G.; PHNU
AMINTIRI
DELA „JUNIMEA
DIN IAŞI
BQCOREŞTI
EDITCIRfl SOCIETAT,, ANOH^E PE HCŢIUMI „ADEVERGL
1908
AMINTIRI DELA „JUNIMEA1
tc
DIN IAŞI
PARTEA r'^to^/
Prima mea scriere critică
i
La fiecare banchet de aniversare a înfiintărei societătei Junimea, domnul Iacob Negruţi avea specialitatea ca să stabilească în mod exact data întemeerei Junimei şi totuşi curs de vre'o 14 ani nu a reuşit complect sa o stabilească! De ce? Fiindcă îndată ce oratorul — bine înţeles într'un discurs umoristic— determina o dată oarecare, o droaie de întrerupători, vociferând, îi aruncau cele mai energice desmintiri. Oratorul obosit şi dominat de un tumult asurzitor, era nevoit să se aşeze şi să renunţe la restul cuvîntărei.
Atunci, ca un mijloc de conciliare, se scula domnul Vasile Pogor şi striga: „Domnilor nu vă mai certaţi degiaba de la data înfiintărei societătei noastre, căci părerile sunt aşa de împărţite încît pentru o societate atât de disciplinată ca a noastră (la cuvîntul disciplinat, un ura! colosal eşea din pepturile tuturor) acest lucru este mărul de discordie; de aceea eu propun să votaţi următoarea dată asupra căreia cred că avemi să convenim cu toţi.... Să convenim, domnilor, că originile Junimei se perd în noaptea timpurilor...
In toţi anii această propunere era aclamată şi consacrată.
Soluţiunea însă nu mulţumea pe toţi. Domnul Iacob Negruţi, cel maî recalcitrant, protesta An
2
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
3
petto şi urma cu investigaţiunile mai departe,— aşa că, în cursul acelor mulţi ani, a ajuns la oarecari descoperiri destul de însemnate asupra originei Junimei, însă nu de tot complecte.
Aşa, domnul Negruţi a stabilit deocamdată anul înfiintărei: acela de 1863. A ajuns domnia-sa de-asemena să stabilească şi luna, luna Februarie— mi-se pare; a ajuns să stabilească şi locul unde s'a zămislit ideea, anume în dreptul unui fanar de lîngă poarta bisericei Trei-Sfetitelor. Ga să se stabilească acest fanar, contraversa a durat mai mulţi ani. Domnul Maiorescu pretindea că eşind din curtea şcoalei normale, unde era director, împreună cu domnul Pogor, într'o seară, s'au oprit amîndoi în dreptul fanarului amintit şi acolo le-a venit ideea înfiintărei unei societăţi; domnul Pogor însă pretindea că a mers împreună cu domnul Maiorescu până la un alt fanar, acel din dreptul bisericei catolice şi că acolo le-a venit geniala idee. După multe apeluri la memorie şi după lungi discuţii, domnul Pogor a sfîrşit prin a se ralia la părerea domnului Maiorescu.
Prin urmare anul, luna şi fanarul erau determinate. Asupra însă a zilei acestei memorabile date, societatea Junimea n'a putut să se învoiască niciodată, ea era împărţită în două tabere, absolut ireconciliabile. Una pretindea, expresia de astăzi, că fericitul eveniment—a avut loc într'o Mercuri, cealaltă, într'o Vineri. Unii se intitulau Mercurişti, ceilalaţi Venerişti, Vă puteţi închipui la câte glume şi jocuri de cuvinte dedeau loc a-ceste două denumiri.
Şi în urma multor şi multor discuţii furtunoase, tot părerea domnului Vasile Pogor fu găsită mai bună, că de vreme ce societăţei Junimea nu i-se putea determina ziua de naştere, a-tunci e mai preferabil ca să se declare că originele ei se perd în noaptea timpurilor!...
Acestea le-am aflat eu 8upă ce am intrat la Junimea, prin anul!872. Am susţinut şi eu una
Ş. din aceste parerei, măcar că nu aveam—intrat târziu—nici un element sigur de discuţie...
i *
'i ¦ * *
Drept vorbind, amintirile mele personale nu j       pot să se ridice dincolo de 1872, prin urmare ar trebui să încep cu memorarea lor de la această dată. Ar fi o lacună, j De altmintrelea, crescut în şcoalele de la Iaşi,
\ Junimea nu'mi era necunoscută, aşa că îmi a-martesc de ea încă de cînd eram copil. Aşa, că cu suvenirurile mele personale şi cu faptele pe care mi le-am explicat pe urmă, voiu putea reconstitui trecutul.
Eram de 13 ani, în clasa a treia a liceului, când am auzit şi am cetit pe mici afişuri, că: în sala Băncei României din strada Goliei—astăzi casele lui Weisengrun—un tânăr învăţat, nou sosit, Tit j. ..     Liviu Maiorescu, va ţinea o serie de prelecţiuni *V    populare. Nu'mi aduc aminte bine dacă domnul * j     Maiorescu era tot director la şcoala normală sau dacă devenise directorul liceului, căci l'am avut după acea cîţiva ani director.
Ga băiet curios şi studios, în fiecare Duminică la orele 2 eram în sala Băncei, într'un colţişor. Mi-aduc aminte de d-nul Maiorescu: acelaş de astăzi, se înţelege tânăr; aceiaş dicţiune elegantă şi rece; aceleaşi maniere corecte; aceiaş sobrie-•   tate de gest. Cele două sau trei prelecţiuni n'au făcut impresii asupra mea: era vorba de familia în stat şi în societate, educaţia pe baze ştiinţifice, ^ •    etc, lucruri cari nu-mi vorbeau prea mult. Când Q      însă domnul Maiorescu a început a trata ches-j      tiuni de estetică, frumosul, sublimul şi plăcutul, literatura clasică  şi romantică,   talent şi geniu, etc, aceste lucruri mi-au deşteptat un mare in-* teres, iar publicul ca şi mine a început a umplea sala.
De şi prelecţiunile aceste erau numite populare, ele n'aveau nimic popular, nici ca subiect, |      nici ca expunere, nici ca public. Ele erau frec-
4 G. PANU
ventate de tot ce societatea ieşană avea mai ales şi mai distins; jumătatea sălei era ocupată de damele cele mai elegante, restul din personagiile principale; prinţul bezedea Grigore Sturza se aşeza în faţa oratorului, stând foarte des în picioare. Oratorul de multe ori se dedea când trata chestii de pshichologie, la demonstraţii foarte subtile; de multe ori un sfert de oră nu prea pricepeam ce voeşte să spună. Ca public, pe lângă cel arătat mai sus, restul era format din profesori, preoţi, elevi de la universitate şi de la liceu.
Şi fiindcă vorbesc de prelecţiuni, să spun ceva despre ceremonialul, pe care Ta introdus domnul Maiorescu în asemenea conferinţi şi care a rămas şi după ce conferinţele au fost strămutate în sala universităţei—şi au rămas şi până astăzi în uz.
Domnul Maiorescu venea îmbrăcat în mare gală. Nu sosea de cât cu două-trei minute înainte de ora fixată; venind, căuta ca publicul să nu'l vadă, sau cât de puţin să-1 vadă; la scară sărea iute din trăsură — care în genere era cu coşul ridicat, — se furişa incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un moment dat — ora fix 2 — un servitor deschidea brusc amândouă canaturile uşei, iar oratorul îşi făcea subit intrarea. Conferinţa începea cu cuvintele: ,,Onorat auditor".
Acest procedeu personal al domnului Maiorescu a devenit, cum am spus, mai târziu, nu numai un uz, dar chiar o dogmă, — dogmă care a dat loc la mari discuţii iubitorilor de inova,ţiuni, dar dogma a rezistat la toate atacurile.
Aşa, de multe ori, unii îndrăzneţi au cercat să înlocuiască fracul prin redingotă; această pretenţie a fost considerată ca sediţioasă; iar dacă vreun încăpăţânat ar fi încercat să pună în practică a-ceastă reformă radicală, ar fi găsit înaintea sa, în momentul intrărei în sală, zece mâni junimiste, care Far fi împins înapoi.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 5
Nu se glumeşte cu asemenea lucruri.
Mari discuţii au înveninat spiritul Junimei a-propo de dogma, care consista ca oratorul să rămână invizibil, în tot cazul să nu se pună în contact cu publicul până în momentul conferinţei. Unii zeflemişti — printre care eram şi eu, dar asta mult mai târziu — susţineau că apariţiunea bruscă a oratorului în sală ca un Deus ex machina, era cam burlească, în tot cazul prea teatrală; că şederea oratorului într'o cameră izolată până la sosirea exactă a minutei, când conferinţa trebuia să înceapă, n'avea nici un sens; în tot cazul semăna cu un fel de preveghere de arme a cavalerilor din evul mediu; că furişarea oratorului prin culuare obscure şi nu tocmai igienice, avea ceva ridicol în ea.
Toate aceste obiecţiuni însă, nici nu erau băgate în seamă; nimic din formularul-dogmă nu I    trebuia să se ştirbeze.
I       Ba chiar odată a avut loc o viuă discuţie apropo de următorul fapt.
După regulă, nimenea n'avea dreptul să viziteze pe oratorul, care aştepta în sala izolată, de cât numai unul dintre şefi: domnul Maiorescu, domnul Negruţi sau un altul. Această vizită se I     impunea, probabil, pentru ca conducătorul con-I     ferinţelor să vadă în ce stare sufletească se află I     oratorul. I se adresau     mai ales dacă era debu-I     tant — cuvinte afectuoase   de încurajare, îi se I     ridica moralul spunându-i că este foarte multă I    lume şi aleasă în sală şi că-1 aşteaptă cu nerăb-w   dare, etc. Rolul conducătorului în asemenea oca-m   zie semăna cu acela al preotului pe lângă con-"   damnatul la ghilotină, cu câteva minute înainte de execuţie. In adevăr, încurajatorul, înainte de :    a părăsi pe conferenţiar, scoţând ciasornicul, zi-} cea:
!      — Ei, acum te las, peste trei minute te aştep-i    tăm, n'ai să ai emoţie, nu-i aşa? J      'Mî-aduc aminte că mie, ca debutant, domnul I    Iacob Negruţi mi-a servit de preot asistent.
6
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
Incidentul de care voesc să vorbesc 6ste următorul, la o prelegere, mai mulţi amici ai conferenţiarului şi-au permis să intre în sala secretă ca să-1 întreţie.
Seara, mare scandal la Junimea. Cum şi-au permis unii ca să înfrângă regulele inflexibile ale protocolului? Iar d. Iacob Negruţi — mai marele peste protocol la Junimea şi păstrătorul tradiţiilor imutabile — striga:
— Este un adevărat scandal! Oratorul trebue să rămână singur, absolut singur; el trebue să-şi re-culeagă ideile şi să şi le pue în ordine.
Un zeflemist:
— Dar bine, el îşi are ideile puse în ordine de acasă, de vreme ce şi-a învăţat discursul pe de rost!
— Nu face nimic, răspundea domnul Negruţi, el poate să'l uite prin distracţie...
— Poate omul are nevoe să vorbească cu cineva un moment!
— Sunt eu, Maiorescu sau un altul, şi edestuL Şi discuţia se închidea.
Reiau şirul.
Cu aceste prelegeri ale domnului Maiorescu din 1863, societatea Junimea este quasi formată. O legătură începe a strânge pe mai mulţi tineri distinşi.
In adevăr, conferinţele acestea ţinându-se în postul cel mare până în ziua de Paşti (cum sunt concertele simfonice din Bucureşti), încă de prin Ianuarie 1864 aşteptam cu nerăbdare sosirea timpului prelegerilor domnului Maiorescu, când văzui că de astă dată pe lângă domnul Maiorescu se mai anunţă încă doi conferenţiari: P. P. Carp şi Vasile Pogor. Junimea era fondată, după proverbul: ,,tres faciunt collegium".
Se vede că domnul Carp, de pe atunci avea a-pucături autoritare şi dispoziţii la şefie — căci 'mi-aduc aminte că una din conferinţele sale era
intitulată „Tm Cezari" vorbea de Cesar, Carol cel mare şi Napoleon întîiu. Şi 'miaduc aminte că nu eram tocmai în unele privinţi de părerile conferenţiarului — căci începusem chipurile a avea şi eu păreri — eram în clasa a patra şi a-veam 14 ani. De atunci numărul conferenţiarilor
s'a tot mărit.
Aşa, în anii următori vedem printre conferenţiari pe domnul Nicolai Mândrea, unul din actualii preşedinţi de la curtea de Casaţie, pe domnii I. Caragiani, Iacob Negruţi şi Leon Negruţi.
O particularitate asupra prelecţiunilor populare din 1865. S'a introdus o inovaţie, care a rămas mult timp în vigoare la Junimea, anume: ca toate conferinţele ţinute de diferiţi oratori să aibă o idee fundamentală, iar subiectele să fie legate între dânsele printr'o legătură generică.
De exemplu: se alegea un subiect mare, căruia i-se da un titlu, precum: epidemii morale, sau cărţile omenirei, sau elementele de viată ale popoarelor, aşa ceva. Odată aleasă tema, diferiţii conferenţiari trebuiau să găsească subiecte speciale, care să desvolte ideea şi să o ilustreze, fără a se depărta de dânsa.
Vă puteţi închipui câtă greutate şi ce discuţii furtunoase de mai multe seri urmau, pentru stabilirea subiectelor de conferinţi! Vă puteţi închipui cum fantasia juca foarte mare rol în găsirea de motive pentru a vârî o conferinţă sub titlul generic admis...
Conferinţele acestea erau cele mai nostime, căci ele dădeau loc la tot felul de discuţii subtile şi la tot felul de glume.
In general se făceau cu asemena ocazii oarecare trageri pe sfoară. D-nul Maiorescu, având în vedere conferinţele pe care îşi propunea să ţină, venea la Junimea şi emitea ca idee; fundamentală a întregului ciclu, o idee în care intrau perfect conferinţele sale speciale. Ideea propusă de domnul Maiorescu era primită; când însă venea chestia
8 G. PANU
la ilustrarea ei prin subiecte speciale, necontestat că domnul Maiorescu era la largul său, ca să-şi ia două subiecte. Nenorociţi erau însă ceilalţi conferenţiari, care fiindcă nu aprofundaseră ideea fundamentală, erau foarte încurcaţi ca să aleagă subiecte în consecvenţă.
Aceasta a mers odată, de două ori, până când domnul Pogor, observând şiretenia, a 'declarat că domnul Maiorescu trebue recuzat când e vorba a da părerea fundamentală.
Cu aceasta n'au câştigat nimic bieţii conferenţiari de mâna a doua, căci la şedinţa viitoare domnul Pogor care studiase în timpul săptămâ-nei^o idee fundamentală, a venit el, să o propună, făcându-şi şi el la rândul lui partea leului. De aici protestări energice din partea tuturor, susţi-nându-se că e mai bine ca fiecare conferenţiar să-şi aleagă subiectul, părăsindu-se ideea fundamentală.
Insă fiindcă şi această unitate de idee devenise clasică, bătrânii (?) nu cedară în principiu. De fapt, însă, fiecare îşi alegea subiectul care voia Aşa, la conferinţele cu tema epidemii morale, d. Maiorescu îşi alesese revoluţia franceză. Este şi acesta un mijloc de a explica acea revoluţiune.
Unul din conferenţiari, nu mi-aduc aminte cine, propusese ca subiect epoca lui Mihai Viteazul. Mare discuţie dacă acest subiect este în raport cu epidemiile morale. Conferenţiarul susţinea energic că şi epoca lui Mihai Bravul presupune o epidemie morală, cu toate protestările celorlalţi. Un altul, — mi se pare răposatul Lam-bnor — propuse ca subiect epoca fanarioţilor. In definitiv propunerile fură admise, aşa că în realitate ideea fundamentală de conferinţe rămase şi fu respectată numai de formă, în realitate nu.
Scriind acestea, mi-a venit curiozitatea să văd dacă conferinţele aveau la început mai multă legătură cu ideea fundamentală. Şi am constatat
V
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 9
că nu. Aşa, în anul 1866 văd că d-1 Maiorescu ţine trei conferinţe pe o idee fundamentală, şi a-nume: Practica filosofiei elene; viaţa romană şi Mahomed. Cine ştie sub ce idee subiectivă a momentului d-1 Maiorescu a găsit legătură între a-ceste trei conferinţi. Iar în 1867 văd pe Faust al lui Goethe alăturea cu Pentateucul şi cu Dramele lui Shakespeare.
*
Voesc să sfârşesc pentru data aceasta cu ceva, de sigur foarte de puţini ştiut.
In 1866, pe la orele 2, într'o Sâmbătă, eram cu elevii clasei a şasea de liceu în cabinetul de fizică, aşteptând pe d-1 Poni, profesorul. Iată că sosesc externii şi ne comunică că Cuza a fost detronat. O mare mâhnire ne cuprinde; lecţiunea s'a ţinut mai mult de formă, vădit că elevii ca şi profesorul erau preocupaţi de acest mare eveni-
' ment. Prelecţiunile populare care coincideau, cum s'a văzut, cu luna Februarie, deja începuseră. Mai erau încă nouă conferinţe de ţinut; fură ţinute numai şeapte. Două, cele din urmă, nu a-vură loc, din cauza acestor evenimente. Ghiciţi cine erau acei doui conferenţiari? Unul era d-1 Leon Negruţi, care fu numit, mi se pare, prefect;
I    cel d'al doilea era d-1 Dimitrie Sturza, care fu
I    numit ministru de lucrări publice, în ziua în care
I    trebui să ţină conferinţa.
I       Iată-1 deci pe domnul Dimitrie   Sturza prin-¦    tre junimişti; îmi pare rău că nu'mi aduc aminte de titlu conferinţei ce trebuia să ţină. Ce înseamnă jocul evenimentelor! Dacă căderea lui Cuza nu ar fi avut loc atunci, dacă conferinţele s'ar fi ţinut toate, prin urmare şi domnul Sturza ar fi ţinut'o pe a sa, cine ştie ce s'ar mai fi întîmplat! Poate legătura literară ce era pe cale a se stabili   între domnii Dimitrie Sturza, Carp şi Maiorescu, s'ar fi întărit, până a face din aceşti trei oameni un trio politic ! Dar iarăşi se pare că evenimentele, ori-cât sunt
10
G. PANU
ele de puternice, nu pot înlătura cele ce trebue să se întâmple, fatalitatea! Aşa îmi explit (vorbă să fie) cum după atâţia ani şi întâmplări, interesele politice au făcut o apropiere între cei doi conferenţiari: Petre Carp şi Dimitrie Sturza.
II
Eram în clasa a şaptea, când, în 1867, apar „Convorbirile literare". Societatea era deja formată de patru ani şi, fără ca să fi avut încă un organ, ea deja contractase cele mai violente animozităţi în Iaşi. Prin apariţia Convorbirilor, a-ceste animozităţi se întind nu numai în toată ţara, dar şi peste frontieră, în Transilvania şi în Bucovina.
De aceea cred că este bine să fac o ochire asupra stărei literare, artistice şi politice în momentul apariţiunei Convorbirilor, pentru a explica animozităţile.
Prelecţiunile populare, de şi se continuau de p-itru ani, nu făcuseră mulţi adepţi în Iaşi. Mai întîi, aveau aerul de a trata cam peste picior pe un public, mai dinainte considerat ca ignorant. După aceea, de şi subiectele erau filosofice cele mai multe, estetice şi istorice, totuşi conferenţiarii nu scăpau nici o ocazie de a adresa răutăţi stărei politice de atunci de la Iaşi.
In întrunirile de la Junimea se făceau tot felul de zeflemele asupra oamenilor politici din localitate, asupra spiritului exagerat de naţionalism, asupra autorilor cu reputaţie de pe atunci. A doua zi, în Iaşi, se ştia cât s'a râs şi pe ce temă s'a râs la Junimea. Aceasta irita spiritele. .
Dar ceea ce mai cu seamă a făcut de la început o separaţiune spinoasă între micul grup de la Junimea şi restul oraşului, a fost chestia Dom-
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
11
nitorului străin sau pământean, pusă la 1866 după detronarea lui Cuza.
Cuza nu avea partizani prin stratul politic ieşan de toate nuanţele, dar era foarte iubit de gloate. Mai ales militarii îl adorau şi puţin a lipsit, a doua zi după detronarea lui Cuza, ca armata să se mişte. Şeful garnizoanei era mi se pare colonelul Duca, un cuzist înfocat, dar un spirit timid şi moderat'; ofiţerii inferiori erau gata să mobilizeze regimentul; tatăl meu, care era maior, luase chiar toate măsurile. Colonelul Duca însă nu a crezut de cuviinţă să răspundă acţiunei de detronare de la Bucureşti printr'o alta, tot militară, de reintegrare la Iaşi.
Răsturnarea însă a lui Cuza a adus o mare turburare în spirite. laşul, care începea deja a fi părăsit şi neglijat, îşi perdu cu totul cumpătul când văzu că singura speranţă a Moldovei, Cuza, dispărea. O propagandă teribilă începu: ,,De acum Muntenii au să ne înghită, avem să ajungem robi Muntenilor, ne trebue un Domn al nostru".
Astfel de elemente au putut să însceneze sângeroasa comedie de la 3 Aprilie 1866, care deja avea în frunte pe un pretendent la domnie, pe Niculai Roznovan.
Aceste evenimente, cum zic, puseră pe tapet chestiunea Domnului pământean sau străin.
Se ştie că atât guvernul provizor cât şi toate spiritele cuminte şi luminate, erau pentru un Domn străin. Membrii societăţei literare Junimea, se puseră cu energie în fruntea acestei propagande, făcând întruniri particulare, umblând în toate părţile, pentru a convinge lumea de necesitatea unui Don^n străin.
Domnii Maiorescu, Pogor, Carp,, etc, înfiinţară o gazetă—i-am uitat numele—în care se susţinea cu mare căldură această idee.
Zadarnică încercare. laşul, prin tradiţia lui, ! prin starea spiritelor şi prin ideile politice doini-
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
13
12 G. PANU
Inante, era pentru Domn român. De la elevi până /jla profesori, această idee era susţinută cu în-îverşunare.
Mi-aduc aminte că noi elevii în liceu nu a-veam altă treabă toată ziua şi toată noaptea, de cât a lucra pentru un Domn pământean. Ziua fabricam afişe mari pe pânză sau pe hârtie, scrise cu^ caractere mari caligrafice, cu inscripţiile următoare: „Domn român voesc Românii". „Nu ne trebue Domn străin". ,,Românul stăpân în casă la dânsul". Apoi, noaptea, câte două-zeci—treizeci săream gardurile internatului, ne împrăştiam pe toate străzile oraşului şi păzindu-ne de sergenţii de oraş şi de patrule, lipeam acele proclamaţii.
Nu ştiu dacă erau două-zeci de elevi în liceu, cari să fie partizaniii Domnului străin; printre aceia era George Negruţi, fratele mai mic al d-lor Leon şi Iacob Negruţi de la Junimea, George Pa-vlov şi alţii. Discuţii interminabile zădărniceau recreaţiile şi oarele de lucru. Bietul George Negruţi se lupta ca un leu în contra noastră. Din când în când el ne lua pe câte unul în parte, doară ne-ar putea convinge, în patru ochi. Odată el mă luă într'un colţ al clasei şi îmi ţinu următorul limbaj:
— Bine, Panuie, tu eşti băiet deştept, cum se poate să fii de aceiaşi părere cu gogomanii ceia?
Deja cuvântul de gogoman era introdus la Junimea. Căci \G. Negruţi îl auzise desigur de la fraţii săi.
r — Ei, scumpul meu, îi răspund, or fi proşti, dar vorba tatăt'o, proşti dar mulţi! Pe urmă, nu înţeleg cum un Domn străin ar putea să se asimileze, etc, etc
Adică i-am repetat toate clişeurile care atunci erau în curs.
— Cum? Crezi tu, că poţi gândi mai bine de cât Maiorescu şi de cât Carp?
Deja cultul şi admiraţia începuseră a se întemeia în Junimea.
Reprezentanţii ideei de Prinţ român erau în gruparea numită Fracţiunea liberă şi independentă, ai cărei fruntaşi erau fraţii Tacu, A. D. Holban, Alexandru Gheorghiu, fraţii Corjescu, Theodor Lateş şi alţii, toţi elevii şi discipolii lui Simion Barnuţiu.
Cu această ocazie s'a început o luptă de moarte între fracţionişti şi junimişti, luptă care s'a întins pe toate tărâmurile şi a degenerat chiar până în lupte cu caracter personal.
Junimiştii, în această luptă, erau reprezentaţi prin domnii Maiorescu, Carp, Iacob Negruţi, Leon Negruţi, Vasile Pogor, Nicu Ganea, Ianov, Mişu Cornea, etc.
Ideea de Domn român, pornise din şcoala frac-ţionistâ, care era inspirată cum am zis, de Simion Barnuţiu.
-   L'am zărit şi eu de mai multe ori pe Barnuţiu. ; Barnuţiu era profesor de filosofie, originar din
| Transilvania,  jucase un  rol însemnat în miş-
Sl carea de acolo de la 1848 şi ţinuse un discurs rămas celebru în câmpia Turdei, la o mare întrunire românească. Cursurile universitare la în-I    ceput se făceau la liceu, cum se zicea mai îna-.   I    inte şcoala Mihăileană. Jucându-mă prin curtea /   \    externatului,  vedeam  pe la orele  două  pe un *    bătrân slab, cu o figură blândă, cu un aer foarte i  modest, în spate cu o pelerină cenuşie, furişându-| se printre elevi şi intrând în cancelarie. Noi, câud j îl vedeam,   suspendam jocurile,   rămâneam a-\ .    I   proape neclintiţi şi-1 urmăream cu ochii până i *    \   când dispărea. ll| I      Vre-un nou venit întreba:
I. ) — Cine este aista, măî? — Cum, nu-1 cunoşti? Aista e Barnuţiu, cel mai învăţat om, care ştie toate tainele lumeî... Aveam un fel de respect religios noî elevii ceî mici pentru dânsul, respect pe care desigur îl căpătasem prin tot felul de istorisiri extraordinare ce ajunseseră până la noi despre acest mare învă-
14
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
16
ţat, atât prin Transilvania—cât şi ele la noi din ţară.
Această teroare respectuoasă la nişte copii s'an mai fi înţeles. Lucru însă extraordinar este că Simion Barnuţiu avea o influenţă aşa de irezistibilă asupra studenţilor şi elevilor lui, încât îi ipnotizase, le inculcase în cap fanatismul idei-î lor lui; vorbiau ca dânsul, se îmbrăcau ca dânsul, I mergeau ca dânsul, nici mai încape îndoială că î gândeau ca dânsul. Fraţii Tacu şi ThepdorLateş erau expresiunea acestei scoale. Trebue sa te auci cu mintea în timpurile vechi pînă la Socrat sau la filosofii stoici, cum a fost Epictet, sau la Isus Christos, pentru ca să întâlneşti un devotament aşa nemărginit şi necondiţionat al învăţăceilor pentru învăţător—căci în limbagiul lui Barnuţiu nu există cuvântul de elev sau student, ci acela de învăţăcel.
Barnuţiu era profesor de filosofie, însă în aceiaş timp era profesor de dreptul public, sau mai bine, cum zicea el, de dereptul public. In a-ceastă calitate, în cursul lui, atingea chestiile de
organizarea statului. Prin urmare, când se iveşte j
la 1866 chestia domniei vacante, deja de mult l
Barnuţiu se pronunţase în cursul său în contra j
prinţului străin, în pagini foarte caracteristice şi j
foarte curioase. §
îşi poate cineva închipui cu câtă furie fracţiu- 1
nea liberă şi independentă, discipolă a lui Bar- 1
nuţiu, intră în luptă pentru prinţul pământean, 1
în contra   junimiştilor   partizani ai   prinţului 1
străin! J
Barnuţiu în dreptul public, era un simplu uto- |
pist; el punea la început nişte premise, din care I
trăgea   conclusiuni riguroase,   independent de 1
timp, împrejurări, popor, etc. Cartea lui nu e j
nevoe de citit, este destul să citeşti cele cinci cu- I
vinte cu care începe, iată-le: „Dreptul Români- 1
lor este dereptul roman". Scurt şi cuprinzător; pe I
urmă vin deducţiile. 1
In chestia prinţului străin, Barnuţiu susţinea că alegerea de Domn român ţine de dreptul natural, iar nu de cel public, şi că prin urmare este destul ca un singur Român să fie contra prinţului străin, pentru ca prinţ străin să nu se aşează pe tron.
Vă puteţi închipui ce raporturi înveninate de luptă s'au stabilit între junimişti şi fracţionişti.
De atunci epitetele de : vânduţi străinilor, cosmopoliţi, trădători de ţară, au fost aplicate junimiştilor, în special domnului Maiorescu. Partidul naţionalist era aşa de tare, în cât a izbutit să trimeată în constituantă pe Dimitrie Tacu şi pe Teodor Lateş cari, conform preceptelor magistrului lor Barnuţiu, votară singuri din toată €onstituanta, în contra prinţului străin. -
Să vedem acuma care era starea literară în genere în ţară. Ideea fundamentală de la care purce-dau toţi care se ocupau de chestiuni de literatură, filologie, istorie, era că noi, fiind popor de rasă latină, trebue să ne apropiem de acele origini prin tendinţa culturei noastre, ţinându-ne departe de orice amestec străin. A doua idee era că toţi lucrătorii de pe toate câmpiile diferite ale culturei noastre, fiind buni Români, operiie lor nu pot să fie decât bune; aceste opere în prima linie trebue să tindă a înălţa trecutul poporului nostru şi a-1 arăta demn de un rol politic însemnat.
Plecând dela aceste două idei fundamentale, înţelegerea era perfectă mai între toţi scriitorii de toate genurile de pe atunci. Aşa, toţi cari scriau versuri erau cu bună voinţă primiţi şi consideraţi nu atâta ca valoare poetică, cât ca oameni care taie şi ei o brazdă în ogorul poesiei româneşti. Aproape nu se cunoştea ce este o critică literară, în sensul strict al cuvântului. Toate poesiile erau bune, unele bine înţeles mai bune, altele bune— poesii rele nu existau, toţi poeţii compunând un fel de confrăţie, în care se menajau reciproc.
16
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
17
In istorie, ceeaee lucrase era mai serios; m multe obscurităţi ale istoriei române fuseseră în W parte elucidate. Deja d. Hăjdău începuse a tipări M Archiva istorică, Papiu Ilarian Tesaur de morm- j| mente istorice. Nu mai vorbesc, bine înţeles, de 8 Şincai, Bălcescu, etc. \
Cu toate aceste şi în istorie o idee domina, a- \ ceea de a ascunde adevărul istoric, când el nu j ne este favorabil, a denatura uşurel evenimen- * tele în favoarea noastră şi a înălţa cu orice preţ neamul. De aici, bine înţeles, că în consecvenţă istoria nu mai era o specialitate, ci mai  mult o vocaţiune. Oricine avea de zis ceva de bine despre Români, îşi lua un subiect ca să-1 trateze. Aşa se explică cum de exemplu Bolintineanu poetul a scris o serie de mici opuscule istorice, precum şi biografii, între altele şi a lui Ştefan cel Mare; cum Misail a scris pe aceea a lui Vasile Lupu şi \ a lui Matei Basarab; cum Aricescu, Filimon, etc, \ s'au ocupat de asemenea   chestiuni, fără să fie m absolut preparaţi pentru aceasta. \
Aşa am învăţat noi în liceu, în acel spirit am i fost crescuţi; iar în politică am fost adăpaţi de preceptele şcoalei fracţioniste.
Mi-aduc aminte că profesorul meu de istorie, Mihai Buznea, un om foarte cum se cade, era în- j curcat în explicaţii, când venea le vre-o înfrângere a Românilor sau la vre-un act umilitor din istoria noastră. Iată unul: j
Este un moment când Ştefan cel Mare, având ] nevoe de ajutorul Polonilor în contra Turcilor, se i duce în lagărul regelui Poloniei şi acolo reîno- ^ eşte jurămîntul de vasalitate, pe care îl neglijase j mulţi ani. Profesorul meu adăugea, spunând a- J ceste, că Ştefan cel Mare a pus ca condiţie ca să \ presteze acest jurământ în cortul regelui, faţă nu- ] mai cu demnitarii principali ai regatului. Regele acceptă, însă nelealitatea poloneză recurse la o şi- :| retenie. Ei întocmiră un cort a căreia pânză se \ putea desface prin tragerea unei sfori, întocmai
ca o cortină. In momentul când Ştefan cel Mare pune genunchiul la pământ ca să jure fidelitate Leşilor, un polon trase sfoara, pânzele cortului se abătură în toate laturile, iar armata polonă întreagă văzu pe Ştefan la picioarele regelui!...
N'am controlat niciodată de atunci faptul, ca să văd ce adevăr conţine în el. II recomand istoricilor. Dar mai că m'aşi prinde că este o inven-ţiune patriotică pentru a explica jurământul de supunere, de care este vorba.
In filologie, — zic filologie, ea însă nu exista— * latinismul domina şi prin urmare etimologismul.
Fonetismul, reprezentat foarte curios de Aron Pumnul din Bucovina, nu avea trecere. Şcoala transilvăneană reprezentată prin Cipar, Laurian, etc, era în plină tărie. Derivaţii ca Slatina de la Stelatina, Bistriţa de la Bistercea, Târgoviştea de la Târgu-Vestei, etc, erau generalmente admise.
Am zis la încept că Convorbirile apar în 1867; tot în acel an am eşii din liceu cu ideile ambiante, prin urmare duşman al Junimei.
Nu simţeam nici o atracţie pentru Junimea, din causa spiritului dispreţuitor şi al aerilor superioare ale membrilor acelei societăţi. Cel care pe atunci 'mi era mai antipatic, era domnul Iacob Negruţi, cu mersul său ţanţoş şi cu modul de a tranşa scurt lucrurile. Această idee mi-am schim-bat'o, îndată ce Fam cunoscut mai de aproape.
Conferinţele domnului Maiorescu mă atrăgeau ca subiect, ca mod de expunere şi ca doctrină, ele însă nu-mi plăceau ca tendinţă. Tendinţa care reeşia din conferinţele sale cele mai obiective, era o deconsiderare a adversarilor, a acelor care nu gândeau ca domnia-sa.
Dealmintrelea, deşi era profesor la Universitate, însă manierile sale reci făceau ca cel mult să ai numai stimă intelectuală pentru talentul şi cunoştinţele sale.
In   fine, trăind în lumea  profesorală — căci
2
18
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
19
m'am făcut imediat profesor — lume cu idei duşmane mişcărei literare de la Junimea, evident că nu puteam să am simpatii pentru această societate, mai ales auzind zilnic tot felul de declamaţii pe tema străinismului, a cosmopolitismului in contra membrilor ei.
Simţeam însă ceva curios în mine: aveam porniri contra acestei societăţi, aveam dorinţe ca să combat teoriile lor, dar nu aveam posibilitate, neştiind cum să combat şi neavând o bază oarecare.
Tovarăşii mei fracţionişti, în mijlocul cărora trăiam, nu-mi puteau da nici un ajutor. Fără supărare, ei erau ignoranţi, foarte ignoranţi. In fi-losofie erau încă Ia filosofia lui Krug — cam a-ceasta ne-a predat'o şi Theodor Lateş în liceu; iar în materie de artă, estetică şi literatură, a-nroape nici o cunoştinţă.
Superioritatea junimiştilor era zdrobitoare din acest punct de vedere. Inferiori pe tărâmul politic, unde fracţioniştii erau foarte tari, ei îşi luau revanşa pe terenul literar şi pe acela al cunoştinţelor culturale. In afară de domnul Maiorescu, care era hors concours, se aflau acolo spirite delicate şi culte, precum era a lui Vasile Pogor, spirite cu fundament serios cum era a domnului Carp, cultură literară ca a domnului Iacob Negruţi, etc.
Am simţit în mod instinctiv că deprinzându-mă cu lipsa de studiu a tovarăşilor mei fracţionişti, voiu rămânea un simplu fracţionist toată viaţa, şi atunci am început a mă pune pe studiu şi a ceti în toate ramurile, cărţile cele noui apărute.
Era la Iaşi, şi' este încă, un-librar, Dimitrie Da-niil, care ne furniza nouă, adică lui Lambrior, Conta, Alexandru Xenopol, mie, etc, toate cărţile în vogă în ştiinţă sau din cele mai vechi cu reputaţie.
Am început a-mi procura şi a soarbe pe Guizot,
Thierry, Thiers şi pe deasupra istoria civilisaţiei de Bukle, Macaulay, Carlyle, etc; în filologie, ştiinţa limbagiului de Max Miiller, gramatica limbelor romane de Diez, gramatica comparată de Bopp, etc. In filosofie şi artă, Herbert Spencer, Darwin, mai cu seamă Auguste Comte şi pe deasupra Taine.
Am început însă serios a mă ocupa de istoria Românilor, adunându-mi tot materialul care pe a-tunci se putea aduna.
Taine cu uvrajele sale estetice, filosofia artei în Italia, în Olanda, etc,. mi-a deschis cel întâi orizontul în materie de estetică, dându-mi un criteriu de critică.
începeam în fine a mă desgheţa şi a simţi oa-re-care idei formându-mi-se în ereer, începeam a mă înarma, a putea lupta şi combate teoriile junimiste. Puteam şi eu cita autori. Cercul belfe-resc văzând aceasta, începu a mă cultiva mai de aproape, destinându-mă ca un viitor luptător în contra Junimei.
Cum am simţit că am puţine aripi, m'am şi a-runcat, eu tânăr şi obscur, în bătălie. Erau pe a-tunci un fel de gazete săptămânale de ale cărora titluri nici nu-mi mai aduc aminte. Domnul Maiorescu ţinuse o conferinţă intitulată, Formă şi Fond, conferinţă absolut întemeiată, dar cu ocazia căreia domnia-sa a îndreptat mai multe săgeţi politice adversarilor din localitate.
Ajutat de teoriile estetice ale lui Taine, am şi întocmit o critică, în care punând la contribuţie arta renaşterei în Italia, arta flamandă, etc, căutam să răstorn conferinţa în chestie.
Un amic fracţionist îmi ia manuscriptul şi se duce la gazeta fracţionistă — mi se pare Patria— al cărei director era acerbul domn A. D. Holban.
Domnul Holban era un neîmpăcat duşman al junimiştilor... pe atunci, dar era un om foarte curios şi atunci — ca şi acum. Nu ştiu de ce, măcar că articolul meu era îndreptat în contra domnului Maiorescu, totuşi l'a refuzat, zicând că el conţine paradoxe estetice. Domnul Holban nu
20
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
21
s'a ocupat   niciodată de asemenea chestii, dar probabil că în cazul meu avea dreptate.
Atunci m'am adresat imediat la una din ciu-percile-gazete de care am vorbit, şi într'o Duminică mi-am văzut prima mea lucrare tipărită: „Despre formă şi fond", critica conferinţei d-lui Maiorescu. Trebue să spun că am păstrat în acel articol un discret anonimat, dealmintrelea nici nu era nevoe, fiind cunoscut numai de câţi-va a-mici.
III
Cercul fractionisto-barnutian în care trăiam, a fost entuziasmat. Pentru prima oară, probabil, Taine era pus la contribuţie în Iaşi, pentru prima oară d-1 Maiorescu era combătut pe alt teren de cât pe cel politic.
Dar, bucurie complectă nu se poate. Câţi-va fractionişti, precum Alexandru Gheorghiu şi alţii, veniră să mă feliciteze, însă adauseră:
— D-le Panu, articolul e minunat, păcat însă că nu ai adoptat ortografia d-lui Barnuţiu.
— Apoi, d-le Gheorghiu, eu încă n'am nici un sistem ortografic, dar vădit că înclin către fonetism.
— Rău, rău, căci fonetismul face că nu se poate observa legătura dintre limba latină şi cea română.
— Pardon, i-am obiectat—tare pe ştiinţa limba-giului de Max Muller şi pe gramatica limbelor romanice de Diez—îndată ce cine-va cunoaşte legile fonetice, după care cuvintele originale se transformă, atunci e tot aşa de sigură derivaţia i unei limbi dintr'o alta iniţială, după cum 2 şi cu 1 2 fac 4. î
— Poate să fie aşa, dar tot e mai lămurit peiv j tru public ca să scrii acua &e cât apă. |
Această conversaţie a fosj  pentru   avânturile | mele ştiinţifice un duş foarte rece. | Un alt fracţionist, felicitându-mă, mi-a zis: j
— Evident că în critică d-tale erai legat de lit-1
Iul pe care d-1 Maiorescu îl dase conferinţei sale: Formă şi fond; cât mai corect însă ar fi fost,
\ dacă-ţi intitulai critica d-tale cu cuvintele mai latinizate de: Partea formativă şi fundamentul.
Am înţeles iarăşi că are să-mi vie foarte greu lupta în contra Junimei, făcându-mă campionul
\ unei mişcări literare cu principii ca cele arătate mai sus, căci în realitate ea se reducea la câteva formule latiniste şi barnuţiane.
A doua mea scriere critică
De la începutul apariţiunei Convorbirelor, fuse->     sem un cititor asiduu. Eram în clasa a şaptea şi f     prin urmare în stareţă să judec lucrurile. întâiul număr al Convorbirelor începuse cu   un studiu | î   critic a d-lui Maiorescu: Despre poesia română. |     Criteriile pe  care d-1 Maiorescu le dedea acolo, după care erau să se judece valoarea poetică a \     unei lucrări, evident că erau nouă şi bune pen-i   tru mine. Cu toate acestea, lucrarea m'a izbit în 1   mod defavorabil. D-1 Maiorescu lua la răfuială I   estetică pe toţi poeţii în vază, vechi şi noui, din Âjl   ţară, şi din părţile locuite de Români.
Mai toţi poeţii noştri, vechi şi noui, precum: Jf Sion, Tăut, Boliac, Barontzi, Pelimon, Asachi, W Aricescu, Orăşanu, Văcărescu, apoi cei din Tran-m .silvania: Momuleanu, Mureşanu, etc, aveau în I critică d-lui Maiorescu bucăţi pe care le dedea ca f     rele exemple în poesie.
Acest lucru evident că mă nemulţumia; dar de altă parte nu puteam să nu recunosc că criticul avea în cea mai mare parte dreptate. Bieţii poeţi patrioţi şi lucrători asidui ai literaturei române îşi găsiră un criticator, pe care nici sentimentul patriotic, nici acel de solidaritate faţă cu străinul, nu-1 mişcau. Ceea ce nu-mi plăcea mai cu seamă în criticile d-iui Maiorescu, era mai ales acea satisfacţie involuntară, care răsărea de câte ori avea norocul ca să poată semnala o bucată literară mediocră pe fond patriotic şi naţional.
22
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
23
Insă S. Maiorescu era destul de imparţial şi în aceiaş timp destul de abil pentru ca să nu înbră-toşeze, în critica sa acerbă, absolut pe toţi poeţii. El a exceptat şi s'a grăbit să excepteze pe fruntaşii noştri poeţi de atunci: pe Alexandri, Bolintinea-nu — până la o dată oarecare din faza sa literară — şi pe Alexandrescu. Acest lucru mă tulbura, căci în liceu noi cu toţii citeam şi admiram pe Alexandri, pe Alexandrescu şi mai cu seamă pe Bolintineanu. Nu ştiu pentru ce, dar chiar şi acuma cred că Bolintineanu a fost mai mare poet de cât Alexandri. Poate aceasta se explică prin persistenţa unei idei căpătate în tinereţe. Nu mai puţin adevărat că, de şi nu am controlat-o din nou, totuşi par'că inspiraţiile lui Bolintineanu aveau aripi mai mari de cât acele ale lui Alexandri.
Prin urmare, când d. Maiorescu se punea pe a» semenea teren, criticând pe poeţii de ocazie sau pe cei secundari şi citând ca exemple de regulă de estetică versuri din Alexandri, Bolintineanu şi Alexandrescu, d. Maiorescu devenia greu de combătut şi vrând-nevrând trebuia să recunoşti că are dreptate. Recunoşteam aceasta, dar cu oarecare ciudă, îmi părea rău că d. Maiorescu are dreptate.
Un lucru era pus în evidenţă în contra şcoalei Convorbirelor, de toţi cei atacaţi — şi cei atacaţi cum s'a văzut erau numeroşi. Toate foile politice şi literare din ţară şi din Transilvania ridicaseră mănuşa aruncată de d. Maiorescu; iar polemicele începură a se angaja în mod foarte violent, de la cele dintâi luni ale apariţiunei Convorbirelor literare. Trompeta Carpaţilor, Archiva filologică^ Columna lui Traian a d-lui Hăşdău, Federaţiunea, Familia, Transilvania, gazete de peste munţi, ripostară.
Partea cea slabă a Convorbirelor erau producţiile literare originale poetice. O literatură străină
publicului era dată ca exemplu: traducţii din Heine, Uhland, Lesing, etc, erau de o fractură nouă şi de un spirit care nici astăzi nu a reuşit să stăpânească poesia noastră. Publicul le-a luat nu atâta ca modele de poesie, ci mai mult ca o provocare a sentimentului naţional şi poetic al Românului.
De altă parte, poeţii care scriau la Convorbiri şi prin urmare aveau aprobarea d-lui Maiorescu, nu erau de o reală valoare. Gel mai fecund era d'. Iacob Negruţi, care şi-a recunoscut singur neaptitudinea, prin faptul că a renunţat la această carieră beletristică. Astăzi poesiile domnului Negruţi pot fi considerate ca nişte păcate ale tinerelelor, în deosebire însă de păcatele tinerelor ale tatălui său, Constantin Negruţi, care au rămas.
Ce să mai zic de poesiile lui Ştefan Vârgolici, de ale lui Vasile Pogor, Pruncu, Ianov, Leon Negruţi, Bodnărescu, Miron Pompiliu, Brociner;
Din toată acea pleiadă numai Şerbănescu a rămas în literatură română.
Eminescu nu apare de cât în al patrulea an al Convorbirelor Literare.
Despre toţi poeţii de mai sus, voiu vorbi pe larg când voiu ajunge cu aceste amintiri la intrarea mea în Junimea.
De almintrelea, în ceea ce priveşte pe Vasile Alexandri—a căra - apariţiune la Junimea, din când în când, o voiu descrie la timpul anumit— bucăţile pe care le dă acest poet la începutul Convorbirelor, nu sunt de prima calitate. Aşa în a-nul întâi şi al doilea al Convorbirelor producţiile lui Alexandri sunt slabe de tot; această slăbiciune nu este relevată de d. Maiorescu, cum ar fi fost relevată dacă s'ar fi remarcat la alt poet.
Mi-aduc aminte că am fost izbit de o poezie a d-lui Alexandri, un fel de imitaţie după genul Tui Bolintineanu, foarte slabă, care ne servea nouă profesoraşilor ca să criticăm spiritul de parţialitate a d-lui Maiorescu. Uitasem cum era intitulată şi care era conţinutul acelei poezii. Intr'a-
iiiii
24
*. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
25
dins am căutat în Convorbiri şi am găsit-o în anul al doilea: Calul cardinalului Batori, 1599. Este pur şi simplu o copilărie.
Toate acestea mă încurcau, şi faptul că aveam păreri politice deosebite de acele ale Junimei, întreţinea în mine resentimentele contra Convorbirelor.
0 ocazie se ivi pentru ca aceste disposiţii să se manifeste din nou.
In 1868, când eram la Universitate, iată că apare în Convorbiri o lucrare capitală: Rienzi, tragedie în 5 acte, de d. Bodnărescu, în versuri albe. Era întâia lucrare fundamentală a Convorbirelor.Când am citit-o, am rămas decepţionat complect, lucrarea nu avea nici o valoare.
Dar, să intru în oarecare detalii. In materie de tragedie eram, pe cât e cu putinţă unui tânăr, la largul meu. In liceu studiasem toată literatura dramatică din antichitate până în timpurile moderne: Sofocle, Euripid, Terenţiu, Racine, Cor-neille, Moliere, Shakespeare, Lope de Vega, Schil-ler, Goethe, etc, pe toţi aceştia în traducţie franceză, împreună cu Dante, Ariosto, Torquato Tasso în limba italiană, plus dramatici francezi contimporani. Pe toţi îi înghiţisem — în mod indigest bine înţeles — în cei trei ani ai cursului superior. Nu mai rămâne îndoială că Voltaire, Diderot, Volney şi Jean Jacques Rousseau nu fuseseră uitaţi.
Citeam seara, citeam în vacanţe, citeam în o-rele de recreaţii, citeam în timpul cursurilor care nu mă interesau, sau pentru care puteam să mă prepar în ultimele luni ale semestrului. Discuţiile teoriei tragediei clasice asupra celor trei unităţi, a unităţei locului, a timpului şi a acţiunei, îmi erau familiare. Revoluţia pe care o făcuse Shakespeare în această privinţă o cunoşteam şi o aprobam.
Prn urmare, când apare tragedia d-lui Bodnărescu, Rienzi, toată fiinţa mea a vibrat de nevoia unei critici.
D. Bodnărescu alegând ca subiect Rienzi, se
hotărea de mai 'nainte la o încercare dezastruoa-f să; era o operă peste puterile sale, căci ea fatal-I mente trebuia să fie pusă în comparaţie cu alte ¦4      tragedii asupra aceluiaş   subiect, comparaţie pe
care nu putea să o suporte Rienzi a domniei-sale. * : In adevăr, un autor francez, Drouineau, a făcut ;       pe la 1826 o tragedie, Rienzi, ale cărei calităţi
sunt recunoscute, şi vestitul autor englez, Sir Bul-
wer Lytton, mai în urmă a compus un roman s istoric Rienzi. înainte de Bulwer, Ricard Wagner, l ilustrul compositor german, făcuse şi el un libret, : Rienzi.
j Când a apărut Rienzi de d. Bodnărescu, întâm-
H plarea făcuse că eu cetisem cu câteva săptămâni înainte romanul istoric al lui Bulwer. Şi măcar că acest roman are multe defecte, dar e foarte mişcător, iar acţiunea foarte dramatică. Era un noroc mare pentru mine. In prefaţa traducerei franceze a romanului lui Bulwer, se vorbea şi de tragedia franceză a lui Drouineau.
Imediat alerg la Dimitrie Daniil librarul şi comand această tragedie.
Despre libretul lui Wagner şi chiar despre Wagner însuşi, n'aveam nici o cunoştinţă, numai mai târziu am aflat lucrul.
Până când a apărut actul al doilea în Convorbiri literare, mi-a şi sosit tragedia Rienzi a autorului francez. Am aşteptat ca să apară cele 5 acte ale d-lui Bodnărescu pentru ca să fac critica.
Nu-mi aduc aminte în ce jurnal am tipărit a-f ceasta critică, nici n'o am — după cum n'am nimic din ce am scris, neavând obiceiul de a colecţiona, fie scrierile mele, fie ale altuia, când a-par în gazete — dar mi-aduc aminte foarte bine fondul criticei mele şi mai că aşi putea să spun că şi astăzi aşi iscăli-o.
Iată în ce consista critica mea.
Mai întâi căutam să stabilesc care este partea originală a poetului, şi comparând lucrarea cu a-cea a lui Bulwer şi a lui Drouineau, constata-
26 G. PANU
sem că d. Bodnărescu nu pusese aproape nimic ': de la sine, şi puţinul pe care-1 pusese era ne-} norocit. Aşa, ţin minte bine desnodământul.
In romanul lui Bulwer, copilul lui Montreal, j pentru a răzbuna moartea tatălui său — o figură. , eroică şi melancolică a unui cavaler semi-aventu- ';j rier, semi-bandit din evul mediu — ucide pe | Rienzi, binefăcătorul său. j.
In Drouineau, Montreal-fiul joacă un rol nobil \ şi cavaleresc, provocând pe Rienzi în duel. i
In tragedia d-lui Bodnărescu, Montreal, cavale- ; rul aventurier, se furişează în piaţa Gapitoliului printre public, şi când Rienzi se apropie, îl ucide mişeleşte, lucru care se depărtează şi de la adevă- ' rul istoric, cât şi mai cu seamă de la logica dra- i matică şi caracterul personajiului.
Nu ştiu dacă la Junimea s'a citit critica mea, ştiu însă un lucru, că fracţioniştii au admirat-o ' de politeţă, fără să-i dea altă importanţă. Iar un profesoraş mititel şi veninos, mi-a spus:
— Panule, lasă pe Bodnărescu deoparte cu tragediile lui, dăi la cap lui Maiorescu pentru ideile; lui antinaţionale.
A treia scriere ;
O satiră în versuri j
Cei ce au citit Convorbirele poate ştiu un lucra ¦ foarte nostim, anume: că eu am publicat câteva a traducţii din Sonetele lui Petrarca. Da, nici mai V mult, nici mai puţin, de cât sonete din Petrarca. Jj Eram un mare admirator al lui Petrarca, pe care? îl citisem în original. Se înţelege că preferam dinj el mai mult in vita di Laura de cât in morte di\ Laur a. ;
Nu cred însă să ştie mulţi că am compus şi a satiră politică în versuri, intitulată Boericale, satiră la adresa tot a Junimei. Iată acest curios in% cident din tinereţele mele. Este cea întâi mani-j festare politică a mea, cu dânsa am început a face politică. I
AMINTIRI DELA JUNIMEA" DIN IAŞI 27
Cel mai neobosit scriitor de la Convorbiri era însuşi redactorul lor, d-1 Iacob Negruţi. De la cel întâi număr d-sa începe a publica poesii lirice,—inferioare fie zis în treacăt— traducţii din dramele lui Schiller, copii de pe natură, idile în versuri şi sub formă de .dialog de teatru, romane, călătorii, etc.
Genul în care a reuşit real este desigur al copiilor de pe natură, în care zugrăvea un caracter, desvelea un colţ social comic, îşi bătea joc de un prejudiţiu sau reprezenta o scenă reală ridicolă.
Trebue să spun că d. Jacques Negruţi avea pasiunea politică desvoltată mai mult de cât ori care, şi că rar făcea sau scria ceva, fără ca în dos să nu fie preocupaţia de a lovi în adversar.
Era duşmanul neîmpăcat al fracţioniştilor,' iar fracţioniştii îi plăteau înapoi cu aceeaşi monedă.
Era conservator adânc, conservator ruginit chiar. Aşa, mi-aduc aminte teoria pe care o des-volta de multe ori la Junimea: superiorul are totdeauna dreptate faţă de inferiorul. ,,Exemple: Când mitropolitul e în ceartă cu un episcop, mitropolitul are dreptate; când episcopul se sfădeşte cu protopopul, episcopul are dreptate; când protopopul se ia de păr cu un popă, protopopul are dreptate; când prefectul se sfădeşte cu subprefectul, prefectul are dreptate; când caporalul bate pe soldat, caporalul are dreptate'4.
Acest spirit, natural că-1 aducea şi în politică.
In 1866 se ştie că începe regimul nostru reprezentativ serios în ţară. Liberalii din Iaşi intră cu energie în mişcarea constituţională, ei încep agitaţia electorală cunoscută: vizitează pe alegători pe acasă, le cer voturile, fac întruniri publice, combat pe adversari, mai cu seamă pe reacţionari; cu alte cuvinte bucătăria regimului constituţional începe a funcţiona.
Pe atunci era un obiceiu foarte nostim la Iaşi, în chestie de întruniri politice: ele erau contradictorii. Ambele partide, sau toate partidele ve-
28
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
29
neau, oratorii se succedeau la tribună întocmai; ca la Cameră, unul pentru, altul contra; discuţiile erau violente, dar foarte interesante. PubliJ cui îşi manifesta simpatiile pentru un partid sau o persoană, fără însă să înăduşe glasul adversa-* rului. Acest obiceiu s'a continuat până la 1884j De câte ori nu am avut combateri de acesta na-3 tură cu d. Mârzescu, cu d. Aslan, etc. Aceste în-j truniri se ţineau în sala mare a primăriei. j
Junimiştii, adică d-nii Maiorescu, Carp, Ne-! gruţi, Pogor, etc, nu veneau la asemenea întru-1 niri pe cari le despreţuiau; ca conservatori, îm-. preună cu ceilalţi conservatori, ei făceau întru-., nirile lor în case particulare, precum în saloa^l nele d-lui Mavrocordat, Paşcanu, etc. j
D. Iacob Negruţi mai cu seamă îşi exercitai verva, ridiculizând practica electorală, cu toate] că în realitate era pasionat de politică cum amf spus şi era cel mai înfocat agent electoral con-l servator (în sensul bun al cuvântului), şi acel] care ştia să se insinueze mai mult printre alegat tori. De aceea foarte multe din copiile sale de pel natură vizează politica, ridiculizând pe cetăţeniii militanţi liberali, pe profesori cari erau în frun-1 tea mişcărei fracţioniste şi pe căpetenii. 1
Noi ceştilalţi din câmpul opus, deveneam ful rioşi la asemenea atacuri, în care literatura era^ numai un pretext. J
In 1871 d. Iacob Negruţi publică o copie de pe| natură intitulată Electorale, care era o adevărată!! ridiculizare şi, trebue să o spun,—cu mult spiriq şi umor—a vieţei politice a liberalilor din Iaşi,imi-| tând genul satiric eroic al lui Boileau în Le Lui trin şi a altor satirişti celebri. D. Iacob Negruţi începea cu o descriere majestuoasă şi serioasă m locului unde acţiunea eroico-comică avea a sal petrece şi apoi continua povestind o întrunire Ia| primărie: alegerea preşedintelui, cererea de cui vânt a diferiţilor oratori, exageraţiunea în limba-î giu şi în idei, oratori vehemenţi şi furioşi, etcj etc. Printre oratori figura de exemplu d-1 SugilăM
al cărui nume denota apucăturile, Tiberiu Lehă-escu profesor de la liceu, un agent electoral cu ciomagul în mână numit Ciobănică, un cetăţean turmentat Năslase Pătlăgică, etc.
Se înţelege că această satiră a avut mare efect în Iaşi. Bezedea Grigorie Sturza făcea mare haz. Fracţioniştii şi liberalii erau ploaţi. Fiecare designa pe.Sugilă, pe Tiberiu Lehăescu, pe Nas-tase Pătlăgică şi pe alţii.
M'am hotărât să răzbun onoarea instituţiilor constituţionale batjocorite de această satiră, şi am răspuns printr'o alta, tot în versuri, numită Bo- \ ericale.
IV
Nu-mi aduc aminte de cât vag de aceste Boericale. îşi poate închipui cine-va că mare lucru nu a putut să fie de ele, mai ales în comparaţie cu Electoralele d-lui Negruţi! Mai întâi, fiindcă un răspuns pe aceeaşi temă şi cu aceleaşi procedeuri are totdeauna mai puţină valoare de cât atacul; de altă parte fiindcă d. Negruţi avea deprinde-* rea maniărei versurilor. Cu toate acestea, Boeri-calele au avut succes în lumea interesată. Tiberiu Lehăescu, profesorul de la liceu, mi-a strâns mâna scuturându-mi-o aşa de tare, în cât era să mi-o demită din umăr. Onorabilul Pătlăgică mi-a făgăduit votul său, când îmi voiu pune candidatura, „căci văd că eşti băiet bun şi că ai viitor". Ciobănită rtia întrebat dacă n'ar fi nimerit să-şi exercite ciomagul pe spetele d-lui Negruţi. Iar Sugilă ("căci, ornai repet, toată lumea a înţeles la cine făcea alusie d. Negruţi), fiind într'o stare anormală, adică nefiind în starea lui obicinuită, mi-a zis:
— Domnule Panu, să-1 păzească D-zeu pe ţiganul acela (ţiganul acela era d. Iacob Negruţi) ca să mă întâlnească când voiu fi în bune dispoziţii.....
Tiberiu Lehăescu, strângându-mi mâna, cum am spus mai sus, mi-a zis următoarele:
30
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
31
— înfierând Electoralele, ti-ai făcut datoria de bun român şi de cetăţean; eu voiu răspunde vândutului aceluia la străini de la tribună. De la tri- j bună eu polemisez cu adversarii mei; la cea întâi ,: ocazie îl voiu provoca de la înălţimea tribunei, ; iar dacă nu va ridica mănuşa, îl voiu trata de \ laş.
Aceste Boericale m'au făcut să încep a mă interesa de politică şi a urmări mai de aproape politica societăţei Junimea, căci vădit că de la 1870 1 Junimea începe a face politică. Deja, cum am spus, junimiştii luaseră o atitudine franc duşmănească în contra mişcărei literare şi politice dominante. Ei purcedeau în estetica lor aproape de la principiul că sentimentul naţional nu poate să fie un element emoţional într'o lucrare poetică, şi că din contră, este un sentiment de nevaloare. j
Acest lucru se poate înţelege că lovia în însuşi f baza activităţei literare de pe atunci; era un fel j de estetică internaţionalistă, care voia a se intro- 1 duce şi a înlocui pe cea în favoare, eminamente naţionalistă.
Apoi se mai introduceau şi alte principii de critică: Lessing intra în arenă, precum şi tot criticismul clasic modern.
Un acerb şi neînduplecat critic în contra mişcărei literare de atunci, de sigur era d. Carp. In adevăr, d. Maiorescu, în criticele sale, păstra acel ton rece, deşi incisiv, iar critica sa deşi amară, răutăcioasă, însă avea politeţa în aparenţă. Pe urmă, trebue s'q, zic, d-1 Maiorescu în criticele ^ sale totdeauna îşi rezerva şi asigura o mică portiţă de retragere. %
Din contră, d-1 Carp era un critic impetuos, ca-re se năpustea asupra adversarului şi-1 lovea L drept, fără să-şi reţie întru nimic mâna. La d. % Carp o operă era sau o capo-d'operă sau o nuli- h tate, mijlocie nu exista; ori Shakespeare sau La t| Fontaine, ori neantul. m
Aşa, chiar din anul întâiu al Convorbirelor, d-1 || Carp publică o critică a  dramei d-lui   Hăşdău, ,
Răzvan-Vodă, atunci apărută. D-sa începea critica prin un atac violent în contra autorului dramei. Această dramă era numită o elucubraţiu-ne, zicea d-sa; motivul apariţiunei acestei drame atribuit unei boale. D. Carp se înfuria de la început în contra succesului piesei; publicul, care gustase drama, era maltratat şi considerat ca complicele d-lui Hăşdău. Aristot era pus la con-tribuţiune, iar d. Hăşdău era acuzat că s'a abătut de la regulele dramatice ale lui Aristot.
Ceva mai mult, pentru prima oară Schopen-hauer apărea şi d. Carp cita din celebrul filosof, care este ţelul unei drame; iar ca final, criticul sfătuia în mod dispreţuitor pe d. Hăşdău că ar fi mai bine să se întoarcă la redacţia lui Aghiuţă.
Aghiuţă fusese un jurnal umoristic, redactat de d. Hăşdău.
Evident că d. Carp se înşela. Se înşela asupra i valorei lui Răzvan, dramă care a rămas, şi care pe lângă defectele ei, are calităţi de prima ordine, pe care criticul era dator să le pună în evidenţă ca şi defectele.
Evident, că aprecierea pe care o făcea despre d. Hăşdău, era absolut nedreaptă şi pasionată. Locul enorm pe care d. Hăşdău l'a ocupat şi-1 ocupă şi astăzi în literatură şi ştiinţă, este o dovadă. Şi d. €arp nu putea să aibă în tot cazul scuza, cum că d. Hăşdău nu se manifestase în destul până a-atunci. Răzvan-Vodă era cu mult superioară tuturor lucrărilor de pe atunci, iar activitatea începută de d. Hăşdău în Columna lui Traian, etc, erau semne vădite de ceeace omul era în stare să facă.
Dar pe bietul Gheorghe Sion poetul, ce crud l'a maltratat d. Carp! Aici, bine înţeles, cu dreptate.
Sion, ca un bun român ce era, publică Una sută # una fabule, ca vai de capul lor, fie zis în treacăt. D. Carp ia condeiul şi-i administrează o teribilă critică. Bietul poet e pus în comparaţie cu La Fontaine şi puteţi să vă închipuiţi ce păţeşte. Apoi dezastrul aceluia este şi mai desăvârşit când
32
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
G. PANU
33
îi discută opera din punct de vedere al definiţiei fabulei dată de Lessing.
Ceea ce revolta mai cu seamă pe d. Carp, era prefaţa autorului, în care nenorocitul îndrăznise să spună că scriind acele fabule, s'a gândit că printr'însele poate însufla patriotism, liberalism şi religiositate. D-nul Carp sfârşia prin a spune că fabulistul publicând opera sa şi-a bătut joc de public.
*
* *
Ei bine, aceste lucruri revoltau opinia publică în contra Junimei; tonul casant, dispreţul suveran, în afară de dreptatea sau nedreptatea cauzei, acestea supărau. Mai supăra faptul că se căuta a se scoate, cum am zis, din literatură, sentimentul patriotic, preocuparea morală de a produce un bine. Acuma, când mă uit înapoi, pot să definesc lămurit lupta între tendinţa junimistă în literatură şi cea naţionalistă de pe atunci.
Literatura de atunci avea ca principiu arta pentru un scop oarecare, social, politic şi naţionalist; pe când junimiştii vroiau să introducă arta pentru artă.
Cine avea dreptate? Avea dreptate în parte Junimea, fiindcă prea se făcea din literatură un simplu mijloc de propagandă; şi avea mai cu seamă dreptate, fiindcă cea mai mare parte din literaţii de atunci, nu erau oameni de talent. Dacă ar fi fost oameni de talent, mişcarea Junimei ar fi fost nimicită de la început, sau poate nici nu ar fi luat naştere.
Avea dreptate şi partida naţionalistă', fiindcă junimiştii prea voiau să facă din literatură un fel de sport intelectual, din care scoteau cu precuge-tare oarecare sentimente, precum este cel al naţionalismului, etc, desigur foarte emoţionale şi ele şi capabile de a da naştere unei literaturi.
Cât timp Junimea atacase poeţii inofensivi, precum Sion, poeţii morţi, precum Văcărescu, literatura din Transilvania, care nu inspira mare
interes la noi, pe atât i-a mers bine şi nu a deşteptat furtuni.
Când însă Convorbirele încep a ataca oameni de valoare ca d. Hăşdău, ca V. A. Ureche, etc, atunci lupta se angajează serios şi două tabere adverse se formează.
D-nul Hăşdău, polemist emerit şi lucrător neobosit, intră în luptă înconjurat de o pleiadă de tineri, din care mulţi de talent. Şcoalei junimiste din Iaşi i se ridică! o altă şcoală literară în Bucureşti; între cele dduă capitale începe un războiu literar în regulă. Mai pune şi faptul că sentimentul de separatism era în aer, ceea ce făcea ca cei din Iaşi să caute a compensa inferioritatea situaţiei lor politice prin superioritatea lor literară.
In această luptă ce se angajează, Junimea reuşise să atragă în partea ei pe cel rnai ilustru dintre poeţi, pe Alexandri, care aproape la fiecare pas era linguşit la Junimea şi în Convorbirele literare. Junimei îi trebuia un literat însemnat, care să-i servească de pavilion; lui Alexandri, o-mul cel mai îngâmfat din lume, îi trebuia un cerc de oameni de valoare care să fie în aceiaş timp şi adulatorii săi. Este drept că Alexandri nu neglija nici pe cei din Bucureşti. In aceiaş timp pe lângă lucrurile care ie dă „Convorbirelor" nu uita a întreţinea cel puţin din când în când cu colaborarea sa, şi revistele din Bucureşti, precum Revista Contimporană.
Gruparea de la Bucureşti începe a se agita febril; pe lângă Columna lui Traian a d-lui Hăşdău, gazetă politică, dar care avea o mare parte rezervată literaturei şi istoriei, apar mai multe foi ale căror titluri denotau spiritul deosebit de acela al Convorbirelor literare.
Aşa, „Columna lui Traian" era un program întreg; apare mai târziu foaia „Societatea pentru învăţătura poporului român", mai apare apoi Foaia societăţei românismului. Mai în toate a-ceste reviste, d-1 Hăşdău îşi are locul întâiu. In
3
34 Gr. PANU
Foaia societăţei românismului încep întâiaşi dată a scrie d-nii G. D. Teodorescu şi Grigore Toci-lescu.
Eu urmăriam toată această mişcare din fundul unei catedre de la gimnaziul Alexandru cel Bun din Iaşi. Poarte curioasă şi nedefinită era starea mea sufletească. Toate simpatiile mele politice erau pentru partidul naţionalist, însă o parte din simpatiile mele literare le avea necontestat Juni-mea. Dar le avea în mod foarte straniu. Ceea ce îmi plăcea la Junimea erau teoriile estetice şi preceptele; exemplele prin care însă voiau să ilustreze acele teorii şi comentariile ce se făceau a-supra operilor criticate, îmi displăceau.
Pe urmă, eram izbit de o lacună vădită în mişcarea Junimei. Convorbirile erau o revistă pur literară. Numai d-1 Maiorescu mai lărgea cercul, introducând şi chestiuni de filologie şi învăţământ, încolo numai poesie, numai traduceri, bucăţi literare şi critici, foarte puţine studii.
Pe când dincolo, în lagărul opus, platforma era mult mai largă, toate chestiunile erau abordate, în toate ramurile. Cele de mai multe ori răii, câte odată bine, dar erau tratate.
Mişcarea naţionalistă avea- o vădită superioritate asupra celei junimiste dintr'un punct de vedere istoric. Convorbirele literare n'aveau un istoric, nu se ocupau de loc de această chestiune, aşa de importantă pentri^^un popor şi mai ales aşa de importantă atunci. Ba chiar la Junimea se trata cu dispreţ istoria Românilor. Ce istorie a Românilor este? Care este istoria .Românilor? ziceau unii membri. Iar d-1 Pogor, în ironie, repeta foarte des cuvintele: Les peuples heureux n'ont pas d'histoire, şi explica astfel pentru ce nu avem istorie.
Dincolo, afară de domnul Ureche şi alţii, era un gigant, era d-1 Hăşdău, admirabil preparat pentru răsfoirea şi întocmirea istoriei noastre na-
lt
I î
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 35
ţionale. Pe lângă cunoştinţa altor limbi, poseda cunoştinţa limbelor slavice, indispensabile pentru studiarea trecutului nostru. Nu mai vorbesc de cunoştinţele generale pe care le poseda.
Era un adversar redutabil pentru Junimea.
In lupta încinsă şi pe care treptat o voiu arăta-o, ambele tabere au avut învinşi şi învingători, victoria însă a fost mai mult în favoarea junimiştilor. Căci evident că d-nii Ureche, Misail, etc, au fost bătuţi în această luptă, bătuţi cum zice francezul: â plate couture.
Cu d-1 Hăşdău însă lucrurile n'au stat tot aşa. Cu d-1 Hăşdău a fost un adevărat duel în felul timpurilor medievale: un om luptând într'o încăe-rare generală, în contra mai multor războinici de odată. Cine a citit lerusaleme eliberata, de Tasso sau Orlando furioso de Ariosto, îşi poate face idee despre ceea ce voescsăspun. D-1 Hăşdău era faţă cu Junimea un fel de Rinaldo sau de Orlando faţă cu Sarrasinii.
Cum s'a văzut, d-1 Carp a fost cel întâiu care a provocat pe d. Hăşdău în critica lui Răzvan-Vodă, trimeţându-1 la Aghiuţă.
D-1 Hăşdău replică cu atacuri continue la adresa Junimei. Acest duel este ilustrat între altele prin trei păcăleli a d-lui Hăşdău, şi prin una păţită de d. Hăşdău.
]        Le voiu povesti la rândul lor pe toate. \ >       Păcăleala d-lui Hăşdău.
ll Acesta, ca mai toţi de pe atunci, era duşmanul | dinastiei străine; pe de altă parte Alexandri îşi i      înstrăinase simpatiile Bucureştenilor prin faptul
că scria la Convorbiri, prin urmare avea aerul r a se solidarisa cu acea mişcare, mai ales rde i când d. Maiorescu îl pusese în Direcţia nouă, de | care voiu vorbi în curând. In Convorbirele în | 1870, (căci de atunci lupta serioasă începe),Ălexan-, dri publică un fel de pastel intitulat Bărăganul.
Alexandri dedică Bărăganul: Măriei Sale Dom-
i
36
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
37
nitorului. Acest act a fost tălmăcit ca o linguşire către Domnitor din partea ilustrului poet, prin urmare a displăcut şcoalei naţionaliste.
Columna lui Traian relevă lucrul şi caută să găsească în poezie urme de linguşire. In poesia Bărăganul, după ce se descria stepa întinsă cu iarba-i mohorâtă, singuratică şi lipsită de viaţă, apoi erau ca concluzie următoarele versuri:
Ah î dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţă când pe sub mândrul soare, Trecând în repegiune un zmeu cu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace 'n acest loc! Mult vesel, va fi câmpul când vecnica-i tăcere Va disparef d'odată la glasul de 'nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer Vestind noua răpire a focului din cer!
Ori-cine a putut înţelege imediat că poetul vorbeşte în aceste versuri de drumul de fer ce era vorba să se introducă, comparând maşina cu un zmeu cu aripi de foc, care din gura lui de fer scoate flăcări şi serveşte de glas de înviere prin locurile pustii.
Ei bine, în focul şi precipitarea luptei, d. Hăşdău crede că poetul vorbeşte de însuşi Domnitorul sub forma unui zmeu cu aripi de foc şi că versurile sunt o platitudine dinastică.
Convorbirile se grăbesc cu multă fală a râde de greşala de înţeles a criticului de la Columna lui Traian, sfârşind cu următoarele cuvinte: "Un copil ar fi pătruns îndată că poetul a gândit la drumul de fer. Asemenea inteligenţe critică pe Alexandri".
Aveţi să vedeţi mai târziu în ce mod strălucit d-nul Hăşdău îşi ia revanşa.
V
Iată-mă în anul 1871, un an numai mă desparte de intrarea mea în Junimea. Dar până a-tunci trebue să mai istorisesc cum am mai rupt încă o lance în contra Convorbirilor literare.
In cei patru ani dintâiu de existenţă a Convorbirelor, acestea nu se deosebiseră prin vre-o publicaţie poetică mai marcantă; abia în al patrulea an Eminescu apare cu Venere şi Madona şi Epigonii; căci Vasile Alexandri este la început de o sărăcie de invenţie disperătoare. Ga poeţi, nimeni, o mai repet, nu se distinsese. Şerbănescu publicase multe poezii, dar de o valoare potrivită; iar Matilda Gugler, ale cărei versuri erau frumuşele, prea simţea de departe şcoala şi pastişul poeziei nemţeşti.
In 1871 Alexandri începe să publice pastelurile sale, între care şi vestitul Pohod na Sibir.
D-1 Maiorescu crede că, după ce dărâmase prin criticele sale literatura, filologia, etc, naţionalistă, a venit timpul să clădească şi să dea ţărei mode-luri literare. Şi atunci ne trezim într'o bună dimineaţă cu o publicaţie în Convorbiri, sub titlul: Direcţia nouă, faimoasa direcţie nouă, aşa de mult criticată pe atunci şi criticată cu un fond de mare dreptate.
Din cine se compunea pe terenul poeziei, Direcţia nouă a d-lui Maiorescu? Din Alexandri, Eminescu, Bodnărescu, iar în parantez—căci era un parantez— din Matilda Cugler, Şerbănescu şi Pe-trino.
Avea dreptate d-1 Maiorescu să dea studiului său titlul de Direcţia nouă? Avea dreptate ca, cu d-nii Bodnărescu, Şerbănescu, Petrino şi Matilda Cugler, să înfrunte din nou şcoala naţionalistă, dându-i pe aceia ca model? Avea dreptate să pună ca poet pe Hăşdău alăturea cu Tăut, şi tuti quanti (expresia domniei-sale)? Avea dreptate ca lui Boliac şi d-lui Hăşdău să binevoiască a le recunoaşte numai meritul de bunişori prozatori? Evident că nu.
Direcţia nouă a fost o greşală, a fost cea maî slabă lucrare a d-lui Maiorescu şi cea mai parţială apreciare a criticului.
De la direcţia nouă, Junimea a căpătat definiţia de societate de admiraţie mutuală.
38
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
39
In adevăr, a vârî pe Vasile Alexandri în direcţia nouă a Convorbirilor, era ceva care nu se putea justifica. Alexandri era în deplină maturitate a talentului său, şi cercul literar de la Junimea nu avusese şi nu^a avut asupra poetului nici o influenţă. Pastelurile, genul nou al lui Alec-sândri, care par'că au determinat pe d-1 Maiorescu a-1 îngloba în direcţia nouă, pe lângă că sunt un gen literar de al doilea rang, consistând în simple descrieri de natură moartă aproape— gen aparţinând mai mult picturei—dar apoi nu puneau talentul lui Alexandri subt o lumină nouă. In pasteluri*,cu^ Rodica cu cofiţa pe capr cu ciobanul cu turma' de oi, etc, ca puncte pentru însufleţirea naturei moarte şi a întreruperei monotoniei descrierei, găsim tot pe Alexandri din doine şi lăcrămioare, din balade, din poezii poporale.
Prin urmare, vădit că introducerea în Direcţia nouă a lui Alexandri era forţată, din cauza sărăciei materialului poetic de valoare a nouei direcţii.
Ce să mai spun de Bodnărescu cu Rienzi şi cu alte poezii, dat ca un adevărat talent şi ca modelî Ce să mai zic de gingaşele poezii ale Matildei Cugler şi Şerbănescu, care în definitiv nu aveau nimic în ele ca să indice o şcoală, o direcţie nouă! Ce să mai zic de Petrino, poet bucovinean, a căreia producţie era redusă la câteva versuri!...
încă odată, e vădit că d-1 Maiorescu încerca să . clădească cu material foarte puţin şi cu împrumuturi de material străin, o clădire artificială.
Singurul poet pe care Ta dat în adevăr Junimea, era Eminescu. Dar Eminescu al Venerei şi Madonei şi al Epigoniilor, era încă un poet cu o formă foarte contestabilă, cu antiteze căutate în-tr'adins^ cu un pesimism nedrept^ care l'a înto-• vărăşit toată viaţa,—dar în sfârşit poet.
Trebue să spun un lucru, pe care Fam recunoscut totdeauna: d-1 Maiorescu a avut marele merit de a vedea de la început în Eminescu im)
poet, lucru ce era foarte greu pentru multă lume citmcl confuza sa poezie: Venere şi Madona, pre-eumfcurioşii şi paradoxalii săi Epigonii.
Această constatare a d-lui Maiorescu, opinia publică a venit mai târziu să o consacreze, şi să o consacreze cu laude şi exagerări de acele, de care d-1 Maiorescu nu ar fi fost capabil. In adevăr, d-lui Maiorescu în Direcţia nouă îi vine greu, şi atunci avea dreptate ca să puie pe Eminescu imediat după Alexandri, era în aceasta şi tămâiere către ilustrul oaspe de la Junimea. Pe când admiratorii fanatici de mai târziu ai lui Eminescu, nu găsesc laude pentru a diviniza Venere şi Madona şi Epigonii.
A patra critică a mea contra „Convorbirilor"
Direcţia nouă m'a revoltat prin spiritul ei nedrept. Nu; mi-am zis, este imposibil ca un critic să maltrateze pe un Hăşdău, pe un Boliac, pe un Mureşeanu, pe un Văcărescu, pe un Alexandrescu (nepomenindu-1), pe toţi aceştia, precum şi pe alţii, pentru: Bodnărescu, Şerbănescu, Petrino, Matilda Cugler şi Eminescu.
Căci trebue să spun că Eminescu la început nu-mi plăcuse de loc; nu-mi plăcuse, fiindcă fondul poeziilor lui era falş, nedrept, pretenţios; pentru că şi mai târziu Eminescu, dacă are inspira-ţiunea admirabilă şi forma frumoasă, însă ca gânditor, dacă nu este mediocru, cele de mai multe ori însă este absurd.
Şi dacă pe un poet ca Alexandri îl poţi judeca fără a-i analiza gândirea, pe Eminescu nu.
Eminescu a avut todeauna pretenţia de a fi întâi gânditor şi pe urmă poet. De multe ori am discutat cu dânsul în această privinţă. Eminescu, temperament pasionat, nu se gândea atâta când scria la efectul poetic, ci mai mult la susţinerea unei idei sau la lovirea unui duşman. Intre Epigonii şi Satira, mi se pare a IV-a, dirijată contra
40 G. PANU
liberalilor şi contra lui G. A. Rosetti, este cea mai perfectă asemănare; între articolele politice din Timpul contra fanarioţilor, şi între fondul între-gei sale poesii, nu este nici o deosebire. Eminescu era un reacţionar care ar fi voit să trăiască cel puţin cu două sau trei sute de ani în urmă, şi fiindcă aceasta nu poate s'o facă, recurge în Sărmanul Dionis la expedientul ca să trăiască măcar în vis în timpul lui Alexandru cel Bun.
Eminescu a fost un poet strălucit, dar straniu; el trebue să rămâe unic, fiindcă unică şi stranie a fost personalitatea sa; el nu poate, nici nu trebue să creeze o şcoală. De aceea am considerat în totdeauna ca o absurditate şi ca o lipsă de talent real, silinţa din partea tuturor acelora care au căutat să-1 imiteze. Eminescu nu a fost un poet al timpului nou, el nu a avut aproape nici o legătură cu contimporanii săi, mai cu seamă cu Românii.
De sigur că n'am gândit toate aceste la 1871, când m'am hotărât să răspund la Direcţia nouă. a d-lui Maiorescu.
Iată un lucru pe care îl regret, acela că nu am păstrat foiţa în care a apărut şi această a mea critică. 'Mi-aduc aminte însă de un lucru: că reluam la răfuială din nou tragedia Rienzi şi constatam cu satisfacere că critica mea în contra lui Rienzi fusese justă, de vreme ce şi d. Maiorescu în Direcţia nouă făcea multe din rezervele, pe care le făcusem şi eu cu privire la acea piesă. Aşa, de Maiorescu zicea: ,,In ceea ce priveşte tragedia Rienzi, trebue să admitem că planul său este greşit în privinţa catastrofei, Rienzi cade ucis de Montreal, fără nici o motivare a acestei ucideri, chiar prin faptele lui Rienzi'4. Aceeaşi critică o făcusem şi eu.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 41
i In Direcţia nouă, d. Maiorescu are o idee nefe-
; ricită. Chiar de la început d-sa se întreabă dacă România va avea un viitor. întrebare imprudentă şi provocatoare.
La 1871, în starea spiritelor de atunci, un om *       de talia d-lui Maiorescu nu trebuia măcar să-şi [       pună asemenea întrebări, şi notaţi că nici măcar [       nu răspundea la întrebare. întrebarea era lăsată fără un răspuns afirmativ.
Acest lucru, evident că provoca violente protes-|       tari din partea tuturor ceştilalţi care aveau convingerea adâncă că România are un viitor.
Iată deci o imprudenţă gratuită. A doua greşală era când d. Maiorescu adaugă: ,,Va putea (Româ-1 nia), părăsind exclusivismul contra străinilor, să \ păşească în emulaţie pacinică pe aceeaşi cale, pe l care civilizaţia occidentului a adus atâta bine o-'        menirei ?u
Curioasă coincidenţă. I Atunci se făcea apel la literatura străinilor.
\ Azi se face apel la capitalurile străine.
; Şi într'un caz şi într'altul, eroare! Şi atunci ni-
| meni nu era sistematic contra literaturei străine, t dovadă că toţi poeţii şi literatorii naţionalişti îm-i prumutaseră cu amândouă mâinile din literatura j franceză, italiană, rusască, etc. Şi dacă ei nu I deschiseseră porţile literaturei germane, acea li-f teratură de mare valoare, este că nu o cunoşteau, | neposedând limba. Era o simplă lacună în cuno-j       ştinţele lor^ nu un sistem.
I Iar d. Maiorescu, exagerând, avea aerul sacadă
I în cealaltă extremitate, adică să pretindă — zic | avea aerul—că fără cunoaşterea şi imitaţiunea li-| teraturei germane, este cu neputinţă înfiinţarea I       unei literaturi româneşti înfloritoare.
Această pretenţie, de şi nu era formulată, însă, reeşia, poate chiar fără voia d-lui Maiorescu; ea ;      era nedreaptă, şi nu era de mirare că a provocat violente protestări precum şi acuzări de străinism la adresa d-lui Maiorescu. Aceste lucruri au dat d-lui Hăşdău ocazia ca
42
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
43
să-şi răzbune printr'o păcăleală de Direcţia nouă de la Convorbiri şi de mania imitaţiei poeţilor germani.
In adevăr, două numere după primul articol din Direcţia nouă, Convorbirele publică următoarea poezie:
EQ ŞI EA
(din Gablitz) \
f
Ca o liră fără sunet I
Ga un fulger fără tunet } Ca un râu fără murmur,
Ga o pasăre tăcută, ;
Ga o casă, ce stă mută I
Şi pustie împrejur; |
Ast-fel sunt şi eu, vai mie, *
Formă fără melodie, J
Pur spectacol făr' idei, !
De când dânsa nu-i sub soare ;|
Şi puterea'mi cântătoare i Â perit cu moartea ei.
M. I. fliasta. \
Aceasta era o farsă a d-lui Hăşdău ca răspuns i la Direcţia nouă.
Gablitz era un nume nemţesc de poet imaginar.
M. I.fliaşjt era un nume evreesc într'adins pus.
D. Hăşdău pariase cu mai mulţi amici că Con- j vorbirele literare îi vor publica ori-ce elucubra- l ţie, cu două condiţiuni: întâia, ca ea să se pretin- } dă tradusă dintr'un autor german (Gablitz), şi a 1 doua, ca traducătorul ei să fie un evreu (M. L Iliaşu).
Cum vedeţi d. Hăşdău câştiga pariul. Era un \ admirabil răspuns la criticele d-lui Maiorescu. •'
Trebue să spun însă un lucru : A fost uşor Convorbirelor să cadă în această cursă, căci Eu şi Ea a d-lui Hăşdău era o absurditate poetică. Câte poezii pe tema de liră fără sunet, de casă ce stă mută, de fulger fără tunet, nu am citit eu de la , poeţi serioşi, poezii care au rămas serioase! !
Poesia Eu şi Ea devine ridiculă prin comentariile pe care le face după farsă d. Hăşdău; comentariile au ridiculizat Convorbirele literare, iar nu poezia, căci o repet, acest gen de poezie este foarte răspândit. Un lucru a dovedit însă d. Hăşdău, în ciuda d-lui Maiorescu: că este şi poet când vo-eşte. Şi dacă cu această farsă nu-şi răzbuna pe d. Maiorescu personal de primirea ei la Convorbiri, fiindcă nu d. Maiorescu era redactorul Convorbirelor, totuşi îşi răzbuna de criticele pe care i le adusese ca prost poet.
In adevăr, cum s'a văzut, d. Maiorescu îl punea pe autorul lui Răzvan-Vodă alături cu poetul Tăutu.
Cu Eu şi Ea, d. Hăşdău dovedeşte că e şi poet de talent, capabil ca să strecoare o simplă glumă rimată în revista pontificelui criticei române. .
VI
Farsa d-lui Hăşdău cu Gablitz a avut un ras**.. -net foarte mare, ea a fost exploatată luni întregi în Bucureşti, iar în Iaşi printre fracţionişti a fost un râs general. In fond ea nu proba nimic serios, dar ea lovia într'o tendinţă a unei direcţii noui, care în definitiv încă nu era.
D. Maiorescu în zadar publică la Convorbiri o scrisoare prin care îşi declină ori-ce răspundere în ceea ce priveşte redacţia Convorbirelor literare. In zadar arată că chiar redactorul Convorbirelor, d. Jacques Negruţi, lipsea din Iaşi în acel timp. Efectul este produs şi, lucru foarte caracteristic, publicarea studiului „Direcţia nouă" este suspendată pentru un an. Iar când peste un an d. Maiorescu reîncepe continuarea studiului, vedem că el este făcut în condiţii mai bune.
In adevăr, d. Maiorescu simţeşte că trebue să lărgească sfera, care la început cuprindea numai lucrările din Convorbirele literare, şi să îm-brăţoşeze cu privirea-i mişcarea literară din întreaga ţară. De aceea, la al doilea capitol, „pro-
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
45
44 G. PANU
sa", vedem figurînd în Direcţia nouă pe d-1 Odo-bescu cu nuvelele sale istorice, pe răposatul Marţian cu analele statistice şi... mai ghiciţi pe cine? pe d-nii Hăşdău şi Boliac, a căror proză „până la oare-care punct" merită a fi trecută în juna direcţie. Ceea ce e mai curios, într'o notiţă a păr-ţei de „prosă" din direcţia nouă, d Maiorescu bine-voeşte să mai prenumere încă pe cine-va, pe cine-va care la început tocmai combătuse Direcţia nouă cu privire la poeţi: acel cine-va eram eu.
Nu este aşa că această particularitate este nostimă ?
Ce se întâmplase? Se întâmplase, că de vre-o şease luni intrasem şi eu la Junimea şi începusem a fi colaboratorul Convorbirelor literare.
VII f
Cum am intrat Ia „Junimea"
îndată ce am început a mă ocupa serios, după eşirea mea din liceu şi pe când eram la Universitate, cu studiul a tot felul de chestiuni, am simţit starea mea de izolare în mijlocul fracţiunei liberale naţionaliste. Nu era un om cu care să mă pot înţelege; nu era o societate literară afară de Junimea. Peste tot locul se făcea politică şi numai politică, şi lucru curios, nu simţiam absolut nici o atracţie pentru politică şi pentru viaţa ei; din contra, simţeam dacă nu desgus*, dar desigur indiferenţă, măcar că aveam convingeri cari e-rau liberale şi naţionaliste.
Aveam un singur coleg de şcoală şi prieten, cu care să pot schimba idei şi impresii, era bietul Alexandru Lambrior, mort aşa de tânăr. Cu dânsul am început a prinde gustul studiului istoriei, de care se ocupa şi el; lui îi comunicam aşa numitele mele descoperiri în istoria română, care descoperiri,^ ştiţi la ce se reduceau? Se reduceau la faptul, că la fiecare pas prindeam pe istoricii no-
ştri în flagrant delict de denaturări de fapte sau de explicări fanteziste a faptelor, toate în purul interes naţional al mărirei cu ori-ce preţ a neamului nostru.
Acest lucru mă indigna şi foarte adesea vor-biam cu Lambrior, care şi el împărtăşia asemenea indignare.
Iată-mă deci adus prin preocuparea mea de a restabili în istoria noastră adevărurile ascunse sau denaturate de şcoala naţionalistă, în direcţia spiritului societăţei Junimea, şi în special a d-lui Maiorescu, care în definitiv nu tindea la alt ceva, de cât la recunoaşterea reală, fie a valorei literare, fie a unui adevăr oare-care.
Aşa că situaţia mea devenea foarte curioasă. Pe de o parte combăteam partea exagerată în^di-recţia tendinţei noui; iar pe de altă parte, când am început să mă ocup cu studiul istoriei, oroarea de minciună şi de prejudecăţi mă făcea să mă depărtez de amicii mei politici, pentru a mă apropia de cei fără prejudecăţi în materie de a-flarea adevărului.
a) O societate istorică
In determinarea predilecţiei mele pentru studiile mele istorice, d. Hăşdău a fost factorul principal. Ziarul său, Columna lui Traian, care avea o parte rezervată publicaţiei documentelor vechi şi mai cu seamă Arhiva sa istorică, mi-au deschis \xti câmp cu totul nou. Ajutat şi de celelalte colecţii şi publicaţii mai vechi, am început a studia cu ardoare istoria trecutului nostru.
Pe lângă Lambrior, mai era Alexandru Xeno-pol, care se ocupa cu chestiuni de istorie maî mult generală.
Mai era un biet tânăr, Cernescu, care peste doui ani a şi murit, bucovinean de origină, care şi el era amator în ale istoriei române.
46 a. PANU
Tus-trei aceştia făceau parte din Junimea. $
Mai era şi regretatul Vasile Tassu, care deşi • magistrat, însă frecventa Junimea. O apropiere * naturală s'a făcut între Lambrior, Xenopol, Cer-nescu şi cu mine   pe terenul cercetărei istoriei naţionale. Intr'o seară,   Alexandru Xenopol   ne J pofteşte la dânsul acasă ,,ca să mai vorbim"; şe- \ dea atunci aproape de piaţa Sf. Spiridon. Ne-am i dus, adică Lambrior, Cernescu şi cu mine şi am î înfiinţat şi noi la rândul nostru o societate istovi- j că, nici mai mult nici mai puţin. Era oare cum ! un teren neutru. Eu mai cu seamă nu voiam să J mă duc la Junimea — de altmintrelea era şi un | rezon la mijloc: până mai eri combătusem Juni- |; mea, iar ideile politice ale mele nu cadrau de loc 1 cu acele ale membrilor acelei societăţi.—Lambrior I, ar fi fost înclinat să se ducă la Junimea, cum s'a 1 şi dus puţin după aceea, fondul ideilor lui fiind, 1 independent de politică, conservator. La aceşti \ patru s'a asociat şi Vasile Tassu, măcar că nu tin- 1 dea la specialism, însă ca simplu amator. Iată i deci o societate, din care numai eu nu eram ju- J nimist. Ea a durat aproape un an, adică până k ; când am intrat şi eu la Junimea. Această societa- i ' te a servit ca punte de trecere la cealaltă mai mare, Junimea, în care ea s'a contopit. \
Ce frumoase amintiri 'mi-au rămas de la dânsa! I Ne întruneam regulat în fie-care Sâmbătă, cele de mai multe ori la Alexandru Xenopol. Nu era
chestie de istorie generală sau naţională pe care l
să nu o abordăm cu o îndrăzneală de tot senină; i
discuţii interminabile aveau loc. )
Pe atunci eşise o nouă lucrare a lui Roessler, j
scriitor german, care ocupându-se de Români, «
lua, în polemica dintre Români şi Unguri cu privi- ,
re la locurile ocupate istoriceşte de Români, apă- i
rărea Ungurilor; el servindu-se de izvoarele şi de \
ideile istoricilor unguri, emitea chipurile o nouă '«!
teorie, care a căpătat mai târziu numele de teoria r-
lui Roessler. După acea  teorie, noi   Românii cu \
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 47
toţii am locuit până în veacul al XH-lea dincolo de Dunăre, fie împreună cu Bulgarii, fie prin munţii Pindului, şi că numai prin veacul al Xll-lea am e-migrat încetul cu încetul în Transilvania, Vala-chia şi Moldova, unde am constituit state şi ne-am închegat ca popor. Această teorie a lui Roessler a fost obiectul a lungi discuţii şi cercetări în sânul societăţei. Toţi eram contra ei; eu mărturisesc că fiind contra, îmi rămâneau oare-cari îndoeli. Dar vedeţi deosebirea: pe când istoricii ceilalţi naţionalişti—afară de d. Hăşdău, bine înţeles — ţipau şi strigau în contra lui Roessler din spirit naţionalist, noi cercetam şi studiam chestia numai din punct de vedere al adevărului. Muaduc aminte că chiar am formulat de comun acord un număr de puncte contra acelei teorii.
Cu ocazia acelor discuţii am constatat insuficienţa cunoştinţelor noastre, şi iată cum: In lipsa de documente privitoare la Români, între veacul al IV-lea şi al Xl-lea cu privire la şederea noastră dincolo de Dunăre, numai studiarea limbei noastre din punct de vedere filologic ar fi putut aduce o lumină oare-care. Roessler înţelesese a-cest lucru, de aceea se aventurase puţin şi pe a-cest teren. Noi însă, membrii societăţei istorice, aveam numai cunoştinţi generale de filologie, nu cunoşteam limba slavonă, nici cea albaneză, prin urmare neputinţa noastră de a aprofunda mai departe lucrul, era vădită.
Atunci, cu acea ocazie, a germinat în capul lui Lambrior şi în al meu, de a studia filologia şi de a învăţa limba slavonă.
Detaliu caracteristic şi de actualitate: Alexandru Xenopol a combătut mult mai târziu pe Roessler, adus mai târziu la această necesitate din cauza profesiunei sale. Fără a lua întru nimic meritul lui Alexandru Xenopol, dar pot, să spun că multe din argumentele elaborate în comun, au fost utilizate mai târziu de distinsul nostru istoric.
48
Q. PANU
b) Apropierea începe
Alexandru Xenopol, Gernescu, Tassu şi Lambrior, se duceau Vinerea la Junimea, iar Sâmbătă ne întruneam noi în societate. Evident, că un fel de legătură se stabileşte între mine, singurul care nu eram din Junimea, şi această societate.
Alexandru Xenopol şi Cernescu înreţineau, bi-ne-înţeles întâmplător, pe d. Maiorescu şi pe junimişti de lucrările noastre şi de spiritul în care ele erau făcute.
De mai multe ori Alexandru Xenopol sau Cernescu mă întrebau:
— Panule, de ce nu vii şi tu la Junimea ?
— Cum să vin ? Nu ştiţi că eu am combătut Junimea şi mai cu seamă am alte idei în politică!
— Ce face aceasta, răspundea Xenopol, în Junimea nu se face politică! Este mai cu semă Pogor, care cum aude pe Jacques Negruţi sau pe Nicu Ganea că iau vorbă de politică, imediat ia câte o pernă şi le-o aruncă în cap; iar Maiorescu nici odată nu vorbeşte politică.
— Bine, adăugiam, dar eu am atacat pe aceşti oameni, pe Maiorescu şi pe Iacob Negruţi în special ?
— Nu te îngriji nici de asta. Mai întâi Maiorescu nu se uită la asemenea nimicuri, poate nici nu ştie că Tai atacat...
— Aşa e, dar ştiu eu...
— Cât despre Jacques Negruţi, continua Xenopol, este drept că-i mai pătimaş, însă are şi el o patimă, mai mare de cât toate, aceea de a avea cât se poate mai mulţi colaboratori la Convorbirele literare. E destul să-i dai un articol la Convorbiri, ca să se împace cu tine pentru tot restul vieţei.
Eu rezistam^ la toate acestea şi obiectam:
— In tot cazul mă simt jenat. De altmintrelea, dacă ei voesc să vin la Junimea, pentru ce nu mă invită?
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
49
— A, aici n'ai dreptate, nimeni nu este poftit la Junimea, ci numai la aniversările Junimei. Principiul pe care este fundată această societate este următorul: Entre qui veut, reste qui peut.
— Principiu comod, dar cam pretenţios, ziceam.
— Aşa-i, însă ai să vezi, când vei veni la Junimea.
Am rezistat încă câte-va luni; în timpul acesta acumulasem mai mult material istoric, pe care nu aveam unde să-1 public, căci nici putea fi vorba să public prin gezetele cotidiane: „Influenţa polonă asupra istoriei române sau rolul limbei slavone în cultura noastră
Dar mărturisesc că începusem a avea o mare dorinţă de a intra la Junimea. Sâmbetele des de dimineaţă mă duceam la Lambrior sau Cernescu ca să aflu în detail ce se petrecuse la Junimea cu o seară înainte; iar aceştia îmi povesteau tot felul de scene comice sau de discuţii interesante care avuseseră loc.
De altă parte, evident că Junimea ar fi dorit nu intrarea mea personală—căci vă puteţi figura că nu eram aşa de naiv să-mi închipui că acea intrare ar fi avut oare-care valoare—însă cu intrarea noastră a tuturor membrilor societăţei istorice, se umplea un gol, golul publicaţiilor istorice, care lipsea mai cu desăvârşire până atunci. Este drept, că această lipsă nu o simţeau toţi membrii fruntaşi ai Junimei. D. Pogor, etc. nu se interesau de loc de asemenea chestiuni, iar d. Iacob Negruţi se interesa mai mult ca redactor al Convorbirilor literare. D. Carp se arăta foarte rar pe la Junimea şi cu spiritul său tranşant, regula istoria Românilor în câte-va cuvinte.
Numai d. Maiorescu înţelegea importanţa a-cestor studii. Dealtmintrelea şi atunci ca şi acuma, sub aparenţa rece şi argumentaţia didactică, d. Maiorescu, cu toate criticele şi diatribele pe care le-a stârnit, era şi a rămas în fond un naţio- -nalist cald, în felul său însă.
4
50 G. PANU
De altă parte, aveam şi un fel de scrupule poli-litice : cum să justific eu către prietenii mei politici intrarea mea la Junimea ? Junimea era considerată ca un loc de perditiune, ca un infern, unde intrând cineva putea să zică pentru toate ideile mari şi generoase: adio şi lasciate ogni spe-ranza. Nu făceam politică militantă, o mai repet, dar aveam legături cu oameni politici militanţi din fracţiunea liberă.
Pe lângă aceasta, ştiam că dacă nu se face politică la Junimea până se adunau membrii, se făcea politică între trei-patru corifei înainte de şedinţă şi după. Timpul şi ocazia de a se vorbi politică faţă cu novicii, era mai cu seamă la eşirea de la Junimea pe la ora unu de noapte. Auzeam că d. Maiorescu lua binişor pe câte unul sau doi din tineri şi întâmplător îi punea în curent de situaţia politică a momentului.
M'am consultat cu câţiva prieteni, între care şi un profesor de istorie, care acum este pensionar— era spiritul poate cel mai cociliant;—acela a recunoscut că am dreptate pentru studiile mele ca să intru la Junimea, dar a recunoscut-o cu regret.
Nu mult după aceea, mă întâlnesc pe stradă cu răposatul Scarlat Pastia, un liberal original, care a rămas toată viaţa sa duşman al Junimei şi al junimiştilor.
— D-le Panu, am auzit că te-ai făcut junimist?
— Nu este adevărat, i-am răspuns.
Dar m'am păzit de a-i spune că gândesc să mă fac.
— Mi-ai luat o piatră de pe inimă, altmintrelea aşi fi perdut toate iluziile ce am despre dumneata.
La „Junimea"
Intr'o Vineri seară, Cernescu vine la mine zi-cându-mi:
— Am venit să te iau la Junimea. Haide! Era prin Februarie sau Martie 1872.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI ol
— Cu atât mai mult, a adaus Cernescu, cu cât am să citesc şi eu o lucrare, la care vreau să fii: Despre Stenografie şi necesitatea ei.
— Ce, ai înebunit? i-am zis. Ce legătură este între tine şi stenografie?
i        — Apoi să vezi; şi fiindcă   articolul nu este lung, am să ţi-1 citesc chiar acuma.
Şi imediat scoase manuscriptul din buzunar şi-i dădu cetire.
Stenografia şi necesitatea ei, era numai un pretext ca bietul băiet să-şi arate erudiţia. începea \ cu teoria limbelor, ne ducea la scrierea cuneiformă din Niniva, la hieroglificele egiptene, arăta | transformarea hieroglifelor în alfabetul Fenicie-{ nilor, de la Fenicieni trecea la Greci, pe urmă la | Etrusci, etc, etc. Apoi o lua din capăt cu scrisoa-| rea de funii şi noduri din Peru şi Guiana. Venea I la Români şi la nodurile pe care babele le fac în | năframă; cu mare ce, ajungea la Romani şi în sfîr-I şit la Francezi şi Englezi din timpurile moderne. \ Am plecat la Junimea, însă am pus o condiţie:'
1 să mergem mai de vreme, pentru ca să fiu mai \ puţin jenat, găsindu-mă acolo alţii pe mine, de ;i      cât eu pe alţii.
j In acea seară, Junimea era la d. Pogor, care
:j stătea în nişte case mari părinteşti, cu imensă \ curte şi grădină — mi se pare strada se zice Pa-; tru-zeci de Sfinţi;—ferestrele toate luminate, u-) şile toate deschise. Ne suim sus. Erau doui tineri: \ unul bine făcut, frumos, cu musteaţă mică, sub-l ţire şi cu plete mari; altul mai înalt, slăbănog, cu ochii lipsiţi de vioiciune şi cam gârbovit. Gel l Y. ¦¦ dlntâiu era Eminescu, cel al douilea Bodnărescu. : Cernescu mă recomandă. O salutare rece din
j ambele părţi şi atâta. Eminescu continuă a ex-¦ plică lui Bodnărescu — fiinţă blândă şi pasivă—¦ o teorie stranie, teoria antinomiilor în istoria universală, după teoria lui Kant a antinomiilor, pentru a ajunge să dovedească lui Bodnărescu că Napoleon I a fost contrariul unui om mare. ;       In acest moment intră şi gazda, d. Pogor, care
52 Gr. PANU
văzându-mă, fără să mă cunoască, strigă: A, iaca unul nou, are să se bucure gogomanul de Iacob Negruţi.
Căci eu pretind, deşi mai deunăzi am avut această discuţie cu d. Carp, că cel ce dădea şi a dat la Junimea porecle şi epitete, a fost d. Pogor; şi chiar cuvântul de gogoman, adresat junimiştilor, tot lui îi revine. D. Carp însă şi azi pretinde a avea paternitatea cuvântului.
D. Bodnărescu se ridicase la intrarea d-lui Pogor; Eminescu de loc, ba avea aerul chiar că-1 găseşte pe Pogor în propria lui casă inoportun, fiindcă îi întrerupsese argumentarea cu antinomiile. Un grup de trei domni intră.
— Iată şi Mirmilic cu negustorul de porci şi cu Andre Ghenier, strigă Pogor. Bravo! Mirmilic, ai ceva?
Erau: Melik, profesor de matematici, Ştefan Vârgolici, care fiind mic şi gras, căpătase de la Pogor porecla de negustor de porci şi d. Naum, a cărui figură blândă şi tristă, şi mai cu seamă ale cărei traduceri din poeţii francezi, îi atrăsesem numele de Andre Ghenier.
Melik era un curios tip. Mic, cu musteaţa roşie, pe care şi-o mânca tot timpul, el venia la Junimea regulat, foarte regulat, se aşeza într'un fotoliu şi nu zicea o vorbă toată seara.
— Este ceva de citit în astă seară ? întrebă Vârgolici.
— Nu ştim, răspunde Pogor, până n'o veni Jacques sau Maiorescu.
Chiar în momentul acela intră şi d. Iacob Negruţi. Cum intră, strigă: ,,Ştiţi o noutate? Necu-lai Ionescu s'a certat cu fracţioniştii!'4
— Afară, daţi-1 afară, strigă Pogor, al dracului e Jacques aista, nu poate vorbi două minute, fără să nu vorbească politică... Şi luând un colţar de pernă, îl aruncă după Jacques, zicându-i:
— Măi, gogomane, nu înţelegi că aici nu se face politică?
Dar d. Maiorescu nu se arată, toată lumea îi aştepta.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 53
| — Dar ce, Maiorescu n'a venit încă? întrebă
| un tânăr frumos, cu faţa palidă, intrând; era Nicu 2      Ganea. Curios, adăugi el, am fost pe acasă pe la
| dânsul şi mi s'a spus că de un ceas a plecat la lu-I nimea.
I Un râs general isbucneşte, iar d. Pogor, adre-
I      sându-se d-lui Nicu Ganea, îi zice:
|j — Bine, Drăgănescule, tot prostii ai să faci tu?
\       Apoi cine caută pe Maiorescu acasă, în seara când toată lumea crede că e la Junimea?
In timpul acesta Lambrior şi Tasu intrară, fu-rişându-se de după scaune şi luând nişte locuri modeste, cam în partea unde eram şi eu.
— Cine are de scos ceva, să scoată!
Aceasta era expresia sacramentală, cu care se invita cei care aveau bucăţi literare în buzunar, sa le scoată.
Tăcere.
D. Pogor, adresându-se lui Eminescu :
— Ai ceva?
IEminescu făcu cu capul, nu, foarte desgustat. — Bodnărescu, Vârgolici, Cernescu, nimenea nimic? Melik, scoate tu manuscriptul, trebue să ai vre-un manuscript de aritmetică sau de geometrie! Atunci observai că   Bodnărescu, foarte sfios, pune mâna în buzunarul redingotei căutând ceva. Cernescu nu îndrăzneşte să scoată manuscriptul cu stenografia, iar Ştefan Vârgolici pune pe masă nişte traduceri din Lamartine, D. Maiorescu îşi face apariţia. In timpul acesta   d. Bodnărescu   reuşise să scoată din buzunarul redingotei câteva file de hârtie, pe care d.   Jacques Negruţi i le   şi în-faşcă.
D-lor, să începem, zice Jacques Negruţi, şi tuşi de vre-o trei ori, pentru a începe cetirea poeziei d-lui Bodnărescu.
— Ce eşti nebun? îi strigă d. Pogor, cu glasul tău oribil vrei să citeşti? Şi-i zmulge hârtiile din mână.
54
G. PANU
— Atunci lăsaţi-mă să le citesc eu, zise autorul.
— Pardon, intervine d. Maiorescu, poetul nu-şi citeşte singur lucrarea.
Bodnărescu se înclină şi se aşeză pe scaun.
— De ce nu citeşti d-ta poezia? îndrăznii să-1 întreb încet.
— Fiindcă Maiorescu zice că poetul nu trebue să-şi citească singur lucrarea, îmi răspunde tot încet Bodnărescu.
La Junimea erau numai doui cititori care citeau bine: d. Maiorescu şi Eminescu. D. Jacques Negruţi, de şi cetia rău, avea pretenţii că citeşte bine. Această pretenţie ridica totdeauna protestări, mai ales din partea d-lui Pogor. Gând venia— după cum se va vedea — câte odată d. Carp la Junimea, voia să citească şi el, însă d. Pogor îl împedeca cu sila de a ceti, spunându-i: că glasul lui samănă cu zornăitul de stricare de geamuri. D. Pogor cetea bine, însă avea un păcat, se emoţiona îndată, peste o minută glasul i se tăia. Din cauza aceasta, d-sa n'a fost niciodată bun conferenţiar. Alţii nici nu se încercau măcar ca să citească.
D. Maiorescu cetea frumos, subliniind nuanţele cu acel glas plăcut, care a făcut totdeauna farmecul conferinţelor sale. Iar Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea— chiar mediocră— a lucrărei pe care % cetea.
Dar revin. D. Maiorescu luă manuscriptul poetului şi începu: „Ce poate fi va fi". Acesta era titlul poeziei. D. Bodnărescu era cunoscut de poet profund şi obscur—mai mult obscur de cât profund.—Gând se auzi acest titlu de: Ce poate fi va fi, o nedumerire generală se zugrăvi pe faţa tuturor. D. Pogor îşi puse arătătorul de la mâna dreaptă pe frunte, se strâmbă oribil, făcând o buză mare, dând semnele unei vii nedumeriri.
Din contră, d. Maiorescu, ca să pună capăt a-cestui început de glumă pe teme serioase, repetă
I
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
55
accentuat şi cam emfatic din nou cuvintele: Ce poate fi va fi. Auditorul simţise că trebue cel puţin să se facă că înţelege. Cetitorul începe:
Sub gârboave ziduri de vremi mucezite etc. etc.
Despre ce era vorba? Poetul îşi închipuia o ruină impozantă de castel' în Carpaţi; în mijlocul ruinei, un bătrân cu figura sinistră şedea cu un condeiu în mână, gânditor; dinaintea lui era de veacuri o mare carte deschisă, însă cu toate paginile nescrise; de sute de veacuri bătrânul gândeşte să scrie ceva şi nu scrie nimic.
Şi atunci poetul se întreabă: Oare de ce bătrânul nu scrie nimic? El care a văzut formaţiunea lumei, aruncarea stelelor în haos şi zdrobirea lor, el care a văzut lumea născând şi murind, el care văzuse neantul, el care va vedea noaptea adâncă la dispariţiunea universului! Bătrânul nu răspunde. De odată însă ruinele încep a se mişca şi a trosni, condeiul pe care-1 ţinea de sute de veacuri îi cade din mână. Şi atunci, în vre-o 13 versuri, bătrânul răspunde în definitiv: că toate a-ceste cataclisme sunt nimicuri, este aceiaş lucru pe care îl schimbă numai forma... Şi... ruinele dispar cu munte cu tot; în urmă rămâne un stâlp negru de fum. Bătrânul şi castelul nu se mai ştie ce devin.
După cetire, d. Maiorescu făcu a pauză. O tăcere de ghiaţă cuprinsese întreaga societate. D. Pogor devenise oribil de văzut, atât i se strâmbase figura. D. Jacques Negruţi tuşea ca să-şi dea o continenţă şi să aibă aerul că a înţeles ceva. Membrii societăţei îşi dădeau încet, unul altuia, cu cotul şi se întrebau încet:
— Ai înţeles ceva?
— Nimic.
— Dar tu ?
— Nici eu.
— Dar tu?
— Nici eu.
Regretatul Melik se făcuse mic în colţul lui şi
56
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
57
nici sufla. Nimeni nu îndrăznea să întrerupă a-ceastă tăcere, până când maistrul nu va vorbi — maistrul era d. Maiorescu.
Alexandru Xenopol, care intrase la cele întâi versuri în sală, cu aerul lui de enfant terrible şi cu acea sinceritate naivă, care face fondul caracterului lui, rupse tăcerea şi strigă:
— Nu ştiu, domnilor, dacă d-stră aţi înţeles, eu însă n'am înţeles nimic.
Un murmur de aprobare sublinia cuvintele lui Xenopol.
D. Maiorescu gândea, căuta formula.
— Fiindcă, zise d. Pogor, văd că nimeni n'a înţeles, apoi să rugăm pe autor ca să ne spună ce a voit să exprime şi la ce concluzii a vroit să a-j ungă.
Bietul d. Bodnărescu se făcu roşu ca sfecla — căci era—acum e mort—o natură foarte senzitivă şi delicată — văzând că toate privirile se aţintesc asupra lui. Tuşi de vre-o trei ori şi apoi zise:
— Eu, eu... cu ochii ţintiţi la d. Maiorescu.
— Pardon, zise d. Maiorescu, poetul nu are dreptul să-şi explice lucrarea, aceasta ne aparţine nouă. Poetul, odată ce creează bucata sa, ea devine indiferentă pentru dânsul; poetul chiar ne poate rătăci căutând să dea rezoanele sale subiective. Noi trebue să privim lucrarea sa din punct de vedere obiectiv.
De astă dată, eu am început a da semne de impacienţă, şi măcar că întâiaşi dată venisem la Junimea, cât pe ce eram să iau cuvântul ca să susţin contrariul. M'am; mulţumit ca, plecându-mă iarăşi la urechea d-lui Bodnărescu, să-i zic:
— Spune măcar încet, ce-ai voit să înţelegi?
— Nu pot, Maiorescu spune că poetul nu trebue să vorbească de lucrarea sa.
Din această încurcătură un eveniment plăcut ne^ scoate pentru moment. Un servitor vine şi deschide uşile unei mari sale din fund; acolo erau servite în abondenţă ceaiuri, cafele cu lapte, cho-colate, prăjituri, cozonaci, etc. Mai toată lumea se ridică, îndreptându-se spre bufet, lăsând în
suspens problema, Ce poate fi va fi, cu sinistrul ei bătrân.
Căci trebue să ştiţi că erau cîţiva membrii, a căror nume le tac, care nu aveau nici o legătură intelectuală cu Junimea şi care se pretindea că vin mai mult pentru ceaiurile şi chocolatele de la Junimea, de cât pentru literatură. Şi lucrul se cam potrivea, fiindcă nu ştiu cum făceau, dar potriveau totdeauna să vină cu un sfert de oră înainte de servirea ceaiului şi plecau imediat după aceea. A A
In timpul ceaiului, Alexandru Xenopol îl întreabă pe Eminescu:
— Dar tu înţelegi poezia lui Bodnărescu?
— Dar pe mine nu mă preocupă înţelesul, nu poţi să ceri aceasta de la toată lumea —eu 's nemulţumit fiindcă versurile sunt proaste.
VIII
După ce luarăm ceaiul, ne întoarserăm în sala şedinţei. Discuţia trebuia să se facă asupra: Ce poate fi va fi. Instinctual, toţi care nu înţeleseră sensul acestei poezii, sau care nu voiau să ia parte la discuţie, nefiind siguri de ce înţeleseră, se retrăseseră prin fundul sălei. Aşa că într'un moment dat, văzui că în jurul mesei nu erau de cât d-nii Maiorescu şi Eminescu, pe canapea răsturnat şedea d-1 Pogor, iar d. Negruţi pe un fotoliu ceva mai departe. D. Bodnărescu se aşezase în dosul d-lui Maiorescu, cu o figură senină dar şi resignată în acelaşi timp; ştia că d. Maiorescu îl va scăpa din orice încurcătură şi că va eşi teafăr din atacurile şi ironiile ce le presimţea şi cu care era de mult obicinuit.
— Cine e bătrânul din Ce poate fi va fi? Pentru ce el nu scrie, şi ce înseamnă prăbuşirea castelului cu bătrân cu tot? întrebă d. Negruţi.
Tăcere.
—Atunci să mai dăm încă odată cetire poeziei, îndrăzneşte a întâmpina d-1 Xenopol.
58
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
59
— Să se recitească, să se recitească, repetă mai multe glasuri.
Era ultima scăpare pentru cei ce nu o înţelese-seră; ei credeau că ascultând încă odată poezia, poate vor prinde ceva din înţelesul ei.
— Pardon, dictă d. Maiorescu, o poezie nu se citeşte de cât odată, înţelesul ei reese sau nu reese. Dacă nu reese pentru nimenea, atunci e neînţeleasă. Este destul ca unul s'o înţeleagă, ca să nu mai fie din nou recitită. Numai după ce discuţia are loc asupra înţelesului ei general, numai după aceea să pot face observaţii de detailiu; şi în acest caz, când detailiul este contestat, se reciteşte partea asupra căreia se contestă exactitatea. Poţi să reciteşti două versuri ce exprimă o comparaţie, pentru a vedea dacă ea este justă, de vreme ce ea poate scăpa la prima cetire; nu poţi să reciteşti întreaga poezie.
In timpul acesta d-1 Bodnărescu făcea semne vădite de aprobare, Eminescu fixa un punct imaginar în plafond. Iar noi din galerie ne împărţisem în două părţi: unii, sectarii d-lui Maiorescu, , făceau semne că maistrul are dreptate; ceilalţi în frunte cu d. Nicu Ganea, dădeam semne vădite că nu aprobăm teoria d-lui Maiorescu.
— Cine este bătrânul? Ce voeşte bătrânul? Şi de ce dispare după mii de ani de vieţuire contemplativă? întrebă d-1 Pogor.
—> Bătrânul este indiferent, rolul lui este indiferent, poetul a găsit ocazie prin acest bătrân să facă nişte versuri şi să pună într'ânsele o parte a imaginaţiei sale. Ce voiţi mai mult? spune Eminescu. O poezie nu trebue înţeleasă în totul, continuu, căci dacă toţi bucherii de la şcoală o înţeleg, atunci nu mai este poezie.
La aceste cuvinte galeria începu a da semne de dezaprobare.
Eu, noul venit, cu spiritul meu limpede şi logic, am sărit de pe scaun. Mai ales că de la început figura lui Eminescu, cu pletele lui lungi, cu aerul lui de suveran dispreţ pentru omenire şi
pentru ceea ce'l înconjura, nu mă dispusese de loc în favoare-i.
M'am aşezat la loc, gândindu-mă că sunt uou venit.
In timp cât vorbise Eminescu, d-1 Bodnărescu continuase a-1 aproba ca şi pe d-1 Maiorescu.
— Bătrânul este Hronos, întâmpină d-1 Negruţi.
— Hronos? replică d. Pogor, nu cred, Hronos este o idee a noastră, Hronos nu spune nimic, Hronos nu are el cartea veacurilor, Hronos nu diseutează; pe când bătrânul lui Bodnărescu, după ce mai multe mii de veacuri nu vorbeşte, apoi la urmă ţine un discurs.
Scăparea era numai la d-1 Maiorescu.
— Pogor are dreptate—zise în fine d-1 Maiorescu — bătrânul nu e Hronos, căci Hronos eo con-cepţiune a noastră, o concepţiune a. antichităţei grece restrânse şi înguste. Bătrânul reprezintă neantul cozmic, care nu piere niciodată, chiar când el dispare pentru ochii noştri.
O respirare de uşurare se simţi în auditor, iar d-1 Nicu Ganea încântat ca. am scăpat cu toţii din încurcătură, strigă:
— Al dracului e Maiorescu, i-a găsit şi aici capac! Numai aş voi să ştiu, dacă Bodnărescu, când a scris aceasta poezie, s'a gândit la asta? Aşa-i Bodnărescule?
— Nu pot spune, Maiorescu zice că poetul nu trebue să intervină în discuţia operei sale.
Am rămas gânditor, văzând şi auzind toate a-ceste, şi îmi ziceam în mine: Ce însemnează subtilităţile unui om, care voeşte să domineze? E elementar că cel care scrie ceva, fie chiar o poezie, să ştie ce scrie. Dacă acest lucru l'ai contesta unui om de ştiinţă, unui istoric, unui psicholog, spu-nându-i: că el nu trebue să-şi dea seama .«n* sene, apoi aceasta ar constitui cea mai o^hea
60 G. PANU
jurie. Gând e vorba însă de poezie—după d-1 Maiorescu—îmi ziceam, lucrul se schimbă. Poetul într'un moment dat, are un fel de lovitură de fulger în cap, o inspiraţie aproape supra-omenească îi vine, ea-i vine sub o formă nebuloasă; poetul nu trebue să o analizeze şi să o clarifice, el trebue să ia iute condeiul şi să o aştearnă pe hârtie. Apoi să o dea imediat comentatorului, adică criticului, ca el să o definească.
înţelege ori cine că în acest sistem, rolujl poetu: lui est nul şi acela al maistrului critic tot. Poeţii sunt făcuţi, nu pentru a creea pentru public o-pere, ci pentru a ilustra pe criticul, care se va ocupa cu ele.
D-1 Maiorescu îşi făcea prin urmare în Junimea, în calitate de critic, partea leului; poeţii îi fabricau materialul, pe care d-sa îşi stabilea şi îşi înălţa valoarea sa intelectuală şi estetică.
Cu acest sistem d-1 Maiorescu împingea la obscurantism şi la non sens. Căci poetul ca să scape de o analiză luminoasă şi clară, care i-ar fi găsit absurditatea concepţiunei, era încurajat a se a-runca în fabricaţiuni confuze a unei imaginaţii laborioase, care scapă analizei, pentru motivul, că criticul înţelege în definitiv ce a voit poetul să spună, substituind sau atribuind lucrărei o concepţiune, mai la urmă acceptabilă, dar care a-vea numai un singur defect—cele de mai multe ori—că ea nu era a poetului, ci a comentatorului!...
Aceste gândiri ale mele, pe care în seara cetirei poeziei, Ce poate fi va fi, nu le-am exprimat, fiindcă eram nou venit, aceste gândiri le-am expus mai târziu de multe ori şi am avut mari discuţii în această privinţă în Junimea.
Cum gândeam eu, gândea majoritatea celor din Junimea în forul jtidecăţei lor, şi dacă admiteau în aparenţă teoria contrară, era numai fiindcă d-1 Maiorescu o susţinea.
put
aerui * * *
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 61
| Şi fiindcă este vorba de acest lucru, e bine să
fac o analiză a stărei sufleteşti şi estetice a mem-*       brilor Junimei.
In Junimea, când am intrat eu, erau două cu-; rente perfect definite: era curentul german şi cel | francez. Era felul de a înţelege poezia, după ulti-\ mele teorii filosofice în favoare în Germania; era I curentul literaturei franceze, mai cu seamă de la I începutul veacului al XlX-lea. Convorbirele lite-I rare trădau vădit aceste două curente. I Curentul german era reprezentat în Junimea
prin d-1 Maiorescu; iar metafizica era în cea mai mare favoare, şi mai cu seamă metafizica sub forma nouă pe atunci, schopenhauereană. Căci în a-nul când am intrat la Junimea, d-1 Maiorescu începe a face cursuri la Universitate pe baza celor două opere ale lui Schopenhauer, anume: Parerga und Paralipomena şi die Welt als Wille und Vorstellung.
Aceste cursuri, care au adus o revoluţie în spirite, au dat naştere şi la violente critici şi acuzări. Mai ales după ce d-1 Maiorescu a publicat în Convorbiri, aforismele lui Schopenhauer, mai a-ies de atunci, numele lui Schopenhauer fu amestecat în discuţiile politice, iar junimiştii fură a-cuzaţi de cosmopoliţi, de iubitori de străini şi de propagatori de idei imorale.
D-1 A. D. Holban în Iaşi, am zis, era duşmanul neîmpăcat, iar întreaga şcoală literară naţionalistă din Bucureşti, făcea cor cu mare violenţă. Era destul ca la o întrunire publică sau într'o gazetă să pronunţi,apropo de junimişti şi în special de d-1 Maiorescu, numele de Schopenhauer, pentru ca mahalagii inculţi din sala de întrunire să îsbucnească în huidueli, iar oamenii ceva mai culţi să dezaprobe pe d-1 Maiorescu şi să-1 condamne în efigie.
Metafizica budaistă a lui Schopenhauer, care e-vident că lovea în sentimentul creştinesc general, dar care în fond reprezintă cea mai înaltă ,    concepţiune de idei morale, întocmai ca şi vechea
62
G. PANU
credinţă budistă, era târâtă prin toate cafenelele, pe la toate întrunirile de mahala—fără ca bine înţeles, să fie discutată.
Acestei scoale aparţineau toţi cei care îşi făcuseră studiile în Germania, anume: d-nii Bodnărescu şi Eminescu. Sărmanul Dionis a lui Eminescu este clădit pe o concepţie metafizică cu un amestec de Kantism.
D-1 Pogor care îşi făcuse studiile în Franţa, spirit fin şi limpede, nu aparţinea prin cultura sa acestei scoale, însă într'un moment dat devenise budist, nu budist schopenhaurian, ci budist adept al lui Qakya-mouni.
De câte ori la Junimea câtva timp se năştea discuţia cu tema religioasă sau filosofică, d-1 Pogor striga cu dispreţ:
— Ge mai umblaţi, gogomanilor, cu glume de aceste; Buda, budismul, asta-i singura credinţă şi filosofie!
Mai târziu d-1 Pogor a părăsi4 budismul; într'un timp era creştin în sensul lui Ghateaubriand, altă dată era înamorat de concepţia religioasă a lui Bossuet; un moment dat a fost mi se pare pozitivist â la Auguste Comte, pe urmă adeptul lui Er-nest Renan, pe urmă materialist, pe urmă, pe urmă...
Noi ne deprinsesem cu aceste schimbări dese de sistem filosofic ale d-lui Pogor. Mai la fiecare două săptămâni, d-1 Pogor venea să susţină alte idei şi teorii şi era aşa de preocupat de noua teorie, în cât intrând la Junimea, de la uşă începea:
— Mă, nu umblaţi cu fleacurile voastre. Omenirea nu este menită să facă plăcere lui Jacques Negruţi!...
Acesta era semnul că d-1 Pogor venea cu o idee nouă, pe care căuta să o introducă în discuţie, fără nici o provocare din partea noastră.
Aceste schimbări dese, l'au făcut pe d-1 Negruţi într'o seară ca să strige :
— A, Pogor a citit o nouă carte! Cuvântul a rămas, anume: că d-1 Pogor avea
părerea celei din urmă cărţi care citise.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
63
De şcoala nemţească se mai ţineau: d-şoara Matilda Cugler şi Schelleti în poeziile lor.
Grupul francez era mult mai numeros. Unii din acest grup erau: Ştefan Vârgolici, Naum, Şerbănescu, etc. Aceştia erau traducătorii asidui ai lui Lamartine, Victor Hugo, Andre Ghenier, etc.
Mai era un grup, aş putea să-1 numesc latinist, grupul Transilvănenilor şi al Bucovinenilor, care avusese la bază cultura limbei latine. El cuprindea pe Miron Pompiliu, transilvănean, pe d-nii Strajan, Burlă şi Pavel Paicu, aceşti doi din urmă Bucovineni.
Un singur grup lipsea la început, grupul studiilor istoriei şi al culturei române—bine înţeles în mod mai sistematic.
Cu intrarea lui Lambrior şi a lui Tasu, aceste studii începură a fi puse în evidenţă. Intrând şi eu ia Junimea şi începând a publica studii asupra Istoriei Românilor, se complectă şi acest grup, iar d-1 Pogor care dădea porecle la toată lumea în Junimea, văzându-ne într'o seară intrând împreună, pe Lambrior, Tasu şi pe mine, strigă:
— Iată şi cei trei Români.
De atunci cuvântul a rămas, toţi ne designau sub numele de: cei trei Români.
Această poreclă de cei trei Români, denota o stare oarecare a spiritului Junimei.
Junimea nu era—cum se zice—străino-filă şi duşmană a neamului, dar este drept să spun că nu era nici cald iubitoare de trecutul poporului nostru. Orice om, care era ceva prost, era apostrofat cu numele de Roman.
— Ce faci, mă Romane? se zicea în deriziune.
— Am întâlnit mai mulţi Romani, începea d-1 Negruţi o povestire oarecare.
Se ridiculiza cuvântul de Roman, ridiculizând pe fracţiomşti şi în special pe Bărnuţeşti/care la fiecare pas vorbeau de origina noastră romană. In ras sau nu, o indiferenţă—dacă nu chiar un mic dispreţ—învăluia toate chestiunile privitoare la origina şi cultura poporului român. Noi cei trei, am avut foarte multe discuţii în
64
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
65
Junimea, în special Lambrior şi cu mine, pentru a scoate din eroare pe d-1 Pogor şi pe alţi zeflemişti, căci ei îşi închipuiau că trecutul poporului nostru era trecutul unui popor barbar, fără nici o cultură. D-1 Negruţi, mai mult din spirit de zeflemea, abonda în acest sens, însă fără convingere, mai mult ca un fel de modă.
D-1 Maiorescu însă totdeauna a căutat, când nu ştia, să-şi dea seama în mod exact de chestiunile în discuţie. .
Acest spirit cam zurbagiu în materie de trecutul nostru istoric, s'a manifestat chiar în cele întâi săptămâni a intrărei mele la Junimea, cu ocazia trimiterei de către d. Dimitrie A. Sturza, actualul preşedinte al consiliului, a unui manuscript în versuri al mitropolitului Dosofteiu.
De pe atunci d-1 Dimitrie A. Sturza era un a-dunător pasionat de cărţi vechi româneşti. Manuscriptul pe care îl trimesese d-1 Sturza era o pisaltire în versuri a mitropolitului Dosofteiu, foarte interesantă din punct de vedere istoric şi filologic.
Mi-aduc aminte, că Eminescu dând citire unui psalm cunoscut:
La apa Vavilionului Jelina de ţara Domnului etc.
d-nul Pogor cu toţi zeflemiştii începură a râde, spre marea indignare a noastră, a Românilor, care luam lucrul foarte în serios.
In fine, ca să sfârşesc cu grupările din Junimea, era grupul Alexandri, grup poetic naţional; pe lângă Alexandri care era sus, sus de tot, apoi venea răposatul Beldiceanu şi alţii.
IX
Intr'o Vineri, Vasile Tasu veni la mine şi îmi zise :
— Deseară să vii numai de cât la Junimea; vine Vasile Alexandri.
Era un eveniment. Alexandri venea foarte rar la Junimea, însă când venea, atunci şedinţa lua 0 solemnitate deosebită. Mai întâi, glumele şi a-runcăturile de pernă din partea d-lui Pogor încetau; fiecare avea un aer serios şi constrâns, tocmai fiindcă la Junimea nu era absolut nici o etichetă şi nici un formalism. Nu se ştia de statute, de prezident şi secretar, fiecare vorbia când credea de cuviinţă, fără să ceară cuvântul cuiva; câte odată vorbiau trei de odată când era discuţie, şi poate atunci era discuţia cea mai regulată şi mai fructuoasă.
Junimea întreţinea câţiva tineri în străinătate; aşa, d-nu Bodnărescu şi mai cu seamă Eminescu au stat la Berlin pe spesele Junimei. Mi se pare că în parte şi Alexandru Xenopol. Pentru aceasta junimiştii care dispuneau de mijloace se cotizau lunar.
O dezordine plăcută şi spirituală domnea totdeauna la şedinţele Junimei, fiecare vorbia ce-i plăcea şi tonul dogmatic nu era uzat de cât în discuţiile şi chestiile de critică şi estetică, în colo libertate complectă.
De aceea, când cineva venea pentru prima oară la Junimea, era displăcut surprins, fiindcă se aştepta la ceva şi găsea alt ceva. Se aştepta ca să vada o societate literară gravă, cu statute, prezident şi viceprezidenţi, fiecare luând cuvântul dupa numărul înscrierei. Şi când colo, ce vedea' Vedea la prima ochire o societate aproape de ne-Mni, fiindcă veselia, glumele şi râsul erau a-v proape m permanenţă, iar membrii se tratau în-i tre ei cu cea mai mare familiaritate.
Această impresiune a avut'o şi răposatul Pău-cescu, cand întâmplător a venit într'o seară la Jwmmea. Păucescu luând cuvântul serios şi gânditor, cu mare ce, zeflemiştii au putut să păstreze o Jigura cuviincioasă. Acest lucru Fa cam simţit . laucescu, şi mai târziu mi-a exprimat mie mi-) rărea.
i Mată însă ce cineva frecventa Junimea şi se / 5
66
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
07
deprindea cu acest gen liber şi fără rezervă al societăţei, se convingea că sub forma uşoară şi glumeaţă se spuneau lucruri foarte serioase şi că nu ştiu dacă a existat în ţară vre-o societate literară cu un fond mai serios. Dar să revin la Vasile Alexandri.
Alexandri Ia „Junimea"
Când m'am dus în seara aceea la d-1 Maiorescu unde era Junimea, deja la orele 8 şi jumătate biroul era plin. Pe lângă membrii obicinuiţi ai Junimei, mai veniseră şi membrii care numai rar, din când în când, se arătau la şedinţele Junimei. Aşa printre aceşti membri, era răposatul Ciuper-cescu, pe care nu ştiu dacă l'am văzut de trei ori la Junimea, era d-1 Gheorghieş Racoviţă.
Locurile erau toate ocupate, a trebuit să se a-aducă scaune şi din alte odăi. Gogomanii, Romanii, Românii, caracudele cu prezidentul lor, d-1 Nicu Ganea, toţi erau în rânduri dese aşezaţi. D-1 Gulianu—căruia încă de pe atunci toată lumea îi zicea Papa Culianu—se aşezase lângă d-1 Melik. Alăturea se afla d-1 Pavel Paicu, care avea mania să facă calambururi oribile, în cât, de câte ori făcea vre-unul, toată Junimea istriga: ,,Prost ăi Paicu, daţi-l afară!" Era Miron Pompiliu, căruia Pogor îi zicea Mirune, din cauza originei lui transilvănene. Nu mai vorbesc de cei obicinuiţi ai Junimei. Toată această lume era cu urechea şi cu ochiul în spre uşa de intrare, aşteptând pe bardul Moldovei.
Bardul însă nu venea, bardul se făcea aşteptat.
D-1 Maiorescu, ca să producă o diversiune în spirite, propuse ca până atunci să se citească ceva.
Deja membrii ştiau că Alexandri aduce cu sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee istorică: Dumbrava roşie. Şi mai d'inainte fiecare îşi lingea—ca să zic aşa—buzele, la ideea plăcerei ce are să guste.
Păcatul căzu pe Ştefan Vârgolici. O traducere a iui din Lamartine, nu-mi mai aduc aminte care, trebuia să servească de intermez, sau cum zice franţuzul de ,,lever de rideau."
— Iar ai venit cu Lamartine? strigă d-1 Pogor. Nu înţelegi că Lamartine este poetul cel mai fad d mai plângător din lume?
Eminescu începe a citi traducerea. După vre-o i0 versuri, o mişcare se face; un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăţi groase şi tăiete la capăt, Cu un aer mândru, foarte mândru, şi cu o căutăm tură rece, intră în sală. Era Vasile Alexandri, îl vedeam pentru prima oară. Toată lumea se scoală în picioare. Alexandri se îndreaptă în spre d. Maiorescu, cărui îi strânge mâna, apoi dă mâna cu d. Negruţi şi d. Pogor, iar pe rest îl salută cu o mică clătinare din cap şi se aşează pe un fotoliu pe care d. Maiorescu şi d. Negruţi i-1 pun la dis-posiţie cu grăbire.
— Vă rog, prezenţa mea să nu vă întrerupă lectura şi ocupaţia obicinuită, zice d. Alexandri cu glasul său cunoscut, glas al cărui timbru era cam întunecat, cam răguşit.
Eminescu continuă citirea traducerei lui Ştefan Vârgolici până în capăt.
Se fac câte-va critici de text asupra acestei traduceri. Se întâmplase că eu să cunosc bine acea traducere din Lamartine—mi se pare Vlsolement. Şi atunci iau cuvântul ca să spun, că o traducere ca să fie bună, trebue să păstreze atât forma versului, cât şi numărul posibil de cuvinte corespunzătoare, fără amplificaţie, fără ea să se adaoge versuri, pentru a se putea explica ideea.
Şi mi-aduc aminte că sfârşiam astfel:
— Bine, evident că traducătorul are voe să amplifice câte odată textul original, dar nu trebue să se depărteze prea mult de imitaţia lui servilă. Eu în această privinţă aşi admite o toleranţă de 5, cel mult 10 la sută.
Aceste cuvinte făcură să râdă pe junimişti. Iar Alexandri, întorcându-se către mine, cu acel aer ironic şi fin pe care-1 avea, îmi zise:
68
Gr. PANU
— Domnul este financiar?
Vă puteţi închipui ce râs a produs această glumă a lui Alexandri! Mai întâi fiindcă era bună, şi apoi era făcută de Alexandri. Toţi junimiştii îşi lărgiră gura până la urechi, dând semne de admiraţie nemărginită. Iar Alexandri, care era simţitor la linguşire, deveni vesel şi începu a spune câteva anecdote care i se întâmplaseră în călătoriile sale.
Alexandri era un admirabil causeur şi un povestitor fermecător. Avea o mare suficienţă pentru a susţinea toate, un spirit fin de observaţie, care-1 făcea să întoarcă mai toate lucrurile în glumă şi la haz. Cu verva şi cu spiritul lui ne subjugase. D. Maiorescu cel întâi dădea semnalul hazului şi al râsului.
Nu ştiu cine a atins chestia cafelei; îndată Alexandri a şi început a povesti o anecdotă cu cafeaua.
— "Eram odată la Gonstantinopol, unde făcusem cunoştinţă cu un turc, care îmi vorbea de nişte ruine vechi, ce se aflau prin Asia minoră. Fiindcă eram hotărât să fac voiajul în acea parte, Fam întrebat cum se chiamă satul sau localitatea. Turcul mi-a răspuns că nu-şi aduce aminte, dar poate să-mi dea o singură indicaţiune numai. El mi-a zis: în voiajul d-tale ăi să dormi în multe hanuri şi ai să bei multe cafele. Unde vei bea cafeaua cea mai bună, să ştii că acolo sunt ruinele, fiindcă acolo este un cafegiu care face cafele cum n'am băut în tot cuprinsul Islamului.
„Având la îndemână numai simplu această indicaţiune am plecat în voiaj. Cum ajungeam mtrun sat—căci despre sat era vorba—ceream o cafea; o gustam, era bună—căci în Turcia cafeaua este peste tot locul bună —dar nu mi se părea ceva extraordinar, prin urmare plecam înainte. Din
Caf?le' Sju,ng în sfâr9i4 la un ^t, întreb unde-i hanul, ma duc într'acolo şi văd afară pe
o cafea alături. îndată ce înţelege că are a face cu
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 69
un musafir, bate din palme şi ordonă unei slugi să-mi aducă o cafea. Mi-o aduse; cum gustai din-tr'ânsa am înţeles că aista-i turcul, aşa de bună e-ra Imediat am întrebat în turceasca mea dacă nu cum-va în satul acesta sunt nişte dărâmături vechi. Iar turcul foarte mulţumit, mi-a răspuns, dându-mi a înţelege că-i aşau.
Apoi, Alexandri sfârşi zicând: „Vedeţi cum se călătoreşte în Turcia. In loc de guizi sau alte informaţii, cafeaua ţine loc la toate44.
Auditorul a râs cu ostentaţie de această anecdotă—de almintrelea nostimă.
— Acum, zise Alexandri, să trecem la lucrări mai serioase, şi băgând mâna în buzunarul redingotei, scoase un teanc de hârtie în patru: era poemul Dumbrava roşie.
Cine nu cunoaşte Dumbrava roşie? Alexandri îi dădu cetire într'un mod admirabil. Cetia foarte frumos, punea în evidenţă nuanţele, glasul lui cam întunecat de bas aproape profund, lua toate intonaţiile, făcea să trăiască personagiile din poem şi punea în evidenţă strofele frumoase.
Am ascultat'o cu toţii cu o adevărată plăcere.
Dumbrava roşie este o adevărată epopee, după toate regulele artei, adică făcută după calupul ve-chei epopei homerice. Totul este după program. Capitolul întâi se începe cu un vis, visul lui Albert. Regele Poloniei, Albert, primeşte în vis îndemnul ca să cucerească lumea răsăriteană, se trezeşte din vis şi atunci se întreabă cu mândrie: încotro să se arunce cu rmatele sale? Şi îşi zice:
Moldova este pragul întâiului meu pas
Mi-au plăcut foarte mult două frumoase versuri din această parte. Când Albert spune că după ce va birui pe marele Ştefan, apoi:
Iar lumea îngrozită privind spre răsărit Vede-va în ioc de soare al meu chip strălucit
Vădit că Alexandri în Dumbrava roşie nu are o K} mare concepţiune, genul epopean ne-mai-compor-
70
O. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
71
tând avânturi ridicate. Dar nu-i mai puţin adeva- ¦
ratcă Alexandri în Dumbrava roşie s'a ridicat la jj
valoarea de mare poet descriptif, făurind versuri şi «
găsind comparaţii de o mărime neobicinuita. # ^ |j
După cum în Homer, apoi în Ariosto, apoi m m
Tasso, apoi în Voltaire, etc, se face revista trupe- 1
lor cu eroii lor în frunte, Alexandri nu lipseşte j
de a se conforma în Dumbrava roşie acestei ce- W
rinţi clasice. Toporski, Grodeck, Zcusko, Zablo- :i
towski, toţi eroii poloni înlocuesc în poema lui pe m
eroii epopeelor trecute. B
/Al doilea capitol, intitulat   Ţara în picioare, a. ¦
produs un mare entuziasm la Junimea. Descrie- ¦
rea armatei moldoveneşti cu voinicii săi în frunte, ¦
a mişcat inimile celor trei Români, chiar şi d-lui 9
Pogor îi dispăruse râsul sarcastic de pe buze. Go- 9
man da la Corn an a, un uriaş de munte, Balaurul |l
de la Gălu, Ciolpan din Pipirig, Velcea bastardul, ; etc, înferbântau adunarea.
Ne-a venit tuturor surâsul pe buze, când bar- \ .
dul de la Mirceşti n'a uitat să-şi facă localităţei ş
sale şi strămoşilor săi, partea leului, scriind ur- j mătoarele versuri:                                         > ;
Scheianul şi Mirceţca, vecini de pe Şiret
Ce s'au bătut cu Hroiot, s'au prins cu jurământ ;
Nici chiar sub bra ul morţei să nu dea îndărăt. ]
Până n'or intra cu leahul pe al leahului pământ.
Şi zimbrul de la Scheia şi zimbrul din Mirceşti
Se duc să iee în coarne pe vulturii leşeşti.
Asemenea parfumuri, pe care artiştii îşi trec ei % \
însuşi pe la nasul lor, sunt permise. Oare Mozart l
în Don Juan, în ultima scenă, nu face pe Don h
Juan să întrebe: ,,de cine este făcută acea mu- 1
zică divină?" Şi nu i se răspunde: ,,Că de sigur 1
de Mozart, căci un altul nu poate să se ridice la |
asemenea muzică sublimă?" De ce Alexandri, în- I
tr'o epopee naţională, să nu vorbească de zimbrul 1
din Mirceşti, care ia în coarne pe vulturul leşesc? 1
Eroii noştri naţionali poartă toţi în Dumbrava ]
roşie un calificativ ca şi eroii antici. J
Pe când Homer are pe înţeleptul Nestor, pe A-chile cel iute de picior, pe Minerva cu ochii de bou, etc, în Dumbrava roşie găsim pe Tăut cu mintea coaptă, pe Costea cu ochii sumeţi, pe Bol-dur cu suflet îndrăzneţ, etc
După această introducere poetul trebuia să pună faţă în faţă ambele tabere: tabăra leşească cu cea română.
Evident că voind să ai stilul eroic şi să izbeşti imaginaţia cu comparaţii îndrăzneţe şi grandioase, nu poţi să te ţii la aceeaşi înălţime. Sunt foarte multe umpluturi în aceste două capitole, dar sunt şi multe frumuseţi. Totul însă este o a-mintire din viaţa eroică clasică. Sunt pasaje care amintesc pe Termopile.
— Grojane! ce o fi ziua de mâni ?
— O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă!
aminteşte dialogul Spartanilor şi cuvintele lui Leonidas când zice: ,,de seară cinăm în infern."
Partea care li s'a părut tuturor cea mai slabă, a fost capitolul intitulat: Ştefan cel Mare. Cuvântarea eroului e prea lungă, este un adevărat discurs, în care eroul face politică, îşi laudă bărbăţia, este un fel de faimosul monolog lung şi fastidios al lui Carol Quintul din Ernani. Dar pe de altă parte câte lucruri frumoase! Aşa, vorbind de Ştefan, Alexandri spune:
Timpul a pus coroană de argint, ţara de aur Şi gloria măreaţă ia pus coroni de laur.
Sfârşitul—aratul—ne-a lăsat într'o adâncă şi eroică zguduire sufletească:
Trecut-au patru secoli din acea zi fatală !...
Pe locurile arate şi semănate cu ghindă de stejar, astăzi este sombra pădure de stejar, Dumbrava roşie; lângă ea o tabără de care, cu flăcăi romani au poposit. Ei se mirară, stând în iurul
72
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
73
unui foc mare, pentru ce vreascurile aruncate se mişcă ca şerpii şi şueră. Iar un român mai bătrân le răspunde:
Ştiţi voi de ce stejarul arzând, plânge şi geme, (întreabă un român ager, pe care au nins de vreme) Colea în astă Dumbravă, copacii urieşi Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de Ieşi.
Necontestat că dacă Alexandri în Dumbrava roşie n'a găsit inspiraţia cea mare, genul literar fiind demodat şi cam banalizat, dar desigur că a găsit inspiraţii de detail, s'a ridicat la o limbă eroică, pe care nu a maniat-o încă nimeni aşa frumos ca dânsul, cu toate umflăturile şi fanfarono-dele inherente acestor fel de producţii.
Eu, care nu-1 gustam întreg pe Alexandri, după ce a citit, cum ştia el să citească, Dumbrava roşie, am rămas sub un sentiment de admiraţie, pe care numai timpul şi alte incidente l'au şters.
După ce Alexandri sfârşi de citit, se înţelege că nu mai fu vorbă de critică, ci numai de laude; fiecare se grăbia ca să reciteze un vers frumos, fiecare căuta să semnaleze o comparaţie frumoasă. D-1 Negruţi se repezi ca un leu la manuscrisul Dumbrâvei roşii, iar figura lui Alexandri era complect luminată.
încălzit şi el, măgulit în vanitatea lui, bardul bine-voi ca să se apropie şi de grupul nostru. D-1 Jacques Negruţi se grăbi a ne prezintă pe rând, întocmai ca unui suveran, iar bardul merse cu amabilitatea până a întinde câtorva dintre noi chiar mâna. Papa Gulianu se făcuse roş ca sfecla de emoţie, el vedea probabil înaintea sa în acel moment toate stelele pe care cu telescopul le vedea din observatorul iui de la Universitate. D-1 Melik cât pe ce era să rămâe fără musteaţă, în-tr'atâta o rodea şi o trăgea. Iar Ştefan Vârgolici se făcuse aşa de roş, în cât noi toţii ne-am temut de o congestie.
Numai grupul poeţilor neînţeleşi şi nepătrunşi păstra o demnitate care putea să treacă drept o
adevărată răceală. Eminescu avea aerul plictisit, de sigur că nu gusta poema, era prea simplă şi prea uşoară, imaginele erau prea străvezii, comparaţiile prea drepte, nimic transcedental. Cu toate acestea era o parte, una singură, pentru care erta lui Alexandri lucrarea: era fondul poemului, fond naţional, punând în lumină faptele strămoşilor. Aceasta era coarda simţitoare a lui Eminescu, pe care de câte ori o atingeai, el vibra în toată fiinţa sa.
Noi, cei trei Români, eşiam triumfători.
— Ei, vezi că se pot scrie lucruri admirabile, pe tema eroilor noştri naţionali? apostrofez pe d-1 Pogor.
D-1 Pogor nu-mi răspunde, fiindcă era Alexandri de faţă. Ga ori care suveran—căci şi poeţii poartă coroană—Alexandri se retrase înainte de sfârşitul şedinţei. Abia el scoborâse scările şi d-1 Pogor, torturat că trebuise timp de două ceasuri să aibă o poză decentă, luă un coltuc de pernă şi-1 aruncă în capul lui Jacques Negruţi, apoi întin-zându-se pe canapea, îşi puse picioarele pe masă, Toţi junimiştii de ocazie se strecurară încet, unul câte unul, iar pe la miezul nopţei, Junimea îşi luase fizionomia ei obicinuită.
Pe Alexandri l'am mai văzut de vre-o două ori la Junimea. La fiecare dată i-am fost recomandat şi niciodată n'a putut să mă recunoască.
Mult după aceea, pe la 1882, mâneam într'o seară la otel Boulevard, aici în Capitală, cu mai mulţi, când Alexandri intră în sală întovărăşit, mi se pare, de d-1 Ianov. Se aşeză la o masă alături cu noi şi pentru a patra oară am făcut cunoştinţă. De atunci nu l'am mai revăzut.
La Junimea erau mai multe porecle care denotau oarecare stare sufletească. Aşa, cei care nu luau parte niciodată la discuţie şi nu aveau nici o însemnătate literară, intrau cu denumirea de
74
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
75
caracudă. Preşedintele   caracudei   era Miron Pompiliu; din ea făcea parte: Beldiceanu, Pavel Paicu, câţiva pedagogi de la Institutele-Unite, etc. { Aceştia se aşezau totdeauna prin fundul sălei, nu I deschideau de cât foarte rar gura, în genere se J mulţumeau să râdă de glumele celorlalţi.
Mai erau apoi cei opt care nu pricepeau şi nu J înţelegeau niciodată nimic. Preşedintele aces- ? tora era d. Nicu Gane. Printre aceştia figurau Şte- ; fan Vârgolici, d. Naum, Papa Gulianu, etc.
Să nu se creadă că acestora li se zicea: cei care nu înţeleg nici odată nimic, fiindcă erau consideraţi ca proşti. Nu, nu am nevoe să zic că d-nii Nicu Gane, Ştefan Vârgolici, etc. nu erau nişte proşti, din contră. Aceşti opt nu rămâneau veşnic aceiaşi, ei se schimbau adesea. Intre aceşti optr , era de multe ori d. Iacob Negruţi, chiar şi d. Pogor, dar ori cum se schimbau cadrele, prese-dintele rămânea aceiaş, d. Nicu Gane.
Ce erau aceşti opt? Erau, în definitiv, nişte oa- ^ meni cu bun simţ, care se refuzau cu orice preţ de a se preta la toate subtilităţile metafisice, la..'* toate teoriile incoherente, la toate elucubraţiile filosof iei germane, şi având conştiinţă de sănătatea j minţei lor, recunoşteau cu francheţă că nu pri-f$ cep de câte ori d-nii Bodnărescu, Eminescu, Sla-:| viei sau chiar Maiorescu, veneau cu bucăţi lite-"| rare care se bazau pe doctrinele confuze şi difuze ^ ale acestui fel de cultură germană.
Era bunul simţ protestând în contra introducem în literatura noastră a unui gen neasimila-1 bil cu natura şi felul nostru cultural. 3 Şi fiindcă d. Nicu Gane, autor plăcut al mai,; multor nuvele pe temă românească, avea totdeau-; na curajul ca să spună la vre-o elucubraţie lite-ij rară a d-lui Bodnărescu sau Eminescu, că nu în-f ţelege, Germaniştii au căutat să-şi răzbune pe el>, şi pe ceilalţi calificându-i de cei opt care nu înţe4 leg nimic. ţ Efectiv, de multe ori nu era nimic de înţeles.! Pe atunci la Junimea, era la modă toată filosofia"
germană, începând cu Fichte, Hegel, Kant şi mai cu seamă Schopenhauer. Raţionalismul pur, bu-daismul, migraţiunea sufletelor cu doctrina me-tempsichosei, hegelenianismul cu toate deducţiile lui logice, toate se încruţişau în capul adepţilor, producând confuzii uimitoare. Ideea supranaturalului ştiinţific — dacă pot să mă exprim aşa, — precum şi toate concepţiunile vechi şi noi despre spaţiu, despre timp, cercetarea omului, considerat ca o jucărie a simţurilor lui, deosebit de eul său, dădea loc la lungi discuţii.
D. Maiorescu cu spiritul său clar, ştia să pună ordine în toate acestea, dar încuraja şcoala prin exemplul său. Aşa de multe ori în lecţiile d-sale de la Universitate, aborda chestiuni de psi-chologie adâncă, în care individul străbătând prin puterea lui spaţiul şi timpul, vedea în viitor printr'o silinţă a mentalităţei sale, ce se va întâmpla mai târziu cu dânsul. Aşa 'mi aduc a-minte că într'una din lecţiunile sale, d. Maiorescu, vorbind de acest fel de devinaţiune, — explicabilă după d-sa în psichologie, — dădea de exemplu pe Goethe, care s'a văzut el însuşi, fiind încă tânăr, în uniformă de ministru de la Weimar, cum a fost peste 40 de ani.
Dar dacă d. Maiorescu ştia să pună o ordine în toate aceste concepţiuni, vă puteţi închipui ce deveneau toate aceste credinţe în capete mai puţin sistematice şi cu o preparaţie mai insuficientă precum erau acelea ale d-lor Bodnărescu şi Eminescu.
Junimea suporta filosofia d-lui Maiorescu, ea însă se revolta la elucubraţiunele poetice ale d-lui Bodnărescu şi la teoriile extravagante ale lui Eminescu.
Grupul celor opt, cu prezidentul lor d-1 Nicu Gane, a luat naştere cu asemenea ocazie. Pentru a protesta în contra poeziilor şi nuvelelor d-lui Bodnărescu, precum şi a propagandei lui Eminescu, s'a format grupul acesta. Şi au fost ocazii, de pildă la cetirea unor epigrame de d-1 Bodnă-
76
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
77
rescu, în care întreaga Junime, afară de d-1 Maiorescu, devenise grupul celor care nu înţelegeau nimic şi nu pricepeau nimic.
D-1 Maiorescu însă singur perzista a înţelege şi a da explicaţii —unde nu era în realitate nici una— şi să pună un sens, acolo unde el nu se afla.
Dar grupul lui Nicu Gane nu dezarma, el era veşnic în deşteptare şi de multe ori avea chiar succese. In adevăr câte odată se citeau elucubraţii de aşa natură, în cât toată lumea începea să râdă, iar grupul striga în unison, adresându-se către cei care se prefăceau că pricep:
— Ei, voi pricepuţilor, spuneţi care este înţelesul?
„Sărmanul Dionis"
Succesul însă cel mare, pe care Fa avut grupul, al cărui preşedinte era d-1 Nicu Gane, a fost cu ocazia cetirei faimoasei nuvele a lui Eminescu. Sărmanul Dionis. Această nuvelă a întrecut ca elucubraţie filosofică, tot ce se produsese până atunci la Junimea. Şi dacă ea nu ar fi limba, acea limbă frumoasă a lui Eminescu, — însă limbă cu pretenţie şi emfatică în Sărmanul Dionis, — nuvela ar fi fost considerată ca o extravaganţă a unui ascet, torturat de foame, de sete şi de abstinenţă şi slăbit prin flagelaţiuni zilnice.
Intr'o seară mă duc ia Junimea, d-1 Pogor ne spune:
— Astă seară avem lectură, Eminescu citeşte o nuvelă, Maiorescu care a cetifo, spune că-i o capo-d'operă.
Eminescu, răsturnat într'un fotoliu, şedea plictisit şi indiferent la ce se petrecea în juru-i. D-I Maiorescu soseşte.
— Ei, Eminescule, zice d-1 Iacob Negruţi, haide vino şi începe.
Eminescu îşi trage un scaun lângă masă, scoate manuscrisul din buzunar şi începe a citi:
„...şi tot astfel dacă închid un ochiu văd mâna xnea rnai mică de cât cu amândoi. De aş avea trei ochi, aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea, cu atâta lucrurile toate dinprejurul meu ar părea mai mari. Gu toate astea, născut cu mii de ochi în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-şi propor-ţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai niici de cum îmi par azi. Să ne 'nchipuim lumea'4...
Şi pe această temă, Eiminescu continuă, continuă a ceti.
Noi ne uitam unii la alţii, cei opt deveniseră trei zeci, neştiind ce este aceasta şi unde are să ajungă. Tocmai târziu, Eimnescu începe a ne da explicaţia acestei metafisice, citind că eroul lui, Dionis, era un copil orfan, îmbuibat de teorii me-tafisico-astrologice, locuind într'o casă ruinată şi având de la părinţi o singură suvenire, un portret al unei figuri, semi-bărbătească, semi-femeiască, dar mai mult bărbat de cât femee, de vreme ce era portretul tatălui său mort tânăr.
Am respirat cu toţii. Iată-ne, ne ziceam noi, readuşi pe pământ; de acum nuvela are să fie nuvelă, să ne aşteptăm la intriga ei, căci pe erou îl cunoaştem.
Cei treizeci deveniră iarăşi opt dezarmând; chiar d-1 Nicu Gane presidentul îşi mai descreţi sprâncenile. Iar caracuda care fusese cu desăvârşire intimidată de filosofia lui Eminescu, începu a tuşi, mişcându-şi imperceptibil scaunele ca să se apropie. Mirmilik uită chiar ca să-şi zmulgă musteaţa.
Aşi, era o simplă acalmie. Cei opt trebuiau să aibă în seara aceea mult de furcă.
Eminescu reîncepu citirea. Sărmanul Dionis intrând în odaia lui săracă, ia o carte de astrologie şi începe, citind, a medita, uitându-se la constelaţiunile zugrăvite: „Cine ştie dacă în cartea aceasta nu e semnul, ce-i în stare de a te duce în lume, care se formează aievea, aşa cum doreşti, etc.u
78
G PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
79
— Na, iarăşi filosof ie, zise încet d-1 Nicu Gane. 1 Noroc, că imediat Eminescu începe a citi: ,,ca I
în faţa casei sale era o locuinţă frumoasă şi că pe ^ l fereastra deschisă se aude sunetul unui piano, J un glas fraged şi plăcut şi se zăreşte chiar silueta 1 unei fete gingaşe." w | Aici din nou uşurarea ne ridica grija, evident | că o intrigă amoroasă era să se lege între sarma- ,| nul Dionis şi fata bogată şi frumoasă. | Aşi, eroare! Cum dispare fata de la fereastră, 1 sărmanul Dionis se înfundă în privirea liniilor 1 roşii zodiace, liniile încep a se mişca şi a se m- | vârti cu mare repeziciune, mintea lui Dionis este ş târâtă cu dânsele, o mână nevăzută îl atrage în ^ trecut sub vârtejul liniilor zodiace şi deodată sărmanul Dionis vede Domni în haine de aur şi samur, stând pe tronurile lor vechi, vede divanuri ' de oameni bătrâni, popor de oameni creştini in- . trând în curtea Domniei. Liniile roşii se opresc h din mişcarea lor şi atunci un glas misterios în- A trebă pe Dionis: I
— Unde voeşti să stăm? j
— Sub   domnia lui Alexandru cel Bun,   răs- j punde Dionis. |
Imediat Dionis se vede transformat într'un că- \
lugăr numit Dan, răsturnat pe un fân cosit proas- )
păt, pe un apus de soare. ;
Eminescu se   opri de citit. D-1 Pogor făcu o j
strâmbătură puternică, noi ceştilalţi aveam o fi- I
gură plictisită. In această transformare â la Fa- |
ust—căci vădit că cartea de astrologie avea o în- |
rudire oarecare cu cărţile vechi în care Faust,în J
actul întâiu, caută să găsească secretul lumei— |
nu ni se părea de un interes palpitant. Cu toată j
osteneala care şi-o dăduse Eminescu de a adopta } un stil fantastic şi diabolic de circonstanţă, nu-,j
izbutise. '4
Un lucru recunoscuserănr cu toţii. Reminoscu-i^
serăm pe Eminescu cu cultul lui pentru Domnii 1
vechi, cu entusiasmul pentru curţile vechi 4om~ '
neşti, cu iubirea lui pentru boerii bătrâni, sfet- **
nicii Domnului, cu dragostea lui pentru poporul românesc, pe care şi-1 figura ca creştin, ca iubind pe Domn şi tronul fără margini. Eminescu putea, în vârtejul liniilor roşii din cartea de astrologie, să-1 ducă pe sărmanul Dionis în cine ştie ce mare imperiu şi cine ştie sub ce străluciţi împăraţi. Nu, el se mulţumeşte a-1 duce în trecut numai cu 400 de ani şi alege din toţi Domnii pe cel mai cuminte şi mai aşezat, pe Alexandru cel Bun. Putea să facă din Dionis un cavaler strălucit, el îl face călugărul Dan, având pentru ideea creştină dragoste, nu din^cauza credinţei, ci fiindcă acea credinţă a fost în trecut credinţa poporului român.
— Bine, ia să ne lămurim? întreabă d. Pogor. Cele ce se petrec cu Dionis, de sigur că Dionis le visează?
— Da şi nu, răspunde Eminescu cu convingere. Asta-i o teorie care-i greu de înţeles.
Cei opt, cari deveniseră treizeci şi cinci, începură a râde cu indulgenţă.
Eminescu continuă cu citirea. Glasul care-1 întrebase unde să se oprească, era al meşterului Ruben, autorul cărţei, cu care Dionis începe, în calitate de călugărul Dan de subt Alexandru cel Bun, o foarte ciudată conversaţie asupra metemp-sichosei şi a tuturor cauzelor oculte. Şi atunci aflarăm, că adevăratul erou nu era Dionis din veacul al XlX-lea, ci era Dan, călugărul de la în ceputul veacului al XV-lea, şi că el visase numai că este sărmanul Dionis şi că trăeşte în veacul al XlX-lea; că în sufletul omului, timpul şi spaţiul nemărginit existând, destul o simplă varga magică pentru ca el să se transporte în orice veac şi în orice localitate.
Cum vedeţi, nuvela lua o întorsătură mai mult de cât stranie. D-nul Iacob Negruţi, care de obi-cem, deşi cu zâmbetul pe buze, aproba teoriile lui Eminescu, începu a tuşi tare şi repetat, făcând ™? °chi şi din mâini semne disperate, că nu este chip de înţeles ceva, şi, aplecându-se spre Xenopol, care era lângă d-sa, zise:
80
Gk PAMJ
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
81
_ Ce fac eu cu cititorii Convorbirelor, când
voiu publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toti înapoi revista.
Eminescu însă, senin, foarte senin, îşi continuă lectura:
Călugărul Dan intră în oraş, dar abia pătrunse într'o casă împreună cu Ruben şi deodată casa se prefăcu într'o peşteră cu păreţi negri, Ruben se zbârci, barba se făcu în furculiţă, ca două bărbi de ţap, nasul i se strâmbă, el deveni diavolul cu a mulţime de draci împrejur.
De astă-dată, protestările luară un caracter mai pronunţat; aceasta nu mai era fantezie, era pură copilărie. Erau amintirile poveştilor cu draci, cu moara cu draci, etc. ;
Eminescu însă părea că nici nu observă ce se petrecea în jurul lui, el continua: „Călugărul Dan pleacă pe 6 uliţă strâmtă44...
Aici, o dificultate. Nuvelistul era nevoit să descrie un oraş, aşa cum oraşul exista în timpul lui Alexandru cel Bun, prin urmare nefiind chestie de metafisică, Eminescu trebuia să dovedească cunoştinţe arhitectonice din veacurile trecute, precum şi a moravurilor şi a costumelor acelor veacuri. Căci de... este uşor să transporţi cu mintea pe cineva în veacul lui Alexandru cel Bun,; dar e foarte greu să-1 faci să trăiască în acel veac. Şi meşterul Ruben cu toată astrologia sa, nu putea să-i dea aceste cunoştinţi pozitive, de care chiar un nuvelist are nevoe.
De aceea, noi cei trei Români, adică Tasu, Lambrior şi cu mine, ne-am deschis bine urechile să,.,, vedem cum Eminescu are să ne descrie casele, | costumele, etc, din timpul lui Alexandru cel Bun."
II auzirăm continuând astfel: ,,E1 îşi grăbi paşii până intră în târg, pe o uliţă strâmtă cu case vechi şi hârbuite, a căror cate de sus erau mai largi de cât cele de jos, aşa în cât jumătatea catului-de sus se răzima pe stălpi de lemn şi numai'/', jumătate pe cea de jos. Ceardacuri înalte înain-:':.; tate sub şandramale lungi, iar în ceardacuri şed bătrânii, etc. etc/4
— Apoi, stăi, că nu-i aşa, întrerupse Lambrior, dumneata descrii un oraş turcesc, arhitectura din veacul trecut. Subt Alexandru cel Bun, Românii nici nu veniseră încă în contact cu Turcii.
Eminescu dădu din umere şi-şi continuă citirea. Ce-i păsa lui de adevărurile istorice ! Niciodată el nu s'a interesat de aceasta; totdeauna el a avut credinţa, că omenirea şi Românii au trăit aşa, după cum el şi i-a închipuit, iar nu după cum ei au trăit în realitate. Mintea lui Eminescu a fost incapabilă de a înţelege vreodată un adevăr care nu ar fi intrat în sistemul credinţelor saîe, care nu i-ar fi gâdilat o manie a lui, fie filosofică, fie istorică.
"¦Mai departe, Eminescu ne vorbeşte de case cu acoperământ ţuguiet, de cavaleri purtând căciula ţurcănească — amintire a costumului de pe portretul lui Mihaiu Viteazul,—învăliţi în mantale, lucru care ne provoacă râsul nostru al cunoscătorilor în istorie, şi vă puteţi închipui ce mai cunoscători eram chiar noi!
Eimnescu continuă, continuă, în mijlocul unei . mari plictiseli. Călugărul Dan se uită la umbra sa, umbra se transformă într'o fată, Măria; un dialog drăgăstos urmează între dânşii. Dan vede clar cum fiinţa lui se desparte într'o parte eternă şi una trecătoare, braţele lui încep a pieri în aer, şi cu toate aceste ele capătă puteri uriaşe. Deodată călugărului Dan îi vine plăcerea ca să ştie toate şi să afle toate, în sfârşit îi vine gustul să devie chiar însuşi Dumnezeu, şi atunci se întrebă: Oare fără s'o ştiu nu sunt însuşi Dumne... In acea secundă totul se prăbuşi împrejurul lui, ca în Ce poate fi va fi a d-lui Bodnărescu.
Dionis, căci Dan dispăruse odată cu prăbuşirea, deschide ochii. Visase? Nu.
Era Dan şi visase că-i Dionis? Iar nu. Ce fusese? Ruben era jidanul anticvar Riven, de la care cumpărase cartea de astrologie; umbra fusese portretul cu ochi albaştri; însă nu visase. Dionis conform migraţiunei sufletelor, probabil
8
82
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
83
că trăise in trupul lui Dan călugărul, în timpul lui Alexandru cel Bun, prin urmare subt o emo-ţiuiie puternică şi printr'un fel de luciditate retrospectivă şi-a adus aminte de traiul lui, acum 400 de ani în urmă...
Păcat că nu-şi adusese aminte şi de felul cum erau casele făcute în timpul lui Alexandru cel Bun ; aceasta ar fi fost mai interesant.
Necontestat, că Sărmanul Dionis are o concepţiune puternică şi că este eşită dintr'un cap numai ca acela a lui Eminescu, dar e numai concepţiune. Ga nuvelă, adică ca descriere, ca intrare în detail, ca punere în relief de caractere, ca viaţă trăitoare, ea este slabă de tot. Se vede de departe că Eminescu nu mistuise bine ceea ce citise şi că nu isbutise să dea Sărmanului Dionis, măcar caracterul unei nuvele fantastice.
Citirea durase lung timp. A trebuit să luăm ceaiul pe la douăsprezece jumătate.
Nu-mi   aduc aminte bine critica d-lui Maiorescu asupra nuvelei, dar ştiu că a făcut o critică. Cât despre ceilalţi, era unanim admis, că, aparte teoria metempsichosei, nuvela era de o. extravaganţă neertată. D-1 Iacob Negruţi repetă necontenit: — Ce aii să zică cititorii Convorbirelor? Asta nu l'a împedecat însă,  să ia din manele lui Eminescu manuscriptul şi să-1 pue în buzu-nar. I
Eminescu, nu a discutat cu noi, rămăsese istovit după citire, se vedea că citind nuvela, trăise viaţa sărmanului Dionis şi avea aerul că chiar la Junimea nu era în elementul iui, părându-i rău că nu s'a născut aievea, în timpul bătrânului Alexandru cel Bun.
Ne-am despărţit târziu. Grupuri, grupuri, am'J continuat discuţia asupra Sărmanului Dionis. ^
Eminescu s'a separat de vreme de noi, dueân-du-se singur. Rar mergea în tovărăşia noastră,
tnai ales tovărăşia mea nu-i plăcea, din cauza spiritului meu zeflemist. Eminescu era şi el în momentele lui bune vorbăreţ şi glumeţ, de şi în totdeauna cu o umbră de melancolie, însă nu admitea glumă asupra credinţelor şi convingerilor gale. Şi findcă tocmai acele credinţi şi convingeri puneau în mişcare verva mea, de aceea mă evita, cu toate că reciproc ne stimam. Niciodată n'am avut vre-o discuţie displăcută cu dânsul, şi când era bine dispus, chiar consimţea să ia o consumaţie cu noi.
Dar nu pot spune aceiaş lucru şi despre alţii. Eminescu trata cu mare asprime pe mulţi din Junimea, iar cuvântul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pe buzele sale. Toată lumea însă îl menaja.
Nu ştiu, dar parcă era o presimţire în noi toţi, că o mare nenorocire era să i se întâmple.
XI
Colaborarea mea Ia „Convorbirile literare"
Nu trecuseră de cât vre-o două-trei luni de când intrasem în Junimea şi Convorbirile şi începură a publica scrieri istorice de ale mele.
Intrând la Junimea aveam deja un mare material adunat pentru publicare, prin urmare nu mi-a fost greu să coordonez o parte din acei material.
Ceea ce mă izbise în citirele mele asupra istoriei Românilor, era o lipsă de sinceritate—lipsă făcută cu bună intenţie—în tot ce priveşte trecutul Românilor, de câte ori acel trecut nu era mare şi strălucit. Era un fel de ascundere a adevărului, câte odată chiar o falsificare, însă pornită dintr'un sentiment lăudabil, dar nici de loc compatibil cu cercetările serioase ale istoricului.
Deşi foarte tânăr şi cu studii istorice căpătate numai în cursul a câtorva ani, eram totuşi în poliţie să apreciez şi să critic   pe istoricii curenţi
84
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
85
de atunci. Afară de d-1 Hăşdău, încolo lipsă totală de spirit critic şi de apel la izvoarele şi documentele originale; totul era compilaţiune, începând cu Heliade Rădulescu şi sfârşind cu V. A. Ureche. Istoria lui Laurian, de sigur că era mai complectă şi acea care se referea mai mult la izvoarele originale, dar lipsa de orice spirit ştiinţific şi predominarea ideei de mărire a neamului românesc, o arunca în aceeaşi categorie cu celelalte. De aici urma că toţi fabricatorii de manuale de istorie sau chiar de studii istorice, compilau unii după alţii aceleaşi fabule şi aceleaşi explicaţiuni fantastice. Constatam cu uimire că j nici măcar cronicarii noştri nu fuseseră citiţi de mulţi aşa zişi istorici de atunci.
Lambrior şi cu mine poate am fost cei din- | tâiu — exceptând pe d-nii Hăşdău, Laurian şi şcoala transilvăneană, care se baza pe documente— { care în România am căutat să ne dăm seamă J prin noi înşi-ne de   veracitatea afirmărilor isto- f rice care erau în circulaţie acum 30 de ani. Şi '{ când le-am controlat punându-le faţă în faţă cu. . izvoarele cronicarilor şi a hrisoavelor noastre, cu ,. documentele şi istoria scrisă de autori poloni, unguri, etc, am rămas încremeniţi de spiritul lipsit de orice critică, care domnise până atunci. ;
Ar fi fost deci natural ca să încep, luând rând pe   rând diferite fapte, să restabilesc adevărul, aşa cum el rezultă în istorie; dar această lucrare simţeam că cuprinde într'însa ceva arid şi ingrat. Tânăr, cu aspiraţiuni de generalizare,   cu T ambiţia de a scoate legi din faptele istorice, aşa. ¦ cum pe atunci era curentul ca istoria să devie* o ştiinţă, nu m'am mulţumit de ioc cu asemenea 1 sarcină şi m'am hotărât ca să încep cu ceva mai mare, cu un studiu de generalizare, în care fap-> tele particulare să-mi servească mai mult a ilustra tema.
Din acest punct de vedere plecând, am scris ur* studiu pe care l'am intitulat cu un titlu foartel lung: btuau asupra atârnărei sau neatârnârei po^
Utice a Românilor în diferite secole. Titlu pretenţios şi care arată prin el o aglomeraţie de tot felul de idei, care se îngrămădeau într'un moment dat în capul meu.
In acel studiu tratam (?) toate marele influenţe străine, istorice, culturale, religioase, juridice, influenţe de datine şi moravuri, pe care le divizam în două părţi. întâia, partea ce o păstrasem de la Romani; a doua, influenţa slavonă; a-poi ca părţi secundare, influenţa instituţiilor germane din evul mediu asupra noastră, etc, etc
Mărturisesc şi acuma că concepţiunea acelui studiu nu era rea, şi că această lucrare încă nu e făcută până astăzi şi că ar fi de mare însemnătate să se facă. Astăzi însă îmi dau perfect seamă cât e de grea, câte cunoştinţe variate, câtă putere de muncă, câtă vigoare de spirit, trebue pentru o asemenea lucrare care ar fi mai importantă, sau tot atât de importantă, ca istoria poporului român.
Dar chiar astăzi eu nu văd încă omul pregătit pentru o aşa mare sarcină. Unul singur ar fi fost şi este încă, d. Hăşdău, dar d-lui Hăşdău i-a lipsit ceva de care voiu vorbi cu ocazia polemicei mele cu d-sa, apropo de Istoria critică a Românilor, sau poate mai drept d-lui Hăşdău i-au prisosit calităţi de imaginaţie şi de dialectică, care nu sunt compatibile cu rigoarea raţionamentului sobru, necesar în orice cercetare şi prin urmare şi în istorie.
De sigur că pleiada istoricilor noştri tineri, d-nii Bogdan, Onciul, etc, sunt mult mai în măsură a face această lucrare şi chiar o fac în parte.
Vă puteţi închipui îndrăzneala unei asemenea încercări, făcută de mine acum 30 de ani. Că e-ram un tânăr studios? Necontestat. Că citisem tot ce putusem să adun şi să înţeleg în limba latină (vechile documente polone şi ungare) în limba italiană şi franceză, că nu-mi scăpase din vedere ce era tradus din slavoneşte, este neîndoios. Dar cu aceste elemente era posibil să tratez în «ondiţiuni bune influenţa slavonă, polonă, medie-
86
G. PANU
AMINTIRI DELA. „JUNIMEA" DIN IAŞI
vală  etc, şi să sintetisez rezultatul cercetărilor mele ? Evident că nu.   Astăzi când recitesc acel studiu, zâmbesc la seriozitatea afirmărilor mele jde atunci, pe care le credeam dovedite şi care şi J astăzi, vai, au rămas tot nedovedite !
Ceea ce m'a izbit recitind studiul, nu este su- ' perficialitatea observaţiilor, acele în genere sunt juste, dar insuficienta de a le dovedi şi presump-ţiunea cum că cu cunoştinţele pe care atunci le posedam, eu aşi fi putut aborda cu modestie orice chestiune î
Dar prin recitirea acelui studiu, pot să afirm că sunt în drept a avea un fel de mândrie retrospectivă; mă mir chiar astăzi, câtă muncă mi-am dat atunci ca să clădesc o lucrare, care să aibă aerul de ceva—măcar că în realitate nu era. Din el se vede, cum am cercetat pentru partea medievală cărţile pe atunci în renume cu privire ia economia politică (Gibrario), instituţiile medievale (Du Cange), isvoare privitoare la instituţia ju-ratorului, adică a juriului german în materie de probă, etc, etc.
Dar numai cu bunele mele intenţii şi cu serioasele mele silin\e pot să mă laud, cu altă ceva nu..
Iată cum s'a petrecut lucrul în această privinţă la Junimea.
D. Alexandru Xenopol îi vorbise d-lui Negruţi că eu aşi poseda un studiu bun de publicat în Convorbiri. Un manuscript este totdeauna un lucru preţios pentru un redactor de reviste, prin urmare d. Negruţi s'a grăbit să mă îndemne ca să aduc manuscriptul la Junimea.
In seara cea întâiu de Junime, d. Negruţi mă întreabă:
— Ei, unde-i, unde-i? scoate-1!
Era expresia consacrată. Şi cu această ocazie, discuţia devenind generală, d. Pogor şi ceilalţi mă îndemnară să aduc studiul, ca să se producă
în publicitate şi al douilea român, de vreme ce unul, Lambrior, deja făcuse începutul în Convorbiri.
Trebue să spun că bietul Lambrior publicase un studiu asupra unei cărţi a lui Oxenstiern, mare cancelar al Suediei, carte care era în manuscript în toate mâinile boerilor moldoveni în veacul ai XVIII-lea.
Am făgăduit că pentru Vinerea viitoare voiu aduce studiul. Cum m'am dus acasă, m'am şi pus să fac o introducere care să intre în vederile direcţiei noui a d-lui Maiorescu, care să fie pe placul Junimei în ceea ce priveşte zeflemeaua la a-dresa istoricilor noştri naţionali, dar care în aceiaş timp să afirme importanţa studiilor istoriei noastre naţionale şi seriozitatea pe care această chestie o comportă. Cu alte cuvinte sacrificam în aparenţă gustului de zeflemea, faţă cu scriitorii noştri—ce era în favoare la Junimea — dar afirmam în aceiaş timp că istoria Românilor se poate trata în alt mod, serios, şi că nimănui nu-i este permis ca să confunde istoria Românilor cu istoricii români. Mărturisesc că acele concesiuni le-am făcut mai mult ca să scap de ironiile eventuale ale d-lui Pogor,   pe care, nou venit, nu mă simţeam încă destul de tare să le înfruntez; iar pe sprijinul lui Lambrior,   Tasu, nu prea puteam conta, — Alexandru Lambrior şi Vasile Tasu, fiind de natura lor timizi, cel întâiu mai puţin de cât cel al douilea; numai Alexandru Xenopol putea să mă sprijine.
Sosind seara de Junime, aveam cu mine manuscriptul. Când am scos din buzunarul paltonului şi am intrat în sală cu un manuscript voluminos, foarte voluminos, căci adusesem întreg studiul, o mare îngrijire am observat pe figura junimiştilor.
Unii s'au mulţumit a zâmbi; alţii, cum era Ştefan Vârgolici, care era foarte îndrăzneţ când nu era vorba de traducerile lui din Lamartine, îmi ziseră:
88
G. PANU
— Panule, ai de gând să ne citeşti tot manuscriptul? *   .      , = . , .
Această reflectmne îmi dadu ideea realitaţei. Drept e, că venisem de acasă cu această intenţie; şi cu presumpţiunea ori cărui autor cu privire la opera lui, credeam că chiar Junimea zeflemistă va avea răbdarea ca să asculte un studiu, unde abordam atâtea chestii însemnate. Nu-i vorbă, eu credeam că şi le rezolvam în aceiaş timp.
întrebarea lui Ştefan Vârgolici, cum am spus, mă deşteptă, prin urmare îi răspunsei:
— Nu, am să citesc numai introducerea. Dacă am adus întreg manuscriptul, este ca să-1 dau d-lui Negruţi, care mi l'a cerut pentr\i\Convorbiri.
— Aşa se poate, adăugi d-1 Pogor. 'In Convorbiri se poate publica; asemenea studii sunt mai interesante de citit publicate de cât în manuscript.
I-am ţinut seamă d-lui Pogor de această observaţie delicată, de vreme ce cu francheţa care domena la Junimea, d-sa putea să-mi spue lucrul verde. Putea să-mi zică:
— D-le, asemenea lucruri nu ne interesează pe toţi şi pe mine mai puţin în special. In Convorbiri vor fi citite sau necitite, treaba fiecăruia.
Alexandru Xenopol, care citea foarte rău, s'a însărcinat să citească introducerea de la studiul meu. Noroc că era scurtă.
In timpul acesta a sosit şi d-1 Maiorescu.
După citire, s'a încins o discuţie relativ la istoria Românilor. D-1 Pogor, revenind la tema sa favorită, a început a striga:
— Ce umblaţi cu istoria Românilor? Nu vedeţi că nu avem istorie? Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizaţie trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el.
Zgomotoase protestări din partea mea, a lui Lambrior, Tasu, Xenopol şi alţii.
^— Te înşeli, strigă Lambrior, dacă îţi închipui că Românii nu au avut o artă, căci ce este altceva Curtea-de-Argeş, Trei-Sfetitele, monăstirea Putns. Bistriţa, etc? Ce este Cetatea Neamţului şi urmele de cetăţi de lângă Roman, Suceava?
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
— Aceasta numiţi voi arhitectură? replică d-1 Pogor, care mărturisi mai târziu că nu văzuse încă Curtea-de-Argeş. Pe urmă, chiar Panu în introducerea sa spune că cetatea Neamţului este un fort, un castel întărit, făcut de cavalerii Teutoni, când ocupau acele locuri.
— Un popor trebue să-şi cunoască trecutul lui, strigă Al. Xenopol, ori care ar fi acel trecut.
— Ce umblaţi cu mofturi, ripostă d-1 "Pogor; pe când Franţa produsese deja pe Moliere şi pe Racine, Românii erau într'o barbarie complectă.
îşi poate închipui cineva cum discuţia se învenina tot mai mult. Atunci Eminescu, care şedea într'un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit lui, zise:
— Ceea ce numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor, care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului. După d-voastră, atunci Sta-tele-Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea mai glorioasă a poporului nostru, este a Fanarioţilor?
Intervenţia d-lui Maiorescu devenea necesară. D-sa, cu acel spirit rezervat şi metodic, puse capăt discuţiei, dându-ne nouă, celor trei Români, dreptate. D-î Negruţi abondă tot în aceiaş sens.
Trebue să spun, că d-1 Pogor rămase singur de opinia sa.
Manuscriptul fu luat de d-1 Negruţi, fără ca restul să mai fi fost citit la Junimea. El apăru în vre-o trei sau patru numere consecutive din Convorbirile literare.
In acest studiu se afla începutul polemicei mele cu d-1 Hăşdău, asupra Istoriei crtice a Românilor, polemică care a dat mai târziu loc la o mulţime de . incidente, unele mai picante >de cât altele.
•XII
Viata în societatea literară Junimea era foarte
liberă. Propriu-zis, fiecare îşi păstra părerile sale, mai cu seamă în politică. Aşa, erau membrii foar- ¦
90
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
91
te independenţi de viaţa şi legăturile acestei societăţi,—printre aceştia eram eu. Eu mă vedeam cu d-nii Maiorescu, Negruţi, Pogor, precum şi cu ceilalţi membri ai societăţei, numai odată pe săptămână, Vinerile; în tot restul timpului nici nu-i zăream, de cât doară pe stradă. Niciodată eu n'am fost în timpul zilei sau cu altă împrejurare la d-1 Maiorescu sau la d-1 Pogor. Singura legătură era cea literară.
Nu era tot aşa cu toţi membrii. Junimea se baza \ pe două grupări: Era gruparea de profesori, care înfiinţaseră Institutele-Unite, grupare care mai întreagă participa la Junimea, precum d-nii Maiorescu, Melik, Gulianu, A. D. Xenopol, Ştefan Vârgolici, Burîă, Garagiani, Paicu, etc. Pe lângă aceasta mai era o grupare, care începuse a face politică, având în frunte pe d-nii Maiorescu, fraţii Negruţi, P. P. Carp şi Theodor Rosetti, grupare ai căreia membrii nu erau în aceiaş timp şi membrii asidui ai   societăţei Junimea, Aşa   d-1 A Leon Negruţi venea rar la Junimea, pe d-1 Theo-; dor Rosetti nu ştiu dacă l'am văzut de trei ori^ (voiu spune mai la vale în aceste amintiri cu ce ocazie); dar pe d-1 Carp de vre-o zece ori.
Propriu-zis. membrii societăţei Junimea fărăJ alte legături de cât cele literare, erau Lambriorr| Tasu, Beldiceanu, Cernescu, eu, şi încă vre-o şase-şapte.
Eminescu şi Bodnărescu aveau şi ei legăturii mai particulare cu corifeii junimişti. Eminescuj fusese trimes la studii de Junimea şi d-1 Bodnărescu era mi se pare profesor sau aşa ceva la Institutele-Unite.
Din această cauză generală nu prea ştiu detalii asupra politicei ce se făcea de membrii marcanţi ai societăţei Junimea. Nu eram nici în secretul acelei politici, nici nu se recurgea vre-o-dată la mine; ba mai mult, junimiştii ştiau cş» eu aveam principii liberale. Din această cauză,: situaţia mea devenea câte odată cam grea, la a!e-; geri. Fracţiunea liberală din Iaşi era vecinie în-
luptă cu Junimea politică şi literară. Cei întâiu> mă numărau printre coreligionarii politici, cei de al doilea printre coreligionarii literari.
O singură dată d-1 Maiorescu ne-a vorbit politică, — într'o seară când eşiam de la Junimea, care avusese loc la d-1 Pogor,—mie, lui Lambrior şi lui Tasu. Peste câteva zile erau să aibă loc alegerile generale. Eşisem deja pe strada mare, când d-1 Maiorescu apropiindu-se de noi, ne zice:
— Ei, ei, Duminecă alegeri, veniţi la vot?
— Da, răspunserăm noi.
— Ar fi bine să votaţi pe Iacob Negruţi şi pe Vasile Pogor. Ei nu se pot compara cu Dimitrie Tacu şi cu Alexandru Gheorghiu.
Lambrior şi Tasu au făgăduit, eu însă eram foarte încurcat, căci aveam legături personale cu Alexandru Gheorghiu, fostul profesor de economie politică.
I-am răspuns d-lui Maiorescu :
— D-le Maiorescu, trebue să-ţi mărturisesc că eu nu pot sacrifica pe Alexandru Gheorghiu; cât priveşte pe Dimitrie Tacu, cu care n'am aşa legături, în locul lui aş putea vota pe unul din cei doi şi te-aş întreba pentru cine?
—Natural că pentru Vasile Pogor, dacă este aşa.
D-1 Iacob Negruţi era sacrificat.
Dar încurcătura mea a fost şi mai mare în ziua alegerei. Am fost nevoit să-i mărturisesc d-lui Negruţi că nu-1 pot vota, lucru care natural că l'a afectat, căci nu se aştepta la una ca aceasta, din partea unui membru al Junimei. Trebue să adaug că d-1 Negruţi nu a luat lucrul în rău şi nu a părut vre-o dată că ţine seamă de această mică particularitate.
Ba ceva mai mult. Nu-mi aduc aminte de procedura electorală de pe atunci, dar ştiu că urna rămase deschisă toată noaptea, prin urmare, pe acele vremi, partidele numeau fiecare câte o gardă ca să păzească urna, mai ales cele din opoziţie. ( Printre păzitorii urnei, fracţioniştii mă designară şi pe mine. Am stat toată noaptea în sala
*92
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
93-
cea mare a curţei cu juraţi din palatul administrativ; ba chiar mi-aduc aminte că bietul Alexandru Gheorghiu ne trimesese un supeu şi câteva sticle de vin vechiu excelent; colegii mei de la Junimea, mai toţi adversari fracfiunei, se uitau cam curios la mine. Iar d-1 Iacob Negruţi nu s'a putut stăpâni să caute să mă convertească.
Peste câteva zile era şedinţă a Junimei. Am simţit un fel de jenă de a mă duce, şi cu marea mea părere de rău am rămas acasă. Mi-am închipuit că în lipsa mea se va vorbi despre atitudinea mea politică. A doua zi am întrebat pe Lambrior în această privinţă. El mi-a spus că nici nu a fost vorba măcar de politică şi că mai mulţi membri din Junimea au întrebat de mine şi cauza pentru care am fost reţinut acasă.
Prin urmare politica, cum se vede, pe la 1872, nu juca un rol în Junimea. Este drept a spune de pe acuma că mai târziu lucrurile luară alt caracter şi că cel mai înfocat junimist după d-1 Iacob Negruţi, era d-1 Nicu Ganea, pe care mult mai târziu îoan Brătianu îl converteşte la liberalism.
La Junimea era oarecum intrare liberă.
De aceea foarte adese ori vedeai câte o figură ' necunoscută de belfer (profesor). Asemenea apa- -" riţiuni nu lăsau însă urme; venea o seară, venea două, observa că nimenea nu face atenţie la dânsul, belferaşul se simţea că nu este la locul lui, neavând nici o preparaţiune pentru cercul Ju-nimei, şi dispărea.
Asemenea membrii sporadici s'au înmulţit mai: ales de pe la 1872-1873 când d-nii Maiorescu, Po-' gor, îacob Negruţi, se aleseră deputaţi. Atunci-; ca şi acum aceleaşi moravuri. Gum se simiţi că d-1 Maiorescu poate ajunge ministru, îndată se observă din partea multora, o mare dragoste pentru şedinţele Junimei. Iar când d. Maiorescu deveni chiar ministru mai târziu, erau seri în care la Junimea domnea o adevărată îmbulzeală. Parcă lucrurile se petrec eri.
A fost însă un membru obscur şi mut, care a frecventat Junimea regulat vre-o zece ani în condiţii foarte curioase. Intrarea lui la Junimea a fost rezultatul unei confuzii. Anecdota e nostimă, de aceea o spun. La Iaşi erau doi profesori numiţi Gheorghiu. Un Gheorghiu profesor la Institutele-Unite (a nu se confunda cu Xenofon Gheorghiu) şi un alt Gheorghiu profesor la pensionul central de fete. Cu ocazia unui banchet de aniversare a Junimei, Gheorghiul de la şcoala de fete—mi se pare Neculai Gheorghiu—primeşte invitaţie din greşală în locul celuilalt Gheorghiu de la Institutele-Unite. In seara banchetului eram cu toţii întruniţi în sala fostului Jockey-Club, când vedem cu mirare intrând pe modestul profesor Neculai Gheorghiu, în frac, cu cravată albă, mânuşi, şi ras proaspăt. D-1 Iacob Negruţi, care era impresariul pentru tot ce privea Junimea, se uită curios la dânsul; pe urmă începură încetul cu încetul a se întreba unul pe altul din cei imtimi, cine făcuse acea invitaţie. Nimeni nu putu să des-lege enigma. Fiindcă omul venise, evident că nu i s'a făcut nici o observaţie; Neculai Gheorghiu a petrecut până la vre-o 2 din noapte împreună, cu junimiştii.
Tocm&i a doua zi se lămuri lucrul. D-1 Xenopol ducându-se ia Institutele-Unite găsi pe adevăratul Gheorghiu supărat că nu a primit invitaţie pentru banchet. Totul se explică. Poşta în loc să trimeată invitaţia lui Gheorghiu de ia Institutele-Unite, o înmâna lui Gheorghiu de la şcoala de fete.
Fiindcă nimănui nu-i convenea să spună lui Neculai Gheorghiu că fusese o confuzie, acesta se crezu în drept în urma invitaţiei de la banchet, să frecventeze regulat şi şedinţele Junimei. De a-ceea, din acel moment, acel profesor venea în fiecare Vineri foarte regulat, la Junimea, se a-şeza într'un colţ pe un scaun, îşi ştergea necontenit fruntea, căci transpira mult, şi nu zicea absolut nici o vorbă. Mai la urmă noi ne deprin-
94
G. PANU
AMINTIŞI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
95
sesem cu dânsul şi cu mutismul lui. De atunci el fu invitat sub adevăratul său nume la toate aniversările Junimei şi timp de zece ani, până când a murit, a fost poate cel mai fidel frecventator ai Junimei, dar de sigur cel care a făcut mai puţină gălăgie. Tăcea, tăcea, tăcea. Gând intra d-1 Negruţi sau d-1 Maiorescu, îl întreba:
— Ce faci, d-le Gheorghiu?
Bietul om se făcea roş ca racul fiert, mormăia două cuvinte neînţelese şi se grăbea ca să-şi ocupe locul. Căci acest junimist îşi avea locul său obicinuit, pe care noi cu toţii îl cunoşteam şi îl respectam. Era într'un colţ şi îl dezignam sub numele de: locul lui Gheorghiu.
Avea însă câte odată supărări bietul Gheorghiu. Când veneau, întâmplător, persoane neobicinuite, vre-una din.acestea se aşeza pe scaunul iui Gheorghiu; atunci noi câţiva zeflemişti şi iubitori de lucruri comice, aşteptam cu nerăbdare sosirea, ca să vedem ce figură are să facă. Gheorghiu intra, mi-aduc aminte că totdeauna avea o pălărie haute-forme cu margini foarte largi, el saluta foarte adânc pe amfitrion şi se îndrepta repede şi instinctual spre locul său. Gând după câţiva paşi ridica ochii şi vedea că locul său era ocupat, atunci se oprea brusc, se înroşea ca focul şi începea a arunca căutături disperate în toate direcţiile, căutând un alt scaun.
Noi iubitorii de farse începeam a-i striga: —Poftim aici, d-le Gheorghiu, este un loc liber.
— Ba poftim aici.
— Ba dincoace. Acest lucru îl ameţea complect pe bietul om,
sudori începeau a-i curge de pe frunte, şi după câteva momente de îngăimeală, se repezia în spre scaunul cei mai apropiat de locul său.
Din acel moment, noi—Lambrior, Tasu, Xenopol, eu—nu mai pretam nici o atenţie la tot ce se citea, aveam altă ocupaţie, aceea de a observa pe Gheorghiu şi abia a ne stăpâni să nu râdem os-1 tentativ.
In adevăr, spectacolul era comic. Gheorghiu a-runca căutături disperate în spre locul său ocupat, faţa lui luând pe rând toate culorile curcubeului. Picături groase de sudoare se vedeau pe fruntea lui, batista funcţiona continuu. Gând persoana care-i ocupa locul făcea o mişcare, care putea să semene cu acea a unui om care vrea să se scoale, Gheorghiu tresărea şi deja făcea şi el a-ceaşi mişcare! Noi râdeam înăduşit, lucru care jena şi pe cel ce citia în momentul acela şi pe cei din prejurul nostru, care nu ştiau de ce râdem. Câte odată d-1 Negruţi—cel mai curios din toţi— ne întreba încet:
— Dar ce aveţi de râdeţi?
Noi râdeam şi mai tare, până ce l'am pus şi pe d-sa în curent.
In genere vizitatorii de natura celor care ocupau locul lui Gheorghiu, nu şedeau până la sfârşitul şedinţei; pe la 10—11 persoana se scula şi pleca.
Atunci Gheorghiu se scula încetişor şi el dela locul lui, şi cu paşi mari, dar tăcuţi, se ducea de-şi ocupa mult doritul său scaun; aşezându-se, un suspin de uşurare eşea din pieptul lui, se mai ştergea odată cu batista pe frunte şi cădea în liniştea lui obicinuită.
Odată nu m'am putut stăpâni şi ducându-mă în spre dânsul i-am zis:
— Ei, d-le Gheorghiu, te-ai aşezat iarăşi la locul d-tale !
Gheorghiu surâse cu satisfacere şi mormăi ceva. Am înţeles că-mi spunea, cum că este deprins cu acest ioc.
Î71Î-
'D-1 Pîaiorescu se desemnează pentru nisterul de instrucţie publică
Mulţi îşi închipuesc pe d. Maiorescu că a fost de la început un fel de reacţionar încăpăţânat. Este «eroare. Citească cine-va discursurile d-lui Maiorescu din cei dintâiu ani ai politicei sale şi va ve-
96
O. PANU
dea că d. Maiorescu a fost mai mult un doctrinar şi încă un doctrinar luminat. Crescut şi educat pentru profesorat, cu cultură distinsă în mate- ; rie de învăţământ, nu este de mirare că d. Maio- ^ rescu să se fi interesat de la început de chestiile relativ la instrucţie, mai cu seamă  fiind şi d-sa ; profesor şi mai ales profesor în o şcoală de unde eşeau învăţători. Căci d. Maiorescu a fost întâiaşi j dată profesorul şi directorul şcoalei   preparan- , dale Vasile Lupu de la Iaşi, adică a şcoalei nor- ] male de învăţători.
Acum 30 de ani, lasă că învăţământul lăsa în genere mult de dorit, dar miniştri de instrucţie 'j propriu-zis nici nu existau. Ministerul de instruc- ţ ţie servea ca un om politic oare-care să poată intra în cabinet, fără nici o preocupare de specialitatea acelui ministru. De altmintrelea pe atunci el nu avea nici o însemnătate—poate din această cauză. Era şi în România, ceea ce de altmintrelea fusese şi în Franţa, lucru pe care Scribe l'a caracterizat în una din piesele sale:—nu-mi aduc bine aminte în care.—Scena se petrece între un postu-lant de minister şi între un om puternic al zilei. Omul puternic  al zilei îl întreabă pe postulant:
— Cam ce minister ai pofti? Personagiul îi răspunse:
— Cest seulement pour commencer, un petit, ministere, un ministere de rien du tout... le mi- i nistere de l'Instruction publique.
Pentru a-şi face cine-va o idee, că nu era altă preocupaţie de cât cea politică, să dau câte-va nu- : me de miniştri de instrucţie care au fost în  cei < dintâi ani după suirea regelui Carol pe tron. Iată: Dimitrie Cariagdi, Ioan Strat, Dimitrie Bră-;*1 tianu, Dimitrie Gustea,   Alexandru Papadopol; Calimach, Alexandru   Creţescu, Gh. Vernescu,j etc.
Dar să mă întorc la d. Maiorescu. In 1870 era ministru de instrucţie adversarul de moarte a d-lui Maiorescu, regretatul Mârzes-cu, pe care M. Kogâlniceanu îl băgase în minis-
AMINTIEI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
97
terul lui Dimitrie Ghica, şi care a rămas şi după retragerea lui Kogâlniceanu, sub Golescu. Ce fel de politică se făcea atunci nu ştiu, nici nu are interes, dar atâta pot spune, că generalul Florescu, care era conservator, dădea sprijin ministerului Golescu, probabil fiindcă în acel minister figura şi colonelul Gheorghe Mânu precum şi I. Ganta-cuzino, conservatori.
Vădit că Junimea din Iaşi şi d. Maiorescu în special nu puteau să fie partizanii unui guvern din care d. Mârzescu făciea parte.
D. Maiorescu caută cel dintâiu o ocazie ca să-şi arate părerea şi vedem pentru prima oară, după al patrulea an al Convorbirelor literare, politica întroducându-se în această revistă, sub forma de chestie de învăţământ. Invâţărhântul primar a-meninţat, era titlul unui articol scris de d. Maiorescu şi care era o critică în contra guvernului de atunci, a majorităţei Camerei, a generalului Florescu şi bine înţeles a ministrului de instrucţie Mârzescu, căruia însă autorul nu-i făcea onoarea ca să-i amintească numele.
Ocazia i-a fost dată d-lui Maiorescu. Iată de ce împrejurări: După ,propunerea, generalului Florescu, Camera a admis ca preoţii de sat să ţină loc şi de învăţători, prin urmare era un fel de suprimare indirectă a învăţământului laic la sate.
D. Maiorescu se ridică — şi cu drept cuvânt— cu putere în contra acestei măsuri; dar nu aici /este interesul. Interesul ieste în ceace ,'voiam să spun, adică cu privire la credinţele politice a-le d-lui Maiorescu şi la pasiunea politică care transpiră în articolul Învăţământul primar ameninţat. Din acest punct de vedere, acest articol este cea dintâi manifestaţie politică a Convorbirilor literare. Nu pot să mă opresc a nu cita un pasaj din acel articol al d-lui Maiorescu:
,,Cu d. general Florescu şi cu partizanii d-sale naturali, nu avem de discutat în această privinţă. Argumentele d-lor sunt argumentele partidelor reacţionare şi pietiste din toate statele. Faţă cu
98
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
99
ele ne mărginim a accentua în opoziţiune rădica-lâ principiile liberale ale statului modern, şi la J|§ icleea ,.că religiunea este pe linia cea mai dintâi şi apoi vine cele-l'alte" răspundem, că în stat religiunea nu este pe nici o linie, ci trebue să rămână ajacere comunală sau privată.
„Mai curând am fi dispuşi a exprima pe larg admiraţiunea noastră pentru inocenta acelor deputaţi şi reprezentanţi ai guvernului, care, cre-zându-se progresişti liberali în principiile d-lor s'au înrolat totuşi în majoritatea recrutată de d. general pentru propunerea sa. Insă coloanele a-cestei reviste au buna deprindere de a nu admite politică militantă şi ne opresc ast-fel a aduce un tribut de recunoştinţă publică acelor bărbaţi plini de merite şi de cunoştinţe".
XIII
In adevăr, în Învăţământul primar ameninţat, d. Maiorescu declară că este incompatibilitate între ştiinţă şi supranaturalul din religie, care trebue exclus din şcoli. D-sa în zadar încearcă să împace puţin lucrurile, mărginind religia la simple dogme şi lăsând explicaţiunile lumei şi a lucrurilor numai ştiinţei; de fapt d. Maiorescu se punea în adversar al supranaturalului religios şi tocmai în acest supranatural consistă religia şi sistemul ei filosofic.
îşi poate închipui cine-va câte şiroaie de cerneală şi valuri de declamaţie a stârnit acel articol!
Imediat întreaga societate Junimea a fost taxată de ateistă, în realitate lucrul n'a fost aşa. Junimea a fost departe de o societate compusă din atei, aşi putea zice că numai d. Maiorescu era a-teu, ceilalţi nu. Aşa d. Pogor în vremurile lui cele bune era panteist. Membrii care-şi făcuseră studiile în Germania, sau erau teişti în sensul fi-losofiei pure germane, sau panteişti moderni. Cei care-şi făcuseră studiile în Franţa erau spiritualişti, prin urmare teişti ca sistem filosofic. Lam-
brior şi cu mine eram pozitivişti. Pozitivismul este drept că exclude ori-ce explicaţiune supranaturală, precum şi ideea de Dumnezeu, dar el nu o combate sistematic, ideea de Dumnezeu este indiferentă acestui sistem, pe câtă vreme nu intră în cercul preocupaţiilor sale pozitive; unii erau chiar religioşi practicanţi.
Insă a fost destul ca cel mai principal membru, d. Maiorescu, să profeseze ateismul, fie chiar sub forma de speculaţie filosofică, pentru ca şi a-ceastă temă să fie exploatată şi reexploatată în contra Junimei.
Dar să urmez firul tendinţelor politice a d-lui Maiorescu. La 1871 d. Lascar Catargiu formează primul guvern conservator. D-nii Maiorescu şi Iacob Negruţi sunt aleşi deputaţi ai majorităţei. Iată cariera politică a d-lui Maiorescu deschisă.
La instrucţie este numit ministru generalul Tell un om foarte cum se cade, un caracter, dar care numai la instrucţie nu era locul său.
Evident că toată pătura cultă conservatoare şi mai ales clasa profesorală este jignită de asemenea numire. Generalul Tell se pune a conduce ministerul de instrucţie milităreşte: legi, regulamente, nu existau pentru d-sa. Om cu voinţă de fer, lipsit de ori-ce deprindere de procedeuri de detail, el tae în dreapta şi în stânga la ministerul de instrucţie, după cum îi convine.
Un fapt între altele. Pe atunci era foarte la ordine chestiunea ortografiei; erau mai multe sisteme: sistemul etimologic cu mai multe variante, cu variantă pur latinistă, cu alta mai îndulcită de cursul vremilor; era sistemul fonetico-etimolo-gic: în puţină favoare se afla cel fonetic curat. De aici o babilonie întreagă în ceea ce priveşte ortografia cărţilor de şcoală şi a gramaticelor. Academia începuse elaborarea unui dicţionar pur etimologic, care însă n'avea nici o .trecere în opinia publică.
Ministrul Tell avea în consiliul permanent pe d-nii Alexandru Orescu, Aron Fîorian, A. Marin
100
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
101
într'o bună dimineaţă generalul
§i ?YP^eSea SJ dea uhTrfii de zi pe şcoli pen-5 hotărăşte^^ sa aea       ^ dg coMiliul perma_
:tru a fixa onogid.iiaA9^ ^ nu m.
se
nent încheie un nroces-verbal, din care nu ma pot opri a reproduce o parte din el:
Modificarea unor forme ale zicerelor" ''Substantivele derivate de a treia declmaţmne latină fac nominativul în limba română ca ablativul în cea latină, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice, s. c. 1.
„Adjectivele participiale, derivate de la a 2-a şi a 3-a conjugare latină, fac după regula prece-dinte, nominativul ca ablativul latin; dar după analogie se scriu şi se pronunţă iute, precum: presinte, absinte, putinţe, existente, dependinţe, descendinte, ş. c. 1. Asemenea se scriu şi se pro-; ; nuntă şi substantivele formate din acele adjective : participiale, precum: presinţâ, absinţă, existinţây \ ş. «\ 1."
Evident că lucrul se preta la ridicol, dar pe a-tunci nu era o enormitate. In adevăr, când nu existau nici savanţi, nici filologi serioşi, nici o academie competentă în acea materie, mi se pare că ministrul de instrucţie publică putea în legea lui să stabilească pentru şcoli o ortografie oficială, fără nici o pagubă pentru cine-va.
Dar de, d Maiorescu simţea cu drept cuvânt că | d-sa ar fi fost de o mie de ori mai competinte la I instrucţie de cât generalul Tell, de aceea în Con- 1 vorbiri literare sub titlul : Direcţia nouă îşi bate joc în mod foarte plăcut de generalul Tell şi colaboratorii săi, spunând cu această ocazie lucruri! foarte rezonabile. H Şi fiind-că vorbesc de generalul Tell ca ministru, să complectez tabloul cu oare-care amintirii personale. { Eram numit profesor de istorie la gimnaziul-, Alexandru cel Bun din Iaşi. In cancelarie făceam^ mult haz de circulările generalului şi de ordinelaf sale. Odată generalul vine la Iaşi în inspecţie şil ordona ca toţi profesorii să se prezinte la d-sa, 3a|
otelul Glantz, unde descinsese. Directorul ne pune în vedere acel ordin şi ne adaugă oral: că va fi pedepsit aspru cel ce nu se va supune. M'am^ revoltat de această măsură militărească şi nu m'am dus cu ceilalţi profesori Ia otelul Glantz. Ministrul întrebă pe director pentru ce profesorul de Istorie nu este acolo; bietul director ca să mă menajeze i-a răspuns că sunt bolnav.
— Bolnav ? a întrebat ministrul, bolnav aşa în cât să nu poată veni?
— Nu, d-le ministru, dar destul de indispus.
— Să i se dea un avertisment, de vreme ce nu este pe patul de moarte.
Şi am primit avertismentul. Dacă generalul Tell afla de refuzul meu de a veni, de sigur că mă destituia, măcar că căpătasem catedra prin concurs.
Căci bravul general nu se jena de a călca sau în tot cazul de a interpreta foarte autoritar legea instrucţiei de la 1864. Aşa, generalul Tell a dat afară de la liceul din Botoşani pe Lambrior şi pe Constantin Dimitrescu,—mi se pare — actualul rector al Universităţei din Bucureşti; nu-mi aduc aminte din ce cauză i-a destituit, dar ştiu că din motive cu totul arbitrare.
Exasperarea în contra procedeurilor generalului Tell era foarte mare în corpul profesoral, iar pe atunci profesorii erau foarte puternici ca influenţă politică. Când noi profesorii din Iaşi am auzit de darea afară a lui Lambrior, ne-am întrunit cu toţii ca să protestăm. Această agitaţie era condusă de regretatul Mârzescu, cu care am făcut a-tunci pentru prima oară cunoştinţă şi cu care am avut de la început un incident.
Mârzescu bine înţeles prezida şi trona cu autoritatea unui superior (era profesor la Universitate) faţă cu modeştii belferaşi de gimnaziu. Era în discuţie forma pe care s'o dăm protestului, şi atunci am luat cuvântul şi mi-am arătat părerea mea, care era contrară aceleia a lui Mârzescu.
Mârzescu se uită la mine cu oarecare dispreţ-, şi 'mi zice: .^r-
102
1. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
103
_T)_ta eşti prea tânăr ea să te amesteci în dis~
°ULa care îi răspund — îmi aduc perfect aminte:
_ Ei şi dacă d-ta eşti mai în vârstă, urmează.
că ai dreptate?
Mârzescu se plecă către un alt profesor şi întrebă:
— Mă rog, cine este băetul ăsta îndrăzneţ ? Am făcut ministrului Tell un protest monstru, iscălit de profesorii liceului şi gimnaziului din Iaşi, liceului din Botoşani şi liceului din Bârlad.
Generalul Tell în furia sa vroia să ne destitue pe toţi; dar i s'a observat că aceasta ar însemna închiderea şcoalelor din Moldova. Atunci s'a hotărât ca să ne dea câte un avertisment, în care 1:3 înjura aproape.
Mârzescu căută ca să ne adune pentru a pro- \ testa din nou şi în contra avertismentului; agita- , ţia ar fi luat un caracter pur politic, am refuzat l de a-1 urma pe această cale.
Dar ceea ce preta la anecdote pe socoteala mi- \ nistrului, era faptul că acest om foarte cum se cade şi cu un spirit reacţionar, dar în fond drept,} era dus prea departe de zelul de a îndrepta şcoa- \ lele. Aşa, asista pe la cursuri, punea întrebări la diferite materii speciale, se înţelege că întrebările] nu erau nimerite, iar reflecţiile pe care le făcea erau departe de a fi conform ştiinţei. ] Toate aceste lucruri creau în jurul generalului; Tell la instrucţie o atmosferă din ce în ce mai in~f tolerabilă. * In schimb, d. Maiorescu, prin studiile sale, prin cunoştinţele sale, prin scrierile sale, se designa tot mai mult ca înlocuitorul generalului Tell. Membru al majorităţei conservatoare, duş-* rnan al liberalilor şi mai cu seamă al fracţiunea liberale din Iaşi, d. Maiorescu duce în Cameră'i animozităţile sale locale şi dovedeşte de pe atunci* acel spirit de parţialitate, care a întunecat tot-l deauna, în mare parte,   această frumoasă inteli-i genţă. Aşa, ajuns în Cameră, cu ocazia discuţiei;!
budgetului propune împreună cu d. Negruţi desfiinţarea catedrei de economie politică şi de drept public de la Universitatea din Iaşi şi înlocuirea lor prin alte două catedre, de istoria naţională şi de limba română. Evident că propunerea nu era rea în fond, ea avea însă un defect capital, ea tindea să lovească în doi adversari politici: în Alexandru Gheorghiu şi Gheorghe Ureche, fracţio-nişti.
Şi lucru curios, această idee de a suprima catedrele adversarilor politici nu este părăsită, şi îndată ce d-sa ajunge în 1874 ministru, o execută. De acolo o mare agitaţie în contra d-lui Maiorescu în corpul profesoral, mai ales liberal; de acolo i se trage în mare parte şi căderea d-sale de la minister prin un vot de blam.
Semne de luptă între laşi şi Bucureşti
Până în 1872 am arătat că lupta deja se încinsese între cele două curente literare din cele două capitale ale ţărei, ciocniri deja avuseseră loc, dar nu luaseră un caracter permanent. Pe terenul pur literar şi filologic lupta era deja încleştată bine. Se întâmplă însă ca eu, un neînsemnat tânăr, să pun pae pe foc, să înveninez şi să generalizez bătălia—şi aceasta cu critica mea în contra Istorici Românilor de Hăşdău.
D. Hăşdău nu era menajat nici până atunci pe terenul literar, dar era menajat pe acel istoric, nimeni nu se atinsese încă de istoricul Hăşdău. Când apar cele întâi fascicole din Istoria critică, toată lumea consideră, şi cu drept cuvânt, acest lucru ca un mare eveniment. D. Hăşdău este meşter neîntrecut în a prezenta chiar o idee greşită, ascunsă sub citaţiile vastei sale erudiţii, împodobită cu tot feliei de resurse ale unei impozante biblioteci şi pusă sub forma seducătoare a dialecticei sale demonstrative.
Când am citit întâi cele două-trei fascicole ale
104
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
105
Istoriei critice, am rămas pentru moment ameţit _atâta şi atâta erudiţie, atâtea apropouri din
istoricii tuturor naţiunelor şi a tuturor timpurilor. Nu m'am putut desmetici câtva timp. Citind şi recitind succesiv fascicolele care apăreau, am început a vedea clar şi am pus degetul — după părerea mea — pe defectul cuirasei acestei strălucite lucrări.
Am stat câtva timp în îndoială dacă să fac o critică: mai întâiu fiindcă aveam admiraţie pentru d. Hăşdău, după cum am şi astăzi, şi al doilea fiindcă personajul era prea mare în raport cu puterile mele ; dar am îndrăznit, şi într'o seară m'am dus la Junimea cu un studiu intitulat: Despre istoria critică a Românilor de B. P. Hăşdău. Trebue să spun că, când am anunţat acest lucru la Junimea, toate figurile au devenit grave iar rinele cam neîncrezătoare. Iar d. Maiorescu foarte serios a zis: Hai să ascultăm şi să vedem critica.
Punctul pe care îl criticam de la început era o chestie de delimitare între Moldova şi Muntenia, precum şi de sistemul vamal din veacul al XlV-lea Domnul Hăşdău susţinea că Muntenia în veacul al XlV-lea se întindea până la Bacău şi Bârlad, eu eram de altă părere. Am dat citire criticei mele, ascultată cu mare atenţie, din causa gravităţii lucrului. Căci se înţelege bine, că nici d-1 Maiorescu, nici Convorbirile literare, nu erau dispuse ca să angajeze sub numele unui debutant o luptă cu acel înfricoşat adversar—de la care păţise multe—şi mai ales o luptă pe terenul istoric, pe care d-1 Hăşdău, cu drept cuvânt, trecea drept invincibil.
Junimei îi era mai la urmă indiferent dacă eu mă voiu face de râs, dar nu-i era indiferent ca gazetele bucureştene să-şi bată joc de mişcarea de la | Convorbiri şi să arate ignoranţa celor care colaborează acolo. k
Când am sfârşit citirea criticei r&ele, atunci d-1 Maiorescu, cu un gest de convingere, zise: — Evident că Panu are dreptate.
— Evident că are dreptate, adăugă d-1 Pogor.
— Demonstraţia este complectă, adăugă d-1 Negruţi.
In asemenea condiţii se hotărî publicarea în Convorbiri a criticei mele. Frontul de bătălie, pe care se angajase de cât-va timp lupta între ieşeni şi bucureşteni, se întinse şi mai mult, cuprinzând pe el şi combatanţi istorici.
D-1 Maiorescu îşi dădea perfect seama că tot asupra d-sale va cădea greul, căci toate atacurile adversarilor erau îndreptate asupra d-sale şi cel care rezista şi riposta la atacuri era iarăşi d-sa.
Dar de astădată numai semnala viitoarea bătălie şi precisa adversarii faţă în faţă.
Gazetele din Bucureşti, cari duceau şi erau să ducă lupta contra Convorbirilor literare, erau: Columna lui Traian a d-lui B. P. Hăşdău, Trompeta Carpaţilor a d-lui Boliac, Românul, Telegraful, acestea gazete politice ; iar ca revistă literară : Revista contimporană, la care colaborau d-nii : Petru Grădişteanu, Vasile Alexandrescu, Ureche, Dimitrie Aug. Laurian, Pantazi Ghica, Sion. Apoi ca debutanţi: Grigore Tocilescu şi G. Dem. Teodorescu, etc.
Din Transilvania, gazetele duşmănoase erau: Federaţiunea mi se pare, Transilvania, Albina, Curierul, în frunte cu d-nii Baritz, Babeş, Roman, Vulcan, etc.
Din Iaşi Uniunea liberală, în afară de alte mici gazete umoristice. Uniunea liberală era redactată de d. A. D. Holban.
Pe lângă acestea Academia română, care era în mâna transilvănenilor.
Cum se vede o coaliţie puternică în contra Convorbirelor, sau mai drept vorbind în contra unui singur om, a d-lui Maiorescu.
Marele merit al d-lui Maiorescu a fost că a dus lupta în contra tutulor, mai totdeauna cu succes, în tot cazul fără să-şi piardă vre-odată sângele rece şi fără a eşi din acel spirit foarte incisiv şi amar, dar în definitiv de strictă urbanitate.
106
G. PANU
Şi acest merit este cu atât mai mare, cu cât ad versarii de multe ori alunecau pe povârnişul injuriilor, al insinuărilor şi mai cu seamă al acuzaţiilor nedrepte.
XIV
Lupta literară între mişcarea din Iaşi şi cea din Bucureşti s'a concentrat mai în urmă într'un duel teribil între două reviste: Revista contimporană din Bucureşti, unde toate forţele literare, şi ştiinţifice se adunaseră, şi Convirbiri literare.
Dar să reviu la oare care amănunte cu caracter pur al societăţei Junimea.
D-nii Paicu şi Gr. Buicliu
Curioase tipuri mai erau şi la Junimea! Toate i specimenele de Români din toate ţările locuite de aceştia, făceau parte din societate. Aga, Transilvăneni erau, slavă Domnului, destui : Miron Pompiliu, Straja, Slavici, Pop Florantin, etc. Bucovineni : Bodnărescu, Petrino, Cernescu şi Pavel Paicu. Basarabean, era unul, Popovici. Macedonean, I. Caragiani, actualul profesor de limba elenă la Universitatea din Iaşi. Numai munteni nu erau; | ba era şi un muntean, regretatul poet N. Nicu- I leanu, un talent deosebit, mort în floarea vârstei 1 sărmanul, poet care avea o vervă neîntrecută pe 1 teme semi-satirice, semi-pesimiste. | Mai era şi d. Grigore Buicliu, actual membru la înalta Curte de Casaţie. .1 Să vorbesc mai în special de d-nii Paicu şi Grigore Buicliu. 5 Paicu era un tip foarte original, subţire şi în-nalt, cu un gât lung, pe care era aşezat un cap* mic cât pumnul. Paicu, deşi era filolog, dar era:^ vecinie dispus la glume—foarte nesărate de altJ mintrelea —iubind viţurile şi calambururile. '*
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
107
Când intra la Junimea, un cor puternic striga:
— Iacă Paicu!
Paicu imediat riposta printr'un calambur. A tunci corul, în frunte cu domnul Pogor, adăoga :
— Prost îi Paicu!
Paicu nu se intimida şi mai adăoga încă o prostie şi atunci corul striga:
— Afară Paicu!
Ca să-şi facă cetitorii o idee de calambururile şi de felul de spirit al lui Paicu, să dau un e-xemplu.
într'o seară intră Paicu la Junimea şi după ce-i salutat prin inevitabilul: Iacă Paicu !— uitându-se ia mine îmi zice :
— Bună seara, Panule, tu eşti totdeauna afirmativ.
Mirare din partea tuturor.
— Ştiţi de ce Panu îi totdeauna afirmativ? continuă Paicu. Fiindcă numele lui e compus din două negaţiuni: din pas franţuzeşte şi din nu româneşte; iar două negaţiuni ştiţi că fac o afirma-, ţiune. \
La acestea un formidabil strigăt de : — Prost \ îi Paicu! răsună în sală.
Paicu, foarte încântat de cuvântul său de spirit, se duse râzând şi se aşeză într'un colţ.
Altceva era domnul Grigore Buicliu. Din seara întâia când am venit la Junimea mi-a făcut o foarte bună impresie şi mi-a deşteptat simpatia. D. Buicliu fusese înainte procuror general la Curtea de apel şi lăsase cele mai excelente a-mintiri. Drept până la severitate, neabătându-se de o linie de la datoria sa, inteligent, cu studii şi cu talent de vorbire, el realiza tipul procurorului general de rasă, care a fost odată în Franţa mult timp; astăzi chiar, când se vorbeşte de pro-
103
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
109
curorii generali în Iaşi, d. Buicliu este dat ca unicul model.
Devenit avocat, el îşi capătă un loc însemnat, poate primul, în barou, şi nu ştiu prin ce împrejurări devine membru al societăţei Junimea.
D. Buicliu nu era un discutător lung şi gălăgios ; era un spirit fin, drept şi incisiv, care fără a avea o cultură literară întinsă, avea însă acel spirit măsurat şi acea intuiţie estetică, care ghicia totdeauna defectele unei lucrări precum şi meri- > tele ei. Era inimicul exagerărilor, plaţitudmelor şi umflăturilor stilistice.
Lua parte la discuţie, însă mai mult printr'o întrerupere sau prin exprimarea unei observaţii, care mai totdeauna erau juste. Farmecul d-lui Buicliu consista însă mai cu seamă în observaţii fine şi picante, pe care le comunica vecinilor, pe când autorul sau un altul cetia o lucrare ; nimic nu-i scăpa acestui fin observator. Eu totdeauna căutam să mă pun în vecinătatea lui.
D. Buicliu a dat şi d-sa un articol la Convorbiri, participând la lupta care se încinsese între Revista Contimporană şi Convirbiri literare, articol despre care voiu vorbi altă dată. Era o critică fină, plină de umor, asupra unui studiu ;•. juridic de d. George Schina. ;!
Traducerile mele din Petrarca r
Am spus în şirul acestor amintiri, cum am fost 4. cetitor şi amator asidu al literaturei franceze, spa- • niole şi italiene din veacurile trecute.
In clasa 7-a a liceului ajunsesem să recitez pe J de rost scene întregi din Racine, Gorneille, Mo- 1 liere şi cântece întregi din Petrarca, Dante, A-. riosto şi Tasso. Mi-aduc aminte cât îmi plăcea; cântecul al 36-lea din Infernul lui Dante, în care contele Ugolino povesteşte cum şi-a mâncat copiii în închisoare.
La bocea soîlevo dai fîero pasto, etc.
Petrarca mă atrăsese de îndată prin dulceaţa limbei sale şi prin efeminarea sentimentelor pe care le exprimă. Este ceva unic poate în istoria literaturei lumei, ca un poet în trei volume mici să se ocupe numai de un singur subiect şi acel subiect să fie numai o singură femee. In vita di Laur a, In morţi di Laur a. Acei care n'au cetit pe petrarca n'au idee sub câte forme, infinit de variate, poetul cântă un singur sentiment, amorul său pentru acea singură femee, Laura. Toate sonetele lui se aseamănă din această cauză şi tot ce se poate zice ca gentil, ca gingaş şi ca dulceros relativ la amor pentru o femee, le spune Petrarca în versuri armonice, plăcute şi efeminate, şi toate aceste, o mai repet pentru o femee care avea vre-o opt copii, dacă îmi aduc bine aminte.
Pentru mine Petrarca a fost interesant din următorul punct de vedere. Getindu-1, am văzut că toate plângerile, stelele, văile, adierea, luna, văi-tările poeţilor moderni şi în special a poeţilor noştri, toate se găsesc în Petrarca acuma şease sute de ani. Aşi putea zice că Petrarca este părintele tuturor banalităţilor pe care poeţii le-au utilizat şi resutilizat şi le utilizează şi astăzi.
într'o seară venind la Junimea, am spus că am trei sonete traduse din Petrarca. Mare scandal. Iar d. Pogor strigă:
— Ge Petrarca? Ge ne dezmormântezi morţii?
— Apoi tocmai pentru aceasta doresc să se publice aceste trei sonete, pentru ca să se vadă că poesia lirică de actualitate n'a făcut nici un progres, nici asupra formei chiar, a exprimărei sentimentului — care rămâne aceiaş bine înţeles — şi că mai cu seamă de la Petrarca acest gen de poezie a rămas staţionar.
Vădit că era o exageraţie în ceeace spuneam; dar când voeşti să probezi un lucru, de câte ori nu exagerezi!
In fond, însă, aveam dreptate. Şi ca să judece şi cetitorii, reproduc aceste sonete.
no
G. PANU
Traduceri din F. Petrarca
Caută singurătatea dar amorul îl urmează SONET
Gândind şi singuratic câmpia părăsită Cu paşi înceţi şi leneşi măsor necontenit, Privirea mea spre fugă e vecinie aţintită îndată ce vre-o urmă de om eu am zărit.
Alt mijloc nu găseşte iubirea-mi nesfârşită Să scape de al Iu mei ochiu treaz, neadormit Căci cruda desperare pe faţă-mi zugrăvită Arată cum înăuntru eu ard nemărginit.
Acuma numai munte, vâlcele şi câmpie Şi fluviu şi pădure, a mele lungi suspine Aud, necunoscute de ori cine fiind.
Dar nu i potecă aspră, nici aşa de pustie In care să nu vină amorul dupe mine De dânsa împreună neîncetat vorbind.
Depârtându-se Laur a
SONET
Mergând tot înainte al meu ochiu rătăceşte In urmă, căci cu totul trupu-mi e obosit Numai aşa, sărmanul, putere mai primeşte Să meargă înainte de chinuri amărât.
Apoi gândind la dulcea comoară ce-mi lipseşte La scurta mea viaţă, la drumul nesfârşit, Pătruns de grea durere al meu pas se opreşte Şi ochii plini de lacrimi îi plec necontenit.
Ş'o îndoială-mi vine în plânsul meu ferbinte: Aceste membre-uscate, lipsite de putere, Departe de-a lor suflet cum pot a vieţui ?
Amorul îmi răspunde: dar nu-ţi aduci aminte Că pe pământ amanţii au dulcea mângâere De piedecile lumei a nu se 'nlănţui ?
0
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI Ui
După moartea Laurei văzând Valchuisa. SONET
Vale adesa plina de plângeri mult duioase Părâu, a cărui unde cu lacrimi le-am sporit Peşti, fiare din pădure şi voi paseri frumoase Ce în a mea iubire m'aţi întovărăşit.
Boare, ferbinte încâ de oftări lungi amoroase Dulce potică 'n care am fost prea fericit Colină înflorită cu amintiri voioase Unde ş'acum amorul mă duce obicinuit.
Văzându-ve, şi astă-zi vă recunosc pe toate Dar numai eu sărmanul nu mă cunosc pe mine Din bucurii în jale viaţa-mi s'a schimbat.
Căci o vedeam, ş'aice tot în astă parte Mă'ntorc, să văd'de unde spre regiuni senine Lăsând frumoasa haină, încet s'au înălţat.
ilscufie asupra alegerei de subiect pentru prelegeri populare
Eram de vr'o 8 luni la Junimea, când d. Jacques Negruţi într'o seară ne spune:
— Ştiţi că trebue să ne gândim pentru prelegerile din lanuar viitor.
Era prin Decembrie 1872.
Domnul Negruţi avea grija tuturor chestiilor care priveau pe Junimea, el se gândea la aniversările Junimei, el la prelegerile populare, el ia totul.
— Vrea să zică, strigă d, Pogor, trebue să ne gândim la subiect, şi cu mâna făcu la frunte semnul de cugetare.
— Daţi-mi voe, domnilor, zice Alexandru Xenopol, chestia prealabilă va fi şi anul acesta u-nitate de subiect, sau fiecare conferenţiar îşi va alege subiectul preferit?
112
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
.113
— Unitate de subiect, strigă d-nii Pogor, Ne- '* gruţi.
— Varietate de subiect, replică Xenopol, Lambrior şi cu mine.
Se începe o discuţie, discuţie inevitabilă în fiecare an, care se termina totdeauna prin prevalarea ideei de unitate de subiect.
De ce ? Mai întâiu fiindcă pentru această idee era d. Maiorescu; al doilea fiindcă majoritatea membrilor Junimei era dintre aceia care nu ţineau conferinţi. Şi fiindcă nu ţineau conferinţe, le plăcea mai bine unitatea de subiect, ei neavând să sufere de ea, sarcina fiind a conferenţiarilor.
Din contra, membrii conferenţiari de mâna doua, cărora li se impuneau subiectele, nu erau de loc mulţumiţi ca să fie puşi sub teascul unităţei de subiect, care le lua iniţiativa individuală şi-i făcea să ţină o conferinţă despre un subiect pe care de multe ori trebuiau să-1 prepare ad-hoc. Iată de ce Alexandru Xenopol era totdeauna contra, iar noi, Lambrior şi cu mine, veniţi de curând, ne uniserăm cu ideea lui Xenopol. Domnul Maiorescu ia cuvântul:
— Unitatea subiectului trebue menţinută, ea este folositoare pentru public, căci i se prezintă într'un sistem bine coordonat un ciclu în cara a-ceeaşi idee reapare sub multiplele forme ale activi tatei omeneşti, imprimând creerului noţiuni e-xacte asupra fenomenelor sociale, morale şi fisice dintr'o direcţie dată.
Pontiful vorbise.
— Vrea să zică, d-lor, să ne gândim până în săptămâna viitoare, fiecare la câte un subiect, repetă domnul Pogor, şi şedinţa fu ridicată.
Vinerea următoare, Junimea era m complect. Totdeauna şedinţele în care se fixau subiectul prelegerilor populare, erau interesante. ţ
In cursul săptămânei mă încercasem ca sa ma |
gândesc şi eu la vre-un subiect de prelegeri ; combinasem mai multe teme pe cicluri luate din istorie sau din literatură, dar pe urmă m'am gândit că asemenea cicluri nu vor fi primite în Junimea, din cauză că nu erau destui specialişti, fie pentru tratarea chestiunilor de istorie, fie pentru tratarea chestiunilor de literatura lumei. Am renunţat ]a ele şi m'am dus la Junimea ca să aud propunerile celorlalţi.
Propunerea subiectelor era totdeauna întovărăşită de scene foarte hazlii. Te trezeai că vine câte unul cu subiecte aşa de curioase, în cât întreaga societate sau protesta, sau izbucnea în râsete. Aşa, nu ştiu cine a propus de subiect: Piscurile înalte ale pământului şi marii gheţari.
D. Maiorescu a propus ceva, de care nu mi-aduc aminte. Lucrurile se încurcau rău şi se prevedea că nu vom putea ajunge la un rezultat satisfăcător, când d. Pogor strigă :
— D-lor, am găsit, subiectul va fi: Omul şi natura.
Se face tăcere.
— Bine, bine, omul şi natura zice d-1 Negruţi, dar cum, dar ce? Omul şi natura e vag.
— Nu înţelegi, gogomanule, ripostează atunci d-1 Pogor, lupta omului cu natura.
— Atunci, adăugă d-1 Nicu Ganea, titlul să fie: Lupta omului cu natura.
— Ganea ista va fi totdeauna un burghez, replică d-1 Pogor. Nu înţelegi, omule, că lupta omului cu natura ar fi burghezesc, ceva de băcălie, pe când omul şi natura este ceva mai înalt, mai literar.
Un mic parentez. Din cauza spiritului său a-şezat, d-1 Nicu Ganea era numit Drăgănescu. Dră-gănescu era un bacal român din Iaşi.
De aceea când intra d-1 Nicu Ganea la Junimea, d-1 Pogor uitându-se la dânsul striga:
— Icre moi sunt?
— Este, răspundeam noi. închid parentezul.
114
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
115
D. Maiorescu găsi propunerea d-lui Pogor de omul şi natura bună şi subiectul pentru prelegerile viitoare fu adoptat.
D. Negruţi, care totdeauna se înţepa cu d. Pogor, făcu reflecţia: |
— Subiectul e bun, trebue să fi cetit Pogor o / carte nouă. |
— Am cetit pe Darwin, gogomăniile.
— Atunci lucru se explică.
Oarecare detaliuri. Pe atunci Junimea şi noi y' câţiva în special eram sub imperiul cetirei a pa- j tru autori : Herbert Spencer, Darwin, Drapper şi 'J| Bukie. Iar eu în special mai aveam şi pe Auguste 4 Conte, al cărui adept filosofic   mă declarasem. Consideram pe Spencer inferior lui Auguste Conte şi făceam mare haz de   osteneala zadarnică ce-şi dădea Spencer, ca să dovedească că el nu| a luat nimic de la Auguste Conte şi că clasificaţia / ştiinţelor făcută de dânsul se deosibeşte de clasi-y ficaţia lui Auguste Conte. Bukle şi Drapper ne1 făcuseră să întrevedem oare-care legi fatale ale dezvoltărei omenirei.
Despre Origina speciei a lui Darwin şi revolu ţia care a făcut în ideea de dezvoltare fizică a o-| mului nu mai vorbesc, lucrurile fiind cunoscute.|
— Pogor are cuvântul ca să explice subiectul,?; zice d-1 Maiorescu.
D-1 Pogor se îngălbeni şi vocea începu a-i tre-l mura, căci această particularitate o avea — am. mai spus'o deja — ca să se emoţioneze îndată c@fj trebuia să vorbească, ascultat de câţi-va oameni/î
— Ideea mea este următoarea: Omul a fost lat început un animal ca toate animalele, prin ur4 mare a trebuit să aibă o mare luptă cu natura cai să ajungă ceea ce este. Cred că în aceste prelegerii trebue fie-care să se ocupe de una din victoriile! sau descoperirile omului, care Tau ajutat să ay jungă unde este. Prin urmare este vorba de prif mele descoperiri ale omului. 11
— Care? întrebă unul.
— Apoi focul, de exemplu.
— Arma de silex, adăugă altui.
Se încinse o discuţie generală, fie-care propunând câte o descoperire din timpurile primitive ale omului.
La urmă căzurăm de acord asupra următoarelor subiecte: Focul, arma şi unealta, luntrea, plugul şi locuinţa. Erau puţine Mai adaugă la acestea Privirea teoretică cu care se începeau prelegerile, care era făcută totdeauna de d-1 Maio* rescu, făceau în totul şase prelegeri. Aceste subiecte fiind foarte speciale, nu atrăgeau pe nimenea. După multă discuţie se mai adause încă trei: scrierea, arta, morala şi ştiinţa. Morala şt ştiinţa, fu propusă de d-1 Maiorescu ca concluzie la seria prelegerilor.
Vine rândul ca să se designeze conferenţiarii. Toată lumea fugea de subiectele focul, arma primitivă, luntrea şi locuinţa. Ştefan Vârgolici care nu era un obicinuit conferenţiar, se grăbi să:şi ia scrierea. D-1 Pogor, care propusese cu toate a-¦cestea subiectul, îşi alese arta. Noi cu toţii protestarăm, căci arta nu arată lupta cu natura, ci din contra o imitaţie a naturei. D-1 Maiorescu — cum am spus — îşi luă morala şi ştiinţa sub care putea să spună orice. In lipsă de altceva, d-1 Negruţi luă plugul. Rămăseseră deci cele patru subiecte, pe care nu le luase nimeni. D-1 Maiorescu uitându-se la noi zice:
— Ei, ei, cine ia focul, arma, corabia, (pentru a îndemna pe amatori, d-1 Maiorescu prefăcuse luntrea în corabie), locuinţa?
— Eu iau focul se hotărî d-1 Xenopol, care era omul de bună-voinţă şi gata de a lua orice subiect ce i se oferea.
—D-le Lambrior, d-le Panu, nu luaţi vre'o conferinţă? Junimea trebue să prezinte în fie-care an debutanţi, trebue să debutaţi.
Lambrior se scarpină puţin în cap — căci avea acest obicei, — eu stăteam pe gânduri.
arrDacă e nevoe, iau eu arma, zice Lambrior.
116
Q. PANU
— Ge să fac, am zis, trebue să iau şi eu atunci corabia.
Rămânea locuinţa. Pentru locuinţă nu mai erau amatori, toţi insistară pe lângă d-i Burlă ca să o ia el; acesta refuza, i se dădură tot felul de motive pentru a-1 decide s'o primească.
— Tu eşti filolog, i-am zis, şi limba sanscrită are să te ajute foarte mult după etimologia cuvântului primitv de locuinţă, ca să găseşti ceva de spus.
D-1 Burlă primi, dar fără chef, dovadă că nici nu ţinu conferinţa, pe care tot omul de bună-vo-inţă pentru asemenea treburi, d-1 Xenopol, o ţinu în locu-i.
XV
Am plecat de la Junimea foarte preocupat, şi tot drumul precum şi toată noaptea m'am gândit la subiectul conferinţei, pe care trebuia să o ţin ca debut.
Ce era să vorbesc eu despre luntrea primitivă, V despre descoperirea luntrei ? Era uşor de zis că f descoperirea luntrei s'a făcut cu ocazia observare! ;;5 din partea omului a celui întâiu trunchiu de copaef plutind pe apă; era uşor de adăogit că omul pri-^ mitiv a trebuit întâi să se acaţe de un trunchiu şi mai târziu să scobească acel trunchiu prefâcân-; du-1 în luntre; iată luntrea deci inventată. Dar L pe urmă? Cu aceste ipoteze simple nu poţi face o ;| conferinţă, nici să ţii pe auditor o oră sub efectul i vorbirei tale. Trebuia un subiect de o oră şi nu-i găseam.
Luând de conferinţă luntrea, intrasem după ex-? presia lui Moliere : într'o adevărată galeră.
A doua zi des-de-dimineaţă m'am dus la Lam brior pe care l'am găsit asemenea tot aşa de preo-1 cupat de conferinţa ce trebuia să ţie: arma şi nelta primitivă. După ce ne-am plâns unul altuia*? Lambrior mă întrebă: ce-i de făcut? T 1
— Hai să comandăm oarecare cărţi. \
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
117
— Care?
Aici era greutatea.
Cu câteva luni înainte citisem relaţiuni despre voiajurile lui Livingstone în Africa, care pasiona pe atunci lumea, după cum mai târziu au pasionat exploraţiile succesorilor săi Stanley şi alţii. Mi-am zis că de vreme ce Livingstone a vizitat triburi africane în cea mai primitivă stare, din relaţiile lui voiu căpăta idee despre luntrea primitivă, iar Lambrior despre arma şi unealta, şi ne-am grăbit amândoi ca să comandăm: Voyage et recherches d'un  missionaire dans VAfrique meridionale precum şi uvraje mai noui pe atunci: Relations de Vexploration du Zambbze et de ses affluents.
Dar acest lucru nu era suficient; ne trebuiau cercetări asupra omului primitiv, asupra omului preistoric, din care am fi putut trage foloase pentru conferinţele noastre. Aveam idee vagă despre cercetările preistorice, care erau în mare favoare pe atunci; citeam prin reviste şi dări de seamă descoperiri ce se făceau asupra animalelor preistorice şi asupra omului preistoric. Mi-aduc aminte că mă pasionam şi eu asupra discuţiilor ce aveau loc asupra unui schelet găsit în straturi preistorice la Menton. Antropologiştii se împărţiseră în două: unii susţinând că scheletul este omul preistoric, pe când alţii contestau acest lucru. Trebuia deci să comand cu orice preţ vre'un uvraj de asemenea natură, în interesul prelegerei mele. M'am dus la librarul Daniel şi am cerut cataloage şi m'am pus a le foileta, când spre marea mea buc-rie dau de un uvraj proaspăt numai de câţiva ani apărut: Uhomme avânt Vhistoire, de Lubbock; e-ram scăpat!
Comandez telegrafic la Paris, mai comandez încă vre-o 3-4 cărţi relative la corabia în antichitate, în evul mediu, etc. îmi soseşte Lubbock şi constat cu durere, că mare lucru nu cuprinde cu privire la subiectul meu. Despre armă erau multe: arma de silex, arma de fer, epoca bronzului; des-
118
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
119
pre locuinţă de asemenea: locuinţele lacustre şi altele. Despre luntre nimic sau aproape nimic, 1 căci ce urme putea să fi lăsat după zeci de mii de ani un copac scobit sau aşa ceva?
lată-mă deci nevoit să-mi fac conferinţa despre luntre şi corabie pe simple ipoteze ale mele, \ ipoteze care nu se pretau la mari desvoltări, căci % trebuia jumătate de ceas să vorbesc de luntrea , primitivă ca să ajung pe urmă la timpurile is- 4 torice.
Acum vedeam cu toţii ce subiect sec şi ingrat ] servea de temă la prelegerile noastre. In adevăr7 'l până atunci şi după aceia chiar, precum şi astăzi, | în conferinţele de la Ateneu, subiectele se aleg a- 1 supra lucrurilor cunoscute, sau asupra cărora se ] pot face cercetări pozitive; dar să ai curajul ca să j te hotărăşti a întreţine un auditor ales şi cult des- , pre lucruri ca: inventarea focului sau utilizarea lui, de unealta primitivă, de luntrea preistorică, | etc, evident că era o aberaţiune. ,
Era uşor de zis pentru cei care ne încurajau că n'avem de cât să ne punem noi, conferenţiarii, J în mintea omului primitiv, penru a găsi cum acel om a putut să ajungă la aceste descoperiri. Lucra-: rea fiind numai de ipoteză şi de ipoteză de pur; raţionament, fără nici o bază de observaţiune rea- ? lă, fiecare poate înţelege că asemenea ipoteze puteau să fie copilăreşti sau chiar ridicole.
Cam acest lucru s'a întâmplat. Au fost poate ^ prelegerile cele mai slabe din cursul şirului de '\ ani al prelegerilor Junimei, slabe şi seci. Ele ar'; fi putut să aibă succes dacă conferenţiarii ar fi; alunecat pe tema imaginaţiei şi a poesiei, sau ar fi; avut darul elocvenţei şi al oratoriei. Ce era însă^ să facem noi, Lambrior şi cu mine, care nici nu| eram oratori, nici nu credeam de demnitatea) noastră ca să ne aruncăm în desvoltări poetice?
De aceea rezultatul a fost cum am spus medio-; cru. Toţi noi cei cu grelele subiecte de mai sus,] nu am avut succes şi ori câtă silinţă ne-am dat* n'am putut să ne desbrăcăm de actualitate ca să^
ne punem în pielea omului primitiv. Aşa, Alexandru Xenopol a susţinut în conferinţa sa: ,,că descoperirea focului a fost pentru om cu atât mai preţioasă, cu cât el nu avea ca celelalte animale pătrunderea ageră a vederei şi că omul primitiv devenea orb odată cu sosirea nopţei.u Idee absolut greşită, căci omul primitiv, simplu animal, a trebuit să aibă vederea tot aşa de desvoltată ca ori-ce animal sălbatec. Lambrior a susţinut i-deea că: ,,armele s'au schimbat în raport cu puterea fizică a omului, iar dispariţiunea scutului şi a pilului roman se datoreşte slăbirei fizice a corpului,,—idee foarte contestabilă dacă o coroborezi cu alte împrejurări. Iar eu am susţinut enormitatea: ,,că omul primtiv neputând bine înota, era împedecat ca să treacă râurile mai mari până ce nu şi-a descoperit luntrea primitivă". Zic enormitate, căci toate animalele în stare naturală ştiu să înoate, prin urmare şi omul.
Debutul meu de conferenţiar
Dar să povestesc debutul meu ca conferenţiar. Am mai vorbit deja în aceste amintiri despre formalismul prelegerilor populare ; să mai adaug ceva. Erau lucruri sacramentale de la care un conferenţiar nu trebuia să se abată, chiar în întocmirea conferinţei sale. Aşa, în orice prelegere oratorul trebuia să întrebiunţeze două comparaţii mari şi frumoase. Oratorul trebuia să o lanseze pe cea dintîiu cum intra în subiect, pentru a încălzi sala; aceasta în definitiv nu era absolut indispensabil, dar era bine pentru cine putea să o găsească; prelegera însă trebuia să sfârşească printr'o comparaţiune pusă în termeni a-leşi, fără de care nu era prelegere. Publicul deprins cu asemenea procedeuri, aproape ştia momentul în care oratorul are să lanseze comparaţia. El aştepta  pe orator la  acest  moment în-
120
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
121
tocmai cum aşteaptă publicul pe un tenor ca să lanseze pe do din piept.
Eu care nu sunt prea tare în comparaţii, acest lucru mă chinuia, şi de câte ori veneam la Junimea, ceilalţi mă întrebau : — Panule, ai găsit comparaţiile? Iar eu plecam capul în jos şi suspinam, nu găsisem încă nimic.
In schimb îi întrebam şi eu pe ceilalţi, pe Lambrior şi Xenopol, dacă au găsit comparaţiile lor. Pe Xenopol îl credeam, când zicea că nu ; despre Lambrior care avea o fire cam ascunsă, mă cam îndoiam, cu toate denegaţiile lui; eram sigur că el deja îşi găsise comparaţiile.
In sfârşit, într'o zi găsesc şi eu comparaţia mea. Nu-mi aduc aminte în ce consista precis, ştiu că era pe tema rotunjirei pământului şi a faptului cum omul poate pleca de la aceiaş punct într'o direcţie ca să se întoarcă tot acolo pe direcţia opusă.
Eu trebuiam să ţin a 5-a prelegere. Până atunci nu vorbisem încă în public  şi era să fie foarte greu, căci tradiţia mai cerea un lucru: ca oratorul să nu se servească de nici un fel de note, tradiţie Maioresciană. Conferenţiarul, după o asemenea concepţie, era o fiinţă mai presus de toţi ceilalţi muritori; după cum am spus, el trebuia să apară brusc ca eşit din pământ înaintea publicului, ca un fel de Mefistofel. Era îmbrăcat în mare gală, în deosebire de asistenţi, el n'avea note prin urmare, senin, stăpân pe dânsul şi pe subiect, plutind în regiuni ştiinţifice înalte, el trebuia să lase să curgă cuvintele din gură fără nici un efort, şi o-dată cu vorbele valuri de ştiinţă, de învăţătură şi de mărime ! Un orator care vorbeşte după note poate să fie un avocat, un parlamentar, un profesor ; conferenţiarul însă e mai presus de avocat, de parlamentar, de profesor ; el trebue să se inspire de  subiectul lui,  iar izvorul  să curgă, să curgă.
Acest lucru aducea ca consecvenţă obligaţia pentru orator ca să ştie prelegerea pe de rost. De cât
şi acest lucru nu înlătura orice pericol, căci dacă într'un moment dat uiţi şirul, ce faci? De acest pericol nu au scăpat câţiva. Am văut conferenţiari care într'un moment dat s'au oprit în loc şi au stat 2 sau 3 minute fără a putea continua, pentru marea confuziune a lor şi a sălei. La ce se gândeau în acele momente? La subiect? Nu, ci la fraza cu care trebuia să continue.
S'au văzut alţii, cum a fostd. Theodor Rosetti, căruia de la început memoria i-a lipsit, şi care după câteva minute de mare trudă sufletească n'a putut articula de cât vorbele:.,,Imposibil44 şi s'a retras spre marea mirare amestecată de compătimire a publicului, iar d. Carp, care tocmai atunci tradusese pe Macbeth, din englezeşte şi care avea traducerea cu sine, s'a grăbit a ceti publicului câte-va scene din Macbeth comentân-du-le.
Mai putea fi un mijloc de preparare şi anume: a-ţi prepara conferinţa pe despărţituri mari şi a avea materii de vorbit pentru cel puţin un ceas jumătate. Dacă din întâmplare memoria te trăda asupra unei părţi, nu făcea nimica, o săreai pur şi simplu şi treceai la o alta de care-ţi aduceai a-minte ; conferinţa se cam simţea ca legătură, dar scăpai de ruşine.
In acest mod mi-am preparat conferinţa mea, dar şi aici era o dificultate. După dogmă conferenţiarul trebuia să înceapă just la 2 ore şi să isprăvească just la 3 ore fără 5 minute, cele 5 minute erau de toleranţă. Un orator care ar fi sfârşit la 3 şi 5 era descalificat. Şi să se noteze că oratorul n'avea voe să scoată ceasornicul ca să se uite la oră, nici să pună ceasornicul pe masă. Când oratorul învăţa conferinţa pe de rost, era u-şor ca să se conformeze dogmei, căci el o prepara acasă cu ochii pe ceasornic. Şi probabil că de aici a provenit fixitatea timpului conferinţei.
Dar când oratorul intra în desvoltări conform unei schiţe generale ? Cum putea el să nu treacă peste o oră sau să ţie până la 3 fără 5 ? Iată di-
122
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
12a
ficultatea. Această dificultate o înlătură d. Negruţi şi iată cum.
în Vinerea care preceda prelegerea, el se adresa viitorului conferenţiar în următorii termeni:
— Ascultă, să ştii că am să stau în picioare drept în faţa d-tale ; d-ta din când în când să te uiţi la mine, mai ales în spre sfârşitul conferinţei şi când vei vedea că eu mişc din picior şi tuşesc încet, să ştii că trebue să închei. Apropo, să nu uiţi comparaţia...
Mai era o tradiţie, aceasta o mărturisesc, detestabilă. Oratorul nu avea dreptul să aibă paharul de apă pe masă. Această tradiţie pleca din aceeaşi idee că conferenţiarul este un om aproape supranatural, el vorbeşte fără efort, el nu oboseşte, glasul lui nu slăbeşte, gâtlejul nu i se usucă ca la ceilalţi muritori. Şi atunci se întâmpla un lucru, ca pe la sfârşit glasul să trădeze pe orator, cum mi s'a întâmplat şi mie la întâia prelegere.
In dimineaţa Duminicei în care trebuiam să ţin prelegerea, eram destul de emoţionat, mi se părea timpul lung până la 2 ore fără un sfert, căci îmi calculasem că 10 minute voiu face până la Universitate cu trăsura şi 5 minute înainte de începerea conferinţei.
Conferenţiarul trebuia să se ducă cu trăsura, era o regulă absolută, şi cu coşul ridicat dacă se poate, o altă regulă. De ce? Pentru ca să nu vină în contact mai înainte cu publicul, şi al doilea pentru ca apariţiunea lui în public să fie neaşteptată. Dacă s'ar fi putut găsi un mijloc ca conferenţiarul să se scoboare într'un hârzob de sus drept în mijlocul sălei şi apoi să dispară pe aceeaşi cale, odată conferinţa ţinută, de sigur că ju-nimiştii l'ar fi adoptat.
Regulasem cu Vasile Tasu să vie cu o trăsură... la 1 şi trei sferturi la mine spre a mă lua la Universitate.
Uitasem să spun că cu o zi înainte făcusem un fel de repetiţie generală, adică mă dusesem la U-niversitate ca să mi se arate pe ce căi şi culoare
ascunse trebuia să mă suiu pentru ca să nu fiu văzut de public şi să ajung în faţa uşei pe care trebuia să o deschid ca să intru în aula cea mare. Căci trebue să adaug că era oprit ca cine-va să întovărăşească pe conferenţiar în acele culoare destinate numai oratorului. Oratorul avea dreptul ca pe urmă să primească un amic, cel mult doi, în ultimul moment.
Birjarul ridică coşul şi mă suiu în trăsură cu Tasu. Deja pe strada Universităţei ultimii auditori se grăbeau. Ajung la scară, sar repede din trăsură, intrarea în aulă era pe scara din stânga, eu dispar ca un vinovat pe culoarele din dreapta. Cu toată iuţeala ce pun, am fost zărit de vre-o câţiva studenţi, lucru pe care d. Iacob Negruţi mi Ta reproşat toată viaţa, trebuia să fac aşa ca să nu fiu văzut de nimeni. Ajung în anticamera, aulei, era cabinetul de fisică al profesorului Mi--clea. Mă uit pe borta cheei în sală şi o văd plină, acest lucru mă bucură pe de o parte, dar pe de alta mă cam intimidează. Aud pe cine-va că intră, era d. Iacob Negruţi.
— Ai o sală splendidă, toţi aşteaptă de la d-ta un debut frumos.
— Ce debut frumos cu luntrea?
— Ei, ei, repetă d. Negruţi cu încurajare, nu mă tem de asta. Acuma iată: calculează cât timp am să fac eu până voiu ajunge în sala de prelegeri şi când vei crede că am ajuns, atunci intră.
Şi dispăru râzând.
Am stat vre-o jumătate de minută, deschid uşa. şi iată-mă înaintea unui public numeros, a publicului celui mai elegant şi mai cult din Iaşi de acum 30 de ani: mare parte din vechea aristocraţie şi toată lumea frecventa în toalete splendide conferinţele inaugurate de d. Maiorescu. Erau totdeauna cel puţin 70—80 de dame. Bezedea Grigore Sturza nu lipsea niciodată, afară de aceasta, magistraţi, profesori, etc.
124
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
125
Oratorul trebuia să înceapă prin : „onorat auditoriu" invenţiune a d-lui Maiorescu pentru a înlătura fanţuzescul : „doamnele mele, domnii mei".
încep. Se înţelege că această conferinţă n'a fost strălucită, departe chiar, dar ea m'a clasat printre conferenţiarii cu stofă. Junimiştii din sală, a-şezaţi în faţa mea, îmi făceau figură dulce, ba chiar şi din când în când câte o mică clacă pentru a fi încurajat. Peste 5 minute intrasem în posesiunea firei mele, aşa că am spus ce aveam de spus, cu siguranţă, fără pretenţie şi fără fraze de efect. Peste 20 minute, am simţit că se degajează din sală o atmosferă de simpatie. Mi-am recăpătat complect posesiunea, mai ales după ce am observat că am în faţa mea figura unui bătrân necunoscut, plină de simpatie şi care părea că gustă vorbele mele. Din acel moment n'am mai părăsit de cât rar acea figură simpatică, pe care cu cât o vedeam că simţea mai multă plăcere, cu atât eu căpătăm mai multă vervă.
Această observaţie cred că e cunoscută tuturor celor care vorbesc în public. Greul, mai alespen-. tru neexperimentaţi, este să-şi găsească persoana în public cu care să-şi stabilească acea influenţă sugestivă de la om la om; după ce o găseşte, restul sălei îi este aproape indiferent, el are pentru cine vorbi şi ştie că este cineva care-1 ascultă.
Ajung la comparaţie, o preparasem cu o intro-ducţie asupra marilor navigatori, care au transformat relaţiile lumei, şi când sfârşesc zugrăvind cum: „luntrea primtivă transformată în cursul veacurilor distruge credinţa şi erori, ridică la viaţă popoare necunoscute şi face să cadă pe al doilea rând popoare cu viaţă milenară, întocmai", etc. atunci sala izbucneşte în aplauze.
Gu 2 minute înainte d. Iacob Negruţi tuşise; era şi timpul, gâtul îmi era absolut uscat, atât de vorbire cât şi mai cu seamă de emoţie.
Am dispărut pe uşa pe unde intrasem, iar pe scările întunecoase am întâlnit prieteni, care ve-
neau să mă feliciteze. M'am scoborât cu dânşii. Ptegula era, că după conferinţă oratorul putea să rămâe vizibil, poate chiar schimba oare-care saluturi, dar nu trebuia să se amestece cu publicul, căci chiar după conferinţă el trebue să-şi păstreze caracterul de semi-zeu faţă cu ceilalţi muritori.
De obiceiu, noi conferenţiarii aceştia mai tineri, ne dădeam rendez-vous după conferinţă la o cafenea sau berărie, unde şi alţi prieteni veneau pentru a schimba ideile.
Particularitatea prelegerilor populare din 1873 a fost că d. Maiorescu a ţinut pentru ultima oară prelegerea înainte de a se face ministru. In a-devăr, în anal viitor, în 1874, prelegerile populare nu l'au mai avut. Ele au rămas pe socoteala noastră, a celor mai tineri şi mai mititei; veteranii se retrăsese. D-nii Maiorescu şi Pogor erau împreună cu d-1 Negruţi vârâţi până în gât în politică. Şi particularitate curioasă: tocmai în ziua în care d-1 Maiorescu ar fi trebuit să ţină ultima conferinţă a anului 1874, ca încheere a celorlalte prelegeri, adică la 7 Aprilie, tocmai în acea zi d-sa a intrat în ministerul Lascar Catargiu.
Şi fiindcă este vorba de prelegeri, să vorbesc şi de cele din 1874, care au prezentat un interes deosebit.
Am spus că vechii junimişti erau absorbiţi de politică. Se prepara încă din 1873 intrarea d-lui Maiorescu în minister. Dacă nu ar fi fost d. Pogor, care deşi deputat,—politica totuşi nu-1 pasiona,—n'am fi avut în cursul anului 1873 unde să ne adunăm la Junimea, căci atât d-1 Maiorescu cât şi d-1 Negruţi erau mai totdeauna la Cameră în Bucureşti. D. Pogor însă nu vroia să strice tradiţia, de aceea chiar când lipsea din Iaşi se grăbia ca Vinerea să fie înapoi pentru ca Junimea să aibă unde ţinea întrunirea.
Şi apropo de aceasta, să semnalez o tradiţie. Tradiţia veche—veche, era ca şedinţele Junimei
126
G. PANU
să se ţină sau la d-1 Maiorescu sau la d-1 Pogor, nici nu era vorba ca să ne întrunim 2a alt cineva. Cu timpul întâmplându-se ca amândoi aceia să fie împedicaţi, d-nu Negruţi a insinuat propunerea îndrăzneaţă de a se ţinea la d~sa Junimea în lipsa celor doi corifei. Bătrânii junimişti, ca d-nii Buicliu, Naum, Vârgolici, etc. primiră cu oare-care răceală această propunere, ei o credeau ca o derogaţie, ca o decădere. De ce? Fiindcă tradiţia consacrase numai pe d-1 Maiorescu şi pe d-1 Pogor.
Cu toate aceste, fiindcă d-1 Negruţi era al treilea corifeu în Junimea, fiindcă era şi redactorul Convorbirelor literare, bătrânii se resignară a se obicinui cu ideea că Junimea se poate ţinea şi la d-1 Negruţi. Totuşi au fost junimişti recalcitranţi, care câtva timp nu au voit să meargă la d-1 Negruţi, preferând să rămână acasă.
Aceste le repet încă odată ca să se vadă cum Junimea era o societate în care tradiţia şi ceea ce se apucase mai înainte ţineau principalul rol.
In 1373 se întâmplă ceva mai grav. De vre-o două ori atât d-1 Maiorescu cât şi d-1 Pogor, precum şi d-1 Negruţi, fură reţinuţi la Bucureşti, şi atunci o gravă chestiune se ivi, o problemă de cea mai mare însemnătate: unde să se ţină Junimea?
D. Nicu Ganea care, ca vechime şi ca e-rarchie, venea al patrulea corifeu al Junimei, propuse ca Junimea să aibă loc la d-sa. O tăcere de ghiaţă fu singurul răspuns la această îndrăzneaţă invitaţie; junimiştii plecară ochii în jos, luară o atitudine echivocă.
Un îndrăzneţ — acela era totdeauna Alexandru Xenopol—aprobă părerea, şi întorcându-se către noi, ne zise:
¦— Vrea să zică Vinerea viitoare la Nicu Ganea?
Nici un răspuns, ci câteva bălbăituri neînţelese. Bodnărescu şi Eminescu, cât pe ce să izbucnească, îi trăgeam de mânecă pe furiş şi le ziceam să se liniştească.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
127
Eşirâm în stradă. Atunci indignarea izbucni în toată puterea ei.
— Cum? ziceau unii, am ajuns să mergem la Nicu Ganea? Am căzut de la Maiorescu şi Pogor la Nicu Ganea?
— Credeam, strigă Eminescu, că am scoborât ultima treaptă când ne-am adunat la Negruţi. Iată că din cauza mizerabilei politice suntem nevoiţi ca să ajungem la Nicu, mâine-poimâine poate vom fi obligaţi să ne adunăm la Burlă sau la Gheorghiu.
Bodnărescu, nu zicea nimic, decât ca o babă bătrână clătina din cap şi ofta.
— Ce ai Bodnărescule? îl întrebai.
— Ce să am? Nu vezi că se duc tradiţiile, nu vezi că le perdem! Maiorescu era o idee, Nicu Ganea nu este o idee, cum să mergem la dânsul? Ne-a părăsit Maiorescu, ce avem să devenim!
Atunci un complot se urzi în mijlocul străzei, cei mai mulţi junimişti se hotărâră ca Vinerea viitoare să nu se ducă la Nicu Ganea, ca o protestare în contra acestei necalificabile inovaţiuni. Conjuraţii se împrăştiară, iar în urma lor se auzea ca un echou:
— Auzi, Junimea ia Nicu Ganea!
— Este un scandal.
— Eu nu mai viu la Junimea.
Soseşte Vineri. Noi, Lambrior, Tasu şi cu mine, care nu eram adoratorii tradiţiei — fiindcă eram noui intraţi poate — ne duserăm la d. Nicu Ganea.
Dar vai, rândurile erau rare de tot, lipsea Eminescu, lipsea Bodnărescu, lipsea Ştefan Vârgolici, lipsea d. Culianu, lipsea d. Naum, lipsea d. Bui-licu, eram numai câţiva.
Reiau firul istorisirei. Când sosi timpul ca să se fixeze prelegerile populare pentru anul 1874, atât d. Maiorescu cât şi d. Pogor lipseau, singur
128
G. PANU
d. Negruţi era de fată. înţelegeţi bine, că noi tinerii eram astfel stăpânii situaţiei.
— Ei, ce vorbim la Universitate anul acesta? întrebă d. Negruţi.
— Mai întâiu, zic eu, trebue să încetăm cu subiecte străine şi cu absurditatea unităţei de subiect. Trebue să luăm subiecte naţionale, iar în ele să domine diversitatea.
Cei doi Români, Lambrior şi Tasu îmi veniră în ajutor, iar Alexandru Xenopol primi cu bucurie propunerea.
Vechii junimişti însă, în frunte cu d-1 Negruţi, protestară şi ne somară ca să arătăm opt subiecte pe tema naţională cu privire la cultură şi la arte. Mi-aduc aminte că între alţii d-1 Grigore Buicliu ne persifla agreabil de mania noastră de naţionalism.
— In tot cazul, adause d. Negruţi, dacă ţineţi numai decât la aceasta căutaţi o legătură cât de vagă între subiecte. Insă să ştiţi un lucru : trebue să găsiţi printre d-voastră 7—8 conferenţiari, căci dintre noi ceştilalţi n'avem să putem ţinea nimenea prelegere, necunoscând lucrurile cu privire la Români.
—- Aveţi şapte conferenţiari ? ne întrebă un bătrân junimist.
— Avem, răspunse Lambrior.
— Numără-i.
— Să vi-i număr, adăogii eu... Este Lambrior, este Burlă, este Vârgolici (acesta făcu un semn de denegare), este Xenopol, este Verussi, sunt eu..
— Ei şi mai cine?
— Şi d-1 Negruţi, adăogii eu, pentru Privirea teoretică.
Acest lucru păru că satisface pe d. Negruţi. Deja pentru conferenţiarii noui, d-sa lua rolul pe care-1 avusese d. Maiorescu. Prelegerea de Privire teoretică totdeauna fusese făcută sau de d. Maiorescu sau de d. Pogor; rândul d-lui Negruţi sosise, se suia pe treapta cea mai de sus.
AMINTIRI DELA  JUNIMEA" DIN IAŞI
129
— Haide fie, zise d. Negruţi, dar cum să întitulăm conferinţele?
— Elemente naţionale, spusei.
— Ban, subiectul e bun, strigară cu toţii în cor.
Acum să venim la conferinţele speciale.
Eu care mă gândisem de acasă la subiectul prelegerilor, le şi cam întocmisem puţin, de aceea nu mi-a fost greu ca să am aerul că sunt inspirat mai bine de cât ceilalţi. Şi m'am exprimat astfel:
— Iată. Burlă ca filolog poate să vorbească despre origina limb ei române; tu Lambrior ce-i putea ţinea?
— Limba cronicarilor şi limba de astăzi, răspunse Lambrior.
— Unul ar putea vorbi despre studiul istoriei, replică d. Negruţi. Cui să o dăm?
Apoi uitându-se împrejur vede pe d. Roiu şi adăogi:
— Iacă Roiu poate vorbi despre aceasta în calitate de fost profesor de istorie.
Trei conferinţe erau deja găsite, mai trebuiau patru.
D-lor, zise d. Naum, lipseşte arta în conferinţele d-voastră, nu se poate conferinţe populare ale Junimei fără să se vorbească de artă.
— Avem sa avem şi prelegere despre artă, mă grăbii a adăogi.
Şi întorcându-mă către Verussi, pictor, îl întrebai:
— Verussi, nu iei o conferinţă?
— Da, despre artele plastice.—
— BravO, strigarăm noi.
— Xenopol, tu ai putea să vorbeşti ceva despre muzică, fiindcă eşti muzicant?
— Primesc să vorbesc de muzică populară.
— Dar tu, mă întrebară ceilalţi?
Aici o mică şiretenie. Eu mă ocupasem de vre-o două luni cu poesia populară, aveam deja poesia populară de la mai toate popoarele, mai cu seamă
130
G. PANU
în traduotie poeziile populare sârbeşti şi bulgăreşti, în care ca comparaţie cu o noastră găsisem lucruri foarte interesante.
De aceea, cu aerul cel mai nevinovat din lume,, răspunsei:
— Dacă voiţi, eu vorbesc despre poezia populară.
— Minunat.
Mai rămânea o conferinţă de ales, pentru ca ciclul să fie complect. Ne adresarăm cu toţii la Ştefan Vârgolici şi-1 rugarăm să ţie şi el o conferinţă.
— Bine, să ţin, dar ce? n'am nici un subiect. Atunci o inspiraţie veni lui Lambrior. Ţi-am găsit un subiect admirabil: teatru de păpuşi. Tu tot eşti profesor de literatură şi eşti familiar cu autorii dramatici! |
Vârgolici stătu puţin la îndoială, în fine primi. D-1 Buicliu nu se stăpâni să spună încet o rău-; tate: De, zise el, de la Shakespeare până la Vasile ţiganul, care a mâncat curcanul, de la păpuşiv este oare-care drum!...
In urma acestora se stabili pentru prima oară la Junimea un program pur naţionalist de prel& geri, cu conferenţiari aproape noui, afară de d-1" Negruţi, program formulat în modul următor:
PRELECŢIUNI POPULARE
Elemente naţionale
1 Duminică 10 Februarie  Privire teoretica.
2 „        17 „ Originea şi carac-
terul limb ei ro-
I. Negruţi
3 Duminică 24 Februarie
4 „ 3 Martie
5 Duminică 10 Martie
6 17
7 „ 24
8 7 Aprilie
mane ....
Artele plastice
Limba cronicarilor şi limba de astă-zi  .  ,   . .
Poesie populară .
Studiul istoriei .
Teatru.....
Musică populară.
V. Burlă ; P. Verussi
A. Lambrior
G. Panu O. Roiu J Şt. Vergolki A, XenopoK
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
131
Acest program constituia triumful junimiştilor noui asupra celor vechi, izbânda ideilor naţionale faţă cu cele vechi ale culturei umanitare. Noi Românii reuşiserăm în fine ca să dăm o notă nouă în Junimea.
O transformare în spiritul şi tendinţele Junimei se făcuse prin introducerea de elemente noui. Terenul pe care-1 căpătasem, am ştiut să-1 apărăm şi în viitor, căci în 1875, tot după propunerea noastră, programul prelegerilor fu întocmit tot în aceiaş spirit şi cu aceleaşi elemente.
In adevăr, anul 1875, fiind an de zbuciumare politică pentru guvernul conservator, iar d-nii Maiorescu, Teodor Rosetti, Carp, Negruţi, fiind absorbiţi cu politica, noi căpătarăm marele succes de a decide pe d-1 Pogor să ţină şi d-sa o conferinţă în ciclul propus de noi. Tot în acel an, cu mare ce, hotărâsem pe Eminescu să debuteze şi el, iar Privirea teoretică trecu do la d-1 Jacques Negruţi la d-1 Alexandru Xenopol.
Iată în adevăr programul din 1875:
PRELECŢIUNI POPULARE
Influenţe consecutive asupra poporului român.
1	Duminică	9 Februarie Privire teoretică.		A. D. Xenopo
2		16	Bizantinii   .   . .	P. Verussi
3		23	Slavonii ....	G. Pariu
4		2 Martie	Turcii.....	A. Lambrior
5	„	9 w	Polonii   .   .  . .	St. Vârgolici
6		16	Fanarioţii    .   . .	V. Pogor
7		23	Austriacii   .  . .	A. D. Xenopo
8		30	Francezii    .   . .	I. C. Negruţi
9		6 Aprilie	Germanii    .   . .	M. Eminescu
Este un proverb:
Când mâţa nu e acasă Şoarecii joacă pe masă
Cam aşa ajunserăm şi noi, şoarecii. Noi for mam majoritatea la Junimea, noi emiteam teorii
132
a. PANU
noui, noi discutam, elementul vechiu era reprezentat prin d-1 Pogor, care era foarte schimbător în părerile sale. Numai d-1 Negruţi păstra sfânta tradiţie, însă se hotăra din când în când să sacrifice noilor tendinţe.
Un cuvânt despre conferinţa lui Eminescu. Nu ştiu prin ce întâmplare n'am asistat la ea, dar mi s'a spus că a fost deplorabilă. Eminescu nu putea vorbi în public, pe urmă forma lui era totdeauna foarte grea, iar fraza încărcată de tot felul de propozitiuni incidentale şi de digresiuni. Fondul foarte serios, însă de multe ori inpenetrabil. Mi se pare că de atunci n'a mai ţinut nici o conferinţă ; de altmintrelea trăind într'o lume aparte, lumea capului lui, Eminescu era indiferent, ba chiar dispreţuia toate aceste manifestaţiuni pe care el le găsea ridicole.
Corespondenta Convorbirelor
Convorbirile literare pentru prima oară în ţară au organizat, la sfârşitul fasciculei, o corespondenţă între redacţie şi diferiţi autori, care-şi trimiteau operile spre publicare. Cel care corespundea cu toţi literaţii anonimi, era şi redactorul revistei, adică d. Iacob Negruţi. Aceste corespondenţe erau foarte reuşite, toată lumea făcea haz, căci d. Iacob Negruţi, spirit eminamente satiric, găsea în răspunsurile sale lucruri foarte nostime. Corespondenţa de pe ultima pagină a Convorbirelor era groaza debutanţilor, toţi cei cari trimiseseră manuscriptele lor redacţiunei, aşteptau să-şi vadă soarta la această rubrică. Şi durere! Pe lângă că manuscriptele lor erau refuzate, apoi d. Negruţi îi şi mortifica prin răspunsuri sarcastice.
Erau şi ridicole cele mai multe din lucrările literare sau poetice ce se trimeteau la Convorbiri, Astăzi nivelul general e mult mai ridicat.
Să dau câte-va exemple:
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
133
Un student din Transilvania trimite o poesie întitulată Euterpa giocându-se. Iată cum începea această bucată poetică:
Mă duceam odinioară La a mea dulce pipină Şi voiam să-i oferesc O frumoasă amorină.
D. Iacob Negruţi îi răspunde în corespondenţă următoarele:
,,Fiica lui Zeus şi a Mnemosynei, chiar giocându-se, nu poate face asemenea versuri.'4
Un alt poet îi trimite o lucrare întitulată: Odă la natură. Era o elucubraţie deplorabilă.
D. Iacob Negruţi îi răspunde:
Ai voit să cânţi natura
Şi te-ai dus, le-ai dus de a dura.
Mici tradiţii
Junimea, societate eminamente de tradiţie în apucăturile ei, avea mai multe cuvinte şi apropouri, care se întrebuinţau în anume cazuri, ori de câte ori acele cazuri se iveau. Să vorbesc de câte-va din ele.
Motto este bun. — Ce însemna aceasta? Ştiţi că mulţi autori au obiceiul de a pune un motto înainte de a începe, adică a cita o frază sau un vers din alt autor. Odată d. Şerbănescu poetul, trimite o poezie: Primăvara, care avea de motto următoarele:
O primavera, gioventu del'anno, O gioventu primavera della vita!..
Metastasio.
Poezia:
Vine, vine, primăvara
era slabă. După  ce i se dă  lectură, d. Negruţi
134
Gr. PANU
— Ei, cum o găsiţi? Tăcere.
După câte-va secunde d. Pogor, cu foarte mare gravitate, rosteşte cuvintele : Motto este bun.
O mare ilaritate isbucneşte, poesia era judecată şi condamnată .
De atunci de câte ori o lucrare era slabă şi se întâmpla să aibă şi un motto, totdeauna singura critică care i se aducea, consista în a se spune: motto este bun!
Din această cauză, colaboratorii cari erau şi membrii ai societăţei se păzeau ca de foc ca să pue la lucrările lor vre-un motto oare-care.
Faul. — Societatea Junimea cu spirit eminamente la început german, nu putea să nu aibă în vocabularul ei un cuvânt german de întrebuinţare zilnică.
Cuvântul faul era întrebuinţat de câte ori o lucrare, în genere o poezie sau alt ceva, era slabă, greoaie sau de rău gust. Abia se începea citirea ei şi îndată auzeai din mai multe părţi: faul, faul, faul!
Lucrarea era condamnată şi aici chiar se mai citea până la urmă.
—Anecdota primează şi porco. — Junimea era o societate foarte nedesciplinată — am mai spus'o. Fiecare vorbia când credea de cuviinţă. Când însă se citea vre-o lucrare, atunci se stabilea tăcere şi se păstra până la urmă. Dar când lucrarea care se citea era prea lungă, se înţelege că răbdarea, membrilor era pusă la o mare încercare, toţi fiind deprinşi a-şi exprima la moment părerea sau de a schimba glume. Cum să se împace " deci aceste două necesităţi: necesitatea de a păstra tăcere, timp de exemplu de o oră sau mai bine, cu necesitatea impulsivă a membrilor de a întrerupe această tăcere prea îndelungată?
După multe întreruperi intempestive în cursul citirei, chemări la ordine şi ţâştuituri, s'a constatat că este imposibil ca să nu se permită un mic repaus recreativ, un fel de  supapă de siguranţă,.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
135
fără de care atenţia auditorului nu mai putea fi încordată. Şi atunci s'a admis că se poate face o mică pauză în mijlocul citirei, numai pentru un singur gen de pauză, anume numai pentru istorisirea unei anecdote apropo de lucrarea care se citea. Această toleranţă s'a consacrat prin cuvintele: anecdota primează.
Bunăoară, se citea odată o traducere din nu mai ştiu ce autor, unde era vorba de un pescar.
Deodată Lambrior strigă: anecdota primează.
Imediat lectura se întrerupe şi atunci Lambrior spune următoarea anecdotă:
Un pescar fu ademenit de o fată, în cât se înamora straşnic de ea. într'o zi plecând după peşte, fata îl rugă să meargă şi easă-ideaşi eî o plasă ca să prindă şi ea peşte ; atunci pescarul îi zise: „Ce peşte vrei să mai prinzi, când ai prins pe pescar?"
Cel mai tare în anecdote era de sigur d. Negruţi, care spunea câte două anecdote de multe ori, în mijlocul citirei aceleiaşi lucrări. Insă şi aici era o chestie delicată. Dacă anecdota reuşia, întrerupătorul era ertat, când însă anecdota era proastă, atunci protestări energice se ridicau cu : faul, faul! din toate părţile.
De la anecdota unuia venea gust şi altuia ca să spună o anecdotă. Aşa că nu s'ar mai fi terminat cu anecdotele, dar mai cu seamă cu citirea poeziei.
Atunci intervenia d. Negruţi sau d. Pogor, şi adresându-se cititorului, îi zicea: — Porco, porco!
Ce însemna aceasta? Aceasta însemna să se continue cetirea, porco era o degenerare a cuvântului latinesc porro.
XVI
Am arătat cu altă ocazie, cum Junimea, având deprinderi foarte libere, membrii ei se tratau între dânşii cu mare familiaritate şi întocmai ca la şcoală între copii îşi dădeau porecle unii altora.
136
Gr. PANU
Mai toti aveau porecle. Aşa, d. Caragiani, fiindcă era gras, era numit în stil homerian: bine hrănitul Caragiani. D. Naum, am spus deja, era cunoscut sub numele de Andre Chenier şi mai des de pudicul Naum; Ştefan Vârgolici, scurt, roş şi gras, răspundea la pronumele de Cavenco negustor de porci, etc, etc.
Dar să fac fizionomia câtor-va membri de la Junimea.
Bine hrănitul Caragiani
D. Caragiani, profesor de literatură elină la U-niversitatea din Iaşi, este macedonean de origină. Era pe atunci—şi este încă—un tip foarte simpatic şi original. Crescut în plin orient, el rezuma tradiţiile şi anecdotele tuturor popoarelor din peninsula balcanică şi din restul imperiului turcesc, plus cunoaşterea clasicilor eleni, din care îşi făcuse o specialitate.
De aceea era cel mai bogat anecdotist de la Junimea, însuşi d. Iacob Negruţi îi recunoştea superioritatea.
Cu d. Caragiani şedinţele nu s'ar mai fi isprăvit, la fiecare pas d-sa întrerupea ca să spună o a-necdotă,— o anecdotă cu un sârb, cu un bulgar, cu un grec, cu un turc, cu un ţigan, etc. Anecdotele îi erau cam lungi, dar foarte hazlii, D. Caragiani le istorisea cu un farmec nespus; accentul care trăda origina sa exotică dădea istorisirei sale un gust mai mult.
Junimea îşi ţinea coastele de râs^ iar anecdotele cam pipărate înebuneau de plăcere pe d. Pogor. Ga şi la teatru, de multe ori noi ceream la altă şedinţă ca să repete o anecdotă care ne plăcuse, iar d. Caragiani, ca un artist bine-voitor, se executa, şi, ca surprindere plăcută, mai adăuga încă una nouă.
Erau clasice anecdotele d-lui Caragiani. Mai a-
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
137
Ies Ţiganul şi perjele a rămas legendară. îmi pare rău că e greu de spus.
De ce I se zicea lui Caragiani Bine-hrănîtul Caragiani? Din cauza traducerilor sale din Homer. După cum în Homer, Achil este denumit Cel iute de picior, iar Minerva, Minerva cu ochi de bou, tot aşa d. Pogor, prin imitaţie, văzându-1 într'o seară pe d. Caragiani intrând pe uşă, plin la faţă, gras şi gros, a strigat:
— Iată şi bine hrănitul Caragiani!
D. Caragiani a dat Convorbirilor traduceri din Theocrit (câte-va idile) din Iliada, din Bathra-homyomachia.
Acest simpatic junimist a ţinut şi o conferinţă, dacă nu două; dar aici s'a văzut deosebirea între un povestitor drăguţ în intimitate, şi între un conferenţiar.
Anecdotele sunt făcute ca să fie spuse în cerc intim, în dispoziţii de a le asculta; spuse însă într'o sală mare cu sute de ascultători, anecdotis-tul fiind îmbrăcat în frac şi cu mănuşi albe, ele perd tot farmecul lor.
Pudicul Naum
D-lui Naum, actual profesor de literatura franceză de la Universitatea din Iaşi, i se zicea Andre Chenier, fiindcă era un traducător pasionat al acestui delicat poet. Mai toate elegiile şi idilele lui Andre Chenier au fost traduse şi publicate în Convorbiri literare. Apoi Lamartine, Boileau, (arta poetică), etc. etc.
Când l'am cunoscut întâi pe d. Naum, la 1873, barba şi mustăţile îi erau albe ca zăpada. Dacă m'aşi lua după aceasta, ar trebui să-i dau d-lui Naum vre-a 80 de ani, căci nu părea atunci după albitul părului mai puţin de 50 de ani.
Dar erau oameni care cunoscuseră pe d. Naum in 1863 şi care afirmau că şi atunci era tot cu părui alb. Iată-1 deci pe d. Naum având aparent
138
G. PANU
vre-6 90 de ani, iar cu oarecare calcule şi mărturii aşi putea să-i împing vârsta aproape până la acea. a lui Matusalem. In realitate d. Naum era pe a-tunci un om tânăr, dar înălbit de timpuriu.
Ne întrebam râzând la Junimea: de ce d. Naum a înălbit aşa de curând? Şi răspunsul era: că desigur sentimentele tandre din poeţii francezi pe care i-a tradus, i-au făcut acest serviciu rău.
Mai totdeauna d. Naum avea o traducere cu sine. Era tipul omului delicat, rezervat şi timid. Totdeauna se înroşea când lua cuvântul ca să spună ceva, iar glumele cam pipărate ale d-lui Pogor îl făceau să plece ochii în jos şi să se înroşească ca o fată mare. De aici porecla de pudic.
D. Caragiani îl punea de multe ori la grele încercări în această privinţă. într'o seară se vorbea de Aristofan ca de Moiierui antichităţei; d. Caragiani ne zice:
— D-voastră nu cunoaşteţi încă pe Aristofan. In toate traducerile în limbile moderne, A-ristofan este ciuntit, expresiile lui pieptănate, modernizate. Textul câte odată e îngrozitor de cruditate şi trivialitate; am să vă aduc într'o seară traduceri textuale din oare-care scene, şi veţi vedea că verva şi spiritul său satiric îmbracă forme foarte pipărate.
Toţi aplaudarăm propunerea, iar d. Pogor zise:
— Bine, dar cu Naum ce facem? Cum are să. auză el asemenea lucruri, căci are să se supere' Andre Chenier?
— E în stare să nu vie, adause d. Xenopol.
— Asta nu se poate, replică d. Pogor, îndată ce vom vedea că lipseşte, vom trimite câţiva din noi acasă ca să-1 aducă cu forţa.
D. Naum, roş la faţă, zâmbia cu sfială.
Pentru şedinţa viitoare d. Caragiani se ţinu de cuvânt şi ne aduse traducerea textuală a unor scene din nu-mi mai aduc aminte ce comedie a. lui Aristofan.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
139
Doi viguroşi junimişti se aşezară de amândouă părţile lângă d. Naum ca să-1 împiedice de a pleca; iar d. Caragiani începu citirea în hazul generaF şi spre bucuria până la delir a d-lui Pogor.
Creangă
Prin 1874—1875 vedem într'o seară că un nou venit se află la Junimea.
Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu blond, cu gâtul scurt apoplec-tic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele.
Era Creangă.
La fie-care cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, colorată.
Cine era Creangă? In istorisirele lui îşi spune copilăria. Să'i fac eu pe cât mi-aduc aminte biografia, aşa cum l-am cunoscut.
întâia dată când l'am văzut pe Creangă, era diacon la o biserică oare-care. Pe atunci preoţii făceau multă politică; printre aceştia diaconul Creangă excela, era pasionat de întrunirile publice, pe care nu numai că le frecventa, dar în care lua mai totdeauna cuvântul cu mare succes.
Vorbea frumos. înzestrat cu o vie inteligenţă, ţăranul Creangă nu'şi pierduse prin modestele studii de seminar ce făcuse, limbagiul viu, colorat şi plin de imagine, popular. Acest fond hrănit la fiecare pas cu anecdote, amintiri, învăţăminte din bătrâni, făcea din Creangă un orator de tribună adevărat original şi foarte gustat. Creangă era un naţionalist fanatic, un duşman neîmpăcat al evreilor, un iubitor al neamului, toate discursurile sale erau pe asemenea temă şi vă puteţi închipui cât succes aveau.
Manierile şi limbagiul său liber displăceau au-toritătei bisericeşti superioare. După ce în curs de mai mulţi ani a avut diferite încurcături cu Mitropolia, aplicându-i-se diferite pedepse disci-
140
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
plinare, oprindu-1 de a sluji, etc., Creangă luă o liotărâre extremă: să se despopească.
Şi într'o bună dimineaţă întâlnesc pe Creangă îmbrăcat în civil. Despopirea lui Creangă a produs un scandal enorm la Iaşi—şi în adevăr era şi de ce—în cercurile cunoscute. Ştiţi că este chiar un proverb: ,,că i s'a dus vestea ca de popă tuns". Mahalalele strigau la scandal, tagma bisericească ridică mâinele în sus. Creangă, pe lângă diacon, era şi profesor la o şcoală primară. Iată-1 pe bietul Creangă ameninţat ca să-şi piardă şi catedra, considerându-se despopirea ca un fapt imoral.
Dar Creangă avea un protector, pe d. Maiorescu. Creangă era un fanatic al aceluia. Diacon, el făcuse şcoala normală de institutori, pe când d. Maiorescu era directorul acelei şcoli. Aşa se explică legătura lui Creangă cu Junimea, căci cu ideile şi sentimentele lui, Junimea trebuia să-i fie mai mult antipatică.
Cu mare ce Creangă îşi păstră catedra.
Până la venirea lui Creangă la Junintea, culegătorii şi povestitorii de poveşti erau d-nii Slavici şi Pompiliu, amândoi transilvăneni. Poveştile lor se resimţeau de această origină; scrise într'o limbă grea, de multe ori orăşenească, poveştile lor trădau un fel de combinaţii literare care le stricau farmecul.
Marele merit a lui Creangă a fost că el a scris poveştile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la ţară.
Când a venit Creangă la Junimea şi şi-a citit el singur poveştile, a fost o adevărată sărbătoare. Mi se pare că a început seria sa de poveşti cu Soacra cu trei nurori.
Toţi au început atunci a-1 ruga pe Creangă să aducă şi altele şi cât mai curând. Apoi a urmat seria cu: Capra cu trei ezi, Punguliţa cu doi bani, Dănilâ prepeleac, Moş Nichifor Coţcaru, etc.
In ce consistă valoarea poveştilor lui Creangă? Şi cum reuşeşte Creangă ca să fie povestitorul cel mai apropiat de limba poporului? Căci trebue să
* admitem că dacă este ceva de fermecător în poveştile lui Creangă, este acel aer de tară, sunt a-cele expresii plastice, pentru noi cu totul dintr'o
î altă limbă, sunt acele apropouri naive, acel dialog de o sinceritate primitivă şi acele cunoştinţi foarte naive şi reduse ale ţăranului.
Cum că Creangă era un om foarte deştept, foarte ager la minte, nu mai rămâne îndoială; dar cunoştinţele lui nu erau întinse. Creangă a rămas până la moarte ţăranul din satul Vânători de lângâ târgul Neamţului, şi tot ce a învăţat şi deprins peste fondul cu care a venit la oraş, nu s'a prins, nu s'a asimilat cu dânsul. Afară de cunoştinţele căpătate în şcoala preparandală privitoare la profesiunea de învăţător, în colo Creangă a rămas ceea ce fusese.
Aceasta explică succesul ce a avut cu poveştile sale. Dacă Creangă devenea un om cult în sensul i nostru, dacă Creangă s'ar fi depărtat de la felul
S deprinderilor căpătate în copilărie, el ar fi fost
un povestitor ca toţi surtucarii de oraşe. Din con-,\ tră,   cultura  neputând  să'l  domineze  şi să'i
'.{ schimbe ideile şi vorba, Creangă, care avea în a-
i celaş timp şi o inteligenţă viuă, a putut să repro-
bi        ducă în limbagiul în care crescuse poveştile pe f care le auzise, fără ca deprinderi nouă şi limba-
giul nou să le defigureze. ^ Un povestitor de poveşti populare ca să reu-
şească, trebue să pună pe un ţăran de la ţară ca să istorisească povestea, iar el să o scrie cuvânt cu cuvânt; altmintrelea este imposibil ca un om care gândeşte alt-fel, care vorbeşte alt-fel, să poată să reproducă un limbagiu, impresii şi 1 imagini care nu sunt din fondul cunoştinţelor |        sale obicinuite.
De aici vine artificialitatea celor mai multe colecţii de poveşti populare. Regretatul Ureche care a scris şi poveşti, este un exemplu izbitor de cele ce spun.
Creangă n'avea de cât să se lase târât de suve-
142
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
143
nirurile vii şi neperitoare ale vieţei sale de la tara, pentru ca poveştile sale să fie aproape ca cele ce se ascultă la şezătoare. Dar despre aceasta voiu reveni mai pe larg ceva mai târziu.
Prietenia între Creangă şi Emine6cu
Din cele întâi zile s'a stabilit mare prietenie între Creangă şi Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă.
Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de carte. Cu toate aceste, dacă limbagiul şi i-deile erau străine, rămăsese însă la dânsul un fond aproape inconştient de aspiraţii şi de năzu-inţi naţionale. Creangă a trebuit prin urmare ca să-1 captiveze imediat, căci el reprezenta pentru Eminescu tipul românului simplu, natural, nefal-.şificat de ideile şi cultura modernă.
Eminescu ca să poată găsi un tip de român vechiu, îşi plimbase eroul, Sărmanul Dionis, prin veacul iui Alexandru cel Bun, şi ca să poată avea înaintea lui case vechi cu cerdacuri largi şi cu o-biceiuri bătrâne, trebuia să le inventeze. Creangă cu tipul său de ţăran îmbrăcat în haine nemţeşti şi cu toate expresiile archaice care-i presărau vorbirea, repet, îi realiza visul lui Eminescu.
Legătura se stabili ast-fel, încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi eşiau de la Junimea.
Noi ceştilalţi ne duceam după Junimea câte odată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale laşului. Eminescu ne-a urmat une-ori, însă nu cu mare plăcere. îndată ce cunoscu pe Creangă, el se i-zolă cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai.
Ce făceau ei? Unde se duceau ? Ce vorbeau oare, zile, nopţi întregi?
Ce făceau şi unde se duceau, ştiu. Plecau amân-I    doi şi se înfundau pe la vre-un crâşmar de prin I   Tătăraşi, Păcurari, sau Nicotină, adică prin păr-I . ţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau I    pe băut, cum se pretindea, sau  cum se crede, i ;ţ —căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu şi a lui Creangă,—nu; ei se pu-I   neau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă |   simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca ?   să se aşeze într'o odae din fundul unei crâşme, \   pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă
Îmurdară, serviţi de un băeţel naiv. Ce făceau ei ? Drept masă sau dejun, cereau să , 3e frigă o bucată de pastrama, mai mâncau câr-1 naţi cu usturoiu — şi vai de lume cum erau pre-I paraţi,—ordonau ca să li se aducă o cană de vin, I -de calitatea cum s'ar fi întâmplat, şi după ce I mâncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de
I vin, stăteau toată noaptea dacă crâşmarul le da J voe. Când crâşmarul vroia să închidă, ei plecau <   în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă
deschis până în ziuă, şi vorbiau, vorbiau, vor-biau, vorbiau, clar şi beau.
Ce vorbiau între ei? Nu ştiu. Eminescu şi Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce   trebuiau să vor-
Sbească. Creangă istorisind poveşti din bătrâni şi dela ţară, Eminescu făcând teorii metafisice şi croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Se înţelegeau, cum se zice, ca gâscă cu raţa ; îi uneau aceleaşi aspiraţii.
i1 *!    Câte odată întrebam pe Eminescu: — Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă? j   El zâmbia, şi cu acea privire vagă şi rătăcită, ¦ : care-i era caracteristică, răspundea în mod e-
II vasiv:
[     — Vorbim şi noi ce ne trece prin minte!... «%    Şi atâta tot.
\ |i   Câte odată Creangă şi Eminescu dispăreau câ-! te trei—patru zile; nu se ştia ce au devenit. In ] • timpul acesta ei eşiau din oraş pe jos, cutreerau
i
144
a. PANU
Galata cu târguşorul, treceau în spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aro-neanu, dormiau pe o laviţă la vre-un han sau la vre-o crâşmă, mâncau ce găsiau, şi erau fericiţi.
Când se întorceau, erau de nerecunoscut: hainele neîngrijite, figurile obosite de veghiere, de trudă şi puţin de băutură, însă foarte încântaţi v de asemenea escursiuni, gata să le reînoiască a v doua zi. I
Câte odată noi îi îndemnam să meargă pe la: crâşmele noastre boereşti ; mai   totdeauna   re- h fuzau.
— Nu, nu mergem, preferăm să ne ducem la. chir Costache crâşmarul, de la Nicolina. Să vezi ce pastrama minunată are ! Cer, adăugă Creangă, să-mi aducă pe un hârb de strachină vre-o trei cărbuni şi-mi pun eu singur pastrama pe dânşii de se frige . Apoi este băetul Ghiţă, care e un drac şi jumătate ! Vinu-i cam turbure şi cam acrişor, dar bun. Şi stăm de vorbă până în ziuă. ; Nu-i aşa Eminescule ?
Eminescu, cu figura plină de mulţumire, zâmbea.
Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiţi din lume.
D. Carp Ia „Junimea"
Eu n'am văzut mai mult de patru ori pe d. Carp la Junimea. D-sa nu era un junimist practicant, se vorbea la Junimea despre d. Carp, dar d-sa nu se arăta, rămânea între culise. Nu a-şa a fost la întemeierea Junimei pe la 1863. A-: tunci trio era format din d-nii Maiorescu, Carp şi Pogor. D. Carp era pe atunci conferenţiar o-bicinuit; erau timpurile eroice.
In epoca prozaică istorică a Junimei, d. Carp nu se mai arăta de cât foarte rar. De ce ? Nu ştiu. Toată partea activităţei d-lui Carp, până când
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
.145
intră în ministerul Catargiu, îmi este necunoscută.
Ziceam că din când în când se vorbea la Junimea despre d. Carp ca de un membru principal, însă notaţi pe atunci nu ca de un şef. Auziam pe d. Negruţi vorbind cu d. Pogor că văzuse în timpul zilei pe d. Carp. Şeful, adevăratul şef, pe atunci, era d. Maiorescu. El era şeful literar necontestat, dar era de sigur şi şeful politic, influenţa era în jurul d-lui Maiorescu, d. Carp era pe al doilea plan. Mai mult, d. Maiorescu recunoştea în d. Carp un om de merit, dar împărţia în mare parte părerea comună asupra ideilor bizare ale d-lui Carp. Mi-aduc aminte că odată d. Maiorescu ne-a vorbit nouă celor trei Români, despre d. Carp şi s'a exprimat cam în felul acesta: ,,înţelegeţi bine că Garp are multe merite, însă trebue să'l iei cu toate curiozităţile lui."
Când vorbea aşa, vorbea ca un superior despre un colaborator.
D. Maiorescu joacă încă mult timp rolul de şef nedefinit, dar şef real. Aşa, în ministerul d-lui Catargiu, d. Maiorescu intră cel întâi. De sigur că era ceva politic, de care nu'mi dau seamă, între d. Catargiu şi d. Carp, care fusese ministru în cabinetul Manolache Costache, cel pronumit cloşca cu pui. Mai târziu, pe lângă d. Maiorescu intră în minister d. Theodor Rosetti şi numai după ce d. Maiorescu e nevoit să se retragă, atunci d. Carp îl urmează la instrucţie şi-i ia locul ca un soldat pe al superiorului.
In adevăr, toată lumea ştie că d. Carp, devenit ministru, declară cu mare îndrăzneală ia senatul unde d. Maiorescu căpătase votul de blam, ^că 'd-sa este continuatorul operei predecesorului său.
Mult timp situaţia a rămas nelămurită între d. Maiorescu şi d. Carp, cu privire la şefie. Aşa, se ştie că cu ocazia revizuirei Constituţiei la 1878, d. Maiorescu s'a despărţit de d. Carp, acesta fiind filosemit declarat, iar celalt naţionalist. Mai târ-
146
g. panu
ziu s'a organizat partidul conservator, mi se pare pe la 1879, sub şefia d-lui Manolache Costache.
Mult mai târziu d. Maiorescu a început a aprecia calităţile eminente de om de stat ale d-lui Carp, recunoscându-î francaminte de şef. Cum vedeţi d. Carp s'a impus cu greu şef, chiar în sânul Junimei, şi cât timp Junimea a păstrat în prin-cipal caracterul literar, natural că şeful trebuia să fie omul cel mai de valoare pe terenul literar
şi critic.
Dar să mă întorc Ia chestie, într'o seară, prin Septembrie, nu'mi aduc a-, minte în ce an, prin 1873 sau 74, eram adunaţi în Junimea la d. Pogor. Aud pe d. Negruţi care spu-. ne d-lui Pogor:
— Ştii că Carp mi-a spus că vine în astă-seară
la Junimea.
In adevăr, pe când se citea o poezie de a d-rei Matilda Cugler, iată că intră cu mare dezinvoltură un tânăr, cu o brăzdătură în obraz şi cu un monoclu. Face doui paşi în sală, se opreşte, aruncă o căutătură în toate părţile, şi cu o familiarii tate protectoare, zice:
— Dar ce prostii citiţi acolo? De sigur vre-o satiră a lui Negruţi, sau vre-o nuvelă a lui Nicu Ganea?
— Carp nu putea să nu spue o obrăznicie, îi răspunde râzând d. Negruţi.
D. Carp se îndreptă în spre singura canapea mai lungă ce era în sală, se trânti pe dânsa, îşi lungi picioarele, îşi scoate monoclu, ştergându-1 cu batista, apoi zise: \ — Apropo, care-i Panu, cine-i Panu? ¦ Cititorii pot să'şi închipuiască ce am simţit in) mine. Ştiam mai de înainte că d. Carp era un spi-;| rit caustic, neîndurat, îi văzusem intrarea, car4f nu păcătuise prin vre-o modestie oare-care, după| ce făcuse gogomani pe d-nii Negruţi şi Ganea,! iată că acuma întreba de mine, care de abia del vre-o 4 sau 5 luni începusem a scrie în Con^ vorbiri. ^4
amintiri dela „junimea"' din IAŞI
147
întrebarea d-lui Carp fu primită cu tăcere, toţi îşi îndreptară căutăturile spre mine. D. Carp se ridică puţin pe o mână, îşi puse monoclu şi zise:
— Este cel mai bun critic istoric pe care l'au avut Convorbirile.
Atunci situaţia s'a înveselit, iar eu am respirat liber.
D. Negruţi, care ducea răsboi şi cu d. Carp, îi zise:
— De unde şti tu asta? Tu nu citeşti niciodată Convorbirile.
— Nu citesc prostiile tale, adică pe Mihai Ve-reanu, dar am citit la ţară studiile şi criticele lui Panu.
. Câţi-va junimişti mă arătară şi atunci d. Carp, fără a face un pas în spre mine, îmi zise de departe şi cu un aer protector:
— Continuă a demasca şcoala de şarlatani de la Bucureşti şi pe cel mai mare farsor pe care l'am avut noi în istorie, pe Hăşdău.
După aceea, se tologi din nou pe canapea, sco-ţândi\-şi iarăşi monoclul, ca să-1 cureţe.
Intrarea d-lui Carp a produs o răceală şi o jenă. Afară de patru-cinci junimişti vechi, care cunoşteau pe d. Carp şi erau deprinşi cu manierele sale, restul, marea majoritate, nu-1 cunoşteam de cât din auzite. Procedeul său cavaleresc şi lipsa de ori-ce jenă, natural că ne impresionară, aşa că din ceea ce altă dată domnea veselia şi familiaritatea, acestea fură înlocuite printr'un fel de constrângere morală. Erau câţi-va cari aveau lucrări de citit, ei le băgară cu timiditate în buzunar, aşa că dintr'un moment la altul nu mai era nimic de citit pentru acea seară.
Dar iată că intră şi d. Maiorescu şi o discuţie de estetică se născu între d. Carp şi d-sa, la care nu participă de cât d. Pogor.
Nu-mi pot de loc aduce aminte despre ce s'a discutat, ştiu atâta că impresia lăsată de d. Carp a fost bună, foarte bună. Se vedea un om cult,
148
cu un spirit viu şi pătrunzător. într'un moment dat, d. Carp se înfurie în discuţie, ridica tonul, după cum şi acum îi este obiceiul.
D. Pogor îşi astupă urechile cu mâinile şi îi zise: —Carp, vorbeşte mai încet; când începi a striga par'că se strică toate geamurile de la Palatul administrativ; nu ai coarde vocale, tu ai sfărâmă-turi de geamuri în gât.
Un mare râs isbucni, chiar d. Maiorescu făcu haz—căci în genere d. Maiorescu nu făcea totdeauna haz de glumele d-lui Pogor sau ale d-lui Negruţi, ci îşi păstra un fel de gravitate profesională.
Am eşit încântat în seara aceea de la Junimea,, primisem complimentele de la cel mai aprig şi dificil critic al Junimei. Decât, a fost şi un decât, îmi ziceam pe drum: Oare părerea favorabilă pe care o avea d. Carp despre criticele mele, nu era influenţată de faptul că d-sa polemizase cu d. Hăşdău apropo de Răzvan-Vodă, lucrare căreia d. Carp nu-i recunoscuse nici o valoare, trimiţând pe d. Hăşdău Ia gazeta umoristică Aghiuţă, unde zicea că-i era locul?
Ori cum, de atunci am căpătat o simpatie pen-1 tru d. Carp, simpatie care cu toate vicisitudinele mizerabilei politici, nu s'a dezminţit niciodată, şi aşi putea afirma cu oare-care mici rezerve, că . nici din partea d-lui Carp simpatia ce mi-a arătat de la început nu s'a alterat prea-prea mult.
Şi pentru ca să dovedesc şi să confirm acest lucru, voiu adăuga încă un detail petrecut câţi-va ani după aceea.
Era prin 1880 sau 1881, nu-mi aduc bine a-minte, mă întorsesem din străinătate şi mă întâk nesc la Iaşi pe stradă cu d. Carp. D-sa se întor-i; sese de la Viena,unde fusese ministru pîenipoten-; ţiar. Cât fusese acolo ministru se ocupase cu toate« chestiunile economice, care începuseră a fi la^ ordinea zilei în Austria şi Germania. Plecarăm amândoi la plimbare pe jos la Copou şi într'un; moment dat se opri şi îmi zise : ;
¦
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
— Panule, vrei să faci politică cu rnine?
Şi atunci îmi expuse hotărârea ce luase de a începe să facă politică serioasă şi militantă, des-făşurându-mi aproape întreg progamul economic pe care mai târziu a căutat să-1 pună în practică. Cu foarte mare luciditate de vederi, mi-a arătat situaţia politică a ţărei şi cum în ţară nu este de cât un singur om, loan Brătianu.
Dar aceasta nu intră în cadrul amintirilor.
D. Theodor Roseiii
Origina primului d-sale ministeriat
Iată încă un alt junimist, care îşi făcea foarte rar apariţia pe când eram eu.
într'o seară d. Maiorescu venind la Junimea, zice:
— Mi-a citit astăzi Theodor Rosetti un studiu foarte interesant şi important, sunt lucruri foarte serioase şi bine gândite, Fam angajat ca Vinerea viitoare să vie cu acel studiu.
D. Theodor Rosetti avea o situaţie privilegiată în societateta ieşană. Cumnatul fostului Domn Cuza, în legătură cu cercurile înalte, bărbat serios, era un om pe care Junimea nu putea să nu-1 cultiveze. Au vroit să facă dintr'însul chiar şi un conferenţiar, dar în această privinţă n'au reuşit. Am arătat în cursul acestor amintiri cum d. Rosetti, apucat de o emoţie subită, nu a putut să-şi desvolte conferinţa.
Vinerea viitoare, Junimea era la d. Negruţi. D. Rosetti veni, aceiaş de astăzi, mai puţin anii, tot aşa de afabil şi de politicos. Scoase manuscriptul din buzunar şi începu a-i da cetire. Studiul era intitulat: Despre direcţiunea progresului nostru.
Ce să vă spun de acest studiu? D. Theodor Rosetti îşi luase drept punct de  plecare acela de a
150
a. PANU
AMINTUU DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
151
pune în evidenţă   întreruperea   firului   istoric, ] prin introducerea prea pripită a ideilor şi legilor l noui, confuzia ce a rezultat şi pericolul care ne a- 1 meninţă. Afară de unele observaţii juste asupra     i , consecvenţelor ce a rezultat, în colo lucrarea do- ^ vedea un spirit cu desăvârşire reacţionar, un fel ;I-de critică nedreaptă şi foarte puţine idei lămuri- ; te, relativ la ceea ce ar trebui de făcut. Aşa d. f Theodor Rosetti înbrăţoşa totul în   studiu   său, -agricultură, căi de comunicaţie, impozit, desvol-tarea fizică a poporului, desvoltarea morală, in-tra în detalii asupra mijloacelor pentru sporirea populaţiunei, pentru desvoltarea economică a ţă- $ rei, pentru desvoltarea intelectuală. Aborda chestia influenţei măsurilor economice, pe care tre- " bue să le ia statul faţă cu particularii; venea la -i instrucţie şi constata ori ce lipsă de progres. Cu ^ alte cuvinte era un studiu greoiu, pe o temă corn- -j plect pesimistă; nimic bun nu se realizase în ţara J aceasta, starea din timpul regulamentului orga- | nic era cel puţin o stare istorică, pe când aceasta î nouă nu avea nici o bază, totul era artificial şi    | • factice, tot am copiat   de la Franţuzi,   nimica |
bun. ,|
Nu ştiu părerea intimă a d-lui Maiorescu şi a V celorlalţi. De formă lucrarea a fost găsită admi- [:
rabilă şi chiar profundă. Eu bănuesc astăzi că J era în această apreciare şi oare-care calcule po- J
litice. Junimea  vroia să-şi  păstreze un  om de f
marcă cum era d. Theodor Rosetti. i| Este drept că în cursul acestui studiu, d.   Ro--•¦•:;§
setti tămâia spiritul de la Junimea,   tendinţele 5*
societăţei şi chiar pe oare-care membri însem- :M naţi. Aşa, se vorbia în acel studiu de beţia de cu-IM
vinte a d-lui Maiorescu. j
Mie de pe atunci nu mi-a plăcut de loc acel stu-v ;î diu, tema era dacă nu falşă, dar cel puţin foarteJ|| ¦
exagerată. D. Theodor Rosetti vroia să dovedeas< :S
că, că în cazul cel mai bun, societatea a rămas tot M ia starea regulamentului   organic şi că   numai.:g
formele s'au schimbat; în locui formelor de boeri, de ciocoi, etc, s'au introdus formele de deputaţi, senatori, etc. Postulanţii au rămas şi sub regimul nou ca şi sub cei vechiu şi aşa mai departe.
Deja găsim în acel studiu acea apucătură de spirit care a devenit cu totul banală astăzi, precum: profesorii fără şcolari, ofiţerii fără soldaţi, risipă de bani în cheltueii de lux, funcţionaris-mul devenit o boală naţională, etc.
Ei bine, cine îşi închipue că acest articol a fost ocazia pentru ca d. Theodor Rosetti să se facă ministru ? Zic că a fost ocazie aparentă, căci d. Rosetti avea alte drepturi pentru a deveni ministru; dreptul de om cult din familie boerească şi cumnat de fost Domn. Studiul d-sale însă a dat lustru tuturor drepturilor sale reale. în adevăr, d. Maiorescu intră în ministerul d-lui Catargiu în Aprilie 1874, influenţa junimistă începe a se simţi, iar atacurile contra guvernului conservator încep a împrumuta şi caracterul atacurilor care erau îndreptate şi în contra Junimei literare. In Ianuarie 1874 vedem intrând şi pe d. Theodor Rosetti în minister. Şi la ce minister? La lucrările publice. Pentru ce la lucrările publice? Fiindcă în Aprilie 187L publicase în Convorbiri studiul Despre direcţiunea progresului nostru, în care vorbia despre căile noastre de comunicaţie, drum de fer, şosele.
Să nu credeţi că este o simplă afirmare, am auzit cu urechile mele la Junimea dându-se acest argument. Am auzit junimişti, cari aprobân'd bine-înţeles numirea d-lui Theodor Rosetti, ziceau:
— Pe Rosetti l'au pus la locul lui la lucrări publice, fiind competent; iată-1 în poziţie ca să-şi realizeze programul, pe care l'a dezvoltat în Convorbiri în studiul Despre direcţiunea progresului nostru.
Şi o ziceau cu sinceritate. Ce timpuri fericite!..
152
g. panu
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
153
XVII
O privire generală
Scriind bucăţi-bucăţi aceste amintiri, nu-mi scapă din vedere punctul general, şi de multe ori îmbrăţişând întreaga mişcare literară şi ştiinţifică de la Junimea, constat ce mare rol au jucat Convorbirile şi societatea în cultura românească. Junimea a făcut cunoscut ţărei—vedeţi că nu zic cuvântul a produs—oameni de întâia mână, în diferitele ramuri ale activităţei intelectuale. Prin Junimea s'a remarcat Eminescu, unui din cei mai mari poeţi ce i-am avut. D. Alexandru D. Xenopol este istoricul cunoscut în străinătate şi ale căruia lucrări sunt apreciate în toate centrele culturale din Europa. Conta, care vine mai târziu la Junimea, este singurul român care a conceput un sistem filosofic cu toate desvoltările sistemelor marilor filosofi. Nu apreciez sistemul, apreciez concepţiunea, care este mare şi unitară, şi care dovedeşte puternicia creerului. D. Carp este unul din cei mai însemnaţi oameni de stat ai României moderne. Junimea a mai pus în iveală un specialist superior, pe regretatul Alexandru Lambrior, întemeietorul filologiei ştiinţifice la noi în ţară, acel care a fixat legile fonetismului român şi care dacă ar fi trăit, ar fi fost un filolog cu reputaţie europeană în limbile romanice. Dar despre acesta mă voiu ocupa îndată în special.
Nu voesc să uit pe d. Maiorescu, care a fost sufletul acestei mari mişcări şi căruia se datoreşte într'adevăr introducerea metodelor pozitive în critică, în literatură, în artă şi în filologie. Cetiţi Convorbirile pînă în 1875 şi veţi rămânea înmărmuriţi de activitatea acestui om în toate direcţiile şi de siguranţa aprecierilor în toate materiile.
Pot zice că fără d. Maiorescu n'ar fi fost Convorbiri, n'ar fi fost Junime, fără d. Maiorescu şi fără d. Iacob Negruţi.
La Junimea erau foarte multe spirite distinse. Aşa, d. Pogor era un amator literar, care preţuia mai mult de cât mulţi profesionişti. Şi alţii. Dar în capul nimănui nu era concepţiunea întemeerei unei şcoli, ca în capul d-lui Maiorescu.
D. Maiorescu era protectorul şi stimulatorul tuturor talentelor pe care le întâlnea, el aduna tinerii, el îi încuraja, el se ocupa de fie-care în parte, el da direcţie, şi aceasta la început fără nici o altă preocupare. Aşa, cititorii acestor amintiri ştiu că eu criticasem nişte conferinţe ale d-lui Maiorescu ; aceasta nu Ta împedecat ca îndată ce a văzut că am oare-care dispoziţii pentru muncă, să nu mă îmbrăţoşeze. El a trimis pe Lambrior şi pe mine în străinătate, fiind ministru. El a făcut aceiaş lucru cu d-nii Tocilescu şi Teodorescu, reprezentanţii şcoalei duşmane şi ireconciliabile literare şi ştiinţifice din Bucureşti, campionii din jurul d-lor Hăşdău, Ureche, Petru Grădişteanu şi alţii.
Dar mă opresc asupra acestui subiect, căci aşi avea de spus foarte multe.
Alexandru Lambrior la „Junimea"
Pe Alexandru Lambrior şi astăzi îl cunosc Moldovenii, chiar generaţiile tinere, prin tradiţie ca să zic aşa. In Muntenia însă unde n'a locuit niciodată, îl cunosc numai specialiştii filologi, şi îl cunosc ca pe cel mai mare filolog pe care Ta avut ţara până la 1884, când a murit. Cine ştie în ce hal de înaltă fantazie sau de ordinară ignoranţă era filologia română prin 1872, cine îşi aduce aminte ce sisteme aproape ridicole filologice, ce concepţii cu desăvârşire greşite se înplântaseră în spirite, dealtmintrelea foarte distinse, cum era şcoala transilvăneană şi acea a Academiei române^, numai acela poate să-şi facă o idee de înalta operă ştiinţifică pe care Lambrior o începuse şi din care au rămas, din cauza morţei sale, numai începu-
154
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
155.
turile, începuturi însă purtând pecetea definitivă a lucrărilor ştiinţifice.
Dar n'am a vorbi aici de Lambrior întors din străinătate, după ce fusese elevul serios şi strălucit al lui Gaston Paris şi al lui Darmsteter la şcoala de Hautes etudes de la Paris. Trebue să vorbesc de modestul profesoraş, care într'o seară s'a dus la Junimea cu mulţi alţii, şi a rămas până ce Junimea s'a strămutat la Bucureşti, împreună cu d. Maiorescu.
Poate nimeni nu l'a cunoscut mai bine de cât mine, fiindcă am fost colegi nedespărţiţi de la clasa I gimnazială—Lambrior a făcut şcoala primară la Piatra — în liceu, la Universitate şi la Paris.
Era un spirit distins şi foarte original, original poate mai mult de cât trebuia, fiindcă în fie-care : lucru i se părea că vede o parte nouă, neobserva- \ tă, asupra căreia se asvârlea cu toată ardoarea descoperirilor noui şi a propagare! lucrurilor inedite. Avea însă un lucru bun, revenea cu toată sinceritatea asupra erorilor de care apoi îşi dădea seama, fără să pue nici un amor propriu, calitate aproape exclusivă spiritelor de elită. ?\
Se născuse la ţară, trăise la ţară. Copilăria sa i; seamănă cu a lui Creangă. De aceea lui Lambrior i-a rămas totdeauna dragostea pentru ţăran, cui- ' tul limbei vorbite de ţăran, entusiasmul pentru ' tradiţiile, poveştile şi literatura poporului, şi încrederea că pe aceste baze trebue să ducem mai de , parte cultura. Acest lucru i-a determinat cariera ; de scotocitor al limbei vechi româneşti şi în con- { secinţă acea de filolog.
Calificativul ce ne-a dat d-1 Pogor la Junimea, adică lui Lambrior, Tasu şi mie, de cei trei Ro- îf mâni, nu este exactă : adevăraţii trei Români au fost la Junimea: Lambrior, Eminescu şi Creangă, ţj ei aveau cultul de tot ce se apropia de ţăran şi de |l trecutul lui. ^
Mie mi s'a dat porecla de Român, fiind-că mă ocupam de Istoria Românilor, dar eu eram de-
parte de a judeca cu căldură şi cu dragoste viaţa acestui popor, de vreme ce eram simplu orăşan.
Aşi putea face următoarea clasificaţie cu privire la cei trei adevăraţi Români:
Creangă rămâne ţăran povestitor toată viaţa.
Eminescu se înstrăinează prin spirit şi cultură de viaţă românească, rămâne însă legat prin iubirea aproape inconştientă către trecutul acestei ţări, pe care din lipsa cunoştinţelor şi din cauza viei sale imaginaţii, îl transformă aşa cum îi plăcea. Eminescu iubeşte un popor român şi trecutul acelui popor, aşa cum el şi-1 creează, dar nu cum era în realitate. Şi aici deci o simplă concepţie de poet şi de imaginativ.
Adevăratul român este Lambrior. Pe un fond comun cu al lui Creangă, el se ridică prin inteligenţa şi cultura sa la înălţimea omului de ştiinţă, care îşi iubeşte profesiunea, dar mai ales materialul asupra căruia experimentează. Lambrior a iubit mult specialitatea sa, filologia, dar a iubit-o în mare parte şi fiindcă îi dădea ocazie zilnică de a se ocupa de trecutul acelui popor, de limba populară în care găsia formele cele mai curate, de limba actuală, pe care o diseca cu cruzime, voind să triumfeze în contra curentelor nesănătoase. Avea şi el puţină imaginaţie în felul lui Eminescu—după cum am spus mai sus—se entuziasma lesne, pleca iute pe o cale, dar fiindcă spiritul său era disciplinat de la natură şi prin studii căpătase disciplina ştiinţifică, el ştia să se oprească la timp; pe când Eminescu se afunda tot mai mult în închipuirile fanteziei sale.
Din această corelaţie şi afinitate între aceşti trei oameni, s'a stabilit îndată legătura între ei.
Eminescu niciodată n'a făcut haz de mine, nici eu de dânsul; era prea mare deosebire de caracter, de cultură, şi de concepţiunî a lucrurilor.
Cu Creangă iarăşi n'am avut raporturi, fiindcă bănuia în mine un teoretic crud, căruia nu-i place sentimentalismul sau consideraţiile patriotice şi naţionaliste.
156
g. panu
Din contra, lui Eminescu îi plăcea societatea lui Lambrior, şi lui Creangă de asemenea; de cât simpatia acestora pentru Lambrior avea oare-care rezervă. Eminescu şi Creangă n'ar fi putut expune fată cu Lambrior tot ce-şi închipuiau şi credeau despre poporul român, ei ar fi găsit în inteligenta disciplinată a lui Lambrior o stavilă. II iubeau însă fără a-i căuta societatea, dar când îl vedeau, simţeau adevărată plăcere.
Pe Eminescu probabil că-1 jena mult prietenia mea cu Lambrior; mai de câte ori îl întâlnea pe Lambrior, mă întâlnea şi pe mine. De la cele întâi cuvinte ale lui Eminescu, care formulau în genere o teorie, eu îl contraziceam, zeflemisân-du-i părerile. Lambrior mai prudent şi natură mai ascunsă, măcar că simţea aceiaş lucru ca şi mine, ori tăcea, ori abonda cam slab în sensul lui Eminescu. Aceasta îl făcea să creadă că eu sunt un fel de intrus între amândoi, lucru ce nu era de loc adevărat cu privire la Lambrior.
De la un timp m'am hotărât să-i fac plăcere lui bietu Eminescu, aşa că, când ne întâlnea, eu după câteva minute pretextam o treabă şi plecam, lăsându-i pe amândoi, adică pe un imaginativ naţionalist şi pe un complezent interlocutor.
Creangă avea un adevărat cult pentru Lambrior, mai ales că erau din aceiaş judeţ şi foarte aproape satele lor unul de altul. Când era vre-o controversă la Junimea despre vre-o zicătoare sau un cuvânt popular, între Creangă şi alţii, cu toţii făceau apel la Lambrior; cum afirma Lambrior că se zice, aşa rămânea.
Tot apropo de Lambrior
Filologia şi limba română la „Junimea"
Junimea s'a ocupat foarte mult cu limba şi filologia română. După literatură şi critică literară, aceasta a fost cea mai principală dintre îndeletnicirile ei. Polemice teribile s'au  schimbat pe a-
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
157
ceastă temă. Ea a avut în sânul ei distinşi cunos-jjjtori ai limbei, precum gramatici ca Pavel Paicu, gtefan Vârgolici şi Quintescu, filologi ca d-nii gurlă şi Lambrior, în frunte cu d. Titu Maiorescu.
Căci pe d-nu Maiorescu îl găsim în frunte, atât jjj literatură cât şi în filologie. Dar să mă explic.
Adevăratul filolog technic al Junimei era d. purlă ; acesta era versat în ştiinţa nouă filologică, aCesta lua un cuvânt din limba sanscrită, îl ducea prin limbile indo-europeene, îl aducea la limba la-Lnă din timpul decadenţei şi-1 scotea nou-nouţ în limba română; era metoda lui Bopp din Germania.
Gramaticii se îndeletniceau a stabili regule, a critica pe ale altora.
D. Maiorescu, fără a fi filolog de specialitate, poseda de ajunse cunoştinţe ca, cu spiritul său şi cu marele lui bun simţ estetic, să poată vedea unde era absurditatea extremelor, să poată stabili o justă mijlocie şi apoi să conchidă. Lucrarea sa Despre scrierea limbei române este o lucrare nu atâta de erudiţie, cât de bun simţ şi de gust estetic în cercetările limbistice.
Lmbrior este la început încă, dar veţi vedea îndată că Lambrior abordează chestiuni încă netratate, sau când susţine ideile limbistice ale Junimei, aduce argumente cu desăvârşire noi.
Se pasiona Junimea pentru asemenea chestiuni? Toţi nu, desigur. Erau mulţi zeflemişti în frunte cu d. Pogor, pe care aceste chestiuni nu-i interesau de cât din punct de vedere al ridicolului; din acest punct de vedere însă îi interesau, găsind un izvor de glume nesfârşite în sistemele filologice al adversarilor, pe care specialiştii Junimei le combăteau. Ridicolul acelor sisteme dădeau ocazie vervei d-lui Pogor să facă apropouri.
7
158
G. PANU
In tot cazul asemenea chestiuni nu dezinteresau complect pe nimeni, fie dintr'un punct de vedere, fie dintr'altul.
Astă-zi e greu de conceput asemenea interes.
In adevăr, astăzi, de bine de rău, s'a fixat ortografia limbei, un fel de ortografie fonetico-etimo-logică, în tot cazul nimeni nu dă mare importantă ortografiei şi felului cum un autor scrie. Pentru ce? Pentru că autorul n'are de cât o pretenţie, ca să exprime ceea ce gândeşte, nu se prezintă cu un sistem ortografic.
Astăzi chestiile de gramatică sunt numai de domeniul şcoalei şi a celor de meserie. Gând iese o-gramatică, aceasta nu este un eveniment de cât didactic, ceilalţi autori de gramatică sar asupra noului venit, îl critică mai mult ca chestie de technică şi rutină şi nimic mai mult.
Astăzi filologia este o ştiinţă cu totul specială, -cu dânsa nu se ocupă decât un număr restrâns de savanţi, ea nu interesează pe marele public, cu toate că această ştiinţă are un interes mare, foarte mare, din punct de vedere a descoperirilor care se pot face cu ea pe diferite tărâmuri ale trecutului unu popor, pe tărâmul istoriei, al rasei, al o-biceiurilor, al ideei de justiţie în trecut, etc.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN ÎAŞÎ
159
Nu tot aşa era acum 30 de ani. Pe atunci chestiunile limbei interesau pe toată lumea, nu nu; mai interesau, dar chiar pasionau, toţi oamenii €ari se ocupau pe tărâmul intelectual, sau a-proape toţi, erau filologi, limbişti, fiecare avea u*ţ sistem şi propunea unul. Bine înţeles că cea mai mare parte erau filologi de fantezie, propuiton de sisteme fanteziste, dar care deşteptau susceptibilităţi de amor propriu incalculabile. ^ Junimea şi în aceste chestii a avut notă justa, influenţând în bine stabilirea unei ortografii $l
introducând principii sănătoase şi ştiinţifice în % materie de limbă.
Care era pe atunci starea acestor chestiuni? Şi wîn contra cărui sistem şi căror oameni a avut de ||luptat Junimea? Duşmanul, pe care l'a combătut ^pcu înverşunarea Junimea, în frunte cu d-1 Maio-zlrescu a fost şcoala etimologică transilvăneană, ¦^şcoala adoptată de Academia Română de pe a-; tunci şi apoi de ministerul de instrucţie. In contra acestei şcoli, adversarii pe tărâmul literaturei din ;cele două capitale ale ţărei s'au găsit de acord. •Mişcarea nouă atât la Bucureşti cât şi la Iaşi res-" pingea ortografia pe care şcoala transilvăneană vroia s'o introducă. Pe lângă sistemul   etimologic transilvănean, t   mai era o şcoală contrară, dusă tot aşa de extrem, 'Sistemul fonetic pur, bucovinean. Cum vedeţi Bucovina şi Transilvania, prin savanţii lor, erau ire-?   conciliabile; unii cădeau în extrem cu etimologis-mul lor, alţii cu fonetismul lor. Oamenii serioşi nu puteau să aleagă între amândouă, ci să le combine cel mult, căci acolo era cea mai mare parte de adevăr.
Dar fiindcă aceste chestiuni acum nu sunt cunoscute de cât de specialişti, cred de folos să dau curs amintirilor mele şi să schiţez acele sisteme, precum şi luptele pe care Junimea le-a dus cu acea ocazie. Este o pagină a mişcărei culturale de acum 30 de ani şi mai bine, pagină pe care nu o pot lăsa albă. **
Şcoala transilvăneană etimologică. Dicţionarul A-eademiei. Ortografia ministerului de instrucţie
Toată lumea ştie un lucru: că până acum, nu de mult, Românii se serviră de literile chirilice, îndată ce începură a seri româneşte. Când şi unde literile chirilice fură înlocuite cu cele latine ? La noi în ţară foarte târziu. Aşa, eu am început în
160
G-. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
161
ciasa întâia primară la 1858 a învăţa literile chirilice şi numai în clasa a doua la şcoala de la Trei-Erarhi din Iaşi, profesorul meu Măcărescu— care a avut pe urmă şi o gramatică—a început* a ne învăţa citirea şi cu litere latine. Prin celelalte"; oraşe ale Moldovei, literile latine au fost in--, troduse mai târziu. Prin tribunale cam pe la 1859 { şi 1860 a început transformarea. Am avut în mână/ dosare din 1859 şi 1860, în care o hârtie este scrisar. cu litere chirilice şi alta cu litere latine. La liceu* din Iaşi, când am intrat la 1861, am avut colegi din provincie, cari nu ştiau încă a ceti cu litere latine.
In tot cazul, mişcarea latinistă a intrat şi s'a generalizat destul de târziu.
Pe cât mi-aduc aminte din ce am ştiut odată în această materie, Samuel Klain, cunoscutul scriitor român din Transilvania, a scris întâiaşi dată o gramatică, prin care a introdus litere latine în. limbă, aceasta înainte de veacul al XlX-lea, iar adevăratul propagator al limbei latine a fost Şin-cai, c&7^ a scos pe la începtul veacului, prin 1802—1S03, o gramatică română, poate chiar a, reeditat gramatica lui Klain—nu pot preciza din. memorie. Apoi a urmat o serie de gramatice ro-s mâne din Transilvania, din care cele mai cunoscute la noi au fost Tentamen criticum a lui T. Laurian şi Principia de limbă şi de scriptură a lui Cipariu pe ia 1841.
Aceşti doi distinşi limbişti au fost obiectul criticilor puternice din partea Junimei, Cipariu pentru principiile sale, iar Laurian şi Maxim pentru dicţionarul Academiei, cu redactare a ca* ui a fuseseră însărcinaţi.'
Când mi-aduc aminte sistemele şi punctul de vedere din care plecau, îmi vine să surâd. Ei însă erau foarte serioşi, ei urmăreau un principiu: latinizarea limbei române. Şi erau în aceasta preocupaţi de sentimentul naţional, vroind să arate pe Români ca un popor latin, cu o limbă curată latină, lipsită de orice elemente străine. I
Caut într'adins în Principia de limba şi de scriptura ca să reproduc cu termeni proprii ai lui Cipar, ce voeşte să facă din limba română. 31 zice: că ,,semtiesce lips'a de a reduce iimb'a (ru-nânească) la una forma mai omogenia, mai primitiva44 şi apoi de ,,a reînsufleţi mortele, uitatele, oaresitele forme, cuvente şi semnări; a lepeda slo-'-enismii, etc. şi în locul lom a pieni cu termeni maţi, candu alte funtâne ne voru lipsi, dein dia-le'cto romane, a togmi cele împrumutate după formele şi esemplele ce ne înfacisieaza structur'a limbei, er'nu dupa îinsoretatea buzelor, dupa plăcu tulu oriechielor".
Cu alte cuvinte Cipar voia să dărâme limba veche, să clădească o alta nouă, cu elemente noui şi să o scrie cu desăvârşire almintrelea, de cât cum se vorbeşte. Academia română intră în curentul acestor vederi, iar d-nii Laurian şi Maxim încep a lucra în acel spirit dicţionarul românesc
Aţi cetit vreodată acest dicţionar? Rar găseşti pe ici pe colea câte un cuvânt românesc, el mai mult este latinesc. Aşa că la Junimea petreceam adese ori, cetind pagini din acel dicţionar, aşa numit românesc, pe care un român, care nu ştia latineşte, nu Far fi înţeles de loc.
Iată câteva exemple, care ne-au exercitat mult timp verva la Junimea: aborire: (,,a naşte înainte de tirmi") abluire, abiecere, abscindere, acclion, addere, additare, adegere, aderare (a estima în monetă), etc.
. In 1872, generalul Tell, ministru de instruţie, decretează pe această bază o ortografie aşcoalelor; trebue să adăugăm că acel ministru nu mergea până a reproduce sistemul întreg, ci caută a-1 mai atenua, dar în fond este tot acelaşi.
Mai mulţi scriitori români adoptară şcoala lui Cipar şi Laurian, precum Eliade Rădulescu.
Barnuţiu o răspândi la Iaşi printre discipolii săi; mult timp fracţioniştii — partid politic— scriseseră aşa.
/ In contra acestei şcoli se ridică cu putere d.
..'Maiorescu şi pe urmă d. Burlă, iar în urma lor
162
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
163
¦toţi oamenii cu bun simţ din ţară. Opera, pe care Convorbirile o făcu în /această privinţă, fu o-operă folositoare, ea readuse limba la ce era.
Despre modul cum Lambrior a combătut şi el această şcoală se va vedea mai la vale.
Fonetism.—¦ A. Pumnul
Pe când în Transilvania înflorea asemenea şcoală, o alta contrară se înfiinţa în Bucovina, iar Pumnul, în gramatica scrisă în nemţeşte, pro-păvădui sistemul fonetismului pur în scriere.
Pumnul susţinea că fiecare cuvânt trebue să se scrie cum se pronunţă, fără a se ţine seamă de origina etimologică a acelui cuvânt.
D. Maiorescu, în articolele sale despre principiile scrierei şi în o critică a sistemului fonetic, arată imposibilitatea acestui sistem şi consecventele ia care el ar ajunge.
Rezultatul a fost că Convorbirile au adoptat un sistem intermediar, adăogând pe lângă cele 21 de litere luate de la Romani, mai multe semne pentru diferite sonuri, etc.
Toate aceste discuţii şi critice ocupau seri întregi la Junimea. In deosebit d. Burlă cu artico-; lele sale: observări critice asupra gramaticei lim\ bei romane de Cipar, adusese pe d. Pogor la e-xasperare { — Bine, când aveţi să sfârşiţi cu caraghioslâ-î curile astea? zicea el.
Drept este că articolele d-lui Burlă erau foarte! indigeste. Acest filolog luase principiile lui Cipar filă cu filă şi la fiecare ideie sau cuvânt. a canonicului autor, el opunea altă părere, altă de^ rivaţie a cuvântului; incursiunile prin limba sanscrită erau prea dese, iar ferma în care erau scrise prea somară.
De aceea când intra d. Burlă la Junimea, mai^ mulţi zeflemişti se sculau în picioare îşi luau pălăriile şi întrebau:
— Ai ceva filologie în astă seară?
Burlă, natură domoală, răspundea râzând:
— Nu.
Atunci zeflemiştii respirau cu satisfacţie şi se aşezau pe scaune.
Insă polemicele d-lui Burlă, care au rămas legendare, au fost cu d. Hăşdău! O luptă titanică a doi filologi. Câţi autori şi câte dicţionare şi-au aruncat unul altuia în cap campionii! Noroc că .şi-le aruncau de la distanţă. Dar despre această polemică voiu vorbi la locul cuvenit.
Ceeace a înveselit mult Junimea au fost studiile interminabile şi polemicele d-lui Burlă, a-propo de cuvântul raţă. Acest cuvânt, care reprezintă o pasăre foarte lacomă şi mâncăcioasă, a fcst purtat prin toate limbile indo-europeene spre marea veselie a membrilor din Junimea, care cum vedeau pe d. Burlă că intră, începeau să, strige:
— Raţă, raţă, iaca raţa.
Iar d. Pogor, după ce i s'a spus, căci el nu citea asemenea lucruri, cum etimologia cuvântului raţă derivă de la cuvântul nu ştiu care din limba sanscrită, zise într'o seară:
— Vezi, acum îmi explic gustul particular ce-1 simţim mâncând o raţă şi de care nu-mi puteam da seamă; era parfumul indo-european al raţelor mele din curte.
D. Burlă nu se supăra. Un savant nu se supără de glumele profanilor, el se supără mai cu seamă de observările confraţilor. Un savant este un om foarte amabil cu toată lumea; când însă vine vorba ca să discute cu confraţii, numai a-tunci devine feroce.
Articolele filologice ale d-lui Maiorescu erau citite şi ascultate cu interes, nu fiindcă erau ale d-lui Maiorescu, dar fiindcă erau scrise clar şi elegant, bine gândite şi cu concluzii precise. Ceea ce dovedeşte odată mai mult că nici o specialitate nu este aridă, că totul atârnă de la om, de la specialist. D. Maiorescu dădea articolelor sale filolo-
164:
G. PANU
gice acea turnură literară bine cunoscută şi ştia să se ridice deasupra chestiilor de derivaţie, de sufixe şi prefixe, şi din acel moment ei interesa pe toată lumea.
Sistemul prin urmare al Junimei era urmă- \ torul:
Limba trebue păstrată aşa cum a eşit din fră- : mântarea poporului, fără a înlătura cuvintele de origină străină, care au căpătat împământenire. Cuvinte noui, trebuesc primite numai acele care aduc idei noui, nuanţe noui sau care îmbogăţesc realminte limba, iar nu acele, care fără a corespunde la o cerinţă de mai sus, fac o inutilă şi o dublă întrebuinţare.
Ca etimologie, limba română în cursul veacurilor a căpătat sunete noui, pentru care trebuesc ) semne deosebite. Insă în ceea ce priveşte ortogra-1 fia, nu trebue să se uite că o scriere este o între-1 buinţare de semne văzute, cu scop mai mult dej a deştepta prin ele anume gândiri şi dacă ea, prin; natura ei, trebue să fie în cea mai mare parte fonetică, nu trebue să se neglijeze că trebue să fie numai până unde sonul exprimă ideea.
Întâia scriere a lui Lambrior
Continuare cu filologia la „Junimea*1
într'o seară Lambrior şi cu mine ne duserăm .. ia ora obicinuită la Junimea, unde cum ne văzu I d. Pogor, ne strigă: \
— Veniţi, Românilor, că am ceva pentru voi, Astăzi m'am suit în pod, unde ţin o parte din bi- : bliotecă, să caut ceva, şi iată ce-am găsit... ;
El scoase de sub masă un manuscript de vre-o 50—60 de foi şi un altul gros de vre-o 500 de foi pe hârtie vânătă, ordinară, veche.
Ne apropiarăm cu toţii, iar lui Lambrior îi . străluceau ochii de veselie, numai la ideea unui manuscript vechiu, de care era foarte amator.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
165
Lambrior luă manuscriptul cel mai subţire şi ceti titlul: Tălmăcire românească a lui Oxenstiern, anul lf|0; iar cel gros era intitulat: Pilde, povâţuiri şi cuvinte adevărate şi poveşti adunate de d-nealui Vornicul lordachi Golescul, fiul repo-saiului banul Radul GolescuL
— Lambrior, îi zise d. Pogor, ia vezi ce poţi fctce cu ele.
Ce căuta o carte a contelui de Oxenstiern, suedezul, în pod la d. Pogor, moştenit de la tatăl d-sale?
N'am nevoe să spun că până în veacul al XlX-lea, cărţi tipărite erau foarte puţine şi rare la noi în ţară; boerii aveau bibilioteci, dar biblioteci în manuscripte. Printre manuscriptele curente era şi acest fel de filozofie practică morală a contelui Oxenstiern. Cine o introdusese în ţară, nu se ştie, ştiut însă era că mai multe exemplare se găseau la diferite persoane. Aşa, Lambrior a găsit cu a-ceastă ocazie până la 6-7 exemplare din Oxenstiern. Era un fel de morală curentă, care a trebuit să placă păturei intelectuale din veacul al XVIIÎ-lea. Vădit că poeţii Beldiman, Konachi, etc, au trebuit să se inspire din asemenea rare manuscripte, de vreme ce lucrările lor sunt presărate cu maxime şi poveţe asupra omului, asupra bucuriei, asupra întristărei, etc.
Cealaltă carte-manuscript era mult mai interesantă. Erau aproape 500 de pagini des şi mărunt scrise, care au trebuit să ocupe un lung şir de ani pe vornicul lordache Golescu!, pentru ca să adune aşa mare material de pilde, de vorbe, poveşti, istorioare, etc. şi pe care le-a aşezat întocmai ca un dicţionar în ordinea alfabetică. Vornicul Go-lescul îşi justifica această mare colecţie printr'o prefaţă care începea cu cuvintele acestea: ,,vorba fără glume pare ca bucatele fără sare, etc".
Dar această colecţie avea ceva particular, avea o parte de glume, poveşti, istorioare pur porno-' grafice şi această parte ocupa, pe cât îmi aduc aminte, aproape jumătate din volum. Nu îşi poate
166
G. PANU
AMINTIŞI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
1,67
închipui cineva ce literatură imensă, bogată,, pornografică, se afla în manuscriptul vornicului Golescul. i
Acest lucru atrăsese atenţia d-lui Pogor şi de aceea el zise:
— Acuma, ia să cetim ceva din pornografiile < vornicului Golescul. :
La aceste cuvinte pudicul Naum se făcu roşu ca focul şi se retrase într'un colţ, pe când iubitorii de pornografii, ca d-nii Caragiani, Paicu, etc. se ; apropiară de masă.
D.   Pogor  ceti   vre-o  câteva  istorioare,  — ' lăsând genul aparte—foarte nostime. Iar Pave! Paicu, d-nii Caragiani şi Xenopol, împreună cu noi ceştilalţi, făcurăm mare haz.
— Păcat, zise d. Negruţi, că asemenea lucruri-nu se pot publica.
— De ce să nu se publice? zice d. Pogor. Apoi pentru aceasta dau eu manuscriptul d-lui Lambrior!
Mare ilaritate.
— In tot cazul, replică d. Negruţi, nu în Con- , vorbiri literare, căci se supără duduca de la Vaslui.
Deschid un parentez. Această expresie, duduca de la Vaslui, însemna la Junimea protestarea cititorilor în contra, publicaţiilor cam licenţioase în revistă. Iată de unde venea origina: Printre abonaţii Convorbirilor se afla şi o domnişoară dela Vaslui. Odată s'a publicat în Convorbiri nişte poezii prea libere.-Imediat d. Negruţi a primit din partea acelei a~ bonate o scrisoare, care zicea foarte gentil, cam următoarele:
„Domnule redactor,
,.Am cetit numărul din urmă şi mărturisesc că poeziile cutare m'au scandalizat. înţelegeţi, d-le redactor, că o femee poate orice ceti in mod anonim, dar „că. să ştie alţii că ea citeşte asemenea lucruri nu-i „tot una. Ori, d-ta ştii că eu sunt abonată la Convor»
Jiiri literare, prin urmare când se tipăresc asemenea ..lucruri, forţaminte d-ta îţi închipui că eu le citesc şi ^aceasta mă jenează. Dacă vei continua cu asemenea „publicaţii, voiu fi nevoită a mă dezabona şi a cumpăra Convorbirile cu numărul, şi atunci vei putea „publica lucrai i şi mai pipărate,'căci nu vei mai şti „dacă le citesc, de vreme ce eu nu voiu mai Ii abo-. „nata d-tale".
Nu ştiu dacă această scrisoare a fost trimeasă sau nu d-lui Negruţi; ştiu însă că de câte ori se citea pentru Corvorbiri vre-o lucrare cam liberă, dacă era bună o lua, însă totdeauna adăuga:
— Bine, bine, poezia e bună, dar ce fac eu cu duduca de la Vaslui?
închid parentezul.
— Ştiţi una, zise d. Negruţi, de vreme ce d. Po-gor este amator de literatura lui lordache Golescul, cea pornografică, de ce nu s'ar publica acea parte, purtând editura Pogor-Pavel Paicu?
Pornografiile adunate de vornicul lordache Golescul nu erau mai grozave de cât alte poveşti de asemenea natură. Aşa, ele nu întreceau Decameronul lui Boccacio, care este aproape o carte clasică; erau ceva mai pipărate de cât Les cents nou-velles nouvelles, care se citeau la curtea uneia din reginele Franţei, mi se pare Margareta de Bour-bon — şi altele în genul acesta. Decât, este un decât, în veacul nostru fondul pornografic a rămas tot aceiaş, numai forma de a-1 exprima s'a mai subţiat,—şi poveştile şi zicătoarele lui Golescul erau ca formă de multe ori foarte crude.
¦* •
Dar fiindcă e vorba de acest gen de literatură, să zic un cuvânt.
E sigur că genul în care omul şi-a exercitat mai mult verva şi spiritul, şi a găsit mai multe lucruri hazlii şi apropouri, este acel pornografic. Fondul mai tuturor literaturilor populare este pornografia. La ţară trei părţi din glume, zică-, tori şi poveşti poartă această pecetie. Literatura antică nu cam prea cunoaşte deosebirea dintre ceea
'fii
H
168
O. PAN O
ce este pornografie şi ceea ce nu. Grecii şi latinii nu se sfiau de a spune lucrurile pe nume şi a nu lăsa neexploatată această parte, care are totdeauna succes, fiindcă se adresează ia instinctele e-terne ale omului.
Shakespeare nu se jenează a pune trivalităţi pe scenă. Moliere de asemenea. Iar literatura modernă—vorbesc mai cu seamă de cea franceză, pe care o cunosc mai de aproape—excelează în acest gen. Cu toate silinţele senatorului Beranger şi ale parchetului, în Franţa pornografia înfloreşte. Iar la noi d. Marghiloman, ca ministru de justiţie, a trebuit să adauge un aliniat în codul penal pentru protejarea bunelor moravuri.
Dar unul dintre cei mai de spirit şi ingenioşi pornografi literari a fost de sigur d. Hăşdău, în tinereţe, când se afla încă la Iaşi. D. Hăşdău a fost dat chiar în judecată la Curtea cu juraţi pentru atentat ia bunele moravuri, din cauza unei nuvele foarte spirituale, dar foarte pornografică, numită Mămuca. Dar d. Hăşdău a eşit ca în totdeauna şi din această dificultate în mod glorios, producându-se scandal şi mai mare chipurile cu ocazia reprimărei scandalului. A fost o adevărată petrecere apărarea d-lui Hăşdău în faţa justiţiei.
Ştiţi cum s'a apărat d. Hăşdău? A venit cu toată literatura pornografică antică şi modernă, cu toţi marii poeţi şi marii prozatori, şi ceasuri întregi a cetit bucăţi piperate din toţi autorii, în cât judecătorii, procurorii, etc, ziceau într'una: „Destul, destul, ne-ai convins". D-sa n'a terminat până n'a făcut demonstraţia complectă cum că Mămuca sa ar putea figura în colecţia pentru educaţia tinerelor fete, faţă cu grozăviile pe care le citise. D. Hăşdău a fost achitat.
Dealtmintrelea, vornicul lordachi Golescul, culegând cu îngrijire toate poveştile şi zicătoarele pornografice, nu a avut de gând de loc să facă o lucrare imorală, ci din contră o colecţie de literatură populară.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
169
Cu această ocazie s'a încins în seara aceea la Junimea una din acele discuţii vii şi interesante: dacă pornografia poate produce lucrări de valoare literară, sau dacă literatura trebue să se limiteze numai în tratarea subiectelor decente şi cu exploatarea sentimentelor morale şi educatoare.
Junimea s'a împărţit în două în discuţie. D-nii Naum, Vârgolici, Culianu, Melik, au apărat pu-dicitatea în literatură. Când zic că d-nii: Culianu şi Melik au apărat, zic că au dat din cap, a-probând pe ceilalţi, căci papa Culianu n'avea o-biceiu să-şi susţină părerile.
Din contra, d-1 Pogor susţinea că a lăsa la o parte spiritul şi invenţiunea unei aşa însemnate părţi, care ocupă viaţa omului, este o ştirbire.
— Duceţi-vă la Păcurari, striga într'un elan mare d-1 Pogor, d-voastră voiţi să castraţi literatura.
Trebue să adaug pentru înţelegerea cetitorilor,
că ia Iaşi în Păcurari stau birjarii scopiţi, sau sca-peţii.
Noi câţiva am susţinut o mijlocie. Noi am susţinut că orice subiect poate fi tratat în artă şi literatură, cu o condiţie: că cel care-1 tratează să caute a nu cădea, fie în trival, fie în obscenitate grosolană. Şi aceasta nu din punct de vedere moral, ci fiindcă atunci nu mai este arfă.
La aceasta adversarii ne răspundeau că cu teoria noastră n'am tranşat nimic, fiindcă mijlociile nu rezolvă chestiunile şi nici nu stabilesc teorii.
— Da, adăugam noi, 'dar nici adevărul nu-1 poţi găsi niciodată în extreme.
In timpul acesta Lambrior îşi luase amândouă manuscriptele cu dânsul binişor ca să le ducă a-casă.
Mai mulţi se întrebară la eşire ce are să facă Lambrior cu asemenea manuscripte. In adevăr, manuscriptele nu erau vechi ca să aibă o valoare din acest punct de vedere; cel mai vechiu era dela sfârşitul veacului al XVIII-lea. Contele de Oxen-
170
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA44 DIN IAŞI
171
stiern nu s'a bucurai niciodată de o reputaţie de mare scriitor, iar o parte din manuscriptul lui îordachi Golescul nu-1 putea utiliza: partea pornografică.
Cu toate acestea, seara viitoare de Junime Lambrior veni—şi eu care-1 cunoşteam foarte bine, constatam că avea un aer curios, nu aerul o-bicinuit. Câţi-va colegi, ca Ştefan Vârgolici, Xenopol, observară şi ei aceiaş lucru.
— Ce are Lambrior astă seară? întrebară aceştia. E impacient, nervos şi cam agresiv.
— Cloceşte ceva, zise unul.
— Ce să clocească, zic eu, a şi scos pui, sunt sigur. Lambrior trebue să fi adus ceva de cetit la Junimea.
D-1 Xenopol îl apostrofă cu tradiţionalul cuvânt:
— Scoate-o, scoate-o! Lambrior făcea nazuri.
Trebue să zic câteva cuvinte de caracterul a-cestui om distins.
Lambrior avea un caracter cam ascuns. El nu era făţarnic adică nu se prefăcea că simte ce nu simţea, nici nu spunea ce nu era adevărat, dar ţinea în sine ascunse lucruri pe cari ar fi putut foarte bine să le comunice altuia, şi pe care nu le comunica din cauza unui fel de modestie, amestecat cu îngâmfare — dacă pot să mă exprim aşa.
Lambrior era modest, foarte modest, dar modestia lui ascundea sub ea sentimentul de încredere în valoarea sa personală; nu avea modestia omului care se îndoeşte de ceea ce preţueşte, ci modestia acelui care vroeşte să se arate mai puţin de cât este în realitate. De aceea se întâmpla următorul lucru: dacă nu căutai să-1 răneşti în a-amorul său propriu, Lambrior era fiinţa cea mai blândă;   îndată   însă c.e-1   atingeai   Ia vre-o
coardă simţitoare, Lambrior izbucnea cu o violenţă, de care nu credeai că e capabil un om, care de obiceiu era bun, blând şi inofensiv.
In adevăr, era foarte susceptibil şi foarte bănuitor; o vorbă aruncată în aer îl neliniştea, crezând că este vorbă de desconsiderare la adresa lui.
De multe ori mă sfădeam cu dânsul în această privinţă şi-i ziceam:
— Bine, mă omule, nu vezi că te superi şi te înfurii degeaba pe oameni? Tu preţueşti mult, foarte mult, eu care te cunosc şi toţi ceilalţi cu mine ştiu lucrul, însă cu aerul tău pâşav şi modest, tăcând, neamestecându-te în discuţii, cum voeşti să te preţuiască alţii care nu-ţi cunosc valoarea ta? Produce-te, scrie, vorbeşte şi tu.
— Apoi eu nu voesc să fac pe fanfaronul, nu voesc să întreţin lumea cu persoana mea.
— Apoi dacă nu voeşti aceasta, nu te supăra când oamenii nu-ţi dau valoarea cuvenită.
Asemenea scene se petreceau, bine înţeles, când Lambrior încă nu era cunoscut decât într'un cerc intim. Căci acest fel de nătângie a lui, Fa făcut ca dintre noi el să fie cel din urmă care a început să publice în Convorbiri. De mult Xenopol tratase diferite chestii, de asemenea şi eu. Iar cele două manuscripte, de care am vorbit mai sus, nu fură pentru Lambrior de cât o ocazie ca să-şi ex-pue o serie de idei pe care le avea, adică de atunci de când începuse şi el a se ocupa ca şi mine de chestii de istorie, de filologie, etc.
In deosebire de mine, lui i-au plăcut totdeauna cărţi vechi, manuscripte. Iar pe când pe mine mă atrăgeau studiile istorice, el avea o mare slăbiciune pentru limba românească şi prin urmare pentru filologie.
La Junimea erau două curente limbistice. întâi era curentul dominant al d-lui Maiorescu, care era de părere ca limba să fie scrisă ţinându-se seamă de influenţa culturei noui, recent căpătată, limba Convorbirilor şi a'tuturor literaţilor buni
172
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
173
de ia Iaşi, precum d-nii Iacob Negruţi, Nicu Gane etc. Era aproape limba pe care o vorbim şi scrim astăzi cu neologismele ei. Acest curent era predominant şi am vorbit deja mai sus de dânsul. Cellalt era curentul celor trei Români, care voiau să reînvieze limba scrisă în veacul al XVIII-lea şi îr jumătatea celui al XlX-lea, sau mai drept limba poeţilor Konachi, Beldiman şi a scriitorilor Costa-chi Negruţi precum şi Vasile Alexandri înainte de 1858, neadmiţând nici un neologism, îndată ce cuvânt românesc sau romanizat exista.
Era o reacţiune extremă, pentru a combate altă extremă: a transilvănenilor şi latiniştilor, care, precum am arătat, voiau să alunge din limbă chiar cuvinte româneşti frumoase, pentru a le înlocui cu neologisme latine sau latinizate.
Lambrior era partizanul acelei şcoli; el voia, după cum se va vedea îndată, ca noi să scrim limba pe care poporul o vorbia şi pe care o cultivaseră poeţii şi scriitorii din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XlX-lea. Partizanii acestei şcoli însă, partizani mai moderaţi, erau Alexandru Xenopol, eram şi eu până la oarecare punct.
De aceea scrierile noastre din acel timp se simţesc de această preocupaţie.
Aşa cel dintâiu studiu, pe care l'am publicat în Convorbiri, am căutat să-1 scriu-în această limbă; zic că am căutat, fiindcă îmi venea foarte greu să scriu o limbă, pe care n'o vorbeam întocmai. Aşa, primul studiu af meu îi intitulasem: Studiu asupra atârnărei sau neatârnârei Românilor, etc. Un capitol era întitulat: înrâurirea slavonă.
Dar, o repet, acest fel de a scrie îmi dădea mare muncă, căci scriind eram preocupat deodată de două lucruri: întâi de ceeace am să scriu, şi al doilea de cuvintele de care să mă servesc. Natural îmi venea în minte cuvântul de influentă, trebuia să-1 înlăturez şi să mă gândesc a-1 înlocui cu înrâurire ; în minte îmi venea cuvântul independenţă, trebuia să-1 îndepărtez şi să pun nea-
târnare. Această muncă merge la un mic studiur dar nu se poate perzista într'o lucrare mai mare.
In adevăr, cât timp am scris studii pur de doctrină şi fără polemică, m'am silit să-mi plătesc luxul unei purităţi de limbă în senzul şcoalei de noi concepută; dar când îmi cetiam articolele publicate, ideile mi le recunoşteam, iar limba parcă era a altuia, nu a mea.
Şi cu această ocazie să zic o vorbă de Vasile Conta. El vine în ţară din Belgia în 1874. într'o zi văd că intră la mine şi îmi spune:
— Panule, am cetit studiile tale, sunt foarte bune, dar ce fel de limbă întrebuinţezi? De unde ai scos tu limba asta? Ce însamnă acest archaism? Lasă-1 la dracu şi scrie cum vorbeşti, ca toată lumea.
Trebue să adaug, că despre Conta ca junimist voiu vorbi mai târziu, căci acest om superior s'a dus la Junimea după ce plecasem eu la Paris şi îl regăsesc acolo când mă reîntorc.
Ceeace mă sfătuia Conta să fac, am făcut de nevoe. Când am început a face critica istoriei d-lui Hăşdău, o furtună s'a ridicat de la Bucureşti în contra mea, am trebuit să polemizez, polemici foarte acerbe, după cum se va vedea foarte târziu. Şi atunci, preocupat ca să răspund şi să atac pe adversari, am lăsat deoparte limba curat românească, cu care nu eram deprins şi am început a seri în fuga condeiului limba obicinuită, aşa cum mai toţi o vorbim.
Lui Lambrior i-am spus:
— Ascultă, omule, ştii că m'am hotărât să renunţ la propaganda unei limbi curate, căci tare îmi vine greu să fac pe propagandistul. Tu ai trăit la ţară, tu cunoşti perfect limba ţăranului, eşti foarte obicinuit cu ea, prin urmare îţi vine uşor ca să gândeşti în această limbă. Eu însă sunt un covrigar de oraş, mai departe decât pe dealurile Galatei şi a Cetăţuei, iar din partea Basarabiei până ia Ungheni, n'am fost. Deci scriind trebue să gândesc într'un fel şi să traduc apoi gândirea în
174
GL PANU
cuvinte care nu-mi vin de odată în minte. Apoi cu aceasta îmi şi mai îngreuiez stilul şi păcat, fiindcă trebue să răfuesc straşnic pe Teodorescu şi Tocilescu, discipolii lui Hăşdău.
Acestea le arăt pentru a lămuri scena de la Junimea, pe care am să o descriu.
Spusesem rândul trecut că Lambrior venise cu două studii asupra manuscriptelor pe care i le dăduse d. Pogor.
în seara aceea nu-mi aduc aminte dacă era d. Maiorescu la Junimea.
Lambrior citi studiile sale despre limba română veche şi nouă, şi despre literatura poporană (manuscriptul lui lordache Golescu). Fu ascultat cu atenţie, căci Lambrior era stimat şi iubit la Junimea. După lectură, urma să se facă discuţia.
Gel dintâi care luă cuvântul, fu d. Iacob Negruţi:
— Bine, Lambrior, d-ta ai lucruri minunat de bune, dar prea mergi departe cu limba veche; adică de ce nu zici traducător şi zici tălmăcitor. Pe urmă, ia dă manuscriptul să caut o frază, care m'a izbit.
In adevăr, d. Negruţi citi următorul pasaj: ,,Ca limbă, care poate sluji de pilduire a celor care vor să mai vorbească şi să scrie limba românească şi nu ţintesc la dărăpănarea ei desăvârşită, fără nici un temeiu poreclită propăşire".
— Asta-i ca în psaltire, zice d. Pogor. Căci în definitiv, ce voeşti? Voeşti să ne întoarcem la limba de acum 100 de ani?
— Nu voesc de loc, strigă Lambrior încălzin-du-se, voesc ca să vorbim o limbă curată, iar nu o limbă stâlcită şi schimonosită ca cea de astăzi. Când am cuvântul noroc, de ce să întrebuinţez pe acela de fortuna, când am cuvântul de prieten de ce să-1 înlocuesc cu acela de amic, când am dragostea ce-mi trebue amorul, când am cuvântul de dar pentru ce să introduc pe acela oribil de cadou?
AMINTIRI DELA ..JUNIMEA" DIN IAŞI
175
— Dar unele din aceste cuvinte sunt slave, o-biectă cu timiditate Miron Pompiliu, care în calitatea sa de transilvănean era partizanul ascuns al limbei lui Cipar, Laurian şi Maxim.
— Slavii? ripostă Lambrior înfuriat. Apoi să-ţi dovedesc că cuvintele acestea, deşi slavone, sunt mai româneşti decât ale d-tale latine, fiindcă ele au intrat în geniul limbei noastre, s'au cristalizat; pe când cuvintele d-tale latine sau franţuzeşti nu le mai poţi introduce de cât stricând structura limbei şi lovind în geniul ei. Aşa, mă întreabă cineva: De unde ai cuţitaşul acesta? In limba poporului răspund: II am de dar. Cu limba franţuzită trebue să zic: II am cadou. Iată deci că am schimbat construcţia, căci trebue să dau a-fară prepoziţia de.
— De ce, continuă Lambrior, madame în loc de doamnă? Iată ce caraghiozlâc ese ca limbă: Mă adresez cuiva şi-i zic: Să spui doamnei închinăciuni. Doamna este un substantiv femenin şi are terminaţia feminină. Ia să vedeţi cum ese cuvântul madame în loc de doamnă: Să spui lui madame X închinăciuni. Prin urmare iată un cuvânt femenin care în româneşte are articolul ca substantivele bărbăteşti. Tot aşa şi cu cuvintele Mărie, Sofie. Să spui lui Mărie, să spui lui Sofie, etc.
Observaţia lui Lambrior fiind foarte justă, nimeni nu găsi să-i obiecteze ceva.
— Foarte bine, zise Ştefan Vârgolici, şi eu sunt de părerea ta, decât trebue o măsură: până unde să mergem în trecutul limbei?
— Sunt şi eu, continuă Lambrior, în contra ar-chaismelor şi a construcţiilor archaice. Aşa de exemplu nu sunt pentru limba zicătorilor şi a proverbelor, nu sunt pentru inversiunile ce găsim în cronicari, dar sunt pentru orice formă, care astăzi încă se poate întrebuinţa şi sunt contra chiar alungărei cuvintelor slavone, de care sunt legate idei şi cu care s'a format fraze plastice, reprezentând în limbă nuanţe de idei.
n
17(5
G. PANU
— Eşti pentru cuvântul nădejde şi a a nădăjdui? întrebă d. Negr.uţi. Mie mi se par prea ruseşti; părăseşte-le, Lambrior.
—- Ba nu le părăsesc de fel, răspunse Lambrior, din ce în ce mai încălzit, fiindcă dacă le părăsesc însamnă că trebue să părăsesc mşto expresii foarte frumoase. Aşa, pot zice eu „<z trage speranţă?' pe când zic perfect „a trage nădejde'". Apoi am pierde prin această frumoasă zi-cătoare: Cumintele fâgădueşte şi nebunul trage nădejde
Aici Junimea izbucni în râs, fruntea tuturor se descreţi şi glumele începură.
— Bine, hai să-ţi concedăm şi pe nădejde şi pe a nădăjdui. Dar Lambrior, fii modest, nu abuza de indulgenţa noastră, nu cere să-ţi concedăm pi.ea mult, zise d. Pogor.
— Cuvântul vreme în loc de timp trebue să ră-mâie? întrebă un junimist pe Lambrior.
— Se înţelege că da, răspunse cu vivacitate Lambrior, din cuvântul vreme avem devreme şi diminutivul devremior. Se poate ceva mai graţios?
— Apoi cu tine şi cu explicaţiile tale, toate slavonismele sunt graţioase şi necesare, zise Xenopol.
Veselia fiind generală, Lambrior se veseli şi el, căci simţi că are succes cu exemplele sale şi Lambrior era un om foarte curios: o mică contrarieta-te îl făcea mut şi morocănos; îndată ce i se linguşea puţin amorul propriu, atunci devenea de o veselie scânteietoare, cuvintele şi glumele curgeau din gura lui, unele mai hazlii de cât altele. a a     a w
— Am să vă cer, adaogă Lambrior razand, mea o graţie. Să nu surguniţi cuvântul dragoste; căci ce ar fi lumea asta fără dragoste?
— Ar fi lumea cu amor şi tot ar fi, zise d.
— Da, replică Lambrior, mai in-verva decât ori când, dar n'ar fi tot una. Aşa de pildă: O babă
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
177
bătrână iubeşte pe un flăcău. Cum să-1 ademenească? In limba poporului este răspuns: Baba va căuta ca să-şi facă de dragoste. Traduceţi-mi cu amorul d-voastră a-şi face de dragoste!-Poate a-şi face de amor? Apoi, este ceva mai gingaş de cât expresia a se da în dragoste? întreb la ţară pe o femee: ,,Da Anica ce mai face?—Ce să facă, s'a dat în dragoste cu Ion". Vede cine-va doui tineri, un flăcău şi o fată, îmbrăţoşaţi, îndată mă chiamă şi pe mine şi mi-i arată:—Ia uite Lambrior cum se drăgostesc cei doui. Aveţi un echivalent în limba d-voastră cea nouă? E drept că puteţi zice de o femee că e gentilă sau că-i picantă. Eu prefer să-i zic că are drag anele.
La această tiradă nostimă ca formă şi foarte serioasă în fond, Junimea izbucni într'o veselie şi mai mare. S'a pus la vot dacă cuvântul dragoste trebue să rămâie şi cu unanimitate, ba chiar cu entuziasm, se votă menţinerea acestui cuvânt.
— Aşa filologie mai înţeleg, şi eu, strigă d. Pogor, iar nu sanscrita lui Burlă şi sufixele şi prefixele din gramatica lui Vărgolici. Bravo Lambrior, să ştii că din astă seară ai dragostea mea.
Lambrior, din ce în ce mai în vervă adause:
— Este aşa de adevărat că odată ce o limbă şi-a stabilit structura ei, orice elemente noui intră ca corpuri străine, încât chiar dacă voeşti să o îmbogăţeşti cu alte cuvinte din limba maternă, încă nouile cuvinte nu mai pot să se asimileze şi să facă trup cu cele vechi, măcar că, o repet, pot să aibă aceeaşi origine. Aşa, din cuvintele titio şi plecatio poporul a făcut tăciune şi plecăciune. Poţi însă astăzi din cuvintele naţio, ţaciio, să faci năciune şi fădciune, aşa cum câţiva caraghioşi se silesc? Nu, ci va fi naţie şi fracţie, cel mult naţiune şi fracţiune.
M'am întins asupra acestora pentru a arăta ce spirit distins şi ce original observator era Lambrior, şi cum avea toate aptitudinele ca să devină
178
G. PANU
un mare filolog, dacă ar fi trăit. Evident însă că-/ în fond teoria lui Lambrior cu o limbă curată românească, era exagerată; el nu voia să ţie seamă în ruptul capului de influenta irezistibilă a culturei noui, care vrând-nevrând lasă urme în lim-. bă, în ciuda regulelor şi chiar a naturei limbei. De altmintrelea, după ce s'a întors de la Paris, unde a făcut cum am spus cursul la ,,Hautes e-. tudes" cu profesorul Gaston Paris, a revenit asupra acestei intransigente, la sentimente mai moderate şi mai juste.
Lambrior în studiile sale, pe care le  citise la Junimea, a cam abuzat pe socoteala inovatorilor, \ pentru a-şi bate joc de dânşii. Aşa pentru ca să! se vadă cum literatura pierde din farmecul ei cu-neologismele, a pus în comparaţie o bucată de a lui Eliade scrisă cu neologisme şi alta a poetului Konache, dintr'o scrisoare ,,către Zulnia".
Nu mă pot opri de a nu reproduce aceste bucăţi.. Iată versurile din Oracol la România a lui Eliade:
De aţâţi ş'atâţia secuii un geniu te protege
Ga scutitorul angel şi mistic ca o sphynge
Aceasta e credinţa ce avuşi d'eterna lege;
Că bunele principe dau consequenti mai bune
Că ceea care semeni, aceea vei „culege.
Licurg spre a'ntări legea în cuget îşi propuse 5
S'abdice la coroană, la interes'umane,
Uaffecţiune, la patrie, căminele străbune
Şi zice o viri ai Spartei, prunci, virgini şi matroanţ
Juraţi a ţine legile intacte, inviolate   ' ^
Juraţi că numai legile au drept de suverane, etq
Acum, iată scrisoarea poetului Konache ,,Către Zulnia":
Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire
JM dintre lOll pătimaşii uei mai mult in y^"""*'
Este omul care-ţi scrie! Mai pomeneşte-1 tu oare?|i Ah! de nu-1 vei mai cunoaşte de pe slove şi scri-1
soare!... 4
Cunoaşte-1 de pe-a lui lacrămi ce le-i găsi pe hârtie..*
AMIxNTIRipjELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
179
Evident că o bucată nu se poate compara cu cealaltă. Numai Lambrior uită că Konachi a fost poet, însă Eliade nu.
XVIII
Aniversările „Dunimei"
într'o seară, Junimea fusese la d-1 Pogor. In momentul când eram să plecăm cu toţii, d-1 Jacques Negruţi ne opreşte, zicându-ne:
— Apropo, să ştiţi că de Sâmbătă în două săptămâni are loc banchetul aniversarei Junimei...
— Şi a Convorbirilor literare? întrebă un nou venit.
— Nu, rectifică d-1 Pogor, ci numai a Junimei. Noi n'avem nimic a face cu acea revistă proastă, în care Jacques tipăreşte tot felul de lucruri, care nu se citesc aici. Junimea a existat înaintea Con-vorbirilor şi va exista şi după ele. Convorbirile nu pot trăi fără Junimea, dar Junimea trăeşte fără Convorbiri, ea este eternă.
*
Trebue să fac două digresiuni, întâia.
Convorbirile nu erau proprii ale societăţei Junimea, ci mai mult ale d-lui Negruţi, care le dirija şi se ocupa cu ele. De multe ori se publicau în Convorbiri lucrări, care nu se citiseră la Junimea sau care citite, se găsiră mediocre sau proaste.
La reproşurile care i se făceau d-lui Negruţi, în această privinţă, d-sa răspundea cu drept cuvânt:
— Revista trebue să iasă regulat în atâtea coli. Dacă ar trebui să public numai lucrurile bune, atunci Convorbirile ar trebui să iasă cel mult o» dată la trei luni.
180
g. panu
De Convorbiri, când ele publicau ceva medio- { cru, sau vre-o farsă de a d-lui Hăşdău, se lepăda j toată lumea; d-1 Maiorescu cel întâiu. Aşa cu o- ; cazia publicărei celei a doua farse ,,la noi e pu- } tred mărul" a d-lui Hăşdău, d-1 Maiorescu—după \ cum se va vedea — a făcut o întâmpinare, decla- \ rănd că d-sa nu răspunde decât de aceia ce sub- J semnează.
Cu toate acestea, era o legătură între Junimea J şi Convorbiri literare, necontestat. In cei întâi ani Junimea contribuia la întreţinerea revistei, şi a., încetat subvenţia numai când Convorbirile au f început a-şi scoate cheltuelile. Ba chiar când Convorbirile au început, chipurile, a produce ceva, d-1 Negruţi, s'a crezut dator ca să comunice acest ¦ lucru Junimei şi să-i propue ca să împartă câştigul între toţi. Aşa, într'o seară, d-1 Negruţi ne zise: — D-lor, anul acesta Convorbirile au adus profit doui galbeni jumătate. I-am adus ca să-i îm-părţim, adaogă râzând. Junimiştii răspunseră şi ei prin râs. A doua digresiune.
D-1 Negruţi, pe lângă directorul Convorbirilor, mai era şi factotum al societăţei Junimea. Nimicv nu se făcea fără d-sa. In toate chestiile, d-sa lua; iniţiativa. Iubea Convorbirile, iubea societatea şi era activ şi întreprinzător. De aceea, pentru banchetul aniversarei, tot d-sa luă iniţiativa: alegea.; localul banchetului, stabilea preţui, incasa cotizaţiile, etc.
Când cineva avea ceva, care se raporta la Junimea, tot la d. Negruţi se adresa. D-1 Pogor cu indolenţa sa cunoscută, nici nu voia să audă de asemenea lucruri. Şi ceea ce e mai nostim, este-că tot el învinuia — în glumă bine înţeles — pe.. d-1 Negruţi, că se amestecă în toate.
— Al dracului ţiganul ista, zicea, se amestecă în toate.
La care d-1 Negruţi răspundea:
— Apoi dacă ar rămânea treaba ca Pogor să.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
181
faca ceva la Junimea, de sigur că noi n'am avea riH Ht ^1 gazetă' nici Prele^ri populare, h f 5S 6 Un ade™t lazzarone, deviza
lui este  „un dolce farniente".
lata de ce în acea seară tot d-1 Negruţi ne în-gnţa despre ţinerea banchetului anifersărei Tu-
Acest banchet se ţinea în toţi anii aproape regulat. De când? Nu ştiu. El avea particularităţile lui, despre care voiu să mă ocup.
Am spus că Junimea era o societate deschisă, cu deviza cam pretenţioasă: „entre qui veut, reste qui peutu.
Nu era de mirare ca într'o seară să vezi pe cineva nou venind la Junimea. După prezentaţiile cuvenite, noul venit îşi lua loc şi nimeni nu se mai ocupa de dânsul. Câte odată nici prezentaţii nu se făceau, cei vechi se întrebau încet unul pe altul: Cine-i domnul? Şi atâta. Dacă noul venit mai continua încă câteva seri, atunci cunoştinţa se făcea în mod natural, iar persoana devenea de fapt junimist. Din contra, dacă acest aer de indiferenţă şi de răceală a Junimei îl intimida sau îl supăra pe noul venit, acesta înceta de a mai frecventa Vinerile şi nimeni nu se mai ocupa de dânsul.
Câte odată, vre-un membru curios întreba:
— Apropo, ce s'a făcut d-1 X?
— Nu ştiu, răspundea d-1 Negruţi; nu mai vine la Junimea. II întâlnesc pe stradă, mă salută, dar atâta.
Iar d-1 Pogor repeta cu emfas deviza:
— ,,Entre qui veut, reste qui peut".
La banchetul de aniversare nu era aşa; nimeni nu putea să vină, de cât având o invitaţie personală, şi numai junimiştii serioşi sau constanţi, vechi şi noui, primeau invitaţie.
182
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
183
Să explic. La literatură, ştiţi că nu se prea îngrămădeşte lumea, dar la banchete, da. Cu două- I zeci şi cinci de lei tacâmul, ar fi vroit mulţi să-şi J plătească luxul de a participa la banchetul socie- | tatei Junimea, pentru ca a doua zi să povestească J cele auzite şi văzute, cu mândrie. De cât, în acest caz, banchetul n'ar fi fost în adevăr al Junimei, ci un fel de banchet, fără nici o culoare deter- I minată.
De aceea d. Negruţi era foarte riguros asupra invitaţiilor. Pe cât mi se spunea, el avea o listă veche de numele celor întâi junimişti. In fiecare an, el consulta acea listă, ştergea pe cei morţi, a-dăoga pe cei noui, iar părăsirea frecventărei Juni- | mei din cauze independente, nu făcea să se piar- J dă dreptul de junimist şi acela de a fi invitat la banchet.
Aşa, un junimist oarecare era nevoit să părăsească laşul şi să se mute la Craiova, de exemplu; natural că nu mai putea frecventa un an sau doui | Junimea. El primea însă, la Craiova, invitaţia! pentru banchet, şi făcea tot posibilul ca să vină. Aşa de exemplu, colonelul Cerchez şi colonelul Scheletti, erau în garnizoană în diferite oraşe; asta nu-i oprea ca să figureze pe lista d-lui Negruţi şi să fie regulat invitaţi la banchet.
Pe urmă, era un fel de solidaritate între membrii Junimei. Cine fusese junimist practicant, rămânea junimist în ori ce parte locuia. Serile vedeai intrând pe cineva, necunoscut pentru noi cei tineri, dar care era salutat cu strigăte de veselie de cei bătrâni. Era un vechiu junimist, care având afaceri în Iaşi, nu putea să plece acasă până nu venea să petreacă o seară la Junimea. Cam în asemenea împrejurări am văzut odată acolo pe colonelul Cerchez.
Revin la preparativele pentru banchet. — Fiind unii dintre d-voastră noui, zise d-1 Negruţi, poate nu cunoaşteţi obiceiurile banchetului
aniversarei. Iată-le: întâiu trebue să domnească veselia cea mai mare; cine nu se simţeşte că poate fi vesel, să nu vină. Al doilea, trebue să se se facă mult spirit. — fiecare trebue să fie de spirit...
— Valeu, strigă Miron Pompiliu, şeful caracudei, atunci ce ne facem noi?
— D-voastră, continuă d. Jacques Negruţi râzând, ne veţi servi nouă, ăstorlalţi, ca să facem spirit, şi prin urmare tot aveţi să serviţi la ceva.
Apoi uitându-se la Mirmilik, care-şi trăgea teribil musteaţa, continuă răzând:
—Al treilea, Mirmilik nu-şi va mânca musteaţa la masă căci am comandat un menu foarte copios. Al patrulea, fiecare junimist trebue să aducă o bucată literară plină de spirit, iar Culianu este special invitat să prepare asemenea bucată, căci toată speranţa noastră de veselie o punem în verva lui Culianu şi în calităţile sale literare.
Aici Papa Culianu plecă ochii în jos şi mormăi ceva. Junimea zbucneşte în aplauze.
— Papa Culianu a vorbit, strigară cu toţii, şi 1-a pus la rezon pe Negruţi.
In mijlocul hazului general, d. Negruţi continuă:
— Bucăţile literare vor fi sărate, pipărate chiar, nu mă tem de duduca de la Vaslui, fiindcă ele nu se vor publica în Convorbiri, iar invitaţie la banchet nu-i trimet. Ştiu că Pogor are să fie în largul lui, căci el nu poate vorbi două vorbe, fără
să nu zică vr'o.......       Naum este obligat să asculte
toate compoziţiile pipărate şi sărate, poate aşa va mai pune oare care sare în versurile sale, făcute din lapte cu orez.
Aici d. Naum se înroşi, şi fiindcă era foarte susceptibil, nu i-a cam plăcut gluma d-lui Negruţi.
In timpul acesta d. Maiorescu rădea, apoi cu un aer cam constrâns zise şi el:
— Da, d-lor, cu toţii trebue să aducem câte o lucrare.
184
-G. PANU
— Ghiar şi Bodnărescu o lucrare veselă? în- -trebai eu.
Bodnărescu trecea la Junimea drept poetul şi ; literatul cel mai sombru, mai toate lucrările sale \ se terminau cu pustiu şi cu nimica.
— Desigur că da, adause Lambrior. El ne va ceti un pasaj din nuvela sa: ,,0 casă părăsită", j
Era o nuvelă lungă şi foarte anostă, plină de ; reflecţii pesimiste.
Bodnărescu începu să râdă, căci cum am spus, \ el era un om foarte bun, foarte blând şi căruia l îi plăcea să asiste la veselia altora. 4
D. Pogor rămăsese de câteva minute pe gânduri, în fine zise:
— Am înţeles acuma, maistrul (Maiorescu) 1 are să ne aducă şi el o lucrare la banchet.
D. Maiorescu dădu din cap şi îşi trase barbi-şonul.
— Eu, d-lor, zise d. Caragiani, am să vă spun' - la banchet din nou povestea „ţiganului cu per-:
jele".
— Ce dracu, zise d. Negruţi, tocmi Ia banchet!.. Şedinţa se ridică. î Era la Junimea un profesor, lonescu—care-i
mort mi se pare acuma—şi care luase la serios discursul d-lui Negruţi. Eşind în stradă el îmi zise:
— D-le Panu, trebue cu toţii să aducem o bucată comică? I
— Ia taci, d-le, i-am răspuns, n'ai înţeles că era glumă? Spiritul nu se comandă. ;
Bietul om uşurat de această povară, se duse acasă, unde probabil dormi liniştit.
Din Junimea făceau parte mulţi militari. Mai întâi, doui coloneii şi anume: coloneln Scheletti şi Cerchez; apoi Şerbănescu—mi se pare căpitan .,: pe atunci—şi căpitanul Bengescu, actual general J
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
185
în retragere; pe atunci căpitanul Bengescu făcea parte din linie, nu din intendenţă.
Ce însamnă patima teatrului! De pe atunci d. Bengescu avea această patimă. In 1871 deja comisese o piesă: O palmă la bal mascat, comedie într'un act, publicată în Convorbiri. Mi-aduc aminte că cetind'o nu mi-a plăcut, era o comedie pe calupul celor franţuzeşti, îi lipsea însă verva şi spiritul; dealmintrelea, ca mişcare scenică d. Bengescu arăta de pe atuncea calităţi.
Amintesc acest detail, fiindcă d. Pogor în bucata sa umoristică, cetită la banchetul aniversarei, vorbea, după cum voiu arăta, şi de. un pompier mare şi lung.
Curioasă impresie făcea căpitanul Bengescu a-supra d-lui Maiorescu. Maistrul nu găsea nimic de reproşat d-lui Bengescu, însă de câte ori venea vorba de acesta, d. Maiorescu zicea:
— E un băiet, dar îi prea lung.
întrebat odată d. Maiorescu, ce înseamnă acest reproş, de care d. Bengescu nu era de loc vinovat, el ne-a făcut atunci teoria oamenilor lungi, scurţi şi mijlocii, teorie care natural nu era în favoarea d-lui Bengescu.
In Vinerea, în care numai o zi ne despărţea de banchet, Junimea era curioasă să afle cine a lucrat pentru banchet.
— Ai lucrat ceva? se întrebau unii pe alţii. Fie care răspundea: Nu.
Numai d-nii Maiorescu, Pogor şi Negruţi aveau un aer misterios. Se cunoştea pe figura lor că vor să ne prepare o surpriză.
— Apropo, ne zice d. Negruţi, ştiţi că mâine seară o să avem de faţă şi autorităţile: pe prefect şi pe primar.
Era în timpul guvernului Lascar Catargiu, d. Leon Negruţi devenise prefect de judeţ şi d. Nicu Gane primar.
Fracţiunea liberă şi independentă ducea o mare
186
G. PANU
campanie în contra administraţiei locale, mai cu seamă prin Uniunea Naţională, dirijată de d. A. D. Holban, pe atunci duşman neîmpăcat al junimismului. D. A. D. Holban calificase cu mare noroc administraţia d-lor Negruţi şi Gane cu porecla de: administraţia negruţigăneasâă.
— vină, zise d. Pogor cu verva sa, însă bi-ne-voiască să nu aducă Leon Negruţi pe sub-comi-sarii lui, nici Nicu Ganea pe măturătorii de la primărie.
Banchetul
A doua zi, Sâmbătă seara, membrii societăţei Junimea invitaţi, începurăm la orele 8 jum., 9, a ne îndrepta spre localul banchetului.
Banchetul se regulase a fi în casele d-lui Va- i ^ile Sculi, atunci otel şi mai târziu Jockey-Clubul. \ Intrarăm în grup mai mulţi, masa era aşezată în salonul cel mare, iar pentru lectură ni se rezervase o odae din fund, la stânga. Odaia din dreapta era închisă. Cetitorii au să înţeleagă îndată de ce ., amintesc acest din urmă detail.
Cu această ocazie am văzut un număr de junimişti vechi, pe care-i cunoşteam numai după. tabloul portretelor membrilor Junimei, căci trebue să ştiţi că şi junimiştii se pozaseră în grup-,; ca orice societate care se respectă. Printre aceştia erau: d-nii Ciupercescu, Gheorghieş Racoviţă, etc. Aceşti junimişti se uitau la noi cam curios, având aerul să se întrebe:—Ge caută caracuda asta aici? Iar noi la rândul nostru ne întrebam:—Cu ce au putut servi aceşti oameni, avocaţi, moşieri, Junimei literare? f Lambrior, Tasu, eu şi alţii am fi dorit să se; suprime lectura, să ne punem la masă, căci noua' ne era foame şi masa avea un aspect foarte apetisant. Dar sunetul unei talance (clopot pentru oi şi boi) colosale, ne chemă la lectură. i Şi apropo de această talanca, pe care d. Po~-
I
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
187'
gor o cumpărase expres, d-sa ne-a povestit convorbirea ce a avut'o cu negustorul, şi care e de toată nostimada.
Acestui om de spirit i-a venit în gând să se ducă să cumpere o talanca, care să servească de clopoţel la întrunirea Junimei din seara banchetului.
Intră la un negustor de fierărie, un evreu, la care se găsesc asemenea obiecte.
— Jupâne, îi zice d. Pogor, te rog să-mi dai o< talanca.
— De oi sau de boi? întreabă evreul.
— Ba de boi, s'a grăbit d. Pogor să răspundă. Această anecdotă preţuia cât o bucată umoristică şi a avut un succes nebun.
La sunetul talancei de boi a d-lui Pogor, junimiştii ascultară, ca şi cum ar fi fost deprinşi cu dânsa toată viaţa. Intrară în odaia preparată pentru lectură.
— Ei, acum să vă citesc ceva, zise d. Maiorescu, cu aceiaş glas care la alţii ar părea a fi afectat, dar care la d-sa s'a asimilat aşa cu însuşi natura-i, încât pare firesc.
Zicând aceste, scoase un caet şi începe a cetL Era o bucată cu pretenţie de spirit, în care d. Maiorescu trecea în revistă mai multe incidente de la Junimea şi în care vorbea şi de mai mulţi junimişti.
Nu pot să'mi aduc aminte de loc de nici un detail din această lectură; dar impresia, atât a mea cât şi a celorlalţi, mi-o amintesc perfect.
întâi însă un parentez. Orice bucată scrisă pentru banchetul aniversarei Junimei trebuia să trateze despre Junimea, despre Junimea intimă, familiară, cu defectele ei; trebuia să fie o satiră, cetită între acei care aveau un rol în ea.
Prin urmare lucrarea d-lui Maiorescu era şi ea de această natură. A cetit'o frumos, a căutat să-i dea haz, a subliniat cu măestrie aşa numitele cuvinte de spirit... dar vai!... satira n'a avut efect,.
.188
PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
189---
ea a provocat zâmbete de complezenţă a avui cum se zice un simplu succes de stimă, dar atât.
Admiratorii d-lui Maiorescu, adică cu toţii— căci cu toţii eram admiratorii d-sale, şi cu drept cuvânt,—se uitau pe furiş unii la alţii, ridicând din sprincene cu disperare.
Unul dintre noi, chiar avu curajul să ne şop-tească*
— Hai să ne gâdiiim unul pe altul ca să putem râde. ,   , w
Maistrul care avea totdeauna succes la tribuna, în conferinţe şi în scrieri, când a voit să facă o lectură de intimitate, pe tema veseliei şi a spiritului, nu reuşise.
De ce? Ca să răspund, trebue să fac o digresiune cam lungă.
De ce? Am să afirm o aşa numită enormitate: J Pentru că d. Maiorescu nu-i om de spirit. Da, are toate feţele inteligenţei unui om de valoare, însă îi lipseşte faţeta uşoară, briliantă, scântei- ; toare, care face podoaba efemeră a inteligenţei * cuiva.
Ar fi de scris o carte asupra acestui subiect foarte curios şi complicat. ;
Sunt oameni foarte inteligenţi, fără să aibă, ceea ce se numeşte spirit. Sunt oameni de spirit, \f dar care nu au inteligenţă serioasă, care nu pot, să meargă mai la fund de suprafaţa lucrului;; Sunt unii care maniază ironia, fără a atinge fon: dul. Alţii, spirite drepte şi de bun simţ, fără nici;; un lustru şi podoabă. La rar capete se găsesc în-""1 trunite calităţile şi de fond şi de podoabă. Rar oa-meni au şi inteligenţă profundă şi spirit şi ironieiv
Iată d. Maiorescu. Pe lângă inteligenţa supe-,; rioară necontestată, are ironia muşcătoare sau., cuvântul de spirit malicios, care loveşte, care răneşte chiar. Această din urmă parte necontestat
că este un fel de spirit, o faţă scânteitoare a inteligenţei.
Dar aceasta nu e încă spiritul propriu-zis. Spiritul^ nu loveşte, nu răneşte, el încântă, delec-^ază,—el delectează chiar pe acela pe socoteala căruia se face. Un om de spirit face spirit pentru spirit, fără vre-o intenţie, fără să se gândească a muşca pe cineva. Un om de spirit face spirit chiar pe socoteala lui.
Ce este spiritul? Aşi fi mulţumit ca să mi-1 definească cineva. Aşi îndrăzni să zic că este un fel de exagerare de raporturi dintre lucruri cunoscute şi ştiute, pornind însă de la o observaţie justă; este a pune în lumină viuă o parte neprevăzută din observaţia unui lucru, lăsând în întunerec celelalte calităţi ale lucrului; este acea ciocnire a două sau trei idei disparate, apropiate între dânsele în mod artificial, şi scoţând din acea ciocnire o observaţie, care normal nu ese din nici una din acele idei, luate separat.
Dar iată-mă pe cale de a da o definiţie a spiritului; aceasta m'ar duce prea departe.
De aceea în loc să umblu cu definiţii, să iau o cale mai practică, să iau calea exemplelor.
Aşa, cine a cunoscut pe Costică Bobeică, ştia că era un om foarte de spirit. Dar atât, el era incapabil să facă un rezonament de cinci minute; era de spirit fără să aibă o inteligenţă consistentă.
Neuitatul C. A. Rosetti era şi inteligent, dar era mai cu seamă de spirit, şi iubea spiritul mai mult ca orice. Pentru a face glume, el lăsa o chestie serioasă, el nu se sătura de societatea lui Costică Bobeică şi a lui Mişu Cornea. Acesta era o inteligenţă frumoasă, dar care era în stare să-şi dea toată inteligenţa lui pentru un cuvânt de spirit.
D. Sturza, inteligent, o inteligenţă foarte serioasă, dar îi lipseşte spiritul, şi nu ştiu, poate fiindcă îi lipseşte spiritul îl ureşte, sau îl ureşte fiindcă i se pare frivolitate. Cu toate acestea, nu este om care să nu facă câte odată spirit, chiar
190
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 191
dacă nu voeşte. Şi pe d. Sturza l'am văzut astă iarnă la Senat făcând spirit pe socoteala celor două partide conservatoare.
Iată d. Carp. Vezi, acesta are şi inteligentă şi spirit, are şi adâncime de cugetare şi joc strălucit de minte. Iar lumea e deprinsă ca să întâlnească aşa de rar întrunite aceste două calităţi, Încât de multe ori d-lui Carp îi strică când face şi spirit pe lângă lucrurile pe care le spune serios. Decât, în acest caz, mă întreb: Oare această; ^critică ce i se face d-lui Carp, nu porneşte din invidia celor care nu au spirit?
Să închid însă digresiunea.
Dar închizând chiar digresiunea şi intrând în ' subiect, am să dau un exemplu şi mai tipic cu ; privire la observaţiile de mai sus. V
Cel care urmă d-lui Maiorescu în cetirea lucră-: rei sale, fu d. Pogor. i
Ei bine, iată tipul omului de spirit, spirit natural, fără pretenţie şi fără tendinţă. La d. Pogor spiritul zbucnea în mod brusc, dintr'un izvor absolut curat.
Natural că d. Pogor este un om foarte inteli-'. gent, dar n'are acea inteligenţă consistentă, sis- . tematizată, în care se încrustează ideile şi gân- v tlirea, adâncind lucrurile şi făcând un tot. Superior d-lui Maiorescu într'o privinţă, necontestat / că era inferior în cealaltă. n
Succesul d-lui Pogor în acea seară la banchet a fost enorm. Era o satiră scrisă în versuri. MP'-"' aduc perfect aminte de cele mai mici detaile,-'"' clar e greu s'o relatez cetitorilor, fiindcă tema era scabroasă, foarte scabroasă.
Voiu atinge totuşi chestia, modificând oare , ^cum tema şi transformând intenţiile. 'tfj
Aşa, d. Pogor îşi închipuia oare-cum Convorbi* arile literare ca un fel de otel liber, unde fiecare/
putea să intre şi să iasă fără să dea vre-o socoteală cuiva. Scriitorii de la Convorbiri erau figuraţi ca diferiţi călători, care trăgeau în gazdă pentru o zi sau două la otelul Convorbirilor, îşi aşezau bagajele, îşi băteau joc de otel şi plecau fără să plătească. Nu era aceasta tema, era alta absolut pornografică, dar eu o deghizez sub forma aceasta, căci altmintrelea nu aşi putea vorbi nimic.
D. Pogor lua in revistă pe toţi care şi-au bătut joc de otel, adică pe toţi care au scris în Convorbiri, şi făcea cu spirit tot felul de observaţii a-supra genului de scriere şi asupra prostiilor scrise.
Se înţelege că pudicul Naum trebuia să aibă rolul principal, căci de, ca pudic, ce căuta în asemenea otel! Şi atunci d. Pogor, după ce descria platonismul literar al d-lui Naum, îl punea într'o situaţie mai practică şi mai decisivă, şi sfârşia cu următoarele versuri:
Iar când este ca să fie, El face filosofic
O parte nostimă a acelei lucrări era relativă şi la căpitanul Bengescu, actualul general în retragere, membru în clubul conservator numărul einz.
D. Pogor, după ce descria halul în care ajunsese otelul [Convorbirile literare), după ce găz-duise atâţia şi atâţia voiajori (scriitori), într'un fel de comizeraţie pentru otel, adăoga în versuri, a cărora idee era:
,,In urma tuturor mai vine şi un pompier în-nalt şi lung, etc, etc."
Această parte şi cea privitoare la pudicul Naum au fost cuiul poeziei şi succesul serei.
A mai cetit o bucată, şi d. Negruţi, care a plăcut foarte mult. Căci trebue să spun că unul din cei care avea spirit umoristic la Junimea şi ale căruia bucăţi satirice aveau mai mult succes, I   era d. Iacob Negruţi.
192
G. PANU
La masă
Trecurăm cu toţii în sala banchetului. Aici iar, conform democratismului celui mai larg, fiecare îşi luă loc la întâmplare şi veselia cea mai liberă începu a domni.
O paranteză. Junimea care deşteptase atâtea animozităţi în tară din cauza superioritătei de cultură şi a ascuţimei criticei membrilor ei, nu putea scăpa şi de reputaţia că membrii ei iubesc orgiile şi se dedau la petreceri şi beţii.
Gând voiu vorbi de lupta între Bucureşti şi Iaşi, am să mă ocup şi despre o satiră bucureşteană intitulată: Muza de la Borta rece.
Borta rece era şi este o crâşmă renumită, iar Bucureştenii nu crezură a critica mai cu fineţe Junimea, decât susţinând că şedinţele acestei so- ; cietăţi se ţin la crâşmă de la Borta rece.
Ei bine, şi aceasta era o calomnie ca multe altele. Membrii Junimei erau de o sobrietate rară -i în privinţa băuturei, nu zic aceasta cu privire la, sexul frumos.
La banchet d. Pogor mai n'a băut, d-nii Maiorescu, Iacob Negruţi, etc, de asemenea. Greul l'a ridicat răsposatul Leon Negruţi, care era un om aproape de două ori de înalt şi de gras cât d-1 Iacob Negruţi, şi era deci natural ca să mănânce şi să bea bine. Greul l'am ridicat şi noi cei tineri, care am băut ţapăn; l'a ridicat Eminescu. I Dar eram oameni prea bine crescuţi şi cuviincioşi ca vre-unul din noi să treacă măsura.
Ne-am pus la masă la 10 ore şi ceva, ne-am seu- \ lat la 2. Pînă la 12 am mâncat şi băut, de la 12 încolo s'au ţinut discursuri, discursurile cele mai mirobolante, fantastice şi glumeţe, posibile. Nici-" un toast ceremonios. Nu s'a băut în socoteala nimănui în mod formal, aşa cum se obicinueşte la alte banchete. Ne încălzisem cu toţii de glume şi de veselie.
Cel întâi care a luat cuvântul a fost d-1 Iacob
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
193
Negruţi. In toţi anii d-sa lua întâi cuvântul. Pentru ce? Pentru ca să facă istoricul societăţei Junimea, să caute să-i determine data înfiintărei, fără să reuşească vre-o dată. Când d-1 Iacob Negruţi cerea cuvântul, o aclamaţie generală îl saluta, căci toată lumea ştia că are să pronunţe aceiaş discurs ţinut de 14 ani, presărat cu evenimentele din urmă şi cu incidentele proaspete. Din acel moment, veselia începea în mare.
— D-lor, începu d-1 Negruţi, sărbătorim aniversarea Junimei. Ca să sărbătorim aceasta, trebue să ştim când s'a născut ea...
— Nu se ştie, nu se ştie, întrerupseră mai mulţi.
— Origina Junimei se pierde în noaptea timpurilor, striga d-1 Pogor, este o îndrăzneală a o cerceta.
— Daţi-mi voe, nu mă întrerupeţi de la început, strigă d-1 Negruţi. Chiar dacă s'ar pierde în noaptea timpurilor, încă avem datoria să mergem până acolo ca să o găsim, daţi-mi voe deci ca să vorbesc. La 1862...
întreruperi.
— Nu 1862, ci 1863...
— Pie 1863, continuă d-1 Negruţi, Vasile Pogor s'a dus într'o seară la Maiorescu la şcoala din Trei-Erarhi, nu ştiu pentru ce. A stat acolo toată seara.
— In ce lună din 1863? strigară mai mulţi.
— In luna lui Februarie, replică d-1 Negruţi. Mai multe voci :
—Nu în Februarie, nu, nu-i adevărat.
— In sfârşit era iarna, strigă exasperat d-1 Negruţi. Reîncep. In 1863, iarna, Vasile Pogor se duce la Maiorescu în curtea Trei-Erarhilor, iar de acolo ese împreună cu Maiorescu.
— Era şi Carp, replică unul.
— Ba nu era Carp, replică altul. D. Negruţi continuă:
— Discuţia care se începuse între Maiorescu şi Pogor în casă nu era sfârşită; ca s'o sfârşească
194
G. PANU
ei se opresc în dreptul fanarului din fata clopotniţei... //
— Nu e adevărat, strigă d-1 Pogor, ne-am o-prit în dreptul fanarului de la biserica catolică^ nu pentru a sfârşi discuţia ci pentru altă ceva....
Aici un mare hohot de râs. 1 D. Negruţi continuă:
— Maiorescu susţine contrariul. Prin urmare, nu ştiu sub ce impresie erau amândoi, atâta ştiu . că lui Maiorescu i-a venit bizara idee ca să înfiin- -teze societatea a căreia aniversare benchetuim... ;
— Nu lui Titu i-a venit ideea, întrerupse d-1 Pogor, ci mie, toate ideile mari vin de la mine. ;
— Ba lui Maiorescu, întrerupseră mai mulţi.¦*
— Această societate, continuă d-1 Negruţi, a;: trecut prin multe peripeţii...
La aceste cuvinte d-1 Pogor se sculă cu paharul -în mână şi întrerupând pe d-1 Negruţi, începu: ,
— D-lor, nu  vă potriviţi minciunilor lui Ne-;;, gruţi, el nici n'a fost atunci, nici nu ştie, vorr beşte din auzite. Eu chiar care am fost, nu pot siv; precizez nimic, nu ştiu dacă geniala idee a rmi fiinţărei Junimei ne-a venit în 1863; nu ştiu maţ la urmă chiar dacă era vre-un fanar, fie înaintea! Trei-Sfetitelor, fie înaintea bisericei catolice ; xm ştiu, fiindcă este foarte mult de atunci, este un veac de om. De aceea, de cât să vă potriviţi pala-: vrelor lui Iacob Negruţi, să declarăm cu toţii ci asupra naşterei Junimei nu se  poate şti nimicp căci origina ei se pierde în noaptea timpurilor.
Aclamaţiile cele mai călduroase subliniară discursul d-lui Pogor. Iar până la anul viitor, adică până la un nou banchet, rămase ideea stabilita; că Junimea n'are origină sigură.
Discursurile se succedară discursurilor, însă şi aici Junimea se deosebia de alte societăţi. ?;
Care a avut de spus ceva de spirit pe socoteala? producţiilor literare ale altuia, acela a luat eufe vântul, arătând în mod comic calităţile literate lui şi serviciile aduse literaturei române de Convorbirile literare şi de Junimea. Nimeni n'a fost
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
195
trecut cu vederea, toţi ne-am zeflemisit reciproc. Poeţii, sentimentalii mai cu seamă, au fost obiectul a marei ironii.
In sfârşit d-1 Negruţi n'a uitat să închine şi în sănătatea duducăi de la Vaslui.
— D-lor, dacă n'aşi avea de abonată pe duduca de la Vaslui, şi dacă Pogor ar seri mai des, Convorbirile n'ar mai putea fi cetite în locuri cum se cade. Duduca de la Vaslui este simbolul moralitate! acestei reviste, pe care Pogor din fericire o profanează foarte puţin şi numai din când în când .cu proza sau cu versurile lui scandaloase.
Discursul fu aplaudat. Iar d-1 Pogor replică:
— D-lor, romanuri sentimentale ca Mihai Ve-reanu al lui Iacob Negruţi au făcut pe lumea de gust să părăsească cetirea Convorbirilor. Această revistă, graţie lui Negruţi, a ajuns a fi citită numai de fete bătrâne, urâte şi sentimentale, ca duduca de la Vaslui...
Animaţia era generală. într'un colţ Eminescu, pe care un pahar de vin îl făcea foarte expansiv— căci de natura lui era tăcut — ciocnea şi se în-brăţoşa cu un junimist nou, proaspăt venit. In mijlocul zgomotului general, am tras cu urechea, fiindcă eram pe aproape, să aud ce vorbeşte E-minescu cu noul venit şi am surprins următorul dialog:
Noul venit: — Eminescule, dragă, în sănătatea Venerei şi Madona.
Eminescu: — Lasă de oparte Madona, să închinăm pentru Venere.
Noul veniţi — Şi pentru poet şi pentru proletar.
Eminescu: — Bravo! Scumpe amice, ştii că-mi placi! Apropo, cine eşti şi cum te chiamă ? dragă prietene.
Noul vnit: — Mă chiamă Ionescu.
Eminescu: — Poate să te cheme şi Bandrabur-gă, poţi chiar să n'ai nici nume, tot prieten îmi eşti, să bem!
196
a. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
197
In timpul acesta observ că par'că se prepară ceva. Aşa, d-1 Ciupercescu şi încă unui-doi bătrâni junimişti se scoală în mod misterios de la masă şi vorbesc cu un chelner, apoi revin şi se aşează lângă d-1 Naum, uitându-se impacienţi' spre uşa din stânga, din fundul salonului.
Am spus de la început că la stânga sălei ban^ chefului era o cameră, a cărei uşă era închisă. I într'un moment dat, aud deschizându-se înceţi, şor pe jumătate acea uşă, şi două capete de femei; una blondă şi alta brunetă, se iviră răzând.
Tablou. Erau două   actriţe franceze, dintr\>% trupă de operetă, mi se pare a d-nei Keîler, cărei şedeau în acel otel, două actriţe tinere şi frumu-f şele. :( Am înţeles ce vorbise Ciupercescu în mod mis^? terios. Era o farsă care i se prepara lui Naum. ^ Dar este un proverb care zice: ,,Nu-i pentrtţf cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte*. |J D. Pogor zărind pe actriţe se uită la d-1 MaS iorescu şi făcându-i semn, strigă: ;Ş
— La Centrala ! la Centrala ! p ,,M Atunci Junimea, uitându-se la cl-1 Maiorescu^.
repetă îndată în cor, formidabil! ÎC
— La Centrala! la Centrala! la Centrala! |f D. Maiorescu făcu mare haz şi primi aceste q|
vaţii fără nici o displăcere.
Cu toate aceste, gluma aceasta: „la Gentralâ'E aducea d-lui Maiorescu amintiri triste, şi pentrll ca cititorii să înţeleagă şi gluma şi aluzia să des? chid un parantez. *
Cu mult înainte, pe ia 1862—1883, mi se pam, d-1 Maiorescu era să fie victima unei urzeli infame din partea numeroşilor săi duşmani. Venit în Iaşi, cultura şi talentul său impun celor puţini, dar deşteaptă ura în cei neculţi mai cu seama dm. cauza ideilor sale cu desăvârşire deosebite, frac-
ţioniştii, după cum am arătat, îi jurară ură de moarte şi căutară să-1 lovească prin toate mijloacele.
Iată cum li se prezintă ocazia. D. Maiorescu se însărcina ca să predea un curs de pedagogie la şcoala Centrală (şcoală normală de fete). Tot atunci este schimbată directoarea de la acea şcoală, care începe a urzi intrigi.
Cursul mi se pare era de la 5—6, prin urmare în timpul ernei seara; o mulţime de invenţiuni începură a circula în jurul acestui curs, versiuni pe care o ceată de profesori fracţionişti le exploatau cu răutate.
Dar lucrurile nu trebuiau să se mărginească aci, răutăcioşii căutară a preciza, şi iată ce găsiră. Când d-1 Maiorescu se ducea la ora 5 la şcoala Centrală natural că stătea 3 sau 5 minute în salonaşul de aşteptare al directoarei. Sub-directoare era domnişoara R., o fată şi bătrână şi urâtă şi cam gheboasă. Aceasta îi eşea înainte şi-1 primea, deci o mică conversaţie de câte-va minute. A-ceastă conversaţie fu punctul de plecare a tot felul de cancanuri şi pe urmă a scandalului.
Un număr de eleve, fete de câte 20 ani, începură a fi intrigate, poate chiar din gelozie. Ele începură a spiona pe la uşi, a se uita pe borta cheiei şi a colporta bucăţi de frază, pe care în .> realitate nu ie auziseră, ci le inventaseră ele. A-
f tata a trebuit pentru ca câţi-va belferi (profesori) fracţionişti să ia afacerea în mână şi să facă o denunţare din cele mai infame contra d-lui Ma-
' iorescu.
Nu-mi aduc aminte bine, fiindcă eram copil încă, dar ştiu că d-I Maiorescu a fost dat în judecată şi suspendat pentru imoralitate. Şi atunci s'au petrecut fapte în adevăr scandaloase. S'au improvizat martore, fete din şcoala centrală, care veniră să debiteze mărturii preparate şi care prin absurditatea lor se vedeau cât colo că sunt mincinoase. S'a pus totul în mişcare ca un nevinovat să fie condamnat. Afacerea mi se pare că a durat
198
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
199
mai bine de un an, iar d-1 Maiorescu a arătat şî* în acea împrejurare o mare tărie de caracter şi demnitate. Calomniatorii n'au izbutit.
Şi lucru curios şi scandalos! Acuzatorii d-iuî Maiorescu erau în adevăr vinovaţi. Câti-va din ei aveau relaţii cu unele fete de la şcoala Centrală, din care unele veniră ca martore în contra d-lufc Maiorescu.
Iată ce însemna în seara aceea la banchet strigătul : „la Centrala! la Centrala!
Deodată însă mai mulţi junimişti se reped la d. Naum îl iau cu forţa şi-1 îndreaptă spre odaia: celor două actriţe, care fiind deja înştiinţate fă- r ceau mare haz de scenă.
Bietul d. Naum, roşu, căuta să reziste, dar mâini viguroase îl   împinseră pe   uşa camereF actriţelor şi o închiseră după dânsul. î
Vă puteţi închipui hazul nostru.
D. Naum bătea cu pumnii în uşă ca să i se\" deschidă, făcea eforturi supreme, dar uşa era! bine ţinută. j
Obosit de a mai bate, vuetul încetă, şi atuncr iată ce se petrecu înăuntru, după spusa celor două actriţe. î:
Una din actriţe îi zise: C
— D-le, nu te alarma, noi nu mâncăm pe ni-; meni, suntem cu toţii artişti, d-ta poet, noi ac-î triţe. Voeşti să facem lectură împreună?
D. Naum dădea cu capul în semn negativ, roi=rf şi furios. J Cealaltă actriţă îl duse la un biurou şi-i zise: ^
— Iată, scumpe poete, cărţi de lectură, alege. | Aici am pe un autor clasic latin, pe Ovid, scrierea^ iui: Despre arta de a iubi. Voeşti să facem lecturăf împreună? |
Cealaltă: t
— Văd că nu-ţi place Arta de a iubi..., a luf; Ovid, să-ţi prezint ceva conform gusturilor d-tale,/
am aici altă artă: Arta poetică a lui Boileau. Asta cred că-ţi convine?
Actriţele pretind, dar noi n'am crezut, că d. Naum chiar în situaţia în care se afla, n'a putut să nu tresară la vederea volumului lui Boileau şi chiar a început a declama:
Cest en vain qu'au Parnasse qu'un temeraire auteur Pense de Part des vers atteindre la hauteur S'il ne sent pas du ciel l'influence secrete Si son astre en naissant ne Ta forme poete.
Atât ştiu că cei cari ţineau uşa pe din'afară, au auzit declamaţii şi: bravo! bravo!
Cealaltă blondă îi prezentă un mic volum, zi-cându-i:
— Noi îţi cunoaştem gusturile, iată gustul d-tale preferat.
D. Naum deschide volumul şi citeşte entuziasmat.
Au banquet de la vie, infortune convive J'apparus un jour et je meurs, etc.
— Bravo! Bravo! am auzit glasurile femeilor, în fine, când am socotit că gluma este de ajuns,
păzitorii au deschis uşa, iar d. Naum se repezi în sală, roş ca focul.
Noi cu toţii l'am primit în aplause, cântâncl în cor versurile d-lui Pogor:
Iar când este ca să fie El... face . .. filosofic
,p IfJ1 C?rC de veselie serală, să descriu ce se petrecea la un colţ de masă, unde eram şi eu
,w i Garfgiarî1 ?e ^veselea cu glumele şi" anecdotele sale, când cu toţii i-am cerut să ne repcl
200
a. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
vestească istoria ţiganului cu perjele (prunele). ; D. Caragiani s'a executat cu plăcere. Ei bine... adică de ce n'aşi spune-o şi eu? Anecdota nu e pornografică, ci e simplu trivială, ' şi eu aici sunt mai mult povestitor, prin urmare am o scuză. Iată anecdota.
Un ţigan pleacă de la sat la târg ca să vândă linguri, etc, de ale meseriei lui. La marginea, unui sat vede o grădină cu perje foarte frumoase. Ţiganul, după ce se uită în dreapta şi în stânga şi nu vede pe nimeni, sare binişor pe un pârlaz în grădină şi-şi umple sânul cu perje, apoi o rupe de fugă.
Pe drum începe a mânca; mănâncă ţiganul cât mănâncă, însă fiindcă furase prea multe, nu le poate mânca pe toate. Ce să fac, îşi zice ţiganul,^ cu acestea care-mi rămân? Să le duc la târg? Acolo am să am parale, fiindcă am să-mi vând lingurile şi pot găsi altele. Ia mai bine să le pun la marginea drumului ca să Ie găsească cineva. J Ţiganul depuse perjele lângă drum şi era gata să plece, când o idee măgărească îi vine.
Ţiganul începe a râde şi zice: Adică de ce nu mi-aşi bate joc de cei care vor mânca perjele?^ Ia să le aghezmuiesc puţin cu aghiazmă de ţiganf că sunt sătul de aghiazma popei.
Şi cum să zic... ţiganul se apucă şi stropi perjele bine şi plecă răzând.
Se duse la târg, dar îi merse rău, nu vându nici o lingură. Parale n'avea, apucă drumul spre sat foarte necăjit. Pe drum îl apucă o foame gro-r zavă, mâncare n'avea. Iată pe ţigan că ajunge la locu1 unde lăsase perjele; găseşte perjele toate, nu se atinsese nimenea de ele.
Ţiganul se opreşte, se uită la ele şi îşi zice: Aldraculuii Românii, n'au mâncat nici una, o fi miihosit aghiazma ţigănească! Dar vezi că Româ^ nul ui prost, nu-i ca ţiganul. Dacă Românul nu era prost, el trebuia să se uite de aproape, care
\
sunt stropite şi care nu sunt stropite, şi să mănânce pe cele nestropite, cum am să fac eu...
Şi atunci ţiganul se plecă jos şi începu a lua una câte una şi uitându-se la ele zicea: Asta nu-i stropită, şi o mânca. Asta iar nu-i udă. Nici asta; asta-i numai puţin udată... Şi continua ţiganul să mănânce înainte.
In sfârşit ţiganul ie mancă mai pe toate; rămăseseră vre-o patru-cinci, despre care nu putea să rămâe nici o îndoială că nu erau stropite bine.
Ţiganului îi era foame, evidenţa însă era evidenţă.
Atunci ţiganul îşi zice : Aestea îs stropite al dracului, dar dacă ar trece un altul nu le-ar mânca? Atunci de ce să nu le mănânc eu?
Şi ţiganul le înghiţi una după alta repede ca să nu aibă timp ca să se răzgândească.
Anecdota nu-i mare lucru în sine, se poate face dintr'însa o fabulă cu morala tradiţională la fine, dar modul cum o spunea d. Caragiani, aceea ne plăcea nouă. Este ca cu cântăreţii cei. mari: publicul cere să repete bucata, nu pentru frumuseţea atâta a ariei, cât mai cu seamă pentru modul cum ea e executată.
Aşa era cu d. Caragiani. Aceeaşi anecdotă spusă de un altul n'avea nici un haz, istorisită de d-sa, făcea minuni.
Şi fiindcă vorbesc despre trivialităţi şi pornografii, trebue să spun ceva relativ la acestea.
Junimea nu era o societate pudică. La Junimea se făcea destulă pornografie, însă subţire, dar niciodată nu se vorbea despre femei sau despre legăturile sau intrigile pe care membrii societăţei ar fi avut. Fiecare să făcea că nu ştie nimic, căci Junimea era mai înainte de toate o societate de oameni bine crescuţi şi civilizaţi şi în asemenea societăţi nu se obicinuesc asemenea lucruri.
Din când în când oarecare mici aluzii, şi încă şi acele foarte discrete.
Aşa, de când cu „Centrala", ă. Maiorescu avea reputaţia de cam ştrengar. Această temă se cam
202
G. PANU
exploata în lipsa d-sale, bine înţeles în glumă şi 1
nu de noi cei tineri şi mititei, ci de d-nii Pogor, %
Negruţi. î
Aşa, d. Maiorescu avea obicei, când era luni- |
mea la d. Pogor sau la d. Negruţi, să vie cam \
târziu; venea pe la 9 jumătate, câte odată la 10 : ore, noi ne adunam cam pe la 9. întârzierea
d-lui Maiorescu lăsa d-lui Pogor loc la bănueli. >
Am istorisit deja scena când d. Nicu Ganea îl
dă de gol fără să voiască, pe d. Maiorescu că nu '!
este acasă la d-sa, îl credea că e la Junimea, şi la f
Junimea nu era. â
O caracteristică a „3unimeiL
Zeflemeaua era una din caracteristicele Junimei. Ea a rămas caracteristica partidului, politic v junimist, caracteristică pe care a imprimat'o şe- I; ful, d. Carp. v La Junimea zeflemeaua era în onoare. Toţi F,: făceau zeflemele... adică toţi care puteau, căci o^' zeflemea proastă era primită cu strigari.de: faul^L faul, faul, iar pseudozeflemistul rămânea ruşinat.*^:' Zeflemeaua se confundă de unii cu uşurătate şi;f' mai adeseori cu flecăria. Ce deosebire!
Flecarul sau caraghiosul este un om cu spirite-mărginit, cu pretenţii de spirit şi cu lipsă totală^-de simţ moral sau mai cu seamă de bună cu-?; viinţă. El zeflemiseşte totul şi toate, fără spirit^ iar cinismul lui trece câte odată de lucru hazliu.^ Ca să facă să râdă pe ceilalţi, el ia în râs pe tată-x său, pe mă-sa, pe femeea lui, prinicipiile, pe el; însuşi. v
Un exemplu. Cunoşteam un servitor la liceul^ din Iaşi. Intru zi văd un individ cu fes în cap;::;f cu canaf lung şi cu tunică de soldat, vânzând;^ braga; observ că individul râde la mine, mă uit [\ şi recunosc pe fostul servitor de la liceu. 4î'
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
203
— Bine, mă, de ce ţi-ai pus fesul şi tunica?
— Conaşule, de caraghioslâc ; lumea mă ia de băet cu duh şi vând mai multă braga.
Asemenea tipuri sunt multe.
Zeflemeaua junimistă era de altă natură. Ea se exercita pe tema oricărui ridicol ce se observa, fie în societate, fie în literatură, fie în politică. Ignoranţa patentă din partea unui pretins savant, fraza umflată şi ridicolă, emiterea de idei baroce, portul deşănţat şi exagerat, totul dădea loc la zeflemele.
Era ceva mai mult. Junimea avea un mare album, în care se încadrau toate prostiile publicate sau debitate, fie în presă, fie în cărţi, fie în Parlament.
In fiecare seară a Junimei membrii veneau cu câte vre-o bucată de lipit la album. Se cetia şi dacă se găsea în adevăr proastă şi ridicolă, a-tunci se reţinea; dacă nu, adică dacă nu era decât o simplă banalitate, ea se respingea.
Pe la 1865 albumul era deja gros de 5 degete. Nu-mi aduc aminte cine-1 ţinea, d. Pogor sau d. Negruţi, nici nu ştiu cine-i are, ştiu atât că o prostie făcea deliciile d-lui Pogor.
îndată ce bucata se găsea ridicolă, d. Pogor lua hârtia şi cu o mare plăcere o lipea cu colă pe una din paginele albumului.
Când aţi şti câţi şi cine figurau în acel album? Figurau o mulţime de ilustraţii de pe atunci ale politicei şi ale literaturei. Fiindcă fracţiunea liberă şi independentă publica prea multe prostii, s'a hotărât să nu se lipească decât o singură dată la două săptămâni ca să nu se îngroaşe prea tare albumul.
Pentru fracţioniştii belferi, proşti şi inculţi, spiritul zeflemist al Junimei constituia o imoralitate. Iar faptul că bucăţi din discursurile lor erau reţinute în album, îl considerau ca o lipsă de patriotism.
De multe ori discutam cu un anume fanatic profesor. El îmi zicea:
204
G. PANU
— Bine, dar aceşti oameni n'au nimic sfânt, ei îşi bat joc de tară, de instituţiile ţărei, de libertăţile noastre.
— Dar de loc, te înşeli, îi răspundeam, Juni-m,ea îşi bate joc de felul cum se manifestează patriotismul, de felul cum se apără instituţiile constituţionale, de modul cum se laudă libertăţile. In totul este bunul simţ, dreapta judecată, sentimentul reiaţivităţei. Fie fondul cel mai respectat, îndată ce clădeşti pe dânsul lucruri ridicole, Junimea te pune la dosar, adică la album.
— Puţin ne pasă, replică cu violenţă belferul, pe dânşii are să-i pue ţara la index, la stâlpul infamiei!...
Şi se desparte furios.
Zeflemeaua a fost şi va rămânea, cât timp vor fi oameni de spirit, în ciuda proştilor şi a nesăraţilor.
„Junimea" când d-1 Maiorescu ajunge ministru
Când d. Maiorescu devine ministru de instruc- % ţie, o mare bucurie cuprinde Junimea—şi mi' bucuria căpătuelei, căci pe vremea acea nu se j lucra, cel puţin pe faţă, pentru căpătuială — era bucuria şi mândria unor oameni de litere, care j vedeau pe conducătorul lor literar, ajuns în capul ministerului de instrucţie.
Deaimintrelea, de bucurie interesată nici nu putea fi vorba, vorbesc de membrii permanenţi iar nu de cei cari s'au îngrămădit la Junimea după ce d. Maiorescu devenise ministru. Juni-mea nuf se formase în scop politic, nimeni cu câţiva ani în urmă nu se gândise că această societate va putea odată să joace un rol politic. In special d. Maiorescu avusese atâţia duşmani şi deşteptase atâtea animozităţi, încât nimeni în mod interesat nu s'ar fi alipit pe lângă d-sa.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
205
D. Maiorescu ajungând ministru, nu uită de loc Junimea, se ocupă de membrii ei şi aproape de fiecare în parte cu o delicată atenţie. Celor mai nevoiaşi şi meritoşi le dă locuri: aşa Eminescu fu numit bibliotecar la biblioteca din Iaşi, altora mici onoruri, n'a uitat pe nimeni.
D. Maiorescu se face ministru în 1874, prin Aprilie mi se pare. Nici pe mine nu mă uită. Aşa, în Iunie mă trezesc, şi cu mine Bodnărescu, cu delegaţia ca să mergem şi să asistăm la examenele liceului bulgăresc din Bolgrad.
Şi fiindcă chestia aceasta bulgărească a revenit zilele acestea întru câtva pe tapet, cred apropo de a înprospăta suvenirurile mele în această privinţă.
Prin 1874, adică cu trei ani înainte de războiul ruso-turcesc, o mare agitaţie exista printre bulgarii de dincolo de Dunăre. Centrul de unde se răspândea agitaţii era Bolgradul, sau mai drept liceul din Bolgrad. Acest liceu era întreţinut din fonduri bulgăreşti din Bulgaria şi ruseşti. Profesorii erau toţi agitatori. Faimosul Stambuiov mi se pare că de acolo a eşit. Era o circulaţie continuă între Bolgrad şi Bulgaria. In Basarabia de jos bulgarii erau ca la dânşii, autoritatea românească era foarte slabă, îi lăsa să facă ce voiau.
D. Maiorescu ajuns ministru, se îngrijeşte de această situaţie, şi pentru ca să-şi dea seamă exact, de ce se petrece la liceul din Bolgrad, se serveşte de ocazia examenelor, pentru ca să ne delege, pe Bodnărescu şi pe mine, ca să mergem să vedem ce se petrece acolo.
Ne-am dus. Nici nu ne închipuiam că lucrurile vor fi aşa cum le-am găsit. Liceul era absolut independent, spiritul de revoltă în contra Românilor era făţiş. Ne-am prezentat ca delegaţi ai ministerului, aproape am fost refuzaţi, căci ni s'au refuzat registre, matricole şi orice infor-
206
a. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
207
maţiuni. Cursurile se predau în bulgăreşte, istoria Bulgariei domina cursurile. Era un profesor de limba romană, deconsiderat şi batjocorit. In acel liceu erau tpulti rbmâni, din partea Gahulu-lui — adică a nordului Basarabiei româneşti, —a- ^. ceia erau obligaţi să înveţe bulgăreşte.
Faţă cu primirea rea ce ni s'a făcut, ne-am plâns prefectului. Prefect era un Moruzzi, un om bun, dar bătrân şi moale. Acela ne-a zis:
— Ce voiţi, d-lor, aşa sunt bulgarii aici 1
Am telegrafiat ministrului, iar d-1 Maiorescu a şi răspuns imediat prefectului, că dacă nu ni se dă satisfacţie şi nu ni se pun la dispoziţie registre, matricole, etc, atunci prefectul să suspende examenele şi să raporteze.
Acest act de energie şi-a avut efectul. Directorul ne-a pus la dispoziţie ce a crezut el de cuviinţă: registre în limba bulgărească,— aşa că noi n'am fost mai folosiţi.
Aşi puta scrie o mică broşură, asupra celor '] ce-am văzut, auzit şi suferit în curs de trei săptă-mâni, cât au ţinut examenele.
Am făcut un raport foarte lung şi detailat, ca- • re probabil trebue să se afle în cartoanele prăfuite ale ministerului. ^ >
Mi-aduc aminte că era vorba ca să se ia mă- ;. suri serioase în contra acelei scandaloase stări de lucruri, dar... peste trei ani izbucneşte răz- . boiul ruso-turcesc şi pierdem Basarabia. v;\
După finitul examenelor, prefectul mă îndeam- y nă ca să vizitez Ismailul şi partea de jos a Basa- -rabiei, spunându-mi că am să văd lucruri inte- \ resantc Am să văd, îmi spunea, între altele, colonii de toate neamurile Orientului. Două sate, -îmi zicea, nu sunt de aceeaşi limbă: turci, tătari, ": bulgari, sârbi, arnăuţi, nemţi, etc, iar pe ici pe ; >colo sate vechi româneşti din timpul Moldovei , mari şi independente. j-C
Doream să văd Marea Neagră, încă nu văzusem marea. Inconvenientul, mi s'a zis, este că pe întregul litoral din acea parte a mărei nu era de cât un singur sat, Gibrienii, locuit de o populaţie de lipoveni, fanatică şi inospitalieră.
Cu toate acestea m'am hotărât să fac această excursiune. Prefectul însă mi-a dat un soldat ca precauţiune: întâi, pentru că drumurile erau foarte periculoase, —- se ucideau oameni în fiecare zi în ziua mare, — şi al doilea fiindcă bulgarii erau foarte agresivi.
Măcar că ce am să povestes nu intră în amin-trile propriu-zise, nu mă pot împiedica totuşi, fiind un episod nostim.
Ajung la Gibrieni, un sat mare, chiar lângă mare. Era cam în spre seară. Văzând trăsura, lipovenii închid uşile. Mă duc la primărie, nu găsesc pe nimeni. Mă adresez la mai multe case, proprietarii fug şi închid porţile. Caut un român,-nu găsesc nici unul, nu era nici un român în sat.
îmi închipuesc că trebue să fie o şcoală şi la şcoală trebue să fie un învăţător. Cu mare greutate găsesc şcoala. Abia dau peste învăţător, care şi el se ascunsese; însă el se ascunsese din alte motive, el credea că vin ca să inspectez şcoala. Cum mă văzu începu a se ruga să-1 ert dacă n'are elevi, nici clasă — lipovenii nevoind cu nici un preţ a da copiii lor la şcoala românească. Din „d-le inspector" nu mă scotea.
— D-le, îi zisei eu, află că eu nu sunt inspector, am venit să văd marea.
Cu mare greutate îl fac să se convingă.
— Acum este altă ceva deocamdată, îi zisei. Unde pot dormi aici în sat?
învăţătorul îmi arată o odaie mizerabilă, singura odaie, şi îmi zise:
— D-le inspector, (tot inspector) vedeţi unde dorm; aveţi însă trăsură, trimiteţi-o la satul prin care a-ţi trecut, ca să aduceţi pe primar şi pe no-
208
GL PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
209
tar, căci primarul şi notarul, singurii români "v împreună cu mine, nu stau în sat.
Trimisei trăsura şi peste un ceas sosi primarul cu notarul. Voiră să uzeze de autoritatea lor ca să-mi găsească o gazdă ; imposibil, toţi refuzau. Atunci recursei la un mijloc eroic. Soldatul cu baioneta la puşcă intră în curtea celui dintâi îi-povan, iar primarul declară că va fi împuşcat cel care va rezista. Lipovanul cu toată familia \. părăsi frumuşel casa şi mă lăsă pe mine şi pe ; soldat stăpân pe ea.
Odăile erau foarte curate. îmi preparai aşternutul singur, iar soldatul se culcă la uşa mea • în tindă.
Am dormit admirabil. A doua zi des-de-dimi-neaţă văd pe la garduri nişte capete, era lipovanul cu familia, care aştepta ca să plec. M'am grăbit a părăsi odaia ca să mă duc la învăţător, unde eram invitat la dejun. ; \.
Abia părăsisem curtea şi am văzut pe lipoveni repezindu-se în casă şi aruncând pe fereastră, în curte, aşternutul pe care dormisem, cu semneleWi celei mai vădite spaime şi scârbe. ' \;;
Sosesc la învăţător. Femeea acestuia pregătise / după aparenţă un dejun bun. Ne punem la masă. Era un castron întreg de icre moi. : '
Observ cu nemulţumire că pe masă era o garafă cu apă tulbure. Sunt nevoit să beau din ea. Mă uit însă la nasul învăţătorului şi observ că avea culoarea unei lanterne de la o locomotivă,!! Mi-am zis în mine: omului acesta nu i s'a putut înroşi nasul cu apă...
Torn din garafă în pahar apă, gustând simţesc V că apa mirosea a vin; concluzie: a fost deci în a-ceastă garafă foarte de curând vin. y*T
învăţătorul avea aerul încurcat; văzându-mă că beau apă a trebuit să facă şi el aceiaş lucru. Puse,;™ paharul la gură, înghiţi odată din apă şi făcu o strâmbătură oribilă.
Eu zâmbesc uitându-mă drept în ochii lui. A- * tunci el încurcat, îmi zise: ^
— D-le inspector, (rămăsesem inspector) iată ce apă mizerabilă bem în satul acesta.
Atunci eu mă hotărâse să grăbesc lucrurile.
— D-le învăţător, i-am zis, icrele acestea sunt admirabile, iar scrobul care-1 simţesc că se prăjeşte are un miros delicios. N'ai putea d-ta găsi pe aici puţin vin, că apa aceasta nu e de băut?'
Ochii omului îi străluciră. Văzui o luptă interioară că se petrecea într'însul, se uită de vre-o cîouă-trei ori la mine şi în fine zise :
— Nevastă, mi se pare că acum trei zile, când a fost frate-tău pe aici, ă adus puţin vin, vezi n'a n'a mai rămas o picătură?
Femeea se uită cu reproş la bărbatu-său şi cu bănuială la mine. In fine răspunse :
— Zău, nu ştiu, fiindcă vezi, d-le inspector, că noi nu bem vin, dar am să caut.
Peste două minute veni cu o garafă mică de vin. Natural că turnându-mi mie, am turnat şi gazdelor. Gărăfiţa se deşertă. Băui din vin, era bun. învăţătorul cu ochii aţintiţi la vin nu îndrăznea să bea.
— D-le învăţător, să ştii că dacă nu bei d-ta, nu beau nici eu.
Cu o mişcare febrilă luă paharul şi făcu o înghiţitură enormă, dar ravizat se opri la jumătatea paharului neputându-şi deslipi buzele de pe el.
înţelesesem totul.
— D-le învăţător, plăcintele acestea sunt nu se poate mai gustoase, dar fără vin ce ne facem? Ia vezi, cumnatul d-tale când a venit pe aici n'a mai lăsat vre-o garafă de vin?
Atunci bietul om se sculă în picioare şi 'mi zise:
— D-le inspector, dacă te duci la minister, te rog să nu mă înegreşti. Iţi mărturisesc că-mi place un pahar cu vin, dar oamenii fiind răi, pretind că sunt beţiv. De aceea....
— D-le învăţător, ospitalitatea mi-i scumpă, înţelegi că nu din partea mea vei auzi alt-ceva de cât recomandaţii bune.
14
1
210
a. PANU
Atunci omul meu, vesel strigă:
— Nevastă, ia ia gărăfiţele astea de aici şi adu călugăriţa (garafă de mai multe oca şi cu sticla neagră) cea mare.
Dejunul ţinu vre-o oră jumătate, în care timp învăţătorul îmi povesti toate nevoile lui.
Tipul învăţătorului de la Gibrieni mi-a răma& şi până acum în memorie.
XX
Reiau firul nu atât al amintirilor cât mai cu-": seamă al impresiunilor mele de la societatea Junimea.
In general cei care fac asemenea lucrare, sunt * observatori tăcuţi, care stând într'un colţ al ca-merei, în care se discută şi se vorbeşte, notează cu/ îngrijire tot ceea ce îi izbeşte; aceia sunt adevă- -raţii autori de memorii, la dânşii găseşti fapte şi date precise şi metodă în povestirea celor desvă-. life, cu fiecare observaţie la locul ei. - %
Cititorii au observat deja că eu nu fac parter din această categorie ; niciodată nu m'am gândit,/ fiind la Junimea, ca să reţin ceva, pentru ca în^ viitor să scriu asupra celor ce am auzit şi văzut/; La Junimea nu stăteam într'un colţ, nici tăceam,,/ eram un membru dacă nu turbulent, dar de si-i gur în veşnică mişcare. Cu mare greutate,   pr 1 câţiva, printre cari eram şi eu, ne putea ţinea în disciplină. Cetitorul era întrerupt de noi adesea;^ iar Lambrior şi cu mine, când puteam să plasăm^ vre-o răutate, nu ne sfiam de ioc. ,^
Până se stabilea liniştea în Junimea era o isto^; rie întreagă, iar unul din cei cari se liniştea îir* urmă de sigur că eram eu. După ce d. Maiorescu* sau d. Negruţi reuşea să ne facă să tăcem, începea;! o altă comedie ; ceeace nu mai puteam spune ta|i re — răutăţi, bine înţeles — le comunicam la urelK che. T
AMINTIRI DELA „JUNIMEA"
DIN IAŞI
211
Şi atunci se întâmpla următorul lucru : eu comunicam ceva la urechea vecinului meu — în genere vre-o observaţie privitoare la cel care citea—; vecinul meu o transmitea la urechea vecinului său, aşa că gluma făcea rondul tuturor, în cât ajungea până şi la caracude. Unii se puteau stăpâni de râs muşcându-şi buzele, alţii însă începeau a râde, liniştea se turbura, cetitorul se întrerupea supărat, iar Pogor striga, foarte mulţumit dealmintrelea de liniştea întreruptă:
— Panu, el e capul răutăţilor! întocmai ca la şcoală.
D. Iacob Negruţi hazarda câteva observaţii şi mustrări, la care d. Pogor răspundea:
— Să tacă  carul cu minciunile!"
Trebue să vă spun că d. Negruţi era numit ia Junimea „carul cu minciunile". De unde îi venise această poreclă ? Iată de unde.
Intre cei întâi care veneau la Junimea era d. îacob Negruţi.
Cum intra începea a istorisi tot ce auzise, văzuse, cetise în timpul săptămânei, şi acestea le spunea cu haz, cu spirit, exagerându-le astfel, în cât mai nu le cunoşteai dacă le ştiai şi tu. începea cu cele ce se petrecuseră în Iaşi în politică, la tribunal, pe stradă, în gazetele ieşene. De a-colo trecea la   anecdotele   aflate la Bucureşti, precum şi la cele ce i se mai spusese de prin diferite părţi. Nimic nu găsea graţie înaintea ver-vei lui: spunea, clevetea, ridiculiza aproape totul. Noi ascultam cu mare plăcere şi făceam mare haz.
Se întâmpla câte odată, foarte rar, cad. Iacob Negruţi să vină mai târziu; atunci până la deschiderea şedinţei nu era nici o animaţie. De odată se deschidea uşa şi d. Negruţi apărea.
D. Pogor striga:
212
G. PANU
— Iacă a venit şi „carul cu minciunile", hai descarcă-le că suntem grăbiţi!
Nu pot să nu vorbesc din nou de Bodnărescu.
Bodnărescu a fost o adevărată creaţiune a so-, cietăţei Junimea, în special a d-lui Maiorescu. Şi lucru straniu, tocmai poate din această cauză şi a fanatismului lui în materie de literatură, era o~ biectul tuturor epigramelor noastre, la care răspundea prin o tăcere absolut senină. Şi tocmai poate pentru aceasta, el a fost cel mai atacat în polemici. Aşa Muza de la Borta rece, a făcut din: el personagiul principal.
Discuţiile estetice se năşteau cu ocazia cetirei poeziilor sau nuvelelor lui, discuţii care erau vii> aprinse şi care ţineau toată şedinţa. De abia Bodnărescu începea a ceti câteva versuri, şi imediat glasuri de protestare se auziau:
— Iar metafizică! v
— Iar pesimism!
— Iar lucruri nebuloase!
Pe urmă discuţia începea, Bodnărescu rămânea cu caetul în mână. Peste un ceas toată lumea.' uita pe Bodnărescu şi versurile lui, toţi fiind ă*; dânciţi în chestiuni de estetică, filozofie, etc. Lţ sfârşitul şedinţei Bodnărescu se scula, închidea" caetul, necitit întreg. fi Cu timpul, versurile lui Bodnărescu începuseră a fi mai limpezi, mai uşor de înţeles, dar fondul; de idei îl păstra. f| Aceeaşi filosofie disperată,  aceeaşi iubire de neant, aceeaşi vagă îngrijire de ce are să fie în cursul nepătruns al veacurilor viitoare, aceeaşi; idee de micimea omului şi de trecerea lui neîn-: semnată în lume, se vedea la acest poet.
Mi-a aduc aminte prin 1874 Bodnărescu vine ci*; o poezie : Pe mare. Poetul şi de astădată se ocupa tot de tainele luf
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
213
mei ca m alte poezii ale sale, dar de astădată în-! ba mult ™ai curată şi pătruns de o reală
mn«J ^• Pilndcă aCeastă P0ezi*
S vi înll0C la.discutii estetice vii în acea seara vom începe prin a reproduce partea ei din ur-
li
De e sară peste lume Când pe ape rătăcesc, Toate stelele cu mine Mi se pare că plutesc.
De sunt valuri şi mă legăn Cerul incă-i legănat, Ca şi cum ar fi pe ape Tot văzduhu 'ntemeiat.
Mă gândesc atunci la taina înălţimilor cereşti — Stele cad, se stâng în mare Par'că totu-i din poveşti.
III
Calea robilor de veacuri Printre stele ochiul duce, Şi nici una călătoare Despre dânsa ştiri n'aduce.
încotro să meargă oare Şi drumeţii cine sunt? Ori pe acolo nu se'ntâmplă, Cum se'ntâmplă pe pământ?
Carul mic şi carul mare Depărtate stau de ea — Rătăcit-au vr'un nimernic Şi nu o mai poate afla?
O, de este cum se pare, El atunci e fericit, Printre mii şi mii de stele E frumos de rătăcit.
214
G. PANU
Un murmur de generală aprobare sublinia citi- 4 rea poeziei.
— Bravo Samsoane ! (Pe Bodnărescu îl chema f Samson) strigarăm cu toţii. i
— Bravo Samsune ! adaogă d. Paicu, care în calitatea lui de filolog şi de gramatic, credea că singurul spirit ce se poate face cu o limbă, este acela de a stâlci cuvintele.
Bodnărescu, care nu era deprins cu asemenea complimente, se înroşi până în vârful urechilor " de plăcere.
D. Pogor adresându-se celor nouă, care dupa cum se ştie nu înţelegeau niciodată nimic, îi întrebă : /
— Aţi înţeles şi voi poezia lui Samson ? ;|
— înţeles, înţeles, strigară Beldiceanu, Cerne-seu, etc. :j
— Şi preşedintele lor Drăgănescu? adăugi d. Pogor. (Drăgănescu era d. Nicu Ganea). *:
— Şi el, răspunse d. Nicu Gane.
— Chiar caracuda a priceput ? mai adăugi d. Iacob Negruţi. #  - ;
— Chiar caracuda, răspunse Miron Pompiliu,, preşedintele caracudei.
Această scenă, ca să fie înţeleasă, trebuesc date; oarecare detaliuri, sau mai drept să revin asupra; unor detaile deja date.
Bodnărescu era reputat ca cel mai întunecat şi nepriceput literat din Junimea. Era admis că numai d. Maiorescu pricepea ceeace el scria. ^
D-lui Maiorescu îi venea uşor să pretindă acea-! sta. .:
In general d-sa făcea o supoziţie, o supoziţie & sa proprie, ce a înţeles Bodnărescu, şi apoi o expunea adăogând sentenţios :— „Iată ce a vrut poetul să zicău.
Poetul niciodată nu protesta, nici nu contrarie* pe d. Maiorescu, şi aceasta pentru un motiv diâ.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
215
regulă estetică, inventat tot de d. Maiorescu. Am vorbit deja despre acest motiv.
După d. Maiorescu, poetul îndată ce a isprăvit lucrarea, acea lucrare nu mai este a lui, este a cititorilor şi a comentatorilor, aceştia sunt singurii competenţi ca să spună ce a înţeles poetul; poetul n'are dreptul ca să aibă a părere asupra propriei sale lucrări.
Iată de ce d. Maiorescu înţelegea lucrările lui Bodnărescu. Şi iată de ce noi ceştilalţi, care nu împărtăşeam părerea d-lui Maiorescu, nu înţelegeam aforismele, sau cum zicea d. Nicu Gane, a-naforalele, epigramele şi satirele lui Bodnărescu.
Erau unele care ajunseseră proverbiale în Junimea pentru obscuritatea lor şi pe care le ştiam po de rost cu toţii şi cu care îl întâmpinam pe Bodnărescu când intra la Junimea. Aşa, cine nu ştie faimoasa epigramă a lui Bodnărescu, de care făceam atâta haz. lat'o:
,,Sus pe Olimp ori pe Tempe 'nflorită mă chiamă a mea zână;
,,Colo pe pisc eu între amâudouă pe plaiu te voiu duce'1.
O alta era şi mai puţină celebră în analele glumelor Junimei. lat'o :
,,Sboară pământul din veacuri în veacuri şi tot pe acea cale."
,,Dar şi scânteia divină în noi liberă fi-va cu "dânsul".
înţelegeţi acum de ce, când Bodnărescu venise de astădată cu o poezie limpede şi plină de gânduri poetice, frumos spuse şi clare, Junimea în corpore îl aclamase strigând: Bravo Samsoane!
Şi lucru curios, mulţumirea d-lui Bodnărescu exprimată la început nu fu de lungă durată, el sfârşi prin a crede că poezia n'avea nici o ^aloare de vreme ce d. Maiorescu nefiind acolo nu-şi dăduse părerea, şi de vreme ce chiar ,,caracuda" o înţelesese. Acest lucru mi Fa confiat mie ia eşirea de la Junimea, cu un aer foarte melancolic :
— Panule, crezi tu că poezia Pe mare este bu-
216
G. PANU
nă <? Apoi atunci de ce cei noua au înţeles o împreună cu caracuda? Aştept cu nerăbdare pe Ma-forescu să vină de la Bucureşti, pana atunci pun poezia la carantină.
Iată discuţia ce a avut loc cu ocazia cetirei poeziei lui Bodnărescu : Pe mare.
Printre diferitele curente estetice, care agitau Junimea, erau două mari care o separa în două tabere opuse.
întâiul curent consta a se susţine că materialul poetic, de unde un poet poate să-şi ia inspiraţia este mărginit şi anume : din credinţele antice mitologice, din credinţele şi eresurile omenirei, fie şi chiar cele populare ale noastre. Iar din contra, ştiinţa modernă şi toate teoriile şi descope-rirele noui nu numai că nu sunt un element poetic, dar dimpotrivă ucid inspiraţia şi scoboară nivelul poeziei.
Al douilea curent susţinea din potrivă că ştiinţa modernă şi descoperirele ei sunt un puternic material de o inspiraţie şi o fecunditate poetică mare, mult mai mare decât credinţele naive mitologice şi eresurile băbeşti, şi că poezia viitoare va a-vea o desvoltare mult mai înaltă şi mai impunătoare de cât cea eşită din vechile credinţi.
întâiul curent era reprezentat prin marea majoritate a Junimei, în frunte cu Ştefan Vârgolici, Naum, etc.
Al doilea curent, mult mai restrâns, fusese adus în Junimea de Lambrior şi mai cu seamă de mine, susţinut în parte de Alexandru Xenopol şi mai târziu de Vasile Conta.
D. Maiorescu nu se pronunţase categoric con-; tra nici unui sistem, înclina evident însă pentru cel dintâiu, de vreme ce de multe ori stabilea teoria că : poezia îşi are materialul ei propriu şi nu orice materie sau orice gen de cunoştinţe pot da
HI
liH
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
217
loc la creaţiuni poetice. Aşa, de câte ori n'am auzit pe d. Maiorescu susţinând că tema patriotică nu poate da loc la adevărate inspiraţii poetice, materialul fiind impropriu, de asemenea politica şi altele. Pe baza acestora condamna întreaga mişcare de poezie patriotică din ţară. In această privinţă avea şi nu avea dreptate, după cum voiu a-răta în curând.
D. Negruţi şi el era mai mult partizanul vechei credinţi estetice.
Cât despre d. Pogor, nu avea o părere pozitivă, d-sa susţinea când o teorie, când alta, după cum era prezentată mai bine sau mediocru, iar spiritul său eminamente estetic, aproba tot ceea ce era frumos şi simţit, fără a voi să se încurce în chestii de doctrină şi de şcoală.
Ca o consecvenţă a celor două doctrine de mai sus, decurgea o altă deosebire mult mai profundă între noi. Subt influenţa filosof iei metafizice germane şi a unui panteism nou, una din temele preferate ale lui Bodnărescu mai cu seamă, era punerea în versuri a neastâmpărului sufletului omului pentru a afla ce este dincolo de lumea cunoscută. După această şcoală, ca şi după filosofii care o inspiră, omul este vecinie chinuit de întrebarea : Cine a făcut lumea? Cum s'a născut ea? Ce are să devină u&iversul? Ce loc avem noi în lume ? Etc.
Din contră, adepţii filozofiei pozitive al cărei reprezentant eram eu, ne ridicam vecinie în contra acestui fel de chinuri artificiale pe care poeţii pretind că le simţesc, căutând a rezolvi problema cauzelor finale şi a celor primordiale. Noi nu admiteam ca să se facă oftaturi şi plângeri pe a-«ceastă temă, reducând'o numai la oarecare juste proporţii.
218
G. PANU
Odată pus în cunoştinţă cetitorul de acestea, îi va veni uşor ca să înţeleagă discuţiile estetice /
din Junimea.
După citirea poeziei Pe mare a lui Bodnărescu,
d. Pogor zise :
— Discuţia este deschisă, care are de spus vre-o
prostie s'o spună.
Ştefan Vârgolici, căruia pe lângă porecla de ?| negustor de porci îi mai ziceam noi în Junimea şi: om şi om, zise:
— Se înţelege că poezia e frumoasă cu stelele ¦ ei călătoare şi cu întrebarea oare ce se petrece pe-/' acolo printre stele ; dar eu mărturisesc că mi se pare mai poetică concepţiunea antică, care făcea din cer o boltă statornică ţintuită cu cuie de aur strălucitoare. Iar Apolon eşind cu carul său mă^ reţ şi trăbătând cerul cu cursierii lui de foc, era . ceva de toată frumuseţea.
— Contestez, am răspuns eu, aceste aprecieri . care mi se par greşite. Cei antici având un orizont mărginit de cunoştinţi, în care eroarea de multe ori domina observaţiile juste şi având cunoştinţi foarte reduse geografice, etnografice, astronomi-., ce, etc. inspiraţia lor nu a fost de cât foarte rar grandioasă, iar poezia lor destul de mărginită c& perspectivă.
Evident că exageram, dar fondul îl cred şi acuma foarte just.
— Cum, sări preşedintele caracudei, Miron Pom-piliu, dar se poate ceva mai frumos şi mai poetie de cât mitologia greacă precum şi ideea ce-şi făceau ei de zei, de lume ? Da, acele frumoase metamorfoze ! Dar credinţa despre semizei ? Dar iupta între dânşii ? Se poate ceva mai frumoşi
Aceste cuvinte ale lui Miron  Pompiliu furai/ aprobate de mulţi, iar Beldiceanu, Xenopol şi ak ţii îmi ziseră : ;
— Lasă, Panule, nu mai susţinea asemenea luv cruri, aceste sunt paradoxe. -:
Aceste cuvinte mă înfierbântară şi răspunsei, cu multă vivacitate. "
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
219
— Aşa, apoi să vă arăt că nu ştiţi ce susţin şi că confundaţi două lucruri deosebite. Eu susţin că cei vechi au avut foarte puţină fantezie poetică şi că noi modernii o avem incomparabil mai mare. Să nu uitaţi, că ceea ce numiţi d-voastră imaginaţia poetică, la cei vechi nu era fructul fanteziei poetului, ci erau credinţele religioase, sociale şi cosmice ale lor, era sistemul religioso-filosofic al grecilor, în care ei credeau cum credem noi în adevărurile pozitive ale ştiinţei. Când din soare făceau un Apolon cu carul său, nu era imaginaţie pentru dânşii, era o credinţă, fabulele din mitologia lor erau dogme religioase, ei credeau în metamorfoză, metempsichosă, în zei, în zeiţe, etc. Prin urmare poeţii lor, afară de cei lirici care descriau şi analizau sentimentele şi foarte puţin încă şi a-cestea, nu făceau de cât să copieze şi să reproducă credinţele contimporane. Este ca un poet modern care ar pune în versuri credinţa noastră despre fulger, despre ploae şi alte fenomene metereolo-gice. Noi modernii care avem alte credinţe, luăm drept fantezie poetică credinţele celor vechi. Noi găsim în ele poezie, fiindcă nu mai credem în-trânsele, cei vechi nu găseau decât adevăruri, partea poetică era foarte puţină.
Această tiradă cam linişti pe cei care se ridicaseră în contra mea taxându-mă de paradoxal.
Atunci d. Pogor se amestecă şi el în discuţie şi-mi zise:
— Foarte bine, dar crezi d-ta că cunoştinţele noastre pozitive pot provoca inspiraţie poetică? De vreme ce totul e cunoscut, ce-i mai rămâne poetului ?
— Mai întâi totul nu poate fi cunoscut în domeniul ştiinţei, îi răspunsei eu; pe urmă poezia nu consistă în a inventa teme, ci a exploata o temă cunoscută din puncturi de vedere necunoscute, fie de gândire, fie de sentiment. Dacă până acum nu avem poeţi mari, în sensul filozofiei pe care o susţin, este că adevărurile ştiinţifice au fost până acum exploatate numai din punct de
:220
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
221
vedere utilitar şi n'au pătruns nici nu sunt aşa răspândite pentru a fi exploatate din punct de vedere literar şi estetic.
Discuţia continua pe această temă amestecân-du-se într'ânsa principalii membri, Lambrior şi Xenopol, până la oare care punct sustinându-mă, alţii combătându-mă.
De unde luasem sau mai drept cum îmi venise mie această teorie? Căci trebue să spun — şi nu e o laudă — că teoria aşa cum o luasem eu şi o susţineam, nu o citisem nicăeri. Propriu-zis, era dacă voiţi o teorie estetică a mea. Dar când zic a mea, înţeleg ca parte proprie mie ceeace în genere aparţine unui om, care a cetit, s'a inspirat din lucrările altora, căci nimenea nu inventează . nimic din nimic.
Fiindcă cred că este interesant, să spun cum ajunsesem eu la aceste credinţi estetice.
După cum am arătat deja, eu eram adeptul şi admiratorul lui Auguste Comte, a cărei lucrare mare complectă o cetisem şi o recitisem (nu e--diţia cea mică de miss Martineau). Mă pătrun-sesem de principiile filozofiei pozitive. Lucrarea lui Auguste Comte scrisă în 1830 prezintă multe lacune. Aşa, partea psihologică este cu desăvârşire neglijată, fiindcă pe atunci nu luase enorma , desvoltare pe care o are astăzi.
Un lucru mă isbise în uvragiul său filozofic:; partea estetică lipseşte cu totul. El prezintă un sistem întreg, un sistem complect de credinţe, care să înlocuiască pe toate celelalte vechi, un ' sistem cu care un om cult să se poată mulţumi şi din care să poată să găsească un răspuns la toate chestiunile privitoare la om şi la lume. Şi cu toate acestea, acea parte indispensabilă omului şi societăţei, literatura, arta, poezia, nu aveau în ea teoria estetică, pe care să se bazeze. Auguste Comte se mulţumia în treacăt în partea aplicaţiei lui sociale să zică numai câteva cuvinte. Nu am vreme ca să le caut, dar sensul lor era cam a-cesta: „se înţelege că şi literatura şi arta trebue-.--
să se inspire din aceiaş: sistem de credinţă pe care îl are omul cult44.
Aceste două-trei rânduri au fost o adevărată revelaţiune pentru mine, întreaga parte neglijată putea fi suplinită prin aceste cuvinte, care exprimau o adevărată teorie.
In adevăr, mi-am zis, sistemul nostru de credinţe pozitive, modul nostru de a concepe societatea şi lumea, nu au o literatură şi o artă complectă. Veniţi mai târziu, prin forţa lucrurilor, noi am adoptat şi ne-am deprins a admira o artă şi o literatură care însă nu sunt productul gândi-rei şi simţirei noastre, ci sunt productul gândire! şi simţirei omenirei înainte de noi, care avea alt sistem filozofic şi religios şi alte credinţi.
Şi mi-am mai zis: că este cu neputinţă ca din concepţiunea ce avem noi despre lume şi de adevărurile pozitive câştigate, să nu se poată trage profite artistice, literare, pe tema unei fantezii mult mai bogate şi mult mai variate.
Iată cum mi-am stabilit teoria, pe care o expu-sesem la Junimea cu ocazia poeziei lui Bodnărescu: Pe Mare.
îmi trebuia însă exemple pentru a o ilustra. Am început a le căuta. Pe atunci eşia o revistă La Philosophie positive redactată de Littre, unul din cei mai iluştri adepţi al lui Auguste. Comte. Mi-am zis că trebue să aibă acea revistă şi o parte literară şi m'am abonat la ea. N'am găsit mare lucru în această privinţă, afară de câteva nuvele pe temă pozitivă.
Mi-aduc aminte de una; Un doctor îngrijeşte pe un epileptic. Se ştie că epilepsia face în multe cazuri iresponsabil pe individ. Agravându-se boala, epilepticul prinde ură pe doctorul care îl îngrijea.
Urma în nuvelă o serie de scene foarte interesante, care puneau în relief caracterul maladiv al epileptic'ului. Ţin minte desnodământul acelei nuvele; iată-1. Epilepticul se hotărăşte să omoare pe doctorul, binefăcătorul său. într'o zi el se as-
222
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
223
<3unde după uşă şi când doctorul intră, el îi îm- -plantă un cuţit în piept. Doctorul cade, înainte -însă de a expira el are puterea de a zice, celor // ce-1 înconjurau:
— ,,Să nu se urmărească Germain (aşa era nu- vi. mele clientului), fiind epileptic, el este irespon- /: sabil". ,/
Vedeţi că tema nuvelei era concepută în alt spirit de cât cel obişnuit, ideea de responsabili-. ¦ tate sau iresponsabilitate era pusă; iar doctorul  , , arăta că convingerea unei credinţi medicale este mai tare chiar de cât sacrificiul vieţei, explicând /. la urmă că moartea sa este rezultatul unei cauze/ pe care o cunoştea de mult, iar nu rezultatul voinţei omorâtorului.
Tot din Philosophie positive am aflat numele unei poete, M-me Akerman, ale cărei poezii cu- • un caracter ce-i drept mai mult social, se deosi- ; besc de elucubraţiile comune poeţilor, putând ; servi la oare care punct ca model de literatură * nouă.
Dar scriitorul, care pe atunci m'a captivat mai i mult şi mi-a deschis orizonturi nouă în sensul j teoriei estetice ce susţineam, a fost desigur fai- , moşul romancier Jules Verne.
Un intermediu înainte de a continua cu ches- . tia estetică.
Am zis rândul trecut că lui Ştefan Vârgolici, pe lângă porecla de negustor de porci, noi îi zi- :: j ceam la Junimea şi om şi om.
Ştefan Vârgolici era profesor de limba şi lite- i ratura franceză ia Universitate. Erudit, muncitor, ; Vârgolici a dat Convorbirilor o mulţime de traduceri din diferiţi poeţi francezi, spanioli, etc,,;! ; precum din Musset, Frangois Coppee, Lamarti- | ne, Schiller, Lord B^yron, Lope de Vega, din v-j
poeţi greci precum Anacreon, etc. Traducţiile lui......
erau: corecte şi conştiincioase. 1
Lui Vârgolici însă îi venea din când în când poftă să scrie poezii originale, măcar că-i lipseau talentul şi vocaţia; de aceea compunerile sale erau cele de mai multe ori simplă proză rimată, lucru de care noi râdeam şi-1 glumeam. E drept că el nu era susceptibil cum sunt în general poeţii şi nu se supăra pe noi.
într'o seară vine la Junimea cu o poezie: Om şi om. Subiectul era de un prozaism şi de-o naivitate excepţională. Poetul punea în evidenţă faptul, că ori care ar fi deosebirea de rang şi de situaţie socială, oamenii sunt tot una... când dorm. Aşa, poezia începea cu descrierile unui rege sau împărat, arătând cum împăratul când nu doarme se deosibeşte de ceilalţi oameni, apoi adaogă următoarele:
Ins'a lui putere, fală şi mărire Ţine numai ziua, el deştept fiind, Dar vremea cât doarme nu-i deosebire Intre el ca rege şi un om de rând
Şi pe această temă urmau încă vre-o cinci-şea-se strofe.
Chiar caracuda şi cei nouă care nu înţelegeau niciodată nimic, s'au revoltat de banalitatea ei.
— Ce dracu, zise unul din ei, cum că Bodnărescu nu este prea înţeles,—lucru de care ne plângem—nu însamnă ca Vârgolici să ne dea lucruri pe care şi copiii de cinci ani să le poată înţelege.
Iar d. Caragiani adaugă:
— Frate, apoi eu ştiu o cimilitură, care spune aceiaş lucru ca şi Om şi om, deşi trivial dar nu banal.
— Care? care? întrebară mai multe glasuri. De câte ori d. Caragiani lua cuvântul, iubitorii
de glume şi de lucruri sărate deveneau atenţi.
— Iată cimilitura, zise d. Caragiani: ..Cinei, cinei, ce nevoe face pe împăratu să se scoboare de pe cal ca orice om"?
— Om şi om, răspunseră în cor cu toţii.
224
o. panu
De
Om si om
atunci lui Vârgolici îi rămase şi porecla de
Junimea aveau câte o pont* distram liberi ca co-
Dealtmintrelea toti ia Junimea aveau cât reclă, dacă nu şi două. Ne distram liberi
piii la şcoală.
Cred că trebue să rezum încă odată poreclele g
junimiştilor.
D. Maiorescu avea o poreclă, dar întocmai cum >• -™" la şcoală care pun porecle la profesori,//; îdrăznesc să le spue. în Junimea era cu~;:-
d„S dfSrfntr* nof5Tpe 6,„ dos tt donm ...
Centrala. xT . cn
D-lui Jacques Negruţi 1 se
ciunile
zicea Canrf mm-> am arătat de ce. con<impo|F
S L aceea îi .*oW
3eKS" Tasu si mie ni se zicea: cei trei ,
Keşkeke- I
i-J LA i. jljv^------
i? ornam.
D-lui Culianu: Papa Culianu. Lui Melik: Milmelik, Irmilik. Lui Miron Pompiliu, transilvănean: met. » D-lui Nicu Ganea: Drăgănescu. (Am arătat eoţ||
altă ocazie de ce).
D-lui Caragiani: Bine hrănitul Caragiani. Am arătat de ce. .fi' Căpitanului Bengescu (actualul general Benl| gescu-Dabija): Pompier. ^ D-lui Naum: Pudicul Naum.
Dlui Naum: Pudicul Naum. w .
TiTcreangă- Bărdâhănosul Creanga. .
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 225
D-lui Burlă i se zicea: raţă, de la o polemică ce avusese cu d. Hăşdău asupra originei sanscrite a acestei păsări foarte lacome.
De aceste mi-aduc aminte, măcar că erau şi alte multe.
Dar să reiau firul discuţiei.
Ziceam că autorul care mi-a luminat mai mult sistemul de estetică pozitivă, a fost Jules Verne. Nici atunci, cu atât mai puţin acuma, nu pot lua pe Jules Verne, care în definitiv nu-i de cât un vulgarizator al ştiinţei, drept un autor literar, nici scrierile lui nu le pot considera ca adevărată literatură. Aceasta nu împiedică însă ca Jules ,T ne să nu fie unul din cei întâi care a tras e-) literare dramatice din principii de ştiinţă lut seci.
i-şi poate închipui cineva ce impresie colo-au produs asupra spiritului meu în 1870, ro-irur urile care apăruseră până atunci şi care au m   s şi până acuma fondul geniului iui Jules Vr 3: Voyage au centre de la terre.—De la ierre /   une,—Cinq semaines en ballon.— Autour de ia »Miie etc, au făcut deliciile mele nopţi întregi. Citeam aceste lucruri cu un îndoit interes: întâiu cu interesul care se degajează din ele, independent de sistemul de credinţă, şi al doilea cu plăcerea omului care avea o teorie, a căreia realizare în parte, în foarte mică parte, mi-o dădea Jules Verne.
Eşit proaspăt din liceu, niciodată nu-mi trecuse prin cap că principii aride ca acela al căderei corpurilor, al gravitatei, al atracţiei şi toate celeilalte cu privire la electricitate, lumină, căldură, IIele., puteau să fie exploatate pentru a pune în miş-|jcare personajele unui roman, fie chiar cu o întingă cam copilărească.
' Dar romanul care confirma credinţa mea, şi a-
nume, că cunoştinţele pozitive moderne prezintă o platformă mult mai largă pentru artă şi literatură şi că imaginaţia omului modern întrece mult pe a omului antic, a fost: De la terre a la lune.
Cum am spus de mult, eu fusesem în liceu admiratorul şi al literaturei italiene clasice. Dante, Petrarca, Ariosto şi Tasso, îmi erau familiari. Cetind De la terre a la lune a lui Jules Verne mi-am adus aminte că un poet, cu câteva sute de ani înaintea lui, Ariosto, a tratat acelaş subiect ca şi Jules Verne. In epopeea sa: Orlando furioso, Ariosto are un cântec Suirea lui Astolfo în lună. Şi atunci m'am gândit să recitesc din nou această ascensiune.
Am recitit din nou pe Ariosto şi am rămas izbit de superioritatea lui Jules Verne faţă cu a-cel faimos poet. Notaţi că Jules Verne nu e poet, el este, o mai repet, un răspânditor al cunoştin; ţelor pozitive, pe când Ariosto este unul din cei mai mari poeţi ai Italiei, cu o imaginaţie desigur mult mai fecundă şi mai strălucită de cât la mulţi poeţi chiar moderni.
Şi cu toate aceste, când comparezi modul cum ambii prezintă suirea în lună, eşti isbit de superioritatea unuia faţă cu cellalt, superioritate da" torită numai cunoştinţelor celor două epoce.
Aşa, mi-aduc aminte cum făceam deosebit pe atunci între aceşti doi autori şi cum se întaria în mine ideea, cum că cunoştinţele moderne, vaste, şi variate, sunt un material mult mai propriu' pentru dezvoltarea imaginaţiei.
Să dau câteva exemple apropo de Ariosto ?-Jules Verne, exemple pe care le-am prezentat f Junimea, cu ocazia altor discuţii tot pe acea tejfl?',;
Astolfo din Orlando furioso se suie la lună 11 un car cu patru cai roşii ca focul... Este concepţia veche a lui Apollon care străbate cerul c cursierii săi de foc. După credinţele de la putui veacului al XVI-a — cel puţin Ariosto.h iace ecoul lor, sau poate chiar este invenţia 11
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
227
i|nu am timp să controlez) — în spaţiul interplanetar domneşte un foc etern. Cum face Ariosto ca Astolfo cu caii săi să treacă prin focul etern? Natural că recurge la miracol, acest expedient antic şi modern încă în credinţele religioase şi popu-lare, prin care se înlătură toate imposibiltăţile şi
i:hm-me' aplanează toate greutăţile pentru eroi. Astolfo •avea cu dânsul un bătrân evanghelist care permite ca carul să treacă fără să fie atins de flăcări.
Acest lucru Ariosto îl spune în două versuri u numai, el aşa de prolix. Pentru ce? Pentru că s#ieştiind nimic asupra acelor regiuni şi neavând Jftăcar ipoteze, cum avem astăzi asupra spaţiilor ^interplanetare, nu putea nici să zică, nici să inventeze alt ceva de cât focul etern, admis pen-iru infern.
m: Cetiţi toată partea din Jules Verne în care este «descris voiajul înainte de a sosi la lună, şi veţi ¦predea câte detalii, câte observaţii, câtă imaginabile ştiinţifică. îmi aduc aminte — căci n'am cetit <Ie mult pe Jules Verne — cum el exploatează le-wzgile fizice aplicate într'un mediu îndepărtat de >k Pământ; cum de exemplu paharele când stau la masă rămân suspendate în aer ne mai având greutate ; cum aruncând pe fereastră un câne ş;înort, acesta începe a se învârti împrejurul bombei ea un satelit, etc. . :   Ariosto nu ştie nimic din interiorul lunei, decât că şi ea are fluvii, lacuri, câmpuri, munţi, văi "•Şi s'ar părea că crede că este4ocuită. Atât. ' i Ce sărăcie, faţă cu cunoştinţele precise, pe care Jules Verne le intercalează asupra lunei, cu o-Sazia voiajului inventat de dânsul! : Dar mă opresc, măcar că ar fi chiar acum un ^interesant studiu de desvoltat în această privinţă. $i trebue să adaug un lucru: Cu toate că de la 1870 încoace s'a scris, pe ici pe colea, oare care iărţi pe această temă, cu toate că prin uvragele Unor savanţi celebri, precum Herbert Spencer s'a ^ătat superioritatea şi din acest punct de ve-
.228
G. PANU
dere a cunoştinţelor noastre pozitive, totuşi măr-tursisesc că nu cunosc un uvraj complect în această privinţă şi n'am cetit nimic, care să mă satisfacă cu totul.
Şi lucrul se explică pentru ce uvrajul pe care-i. doresc nu a apărut încă: omul care ar trebui să-î scrie ar trebui să aibă cunoştinţi vaste în toate ramurile ştiinţei şi în aceiaş timp să cunoască perfect atât literatura cea veche, cât şi cea nouă. Acest lucru se întâmplă foarte rar, savanţii ne-fiind literatori în genere şi literatorii nefiind oa-. meni de ştiinţă.
Iată cum ajunsesem ca să-mi stabilesc teoria estetică, care de multe ori, atât înaintea plecă-rei mele la Paris cât mai cu seamă după întoarcerea mea de la Paris, a dat loc la interesante discuţii ia Junimea.
Trebue să adaug că mai târziu Junimea asculta, cu o ureche distrasă ideile sau teoriile nouă, pe care noi cei tineri căutam ca să le introducem. \ Epoca de plămădeală de idei şi de teorii fusese la Junimea între 1865 şi 1875. In acest timp teoriile d-lui Maiorescu se cristalizaseră mai în toate capetele, aşa că acele teorii erau lucruri admise definitiv şi eu cred că nu noi cei tineri şi fără autoritate am fi putut să le zdruncinăm, dar chiar'.' un om de valoare şi cu mare autoritate ar fi căzut în această întreprindere.
Societăţile literare au tinereţa şi bătrâneţa lor, ca orice fiinţă vie. Junimea a dat tot ce putea da ea, mai cu seamă până pe la 1875. De fapt ia acea dată rolul ei este deja sfârşit, măcar că mai are şi după aceea vre-o câţiva ani de vitalitate, însă mai mult aparentă. : ,
Cine regretează desfiinţarea Junimei de la Iaşi exprimă o idee mai mult sentimentală, de cât un lucru posibil; Junimea nu mai putea să meargă. La sfârşitul acestor memorii voiu arăta lucru ; pe larg. Mai ales după ce se strămută d. Maiorescu la Bucureşti, s'au făcut încercări ca ea să con- ' tinue a exista ; zadarnice încercări.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 22 9
Tot aşa de puţin reuşite au fost şi silinţele d-lui Maiorescu ca să întemeeze o Junime la Bucureşti: alte împrejurări, alte persoane, alte idei.
XXI
Chestii de metafizică
Multe şi frumoase discuţii au mai avut loc la Junimea. Când era de faţă d. Maiorescu şi venea din întâmplare şi d. Carp, discuţia era mai totdeauna pe tema socialo-filosofică, la care noi cei tineri nu participam de cât incidental—fiindcă fată de profesori elevii trebue mai mult să asculte de cât să vorbească.
D. Carp şi atunci, ca şi acum, era, ca să mă exprim printr'un cuvânt franţuzesc, tranchant. Intra cu monoclul în ochi, făcea o roată cu privi-rea-i despreţuitoare, în tot cazul indiferentă pentru cei noui veniţi, pentru caracudă, şi apoi cu ocazia cetirei vre-unei lucrări, arunca vre-un aforism sau formula vre-o teorie, pe tema căreia se năştea discuţia cu d-nii Maiorescu, Pogor şi Iacob Negruţi.
Noi formam galeria.
Unul care era mai totdeauna de altă părere, era ci. Iacob Negruţi. D. Negruţi îl combătea sistematic pe d. Carp în teoriile sale, şi mi-aduc aminte că de multe ori l'am auzit zicându-i d-lui Carp: — Sistemul tău e foarte simplu şi comod : vii din şase în şase luni la Junimea, scoţi sabia din teacă, formulezi sau mai bine inventezi o teorie, tranşezi toate chestiile cu vârful săbiei, condamni şi reprobi tot ce nu-ţi convine şi apoi pleci. Apoi nu se discută aşa !...
— Taci gogomăniile, tu nu ştii să discuţi, îi replica d. Carp.
Iar d. Negruţi ridica din umeri, se uita la noi, îl arăta pe d. Carp şi tăcea, dând a înţelege că i de prisos ca să mai vorbească.
230
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
231
Din contra, felul de discuţie a d-lui Maiorescu: era cu totul altul. D-sa îşi expunea părerea, pe urmă asculta pe contrazicător cu mare atenţie şi cu multă bunăvoinţă, chiar dacă acela era unul din cei noui sau vre-o caracudă. După ce contrazicătorul sfârşia, d. Maiorescu, cu un aer foarte liniştit, lua cuvântul şi răspundea la toate punctele arătate, şi astfel discuţia urma cu regulă şi cu şir. N'am văzut niciodaă pe d. Maiorescu impacien-tându-se, sau făcând o exclamaţie, sau luând un aer despreţuitor faţă de orice şi ori cine. Pe când/ cu d. Carp nu îndrăzneai să discuţi, iar d-nii Pogor şi Iacob Negruţi scoteau toate interjecţiile şi exclamările limbei, artându-şi către alţi membrifi părerile lor în cursul discuţiei d-lui Maiorescu.
Când însă lipseau fruntaşii şi mai cu seamă d. J Maiorescu, când se întâmpla ca cei bătrâni să fie? duşi la Bucureşti la Cameră şi rămâneam noi nu-1 mai, atunci fiecare îşi dădea curs vervei şi ideilor sale, atunci, pot zice, aveau loc discuţiile cele mai interesante, fiindcă se făceau pe teme noui.,; Iar cei care luau parte la asemenea discuţii erau: Alexandru Xenopol, Lambrior, Eminescu, Vârgolici, Grigore Buicliu şi eu.
Afară de noi, mai erau încă membri care ar fi': putut foarte bine să ia parte la discuţie, precum d-nii Naum, Nicu Gane ; dar aceştia împreună cu mulţi alţi preferau  să asculte  şi numai din când în când să plaseze câte un cuvânt.
In asemenea ocazie am discutat noi chestia pesimismului în poezie şi a temei desperate ce a~ desea era exploatată de Bodnărescu—şi până la un oarecare punct de Eminescu— cu privire la neştiinţa omului de cum s'a născut lum^a şi cam are să se sfârşească. Şi cu aceasta revin la discuţia care a stârnit poezia lui Bodnărescu, Pe marer din care am reprodus mai sus câteva strofe.
Pe mine, adept al filozofiei pozitive, această temă mă exaspera, şi de câte ori o vedeam pusă în versuri desperate şi lugubre, zbucniam şi protestam.
La aceste discuţii lua parte şi Bodnărescu, nu apropo de poeziile lui, ci apropo de credinţele filosofice în sine.
— Bine, omule, îmi zicea Eminescu sau Bodnărescu, pe tine nu te interesează marea problemă cum a eşit lumea din haos, ce a fost înaintea ei şi ce va deveni ? Această idee nu te preocupă, nu te munceşte?
— Nu mă munceşte de loc, şi dacă mă preocupă, este în margini cu totul restrânse. Voi aveţi aerul, în poeziile voastre, a arăta pe om muncit de dimineaţa până a doua zi de ideea cum s'a născut lumea şi cum va sfârşi ea; aveţi aerul că nici nu mâncaţi, nici nu beţi, că sunteţi adevăraţi nefericiţi pe pământ, fiindcă nu ştiţi cum s'a creat lumea şi mai cu seamă cum are să se sfârşească; faceţi din aceasta preocuparea unică a omului, absorbindu-i gândirea întreagă şi a-runcând-1 în disperare, din cauza neputinţei de a dezlega problema. Faceţi din om un fel de Faust din actul l-iu, când se plânge că a ajuns la bătrâneţe fără să dea vre-o deslegare chestiilor filosofice. Ei bine, eu, o mai repet, sunt foarte mulţumit, mă ocup cu o mulţime alte chestiuni şi numai din când în când mă gândesc în treacăt la a-ceastă problemă.
—Apoi atunci, îmi răspundea Eminescu, înseamnă că nu ai capul tăiat pentru asemenea probleme.
— Ba nu, aceasta înseamnă că am o disciplină a minţei mele, pe când voi lăsaţi să vagabondeze ale voastre fără frâu şi fără nici o rezervă ; şi în aceasta consistă superioritatea filozofiei pozitive, adăugeam eu, faţă de metafisică. Marele progres ce a adus ştiinţa cu legile ei positive a fost între altele că a dat minţei o normă sigură pentru a judeca lucrurile şi fenomenele. Acele pe care a reu-
Q. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
233
şit să le explice au intrat în domeniul cunoştinţelor ; cât despre rest, între care figurează şi chestiunile pe care le discutăm acum, ipotezele, con-stitueşc toată ştiinţa, ipoteze bazate pe principii deja cunoscute, dar ipoteze. în asemenea chestii nu-i nimic nici de turmentat, nici de nenorocit în om ; disciplina minţei mă face să mă mulţumesc cu cele cunoscute, şi să întrevăd pe cele necunoscute sau să mă mărginesc a spune pur şi simplu că pentru asemenea chestiuni, ştiinţa nu are încă răspuns. Aşa de exemplu, relativ la sfârşitul lumei noastre se ştie că soarele se răceşte încetul cu încetul, când pământul nu va mai avea căldură şi lumină...
— Apoi aceste le ştim şi noi.
— Apoi dacă le ştiţi, de ce nu vă mulţumiţi cu dânsele şi pentru ce căutaţi, cum zice francezul, ,,midi â quatorze heures" ! Să vă spun eu, toată munca şi nenorocirea pe care pretindeţi în poeziile voastre că o simţiţi faţă cu necunoscutul, este inventată, este ceva artificial, este o temă convenţională pe care o găsiţi proprie a o exploata. Nu simţiţi, ci vă faceţi că simţiţi, este o neonestitate> literară.... ;
Şi pe această temă discuţiile se prelungeau până la miezul nopţei, fiecare eşind cu părerea pe care o avusese intrând.
In asemenea discuţii, Lambrior era cu mine.
Cealaltă tabără se compunea mai din tot restul Junimei.
XXII
Poveşti şi poezii populare
Junimea aşa cum se formase la 1866 nu iubea poeziile populare şi gusta pe jumătate poveştile noastre. Curentul literaturei populare mai pronunţat, l'au adus cei intraţi pe urmă, precum
Xenopol, Lambrior, Slavici, Miron Pompiliu, Creangă, etc.
De câte ori şi mai târziu n'am auzit pe d. Pogor şi chiar pe d. Carp vorbind cu dispreţ de poeziile noastre poulare ! Noi le susţineam chiar cu oarecare exageraţie, iar d. Pogor ne răspundea :
— Ce-mi vorbiţi de poezii populare, poezie descriptivă lipsită de orice sentimente !
Iar d. Carp adăuga :
— Poezii populare!... Ele se reduc la: frunză verde şi vântul bate.
Vă puteţi închipui protestările noastre. De câte ori se întâmpla o asemenea* discuţie, când intram acasă, căutam, recitind colecţia lui Alexandri, bucăţi în care un adânc sentiment era fondul însuşi al poeziei, sau altele unde un spirit de observaţie străbătător sărea la fiecare vers. Luam colecţia cu noi şi la data viitoare a Junimei citeam poeziile acelea şi iar discutam.
De multe ori prindeam pe d.* Pogor că discuta a priori, fără să fi cetit poeziile ; atunci d. Ne-gruţi care nu scăpa ocazia ca să se înţepe cu d. Pogor, adăuga :
— Are scuză Pogor că n'a cetit poeziile, ele n'au fost tipărite la „Biblioteca contimporană".
Iar d. Carp replica sentenţios :
— Degeaba umblaţi cu patriotism, că literatură populară nu există de cât Iliada lui Homer.
De aici discuţii şi glume.
Pe mine aceste discuţii mă puseseră la ambiţie şi mai ales fiindcă aveam de gând să ţin o prelegere asupra acestui subiect, am arătat acest lucru. Am căutat prin toate cataloagele şi mi-am procurat tot ce am găsit tradus în franţuzeşte şi italieneşte din poeziile diferitelor popoare. Mi-am procurat în traducţie şi poeziile populare sârbeşti şi cetindu-le am constatat o mare asemănare cu ale noastre; de multe ori era evident că acelaş subiect a fost comun ambelor popoare, numai modul de tratare al subiectului diferă ; şi pe cât mi-a rămas de atunci impresia, poeţii noştri populari
234
G. PANU
A MINTIEI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
23&
sunt superiori ca imaginaţie şi mai cu seamă ca. delicateţă de sentiment.
Cu toate acestea, oficialmente poezia populară avea un loc însemnat în Convorbirile literare, iar , d. Maiorescu o admitea ca un gen literar respectabil. Cauza era fiindcă Vasile Alexandri intrând aproape de la început în acest cerc literar şi bu- : curându-se de acel prestigiu meritat, de care am I vorbit altă dată, Junimea nu putea să facă altceva de cât să vorbească cu respect şi cu oarecare J atenuată admiraţie de nişte poezii pe care Alexandri le adunase şi le prelucrase de multe ori, , şi din care se inspirase vădit în Doinele şi în Lăcrămioarele sale.
Şi se explica foarte bine preven{iunea Junimei contra literaturei noastre în genere şi prin. ; urmare şi contra literaturei populare. Tineri veniţi ; din străinătate, cu educaţie germană şi franceză,, sub influenţa marei civilizaţii a acestor două popoare, ei cad pe la 1871 în ţară în mijlocul unei" literaturi factice, care merita severitatea critice-/ lor d-lui Maiorescu. Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi Alexandri erau singurii care rămâ-neau în picioare. Necunoscători ai istoriei naţio-; nale, ai literaturei populare, acei tineri, care înfiinţează Junimea, cred că cea mai bună treabă ce pot face în ţară, este să traducă clin alte limbi, cea naţională neavând modele.
In aceste împrejurări în Junimea s'a creat un fel de aforisme: Nu avem literatură, n'avem istorie, nu avem artă. Şi când noi, a doua formaţie*, venirăm la Junimea cu alt spirit, mai bine înarmaţi din punct de vedere naţional, evident ca> trebuia să se întâmple ciocniri în credinţe şi îrr doctrine.
\ Culegători de poezii populare erau mulţi la/w-* uimea: erau Miron Pompiliu şi Slavici pentru. Transilvania, Petrino pentru Bucovina; nu mai vorbesc de poeziile populare din România, pen< tru care erau foarte mulţi colectori. U-Eminescu era admiratorul poeziei popularei
nu doar că o găsea atât de frumoasă, cât mai cu seamă fiindcă era produsul poporului român, pe care îl iubea în toate manifestaţiunile lui, nefă-cându-şi nici o rezervă. Era un fel de sensibilitate bolnăvicioasă la dânsul când era vorba de român. L'am văzut mai ales la un pahar de vin, cu ochii în lacrămi, vorbind de un eres băbesc din popor. Tot ce face, tot ce zice ţăranul, pentru dânsul era perfect. De câte ori nu discutam cu dânsul, ară-tându-i ridicolul susţinerilor sale, când admira toate absurdităţile populare, numai fiindcă vin de la popor.
Cu poveştile era altă chestie. Poveştile erau gustate la Junimea nu ca un gen superior literar, cum nici nu sunt în realitate, ci ca o formă plăcută a unor minţi naive şi poate chiar ca o amintire a fiecărui din noi din timpul copilăriei.
Povestitori erau: Slavici, Miron Pompiliu, afară de alţii de care nu-mi aduc aminte, şi mai cu seamă Creangă.
Creangă avea la Junimea poveşti scrise şi poveşti spuse. Acele ce nu le putea seri şi publica din cauză că erau corozive (prin cuvântul coroziv la Junimea se înţelegea măscărăcios) el le istorisea. Şi atunci Junimea se schimbă în şezătoare—¦ bine înţeles în şezători unde nu erau femei şi fete. In genere se alegeau serile în care d. Maiorescu lipsea ; d-sa nu gusta acest fel de petrecere pe teme corozive. D. Naum, pudic cum era, asculta—şi chiar cu multă plăcere. Se retrăgea într'un colţ, se înroşia din când în când, dar nu pleca; avea o scuză în contra pudicităţei sale, d-sa fiind literat nu putea să protesteze plecând la povestirea de literatură populară.
Când intra Creangă la Junimea şi dacă nu era nimic altceva de făcut, atunci d. Pogor, care gusta cei mai mult dintre noi poveştile sărate ale lui Creangă, îi zicea:
— Creangă, ia spune-ne o poveste!
— Pe uliţa mare sau pe uliţa mică ?
— Pe uliţa mare, strigau mai mulţi.
casei să" celelalte
236 <>¦ PA.NU
O explicaţie a acestor cuvinte. Păpuşerii, (cei cari umblau cu hârzobul cu păpuşi în timpul carnavalului) aveau două feluri de piese pe care le jucau; unele corozive şi altele pentru copii. Când chemai un păpuşar acasă, el se uita întâi la persoanele prezente şi dacă nu-şi explica bine situaţia, întreba:
— Guconaşule, pe uliţa mare sau pe uliţa
mica?
— Pe idila mică se grăbea stăpânul       * ° spună. Junimea prefera uliţa mare, căci poveşti se publicau în Convorbiri.
Şi atunci Creangă începea să spună povestea lui Ion cel prost sau chiar povestea lui Moş Ni-chifor, însă cu versiuni şi detaile alte de cât în cea publicată.
Dar să ajung la o discuţie foarte interesantă cu;, privire la poesiile populare, provocată de d. Xe-i' nopol printr'un articolaş al său: „Ceva despre literatura populară". -Pe d. Xenopol îl cunoaşte toată lumea ; el pro-,-mitea de pe atunci ceea ce a devenit. Era şi pe atunci cel mai fecund scriitor al Convorbirilor literare. \-f Se ocupa de toate şi scria despre toate. Nici; nu te aşteptai cu ce venea la Junimea. Era inepui-^ sabil, ceea ce făcea bucuria d-lui lacob Negruţi, directorul Convorbirilor literare.
— Ascultă Xenopol, îi zicea d. lacob Negruţi, n'am manuscript destul pentru numărul viitor al Convorbirilor.
— N'ai grijă, că îţi voi aduce, chiar mâine trec , pe la redacţie ca să-ţi las ceva.
— Despre ce? întrebam noi.
— Nu ştiu încă bine, dar desigur că aduci mâine. 1
Şi se ţinea de cuvânt. Se ducea acasă, se puneai
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
237
1
pe scris, scria, scria şi a doua zi d. lacob Negruţi avea manuscriptul necesar.
Despre ce n'a scris d. Xenopol în Convorbiri! Cum am spus, despre toate: Studii asupra slărei noastre actuale. Studii asupra vechilor noastre a-şezâminte. Studii economice. Despre artă şi literatură. Nenumărate Recensiuni despre tot felul de cărţi. Despre epigramă, filosof ie, etc, etc.
Avea obiceiul pe care l'a păstrat şi până astăzi, ca să pună pe hârtie tot ce observa, tot ce vedea, tot ce-i venea în cap. Cu o idee fabrica un articol, pe care îl trimetea iute la Convorbiri. Orice propunere care i s'ar fi făcut, de întreprins vre-un studiu sau de format vre-o societate ştiinţifică, o primea cu entusiazm. Odată era foarte entu-siasmat de ideea d-lui Buriă de a înfiinţa o societate pentru studiarea limbei sanscrite. Ceva aşa nu cunoştea de cât d. Burlă.
Se înţelege că de pe atunci d. Xenopol era un scriitor neegal; avea lucruri admirabile, dar şi lucruri mediocre. Ceea ce-1 caracteriza în diferitele sale scrieri, însă, este că în ele găseşti totdeauna o idee; o idee greşită, bună sau falşă, dar o idee. Niciodată nu scria numai ca să scrie.
De multe ori la Junimea trecea în biroul din fund şi se punea să scrie ceva. Noi râdeam şi ziceam:
— Iată Xenopol care produce o nouă capodoperă.
El zâmbea şi scria înainte.
D. Xenopol era foarte indulgent în aprecierile şi criticele sale; rar la Junimea găsea o poezie cu desăvârşire proastă sau o lucrare rea; totdeauna găsea o parte pe care o aproba, în tot cazul niciodată nu era absolut şi intransigent în judecarea operelor. D. Xenopol se entusiazrna foarte uşor şi pentru puţin. Aceste două însuşiri i-au rămas— precum dealtmintreiea toate celelalte—şi până astăzi. Şi azi este indulgent în critică, şi azi se en~ tusiazmează pentru puţin.
238
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
239
într'o seară, prin 1872 sau prin 1873, vine d. Xenopol la Junimea. Seară foarte săraca, mai nimenea nu avea nimic, buzunările d-lui Iacob Negruţi era goale. După ce d. Iacob Negruţi îşi descarcă obicinuitul car cu minciunele, d. Pogor întrebă :
— Cine are ceva, să scoată ? Nimeni nu răspunse.
D. Xenopol vorbea cu d. Burlă într'un colţ.
— Va să zică n'avem nimic de cetit? repetă d. NTegruţi.
Aceste vorbe îi deşteptară pe d. Xenopol din conversaţia ce avea, şi atunci răspunse:
_Ba am eu ceva, am o critică.
_ Apoi de ce nu spuneai? Scoate-o, scoate-o,
repetă d. Pogor. A .
Şi d. Xenopol scoase din buzunar vre-o trei file de manuscript. La vederea acestor trei file, noi începurăm a ne strâmba, zicând:
— Numai atâta?
Căci d. Xenopol ne obicinuise cu studii lungi, lungi. E drept a spune în parentez, că şi studiile , mele istorice precum şi critica istoriei Românilor a d-lui Hăşdău, erau interminabile; puteam ţine recordul lungimei cu d. Xenopol.
D. Xenopol începu a ceti.
Un mic parentez. Deşi atunci d. Xenopol scria, ; ceva mai bine, dar aproape tot aşa de indiscifra-bil ca şi astăzi. Aşa că nimeni nu-i putea ceti manuscriptele, trebuia să le citească el.
Autorul începe: Ceva despre literatura populară.
— Iar literatura populară? exclamă d. Pogor, cu dispreţ.
— Porco, porco, zise d. Negruţi.
Am explicat altă dată că porco—o denaturare a latinescului porro—însemna la Junimea ca să fie tăcere, pentru ca cetitorul să poată continua.
D. Xenopol punea în articolaşul său o interesantă chestie: Cum se naşte cântecul, povestea, r
doina, în popor, adică de cine şi cum se face a-ceastă literatură?
La această întrebare răspundea printr'o generalitate: cum că autorul este însuşi poporul întreg. Pe urmă mai adăoga ceva mai precis: că autorii acelor cântece, poveşti şi doine, nu există, că un fapt trece din gură în gură, fiecare îi adaugă ceva, fiecare îl îmbogăţeşte, aşa că la urmă dacă te întrebi cme a făcut poezia sau doina poţi să răspunzi: nimeni.
Tot aşa explica d. Xenopol producerea muzi-cei populare.
Apoi sfârşea, arătând deosebirea între literatura scrisă şi cea populară, iar deosebirea cea mai fundamentală o găsea în faptul că: pe când în literatura scrisă opera este a unui singur autor, în cea populară ea nu este a unui singur, ci a mii şi rnii de autori.
Eu mă ocupasem de această chestie şi mult îmi frământasem mintea ca să înţeleg cum se face o poezie populară şi de cine. Mi-aduc aminte că am căutat prin autorii români, cari culeseră şi se ocupaseră de poeziile populare, să văd tratată această chestie. Mi se spusese că în Revista română & lui Odobescu, acesta tratase chestia felului cum se naşte o poezie populară şi comandasem întreaga colecţie. Dar n'am găsit nici acolo nimic precis, generalităţi şi numai generalităţi. Toţi făceau mai mult lirism şi sentimentalism pe această temă, şi tot prin generalităţi o dezlegau cum făcea şi d. Xenopol. Cine a făcut poesia populară? La această întrebare se răspundea: poporul. De unde s'a născut ea? Din sufletul poporului român, se adăoga. Dar aceasta ori nimic este tot una, îmi ziceam eu atunci, căci evident că poporul, în termeni generali, a creat poesiile populare, şi ele au eşit din nevoile şi sentimentele lui; dar cum ? Iată chestia.
O notiţă însă din poesiile poulare culese de Alexandri mi-a confirmat părerea pe care mi-o făcusem prin simplu rezonament. Eu îmi ziceam:
240
G. PANU
nu se poate ea poesiile populare să n'aibă şi ele un autor, o persoană în carne şi oase, căci altmintrelea nu s'ar putea explica unitatea subiectului şi desvoltarea lui logică.
In adevăr, în colecţia lui Alexandri mă izbise o poesie sentimentală foarte frumoasă de vre-o 6—7 strofe. In josul acelei poesii, Alexandri punea, cam următoarea notiţă: (n'am colecţia sub mână ea să cercetez) ,,această poesie a fost compusă de o fată anume Smaranda, cu ocazia trecerei peste Prut a unui flăcău pe care îl iubea". Mai ştiam un lucru, că foarte multe din poesiile cari se cântau la mesele boereşti, unde era vorba de fapte de boer şi de Domn, erau compuse de lăutari, care jucau rolul de un fel de trubaduri—tot ei compunând poesiile pe cari tot ei le ziceau. Din aceste şi alte rezoane ajunsesem la concluzia că poesiile populare au şi ele fiecare un autor şi că singura deosebire între ele şi poesiile scrise este: că la cele populare numele autorului se uită cu încetul, poesia capătă cu timpul oarecare modificări de formă nu de fond, şi că cel mult alte versiuni în-locuesc compunerea originală.
Asupra acestei chestii avusesem lungi discuţii nu la Junimea, ci într'o cafenea, unde ne adunam noi câţiva, anume Lambrior, Conta, Verusi, etc. Şi în acest cerc diverginţa era mare între noi : Lambrior susţinea teoria d-lui Xenopol, Verussi şi cu mine o teorie contrară.
Articolul d-lui Xenopol: Ceva despre literatura populară ne prezenta deci ocazia ca această discuţie să fie adusă la Junimea, iar eu cum se vede eram destul de înarmat ca să dau atacul.
După ce d. Xenopol sfârşeşte a ceti, d. Pogor întreabă:
— Cine vorbeşte despre lătrătură populară?
D. Pogor în genere la literatură zicea lătrătură, dar cuvântul îl păstra mai ales pentru cea populară.
— Mă rog, aşi întreba, am zis eu, ce înţelege Xenopol cum că în literatura populară nu este ua
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
241
autor, ci mai mulţi? Cum? Adică o poesie populară se naşte în mod general, nu trebue să fie la început un individ care să o compună ? Poţi concepe în mod material şi mecanic ideea unei poesii eşite din sufletul poporului fără un autor, care dacă nu-i ştim numele, nu-i mai puţin adevărat că a trebuit să fie la început în oase şi în carne, compunând cu creerul şi spunând cu gura sa poesia?
întrebarea aşa de naturală produse un fel de mişcare şi zăpăceală, căci mai toţi, deprinşi cu explicaţii vagi şi generale, erau surprinşi printr'o întrebare precisă şi de pură factură poetică.
— Desigur, răspunse Vârgolici, că poesia începe prin a fi spusă de cineva; dar unul concepe începutul, iar ceilalţi, o continuă şi o complectează, aşa că la urmă ea nu mai este opera celui întâiu, fiindcă foarte puţin făcuse pentru întregul ei, autorul ei primitiv.
Această explicaţie păru a mulţumi pe mulţi, pe mine însă de loc, de aceea am adăogat:
— Ba să mă ertaţi, eu nu înţeleg de loc lucrul aşa; d-voastră aveţi aerul a spune că autorul primitiv a compus o strofă sau zece versuri şi s'a oprit; că altul a luat acele zece strofe şi a mai a-daus încă zece dela sine; că un al treilea a compus şi el de la dânsul încă zece versuri, şi aşa mai departe, până s'a complectat poema sau balada. Xenopol are aerul să creadă că şi în muzică tot aşa s'a întâmplat: unul compunând jumătate de melodie, iar altul restul. Este imposibil a se admite aceasta; totul contribue a admite din contra că şi poporul a avut şi are adevăraţi poeţi, adevăraţi muzicanţi, cu dispoziţii proprii pentru aceasta; că ei sunt consideraţi în popor întocmai ca şi în clasa noastră, de poeţi, ceilalţi mulţumindu-se a le cânta producerile lor. Faptul că ele mai târziu a-jung la noi mai alterate, mai modificate de cât cum au fost create, se datoreşte mijlocului nesigur prin care poesia populară se transmite de la o generaţie la alta, adică memoriei şi amintirei,
16
242
G. PAKU
care nu poate să păstreze exact opera, cum tiparul o face. Cu aceste explicaţii primesc şi eu teoria lui Xenopol, cum că poesiile populare sunt anonime şi eşite din sufletul poporului român. J
Discuţia a mai continuat mult pe această temă şi fiindcă deosebirea între noi era mai mult fructul generalităţei termenilor în care Xenopol se exprima, am sfârşit prin a cădea de acord, afară de câţiva recalcitranţi, bunăoară ca Ştefan Vârgolici şi Lambrior, cari nu-şi puteau închipui cum Mioriţa sau Păunaşul codrilor să fie operele unui singur ţăran. | Iar noi îi râdeam, făcându-le următoarea o-
biecţie:
— Voi credeţi că Mioriţa nu a putut să iasă din ereerul unui singur ţăran, şi tot voi credeţi că a eşit din ereerul a mai multora, apoi ce-i un ţăran şi oe-s mai mulţi ţărani? Nu-i aceeaşi pătură socială, aceeaşi cultură, aceeaşi mentalitatea
Iar d. Pogor încheia discuţia zicând în mod emfatic şi sentenţios: (Acest ton îl lua în chestii de zile mari): r
— Ce tot umblaţi ridicând la ceruri o poesie descriptivă de o naivitate primitivă! Ce grozăvie coprinde:
Mioriţă lae Lae bucălae;
asta-i poezie? ce mare treabă a inventat cel care a zis întâiu;
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
243
Păunaşul codrilor Voinicul voinicilor,
şi pentru a afla paternitatea unor asemenea! versuri copilăreşti, vă sfădiţi, faceţi teorii şi con? tra-teorii ?
Noi cu toţii de astădată protestam, iar ci. lacob Negruţi repeta cunoscuta şarjă ia adresa d-lui Pogor:
— Mă mir ce vă miraţi de părerea lui Pogor! Cea din urmă carte pe care a cetit-o din Biblio-
teca contimporană nu vorbeşte despre poezia populară la Români!
Apoi ridicam şedinţa, mergeam pe stradă gru-puri-grupuri, de astă dată glumind, fără să mai discutăm, şi intram târziu, târziu acasă.
XXIII
Politica Ia „Dunimea"
Am spus altă dată că la Junimea nu se făcea politică; notaţi că zic că nu se făcea, dar nu că Junimea nu făcea politică.
Cei cinci tineri, cari au fundat societatea Junimea în 1864 (măcar că originele Junimei se pretinde că se pierd în noaptea timpurilor), d-nii Rosetti, Maiorescu, Carp, Pogor şi Negruţi, nu făceau a-tunci politică determinată, nici nu se gândiră la • aşa ceva înfiinţând Junimea. In adevăr, d. Ro~ setti era cumnatul lui Cuza-Vodă, care era încă pe tron atunci. Ce politică putea să facă? D. Maiorescu era profesor şi nu se gândea de cât să se distingă şi să atragă atenţia asupra sa prin frumoasele sale prelegeri populare. D. Pogor în viaţa sa n'a făcut politică serioasă, cu atât mai puţin în 1864. D. Negruţi abia sosise din străinătate. Numai d. Carp probabil avea veleităţi şi dispoziţii de politică, nu ştiu însă care îi erau ideile pe atunci.
Pe patru din aceşti cinci tineri îi lega ceva mai de aproape. D-nii Carp, Maiorescu, Theodor Rosetti şi Negruţi îşi făcuseră studiile în Germania, prin urmare aveau o comunitate de educaţie intelectuală şi de idei; numai d. Pogor studiase în Franţa.
Cum s'a transformat încetul cu încetul Junimea literară, în Junime politică? Adevărul e că Junimea pe lângă caracterul literar, care a rămas fondul ei principal, a mai căpătat cu timpul şi o
244
a. panu
tinctură politică, împrumutând culoarea principalilor ei membrii.
Aşa de la 1866, cu ocazia discuţiei asupra prinţului străin sau român în locul rămas vacant prin detronarea lui Cuza, d-nii Maiorescu, Carp, Negruţi, luară o poziţie definitivă.
De atunci şi până la 1870, aceştia împreună cu d-nii T. Rosetti şi Pogor duseră lupta în Iaşi contra liberalilor reprezentaţi prin Fracţiunea liberă şi independentă, iar ca idei simpatizau cu conservatorii în contra roşilor, adică liberalilor, reprezentaţi prin Brătianu şi Rosetti.
Mi-aduc aminte că d. Iacob Negruţi ne spunea adesea, cum în seara întrunirei de la sala Slă-tineanu, când cu cunoscutul scandal şi manifestaţie contra consulului Prusiei, scandal care afectase atât de mult pe Rege, pe atunci Domnitor, s'a dus la palat noaptea târziu împreună cu alţii pentru a arăta Domnitorului sentimentele lor.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
245
Cu venirea guvernului d-lui Lascar Catargiu, toţi aceştia începură a face o politică conserva-, toare militantă, cu o mică nuanţă junimistă, nuanţă care se vede că există şi astăzi.
împrejurul acestor trei tineri, cititorii ştiu deja că s'au grupat o mulţime de profesori, avocaţi, ingineri, care deveniră colaboratorii Convorbirii, lor. Marea majoritate din aceştia, când intrară la; Junimea, nu făceau politică, nici nu aveau idei concepute politice; era natural ca încetul cu în* cetul ei să împrumute ideile politice ale d-lor .Maiorescu, Carp, Th. Rosetti, Negruţi. Era întâiul contingent politic al grupului; cu alte cuvinte con*,: tingentul literar de la Junimea forma cel dintâiu contingent politic, când Junimea începu a face politică.
Aşa se explică că şi astăzi d-nii Naum, Culianu, Grigore Buicliu, Petru Missir, etc, etc, sunt ju-
nimişti; junimişti au fost până la moartea lor Ştefan Vârgolici, Melik, Eminescu, Bodnărescu, Va-pItinSU' L1luPercescu, Miron Pompiliu, general Se etc' Scheletti, Lambrior, Creangă,
Dintre membrii Junimei literare care nu au fost sau n'au rămas junimişti în politică, sunt foarte puţini.
Mai întâi este d. Nicu Gane care a făcut politică junimistă până pe la 1879—dacă nu mă înşel—şi care venind în contact mai de aproape cu fermecătorul de oameni, Ioan Brătianu, a fost cuprins de admiraţie pentru dânsul şi a părăsit lagărul junimist.
Vasile Conta, care când vine la Junimea era un om deja copt şi formai cu ideile proprii în . toate chestiile, aşa că era refractar la orice influenţă nouă.
Eu, care după cum am arătat la începutul acestor memorii, aveam înainte de a veni la Junimea un fel de idei politice fracţioniste, sau mai drept simpatizam şi votam cu liberalii fracţionişti din îaşi. Intrarea mea la Junimea a avut influenţă şihasupra) ideilor mele politice, căci am începait a cunoaşte insuficienţa şi câte odată chiar ridicolul grupului liberal din Iaşi, cu care făceam politică; Junimist însă mi-ar fi fost foarte greu ^ă devin, din cauza direcţiei pe care citirea şi studiile sociale au imprimat spiritului meu. Am căpătat însă în Junimea un lucru: a stima şi aproape a iubi chiar pe aceşti oameni culţi, care dacă nu aveau idei largi, dar aveau sentimentul de măsură şi de disciplină intelectuală în toate. Aşa se explică de ce până şi astăzi, cu toate vicisitudi-nele politice, în cursul atâtor ani, simpatiile şi înclinaţiunile mele au rămas constante cu privire la junimismul politic, căci cel literar nu mai
246
G. PANU
există, 'după părerea mea, deşi Convorbirile con- :
tinuă a apărea.
Cu d. Alexandru Xenopol chestia e mai încurcată. D-sa, unul din cei întâi şi mai străluciţi } tineri a căreia achiziţiune a făcut-o Junimea, po- )\ trivit naturei sale entuziaste, care îl face ca în-tr'un moment dat să se dea fără rezervă, a fost mulţi ani şi junimist politic; de la o vreme a încetat de a fi, nu ştiu anume de când. Dealtmintrelea cred că nici d. Xenopol singur nu se poate supăra, când voiu spune că d-sa n'a avut niciodată apti- : tudini politice, nici n'a făcut politică serioasă într'un sens sau altul. D. Xenopol era eminamente un savant, pe d-sa un fapt istoric, social sau chiar literar, îl interesează mai mult de cât toată \ politica.
Asupra membrilor Junimei literare deveniţi ju- i nimişti politici, s'a superpus mai târziu contingentul pur politic, care n'a cunoscut şedinţele de la Junimea. Vechii junimişti literari, însă, totdea^i una au considerat pe recruţii politici ca pe un fel ? de intruşi sau mai bine ca pe un fel de junimişti de formaţie nouă inferioară.
AMINTIRI DEL A „JUNIMEA" DIN tA$I
247
Gel care   însă făcea mai 'dese escursiuni în Junimea pe terenul politic, era desigur d. lacob Negruţi. Acest om viu, cu spirit, foarte impacientase stăpânea cu foarte multă greutate ca să nu vorbească politică. |i;
Din contră, d. Pogor era intratabil când era: vorba ca să vâre politica la Junimea. Făcând; parte din Junimea literară, natural că a devenii şi el junimist politic, şi a rămas, dar politica nu numai că nu Fa atras, dar nici chiar nu l'a interesat.
Cu venirea la guvern a d-lui Lascar Catargiu în 1871, în Iaşi li se dă junimiştilor aproape întreaga situaţie politică. Iată deci pe d. Maiorescu,'
fraţii Negruţi, Nicu Gane, etc, băgaţi în politică până în gât, iar unii dintr'ânşii ocupând funcţiile de prefecţi şi primari. Iată-i nevoiţi ca să lupte mai cu seamă în alegeri în contra liberalilor numiţi fracţiunea liberă şi independentă, care erau foarte tari şi aveau multe simpatii printre alegători.
Liberalii, printre care era şi d. A. D. Holbau, duceau o campanie teribilă în contra junimiştilor, pe care îi arătau alegătorilor şi ţărei ca francmasoni, ca vânduţi străinilor, ca duşmani ai religiei şi ai ţărei.
Această campanie, pe care nimic nu o justifica, afară de câteva uşurinţi de limbă şi de condeiu, prindea în massa electorală. Şi cu toate că junimiştii aveau administraţia în mână, totuşi frac-ţioniştii le dădeau mult de furcă în luptă, aşa că principalii junimişti trebuiau să desfăşoare mare activitate pentru a reuşi. Cel mai aprig şi mai neastâmpărat luptător şi agent din partea junimiştilor era d. lacob Negruţi. Acesta era într'o veşnică mişcare, făcea vizite alegătorilor şi căuta să-i îndoctrineze ; pe stradă aborda pe fiecare, discuta, căuta să-1 convingă, căuta să risipească calomniile pe care liberalii le aruncau în contra conservatorilor. In timpul alegerilor avea registre în regulă în care alegătorii erau notaţi cu diferite particularităţi sociale. Era aproape singurul dintre conservatori şi junimişti care lupta şi ştia să lupte.
De aceea d. lacob Negruţi eşea cu cele mai multe voturi şi câte odată reuşea singur dintre colegii săi, ba chiar mi se pare că s'a ales şi în opoziţie.
Din contră, d. Vasile Pogor era cel mai indolent, cel mai apatic, cel mai dezinteresat dintre junimişti în luptele electorale. Şi acest lucru făcea exasperaţia d-lui lacob Negruţi, care nu se putea opri ca să nu facă reproşuri amare sau să-şi bată joc chiar la Junimea de această atitudine a d-lui Pogor.
Tot felul de anecdote cu privire la nepăsarea
248
G. pano
d-lui Pogor ne spunea la începutul şedinţei, când îşi descărca carul cu minciunile.
' _     Acest om e imposibil! exclama d. Negruţi.
Nu se duce la un alegător, nu cere un vot, nu vine nici în ziua de alegeri, îi e ruşine că-i candidat. Dacă am avea pe toţi ca pe Pogor, apoi halal de alegeri!
Odată d. Negruţi ne-a spus o anecdotă foarte nostimă, privitoare la nepăsarea d-lui Pogor. D. Pogor era primar şi candidat la deputăţie.
— In comitetul electoral, ne spuse d. Negruţi, l eu îi făceam reproşuri că de ce nu ia şi el o listă electorală să o studieze, să facă câteva vizite. După multă dojana Pogor pare că se decide la un act energic şi îmi zice:
— Bine, să fac cum zici, dar n'am o listă electorală şi nici nu ştiu de unde să o iau.
Atunci un râs omeric ne-a apucat pe toţi, de < vreme ce d. Pogor, măcar că era primar, nu ştia , că listele electorale le face el şi se găsesc la primărie la dânsul.
La asemenea zeflemele din partea d-lui Ne- .'• gruţi, d. Pogor râdea şi el.
Dezinteresarea d-lui Pogor în politică a mers' până acolo, în cât sub guvernul d-lui Catargiu, mi se pare, a fost numit într'o combinaţie ministru, şi nici măcar nu s'a deranjat să plece la Bucureşti, refuzând, declinând telegrafic acea onoare. Aşa că d. Pogor a figurat ca ministru numai în „Monitorul Oficial", timp de 24 de ore.
D. Iacob Negruţi, cu spiritul său neastâmpărat, încă de la început n'a putut să rabde ca să nu introducă în Convorbiri, sub formă de satiră, politica, căutând să ridiculiseze pe adversarii săi fracţionişti.
Situaţia politică în 1871 în Iaşi era astfel: Factorii principali erau trei: profesori, preoţi şi negustori, mulţi-puţini câţi erau.
Fracţioniştii aveau pe profesori şi pe preoţi, a-dică majoritatea; conservatorii împreună cu junimiştii se rezemau pe negustori, care erau la
u
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
249
discreţia guvernului. Ura conservatorilor era îndreptată contra profesorilor şi a preoţilor. Pe a-ceştia d. Iacob Negruţi îi ridiculiza într'o satiră, Electoralele, în Convorbiri în 1871. Reprezentantul profesorilor în acea satiră este Tiberiu Le-hâescu (Neculai Ionescu), Părintele Smântână (popa Pompilian sau Enăchescu).
Această compoziţie,Electoralele, e ca toate de această natură; ea reprezintă o întrunire publică la primărie, în care preoţii, profesorii şi negustorii se dispută sub ochii bine-voitori ai prezidentului, doctorul Fătu, şi care se termină printr'o bătălie generală, în care profesorii mănâncă bă-tae, iar potcapii preoţilor zboară prin aer.
D. Maiorescu, cel mai atacat pe acele vremuri de adversarii săi pe toate terenurile, a avut tăria de caracter ca să înlăture mai în totdeauna politica şi personalităţile, ca neintrând în cadrul Convorbirilor, şi ca nefiind determinate în discuţie. După ce curăţa astfel terenul, apoi răs-' pundea adversarului cu răutate, dar cu răutate literară, dând un model de discuţie adversarilor, care model nu era urmat niciodată.
Politică deghizată. Dosarul „Junimei"
Dacă la început în Junimea nu se făcea politică pe faţă, însă deghizat, s'a făcut. De aceea în această chestie este foarte greu a mă pronunţa precis şi în scurte cuvinte. Ar fi mai drept să zic că se făcea şi nu se făcea.
Cum se făcea politică în mod deghizat? Iată cum Junimea, societate literară şi eminamente critică, avea datoria ca să urmărească scrierile ce apăreau, fie pe calea jurnalismului, fie acele din reviste. Oameni culţi şi inteligenţi, cum erau d-nii Maiorescu, Pogor, Carp, I, Negruţi, Teodor Rosetti, nu se puteau împedeca să nu fie izbiţi în ceea ce se publica, de o mulţime de prostii, e-
250
G. PANU
xagerări, idei baroce, exprimate într'un stil ridicol de înflorit sau extravagant. Acele scrieri nu se raportau totdeauna la chestii literare, ci cele § mai multe la politică.
Ca să relevezi asemenea enormităţi în Convorbiri, nu se putea, politica fiind acolo exclusă. Şi ; chiar când acele scrieri erau cu caracter literar, Junimea credea că nu e de demnitatea unei reviste ca Convorbirile ca să releveze în ea toate ni-micuriîe şi să pună în vază autori obscuri, făcân-du-le onoarea de a-i ridiculiza. ;
De aceea se găsise un mijloc de a împăca lucru- . rile. Convorbirile rămâneau revista serioasă şi critică în mişcările literare şi ştiinţifice a lucrărilor mai însemnate din ţară ; pentru extravaganţele / însă politice sau chiar literare de un gen inferior, s'a întocmit Dosarul Junimei. Am   atins deja chestia Dosarului; cred nemerit să mai adaug, câteva detalii.
Nu ştiu cine a avut ideea înfiinţărei Dosarului ¦ Junimei; eu când am venit la 1872 l'am găsit deja înfiinţat şi chiar voluminos. Probabil că el a fost deschis odată cu Convorbirile, sau poate chiar;: mai înainte. v
In ce consista acel Dosar ? Era un album mare şi voluminos, cu culoare roşie, pe ale cărui pagini albe se lipeau tăeturi din gazete cotidiane sau chiar din reviste, când scrierea se preta ridi--colului, fie prin prostia ideei, fie prin exagerarea^ formei sau lipsa de cunoştinţă a limbei. Cu aceas-^ tă ocazie se făcea politică deghizată, iar Junimea: îşi arăta chiar părerile ei în politică.
In adevăr, mai toate bucăţile aduse pentru a se i lipi în Dosar erau luate din scrierile adversarilor;^ adică ale liberalilor. Este drept că liberalismul pe atunci, cu forma nouă constituţională, cu libertatea tribunei, a presei, a întrunirilor, oferea mai multe ocazii. Novici în maniarea acestor li-, bertăţi, precum şi în exercitarea formelor constituţionale, liberalii şi în special fracţioniştii din; Iaşi, se dădeau ia o adevărată orgie câte odată, de~: I
amintiri dela „junimea" din IAŞI
231
Ai
cuvinte bombastice, de fraze fără înţeles, de exprimări de sentimente exagerate, într'o limbă înflăcărată. Junimiştii, spirite sobre şi măsurate, lipsiţi de orice avânt mare sentimental, eminaj mente critici, găseau materie de ridicol în toată această manifestare exuberantă ; şi o făceau cu plăcere, cu atât mai mult cu cât politiceşte ei erau contra formei parlamentare şi a instituţiilor, care produceau asemenea ridicularităţi. Căci vădit că junimiştii erau contra instituţiilor ce se introduseseră de curând, nu făţiş totdeauna, dar în forul lor interior desigur; şi nu numai în forul lor interior dar chiar şi la Junimea, care era o societate, ca să zic aşa, publică. (Entre qui veut, reste qui peut).
Principalii junimişti mergeau chiar mai departe; ei gândeau, şi de multe ori spuneau, că instituţiile parlamentare nu pot produce altceva mai serios de cât ceeace ei lipeau la Dosarul Junimei. Cu nedreptatea caracteristică spiritelor celor mai distinse, când sunt în joc idei adverse, ei credeau că din regimul parlamentar nu pot eşi de cât fraze deşerte, declamatorii ridicole.
Iată de ce Dosarul Junimei se îngroşa în fiecare an cu extracte din ziarele liberale. Dosarul Junimei era oare-cum gazeta săptămânală a socie-tăţei, gazetă care era citită numai de membrii Junimei; hazul se făcea în familie.
Amatorul cel mai înfocat al Dosarului Junimei cred că ghiciţi cine era : era d. Pogor. Acest bărbat delicat şi simţitor la tot ce era exagerat şi umflat, făcea mare haz de asemenea colecţie, el chiar era depozitarul Dosarului. Colaboratorii, adică cei ce aduceau bucăţile de lipit, era întreaga Junime; fiecare membru aducea câte ceva, de cât nu de aceeaşi calitate; nu se puneau în Dosarul Junimei prostiile fără haz, simplele prostii sau insanităţi ordinare. De aceea cei care se ocupau cu
2 52
G. PANU
găsirea bucăţilor pentru Dosar trebuiau să aibă . şi ei miros şi gust literar. y%
Când d. Pogor găsea câte ceva, şi găsea câte ceva bun, sau când i se aducea ceva bun, era o a-devărată sărbătoare pentru dânsul, făcea un haz de nedescris, lua tăetura din gazetă cu mare pre- ; cauţiune,deschidea albumul încetişor, pe urmă cu penelul şi guma ungea frumuşel pagina albă, > pe care cu mare precauţiune lipea preţiosul do- i cument. Apoi îl mai citea odată, râdea cu hohote,/ se învârtea prin casă şi de bucurie ne mai ştiind ce să facă, lua o pernă şi o arunca în capul d-lui ' Nicu Gane, strigăndu-i:
— Tu, Drăgănescuie, nu înţelegi ce nostim : este acest lucru !... ..: Erau vânători iscusiţi pentru furnizarea Dosa- , rului. Cel mai fin desigur că era d. Grigore Buicliu ; el aducea bucăţile cele mai nostime, alegerea lui era totdeauna sigură şi vânatul ce aducea totdeauna primit.
Nu aceiaş lucru se întâmpla şi cu alţii. Car a-cuda şi ea se încerca să aducă bucăţi pentru Dosar; dar nu reuşia, căci nimerea lucruri nesărate şi; nepipărate, prostii de acele care nu te fac să râzi" —şi la Junimea cu drept cuvânt, după râsul mai * mare sau mai mic ce provoca o bucată, se hotă-rea dacă merita sau nu merita a fi pusă la Dosar.
Un membru asidu în colecţionarea aceasta era Vasile Tasu, dar n'avea niciodată noroc, mai toate bucăţile lui erau refuzate. — Faul, faul, strigau toţi din toate părţile. Iar bietul Tasu se înroşea până în vârful ure- ; chilor şi punea Mărul în buzunar.
Şi îmi explic de ce. II vedeam în cursul săptă-mânei pe Tasu ocupându-se în orele lui libere' numai cu căutarea de prostii pentru Dosar, şi toată lumea ştie ce se întâmplă în asemenea cazuri: când cauţi: într'adins o prostie, ţi se pare că o găseşti la fiecare pas, pierzi spontaneitatea pe' care spiritul trebue să-1 păstreze pentru a putea fi* izbit cu succes de un ridicol deosebit.
amintiri dela „junimea" din iaşi
25a
In aducerea de bucăţi pentru Dosar, fiecare îşi arăta temperamentul. Aşa, când Junimea era la d. Pogor, îndată ce-1 vedeam în uşa salonului râzând, şi dând din picioare, de pe scări înţelegeam că a găsit ceva nostim pentru D.osar. De altmintrelea chiar dacă n'am fi înţeles, d. Pogor se grăbea ca să ne-o spună, nu putea să tacă, nici să aibă răbdare măcar câteva minute. Era Pogor în toată întregimea lui.
D. Negruţi proceda altfel. D-sa venea, îşi descărca carul cu minciunile, fără să amintească nimic de Dosar, începea apoi o anecdotă politică şi încetul cu încetul venea la extractul, pe care-1 scotea^ apoi din buzunar. Aceste precauţiuni erau luate în vederea vre-unui eşec, mai ales că era veşnic pândit de d. Pogor cu verva lui îndrăcită. Apoi d. Negruţi mai avea un gen comic de citit, care făcea bucata mai ridicolă încă, aşa că ea era primită, chiar când nu era de prima calitate. . Cu d. Maiorescu era lucru mai interesant, căci şi d. Maiorescu aducea multe lucruri pentru Dosar. După ce intra în salon şi se aşeza pe scaun zicea:
— Ei, ei, unde e Dosarul? Am ceva.
D. Pogor, vesel, se repezea în bibliotecă şi-1 a-ducea triumfal. Atunci d. Maiorescu, cu o mare gravitate şi seriozitate, scotea jurnalul în care era însemnat cu creion verde partea încriminată. Apoi citea. Dacă bucata era înflăcărată, o cetea serios, bufnind din când în când de râs. Efectul era irezistibil. D. Pogor se repezia de-şi aducea pensonul şi guma şi o nouă capo d'operă venea să se adaoge la celelalte capo d'opere ale Dosarului.
La asemenea ocazie se răsfoia din nou Dosarul cetindu-se bucăţile care provocau mai mult haz. Dintre acele bucăţi, mi-aduc aminte că Junimea făcea mare haz de o proclamaţie a lui Dumitru Brătianu către locuitorii Capitalei, în calitate de primar— mi se pare-—cu ocazia venirei, cred, a Domnitorului Carol.
254
G. PANO
Contribuitorii cei mai obicinuiţi ai Dosarului erau d-nii Misail şi Aricescu.
Din Iaşi, fracţioniştii cu fraţi Tacu, Lateş, a-veau şi ei locul lor rezervat.
Poeţii din Transilvania nu erau de asemenea cruţaţi. Apoi urmau o serie de lucrări anonime, foarte preţioase din punct de vedere al Dosarului.
Dar şi aici o observaţie. Când zic că la Junimea se făcea mare haz de asemenea lucruri, înţeleg pe cei zece sau doisprezece membri principali, ' restul.... Este drept că la cetirea Dosarului toţi .; râdeau, dar dacă te-ai fi uitat la caracudă şi la : alţi membri ai Junimei, îndată vedeai că ei râ- , deau, fiindcă vedeau pe ceilalţi că râd, râdeau de ruşine, ca să facă ca ceilalţi ; altmintrelea poate ; dacă i-ar fi pus şi pe dânşii să scrie asupra unei teme, ar fi scris întocmai ca autorii din Dosar.
Dar aceasta era indiferent, hazul era general şi într'un moment dat îţi făcea iluzia că membrii j Junimei, de la cel mai mare până la cel mai mic, sunt toţi plini de spirit şi plini de cultură.
A doua zi prin oraş se ştia cele petrecute la Junimea şi se afla bunăoară că discursul cutărui fracţionist a fost pus în Dosar. Mare furie şi indignare ! Păcatul fractioniştilor era că nu înţelegeau ^ gluma şi nu erau oameni de spirit ; toate le luau la serios şi le judecau în mod dramatic. Dosarul Junimei era considerat ca un act de sacrilegiu la adresa instituţiilor parlamentare şi sentimentelor patriotice. Pe această temă ei declamau din nou dând astfel din nou ocazia ca Dosarul să se îmbogăţească.
Mi-aduc aminte că erau câteva bucăţi din discursurile sau broşurile fractioniştilor cu privire la descentralizare, de toată frumuseţea. O explicaţie e necesară.
In urma înscrierei în Constituţia de   la 1866
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
255
1
a dezideratului pentru ornai mare descentralizare, oratorii liberali din Iaşi făceau din acest deziderat tema a mai tuturor discursurilor lor.
Este incalculabil numărul discursurilor, pe care în adolescenţa mea le-am auzit pe tema descentralizare!, în întrunirile publice. Oratorii se succedau la tribună, dar tema rămânea aproape a-ceeaşi: descentralizare şi iarăşi descentralizare. Cei care însă avea specialitatea acestei teme, era răposatul Dimitrie Tacu.
Şi lucru curios, măcar că de nenumărate ori am auzit de la tribună în întrunirile publice, ce e descentralizarea, eu n'am înţeles aceasta de cât târziu, după ce uitasem de acele discursuri; căci nu ştiu cum se face, însă eşeam totdeauna după sfârşitul unei întruniri mai nedomirit de cum venisem, de ce este descentralizarea, măcar că numai despre dânsa se vorbise.
Junimiştii natural că nu scăpau ocazia ca să adauge o pagină la Dosar. Şi o repet, când a doua zi se afla că descentralizarea a fost pusă la Dosar, o mare indignare cuprindea pe d. Dimitrie Tacu, care nu perdea ocazia de a striga peste tot locul: — Am să le arăt eu acestor cosmopoliţi, scho-penhauriani, vânzători de ţară, acestor epicuriani şi liber cugetători î
XXIV
Chestia eureească
Şi ca să sfârşesc cu politica la Junimea, voiu adăuga : o singură chestie cu caracter politic se discuta liber la Junimea şi dădea loc la discuţii de ceasuri întregi, când nu era nimic de citit şi când venea d. Carp mai cu seamă, era chestia e-vreească.
Prezenţa d-lui Garp era necesară ca să se poată isca discuţia, fiindcă d-sa era singurul, dar absolut singurul partizan de pe atunci al evreilor,
256 G' PANU
iar în toată tara, dintre oamenii politici, mai era • încă Manolache Costache. A, uitam încă pe d. C. A. Rosetti; dar ideile sale în această privinţă erau foarte complexe şi iese din cadrul acestor a- , mintiri. \ La Iaşi toti eram mai mult sau mai puţin anti- \m semiţi şi Junimea nu se deosebea în această privinţă. y Aşa eu tocmai mai târziu, după ce m'am întors / din străinătate şi mai cu seamă cu discuţiile care au avut loc în 1878 cu ocazia revizuirei articolului ';' 7, am încetat de a fi antisemit. înainte de a pleca .\ în străinătate însă eram antisemit în regulă, nu fanatic, dar neamicul evreilor. : Şi nici nu se putea altmintrelea. Crescut într'un oraş ca Iaşi, cu o populaţie eminamente evreiască, făcând la început politică cu fracţiunea liberâ ? şi independentă, duşmanul neîmpăcat al evrei-, lor, îmbuibat de ideile ei, neavând timpul să mă gândesc prin mine asupra chestiei, alte ocupaţii literare şi ştiinţifice absorbindu-mi gândirea, era natural ca să primesc gata preparate în politică ideile pe cari le profesau şi ceilalaţi—şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în chestia de care vor- ' besc nu era deosebire de vederi între partide:;; conservatorii ca şi liberalii din Iaşi, gândind în fond aproape identic; zic aproape, căci era deosebire în ceea ce priveşte modalitatea.
Aşa, era o deosebire între Junimea şi fracţiunea ': liberă şi independentă. Această din urmă grupare avea ca cal de bătălie aproape zilnic chestia , evreiască, care pe lângă chestia descentralizăm, ' forma fondul de rezistenţă al întrunirilor liberale. Discursuri interminabile se rosteau împotriva e-vreilor, toate relele din omenire erau cauzate de?:; evrei, iar Românii erau arătaţi ca trebuind să dispară peste 10 sau 15 ani cel mult şi ţara românească devenea o nouă Palestina.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA'' DIN IAŞI
257
De altmintrelea era explicabilă pe atunci acea duşmănie şi mai cu seamă îngrijirea ce. această chestie inspira celor mai moderaţi.
Şi astăzi sunt evrei în Iaşi şi foarte mulţi în Bucureşti: dar ce deosebire între evreii de acuma,—vorbesc de pătura superioară—şi între evreii de atunci!
La Iaşi, pe atunci, afară de un număr de familii mai vechi, evreii erau emigraţi din Rusia şi din Galiţia, de 15-20 ani, şi în fiecare zi, gru-puri-grupuri de familii soseau  proaspăt. Totul îi deosebea de Români, şi totul îi făcea pe aceştia să se revolte sau să se îngrijească. Portul atât la evrei cât şi la evreice era deosebit; bonetele cele de catifea garnite cu blană, antereele lungi, barbele inculte şi prolixe şi perciunii cei interminabili, iar la femei perucele mari şi păroase de pe cap (femeile la măritare îşi tăiau părul) cu cărarea lor lată, care se vedea de o poştă că-i artificială, toate acestea te izbeau ca ceva straniu şi neadaptabil.
Nu era evreu pe atunci care să vorbească, nu perfect, dar măcar corect româneşte; toţi doctorii, architecţii, etc, evrei, vorbeau o limbă oribilă! In şcoli abia începuse câte un evreu a-şi trimite copilul; şcoli speciale lor, în care erau profesori de o ignoranţă fenomenală, serveau copiilor, mai cu seamă celor de clasa de jos, de a le dota o cultură primitivă şi informă. Ceea ce ne izbea pe noi, între altele, era felul cum copiii în h timp glodos erau duşi la şcoală în spete de nişte l purtători numiţi belferi, care aveau mi se pare chiar în şcoală, un rol oarecare. Cuvântul de belfer s'a dat pe urmă profesorilor liberali, în semn de râs şi de batjocură.
Moravurile acestor emigraţi erau nu mai puţin izbitoare. Cei mai mulţi evrei nu ştiau mai de loc româneşte, nici nu puteau să înveţe, trăind cu desăvârşire numai între dânşii. Sărbătorile lor le petreceau în mod zgomotos: cântece, planşete, vaete, toate erau asurzitoare, spre marele scandal
17
2B8
G. PANU
al Românilor, care nu înţelegeau că şi evreii exercită mai la urmă un cult; ei considerau aceste ; manifestări religioase ca nişte provocări la adre-
SaAdaugă pe lângă aceasta şi chestia economică, laşul părăsit pentru Bucureşti, devenind sărac, comerţul şi meseriile toate în mâna evreilor.
In adevăr, era imposibil ca cineva să nu fie antisemit, punându-se din orice punct de vedere,; fie din acel al limbei şi culturei, fie din al curăţeniei moravurilor, fie din acel economic.
De chestia politică nici nu putea să fie vorbă;f nimeni nici că se gândea a da evreilor drepturi^ politice sau măcar la posibilitatea unei asemeneaV întâmplări. "
Constituţia de la regulase după credinţa,,
generală în mod definitiv această îngrijitoarea chestie, excluzând pe evrei de la putinţa de a de-veni cetăţeni români. Ş Numai o singură chestie preocupa pe toată lumea, acea a înmulţirei necontenite a evreilor şi aceea de a găsi un mijloc ca să scape ţara de dânşii.
Despre asimilarea lor sau posibilitatea asimi-lărei, nici nu era vorbă, aceasta era considerat^ ca un lucru imposibil, după cum voiu arăta mai la vale. ;;:
In mijlocul acestei stări generale, Junimea nu se putea să nu se resimtă şi ea; dar cu moderaţia care o caracteriza în toate manifestările ei, natural că Junimea nu putea să-şi exprime în mod? zgomotos şi declamator ceea ce păstra numai pentru dânsa, cu atât mai mult cu cât chestia eşea fe definitiv clin cadrul preocupărilor societăţei.
Noi tinerii eram toţi antisemiţi şi nu ne jenam a arăta aceasta. Eminescu mai cu seamă, natură; impulsivă, era teribil când îl puneai pe această temă. Eminescu voiajase mult în ţările locuite de
AMINTIRI DELA „JUNIMEA- LIN IAŞI
2bd
Români, nu ştiu de unde chiar căpătase un accent muntenesco-ardelean, în cât mulţi n'ar fi crezut că e moldovan şi încă din Botoşani, oraşul unde se vorbeşte mai mult moldoveneşte ca accent, de cât peste tot locul.
Mi-aduc aminte că odată se întorsese de la o escursiune de la Suceava. Era aşa de emoţionat, in cât nu putea vorbi.
— Auzi, oraşul Suceava, oraş boeresc, cetate a sfântului Ştefan cel Mare, cetatea care a rezistat la asalturile Leşilor şi Ungurilor, cuibul zmeilor şi al vulturilor, în prada verminei jidoveşti ! Iar laşul, scaunul lui Lăpuşneanu şi atâtor domni români, de batjocura tuturor străinilor de limbă şi de neam !
D. Maiorescu rar îşi exprima ideea în chestia e-vreească. Cum că era contra, o spunea; de altmintrelea a dovedit-o cu ocazia revizuirei articolului 7.
D. Pogor se dezinteresa de chestie, dar nu iubea pe evrei.
Alexandri era un antisemit vesel şi glumeţ, ceea ce nu-1 împiedeca ca să despreţuiască mai mult de cât să urască pe evrei. Toată literatura cea u-şoară de teatru a lui Alexandri se învârteşte în jurul grecului şi a jidanului, mai cu seamă a jidanului. Ba chiar a făcut o piesă cu tendinţi sociale: Lipitorile satelor, în care jidanul este dat ca o adevărată plagă la sate.
Un singur junimist era antisemit pasionat, neastâmpărat, având vecinie preocuparea evreilor, acela era d. Negruţi. D-sa nu mai sfârşia când începea a vorbi despre evrei: teorii, lucruri observate, anecdote, totul exploata pentru a-şi susţinea părerea.
D. Negruţi nu scăpa nici o ocaziune ca să nu spună în treacăt o răutate la adresa evreilor. De
260 <*• PANU
multe ori ne povestea anecdote despre jidanii din Berlin, arătându-ne că evreii peste tot locul sunt aceeaşi, la Berlin ca şi la Iaşi; că numai în aparenţă se deosibesc, că evreii la Berlin sunt urâţi şi despreţuiţi, că aşa trebue să facem şi noi.
Insă nu avea contrazicători, cum am zis, toţi fiind în fond de aceeaşi părere. Când însă venea d. Carp la Junimea, atunci d-sa găsea într'a-cesta un contrazicător, tot aşa de violent şi tranşant, în celalt sens. Erau interesante discuţiile în chestia evreilor, când azista d. Carp. Toţi se coa- ' lizau în contra d-lui Carp, luând mai mult sau mai puţin apărarea d-lui Negruţi.
In adevăr, d. Carp era atunci ceea ce este as-, . tăzi, un om cu unghiuri şi cu ascuţişuri, un om cu sentenţe şi cu formule, care provoacă pe cei mai blânzi şi mai răbdători.
— Ce vă plângeţi de jidani—de multe ori zi* cea—fără jidani n'am avea comerţ, n'am avea meserie, ei ocupă un loc, care fără dânşii, ar treC bui să fie gol; românul este leneş şi viţios. f;,
La aceste cuvinte se ridicau mari protestări, până şi caracuda îşi eşea din atitudinea ei modestă! şi tăcută pentru ca să protesteze. i
— Românul este inteligent, strigau glasuri. k
— Inteligent cât veţi voi, adăoga în mod nemia los d. Carp, dar leneş şi beţiv; jidanul din contras este harnic şi sobru, aceasta-i tăria lui...
Iar discuţia urma înflăcărată. 1 Terenul discuţiei teoretice, anume clacă evreul este asimilabil sau ba, nu-1 preocupa pe d. Carpjf nu cerea de la acela ca să ştie limba sau să se sm dapteze ţărei. Nu ; se mulţumea pur şi simplu săi constate două fapte : că românul este leneş şi vte ţios şi că din contră evreul este harnic şi cumpătat. Şi cu aceasta d. Carp rezolva întreaga chestfe economică, care era în discuţie. .m Şi coincidenţă curioasă, faptele într'o seară i-au dat d-lui Carp un succes uşor. ^ Esiam târziu de la Junimea, pe la unu, dupfci o discuţie furtunoasă   în chestia   evreiască. îl
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
261
conduceam pe cî. Carp discutând, când iată întâlnim un om beat, de abia se ţinea pe picioare, făcând zig-zaguri imense în mijlocul străzei. Drept acolo, într'o casă mică şi murdară, zărim o mică lumină la o fereastră. Era un ciobotar e-vreu, care la lumina unui glob umplut cu apă servind de reflector, lucra penibil la această oră înaintată.
D. Carp triumfător se opreşte şi arătând pe o-mul beat, ne zice :
— Iată românul d-voastră!
Apoi cu un gest cam dramatic, arătând pe lucrătorul evreu, adăogi:
— Iată şi evreul meu! Acum înţelegeţi deosebirea între unul şi între altul şi înţelegeţi de ce unul este superior celuilalt?
Acest argument viu, nu era de loc convingător ; sau, dacă voiţi, pentru antisemiţi el era un argument mai mult contra evreilor.
In adevăr, ce susţineau pe atunci fracţioniştii, şi care erau argumentele cu care evreii erau combătuţi?
De atunci s'a schimbat mult terenul de luptă, s'a mai subţiat; atunci însă, toate argumentele erau bune contra evreilor, ba cu cât erau mai puţin temeinice, erau mai uşor primite. Evreul era considerat ca o fiinţă periculoasă din toate punctele de vedere: religios, economic şi social.
Erau în Iaşi foarte mulţi oameni culţi care credeau că la sărbătorile cele mari de toamnă ale e-vreilor, aceştia trebuiau să se înfrupte cu sânge de creştin. Iată cum se pretindea că se face a-ceasta: Evreii pândeau împrejurul  havrelor lor (şcoli unde se închină) trecerea vre-unui copil creştin. Când observau că nu-i nimenea străin prin prejur, ei se repezeau, înconjurau copilul şi iute îl târau în şcoală. Acolo, după ce-1 omorau, conform ritului lor, îl puneau într'un boloboc tapisat cu cuie ascuţite şi-1 învârteau până i se scurgea tot sângele. In sângele creştinesc, ei mulau o pânză mare şi o lăsau până când se im-
262
Gr. PANU
biba, apoi acea pânză era tăiată în mici bucăţele,, câte familii de evrei erau în Iaşi, cărora li se da, câte una. Aşa o bucăţică de pânză muiată în sânge o purtau membrii familiei de la cei mai mari până la cei mai mici prin buzunarele lor. Aceasta, practică o certificau oameni serioşi. In fiecare an, cu ocazia sărbătorilor, se semnala dispariţia vre- : unui copil roman şi poliţia de multe ori făcea să.: se acrediteze asemenea zgomote; cu toate acestea,, niciodată nu s'a văzut un   părinte care să reclame un copil dispărut.
Dar oamenii învăţaţi aveau alt mijloc de a, combate pe evrei. Acest mijloc era a arăta că după legile lor, după talmud, evreii sunt datorit să fie lacomi, cruzi şi înşelători faţă de alte rase.
Iar pe de altă parte se susţinea că evreii au rămas şi vor rămâne totdeauna neschimbaţi, că ei sunt neasimilabili, neaccesibili la orice cultura alta de cât a lor, incapabili de a se apropia vre-o, dată de Români sau de a se interesa de ţara lor adoptivă.
Câte nopţi n'am petrecut în discuţii furtunoase de asemenea natură ! D. Hăşdău cu vasta sa erudiţie de pe atunci tipărise un opuscul intitulat mi se pare : ^Evreii şi Talmudul" şi mai scrisese încă o broşură intitulată: „Istoria toleranţei religioase la Români". In primul opuscul d-sa adunase tot ce se poate extrage din ,,Talmud" nefavorabil evreilor, cu comentariile celor mai iluştri antisemiţi din Europa. ...^
Acest opuscul avu un răsunet mare, toţi îl citeau şi-1 aprobau. D. Hăşdău era duşmanul Junimei, dar în această materie, unde nu erau păreri deosebite, d. Iacob Negruţi aproba cartea, precum şi alţi junimişti.
In asemenea stare era vădit că noi pe atunci eram foarte intoleranţi faţă de evrei; deja de pe
AMINTIRI DELA ^JUNIMEA" DIN IAŞI
263
atunci evreii foarte puternici în Europa, stăpâni pe capitaluri şi pe presă, începură o campanie în contra României, tratându-ne de ţară barbară şi netoierantă. Mai ales această campanie deveni violentă cu ocazia unor mişcări populare din 1869—dacă nu mă înşel—de la Bacău şi din alte părţi, precum şi cu ocazia trimiterei înapoi peste Dunăre a unor evrei prinşi fără paşapoarte, din care s'a înecat unul sau doi în graba cu care au fost trimeşi înapoi de unde veniseră.
Necesitatea unui răspuns defăimătorilor noştri şi presei evreeşti din Europa se impunea, şi a-tunci d. Hăşdău scrise „Istoria toleranţei la Români" în care arată lipsa de fanatism religios a românului în cursul veacurilor.
Mai era un mijloc de a sprijini campania în contra evreilor, un mijloc de asemenea pentru oameni culţi, acela de a oiţa părerile tuturor oamenilor mari din toate veacurile, cari s'au pronunţat contra evreilor. Eşise o broşură, în' care erau reproduse aceste păreri, începând cu proconsulii romani din Palestina, apoi cu împăraţii romani, apoi veneau citaţii din sfinţii creştini, catolici mai cu seamă, şi aşa mai încoace până la Napoleon I, ale cărui părerei antisemite erau puse ia locul de onoare. Mai pe urmă veneau citaţii din filosofii germani şi din toate ilustraţiile contimporane antisemite. Un antisemit îndârjit era VasilejQonJa. Cu Conta aveam foarte multe "discuţii, Xambrior şi cu mine, cu toate că nici noi nu eram filose-miţi. Conta însă avea idei aşa de absolute în a-ceastă chestie, antisemitismul lui era aşa de tranşant şi de ireductibil, în cât nu-1 puteam admite. Acest om superior, nu era un temperament combativ, şi în toate chestiunile puteai discuta cu dânsul, având spiritul conciliant; când venea vorba însă de evreu, nu-1 mai cunoşteai, din bun şi blând el devenea rău, iar glasul lui dulce şi plăcut lua accente aspre şi violente.   Nu era chip să sfârşească când începea pe această chestie.
G. FANU
264
AMINTIRI DELA .„JUNIMEA" DIN IAŞI
265
Adunase un material vast în contra evreilor, punea ia contribuţie toate scrierile cunoscute, şi-şi formase o doctrină implacabilă. Acest om bun şi această inteligenţă superioară, nu se dedea înapoi înaintea oricărei soluţii, ori cât de extreme, numai ca să poată scăpa ţara de evrei; căci Conta neadmiţând nici asimilare, nici măcar o împăcare cu evreii, propunea ca singura soluţie alungarea în massă, pe care el o   credea posibilă.
După ce Conta a intrat la Junimea, pe la 1876, elementul antisemit a căpătat o forţă mare, iar între el şi d. Carp niciodată nu s'a putut stabili , măcar relaţii de toate zilele. In adevăr, deosebirea trebuia ca se se arate şi mai mare în Camera de revizie de la 1879, căci Conta reuşeşte pe tema antisemitismului să se aleagă la Iaşi deputat. In Cameră el fu unul din cei mai aprigi protivnici a modificărei art. 7, şi lucru curios, acestui om cu cunoştinţe aşa de variate şi de serioase, îi era rezervat ca să se distingă în Cameră cu discursuri în contra evreilor, adică pe o chestie pasio-nantă şi nedreaptă. Mi s'a spus—eu nu eram pe a-tunci în ţară—că discursul său a făcut o profundă: impresie şi Fa ridicat sus de tot în ochii Camerei; nici nu se putea altmintrelea, dat fiind inteligenţa şi cultura lui Conta, dat fiind de asemenea" şi spiritul de antisemitism care domnea. Dar şi^ acum stăruesc a crede că Conta s'ar fi putut distinge pe alte subiecte, cu mult mai mult temeiu şi merit.
Reîntors în ţară, am întâlnit pe d. Carp şi vorbind mai mult l'am întrebat între altele cum a fost Conta în Cameră în discursul său, iar d. Carp; violent mi-a răspuns textual : :
— Conta? Conta a adunat tot glodul care s'aP'v debitat în contra evreilor, a făcut din el un măresc gogoloţ şi l'a aruncat în mijlocul Camerei. Iată
discursul lui Conta.
Natural că d. Carp ca filosemit n'a putut să gus«?; te discursul d-lui Conta ; natural că expresia de» mai sus nu se poate potrivi cu discursul, chiar^t
nedrept şi pătimaş al unui om de talia lui Conta. Dar când mă gândesc la argumentele şi la aşa numitele dovezi ce se aduceau atunci în contra evreilor şi la teoriile absolute care se susţineau, trebue să recunosc că campania de atunci în contra evreilor aşa cum era dusă, era cel puţin trei pătrimi fără temeiu.
Conta a devenit astfel aproape idolul laşului, din cauza convingerilor sale antisemite. Bieţii fracţionişti rămaseră pe planul al treilea, ei luptători pe această chestie de la 1866; acest nou venit le luă locul şi le fură simpatia publicului în-tr'o singură campanie.
Pentru ce? Apoi de—Conta era Conta—un om ca dânsul pe orice punea mâna se simţea. Chestia evreilor devenise banală în discursurile liberalilor din Iaşi, ei se mărgineau a reedita aceleaşi clişeuri, a se ţinea în un cerc restrâns de vederi, servindu-se cu aceleaşi fraze stereotipe. Noi adolescenţii ştiam mai de înainte nu numai ce au să să zică oratorii, dar până şi frazele şi locul în care au să-şi exprime indignarea sau să plângă că ţara este în pericol. Le lipsea cultura pentru a-şi re-înoi materialul şi nu aveau destulă inteligenţă pentru ca să lărgească câmpul de operaţie.
Vine Conta, vine şi reînoeşte modul de a trata chestia evreească. El combate pe evrei în numele ştiinţei şi a teoriilor absolute, iar fracţioniştii văd cu mâhnire că acest partizan al ideilor lor este în realitate un rival serios, de vreme ce-i bate la alegerile de revizuire a Constituţiei, chiar pe propriul lor teren.
Printre multele pericole semnalate pe atunci, mi-aduc aminte de unul foarte original. S'a susţinut că evreii nu numai că nu trec la creştinism, dar că au un spirit mare de proselitism şi convertesc pe creştini la mosaism. Urma de aici— ne spuneau antisemiţii — că dacă nu vom băga de seamă, Românii vor îmbrăţişa cu încetul religia mosaică ! Nu mi-aduc aminte cine susţinea aceas-
266
G. PANU
tă idee originală, dar sunt sigur că ea a fost susţinută.
Mai pe urmă, mult mai pe urmă, am găsit de unde antisemitismul nostru împrumutase această idee, căci nu era a lui, ci era luată dintr'un autor german bavarez, al cărui nume nu-mi vine în minte în momentul acesta.
Teoria bavarezului este foarte curioasă şi ea pare a se baza pe fapte. Iată cum argumentează ei : Toti evreii emigranţi în Europa din Palestina în i diferite veacuri, au fost de rasă brună ; blonzii nu i sunt cunoscuţi în Palestina. Cum se explică a~ tunci că majoritatea evreilor din Germania şi Aus- ; tria sunt blonzi sau roşi ? Dacă ţii seamă, argu- ; mentează autorul, că rasa germană e blondă, nu-ţi poţi explica prezenţa de oameni blonzi, aparţinând mozaismului, de cât că toţi aceştia sunt vechi germani, rasă indo-europeană, convertiţi la f mozaism în cursul veacurilor, de evrei bruni ve~ j niţi din Palestina. ;
Autorul bavarez uită numai un lucru, încruci- I sarea raselor, a rasei blonde dominante masculine î cu rasa supusă brună femenină !
Cum zic, până şi această teorie a fost utilizată, } care cel puţin la noi lovea bunul simţ şi spiritul cel mai elementar de observaţie. In adevăr, evrei deveniţi prin botez Români am văzut şi vedem în j fiecare zi, Români însă convertiţi la mozaism, a-cest lucru nu se vede ; ba pardon, am auzit că. anii trecuţi un tânăr român s'a convertit la mozaism ca să ia o fată a unor părinţi foarte habotnici evrei; dar această convertire, cum vedeţi, se> datoreşte dragostei şi cu dragostea nu se glumeşte-:
PARTEA fî
Dar ce voia societatea Junimea în literatură, ce scop urmărea ? Se adunau toţi oamenii despre care am vorbit, odată pe săptămână, numai ca să glumească, să facă spirit pe socoteala altora şi să ciritice tot ce nu aparţinea Junimei şi Convorbi-rilor ? Gând Junimea înfiinţa Convorbirile literare avut-a ea un scop definit sau membrii ei au căutat să aibă un organ unde să scrie tot ce le venea prin cap ? Şi în sfârşit, această societate dat-a ea roade, determinaf-a ea un curent în ţară?
Iată întrebări care se impun în mod natural.
Deja am răspuns în o bună parte în mod indirect la aceste întrebări ; căci partea anecdotică, căreia i-am dat un loc aşa de însemnat, nu m'a făcut să las cu desăvârşire deoparte arătarea scopului ce urmărea Junimea. De astădată însă mă voiu ocupa mai pe larg de această din urmă parte, să arăt marele lupte ale Convorbirilor, marele polemice ale Junimei cu restul ţărilor ocupate de Români, şi în special mai târziu cu Bucureştii.
Am spus m mod anecdotic că originele Junimei se pierd în noaptea timpurilor; în realitate societatea Junimea se înfiinţează în 1864, iar o-cazia înfiintărei ei sunt prelegerile populare pe care ie inaugurează d. Maiorescu ia început în
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
26a*
saloanele Băneei din Moldova în Iaşi, iar înfiinţa lorii sunt d-nii: Maiorescu, Carp, Teodor Rosetti, j Pogor, Burgheli şi lacob Negruţi.
Se ştie că lucrul cel mai greu—tocmai fiindcă L e uşor— este de a da nume unei cărţi pe care ai • scris'o, unui jurnal pe care vroeşti să-1 deschizi sau unei societăţi pe care voeşti s'o   înfiinţezi. î Când este ca să botezi cu nume asemenea lucruri, tot felul de cuvinte pretenţioase sau deşănţate îţi vin în cap, care nu te mulţumesc,  sau  dacă te mulţumesc pe tine, nu mulţumesc pe ceilalţi. Aşa s'a întâmplat cu botezul acestei societăţi.
D. lacob Negruţi ne spune că, deşi în 1864 se hotărăşte înfiinţarea unei societăţi literare, dar. | membrii mai sus amintiţi au ţinut mai multe ; Duminici şedinţe ca să găsească un nume socie-tăţei, fără a cădea de acord. Nu ştiu cine propusese în fine ca să se dea societăţei numele de Vipia Traianâ, care fu primit în lipsă de alt ceva. Dar acest nume era contrar tendinţelor ce trebuia să manifesteze societatea, adică tendinţe de a combate latinismul cu orice preţ. De aceea Duminica viitoare membrii reveniră asupra hotărâre! luate. Şi iată cum d. Negruţi, în numărul jubilar al Convorbirilor literare din 1892, povesteşte găsirea numelui:
,,După multă discuţie, Theodor Rosetti ne zise, de pe patul unde era culcat: — Măi băeţi, vreţi . să vă dau eu un nume fără pretenţie, care are să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru? — .'• Vorbeşte !—Hai s'o botezăm Junimea, zise Theo- \ dor Rosetti.— Foarte bine găsit! strigarăm cu toţii. Atunci Pogor, ridicându-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas şi întrebă de trei ori: ,,S'a lepădat copilul de Satana pedantismului ?" De trei ori răspunse-răm cu toţii râzând: S'a lepădat41.—In numele Domnului, boteze-se dar Junimea, exclamă Pogor, şi Junimea a rămas până în ziua de azi!" t Cuvântul Junimea, în sens de reprezentanţi ai linerimei faţă de bătrâni, fu utilizat mult timp.
Aşa, în multe articole ale d-lui Maiorescu, dela început vedem spunându-se: că Junimea, adică tinerii, au datoria, etc. Dar mai târziu, bine înţeles, acest cuvânt a pierdut semnificaţia iui primitivă şi mai târziu precum şi astăzi el numai însemna nimic. Ba chiar el contrastează cu vârsta fondatorilor Junimei, contrast din cauza vârstei adepţilor.
Societatea se înfiinţează deci la 1864 iar Convorbirile literare apar în 1867. Trei ani societatea n'are organ. Ce face ea în acest timp ? A făcut conferinţe. D. Carp a vorbit odată asupra tragediei antice şi modeme, căci atunci era preocupat de chestia tragediei; nu-i vorbă că nici politica nu-1 lăsa indiferent, dovadă că a mai ţinut o conferinţă despre cei trei Cesari. Eu eram atunci, în anul întâiu al conferinţelor, în clasa IV-a gimnazială şi urmăream ca băet cu mare răvnă acele conferinţe.
Probabil că în aceşti trei ani ai Junimei s'a a-cumulat materialul pentru cel întâiu an al Convorbirilor, adică membrii au dat cetire la lucrări care mai târziu au fost publicate în Convorbiri. Printre acele lucrări a fost şi o traducţie a lui Othello de d. Carp.
D. Negruţi de multe ori în Junimea ne spunea cu câtă seninătate d. Carp şi-a cetit traducţia, a-poi adăugea:
— Nu ştiu în ce dispoziţii eram atunci, de vreme ce am găsit traducţia bună, acuma când am cetit'o din nou în Convorbiri, văd că lucrarea lui Carp este oribilă.
— Apoi de ce ai publicat'o ? întrebă unuL
— întâiu fiindcă era de Garp, şi al doilea—lucru mai principal— fiindcă e lungă.
Şi cu această ocazie o anecdotă. D. Carp totdeauna—şi prin urmare rezon mai mult în tinereţe—a fost un glumeţ de spirit.
G. PANU
:;270
Era ia Iaşi, când a apărut Othello în Convorbiri literare, un jurnal Curierul, redactat de unul nu-mit Balasan, un om foarte cumsecade, dar care nu ştiu dacă ştia să scrie ceva mai inteligibil. Un fracţionist răutăcios s'a dus la acea gazetă şi a pus cam următoarea notiţă :
,,In Convorbiri literare se publică tragedia O- ; thello a lui Shakespeare, am vroi să ştim din ce limbă a tradus'o d. Carp : din nemţeşte sau din franţuzeşte, de vreme ce d. Carp nu ştie englezeşte ? Este cazul de a zice : traduttore tradittore". ;
A doua zi după ce d. Carp ia cunoştinţă de a-ceastă notiţa, se duce la redacţia Curierului şi întreabă de d. Balasan. Apropiindu-se de acesta, cu pălărie înaltă pe cap şi cu monoclu în ochiu, îl întrebă în englezeşte ce mai face. Bietul Balasan nu numai că nu înţelegea nimic, dar nici nu pricepea în ce limbă i se vorbeşte. Atunci d. Carp ' zâmbind, se retrage zicându-i: ,,Să spui redacto-1 rului care a scris notiţa, că am fost pe aici şi că ţi-am vorbit în limba în care Othello a fost scrisă".
Ca farsă era bună, dar convingătoare nu era* 5 căci lui bietu Balasan puteai să-i vorbeşti orice limba şi să-i spui că-i englezeşte şi era silit să creadă ; afară de româneşte el nu ştia decât ar-meneşte fiindcă era armean, şi turceşte, fiindcă ca toţi armenii bătrâni învăţase a vorbi această limbă.
Eram în clasa VH-a a liceului când apar în 1867 Convorbirile literare. Pentru noi băeţi mari, în curent cu literatura română şi în parte cu cea străină, apariţia Convorbirilor a fost un eveniment. Convorbirile pe atunci nu se vindeau cu numărul, dar tot-deauna căutam de mi le procuram.
Pe d. Maiorescu îl cunoşteam în afară de ocazia prelegerilor sale populare, fiindcă îmi fusese di-
AMXNTIRÎ DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
271
nector la liceu, pe când fusesem în clasa IV-a. A-fost vre-o trei ani director. Nu pot spune că noi elevii îl iubeam ; d-sa era rece şi ceremonios cu elevii, având totdeauna o intenţie muşcătoare în tot ce spunea, dar îl stimam şi aveam mare idee de învăţătura sa, ceeace este suficient.
Convorbirile de la început iau caracterul, care trebuiau să-i păstreze până la urmă, acel de revistă eminamente critică. Dacă te gândeşti bine, Convorbirile nu puteau să aibă altă raţiune de a fi, şi iată de ce : Din tinerii ce se grupaseră, numai unul avea dispoziţii şi mai cu seamă pretenţii de a face literatură, d. Iacob Negruţi. D. Pogor nu era de cât un diletant, iar ceilalţi, d-nii Maiorescu, Carp şi Teodor Rosetti, critici. Apoi în calitate de critici, aceştia din urmă trebuiau să a-dopte un sistem sever, altmintrelea scoaterea unei reviste în acest scop, nu ar fi avut rost.
Cum că critica se impunea la noua revistă, este că prin studii anterioare te poţi pregăti pentru aceasta; pe când nu te poţi pregăti pentru a fi literat, poet sau autor, şi talente nu se improvizează...
Când apar Convorbirile, situaţia literaturei noastre lăsa mult de dorit, lăsa aproape tot de dorit; nu exista nici o revistă literară cu un caracter mai permanent, ele apăreau, trăiau câteva luni şi dispăreau. E drept că erau reprezentanţi autorizaţi ai literaturei române, precum Alexandri, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi Costache Negruţi; dar dedesubtul acestora mişunau o mulţime de oameni de litere fără nici un talent, care scriau şi scriau lucruri dedesubtul mediocrului. Toţi aceşti literatori găseau încurajare în public. Nu exista propriu-zis nici un fel de spirit critic, operele literare nu se judecau din punct de vedere al valoarei estetice, ci din acela al utilităţei
272
G. PANU
şi al patriotismului. Fiindcă ne lipsea o literatură- • naţională, fie-care se pusese pe lucru ca s'o creeze, şi ca s'o creeze se credea că este destul ca cineva r; să scrie, şi cu cât mai mulţi vor fi scriitorii cu ; atât literatura va deveni mai de valoare şi mai 1 temeinică. ,| Spiritul de critică nu exista am zis, şi nici nu f putea să existe, admis punctul de mai sus. îndată ce era convenit că toţi Românii trebue să contri-bue la formarea literaturei naţionale, o critică estetică nu mai avea loc. Acest spirit bine-voitor, -această lipsă de ori-ce critică, ne venea mai cu seamă din Transilvania.
Trebue să spun că la acea dată influenţa literaţilor şi oamenilor de ştiinţă Transilvăneni şi Bucovineni era mare încă în România. Din cauza, luptei politice ce Românii duceau în Transilvani i şi în Bucovina chiar, ei îmbrăţişau tot ce se scria în româneşte, ei aveau nevoe de o literatură naţională de opus literaturei maghiare şi germane; ar fi fost în asemenea împrejurări de neînţeles ca ei să facă pe dificilii în această ramură. Aşa, e destul să spun că Pumnul în Bucovina scosese un Lectura? rumănesc în 6 volume, rezumând literatura noastră naţională. Notaţi, şease volume! p In Transilvania se lucra la aşa ceva, iar gazetele v ca, Familia, Transilvania, Albina, Telegraful, derafia, înălţau până în ceruri tot ce se scria în româneşte.
In România liberă autorii se lăudau unii pe alţii, în tot cazul nu se criticau, lucrarea fie-eă-ruia era bine-venită, de vreme ce era scrisă în româneşte şi însufleţită de bune intenţii naţionale.: In asemenea împrejurări, oameni ca d. Maio-? rescu şi Carp, educaţi la critica esteticei germane? şi însufleţiţi de exemplele acelei literaturi, oameni cu gust estetic distins ca d. Pogor, oameni;, hotărâţi să lucreze ca d. lacob Negruţi, nu puteau să rămâe impasibili şi indiferenţi, nu puteau ca să nu intre în luptă pentru a pune literatura pe terenul ei adevărat, dezbrăcând'o de caracte-
AMINTIEI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
2?a-
rele străine de ea; nu puteau ca să nu pună chestia pe valoarea reală şi intrensecă a producerilor, indiferent de spiritul de naţionalitate.
De altă parte zilnic se debitau atâtea naivităţi sau enormităţi în domeniul literar, în cât o elementară critică putea să-şi facă drum şi să aibă succese.
Iată raţiunea apariţiei Convorbirilor literare.
Convorbirile literare apar după trei ani de la înfiinţarea societăţei Junimea, pentru că nu se putea altminterelea. In adevăr, dacă cei cinci cari au înfiinţat acea societate s'ar fi hotărât ca a doua zi să deschidă şi un organ literar, ce ar fi publicat într'însul? Bune intenţii erau, dar materialul nu.
Ar fi fost nevoiţi ca să primească manuscripte de la poeţi şi literaţi necunoscuţi şi nepreparaţi, şi ar fi primit în cantitate considerabilă acest material, chiar pe atunci, mai cu seamă pe a-tunci.
Aţi observat un lucru: nimic mai uşor de cât a căpăta colaboratori (?) la o gazetă literară. Este destul ca să anunţi că în ziua cutare va apărea, de exemplu, Fluerul ciobanului, gazetă literară bi-mensuală, pentru ca a doua zi să înceapă să curgă tot felul de scrieri, poezii, nuvele, drame tragedii, etc. Te întrebi de unde acest potop subit de lucrări literare? de unde? de unde să vă spun. -In ţară, jumătate din acei cari au trecut prin liceu sau prin gimnaziu, şi au deschis un volum de poezii sau au citit o nuvelă, devin la rândul lor poeţi sau autori. Ar fi un fenomen de analizat, acela că mai orice băet sau fată, de ia 13 sau 14 ani în sus, începe a compune în diferite genuri literare; cât despre poezie, nici nu mai încape vorbă, poezia este moneda curentă a debutanţilor, Dar mulţi se încearcă în drame, în tragedii, în rumanuri.
18
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
275
274
Mi-aduc aminte că în clasa mea în liceu erau vre-o cinci autori de tragedii, alţi cinci poeţi lirici şi vre-o zece scriitori de nuvele. Restul, afară de f| doi sau trei, toţi poeţi; printre aceşti doi-trei eram şi eu. Apoi pe lângă tinerime, mai   este clasa funcţionarilor şi a militarilor, cari compun şi ei considerabile şi voluminoase lucrări literare. In I saltarele birourilor de pe ia prefecturi, în provincie, la o percheziţie vei putea găsi voluminoase § corpuri delicte literare, printre care sonetele, a-crostişurile, sunt peştişori mici pe lângă somnii dramatici şi nisetrii epopeei.
Mai sunt pe lângă aceştia, rentieri, oameni în vârstă, bătrâni chiar, care compun şi scriu din tinereţe, şi care păstrează cu religiositate toate o-perele lor, opere destinate, vai ! a nu vedea lumina zilei ! Dacă ai socoti literatura scrisă şi ne-tipărită în comparaţie cu cea tipărită, aceasta din urmă reprezintă o infima parte. Cum se explică această manie de a compune, de a seri versuri, de a Întocmi romanuri sau drame ? Nu-i loc ca să răspund la asemenea întrebare foarte interesantă psichologiceşte. Un lucru e sigur, este că literatura are un număr de forme şi de calupuri căzute în domeniul public^jge^ care fiecare îşi închipueşte că le poate umplea, şi că umplute ori cum, ele devin bucăţi literare. Aveam un prieten, care dacă citea un volum, era în stare să scrie două pe a-ceeaşi temă. Ce erau acele două volumuri ale lui? Era frazeologia volumului cetit. Cam aşa se face literatura în licee, în birourile civile şi militare-la pensionatele de fete, la universitate şi chiar în unele cercuri literare.
Iată de ce ziceam mai sus, că-i destul ca să a-nunţi apariţia unei reviste literare, ca a doua zi să te trezeşti cu nenumărate trimeteri de manuscripte din toate unghiurile ţărei şi de toate speţele. Toţi aceşti literaţi necunoscuţi de care am vorbit mai sus, stau la pândă, urmăresc revistele literare, apariţiile altora noui, fiindcă în genere ei au avut decepţii cu cele ce apar, operele Im
fund refuzate^ ei se aruncă cu lăcomie asupra noilor publicaţii, la care sperează mai mult succes. Aşi putea zice că la cetirea vestei fericite că o nouă gazetă literară va apărea, printr'o mişcare şi la comandă, o mulţime de autori descind saltarele pentru a scoate preţioasele lor pro-aucţii, şi ia aceeaşi oră diferite birouri poştale din ţara primesc pentru aceeaşi adresă voluminoase pachete.
II
Prin urmare, dacă cei cinci întemeietori ai societăţei Junimea ar fi procedat cam cum se procedează acuma, adică ar fi scos a doua zi o gazetă literară, Convorbirile ar fi deviat de la început de la direcţia pe care îmtemeietorii trebuiau s'o dea, sau ar fi lâncezit în lipsă de manuscripte.
Din contră însă, cei cinci întemeietori încep regulat a ţine şedinţe odată pe săptămână, la început Duminicele, nu seara mi se pare, ci în timpul zilei. Vestea acestor întruniri în societate nouă înfiinţată începe a circula prin oraşe. De altmintrelea este destul să spun că printre întemeietori era şi d. Iacob Negruţi, ca pentru cei care-1 cunosc să înţeleagă că această veste s'a împrăştiat imediat. In adevăr, rar am cunoscut un om căruia când îi intră în cap o idee sau îl interesează un lucru, să dezvolte mai multă activitate.
Pe atunci laşul era în plină dezvoltare şi maturitate intelectuală, adevărată capitală în această privinţă; tineri cu viitor, talente în formaţiune, oameni studioşi şi în curentul mişcărei literare europene, formau o elită care dacă nu lua parte la mişcarea generală a oraşului, ci stăteau retraşi ca nişte delicaţi, feriţi de contacturi profane, nu mai puţin ei erau totuşi cunoscuţi şi ştiuţi, prin urmare era lesne membrilor Junimei ca să se pue în contact cu aceşti delicaţi.
276
G. PANU
La Iaşi mai erau doi   fruntaşi ai literaturei noastre: era Vasile Alexandri, cunoscutul şi drăguţul poet de pe atunci al Doinelor şi Lăcrămioarelor şi a mai multor piesişoare de teatru; mai era Constantin  Negruţi,  clasicul prozator,  autorul P neîntrecut  al  nuvelei Alexandru Lăpuşneanu, precum şi poetul jalnic şi emoţionant, a cărei producţie, La şalul negru, era în toate memoriile şi j pe toate buzele. j Nu ştiu cum se face apropierea între tinerii . de la Junimea şi Vasile Alexandri, dar ea se face ¦ îndată, căci din anul l-iu al apariţiei Convorbirilor, Vasile Alexandri devine colaboratorul revistei şi continuă a fi o serie lungă de ani. Alexandri în Convorbiri are a doua a sa maniere; nu mai este poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, ., poetul lui Mergi la Lido barcarolo şi a veselei Dridri. Talentul lui emancipat, suvenirurile voiajurilor din tinereţe iau o formă mai matură;; el inaugurează în Convorbiri pastelurile, un gen nou literar, gen descriptiv ce e dreptul, dar foarte- . adaptat cu natura talentului său. Iar cu privire la teatru, începe a publica în Convorbiri acea serie de piese pline de spirit şi de haz, ca Cucoana , Chiriţa, Harţa răzăşul, Ginerile lui Hagi-Petcu şi altele, adaptări care nu-i întunecă cu totul o-:? riginalitatea. Apoi încetul cu încetul se ridică la genul epic în Dumbrava roşie, pentru a atinge mai târziu înălţimile genului dramatic cu Fân™ fana Blanduziei. #:
Apropierea Junimei cu Constantin Negruţi se înţelege că este explicabilă, de vreme ce d. lacob« Negruţi fiul, era unul din întemeietori. D. lacobi Negruţi, în articolul său din Convorbiri literare^ număr jubiiar, înfiinţarea societăţei „Junimea"^-ne spune cum tatăl său Fa dus Ia toţi oamenifc cunoscuţi din Iaşi, după ce se întorsese de la Ber^ lin. 'M Dar cu Vasile Alexandri şi Constantin Negruţip societatea Junimea nu putea să zică că-i o so-M cietate cu o nouă direcţie, ci mai degrabă s-ar fii
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
277
putut pretinde că cei tineri se pun sub direcţia celor doi.
Trebuiau deci elemente noi, elemente care să se desvolte în direcţia întemeietorilor şi care să servească de model în favoarea teoriilor estetice ce erau a se formula. Acest lucru era greu, foarte greu; cum se putea improviza o literatură în scopul teoriilor, pe care d. Maiorescu le expunea în prelegerile sale populare din salonul Băncei Moldovei?
Ei bine, s'a găsit mijlocul. Fiindcă societatea formată   reprezenta ca fond cultura germană, toate elementele care îşi căpătaseră educaţia în Germania, s'au grăbit a se grupa în juru-i. Cel mai însemnat aderent în acest sens a fost regretatul Niculae Scheletti, pe atunci mi se pare maior, mai târziu mort colonel, care adăpat în literatura practică germană, de la începutul Convor-birelor dădu numeroase traduceri din toţi cei mai iluştri poeţi germani, traduceri foarte reuşite. Aproape pentru prima-oară în România, publicul cel mare făcu cunoştinţă cu poezii din Schiller, Goethe, Uhland, Heine, Lessing, pentru a nu numi de cât pe cei principali. Scheletti   nu se mărgini numai aici, el culese poezii germane din autori de mâna a doua şi le traduse în Convorbiri.
Se înţelege că capo-d'operele literaturei germane erau exemple model pentru o literatură nouă, exemple însă foarte sus pentru o mişcare literară foarte joasă încă.
Nici literatura franceză, care deşi mai cunoscută, dar încă nu era la îndemâna tuturor, nu fu neglijată, şi bucăţi din Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, fură reproduse în traducere în noul jurnal literar.
Dar poeţii originali? Se găsiră şi de aceia şi cu valoare oare-care. Aşa, poetul român care ştiuse să dea în versuri româneşti tonul poeziei germane şi să se inspire din fondul acelei literaturi, fu domnişoara Mathilda Cugler, germană de o-
278
a. panu
rigină. Mathilda Cugler fu în cei dintâi ani ai Convorbirilor cea mai fecundă poetă, poeziile sale drăgălaşe în spiritul şi în felul mai cu sea~ mă al lui Heine, aduceau o notă nouă în literatura f noastră şi cadrau perfect cu ideile şi teoriile este-tice ale Convorbirilor.
Aceşti doi poeţi, Scheletti şi Mathilda Cugler, reprezentau spiritul literar al nouei reviste. Pe lângă dânşii se adunară încetul cu încetul şi alti tineri poeţi sau cu pretenţii de a fi, precum şi amatori de o gingăşie de talent deosebită. Printre amatorii distinşi, au să fie mulţi astăzi surprinşi când voiu cita un nume, care mai târziu a ilustrat baroul ieşan şi pe urmă cel bucureş-tean, acela al lui Mihail Cornea.
Mihail Cornea, ale cărui calităţi superioare le-cunoaşte toată lumea, a fost unul din cei întâi colaboratori ai Junimei şi junimist ab ovo. Tânăr inteligent, de o inteligenţă cam farniente şi de f o simpatie atractivă, el ia 20 de ani se distrează, făcând poezii, care se întâmplă să fie unele din ele adevărate juvaeruri. Societatea Junimea îi deschide braţele, el devine un colaborator gen- * til şi foarte mult gustat în saloane. Pe atunci n'avea nici o carieră, s'ar fi părut că el voia să îmbrăţişeze pe aceea de poet diletant. Era copi-' iul răsfăţat ai Junimei. I se întâmplă să aibă o altercaţie dintr'o cauză de ordin privat, şi atunci Mihail Cornea e nevoit să părăsească laşul pentru cât-va timp. Ce să facă şi unde să se ducă? Se duce în Belgia şi face dreptul. Când  se întoarce, Cornea devine imediat unul din cei mai iluştri avocaţi, el nu se mai poate întoarce la Junimea, din cauză că avusese neînţelegeri cu ea, deci adio diletantismului poetic! Şi cu toate acestea, Mihail Cornea păstrează până în ultimul moment al vieţei, dragostea pentru literatură şi gustul de a face poezii.
Dealtmintrelea pentru un mare orator, orator de temperament, eu cred că este foarte uşor ca să fie şi poet, sunt puncte de atingere şi toată lumea
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
279
ştie că Mihail Cornea era un mare orator al baroului.
Târziu încoace, de multe ori el mă oprea în sala paşilor pierduţi, în palatul justiţiei, şi îmi zicea:
— Panule, ia ascultă versurile aceste care mi-au venit în minte în trăsură când veneam la curte.
Şi începea a-mi recita o strofă sau două. Eu ca să-1 şicanez, îi răspundeam.
— Bine, tu nu vezi că aceste sunt prostii! Lasă versurile pentru băeţii cei mediocri.
Cornea se uita un moment la mine ca să-mi ghicească gândirea.
— Ia ascultă, celebrule, îmi răspundea, nu căuta să mă prosteşti, eu sunt sigur că tu le găseşti frumoase, dar amorul propriu de om superior te face să le despreţueşti.
Aceste cuvinte măgulitoare se înţelege că mă mişcau şi atunci schimbam tonul glumeţ în altul semi-glumeţ şi-i replicam:
— Evident că ai ghicit că glumesc; cine nu ştie că tu ai talent în toate prin urmare şi în poezie; crezi tu că nu cunosc poeziile tale drăguţe din Convorbirile literare?
— Dar volumul meu de poezii scrise în franţuzeşte, Panule, cele scrise în franţuzeşte? Acele sunt mai frumoase!
— Le ştiu şi le am, îi răspundeam.
Cornea rămânea încântat. După 30 de ani el avea tot temperamentul din cei întâi ani ai Convorbirilor şi de multe ori îmi repeta cuvintele:
— Eu urăsc pe junimişti, mi-a plăcut foarte mult Junimea.
III
E drept că poeziile lui Mihail Cornea nu aveau profunditate, nici originalitate, dar erau drăguţe şi nostime ca şi persoana sa, ca tot ce emana de la acest om fermecător.
280-
G. PANU
Şi aproape de aceasta îmi vine o reflecţie, care / trebue să o pun, căci ea are» un caracter mai general. : •
Poezia mai cu seamă cea lirică, este oare-cum apanagiul tinerimei şi al tinereţei. La o vârstă oare-care mai toţi suntem poeţi. E aşa uşor de a ver- ¦¦ h sifica, e aşa uşor de a cânta câteva  sentimente 4 simple, inherente în inima omului : amorul, bu- . curia, tristeţea! E aşa de uşor de a pune aceste : sentimente sub forme variate! Gel puţin poetul • o crede aceasta, căci în realitate toată acea presupusă varietate se reduce la una şi aceeaşi formă   - ' fundamentală. Mai adaugă că natura cu aspectul ei variat îţi dă subiecte multiple de poezie subiec-tivă, şi cu aceasta îţi explici pentru ce în tine-. ,:1 . reţe fiecare încearcă să fie poet. Luaţi numerele , : ' dintâi ale unei reviste  literare şi  veţi  vedea o- . mulţime de nume noui şi necunoscute, iscălind • poezii. Peste câţiva ani nu ie mai întâlniţi nicăe-" rea, doară în vre-un volum părăsit în vre-un raft ; . de librărie. Ge-au devenit acei poeţi? Nu se ştie, , sau mai bine au intrat în viaţa practică, unde fac «: operă mai folositoare.
Aşa s'a întâmplat şi cu Convorbirile şi cu so- . cietatea Junimea. La început aproape toţi mem-brii erau poeţi. Odată la Junimea am făcut noi * ' socoteală să vedem câţi din cei vre-o 30 de ¦ membri activi^n^au   scris  niciodată  un vers.' Au eşit foarte puţini, vre-o 5 sau 6, între care şi d. Maiorescu. Dar imediat d.  Negruţi  s'a: . sculat să protesteze, susţinând că şi d. Maiorescu , a făcut versuri. In adevăr, d. Maiorescu în criticele sale, citând versuri din poeţii germani, a fost r nevoit să traducă câte o strofă sau două. -
La această afirmare, noi ne-am ridicat combă- j ¦ tând pe d. Negruţi. I-am replicat că nu înseamnă t? a face pe poetul, traducând versuri în interesul . unei teze sau a unei teorii a tale. Dar cu d. Ne-'- . gruţi, care ştia toate tainele Junimei şi tot ce s'a. scris sau s'a tipărit la Junimea, era greu de dis- :,, cutat. . /"*
AMINTIRI DELA   JUNIMEA" DIN IAŞI
281
— Am să vă dovedesc că şi Maiorescu a păcătuit versuri ! ne răspunde.
— Când? Cum? Unde? strigarăm.
— într'o scriere umoristică cetită la unul din banchetele Junimei, replică d. Negruţi victorios.
Apoi din vorbă în vorbă şi din scrutarea trecutului fiecărui membru, a eşit mai la urmă că numai trei n'au comis nici un vers, anume : Papa Culianu, Melik şi Vasile Tasu/Şi încă de Vasile Tasu era îndoială, căci Lambrior adăugea glumind :
— Tasu ista e foarte ascuns ; cine ştie dacă el nu are buzunarele pline de poezii, pe care le împarte pe la mahala! căci de don Juan nu se mai încape că-i don Juan, şi de, ori-ce don Juan e poet!
La acestea Tasu ţintea ochii, drept în pământ şi se înroşea ca racul până în vârful urechilor râzând. Probabil că-i plăcea rolul pe care i-1 dădea Lambrior, fiindcă râdea.
Pentru a susţine ideea mea, iau tabla de materie a Convorbirilor din anii întâi, unde citesc o mulţime de nume de poeţi, precum : Bodnărescu, Brociner, Capsa, Cornea, Nicu Gane,, Grego-riade^JBonaehi, Pogor, Pruncu, Miron Pompiliu, Creţeanu, Mathilda Cugler, Şerbănescu, etc.
Câţi au rămas peste 10 sau 15 ani dintre aceştia ca poeţi ? Afară de Şerbănescu, nici unul. Un om de o producţie prodigioasă era d. Iacob Negruţi. Nu era număr din Convorbiri în care să nu fie o poezie de a d-sale; dealtmintrelea d-sa aborda toate genurile literare : poezii, poeme, nuvele, romane, etc. Astăzi numai contimporanii săi sau cei în curentul literaturei române, ştiu că d, Negruţi a fost un bogat lucrător pe câmpul literaturei româneşti. Azi d-sa îşi caută de afaceri şi nimeni n'ar presupune că odată a simţit şi a scris aşa de mult. D. Negruţi nici n'a voit să păstreze măcar direcţia Convorbirilor literare, de mulţi ani a trecut'o altora.
Un alt scriitor prolix a fost Bodnărescu, care de
282
G. PANU
asemenea a abordat toate genurile literare : poezii lirice, epigrame, tragedii, etc. De la un timp numele lui Bodnărescu dispare din materia Convorbirilor literare. Ce devenise? Luase direcţia liceului de la Pomârla şi se ocupa în mod pro-zaic cu dirijarea acelui institut.
Cine vede astăzi pe d. Pogor pe stradele laşului, nu-şi poate închipui că a fost şi el un poet de gust în orele lui pierdute.
Unii nu se pot lecui de boala tinereţei şi din când în când tot mai revin la vechile şi plăcutele distracţii literare din tinereţe. Aşa e cazul d-lui Nicu Gane, care acum un an a scos un volum de amintiri, iar mai deună-zi am cetit în foiletonul Voinţei Naţionale ceva care aşi paria că trebue i să fie de d. Nicu Gane. .
Din toată pleiada de poeţi ce se grupase în jurul Convorbirilor—vorbesc de poeţii de mâna a doua — colonelul Şerbănescu şi-a menţinut mai mult de cât toţi reputaţia lui de poet ; dar mi se pare că şi el la urmă se desinteresase de predilecţia lui din timpul tinereţei.
Pentru ce oare numai Vasile Alexandri şi Emi-nescu, din cercul Junimei, lucrează şi rămân poeţi până la sfârşitul vieţei lor ? Răspunsul nu e greu -de dat: fiindcă şi unul şi altul aveau un talent, superior. La dânşii poezia nu era o distracţie, era , o necesitate impulsivă a naturei lor. Asta distinge pe poeţii de ocazie, poeţi de tinereţe, de poeţii ca. să zic aşa de carieră, care rămân poeţi până la adâncul bătrâneţelor, precum Victor   Hugo   şi, alţii.
Vezi că şi aici sunt multe de zis. Poezia lirică sentimentală are margini foarte restrânse ; căci' în definitiv ea se reduce la un   sentiment sau două şi de descris diferitele impresiuni pe care. acele sentimente le produc poetului în raport cu lumea exterioară. Trebue să fii mare meşter, tre--.'-bue să ai mare talent, pentru ca să-ţi variezi impresiile aşa, în cât să se pară cetitorului că veci-; nic este un sentiment nou, o impresie nouă. Cu
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
283;-
frunză^ verde şi cu iubita nu poţi merge prea departe în poezia lirică şi nu poţi găsi mai cu seamă accente noui şi originale. De aici oboseala şi plictiseala chiar a poetului pentru acest gen, el simţeşte banalitatea aşa numitei inspiraţii, care îi face să-i treacă gustul unor asemenea jucării literare.
Zic, că-i foarte greu genul liric, plângător, greu, monoton şi câte odată chiar plicticos. Aşa, să dau un exemplu clasic. Petrarca, clasicul poet care a cântat amorul în sonete, în mare parte a cântat amorul său pentru Laura cât ea era în viaţă, In vita di Laura, şi apoi s'a văicărat tot în versuri, după moartea aceleia, în morte di Laura. Când citeşti 10—15 sonete din acest dulce poet, simţeşti o mare mulţumire sufletească şi interes chiar, pe urmă oboseala începe a veni, căci ori-cât este de fin, subtil şi variat, cântând acelaş sentiment şi mai cu seamă ocupându-se de aceeaşi persoană, monotonia începe a domina.
Adevăratul poet trebue să cuprindă în inspiraţia sa întreg câmpul de cugetare şi de simţire a omului; numai aşa, dacă are talent, el rămâne poet toată viaţa lui, iar nu simplu diletant, efectul tinereţei sau al altor împrejurări oarecare.
Să iau pe Alexandri. Alexandri la început este un simplu poet liric, drăgălaş. Doinele şi Lăcrămioarele lui sunt jucării drăguţe şi cu puternice reminiscenţe din poeziile populare, cu care se o-cupase. Ce ar fi acum Alexandri, dacă ar fi rămas la Doine şi Lăcrămioare, sau dacă ar fi scos alte volume tot în genul Doinelor şi Lăcrămioarelor ? Ar fi rămas un poet drăguţ şi alta nimic.
Alexandri însă simţeşte că cu acest gen literar şi-a epuisat inspiraţia şi verva, el trece la altele. El abordează pastelurile, poezie, o mai repet, ce e dreptul descriptivă, unde sentimentul lipseşte, însă este înlocuit cu folos de frumuseţea versului şi descrierea naturei, în care partea omisă nu este cea vie şi însufleţită. Apoi el abordează genuF. epic, după aceea îmbrăţoşează drama, comedia.
'284
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
285
ridicându-se la fiecare doi-trei ani cu o treapta mai mult şi coprinzând un cerc tot mai mare de activitate şi de gândire literară.
Iată de ce Alexandri rămâne poet până la sfârf şitul vieţei. r
Cu Eminescu acelaş lucru. Desigur   că   noi / n'am avut un poet cu simţiri mai adânci şi cu un fel mai fermecător în a se exprima mai mare de cât Eminescu. Şi el a cântat amorul. Dar ce deo- • sebire între felul original al lui şi banalităţile şi plaţitudinele altor poeţi înamoraţi!... Dacă însă , Eminescu s'ar fi măriginit numai la acest gen literar, desigur că ar fi rămas clasic, dar meritul • său în literatura românească ar fi fost împuţinat. De la genul sentimental să nu ceri mai mult decât ce el poate să-ţi dea. Cei care nu înţeleg acest lucru cad în banalitate, inspiraţia devine o me- -serie. ":
Dealtmintrelea, pentru un om cu un creer în, care toate problemele lumei sunt cuprinse, îi este imposibil ca să se mărginească a cânta numai . câteva sentimente şi a aborda numai o problemă. Aceasta ar însemna mutilarea creerului, ceea ce psichologiceşte este imposibil. De aceea Emine- , seu abordează încetul cu încetul în poeziile sale întreaga simţire şi activitate omenească. Aceasta . îi dă lui Eminescu durabilitatea lui de poet superior.
Un poet "care cântă totul şi toate, nu se poate" .' găsi într'un moment dat la strâmtoare şi la încur-., cătură, el are de simţit şi de gândit pentru toată, viaţa. ¦}:-y:
Desigur că în determinarea carierei literare a cui-va mai sunt şi alte elemente care influenţează; precum acela al situaţiei materiale a individului: ' <şi altele şi altele. Aşa, se poate pune întrebarea ; Oare dacă Alexandri ar fi fost sărac şi ar fi fost * nevoit să-şi câştige viaţa cu munca de toate zilele, < ar fi fost tot Alexandri de acum şi cariera lui poe-tică ar fi fost tot aşa de bogată? Iată o întrebare:
Şi dacă Eminescu ar fi fost un om bogat, pu-r
tând trăi o viaţă uşoară, ar fi rămas tot acel poet sombru, pesimist şi amărât, care face caracteristica talentului lui? Iată o altă întrebare. Dar mă grăbesc a adăogi că asemenea întrebări sunt oţi-oaşe, în tot cazul n'au nici o însemnătate. A pune asemenea întrebări este a face ca unii istorici, care au scris volume întregi pe următoarea altă întrebare: Ce ar fi devenit Europa, dacă Napoleon I bătea pe Prusieni şi pe Englezi la Wa-terloo ?
Mă opresc căci digresiunea este deja prea lungă. IV
Aş putea zice apropo de Convorbiri literare, că, cu cât o gazetă pune mai mult timp pregătire de a apărea, cu atâta ea are mai multă durată. Iată în adevăr un semn bun pentru mintea aşezată a celor cari au înfiinţat Convorbirile. Am spus că societatea literară Junimea exista de la 1864.
Adevărul e, că, pe la 1864 era foarte greu de a scoate o gazetă literară. Existase înainte numai câteva cu reputaţie : Dacia literară a d-lor Ko-gălniceanu, Constantin Negruţi şi Vasile Alexandri în Moldova, şi alte câte-va în Muntenia, între care şi acea a d-lui Odobescu. încercări de scoateri de reviste se făcuseră multe, dar nu reuşise nici una, toate acele gazete apăruse, durase câteva luni şi murise.
Desigur că acest lucru a făcut pe membrii Junimei să stea mult timp la îndoială; însă cercul intelectual la Iaşi, dealtmintrelea ca în toată ţara, era destul de restrâns pentru ca Junimea să nu aibă mult timp nevoe de un organ de publicitate, cât timp Junimea nu a avut organ de publicitate.
Prelegerile popi da re în fiecare an ţineau loc uc un fel de literatură vorbită. D. Maiorescu le introdusese şi erau, cum am spus altădată, în mare favoare. Mi-aduc aminte de acele prelegeri când d. Maiorescu era directorul liceului (eu eram
'288
G. PANU
prin clasa a 2-a sau a 3-a a liceului). Pe la unu jumătate d. Maiorescu pleca la prelegeri, Dumi-nicele; noi îl aşteptam pe scările de eşire ca să-1 vedem cum se duce. Sub pardesiul său galben -îi zăream fracul. Eram ameţiţi. Apoi o mândrie ne umplea inimele noastre de copii, de vreme ce, cel care ţinea asemenea prelegeri frecventate de aristocraţia intelectuală şi cea de sânge din Iaşi, era directorul nostru şi trecea cu drept cu-vât, de cel mai învăţat dintre'profesori.
Avusesem, înaintea d-lui Maiorescu, doi directori pe care îi iubisem până la entuziasm, anume doi munteni trimeşi de la Bucureşti, pe Gheorghe Petrescu şi pe urmă pe regretatul şi talentatul poet N. Niculeanu, amândoi naturi : entuziaste, partizani înfocaţi ai Unirei, naturi ca să zic aşa patruzeci-optiste. Gheorghe Petrescu mai cu seamă era mai tot timpul printre noi şi la fiecare pas ne improviza câte un discurs patriotic. Eram de exemplu în refector, pe când' mâneam pilaful de grisă; de odată directorul nostru apărea şi imediat auzeam: ,,—Băeţi..." Aşa începea discursurile sale, şi ne vorbea câte o jumătate de oră despre Unire, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, etc. Apoi ne anunţa că la masă vom .avea şi câte un pahar de vin, ceeace ducea entu-siazmul nostru până la delir.
Niculeanu, care i-a succedat, era o natură mult. mai profundă şi sub entusiazmul lui aparent se: trăda un mare desgust de viaţă. Natură poetică în toată puterea cuvântului, Niculeanu s'a apropiat imediat de Junimea. Ne iubea în felul lui, brusc şi foarte puţin comunicativ, dar ne iubea, asta se < vedea în tot felul lui de a vorbi cu noi. In volumul său de poezii, astăzi uitat, se găsesc lucruri: admirabile. N
Ni se vorbeşte şi vorbim în tot timpul de inspiraţie. La cei mai mulţi poeţi, aşa numita inspira-, ţie este o pregătire laborioasă şi înceată a subiec^ tului şi o căutare trudelnică a expresiilor, este ca acele discursuri aşa numite improvizate, pe care
AMINTIRI DELA;,, JUNIME A'' DIN IAŞI
237
oratorul le-a pregătit acasă timp de două săptămâni. Ei bine, citiţi poeziile lui Niculeanu, dacă le veţi mai găsi—eu nu le mai am—şi vă veţi face idee ce însemnează un poet de temperament, aşi putea zice ce înseamnă inspiraţia. Să nu credeţi că aveţi să găsiţi o inspiraţie înaltă, largă, superioară, dar în tot ce scrie îl vezi că a pus creerul lui şi mai cu seamă inima lui.
Amândoi aceşti directori de scurtă durată de la Iaşi, au avut un sfârşit trist , au murit tineri şi nebuni.
Vă puteţi închipui ce efect a produs venirea d-lui Maiorescu.ca director, nouă, care aveam a-mintirea lui Petrescu şi Niculeanu. Natural că nu-1 puteam iubi şi natural că luam partida profesorilor cu care d. Maiorescu nu trăia bine. Nu-mi aduc aminte bine, de aceea nu pot afirma positiv, dar mi se pare că la cursul superior a fost şi d. Hăşdău profesor, pe când era d. Maiorescu director. Aceste două naturi superioare şi deosebite trebuiau să se ciocnească în raporturile lor zilnice, şi printre noi elevii cei mici circulau versiuni de aceste ciocniri. Aşa una, un calambur a d-lui Hăşdău, a cărui autenticitate iarăşi nu o garantez. într'o zi d. Maiorescu se duce în cancelarie la ora 8 fix ca să controleze venirea profesorilor. Negăsindu-1 pe d. Hăşdău, notează în registrul de prezenţă a profesorilor în dreptul numelui d-lui Hăşdău, următoarele cuvine: d. Hăşdău e absint e. Apoi pleacă.
Peste câteva minute soseşte d. Hăşdău şi vede adnotaţi a; imediat adăugă şi d-sa următoarele:
,,Nu sunt absinte, ci sunt Hăşdău şi am venit la clas".
Calamburul era asupra cuvântului absinie, planta care a dat nume odioasei băuturi alcoolice cunoscute.
Noi făceam, cum vedeţi, mare haz de aceste mici înţepături.
288
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
289
Cu toate că Junimea nu avea încă organ âe ' publicate, dar noi urmăream manifestările ei, iar ecoul de ce se petrecea acolo ajungea până la ' internatul nostru. _..-/.;
Un detail. Nu departe de liceu (Academie i se-V zicea) pe aceeaşi stradă, aşi putea zice alături a-proape cu partea externatului, era o cafenea numită Franţoze, una din cafenelele de lux de pe atunci a laşului; ea era frecventată numai de-ariştocratime şi  de  elita intelectuală a laşului. De la ferestrele internatului se vedea foarte bine cine intră şi cine ese de la acea cafe-. nea. Seara mai ales, auzeam duruitul cupele-lor şi trăsurilor de lux care intrau în curtea cafenelei. De la observatorul nostru (ferestrele dor- ' mitoarelor) vedeam adeseori intrând la Franţoze pe d. Carp, lacob Negruţi, Leon Negruţi şi d. Ma-iorescu, acest din urmă mai rar. Ne făcea o impresie mare.
In naivitatea noastră nu ne închipuiam că oameni pe cari îi văzusem în frac şi mănuşi albe-în saloanele de la Banca Moldovei, ţinând prelegeri  despre   Shakespeare, Napoleon, revoluţia' franceză, să meargă ca simpli muritori la cafenea. Idealul nostru era cam ştirbit. Ce ar fi fost dacă am fi ştiut pe atunci, lucruri cari le-am aflat mai târziu, că conferenţiarii cu Napoleon şi cu toţi ceilalţi Cezari din lume, veneau seara la Franţoze, petreceau până foarte târziu, până în spre ziuă de multe ori, bând şampanie şi mai cu seamă cog-nac. D. Carp aşa cum îl vedeţi uscăţiv, tot aşa era şi pe atunci, avea reputaţia în cercul cel inii m de un amator foarte fervent a cognacului fin1 Champagne. Aşa că discuţiile de la Franţoze erau y întovărăşite în totdeauna de mai multe butelii în fiecare seară. Rămăsese la Junimea până târzia şi un cuvânt de la acele seri memorabile, şi cuvântul era al d-lui Leon Negruţi. Dar fiindcă necdota primează să o spun:
Regretatul Leon Negruţi, o inteligenţă deschisă, o natură leală şi francă, era de o veselie inalterabilă. Făcându-şi studiile în Germania,—împreună cu fraţii săi, era fratele cel mai mare—în timpul când studenţimea era o adevărată instituţie, îşi făcuse probele sale de a ţinea piept cu paharul de bere în mână, studenţilor germani.
La Franţoze acest om bun şi cum se cade îşi mai amintea de petrecerile de student, aşa cum îşi poate aminti un om deja apucat de nevoile vieţei. Leon Negruţi era un causeur viu şi interesant, îi plăcea mult să discute, avea talent literar, a scris şi a publicat chiar câteva nuvele interesante în Convorbiri.
Noaptea târziu la Franţoze, unul dintre junimişti striga pe băiet şi îi zicea:
— Haide socoteala!
—Da, adăoga Leon Negruţi, socoteala şi un cognac.
Protestări din partea celor care erau grăbiţi; dar discuţia se înfierbânta din nou. Peste un ceas d. Carp striga din nou pe băet şi îi zicea:
— Socoteala!
— Şi un cognac, adăuga Leon Negruţi. Aşa că lucrul devenea interminabil.
Mai târziu mult, când eram şi eu la Junimea, Leon Negruţi, grav, preocupat, deşi vecinie bun, venea din când în când.
Cum îl vedea d. Pogor, striga:
— Socoteala!
Iar noi în cor adăogam:
— Şi un cognac!
Leon Negruţi zâmbea cu oarecare tristeţă. Zâmbetul lui însemna: s'a dus, au trecut acele timpuri.
Apariţia „Convorbirilor literare"
începuturile Convorbirilor literare au fost modeste. Nici o lucrare care să atragă atenţia în opinia publică, sau să aşeze deodată acea publica-
19
r
290
G. PANU
tie pe linia întâia; este o gazetă literară fără pretenţie, de bun gust, dar atâta.
Doui fruntaşi ai literaturei îi dau de la început eolaboraţia: Vasile Alexandri şi Constantin Negruţi. Este singura recomandaţie, şi serioasă re-comandaţie către public. In colo debuturi de necunoscuţi. In adevăr, necunoscuţi erau poeţii, precum: Bodnărescu, Cornea, Mathilda Culger, Iacob Negruţi, Şerbănescu, etc. Eminescu scria pe atunci prin gazete din Transilvania. Poezia ocupa cel mai însemnat loc în Convorbiri. Partea originală este că poate pentru întâia oară, o altă literatură de cât cea franceză este pusă de traducători la contribuţie, acea germană.
Neculai Scheletti, maior, este acel care face cunoscut Românilor cele mai frumoase şi gingaşe poezii din literatura germană. Traducerile lui delicioase şi fidele au mare succes. Uhland, Heine, Lessing, Geibel, Goethe, etc. sunt arătaţi cetitorilor Convorbirilor literare, iar publicul ales găseşte imediat într'înşii ceva adânc, vag, filosofic, ceva care nu seamănă de loc nici cu geniul nostru, nici cu şcoala literară de la noi. Aceasta e partea, o repet, originală de ia început a Convorbirilor şi una din direcţiile nouei reviste literare ce se inaugura.
Aceasta dă chiar loc la un început de invidie literară între Convorbiri şi alte   reviste româ-¦  neşţL_ M Curioasă este opinia publică din toate timpurile!
Neculai Scheletti când traduce pe poeţii mari germani nu se gândeşte să facă politică. Convom birile literare publicându-le, şi ea este departe de o asemenea politică.
Junimea reprezentată prin d-nii Maiorescu, Iacob Negruţi, Theodor Rosetti, Carp, care îşi făcuseră studiile în Germania, nu se gândesc de cât să facă cunoscut ţărei pe poeţii iluştri ai Germa-
AMINTJRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
291
niei. Dar fără de voia lor, ei căutară să stabilească superioritatea literaturei germane, faţă cu literaturile neolatine, franceză, italiană, spaniolă, la izvorul cărora oamenii noştri iluştri se adăpaseră încă dela începutul Renaşterei. Mai pune încă un lucru, mai pune presumpţia tinereţei şi inflexibilitatea teoriilor, lucru ce găseai în abondenţă la d. Maiorescu şi ceilalţi, mai ales la d. Carp. In a-devăr, d. Maiorescu în discuţii generale era mai conciliant, sau cel puţin mai rezervat în judecăţile pe cari le da, dar d. Carp cu intransigenţa sa cunoscută, o spunea făţiş şi tare: că afară de literatura germană şi de cea engleză shakesperiană, nu există altă literatură. Am asistat de multe ori la discuţii între d. Carp deoparte şi d-nii Naum, Vârgolici, etc, partizanii clasicismului francez. De multe ori l'am auzit pe d. Carp strigând:
— Ce mai vorbiţi de Racine şi de Corneille, a-ceştia sunt tragediani de salon, personajele lor imitate din tragicii Greci şi Romani poartă peruca pe care o purta Ludovic al XlV-lea, stăpânul lor, şi contimporanii lui! Iar sentimentele lor sunt sentimentele curtezanilor de la curtea regelui precum şi acele ale metreselor.
Mari protestări. Partizanii literaturei franceze replicau; răspunsul lor cel mai puternic era a-cesta:
— Dar Moliere, ce zici de Moliere?
— Moliere? răspundea imperturbabil d. Carp. Moliere era fructul şcoalei spaniole, pe care a imitat'o şi dacă are şi originalitate, fiind singurul clasic francez de valoare, aceasta o datoreşte meseriei Iui de cabotin, care îl îndepărta din când în când de curtea marelui rege.
Toate aceste păreri tranşante jigneau convingerile multora, iar cei cari erau crescuţi în şcoala franceză, deprinşi după comentatori de a admira fiecare vers din Racine şi a se extazia de e-roismul ce se degajează din versurile lui Corneille,, contractau un fel de animozitate faţă cu lite-
292
G. FANU
ratura germană, pe care germanofilii i-o opuneau Ia fiecare pas.
Nu era numai atâta. Prin stabilirea pe tron a unui principe german, actualul nostru Rege, se lovise în susceptibilitatea ţărei de rasă latină, în convingerile celor mai mulţi. Se vedea un pericol în viitor; lumea fie naivă, fie interesată, credea în o apropiată germanizare a ţărei; câteva întreprinderi mari în ţară, având în frunte oameni de afaceri din Berlin, indispusese opinia publică; politica, mizerabila politică îşi deslănţuise patima în jurul principelui şi tânărului Domn de origină germană; toate aceste adunate, exploatate şi detailate, stabilise o atmosferă germanofobă în ţară.
In asemenea împrejurări, publicarea în traduceri de poeţi germani şi direcţia în acest sens a Convorbirilor, punea încă unt-de-lemn pe foc. De aceea asemenea publicaţii nu erau judecate din punct de vedere literar, ci din punct de vedere politic şi de partid.
* *
O amintire personală. Noi elevii de clasa Vila, în anul când au apărut Convorbirile, ne procuram această revistă. Mi-aduc aminte că cele dintâi: lucrări la care îmi aţinteam ochii, erau traducerile lui Scheletti. Uhland avea un farmec deosebit? pentru mine. Aşa ştiam pe de rost Blăstămul cântăreţului,  precum şi poezioarele drăguţe ale lui Heine. Dar într'o clasă de liceu, ca şi în societate, sunt progresişti şi reacţionari. Printre reacţionari era un coleg Anastase Pompil, care toată ziua ne urmărea mişcările şi ne critica la orice făceam sau ziceam noi. Gând noi câţiva ascultam citindu-se traducerile lui Scheletti, el sta deoparte, clătina din cap şi se uita cu jale la noi, apoi ne zicea:
amintiri DELA „JUNIMEA- DIN IAŞI
293
pepite zecTanaveti să ved<* voi când peste zece ani nemtu au să fie stăpâni în tară!
zia e Sumoasf °e' " ™s»™«™™ noi, dacă poe-mcTctc! edSs.ne repHca     Să ™
Nivelul politic pe atunci era foarte jos în Iaşi, măcar că cel cultural era sus. Nu e de mirare lucrul dacă şi astăzi el este în halul în care toţi îl ştiu. Căci e de remarcat un lucru: în genere nu făceau pe atunci politică militantă în Jaşi cei cu cultură, oamenii culţi făceau numai literatură, aşa că aproximativ erau două tabere: tabăra oamenilor inculţi cari făceau politică şi acea a oamenilor culţi care făceau literatură. Ciocnirea între ambele tabere era inevitabilă.
Politicianii citeau Convorbirile literare — când le citeau—cum ar fi citit o gazetă politică, ei tălmăceau şi restălmăceau cele scrise acolo, dându-le înţelesuri denaturate, citind aproape prin versurile lui Uhland ameninţări contra naţionalismului. Apoi se mai ştie un lucru : invidia este soră dreapta cu ignoranţa sau cu inferioritatea. Duşmanii Convorbirilor simţeau un fel de răutate, văzând că acolo se publică poezii de poeţi, a căror nume măcar nu le auziseră înainte, traduse dintr'o limbă pe care n'o învăţaseră.
Iată cum Convorbirile de la început căpătară porecla de gazetă cu simpatii nemţeşti, iar aceste simpatii fură de la început, şi mai târziu şi mai mult, exploatate în politică.
Mai adaugă încă un lucru: zilnic de la apariţia Convorbirilor, poeţi români inediţi sau nu, începură a trimete producţiile lor, producţii care e-rau sistematic refuzate. Şi dacă ar fi fost numai refuzate! Dar d. lacob Negruţi nu se mulţumea
G. PANU
294
numai cu aceasta, d-sa, cum am spus deja, deschisese o rubrica îa sfârşit cu titlul de Corespondenţă. In acea rubrică d. Negruţi persifla cu spirit şi câte odată chiar cu răutate pe nenorociţii trimiţatori de poezii, ceeace lovea adânc în amorul propriu al poeţilor. Aceştia deveneau aprigi duşmani ai Convorbirilor şi mai cu seamă ai traducătorilor din poeţii germani. Locul ocupat de asemenea traduceri îl considerau ca usurpat, acel ioc trebuind să fie al lor.
Aşa încât nu trecuse doi ani   de la apariţia Convorbirilor, şi prin cercurile anti-junimiste domina următoarea idee: că la Convorbiri nu se pu- . blică de cât lucrări din nemţeşte şi nu se consideră de bun, de cât numai ce vine de la nemţi.
Inspirat de acest curent, d. Hăşdău mai târziu—-după cum vom vedea—joacă Convorbirilor o farsă, trimiţând o poezie fabricată de d-sa, isjjălind-o cu numele nemţesc Gablitz. ^^^^
O altă critică care s'a făcut de la început Convorbirilor, a fost aceea că membrii Junimei îşi publicau lucrările lor chiar mediocre şi proaste, pe când altele bune, venite din afară, erau respinse ; această acuzare a fost mai târziu poreclită sub cuvintele: „Societatea Junimea este o societate de admiraţie mutuală4'.
Critica aceasta numai în parte era întemeiată, dar faptul se explică foarte natural.
E drept că în Convorbiri s'au publicat în cea mai mare parte numai opere şi lucrări ale membrilor Junimei, rar, foarte rar, se publicau şi lucrări trimise prin poştă.
De la început Convorbirile îşi au poeţii, nuve% iiştii, istoricii lor, iar cercul este în mare parte închis pentru poeţii, nuveliştii şi istoricii din
afară.
Ce însemna aceasta?
Cine nu ştie că ia o gazetă literară, ca şi ia una politică, complezenţa nu poate fi exclusă, iar colegialitatea te face să publici lucruri care nu sunt
AMINTIRI DELA ..JUNIMEA" DIN IAŞI
295
tocmai meritoase. Când noi 30 ne adunam în fiecare seară, cum voiţi ca să nu fi fost indulgenţi unii faţă de alţii. Desigur că în Convorbiri s'au publicat multe lucruri slabe din partea membrilor Junimei; critica nu poate să-şi exerciteze în libertate toată verva, dar acest lucru nu se făcea din sistem.
Evident că lucrurile primite prin poştă erau mai sever judecate, săreau cu toţii în adevăr a-supra acelor lucruri ca lupii ; cei 9 care nu înţelegeau niciodată, înţelegeau perfect, caracuda eşea şi ea din rezerva ei, până şi Papa Culianu devenea elocvent.
Să fi văzut cum era depănat, smuls şi pieptănat bietul autor! Să fi auzit bietul om ce se zicea pe socoteala lui, ar fi fugit în lume. Toţi erau critici, toţi cunoscători, de aceea numai dacă lucrarea era în adevăr de valoare putea să treacă.
Pe când, de, când unul de ai noştri venea cu o lucrare, era greu să faci pe emancipatul şi pe independentul. Cei nouă declarau îndată că nu înţeleg nimic, caracuda tăcea ca chiticul cum şi era, Iacob Negruţi se scărpina în cap, d. Maiorescu căuta să inventeze o teorie ad-hoc, d. Pogor făcea o strâmbătură, iar noi ne ghionteam pe furiş sau ne comunicam la ureche impresiile. Cu toate acestea lucrarea se publica.
Totuşi să fiu drept, multe lucrări, poezii sau nuvele de ale membrilor Junimei erau respinse, însă se păstra în respingerea lor oare-care formă. Aşa dacă un junimist venea cu trei poezii, una i se respingea, dar două i se primeau ca să nu fie descurajat. In tot cazul una trebuia să i se primească de rigoare.
Aceiaş lucru cu nuvelele. La început Convorbirile aveau un nuvelist în persoana d-lui Dimitrie Morţun. Acest autor îşi trimetea nuvelele prin poştă. I se refuzase vre-o două. Peste o lună d. Morţun mai trimete o nuvelă întovărăşită de o scrisoare, care zicea cam acestea:
Gr. PANU
,,D-le redactor, cred că-mi veti primi această nuvelă, de vreme ce mi-aţi refuzat două".
Junimea găsi că omul are mare dreptate şi pe acest considerent, poate pe singurul, i se publică nuvela : Movila lui Dobreanu.
VI
Începuturi de luptă
Până la apariţia Convorbirilor literare, mai că aşi putea afirma că critica era rezervată numai politicei. O, aici ea domina pe toată linia, luptele politice erau tot aşa de violente ca şi acum, gazetele se combăteau cu ardoare, cu o singură deosebire : că pe atunci ziaristica era reprezentată prin oameni de valoare şi sus puşi în societate, precum G. A. Rosetti şi Gesar Boliac. Pe atunci gazetăria nu era încă o meserie, toată lumea, tot tineretul amestecat în politică lucra la gazete ; de aceea gazetele pe atunci conţineau articole remarcabile, dar numai atâta, partea informaţiilor şi de reportaj nu exista, pe când astăzi când există gazetari de profesiune, partea de informaţii, reportaj, etc, a luat o aşa de mare desvoltare încât a ucis articolele şi pe gazetarii cari mai înainte se ocupau cu asemenea lucru.
Pe atunci era o mare eflorescentă de gazete în Transilvania şi chiar de scriitori de valoare, pre-i cum Cipariu etc. Iar ca gazete existau: Telegraful Român, Albina, Gazeta Transilvaniei, Fede-raţiunea, Familia. In Bucovina : Foaia societă-ţei, Bucovinenii, etc. Să nu uităm de asemenea că Transilvania dăduse naştere la o însemnată^ pleiadă de savanţi şi scriitori, precum şi Bucovina. Pot de asemenea zice că în România liberă preponderenţa istorică şi limbistică o aveau Transilvănenii şi Bucovinenii. In adevăr, scrierile lui Petru Maior şi a lui Şincai erau clasice. Pa-
AMINTJRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 297
piu Ilarian redija importantul său Tezaur; Lau-nan făcuse şcoală cu istoria şi etimologia sa ; tfarnuţ domina în Iaşi cu filosofia ; iar Cipariu şi i umnu dm Bucovina îşi împărţeau terenul cul-turei hmbei române.
Pe lângă acestea, corpul didactic era împănat cu Iransilvăneni şi oare-care Bucovineni; laşul, Bârladul, Bucureşti,Graiova, erau centre de influenţă ardelenească. Scriitorii de origină din România liberă sufereau şi urmau acea direcţiune ca elevi docili şi supuşi, afară de câte-va excepţii, precum un om de talia d-lui Hăşdău.
Aceasta era situaţia literară când apar Convorbirile, Această revistă fiind la început blajină şi cam ştearsă, este foarte bine primită de confraţii luptători din acelaş ogor şi dacă d. Maiorescu secondat de alţi câţi-va nu ar fi început a publica criticele lor în Convorbiri, ar fi deşteptat mari simpatii în cercurile literare. Mai ales în Transilvania, Convorbirile sunt la început bine primite ; poeziile şi proza Convorbirilor încep a fi reproduse de celelalte gazete. Dar şi aici se vede un semn al timpului. Fiecare gazetă reproducând dm Convorbiri, omitea de a menţiona de unde e luată lucrarea şi după teoria admisă lucrul era explicabil. In adevăr, de vreme ce toţi care lucrau în literatură erau consideraţi ca solidari, era indiferent ca să se spună cine a publicat întâi lucrarea. Era o apropriare a unei gazete în detrimentul alteia pe terenul naţional.
Şi apropo de aceasta, nu mă pot opri de a nu face repede o observaţie. Plagiatul a fost mult mai întins ia începutul mişcărei noastre literare de cât acum. Autorii de atunci, învăţătorii noştri, aveau mai puţine scrupule de cât noi asupra acestui delict capital. Luaţi mişcarea de la 1821 încoace, cetiţi pe fruntaşii literaturei noastre de pe atunci şi până mai încoace, şi veţi găsi plagiaturi mai la fiecare pas, scriitorii omiţând de a spune de unde au luat sau de unde s'au inspirat.
298
G.-PANTJ
AMINTI FU DELA ..JUNIMEA*' DIN IAŞI
299
Aveau şi un motiv pentru aceasta, controlul ? era mult mai greu pe atunci, dat fiind cercul îngust al cunoscătorilor: dealtmintrelea ei erau grăbiţi să scrie şi să producă româneşte şi omul când e grăbit nu se uită la asemenea piedici care le consideră ca neînsemnate.
Ga să revin la subiect, redacţia Convorbirilor se plânge de mai multe ori de asemenea omisiuni regretabile din partea foilor   care reproduceau fără să spue de unde. Dacă am insistat asupra a-cestui detail, este ca să arăt buna primire care se § face Convorbirilor în Ardeal. In adevăr, gazetele Perseverenta, Ţara, Albina, Telegraful român, Ne- i părtinitorul, reproduc din fiecare număr al Convorbirilor poezii şi nuvele. Asemenea gazete nu -5 erau scandalizate de curentul german, ştiut fiind că în Transilvania şi Bucovina aveau o educaţie germană.
La început, prin urmare, traiul este destul de bun între confraţi şi nici nu putea să fie alt-fel, date fiind începuturile Convorbirilor.
Aşa, Bodnărescu publicând tragedia sa Rie?iziy cu aceasta nu lovea în nimeni, din contra. Lucrătorii literari erau încântaţi că din ogorul literaturei române a eşit o tragedie în versuri, chiar fragmentele publicate de Othello traduse de d. Carp nu puteau face de cât onoare naţiunei. D. Ioan Maiorescu, tatăl d-lui Maiorescu, publica un itinerariu în Istria ; d. Chintescu îşi publica un discurs ţinut în memoria lui Vasile Lupu; d. I. Caragiani publica un studiu despre Românii din Macedonia şi poezia lor populară. Cel mult puteau să^ridice oare-care critică aforismele d-iuî Titu Maiorescu, ele erau foarte abstracte şi prin urmare nu erau la uzul inteligenţei comune.
Şi aici iarăşi trebue să deschid un mic parentez.
Multe discuţii au mai avut loc apropo de aceste aforisme, aproape tot atâtea ca şi apropo de faimoasele epigrame ale lui Bodnărescu. D. Maiores-
cu venea la Junimea şi anunţa că are cu sine o serie de aforisme. Se stabilea îndată tăcere şi fiecare din noi luam aerul atent obicinuit când maistrul vorbea sau mai cu seamă când maistrul cetea. Aforismele, toată lumea ştie care trebue să fie calitatea lor ; în puţine cuvinte ele trebue să conţie o idee, un sens de cele mai multe ori a-dânc, dar în aceiaş timp de la sine e evident ca înţelesul care conţine trebue să reiasă în mod clar. Un aforism confuz sau a cărui înţeles este aproape imperceptibil nu este un aforism.
D. Maiorescu aducea aforisme şi foarte scurte dar şi foarte lungi, care conţineau adevărate dezvoltări. Cetirea lor dădea loc la obiecţiuni şi discuţii foarte interesante. Şi acum îmi aduc aminte de aforismele care au dat loc la discuţii mai furtunoase.
Aşa în seara întâia a cetirei aforismelor, d. Maiorescu ceteşte următorul : ,,Prima treaptă pe care ne urcăm spre mărirea omenească e un altar de sacrificii'1.
Acest aforism e urmat de o tăcere generală.
D. Pogor obiectează:
— Aforismul e scurt, prin urmare e bun ca formă.
D. Negruţi, care vedea o răceală în atmosferă, voeşte să producă o diversiune veselă şi adresân-du-se către cei 9 care nu înţelegeau nici odată nimic îi întreabă :
— Aţi înţeles ceva ?
D. Nicu Gane răspunde:
— N'am înţeles nimic.
— Dar caracuda ?
— Nici noi, strigă vre-o şapte-opt
Atunci d. Pogor se adresează în spre noi, adică în spre Lambrior, Tasu şi mine şi ne zice: —- Ge zic cei trei Români la acest aforism? ^ Tasu se înroşeşte, Lambrior care era timid până se înfierbânta în discuţie, mormăeşte ceva neînţeles, iar eu cel mai curagios dintre dânşii răspund:
300
a. panu
— Eu am înţeles aforismul, dar ideea care o exprimă mi se pare că nu e cu totul justă.
D. Maiorescu cu afabilitatea lui îmi răspunde :
— Ei, ei, să vorbească Panu. Gând deschid gura să încep, deodată d: Carp
care şedea ghemuit într'un fotoliu larg, cu genunchii la gură, ţinându-şi cu braţele genunchii, sare din locul său, îmi ia cuvântul din gură şi zice:
— Apoi are dreptate Panu.
De aici se încinge o lungă şi interesantă discu- j ţie asupra chestiei dacă efortul pe care îl face un om suindu-se tot mai sus şi situaţia dominantă care o capătă treptat, poate fi numită un altar de sacrificii.
Pe atunci încă nu era numită banca ministerială bancă de durere, dar altarul de sacrificiu a f aforismului d-lui Maiorescu cam semăna cu banca de durere a miniştrilor.
Gu toate explicaţiile şi argumentele d-lui Maiorescu, au rămas câţiva neconvinşi, după cum ca studenţi ai d-sale la filosofie, nu ne convinsese când la curs definise procreaţiunea ca un sacrificiu pe care generaţia prezentă îl face pentru cea f viitoare.
D. Maiorescu citeşte apoi un alt aforism : ,,0 | măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră".
— A, da, acesta este bun, strigă d. Carp, şi a-devărat !
— E şi poetic adaugă Bodnărescu. IX Maiorescu continuă cetind un al treilea,
liing-lung de tot cu explicaţii şi desvoltări.
— Acesta nu numai că nu este aforism, ci este o adevărată anaforă, strigă d. N. Gane.
Cuvântul a rămas. „ ,
— Ai călcat, îi spune d. Carp, forma scurta şi sentenţioasă a aforismului.
Iar d. Pogor hazliu ca totdeauna zice :
— Ascultă Titule, ai putea să faci o prelegere populară din aforismul tău.
amintiri dela „junimea" din iaşi
301
Dar, trebue să închid acest parentez căci almin-trelea nu mai sfârşesc. Revin iarăşi la subiect.
Nu trecu mult după apariţia Convorbirilor, şi armonia se strică în confraternitatea română şi aceasta din vina d-lui Maiorescu, care începu seria criticelor sale, începând cu acea a poeziei române.
Mi-aduc aminte de impresia ce o făcea criticele sale, asupra noastră, a şcolarilor şi studenţilor; era şi nu era simpatică acea campanie. Natural că pe atunci nu puteam să ne dăm seama bine ce era drept şi întemeiat sau falş şi exagerat, în campania ce d. Maiorescu întreprinsese, dar sentimentul de jenă care ne lăsau unele din criticele d-lui Maiorescu, exprima în noi o stare sufletească nelămurită, dar de sigur nu tocmai favorabilă luptătorului.
Şi lucru de mirat, astăzi când îmi dau seama de toată această campanie, văd că adolescentul de atunci simţea just în multe părţi a lucrărei întreprinse de d. Maiorescu, şi că acel sentiment de jenă, neexplicabil pe atunci, reprezenta un fond de intuiţie adevărată.
D. Maiorescu ca ori-ce luptător lovea, dar nu lovea totdeauna just sau mai bine înfigea sabia mai adânc de cât trebuia.
Ia să discutăm puţin. Desigur opera sănătoasă, pe care d. Maiorescu a făcut-o acum 25 de ani a fost critica poeziei române. Acolo d. Maiorescu a văzut just şi s'a întemeiat pe norme estetice sănătoase, pe care—mă grăbesc a adăogi—nu le inventase, ci şi le apropriase din şcoala germană; dar lucru este în această privinţă indiferent.
Ceeace este important este că d-sa ne-a adus norme sigure şi a ridiculizat cu drept cuvânt o tendinţă a literaturei noastre de atunci, care putea cu timpul să cadă în copilărie. ^r:~:^.
302
g. panu
Această operă, o mai repet, a fost sănătoasă, de o reală utilitate, însă opera în sine nu a fost mare, i adică nu a fost una din acele care stabilesc pe un om, punându-i sus, sus.
Mă explic. D. Maiorescu tratând chestia poeziei române, a făcut operă mai mult didactico-estetică, un mic compendiu admirabil de regule în această privinţă, cu exemple foarte fericite. Dar sarcina era aşa de uşoară! Nu-şi poate închipui cineva, în ce stare de copilărie era pe atunci literatura noastră curentă ! Afară de câţi-va poeţi de real talent, A- • lexandrvGrigore Alexandrescu, Bolintineanu, şi încă vre-unul, doi, pe care d. Maiorescu nu-i critica, ci din contră îi lăuda, încolo toată mulţimea de aşa numiţi poeţi erau scriitori de ocazie, sau lipsiţi de talent.
Ge imens progres am făcut de atunci şi în a-ceasta privinţă! Nu mă gândesc, zicând acestea, la poeţii de astăzi de frunte sau la poeţii de mâna doua, dar pot afirma şi dovedi la nevoe, că astăzi tinerii începători în ale poeziei sunt superiori aşa numiţilor fruntaşi de pe atunci, cu rezervele arătate mai sus. Poeţilor noştri de astăzi le lipseşte originalitatea, dar afară de aceasta ei posedă cultura, au sentimentul estetic, scriu frumos şi cu gust, adică au toate calităţile pe care instrucţia şi educaţia le pot da cui-va; pe când poeţilor de atunci le lipsea cultura, le lipsea nu numai gustul estetic, dar chiar şi bunul simţ, nu numai că nu erau poeţi, dar nu erau scriitori, în sensul comun al cuvântului.
Vă închipuiţi pe asemenea poeţi, supuşi la critica acerbă şi muşcătoare a spiritului d-lui Maiorescu !
Nu vroesc să mă ocup în special de regulele estetice stabilite atunci de d. Maiorescu, ar fi a merge prea departe; acele regule erau de o simplicitate clasică şi ca toate regulele simple erau lip-. site de elasticitate şi conţineau numai o parte de adevăr; sau mai bine, acele regule erau înteme^
amintiri dela „junimea" din iaşi
303
iate, dar pe lângă dânsele mai existau o mulţime altele pe care d. Maiorescu le înlătura, şi din a-ceastă cauză dădea lucrărei sale un aer de micime, de ceva îngust, fără atmosferă în jur. In regulele estetice ale d-lui Maiorescu, un poet original şi de un mare avânt intelectual nu putea intra, normele erau prea înguste, conţinutul prea mic ; acele regule sunt admirabil de bune pentru talente mediocre şi pentru poeţi a căror calitate este corectitudinea şi cuminţenia.
Dealtmintrelea aceasta caracterizează talentul şi spiritul d-lui Maiorescu. Acest bărbat duce la perfecţie calităţile intelectuale care le are, dar îi lipseşte sborul, îi lipseşte lărgimea de vederi, îi lipseşte puterea de a generaliza, criticele sale sunt juste, însă ele privesc adesea ori numai o faţă a lucrurilor şi prin urmare sunt nedrepte. Acest lucru îl voiu arăta când mă voiu ocupa cu criticele stărei generale a spiritului publicului din ţară. Iată după mine explicaţia pentru ce d. Maiorescu în politică şi în judecarea chestiilor sociale nu s'a ridicat la înălţimea la care talentul d-sale ar fi fost îndreptăţit să aspire.
Să dau un exemplu apropo de regulele estetice stabilite atunci de d. Maiorescu. Nu am cartea d-sale în mână, prin urmare voiu cita din memorie. O regulă principală estetică pe care o stabilea era: că poetul trebue să se servească de materialul sensibil, păzindu-se de cel abstract şi că toate imaginele sale trebue să fie sensibilizate, adică puse în forme concrete. Poezia, adăogia—repet, citez din memorie— trebue să fugă de abstracţiuni, domeniul ei este acela al imaginilor plastice. Şi-mi aduc aminte că între alte multe exemple, aducea versul cunoscut al lui Bolintineanu:
„Stă bătrânul Mircea încărcat de ani."
şi adăugea că cuvântul încărcat materializa ideea făcând-o plastică. Necontestat că d. Maiorescu avea dreptate, dar
304
G. PANU
acest adevăr nu este din acele care exclud orice altă formă poetică, nu este o normă unică, ci este I numai una din normele estetice ; iar eroarea d-lui Maiorescu era că dădea regula ca unică şi prin urmare condamna mai dinainte orice altă formă abstractă, cu care un poet original s'ar fi putut servi şi cu mare succes.
Aşa, necontestat că dacă iei poeţii antici şi poe- 1 zia populară modernă, teoria d-lui Maiorescu se găseşte deplin justificată. In Homer întâlneşti foarte puţine abstracţiuni, poezia noastră populară e plină de imagini plastice şi sensibile, care sunt admirabil de frumoase. Comparaţii cu idei sau cu conceptiuni abstracte întâlneşti foarte puţine, aşa ideea repeziciunei în poezia populară o găsim exprimată :
Epureşte, Păsăreşte.
Prin urmare sensibilizare. Dar tot în poezia şi poveştile populare găsim exprimată repeziciunea prin cuvintele : Iute ca gândul. O imagine foarte abstractă, în care ideea sensibilă este comparată cu ideea cu totul abstractă a operaţiei gândirei.
Iată deci că întâlnim şi în poveştile şi poeziile populare o imagine tocmai contrară regulei estetice a d-lui Maiorescu.
D. Maiorescu când stabilea acea faimoasă lege estetică, care o mai repet, este şi ea alăturea cu altele întemeiată, nu ţinea seamă de oare-care lucruri generale.
Mai întâiu, este o greşală literară de a voi să separi o limbă în două, în limba poeţilor şi in iimba vorbită de oameni. Cum că prin natura poeziei ea comportă oare-care particularităţi de expresie şi de material, acest lucru e adevărat, dar de aci nu urmează că limba poetului trebue să fie alta de cât cea literară a oamenilor culţi. Când d*
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
305
Maiorescu cerea ca poetul să-şi sensibilizeze gândirile sale abstracte, cerea o lucrare aproape imposibilă pentru mulţi, în tot caşul o lucrare forţată, laborioasă. Inchipueşte-ţi un poet, un adevărat talent poetic, deprins a gândi şi a se exprima cu imagini abstracte, silindu-se ca să pue în forme plastice inspiraţia sa, şi pentru aceasta, a-ler^ând după asemenea material care nu i se prezintă spontaneu în minte, alergând zic cu disperare după căutarea unui asemenea material şi fiind silit să-1 împrumute din poezia şi din expresiile poulare ! Ce devine originalitatea lui ?
Cele ce d. Maiorescu scăpa atunci din vedere, erau următoarele: limba fiind exprimarea gândirei, ea se modifică, se lărgeşte, se sensibilisează sau se abstractisează după progresul şi desvoltarea culturei omeneşti. O limbă la început este totdeauna plastică, conţinând imagini sensibile şi foarte puţine cuvinte abstracte. Pentru ce, n'am nevoe să spun, căci lucru se înţelege de la sine. Gând cercul de gândire a omului se lărgeşte tot mai mult, când el are alt material de cât numai cel sensibil, atunci tendinţa de abstracţiune se impune, iar cuvintele, care la început exprimau înţelesuri materiale, servesc a exprima noţiuni abstracte, aşa că cu încetul cercul noţiunilor abstracte se măreşte într'o limbă. Când cultura ia o dezvoltare foarte mare, atunci pentru nevoia exprimărei unui imens material al gândirei şi al ideilor, operaţia abstracţiunei devine dominantă, iar elementul abstract dominează pe cel material.
Prin urmare, a cere de la un poet cu cultură abstractă, care în producţiile sale nu se mulţumeşte a-cânta câte-va sentimente sau câmpia cu florile, ci caută a exprima varietatea sentimentelor şi a cugetărilor sale, a-i cere zic, ca el să se păzească ca de foc de idei şi imagini abstracte, în tot caşul de a prefera pe cele sensibile, este a-i cere ceva imposibil, este a ştirbi domeniul poetic şi a-1 reduce la o simplă armonie poetică, la sim-
20
306
G. PANU
ple jucării de versificaţie sau cel puţin a exclude |f din materialul poetic, întreg materialul imens, cu care desvoltarea ştiinţei şi a culturei a înzestrat spiritul omenesc.
Astăzi un om cult are un vast domeniu nou, din care poate să-şi ia expresiile, comparaţiile, imaginile. Este necontestat că noi astăzi exprimăm altmintrelea ideea repeziciunei, a mişcărei, ser-vindu-ne de alte comparaţii când le facem, de cât * cele a ţăranului. Deosebirea dintre limba noastră şi a ţăranului este o anomalie, trebue să tindem a o suprima în interesul universalităţei culturei;
Dar anomalia există mai mult de cât în ţările culte. Este un fapt: En ţăran poet nu poate să se exprime în limba noastră abstractă, nici nu poate îmbrăţişa cercul larg a gândirilor noastre. Poţi să ceri de la un poet cult ca el să se scoboare la expresiile simple şi la concepţiunea simplă a poe-tului popular? Este numai aceea poezie?
Şi atunci se pune marea chestie, cunoscuta chestie, mult desbătută : dacă civilizaţia noastră*" rezultatul progreselor ştiinţei, este proprie poeziei sau nu ?
Dacă judeci după regulele de estetică, stabilite ;| acuma 25 de ani de d. Maiorescu, s'ar părea că d-sa resolva pe atunci chestia de mai sus în mod negativ, aceasta este însă numai o  deducere a ^mea.
• Eu cred că poezia— dezbrăcată sau îmbrăcată în versuri,—este una din feţele multiple ale ^ândi-, rei şi ale sentimentelor omeneşti şi ca atare va e-. xista totdeauna, ea însă se va modifica ca formă şi ca material, după cum ereerul şi cultura omului se vor modifica, că prin urmare poezia este" compatibilă cu orice sistem de credinţă şi ori-ce civilizaţie, că inspiraţia îşi va găsi totdeauna materialul său propriu şi că separaţia între materialul sensibil şi cel abstract este în tot caşul prea absolută. t Dar iată-mă departe, prea departe, de cadrul restrâns al acestor amintiri.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA- DIN IAŞI
307
Revenind, critica poeziei române a d-lui Maiorescu acum 25 de ani, măcar că conţinea regule, în tot cazul discutabile, însă ea a fost de o mare valoare practică pentru starea literară în care ne aflăm.
Nu acelaş lucru pot zice şi despre celelalte chestiuni cu un caracter mai general, pe care le-a a-bordat d. Maiorescu. Acolo d-sa a fost mai nedrept, mai ales când s'a atins şi de domeniul politic, parte unde acest eminent bărbat păcătueşte mai mult şi se distinge mai puţin.
In camapânia pe care d. Maiorescu a întrprins'o în criticele sale în coloanele Convorbirilor litera-re, d-sa îşi alegea în genere bine obiectul de criticat şi scopul de urmărit. Acea campanie, chiar eând era nedreaptă, purceda dintr'un spirit cu desăvârşire nou.
Dar, i s'a întâmplat să atace, dacă nu pe nedrept dar cel puţin fără o utilitate mai însemnată şi fără un rezultat mai pîausibil, pentru simpla plăcere de a critica şi a întoarce în ridicol lucruri foarte explicabile.
Aceasta a fost cazul cu critica limbei române din ziarele din Austria.
Intr'o bună dimineaţa ne trezim noi, cititorii Convorbirilor, cu începutul unei serii de articole, în care d. Maiorescu cita exemple de numeroase nemţisme din ziarele transilvănene, continuând apoi în mai multe numere acelaş lucru şi silin-du-se să dovedească că această limbă stricată are o mulţime de inconveniente, fie din punct de vedere naţional, fie din acel al formărei noţiunilor în ereerul omului.
Aceste critice nu ne-au plăcut nouă, nouă pe care d. Maiorescu deja ne deprinsese cu lucruri mai substanţiale. O simplă notiţă sau cel mult un articol ar fi
308
G. PANU
fost suficient ca să atragă gazetarilor din Transilvania atenţia asupra prea multor nemţisme.
Dar ia să vedem care era pe  atunci situaţia, limbei scrise în Transilvania.
Până la începutul veacului al XVIII-lea, când o parte din Români fac uniunea cu biserica catolică recunoscând autoritatea Papei, până atunci nu exista propriu-zis o literatură deosebită scrisă, românească, exista numai un lucru, existau cărţi româneşti bisericeşti; şi, trebue să adaug : şi a-ceastă literatură bisericească fusese creată tot prin înboldiri cu caracter religios, căci ideea de a traduce cărţile bisericeşti în româneşte fu sug-, gerată Românilor cu ocazia lăţirei protestantismului în Transilvania.
Din diferitele documente şi acte de pe atunci, rezultă că Românii vorbeau acolo o limbă care nu se deosebea mai de loc de limba vorbită în
ţările noastre.
Românii făcând uniunea bisericească, tineri-clerici fură trimişi la Roma, astfel ei începură a învăţa limba latină şi a se înflăcăra de limba vechilor Romani, a căror— şi se întâmplă ca limba română să fie şi cea a bisericei catolice—descendenţi erau.Atunci, o nouă literatură româneas-v că începe a înflori, literatură în care limba ro-/mână este adusă cât se poate mai mult la ortografia şi formele latine, iar cercetările istorice, sunt îndreptate exclusiv să dovedească continuitatea etnică şi culturală pe aceste locuri a vechi-; lor Romani, deveniţi Românii de astăzi.
Această literatură domnea şi acum două-zeci; şi cinci de ani. Scriitorii Transilvăneni, adică literalii şi oamenii de ştiinţă creau o asemenea limbă şi se inspirau din asemenea idei.
Se mai întâmplase însă în timpurile din urmă; şi altceva. Transilvania aparţinuse, până ia 1866? domniei directe'austriace; Românii, fatalmente; crescuţi în şcoli unde limba austriacă era obligatorie şi nevoiţi a-şi forma educaţia şi cultura din literatura germană— nemăsurat superioară faţă;
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
309
cu începuturile rudimentare ale unei culturi româneşti— se influenţară de acea cultură şi literatură; apoi neavând o limbă formată propriu literară, ci aproape o limbă artificială fabricată din elemente latine, Românii nu puteau să se sustragă de la influenţa limbei culte germane.
Cu o asemenea limbă, presărată de nemţisme, se serveau mai cu seamă gazetele politice. Nimic mai explicabil, dacă nu mai natural.
Ei bine, d. Maiorescu găseşte, cum am zis, cu cale ca să facă o chestie din limba scrisă de gazetarii din Transilvania, şi o chestie serioasă, cu consecvenţe incalculabil de rele. In fond, lucrul nu era serios şi scritorii Transilvăneni ar fi putut foarte bine să întoarcă argumentele cu germanismele din limba lor, arătând franţuzismele din limba vorbită în România pe un fond de grecisme, turcisme, etc.
Am avut curiozitatea ca să văd în Convorbiri a-ceastă polemică. In adevăr, exemplele pe care d. Maiorescu le da, luate din diferite gazete româneşti transilvănene, sunt vădite ca germanisme, şi de multe ori traduceri ad-litteram a expresiilor şi locuţiunilor germane. Insă cu această ocazie am constatat că unele nu numai că nu au fost stârpite din limbă, dar s'au introdus şi în limba scrisă în România. Iată un exemplu:
Gazeta Transilvaniei vorbind despre un general strămutat de la Pozonium la Brunn, adăugea: ,,o-muzică de pisici i se pregătea în Pozonium44.
D. Maiorescu critica această expresie, care e o traducere literară a lui Katzenmusik. Poarte bine, dar e întrebarea: care este expresia românească, care ar putea exprima ideea de Katzenmusik ? In româneşte nu este ; iată-ne deci în situaţia displăcută de a renunţa la o idee aşa de nostimă, numai pentru cuvântul că nu avem expresie. Şi atunci d. Maiorescu adăugea că scriitorul Transilvănean trebuia să scrie fraza de mai sus în următorul mod : ,,un charivari i se pregătea în Pozonium'4. Cu alte cuvinte   propunea ca cuvântul
310
G. PANU
nemţesc să fie înlocuit prin unul franţuzesc şi cu , acesta, adică cu cuvântul charivari, se purifica limba românească.
Ei bine, după douăzeci şi cinci de ani limba a condamnat pe d. Maiorescu, căci charivari din ce în ce este întrebuinţat mai puţin, pe când toa-tă lumea azi înţelege ce înseamnă o muzică de pisici. Dealtmintrelea, o muzică de pisici este o exprimare mult mai plastică de cât charivari, a cărui etimologie este necunoscută.
Printre exemple nimerite, d. Maiorescu dădea unele îndoelnice. Aşa găsise în Federaţiunea, expresia:
,,Franţa se pregăteşte, numai sufere îndoială";
D. Maiorescu corecta; pretinzând ca să se zică": ,,nu mai încape îndoială'4. Astăzi noi zicem : ,,nu mai face umbră de îndoială" adică un franţuzism vădit şi nimeni nu se mai scandalizează. Iar expresia criticată ,,nu mai sufere îndoială", astăzi este curent întrebuinţată. Critică mică, meticuloasă !
Tot acea foae îndrăznise să scrie : „Pot spune, din fântână credibilă". Expresia nu era nimerită, dar d. Maiorescu ca să arate enormitatea ei, â— dăugea : ,,Inchipuiţi-vă un francez care ar zice: ,,Je peux affirmer d'une fontaine croyable."
Dar un francez care ar zice : Je peux affirmer d'une source certaine"?
Oare cuvântul de source nu exprimă în fran-: ţuzeşte, ceeace fântână exprimă dincolo? Azi în. româneşte se zice curent : dintr'un izvor sigur, , dintr'un izvor îndoelnic, ba poţi zice şi dintr'un izvor credibil. .
Aceste lucruri le arăt pentru ca să confirm ceeace la început am zis, adică că din toate criticele d-lui Maiorescu, desigur că acea a limbei române din ziarele din Austria a fost cea mai slabă şi cea mai puţin fondată, privită în generalitatea lucrurilor.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
31L
La aceste critici Gazeta Transilvaniei răspunde d-lui Maiorescu şi cu succes. Aşa, numita gazetă începe prin a recunoaşte că ziarele din Austria scriu rău româneşte, dar se miră pentru ce şi cele din Iaşi scriu poate şi mai rău. Apoi Gazeta Transilvaniei face şi spirit, şi spirit nimerit. Nu mă pot împedeca de a-1 cita :
,,In marele număr de proverbe româneşti este unul care zice : ,,Satul arde şi baba se piaptănă"; acuma uite-te, în anul 1868 îşi află d. Tit Maiorescu de a cere de la publiciştii de dincoace stil neted, gramatică, ortografie".
Şi mai la vale :
,,A cere de la noi astăzi ca să scrim pe placul d-lui Tit Maiorescu, ar fi ca şi când ai cere de la ofiţeri ca între şuerăturile gloanţelor şi vaetele celor răniţi, să scrie rapoarte şi buletine elegante şi caligrafice" !
Nimic mai just şi mai de spirit; toată critica d-lui Maiorescu cade faţă cu această idee, cu care Gazeta Transilvaniei explică admirabil situaţia Românilor de acolo.
In adevăr, de la 1868 începe mai cu seamă — dacă nu mă înşel—lupta grea pentru Românii de acolo, luptă pe care o continuă şi astăzi. Regimul austriac fusese, de bine de rău, suportabil, din punct devedere al desvoltărei culturei naţionale ; dar când în locul aceluia vine după războiul Austro-Prusian regimul unguresc în Transilvania, lucrul se schimbă cu desăvârşire. Cine n'o ştie aceasta. Românii încep a duce o luptă plină de pericole, şi avea dreptate Gazeta Transilvaniei când compara starea lor cu acea de războiu în care gloanţele şueră pe la urechile luptătorilor.
Cu bună credinţă, era momentul de a ataca acea ziaristică bravă şi patriotică, care todeauna şi-a făcut datoria ei luptând pentru naţionalitate?
Dealtmintrelea, nici pericolul pe care îl întrevedea d. Maiorescu atunci, din fericire nu a avut loc; eminentul critic al Convorbirilor prevedea urmări foarte triste pentru limba  română din
312
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
313
cauza germanismelor clin gazetele transilvănene. In locul acelor prevederi pesimiste, vedem din ce în ce mai mult o stare foarte satisfăcătoare şi un progres mare în limba scrisă în Transilvania.
Astăzi în Transilvania se scrie o limbă — cu putină excepţie de natură locală — frumoasă şi .ţ-curată. Suntem departe de limba de la 1868, suntem pe cale de a avea o limbă unică literară scrisă de toţi Românii din toate unghiurile locuite de ei, deosebirea între limba noastră literară şi cea scrisă de Transilvăneni dispare în fiecare zi.
Critica d-lui Maiorescu n'a avut în această privinţă nici o înrâurire, ea a supărat şi încă foarte mult, dar nu a remediat.
îndată ce în România liberă mişcarea literară s'a desvoltat, producând pe lângă Alexandri, Bolintineanu, etc, poeţi şi scriitori de mare valoare, v îndată ce mişcarea literară s'a lăţit şi popularizat cu elemente în care cel transilvănean a făcut şi face încă parte, era natural ca şi în acest caz, ca şi în toate, influenţa unei literaturi deja formate şi culte să se resimtă în toate părţile unde se scrie şi se vorbeşte româneşte. Este o lege fatală, de la care chiar rău voitorii nu se pot sustrage.
D. Maiorescu simţeşte dreptatea răspunsului Gazetei Transilvaniei şi celorlalte gazete; în loc ca să închidă incidentul, d-sa face greşala de a #ăuta să lărgească obiectul discuţiei şi să genera-lizesc ceeace la început se mărginise a aplica a-supra unui caz special.
In critica Poeziei române, d. Maiorescu uitase a se ocupa de o parte, cea mai veche a literaturei noastre. Acest lucru, îl constatăm chiar noi studenţii de la Universitate.
Nu ştiu cum se face, încă prin liceu noi avusesem în mână pe Konachi şi pe Beldiman. Ba chiar ştiam pe de rost o mulţime de versuri din Cheia lui Beldiman intitulată: Jalnica tragedie a ţârei Moldove.
D. Maiorescu nu zicea un cuvânt. Mişcarea literară începuse cu V. Alexandri. Cu toate acestea,
€um am zis, poezia n'a încetat niciodată la noi de a înflori: la popor poezia populară, în clasă cultă boerească fabule, poezii lirice şi câte odată epopee sau tragedii, cum am pomenit mai sus.
Aceste poezii boereşti nu se transmiteau ca la ţărani din gură în gură, ci copiile lor treceau din mână în mână în cercurile mai alese ale societăţei. Un boer literat compunea nişte versuri, o e-pigramă, o odă anachreontică la o iubită, un cântec de veselie. Acele versuri nu se tipăreau, ele rămâneau în manuscript, se scoteau copii de pe dânsele. Nu se tipăreau, mai întâiu fiindcă tiparul era rar şi anevoios, al doilea, fiindcă autorul nu ţinea numai decât să treacă de poet, şi al treilea, poate el nu vroia să se ştie că el e autorul. Nfu-şi poate închipui cineva câtă literatură ma-nuscrisă mişuna mai ales în Moldova, de la jumătatea veacului al XVIII-lea în sus. Fiecare boer îşi avea biblioteca lui inedită cu teancuri de poezii, traduceri străine şi literatură.
Pe la 1860 asemenea literatură se găsea prin podurile caselor boereşti. Dacă s'ar fi găsit cercetători ai unei asemenea literaturi, după cum s'au găsit pentru cea populară, ar fi găsit lucruri foarte interesante şi câteodată bucăţi de o reală însemnătate literară, bucăţi scrise fără pretenţie după insipiraţia momentului.
Vasile Alexandri a scotocit pe ici pe colo această literatură, ba în calitatea lui de poet avea privilegiul ca boerii să-i aducă lui manuscripte ce găseau prin gherghire. Era singurul om în curent cu această mişcare a veacului trecut. El a-ducea din când în când la Junimea asemenea curiozităţi din care Convorbirile au publicat câte ceva.
Mult haz făceam noi de catastihurile pe care Vasile Alexandri ni le prezintă cu spiritul său sarcastic. Aşa odată ne aduse socotelile unui boer, care vine în Iaşi şi stă 7 zile. Venirea unui boer din ţara de sus sau de jos, era un eveniment
314
G. PANU
pe atunci pentru acela. Călătorul îşi notează cu: minuţiozitate toate cheltuelile făcute în Capitală,, cheltueli mărunte pentru mici cumpărături de băcănie, pentru câteva rânduri de haine, etc. A-poi urma o cifră de 80 de galbeni, pe care o justi-fica cu următoarele cuvinte : „Cheltuiţi pentru ceva ştiut mie".
La aceasta Junimea întreagă pufneşte de râs, d. Pogor bătea din picioare şi din mâini, iar u-nii adresându-se d-lui Culianu îi zise:
— Papa, aşi vroi să-ţi văd catastihul? N'ai şt d-ta cheltueli ştiute numai de d-ta?
Papa Culianu se înroşea.
Printre alte socoteli ale altor persoane se găsea urme de bacşişuri date la slujbaşi. Aşa în contul unui boeraş se vedea următoarele: 27 de lei 15 parale daţi lui Başbulibaş Dumitru pentru oarece.
Poeziile boereşti de care vorbesc, după cum am spus, sunt mai toate de dragoste; era genul în favoarea veacului. V. Alexandri ne-a citit într'o^ seară nişte versuri de toată drăgălăşenia găsite în-tr'un manuscript al lui Jogale, pe care Convorbirile le-au publicat apoi. Ele slăvesc amorul. Nu mă pot opri de a le reproduce ca curiozitate pentru cititori deprinşi cu versuri muncite, bazate? »e suferinţi închipuite şi pe idei posomorâte. Iată acele versuri:
cântec de lqae
Am hotărât cât trâesc Să iubesc, să tot iubesc. Nu vreau să fiu împărat, Vreau să fiu amorezat,
Lumea 'i tristă, bârfitoare,
Ticăloas'nşelătoare,
Nu'mi pasă, nu vreau s'o ştiu,
Amorez voesc să fiu.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
315-.
Strige lumea cât de mult, Eu nu vreau ca s'o ascult De cât glasul psicliicesc Care-mi zice să iubesc.
Fie alţii împăraţi, ?
Fie mari. iie bogaţi, i;
Eu sunt mult, mult mai avut, \
Când am ochi dulci să sărut. \
Un poet dacă ar compune aşa ceva astăzi s'ar duce repede ca să caute un editor ca să-şi publice capo-d'opera; necunoscutul autor al versurilor de mai sus compunând din vârful condeiului aceste stihuri, nu avea nici o pretenţie, el cânta amorul,, cum cântă păsările, în mod natural.
VII
Cânteciie comice şi şansonete
Voesc să vorbesc ceva de un gen literar, aproape dispărut, care atunci se numea cânticel comic, un gen luat de la francezi, adaptat la moravurile noastre, foarte răspândite pe atunci. ^ Convorbirile literare aveau doi şansonişti : unui ilustru, al cărui talent viu nu dispreţuia a se coborî şi la genuri mai uşoare, Vasile Alexandri, şi celalt simpaticul şi veselul loan Ianov, mort nu de mult.
Acest gen literar consista, în aceea că, autorul lua un tip caracteristic care se preta la ridicol, îl înfăţişa pe scenă, făcându-1 să-şi istorisească personagiul singur, întâmplări comico-nenorocite, sau îşi expunea ideile sale politice şi sociale şi toate aceste amestecate din când în când cu versuri. Nu era propriu-zis un monolog, autorul simţea că monoloagele prin natura lor sunt monotone şi ori cât ar cuprinde ele lucruri hazlii, tot obosesc cu timpul. Personajul, care era singur
316
G. PANU
pe scenă, vorbea cu toată lumea, se adresa publicului, îl întreba— nu-i vorbă că tot el răspundea —dar aceasta făcea diversiune. Câte odată se întorcea în spre culise de apostrofa un inamic i-maginar, altă dată un glas dintre culise? îl speria şi îl întrerupea. In Herşcu Buccingiu, tipul evreului care vinde marfă mărunţişuri, într'o boccea pe care o purta în spinare, când acesta făcea mai pe voinicosul, de odată un câine lătra între culise .şi atunci Herşcu începea a ţipa: ai! vei... In Cucoana Chiriţa, un glas din galerie îi striga: „Aferim cucona Chiriţa!" ca în revistele franceze. In fine scena deşi era ocupată de un singur personaj, însă fiindcă acesta se certa şi discuta cu toată lumea, ea avea un aer de animaţie.
Acest gen l'a introdus întâi la noi Vasile Alexandri, creând tipuri uşoare, dar foarte hazlii, care făceau deliciu unui public naiv. Ca tip de moravuri ne-a dat cum am spus pe Herşcu Buc-cingiu ; ca tip de reacţionar, care nu admite nici unirea, nici vre-o reformă, pe Timofte Napoilâ; ca tip de liberal intrigant şi insiduos pe Clevitici Demagogul; ca tip de cucoană de mahala care se duce la Paris pe Cucoana Chiriţa la Paris. Iar d. lanov a zugrăvit şi el tipuri foarte nostime politice, precum Rugină Smichirescu alegător, vesti-tul Von Kalickenberg, etc.
/Cucoana Chiriţa la Paris şi Rugină Smichirescu <a d-iui lanov sunt publicate în Convorbiri, iar celelalte câtece ale lui Vasile Alexandri sunt mai vechi decât apariţia Convorbirilor.
Actorul Millo, pe care l'a cunoscut toată lumea, era intrepretul obicinuit al acestor creaţiuni nostime şi uşoare.
Noi copiii făceam mare haz la teatru de verva -inepuisabilă a lui Millo. Câte odată el juca în aceeaşi seară două cânticele de natură deosebite, începea prin Timofte Napoilă în care apărea ca un boer ruginit cu işlic în cap, cu antereu până jos şi încins cu încingătoare cu paftale mari.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
317
Alexandri care era un spirit pe atunci liberal, puse în gura lui Timofte Napoilă toată critica pe care boerii işlicari şi retrograzi o făceau noilor instituţii şi noului spirit de sub domnia lui Cuza. Napoilă tuna şi fulgera îri contra legalităţei şi li-bertăţei, în contra reformelor, în contra bonjou-riştiior de la Paris şi plângea timpurile scumpe când putea pune la scară pe oricine ca să-i administreze 25 de bice.
Cortina cădea ; cinci minute după aceea ea se ridica din nou şi vedeam pe un tânăr îmbrăcat în haine moderne, cu părul lung, cu faţa aprinsă, gesticulând şi perorând, era tot Millo însă de astădată în Clevetici Demagogul.
Am spus că Alexandri era un spirit liberal, liberal în sensul de la 1848 şi 1856. Din această pricină, el nu simpatisează mai încoace cu mişcarea de reformă liberală, deşi Alexandri nu era un doctrinar, căci în politică n'avea păreri, dar de la 1866, de la noua Constituţie, el se alipeşte pe lângă mişcarea junimistă din Iaşi, mişcare pe care noi copii pe atunci o consideram ca reacţionară, retrogradă, confundând'o cu apucăturile şi eresurile vechei clase boereşti. In aceasta nu făceam de cât urmam declamaţiile liberalilor din Iaşi, împrăştiind felul lor de acuzaţii politice.
In realitatea Junimea pe atunci era conservatoare ca şi acuma, ea nu avea nimic comun cu vechile idei boereşti. Când zic conservatoare ca şi a-cum, vorbesc de fond, înţeleg felul de a gândi, felul de a concepe politica, căci în privinţa ideilor ea s'a schimbat mult, foarte mult din fericire; este drept să spun că şi lucrurile s'au schimbat şi au progresat de atunci.
Junimea era atunci în contra mişcărei direcţiei generale, a mişcărei intelectuale, literare şi politice, ceeace era nu numai exagerat dar falş. Falsitatea venea de acolo că d. Maiorescu mai cu seamă nu vroia să ţină seamă de un fapt, care se impunea atunci ca o necesitate iresistibilă, neînlă-turabilă, de prima ordine, acela de a ne da cu
-318
G. PANU
.orice preţ, cu mijloace mici, cu oameni insuficienţi, o organizaţie socială şi politică de stat modern. Pe d-sa îl izbea numai artificialitatea înjghebă-rei, defectele de detail, lipsa de cultură, lipsa de oameni, graba de a improviza ; dar nu se întreba criticând toate aceste : ce ar fi putut face generaţia de atunci, ce organizare alta politică* putea ţara să-şi dea, dacă s'ar fi ţinut seamă de justa valoare a elementelor pe care le conţinea? Ce fel de mişcare culturală putea să aibă o ţară, în care lipseau elemente solide şi serios preparate?
Era explicabil ca spiritele alese şi culte să vadă greşelele şi marele lipsuri ale unei înjghebări pripite ; spiritele culte sunt în genere în toate ţările conservatoare, pentru ca să nu zic cuvântul de reacţionare. Pentru ce? Pentru că ele sunt puse în mai bună situaţie de a vedea goliciunea formelor şi neseriozitatea încercărilor ; ele însă scapă din vedere că societăţile nu se desvoltă în mod normal şi încet, ci şi în mod pripit şi artificial şi că cu anume forme date, timpul şi progresul fac să dispară artificialul şi din ceeace o societate începe cu creaţiuni factice, poate să ajungă la altele adevărat reale.
VIII
Credinţele politice ale Dunimei
Pe cât pe de o parte Junimea a făcut şcoală în literatură, pe atâta pe de altă parte şcoala ei politică nu a putut prinde, căci Junimea avea o doctrină politică mult mai înainte ca societatea să facă politică militantă. Acea doctrină era, cum am, .spus mai sus, conservatoare îngustă, înăduşitoare. de aspiraţii, fără orizont, fără circulaţie de aer liber, doctrină bazată pe observaţii de fapt scurte, pe deducţii fără privire largă, pe un fel de pesimism încăpăţânat.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
319
Asemenea doctrini politice nu pot reuşi, mai a-les în publicul cel mare; opiniei publice nu-i tre-bueşte raţionamente subtile, nici preziceri descurajatoare, îi trebue un ideal oarecare, îi trebue o parte de optimism, îi trebue formule, care chiar dacă nu se pot demonstra se pot pricepe, pot încălzi sufletele, şi doctrina Junimei n'avea nici una din aceste însuşiri.
Zic că Junimea avea idei politice înainte de a face politică; acest lucru este natural. Nu este om cu idei şi mai cu seamă cu principii generale, care să nu aibă prin aceasta însuşi o credinţă politică. Politica este considerarea lucrurilor şi a chestiilor sociale dintr'o faţă a lor şi este imposibil ca cineva să le privească din trei feţe şi să se abţină de a le privi şi din cea a patra. Un sistem filosofic te duce fatal la o formulă şi la doctrini politice.
Toţi filosofii care au îmbrăţişat întregul cunoştinţelor omeneşti, au cuprins în el şi organizaţia politică din timpurile cele mai vechi până în cele mai noui. Să iau doi moderni din cei mai însemnaţi.
Auguste Gomte, un spirit eminamente ştiinţific, nici nu gândea să facă politică militantă, nici n'avea o părere curentă de partid, dar în uvrajul ;său, după ce îmbrăţişează întreaga dezvoltare a omenirei, nu poate prin deducţie logică să nu a-plice şi la politică aceleaşi principii,Acest filosof admite regimul reprezentativ, fiindcă nu găseşte un altul superior. Admite ca cetăţenii să voteze, dar conform spiritului său ştiinţific, nu admite ca toţi egal să se amestece în'toate chestiunile, fără ca să fie competenţi, de aceea el.împarte colegiul electoral în o mulţime de categorii după specialităţile mari ale activităţei omeneşti şi fiecare din aceste specialităţi îşi aleg reprezentanţi. El are prin urmare o doctrină politică conservatoare, sau mai drept, o doctrină riguros dedusă din principiile ştiinţifice.
320
G. PANU
Herţ^rt Spencer şi el este conservator de doctrină; el e contra sufragiului universal ca antiştiinţific, el este partizanul unei elite sociale. Dupa cum el nu permite ca în chestiuni de artă şi de ştiinţă să se amestece oameni necompetenţi, tot aşa nu-i de părere ca cel dintâiu venit să rezolve problemele sociale, care sunt cele mai greu de rezol vi t.
Cine nu ştie că toţi filosofii antici sunt mai mult organizatori ai felului de a trăi în societatea omenirei, prin urmare lucrările lor sunt eminamente politice în sensul cel larg al cuvântului.
Revenind la Junimea, cei care au înfiinţata a-veau o doctrină, un sistem de credinţă îrf artă,, în literatură, în ştiinţă, în istorie ; era cu neputinţă ca ei să nu aibă unul în politică şi acel unul nu putea să fie decât aplicarea aceleaşi doctrini în chestie de aplicare şi dezvoltare socială.
Doctrina literaro-artistică a Junimei era eminamente conservatoare, ea înlătura pe cei nechemaţi, ea făcea din artă şi literatură up domeniu închis, ea impunea celor chemaţi chiar reguli riguroase de estetică, pe care trebuia să le aibă. în vedere creând opera lor. Junimea îşi crease doctrina din observarea şi studiarea modelelor literaturei alese, fie antică, fie modernă, ea nu? admitea pot zice nimic nou, nimic liber, nimic improvizat. Şi această doctrină nu era numai a d-lui Maiorescu, ci era a tuturor fondatorilor. Aşa d. Garp era şi d-sa un doctrinar estetic ca şi cL Maiorescu. De exemplu. Un poet de mediocru talent, Gheorghe Sion, scoate un volum de fabule; volumul era deplorabil, erau fabule fără nici un înţeles, scrise într'o limbă neliterară. Acel volum cade în mâinile d-lui Carp, d-sa se indignează la cetirea lui şi se hotăreşte să facă o critica. Cum procedează d. Carp? In mod cu totul doctrinar, începe a stabili regulele privitoare la fabulă, apoi ia la analiză fabulele d-lui Sion şi dovedeşte că ele nu sunt nici concepute, nici scrise conform acelor regule.
AMINTIRI BEL A ..JUNIMEA'- DIN IAŞI
321
Prin urmare vedeţi cum reese doctrina : scoţi regule estetice din modelurile de genuri literare, ilustrate de mari scriitori şi le dai de executat scriitorilor tăi ; cine nu se abate dela ele este literat, chiar dacă nu are talent. Aşa Bodnărescu a fost poetul şi tragedianul Convorbirilor. De ce? Fiindcă tragedia sa Rienzi, absolut mediocră, era scrisă conform tipului clasic de tragedie; iar poeziile sale îmbrăcau totdeauna forma cunoscută în marii poeţi germani.
Din contra, îndată ce un poet nu scria după regulele aşa numite eterne ale artei, ci avea un talent pe care nu-1 puteai băga într'un calup estetic, acel poet nu era gustat. Aşa, Bolintineanu, care cu toată partea fantastică şi negligenţa stilului, este poet în toată puterea cuvântului şi unul din cei mai mari ai noştri, nu era gustat de Junimea, şi considerat ca inferior altora. Pentru ce? Pentru că talentul lui nu corespundea, ca să pot zice aşa, la nici una din fişele pe care Junimea le avea pentru toate genurile şi pentru toate formele artistice şi literare. Numai Eminescu s'a impus în contra, sau mai bine, printre regulele Junimei. S'a impus, întâiu, fiindcă avea mult talent şi al doilea fiindcă făcea parte din societate.
Era deci natural deci ca şi doctrina politică a Junimei, după cum am arătat mai suş, să fie îngustă, încadrată în puncte fixe, care să nu lase loc vre-unei surprinderi sau la ceva necunoscut.
Şi în această privinţă tot d. Maiorescu a fost primul doctrinar, el a formulat întâiu în Convor» biri şi încă din anul 1868 doctrina politică, după cum formulase pe cea estetică. Dar câtă deosebire între una şi alta, fie din punct de vedere al observaţiilor, fie din punct de vedere al adevărului!
Când redactând nişte amintiri cineva este nevoit să se întoarcă cu trei-zeci de ani în urmă pentru a pune în evidenţă ceeace o societate sau un om gândea în materie de organizaţie de stat, este uşor de a arăta dreptatea sau nedreptatea acelei
21
#2
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
323
doctririi. Şi ştiţi pentru ce? Pentru că sunt trei zeci de ani de experienţă, trei-zeci de ani cari infirma sau confirmă cele susţinute la 1868. Ei bine, experienţa acestor trei-zeci de ani din urmă infirmă doctrina politică a d-lui Maiorescu, ea arată cu prisosinţă că d. Maiorescu s'a înşelat, că pesimismul său şi prezicerile sale nu numai că nu s'au realizat, dar ceeace e mai mult, s'a do- . vedit că cei pe care d-sa îi combătea au avut dreptate.
Să mă explic. Răspunsul pe care cetitorii îşi a-duc aminte că l'a dat Gazeta Transilvaniei relativ ia observaţiile critice ale d-lui Maiorescu asupra limbei române din Austria, tocmai fiindcă erau juste au enervat pe recele şi metodicul critic. Şi atunci vedem un lucru, vedem pe d. Maiorescu eşind din cadrul discuţiei restrânse a ,,limbei române în jurnalele din Austria" şi ridicând chestiunea, o generalizează.
Da, zicea d. Maiorescu, cu ocazia polemicei a-mintiie, totul este falş şi artificial în întreaga noastră organizare dată. înainte de a avea o activitate ştiinţifică am făcut o Academie, prin urmare am falsificat ideea Academiei; înainte de a avea artişti am făcut conservator de muzică; înainte de a avea un singur pictor, am înfiinţat şcoala de Bele-Arte ; înainte de avea o singură piesă dramatică de merit, am fondat Teatrul Naţional. Toate aceste sunt forme goale : avem un teatru, mai repetă d. Maiorescu, după cum avem chiar o Constituţie, stafie fără trup, ilu-zîuni fără adevăr, totul este formă fără fond. Şi d. Maiorescu ca să dovedească şi cu fapta părerile sale, îşi dă demisia dela Academie. Iar o notiţă în Convorbiri literare explică pentru ce îşi dă demisia; cauza este: „lipsa totală de rezultate, amăgirea complectă în speranţele şi aşteptările sale asupra societăţeiu.
Ca logică şi ca observaţii scurte rde fapt, tot ceeace spunea d. Maiorescu era exactt dar ca doctrină lucrul era falş.
Ia să întoarcem teza şi să ne închipuim că cei cari cârmuiau ţara ar fi fost şi ei partizanii unei asemenea doctrini, doctrină care consista în & cere o formă numai când fondul o cere, a consacra o constituţie, numai după ce imperios şi experimental ar fi fost reclamată şi a da drepturi electorale numai aceluia care le merită şi mai cu seamă luptă pentru căpătarea lor.
Căci aceasta este doctrina curentă la Junimea. De câte ori n'am auzit fraze ca: Constituţia este o haină prea largă pentru trupul nostru, drepturile electorale nu se dă ci se iau, în alte ţări libertăţile s'au căpătat cu preţul sângelui, la noi se dă decrete!!!
Ziceam, să ne închipuim că diriguitorii ţărei ar fi ascultat pe d. Maiorescu în criticele sale şi ar fi desfiinţat Academia, teatru, şcoli care nu aveau profesori buni, tribunale cu noua organizare neavând judecători la înălţime, etc, etc.
Sau mai bine să ne închipuim că acei diriguitori m ţărei, ar fi ascultat de la început pe d. Maiorescu ca să nu înfiinţeze teatru, decât când vor fi actori eminenţi, să nu deschidă un conservator decât având numai muzicanţi excelenţi, să nu întindă învăţământul primar, secundar şi universitar, decât când s'ar fi găsit în abundenţă profesori pregătiţi pentru aceasta, să nu înfiinţeze o Constituţie cu libertăţile acolo prevăzute, să nu dea drepturi politice cetăţenilor decât când vor deveni luminaţi şi culţi, etc, etc
Ce am fi astăzi ? Unde era să fim ca cultură, ca progres, ca instituţii, ca valoare de stat, ca poziţie internaţională?
Goncepţiile doctrinare politice, mai ales cele care sunt produsul gândirei filosofice, cu toate că au caracterul riguros ştiinţific, sunt falşe când cauţi a le aplica la societate, care este un corp viu în vecinică mişcare, a cărei viaţă e compusă din mii şi mii de elemente, care are resorturi ascunse de o putere de expansiune gigantică, care
324
G. PANU
AMINTIRI DELA ,,,,7 UN IM EA" DIN IA*
conţină comori de putere şi de vigoare latentă,, pentru care o formă goală, o ocazie, este destul^ pentru ca să se manifesteze cu o forţă de improvizaţie necalculabilă.
Cu un corp social nu se procedează ca cu un cadavru, nu-1 poţi diseca etichetându-i fiecare muşchiu, fiecare articulaţie; unui corp social trebue să-i dai forme largi să se dezvolte; dezvoltarea lui se face în puterea vitalitate! organice, el umple în cursul timpului forma care înîâi era goală cu produsul activităţei lui, o modifică, o ciunteşte, o lărgeşte.
Câncl ni se vorbeşte de formă fără fond, se scapă din vedere un proces foarte real. Un fond poate nu are nevoe de o formă, dar o formă are nevoe de un fond şi forma aduce de multe ori fondul. Aşa, şcoli înfiinţate provoacă cultura, în aceiaş timp cultura este consacrată de şcoli. Să dăm un exemplu.
Sunt ţări cari au avut artă, fără să aibe şcoli de pictură sau sculptură : Anglia şi mult timp Franţa. Din contră sunt ţări mai tinere care prin şcoli şi institute bine dotate din punctul de vedere artistic au provocat o mişcare artistică.
Ce ar fi fost la noi dacă am fi înfiinţat drumuri de fier într'o regiune oarecare, numai când s'ar fi dovedit că din anul întâiu vor fi produc-, tive?
Dar ce să mai argumentez pe această temă, pe care astăzi nimeni nu o mai neagă.
Articolul d-lui Maiorescu contra direcţiei actm ale, pe care l'am analizat, a dat naştere unei protestări aproape unanime; noi cei întâi, studenţi dela Universitate, am rămas indignaţi.
Această indignare la mine personal a fost alimentată încă de un fapt; cititorii îşi amintesc că d. Maiorescu în critica sa asupra stărei de lu-
cruri de atunci, definea, acea stare cu cuvintele: formă fără fond. Nu trecu mult şi revenind din nou asupra subiectului, anunţă şi ţinu,o prelegere populară intitulată: Forma şi fondul, în care des-voltă din nou teoria sa.
Cititorii poate îşi aduc aminte că la începutul acestor Amintiri am atins această chestie, arătând că am combătut acea părere prin un articol publicat in o gazetă de ocazie.
Până atunci, teoriile estetice ale d-lui Maiorescu supăraseră numai cercul restrâns şi sărac al literatorilor ele pe atunci, cantitate neglijabilă în marele public. Acele articole estetice fură primite numai cu rezerve fără protestări, cu atât mai mult cu cât d. Maiorescu avusese poate abilitatea de a lauda într'însele şi câţiva poeţi români.
Cu părerile d-sale politice lucrul merse mai greu.
Acest virulent atac fu resimţit de toţi liberalii cari trăiau în formele constituţionale, de toată lumea care se mişca în noua atmosferă socială. Gazetele politice începură a ataca.
x\şa Ţara, Perseverenţa, Telegraful Român, Nepărtinitorul, etc, etc, începură a se întreba ce voesc Convorbirile şi mai ales ce voeşte d. Maiorescu.
Trebue să spun că în momentul când apăreau Convorbirile în 1867—1868 nu exista gazetă literară propriu zisă; cu literatura se însărcinau tot gazetele politice, în care vedeai poezii, nuvele, satire, etc Ceva mai târziu a fost o gazetă de acest gen, care s'a distins de celelalte, Columna lui Traian a d-lui Hăşdău. în această foaie d..Hăşdău făcea şi politică—nu-mi mai aduc aminte ce fel de politică—dar făcea mai cu seamă istorie şi literatură.
în Columna lui Traian d. Hăşdău a început a publica o serie de preţioase documente istorice, aşa de rare şi necunoscute pe atunci, serie pe care a continuat'o când după aceea a început a scoate Archiva sa istorică.
326
a. PANU
p^epriu-zis în 1867 numai  Convorbirile em gazetă literară, ea domina exclusiv situaţia. Puseseră ce e dreptul câteva gazete literare mai înainte, între care în Bucureşti Ateneul, care a avut o scurtă durată; la Iaşi câţiva tineri—nu-mi a-duc aminte cine — făcură Originea care a dispărut după câteva numere; la Botoşani fusese o gazetă de efemeră apariţie, Steluţa; pe urmă foi obscure, ca Jurnalul pentru toţi. Toate aceste nu avură nici o înrâurire asupra publicului, nu fură cetite şi mai puţin remarcate. încă odată, Convorbirile tronau în toată splendoarea lor, atât prin apariţia lor regulată cât mai cu seamă prin oamenii de valoare care colaborau.
In 1868 o nouă încercare se face în Bucureşti— apare foaia literară Albina Pindului, redactată de d. Grandea şi de poetul Bolintineanu.
Curioasă soartă literară a mai avut şi d. Grandea! Precoce, la vârsta de 16 ani—mi se pare— începe a seri o serie de poezii din care, considerând acea vârstă, sunt unele admirabile; toatl lumea se mişcă, crezând că un geniu puternic a-păruse în România. Dar d. Grandea nu ţine ceea- " ce făgăpduise. Când în 1866 scoate Albina Pindului reputaţia sa era deja ştirbită în spiritul multora.
Colaboratorul său Dimitrie Bolintineanu avea o* reputaţie stabilită de poet. Nu ştiu dacă cineva s'a ocupat pe larg de acel scriitor; ar fi o lucrare interesantă din mai multe puncte de vedere. Bolintineanu, poetul incoherent, dar plin de talent şi scriitorul fantastic şi prolix, este tipul literaturei din faza regenerărei noastre politico-sociale, scrierile lui pline de neglijenţă, de confuzie, de* idei falşe, respiră totuşi în totalitate o suflare sinceră sub ciare se manifestează un temperament viu şi neastâmpărat. Cine îşi mai aduce astăzi a-minte de călătoriile sale în Turcia, scrise poate ctt mai multă îngrijire decât lucrările lui posterioare ! Dacă nu mă înşel, el la 1860 descopere din
AMINTIRI DELA   JUNIMEA" DIN IAŞI
327
nou pe Românii macedoneni grosului public român; cel puţin eu care mă ocupam ceva mai târziu de istoria Românilor neglijasem cu totul a-ceastă viţă românească, ştiam numai cum ştia oarecare lume aleasă, că sunt în Pind Româiii numiţi Cuţovlahi.
Titlul chiar al nouei gazete literare Albina Pindului dovedeşte că poetul continua a fi preocupat de acei Români.
Cum apare această gazetă, Convorbirile literare se grăbesc a face, cum pe atunci se numea, o recensiune. Acea dare de seamă este plină de ironii şi de răutăţi, mai ales la adresa lui Bolintineanu. Este destul ca să reproduc între alte multe răutăţi, următoarele, pe care Ie scrie redacţia Convorbirilor, făcând darea de seamă a primului număr: „Mania cucoanei Elencu, este ,,un alt fragment de d. Bolintineanu, în care se „istoriseşte că un copist dintr'un minister a „fost dat afară din serviciu şi înlocuit prin un „lacheu a unei dame bogate, şi se vorbeşte în „contra ministrului şi a ciocoilor4'.
IX
Eminescu şi Veronica Miele
In momentele când scriu se discută în presă, mai cu seamă în cea dela Iaşi, dragostea dintre Eminescu şi d-na Veronica Miele, precum şi consecinţele ce se pretinde că a avut acea dragoste asupra lui Eminescu.
Această chestie intră de a dreptul în caclrul a-cestor amintiri, căci nu numai că Eminescu a fost membru la Junimea, dar şi Veronica Miele a fost poeta Convorbirilor literare şi una din cele mai dulci poete care a adus în poeziile sale sentimentele femeeşti la un înalt grad de delicateţa.
Dacă n'am vorbit până acum de Veronica Mi-
g. panu
323
, pste că poeziile ei apar mult mai târziu în ^Jkrbiri. Veronica Miele a trebuit să fie o co-gKpe la 1368.
Dar trebue mai întâiu să limpezesc o chestie care revine des sub pana autorului dela Gazeta Moldovei, ocupându-se de dragostea dintre Eminescu şi Veronica Miele, este chestia amestecului Junimei şi în special a d-lui Maiorescu în a-ceastă dragoste şi silinţa de a pune piedici ei.
S'ar părea straniu ca o societate literară să se amestece în sentimentele intime ale unuia din membrii ei, de aceea cine n'ar cunoaşte ca mine Junimea, ar putea să nu'creadă pe d. V. Scânteie (aşa se iscăleşte autorul dela Gazeta Moldovei).
Lucrul este in principiu perfect de adevărat. Junimea se amesteca în afacerile private de oarecare importanţă a membrilor ei, în tot ce privea onoarea sau determinarea unui fapt important din viaţa lor.
Aşa regretatul Mihail Cornea a fost nu exclus, dar îndepărtat în mod delicat de la Junimea pentru o chestie de pur cavalerism. Insultat în mod grav de un ofiţer pentru o afacere de natură intimă, Mihail Cornea n'a provocat la duel pe ofiţer: faptul neprovocărei a produs mare emoţie şi scandal la Junimea, membrii marcanţi s'au constituit într'un tribunal de onoare şi au decis în unanimitate îndepărtarea lui Cornea.
Vedeţi că Junimea nu era numai literară, era şi cavalerească.
In timpul când şi eu făceam parte, un _mem-bru—pot să-i spun numele fiindcă e mort—Ştefan Vârgolici, avea relaţii amoroase cu o tânără văduvă. Un- copil se naşte din această legătură; Vârgolici se crede dator a-şi legitima poziţia lui şi a doamnei prin căsătorie.
Nu ştiu  dacă Vârgolici  a consultat pe şefii
amintiri dela „junimea" din iaşi
329
Junimei sau aceştia s'au amestecat direct în afacere, auzind din întâmplare de intenţia lui Vârgolici; ceeace ştiu e că Junimea s'a ocupat imediat de această eventuală căsătorie. Eu care eram tânăr şi n'aveam însemnătate în Junimea, eram lăsat la o parte ca şi alţii în aceste lucruri, dar la vre-o două-trei şedinţi înainte de a se începe cetirea bucăţilor ce se aduceau, prindeam fără voia mea bucăţi de fraze schimbate între d-nii Maiorescu, Negruţi şi Pogor, conversaţie în care figura înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o desapro-bare formală.
Cunoşteam familia tinerei văduve, prin urmare aveam ocazia să văd bucuria şi fericirea pe care decizia lui Vârgolici o adusese în sânul acestei familii; toţi erau veseli, toţi considerau lucrul ca absolut hotărât. Când însă am început a simţi cele ce se petreceau la Junimea cu privire la a-ceastă chestie, atunci am crezut de datorie de a avertiza pe tânăra văduvă. întâiu ea n'a luat lucrul în serios având mare încredere în dragostea lui Vârgolici, pe urmă văzu la el oare-care schimbare şi mai cu seamă o mare preocupare.
Ea mă chemă şi-mi spuse temerea ei, recunoscu că aveam dreptate când am prevenit-o, acuzând formal Junimea şi mai ales pe d. Maiorescu că voeşte să o facă nenorocită.
Faptul era adevărat. Şefii Junimei, nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi insistară pe lângă Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta cu toată dragostea ce avea pentru tânăra văduvă, se supuse Junimei şi legăturile fură rupte definitiv. La aceasta desigur contribui şi moartea copilului eşit din acele relaţii.
Vra să zică Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla ca ea să nu izbutească.
Ames'tecatu-s'a Junimea în amorul dintre Eminescu şi Veronica Miele? Urmărit-a această socie-
330
G. PANU
taL&-9f biata Veronica Miele cu antipatie? Aceasta nu ştiu ; eu deja nu mai frecventam pe atunci Junimea, prin urmare nu sunt în poziţie de a şti nimic pozitiv. Cu toate acestea oare care afirmări ale d-lui Scânteie din Gazeta Moldovei se potrivesc cu felul de a gândi şi de a lucra a membrilor marcanţi ai Junimei în asemenea chestii. Aşa, îndrăznesc a crede veridică afirmarea lui Scânteie când spune că d. Titu Maiorescu era în contra legăturei lui Eminescu cu Veronica Miele şi prin urmare contra unei căsătorii proeetate. Motivul pe care îl dă Scânteie   este maiorisciany când spune că d. Maiorescu era contra, pentru că în clipa în care Eminescu şi Veronica Miele îşi vor vedea visul realizat, „cele două talente literare nu vor mai plânge aşa de frumos în ver-suriu.
Dar viu la chestia propriu-zisă.
Totdeauna amorurile unui poet însemnat cu o femeie literată mai ales fac zgomot şi dau loc 5 la multe şi multe reflecţii şi comentarii; căci şi unul şi celalt fiind în vază, cele mai mici demersuri ale lor sunt ştiute, defigurate, colportate, supuse criticei şi câte odată răutăţei.
Aşa, cine nu cunoaşte câte şi câte volume s'au scris asupra amorului dintre Alfred de Musset şi Georges Sand, între dulcele poet al Franţei şi romanciera de primul ordin Madame Sand. Mai cu seamă fuga lor, (fuga în loc de plecarea lor) în Italia şi şederea acestei perechi strălucite la Veneţia, au dat locul la tot felul de aprecieri şi judecăţi.
Şi cu această ocazie, poetul, adică Alfred de Musset a fost plâns şi jelit, iar biata Georges Sand criticată şi învinuită. Alfred de Musset se întorsese în adevăr trist, abătut şi moralmente slăbit. Ce se petrecuse între dânsul şi Georges Sand
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
331
nu se ştie precis, toată lumea însă a crezut pe romanţieră cum că ea a fost cauza acestei zdruncinări morale, pe care lumea o observa la Alfred de Musset.
Lumea ţine cu bărbaţii, mai cu seamă cu poeţii, şi este din instinct contra femeilor care-i acaparează, mai ales un poet dulce care cântă amorul şi-şi comunică iubirea lui cetitorilor. Lumea cetitoare este egoistă, ea voeşte să aibă pe poet întreg al ei şi al nimănui altuia. Cât timp poetul cânta iubirea şi are legături numai pasagere, publicul e mulţumit, căci poetul este întreg al lui, publicul neglijează micile infidelităţi comise de poet. îndată ce o pasiune mare cuprinde pe poet, pasiune care se resimte în activitatea aceluia, publicul se interesează, află, şi este nemilos pentru aceia care-i fură iubirea poetului, care-1 ia pentru ea, luându-1 oare-cum de la dânsul.
Aceasta este în genere psichologia amorului poeţilor.
Aşa trebue să se explice şi cabala în contra Ve~ ronicăi Miele, relativ la amorul ei cu Eminescu.
De unde s'a născut această chestie? Un ziarist francez într'o revistă, Le penseur, probabil servin-du-se de isvoare germane şi probabil şi româneşti, se lasă înduioşat de sfârşitul tragic al lui Eminescu şi alunecă pe povârnişul încriminărilor până a afirma că nebunia poetului se datoreşte zguduelei morale ce a resimţit, văzându-se trădat de Veronica Miele.
Ideea e romantică şi ar putea admirabil cadra cu tragedia vieţei lui Eminescu, dacă n'ar fi vorba de o femee cunoscută şi dacă trădarea prin urmare nu s'ar încarna într'o fiinţă reală.
In adevăr, nimic nu e mai duios, poetic şi romantic decât a dramatiza sfârşitul unui poet nenorocit, atribuindu-i nebunia şi moartea tot escesului său de simţire, tot naturei sale pasionate. Tabloul e frumos, dacă—o mai repet — a femee, poeta Veronica Miele, n'ar eşi ponegrită.
Mai este un lucru, care a făcut pe mulţi să
332
g. panu
catrte^eeva special în nebunia lui Eminescu. Pentru grosul publicului, o inteligenţă aşa frumoasă ca cea a lui Eminescu nu are explicare cum sfârşeşte prin a fi stăpânită de întuneric, fără o cauză extraordinară. Şi în adevăr, dacă lucrul nu s'ar vedea din nenorocire în fiecare zi, ar fi de neîn- ; ţeles cum un om cu o inteligenţă mare, cu vaste concepţii, îl vezi stingându-se şi căzând în rândul fiinţelor inconştiente.
Dar repet, lucrul s'a văzut adesea ori. Bolintineanu moare mi se pare într'un spital de nebuni, nebun sau aproape aşa ceva. Cine arii crezut vre-odată, cetind admirabilele nuvele ale lui Maupassant, că acel ilustru prozator, una din gloriile literaturei franceze, va muri nebun?
Publicul însă nu caută a scruta cauzele care sunt în adevăr obscure, el se mulţumeşte a-şi explica decăderea fatală printr'un fapt exterior, prin ceva din afară care a putut determina catastrofa —şi aparenţele în chestia care mă ocupă, unite cu o mare doză de imaginaţie duioasă au putut da naştere legendei semnate de V^nâneeurtr-;
In adevăr, legătura lui Eminescu cu Veronica Miele, pe cât ştiu precedează de aproape ivirea celor întâi simptome ale teribeiei boli. Este un fapt însă positiv, că Veronica Miele nu părăseşte pe poet, pe cât îi era cu putinţă, în toată această periodă.
Iată câteva detalii personale în această privinţa.
Prin 1888—1889, Eminescu este adus în Bucureşti, întâmplător el îşi ia o odăiţă într'o mare casă mobilată din calea Victoriei, unde era tipografia şi redacţia Luptei şi unde aveam şi eu a-partamentul. Eminescu ca să se scoboare jos^ în stradă trebuia să treacă prin culoarul pe unde îmi aveam şederea, prin urmare aveam ocazie foarte des a-1 vedea. Nu mai era nebun ca înainte, dar era într'o stare de prostaţiune, din care rar, foar-. te rar eşia. Mă interesam să ştiu cum îşi petrece .  ziua. Şedea închis într'o odaie toată ziua, având
amintiri dela „junimea" din iaşi
333
plăcere de a ceti numai cronicele ţărei, precum şi toate scrierile atingătoare la istoria acestor ţări, în colo nimic nu-1 mai interesa. Evita societatea oamenilor şi chiar a prietenilor.
La început Eminescu mă evita. Am spus în a-ceste^ amintiri că noi la Junimea n'am dus nici odată casă bună; eu totdeauna îl consideram men-taliceşte un zdruncinat de geniu—- dacă voiţi—el simţea oarecare antipatie pentru felul meu de a gândi şi de a mă exprima.
Cu toate acestea am căutat în noua ocazie care mi se prezintă, să-1 cultiv, simţeam o imensă milă pentru nenorocirea lui şi voiam să ştiu până la ce grad nenorocirea este ireparabilă. II pofteam la mine la masă, refula de două ori şi venea numai odată. La masă erau totdeauna colaboratorii de la Lupta şi 'alte persoane. El şedea jenat, timid, cu ochii în jos şi nu vorbea aproape de loc. La întrebările ce i se făceau, el răspundea prin un ,,da" sau ,,nu" şi cu toate acestea toată lumea îi arăta stimă şi dragoste.
Renunţase la băutură, bea foarte puţin. Cu toate acestea după vre-o două pahare, pe la sfârşitul mesei, se mai încălzea, fizionomia lui devenea mai vioaie, răspundea mai lesne la întrebări.
într'o seară după masă, deodată văd în Eminescu manifestându-se vechia lui natură, începu a râde şi a glumi, a convorbi cu cei de faţă şi a-i persifla pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu toţii şi am început a-I pune tot mai mult la îndămână; speranţa născându-ni-se că remediul poate avea loc.
Zadarnic, după cinci minute el căzu din nou în mutismul obicinuit, având aerul că nu mai cunoaşte sau puţin îl importă lumea ce-1 înconjura. Stătu vre-un sfert de ceas în prostaţie, apoi în-torcându-se către mine îmi zise încet ca să nu fie auzit de ceilalţi:
— Panule, ştii tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nos-
a. PANU
amintiri dela „junimea" din iaşi
335
.tru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt d^lnartiri. Ţi-o spun ţie fiindcă tu te-ai ocupat de istoria Românilor.
Apoi s'a sculat şi fără să zică nimic a plecat.
De atunci n'a mai venit la masă la mine. II întâlneam prin 'euluoar şi-1 întrebam de ce nu mai vine la mine, el îngâna câte ceva. într'o zi îmi zise:
— Sunt prea mulţi la masă la tine şi sunt prea zgomotoşi.
Aceasta era starea lui mentală, când într'o zi aud un glas de femee prin sală oftând. Deschid uşa şi întâlnesc pe Veronica Miele, care îşi frământa mâinele şi se ţinea de păr oftând.
— Ge este, M-me Miele, o întrebai eu?
— Ge să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dânsul din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dânsul, toate silinţele mele da să-1 aduc la o viaţă reală n'au izbutit. EI se uită lung la mine, nu zice nimic, ba câte odată are aerul de a zâmbi ironic.
Şi biata femee îşi continuă drumul, oftând şi frângându-şi mâinele.
Nu ştiu ce se petrecuse între Eminescu şi Veronica Miele, dar scena descrisă mai sus, pe care am văzut'o eu, dovedeşte un lucru: că biata femee vinovată sau nu de trădare—iar nu ştiu—nu 1 a părăsit până la sfârşitul vieţei, arătându-i aceeaşi dragoste.
Petru Grigoriu
Şi de astădată sunt nevoit să intervertesc şirul cronologic şi să vorbesc de un poet foarte-puţin
cunoscut de grosul publicului, poet mort acum
câteva zile, şi care şi el a aparţinut odată Junimei.
Mare centru de atracţie au fost Junimea şi Convorbirile literare! Când ia cineva colecţia până în momentele actuale şi vede, câţi colaboratori au avut Convorbirile literare, nu poate să se oprească a nu simţi un sentiment de admiraţie pentru Junimea şi pentru gazeta ei.
Dar şi vechimea precum şi permanenţa revistei explică faptul acesta. Ştiţi că Convorbirile literare este o revistă venerabilă, care peste doi ani are să ajungă la vârsta foarte înaintată pentru revistele periodice, la acea de patru-zeci de ani?
Patru-zecu de ani de viaţă literară, rnai cu seamă la noi în ţară, unde nu avem o gazetă politică cu asemenea etate, este enorm! Mai multe generaţii au scris la Convorbiri—înţeleg generaţii intelectuale—şi desigur două generaţii de ordine naturală. De unde au plecat Convorbirile şi unde au ajuns? Stadiile acestei reviste formează epoce de locaţiune, păturile intelectuale şi literare la a-ceasiă revistă se superpun unele peste altele, întocmai cum se întâmplă când, printr'un cutremur sau alt cataclism, se rupe o adâncă massă de pământ, poţi vedea păturile geologice, rezultatul diferitelor colosale epoce, aşezate unele peste altele, sau încrucişate.
Nu e de mirare deci ca incidental sau cu ocazia morţei unui biet poet, să constaţi cum că şi acela a fost colaboratorul bătrânei reviste Convorbirile, literare. In adevăr, luaţi colecţia Convorbiri' lor dela 1877 încoace, curs de câţi-va ani, şi veţi vedea că Petru Grigoriu colabora prin admirabile traduceri din poeţii francezi, Victor Hugo, Al-fred de Musset, etc, etc Câtă tinereţe şi viată în versurile lui! Traducerile acestui scriitor nu exce-
336
G. PANU
Iau prin fidelitatea şi decalcarea, ca să zic aşa,, a originalului; nu, în traducerile lui, Petru Grigoriu uza de oarecare libertate, o traducere care nu ai fi bănuit-o Ca atare, dacă nu cunoşteai originalul, întru atâta poetul avea elan, fantazie şi spontaneitate în lucrarea sa.
Şi mărturisesc, eu prefer acest gen de tradu-cere pentru marele public şi pentru literatură.
Traducerile textuale sunt necesare pentru şcoli şi pentru cunoaşterea technică a autorului unei ; limbi străine, dar pentru marele public nu văd necesitatea; căci dacă dintr'un poet străin nu poti să redai limba lui meşteşugită, precum şi carac- }. ferul distinctiv al acestei limbi, atunci pentru a umplea aceste lacune, fatal trebue să-i reproduci suflarea, avântul, caracteristica generală.
Pentru traducători textuali, ori-cine aproape este bun, mai cu seamă profesorii şi meticuloşii, / ca să nu zic pedanţii. In adevăr, iei fiecare vers în parte, îl masori, cauţi cuvintele absolut proprii, şi după o muncă mecanică poţi reuşi a reproduce textul original. Dar se întâmplă mai totdeauna că traducerea copiază exact originalul, dar spiritul > autorului lipseşte. De multe ori cea mai exactă i traducere, este cea mai îndepărtată când voeşti a > judeca geniul unui autor.
In Convorbirile literare întâlneşti amândouă categoriile acestea de traducători. Sunt traducători textuali, cum de exemplu e Vârgolici, sunt semi-textuali, cum e d. Naum, sunt traducători liberi \ şi emancipaţi cum e Petru Grigoriu.
Ceeace caracterizează pe Petru Grigoriu este o limbă energică, vânjoasă şi colorată, adică caracteristica omului de talent şi de talent original.
N'am vreme ca să răsfoesc mai de aproape Convorbirile, dar pentru a caracteriza traducerile a-cestui scriitor, iau pe cea întâiu care-mi cade sub ochi, tipărită în Convorbiri literara în 1877, cunoscuta bucată a lui Victor Hugo „Pentru săracf" şi mă mărginesc a reproduce cinci strofe din cele,
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
337
traduse de Grigoriu, pentru ca cetitorii să-şi facă o idee de felul maestru cum poetul, pe atunci un simplu adolescent, ştia să mânuiască condeiul.
pentru săraci
In a voastre serbări iarna, bogaţi, fericiţi în lume, Pe când balul cel frenetic vă inundă 'n focuri sume Când în jur sub paşii voştri cu mândrie admiraţi Cum ard şi lucesc cristale, oglinzi, aur şi dantele, Candelabre luminoase, policandre 'n mii de stele, Danţul, veselia 'n faţa unei lumi de invitaţi!
Când vă sună timbrul de aur în palate de splendoare, Pre făcând în cântec vesel glasul orelor amare, O! gândit-aţi voi vr'odată că de fo^me prăpădit Poate vr'un sărman s'opreşte colo'n strade'ntunecoase, Privind lung prin geamuri danţul a mii umbre
[luminoase
Din salonul aurit ? î
O ! Gândit-aţi voi că geme colo'n viscol, sub zăpadă, Un părinte fără muncă, lăsat foametei în pradă, Şi că'şi zice'n sine : „Doamne! câte bunuri pentru ei l „La festinu'i câţi prietini se desfat în veselie! „in păpuşele lor numai câtă pâine pentru-ai meiI*
Şi în sufletul compară cu serbarea voastră mare, Casa'i unde, nici-odată nu aprinde-o lumânare, Pe copii, pe a lor mamă în mizerie gemând, Şi pe patul cel de paie, mută, nemişcată, vede Pe bunica-i ce de ierne e destul de rece, crede, Pentru vecinicul mormânt!
Căci destinelor umane Dumnezeu a pus o scara. Unii merg plecaţi cu totul sub a grijeior povoară, La banchetul fericirei prea puţini sunt cei poftiţi, Pretutindeni nu-i oricine aşezat egal, ferice; Este o lege rea, nedreaptă, jos pe lume, care zice: „Bucuraţivă" la unii, iară altora; „râvniţi!"
Cititorii au să fie cam miraţi când le voiu spune că cu Petru Grigoriu moare, cel puţin pentru moment, versul alexandrin şi mai cu seamă versul
22
^roic de 14 silabe, odată în atâta floare şi pe care ^citma în urmă numai Grigoriu ştia să-1 mănu-iască cu artă, fiind în mare parte căzut în desue- ; tudine.
Câteva lămuriri în această privinţă. Diferitele versuri au şi ele timpul şi favoarea lor, iar schimbările în modul de concepţie poetică aduc schimbări în forma cu care poeţii obicinuesc a se servi, lucrările poetice mai mari, precum poemele şi cu tot ce se leagă de marea poezie, uzează de versul eroic, de versul cu multe silabe, care permite poetului ca să-şi toarne liber gândirea lui complicată cu toate nuanţele ei. Apoi şi subiectul împinge de a adopta această formă. Gând ai a descrie fapte mari, când ai a pune în mişcare marele sentimente ale omului sau marele lui gândiri, calupurile de versificaţie îngustă şi mică sunt incompatibile. Aceste calupuri convin micilor idei sau turnărei în ele a unei mici nuanţe de sentiment sau a ideilor şi gândirelor discrete cărora prin natura lor le place rafinăria unei versificaţii delicate. Ş
Am putea zice că întâia perioadă literară a noastră este caracterizată prin întrebuinţarea versului eroic. Acest vers a fost ilustrat de Beldi-man în Eteria, de Bolintineanu, de Alexandri (Dumbrava roşie). Eminescu chiar, când s'a hotărât să scrie satirile sale, a adoptat versul eroic şi cine nu ştie cu câtă măestrie şi mărime a cântat ca simplu episod, întâlnirea sultanului Baiazed cu eroicul nostru domn Mircea cel Bătrân.
Astăzi această formă de vers este în descreştere, poeţii actuali se servesc rar de dânsul. De ce? Pentru că ei au pierdut deprinderea de a trata subiecte mari, scene istorice din trecutul nostru, de a cânta faptele eroice sau a pune în mişcare mareJe sentimente sau marele idei.
Astăzi analiza, acea teribilă analiză care domi-nează cunoştinţele noastre moderne, ştiinţa noastră, faptele noastre, a invadat şi domeniul poetic.
amintiri dela „JUNIMEA" DIN IAŞI
339
Astăzi n'avem numai oameni de ştiinţă analişti, ci avem romanţieri analişti, nuvelişti analişti, poeţi analişti. Psichologia, care a luat o desvGÎ-tare aşa de enormă în timpurile din urmă,domină activitatea noastră literară şi artistică. Romancierul disechează sentimentele personajelor sale, lucru aproape necunoscut ia măreaţa generaţie de romancieri â la Alexandre Dumas tatăl, poeţii îşi torturează ereerul şi examinează în poezii!e lor meticulos sentimentele, iar pictorii şi sculptorii caută să pue pe pânză sau pe marmoră un moment psichologic prins în fugă.
Să mă ferească D-zeu de a condamna o asemenea şcoală. Literatura şi arta sunt în totdeauna productul stărei şi cunoştinţelor sociale, prin urmare nu eu, natură analistă, a-şi putea găsi ceva <le zis contra.
Eu nu fac decât constat un fapt, constat că poezia a trecut din faza versului eroic în formele variate a versului de analiză şi de psichologie.
Ei bine, o mai repet, cu Petru Grigoriu aproape se stinge generaţia de poeţi eroici5 de poeţi cu versuri a panache, versuri mândre, care răsună ca o trâmbiţă victorioasă sau ca strigătul unui glas funebru, versuri frumoase, în definitiv versuri care te atrag în vârtejul în care poetul vrea să te ducă, mai totdeauna într'o lume romantică plină de eroi şi de.fapte mari.
Nu pot să mă opresc a nu reproduce pentru a caracteriza genul, una din poeziile făcute de Petru Grigoriu acum câţiva ani, cu ocazia unei reprezentaţii a studenţilor în onoarea coloniei italiene din România.
la italia O glorioasă ţară! Tu, patria iui Dante! Comoara ta de fapte eterne şi gigante, Creat au un alt soare pe acest străvechiu pământ -Si cerul tău albastru şi nopţile cu stele, Si limba ta de îngeri.., dă foc in im ei mele, Cu foc ca să te cânt!
342
O. PANU
Un neam măreţ ca tine n'a fost şi nici rămâne In lupta pentru viaţă să cate numai pâine!.. El are'n cap şi 'n fapte un ideal, un dor: JNu hydra, e ursită prin aur să strivească Popoare mari şi euit^, cu drepturi să trăiască Stăpâne'n ţara lor!
Cine mai scrie astăzi asemenea frumoase versuri?
XI
Mici înţepături
Convorbirile literare încă dela apariţia lor, împreună cu Junimea, se ridică cam ca un fel de cenzor general, căutând ca să nu le scape nimic ce era de criticat sau de zeflemisit.
De aceea asistăm la lucruri foarte nostime. Voiu aminti una cu privire la Andrei Vizanti, o-mul dispărut acum în mod păcătos.
Andrei Vizanti, proaspăt întors din Spania, unde îşi făcuse studiile universitare (de ce în Spania? Probabil fiindcă Spania e o soră latină cu noi), solicitează imediat o catedră de universitate; pe atunci ca şi acum catedrele universitare se dădeau foarte lesne, pe atunci cel puţin lucrul se explica, acuma nu o obţinea. ;
Vizanti îşi face lecţia introductivă la cursul său, vorbind despre: Principiul unitâţei în istorie. Ce o fi însemnat acest principiu al unitâţei în istorie, nu-mi mai aduc aminte, măcar că eu ca student am asistat la acea lecţie; atâta ştiu că acea lecţie a fost deplorabilă, dovedind la autor o lipsă complectă de cele mai elementare noţiuni în materie.
Vizanti natural că era de altă părere, de aceea se grăbeşte a-şi publica lecţiunea într'o broşurică intitulată astfel:
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
343
„Principiul unitâţei în istorie. Discurs rostit la Universitatea din Iaşi de A. Vizanti, licenţiat în filosofic şi litere, profesor suplinitor de istoria şi literatura română, etc, membru al academiei madritense".
Broşurică, Vizanti o dedică în latineşte lui Ştefan Vârgolici, coleg de liceu şi camarad de stadii de la universitatea din Madrid. Vârgolici era deja membru al societăţei Junimea. Broşurică aceea cade în mâna d-iui Maiorescu, care pune în Convorbiri următoarea notiţă :
„Notiţă bibliografică.
„Principiul unitâţei în istorie. Discurs rostit la Universitatea din Iaşi de A. Vizanti, licenţiat în filosofie şi litere, profesor suplinitor de Istoria şi literatura română, etc, membru al academiei madritense.
,,0 broşură de 30 pagini, dedicată d-lui Vârgolici, cu următoarele cuvinte latineşti:
,,Domino Stephano Vergolici, omnium littera-rum studiam felicissimo, amicoque fidelissimo;
„Andreas Vizanti, ad perpetuam amicitiae me-moriam hune pauperculum munus, non arte sed ex caeco ingenio ortum D. D.
,,0 reminiscenţă din clasa I gimnazială. In gramatica latină se spune că toate substantivele de declinaţiunea a 3-a, terminate în us, sunt de genul neutru, afară de lepus (mase.) şi de Venus (fem.). Prin urmare la munus, muneris se cuvine pronumele hoc şi nu hune.
Sapienţi sat".
n.
Mare haz s'a făcut în lumea universitară de a-ceastă notiţă. Noi studenţii, căruia Vizanti ne dăduse fiecăruia câte o broşurică a capo-d'operei sale, remarcasem deja greşala elementară a lui
344
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
345
hune, acordat cu un substantiv neutru. Aceasta dovedea şi tăria cunoştinţelor de limba latină a lui Vizanti şi inconştienta lui.
De aceea notiţa d-lui Maiorescu fu foarte displăcut primită în cerctt^Fracţiunei libere şi independente, din care Andrei Vizanti făcea parte.
Dar iată a doua parte nostimă a acestei aventuri literare : Era pe atunci o gazetă, Uniunea liberală, al cărei redactor era d. A. D. Holban. Fracţioniştii profesori de limba latină se adunară la acea gazetă şi unul din ei remarcă că nu toate substantivele de declinaţia a 3-a în us sunt neutre cum afirmă d. Maiorescu, ci numai acele care fac la genetiv eris sau oris.
A doua zi apăru în Uniunea liberală o notiţă, în care şi cunoştinţele de gramatică latină a d-iui Maiorescu erau zeflemisite şi care era redactată -cam astfel:
,,In Convorbirile literare a apărut o notiţă relativă la broşura d-lui Vizanti în care un latinist profund stabileşte o regulă generală numai cu două excepţii, regulă care nu se găseşte în nici o gramatică şi pe care şi elevii din clasa I gimnazială o ştiu că nu este exactă, anume : că nu toate cuvintele de declinaţia a 3-a în us sunt neutre ci numai acele, a căror genetive sunt în eris sau oris".
,,Facem această rectificare la rectificarea Convorbirilor.
„Oare Sapienţi sat este suficient?1'
D. Maiorescu era prins cu o greşală de gramatică, dar de sigur cu o regulă în sine exactă dar rău formula .iă.
Iată deci râzătorii că trec în partea fracţionişti-lor şi mi se pare că aceştia au dat banchet în o-noarea profesorului de limba latină, care înfundase pe d. Maiorescu, în tot cazul fracţioniştii avură un moment de triumf.
D. Maiorescu fu nevoit să revină în Convorbirile: viitoare cu următoarea notiţă :
„Notiţă.
. „(Rectificare). O foaie din Iaşi a observat cu drept cuvânt inexactitatea regulei gramaticale publicată în notiţa bibliografică a Convorbirilor din 1 August. In adevăr, în loc de ,,toate substantivele de declinarea a 3-a în us sunt neutre", trebuia să se zică: ,,Toate substantivele de declinarea 3-a în us cu genetivul eris şi oris sunt neutre, precum de la sine vor fi înţeles latiniştii, din escep-ţiuniîe însemnate acolo lepus, leporis şi Venus, Veneris".
Titu Maiorescu.
Notiţa era bună, decât ea venea prea târziu, căci după cum însuşi d. Maiorescu observă în rectificare, alt-cineva relevase neexactitatea regulei gramaticale.
In zadar d. Maiorescu arunca o săgeată, afirmând că pentru latinişti nu era nevoe de această rectificare ; nu e mai puţin adevărat că fusese nevoit să o facă, gazetele din Bucureşti reprodusese <5U mare haz notiţa Uniunei liberale, aşa că Convorbirile literare fuseseră mai la urmă prinse cu o neexactitate gramaticală.
Este întâia păcălitură a Convorbirilor şi a d-lui Maiorescu.
Se înţelege că asemenea lucruri erau simple nimicuri, ele pe atunc^i însă atrăgeau ateriţiunea şi făceau obiectul conversaţiei tuturor. De ce? Mai întâiu că elita se ocupa mai mult atunci de literatură de cât astăzi, al doilea din cauza atitudinei Convoribirilor şi a d-lui Maiorescu.
In adevăr, Convorbirile cum am spus se ridică într'un fel de cenzor general. Nu apărea nici o gazetă, nici o revistă, nici o scriere, care să nu treacă sub scrutarea severă a criticilor dela Convor-
346
G. PANU
biri; până şi foile cele mai obscure nu erau trecute cu vederea. Aşa, tot pe atunci apăruse o foaie de ocazie în Roman, intitulată Femeea. Convorbirile îi consacră o mică critică, în care îşi bate joc de bietul redactor, unXimme Gheorghiu. D. Gheorghe Sion publică o comedie în versuri, intitulată Influenţa morală. Convorbirile imediat se leagă de dedicafia pe care Sion o făcuse lui Vasile A-lexandri. Şi aşa cu orice scriere.
Era deci explicabil ca toţi cei înţepaţi sau muşcaţi de Convorbiri să se bucure şi ei la rândul lor de ceeace se întâmpla câte odată şi Convorbirilor.
Ceeace supăra pe atunci mai mult în atitudinea Convorbirilor şi a Junimei era suficienţa şi zeflemeaua.
Desigur că cercul Junimei era mult superior oricărui alt cerc literar din ţară, dar acesta nu era un rezon ca el să arate în toate manifestările iui o mare suficienţă. In genere, un autor nu se supără prea mult (căci de supărat nici nu e vorbă că se supără) când i se face o critică într'o formă blândă şi binevoitoare, chiar severă în fond.
O critică de acest fel este cea obicinuită în revistele franceze. Un critic francez găseşte să spună orice voeşte şi orice gândeşte asupra operei, şi cu toate acestea reuşeşte în aceiaş timp ca să îmbrace gândirea în forme foarte măgulitoare şi foarte curtenitoare pentru autor. Un spirit superficial citind o critică a unui scriitor francez, ar putea crede că este o laudă dela început până la sfârşit, în realitate însă nu; criticul caută a menaja amorul propriu al autorului, este o datorie de curtenie pe care o îndeplineşte, căci mai la urmă pentru ce să lovească pe autor în amorul său propriu, când el poate să spună tot ce gândeşte şi fără aceasta. Se înţelege că la aceasta
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
o47"'
contribue şi limba franceză muncită, făurită,, dantelată şi subţiată de veacuri.
La Convorbiri nu se obicinuia asemenea critică; un lucru însă era salutar: injuria şi trivialitatea erau înlăturate, însă tonul suficient, fraza seacă şi rece ustura şi ustura câte odată mai tare de cât o trivialitate.
Am zis că a doua caracteristică era zeflemeaua. Aici este altceva. Se înţelege că zeflemeaua nu este permisă când e vorba de opere serioase sau de oameni cu reputaţie stabilită literară, în acest caz, zeflemeaua este pur şi simplu o necuviinţă. Cu a-semenea opere sau cu asemnea oameni este permisă răutatea, fraza muşcătoare, intenţia de a lovi, şi de această armă, slavă Domnului, Convorbirile se serveau cu prisosinţă.
Zeflemeaua însă este foarte permisă la autori absolut mediocri sau cu debutanţi, în care nu vezi nici o scântee de real talent. Asemenea oameni nu se încurajează, nici nu trebue încurajaţi de la început, cu atât e mai bine şi pentru ei şi pentru literatură.
In această privinţă Convorbirile literare n'au lăsat nimic de dorit. A zeflemisit pe toţi autorii mediocri, pe toţi debutanţii, pe toţi amatorii. Zeflemeaua îşi avea la Convorbiri literare un loc deosebit, era acela al Corespondenţei. Cel ce se o-cupa de această rubrică am spus era d. Iacob Negruţi.
Când nu eram încă la Junimea^ ca adolescent, cel întâiu lucru pe care-mi aruncam ochii când luam Convorbirile era Corespondenţa; găseai lucruri foarte hazlii şi de spirit. In această privinţă au rămas unele clasice; aşa un poet improvizat trimite nişte versuri cari începeau cu cuvintele: Cînd natura..., iar d. Iacob Negruţi pune în Corespondenţă la adresa poetului următoarele :
Ai voit să cânţi nai ura
Şi te-ai dus, te-ai dus de-a dura
¦343
G. PANU
Un altul îi trimete nişte versuri intitulate Oftări. Redactorul în Corespondenţă îi scrie:
Oftări? Am oftat după ce am citit.
Poetul însă nu ^descurajează şi-i mai trimite încă o serie de versuri. Iar d. Negruţi îi replică în Corespondenţă:
>  D lui G. Am citit şi iar am oftat.
Dar autorul cu Oftări era foarte persistent, de aceea voiu face din acest fapt divers, un mic incident. Dacât mai întâiu oarecare reflecţii generale. "
Supărarea autorilor ale căror opere se refuză este cunoscută de când e lumea şi de multe ori ea a fost xploatată fie în versuri, fie în proză. Autorul este o speţă de animal rău, susceptibil, ran-eunos, cu care nu-i bine să vii în contact. Rana pe care o produce cineva în amorul propriu de autor este adâncă şi nu se tămădueşte niciodată. Un om cu pretenţii de literat sau scriitor poate să ierte cele mai grave injurii, el însă nu-ţi iartă niciodată lovirea când îi zici că este un autor prost.
Gine nu ştie scenele nostime din Misantropul-lui Moliere, cum apropo de un sonet, asupra căruia Misantropul îşi spunea părerea, acesta îşi ridică în cap o furtună întreagă. In genere se spune că dacă voeşti să cunoşti caracterul cuiva, n'ai decât să călătoreşti împreună; foarte just, căci voiajul cu diferitele lui peripeţii neprevăzute, pune ia încercare caracterul unui om, pe care-1 poţi vedea sub toate feţele lui. •¦ ,
Aşi putea zice că tot aşa este de adevărată şi afirmaţia pe care o fac, că dacă voeşti să cunoşti susceptibilitatea şi amorul propriu a cuiva, apoi este să ai daravere cu dânsul cu privire la scrie-, rile sale. Şi cu această ocazie cunoşti ascunsurile caracterului lui.
Aşa, în viaţa mea de conducător de ziare, :,ate
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
34&
şi câte mizerii ale caracterului omenesc în această privinţă n'am văzut!
Pe când scoteam Lupta, zilnic eram asaltat cu solicitări de a publica tot felul de articole, iar scrisorile cu corespondenţe se îngrămădeau teancuri. Aţi observat că în fruntea tuturor ziarelor se vede următoarea înştiinţare: ,,Manuscriptele nepublicate nu se trimet înapoi, ci se ard".
Aceasta nu este o simplă frază, ea arată o parte 8in mizeriile şi slăbiciunile autorilor.
Mai toţi corespondenţii sau autorii, când îţi trimet manuscrisul, sfârşesc scrisoarea prin cuvintele următoare: ,,vă rog a-mi înapoia manuscrisul, la caz când nu-1 veţi găsi demn de publicare". Autorul nu se poate deprinde cu ideea că opera lui refuzată să fie arsă sau trimeasă la coş, dupa cum o mamă nu se poate despărţi de copilul ei. Şi să nu credeţi că cineva când trimete un manuscris la o revistă sau la o gazetă, nu-şi păstrează 'copii! Gu toate aceste, toţi îţi cer înapoi şi cealaltă copie, pentru ca ea să nu sufere profanaţie în birourile gazetei sau a revistei.
Am zis că ura autorului refuzat este teribilă; trebue să spun însă că până ajunge la această fază de revoltă, el întrebuinţează toate ademenirile şi linguşirile pentru a te îndupleca ca să-i. publici lucrarea. Aşa la Lupta vedeam câte odată pe cineva intrând cu o figură dulce şi zâmbitoare, se interesa până în detail de gazetă, lua un abonament, jumătate de oră exala laudele cele mai fără rezervă, apoi făcea o mişcare că pleacă şi odată se oprea, se întorcea şi cu un glas cam tremurând îmi zicea:
— Apropo, uitasem pentru ce am venit, am şi eu o lucrare, dacă aţi voi să o publicaţi.
In genere, când simţeam mai dinainte că am să fiu atacat pe această temă, mă furişam şi lăsam pe d. Prunzescu, actualmente avocat, ca să-1 expedieze pe importun cu manuscris cu tot. D. Prunzescu avea talentul de a îndeplini această delicată sarcină cu cât se poate mâi puţină du-
:350
G. .PANU
rere pentru autor. Câte odată însă nu puteam să .scap şi atunci eram nevoit să-1 întreb:
— Dar despre ce aţi scris ? E mare articolul ?
— îi cam rn^re, sunt vre-o 40 de foi... însă nu vă speriaţi, caci^ obiectul este foarte interesant. Tratez chestia importanţei insectelor care distrug omidele.
La aceste cuvinte o sudoare rece mă trecea.
— Foarte bine, dar fiindcă eu nu sunt cunoscător în asemenea materii, am să dau manuscrisul d-lui Frunzescu ca să-1 vadă. Ştii că d-sa a făcut şi medicina, în cât este specialist.
La aceste cuvinte, d. Frunzescu care le auzise, îmi arunca câte o căutătură desperată, dar n'avea ce face, de vreme ce el era specialistul.
Aşi putea pe această temă să istorisesc coloane întregi de lucrurile cele mai nostime, dar ia să mă întorc la atribuţiile d-lui lacob Negruţi.
Ce provocase următorul răspuns al d-lui Negruţi? „Oftări? am oftat după ce am cetit".
Iată: Un domn G. trimisese o poezie intitulată Oftări; era o poezie interminabilă, toată în comparaţii:
oftări
Precum roua dimineţii prin câmpie străluceşte Şi de-a soarelui lucire, printre iarbă se topeşte, Precum apa ce se scurge dintr'un limpede isvor, -Şi se împrăştie pe câmpie, ca o ploaie dintr'un nor, Precum omul cel departe, de-a lui ţărm înstrăinat, Din a lui piept scoate adesea, fără voie un oftat, Precum câinele ce latră pe o piatră de mormânt, Şi oftează, lăcrămează, pe stăpânul său plângând,
Etc.
amintiri dela „junimea" din iaşi
351
Şi aşa continua cu precum la nesfârşit.
Natural că această poezie provocase o mare veselie la Junimea şi fusese refuzată cu entuziasm. Poetul devine irascibil, când citeşte în corespondenţe oftatul d-lui Negruţi, căci de, el credea potrivit ca să ofteze în 60 de versuri, dar un singur oftat după cetirea d-lui Negruţi, îl credea impertinent. Trebuia să-şi răzbune. Şi cum? Natural lovind şi el la rândul lui în d. Negruţi autor.
Iată, în adevăr, ce scrisoare primeşte redactorul Convorbirilor, pe care dacă o reproduc în parte, este că starea sufletească a scriitorului este în genere a tuturor autorilor loviţi în amorul propriu:
„Am cetit în corespondenţa No. 7: D-lui G.—Oftări? Am oftat după ce am cetit...
,,D-ta scrii,—d-ta înţelegi,—însă n'am ce zice, v'aţi pus pe un tărâm umoristic cu mult spirit,— cum văd, aveţi să întreceţi în această privinţă chiar pe lacovachi Stoianovici, redactorul Clopotelor,—urmaţi înainte această cale, căci este foarte uşor de a vă căpăta mulţi abonaţi,—veţi câştiga multe parale, vă veţi face bancher, din jurnalist comic,—vă veţi face în fine om mare şi bogat...
,,Vă rog din tot sufletul şi vă sfătuesc amical să părăsiţi şi d-voastă scrierile cele faimoase ca Copii de pe natură,—căci mergeţi foarte rău, într'aceasta ca şi în celelalte... Insă nu face nimica, este societatea d-voastră literară, în care se va găsi vrun om ca să-ţi laude scrierile".
Se înţelege că am râs din nou, fără de astă dată de a ofta de supărarea d-lui G. încă odată, cu această ocazie s'a îndeplinit vorba că „supărarea este rău sfătuitoare". In adevăr d. G. ca să lovească în d. lacob Negruţi îi aminteşte în ironie de Copiile de pe natură. Critica era absolut nepotrivită, căci dacă d. Negruţi a făcut ceva ou haz vre-odată, dovedind în acelaş timp un spirit de observaţie fină şi mişcătoare, apoi sunt desigur Copiile de pe natură. Aşa de exemplu Părintele
352
G. PANU
Gavril, Vespasian şi Papinian, «|.C^°^i etc, pot servi ca modele, mea şi astăzi, m acest gen. \ "
XII
Lupta între iaşi şi Bucureşti începe a se afirma
Intre Junimea de la Iaşi şi mişcarea literară din Bucureşti, înţepăturile încep a fi mai dese de pe la anul 1870. Literaţii din Bucureşti după tradiţia obicinuită salutaseră cu elogii apariţia Convorbirilor, acestea însă nu plătiră cu aceiaşi monedă apariţia revistelor din Bucureşti, pe care le criticau la cele dintâiu numere spre marea supărare a iniţiatorilor. Aşa fusese cu scoaterea Albinei Pindului de d-nii Bolintineanu şi Grandea, aşa fu mai în urmă cu toate revistele, fie literare, fie . ştiinţifice.
In 1870 apare în Bucureşti Revista ştiinţifică redactată de d-nii Aurelian, Grigore Ştefănescu şi C. P. Robescu. Seara la Junimea, întâiul număr al acestei reviste ne fu adus şi îmi aduc a-minte cât haz a făcut Junimea pentru că acei o-norabili redactori îşi pusese pe copertă pe lângă numele lor, titlurile lor academice, precum şi funcţiile ce ocupau.
După metoda de critică obicinuită, anume ca forma nu face nimic, că fondul este totul, d. Maiorescu zicea:
— N'am ;nevoe să cunosc diplomele acelor domni, importantul este calitatea revistei, iar revista este proastă.
Apoi râsul a continuat pe tema cum că unul din articolele din revistă se ocupa cu potopul, despre care vorbeşte Biblia. Iar d. Pogor exclama:
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
353
— Ge are a face poveştile jidoveşti într'o revistă ştiinţifică?
Nu ştiu cine a fost însărcinat ca să facă o re-cenziune în Convorbiri. O critică foarte aspră a-păru. Gritica după ce nu găsea nimic bun în revistă sfârşia astfel :
,,Gu toate aceste, fiindcă eroarea este umană, noi vom urmări cu luare aminte această foaie, şi dacă vom găsi că se îndreaptă spre o cale sănătoasă, coloanele noastre vor cuprinde în viitor dări de seamă şi critice asupra Revistei ştiinţifice, iar dacă va urma calea celorlalte jurnale care în curând prin cuprinsul ş'apoi prin dispariţiunea lor au confirmat prezicerile noastre, aceste rânduri vor fi cele de pe urmă ce se vor ocupa de „Revista Ştiinţifică".
O altă revistă apăru la Bucureşti, Foaia so-cietâţei Românismului, redactată de d. Hăşdău împreună cu tineri, care pe urmă s'au distins, precum răposatul G. D. Teodorescu şi d. Grigore Tocilescu.
Era obiceiul l& Junimea ca îndată ce o publicaţie nouă apărea, să fie adusă în cea întâiu seară de întrunire de d. lacob Negruţi, redactorul Convorbirilor.
D. Negruţi ne spunea impresiile sale asupra ei la început, când descărca carul cu minciunile aşteptând pe d. Maiorescu. D. Maiorescu făcea pe urmă critica sistematică, critică bine înţeles totdeauna defavorabilă.
In toate aceste recensiuni, numele d-lui Hăşdău revenea des, el era vizat, fiindcă era cel mai periculos. Pe atunci d. Hăşdău era un publicist acerb şi muşcător, îşi avea gazeta sa Columna lui Tra-\ian, şi colabora mai la toate revistele ce apăreau în Bucureşti.
j In Foaia Românismului d. Hăşdău începu a jpublica şi documente istorice. In darea de seamă jee apăru în Convorbiri asupra Foaiei Românismului, publicarea de documente nu fu cruţată. Criti-
î 23
354
G-. PANU
AMINTIRI DELA .„JUNIMEA" DIN IAŞI
35S
cui, (mi se pare d. Iacob Negruţi) scria următoarele:
,,Mă^ sunt apoi câteva poezii populare culese, care au meritul tuturor poeziilor populare şi mai pe urmă ,,documente istorice inedite" de soiul celor ce a publicat d. B. P. Hăşdău în foile sale Traian şi Columna lui Traian, pe pagina a patra şi câte odată când, putinele interese ale zilei permiteau de a face foaia şi mai interesantă, şi pe ® treia".
Se ştie cât e de susceptibil d. Hăşdău şi cum are răspunsul uşor. Imediat el începu în Columna lui Traian o campanie de răutăţi în contra Convorbirilor şi mai cu seamă în contra spiritului ce anima societatea Junimea. Lucrurile între d-sa şi Junimea s'au înveninat în urma unei critici făcute de d. Hăşdău poeziei Bărăganul de Vasile Alexandri şi în care d. Hăşdău fu prins in defect de cei de la Convorbiri.
Dar să istorisesc mai în detail faptul, căci este foarte interesant. Este interesant, fiindcă dacă cele două păcălituri pe care d. Hăşdău a inflijat mai târziu Convorbirilor, şi de care voiu vorbi, au rămas clasice, nu mai puţin este adevărat că şi d. Hăşdău s'a păcălit singur în chestia Bărăganului a d-lui Alexandri.
Dacă nu mă înşel, d. Hăşdău pe atunci făcea— aproape ca toată lumea—un fel de politică, anti-dinastică, în tot cazul ostilă Domnitorului, căci era curentul general.
De această atmosferă generală politică n'a scăpat nici d. Carp chiar, care astăzi se laudă şi cu drept cuvânt, că totdeauna a fost dinastic. Cuvântul totdeauna mi se pare prea absolut; d. Carp ar putea zice mai exact totdeauna de la 1870 încoace, şi iată de ce. Sunt nevoit să deschid o mică paranteză. Sunt
acuma vre-o zece ani poate şi mai mult, eram în aceeaşi Cameră cu d. Neculai Blaremberg. D. Carp făcuse un discurs dinastic, mi se pare că a-tunci pronunţase faimoasa frază: Regele şi Dorobanţul. D. Blaremberg irascibil cum era nu-şi găsea astâmpăr, făcându-mi la ureche tot felul de comentarii displăcute la adresa d-lui Carp. După suspendarea şedinţei, d. Blaremberg îmi zise:
— Ai auzit pe acest om, (d. Carp), făcând paradă de dinasticism şi afirmând cu neruşinare că totdeauna a avut această idee şi numai el e consecvent cu dânsul?
— De, i-am răspuns, mi se pare că în această privinţă are dreptate.
— Te înşeli, te rog vino cu mine acasă să-ţi arăt dovada contrară.
Nu aşteptă sfârşitul şedinţei şi mă scoase din Cameră, ne suirăm într'o trăsură, d. Blaremberg zise birjarului:
— Acasă la mine, dar mână iute. Ajunserăm acasă la d. Blaremberg. Mă târî a-
proape în bibliotecă şi-mi zise:
— Te rog scuză un moment.
Apoi începu a scotoci prin saltarele bibliotecei şi scoase o colecţie de jurnale,—era Independentul sau aşa ceva,—de pe la 1868, mi se pare.
Această gazetă am scos-o eu împreună cu d. Carp şi cu Aristid Pascal.
Apoi răsfoind repede foile se opri şi îmi zise :
— Te rog citeşte acest articol.
II citii. Era o critică destul de colorată la adresa Domnitorului şi a dinastiei străine.
— Ei bine, strigă d. Blaremberg, ridicând mâinele la ceruri, ştii de cine e scris acest articol? De d. Carp, de omul care mai adineauri în Cameră avea curajul să protesteze de inalterabilul său lealism faţă cu Regele. Dar sa-ţi mai arăt şi altele. *
Şi cu o iuţeală febrilă, răsfoind din nou gazeta
strigă:
— Iată şi asta-i tot de d. Carp, şi asta şi astă...
356
GL PANU
AMINTIRI DELA i,,JUNIMEA" DIN IAŞI
Cine l'a cunoscut pe Neculai Blaremberg, îşi xînchipue în ce furie şi în ce surescitaţie a trebuit să fie în acele momente.
închid parantezul şi revin la Junimea.
Cu Junimea nu e tot aşa; din momentul intră-rei mele în Junimea şi până ce am părăsite, nici odată n'am auzit un cuvânt rău la adresa Domnitorului, actualului Rege; totdeauna ideea dinastică, era apărată cu convingere. In curentul general, de care vorbeam mai sus, Junimea a făcut totdeauna bandă deosebită, luptând în contra acelui curent. Alexandri împărtăşea perfect modul de a. vedea al Junimei şi în această privinţă. De aceea nu a fost pentru noi mirare când poetul a trimes din Franţa pentru Convorbiri o poezie Bărăganul, care avea după titlu în parantez cuvintele: „dedicată Măriei Sale Domnitorului".
xin
D. Hăşdău se păcăleşte singur
Poezia fu publicată. Dedicaţia supără pe d. Hăşdău, de aici se născu o polemică între Convorbiri şi Columna lui Traian.
Iată în adevăr ce publică Columna lui Traian relativ la aceasta:
,,De ia 1866 şi până astăzi, singura acţiune a „dinastiei asupra literaturei naţionale a fost de a ,,deprinde pe vre-o câţi-va scriitori de ultima spesele a se gudura pe lângă stăpân. Ne pare rău ,,de a vedea până şi pe nemuritorul nostru Vasile ,,Alexandri ambiţionând o asemenea atitudine".
Mă opresc un moment aici. Este întrebarea: poezia Bărăganul şi dedicaţia ei Domnitorului era. un act de curtenie?
Desigur că nu ; poezia Bărăganul este una din cele mai slabe pasteluri ale poetului. Cu doi ani înainte, Alexandri inaugurase admirabila lui serie
357
de pasteluri: Sfârşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, La gura sobei, Sania, Primăvara, Cu-coarele, Fântâna, Mărgărinta din Muncel, Puntea, etc.
Toate aceste scrise într'o limbă admirabilă, fără lungimi, fără umpluturi.
PRI/lAVARA
In fund pe cer albastru, în zarea depărtată La răsărit, sub soare un negru punt ş'arată ; E cocostârcul tainic în lume călător Al primăverei dulce iubit prevestitor, etc. etc.
Din contră, o mai repet, Bărăganul nu se poate compara cu pastelurile citate. Judecaţi:
bArAqanql
(dedicată Măriei Sale Domnitorului)
Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor, 1    Nimic nu 'nveseleşte pe bietul călător, j   Pustietatea goală sub arşiţa de soare, j   în patru părţi a iumei se 'ntinde 'ngrozitoare )   Cu iarba-î mohorâtă, cu negrul ei pământ !   €u a sale mari vârtejuri de"colb, ce sbor în vânt.
De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă I   Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, ]   Ce-adoarme 'n focul verei Tai grierilor hor j Şi iarna se deşteaptă sub criveţi în fior. |   etc. etc.
j Pentru ce Alexandri dedică Bărăganul Măriei JSale Domnitorului? Pentru un singur motiv: pen-J tru că poetul în cele din urmă două strofe îşi ex-jprimă părere cum că acestui pustiu, Bărăganului,
358
GL PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
359
numai trcerea prin el a unui drum de fier ar putea să-i dea viaţă şi prosperitate. în adevăr, iată cum se încheie poezia:
Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare Va fi ziua de viaţa când pe sub mândrul soare9 Trecând în repegiune un zmeu cu aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace 'n acest loc î
Mult vesel va fi câmpul când vecinica tăcere Va dispare d'odată la glasul de 'nviere Ce scoate zmeul falnic din gura iui de fer Vestind noua răpire a focului din cer.
Cititorii înţeleg acum de ce Alexandri face a-ceasta dedicaţie. Ca orice dedicaţie, desigur că era un semn de curtenie, dar ea avea un înţeles mai îndepărtat, în ea nu se vorbea nimic de Domnitor, dar vorbindu-se de binefacerile înfiinţare! unei linii ferate prin mijlocul Bărăganului, prin aceasta Alexandri atrăgea atenţia Domnitorului asupra unei asemenea necesităţi. Iată pur şi simplu semnificaţia Bărăganului şi a dedicaţiei. . .
D. Hăşdău deci se înşală de două ori, se înşală întâiu când crede că Bărăganul cu dedicaţia lui . este o simplă platitudine de curtezan; se înşală însă mai grav încă odată când nesezisând (pasiunea face de asemenea comedii) semnificaţia celor două strofe pe care le-am citat, crede că ele se referă ia persoana Domnitorului, că zmeul este Domnitorul care anunţă cu gura lui de fier învierea pustietăţei.
In adevăr, iată cum Columna lui Troian continua:
,,Până aici e sublim, (vorbeşte de cele opt, „strofe dela început, care numai sublime nu „sunt), dar d. Alexandri vroeşte cu orice preţ să „sfârşească printr'o profundă plecăciune la a-,,dresa tronului şi iată cum o sclinteşte.
(Aici, Columna lui Traian reproducea cele din urmă două strofe citate mai sus, apoi continua).
,,Slab ca formă şi slab ca idee ! Ipocrizia ucide ,,inspiraţiunea. Ş'apoi în zilele noastre numai „doară copiii în România se mai joacă cu zmei, „ridicându-i pe o sfoară în mod artificial şi trân-„tindu-i cu furie jos, de 'ndată ce încetează vântul...'4
Cum vedeţi, în realitate d, Hăşdău o scrintise neînţelegând comparaţia. Iată deci d. Hăşdău prins de Convorbirile literare. Junimea o ia de sus şi-i răspunde în modul cei mai dispreţuitor prin următoarea notiţă publicată în Convorbiri:
,,Nu ne ocupăm de modul cu care redactorii „Columnei lui Traian lovesc în persoanele cele „mai onorabile; făcând aceasta ei îşi împlinesc „misiunea ce au şi plecarea lor sufletească. Asemenea oameni au fost în toate timpurile şi în ,toate ţările, însă în alte ţări şi timpuri aveau cei „puţin mai multă pătrundere de spirit. Ce să zi-„cem însă de inteligenţa redactorilor Columnei ,lui Traian când, după cum rezultă din cuvintele „sus menţionate ei au înţeles că d. Alexandri „prin zmeul cu aripi de foc şi gura de fer a făcut „o alusiune la persoana Domnitorului?'1
„Un copil ar fi pătruns îndată că poetul a gân-„diţ la drumul de fer.
„Asemenea inteligenţe critică pe Alexandri!!"
D. Hăşdău înghite persiflarea, şi devine mai furios.
Dar lucrul nu se opreşte aci.
Intr'a satiră, d. Negruţi ameninţă pe d. Hăşdău cu soarta lui Ureche. Cu ocazia criticei piesei Râz-van-Vodă, d. Carp nerecunoscând acestei piese nici un merit, trimete pe d. Hăşdău la jurnalul său umoristic Aghiuţă, singurul pentru care are talent.
într'o critică d. Maiorescu vorbind de poeţi zicea că nepăsarea publicului român pe acest teren merge aşa departe, încât pune pe aceeaşi linie cu adevăraţii poeţi, pe Tăut, Hăşdău et tutti quanii.
Natură vindicativă, d. Hăşdău nu putea să ră-mâe nepăsător la toate acestea.
360 O. PANU
XÎV
Direcfi2 nouă şi întâia tarsă a d-lui Hăşdău
Dar ceeace produce în lumea literară din tară o adevărată explozie de indignare este, cum am spus şi altă dată, publicarea articolelor Direcţia : nouă de d. Maiorescu.
Această lurrare putea să fie mai bine intitulată Critica direcţiei vechi, căci ea are mai mult par-tea negativă decât cea pozitivă.
Prin Direcţia nouă, d. Maiorescu caută a arăta din publicaţiile Convorbirilor o îndrumare literară mai sănătoasă. Avea dreptate, dar când e vorba să dea modele, să ilustreze această direcţie prin lucrări pozitive, lucrarea lăsa de dorit.
De ce lasă de dorit ? Pentru că fruntaşul pe care'l pune înainte ca un model în adevăr necontestat e Alexandri, iar Alexandri era deja cunoscut şi admirat de toată suflarea românească, în cât nimenea nu putea pretinde cu oarecare temem că ilustrul poet era producţia Convorbirilor. Ceilalţi poeţi citaţi erau sau la începutul carierei sau de o valoare mediocră. Aşa, Eminescu nu publicase decât numai cele întâi ale sale trei poezii Venere şi Madona, Mortua est şi Epigonii. iar ceilalţi ca Bodnărescu, Şerbănescu, Petrino, etc, nu aveau destule calităţi ca să fie citaţi ca exemple incarnate a unei noui direcţii.
Un lucru era necontestat, că d. Maiorescu în Direcţia nouă critica sau mai bine îşi bătea joc de aproape întreaga noastră mişcare literară şi ştiinţifică. îşi bătea joc de poeţi şi scriitori care se bucurau de oarecare reputaţie, precum Pralea, Tăut, Ţichindeal, Săulescu, Densuşeanu, etc. îşi bătea joc de teoriile limbistice ale lui Cipar,—o autoritate pe atunci în materie. D. Maiorescu zicea despre ele că ar scorni râsul unui filolog n-pusan şi că teoriile lui nu sunt bune şi juste nici
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI 361
|      măcar în circomscripţia Târnavelor. Despre drep-I      tui public a lui Barnuţ, împrejurul căruia se adu-|      nase o numeroasă tinerime, care ridicase acele teorii la valoarea de şcoală, d-sa zicea că ele n'ar trebui să aibe trecere nici măcar pe malul Bahlu-iului.
Trecând la d. Ureche, releva exagerările în adevăr fenomenale cu care glorifica poezia română. Răposatul Ureche trecea marginele ori-I     cărei laude când spunea că: lira română de sub
1degetele lui Mureşanu, Sion,  Tăut, Baronţi se aseamănă cântărilor lui Horaţiu şi Dante, şi compara pe Văcărescu cu Goethe. In fine, d. Maiorescu ca să răspundă la obiecţia cum că succesul d-sale de critic în poezia română era foarte uşor, de vreme ce ca să ridiculizeze I     poezia română se servise cu exemple de poeţi ob-|     scuri sau începători, d-sa răspundea categoric, că |     afară de Alexandri, la toţi ceilalţi s'a adresat cri-'.!     tica sa şi că exemplele pe care le-a adus erau din Văcărescu, Sion,  Bolintineanu,  Aricescu, Peli-;    mon, Hăşdău, etc, etc.
î - Scurt şi coprinzător! Era un războiu declarat i contra întregei mişcări literare şi ştiinţifice a j ţărei.
j Avea d. Maiorescu dreptate ? Desigur în cea I mai mare parte; dar iarăşi tot aşa este de sigur | că sub critic, polemistul mergea uneori prea de-I parte, era nedrept; mai ales ar vedea cineva a-1 ceasta când ar compara exemplele care le dădea I ca model faţă cu cele care trebuiau reprobate. \ Era nedrept ca să confunde pe Bolintineanu în \ mulţimea poeţilor ca Tăut şi ca Aricescu. Era ne-\    drept chiar ca Sion să fie absolut desconsiderat.
Şi lumea literară pasionată şi ea, nu putea să pri-I    mească injuria ca să nu li se recunoască vechilor poeţi nici un merit, ci din contra, să li se dea de model pe Mathilda Cugler, Bodnărescu, Şerbă-|   nescu şi Petrino. Din cei pe care d. Maiorescu îi ¦\   dădea ca modelul unei direcţiuni sănătoase, n'a
l   rămas decât unul, în adevăr cel mai ilustru, în
4
362
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
363
colo ceilalţi au ţinut câtva timp un rang onorabil în poezie, apoi s'a încetat a se mai vorbi de dânşii S
Şi atunci, era natural ca să se nască următoarea întrebare în capul adversarilor Convorbirilor: Desigur că nu trebue luat la serios poeţii pe care. d. Maiorescu îi impune, cel face ca să dispreţuiască literatura română. Cei câţi-va palizi poeţi dela Convorbiri? Nu. Ci desigur literatura străină, ; în special cea germană, pe care Convorbirile o are de model şi din care scoate aproape inepuisa-bil traducerile sale. Vra să zică, îşi ziceau ei, nu--mai ce este nemţesc este bun. Schiller, Heine, Uhland, Lessing, etc, aceştia şi numai   aceştia: ?¦ Este deci, continuau a zice, un parti pris contra a orice se compune în româneşte afară de ceeace . se publică în Convorbiri.
Literatorii noştri de pe atunci, ori cât de-puţin în curent cu literatura germană, cunoşteau totuşi pe Schiller, Heine, Goethe, Lessing; în contra lor: nu aveau nimic de obiectat. Dar Convorbirile nu se mulţumeau a face traduceri numai din aceşti clasici, ei se scoborau mai jos şi dădeau traduceri din poeţi germani relativ obscuri. Aşa ei observară traduceri din Glaudius şi din un poet Gafc bel. Acest Gaibel a dat desigur d-lui Hăşdău ideea farsei cu Gablitz. îată păcăleala. . *
In numărul din Convorbiri din i5Iui|ie 1871, a-pare următoarea poezie :
: EU; ŞI EA. (Din Gablitz)
Ca o liră fără sunet Ca un fulger fără tunet Ca un râu fără murmur; Ca o pasăr^ tăcută; Ca o casă, ce stă mută Şi pustie împrejur —
Astfel sunt şi eu vai mie ! Formă fără melodie, Pur spectacol fâr'idei.... De când dânsa nu i sub soare Şi puterea mi cântătoare ,k perit cu moartea ei.
M. L EUias.
Această poezie, mi-aduc aminte că a fost citită !a Junimea şi pot afirma pozitiv că în acea seară nu luase parte la acea şedinţă nici d. Maiorescu, nici d. Negruţi, care amândoi erau la Bucureşti fiind deputaţi.
Traducerea din Gablitz fusese adusă de Miron Pompiliu, care înlocuia la Convorbiri pe d. Negruţi, de câte ori acesta lipsea. Miron Pompiliu făcea în lipsă corecturele, el primea corespondenţa, ei o aducea la Junimea.
Dintre principalii membri era numai d. Pogor de faţă. Miron Pompiliu despoind curierul Convorbirilor ne spune:
— Iată, am primit şi o traducţie din poetul Gablitz. •
Noi nu eram tari nimeni în literatura germană, dealtmitrelea chiar de am fi fost tari, puteam noi şti toţi poeţii şi poetaşii din Germania?
Cu câtva timp înainte se publicase tot aşa o traducere din Gaibel; Gaibel, Gablitz, nu putea zice nimeni nimic. Trebue să mai adaog că ea fu citită de Eminescu care citea frumos şi muzical. După cetire Eminescu dădu din umeri, adică privi poezia cu indiferenţă, noi ceilalţi nu dădurăm nici o atenţie, d. Pogor mi se pare că o găsi chiar bună.
Miron Pompiliu luă poezia şi fiindcă era în plină vacanţie (Iulie), iar numărul din Convorbiri care trebuia să apară era sărac de tot, (Studiu asupra Maghiarilor de Slavici, interminabil; Observări critice asupra gramaticei de Burlă, iarăşi interminabile şi numai două poezii Idei de
.364
a. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
365,
toamnă<ş\ Strigoiul de Şerbănescu), în lipsă de altceva Miron Pompiliu publică pe ultima pagină Eu şi ea de Gablitz.
O întrebare : Dacă ar fi fost la Junimea d. Maiorescu când s'a citit poezia, s'ar fi admis? Dacă d. Negruţi ar fi fost în Iaşi, s'ar fi publicat în Convorbiri ? Nu ştiu ; dar dacă voiţi să vă spun părerea mea, eu cred că tot s'ar fi publicat. După cum voiu arăta mai la vale, farsa era prea fină, păcălitura învăluită în versuri prea sonore şi bine învârtite pentru ca cineva să nu se înşele, dacă nu ar fi avut atenţia atrasă în mod deosebit. Din nămolul de poezii bune şi rele care veneau la Convorbiri prin poştă, se făcea un triaj, triajul iară prea, dar nu totdeauna : întâiu ca cercul Convorbirilor să se lărgească şi al doilea din cauza de lipsă de materie a cărei necesitate se simţea de multe ori la revistă.
De multe ori Junimea critica şi-şi bătea chiar joc de poezii, cu toate acestea d. Negruţi le publica pentru că avea nevoe de materie.
— Puteţi voi să criticaţi şi să râdeţi, zicea d. "Negruţi adese, eu însă am s'o public în Convorbiri, căci n'am cu ce umple opt pagini.
Poezia lui Gablitz a trecut şi ea printre altele •multe, mai rele, ce se publicase în Convorbiri.
D. Hăşdău izbutise, căci cum cititorii bănuesc, poezia Eu şi ea era o farsă a inepuisabiîului umorist, îmi închipuesc starea de nerăbdare şi de neastâmpăr a d-lui Hăşdău din momentul trimetereî poeziei Ea şi ea la Convorbiri, până în momentul apariţiei numărului. Pi-va ea primită de Juni-
nimea ? Oare nu va observa nimeni că este o glumă ?
îmi închipui momentul în care d. Hăşdău a luat în mână Convorbirile din 15 Iulie şi bucuria imensă care a simţit când în sumarul din capul revistei a citit: ,,Eu şi ea" de d. M. î. Ellias.
îndată ce d. Hăşdău primind Convorbirile, vede că farsa sa a reuşit, imediat convoacă pe amicii săi, cari erau toţi duşmanii Junimei şi după ce face mare haz de succesul obţinut, se hotăreşte ca să dea cea mai întinsă publicitate farsei. De aceea, peste câteva zile mai toate gazetele din Bucureşti publică în fruntea lor, următoarea destăinuire :
„Im Traum sah ich ein Mănnchen, klein und putzig „Das ging auf Stelzen, Sehritte ellenweit „Trug weisse Wăsche und ein feines Kieid, „Inwendig aber war es grob und schmutzig, „Inwendig war es jămmerlich. nichtsnutzig.
Heiue, Traumbilder, 4.
,,La 3 Iunie, în ajunul marei serbări naţionale-,,în onoarea lui Tudor Vladimirescu, mai mulţi ,,amici se întruniseră seara la mine din care ,,mi-aduc aminte pe d. Alexandru Lupaşcu, dr. ,,Vlădescu, Grigore Tocilescu, T. Rădulescu, N. ,,Popovici şi Scurtescu.
,,In acel moment mi se aduse numărul Convor-„birilor Literare, în care d. Titu Liviu Maiorescu, ,,bătându-şi joc de Barnuţiu, de Şincai, de Ci-„chindeal, de Cipariu, de Sion, de Bolintineanu, ,,de toate somităţile cugetărei române, şi mai ales ,,de poeţi, celebrează cu emfază aşa numita Noua „Direcţie, inaugurată—risum teneatis !—de d-nii Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruţi şi tutti quanti.
„Pentru a arăta cât de ridicole sunt toate cripticele în bine şi în rău ale d-lui Titu Liviu Ma-,,iorescu, eu propusei atunci un rămăşag, afir-,,mând, cu deplină certitudine, că nu este nici o
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
367
„galimatias pe faţa pământului în proză sau în „versuri, pe care Convorbirele Literare să nu se „grăbească a o primi în sânul lor, cu singura „condiţiune esenţială ca să nu cuprindă nimic „românesc.
„Drept probă luai condeiul şi improvizai pe loe .„următoarea frivolitate rimată:
E.TJ ŞI EA (Din Gablitz)
„Ca o liră fără sunet,
„Ca un fulger fără tunet,
,.Ca un râu fără mur mur,
„Ca o pasăre tăcută:
„Ca o casă ce stă mută,
„Şi pustie împrejur —
„Astfel su t şi eu, vai mie î
„Formă fâră melodie,
„Pur spectacol fâr'idei
„De când dânsa nu-i sub soare,
„Şi puterea-mi căutătoare
„A pierit cu moartea ei.
M. I. Ellias".
„Observaţi bine că dela cea dintâi şi până la " „ultima literă, totul este vag, absurd, rece, mistificat, fără creeri şi fără inimă—o adunătură de „silabe sonore.
„Titlul Eu şi Ea ne face a râde din capul lo-
„cului.
„Gablitz este un poet care n'a existat nicăeri şi „niciodată; inventând acest sunet nemţesc, eu a-„vui în vedere predilecţiunea Convorbirilor Lite-„rare pentru tot ce se aduce dela Berlin.
Subscrierea M. I. Ellias este un nume evreesc, „croit într'adins pentru a măguli simpatiile şi „aspiraţiunile izraelite ale d-iui Titu. Liviu Maiorescu.
„Primul vers, Ca o liră fără sunet, este tot ce -„poate fi mai comic, prin echivocitatea de a de-
„semna tot aşa de bine o harpă ca şi o monedă .„turcă falşă.
„Cele cinci versuri dela început, debutând fie-,,care prin câte un mare C, formează Cacofonia.
„Apoi un fulger fâră tunet, o formă fără me-„lodie, o putere căutătoare, tot vorbe în vânt fără „nici un înţeles.
„In fine un vai miel" era necesar pentru a „complecta tipul sinagogic al acestei bufonde.
„Am câştigat rămăşagul.
„Era de ajuns o fantasmagorie evreo-nem-„ţească, un Gablitz în cap, un Ellias în coadă şi „un înşifte mărgărinte la mijloc, .dar nici o idee, „nici o simţire, nici aspiraţiune românească, penetra ca Eu şi Ea să placă d-lui Titu Liviit Maio-.,rescu.
„De îndată după întoarcerea-i din Bucureşti, „unde devenise atât de celebru prin sfâşierea „şcoalei naţionale de pe tribuna parlamentului, „dumnealui a şi admis cu fericire galimatias „Convorbirilor literare din 15. Iulie.
„Mă cred acum dator a divulga rămăşagul, ru-rjgând toate ziarele române a-i da o publicitate „cât de întinsă, fiind cea mai solidă măsură de-„spre seriozitatea de criticizm a d-lui Titu Liviu Maiorescu şi cea mai generoasă răzbunare pen-,,tru acei scriitori români, filosofi, istorici, filo-,,lcjgi, beletrişti pe care-i batjocoresc mereu Con-„vorbirile literare.
„Mie unuia îmi pare bine că de câte ori voiu „vrea să fiu poet pentru d. Titu Liviu Maiorescu, „nu-mi trebue decât să subscriu evreeşte şi să zic ^,că am tradus din nemţeşte.
„lacă-vă Noua Direcţie!! !u
Hăşdău.
Vă puteţi închipui marele haz şi adânca impresie care a produs în public această farsă; noi cei dela Junimea am fost, cum se zice ordinar, opă-
368
Gr. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
369
riţi. Notiţa d-lui Hăşdău era o bătae de joc acerbă în contra întregei activităţi a Junimei de cinci ani, şi mai cu seamă un atac direct d-lui Maiorescu, în contra căruia d. Hăşdău şi şcoala sa îşi dirija atacul, confundând Convorbirele şi Junimea cu acesta, considerînd atât Junimea cât şi Convorbirile ca opera d-lui Maiorescu, în tot cazul, revista ca o cantitate neglijabilă, de care nici nu voeşte să se ocupe ; principalul, singurul adversar era pentru Bucureşti d. Maiorescu, şi farsa, nu avusese alt scop decât a'l micşora.
D. Hăşdău vorbind de poeţii—care după d. Maiorescu formează Direcţia nouă—citează pe Bodnărescu, Eminescu, Iacob Negruţi şi tutti quanti, adăogând: risum teneatis !...
In această farsă nostimă ilustrul academician, se înşală din nou şi se înşală enorm asupra lui Eminescu, a cărui talent, nici prin gând nu-i trecea ca să'l aprecieze, pe care'l punea alături cu tutti quanti bătându-şi joc.
Asemenea greşeli pot să facă oamenii când sunt pasionaţi.
Este drept că Eminescu nu-şi dăduse pe atunci toată măsura talentului său. Cum am spus, când d. Maiorescu scrie Direcţia nouă, Eminescu nu publicase în Convorbiri decât Venere şi Madona, Mortua est şi Epigonii, dar pentru un critic, a-ceasta era destul. Şi totdeauna am recunoscut meritul d-lui Maiorescu de a fi fost izbit cel întâiu de talentul lui Eminescu.
In adevăr, citiţi cu atenţie Direcţia nouă, în~ tr'însa veţi observa două stări sufleteşti ale criticului. Grăbit ca să formeze o şcoală şi să o dea drept exemplu, d. Maiorescu întocmeşte în pripă dintre cei ce scriau la Convorbiri un fel de pleiadă, în cea mai mare parte de complezentă. Complezenţa d-lui Maiorescu de a pune nume proprii printre modelele pe care le dă, purcede din două mobile: întâiu, d-sa are nevoe de nume mai multe* şi alegerea este grea când n'ai de unde alege; al doilea, spiritul de camaraderie, de relaţii literare,.
îl face să voiască a fi binevoitor cu colaboratorii Convorbirilor, de aceea exagerează meritele a-cestora.
Aceasta este întâia stare sufletească a criticului.
Pe deasupra sau dacă voiţi pe de desubtul a-cestei stări, când e vorba de Alexandri sau Eminescu, străbate o alta. Citeşti un mare sentiment de convingere la critic când vorbeşte de Vasile Alexandri şi de Eminescu. Pe Alexandri nul critică, ci numai îl laudă ; Alexandri avea o situaţie literară care excludea orice critică. Pe Eminescu debutant îl critică. Dar din critica pe care i-o face se vede sentimentul adânc al d-lui Maiorescu despre talentul real al lui Eminescu, căci după ce îşi face o mulţime de rezerve asupra formei neglijate, asupra comparaţiilor riscate, asupra i-deilor chiar, d. Maiorescu sfârşeşte prin a zice de Eminescu : ,,dar în fine este poet, poet în toată puterea cuvântului".
Şi dacă a fost cineva, pe care d. Maiorescu trebuia să'l dea ca inaugurând o nouă direcţie în poezie, desigur că a fost Eminescu, asupra căruia d. Hăşdău s'a înşelat cu desăvârşire.
Dar oricum, farsa d-iui Hăşdău izbutise. Trebue să adaug însă că procedeul nu fusese tocmai leal, el conţinea oarecare perfidie.
Iată de ce : Junimea ţinea şedinţele ei, începând de prin luna Octombrie şi până pe la vre-o 15 Iunie ; rar când aceste şedinţe se prelungeau până la 1 Iulie. Pentru ce? Pentru un lucru cunoscut: D-nii Maiorescu, Negruţi, Pogor, Gane, acei la care se ţineau şedinţele, pe la 1 Iulie plecau în străinătate, la băi ; natural că Junimea n'avea unde să se întrunească. Ei se întorceau pe la Septembrie, şi numai după ce erau cu toţii în oraş, numai după aceea şedinţele reîncepeau.
Convorbirile literare însă apăreau şi în timpul
24:
370
a. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
371
vacanţie!. In vederea acestei perspective d. Ne-grutzi îşi aduna material din timp, căci ducându-se toată lumea, Convorbirile rămâneau fără colaboratori, iar societatea Junimea nu mai putea
să aibă nici o influenţă asupra celor ce se pu- ¦¦% blică în vacanţie în Convorbiri, fiindcă ea nu se mai întrunea, rămânând totul pe seama oficial a d-lui Negruţi, în realitate a câtorva membri care nu părăseau laşul în vacanţie.
Mica perfidie a d-lui Hăşdău a consistat deci că a pândit—ca să facă farsa—ocazia când ştia că fiind în preziua vacanţilor, Junimea chiar dacă se ţinea, se ţinea cu un număr restrâns de mem-, bri, iar redacţia Convorbirilor era neglijată.
Perfidia, mai la urmă, în războiu e admisă, îndată ce reuşeşte.
Aşa că, primită pe la începutul lui Iulie, citită la Junimea în mod distras, Eu şi Ea a fost publicată.
Dar eu zic ceva mai mult. D. Hăşdău cu farsa sa Eu şi Ea n'a biciuit numai Convorbirele literare şi genul de poezie în favoare la acea revistă. Să mă ierte poeţii, sau mai bine unii poeţi, dar eu cred că Eu şi Ea este o parodie a unui gen literar poetic întreg, gustat foarte mult de public, având de reprezentanţi oameni care trec de poeţi şi de . multe ori., de poeţi cu valoare. ¦ v
Să luaţi vă rog volumele celor mai iluştri poeţi ai veacului trecut şi ai acestuia şi români şi străini şi citiţi cu atenţiune unele din capo d'o-perile lor. Si bine, veţi constata o mulţime de nonsensuri, o mulţime de comparaţii absurde şi idei imposibile, întocmai ca în Eu şi Ea a d-lui Hăşdău.
Eu şi Ea n'are nimic de excepţional şi de ridicol şi dacă cei dela Convorbiri ar fi voit să facă o farsă analoagă celor dela Revista Contimporană dela Bucureşti, farsa ar fi reuşit tot atâta de bine.
în adevăr, este un gen de poezie, genul liric, acela în care poetul îşi varsă durerea sa imensă pentru pierderea iubitei sau cel puţin pentru
despărţirea lui de ea. In acest gen poetul trebue să arate marea Iui durere şi disperare şi să o arate în termeni sensibili şi în fraze zdrobitoare, căci altmintrelea efectul este mediocru.
Ia să ne punem în ipoteza unui poet care voeşte a cânta acest sentiment dureros. Este un mijloc şi poetic şi în acelaş timp şi real, acela de a-ţi a-naliza sentimentele, a arăta în mod modest ce transformare psichologică s'a făcut în tine prin dispariţia unei fiinţe iubite şi ce gol ţi-a lăsat în activitatea creerului tău. Toate aceste spuse în termeni sinceri şi juşti.
Dar acest fel este foarte delicat, trebue să ai multă putere de analiză şi senzibilitate concen-¦» trată, pentru ca să nu cadă în banalitate sentimentul pe care voeşti să'l exprimi şi durerea pe care voeşti s'o arăţi, fiind foarte obicinuite şi cunoscute.
Poetul trebue să evite banalitatea. Banalitatea fiind stânca periculoasă de care se sparge barca sa, el evitând'o, forţamente cade în un alt pericol: voind să facă ceva nou, voind să dea simţirei sale forme neobicinuite şi izbitoare, el cade în enormităţi sufleteşti şi recurge la comparaţii, la metafore şi expresii, care dacă câte odată ating sublimul, cele de mai multe ori înoată în plin ridicol.
Asemenea compoziţii le găsim mai la toţi poeţii. Neverosimilităţile le admitem în mod convenţional şi intrând în felul de a gândi al poetului ne extasiăm de unele lucruri care lovesc bunul simţ şi logica.
Dacă aşi avea vreme, aşi putea să ilustrez a-ceastă părere cu multe şi variate exemple în literatura noastră şi cea străină.
Să luăm de exemplu pe Alexandri. Desigur că din poeţii noştri, poetul cel mai logic şi mai de bun simţ care s'a îmbarcat mai puţin în concepţii banalice şi care a întrebuinţat un limbagiu mai natural, este Bardul dela Mirceşti. Sub poetul Alexandri totdeauna vezi pe omul echilibrat, cu mintea sănătoasă, pe când în dosul poeziilor iui
372
G. PANU
AMINTIRI DELA *,JUNIMEA" DIN IAŞI
373
Bolintineanu şi Eminescu simţeşti oarecare deranjare de spirit. La Alexandri n'ai să întâlneşti galimatiasuri de sens sau de fraze, pe când la Eminescu înoţi câte odată în plină incoherenţă iar la Bolintineanu în plin non-sens.
De ce această deosebire ? Lăsând la o parte organizaţia respectivă a creerului, voiu spune că bunului simţ al lui Alexandri îi repugna genul de care vorbesc ; sau dacă voiţi Alexandri n'are acel fond de sensibilitate nici puterea de a analiza mai adânc lucrurile, muiţumindu-se cu pipăire ia suprafaţă.
Alexandri însă are o poezie sentimentală, aşi putea zice una singură, Steluţa, ea are istoria ei. Poetul iubea sau poate numai era prietenul sorei lui Constantin Negri, care moare prematură la Constantinopole.
Poetul este afectat de această moarte, el caută a-şi exprima sentimentul în versuri.
Ne închipuim pe Alexandri punându-se la masa lui de lucru, hotărât să scrie ceva, în care durerea lui să apară în mod extraordinar şi măreţ. Şi atunci vedem un lucru curios: Alexandri, poetul logic cu expresii sobre şi juste, căzând într'un fel de sentimentalism exagerat, exprimat într'un stil destrăbălat cu expresii şi gândiri ris~ \ cate. Citiţi Steluţa.şi veţi vedea singuri. E destul ca să citez strofa întâi :
O, tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie Stea dulce mult iubită a sufletului meu Şi care odinioară luceai atât de vie Pe când eram in Iunie tu singură şi eu.
Ce înseamnă acest din urmă vers? Prin rezo-namente multiple poţi ca să-i găseşti un sens, poetul voeşte ca să arate că atât era de absorbit de fiinţa pe care a pierdut'o, încât când ea trăia, el nu mai făcea atenţie la nimic în lumea aceasta şi că în lume nu erau decât două persoane, el şi ea\ Nu vedeţi o apropiere de Eu şi Ea a d-lui Hăşdău ?
Dar versurile lui Alexandri amintesc un alt vers al unui poet francez ilustru în acest gen şi pe care probabil Alexandri l'a avut în vedere.
In adevăr cine nu-şi aminteşte Lacul lui Lamartine, în care poetul plânge şi el pierderea iubitei sale şi în care găsim un vers umflat şi e-xagerat, cel puţin ca expresie dacă nu ca sentiment, frumosul vers admirat de critici :
Un seul etre vous manque et toni est depeuple.
Poezii pe tema exagerărilor sau a imposibilităţilor şi antitezelor, mai repet, găsim la toţi poeţii. Caute cineva să analizeze de exemplu poezia Moriua est a lui Eminescu, al cărei subiect este, cum vedeţi, aceiaş ca în Steluţa lui Alexandri, ca în Lacul lui Lamartine, ca în Eu şi Ea a lui Gablitz.
Ce ziceţi de această strofă :
Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu moartea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-s cerne, Ca plâns trecătoare a morţei eterne.
Poetul îşi închipue cerul ca o boltă. Foarte bine, aceasta era concepţia celor vechi asupra lu~ mei; în antichitate se credea de vulg că cerul este o boltă albastră ţintuită cu cue strălucitoare.
Prin urmare unui poet modern i se permite ca să utilizeze asemenea credinţă.
Dar ce sens are că bolta spărgându-se lasă să cadă nimicul cu moartea lui largă ? Dar să admitem că nimicul este neantul. Dar atunci ce caută cerul negru cu lumile cerului ? Ea căutaţi să vă daţi seamă în mod logic de această îngrămădeală de non-sensuri voite.
Din acest punct de vedere, ce este aşa de extraordinar, de ridicol, ca un alt poet care şi el a pierdut pe iubita lui, pe care o iubea ca şi Alexandri pe a lui în Steluţa, încât se credea că în lume
374
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
375
nu este decât El şi Ea, sau ca Lamartine căruia i se pare că lumea a devenit pustie când lipseşte ea ; ca Eminescu care-şi închipue că cu moartea iubitei s'a spart bolta cerească şi a căzut nimicul peste lume iar lumile cerne au să dispară şi ele, —ce e de mirare dar repet, că acel alt poet anali-sându-şi starea lui sufletească după moartea iubitei să se compare :
Ca o lira fără sunet Ca un fulger fără tunet, Ca un râu fără murmur, Ca o pasăre tăcută, Ca o casă ce stă mută, Şi pustie împrejur
Dar aveţi să spuneţi că o liră fără sunet, un fulger fără tunet, un râu fără murmur, sunt nonsensuri. Sunt şi nu prea. Se poate foarte bine un fulger fără tunet, dacă fulgerul este în depărtare; se poate metaforic o liră fără sunet. Dar ce nu se poate în literatură şi mai cu seamă în poezie?
Când Eminescu în Epigonii zice :
Simţiri reci, harpe zdrobite
oare nu este un non-sens a spune simţiri reci ?
Prin urmare, vedeţi că farsa d-lui Hăşdău era mai la urmă o poezie ca multe altele şi alt nimic.
Efectul farsei însă a fost imens. Gazetele din Transilvania au reprodus păcăleala cu o vie mulţumire, Convorbirile literare şi d. Maiorescu care lovise în atâtea susceptibilităţi literare erau la rândul lor pe seletă. D. Maiorescu pus direct în cauză, crede de cuviinţă să răspundă. In numărul următor al Convorbirilor d-sa începe prin a reproduce articolul d-lui Hăşdău şi apoi adaugă următoarea notiţă :
,,In faţa acestui articol am onoare a vă ruga să „publicaţi şi pentru persoana mea o declarare fă~
.....       „cută deja în primii numeri ai „Convorbirilor i       „literare" (15 Iunie 1867). Nici societatea „Juni-„mea" în genere, nici subscrisul în special, nu \       ,,au nici un amestec la redacţia „Convorbirilor". j       „Atât meritul cât şi responsabilitatea acestei întreprinderi privesc exclusiv pe d. lacob Negruţi. I       ,,Participarea mea la Convorbiri se mărgineşte la <       „articolele subsemnate de mine, pentru a căror „publicare această revistă mi-a făcut onoarea de 4       „a-mi deschide coloanele sale. In deosebi nu am I       „avut nici o ştiinţă (şi nu eram chemat a o avea) I      „despre poezia menţionată mai sus, şi în timpul 1       „când s'a primit şi când s'a publicat în Convor-j eram absent din Iaşi.
\ „Nu se poate dar argumenta dela publicarea a-
! „celei poezii străine într'o foaie a cărei redacţie i „nu mă priveşte, în contra criticelor mele „în | „bine şi în rău" şi prin urmare cred că d. Hăş-j „dău, împreună cu scriitorii români la cari face „aluzie, „filosofi, istorici, filologi, beletrişti" sunt I „cu mult prea modeşti, când văd în această pro-I „cedare „cea mai solidă măsură'4 în contra-mi. I „Asemenea nu mă îndoesc că dacă în materie li-i „terară şi ştiinţifică, poate fi vorba de răzbunare, ] „aceşti bărbaţi eminenţi vor găsi o „răzbunare i „mai generoasă" şi deocamdată mai cuminte. ¦\ „Primiţi, etc".
Titu Maiorescu.
\ Perfect, dar farsa rămânea tot farsă; nu cu ex-
\      plicaţii şi cu argumentări se răspunde la o farsă;
ia o farsă se răspunde prin o alta sau printr'o I      mică notiţă zeflemistă în care să se întoarcă în
ridicol scopul urmărit de păcălitor. ; D. Maiorescu .însă răspunde serios şi în acel
i limbagiu moderat, pe care îl întrebuinţează cu J atât mai într'adins cu cât adversarii sunt mai i batjocoritori. In fond tot ce spune d. Maiorescu j este strict exact; în formă, oficial. In adevăr, Convorbirile nu erau organul creat pentru a fi la
376
G-, PANU
AMTNTIEI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
377
dispoziţia Junimei, d. Maiorescu nu făcea parte din redacţia Convorbirilor, redactorul responsabil al acestei reviste era d. Iacob Negruţi.
încă odată, strict aşa era, dar oare în bună credinţă lucru se mărginea numai la atâta ? Cum ? Convorbirile literare erau pentru Junimea, cum ar fi fost Revista Contimporană pentru X sau Y? D. Maiorescu nu era nimic pentru Convorbiri? Şi influenţa sa în acea revistă se mărginea numai pentru ca d. Iacob Negruţi să-i facă onoarea a-i deschide coloanele revistei sale ? Publicaţiile din Convorbiri erau ele străine şi de Junimea şi chiar de d. Maiorescu, până într'atâta încât într'o asemenea împrejurare să se degajeze de orice responsabilitate aruncând'o exclusiv şi întreagă numai pe d. Negruţi ?
Gând d. Maiorescu prin scrisoarea sa, ca răspuns farsei d-lui Hăşdău, Eu şi Ea,^ se leapădă de Convorbirile literare, arată un egoism regretabil. Dealtmintrelea, aceasta a fost în acele momente sentimentul de lepădare generală : toţi membrii, dela cel mai mic, făcură ca d. Maiorescu, aruncară toată vina pe Convorbiri şi în special pe Miron Pompiliu, fără să voiască măcar să-şi a-mintească că poezia Eu şi Ea fusese citită la Junimea, şi clacă nu fusese aprobată formal, nu fusese nici desaprobată, aşa că bietul Miron Pompiliu se crezuse în drept să o dea publicităţei.
Mi-aduc aminte cât eram noi de ruşinaţi de farsa ce ne făcuse d. Hăşdău. In localitate, unde după cum am spus, Junimea şi Convorbirile a-veau mulţi duşmani, toată lumea jubila. Vre-o câteva zile nu ne aventuram prin locuri unde puteam întâlni adversari. Trecând într'o zi pe strada mare, iată că dau peste câţi-va fracţionişti. •Cum mă văzură de departe, începură a râde, a-poi îmi ziseră:
— Aşa că a păţit'o Maiorescu al d-voastră cu Direcţia nouă, cu Junimea şi cu Convorbirile! In zadar am căutat ca să arăt că d. Maiorescu
n'avea nimic ce căuta în această farsă şi că cel mult Convorbirile pot fi puse în chestie.
Fracţioniştii făcură şi mai mult haz de rezoa-nele ce dădeam şi nici nu voiau să admită ideea ică poezia s'a publicat fără ştirea d-lui Maiorescu.
— Suntem pozitiv informaţi de un membru tîela Junimea să însuşi d. Maiorescu a adus-o, el a citit-o şi a găsit-o sublimă.
— Cine v'a spus asta, spuneţi-mi numele lui?
— Asta nu se poate, căci nu voim—replicară in cor—ca să expunem pe bietul om la răzbunarea d-iui Maiorescu, căci cine nu ştie cât de vindicativ este acest om.
A trebuit să plec furios, iar fracţioniştii m'au mai privit în urmă câteva secunde, făcând mare haz de necazul meu.
Eram ruşinaţi şi umiliţi, aceasta e positiv. O dovadă am găsit şi astăzi de starea mea sufletească de atunci. Răsfoind colecţia mea de Convorbiri, am constatat că ultima pagină din numărul cel cu farsa este ruptă ; pe acea pagină figurase poezia Eu şi Ea. Numai după sumarul din capul numărului am putut găsi urma unde a~ ceasta poezie este publicată.
Şi lucru curios, la mai toate colecţiile vechilor junimişti se constată această suprimare. Ba ceva mai mult, în tabla anuală de materii pe anul al V-lea, în zadar caută cineya şi astăzi la rubrica poezii": Eu şi Ea de Gablitz, căci nu o găseşte.
Astăzi însă, văd că asemenea mutilări şi suprimări, pornite dintr'un sentiment de ruşine, a trebuit odată mai mult să înveselească pe d. Hăşdău şi cel mai bun lucru ar fi fost ca d. Negruţi să pue în tabla de materii şi poezia lui Gablitz Eu şi Ea, cel puţin asta ar fi echivalat cu ,,faire bonne mine â mauvais jeu".
Făcea bine d. Maiorescu când se lepăda cu to-
378
G. PANU
tul de Convorbiri ? Şi era exact când d-sa declară că : „Nici societatea Junimea în genere, nici subscrisul în special, nu au nici un amestec la redacţia Convorbirilor"—adăugând că „participarea sa la Convorbiri" se reduce la articolele subsemnate ?
Ia să vedem. Convorbirile literare erau organul recunoscut al societăţei Junimea, erau alimentat aproape în întregime de pana membrilor Junimei, foarte puţini colaboratori străini aveau. Să iau, de exemplu, anul al V-lea, la întâmplare. Numărul 1 conţine: Fata de birou, comedie de Slavici, membru al Junimei; Observări critici asupra gramaticei de Vasile Burlă, membru al Junimei; Morîua est de Eminescu, idem.
Numărul 2: aceiaş, plus o poezie de d-ra Mathilda Cugler, membra, corespondentă a Junimei.. Zic membră corespondentă, fiindcă d-şoara Cugler ca orice alte doamne, nu era primită la şedinţele societăţei Junimea din Iaşi. Numai târziu, după ce Junimea se strămută la Bucureşti, numai acolo se făcu inovaţia ca şi doamnele să fie admise.
Această inovaţie a distrus caracterul vechei Junimi, spre marea indignare a d-lui Pogor.. In adevăr, o şedinţă de Junimea cu doamne nu mai semăna de loc cu vechile, veselele şi spiritualele şedinţi dela Iaşi, unde fiecare îşi dădea curs ver-vei fără nici o jenă şi unde un cuvânt sărat putea să zugrăvească o situaţie întreagă literară sau să constitue o întreagă critică a unei opere.
Numărul 3: Vidra şi Simon, legendă de Bodnărescu, membru din Junimea; Martira inimei, critică de Vârgolici, membru al Junimei; Armonii intime de Iacob Negruţi; poezii de Schelettu membru al Junimei.
Numărul 4: Zoea Zuirvan, nuvelă de Florantin, ¦ membru al Junimei; O palmă la bal mascat, de Bengescu, membru al Junimei, etc, etc.
Şi aşa mai departe.
Prin urmare, legătura dintre Convorbiri şi Ju~
AMINTIRI DELA ^JUNIMEA" DIN IAŞI
379>
nimea era absolut intimă. Mai mult, Convorbirile la început nu se puteau susţine prin ele însuşi, membrii Junimei cei cu dare de mână cotizau ca să acopere deficitul. Iată deci o legătură şi materială între Junimea şi Convorbiri.
Dar dacă ar fi fost numai atâta I Mai toate bucăţile care se publicau în Convorbiri erau citite la Junimea, iar studiile lungi şi fastidioase, cum e-rau cercetările limbistice, dacă nu se citeau toate în întregul, dar desigur se citea începutul, pentru ca Junimea să-şi facă o idee de modul cum autorul înţelege a trata o chestie.
Este drept că în Convorbiri se publicau câte odată şi unele lucrări cari nu fusese citite în Junimea, aceste însă erau foarte puţin numeroase; pentru timpul cât am stat la Junimea, aşi putea să le număr pe degete. Este drept de asemenea că d. Iacob Negruţi publica câte odată chiar lucrări refuzate de Junimea, dar şi aceste într'un număr neînsemnat. Şi dovadă că Junimea avea ea în definitiv direcţia generală a Convorbirilor este, când d. Iacob Negruţi venea seara la şedinţă era primit cu strigăte şi desaprobări de membrii marcanţi ai Junimei care îi reproşau pentru ce publică toate prostiile. La care d. Negruţi răspundea, adresându-se mai cu seamă d-lui Pogor:
— Tu nu ştii să faci altceva decât să cârteşti; tu n'ai dreptul să vorbeşti, căci dacă la un an odată traduci o poezie...
O discuţie pe această temă foarte înflăcărată se încingea, iar d. Pogor în lipsă de alte argumente, ajungea la lucruri cam absurde, când îi zicea d-lui Negruţi :
— Dacă n'ai lucrări bune atunci închide Convorbirile, în tot cazul scoate un număr la o lună sau două, iar nu-mi da la fiecare 15 zile drept literatură, hârtie înegrită.
D. Negruţi la acestea dădea din umere şi zicea cu dispreţ, adresându-se la noi :
— Cu Pogor nu se poate discuta.
Ceva mai mult. Dacă studiile sau alte lucrări
-380
G. PANU
de natura aceasta nu se prea citeau, poeziile eare se publicau în Convorbiri, mai toate erau citite la Junimea. Seara când venea d. Negruţi, şedinţa începea cu această parte. După ce d-sa îşi descărca carul cu minciunele, scotea din buzunar corespondenţa revistei pe care o citea, iar Junimea hotăra ce să se publice şi ce nu,—bine înţeles că a-ceasta nu obliga numai decât pe d. Negruţi, dar moralmente desigur că'l obliga.
încă ceva. Vădit că Convorbirile aveau o direcţie, fie în cercetări cu caracter deosebit, fie în poezie. Această revistă îşi avea estetica ei, nu se publicau decât poezii scrise în genul şi în felul esteticei revistei. Citiţi Convorbirile din cei dintâi ani şi veţi vedea că nu e disonanţă din punct de vedere estetic al lucrărilor poetice publicate. O dovadă este chiar farsa d-lui Hăşdău ; dacă a-cest bărbat plin de spirit ar fi voit ca să facă o farsă Convorbirilor trimiţând o poezie scrisă în genul lui Gheorghe Sion sau a lui Tăut, desigur că nici chiar Miron Pompiliu nu ar fi publicat-o, pentru că toţi membrii Junimei dela mare până ia mic aveau o concepţie precisă asupra ceeace este poezie şi înlăturau dela prima citire orice producţie poetică care ar fi lovit în acea concepţie.
La Junimea erau în favoare poeziile în felul lui Eu şi Ea de Gablitz şi în aceasta a consistat fineţa farsei d-lui Hăşdău.
Fiind aşa, este întrebarea: Acea concepţie a poeziei de care vorbesc, acele regule estetice ale Junimei, cine ie propagase, cine le stabilise, cine le cristalizase în articole sobre de cuvinte şi pline -de miez? D. Maiorescu.
Apoi când redacţia Convorbirilor — admiţând că ea era independentă—adoptase ca normă de critică teoriile estetice ale d-lui Maiorescu, era nare generos şi drept din partea d-sale ca cu ocazia unei păcălituri să-şi degajeze orice răspundere de Convorbiri şi să arunce meritul cât şi
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
38 îi
responsabilitatea (în acest caz nu era vorba de merit) numai asupra d-lui Negruţi ?
Iată de ce răspunsul d-lui Maiorescu nu a satisfăcut pe nimeni. N'a putut satisface Convorbi* rile de care d. Maiorescu se lepăda aşa de uşor. N'a putut satisface pe duşmanii săi personali, căci aceia ştiau ca şi mine şi ca oricine strânsa legătură dintre d. Maiorescu şi Junimea, d. Maiorescu şi Convorbirile literare.
Un singur lucru este drept şi fără replică în răspunsul d-lui Maiorescu, acela că d-sa nu era în oraş şi nu participase la Junimea, nici n'avu-sese cunoştinţă de poezia Eu şi Ea. Acest lucru ar fi fost suficient pentru toţi oamenii de bună credinţă, şi d. Maiorescu putea, după cum a şi făcut, să stabilească faptul material al lipsei sale din Iaşi. Făcând aşa, d-sa îşi degaja răspunderea fără să o arunce pe spatele altuia şi n'am fi văzut de-clarându-se un lucru greu de crezut, un lucru chiar penibil, acela că între d. Maiorescu şi Convorbiri nu exista nici o legătură.
XV
Tot direcfia nouă
In timpul acesta d. Maiorescu continuă în linişte publicarea lucrărei sale Direcţia nouă. Desigur că cu toate încriminările care a stârnit şi această lucrare a d-lui Maiorescu, a avut asupra spiritului din ţară un efect salutar. Asupra mea desigur că a avut acest efect, după cum voiu a-răta îndată, vorbind de prima mea scriere.
D. Maiorescu dela poeţi în Direcţia sa nouă trece la prozatori. Aici era mai greu, căci Convorbirile literare nu pusese în evidenţă decât debutanţi şi e greu ca cu debutanţi să poţi pretinde a forma o şcoală. In genere o şcoală literară tot-
• 382
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
383
deauna nu se desenează decât după ce cei care o indică sunt în maturitatea talentului lor; orice începuturi fie cât de fericite pot da indicatiuni, dar nu pot determina ceva hotărât, şi şcoala aşa ceva însemnează.
In privinţa Direcţiei nouă a poeziei, d. Maiorescu avusese un om de mâna întâiu, cu totul de mâna întâiu, pe Vasile Alexandri; putea prin urmare ca să pună în jurul său pe Eminescu şi Bodnărescu şi să-i boteze cu numele de Direcţie nouă. Dar la proză ? Aici o mai repet, era mai greu. Ga prozatori în genul literar propriu-zis Convorbirile n'aveau decât pe d. Iacob Negruţi şi pe d. Nicu Gane, dacă exceptez pe abundentul Bodnărescu, care fusese clasat deja printre poeţi. Ba mai era încă unul, era d. Slavici, care pe lângă studiul său asupra maghiarilor, publicase câteva poveşti populare şi o nuvelă sau două. Ga scriitori în diferite genuri era d. A. Xenopol, desigur cel mai important, Burlă, Vârgolici, etc.
Cu aceştia d. Maiorescu nu putea să se prezinte în noua sa direcţie, numai cu ei, căci fiecare şi-ar fi pus întrebarea: Cum? Adică până la d-nii de mai sus România nu produsese nimic în proză ? Acest lucru îl simţeşte autorul, de aceea în Di» recţia nouă, proza începe cu trei autori, care n'aveau nimic de comun cu Convorbirile, dar pe care nu putea să-i treacă cu vederea, anume: 0-dobescu, Strat şi Marţian.
Alegerea era nimerită şi dreaptă;. desigur că Odobescu a fost cel mai bun scriitor din generaţia de înainte de 1860, dacă exceptez pe Băfcescu. înainte de toate ei era om de gust în tot ce făcea şi scria. Când am început a mă ocupa cu chestii de literatură şi de ştiinţă şi am vrut să cunosc ce se scrisese în româneşte în această privinţă, mi-am procurat imediat Revista Română a lui Odobescu pe toţi anii, mi se pare cinci ani. Ei bine, am fost foarte plăcut surprins de tonul deosebit, felul ales şi elegant, precum şi de oarecare profunditate relativă de gândire ce am găsit în
acea revistă, desigur cea mai bună ce apăruse înainte de Convorbirile literare, măcar că genul literar nu era specialitatea acelei reviste.
Nu aceeaşi impresie am L>utut avea citind Analele statistice în care se distinsese Marţian. Nimic deosebit nu izbeşte în citirea lucrărei lui Marţian, nici o chestie economică nu se vede puternic tratată, nici vederi mai deosebite.
Nu înţeleg nici acuma pentru ce d. Maiorescu îi aminteşte numele, numindu'l neuitatul Dion. Marţian, fără ca de altmintrelea să insiste asupra lucrărei aceluia.
înţeleg foarte bine pentru ce îl pune pe Strat în Direcţia nouă; Strat aparţinea Junimei. Strat publicase o economie politică foarte elementară, un rezumat al principiilor de economie politică de pe vremea aceea, nimic extraordinar. A, ne zice însă d. Maiorescu, acel tratat de economie politică, ca toate tratatele, era o introducere, şi în a-cea introducere se poate vedea spiritul Direcţiei noui. Nu mai am lucrarea lui Strat şi mi-aduc aminte în mod foarte vag de acea introducere ; n'aşi putea prin urmare spune nimic positiv, dar mai că aşi paria că nu era mare lucru de dânsa.
Strat însă făcea politică şi făcea politică junimistă; a fost ministru de finanţe în guvernul lui Lascar Catargi, luptător alăturea cu d-nii Carp Maiorescu şi ceilalţi, toate aceste explică cu prisosinţă pentru ce figurează în Direcţia nouă.
D. Maiorescu era prea fin şi pătrunzător pentru ca punând înainte în proză numile de mai sus, sa cada în exageraţiune; criticul fin şi dificil nu putea ca să distribuiaseă elogii fără rezervă u-nor scriitori, care erau încă la începutul carierei lor. Pe urmă este drept ca să spun că ceeace criticase cu privire la trecut nu fusese lipsa de talent şi de cunoştinţe a lucrătorilor în ogorul naţional, ci patriotismul umflat şi lipsa de bună credinţă. Prin urmare d. Maiorescu când vine la
38-i
G. PANU
proză nu recomandă pe d-nii Marţian, Strat, Slavici, Xenopol, Burlă, Vârgolici, lacob Negruţi ca scriitori de talent, ci ca oameni care au cunoştinţa de ceeace scriu, însufleţiţi de lealitate şi sinceritate.
Şi din acest punct de vedere autorul avea dreptate, căci dacă d. Maiorescu prin criticele sale & căutat să tindă la un rezultat, pe care Fa obţinut în cea mai mare parte, a fost acela că a biciuit unde a văzut rea credinţa sau falşul patriotism, aprobând tot ce pornea dintr'un spirit sincer şi dintr'o lucrare conştiincioasă.
Am spus mai sus că d. Maiorescu a avut în a-ceastă privinţă o mare influenţă asupra mea. Nu ştiu în ce direcţie m'aşi fi îndreptat, dacă n'aşi fi fost călăuzit de lucrările sale.
Ia să analizez puţin acest lucru. Să-mi închi-puesc că eu n'aşi fi fost la laşi, în acest centru în care Junimea domina, şi că mi-aşi fi făcut studiile în Bucureşti. Prin aplicaţiunea naturei mele la studii, cercetări şi analize, desigur că aşi fi căutat să mă lipesc pe lângă vre-un om cu vază ştiinţifică sau să particip la una din societăţile literare şi ştiinţifice care existau în Bucureşti. In asemenea condiţie, aşi fi scris eu în spiritul pe care'l voiu arăta, studiul asupra atamarei sau neatârnărei Românilor în diferite secole ? Aşi fi făcut critica Istoriei critice a d-lui Hăşdău, din acel punct de vedere din care am făcut-o ? Iată o chestie la care e foarte greu să răspund. Prin natura sipiritului meu este drept că urăsc exageraţiunile, umflăturile naţionaliste precum şi falsificările istorice;, dar ştiu eu ce ar fi putut să se întâmple şi cu mine dacă aşi fi trăit într'o atmosferă în care a-semenea lucruri erau obicinuite?
Trebue însă să fiu sincer, nu spre lauda mea ci a lucrurilor cum au fost. începusem a mă o-cupa cu tot felul de studii, după cum am arătat în partea întâia a acestor amintiri, încă din liceu, în tot cazul îndată ce am intrat în Universitate. Vre-o doi-trei ani am fost mai mult adversarul
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
385
mişcărei dela Convorbirile literare decât partizanul, şi am spus de ce : din cauze mai mult politice, nu simpatizam cu politica junimistă. Am trăit aceşti ani în atmosfera liberală — fracţio-nistă,—în acea şcoală a lui Barnuţ, a Iui Cipariu, sau mai bine în şcoala naţionalistă care era absolut dominantă, şi cu toate acestea n'am fost serios atras de asemenea şcoală nici nu mi-am pierdut libertatea mea de judecată, după cum voiu arăta îndată.
Ba ceva mai mult, faptul că deşi nu simţeam simpatie pentru Junimea m'am dus la ea, dovedeşte că era o afinitate naturală între felul meu de a lucra şi înţelege, cu acela al Junimei, pe care d. Maiorescu îl propaga în diferitele sale lucrări.
25
INDEXUL VOLUMULUI l-iu
BL
AMINTIRILOR DELA „JUNIMEA* DIN IAŞI
Akerman (M*me poetâ): 222.
Alexandrescu (Grigore poet): 22, 39, 234, 271. 302. Alexandrescu (Vasile): 105.
Alexandri ( Vasile): 22?,23, 33, 35, 36, 37, 38, 39, 64,65. 66,67, |^69, 70,11,72, 73, 172, 233, 234, 2391 240 259, 27.1, 276, 282. 283, ^4, 285, 302. 312, 313, 314, 315, 3^, 317, 338; 346 354,356, 35/,' 358, 359, 360, 361, 369, 371, 372, 373, 382.
Anacreon: 222.
Aricescu: 16, 21, 254, 361.
Ariosto:   4, 35, 70, 108, 226, 227.
Asachi: 21.
Aslan : 28.
Aristofan: i38.
Aristot: 31.
Anrelian: 352.
B
Babeş : 105. Balasan : 270. Bâlcescu: 16, 382. Larz7z : 105. Barontzi: 21, 361.
Barnuţiu (Simion): 13, 14, 15, 20, 161, 297, 36?, 36 . 385.
Beldiceanu : 67, 74, 90. 214, 218. Beldiman: 165, 172, 312, 338. Bengescu Dabija : 184, 185, 191, 224, 378. Beranger: 168.
G. PANU
Blaremberg (Nicolae) : 355, 356. Bobeicâ (Costicâ): 189. Boccaqjo: 167.
231, 245, 281, 282, 290, 298, 300, 321, 360, 36j, 365, 368, 378, 382. Bogdan: 85. Boileaa : 28, 137, ?99. Boliac (Cezar): 21, 37, 39, 44, 105, 296, Bolintineanu: 16, 22, 23 234, 271, 302, 303, 321, 326,
327, 332, 338, 353, 361, 365, 372. Bonachi : 281. Bopp : 19, 157. i'ossuet: 62.
Brâlianu (Dimitrie): 96, 253. Brâtianu (Ion): 92, 149, 244, 245. Brociner : 23, 281» Bnckle : 19, lli. Bulwer Lijtton: 25, 26.
jBwic/ia (Grigore): 106, 107, 108, 126, 127, 128, 130, 230,
24 , 252 Buznea (Mihaiu): 16.
tfartd: 63, 90, 11 , 127, 128, 129, 130, 157, 161, 162, 163*
177, 225, 237, 238, 363, 378, 382, 384. Bargheli: 268. Byron (lord) : 222.
Calimach: 96.
Canlacuzino (I): 97. — v  Caragiani (I): 7, 00, 106, 136, 137, 138, Î39, 166,1B4 \ 199, 200, 201, 223, 224, 298.
\fapşa: 281. Cariagdi /Dimitrie): 96. Carlyle: 19.
Carp (P. P.): 6, 9, 10, 11, 12. 13, 18, 28, 30, 31, 32, 35, 49, 52, 54, 90, 121, 131, 144, 145, 146, 147, 148. 152, 190, 193, 202, 224, 229, 230, 233, 243, 244, 249, 255, 260, 261, 264, 268, 169, 270, 271, 272. 288,  89, 290, 291, 298, 300, 320, 354, 355, 359, 383^
Catargin (Lascar): 99. 125, 145, 151, 185, 244, 246. 248, 383.
Cerchez (colonel): 182, 184, 245.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
380
Cernescn: 45, 46, 48, 49, 50, 51, 53, 90, 106, 214. Chateaubriand: 62. Chenier (Andre) : 63, 137. Chintescu  157, 298 Cibrario: 8H.
Cipar: 17, 160, 161, 162, 17% 296, 297, 360, 365, 385. Ciupercesvu: 66, 186, 196, 245, Comte (Auguste): 19, 62, 114, 220, 221, 319. Claudius: 362.
Conta (Vasile): 18, 152, 173, 216, 240, 245, 263, 264, 265. Coppee (Francois): 222. Cor'jescu (fraţi;): 13.
Cornea (Miha.il): 13, 189, 278, 279, 281, 290, 328. Corneilte: 24, 108, 291.
Creangă: 139, 140, 141, 142, 143, 144, 154, 155, 156,224,
233, 235, 236, 245. Creţeanu: 2-1. Crelesca (AlexJ: 96.
Cugler (Mathilda): 37, 38, 39, 63, 146, 277, 278, 281, 290, 361, 378
Culianu: 66, 72, 74, 90, 127, 169, 183, 224, 244, 281, 295, 314.
Caza (Domnitor): 9, 11, 149, 243, 244, 317.
Daniil Dimitrie (librar): 18, 25, 177.
Bante: 24, 108, 226, 361.
Darmsteter: 154.
Darwin: 19, 114.
Densuşianu: 360.
Diderot: 24.
Diez: 19,20.
Di mi tr eseu (Const., rector): 101. Dosofteiu (mitropolit): 64. Drapper : 114. Drouineaii: 25, 26. Duca (colonel) : 11. Du Cange: 86.
Dumas {Alexandru, tatăl): 339.
Eminescu : 23jj37,38,39, 4C> 51, 63, 54, 57, 58, 5D, 62,
M' QO ilh 'iV4',!0' 76' 77' 78' 79' 80, M. 82,83 89, 90, 126, 127,  lai, 132, 142, 143, 144, lo2, iăl"
390
a. PANU
155, 156, 192, 195, 205, 230, 231, 234, 245, 258, 282, 284, 290, 321, 327, 328, 329, 330, 331, 332,333 334 338, 360, 363, 385, 368, 369, 372, 373, 374, 378, 382!
Epictet (antic): 14.
Euripid: 24.
Fichte: 75. Filimon: 16.
Floraniin Pop L : 106, 378. Florescu (general): 97. Fior ian (Âron) : 99. Fontaine (La): 30, 31. Prunzescu : 349, 350.
e
Ganea (Nicu): 13, 48, 53, 58, 59, 66, 74, 75, 76, 77, 78» 92, 113, 126, 127, 146, 172, 185, 18o, 202, 214, 215, 224, 230, 24 , 247,252, 281, 282, 299, 300, 369,382,
Gaslon, Paris : 154, 178.
Geibel: 290, 362, 363.
Gheorghiu (Alexandra) : 13. 20, 91, 92, 103.
Gheorghiu (Neculai): 93, 94, 95, 127.
Gheorghiu (Xenofon): 93.
Ghica (Dimitrie): 97.
Ghica (Pantazi): 105.
Goethe: 9, 24, 7 , 277, 290, 361, 362.
Golescu: 97.
Golescu (vornicul îordachi): 165, 166, 167, 168,170, 174. Grâdişteanu (Petru): 105, 153. Grandea: 326, 352. Gregar iade: 281.
Grigoriu {Petru): 334, 335, 336, 337, 338. 339. Guizot: 18.
Gustea (Dimitrie): 96.
H
Hajdâu: 16, 22, 30, 31, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 41, 42, 43, 44, 45, 47, 84, 85, 89, 103, 104, 105, 147, 148, 153, 163, 168, 173, 174,, 180, 225, 238, 262, 263, 287, 294, 297, 3L5, 353, 354,1356, 358, 359, 360, 361 362,564, 365, 367, 368, 369, 370,372, 374, 375. 3/6, 377, 380, 384.
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
Beget: 75.
Heine: 23, 277, 278, 290, 292, 362 365. Holban (A. D.): 13, 19, 61, 105, 186, 247, 344. Homer (antic): 70, 71, 137, 233, 304. Horaţiu : 361.
Hugo (Victor) : 63, 277, 282, 335, 336.
I
lanov (L): 13, 23, 73, 315, 316. Ilar ian (Papiu): 16, 297. Ionescu (Neculai)- 52, 249. Jonescn (profesor): 184. logale: 314.
Kant: 51, 75. Klain (Samuel): 160 fogahuceanu (M.J- 96 97 9^ Konachi: 165, 172, 178, Î79 % Kmg (filosof): 18. ' °12'
Lamartine: 53, 63, 67, 57, 137, 222, 277, 373, 374. Lambrior (Alexandru) : Q, 18, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 53, 63, 64, 80, 81, 84, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 94, 98, 99, 101, 112,  15, 116, 117, 118, 119, 120, 127,128,129, 130, 131, 135, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 162, 164, 165, 166, 169, 170, 171, j 72 173, 174, 175, 176, 177, 178, 179, 184, 186, 210, 216, 220, 224,230,232, 233, 240, 242. 245, 263, 281, 299. Laieş (Theodor): 13, 14, 15, 18, 254. Laurian (T.) : 17, 84, 105 160, 161, 175, 297. Lessing: 23, 30, 32, 277,290, 362. Littre: 22i. Livingstone: 117. Lopede Vega: 24, 222. Lubbock: 17. Lnpaşcu (Alex.); 365.
Maior /Petru): 296.
;!92
G. PANU
amintim dela „junimea" din iaşi
Maiorescu. (loan): 298.
Maiorescu fTitut: 2. 3, 4, 5 6, 7, 8, 9, 11. 1? 13 i-> 18. 1?. 20. 21, 22, 23 26 28, 30,' 34, 35.' 3* It, 40, 41, 42. 43, 44, 45, 48, 4*, oO, 52, 5.S, 54 55 57, 58, 59, 60, 61, 64, 60 67 68  . 4 75 76.' fe' 88, 8» 9   »1, 92, 9i, 95, 96, 97, 98, 99, 100 103, 104, 105, 112, 113, '14, 1 5, 123 124,125 127, 128, 131, 140, 144,' 145, 146,' 147, m, \f\ lo1.' Vo2' ^3> 154' l,7> 1A9« 161, 162, 183, 171 180, 183, 184, 185, 187, 188, 190 192 193 194 19., 1H8, 201, 2 2, 204, 205, 206, 210, 212 214 2 6, 217, 224, 228, 22 >, 230 234, 235 243, 244 253, 259, 267, 268, 269, 270 271 272 277 280 285, 286, 287, *88, 290 291, 295 297 298 299 301, 3u2, 303, 304, 305, 306, 307, 309, 310, 311 317, 320, 321, 322. 323, 324, 325 328,329,330 344, 345, 352, 353, 359, 360, 361, 362, 363 364 |3 ™[> |fi68' 3«Q> 37< 375, 376; 377,' 380,' âl,
Mândrea (Neculai)'- 7. Manolache Costache: 145, 146~ 256 Mânu (Gheorghe, colonel): 97. Marghiloman: 168. Marin (A.): 99. Marţian: 44, 382, 383, 384. Mârzescu: 28, 96, 97, 101, 102. Matei Basnrab: 16. Maxim: 160, 161, 175. Maurorordat: 28. Maupassant: 332.
JjM/fc 52, 53, 55, 6\ 77, 90, 169, 183, 224, 245, 28L
Miele (Veronica): 327, 328, 329, 330, 3>1, 332, 334
Mc/ea (profesor): 123.
M//o (ador): 316, 317.
M/sa//: 16, 35, 254.
Ifwm> (Petru): 244.
Jfo/«re: 24, 89, 108, 116, 168, 291, 348.
Momuleanu: 21. '
Morţun (Dimitrie): 295.
Muruzzi (prefect): 206.
Mozart: 70.
Miiller (Max): 19, 20.
Murcşanu: 21, 39, 361.
Musse*: 222, 277, 330, 331, 335.
17,.; 391 56/
t02
1.4 1/4, 1 6, 215, 249, 281, 300, 312. 343,' 365^ 382,
Napoleon I: 263, 285, 288.
Naum: 52, 63, 74, 126, 127, 129, 136, 137, 138, 139, 166, 169, 183, 191, 196, 198, 199, 216, 224, 230,235,244, 291 36. Negri (Constantin): 372,
Negruţi (Constantin): 23. 172, 271, 276, 285, 290. Neqruti (George) : 12.
Negruţi (Leon): 7, 9, 12, 13, 23, 90, 185, 186, 192, 288, 289.
Neqruti (Iacob, Jacques): 1, 2, 5, 6, 7, 12, 13, 17, 18/23, 27, 28, 29, 43, 48,49, 52, 53, 54, 55, 57, 59, 62, 63, 64, 67, 7 , 73, 74, 76, 79, 82, 86, 88, 90. 91, 92. 93, 94, 95, 99. 103, 105. 111, 112, 113, 114, 115. 122, 123, 24, 125, 126, 127, 128,129, 130, 131, 132,133, 135, 136, 145 146, 147, 148,149, 152 166, 167, 172, 174, 176. 179, 180, 181, 182, 183, 184, 1-5, 191, 192, 193, 194, 195 203, 210, 211, 214, 217, 224,229. 23 , 2 3, 236, 237, 238, 242, 243, 244, 24 , 247, 248,249, 253, 259, 260, 262, 268, 269. 271. 979        r<a oqh
Odobescu: 44, 239, 285, 382. Onciu: 85. ' Orâşanu: 21. Orescu (Alexandru): 99. Ovid: 198.
Oxenstiern: 87, 165, 159.
Paicu (Pavel): 63, 66, 74, 90, 106, 107, 157, 166, 167,
Pascal (Âristid): 355. Papadopol (Alex.): 96. Paşcanu : 28. Pastia (Scarlat): 50. Pâiicesca: 65.
394
G. PANU
AMINTIRI DELA „JUNIMEA" DIN IAŞI
39a
Pavlov (George): 12. Pelimon: 21, 361.
Petrarca : 26, 108. 109, 110, 111, 226,
Peirescu (D ): 100.
P el r eseu Gh. /profesor): 286, 287.
Petrino: 37, 38, 39, 106, 234, 360, 361
Pogor (Vasile): 1, 2, 6, 8, 11, 13, 18. 53, 54, 55, 56, 57 58, 59, 62, 63, 73, 74, 76, 78, 79, 86, 87, 8\ 89, 1C7, 109, 111, 112, 113, 114, 115, 131, 132, 134, 135, 136, 137, 138, 14/, 148, 155, 154, 157, 162, 163, 169, 174, 176, 177, 179, 180, lai, 187, 190, 191, 192, 193, 194, 195, 211, 214,217,218,219,224,229, 240, 242, 243, 244, 246, 247, 248, 259, 268, 271, 272, 281,  82, 289, 329, 352, 364, 369, 378, 379. Pompil (AnastaseJ : 292. Pompiliu (Miron): 23, 63, 66, 74, 106.
218, 224, 233, 234, 235. 245, 281, Foni: 9.
Popovici: 106, 365. Praiea : 360. Prunca : 23, 281.
Pumnul (Aron) : 17, 162, 272, 297.
283.
23, 28, 34, 49, 64, 65, 66, 67, 90, 91. 02, 98, 125, 126, 127, 139, 144, 145, 164, 165, 166, 183, 184, 185, 196, 199, 202, 230, 233, 235 249, 251, 252, ^95, 299, 300,
70, 105, 128, 146, 167, 186, 203, 238, 253, 314,
140, 175, 183, 363, 364, 376,
214, 380.
Râdulescu (Heliade): 84, 161 178, 179.
Râdulescu (T.): 365.
Macine : 24, 89, 108, 291.
Racoviţâ (Gheorghieş): 66, 186.
Renan (Ernest): 62.
Robescu (C. F.): 352.
Roessller: 46 47.
Roiu: 1 9, 130.
Roman: 105.
Rossetli (C. A): 40, 189, 256,296.
Rossetti (Theodor): 90, 121, 131, 145, 149. 150. 151, 2^3
244, 244, 268, 571, 290. ' Romseau (JeanJacques): 24. JRozrtovan (Neciilai): 11'.
'!>nad (Madame Georges): 330. SYmlescu: 360. Scânteie (V.): 328, 330.
Scheletti: 6 , 182, 184, 245, 277, 278, 290, 292, 378.
Schiller: 24, 27, 222, 277, 362.
Schi na George: 108.
Schopenhauer : 31, 61, 75.
Scribe : 96.
Scuti (Vasile): 186.
Scurt eseu * 365
Şerbânescu: 3, 37, 3S, 39, 63, 133, 184, 281, 282. 290,
360, 361, 364. Shakespearei 9, 24, -0. 150, 168, 270, 288. Sincai: 16, 160, 296, 365.
Sion Gheorghe (poet): 21, 31, 32, 105," 320, 346, 361, 365,,
380. ^ Slavici: 74, 106, fâffi 233, 234, 235, 363, 378, 382, 384. Sofocle: 24.
bpencer (Herbert): 19, 114, 227, 320. Stambulov: 205. Stanley: 117
Ştefânes'cu /Grigore): 352. Straja: 106. Strajan": 6 \
Strat (Ion): 96, 382, 3 3, S84.
Stnrza (Dimitrie): 9, 10 64, 189
Sturza (prinţul bezedea Grigore): 4, 29, 123.
Taca (Dimitrie): 15, 91, 255, Facă (fraţii): 13, 14, 254. Taine: 19, 20
Tassu găsite) : 46 4853 63, 64, 80, 87, 88 90, 91, ™»t'M;k^^ 224, 245,252, fcO
Teii < general): 99, 100, 101, 1 2, 161.
H 105, 153, 174, 353.
Theocril: 137. Thiers :
94,.
29i>:
.396 GL PANU
Thierrtj: 19. Ţichindeal: 360, 365.
TTocilcscu (Grigore): 34, 105, 153, 174, 353, 365. Torquato (Tasso): 24, 35, 70, 108, 226.
ii
Uhland: 23, 277, 290, 292, 293, 362. Ureche (Gheorghe): 103.
Ureche (V. A.) :  33, 34, 35, 84, 105, 141, 153, 359, 361.
Y
Văcărescu: 21, 32, 39, 361.
Vârgolici Slefan : 23, 52, 53, 63, 67, 72,74, 87, 88, 90, 115 126,'î 27, 128, 130, 131, 136, 157, 169, 170, 175, 177' 216, 2 8, 222, 22 , 224, 230, 241, 242, 245, 291, 328 3-9, 336, 343. 378, 382, 384.
Venancourt : 332.
Verne (Jules): 222, 225, 226, 227.
Vernesru (Gh.)\ 96.
Verussi: 128, 129, 131, 240.
Voi neg : 24.
Vizanti (Andni): 342, 343, 344. Vlâdeseu (doctor): 365. Volta re : 24, 70. Wutcan: 105.
f»
Wagner (Ricard) : 25. Weîsengrun: 3.
X
Xenopol (Alexandru): 18, 45, 46, 47, 4«, 56, 57, 65, 79, 86, 87, 88, 89, 90, 93 94, lil, 112, 115, 16, 119, 120, 126, 128, 129, 130, 131, 38, 152,16 , 170, 171, 172, 76, 216, 218, 220, 224, 230, 233, 236,2^7,238, 239, 240, 241,  42, 246, 382, 384.