenţa limbei culte germane. Cu o asemenea limbă, presărată de nemţisme, se serveau mai cu seamă gazetele politice. Nimic mai explicabil, dacă nu mai natural. Ei bine, dl. Maiorescu găseşte, cum am zis, cu cale ca să facă o chestie din limba scrisă de gazetarii din Transilvania, şi o chestie serioasă, cu consecvenţe incalculabil de rele. In fond, lucrul nu era serios şi scriitorii transilvăneni ar fi putut foarte bine să întoarcă argumentele cu germanismele din limba lor, arătînd franţuzismele din limba vorbită în România pe un fond de grecisme, turcisme etc. Am' avut curiozitatea ca să văd în Convorbiri această polemică. In adevăr, exemplele pe care dl. Maiorescu le da, luate din diferite gazete româneşti transilvănene, sunt vădite ca germanisme, şi de multe ori traduceri ad-litteram a expresiilor şi locuţiunilor germane. însă cu această ocazie am constatat că unele nu numai că nu au fost stîrpite din limbă, dar s-au introdus şi în limba scrisă în România. Iată un exemplu : Gazeta Transilvaniei vorbind despre un general strămutat de la Pozonium la Briinn, adăugea : „o muzică de pisici i se pregătea în Pozonium". Dl. Maiorescu critica această expresie, care e o traducere literară a lui Katzenmusik. Foarte bine, dar e întrebarea : care este expresia românească, care ar putea exprima ideea de Katzenmusik ? în româneşte nu este ; iată-ne deci în situaţia displă- 350 26 351 cută de a renunţa la o idee aşa de nostimă, numai pentru cuvîntul că nu avem expresie. Şi atunci.-» dl. Maiorescu adăuga că scriitorul transilvănean | trebuia să scrie fraza de mai sus în următorul ij mod : „Un charivari i se pregătea în Pozonium". Cu alte cuvinte propunea ca cuvîntul nemţesc să fie înlocuit prin unul franţuzesc şi cu acesta, adică cu cuvîntul charivari, se purifica limba românească, ţ Ei bine, după douăzeci şi cinci de ani limba a "I condamnat pe dl. Maiorescu, căci charivari din ce J în ce este întrebuinţat mai puţin, pe cînd toată $ lumea azi înţelege ce înseamnă o muzică de pisici. < De altmintrelea, o muzică de pisici este o expri- | mare mult mai plastică decît charivari, a cărui f, etimologie este necunoscută. Printre exemple nimerite, dl. Maiorescu dădea unele îndoielnice. Aşa găsise în Federaţiunea, expresia : „Franţa se pregăteşte, nu mai sufere îndoială". Dl. Maiorescu corecta ; pretinzînd ca să se zică : :; „nu mai încape îndoială". Astăzi noi zicem : „nu V mai face umbră de îndoială", adică un franţuzism ; vădit şi nimeni nu se mai scandalizează. Iar expresia criticată „nu mai sufere îndoială", astăzi este ; curent întrebuinţată. Critică mică, meticuloasă ! ,:! Tot acea foaie îndrăznise să scrie : „Pot spune ' din fîntînă credibilă". Expresia nu era nimerită, dar dl. Maiorescu ca să arate enormitatea ei, adăugea : „Inchipuiţi-vă un francez care ar zice : „Je peux affirmer d'une fontaine croyable." Dar un francez care ar zice : „Je peux affirmer d'une source certaine" ? Oare cuvîntul de source nu exprimă în franţu- ; zeşte, ceea ce fintînă exprimă dincolo ? Azi în 352 româneşte se zice curent : dintr-un izvor sigur, dintr-un izvor neîndoielnic, ba poţi zice dintr-un izvor credibil. Aceste lucruri le arăt pentru ca să confirm ceea ce la început am zis, adică că din toate criticele d-lui Maiorescu, desigur că acea a limbei române din ziarele din Austria a fost cea mai slabă şi cea mai puţin fondată, privită în generalitatea lucrurilor. La aceste critici Gazeta Transilvaniei răspunde d-lui Maiorescu şi cu succes. Aşa, numita gazetă începe prin a recunoaşte că ziarele din Austria scriu rău româneşte, dar se miră pentru ce şi cele din Iaşi scriu poate şi mai rău. Apoi Gazeta Transilvaniei face şi spirit, şi spirit nimerit. Nu mă pot împiedica de a-1 cita : „In marele număr de proverbe româneşti este unul care zice : «Satul arde şi baba se piaptănă» ; acuma uită-te, în anul 1868 îşi află dl. Titu Maiorescu de a cere de la publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie". Şi mai la vale : „A cere de la noi astăzi ca să scrim pe placul d-lui Tit Maiorescu, ar fi ca şi cînd ai cere de la ofiţeri ca între şuierăturile gloanţelor şi vaietele celor răniţi, să scrie rapoarte şi buletine elegante şi caligrafice"! Nimic mai just şi mai de spirit; toată critica d-lui Maiorescu cade faţă cu această idee, cu care Gazeta Transilvaniei explică admirabil situaţia românilor de acolo. în adevăr, de la 1868 începe mai cu seamă — dacă nu mă înşel — lupta grea pentru românii 26* 353 de acolo, luptă pe care o continuă şî astăzi. Regi-mul austriac fusese, de bine de rău, suportabil, din punct de vedere al dezvoltărei culturei naţionale ; dar cînd în locul aceluia vine după războiul austro-prusian regimul unguresc în Transilvania, lucrul se schimbă cu desăvîrşire. Cine n-o ştie aceasta. Românii încep a duce o luptă plină de pericole, şi avea dreptate Gazeta Transilvaniei cînd compara starea lor cu acea de război în care gloanţele şuieră pe la urechile luptătorilor. Cu bună credinţă, era momentul de a ataca acea ziaristică bravă şi patriotică, care totdeauna şi-a făcut datoria ei luptînd pentru naţionalitate ? De altmintrelea, nici pericolul pe care îl întrevedea dl. Maiorescu atunci, din fericire nu a avut loc ; ^ eminentul critic al Convorbirilor prevedea urmări foarte triste pentru limba română din cauza germanismelor din gazetele transilvănene. în locul acelor prevederi pesimiste, vedem din ce în ce mai mult o stare foarte satisfăcătoare şi un progres mare în limba scrisă în Transilvania. Astăzi în Transilvania se scrie o limbă — cu puţină excepţie de natură locală — frumoasă şi curată. Suntem departe de limba de la 1868, suntem pe cale de a avea o limbă unică literară scrisă de toţi românii din toate unghiurile locuite de ei, deosebirea între limba noastră literară şi cea scrisă de transilvăneni dispare în fiecare zi. Critica d-lui Maiorescu n-a avut în această privinţă nici o înrîurire, ea a supărat şi încă foarte mult, dar nu a remediat. îndată ce în România liberă mişcarea literară s-a dezvoltat, producînd pe lîngă Alecsandri, Bolintineanu etc, poeţi şi scriitori de mare valoare, îndată ce mişcarea literară s-a lăţit şi popularizat 354 cu elemente în care cel transilvănean a făcut şi face încă parte, era natural ca şi în acest caz, ca şi în toate, influenţa 'unei literaturi deja formate şi culte să se resimtă în toate părţile unde se scrie şi se vorbeşte româneşte. Este o lege fatală, de la care chiar rău voitorii nu se pot sustrage. Dl. Maiorescu simţeşte dreptatea răspunsului Gazetei Transilvaniei şi a celorlalte gazete ; în loc ca să închidă incidentul, d-sa face greşeala de a căuta să lărgească obiectul discuţiei şi să generalizeze ceea ce la început se mărginise a aplica asupra unui caz special. în critica Poeziei române, dl. Maiorescu uitase a se ocupa de o parte, cea mai veche a literaturei noastre. Acest lucru îl constatăm chiar noi studenţii de la Universitate. Nu ştiu cum se face, încă prin liceu noi avusesem în mînă pe Conachi şi pe Beldiman. Ba chiar ştiam pe de rost o mulţime de versuri din Cheia lui Beldiman intitulată : Jalnica tragodie a ţărei Moldove. Dl. Maiorescu nu zicea un cuvînt. Mişcarea literară începuse, cu V. Alecsandri. Cu toate acestea, cum am zis, poezia n-a încetat niciodată la noi de a înflori : la popor poezia populară, în clasă cultă boierească fabule, poezii lirice şi cîte odată epopee sau tragedii, cum am pomenit mai sus. Aceste poezii boiereşti nu se transmiteau ca la ţărani din gură în gură, ci copiile lor treceau din mînă în mînă în cercurile mai ales ale societăţei. Un boier literat compunea nişte versuri, o epigramă, o odă anacreontică la o iubită, un cîntec de veselie. Acele versuri nu se tipăreau, ele rămî-neau în manuscript, se scoteau copii de pe dînsele. Nu se tipăreau, mai întîi fiindcă tiparul era rar 355 şi anevoios, al doilea, fiindcă autorul nu ţineai numai decît să treacă de poet, şi al treilea, poate I el nu voia .să se ştie că el fe autorul. Nu-şi poate 1 închipui cineva cîtă literatură manuscrisă mişuna | mai ales în Moldova, de la jumătatea veacului al "j XVIII-lea în sus. Fiecare boier îşi avea biblioteca i lui inedită cu teancuri de poezii, traduceri străine ■ şi literatură. Pe la 1860 asemenea literatură se găsea prin ; podurile caselor boiereşti. Dacă s-ar fi găsit cer- 1 cetători ai unei asemenea literaturi, după cum s-au , găsit pentru cea populară, ar fi găsit lucruri foarte interesante şi cîteodată bucăţi de o reală însem- ' nătate literară, bucăţi scrise fără pretenţie după inspiraţia momentului. Vasile Alecsandri a scotocit pe ici pe colo această literatură, ba în calitatea lui de poet avea privilegiul ca boierii să-i aducă la manuscripte ce găseau prin gherghire1. Era singurul om în curent cu această mişcare a veacului trecut. El aducea din ■ cînd în cînd la „Junimea" asemenea curiozităţi din care Convorbirile au publicat cîte ceva. Mult haz făceam noi de catastihurile pe care Vasile Alecsandri ni le prezintă cu spiritul său ■ sarcastic. Aşa o dată ne aduse socotelile unui boier, care vine în Iaşi şi stă 7 zile. Venirea unui boier din ţara de sus sau de jos, era un eveniment • pe atunci pentru acela. Călătorul îşi notează cu ■ minuţiozitate toate cheltuielile făcute în Capitală, cheltuieli mărunte pentru mici cumpărături de băcănie, pentru cîteva rînduri de haine etc. Apoi urma o cifră de 80 de galbeni, pe care o justifica 1 Beci sau cămară în care se păstrau, odinioară, obiec- ; tele de pret. cu următoarele cuvinte : „Cheltuieli pentru ceva 1 ştiut mie". | La aceasta „Junimea" întreagă pufneşte de rîs, dl. Pogor bătea din picioare şi din mîini, iar unii adresîndu-se d-lui Culianu îi zise : —■ Papa, aş voi să-ţi vcd catastihul ? N-ai şi d-ta cheltuieli ştiute numai de d-ta ? Papa Culianu se înroşea. Printre alte socoteli ale altor persoane se găsea | urme de bacşişuri date la slujbaşi. Aşa în contul unui boieraş se vedea următoarele : 27 de lei 15 parale daţi lui Başbulibaş Dumitru pentru oarece. Poeziile boiereşti de care vorbesc, după cum am spus, sunt mai toate de dragoste ; era genul în favoarea veacului. V. Alecsandri ne-a citit într-o seară nişte versuri de toată drăgălăşenia găsite într-un manuscript al lui Jogale, pe care Convorbirile le-au publicat apoi. Ele slăvesc amorul. Nu mă pot opri de a le reproduce ca curiozitate pentru cititorii deprinşi cu versuri muncite, bazate pe suferinţi închipuite şi pe idei posomorite. CÎNTEC DE LUME Am hotărît cît trăiesc Să iubesc, să tot iubesc, Nu vreau să fiu împărat, Vreau să fiu amorezat. Lumea-i tristă, bîrfitoare, Ticăloasă-nşelătoare, Nu-mi pasă, nu vreau s-o ştiu, Amorez voiesc să fiu. 356 357 Strige lumea cît de mult, M Eu nu vreau ca s-o ascult ■ Decît glasul psichicesc 9 Care-mi zice să iubesc. m Fie alţii împăraţi. m Fie mari, fie bogaţi, * Eu sunt mult, mult mai avut | 1 Cînd am ochi dulci să sărut. | î Un poet dacă ar compune aşa ceva astăzi s-ar | duce repede ca să caute un editor ca să-şi publice | capodopera ; necunoscutul autor al versurilor de | mai sus, compunînd din vîrful 'condeiului aceste f stihuri, nu avea nici o pretenţie, el cînta amorul, ţ cum cîntă păsările, în mod natural. î î vii • \ CÎNTECILE COMICE ŞI ŞANSONETE } Voiesc să vorbesc ceva de un gen literar, M aproape dispărut, care atunci se numea cînticel % comic, un gen luat de la francezi, adaptat la mo- « ravurile noastre, foarte răspîndite pe atunci. f Convorbirile literare aveau doi şansonişti : unul | ilustru, al cărui talent viu nu dispreţuia a se coborî | şi la genuri mai uşoare, Vasile Alecsandri şi celalt I simpaticul şi veselul Ioan Ianov, mort nu de mult. f Acest gen literar consista, în aceea că autorul f- lua un tip caracteristic care se preta la ridicol, îl : înfăţişa pe scenă, făcîndu-1 să-şi istorisească per- i; sonagiul singur, întîmplări comico-nenorocite, sau \ îşi expunea ideile sale politice şi sociale şi toate | 358 ,1 aceste amestecate din cînd în cînd cu versuri. Nu era propriu-zis un monolog, autorul simţea că monoloagele prin natura lor sunt monotone şi oricît ar cuprinde ele lucruri hazlii, tot obosesc cu timpul. Personajul, care era singur pe scenă, vorbea cu toată lumea, se adresa publicului, îl întreba — nu-i vorbă că tot el răspundea — dar aceasta făcea diversiune. Cîteodată se întorcea în spre culise de apostrofa un inamic imaginar, altă dată un glas dintre culise îl speria şi îl întrerupea. In Herşcu Bucciiigiu, tipul evreului care vinde marfă mărunţişuri. într-o boccea pe care o purta în spinare, cînd acesta făcea mai pe voinicoşul, de o dată un cîine lătra între culise şi atunci Herşcu începea a ţipa : ai ! vei... In Cucoana Chiriţa un glas din galerie îi striga : „Aferim cucoana Chiriţa !" ca în revistele franceze. In fine, scena deşv era ocupată de un singur personaj, însă fiindcă acesta se certa şi discuta cu toată lumea, ea avea un aer de animaţie. Acest gen 1-a introdus la noi Vasile Alecsandri, creînd tipuri uşoare, dar foarte hazlii, care făceau deliciu unui public naiv. Ca tip de moravuri ne-a dat, cum am spus, pe Herşcu Buccingiu; ca un tip de reacţionar, care nu admite nici Unirea, nici vreo reformă, pe Timofte Napoilă; ca tip de liberal intrigant şi insidios, pe Clevitici Demagogul; ca tip de cucoană de mahala, care se duce la Paris, pe Cucoana Chiriţa la Paris. Iar dl. Ianov a zugrăvit şi el tipuri foarte nostime politice, precum Rugină Smichirescu, alegător, vestitul Von Ka-lickenberg etc. Cucoana Chiriţa la Paris şi Rugină Smichirescu a d-lui Ianov sunt publicate în Convorbiri, iar ce- 359 lelalte cîntece ale lui Vasile Alecsandri sunt mai» vechi decît apariţia Convorbirilor. S Actorul Millo, pe care 1-a cunoscut toată lumea, 9 era interpretul obicinuit al acestor creaţiuni nos- ■ time şi uşoare. Noi, copiii, făceam mare haz la teatru de verva m inepuizabilă a lui Millo. Cîteodată el juca în aceeaşi V seară două cînticele de natură deosebite, începea ¥ prin Timofte Napoilă în care apărea ca un boier ff ruginit cu işlic în cap, cu antereu pînă jos şi în- .| cins cu încingătoare cu paftale mari. ' * Alecsandri care era un spirit pe atunci liberal, .1, puse în gura lui Timofte Napoilă toată critica pe L care boierii işlicari şi retrograzi o făceau noilor ?' instituţii şi noului spirit de sub domnia lui Cuza. * Napoilă tuna şi fulgera în contra legalităţei şi li- ' bertăţei, în contra reformelor, în contra bonju- , riştilor de la Paris şi plîngea timpurile scumpe \ cînd putea pune la scară pe oricine ca să-i admi- ' nistreze 25 de bice. Cortina cădea ; cinci minute după aceea ea se ridica din nou şi vedeam pe un tînăr îmbrăcat în haine moderne, cu părul lung, cu faţa aprinsă, j, gesticulînd şi perorînd ; era tot Millo însă, de astădată, în Clevetici Demagogul. Am spus că Alecsandri era un spirit liberal, i liberal în sensul de la 1848 şi 1856. Din această f pricină, el nu simpatizează mai încoace cu miş- jţ carea de reformă liberală, deşi Alecsandri nu era | un doctrinar, căci în politică n-avea păreri, dar ; de la 1866, de la noua Constituţie, el se alipeşte pe lîngă mişcarea junimistă din Iaşi, mişcare pe I care noi, copii pe atunci, o consideram ca reacţionară, retrogradă, confundînd-o cu apucăturile şi " eresurile vechei clase boiereşti. în aceasta nu fă- ;} ceam decît urmam declamaţiile liberalilor din Iaşi, împrăştiind felul lor de acuzaţii politice. i în realitate, „Junimea" pe atunci era conservatoare ca şi acuma, ea nu avea nimic comun cu vechile idei boiereşti. Cînd zic conservatoare ca şi acum, vorbesc de fond, înţeleg felul de a gîndi, felul de a concepe politica, căci în privinţa ideilor ea s-a schimbat mult, foarte mult din fericire ; este drept să spun că şi lucrurile s-au schimbat şi au progresat de atunci. „Junimea" era atunci în contra mişcărei direcţiei generale, a mişcărei intelectuale, literare şi politice, ceea ce era nu numai exagerat dar falş. Falsitatea venea de acolo că dl. Maiorescu mai cu seamă nu voia să ţină seamă de un fapt, care se impunea atunci ca o necesitate irezistibilă, neîn-lăturabilă, de prima ordine, acela de a ne da cu orice preţ, cu mijloace mici, cu oameni insuficienţi, o organizaţie socială şi politică de stat modern. Pe d-sa îl izbea numai artificialitatea în-jghebărei, defectele de detail, lipsa de cultură, lipsa de oameni, graba de a improviza ; dar nu se întreba criticînd toate aceste : ce ar fi putut face generaţia de atunci, ce organizare alta politică putea ţara să-şi dea, dacă s-ar fi ţinut seamă de justa valoare a elementelor pe care le conţinea ? Ce fel de mişcare culturală putea să aibă o ţară, în care lipseau elementele solide şi serios preparate ? Era explicabil ca spiritele alese şi culte să vadă greşelele şi marele lipsuri ale unei înjghebări pripite ; spiritele culte sunt în genere în toate ţările conservatoare, pentru ca să nu zic cuvîntul de reacţionare. Pentru ce ? Pentru că ele sunt puse în mai bună situaţie de a vedea goliciunea forme- 360 361 lor şi neseriozitatea încercărilor ; ele însă scapă din vedere că societăţile nu se dezvoltă în mod normal şi încet, ci şi în mod pripit şi artificial şi că, cu anume forme date, timpul şi progresul fac să dispară artificialul şi din ceea ce o societate începe cu creaţiuni factice, poate să ajungă la altele adevărat reale. viii | CREDINŢELE POLITICE ALE JUNIMEI > i Pe cît pe de o parte „Junimea" a făcut şcoală ? în literatură, pe atîta pe de altă parte şcoala ei politică nu a putut prinde, căci „Junimea" avea o doctrină politică mult mai înainte ca societatea • să facă politică militantă. Acea doctrină era, cum " am spus mai sus, conservatoare îngustă, înăduşi-toare de aspiraţii, fără orizont, fără circulaţie de ': aer liber, doctrină bazată pe observaţii de fapt scurte, pe deducţii fără privire largă, pe un fel de pesimism încăpăţînat. j Asemenea doctrini politice nu pot reuşi, mai \ ales în publicul cel mare ; opiniei publice nu-i tre- | buieşte raţionamente subtile, nici preziceri des- f curajatoare, îi trebuie un ideal oarecare, îi tre- ,| buie o parte de optimism, îi trebuie formule, care §' chiar dacă nu se pot demonstra se pot pricepe, pot I încălzi sufletele, şi doctrina „Junimei" n-avea nici 1 una din aceste însuşiri. § Zic că „Junimea" avea idei politice înainte de § a face politică ; acest lucru este natural. Nu este ■ om cu idei şi, mai cu seamă, cu principii generale ■ care să nu aibă prin aceasta însuşi o credinţă po- f litică. Politica este considerarea lucrurilor şi a chestiilor sociale dintr-o faţă a lor şi este imposibil ca cineva să le privească din trei "feţe şi să se abţină de a ie privi şi din cea a patra. Un sistem filosofic te duce fatal la o formulă şi lă doctrini politice. \ y ţ Toţi filosofii care au îmbrăţişat întregul cunoş- ,' ţintelor omeneşti, au cuprins în el şi organizaţia politică din timpurile cele mai vechi, pînă în cele mai noi. Să iau doi moderni din cei mai însemnaţi. Auguste Comte, uh spirit eminamente ştiinţific, nici nu gîndea să facă politică militantă, nici n-avea o părere curentă de partid, dar în uvraj ui său, după ce îmbrăţişează întreaga dezvoltare a omenirei, nu poate prin deducţie logică să nu aplice şi la politică aceleaşi principii. Acest filosof admite regimul reprezentativ, fiindcă nu găseşte altul superior. Admite ca cetăţenii să voteze, dar conform spiritului său ştiinţific, nu admite ca toţi egal să se amestece în toate chestiunile, fără ca să fie competenţi, de aceea el împar+e colegiul electoral în o mulţime de categorii după specialităţile mari ale activităţei omeneşti, şi fiecare din aceste specialităţi îşi aleg reprezentanţi. El are, prin urmare, o doctrină politică conservatoare sau, mai drept, o doctrină riguros dedusă din principiile ştiinţifice. Herbert Spencer şi el este conservator de doctrină ; el e contra sufragiului universal ca antiştiinţific, el este partizanul unei elite sociale. După cum el nu permite ca în chestiuni de artă şi de ştiinţă să se amestece oameni necompetenţi, tot aşa nu-i de părere ca cel dintîi venit să rezolve problemele sociale, care sunt cele mai greu de rezolvat. 362 363 Cine nu ştie că toţi filosofii antici sunt mai mult organizatori ai felului de a trăi în societatea ome-nirei, prin urmare lucrările lor sunt eminamente politice în sensul cel larg al cuvîntului. Revenind la „Junimea", cei care au înfiinţat-o aveau o doctrină, un sistem de credinţă în artă, în literatură, în ştiinţă, în istorie ; era cu neputinţă j ca ei să nu aibă unul în politică, şi acel unul nu putea să fie decît aplicarea aceleiaşi doctrini în chestie de aplicare şi dezvoltare socială. Doctrina literaro-artistică a „Junimei" era eminamente conservatoare, ea înlătura pe cei nechemaţi, ea făcea din artă şi literatură un domeniu închis, ea impunea 'celor chemaţi chiar reguli riguroase de estetică, pe care trebuia să le aibă în vedere creînd opera lor. „Junimea" îşi crease doc- , trina din observarea şi studiârea modelelor literaturei alese, fie antică, fie modernă, ea nu admitea, pot zice, nimic nou, nimic liber, nimic improvizat. Şi această doctrină nu era numai a d-lui .' Maiorescu, ci era a tuturor fondatorilor. Aşa -dl. Carp era şi d-sa un doctrinar estetic ca şi dl. Maiorescu. De exemplu. Un poet de mediocru ' talent, Gheorghe Sion, scoate un volum de fabule ; volumul era deplorabil, erau fabule fără nici un înţeles, scrise într-o limbă neliterară. Acel volum cade în mîinile d-lui Carp, d-sa se indignează la 5 cetirea lui şi se hotărăşte să facă o Critică. Cum I procedează dl. Carp ? în mod cu totul doctrinar. începe a stabili regulele privitoare la fabulă, apoi ■> ia la analiză fabulele d-lui Sion şi dovedeşte că , ele nu sunt nici concepute, nici scrise conform ace- 'A lor regule. Prin urmare vedeţi cum reiese doctrina : scoţi '] regule estetice din modelurile de genuri literare, |, ilustrate de mari scriitori şi le dai de executat scriitorilor tăi ; cine nu se abate de la ele este literat, chiar dacă nu are talent. Aşa Bodnărescu a fost poetul şi tragedianul Convorbirilor. De ce ? Fiindcă tragedia sa Rienzi, absolut mediocră, era scrisă conform tipului clasic de tragedie ; iar poeziile sale îmbrăcau totdeauna forma cunoscută în marii poeţi germani. Din contra, îndată ce un poet nu scria după regulele aşa numite eterne ale artei, ci avea un talent pe care nu-1 puteai băga într-un calup estetic, acel poet nu era gustat. Aşa, Bolintineanu, cara cu toată partea fantastică şi neglijenţă stilului, este poet în toată puterea cuvîntului şi unul din cei mai mari ai noştri, nu era gustat de „Junimea", ci considerat ca inferior altora. Pentru ce ? Pentru că talentul lui nu corespundea ca să pot zice aşa, la nici una din fişele pe care „Junimea" le avea pentru toate genurile şi pentru toate formele artistice şi literare. Numai Eminescu s-a impus în contra, sau mai bine, printre regulele „Junimei". S-a impus, întîi, fiindcă avea mult talent şi al doilea fiindcă făcea parte din societate. Era natural deci ca şi doctrina politică a „Junimei", după cum am arătat mai sus, să fie îngustă, încadrată în puncte fixe, care să nu lase loc vreunei surprinderi sau la ceva necunoscut. Şi în această privinţă tot dl. Maiorescu a fost primul doctrinar, el a formulat întîi în Convorbiri şi încă din anul 1868 doctrina politică, după cum formulase pe cea estetică. Dar cită deosebire între una şi alta, fie din punct de vedere al observaţiilor, fie din punct de vedere al adevărului ! Cînd redactînd nişte amintiri cineva este nevoit să se întoarcă cu treizeci de ani în urmă pentru 364 365 a pune în evidenţă ceea ce o societate sau un om f se gîndea în materie de organizaţie de stat, este f uşor de a arăta dreptatea sau nedreptatea acelei | doctrini. Şi ştiţi pentru ce ? Pentru că sunt treizeci de ani de experienţă, treizeci de ani care in- ' firmă sau confirmă cele susţinute la 1868. Ei bine, -experienţa acestor treizeci de ani din urmă infirmă doctrina politică a d-lui Maiorescu, ea arată cu '. prisosinţă că dl. Maiorescu s-a înşelat, că pesimismul său şi precizările sale nu numai că nu s-au realizat, dar ceea ce e mai mult, s-a dovedit că cei pe care d-sa îi combătea au avut dreptate. Să mă' explic. Răspunsul pe care cetitorii îşi aduc aminte că 1-a dat Gazeta Transilvaniei relativ la observaţiile critice ale d-lui Maiorescu asupra limbei române din Austria, tocmai fiindcă erau juste au enervat pe recele şi metodicul critic. Şi atunci vedem un lucru, vedem pe dl. Maiorescu ieşind din cadrul discuţiei restrînse a „limbei române în jurnalele din Austria" şi ridicînd ches- > tiunea, o generalizează. 1 Da, zicea dl. Maiorescu, cu ocazia polemicei < amintite, totul este falş şi artificial în' întreaga noastră organizare dată. înainte de a avea o acti-vitate ştiinţifică am făcut o Academie, prin ur- -; mare am falsificat ideea Academiei ; înainte de a -) avea artişti am făcut conservator de muzică ; îna- ţ inte de a avea un singur pictor, am înfiinţat şcoala J de Bele-Arte ; înainte de a avea o singură piesă | dramatică de merit, am fondat Teatrul Naţional. | Toate aceste sunt forme goale : avem un teatru, | mai repetă dl. Maiorescu, după cum avem chiar I o Constituţie, stafie fără trup, iluziuni fără ade- |. văr, totul este formă fără fond.' Şi dl. Maiorescu. 1 ca să dovedească şi cu fapta părerile sale, îşi dă I 363 1 demisia de la Academie. Iar o notiţă în Convorbiri literare explică pentru ce îşi dă demisia ; cauza este : „lipsa totală de rezultate, amăgirea completă în speranţele şi aşteptările sale asupra societăţei". Ca logică şi ca observaţii scurte, de fapt, tot ceea ce spunea dl. Maiorescu era exact, dar ca doctrină lucrul era falş. Ia să întoarcem teza şi să ne închipuim că cei cari cîrmuiau ţara ar fi fost şi ei partizanii unei asemenea doctrini. doctrină care consistă în a cere o formă numai cînd fondul o cere, a consacra o Constituţie, numai după ce imperios şi experimental ar fi fost reclamată şi a da drepturi electorale numai aceluia care ie merită şi, mai cu seamă, luptă pentru căpătarea lor. Căci aceasta este doctrina curentă la „Junimea". De cîte ori n-am auzit fraze ca : Constituţia este o haină prea largă pentru trupul nostru, drepturile electorale nu se dă ci se iau, în alte ţări libertăţile s-au căpătat cu preţul sîngelui, la noi se dă decrete ! ! ! Ziceam, să ne închipuim că diriguitorii ţărei ar fi ascultat pe dl. Maiorescu în criticele sale şi ar fi desfiinţat Academia, teatru, şcoli care nu aveau profesori buni, tribunale cu noua organizare ne-avînd judecători la înălţime etc, etc. Sau mai bine să ne închipuim că acei diriguitori ai ţărei, ar fi ascultat de la început pe dl. Maiorescu ca să nu înfiinţeze teatru, decît cînd vor fi actori eminenţi, să nu deschidă un conservator, decît avînd numai muzicanţi excelenţi, să nu întindă învăţămîntul primar, secundar şi universitar, decît cînd s-ar fi găsit în abundenţă profesori pregătiţi pentru aceasta, să nu înfiinţeze o Constituţie, cu libertăţile acolo prevăzute, să nu dea drep- 367 27 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I turi politice cetăţenilor, decît cînd vor deveni ln-m minaţi şi culţi etc, etc m Ce a,m fi astăzi ? Unde era să fim ca cultură, cam progres, ca instituţii, ca valoare de stat, ca poziţia I internaţională ? 1 Concepţiile doctrinare politice, mai ales cele care § sînt produsul gîndirei filosofice, cu toate că au I caracterul riguros ştiinţific, sunt falşe cînd cauţi J a le aplica la societate, care este un corp viu în , vecinică mişcare, a cărei viaţă e compusă din mii şi mii de elemente, care are resorturi ascunse de 5 o putere de expansiune gigantică, care conţine comori de putere şi de vigoare latentă, pentru care o formă goală, o ocazie, este destul pentru ca să . se manifesteze cu o forţă de improvizaţie necalculabilă. Cu un corp social nu se procedează ca cu un cadavru, nu-1 poţi diseca etichetîndu-i fiecare muşchi, fiecare articulaţie ; unui corp social trebuie să-i dai forme largi să se dezvolte ; dezvoltarea lui se face în puterea vitalităţei organice, el . umple în cursul timpului forma care întîi era goală cu produsul activităţei lui, o modifică, o ciunteşte, o lărgeşte. Cînd ni se vorbeşte de formă fără fond, se scapă din vedere un proces foarte real. Un fond poate nu are nevoie de o formă, dar o formă are nevoie de un fond şi forma aduce de multe ori fondul. Aşa, şcoli înfiinţate provoacă cultura, în acelaşi timp cultura este consacrată de şcoli. Să dăm un exemplu. Sunt ţări care au avut artă, fără să aibe şcoli de pictură sau sculptură : Anglia şi mult timp ..• Franţa. Din contră sunt ţări mai tinere care prin '-. Şcoli şi institute bine dotate din punctul de vedere artistic au provocat o mişcare artistică. Ce ar fi fost la noi dacă am fi înfiinţat drumuri de fier într-o regiune oarecare, numai cînd s-ar fi dovedit că din anul întîi vor fi productive ? Dar ce să mai argumentez pe această temă, pe care astăzi nimeni nu o mai neagă. Articolul d-lui Maiorescu contra direcţiei actuale, pe care l-am analizat, a dat naştere unei protestări aproape unanime ; noi cei dintîi, studenţi de la Universitate, am rămas indignaţi. Această indignare la mine personal a fost alimentată încă de un fapt; cititorii îşi amintesc că dl. Maiorescu în critica sa asupra stărei de lucruri de atunci, definea acea stare cu cuvintele : formă fără fond. Nu trecu mult şi revenind din nou asupra subiectului, anunţă şi ţinu o prelegere populară intitulată : Forma şi Fondul, în care dezvoltă din nou teoria sa. Cititorii poate îşi aduc aminte că la începutul acestor Amintiri am atins această chestie, arătînd că am combătut acea părere prin un articol publicat în o gazetă de ocazie. Pînă atunci, teoriile estetice ale d-lui Maiorescu supăraseră numai cercul restrâns şi sărac al literatorilor de pe atunci, cantitate neglijabilă în marele public. Acele articole estetice fură primite numai cu rezerve fără protestări, cu atît mai mult cu cît dl. Maiorescu avusese poate abilitatea de a lăuda într-însele şi cîţiva poeţi români. Cu părerile d-sale politice lucrul merse mai greu. 369 27* Acest virulent atac fu resimţit de toţi liberalii ^ cari trăiau în formele constituţionale, de toată lu- -ţ mea care se mişca în noua atmosferă socială. Ga- ' zetele politice începură a ataca. Aşa Ţara, Perseverenţa, Telegraful Român. Nepărtinitorul etc, etc, începură a se întreba ce voiesc Convorbirile si, mai ales, ce voieşte dl. Maiorescu. Trebuie să spun că în momentul cînd apăreau Convorbirile în 1867—1868 nu exista gazetă literară propriu-zisă ; cu literatura se însărcinau tot gazetele politice, în care vedeai poezii, nuvele, satire etc. Ceva mai tîrziu a fost o gazetă de acest gen, care s-a distins de celelalte, Columna lui Trăiau, a d-lui Hasdeu. In această foaie dl. Hasdeu făcea şi politică — nu-mi mai aduc aminte ce fel i de politică — dar făcea mai cu seamă istorie şi li- : teratură. In Columna lui Traian dl. Hasdeu a început a i publica o serie de preţioase documente istorice, j aşa de rare şi necunoscute pe atunci, serie pe care a continuat-o cînd, după aceea, a început a scoate Arhiva sa istorică. Propriu-zis, în 1867, numai Convorbirile era gazetă literară, ea domina exclusiv situaţia. Fuseseră ce e dreptul cîteva gazete literare mai îna- i inte, între care în Bucureşti Ateneul, care a avut o scurtă durată ; la Iaşi cîţiva tineri — nu-mi aduc aminte cine — făcură Originea, care a dispărut după cîteva numere ; la Botoşanii fusese o gazetă de efemeră apariţie, Steluţa; pe urmă foi obscure, ca Jurnalul pentru toţi. Toate aceste nu avură nici o înrîurire asupra publicului, nu fură cetite şi mai puţin remarcate. încă o dată, Convorbirile tronau, în toată splendoarea lor, atît prin apariţia lor regu- lată cît, mai cu seamă, prin oamenii de valoare care colaborau. In 1868 o nouă încercare se face în Bucureşti — apare foaia literară Albina Pindului, redactată de dl. Grandea şi de poetul Bolintineanu. Curioasă soartă literară a mai avut şi dl. Grandea ! Precoce, la vîrsta de 16 ani — mi se pare — începe a seri o serie de poezii, din care, conside-rînd acea vîrstă, sunt unele admirabile ; toată lumea se mişcă, crezînd că un geniu puternic apăruse în România. Dar dl. Grandea nu ţine ceea ce făgăduise. Cînd în 1866 scoate Albina Pindului, reputaţia sa era deja ştirbită în spiritul multora. Colaboratorul său, Dimitrie Bolintineanu, avea o reputaţie stabilită de poet. Nu ştiu dacă cineva s-a ocupat pe larg de acel scriitor'; ar fi o lucrare interesantă din mai multe puncte de vedere. Bolintineanu, poetul incoherent, dar plin de talent şi scriitorul fantastic şi prolix, este tipul literaturei din faza regenerărei noastre politico-sociale, scrierile lui pline de neglijenţă, de confuzie, de idei falşe, respiră totuşi în totalitate o suflare sinceră sub care se manifestează un temperament viu şi neastîmpărat. Cine îşi mai aduce astăzi aminte de călătoriile sale în Turcia, scrise poate cu mai multă îngrijire decît lucrările lui posterioare ! Dacă nu mă înşel, el la 1860 descopere din nou pe românii macedoneni grosului public român ; cel puţin eu, care mă ocupam ceva mai tîrziu de istoria românilor, neglijasem cu totul această viţă românească, ştiam nv,mai cum ştia oarecare lume aleasă, că sunt în Pind români numiţi cuţovlahi. Titlul chiar al nouei gazete literare, Albina Pindului, dovedeşte că poetul continua a fi preocupat de acei români. 370 i 371 Cum apare această gazetă, Convorbirile literare se grăbesc a face, cum pe atunci se numea, o re-cenziune. Acea dare de seamă este plină de ironii şi de răutăţi, mai ales la adresa lui Bolintineanu. Este destul ca să reproduc, între alte multe răutăţi, următoarele, pe care le scrie redacţia Convorbirilor, făcînd darea de seamă a primului număr : Mania cucoanei Elencu este un alt fragment de dl. Bolintineanu, în care se istoriseşte că un copist dintr-un minister a fost dat afară din serviciu şi înlocuit prin un lacheu a unei dame bogate, şi se vorbeşte în contra ministrului şi ciocoilor". ix EMINESCU ŞI VERONICA MICLE In momentele cînd scriu se discută în presă, mai cu seamă în cea de la Iaşi, dragostea dintre Eminescu şi d-na Veronica Miele, precum şi consecinţele ce se pretinde că a avut acea dragoste asupra lui Eminescu. Această chestie intră de-a dreptul în cadrul acestor amintiri, căci nu numai că Eminescu a fost membru la „Junimea", dar şi Veronica Miele a fost poeta Convorbirilor literare şi una din cele mai dulci poete, care a adus în poeziile sale sentimentele femeieşti la un înalt grad de delicateţă. Dacă n-am vorbit pînă acum de Veronica Miele, este că poeziile ei apar mult mai tîrziu în Convorbiri. Veronica Miele a trebuit să fie o copilă pe la 1868. 372 Dar trebuie mai întîi să limpezesc o chestie care revine des sub pana autorului de la Gazeta Moldovei, ocupîndu-se de dragostea dintre Eminescu şi Veronica Miele. Este chestia amestecului „Junimei" şi în special a d-lui Maiorescu în această dragoste şi silinţa de a pune piedici ei. S-ar părea straniu ca o societate literară să se amestece în sentimentele intime ale unuia din membrii ei, de aceea, cine n-ar cunoaşte ca mine „Junimea", ar putea să nu creadă pe dl. V. Scîn-teie (aşa se iscăleşte autorul de la Gazeta Moldovei). Lucrul este în principiu perfect de adevărat. „Junimea" se amesteca în afacerile private de oarecare importanţă a membrilor ei, în tot ce privea onoarea sau determinarea unui fapt important din viaţa lor. Aşa regretatul Mihail Cornea a fost nu exclus, dar îndepărtat în mod delicat de la „Junimea" pentru o chestie de pur cavalerism. Insultat în mod grav de un ofiţer pentru o afacere de natură intimă, Mihail Cornea n-a provocat la duel pe ofiţer ; faptul neprovocărei a produs mare emoţie şi scandal la „Junimea", membrii marcanţi s-au constituit într-un tribunal de onoare şi au decis în unanimitate îndepărtarea lui Cornea. Vedeţi că „Junimea" nu era numai literară, era şi cavalerească. In timpul cînd şi eu făceam parte, un membru — pot să-i spun numele fiindcă e mort — Ştefan Vârgolici, avea relaţii amoroase cu o tînără văduvă. Un copil se naşte din această legătură ; 373 Vârgolici se crede dator a-şi legitima poziţia lui şi a doamnei prin căsătorie. Nu ştiu dacă Vârgolici a consultat pe şefii „Junimei" sau aceştia s-au amestecat direct în afacere, auzind din întîmplare de intenţia lui Vîrgo-lici ; ceea ce ştiu e că „Junimea" s-a ocupat imediat de această eventuală căsătorie. Eu care eram tînăr şi n-aveam însemnătate în „Junimea" eram lăsat la o parte ca şi alţii în aceste lucruri, dar la vreo două-trei şedinţi înainte de a se începe cetirea bucăţilor ce se aduceau, prindeam fără voia mea bucăţi de fraze schimbate între d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor, conversaţie în care figura înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o dezaprobare formală. Cunoşteam familia tinerei văduve, prin urmare aveam ocazia să văd bucuria şi fericirea pe care decizia lui Vârgolici o adusese în sînul acestei familii ; toţi erau veseli, toţi considerau lucrul ca absolut hotărît. Cînd însă am început a simţi cele ce se petreceau la „Junimea" cu privire la această chestie, atunci am crezut de datorie de a avertiza pe tînăra văduvă. întîi ea n-a luat în serios, avînd mare încredere în dragostea d-lui Vârgolici, pe urmă văzu la el oarecare schimbare şi, mai cu seamă, o mare preocupare. Ea mă chemă şi-mi spuse temerea ei, recunoscu că aveam dreptate cînd am prevenit-o, acuzînd formal „Junimea" şi mai ales pe dl. Maiorescu că voieşte să o facă nenorocită. Faptul era adevărat. Şefii „Junimei", nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi insistaseră pe lîngă Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta, cu toată dragostea ce avea pentru tînăra văduvă, se supuse „Junimei" şi legăturile fură rupte de- finitiv. La aceasta desigur contribui şi moartea copilului ieşit din acele relaţii. Vra să zică „Junimea" se amesteca în asemenea chestii delicate, de cîte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întîmpla ca ea să nu izbutească. Amestecatu-s-a „Junimea" în amorul dintre Eminescu şi Veronica Miele ? Urmărit-a această societate pe biata Veronica Miele cu antipatie ? Aceasta nu ştiu ; eu deja nu mai frecventam pe atunci „Junimea", prin urmare nu sunt în poziţie de a şti nimic pozitiv. Cu toate acestea, oarecare afirmări ale d-lui Scînteie din Gazeta Moldovei se potrivesc cu felul de a gîndi şi de a lucra a membrilor marcanţi ai „Junimei" în asemenea chestii. Aşa, îndrăznesc a crede veridică afirmarea lui Scînteie cînd spune că dl. Titu Maiorescu era în contra legăturei lui Eminescu cu Veronica Miele şi, prin urmare, contra unei căsătorii proiectate. Motivul pe care îl dă Scînteie este maiorescian, cînd spune că dl. Maiorescu era contra, pentru că în clipa în care Eminescu şi Veronica Miele îşi vor vedea visul realizat, „cele două talente literare nu vor mai plînge aşa de frumos în versuri". ■k Dar viu la chestia propriu-zisă. Totdeauna amorurile unui poet însemnat cu o femeie literată mai ales fac zgomot şi dau loc la multe şi multe reflecţii şi comentarii; căci şi unul şi celalt fiind în vază, cele mai mici demersuri ale lor sunt ştiute, desfigurate, colportate, supuse criticei şi cîteodată răutăţei. Aşa, cine nu cunoaşte cîte şi cîte volume s-au scris asupra amorului dintre Alfred de Musset şi 374 375 George Sand, între dulcele poet al Franţei şi ro- 1 manciera de primul ordin madame Sand. Mai cu 1 seamă fuga lor, (fuga în loc de plecarea lor) în I Italia şi şederea acestei perechi strălucite la Ve- f neţia, au dat locul la tot felul de aprecieri şi ju- ! decăţi. [ Şi cu această ocazie, poetul, adică Alfred de Musset, a fost plîns şi jelit, iar biata George Sand criticată şi învinuită. Alfred de Musset se întorsese în adevăr trist, abătut şi moralmente slăbit. Ce se petrecuse între dînsul şi George Sand nu , se ştie precis, toată lumea însă a crezut pe roman-ţieră, cum că ea a fost cauza acestei zdruncinări morale, pe care lumea o observa la Alfred de Musset. Lumea ţine cu bărbaţii, mai cu seamă cu poeţii, şi este din instinct contra femeilor care-i acaparează, mai ales un poet dulce care cîntă amorul şi-şi comunică iubirea lui cetitorilor. Lumea cetitoare este egoistă, ea voieşte să aibă pe poet întreg al ei şi al nimănui altuia. Cît timp poetul cîntă iubirea şi are legături numai pasagere, publicul e mulţumit, căci poetul este întreg al lui, publicul neglijează micile infidelităţi comise de poet. îndată ce o pasiune mare cuprinde pe poet, pasiune care se resimte în activitatea aceluia, publicul se interesează, află şi este nemilos pentru aceea care-i fură iubirea poetului, care-1 ia pentru ea, luîndu-1 oarecum de la dînsul. Aceasta este în genere psihologia amorului poeţilor. Aşa trebuie să se explice şi cabala în contra Ve-ronicăi Miele, relativ la amorul ei cu Eminescu. De unde s-a născut această chestie ? Un ziarist 1 francez într-o revistă, Le penseur, probabil ser- | vindu-se de izvoare germane şi probabil şi româneşti, se lasă înduioşat la sfîrşitul tragic al lui Eminescu şi alunecă pe povîrnişul încriminărilor pînă a afirma că nebunia poetului se datoreşte zguduielei morale ce a resimţit, văzîndu-se trădat de Veronica Miele. Ideea e romantică şi ar putea admirabil cadra cu tragedia vieţei lui Eminescu, dacă n-ar fi vorba de o femeie cunoscută şi dacă trădarea, prin urmare, nu s-ar încarna într-o fiinţă reală. în adevăr, nimic nu e mai duios, poetic şi romantic decît a dramatiza sfîrşitul unui poet nenorocit, atribuindu-i nebunia şi moartea tot excesului său de simţire, tot naturei sale pasionate. Tabloul e frumos, dacă — o mai repet — o femeie, poeta Veronica Miele, n-ar ieşi ponegrită. Mai este un lucru, care a făcut pe mulţi să caute ceva special în nebunia lui Eminescu. Pentru grosul publicului, o inteligenţă aşa frumoasă ca cea a lui Eminescu nu are explicare cum sfîrşeşte prin a fi stăpînită de întuneric, fără o cauză extraordinară. Şi în adevăr, dacă lucrul nu s-ar vedea din nenorocire în fiecare zi, ar fi de neînţeles cum un om cu o inteligenţă mare, cu vaste concepţii, îl vezi stingîndu-se şi căzînd în rîndul fiinţelor inconştiente. Dar, repet, lucrul s-a văzut adesea ori. Bolintineanu moare, mi se pare, într-un spital de nebuni, nebun sau aproape aşa ceva i. Cine ar fi crezut vreodată, cetind admirabilele nuvele ale lui Mau-passant, că acel ilustru prozator, una din gloriile literaturei franceze, va muri nebun ? 1 Intr-adevâr, Bolintineanu a murit în 1872, cu mintea întunecată. 376 377 Publicul însă nu caută a scruta cauzele care sunt în adevăr obscure, el se mulţumeşte a-şi explica decăderea fatală printr-un fapt exterior, prin ceva din afară care a putut determina catastrofa — şi aparenţele în chestia care mă ocupă, unite cu o mare doză de imaginaţie duioasă au putut da naştere legendei semnate de Venancourt. în adevăr, legătura lui Eminescu cu Veronica Miele, pe cît ştiu, precedează de aproape ivirea celor întîi simptome ale teribelei boli. Este un fapt însă pozitiv, că Veronica Miele nu părăseşte pe poet, pe cît îi era cu putinţă, în toată această perioadă. Iată cîteva detalii personale în această privinţă. Prin 1888—1889 Eminescu este adus în Bucureşti. Intîmplător el îşi ia o odăiţă într-o mare casă mobilată din Calea Victoriei, unde era tipografia şi redacţia Luptei şi unde aveam şi eu apartamentul. Eminescu ca să se scoboare jos în stradă trebuia să treacă prin culoarul pe unde îmi aveam şederea, prin urmare aveam ocazia foarte des a-l vedea. Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostaţiune, din care rar, foarte rar ieşea. Mă interesam să ştiu cum îşi petrece ziua. Şedea închis într-o odaie toată ziua, avînd plăcere de a ceti numai cronicele ţărei, precum şi toate scrierile atingătoare la istoria acestor ţări, încolo ni -mic nu-1 mai interesa. Evita societatea oamenilor şi chiar a prietenilor. La început Eminescu mă evita. Am spus în aceste amintiri că noi la „Junimea" n-am dus niciodată casă bună ; eu totdeauna îl consideram men-taliceşte un zdruncinat de geniu — dacă voiţi — el simţea oarecare antipatie pentru felul meu de a gîndi şi de a mă exprima. 378 Cu toate acestea am căutat în noua ocazie care mi se prezintă, să-1 cultiv, simţeam o imensă milă pentru nenorocirea lui şi voiam să ştiu pînă la ce grad nenorocirea este ireparabilă. îl pofteam la mine la masă, refuza de două ori şi venea numai o dată. La masă erau totdeauna colaboratorii de la Lupta şi alte persoane. El şedea jenat, timid, cu ochii în jos şi nu vorbea aproape de loc. La întrebările ce i se făceau, el răspundea prin un „dau sau „nu" şi cu toate acestea toată lumea îi arăta stimă şi dragoste. Renunţase la băutură, bea foarte puţin. Cu toate acestea după vreo două pahare, pe la sfîrşitul mesei, se mai încălzea, fizionomia lui devenea mai vioaie, răspundea mai lesne la întrebări. într-o seară după masă, deodată văd în Eminescu manifestîndu-se vechea lui natură, începu a ride şi a glumi, a convorbi cu cei de faţă şi a-i persifla pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu toţii şi am început a-1 pune tot mai mult la îndă-mînă ; speranţa năseîndu-ni-se că remediul poate avea loc. Zadarnic, după cinci minute el căzu din nou în mutismul obicinuit, avînd aerul că nu mai cunoaşte sau puţin îl importă lumea ce-1 înconjura. Stătu vreun sfert de ceas în prostaţie, apoi întoreîn-du-se către mine îmi zise îi^et, ca să nu fie auzit de ceilalţi : — Panule, ştii tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri. Ţi-o spun ţie fiindcă tu te-ai ocupat de istoria românilor. Apoi s-a sculat şi fără să zică nimic a plecat. 379 De atunci n-a mai venit la masă la mine. îl f] întîlneam prin culuar şi-l întrebam de ce nu mai vine la mine, el îngîna cîte ceva. într-o zi îmi zise : ■— Sunt prea mulţi la masă la tine şi sunt prea zgomotoşi. Aceasta era starea lui mentală, cînd într-o zi aud un glas de femeie prin sală oftînd- Deschid uşa şi întîlnesc pe Veronica Miele, care îşi frămînta mîi-nele şi se ţinea de păr oftînd. — Ce este, m-me Miele, o întrebai eu ? — Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dînsul din odaie ; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dînsul, toate silinţele mele ca să-1 aduc la o viaţă reală n-au izbutit. El se uită lung la mine, nu zice nimic, ba cîteodată are aerul de a zîmbi ironic. Şi biata femeie îşi continuă drumul, oftînd şi frîngîndu-şi mîinele. ★ Nu ştiu ce se petrecuse între Eminescu şi Veronica Miele, dar scena descrisă mai sus, pe care am văzut-o eu, dovedeşte un lucru : că biata femeie vinovată sau nu de trădare — iar nu ştiu —-nu 1-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţei, arătîndu-i aceeaşi dragoste. % x PETRU GRIGORIU Şi de astă dată sunt nevoit să intervertesc şirul cronologic şi să vorbesc de un poet foarte puţin cunoscut de grosul publicului, poet mort acum cîteva zile şi care şi el a aparţinut o dată „Junimei". Mare centru de atracţie au fost „Junimea" şi Convorbirile literare '. Cînd ia cineva colecţia pînă în momentele actuale şi vede cîţi colaboratori au avut Convorbirile literare, nu poate să se oprească a nu simţi un sentiment de admiraţie pentru „Junimea" şi pentru gazeta ei. Dar şi vechimea precum şi permanenţa revistei explică faptul acesta. Ştiţi că Convorbirile literare este o revistă venerabilă, care peste doi ani are să ajungă la vîrsta foarte înaintată pentru revistele periodice, la acea de patruzeci de ani ? Patruzeci de ani de viaţă literară, mai cu seamă la noi în ţară, unde nu avem o gazetă politică cu asemenea etate, este enorm ! Mai multe generaţii au scris la Convorbiri — înţeleg generaţii intelectuale — şi, desigur, două generaţii de ordine naturală. De unde au plecat Convorbirile şi unde au ajuns ? Stadiile acestei reviste formează epoce de locaţiune, păturile intelectuale şi literare la această revistă se superpun unele peste altele, întocmai cum se întîmplă cînd, printr-un cutremur sau alt cataclism, se rupe o adîncă masă de pămînt, poţi vedea păturile geologice, rezultatul diferitelor colosale epoce, aşezate unele peste altele, sau încrucişate. Nu e de mirare deci, ca incidental sau cu ocazia morţei unui biet poet, să constaţi cum că şi acela a fost colaboratorul bătrînei reviste Convorbirile literare. în adevăr, luaţi colecţia Convorbirilor de la 1877 încoace, curs de cîţiva ani, şi veţi vedea că Petru Grigoriu colabora prin admirabile traduceri 380 381 din poeţii francezi, Victor Hugo, Alfred de Musset etc, etc. Cită tinereţe şi viaţă în versurile lui \ Traducerile acestui scriitor nu excelau prin fidelitatea şi decalcarea, ca să zic aşa, a originalului ; nu, în traducerile lui, Petru Grigoriu uza de oarecare libertate, o traducere care nu ai fi bănuit-o ca atare, dacă nu cunoşteai originalul, întru atîta poetul avea elan, fantazie şi spontaneitate în lucrarea sa. Şi, mărturisesc, eu prefer acest gen de traducere pentru marele public şi pentru literatură. Traducerile textuale sunt necesare pentru şcoli şi pentru cunoaşterea tehnică a autorului unei limbi străine, dar pentru marele public nu văd necesitatea ; căci dacă dintr-un poet străin nu poţi să redai limba lui meşteşugită, precum şi caracterul distinctiv al acestei limbi, atunci pentru a umplea aceste lacune, fatal trebuie să-i reproduci suflarea, avîntul, caracteristica generală. Pentru traducători textuali, oricine aproape este bun, mai cu seamă profesorii şi meticuloşii, ca să nu zic pedanţii. In adevăr, iei fiecare vers în parte, îl masori, cauţi cuvintele absolut proprii, şi după o muncă mecanică poţi reuşi a reproduce textul original. Dar se întîmplă mai totdeauna că traducerea copiază exact originalul, dar spiritul autorului lipseşte. De multe ori, cea mai exactă traducere este cea mai îndepărtată, cînd voieşti a judeca geniul unui autor. în Convorbirile literare întîlneşti amîndouă categoriile acestea de traducători. Sunt traducători textuali, cum de exemplu e Vârgolici, sunt semi-textuali, cum e dl. Naum, sunt traducători liberi şi emancipaţi cum e Petru Grigoriu. 382 Ceea ce caracterizează pe Petru Grigoriu este o limbă energică, vînjoasă şi colorată, adică caracteristica omului de talent şi de talent original. N-am vreme ca să răsfoiesc mai de aproape Convorbirile, dar pentru a caracteriza traducerile acestui scriitor, iau pe cea întîi care-mi cade sub ochi, tipărită în Convorbiri literare în 1877, cunoscuta bucată a lui Victor Hugo Pentru săraci şi mă mărginesc a reproduce cinci strofe din cele traduse de Grigoriu, pentru ca cetitorii să-şi facă o idee de felul măiestru cum poetul, pe atunci un simplu adolescent, ştia să mânuiască condeiul. PENTRU SÂRACI In a voastre serbări iarna, bogaţi, fericiţi în lume, Pe cînd balul cel frenetic vă inundă-n focuri sume Cînd în jur sub paşii voştri cu mîndrie admiraţi Cum ard şi lucesc cristale, oglinzi, aur şi dantele, Candelabre luminoase, policandre-n mii de stele, Danţul, veselia-n faţa unei lumi de invitaţi ! Cînd vă sună timbrul de-aur în palate de splendoare, Prefăcînd în cîntec vesel glasul orelor amare, O ! gîndit-aţi voi vreodată că de foame prăpădit Poate vr-un sărman s-opreşte colo-n strade-ntunecoase, Privind lung prin geamuri danţul a mii umbite luminoase. Din salonul aurit ?! O ! Gîndit-aţi voi că geme colo-n viscol, sub zăpadă, Un părinte fără muncă, lăsat foametei în pradă, Şi că-şi zice-n sine : „Doamne ! cîte bunuri pentru ei ! La festinu-i cîţi prieteni se desfat în veselie ! în păpuşele lor numai cîtă pîine pentru-ai mei" ! 383 28 Şi în sufletu-i compară cu serbarea voastră mare, Casa-i unde, niciodată nu aprinde-o luminare, Pe copii, pe a lor mamă în mizerie gemînd, Şi pe patul cel de paie, mută, nemişcată, vede Pe bunica-i ce de ierne e destul de rece, crede, Pentru vecinicul mormînt ! Căci destinelor umane dumnezeu a pus o scară, Unii merg plecaţi cu totul sub a grijelor povară, La banchetul fericirei prea puţini sunt cei poftiţi, Pretutindeni nu-i oricne aşezat egal, ferice ; Este o lege rea, nedreaptă, jos pe lume, care zice : „Bucuraţi-vă" la unii, iară altora : „rîvniţi !" Cititorii au să fie cam miraţi cînd le voi spune că cu Petru Grigoriu moare, cel puţin pentru moment, versul alexandrin şi, mai cu seamă, versul eroic de 14 silabe, odată în atîta floare şi pe care acuma în urmă numai Grigoriu ştia să-1 mânuiască cu artă, fiind în mare parte căzut în desuetudine. Cîteva lămuriri în această privinţă. Diferitele versuri au şi ele timpul şi favoarea lor, iar schimbările în modul de concepţie poetică aduc schimbări în forma cu care poeţii obicinuiesc a se servi. Lucrările poetice mai mari, precum şi poemele şi cu tot ce se leagă de marea poezie, uzează de versul eroic, de versul cu multe silabe, care permite poetului ca să-şi toarne liber gîndirea lui complicată cu toate nuanţele ei. Apoi şi subiectul împinge de a adopta această formă. Cînd ai a descrie fapte mari, cînd ai a pune în mişcare marele sentimente ale omului sau marele lui gîndiri, calupurile de versificaţie îngustă şi mică sunt incompatibile. Aceste calupuri convin micilor idei sau turnărei în 384 ele a unei mici nuanţe şi sentiment sau a ideilor şi gîndirelor discrete cărora prin natura lor le place rafinăria unei versificaţii delicate. Am putea zice că întîia perioadă literară a noastră este caracterizată prin întrebuinţarea versului eroic. Acest vers a fost ilustrat de Beldiman în Eteria, de Bolintineanu, de Alecsandri (Dumbrava roşie). Eminescu chiar, cînd s-a hotărît să scrie satirile sale, a adoptat versul eroic şi cine nu ştie cu cîtă măiestrie şi mărime a cîntat ca simplu episod, întîlnirea sultanului Baiazid cu eroicui domn Mircea cel Bătrîn. Astăzi această formă de vers este în descreştere, poeţii actuali se servesc rar de dînsul. De ce ? Pentru că ei au pierdut deprinderea de a trata subiecte mari, scene istorice din trecutul nostru, de a cînta faptele eroice sau a pune în mişcare marele sentimente sau marele idei. Astăzi analiza, acea teribilă analiză care domi-nează cunoştinţele noastre moderne, ştiinţa noastră, faptele noastre, a invadat şi domeniul poetic. Astăzi n-avem numai oameni de ştiinţă analişti, ci avem romanţieri analişti, nuvelişti analişti, poeţi analişti. Psihologia, care a luat o dezvoltare aşa de enormă în timpurile din urmă, domină activitatea noastră literară şi artistică. Romancierul disechează sentimentele personajelor sale, lucru aproape necunoscut la măreaţa generaţie de romancieri â la Alexandre Dumas tatăl, poeţii îşi torturează creierul şi examinează în poeziile lor meticulos sentimentele, iar pictorii şi sculptorii caută să pună pe pînză sau pe marmoră un moment psihologic prins în fugă. 385 28* Să mă ferească dumnezeu de a condamna o asemenea şcoală. Literatura şi arta sunt în totdeauna productul stărei şi cunoştinţelor sociale, prin urmare nu eu, natură analistă, a-şi putea găsi ceva de zis contra. Eu nu fac decît constat un fapt, constat că poezia a trecut din faza versului eroic în formele variate a versului de analiză şi de psihologie. Ei bine, o mai repet, cu Petru Grigoriu aproape se stinge generaţia de poeţi eroici, de poeţi cu" versuri a panache, versuri mîndre, care răsună ca o trîmbiţă victorioasă sau ca strigătul unui glas funebru, versuri frumoase, în definitiv versuri care te atrag în vîrtejul în care poetul vrea să te ducă, mai totdeauna într-o lume romantică plină de eroi şi de fapte mari. Nu pot să mă opresc a nu reproduce pentru a caracteriza genul, una din poeziile făcute de Petru Grigoriu acum cîţiva ani, cu ocazia unei reprezentaţii a studenţilor în onoarea coloniei italiene din România. LA ITALIA O glorioasă ţară r Tu, patria lui Dante ! Comoara ta de fapte eterne şi gigante, Creat-au un alt soare pe-aeest străvechi pămînt ! Şi cerul tău albastru şi nopţile cu stele, Şi limba ta de îngeri.,., dă foc inimei mele, Cu foc ca să te cînt ! O, voi statui şi templuri ruini de vremuri roase. Palate, zei şi idoli, morminte glorioase, Treziţi din al meu suflet al patriei amor ! In voi admir scînteia nemuritoarei ginte, Şi sceptrul lumei culte ce spintecă-nainte Orice hotar nemernic, păşind spre viitor !... Şi astăzi ascult încă vorbind pe Cicerone, Şi-n flăcările Romei văd capul lui Nerone Hidos, arzînd de setea de sînge şi venin ! Văd pe Traian, Augustus, Cezar, stăpîni pe lume, Văd pe Virgil poetul, 1-al cărui sacru nume, Eu tremur şi mă-nchin ! Jos, cîntă Arno neamul cel mai viteaz din lume, Jos, Tiberul murmură că nu-i mort al său nume. Sus, Apeninii jalnici răspund şi clocotesc De neamul fără seamăn ce nu ştia de grijă, Cu inimi zămislite din soare, piept din schijă, Corp din stejar şi chipul sculptat, blînd omenesc ! Tot marea cristalină şi tot aşa adîncă Prin fiecare undă duios azi plînge încă Pe-acei a căror slavă se urcă pîn' la cer... Virtuţi abia zărite pe-a veacurilor ceaţă, Figuri de bărbăţie cu suflet de viaţă. Şi cu voinţi de fier ! Apoi privesc cum astăzi Bolonia bătrînă, Peste ştiinţi şi arte veghează tot stăpînă ! Florenţa, apoi Sienna ce-adoarme cu-al iei glas ! Admir ale naturei cap-d-opere divine, Care-n belşug făcut-au, Italie, din tine, Al omenirei noastre cel mai modern Parnas ! Torino, farul mîndru, a cărui raze varsă Un ideal, juneţei, în gînd şi-n suflet arsă De veacuri, să te vadă, Italie, tot sus !... 386 387 Căci tu ai moştenirea, tu, singură, solia . A raselor latine, să porţi etern făclia. Din zori pin'la,apus !... Neapoli, cuib tainic de «dragoste nebună, Vulcan de lacrimi, şoapte pe nopţi cu plină lună Milano, domnind lumea, prin cînt şi arta sa ! Veneţia-n lagune mîhnită, somnoroasă, Bunica noastră Roma, tot sus, tot maiestuoasă, Zîmbind, cu fruntea-i creaţă, vlăstarelor din ea !... Italie !... în sînu-ţi, sub terna ta cea caldă Dorm mii şi mii de inimi*a căror geniu scaldă Dezmierd-a noastre inimi »de zbucium şi năcaz ! Căci nu există ţară mai/bună şi mai sfîntă, Pămînt, pe care omul e v.esel, uită, cîntă, ( O clipă de răgaz ! O, tu eşti omenirei de dumnezeu lăsată Din ceasul cînd de şarpe fu Eva înşelată, A fi în valea morţei cel mai poetic rai !... Şi noaptea-i cerul negru stropit cu diamante, Şi ziua-i vecinie soare în Patria lui Dante, Şi anul tot, e numai frumoasa-luna mai !.., Poeţilor în suflet dai, foc, le naşti ideea Cum trebui să iubească şi ţara şi femeia, Primblîndu-i pe aripa zefirilor, în vis... Chiar bolnavul cînd moare, aruncă un ochi dulce. Spre cer, apoi se lasă sub ţerna-ţi să se culce Pe buze cu-n surîs ! Privind spre golf apusul de soare-n marea lină, Zdrobit, ca barca-n valuri, fugar, murind suspină Voios, cu ochii-n lacrămi, că-şi află un cămin, Că lutul său revine unui pămînt pe care Trăit-au cel mai vrednic popor dintre popoare, Că sufletu-i se stinge uşor sub cer senin !... Italia antică, din creier şi din sînge, Au pus aureola pe fruntea-ţi ce azi plînge După copiii-ţi falnici ce te păzesc în jur Un Rafael, un Tasso, în arte, poezie, O sută de Rossini stăpîni pe armonie, Pe arme Garibaldi şi pe popor Cavur !... E scris să-ţi duci în frunte menirea de luceafăr !... Prin vijelia soartei scăpînd voinic şi teafăr, Popor latin, tu, astăzi uitărei să nu laşi Un neam, ce-ntinde braţul spre tine cu durere, Pe sora ta cea mică, robită în tăcere. Zvîntată de vrăjmaşi !... Căci Dunărea de veacuri tot spumegă prin valuri Că Împăratul Romei ne-a pus pe-a sale maluri Odrasla ta ! Carpaţii, din vîrf, mereu ne spun Că-s marturi, pe cînd bunul Traian au sădit roadă La umbra lor curată !... — Vai ! unde-i azi să vadă Ce-au mai rămas viu încă din sîngele străbun !?... Un neam măreţ ca tine n-a fost şi nici rămîne In lupta pentru viaţă să cate numai pîine !... El are-n cap şi-n fapte un ideal, un dor : Nu hydra e ursită prin aur să strivească Popoare mari şi culte, cu drepturi să trăiască Stăpîne-n ţara lor ! Cine mai scrie astăzi asemenea frumoase versuri ? 388 389 xi MICI ÎNŢEPĂTURI Convorbirile literare, încă de la apariţia lor, împreună cu „Junimea", se ridică cam ca un fel de cenzor general, eăutînd ca să nu le scape nimic ce era de criticat sau de zeflemisit. De aceea asistăm la lucruri foarte nostime. Voi aminti una cu privire la Andrei Vizanti, omul dispărut acum în mod păcătos. Andrei Vizanti, proaspăt întors din Spania, unde îşi făcuse studiile universitare (de ce în Spania? Probabil fiindcă Spania e o soră latină cu noi), solicitează imediat o catedră de universitate ; pe atunci ca şi acum catedrele universitare se dădeau foarte lesne, pe atunci cel puţin lucrul se explica, acuma nu o obţinea. Vizanti îşi face lecţia introductivă la cursul său vorbind despre : Principiul unităţei în istorie. Ce o fi însemnat acest principiu al unităţei în istorie, nu-mi mai aduc aminte, măcar că eu ca student am asistat la acea lecţie ; atîta ştiu că acea lecţie a fost deplorabilă, dovedind la autor o lipsă complectă de cele mai elementare noţiuni în materie. Vizanti natural că era de altă părere, de aceea se grăbeşte a-şi publica lecţiunea într-o broşurică intitulată astfel : „Principiul unităţei în istorie. Discurs rostit la Universitatea din Iaşi de A. Vizanti, licenţiat în filosofie şi litere, profesor suplinitor de istoria şi literatura română etc, membru al academiei ma-dritense". Broşurică, Vizanti o dedică în latineşte lui Ştefan Vârgolici, coleg de_ liceu şi camarad de studii 390 de la universitatea din Madrid. Vârgolici era deja membru al socictăţei „Junimea". Broşurică aceea cade în mina d-lui Maiorescu, care pune în Convorbiri următoarea notiţă : Notiţă bibliografică „Principiul unităţei în istorie. Discurs rostit la Universitatea din Iaşi de A. Vizanti, licenţiat în filosofie şi litere, profesor suplinitor de istoria şi literatura română etc, membru al academiei ma-dritense. O broşură de 30 pagini, dedicată d-lui Vârgolici, cu următoarele cuvinte latineşti : «Domino Stephano Vergolici, omnium litterarum studium felicissimo, amicoque fidelissimo ; Andreas Vizanti. ad perpetuam amicitiae me-moriam hune pauperculum munus, non arte sed ex caeco ingenio ortum D.D.» O reminiscenţă din clasa I gimnazială. In gra-^ matica latină se spune că toate substantivele de declinaţiunea a 3-a, terminate în us, sunt de genul neutru, afară de lepus (mase) şi de Venus (fem.). Prin urmare la munus, muneris se cuvine pronumele hoc şi nu hune. Sapienţi sat. M" Mare haz s-a făcut în lumea universitară de această notiţă. Noi, studenţii, căruia Vizanti ne dăduse fiecăruia cîfe o broşurică a capodoperei sale, remarcasem deja greşala elementară a lui hune, acordat cu un substantiv neutru. Aceasta dovedea şi tăria cunoştinţelor de limba latină a lui Vizanti şi inconştienţa lui. De aceea notiţa d-lui Maiorescu fu foarte displăcut primită în cercul Fracţiunei libere şi inde- 391 pendente, din care Andrei Vizanti făcea parte. 9 Dar iată a doua parte nostimă a acestei aventuri 1 literare : Era pe atunci o gazetă, Uniunea liberală, 1 al cărei redactor era dl. A. D. Holban. Fracţioniştii j profesori de limba latină se adunară la acea gazetă J şi unul din ei remarcă că nu toate substantivele J: de declinaţia a 3-a în us sunt neutre cum afirmă ' dl. Maiorescu, ci numai acele care fac la genetiv eris sau oris. A doua zi apăru în Uniunea liberală o notiţă, în care şi cunoştinţele de gramatică latină a d-lui Maiorescu erau zeflemisite şi care era redactată cam astfel : „în Convorbirile literare a apărut o notiţă relativă la broşura d-lui Vizanti, în care un latinist profund stabileşte o regulă generală numai cu două excepţii, regulă care nu se găseşte în nici o gramatică şi pe care şi elevii din clasa I gimnazială o ştiu că nu este exactă, anume : că nu toate cuvintele de declinaţia a 3-a în us sunt neutre ci numai acele, a căror genetive sunt în eris sau oris. Facem această rectificare la rectificarea Convorbirilor. Oare Sapienţi sat este suficient ?" Dl. Maiorescu era prins cu o greşeală de gramatică, dar desigur cu o regulă în sine exactă dar rău formulată. Iată deci rîzătorii că trec în partea fracţioniştilor şi mi se pare că aceştia au dat banchet în onoarea profesorului de limba latină care înfundase pe dl. Maiorescu, în tot cazul fracţioniştii avură un moment de triumf. I 392 î Dl, Maiorescu fu nevoit să revină în Convorbirile viitoare cu următoarea notiţă : „Notiţă. (Rectificare). O foaie din Iaşi a observat cu drept cuvînt inexactitatea regulei gramaticale publicată în notiţa bibliografică a Convorbirilor din 1 august. în adevăr, în loc de «toate substantivele de declinarea a 3-a în us sunt neutre», trebuia să se zică : «Toate substantivele de declinarea a 3-a în us cu genetivul eris şi oris sunt neutre, precum de la sine vor fi înţeles latiniştii, din excepţiunile însemnate acolo lepus, leporis şi Venus, Veneris». Titu Maiorescu" Notiţa era bună, decît ea venea prea tîrziu, căci după cum însuşi dl. Maiorescu observă în rectificare, altcineva relevase neexactitatea regulei gramaticale. în zadar dl. Maiorescu arunca o săgeată, afir-mînd că pentru latinişti nu era nevoie de această rectificare ; nu e mai puţin adevărat că fusese nevoit să o facă ; gazetele din Bucureşti, reprodusese cu mare haz notiţa Uniunei liberale, aşa că Convorbirile literare fuseseră mai la urmă prinse cu o neexactitate gramaticală. Este întîia păcălitură a Convorbirilor şi a d-lui Maiorescu. * Se înţelege că asemenea lucruri erau simple nimicuri ; ele pe atunci însă atrăgeau atenţiunea şi făceau obiectul conversaţiei tuturor. De ce ? Mai întîi că elita se ocupa mai mult atunci de literatură decît astăzi, al doilea din cauza atitudinei Convorbirilor şi a d-lui Maiorescu. 393 In adevăr, Convorbirile cum am spus se ridică într-un fel de cenzor general. Nu apărea nici o gazetă, nici o revistă, nici o scriere, care să nu treacă sub scrutarea severă a criticilor de la Convorbiri ; pînă şi foile cele mai obscure nu erau f trecute cu vederea. Aşa, tot pe atunci apăruse c i foaie de ocazie în Roman, intitulată Femeia. Con- ; vorbirile îi consacră o mică critică, în care îşi • bate joc de bietul redactor, un anume Gheorghiu. ? Dl. Gheorghe Sion publică o comedie în versuri, t intitulată Influenţa morală. Convorbirile imediat se leagă de dedicaţia pe care Sion o făcuse lui Vasile Alecsandri. Şi aşa cu orice scriere. Era deci explicabil ca toţi cei înţepaţi sau muşcaţi de Convorbiri să se bucure şi ei la rîndul lor ; de ceea ce se întîmplă cîteodată şi Convorbirilor. Ceea ce supăra pe atunci mai mult în atitudinea Convorbirilor şi a „Junimei" era suficienţa şi zeflemeaua. Desigur că cercul „Junimei" era mult superior oricărui alt cerc literar din ţară, dar acesta nu era un rezon ca el să arate în toate manifestările lui o mare suficienţă. în genere, un autor nu se | supără prea mult (căci de supărat, nici nu e vorbă ! că se supără) cînd i se face o critică într-o formă ' blîndă şi binevoitoare, chiar severă în fond. O critică de acest fel este cea obicinuită în re- ' vistcle franceze. Un critic francez găseşte să spună orice voieşte şi orice gîndeşte asupra operei, şi cu toate acestea reuşeşte în acelaşi timp ca să îmbrace gîndirea în forme foarte măgulitoare şi foarte curtenitoare pentru autor. Un spirit superficial citind o critică a unui scriitor francez, ar 394 A putea crede că este o laudă de la început pînă la sfîr.şit, în realitate însă nu ; criticul caută a menaja amorul propriu al autorului, este o datorie de curtenie pe care o îndeplineşte, căci mai la urmă pentru ce să lovească pe autor în amorul său propriu, cînd el poate să spună tot ce gîndeşte şi fără aceasta. Se înţelege că la aceasta contribuie şi limba franceză muncită, făurită, dantelată şi sub-. ţiată de veacuri. La Convorbiri nu se obicinuia asemenea critică ; un lucru însă era salutar : injuria şi trivialitatea erau înlăturate ; însă tonul suficient, fraza seacă şi rece ustura şi ustura cîteodată mai tare decît o trivialitate. Am zis că a doua caracteristică era zeflemeaua. Aici este altceva. Se înţelege că zeflemeaua nu este permisă cînd e vorba de opere serioase sau de oameni cu reputaţie stabilită literară, în acest caz zeflemeaua este pur şi simplu o necuviinţă. Cu asemenea opere sau cu asemenea oameni este permisă răutatea, fraza muşcătoare, intenţia de a lovi. şi de această armă, slavă domnului, Convorbirile se serveau cu prisosinţă. Zeflemeaua însă este foarte permisă la autori absolut mediocri sau cu debutanţi, în care nu vezi nici o scînteie de real talent. Asemenea oameni nu se încurajează, nici nu trebuie încurajaţi de la început, cu atît e mai bine şi pentru ei şi pentru literatură. în această privinţă Convorbirile literare n-au lăsat nimic de dorit. A zeflemisit pe toţi autorii mediocri, pe toţi debutanţii, pe toţi amatorii. Zeflemeaua îşi avea la Convorbiri literare un loc deosebit, era acela al Corespondenţei. Cel ce se 395 ocupa de această rubrică, am spus, era dl. Iacob Negruzzi. Cînd nu eram încă la „Junimea", ca adolescent, cel întîi lucru pe care-mi aruncam ochii cînd luam Convorbirile era Corespondenţa; găseai lucruri foarte hazlii şi de spirit. în această privinţă au rămas unele clasice ; aşa un poet improvizat trimite nişte versuri care începeau cu cuvintele : Cînt natura..., iar dl. Iacob Negruzzi pune în Corespondenţă la adresa poetului următoarele : Ai voit să cînţi natura Şi te-ai dus, te-ai dus de-a dura Un altul îi trimete nişte versuri intitulate Oftări. Redactorul în Corespondenţă îi scrie : Oftări ? Am oftat după ce am citit. Poetul însă nu se descurajează şi-i mai trimite încă o serie de versuri. Iar dl. Negruzzi îi replică în Corespondenţă : D-lui G. Am citit şi iar am oftat. Dar autorul cu Oftări era foarte persistent, de aceea voi face din acest fapt divers, un mic incident. Decît mai întîi oarecare reflecţii generale. Supărarea autorilor ale căror opere se refuză este cunoscută de cînd e lumea şi de multe ori ea a fost exploatată fie în versuri, fie în proză. Autorul este o speţă de animal rău, susceptibil, rancu-nos, cu care nu-i bine să vii în contact. Rana pe care o produce cineva în amorul propriu de autor este adîncă şi nu se tămăduieşte niciodată. Un om cu pretenţii de literat sau scriitor poate să ierte cele mai grave injurii, el însă nu-ţi iartă niciodată lovirea cînd îi zici că este un autor prost. Cine nu ştie scenele nostime din Mizantropul lui Moliere, cum apropo de un sonet, asupra căruia Mizantropul îşi spunea părerea, acesta îşi ridică în cap o furtună întreagă. în genere se spune că dacă voieşti să cunoşti caracterul cuiva, n-ai decît să călătoreşti împreună ; foarte just, căci voiajul cu diferitele lui peripeţii neprevăzute, pune la încercare caracterul unui om, pe care-1 poţi vedea sub toate feţele lui. Aş putea zice că tot aşa este de adevărată şi afirmaţia pe care o fac, că dacă voieşti să cunoşti susceptibilitatea şi amorul propriu al cuiva, apoi este să ai daravere cu dînsul cu privire la scrierile sale. Şi cu această ocazie cunoşti ascunsurile caracterului lui. Aşa, în viaţa mea de conducător de ziare, cîte şi cîte mizerii ale caracterului omenesc în această privinţă n-am văzut ! Pe cînd scoteam Lupta, zilnic eram asaltat cu solicitări de a publica tot felul de articole, iar scrisorile cu corespondenţe se îngrămădeau teancuri. Aţi observat că în fruntea tuturor ziarelor se vede următoarea înştiinţare : „Manuscriptele nepublicate nu se trimet înapoi, ci se ard". Aceasta nu este o simplă frază, ea arată o parte din mizeriile şi slăbiciunile autorilor. Mai toţi corespondenţii sau autorii, cînd îţi trimet manuscrisul, sfîrşesc scrisoarea prin cuvintele următoare : „vă rog a-mi înapoia manuscrisul, la caz cînd nu-1 veţi găsi demn de publicare". Autorul nu se poate deprinde cu ideea că opera lui refuzată să fie arsă sau trimisă la coş, după cum o mamă nu se poate despărţi de copilul ei. Şi să nu credeţi că cineva cînd trimete un manuscris la o revistă sau la o gazetă, nu-şi păstrează copii ! 396 397 Cu toate aceste, toţi îţi cer înapoi şi cealaltă copie, pentru ca ea să nu sufere profanaţie în birourile gazetei sau a revistei. Am zis că ura autorului refuzat este teribilă ; trebuie să spun însă că pînă ajunge la această fază de revoltă, el întrebuinţează toate ademenirile şi linguşirile pentru a te îndupleca ca să-i publici lucrarea. Aşa, la Lupta, vedem cîteodată pe cineva intrînd cu o figură dulce şi zîmbitoare, se interesa pînă în detail de gazetă,' lua un abonament, jumătate de oră exala laudele cele mai fără rezervă, apoi făcea o mişcare că pleacă şi o dată se oprea, se întorcea şi cu un glas cam tremurînd îmi zicea : — Apropo, uitasem pentru ce am venit, am şi eu o lucrare, dacă aţi voi să o publicaţi. In genere, cînd simţeam mai dinainte că am să fiu atacat pe această temă, mă furişam şi lăsam pe dl. Frunzescu, actualmente avocat, ca să-1 expedieze pe importun cu manuscris cu tot. Dl. Frunzescu avea talentul de a îndeplini această delicată sarcină cu cît se poate mai puţină durere pentru autor. Cîteodată însă nu puteam să scap şi atunci eram nevoit să-1 întreb : — Dar despre ce aţi scris ? E mare articolul ? — Ii cam mare, sunt vreo 40 de foi... însă nu vă speriaţi, căci obiectul este foarte interesant. Tratez chestia importanţei insectelor care distrug omidele. La aceste cuvinte o sudoare rece mă trecea. — Foarte bine, dar fiindcă eu nu sunt cunoscător în asemenea materii, am să dau manuscrisul d-lui Frunzescu ca să-1 vadă. Ştii că d-sa a făcut şi medicina, încît este specialist. 393 La aceste cuvinte, dl. Frunzescu care le auzise, îmi arunca cîte o căutătură desperată, dar n-avea ce face, de vreme ce el era specialistul. Aş putea pe această temă să istorisesc coloane întregi de lucrurile cele mai nostime, dar ia să mă întorc la atribuţiile d-lui Iacob Negruzzi. * Ce provocase următorul răspuns al d-lui Negruzzi ? „Oftări ? am oftat după ce am cetit". Iată : Un domn G. trimisese o poezie intitulată Oftări; era o poezie ■ interminabilă, toată în comparaţii : oft Ari Precum roua dimineţei prin cîmpie străluceşte Şi de-a soarelui lucire, printre iarbă se topeşte, Precum apa ce se scurge dintr-up limpede izvor, Şi se împrăştie pe cîmpie, ca o ploaie dintr-un nor, Precum omul cel departe, de-a lui ţărm înstrăinat, Din a lui piept scoate adesea, fără voie un oftat, Precum cîinele ce latră pe o piatră de mormînt, Şi oftează, lăcrămează, pe stăpînul său plîngînd, Etc. Şi aşa continua cu precum la nesfîrşit. Natural că această poezie provocase o mare veselie la „Junimea" şi fusese refuzată cu entuziasm. Poetul devine irascibil, cînd citeşte în Corespondenţe oftatul d-lui Negruzzi, căci de, el credea potrivit ca să ofteze în 60 de versuri, dar un singur oftat după cetirea d-lui Negruzzi, îl credea impertinent. Trebuia să-şi răzbune. Şi 399 29 — Amintiri de la Junimea din Iaşi, voi. I cum ? Natural lovind şi el la rîndul lui în dl. Negruzzi autor. Iată, în adevăr, ce scrisoare primeşte redactorul Convorbirilor, pe care dacă o reproduc în parte, este că starea sufletească a scriitorului este în genere a tuturor autorilor loviţi în amorul propriu : „Am cetit în corespondenţa nr. 7 : «D-lui G. — Oftări ? Am oftat după ce am cetit...». D-ta scrii, — d-ta înţelegi, — însă n-am ce zice, v-aţi pus pe un tărîm umoristic cu mult spirit, — cum văd, aveţi să întreceţi în această privinţă chiar pe Iacovachi Stoianovici, redactorul Clopotelor, — urmaţi înainte această cale, căci este foarte uşor de a vă căpăta mulţi abonaţi, — veţi cîştiga multe parale, vă veţi face bancher, din jurnalist comic, — vă veţi face în fine om mare şi bogat... Vă rog din tot sufletul şi vă sfătuiesc amical să părăsiţi şi d-vbastră scrierile cele faimoase ca Copii de pe natură, — căci mergeţi foarte rău, într-aceasta ca şi în celelalte... Insa nu face nimica, este societatea d-voaStră literară, în care se va găsi vreun om ca să-ţi laude scrierile". Se înţelege că am rîs din nou, fără de astă dată de a ofta de supărarea d-lui G. încă o data, cu această ocazie s-a îndeplinit vorba că „supărarea este rău sfătuitoare". în adevăr dl. G. .ea să lovească în dl. Iacob Negruzzi îi aminteşte în ironie de Copiile de pe natură. Critica era absolut nepotrivită, căci dacă dl. NegrUzzi a făcut ceva cu haz vreodată, dovedind în acelaşi timp un spirit de observaţie fină şi mişcătoare, apoi sunt desigur 400 Copiile de pe natură. Aşa de exemplu Părintele Gavril, Vespasian şi Paninian, Ioniţă Cocovei etc, pot servi ca modele, încă şi astăzi, în acest gen. XII LUPTA ÎNTRE IAŞI ŞI BUCUREŞTI ÎNCEPE A SE AFIRMA Intre „Junimea" de la Iaşi şi mişcarea literară din Bucureşti, înţepăturile încep a fi mai dese de pe la anul 1870. Literaţii din Bucureşti, după tradiţia obicinuită, salutaseră cu elogii apariţia Convorbirilor, acestea însă nu plătiră cu aceeaşi monedă apariţia revistelor din Bucureşti, pe care le criticau la cele dintîi numere spre marea supărare a iniţiatorilor. Aşa fusese cu scoaterea Albiniei Pindului de d-nii Bolintineanu şi Grandea, aşa fu mai în urmă cu toate revistele, fie literare, fie ştiinţifice. în 1870 apare în Bucureşti Revista ştiinţifică, redactată de d-nii Aurelian, Grigore Ştefănescu şi C.F. Robescu. Seara la „Junimea", întîiul număr al acestei reviste ne fu adus şi îmi aduc aminte cît haz^ a făcut „Junimea", pentru că acei onorabili redactori îşi pusese pe copertă, pe lîngă numele lor, titlurile lor academice, precum şi funcţiile ce ocupau. După metoda de critică obicinuită, anume că forma nu face nimic, că fondul este totul, dl. Maiorescu zicea : — N-am nevoie să cunosc diplomele acelor domni, importantul este calitatea revistei, iar revista este proastă. 29* 401 în toate aceste recenziuni, numele d-lui Hasdeu revenea des, el era vizat, fiindcă era cel mai periculos. Pe atunci dl. Hasdeu era un publicist acerb şi muşcător, îşi avea gazeta) sa, Columna lui Traian, şi colabora mai la toate revistele ce apăreau în Bucureşti. In Foaia românismului dl. Hasdeu începu a publica şi documente istorice. în darea de seamă ce apăru în Convorbiri asupra Foaiei românismului, publicarea de documente nu fu cruţată. Criticul, (mi se pare dl. Iacob Negruzzi), scria următoarele : „Mai sunt apoi cîteva poezii populare culese, care au meritul tuturor poeziilor populare şi mai pe urmă «documente istorice inedite» de soiul celor ce a publicat dl. B. P. Hasdeu în foile sale Traian şi Columna lui Traian, pe pagina a patra şi cîteodată, cînd puţinele interese ale zilei permiteau de a face foaia şi mai interesantă, şi pe a treia". Apoi rî.sul a continuat pe tema cum ca unul din 1 articolele din revistă se ocupa cu potopul, despre I care vorbeşte Biblia. 1 Iar dl. Pogor exclama : 1 — Ce are a face poveştile jidoveşti într-o re- j vistă ştiinţifică ? | Nu ştiu cine a fost însărcinat ca să facă o recen- v ziune în Convorbiri. O critică foarte aspră apăru, j Critica după ce nu găsea nimic bun în revistă sfîrşea astfel : „Cu toate acestea, fiindcă eroarea este umană, noi vom urmări cu luare aminte această foaie, şi dacă vom găsi că se îndreaptă spre o cale sănă- j toasă, coloanele noastre vor cuprinde în viitor dări de seamă şi critice asupra Revistei ştiinţifice, iar dacă va urma calea celorlalte jurnale care în curînd prin cuprinsul ş-apoi prin dispariţiunea lor au confirmat prezicerile noastre, aceste rînduri vor fi cele de pe urmă ce se vor ocupa de „Revista Ştiinţifică". O altă revistă apăru la Bucureşti, Foaia socie-tăţei românismidui, redactată de dl. Hasdeu, împreună cu tineri, care pe urmă s-au distins, precum răposatul G.D. Teodorescu şi dl. Grigore To-cilescu. Era obiceiul la „Junimea" ca îndată ce o publicaţie nouă apărea, să fie adusă în cea întîi seară de întrunire de dl. Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor. Dl. Negruzzi ne spunea impresiile sale asupra ei la început, cînd descărca carul cu minciwiile aşteptînd pe dl. Maiorescu. Dl. Maiorescu făcea pe urmă critica sistematică, critică bineînţeles defavorabilă. 402 Se ştie cît e de susceptibil dl. Hasdeu şi cum are răspunsul uşor. Imediat el începu în Columna lui Traian o campanie de răutăţi în contra Convorbirilor şi, mai cu seamă, în contra spiritului ce anima societatea „Junimea". Lucrurile între d-sa şi „Junimea" s-a înveninat în urma unei critici făcute de dl. Hasdeu poeziei Bărăganul de Vasile Alecsandri şi în care dl. Hasdeu fu prins în defect de cei de la Convorbiri. Dar să istorisesc mai în detail faptul, căci este foarte interesant. Este interesant, fiindcă dacă cele două păcălituri pe care dl. Hasdeu a înflijat mai tîrziu Convorbirilor, şi de care voi vorbi, au rămas 403 clasice, nu mai puţin este adevărat că şi d. Hasdeu s-a păcălit singur în chestia Bărăganului d-lui Alecsandri. Dacă nu mă înşel, dl. Hasdeu pe atunci făcea —• aproape ca toată lumea — un fel de politică anti-dinastică, în tot cazul ostilă domnitorului, căci era curentul general. De această atmosferă generală politică n-a scăpat nici dl. Carp chiar, care astăzi se laudă, şi cu drept cuvînt, că totdeauna a fost dinastic. Cuvîntul totdeauna mi se pare prea absolut; dl. Carp ar putea zice mai exact totdeauna de la 1870 încoace, şi iată de ce. Sunt nevoit să deschid o mică paranteză. Sunt acuma vreo zece ani, poate şi mai mult, eram în aceeaşi Cameră cu dl. Neculai Blaremberg. Dl. Carp făcuse un discurs dinastic, mi se pare că atunci pronunţase faimoasa frază : Regele şi dorobanţul. Dl. Blaremberg, irascibil cum era, nu-şi găsea astîmpăr, făcîndu-mi la ureche tot felul de comentarii displăcute la adresa d-lui Carp. După suspendarea şedinţei, dl. Blaremberg îmi zise : — Ai auzit pe acest om, (dl. Carp), făcînd paradă de dinasticism şi afirmînd cu neruşinare că totdeauna a avut această idee şi numai el e consecvent cu dînsul ? — De, i-am răspuns, mi se pare că în această privinţă, are dreptate. — Te înşeli, te rog vino cu mine acasă să-ţi arăt dovada contrară. Nu aşteptă sfîrşitul şedinţei şi mă scoase din Cameră, ne sUirăm într-o trăsură, dl. Blaremberg zise birjarului : — Acasă la mine, dar mînă iute. Ajunserăm acasă la dl. Blaremberg. Mă tîrî aproape în bibliotecă şi-mi zise : — Te rog scuză un rnqment. Apoi începu a scotoci prin saltarele bibliotecei şi scoase o colecţie de jurnale, — era Independentul sau aşa ceva, — de pe la 1868, mi se pare. Această gazetă am scos-o eu împreună cu dl. Carp şi cu Aristide Pascal. Apoi, răsfoind repede foile, se opri şi îmi zise : — Te rog citeşte acest articol. îl citi. Era o critică destul de colorată la adresa domnitorului şi a dinastiei străine. — Ei bine, strigă dl. Blaremberg, ridicînd mîi-nile la ceruri, ştii de cine e scris acest articol ? De dl. Carp, de omul care mai adineauri în Cameră avea curajul să protesteze de inalterabilul său lealism faţă cu regele. Dar să-ţi mai arăt şi altele. Şi cu o iuţeală febrilă, răsfoind din nou gazeta, strigă : — Iată şi asta-i tot de dl. Carp, şi asta, şi asta... Cine 1-a cunoscut pe Neculai Blaremberg, îşi închipuie în ce furie şi în ce surescitaţie a trebuit să fie în acele momente. închid parantezul şi revin la „Junimea". Cu „Junimea" nu e tot aşa ; din momentul in-trărei mele în „Junimea" şi pînă ce am părăsit-o, niciodată n-am auzit un cuvînt rău la adresa domnitorului, actualului rege; totdeauna ideea dinastică era apărată cu convingere. In curentul general, de care vorbeam mai sus, „Junimea" a făcut totdeauna bandă deosebită, luptînd în contra acelui curent. Alecsandri împărtăşea perfect modul de a vedea al „Junimei" şi în această privinţă. 404 405 De aceea nu a fost pentru noi mirare cînd poetul a trimis din Franţa, pentru Convorbiri, o poezie Bărăganul, care avea după titlu, în parantez, cuvintele : „dedicată măriei sale domnitorului". XIII DL. HASDEU SE PĂCĂLEŞTE SINGUR Poezia fu publicată. Dedicaţia supără pe dl. Hasdeu ; de aici se născu o polemică între Convorbiri şi Columna lui Traian. Iată în adevăr ce publică Columna lui Traian relativ la aceasta : „De la 1866 şi pînă astăzi, singura acţiune a dinastiei asupra literaturei naţionale a fost de a deprinde pe vreo cîţiva scriitori de ultima specie a se gudura pe lîngă stăpîn. Ne pare rău de a vedea pînă şi pe nemuritorul nostru Vasile Alecsandri ambiţionînd o asemenea atitudine". Mă opresc un moment aici. Este întrebarea : poezia Bărăganul şi dedicaţia ei domnitorului era un act de curtenie ? Desigur că nu ; poezia Bărăganul este una din cele mai slabe pasteluri ale poetului. Cu doi ani înainte, Alecsandri inaugurase admirabila lui serie de pasteluri : Sfîrşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, La gura sobei, Sania, Primăvara1, Cucoarele, Fîntîna, Mărgărinta din Muncel, Puntea etc. Toate aceste, scrise într-o limbă admirabilă, fără lungimi, fără umpluturi. 1 Titlul exact: Oaspeţii primăverii. 1 PRIMĂVARA i în fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, î La răsărit, sub soare un negru punt s-arată ! j E cocostîrcul tainic în lume călător, f Al primăverei dulce iubit prevestitor, etc, etc. Din contră, o mai repet, Bărăganul nu se poate compara cu pastelurile citate. Judecaţi : BĂRĂGANUL (dedicată măriei sale domnitorului) Pe cea cîmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător. Pustietatea goală sub arşiţa de soare, In patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt, Cu-a sale mari vîrtejuri de colb ce zbor în vînt. De mii de ani în sînu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoarme-n focul verei 1-al grierilor hor Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior. Etc, etc. Pentru ce Alecsandri dedică Bărăganul măriei sale domnitorului ? Pentru un singur motiv : pentru că poetul în cele din urmă două strofe îşi exprimă părerea cum că acestui pustiu, Bărăganului, numai trecerea prin el a unui drum de fier 406 407 ar putea să-i dea viaţă şi prosperitate. In adevăr, iată cum se încheie poezia : Ah ! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţă, cînd, pe sub mândrul soare, Trecînd în răpegiune un zmeu cu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc ! Mult vesel va fi cîmpul cînd vecinica-i tăcere Va dispărea dodată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura Iui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer. Cititorii înţeleg acum de ce Alecsandri face această dedicaţie. Ca orice dedicaţie, desigur că era un semn de curtenie, dar ea avea un înţeles mai îndepărtat, în ea nu se vorbea nimic de domnitor, dar vorbindu-se de binefacerile înfiinţărei unei linii ferate prin mijlocul Bărăganului, prin aceasta Alecsandri atrăgea atenţia domnitorului asupra unei asemenea necesităţi. Iată pur şi simplu semnificaţia Bărăganului şi a dedicaţiei. Dl. Hasdeu deci se înşală de două ori, se înşală întîi cînd crede că Bărăganul cu dedicaţia lui este o simplă platitudine de curtezan ; se înşală însă mai grav, încă o dată, nesesizînd (pasiunea face de asemenea comedii) semnificaţia celor două strofe pe care le-am citat, crede că ele se referă la persoana domnitorului, că zmeul este domnitorul care anunţă cu gura lui de fier învierea pustie-tăţei. In adevăr, iată cum Columna lui Traian continua : „Pînă aici e sublim, (vorbeşte de cele opt strofe de la început, care numai sublime nu sunt), dar dl. Alecsandri voieşte cu orice preţ şă sfîrşească printr-o profundă plecăciune la adresa tronului şi iată cum o sclinteşte : (Aici, Columna lui Traian reproducea cele din urmă două strofe citate mai sus, apoi continua :) Slab ca formă şi slab oa idee ! Ipocrizia ucide inspiraţiunea. Ş-apoi în zilele noastre numai doară copiii în România se mai joacă cu zmei, ridicîndu-i pe o sfoară în mod artificial şi trîntindu-i cu furie jos, de-ndată ce încetează vântul.-.." Cum vedeţi, în realitate dl. Hasdeu o scrintise, neînţelegînd comparaţia. Iată deci dl. Hasdeu prins de Convorbirile literare. „Junimea" o ia de sus şi-i răspunde în modul cel mai dispreţuitor prin următoarea notiţă publicată în Convorbiri: „Nu ne ocupăm de modul cu care redactorii Columnei lui Traian lovesc în persoanele cele mai onorabile ; făcând aceasta ei îşi împlinesc misiunea ce au şi plecarea lor sufletească. Asemenea oameni au fost in toate timpurile şi ân toate ţările, însă în alte ţări şi timpuri aveau cel puţin mai multă pătrundere de spirit. Ce să zicem însă de inteligenţa redactorilor Columnei lui Traian cînd, după cum rezultă din cuvintele sus menţionate, ei au înţeles că dl. Alecsandri prin zmeul cu aripi de foc şi gura de fer a făcut o aluziune la persoana Domnitorului ? Un copil ar fi pătruns îndată că poetul a gîndit la drumul de fier. Asemenea inteligenţe critică pe Alecsandri ! !" Dl. Hasdeu înghite persiflarea şi devine mai furios. Dar lucrul nu se opreşte aci. 408 409 într-o satiră, dl. Negruzzi ameninţă pe dl. Hasdeu cu soarta lui Ureche. Cu ocazia criticei piesei Răzvan-vodă, dl. Carp, nerecunoscînd acestei piese nici un merit, trimete pe dl. Hasdeu la jurnalul său umoristic Aghiuţă, singurul pentru care are talent. într-o critică dl. Maiorescu vorbind de poeţi zicea că nepăsarea publicului român pe acest teren merge aşa departe, încît pune pe aceeaşi linie cu adevăraţii poeţi, pe Tăutu, Hasdeu et tutti quanti. Natură vindicativă, dl. Hasdeu nu putea să rî-mîie nepăsător la toate acestea. XIV DIRECŢIA NOUA ŞI ÎNTÎIA FARSĂ A D-LUI HASDEU Dar ceea ce produce în lumea literară din ţară o adevărată explozie de indignare este, cum am spus şi altă dată, publicarea articolelor Direcţia nouă de dl. Maiorescu. Această lucrare putea să fie mai bine intitulată Critica direcţiei vechi, căci ea are mai mult partea negativă, decît cea pozitivă. Prin Direcţia nouă, dl. Maiorescu caută a arăta din publicaţiile Convorbirilor o îndrumare literară mai sănătoasă. Avea dreptate, dar cînd e vorba să dea modele, să ilustreze această direcţie prin lucrări pozitive, lucrarea lăsa de dorit. De ce lasă de dorit ? Pentru că fruntaşul pe care-1 pune înainte ca un model în adevăr necontestat e Alecsandri, iar Alecsandri era deja cunoscut şi admirat de toată suflarea românească, 410 încît nimenea nu putea pretinde cu oarecare temei că ilustrul poet era producţia Convorbirilor. Ceilalţi poeţi citaţi erau sau la începutul carierei sau de o valoare mediocră. Aşa, Eminescu nu publicase decît numai cele întîi ale sale trei poezii Venere şi Madona, Mortua est şi Epigonii, iar ceilalţi ca Bodnăresou, Şerbănescu, Petrino etc, nu aveau destule calităţi ca să fie citaţi ca exemple încarnate a unei noi direcţii. Un lucru era necontestat, că dl. Maiorescu în Direcţia nouă critica sau mai bine îşi bătea joc de aproape întreaga noastră mişcare literară şi ştiinţifică, îşi bătea joc de poeţi şi scriitori care se bucurau de oarecare reputaţie, precum Pralea, Tăut, Ţichindeal, Săulescu, Densuşeanu etc. îşi bătea joc de teoriile limbistice ale lui Cipariu, — o autoritate pe atunci în materie. Dl. Maiorescu zicea despre ele că ar scorni rîsul unui filolog apusan şi că teoriile lui nu sunt bune şi juste nici măcar în circomscripţia Tîrnavelor. Despre dreptul public a lui Bărnuţiu, împrejurul căruia se adunase o numeroasă tinerime, care ridicase acele teorii la valoarea de şcoală, d-sa zicea că ele n-ar trebui să aibă trecere nici măcar pe malul Bahluiului. Trecînd la dl. Ureche, releva exagerările în adevăr fenomenale cu care glorifica poezia română. Răposatul Ureche trecea marginele oricărei laude cînd spunea că : lira română de sub degetele lui Mureşanu, Sion, Tăutu, Baronzi se aseamănă cîn-tărilor lui Horaţiu şi Dante şi compara pe Văcă-rescu cu Goethe. In fine, dl. Maiorescu, ca să răspundă la obiecţia cum că succesul d-sale de critic în poezia română era foarte uşor, de vreme ce ca să ridiculizeze poezia română se, servise cu exemple de poeţi 411 obscuri sau începători, d-sa răspundea categoric că afară de Alecsandri, la toţi ceilalţi s-a adresat critica sa şi că exemplele pe care le-a adus erau din Văcărescu, Sion, Bolintineanu, Aricescu, Peli-mon, Hasdeu etc, etc. Scurt şi coprinzător ! Era un război declarat contra întregei mişcări literare şi ştiinţifice a ţărei. Avea dl. Maiorescu dreptate ? Desigur, în cea mai mare parte ; dar iarăşi tot aşa este de sigur că sub critic, polemistul mergea uneori prea departe, era nedrept; mai ales ar vedea cineva aceasta cînd ar compara exemplele care le dădea ca model faţă cu cele care trebuiau reprobate. Era nedrept ca să confunde pe Bolintineanu în mulţimea poeţilor ca Tăutu şi ca Aricescu. Era nedrept chiar ca Sion să fie absolut desconsiderat. Şi lumea literară, pasionată şi ea, nu putea să primească injuria ca să nu li se recunoască vechilor poeţi nici un merit, ci din contra, să li se dea de model pe Matilda Cugler, Bodnărescu, Şerbănescu şi Petrino. Din cei pe care dl. Maiorescu îi dădea ca modelul unei direcţiuni sănătoase, n-a rămas decît unul, în adevăr cel mai ilustru, încolo ceilalţi au ţinut cîtva timp un rang onorabil în poezie, apoi s-a încetat a se mai vorbi de dînşii ! Şi atunci, era natural ca să se nască următoarea întrebare în capul adversarilor Convorbirilor: Desigur că nu trebuie luat la serios poeţii pe care dl. Maiorescu îi impune, ■ ce-1 face ca să dispreţuiască literatura română ? Cei cîţiva palizi poeţi de la Convorbiri ? Nu. Ci desigur literatura străină, în special cea germană, pe care Convorbirile o are de model şi din care scoate aproape inepui- zabil traducerile sale. Vra sa zică, îşi ziceau ei, j', numai ce este nemţesc este bun. Schiller, Heine, li. Uhland, Lessihg etc, aceştia şi numai aceştia. Este, j. deci, continuau a zice, un parti pris contra a L orice se compune în româneşte, afară de ceea ce se jj publică în Convorbiri. jj Literatorii noştri de pe atunci, oricît de puţin în curent cu literatura germană, cunoşteau totuşi pe Schiller, Heine, Goethe, Lessing ; în contra lor nu aveau nimic de obiectat. Dar Convorbirile nu se mulţumeau a face traduceri numai din aceşti clasici, ei se scoborau rnâi jos şi dădeau traduceri din poeţi germani relativ obscuri. Aşa, ei observară traduceri din Claudftfs şi din un poet Gaibel. Acest Gaibel a dat desigur d-lui Hasdeu ideea farsei cu Gablitz. Iată păcăleala. în numărul din Convorbiri din 15 iunie 1871, apare următoarea poezie : EU şi EA (Din Gablitz) Ca o liră fără sunet Ca ti'n fulger fără ftlnet, Ca uri rîu fără murjnur. Ca o pasăre tăcută. Ca o casă, ce stă mută Şi pustie împrejur — Astfel sunt şi eu, vai mie, Formă fără melodie. Pur spectacol făr' idei— 412 413 De cînd dînsa nu-i sub soare Şi puterea-mi cîntătoare A pierit cu moartea ei. M. I. Ellias Această poezie, mi-aduc aminte că a fost citită la „Junimea" şi pot afirma pozitiv că în acea seară nu luase parte la acea şedinţă nici dl. Maiorescu, nici dl. Negruzzi, care amîndoi erau ia Bucureşti, fiind deputaţi. Traducerea din Gablitz fusese adusă de Miron Pompiliu, care înlocuia la Convorbiri pe dl. Negruzzi, de cîte ori acesta lipsea. Miron Pompiliu făcea în lipsă corecturele, el primea corespondenţa, el o aducea la „Junimea". Dintre principalii membri era numai dl. Pogor de faţă. Miron Pompiliu despoînd curierul Convorbirilor ne spuse: — Iată, am primit şi o traducţie din poetul Gablitz. Noi nu eram tari nimeni în literatura germană, de altmintrelea chiar de am fi fost tari, puteam noi şti toţi poeţii şi poetaşii din Germania ? Cu cîtva timp înainte se publicase tot aşa o traducere din Gaibel; Gaibel, Gablitz, nu putea zice nimeni nimic. Trebuie să mai adaug că ea fu citită de Eminescu, care citea frumos şi muzical. După cetire, Eminescu dădu din umeri, adică privi poezia cu indiferenţă, noi ceilalţi nu dădurăm nici o atenţie ; dl. Pogor mi se pare că o găsi chiar bună. Miron Pompiliu luă poezia şi fiindcă era în plină vacanţie (iulie), iar numărul din Convorbiri care trebuia sa apară era sărac de tot (Studiu asupra maghiarilor, de Slavici, interminabil; Observări critice asupra gramaticei, de Burlă, iarăşi in- 414 terminabile şi numai două poezii Idei de toamnă şi Strigoiul, de Şerbănescu), în lipsă de altceva Miron Pompiliu publică pe ultima pagină Eu şi Ea de Gablitz. O întrebare : Dacă ar fi fost la „Junimea" dl. Maiorescu cînd s-a citit poezia, s-ar fi admis ? Dacă dl. Negruzzi ar fi fost în Iaşi, s-ar fi publicat în Convorbiri ? Nu ştiu ; dar dacă voiţi să vă spun părerea mea, eu cred că tot s-ar fi publicat. După cum voi arăta mai la vale, farsa era prea fină, păcălitura învăluită în versuri prea sonore şi bine învîrtite pentru ca cineva să nu se înşele, dacă nu ar fi avut atenţia atrasă în mod deosebit. Din nămolul de poezii bune şi rele care veneau la j. Convorbiri prin poştă, se făcea un triaj, triajul era prea, dar nu totdeauna ; întîi, ca cercul Convorbirilor să se lărgească, şi al doilea, din cauza de lipsă de materie a cărei necesitate se simţea de multe ori la revistă. De multe ori „Junimea" critica şi-şi bătea chiar joc de poezii, cu toate acestea dl. Negruzzi le publica pentru că avea nevoie de materie. — Puteţi voi sa criticaţi şi să rîdeţi, zicea dl. Negruzzi adesea, eu însă am s-o public în Convorbiri, căci njam cu ce umple opt pagini. Poezia lui Gablitz a trecut şi ea printre altele multe, mai rele, ce se publicase în Convorbiri. ★ Dl. Hasdeu izbutise, căci cum cititorii bănuiesc, poezia Eu şi Ea era o farsă a inepuizabilului umorist, îmi închipuiesc starea de nerăbdare şi de neastîmpăr a d-lui Hasdeu din momentul trime- 415 30 terei poeziei Eu şi Ea la Convorbiri, pînă în momentul apariţiei numărului. Fi-va ea primită de „Junimea" ? Oare nu va observa nimeni că este o glumă ? Îmi închipui momentul în care dl. Hasdeu a luat în mînă Convorbirile din 15 iulie şi bucuria imensă care a simţit cînd în sumarul din capul revistei a citit : Eu şi Ea de dl. M. I. Ellias. îndată ce dl. Hasdeu, primind Convorbirile, vede că farsa sa a reuşit, imediat convoacă pe amicii săij care erau toţi duşmanii „Junimei" şi după ce face mare haz de succesul obţinut, se'hotărăşte ca să dea cea mai întinsă publicitate farsei. De aceea, peste cîteva zile mai toate gazetele din Bucureşti publică în fruntea lor, următoarea destăinuire : „Im Traum sâh ich ein Mânnchen, klein und putzig Das ging auf Stelzen, Schritte ellenvveit Trug weisse Wâsche und ein feines Kleid, Inwendig aber war es grob und schmutzig, Inwendig war es jămmerlich nichtsnutzîg. Heine, Traumbilder, 4. La 3 iunie, în ajunul marei serbări naţionale în onoarea lui Tudor Vladimirescu, mai mulţi amici se întruniseră seara la mine, din care mi-aduc aminte pe dl. Alexandru Lupaşcu, dr. Vlădescu, Grigore Tocilescu, T. Rădulescu, N. Popovici şi Scurtescu. In acel moment mi se aduse numărul Convorbirilor literare, în care dl. Titu Liviu Maiorescu, bătîndu-şi joc de Bărnuţiu, de Şincai, de Cichin-deal, de Cipariu, de Sion, de Bolintineanu, de toate somităţile cugetărei române, şi mai ales de poeţi, celebrează cu emfază aşa numita Noua direcţie, inaugurată — risum teneatis! — de d-nii Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti. Pentru a arăta cît de ridicole sunt toate criticele în bine şi în rău ale d-lui Titu Liviu Maiorescu, eu propusei atunci un rămăşag, afirmînd, cu deplină certitudine, că nu este nici o galimatias pe faţa pămîntului în proză sau în versuri, pe care Convorbirile literare să nu se grăbească a o primi în sînul lor, cu singura condiţiune esenţială ca să nu cuprindă nimic românesc. Drept probă luai condeiul şi improvizai pe loc următoarea frivolitate rimată : EU ŞI EA (Din Gablitz) Ca o liră fără sunet, Ca un fulger fără tunet, Ca un rîu fără murmur, Ca o pasăre tăcută, Ca o casă, ce stă mută, Şi pustie împrejur — Astfel sunt şi eu, vai mie ! Formă fără melodie, Pur spectacol făr'idei... De cînd dînsa nu-i sub soare, Şi puterea-mi cîntătoare A pierit cu moartea ei. M. I. Ellias Observaţi bine că de la cea dintîi şi pînă la ultima literă, totul este vag, absurd, rece, mistificat, fără creieri şi fără inimă — o adunătură de silabe sonore. 416 417 Titlul Eu şi Ea ne face a rîde din capul locului. 1 Gablitz este un poet care n-a existat nicăieri şi 1 niciodată ; inventînd acest sunet nemţesc, eu avui | în vedere predilecţiunea Convorbirilor Literare f pentru tot ce se aduce de la Berlin. 1 Subscrierea M. /. Ellias este un nume evreiesc, I croit într-adins pentru a măguli simpatiile şi aspi-raţiunile izraelite ale d-lui Titu Liviu Maiorescu. Primul vers, Ca o liră fără sunet, este tot ce poate fi mai comic, prin echivocitatea de a desemna tot aşa de bine o harpă ca şi o monedă turcă falşă. Cele cinci versuri de la început, debutînd fiecare prin cîte un mare C, formează Cacofonia. Apoi, un fulger fără tunet, o formă fără melodie, o putere cintătoare, tot vorbe în vînt fără nici un înţeles. în fine un „vai mie !" era necesar pentru a complecta tipul sinagogic al acestei bufonade. Am cîştigat rămăşagul. Era de ajuns o fantasmagorie evreo-nemţească, un Gablitz în cap, un Ellias în coadă şi un înşir-te mărgărinte la mijloc, dar nici o idee, nici o simţire, nici o aspiraţiune românească, pentru ca Eu şi Ea să placă d-lui Titu Liviu Maiorescu. De îndată după întoarcerea-i din Bucureşti, unde devenise atît de celebru prin sfîşierea şcoalei naţionale de pe tribuna parlamentului, dumnealui a şi admis cu fericire galimatias Convorbirilor literare din 15 iulie. Mă cred acum dator a divulga rămăşagul, rugind toate ziarele române a-i da o publicitate cît de întinsă, fiind cea mai solidă măsură despre seriozitatea de criticism a d-lui Titu Liviu Maiorescu şi cea mai generoasă răzbunare pentru acei scrii- i tori români, filosofi, istorici, filologi, beletrişti pe care-i batjocoresc mereu Convorbirile literare. Mie unuia îmi pare bine că de cîte ori voi vrea să fiu poet pentru dl. Titu Liviu Maiorescu, nu-mi trebuie decît să subscriu evreieşte şi să zic că am tradus din nemţeşte. Iacă-vă Noua Direcţie !!! Hasdeu" * Vă puteţi închipui marele haz şi adînca impresie care a produs în public această farsă ; noi, cei de la „Junimea", am fost, cum se zice ordinar, opăriţi. Notiţa d-lui Hasdeu era o bătaie de joc acerbă în contra întregei activităţi a „Junimei" de cinci ani, şi mai cu seamă un atac direct d-lui Maiorescu', în contra căruia dl. Hasdeu şi şcoala sa îşi dirija atacul, confundînd Convorbirile şi „Junimea" cu acesta, considerînd atît „Junimea" cît şi Convorbirile ca opera d-lui Maiorescu, în tot cazul revista ca o cantitate neglijabilă, de care nici un voieşte să se ocupe ; principalul, singurul adversar era pentru Bucureşti dl. Maiorescu, şi farsa nu avusese alt scop decît a-1 micşora. t Dl. Hasdeu vorbind de poeţii — care după dl. Maiorescu formează Direcţia nouă — citează pe Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruzzi şi tutti quanti, adăogînd : risum teneatis în această farsă nostimă ilustrul academician se înşală din nou şi se înşală enorm asupra lui Eminescu, a cărui talent, nici prin gînd nu-i trecea ca să-1 aprecieze, pe care-1 punea alături cu tutti quanti, bătîndu-şi joc. Asemenea greşeli pot să facă oamenii cînd sunt pasionaţi. 419 Este drept că Eminescu nu-şâ dăduse pe atunci toată măsura talentului său. Cum am spus, cînd dl. Maiorescu scrie Direcţia nouă, Eminescu nu publicase în Convorbiri decît Venere şi Madona, Mortua est şi Epigonii, dar pentru un critic aceasta era destul. Şi totdeauna am recunoscut meritul d-lui Maiorescu de a fi fost izbit cel întîi de talentul lui Eminescu. In adevăr, citiţi cu atenţie Direcţia nouă, în-tr-însa veţi observa două stări sufleteşti ale criticului. Grăbit ca să formeze o şcoală şi să o dea drept exemplu, dl. Maiorescu întocmeşte în pripă dintre cei ce scriau la Convorbiri un fel de pleiadă, în cea mai mare parte de complezenţă. Complezenţa d-lui Maiorescu de a pune nume proprii printre modelele pe care le dă, purcede din două mobile : întîi, d-sa are nevoie de nume mai multe, şi alegerea este grea cînd n-ai de unde alege ; al doilea, spiritul de camaraderie, de relaţii literare, îl face să voiască a fi binevoitor cu colaboratorii Convorbirilor, de aceea exagerează meritele acestora. Aceasta este întîia stare sufletească a criticului. Pe deasupra sau dacă voiţi pe dedesubtul acestei stări, cînd e vorba de Alecsandri sau Eminescu, străbate o alta. Citeşti un mare sentiment de convingere la critic cînd vorbeşte de Vasile Alecsandri şi de Eminescu. Pe Alecsandri nu-1 critică, ci numai îl laudă ; Alecsandri avea o situaţie literară care excludea orice critică. Pe Eminescu, debutant, îl critică. Dar din critica pe care i-o face se vede sentimentul adînc al d-lui Maiorescu despre talentul real al lui Eminescu, căci după ce îşi face o mulţime de rezerve asupra formei neglijate, asupra comparaţiilor riscate, asupra ideilor chiar, dl. Maiorescu sfîrşeşte prin a zice de Eminescu : „dar în jine este un poet, poet în toată puterea cu-vîntului". Şi dacă a fost cineva, pe care dl. Maiorescu trebuia să-1 dea ca inaugurînd o nouă direcţie în poziţie, desigur că a fost Eminescu, asupra căruia dl. Hasdeu s-a înşelat cu desăvîrşire. Dar, oricum, farsa d-lui Hasdeu izbutise. Trebuie să adaug însă că procedeul nu fusese tocmai leal, el conţinea oarecare perfidie. Iată de ce : „Junimea" ţinea şedinţele ei, înce-pînd de prin luna octombrie şi pînă pe la vreo 15 iunie ; rar cînd aceste şedinţe se prelungeau pînă la 1 iulie. Pentru ce ? Pentru un lucru cunoscut : d-nii Maiorescu, Negruzzi, Pogor, Gane, acei la care se ţineau şedinţele, pe la 1 iulie plecau în străinătate, la băi ; natural că „Junimea" n-avea unde să se întrunească. Ei se întorceau pe la septembrie, şi numai după ce erau cu toţii în oraş, numai după aceea şedinţele reîncepeau. Convorbirile literare însă apăreau şi în timpul vacanţei. In vederea acestei perspective dl. Negruzzi îşi aduna material din timp, căci ducîndu-se toată lumea, Convorbirile rămîneau fără colaboratori, iar societatea „Junimea" nu mai putea să aibă nici o influenţă asupra celor ce se publică în va-canţie în Convorbiri, fiindcă ea nu se mai întrunea, rămînînd totul pe seama oficial a d-lui Negruzzi, în realitate a cîtorva membri care nu părăseau laşul în vacanţie. Mica perfidie a d-lui Hasdeu a consistat deci că a pîndit — ca să facă farsă — ocazia cînd ştia că fiind în preziua vacanţilor, „Junimea" chiar dacă 420 421 se ţinea, se ţinea cu un număr restrîns de mem- i bri, iar redacţia Convorbirilor era neglijată. 1 Perfidia, mai la urmă, în război e admisă, în- 1 dată ce reuşeşte. 1 Aşa că, primită pe la începutul lui iulie, citită 1 la^ „Junimea" în mod distras, Eu şi Ea a fost pu- 3 blicată. | Dar eu zic ceva mai mult. Dl. Hasdeu cu farsa sa I Eu şi Ea n-a biciuit numai Convorbirile literare f şi genul de poezie în favoare la acea revistă. Să j mă ierte poeţii, sau mai bine unii poeţi, dar eu cred că Eu şi Ea este o parodie a unui gen literar poetic întreg, gustat foarte mult de public, avînd i de reprezentanţi oameni care trec de poeţi şi de f multe ori de poeţi cu valoare. Să luaţi vă rog volumele celor mai iluştri poeţi ai veacului trecut şi al acestuia şi români şi străini şi citiţi cu atenţiune unele din capodoperile lor. \ Ei bine, veţi constata o mulţime de nonsensuri, o \ mulţime de comparaţii absurde şi idei imposibile, \ întocmai ca în Eu şi Ea a d-lui Hasdeu. ; Eu şi Ea n-are nimic de excepţional şi de ridicol • şi dacă cei de la Convorbiri ar fi voit să facă o | farsă analoagă celor de la Revista contimporană ţ de la Bucureşti, farsa ar fi reuşit tot atît de bine. I In adevăr, este un gen de poezie, genul liric, fi acela în care poetul îşi varsă durerea sa imensă J pentru pierderea iubitei sau cel puţin pentru des- I părţirea lui de ea. în acest gen poetul trebuie să | arate marea lui durere şi disperare şi să o arate în termeni sensibili şi în fraze zdrobitoare, căci altmintrelea efectul este mediocru. Ia să ne punem în ipoteza unui poet care voieşte a cînta acest sentiment dureros. Este un mijloc şi poetic şi în acelaş timp şi real, acela de a-ţi analiza 422 sentimentele, a arăta în mod modest ce deformare psihologică s-a făcut în tine prin dispariţia unei fiinţe iubite şi ce gol ţi-a lăsat în activitatea creierului tău. Toate aceste spuse în termeni sinceri şi juşti. Dar acest fel este foarte delicat, trebuie să ai multă putere de,analiză şi sensibilitate concentrată, pentru ca să nu cadă în banalitate sentimentul pe care voieşti să-1 exprimi şi durerea pe care voieşti s-o arăţi, fiind foarte obicinuite şi cunoscute. Poetul trebuie să evite banalitatea. Banalitatea fiind stînca periculoasă de care şe sparge barca sa, el, evitînd-o, forţamente cade în un alt pericol : voind să facă ceva nou, voind să dea simţirei sale forme neobicinuite şi izbitoare, el cade în enormităţi sufleteşti şi recurge la comparaţii, la metafore şi expresii, care dacă, cîteodată, ating sublimul, cele de mai multe ori înoată în plin ridicol. Asemenea compoziţii le găsim mai la toţi poeţii. Neverosimilităţile le admitem în mod convenţional şi intrînd în felul de a gîndi al poetului ne exta-ziem de unele lucruri care lovesc bunul simţ şi logica. Dacă aş avea vreme, aş putea să ilustrez această părere cu multe şi variate exemple în literatura noastră şi cea străină. Să luăm de exemplu pe Alecsandri. Desigur că din poeţii noştri, poetul cel mai logic şi mai de bun simţ, care s-a îmbarcat mai puţin în concepţii banalice şi care a întrebuinţat un limbagiu mai natural, este bardul de la Mirceşti. Sub poetul Alecsandri totdeauna vezi pe omul echilibrat, cu mintea sănătoasă, pe cînd în dosul poeziilor lui Bolintineanu şi Eminescu simţeşti oarecare deranjare de spirit. La Alecsandri n-ai să întîlneşti gali- 423 matiasuri de sens sau de fraze, pe cînd la Eminescu înoţi cîteodată în plină incoherenţă iar la Bolintineanu în plin nonsens. De ce această deosebire ? Lăsînd la o parte organizaţia respectivă a creierului, voi spune că bunului simţ al lui Alecsandri îi repugna genul de care vorbesc; sau dacă voiţi, Alecsandri n-are acel j fond de sensibilitate, nici puterea de a analiza mai 1 adînc lucrurile, mulţumindu-se cu pipăire la suprafaţă. ; Alecsandri însă are o poezie sentimentală, aş putea zice una singură, Steluţa, ea are istoria ei. Poetul iubea sau poate numai era prietenul sorei lui Constantin Negri, care moare prematur la Constantinopole. Poetul este afectat de această moarte, el caută a-şi exprima sentimentul în versuri. Ne închipuim pe Alecsandri punîndu-se la masa lui de lucru, hotărît să scrie ceva, în care durerea lui să apară în mod extraordinar şi măreţ. Şi atunci vedem un lucru curios ; Alecsandri, poetul logic cu expresii sobre şi juste, căzînd într-un fel de sentimentalism exagerat, exprimat într-un stil destrăbălat, cu expresii şi gîndiri riscate. Citiţi Steluţa şi veţi vedea singuri. E destul ca să citez strofa întîi : Tu care eşti perdută în neagra veşnicie Stea dulce şi iubită a sufletului meu ! Şi care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură şi eu. Ce înseamnă acest din urmă vers ? Prin rezona-mente multiple poţi ca să-i găseşti un sens, poetul voieşte ca să arate că atît era de absorbit de fiinţa ■;: pe care a pierdut-o, încît cînd ea trăia, el nu mai I făcea atenţie la nimic în lumea aceasta şi că în lume nu erau decît două persoane, el şi ea. Nu vedeţi o apropiere de Eu şi Ea a d-lui Hasdeu ? Dar versurile lui Alecsandri amintesc un alt vers al unui poet francez ilustru în acest gen şi pe care, probabil, Alecsandri 1-a avut în vedere. In adevăr, cine nu-şi aminteşte Lacul lui Lamartine, în care poetul plînge şi el pierderea iubitei sale şi în care găsim un vers umflat şi exagerat, cel puţin ca expresie dacă nu ca sentiment, frumosul vers admirat de critici : Un seul etre vous manque et tout est depeuple. Poezii pe tema exagerărilor sau a imposibilităţilor şi antitezelor, mai repet, găsim la toţi poeţii. Caute cineva să analizeze de exemplu poezia Mortua est a lui Eminescu, al cărei subiect este, cum vedeţi, acelaşi ca în Steluţa lui Alecsandri, ca în Lacul lui Lamartine, ca în Eu şi Ea a lui Gablitz. Ce ziceţi de această strofă : Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-şi cerne, Ca prăzi trecătoare a morţii eterne. Poetul îşi închipuie cerul ca o boltă. Foarte bine, aceasta era concepţia celor vechi asupra lumei ; în antichitate se credea de vulg că cerul este o boltă albastră ţintuită cu cuie strălucitoare. Prin urmare, unui poet modern i se permite ca să utilizeze asemenea credinţă. Dar ce sens are că bolta spărgîndu-se, lasă să cadă nimicul cu noaptea lui largă ? Dar să admitem că nimicul este neantul. Dar atunci ce caută 424 425 cerul negru cu lumile cerului ? Ea căutaţi să vă 1 daţi seama în mod logic de această îngrămădeală I de nonsensuri voite. 1 Din acest punct de vedere, ce este aşa de extra- 1 ordinar, de ridicol, ca un alt poet care şi el a pier- I dut pe iubita lui, pe care o iubea ca şi Alecsandri I pe a lui, în Steluţa, încît se credea că în lume nu f este decît El şi Ea, sau ca Lamartine, căruia i se pare că lumea a devenit pustie cînd lipseşte ea ; ca Eminescu, care-şi închipuie că cu moartea iubitei s-a spart bolta cerească şi a căzut nimicul peste lume iar lumile cerne au să dispară şi ele — ce e de mirare dar, repet, că acel alt poet analizîndu-şi starea lui sufletească după moartea iubitei să se compare : Ca o liră fără sunet Ca un fulger fără tunet, Ca un rîu fără murmur, Ca o pasăre tăcută, Ca o casă, ce stă mută Şi pustie împrejur Dar aveţi să spuneţi că o liră fără sunet, un fulger fără tunet, un rîu fără murmur, sunt nonsensuri. Sunt şi nu prea. Se poate foarte bine un fulger fără tunet, dacă fulgerul este în depărtare ; se poate metaforic o liră fără sunet. Dar ce nu se poate în literatură şi, mai cu seamă, în poezie ? Cînd Eminescu în Epigonii zice : Simţiri reci, harpe zdrobite oare nu este Un nonsens a spune simţiri reci ? Prin urmare, vedeţi că farsa d-lui Hasdeu era mai la urmă o poezie ca multe altele şi alt nimic. 426 â Efectul farsei însă a fost imens. Gazetele din Transilvania au reprodus păcăleala cu o vie mulţumire, Convorbirile literare şi dl. Maiorescu care lovise în atîtea susceptibilităţi literare erau la rîndul lor pe seletă. Dl. Maiorescu, pus direct în cauză, crede de cuviinţă să răspundă. în numărul următor al Convorbirilor d-sa începe prin a reproduce articolul d-lui Hasdeu şi apoi adaugă următoarea notiţă : „în faţa acestui articol am onoare a vă ruga să publicaţi şi pentru persoana mea o declarare, făcută deja în primii numeri ai Convorbirilor literare (15 iunie 1867). Nici societatea „Junimea" în genere, nici subscrisul în special, nu au nici un amestec la redacţia Convorbirilor. Atît meritul cît şi responsabilitatea acestei întreprinderi privesc exclusiv pe dl. Iacob Negruzzi. Participarea mea la Convorbiri se mărgineşte la articolele subsemnate de mine, pentru a căror publicare această revistă mi-a făcut onoarea de a-mi deschide coloanele sale. îndeosebi nu am avut nici o ştiinţă (şi nu eram chemat a o avea) despre poezia menţionată mai sus, şi în timpul cînd s-a primit şi cînd s-a publicat în Convorbiri eram absent din Iaşi. Nu se poate dar argumenta, de la publicarea acelei poezii străine într-o foaie a cărei redacţie nu mă priveşte, în contra criticelor mele «în bine şi în rău» şi, prin urmare, cred că dl. Hasdeu, împreună cu scriitorii români la cari face aluzie, «filosofi, istorici, filologi, beletrişti» sunt cu mult prea modeşti, cînd văd în această procedare «cea mai solidă măsură» în contra-mi. Asemenea nu mă îndoiesc că dacă în materie literară şi ştiinţi- 427 fică, poate fi vorba de răzbunare, aceşti bărbaţi eminenţi vor găsi o «răzbunare mai generoasă» şi deocamdată mai cuminte. Primiţi, etc. Titu Maiorescu" Perfect, dar farsa rămînea tot farsă ; nu cu | explicaţii şi cu argumentări se răspunde la o farsă; la o farsă se răspunde prin o alta sau printr-o mică notiţă zeflemistă în care să se întoarcă în ridicol scopul urmărit de păcălitor. Dl. Maiorescu însă răspunde serios şi în acel limbagiu moderat, pe care îl întrebuinţează cu atît mai într-adins cu cît adversarii sunt mai batjocoritori. In fond, tot ce spune dl. Maiorescu este strict exact; in formă, oficial. în adevăr, Convorbirile nu erau organul creat pentru a fi la dispoziţia „Junimei", dl. Maiorescu nu făcea parte din redacţia Convorbirilor, redactorul responsabil al acestei reviste era dl. Iacob Negruzzi. încă o dată, strict aşa era, dar oare în bună credinţă lucrul se mărginea numai la atîta ? Cum ? Convorbirile literare erau pentru „Junimea", cum ar fi fost Revista contimporană pentru X sau Y ? Dl. Maiorescu nu era nimic pentru Convorbiri ? Şi influenţa sa în acea revistă se mărginea numai pentru ca dl. Iacob Negruzzi să-i facă onoarea a-i deschide coloanele revistei sale ? Publicaţiile din Convorbiri erau ele străine şi de „Junimea" şi chiar de dl. Maiorescu, pînă într-atîta încît într-o asemenea împrejurare să se degajeze de orice responsabilitate, aruncînd-o exclusiv şi întreagă numai pe dl. Negruzzi ? Cînd dl. Maiorescu, prin scrisoarea sa, ca răs-puns farsei d-lui Hasdeu, Eu şi Ea, se leapădă de | Convorbiri literare, arată un egoism regretabil. De altmintrelea, aceasta a fost în acele momente sentimentul de lepădare generală : toţi membrii, de la cel mai mic, făcură ca dl. Maiorescu, aruncară toată vina pe Convorbiri şi în special pe Miron Pompiliu, fără să voiască măcar să-şi amintească că poezia Eu şi Ea fusese citită la „Junimea", şi dacă nu fusese aprobată formal, nu fusese nici dezaprobată, aşa că bietul Miron Pompiliu se crezuse în drept să o dea publicităţei. Mi-aduc aminte cit eram noi de ruşinaţi de farsa ce ne făcuse dl. Hasdeu. în localitate, unde după cum am spus, „Junimea" şi Convorbirile aveau mulţi duşmani, toată lumea jubila. Vreo cîteva zile nu ne aventuram prin locuri unde puteam întîlni adversari. Trecînd într-o zi pe strada mare, iată că dau peste cîţiva fracţionişti. Cum mă văzură de departe, începură a rîde, apoi îmi ziseră : — Aşa că a păţit-o Maiorescu al d-voastră cu Direcţia nouă, cu „Junimea" şi cu Convorbirile ! în zadar am căutat ca să arăt că dl. Maiorescu n-avea nimic ce căuta în această farsă şi că cel mult Convorbirile pot fi puse în chestie. Fracţioniştii făcură şi mai mult haz de rezoa-nele ce dădeam şi nici nu Voiau să admită ideea că poezia s-a publicat fără ştirea d-lui Maiorescu. — Suntem pozitiv informaţi de un membru de la „Junimea" că însuşi dl. Maiorescu a adus-o, el a citit-o şi a găsit-o sublimă. — Cine v-a spus asta, spuneţi-mi numele lui ? — Asta nu se poate, căci nu voim — replicară în cor — ca să expunem pe bietul om la răzbunarea d-lui Maiorescu, căci cine nu ştie cît de vindicativ este acest om. 428 429 * Eram ruşinaţi şi umiliţi, aceasta e pozitiv. O dovadă am găsit şi astăzi de starea mea sufletească de atunci. Răsfoind colecţia mea de Convorbiri, am constatat că ultima pagină din numărul cel cu farsa este ruptă ; pe acea pagină figurase poezia Eu şi Ea. Numai după sumarul din capul numărului am putut găsi urma unde această poezie este publicată. Şi, lucru curios, la mai toate colecţiile vechilor junimişti se constată această suprimare. Ba ceva mai mult, în tabla anuală de materii pe anul al V-lea, în zadar caută cineva şi astăzi la rubrica „poezii": Eu şi Ea de Gablitz, căci nu o găseşte. Astăzi însă, văd că asemenea mutilări şi suprimări, pornite dintr-un sentiment de ruşine, a trebuit o dată mai mult să înveselească pe dl. Hasdeu şi cel mai bun lucru ar fi fost ca dl. Negruzzi să puie în tabla de materii şi poezia lui Gablitz, Eu şi Ea, cel puţin asta ar fi echivalat cu „faire bonne mine ă mauvais jeu". Făcea bine dl. Maiorescu cînd se lepăda cu totul de Convorbiri ? Şi era exact cînd d-sa declara că : „Nici societatea „Junimea" în genere, nici subscrisul în special, nu au nici un amestec la redacţia Convorbirilor" — adăugind că „participarea sa la Convorbiri" se reduce la articolele subsemnate ? Ia să vedem. Convorbirile literare erau organul recunoscut al societăţei „Junimea", erau alimentate aproape în întregime de pana membrilor „Junimei", foarte puţini colaboratori străini aveau. Să iau, de exemplu, anul al V-lea, la întâmplare. Numărid 1 conţine : Fata de birău, comedie de Slavici, membru al „Junimei" ; Observări critice asupra gramaticei de Vasile Burlă, membru al „Junimei" ; Mortua est de Eminescu, idem. Numărul 2 : acelaşi, plus o poezie de d-ra Ma-tilda Cugler, membra corespondentă a „Junimei". Zic membră corespondentă, fiindcă d-ra Cugler, ca orice alte doamne, nu era primită la şedinţele societăţei „Junimea" din Iaşi. Numai tîrziu, după ce „Junimea" se strămută la Bucureşti, numai acolo se făcu inovaţia ca şi doamnele să fie admise. Această inovaţie a distrus caracterul vechei „Junimi", spre marea indignare a d-lui Pogor. în adevăr, o şedinţă de „Junimea" cu doamne nu mai semăna de loc cu vechile, veselele şi spiritualele şedinţi de la Iaşi, unde fiecare îşi dădea curs vervei fără nici o jenă şi unde un cuvînt sărat putea să zugrăvească o situaţie întreagă literară sau să constituie o întreagă critică a unei opere. Numărul 3 : Vidra şi Simon, legendă de Bodnărescu, membru din „Junimea" ; Martira inimei, critică de Vârgolici, membru al „Junimei", Armonii intime de Iacob Negruzzi ; poezii de Sche-letti, membru al „Junimei". Numărul 4 : Zoia Zuirvan, nuvelă de Florantin, membru al „Junimei" ; O palmă la bal mascat, de Bengescu, membru al „Junimei" etc, etc. Şi aşa mai departe. Prin urmare, legătura dintre Convorbiri şi „Junimea" era absolut intimă. Mai mult, Convorbirile la început nu se puteau susţine prin ele înseşi, 430 31 — Amintiri dela „Junimea din Iaşi" voi I. 431 membrii „Junimei" cei cu dare de mînă cotizau ca să acopere deficitul. Iată deci o legătură şi materială între „Junimea" şi Convorbiri. Dar dacă ar fi fost numai atîta ! Mai toate bucăţile care se publicau în Convorbiri erau citite la „Junimea", iar studiile lungi şi fastidioase, cum erau cercetările limbistice, dacă nu se citeau toate în întregul, dar desigur se citea începutul, pentru ca „Junimea" să-şi facă o idee de modul cum autorul înţelege a trata o chestie. Este drept că în Convorbiri se publicau cîteodată şi unele lucrări cari nu fusese citite în „Junimea", aceste însă erau foarte puţin numeroase ; pentru timpul cît am stat la „Junimea" aş putea să le număr pe degete. Este drept, de asemenea, că dl. Negruzzi publica cîteodată chiar lucrări refuzate de „Junimea", dar şi aceste într-un număr neînsemnat. Şi dovadă că „Junimea" avea ea în definitiv direcţia generală a Convorbirilor este, cînd dl. Iacob Negruzzi venea seara la şedinţă era primit cu strigăte şi dezaprobări de membrii marcanţi ai „Junimei" care îi reproşau pentru ce publică toate prostiile. La care dl. Negruzzi răspundea, adresîndu-se mai cu seamă d-lui Pogor : — Tu nu ştii să faci altceva decît să cîrteşti; tu n-ai dreptul să vorbeşti, căci dacă la un an o dată traduci o poezie... O discuţie pe această temă foarte înflăcărată se încingea, iar dl. Pogor în lipsă de alte argumente, ajungea la lucruri cam absurde, cînd îi zicea d-lui Negruzzi : — Dacă n-ai lucrări bune atunci închide Convorbirile, în tot cazul scoate un număr la o lună 432 sau două, iar nu-mi da la fiecare 15 zile drept literatură, hîrtie înegrită. Dl. Negruzzi la acestea dădea din umere şi zicea cu dispreţ, adresîndu-se la noi : — Cu Pogor nu se poate discuta. Ceva mai mult. Dacă studiile sau alte lucrări de natura aceasta nu se prea citeau, poeziile care se publicau în Convorbiri, mai toate erau citite la „Junimea". Seara cînd venea dl. Negruzzi, şedinţa începea cu această parte. După ce d-sa îşi descărca carul cu minciunile, scotea din buzunar corespondenţa revistei pe care o citea, iar „Junimea" hotăra ce să se publice şi ce nu — bine înţeles că aceasta nu obliga numaidecît pe dl. Negruzzi, dar moralmente desigur că-1 obliga. încă ceva. Vădit că Convorbirile aveau o direcţie, fie în cercetări cu caracter deosebit, fie în poezie. Această revistă îşi avea estetica ei, nu se publicau decît poezii scrise în genul şi în felul esteticei revistei. Citiţi Convorbirile din cei dintîi ani şi veţi vedea că nu e disonanţă din punct de vedere estetic al lucrărilor poetice publicate. O dovadă este chiar farsa d-lui Hasdeu ; dacă acest bărbat plin de spirit ar fi voit ca să facă o farsă Convorbirilor trimiţînd o poezie scrisă în genul lui Gheorghe Sion sau a lui Tăutu, desigur că nici chiar Miron Pompiliu nu ar fi publicat-o, pentru că toţi membrii „Junimei" de la mare pînă la mic, aveau o concepţie precisă asupra ceea ce este poezie şi înlăturau de la prima citire orice producţie poetică care ar fi lovit în acea concepţie. La „Junimea" erau în favoare poeziile în felul lui Eu şi Ea de Gablitz şi în aceasta a consistat fineţa farsei d-lui Hasdeu. 433 Fiind aşa, este întrebarea : Acea concepţie a poeziei de care vorbesc, acele regule estetice ale „Junimei", cine le propagase, cine le stabilise, cine le cristalizase în articole sobre de cuvinte şi pline de miez ? Dl. Maiorescu. Apoi cînd redacţia Convorbirilor — admiţînd că ea era independentă — adoptase ca normă de critică teoriile estetice ale d-lui Maiorescu, era oare generos şi drept din partea d-sale ca cu ocazia unei păcălituri să-şi degajeze orice răspundere de Convorbiri şi să arunce meritul cît şi responsabilitatea (în acest caz nu era vorba de merit) numai asupra d-lui Negruzzi ? Iată de ce răspunsul d-lui Maiorescu nu a satisfăcut pe nimeni. N-a putut satisface Convorbirile, de care dl. Maiorescu se lepăda aşa de uşor. N-a putut satisface pe duşmanii săi personali, căci aceia ştiau, ca şi mine şi ca oricine, strînsa legătură dintre dl. Maiorescu şi „Junimea", dl. Maiorescu şi Convorbirile literare. Un singur lucru este drept şi fără replică în răspunsul d-lui Maiorescu, acela că d-sa nu era în oraş şi nu participase la „Junimea", nici n-avu-sese cunoştinţă de poezia Eu şi Ea. Acest lucru ar fi fost suficient pentru toţi oamenii de bună cre-'riinţă, şi dl. Maiorescu putea, după cum a şi făcut, să stabilească faptul material al lipsei sale din Iaşi. Făcînd aşa, d-sa îşi degaja răspunderea fără să o arunce pe spatele altuia şi n-am fi văzut de-clarîndu-se un lucru greu de crezut, un lucru chiar penibil, acela că între dl. Maiorescu şi Convorbiri nu exista nici o legătură. 434 XV TOT DIRECŢIA NOUA In timpul acesta dl. Maiorescu continuă în linişte publicarea lucrărei sale Direcţia nouă. Desigur că, cu toate încriminările care a stîrnit, şi această lucrare a d-lui Maiorescu a avut asupra spiritului din ţară un efect salutar. Asupra mea desigur că a avut acest efect, după cum voi. arăta îndată, vorbind de prima mea scriere. Dl. Maiorescu de la poeţi în Direcţia sa nouă trece la prozatori. Aici era mai greu, căci Convorbirile literare nu pusese în evidenţă decît debutanţi şi e greu ca cu debutanţi să poţi pretinde a forma o şcoală- In genere, o şcoală literară totdeauna nu se desenează decît după ce cei care o indică sunt în maturitatea talentului lor ; orice începuturi, fie cît de fericite, pot da indicaţiuni, dar nu pot determina ceva hotărît, şi şcoala aşa ceva însemnează. In privinţa Direcţiei nouă a poeziei, dl. Maiorescu avusese un om de mîna întîi, cu totul de mîna întîi, pe Vasile Alecsandri ; putea, prin urmare, ca să pună în jurul său pe Eminescu şi Bodnărescu şi să-i boteze cu numele de Direcţia nouă. Dar la proză ? Aici, o mai repet, era mai greu. Ca prozatori în genul literar propriu-zis Convorbirile n-aveau decît pe dl. Iacob Negruzzi şi pe dl. Nicu Gane, dacă exceptez pe abundentul Bodnărescu, care fusese clasat deja printre poeţi. Ba mai era încă unul, era dl. Slavici, care pe lîngă studiul său asupra maghiarilor, publicase cîteva 435 poveşti populare şi o nuvelă sau două. Ca scriitori în diferite genuri era dl. A. Xenopol, desigur cel mai important, Burlă, Vârgolici etc. Cu aceştia dl. Maiorescu nu putea să se prezinte în noua sa direcţie, numai cu ei, căci fiecare şi-ar fi pus întrebarea : Cum ? Adică pînă la d-nii de mai sus România nu produsese nimic în proză ? Acest lucru îl simţeşte autorul, de aceea, în Direcţia nouă, proza începe cu trei autori care n-aveau nimic de comun cu Convorbirile, dar pe care nu putea să-i treacă cu vederea, anume : Odobescu, Strat şi Marţian. Alegerea era nimerită şi dreaptă ; desigur că Odobescu a fost cel mai bun scriitor din generaţia de înainte de 1860, dacă exceptez pe Bălcescu. înainte de toate el era om de gust în tot ce făcea şi scria. Cînd am început a mă ocupa cu chestii de literatură şi de ştiinţă şi am vrut să cunosc ce se scrisese în româneşte în această privinţă, mi-am procurat imediat Revista română a lui Odobescu pe toţi anii, mi se pare cinci ani. Ei bine, am fost foarte plăcut surprins de tonul deosebit, felul ales şi elegant, precum şi de oarecare profunditate relativă de gîndire ce am găsit în acea revistă, desigur cea mai bună ce apăruse înainte de Convorbirile literare, măcar că genul literar nu era specialitatea acelei reviste. Nu aceeaşi impresie am putut avea citind Analele statistice în care se distinsese Marţian. Nimic deosebit nu izbeşte în citirea lucrărei lui Marţian, nici o chestie economică nu se vede puternic tratată, nici vederi mai deosebite. Nu înţeleg nici acuma pentru ce dl. Maiorescu îi aminteşte numele, numindu-1 neuitatul Dion. 436 Marţian, fără ca de altmintrelea să insiste asupra lucrărei aceluia. înţeleg foarte bine pentru ce îl pune pe Strat în Direcţia nouă; Strat aparţinea „Junimei". Strat publicase o economie politică foarte elementară, un rezumat al principiilor de economie politică de pe vremea aceea, nimic extraordinar. A, ne zice însă dl. Maiorescu, acel tratat de economie politică, ca toate tratatele, era o introducere, şi în acea introducere se poate vedea spiritul Direcţiei noi. Nu mai am lucrarea lui Strat şi mi-aduc aminte în mod foarte vag de acea introducere ; n-aş putea prin urmare spune nimic pozitiv, dar mai că aş paria că nu era mare lucru de dînsa. Strat însă făcea politică şi făcea politică junimistă ; a fost ministru de finanţe în guvernul lui Lascar Catargi, luptător alăturea cu d-nii Carp, Maiorescu şi ceilalţi, toate aceste explică cu prisosinţă pentru ce figurează în Direcţia nouă. Dl. Maiorescu era prea fin şi pătrunzător pentru ca punînd înainte în proză numile de mai sus, să cadă în exageraţiune ; criticul fin şi dificil nu putea ca să distribuiască elogii fără rezervă unor scriitori, care erau încă la începutul carierei lor. Pe urmă este drept ca să spun că ceea ce criticase cu privire la trecut nu fusese lipsa de talent şi de cunoştinţe a lucrătorilor în ogorul naţional, ci patriotismul umflat şi lipsa de bună credinţa. Prin urmare, dl. Maiorescu cînd vine la proză nu recomandă pe d-nii Marţian, Strat, Slavici, Xenopol, Burlă, Vârgolici, Iacob Negruzzi ca scriitori de talent, ci ca oameni care au cunoştinţă de ceea ce scriu, însufleţiţi de lealitate şi sinceritate. Şi din acest punct de vedere autorul avea dreptate, căci dacă dl. Maiorescu prin criticele sale a 437 1 * căutat să tindă la un rezultat, pe care 1-a obţinut în cea mai mare parte, a fost acela că a biciuit unde a văzut rea credinţă sau falşul patriotism, aprobînd tot ce pornea dintr-un spirit sincer şi dintr-o lucrare conştiincioasă. Am spus mai sus că dl. Maiorescu a avut în această privinţă o mare influenţă asupra mea. Nu ştiu în ce direcţie m-aş fi îndreptat, dacă n-aş fi fost călăuzit de lucrările sale. Ia să analizez puţin acest lucru. Să-mi închi-puiesc că eu n-aş fi fost la Iaşi, în acest centru în care „Junimea" domina, şi că mi-aş fi făcut studiile în Bucureşti. Prin aplicaţiunea naturei mele la studii, cercetări şi analize, desigur că aş fi căutat să mă lipesc pe. lîngă vreun om cu vază ştiinţifică sau să particip la una din societăţile literare şi ştiinţifice care existau la Bucureşti. în asemenea condiţie, aş fi scris eu, în spiritul pe care-1 voi arăta, studiul asupra atîrnărei sau neatîrnărei românilor în diferite secole ? Aş fi făcut critica Istoriei critice a d-lui Hasdeu, din acel punct de vedere din care am făcut-o ? Iată o chestie la care e foarte greu să răspund. Prin natura spiritului meu este drept că urăsc exageraţiunile, umflăturile naţionaliste precum şi falsificările istorice ; dar ştiu eu ce ar fi putut să se întîmple şi cu mine dacă aş fi trăit într-o atmosferă în care asemenea lucruri erau obicinuite ? Trebuie însă să fiu sincer, nu spre lauda mea ci a lucrurilor cum au fost. începusem a mă ocupa cu tot felul de studii, după cum am arătat în partea întîia a acestor amintiri, încă din liceu, în tot cazul, îndată ce am intrat în universitate. Vreo doi-trei ani am fost mai mult adversarul mişcărei de la Convorbirile literare decît partizanul, şi am spus de ce : din cauze mai mult politice, nu simpatizam cu politica junimistă. Am trăit aceşti ani în atmosfera liberală — fracţionistă —, în acea şcoală a lui Bărnuţiu, a lui Cipariu, sau mai bine în şcoala naţionalistă, care era absolut dominantă, şi Îcu toate acestea n-am fost serios atras de asemenea şcoală, nici nu mi-am pierdut libertatea mea de | judecată, după cum voi arăta îndată. ] Ba ceva mai mult, faptul că deşi nu simţeam ] simpatie pentru „Junimea" m-am dus la ea, dove-■| deşte că era o afinitate naturală între felul meu ! de a lucra şi înţelege, cu acela al „Junimei", pe | care dl. Maiorescu îl propaga în diferitele sale j lucrări. SFÎRŞITUL VOLUMULUI I 438 CUPRINS Prefaţă............. V Tabel cronologic.........XXXI Notă asupra ediţiei........XLVII AMINTIRI DE LA „JUNIMEA" PARTEA I I............... 5 Prima mea scriere critică........ 5 II............... 15 III............... 27 A doua mea scriere critică....... 28 A treia scriere. O satiră în versuri..... 34 IV............... 37 V............... 46 A patra critică a mea contra Convorbirilor ... 49 VI............... 54 VII. Cum am intrat la „Junimea"..... 65 a) O societate istorică....., . 57 ' b) Apropierea începe...... 59 441 La „Junimea"........... 63 VIII.............. 71 IX............... 79 Alecsandri la „Junimea"........ 81 X............... 90 Sărmanul Dionis.......... 93 XI. Colaborarea mea la Convorbirile literare • • 101 XII............... 108 Dl. Maiorescu se desemnează pentru Ministerul de Instrucţie Publică......... 115 XIII.............. 118 Semne de luptă între Iaşi şi Bucureşti..... 124 XIV.............. 127 D-nii Paicu şi Gr, Buicliu....... 128 Traducerile mele din Petrarca....., 130 O discuţie asupra alegerei de subiect pentru prelegeri populare........... 134 XV............., . 139 Debutul meu de conferenţiar....... 143 Corespondenţa Convorbirilor....... 158 Mici tradiţii............ 159 XVI............... 162 Bine hrănitul Caragiani ........ 163 Pudicul Naum........... 164 Creangă............. 160 Prietenia între Creangă şi Eminescu..... 169 Dl. Carp la „Junimea"........ 172 DI. Theodor Rosetti. Origina primului d-sale ministeriat ............. 178 442 XVII. O privire generală 181 Alexandru Lambrior la „Junimea"..... 183 Tot apropo de Lambrior. Filologia şi limba română la „Junimea"........... 186 Şcoala transilvăneană etimologică. Dicţionarul Academiei. Ortografia Ministerului de Instrucţie ........... 190 Fonetiştii. — A. Pumnul...... 193 întîia scriere a lui Lambrior. Continuare cu filologia la „Junimea".......... 195 XVIII. Aniversările „Junimei"...... 212 Banchetul............220 La masă........ .... 227 O caracteristică a „Junimei"....... 239 XIX. „Junimea", cînd dl. Maiorescu ajunge ministru 242 XX............... 246 XXI. Chestii de metafizică....... 268 XXII. Poveşti şi poezii populare ..... 273 XXIII. Politica la „Junimea"...... 285 Politică deghizată. Dosarul „Junimei" .... 292 PARTEA A II-A I............... 303 II............... 312 IU............... 317 IV............... 324 V. Apariţia Convorbirilor literare..... 329 VI. începuturi de luptă........ 336 VII. Cîntecile comice şi şansonete..... 358 443 VIII. Credinţele politice ale „Junimei" .... 362 IX. Eminescu şi Veronica Miele...... 372 X. Petru Grigoriu.......... 380 XI. Mici înţepături......... 390 XII. Lupta între Iaşi şi Bucureşti începe a se afirma 401 XIII. Dl. Hasdeu se păcăleşte singur..... 406 XIV. Direcţia nouă şi întîia farsă a d-lui Hasdeu 410 XV. Tot Direcţia nouă........ 435 Lector : CORNELIU SIMIONESCU Tehnoredactor : POMPILIU STATNAI Apărut 1971. Hîrtie ziar de 50 g/m1. Format 700X920/32. Coli ed. 20,59. Coli tipar 15,5. A. nr. 1530/2971. C.Z. pentru bibliotecile mart şi mici 859—84. Tiparul executat sub comanda nr. 10 425 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. I, Bucureşti — R.S.B.