TRE PANDREA PORTRETE S I CONTROVERSE VOL. PREDOSLOVIE - TOLSTOI $1 REVOLUŢIA RUSĂ - C. STERE - BRÂNCUŞI - PALLADY — CEZAR PETRESCU NAE IONESCU - CORNELI'J ZELEA-CODREANU P. CONSTANTINESCU-IAŞI - LUCREpU PĂTRAŞCANU LENIN - STALIN . V • ■a *. F. ► ■:?, r r #: M 1945 Colecţia Meridian PETRE PANDREA PORTRETE — ŞI — CONTROVERSE VOL. I PREDOSLOVIE TOLSTOI Şl REVOLUŢIA RUSĂ C. STERE C. BRÂNCUŞI CEZAR PETRESCU NAE IONESCU CORNELI U Z. CODREANU P. CONSTANTINESCW-IAŞI LUCREJIU PĂTRĂŞCANU . V. I ■ ’ J l ^ 'l f > „BUCUR CIOBANUL" S, A. BUCUREŞTI V PREDOSLOVIE Orice (carte se integrează în mediul şi momentul istoric, după venerabila învăţătură a lui H. Taine. O carte de „portrete şi controverse” poartă, fatalmente, pecetea momentului istoric. Metoda de lucru este influenţată automat. .Care este metoda şi cum se defineşte momentul .istoric? Metoda este aceia a dialecticei hegeliene, cu implicaţiile din materialismul istoric. Această t metodă aplicată domeniului literar şi sociologic ,a dat naştere la controverse nesfârşite in rezultatele .obţinute. Coeficientul de contingenţă din expresiile vîncă nedescifrate de „talent”, „geniu” şi „bun gust“ fac multe pozne şi îndurerează pe oamenii sinceri şi simplişti. .Materialismul istoric se aplică în două feluri: dialectic şi mecanicist. Cine sunt mecantciştii şi unde sunt idialecticienii? Săbiile se ascut ca ’n nici un alt domeniu. Nu prezentăm aci cercetări cu caracter definitiv ,şi monolitisme critice, lăsând această sarcină oamenilor banali şi dogmaticilor efemeri pe ogorul culturii şi al criticii literare, mulţuminidu-ne cu aspectul1 unor note de laborator. Intr’un laborator ştiinţific sie greşeşte frecvent, chiar, dacă regulile mtetotijologioe se aplică , strictissim. In privinţa momentului istoric contimporan, sie pioate 6 PETRE PANDREA observa, î|n trăsături generale, că am trăit epoca impe-rialismelor, etapa finală a capitalismului. Acest stadiu ecopoanico-social s’a caracterizat prin virulenţa ideologică .a micei burghezii. Capitalul financiar (fuziune între capitalul industrial şi .capitalul bancar), a scos pe scena politică şi pe scena .culturală, pentru a creia confuzie şi diversiune, această ..clasă rămasă. în deobşte, în obscuritate. Fascismul .a fost ridicat pe scutul luptelor de către mica .burghezie ţn serviciul marelui Capital monopo-listic. .Fără mica burghezie sistemul capitalist ar fi fost lichidat cu decenii mai devreme, poate pe vremea lui Karl .Liebknecht şi a Rozei Luxemburg şi nici n’am mai .fi avut distrugerile ultimului răsboiu. Dinamica claselor .sociale a scos la suprafaţă şi pe primul plan al teatrului politic această clasă. Um .fragment de cultură în epoca fascismului european .contimporan nu se poate scrie, fără a scoate în evidenţă „personagiile” ridicate la rangul de „mituri” şi .de „personalităţi” de către mica burghezie europeană. Dar .istoria nu se companie din „eroi” şi „mituri” aşa .cum a încercat s’o scrie filistinul pamfletar englez Carlyle. .Istoria se desfăşoară după dinamica luptelor de .clasă şi diupiă o mecanică materialistă pe care istoricul .este obligat s’o descopere. Istoria are, o bază economică, .o împărţire pe clase, o încleştare surdă sau făţişă .a intereselor potrivnice ale acestor clase. De-aci pornesc .epifenomenele ideologice care se împletesc cu infrastructura .într’o proporţie şi într’un stil pe care dialectica .trebuie s’o scoată la iveală. Stilul .micei burghezii a fost cultul carleyle-an al eroilor. .Din personagii anonime (de cele mai deseori) a vrut să facă atleţi ai spiritului, giganţi culturali şi caractere .de broplz. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 7 Materialul dictează die multe ori cercetarea sociologică. [ O cercetare a fascismului ca expresie ideologică q micei .burgaezii, regizată de marele Capital, nu se poate întreprinde fără a urmări profilul „eroilor”, dimensiunea „miturilor” şi machinaţiile personagiilor care au ieşit pe scenă şi au dat glas tragicomediei politice oare a aruncat Europa în vâltoarea unui războiu pustiitor. Portretul a fost la baza artei Renaşterii. In portret se .concentrează caracterologie şi psihologie, acele peisagii ;de structură biologică şi de emanaţii sufleteşti atât de grei de surprins într’o operă de artă şi în care se sintetizează drama lăuntrică alături de poza socială .şi ca expresie a pozei. înainte. de portret a fost iconografia medievală, adică stilizarea .de extazuri şi de ideaţiuni religioase. Fascismul a scos dela camera de vechituri a istoriei medievale netoda torturilor, a intoleranţei şi a unor pseudoextaze Erau dogme străvechi fără aderenţa lăuntrică a oaului modern şi fără aderenţa masselor. Le împărtăşeau t>lenitudinar numai naturile criminale sau crimirialoide, acele tipuri de „demifous” şi de matoizi frecvente înt’o civilizaţie lipsită de higienă1 şi de bună stare. Fascismul a vrut să scoată la iveală portretul şi iconografia dar în mod firesc, n’a fost vorba ni^ci de contemplaţie rece, pătrunzătoare şi aproape ştiinţifică a portretiştibr Renaşterii şi nici de stilizarea lipsită de carUialitat, transfigurată de suferinţa metafizică a iconografiei «izantine sau de portretistica lui Grune-wald ori Albecht Durer. I'n loc de portret şi icoană, fascismul a multiplicat fotografia., Hitler ava ataşat pe lângă bufona şi augusta sa persoană, .un fotograf permanent, pe lângă tâlmaciul şi omul său de presă. Fotograful avea drepturi de 8 PETRE PANDREA exclusivitate. Nimeni nu putea publica o poză a acestui crâncen cabotin fără autorizaţia sa şi a fotografului expert. En toiul marilor bombardamente anglo-ameri-cane în Germania şi a dezastrelor militare din Rusia Sovietică, Hitler s’a ocupat intens şi exclusiv cu recru-< tarea unui corp de specialişti în fotografie pentru a, „salva” pe această cale amintirea qapoddperilor artei plastice şi arhitectonice germane. A pierdut luni întregi în experienţa de fotografiere a umbrelor pe anotimpuri şi pe ceasurile zilei. Natura histronică şi reroniană a acestui artist ratat a ieşit la iveală îtatr’o siristră splendoare. In loc să plece cu un ceas mai dev'emte pentru a salva capodoperile de care se interesa în toiul dezastrelor militare se mulţumea să le fotogrrfieze febril. Iconografie medievală, portretistica Reraşterii, tratamentul de peisagii impresioniste şi desconpunerea în cuburi a figurii umane au fost temerare încercări de a surprinde secretul plastic al existenţei îi arta diferitelor etape istorice. 1 Epoca fascismului s’a mulţumit cu succdaneul fotografic, cu această congelare a figurii întrun sfert de secundă, cu o artă industrială minoră. Iconografia medievală punea pe pânză siu în piatră dogme pure şi fantasmagorii hrănite cu s;nge, cu durere şi cu o credinţă fără prihană. O trisbţe de moarte şi aspiraţia spre infinit domina pe artitul creiator, nemulţumit de sine, nemulţumit de socieate, înfrânt interior şi în căutarea unor idealuri social intangibile şi indefinisabile. Portretistica Renaşterii a adus lumina şi o noulă scânteie în „valea plângerii” medievale, fa întors la fântâna Castaliei elinoromane, la acele izvoare limipezi de echilibru spiritual şi de contemplaţie senină. N’a ajuns la repausul intim spinozian. Nu ea o simplă repetiţie a artei antice, o „renaştere” în snsul etimologic al cuvântului, ci o evadare într’o lumi de afinităţi PORTRETE ŞI CONTROVERSE 9 elective, o aterizare pe un teritoriu clement de uncie au pornit marile sboruri de observaţie şi creaţie. Un. prim sbor a fost sborul experimental ştiinţific al lui Leonardo da Vinci, portretistul de geniu al Renaşterii. Din această atitudine a lui da Vinci şi .a lui Baqan de Verulam în Anglia s’a născut atitudinea modernă în faţa cosmosului, atitudine de curaj şi măreţie, de sondare a incognoscibilului, de veneraţie a omului şi a naturii, de protest sau indiferenţă împotriva convenienţelor sociale efemere. Aceiaşi atitudine o vom regăsi la Goethe şi Marx, la Claude Bernard şi H. Taine, la Dickens şi Thomas Iiardy, la Tolstoi şi la Maxim Gorki, la Brâncuşi şi la N. Iorga precum şi la toate spiritele superioare ale Europei de după Renaştere. Această linie-limită sub care arta şi morala europeană nu pot să decadă a fost deseori mâsgălită şi caricaturizată. Fascismul ideologic şi creiator s’a caracterizat priln fotografie artistică, brutalitate morală şi incapacitate organizatorică în domeniile vitale ale masselor. A fost „sfertul de oră” penibil al Europei, momentul fatal de amurg, de oboseală şi de desgust al omului european în mileniul său istoric. Intrând în hăţişurile întunecoase şi smârcurile naţio-nal-socialismuiui german şi al fascismului european n’am vrut să ne pierdem luntrea, lampa şi pensula, tuburile de colori şi bunele maniere ale pictorului de oameni şi stări sociale. Am pus lumini în această serie de portrete şi miniaturi sociale, acolo unde le-am găsit, pentru a scoate în relief, umbrele însângerate, cu optica preluată din „Analele” lui Tacit şi din portretele Renaşterii. Aceste pagini nu sunt, în fond, decât o contribuţie la o disciplină culturală binecunoscută care se numeşte în deobşte „critica literară”. „Portrete şi controverse” s’ar fi putut jnumi pe scurt Critice, după modelul de mare 10 PETRE PANDREA prestigiu al lui Titu Maiorescu, dacă nu ne-ar fi intimidat acest prestigiu şi multe reticenţe asupra spiritului maioresciafn. Critica literară în folosinţa noastră este o ocupaţie de rang secuind, care presupune vocaţie, umilinţă şi osârdie. (Umilinţa se referă la conştiinţa teoretică a limitelor disciplinei). Suntem convinşi că Titu Maiorescu şi-a ratat cariera de filosof şi de om al acţiunii politice, fiindcă suferea de acest viciu nepedepsit — lectura, viciu suveran al criticului literar în care găseşte voluptatea stranie şi clasificatorie de a comenta ceeaae îl interesa, în vraful tomurilor foiletate şi meditate. Nici Gherea — gloriosul lui preopinent — nu şi-a terminat construcţia sociologică cu valabilitate asupra „evoluţiei capitalismului in jările agrare” fiindcă l-a preocupat prea mult dedepSionismul lui Eminescu, problematica lui Gh. Coşbuc şi comediile lui I. L. Caragiale. Am părăsit şi noi destul de frecvent în ultimii ani cercetările adâncite asupra „suveranităţii statale” oa „mit juridic”, plus alte intuiţii şi lucrări de specialitate juridică şi sociologică, pentru a ne reîntoarce, cu ocoluri, la disciplina de bază a lectorului modern, cu gustul universalităţii şi al unităţii, disciplina criticij literare, aşa cum a întrezărit-o Sainte-Beuve şi H. Taine, adică o disciplină cu vederi de ansamblu asupra omului descifrat prin creiaţia lui. Omul este o enigmă, atât în conştiinţa cu aspecte pluriforme, cât şi în subteranele de unde apar epifenomenele de conştiinţă; subterane psihologice (variate prin caracterologii variate) şi subterane sociologice (a-partenenţă la o clasă şi la un moment istoric, participarea inconştientă şi conştientă la lupta de clasă). Enigma omului se poate descifra mai uşor în creiaţia lui, fiindcă în muncă şi în creiaţie, omul îşi) pune sigiliul cel mai tainic al personalităţii lui specifice, după PORTRETE ŞI CONTROVERSE 11 cum în copii, tatăl şi marna trăiesc miracolul continuităţii fizice şi psihice, aproape miracolul perenităţii. lin creiaţia literară şi artistică, gânditorul critic are ocazia să s'urprinidlă mecanismul omului şi al 'civilizaţiei omeneşti şi să le conseminezie, nu în legi (aceste ambi-ţiu/ni dteşarte aparţin unui pozitivism acefal şi unui materialism vulgar), ci în regularităţi impresionante ştiinţifice, în detalii tehnice de virtuozităţi sau trucuri, în cicluri sau spirale suitoare sau descendente, în controverse pdnibile sau de mare încântare dialectică. Criticul literar e un comentator, un creator de rang şi .operaţie secuindă, poate un rafinat al inteligenţei şi al sensibilităţii polivalente, în orice caz un curios ăţ informaţiei largi şi un gânditor asupra evenimentelor, asupra fenomenului creiaţiei, asupra momentului istoric, asupra fizionomiei oamenilor şi asupra conflictelor dintre ei. Deaceea, 8jn nîare măsură, arta criticului literar se rezumă, ca tehnică, la portret şi la deslegarea ,de controverse. Acesta este tâlcul titlului comun al acestor cercetări, care se referă la clasificarea trasată in. cele cinci domenii (fenomenul politic, fenomenul social-eco-inomic, fenomenul literar, fenomenul juridic şi fenomenul etic) pe care criticul literar, demn de acest nume, este obligat să le parcurgă peptru a scoate la iveală regularităţile, ambianţa şi specificităţile creiaţiei literare şi artistice. Ijnceputurile sistematice ale criticei literare moderne sunt legate de numele lui Sainfce-Beuve şi H. Taine. Tematica lor este regăsită cu prisosinţă şi integral de către acei care se intitulează cu orgoliu suav şi pueril: „Wir, die Goetheaner...” (Noi, goetbeanii!). Nu vom relua acum discuţia şi bibliografia în jurul lui Sainte-Beuve şi H. Taine. In critica noastră literară, discuţia exhaustivă poate fi găsită uşor la d-nii Pompiliu Constantinescu şi Per- 12 PETRE PAKDREA pessicius, care au dat în traducere şi textele franceze cu adnotări şi ascuţite comentarii. Vom insista numai asupra danezului, George Brandes, un goethean intrat la şcoala franceză a lui H. Taine şi — socotim — momentul internaţional cel mai semnificativ al criticei literare europene dela începutul secolului nostru. Fenomenul literar văzut de George Brandes însemnează o reeditare foiletonistică a literaturii europene după modelul nemuritor din „Istoria Literaturii Engleze” a lui H. Taine. Criticul francez a deschis domeniul, a netezit cărările şi potecile existente, a trasat o via regia largă şi piei-truită cu bazalt, asemenea acelor drumnri romane care durează de două milenii. H. Taine a explicat metodologia, adică esenţialul. Criticul sociologic era, însă, dublat de un artist până în vârful unghiilor. Portretul lui Balzac şi al lui Leo-nardo d'a Vinci sunt lucrate ca o filigrană arabă sau ca o horbotă de Valencienne. Detaliul mărunt comi-pletează preţios arhitectura severă trasată după regu-lele metodologice expuse. Fără acest meşteşug, Taine ar fi fost pierdut George Brandes a adus verva foiletonistică în sânul acestei şcoale ştiinţifice de critică literară, lipsită de pitoresc şi truculenţă. Criticul danez este promotorul şi înnoitorul foiletonului literar al cotidianelor de largă publicitate, tra,nsformându-l radical faţă de ceeace făcuse Sainte-Beuve în Causeries du Lundi. Sainte-Beuve scria pentru istoriografi, pentru lectori rafinaţi, pentru psihologi, pentru artişiti. (Urmaşul său, incontestabil, în critica franceză este Albert Thibaudet). George Brandes a descoperit o nouă tehnică î!n expunerea fenomenului literar şii ideologic şi a ştiut să prelucreze materialul, ajutat de o vervă unică a ideilor, aducând un. contingent nou pentru lumea cărţilor şi PORTRETE ŞI CONTROVERSEI u lumea creiatorilor de ficţiuni literare şi artistice: contingentul sindicatelor muncitoreşti europene, adică acel ccjntingent care reprezenta o fabuloasă terra incognito, America nouă a cetitorului din vremea sa. Comentariul despre cărţi şi idei avea o piaţă restrânsă: în primul loc producătorii de valori literare şi artistice. Ei au fost şi suint cei care dau tonul şi formează corpul judedătoresc cel mai calificat fiindcă ei cunosc materia, iar cel mai bun judecător este omul din clanul sau din tribul- respectiv, cu condiţia eliminării rubedeniei până la al patrulea grad şi al lipsei de inamiciţie sau de interes direct, palpabil şi meschin. După producători veneau femeile: femeile culte şi burgheze, fără ocupaţii, lenevite şi suferind de spleen sau de erotică, mai culte sau mai puţin culte, iar ele au influenţat adânc creiaţia europeană până la apariţia sindicatelor ca forţe consumatoare de literatură. In afară de artişti şi femei, mai erau liberii profesionişti şi şcolarii. Deci, un cerc restrâns de judecători ai fetaomenului literar. George Brandes a ştiut să aducă îţn pretoriul judecăţii literare sau apariţia lui a coincis — poate — cu sosirea omului de sindicate la judecarea, gustarea şi ospătarea cu producţie literară şi artistică. După George Brandes, firul jmare s’a întrerupt. A urmat o armată aponimă de şcolari care ţeseau la urzeala măruntă a jurnalelor germane, italiene şi franceze, ţeseau cu hănhicie cotidiană. Critica sociologică-ştiinţifică devenită universitară dintru început cu Taine, apoi cu Brandes şi cu o coj-hortă de universitari în toate ţările europene, a fost eliminată treptat-treptat la periferia foiletonistică, deşi caracterul ei ştiinţific şi de largă frescă presupunea răgaz, vastă cultură şi nivel înalt. Critica literară sociologică era periculoasă prin implicaţiile politice şi revoluţionare ale metodei. Critica literară sociologică şi' ştiinţifică este — ,în premizele şi finalităţile ei — emi- namente socialistă şi — uneori — direct revoluţionară, instituţiile de stat burghez, cum sunt universităţile, n’au mai cultivat această ramură. Au eliminat-o tacit, deşi nu putea creşte, aşa cum a fost cazul lui Taine şi Brandes, decât la umbra venerabilei or şi comlodeloir instituţii, dotate cu biblioteci, cu peculiu şi tihne, cu pregătiri prealabile pentru execuţii magistrale pe largi panouri. In critica literară au invadat istoriografii, mi-niaturiştii şi esteţii. Existenţa lui Franz Mehring, aliat pe linia clasică a lui Taine, a fost, aproape un miracol, când piaţa criticei literare germane era dominată de miiniaturişti (cu tomuri groase) ca Gundolf, Ernst Ro-bert Curtius şi de esteţi formalişti ca Max Dessoir. Dar Franz Mehring s’a dezvoltat trudnic, la umbra sindicatelor şi a acelui acefal norocos care s’a numit Karl Kautsky şi !nu şi-a putut da măsur,a. A rămas un lorso al critiqei literare -europene sociologice şi ştiin- După Sainte-Beuve şi II. Taine, merită să consemnăm pe Brandes şi Franz Mehring ca doi pioneri ai criticei sociologice ştiinţifice. La ei, vom alătura pe rusul europenizat Plechanov, marxist pur în gândire, cu grave greşeli de vremelnicie politică, dar critic literar de dimensiuni unice, filosof şi sociolog fără egal în epoca 1900—1917. Situaţia din România a criticei literare se aseamănă ca două picături de apă cu situaţia criticei literare din ţările occidentale. Snbblata causa, tolitur effectus, spu-i ne adagiul banal latin: cauza n’a fost îndepărtată şi efectele au rămas. Cauza se numeşte situaţia obiectivă sociologică, adică imevoia de a apăra şi a întări în România un capitalism incipient, care se desvolta fragil, sub dubla presiune a capitalului european financiar, dornic de a pătrunde, de a fortifica şi de a prăda pe aceste meleaguri, plus rezistenţele din interiorul unei economii naturale şi patriarhale. Pe de o parte — importul şi influenţa europeană, pe unde se strecura capitalul vestic, transformând vechile aşezăminte, mentalităţile şi sensibilităţile autohtone. Pe de altă parte, rezistenţa organizată strălucit de Junimea din Iaşi, Capitala decapitată a unei provincii cu tradiţii şi rol istoric. La început au fost Titu Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea, doi judecători ai cărţilor şi fenomenelor de creiaţie, doi protagonişti ciocniţi îotr’un antagonism de o violenţă feroce, deşi 'amabilă ca formă. Gherea şi Maiorescu erau europeni, doi creiatori, cari oglindeau prin originea, educaţia şi maniera lor până la tragi-comedie poziţiile ideologice respective şi meterezele pe care s’au retranşat în lupta dată. Titu Maiorescu, belfer şi fecior de belfer cu pofte şi capacităţi de a ocupa dregătorii politice. La 1848, Ion Maiorescu a fost un soiu de diplomat pe lângă adunarea dela Franckfurt-am-Main. Educaţie strictă şi pe trepte la Therezianum, institutul cel mai select nobiliar din imperiul habsburgic. Doctorat al universităţii germane. Sejour şi licenţiat în drept la Paris pentru a fi avocat în Valahia. (Avocatura l-a nenorocit şi i-a ■mâncat creiaţia, dar i-a dat platforma independenţei materiale, orgoliul, demnitatea şi langajul cu care putea conversa politică administrativă cu lumea în care vroia să intre). Care a fost lumea pe care a servit-o, cu mandat strălucit, Titu Maiorescu? A organizat rezistenţa ideologică împotriva invaziei formelor nouă capitaliste, 'dar hu pentru a combate sistemul capitalist, ci pentru a-1 consolida şi a-i da o. creştere organică. Prin Junimea a organizat reacţiunea literară. Prin mandatele sale politice conservatoare a tergiversat rapiditatea schimbărilor, pentru a consolida şi a da răgaz să prindă altoiul economiei monetare de schimb pe o veche ecohjomie naturală Masca sa publică: deşi de uin clocotitor romantism1 temperamental împins ipână 'la anarhie clară, a tergiversat pornirile, exact ca în literatură şi politică, deţpăr-tâpdu-se într’un alimpianism sec şi corect de consilier aulic. A fost, fireşte, totul o tragicomedie- Omeneşte vorbind, acest oirt a suferit imens, a trăit o dramă, pe care lăbărţatele naturi balcanice care îl înconjurau, pici n’au bănuit-o. A trebuit să ne-o descopere, destul de voalat şi fragmentar, notele intime dintr’un jurnal, aparent climatic şi meteorologic, statistic şi budgetar, dar de un farmec confesional indicibil. Cine era C. Dobrogeanu-Gherea? Un om exact la antipod. Un clasic echilibrat dela natură, fără pic de inhibiţii, bonom, de o candoare îngerească, cu o substanţă de idealist sacerdot revoluţiei (nar şi de patriarh biblic la bătrâneţele sale. Pe cât este de mefistofelic „olimpianul” consilier aulic al Co-r,oa(niei Titu Maiorescu, pe cât este de „ătriquă”, de voit stilat, aproape ca uto chelner şi ca Al. Marghiloman, de romajntic înzăuat în platoşele canvenţionalitiăţii, de ne-fericit-ijntim şi de torturat cu himere sociale şi romanr ţiozităţi pasionale, pe atât este de luminos, de limpede ca uin izvor de munte, de fericit .în sălaşul şi în căminul lui curat şi auster ca al unui puritan calvin, — cel care s’a numit Constantin Dobrogeanu-Gherea, proletarul sosit di|n fundul Rusiei pe unda emigraţiilor europejne, patriarhul socialismului rom'ân şi întemeeto-rul criticei sociolqgice la noi. Bătălia în public, asupra (metodei literare de cercetare a fost câştigată de Gherea. Bătălia în universităţi a fost câştigată de Titu Maiorescu. Dar a fost câştigată numai parţial şi penibil. A instaurat la catedra de estetică pe un oarecare Mihail Dragomirescu, critic uitat azi pe bună dreptate şi critic niciodată luat în serios în timjpul vieţii sale. (Ge-nadele artistice au gravitat mereu în jurul lui E. Lo~ PORTRETE ŞI CONTROVERSE 17 vinescu şi G. Ibrăileanu). La Iaşi, Titu Maiorescu, a trăit slă vadă renaşterea „direcţiei ştiinţifice” împotriva „direcţiei moui” estetizante în persoana şcolarului ghe-rist, G. Ibrăileanu, conducătorul cercului şi revistei „Viaţa Românească”. Titu Maiorescu tn’a murit fin 1918. Forţele şi expresia socială care l-au Iridicat pe scut, o viaţă întreagă, au revenit, s’au repetat Şi s’au coalizat din nou în jurul anului 1937, când s:a făcut o ultimă sărbătorire cu E. Lovinescu în frunte şi cu trabanţi strânşi, în mod curios, din toate unghiurile ţării şi ale unor variate curente. împreună ţineau piept unui reacţionarism putred, pro-fascist şi canibalic. Poziţiile de luptă ideologică nu s’au modificat radical. Lupta loaială în critica literară română se dă permanent între Titu Maiorescu şi Gherea. S’a mai dat odată între G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu pe tema „artă pentru artă” şi „artă cu tendinţă”. S’a dat între sociologul psihologizant G. Ibrăileanu şi estetul integralist M. Dragomirescu. S’a dat între tradiţionalistul Nichifor Crainic şi modernistul strălucit şi dialectician F. Aderca. Un match pitoresc a fost între Tudor Arghezi şi N. Iorga. Controversa se repetă mereu până şi în organele literare îndepărtate de Capitala prea amalgamată uneori. Ar fi de copseirinat disputele endemice ale revistelor ieş'ene efemere sau gala craioveană de box dintre RAMURI, revista d-lui Făgeţel, şi MERIDIAN, revista dMui Tiberiu Iliescu cu poziţii clarificate antagonice şi implicaţii ideologice, inu numai estetice. Avem de-a-face, deci, cu o controversă veche, aproape cu o racilă !a culturii române. Controversa este îndreptăţită şi irezdvabilă ca şi quadratura cercului; ea va trăi cât tim!p va trăi despăr- 18 PETRE PANDREA. ţirea pe clase dominante şi clase asuprite. Această controversă literară este urna din formele luptei de clasă din România. Ea apare şi dispare cu intermitenţă. Apariţia este legată de intensitatea crizelor social-politice. In momentul când criza, care este permanentă şi larvară devine acută, atunci îşi face apariţia şi această corni-' troversă. Controversa se va lichida |în momentul lichidării capitalismului în România, adică atunci când se va instaura socialismul şi o societate fără clase, fără exploatare, fără asupriţi şi asuipiritorL Ce va surveni, atunci, ;în locul acestei teme de con-* troversă literară şi ideologică? Nu ştim! Probabil, altă controversă, dar cu altă tematică şi cu alţi termeni ai problemei. Poate că disciplina criticei literare se va duce la culcare? Aceasta nu se va întâmpla. Critica literară are un aspect de critică comprehensivă a fenomenului literar şi un aspect de critică judecătorească pentru selectarea valorilor artistice. Aci este siguranţa permanenţei acestei discipline. Dealtminteri, producţia unui artist formează nn cosmos coherent şi omogen. ,După cum iepurele de casă îmipreujnjă cu iepuroaica lui îţi umiple curtea într’o singură vară cu producţia lor absolut omogenă, tot aşa pe artistul adevărat ,11 cunoşti după laba şi blana moale, după ochi şi urechi, după mers şi duipiă felul sgribu-lelii. Lumea lui Mihail Sadoveanu sau a lui Gib. Mihăescu, a lui Cezar Petrescu sau Camil Petrescu sunt lumi cu atmosferă proprie. Cosmosul artistului se studiază după detalii mărunte, fiindcă dintr’uu os se reconstituie, paleontologic, animalul epocilor apuse. Cum vede artistul ploaia? Cum vedie iubirea? Cum vede căderea zăpezii? PORTRETE ŞI CONTROVERSE 19 Fenomenele atmosferice sunt văzute de Sadoveanu, de pildiă, ca întră permanentă pâclă difuză de lume legendară şi arhaică. Edlmond de Goncourt le descrie cu minuţiozitatea realismului incipient transfigurate doar de scrisul artist, cu notaţia ascuţită pornită din nevroză. Diferenţierile, finalităţile şi funcţionalitatea .acestor lumi artistice cad îri'isarcina exclusivă a criticei literare, disciplina cu relativă autonomie. Critica literară română în faza clasică reprezentată de trinitatea incomparabilă Maiorescu-Gherea şi Ibrăi-leanu s’a ocupat de fenomenul literar ca de un fenomen complex. Sub pretextul estetismului, critica cqntimporană — cu două trei excepţii — a simplificat materia până la sancla simpiicitas. Maiorescu, Gherea şi Ibrăileanu, indiferent de poziţiile ideologice antinomice, primul fiind un conservator cu teze cohstituţionaliste, al doilea un socialist marxist şi al treilea un poporanist, au considerat şi discutat producţiile literare şi ideologice ca epifenomene ieşite din frământările societăţii, din măruntaiele unei lumi agitate de dinamica transformărilor care puneau la zid destinul insului nu numai ca ins social, ci destinul său în cosmos. Problematica acestor trei critici a atins fazele centrale şi punctele sensibile ale uni societăţi şi ale unei creaţii literare In lupta cu destinul social nemilos, a reflectat cu sinceritate şi seriozitate, cu un aparat ştiinţific şi filosofic de rang european, asupra stărilor existente. Nu vom nega că estetismul îşi are rolul său precumpănitor: este critica artiştilor asupra mijloacelor tehnice care aduc şi o anumită etică. Alaea-stă etică valorificantă o are fiecare din noi, artişti sau gânditori, o împărtăşim — în fond — într’o mai mică sau mai mare proporţie. Este lumea valorilor pentru 20 PETRE PANDREA creiatorul de artă şi de idei, fiindcă o temă artisr-tioă oricât de sublimă şi o idee oricât de nobilă, expusă şi împărtăşită de un gângav ori de un guşat aiu are nici oi semnificaţie în lume. Singurul lucru care co|ntează şi are valabilitate este numai arta şi creaţia: tont le reste est faiblesse. Dar impresia generală care se degajează din cercetarea producţiei estetismului român care a acoimlpaniat, comentat şi direcţionat producţia literară, este aceia a unei diversiuni, a unei fugi sistematice din faţa grelelor problemle, lipsa de curaj niăreţ în proclamarea perplexităţii, atunci, când artistul nu poate rezolva problemia cu temele lui spe»-cifice îşi datele sufleteşti ireductibile. Diversiune, nesinceritate, lipsa de curaj şi forţă, o-roarea riscului, refugiu în eleganţă, în „ecriture artiste”, în cinism benign — cam acesta este bilanţul estetismului dominant în critica literară română refugiată la umbra copacului atât de fragil, care a fost E. Lovinescu, lăstar anemic şi corcit din sămânţa lui Jules Lemaitre şi Sainte-Beuve. Aceste texte de critică literară nu se încadrează în curdntul dominant. Ele par vetuste, în mod firesc. Au uin caracter voit didactic, fiindcă tineretul de azi trebuie pus la curent cu marile controverse şi probleme care au agitat problematica şi sensibilitatea românească timp de aproape un secol. Dela teme pur literare s’a mers voit până la fenomenul juridic şi criminologie, înglobând probleme de economie politică şi sociologie, fiindcă numai încadrarea şi priveliştea generală pot rezolva unghiurile ascunse şi perplexităţile. H. Taine se declară elevul lui Sainte-Beuve, acel Sainte-Beuve magnific din Porte-Royale. Noi vom declara cu plăcere că temele favorite teoretice le-am regăsit prin afinitate electivă în H. Taine şi George Bran-des, în aceşti doi maeştri ai criticii europene dela sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, critici PORTRETE ŞI CONTROVERSE 21 -clasici ai burgheziei europene criticiste şi oneste, precum şi în Goethe, care se află la începutul tuturor. Ce-a venit la urmă, n’a mai fost rodnic şi nici interesant. Nu credem In specializare, ci în universalism, fiindcă problemele tehinice ale specializării devin irezolvabile fără perspectiva generală a problematicei veacului şi a momentului istoric pe care-1 parcurgi. Această metodă a fost utilizată cu sârguinţă de Gherea şi Ibrăileanu în critica literară şi de Ion Tanoviceanu în fenomenele juridice şi criminologice române. In istoria ideologică aceste trei momente rămân momentele cele mai interesante ale culturii noastre. Mi se pare că este nevoie să reînodiăim firele pentru a purcede la ţesutul pânzei noastre şi pentru a evita destinul penibil al Penelopei şi al lui Sisif. Pentru a reconstitui viaţa unei epoci nu este suficientă cronologia regilor şi a războaielor, descripţia instituţiilor social-piolitice, a legilor, statistica producţiei, consumaţiei şi a repartiţiei, aşa cum face disciplina istorică. Până la bătrânul Giurescu se făcea în România cu deosebire, cronologie de voivozi şi de războaie, deşi B. P. Haşdeu arătase în genialele sale ipoteze, drumul interpretării economice şi sociale a istoriei. Ceeace poate arăta criticul literar în desfăşurarea istorică este mersul ideilor şi bătăliile ideologice din desfăşurarea istorică din cursul unei epoci. Şi mai presus de toate este identificarea sentimentelor şi a pisihop logiei unei epoci din lirismul şi epica ei. In volumul al IXţ-lea din „Journal des Gondourt” al acelor pitoreşti şi strălucitoare memorii de viaţă literară, viaţă închinată cu exclusivitate artei şi stilului artist în viaţă, Edmonjd de Goncourt notează preferinţa intimă pe care o resimte irezistibil faţă de arta industri-i ală reuşită, pentru acele manufacturi incomparabil su- 22 PETEE PANDREA peri oare, nesfârşitelor tablouri sau nuduri din sălile de expoziţii cu pictură şi sculptură academică. Jules şi Edmomidl de Goncourt au scandalizat pe belferii clasicişti, afirmând că antichităţile se învaţă şi se cultivăi î'n Franţa, fiindcă siuint piâinea profesorilor. Dacă s’ar desfiinţa budgetul orelor de învăţământ clasic dela Educaţia Publică, atunci antichităţile s’ar stinge încetul cu încetul ajungând ceeace ar fi normal, apanajul istoricilor şi — poate — al câtorva diletanţi. Intre Balzac şi Homer, — conserrtnează acesta „formal” — preferăm! pe Balzac. Aventurile lui Ulysse sunt palide faţă de aventurile baronului Hulot. Un atac şi o argumentaţie similară — „gustul”, „apropierea de epoca contimporană”, „afinităţi elective” — împotriva clasicismului a făout-o în România criticul Paul Zarifopol; Modernitatea se defineşte — genetic — pentru critica literară europeană prin acest Jurnal şi prin corespondenţa lui Flaubert. Fraţii Goncourt au impus în Franţa „stilul modera”, „scrisul artist”, notaţia nervoasă şi citadină. împreună cu Zola, Ceard şi Maupassant au fost promotorii naturalismului. Dar nu-i nimic mai „ahtinaturalist” decât factura şi esenţa acestor artişti. Ei au fost primii critici literari şi plastici ai epiocei lor, ducând' mai departe linia Sainte-Beuve. Capitalismul modern a pretins scrisului să devină fabrică, să lucreze în serie, să-şi instaleze o uzină de lucru, să devină o „firmă” serioasă pentru a fi tratat ca producător adevărat. Romanul — fluviu contimporan este o manufactură lucrată după metodele tayloriste cele mai recente. Romanul — fluviu a fost lansat pe piaţa literară a Europei contimporane fără nici o îndoială de către Romain Rolland cu difuzul, stufosul, pateticul şi lipsitul său de artă Jean-Christophe. Roman încâlcit şi PORTRETE ŞI CONTROVERSE 23 cu pretenţii ideologice, Jean-Christophe are meritul dQ a fi atras atenţiunea asupra unui gen literar convenabil producţiei şi consumaţiei contimporane. Scriitorii antici şi medievali nu scriau în serie, !nu confecţionau epopei-fluviu. Iliada şi Odiseea, Eneida şi Divina Comedie sunt opere omogene de dimensiuni rezonabile unde s’a concretizat artistic şi elevat concepţia despre lume şi viaţă a epocei respective. Poligrafi antici şi medievali se găsesc cu prisoH sinţă, dar nu există manufactura-în-serie, fresca ideologică vastă şi socială. Părintele romanului-fluviu este Honore de Balzac. In tehnica manufacturieră din „Comedia umană” au găsit pildă şi imbold Romain Rolland şi Roger Martin du Gard, Jules Romains, Cezar Petrescu şi Galsworthy. Romanul-fluviu este manufactură literară după cerinţele consumaţiei lectorului din epoca capitalismului modem. Nu e artă literară, ci manufactură literară, indiferent de geniul şi talentul risipit. Dante şi Goethe au concretizat decenii de muncă literară pentru a da la ivealiă Divina Comedie şi Faust, aceste două culmi ale literaturii universale. Goethe a fost chiar uţn poligraf comparabil numai cu Lope di Vega şi cu Voltaire. Gândea cu condeiul în mână şi s’a dedicat efectiv şi exclusiv aventurii incomparabile a uniei vieţi tihnite şi contemplative pentru realizarea lucrului literar. A îndepărtat orice şicanjă şi ispita unei vieţi active pentru a ,se resemna într’o duloe obedienţă de vis contemplativa. N’a creiat manufactură, fiindcă structura sa intimă patricianiă franckfurteză şi mediul senioral weimarian în care a intrat nu i-a pretins acest lucru. Deseori doarme şi bunul Homer ca şi filisteanul Goethe, fiindcă spiritul uman are perioade de somnolenţă sau de acută luciditate. Intenţionalitatea manufacturieră lipseşte însă cu desăvârşire. Crima se comite întotdeauna cu intenţie, de- 24 PETRE PANDREA lictul în mod obişnuit şi contravenţia este lipsită întotdeauna de intenţionalitate. Dar penaliştii fac distincţie îlntre doi (intenţie) şi mobil. La o crimă, mobilul poate fi mobil pasiqnal sau jaf pur. Mobilul literar manufacturier lipseşte cu desăvârşire şi întotdeauna la scriitorii antici şi medievali, precum şi la o serie de scriitori moderni, neîncadraţi suficient în producţia şi societatea capitalistă. II vom regăsi cu prisosinţă, în schimb, la acei scriitori care oglindesc fidel necesităţile, stilul şi combinaţiile societăţii tipic capitaliste. Nu este de mirare: produsul literar este şi el o marfă. G. Ibrăileanu .observase că societatea îşi selectează, firesc, scriitorii săi preferaţi, scriitorii în care se oglindeşte, scriitorii pe care îi utilizează din când în când şi în viaţa publică, scriitori pe care îi recompensează cu lectori, medalii şi veneraţie. Destinul scriitorului modern a fost mai tragic. Orice meşteşug tinde, prin diviziunea travaliului, la perfecţiune şi consumaţie largă. Intre perfecţiune şi consumaţie largă este o antinomie tragică. Aici este mobilul tragic al manufacturei îşi al destinului de robot al scriitorului modern. Meşteşugul cere prin dialectica lui interioară, perfecţiunea. Scriitorul modern s’a izolat de viaţa socială şi de plăcerile ei juste, inventând ca un simbol tragic al clasei sale solitudinea turnului de ivoriu. Tumul de ivoriu are o dublă necesitate: dedicaţia exclusivă pentru creiaţia 'artistică prin încordarea tuturor forţelor şi blestemul incomprehesiunii din partea societăţii capitaliste. Meşteşugul literar cere perfecţiunea sintetică. Piaţa consumatoare cere marfă serioasă, dar şi lucru în serie după gustul obişnuit, marfă standardizată şi cantitativ multă Marfa—standard estei m'arfa ieftină şi deaceea scriitorul a trebuit să se transforme în uzină, în poligraf înspăimântător, în producător serial. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 25 Tipul de producţie economică determină cu necesitate viaţa socială şi relaţiile ei, inclusiv relaţiile dintre producătorul literaro-iartistic şi consumatorii săi. In tipul de societate cu valori imobiliare (moşii, case), un producător literar recunoscut era fie proprietarul unei moşii sau al unui palat: culegea automat fructele anuale (recolte sau chirie). Literatul talent era imediat îinscris cu rentă anuală în caseta regală a lui Ludovic XIV, sau a vreunei amante cu prestigiu, în bugetul casei de Medicis sau al Ducatului de Weimar, în bugetele papale sau „episcopale, într’un cuvânt undeva pe lângă consumatorii lobişnfuiţi ai producţiei sale. Seniorii gândeau imobiliar jşi după stilul economiei naturale pentru ca literatul răsărit pe latifundia sa să producă intens şi normal, trebuia încadrat în viaţa sa biologică, în viaţa normală. Corneille şi Racine n’aveau nevoie să producă tragedii fluviale pentru a-şi ridica pensiile din caseta regală, ci-şi duceau destinul lor specific creiator. Dacă Balzac n’ar fi scris doi ani de zile în şir ajungea vagabond pe malurile Senei, con-ţopist de minister -sau lacheu galonat în casa vreunui personaj din „Comedia 'Urbană”. Romanul-fluviu şi poligrafia înspăimântătoare a scriitorului modern îşi găseşte cheia explicativă în pror-ducţia societăţii capitaliste, care cere neîncetat marfă dela producătorul capitalist sau proletar. In Jurnalul amănunţit de viaţă literară al fraţilor Gdncourt se găseşte ,o notă tragică în care se relatează că o singură dată în, viaţa lor de artişti, un bancher, lector fide,l, se pferă ,să le plătească datoriile, iar oferta se dovedeşte a îi farsa ulnui dement. Biografiile financiare ale scriitorilor moderni dedicaţi exclusiv muncii literare sunt ieremiade nesfârşite pe o singură tema: groaza lipsei de pâine pentru ziua de mâine. Pentru a scăpa de această teamă, artistul modern a ales două succedanieie: jurnalistica şi producţia în 26 PETRE PANDREA. serie, jurnalul fiind! el însuşi o formă de producţie industrială în' serie. Aristocraţia sindicală a artiştilor din sec. XIX şi XX a mai găsit un debuşeu în ocuparea de funcţiuni publice, unde s’au dovedit câte odată virtuoşi: cazul trinităţii franceze Paul Claudel — Jean Giraudoux — St John Perse (Alexis Leger), cazaţi de Philippe Berthelot, fiul marelui savant, diplomat de meserie, în cadrele dela Quai d’Orsay. Acest trio nu este u!nic <şi se regăseşte în toate ţările, după cum în toate ţările s’a selectat o aristocraţie sindicală. Cazul tipic a rămas însă Manufactura literară în locul producţiei literare. Care au fost consecinţele pentru creiaţia în serie a acestei substituiri de manufactură în locul producţiei? Se pot nota câteva efecte funeste: 1. — scăderea nivelului creaţiei, 2. — depărtarea de consumatorul firesc prin pro-pulsiunea diversiunilor, cum ar fi „turnul de ivorin,>, hermetism1, decadenţă. 3. — divorţ între viaţă şi creiaţie literară. Nu analizăm ;aici, deocamdată, esenţa creaţiei literare, ci facem o cercetare asupra relaţiilor dintre cre-iator şi societate. Esenţa creiaţiei ieste incognoscibilă şi — poate — esoterică? Nu credem. Se poate maximum afirma că esenţa inspiraţiei este incognoscibilă, dar cre-eaţia este încadrabilă în'tr’ujn ţip şi într’o structură şi deci, determinabilă de societate. Aici sunt criteriile şii dome'niuj imens al criticei sociologice. Journal des Goncourt, voi. VII. pg. 154 notează: „taon gout, depuis quelque temtps subit une trans-formation. In n’aime plus autant le joii, le fini des ob-jets japonais, ii est seduit par la barbarie de quelques-uns de ses produits d’art industriei, notamment par le fruste, la brutalite, la coloratio'n crument puissante”. Trecerea dela producţia literară de tip senioral — Gioethe de pildă — la manufactura literară de tip PORTRETE ŞI CONTROVERSE 27 capitalist, având ca prototip pe Balzac, a fost conseta* nată cu oarecare spaimă de Edm'ond de Goincourt în „Jurnalul” faimos al vieţii literare franceze care face trănzaţie pe trei epoci literare (romantism, naturalism, decadenţă simbolistă cu „l’ecriture artiste”). Fraţii Goncourt au introdus „Ies chinoiseries” şi „Ies japofneiries”, cultul micilor bibelouri din arta extremului orielnt, al miniaturilor şi al paravanelor, al lacurilor negre şi al rafinamentului artei decorative orientale. Structuralmente, Edmond de Goncourt era ultimul artist care ar fi putut să înţeleagă şi să aprecieze valoarea artei industriale a capitalismului. Culm a ajuns la aceste concluzii? In primul rând era lin mare lector şi amator de Balzac pe care nu se sfia să-l opună lui Homer. In al doilea rând, fineţea şi sensibilitatea de seismograf 'a acestui |artist pur a înregistrat toate fenomenele eruptive, rupturile geologice şi vaietul subteran cauzat de cataclismul inevitabil al sistemului capitalist. Alături de fraţii Goncourt, criticul Taine a fost un mare admirator, cu adâncă şi reală comprehensiune al lui Balzac şi al timpurilor noi. Prima ^cercetare sociologică a operii balzaciene a fost Întreprinsă de H. Taine 'din convincţiunea că „ope-rile spiritului n’au ca părinte numai spiritul”. Dimpotrivă „omul în integralitatea sa contribuie să producă operile spiritului, caracterul, educaţia şi viaţa sa, trecutul şi prezentul, pasiunile şi facultăţile sale, virtu-ţiile şi viciile, toate părţile sufletului şi acţiunii salie lasă urme în ceeace gândeşte şi scrie autorul”. Taine urmăreşte în studiul său (în „Nouveaux Essais de Critique et d’Histoire”, Hachette) ,,umoarea şi viaţa” ţui Balzac care i-au alimentat romanele ca „doi curenţi de sevă” ce-au furnizat culorile pentru „o floare maladivă, stranie şi magnifică”. 28 PETRE PANDREA Pentru Taine, Balzac a fost un om de afaceri şi, anume, un om de afaceri plin de datorii. A fost editor, tipograf, industriaş în plumb. A dat faliment şi familia a plătit o parte din datorii (fiindcă altminteri intra la închisoare) din patrimoniul lăsat de părintele său, (speculant şi furnizor al armatelor napoleoniene imperiale). Datoriile l-au turmentat toată viaţa. Om de afaceri nenorocos s’a aventurat până în Sardinia, încercând să redeschidă minele de argint exploatate pe vremea Romanilor. N’a putut să-şi plătească datoria fşi să obţină o avere care să-i deschidă porţile Parisului, graţie afacerilor capitaliste. I-au rămas romanele. Dela producţia literară a trecut la manufactură literară. Această trecere nu este întâmplătoare, ci profund semnificativă. Ea marchează o dată memorabilă di'n viaţa creiaţiei literare moderne. Taine notează: „banul, pretutindeni banul, mereu banul: a fost persecutorul şi tiranul vieţii sale. A fost până şi sclavul banului, din nevoia lui, din onoarea pe care o căuta, diln imaginaţie, din speranţă; acest stă-pâinitor şi acest călău l-a plecat asupra muncii, l-a înlănţuit, l-a inspirat, l-a urm,ărit în gândurile sale, în visuri, în priviri, i-a stăpânit mâna, i-a format poezia, i-a ajnimat caracterul eroilor şi a răspândit de-a-lungul operii revărsarea splendorilor sale”. Balzac a înţeles că „banul este marele resort al vieţii moderne. Obiceiuri budgetare, afacerile, au devenit poetice”. „Les lecteurs se sentaient glisser sur une nappe d’or. De lâ une pârtie de sa glorie. II nous represente la vie que inous menons. II nous parle des interâts qui nous agitent, il assouvit les convoitises dont nous soufîrons”. (pg. 5). „Quand il travaillait dans sa robe blanche de do-minicain, il avait des pantoufles de maroquin rouge brodees d’or; soin corp etait serre par une grande chaine PORTRETE ŞI CONTROVERSE 29 d’oT de Venise, â laquelle etaient suspendus un plioir d’or, u'n canif d'or et de ciseaux d’ar’’. (pg. 9). 1 A publicat, în: 20 de ani, 97 de opere (făcea câte 10—12 corecturi). A fost robust ca un miner. Champleury îl numeşte „Un sanglier joyeux”, „la vie animale surabondait en lui”. (Taiţnje, p'g! 11). Irnimmdi caracteristic la ipoliticiamii 1 profesionişti. Unul — N, Iorga — era tipul marelui savant de cabinet, în genul etern al lui Aristotel, EraSmus sau Voltaire cu tendinţa universalităţii, pamfletar de geniu, qărturar încarnat. Altuţ, poet minor şi didactic prin creiaţie, avea- planturiozita-tea trăirii materiale şi pajniqe. Nu se Încadrau nici unul, în raţionalism iluminist burghez, n’aveau aderenţă cu, inoua clasă stăpânitoare pe care o serveau din intenţia naivă şi zadarnică a utilizării şi pentru teleologia lor obscură. Poetica modernistă a fost miai sinceră), mai qu-rată, mai apropiată de nfasse, deşi a practicat herme-tismul şi decadenţa. Nu pare straniu că setnlăinătorismul n’a furnizat, decât doi poeţi didactici — Coşbuc şi Crainic —, pe când simbolismul şi decadentismul modernist a furnizat ipe piaţa literară română trei poeţi populari ca Bacovia, Arghezi şi Mţnulescu, din care 'Ultimii doi de scandaloasă şi — aproape — penibilă popularitate? Evident, în artă, ' totul este condensare, viziujne toridă, grandoare de concepţie şi sentiment elevat. Pentru atingerea acestor culmi este nevoie de otium Gum ’dignilate, cum spunea Horaţiu, de o claustrare de laborator artistic pqntru urmărirea sintezelor şi a efortului tehnic. Artiştii clasei proletariene şi în epoca hegemoniei proletariatului nu miai au nevoie să emită în creiaţla lor monedă calpă, manufactură, ci ei trebuie să-şi urmeze traectoria producţiei lor literare, adică creiaţia pură. 34 PETBE PANDREA Arvers a rămas celebru printr’un sonet dăruit posterităţii. Un artist, lîntr’o viaţă intensă de creiaţie lite-< rară, nu trebuie Să; dea decât acest sonet, sonetul inimii, intelectului şi voinţii lui literare. De ce clasa proletariană nu are nevoie de manufactură literară? Burghezia gândea cantitativ, avea nevoie de debuşeie străine şi era imperialistă. Proletariatul gândeşte calitativ, n’are nevoie de de-buşee, fiindcă nu adlmite exploatarea şi nu este imperialist, fiindcă socialismul este posibil de realizat într’o singură ţară. Al doilea motiv: artiştii clasei burgheze se recrutau dintr’o massă cu bază îngustă. Se recrutau din aristocraţie, burghezie şi mică burghezie, adică 20% din totar lul statistic al populaţiei. Acum artiştii se vor recruta din 80% din totalul populaţiei (pentru faza intermediară), iar imai târziu, când se realizează societatea SCeialistă, se vor recruta din 100% a populaţiei, deci din baza maximă demografică. In burghezie, cantitativ, artiştii de calitate, aveau un punct de plecare minimal. In clasa proletariatului şi a ţărănimei, baza de recrutare este dintre cele miai largi. Artistul recunoscut ca atare nu are nevoie să furnizeze cantitativ, ci calitativ. Această problemă a recunoaşterii artistului creiator va fi una dintre cele mai grele. Dar, treptat-treptat, loda-tă cu pătrunderea şi organizarea societăţii socialiste, minimumul de buget, acel minimum de viaţă animalică a omului, va fi organizat prin prestarea unui număr m'qdic de ore de muncă mecanică. Creatura umană va fi eliberată de blestemul adamic, graţie maşiniste ului. Artistul, 'gânditorul şi savantul vor fi eliberaţi laolaltă cu celelalte clase şi categorii sociale oprimate. In legătură ou tematica .„turnului de ivoriu” s’a ridicat |n publicistica noastră din ultima vreme de către 35 PORTRETE ŞI CONTROVERSE Miron-Radu ParaSchivescu problema „artistului-cetă-ţean”. S’a pus în opoziţie Eminescu (artistul-solitar) cu Alecsandri (artistull-'cetăţea'n). S’a mers mai departe, făcându-se apologia lui Dimi-trie Bolintineanu. După culm se ştie, Bolintineanu a fost poetul en titre al revoluţiei paşoptismului român. A participat cu toa-tă inima şi cu toate coardele lirei sale firave la curentul liberator de desrobire şi secularizare a feudalismului .român. A fost amestecat direct în toiul şi miezul revoi-luţiei dela 1848 ca ins social şi a fost demnitar politic trimis la Gonstantinopol ca ambasador. A fost în exil politic. A trăit momentul său istoric cu frenezie. La fel cu Vasile Alexandri şi Grigore Alexandrescu. Luând ca model pe aceşti venerabili înaintaşi paşopf-tişti, sc îndemna ca lirica română contimporană să lase cultul lui Mallarme şi să reînoade firul artiştilor cetăţeni. In locul lui Mallarme să preferăm1 pe Dimitrie Bolintineanu. (Tema este paradoxală — în aparenţă —, dar abil pusă. Aş fi dispus să strig şi eu într’un moment de relaxare: „Intre Mallarme şi Bolintineanu prefer pe Bolintineanu, dar eu nu citesc pentru momentele private de melancolie şi de sete a neantului decât pe Mall-.arme. Iar aceste momente sunt tot mai frecvente în anii de războiu, de revoluţie, de teroare, de bombardamente şi de criză politico-econornipă. Azi nu pot citi pe Bolintineanu şi'mă alimentez constant din Mallarme”. Dece, totuşi, sunt dispus să subscriu, ca să părăsim momentan pe Mallarme, pe care l-am recitit sub bombele avioanelor multiplelor naţionalităţi, împreună cu Rimbaud, Baudelaire, Franşois Villdn şi Leopardi, de zeci de ori? Pentrucă Mallarme inu po,ate deveni stindard social .pentru o tuririă de poeţi minori. Pentrucă MallarmS nu .poate face o „şcoală”. Poate să deschidă drumuri pen- 36 PETRE «PAî'.DREA tru sensibilităţi şi ascuţind de intelect similare. Pentrucăl drama interioară a lui Mallarme este o dramă puţin poetică, aşia cum! cântă şi sunt poeţii dela Horaţitt până astăzi. Mallarme nu are decât o singură poemă de dragoste, o poemă pentru Merry, poemă care distonează şi face impresia unei pasiuni fierbinţi senile. S’a şi tipărit târziu după mioartea lui. Din cottsideraţiuni fireşti pentru Mademoiselle Genevieve Mallarm'e şi Madame Mallarme, cărora le-a dedicat „evantaiurile” neuitate şi au fost femeile vieţii lui, autorul şi editori au ezitat să publice poemele pentru Merry. Mallarme nu cântă femeea, vinul, florile, natura, societatea şi nici nu are imprec,acţiunile lui Baudelaire. E un poet alb, un poet al pieisar giilor intelectuale, al dramei lăuntrice filosofice, acel „geisteswissenschaftlicher Nihilismus” analizat de Nietz-sche şi de care a suferit intelectualitatea europeană la sfârşitul sec. XIX şi la începutul sec. XX. Mallarme nu poate fi înţeles, simţit şi iubit decât de istoricii filoso!-fiei, de ideologi şi de critici literari. Aşa se explică 'şi celebritatea lui europeană. Aceşti domni scriu în secundar şi în ore libere despre lirică, dar lirica nu ieste în coarda lor. Ei sunt poate poeţi minori, poeţi rataţi, sensibilităţi colorate, dar domeniul lor princiar este domeniul ideilor unde se petrec drame spectaculoase, domeniul în care ,a excelat Mallarme în Franţa şi — ulterior — Ştefan Georg în Germania. In lirica europeană Goethe şi Mallarme au făcut cele mai întinse investiga-ţiuni şi cele mai intense experienţe. Au ajuns amândoi în pragul neantului şi de-aci au intonat muzica harfelor lor. Mallarme a mers câţiva paşi mai departe. Deaoeea lirica lui s’a prăbuşit în neant asemenea aviatorilor care ajung î!n stratosferă şi le pocnesc timpanele. Istoricii filosofiei, ideologi, esteticienii ştiinţifici şi criticii literari, acest grup, dacă vreţi sterp, fără umezeala poetică, grup cu joc secund şi rang secund, au ridicat pe scut pe tristul, solitarul, albul şi limfaticul PORTRETE ŞI CONTROVERSE 37 ijMallarmje, fiindcă le era congenial, fiindcă drama lui pustiitoare este draîma profesională a grupului de m'ai sus, aşa cu'm! sunt intoxicaţiile permanente de plumb pentru tipografi. ■ Mallarme nu aparţinea poeţilor fiindcă nu cânta nici una din temele m'ari şi eterne ale poeziei, aşa cumţ a, cântat Horaţiu şi Catul, Eminescu şi 'Lenau, Goethe şi Baudelaire, Serghei Essenin sau Marinetti. Mallarme este al nostru, al filosofilor şi sociologilor, al speţei — vai atât de puţin interesante! — de cărturari emfatici şi limfatici, de seientişti şi scientizanţi, de dogmatici din disperare metafizică, de oamieni albi şi palizii, în afară de jocurile ipasicnale ale vieţii, de oameni de „margine”, grăniceri şi paznici, câteodată franctirori şi de cele mai multe oii homunculuşi livreşti. Poetul aparţine vieţii: el cântă în mlpd neruşinat iubirea, cu detalii, despre părul, piciorul, nasul iubitei, se extaziază în faţa florilor, fără|să le-cunoască nomenclatura şi compO!-ziţia botanică, se iâmesteciă în luptele de stradă, fără să ştie prea multă doctrină şi istorie a ideilor, se uită pe cer, fără lunetă astronomică. Mallarme face experienţă de laborator intelectual. Ce caută poetul în laboratorul ideilor? El trebue să fie în agora, la tribună, pe terenul de sport slă sfe joace cu copiii fşi infantilii, pe câmpul de luptă, lai sânul iubitei, în parcuri şi la mariginea mlării. Metodologia lui Bolintineanu este metodologia poeţilor de milenii. Metodologia lui Mallarme este antipoetică. In acest sens poetul român autentic şi cu vocaţie nu are ce învăţa dela Mallarme. Acesta este un maistru, care nu-1 conduce în grădina deliciilor poetice,, ci în pustietatea amară a unor drame intelectuale tipică unui anumit moment istoric, descifrabilă de istoricii şi gâm ditorii cu afinităţi elective. , Din atelierul de lucru al poeţilor români pot lipsi 38 PETRE PAEDRE-1 operele complete ale lui Bolintineanu, Gr. Alexandrescu şi Vasile Alexandri. Le ajung fragmentele din cărţile didactice. Metodologia lor poetică este clară. Nu poate-lipsi, însă, nici Mallarme, care trebue studiat cu creionul în mână^ cu infinită osârdie, de zeci şi sute! de ori, pentru tehnica notaţiei sintetice, pentru delicateţa inteligenţei ^i nivelul .rafinat al expresiei. Du'plă Mallarmă nu mai su'nt admisibile nici măcar anmnite „bâiguelj.’r lirice din Baudelaire, acele reveniri plate şi lăbărţări retorice. Mallarme a dat poeţilor europeni o lecţie de meşteşug artistic, le-a arătat-o setea de nestins a artistului pentru perfecţiune, sete pierdută cu Victor Hugo şi chiar cu marele Charles Baudelaire. Această perfecţiune este un ideal intangibil şi cariera poetică! şi intelectuală a lui Mallarme s’a sfărâmat de acest zid. A intrat pe poarta neantului dealtminteri ca alţi artişti şi gânditor/. El a pătruns mai adânc. A ajuns, ploate, pe pragul templului. Acolo a orbit. Ceeace s’a petrecut, nu ştim, A lăsat puţine testimonii. încercăm să descifrăm şi nu putem. Dar în Herodiada, După, amiaza ujiui faun şi în Proză pentru Des Esseints sunt indiciile şi urmele criminalistice ale unei tragedii, tragedia sângelui clocotitor lichefiat de groază în faţa Neantului, poate vechea temă din Faust şi spaima lui Leo Tolstoi în faţa Vnorţii* tema orgoliulpi prometeic înfrânt în faţa enigmelor cosmice. Această temă grandioasă nu va pieri în epţdca socialismului fiindcă se leagă de tragedia omhlui în faţa cosmosului. Dintr’o temă străveche filosofică, Mallarme a ştiut să scoată arpegii noui în conformitate cu! acel „nouveau frissjon” modern, perceput de Hugo la Baudelaire. Şi nu este o pu'ră întâmplare că Debussy şi muzica modernă s’au inspirat din Mallarme. Poetica lui Mallarm'e a ajuns pe acel prag al neantului, cunoscut de mult dte gânditori, sistematizat în ultimă vreme mai mult poetic şi cam primitiv de Martin Heiddegger, în care nu ser PORTRETE ŞI CONTROVERSE 39 mai pot expjrima decât muzicanţii. Poate că. muzical pătrunde mai adlâlnc decât filosofia şi poetica lui Mallarme. Nu ştiu, poate cunosc, simt şi înţeleg m'ai mult spje-cialiştii muzicali. Dar, ca laic, am' impresia că1 ei, muzicanţii, sunt m'ai fericiţi şi mai adecvaţi tematicei decât alţii. Deci, am putea termina cu o imprecaţie şi un îndemn: poeţi români, lăsaţi pe Mallarme pe mâna filosofilor şi muzicanţilor, două bresle insignifiante în cetatea care nu este încă şi nu va fi curând cetatea luiţ Platon. Treceţi în agora şi la locurile inspiraţiei voastre naturale. Hermetismul mallarmeajn şi barbian — Ion Bar-bu este un mare şi singular poet — în ’card v’aţii'năclăit, ca muştele ;în cleiul gospodinelor suburbane, se va transl-forma, ca prin minune, într’o dumbravă a Castiliei cu respectiva fântână, din care va curge, ca dlintr’un izvor limpede, lirismul vostru şăgalnic şi impetuos. Veţi cânta iarăşi ogoarele, uzinele, armatele biruitoare şi înfrângerile trecute, iubita şi florile! Scriitorul are, ca şi Ianus, două feţe, care sunt pentru criticul literar două enigme: 1. enigma personalii tăţii sale şi 2. enigma exponenţei p;e care şi-a asum'at-o. în mod conştient sau fără să-şi dea seama, în misiunea1 pe care o implică automat orice creiaţie şi orice existenţă îrilăuntrul unei societăţi. In calitatea sa de exponent, scriitorul poate fi ex1-plicat numai cu metoda sociologică. Enigma este uşor de descifrat, dacă se întrebuinţează metoda in'aterialis-mului istoric. Te duci la biografie şi la operă, fiinlcOoăi între biografie şi operă există întotdeauna o strânsă, naturală, subtilă şi fatală independenţă. Cu materialul biografic şi cu materialul adunat din operă se luminează, până la orbitoare claritate enigma exponenţei scriitorului. Coordonatele din acest domeniu sunt cunoscute: 40 PETRE PANDREA clasa din care face parte ,şi conştiinţa ori lipsa de conştiinţă de clasă. Scriitorul poate rămâne fidel clasei din care a ieşit sau încearcă Să renege clasa de origine pentru a trece într’o altă clasă. Trecerea se face sau în sus sau în jos. Scriitorul se strădueişte să ajungă într’o clasă superioară pentru a se pune în serviciul ei, în mod desinteresat (rareori) sau, în mod interesat. Atunci avem fenomenul curent al „ridicării noroadelor” şi al arivismului individual, fiindcă Julien Sorel nu este un fenomen izolat sau un simplu mit literar stendhelian, ci un fenomlent curent de transgresare a claselor, care se întâlneşte la toate latitudinile şi la toate longitudinile. Scriitorul, prin liberă alegere, îşi poate renega clasa pentru a coborî: fenomenul ipo-poraniştilor şi al atâtor scriitori de origină burgheză sau mic-burgheză ,puşi în serviciul ţărănimii sau al proletariatului. Scriitorul oglindeşte în portretul său dubla enigmă a personalităţii specifice şi a exponenţei de clasă. Intre individualitate şi clasă sunt ozmoze permjanente, sedimentate în creiaţia literară, pe care criticul literar are nobila misiune de a le descoperi, de a le înţelege, de a le consemna, de a le analiza şi a le explica. Fenomenul literar este un fenomen complex, un nucleu vital, unde sunt strânse într’o fuziune perfectă elemente disparate şi aparent dispersate, elementele personalităţii biologice a scriitorului şi elementele sociologice ale clasei din care a ieşit alături de elementele timpului înecare a lucrat, a militat sau a contemplat. Chiar cOntem'plai-ţie îşi are specificul sociologic. Pe lângă contemplaţia budistă a castelor orientale putem avea „visările budiste” (titlul unei cărţi de Ion Pilat), adică acel „turn1 de ivoriu” eminamente occidental, în care artistul rănit în esenţa şi contemplarea sa de vulgaritatea clasei burgheze din care făcea parte sau în care se integrează fără nicio plăcere, se retrage într’o zonă rarefiată ide PORTRETE ŞI CONTROVERSE 41 viaţă, pentru a păstra distanţa, pentru a nu participa efectiv şi pentru a-şi salva o autonomie minimală a creiaţiei. Contemplaţia budistă, turnul de ivoriu occidental din secolul al XIX şi XX, cenobitismul alexandrin dela sfârşitul imperiului lui Alexandru Machedon sfâşiat de certurile diadohilor, universităţile medievale cu cuiburile unui humanism incipient, socialismul de catedră al savanţilor germani din era bismarckiană, izolaţionismul lui Benedetto Cruce sub fascism, tăperea multor scriitori români în epoca 1938—1944, poziţia lui-Kant, Hegel şi Goethe în epoca napoleoniană, ca şi în epoca restauraţiei reacţionare prusace, sunt retrageri în contemplaţie, din motive de protest deghizat politic sau de simplă indiferenţă şi nonconformism. Chiar contemplaţia pură îşi are un tâlc sociolog. Zona de experienţă a sociologiei în fenomenul literar este adâncă şi vastă. Dar nu este fără limite. Explicaţia sociologică a fenomenului literar ,în zona exponenţei nu cunoaşte nicio graniţă pentru un talent fertil, ingenioşi şi înarmat cu formidabila ştiinţă acumulată în acest domeniu dela Marx şi până astăzi. Cheia luptelor de clasă şi a drapărilor ideologice reflectate în literatură sunt depozitate într’o glorioasă serie de studii a critîcih lor soiologi germani dela Franz Mehring şi până la Karl Mannheim, în investigaţiile oritioei literare ruseşti, care care începe cu faimoasa scrisoare a lui G. V. Belinscki adresată lui Gogol şi sfârşeşte cu numeroasele investiga-ţiuni sovietice din epoca Octomvrie 1917 până azi. Critica literară sociologică europeană acunos'cut acum trei, patru decenii eflorescenţa marelui critic danez Georg Brandes, care a explicat şi introdius în Europa pe Ibsen şi producţia scandinavă, luminând în acelaşi timp naturalismul francez şi german. Brandes a avut, asemeni lui Dante pe Virgiliu, în infernul literar, un maestru — fu duca, tu signore! — pe criticul francez H. Taine. Firul explicaţiei sociologice în literatură !a 42 PETRE PANDREA fost aparent curmat prin invazia estetisîm'ului pur, prin pretenţia nesăbuită a artiştilor de a-şi impune singuri criteriile de valorificare şi d,e selectare. In această prir vinţă, criticul literar Charles Baudelaire a fost pereinpU»-riu şi deciziv pentru orientarea criticei literare euron pene. In Franţa, Baudelaire nu, făcea decât săi sistematizeze dezideratele lin Flaubert şi ale fraţilor Goncpurt, care dădeau în grija artiştilor judecarea şi interpretarea operelor literare. In Germania, Baudelaire a avut un şcolar şi un emul pretigios în poetul Ştefan Georg, care a întemeiat o,şcoală, comentată şi expusă fidel d!e Gund-holf. In acest fel destinul criticei literare Sociologice a fost pecetluit în Europa occidentală şi centrală pentru, trei decenii, abandonându-se cercetarea pentru a se lichida şi lichefia,în extaz steril poetic şi alexanjdrianiSrn de pură tehnică a materiei şi şabloanelor; Critica literară română din epoca 1920—1944, se reduce la futilităţi de tehnică poetică, de extaze minore, de arabescuri gingaşe şi de impresionism1 desuet. Sub influenţa lui F. Aderca (atât de informat, de neliniştit, şi de talentat), impresionismul lovinescian care evolua lent spre metoda sociologică atât 'de fructuoasă s’a oprit în fundacul unei false şi imaginare autonomii a artei, într’un estetism de tip baudelarian şi gundolfian. E. Lovinescu a fost secondat cu strălucire de Perpessicius şi de trinitatea Cioculescu-Streinu-Pdmpiliu Consi&nti-nescu, lăsând toată producţia artistică atât de complicată şi de năvalnică a epocei 1920—1944, fără comentariu critic, fără ordinea rangurilor, fără clasificare şi fără comiprehenziune largă, fără situare în timp şi spaţiu. Drama creiatoare a lui E. Lovinescu s’a agravat prin falsa atitudine în. faţa sociologismului, la care n’a putut renunţa şi prin timiditatea (din încurcături teoretice) cu care a abordat producţia literară. In loc să fuzioneze organic cercetările asupra evoluţiei burgheze în România cu cercetări similare asupra fenomenului literar, PORTRETE ŞI CONTROVERSE 43 care era de resortul său, s’a mulţumit, pe plan sociolon gic, să facă a palidă parafrază a zeletmislmuiui. Fenomenul literar a trecut, sub impulsul cenaclului său de poeţi (jpalizi, de privighetori sau, de sirene primej1-dioase, sub unghiul unei autonomii de turn de ivoriu. Această autonomie n’a existat şi nici nu va exista vreodată. După un calcul facil de probabilităţi, ultimile evenimente internaţionale şi interne vor schimba aspectul producţiei artistice şi al criticei literare. TOLSTOI Şl REVOLUŢIA RUSA I Un scriitor epic sau dramatic reflectează totdeauna în opera sa sbuciumul timpului. Din Eneida lui P. Virgilius Marro studiem pe Augustus, din Shakespeare epoca elisabetană, Dante a surprins în Divina Come-medie catolicitatea şi luptele dintre guelfi şi ghibelini, cum surprind chihlimbarele, la cristalizare, insecte sau frunze de ferigă, pe care le păstrează în puritatea desenului lor, de-alungul veacurilor. Pretenţia paladinilor „artei pientru artă” de a se elibera de contingenţele timpului şi ale locului a fost — istoriceşte văzută — protestul artiştilor împotriva unei societăţi unde ocupau un loc prea umil şi în care creiaţia era o marfă oarecare măsurată cu etalonul obişnuit — banul. Studiul operii lui Tolstoi în perspectiva evenimenteh lor politico-sociale sintetizate în Revoluţia dela 1905 şi Marea Revoluţie din 1917 câştigă în adâncime. Multe din originalităţile şi ciudăţeniile de concepţie nu pot fi luminate şi explicate decât prin metoda criticei sooid-logice. Mersul creiaţiei şi drama acestei personalităţi rămân închise cu < şapte sigilii, dacă nu facem apel 46 PETRE PAND3EA la mentalitatea clasei din care au purces şi la situaţia inextricabilă a acestei clase — latifundia, şi anume înalta nobleţe a acestei ’ categorii sociale! — dela sfârşitul veacului XIX. La vârsta de 28 ani, contele Tojstoi face un plan de slobozire din işerbie a ţăranilor depe moşiile sale. Era în vara anului 1856. A convocat, deci, adunarea ţărănească, :aducân)d!u-i la'cunaştiinţă, creştineasca, tinereasca şi sentimentala sa hotărîre. Contele Tolstoi nu mai vrea să fie „doWn”, ci „frate” al ţăranilor. Părjăsirea laverilor şi intrarea în ranguri... inferioare a persecutat mereu în viaţă pe Leo, Tolstoi. O poftă stranie de Umilire, -plifică stilul existenţei, locueşte într’o cameră monahală a conacului, se îmbracă ţărăneşte şi se d'uoe la munca grea ,a ogoarelor. O 'gravură ni-1 arată cosind fân, în ciubote grele, unse cu dohot. Refuză chiar, mai târziu, onorarii de autor, care s’ar fi putut cifra la sume fabuloase. . PORTRETE ŞI CONTROVERSE 47 Conştiinţa contelui Tolstoi a fost pusă la grea încercare. 9 Societatea ruslă antebelică nu i-a îngăduit să-şi realizeze o dorinţă atât de simplă (în aparenţă): aceia de a fi un ţăran onest ou gândurile liber exprimate ale acestei clase. Sinodul l-a excomunicat. Familia i-a oprit conturile personale (m'oştenite sau câştigate la maturitate cu condeiul), obligându-1 să ducă mai departe viaţa de senior >sau ca să îngăduie numai huzurul odraslelor. Dacă ,ar fi fost un beţiv sau un afemeiat, un chefliu şi un hăndrălău, un jucător de cărţi sau un pasionat onest al politicei, pontele Tolstoi ar fi ajuns repede şi fără scandal la ţelul său: pierderea averilor. Dai* el era un om aproape fără necesităţi. Nu bea, nu miân-ca, nu râvnea la femei costisitoare şi depravate. Mânca atât cât poate digera un stomăc sănătos şi simplu. Avea soţia lui, cu care procreiase o cohortă die copii. Societatea îl dăruise la naştere cu un titlu nobilitar şi cu moşii. Pana lui (genială îi procurase venituri peste trebuinţe. A vrut să scape de moşii şi de bani. N’a putut, fiindcă o societate întemeiată pe proprietate privată, ranguri şi bani, nu îngăduia aşa ceva, fără qonflicte. Tolstoi a vrut să calce legile elementare ale societăţii în căiţe trăia. A făcut scandal şi a îndurat chipuri m'ai grjele decât cele diela talpa iadului. De ce a1 încercat Tolstoi să calqe regulele jocului? Tolstoi sosea sufleteşte din altă lume. In el trăiau valoţiţile „Rusiei asiatice şi patriarhale” (Lenin), iar lumea „poplă” rjusească, dielja sfârşitul veacului XIX, era lumea ecoInOmiei băneşti, a economiei de schimb, carie se instala la colnducere cui Cruzime, dizolvând raporturile vechi idilice şi morală tradiţionalist-religioa-să, aducând' ialte criterii şi altă atmosferă. In lociujl 4S PETRE PAKDREA omului comunitar se instala omul atomizat, monada fărjă ferestre, fără sentimente fraterni şi ou socoteli contabiliceşti. La vârsta de 28 ani, când a încercat prima „ex-> perienţă” memorabilă de derogare dela regulile jocului social, Leo Tolstoi eija un tânăr nobil1 sentimental, Cu o simţită educaţie religioasă până la 14 ani, cu o serie de aventuri işi petreceri ofiţereşti îintre 20—25 ani la activul său (alcoiol, femei, miuziaă, flori), cu un creer de geniu şi cu o „durere universală” (Weltsohmerz) în suflet. Era un individ ales, plin de aleanuri şi cu elanuri tăiate brusc de realităţile implacabile, iar nu o brută carieristă, cum sunt tinerii banali între 25—30 ani. In vara anului 1856, cu 5 ani înainte de slobozirea» oficială din şerbie, convoacă, aşa d'ar, adunarea ţăranilor depe latifundiile sale, aducându-le la cunoştiinţă bucuria libertăţii dăruite pentru a-şi elibera sufletul său strivit de o piatră grea de moară: piatra asupririi semenilor întru Ghristos! Ţiăranii au refuzat net slobozirea din şerbie! De ce? Intr’un memoriu pregătit (şi netrimis) pentru şeful cancelariei Ţarului, tânărul ofiţer spline: „spre uimirea mea, ţăranii n’au primit. Caşicum m’ar considera ţâCnit, m’au întrebat, dacă nu vreau să le dau şi mojşia, odată cu libertatea” l). Ţăranii primeau, fireşte, uşurări reale în situaţia lor socială prin propunerile concrete ale sentimentalului conte. Dar' nu erau de ajuns. Ţiămânimea ar fi ofilit pământ. La 28 ani, Leo Tolstoi nu s’a{ gândit la aşa ceva. Mai târziu, la bătrâneţe, când drama lepădării de sine s’a accentuat, a vrut să le dea: gratis şi‘ 1) N. Lenln — O. Plechanow, L. N. Tolstoi im Spiege! des Marxis-mus, p. 9 şi urm. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 49 moşiile. Dar nu l-a m'ai lăsat familia şi l-a pus) rsUb io interdicţie laditâ. * In memoriul delă 1856 scrie: „în cuvintele işi propunerile mele, ţăranii vedeau o singură tendinţă, ascmnziâmidu-se c[u vorbele că ei sunt şi aşa fericiţi — aceea de a-i înşela şi de 'a-i f!ura! Sunt alnimaţi de credinţa nestrămutată, că la aniversarea încorolniării împărăteşti, toţi iobagii vor fi slobjoziţi jşi nădăjduiesc vag, că li se va da pămJâint, pipate toate p!ăm)ânturile moşierilor”. Aşa ceva, mu admite coptele Tolstoi, la 28 ani. Prof. W. M. Fritsche notează just Că îm „idila socială” ia tânărului copte se descopereau „toate simjpito,-miele luptei de clasă pentru jpămiâpt” 2). In Rusia, da şi Ini Romfânia, diferendul dintre ţărani şi moşieri devenea tot m|ai acut la această epocă. Tolstoi se miră zadarnic: „'niciodată n’am putut înţelege, de ce ar fi imposibil să se declare boierii ca proprietari ai pământului şi să se elibereze ţăranii fără împroprietărire’’. Tolstoi n’a fost niciodată prea tare în chestii iecopo-rnice „de lână şi mlăltase”, cum le numeşte pitoresc secretarul florentin Nicolo Machiavelli şi nici în chestii de istorie socială. Propunerile sale economice sunt de multe ori de o naivitate exasperantă. Dece nu se declarau, prin zaplis oficial, boierii, singurii proprietari ai moşiilor? Boerii n’au avut niciodată, nici in Rusia, nici în România, un drept absolut de proprietate. Asupra fiecărui ogor român ierau aşezate trei soiuri de drepturi: 1. ddmininm eminens al Domnitorului şi al suveranităţii statale, în genere, 2. dreptul boerului şi 3 dreptul ţăranului. 1 1) Conferinţă ţinută Ia secţia pentru Literatură şi Artă a Academiei comuniste, reprodusă in ,L. N. Tolstoi im Spiegel des Marxismus". p. 9 50 PETRE PANDREA Boerul şi ţăranul stăpâneau moşia în codevălmăşie. Ţăranul avea un drept die posesiune ereditară, supus la două condiţiuni: a) dijma din producte şi b) claca (3—5 zile anual). El (putea lua pământ din moşie spre cultivare cât îi sta In putinţă (şi dupiă numărul de vite), diând în schimb dijma (2/10). Intre boer şi ţăran' erau drepturi egale şi organice la moşie. Capitalismul sfărâma organicitatea, introducând con-tractualismul atomizant. Care er,a motivul acestor transformări? Odjată cu intrarea Rusiei şi a Sud-Estului european în orbiţa Apusului industrializat, s’a început intensificarea exportului de cereale în Anglia, Franţa, Belgia, Germania, etc.. întrebarea era: cine trebuie şă profite de aurul im trat în ţară prin lexport? Boierul sau ţăranul? înainte doimlnea ,o economie autarhică naturală- Se cultiva numai pentru necesităţi interne. Acum' se cultiva şi .pen-* tru export. Boerul tinde &ă înmulţească zilele de muncă la clacjă, apoi să limiteze drepturile în moşie laie ţăranului, pentru a lîncasa diferenţele sub forma mirului obţinut la export Anatema din criza religioasă a lui Tolstoi asupra aurului işi banului era îndreptăţită. A elibera pe ţăran, fără pământ, însemha a-1 condamna la proletarizare, deposedându-1 din drepturile sale istorice la moşie. Dacă Tolstoi ar ii slobozit din şerbie p,e ţărani, iîm-p&rţindu-le şi moşia, ar fi dat un exemplu progresist. Ar fi fost semnificaţia unui caz de socialism utopic „â la Fourier” sau cazul bogatului industriaş englez Owen. Dar Tolstoi n’a reprezentat ,un caz original de So;cia-lism utopic, *ci Unul de socialism' feudat Toată structura personalităţii şi concluziile învăţăturii tostoiene sunt indelebil legate die feudalitate. : Asupra diferenţelor dintre Socialismul utopic şi soi- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 51 cialismul feudial au atras atenţia, încă dela 1848, Karl Marx şi Friedrich Engels în „Manifestul comunist”, acest hrisov de naştere al socialismului modern ştiin- In tinereţe, Tolstoi a mai cugetat şi asupra destinelor proletariatului. A lăsat câteva interesante reflexii. Intre altele, îşi-a dat seama că eliberarea (ţăranilor din şerbie, însemna transformarea lor în clasă proletariană (o clasă care nu are decât braţele de munoă şi nu posedă, nimic din instrumentele producţiei): „proletariatul nu şi-a spus* încă ultimul său cuvânt şi nu putem pronunţa ţo sentinţă definitivă ca asupra unei apariţii istorice depline”. Sau: „Dumnezeu ştie, dacă proletariatul nu va fi tocmai fundamentatul pentru o renaştere a lumii în piaoe şi libertate”. Leo Nicolaievici Tolstoi s’a născut la 9 Septembrie 1828. Dacă socotim epoca de formaţie a personalităţii între 15 şi 30 ani, istoria Rusiei între 1843 şi 1858 nu putea furniza tânărului conte Tolstoi perspectivele şi elementele necesare unei judecăţi apropiate de realitate In privinţa desvoltării prezente şi mai ales viitoare a clasei muncitoreşti, care era totuşi menită a fi purtătoarea destinelor istorice. In Leo Tolstoi glăsuiau numai două clase: latifundia (prin naştere, educaţie, rentă) şi ţărănimea (prin irezistibilă simpatie). Sociologic, Rusia se laîla între 1843—1858 în faza „acumulării primitive” ;a capitalului. Valul de aur şi de capitaluri străine din „ciorapul” rentierului francez, englez şi german s’a abătut mai târziu — stolţde lăcuste (după opinia socialiştilor) sau mană cerească 52 PETRE PANDREA (du|pă lOtpjinia liberală)) (asupra economiei ruseşti pentru ja idesvoita Şi fpierfecla' o evoluţie istorică normală1. Economia naturală traidiţionaliă şe prăbuşea în mijlocul 'unor vaete fşi /duioase suspine obicinuite acestor prăbuşiri jpie ftott globul. Tojstoi [prindea suspinele pe harfa şa. Economia de schimb burgheză înainta fără cruţare, luâindu-i locul, ,ţn !mijlocul (protestelor. Tolstoi desnă-dăjduia Şi Căuta toâingâere ffintr’o religiozitate dela începutul de leat jal creştinismului. Portretul sociologic al lui Tolstoi este urmă^prul: un senior agitat de problemele sufleteşti şi intelectuale ale clasei, găsindu-şi sublimarea şi echilibrul într’o muncă titanică literară, unde exprimă într’o serie de romane unice în istoria literaturii universale, viaţa şi criza clasei. După ce termină exprimarea dramei de clasă în „Războiţi şi Pace”, „Ana Karenina” şi „învierea”, echilibrul se rupe, icaută o fugă în literatura lumii ţărăneşti („Puterea Intunereaului”) şi în religie, unde nu găseşte mângâerea. Viaţa şi învăţătura lui Tolstoi sunt fără concluzii peremptorii ca tot ce venea diin sânul latifundiei: o păstaie fără fructe, Un izvor secat... Clasa murea. Indivizii cu vitalitate puternică, ai clasei părăseau atmosfera spiecifică /pentru a se înrădăcina în ,alte domenii mai pline de sevă şi bătute de un soare mai generos. K. Marx a remarcat fenomenul ciudat: în 'amurgurile de clasă, exemplarele cele (mai bine dotate părăsesc rândurile ei şi se înregimentează în clasa aflată în ascensiune. Aşa s’a întâmplat cu ^Revoluţia franceză. In Noaptea de 4 August 1789, un nobil a fost) cel care a anunţat lumii abolirea privilegiilor feudale şi naşterea societăţii burgheze: Coptele de Noailles. Sa- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 53 Ioanele Parisului au îmbrăţişat şi răspândit critica lui Rousseau, ,a lui Voltaire şi a enciclopediştilor. Critica şi groapa isocietăţii burgheze a fost Iplregătită de trei burghezi autentici: K. Marx (fiu de avocat, el însuşi doctor în filosof ie), Fr. Engels (filosof, edon-nomist şi fiu /de fabricant) şi Lenin (fiu de institutor, el însuşi avocat de profesie, filosof prin vocaţie şi în practică, jurnalist timpi de 30 ani). Elementele valoroase ale latifundiei feudale au părăsit la momentul 'oportun clasa muribundă, pentru a se salva interior şi a găsi nutriţie intelectuală. O clasă în jagonie este ica un cadavru. (Clasa burgheză agopioă de ţazi a pestiferat atmosfera cu fascism1, spengleriani'sm, amoralitate şi tragism' nihilist). Contele Leo Tolstoi a luat drumul în ţărănime, devenind ţăran ca mentalitate, preocupări şi simplicitate de viaţă, pentru a se salva dela descompunerea clasei proprii, de pustietatea imorală a mecanicismului burghez, unde inu putea intra, de uscăciunea raţionalisimului paşoptist european, cu 'care nu avea afinităţi elective şi de diezaxarea născută fatal într’un regim tranzitoriu/ Jdela stilul economiei naturale la stilul economiei de schimb. Poporanismul rus, în forma sa socială, a reprezentat dezaxarea fiilor de boieri în noua lume burgheză, fugă de realitate, lepădarea clasei §i plecarea în popor (sub pretextul ajutorării şi apostolatului) pentru a se asimila într’o clasă viguroasă, la viaţă adevărată. Latifundia vechiului Regat ă fost absentă în acest proces intelectual. Vremea (şi partidul liberal antebelic) î-a expropriat în câteva decenii aproape toate privilegiile, dacă membrii săi nu-şi mâmcaseră singuri inaji înainte moşiile ca „pe nişte măsline”. Latifundiarii mol-do-valahi au simţit, /probabil, adânc, tragedia dispariţiei de /clasă. Cultura românească n’a profitat, însă, cu nimic din 54 PETRE PANDREA acest conflict. Lipsesc până şi documentele elementare ale imemorialelor. Latifundiarul moldo-valah se integrase în cultura franceză. Fuga lui n’a fost fuga în proletariatul incipient ca la prinţul Kropotkin, nici în ţărănime ca la popor a-niştii ruşi şi la contele Tolstoi. El a fugit în.... (braţele dansatoarelor pariziene. Celulă slabă, cum spunea Ma-iorescu? Lipsă de aderenţă istorică cu solul? O singură excepţie cunoaşte cultura noastră: pe istoricul Radu Rosetti, autorul celor mai documentate pledoarii pentru reforma agrară. In „Pământul, Sătenii şi Stăpânii” şi în „De ce s’au răsculat ţăranii”, Radu Rosetti a demascat uzurpările de proprietate ale boierilor, modul cumi au furat pământurile sătenilor şi drep-turile istorice imprescriptibile ale iobagilor. In aceste formidabile şi unice lucrări de istorie agrară, Radu Rosetti a gândit ca un fiu al ţărânimei împilate, iar nu ca fiu al latifundiei, cum era cazul. Dar cu o rândunică nu se face primăvară... II! Revoluţia dela 1905, a fost un moment important în istoria socială a Rusiei. înfrângerea Imperiului în războiul cu Japonezii a demonstrat putreziciunea în care se aflau instituţiile de Stat, minim'a lor rezistenţă, „po-temkinismul” general. Cu o expresie consacrată, Revoluţia din 1905 a fost „o repetiţie generală a Revoluţiei din 1917”. La ea a participat — ca şi în Februarie 1917 — burghezia progresistă, intelectualii occidentalizaţi, alături de ţărănimea care cerea pământ şi de proletariatul conştient de misiunea sa. Tot atunci s’au declarat primele simpr tome ale separaţiei dintre aliaţii revoluţionari: elementele bulrgheze şi moşiereşti înaintate de o parte; ţărănimea, alături şi sub conlducereja m'uncitorimei, de altă parte. Anul 1905 nu numai că a prevestit pe 1917, ti PORTRETE ŞI CONTROVERSE 55 l-a repetat în e'inbriotai cu cele două faze din Februar şi Octombrie. Constituirea de „sfaturi” a avut loc şi la „repetiţia generală”. Anul 1905 a fost oi răscruce şi pentru literatura rusă-Tolstoi a făcut în această epocă o critică sângeroasă Statului, familiei (eomentarul abundent la literatura din „Somata Kreuzer”), proprietăţii private şi banului, adică celor patru instituţii fundamentale pe care se sprijină societatea burgheză. Critica sa a ajutat enorm la difuzarea ideilor revoluţionare prin creiarea unei atmosfere ostile status quo-ului, deşi se făcea din punctul de vedere al orgamicităţii feudale. (Tolstoi n’a simpatizat niciodată cu liberalismul, l). încă din 1862 spunea într’un articol despre universităţi că scot „numai liberali bolnavi şi progresişti nervoşi, fără de nici un folos poporului, oameni desrădăcinaţi flărjă rost din mediul lor natural şi care nu-şi 'mai fpot găsi nici un ţel in viaţă”. „ ■ Revoluţia dela 1905 demonstra întărirea burgheziei liberaliste, amurgul autocratismului ţarist şi definitiva sucombare a latifundiei prin împroprietărirea iminentă şi absolut necesară pe moşii a ţăranilor, 'pentru a-i feri de periculoasa alianţă cu proletariatul, care apăruse viguros şi aproape triumfător pe arena politică. 1 Care ,a fost atitudinea lui Tolstoi? Apelul emoţionant adresat „Ţarului, domnilor mini-niştri şi domnilor revoluţionari”, era scris pe leitmiotivul nom-violenţei, al neopunerii la rău, punct programatic reluat de Gainldhi (pe atunci Student la Londra) în luptă Indiei împotriva asupririi engleze. Revoluţia din 1905 a continuat cu jacquerii până în 1908. Un reflex al acestor evenimente — sămânţă că- it inir’un portret al lui Tolstoi din 1910, Lenin spune; „fiecare propoziţie din critica lui Tolstoi însemnează o palmă pentru liberalismul burghez*. [Lenin satirizează [laudele libereloizilor la adresa marelui scriitor. 56 PETRE PANDREA zută ;pe un teren înrudit — an fost şi răscoalele ţăranilor romlâni din 1907. La 9 Mai 1908, a avut loc la Cherson spânzurarea a 20 de ţărani. - ; t Cu această ocazie, Tolstoi a scris un projtest intitulat „Nu pot tăcea!”.. S’au trimis copii la toate ziarele ruseşti şi la toţi traducătorii operei tolstoieme dlin străinăr tate spre răspândire. Intr’o zi convenită, textul a apărut în aproape toate ziarele din lume. In Germiania, de pildlă, (protestul a apiărut în 200 die publicaţii. Efectul ,a fost fulgerători). Substanţa filosofiei sociale a lui Tolstoi era reacţior nară, dar critica sa corosivă a avut efecte revoluţionare progresiste. C. V. Plechanow notează: „ca toţi creştinii consecvenţi, Tolstoi este uin prost cetăţean al Statului; el predică să nu se opuie nimeni la rău cu violenţă, (dar unele din operele sale deşteaptă în cititor dorinţa sacră de a opune violenţa revoluţionară, violenţei reacţionare: ,el sfătueşte să te mulţumeşti cu arma criticei, dar paginile cele mai excelente legitimează cea mai asipră critică a armelor”1 2). Dintre literaţii cu preocupări religioase, Tolstoi a fost singurul care a protestat împotriva schingiuirilor ţăranilor şi muncitorilor. Grupul „Merejfeows'ki-Zinaida Hippius” se îndepărta tot Mai mult de realităţile terestre, înfundându-se în cele Mai ascunse bolgii ale misticismului religios. Indirect sau pe faţă serveau ordinea stabilită!, putredă şi nedreaptă. Ortodoxia şi Ţarul autocrat au fost luate de dătre acest grup teologal drept axe centrale aje „spiritualităţii” unei culturi. Ortodoxia trebuia să corespundă nu 1) Detalii în „L. N. Tolstoi im Spiegel des Marxismus", pag. 118, 2) Op cit. Esseul Karx şi Lew Tolstoi, pag. 108. 57 PORTRETE ŞI CONTROVERSE numai trebuinţelor sufleteşti specifice, ci să canalizeze rezervele de sentimentalitate şi de sublimă dorinţă a jertfei din energia tineretului. Teoria monarhului-stăpân continua o tradiţie de asuprire socială şi oferea al doilea pilon — ierarhia — unei orândueli politico-econoxniae fundată pe ordine oarbă şi pe exploatarea turmelor anonime (ţărănimea şi proletariatul), în folosul unei clase trândave, restrânse numeric, formată din curteni, moşieri conservatori şi o plutocraţie incipientă bancar-indUstrială, care se îmbogăţea prin rapt din budgetul Statului. Fireşte, că o bună parte din intelectuali a refuzat drumul îngenunchierii la Stăpân. Categoria lui Maxim Gorki a luat calea Reyoluţieei. Altă categorie a intelectualilor europanizanţi, continua tradiţia recentă inaugurată de Ivan Turgheniev. pe linia lui Petru cel Mare, în frunte cu istoricul,' şi omul politic Milljukow, strânşi în partidul „Kadeţilor” (partidul constituţional-dlem’ocratic). Tindeau la o Republică după tipul vestic. Cereau Parlament, libertatea presei, întemeierea unui Stat-de-Drept. In ideoloh gie, zeul suprem era raţionalisimiul în forma elaboratului francez dela 1789 şi 1848, plus constituţionalismul englez. fi I In opera lui Tolstoi circulă multe tipuri de slavi, anglo-fili nu numai în cultură, ci şi în maniere, în tăierea hainelor, arta culinară şi arta frizerului. Până şi Ana Karenina citeşte de predilecţie romane englezeşti. Nu ştiu dacă lecturile engleze corespundeau într’a-deviăr structurei personalităţii exemplarei eroine tol-sţoiene. Am impresia că nu. Lectura corespundea situaţiei sociale prin mariaj a Anei, soţia înaltului biuro-crat Karenin. Ea rămăsese în fond, ca şi Tolstoi, care a descris-o cu atâta afinitate, la cântecele populare, la doine, în feudalitate, în aventură şi în perplexiţaite, 58 PETRE PANDREA cu societatea nouă. Este o figură din timlpul cruciadelor sau a haiducilor. Drama Anei Karejnina qste pjendant-ul femenin la inslăşi drama lui Tolstoi. Ana este sora lui Stiva Oblonski, încântătoarea secăf-tură masculină. Ambii descind din Ruric, normandul! întemeietor al .principatului Novgorod la 862 d1. Chr. Stiva Oblonski s’a asimilat la sfârşitul veacului XIX în societatea burgheză, lepădâpdu-şi nostalgiile şi pretenţiile clasei, tutuindu-se cu actorii, negustorii şi zarzavagii, acceptând; o funcţiune în mecanismul de Stat. Se simte bine în . acest mediu ca peştele în 'apă^işi radiază o jovialitate molipsitoare. Ana a moştenit splendida şi fina vitalitate a familiei, .capacitatea de a se bucura cu intensitate de frumuseţile vieţii şi de funcţiile excelente ale lui Libido. Dificultăţi financiare o obligă să se mărite cu înaltul funcţionar Karenin, mult mai în vârstă ca ea. Incompatibilitatea temperamentală a accentuat diferenţa de u-moare şi a scos la suprafaţă rezidurile mentalităţii de clasă agonică, aprind procesul asimilării, isgonind-o în romjantica adulterului şi, apoi, la sinucidere. Wronski era prea „asimilat” pentru a-i mulţumi nostalgiile. Wronski era iun gentleman rus, după, modelul oonstituţionaliiş-tilor, preocupat de zemjstwe şi de poziţia lui in sop cietate. Din cele dou mlădiţe Oblonski, fratele, se asimilează, iar sora sfârşeşte dramatic sub roatele trenului, după (O viaţă de „luxurie”. Salvarea momentană în erotică, ca un derivativ al conflictelor în psihologia de clasă, o întâlnim! frecvent în literatura rusă după anul svârcolirilor 1905. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 59 Romanul reprezentativ a fost Sanin de Artzibaşew 1). Artzibaşew nu e un scriitor de gangul întâi. Ca şi Bernardin die St. Pierre carie a scris idila) nemuritoare şi infantilă Paul et Virgini'e, tipică unei epoci însetată de reîntoarcerea în sânul Naturii pentrucă nu putea ruipe lanţurile unei societăţi artificiale, tot aşa şi Sanin a dat expresie cinismului disperat, apologiei biologicului, voluptăţii lucide şi oroarei de sentimentalism după un conflict social grav, plin de jertfa idealismului, prin fenomenul binecunoscut de psihanalişti al ambivalenţei sentimentelor. Transformarea societăţii ruseşti s’a plasticizat în opera lui Tolstoi în trei categorii bine delimitate psihologic: Bolkonski-Rostow, Wronski şi Stiva Oblonski. O primă categorie sunt moşierii de modă veche. „Războiu şi Pace” mişună de aceste personagii. Di-soluţia provocată de capitalism nu este atât de înaintată, de aceia echilibrul interior nu suferă prea mult. In A'na Karenina, moşierul Wronski, amantul şi al dqilea soţ al Anei, nu mai păstrează ethosul clasei decât în forme exterioare. Jovialul Stiva, descendent din regele Ruric, s’a asimilat complect. In descrierea tipurilor de moşieri şi uneori de ţărani (Platon Karataief!), Leo Tolstoi rămâne neîntrecut. Nu tot ;aşa se întâmplă cu negustorii, pe cari îi caricaturi-' zează permanent, ou muncitorii (aproape absenţi) sau cu revoluţionarii („vorbim! dquă limbi diferite”, după propria mărturie a romancierului). 1 1) S’au înfiinţat grupe de .saninişti' In • toata Rusia. Un camarad japonez de studii dela Berlin mi-a relatat cândva faptul că mai sunt şi astăzi „celule Sanin” printre studenţimea din Tokio: arta vieţii anarhism social în sensul respingerii carierelor bine precizate, petreceri, nudism. 60 PETRE PANDREA IV Sofia Andreevna, soţia lui Tolstoi, notează în Jurnalul intim (1877) următoarele cuvinte ale lui Leo Nicolaievici: ; ; „mi-este extraordinar de greu să fac o descripţie a vieţii ţărăneşti, care mă interesează, totuş, atât de tniult De îndată ce descriu viaţa cercului mieu, mjă simt la larg”. Prof. W. M. Frietsche comentează iaşa aceste rânduri: „după ce aristocratul renegat n’a reuşit, cu toată silinţa depusă, să se transforme în ţăran, iar înflocul unui roman aristocrat să facă un roman ţărănesc; când a înţeles că nu există nici un mijloc cu cajre să rezolve problema artistică corespunzătoare simplificării sale ideologice; când a văzut pe de altă parte qă literatura burgheză pe care o respinge în totalitate, dimpreună cu cultura în sine, se înstăpâneşte tot mai victorioasă, atunci Tolstoi s’a despărţit de Artă, declarând-o minciună şi păcat”. Şi mai departe: „să renunţe definitiv la artă nu era în stare şi — acceptând un compromis — ,a pus-Q ţn serviciul învăţăturii sale ascetice, creştine, îp fond asiatice”. Rezultatul compromisului: drama „Puterea Intunere-cului”. Femeile sunt „încarnări ale iadului, în conformitate cu concepţia budistului Tolstoi, iar idealul O-mului reprezentat de hâlbâitul şi netotul Achim”. Iar Lenin remarcă: „contradicţiile din opera, concepţia, doctrina şi şcoala lui Tolstoi sunt jîntr’adevăr strigătoare. Pe die o parte un iartist genial, care a creiat nu numai tablouri neuitate din viaţa ruseasqă, ci 'Opere de primul rang ale literaturii universale. Re de altă parte un moşier şi un nebun întru Christos. Pe de o parte un minunat, puternic, direct şi sincer protest împotriva minciunii şi PORTRETE ŞI CONTROVERSE 61 neonesti taţii sociale, iar pe die altă; pjarte un „tolstoian,”* adică a cârpă uzată, isterică şi plângăreaţă numită intelectualul rus, care se bate în piept în piaţa publică; şi spune: — sunt rău, sunt scârbos, dar mă preocupă perfecţionarea morală a Eului, nu mai mănânc carne şi jnă hrănesc cu cotlete de orez”. „Tolstoi e îmare, întrucât exprimă ideile şi stările sufletejşti, care an cuprins massele de milioane ale ţă-răninuei în epoca izbucnirii revoluţiei burgheze în Rusia. Tolstoi este original, deoarece totalitatea opiniilor sale, în bloic vătămătoare, dă glas spedficităţilor revor lpţiei noastre aa o revohiţie burgheză şi ţărănească. Din acest punct de vediere contradicţiile din părerile lui Tolstoi sunt o oglindă fidelă a condiţiilor contradictorii, în care a trebuit să lucreze istoric ţărănimea în Revoluţia noastră burgheză”. (Articol în; „Prnietary,” din 11/24 Septembrie 1908). Care a fost "atitudinea ţărănimei? Intr’o privinţă tendinţa de a mătura definitiv cu biserica oficială, cu moşierii şi cu guvernele lor, de a distruge formele şi reglementarea proprietăţii, a curaţi ţara, iar în locul Statului de clasă poliţist să întemeieze o comunitate de ţărani, mici proprietari liberi şi egali, un şef de Stat iţăjjănesc, cum l-au visat ţăranii noştri în 1907. Din aceste tendinţe de eliberare s’au născut răscoalele. Dar ja mai fost şi acea ţărănime „care plângea şi 'se ruga ţa icoane, vorbea blând şi visa, scria petiţii şi trimetea (delegaţii exact în spiritul lui Leo Nicolaievicd Tolstoi!”. Semnificaţia istorică a tolstoianismului: „ideologie a ordiinei sociale asiatice şi orientale. De aci asceza şi renunţarea la o apărare împotriva răului cu violenţa, melodia profundă a pesimismului, credinţa în spirit”. „PesimisNul, rezistenţa pasivă, apelul la mituri este o ideologie care apare inevitabil în epocile de tran- 62 PETRE PANDREA ziţie”. (Lenin, articol în „Steaua”, 22 Ianuarie 1911). La 9 Septembrie 1928 s’au împlinit 100 de ani diela naşiterea lui Leo Tolstoi. Apelul adresat de Tolstoi către Ţar şi „domnii revoluţionari”, ca să înceteze cu conflictele şi să se moralizeze interior pentru a aduce progresul „Mamei Rusii” jn’a fost ascultat de nici una din părţile apelate. Ţarul ,a fost învins şi decapitat, un cap din sutele de mii care au căzut în procesul istoric al Revoluţiei ruse. „Domnii revoluţionari” au luat conducerea şi aplică de .aproape trei decenii o experienţă la oare se gândise în tinereţe Leo Tolstoi: transformarea societăţii după vederile clasei proletariene, care a preluat moştenirea burgheză. Opera lui Tolstoi apărea mutilată, în timpul ţarismului. Editura de Stat din .'Moscova a însărcinat pe Vladimir Grigorievici Certcov, nobil declasat, adeptul qel mai iubit al lui Tolstoi, să-şi petreacă ultimele Zile ale vieţii cu supravegherea unei ediţii complete a lui Tojştpi în 90 (nouăzeci) de volume, în care să intre iş# fragmentele interzise de cenzura ţaristă, dar tipărite pe vremuri de Certcov în tipografia exilului său elveţiap. Cu .ocazia centenarului s’ au mai tipărit câteva Uriaşe ediţii populare din romanele apostolului dela Iasma-ja-Poleana, punându-le la îndemâna unui public flămând de cunoaştere, cum _n’a mai existat altul în Istorie. Materialul uman al lectorilor este scos din „Puterea întunericului”, dar trecut, purificat şi luminat jprin la-horatonul lăsat-icfe trei revoluţii: 1905, Februarie 1917 şi — mai ales! — Octombrie 1917. Ce-ar spune bătrânul Tolstoi dacă s’ar reîntoarce încă odată în trupul şi cu creerul de genţu stinsţ in dimineaţa zilei de 20 Noiembrie 1910 la Astapowo? C. STERE „Chestia Stere” a fost pentru România „cazul Drey-îus” din Franţa: o problemă de conştiinţă pentru fiecare cetăţean, răfuială asupra unor probleme In suspensie, lichidarea unui trecut şi ocazia pentru definirea poziţiilor şi adversităţilor ireductibile. „Chestia Stere” povesteşte şi prevesteşte fascismul în România sub trei aictaturi. „Cazul Stere” în totalitatea lui, nu e un episod', ci o problemă crucială a doctrinelor şi practicei politice româneşti, unde se pot studia diferenţele de metodă şi unde se poate surprinde de către cercetătorul politic p serie întreagă de fenomene şi atitudini. Politica engleză se caracterizează prin oroarea revoj-luţiei şi a salturilor şepezi (într’un cuvânt — conservatism), iar dela epoca 'sângeroasă Crdmwell, Anglia a ştiut să reformeze în interiorul ei insular numai la umbra şi în urma experienţelor revoluţionare continentale. Politica franceză este politica duelului şi a „cucoşului” agresiv-spectaculos (cazul Dreyfus, linia Clemienceau). In Italia, ritmul, fastul, grandilocvenţa, imnul şi ditirambul hotărăsc destinele publice. In Germania, lupta 64 PETRE PANDREA dintre federalism şi unitarism, pofta de prestigiu şi pu-tere, 'Der Wille zur Macht a lui Nietzsche) sunt elemente constitutive. In România, fizionomia vieţii publice nu se 'poate caracteriza — luând în consideraţiune vicisitudinile istorice — decât — ca... politica vânatului faţă de vânător. Max Scheler definea în aceşti termeni atitudinea politică a orientului faţă de politica vestului european. In lupta pe viaţă şi pe moarte care se( dlă pentru o fţară la vânătoare, se desvoltă anumite aptitudini. La vânător, elementele cavalereşti şi agresivitatea sunt maxime. Simţămintele de „domn” şi de superioritate capătă format şi contururi precise. O anumită linişte, un surâs irezistibil de cuceritor, o atituf-dine mândră şi francă, îi iluminează portretul de bestie plină de succes. Animalul vânat are o tactică extrem1 de complicată unde şiretenia e dozată de teamă. Armele lui sunt: retragerea, evitarea luptei, tratarea dilatoirie a .adversarului. „Băjenarii” şi „anii de băjenie” sunt lucruri frecvente iîn istoria românească. Fiindcă nu-i dă mâna, ladversarul nu ieste poftit pe câmpul de sport, ca ,să .aibă loc lupta decisivă. El trebuie atras îp mlaştini, poftit în văgăunile munţilor, obeteit pirin alergare, otrăvit prin nesiguranţă. In tactica adoptată Ide adversarii lui Stere se văd „dungile rasei”. Dela 1919 până în Iunie 1936, putea fi îmjpuişcat, judecat, pus pe roată, reabilitat sau exilat ,jîn Insula Şerpilor ori la mănăstire. Nu s’a întâmplat inimic din toate acestea. Contra unui adversar .redutabil, amintirile ancestrale ale „vânatului” şi ale „băjenarului” s’au redeşteptat. „Băjenărism” (opinia publică amorfă) + „şantaj permanent” (suprema voluptate fanariotă) = „chestia Stere”. Acestea sunt cele două complexe ale psihologiei colective 'româneşti cu care se pot explica fazele unei drame politice. „Băjenărismul” şi „fanariotismul” se completează, Fanarul fiind tot atitudinea vânatului. La primitivitatea băjenarului s’a aliat rafinamentul „peze- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 65 renghiului” (furnizor fanariot de dadlâne). Toată, ţperi-fieria .vieţii noastre publice a săltat die bucurie. Se oferea, ;în sfârşit, un caz unde îşi plutea revărsa emoţiile cele mai scumpe: sadismul băjenar cu care îşi putea chinui adversarul, jocul felinei şirete cu vrabia proastă, posibilitatea — ce plăcere, — a unui şantaj permanent. Rareori „dungile” s’au arătat într’o lumină mai hidoasă. In discuţia cazului Stere revenea ca un leit-moiiv eroarea capitală în definirea esenţei omului politic. Trebuie să ne înţelegem. In diviziunea muncii pe care o implică orice (comunitate, meseria de om pioilitic îşi are legile ,ei mai mult sau mai puţin pirecise. Militarul, arhitectul, plugarul, inginerul, industriaşul, fiecare îşi are „legea” lui. Politica este o meserie şi ea în viaţa mor dernă, ca orice altă meserie. Vremea când Cincinnatus era adus dela plug să ia conducerea Republicii era adecvată pentru un stadiu patriarhal şi necomplicat. O lacrimă şi un suspin. Dar frumoasele zile şunt j>|e vecie dispărute. Angrenajul vieţii. actuale nu mai suportă asemenea simplificări. Problemele complicate financiare, constituţionale, liniile generale şi permanente ale politicii externe ţnu mai îngăduesc pe Cincinatus. OmUl politic este specialistul vieţii publice. El este un profesionist ca oricare altul. Deaceea, pe bună dreptate, Max Weber vorbeşte de „ştiinţă, ca profesie” şi „politica o meserie”. In Germania s’a format un cuvânt special: „Berufspolitiker”. Cetăţeanul mediocru şi neatent, evident, va protesta. El se indignează uşor şi indignarea nu mai cunoaşte margini la gândul că este obligat—în regim democratic — să plătească deputaţi şi senatori. Deobiceiu, .cetăţeanul mediocru şi neatent nu ştie ce vorbeşte. El nu trebuia Urai întâi să se înmulţească în asemenea proporţii şi trebuia să rămână apoi în starea 66 PETRE PANDREA. de sublimă simplicitate ,a consumaţiei şi producţiei. In-tr’o igoslpodjărie a unei cojmuinitjăiţi dje 'milioane, îşi fac apariţia io serie de instituţii şi realităţi nepjlăcute omului banal, deşi îl priveslc şi servesc direct, atunci când sutnt ipuse în condiiţiuni favorabile de funcţionare: Stat, aparat administrativ, • legi, 'plarlam'ejnt, sindicate, etc. pentru definirea, îndrumarea şi reformarea acestor organe, există specialistul, care se chiamlă „omul po-litic”. El se deosebeşte de 'militar care este obligat să aibă numai •an’uţmite opinii şi anumite idealuri. Nu are nici în clin, nici în miânecă, cu simplul cetăţean, om liber şi particular dedat ocupaţiilor, plăcerilor şi datoriilor sale, dictate Ide o structură intimă sau de opinii sociale însuşite. Se .spune că orniUl politic depinde de opinia publică şi ,de idealurile ei. Petre Carp, făcând o abilă aluzie la Take Ionescu, a declarat odată: udup;ă cum frumuseţea nu scuză prostituţia, tot astfel talentul nu justifică price incarn,aţiune”. T;ot boierul conservator ,miai cerea, ca o condiţie esenţială [a activităţii publice, un mjjnîmUm destul Ide ridicat de rentă, duptă Culm' Paul B.ourget, nu dădea dreptul la iubire şi suflet, deaât eu ,o clauză anal o,agă. Intr’o .serie de articole din „Cuvântul”, Nae Ionescu definea inaţiunea oa ,o „comunitate dje iubire şi viaţă”, iar pe omul iplolitic, care nu iurmiează 'această lege, drept ipjaria al vieţii publice. Ce fel d|e viaţă publiqă? Viaţa unui Stat totalitar. Slărm'a'nul Nae Ionescu! Carp, Paul Bourget şi Nae Ionescu privesc problema dintr’un jpunct Ide vedere identic: sunt conservatori jşi eleaţi. Dar viaţa publică românească nu este un cristal definitiv realizat în toată frulmuseţea directivelor ei originale. Se iaflă dela 1829, până astăzi ţn necurmate transformări. Pentru cercetătorul cu privirea liberă şi căruia îi sunt transparente mlabilurile de unde pjoTuesd PORTRETE ŞI CONTROVERSE 67 opiniile celor trei conservatori, intoleranţa apare fastidioasă şi legile stabilite, suspecjte. In afară de forţele de integrare ale unei colectivităţi, aflată într’un anumit stadiu, se ivesc în mod fatal forţe de desintegrare: divergenţe naturale de interese şi opinii. Ele se încadrează, totuşi, ,în linia largă a aceleaşi comunităţi. Din punctul de vedere al unei vieţi sănătoase de Stat, organism în afară de grupări şi interese parţiale, este !o crimă excluderea acestor elemente preţioase, care împiedică todmai încremenirea p(e o treaptjă şi aduc necontenit fermenţi noi de viaţă. S’a identificat Statul — purtătorul piolitic îşi technic al „comunităţii de iubire şi viaţă” — ou adversarii lui Stere şi cu interesele Reprezentate de iei? De când? ToCmai aici este una din superiorităţile Statului nostru, instrument tânăr şi ne-anchilozat, capabil de elasticitate şi mişcare, unde )să se oglindească fid'el raporturile reale de forţă, fără a fi nevoe absolută precum e în Statul apusean, ca tendinţele radicale de reînoire să ia calea sângeroasă, forţa politică supremă fiind confiscată în decursul istoriei de grupări parţiale din comunitate. Rezolvarea problemei agrare prin expropriere — câştigată în alte ţări cu sânge, iar în Germania şi Ungaria încă nereali-1 zate, — dobândirea votului universal, ambele înfăptuite de Executivă,, care este în formula .noastră publiciă unul din elementele fundamentale ale Statului, demonstrează tocmai elasticitatea şi speranţele care se puteau piuine !în acest insftrument tânăr. Nu a pătruns deocamdată în conştiinţa publică, deşi e un dar preţios intrat în patrimoniul nostru în urm'a evenimentelor istorice işii a constelaţiilor politice postbelice. Este o naivitate a se crede, că exproprierea a rămas fără o influenţă ■adâncă asupra teoriei şi practicei noastre constituţionale din ultimul deceniu. Situaţia geopolitică (vecinătatea cu URSS) trage anumite graniţi înlăuntrul cărora se put face legi şi se pot lua hotărîri în treburile publice. 68 PETRE PANDREA Votul universal, reforma agrară, conversiunea, etatizarea multor ramuri industriale, participarea Statului la comercializări, dreptul de veto prevăzut în diferite legi rare organizează economia privată, indică precis predominarea colectivului asupra individului (de aici lapologia Statului Tăcută die noi), părăsirea liniei pe care se mişcă economia privată (izvorul resentimentelor sociale). In (privinţa metodelor die urmat şi a opinii* lor, ge pot ivi diferenţe. Faptele rămân în nuditatea lor magnifică. Teoretizarea şi reflecţia asupra lor, cred că s’au făcut greşit de elevii lui Stere şi chiar de Stere însuşi. Dar pentru teorie onestă nu se cere decapitarea. Pe ce motive s’a încercat eliminarea lui C. Stere „din comunitatea de iubire şi viaţă” a poporului nostru? In (primul loc, o anumită psihologie şi câteva grujpuri sociale înrudite, dar infime, se cred deja instalate sau încearcă să se instaleze cu .o grabă demnă de ţeluri mai Adecvate, în posesia instrumentului politic denumit „Stat”. Lăsând la o parte aă în acest domeniu nu există unanimităţi, vom observa că nu s’au epuizat elementele care au dreptul a-şi spune cuvântul. Alegătorul şi l-a spus în mod repetat. Dar alegătorul, întrun regim constituţional, este un, factor hotârîtor. Dece nu se ‘modifică Constituţia, făcându-se o altă împărţire a puterilor? De ce nu se suspendă în întregime? Atâta vreme cât există principiul împărţirii puterilor în Statul nostru, alegătorul trebue să-şi spună cuvântul. Eliminarea lui Stere se cerea pe baza unei definiţii conservator-eleate a omului politic. Şi pe o asimilare a lui cu meseria de „militar”. C. Stere era obligat în 1916, să meargă în Moldova sau să tacă! Ah,1 la belle histoire! Erau momente grele şi trebuia să tacă! Dar dacă omul politic nu diă expresie momentului şi nu se îngrijeşte de treburile pnbliae din momente grele, vorbesc pietrele şi îl acuză. Aceasta ar fi fost trădarea! Trebuia .să se ^scundă în gaură de şarpe?! După răz- PORTRETE Şt’ CONTROVERSA 69 boiu, [mulţi Viteji se arată. Eroii Odessei şi ai Coţofăt-neştilor jpot acuza după trecerea furtunii. Dar omul acţiunii şi exponentul unei probleme şi al unei convingeri politice trebuia să salveze pe vreme de furtună, trebuia să lege relaţii pentru salvarea pacientului, trebuia să-şi intensifice energia pentru a-şi îndeplini misiunea luată. Retragerea ca Ahile în cort e comodă şi nu .obligă. Au făcut-o alţii — seniori preocupaţi de atitudine, — dar chirurgul trebuia să taie plebeian carnea putredă şi să panseze rana. In 1917, opinia publică generală nu mai credea în victorie — chiar „triunghiul morţii” era patetismul disperării. Gestul intrării în războiu se considera ca o eroare, iar retragerea se făcuse în valuri şi atmosferă de fatalism. Memoriile, romanele şi nuvelele pe care le avem cu acest subiect, scrisorile şi amintirile sunt chezăşii. Chiar perspectiva trandafirie de azi liu .poate înşela. Ionel Brătianu are merite istorice burgheze. Omul politic e iun exponent de opinii şi interese colective, iar nu o personalitate coborîtă cu hârzobul din cer, aşa cum o concepe subiectivismul atroce dela noi. C. Stere avea Ipe umerii săi povara Unei duble expo-nenţe. întâi, luarea unei poziţii încă dinaintea războiului, conform unor tendinţe şi interese ale opiniei noastre publice. (Interesele Basarabiei „anti-antantofilia”, tema „ţarismului”, politica externă a Regelui Ca-rol I, etc. In 1918, a mai fost şi exponentull unei direcţii vădite a opiniei publice din teritoriul ocupat. Ştim că s’ar dori punerea la zid a tuturor celor răm'aşi. Dar de ce nu se face?) Dacă omul politic este îrn domU preocupat să nu i se găsească într’oi conjunctură neprielnică 'lui Pici o şifonare la vestmânt, ci e perpetuu (preocupat de popularitatea şi eleganţa proastă în atitudini ((în orice cqndiţiuni şi sub orice regim), atunci „C. Stere a trădat. Dar oroarea de Beau Brummel a acţiunii igrele duce la laşitate. Singurul criteriu e acela 70 PETRE PANDPEA al (purităţii ele intenţii şi al perspectivei dlin care porneşte acţiunea. Acest .criteriu încadrează pe Stere în „comunitatea de iubire şi viaţă”, C. Stere a insistat asupra basarabenismului său — dezordinile administrative sunt încă la ordinea zilei în Toată ţara — ca o explicare a animozităţii regăţene. Am impresia că s’a înşelat. Ne-am unificat cu o repeziciune /scandaloasă, dovedindu-Se definitivă unitatea iniţială (înfăptuită de-a-lunigul veacurilor de păstori prin transhumanţă rsezonală. Suntem' cu mult mai unitari ca psihologie colectivă, decât Culm se crede- In orice caz, deplasarea -accentelor se face ftn direcţii identice cu o uşurinţă rareori .atinsă de alte neatauri. După şease decenii îde unificare constantă, animozitatea bavareză contra Prusiei durează Îşi astăzi, iar sistemele politice şi constituţionale se pot împărţi pe cele două axe: federalism, unitarism. Practica şi teoria — vai, aşa de rudimentare! din politica românească se găsesc actualmente jîntr’o dulce ,arm:onie pe întreg ţinutul ţării. N. Jorga a definit cu măestria sa cunoscută acest peisaj inedit. Trădările politicianiste, fripturismul, oportunismul Îşi abilităţile cusute cu ;aţă albă reigăţeană — sunt patru ramuri ale aceleiaşi tulpini. Fac parte din complexul animalului „vânat”. Din (psihologia animalului „vânat” îşi trage originea şi teoria omului (politic dela noi. E ciudat că omul tare se donsiaeră mai /întotdeauna exponent al unei realităţi, pcavând nevoie de a recurge la farafastîcurile şi îandacsiile personaliste ale omului slab, care, pentru a-şi masca slăbiciunea, paradează cu insignele libertăţii nemărginite a personalităţii lui umflate şi oneste. Este drept ,aă aproape majoritatea constituţiilor au prevăzut un articol (prin care se spune că alesul parlamentar (nu este legat de ‘mandatul dat de cetăţeni şi de lozţncele pe baza cărora a fost alles. Este o rămăşiţă a ideologiei Ide dinaintea şi în urma Revoluţiei fran- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 71 ceze Şi a parlamentarismului englez dipt secolul al XIX-lea oare aveau credinţa deplină în posibilitatea convingerii reciproce pje căi raţionale şi că sunt suficiente „la Raison” jet „la Verită” pentru a se termina polemica. E vorba de faimoasa dominie a zeiţei Raţiunea. Secolul XX, ceva tn'ai realist, a demloins'trat irefutabil inanitatea practică .a Unor asemenea presupuneri şi a stabilit prin ,uz Şi pirintr’o înţelegere tacită dependenţa absolută a reprezentantului de imiandatul încredinţat. Părăsirea unui partid implică pentru conştiinţa onestă de azi depunerea Şi ,a > mandatului parlamentar. Părăsirea unui program 'se face printr’o serie die renunţări prealabile. Aceste practici învederează dependenţa omului politic de programul şi direcţia aleasă. Trebuie aprobată dezertarea dela aoest principiu tocmai în momentele de excepţie? Naivitatea sentimentală a unanimităţii utopice e mişcătoare şi stupidă. O naţie poate greşi la ulnl moment dat şi un singur om poate vedea just interesele. ei. Minoritatea de azi se transformă printr’o con-juctură favorabilă în majoritatea zdrobitoare de mâine. Omul politic îşi duce destinul şi crucea aleasă- Jocul nu este ;./a/r”, atunci când simple conjucturi se transformă ,în Golgote şi se operează excluderi din interese de castă. Fără o concepţie largă şi pură, fără un „patos ,al distanţei”, viaţa p/ublioă apare ca tun infern f.ăi’ă de scăpare. Lipsa ide măreţie a adversarilor lui Stere apare într’o cruditate penibilă şi demină de plâns. Un :oim politic de (asemenea dimensiuni avea dreptul la alţi adversari. Omul politic tipic din România e lepra oportunistă, ,„guriţa de aur”, tipul untdelemnos^ aflat veşnic la suprafaţă. Incult, pretenţios, şovin, flatteur şi lesne de flatat, îşi arogă dreptul de a lua toate poziţiile, fixa imaginea celui viu ca pe o mască funerară anticipată. Eram' condus în inoid inexplicabil de un simţământ similar cu al Statuarului. Trebuia să-mi stăpânesc degetele ca să inu le mângâi fruntea şi orbitele, să nu le iau formă nasului şi a urechilor. Nu era dragostea de otai şi operă, ci pornirea snobului, condus- de plăcerea cunoaşterii, de vanitate şi curiozitate. îmi luam' toate măsurile ca să nu cad în; categoria snobilor din care, totuşi, făceam parte, în mod evident. Aflat întâmplător într’o reuniune pariziană, unde epatam cu probleme de dincolo de Hhin, atingeam rănile PORTRETE ŞI CONTROVERSE 99 gingaşe bine cunoscute mie şi făceam figură de Marcor Polo cu tolba plină de veşti. Pe lângă tolba‘mea, vânam şi cu arme din tolba lor, animalele din domiepiult lor exclusiv de vânătoare. Era o ocupaţie amuzantă, dar ca orice amuzament sistematizat, devenea fastidios pentru mine. Plecam! între prietenii mei de joacă, şi tovarăşi ne studii mai puţin celebri, de diverse naţionalităţi;, dar mai substanţiali şi măi adecvaţi. Mi-am adunat, în această epocă pasageră die snobism, fragmente de conversaţii cultural-sociologice condus şi de metoda din neuitatele „Une heure avec..." ale lui Frederic Lefevre din „Les Nouveiles Ltftevaires'\ pe care aşi fi vrut să le aclimatizez pentru,1 publica-ţiunile române. Inanitatea acestor „ore” cu străinii celebri mi-a apărut clară (trebuia să pierd diealtminteri măcar un an ca să-mi pun fişele şi planşele în ordine, plus recitirea operelor respective) cu prilejul întâlnirilor avute cu sculptorul Constantin Brâncuşi şi cu alţi scriitori maturi romani. Artificiozitatea orelor străine şi caducitatea metodologică au eşit la iveală, când mi-am pus, stringent, întrebarea afinităţilor elective. Fiindcă este clar că, nu poţi să scrii şi să înţelegi, decât oamenii înrudiţi fiziognomic, sociologic sau spiritual. Asistasem cam prin 1933, la puţină vreme după reîntoarcerea din străinătate, când lepra snobismului n’o lepădasem complet, la o îndelungă masă cu Mihail Sa-doveanu, Brătescu-Voineşti, Gala .Galaction şi D. D. Pătrăşcanu, patru corifei ai literaturei patriei mele şi totodată patru vechi prieteni între ei. Zumzetul problematicelor snoabe occidentale amuţiseră ca prin farmec şi ascultam cu negrăită mulţumire glasul de violoncel al autorului lui Niculăiţă Minciună, impetuozitatea lui D. D. Pătrăşcanu cu ochii strălucitori de ironie şi cu bar-bişonul lui pirandellian, caldele acorduri de predicator ale părintelui Galaction şi râsul de blând’ uriaş supravieţuitor din epocile geologice al lui Mihail Sadoyeanu. 100 PETRE PA.KD.IEA Dela ospăţul acestor oameni dela noi de acasă nu plecai cu stomacul gol. Făceam comparaţie între întâlnirile şi conversaţiile cu Constantin Brâncuşi unul din promotorii modernismului contimporan în România, artă pe care o gustau şi calfele de statuari sau pictorii eterocliţi, amici ai mei dela Cafeneaua Romană a Berlinului. Dar berlinezii nu-1 puteau pricepe pe Brâncuşi, aşa cum îl pricepeam eu la Bucureşti, alături de Gala Galaction şi D. D. Pă-trăşcanu. Brâncuşi îmi amintea fără îndoială şi de Lehtnbruck, sculptorul german care făcea mare zgomot şi era influenţat categoric de Brâncuşi, dar mai ales de lirica lui Arghezi şi a lui Jon Vinea şi de pamfletele lor artistice. îmi evoca, în mod curios, ca stil şi fizioglnoimie, pe Bacovia care fusese marea revelaţie a sensibilităţii noastre adolescente. Când descopeream pe Brâncuşi — omul şi arta lui — gândul se ducea spre, anul 1922„icând alături de poetul Traian Păunescu-Ulmu, rubedenia, prietenul şi colegul meu de liceu, descoperisem pe Bacovia. Mihail Sadoveanu, Pătrăşcanu, Brătescu-Voineşti şi Gala Galaction, la fel cu Brâncuşi, deşi din altă şcoală decât aceşti patru şi înişcând:u-se în alte sfere spirituale, trezeau rezonanţe de o mare amplitudine a undelor în sufletul şi mintea mea. Mai mult decât pe toţi, îl simţeam aproape pe Brâncuşi. In nopţile de conversaţii trăite la masa festivă a Primarului General sau la un pahar de bere cu-pâine şi unt în Restaurantul Mircea, la mesele frugale în grădina de vară dela Şoseaua Kiseleff am evocat Oltenia şi Europa, Jiul şi Sena, protoistoria provinciei noastre şi Indiile lui Tagore, având comun reţeaua misterioasă a ancestralităţii, probabil, dar mai ales punctul de plecare regional şi traecloria universală nezăgăzuită de pseudo-dogme .istorice. PORTRETE ŞI CONTROVERSE toi Profesionalmente, Brâncuşi făcea parte dintr’o generaţie mult anterioară, din grupul dle statuari Barlali-Arhipenko-Bourdelle-Meslrovici-Rodin (cu Balzacul său). Dar întreg modernismul european în arta plastică şi lirică au avut în el un ferment şi un precursor. Sufleteşte, grupul artistic la icare a participat la Paris sculptorul român, ca element vital şi ca exponent principal, enUmără /pe poetul Guillaume Apollinaire, pe Braque, Picasso, Matisse şi compozitorul muzical Erik Satie. Acest grup a adus „un frissoin nouveau” în plastica, în lirica şi muzicalitatea Continentului. Contribuţiile româneşti încep în ultimele decade să se împletească şi să se integreze în mod organic în spiritualitatea Europei. Era firesc ca spiritualitatea românească de o forţă incomparabilă să nu mai fie un o-biect de exotism şi de contemplaţie pitorească pentru străini, aşa cum este spiritualitatea negroidă (absorbită de cultura americană) sau formele de tradiţie autohtone rudimentare evidenţiate şi pentru cititorul nostru în ciclul malaez tradus recent al romancierului englez Som-nierset Maugham'. Spiritualitatea română nu poate fi nici „chinoiserie” şi nici exotism’ nipon. Prin iradiţii şi forţe creatoare suntem încadraţi de milenii în Eu-ropa-Ccntrală şi Europa sudLestică, în preajma Bal-canului. Cu instinctul lui infailibil de filosof agonic, Friede-riclx Nietzsche a atras atenţiunea asupra „omului pitoresc” şi l-a trăZnit cu toate fulgerele mefianţei ind;ompi-tabile. Cu omul pitoresc şi Nietzsche are dreptate: el este în marginea societăţii, neîncad'rat şi neîncadrabil. Spiritualitatea unei naţiuni care se aşează sub steaua neagră a pitorescului şi a arhaistnUlui este pândită Ide pericolul minimalizării şi de blestemul sterilităţii. Păs-trându-şi toate aderenţele, fluidele şi componenţele antropologice, prin destin ineluctabil, spiritualitatea unei 102 PETRE PANDREA mici naţiuni se poate ridica, duipă forţele intrinseci prezintă fatalmente cei din dreapta Dunării este scos prin distilare psihologică din situaţia obiectivă a lor, cadruj politico-SQciologic variat derivat d!in supuşenia străină. Traiul printre „strini” (culm1 se spune în dialectul nostru oltean) le sporeşte potenţialul de expansiune, jdorul-de-ducă şi practicitatea profesională. Un străin cunoaşte, îndeobşte, o singură morală profesională: succesul. Din aceste obligaţiuni de comlportare profesională apar jo serie de însuşiri psihologice cunoscute şi generalizate la toţi cei care fac parte din aceşte categorii. 'însuşirile specific timocene grefate pe oltenismul originar antropologic al acestor regiuni merită atenţiunea cercetătorului şi a gânditorului. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 111 In orice caz, definiţia Omului timocean ieste indisolubil legată de definiţia om'ului oltean. Fapt cert este că, provincia noastră, din cauza concurenţei redutabile pe care o provoacă oamenii săi, este una dintre regiunile cele m'ai calomniate în ceeace (priveşte reputaţia sa intelectuală. Succesul trezeşte întotdeauna invidie şi bârfeală. Suntem denigraţi în ceeace priveşte intelectualitatea noastră, adică suntem atinşi la coarda cea mai simţitoare. Noi Oltenii suintem prezentaţi, nu numai de Munteni sau Moldoveni, ci chiar de geografi străini, ca Francezul De Marlonne şi MeCger-manul Ratzel ca pe o provincie — (pepinieră ide negustori şi indivizi dotaţi cu simţul practic, funcţionari mai mult sau mai puţin cinstiţi, de politiciani şi de zarzavagii, insistându-se permanent asupra caracterului mercantil al tipului oltenesc. Evident, că intelectualilor proveniţi din această provincie nu le‘convine prezentarea dubioasă făcută p,e latura strict negustorească şi eminamente practică. Prezentarea nii e convenabilă întâi, din punctul de vedere al 'adevărului neconform cu realitatea, fiindcă nu cred în mercantilismul ca fenomen originar şi qua-Jilâ-maîtresse, ca fundament al sufletului oltenesc. Pe urmă, această definiţie are ceva peiorativ, ceva caricatural şi răutăcios, este o calomnie banală şi sumară, aşa cum există multe calomnii sumare, asupra popoarelor: că Sârbul e încăpăţânat, că Bulgarul e prost, că Francezii sunt superficiali, că Grecul e şiret, că Românul este excroc, că Evreul este mercantil, că Leahul e perfid, etc. Acestea sunt prostii şi generalizări nefundate. Dar, atunci când ceilalţi Români, sub pretext de ,o-biectivitate psihologică, definesc regional pe Olteni, ca pe oameni care ştiu să poarte cu succes cobiliţa, dar nu ştiu să se îmbrace în toga creaţiei, în ‘fracul artistic şi în hlamida de purpură a spiritului, se contestă nu .mimai capacitatea intelectuală, deşi se recunoaşte vioi- 112 PETRE PANDREA ciirnea inteligenţii, se contestă şi se neagă mai ales, capacitatea creatoare a spiritului, ceeace este cumplit de grav şi de întristător, dacă ar fi adevărat. Ni sencointestă lirica, epica, filosofarea, capacitatea teoretică şi aptitudinile de creaţie artistică. Să fie oare adevărat? Dacă facerrt un bilanţ al contribuţiilor olteneşti, la ccultura românească în ceasul de faţă, găsim că: 1. Cel mai mare poet al României contimporane este din Cărbuneşti-Gorj şi se numeşte Tudor Arghezi. Vigoarea liricei sale este tipic oltenească şi ceeace p fost Tudor Vladimiresou în ipolitica socială a României este Tudor Arghezi, adică un spirit revoluţionar şi novator, care sparge tiparele pentru a găsi expresie nouă la viaţă nouă; 2. Cel mai de seamă profesor de filosofie şi cre-iator în filosofia sistematică se numeşte Constantin Ră-dulescu-Motru din Butoieştii-Mehedinjului, filosofia lui a personalismului energetic exprimând cu fidelitate şi forţă o anumită latură a sufletului şi metafizicei oltene; 3. Cel mai mare prozator al României este Mihail Sadoveanu, originar din Sadova-Dolj prin tatăl său, un avocat oltean emigrat şi pripăşit în Moldova la Paşcani; 4. Tatăl lui Cezar Petresou, romancierul cu cea !mai întinsă circulaţie printre lectori a fost un inginer agronom oltean ajuns pe la Bacău sau Roman. Ini proză să nu xiităm1 şi pe Gib. Mihăescu. 5. Pe latura conducerii politico-sociale începând cu Tudor Vladimirescu şi sfârşind cu atâţia glorioşi sau banali oameni de stat, Oltenia a condus aproape 100 de ani treburile Statului român, iar mulţi militari superiori sau inferiori au plecat de pe aceste meleaguri. 6. In teatrul românesc notăm pe Elvira Popescu ,şi pe Mihalescu, celebrităţi pariziene, care au plecat dela Caracal şi s’au născut pe aceiaşi stradă unde sie află casa lui Iancu Jianu şi a lui Titulescu, (plus alte perso- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 113 nalităţi artistice ca Ion Iancovescu şi Pop Marţian (vâlceni), Elvira Godeanu, R. Bulfinschi şi alţii. 7. Personalitatea oea mai interesantă, mai complexă şi mai glorioasă pe plan internaţional este, însă, sculptorul Constantin Brâncuşi, copil de ţărani din comuna Iiobiţa-Gorj, care a făcut Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova, Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, a lucrat în atelierul lui Rodin la Paris şi trăeşte acoloi de 30 de ani, unde arta lui statutară) a cucerit depmlult. Parisul, trecând ţn Germania:unde are o pleiadă de şcolari, plus o notorietate sgomotoasă î|n America-de-Nord. A construit ipe o piaţă publică din Filaidjelfia şi pe p piaţă publică din Raltimore, faimoase statuie în oţel inoxidabil denumită „Colmnlna Infinită” o coloană construită din romburi, în mod meşteşugit, care dă iluzia legării pământului cu cerul. O altă statue celebră a lui este „Pasărea Măiastră”, o pasăre mitologică luată din fol-kl orul oltean, dintr’o legenldjă care vorbeşte despre pa-sărea-fără-som'n, pasărea care vrea să se facă om. Simbolica acestei statui este aspiraţia arzătoare a bm'ului spre infinit, dorinţa de a depăşi m'ateria şi a facet comuniunea cu eternitatea. După cum pasărea măiastră, pasărea fără somn vrea să-şi depăşească regnul său păsăresc, pentru a se preface în om', tot aşa omul aslpiră la perfecţiunea pentru a deveni semi-zeu sau zeu. A-ceastă statue lucrată de către Brâncuşi, mulţi ani şi în mai multe ediţii, este una din sculpturile cele mai răspândite în arta plastică mondială A fost turnată în aur de către un maharad'jah indian, care l-a invitat pe Brâncuşi să construiască şi un templu special al' Pa-sărei Măiestre. Duipă părerea mea Brâncuşi care a{re aproape 70 de ani şi trăeşte la Paris înconjurat d|e învăţăcei şi de glorie, este una diintre cele m'ai prodigioase figuri ale culturii româneşti şi olteneşti. 8. Tot la Paris a trăit, a muncit, ;aţ visat şi p creiăfc altă figură a Olteniei, Principesa Brâncţoveanu, care a 114 PETEE PANDREA iscălea întâmplător in registrul de stare civilă, sub numele de Contesa d'e Noailles. Madame de Noailles a fost considerată fără contest ca cea mai puternică forţă lirică a Franţei în ultimii 30 de ani. A fost membră la Acadjemia Belgiană şi la Academia Română. Era originară prin tatăl său din familia Brâncoveanu, cu moşii la Brâncovenii Roma-naţiului. Veniturile m'oşiei - dela Brâncoveni erau trimise regulat contesei Noailles, pentru a ţine cel mai strălucitor salon literar şi politic din Paris. Ana de Noailles a negat romiânitatea ei din vanitate femenimă şi prejudecăţi nobilitare. In Franţa, noi eram cunoscuţi sau ca ţărani dela Dunăre, după fabula lui La Fontaine, sau ca excroei, care nu "ne plătim1 datoriile şi vrem să. facem' pe grozavii. Ana id& Noailles tinereţea ei de panteră cuceritoare nu se putea lăuda cu Dunărea şi Romlânia (pe urmiă s’a reconciliat cu ţâra), ci a preferat să spiuie la început că feste principesă bizantină şi descinde din împăraţii fabuloşi ai Bizanţului. Era pe atunci soţia contelui de Noailles, muza inspiratoare a lui Maurice 'Barres, .academician al Franţei, o adorau prim-miniştrii Franţei, salonul ei era centrul Parisului intelectual. Dar ea rămânea tot Olteancă în tot oeeace făcea: avea şi fizionomia tipică a craiovenoei, avea şi cobiliţa intereselor ei complicate pe umărul gingaş, dar avea şi Pasărea măiastră a poeziei în suflet, ale cărei melodii le transcria cu mânuţe de zeiţă în cea mai perfectă ortografie franceză. Dealtminteri semăna la chip, la gesturi, la mimică şi în arta ei cu celălalt oltean parizianizat, cu feciorul ţăranului din Hobiţa-Gorj, cu Constantin-Brâncuşi. Destinul caracterologic şi biologic ieşea la iveală: Principesa presupus bizantină semăna cu ţăranul Brâncuşi, cum seamănă fratele cu sora. Deşi Ana de Noailles n’a ştiut niciodată româneşte, iar Brâncuşi aproape a uitat PORTRETE ŞI CONTROVERSE 115 limba patriei în 30 de ani, sunt totuşi Românii de nuanţă oltenească prin destin biologic, prin factură intelectuală şi prin structura creaţiei. Fiindcă apartenenţa la o provincie, la un neam sau la o spiţă de oameni inu se face pirin voinţa noastră individuală, Qi 'prin hotărîrea de neclintit a destinului bio-sociologic. Noi suntem olteni: peste acest destin nu putem trece. Ne putem /proclama într’o bună zi, dacă avem poftă, Francezii, Italieni sau Scandinavi, putem! face artă negroidă ca Brâncuşi sau romantism francez ca Ana de Noailles, simbolism baudelerian ca Arghezi. semănătorism moldovenesc ca «revista „Ramuri” din Cra-xpva sau supra-realism francez ca unii poeţi, atât ide simpatici dela revista craioveană „Meridjian”, dar peste destinul nostru oltenesc nu putem sări, după cum nu poţi sări peste propria umbră. Care este destinul Oltean? Care este definiţia culturii şi spiritului oltean? Tipul oltean pendulează sufleteşte între tipul pur speculativ şi tipul pur speculant. Intre omul cu copiliţa pe umlăr şi ,omul cu pasărea/ măiastră a lui Br.ânouşi ascunsă în colţul albastru al sufletului. De multe ori, tipul Speculant şi speculativ fuzionează organic în aceiaşi personalitate, care poartă ipe umăr o cobiliţă, iar pe celălalt umăr, poartă pasărea măiastră. Ca să definim1 metafizica Olteniei şi toată specificitatea ei culturală ne vomi servi de aceşti scriitori §i(artişti ai noştri, care dovedesc existenţa unei culturi locale a oamenior din Oltenia, provincie capabilă die mari înfloriri. Celula cerebrală olteana este o celulă fină şi complexă, capabilă de eforturi şi d|e rafinament. Care este specificul antropologic, fiziognomic şi celular al Olteniei faţă de toate celelalte provincii? Noi simţim intuitiv că există în cadrul României nu numai ca regiune teritorială, ci ca grup de oameni, o) provincie cu fizionomie antropologică precizată şi cu un profil intelectual şi psihic deosebit de al altor provincii. , 116 PETRE PAKDREA Acest lucru poate fi eventualm'ente contestat — şi se contestă, — fiindcă există câteodată grupuri de .oameni care au o realitate biologică, dar n’au o realitate psihologică unificată şi distinctă. Ca exemplu memorabil în această ordine de idei se citează; cazul Italiei până în secolul al XlX-lea. Unirea Italiei s’a făcut prin stăruinţele lui Garibaldi şi ale lui Cavour ţi recunoaşterea eulropeană a venit abia după participarea Italiei la războiul din Crimeea. Mult timp Italia a fost provincie politică şi economică a Austriei habsburgice. Când' tendinţele de unificare ale Italiei s’au manifestat cu violenţă, represiunea şi reacţiunea habsburgică, întruchipată de Mettemioh au lansat cuvântul de ordine că Italia nu este decât o ficţiune geografică. Până la Garibaldi, Mazzini şi Cavour, Italia într’a-devăr nu exista decât ca o realitate antropologică, —nea-mult Italian descendent din Romani, — cel mult ca o realitate artistică, dar era o ficţiune geografică, fiindcă nu exista Italia politică, socială şi juridică unitară. Exista, de pildă, papalitatea milenară şi prestigioasă romano-catolică, având sediul la Roma, Cetatea vechilor Cezari; exista mândra republică veneţiapă condusă de un Doge; exista centrul comercial dela Milano; exista Toscana, cu faimoasa Florenţa plină de artişti; exista Regatul napolitan. Italia era numai o ficţiune geografică, deşi Dante pregătise de mult unificarea linguistică prin „Divina Comedie”, iar Nicollo Machiaveli arătase metoda unificării statale, prin supunerea benevolă faţă de un Principe energic, crud şi machiavelic, dar până la Cavour Italia a fost numai .o ficţiune geografică^ Fără îndoială, că Oltenia este dîn acest punct de vedere, .(punctul social-politic), o simplă expresie geografică, o ficţiune şi nici nu vrem; să ieşimf 'di|n 'această stare. Când treci podul Oltului spre Bucureşti ai anumite emoţii şi duioşii şi o uşoară melancolie te învălueşjtq PORTRETE ŞI CONTROVERSE 11 7 ca o ceaţă, clar nu ne despart antinomii categoriale: de gândire, d'e Munteni şi nici o adversitate ireductibilă. Noi avenf tendinţe centraliste în politica Statului; ^i n’arri făcut niciodată regionalism1 politic. Suntem „reg-nicolari”, cum spunea iterminologia ardelenească pie vremuri, din interese substanţiale şi din convingeri, adică aşa cum este mai bine. Acest fapt nu ne împiedică să constatăm, că există totuşi un grup de oameni denumiţi Olteni, cu o anumită omogenitate antropologică, provenită, probabil, din an-cestralitate, cu o istorie comună (Oltenia a fost sub Austriaci, de pildă, cu‘m! n’a fost Muntenia), cu oj structură psihică specifică, apoi cu o, sensibilitate cu totul deosebită de a altora. Antropologia, istoria, diferenţele dialectale, structura spirituală şi sensibilitatea specifică, dau ceeace se cheam'ă o metafizică autonolmâ, o epică aparte, o psihologie caracteristică, o sociologie independentă, într’un cuvânt un profil filosofic care merită să fie definit. Relativ la antropologia olteană, vom* utiliza distincţia lui Kretschrrîer din lucrarea sa despre „Structură trupească fi caracter”. Acest antropolog neamţ, distinge trei tipuri umane: 1. Tipul lep'tosoni — adică onnul uscăţiv, nervos, cu trăsături brăzdate ale feţii, cu o psihologie sumbră işi melancolică, iute la mânie şi Ia împăcare: prototipul ar fi spaniolul Don Quii jotte, aşa era şi Tudfpr Vladimi-rescu, deşi avea un procent de 30 °/o de tipj atletic; 2. Tipul picnic — omul gras, scund, vesel, îmJpăcajt cu viaţa şi situaţia lui şi cu concetăţenii, — extrem de sociabil şi cu o intelectualitate luminoasă; prototipul ar fi cârciumărul oltean obişnuit sau Sancho Pansa; 3. Tipul atletic — omUil înalt, voinic, serios, realist şi vital; prototipul ar fi ostaşul român din artilerie sau cavalerie. In Oltenia, dintre cele trei tipuri am' impresia (şi ar 118 PETRE PANDREA trebui să o cercetăm statistic, făcând sondagii pe judeţe) că predomină tipul atletic. De-aici derivă o anumită ro-busteţă fizică şi faimosul „imperialism” psihologic oltean, de care se plâng, 'uneori, în glumă, alteori în so-rios, locuitorii din celelalte provincii undte emigrează oltenii. ; : Psihologic, tipul leptos'm' este omul interiorizat, omul en|dogen. Tipul atletic, ca şi tipul picnic, reprezintă latura luminoasă şi activistă a exogenului. Din exogenia caracterologică s’a năsout imperialismul oltenesc. Şi în fizionomia sa, olteanul se caracterizează printr’o •anumită francheţă. Are o figură deschisă, e lipsit Id'e perfidie, merge cu pieptul deschis înainte (deaceea sunt buni ostaşii la răsboiu). E< uin agresiv şi un robust. Din această factură antropologică se naşte „imperialismul” său psihologic. ! Ce însemnează imperialism? Sunt mai multe feluri de imperialism, aşa după cum le analizează academicianul francez Seillerepn lucrările sale, care sunt printpe primele în materie, alături de ale economistului german Werner Sombart.' ( Seillere analizează imperialismul psihologic şi-l caracterizează cu o sesizantă formulă latinească: Libido dominariidi, pofta de a domina şi voinţa spre putere. Asemenea individ bântuit de libido dominandi, de libi-dinozitatea stăpânirii, nu vrea să rămână în ţarcul său. Trece gardul vecinului. Are tendinţa de a-1 cotropi, fiindcă inu-i mai ajung bunurile materiale şi chiar sufleteşti, ci vrea să agonisească mai mult decât îi trebuie. Tipul uman imperialist, se caracterizează pe u;n revers al medaliei prin rapacitate şi lăcomie de tot soiul, dar în acelaş timp, asemenea oameni, sunt fermenţii progresului şi ai schimbărilor în lume, alt revers frumos al medaliei. Tipul uman bântuit de imperialism psihologic este din punct de vedere caracterologic un tip exogen, adică PORTRETE ŞI CONTROVERSE 119 trăeşte în afară pentru alţii şi luând dela alţii, (în. timp ce tipul opus, tipul endfogen, este tipul interiorizat. Din punct de vedere profesional, tipul atletic se în-dreaptă spire munci fizice, sipre miunci în, aer liber sau spre profesiuni agitate şi lucrative. Tipul atletic este un homo faber. Adică un om' al muncii, munca 'fiind o necesitate organică. Din muncă derivă expansiunea, ,şti-indu-se că fără muncă permanentă nu există succes social permanent. Oltenii fiind exogeni şi muncitori sunt din această cauză şi expansionişti. Olteanul pendulează între tipul speculant şi tipul speculativ. Definiţia bipolară a oamenilor este singura justă care poate să înglobeze complexitatea inerentă a psihor logiilor. Spiritul frapcez, de pildă, pendulează după definiţia lui Pascal între spirit de fineţe şi Spiritul de geometrie, între raţionalism şi psihologism. Nu are tendinţe expansioniste, fiindcă nu are tipul atletic răspândit, cum' este în Prusia, în Anglia şi în Oltenia. Spiritul german este posedat de aceiaşi dualitate pe care o găsim strălucit şi memorabil caracterizată în cartea lui Goethe. în Faust, parbea I-a şi Faust partea Ii-a. In Faust partea I-a găsim' pe germanul neliniştit, profund, inventiv, demoniac şi turmentat. In Faust partea Il-a turmentele se liniştesc şi demonia încetează pentru a se înstăpâni Spiritul practic, sistematic, metodic şi muncitor. Spiritualitatea germană, pendulează între romantică interiorizată şi realism expansionist. Spirt iul spaniol a fost dual reprezentat de către Cer-vantes în Don Ouijotte şi în Sanccho Pansa,' adică în realistul surâzător şi hilar, tipul cârciumar, omul practic, banal şi mărginit la minte. Cât timp |n' Spania a dominat tipul leptosom şi atletic, a făcut mari cuceriri. Unamuino a visat zadarnic o hispanizare a Europei. Sancho Pansa domină Spania în epoca Franco. 120 PETRE PAEDREA Spiritul Oltean îl definesc, la fel bipiolar, ca spirit speculant şi spirit speculativ, iar dacă ar trebui să ne alegem blazoane, ar trebui să ine luăm cobiliţa şi' alături de cobiliţă să punem însă şi pasărea 'măiastră, fiindcă noi nu uităm' latura practică, dar nu vrem să sie treacă peste latura faustică, demiurgică şi creeatoare a sufletului oltenesc. Noi avem şi zarzavagii, dar avem şi pe fantastul Pe-trache Lupu dela Maglavit, arh avut şi miniştri hoţi' sau incapabili, dar avem' şi pe Bnâncuşi cu pasărea lui măiastră. | 1 In rezumat, ce ar însemna atunci o sociologie şi o metafizică a Olteniei? Primele elemente de sociologie scrisă şi de metafizică sistematizată se datoresc i lui Aristotel, filosoful [grec. Dela el au rămas şi cuvintele memorabile, că orice om îşi are filosofia lui şi chiar acel care neagă pe îi sa, dovedeşte prin acest negativism1 că are o anumită filo-sofie. Ni se neagă filosofia şi metafizica, dar 'noi [le 'avem, chiar dacă o negăm’ noi sau alţii. Metafizica no:astră are ca nucleu ideativ pasărea de foc. : Nu se neagă, însă, sociologia Olteniei şi ea este uşor de creionat. O vom1 face în puţine cuvinte. Originalitatea şi specificitatea sociologică olteană mii se pare că se află în două fenomene: 1. lipsa de distanţă între categoriile sociale şi pasta omogenă a massei umane sălăşluitoare; 2. al doilea fenomen este fenomenul migratoriu. Oltenia face export organizat de oameni. Noi nu exportăm petrol, zinc, sau argint, dar exportăm' masiv, aurul oamenilor, în special negustori şi intelectuali. Lipisa de distanţă socială între categoriile profesionale este oarecum1 generalizată. Intre ţăran, boier, negustor, profesor, avocat, inginer şi servitor nu sunt trepte de netrecut, ea în alte părţi, unde joacă (rol extractul de naştere, banalele certificate şcolare. Oltenii PORTRETE Şl CONTROVERSE 121 nu iubesc titlurile, chiar da'că dau un randamtent ipiractic. Osmoza şi endoSmoza între categoriile sociale sunt fenomene curente. Ceremonialul oltenesc se caracterizează prin simplicitate. Aş scoate în evidenţă vocativele ,.,bă" şi „fă”, expresii ordinare, care dovedesc sublimul fraternităţii, al amicalităţii şi al egalitarismului. Mai putem nota că un boier moldovean ceremonios, când a scăpătat el păstrează monoclul mai departe şi hainele deteriorate boiereşti, dar el nu munceşte. Un boer (oltean sărăcit vinde brânză, politică sau idei şi nu' stă cu braţele încrucişate până când' nu se reface. In ceeace priveşte al doilea fenomen caracteristic, fenomenul migratorul, el este un fenomen care îşi are sursa în marea vitalitate, în prolificitatea acestei i provincii şi în sărăcia subsolului ei. Noi nu avem o industrie serioasă. Migraţiunea oltenească nu se încadrează în fuga satului spre oraş, fenomen caracteristic secolului al XX-lea în toată Europa. Aici sunt tradiţiuni mai vechi. Oltenii au plecat de acasă, încă de pe (vremea lui Mihai Viteazul şi-au populat Timocul sârbesc şi bulgăresc. ; Impresia mea este că migraţiunea este în legătură cu pasărea măiastră, adică cu problema centrală metafizică a Olteniei, cu dorinţa de perfecţiune şi'de ideal. Nu voiu mai insista asupra sociologiei alteneşti şi mă voiu cantona la final asupra metafizicei oltene care este controversată şi negată. Dealtmintrefea nu se poate despărţi sociologia de metafizică, fiindcă „ideile nu cad din cer” (Loria) şil nu sunt aduse de acolo cu hârzobul şi cu lopata, ideile sunt ca florile ce cresc pe pământ şi cu cât pământul este mai gras, cu atâta ideile au o imai bogată eflorescenţă. Cele două discipline se împletesc organic. O schiţă ia metafizicei asupra Olteniei, nu poate fi o metafizică abstractă şi spiritualistă, ci o metafizică realistă, o filo- 122 PETRE PANDREA solie antropologică, adică/uin logos despre om; o discuţie asu-pra fiinţei umane concrete şi asupra destinului. O metafizică a Olteniei ar trebui să cuprindă cinci compartimente: 1. gândurile despre mecanismul logic (despre teoria cunoaşterii). 2. gândurile olteanului despre destin (cum este privită problema nemuririi şi a neantului în folklorul ,şi în arta noastră); 3. gândurile despre iubire (iubirea aproapelui, iubirea de rudie de copii, de părinţi, iubirea erotică) j 4. gândurile despre viaţă şi 5. gândurile despre moarte — (piăgânismul şi creştinismul în Oltenia). Filosofia este popas al duhului, reflexie asupra existenţii. Nu s’a codificat jpână acum filosofia oltenească, dar o găsim cu prisosinţă în monumentele de creaţie ale spiritului oltenesc: în arhitectură, în covoarele ;cu caracterul lor floral şi geometric, în. poezie, în manifestările şi în comportarea stilistică a oamenilor de aici. Omul simte câteodată nevoia să-şi definească poziţia sa faţă de lume şi de viaţă. Acesta ieste rostul filosofiei, adică un fel de popas al gândirii, asupra rosturilor fiinţei umane. ; Care este rostul nostru pe lu!m!e ca Olteni? Să purtăm cobiliţa pe umeri şi să hrănim pe alţii cu zarzavaturi, peşte şi fructe, sau să-i conducem în calitate de'miniştri? Sau să strângem' mereu avuţii, pentru noi, femeile şi capiii noştri? Nu! Noi suntem pe lume, uneori şi pentru acest lucru, pentru latura practică a existenţii, pe care o rezolvăm cu dexteritate, dar am venit să le arătăm 'celorlalţi Români şi tuturor .oamenilor frumuseţea în lume, să ledes-cifrăm cântecul pasărei măiestre, să descoperim latura de divin şi de feerie a existenţei. Noi dăm' României şi negustori care vând cu lipsuri... la cântar, dar lei o- 123 PORTRETE ŞI CONTROVERSA ferim câteodată şipe Tudor Vladimirescu, sau pe Brân-cuşi, sculptorul spaţiilor infinite, dăm1 pe Ana de Noail-les cu lamentele ei erotice pasionale, cum n’a cunoscut literatura franceză şi europeană. Dăm' literaturii române pe Tudor Arghezi poetul incantaţiilor magice. Oltenia are complexitate şi adâncime. Ceeace ar fi de dorit ar fi să nu 'uităini pţrea des Pasărea măiastră. Această 'pasăre se găseşte în sufletul fiecărui Oltean, într’o tainiţă albastră a sufletului, în-tr’un cuib al inimii. Mulţi dintre noi o sugrumăjm de timpuriu,, când e pui golaş. Alţii ascultă primele ei pântece şi rămân înspăimântaţi, fiindcă li se pare că se fac de râs îşi nu vor fi destul de practici. S’o păstrăm ca pe un testimoniu sacru, această Pasăre măiastră, care însemnează aspiraţie arzătoare spre infinit, spre bine, spre adevăr, spre iubire, spre caritate şi spre frumos, spre feerie. Pasărea măiastră este dorinţa de perfecţiune, nostalgia spre paradisul adamic. E însăşi icoana spiritului tânăr pururea creiator. 3. Des-ţărarea lui Brâncuşi. Brâncuşi şi-a părăsit, ca adolescent, provincia natală oltenească. înainte de a împlini 25 ani a plecat definitiv în străinătate. A trăit restul vieţii cu domiciliul la Paris. Des-ţărarea lui Brâncuşi n’a avut nici un efect asupra gândirii, sensibilităţii şi artei sale"? Sunt — dimpotrivă — toate semnele că repercursiunile acestei „desţărări” au fost dintre cele mai acute. Aş face o distincţie între desrădăcinare sşi des-ţărare. Oltenii nu sunt niciodată dcsrădăcinaţi, nu oferă niciodată spectacolul penibil al palidei plante scoasă din cuibul său, lipsită de clorofilă şi tânjind după sediul (natal. Când pleacă un oltean ţde-acasă, el nu se'desrădă- 124 PETBE P AND UE A. cinează, ci devine un emigrant, un pioner în noui regiuni, cu calităţile şi defectele emigrantului. Olteanul se des-ţărează, dar nu se desrădăcinează. C : legătură este între anarhismul şi des-ţărarea lui Brân-cuşi: anarhismul e un efect al des-ţărării? Des-ţărarea na ajutat la anarhizare? Fără a fi un desrădăcirtat pesimist şi limfatic, fiindcă s’a simţit un emigrant des-ţărat, C. Brâncuşi prezintă portretul unui perfect anarhist superior. Intre des-ţărare şi anarhism a fost o osmoză permanentă. Distincţia între des-ţărare şi desrâdăcinare se poate observa la studioşii români plecaţi în străinătate. Studentul român des-ţărat, adică aflat în străinătate, învaţă Un meşteşug, o specialitate, o profesie, dar nu o teorie. Studentul rOrnau desrădăcinat umblă după căutarea adevărului gol-goluţ. El vrea o teorie, o doctrină, o ideologie, o credinţă nouă. Caută adevărul suprem, altul decât al ţării lui şi fără nici o contingenţă ţcur ţara Iul Acest adevăr ar vrea să-l ia la subţioară şi !să vină eta el în ţară, să-l arate primitivilor săi compatrioţi, să-i epateze, să cucerească puterea şi poziţiile de comandă, să-i oblige să se închine idolului şi marelui preot Neo-Zamolxis. Studentul român des-ţărat procedează altminteri: el ştie că nu poate găsi idolul acolo, fiindcă sau nu maî sunt idoli sau idolii pot fi găsiţi şi în {regiunea lui de baştină. Studentul desrădăcinat este un sensibil, un omogen, o personalitate cu nimbul romantic al purităţii, al căutării, al Suferinţii, al originalităţii şi al pitorescului. Studentul des-ţărat este un robust intelectual cu tendinţă spre universalizare, citeşte autori feluriţi şi contradictorii, are apetituri negustoreşti, îl interesează latura tehnică a străinătăţii,Capătă reputaţia versatilităţii şi a unui realislmi vulgar, fuge de platitudinile superioare PORTRETE ŞI CONTROVERSE 125 şi le ironizează acerb, ştie să se gospodărească şi 'gospodăreşte şi pe alţii, este un tandru caustic. Studentul desrădăcinat este un nostalgic şi un sentimental. i Studentul des-ţărat pretinde, că, dacă zgârii pojghiţa sentimentalităţii desrădiăcinatului dai imediat peste bestialitate. ' . , . i Desrădăcinatul adjmiră, invidiază, dispreţueşte pie des-ţărat. Des-ţăratul are milă, compasiune, uneori consideraţie şi — în genere — dispreţueşte pe des-rădăcinat. Desrădăcinarea şi desţărarea au avut efecte antinomice în arta şi literatura română. Desrădăcinarea este sintetizată psihologic şi stilistic în lumea personagiilor minore, de scurtă respiraţie, din I. Al. Brătescu-Voineşti. Tem'a desrădăcinării rurale a fost curentă pentru literatorii de categoria a doua şi numai Brătescu-Voineşti a reuşit să scoată efecte artistice. . Tema era şi falsă: ruralii noştrii s’au ancorat comod în lumea citadină de vreme ce oraşele erau un fel de mahalale şi prea puţin cetăţi modeme în asfalt. Intelectualii desrădăcinaţi se resemtnau s’ajungă vagmiştri ori biurocraţi parazitari. Din pricina formării de centre djemografice în legătură cu industrializarea şi cu schimbarea centrelor comerciale am asistat la o desţărare într’o proporţie remarcabilă. Care a fost-efectele de tematică literară ale des-ţărării? Des-ţărarea a provocat nostalgia legendei şi o tehnică, aburită de lirism' şi sentimentalitate, a primitivităţii. Sociologic şi politic, reîntoarcerea la lumile legendare în literatura românească n’a fost totdeauna un curent reacţionar, ci,un curent iprOtestator împotriva lumei burgheze, curent care se încadrează în mişcarea euro- 126 PETRE PAN D REA' peana a primitivismului, acel primi ti vistm! decadent, care a descoperit muzica neagră şi a declanşat arta plastică negroidă. Câteva momente caracteristice merită să fie scoase în evidenţă: momentul Brâncuşi în plastică, Mihail Sa-doveanu şi I. I. Mironescu în proză şi — poatet — Aron Cotruş în lirică dacă putem' face abstracţie de erorile şi iluziile lui pierdute politice, absolut efemere, fiindcă acest poet a fost succesiv anexat de partide şi facţiuni politice — ţărănism, gardism, renaştere naţională cu imnul Maria Doamina, etc., — dar el, personal a dovedit un robust profesionalism1 de om' de presă â la Hans Sachs, care dregea ciubotele concetăţenilor pentru a-şi salva libertatea lirică. Brâncuşi a luat contact cu sculptura neagră şi *a lucrat în acest domeniu, ca lin efect al des-ţărării. Mihail Sadoveanu a creiat lumile legendare şi fabuloase din Fraţii Jderi şi dintr’o serie de romane istorice alimentându-se din aceiaşi fântână a des-ţărării frecvente, care a fost leit-motiv biografic la mulţi -intelectuali şi peisaj comun lin mediul social. Nuvelistul I. I. Mironescu a creiat figura legendară a lui Tulie Radu Teacă şi literatura sa prezintă o exaltare a lumilor legendare şi primitive, arhaice şi plenitu-dinar rurale, ca în Irimia Honcu şi în „braniştile” natale. Exaltarea ţăranului rămas autentic în enclava de munte sau de bălţi, neatins die civilizaţie .capitalistă, se deosebeşte de ţăranul semănătorist al literatorului idesră-dăcinat. La munte şi la baltă (cu predilecţie, în deltă), ţăranul n’a fost atins de aripa civilizaţiei capitaliste, care se exteriorizează în prim'a fază sub form'a mitocăniei mici-burgheze de tip caragialesc sau/cu dramolete semănă-toriste. • Caracteristic este că şi I. L. Car agi ale n’a putut re- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 127 zista acestui demon d!e primitivitate şi legendă: notăm „Hanul lui Mânjoalâ" şi ,,Năpasta”. Primitivismul lui C. Brâncuşi nu este — după cum se vede — izolat în cultura şi arta românească. Filia-ţiuni şi elective afinităţi pot fi urmiărite în Sad'oveanu, Mironescu şi Caragiale. Lirica lui Adrian Maniu şi a lui Tudor Argţiezi 'păstrează urm'e puternice din acest curent artistic al 'primitivismului legendar. DESPRE CARACTEROLOGIA ŞI LOCALISMEiLE OLTENE 1. Introducere teoretică: a) „Specific Naţional" şi moment istoric. Importanţa excesivă acordată, Uneori, limbii naţionale în cercetarea caracteristicilor şi a calităţilor operei literare nu corespunde realităţii.. In orice caz nu se reia esenţe. In afară de lirică, limba este pentru/îorţa'ţcre-iatoare literară, un simplu vehicul ca marmora, lemnul, ■coi are a sau argila. De când 'polonezul Conrad este un mare scriitor englez, francezul Adalbert von Chamisso un memorabil scriitor german, românul Panait Istrati scriitor francez şi atâţia Evrei eminenţi împodobesc literaturile cele m'ai variate ale lumii, limba naţională nu se mai leagă de sânge, ci s’a văzut redusă ide fapte la adevăratele ei funcţiuni. Trebuie, fireşte, o posesiune de meşteşugar împătimit de 'meserie. Importanţa şi semnificaţia magică acordată acestei teorii e o simplă îşi stupidă superstiţie. Nu se poate pleca decât d'e la unitatea Om'ului pe glob: în condiţiuni istorice analoage şi la identităţi de clasă, insul reacţionează aproape pretutindeni şi ori-şicând la fel. Ceeace se cheamă ,„specific naţional” este de fapt o treaptă anumită sociologică pe care se; află naţiunea respectivă şi într’o serie de circumstanţe istorice, iar nu o problemă de rasă. 128 PETRE PANDRE4 Intre greoiul Klqpstock şi alertul filosofi patetic Nietz-sche sau liricul Becher nu zăresc nici o punte amicală, duipă cum între cronicarul social Neculce şi agnosticul romancier trepidant Cezar Petreseu, nu vădi alte asemănări, decât că? au băut amândoi vin de Cotnari işi îs’au scăldat în apele Şiretului, poate în aceleaşi cotloane şi bulboane. Modul de gândire, (perspectivele de unde privesc, idealurile şi procedeele sunt la antipod. Dar între Neculce şi D. D. Pătrăşcanu pot stabili filiaţiuni, deşi D. D. Pătrăşcanu este un contemjporan cu Cezar Pe-trescu, iar câteşi trei s’au scăldat poate, în acelaş cot al Şiretului. Intre: Paul Morand.(francez) — Alfreid Kerr (evreu german): jGalsworthy (englez) — Thom'as Mann (neamţ): Rosegger (neamţ) — Mihail Sadoveanu (român); Klaus Mann (mamă semită, tată neamţ) — Mircea Eliade (român); Unamuno (spaniol) — Kirkegaard (dannez): M. Martin du Gard (francezul) — banalul M> Ralea; Fr. List (german) — .Vintilă Brătianu (român) se întrevăd apropieri structurale uimitoare. Grupa Moyrandi-Kerr & Co. reprezintă societatea anonimă cu capital financiar vagabond în calitate de funcţionari commişi-voiajori. Galsworthy-Thomas Mann simt doi exponenţi cu geniu ai clasei de rentieri, serviţi de prima grupă, a căror ubicuitate (stăpân şi slugă, pleacă împreună) se reduce la palace în metropole, sanatorii de odihnă şi restaurare (Zauberberg), probleme acute de mojrală şi proprietate. Capiii şi nepoţii grupei Morand-Kerr încrucişată cu problenîatica^epocii de tranziţie Galsworthy-Thomas Mann-Gide sunt Klaus Mann-Mircea Eliade & Ca Ceeace lucrează în lumea literară Galsworthy-Thomas Mann, cu procedeie înrudite, atacă în lumea ideilor, (impostorul) Ralea-Maurice, Martin du Gard1. Nu mă preocupă dimensiuni, ci esenţe: rotundul, finitul, ispita a- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 129 venturii cu oroarea dezordinii, curiozitate polimorfă jşl incuriozitatea tragerii ultimilor consecinţe pentru a trăi 0 anumită latură, măcar Ipe timp limitat. Numai astfel se ajunge la adevăruri şi fundamente. Mai e nevoie să co'rmentăm afinităţile din grupa List-V. Brătianu? ' Nu găsim' şi n’avern motive să acceptăm culturi Ina-ţionale. Axele au fost atlele în istorie. Stilul Renaşterii, al Evului Mediu şi al Reform'ei sunt la fel ,1a toate popoarele, când au avut o Renaştere, un Ev mediu, o Reiormă oarecare, Două infrastructuri analoage din două ţări diferite nasc o suprastructură (organizaţre socială, cultură) identică. Această .observaţie marxistă are valoarea legii gravităţii universale newtoniene. , Teoria culturii naţionale îşi are alte explicaţii şi se încadrează în fenomennul ascensiunii şi întăririi burgheziilor naţionale, aflate între ele, într’o concurenţă de moarte. Teoriile naţionaliste, emise ad hoc, au valoare numai întru cât oglindesc punctul clasei. Ele sunt pledoarii pro-domo ale unor advocaţi interesaţi la .câştigarea unui proces de familie. Admiri frumuseţea arhitecturală şi abilitatea, dar nu conving conştiinţa şitiin-ţiiieă a vremii. Pot fi documente omeneşti interesante cu valoare de opinie sau artă. Să facem' un distinguo. Teoria „specificului naţional” a lui G. Ibrăileanu nu se confundă icu^teoria ior-ghislă a Naţiunii, care caută — de pildă —t fijntâiu In izvoarele despre Mihai Viteazul pentru a-1 găsi just un er;.u al Renaşterii europene de dimensiuni într’adevăr 1 lorice (Iorga spune condottiere): aceasta, ca să-şi rea-• ialească brusc de necesităţile propagandei apostolice si ;ă ridice Naţiunea cu naţionalismlele multiforme la un iei de factotum şi la o explicare (universală. Asemenea lirism istoric şi propagancţism moralizant nu are nici ,a semnnicaţie ştiinţifică. Ele s'e încadrează în categoria „a:postolatelor” şi „moralismelor” cu rădăcini în poli- 9 130 PETRE PANDREA ticianism1. Din tot ice a scris N. lorga în teoria Istoriei nu rămâne nimic. Nenumăratele „sinteze” sunt tot a-postolice, iar publicarea documentelor intră în capitolul bugetar-administrativ al Academiei Române. Teoria i„specifioului naţional” a lui G. Ibrăileanu şi C. Stere face distincţii şi nuanţează,, ceeace iorghişm'ul este organic incapabil. Din punctul de vedere!, însă,, al succesului politic, iorghis'm'ul a avut o selectare din partea societăţii cu o insistenţă remarcabilă. C. Stere a rămas un izolat, |pe când N. Iorga ta fost N. Iorga. Succesul e un criteriu important pientru clasificarea teoriilor politice şi culturale. G. Ibrăileanu propunea teoria „specificului naţional” mai mult pentru probleme culturale. Domeniul politic şi social îl lăsa deschis interdependenţei pe plan internaţional şi tuturor progresismelor. Mi se pare, (că teoria a căzut şi vajţm aii cădea, O primă dovadă: insuccesul. Naţionalismul merge paralel în teoria culturii cu protecţionismul economic şi războaiele vamale. După Vintilă Brătianiţ, a învins Iorga (momentul cel mai caracteristic sub Restauraţie). A doua obiecţie: cum: ar putea fi un hiatus între infrastructură şi teorie politică? Vădit: teoria „Ibrăileanu” nu are decât valoarea unui document biografic. (Cartea d-lui I. C. Atanasiu despre „Mişcarea socialistă” ne-a documentat îndestulător). Ea reprezintă trecerea „generoşilor” în palrtidele burgheze. Nu se putea părăsi m'ajrxismul definitiv din motive interioare şi liigienă m'intallă. Apoi, influenţa epooei: lujpta burgheziei române pentru extensiune teritorială — „ideal naţional”, „specific naţional” —lua caracterul generos de eliberare a minorităţilor fraterne asuprite. Francis Delaisi în „Les contradictions du monde moderne” socoate naţionalismul ca o creaţie a civilizaţiilor agrariene. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 131 In acest caz „specific 'naţional” ar deveni „specific agrar”. Dar, să fie aşa? ; A fost la noi într’adevăr ţărănimea adeptă a „specificului naţional”? Anul sumbru 1907 dovedeşte o luptă de clasă pe care teoria Naţiunii nu vrea sg ,o (recunoască, deşi e evidentă. ' ! : Ţărănimea a. fost, imai degrabă, pretutindeni creatoarea unui stil anonim1 pe care-1 regăsim, la toate clasele ţărăneşti din lume. „Specificul naţional” a fost creat de burghezie, în ascensiunea ei. Ea impune graniţi, tarif vamal, autarhie, ziar şi revistă cu teorie „specifică”. { < Ţărănimea şi proletariatul au teorie internaţională, atunci, când şi-o fac. Ţărănimea are ocazii şi capacitate teoretică redusă. din (pricina întunericului în oare Q ţine clasa dominantă. A vorbit câteodată în Stambo-liskiada, în încercările unei internaţionale verzi, în blocul statelor agrare (pentru obţinerea dela statele industriale de tarife preferenţiale (politica Virgil ;Mad-gearu) şi în teoriile unui „Stat ţărănesc”. Proletariatul a vorbit în limbaj somor despre intere naţionalismul său ireductibil. „Specific naţional” s’a dovedit numai un moment istoric: momentul burghez. In loc de „specific” ar trebui să se vorbească |d|e „treaptă istorică”. începutul luptei pientru diferenţiere naţională şi ică-patarea „specificului” ieste plasată de mulţi istorici germani (Meinecke, de pildlă) în epoca napoleoniană, cam pe Ia 1815, odată cu ocupaţia franceză în Germania şi cu înfiriparea burgheziei germane. Până atunci, teoria politică şi culturală a burgheziei neconsolidate avea altă fundamentare şi întrebuinţa alte argumente. „Drepturile Omului” lansate de Revoluţia franceză 132 PETRE PAN D RE A. era o teorie curată de orice adjuvant naţionalist. Burghezia lupta la început umanitar şi libertar. Numai pentru a obţine cointeresarea claselor inferioare (mică burghezie, kulaci, ţărani pauperi, meseriaşi, proletari) în lupta împotriva burgheziilor străine concurente se arunca în circulaţie mitul naţional (adică armistiţiu intern). Mitul nou, cu un patos de of extraordinară virulenţă, apela la familie, .apărare, tradiţii în legătură cu vitalitatea, înlesnea cucerirea, deschiderea, intensificarea şi apărarea pieţei interne de ;djesfacere a mărfurilor. Pentru marea burghezie era nici mai mult, nici mai puţin decât un El Dorado. In lupta contra lui Napoleon I, clasele stăpânitoare germane au făcut apelul teoretic la naţionalism. „Cuvântările către Naţiunea germană” ale lui Fichte au devenit carte de căpătâiu pentru multe generaţii şi hitleriştii au scos ediţii populare. Tot Germania a furnizat un eşafodaj teoretic complect economiilor naţionale burgheze prin List. Burghezia teutonă, aflată în luptă cu industria veche engleză, cu ţesătoriile olandeze şi cu heghemonia capita-list-militarisţă a Franţei, avea tot interesul să-şi capete independenţa economică şi un „specific naţional” iîn cultură, ca epifenomen. List şi listianismul s’a repetat la multe popoare. In România a fost Vintilă Brătianu. In momentele de disoluţie a structurii, burghezia germană a făcut un nou şi stăruitor apel la vechile ei formule: listianismul s’a numit „autarhie”, pirotecţionismul industrial s’a transformat în protecţionism agrar, iluminismul în obscurantism, discuţionismul* în decizionism fascist, toleranţa burgheză massonă în intoleranţă şi teroare, (principiul alegerilor parlamentare, în dictatură şi în principiul conducătorului (Fuhrerprinzip). A păstrat modalitatea de apărare a intereselor econo;mice,, dar a lepădat masca ideologică progresistă. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 13 3 Cultura ei de clasă a ultimilor decenii nu e decât reflexul luminos în noapte al unei putrefacţii definitive. * Este regretabil, că Marx n:a scris studiul critic plănuit asupra lui Balzac. Dar 'nu se poate într’adevăr înţelege Comedia umană a Imperiului al doilea francez, în toată întinderea şi adâncimea ei, conturul personagiilor şi substanţa reflexiilor, structura acestei opere şi maniera stilistică, fără o istorie socială a epocii, alături, pe masă. Moş Goriot şi erotica din „Valea Crinului”, Rastignac şi Vautrin, contesele şi servitoarele, arhiducii, burghejii ,şi portarii se prezintă într’o nouă strălucire; paşii lor nu mai calccă în vid şi cui aventură, pi. oU. regularităţi: o ordine caracteristică intră în acest cosmos al comediei omeneşti şi în registrele celui mai' harnic ofiţer al stării civile franceze, exprimate literar, clacă încadrăm1 totul într’o tipologie pe care numai materialismul dialectic ne-o poate furniza. Dela iAristofan până la Thom'as Mann, analizând lirismul lui Propertius sau neoclasicismul lui Valery, gemetele sentimentale ale poetesei Sapho şi lamentele neomistice ale lui Rainer Maria Rilke, comediile lui Plaut .sau ale d-lor Sacha Guitry, Verneuil şi Tud;or Mu-şatescu, comprehensiunea se măreşte, nuanţele se per-cep mai just, teleologia iese clar în evidenţă, dacă întrebuinţăm minunata lupă a materialismului istoric, rodnic aplicat de un Mehring, Plechanow, Radek, Thal-heimer şi în cercetarea creaţiei literare. Intr’un esseu strălucit despre „Libertatea scriitorului” (Literatur der Weltrevolution, 1931, 4) Johannes R. Becher consideră pe Kipling şi pe Joşeph Conrad ca| pe ultimii reprezentanţi ai conştiinţei burgheze de clasă, care au mai avut darul construcţiei senine şi plenitu-dinare în calitate de poeţi şi creatori de largăţ respiraţie în lumea lor. 134 PETRE PANDRE4. Clasa burgheză, sortită dispariţiei, nu mai poate fi slujită de creator cu eroism' şi entuziasm. Poate fi criticată, te poţi descompune sufleteşte odată cu ea. poţi să trăeşti solitar şi în desperare la sânul ei. Ceeace a fost mare şi autentic nu se mai află în domeniul ei, ti a trecut de mult de cealaltă parte a baricadei. Marx spune: „nu poţi trăi în mijlocul unei societăţi şi să rămiâi, totuşi, independent faţă de ea”. Nu există creator în afara claselor. Actuala societate fiind tăiată în felii, în mod fatal creatorul se defineşte lîlri funcţie de una «fin clasele sociale. Deaceia, în loc de clasificarea devenită banală de clasicism,' romantism, naturalism, expresionism, etc. se poate adânci analiza critică insistându-se asupra substanţei de clasă a creatorului. De acolo artistul primeşte — conştient sau inconştient — îndrumări ideologice, formele expresiei, conţinut, maniere specifice. A sta deasupra claselor e un nou meşteşug de clasă, pentru a introduce, prin contrabanda pavilionului neutral, adevăruri şi tendinţe pornite dintr’up punct de vedere care are tot interesul să se m'ascheze. Cp (alte cuvinte, utilizează una din formele nenumărate ale diversiunilor şi camuflărilor. Reacţionarul Charles Maurras a dovedit o justă intuiţie în dialectica claselor, când a proclamat dogmatic ,)politique d’abord”, chiar, dacă nu vrea să recunoască semnificaţia împărţirii Naţiunii pe clase. Se poate, totuşi,,vorbi cu îndreptăţire ştiinţifică numai de o literatură burgheză şi de o literatură proletară, de o literatură conservatoare sau (ie o literatură ţărănească scrisă din punctul de vedere al chiaburimii săteşti — semănătorismul de pildă —> şi de alta din punctul de vedere al ţărănimii săraice (cum a încercat poporanismul, parţial şi fără succes). Libertatea şi arta independentă simt minciuni. „Libertatea scriitorului, a artistului plastic, a criti- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 135 cului, a actriţei burgheze este num'ai o dependenţă voalată — san chiar ipocrit ascunsă — de sacul cu bani. de corupţie”. (N. Iljin). „Intr’o societate întemeiată ipe forţa capitalului, într’o societate în care massele duc o existenţă de cerşetori, iar o miână de privilegiaţi trăiesc o existenţă de paraziţi risipitori, nu poate fi o libertate autentică şi completă”. (N.Iljin). „Selectarea” artistului şi (a creaţiei culturale — pentru a relua o expresie sesizantă a Iui Ibrăileanu — se face tot după criterii de clasă. O literatură cu adevărat umană, care să exprime adevărurile eterne ale sufletului şi ale intelectului nu va fi posibilă decât într’o societate a viitorului, într’o societate fără clase, când inegalităţile economice vor dispărea contopite în pasta com'unităţii umane. Dacă Ruskin putea să dea exemplul avarului incapabil de a face versuri şi a poetiza mlăoar fîln proză ;o sumă de bani pierdută, tot astfel artistul burghez icu greu va găsi ei n’aveau decât o stradă dei 6 metri. Le-am făcut o poartă ca pentru oamenii săraci cu edilitate deficitară. M’au ajutat cu sgârcenie: am cerut şi mi s’au dărâmat pentru sculpturile mele case pe o rază (d'e 100 metri. Nişte cocioabe. In America, am realizat pieţe monumentale şi mi s’au dărâmat sgârie-nouri. Le-am mai făcut o masă de piatră zodiacală ,pe care am scris altitudinea. Le-am făcut şi lor o columnă infi- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 167 nită cu 20 metri soclu şi 30 metri înălţime: o planţă exotică la care să viseze adolescenţii. „Am vizitat satele clin Oltenia pline de monumente funerare ale eroilor din războiul reîntregirii. Sus pe soclu, se 'găseşte, invariabil, o cioară pe care o poţi lua cu bunăvoinţă d!re{pjt vultur. Ar trebui distruşi cu securile sau cu dinamita (să nu mai rămână nici o urmă!) cârdurile Ide ciori-vulturi care urîţesc maiestatea satelor noastre. „Pentru statuile prea numeroase cu notabilităţi locale — primari, prefecţi, administratori financiari — care stricau estetica simplă a oraşului am construit,' o estradă comună, u;n cimitir clie busturi pie digul Jiului. Poate vin Jii odată furioşi şi învolburaţi şi înneacă busturil-e. Ai văzut vreodată oamenii tăiaţi dela brâu în jos şi stând drept ca aceste inamabile busturi? Notabilităţile au protestat la mutarea statuilor bănuind •planul meu infernal. I-am potolit cu pilda statuilor aliniate ca la cazarmlă din Tiergarten-Berlin şi cu asigurarea că după moarte, le dau voie să-mi facă şi mie un bust în acest cimitir al notabilităţilor gorjene... Dacă m’ar fi văzut mama şi tata n'ar mai fi .supăraţi că mi-am vândut moştenirea. Ar 11 mândri că . m >.a ajuns şi eu” cu un bust între primarii; oraşului...” 25. — Vameşii şi arta, „Am fost invitat să fac o expoziţie la New-York. Am acceptat. Mi-am împachetat lucrările şi m’am aşezat eu ele pe transatlantic. La debarcare am avut discuţie cu vameşii despre ceeace este şi nu este artă. Vama americană are un tarif ele trei categorii: 1. obiectele de artă sunt libere la intrare, 2. obiectele industriale plătesc o vamă ridicată - pe atunci se plăteau 4.000 dolari la kg. 168 PETRE PANDREA 3. metalul neprelucrat — în speţă bronzul — adus idin străinătate plătea la intrarea în U. S. A. circa 40 la sută din preţul lui piei Ipiaţa americană drept vamă. „Gând au venit vameşii s’au uitat cam chiorâş la lucrările mele. Am cerut taxarea în categoria III (bronz pur), fiindcă eu nu am admis certificat de artă dela funcţionarii vaîriali. A avut loc o altercaţie destul de virulentă. Cuvinte grele din parte-mi. Rezultatul a fost că rn’aju taxat în categoria II şi trebuia să plătesc o mulţime de dolari. Procesul vamalp-artistic a făcut vâlvă. A dlurat doi ani, i fiindcă audierile se făceau prin comisii rogatorii la Paris şi Londra. S’au depus expertize din întreaga lume. Am câştigat prooesul contra vămilor nord-americane. S’a stabilit jurispirudenţial ceeace este artă modernă. Vama a tipărit o carte de artă modernă icare s’a trimis ca îndreptar la taxarea obiectelor lla toate punctele de intrare de vamă ale Statelor-Unite. 26. Pasărea măiastră în oţel inoxidabil. „Plec la iarnă la Chicago. Sunt invitat de muzeul de acolo să tom în oţel inoxidabil pasărea mea măiastră”. 27. Vânturi olăftdeze. „Nu pot suporta Olanda, ţară de rentieri şi brânzari. Au o climă îngrozitoare. Din Indii, am! trecut direct în Olanda unde mi se ceruse insistent o expoziţie. Iubesc căldura tropicală a Indiei şi nimic nu-i mai plăcut pe cap decât o cască colonială. Mi se pare c’arn îmbătrânit. Gare-i termenul suculent pe româneşte? Sunt un „ghiuj” bătrân. Pardon, e pleonasm! Sunt un ghiuj iremediabil, un ghiuj pur şi simplu. In Olanda, vânturile mării Nordului ini-au îngheţat oasele. Mi le-am desgheţat deasă, în Gorj, după sobă, ca uin motan”. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 169 28. Voilă le Phallus! ' „In jurul portretului Principesei X s’a stârnit, pe vremuri, mult scandal. S’a spus că statuia mea reprezintă un phallus. Inexact. A fost glurniă a prietenului meu Picasso. O glumă care a prins. „Cum s’au petrecut lucrurile? „O cucoană dela Paris, o principesă, vrea neapărat să-i fac un bust. Cunoşti oroarea m'ea şi opinia mize--rabilă asupra sculpturilor de busturi. Ea n’a priceput. A cerut cochet să fac o excepţie. Avea bust frumos şi picioare urîte. Era teribil de vanitoasă. Se uita toată ziua în oglindă. Chiar în timpul prânzului — fiindcă am fost invitat la dejunuri cu tot soiul die boieri boriţi parizieni şi de celebrităţi — punea discret oglinda pe (masă ca să se privească pe furiş. Era vanitoasă şi senzuală. Nu rrt’am gândit să modelez întruchiparea dorinţelor ei ascunse. Crezi că s’a petrecut acest fenomen pe căile subconştientului? Am cea mai 'proastă părere de psihanaliză chiar dacă faci tu distincţii doctorale între psihanaliză şi psihologie abisală. „Când am! terminat bucata cu Principesa X, a fost acceptată la expoziţie împreună cu alte trei bucăţi ale mele. Nimeni n’a observat vreo asemănare cu penisul, nici eu, nici directorul expoziţiei. „Dar 'să te ferească Dumnezeu de prieteni, că de duş-imani ştiu eu să mă feresc. „Bunul meu prieten a făcut gluma în expoziţie în mijlocul prietenilor şi al ziariştilor: — „Voilă le Phallus!” „Ziarele şi revistele au început să urle. Duşmanii au cerut înlăturarea scuLpturei din expoziţie. Ministrul Instrucţiei sosit special pentru acest caz n’a opinat pentru ■excludere în numele libertăţii şi independenţei creia-ţiei iartistice. „...Tot prietenii mi-au scos-o până la urmă depe soclu. 170 PETRE PAh'DREA dând crezare unui svon despre un ordin poliţienesc. Am cercetat la comisariat, dar nu exista uin asemenea ordin. fMi-am' repus statuia la loc, în ultima zi de expoziţie, spire amurg. Ziarele făcuseră o nouă publicitate în jurul „cazului” portretului 'principesei X, devenită Phallus dintr’o glumă a lui Picasso. Seara s’a adunat la expoziţie o lume imensă,(venită să aplaude, să fluiere, să vadă concupiscent pornografia. plecat ’pirin mijlocul mulţimilor, cu statuia mea, parcă iaş fi avut la braţ o zeiţă. Eraml liniştit şi înfrun-tător >,ca uin zeu. „...Statuia cu pricina am mai expius-o şi în America, dar nimeni n’a mai observat asemănarea scabroasă ieşită din gluma lui Picasso”. 29. Despre moartea niea. „Când ra murit Erik Satie, plin de datorii, ne-am adunat câţiva prieteni, arh plătit datoriile şi am preluat lobiectele lăsate pentru a preîntâmpina o vânzare 1a, licitaţie (publică. E un lucru'oribil de care mă tem. „Acum trei ani eram bolnav grav, bolnav pe patul de moarte. Era cât pe-aci să mor. Dealtminteri nu mori decât atunci când eşti luat prin surprindere sau când te-ai hotărît singur să mori. La gândul că cele patru ateliere ale mele, încărcate de amintiri, de lucrări terminate şi neterminate ar putea intra pe mâna hienelor, am hotărît să nu mai mor. „Medicul meu curant mă socotea pierdut. Hotărîse internarea într’un sanatoriu, ca să am morga şi cimitirul în apropiere. I-am ştiut gândul. „Când a venit dimineaţa i-am declarat glumeţ: — „Doctore, m’am hotărît să nu mai mor!” „...Şi n’am murit nici până astăzi”.. 30. Despre Budism'. „Budismul nu este o religie, ci o morală şi o tehnică PORTRETE ŞI CONTROVERSE 171 prin care să te aplrdpii de dumlnezeire. Budismul este morala mea. Tehnica am ineglijat-o”. 31. Magie neagră,. „Când cineva a murit iprin magie neagră, poate fi deşteptat din 7 în 7 ani de către fraţii din acelaş cin”. „Acestea sunt chestii hinduse pe care voi occidenta-lizanţii !nu le puteţi înţelege...” 32. Despre amor. „Omul contimporan nu mai ştie să facă dragoste. A pierdut meşteşugul. A înlocuit dragostea cu plăcerea. Se apucă de amor fără a simţi inexorabilul şi — >la final — plenitudinea. Asta, în ceeace priveşte dragostea fizică legată indisolubil de dragostea platonică... ...O fată de bună familie, unde mă duceam deseori, a venit la mine plângând fiindcă fusese părăsită de iubitul ei. I-am mângâiat pletele blonde şi i-am spius: — „Prea-plinul tău psihic l-ai dăruit unui idiot. Nu era ei cel chemat şi cel ales. Aşteaptă-1 pe cel veritabil'. Nu te arunca în braţele primului venit”. „A sărit în picioare ca un arc şi ca o căprioară., S’a gândit îndelung. In două zile se vindecase”. 33. Sunt un flecar! „Am o faimă nemeritată de om ursuz. De fapt, sunt un flecar. „Cineva a scris despre mine că refuz contesele. In ceasurile însorite de lenevie primesc cu cea mai mare plăcere contesele în atelierul meu. Nu numai contese. Contesă sau servitoare — titlul social nu contează — farmecul femenin este esenţialul. Pot refuza o contesă şi să primesc o servitoare. Asta pe vremuri de tinereţe...” 172 PETRE PANEREk 34. Toi sau nimici, „Am1 aşteptat 40 de ani ca să fac ceva. Deviza mea a ifost: totul sau nimic. Cine ne poate obliga să lucrăim artă? Ne putem alege ialt meşteşug, dacă tindem la tranzacţii. Putem* cumpăra şi' vinde sbrânză, de pildă, peşte sau zarzavaturi cu cobiliţa strămoşească...” 35. Servitorii. „Nu ţin slugi în apartamentul şi în cele patru ateliere ale mele dela Paris. Angajez femei cu ziua pentru curăţenie, îmi gătesc singur sau împireunâ cu ucenicii, înainte de a învăţa sculptură, ucenicul meu trebuie să .ştie să se hrănească singur cu bani puţini, să-şi frigă un cotlet, să-şi facă o omletă, ;să spele vasele, să măture casa de păianjeni, s’o aerisească. Un ucenic învaţă viaţa dela Maistru şi numai aşa îi poate „fura” meşteşugul. „De când nu rriai pot suporta servitori in casă? Lucram odată cu mare înfrigurare. Scăpasem de sărăcie şi-mi angajasem slugă pentru uşurarea muncilor cotidiene. Eram într’o concentrare şi febră de câteva' zile. In momentul culminant al lucrului a intrat servitorul. „Servitorii au apanajul de a intra neanunţaţi. „Mi-a anunţat solemn că azi este termenul fatal de plata chiriei şi plata fiscului. Mi s’a dus pe gârlă toată icojhcentrarea, toată febra, ceeace poeţii numesc inspiraţie. Arri căzut în apatie, fiindcă terminasem banii. De atunci nu mâi ţin slugi în casă”. 36. Condiţia socială a artistului. „înainte vreme, noi, artiştii, n’aveam drepturi egale cu cetăţenii liberi, cu negustorii din cetate. Eram* mereu loctroyaţi, protejaţi de seniori, regi ori cucoane. Eram; un fel de slugi die lux. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 173 „Revoluţia franceză ne-a eliberat şi pe noi. Ne-a pus alături Ide negustori. Şi negustorii ne-au subjugat. Dintr\> robie, am căzut în alta şi m'ai neagră. Seniorii feuidali, cel (puţin, Ue” dădleau livrele ;ş'i fireturi de lachei galonaţi. Ne hrăneam' cu firimituri dela banchetele somptuoase, idar ine hrăneam. Cu ăştia, cu burjuii, am ajuns cerşetori liberi în haine negre. „Dar n’aş renunţa la libertate. Fiindcă oltenismul nostru cobiliţar rrî’a salvat dela imaniţie pe trotuarele Parisului? De ce eşti cinic şi profanezi cu socioilogie arta mea pură? Domnul să te binecuvânteze!” 37. Munca. „Am muncit toată viaţa. Dar urăsc munca. Munca este blestem biblic. Munca este iubită numai de sclavi. Noi, artiştii, iubim Dumineca şi feeria”. P A L L A D Y Deaproape «n 'pătrar de veac contemplăm cu fervoare lucrările (pictorului Theodor Pallady. Uneori ne ener-vează monotonia cromatică şi desenul aparent neînde-jiniânatic. Dar greşim. Nu e vorba de pi meîndemânare şi nici de monotonie. Neîndemânarea desenului acestui artist se topeşte organic îin simfonii colorislice. N’am vrea să spunem că neîndemânarea este voită. Desenul e o aluzie, o înotă dintr’o suită de culori. Desenul lui Pallady nu este cheresteaua pic care se sprijină construcţiile monumentale, aşa cum ne-au obişnuit pictorii clasici. Acest Ipictor nu. e un clasic, ci un modern. Aş spune un „decadent”, dacă nu m’ar opri rigoarea lui artistică, acea calculaţie coloristioă de mare meşteşug şi plenitudinea realizatoare. Pallady mu are, deci o cromatică monotonă. Ca şi rapsozii populari, Paîlaoy ştie o serie limitată de balade pe care le debitează de o jumătate de veac, monocord şi neostenit. Depe instrumentele şi din gura acestor rapsozi a ieşit Mioriţa sau Torna Alimoş, bucăţile lirice sau baladele pOpulare epice de o perfecţiune supremă pe care nici un artist cult ulterior mu le-a mai depăşit (inclusiv E-minescu sau Arghezi). Pallady intră în galeria păstorului Mioriţei, alături de Emimescu, Arghezi şi Sadoveanu. 176 PETRE PANDRE.A De-aceia ne vom! feri să aruncăm1 cu piatra în grădina lui Pallady 'pentru monotonie sau lipsuri de meşteşugar. Avem de-afaoe cu un tehnician fără greş, cu un artist complet, care şi-a pus în cincizeci de ani de activitate neîntreruptă toate tem'ele mari şi mici ale meşteşugului. Pallady împlineşte la 24 Aprilie 1945 frumoasa şi matusalemica vârstă de 74 ani. S’a născut la Iaşi în 1871, ca fecior al moşierului Iancu Pallady şi al Măriei, născută Cantaeuzino. In loc să-şi termine ingineria la Dresda, Theodor Pallady a urmat pilda şi imboldul unchiului său Eugen Ghica-Budeşti, colegul şi prietenul pictorului Ervin Oehme dela Dresd'a, certându-se cu lîâmiljia, (încercând să plece în „Legjujnea străină” a tuturor aventurierilor de stil depe continent, ancorând apoi în atelierul lui Gustave Moreau dela Paris, oblăduit de mătuşa sa Maria Cantaeuzino, inspiratoarea, modelul şi soţia lui Puvis de Chavannes, marele pictor parizian. O expoziţie a sa a fost prefaţată de A'nne de Noailles (rubedenie şi prietenă), la Paris şi de Tudor ’Arghezi la Bucureşti. Dela vârsta de 25 ani, deci cu 50 ani în urmă, Theodor Pallady s’a ocupat, a trăit şi a respirat numai pictură. Zece ani a trăit, podgorean şi pictor, la Buciumeni-Iaşi, până în 1919. In alţi treizeci dO ani de • activitate profesională a stat la Paris, circa zece ani a fast cetăţean al Bucureştilor. Trei cincimi este, aşa dar, un parizian, o cincime este ieşan pur şi o cincime a vagabondat în Capitală. Parizianismul lui Pallady se numeşte Baudelaire, Mallarme şi Matisse. leşenismul său este latifundie moldavă, plus seniorialism francez, (e-ducaţie, rentă şi stil de viaţă). Bucureştiul n’a fost decât un atelier şi câţiva oameni de gust (Zambaccian, Las'erson, Steliam Ionescu, Emil Ottulescu, Al. Rosettî şi Ionel Jianu — istoriograf şi cronicar plastic —), care PORTRETE ŞI CONTROVERSE 177 l-au înconjurat cu ^dragoste, comprehensiune şi îndem-nuri. PICTOR SAU ARTIST? De peste două decenii, n’am putut scăpa în România de Pallad'y. Opera sa este restrânsă numeric, dar persistenţa discipolilor şi a colecţionarilor de gust poate fi definită drept diabolică. Pallady nu mai poate fi numit un pictor, ci u-n blazon,, o parolă de recunoaştere. O spune de-altminteri singur, cu un nesfârşit orgoliu: ,*eu nu sunt pictor, ci artist’’. (Monografia d-iui Ionel Jianu, 1944, |p:g. 28). Sau: „Eu mi suin/ pictor. Nu sunt şi nu creau să mă prezint ca atare. Nu sunt un meseriaş iscusit al .penelului. Nu sunt un meşter. Pictura, pentru mine, nu este o indeniânare şi mai puţin o voluptate. E o necesitate de clipă cu clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer şi neiertător. Pictura mea e jurnalul existenţei mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfăşoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alţii, fără panaş şi fără morgă — direct şi rapid' — pulsul vieţii mele, cu variaţiile lui fatale, deia un an, :la cilul, dela un ceas la aftul.J’ .(op. cit. pig. 19 . Asuipra acestei confesiuni nude, cuceritoare, merită să ne oprim' cu insistenţă, eu o exegeză sociologică şi psihologică. Avem de-aface cu o demascare sinceră şi grandioasă în nuditatea ei. Timp de o jumătate die veac, pictura a fost terapeutica de sublimare a omului Tineod'or Pallady. Psihologia artistului iîn dependenţă strictă de sociologia lui şi a clasei din care făcea parte sunt testimonii ştiinţifice dte prim rang, pe care le notăm pentru istoriograful şi sociologul viitorului. 12 178 PETRE PANDREA. Nici im se poate pricepe tehnica picturii lui Theodor Pallady fără raportare la situaţia obiectivă a clasei din care a răsărit şi în care a rămas. Legătura dintre clasă şi artist este legea de căpetenie in explicarea fenomenului artistic. Osmoza şi endosmoza dintre clasă şi creaţie este legea newtoniană a gravităţii universale în cosmosul artiştilor. Critica plastică română şi franceză a observat poziţia singulară a lui Pallady şi dificultatea încadrării lui îjntr’uin curent dominant. Solitudinea pallady ană este solitudinea sa sociologică, solitudinea unei clase intrate în agonie şi amurg, — clasa marilor boieri moldoveni falimentari —, o clasă care nu mai este angrenată decât lateral în mlecanismul producţiei, o clasă deficitară sociologic şi deficitară biologic. Această clasă s’a dizolvat, a fost desfiinţată prin două atacuri .frontale: întâiu prin invaziumea eapitalism'ului apusean, cu care prilej boierii, proprietari de latifundii au devenit absenteişti, miân-cându-şi moşiile ca pe măsline, lăsând locul arendaşilor până ,în 1916, iar a doua oară prin reforma agrafră survenită după războiul mondial din 1916—1919. ENCLAVA DE TIP PALLADY Au 'mai rămas enclave boiereşti de ţipi Pallady, prin vechi 'conace paraginile sau prin palate cu mobilă desuetă în oraşele provinciale. Tudor Teqdorescu-Branişte a descris în romanul „Prinţul” (editura Sooec, 1943) o asemenea enclavă socială şi epavă psihologică. Theodor Pallady s’a salvat interior prin creiaţie. Enclava de tip palladyan nu este caracteristică şi generalizată pentru clasa moşierilor din România. Clasa moşierească s’a încuscrit cu clasa nouă a capitaliştilor şi formează specificul sociologic al României din 1920 până astăzi. In această încuscrire îşi au geneza o serie de fenomene politico-sociale şi culturale pe ultimul pă- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 179 Ir ar de veac pe care omul de ştiinţă socială, demn de acest nume, va trebui să le studieze şi să le definească. Theodor Pallady are vârsta de 74 ani. In biografia şi creaţia sa, Pallady nu reprezintă integral moşierimea din România, acea moşierime aliată cu clasa capitalistă care a susţinut, a ajutat şi a dominat sub cele trei dictaturi ultime dela noi şi care au stăpânit ţara noastră efectiv şi antidemocratic, dela 1848 până la 28 August 1944 Pictorul cu vârsta celor trei sferturi de secol şi cu arta enigmatică atât de unitară ilustrează o enclavă a acestei moşierimi, enclava agreabilă şi cea mai pitorească a clasei, din care s’au recrutat cu predilecţie eroii literaturii noastre semănătoriste şi poporaniste. Din această pricină, Theodor Pallady este un personaj popular şi eminamente simpatizat printre literatorii ;noş-Irii de obârşie mic-burgbeză, în majoritatea lor. Gloria lui naţională a fost formată în cercuri jurnalistice şi literare. Pallady a luat marele premiu naţional de pictură în 1926, imediat după Mirea şi Petraşcu şi evenimientul a fost sărbătorit regeşte. Premiul s’a cam banalizat ulterior, d'ar în 1926 a fost un eveniment. Fenomenul a cam indispus şi a mirat pe artist, fiindcă Pallady este un orgolios, un singuratec orgolios, care-şi îngăduie să dea cu tifla unei societăţi pe care o pricepe foarte puţin şi care îl enervează cumplit. Lumea nouă a banului şi a onorurilor 'profesionale este în contradicţie cu lumea sa senină, patriarhală, plenitudinară şi melancolică. In 1900 a refuzat să conducă organizarea secţiunii artistice a pavilionului rorrîân dela Expoziţia Universală din Paris, deşi nu avea decât 29 ani şi nu era un pictor consacrat. N’a primit nici „menţiunea onorabilă” pentru un tablou expus în expoziţie (L’Enfant prodigue). Se spune că a refuzat de trei ori propunerea pentru Legiunea de onoare, fiindcă, declară, acest or- 180 PETRE PANDREA gcţlios 'artist: „je n'aârrtets pas que Von se permette de me decorer”. Latinii spuneau despre femeia Cezarului, că nu trebuie să se vorbească în niciun fel despre ea: nici bine nici rău. Femeia Cezarului trebuia să rămână în umbră şi anonimat. Enclava moşierească din. România, ilustrată de Pal-lady, are această psihologie a cenuşiului şi a anonimatului, a unei discreţii ieşite din orgoliu, iar nu din timiditate. Simfonia în gris a lui Pallady este o simfonie a unei psihologii de clasă. Discreţia orgolioasă derivă din falimentul de clasă. Această clasă a abdicat şi a fost (dizolvată în temeliile şi resorturile ei de clasă dominantă în societatea românnească. Moşierii s’au mai salvat destul de somptuos, atât prin moşiile opulente scăpate dela expropiere, prin diverse trucuri şi tertipuri, dalr nerentabile prin incapacitate organizatorică şi mai ales prin aderenţa şi încuscririle cu s societăţile anonime (bănci, industrii, partide politice). O grupă din aceşti aristocraţi n’a ştiut să se salveze şi să se căpătuiască. A scăpătat. Duce o viaţă ternă, o viaţă cenuşie, şi orgolioasă ca un tablou de Pallady. Pictura lui Pallady oglindeşte viaţa acestei grupe de latifundiari, ameninţaţi dela 1907 mereu cu expropierea de către ţărani şi efectiv expropriaţi de către arendaşi şi politiciani, expropriaţi suculent în 1919—1921 de Ionel Brătianu şi Generalul Averescu în calitate de şef al partidului poporului, ameninţaţi azi de F.N.D. cu o ultimă şi definitivă expropriere. CULORI STINSE Armoniile de culori stinse ale lui Pallady sunt un reflex al clasei agonizau Le. Pallady a pictat* în acest fel şi nu putea picta aUminteri. Intre pictura şi situaţia obiectivă socială a creiatorului este o corespondenţă PORTRETE ŞI CONTROVERSE 181 'perfectă, o scurgere lină de fluid' artistic, o angrenare desăvârşită. Altă tehnică ar fi fost o discrepanţă. Violenţa de culori cu caracter decorativ a lui Van Gogh, de pildă, ar fi fost la Pallady o disonanţă pură şi o nesinceritate. Pallady nu este un şcolar al lui Van Gogh şi nici nu putea fi. El se aproprie, în schimb, de Matisse, prietenul şi camaradul său de atelier la. Gustave Moreau, acel Matisse al armoniilor discrete de culoare şi tonalităţi, acel Matisse echilibrat după îndelungi furtuni intelectuale şi prăbuşiri intime, ridicat şi purificat. Matisse şi Pallady n’au găsit echilibrul dintr’o dată şi fără eforturi. Nu sunt clasici plenitudinari ca Rubens. Sunt moderni şi decadenţi. Armonia lor s’a organizat în urma unor prăbuşiri interioare şi după un stagiu de experienţe contradictorii sau de destrăbălare colo-ristică. Matisse a trăit lupta de epopeie între modernitate şi academism, acea modernitate a artiştilor proletaroizi retranşaţi protestator în turnul de ivoriu al artei pentru artă. Pallady a trăit momentul artistic Baudelaire şi Mallarme, fiindcă între situaţia sa socială de senior ieşan, de vlăstar al unei clase decrepite şi capitalismul modern european dominant, găsea numai incongruenţe şi nelinişti. Noul stil de viaţă din Iaşi şi Paris nu era stilul său de viaţă, trăit în copilărie pe latifundiile moldave, stilul lui Ghica-Budeşti şi al bunicului său Vasile Canta, feciorul marelui logofăt Nicolae Cantacuzino. ,La Iaşi invadaseră negustorii, în Moldova stăpâneau arendaşii adaptaţi regimului de producţie; la Bucureşti domina puternic şi organizat Banca Românească, la Paris se instalaseră în marile saloane bancherii, industriaşii (şi poîiticianii de factură şi mască pseudo-democratică, în ilond, lachei ai bancherilor şi ai industriaşilor. Situaţia artiştilor se asemăna cu situaţia aristocraţiei franceze pauperizate şi a boierimei moldoveneşti pe cale de expropiere în sectorul economic. , 182 PETRE PANDiiEA Artiştii şi aristocraţii aveau un numitor comun: precaritatea îm viaţa socială şi economică, groaza . existenţii cotidiene, nazurile şi năduful, nostalgia superiorităţilor şi a superlativelor sociale. , O parte din artişti s’au retras în turnul de ivoriu, urmând ipilda nemuritoare a lui Gustave Flaubert, a parnasienilor şi a lui Baudelaire, dispreţuind pe burghezi, creiând luimi aparte şi factice, lumea boemilor-artişti din Montmartre şi din alte centre europene ca Muenchen, Florenţa şi „Cafeneaua Romană” a Berlinului, unde a oficiat Wedekind şi unde s’au strâns elevii lui Ştefan Georg. Un mare preot al acestei arte şi psihologii de estropiaţi sociali a fos!t consacrat la Paris: Mallarme. Poetul francez avea valabilitate, circulaţie şi semnificaţie europeană încă înainte de 1914. Pentru cultura rusă oficia cuplul Merejkowslki-Zinaida Hippius. Simbolismul în lirică invadase ca o apă torenţială peste ogoare părăginite de seceta decepţiilor. Pictorul Pallady se încadrează artisticeşte şi ca istorie ijdeologică în momentul european al simbolismului şi al hermetismului patronat de Mallarme în Franţa, (de Ştefan Georg în Germ'ania, de Merejkows'ki şi Zinaida Hippius 5n Rusia, de Gabriele D’Annunzio în Italia, de Tudor Arghezi în România. Intre viaţă şi creiaţie se produce un divorţ aparent. Se cultivă arta pură. Arta plastică literaturizează energic. Pallady, de exemplu, îşi prezintă expoziţiile cu introduceri la cataloage semnate de Jean Royere, Ana de Noailles sau Arghezi, literaţi şi esteţi. Pictorii şi sculptorii clasici n’au fraternizat niciodată cu esteţii ,şi poeţii. Meşteşugul lor în legătură directă cu materia (c-loare sau piatră) creiază cu dificultate punţi de legătură cu ideologii, esteţii, poeţii şi filosofii (frămiântători de cuvinte, de abstracţiuni şi de silogisme). Amiciţia dintre Machiavelli şi Leonardo da Vinci este o raritate PORTRETE ŞI CONTROVERSE 183 (documentele acestei prietenii sunt firave). Goetlie a frecventat atelierele pictorilor şi sculptorilor, dar îi priveau niţel condescendent, ca pe făurari, pietrari şi vopsitori. La rândul lor, artiştii plastici nu se dau în vânt după societatea limbuţilor şi oamenilor cu silogisme. Momentul european al simbolismului şi al „decadenţei” naşte prima fraternizare reală între poeţi, pictori, sculptori şi muzicanţi. De ce? Lumea lor comună era o lume în dezagregare. Drama lor era o dramă, în primul rând, socială, cu toate camuflările estetismului şi ale artei pentru artă. Deosebirile între artişti sunt, dela natură, pe bază caracterologică. Aici se despart şi se a-prdpie organic,. oamenii. Natura era izgonită şi se apropiau cu toţii, într’o înduioşătoare fraternizare, pe ruinele unui faliment eminamente social: capitalismul în ciisoluţie şi durerile facerii socialismului. MOMENTUL BIOGRAFIC SOCIALIST In biografia lui Pallady găsim momentul prim socialist, lichidat în favoarea momentului mallarmean. Iată etapele primului moment. La vârsta de 16 ani, Theodor Pallady a intrat la Şcoala de Pqdjuri şi Şosele din Bucureşti să se facă inginer. Directorul acestei şcoli se numea C. Vârnav. Un director sever. I s’a părut directorului la un moment dat şi a acuzat pe nedrept pe adolescentul Pallady că a copiat la o teză de matematici. In faţa acuzaţiei nedrepte a negat cu indignare. Vârnav l-a făcut mincinos. Adolescentul a, replicat furios: — „Ba, Dum'neata minţi!” Ca dovadă irefutabilă, i-a arătat teza pe care scrisese impertinent: — „nu înţeleg nimic!”. Semnat: Theodor Pallady. Evident, -elevul a fost eliminat din şcoala bucureşteană de Poduri şi Şosele, deşi avusese dreptate. 184 PETRE PAND REA Fostul său profesor de diesen dela Liceul Sfântul Gheorghe din Bucureşti — austriacul Walch — 11 povă-ţueşte să plece la Politechnica din Dresda. Aici găseşte pe Erwin Oehmle, pictor, prieten al unchiului său Eugen Ghica-Budeşti, ai*hitect şi pictor diletant, şi se hotărăşte să renunţe la inginerie. Scandal în nobila familie: moşierul Ianc'u Pallady, Cantacuzino, Ghica, etc. împăcare şi permis la cariera de pictor, de teama fugii odraslei în „Legiunea Străină”. Instalat la Paris, iânărul Theodor Pallady frecventează cu asiduitate Şcoala de Belle-Arte, (a făcut timpi de un an cursul die desen după .operele .antichităţii), atelierul lui Moreau, Aime Morot şi Cor-fenont, dar şi cercul românilor socialişti. In acest cerc se aflau George Diamandy, Ion Cantacuzino şi Raco-viţă. George Diamandy a scos la Paris o excelentă revistă de studii socialiste la care a colaborat sindicalistul revoluţionar Georges Sorel. Ion Cantacuzino — nledicul faimos, filantrop şi artist, care a fundat marele Institut dela Bucureşti — a condus cu Constantin Stere revista ieşană „Viaţa Romînească”. Momentul socialist al lui Pallady a fost un moment socialist tipic românesc lichidat odată cu intrarea „generoşilor” Morţun-Radovici Stere în partidul liberal pentru a obţine votul universal şi reformă agrară pe cale de persuasiune, iar nu pe cale revoluţionară. MOMENTUL MALLARMEAN După momentul socialist urmează la Pallady un moment pe care l-aş caracteriza momentul mallarmean. Criticul plastic Ipnel Jianu şi biograful emerit al pictorului notează că „Pallady s’a inspirat deseori din opera poeţilor preferaţi: Baudelaire şi Mallarme” (pg. 34). Evident, că această pictură inspirată din lirica franceză este realizată cu teme şi tehnică pur plastică. Ionel Jianu adaogă: PORTRETE ŞI CONTROVERSE 185 „în această privinţă, e instructivă analizarea tabloului intitulat Reverie din colecţia Ing. L. Laserson (planşa Nr. 13), care, duiplă chiar mărturisirea lui Pallady, a fost inspirat de urmiătoarea poezie a lui Mallarme: Une dantelle s’abolit Dans le doute d\u jeu supreme A n’entrouvir comtrie un blasupheme Qu'absence eternelle de lit Cet unanime blanc conflit D’une guirlande avec la meme Enfui contre la vitre bleme Flolte plus qu’il n’ensevelit Mais chez qui du reve se dore Tristement dort une mandorc Au creux neant musicien Telle qui vers quelque fenetre Solennel venire que le sien Filial on aurait pu naître. Pallady utilizează ca subiect nu numai versuri de Mallarme. A recurs şi la Baudelaire. Afinităţile elective cu aceşti poeţi îl ajută sa realizeze virtuozităţi cromatice care sunt echivalentul armoniilor din poemele luate ca subiect pictural. Nodurile palladyene evocă irezistibil nudurile lascivităţilor baudelairiene. Familia psihologică unitară este indubitabilă. Caracterizarea tehnică a picturii lui Pallady. Prima expoziţie la Pari1; a fost deschisă de Pallady în 1920. A expus până alunei bucăţi izolate la Exipo-ziţia Universală — pavilionul român —, (1900), la Salonul din Paris, la Londra (1902) şi împreună cu N. Grant la Bucureşti (9 Octombrie 1904). Expoziţia unitară şi de temeiu a fost expoziţia diela Paris în 1920, la vârsta de 49 an!. 186 PETRE PANDREA Prologul lui Jean Royere la catalogul expoziţiei din 1920 mi se pare definitoriu pentru toată activitatea lui Pallady: „cenuşiurile sintetice, arzătoare, sunt făcute din pete irizate care vibrează şi se topesc: lumina le scaldă - le sărută —, le exaltează şi le transfigurează, astfel încât în jurul lor colorile par că respiră! Nu cred să existe un singur nud de Palladg care să fie naiv Şi simplu nud, plastic şi rece natural; albul unui borangic, fardul tmei transparenţe sau cinismul unor linii negre, subliniate, strălucirea unei bijuterii însufleţesc şi pimentează cu o graţie femenină splendoarea nativă, puritatea firească a carnaţiei” (citat la I. Jianu, pg. 17). Daiipiă cum observă Ionel Jianu, „de-atunci aproape toţi acei care au scris despre opera lui Pallady, au citat versuri, au recurs la termeni muzicali — armonie, sţirnl'onie — pentru a încerca să redea climatul picturii sale”, (pig. 18). In 1925, deschide două expoziţii personale, la Paris şi la Bucureşti. Unul dintre cei m'ai dibaci şi avertizaţi cronicari plastici — pictorul Fr. Şirato — notează: „nu căutaţi reflexul realităţii brute In opera acestui picior de singurătăţi şi crepuscul, care ne transmite natura după cum ecoul din natură ne transmite, ca o armonie depărtată, o melodie lină, cântată undeva, într’o catedrală Fr. Şirato a notat just „singurătate” şi „crepusculul” din care derivă opera lui Pallady. Anna de Noailles în prefaţa expoziţiei pariziene din 1928 vorbeşte despre „la poesie triste et fievreuse qui emane des representations tV: mi ni nes de M. Palladg, ă qui un etang languissant et le pâle nenupiiar sauraient 'plaire autant qu’une eau heureuse et le lys des vergers PORTRETE ŞI CONTROVERSE 187 precis al acestor gen de pictori ca Pallady, care „crezând în mijlocul tăcerii şi fixând tăcerea în pânzele lor, odată cu viaţa, îşi vorbesc singuri, prelungindu-şi astfel viziunile lăuntrice". Acelaş lucru, îl remarcă şi Gella Delavrancea: „fără umbre vizibile, fără severitatea viguroasă a pensulei, el proecteazâ obiectul numai prin culoare, intensificând-o după nevoia vaCorilor, pe care le stabileşte întotdeauna prin expoziţia subtilă a unei alle colori. Astfel, fiecare pânză a lui Pallady devine o construcţie 'Şimfonicâ de tonuri". Gama potolită şi armonia este remarcată identic şi de Eugen Crăciun: „minunate împreunări de tonuri din gama potolită în care gris-ul scânteietor sau obosit fixează infinita sa melancolie, ne dau într'unn ritm de o vigoare stăpânită toată '.poezia eternelor amurguri". Poetul Ştefan Neniţescu, istoric al artelor şi cronicar jplastic ascuţit, duptă ce defineşte 'pe Pallady ca pe reprezentantul cel mai caracteristic şi cel mai calificat al societăţii noastre înaMe” (prima sugestie de explicaţie slociologică asuipra acestei picturi), adaogă: „Pallady tocmai pentrucă este subiectiv prin excelenţă, este reţinut şi cu discreţie, parcă nu ar vrea să apară nicăieri, tocmai pentrucă apare pretutindeni. Din această pricină el are o anumită muzicaliţate care tl face înrudit cu Mallarme". Caracterizarea tehnică a picturii lui Pallady aşa cum s’a făcut constant de către cronicarii şi istoriografii săi se referă la preferinţele pentru tonalităţile stinse. Cenuşiul ţintrebuinţat evocă în mod fatal cenuşa unor focuri stinse şi melancolia unei sensibilităţi ultragiate de vulgarul spectacol cotidian ale unei burghezii vorace. 188 PETRE PANDREA. Pictorul Pallady este un 'pictor al realităţilor crepusculare. Fuge d'e realităţile actuale şi se refugiază în sor litudine şi amurg. Poezia sa picturală este o poezie a tristeţii şi a nevrozei, o poezie şi o nevroză de factură baudelairiană, adică o nevroză sublimată în lascivităţi şi în cultul somptuozităţilor de interior. Bric-â-bracul dannunzian, exotismul minulescian şi wagneriajnismul străbat (nemijlocit în atmosfera palladyană. Această lume şi atmosferă artistică reprezintă, ca istorie ideologică, revolta împotriva realismului şi a naturalismului zolist. Antirealismul lui Pallady şi a tovarăşilor săi de ideal artistic este consemnat excelent de Ionel Jianu în monografia dedicată pictorului român: „Pallady nu se preocupă de un obiect, nu cunoaşte şi nu pictează lucrurile, ci numai raporturile dintre forme şi culori, creind armonii subtile, făurind o ordine nouă, un echilibru cromatic”; ceeace-1 interesează nu e identificarea unui obiect, nici individualizarea motivului, nici iaimăniun tul caracteristic care-1 defineşte, ci e raportul dintre lucruri care exprimă legile fireşti fundamentale” (pag. 23). Sau mai departe: „Pallady nu s’a preocupat de obiecte, ci de raporturi, cu o pas'lâ densă, suprapusă, triturată, ci a aşternut n'a redat un lucru, ci o emoţie, o impresie, n’a pictat poloarea cât mai uşaoră, mai fluidă, mai transparentă” (pag. 27). Th. Pallady este un antirealist convins. Ara putea defmi: nevroză psihologică, antirealism jn tehnica picturală, solitudine socială (inaderenţă la sta-tus quo). SOLITUDINEA LUI PALLADY Sentimentul de însingurare este resimţit cu acuitate PORTRETE ŞI CONTROVERSE 18 9 de Pallady. Pe acest sentimtent puternic s’au grefat mi-zan tropi a psihologică, predilecţie pentru naturile moarte, ■direcţia* şi structura picturii sale. , In confesiunele făcute istoriografului său Jianu, pictorul -declajră: „aş vrea să nu fiu atât de lucid, să nu-mi apară alât de evidente aspectele hâde ale lucrurilor. Noaptea când mă culc, îmi trece prin,/aţa ochilor Şi mă obsedează iot urîiul pe care l-am cules în timpul zilei: mersul disgraţios al unei femei pe stradă, ridico'lul unui gest inutil, faţa desfigurată de lăcomie a unui om care mănâncă", (pg. 2). Pallafdy 'nu este uln lucifdl Pallady e un solitar mizantrop şi strada (adică societatea) îi apare înfăşurată în hidoşenie universală. La restaurant priveşte pie o femeie tânără cu soţul ei, pe când oficiau ritualul mlesei. Erau tineri, voinici, le e,ra foame, nu aveau maniere distinse. Probabil, burghezi bogaţi proaspeţi. Pallady vede farfuriile lor pline cu raci, alte farfurii cu peşte, altele cu carne, o „cantitate enormă, o, voracitate exasperantă". Ii socoteşte, desigur, hidoşi, m'ai ales că „o vânzătoare de flori a trecut pela m'asa lor, oferindu-le ghiocei Şi s’au tocmit pentru 5 leii". Obsesia mitului şi a hidosului este tipică pentru falimentari şi 'nevrozaţi. Falimentul lui Pallady nu era un faliment individual. Dimpotrivă,. Era — şi lucrul este grav pentru naturile sensibile — falimentul clasei. Fără să se sesizeze motivaţia, Pallady constată cu melancolie: „am din ce în ce mai mult impresia că sunt în afara lumii. Oănienii mă exasperează. Prin gesturile lor, prin felul lor de a fi, prin totul''- (op. cit. pg. 2).. Impresia lui Pallady corespundea unei realităţi ,o-biective: Clasa sa se afla şi se află în afara lpmii contimporane. 190 PETRE PAND REA Pallady kpluine: „omenirea ‘mă desguslă. Dacă ar şti păţă Scârbă inii inspiră, mi'ar sfâşia cu ura ei". Aici Pallady greşeşte. Această omenire desgustătoare n’a privit şi nu priveşte cu ură categoria socială din care a descins Pallady. Oamenii din restaurant, consii-jmatori de raci, peşte şi carne, voraci la consumaţie şi sgârciţi la ouimplăratul ghioceilor se numesc burghezi. Ei au fost şi sunt în .permanenţă alianţă cu moşierii. Burghezii privesc cu gingăşie, suavitate şi obedienţă pe moşieri. Le imită gesturile şi morga. Se încuscresc cu ei. N’au maniere distinse, dar îşi dau osteneala ca, pe lângă avere, să capete şi lustrul social. E drept ţcă moşierii nu simpatizează pe capitaliştii bancari şi industriali din invidie şi complexe de inferioritate. Când îşi pierd latifundiile pirin exproprieri forţate sau proastă administraţie, invidia devine purulentă, şi verde ca veninul. Seninătatea graţioasă a latifundiarului ajunge , o ocnă de venin, mizantropia generalizată şi romantism al solitudinei. Efectele solitudinei tn tehnica lui Pallady Solitudinea lui Pallady Iniu este de natură individuală, aşa cum? a fost solitudinea lui Fr. Amiel, singurătatea maladivă şi de azur a lui Fr. Nietzsche, însingurarea la bătrâneţe a lui Toisioi. Aceste drame individuale — dramele cunoaşterii — nu sunt cunoscute de Pallady. Solitudinea lui Pallady este solitudinea... în colectiv a esteţilor europeni, care trăiesc o banală disoluţie socială şi se refugiază în singurătate, fiindcă lumea lor a .apus, iar în lumea nouă.nu vor sau nu pot . intra. Lupta se dă între capitalism şi socialism. Estetul european de provenienţă seniorială nu se poate adapta în lumea 'burgheză şi refuză să apuce pe căile socialismului care diuc la el sânul unor/clase în ascensiune, clase viguroase şi proaspete, ca muncitorimea şi ţărănimea. Esteţii de PORTRETE ŞI CONTROVERSE 191 feluil lui Pallady rămân pe margine, având la subţioară Baudelaire, Nietzsche' sau Mallarme. Din acest complex sociologic avem o serie de deri-vaţiumi tehnice în dptera lui Pallady. Cenuşiurile faimoase şi nudurile Lipsite de carnalitate (aproape rău desenate), Inuduri evocatoare de lascivităţi muzicale, — îşi găsesc explicaţia în desgustul de clasă agonizantă. Pictorul s’a refugiat în poezie herm etică. Pictura sa are cheile şi valorile hermetismului. Tinde la o producţie pentru iniţiaţi. Ionel Jianu o spune făţiş, făcând parte dintnee steţii „iniţierii” şi dintre comentatorii artei aristocratice: „arta sa nu, se poate adresa decât unui număr restrâns, alcătuit din aceia care înţeleg, că mai presus de aparenţe, există un donieniu al raporturilor nare .şi absolute, al frum\useţilor stelare în care spiritul se rea-Uzează în tainice armonii". '■ Să lăsăm la o parte „frumuseţile stelare". Expresia (îmi pare o banală floricică la urechea atât de fină a ^comentatorului. Există ceva m!ai presus de aparenţe şi un domeniu tainic ujnde se realizează armoniile? E vorba de muzica slflerielor? De Un jneoplatanisVn1? Şi diece această armonie w poate fi rezervată de cât pentru u|n „numjăr restrâns?” Dacă ochiul şi urechea 'suini sănătoase, educate şi cu fineţe naturală, întrucât e [nevoie să afirmăm existenţa unui „domeniu al raporturilor 'pure şi absolute?" Arta este destehisă tuturor oamenilor cu vocaţie şi igust. Procentual, aceşti oamleni sunt numeric mai mulţi în clasele pe care le dispireţuesc Pallady şi Jianu, fiindcă au mâi multă forţă, prospeţime suavitate, indis-demsabile contemplaţiei artistice. Pictura boierului moldovean pariziainizat nu este o pictură pentru iniţiaţi. E o pictură eminamente populară 192 PETRE PANDREA. şi are mari .afinităţi cu ceramica ţărănească. Mandarinatul intelectual ieste o iluzie (şi o graţioasă auto-înşelare a {meşterului — ;în subsidiar —, a trabanţilor săi — în principal. — Şcolarii, ;ajpo,logeţii şi trabanţii lui Palladv au fost literatori şi jurnalişti, recrutaţi din categorii sociale minore (răzeşi, avocaţi liberi profesionişti, negustori co-ledţiolnari dle gust) sortiţi dispariţiei ca şi înalta clasă a pictorului. S’au adunat, fiindcă s’au asemănat in biografia şi temătica picturală. Latura profundă şi nepieritoare a operei lui Pallaidy se găseşte în afinitatea, din anumite tablouri, cu stilistica şi coloris'tica acelei ceramici populare de factură superioară. Ca şi Lukian, Pallady a descoperit o, vână ae expresivitate şi forţă, asemeni anticului Anteu, iîn legătură cu pământul nemuritor şi ţărănimea artistică. Aici mi se pare că se plasează centrul de gravitate şi valoarea incontestabilă a lui Pallady. Neîmiplinirea lui Pallady. Cu toată virtuozitatea cromatică, în ciuda unei frumoase (persistenţe şi probităţi profesionale, opera lui Theodor Pallady lasă impresia netă a unei neîmpliniri. Acest artist dotat diela natură,eu .calităţi supreme, trecut prin cele mai înalte şcoli ale Apusului, având o conştiinţă a ‘meşteşugului care îl delimitează net dle majoritatea confraţilor — nu s’a realizat la înălţimiea calităţilor înăscute şi a experienţelor câştigate. Pictura lui Pallady este o granidltoasă auto-înfrângere. Neîjmplinirea lui Pallady este testimoniul sincerităţii siale, jaş spune coroana de lauri pe care cronicarul plastic o decerne om'agial acestui artist solitar. Ce-a însemnat solitudinea lui Pallady? Orice artist creiază în solitudine. Nu este vorba, deci, de conoeintrarea necesară asupra operii, de rezolvarea PORTRETE Ş[ CONTROVERSE 193 .dificultăţilor şi problemelor tehnice şi ideologice în retragere şi contemplaţie de atelier. Xuniai profesioniştii politici lucrează în larmă cotidiană, fiindcă materialul lor sunt oamenii cu resorturile psihologice individuale şi resorturile de clasă. Profesionistul politic este un Sculptor de masse umane. Artistul 'plastic, poetul, (gânditorul şi omul de ştiinţă sunt artizani de atelier. Concentrările lăuntrice se fac fără larmă. Când Pallady vorbeşte de solitudinea sa nu se gândeşte la acest tip de singurătate rodnică, inclusă în orice creiaţie artistică. Nu poate fi vorba nici de singurătatea amielianâ sau toi s toi ană. Singurătatea lui Pallady este singurătatea artistului incapabil de a se angrena în curenţii de viaţă conţirrt-porană. Pallady a dat glas şi poezie unui fragment de viaţă agonică socială, unui fragment passeist. S’a îndepărtat prin sinceră sensibilitate de contemporaneitate. S’a îndepărtat Jdîe viaţă. Rezultatele acestei îndepărtări a fost neîmplinirea. !3 CEZAR PETRESCU Atmosfera literilor românie actuale este saturată de estetism1. Nu vom fajoe cercetare estetică, în afară de câteva scurte indicaţii asupra tectonicei lui Cezar Pe-trescu, ci, cercetare sociologică. Mă .interesează atitudinea şi gândirea asupra sctcietjăţii a acestui romancier, .„investigaţia (sa) orizontală în realităţile şi în procesele sociale” (Pledat fără adtesă, Cuvânt înainte, pig. IX). Estetismul a foţst în' totd'eautta simptomul laşităţii Idie atitudine, golul sufletesc, intelectul sterjp şi pioziţia naturală a unei clase de rentieri, care n’are nici o semnificaţie generală raportată la totalitatea populaţiei, a-gitată de alte probleme vitale şi de! alte aspiraţii. Fireşte, că lenevia mintală, derivată din parazitism de clasă, îşi are cântecul ei. Legăturile ei de atitudine teoretică cu clasele producătoare sunt în conflict acut pe latura teoriei politice. Tablele de valori sunt diferite, ca şi cultura pe care o dau la iveală. Estetismul e poziţia clasei parazitare. Sociologismul derivă idin poziţia luptătoare a celor asupriţi. In uitata polemică, deşi veşnic nouă dintre Titu Maiorescu îşi Dobrogeanu-Gherea (y compris „Viaţa Românească), primul era exponentul latifundiarilor conservatori, iar cei- 196 PETRE PANDREA Jalţl apărătorii munciLoriniei şi ţărănimei din România in drum spre dezrobire politică şi socială. Dintre volumele de nuvele ale lui Cezar Petreseu se pretează la cercetare sociologică cu deosebire „Scrisorile unui răzaş” (lirica şi fizionomia ţărănimei chiabure şi a fiilor ei cultivaţi) şi „Drum'ul cu plopi” (trista viziune asupra provinciei făcută de un carierist mizantrop, care şi-a asimilat atitudinea unui lins, gras, strălucitor craidon de Bucureşti). Dintre romane: „întunecare” (vastă frescă a dedesubturilor şi zigzagurile imperialismului român), „La Paradis general” (existenţa unei coterii ieşene tipică pentru viaţa aparatului administrativ al unui Stat parazitar de incipienţă burgheză cu puternice resturi feudale), „Calea Victoriei” (transformările sociale postbelice) şi — last not least — „Comoara Regelui Dromichet”. Dromichet-ul sintetizează interesant problematica sa socială, fiindcă nu există romancier, care să rămâie indiferent faţă die materialul uman şi ştofa socială pe care le prelucrează. Cezar Petreseu a întrebuinţat de multe ori imaginea oglinzii pentru un anumit soiu de romancier social. In acest tipj, care s’ar putea defini „tipul balzacian” în Oglinda „comediei umane” a celui de al doilea imperiu se vrea autorul cu deosebire încadrat). Străduinţa pentru a obţine atitudinea şi calitatea de oglindă este vizibilă pretutindeni în cuprinsul romanului. Nu cred deloc inoportun, dacă amintim sănătosul proverb francez: comp arai son ir est pas raison. Comparaţia scriitorului cu o oglindă e simplă comparaţie de circumstanţă, lipsită de o mai adâncă semnificaţie. „Oglinda scriitoricească” ar dori să fie imparţialitate senină. Dar analizând termenii „oglindă” (obiect inanimat) şi „scriitor” (adică om) se dovedeşte o comparaţie inexactă. Fidelitatea Ide oglindă este o superstiţie a un,ui fel de PORTRETE ŞI CONTROVERSE î?7 pozitivism vulgar şi agramat (care nu are nimic de-atace nici cu Auguste Comte şi nici cu Karl Marx), lipsit !de dialectica pe care o impune viaţa şi complexitatea i'e-nomenelor sociale. Plimbi oglinda pe suprafaţa vieţii sociale şi a sufletului şi ai obţinut repiortagii fidele? Ce copilărie! Este în teoria şi atitudinea lui Cezar Petresou eterna nedis-tincţie între fienoftîenele maturii şi fenomenele vieţii psihologice, între ştiinţe naturale şi discipline sociale, intre materie neînsufleţită şi dialectica vieţii. Până şi materialismul lui Biichner era ceva mai complex, ca să nu mai vorbim de materialismul dialectic marxist ori de ipozitivismul comtist. Orice romancier sau cercetător social ia vrând-nevrând atitudine faţă de fenomenele cu care lucrează. Refugierea în Sirius este o drapare ideologică. Marca obiecti-viLăţii şi a imparţialităţii faţă de elementele sociale cu care lucrezi şi construeşti ascunde deobiceiu: 1) mulţumire cu status quo; 2) teama de a atinge susceptibilităţile prin aruncarea luminei asupra realităţilor crude drapate amabil şi incapacitatea de a despleti nodurile şi înlocuirea ochiului ager cu peroraţii „obiective”, „senine”, etc. Nu avem de-afaoe exclusiv cu nici unul din cele trei secrete, deşi găsesc urme din toate. „Oglinda” lui Cezar Petresou s’ar caracteriza just cu autohtonul splendid: e imparţial, ca Românul. El e cu toată lumea de acord, cu toate atitudinile în faţa sufletului, societăţii şi vieţii. Un „eclectism” descurajam. El pricepe aparent orice fel de fenomene. Rezultatul este, în fond, o lipsă totală de gradare a problemelor, de plasare a perspectivelor şi de dozare a colorilor. Un cocktail format din coniac, ciorbă de burtă, pelin, friptură şi o pereche de ghete. Oustaţi. Şi este mai ales o lene gravă de gândire şi vo lipsă de intuiţie direct compromiţătoare pentru un roman- 198 PETRE PANDREA. cier. Cezar Petrescu xm poate pricepe, că poţi să dai iţalimenit trăind veritabil problemele înseriate pe un plan unide ţe stabileşti Idin afinitate insuficientă sau alte motive Igreşite, iar încălecarea unui nou plan pe vechiul plan cu alte serii dle problelmie aferente însemnează o* jprpfujnidiă ţurburare; că îţi pioţi distruge amiestecâpd cocktail disparat construlcţii, teoretice, atitudini filosofice şi echilibru sufletesc; că limbile pe care le amestecă cu atâta (nonşalanţă siunt: ştreanguri cu capete pline de dinamită şi complicaţii interioare. Romancierul din speţa balzaciană, de pildă, unde se încadrează structural, dacă nu-şi trăeşte eu intensitate personagiii e şi nu e obsedat până la nebunie ide ele, nu poate creia nimic superior. Atitudinea faţă ide ştofă şi eroi trădează secretul scrisului, teoria şi morala lui, situându-1 im altă regiune decât aceia a oglinzii. Chestia „deciziei” intime desbălută etern în filosofic, etică, teologie, sociologie, critică literară şi teorie politică, reluată în ultima vreme cu atâta pasiune dela problematica aruncată în circulaţie de Nielzsche şi Kir-kegard are o valoare identică pentru romancierul social. Analiza amănunţită a lui Stendhal, Tolstoi, Roger Marlin-du-Gard, Rollaaid, Gorki sau Thomas Maan nu găseşte eunuci, ci 'atitudini perfect unitare, fiecare pornind idintr un punct originar de plecare în tratarea personagiilor şi a problematicei, lor. Dar luaţi orice operă mare şi viabilă dela Divina Comedie până la .lean-Cbristophe, Războiu şi Pace, Zauberberg, Viaţa la ţară, Medelenii, ele. şi veţi găsi totdeauna un cosmos fără disonanţă şi fără imprecizie atitudinală. Este iu „Comoara Regelui Dromiclxet”, operă densă do probleme aruncate haotic, dovada unei incapacităţi celulare (după faimoasa expresie maioresciană?). Cred, că nu. Abulie? Mai de grabă, da. Avem de faţă simpto-inele unei grave disoluţiuni. Cezar Petrescu nu mai poale gândi problemele romancierului si ale omului PORTRETE Şl CONTROVERSE 199 până la capăt. Rămâne continuu la nivelul descurajant dovedit an Miss România, La Paradis General,,Simfonia fantastică şi .în ultimă avalanşe de personagii şi romane rău lucrate. Scrisorile unui răzeş, Drumul cu plopi (cartea lui pe care o iubesc măi mult) şi întunecare (cu deosebire voi. I.) erau altfel prezentate. Acum avem1 de-a-fac.e cu rejpiortaj inferior, umplutură de gazetă, nesiguranţe de diletant, repetiţii lîn manieră de maestru senil, .creionări de abulic, deşi Cezar Petrescu, ştie a tal de bine, eă marea creaţie e îndârjire, acumulări die voinţă, luptă piept la piept, pe moarte şi pe viaţă, cu problemele specifice şi ştofa. Până la pag. 13 din Comoara Regelui Dromichet avem totuşi un dans cu văluri de Salomee, minuni stilistice, siguranţe. Sentimentul tragic al existenţei e exprimat cu harfe şi agilităţi: melodia lui favorită şi veritabilă pornită din tristeţea cărnii, din contemplaţie ,şi reîntoarcere nostalgică spire Trecut. Acea melodie cu câteva variaţii în plus, confună şi lui Sadoveanu. Variaţiile sunt date probabil de „carnavalesc”'simţit cu mai multă intensitate, vădit în cântecul cenuşii (un adevărat leit-motiv) îşi fn sprinţar (leit-motive: veveriţa, ierunca, raza, jucăuş). Tehnica lui Cezar Petrescu este extrem de interesantă atâta timp cât se menţine pe linia afinităţilor lui elective, adică: sentimentul tragic al existenţei, simţul carnavalului, tristeţea cărnii şi iubirea Trecutului. In scena ospăţului regelui dac Dromichet cu regele macedonean Lisimach integrată în peisaj voievodul (pag. 3—pag. 13) lese în evidenţă arta lui perfectă. Aceste pagini sunt demne dle a figura ;în orice antologie de proză europeană. Ca şi Thonîas Mann, Cezar Petrescu mânueşte leit-mo-tivul pentru definirea |unei tonalităţi1 sufleteşti, împrumutată organic din arta muzicală wagneriană. PETRE PANDREA. Iată clementele cu care compune leitmotivul pe care l-aş numi al „aerianului” (frecventun toate operele lui): 1. „Cerul era străveziu şi înalt, fără pată, lumina ■bălaie ca mierea” (pg. 3). 2. „Uaza s’a alungat jucăuş cu o gâză. S’a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged” (pg. 1). intre aceste două fragmente muzicale se interpune tei l-motivul tragic şi jpasseist: „Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe-aicea mii” (pig. 1). Tristeţea cărnii apare imediat: „Mâna a lunecat răspusă d'e toropeală şi în aceiaşi clipită, a smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată” (pg- 1). Motivele apar, apoi, contopite în»douiă propoziţii pline de mişcare şi ritm: „A fost ca ,o dieslegare de rvrajă. Valea s’a deschis Idleodată cu sclipet de arm'e, de coifuri, de scuturi, în soare — şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi” (pg. 1). '■Motivele se împletesc continuu în aceste 10 pagini (pg. 3—pg. 13) într’o cadenţă măiastră. Aerianul: „păstrăvi subţiri ca pumnalele de argint (şi tot ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sânge” (pag. 5); „ciocârlii şi mierle cu viers nevinovat, lsvoare de cleştar şi căprioare cu salt svâcnit. Câte o ieruncă jpilulându-şi puii sub frunze crestate de ferigă” (ipg. 6); „toate jucaseră înainte-le, odată cu veveriţele pufoase, chemându-i şi alunecândU-le sub ochi, ca să-i (.ademenească tot mai adânc, în miezul codrilor” (pg. 6) ; „un crainic slobozi semnal subţire de trâmbiţă de bronz” (pg. 8). Leitmotivul „carnal”: „oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, mâncând din hălcile fripte, ca leii” (pig. 4); „dar oamenii muşcau nepăsători din halcile întregi, gravi şi tăcuţi, cum ospătează mimai leii deserturilor” (pg. 7) ; „regele barbar Dromuchet scutură peste fruntea lată, dc cioban cu coarna (pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea mai încăpătoare” (pg. 8); „dacă aşa dar masa noa- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 20i slră c atât de săracă, precum' sărace sunt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele a-cestea de corn pârlit şi talerele dte paltin, mă întreb sşi nu mă dumiresc, cum oare v’au putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în săîbăteciile noastre?” (pg. 10). Sentimentul tragic al existenţei şi nostalgia trecutului: „totul apăru fumegos, scufundat, mort. Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi luminoasă, grădinile cu portocali şi lămâi, potecile cu nisip îndoit cu 'praf dă mărgean, avuzul răcoros1, lespedele late şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, tot atât de .îndepărtate şi pierdute fără întrecere, ca .o viaţă trecută dincolo td*e apele negre, în barca de catran unde păşesc sclavele cu tălpile goale; — fură deodată a luntraşului, [întunecat şi hâd, Charon” (pg. 5). O contopire de motive caracteristice are loc la pg. 6, primele 11 rânduri. Reîntoarcerea spre biologic („carnal”, „aerian”),‘concret social (Calea Victoriei, (.Comoara Regelui Dromichet, Greta Garbo), zoologic (sunt urme vizibile din Insectele lui Fabre), psihanalitic. (întrebuinţarea şi interpretarea visurilor în pânza sufletească a eroilor) fac din Cezar Petrescu în momentele lui bune un autor cu adevărat modern. Indicaţiile în filosofic Nietzsche-Spiraniger-Scheler, în psihologie Frettd-Adler, în ideologie Marx şi materialismul istoric, renaşterea sjporturilor şi a petulanţei ca afirm'aţie biruitoare a fiziologiei contra morţii şi mortificării teologale sau filozofiei ipocrit idealiste găsesc la romancierul Cezar Pe-trescu — poate fără să vrea şi uneori fără să ştie — acele coarde, care să-l pună în concordanţă diabolică cu vremea şi răsboiul contimporan. In „Comoara Regelui Dromichet”, Cezar Petrescu a trecut pe lângă persanagiile, subiectul, ştofa şi problematica tipic românească şi a neglijat să dea acel ro'man caracteristic românesc, care să puie în circulaţie concentrat şi ilustrativ o regiune a Europei cu istoria, 202 i’ETEE PANDREA oameni şi circumstanţele ei. Pe Zaharia Duhu ,şi Oarţă i-aş fi putut vedea ea o ejdiiţie naţională a Idiotului dos-liQiewskian. Semlnificaţia lui Brand pientru Scandinavi {(moratis'm (protestant şi fariseism burghez), a lui Bo-tqdionbroks (pentru Germania (burghezia hanseatică în (decajdlenţă şi îuljocuiirea ou: capitalismul financiar-in-diuslrial în ascensiune, având estetismul drept răsunet ideologic), a Avarului molieresc pentru Franţa (ţara „ciorapului” rentier), a fraţilor Karamasov pentru Rusia, a lui Don Quijotte (pentru Spania, — ar ii putut-o avea Regele Dromichet pentru România. Se găsesc aici toate firele nodului nostru gordian împletit din istorie neterminată şi din contiinporancitate debil incipientă. Alexandru Opriş (arheolog funcţionar), Duhu (kulak religios, idealist tradiţionalist) şi Inginer Grinţescu formează ;o trinitate unde se exprimă abil realitatea sufletească şi materiala a României modeme: tipiul administrativ, mica burghezie semănătorislă şi căpitanul capitalist al economiei noastre. In timp de un veac, România a făcut trei experienţe negative, dintre cari niciuna nu s’a încheiat, dar care nu mai lasă nici o îndoială asupra finalului falimentar. JţnLrată în complexul capitalist european avea 3 alegeri şi 3 drumuri: a) păstrarea caracterului agrar (Zaharia Duhu); b) modernizarea pie baze burghez-naţior nale şi administrative (Alexandru Opriş), c) industrializare sub auspiciile iinamţei internaţionale (Ing. Grinţescu). Al 4-lea drum' nu vrea să-l găsească. Acesta se numeşte socializarea cu sfaturi muncitoreşti şi ţărăneşti. Păstrarea caracterului pur agrar tradiţional pledată cie Junimea şi de elementele conservatoare din politica şi cultura noastră era o (imposibilitate. Bogăţiile naturale existente (pietroi, cărbuni, forestiere, pescării, sol gras, excedentele (natalităţii) puneau piedici grave şi ofereau tentaţii irezistibile. Comportarea unei societăţi şi a cla-seior ei sociale este determinată d'e modalitatea produc- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 203 ţiei şi de structura proprietăţii. Definirea modalităţii de viaţă 'din România nu se Ipiutea face fără o deplasare a claselor sociale, a raporturilor dintre ele, a stabilizării procentului variabil cu care iau parte la pradă (pentru unii) şi la mizerie (pentru alţii), pie de o parte, iar. pe de altă iparte fără o 'înglobare a României în complexul european kle unde primeşte necontenit indicaţii ideologice, (mărfuri, sistem! economic, corecturi indirecte ale stilului ide viaţă, împrumuturi financiare, ietc. Europa îşi economia mondială sunt destinele României. Oricât am: încerca în cultură construcţia unor ziduri chinezeşti pentru apărarea specificului naţional şi a autohtoniei, (până la sfârşit vom1 fi învinşi. Putem exclama ca Julian Apostatul: „m’ai (învins, Qalileene”! * Odată cu intrarea României în/complexul capitalist destinul nostru a fost pecetluit. Călătoria lui Dinicu Go-ţescu, a seriilor de bonjurişti şi a întregei clase su-ţ perioare [românie în Apus, introducerea sistemului bancar şi a capitalismului european care cere anumite condi-ţiuni sociale şi grase dobânzi obţinute prin transformarea vechei munci româneşti, au vârît în cetate calul troian. „Trădarea” a intrat în inima „specific” română. Dar e oare trădare? Teamă banală de român, mefiant. Participarea popoarelor la- o bucurie mai intensă, la aerisire, la folosirea patrimoniului ştiinţific, tehnic şi sufletesc al lumii moderne. Nu sărăcie, ci îmbogăţire. Kulakul sublim Zaharia Duhu încheagă în fiinţa lui toate calităţile vechei lumi organice şi germenii morţii inevitabile lai clasei sociale ;în care aparţine. Duhu este un .răzeş cu multe pogoane moştenite dela un tată cu spirit .întreprinzător şi rapace. Odată cu moştenirea pogoaneior din neam răzăşesc, bunul şi blândul Zaharia a primit moştenirea imensă şi ingrată a veacurilor de istorie reacţionară îintr’o epocă unde pe Piscul Yoevo-desii sapă sondele pentru aprovizionarea cu petroi a pieţii europene şi egipţiene. 204 PETRE PANDREA Lumea veche organică şi religioasă, care trăeşte cu intensitate în sufletul de iluminat al kul altului este just caracterizată prin dispreţul (aparent) al bunurilor materiale, prin dărnicie (ospitalitate) şi prin înţelepciune .senină aflată în raporturi cu eternitatea, iar nu cu efemerul. Cele trei măşti: idealism, filantropie şi religie sunt extrem de adecvate clasei de kulaci. Lumea antică bazată pe muncă de sclavi a creiat ca tip ideal înţeleptul: reflexia odihnită asupra sensului vieţii. Lumea medievală unde jaful era aducător de câştig a lansat tipul cavalerului. Paralel cu înţeleptul şi viteazul a avut circulaţie pentru poporul de jos tipul sfântului; supapa ideală pentru a..suporta nemulţumirea, lipsa şi resentimentul. Lumea burgheză oscilează între înţelept, transformat în estetism rentier refugiat la o-dihnă, contemplaţie şi voluptate prelungită în alcovul turnului de ivoriu şi între viteaz, jefuitorul muncii semenilor, rechinul întreprid, tipul activist anglo-american. Sfântul nu mai are căutare pe piaţă. Mici resturi care se 'mai găsesc în fiiantromie şi „tipul idealist” sunt iremediabil ridicole şi sterpe. Atmosfera socială actuală consideră filantropia ca o injurie, atât din punctul de vedere specific burghez, lipsit de sentimentalitate lacrimogenă, cât şi din punctul de vedere muncitoresc. Principiul conducător este: dreptul la muncă şi la existenţă pentru orice cetăţean. Intre muncă şi viaţă se creiază obligaţia pentru societate şi un drept pentru individul atins. Dealtminteri între sfânt şi filantropul actual sunt punţi Iminiimale. Sfântul lua crucea asupra vieţii proprii dând exemplul cuceritor şi alinând resentimentele semenilor umiliţi. Alegerea momentului crucificării era dictată de un demon lăuntric... Uneori mai târziu, alteori din lea-(găn. Chemarea hotăra. Filantropul recrutat dintre rechinii capitalişti joacă la bătrâneţe golf şi trăeşte ner piericlitat, împărţind daruri ca un nou şi amabil, plă-tindu-şi un lux de conştiinţă. Sfântul era destin, coman- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 205 ■da-ment, chemare tragică. Filantropul e hoţ bătrân fără vi jelia penitenţei. Zaharia Duhu n’are decât în perioada de agravare a psihozei gesturi de filantrop. FI posediă structura sfântului. Filantropia c burgheză. S-in tenia se încadrează în era organică a omenire:. Epoca- burgheziei contrac-lualiste •priveşte raporturile dintre oameni abstract şi aulomizant. Nu cunoaşte solidaritatea între indivizi ci concurenţa înfricoşată. Sun regimul lui laissez-faire oamenii devin lupi despărţiţi numai de gratiile legalităţii. Tot ce nu este în îege se îngăduie. Lumea tainică a sentimentelor şi a nuanţelor îi este complect şi structural străină. In epocile de criză, clase întregi ar putea pieri de foame, dacă doctrina şi sufletul burghez n’ar pruni corecturi forţate şi dacă n'ar exista sfânta teamă. Sufletul organic şi sufletul proletar cunoaşte .solidaritatea socială. Sufletul burghez, nu. Sufletul proletar cunoaşte în plus simţămintele egalitare. De ce stilul proletar, adică egalizarea economică este destinul implacabil al veacului nostru? Nu, agitatorii sunt vinovaţi. Nu poţi face agitaţie cu succes decât acolo unde terenul este pregătit. Proletarizarea este iipsa distanţei sociale între oameni: egalitatea lor juridică şi — cu oarecari minimale deosebiri de tactică a rentabilităţii travaliului — egalitate economică. Modificând un dicton ai lui Rathenau: comunitatea este bogată şi indivizii simpli uzufrucluari, exact ca membrii unei familii îţnainte de ieşirea din indiviziune. Realizarea lipsei efective de distanţă între oameni va fi evident, ca atâtea lucruri, rezultatul structurii muncei contimporane şi a tehnicci moderne. Seniorul feudal stătea în timp de pace în castel, exercitând u-se în Icurnoi»-uri periodice pentru meşteşugul arrneolr şi în vederea războaielor fizice. Munca şi ocupaţia iui erau fundamental deoseebite de ale- vasalilor. A in’.ra in raza muncii proletariene era o declasare. 206 PETRE PANDREA Munca lui soniorală -era şi mai aducătoare de câştig material Idecât munca negustorească sau plebeiană. Prin transformarea tehnicei mtincei datorită ultimelor invenţii .ştiinţifice dela Renaştere până acum, munca negustorească .şi posesia mijloacelor de producţie au început să fie cu mult mai rentabile decât privilegiile feudale legate dle meseria armelor. Schimbul internaţional, investiţiunile de bani în maşini, întemeierea de bănci s’au dovedit izvor de câştig incomparabile. Una din învăţăturile transmise definitiv în patrimoniul jstoriei umane de către marxismul dialectic este următoarea: (schimbarea sistemelor economice şi sociale aduce cu sine inevitabil o transformare a oamenilor. Schimbările nu pleacă dela supra-structură către infrastructură, ci invers: o bruscare sau o evoluţie lentă a aparatului producţiei economice are ca derivativ modificarea relaţiilor sociale. Oricât ar striga profeţii şi .apostolii (păcătoşia oamenilor şi-ar apela la simţămintele lor de bunătate, blândeţe şi dreptate avem' dc-adace cu un strigăt în pustiu. Cadrul economic determină violent (caracterul jşi relaţiile omului. Moralizarea publică cu Piciul verbului înaripat sau cu măsuri draconice, dar cu jpăstrarea sistemului porneşte diutr’o concepţie trandafirie şi ireală asupra subteranelor turburi sufleteşti. Optimismul ignar şi facil recoltează aplauze personale fără să pătrundă în adâncuri. In lumea agrar-organică domină economia naturală, în lumea capitalistă cu principiul profitului individual, al concurenţei şi iniţiativei private trebuie să domine furtul deghizat în plus-valută sau curajos şi grandios pe faţă. Cum poţi cere părului să înflorească mieşuneie şi dovleacului să aibă parfum de crini? Apariţia aburului şi a electricităţii au schimbat faţa lumii. Politiceşte, dela 1917 până astăzi, s’au petrecut câteva evenimente de natură a face noui deplasări in organi- PORTRETE Şr CONTKOVEKS 207 zarea socială a popoarelor. Un echilibru stabil în viaţa materială şi în viaţa socială nu se poate găsi. In urma raţionalizării 'producţiei şi a progreselor uimitoare ale psihotechnicei, mâna de lucru devine din ce în ce mai ,puţin întrebuinţată. Din procesul producţiei în epoca 1930—1931, cu prilejul crizei mondiale s’au scos 33 milioane de suflete, armata tristă a şomajului şi plămada 1 urnei viitoare. Capitalismul nelegând Producţia de Repartiţie şi neconsiderând cetăţenii unui Stat ca pe fraţii unei imense familii, ci despărţind societatea în clasa po-sedanţilor mijloacelor d'e producţie şi clasa celor care n’au să-şi vândă decât munca, ultimele rezultate splendide ale raţionalizării şi psihotehnicei, au fost transformate în noui surse de suferinţă şi dle turburare. Capacitatea Şi rezultatele tehnicei nefiind repartizate jîn legătură cu puterea de consumaţie a marilor masse excluse dela cumpărare prin şomaj, curbe dle sacrificii şi diminuare de salarii, progresele şi virtualităţile existente au fsot reduse la neant. Critica actualului sistem defectuos putea să rămână înainte de război neplauzibilă şi pur doctrinară în medaliile socialiste. Acum Inu mai e cu putinţă. Înlocuirea 'grandioasă a sistemului capitalist făcută în U. R. S. S. cu sânge şi greutăţi extraordinare în Octombrie 1917, pe o 1/6 din glob, care reprezintă o parcelă din cele mai înapoiate din punct de vedere tehnic, precum şi rezultatele satisfăcătoare şi repezi obţinute aduc actualmente confirmarea strălucită a criticei marxiste antebelice. Noul sistem colectivist, spre deosebire de regimul individualist burghez, se dovedeşte capabil de a scoate uin mărujntaele pământului comoara Regelui Dromichet. In jurul cdm'oarei a dănţuit inutil sălbătecia şi naivitatea economiei naţionale patriarhale. Din fabuloasa co-m'oară-ţpetrol, căderi de apă, huma grasă, pădurile seculare, -cărbuni, aur, argint, pescării — Zaharia. Duhu et 208 PET11E i’AKDEEA Comp. n’a ştiut să scoată decât freamăt liric. In loc de a privi realităţile în fufă şi cu sânge rece pentru a face un stagiu mic in politehnici, în bibliotecile Renaşterii şi a celor crescute în spiritul ei, s’au reîntors din panică spre legendar şi Evul-Mediu, cerând comoara şi bunătăţile ei, care eliberează de blestemul primit in urma unui dar satanic de către străbunul nostru Adam. Burghezia română a fost ceva mai abilă. A surâs faţă de „spiritualitatea” lui Zaharia Duhu şi a colegului său Oarţă. Iordan Hagi-Iordân, Emil Sava şi Inginer jGrinţescu an întemeiat pe Piscul Voevodesii societatea .anonimă „Voevoda, Rumania compiany for the develop-ment of the Minig Industry Limited.'”. Recunoaştem deranjarea unui pitoresc autohton. Iar strănepoţii, pentru a împăca memoria orişicum sfântă şi nepătată a lui Zaharia Duhu vor strivi capetele de năpârcă pentru a reduce satul iubit al lui Nenea D.uhu şi chiar pe Oarţă •in comunitatea fraternă pentru a se bucura şi ei de comorile lui Dromichet, aflate în măruntaiele piscului cu nume voevodal, moştenit din părinţi în părinţi... Unul din avantagiile economice ale creiării comunităţii unanime şi a unificării stilului de viaţă economic este lărgirea pieţii de desfacere. In sistemul capitalist se creiază grupe privilegiate. Piaţa de desfacere capitalistă având ca bază profitul individual cât de rapid şi mare se adresează cu predilecţie grupelor privilegiate. Ori grupele privilegiate în sistemul capitalist sunt numeric restrânse. Volumul producţiei capitaliste, neîn-glofoând cojmuinitatea unanimă, este fatal restrâns. In Apusul burghez şi civilizat avem1 o falsă abundenţă de mărfuri. Există abundenţă fiindcă marile masse sunt excluse prin sistemul economic dela cumpărare şi consumaţie intensivă şi variată. Vânzătorul se adresează cu predilecţie bogaţilor. Săracii şi proletarii rămân pe dinafară şi se mulţumesc cu contemplaţia abundenţei PORTRETE ŞI CONTROVERSE 209 capitaliste şi cu resentimente. Dacă s’ar unifica stilul de viaţă în A!pus /pe bază burgheză (fără clasificarea la consumaţie în capitalist şi proletar) ar fi „o foame 'de mărfuri” tot aşa, die mare şi de nepotolită ca Sin Su)d-Estul european — care nu poate plăti — ca şi în Rusia '— unde sistem'ul colectivist diă posibilitate de icujmpiărare imediat oe apar mărfurile pe piaţă t). Direcţia în capitalism' este datorită faptului că producţia a devenit în mecanismul ei colectivă, iar posesia rămâne individuală. Tot ceea ce se produce este datorit unei colaborări. Repartiţia rămâne individuală, anume în câteva mâini, care au puterea hotărîtoare. Organizarea 'mecanismului producţiei nu se face în conformitate cu interesele colectivităţii, ci în conformitate eu .interesele care au posesia individuală. Discrepanţa yeste aşa dar în organizarea individuală a unei producţii devenite colective. O pâine — de pildlă — este rezultatul unei munci colective. La facerea ei intră: muncă ţărănească (arat, semănat), muncă industrială (seoerătoare, treerătoare. benzină), transport (tren, adică ţiţeiu sau cărbuni), brutăria (magazine, salariu, ţiţeiu sau lemne), transport, vânzare (adică comerţ). Dacă unul din factori are un (monopol care nu ţine seamă de interesele colective — alimentaţia este factorul primordial — întregul mecanism suferă deranjamente. Acoperirea necesităţilor nu mai are marca individuală. Totul se standardizează, e lucrat şi purtat în serie, începând cu ghiata şi sfârşind cu pălăria. Rentabilitatea e mai mare prin scăderea preţului de cost obţinut prin. lucrul în serie, care economiseşte energie şi iniţiativă (deci pecete) personală, munca fiind dată în grija fabricilor. Ceeace altădată se obţinea cu mări cheltueli de vitalitate umană, azi se obţine în cantităţi enorme 1 1) Textul acestei studui a fost publicat în revista Azi a ţarismului şi un caracter precis antiburghez. Menşevicii şi social-revoluţionarii, care reprezentau sociologic mentalitatea mic-burgheză n’aveau curajul de a trece puterea mutocitorimei şi ţărănimei; înspăimântaţi şi intimidaţi dte prestigiul burgheziei drapată liberal şi progresist. Fenomenul se repetă identic în Spania unde cei trei miniştri social-democraţi stau laolaltă întru djulce armonie cu miniştrii burghezi furnizându-le o platformă democrată |în faţa masselor muncitoare. Ei au îndepărtat, pe Alfons XIII, aristocraţia feudală şi clericalismul reacţionar. Este prima etapă de curăţire a terenului. O PORTRETE ŞI CONTROVERSE 215 prelungire a etapei burgheze cu ajutorul amabil al so-Cial-diemorcaţiei a fost îin Germania anului 1919 şi 1920. ^Câinele sângeros” (Bluthund), social-democratul Noske is’a unit cu corpurile de ofiţeri feudali prusaci şi bavarezi imitraliind imassele die muncitori. Revoluţia socială germană a fost suprimată de social-idiemocraţie mai ales dujpă decapitarea tragică a Rozei Luxemburg şi a lui Karl Liebknescht (15 Ianuarie 1921). Abeles inuî e un leninist. Un leninist nu poate spune că burghezii siunt aliaţii noştri”. Ei sunt duşmanii ireductibili. Ei n’au sosit pe Piscul Voevodesii „să pregătească revoluţia şi victoria proletariatului”. Ei n’au venit decât să încaseze dividende grase din care vo|r plăti pe jandarmi şi timoraţi social-democraţi pentru a sugruma orice încercare de veleitate a proletariatului. înainte d!e a aborda discuţii teoretice cu eroii săi,. Cezar Petrescu ar face bine să-şi pună la punct cunoştinţele sociologice. Sau ar face mai bine să atace în rotmlanele sale sociale problematica passeismului unde înnoată ca un peşte în apă. In problemele revoluţionare5 socialiste e un peşte pe uscat. Pe Zaharia Duhu şi pe Em'il Sava îi cunoaşte la perfecţie. Pe Abeles, nu. Dar de ce numaidecât Abeles Ţudic? Aici se văd urechile huliganismului. Nu zăriţi lângă manuscriptul Comoarei Regelui Dromichet, broşura cu Protocoalele Sionului? Este tov. Abeles tipul caracteristic al socialismului uşi al comunismului român’? Oprimarea sufletească a minorităţii iudaice din România, cauzată de antisemitismul latent îşi găseşte fără îndoială nu rareori sublimarea Ufşurătoare în socialism! şi comunism. Dar, găsesc, că de cele măi multe ori ei se aruncă cu încăpăţânare <în afaceri unde capătă acele satisfacţii, care să aline complexele de inferioritate socială, în conformitate cu legea psihologică a echilibrului interior. . Dacă cercetăm istoria socialismului român reprezen- 216 PETRE PANDREA tiuiţii caracteristici s’au recrutat în marea lor majoritate 'dintre creştini. Pomenim din falanga1 „generoşiior”: ,Mor-|un, Diamandy, Radoviei, Nădejde, Stere, Ibrăileanu, JD. D. Pătrăşcanu, Dr. Ion Cantacuzino, Izabela Sadoveanu. Un sfânt: Ştefan Gheorghiu. In falanga nouă sunt mulţi nomâni creştini. Dar 'nu sunt arieni şi creştini cei idoi ctitori, care zidesc socialismul în Rusia: Lenin şi Stalin? CCzar Petrescu s’ar putea defini priin ideologia roma-•neorl sale sociale Calea Victoriei şi Comoara Regelui Drom'ichct ica un autor care afirmă necesitatea menţinerei actualei societăţi, având violente simpatii pentru pas-seis'mul reacţionar. El reprezintă fidel simpatiile şi repulsiile grupului de scriitori patrioţi, care apasă atmosfera publică de după război (ou crasa lor inculturăfsociologică şi cu incompre-hensiulne totală a vremurilor nouă sub masca de circumstanţă a Unui literaturism banal, a unui estetism agramat şi a unui naţionalism ostentativ afişat. Aceşti .'scriitori reprezintă panica ideologică şi lipsa de Iperspiectivă a micei burghezii române intrată în vâltoarea capitalismului şi a transformărilor sociale postbelice. Cezar Petrescu nu are comprehensiune reală pentru pfooesul istoric al burghezificării şi industrializării României. Iubirea lui ie passeismul. Nu refuză categoric burghezia. Geneza ei — furt şi trivialitate — îi repugnă teribil: [moştenirea dela Caragiale, Junimea şi semănă-iiorism'. Este simptomatică modalitatea de tratament pe care o sufăr politicienii în romanele lui. Se află personal 'în .postura eroului lui D. D. Pătrăşcanu: „trage-i cinci perechi de palme!” In această privinţă se încadrează în linia ideologică atât de puţin interesantă cu policaştrii la teoria politică N. Iorga—C. Rădulescu-Motru. Ah! d-lie Petrescu, căpitanii economiei capitaliste sunt — iniţial — cu necesitate bandiţi. Marea proprietate şi PORTRETE ŞI CONTROVERSE capitalul de proporţii sunt întotdeauna furturi. Să răsfoim orice tratat de economie politică modernă. Pe Som-bart, de pildă. Găsim lucruri instructive despre aceşti domni pe care îi tragi de urechi (ca pe dl. Sava). Se pune [numai întrebarea: este necesară marea forţă financiară pentru sistemul capitalist pe care îl admiţi? Nu numai necesară, ci fundamentală. In capitalism are sens numai „acţiunea economică” şi in rândul al 7-lea vine (motivaţia moralizantă. „Am tolerat hoţii...” Chiar apocrifă, exclamaţia lui Ion Brătianu este motto la clădirea societăţii române. N. Iorga şi Motru sunt doi cavaleri ai moralismului ;ri6mân. Onoare lor. Numai atât. Eficaci sunt alţii. Sombart deosebeşte dlouă perioade istorice: 1. Puterea politică aducea după sine strângerea de avere; 2. Acum în Occident averea aduce puterea politică. In istoria vieţii publice româneşti se pot distinge ambele categorii: puterea politică creiază averea (Brătienii, Alex. şi Tancred Comstantinescu), averea dăruieşte putere politică (Carp, Marghiloman, etc.) Nu e vorba de „morală” 'în afaceri, ci de „uzuri”. In România este şi uzul capitalist de a te îmbogăţi prin politică. Şi trebuie să mărturisim, că purtătorii acestor averi nu sunt mai răi, decât simplii negustori brânzari şi bandiţi de bursă. Politicianul e maleabil, are perspective, e extrem de activ. Un scriitor burghez maltratând pe dl. avocat şi iprefect Em'il Sava înseninează a-şi scoate ochii corb la corb. Ori aşa ceva e nerezonabil şi împotriva înţeleptului proverb valah, cşre afirmă contrariul. Cezar Petrescu a găsit în Comoara lui Dromichet titulatura simbolică a peisagiului şi neputinţei noastre ;de a găsi destinul neo-valah. înconjuraţi de bogăţii cu Imensă latenţă am1 intrat slugi prost plătite la cheremul sistemului burghez şi capitalismului internaţional. Aurul ■negru din măruntaiele Piscului Voevodesii ia drumul 218 PETRE PANDREA Apusului de 50 ani tară niciun folos pentru autohtona* Internaţionala proletariatului (adică a mnncitorimei şi ţlârălnimiei), care însemnează autodeterminarea popoa-relor, libertatea de a-şi da şi construi destinul lor prin izgonirea exploatării căpâtalis'm'ului internaţional, înfrăţirea pie baza schimbului de mUncă şi garantarea păcii ii inspiră o teamă neîndreptăţită. Cezar Petrescu. ea şi multă lume, îşi imaginează oă instaurarea vîn România a unui regim1 anticapitalist este sinonimă cu năvălirea Muscalilor. Vai! (Muscalii âu şi ei com'ori â la Dromichet. Capitalismul lucrează în extensiune (e o îmbogăţire mai rapridă şi mai comodă prin exploatarea colonială a popoarelor de altă gintă), deaceia caracterul lui primordial este imperialisinul. Socialismul lucrează în adâncime. Scoate mai întâi comlorile Dromichetului autohton, fără a fi nevoie s'ă se gândească la subjugarea popoarelor străine. Poporul fpropriu este considerat nu ca o nuvelă de exploatare, ci ca o; comunitate al cărui nivel* trebuie ridicat neapărat. Proletariatul apusean in perioadele ciclice de criză trăieşte în condiţiuni înspăimântătoare. Cine a trăit efectiv între ei nu poate uita şi va duce ca o râmă veşnic deschisă imaginea îngrozitoare a mizeriei apusene şi a discrepanţelor. In perioadele de îtnflorire materială extraordinară salariile nu depăşesc strictul de întreţinere necesar maşinei, Cu toată m'oder-nizarea tehnică, abrutizarea prin muncă şi ore suplimentare excesive e regula generală. Culturalizarea şi acel otiuim1 necesar Creaturei e un mit scabros în regimul capitalist, deşi profitul tehnic i-ar îngădui superhitiv. Realizarea zilei d'e 8 ore dje munjqă s’a făcut numai în urm'a umei lupte tenâce duse de către socialism. Capita-îiSm'ul vrea abrutizarea masselor. Culturalizarea în stil 'mare, deşi posibilă, e considerară inactuală. Se închid Şcoli. Se pun piedici, ,1a* loc 'dje a utiliza proletariatul! jjntelectual ieuropean aflat în şomaj pentru o operă de PORTRETE ŞI CONTROVERSE 219 culturalizare populară, se preferă jignirea şi ichinnirca lor icu wn rafinament demn Ide Grădina cu suplicii a lui Octave Mirbeau. N’a declarat şi afişat dl. N. Iorga, pie vremea rectoratului la Universitatea din Bucureşti, că absolvirea înaltului institut universitar nu dă şi dreptul unei ocupaţiuni corespunzătoare titlului şi pregătirii? lin Ţara cu com'oara Regelui ■ Dromichet, ca şi în Apusul ■capitalist dealtminteri, culturalizarea e o farsă, iar intelectualul o otreapă şi un piania al soicietăţii. Nu măi are dreptul în ţara părinţilor lui la o bucăţică de pâine, iar sinuciderea în măssă a dlevenit soluţie. Dromichet! Dromichet! Degeaba ai ascuns comoara în albia râului străbun! Tu ai dorit s’o păstrezi intactă pentru copiii copiilor tăi atunci, când va suna ceasul. Poporul tău era un popor simlplu şi necultivat. Umblau îmbrăcaţi în sarici şi cu opinci. Nici Tu, nici ei, nu ştiaţi ce să faceţi cu jpodaabele. Dar ai apăral-p dlârz contra regelui macedonean Lisimach. înţelegeai cu instinctul tău getic, că va veni vremea, când strănepoţii vor ajunge la ştiiniţa bucuriei podoabelor, a confortului şi a electricităţii şi a petrolului. Părintele se bucură văzânldU-şi ojdlrasla împodobită. DroMichet! A sunat ceasăl istoriei de peste 100 de alril! Ştiinţa Europei a împrăştiat în cele 4 puncte cardinale Metodele cu leari se scot comorile pământului. E simlplu, Dromichet. Trimiţi copilul la vârsta de 7 ani 'îp şcoală: 7-ţ-4-j-8-ţ-4=23. La 23 ani e inginer de mine, arhitect, econotnist sau avocat. Economistul face planul igetaeral |pe 5 ani, inginlerul sapă cn maşinile şi cohorta lui tovarăşi lucrători, arhitectul construeşte clădirile cu ■altă cohortă de tovarăşi zid|ari, iar avocatul îi apără Contra scorpiilor în viaţa publidă internă şi contra caracatiţei capitalisMUlui internaţional. ‘Ah! Dromichet. Compara nu trebuia păstrată, ci pisată îjn piua ta şi dată în băutură lui Lisimach şi gheneralilor lui. Din inimă rea şi dorinţă de răzbunare. 220 PETRE PANDRE.A Tu ai uitat uşurinţa copiilor de bani gata. Tribul tău getic s’a împărţit în clase. Voi mâncaţi frust laolaltă. Ce Vânaţi se împărţea frăţeşte. Iscusitul primea onoarea tribului. Imagincază-ţi, Dromichet, iscusitul de azi nu pune preţ decât pie onoarea de a deslbrăca pe Oarţă de zdrenţele lui... Cu zdrenţele lui Oarţă, pe cari le transformăm în bani, cu munca sutaşilor vrednici din armata ta postumă, câţiva „iscusiţi” le transformă în palate unde loeuesc tot o cam'eră — o, cât regretă, că nu intră în specia •caracatiţei... — sau pleacă la Paris, Berlin şi Londra. Dromichet! se întorc cu beţigaşe de promenadă şi cu jpomezi pe care, tu, le studiai în cortul de mătase al lui Lisim'ach. Acele metode iscusite şi frumoase cu care se scot comprile tale nu-i interesează. Le ajunge zdrenţele lui Oarţă şi sudoarea sutaşilor, prefăcută în aur. Pe fiii inimei tale, care ascultă ou tristeţe de moarte în suflet şi cu pietate, gemetele ieşite din mormântul de-teamăgirei getice, îi aruncă în închisori şi-i împuşcă mişeleşte. Ei sunt „trădătorii” şi „internaţionaliştii”. Jefuitorii lui Oarţă cu „r” parizian devin subit valahi şi patrioţi. „Iscusiţii” cu depozite elveţiene şi clienţii re-jpetaţi ai Nissei se proclamă anti-internaţionali. Tu le cunoşti marca şi nimicnicia. Tu ai păstrat comoara şi urmaşii tăi trebuie să aducă iarba fiarelor cu care se scot comorile. Fiii iscusiţilor şi ai năpârcilor aduc beţigaşe de promenadă, târfe pariziene şi parfumuri. Urmaşii care-ţi ascultă strigătul din mormânt pleacă peste hotare şi aduc acea iarbă minunată: ştiinţa, tehnica, teoria politică nouă- Ei nu sunt trădători, ;ci împlinitorii destinului neoval ah. Porunca lui Dromichet, când ne-a lăsat comoara cu petrol n’a fost să rămânem „eminamente agricoli”, ci PORTRETE ŞI CONTROVERSE 221 s,ă me folosim de comoară, adică să ine industrializăm: (producţia. Romalnul lui Cezar Petrescu este scris de fapt, pe melodia „înapoi la ogor!” cu toate arabescurile multiple, dar 'care nu ipot înşela asupra intenţiei prim'e. Iarăş Rădica! Iarăş Grigorescu!.. „Cu faţa la sate!” a proclamat pe vremuri emoţionat etnograful S. Mehedinţi. „înapoi la ogor” a dat lozinca inginerului Mihail Manoilescu (Dinu Grinţescu). Din punctul de vedere conservator, junimist şi passeist al d-lui Mehedinţi, flamura heîntoarcerei s'pre „sat” este ltesne lexphcabilă. Dela un inginer modern este mai greu de înţeliejs. Nu vrem1 &ă: învăţăm. Nu mai putem învăţa.... Itritoaroerea la brazdă şi la plug însemnează sărăcie, întunerec, incultură şi nivel redus. Aldlevărata salvare şi , ridicarea standardului de viaţă ple care o doreşte toată lumea, idela Vlădică până la ultima opincă ţărănească, care s’ar dori preschimbată în ghiată solidă de lux mu vine dela agrarizare sau sunt deziderate minime mereu realizate. Pentru cultură şi distracţie a spiritului (teatru, cinematograf, lectură, conferinţe) orice călător în Rusia este obligat să declare că Wicăeri nu s’a făcut,rn'ai mult ca acolo. Ultiţnubcătun are aparatul său de radiofonie pe când în burghezie şi acest instrum'ent comod die culturalizare şi recreaţie continuă a rămâne apanagiul clasei dominante. Dacă trecerea dela rural la urban sub burghezie a ipst (şi rămâne un iad, 'aceste _ treceri istorice ’operate .sub conducerea politică a Socialismului reprezintă faze mai uşoare şi mai umane... Modernizarea României sub stăpânire burgheză se dovedeşte imposibilă. Bruma dte realizări a fost făcută cu chinuri cari întrec, (probabil, pe cele aflate sub tălpile iadului. Naşterea României moderne în condiţiuni de higienă ginecologică şi de respect faţă de pacientă şi fă! nu poate avea loc decât sub condlucerea proletariatului român sprijinit d:e ţărănimea pauperizată şi ra-tdicalizată. Numai atunci s'e va naşte — sau, ţinând seamă Idle aceste spasme — o veritabilă literatură socială, fără minciună, fără drapare. Până acum Cezar Petrescu se află în „era nocturnă” a reacţionarului Berdlaieff, care e înapoi şi nu înainte, cum eronat crede în preludiul d;qla „Plecat fără adresă”. CORNEUU ZELEA-CODREANU Istoria fascismului în România are cinci protagonişti cu roluri diverse şi de mărimi egale: Codreanu, Călinescu, Maniu, Duduia şi Mareşal AntonesicU. Corneliu-Zelea Cddireanu. era „căpitanul”, cel sortit să joace rolul lui Quisljng ,în România. A fost lichidat de către Armând Călinescu, mai mult fizic şi neîndemă-natec ideolog, fiindcă Tersite, urît, mic, chior şi şchiop — a vrut să se suie ple calpi alb al dictaturii în locul d căpitanului”. Duelul între Zeliea şi Călinescu s’a soldat .cu dispariţia viojlenljă a partenerilor, ca în anecdota lui Marius despre balenele dela Marsilia, dispărute din (pricina devdrjării reciproce. Instaurarea fascismului în România este indisolubil legată şi de nulmele Iuliu Maniu, .şeful naţional-ţărâniş-tiljor care a ajutat la instalarea .aelor trei dictaturi prin pactuil electoral din 1937 încheiat Cu Garda de Fier, promovând o fracţiune teroristă fascistă ta rangul de partid de guvernământ în jocul . parlamientar-constituţional. D upă 23 August 1944, le-a‘deschis larg porţile partidului său ,democratic”. D. MaWilu a iniai ajutat fascismul prin creierea formidabilei diversiuni antisemite, luând ca pretext Camarila regală, ţinând în loc respiraţia politică a României asupra unei antante faimoase. Timp de şapte 246 PETRE PAXDREA âni, comitetul de o sulă al celui mai mare partid democratic, lî)n frunte cui di. Iuliu Maniu, s’au uitat cu luneta îin vaginul d-nei Elena Lulpestou, de unde au scos inspiraţii şi mdtive de acţiune politică. IMica burghezie din România se numeşte în limbaj popular im'ahala şi locuitorii ei mahalagii. Diversiunea m’a fost rău a,leasă. A prins. Avea şi colorit antisemit. Era exact ceeace trebuia plentru mica burghezie şi pentru instaurarea fascismului in România. Cine au fost protagoniştii? Coi^jidliu Codrqami: ca înfăţişare, un ţăran .bucovinean, frust, neîndeiniânjatec în gesturi .şi ;la vorbă, moale ca temperament şi coleric la mânie (cazul Manciu), cu âparenţă ide călugăr prostănac, înalt, spătos, mânuind cu Idil icul tale cuvintele radicale şi ideile. Fizionomia era impregnată de un soi de visare provenită din ochii vilroşi, |din trăsături limpezi şi tinereşti, din cearcănele pocăinţei unui aSasin şi din smocul rebel al unui păr revărsat pje fm|ntea îngustă. > Tatăl — Ion Zelinski — vienea din Maramureş, suferea )d|e alcoolislm1, iar mama era, o blândă, harnică şi cuminte nemţoaică, total miojdovenizată la Huşi-Fălciu, u|n|die soţul se aciuiase cal titular al unei catedre de limba germană an învăţământul siecunjdâr. Bdjuicaţia lideală şi universitară i-a fost neregulată din pirictitna evenimentelor şi din lipsa unei vocaţii intelectuale. Liceul l-a făcut la Huşi, câteva, clase la liceul-mOdei Mănăstirea Dealului, apoi, iarăşi Huşi şi Iaşi. L-am întâlnit pe plaiurile Mânăslirei Dealului cu câteva clase înaintea mea. in internat, copiii se cunosc amănunţit. Nu voiu calomnia un mort, dacă relatez opinia absolut generalizată In acest „cuib de şoimi” (terminologia şcolii a trecut şi în jargonul legionar), că elevul Zelea-Codreanu I. Cornel iu trecea la dasificaţie PORTRETE ŞI CONTROVERSE 247 printre elementele cele mai mediocre ale şcolii şi sortite declasării lîjm viaţă.Celnla sa celebrată îl indica la coadă;. Nu era um cojdjaş jovial, glumeţ sau pitoresc din care ipot răsări iepurii talentelor ulterioare. Corneliu Codire an u era luin codjaş devorat de ambiţie şi de hărnicie. Ambiţia şi „toceala” sinistră îl săltau la clasificaţie cu un punct şi jumjătate sau două, adică dela 4 la 6. Selecţiunea în .această şcoală întemeiată dje Nicolae Filipescu, şi organizată ti'upă modelul colegiilor englezeşti (în special djupă Etqn) era dintre cele măi riguroase. Hărnicia elevului Codreanu îl scăpa de repetenţie, dar nivelul înalt de deşteptăciune naturală al conşcolarilor, obţinut prin Selectarea dreaptă şi severă la intrarea în şcoala dela Dealu, mortifica ambiţia precoce die şef. Nici n a putut suporta până la sfârşit. A plecat, fără să termine liceul-modlel ujnde era orgoliul suprem şcolar al vremii ca să .poţi intra. Reputaţia dfe tocilar cu note proaste a elevului Co-djreanu din seria Radu Olteanu (avocatul democrat de mai târziu şi şefuţl projtnoţiei) era generalizată în incinta şcojlii diin jurul vechei mănăstiri unde se odihnea, în cripta, cu roşie miătas'e, craniul vaevadjului muntean, Mi-hai Viteazul. Ro:s' d!e pirecocp ambiţie, bătut la cursurile de toate categoriile, Corneliu Codreanu s’a aruncat cu patinfă in sport, care convenea caracterologici lui atletice şi cerebralităţii sale primăre. In această şcoală, profesorii erau indulgenţi la matematici san partea ştiinţifică, dacă elevul dovedea apti-ÎUdlini la partea literară sau vioe-versa. Se pretindea un jmiinimum dlidaetic, absolut neglijabil pentru inteligenţa medie ridicată de-acojlp. Codreanu nu ;avea acest miniinuim pentru nici un fel de cursuri: islab la matematici, Slab la partea ştiinţifică, slab la partea literară, lamentabil la limbi străine. 248 PETRE PANDREA. In lm|ojd curios, nu strălucea nici la sporturi pe care le practica, vizibil, cu plăcere şi obişimiita lui osârdie. Şi-a descoperit, totuşi, un talent: pe-aoela de organizator. Mi-amintesc dle bătăliile cu bulgări de zăpadă pe care „Muţea” (porecla „Căpitanului” in liceu) le organiza între clasa noastră, m'ai mică ,lde ani şi câţiva colegi de-ai lui, gjăligajnl In 1915—1916, noi ;ne aflam: în clasa l-a dle liceu şi Codreanu în clasa IV-a. In 1916—1918 liceul n’a ţinut cursuri sub ocupaţia germană. împreună cu celelalte liceie militare reunite, cursurile organizate la Doro-hoiu şi Iaşi u’au m'ai avut pe precocele organizator, rămas la Huşi sub oblăduirea paternă. Şcolaritatea Iui liceală s’a ferit de liceul-model deia Mănăstirea Dealu, und>e nu se integrase sclipitor sau distins, dar dela care a împrumutat o serie de scheme, de teme eroice eerce-tăşeşti şi d!e vocubular. „Frăţiile de Cruce” îşi au originea \în eercetăşia cultivată la Dealu şi luată din Englitera, Lermenul de „Cuib” vine dela „cuibul şoimilor” (expresie aflată pe frontis-\ piciul portalului şcolii); cultul arhanghelului Mihail şi Qabriel este cultul şcolii noastre legată dle .numele glo*-riosului domnitor Mihaiu-Viteazu, unde se păstra craniul, iar la 8 Noembrie se făcea parastas sărbătoresc; ritualul religios introdus în „Oarda de Fier” 1-a învăţat din obligativitatea cotidiană pe care „şoimii” dela Dealu o aveau Idle a face dimineaţa o scurtă rugăciune în biserica voievodală cu lectură din psalmi oficiată de preotul capelei. Sportivitatea şi marşurile erau metode programatice ale şcolii. Etica formată din trinitatea valorilor: onoare, răspundere, pocăinţă, (în caz de greşeală) era etica acestei şcoli. Ceeace n’a luat Coxijreanu, fiindcă a stat prea puţin şi celula lui defectuoasă nu putea asimila, a fost seria ide valori intelectaaliste cultivate în această şcoală. Nu Mumai elevii, ci şi educatorii erau supuşi Unei se- PORTRETE Şt CONTROVERSE 249 lecţii riguroase, graţie idiublei salarizări şi a unor princiare ava'ntagii dle locuipţă (gratuită) şi hrană aproape gratuită). Biblioteca generală şi bibliotecile pe clase au fost şi sunt dintre cele mai bogate. Dascălii şi ofiţerii-ped'agogi formau o familie cu ritualuri europene occidentale şi cu politeţe englezească. Pilda mistuitoare era Etop. Ofiţerii intermediari erau .„Stat-majorişli”, trecuţi în mod special pentru i întemeierea xşi stilizarea şcolii prin Anglia, Danemarca şi ţările scandinave, de unde au adus gimnastică suedeză şi sporturi engleze (tenis, rugby, wollev, football, scrimă, nataţie, etc.). In şcoală nu se înjura, nu existau violenţe brahiale, sau mitocă'pii caragialeşti. Se încerca instaurarea unui olimpianisim de factură anglo-saxonă sau de fiord norvegian, ceva glacial şi puritan, fără ironie şi zeflemea localnică balcan-levanlină, cu loialităţi desuete, graţio-zilăţi morale şi cavalerisme sportive. Românul levantino-balcanic din liceele civile recrutate cu copiii de pe maidanele, oraşelor, cu înjurături abraşe, cu trageri la fit, cu jocuri de noroc şi lecturi pomogira-i'ice mitra pu patul lui Procust dan pepiniera liceului- • modei dela Mănăstirea Dealului pentru a se obţine un nou tip uman şi şcolar al cărui „cachet” se cunoaşte in cele peste 30 dle serii ieşite de aci şi revărsate în societatea burgheză românească. In fond1, această .societate intrase în orbita capitalismului occidental, în orbita an-glo-germa'nă, pe lângă orbita Parisului, iar şcoala corespundea unui mdment istoric inedit. Cum se defineşte tipul de şcolar mâinăstirean? U:n elev idlela Mănăstirea Dealului, cu educaţia completă în liceul-întoidiel, plin ca un stup de resurse materiale şi cu excepţionali pedagogi (profesorii secundari de-aici ajung într’o mare proporţie fa universitate) poate ti portretizat cu „europeismul” drept qualite maîlres$>e. Şcolarul (dela Dealu imită pe micul gentilom deia Etan. NU ţpoadbă joben sau jabou, ci beretă, dar nu-i lipisesic 250 PETRE PANDREA mănuşile; botinele sclipesc; face dluş zilnic, se tunde* saptămlâwai; hainele sunt călcate. Nu-i indiscret, nu înjură ordinar, politeţa i-a intrat în sânge. Sufere de timiditate, fiindcă a da din coate şi a lqvi felon sunt infracţiuni îşi păcate cardinale în codul manierelor elegante ale acestui liceu. Se cultivă camaraderia, fraternitatea, larga toleranţă (cei câţiva străini intraţi, inclusiv evreii, erau pe 'picior die perfectă egalitate). Câţiva conducători şi pedagogi importanţi au făcut parte din lojile masonice de rit scoţian. Sportivitatea liceului n’a dus la abrutizare sau lâ brutalitate animalică. Şefii clasei, acea „protipendadă minoră, se recruta dintre şcolarii dotaţi la partea literală sau la'matematici. Se respecta talentul. Munca excesivă, fără eleganţă vacaţiqnaţă, n’avea nici o căutare. In idealul lui Cornelii! Z. Codreanu, pe care l-a. impregnat ca ideal etico-lpolitic mişcării legionare, a plutit, fără îndoială, idealul liceului dela Mănăstirea Dealului, unde el era un IpariaIambiţips! ;,şi catilinar. Acest prototip a fost vag înţeles, diform'at şi caricaturizat. Tendinţa • anti-mtelectuaiistică a legionarism'ului, subliniată de căpitan, derivă din notele sale mediocre căpătate printr o muncă atroce şi din invidie faţă de Radu Olteanu şi alţi corifei ai clasei care se jucau cu lecţiile şi ceteau toată ziua literatură. Ii considera intelectuali pretenţioşi: A subliniat ,'munca fizică şi violenţa brahială, ca o pedeapsă şi ranchiună tardivă pentru acei enigmatici co-pilandlri dela Dealu, boieros crescuţi, camarazi iară prihană, jdleloc invidioşi şi — niţeluş dispreţuitori pentru capetele tari, fiindcă ei parcurgeau cu eleganţă şi rapiditate temele şcolare. Caracterul plebeian, catilinar şi anti-intelectualist al portretului lui Corneliu Zelea-Codceanu sunt coordonate sufleteşti căpătate într’un liceu de elită cu şcolari supra-dotaţi, aleşi prin severă selecţie (circa 600 candidaţi pe 42 Ioduri), iscare tânărul dela Huşi s’a simţit înconjor- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 251 labil sub toate raporturile. Ranchiuna şcolarului sârgu-ineiois, prea sârguincios şi rămas codaş s'a exteriorizat, compensatoriu, prin dispreţ faţă de valorile fundamentale ale acelpi colegiu româno-ţenglcz. l'n înânăstireah esite bun, blând jşi tolerant, din obligaţia şi comportarea etică impusă die tabla de valopri a internatului. Xu poale ucide uin pui de găină. Crede, ,.în şchilmto, în discuţie, argumentaţie şi valorile intelectului. Codlreanu a ucis un om: şi mintea lui obţuzăi a intrat jîn definitivă înnoptare. Accentul religios de penitenţă s’a agravat. Colegiul dela Diealu cultiva o religiozitate reală, după pilda colegilor anglo-saxone. ,Sie făceau unsprezece rugăciuni zilnice colective. Se ascultau, matinal, psalmi sau fragmente din Noul Testament. Spovedania era o-bligatorie înainte de plecarea în vacanţa Paştelui. Greşelile copiilor am se pedepseau. Se scoteau in evidenţă şi se iertau după o scurtă 'mţoraliă. In clasă funcţiona Un tribunal formăt din cei mai buni şcolari, care aplicau penitenţe. Cea (măi gravă era excluderea 'lin comunitate prin refuzul oricărei conversaţii. Cel decretat paria pentru o săptămână se svârcolea in chinurile dispreţului colectiv, în solitudine şi tăcere. Pedeapsa ma-xim|ă se aplica „periuţelor”, felonilor şi carieriştilor. Acceptul unei mlorale pietiste nuvlipsea in acest straniu colegiu care distpna cu restul liceielor româneşti Codreanu s’a svârcolil în dispreţul colegilor din pricina lipsei lui de orice dotare intelectuală, pentru carierismul lui vizibil ţn ambiţie sârguincioasă şi din cauza situaţiei integrale de paria şcolar. Pietismul grefat pe ranchiune, complexe de inferioritate şi tendinţa firească de răzbunare împotriva valorilor unei lumi superioare şi prestigioase, unde nu s’a pulul integra, a dus la lor-mjarea acelei doctrine sumbre şi canibalice, c^re a început icu Un asasinat Ia Iaşi, în pragul studenţiei şi s’a sfârşit fîntr’o cumplită tragedie a tineretului şi poporului ro-rnjâjn. Codreanu a fost persecuLat de furiile pocăinţei 252 PETRE PANDREA! şi ale răzbuîjării, în mod alternativ. Echilibrul sufleteşte stricat printr’o tragi-teomiedie infantilă de colegiu s’a reflectat pe u(n fundal istoric. Acest desechilibru psihic a fost împărtăşit de societatea românească în preajma fascizării fiindcă se sincroniza cu zvârcolirile acestei societăţi. Tipiuil de burghez român occidentalizat pe filiera Parisului şi a Londrei nu s’a putut împăca decât parţial cu acest Quislinig sanguinar, bariolat şi sincopat psihic. Dintre colegii lui de clasă dela Dealu nu s’a înrolat mi se pare niciunul sub flamura legionară. Au intrat câţiva dintre cei mici de tot, care pierduseră sau nu dădeau ascultare tradiţiilor. In mod curios, cel piai fervent, a fost un premiant strălucit, de factură iniţială voltarianâ (Puiu Qârcineanu), sombrat în acut^sectarismi şi într’o cumplită dramă personală (a fost ucis mişeleşte, în lagăr, fără juidecatlă în timpul dictaturii Călinescu). Codrea'nu a recoltat acoliţi la universitatea ieşeană (sediu de scandalagii), a plecat în străinătate, a revenit im ţară, nu şi-a putut trece nici un doctorat şi a trecut la acţiune. Această acţiune politică,era fascismul, pastişă dulpă cămiăşile negre ale lui Mussolini (devenite cămăşi verzi) Cu violenţa untului de ricină, cu frazeologia nazistă copiată după Rosenberg şi Hitler într’un sâjour de un semestru la Berlin, plus pietismul ranchiunier şi (deformat al şcoli dela Dealu, căreia a vrut să*i popularizeze id'ealul omului nou modern, al unui senior moral şi gentilom de pildă anglo-saxonă, căruia îi punea în mână secdrea şi pistolul în aplauzele demenţei fasiciste şi fas-cizante care a cuprins m'ica burghezie şi ,o parte din marea burghezie dornică de a-,şi găsi lacheul ideologic şi militant în furtuna crizei mondiale deslănţuite. Pâ|nă la sfârşit, marele Capital şi Coroana au abandonat pe acest Quisling. Era prea incomod, prea turmentat psihic, prea violent. L-a lichidat prin violenţă cu oarecari peripeţii. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 253 Omdjl care i-a venit de hac acestui ,,căpitan” de haiduci politici a fost Armând Călinescu. Cine a fost Icel care a ilichidat fizic pe şeful fascismului roimiân, într’un timp', când nici Mussolini, nici Hitjer, nici Franco, nici Quisling, nici Poglavnicul Ante Pavelici, n’au putut fi suprimaţi fizic, dieşi tentativele m au lipsit? In lagărul fascist şi fascizant, politica însemnează suprimare ideologică şi, în ultimă esenţă, suprimare fiziologică. Dacă ar «trebui să facem? o paralelă şcolară între Quis-Jingul suprimat şi cel care. a întreprins temerara acţiune, mu s’ar fi putut găsi doi indivizi, structuralmenle, mai deosebiţi. Armând Călinescu: carierist politic de tip franţuzesc vol'tairian, permanent de o rară eleganţă vestimentară, cu miăinujşi gris' în mâni după modelul neuitat al lui Georges Clemenceau, cu monoclul acoperind nonşalant pn defe ct polifielmic, mic de stal ură, aproape un Tcrsite hidos, dacă, .n’ar fi fost salvat de higiena perfectă a părului lins cu pioderaţie, de haina de postav englezesc cu tăietura perfectă, de cămaşa mătăsoasă şi de cravatele proaspăt aduse dela Paris. Acest om mărunt cu politeţa perfectă a mondenului de tip parizian ascundea o poftă nemăsurată de putere, ca urmare a două drame personale. Primă dramă are un caracter fiziologic şi se referă Ja pier|derea ochiului, la carese adaogă statura tcrsiteică şi urâţenia !dle mâimuţă din adolescenţa şi tinereţea sa. Cojpiii din clasele iprimare, elevii de liceu, studenţii de universitate nu se uitau la îmbrăcăminte şi la maniere, îl vedeau chior, pitic şi cu capul mare* şi devenise — iduipă cum relatează colegii lui — obiectul deriziunii generale, acela tâte-jcHe-turc în care se sparg oalele unui. colegiu banal cu copii sălbateci, prost crescuţi şi răutăcioşi. > * *254 PETRE PAN D RE A. Tâlmărul fecior al unui medic veterinar — dacă nu ne înşelăm1 — era ambiţios, de o inteligenţă sclipitoare şi copilăros. A rămas dealtfel infantil până în plină maturitate .şi prin aceasta era un artist al vieţii sociale fer-m'eoător. Ambiţia s’a ascuţit până la un carierism furibund din pricina dificultăţilor nedrepte întâmpinate în liceu ;şi în universitate, ca o compensaţie firească pe d'rumlurile obscure ale subconştientului. Şi-a câştigat io imjdlepenidenţă materială relativă — moşie, case, mobilă, haine — înainte ide a începe cariera politică propriu zislă fpie care o visa (die.m'ult, prin tranzacţiuni(umilitoare :d|in care a ieşit mortificat. Aceste tranzacţiuni l-au în-' covoţiat, dar nu l-au înfrânt. L-au oţelit. I-au adăogat un cinis!m! glacial şi transparent pe care-1 ascuindea greu prin amabilităţi de monden desăvârşit. A (doua dramă 'personală a lui Armând Călinescu a fost î|n legătură cu situaţia socială a familiei sale. Mediul formaţiei sale provinciale piteştene era eminamente liberal: şi anuimte de liberali subalterni. In Argeş domina, familia Brătianu. Meca politică românească se numea Florica şi profetul lamei Brătianu. Tânăr studlent la doctoratul juridic dela Paris, Armând ar fi dorit să 0‘ujniOiască intim1 pe şef, să facă parte d{in camarilă, s'ă se lîfnscrie cu un ceas mâi djevremo în partid. Tatăl său, care avea mări (nădejdi în feciorul dotat şi cu purtare model, avea legături agrdnOmioe şi veterinare cu dome-nh$ d(ela Florica. A transmis respectuos padişahului liberal dorinţa feciorului venit în vacanţă dela Paris. Stu-Ofeinltul Armând a fost amâirtat odată, de două ori, dle trei ori. In sfâdşit, i s’a fixat o după amiază, după siesta vizirului. Tânărul Armând. s’a îmbrăcat, după ultimul modlel, câjşicum ş’ar fi dus xa să facă o ‘ vizită în Parc MOmceau, la duetele şi ducesa de Grambnt Dar — vai — dfuoesa de Gramolnt, în (Speţă principesa Ejliza vŞtirbey, fostă Marghiloman, devenită Brătianu, nu s’a arătat. Nu i-a servit ceiau,! cu mânuţele delicate în por- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 255 ce!an de Sevres. Nu l-a întrebat de hipodromul dela Auteuil, ca o Jdulce habitudine şi amintire a Albatrosului, nu l-a chestionai asupra modei unde Armând -era competent pa un al doilea Robert .de Montesquiou-Fezenzac, nu 'l-a întrebat file teatru, politică şi literatură. Principesa avea alţi musafiri de marcă la ceaiu. Se. auzea zumzetul lor Ide albine elegante şi de trântori bine nutriţi eu mierea vieţii sociale. Vizirul a primit ;pe tată şi fiu, pe la grajduri, unde au vizitat şi au discutat despre mânji; vaci, purcei şi creşterea găinilor. Mănuşile gris perlat luate după pilda lui Clemenceau şi pantofii cu ghetre albe s’au murdărit de bălegar şi pământ proaspăt. Vizirul a căşcat de câteva ori — era după siestă — şi a concediat pe tată şi pe fecior, fără să solicite (înscrierea tânărului în partidul liberal, aşa cum' a solicitat lui N. Titulescu şi cum' solicita înscrierea tuturor doctoranzilor şi a doctorilor în drept, jproaspăt sosiţi dela Paris. Un capitol s’a închis. Un capitol , penibil, dureros, umilitor. S’a (deschis, în schimb, uşa aventurii. Armând Gălinescu era iun carierist de tonalitate conservatoare, care se încadra complet în mentalitatea, finalităţile şi structura partidului liberal din epoca 1919— 1940. Putea deveni ;un tehnician financiar de talia lui JSlircea Cancicov, un specialist în chestiuni administrative ca Iuca sau C. Dumitriu, un. (d'ebatter parlamentar de (nivelul chiar al lui I. G. DUca sau G. Tătăfăscu* putea da şuete şi face intrigi palatiste mai reuşite decât Richarid Franasovici, care a adus de trei ori partidul liberal la putere. Partidul liberal, în ;Speţă Ionel Brătianu, l-a repudiat pe Armând' şi l-a mortificat, întâmplător, \în ambiţiile lui cele tn'ai intime ide salonard şi >de om de lume. Mic dc Statură, cu [capul m'are, chior, cu figură iniţial desa-greabilă, reuşise prin bune maniere, învăţătură şi gri- 256 PETRE PANDRE.A jă vestimentară să-şi croiască un cap pasabil, aproape ibteresant, cu monoclu, frizură marghilomanistă şi o voce modulată nazilant /după felul francez. Acumulase mii |die anecdote, .avea fişele în regulă pentru orice chestiune administrativă sau culturală, avea buna dispoziţie dle a face totul, de a ,fi util şi utilizabil. Intr’un anumit sens Armând Călincscu a repetat cazul acelei pastişe de lord englez din partidul conservator rqmlâln numit Alexandru Marghiloman, (cu un bunic hoţ de cai) şi cazul lui Take Ionescu (fecior de acsizar şi negustor ploeştean) gonit din cauza talentului şi a origi-nei plebeiene din partidul conservator şi obligat să-şi înjghebeze un partid conservator-democralic. In Argeş, unde odrasla oricât a Spiţei brătjene trebuia să facă o carieră politică, nu m'ai era loc pentru acest tânăr estropiat, carie îşi transformase estropiatiunea în marc zăcământ d!e ambiţie şi capacitate. După dubla estropiere fiziologică şi sociologică n’a rămas decât poarta mare a aventurii. A intrat cu prudenţă şi eu hotărîre. întemeietorul partidului ţărănesc în Argeş fusese iun oarecare cooperatist numit Dabrescu-Argeş, băgat la închisoare cile liberali pentru falsificare de poliţe. înscenarea politică se grefa pe des ordini morale reale. Tânărul Armând Călinescu debuta in viaţă, ca orice tânăr burghez ambiţios şi care trăieşte peste resursele bugetare proprii, la fei cu Dobrescu-Argeş, adică semnând, poliţe. Avocatura provincială nu rentează mai deloc în primul deceniu şi micul domn — un urai mansieur — nu putea să-şi scoată mânuşile ,de piele de culoare gris-perle, pentru a strânge cu efuziune profesională bătăturile şi sudoarea clienţilor ţărani. Meseria nu-i su-râdeau în nici iun fel. Poliţele trebuiau achitate. Atunci, a cunoscut pe directorul unei bănci locale, Grigore Coan-dă, fost liberal, eliminat din partid pentru sterism şi ger-mapofilie în epoca 1956—1918, aflat în fruntea organi- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 257 zaţiei locale a proaspătului partid; ţărănesc. S’a ataşat pe lângă ,,'dom'nul şef” al partidului şi pe lângă „domnul director” de bancă. Armând Călinescu a avut, multă vrem!e, alura perfectului isecretar politic, a şefului de cabinet, a subsecretarului ide stat. Aceasta era vocaţia şi valoarea intrinsecă. A intrat la Goanldă ca secretar politic şi particular. Era magia sa personală de artist al vieţii sociale, de artist al microcosmului modern. Viaţa este formată — cronologic — din decenii, ani, luni, zile. Dar zilele au ceasuri plictisitoare pe care el ştia — cu accentul, cu chiţibuşurile, cu râsul, cu anecdotele şi jertfa lui — sjă le facă ferm'eoătaare. A ştiut să-şi asigure simpatia şefului, ,a întemeiat o gospodărie prosperă cu oarecare accente seniorale. ;Pe Grigore Coanlda l-a aruncat peste bord la prima ocazie. Nici !nu era greu. Acest bancar >er,a [un naiv idealist care adora pe „trădătorul” jC. Stere şi banca intrase în... dificultăţi după 1920—1921. (înainte de războiu finanţase i’evista „Viaţa Romanească”). Dela Grigore Coanldjă a trecut la Ion Mihalache pe care Arm'anjd l-a condus aproape un deceniu, cu surâsul lui şarmant şi cu agilitatea intrige! învăţătorul Ion Mihalache avea o ciudată timiditate: nu putea gândi politic niciodată cu capul propriu. A gândit o vremie prin Stere şi nu i-a convenit patosul doctrinar, devenind complice lamentabil şi sinistru la eliminarea ■din partid a dascălului său. A gândit prin Gr. Iunian — şi s’a plictisit: ironia aticiă şi sarcasmul avocăţesc plictiseşte şi enervează pe orice rural chiabur. N’a suportat niciodată pe Dr. N. Lupu, decât la bătrâneţe, căruia îi împrumuta, din când în când, capul, dar tot mai rar. In schimb s’a înţeles minunat cu Arm and Călinescu din ordinele căruia n’a ieşit decât iîn ‘momentul când n’a mai fost posibilă aproprierea, aldlioă din 1938. Adevărul este că Armând Călinescu ştia că nu poate fi promovat 17 258 Petre pandrea primimilîtislru e vremuri, o broşură întitulată „Unde duce colaborarea", o broşură de teorie şi tactică leninistă plină de substanţă şi (de fineţe, s’a aşezat dintr’un început, pentru cunoscători, în falanga atât de restrânsă, a gânditorilor politici rom'âini, care nu sunt „bieţi oameni ide sat”, ci ^oameni de Stat”, adică personalităţi eminente cu larg orizont şi respiraţie europeană, iar nu /cu „frica” şi prejudecăţile balcanice. Pentru a rezolva o problemă politică d,e detaliu, oricât die insignifiantă ar fi, nu ajunge îndemânarea de culisă şi chiţibuşurile de agent electoral. E bună îndemânarea de culisă: „chestiile mari” răsar şi sunt compuse în taina laboratoriilor. E bună şi dibăcia sgomotoasă a agentului electoral, fiindcă trezeşte pe cetăţeanul turmentat din sam'nolqnţă sau din .narcoticul adversarului Dar, nu ajunge şobolanul de culisă şi nici electoralul cu mentalitatea primară pentru a pregăti o „chestie mare” politică. Oamenii politici moderni sunt intelectuali‘de vamploare. Leriin a scris zeci de volume, începând cu empiriocri-licisrrml şi sfârşind cu sfaturile asupra electrificării. Stalin a scris — în afară de nenumărate volume de teorie marxistă — cea mai sistematică şi mai arhitectonică lucrare de sinteză asupra leninismului, iar culegerea Ide articole doctrinare intitulată „Pe drumul spre Octomurie", articole de fond selecţionate din „Pravda" numai din epoca Februarie 1917—Octomvrie 1917 îl aşează printre marii jurnalişti ai lumii, alături de Winston Churchil, ]?OltTRjETE ŞI CONTROVERSE 213 ■de pildă, de Georges Clemenceau, de Mahatma Gandhi sau de marele nostru Eminescu. > Nu e o aluzie — Doam'ne fereşte — la stilul festiv, şi „haretist” al atâtor oameni politici români sau, la punctuaţia lor deficitară, la gram'atica schiloadă a atâtor ,,corifei” politici ai burgheziei române. Această burghezie a părăsit stadionul olimpic unde a figurat pe vremuri ujn Mihail Kogălniceanu, un Titu Mâiorescu şi un Take Ioihescu — (care-şi dicta matinal articolul Ja oficiosul die limbă franceză şi îieportagiile în limba română pentru semioficioase populare). Această burghezie acefală a repudiat pe C. Stere, trimiţându-l după instigaţia unor generali naţional-ţărăjnişti şi a lui Stelian Popescu, graţie şi bunăvoinţei conducerii, îjn rândurile „trădătorilor” de patrie, fiindcă ceruse prea insistent votul universal, reforma agrară şi democratismul, Această burghezie a (înlăturat pe toţi oamenii politici de talent, pe scânteietorul Gr. Iunian, de pildă, ajuns minuscul şef de partid cu limita de 2%, pe Toma Stelian (liberal) care a fost înlocuit la portofoliul Justiţiei cu... Jean Th. Florescu, — dar pe cine n’a repudiat burghezia dintre oamenii ei die talent? Cultul mediocrităţilor este cultul sanctuarului suiprem al viţelului die aur. Proletariatul român îşi face o mândrie că poate să scoală î|n primă linie a acţiunii sale pe Dr. Lucreţiu Pătpăşcainu şi pe Prof. Petre Constantinescu-Iaşi, doi luptători verificaţi î,n două decenii de luptă, de lagăre, de Doftana şi de domicilii forţate, doi intelectuali europeni şi români, doi cărturari de forţă, două facle luminoase. Dar câte rezerve nu are? Să amintim! de un 'Mihail Bujor, un Ilie Cristea, Prof. Parhon, etc. etc.? Ce oameni politici din „istoricele partide” Jndrăsnesc să se măsoare cu aceşti oameni ai muncitorimii şi ai ţărănimii îmlpdl'ate ? Unde Sunt „ştatele” de serviciu ale şefilor burghezi? Ulnjde le sunt bibliotecile? Unde le este osârdia? îs 274 PE'i'itE PANDllE.4 Oameni de club, de comitete şi comiţii caragialeşti, oameni de „căfană” şi de hoteluri de lux scrobite, paraziţi şi minţi trândave, ei n’au suferit, n’au reflectat, nu s’au macerat cu toată fiinţa pentru idealuri, pentru ştiinţă şi pentru artă. Nu cunosc nici ştiinţă, nici filosot'ie, nici artă, nici doctrină politică, nici sociologie, nici economie. Exponenţii politici ai burgheziei stau rău de tot: se-mid|ocţi, intelectuahnente, aflaţi sub nivelul tovarăşilor chelneri din marile restaurante, unde aceste bestii de-ju|neazlă şi cinează copios, sub privirile dispreţuitoare ale njnor ospătari tăcuţi, elegant îmbrăcaţi şi stilaţi, la curent cu lecturi din Karl Marx şi cu ultimele rezoluţii analitice ale partidului comunist. Nu simţiţi dispreţul 'nostru, voi, acefalii, paraziţii, grosolanii şi cu obrazele tovaline? Nu înţelegeţi că sunteţi sfârşiţi, că epoca voastră e în amurg melancolic, că a intrat, triumfătoare, sănătoasă, sclipitoare de inteligenţă şi voioşie, altă clasă, altă lume, care va diuce pioporul spre un trai mai bun, spre o justiţie nepătată de interesele voastre de clasă, spre o frumuseţe nouă'? LUCREJIU PATRAŞCANU Lucreţiu Pătrăşcanu a scqs ide sub teascuri o carte ■cile sociologie şi politică. Subi bene, ibi pulria". Internaţionalismul tinde la o solidarizare a suferinţelor naţionale plentru alungarea trântorilor şi dărâmarea exploatării. Probleme organizatorice (1880—1890). Din fragedă tinereţe, Lenin a fost atras de problemele organizatorice. Lenin a fost die-altminteri unul dintre primii marxişti sistematici ai ţării sale şi al lumii, care ra gândit cum! trebue asupra organizării politice şi sociale. Prima activitate a început la Kazan, în cercul lui N. E. Fed'oseev. , Vorbinid despre revoluţionarii din epoca 1880—1890, Lenin slpţune: „mulţi dintre ei au încefput a gândi revoluţionar ca narodovolţi. Din frageda lor tinereţe aproape toţi se înclinau cu admiraţie |n faţa eroilor terorismului. Ieşirea 'de sub înrâurirea produsă de farmfecul acestei tradiţii eroice posta mUltă luptă şi era însoţită de ruptură cu oamŞejnii care voiau cu orice preţ să rămână fideli organizaţiei Narodnaia Volea şi pentru care tinerii social-demperaţi aveau o mare stimă. ^Această luptă îi obliga să înveţe, feă citească opere ilegale d!e toate tendinţeie’’ (Vezi Lenin, Editura în limbi străine, Moscova, 1944 p1. 8). Prima chestiune organizatorică a Revoluţiei ruse în această epocă die sfârşit, al veacului XIX era de fapt o chestiune fundamentală de doctrinjă, fiindcă doctrina se 288 f, PETRE PAN ERE A. împleteşte permanent Cu ipracttica. Aristot, filosoful grec spunea: fiecare om1 .îşi are filosofia sa. Chiar cel care neagă aoest lucru are vtotuş| o anumită filoisofie a acţiunii pure. Ceeace trebuia pus* ,1a punct era doctrina, adică limpezimea îndrumătoare. Bunele idei răsărite din realităţile sociale duc ,1a irezultate bune. Proastele idei duc la greşeli şi catastrofe. Jdleile; (sociale jSUint proaste atunci, câinid n’au aderenţă cu ^realităţile. Prima problemă pusă lui iLanin,care se gândea la organizarea revoluţiei şi la djărâmarea sistematică a imperiului ţarist, a fost problemă înlăturării proastelor idei şi a doctrinelor romantice |în politică. „Terorismul” şi „plecarea în popor” (narodnicism) erau două racile, care trebuiau neapărat vindecate. Ambele aveau tulpina com!ună în romantismul socialist. Poporaniştii. Ce erau narodnicii? Narqdnic însemnează pe româneşte poporanist, adică adept şi iubitor al poporului. După ce au terminat cu teroarea individuală, împreună cu grupa celor care âu văzut inanitatea teroarei şi împreună cu grupa :cel;or mai 'puţini curajoşi dintre nihilişti, au hotărît „să plebe în piopor” pentru a-i servi d're(pit călăuză. Studenţimiea revoluţionară renunţa la carierele orăşeneşti, prefeirârid micile ocupaţii agrare, die învăţători, sanitari, ipotcovari, mledici sau judecători rurali pentru a lumina ţărănimea aflâtă sub,,puterea întunericului”, cum1 e titlul unei drame dje Tqlstoi. Câlnld boierii „pleacă în popor” (mai mult virtual-teoretic, fiinldcă în fapt, rămlân între ei, nu pot depăşi cercul magic al clasei), pretind1 fireşte să conducă ei,poporul. Gâihd! ciocoiul devine democrat, o mare primejdie cuprinde poporul. Pretinzând conducerea, el n’are instincte d!e clasă şi nici, criteriile din table de valori în'orale a poporujui. Pofporaniştii ruşi, popioraniştii români, PORTRETE Şt CONTROVERSE 289 populişlii austriaci, iabienii englezi, rriinislerialişlii francezi — formează o aplăiŞi uin pământ: sunt aristocraţi lori burghezi cu beteşuguri 'dle clasă, m'ofturoşi şi pretenţioşi, care-şi părăsesc numai pe jumătate cuiburile lor calde şi pleacă la vânătoare socială conduşi de instinctul' Ido pradă. „Marxistul legal" Alături de poporanist şi, uneori, în alianţă, până la ildjenltificare, se află marxistul zis „legal”. Diin 1890 până la 1917, Lenin a luptat permanent împotriva acestor d|ouă forme diversioniste burgheze, care apăreau, dispăreau şi reapăreau sub zeci de titulaturi, şi care nu erau, ,în fond, decât vechiul poporanism şi ,,'marxislmul legal”. Marxismiul legal, jn. ţările irăsăritene, a fost forma ca-ragialea"că a aristocraţiei sindicale şi a intelectualilor timoraţi şi carierişti, icare ar fi vrut şă fie cu slăpaina carierii in gură şi Cu (sufletul idealist. în azur, cărei socoteau qă se poate face revoluţie muncitorească şi ţărănească având aprobarea vagmiştriloţr şi a autorităţii (de Stat. „Legaliştii” făceau apel la cojnvincţiunea individuală şi la presupusul idjealisrri al lumii burgheze camuflată sub forma liberalismului. Acest liberalism fusese experimentat idje Lenin Cu prilejul spânzurării fratelui său şi a carantinei familiare în toată goliciunea şi ineficacitatea Marxiştii legali sunt feciorii Revoluţiei franceze, fii Parisului, paşoptişti europeni. Ei caută o mizerabilă (a-daptare la timpurile 'noui. N’au înţeles1 nici simplicitatea grandioasă a rigoarei raţionaliste, care duce — eventual — la baricade cu sânge, ia Corăuna din, Paris, la teroare, la jertfă. Ei suspină după moravurile aristocraţiei înainte de 1789. Caută /mereu ceeace este „nobil”. Marxistul legal a luat din Revoluţia franceză principiul ibd;ntroversat al discuţionismului. 19 290 PETRE PAjn'DRE'Y Marxistul legal din Rusia ţaristă, din România celor patru dictaturi, din Japonia Mikado-ului sau dţn Bulgaria lui Tzancoff are prejudecata discuţiei retorice, a discuţiei juridice în contradictoriu din care reiese lumina străjluicitoare a adevărului. Cinie are experienţa acestor jocuri, îşi d|ăi seamla de itoanitatea jocului, de gratuitatea lui, idfe vasalitatea faţă de alte forţe obscure, crâncene şi inexorabili. Aceste forţe se inwntese forţele luptei die clasă. Lupta necruţătoare a lui Lenin s’a îndreptat şi spre acest front. Capul doctrinar al m'arxiştilojr legali zişi şi revizionişti a fost Eduard Bernstein. Iată ice spune Lenin îjnitr’o scrisoare, în timpul primei lecturi a operei acestui corifeu: „cuprinsul :ei ne uimieşte tot mai mult. Din pupei dle vedere teoretic e neînchipuit de slabă: o repetare dje gâjnld'uri străine. Fraze despre critică şi nici rnăcar încercări die critică serioasă şi independentă. Din punct die vedere practic — oportunism' (fabianism, mai exact: originalul la o mulţime de afirmaţii şi de idei de JBern-s'tein se găSesc la' soţii Welbb în ul tibiile' lor cărţi) Iun oportunism ,şi un posibilism nemărginit şi încă un Or portuuîism laş, căci Bernstein nui vrea să se atingă direct de program” (Lenin, scurtă expunere a vieţii şi activităţii lui, 1944, pag. 41). In aceşti ani (la sfârşitul secolului trecut), marxismul revizionist şi legal se numea,/în Rusia autocratică, şcoala „econoniisimilui”. Primul cortgres al partidului. In oraşul Minsk, în lujnâ Martie 1898, avusese Ioc cel dinlâiu congres al partidului muncitoresc social-demo-crat rus. Acest congres nu şi-a atins scopurile de unificare şi organizare, ci a spoi'it confuzia ideologică. ^ Lenin a înţeles imediat că bemstenienii revizionişti, etichetaţi în Rusia ca „economişti” reprezintă uni pericol PORTRETE ŞI CONTROVERSE 291 pentru ţelurile revoluţionare fiindldă ei „constituiau grupul oportunist de bază din mişcarea muncitorească (din Rusia” (op. cit. pag. 42). Despre viitorul lor, Lenin a scris: „suntem: siguri, că orice încercare d!e a transplanta concepţiile oportuniste în Rusia vor întârh|pin,a o, rezistenţă tQt atât de hotărîtă din partea majorităţii imense a social-democraţilor ruşi” (opi. cit. pag. 42). in privinţa marxismului, Lenjjn a spus', în această e-poqă grea, cuvintele miemorabile care vor rămâne firul conld|ucător al interpretării doctrinei: „noi nu privim |die loc la teoria lui Marx ca ja ceva terminat şi intangibil; dimpotrivă, e poa\te î[Hdepe? Aceasta era întrebarea la ordinea zilei. începutul ş’a fădut cu uin ziar, organ ţ al mişcării muncitoreşti, aşa cum a preconizat Lenin: „inoi, credem' că în prezent sarciinia cea mai arzătoare este idje a ne apuc|a de soluţionarea .acestor probleme ,jşi că pentru aceasta trebuie să ne pupem1 ca ţel al nostru cel mai apropiat organizarea scoaterii unui oţgan al partidfului, icare să apară la timp şi care să fie strâns legat du toate grupurile locale. -Noi credem' că înspre înfăptuirea acestei opere trebuie să fie îndreptată toată 292 PETRE PANERE 4.’ activitatea social-democraţilor în tot timpul viitorului apropiat” (op. cil. pag. 14;. In ejpoca acestor plănuiri, Lenijn se află în exil sibe-rialft la Şuşenkoe. A sfârşit pedleapsa ,dată de judecători lâ 29 Ianuarie 1900. Pesfte unsprezece luni, în Decembrie 1900, a apărut ziarul „Iskra” (Scânteia), în străinătate. Pentru organizarea apariţiei ziarului central, Lenii: s’a opirit, în drumul reîntoarcerii din. exil, la Ufa, Riga, Poldolsc, Kazan, Samara, Nijni-Novgorod şi de două ori, ilegal, la Petersburg, fiinldtdăi, i se interzisese accesul în Capitală. 1 ; Colonelul de jandarmi Zubalov a semnalat în rapoartele sale secrete din 1900, că „astăzi revoluţia nu are pe nimeni care 'să fie mai un are decât Ulianov şi că trebuie tăiat acest cap de pe trupul revoluţiei”. La 16 Iulie 1900, Lenin a plecat în străinătate pentru a organiza m'ai bine, fără oprelişti şi supraveghere poliţienească, redactarea „Scânteii” şi chiar difuzarea ilegală înlăuntrul imperiului ţarist a organului mişcării muncitoreşti revoluţionare. Iintr’unul din aceste articole, Lejnin a profetizat cu precizie aproape matematică întâmplările de mai târziu din Octombrie 1917 realizate pirin organizarea partidului bolşevic: „istoria a pus acum1 în faţa noastră o. misiune foarte apropiată, care este cea mai revoluţionară dintre toate misiunile foarte apropiate ale proletariatului din oricare altă ţară. Realizarea acestei misiuni — distrugerea celui mai puternic sprijin nu numai al reacţiunii europene, dar şi (putem' spune acum) al reacţiunii asiatice — ar face din proletariatul rus avantgarda proletariatului revoluţionar internaţional”, (op. cit. pg. 48). In faza prinţului congres, teoria dominantă asupra organizării de partid era o fază romantică. Organizarea era privită cu dispreţ ca fiind lipsită de piatos şi de PORTRETE Şt CONTROVERSE 293 aureola eroismului. Aoest eroism era vun eroism de jertfă individuală care nu ducea la ţelul piropus. împotriva nihilismului şi a poporanismului, Plehanov a înfiinţat în 1883 grupa politică „Eliberarea Muncii”. Lenin a înfiijnţat la Petersburg în anul 1895 „Asociaţia de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”. Prim'ul congres din 1898 al partidului social-demo-crat inu este data de naştere a partidului organizat, fiindcă n’a elaborat un program unitar, iniei statut şi nici n’a fosil în stare să dea o schemă organizatorică. Prima schemă organizată de partid începe cu apariţia celor dintâiu numere din Scâjnteia (1900-1901) condusă de Lenin din străinătate,. Al doilea congres al partidului (1903). Al doilea canigres al partidului s’a început în anul 1903 la Bruxelles cu idjelegaţi ai organizaţiunilpr „regnf-cQlare”, ădlică din toate colţurile vţării şi s’a ţinut propriu zis la. Lpnldpa, fiind qă în urma injoncţiunilor Ohranei şi a legaţiei ţariste, poliţia belgiană a invitat pe delegaţi să părăsească teritoriul ca „străini indezirabili”. S’a elaborat cu acest prilej un program, un statut al partidului, s’au indicat organele de conducere, îm frunte du un comitet central, organele de control, organizare şi disciplină. Anul anterior, anul 1902 s’a caracterizat, din. punct de vedere social, ca un an de mari tulburări şi (ne- Mişcarea muncitorească a ştiut să-şi organizeze revendicările fireşti printr’o serie de greve impunătoare. In Martie au fost grevele 'din ^regiunea Batumului. La Rostov, 'muncitorimea căilor ferate, urmată de muncitorii celorlalte [întreprinderi de stat şi particulare, au ieşit la {demonstraţii şi meetinguri greviste, având câteodată câte 30.000 d|e partizani perstrăzi. 294 PETRE PA' DREA In 1903, grevele s’au ţinut lanţ î,n Caucaz (Bacu, Ti-flis, Batu'm) şi în Ucraina (Odlesa, Kiev, Ecaterinoslav). Mişcarea muncitorească cu revendicări drepte şi acţiune pblitică eficace a trezit ecouri în sânul ţărăinimiei oprimate. In primăvara şi vara anului 1902 au înlceput răscoalele parţiale ţărăneşti în gubernia Poltava şi Har-cOv. Seminalul răscoalelor ţărăneşti din România dela 1907 a fost dat în Ucraina de către ţărănime încă din 1902, cerâlnldu-se, în ambele ţări, împărţirea pământurilor boereşti, desfiinţarea'ruşferturilor şi a resturilor feudale. După m'uncitori şi ţărani, luând glorioasă pildă, a început să se mişte împotriva ţarismlului sângeros şi burghezia liberală. In Ianuarie 1902 s’a înfiinţat gruparea politică „Eliberarea”, din care a răsărit, ulterio|r, pa'rtidul consti-tuţional-liberal al „kadeţilor”, un fel de maniişti diini zilele noastre. Această grupare urmărea dlouă scopuri: 1) Inldlulcirea ţarism'ului autocrat care compromitea prin severitate inutilă însăşi regimul posedanţilor; 2) Lupta împotriva revendicărilor finale revoluţionare muncitoreşti. Kaldleţii nu erau împotriva ţarismului. Doreau să,-l perfecţioneze pentruca exploatarea în fabrici si menţinerea latifundiilor să fie asigurate. In iarna 1901-1902 a avut loc şi greva generală a stu-denţimii, drept răspuns la arestări şi la intenţiunea de militarizare a universităţilor. „Socialism poliţienesc". Paralel cu mişcarea Kadeţilor liberali s’au întemeiat sindicatele galbene sub inspiraţia şi conducerea ,_orga-nelor de siguranţă politică, un soiu de „socialism1 poliţienesc”. Gapon, un cleric pe jumătate escroc şi pe jumătate romantic, a fundat în 1904 „Asociaţia muncitorilor din fabricile şi atelierele din Petersburg”, care va face demonstraţii de stradă cu icoane şi pancarte religioase, PORTRETE ŞI CONTROVERSE 295 eu un sfârşit tragic şi sângeros. Popa Gapon a fast a-bligat să se aşeze în fruntea muncitorilor grevişti şi a masselor ieşite la demonstraţii. Pe când se îndreptau spre Palatul de iarnă, da să implore mila Ţarului, cazacii au tras salve de foc, au biciuit pe demonstranţi cu nagaiqeţU şi au călcat cu coipitele potcovite ale bidiviilor t'e ^oi c i adolescenţi aflaţi în rânduri. Socialismul poliţienesc era demascat şi se dovedea ineficace. Un câz asemănător cu al popii Gapon a fost cazul agentului provocator Malinowski, ajuns deputat şi conducător al fracţiunii bolşevice din Dumă. Ohrana exalta d)e bucurie, că, în schimbul celor 30 de arginţi ai trădării, Malinowski accepta să fie informator. Dar, ,în calitatea sa ide deputat al muncitorilor şi de figură proeminentă a fracţiunii parlamentare, bietul trădător era obligat, la lumina zilei, să recite cu patos actoricesc discursuri confecţionate în străinătate, la Cracovia, de către Lenin. Centralizarea şi buna organizare împiedica efectele trădării şi transforma o marionetă poliţienească î,ntr’o goarnă de bronz a partidului ţipând îp mijlocul duşmanilor, utilizându-i chiar poziţia ambiguă (pe atunci secretă) în scopuri propagandistice, în detrimentul duşmanilor şi spre folosul clasei muncitoare. Un partid sever organizat şi pe baze obiective, ajuns la instituţionalizare, are riscuri minimale, în asemenea cazuri. Când punctele progra'm'atioe sunt clar fixate îşi atribuţiile de mUncă determinate după principiul diviziunii travaliului, când'echipele de lucru sunt educate şi scăldate de o atmosferă unitară, având norme binecunoscute, o morală conturată aproape ca un cod' juridic, riscurile şi aventurile sunt eliminate ab initio. Ceva mai mult: militanţii ajung fungibili, se pot schimba la muncă „de jos” şi muncă „de sus”, pot fi scoşi din-tr’uii sector şi trimişi în altul, evident cu atribuţii strict delimitate, fără pericolul improvizaţiunii şi al anarhizării aparatului. Fenomenul de instituţiojnalizare pătrunde şi 296 PETRE PANDREA în aparat, ca şi q instituţie bine aşezată, funcţionează aproape independent de persoanele aflate la conducere. Aceste persoane sunt obligate ipso fado, prin faptul aşezării Ia conducere, să înde)plin;easaă anumite atribuţii, într’un anumit sens, djupă un tipar prestabilit. Aici este rolul programului işi, rolul organelor de control, în frunte cu comitetul Central.1 Aceste comitete supt uzine de lucru ideologic işi de elaborare a strategiei şi a,tacticei, de împărţire a muincii pe sectoare, de control permanent. E vorba de un oefnjtralism1 elastic. Iniţiativa individuală pe sectarul de m'uncă rămâne (deplină. Aparatul funcţionează centralizator p|e mbtive programatice şi îngăduie cea mai largă descentralizare în munca de teren. Cazul Malinovski, răm'as celebru prin infamie, ini se pare tipic în demonstrarea instituţiojnalizării de partid şi în anihilarea efectelor funjeste. t'n calitatea lui de deputat era obligat să ţină discursuri. Aceste discursuri nu sunt inspiraţii m'omentane işi subiective ale vorbitorului. Ele reprezentau un punct idle vedere. Problemele lâ ordinea zilei şi soluţiile lor sunt de atributul comitetului central. Textele până în amăjnunt sunt elaborate de acest comitet. lin activitatea din Dumă, agentul poliţienesc Malinowski nu făcea decât să citească sau să debiteze texte scrise de Lenin. Lozincile se popularizau în forma cuvenită. Poporul asculta dela tribuna parlamentară îndrumările comitetului central. Accidentele şi impurităţile Ide transmisiune :nu aveau nicio importanţă practică. ' ! ! : " Ţarism'ul organizase zadarnic un socialism poliţienesc de tiptul Gapon sau Malinowski. Burghezia şi moşierimea liberală se strângea pe platforma constituţională şi vagamente democratică a kade-ţior, încercând să selecţioneze şi să abstractizeze |â-paratul !d)e represiune işi de exploatare a m'asselor. Muncitorimea şi ţărănimea se organiza cu dificultate, clar începutul se făcuse. In 1903 a avut loc al doilea PORTRETE ŞI CONTROVERSE 297 congres al partid!ului social d em ocrat, după multiple şi laborioase pregătiri Ide delimitare şi definire a ceeace se cheamă membru de partid şi a organelor de partid. Comppnenţa organizatoric<ă. In „Istoria partidului com'unist al Uniunii Sovietice”, redactată de o comisiUne a comitettului central şi aprobată în 1938, se spun următoarele \(citatele noastre, după ediţia din 1939 tipărită în limba germană): „în ceeaoe priveşte structura şi alcătuirea (partidului, Leniu era dje părere, ca partidul să fie compus din. două părţi: a) dintr’un cerc restrâns de cadre de muncă permanentă şi conJdjuaătaare, ,îjn care să intre mai ales revoluţionarii ide profesie, adică oam'eni de partid, care să fie eliberaţi (d[e .oricare altă mpncă, în .afară de munca de partid şi care să fie înzestraţi ou minimum! necesar de cuinoştiinţe teoretice, d!e explerienţă politică, de Rapacitate organizatorică şi care cunosc arta^dje^a duce luptai ,îm!p.oţ-, triva poliţiei ţariste şi 'de a se ascunde conspirativ de ea; b) Idintr’o plasă foarte ramificată de organizaţiuni periferice ide partid, compusă dintr’o massă numeroasă de membri de partid, înconjurată de simpatia sutelor Ide mii de muncitori jşi sprijiniţi de ei” (op. cit. pag- 40). Cari era relaţia ide stabilit între partid şi clasa 'muncitoare? . . Partidul este avantgarda clasei muncitoreşti, motorul mişcării, motor unificator şi director. Care era ţelul final al partidului? Dărâmarea capitalismului şi realizarea socialismului. Cine este 'membru de partid 1 Numai cel care lucrează în organizaţie. A fi membru de partid este o qpoare care comportă o nesfârşită serie de obligaţii. Cineva poate fi comunist, fără a fi membru de partid. Aceste reguli rămase patrimqniul tradiţional au fost obiectul unor 298 PETRE PANDREA lungi dispute între menşevidi şi bolşevici. Menşevicii reprezentau un punct de vedere lax, oportunist şi romantic (dispreţuind realităţile şi organizarea). In privinţa calităţii ide membru de partid,'menşevicii ar fi vrut să asimileze pe militant cu simpatizant. De pildă, simipla participare ca grevist dădea dreptul de vot în chestiuni interne de partid şi în probleme organizatorice, ceea ce ar fi provocat confuzionism' şi ar fi periclitat omogenitatea. Caractericticile partidului dorit şi realizat de Lenin sunt următoarele: „partidul nu este numai avantgarda, garda conştientă a clasei m'uncitoare, ci ea este totdeodată trupa organizată a clasei muncitoare care posedă disciplina sa, 'disciplină obligatorie pentru toţi membrii săi. Deaceia, membrii de partid trebuie neapărat să facă parte dintr’o organizaţie a partidului”. (Istoria partidului comunist, pag. 57). Care este argumentaţia în sprijinul acestei severe legi leniniste? Lucrul este simplu: „dacă partidul n’ar fi o trupă organizată a clasei, un sistem organizatoric, ci o adunare oarecare de oameni, care se declară cu dela sine putere membri de partid, fără a aparţine uneia dyi organizaţiile de partid şi fără a fi încadraţi, în acest caz ei nu sunt obligaţi jş:ă se supună hotărîrilor partidului. Partidul nu va putea avea niciodată posibilitatea de realizarş a unei .acţiuni unitare şi nici nu va putea conduce lupta clasei muncitoare” (op. cit. pag. 7). Protestul lui Obldniou. împotriva schemelor organizatorice propuse pentru partid de către Lenin s’a stârnit o furtiţnă de indignare şi de proteste. , , PORTRETE ŞI CONTROVERSE 299 Indignarea 'exprimată era indignarea elementelor individualiste, care priveau şi socoteau procesul social de eliberare al masselor asuiprite ca ,pe un proces romantic, ca un sport al „idealiştilor”, ca o încercare a puterilor de jertfă şi de eroism’ ostentativ. Reluânid; o veche distincţiune a lui Maeterlinck s’ar putea clasifica eroismul, jertfele şi tragediile personale Sn două categorii: erois'mul retoric grandilocvent şi de scurtă durată, alături de erois'mul pur şi simplu, anonim şi susţinut în timpi. Jertfa şi tragedia pot avea aspecte cotidiane, colective şi fără stridenţe. încercarea leninistă idle a orgapizaef ortul revoluţionar împotriva ţarismului a trezit împotrivirea individualiştilor şi a eroism’elor mic-burgheze d|e scurtă durată şi bazate pe teroare. Protestul stârnit era protestul lui Oblomov. Cine este Oblomov? Oblomov este romanul rus epocal (tradus şi în româneşte de prof. A. Frunză) care a ajuns simbolul inerţiei intelectuale, al delăsării, al leneviei integrale, incapabile de organizare şi activism. Oblomov reprezintă individualismul trândav, moşieresc cu pretenţiuni inbelectualiste. Fenomenul „oblomovscina” nu este un fenomen specific rusesc. Este o particularitate a ţărilor agrariene unde nu s’a desăvârşit revoluţia burgheză şi nu s’a lichidfat feudalitatea. Protestul lui Oblomov s’a sfărâmat de voinţa de fier şi de capacitatea organizatorică genială a lui Lenin şi a urmaşului său Stalin. Lupta de eliberare a lui Lenin şi Stalin' este o luptă de eliberare a tuturor popoarelor, o metodă de luciru şi de luptă fără caracter de mecanicitate, cu alte cuvinte o metodă de gândire şi de acţiune fecundă. Lupta împotriva lui Oblompv şi pentru organizarea partidului, ca instrument de eliberare al clasei munci- 300 PETRE PANDREV toare, a avut etapie pline dje difidultăţi şi de cotituri istorice. Aceste etapie au fost conţinutul vieţii sufleteşti şi a voinţei lui Lenin îndreptate spre ţelul măreţ pe care şi l-a pus îin tinereţe. După primul şi al dloilea colngres al partidului, a avut loc al treilea congpes al partidjului social-dem'ocrat la Londlra (în Apirilie 1905. Congresul IV a avut loc la Stokhoim în Aprilie 1906. Congresul V s’a ţinut în Maiu 1907 la Lqndra. Intre congresul V şi congresul VI s’a pus capăt certurilor interne. In Ianuar 1912 a avut loc la Praga conferinţa importantă a partidului denumită conferinţa VI dela Prşiga —, când s’au limpezit apele şi s’a ales .un comitet central pur bolşevic în frunte cu Lenin, Stalin, Ondshonikidse, Swerdlow, Spandarian, Qoloschtscbck-kin. etc. Al VI congres propriu zis al partidului a avut loc, în ilegalitate, la Petrografd1 şi a durat dela 26 Iulie până la 3 August 1907, când şi organizaţiile periferice au fost definitiv zidite pe principiul centralismului democratic. Congresul VII al partidului a fost primul congres după preluarea puterii. Congresul a hotărît că, partidul [se va numi dela această dată partidul comunist al Rusiei (partidul bolşevic). Apoi, congresele s’au succedat anual. In Martie 1919 a avut loc la VIII congres. In Martie 1920 a avut loc al IX congres. La 8 Aprilie 1921 a fost congresul X. In Martie 1922 au avut loc al XI congres. In Aprilie 1923 a avut loc al XII congres. La 21 Ianuarie 1924 a murit Lenin, făuritorul partidului. Succesiunea istorică a fost preluată de Iosif Vissa-rianqvici Stalin care a condus partidul la o glorie nouă. S T A L I N In anul 1898 a avut loc 'primul congres al partidului social-idiemocrat din Rusia ţaristă: un con.gr es-f an tom ă, fiinldică nu s’a' soluţionat nici o problemă arzătoare a programului şi nici chestia elementară a unui statut de partid’, cu organele statutare şi responsabile. Comitetul Central ales cu prilejul acestui congres care ar fi. trebuit să diateze actul de naştere al partidului (şi, care n’a dovedit decât haosul ideologic şi lipsa oricărei preciziuni politice) — a fost arestat, întâmplător, în întregime de Ohrană. Partidul unitar plănuit a rămas fără conducere. Nevoia unei organizaţiuni politice unitare muncitoreşti devenea tot mai acută. Lenin se afla deportat în Siberia, în' aceea vreme. Intr’un articol, rămas celebru, întitulat „Cum să începem” (idei dezvoltate ulterior în cartea „Ce este de făcut”), Lenin a propus două teze luptătorilor revoluţionari: 1. „înainte de a ne uni şi pentru a uşura unificarea, trebue mai întâi de toate să tragem cu hotărîre frontierele între noi” (definirea curentelor); 2. „Primul pas practic pentru creiarea prganizaţiunei dorite de partid uinitar este creiarea unui ziar politic central pe întreaga ţară”. 7 302] PETRE PANDREA In jurul gazetei se vor strânge .oamenii de încredere pe regiu'ni, fabrici şi întreprinderi. Se va forma, în acest moldi, o reţea generală de partizani cu ideologie unitară. Ziarul va fi şira spinării a organismului politic necesar în lupta de desrobire socială. Acest ziar a fost „Iskra” (Scânteia). Care trebuiau să fie notele caracteristice ale partidului? Partidul trebuia să fie avantgarda clasei muncitoare şi motorul mişcă(rii politice, să păstreze o linie generală şi o disciplină de fier. Pentru omiil de partid se cerea o abnegaţie totală. Viaţa sa individuală era pusă în esclusivitate în serviciul partidului şi al cauzei. La sfârşitul veacului trecut — epoca de formaţiune sufletească şi culturală a lui Stalin — se instaurase obiceiul u'nei apologii şi a unei oarbe adoraţiuni a „spontaneităţii” masselor şi a diminuării rolului conştiinţei teoretice socialiste. Lenin a precizat că această idolatrie echivalează cu „întărirea influenţei ideologiei burgheze asupra munci-torimei”. Rolul partidului clarificat teoreticei, cu membri devotaţi până la jertfă şi eroism1, apropiaţi /permanent de interesele şi aspiraţiile massele populare, formează o forţă dinamică propulsivă incomparabilă. Aşa cum a dovedit-o în practică partidul bolşevic. Al doilea congres. Al doilea cOnigres a fost convocat la 17/30 Iulie 1903 la Bruxelles Poliţia belgiană a invitat pe delegaţii veniţi din toate colţurile imperiului ţarist să părăsească teritoriul. Congresul s’a ţinut şi sfârşit la Lonjdra. Victoria la congresul II a fost de partea lui Lenin cu o majoritate destul de slabă. Al doilea congres al partidului so-clal-democrat rus este însă actulide naştere al partidului bolşevic. Omul de partid după modelul dictat de necesităţile PORTRETE ŞI CONTROVERSA 303 luptelor de eliberare socială a fost întruchipat de Le-nin. Urmaşul său, format în aceleaş lupte şi în corespondenţă perfectă cu momentul istoric este mareşalul Stalin. , . , . •• i Lenin spunea: . , „Nimeni nu va îndrăzni să nege că, intelectualitatea în calitatea ei de pătură specială a societăţii capitaliste burgheze se caracterizează todmai prin individualism şi prin incapacitatea la disciplină şi organizare”. (Istoria partidului comunist al Uniunii Sovietice, ed. germ. pag. 58, 1939). Muncitorii doresc şi tind ,1a organizare severă. Lenin şi Stalin au dat -pilda itn'ui alt prototip de intelectuali, a unor intelectuali dedicaţi în esclusivitate cauzei şi intereselor clasei muncitoreşti şi ţărăneşti. Ce esle partidul? ' Ce este partidul? Partidul este: 1. forma supremă a organizaţiei; 2. „membrii partidului se recrutează dintre oamenii cei mai buni ai clasei, înarmaţi cu teoria cea mai progresistă, cu cunoaşterea legilor luptei de clasă, cu experienţa mişcării revoluţionare” (pag. 59); 3. „partidul este întruchiparea legăturii dintre avant-garda clasei m’uncitoare cu massele de milioane ale clasei muncitoare”; 4. „pentru a funcţiona exact şi pentru a conduce massele în conformitate cu planul, partidul trebuie organizat pe temelia centralismului, cu un statut unitar, comitet centrat, etc., etc.” (pag. 59). Stalin aparţine muncitorimei $i ţârănintei. Prin biografia sa Mareşalul Stalin aparţine mun'ci-torimei şi ţărănimei. Mama sa a fost o umilă, bravă ţărancă georgiană. Tatăl său era proletar, anume un muncitor din branşa 304 PETRE PANDREA pielărie şi încălţăminte, hi prima generaţie de orăşeni, originar tot din ţărănime. Feciorul lor a fost trimis la şcoală superioară, după ce a terminat şcoala primară. Mama în deosebi, ar fi vrut şă-1 facă preot şi l-a trimis Id'upă mentalitatea bunelor marne dela ţară, de odinioară;, la seminar, să se facă „domn î;n sutana neagră”. Dar n’a apucat să termine .seminarul cu bine, când tânărul Iosif Visarionovici Djugavili a fost prins de vigilenta Ohrană a im'periuluî autocrat că activează în cercurile revoluţionare ale „intelighenţiei” şi a fost aruncat afară din cadrele şcolare. Dela eliminare din seminar, tânărul georgian' a intrat în cadrele revoluţionare, în acele „Universităţii”, cum le-a numit Gorki — închisori Cu lecturi vaste care au dărâmat imperiul autocrat pentru a zidi în loc o lume npuă. In 1936, Mareşalul Stalin putea face următorul bilanţ asupra intelectualilor în „Raportul” constituţional: „s’a schimbat, mai întâiu, compoziţia socială a intelectualilor. Elementele ieşite din sânul nobilimii şi al burgheziei aloăţuesc un procent mic în rândurile intelectualilor noştri sovietici. Optzeci până la nouăzeci la sută din intelectualii sovietici sunt elemente ieşite din clasa muncitoare, din ţărănime şi din voelelalte pături ale celor ce m'uncesc. S’a schimbat, în sfârşit şi însuşi caracterul activităţii intelectualilor. înainte vreme ei trebuiau să servească clasele bogate, deoarece altă ieşire nu aveau. Acuma ei trebuie să servească poporului, deoarece nu măi există clasă exploatatoare. Şi tocmai de aceea, intelectualii sovietici sunt astăzi membrii egali ai societăţii, îin care ei laolaltă cu muncitorii şi ţăranii, cot la cot cu dlânşii, lucrează la zidirea noii societăţi socialiste, fără Ide clase”. In portretul făcut de Maxim Gorki lui Lenin se întrevăd' câteva din caracteristicele „omului de partid”. Gorki spune: „Lenin era simplu şi drept, ca tot ceeace spunea. E- portrete Şi controverse 305 rois’mUl său era lipisit ide orice strălucire exterioară. Este eroismul mo|d!est şi ascetic, nu prea rar în Rusia, al intelectualului revoluţionar, cinstit, care crede cu sinceritate în posibilitatea justiţiei pe pământ — eroismul unui om, care a renunţat la toate plăcerile vieţii, din dragostea pentru oameni, preluând pe umerii săi o muncă grea”. (Amintiri |d|esplre contimporani, ed. germ. 1928, pag. 245). Omul dle partid al burgheziei democratice îşi poate îngădui luxul să suspine în Parlament despre mizeria cartierelor periferice, iar el să treacă pe-acolo vijelios în limuzină elegantă, fără a fi ridicol. Omul de partid care a dus la victoria Revoluţiei din 1917, a avut altă mentalitate şi o altă etică. A fost legat şi a răsărit direct din cadrele muncitorimei şi ţără-nirnei, a trăit cot la cot, cu aceste clase. Nu s’a produs clasicul divorţ între guvernanţi şi guvernaţi, divorţul dintre teorie şi practică, divorţul faimos al teoreticianului Aristide Briand, Millerand-Viviani şi al atâtor „ministeriabili” şi adepţi ai „ministerialismului Europei apusene. „Omul de partid” în concepţia marxismului leninist este patrula gata de jertfă eroică, precursorul problemelor şi mintea cea mai luminată. Singura lui răsplată nu sunt bunurile materiale (fiindcă moşierii şi capitaliştii au intrat în neant), ci dragostea măsselor muncitoare. Stalin se bucură de dragostea muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor din U. R. S. S.. şi este nădejdea pildui-toai*e a măsselor muncitoare luminate de pretutindeni. Stalin — omul de partid — este un imbold nu numai pentru oamenii de partid, ci pentru zecile şi sutele de milioane de asupriţi de toate naţionalităţile. Conferinţa dela Praga (1912). In luna Ianuarie 1912 a avut loc Ia Praga a VI con- 20 PETRE PANbREA 306 ferinţil de partid, cu delegai ii din peste 20 de regiuni ale Rusiei, conferinţă care s’a transformat în congresul decisiv al social-democraţiei panruse. La Fraga s’a făcut eliminarea definitivă a elementelor lipsite de claritate teoretică, idie disciplină şi de hotărîre de fier. (Să nu uităm că numele d|e Stalin ca atare este un pseudonim şi însemnează „oţel”). La această conferinţă s’a ales uin comitet central pur bolşevic, în frunte cu Lenin, Stalin, Sveidlow, Spandarian, etc. Actualul preşedinte al Prezidiutnului Sovietului Suprem al U. R. S. S. — M. Kalinin — a fost candidat pentru comitetul central. Stalin şi Svertdlow, deportaţi în Siberia, au fost aleşi în lipsă ca membri ai comitetului central. S’a creiat un centru pentru conducerea practică a muncii de partid în interiorul ţării (aşa numitul birou rus al Comitetului central) în frunte cu Stalin. Se împlinesc, deci, treizeci şi trei de ani, de când actualul imareşal se află într’un post suprem de comandă în calitate de „om al partidului”. lntr’o scrisoare adresată lui Maxim Gorki în Ianuarie 1912 asupra rezultatelor conferinţei dela Fraga, Lenin spune: „îmsfârşit, am reuşit să realizăm, cu toată opoziţia lichidatorilor mizerabili, renaşterea partidului şi a comitetului său central”. Iar în protocolul stenografiat al celui de al XV-lea congres al partidului. Stalin spune: „această conferinţă dela Praga a avut cea mai mare importanţă în istoria partidului nostru, fiindcă a tras o linie de demarcaţiune între bolşevici şi menşevici şi a strâns toate organizaţiile din întreaga ţară într’un partid unitar”. In ■ce epcţoă se petrecea această unificare cu aparenţa unei sciziuni? La 7 ani după falimentul Revoluţiei din 1905, faliment care cuprinsese într’un linţoliu de desnă-dejde toate sufletele dornice de progres şi radicală schimbare în imperiul ţarist. Pesimismul bântuia fără zăga- PORTRETE ŞI CONTROVERSE 307 zuri. O bună parte din intelectualii dezamăgiţi de eşecul acţiunii politice înregistrate la 1905 se îndreptau spre partidele democratic-burgheze, spre organizarea „practică” de cooperative sau spre hedonismul individualist ilustrat de literatura lui Arţibaşev. Lonin şi Stalin au văzut în revoluţia din 1905 simp>-tomele destrămării definitive a aparatu|lui ţarist de opresiune, o repetiţie generală a murei acţiuni definitive. Această prognoză s’a dovedit justă. La doi ani, după conferinţa uleia Praga, a izbucnit primul războiu mondial din 1914 şi peste alţi trei ani, regimitl ţarist era definitiv înlăturat. Se deschideau automat toate drumurile pentru realizarea socialismului. Unitatea dintre teorie şi practică. Stalin, omul kHe partid, a realizat unitatea fecundă dintre teorie şi practică, fiindcă teoria fără practică este o-loag'ă, iar practica fără teorie este oarbă. Stalin este un teoretician de dimensiuni istorice, în rang egal cu cei mai de seamă teoreticieni ai socialismului. Lucrarea asupra problemei naţionalităţilor este o lucrare clasică. A fost de-altminteri în 1917 şi primul comisar la conducerea acestui nou departament devenit indispensabil în viaţa popoarelor moderne. A doua lucrare despre „Problemele leninismului” este comparabilă ca arhitectură interioară si forţă dialectică numai cu Etica lui Spinoza. A treia lucrare „Pe drumul spre Octombrie” tratează o materie într’un stil care dezvălue o altă faţetă a personalităţii mareşalului Stalin. Este vorba de jurnalistul Stalin, jurnalist al partidului şi al marilor probleme la ordinea zilei. In epoca din Februarie 1917 până la 7 Noembrie ;1917, losif Visarionovici Stalin a condus ziarul Pravda, oficiosul partidului. A scris, fireşte, un articol cotidian, aşa numitul editorial. Aceste 308 PETRE PANBREA editorialei lucrate zi de zi, timp de 3/4 din anul decisiv 1917, au fost strânse în volum1 şi formează o lectură istorică de mare farmec, de un pitoresc stilistic unic, cu o forţă d!e expresivitate care aşează pe autor în rândul mărilor jurnalişti ai lumii. Alături Idle teoreticianul superior se află, în fuziune pterfeCtă, omul dte practică cu atialize şi geniale intuiţii, care s’au confirm'at, pias cu pas timp de 33 ani, la îndrumarea partidului muncitorilor şi ţăranilor dintr’o 1/6 a globului, în cea m'ai dificilă perioadă istorică. Explicaţiile acestor confirmări piot fi multiple. Noi voim creiona fugar, în acest articol comemorativ, câteva ipoteze. In prim'ul rând', ne referim la metodologia întrebuinţată de Stalin. Ca şi Lenin, Mareşalul Uniunii sovietice a preferat să abdice dela personalismul şi individualismul creiato-rilor «din veacul XX, pentru a asuma plenipotenţa simplă dlar vastă, a exponenţii de clasă şi de partid. Abnegaţia este o virtute 'cardinală a omului şi de o deosebită rodnicie. Orgoliul naiv al „personalităţilor” care se socotesc centrul universului nu vor înţelege niciodată sensul modestiei şi simplicităţii intransigente, depăşirea de sine, dorinţa sinceră a topirii în anonimat, oroarea de subiectivism' a acestor naturi tari, a acestor „oameni de partid1”, care prevestesc pe omUl nou, zadarnic căutat de intelectuali după arhetipuri romantice sau tipare literare. Cultul expomenţei în locul personalismului excesiv este o caracteristică a personalităţii veritabile în veacul XX, veac al apariţiei mUncitorimei şi ţărănimei pe arena Istoriei, alături de burghezia individualistă şi cu tendinţa înlocuirii ei, atât în calitatea de clasă cât şi ca stil de viaţă. A ddua explicaţie ,se găseşte în însăşi caracterul partidului care dă la iveală asemenea exponenţi, Un partid marxist-llejninist. PORTRETE ŞI CONTROVERSE 309 In „Istoria partidului comunist al Uniunii sovietice”, ediţie oficială din 1939, aprobată de comitetul central şi redactată de o comisie a acestui comitet se spune: „nu trebuie să privim' teoria marxist-leninistă ca pe o colecţie de dagmb, iar pe marxişti drept exegeţi de texte sacre”, (pag. 430). Această teorie se îmbogăţeşte zilnic cu experienţe noui: ,,'premizele şi coincluziile şale trebuie să se schimbe in curgerea vremii şi se schimbă cu concluzii şi premize noui adecvate situaţiilor noui istorice”. Teoria nu, este p dogmă, ci o introducere la fapte. Mareşalul Stalin a [unit teoria cu faptele şi a ajutat la creaţiunea istorică. SFÂRŞIT CUPRINSUL Padina Predoslovie............^....................... 5" 44 Tolstoi şi Revoluţia Rusă................. 45- 62 C, Stere....................................... 63- 94 ^ Brâncuşi ......................................95-174 Pallady.........................................175-194 Cezar Petrescu • 195-224 Nae lonesca • ................................ 225-244 Corneliu Zelea-Codreanu....................... 245-268 Prof. P. Constantinescu-Iaşi................... 269-274 Lucreţiu Pătrăşcanu............................ 275-280 Lenin • • • ................................... 281-300 Stalin ....................................... 301-309 Cuprinsul • • • • ............................... *311