PETRE PANDREA'
>£r-
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
      (.CHESTIA SOCIALĂ' ÎN ROMÂNIA)
                      SERIA a n-a
fl
l
                       BUCUREŞTI
/ tONDATIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ k/-.,       39» Bulevardul Lucit Catargi, 39
  •                .t 946
                monitorul oficial $1
                IMPRIMERIILE STATULUI
                                     IMPRIMERIA NAŢIONALA BUCUREŞTI, 1 $ 4 6

                    SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI
ce il |
<11090671:
ca!3£/<2£/ :
             PETRE PAKBREA
        PORTRETE
            CONTROVERSE
FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ
               PETRE PANDREA
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
       („CHESTIA SOCIALĂ* ÎN ROMÂNIA)
           SERIA a Il-a
                       BUCUREŞTI
         FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 39» Bulevardul Lascar Catargi, 39 1946
               'A '
              I. CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN ŢARĂ BOGATĂ
   Psihologia poporului român se află, de un veac, în continuă prefacere. Aceasta, .corespunde (dela 1829, adică dela tratatul din Adrianopole prin care Principatele Române intrau în complexul capitalist apusean) unei schimbări treptate dar profunde în structura economiei şi stilului de viaţă românesc.
   Wirtschaft ist Schicksal (economia este destinul popoarelor): niciodată şi nicăiri nu se verifică mai exact, decât la noi în România dictonul, profetic al lui Wal-ther Rathenau.
    Intr’un singur veac (1829—1929) agricultura românească a fost de două ori proletarizată prin dialectica specială a sistemului capitalist mondial în care am intrat. Prima perioadă s’a caracterizat prin pauperizarea şi alungarea titularilor uzurpatori ai proprietăţii rurale — boierii — şi intrarea pământurilor în mâinile reprezentanţilor capitalului financiar sau în tezaurele celor cari ştiuseră să lucreze, politic şi economic, la vreme, cu el. Printr’un act politic, adică prin prima expropriere agrară s*a refăcut temporar vechea lume organică rurală: legătura
6
PORTRETE 91 CONTROVERSE
directă cu pământul şi raporturi juridice corespunzătoare. In mai puţin de un deceniu posesorii direcţi ai aiatemului nou au fost proletarizaţi, ca şi mai înainte boierii, pământurile intrând în proprietatea reală sau virtuală a băncilor şi a exponenţilor lor, cămătarii. Au trebuit să intervină factorii politici prin diversele legi ale conversiunii pentru a curma un proces natural. Prin a doua expropriere din 1945 s’a mers pe acelaş făgaş şi istoria se va repeta prin subjugarea la cămătari.
    liste ciudat cum repetiţia fenomenului nu a fost încă observată. Iată de ce am căutat să scriu pe înţelesul tuturor şi am renunţat la aparatul ştiinţific, prezentând direct rezultatele obţinute prin analiză materialist-isto-rică şi scoţând în evidenţă numai câteva simptome speciale şi ilustrative. Alegerea capitolelor poate părea arbitrară. Dar, după cum pe o hartă geografică, cu spaţiu redus, nu poţi însemna toate târgurile şi satele, tot astfel într'o hartă sociologică nu poţi indica decât resorturi şi proeminenţe.
    Pentru cercetări sociale şi juridice în domenii contemporane trebue curaj şi puritate de intenţii. Nu este puritate de intenţii, de sigur, atunci, când vrei să muşa-malizezi fenomenele şi direcţia lor.
    Cercetătorul sociologic are de stabilit direcţia unde curg apele subterane şi şuvoaiele mai puternice ale societăţii. Contra direcţiei pot interveni atitudinile care sunt şi ele date ale problemei: 1) pentru curentul inevitabil; 2) romantic şi reacţionar contra lui; 3) neutral (ipocrit); 4) pentru canalizare, sublimare. Adeziunea la prima atitudine are două formulări: reformă şi revoluţie.
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARA BOGATĂ
7
   Operaţiunea prealabilă este, însă, de descifrare a evenimentelor. Ne interesează aici în primul rând descifrarea.
   Evident, că pentru a întreprinde o asemenea lucrare trebueec depăşite o serie impunătoare de prejudecăţi iritante. Aşa, de pildă, dacă se analizează istoric şi genetic « mitul naţional» se poate vedea coincizând acest mit cu luptele burgheziilor naţionale pentru pieţele internaţionale de desfacere, «naţiunea» fiind suport, pretext, mască, apărare internă şi externă, galvanizare.
   «Specificul naţional» aplicat politic a suferit aceeaşi soartă. Dela intrarea României în sistemul capitalist raporturile dintre oamnei se pun exact în aceiaşi mod ca pretutindeni: bogaţi şi săraci, capitalişti şi proletari, forme contractuale, dizolvarea treptată şi efectivă a organicului, lupta între fiziocraţie şi « manufacturieri», dintre agricultură şi industrie, etc.
   Apariţia «chestiei sociale » în România este în relaţie cu denunţarea inevitabilă şi necesară a pactului tacit dintre bogaţi şi săraci, strânşi temporar de către destinele istorice pe acelaşi platou al naţiunii. Comunitatea de limbă şi de multe ori de sânge nu lasă să se vadă diferenţele adânci şi exploatarea, sau, nu s’a pus accentul hotărîtor pe aceste diferende. Cu cei doi factori comunţ s*a clădit iluzia unei înfrăţiri şi speranţa realizării dreptăţii între ei. Atâta vreme cât privirile erau îndreptate spre hotare pentru desrobirea « fraţilor » aflaţi sub jugul şi dispreţul unor magnaţi unguri sau conţi austriaci* iluzia trăgea o perdea groasă peste boierii şi negustorii proprii, cari storceau până la sânge pe ţăranul şi muncitorul valah.
8
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   După dcarobirca iobagilor naţionali de sub dominaţia străină se ridică ta orizont problema grea a desrobirii în ţară nouă. Chestia socială, exploatarea săracilor de către o grupă de bogaţi, trecută cu vederea sau drapată copios cu tăcere, considerată insidioasă sau inoportună, va trebui reluată de către o serie nouă de cercetători pentru a o impune atenţiei publice, pentru a o răspândi în toate colţurile şi pentru a contribui la rezolvarea ei în sensul unei protccţiuni maxime a muncii, cum cere vremea dc «azi şi prescripţia împiedicării exploatării sub o formă sau alta.
   După consumarea solemnităţilor Unirii şi a «unificărilor » se constată cu uimire că, dacă exploatarea şi-a părăsit formele hidoase ale jignirii directe a demnităţii individuale prin simpla aparţinere la o comunitate deosebită de oameni, ea se continuă totuşi luxuriant şub alte modalităţi ceva mai rafinate, cu dinţi mai invizibili, dar mai veninoşi. In locul magnatului a sosit negustorul capitalist, în locul boierului expropiat s’a instalat plu-tocratul. Avem eterna poveste a ciocoiului vechiu înlocuit cu ciocoiul nou. Limbajul lui Nicolae Filimon va trebui iarăşi studiat în filele romanului lui naiv, reîmprospătat cu sânge şi durere contemporană.
   «Două neamuri», romanul fără arta şi fără orizont de odinioară al lui Sandu-Aldea a definit just simţămintele şi realităţile exploatării. Dc orice neam va fi reprezentantul ci, coincidenţa sau necoincidenţa sângelui neputând şterge relaţia, el trezeşte pretutindeni şi oricând aceeaşi oroare, când conştiinţa socială este trează, provoacă aceleaşi suferinţe în activitatea şi existenţa lui.
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
9
   Parazitismul social român, legitimat şi apărat de către numeroşii săi aderenţi, conştienţi sau fără să-şi dea seama, predică în ultima vreme soluţia «neutralizării claselor» şi recrutarea conducerii după criteriul «personalităţii», «neutralităţii», «gospodăriei», etc., etc.
   Reacţiunea sub forma ei conservatoare ori plutocrat-liberal-burgheză a avut întotdeauna o deosebită slăbiciune pentru acest mod de organizare al politicii, sub a cărui mască îşi putea continua loviturile şi «activitatea » (exploatarea fără graniţi) economică. Neutralizarea politică este râma în undiţa plutocrată ori conservatoare.
   Ce însemnează neutralitatea politică a unui ministru de resort ? El este în actualul sistem capitalist exponentul uftei parcele sociale dintr’o grupare de forţe, ajuns — înlăuntrul unor anumite sfere precise de influenţe — să guverneze. Cine are interesul să ceară neutralizarea aparatului politic, după chipul şi asemănarea aparatului administrativ? Cuiprodest? De sigur, grupei care doreşte un status quo. Care este această grupă ? Cine este interesat la menţinerea ordinei existente? Evident, pluto-, craţia bancară-industrială şi aderenţii ei, sau cu un termen mai larg şi frumos-popular, bogaţii.
   Lumea cu tendinţe conservatoare preferă îndeobşte primatul administrativ. Exemple: Rusia ţaristă, Prusia bismarkiană, judecătorul cu puteri nelimitate al Angliei coloniale şi exploatatoare, monarhia habsburgică austro-ungară. Evitarea luptei politice şi a unei eventuale uniuni a forţelor reale ale naţiunii se face — după cum a observat Karl Mannheim — printr’un procedeu comod.
IO
FORTRETE 91 CONTROVERSE
Anume, se creează o armată tic politicieni, funcţionari, jandarmi şi ofiţeri, educaţi în mod special, conferindu-li-sc o Hituaţic favorabilă şi despărţindu-i de trupul naţiunii prinţ r’o serie cler prejudecăţi, onoruri şi prin formarea intenţionată a unui spirit de castă. Pofta de putere latentă în bestia umană este ajutorată printr’o serie de privilegii. Mai întâiu, spiritul de corp (castă), titlurile, posibilitatea ele a chinui semenul într’un grad mai mic sau mai mare prin şicana re sau prin simplul act al atâr-nării. Apoi, prin sistemul pensionărilor şi al venitului fix, care creează o categorie specială faţă de salariaţii instituţiilor private sau faţă de muncitorul cu braţele, se ridică teama luptei pentru existenţă, dându-li-se o superioritate sufletească şi economică în comparaţie cu ceilalţi cetăţeni. Autonomia completă, care ar fi putut să se desvolte nu numai faţă de cetăţeni, ci şi faţă de superior şi de sistemul unde erau încadraţi a fost distrusă prin organizarea înaintărilor. Lumea conservatoare — sau mai pe larg lumea lui status quo — şi-a creat tipul care îi convenea, tipul administrativ pentru ţinerea în frâu a omului de pe stradă prin prestigiul «paperassei» misterioase, prin sistemul complicat al responsabilităţii divizate căreia cu greu i se poate găsi sfârşit ori început, prin limbajul de « specialist» şi «iniţiat», prin contemplarea orgoliului vizibil şi existent, datorit unor privilegii reale. Impertinenţa şi slugărnicia se naşte fără îndoială tocmai din serviciul dublu pe care e obligat să-l facă la clase variate. Aici se dovedeşte încă odată adevărul câştigat cu atâta trudă în ultimul veac, că reforma morală nu poate pleca dela om, ci dela sistem♦
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
II
   Pledoaria omului-cumsecade, a omului-cuminte, a « o-mului de omenie », unul din caii de bătaie, poate chiar punctul cardinal al moralismului de tip N. Iorga este de o naivitate exasperantă. In România, această prejudecată circulă fără a fi analizată şi desvăluită în ultimele ei componente. Predicile de reformare şi îmbunătăţire a omului sunt predici în pustiu, atâta timp, cât sistemul subzistă sub măşti variate, dar cu acelaşi conţinut. Reforma nu poate lua ca punct de plecare omul, care este animal adaptabil în orice sistem, ci dela o schimbare radicală a sistemului economico-social.
   La 29 Mai 1862 în Adunarea Legiuitoare din Bucureşti, întrunită ca să discute proiectul de împroprietărire al ţăranilor, Barbu Catargiu — preşedinte al Consiliului de Miniştri şi reprezentant al marilor latifundiari — răspundea lui Kogălniceanu, care pronunţase un discurs faimos la 25 Mai 1862 în favoarea plebei: «dacă vreţi să eliberaţi pe ţăran, faceţi-1 mai întâiu virtuos, iar pentru a fi virtuos, trebue să-l moralizaţi... »— «vă voiu arăta întâiu, domnilor, că în calitatea noastră de proprietari, trebue să apărăm drepturile de proprietate şi naţionalitate, pentrucă susţinând proprietatea, noi susţinem naţiunea». Relaţia «naţiune şi proprietate » este masca favorită socială a celor privilegiaţi şi se repetă întotdeauna când proprietatea de orice natură — agrară, urbană, acţiuni, bănci — este ameninţată de revendicările populare. In 1862 Barbu Catargiu recomanda «moralizarea » ţăranului, înainte de a-i da drepturi.
   Nu vrea să plece dela sistem, ci tot dela om, ca şi moralismul contemporan de tip Iorga. Profundă eroare;
12
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
omul sc încadrează în sistem şi substanţa sa cea mai intimă reflectează până la selavie datele fundamentale ale sistemului economico-politic.
    «Omul de omenie » nu poate răsări generalizat în-tr'un sistem de exploatare şi diferenţiere materială. Omenia este numai între egali, adică dela bogat la bogat şi dela sărac la sărac. Relaţia dela bogat la sărac este pentru bogat: sfidare, convingerea superiorităţii, abuzul; iar pentru sărac: umilinţa, atitudinea iobagă, invidia, treptată convingere a inferiorităţii iremediabile, sau în cazuri dc vitalitate: şiretenia, resentimentul şi insurecţia. Nu există o prietenie reală şi sinceră decât între indivizi cu pungi egale.
    Boieria conservatoare românească antebelică a încercat, ca pretutindeni în lume, crearea unui aparat administrativ cu ajutorul căruia să puie şi să menţină ordinea existentă. Pentru lumea rurală au fost meniţi ca instrumente de sugrumare: jandarmul, notarul, perceptorul, primarul, etc. Psihologia acestei caste rurale este tipică pentru biurocratismul conservator. Cele două caracteristice: slugărnicia şi impertinenţa, revin ea leit-motive evidente ale oricărei grupări sociale, menite să supuie şi să servească.
   Conservatorismul are nevoie nu numai pentru ţăran, ci şi pentru orăşan de aparatul administrativ extins, dacă e posibil, în toate domeniile; în învăţământul de toate categoriile până la Universitate, ştiinţă, poliţie, artă, economie, etc.
   Istoria universităţilor germane din secolul al XlX-lea şi modalitatea de tratare a învăţământului nostru până
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
13
la instalarea plutocraţiei bancare, care, deşi bazată pe o exploatare eternă, a adus alte metode din pricina unor noui necesităţi, sunt capitole triste şi de neînţeles pentru intelectualul neînregimentat şi pentru omul liber al veacului nostru. Dacă o mare somitate «ştiinţifică» avea fericirea şi cinstea să posede printre auditori unul dintre prinţişorii numeroaselor şi (vai!) atât de fecundelor dinastii germane, îşi începea prelegerea printr’o salutare servilă a «domnişorului» împodobit cu formule de politeţă savantă şi numai după această introducere se adresa cu un epitet oarecare cotidian şi celorlalţi « comilitoni». Universităţile erau un inel dintr’un lanţ enorm în jurul cetăţenilor şi al instituţiilor naţiunii spre subjugare socială.
    Modul cum a fost tratat N. Iorga cu teoria omului de omenie de către boierimea conservatoare şi plutocraţia bancară română, turbată fascist în toiul crizei imperia-lismelor din 1939—1944, demonstrează elocvent, că nu se poate aştepta veneraţia şi delicateţea de miel dela o haită de lupi. Situaţia savantului şi a intelectualului în lumea conservatoare este uneori aducătoare de onoruri şi are rolul biurocratic de împărţire a unor informaţiuni şi a unei ideologii având ca finalitate menţinerea lui status quo. Imediat ce încearcă să devină mentorul şi profetul altei ordini, care ar putea să schimbe o iotă din ordinea existentă, este readus cu scandal ori gloanţe — 13 Martie 1906—la limitele lui. Principalul este să nu fie prea luat în serios, iar dacă, teoretic, are toate libertăţile, dreptul de a pune în practică şi de a realiza ceva, îi este negat şi interzis prin gloanţe.
14
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Atitudinea plutocraţici bancare, ajunsă la cârma societăţii, faţă de intelectual, depăşeşte faza pur administrativă situându-1 cu sila în regiunea inexistentă a neutralităţii senine sociale, declarându-1 «specialist». Aici are misiunea strictă de a da sfaturi şi consultaţiuni «tehnice », de a « raţionaliza munca » şi de a ajuta la buna funcţionare a sistemului. Rolul lui este, de fapt, acela de gardist, care supraveghează circulaţia în ore anumite sau de a ajuta Ia realizarea unui plan pe care el l-a inventat mimai spre bucuria unei mici grupări aflate la un banchet, dela care el nu primeşte decât firimituri şi resturi. Este cu o expresie obişnuită şi plastică o «coadă de topor ». Acesta a fost rolul lui N. Iorga în societatea românească dominată de capitalism. Când în 1919 pe vremea Federaţiei a ridicat glasul, pentru a doua oară, era cât pc-aci să i se înfigă foarfecele în barbă şi gâtlej, trezindu-i dulcile amintiri dela 13 Martie 1906. Un intelectual îşi poate imagina, că îndeplineşte într’o societate misiunile cele mai înalte şi cele mai pure. Dar ea îşi arc legile de aramă şi barierele peste care nimeni nu poate trece decât cu pericolul «foarfecelor» şi al «gloanţelor ». Dacă se lasă intimidat îşi salvează aparent « misiunea » şi, în fond, este readus la realitate. El mai poate fi folosit, dacă se cuminţeşte şi predică naşterea «omului de omenie», iar nu schimbarea sistemului, în diverse misiuni, acompaniate de diverse onoruri. Totul se uită, dacă eşti maleabil şi util. Dar misiunea intelectualului de pasăre a furtunii şi a dreptăţii sociale, de servitor al justiţiei şi răzbunării masselor este părăsită.
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
15
    Punerea problemei Statului pe latura exclusiv naţională în actualele condiţiuni istorice — structura sociologică fiind determinată de capitalism — este sau o naivitate, sau înşelare de sine, sau o înşelare conştientă a altora. Nu există în actualele împrejurări, când forţele cristalizatoare ale ierarhiei sociale au dispărut din sufle-j tul omului, decât faptul banal şi atroce al diferenţelor: ! sărac şi bogat, exploatat şi exploatator, nedreptăţit şi posesor al drepturilor prin uzurpare sau tradiţie. Pers-j pectiva contemporană a Sud-Estului european semi-co-i lonial răpeşte şi aici în urma ultimelor două războaie ! mondiale legitimitatea ideii naţionale ridicate la rangul ; de criteriu al vieţii de Stat. Ideea naţională se confunda ' înainte de războiul prim cu suferinţa socială. Aici erau ; izvoarele tainice ale extraordinarei şi propulsivei ei forţe, î Ea era — în deosebi la naţionalităţile monarhiei austro-) ungare — purtătoarea aspiraţiunilor populare de drep-| tate. Prin reflex şi atmosferă generală a epocei a fost ' posibilă deplasarea problemei naţionale pe primul plan ■ al scenei publice. Acum ideea naţională este lipsită de ! conţinut şi justificare.
    Considerată interesat de către opinia publică a marei şi micii burghezii ca alfa şi omega a vieţii de Stat, ea nu poate totuşi împiedeca de a defini realitatea socială în ; apariţiile ei cele mai hidoase, de a stabili stigmatele exploatării şi ale uzurpării.
    Ce se urmăreşte şi s’a urmărit mereu cu primatul ideii naţionale ?
                   întâi de toate constatăm, că avem de aface cu resturi ; ale epocelor războinice unde criteriile reale ale vieţii
i6
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
publice — grupările de interes — au fost substituite printr’o psihoză colectivă primatului naţional. Apelul la elan şi la jertfa de sine a găsit ecou popular pentrucă exista intenţia desrobirii unor minorităţi fraterne asuprite.
   Continuarea apologiei ideii naţionale în actualele con-diţiuni duce la eventualitatea asupririi altor minorităţi fără a avea aureola dreptăţii sociale. Crearea unui centru şovin în Sud-Estul Europei nu poate decât să ducă la dezastru. Intrarea României în capitalism aduce cu sine în mod fatal probleme analoage. Menţinerea artificială a unei lumi şi a unor idei inadecvate nu poate procura decât elemente noui de criză.
   A intrat şi trăieşte România în faza capitalistă? Acest adevăr elementar este pus la îndoială de*toţi cei cari au interesul de a amâna sau înmormânta chestia socială. După cum s’a stabilit mai de mult de către sociologia românească, actul de naştere al burgheziei noastre ,se află în tratatul dela Adrianopole din 1829. Deci, şi-a serbat de mult centenarul. Din momentul în care s’a trecut dela economia naturală la economia de schimb, adică la producţia de bunuri, care depăşesc acoperirea trebuinţelor autarhice, punerea problemelor în raporturile dintre oameni s’a schimbat definitiv. Atomizarea individului şi ruperea legăturilor organice s’a făcut treptat-treptat şi ne aflăm astăzi în faţa unor fapte îndeplinite.
   Definirea vechei şi actualei structuri a Statului românesc nu poate fi făcută decât cu mari greutăţi din cauza cercetărilor tendenţioase. O împărţire tripartită aproximativ exactă ai* fi aceasta: lumea organică, Statul liberal-indi-vidualist şi Statul social colectivist în devenire (cu indi-
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
17
caţiunile actuale date de expropriere, votul universal, naţionalizarea subsolului, etc., etc.).
   Negarea existenţei sau a justificării existenţei Statului —instrument de organizare politică—este regulat o necesitate polemică (nemulţumire împotriva unei realităţi contemporane) ori utopie politică. Suveranitatea statală ca fenomen într’o societate este caracteristica fenomenului comunitar şi dovada elocventă a primatului colectiv.
   Statul nu poate fi chestia privată a unei clase dominante, restrânse ca număr, dar forte prin puterea banului şi a influenţei lui, exercitată subteran sau pe faţă, conştient sau nu. Aşa e dialectica forţei: ea implică influenţă publică, chiar dacă nu o pretinde, demoralizează şi încovoaie sufletele, chiar dacă nu are interes la aşa ceva, comandă în absenţă sau prin simplii lachei: presă, politicieni.
   Călcâiul lui Aehile al Statului naţional modern este ca şi înainte de războiu, problema minorităţilor. In Transilvania, problema capătă, prin realizarea reformei agrare aspecte inedite. Mitul naţional joacă un rol politic de mari proporţii numai cu condiţia să cuprindă în plasa ^ chestia socială, adică un caz de exploatare economică şi naşterea simţămintelor aderente de inferioritate, nedreptăţire şi suferinţă. Prin izgonirea a câtorva mii de boieri şi magnaţi, ţăranul transilvănean (fără deosebire de naţionalitate) şi ţăranul valah din Vechiul Regat au fost puşi în condiţiuni de egalitate socială şi au fost înzestraţi cu o egală şansă economică.
   Câteva date statistice oficiale din 1930 demonstrează cu elocvenţă aceste propoziţii.
                                                       2
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
18
    împroprietăriţi în 1921 în noile ţinuturi de peste munţi:
    Români.....................216.010
    Unguri .....................46*331   (s’au expropriat
    Germani ....................16.276   626.985 jugăre).
    Diverse naţionalităţi . .    5.763
         Total..................68.370 minorităţi.
    încercările de restaurare a vechilor latifundii sau preluarea lor de către bănci a întâmpinat lupta politică a ţăranului transilvănean unit cu cel român, împotriva plutocratului sau latifundiarului fie boier, fie magnat în diverse organisme politice regnicolare. Comunitatea lor de interese este indestructibilă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre comunitatea de interese a burgheziei minoritare cu aceea a burgheziei româneşti pure. Concurenţa lor este menită a crea turburări permanente, până când mitul naţional identificat oriunde cu interesele burgheziei va apune.
    De ce burghezia se identifică şi propagă mitul naţional ? Procesul psihologic este extrem de complicat, dar vizibil pentru cel care doreşte şi a învăţat să descifreze măştile şi sublimările.
    Trebue să recunoaştem mai întâi că ideea care fundamentează actualul sistem politic şi legitimează esenţa majorităţii instituţiilor şi a modalităţilor lor de organizare este ideea naţională . Academia, Universitatea, Biserica, Armata, Poliţia, Administraţia, Presa, Şcoala sunt saturate de acest spirit. Criteriile şi unghiul sub care se judecă acţiunea politică se chiamă Naţiunea în totalitatea ei. Punerea luptei şi a diferenţelor de clasă este îngăduită
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
19
şi considerată ca un act de lese-majestate. Chestiunea este, însă: cine profită din menţinerea acestui spirit? Sub imperiala hlamidă a acestei idei se ascund păduchii exploatării sociale. Ea a devenit pretextul sub care se interzice strigarea adevărului şi suferinţei sociale. Posesia majorităţii bunurilor materiale şi culturale aflate de fapt în mâna unui mic procent din totalitatea populaţiei se legitimează (escamotează) prin sublinierea constantă şi intensivă a identităţii de limbă, sânge şi tradiţie.
   Structura sufletească a grupului capitalist n’are în realitate nici în clin nici în mânecă cu aspiraţiile grupului sărac şi majoritar din acelaş neam. Burgheziile de orice gintă vorbesc în limbaj analog. Structura psihologică a individului este determinată de profesie. Legea militarului este onoarea, a funcţionarului supunerea şi neutralitatea, a lucrătorului munca şi suferinţa, a preotului menţinerea divinului în lume, etc. Tipizarea figurilor din aceeaşi profesie e un fapt de mult cunoscut. Internaţionalismul păturii conducătoare din România (ieri fanariotism, azi germanofilie, francofilie ori anglofilie) se dato-resc împrejurării, că atât aristocraţia, cât şi burghezia sunt internaţionale prin structura lor, regăsindu-se perfect într’un cerc analog pe care îl pot părăsi sau păstra după conjuctura favorabilă. Naţionalismul este pentru bogaţi masca cu care pot exploata în linişte şi siguranţă pe cei săraci şi proşti.
   Bogatul trăieşte uneori sincer masca. Pentru orice acţiune, subconştientul uman doreşte o justificare în sensul unei vitalităţi şi prosperităţi maxime a individului. Tipul burghez, pus în condiţiuni propice de înflorire econo-
ao
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
mică şi libertate — banul este în actualul sistem esenţă concentrată de libertăţi şi plăceri — de desvoltare favorabilă a facultăţilor de cunoaştere (de-aici în subsidiar exaltarea Raţiunii) se teme de nepatriotism şi iraţional (care se traduce prin revoltă, nemulţumire şi dinamism), dispreţuieşte grozav doctrinele materialiste, dialectic-marxiste şi vitaliste, pline de elan, încearcă să «raţionalizeze» şi să îmblânzească, să neutralizeze, să «ştiinţifizeze», să dea aureolă naţională instituţiilor existente, pentru a putea îngenunchia şi apoi, domina, singur, în linişte.
   Pentru cercetătorul modern căruia îi sunt transparente mobilurile de unde pornesc elanurile, ideile, teoriile şi idealurile este o voluptate tristă şi desabuzată de a defini şi clasifica ideologiile. O, ideile nu cad din cer, cetitorule ! Asta se ştie de mult (dela sociologul italian Loria) şi e necesar să reîmprospătăm vechea înţelepciune. Totul este o luptă de interese. Acest adevăr elementar, clar şi de cele mai multe ori neclarificat pentru cel în cauză, bârfit şi persecutat, adevăr al adevărurilor (care îşi are şi el povestea lui în suferinţă şi în răscoală socială) învaţă să mergi direct la izvorul de unde porneşte draparea ideologică. Prin izvor, defineşti aproape fără greş esenţa, resorturile şi finalitatea.
   Gruparea bogaţilor şi a exploatatorilor din Europa ultimelor două veacuri avea o situaţie precară. Era greu să ţii în frâu o massă enormă de oameni, cari lepădau zi de zi din inima lor comandamentul supunerii sociale dictat de Biserică — dealtminteri un eveniment întâmplat cu ajutorul amabil al burgheziei aflate în luptă cu feudalitatea clericală — şi care erau din ce în ce mai clarificaţi
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
21
asupra rosturilor, lanţurilor şi barierelor sociale. Grupul burghez izbutise să bată aristocraţia şi să ia asuprăşi conducerea politică, secularizase evul mediu şi instituţiile lui, dar îi era greu să menţină poziţiile cucerite fără un nou narcotic destinat masselor. Rolul jucat în evul mediu de către religia organizată prin biserică, care era între altele, şi pe vremuri, opiul poporului (cu toate că orice religie este respectabilă şi însemnează un răspuns metafizic) a fost predestinat mitului naţional. El avea rolul să sintetizeze într’o formulă impecabilă şi cu conţinut naiv interesele bogaţilor şi să împrăştie pericolul pretenţiilor masselor. Burghezia născândă germană, de pildă, a creat pe Friedrich List şi listianismul, adică extinderea naţionalului în domeniul economic, din care partea leului şi-o face, desigur, bogatul însetat de capitaluri uşor acumulate din munca plebei naţionale, luat în braţe, apoi, în România de către casta burgheză liberală* în frunte cu P. S. Aurelian, Carada, I. & I. I. & G. I. & Vintilă Brătianu. Extinderea şi intensificarea naţionalului în ultimul veac coincide ciudat cu luptele burgheziilor europene, care nu se puteau înţelege la împărţirea prăzilor. Aţâţarea a fost, conştient ori inconştient, dar sistematic, făcută, până când s’a ajuns la catastrofa mondială din 1914. Declanşarea războiului din 1939 s’a făcut tot pe platforma naţionalismului. Ideologia naţionalismului a fost de două ori izvorul de măceluri războinice pe dimensiuni planetare.
   Accentuăm că modul de formaţie al mitului naţional nu este uşor de demascat pentru cel dăruit lui. In mişcă-toarea lui simplicitate, omul-de-pe-stradă depune la
23
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
picioarele acestui Moloh modem rezervele lui de iubire, jertfa şi goană după trăire emoţională, fatale sufletului omenesc. Chiar sufletele mai complicate şi minţile mai lucide pot fi prinse în mreaja lui. Ce-au fost ideologiile naţionaliste, decât muzică de acompaniere pentru noua burghezie românească aflată în proces de formaţie definitivă şi dornică de a se înscăuna la conducere ?
   Din punctul de vedere al teoriei juridice, mitul naţional al bogaţilor şi-a creat cele mai fantastice şi mai complicate construcţii pentru a-şi legitima domnia. Denumirea monumentelor juridice contemporane poartă indubitabil pecetea burgheză. întâi, codul Napoleon, denumit extrem de caracteristic cod civil. « Civil» are în limba franceză o nuanţă de cuminţenie legalistă, de bună-creştere şi politeţă cetăţenească pe care nu o poţi găsi decât la domni cu o rentă anuală apreciabilă, capabili să figureze şi să iubească onorabil fete în romanele lui Paul Bourget. Nemţii ceva mai puţin subtili şi mai puţin ipocriţi, l-au denumit direct şi precis Biirgerliches Gesetzbuch, adică o carte de legi pentru burgheji. Substantivul «Biirgertum» înlocueşte neologismul «Bourgeoisie» pentru juriştii naţionalişti şi uneori chiar în limba jurnalelor, a cărţilor şi a cetăţeanului, «Burgeoisie» fiind rezervat cu precădere polemiştilor sociali, cuvântul fiind el însuşi încărcat de polemică. O bucătărie bună şi consistentă — mai ales ! — se chiamă în limba germană «biirgerliche Kuche». Nu vei găsi acolo, Doamne fereşte, vagabonzi şi muncitori urîţi, ci domni cu lanţ negustoresc şi «civil», care studiază îndelung lista de bucate, având doar... Vembarras du choix.
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
*3
   In dreptul constituţional şi în teoria Statului, problema suveranităţii naţionale a devenit centrală, fiind în interesul şi în concordanţă cu interesele «civile». Ideea de de suveranitate naţională analizată în componentele ei însemnează: i) status quo în interior şi punerea pe primul plan al naţionalului; z) imperialism burghez şi cât mai mult protecţionism vamal prin accentuarea elementului de naţionalitate şi independenţă absolută faţă de alte organisme politice analoage; 3) obligaţia de a acoperi şi susţine interesele burgheze în concurenţa externă pe care o întâmpină. Lacheii ideologici au învăluit-o în valuri de fum de tămâie, au considerat-o ca pe un principiu absolut, imposibil de pus în discuţie şi nu se îngădue să fie readusă în complexul iniţial de unde porneşte. Uneori existenţa ei este negată (Duguit, Kelsen), conform unui obicciu mai vechiu împrumutat dela struţ, alteori atingerea e o crimă, care duce în faţa curţilor marţiale. In realitate, suveranitatea naţională este un mit juridic cu o forţă propulsivă extraordinară, subordonată ideii naţionale şi — în ultimă analiză — intereselor bogaţilor.
   Prin Statul-de-Drept, Statul juridic sau Statul kantian se înţelege deobiceiu «o mulţime de oameni strânsă la umbra normelor de Drept». Apariţia şi legitimarea teoretică (Kelsen) a Statului juridic, unde aşa zisa «domnie a legii» este dogma supremă, se leagă temporar de cuceririle unei clase, doritoare de a menţine un status quo şi a-1 aureolă cu sfinţenia unei Legi stabilite în favoarea ei. Apologia Legii e o expresie cu înţelesuri variate, aproape un cuib de vipere, deobiceiu o formulă frumoasă, naivă şi ineficace, atâta vreme cât marile lupte
24
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
nu s’au dat. Intr’o societate de tranziţie şi suferindă, Legea în sensul stabilit de imperiul roman şi englez e o imposibilitate şi o ipocrizie. Legea se aplica mereu contra săracilor. Codul penal este un cod al pauperilor. Clasa dominantă este rareori pedepsită în actualul sistem capitalist.
   Grupurile de hoţi şi de aristocraţi au un cod de onoare, o lege cu prescripţii precise. Banda care are de împărţit o pradă, pentru a putea trăi în mijlocul bănuelilor generale, îşi formeza un Cod draconic. Membrii poporului sunt în deobşte mai puţin severi între ei, mai puţin formalişti (formalismul juridic are în totdeauna ceva de ascuns) şi judecă după simţămintele de dreptate, concretizate, după conţinuturi, în judecăţi variate şi labile. Dura lex, sed lex, datoriile de onoare plătite chiar cu dssonorări palpabile, duelurile — sunt lozinci ale spiritului de castă şi, în lumea lor, necesităţi. Banditul, aristocratul, jucătorul de cărţi, kantianismul şi formalismul juridic, Roma veche şi Londra nouă exploatatoare, negustorul cu frica şi nevoia de a fi păzit — iată Statul juridic. Plus naivii lachei admirativi. Apologia legii e o sabie cu două tăişuri. Ea aranjează pe piedestale idoli în numele cărora se umplu închisorile şi se justifică exploatarea. Călcarea legii însemnează arbitrariul administrativ şi posibilitatea uneori de a schimba cu violenţă o ordine de lucruri, de a nu cultiva în inima cetăţeanului credinţa în eternitatea lui status quo — pe lângă chestia subsidiară, că legea nu poate fi dreaptă în acţualul sistem (ca să nu ne bandajăm ochii, ca zeiţa Dreptului).
         CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ           35
   Rolul psihologic al arbitrarului administrativ şi al călcării frecvente a legii nu poate fi trecut uşor cu vederea. Intr’o asemenea atmosferă naşte aşteptarea şi se adeveresc cuvintele înţelepte: cine scoate sabia, de sabie va pieri. O societate fără legi respectate, fără norme rigide, are o elasticitate apreciabilă în introducerea reformelor. Societatea cu legi respectate şi construită pe exploatare este mai greu de dinamitat, supunerea prinde rădăcini adânci în inima sclavului, aşteptarea unor zile mai bune n’are febrilitate.
                                      # #
   S’ar putea face o distincţie între patriotism şi naţionalism.
   Patriotismul este legat de iubirea căminului, de familie, de primele amintiri şi are nuanţe de afecţiune idilică, naturale şi îndreptăţite. Naţionalismul este ridicarea la dogmă a acestui complex de sentimente * şi decretarea inamovibilităţii lui.
   Trebue de remarcat că nu toată lumea are amintiri idilice din vremea căminului copilăriei. Dacă aşa ceva se întâmplă la marii şi la micii burghezi, pentru covârşitoarea majoritate a poporului, copilăria e legată de lipsuri, de muncă timpurie şi de întunerec. Câţi din copii primesc în leagăn libertatea divină a jocului, pe Moş Crăciun încărcat cu bunătăţi şi posibilitatea desvoltării darurilor lor naturale ? Tristeţea îngrozitoare a căminului fără flori şi muzică, fără grădină paternă şi fără iubire este regula obişnuită, iar nu masa încărcată cu bunătăţi şi atmosfera afectuoasă. Veacul nostru, veac al copilului
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
26
încearcă să facă grădini şi căminuri luminoase, să-i dea libertatea de joc şi o atmosferă sănătoasă, ştranduri cu nisip şi apă, lovindu-se de dificultăţi insurmontabile. De unde vine tncomprehensiunea, apologia romantică a unei copilării fără romantism, în generalitatea ei? Majoritatea oamenilor de azi, lipsiţi la vremea lor de romantismul şi libertatea copilăriei, ajung la maturitate, îmbătrâniţi, severi şi lipsiţi de căldura inimii. Loviţi de amnezie parţială, fac din ea mai târziu o feerie. Priceperea veritabilă pentru legile copilăriei nu au, de vreme ce întrebuinţează băţul pentru copii lor, neavând vreme şi nici gustul afecţiunii. Copilăria în familia contemporană este mai întotdeauna un iad. Acreala «bătrânilor», — îmbătrâniţi de vreme, de nevoi şi de iadul propriei lor copilării —, obligaţia de a trăi între patru ziduri cu oameni de vârste şi cu preocupări variate, răpesc tot farmecul propriu al vârstei, care cere camaraderie cu egalii şi învăţătură dela specialişti. O dovadă peremptorie este procentul contemporan impozant de domni «serioşi» şi gravi (seriozitatea şi gravitatea aplicându-se nu odată cu sadică plăcere copilăriei). Uscăciunea, incapacitatea de a se juca cu copiii şi a lua cu ei contact este proba elocventă a propriei lor mizerii trecute.
   Aceşti domni au nostalgia copilăriei, vorbesc şi scriu chiar cărţi groase despre fericirea de a fi copil, uitând ce-au suferit şi suferă majoritatea copiilor, cerând familia, temelia naţiunii, care nu e de fapt posibilă cu armonia ei necesară, decât pentru un mic procent de copii (tatăl şi mama fiind, îndeobşte, supra-încărcaţi de muncă). Grădina de copii, internatul modernizat cu grădini şi spe^
CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ
•7
cialişti, în general, educaţia colectivistă va sustrage şi pe ceilalţi copii fără soare şi fără joc şi-i va aduce în marea comunitate unde nu există nici diferenţe şi nici tratament preferenţial.
   Barierele continuă şi vor mai continua. In lumea dc azi sunt prea mulţi bătrâni precoci, rămăşiţe şi victime ale unei lumi nedrepte. Vor cere educaţie în familia strămoşească dizolvată, severitate de moravuri, ca pe vremea bunicilor. Aceşti Catoni inactuali şi indezirabili sunt bieţi bătrâni ridiculi, cari nu pot trezi decât compătimire şi uneori indignare. Trăiţi în sclavie vor să pună şi urmaşilor lanţuri, pe care le sărută şi le proslăvesc. Cine a avut o copilărie într’adevăr fericită şi nu-i este necunoscută situaţia nouă nu poate să-şi păstreze căldura inimii decât pentru noul tineret, în loc de a deveni un laudator temporis acti, cerând şi pentru alţii de ceeace a avut el parte, adică joc, lumină, camaraderie, bucurie şi libertate.
   Reacţionarismul tineretului nostru e temporar şi nu se datoreşte decât sărăciei clasei mijlocii de unde provin indignată de opulenţa burgheziei orăşeneşti minoritare. In loc dfc a generaliza indignarea cum trebue şi asupra i bogaţilor de aceeaşi confesiune se opresc la jumătate de j drum cu o soluţie parţială, în loc de a se hotărî la lupta pentru schimbarea sistemului. Bogatul de orice rasă sau confesiune rămâne acelaşi. Legea lui este exploatarea. Jumătăţile de măsuri rezolvă probleme pe jumătate şi îndeobşte folosesc numai celor cari au nevoie de coade de topor.
28
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Apariţii secundare în naţionalism, dar elemente hotă-rîtoare de natură emoţională pentru întărirea şi menţinerea lui sunt: steagul, amintirea căminului, imn naţional, bucătărie naţională, ura sau cel puţin mefienţa împotriva străinului, etc.
    Dacă străinul n’ar exista în sânul unui popor, burgheziile naţionale ar trebui să-l inventeze. El este terenul ţap ispăşitor în capul căruia se aruncă oalele sparte interne. Să se observe un menaj unde unul din soţi este străin sau din altă clasă socială. Vina neplăcerilor şi a greutăţilor provenite din cauze aflătoare şi în alte menajuri ortodoxe se aruncă neapărat în spinarea străinului sau a aceluia de provenienţă socială inferioară. E una din trăsăturile urîte ale caracterului omenesc de a da vina la nevoie pe cel mai slab. Dacă menajul e ortodox, cel slab vital mănâncă bătaie sau primeşte remontranţele. Străinul dintr’un menaj, prin însuşi faptul că e venetic, are un teren slab sub picioare. Mai întâi pentrucă nu se poate apăra cu arme egale. Nu cunoaşte suficient limba, moravurile, înjurăturile sau le aplică exagerat şi scabros. Când străinul conrupe pe alţii o face fără decenţă şi inabil. Apărarea lui e nesigură, neruşinarea trece graniţele. In el, este, nu odată, ceva de sclav sau de libert. Autohtonii cari cunosc sentimentele de domn şi de siguranţă în preajma străinilor, chiar când sunt lachei şi se pleacă, sunt gata în cazurile de ceartă sau de criză să dea vina pe cel mai slab.
   •Istoria ţapului ispăşitor e într’adevăr eternă, fiind legată de una din caracteristicele Omului. Evreii, în diaspora, au cunoscut şi au mâncat veşnic pâinea amară
                             controversa PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ 19
a străinului, pâinea menajului mixt, unde ei nu erau niciodată indigeni. In capul lor se sparg nemulţumirile şi crizele. Este straniu, că efervescenţele antisemite coincid cu regularitate matematică cu epocele şi peisajele geografice aflate în urma unor catastrofe politice sau economice. Anglia, după terminarea durerilor naşterii capitalismului şi după fundarea belşugului său economic a îngăduit pe Evrei pe toate treptele ierarhiei sociale. Lord Beaconsfield (Benjamin Disraeli) a fost conducătorul conservatorilor. In Germania bogată, puternică şi plină de viitor până în preajma lui 1914, Wilhelm II şi Bismarck se înconjurau cu ei. După catastrofă, Wilhelm II îi găseşte principalii vinovaţi, iar cu progresele crizei economice ale sistemului capitalist s’au înregistrat şi progresele antisemitismului, ca o coadă de topor la distrugerea frontului solidar muncitoresc şi ca ţap ispăşitor general. Problema tratării străinului, e dialectica sistemului de exploatare.
    Patriotul are nenumărate apariţiuni. In Franţa, de pildă, este legat de jacobinism, adică de Revoluţie sau de radicalismul tip 1789. Clemenceau a fost incarnarea tipică a « patriotului francez », element de desordine parlamentară până în preajma bătrâneţei, răsturnător de guverne, amestec de fanatism şi cinism cu ironii muşcătoare până la sânge. In el retrăia soldatul Revoluţiei burgheze, adică lupta până la cuţit cu reprezentanţii clericalismului şi apărarea contra străinului boş; ecoul pur al burgheziei naţionale în ascensiune, luptând revoluţionar în interior cu conservatorismul, iar naţionalist
30
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
cu burgheziile străine în concurenţa pentru câştigarea pieţelor economice dc desfacere a mărfurilor.
    Naţionalismul nu este o idee, care a apărut în toate timpurile, în toate culturile şi peste tot globul pământesc. Nu are nimic din fatalitatea legii gravitaţiunii universale, după cum se crede de către fanatici, ci e o apariţiune legată de timp şi spaţiu, circumscrisă istoric. Nu are nimic teologal. Istoria ideii naţionale este cât se poate de laică.
    Exploatarea simte necesitatea legitimării ei. In antichitate se baza pe prejudecăţi de castă, — sclavi şi patricieni —, în evul mediu a îmbrăcat haina teologală, în evul modern a inventat naţionalismul.
    Unitatea naţiunii este o iluzie. Posibilitatea topirii bogaţilor cu a săracilor în aceeaşi pastă e o superstiţie din care profitul cel mai gras îl trag bogaţii, iar toate neajunsurile le suportă săracii. Uniunile în mari organisme au fost făcute de-a-lungul istoriei pe alte baze decât acelea ale naţiunii, cu toate minciunile istoricilor oficiali naţionalişti, cari au reuşit să înrădăcineze această părere în opinia publică cu ajutorul abecedarelor, ziarelor, şcolilor, festivităţilor, armatelor, discursurilor solemne, etc. Marile comunităţi în istorie s’au creat pe baza unor principii ideologice şi pe interese materiale, criteriul raţional fiind o apariţie izolată, afară de veacul al XlX-lea şi al XX-lea unde a provocat atâtea dezastre. Dar chiar în ultimele două veacuri, criteriul naţional nu e generalizat. El a reuşit să fie pârghia lui Arhimede—printr’o propagandă sistematică abila, abundent finanţată publicistic şi folosind alţi factori — numai pentru burgheziile naţio-
         CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN ŢARĂ BOGATĂ         31
nale, care în 1914 şi 1939 au deslănţuit catastrofele din care Europa nu se mai poate însănătoşi.
    Ce interes real ar fi putut prezenta pentru popoarele muncitoare ale lumii, cearta criminală dintre capitaliştii englezi şi germani ? Numai orbirea şi neluminarea maselor, aliată cu trădările (sau inconştienţa) conducătorilor uvrieri au dus la măcelul fără precedent care a costat viaţa a 10 milioane de bărbaţi în floarea vârstei şi a lăsat 20 milioane de invalizi, fără a socoti bunurile distruse şi desorganizarea lăsată de primul războiu mondial. Să mai enumerăm victimile din al doile# războiu mondial ? Rana nu s’a vindecat...
    Alianţele s’au încheiat pe afinităţi de capital. Dacă Franţa şi Anglia nu făceau învestiţiuni în Rusia ţaristă, Marea Antantă nu s*ar fi născut. Datele statistice aruncă o lumină crudă asupra dedesubturilor evenimentelor. Capitalul bancar din Petcrsburg*) se cifra în 1914 la 8235 milioane ruble. Participarea capitalului străin era următoarea: capital francez 55%, capital englez 10%, capital german 35 %. Filiale ale acelui trio bancar parizian: Banque de Paris et des Pays-Bas, Banque de PUnion Parisienne, Societe Generale făcuseră, apoi, învestiţiuni fantastice cu banul din «ciorapul rentierului francez», transformat printr’un sistem de dividende exploatatoare în « cămătarul lumii » (Lysis, Contre Voligarchie financiere en France, a V-a ediţie în 1908). împrumutul de înarmare antebelic acordat ţarismului împotriva căruia a protestat furtunos Inteligenţa rusă, iar Maxim Gorki a scris pam-
  *) v. E. Agahd, Grossbanken und Weltmarkt. p. 116.
3*
PORTRETE $1 CONTROVERSE
fletul faimos {Frumoasă Franţa, te scuip în obraz /), inve-stiţiunile industriale şi participările bancare făcuseră din Rusia o colonie franceză.
    Solidaritatea capitalului rus şi a capitalului francez
—   ţăranul şi muncitorul rus fiind exploatat până la sânge şi obligat să-şi trimită cerealele în străinătate scoase din-tr’o agricultură rudimentară în timp de foamete aproape permanentă pentru a plăti dobânzile, iar băncile indigene
—   de pildă — ca « Banca Rusească » şi « Banca Internaţională » îşi măreau capitalul între 1906—1908 dela 44 milioane ruble la 98 milioane, iar rezervele dela 15 milioane la 39 milioane — a dictat şi solidaritatea de arme.
    Solidarităţile sunt dictate de interese capitaliste, naţionalismul fiind un simplu pretext pentru atragerea săracilor. Interesul bogaţilor nu coincide cu al săracilor, cari sunţ la fel de exploataţi în toată lumea capitalistă, primind doar firimituri mai mici sau mai mari, având în schimb spectrul şomajului cu desagregarile lui sufleteşti ori mizerie permanentă şi nivel scăzut.
    Solidaritatea pe bază naţională e ceva inedit, un pretext de a mişca masele. El e specificul lumii moderne.
    Comunităţile în Istoric au avut drept criterii până acum: un stil de viaţă şi administraţie (imperiul roman), cultură (elenismul), religie (islamismul), religie şi persecuţie (iudaismul), foamete şi războiu (imigraţiunile barbare), prosperitate economică (americanismul), pacea (Elveţia), monarhia şi administraţia (Austro-Ungaria), prosperitate şi libertate (imperiul britanic), monarhia şi religia (ţarismul), etc. Criteriul naţional generalizat e
         CONTROVERSA PAUPERIZĂRII IN TARĂ BOGATĂ            33
tardiv. Definiţia cea mai celebră a naţiunii « un plebiscit de fiecare zi» (Renan) dă dreptul la dinamitarea ei prin faptul bine cunoscut al variabilităţii plebiscitelor. Conştiinţa tot mai accentuată şi în marş victorios a diferenţelor de clasă indică dispariţia mitului naţional. «Wirt-schaft ist Schicksal». Problema economică formulată astfel pentru destinele epocei moderne de Walter Ra-thenau şi demascarea sistematică a exploatărilor sunt cei doi piloni pe cari se construeşte stilul lumii care va veni.
    Societatea nouă a cărei naştere are loc sub ochii cari nu vor să vadă, ale cărei ţipete ale facerii nu găsesc urechi să audă, are caracteristicele internaţionalismului, ca tatăl său capitalismul şi ca munca, mama sa. Legea ei specifică e munca colectivă, iar conştiinţa, necesitatea apărării drepturilor ei.
    Naţiunea bogaţilor e capitalismul, iar naţiunea săracilor, munca şi idealul socialist. Capitalismul e imperialist şi agresiv, deoarece între grupurile de bogaţi rivalităţile sunt maxime. încercările de a controla producţia prin trusturi, carteluri, sindicate, monopoluri şi conferinţe internaţionale sunt baloane de încercare şi alcool pentru ameţirea mişcărilor sociale. Cu aceste metode se încearcă a se sparge unitatea suferinţei prin promisiuni, care nu pot fi ţinute. Redeplasarea centrelor capitaliste şi împărţirea lor între bogaţii tuturor naţiilor, ca să se împace în faţa prăzii pe cale pacifică, e o farsă greoaie. Instituţiile pacifice (Geneva, Haga, Locarno, etc.) au fost anexe ale societăţilor anonime, care însărcinaseră pe salariaţii lor să se îngrijească de lichidarea obstacolelor actuale şi viitoare în lupta lor pentru existenţă. Iar existenţa şi
3
34
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
semnificaţia capitalului e exploatarea. Chiar admiţând că s’ar împăca în faţa prăzii (şi în aşa ceva nu avem nicio speranţă), trecutul ne învaţă contrariul: permanentizarea exploatării. Deşteptarea conştiinţei sociale este în marş pretutindeni.
  II. DETERMINAREA STILULUI DE VIAŢĂ SOCIALĂ
    Unul dintre motivele care împiedecă acumularea unui capital naţional român de mare format e stilul de viaţa cu tendinţă de creştere a nivelului. Capitalul este acumulare de muncă şi bunuri în mâini restrânse care se obţine din reţinerile personalului de toate categoriile din întreprinderea pe care o conduce cel care acumulează.
    Pentru a sc îngădui acumularea, salariile trebuesc fixate cât mai jos. Asceză voită sau forţată este lozinca supremă. Acumulările imense de capital se fac în colonii sau cu export în ţări coloniale ori semicoloniale. Piaţa internă suportă numai pentru puţine decenii o exploatare colonială. Mizeria înspăimântătoare a maselor muncitoreşti — urbane şi rurale — dela începuturile capitalismului modern e considerată ca atare nu pentrucă această mizerie n’ar mai fi fost cunoscută, ci acum se ia cunoştinţă de ea prin raportare la stilul de viaţă al grupei favorizate din lăuntrul naţiunii.
    Dialectica sistemului capitalist disolvă stilul de asceză medievală. Produc ându-se bunuri terestre în mari cantităţi răspândite pe tot teritoriul şi la toate colţurile, siste-
3<>
PORTRETE $1 CONTROVERSE
mul impune maselor să devie cumpărătoare ale acestor bunuri. Stilul de viaţă contemporan este determinat de fabrica modernă. Prin aruncarea mărfurilor pe piaţă, capitalismul confiscă treptat, treptat în câteva mâini toată avuţia naţională. Pentru acumulare, capitalismul fixează minimal salariile citadine; produsele agricole destinate marilor mase cu venituri restrânse, sunt preluate anual pe un preţ redus, vânzând în schimb pe un preţ cât mai ridicat posibil fabricatele sale. Acumularea este într’adevăr piatra-din-capul-unghiului întregului sistem. Având conducerea la fixarea preţurilor, deoarece posedă forţa financiară iniţială, capitalismul pauperizează massele industriale şi agricole pentru a-şi acumula diferenţele în capitalul sporit.
    Massele se pauperizează (adică nu mai sunt posesoare ale parcelelor avuţiei naţionale), fiindcă prin introducerea capitalismului îşi părăsesc stilul de viaţă căutând să-l ridice la acelaşi nivel cu al capitaliştilor. Deşi stilul se ridică, impresia de suferinţă şi sărăcie persistă. Mai întâi pentrucă prin ridicarea standardului de viaţă nu se ridică teama luptelor pentru existenţă din cauza crizelor frecvente capitaliste. Cetăţeanul din sistemul capitalist nefiind posesor direct al unei parcele de avuţie, ncavând rezerve atât în agricultură cât şi în industrie, un singur an rău îi desechilibrează bugetul şi-l îndatorează pe viaţă băncilor şi cămătarilor. Dar chiar în epocele de prosperitate impresia de suferinţă şi sărăcie persistă comparând opulenţa afişată sau numai virtuală — banul e criteriul bunurilor şi al plăcerilor — pe care o deţin capitaliştii.
    Economiştii puri operează prea puţin cu complexele psihologice. Ei nu văd decât cifre şi operaţiuni corner-
DETERMINAREA STILULUI DE VIATA SOCIALĂ
37
ciale. Chestia socială e o problemă cu mult mai complicată. Elementele ei sunt variate. Psihologia îşi dă întâlnire cu economia, dreptul, sociologia, religia, cu politica externă şi internă. Trebuesc cunoştinţe din domenii felurite pentru a putea fi privită în totalitatea ei.
    Cum se calculează stilul de viaţă contemporan? Să accentuăm, că sunt două felurii de stiluri în viaţă: acela pe care este obligat să-l ducă individul şi acela la care tinde. Discrepanţa stilurilor provoacă suferinţa şi dă naştere chestiei sociale. Ştiu ca moraliştii anosti şi hienele deţinătoare ale avuţiei generale predică masselor sărăcia, restrângerea, rezervându-şi privilegiul consumaţiei tuturor bunurilor pământului. O, dacă s’ar putea ca massele să se hrănească numai cu mămăligă şi să fie de o modestie îngerească ! Cine a trăit şi trăieşte printre burghezi cunoaşte grimazclc şi indignarea de canalie când pomenesc de pretenţiile ţărănimii de a mânca grâu în loc de a-1 exporta, de a-şi trimite copiii la şcoli în loc de a-i ţine la coarnele plugului în neştiinţă şi mizerie paternă. Numai caiafa şi hiena burgheză au stomac pentru pâine şi friptură, urechi pentru muzică de gramofon şi radio, piele pentru mătase, sifon şi postav, ochi pentru carte şi plimbare. Ţăranul şi muncitorul trebue să trăiască în mizerie şi besnă eternă, pentru a îngădui anual o acumulare de capitaluri. Cu cât acumularea se intensifică cu atât pauperizarea creşte, deşi stilul se poate ridica şi complica. Chestia socială e problema discrepanţelor. Ea e, în primul rând, o problemă psihologică.
    Exponenţii capitalismului şi lacheii lor teoretici nu vor să ţină seama de sufletele masselor. In era organică şi
3«
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
patriarhală a omenirii, suferinţa masselor era mai mica, deoarece stilul de viaţa al clasei conducătoare şi al clasei conduse, era, cu mici deosebiri, care ţineau mai mult de funcţiune, decât de structură, similar. Funcţia de conducător o îndeplinea tipul ctitorului, şef quasi-religios a cărui viaţă nu avea sens decât în mijlocul massei fără zăgazurile obiective contractuale. Raporturile luicumassa erau organice, dela suflet la suflet, iar nu contractuale ca capitalism, dela unitate la unitate, dela monadă fără fereşti la monada fără fereşti. De aceea apropierea structurală dintre lumea organică şi lumea colectivismului sovietic este cu mult mai mare decât între comunism şi capitalism. Atmosfera lor este profund înrudită. Raporturile dintre exponenţii lor sunt directe dela om la om, dela suflet la suflet, pe când în lumea capitalistă sunt atomi-zante, contractualiste şi lipsite de fluidul vieţii.
    Conducătorii lumii capitaliste se izolează prin stilul lor de viaţă de masse pe care le dispreţuesc şi le consideră ca pe simple unelte de muncă. Literatura lor este estetizantă, se închide în turnul de ivoriu, care arc oroarea omenescului şi devine literatură de cenaclu închis, rezervată iniţiaţilor. Jemanfişismul, scepticismul, raţionalismul sunt florile acestei lumi. Dar pieirea ta prin tine, Izraile ! «In vremurile când lupta de clasă se apropie de decizia ultimă, procesul de disoluţie al vechii clase şi înlăuntrul întregii societăţi vechi ia un caracter aşa de puternic şi de colorat, încât o mică parte a clasei conducătoare se desparte de ea şi trece de partea clasei revoluţionare » (Karl Marx). Acolo e dreptatea, suferinţa şi omenia. {< După cum înainţe de Revoluţia franceză o parte %
DETERMINAREA STILULUI DE VIATA SOCIALA
39
aristocraţiei a trecut de partea revendicărilor burgheziei
—   liberte, egalite, fraternite — tot astfel acum o parte din burghezie îmbrăţişează revendicările proletariatului
—   (industrial şi agrar) — anume o parte a ideologilor burghezi, cari au căpătat înţelegerea teoretică a procesului istoric » (Marx). In saloanele dela Versailles se jura pe drepturile Omului, indiferent de originea lui aristocrată sau roturieră. Pe jumătate, de sigur, din snobism. Dar altă jumătate era prinsă sufleteşte. Poate cea mai bună, cea mai lipsită de prejudecăţi, cea mai capabilă de jertfa. Contele de Noailles a putut să ia iniţiativa istorică a deposedării drepturilor clasei sale, iar alţii au fost pe baricade. Mai târziu, saloanele Berlinului, Parisului şi Bucureştilor au mişunat de comunişti: unii rămân acolo; alţii se manifestau pe stradă, acea stradă cu aer curat de care pomenea Nicolae Filipcscu, pe când în anticameră te ameţea duhoarea pestilenţială.
    Camera şi anticamera sunt contra străzii. Pe pietonii străzii i-ar dori în sdrenţe, înfometaţi (adică ascetici), locuind în bordeie de şoareci famelici, pe când guzganii sa se desfete în voie şi în linişte în hambare spaţioase şi pline.
    Stilul general de viaţă nu se fixează pe trepte şi nici la media stilurilor, ci stilul maxim determină transformarea societăţii. Explicaţia e pur psihologică, iar nu economică. Stilul minimal tinde să ajungă pe cel maximal. Atâta vreme cât stilul nu se standardizează, chestia socială va exista. Evident, la bază e invidia. Sau poate ereditatea lumilor organice unde stilul era unitar, iar conducătorul simplu ctitor, adică îndrumător cu daruri
40
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
lăsate dela Dumnezeu sau natură, care îşi găsea funcţiunea în împlinirea şi activitatea darurilor în folosul comunităţii unanime fără a fi posedat de demonul acumulării personaliste. Atunci, când se întâmpla să acumuleze, se izbăvea prin redarea bunurilor furate din colectivitate sub forma bisericilor, spitalelor, darurilor mănăstireşti. Astăzi furtul se acumulează şi e lăsat moştenitorilor. Standardul lor se ridică. Mulţimea rămâne în urmă şi discrepanţa creşte. Aşa se naşte chestia socială, lupta şi conştiinţa de clasă, suferinţa generală. Prin colectivizarea marilor izvoare de producţie standardul se stabilizează la nivelul producţiei, risipa şi suferinţa e minimală. Suferinţa devine pur individuală prin sorginte şi, izvorul actual de suferinţă datorită societăţii şi diferenţelor ei, dispare.
                                        ♦
   Cine e exploatat şi cine e exploatator ?
   Definirea raporturilor nu porneşte dela o tabelă abstractă (colorată eventual moralizant şi teologal), ci dela stilul de viaţă dinlăuntrul unei societăţi. Iar stilul de viaţă este determinat de standardul grupei restrânse de privilegiaţi şi exploatatori. Dictarea condiţiunilor şi aspectul felului de viaţă socială porneşte de sus în jos. Versailles a pus pecetea stilului francez şi l-a ridicat la rangul de criteriu şi ideal. Berlinul prusian în urma victoriei dela 1871 şi a politicei de expansiune colonial-militaristă a dat indicaţiunile după care s’a modelat prusian-organizatoric o federaţiune patriarhală de «gânditori şi poeţi». New-York a americanizat triburile
DETERMINAREA STILULUI DE VIAŢA SOCIALA
41
medievale Sud-Estice şi Est-Europene emigrate dând ca norme 100% americanism (100% e titlul unui roman tipic american, iar Babbitt, eroul romanului, a ajuns... babbitt, adică un substantiv).
   Stilul de viaţă impus în România este Bucureşti Paris, o mixtură latifundiară parizianizată. Atâta timp cât se rămâne în sistem, orice lamentaţii sunt inutile. Precizarea stilului nostru de viaţă s’a făcut la o intersecţie între latifundie, decadenţă şi cetate capitalistă. Acesta este idealul social al tuturor Românilor şi ediţia princeps se tipăreşte în toate formatele şi pe toate cărările. Discrepanţa dă impresia de provizorat şi suferinţă.
   Nu voi face acum un portret sociologic al stilului de viaţă românesc. Ediţia princeps a fost refăcută, cu un strălucit rafinament şi cu o artă superioară de giuvaergiu din vremea Renaşterii, do Al. O. Teodoreanu în Hronicul măscăriciului Vălătuc, o carte cu haz, unică în felul ei. Formaţia stilului de viaţă român intuită de Al. O. Teodoreanu a fost studiată în formele ei ulterioare, care au păstrat linia primară, de Ionel Teodoreanu în La Medeleni şi Bal Mascat. Indicaţiuni concretizate literar se mai găsesc în Venea o moară pe Şiret de Mihail Sadoveanu şi în Calea Victoriei de Cezar Petrescu.
   Era firesc ca, o ţară « eminamente agrară » să primească pecetea stilului de viaţă dela principii latifundiilor. Ner rentabilitatea agriculturii în sistemul capitalist i-a ruinat cu toată bogăţia de materii prime şi de personal pe care le posedau. Dacă se face o evaluare justă între capitalul învestit într’o fabrică şi avuţiile agricole posedate de latifundiari, egalitatea lor era perfectă. Deosebirea provenea
4»
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
din nerentabilitate, preţurile fiind indirect fixate de fabrică şi banca prin menţinerea la un minimum a salariilor muncitorilor industriali consumatori de pâine. Având monopolul preţurilor, rentabilitatea posesorilor lor era maximală pe când a latifundiarului extrem de redusă.
   Această diferenţă de venituri nu se traducea pe scara ierarhiei sociale. Din punctul de vedere al Reprezen-taţiunii şi pe baza tradiţiei, latifundiarul aristocrat trecea înaintea burghezului fabricant. El era chiar obligat de morala socială să ducă un stil de viaţă mai opulent decât burghezul. Discrepanţa de venituri a dus pe latifundiar să-şi «mănânce moşiile ca pe măsline », după expresia atât de sesizantă a lui Păstorel Teodoreanu.
   In timp ce burghezul îşi putea îngădui un stil de viaţă tot atât de ridicat ca şi al latifundiarului, pe care l-a înlocuit, rentabilitatea întreprinderilor lui punându-1 la adăpost, latifundiarul, însă, se ruina.
   O moşie = o măslină.
   România, ţară eminamente agricolă, n’arc în sistemul burghez o valoare mai mare decât a unei porţii de măsline.
   In loc ca stilul de viaţă să scadă la valoarea- reală pe care o avem în sistemul capitalist, el creşte.
   Standardul de viaţă al masselor muncitoreşti şi agrare române este în ascensiune datorită mijloacelor rapide moderne de molipsire din atmosfera citadin-burgheză. Ultimele decenii ale veacului XX au împlântat în inima şi mintea ultimului plugar şi ultimei ţărănci imagini orăşăneşti. Invazia copiilor de săteni la şcoli îşi are aici sursa. Nu insistăm. Concepţiile poliţiste strigă pe toate cărările despre roşul, pudra, mătasea şi gramofoanele pe
DETERMINAREA STILULUI DE VIATA SOCIALĂ
49
care cooperativele populare au fost silite să le cumpere pe baza principiului comercial just burghez de cerere şi ofertă. Este, dealtminteri, şi o dovadă a fincţei plămadei poporului român, care simte necesitatea de a-şi asimila aceste ustensile ale civilizaţiei moderne. Canaliile orăşene ar dori un privilegiu de castă pentru tehnica, amabilităţile şi plăcerile modernităţii, iar ţăranului român îi predică modestia — sau grosolănia structurală ? — a unei ţărănimi negroide. Blândul Simeon Mehedinţi a predicat o viaţă întreagă învăţătoarelor şi ţărăncuţelor să poarte zăvelcile moştenite din zestrea bunicelor, purtate uneori — aceiaş bucată — şi de răstrăbunice. Mersi. Stamba se poate spăla săptămânal la cişmeaua cu apă limpede. E mai igienică. Moda se schimbă la Paris, se-zonal. Cochetăria şi nasul ascuţit al unei simple ţărăncuţe simte ceva mai mult decât un geograf culturolog educat antebelic la Berlin şi îmbrăcat ca un pastor protestant pe trotuarul cu încântătoare picioruşe de pe Calea Victoriei, învăluite în mătase străvezie de Lyon şi cu idealuri de bijuterii în Rue de la Paix.
   Un portofoliu dubios de 2% miliarde lei al Cooperativelor a fost preluat prin 1931 de către Stat. Datoria agricolă de 60—80 miliarde lei, tot Statul a plătit-o. Statul face împrumuturi în străinătate...
   Stilul latifundiarului în sistemul capitalist, care îi răpea veniturile, l-a dus la ruină. Rentabilitatea agriculturii române care făcea schimbul cu Apusul pentru a-şi duce un stil analog, e deficitară. Diferenţa se citea în balanţe comerciale. Titularii proprietăţii rurale n’au mai fost ţăranii, ci băncile say instituţiile similare, care sunt
44              PORTRETE ŞI CONTROVERSE
finanţate de Apus. încă puţine decenii şi dacă sistemul continuă, întreaga Românie se va proletariza definitiv. Deţinătorii principali vor fi din Apus. In niciun caz nu vor fi cei ocupaţi în agricultură. Titlul lor juridic va fi expropriat pe cale economică.
       III. PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST
   Critica spiritului şi culturii româneşti intrate în sistemul capitalist apusean a fost în istoria noastră de o rară violenţă. Dobrogeanu-Gherea vorbea cu patos so-cial-democrat şi «lichidatoric » (liquidatorismul a fost un curent puternic de lichidare a Revoluţiei sociale şi de încredere deghizată în capitalism), întrebuinţând o comparaţie astronomică despre intrarea României în «orbita apuseană ». Imagine barocă în care se reflecta fidel concepţia mecanicistă a social-democraţiei oficiale intimidată de «stabilizarea capitalismului» în Occident şi de necesitatea « celei mai mari revoluţii, aceea a respectării legilor » în Orient.
   Răul acestei intrări «în orbită » era adânc simţit, fatalitatea situaţiei cu greu de înţeles, dialectica evenime-telor rar descifrată. După generozitatea, elanul şi utopismul Revoluţiei burgheze (1848, 1866) s’a instaurat în cultura românească o eră de circumspecţie, criticism, scepticism şi satiră generalizată fără nicio teleologie salubră. Olim-pianismul gen Titu Maiorescu şi negativismul tragic I. L. Caragiale a obsedat până la teroare trei generaţii
46
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
culturale: « Direcţia Nouă », generaţia simbolistă a anului 1908 şi ultima generaţie imediat de după primul războiu mondial. Criticismul a fost pe larg analizat de
G.  Ibrăileanu.
   A existat între timp un splendid intermezzo: «generoşii » dela Contimporanul, prima aventură a socialismului în România. A fost în fond, o echipă cu ramificaţii în paşoptism, cum s’a dovedit ulterior (s’a furnizat burgheziei române cea mai strălucită falangă de miniştri), derivând ideologic din bomba bătrânului Ion Brătianu, pregătită studenţeşte la Paris cu un terorism fără succes împotriva lui Napoleon III (amănunte în cartea d-lui Alexandru Marcu despre «Conspiratori şi conspiraţii i93i).
   După acest intermezzo, instaurarea criticismului, circumspecţiei, scepticismului şi satirei generalizate (ironia şi auto-ironia ridicată aproape romantic la rangul de criteriu al vieţii) căpăta forţe remarcabile şi o domnie neturburată. Astfel s’a lichidat tabla adversă de valori: prognoza dialectică, optimismul în forţele revoluţionare, iubirea de oameni săraci, credinţa şi lupta pentru progres, naivitatea sublimă, forţa simplicităţii, sănătatea şi echilibrul interior. Dela 1880 până astăzi, tonalitatea culturii româneşti este pesimismul sceptic.
   După succesul paşoptiştilor, cari au avut darul să dărâme efectiv multe instituţii anahronice, au apărut mici grupe cointeresate la binefacerile sistemului capi-
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 47
talist european: simple sucursale, unele afişând naţionalismul sgomotos burghez, altele progresismul, predicând vizionar şi interesat revărsările Nilului european. S’ar putea defini: pasări de pradă în jurul cadavrelor prezente şi viitoare.
   Apologia sistemului capitalist în România (făcută de
H.  Sanielevici, Vintilă Brătianu şi St. Zeletin) lua ca exemplu standardul muncitoresc apusean ridicat, uitând condiţiunile speciale cu surse coloniale inexistente la noi, standard ramificat dealtminteri numai la o «aristocraţie sindicală ».
   La primul lucrau, instinctiv, probabil, pe lângă reflexie, tradiţiile burgheziei progresiste şi interesele ei de clasă, la al doilea interesele puternicei grupări bancare pe care o reprezenta, la al treilea decizii şi atitudini de intelectual .rafinat crescut în cafenea literară, cultivând paradoxul şi acrobaţia, singurul intelectual român care a căutat să justifice «ştiinţific » mizeria şi proletarizarea masselor, părăsind interesele claselor muncitoare şi îmbrăţişând frenetic Banca. Masca « ştiinţifică », «neutralitatea », «imparţialitatea» în disciplinele sociale se cunosc ceva mai bine în ultima vreme. Distincţia introdusă de problematica germană între « Geisteswissenschaften » şi «Naturwissenschaften» a terminat o impostură mai veche. In domeniul disciplinelor sociale nu există decât lupte de clasă, atitudini, decizii intime. Originalitatea formulei constă în justificarea «marxistă» a oligarhiei (Şerban Voinea), în loc s’o facă pe latura iluministă şi libertară după cum se obişnuia. Eşafodul se poate « construi Construcţia reprezintă o viziune personală a feno-
48
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
menelor sociale din România. Viziunea este extrem de interesantă. Pretenţia ei de «obiectivitate » şi «generalitate », e impostură. In domeniile sociale nu există « obiectivitate » şi «generalitate», ci unghiuri care pornesc dintr’un complex de interese. Doctrinele politice şi sociale au la bază clasele, votul cetăţenesc schimbător. Adică, opinia publică exprimată prin aclamaţie (regalitate, feudalitate, dictatură), vot universal sau restrâns (« ştiinţificul» sociolog Zeletin a cerut corectarea şi restrângerea votului universal prin introducerea votului plural pentru a « favoriza » pe intelectuali şi «titraţi»). In problemele politice şi sociale nu există decât opinii fluente, interese, hotărîri intime, propagandă.
   In marea luptă de interese şi opinii, angajată de un veac, reprezentanţii şi apologeţii sistemului capitalist în România au justificat mizeria şi proletarizarea masselor arătând în viitor o Mecca irealizabilă. « Generaţii de sacrificiu !» a spus Vintilă Brătianu. Cu o paletă somptuoasă de pictor Kimon Loghi şi Bocklin, sociologul St. Zeletin a trasat cadrul întunecat al începuturilor capitalismului român şi străin,* proiectând, în « Spâtkapi-talismus» epoca de aur unde va curge numai lapte şi miere.
   Dar n’am avut în epoca dinaintea războiului din 1914— 1918 a Apusului condiţiunile maxime şi cu fundamente coloniale pentru Chanaanul capitalist apusean? Nu s’au ţinut lanţ grevele ? Alături de somptuozitatea unei grupe privilegiate n’a fost foametea intermitentă a masselor, spaima existenţei materiale şi otrăvirea lor. sufletească prin discrepanţa stilurilor de viaţă în sânul naţiunii ?
                           PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 40
   Prima eroare făcută la evaluarea Chanaanului capitalist şi la scrierea ditirambilor a fost desconsiderarea unor elemente primordiale de psihologie a masselor şi necunoaşterea modalităţii determinării stilurilor de viaţă.
   Care sunt motivele ?
   Apologia sistemului capitalist viitor în România — situaţia actuală e privită de toată lumea ca un provizorat — se datoreşte unei comparaţii între doi termeni neegali. Toţi doresc ca România să ajungă la nivelul Apusului. Se uită diferenţa de condiţiuni de viaţă, faptul fixării centrelor capitaliste şi imposibilitatea deplasării în favoarea noastră, exploatarea colonială, etc. Comparaţia stilului de viaţă apusean nu se face în adâncime şi pe latura tuturor straturilor populaţiei, ci se rămâne la ^.aparenţe şi la micul grup exploatator.
   Reprezentanţii micului grup capitalist rornân îşi continuă în străinătate stilul lor de viaţă, care coincide cu al burghezului apusean: fraternizare şi înţelegere generală.
   Intelectualii proletarizaţi — gen St. Zeletin — au oroarea polemicii sociale şi patima «obiectivităţii». Meteci închişi în mansarde solitare şi în biblioteci oficiale roze, ei nu au sufleteşte elasticitatea de a trăi pe toate treptele ierarhiei apusene. Relaţiile lor sunt restrânse, cunoaşterea reală şi psihologică inexistentă. Diferenţele de clasă, ina-miciţiile, otrăvirea lentă, diformarea sufletească nu intră în construcţia sistemului lor social. Avem de-a-face cu o pledoarie cu argumente strânse din izvoare oficiale şi oficioase, falsificatoare a adevăratei situaţii economice, sociale şi psihologice. Proletarizarea şi chinuirea masse-
4
50
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
lor — spectrul şomajului periodic şi discrepanţa de stiluri— nu apar în asemenea trandafirii cercetări. Numai cine a avut ocazia şi curiozitatea de a trăi toate treptele sociale apusene îşi dă seama de trista şi oribila situaţie. Reportajele române din Apus sunt reportaje de metec izolat şi de gură-cască.
   Sistemul capitalist e un infern pentru masse, adică dela concentrarea producţiei în câteva mâini, pentru marea majoritate a populaţiei. In Germania, 26.000 de capitalişti controlau producţia unui popor de 66 milioane de oameni sub regimul Republicei dela Weimar, care s’a terminat în aventura războinică a naţional-socialis-mului.
   66 milioane (minus 26.000) nu au avut siguranţa vieţii. Termenul care exprimă această teribilă realitate se chiamă « Existenzangst», teama pentru existenţă şi se bucura de cea mai tristă celebritate. Independenţa individului a dispărut. Vestita umilinţă de turmă a Germaniei îşi are explicaţia aici. Raporturile individului în lupta pentru existenţă sunt acelea de salariat, adică supus, iar întreprinderile individuale sunt în dependenţă de bănci şi mari concerne. Crizele frecvente şi teama de şomaj ţin permanent pe individ sub o presiune, care se traduce prin gesturi şi temeri unde creatura umană iese umilită şi deformată.
   Prosperitatea materială nu se traduce printr’o prosperitate sufletească. Criza spiritului şi culturii europene îşi are rădăcinile în condiţiunile materiale atroce de viaţă. Căutarea înţelepciunii şi a echilibrului interior, la douceur de vivre, creaţia armonică şi de longue haleine s’au trans-
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST $t
format în trepidaţie, anxietate, compensaţie în nevroze şi viciu, aşteptare, efemeridă, tainic desechilibru şi degenerare. Numai reacţiunea puternică a sporturilor, silind capitalismul şi autoritatea stabilită de a construi parcuri, bazinuri, mijloace ieftine de locomoţie săptămânale soldate cu deficite publice de miliarde, au creat supape de uşurare.
   Criza mondială din 1929, datorită raţionalizării întreprinderilor, care în loc de a folosi masselor a intrat în sfera exclusivă de influenţă a capitaliştilor, creând milioane noui de înfometaţi, a turburat definitiv organismul social.
   Disciplina nouă a psihotehnicei care dă indicaţiuni strălucite de economisire a energiei vitale şi de scoaterea a unui maximum de randament, a devenit o armă contra masselor, după cum dinamita şi chimia binecuvântată au devenit mijloace de ucidere războinică. Scandalul Profesorului Moede, titularul catedrei de Psihotehnică dela Politehnica din Berlin-Charlotenbourg, care într’o broşură dădea sfaturi « ştiinţifice » de concediere a personalului prin trucuri şi tertipuri de o imoralitate scabroasă, a rămas memorabil. Un ministru «naţional» a şi pronunţat că Germania are 20 de milioane de locuitori în plus, asemeni credinţei intime a lui Clemenceau. Maşina şi materia primă a Europei pot hrăni o populaţie triplă cu o economisire minunată a energiei vitale. Numai maşina şi materia primă a Europei aflate în mâinile capitaliştilor au cerut holocauste.
   Fenomene analoage de înfometare şi teamă atroce pentru existenţă şi-au făcut apariţiunea şi în România.
i'
PORTRETE Şl CONTROVERSE
5a
   La noi, situaţiunea se agravează prin poziţiunea specială a României faţă de Europa: poziţiunea muncitorului faţă de fabrică şi bancă, aflat la cheremul capitalismului. Atârnarea a devenit atât de accentuată, încât nu se poate construi o şosea între Bucureşti şi Braşov, dacă o bancă engleză sau suedeză nu furnizează creditele necesare, cu toate că braţele de muncă, materiile prime, alimentaţia şi specialiştii se găsesc în ţară. Dar din scandalul creditelor şi al împrumuturilor în străinătate n’am văzut nicăieri o pricepere cât de slabă despre anomaliile sistemului în care se sbate România.
   Toate străduinţele au fost îndreptate în direcţia formării unui sistem capitalist naţional perfecţionat ca tehnică şi rodnic în productivitate.
   De ce direcţia e greşită şi ţelul imposibil de realizat, pe noi aşteptându-ne situaţia Indiei înfometate, cu mari bogăţii, situaţia ţărilor sud-americane cu revoluţie endemică, posesoare de mine vestite şi a republicelor petrolifere neolatine centra l-americane ?
   Răspunsul vine dela un studiu al condiţiunilor istorice de formare a capitalului. Acumulările de capital au fost datorite şi se datoresc încă unor condiţiuni specifice lui. Există aceste condiţiuni pentru capitalismul românesc ? (Notăm că actualmente avem sistem capitalist, dar lipseşte capitalul de exploatare pe care trebue să-l importăm din străinătate).
   Cum s’au format capitalurile în marile centre financiare ?
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 53
   Iată-le:
   a)    acumulări de bogăţii coloniale, adică exploatări în mare stil de materii prime şi oameni;
   b)    putere politică şi — în subsidiar — putere admi-nistrativ-militară pentru îngenuncherea masselor de sclavi coloraţi.
   Ambele condiţiuni ale acumulărilor de capital lipsesc la noi, în România. Există numai, în interior, bogăţii de materii prime. Prin introducerea capitalurilor străine, acumularea nu rămâne în ţară, ci ia drumul originei lui. In ţară se fac numai instalaţiuni, care nu aparţin teritoriului unde se găsesc, iar începuturile de capital naţional vor fi ruinate şi proletarizate pe baza legii de concentra-ţiune, neavând capacitatea de credit şi de rezistenţă a societăţilor străine. (Cazul ruinării sezoniere a industriei petrolifere autohtone: Creditul Minier, I.R.D.P., etc.).
    Dar să analizăm faptele care împiedecă definitiv formarea unui capital naţional. După cum se ştie de toată lumea, capitalul de mari proporţii nu se formează cu ciorapul. El are nevoie de mari lovituri. Numai moraliştii provinciali cu ştiinţa lor de broască îşi imaginează că puii de crocodil ies din ouă verzi de raţă. Cercetarea sociologică a stabilit definitiv sorginţile coloniale şi prădalnice ale capitalismului. Paginele lui Sombart sunt clasice, iar «Raubwirtschaft» (economie de pradă, banditism, etc.) sunt complimente şi mângâieri obişnuite. Să remarcăm că Sombart e sociolog burghez, aproape de dreapta, iar unanimitatea sociologiei şi economiei politice de orice nuanţe pe această temă e înduioşătoare. Numai
54
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
broasca moralistă română se lamentează în febra crizei proletarizante predicând biciul de foc al economiilor de ciorap într’o pauperizare crescândă şi iremediabilă.
    Puritanismul în interior al incipienţei capitaliste se traducea în colonii cu schingiuiri şi vânătoare de sclavi coloraţi urmăriţi cu câini-lup hrăniţi zilnic cu carne colorată pentru a-şi păstra calităţile şi mirosul. Noi n’avem colonii. Capitalismul român şi sluga lui cetind aceste pagine, regretă grozav că nu se pot întrebuinţa în interior asemenea metode pentru turmele naţionale de muncă. S’ar forma, în sfârşit, capital şi acumulare naţională. Anomalia constă în faptul, că însuşi capitalismul naţional le obligă psihologic să cumpere puţinele lui fabricate, ridicându-le standardul, virtual, şi aruncând masele în suferinţă prin lipsă. Dacă masele ar fi ascetice, iar fabricatele ar fi exportate, s’ar face acumularea. Condiţiunile specifice ale capitalismului naţional cer două lucruri contradictorii: fii econom şi modest, dar cumpără-mi fabricatele ! Cu o mină încruntată de moralist gen Vintilă Brătianu, N. Iorga îi recomandă să nu se întindă mai mult decât plapuma de sclav şi om al jertfei, iar cu amândouă mâinile îi vâră sub plapumă pe credit (vezi datoriile şi camăta) toate meşteşugurile şi mărfurile capitaliste. Aici e o primă contradicţie care face imposibilă acumularea naţională. Ridicându-se standardul, începe importul din Apus cu preţuri şi procente coloniale, desechilibrând definitiv acumularea şi ciorapul.
    Câteva lovituri de mare anvergură pe care le-au întreprins şi le întreprind căpitanii capitalismului naţional — incendieri de depozite prealabil golite şi « acumulate »,
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 55
mită, furturi rentabile cu aparenţe legale — indignează, aruncând în efervescenţă şi resentimente opinia publică, necreându-le acea atmosferă de respect şi îndemn, propice desvoltării începuturilor căpitalismului. Coloniile tăceau sau nu se auzeau, iar în patrie era puritanism şi respect. « Găinarul » şi « excrocul» nostru capitalist era mai înainte invidiat, dar n’a fost niciodată respectat. Acum e arătat pejorativ cu degetul şi fiecare îi doreşte «cinci perechi de palme». Din această cauză căpitanul întrepid de lovituri se diformează sufleteşte în complexe de inferioritate socială, care se traduc ca o compensare — asta e o lege a sufletului — prin risipă, sfidare costisitoare şi neacumulatoare, traiu bun, afişare scandaloasă şi cu orice preţ, adică la consumarea «loviturii», iar nu la capitalizarea şi productivizarea ei. Vintilă Brătianu a fost, de pildă, pentru opinia publică bucureşteană un tip ridicul, fiindcă, deşi bogat, umbla cu tocurile scâlciate ca un pietist englez .sau baptist american. (Psihologia e de multă utilitate pentru compfehensiunea sociologică şi economică).
    Capitalismul român, ieşit din atmosfera latifundiară, n’a trecut prin stadiul întreprinderii coloniale cu puritanism intern în patrie — ca cel englez, francez, olandez, german şi american — şi nu reprezintă niciunul din caracterele capitalismului în durerile facerii şi ale ascensiunii. El îşi apropie numai formele de decadenţă în afinitate structurală cu latifundia şi care se caracterizează prin lipsa spiritului de întreprindere, cu preferinţe marcate pentru pură consumaţie somptuoasă şi anarhică. Somptuozitatea grupei de capitalişti naţionali ridică şi stan-
5*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
dardul intern prin imitaţie pe care alte sisteme capitaliste l-au ţinut multă vreme la un nivel scăzut prin exemplul lor ascetic.
     S’a observat de multe ori faptul ciudat, că a doua generaţie de burghezi români, în loc să fie cu Biblia în mână şi să umble cu tocuri scâlciate, citesc pe Baudelaire, se stabilesc la Longchamps, uitând fabrica, şi sunt complet .. .degeneraţi. In fond, ei îşi asimilează'rapid formele de viaţă ale tovarăşilor lor din Occident, sărind personal treptele, deşi fabrica e începătoare. Individul poate uşor sări treptele. Economia, ceva mai greu. Atmosfera pietistă gen Boodenbroocks (romanul burghez de mare faimă al lui Thomas Mann), care ar trebui să domnească la începuturile noastre capitaliste se preschimbă foarte natural în prietenie cu strănepoţii familiei Boodenbrocks. Anomalia e în economia specifică. Tradiţiile religioase de renunţare şi restrângere personală pentru bunul mers şi înflorirea întreprinderii fiind pierdute în atmosfera europeană de Spăthkapitalismus care se furişează fatal, întreprinderea dă faliment în a doua generaţie.
     Se mai adaugă nesiguranţa provocată de războiu, teama revoluţiilor sociale, devalorizările, crizele endemice, factori absolut contrarii unei desvoltări normale a capitalismului, plantă gingaşă, care nu poate creşte decât în pământuri îngrăşate special.
     Apologia capitalismului român făcută de H. Saniele-vici, Brătianu, Şt. Zeletin & Co., e o grandioasă auto-înşelare. Cultivarea tale quale a unei plante apusene a uitat originile ei. In rezumat, originea capitalurilor e exploatarea colonială a popoarelor străine. Capitalul român
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 57
nu poate exploata atât de sălbatic intern din cauza ridicării standardului de viaţă.
    Neputându-se naşte în ţara, pentru perfecţionarea sistemului, se rup acum zăgazuri lăsându-se inundarea cu capital străin, sperându-se fecundităţi miraculoase de Nil. Venirea capitalului străin în ţară se lasă greu din motive de colonie nesigură — (exproprieri, conversiuni) — şi neîndeajuns de rentabilă (în Africa şi Indii salariile muncitoreşti sunt mai mici).
    Imaginea Nilului legată de introducerea capitalului străin în România, pusa în circulaţie de Take Ionescu şi repetată fără analiză sociologică, uită structura capitalismului :
    a)     în comparaţie cu modul de viaţă, capitalismul proletarizează massele, căutând un profit cât de mare;
    b)  profiturile capitalului învestit nu rămân în ţară.
    Munca naţională aliată cu bogăţiile extrase din solul
şi subsolul naţional, condensate în profituri coloniale, iau drumul Apusului. Dacă până la facerea instalaţiilor găsim o perioadă mică de înflorire, în sensul unor noi instala-ţiuni, după aceea urmează o subjugare definitivă şi o sărăcire treptată. (Analizele profesorului Alfons Gold-schmidt despre America Centrală şi statele sud-americane sunt concludente).
    Forma actuală modernă a producţiei, prin societăţi anonime şi trusturi nu favorizează nici măcar spiritul de întreprindere naţional. întreprinzătorii adevăraţi sunt numai reprezentanţi efectivi apuseni ai băncilor şi ai societăţilor anonime, restul fiind tăietori tot apuseni de cupoane şi studioşi ai gazetelor de bursă pentru pândirea
5«
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
loviturilor. Personalul naţional întrebuinţat de trusturi şi societăţi sunt simpli funcţionari în subordine. Naţionalizarea băncilor şi a societăţilor anonime, de pildă, n’ar schimba din activitatea de muncă şi stilul personalului cu nicio iotă, numai că activitatea trusturilor şi a băncilor ar fi armonizată cu interesele producţiei generale, nu ca până acum, iar veniturile n’ar lua drumul Apusului, ci ar rămâne în ţară şi ar fi întrebuinţate din nou acolo.
    Titularii cari încasează dividendele — şi cari teoretic ar trebui să fie ei înşişi conducătorii întreprinderilor — nu stau azi în nicio legătură directă cu producţia. Imaginea fabricantului care munceşte din zori până în noapte pentru bunul mers al fabricei, se concretizează azi prin-tr’un administrator-delegat energic sau un inginer salariat fix, cari pot îndeplini exact aceleaşi funcţiuni — la bază e energia vitală, ambiţia de creaţie şi de renume personal — şi într’un sistem de naţionalizare al producţiei. Conducătorii direcţi ai producţiei actuale au ajuns simpli salariaţi ai societăţilor anonime şi ai bancherilor. Lupta nu se mai dă pe terenul fabricei. Ea se dă în spe-culaţiuni de bursă, aranjamente de mari concerne şi credite la umbra băncilor. Fabricantul conducător e comanditat, iar comanditarul e marea finanţă. Din veniturile producţiei, conducătorii de fiecare zi ai ei, nu încasează decât o leafă de funcţionar calificat. Adică, ceea ce se întâmplă şi într’o producţie naţionalizată, care nu mai are pericolul şomajului, ci îşi intensifică sau limitează capacitatea după nevoile întregii populaţii. Rezultatele sunt peste orice aşteptări în Uniunea Sovietică unde s’a intensificat producţia, acoperind nu numai nevoile interne, ci
                           PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 39
au invadat şi pieţele străine cu produse agricole sau chiar industriale, băgând spaima în capitalişti prin aşa zisul « dumping sovietic ».
    Sistemul economiei moderne a îndepărtat prin mecanismul său intrinsec, care tinde la concentrare şi colectivizare, toate seriile de mici întreprinzători, pe cari îi proletarizează. O mică parte devin rentieri prin exproprieri plătite. Există în Apus câteva ţări favorizate prin conjuncturile istorice unde clasa parazitară a rentierilor este destul de desvoltată — Franţa, Olanda, Suedia, Anglia. Introducerea capitalului străin pentru organizarea producţiei noastre nu va contribui la crearea unei clase favorizate de rentieri români, cari nu au numerarul pentru a subscrie acţiuni, ci va contribui la susţinerea şi formarea unei noi grupe de rentieri favorizaţi în patria de origine a capitalului importat. Sombart numeşte aceste grupe «pete de grăsime într’o supă»; «ele stau departe de viaţa economică »1).
    Aceste pete de grăsime, cum caracterizează Sombart «la haute finance » din Franţa şi Anglia veacului XVII şi XVIII (« oameni extrem de bogaţi, de origine de obi-ceiu burgheză, îmbogăţiţi în operaţiuni cu statul, cari plutesc ca petele de grăsime într’o supă şi cari stau departe de viaţa economică») le găsim câteodată şi în România contemporană. Tot pete de grăsime fără legături cu spiritul întreprinzător şi direct al producţiei sunt rentierii actuali, străini, cari ne furnizează capitaluri.
   1) Sombart, Der Bourgeois, p. 46.
6o
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
    N. Bucharin a scris despre psihologia şi rolul rentierului o carte clasică: Die politische Oekonomie des Rent-ners (Wien-Berlin, 1926).
    Defoe spunea despre negustorul devenit rentier: « mai înainte trebuia să se îngrijească de facerea averii lui, să fie activ şi vrednic; acum nu mai are nimic altceva mai bun de făcut decât să se hotărască a deveni leneş şi inactiv (to determine to be indolent and inactive) ».
    «Nu trebue să credem, că prezentul nu cunoaşte o atare psihologie. Dimpotrivă. Evoluţia capitalismului din ultimele decenii a adus cu sine o acumulare rapidă de valori. In urma transformării diferitelor forme de credit plusvaluta acumulată revine unor persoane, care nu stau în nicio legătură cu producţia. Numărul acestor persoane creşte mereu şi formează o întreagă clasă socială, clasa rentierilor » l). Această grupă socială apare şi se întăreşte odată cu desvoltarea societăţilor pe acţiuni, a băncilor şi cu naşterea unui comerţ enorm cu valorile de bursă. Domeniul activităţii ei economice se restrânge la problemele circulaţiei bunurilor ». «Este caracteristic, că înlă-untrul acestei grupe, care trăieşte din venitul acţiunilor se găsesc diferite nuanţe. Tipul extrem este reprezentat de acei cari stau, nu numai înafară de producţie, ci chiar înafară de procesul circulaţiei. Aceştia sunt mai ales posesorii de hârtii cu venituri fixe: rente de stat, obligaţii de naturi diverse, etc. Aceste categorii nu cunosc nici măcar neliniştea jocului de bursă » (op, cit., p. 22).
    x) Bucharin, Die politische Oekonomie des Rentners, p. 22.
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 6l
    Rentierul e absolut parazitar: «el capătă trăsături sufleteşti înrudite cu ale aristocraţiei aflate pe curba descendentă la sfârşitul vechiului regim şi cu căpitanii aristocraţiei financiare din aceeaşi perioadă. Trăsătura cea mai caracteristică a acestei pături, care se deosebeşte atât de proletariat cât şi de celălalt tip al burgheziei active, este, după cum am văzut, înstrăinarea de viaţa economică. Ea nu mai participă direct nici la producţie, nici la comerţ. Reprezentanţii săi de multe ori lasă pe alţii să le taie şi sa le administreze cupoanele. Domeniul activităţii unor asemenea rentieri poate fi definit ca sfera consumului pur» {op. cit., p. 24).
    Identitatea de ocupaţii şi stil de viaţă între latifundiar şi rentier este neîndoielnică. România ieşită din latifundii a intrat prin reprezentanţii producţiei sale în stilul rentei cu cea mai mare uşurinţă. Ar fi fost nenatural să fie altfel, fiindcă ar trebui să ceri dela exponenţii capitalului român să devie eroi, când ei sunt nişte bieţi oameni. Trecerea a fost pregătită sufleteşte prin amintirea şi influenţa recentă a latifundiei şi prin influenţa franceză în România.
    Franţa e ţara clasică a rentierilor. Nu vorbesc de mase, care sunt contaminate de aceleaşi idealuri, deşi nu au decât parţial şi în mică, aproape inexistentă măsură, posibilitatea realizărilor.                  %-
    Clasa conducătoare cu care vine în legătură directă clasa noastră conducătoare — legături de rubedenie, voiajuri, consum de literatură — este o clasă tipică de rentieri. Poziţia geografică şi destinele istorice au creat din Franţa o ţară fericită şi parazitară în actualul sistem modern
62
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
capitalist până în anul 1939, când a primit o gravă lovitură. Investiţiunile de capital în străinătate, aducătoare de venituri grase, pe care le-a făcut burghezia franceză printr’o politică economică şi militară abilă au fost imense. Nu mai introducem date statistice obositoare. Lucrul e cunoscut de toată lumea. Indignarea contra Sovietelor că nu vor să plătească datoriile ţariste antebelice — capitaluri învestite colonial de unde au scos sume duble şi triple din învestiţiuni, dar pe care le-ar fi dorit prefăcute în rente eterne — este pârghia lui Arhimede cu care reac-ţiunea a încercat să mişte opinia publică burgheză europeană contra Sovietelor şi din care s’a născut în Franţa caricatura de « Stat francez » a lui Petain-Laval sub ocupaţia hitleristă.
    Critica idealului rentier de viaţă francez a fost făcută cu o neobişnuită violenţă chiar de Francezi, acest popor echilibrat, amabil, sceptic, clasic şi senin. Afluenţa spre birocratism — v’amintiţi lamentul care seamănă ca două picături de apă cu cel român ? — se datoreşte aceluiaşi ideal de asigurare rentieră (pensia), deşi numai un ideal de clasa Il-a. Mărturisesc că între un sejour până în 1939 în Franţa şi altul la Bucureşti nu puteam face deosebiri. Aceleaşi maniere de rentă onctuoasă, acelaşi mod de gândire cu tainice venituri nemuncite — durerea discrepanţei e numai originalitatea română—, aceeaşi literatură cu psihologia purului'consumator. Estetica lor literară, vestimentară, pură, olimpian-anxioasă (trăiesc neigienic-somp-tuos), răţoielile, suficienţa, egotismul amuză şi desgustă.
    Dar analizate în substratul lor mi se par apariţii naturale şi îndreptăţite.
                            PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 63
    Eşecul capitalismului român actual şi viitor îl văd în lipsa condiţiunilor lui intime de înflorire şi în intrarea rapidă a exponenţilor lui şi a ţării în Spătkapitalismus, iar nu în Friihkapitalismus, în lipsa coloniilor, în incapacitatea de organizare şi de ridicare a standardului de viaţă şi în poziţia noastră specifică în subordine faţă de Apus unde s’au fixat centrele financiare, în situaţia obiectivă de semi-colonie a centrelor financiare mondiale graţie şi importanţei mondiale a petrolului dela 1880 până astăzi.
                                        #
                                      # #
    De ce România nu are nevoie să parcurgă ciclul capitalist ?
    D. Prof. Eugen Demetrcscu, discută cu o remarcabilă claritate de gândire şi scris problema specificului economic român: « înafara acestui tablou, care ne dă măsura în care ne cunoaştem, nu a existat decât un singur punct de vedere clar-văzător şi acesta cu ajutorul concepţiei unor economişti cari au avut a explica evoluţii înrudite cu a noastră: Rusia » (Revista « Independenţa Economică », 1930, Nr. 3).
    Nu insistăm pe plan istoric.
    Problema se poate pune într’adevăr cu multă îndreptăţire în actuala conjunctură internaţională. In schimbul burghez cu Apusul, pe baza sistemului capitalismului occidental, noi ieşim cu o proletarizare şi o pauperizare crescândă. Se poate vorbi de un faliment apropiat al României, faliment pe latura şi în morala burgheză. Experienţa de un veac se dovedeşte dezastruoasă. Dacă
64
-PORTRETE SI CONTROVERSE
am putut organiza un mecanism de stat şi de confort limitat pentru burghezi, rezultatele totale faţa de bogăţiile naturale şi posibilităţile muncii româneşti sunt jalnice şi cu tendinţa de a consuma însăşi substanţa.
    In schimbul pe baze de economie privată pe care îl facem cu capitalismul apusean ieşim deficitar. Importul se face anarhic, neproductiv şi costisitor. Apusul ne impune condiţiuni oneroase pentru produsele lui, iar avuţiile noastre reale — petrolul, lemnul şi grâul — sunt preluate sub cost. Ne aflăm în raporturile obişnuite dintre un European şi un Hotcntot.
    Exemplul sovietic în această privinţă, a rămas hotărîtor şi pilduitor.
    Unificându-se standardul general, limitarea şi triarea importului a fost uşor făcută, fără dureri în mase şi fără pericole.
    Ne mai îngăduind capitalului să fie piatra unghiulară a producţiei, organizarea şi intensificarea ei a fost o chestiune de un deceniu, deşi producţia lăsată de regimul anterior trecuse prin uzura unui războiu mondial şi a unui pustiitor războiu civil. Banul devine instrument simplu de schimb, iar nu dictatorul producţiei. Făcân-du-se aprovizionarea masselor prin concerne de stat, care regulează şi controlează producţia, pentru facerea de drumuri între Bucureşti—Ploieşti, de pildă, nu mai e nevoie de enorme capitaluri engleze sau suedeze, ci totul devine o chestie de organizare, alimentaţie, specialişti şi materii prime aflate integral în ţară. Importul de capitaluri făcut de Soviete are cu totul altă misiune: exclusiv cumpărări de tractoare pentru modernizarea agriculturii, de maşini,
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 65
fabrici, etc. In general, s’au cumpărat maşinele necesare instalaţiilor pnor fabrici. In crizele ciclice ale industrialismului european şi american, Sovietele au cumpărat—în deosebi din Germania şi Statele Unite — fabrici întregi de tractoare şi fabrici în ramurile cele mai productive, pe care le demontau şi le transportau cu monteuri cu tot în Rusia, unde personalul rus se familiariza treptat, treptat cu ele. Culturalizarea în tempo accelerat a masselor a fost aliată cu furnisarea de reviste tehnice editate de stat şi răspândite pretutindeni, pregătind, astfel şi personalul. Actele de sabotaj şi indisciplină au avut permanent un dublu control: al personalului din întreprinderi unde s’a format o morală severă şi ireductibilă ( ca şi în sânul muncii din fabricele apusene) şi al controlului politic. Sufletul este labil. Reportajele despre noua generaţie sovietică: mândră, disciplinată, ascetică, sportivă, activistă şi larg deschisă bucuriilor minţii şi sufletului, nu mai coincide cu reportajul literaturii vechi despre «sufletul slav» cu beţivani vestiţi, indolenţă, lenevie — Oblomov ! —, aiureli sublime şi lipsă de igienă. Judecăţile tipizate despre sufletul popoarelor sunt o stupiditate. Atmosfera generală a unui popor este determinată de fundamentele şi mecanismul său economic. Oricine a trăit în Germania weimariană nu mai recunoaştea decât din vestigii şi habitudini în dispariţie celebrele « calităţi germane ». Aflaţi în debandadă economică, la ei, ca şi la noi, conrupţia a întrecut orice margini. Afacerea Sklarek, Barmat, cumpărarea consilierilor comunali şi intrarea lor cotidiană şi generalizată dela rriasa verde a demnitarilor politici în închisori cu costume vărgate, indisciplina, insu-
66
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
recţia politică, furtul, nepotismul, etc., au fost la ordinea zilei. « Omul e într’adevăr etern » (Chesterton) în sensul că pus în condiţiuni analoage se comportă în consecinţă. Seniorii noştri conservatori se asemănau şi se aseamănă sufleteşte cu junkerii germani, cu rentierul francez, cu lordul englez (P. Carp, Alex. Marghiloman, Lahovary); kulacul român se aseamănă cu cel ţarist, bismarekian sau francez. Psihologia popoarelor este cu mult mai exactă, atunci, când se face pe profesii, generalizările actuale identificând de obiceiu o profesie de influenţă şi dominantă cu întreg poporul. Generalizarea psihologiei unei profesii într’un popor are o.durată exactă cu a dominării şi înfloririi profesiei respective şi tipizarea e îndreptăţită numai în asemenea cazuri.
    România a intrat dela începutul veacului al XlX-lea într’o criză permanentă care nu se va sfârşi până când actualele forme de viaţă economică nu vor fi distruse şi nu se va crea noul stil. Criza este epocă de tranziţie: indecizie între două stiluri dc viaţă, amestecul lor în dozaje hibride, luptă de guerilla şi nerodnicie.
    1829, 1848, 1866, 1907, 1917, 1937, 1941, 23 August 1944 — sunt stadii ale unei crize şi ale unei efervescenţe continue.
    Potenţialul economic şi cultural este cu mult mai ridicat decât realizările de până acum. «Sărăcirea» şi « sărăcia » sunt triste realităţi raportate mai ales la potenţialul existent aici. Sunt câteva particularităţi ale capitalismului român şi ale sistemului capitalist, în general, aflat în ţări coloniale sau quasi-coloniale, care împiedecă ridicarea tehnică la nivelul potenţialului de avuţii posedat.
pauperizarea româniei in sistemul capitalist 67
     Să enumărăm aceste particularităţi:
     1.      Particularitate la fenomenul «acumulării capitalului » (a se vedea la problema acumulării cartea clasică a Rozei Luxemburg inclusiv erorile semnalate de Lenin). Preluarea schemei lui Marx şi a sociologiei marxiste de către Şt. Zeletin este justă, uneori, la capitolul introducerii capitalismului în România. Este inexactă prognoza stabilizării capitalismului european, luată dela Kautsky şi Sombart, precum şi analiza parţială a «acumulării capitaliste în România », problemă tratată eronat, deşi face parte integrantă din introducerea şi desvoltarea capitalismului la noi, toate problemele expuse cu hotărîrea de a face o sinteză în «Burghezia română». Introducerea capitalismului în România s’a făcut analog cu acelea din semi-colonii, fără a fi un drum cu totul original la noi. Desvoltarea capitalismului prezintă «particularităţi», în comparaţie cu Occidentul. N*am avut colonii, ci am fost scmi-colonie. « Acumularea » la noi, în loc să se reintroducă în circuitul producţiei şi în forme productive ia drumul Apusului sub formă de procente coloniale ale capitalului împrumutat şi prin exportul exagerat de devize al unei burghezii costisitoare.
     2.     Bugetul Armatei în România a fost, îndeobşte, pur defensiv. Ţările apusene aveau şi au un buget militar şi poliţienesc ridicat pentru păstrarea coloniilor şi apărarea privilegiilor şi investiţiilor de capital în străinătate. Un buget, deci, indirect rentabil. Al nostru a fost defensiv şi consumator.
     3.     Politica industrializării şi autonomiei industriale n’a fost urmărită cu tenacitate. Se spune despre Prusia că
68
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
a ajuns mare prin înfometare: Preassen hat sich grossgehungert. Capitalismul englez, olandez, belgian şi francez s’a sporit prin înfometarea şi prădarea coloniilor.
     4.     Poziţia noastră faţă de Apus este poziţia raporturilor dintre sat şi oraş. Satul n’a avut şi nu poate avea niciodată capital activ şi modern, ci numai sistem capitalist, ceea ce e cu totul altceva decât capital naţional. Procesul de disolvare al Agriculturii şi acapararea ei de către capitalul financiar se observă pretutindeni în lumea capitalistă. In America, de pildă, am avut, în mod periodic, ruina micilor şi a marilor fermieri, înglobarea în datorii şi transformarea lor de fado şi uneori de jure în simpli proletari salariaţi famelic. In Germania, după datele statistice publicate de «Institut fur Konjunktur-forschung», împrumuturile postbelice în agricultură au fost în medie de 10—14%, iar datoria agricolă germană în 1927 era de 13 miliarde mărci, adică de 520 miliarde lei. O situaţie analogă cu cea din România la aceeaşi epocă. Noi, fiind o ţară «eminamente agricolă» avem global poziţia agriculturii în relaţie cu dictatura capitalului străin internaţional. Capitalul bancaro-industrial anexează pe cei « eminamente agricoli » cu forţa lui financiară şi la un preţ derizoriu, forţând pe ţărani să cumpere cu preţ ridicat produse industriale şi impunând preţuri mici productelor agricole. Schimbul e totdeauna deficitar pentru agrarian. Capitalul financiar are într’o mână banca, adică creditul cămătăresc şi în altă mână industria. Cu aceste două pârghii îşi asigură monopolul, de aceea capitalul financiar se mai numeşte şi monopolistic. împrumuturile României
PAUPERIZAREA ROMÂNIEI IN SISTEMUL CAPITALIST 69
în străinătate au fost împrumuturi cu dobânzi la nivelul agricultorului apusean îndatorat.
    Capitalul are oroarea vidului în spaţiul economic. Vrea atotputernicia. Economiceşte suntem de fado anexaţi capitalului internaţional în mod direct şi, indirect, controlaţi. O colonie cu independenţă politică. Din punctul de vedere formal al dreptului internaţional posedăm toate drepturile politice. Dacă am fi fost o colonie definitivă, capitalul internaţional ar fi construit mai mult, probabil. Ne-ar fi transformat în sclavi indieni şi sud-africani, punându-se la sfârşit chestia izgonirilor. Dar, aşa, situaţia e şi mai tragică: ne-au pus juridic şi politic, aparent, pe picior de egalitate, ridicând, virtual, stilul de viaţă, fără a-i da infrastructura corespunzătoare.
IV. «înapoiaţi» şi «înaintaţi» sau despre
                    COLONII ŞI METROPOLE
  Criza mondială din 1929—1932 a fost una din acele crize periodice incluse în substanţa capitalismului, o criză a unei gospodării lipsite de plan şi iremediabil anarhică. Pentru vindecarea rănilor războiului din 1914— 1919, fabricele au lucrat sub presiune, trecând limita necesităţilor şi pieţelor de desfacere. A fost o scurtă criză. Apoi a urmat, ciclul ascensional. Deci — supraproducţie. Capitalurile noui învestite cu ocazia raţionalizării producţiei apusene şi americane au devenit nerentabile, deoarece nu au ţinut pasul cu capacitatea de cumpărare a masselor.
  Capitalismul, care nu lucrează decât cu condiţia de a avea neapărat un profit la capitalul învestit şi-a văzut capacitatea de plasare şi mai scăzută datorită tocmai raţionalizării. Raţionalizarea însemnează un progres technic şi înlocuirea braţelor de muncă cu maşini. Braţele de muncă, care erau pieţe bune de desfacere, după raţionalizare au fost lăsate pe drumuri, deci fără venituri şi fără capacitate de cumprare. Intre producţie, muncă şi cumpărare există raporturi indelebile. Producţia se face
« ÎNAPOIAŢI » ŞI « ÎNAINTAT! *
71
cu ajutorul muncii, iar braţele de muncă furnizează consumul, adică piaţa de desfacere a produselor. Prin introducerea maşinismului în locul oamenilor, acest echilibru a fost turburat.
   Capitalismul lucrează numai pentru câştig. Câştigul imediat, indiferent de urmări pentru viitor, indiferent de oameni. Prin raţionalizare, adică prin introducerea la maximum a maşinelor în locul oamenilor şi prin folosirea maximală a braţelor întrebuinţate, capitalistul a observat, că se poate câştiga mai mult. Prin concedierea lucrătorilor şi introducerea de maşini perfecţionate marfa câştigă în calitate, iar o parte din salariile muncitoreşti sunt desfiinţate. Costul mărfurilor poate fi scăzut, mărfurile multiplicate cantitativ şi câştigul mai mare. Socoteala era făcută fără un factor esenţial: piaţa de desfacere !
   Piaţa de desfacere a mărfurilor era populaţia muncitoare, fiindcă producţia modernă are astăzi în vedere cantitatea. Prin introducerea maşinei, lucrătorul devenea şomeur. Ne mai având salariu, capacitatea lui de cumpărare scădea până la zero. Maşinele noui introduse lucrau la început sub mare presiune. Plasarea mărfurilor devenea tot mai grea şi rentabilitatea cât de mică, dar constantă a capitalului învestit, chiar dacă suma investiţiei a fost depăşită prin dividendele din anii ciclului prosper, capitalistul nu mai lucrează. îşi închide întreprinderea şi concediază lucrătorii şi funcţionarii săi comerciali.
   Sunt ţări menite de a avea de-acum înainte un şomaj endemic. Anume, ţările cele mai înainte, ca Germania, Anglia, Franţa şi Statele-Unite, afară de timpul aşa zisei economii de războiu. Soarta proletariatului acestor ţări
7*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
devine analoagă cu soarta proletariatului embrionar şi sclavagist al antichităţii decadente. Soarta proletariatului din ţările înaintate contemporane este poate şi mai tragică decât a turmelor umane desrădăcinate din Roma. Atunci, ca şi acum, marile izvoare ale producţiei erau concentrate nelucrativ în câteva mâini. Latifundiile romane şi astăzi marile trusturi care ţin cheile fabricelor închise se aflau sub apărarea poliţiei, contra plebei dornice de muncă. Dar în antichitate, proletariatul considera munca ca un blestem de sclavi, asemeni «domnilor». Astăzi, proletariatul respectă şi doreşte munca. A mânca fără a munci, este considerat ca o înjosire şi cerşetorie, iar nu ca o stare normală. Lipsa de muncă e sursa unei lente otrăviri sufleteşti. Pentru proletariatul sclavagist antic, circul reprezenta o sursă de bucurie vitală remarcabilă. Proletariatul modern ieşit din disciplina de fier a fabricelor ultimelor generaţii, n’are şi nu ştie să ceara circ. Nu are bucuriile culturei şi ale contemplaţiei. Inactivitatea este o plagă. Pentru circ şi joc n’are înţelegere. Proletarul este tipologic un tip prea grav: gravitatea muncii.
   In antichitate era fericit cel care mânca şi nu muncea. Structura vieţii publice şi atmosfera eticei sociale antice, determinată de războinici şi de către cuceritori, crease acest criteriu. Tipul modern-apusean nu are înţelegere pentru asemenea situaţie: a mânca şi a nu munci, însemnează parazitism. Morala muncii în Apus este o realitate. In orice caz, criteriul de valorificare al acţiunilor sociale şi al vieţii publice este determinat de muncă şi producţie.
   Conjuctura istorică face ca cele patru ţări înaintate modeme — Anglia, Germania, Statele-Unite — $ă intre
« ÎNAPOIAŢI * ŞI «ÎNAINTAT! »
73
într’o fază, determinată de situaţia internaţională, aflată în crasă contradicţie cu stilul lor de viaţă. Zeci de milioane de oameni în aceste ţări trebuesc hrăniţii, sub nivelul obişnuit — şi evident — fără o contraprestaţie de muncă în ciclurile economice depresive. Aceste trei ţări înaintate şi-au construit producţia pentru export pe pieţele străine. Anglia, în special, pentru export în vastele sale colonii. America lucrează proeminent pentru piaţa chineză (400 milioane locuitori), iar în epoca 1910—1923 pătrunsese şi pe piaţa europeană (în deosebi 1914—1919). Germania a lucrat pentru coloniile pierdute de Wilhelm II şi pentru export mondial. Franţa făcea exporturi substanţiale în coloniile sale şi pe piaţa Sud-Estului european.
   Trinitatea economică anglo-germană-americană a dat tonul şi indicaţiile pentru structura economică şi a altor ţări. Fiecare unitate politică doreşte a deveni şi o unitate economică. De-aici, zidurile şi războaiele vamale. încetul cu încetul, vechile pieţe de desfacere devin independente economic şi scapă de sub raza de influenţă a «înaintaşilor». «înaintaţii» se emancipează. Coloniile nu mai vor să audă de «mama Anglia», care se trezeşte cu un şomaj permanent. Germania pierde coloniile şi pieţele vechi de desfacere ocupate de Anglia şi Franţa învingătoare sau aflate în febra lui «noi înşine». America îşi crease vertiginos industrii pentru aprovizionarea (pe credit!) a Europei războinice sau înfometate, care trebuia obligată să plătească în mărfuri datoriile de războiu, adică tocmai în ceeace nu trebuie niciodată exportului american, iar aurul fiind de mult acumulat acolo. E o quadratură a cercului fără scăpare.
74
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Producţia mondială construită pe anumite baze (export la «înaintaţi» şi import la «înapoiaţi») este modificată dela temelii («înaintaţi» au şomaj permanent, iar «înapoiaţii» se industrializează sau tind să devină autarhii economice).
   In timpul acestor transformări structurale, izvoarele principale ale producţiei rămân acaparate de o mână de capitalişti incapabili de a ieşi din cercul lor magic. Massele demonstrează pe stradă cerând «muncă şi pâine», iar capitaliştii îşi fumează nervoşi pipele declarând, că nu pot deschide fabricele înainte de a li se garanta pieţele de desfacere cu profituri acceptabile, «înapoiaţii» preferă oarecari lipsuri până când devin independenţi, (România, Balcanul), coloniile sabotează şi se reîntorc la patriarhalism gandhian, Germania este zguduită de febre războinice şi de războiul civil, Sir Deterding sau alţi capitalişti similari incită la cruciade contra «criminalilor bolşevici», etc, etc. Atmosfera grea nu se poate solda periodic decât cu războiu sau revoluţie, ori cu războiu şi revoluţie, în orice caz cu convulsiuni sângeroase şi cu tensiuni de psihologie colectivă.
   Copilul unui lucrător din minele de cărbuni din Re-nania (poate fi şi dela Lupeni) a întrebat odată pe mama-sa:
   —  Mamă, e frig. De ce nu faci foc ?
   —     N’avem cărbuni. Tata e şomer şi nu ne poate cumpăra.
   —  Şi de ce e tata şomer?
   —  Pentrucă sunt prea mulţi cărbuni şi nu se vând.
   In acest fragment de conversaţie este închisă toată
problema şomajului mondial. Pentru orice om, care n’a
« ÎNAPOIAŢI * ŞI « ÎNAINTAT! *
75
înnebunit încă sau nu simulează nebunia este clar: să se deschidă fabricele şi minele, dându-se voie lucrătorilor să muncească pentru a avea cărbuni să-şi încălzească locuinţa unde tremură copilul şi nevasta.
   Dar aceasta este o socoteală greşita făcută fără cârciu-mar, cum spune un proverb german, adică fără proprietarul minei. Lui dacă nu i se plăteşte cărbunele la un preţ din care să aibă profit anual la un capital (din care a scos şi capete şi dobinzi enorme) închide întreprinderea. El poate aştepta. Iar fără un profit calculat după capul lui şi după un criteriu din anii de abondenţă nu lucrează. In anii de abondenţă evaluările unei întreprinderi sunt pur şi simplu un castel construit din joc de cărţi. Acest castel este luat ca etalon. Dacă la «valoarea» acestui castel nu-i iese în fiecare an 5—10 % profituri, îl închide.
   Jocul preţurilor în capitalism este un joc capricios. Se aude din când în când din America sau din Apus, că a fost o scădere «catastrofală», un krah la Bursă. Reporterii amatori de senzaţional vorbesc de « pierderi de miliarde». Ce însemnează asta ? S’au distrus fabricele ? Au fost incendii ? Nu ! Opinia publicului capitalist s’a schimbat în privinţa câtorva valori de bursă Se clădise un castel din joc de cărţi într’o conjuctură favorabilă pentru anumite acţiuni. Piaţa fiind saturată cu mărfurile care formau baza acestor acţiuni, dividendele sunt mai mici. Investiţiunile rămân. «Catastrofa» vine pentru lucrători, când se închid fabricele, capitalistul păstrând mai departe proprietatea. înşelaţi sunt regulat micii acţionari, cari se văd furaţi de economiile depuse în cumpărarea de acţiuni.
76
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   O criză în sistemul capitalist are două stadii: stadiul supraproducţiei, adică abondenţă, muncă intensivă a ma-şinelor şi a lucrătorilor, urmată la scurt timp de imposibilitatea de plasare a tuturor mărfurilor; panică între capitalişti; închiderea parţială a întreprinderilor sau lucrul cu 60—40% din capacitatea lor reală; prin concedierile parţiale, plasamentele de mărfuri în diverse ramuri devin tot mai grele; panica se măreşte de ambele părţi — capital şi muncă — până se ajunge la concedieri de milioane şi la subconsumaţie catrastofală, care formează al doilea stadiu al crizei şi cel mai greu. In acest timp capitaliştii, cari păstrează titlurile juridice ale întreprinderilor se vindecă de iluzia «castelului», adică de dividende fantastice şi continui, mărfurile înmagazinate fiind vândute încetul cu încetul în anii de criză, când întreprinderile stopează şi ciclul se reia lent, dela început. Capitalul începe să renteze. Evident, nu în proporţia anilor de hausse — o ridicare de obiceiu artificială—, ci obicinuit cu 4—5 %. Clădirea jocului de cărţi nu încetează. Aici nu poate fi vindecare, fiindcă lăcomia nu implică reflexia şi producţia după un plan. Cea mai mică fantasmă, care atinge discret resortul tainic — (lăcomia, profitul cât de mare) — are darul de a-1 reduce pe drumurile «pierzaniei», adică al crizei. Cu atât mai mult cu cât din criză nu pierde instalaţiile şi nădejdiile, ca lucrătorul înebunit de foamea şi nevoile elementare, ci îşi păstrează mai departe drepturile şi are perspectiva de a începe jocul profitului la prima ocazie favorabilă.
   Anarhia producţiei capitaliste şi periodicitatea crizelor însemnează o pierdere considerabilă de bunuri virtuale
«ÎNAPOIAŢI » ŞI < ÎNAINTAT! »
77
în tezaurul ecomoniilor naţiunilor respective. Dacă $*ar folosi ioo % technica modernă aliată cu disciplina şi dorinţa reală de muncă a masselor, orice ţară din lume se poate reface cu o uşurinţă ramarcabilă, poate atinge o treaptă de progres material şi de culturalizare a masselor pe care n’a mai cunoscut-o Istoria. Ceeace face noutatea epocei noastre şi o deosebeşte de antichitate şi de evul mediu este apariţia technicei — în agricultură şi industrie. Tehnica dă posibilitatea unei producţii cantitative şi calitative într’o măsură, care n’a mai fost cunoscută vreodată. Totdeodată înlocueşte munca fizică brutală, unde omul îşi pierde o bună parte din energia vitală, ne mai fiind capabil să aibă acel otium contemplativ şi creator de valori culturale.
   Pentru realizarea acestui «paradis pământesc» se opun forţele formidabile ale inerţiei. Proprietatea privată burgheză, care a acaparat izvoarele principale ale avuţiei naţionale nu poate renunţa fără luptă la privilegii. Mica proprietate, care nu ar avea de câştigat o situaţie materială superioară şi sigură este uşor luată în barca marei burghezii. Muncitorimea agrară şi industrială este greu de organizat. Intelectualii chemaţi prin structura lor sufletească de a întreprinde această organizare — ei pot uşor renunţa la bunuri' materiale şi privilegii — se dovedesc destul de incapabili în faţa gravităţii problemei. Naturii contemplative se claustrează onest sau chiar cu preţul prostituţiei conştiinţei numai pentru a avea linişte şi pentru a-şi îndeplini destinul contemplativ.
   Lovitura de graţie a sistemului capitalist a fost dată tot de către tehnică. Oamenii sunt destul de incapabili să
78
PORTRETE $1 CONTROVERSE
organizeze politic, social şi administrativ. Spiritul tehnic a reuşit în ultimii ani să raţionalizeze şi să economisească energia umană în întreprinderi în aşa fel, în cât mâna de lucru devine din ce în ce mai rară. Oamenii sunt trimişi ca inutili maşinei în agora, în biblioteci, pe câmpul de sport, la iubire şi la alte bucurii trupeşti şi sufleteşti. In ţările înaintate tehnic şomajul devine endemic. Evident, că pentru epoca acaparării bogăţiilor şi a progresului tehnic în mâna câtorva zeci de mii de privilegiaţi şi abili negustori este numai scrâşnire din dinţi, mizerie şi criză. Din prostia şi lăcomia câtorva, oamenii nu se pot bucura, că munca a devenit inutilă şi au timp liber pentru treburi pur personale şi plăcute. Economistul vestit englez Key-nes, care discuta cândva ce vor face oamenii în cazul destul de apropiat, că maşinele vor lucra 100% prin etatizarea lor, munca putând fi redusă la 3—4 ore săptămânal de fiecare prin introducerea zecilor de milioane de şomeri în procesul producţiei, ajungea la concluzii comic-pesimiste. Omiîl de astâzi e homo faber, adică un animal activ. Nu ştie să întrebuinţeze timpul liber. E un fel de îngrijorarea extrem de amabilă şi platonică. Bucuriile trupului şi ale spiritului sunt aşa de nemăsurate, încât aceasta e grija cea mai de pe urmă. Economistul Keynes pune căruţa înaintea boilor. După ce se va rezolva chestia socială de către oamenii politici, întrebuinţarea timpului liber al masselor este o problemă care poate fi lăsată fără grijă, pe mâna artiştilor.
   In privinţa realizării «paradisului pământesc», care presupune oarecari schimburi de mărfuri, există între «înaintaţi» şi «înapoiaţi» o polemică vie. înapoiaţii (România,
«ÎNAPOIAŢI ŞI « ÎNAINTAŢI
79
Balcanul, coloniile, semi-coloniile) acuză pe înaintaţi (Anglia, America-de-Nord, Germania, Franţa) de banditism. Pe bună dreptate. Pentru o testea de ace, o oglindă şi câţiva metri de postav, bandiţii cer o tonă de grâu, obţinută cu râuri de sudoare. Nu merge aşa. La urma urmei se poate renunţa temporar la dichisurile civilizaţiei până când le facem «prin noi-înşine». Nu este mare lucru. Planul iniţial al autarhiilor listiene încercat şi dat faliment pe baze capitaliste în România şi în ţările semi-co-loniale, experimentat pe scară înaltă de către bolşevism şi aplicat pe baze clasice socialiste, cu tehnică americană şi specialişti rapid pregătiţi, a dat rezultate favorabile uimitoare. Planurile autarhice au fost formulate prima oară de către Friedrich List şi aplicat prusiano-milită-reşte, cu chiag de 5 miliarde franci aur furaţi dela Francezi, de către Bismarck. înaintaţii au memorie scurtă când fac negoţ cu înapoiaţii. Ii acuză de obrăznicie. Ce fac «sărmanii» înaintaţi cu fabricele, dacă nu pot exporta la înapoiaţi? S’ar putea exporta, dar fără banditism. Hoţia şi exploatarea fiind legea înaintatului, înapoiatul renunţă. Polemica se închide la aceste două invective: banditism capitalist şi obrăznicie de popoare înapoiate. Războiul se continuă. Un războiu vamal destul de crâncen. II simte consumatorul şi, îndeobşte, consumatorul din ţările semi-coloniale cu tendinţe autarhice.
   Intre «înapoiaţi» şi «înaintaţi » este mereu un războiu economic de vaste proporţii. Fiecare ţară de acest tip vrea tot mai mult să ajungă la o autarhie economică. Zidurile vamale sunt ziduri chinezeşti pe care şi le ridică orice ţară pentru a fi apărată contra exploatării de către altă ţară.
8o
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   « Prin noi înşine » în ediţie nouă a fost realitatea mondială în epoca 1919—1939. Statele-Unite au interzis nu numai emigrarea de oameni, ci de mărfuri străine între graniţele lor într’o măsură care se apropie de zidul chinez Anglia, patria şi profiteurul liber-schimbismului s’a gândit la formarea unei unităţi pure a imperiului său politic şi economic şi a realizat-o parţial două decenii. Franţa a refuzat anumite mărfuri germane, sovietice, etc. Germania nu a mai vrut să importe producte agricole şi ministrul de agricultură Schiele se războia savuros cu ministrul român Virgil N. Madgearu în trative interminabile la acea epocă.
   «Prin noi înşine » a fost arma înapoiaţilor în lupta fatală deschisă înaintaţilor. «înaintaţii » ar dori graniţe deschise la alţii şi o piaţă internă exclusiv naţională. Adică, să importe dela «înapoiaţii» agricoli numai în măsura în care nu poate pierde agricultura lor naţiohală. Exportul industrial, în schimb, să fie, cât mai rentabil banditesc şi cât mai intensiv. In ultimă analiză ţările agrare, deşi cu virtualităţi de industrializare (materii prime, braţe de muncă) să rămână veşnic colonii pentru «înaintaţi» unde să exporteze fabricate scumpe şi de unde să importe materii prime ieftine. Tratamentul pe care ar dori să-l aplice «înapoiaţilor » balcanici (România) •au «eurasiatici» (U.R.S.S.) ar fi tratamentul pe care «l-au aplicat şi-l aplică coloniilor cu Negri şi altor seminţi «inferioare». De data aceasta, ca să ne reamintim de zicala germană, cârciumarul capitalist ar vrea să facă o socoteală şi o listă de bucate fără a se gândi şi la consumatori ...
« ÎNAPOIAŢI » ŞI « ÎNAINTAT! »
81
     România actuală şi Rusia Sovietică au faţă de capitalismul internaţional al înaintaşilor o poziţie absolută analogă. Le-a ameninţat şi le ameninţă pericolul de a fi transformate în simple anexe economice coloniale ale Apusului. Rusia antebelică era o simplă colonie a capitalului anglo-francez. Scandalul pe care l-a făcut Apusul, bolşevicilor, cari n’au vrut să plătească datoriile şi investiţiile capitaliste în Rusia ţaristă a fost o nouă faţetă a unei vechi polemici: « bandiţi capitalişti » şi «înapoiaţi » obraznici. Investiţiunile erau făcute în condiţiuni coloniale. Acapararea petrolului şi bogăţiilor miniere ruseşti se făcuse pe preţuri minimale. Investiţiunile nu numai că au fost scoase integral, dar au primit şi procente apreciabile. Banditul apusean doreşte tocmai o rentă eternă dela o investiţie iniţială.
     Nu este acelaşi lucru în România ? N’au scos societăţile petrolifere olandeze, engleze şi americane din România miliarde din petrolul nostru pe care l-au transportat anual peste graniţă? Deşi o ţară bogată în materii prime, noi suntem meniţi să rămânem etern săraci. Re-. zultatele bogăţiilor şi muncii naţionale nu rămân înlăuntrul graniţelor, ci trec sub formă de rente opulente în Apus.
     încercarea burgheziei noastre de a organiza şi perfecţiona economia naţională a dat faliment pe toată linia. Rezultatele sunt în văzul tuturor. Proprietatea privată din România este stupid şi inutil rapace. Caracteristicele capitalismului în epoca finală şi o tehnică modernă nu s’au putut organiza în România din pricina şi a impedimentelor derivate din trecerea dela economia veche la o producţie de tip superior ultramodern.
6
8*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Proprietatea privată capitalistă justificată prin imboldul individual necesar creaţiei de valori materiale — creaţia intelectuală cade sub alte legi, atunci când este veritabilă : sub legea inspiraţiei şi a vocaţiei lăuntrice — nu, mai este valabilă din pricina schimbărilor aduse de tehnica producţiei moderne. Tehnica modernă (bănci, fabrici, petrol, agricultură intensivă) este prin esenţa ei colectivă. Fiecare ramură are legi proprii şi ţeluri bine definite. Intervenţia iniţiativei individuale ajunsă la conducerea unei ramuri, imediat ce încearcă a o abate din calea ei, o hipertrofiază în dauna altor domenii pe care le distruge sau le dăunează, în folosul temporar propriu şi spre paguba altora. Hipertrofia instituţiilor bancare care aveau banul în conducerea lor a ruinat producţia românească. Lipsa de control şi de armonizare cu alte ramuri a dus la sincope periodice şi la nerodnicie economică. Acolo unde domneşte fără margini iniţiativa individuală este războiu şi luptă, care se traduce economic prin concurenţă ucigaşă. Producţia modernă n’are nevoie de concurenţă. Prin introducerea tacită a muncii obligatorii pentru fiecare individ — pe care alte epoce n’au cunoscut-o — se pune numai problema organizării maximale a muncii pentru exploatarea bogăţiilor naturale. Libera concurenţă dela începutul capitalismului a avut menirea de a face educaţia muncii generale. In perioada maşinismului contemporan libera concurenţă duce la acapararea izvoarelor de avuţie generală în mâna unei grupări restrânse şi aruncarea în şomaj periodic a milioane de braţe. Concurenţa dintre grupările restrânse ale naţiunilor — armonizarea cartelurilor şi trusturilor în
* ÎNAPOIAŢI ♦ $1 « ÎNAINTAŢI »
83
variatele centre naţionale fiind extrem de dificilă, dacă nu imposibilă — duce la războaie pentru pieţele de desfacere şi la carnaj mondial din sfert în sfert de veac.
   «Cine nu munceşte, nu mănâncă», acest paragraf esenţial al Constituţiilor socialiste înlocueşte «imboldul individual» din Constituţia burgheză. Constituţiile apusene actuale, inclusiv cea românească din 1923, sunt constituţiile proprietăţii private, care apără drepturile derivate din posesia bunurilor. Lupta de. epopee, angajată de câteva decenii în viaţa publică a Europei, poate fi tradusă în limbaj constituţional, ca o luptă dusă contra Constituţiei proprietăţii individuale pentru proclamarea Constituţiei Muncii, dela Constituţia drepturilor iniţiativei individuale la Constituţia colectivităţii. Dela apariţia iluminismului şi a liberalismului economic, marile comunităţi în istorie au fost distruse. Atomizarea individului, adică singurătatea lui, este perfectă. Acţiunile colective necesare sunt pregătite şi obţinute, nu prin resorturi lăuntrice individuale, ci prin propagandă şi îndobitocirea individului. Rolul reclamei în viaţa capitalistă este un simpton al tragicei discrepanţe dintre comunitate şi atom, comunitatea fiind obţinută printrio punte artificială şi fragilă.
   «Imboldul individual în producţie» este risipă de energii şi duşmănie între atomi. Atâta vreme cât au existat câmpuri virgine ale producţiei, imboldul individual şi-a avut rolul istoric. Astăzi este o piedecă în calea standardizării produselor, necesară stilului de viaţă socială unificat de fapt, creatorul conflictelor de clasă, sursa durerilor şi lentei otrăviri a organismului socialcontimporan.
61
       V. DOUĂ POTENŢIALURI
   Cine păstrează regulile unei minţi sănătoase pe timpul ciclului depresiv capitalist se întreabă îngrijorat: a îne-bunit actuala omenire ? Nebunie reală ? Nebunie simulată? Mi-aduc aminte că, pe timpul crizei din 1929—1932, toţi se plângeau de supraproducţie şi parlamentele îndemnau la restrângerea ei. In acelaşi timp 45 milioane de şomeri în Europa şi Statele-Unite erau obligaţi să trăiască împreună cu familiile lor cu mult sub nivelul stilului de vieaţă contemporan şi cu spectrul foamei zilnic, iar 80% din populaţie îşi restrângea consumul. Se producea prea mult. Se consuma prea puţin. Ideologia burgheză — ziare, reviste, conferinţe, parlament — nu îndrăznea şi nici nu îndrăzneşte să pună problema Repartiţiei, problemă eminamente socialistă. Nu e nebunie reală, nici nebunie simulată, ci crima cunoaşterii. Tenacitatea în eroarea burgheză.
   Europa şi America sunt de mult coapte pentru socializare. Tehnica modernă şi producţia de bunuri, colective în structura lor, au creat condiţiile colectivizării. Prin introducerea maşinei şi prin progresul tehnic, orele de muncă ale energiei umane sunt de prea multă vreme
DOUĂ POTENŢIALURI
85
exagerat numeroase. Alianţa dintre Maşină şi Om trebue soldata prin excluderea parţială a Omului dela Muncă şi trimiterea lui pe câmpul de sport, pe câmpul culturii, al bucurilor şi al plăcerii. Nu e nevoie de închiderea Ma-şinei. Ea trebue să lucreze în locul braţelor umane de muncă. Beneficiarul nu trebue să fie, evident, decât Omul. Dar din pricina inerţiei, maşina şi progresul tehnic a căzut în lotul unei singure clase — clasa burghezo-capitalistă — care administrează titlul juridic în interes propriu. Prin concentrarea capitalului, beneficiarii s*au restrâns la un număr infim. In Franţa se vorbeşte pitoresc despre «Ies deux cents familles », cele două sute de familii dominante şi profitoare ale producţiei naţionale. In toate ţările găsim micul club al miliardarilor. Lucrătorii sunt excluşi din procesul producţiei, fiind înlocuiţi cu maşini, iar rezultatele producţiei, revin, prin sistemul drepturilor câştigate acelei mici clase privilegiate din cluburile miliardarilor. Puterea de cumpărare a masselor excluse, scade, iar mizeria se întinde fără niciun motiv obiectiv dictat de înapoierea tehnicei sau de densitatea demografică. Vina o poartă exclusiv lăcomia feroce a clasei conducătoare capitaliste. Există suficiente bunuri materiale în actuala lume. Dacă instalaţiunile industriale ar lucra 100%, virtualităţile ar fi imense. Foametea în lumea modernă nu a fost niciodată provocată de un surplus de populaţie faţă de alimentaţia deficitară. Este prea mult grâu. Poate fi şi mai mult. Mulţi cărbuni. Mult petrol. Cantităţi imense aşteaptă să fie scoase din măruntaiele pământului sub conducerea spiritului tehnic, a spiritului ştiinţific degajat dela Renaştere şi răspândit
86
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
pretutindeni. Cărbunele alb poate electrifica într’un deceniu întreaga Europă şi toată planeta. Ştiinţa aliată cu materii prime şi munca umană pot elibera omul de sub blestemul lui Adam, blestemul muncii excesive şi ordinar-fizice. Omul nu mai are nevoie să lucreze ordinar ca un sclav. A devenit un inginer seniorial până la ultimele straturi sociale ale salahorilor taylorişti (muncitori necalificaţi într’o fabrică nouă). Dar inerţia masselor pe care se sprijină — ca pe o pârghie arhimedică — o poftă tristă (în sine) şi neînţeleaptă a capitaliştilor este incapabilă de a profita de rezultatele splendide pe care le-a dăruit întregii omeniri pleiada de cercetători ştiinţifici ai ultimelor veacuri. Zadarnic au ostenit inventatorii şi intelectualii în laboratoarele şi mansardele lor solitare.
   Economia politică şi sociologia antebelică ajunseră la un relativ consens: etapa capitalistă va fi înlocuită prin etapa socialistă mai întâiu în Apusul Europei. Acolo se creaseră toate condiţiunile. Munca privată, care presupune repartiţie absolut privată şi directă, se dizolvase în fabrici, creindu-se spiritul colectiv şi o nouă etică a muncii. Individul se transformase din mic întreprinzător, în absoluta lui majoritate, în simplu salariat al ramurilor corespunzătoare de producţie. Exproprierea fabricilor şi a băncilor se poate uşor face, fiind apărate numeric de o mică clasă. Munca apuseană este în totalitatea ei colectivistă. Prin structură era şi este încă proprice socializării, pentru a transforma economia privat-capitalistă, în economie sistematică socialistă, raţionalizată şi cu o repartiţie dreaptă. Intr’un cuvânt: pentru a exclude anarhia concurenţei şi a şomajului fără pâine, trecerea dela sis-
DOUĂ POTENŢIALURI
87
temui capitalist la sistemul socialist părea o chestiune de ore, p naştere rapidă şi fără durerile forcepsului revoluţionar.
   Dar istoria neînduplecată a amestecat puţin cărţile şi a produs o nouă panică şi o nouă amânare. Oamenii şi partidele politice — ne gândim la social-democraţiile chemate la ocârmuire pretutindeni odată cu ministerialismul memorabil al lui Millerand, Briand, Viviani — şi-au modificat atitudinea. Odată cu războiul au crescut naţiona-lismele. Fiecare naţiune aşteaptă ca socializarea să fie începută de ceilalţi. Excluzând Revoluţia din program, burghezia a câştigat teren sub forma fascismelor de orice grad şi nuanţă. Socializarea e amânată sine die. Macdo-nald, Herman Miiller-Franken, Leon Blum şi alţi so-cial-democraţi europeni ştiu că salvarea nu poate veni decât dela o producţie socializată. O declară pe toate cărările. Dar o vor realizată pe cale paşnică şi nu revoluţionară.
   Pe cale paşnică se pare, totuşi, a fi imposibilă de realizat. Burghezia are poziţiile câştigate, pe care le apără cu o îndârjire remarcabilă. Titlul juridic câştigat asupra proprietăţii în atâtea veacuri de muncă şi de exploatare a muncii masselor anonime nu poate fi psihologiceşte părăsit printr’un gest generos pentru a se reorganiza producţia pe baze moderne şi repartiţia să cuprindă totalitatea cetăţenilor. Titlul juridic şi rolul lor aflate pe banca acuzării istoriei economice şi sociale contemporane găsesc mereu avocaţi. Avocaţi politici în primul rând. Fascismele care joacă pe două cărţi la naşterea lor — critica acerbă a capitalismului şi acuzarea desordinile socialiste — au primit sprijin Târg financiar din partea bur-
88
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
gheziei. Milioanele primite altădată de fascismul italian din partea băncilor şi industriaşilor, precum şi cele pe care l-a primit hitlerismul au fost simptomatice. Titlurile de posesie ale burgheziei nu vor fi dăruite atât de repede masselor muncitoreşti şi ţărăneşti pentru a se putea începe construcţia unei noui lumi.
   «Noua lume» trebuia să apară mai întâiu în Apus. Acolo se pregătise terenul de către tehnica modernă; disciplina de muncă colectivă a masselor era un fapt necontestat; cadrele erau bine educate. Doctrina partidelor socialiste era unanimă în a recunoaşte superioritatea terenului economic şi social apusean pentru introducerea noului sistem. Răsăritul şi Sud-Estul european, nu aveau datele-necesare. Resturile de feudalitate şi primitivitate tehnică trebuiau lichidate de către burghezie şi numai după această «etapă » urma socialismul. Con-juctura politică a vroit astfel. Frontul capitalist a fost spart mai întâi în Rusia. Era ţara europeană cea mai înapoiată şi mai nepregătită sufleteşte şi material. Este greu — deşi posibil — să faci producţie socialistă fără alfabet, fără săpun, fără căi ferate şi industrie suficientă. A urmat războiu civil, blocadă, iar foştii aliaţi — Franţa, Anglia şi America — au trimis armate, bani, muniţiuni pentru darîmarea noului regim instalat la « scumpii aliaţi». Greutăţile extraordinare au compromis în decada 1918—1928 sistemul economic socialist în ochii masselor muncitoreşti. Ceea ce era o simplă urmare nefericită a analfabetismului, a generalilor albi şi a « scumpilor aliaţi», cari au atacat pe trei fronturi, se considera drept urmare a noului sistem de producţie colectivă. Potenţialul socialist
DOUĂ POTENTIALURI
89
era considerat inferior ca producţie materială potenţialului individualist-burghez. A fost epoca tragică din istoria socialismului european.
   Social-democraţia a pus accentul în această epocă pe democraţie, iar nu pe socialism. Curentul reformist a câştigat teren. Tactica politicei inaugurată pe vremuri cu ruşine şi eliminare din rândurile partidelor muncitoreşti de către Millerand şi Aristide Briand, fundamentată teoretic de Bernstein, a fost acceptată drept program de luptă zilnică. Se aste apta ca tiparele capitaliste să fie încetul cu încetul umplute cu socialism. Iluzie banală demonstrată ca atare prin ridicarea capului şarpelui capitalist viu, ameţit numai în perioada postbelică de loviturile catifelate ale mişcărilor muncitoreşti.
   Tactica social-democraţiilor europene a mai avut darul de a compromite grav ideea socialismului practic. Prin participarea în coaliţie şi guverne a partidelor social-de-mocrate, dar păstrându-se de fapt esenţa capitalismului, massele au început să piardă încrederea în binefacerile pe care le-ar aduce economia socialistă. Sistemul capitalist a rămas în picioare. Grevele, supraproducţia, sub-consumaţia, repartiţia capitalistă continua. Social-demo-craţii primeau posturi şi ajungeau « bonzi», dar nu li se dădea voie să puie în practică nimic din programul lor. Câteva bucăţele de pâine ca să nu moară şi nici să trăiască omeneşte pentru şomeuri furnizau lustrul unui edificiu în prăbuşire. Unele condiţiuni pseudo-socializante realizate alături de capitalism — fixitatea tarifelor de muncă — anihila şi minimul de elasticitate al activităţii capitaliste.
90
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Din această colaborare hibridă (social-democraţie şi partidele burgheze) economiile respective au avut profund de suferit. Intre timp programul economiei socialiste a fost destul de compromis în faţa opiniei publice înainte de a se realiza.
   Raţionalizarea şi tehnicizarea maximală din industrie, transport şi agricultură a ultimului deceniu, a mărit procentul capitalului fix în comparaţie cu capitalul variabil. In capitalul fix din producţie sunt incluse maşinele şi instalaţiunile. Prin raţionalizare şi perfecţionare tehnică investiţiunile de capital au crescut. In mod automat capitalul variabil — salariile plătite Muncii umane — au scăzut. Prin perfecţionare tehnică braţul muncitoresc se înlocueşte şi producţia creşte. Dar prin diminuarea capitalului variabil, care intra prin canalurile variate ale Muncii în punga şi stomacul masselor muncitoreşti, puterea de cumpărare a pieţii a scăzut. Raţionalizarea şi tehnicizarea sunt fatale şi necesare. Capacitatea de a produce se măreşte. Capitalul fix învestit cere procente. Dar o consecinţă firească este reducerea capitalului variabil cu care se cumpărau articolele producţiei. Aci se iveşte discrepanţa. Producţia creşte nesăbuit, consumaţia scade prin înlocuirea oamenilor cu maşini şi raţionalizare. In rezumat: virtualităţi neînchipuite de bogăţie, plus bogăţie reală în instalaţiuni şi sărăcie îngrozitoare la massele cumpărătoare. Capitalul învestit neputând lucra fără procente, instalaţiunile se închid, capitaliştii pierzând şi massele suferind de lipsuri şi foamete. Cei doi termeni: producţie şi consumaţie nu formează astăzi o unitate. Producţia se află în mâinile capitaliştilor, o minoritate
DOUĂ POTENTIALURI
91
numerică, iar consumaţia este a majorităţii populaţiei. Devine evident, că sistemul actual economic se găseşte grav bolnav. Este producţia colectivistă o formulă superioară formulei burgheze individuale ? Apariţia Rusiei Sovietice pe piaţa mondială şi progresele tehnice uimitoare, care s’au cetit până în 1941 în bilanţurile economice la import şi export a ţărilor cu care făceau afaceri sunt fapte care nu mai pot fi trecute cu vederea. Dar efortul gigantic pentru a câştiga rozboiul ? Din punctul de vedere al cantităţii şi calităţii metodelor colectiviste în agricultură, transport şi industrie sunt incontestabil superioare. Românul-poet recită cu Vasile Alecsandri la momente solemne: unde-i unul, nu-i putere, unde-s doi puterea creşte, dar în viaţa cotidiană îşi vâră înţelepciunea în buzunar. Producţia individualistă este lipsită de elasticitate. Fiecare ţine strâns la ceea ce are — de multe ori numai virtual — şi din această înţepeneală iese imposibilitatea de a regrupa izvoarele şi forţele economice aşa cum dictează legile tehnice. Pentru a organiza raţional şi fecund producţia modernă, drepturile câştigate de particulari cu decenii în urmă prin conjuncturi favorabile sunt obstacole de netrecut. Ca să clădeşti bulevarde şi străzi spaţioase trebue acordat arhitectului dreptul de a dărâma şi reclădi altfel suprafeţele, conform planului lui studiat cu grijă şi care prevede totul dela canalizare până la parcul copiilor. (Unul din cele mai frumoase bulevarde ale Bucureştiului a fost întârziat cu câţiva ani prin procese nesfârşite provocate de pietatea familiară a unui preşedinte la înalta Curte de Casaţie !).
9a
PORTRETE şi controverse
   Problema producţiei contemporane e o problemă de regrupare a forţelor şi a izvoarelor avuţiei — în primul rând. Daca se adaogă munca obligatorie pe care şi-o impune conştiinţa actuală a lui homo faber avem factorii esenţiali. Capitalul este numai mijlocitorul schimbului internaţional şi introducerea experienţelor ultime sub formă de maşini şi specialişti. Acolo unde există materii prime, braţe de muncă şi gruparea naţională a izvoarelor de avuţie, capitalul a jucat întotdeauna rolul secundar de mijlocitor. Se ştie cum Spania n’a putut să facă nimic cu capitalul introdus sub formă de aur şi pietre preţioase din colonii.
   Drumul pentru progresul material este următorul: i) materii prime; 2) munca quasi-obligatorie pentru cetăţeni; 3) grupare favorabilă a izvoarelor de avuţie; 4) posibilitatea unui schimb internaţional în proporţia introducerii de maşine şi de experienţă tehnică (care se face sub forma de credite, adică împrumuturi de capital străin).
   Materii prime—petrol, cărbuni, electricitate (căderi de apă), aur şi tot felul de minerale — există în România în proporţii neobişnuite pe glob pentru un popor de 16 milioane. Obiceiul de a munci 6—7 ore zilnic s*a împământenit, afară de ministere şi clasa mic-burgheză unde se munceşte efectiv 2—3 ore. Spectrul şomajului are un rol psihologic de primul rang şi este una din tristele apariţii bune ale crizelor ciclice. Psihotehnica a demonstrat superioritatea randamentului la o muncă neexagerată în timp. Materialul uman din România — în deosebi Oltenia, Ardealul şi Dobrogea — este excelent. Mai
DOUĂ POTENŢIALURI
93
rămâne şi o chestie de educaţie, care se capătă în scurtă vreme, atunci, când mecanismul muncii funcţionează.
   Dacă primii doi factori se găsesc în România, al treilea factor — Regruparea — lipseşte cu desăvârşire. Izvoarele româneşti principale de avuţii sunt acaparate de o mică grupă care nu ştie ce să facă cu ele. Ele surit sustrase comunităţii. Nici pentru ei nu, le administrează superior pentru ca întreaga circulaţie să nu intre în sincopă. Hagi-Tudose, mort pe câteva grămezi de aur şi în mult petrol, plus ceva fabrici, trebue actualizat de către economişti şi sociologi, ca tablou literar realist al ţării noastre.
   România trăieşte sub regimul şi respectul paralizant al proprietăţii private. Ţara este împărţită în parcele mai mici sau mai mari şi fiecare, ţine cu mâinile strânse la piept, titlurile judecătoreşti ale parcelei. Ca să începi o acţiune economică, în conformitate cu condiţiunile dictate de tehnica modernă trebue să regrupezi altfel aceste mici parcele, să strângi oamenii sub alte acoperişuri şi să le dai noui funcţiuni. In România nu poţi mişca pe nimeni. Această înţepeneală este egală cu moartea. Cu mâini îngheţate de Harpagon fiecare ţine de mica lui părticică. Ţăranul la cele 2—4 ha deşi tractorul nu e rentabil decât la mii de ha, petrolistul la petrolul «lui» pe care-1 restrânge pentru a-1 vinde mai scump, cămătarul la camăta «lui» lăsată de un Dumnezeu laic şi amabil, banca la frumoasele «ei» procente, etc., etc. Iar cu toţii intră în catalepsie.
   O economie actuală pe baze exagerat individualiste, neconcentrată în direcţii unitare, este greoaie, nerodnică şi risipitoare în sărăcie.
94
portrete $i controverse
   O economie colectivă are avantajul splendid al elasticităţii. Eliminarea caracatiţei harpagonice şi naţionalizarea (colectivizarea sau etatizarea) producţiei, aceşti trei termeni fiind sinonimi, îngăduie rapid combinaţiile tehnice în conformitate cu cerinţele ei specifice, standardul de viaţă crescând treptat, treptat şi generalizat. Se folosesc toate posibilităţile. Nu poate exista restrângerea producţiei atâta timp cât există cerinţa consumaţiei. Nu poate exista exista şomaj niciodată, fiindcă dacă consumaţia unanimă începe să se satureze se restrâng automat şi pentru toţi orele de muncă zilnică până la acel minim cerut de consumaţie. Nu mai vorbim de înlăturarea discrepanţelor de opulenţă şi mizerie, care creează tragedia surdă (greve, invidie, conflicte sângeroase) din sânul organismului social.
   Intre cele două potenţialuri: potenţialul colectivist şi potenţialul individualist-burghez, într’o producţie modernă, potenţialul colectivist este de o netăgăduită superioritate. Pe alte trepte istorice şi în alte stadii, fireşte, că lucrurile se schimbă. Capitalismul a reprezentat, în epoca sa de incipienţă şi înflorire, un progres organizatoric. Azi — e un regres cataleptic.
   In epoca modernă, problema îşi are rezolvarea ei specifică. Noutatea constă în maşinismul capabil de a fi aplicat atât în agricultură cât şi în industrie. Maşinismul nu îngăduie parcelarea în mici proprietăţi. Maşina creează colectivitatea unanimă pentrucă nu poate servi rentabil numai unui singur individ, ci la mai mulţi. Trenul, tramvaiul, telefonul, aeroplanul, marele magazin, tractorul, institutele financiare, etc., desindividualizează şi tipizează
DOUĂ POTENTIALURI
95
prin funcţia lor. Dă acces tuturor. Producţia îşi pierde caracterul individual pentru a se standardiza şi colectiviza. Repartiţia nu poate rămâne individuală — în folosul celui care a putut acapara — şi se colectivizează. Beneficiile trebuesc împărţite pentru ridicarea standardului general.
   Colectiv în producţie şi individual în repartiţie, capitalismul modern provoacă o mulţime de turburări în însăşi mecanismul general. Cei cari au prioritatea la conducere şi repartiţie se concurează ucigaş între ei spre paguba comunităţii. Calculul volumului producţiei se face anarhic şi conjunctural ducând la* supraproducţie şi distrugeri imense de bunuri. Risipă şi lipsă: iată cele două caractere ale capitalismului! Sistematizarea şi luarea în consideraţiune a nevoilor tuturor membrilor muncitori ai naţiunii pentru satisfacerea lor sunt caracterele stilului economic socialist. Capitalismul este imoral prin despărţirea naţiunii în clase cu interese deosebite şi duşmănii fanatice pe când stilul colectiv reface unitatea şi aruncă puţinele înţelegerii cetăţeneşti.
   Lăsând la o parte latura morală, potenţialul burghez nu poate folosi toate virtualităţile volumului unei economii actuale. înscriind în codul civil respectul proprietăţii private se asigură monopoluri pentru cei cu drepturi câştigate. Un drept câştigat poate fi la început în concordanţă cu interesele generale. Dar un drept câştigat se poate repede preface într’un serios impediment la adresa intereselor publice. La înscrierea în codul civil a drepturilor proprietăţii individuale se recunoaşte fără limită dreptul profitului individual. Câştigul nu cunoaşte limită. In
96
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
sfera lui este înscrisă noţiunea de vast, aproape de infinit. De altminteri noţiunea de infinit a invadat în lume odată cu capitalismul. Dar volumul unei economii are limite. Expansiunea se face în detrimentul altor cetăţeni. De aici tendinţa de concentraţiune, adică de acaparare maximală. S’ar putea spune plastic: peştele mare înghite peştele mic. Dreptul la dobândă este înscris în codul comercial. Capitalul financiar posedă forţa banului. Iată de ce nu prezintă niciun mister faptul, că agricultura întregii lumi are tendinţa irezistibilă de a intra în stomacurile băncilor, a marilor capitalişti şi a cămătarilor. Numai acte politice pun stavilă acestui fenomen de coijcent raţiune. Actele politice sunt paleative aplicate periodic unei legi economice fatale a capitalismului, care proclamă respectul poziţiilor câştigate şi a profitului cu tendinţa «boule-de-neige ».
   Potenţialul individualist nu foloseşte virtualităţile pen-trucă se află în luptă de guerilla cu semenii săi dotaţi cu aceleaşi potenţialuri. Grupările de producţie în loc să se facă după cerinţele tehnice, se fac după hazard şi după alianţe războinice. Petrolul e în luptă cu agricultura. Cărbunele cu transportul. Transportul cu toată lumea. Iar Banca dacă i se oferă, îi strânge pe toţi sub aceeaşi tutelă frigoriferă a exploatării cămătăreşti.
   In România mai lipseşte factorul III, adică Regruparea forţelor, ţinută în şah de actualul sistem de mică proprietate. Intr’unul din mesajele de deschidere a unui Parlament democratic român am notat cândva cuvântul surprinzător şi excelent: «ajustarea» economiei noastre. «Ajustarea » presupune eliminarea unor capitole sacro-
DOUĂ POTENTIALURI
97
sânte din codul civil şi comercial, poate chiar abolirea acestor coduri.
   Bogăţii naturale, Muncă, Regruparea (ajustarea) forţelor — iată cei trei factori fundamentali. Doi există cantitativ şi chiar calitativ (virtualităţile sunt enorme) tn România.
   Pentru factorul IV (capitalul străin) polemica a foat vie. Politica zisă « prin noi înşine 1> a răposatului Vintilă Brătianu se ştie că a considerat capitalul străin că indezirabil. Pe bună dreptate teoretică. Falimentul politicei economice întrupate de Vintilă Brătianu a fost datorit stâncei asasine, adică imposibilitatea Regrupării (pentru a ţâşni forţele creatoare), într’un regim de mică şi absolută proprietate individuală, iar nu din pricină că a împiedecat venirea capitalului străin exploatator în ţara noastră.
   Nevoind a se recunoaşte cauza reală a falimentului s’a încercat a se deschide toate zăgazurile pentru invaziunea capitalului străin. O invitaţie la dans (până acum), fără consecinţe maritale. Deocamdată mirele aşteptat nu răspunde chemărilor fierbinţi. Condiţiunile pe care le pune mirele sunt despotice, adică transformarea României în colonie integrală. Până acum, situaţiunea noastră este aceea de semi-colonialitate.
   Este întristător, cât de puţin se cunoaşte structura şi dialectica normală a capitalismului internaţional într’o ţară ca România, intrată în procesul de dizolvare al lumii organice şi transformare în lume burgheză, de peste ioo de ani. Deşi raporturile economice şi sociale în ţara românească sunt, ca pretutindeni, în Apus, absolut capita-
                                                                           7
9*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
liste — bancă, circulaţie de mărfuri, schimb, credit — oamenii de ştiinţă socială şi oamenii politici nu vor încă să înveţe şi să se adapteze la noua ordine de lucruri. Ordinea în România contemporană este o ordine capitalistă. Raporturile noastre cu capitalismul apusean nu pot fi făcute decât pe aceste baze. Piatra unghiulară a capitalismului este profitul. Oriunde i se oferă câştig—în Lună, Planeta Marte, Africa, România, Australia—capitalul este gata să-şi ofere serviciile şi să-şi încaseze dividendele.
   De ce nu vine capitalul internaţional în România ? Probabil, că noi nu-i oferim în situaţia noastră obiectivă câştig suficient şi siguranţa plasamentelor. Dacă avuţiile şi munca noastră în actualul sistem şi în actualul etalon internaţional ar însemna un lucru rentabil, cu siguranţă că banul din toată lumea ar invada aici să caute plasamente, ar trece peste legi, peste graniţe, ar ridica munţii din loc şi tot şi-ar face mendrele.
   Adevăratul vinovat a fost şi este sistemul de mică proprietate. Cum poţi să modernizezi o ţară fărâmiţată în milioane de bucăţele, fiecare având drepturile marelui capitalist burghez, adică proprietatea absolută şi virtualităţi de capitalist ? Profiturile nu trebuesc parcelate pentru a fi pulverizate în bunuri de consumaţie, ci concentrate şi învestite periodic. Sistemul capitalist, capabil de a moderniza tehnic o ţară presupune o mică grupă de mari burghezi în mâna cărora se strânge conducerea, ştiinţa şi capacitatea de a face învestiţiuni. Restul naţiunii sunt proletari, adică oameni cari nu mai posedă nimic altceva decât braţele de muncă pe care le închiriază şi
DOUĂ POTENŢIALURI
99
pentru care primesc salarii cu cari să poată trăi în conformitate cu nivelul economic al ţării. E o lege grea a cărei călcare atrage consecinţele mizeriei unanime. In România avem sistem burghez, dar s’a creat prin acte politice o numeroasă mică burghezie, adică tocmai clasa cea mai incapabilă de a organiza pe baze noui o societate. Mica burghezie este analoagă cu clasa meseriaşilor mici, care ar fi avut pretenţia să ţină piept şi să facă concurenţă fabricatelor marei industrii. Să mai amintim lamentele romantice la dispariţia micilor meseriaşi în toată lumea? Am avut şi la noi aşa ceva. Micul meseriaş, micul comerciant, micul agricultor trebue să facă loc marelui industriaş, marelui magazin comercial şi fermei agricole gigantice-Indivizii sunt transformaţi în anexe ai marei întreprinderi unde îşi găsesc o muncă mai convenabilă, viaţă mai igienică şi standardul ridicat. Aşa s’a întâmplat în Occident şi în America de Nord. La noi n’a fost posibil şi nici nu va fi posibil din motivele specificităţilor economiei româneşti.
   Micul burghez este o creatură hibridă în lumea modernă. Se apropie de proletar prin veniturile restrânse, dar costumul, sufletul şi poftele lui aparţin structurii burgheze. Pretenţiile lui vestmintare, culinare şi de amuzament sunt chiar extrem capitaliste, de-a-dreptul rentiere. Nu are însă activitatea febrilă a marelui capitalist, creatoare şi utilă societăţii. Nici tenacitatea şi disciplina de muncă proletară. Micul burghez e leneş, pretenţios şi mărginit. Stadionul muncii vremii noastre are două capete: capitalişti şi proletari. Pe acest stadion se află amândoi zilnic. De obiceiu tovarăşi harnici şi câteodată în certuri
                                                                  7*
IOO
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
sângeroase. îşi măsoară forţele, se cunosc, se apreciază după criterii precise.
    Micul burghez se ruşinează de veniturile restrânse. Se desparte cu oroare de proletari. Trăieşte pe picior larg cu buget umflat. Visul lui e opulenţa burgheză, sufletul burghez văzut prin nostalgia depărtării. De multe ori stilul de viaţă — număr de ore active, oboseală, necesităţi— al marilor căpitalişti se identifică cu al proletarilor calificaţi. Micul burghez văzând aparenţele roze la pildele de sus îşi mobilizează sufletul şi casa cu came-lotă, care aduce cât de departe cu aceea a adevăratului capitalist. Nimeni nu e mai elegant, mai «rafinat»! (un rafinament de prost gust) şi mai pretenţios decât micul burghez.
    Mărginit, îngâmfat, incapabil ^e a organiza şi gândi tehnic-modern: acesta e portretul micului burghez. Se suprapune şi neaderenţa organică la structura capitalist-proletară a vremii noastre. Deci nu poate învăţa nimic, îşi permite gesturi de nobleţă rentieră. Micii burghezi au fost deseori antibolşevici. Cu toată farsa presei mondiale care educa şi incita pe mic burghez în acest sens, capitaliştii apuseni au făcut afaceri admirabile cii Sovietele. Le-au furnizat mărfuri, maşine, materii prime. Au cumpărat excedentele economiei sovietice cu plăcere când erau oferite, volens nolens, pe preţuri de «dumping ». Petrolul ieftin are miros de trandafir şi grâul cu preţuri derizorii gust de cozonac. Absolut fără nicio deosebire şi în ciuda campaniei de presă toţi capitaliştii lumii au participat la schimbul internaţional şi la comerţul sovietic. Germania a început din 1922 dela tratatul dela Rappallo. America
DOUĂ FOTENŢIALURI
ÎOI
a ajutat la electrificarea teritoriilor imense Sovietice. Italia a avut cele mai strânse relaţii comerciale şi a încheiat tratate pentru credite pe termen lung. Anglia a făcut la un moment dat toate comenzile sale pentru lemn la Moscova. Marina de razboiu a sublimei noastre aliate Franţa a cumpărat petrol dela Bacu în valoare de aproape 2 miliarde lei anual şi a refuzat petrolul românesc, într’un moment când petrolul nostru n’avea căutare pe piaţa nternaţională. Singură, România, cu concepţii mărginite mic-burgheze, a căzut în capcana presei ipocrite şi a refuzat galoşii ieftini ruşi, precum şi alte specialităţi sovietice, plătind biruri intermediarilor apuseni pe marfă luată dela vecini. Schimburile comerciale dintre Ro- 1 mânia şi Uniunea Sovietică în epoca 1919—1945 au fostj ca şi inexistente.
   Potenţialul şi practica etapei capitaliste din România este potenţialul şi practica micei burghezii, adică la limită scandaloasă. In termeni profesorali am spune: anul şcolar cu nota 5 şi prin graţia conferinţei milostive. Adică în termeni concreţi: cu o mizerie generală şi desorganizare crescândă, culcându-se pe perna speranţelor venirii capitalului strălin, când va curge lapte şi miere pe toate drumurile. Va fi o nouă şi ultimă desiluzie şi poate ceva mai amară.
   Capitalul străin nu va veni, fiindcă actualul sistem de proprietate morcelată nu e rentabil. Zadarnic se trimit emisari în străinătate. Ce om serios poate garanta capitalului străin procente de 10% anual pentru a face în-vestiţiuni în agricultura românească atâta timp cât se păstrează tipul de mică proprietate ? Mai întâiu, mica
IOS
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
proprietate nu poate face şi nici nu simte nevoia — din lipsă de orizont — de a face investiţiuni.
   Investiţiuni de capital străin în industria noastră nu se pot face până când nu se asigură piaţa internă de desfacere, adică până când nu se ridică la nivel european capacitatea de cumpărare a masselor populaţiei, adică în ultimă analiză a celor 80% a massei ţărăneşti. Ţăranul se ţine strâns legat de lotul lui de pământ, care îi asigură cel mult alimentaţia pentru sine şi familia sa. Cum a încercat să cumpere ceva mărfuri industriale, rentabilitatea tipului de agricultură l-a aruncat în braţele rapace ale creditului cămătăresc.
   Din « etapa capitalistă » am ales forma cea mai nerentabilă : sistemul de a creşte necontenit « mica burghezie ». Potenţialul ei în cadrul tehnicei şi lumii contemporane este dezastruos şi falimentul lesne explicabil.
   Generalizarea « micei burghezii» într’o ţară nu dă voie acumulării de capitaluri pentru a se întreprinde investiţiuni de mare format. Mica burghezie este egalitate în sărăcie şi pierderea oricărei speranţe de a se ridica vreodată standardul general. Atât potenţialul capitalist cu mare burghezie, cât şi cel pur colectivist îngăduie strângerea de mari capitaluri pentru construcţie. Potenţialul economic al micei burghezii nu îngăduie aşa ceva. Ea consumă imediat. Analiza bugetului românesc, a conversiunii, a celor două reforme agrare, a aparatului administrativ român, a politicei financiare sub acest unghiu «mic burghez », dă cheia falimentului economiei româneşti, incapabilă de a organiza producţia cu toate bogăţiile naturale pe care le posedăm.
      VI. CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN
                   a) Statul—• între organon şi contractualism
    O încercare de clasificare a atitudinii intelectuale şi afective de tip sec. XIX «faţă de atitudinea modernă de tip sec. XX se poate reprezenta sinoptic prin următoarele două scheme descriptive, care arată drumul parcurs interior de individ pentru acomodarea şi determinarea poziţiei lui faţă de existenţialitate şi cosmos:
      I. Nescio.
     II. Tragicomedia raporturilor cu comunitatea.
                              a) oportunism,
    III Atomizare b) psihologism,
                    c) agnosticism estetizant.
      I. Căutare.
     II. Disperare.
    III. Dogmatism
a)  simulat,
b)  din disperare,
c)  veritabil.
    Punctele de plecare sunt felurite, dar structural identice, prin modul de punere al problemei şi prin
104
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
fatalitatea continuităţii şi înglobării în aceeaşi epocă* Diferenţele sunt şi ele radicale. Primul grup are un punct de reazim în afară. Lupta şi datele problemei sunt în legătură totdeauna cu exteriorul. Peripeţiile luptelor şi rezultatele păstrează pecetea acestui dualism permanent: eul şi raporturile lui cu externul. Cercetarea biografiei vechi sufleteşti este o neîntreruptă ofensivă-defensivă cu realitatea imediată, pe când tipul nou se caracterizează printr’un monism interior de-o exasperantă monotonie, de o intensitate şi aplecare spre lăuntric necunoscută şi complet străină primului tip.
    Istoria sufletească a celui plecat dela nescio şi trecut prin tragicomedia raporturilor cu comunitatea se caracterizează prin importanţa acordată exteriorului. Imperiul lui intim este dominat de această obsesie sub formele cele mai felurite: fie ca datorie de conştiinţă a poziţiei lui individuale faţă de conceptul « popor », fie pornind dela concluziile unei cercetări scientiste a morfologiei sociale. In Apusul tradiţiei şi conştiinţei religioase evoluate se adaugă pitorescul crizei imortalizate de figura lui Renan, adică trăirea probabil insuficientă a valorilor absolute sau neputinţa acceptării radicalismului lor şi intrarea în real printr’o aruncare peste bord a absolutului. Dela această treaptă se păşeşte conform temperamentului şi întâmplării — sau presiunii sociale — în oportunism, psihologism ori agnosticism estetizant.
    Este de prisos să spunem, că tipurile deosebite nu se întâlnesc în ideala lor puritate (inteligenţa românească nu posedă public tipul dogmaticului absolut, nici politic şi nici religios), ci sunt în general imperfecte, se amestecă
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN

şi se întâlnesc pe linii comune. De exemplu, agnosticismul estetizant şi dogmatismul disperării sunt fraţi, gemeni, aflaţi în vrăjmăşie de moarte. Linia lor familială este criticismul, adică nemulţumirea radicală faţă de stările prezente. In atmosfera agnostică, criticismul, pe lângă o lipsă de robusteţe mai prezintă stigmatul ciudat al credinţei îndreptăţirii sale teoretice definitive (oareşicum dela sine înţeles) şi lipsa de îndoială asupra eficacităţii implicate totuşi în poziţia luată. Cel plecat dela căutare şi ajuns la dogmatismul disperării (expresia este just neclară, îmbrăţişând cele două ramuri: dogmatism din disperare şi dogmatismul necesarităţii, al inevitabilului disperării) mânueşte armele criticismului cunoscând inanitatea lor. In primele faze ale căutării, îndoielii şi disperării, spiritul lui are discrepanţe şi o lipsă totală de naivitate şi pros peţime. Figura lui Medardus (eroul lui Hoffmann din romanul Elixirul Diavolului) — repetată în ediţii numeroase de intelectuali europeni şi unii români de formaţiune germanică — este interiorizată şi străbătută de un spirit care nu mai are încredere în sine şi în nimic. El trăieşte fără umbra unei speranţe printre ruine totale. Lipsit de ultimele esenţe şi de o axă este — în mod fatal—, critic, fiindcă fără esenţe şi fără un principiu ultim nu se poate nimic organiza şi nimic clădi. Imposibilitatea de a ajunge până la recunoaşterea esenţelor primordiale creează conflictul şi desaxarea. Critica se îndreaptă nu numai înafară, ci mai ales către sine însuşi. Exerciţiul hipercritic dintr’o neîncredere în armele şi posibilităţile sale de cunoaştere ocoleşte lupta dreaptă cu lumea exterioară şi instituţiile ei pentru a se reîntoarce
io6
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
asupră-şi cu furie şi resentimente condensate şi acide. Leit-motivele se plimbă dela tonul minor şi deprimant, uneori apatic, până la violenţa nitzscheană sau soreliană — pe un fundal de tristeţe, bunătate şi delicateţe. Furiile dogmatismului din disperare sunt scurte circuituri, capabile să provoace uneori mari incendii, alteori fulgere impresionante, dar trecătoare. Atmosfera generală - este melancolia, o melancolie care este—în fond—tandreţe desabuzată.
    Acestei categorii se poate aplica epitetul de «cant», epitet peiorativ aplicat de polemica sau incomprehesiunea continentală « perfidului » Albion. Dintre cele patru caractere ale spiritului englez: obiectivitate, cavalerism, umanitate şi iraţionalitate, magistral analizate de Kantorowicz, cavalerismul, umanitatea şi iraţionalitatea sunt bunuri revendicabile şi categoriei dogmatismului din disperare. «Cant», noţiune care oscilează între ipocrizie şi auto-înşelăciune, convine parţial acestei categorii: imposibilitatea de cunoaştere unitară şi de renunţare la anumite valori duce la luarea unei poziţii unde ipocrizia rece şi silit calculată este însoţită de naivitate improbabilă cu auto-înşelăciune febrilă şi convulsionată. Amestecul de naivitate avântată şi luciditate perfectă (negativism radical convertit) găsit în acest domeniu, dă impresia de mozaic şi naşte suspiciune — perfect explicabilă — în spiritele clare, geometrizante şi necomplicate.
    Nu trebue luat drept monetă bună tot ceea ce se exprimă public şi numai ce se dă la iveală. Subteranele intime sunt cu mult mai interesante, mai variate şi mai pline de o încântătoare umanitate, Odată, profesorul
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMAN MODERN 107
Petru Andrei a făcut declaraţia senzaţională, că raţionalismul românesc este un refugiu al desrădăcinării. Se observă înrudirea — cu tot războiul — dintre dogmatismul disperării şi agnosticismul estetizant, drapat uneori în raţionalism criticist.
    In trecutul ambelor tipuri se poate da peste o perioadă de nihilism total. Forţele de afirmaţie fiind stinse, în viaţă nefiind decât afirmaţie, pentru ieşirea din acest cumplit impas, se ivesc formule de tranziţie sau de disperare rece, unde se concretizează, ca în puroiul unei răni adânci, lupta unui organism atins mortal, sacrificarea celor mai pure componenţe ale sângelui şi slăbirea lui.
    Motivele acestui aparent jos de-a-v’aţi-ascunselea şi refugiul într’o serie de valori sunt, pentru filistin, ciudate, dar pentru omul liber, rareori compromiţătoare. In lumea extrem de pitorească dela noi, presiunea socială este minimă, iar opinia publică inexistentă. Călcarea normelor este la ordinea zilei şi evadarea dintr’un tipar nu are nimic din tragismul altor lumi. Naturi artiste — Românul e născut poet! — construcţia personalităţii este lăsată la buna dispoziţie a celui aflat în cauză. Conştiinţa omului anonim — omul public are sau două morale sau nici-una —, a celui dintr’o imensă masă, fiind inexistentă (şi aici este sursa discrepanţei şi a neadecvatului românesc), formularea pe anumite laturi a individului este, în de-obşte, datorită hazardului, jocului şi a spleenului.
    Cercetarea motivelor care duc la inventarea artificiilor eliminatorii şi a formulelor tranzitorii dă peste problema deciziei, marea piatră de încercare a acestor construcţii mai mult sau mai puţin artificial-individualiste, cu con-
io8
PORTRETE $1 CONTROVERSE
ţinut sufletesc mai mult sau mai puţin veritabil (raporturile reale de forţă, conţinuându-şi sbuciumul şi lupta lor).
    Poziţia criticistă în faţa problemei deciziei e clară, exclude pe aut-aut în sens kirkegaardian. Multiformă şi analitică cochetăria criticistă (alimentată în forma românească de problematica morală a lui Andre Gide) exclude chiar problematica lui aut-aut. Vom recunoaşte dificultăţile aproape insurmontabile în trasarea consecventă a liniei. Curba şi mixtura, formele insinuante ale noutăţii şi sensualitatea heterogenului pun bariere şi deschid totdeodată ispititoare drumuri lăturalnice. Dar ceea ce uimeşte este incapacitatea de a vedea aici problema, tragicul şi acuitatea ei. Vina o poartă în părţi egale capacitatea primară şi lipsa de complexitate lăuntrică a reprezentanţilor criticismului pe de o parte, iar pe de altă parte dogmatismul disperării analizat, care a prezentat până acum rezultate parţiale şi nu a descris drumul parcurs până a ajuns acolo. Intoleranţa şi lipsa de efort (poate paupe-rismul) şi-au dat mâna, desfigurând datele problemei.
    Epicureismul estetizant şi agnostic al criticismului mai exclude din structura sa formele noi şi fecunde de viaţă, poate însăşi fluidul orfic al vieţii, rezervându-şi o lume de păpuşi mecanice.
    Mecanicismul criticist este în legătură cu transportarea metodei şi criteriilor naturaliste în lumea intelectului. Distincţia de o importanţă capitală a două domenii •antagonice prin structura lor fiind neglijată, se ajunge la o confuziune ce nu putea fi evitată. Explicare cauzală şi lege pe de o parte; înţelegere, extaz artistic şi inefabil sentimental pe de altă parte; descriere din afara obiectului;
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 109
trăire în interioritatea lui; adversităţi ireductibile, fără puncte de contact şi fără o posibilitate chiar a aruncării unor punţi de comunicaţie. Intr’un domeniu: agregate mecanice. Dincolo: individualităţi şi intelect. Concep-ţiunei aditive a lucrurilor s’a mai adăugat un «newto-nism » teoretic cu aplicaţiuni în vieaţa socială şi a crea-ţiunilor noologice. Nu s’a observat că unei cauzalităţi şi aditivului dintr’un domeniu se opune o teorie a totalităţii, unice în apariţiunea ei. O contemplare a substanţei ultime înlocueşte explicaţia naturalistă cu caracter aditiv, împrumutată din arsenalul metodologic al ştiinţelor mecanice. Primum spectare deinde cogitare. Contemplarea şi trăirea interioară dă posibilitatea unei explicări complete şi viziunea apariţiunilor intelectuale în specificitatea lor (Husserl). Numai astfel se poate explica esenţa suveranităţii statale, raporturile dintre libertate individuală şi limitele autorităţii, dozajul de drepturi şi datorii ale eului faţă de stat.
    Problema pusă aditiv duce la o opoziţie ireală de valori. Reciprocitatea de influenţe şi identitatea lor structurală este negată, ajungându-se la atomizare şi ireductibil, în locul unei evidente lărgiri a conţinutului lor intim.
    Capul Horn unde se sfărâmă nava interiorismului rămâne întotdeauna (ca o ironie şi insultă faţă de esenţa lui) atitudinea faţă de fenomenul gregar: aici se surprinde nobila sa panică, veritatea şi mascarea. Este interesant de observat tendinţa formaţiei de sectă: învăluiţi în splendidă izolare, în atitudini hieratice, cufundaţi în cultul forţei sau alte culturi ezoterice se declară gata să
IIO
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
năvălească la volan, condiţionând lovitura de păstrarea distanţei şi a splendidei izolări; e ceva copilăresc şi grav, ca în faptele şi gândurile eroilor lui Cocteau şi ai falsificatorilor de monete din marele roman al lui Andre Gide.
    Forţele de integrare ale ordinei sociale şi juridice (integrare: expresie simptomatică a problematicei actuale statale din care Rudolf Smend a bătut monetă cu circulaţie întinsă) sunt la un nivel ridicat în epocele închise şi nesbuciumate. In cele de tranziţie scad până la zero: atunci apar « copiii teribili » ai lui Cocteau, Gide şi Me-dardus, ca « păsările furtunii» prevestitoare ale cataclismului şi ale nopţii-de-pomină, răpitoarele şi viermii cadavrelor, instinctele de fiară şi sutaşii forţei. Ei sunt exponenţii acţiunii directe. Seria de valori incluse în linia trasată energic şi drept este trăită până în ultimele ei consecinţe. Antiteza ascuţită şi radicalismul atitudinii are un ritm fascinant, având şi o bărbătească frumuseţe de paradă. Un simţimânt indescriptibil de forţă, de accelerată circulaţie şi siguranţă, animă şi iluminează. Omul acţiunii directe a făcut din inima sa peşteră de tâlhari. Nimic nu poate fi mai înfiorător şi mai dezolant, decât abdicarea totală şi conştientă dela idealurile de dreptate şi bunătate în folosul unei cauze lumeşti şi temporare pe care omul violenţei o ia asupră-şi cu autocruzime pentru a căpăta dreptul cruzimii şi al faptei neînfrânate. In această îngenunchiere pentru obţinerea dreptului victoriei şi al acţiunii ilimitate, spiritul contemporan îşi serbează alianţa cu Lucifer, prinţul întunerecului şi «tainicul lui stăpân » (Clementei), mărturisind totodată disperarea
                           CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN iii
lui definitivă de cunoaştere şi renunţare la afirmaţia elementară, pură şi veritabilă.
    Justificarea filosofică a acţiunii directe (expresia a fost răspândită mai ales de Sorel) se află într’o filosofie a iraţionalismului. Tactica ei politică este un. monolitism dinamic, având preferinţă pentru exploatarea forţelor infernale ale instinctelor şi tendinţei înnăscute de agresiune (Freud). Convingerea pe latură raţională şi pe baze discuţioniste este subvalorificată şi chiar dispreţuită. In orice caz, entuziasmul veacului luminilor, prelungit până azi, pentru puterea şi posibilitatea convingerii şi în necesitatea luptei politicoase şi amabile, apare ridicolă. Acţiunea directă are credinţa violenţei creatoare şi urăşte sistemul reprezentativ, care este pacific şi ornamental. Intr’un sistem de drept public, decizia iniţială (vezi Cari Schmitt) arc de optat între acţiunea directă (formulele proconsulare) şi reprezentare (împărţirea puterilor). Conţinutul ideologic se polarizează şi el tot pe două baze diferite. Exponenţii acţiunii directe sunt aliaţii forţelor demonice şi cu adevărat creatoare ale comunităţii ce pândesc în umbră şi-şi continuă jocul lor de fiare. Din când în când corectează jocul păpuşilor reprezentative, le şuieră în ureche o arie obsedantă (lege de aramă, interes naţional), îi hipnotizează cu priviri de şarpe sau le dictează ordine cu pumni de oţel în sărmane maxilare de porţelan. Acţiunea directă preferă tinereţea pentru realizarea ţelurilor sale. Sistemul reprezentativ apelează la octogenari nepericuloşi. Imaculata Marianne îşi culcă în fiecare seară în patul împodobit de trandafiri, păpuşi obeze cu mustăţi de vată.
11%
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
    Deosebirile dintre cele două tipuri sunt fără îndoială mari. Dar există între ele multiple linii comune. In primul rând sunt analogii de construcţii pe fundaluri identice de prăbuşiri interioare. Regăsim pretutindeni acel dogmatism din disperare şi formularea dilatorie a deciziei, construcţii ale tristeţeii şi ale falimentului lăuntric în luptă cu anarhia iminentă. Apropierea este şi mai frapantă, atunci, când se face comparaţie cu vechea lume patriarhală, a stadiului de idilă şi organon. Mihail Sado-veanu este în această privinţă ultimul reprezentant al ethosului comunitar organic şi istoric românesc. Acolo se găseşte substanţa lui intelectuală. El e omul pădurii, al foşnetului şi al apei: de aceea rolul imens jucat de apele Şiretului, dumbrăvile minunate şi înţelegerea lui adâncă pentru omul simplu şi evocarea neîntrecută a copilăriei armonice. Corabia cu comori şi minuni a lui Sadoveanu se plimbă sub steaua polară a organicului românesc. El formează culmea şi totodată sfârşitul organicului pur şi absolut apărut în România. Pe această linie nu va mai fi, probabil, îngăduit de lucrat în stil aşa mare. Cele două linii: atomism şi universalism, mecanicism şi organon, unic şi total, se vor împleti şi sintetiza, se vor combate şi se vor amesteca, dar niciodată nu va mai fi posibilă construcţia lină şi. pură, ieşind din adâncuri, neturburată şi ireflexivă, elementară ca la început de veacuri, definitivă şi complicată ca o vietate a naturii. împăcarea dintre intenţie şi faptă, curgerea neîntreruptă între mădularele aceluiaşi tot, sudura perfectă a părţii închegată fără fisură, lipsa discrepanţelor şi a concluziunilor — este o podoabă fără repetiţie şi o via regia închisă pentru totdeauna unor
                          CONTROVERSA ÂSUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 113
noui drumeţi, rămasă doar ca amintirea unei lumi fericite şi armonice. Această lume planează actualmente fantomatic în depărtări, trezind doar nostalgii fierbinţi şi doruri ce nu vor mai fi îndeplinite.
    Atitudinea faţă de lumea organicului (nu faţă de literatura lui) în perioada de secularizare a fost sau de dispreţ profund şi stupidă incomprehensiune, sau de încăpăţânată rămânere pe vechi poziţii şi inactualitate sau — o a treia 'atitudine şi cea mai obişnuită dela Eminescu — de elegie romantică. A patra atitudine de înţelegere a fenomenului, de descripţie a resorturilor lui şi de plasare într’un complex de împrejurări este cea mai adecvată şi o încercăm în aceste pagine.
    Legăturile dintre indivizi în lumea aflată sub steaua origanicului se făceau pe baze charismatice (Max Weber). Pe planul întâiu al vieţii comunitare se află tipul patriarhului şi al ctitorului. El era conducătorul: omul liniei şi al atitudinii, omul cu fast şi solemnitate sacerdotală, cu înţelepciune, blândeţe şi la momentul oportun — mânie şi judecată solomonică. Trecerea s’a făcut dela ctitorie la contractualism modern. Legătura dintre ctitor — conducător şi condus — se întemeia pe fidelitate şi iubire. In locul fidelităţii, care îşi are origini în viaţa religioasă, a luat locul conştiinţa comunitară — de grup restrâns sau larg — rămânând ca relaţiile să se întemeieze charismatic prin iubire şi orfism. Trebue accentuat că forţele emoţionale şi dinamice ale sufletului uman n’au dispărut, fiind substanţe. Tehnicizarea lumii moderne a adus cu sine nu o schimbare de substanţă, ci numai de forme. Problema nu e de conţinut, ci exclusiv o problemă
                                                                         8
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
114
a formelor: expresii variate ale unui conţinut identic. Reprezentanţa supremă a unei comunităţi a fost cândva colorată teologal, iar până în preajma veacurilor noastre a fost gândită în persoana Principelui (rege, domnitor, voievod, împărat), care era posesorul puterii maxime a suveranităţii. Acum comunitatea gândeşte ceva mai des în naţiune şi în viitor, probabil, pentru o epocă, în state organizate. Dar în toate stadiile, apropierile sufleteşti sub formele de conducere nu sunt influenţe şi comandamente, ci regăsiri de suflete.
    înţelepciunea orientală a caracterizat nostalgic, sub forma unui basm simbolic, goana sufletelor de-a-lungul a şapte vieţi până la regăsirea şi uniunea lor definitivă, la capătul unui drum al durerii şi al bucuriei efemere, regăsire într’o lume orfică care este amintirea paradisului pierdut, fiorul eternităţii şi al misterului cosmic.
    Ctitoria în lumea organicului era operă individuală şi fapt de conducător social. In contractualismul modern devine operă socială şi obiectivare, în sensul despersonalizării. Ctitoria era filantropie socială colorată biblic şi datorie de conştiinţă a conducătorului. Azi nu mai e filantropie, ci obligaţie contractuală a comunităţii faţă de individ sub forma restituţiei unor bunuri percepute. Filantropul şi ctitorul clădeau o fântână — de pildă — pe propria lor socoteală şi o inaugurau cu solemnitate religioasă, impresionantă şi mişcătoare. In acest gest se exprima simbolic cultul morţilor, solidaritatea dintre eu şi comunitate, destinul ctitorului de a face legătura dintre veşnicie şi actual. El plasticiza printr’un gest aceste trei fenomene de vieaţă. Aici este taina prestigiului de care
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMAN MODERN 11$
se bucură ctitorul şi exponentul (exponentul maselor poate fi socotit aproximativa traducere modernă a ctitorului): el renunţă de a avea o viaţă proprie, devenind o interferenţă de destine şi un focar unde se centralizează forţele magnetice comunitare. In ctitor, se întrevede esenţa exponentului (cuvântul modern şi-a pierdut din patos): aceea de a fi un îndreptar de suflete şi de a se îngriji de orientarea şi de mântuirea lor. El este refugiul estropiaţilor sociali, iar poarta lui este continuu deschisă durerii şi perplexităţii.
    In ctitoria de fântâni, aşa de răspândită în viaţa noastră socială, avem un caz tipic, unde se ilustrează trecerea dela lumea organicului, la contractualismul modern, ară-tându-se în acelaşi timp modul de păstrare a elementelor vii şi eterne. In lumea veche, sleirea, adică inaugurarea unei fântâni, era cult religios şi aclamaţie socială. Atmosfera generală era de iubire şi confianţă reciprocă. Era o desfundare a izvoarelor orfice din sufletul omenesc, înfrăţire şi îmbrăţişare. Un astfel de prilej era prilejul sărbătoresc al iubirii universale, care în ultimă analiză e fundamental şi divina necessitas a apropierii dintre oameni. Ctitoria era operă de conducător social. In contractualismul modern devine operă comună. Caracterul personal dispare. Dar exponentul reapare sub forma de organ executiv şi reprezentativ statal. Atmosfera orfică, problemă eternă şi element primordial în procesul de formaţie al comunităţii, reapare şi ea sub alte forme şi alte denumiri. Inaugurarea unui an judecătoresc, a unei judecăţi, a unei conducte de apă sau a unui pod peste un râu poate fi — greşit — făcută fără nicio solemnitate şi atunci
8*
n6
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
este lipsită de simbol şi semnificaţie socială. In loc să devină prilejul reînnoirii conştiinţei comunitare şi imbold pentru fapte nouă, trece cenuşiu şi neobservat pentru ,co-munitate, ca un fapt divers. Exponentul de azi, adică urmaşul ctitorului de ieri, a presimţit acest fenomen etern de viaţă socială şi ştie sa-i dea proporţiile şi perspectiva necesară.
    Tipul ctitorului la începutul epocei contractualis-mului modern în România, păstrându-şi patosul ctito-ricesc şi nepierzând obiectivitatea neutrală a contractua-lismului se află reprezentat în figura Regelui Carol I. El a contribuit hotărîtor la fundarea statului român modern.
    In România, prin Regele Carol I se pune pentru prima oară problema Statului, ca problemă de ordine şi de delimitare a raporturilor dintre eu şi fenomenul gregar, după ce mai înainte fusese pusă social prin prima expropriere de Kogălniceanu şi Cuza-Vodă. Pentru o dozare exactă a problemei şi găsirea elementelor actuale şi inactuale nu trebue pierdut din vedere acest factor.
                    b) Filosofia Statului la Vasile Pârvan
   Cu deosebire în timpul războiului şi în epocile turburi postbelice — ideea de Stat are parte de toate: dela sacrificiile cele mai mişcătoare ale Eului până la cele mai îndrăzneţe şi nedrepte molestări ale lui. Statul ajunge în orice caz un concept polemic. Din această furtună se îndepărtează indiferenţa faţă de realităţile vii pe care le reprezintă ideea de Stat, nu numai în lumea din afară,
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 117
ci şi în viaţa interioară a individului. Această idee face apel la mecanismul intim al sufletului, la sentimente, la instincte (instinctul de conservare şi de apărare a familiei, precum şi al grupărei din care Eul e o părticică indisolubilă), la subconştientul şi iraţionalul care formează structura primară şi dă direcţiile fundamentale ale Eului. Fenomenele conştientului sunt dirijate de viaţa obscură şi formidabilă a subteranelor interne unde zac experienţele ancestrale, memoria speciei, afinităţilor şi repulsiile fără motivare conştientă, astăzi, dar care se bazează pe evenimente anterioare. Aceste realităţi secrete sunt, în fond, singurele orientări ale activităţii individului şi îi formează comorile ascunse pe care o lampă a lui Aladin din povestea arabă a celor « O mie şi una de nopţui» i le poate da oricând la iveală.
   Vieaţa individului se desvoltă şi trăieşte determinată de conceptul de Stat, de ideia pe care şi-o face despre obşte şi de emoţia trezită. După o exactă comparaţie anatomică a lui Paul Harms, tot aşa cum inima bate înfăşurată de coastele pieptului, iar creerul poate funcţiona numai în oasele craniene. Legătura între Eu şi Stat nu este dela adversar la adversar şi nici dela prieten la prieten, ci dela organ viu la organ viu ale căror relaţii sunt o condiţie subînţeleasă de reciprocă existenţă. Dacă facem analiza Eului vedem că e compus în cea mai mare parte din elemente sociale, iar componentele exclusiv individuale sunt excepţii la regulă. Familia, şcoala, biserica, armata, politica, meseria, cutumele, aruncă rând pe rând seminţele lor în grădina Eului. Elementele sociale covârşesc viaţa individuală, hrănindu-i conştiinţa şi
ii8
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
dându-i directivele. Cultul Statului în. ultima substanţă nu face decât să întroneze o regulă normală şi sănătoasă a colectivităţilor organizate.
   Printre gânditorii români, Vasile Pârvan ocupă un loc strălucit în această serie. Chinuit de îndoeli şi de conştiinţa tragică a singurătăţei totale—un echilibru sau harul deciziei i-au fost până la sfârşit necunoscute, autorul «Memorialelor» a avut totuşi luciditatea necesară pentru a zări lanţurile binefăcătoare care leagă pe individ de societate, pe singuratec de semenii lui. Naivul orgoliu al izolării definitive şi ignorarea mândră a fratelui strivit de durere sau transfigurat de bucurie n’a intrat în incinta sufletului august a acestui Scit drapat cu mantii greceşti şi întunecate vestminte de pastor protestant. Din studiile lui istorice a căpătat obişnuinţa perspectivelor, valorificarea evenimentelor şi a indivizilor sub unghiul veacurilor, iar nu sub aspectul clipei fugare. «In formele lor străvechi, familia, Statul şi dreptul sunt simple prelungiri ale vieţii biologice», spune Pârvan în cartea de Idei şi forme istorice (pag. 91), pentru ca aceste instituţii să ajungă mai târziu entităţi în sine, personalităţi cu atribute de sine stătătoare. Această evoluţie «alcătueşte pentru cercetătorul istoriei universale, un obiect în sine, o devenire totală, care valorifică total fenomenele de vieaţă conexe ei şi poate constitui un punct de vedere superior de regrupare a tuturor faptelor de aspect istoric împrejurul acestei axe, astfel încât să se poată căpăta o linie de devenire completă al cărei capăt anterior sa se piardă în vieaţa animalică, iar cel posterior în taina viitorului» (Idei şi forme istorice, pg. 9 2).
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 119
   Nu există, deci, în concepţia lui Pârvan, rupturi sau salturi, ci lente deveniri înlauntrul aceluiaşi complex însufleţit de un spirit identic. O astfel de concepţie e realistă, istorică şi organică.
   Recunoaşterea permanenţelor din vieaţa socială şi individuală duce la conştiinţa Statului istoric. Intre cultul exagerat al Eului — cum se practică în cultura românească contimporană — cu pericolele aferente: anarhism, egotism, criticism disolvant, dezorganizare metafizică şi între cultul desfiinţării Statului este totdeauna prietenie. Apologia suveranităţii populare de tip Rousseau şi a individualismului liberalist duce la desfrâul normelor (implicit la ncrespectarea legilor). Lege şi Stat sunt armonice. Libertate individuală şi Lege (adică normă restrictivă) sunt antinomice. Poziţia lui Pârvan se deosebeşte în această privinţă dc constituţionalismul lui C. Stere, care se reclamă dela constituţionalismul englez (în particular dela Dicey). Se deosebeşte şi de legalismul junimist, care a luat în braţe Constituţia «importată» la 1866 şi «copiată» după pactul fundamental belgian din 25 Februarie 1835. Concepţia lui Vasile Pârvan derivă din tradiţiile istorice române asupra Statului şi pune accentul asupra elementelor anterioare din vieaţa unui popor. După această concepţia, Statul este organism vechi, deasupra noţiunilor şi ordinei juridice, care pot fi schimbătoare, pe când Statul are o durată lungă şi cu perspective infinite. Dreptul este creiat de Stat ca instrument pentru organizarea sa interioară, schimbat după contigenţele istorice şi stadiul evolutiv. Se poate ca acest instrument, precum şi conducerea să cadă în
120             PORTRETE ŞI CONTROVERSE
mâna’ unei caste şi a unei seminţii străine (epoca fanariotă, drept binzantin), sau să fie sub conducere şi indicaţie din afară (Poarta păgână). Ideea de Stat, care se împleteşte în tradiţia românească în primul rând cu «legea», rămâne intactă, un patrimoniu neînstrăinabil, ascuns ca o comoară în zicători, în balade, în poveşti, în moravuri, în concepţia generală asupra vieţii şi vizibil, mai ales în comportarea din vremuri grele şi dela mari răspântii. Moştenirea romană a lăsat în această privinţă urme indelebile. O analiză subtilă a instituţiilor şi obiceiurilor juridice romane, transmise în vechiul drept românesc şi în folklorul naţional se poate găsi în C. Stoi-cescu (La magie dans Tencien droit roumain — Rappro-chements avec le droit roumain, Paris, 1926) unde se demonstrează încă o continuitate pe lângă cea linguistică continuitatea cutumelor juridice romane în Dacia, până în vremurile noui. Tradiţia instituţiilor juridice lăsate de Roma se oglindesc în vechi obiceiuri de drept românesc, în magia şi poetica populară.
   Savigny, care a avut numeroşi elevi în România, (Kogălniceanu, Simeon Bărnuţiu şi în unele privinţe Junimea), vorbea de un anumit « Volksgeist», de un spirit particular al popoarelor. Acest spirit specific este creator al Dreptului şi al normelor sociale. ‘înlănţuirea şi desvoltarea elementelor componente se fac organic şi pe baze istorice.
   Această concepţie organicista, istorică şi realistă, împărtăşită şi de Pârvan, se deosebeşte profund de doctrina libertară şi paşoptistă, cu rădăcini în filosofia iluminismului şi în ideologia Revoluţiei burgheze dela 1789.
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 121.
După o asemenea doctrină, Statul nu creiază Dreptul, ci-1 constatăm sau cum spune Kelsen, este un suport al Dreptului, iar nu creatorul său.
   Plecând dela faimoasa afirmaţie că Statul este un raport de forţe, un efect al echilibrului temporar dintre grupările sociale, doctrina libertară, care vede sub unghiul efemerului, iar nu sub specie aeternitatis, face disjuncţie între Stat (aflat în mâna guvernanţilor uzurpatori) şi Drept, o realitate suprasensibilă, solidaritatea în sensul etico-social, care este deasupra ideii de Stat. Disjuncţia operată este făcută în vederea purificării conceptului juridic, pentru a-1 ţine departe de influenţe secundare şi a-i da independenţa necesară. Principiul se duce până la ultimele lui consecinţe, combătându-se actele zise de guvernământ, doctrina dreptului de conservare a Statului, ca un privilegiu luat asupra dreptului pozitiv şi ideal, opunându-se principiul juridic pur. Cu toate avantagiile teoretice incontestabile, încălcarea realităţei e frapantă şi confuzia metodelor semnificativă. Disjuncţia între Drept şi Stat nu e posibilă, fiindcă ambele formează o unitate, un organ indivizibil, Statul creiând Dreptul pentru reglementarea sa interioară şi modificându-1 după legile proprii de creştere, după necestităţile sale ca organism independent, aflat în vecinătate amicală sau inamicală cu alte organisme analoage. Chiar în gospodăria proprie a Statului există elemente care sunt predestinate sacrificiului într’o anumită fază a istoriei naţionale sau la o răspântie decisivă. Injustiţia pentru acele categorii sociale poate fi strigătoare şi favorizarea altora suspectă. (Un exemplu obicinuit în exproprierile de toate nuanţele, începând cu
122
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
cele agrare făcute în stil mare şi sfârşind cu cele citadine de simplă utilitate publică). Legiuitorul şi guvernantul s’ar afla în mare încurcătură, dacă ar ţine cont de interese antinomice şi nu ar avea criteriul decisiv al intereselor permanente sintetizate în noţiunea de Stat. Pentru problema specific românească, circumstanţa închegărei de-a-cum înainte în forme stabilite şi a unificării politico-juri-xlice agravează pericolul tendinţelor centrifugale şi luminează calea spre un cult exclusiv al organismului denumit Stat în defavoarea individului şi a claselor exploatatoare.
   Concepţia istorică asupra Statului a lui Vasile Pârvan are ca opoziţie concepţia raţională a Statului (reprezen-, tată la noi cu tot aparatul ştiinţific de C. Stere), teoretizată de enciclopediştii francezi, răspândită de Revoluţia burgheză dela 1879 şi cristalizată în teoria kantiană asupra Statului: «der Staat ist die Vereinigung einer Menge von Menschen unter Rechtsgesetzen» (Kant, Metaphy-sische Anfangsgrunde der Rechtslehre, paragraf 45). Urmaşii lui Kant au accentuat şi mai mult corelaţia intimă şi definitivă dintre ideea de Stat şi ideea de Drept. Neokantianul Felix Somlo — ultimul din serie în ordine cronologică—după ce defineşte Statul «als eine Gesellschaft, die durch die Befolgung der Normen einer Rechtsmacht gebildet ist» (Juristiche Grundlehrey 1927, pg. 251), adaogă: «der Staatbegriff fuhrt also auf den Rechtsbe-griff zuriick und lasst sich ohne ihn gar nicht erfassen» (op. cit. pg. 251) deşi au existat şi există mereu State, care într’o elocventă quasi-unanimitate n’au ţinut niciodată socoteală de principii juridice derivate dintr’o filosofic a raţionalismului, ci de substanţiale interese ale
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMAN MODERN 123
colectivităţii, considerată ca unitate de sine stătătoare în timp şi spaţiu. Prin concepţia sa asupra Statului, Vasile Pârvan ia poziţia împotrive spiritului raţionalist şi critic din cultura vremii şi în special din ţara românescă (Junimea kantiană cu Titu Maiorescu-Carageale-Carp şi poporanismul) pentru a se înscrie în curentele realiste, care încearcă desfundarea isvoarelor vitale şi valorificarea potenţelor primare şi specifice. Pârvan a avut comprehensiune şi intimă aderenţă cu problematica Răsăritului semi-colonial, precum şi intuiţia relaţiilor religiei cu sufletul şi fenomenul românesc. S’a gândit cândva la o Istorie a Bisericii româneşte «pornită în spirit larg, cu luarea în considerare a tuturor fenomenelor de vieaţă creştin-ortodoxă din părţile noastre, care cere nu numai o cultură bogată de erudit multilateral, dar şi un anume dar de divinaţie şi de reconstrucţie»: această«istorie a bisericei noastre e până în amănuntele ei dependentă de istoria generală a bisericei răsăritene »; «în sfârşit mai toată cultura noastră veche, ştiinţa şi arta e o formă de vieaţă a bisericei noastre: a scrie istoria bisericei înseamnă, în bună parte, a scrie istoria culturei noastre» (Memoriale, pag. 73 et passim în panegiricul pentru C. Er-biceanu,).
   Din gândul fundamental despre inexorabilul Statului istoric, Pârvan a tras toate consecinţele şi concluziile inevitabile. Dispreţul lui pentru regimul, stilul de vieaţă şi mentalitatea libertară era imens. «Oamenii de sută» era o expresie favorită pentru prea obicinuita duzină, iar pentru « sistemul de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor nouă şi de dresaj filosofic — în massă —
124
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
al animalului uman » (Idei şi forme istorice, pag, 12) nu găsea — după cum se vede — decât ironii şi sarcasme. « Democraţiile internaţionale: elenistică, imperial-romană, actuală, au încercat, toate, posibilităţile de înmulţire pe cale mecanică a sufletelor superioare » (op. cit. pag. 12). Metoda modernă îmbrăţişată se dovedeşte greşită: «încep să recunoască monumentalii şefi de scoale filosofice, artistice, ştiinţifice, că şcoala, ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al reglementării creării, ci datoria mult mai modestă a desanimalizării capetelor de sută şi. al procurării repezi a mijloacelor tehnice de lucru pentru capetele geniale» (op. cit. pag. 13). Rolul educaţiei în vieaţa unui Stat a fost accentuat de Vasile Pârvan şi aici e, sigur, motivul secret al grijei lui continue pentru echipele de elevi, care l-au înconjurat cu o pasiune şi un devotament fără egal în analele şcoalei româneşti. Nu educaţia — şablon, inevitabilă regimului, în vigoare pe timpul său, ci educaţia-nuanţă, schimbată dela individ la individ, după conformaţia lui specifică şi după posibilităţile închise în rezervoriile de energie iniţială. Prima lecţie inaugurală din cele patru (1. Datoria vieţii noastre, 2. Despre valorile istorice. 3. Despre ritmul istoric. 4. Anaxandros), care formează «Idei şi forme istorice », se ocupă în deosebi cu problema învăţământului superior, conceput ca un laboratoriu de metode creatoare. In îndrumarea vieţii publice româneşti, şcoala are rolul esenţial. Pârvan a pus accentul pe Creaţie. In orientarea pentru o generală trivializare a regimului contimporan, personalităţile de elită, precursorii, cei agitaţi de demonul
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN  I Z$
neliniştei lăuntrice şi creiatoare sunt stingheriţi în mod constant. Principiul selectiv fiind înlocuit cu cel electiv, numărul amorf domină şi înăbuşe valoarea pură: «ca Diogene din Sinope, profesorul contimporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua oameni: oameni întregi, noui, în care pâlpâie flacăra ideei». (Idei şi forme istorice, pag. 13)y. Nu o schematică egalitate a indivizilor este legea de căpetenie, ci inegalitatea funciară structurală, pe care colectivitatea trebue s'o disceamă prin reprezentaţii ei eminenţi şi s’o îndemne la dsfăşurarea şi înflorirea maximă a minunatelor însuşiri. Cerinţa inevitabilă a echipelor de exponenţi în vieaţa unui Stat (un teoretician democrat ca Alain îi numeşte «Les Importants», iar Jean de Pierrefeu «La Confrerie de Puissants», deşi se află pe versantul opus al baricadei cu Pârvan) întâmpină dificultăţi inutile din pricina superstiţiei « numărului» hotărîtor. Disciplina co-lectivităţei şi a vieţei interioare se bazează pe diferenţele calităţilor ierarhic organizate şi pe aptitudinile naturale, neglijate în societatea modernă şi în societatea românească. Pârvan a scăpat de această generală superstiţie.
   Este interesant de analizat contrastul care există în această privinţă între marele istoric şi diferiţi teoreticieni progresişti. (Cel mai strălucit şi mai reprezentativ din serie, C. Stere). Primul, afmiliarizat cu legile fundamentale ale desvoltărei neamului nostru în trecut, cu atmosfera specifică a poporului în concertul european, având intuiţia exactă a nevoilor sale în perioada prezentă, determinată şi aflată în legătură cauzală directă cu evenimentele anterioare, nu are nici un respect pentru ideologia ilu-
I»6             PORTRETE ŞI CONTROVERSE
minismului burghez. Era un revoluţionar conservator. Al doilea, purtând în inimă şi minte un decalog ideal caută să aranjeze realitatea românească după şabloane date. Nu interesează discuţia asupra valoarei în sine a decalogului, ci întrucât regulile lui sunt extrase din aspiraţiile spre ideal ale poporului respectiv şi-i pot forma îndreptarul. Stere era un revoluţionar convertit la evoluţionism liberal — şi aici a fost drama lui şi a ţării româneşti.
   Nu trebuie uitată, din nefericire, o împărţire a lui Eminescu: pătura suprapusă orăşenească şi Românul dela ţară. Sunt două neamuri deosebite, uneori, în cele mai mici amănunte. Definirea tipului românesc prin oră-şean— după cum se face — e o greşeală iniţială, aproape o calomnie.
   Orăşeanul român scânteiază de inteligenţă şireată, de spirit viclean şi de panglicarism. Nu-1 interesează în nici un fel problema morală. Din această lipsă — religia şi morala constituesc frâne în comportarea socială — provine desmăţul clasei noastre diriguitoare. Scandalul şi infamiile de tot felul sunt corolare ale acestui indiferentism.
   Ţăranul în exemplarele de elită din opera lui Creangă sau Sadoveanu nu are scânteierea unui erou al lui Cara-geale, Ionel Teodoreanu sau Papadat-Bengescu. E, însă, de o egală fineţe şi posedă un echilibru, un ax central, o măsură care nu se găseşte la tipul orăşenesc. In Paren-talia avem o splendidă şi exactă descripţie pe care o face Pârvan .ţăranului român:
   «ţăranul: cu boiul drept, cu figura rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentru vorba dela dis-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 1*7
tanţă mare, cu mişcările rare, potolite, pentru a ţine mult la oboseală, cu sufletul senin întru aşteptarea ca ceva firesc nu numai a binelui, ci mai ales a răului, cu legea cuvântului dat, cu legătura până dincolo de mormânt, cu delicata ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu domneasca ospitalitate dela egal la egal, cu bunacuviinţâ distinsă faţă de feţele luminate, dar şi cu adânca ironie şi nobila încredere în sine, pentru cei ce nu-i simt cuviinţa lui» (Memoriale, pag. 185J.
   Intelectual cu atitudine « Caragiale » iubeşte fronda iresponsabilă. paradoxul ieftin, irespectul valorilor absolute, o stearpă logică, o presupusă claritate ce mutilează realitatea, un criticism până la absurd şi nu are conştiinţa responsabilităţii scrisului şi a activităţei publice. Un Pârvan-Motru-Iorga-Creangă-Eminescu formează o familie literară distinctă. Tipul prim e familiar până la insuportabil şi disolvant până la anarhie. Un Vasile Pârvan e grav, profetic şi orgolios. Cineva, l-a definit odată: instincte de hoţ de cai, drapate cu mantie de cardinal, definiţie caracteristică pentru incomprehensiunea organică şi oroarea nemărturisită care le-o insufla. Un curet e critic: junimism, caragialism, poporanism. Altul e creiator: Kogălniceanu, Eminescu, Bărnpţiu, Iorga, Pârvan, Motru, Brâncuşi, Arghezi. Unul e voltairian, uscat şi zâmbitor, celălalt curent poartă blestemul neliniştei lăuntrice. Cele două linii comparative pot fi continuate şi numai rareori se întâlnesc.
   Deosebirile sunt în primul rând de atitudine în faţa problemei metafizice şi a situaţiei omului în cosmos: apoi de concepţie sociologică asupra lumei; asupra vieţii;
128
PORTRETE Şl CONTROVERSE
asupra sensului istoriei; asupra rostului popoarelor şi a ţelurilor pe care le urmăresc.
                                        *
                                      # #
   In rezolvarea problemei «individ şi mediul înconjurător » se ţin în socoteală, în mod firesc, antecedentele istorice şi momentul în care se găseşte societatea respect-tivă. Pârvan spunea: «oameni noui, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noui, ca florile nouă din pulberea florilor vechi». (Memoriale, pag. 164J. Soluţia acestei probleme individ-mediu (în speţă individ-Stat) variază după stadiul evolutiv al naţiunei şi după tendinţele centrale din cultura şi economia vremii. In epoca modernă antinomia precedentă poartă o altă coloratură. Cei doi termeni se confundă în ‘noţiunea mai precisă şi mai puternică de Stat pentru închegarea şi stabilirea normelor şi alibiilor definitive. Din două realităţi înguste şi informe se organizează armonic în jurul unui ax central, forme şi gânduri ritmuri şi permanenţe, care se transformă ulterior sub punctul de vedere al istoriei — definită de Pârvan ca o atitudine în faţa vieţii, ca şi alte discipline înrudite (Idei şi forme istorice, pag. 47) — în valori pur istorice.
   Pârvan împarte valorile istorice în trei categorii: bio-. logic-utilitare, ritmic vitale şi spirituale. In ultima categorie de valori sau deveniri istorice, intră: a) naşterea şi devenirea atitudinei filosofice şi istorice, cuprinzând evoluţia metafizicei, artei comemorative, a tradiţiilor familiare, sociale şi politice; b) perfecţionarea ritmului vital
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 129
până la conştiinţa de sine creatoare a artei de conţinut (deosebită de arta intuiţiei simple), c) atitudinea cercetătoare, care se aplică peste direcţiuni: teoria cunoştinţei şi ştiinţa luând critic înţelegere şi posesiune de fenomenologia exterioară; d) introducerea controlului în vieaţa religioasă ducând la o sistematizare logică, etică şi metafizică; e) eticizarea vieţii sociale prin crearea unor drepturi şi datorii ideale; f) existenţa lumei idealismului şi a ideilor pure. «Astfel se spiritualizează conceptele despre familie, drept şi Stat, se creiază idealismul social-politic, robindu-se atât individul cât şi colectivitatea unor idei supra-utilitare, individuale sau sociale; se nasc ideile demnităţei, onoarei/ consecvenţei istorice, se deplasează spre ideal cauzele luptelor între oameni» (Idei şi forme istorice, pag. 87/
   Această definire a conceptelor de drept şi Stat în sistemul lui Pârvan nu mai este banala concepţie a sta-tului-jandarm liberal, ci Statul e o unitate organică în care sunt sistematizate generaţiile trecute, prezente şi aspiraţiile unei armonice continuări şi înfloriri în viitor. In recunoaşrteea acestei comunităţi nu se poate vedea o aservire a individului, ci adevărata împlinire a personalităţii omeneşti, cum spune democratul Wilhelm Mom-mssen. (Individuumunddemokratischer Staat> Berlin, 1922,
pag- 3U-
   Pentru memontul istoric în care se află poporul român, criticismul şi concepţia iluministă asupra Statului constituie un impediment de creaţie. La întemeierea unei culturi a existat totdeauna un Sturm und Drang, o deslăn-ţuire a energiilor şi posibilităţilor, un entusiasm, o încre-
9
  t$C>           PORTRETE Şl CONTROVERSE
dere aproape nemărginită în darurile poporului respectiv. Exagerarea criticistă e acid aruncat la rădăcina unui pom de -curând plantat. Ideologia raţiona lista nu favorizează închegarea în forme unitare a Statului. Acordarea unor libertăţi fără margini şi apologia individualismului anarhic sunt menite să împiedice fundarea unui organism statal românesc în toată întinderea* şi splendoarea pe care drepturile sacre istorice şi drepturile derivate din demografie le confirmă.
   Avem o moştenire într’adevăr grea în sânul culturei noastre, pe lângă aceia a dificultăţilor din afară. Junimismul a lăsat nefastul dispreţ faţă de realităţile locale, analizate cu lupa diformantă a scepticismului, iar nu cu dragostea şi înţelegerea pentru dureri scumpe. Caragiale a dat arme noui zeflemiselei şi zâmbetului facil din arsenalul unui formidabil talent. Junimismul prin câţiva din membrii săi importnaţi poartă, deci, marea vină. Strânşi în club de oameni înăcriţi şi intim nenorociţi, că sunt aruncaţi în ţara Papuaşilor, în loc să facă politică la Londra, cum ar fi dorit dictatorul Petrache Carp, egoişti şi spirituali gen Popor, convinşi că «nu rezistă celula românescă» ca Titu Maiorescu —ciudată figură de poliţist cultural —, lipsiţi de generozitate şi curiozitate pentru peisagele natale, acest club formează cel mai trist capitol din istoria culturei şi moralei româneşti. Strălucirea talentului nu diminuează întru nimic responsabilitatea în faţa istoriei şi a urmaşilor care trebue să ducă o acerbă luptă de eliberare din cătuşele pregătite şi care au de îndurat nenumăratele obstacole puse în calea unei normale desvoltări a geniului românesc.
UONTROVERâA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN ijl
     Această critica, deşi continuată cu relativ succes până în zilele noastre se va stinge treptat, treptat, reducându-se la o supraveghere necesară a instituţiilor şi vieţei publice. O altă concepţie istorică, realistă şi creiatoare, totdeodată un imn adus destinelor supreme, care aşteaptă Statul român şi cu conştiinţa marginilor în cari se poate desvolta, normal, individul, se află în opera lui Vasile Pârvan.
                                *
                              # #
     Comparând în « Gânduri despre lume şi viaţă la Greco-Romanii din Pontul stâng » stela funerară a lui Anaxandros cu scenele de pe friza Parthenonului, Pârvan găseşte « aceiaşi deplină linişte, venind din aceiaşi armonie între lupta vieţii şi scopul vieţii: consacrată toată Statului; aceiaşi împăcare întru odihna de veci după o vieaţă de jertfe şi de glorie întru binele public » (.Memoriale, pag. 13). Din această cauză şi« reprezentarea celui mort, pe monumentul funerar, n’are de ce să fie amărâtă; dimpotrivă cu cât e mai senină, cu atât răspunde mai deplin sentimentului de mulţumire de sine, cu care cel răposat e pus să vorbească despre vieaţa sa armonios sfârşită: vieaţa lui e doară un dar al zeilor cari ocrotesc Statul: şi întrucât Statul continuă a înflori, moartea nu e pentru cetăţean decât o senină odihnă binemeritată. «(Memoriale, pp.
* 13—14). Taina extraordinarei desvoltări şi a puterei Romei este după Pârvan în faptul, că, «se crea acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia împăratul însuşi nu era decât un acolyt divin şi dela care proceda toată maestatea, toată puterea, toată gloria — acea religie politică, în care
13*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline puteri egale, chiar celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultului Zânei-Mame ». Memoriale, pg. 186). Acest măreţ concept al Statului-Zeu era «un nou fel de religiune » (op. cit,, pg.
186)  . Şi dacă cultul religios al Statului-Zeu, Roma, cu templele, preoţii şi colegiile ei de slujitori atrăgea fără putinţă de opunere pe toţi cei ce-i veneau aproape, fă-cându-i credincioşi ai nouei religii, apoi vieaţa romană, în formele ei concrete, era o unică clădire de piatră, un templu unic, cât însuşi imperiul de mare» (op. cit., pag.
187)  . Acest «imperiu al Romei era o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă construcţie a unui singur divin arhitect: cu drumuri, oraşe, graniţe, poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiteatre, zidite ca pentru vecie, zidite deodată, legate între ele, ca o singură neasemănată reţea, din care nu scăpau marei strângeri, între firele ei nesfârşite, nici naţiunile, nici indivizii odată cuceriţi» (op. cit. pg. 188), Nu forţa era, deci, secretul Romei, ci noua religie a Statului pe care au insfituit-o. Rândurile de mai sus ale Memorialelor fac parte din activitatea de după războiu. Anume «în 1919 la pomenirea împăratului Traian de către Academia Română, profesorul Pârvan ţine cuvântarea festivă care începe cu.. . sunt Parentalia (Parenta-lia, Analele Academiei Române, 1922) şi cuprinde pagini de adânc impresionantă poezie. E un imn închinat na-turei şi puterilor omului, Daciei, lumii, soarelui, Romei, Statului-Zeu, împăratului, lui Decebal, — cu multe reflecţii lăturalnice, pline de adevăr şi de concentrată sim-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 133
ţire, plastic redata » (I. Andrieşescu, Vasile Pârvan, 1927,
pg-14)-
   In aceste imnuri şi elegii (Parentalia, Rosalia, Anaxan-dros, Algenor, In memoriam) în care iese la iveală talentul unui mare poet, Pârvan apare în ipostaza unui vates, a unui hcrold inspirat, cuvântând poporului în nenorocire şi dând ghs bucuriei victoriei. Poate fi ase-iliănat cu Fichte, fiindcă a avut în România rolul hotă-rîtor pe care marele filosof l-a jucat în conştiinţa tinerimei germane din epoca nenorocită postnapoleoniană. Cine a avut fericirea să trăiască emoţiile şi tragedia cumplită a generaţiei imediat următoare primului răsboiu mondial îşi aminteşte fascinaţia extraordinară pe care o exercita autorul Memorialelor, chemarea profetică întru idealism a acestui sever pastor şi blând îndrumător. Tdrturat şi grav, cu incantaţii de vechi balade în stil, cu presimţirea misterului cosmic pe care opacitatea sufletească a altora o lăsase în uitare, opera lui Pârvan a fost fântâna cu apă vie a tineretului. Dialogul platonic, Parentalia, Datoria vieţii noastre, erau recitate de inimi noui, de minţi proaspete, incapabile de a mai primi trista învăţătură a scepticilor şi pozitiviştilor mecanicişti.
                                      #
                                   * #
   In prima lecţie inaugurală din Idei şi forme istorice ţinută la 3 Noemvrie 1979 în Universitatea Clujului, Vasile Pârvan înţelege rostul popoarelor şi al Statelor ca pe un rost de cultură. E un gând care apare de nenumărate ori sub condeiul lui şi poate nu-i străin de curentul german de Filosofie a Statului şi Dreptului care vede
134
PORTRETE ?ŞI CONTROVERSE
în bunurile culturale supremele valori şi criterii. (Cpr. Kohler, Moderne Rechtsprobleme, 1907; Radbruch, Grundziige der Rechtsphilosophie, 1914; Fritz Munch, Kultur und Recht, Sauer, Grundlagen des Strafrechts, 1921 şi mai ales Max Ernst Mayer... «unser ganzes System darauf angelegt ist, den hochsten Kulturwert als soziales Ideal zu begreifen » (Rechtsphilosophie, pg. 48). Influenţa lui Kohler, ca şi a lui Fichte, este indubitabilă. Pârvan n’a fost un simplu istoric, lipsit de posibilitatea unei viziuni generale asupra fenomenelor de vieaţă ale trecutului ceea ce presupune o largă pregătire şi serioasă vocaţie filosofică — în România îşi găseşte perechea numai în marele A. D. Xenoppol—, ci şi un cugetător de mâna întâia cu o sistematică pregătire. Câteva date biografice din broşura d-lui I. Andrieşescu sunt extrem de semnificative în această privinţă. După anii obişnuiţi de pregătire în ţară — a avut ca profesori pe Dimitrie Onciul, N. Iorga, Ion Bogdan, Mehedinţi, D. Evolceanu, Gri-gore Tocilescu,—Pârvan a plecat în Germania la Jena, cinci semestre la Berlin şi a trecut doctoratul la Breslau cu C. Cichorius, tratând despre «Die historisch-epigraphische Untersuchung», 1909, 132 pg. în 8°). In studiul din 1909 asupra împăratului filosof Marc Aureliu (« Marcus Aurelius Verus şi L. Aurelius Commodus » A. D. 138—161, 239, p. în 8°) are «o amănunţită parte introductivă de tălmăcire şi istorie al stoicismului, rod al preocupărilor sale filosofice, din vremea cât a studiat la Berlin, paralele cu acelea de economie politică, ce se reflectează în teza sa de doctorat». (I. Andrieşescu, op. cit. pg. 10). Deci, la Berlin a avut, desigur, ocazia în cele
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 135
cinci semestre să studieze pe Joseph Kohler, vestit comparatist al facultăţii juridice berlineze, centru de atracţie al întregei tinerimi studioase din acea vreme. Dintre Români, Profesorul de Enciclopedia şi Filosofia Dreptului dela Cernăuţi, George Drăgănescu, e unul dintre elevii lui Kohler (v. în «Zeitschrift f. vergi. Rechtswissen-schaft», condusă de Kohler «Rumănische Hochzeitsge-brâuche », "Bd. 23 şi « Quellen des rumânischen Rechts », Bd. 24, 1910), în afară de Pârvan, aflat cam în aceiaşi epocă la Berlin.
   Se poate vorbi la problema scopurilor Statului român de:
   a)  scop de cultură (Pârvan),
   b)     scop de putere (conservatorii reacţionari sau imperialiştii),
   c)  scop de drept (Stere).
   Să însemnăm că, întrebarea despre ţelurile Statului primeşte răspunsuri felurite, după cum problema discutată este « Sollproblem»sau « Seinsproblem », adică o problemă despre ceea ce trebue să fie Statul şi despre ceeea ce este într’adevăr. In prima categorie despre ceea ce trebuie să fie Statul, ţelurile sunt nenumărate şi subiective. Fiecare concepţie generală asupra lumei şi asupra Istoriei, aproape fiecare individ în parte, are pregătită o soluţie specială, care nu concordă cu alta.
   In a doua categorie, problema Statului este privită dintr’un punct de vedere descriptiv. E un fel de topografie a mecanismului şi a posibilităţilor pe care le închide. Acest mod de a defini problema e sub unghiul obiectivităţei, sub unghiul neamestecului dintre fapt şi ideal.
136
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
   Atât Statul-Cultură cât şi Statul-putere nu pot fi realizate, decât în marginile unor anumite norme, după ce în prealabil şi-au stabilit o ordine interioară în liniile sale principale de natură juridico-administrativă. Formele sociale inferioare sau pe treaptă înaltă de desvoltare sunt obligate pentru o bună funcţionare să se supună la reguli precise şi prestabilite. Organizarea pe bază de legi este indispensabilă mersului normal al societăţii. Componentele ordine i juridice modelează la rândul lor datele primare. Dar aceste componente nu pot fi, pentru o sănătoasă îndrumare şi armonioasă conlucrare, esenţial deosebite pe materialul modelat, ci trebuie să fie în concordanţă cu direcţiile virtuale şi cu proprietăţile lor particulare. Introducerea unei instituţii juridice într’o atmosferă ne-propice nu va da rezultatele aşteptate. Poate fi chiar periculoasă. Tot astfel este inexactă asumarea unei misiuni exclusive, fie de cultură, fie de finanţe, fie de răz-boiu, fie de dreptate. (Altceva e ordinea juridică şi altceva misiunea de echitate, de dorit ca regulă în distribuţia interioară, dar care nu poate fi luată în seamă, când interesele de conservare şi mărire o cer). Aici e una din erorile lui Pârvan, care a optat pentru Statul-cultură, după cum C. Stere a preferat Statul-dreptate. Statul nu are nici o misiune în afară de aceeia de a trăi şi de a da membrilor săi posibilitatea unei desvoltări maxime. Instrumentul juridic,, cultural, financiar, războinic, sunt, rând pe rând, întrebuinţate şi la momente oportune, pentru apărare, putere şi propăşire.
   Ordinea juridică a unui Stat e decretată uneori ca o valoare absolută, un ideal în sine, în loc să i se recunoască
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 137
— aşa cum sunt faptele — calitatea-i principală de regulator al relaţiilor dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ. Temeiuri protivnice se găsesc în facilele sacrificări ale acestui ordini din deceniu în deceniu, deoarece mobilitatea e strâns legată de structura sa, apoi în încetarea aproape definitivă în momentele excepţionale, de ex. războiul. Aşa numitele «drepturi» de necesitate sunt mijloace formale comode pentru îndeplinirea datoriilor supreme de apărare prin orice mjiloace permise de posibilităţi şi de orgoliu naţional.
                                      #
                                    # #
   «Ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrând nu după oameni, ci după pământul pe care se aşează, adevărate autohtonii culturale nu ajungem oare la marea realitate istorică, aşa de neînţeleasă atâta vreme, aşa de combătută şi de contestată, a autohtoniilor naţionale?» (Memoriale, pg. 173). Ideea localismelor şi a autohtonismului e o idee scumpă lui Pârvan. Ea apare sub diverse forme mai ales în acele imnuri pentru cei căzuţi pentru libertate (Rosalia) sau în închinarea împăratului Traian la XVIII veacuri după moarte (Parentalia). «Popoarele modelate de pământul pe care prind rădăcini se supun legilor lui. Şi nu va fi putere pe lume să le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac şi mileniu după mileniu, poruncile legilor pământului lor». (Memoriale, pg. 173,). La baza noţiunei de Stat e naţiunea, iar conştiinţa autohtoniei naţionale e elementul unificator, identic în concepţia lui Pârvan cu conştiinţa culturală.
13»
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
    c) Raţionalism şi curente contrarii în problematica Statului
    In problema aşa de gingaşe a Statului care este, în ultimă analiză, moralism (în sensul cuvântului francez), confesiune şi luarea unei poziţii — rămâne un mic spaţiu pentru cercetătorul care nu vrea, n’are dreptul, nu poate sau încă nu s*a decis. Sub lupa lui apar rând pe rând formele confesiunii şi ale deciziei, căutând să le surprindă tehnica formaţiei, să evoace patosul lor prin iubire sau ură, în orice caz prin extreme, fiindcă numai în extreme se poate ajunge până la ultima esenţă a lucrurilor. Pentru a gândi atitudinea până la ultimele ei consecinţe, problema Statului fiind legată de cultură şi confesiune, cea mai cuprinzătoare şi mai fecundă atitudine faţă de acest fenomen este cea de « căutător de suflete ». Disciplinele juridice, tratate până acum ca discipline independente, sunt readuse în centrul culturii contemporane. Ele nu au decât o valoare funcţională. împotriva direcţiei puriste a dreptului, care reprezintă un hermetism faţă de viaţă şi formele ei, se ridică noua direcţie în tratarea fenomenelor juridice ca fenomene de cultură şi expresie a reglementării raporturilor dintre individ şi comunitate, dintre individ şi individ. Distincţia fenomenului juridic faţă de alte fenomene de viaţă şi cultură nu poate fi făcută fără a ţine seamă de aceste fenomene. Intre cele două domenii este o curgere continuă de fluid. In structura juridicului sunt incluşi fermenţii fenomenului de unde-şi trage substanţa proprie. O explicare şi o înţelegere este posibilă numai ţinând cont de această totalitate.
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 139
     Din punct de vedere metodologic, trebue pornit dela premisa, că nu este posibilă o disciplină rodnică în cadrele noţiunii şi problemei Statului prin aplicarea criteriilor naturaliste (de obiceiu un simplu analogon din ştiinţele anorganice), ci trebuesc aplicate metode din ştiinţele culturii, în a căror totalitate intră problema Statului. Această metodă nu poate fi pur juridică — în sensul dualismului kelsenian —, nici empiric pozitivistă, în genul lui Duguit. Eroarea construcţiei lui Duguit —- fiindcă doctrina sa este tot o construcţie cu tot pozitivismul intenţional excesiv şi ne realizabil — constă în aceea, că deduce dreptul dintr’un raport de forţ*% în intenţie, nu ca explicare şi descripţie istorică, ci ca expunere a unui principiu regulativ. De notat ar fi discrepanţa, cum din-tr’o situaţie de fapt şi dintr’un raport de forţe (guvernaţi — guvernanţi) se scot concluziile unui normativism. Apoi, cum ar fi posibil, ca titlurile de forţă să se transforme brusc în titluri juridice, aşa cum este cazul organelor statale? Complexitatea fenomenelor disciplinei nu poate fi acoperită de simplismul empirico-naturalist, după cum purismul juridic neo-kantian al lui Kelsen nu poate cuprinde forţele iraţionale incluse în domeniul său. Instituţiile disciplinei Statului nu sunt agregate mecanice — acest mod de a gândi poate fi caracterizat newtonism juridic irelevant —, ele fiind mai de grabă unităţi noo-logice cu apariţiuni variate în viaţa socială. Acest ato-mism teoretic aplicat problemei duce la concluzia, că suma unităţilor adiţionate nu poate fi egală — exact ca în ştiinţele matematice — decât cu unităţile, care intră în adiţie, totalitatea lor nedând naştere niciunui factor nou.
140
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
    Gândirea naturalisto-pozitivistă consideră fenomenul « Stat» din viaţa popoarelor, sub al cărui unghiu se explică modul de organizare şi integrare, regularea funcţiunilor şi determinarea forţelor sale, sau ca pe o prejudecată, tăgăduindu-i existenţa de totalitate şi realitate în vieaţa intelectului sau ca pe o tehnică a uzurpatorilor. Dacă ultimul punct de vedere este încărcat cu elemente polemice şi de luptă socială (substanţialitatea fenomenului nefiind negată decât temporar) şi luându-se în considera-ţiune tendinţele-i melioriste, negativismul radical cu fundamente împrumutate din complexul ştiinţelor exacte şi naturale este definitiv şi în punctul de plecare (mai ales) lipsit de îndreptăţire.
    In concepţia raţională a Statului (dominantă în teoria românească) restrângerea puterilor lui faţă de individ se făcea printr’un artificiu subtil şi ingenios de provenienţă engleză, răspândit pe continent de Montesquieu: împărţirea tripartită a puterilor/balansarea lor pentru limitarea fiecăreia în parte şi totodată delimitarea forţelor statale. Puterea executivă, legislativă şi judecătorească forma un triunghiu a cărui bază şi greutate în forma constituţional-parlamentară cădea pe cea legislativă. Deplasarea centrului s’a făcut în urma complexităţii vieţii moderne, a necesităţii introducerii diviziunii travaliului şi a salvării principiului de autoritate şi decizie în sensul predominanţei executivei.
    Organizarea puterii legislative nu cuprinde decât indirect şi imperfect conceptul de responsabilitate. Atâta vreme cât conducerea se află în mâinile unui grup cu interese unitare şi convergente (grupul burghezo-liberal)
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 141
defectul originar nu ieşea la iveală. Forţa executivă, în funcţie de cea legiuitoare, primeşte ordine şi indicaţiuni omogene să-şi împlinească menirea. Când discrepanţele sociale au dus la o reprezentanţă eterogenă, puterea "executivă a sucombat şi desorganizarea întregului mecanism ajunge fatală.
    împărţirea tripartită a puterilor este momentul cel mai caracteristic al constituţionalismului propriu zis. Balansarea forţelor, oroarea predominării unui factor ce ia asupră-şi decizia, amânarea până la nesfârşit a hotărîrii, sunt simptome ale unui punct de vedere unde datele esenţiale în problema Statului sunt dilatoriu tratate. Dar vremurile moderne presupun o cât mai întinsă şi o precisă ordonare a poziţiei individului faţă de colectivitate. Schimbarea înfăptuită până astăzi se află în conştiinţa clară a raporturilor din ce în ce mai desvoltate dintre termenii: individ, ordine juridică şi Stat. In ideologia românească schimbarea nu e vizibilă suficient. Legăturile sunt învăluite în negură şi o datorie a gândirii mai noi este tocmai definitiva elucidare a acestor chestiuni. Poziţiile vechi mai vor continua să existe, dar, ceea ce trebue să li se răpească, este exclusivitatea. Conceptul de Stat în acest sens e formă de vieaţă şi procedeu tehnic de organizare a energiilor sub un punct de vedere unitar. Forme de vieaţă şi tehnică a vieţii moderne: acest dublu aspect este menit să desfiinţeze conflictul individ-totalitate, comunitate-societate.
    Teza şi antiteza se fuzionează organic în sinteză dând o cale pe care Eul îşi poate jalona sau‘învinge destinul lui interior şi unic în corelaţie cu alte forme de vieaţă dinafară. Nu e nici rob, nici despot, ci cetăţean liber în
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
14a
sânul unei comunităţi: comunitate bazată pe afinităţi elective, iar nu un agregat mecanic şi înnăbuşitor. Nu se mai gândeşte atomist în noţiuni desartieulate şi antagonice, ci universalist în State, reprezentante ale unor popoare cu interese analoge şi dominate de o solidaritate supra-naţională. Dela perioada individualului s’a trecut în perioada universalului. Prin această depăşire, în epoca noastră, nu mai pot trăi instituţii şi curente atinse de virusul otrăvitor al atomismului. Atmosfera nu le mai este prielnică. Dimpotrivă instituţiuni şi curente a căror existenţă se află sub steaua antiindividualismului înfloresc şi dau fructe. Apologia Statului însemnează trecerea dela atoţpism la universalism statal cu privire planetară, iar nu «neoobscurantism ». Antinomia originară Stat-individ se rezolvă dela sine prin mersul vremii în sensul absorb-ţiunii individului în comunitate, elementele constitutive ale Eului fiind luate din constelaţiuni comunitare. In criza de azi soluţia nu poate fi prezentată decât de o construcţie cu elemente actuale. Criticismul ca şi dogmatismul au fost expresii ale desaxării.
    Rezumând avem următoarele: pe planul eticei sociale, rezervele patosului comunitar şi agresivitate împotriva haosului libertar-criticist; pe planul politic, plecându-se dela raţional şi dela criza naţionalului depăşit, intrarea în ritmul vieţii europene moderne prin portalul obiectiv şi tehnic al ideii de Stat: criteriu impersonal, colectiv şi metodă de organizare a creaţiei.
    Pentru un observator perspicace trecerea dela naţionalism (metoda de ieri prin care se organizau exlusiv popoarele) la cultul Statului, însemnează trecerea dela par-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 143
ticular la general, dela individual la universal, dela orizont îngust la perspectiva lumii, dela omogen la heterogen şi dela stare natural-statică la dinamism creator şi tehnic.
     Formulele de evoluţionism, progres, regres (sive obscurantism) incomode şi inexacte în disciplinele noo-logicc nu-şi pot găsi aplicare. In aceste domenii sunt exclusiv transformări şi arabescuri pe care duhul popoarelor le parcurge în decursul veacurilor. Sunt diverse tipuri pe care devenirea istorică le însufleţeşte şi le iluminează temporar cu suflul misterios al vieţii pentru a le părăsi şi a-şi căuta realizarea în alte forme. Autarhic, împărţire tripartită a puterilor, predominarea executivă a puterii legislative, integrare unitar-autoritativă sau de grup, constituţionalism absolut sau moderat — sunt tipuri variate unde se toarnă conţinutul politic. Prejudecata secolului XIX a descoperit legea celor trei stadii colorând peiorativ începutul şi lilial sfârşitul — monument grotesc de suficienţă, punându-se, astfel, în circulaţie un vocabular factice. In ţesătura aceluiaşi vocabular se vorbeşte de neo-obscurantismul în problematică şi apologetica Statului Obscurantism? Hotărît, nu. Este numai o luptă împotriva unei nefericite direcţii a culturii româneşti, care duce în creaţia de valori la sterilitate şi negaţie, în viaţa interioară la desagregare şi anarhie, în viaţa politică la iresponsabilitate. Plecarea dela mit (mitul grevei generale, mitul suveranităţii statale) duce la iubirea poporului. Deasupra Statului se află dreptatea şi mai presus de dreptate se află iubirea, fiindcă dacă există un criteriu de valorificare al unei acţiuni ce tinde la exprimarea unor adevăruri şi
144
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
simţiminte ale comunităţii, acesta nu poate fi decât al maximului de iubire.
    In cercetarea izvoarelor, ideologia veacului XIX din România, liberalismul francez şi romantica germană, formează sursele principale: spiritul revoluţionar-burghez şi opoziţia conservatoare a Sfintei Alianţe — reacţionară, religioasă, monarhică şi poliţistă (ultima formă în regimul lui Metternich sau în unele stătuleţe germane).
    înainte de transformarea definitivă a structurii feudal-agrare cu economie naturală a ţărilor europene în societate burghez-capitalistă cu economie de schimb, au avut loc câteva întâlniri polemice răsunătoare din care s’au alimentat şi curentele analoge din România. In Franţa, lupta s’a dat între spiritul clasic şi spiritul nou romatic. In Germania, din împrejurări specifice care ţin şi de faptul, că marile personalităţi ale clasicismului — grupate la Weimar — au trăit în tinereţe experienţa romantică, cum este cazul Goethe şi Schiller, clasicismul lor având o notă de pronunţat universalism humanist, romantica a devenit pur conservatoare, contribuind la deşteptarea sentimentului naţional şi la formaţia Statului naţional. Istoria franceză şi centralismul Regelui-Soare pregătise militar şi administrativ Statul modern francez pe baze naţionale, ceea ce în Germania va fi menirea intelectualilor şi a universităţilor. Apoi, Prusia cu geniul ei militar şi organizator, a definitivat. Statul naţional german îşi are originea în romantică — prin luptă sgomotoasă a acoperit temporar influenţa universalismului lui Goethe sau urna-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 145
nismul gen Wilhelm von Humbold — şi în prusianismtil unificator. După cum se vede ideea romantică a făcut dublu oficiu în istoria statelor europene: de promovare a vremurilor noi în Franţa şi de opoziţie a lor în Germania. Rousseau şi Adam Miiller-Schlegel sunt căpetenii la curente contrarii. Aceasta e urmarea naturală a structurii personalităţii romantice. Antidecizionismul, nostalgia elegiacă şi aspiraţia ridicată la rangul de principiu îi dau elasticitatea de a apăra poziţii variate, de a renunţa la necesitatea deciziei şi a-şi îndeplini destinul de eternă aspiraţie. Caracterul de Janus al romanticei pus în lumină de către Cari Schmitt într’o carte de mare senzaţie şi de polemică din punctul de vedere al doctrinei catolice (Politische Romantik, 1919), care a dat cheia şi a pus ordine în manifestările romantismului, îşi are o verificare exemplară în istoria literară românească şi în apariţiile romantice din ideologia secolului al XlX-lea din România (în deosebi, junimismul).
    Intre protestantism şi romantică sunt relaţii de cauză la efect. Libera determinare a eului în problemele centrale ale existenţei, fără luare în consideraţie a forţelor şi legilor exterioare, îşi găseşte ecoul natural în capriciul, excesivitatea şi cultul egotismului romantic. Problemele ordinei şi înscrierea în colectivitate, conştiinţa de organon şi pasiunea lămuririi raporturilor Eului cu realităţile ultime, dozajul subtil al subiectului faţă de obiect, ieşeau din sfera preocupărilor romantice. De aici evadarea spre 1400 a lui Mihail Eminescu sau poziţia de radical negativism maiorescian. Este eronată opinia despre tradiţionalismul naţional junimist. După cum paşoptismul mun-
                                                                     10
146
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
tean importa ideologia iluministă franceză, rousseau-ismal şi tot bagajul marei Revoluţii, tot aşa junimismul — din motive de castă socială—se aproviziona din romantica reacţionară germană. Dovada elocventă o oferă poziţia acestui psudo-tradiţionalism faţă de ortodoxie. Intre capriciul romantic (ridicat la rangul de dogmă absolută) şi auto-determinarca protestantă (subiectivistă, atomizantă), fiind înrudiri structurale, junimismul romantico-protestant n’a putut primi valorile religioase româneşti şi nici n’a avut înţelegere pentru ele, nici măcar n’a putut să-şi pună problema.
     Benjamin Constant şi Burke (citat 2şa de des de Maiorescu, după cum anglo-mania lordului Carp coincide cu anglo-mania grupului romantic reacţionar german Schlegel-Adam Miiller) precum şi toată romantica europeană a fost preocupată intens de fenomenul politic şi de noile aşezăminte. Caracterul ei este eminamente dialectic şi capul lui Ianus surâzător şi încruntat, îi este blazonul. Dacă a adus contribuţii hotărîtoare şi aproape definitive în arhitectura organicului a fost mai mult din resentiment şi dispută împotriva iluminismului. Caracterul discuţionist al curentului advers era o armă aflată şi în arsenalul său. Ea convenea ocazionalismului originar, întâlnirea pe un stadion construit după norme comune uşura ireductibilitatea poziţiilor şi da posibilitatea duelului. Lupta era necesitate primară, de vreme ce părăsirea existenţialului şi desrădăcinarea din valorile absolute aduce cu sine golul şi atomizarea. Afirmarea şi trăirea în sine ne mai fiind posibile din cauza amalgamării şi a lipsei de contact cu matricea realului, lupta şi adversitatea —-
                            controversa asurra STATULUI ROMÂN MODERN 147
chiar numai pe baze discuţioniste — însufleţeşte aparent, dând sugestia fluidului infernal al existenţialului.
    Paralel cu filosofia politică şi atitudinea faţă de lume şi viaţă a junimismului avem de înregistrat în istoria cugetării naturalisto-pozitiviste în România, ilustrată de cercul lui Gherca, de aripa stângă a liberalismului de dinainte de războiu şi de anumite direcţii fundamentale ale laşului criticist, care prezintă trei complexe înrudite raportate la influenţe variate: boema franceză, socialismul german şi inteligenţa rusă filtrată prin narodnicism (cabaretul, tribuna şi taverna nihilistă). Din aceste cetăţui au pornit caravanele de aprovizionare ale sufletului românesc şi e remarcabil, că niciuna nu se integrează în peisajul «specificului român » cântat totuşi uneori cu entuziasm de cercurile respective. Avem, în fond, de-a-face, cu creaţiuni vagamente simpatice de literaţi exclusivi şi capricioşi. Unul dintre ei, a încercat să justifice cu exemple ilustrissime palidele încercări de amestecuri intelectuale, agregatele mecanice unde elementele constitutive sunt lipite cu pap între ele, încruci-şerile hibride şi monstruoase, dovedind incomprehen-siunea pentru tainele subtile ale creaţiei şi gândirii. Durkheim aplicat morofologiei româneşti de asemenea sociologi ieftini, nu e Durkheim în tendinţa lui ultimă spre universalism, care îl înrudeşte cu Othmar Spann, marele cugetător catolic, şi care face pe Leopold von Wiese să spuie că «ambii autori tind să facă o egalitate din conceptul de Dumnezeu şi conceptul de societate », ci etnologia durkheimă, fără metafizică şi fără concluziile ultime ale sistemului. Avem de-a-face cu o
                                                                  10*
148             PORTRETE ŞI CONTROVERSE
încercare balcanică de tipic năuc intelectual sau de debil mintal.
    Sociologismul amintit este atomizant şi mecanicist. Sociologia juridică română a pus punctul de greutate nu pe transpersonalism, ci pe drepturile exclusive ale individului burghez. Apologia libertăţilor Eului, considerarea indivizilor drept agregate unde adeziunea nu se face interior prin iubire (comunitate), supunere (convingere şi charisma), ideal (credinţă) este privită mai mult sub unghiul raporturilor de forţă ducând astfel la robinsonism doctrinar şi exaltare egotistă. Distingem două fascicole în sociologia juridică română. Una este de atitudine fără a duce până la sfârşit concluziile transpersonaliste, bunuri comune ale structurii oricărui Stat modern. Transperso-nalismul în problema Statului are identităţi finaliste cu concepţia catolică şi cu oricare concepţie unde problema religioasă sau autoritatea în raport cu Eul este pusă în centrul rezolvării acestei chestiuni. Transpersonalismul este refuzat în sociologia juridică pe care o discutăm. Deşi porneşte pe un drum şi cu arme unde regalitatea Eului nu se întâlneşte, găsim la mijlocul voiajului rătăcirea pe o cărăruie înflorită. Aici sunt paradisurile Eului, trandafirii bravadei, alcoolul anarhiei absolute, splendoarea albastră a libertăţii nemărginite şi voluptatea enigmatică a singurătăţii.
    Modul de rezolvare a desaxării crescânde — provenită pe de o parte interior prin prăbuşirea vechilor valori, iar pe de altă parte prin trecerea dela ctitorie la contractua-lism şi prin schimbarea formelor charismatice — a fost făcută de junimism în sens de aspiraţie şi nedecizie, de
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 149
criticismul poporanist în sensul de tratare dilatorie a deciziei sau de predominare a Eului: două exemple ilustre şi două formule in fecunde.
              d)  Spiritul critic şi Statul istoric
    Se pot distinge doua atitudini în faţa fenomenului atât de caracteristic vieţii moderne, Statul, anume: o atitudine criticistă şi de violentare a tiparelor actuale, cealaltă de conservare şi fidelitate faţa de fundamentele şi direcţiile prime. Privite din Sirius, ambele sunt egal de îndreptăţite şi egal de necesare. Din lupta lor reiese un echilibru, pare-se cel mai comod pentru libera desvol-tare a individului şi pentru ordinea socială.
    Spiritul critic — despre care G. Ibrăileanu a compus o carte într’adevăr clasică este reacţiunea spiritului provincial neglijat contra unitarismului sintetizat în noţiunea de Stat. Muntenia a unificat localismele împotriva tendinţelor centrifugale. Era clar, deci, că reprezentanţii spiritului critic se vor recruta cu deosebire din Moldova. De aici şi seria de «cârteli » moldoveneşti şi moldove-nizante a lui G. Ibrăileanu (după expresia lui N. Iorga) din studiile post-belice de critică şi istorie literară, echivalentul lor politic fiind merele murate aruncate pe vremuri la Iaşi Domnitorului Carol, simbolul Unităţii Principatelor.
    Criticismul se bazează pe anumite elemente ale sufletului naţional — aşa zisul scepticism şi ateism naţional — pentru a revendica primatul cultural, fiindcă raţionalismul filosofic, colorat kantian, nu ar fi de loc un argument
i5o
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
valabil pentru împrejurări româneşti, dacă nu ar corespunde unor elemente locale. Nu se poate vorbi, deci, de un simplu împrumut. Acest împrumut din Germania contractat subit de spiritul critic din cultura românească, a ajuns, sub aspecte de ultima oră, la un fel de semi-narhism interior, francez, gen Anatole France-Gide (Paul Zarifopol, G. Ibrăileanu, Ioan Gherea), minus curajul măreţ de a spune tuturor lucrurilor pe nume şi de a exprima fără menajamente, fără refulări, fără censură, o iremediabilă disoluţie internă. Notam aici numai perplexitatea metafizică, fiindu-ne absolut indiferent materialul cu care se construeşte opera de artă. Vrem numai să accentuăm, că, în Gide şi în France, nu s’au luat în consideraţie, în Moldova şi Muntenia criticistă, exclusiv aceşti artişti francezi cu stilistica lor imperială şi nici raţionalismul lui Immanuel Kant. Semnificaţia socială şi documentul ideologic au fost selectate, convenind tipului de intelectualitate reprezentat de grup. Sau mai precis: nu se poate obiecta că, la apologia lui Anatole France au prezidat criterii pur estetice, ci anumite afinităţi structurale precise de anarhie intelectuală şi de disolvare interioară.
   Repetăm că, deşi la urma urmei, nu poate fi absolut indiferentă această psihologie din punctul de vedere al repercusiunilor şi intereselor generale, comprehensiunea contimporană este atât de vastă încât poate cuprinde toate ierburile, mărăcinişurile şi buruienile otrăvite din grădina lumii. Generaţia ultimă de literatori crescută la umbra acestor gânditori şi puternic influenţată de ideologia lor, poartă veninul şi muşcătura disponibilis-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 151
mului, impresia şi lipsa lor de linie sufletească şi intelectuală.
    Dar se poate vorbi de o categorie distinctă a stilurilor de viaţă din ultimile decenii ? Există în orice caz, după războiul din 1919 şi în urma crizelor mondiale şi naţionale o altă atmosferă. Un nou simţământ al vieţii a luat loc celui dinainte de 1914. Elanul sentimental, anxietatea metafizică, îndoielile nenumărate ce brăzdează cugetul actual, îndepărtează definitiv noul sti de vechiul stil. La fiecare pas, în fiecare moment ne întâmpină un nou secret sau o nouă problemă de deslegat, o frumuseţe sau o urîciune fără asemănare, pe care burghezii cunoaşterii nu le mai pot intui. Nu pot vedea nici darul regal al vieţii, de aceea pesimismul vechiului stil este plin de contingenţe, iar optimismul fără frenezie, fără savoare şi fără înălţare.
    Nu insistăm asupra unor obiecţii aduse, ca în incompatibilitatea dintre iraţionalism şi luciditate, sau mai exact dintre iraţionalitate şi percepere a realului, când, tocmai printr’o erarhizare a funcţiunilor sufleteşti, punând cunoaşterea prin raţiune la locul cuvenit, se poate obţine o funcţionare desăvârşită a totalităţilor psihice. Din echilibrul obţinut prin ordinea internă, forţele generale se sublimează mai uşor şi cu rezultate maxime. De aceea şi marii creatori n’au fost spirite critice, ci furtuni deslănţuite animate de o credinţă adâncă. Criticismul este de obiceiu la sfârşitul unei culturi şi se chiamă alexandrinism. După ce toate posibilităţile au fost epuizate, după ce s’au trăit aproate toate aspectele vieţii până la o sleire a lor, începe o perioadă cu scurte circuituri, iar nu cu
15*
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
traznetele furtunii rodnice. Comentatorii şi stiliştii, gramaticii şi esteticienii îşi fac apariţia ca viermii pe cadavrele intrate în putrefacţie. Ne mai fiind capabili de sinteză se restrâng la analiză şi pun virgule lui Homer. Lipsiţi de vitalitate urăsc «barbaria» creatoare, iar în compartimentele lor ne mai încăpând apele primăvăratece ale iubirii, credinţei, pasiunii şi nici tumultul lumii) se usucă treptat, treptat, ca mumiile, fără suflul vieţii, fără fiorul divin şi ritmul trepidant al existenţei.
   « Creaţia e fatalitate şi mister » (P. Zarifopol), iar nu stilizare şi alexandrinism. Nu prin punerea obstacolelor criticiste în drumul creaţiei româneşti poate ţâşni fondul original. Nicio filosofie a raţionalismului kantian nu este îndrumarea cea mai potrivită.
   Antagonismul cultură-civilizaţie, localism-europeism (rezolvat de noi prin apologetica şi doctrina civilizatoare a Statului) a fost antagonism şi dezaxare interioară la o serie de scriitori români dinaintea noastră. Rezolvarea prin absorbiţie a elementelor eterogene şi transformarea în substanţă proprie le-a dat o fizionomie distinctă. In aceşti scriitori vedem precursorii viitoarei sinteze româneşti. Ei au comun cu prezentul sbuciumul şi tendinţa de unitate şi împăcare cu sine. Problematica vieţii interioare rezolvată altădată prin proiecţii exterioare — idealul social, dedicarea unei cauze mai mult sau mai puţin drepte şi mai mult sau mai puţin măreţe — se pune acum pe alt plan şi se defineşte cu alţi termeni. Oamenii prezentului sunt profund neliniştiţi şi agitaţi, neliniştea şi agitaţia formând valori în sine: demiurgi dezaxaţi şi aspirând spre unitate. Dintre poeţii cari au făcut sau
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMAN MODERN 133
cari numai au încercat sinteza cultură-civilizaţie, autoh-tonie-modernism pot fi citaţi: Tudor Arghezi, Ion Pillat, Mihail Beniuc, Lucian Blaga şi Adrian Maniu. Evoluţia lor e asemănătoare. Punctul de plecare a fost civilizaţie, adică modernism, pentru a ajunge la cultură, adică la fondul localist. Tudor Arghezi, acest prinţ al verbului, a început cu satanism baudelairian. Ion Pillat cu visări budiste. Lucian Blaga cu expresionism german, cu metrică şi atmosferă Arno Holz. Adrian Maniu cu Pierrot al lui Laforgue, cu funambulism şi pahare de otravă.
   începuturile lor sunt fireşti. Copilăria descoperă pentru întâia oară lumea înconjurătoare. Adolescenţa face paşi sfioşi în afară şi schiţează începuturile aventurii. Tinereţea se avântă în elan nebunesc spre necunoscut. E perioada de strângere. Sensaţii, sentimente, gânduri, experienţe se adună în hambarele Eului. Dar ele nu se îngrămădesc, ci se depozitează. Structura primară moştenită le direcţionează după legi misterioase. Până când la un moment dat vine conştiinţa de sine, adică stabilirea unei topografii după legi deja date. Se încep: reîntoarcerile şi eliminările, purificarea şi stilizarea. In mod natural avem trecerea dela satanismul aparent baudelairian la Duhovnicească, la Iosif al Ungro-Vlahiei şi la Biserica Vie (Tudor Arghezi). Dela visări budiste la armonia atât de specifică din Pe Argeş în sus, la descripţia Satului meu în cimilituri, ca o epigramă populară aranjată cu gust de Vasile Alecsandri (cu care Ion Pillat are atât de mari asemănări) sau la religiozitatea din Biserica arsă, simplă ca o icoană din păretele spre Răsărit al unui gospodar de ţară. Dela expresionism la «revolta fondului nostru
154
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
nelatin », adică la dacism şi bizantinism, ca în evoluţia lui Lucian Blaga, atât de tipică. Tipică nu numai prin punctul de plecare şi prin punctul de sosire, cât prin roadele aduse, prin patoşul şi prin transformarea ţipătului lui Pan în elegie bizantină. Vegetaţia luxuriantă, miresmele crude şi aspre din primele cânturi se usucă treptat, treptat prin creşterea unui pustiitor foc lăuntric. Acolo, unde greierii, satiri, nimfele, broaştele şi privighetorile scoteau ţipete şi melodii triumfătoare, pasc cerbi ori căprioare iarbă rară printre morminte şi cenuşă. Carnea înflorită de bucurie, Libido deslănţuit, extazul dionisiac, sunt strânse în chingile noţiunii păcatului. In tehnica scrisului se observă stilizare de zugrav din Bizanţ sau de ţăran smălţuitor de ceramică.
   Dela simbolismul de inspiraţie franceză, AdrianManiu evoluează îndreptându-se spre ţarina locală. Lângă pământ şi Meşterul Manole închid în acordurile lor poetice elemente de superstiţie populară, păgânismul getic altoit cu creştinism. Maica Domnului cu pruncul în braţe alături de vrăjitoare, descântece, toată mistica basmelor şi folklorului din Şopârliţa-Romanaţului, unde poetul îşi petrece verile la răzăşia familiară. Acest fond a fost redat cu un arsenal bogat de imagini şi de ritmuri variate, ca să exprime în aceeaşi vreme complexitatea unui suflet neliniştit şi modern.
   Trecerea dela Dionysos (Satan baudelairian cântat de Tudor Arghezi, Ion Pillat, Adrian Maniu; Libido cântat în dramele freudiste sau în dionisiacul Zamolxe de Blaga) la Apollo sau Christ, dela desordinea interioară la loca-lisme severe şi ordonate, dela păcat la salvare, a adus cu
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 155
sine o serie de probleme în ideologia contemporană şi alte metode în tehnica scrisului. Naturi artiste, cei patru precursori ai sintezei româneşti nu şi-au sistematizat problematica. Nici nu e nevoie. Nici nu e posibil. Aflaţi într’o lume de amurg unde se îngână ispitele instinctului cu chemarea transcendentului, ei adună imagini, cânta dezaxarea şi profetizează. Din extazul lor, din ritmuri, din notaţii, din revelaţia poetic-religioasă se extrag indicaţiile viitoarelor orientări. îndoiala şi indecizia, neliniştea şi aplecarea evlavioasă spre pământ e lotul unei generaţii lirice. Indiferentismul a trecut, lăsând în urmă cantităţi insuportabile de reziduri, care se ard sau se vor cufunda în apele uitării. Dar o continuă ingurgitare în adâncuri turbură şi dezaxează. Cei aleşi incendiază şi purifică patrimoniul. îndoiala dispare. Insă la cei mai mulţi frenezia spre unitate rămâne deziderat, nobilă aspiraţie a unei naturi rănite în tendinţa ei spre armonie şi clarificare (excelentul Vasile Băncilă nota ca o caracteristică a filosofiei locale şi populare, armonismul). Această luptă de un tragism fără pereche a fost hărăzită omului modern — virtute? viciu? — aducând vijelii, nelinişti, elanuri tăiate, chinuri. Criteriile unice şi negarea criteriilor, desordinea şi chemarea înfrigurată a ordinei, pasiunea antagonismelor şi blestemul lor, sunt otrăvuri necunoscute, apariţii stranii, sfinxi cu înţelesuri tainice pentru ochii miopi.
   Tehnica scrisului s’a schimbat şi ea. Stilul nervos şi torturat, trepidant sau furios, plin de imagini, de neologisme expresive, de repetiţii şi de elan, a luat locul formei simpliste de odinioară. Avem apoi, o totală ames-
ij6
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
tecare a genurilor literare — caracteristică eminamente romantică. împletirea termenului abstract cu concretul adjectival cât de trivial, dar pitoresc. Probleme de înaltă filosofie şi filosofie a Istoriei sunt tratate cu o tehnică de poeme subtile, cu elanuri lirice ca neaşteptatul Kri-nonis de Sorin Pavel, cu pasiune şi elegie ca Itinerar spiritual de Mircea Eliade, cu dialectică şi stil graţios plin de frăgezime, ca esseurile lui Va sile Băncilă sau ale doctorului Ion Vitner, linear şi dogmatic ca Nae Ionescu sau Athanasie Jojea, indiferent de poziţiile lor ideologice atât de variate.
    Sinteza antagonismelor înfăptuită în poezie de Tudor Arghezi, Ion Pillat, Blaga şi Adrian Maniu îşi are ana-logon în proza lui Gib. Mihăescu, Cezar Petrescu, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu şi Liviu Rebreanu. Exceptând pe Gib. Mihăescu şi Gala Galaction a căror sinteză a fost directă, înglobând pe Ionel Teodoreanu în grupul poeţilor citaţi cu al căror temperament şi evoluţie se înrudeşte (dela modernismul poemelor în proză la tradiţionalismul Medelenilor) să ne oprim un moment la Cezar Petrescu şi Liviu Rebreanu, pe care îi socotim tipici în această chestie. Ei au pornit dela semănatorism şi tradiţie (Ion, Scrisorile unui răzeş) pentru a ajunge la problematica modernă din Pădurea spânzuraţilor, la Adam şi Eva, la problema de conştiinţă şi la analiza psihologică, aproape psihiatrică din Ciuleandra, la nihilismul şi descompunerea din întunecare, la fantasticul Omului din vis. Nu se poate prevedea până la ce limite îi va călăuzi demonul lor intim. Sondarea subconştientului din nuvela Somnul, imagismul, notaţia şi modernismul acut
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 157
cu care exprima o destrămare sufletească iremediabilă fac din Cezar Petrescu dintr’o anumită fază o figură excelentă cu care se poate ilustra o altă evoluţie în rezol-virea antagonismului europeism-tradiţie, găsită la Arghezi, Pillat, Blaga şi Maniu. Elasticitatea lui perfectă care l-a făcut să păşească de la Scrisorile unui răzeş la Omul din vis şi la nihilismul tragic din întunecare, ironia uşoară, blândeţea şi înduioşarea care-1 apropie structural de Bră-tecu-Voineşti şi Mihail Sadoveanu, îi potoleşte acuitatea dezaxării.
   Spiritul critic în literatura română a provocat dezastre şi a fost impediment serios al creaţiei, acea creaţie despre care criticul literar strălucit Paul Zarifopol a spus, în mod just, că este «fatalitate şi mister».
               e)  Problematica poporanismului
   Grupul poporanist se caracterizează pe lângă atenţia deosebită dată literaturii cu subiect ţărănescu (faţă de care are, însă, o atitudine exclusiv artistică), printr’o largă interpretare uneori materialistă a fenomenelor sociale româneşti şi printr’un constituţionalism cu inspiraţii engleze, în deosebi din A. V. Dicey. Trei influenţe se încrucişează în modul cel mai arbitrar: i) utopismul poporanismului rusesc cu ideea de datorie şi sacrificiu a intelectualului pentru ridicarea poporului. De-aici a ieşit regula de estetică literară, că, faţă de ţăran, artistul nu poate avea decât o singură atitudine: simpatia. Introducerea altor sentimente, ca ura sau dispreţul, aşa cum* au întrebuinţat Maupassant şi Zola sunt menite să
I sS           PORTRETE ŞI CONTROVERSE
întunece orizontul scriitorului şi să-l împiedece a avea acea atitudine olimpică ce caracterizează creaţia literară. După cum un misogin — argumenta G. Ibrăileanu — nu poate reda obiectiv femeia, tot astfel scriitorul cu sentimente ostile păturii rurale va evoca greşit în opera sa această categorie socială. Aici avem, după cum uşor se poate observa, amestecul a două lucruri clare: judecata de valoare şi judecata de realitate (« pătura agrară nu e formată numai din brute şi chiar dacă ar fi o urmă de adevăr în abrutizarea rurală, cum afirmă Zola şi chiar Gorki, apoi nu sunt ei vinovaţi»), judecăţi care nu au nimic a face cu atitudinea artistică. Teoria formată ad-^hoc nu a împiedecat dealtminteri de fel poporanismul în atitudinea specific estetică faţă de fenomenul literar, în aplicaţiile critice ale lui G. Ibrăileanu. Aceste idei fără îndoială salutare şi de o rară ţinută etică nu le împiedecă să fie principial falşe. Orice categorie umană se pretează la tragic sau la comic, la dramă sau la farsă, la nuvelă sau roman (Titu Maiorescu avea o teorie specială restrictivă a romanului). In clasicismul elen şi francez eroii tragici nu puteau fi aleşi decât dintre regi şi nobilime. Schiller făcuse o revoluţie scriind drame şi tragedii cu subiect burghez, cu toate că negustorul şi micul burghez a fost dela Plaut până la Moliere, ţinta satirii din toate literaturile. O interdicţie analoagă era şi interdicţia poporanistă. Exemplul lui Caragiale era interesant şi suggestiv ales — materialul marelui comic e exclusiv format din mitocani şi burghezi, iar despre ţărani n’a scris decât cu înduioşare sau cu revoltă împotriva asupritorilor, ca în faimosul 1907 şi în drama Năpasta —■ dar Caragiale
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 159
forma o frumoasă excepţie. In alte literaturi: germană, scandinavă şi daneză, figurile de ţărani au şi grandoarea tragicului şi pe a comicului. La această restricţie şi interpretare de origină poporanist-rusească se adaogă: 2) concepţia materialistă a Istoriei şi 3) constituţionalismul diceyan, manchesterian, libertar, iluminist şi progresist.
   In epoca « Evenimentului Literar » s’a desfăşurat idealismul şi exaltarea « narodnicilor » slavi. Până la deslăn-ţuirea războiului avem un materialism mecanicist acut culminat în «Capitalul vagabond» al lui Constantin Stere, lansat ca o întregire a lui Marx (St. Zeletin a arătat la vreme că e vorba de o pretenţie nefundată). In epoca de după primul războiu mondial, poporanismul a pus accentul pe problema libertăţilor publice şi garantarea lor, înscrisă în «Anteproiectul de Constituţie» făurit de C. Stere.
                                     # #
   Pe la 1840 s’au desvoltat în cultura rusească două curente de idei bine distincte: slavofilismul şi occidenta-lismul. Unul care credea în originalitatea şi mesianismul slav — precum şi în datoria de a-1 purifica şi ţine treaz — al doilea curent a fost occidentalismul, cu privirile îndreptate spre Europa, de unde va trebui să vie salvarea şi după a cărei tipologie va trebui să se modifice sufletul slav. Această discuţie care a ţinut câteva decenii i s’a suprapus alta în jurul calităţilor specifice ale slavismului, Şi fiindcă morfologia societăţii ruseşti era mai ales agrara, în urma unui studiu despre « Stat» al lui P. C. Cervinski din 1875 s’a deslănţuit furtuna poporanistă rusească.
l6o              PORTRETE ŞI CONTROVERSE
N. K. Mihailovski, părintele spiritual al lui C. Stere — « ...scriitori ca N. K. Mihailovski — adică tocmai acel publicist rus, care a avut cea mai mare influenţă asupra d-lui C. Stere, în tinereţele sale» (V. R. Septemvrie, 1911, p. 447)—a reluat problema «satului» arătând specificităţile slave şi îndepărtarea dela dogma materla-iist-istorică.
    S’a susţinut, atunci, că Rusia nu va mai trece prin faza capitalistă, ci va trece direct în socialism. (Teză susţinută şi la noi, luată tale quale din Rusia). Dar ceea ce forma pivotul şi «mitul poporanist» (deşi pozitivismul lor uscat şi mecanicist nu vrea să recunoască forţa propulsivă şi existenţa miturilor) era tocmai atitudinea de exaltare a virtuţilor incluse în sufletul poporului de jos. In Rusia, un Gleb Uspenski, un Zlatobratski, Zasodi-miski, Naumov, Nefedov şi mai târziu Leon Nicolajevici Tolstoi ca atitudine generală apologetică a simplicităţii rurale formează grupul «beletristicei ţărăneşti» (v. V. R., Septemvrie, p. 447—448, polemica cu d-1 C. Rădulescu-Motru şi articolul reprodus din S. Vengherov). Scriitorii şi intelectualii simt ca o datorie de conştiinţă sacrificarea vieţii şi vocaţiei lor scriitoriceşti pentru cci umiliţi şi ofensaţi, punându-şi pana în slujba durerii celor mici. Virtuţile morale le găsesc în ţărănime. De-acolo se inspirau şi de-acolo scot criteriile de judecată. Acest « mit» poporanist a avut formele cele mai variate: dela întemeierea ca panaceu a cooperativelor (mentalitate obtuză de economist formal utopic) până la exodul fanaticilor din vieaţa citadină şi stabilirea lor la ţară, unde încercau regenerarea forţelor pierdute în oraşele tentaculare şi blestemate prin
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 161
candide căsnicii rurale. (Incompatibilitatea dintre metafizicianul sleit şi poporanista viguroasă e descrisă cu mult umor de Kuprin).
    Tot în acest «mit» poporanist — colorat cu creştinism evanghelic — îşi are sursa şi reîntoarcerea lui Tol-stoi la coarnele plugului. Din interpretarea izvoarelor primare biblice, la care adăuga idealul agrarian al epocei, autorul Anei Karenina leapădă surtucul orăşănesc şi încins cu un curmeiu ţărănesc-monahal răstoarnă brazda ţarinei străbune şi învaţă buchiile pe copiii «satului», sau confecţionează ciubote pentru săracii satului cu aceleaşi degete sacre cu care scrisese paginele de epopee nemuritoare din Războiu şi Pace.
    Alţi literatori s’au mulţumit numai cu apologia şi idealizarea poporului în scris sau prin viu graiu. Unii au insistat asupra religiei — în speţă ortodoxismul — , alţii au trecut amabil asupra lui —* ca poporanismul românesc vechiu din faza Ibrăileanu —, alţii l-au combătut ca pe-o rămăşiţă de obscurantism — poporanismul românesc recent al epigonilor—, cei mai mulţi s’au mulţumit să insiste asupra părţii politice sau economice, organizând bănci populare, zemstve, etc. Aceste forme variate şi variabile sunt manifestări dintr’un nisus formativus, apariţii ale unui « mit» central şi al unei lupte cu coloratură politică, pentru a utiliza terminologia soreliană.
                    f)  Domnia Legii
    In cultura românească a ultimelor două veacuri se pot deosebi două curente: a) curentul raţionalist de importaţie
11
PORTRETE Şl CONTROVERSE
rf*
franceză şi b) curentul istoric-tradiţionalist şi organicist cu reflexe din romantica germană. Primul e inspirat de progresismul şi iluminismul Marei Revoluţii dela 1789, al doilea are o tendinţă accentuată de desfundare a izvoarelor autohtone şi a localismelor, conform indicaţiei filo-sofiei istorismului, reprezentată cu o rară strălucire şi durabilă influenţă de către Friedrich-Karl von Savigny (1779—1861).
     La eliminarea elementelor reacţionare din atmosfera Principatelor, iluminismul a avut o misiune salutară. Izvoare neomogene sufletului poporului român şi situaţiei obiective social-economice semicoloniale pătrunseseră în cantităţi considerabile, ameninţându-i puritatea şi perspectivele iniţiale. Ritmul civilizaţiei occidentale care se făcea simţit şi pe câmpiile dunărene găsea obstacole în influenţa şi rezidurile turco-fanariote, iar elanul tinerilor bonjurişti însufleţiţi de nobil patriotism se lovea de inerţia vechilor aşezăminte. In cele din urmă, valul disol-vant al iluminismului francez, reprezentat ardent de proaspeţi cărturari occidentalizaţi şi ajutat de importante transformări economice, a reuşit să dărâme zidurile chinezeşti. O febră de înnoire cuprinse sufletele anchilozate în nemişcare de veacuri.
     In această dramă a Munteniei şi Moldovei din secolul al XlX-lea, progresismul francez a jucat un rol hotărîtor. Argumentele lui ideologice au fost împrumutate în total şi în parte, servind ca arme de luptă contra vechiului spirit. Mirajul intrinsec şi concordanţa cu ritmul vremii a cucerit la un moment dat capetele cele mai luminate, toate speranţele şi toate valorile româneşti dela acea oră*
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 163
Rezistenţa era minoră şi greşit organizată. Interese reale şi demne au avut apărători mediocri, uitându-se, în mod ciudat, eterna fascinaţie a intelectului şi primatul lui, pentru a se mulţumi cu o pasivitate vecină cu indolenţa, sau cu o acţiune anarhică şi vag oportunistă. (De pildă, activitatea antiunioniştilor dela 1850—1859). Bătălia era definitiv pierdută, iar rezistenţa ar fi putut numai să întârzie duhul reformator şi să-i accentueze tendinţele prin contrazicere.
    O Reformă este însoţită întotdeauna şi de o Rezistenţă. Oricât de evidentă ar fi cerinţa ei de noutate, starea lucrurilor intrată în forme definitive nu acceptă uşor violentarea. Aspectul de veşnicie pe care-1 capătă în lenta modelare a timpului, încremenirea statuară, refuză mobilismul pe care-1 îmbracă teoretic şi aparent-obiectiv Reforma. Cei doi termeni: devenirea şi permanenţa din care iese, lupta dialectică, au acum în cele două Principate dunărene o infra-structură precisă.
    In Reforma efectuată de Martin Luther în Germania — ca să luăm o pildă — găsim reflexul intelectual a două lumi situate în regiuni diferite. Circumstanţe istorice îngăduiseră infiltrarea lentă, apoi, predominarea romanităţii catolice într’un peisaj nordic. Alianţa feudală cu dreptul roman pentru organizarea instituţiilor care consfinţeau o supremaţie socială în interior, întărise influenţa dinafară. Aspiraţia împăraţilor germani de a fi continuatori ai Romei — pe lângă a doua Romă în Bizanţ, a treia a Moscova, ar fi fost a patra în regiunile teutonice, — a deschis larg porţile invaziunii catolice. Codificarea lui Justinian îşi aflase citadele puternice în Biserică. In faţa
                                            n*
164
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
acestor fapte ce contraziceau profund esenţa şi interesele acestor regiuni se organizează cea mai grandioasă şi cea mai completă apărare: alianţa deplină dintre materie şi duh. Viziunea lumii se conturează nu în relaţie cu dogma şi exerciţiul religios, ci prin contrast şi frondă. Astfel ia naştere protestantismul. Intre elementul reformator şi elementul retrograd a învins (ca totdeauna) Reforma, atunci când a găsit aderenţe organice şi suferinţa generalizată a mulţimilor.
    In morfologia românească a secolului al XlX-lea intră mulţi fermenţi inovatori de origină iluministă, propagaţi de o strălucită pleiadă. Dinamica socială avea în armele sale de luptă generozitatea, abnegaţia, creaţia şi avântul. Statica era formată din vechi instituţii juridice importate din Orient sau dela Romani, o concepţie perimată asupra societăţii şi asupra Statului, care înglobase interese referitoare numai la o parcelă din comunitatea membrilor. Lupta era inevitabilă. Urmărirea acestei lupte, în deosebi a arsenalului ideologic, arată transformări surprinzătoare, uneori devieri dela mişcarea iniţială. Astfel, ideea ilumi-^ nistă şi progresistă menită să descătuşeze forţele puternice, devine la un moment dat oprimantă. Ideea care conţinea absolutul în sine nu a îmbrăcat relativitatea fenomenologiei curente, depăşind ţelul său eliberatoriu. Problematica răspândită de Revoluţia franceză a fost folosită la definirea unei clase sociale — cea de mijloc — şi sub lozinca ei s’au început totdeoată şi luptele de independenţa naţională. Există un antagonism în modul de aplicare al ideii şi realitatea componentelor sale. Naşterea şi desvol-tarea ideii se făcuse în leagănul clasei de mijloc, care prin
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 165
funcţia ei socială — comerţul — şi prin aspiraţiile ei nu punea accentul pe specificul naţional, emblema din ce în ce mai generalizată a tendinţelor sufletului european. Forţa şi prestigiul ideii, datorită victoriei operate de clasa în ascensiune sunt împrumutate neadecvat şi pentru alte scopuri. Pentru atingerea ţelurilor nu s’a luat în consideraţie incompatibilitatea de substanţă: ideea a servit de două ori. Dar, menirea ei nu se putea deturna. Câştigarea conştiinţei caracterelor naţionale sub egida iluminismului încetează, conţinutul ideii purific ându-se şi păstrându-şi structura ei adevărată. Intre iluminism şi caracter specific local nu este nicio relaţie, ci antinomie. O alianţă temporară nu poate înşela asupra formaţiei lor felurite şi a varietăţii de sensuri pe care le reprezintă.
     Către sfârşitul veacului XIX şi începutul veacului XX, forţele se grupează în alt mod. Progresismul ameninţă să sugrume localismele şi să înnăbuşe elementele primordiale ale sufletului şi ideologiei regionale. Ca o contra-pondere se înfiripează istorismul şi organicismul filosofic în România cu inspiraţii germane, în deosebi din Savigny. Iluminismul progresist însemnase un punct culminant al influenţei franceze în România. Organicismul şi istorismul sunt reflexe germanice. La desvoltarea lor au prezidat câteva motive favorabile. In primul rând, domnia unui prinţ de Hohenzollern care a organizat administrativ şi militar Principatele dunărene, unificându-le politiceşte şi sufleteşte — tendinţele regionaliste dăinuiau încă — şi ridicându-le la rangul de Stat şi de Regat. Istoria romanticei germane în România însemnează o mai deplină cunoaştere în sens localist, spre deosebire de influenţa libe-
i66
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
rală franceză care este sinonimă — în afară de vremea bonjuriştilor — cu diformare sufletească şi desaxare. Cauzele sunt felurite. Poate, în primul rând, faimoasele caractere latine, care aprop ind influenţează până la vasalitate. Discrepanţa dintre spiritul germanic şi spiritul latin fiind prea mare, în loc de interpretare sau simplă penetraţiune fără afinitate electivă, se lovesc de obstacole de neîntrecut, rămânând exclusiv metodele şi sugestiile.
    Paralel cu aceste două linii de influenţe s’au elaborat şi două doctrine antagonice în ceea ce priveşte explicarea şi poziţia faţă de fenomenul Stat. Avem doctrina Statului juridic (cu ecouri din contractul social al lui Rousseau şi din ideologia Marei Revoluţii franceze dela 1879) şi doctrina Statului istoric a lui Mihail Kogălniceanu, a lui Simeon Bărnuţiu, a Regelui Carol I (îmbibat de filosof ie de Stat prusiană, preocupat de Istorie naţională şi de filologie — filologismul fiind o ramură a direcţiei savig-nyene —), a lui Vasile Pârvan, a lui N. Iorga, etc. etc.
    Junismul nu a avut în problema politico-juridică comprehensiunea fenomenelor istorice, deşi făcea istorism filologic şi politic, iar elaborarea ad-hoc a unui constituţionalism bazat pe principiile unui pact fundamental pe care îl negau teoretic şi pe care îl admiteau fără reticenţe în practica parlamentară, este una din numeroasele discrepanţe ideologice ale acestui grup. Din discursurile lui Petre Carp şi ale lui Titu Maiorescu reiese o doctrină în spiritul Constituţiei dela 1866, ca suprem ideal de atins în configuraţia politică a epocei. Aceasta a fost faza ultimă a grupului, adică înscrierea într’un curent iluminist şi părăsirea vechilor poziţii. Dacă prin ramura Lam-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 167
brior-Eminescu-Creangă principiile vitale ale localismului şi istorismului au rămas intacte şi fecunde în desvoltarea ulterioară a culturii noastre, nu se poate spune acelaşi lucru despre constituţionaliştii grupului.
    Legalismul junimist (reluat de poporanismul criticist prin reprezentanţii săi eminenţi, ca Stere şi Iancu Botez) nu poate pretinde prioritate în ordine cronologică. Au existat alţi teoreticiani în care se găsesc exprimate aceste idei nu în germene, ci clar şi solid argumentate, cu tot arsenalul necesar. Este anume ardeleanul Simeon Băr-nuţiu, profesor de « dereptulu naturale, de dereptulu public alu Românilor »la Universitatea din Iaşi (1856—1863), care în manifestul dela 25/13 Februarie 1842 aduce o serie de argumente (1. de drept natural, 2. de morală, 3. de înţelepciune etatistă — Staatsweisheit — şi 4. de prudenţă) unde se anticipează cu o rară intuiţie toată seria de obiecţii ce a format patrimoniul legalismului român (vezi studiul nostru: Izvoarele doctrinei lui Bărnuţiu, în « Revista de Drept Public », Aprilie-Iunie, 1928, p. 370—400). Tot Bărnuţiu este şi primul român care a folosit « Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzgebung und Rechtswissenschaft» a lui Savigny, carte epocală apărută la 1815, din care Bărnuţiu citează în manifestul dela 25/13 Februarie 1842 şi în discursul de pe Câmpia Libertăţii dela 1848 împotriva Ungurilor aristocraţi şi asupritori.
    Teoria Statului juridic în România nu începe, deci, cronologic cu junimismul, ci a fost anexat ulterior şi neorganic doctrinei grupului. Prin vicisitudinile vremii şi contingenţelor politice, dela elanul creator cu date con-
î 68
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
crete al primei faze, s’a trecut (prin directa sugestie a lui Maiorescu) la un criticism acut până la disolvare, continuat cu o rară desinvoltură de neocriticismul poporanist. Dacă în problemele culturale au fost ciocniri între tânărul G. Ibrăileanu şi seniorul Titu Maiorescu (pentru ca primul să ajungă, apoi, la metode şi poziţii înrudite) în problema constituţională, concepţia Statului pur juridic a fost continuată fără nicio corectare apreciabilă de către Constantin Stere. « Statul de Drept» (cu împărţirea tripartită a puterilor — inspiraţie Montesquieu şi surse engleze —) continuă a fi ţel ultim, fără luarea în consideraţie a unei infrastructuri diferite şi a unei teleologii etatiste variate, determinate de un anumit stadiu evolutiv şi de situaţie obiectivă semi-colonială.
    Conştiinţa realităţilor incluse în noţiunea de Stat istoric şi local este recentă în cultura românească. Smulgerea ţării noastre din complexul agrar şi îndrumarea spre capitalism a adus — odată cu formarea clasei de mijloc —noi orientări şi noi aspiraţii. Forţa organizatoare şi unificatoare a noţiunii e menită să dea roade bogate şi să modernizeze o structură juridico-politică încă înafara ritmului european.
    Dintre oamenii noştri politic, primul care a avut o limpede vedere asupra acestei necesităţi a fost Mihail Kogălniceanu. Tot el a înţeles corelaţia dintre fenomenul Stat în evul modem şi clasa de mijloc (« burghezia, adică starea de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui Stat, nu avem»), « Gazeta de Moldavia », 1850, Martie 9 apud R. Dragnea, Mihail Kogălniceanu, ed. II, 1926, p. 209), inaugurând sistemul protecţionist şi preocupările de for-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 169
mare a unui capital naţional. Supra-structura doctrinară era cea adecvată, îndepărtându-se dela principiul lui laissez-faire şi inspirându-se dela Savigny, al cărui elev a fost la Berlin, pentru a fundamenta noua direcţie, nu prin Raţiunea absolută, ci prin concretul istoric şi limitativ.
     Kogălniceanu a fost la un punct de intersecţie: îndepărtându-se dela junimismul reacţionar (excelent caracterizat de R. Dragnea: « organizare în şcoală şi teoretizarea filosofică a îndătinatului reacţionarism moldovenesc, expresie teoretică a rezistenţei regimului vechiu în faţa alcătuirii noului Stat», op. cit., p. 201—202) şi neadmi-ţând importul iluminist. Poziţia lui a fost cea mai fecundă în analele culturii româneşti. Sugestiile sunt până astăzi s valabile. De acolo s’au inspirat N. Iorga, Pârvan, R. Dragnea & Co. şi formează osatura pe care se clădeşte doctrina Statului local atât cât se poate construi, adică în simple efemeride sclipitoare. (Poporul spune: capra râioasă ţine coada sus, iar orgoliul caprei este înduioşător pentru înţelept).
     Finalităţile Statului le-a văzut C. Stere într’o organizare juridică unde « domnia legii» să fie atot puternică. Această concepţie se află zadarnic la marea majoritate a constituţionaliştilor români moderni şi nu poate fi de nimeni contestată, fiindcă altfel s’ar întrona arbitrarul administrativ şi judecătoresc în care trăim fără excepţie şi cu o permanentă suferinţă dela fundarea României modeme.
     Punctul de vedere libertar din care se pune Stere, aduce, însă, o modificare în sensul că raporturile dintre
170            . PORTRETE ŞI CONTROVERSE
Drept şi Stat sunt reduse la o simpla relaţie juridică, aşa cum s*a văzut dealtminteri de un întreg curent din Filo-sofia Statului, începând cu Jean-Jacques Rousseau şi sfârşind cu anarhismul deghizat al lui Leon Duguit, al cărui elev s’a declarat de multe ori C. Stere, cu întreaga sa şcoală. O variantă a acestei teze a fost teza kelseniană unde Statul e un simplu suport al Dreptului, aşa după cum în Evul mediu filosofia era ancilla theologiae. Anarhismul deghizat al lui Duguit care neagă realitatea Statului (instrument al uzurpatorilor împotriva uzurpaţilor
—   guvernanţi şi guvernaţi —) a fost corectat şi lărgit prin constituţionalismul lui A. V. Dicey, introdus la noi pentru întâia oară de C. Stere, plus contribuţiile totdeauna interesante din cultura engleză aduse de I. Botez. In acest mod s’a dat o anumită coloratură poporanismului criti-cist. Aşa de pildă în «Viaţa Românească» (Aprilie, 1913, p. 124), găsim, între altele, acest pasaj semnificativ: « cheia de boltă a societăţii engleze este justiţia şi menirea ei supremă e să asigure libertatea personală a cetăţeanului,
—   aceea personal freedom, pe care englezul o pune mai presus de Statul însuşi» (V. şi studiul despre « Supremaţia Legii» al lui C. Stere precum şi Anteproiectul de Constituţie după primul războiu mondial). In această atitudine teoretică a grupului cu răsfrângeri din cele mai variate subsistă mereu punctul de vedere libertar, făcând din individ şi din drepturile lui alfa şi omega activităţii publice. Alte interese nu au fost văzute, reducându-se aspectele aşa de bogate ale problemei raporturilor dintre individ şi Stat la o luptă în care armele au fost date primei părţi, neglijându-se cu desăvârşire realităţile aşa de adânci
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMAN MODERN 171
pe care le reprezintă în însăşi structura psihologică a individului acele interese ale Trecutului şi chezăşii ale Viitorului, concretizate în noţiunea de Stat. Aici este rădăcina opiniei: s’a neglijat împletirea dintre colectiv şi individual pentru a se da prioritate individului. Când se proclamă « domnia legilor » se are în vedere nu numai combaterea arbitratului administrativ — făptuitorii arbitra-riului fiind educaţi în acelaşi subiectivism sunt necesarmente incapabili în a discernă superioritatea colectivului—, ci o tehnică cât mai perfecţionată unde principiile sacro-sante ale Marei Revoluţii pentru garantarea drepturilor cetăţeneşti se fie aduse la îndeplinire. Avem în această doctrină o cuadratură a cercului. Ţintind la libertate — bunul suprem al omenirii — asigurarea ei, în loc să se facă printr’o zăgăzuire a personalismului exagerat, se închide calea realizării prin apologia şi desvoltarea fermenţilor disolvanţi. E un cerc din care nu se poate ieşi.
    In acest complex se plasează cele trei contradicţii care nu s’au rezolvat şi care nu sunt posibile de îngemănat:
    a)  antipozitivismul şi democraţia;
    b)  problema Eului şi garantarea libertăţilor;
    c)      raţionalismul anti-istoric şi teoria specificului naţional.
    Punctul de vedere iîuminist-libertar din problema juridică a fost, în domeniul filosofic, kantianism pur. împletirea iluminism-kantianism nu o găsim la toţi reprezentanţii curentului criticist. Ramura Stere-Ibrăileanu, deşi cu concluzii analoge, a fost adânc influenţată de pozitivismul vremii, de un Auguste Comte, de H, Taine sau de materialismul istoric. Cealaltă ramură a criticis-
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
17a
mului moldovenesc acţual, în frunte cu I. Petrovici, îşi revendică filiaţiunea în filosofia kantiană.
     Două lucruri sunt de discutat: a) dacă concluziile sistemului kantian sunt iluministe; b) dacă aceste concluzii pot avea valoare de îndreptar în cultura şi problemele moderne, aşa cum se pretinde.
     Colegul meu de studii berlineze, ieşan de origină, Ştefan George, scria în« Viaţa Românească » (August 1928, p. 66): «Şi apoi, când raţionalismul, începând cu Thales şi trecând prin Platon, Descartes, Kant, Hegel şi şcolile contemporane neocritice, reprezintă criteriul maximului de metafizică atins de un curent, e riscat şi lipsit de spirit filosof’c să aduci în discuţie şi să dai cinstea întâietăţii tocmai cazului excepţional din secolul al XVIII-lea » (loc. cit., p. 66). Nu discutăm, însă, vechiul criticism filosofic, nici neocriticismul din filosofia germană contemporană, nici valoarea şcoalei dela Marburg (Hermann Cohen şi continuatorii săi Paul Natorp, Ernst Cassirer) şi nici problema neokantinianilor din Filosofia Dreptului şi Statului, reprezentată de Rudolf Stammler. Cadrele noastre sunt mai restrânse. Sunt, deja, date. Un curent filosofic din România, care se reclamă dela Kant, aduce un îndreptar pentru realităţile noastre specifice: Maiorescu şi Motru în etică şi politică. (Atitudinea în aceste două probleme nu are aderenţe organice cu personalismul energetic şi nici cu silueta lor intelectuală). Iată, că şi elevii acestor doi dascăli continuă vechea direcţie: kantianismul.
   In argumentarea pentru demonstrarea raţionalismului kantian fără iluminism se comite o confuzie pe care noi o relevăm cu deosebită plăcere. Această confuzie face
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 173
parte din seria de contradicţii de idei luate din comple-xuri antinomice cu care obişnuiesc a se aproviziona corifeii acestei doctrine lipsite de unitate, infecundă şi neconstructivă. Dacă se ia Kant fără iluminism nu mai este Kant, ci maiorescianism. Maiorescu — orator admirabil şi excelent profesor de filosofie fără vocaţie filosofică, precum sunt atâţia «filosofi» pe cari suntem nevoiţi să-i comentăm aici — găsise secretul unei mixturi ingenioase: aliase raţionalismul kantian cu evoluţionsmul spencerian, şcoală istorică a lui Savigny cu Plato, Constituţia libertară dela 1866 cu teoria reacţionarismului român. (Singura vocaţie autentică în filosofia de atunci, profesorul de drept civil dela Universitatea din Iaşi, Vasile Conta, care era un sistematizant şi se încadra în ritmul vremii, a fost ridiculizat de ilustrul mandarin).
   Mixtura maioresciană a fost ceva mai distilată de urmaşi, însă, fără prea mare succes. Când se admite kantianismul fără iluminsm, înlocuindu-1 cu alte elemente, găsim lipsă de omogenitate şi spărturi în sistemul introdus. Dacă se admite cu iluminism, atunci concluziile politic-cultu-rale sunt perimate şi inaplicabile în actuala configuraţie. A treia soluţie pe care o întâlnim — contestarea raporturilor kantianism-iluminism — se bazează pe lipsa aprofundării lui Kant, în deosebi a următoarelor opere:
   1. Was ist Aufklărung? (1784).
                    .2. Uber den Gemeinspruch: das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht fur die Praxis (1793).
   3. Metaphysische Anfangsgriinde der Rechtslehre
(1797)*
   4. Zum ewigen Friede (1795).
m
PORTRETE $1 CONTROVERSE
  Kant este puternic influenţat de Jean-Jaquesc Rous-seau în ceeace priveşte teoria Statului. Concepţia kantiană asupra acestui fenomen este o reducere la jocul unor norme: normele de drept conduc aspectele generale şi particulare aje Statului, care e creat pentru siguranţa individului, pentru libertatea morală şi pentru justiţie. Funcţia dreptului este Statul. Imnurile aduse legii sunt printre cele mai impresionante din istoria doctrinelor juridice. Maiestatea legii se concretizează în Stat şi e apărată de către Stat. In vestitul paragraf 45 din « Meta-physische Anfangsgriinde der Rechtslehre » se defineşte astfel: «der Stat ist die Vereinigung einer Menge von Menschen unter Rechtsgesetzen». Statul este creat nu pentru fericire sau folosinţă — excluzându-se eudemonis-mul —, ci pentru libertate morală. Drepturile individului şi respectul personalităţii morale sunt apărate de citadela puternică a Statului. In norma juridică îşi are, deci, obârşia coerciţiunea reprezentată de funcţia etatistâ. «Was ist Aufklârung» ? — ce este iluminismul ? — fundamentează teoretica ceastă atitudine. In «Idee zu einer allge-meinen Geschichte in weltbiirgerlicher Absicht» (1784) şi în «Muthmasslicher Anfang der Menschengeschichte» (1786) reiese şi mai clar în evidenţă. Neothomismul a atacat, încă, la sfârşitul veacului al XlX-lea kantianismul în germenii săi iluminişti, iar legătura dintre Kant şi protestantism este notorie. In cei trei R pe care îi denunţă Charles Maurras ca factori de infestare ai atmosferei culturei romano-catolice, Kant se află în reformă (un) R, după cum în romantism (al doilea R) se află genovezul protestant şi anarhist Rousseau. Bruno Bach (Kant iii
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN  1>J5
neuer ultramontan- und liberalkatholischer Beleuchtung, 1908, pp. 32—56), Fritz Medicus (Zwei Thomisten contra Kant, Kantstudien, 1899, PP- 32°—333), Eduard Spranger (Wilhelm von Humbold und Kant, Kantstudien, 1908, pp. 57—129) şi mai ales Harald Hoffding (Rous-seau Einfluss auf dic definitive Form der kantischen Ethik, Kantstudien, 1898, pp. 11—21) au arătat aceste raporturi. Secularizarea evului mediu îşi găseşte punctul culminant în Kant.
   Metafizica, etica şi filosof ia Statului kantian nu pot fi despărţite de atmosfera iluminismului care a dus la Revoluţia politică şi intelectuală din 1789. Desintegrarea omului din valorile permanente datează din această epocă. Repercusiunile sunt vaste în timp şi în spaţiu. Discuţia problemelor lansate, atunci, sunt de palpitantă actualitate (iar nu perimate cum se crede câteodată) prin durabila lor influenţă şi prin înlocuirea pare-se definitivă şi generală a vechilor valori. Criteriile de reintegrare a individului în comunitate, de împăcare a Eului cu legile Naturii sunt în curs de formaţie. Dacă în problema politică soluţionarea tinde la revenirea pe vechi poziţii, deşi cu teleologie variată, subordonând individul colectivului, unde găseşte atmosfera cea mai propice de desvoltare şi împlinire a destinului, problematica valorilor morale şi metafizice prezintă antimonii irezolvabile. Pentru discuţia în curs din ţară noastră rămâne definitiv criteriul Statului, ca unificator şi creator al valorilor culturale. Criticismul individualist şi centrifugal este în afară de ritmul vremii ş de necesităţile specifice ale societăţii româneşti.
PORTRETE $1 CONTROVERSE
176
            g)  Fondul şi forma codificărilor
   Pentru lărgirea discuţiei să aducem un al treilea exemplu, pe lângă cel francez şi cel englez, în chestia legiuirilor, anume exemplul german, fiindcă există o tehnică germană în ceeace priveşte codificările (în codificări se concretizează modul de a vedea al unui întreg popor), după cum avem o tehnică franceză, una italiană şi a existat cândva, alta romană. Excepţie face — în această chestie — dreptul englez, care nu a cunoscut necesitatea strângerii în coduri unitare şi geometrice a obiceiurilor şi instituţiilor juridice, lăsând o libertate deplină de desvoltare şi de adaptare perfectă a normei de drept la faptul judecat. Ea este în legătură cu empirismul funciar englez, cu lipsa lor totală de sistematizare logică a vieţii pe care o lasă să şe des-volte în forme cât mai adecvate şi cât mai nuanţate. Metafizica anglo-saxonâ are ramificaţiuni ciudate în lumea fenomenelor juridice şi comprehensiunea juristului continental este pusă nu rareori la grea încercare. O înrudire structurală găsim în bună măsură la legiuirile germane. Lipsa codificărilor generale şi definitive până la 1 Ianuarie 1900, când s’a pus în aplicare codul civil (BGB) pentru întreaga Germanie, votat de Reichstag la 1 Iulie 1896, precum şi păstrarea până azi a două feluri de drept public: dreptul provinciilor şi dreptul general al Reich-ului, ne indică aceeaşi tendinţă de regionalizare şi concretizare a noţiunii de drept pe care o găsim cu prisosinţă în Anglia şi America. Unificarea ar fi întârziat multă vreme cu tot exemplul popoarelor neolatine şi cu tot impulsul dat de codul Napoleon, aplicat cu forţa
                           CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN itf
pentru puţină vreme de marele corsican în teoriile supuse din dreapta Rinului. Regionalismul şi apolitia germană s’ar fi simţit cu mult mai în voie într’o fărâmiţare mixtă a puterii centrale şi în cutumele rezervate pe grupări restrânse. Dar stilul de vieaţă al Prusiei, prin exponenţii ei energici, a luat în antrepriză, curând după Napoleon, haosul teutonic. Oamenii din această provincie, atât de admiraţi de orientalul Rathenau pentru capacitatea lor extraordinară de muncă şi creaţie, fără a fi atraşi în vârtejul şi fără a fi atinşi de anxietatea şi febra ce vine aproape fatal în cortegiul creaţiei — au pus ordine şi sistemă, acolo, unde principial, haosul era tolerat şi desorganizarea admirată. Modul în care s’a înfăptuit această transformare a dispersiunii unei legislaţii într’o unitate perfectă, metodică, precum şi învăţămintele care au rezultat sunt de mare interes pentru codificarea noastră şi pentru problema unificării Statului. Opera de unificare fiind de o importanţă cardinală, va trebui să se considere condiţiunile noui create prin faptul strângerii laolaltă a tuturor ramurilor unei naţiuni, interesele organismului statal, suggestiile trecutului, precum şi metodele care ar putea ajuta mai direct la închegarea definitivă.
    Să notăm, însă, mai întâiu, că importanţa codificărilor este negată de un curent întreg de doctrină juridică germană, engleză şi franceză, care cerea libertatea deplină de a hotărî pentru judecător. In locul domniei normelor inerte pun conştiinţa luminată a magistratului şi sentimentul de justiţie sădit în omul veacului XX. Nedreptăţile strigătoare comise zilnic în numele textelor imperative fac să se pună în discuţie valabilitatea însăşi şi
12
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
întinderea lor. Critica se îndreaptă asupra fundamentelor şi în numele unei filosofii a mobilismului — nu străină, în Franţa, de bergsonism — se cere, dacă nu eliminarea textelor, cel puţin ridicarea imperativului la interpretare, considerându-le numai ca îndrumări în dozarea coer-ciţiunii.
   Această libertate de interpretare se loveşte în perioada de formaţie a vieţii de Stat de serioase obstacole. O normă juridică cu coercivitatea ei împrumutată dela organul legislativ şi indirect dela suveranitatea naţională urmăreşte anumite scopuri obiective care nu pot fi totdeauna în concordanţă cu subiectivismul judecătorului şi nici în conceptul de justiţie al epocei. Aici avem eterna luptă dintre individ — agravată de faptul, că se află în funcţiune publică — şi interesele colectivităţii. Dacă în ipoteza independenţei principale şi absolute a individului — independenţă formală şi teoretică, fiindcă indirect şi practic atârnă totdeauna — s’ar admite punerea problemei cu ipoteza unui conflict, un organ al ordinei publice nu are decât a aplica maximum şi duce la îndeplinirea intenţiilor colective concretizate în lege. O punere în eşec a dispoziţiunillor legale, fiindcă ar contrazice afecte şi idealuri ale celui care aplică, este inadmisibilă. Specificităţile interzic eventuala largă interpretare a codificărilor viitoare. Concretizându-se în ele necesităţi supreme şi de ultimă oră, urmărindu-se anumite planuri de unificare şi de schimbări structurale, acordarea unor libertăţi de aplicabilitate pe baze subiective n’ar aduce la îndeplinire intenţiile legiuitorului. Dacă mai adăogăm siguranţele cetăţeneşti ce urmează dintr’o fixitate de
<&6NtR0VEăs âsuRRA stÂfruLtii Român MOimtt ifo
norme, precum şi ordinea, erarhia şi disciplina individuală pe care le implică, regula interpretării restrânse a legilor este şi mai concludentă în asemenea etapă istorică.
   Siguranţele libertăţilor nu au loc fără pregătirea disciplinei individuale. Renegarea şi irespectul tacit al instituţiilor ce servesc perfecţionarea şi zăgăzuirea eului, se răzbună prin călcarea idealurilor de libertate şi neatârnare a cetăţeanului. Restrângerea din proprie iniţiativă şi obstacolele interioare pe care orice membru le posedă fac posibilă coexistenţa maximului de libertate cu a maximului de ordine. Pentru atingerea acestui ţel trebuesc formate acele obstacole interne prin apologia valorilor educative şi absolute. Din ştiinţa şi arta limitării eului iese libertatea lui. Acest adevăr adânc şi elementar poate fi pus la baza oricărei codificări şi unificări.
   O unitate a dreptului n’a existat decât târziu, din cauză, că unitatea legislativă este o urmare a celei politice şi presupune, în general, pe cea economică, pa ajută formaţia definitivă şi ordonează pe cea politic-economică. Apariţia posterioară e aliată cu neputinţa de a influenţa armonios, atunci, când e chemată prea de timpuriu şi în condiţiuni defavorabile. Şi dacă, totuşi, introducerea ei are loc, discordanţele sunt inevitabile. In acest mod ne explicăm diferenţele scandaloase dintre dreptul pozitiv şi dreptul aplicat românesc, dela 1866 până astăzi. Adaptarea nefăcându-se în condiţiuni normale, imperativele care sunt corolarele normei de drept au desfigurat realitatea aflată în proces de transformare, în loc s*o ajute.
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
iSo
   Nesiguranţa şi violentarea principiilor care prezidează la ordinea juridică reală conduc de obiceiu la mefianţă generalizată asupra capacităţii însăşi a ordinei. Deaceea responsabilitatea legiuitorului este dintre cele mai mari şi o greşeală de acest gen are urmări nefaste şi incalculabile. Continua frecătură între infra şi supra structură duce la o indispoziţie permanentă a organismului social. O codificare care nu se face la momentul oportun nu-şi ajunge scopul propus, devenind, dimpotrivă, sursă de nelinişti şi dificultăţi.
   In lupta dintre şcoala istorică şi filosofia dreptului natural la codificările europene, pluralitatea şi varietatea manifestărilor juridice ce contrazic presupusa descendenţă dintr’un principiu unitar de origină raţională sunt fundate pe imperfecţiunea firei omeneşti. Rousseau încearcă să demonstreze conruperea omului natural prin şi de către civilizaţie. Filosofia dreptului natural din al cărui spirit a fost inspirat «Contractul social» presupune o unitate iniţială devenită multiplă şi impură prin aplicabilitate. De aici, diversitatea în timp şi spaţiu.
   O sinteză a acestor antagonisme ar fi ipoteza unui absolut juridic pentru o epocă şi un ţinut precis, care ar exista virtualmente şi care ar putea fi adus la îndeplinire. Fragmentarea e o dovadă nu a existenţei lui, ci a imperfecţiunii şi subiectivismului uman. Rezolvarea prin contopirea tezei şi antitezei în sinteză se apropie de concluziile şcoalei istorice punând accentul pe specificul din timp şi spaţiu, precum şi de datele dreptului natural care implică perfectibilitatea existentului pentru a-1
controversa asupra statului român MODERN x8x
ridica -— de obiceiu numai parţial — în regiunile absolutului raţional.
   In Germania, dintr’un sentiment de independenţă şi dintr’un orgoliu al suveranităţii restrânse care ţine de istoria naţională, s’a format mai întâiu dreptul spiţelor familiare, pentru ca, apoi prin lentă evoluţie şi cu multe greutăţi să se desvolte un drept terirorial. Fiecare principat, fiecare ducat, fiecare oraş independent era gelos de caracteristicele lui juridice, organizându-le prin diferenţiere. împărţirea în categorii sociale cu demarca-ţiuni precise forma alte serii de drepturi. O transformare radicală prin necesităţi lăuntrice nu era posibilă, dacă autoritatea centrală prusianâ nu intervenea cu forţa ei.
   In dreptul lui Justinian care devenise usus modernus se vedea o ratio scripta, o afirmaţie prin texte a raţiunii. Pe lângă această imperio rationis cu imboldul ei puternic se adăoga o ratione imperii a Împăraţilor care se considerau succesorii Romei, plus influenţa Renaşterii cu iubirea ei exclusivă a antichităţii, precum şi dreptul canonic de origină tot latină. Şi după cum în Franţa se formase o « noblesse de robe » pe lângă « noblesse d’epee », în Germania se desvoltă o clasă socială egală în titlu şi funcţiune cu « noblesse de robe », anume « Gelehrtenrichtertum ». In dispoziţiunile organizărilor instanţei supreme a Justiţiei dela 1495, se prevede că jumătate din membrii ei vor fi doctores iuris. Iar în 1521 se stabileşte că, pe cât va fi posibil, cealaltă jumătate să fie compusă tot din cunoscători în chestiunile de tehnică juridică, ajungându-se la un sistem de specialişti, iar nu la unul de reprezentare al claselor sociale, cum ar fi fost în stilul epocei. Aceşti
frbfttftEtfc downtoVfeaâif
rSa
specialişti se inspiră şi aplică dreptul Pandectelor sau dreptul canonic. Glosatorii cu vestitul Inerius şi decretum Gratiani al călugărului bolognez sunt sursele obişnuite.
   Această latinitate dădea un fel de unitate multiplelor forme juridice germane. Originea lor comună a înlesnit distrugerea deosebirilor de texte pusă în aplicare de Prusia, care se reclama dela principiul naţionalităţilor. Ştiinţa germană prin direcţia ei istorică a netezit drumul din punct de vedere doctrinar, recunoscând avantagiile imense ale unei identităţi de organizare şi uşurinţa circulaţiei de oameni şi idei în sânul aceluiaşi Stat. Mondia-lismul textelor justinianee este, astfel, transformat în unitarism german şi interesele supremaţiei şi ţelurilor prusiene sunt concomitent şi luminat realizate*
   Recepţiunea dreptului roman s’a restrâns la adoptarea formală a dreptului lui Justinian aflat în corpus iuris civilis şi în modul cum era interpretat de glosatori. Această şcoală interpretativă adăogase la Corpus:
   a)    Authenticae, fragmente din novele, care au fost inserate în paragrafele înrudite, dar care n’au fost recepţionate de dreptul german;
   b)    Liberi feudorum, care conţin dispoziţiuni de drept feudal, în bună parte lansate de împăraţi germani. Datorită acestei împrejurări s’au bucurat de mare trecere şi au fost primite în întregime;
   c)    Authenticae Fridericianae> care conţin două legi ale lui Friedrich I şi altele ale lui Friedrich II.
   Din apendicele adăogat la Corpus iuris civilis de către glosatori s’a aplicat majoritatea lui. Centrul interpretării era la Bologna unde numărul auditorilor vestitei uni-
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 183
versităţi a ajuns până la zece mii. La Bologna, Padua, Paris şi Bourges exista un procent însemnat de tineri de naţionalitate germană, care întorşi în ţara lor formau pomenita clasă «Gelehrtenrichtertum».
   In general, recepţiunea dreptului roman s’a limitat la dreptul privat, cu puţine ecouri în dreptul public, până în secolul al XVII, când se formează dreptul public autonom, bazat pe dispoziţiuni imperiale şi drepturi stabilite de istoric şi circumstanţe geografice.
   A avut loc şi recepţiunea dreptului canonic. Deşi creat de autorităţile bisericeşti, dreptul canonic nu este exclusiv aplicat în evul mediu membrilor congregaţiunilor religioase şi organelor respective, ci are o influenţă covârşitoare asupra dreptului laic. Aşa, de exemplu, dreptul penal, procedura penală şi chiar civilă cu sistemul mărturiilor, în unele privinţe dreptul civil în capitolele referitoare la căsătorie, poartă pecetea dreptului canonic. Autoritatea lui se sprijină tot pe dreptul roman, la care se adaogă aureola religioasă, puterea bisericii catolice, plus prestigiul contemporaneităţii. Când sunt două norme deosebite în textul canonic şi textul roman, aplicabile unui fapt identic, se preferă cel canonic, fiind mai nou. Regula nu e valabilă întotdeauna. Interdicţia bisericească a dobânzilor a fost lăsată la o parte şi s’a recepţionat textul lui Justinian, care se referă la această chestiune. Excepţiile sunt numeroase.
   Corpul iuris canonicii conţine:
   a)    Decretwn Gratiani, care se situează în secolul al XH-lea. Autorul este călugărul Gratiani, profesor de
184
PORTRETE ŞI CONTROVERSE
drept bisericesc la Universitatea din Bologna, care a strâns hotărîrile conciliilor şi ordonanţelor papale, înso-ţindu-le cu adnotări. A încercat şi o «concordantia dis-cordantium canonicum », comentarii ce n’au fost luate în dreptul german (aşa numitele « dicta Gratiani»), ci numai izvoarele ce se sprijineau cu exclusivitate pe sacra autoritate papală sau pe concilii;
   b)    Decretalele lui Grigore IX> împărţite în 5 cărţi pe cari înaltul pontif le-a înmânat spre vedere universităţii din Bologna şi publicate în 1234;
   c)    Liber sextus este o lărgire a drecretelor de către Bo-nifaciu VIII. A procedat ca şi Grigore IX, recurgând la avizul din Bologna, concomitent cu al Universităţii din Paris;
   d)    Clementinele, conţin decretale ale Papei Clemens V şi hotărîrile conciliului dela Viena (1311). Au fost publicate de Ioan XXII în anul 1317 după ce fusese înmânate specialiştilor din Bologna şi Paris. Acest drept de origină străină, deşi cu valoare aplicativă ne pusă în discuţie a căpătat un colorit local în interpretarea dată. După cum mai înainte la codificarea lui Justinian, dreptul clasic a fost impregnat de bizantinism prin interpolări şi adaosul Novelelor, tot astfel dreptul roman în Germania a fost filtrat instinctiv şi a căpătat o fizionomie specială. In imitare se ştie că intră un procent însemnat de creaţie. O repetiţie fără greş a originalului nu poate avea loc şi în redarea lui se strecoară inevitabil elemente neomogene. Interpretarea unui fapt se leagă de materialul aperceptiv, ale cărui componente sunt anterioare şi în cazul de faţă profund deosebite. Privirea cu ochi noui a unei legi venite
CONTROVERSA ASUPRA STATULUI ROMÂN MODERN 185
din altă lume îi schimbă sensul şi nuanţele. Această faţetă a dreptului roman era determinată şi se lega de dreptul primitiv. Deşi lipsit de unitate şi neturnat în forme definitive, spiritul local realizat parţial în fenomenologia juridică exista de mult şi sabota sistematic importul'. Cunoscând odată o perioadă de mare înflorire sub domnia lui Carol Magnus şi a regilor franci, dreptul naţional modela, după directivele sale, elementele noui introduse. Astfel se formează «usus modernus pandectarum » unde intră instituţii de drept roman, canonic şi autohton. Această situaţie va dura până în veacul al XlX-lea, când se va pune în discuţie problema unor codificări pur germane. Realizarea nu se sfârşi, însă, decât la i Ianuarie 1900, când s*a pus în aplicare codul civil pentru întreaga Germanie înlătur ându-se dispoziţiunile analoge aflate în legiuirile provinciale.
   Aceste baze aţine ale ordinei juridice germane ne arată şi originile ideii de Stat predominante în cultura şi politica europeană. Ele sunt eminamente romane. Fundamentele elino-latine care se află acolo au dat o fizionomie care în trăsăturile sale principale sunt general-europene. Ceea ce formează unitatea profundă a ordinei juridice contimporane este tocmai ideea de Stat romană în care se toarnă morfologia societăţii moderne sub pavăza ordinei juridice. Fără ordine juridică nu există organizare, nu există viaţă socială ordonată, nu există posibilitatea de traiu a oricărei cetăţi.
   Ordinea juridică şi administrativă codificată realizează în concret ideea de justiţie, iar justiţia est fundamentum regnorum.               ___________
CUPRINS
Pagina
  I.  Controversa pauperizării în ţară bogată..............
II.  Determinarea stilului de viaţa socială ...............
III.  Pauperizarea României în sistemul capitalist.........
IV.   « înapoiaţi» şi «înaintaţi * sau despre colonii şi metropole ...................................................
V.   Două potenţialuri.................................... .
VI.   Controversa asupra Statului român modern.............
     a)   Statul — între organon şi contractualism . . . . .
     b)   Filosofia Statului la Vasile Pârvan..............
     c)   Raţionalism şi curente co itrarii în problematica
         Statului..........................................
     d)   Spiritul critic şi Statul istoric................
     e)   Problema poporanismului .      ..................
     f)   Domnia Legii.....................................
     g)   Fondul şi forma codificărilor....................
   5
35
45
70
84
103
103
116
138
149
i57
161
176

  NICOLAE OŢALEA
ALESE FABULE
simi auctoris (Norimbergae, 1539), Aesopi Phrygis et aliorum fabulae (QrypMum, 1542), la care se adaugă/ un număr de ediţii îngrijite sau prefaţate de specialişti europeni recunoscuţi ai fabulei esopice, precum L G. Sam. Schwabe (Paris), Car ol Holmi (Leip-zig), Giulio Landi (Veneţia), Isac Nicolai Neveleti (Frarikfurt), Frangois Foppens (Bruxelles), David Hovgstratani (Cluj) etc. Cărţile lor pot fi întîlnite în număr destul de ridicat în fondurile vechilor biblioteci ale Colegiului reformat, ale mănăstirilor unitariene, franciscane şi reformate din Cluj sau ale liceului românesc.din Blaj.
   Adeseori aceste fabule nu sînt numai în limba latina, ci şi în germană, engleză sau franceză, iar uneori chiar în ediţii toi-, tri- sau pluri-lingve, cele mai multe însoţite de prefeţe, note şi adnotaţii savante şi de o iconografie bogată, expresivă şi de bună calitate, încît cunoaşterea amănunţită a acestora ar merita osteneala unui studiu aparte. Noi ne mărginim să semnalăm aici doar prezenţa cîtorva remarcabile flprilegii de fabule, cum ar fi ediţia englezească Select fables of Aesop and others. In three parts, Newcastle edition, 1784, cea bilingvă La vie et Ies fables d’Esope avec des Reflexions mo-rales şn frangois et ep* allemand... a Strassbourg, chez Armând K6hig Libraire, 1758; cea apărută în două tomuri la V%ena, în editura lui Friedr. Miiller, Die Fabeln des Aesopus, în limbile germană, franceză, italiană şi latină sau acel intereshnt florilegiu Esope en belle humeur du derniere traductipn et aug-mentation de ses fables en prose et en vers, apărută la Bruxelles în 1700: Toate acestea acreditează şi pun în circulaţie versiimi rioi ale fabulelor Iţii Esop, de
unde ele puteau fi prelxiate, copiate, difuzate saii prelucrate de alţi şi alţi pasionaţi de fabule. Unele au intrat în manuale şi culegeri pentru invăţămtntul şcolar şi liceal, altele sînt preluate de calendare sau de primele periodice şi almanahuri, dtndu-li-$e o circulaţie largă şi adeseori în medii foarte diferite. Se pot depista prelucrări sau inserări de fabule în opera unor iluminişti români ca Ioan Molnar Piuariu, Simion Maghiar, Gergely de Clocotici, Iosif Pasca, Vasile Aaron, Ioan Baroc, Grigore Obradovici, Paul Iorgovici, Mihail Roşu Martinovici, Moise Bota, Ioan Tomici, Ioan Teodorovici Nica, iar tipograful şi editorul Ion Gott de la Braşov tipăreşte în 1834 o culegere de istorioare morale cu mare succes la public, ceea ce dovedeşte vivacitatea şi perenitatea genului în epocă, persistenţa prelungită a interesului pentru el. Istorioara iluministă, din care s-a dezvoltat mai tţrziu anecdota, nu este, de altfel, decît o dezvoltare şi o metamorfozare în condiţii noi a vechii fabule esopice. Indiferent că această venea direct, prin izvoare pure, nealterate, sau prin intermediul prelucrărilor lui Fedru, Avian, Âbstermius, La Fontaine, Dositei Obradovici, Lessing, Gellţrt sau KrUov, prelucrători în cea mai mare parte a unor motive esopice, prezenţa marelui fabulist al antichităţii în traduceri româneşti timpurii (mergînd la noi în paralel cu copierea şi tipărirea cărţii populare de tipul Esopiei) indică un grad ridicat de culturalitate al societăţii româneşti din epoca iluministă şi paşoptistă, o remarcabilă conştiinţă de sine. Preocupaţi să-şi ridice mereu nivelul de cunoştinţe, să combată practicarea şi răspîndirea superstiţiilor (aşa se explică prezenţa unei fabule ca Despre vrăjitorii!
9
In cea dinţii culegere de fabule româneşti, cea din 1784), să contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului social şi administrativ („Binele obştii trebuie mai tare decît cel osebit a să socoti*; „Aşa oamenii răi să tHrăsc în ţări, dacă înţălepciunea îm-părăţitorilor nu priveghează“),la formarea unui om nou din punct de vedere social şi moral („Să scoatem lenea şi să lucrăm, că aceasta este comoara noastră nemindnoasă*, „Niceodată acelora vina să să bage, care nu ştiu de zmintealele ce ei fac; ci acelora care pe ei i-au crescut*), învăţaţii români au găsit în fabulă un aliat preţios şi deosebit de eficace. Desigur, acest lucru nu s-a înfăptuit numai la noi, ci pretutindeni în Europa. Un mare editor al lui Esop din Ţările de Jos, Frangois Foppens din Bruxelles, aşeza încă din 1700 in fruntea ediţei sale intitulate Esope en belle humeur, următoarea deviză sugestivă: „Venez ă la legon jeunesse vive et foile, / Esope en belle humeur vous apelle ă VEcolle. f Les bettes autrefois parloient mieux que les gens, / Et le siecle n’a point de si doctes regens*, ceea ce s-ar traduce româneşte în felul următor: „Vino la lecţie tineret înflăcărat şi zburdalnic, / Esop cu al său nobil humor te cheamă la şcoală. / Animalele vorbeau altădată mai bine decît oamenii, / Căci secolul nu are dascăli atît de docţi ca-odinioară*. Nu altceva scria Ţichindeal în prefaţa Fabulelor sale din 1814: „De aici urmează că nemica alta mai cu spornicie a îndulci pre prunci cătră cetire, a-i îndemna spre luarea de seamă, şi a-i obicinui cătră socotinţa gtndirei, si a prejudecărei, decît fabulei adăogînd cuviincioase iîlcueli, nu vaste: că prin aceasta şi gîndurile cele tinere, singure de sine, puţinei cîte puţinei a se
30
descurca, dedzvăli, lumina, lăţi şi întinde întru toate cele ce vor auzi şi ceti, şi întru toate minciuna de adevăr a o cunoaşte, şi despre toate înţelepţeşte şi sănătos gîndi şi a judeca obicinuim."
   Asemenea înderrmuri au fost puse pe tapet peste tot de către iluminişti. După clasicism şi Renaştere, îmbibate pînă la saturaţie de fabulă (învăţatul german Hamman considera la 1761 fabula drept cea mai veche formă a poeziei: „Esop şi fabula constituie începutul şi afară de asta, nu este nimic decît odă şi cîntec“), iluminismul a reactualizat, genul, l-a revigorat şi i-a dat o nouă strălucire printr-o nouă redimensionare a sa în conformitate cu criticismul epocii, cu ideile liberalismului filosofic şi social-po-litic, filtrate de iosefinism şi de enciclopedismul francez, de anticlericalismul şi antidogmatismul evident al societăţii moderne.
   Liberul schimb de idei, combativitatea învederată a gîndirii sociale, lupta împotriva prejudecăţilor şi a unei mentalităţi feudale, preocuparea constantă pentru formarea unui honnâte homme cu largă influenţă socială au creat cadrul favorabil pentru ca fabula să fie redescoperită de sud-estiil european şi pusă în valoare pe liniile de foiţă de care el avea în acel moment nevoie, în primul rînd pentru necesitatea trezirii conştiinţei naţionale. Fabula apare astfel în mod firesc ca una dintre* formulele cele mai apte şi cele mai accesibile publicului larg cititor de a exprima noua mentalitate a epocii. în acest sens, recent, o cercetătoare nota: „Ideile luministe occidentale, noile cerinţe ale dezvoltării istorice şi culturale găsesc în fabulă, la începutul secolului al XlX-lea, nu numai modalitatea cea mai accesibilă nivelului general
                                                                                               li