ACADEMIA ROMÂNA
 DIN Vl'EAŢA POPORULUI ROMÂN
               CULEGERI ŞI STUDII
                     XI.
 SĂRBĂTORILE DE VARĂ
         LA ROMÂNI
         STUDIU ETNOGRAFIC
                   DE
             TUDOR PAMFILE.
ŞEDINŢA DELA 26 NOEMVRIE 1910
                              »
                            BUCUREŞTI
LIBRĂRIILE SOCEC & Comp., C. SFETEA şi LIBRĂRIA NAŢIONALĂ
                LEIPZIG            VIENA
             OTTO HARRA9B0WITS   GEROLD & Comp.
www.digibuc.ro
„NICOLAE BĂLCESCU"
www.digibuc.ro
                          DIN YIEAŢA POPORULUI ROMÂN
   I.  Hora din Cartai, de Pompiliu Pânescu, 190S ... L. 3.—
   II.  Cimilituiik româneşti, de T. Pani fi le, 1508..... » I —
  III. Roeşii populare din Maramureş, dc Tit Bud, 1908 . »
  IV. Cântece şi urâturi, de Al. Vasitiu, 1909............ »
   V.   Din literatura populară, de'N. Păsculescu, 1909. . . »
  VI.  Jocuri de copii, de T. Pamfile, 1909 . ,........... »
  VII.  Sărbătorile poporitlui, de C. Rădulescu-Codin şi
         D. Mihalache, 1910............................... »
VIII.  Industria casnica la Români, de T. Pamfile.
         Premiul «Neuschotz» din 1909, 1910...............
  IX.  Hore şi chiuituri din Bucovina, de S. FI. Marian, 1911 -
   X.   Legende, tradiţii şi amintiri istorice, de C. Rădulescu-
         Codin, 1910......................................»     I>5°
1.—
5-
6.
1.—
1.
                                                                                              » 10. 2,
»
www.digibuc.ro
            PREFAŢĂ
       La ii Iulie 1904, răposatul membru al Academiei Române, Par. Sim. FI. Marian, îmi scria din Suceava Bucovinei, şi, printre altele, ma rugă sa-i adun de prin părţile cunoscute mie atoate dativele, aedinţele şi legendele privitoare la toate sărbătorile bisericeşti şi pagâneşti, începând din ajunul Duminecii mari sau Rusalii şi până la Pinteleiu câlătc-riul, 27 Iulie, căci acestea îmi trebuesc pentru t. IV din Sărbătorile la Români.»
       La 9 August acelaş an, intr’adevar îi trimiteam în copie întâiul mănunchi» din ceeace putusem culege in timp de o lună, fagaduindu-i şi altele mai pe urmă. Insa moartea neaşteptata a celui mai harnic şi mai priceput cercetător al sufletului românesc a pus piedica apariţiei lucrării pomenite.
       N’aş avea îndrăzneala să spun ca prezenta lucrare inlocueşle pe cea făgăduită de răposatul academician; întocmită insa în acelaş cadru, din aceleaşi izvoare, va adooge cât de cât la cunoaşterea ccestei perioade din an, din punctul de vedore al sărbătorilor cunoscute de popor.
       Fericitul Sim. FI. Marian fiindu-mi un dascal iubit, închin memoriei lui, cu acest prilej, această modesta cercetare, în semn d* adâncă recunoştinţa din partea mea, unul din fiii poporului pe care l-a iubit intra măsura îndestul de rară.
       Bârlad, Aprilie 1909.
www.digibuc.ro
                       CELE NOUĂ JOI.
                       I. Cele nouă Joi.
      Sărbătorile cele mai păzite de popor în cursul lunii lUi Iunie 1 sunt Cele Joi, Joiîe grele sau Joi le păţite, cuprinse în săptămâna a optâ şi a noua de după Paşti, prin urmare cele din urmă două din Cele nouă Joi ale Cinciţecimii luminate. Datina aceasta se observă maî ales la câmp, unde agricultura este îndeletnicirea de căpetenie a Românilor.
      Toate Joile dintre Paşti şî Rusalii sau Duminica mare sunt aspre, dar cele mai înspăimântătoare sunt cele două din urmă. Lăsând la o parte poruncile lor opritoare de munci, ele nu îngâduesc ca cineva să umble, în cursul săptămânii chiar, după bnriene de leac şi după descântece.
       I.        Luna lui Iunie, niimitâ în popor limiu sau luni, se mai chiamâ ţi Cireş ar, Cireşariu, Cţreşeriu sau Cireşel, luna cireşelor, când se coc cireşele (S. FI. Marian, Sărb. la Rom. I, p. 96). Intr’o proză rimată, originală se pare, dar dată ca producţie populară, auzim chiar:
    Cireşar umple grădini in lume Mere, cireşe gustoase!
    Cu multe feluri de legume :             Acum dar, strânge Române,
                                     Din câştigul ce-ţi rămâne.
       Junius al Latinilor eră a patra lună a anului, fiind înfiinţată de Romulus. După unii, numele acestei luni vine dela Junona, zeiţa căsătoriei şi soţia lui Jupiter; alţii zic anume că se numeşte aşâ, din pricină că a fost închinată Hebei, zeiţa jitneţei; în sfârşit, alţii trag numele acestei luni dela Innius Brutus, întemeietorul libertăţii romane.
       Tustrele aceste consideraţiuni vorbesc despre luna în timpul căreia totul este întinerit sau întinereşte în fire, când sămânţa încolţită creşte şi se desvcflta, dând factorii unor nouă •procreaţii se arată. In esenţă, Iunie este luna tinereţei, a creşterii şi a libertăţii.
       In toate acestea, o mână suprafirească îşi are puterea sa hotârîtoare r Dumnezeirea car^ nu cunonşte ce-î răul, vrajba şi distrugerea. Agenţii ei sunt: soarele dătător a toate, ploaia, vântul şi altele, cari întâmpină adesea în calea lor agenţii Diavolului sau ai duhului rău, pe cari de multe cri nu-i pot birui.
       După credinţa poporului, cele două tabere duşmane se lovesc, dar
    Pamlile, SitrliiUorile.                                                1
www.digibuc.ro
2
       Salcia, mătrăgună, fumurile şi argintul viu nu se dau bolnavilor în acest interval, căci se crede că duhurile rele ce sunt surchi-dite1 prin felurite descântece, vrăji şi uraţii, precum şi duhurile bune ce sunt chemate într’ajutor, în loc de a face bine celui ce sufere, mai rău le întărâtă, atât împotriva bolnavului, cât şi împotriva celui ce caută să-i ajute.         *
       In cele nouă săptămâni de după Paşti nu se încep nici descântecele cari ţin până la treisprezece săptămâni, când Cele nouă Joi sunt deja trecute. Dintr’aceste descântece pomenim vântul în piepteni şi stingerea frigărilor.
       Prin unele sate din judeţul Tecuciu, locuitorii merg până acolo cu teama de aceste Joi, Încât nici pe preoţi nu-i chiamă în case spre^a le face diferite servicii religioase.
       Aceste Joi sunt păzite de Românii de pretutindene.
       Dacă cineva calcă^ Joile şi iese cu plugul la arat, dacă merge la prăşit sau dacă munceşte orice pe câmp, peste vară, acea munca va fi balula de piatră, adecă va fi stricată de grindină *.
       Această piatra, după credinţa Românelor din Bucovina, este o faptă diavolească, deoarece Diavolii o alcătuesc în Cele noua Joi. Ei o bat «cu ciocanele, ca să n’aibă oamenii pâne». Acest lucru se întâmplă însă numai atunci când Joile sunt nesocotite prin muncă; dacă se setbează, Diavolii nu mai au putere de a face piatra, şi prin
bietul ora nu s1 lasâ nicioiită în nădejdea biruinţei celui bun şi drept. Omul slab ştie că «mielul blând suge la două oi» şi «capul plecat, dabia nu-1 taie»i Va face deci şi pe voia duhurilor rele, se va face «frate cu Dracul, până va trece puntea», va serbk deci câtevâ zile, nu din credinţă dreaptă, ci din teamă, fără ca prin aceasta să mânie pe Dumnezeu.
        In luna lui Iunie schimbările atmosferice sunt mai dese, primejdii mai multe ameninţă câmpul din care omul se hrăneşte, duhuri mai multe străbat în toate părţile, după cum se crede, şi de aceea când «Dracii se bat în capate 1 omul se umileşte şi-şi face zi de sărbătoare ca să potolească mânia celui rau.
        Că acesta este izvorul atâtor sărbători necreştineşti în acest timp, nu mai încape nici o îndoealâ- Sunţ oameni cari în cutare zi a săptămânii nu muncesc cu nici un chip., din pricină că în urma multor observaţiuni, s’au încredinţat că acea zi le este neprielnică; din acea zi îţi fac, prin . urmare, o sărbătoare proprie a lor. Alţii au chiar anumiţe zile din lună când nu n^uncesc, pentru acelaş motiv.
        1. A surcfiidi, a nelinişti, turbură, chinui.
        2. Crecţ, loc. din com. Cătanele, jud. Dolj, comunic. d,e ,Şţ. St. Tu-
ţescu.
www.digibuc.ro
3
urmare pester v^ra 'nu vor mai avea cu ce bate câmpurile cu sămă-năturţ şi viile K
       Dar nu numai la câmp nu este îngăduită munca, ci şi în casă •sau. pe lângă casa. Aşa, în Mihalcea, sat în Bucovina, femeile nu cutează să spele sau să bata rufe, căci «bale piatra». Alte femei tot •din acel sat aic anume că «nu bat cu >maiul, nu golesc*, nu deapănă, nu urzesc, rru ţes», tot de teama pielrii sau grindinii.
       Prin partea Olteniei de jos, se crede că celor cari vor spălă cămăşî, li se Vă opări grâul. DeaSemenl nu se toarte, nu se ţese şi nu se pune vârtelniţa, că bate piatra 1 2 3 4 5 6.
       Pe lângă grindină, Cele noua Jbi se mai răsbună împotriva celor ce muncesc încă şi prin trimitere de foc în holde, case orice alt avut al lor. Oamenii se tem dc orice soiu de foc, dar mai ales de cel ce se naşte^prin' trăsnet; de aceea mai spun că Cele nonă Joi sunt rele şi de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi vlohişe * şi înecuri.
       foia a opta sa numeşte în Bucovina 'Bulcilesau Bulcii. In aceasta ri, la Suceava se scot în prodesie moaştele Sf. Ioan cel nou şi se face aghîasmă.                                        1
       Ţiganii din Gamena o numesc Bâlciuri.
       Bulcii nu se ţin pe acolo numai de teama pietrei şi a Mimului», ci şi de teama felelor.
       Prin Moldova de jos, Joia a opta se numeşte fnaî des Buciumul Rusaliilor0 şi sd~ crede că de numeşte aşă dîn pricină că vine după Rusalii, când acestea îşi buciuma sau îşi trâmbiţează sfârşitul isprăvilor lor. Pe a locuita se zice chiar Sbucimnul Rusaliildr, având credinţa că această zi, pe lângă că • opreşte pe oarheni fclela muncă ori îi pedepseşte cu piatra şi foo, -dar ea, ca şi Rusaliile, sbucitnna, sghi-Ipuie, schilodeşte şi poceşte pe cel Care ar îndrăsni Să lucreze7.
       1.       E. N. Voronca, Datinile şi credinţile poporului român, Cernăuţi, 1903. P- 796.
       2. A zoii, a''freca între mani.
       3. Cred. loc. din com. Catanele, jud. Dolj, comunic, de Şt. St. Tuţescu.
       4. Vlohiş, delâ vloh sau vlog, pîo'aie pănzişd.
       5. D. Dan, Mănugtiren şi coirtuna Putna, Buc. <905, "p. 150: Săr-
bătorile cele mici nu se sărbează; se ţin însă p Joi, începâ’nd din Joia mare, pentru piatră şi slâată. Şi Joia de după Duminica femre, numita ■bulcilef se ţine».   1 1
       6. b-1 raportor al acestei lucrări adaugă: „de itu ctimvâ e din
magh. bucşă, nelerinagiu biserioesc ţprocesiurie), — obiceiu practicat în preajma Rusaliilor“.                                         1
       7. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
www.digibuc.ro
4
       4 noha Joi este cea mai grozavă. Prin multe părţi oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică şi ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând şi stricând semănăturile şi mai ales cânepa x.
       Pentru marea ei yră cu care loveşte jn cei ce-i nesocotesc ziuar poporul român din părţile „Moldovei de jos o numeşte şi Joia mânioasa *.                                       ,<
       Prin unele părţi din * Oltenia *, precUm şt prin jud. Muscel r se chema Joia verde1.
       Iată şi legenda acestei sărbători, după cum se aude şx\n Bucovina şi jud. Botoşani.
       Se zice că a fost odată un împărat, .anume Joian, care simţind că i se apropie sfârşitul vieţii, şi-a sfătuit supuşii ca să->i sărbeze ziua morţii lui, spre binele lor.
          De ziua morţii mele, le-a zis împăratul, de veţi fi datori pe la alţii, să nu vă duceţi la muncă, deoarece în acea zi se va. fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământă mai mânioşi şi'munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu’ se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morţii mele 1
       Astfel, dela acel împărat, a rămas parjt Joii a noua, pa\a Bulei ului cel mare sau fina când fierbe piatra 1 2 3 4 5.
       In sfârşit, în privinţa acestui ciclu de Joi, iată ce mai putenu adauge:
       «Ziua în întregimea ei este personificată în SJ. Joi şi SJ. Duminica. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgână, lumina zilei e SJ, Joi. Creştinismul a personificat lumina, zilei în Sf. Duminica, dar şi sfânta asta are o dublă însemnătate; în descântece şi în colinde e numită Maica Precesta. Intre Sf. Joi şi SJ. Duminică e un antagonism vecinie. Ele sunt două babe cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. SJ. Joi
        1. Dat. şi cred. loc. din Straja, Bucovina, comunic, de Pâr. D. Dan r
A noua Joi de dupâ Paşti se serbează, ca piatra să nu bată pânile şi mai ales cânepa.              ,
        2. Cred. loc. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu.
        3. Calendarul *Bibliotecii folcloristice», Cralova 1910, p. 24.
        4. C. R.—Codin şi D. Mijhalache, Sărbătorile poporului, Buc. 1909,. p. 57 î «E bine s’o ţii mai abitir decât pe celelalte Joi, fiindcă e mai rău. ca în toate de piatră».
        5. E. N. Voronca, Op. cit., p. 795.
www.digibuc.ro
5
•e răutăcioasa, răsbunătoarâj iute la mâniey ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor snteihfr şi balaurilor. Intflnsa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura roddîcă şi lumina m general, e personificată în Sf. Duminică»1.
       Dintre zile, «fiu sunt sfinte Marţla şi Sâmbăta; celelalte sunt ■sfinte; dar gradatim Sf. Joi e mai puţin iubită de popor, pentrucă prin caracterul ei răutăcios, se apropie cu atributele ei de Marti şi de Sâmbătă şi pentrucă creştinismul i-a usurpat drepturile, înlocuind-o Sf. Duminică» *.
       Joia, ca zi, zugrăvită astfel, îşi găseşte cea mai bună înfăţişare în Celţ noua Joi de după Paşti.
                         II. Moşii de vară.
       Sâmbătă e ţiua morţilor, după rânduelile religiunii creştine. In această zi Mântuitorul Hristos, pcis de cu Vineri, a sţat toată ziua mort, pentru a învia Duminică.
       Din această tradiţie şi din profundarea credinţelor antice, mi-tologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sf. Sâmbete de către Sf. Vineri, după cunţ amurgul (personificat prin Sf. Vineri), conduce în noapte (personificată prin Sf. Sâmbătă). Noaptea, in întunerec, ies strigoii şi toate duhurile rele ; noaptea, şi prin urmare Sf. Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri.
       Drumul către cei răposaţi va fi 'prin imperiul Sf. Sâmbete, adecă, în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sămpftei.
       Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă acel lucru pe apă, apa Sâmbetei, care-1 va duce şi-l va aşeză, după credinţa poporului, în locul cuvenit. Astfel se întâmplă cu obiectele sfinte dar vechi, precum : icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţa de lumânări şi altele. Acestea nu se aruncă 1 2
       1.      G. Coşbuc, Babele sfinte în mitologia noastră, publ. în Noua rev. rom., voi. I, No. 6, p. 253.
       2. Ibidem, p. 254.
www.digibuc.ro
6
afară, unde nu-i cu putinţă să nu fi căzut, o fărâmă de spurcăciune, ci se aruncă pe apă, Spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea apei Sâmbetei.
       Se ştie de toată lumea ce ar însemnă blestemul acesta:
       —   Du-te, duce-te-ai pe apa Sâmbetei!
       «Cine dă, lui îşi da, şi ori când vei da, vei găsi»* zice Românul; dar afară de aceasta, el are credinţă nestrămutată ci ziua cea mai bună pentru dat este Sâmbăta. Sâmbătă este ziua moţilor, stra-moţilor, când urmaşii sunt datori să-şi aducă aminte de dânşii, şi să nu uite că şi cei de pe lumea cealaltă au nevoie de toate, întocmai ca şi cei ce încă mai trăesc.
       Se înţelege însă, că e mai bine să se îngrijească cineva pentru sufletul lui cât trăeşte: să-ţi dea de pomana din tot ceeace are, din tot ceeace poate da şi să zică :
       —         Pe lumea asta, acest lucru să fie al tău, iar pe lumea cealaltă, al meu ! Sau :
       —   Pe lumea asta ţie, pe cealaltă, mie 1
       Iar cel ce primeşte să răspundă:
                       Bodaproste, bogdaproste sau Domnul primească!
       Prin Moldova de jos este chiar obiceiul, ca gospodarii să se grijeasca, încă fiind în vieaţă, să-şi facă grijă, adecă, într’o Sâmbătă, să-şi dea de pomana sau de suflet, tot ce le va trebui pe lumea cealaltă. Preotul este chemat sa sfinţească.
       îngrijirea de suflet pentru vieaţace va fi pe lumea cealalta, reiese mai ales din aşa numitele poveţe, uraţii sau cuvinte, cari se aud printre cântecele colindătorilor cu steaua. Despre acestea vom vorbi în altă parte, unde vom arătă mai multe. Aici, ca pildă, urmează una singură:
                                     Grăit-a Domnul Să asculte tot omul;
Să ascultaţi fără price 1 Să ascultaţi ce v’oiu zice:
                                    Grâindu-vâ cu blândeţe,
                                    Lăsaţi inimii să ’nveţe;
                                    Că omul de sub soare,
Cându-i vine vremea, moare.
Moartea este’n lume mare, 1 2 3
       1. Price, arhaism: pricină.
       2.       A nu se săi, a nu se sil, a nu-i păsa; nu mă săiesc (siesc), nu mă sinchisesc, nu-mi pasă.
       3. In unele variante, se zice ai în loc de ani: «Fac cetăţile cu a««.
Pe nimeni prieteni n’are.
De bogat nu se sâieşte *,
De bătrâni n'are ruşine,
La cei tineri încă vine.
Numai la împăraţi merge mai cu silă,
Că împăraţii şi cu craii Fac cetăţile cu anii *
Şi ’ncă tot mai zăbovesc
www.digibuc.ro
7
Până ce zidurile ’ntâresc.
Că fac ziduri groase Cu turnuri frumoase,
Cu porfile ferecate,
Cu lanţuri de fier legate. Când ei bea Şi se veseliâ,
Atunci moartea mi-i găsiâ. Şi-i luâ din colţul luminat 1 Şi-i trântiâ fără viaţă ’n pat ; Şi-Z 1 2 3 luâ de sus, dela vânt, Şi-l trântiâ mort în pământ (Şi-l lăsâ fără cuvânt).
Şi el vrea să se ridice,
Dar nimica nu mai zice,
Purcede ca un om strein, Ayuţiile-i rămân.
Să nu socotiţi că fraţii şi surorile v’or trăi,
Sărindare v’or plăti!
Că fraţii şi surorile atâta s’or învrăjbi,
Până la groapă te-or pomi.
Unii te-or scoate din* casă,
Alţii s’or sfădi la masă Şi te duce la mormânt Şi te-astupă cu pământ.
Iarbă verde’n creştet * creşte Şi nimic nu-ţi foloseşte 14
      ^Din, toate Sâmbetele şi prin urmare din toţi moşii, ziua cea mai nemerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este Sâmbătă Duminicii mari, în Ajunul Duminicii mari, numită şi Moşii Duminicii mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de Rusalii, sau, mai peste tot locul, Moşii cei mari sau Moşii de vara,
      In Moldova, pentru ziua de moşi, gospodinele îşi au cumpărate fel de fel de vase pe cari le vor da de pomană: cofe, cofiţe cu flori negre făcute culori prin tipare de fier înroşite în foc, străchini, talgere sau talere, farfurii, sticle, căni, ulcele, oale, linguri şi altele. Cofele se umplu cu apă dela puţ sau izvor. Când se umplu aceste cofe sau cofiţe, se lasă pe ghiţdelele, ghinurile sau colacul puţului, o monetă de cinci ori zece bani, care se numeşte plata apei. Aceasta se face din pricină că acea apă a fost dobândită prin munca altora, şi neplăţi nd-o, pomana n’ar fi primita, adecă n’ar fi adevărată. Acei g logani silnt luaţi de cine se întâmplă pe acolo, dar mai ales de copii, cari se aţin în această zi pe lângă puţuri.
      Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obiceiu pline cu vin, iar ,cine n’are, le poate umplea şi cu apă.
       1. In loc de plural, se aude adesea singularul:  Şi-Z luâ din colţul
luminat .
       2. Se pârâseşte pluralul, înlocuindu-se prin singular.
       3. Creştetul capului.
       4.       Se ziceâ prin 1S80, după ce se sfârşiâ cântarea cântecului de stea; dict. de tâtâl meu Costâche Pamfile, com. Ţepu, jud. Tecuciu şi de el învăţată dela Şerban Buscă din "Vizureşti şi Şerban Blişcâ din Hănţeşti, cătune în com. Buciumeni, jud. Tecuciu, când umblau du steaua prin Ţepu.
www.digibuc.ro
8
      Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură cu cununi de flori, de trandafiri mai ales, dacă sunt înfloriţi în această vreme. Printre florile înşirate pe aţă, se pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele cumpărate toate din târg.
      Străchinile, talgerile, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obiceiu felurite soiuri de ■ţamă sau zeama1 de pasere, purcel sau miel, cu tăieţei *, orez sau niţele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales duse umplute cu nrfşniţa sau mleşniţa, orez fiert în lapte.
      Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărţite, se numesc moşi.
      O gospodină duce moşi pe la toate neamurile şi toţi vecinii, şi primeşte moşi iaraş dela toţi aceştia. Cu acest prilej, se strâng atât- de multe vase, încât rar gospodar1 îşi mai cumpără altele din târg pentru nevoile caseis.
      Cu vasele pline se duce şi pane de târg, pane de casa, colaci şi lumânări.
      Când o gospodină nu-şi poate împărţi toţi moşii in ziua de Moşi, adecă Sâmbătă, rămâne să se ducă pe la casele mai îndepărtate cu moşi, a doua zi şi chiar a treia zi. Pe acolo însă, şi mai ales când merge în alt sat, trebue să aibă cofele frumoase.
      In Ţara-Româneasca pe la sate, în Sâmbătă moşilor mai este încă şi datină, ca femeile să plângă pe la morminte, fiindcă în acea zi, după credinţa lor, păcătoşii se trimit din nou în munca iadului1 2 3 4.
      In jud. Muscel femeile fac capeţele şi împart oale şi colaci. In oale se pune lapte, vin sau apă; coada sau toarta lor se împodobeşte cu flori de câmp sau de grădină. Peste gura oalei se aşează colacul sau felia de pâne, şi peste acestea se pune coliva, păsatul sau orezul fiert, în care se înfinge lumânarea5.
      In Bucovina, pretutindeni Sâmbăta dinaintea Duminicii mari sau Rusaliilor se numeşte Sâmbăta morţilor sau Sâmbătă moşilor.
      In Sâmbătă moşilor, cred Românii din Unele părţi ale Bucovi-
      1. Zeamă, borş, ciorba.
      2.       Aluat întins subţire şi tăiat în fâşii înguste, apoi fărâmat, după uscare.
      3.      De unde a rămas zicala.* «aşteaptă •cofe de moşi», adecă aşteaptă să-i vină cevâ în dar, fără nici o trudă.
      4. Marian, Inmormânt. la Rom. Bucureşti 1892, p. 388-91.
      5. C. R. Codin şi D. Mihalache, Op- cit., p. 66-7
www.digibuc.ro
9
mei, că nu e bine sa cineva să mănânce până ce nu dă mai întâiu -de pomană, pentrucă în această zi se cumittica, adecă se împărtă. ■ţese cu sfintele taine, toţi morţii; ţi dacă runul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu se pot cum-nicâ. Şi deoarece morţii aşteaptă în această zi pomană şi pomenire, fiindcă este ziua lor, de aceea Românii din Bucovina trimit disde-mineaţă pe la vecini, neamuri şi sărmani, mai ales pe unde sunt copii mici, cofiţe şi altele, împodobite cu tot felul de flori, însă mai ales busuioc, care se leagă pe la torţi sau pe la gură cu strania* tura 1 roşie, şi pe cari le umple cu apă proaspătă *, mied, lapte dulce cu tocmagi sau tăieţei, vin, bere; apoi tot felul de farfurii şi străchinuţe, pline mai ales cu geanta şi cu plăcinte5, dimpreună cu o lumina s de ceară galbenă, care se aprinde când femeia intră în casa unde se vor duce, se vor împărţi şi se vor primi sau se vor căpătă moţii. Cu drept cuvânt se zice astfel, pentrucă în acelaş timp cu datul, femeia primeşte şi dânşa alţi moşi, întocmai ca şi ai ei, sau mai frumoşi, mai scumpi, mai ieftini, după împrejurări.
       In corn. Bosanci,.. distr. Sucevei* moşii se încep de Sâmbătă dimineaţa şi durează până Luni 'dimineaţa, a doua zi după Duminica mare. Ei constau din diferite ulcele nouă pline cu lapte dulce, cu tocmagi sau cu apă proaspătă; apoi, din diferite sticle, cane, şipuri şi cofiţe, asemenea nouă şi pline cu apă proaspătă, cu must,1 vin ori bere, precum şi diferite străchinuţe pline cu zeamă cu tocmagi, lapte cu tocmagi, şi o lingură pe deasupra <—, sau şi cu plăcinte. Toate acestea se împodobesc cu diferite flori, mai ales însă cu crucea paştii, care se leagă peste gură sau toartă. La străchinile cu plăcinte, florile se pun pe deasupra. Tot odată se dă împreună cu fiecare obiect şi câte o lumânare de ceară.
       Afară de aceste lucruri, adesea se mai dă de pomană, ca moşi, chiar miei.
       In comuna Pojorîta, distr. Câmpulungului, se trimit mai ales
---------,--«--5---
       1. Destrămătură, fir.
       2.       E. N. Voronca, Op. cit., p. 890: «Apa se da de pomana la Ovi-dfcnie, c'un colac şi lumânare, de Sâmbăta Duminicii mari, îp cofe şi cofăiele noua şi, în toate Sâmbetele morţilor poţi da, dar sa nu pui în cofaiel, ca pocnesc cercurile şi apa curge şi pe ceea lume n’ai; dar în ulcică, ca-i de lut, şi încă într’o oala veche, fiarta la foc cu mâncare, care şi-a făcut slujba, ca-i mai primit; şi aşâ cum o dai, sta fântâniţă pe •cea lumei.
       3. Lumină, lumânare.
       4. Pe aceasta vreme"?
www.digibuc.ro
10
copiliorv ulcele nouă pline cu lapte acru simplu sau îngroşat cu crupe* de păpuşoi care se numeşte mleşniţă. La casele de oameni săraci, se trimit oale mai mari cu lapte şi btrăchini cu brânză şi caş.
      Tot în Pojorîta este dativă ca nânaşii să trimită finilor şi mai ales celor din botez, încă şi câte o juninca % dimpreună cu toate ce e de nevoie la o vacă cu lapte, precum : doniţa, sâtişcă şi stre-^ curătoare sau strecaioare.
      In oraşul Suceava, precum şi în unele sate de prin apropiere, se trimit ca moşi, pe lângă vasele, mâncările şi băuturile arătate în şirele de mai sus, încă şi găini, sau pui de găină, dimpreună cu câte o lumina, pe care, cei ce o primesc, o şi aprind îndată şi o lasă să ardă până ce se sfârşeşte s„
      In părţile de munte ale Banalului, în Sâmbătă Rusaliilor sau în dimineaţa Rusaliilor «se dau de pomană coloci împreună cu olcuţe nouă, pline cu lapte, cu mămăligă ori colareţ1; la mănuşă * oalei se leagă o chită 9 de cireşe şi d6 flori şi în oală se pune o lingură nouă» }.                          4
      înainte de a pomeni şi altă datină de a doua zi de moşi, în ziua de Dumineca mare, trebue arătat că acest obiceiu există şi la Românii din Peninsula Balcanică. Intr’adevăr, acolo «la Rusalii, toate femeile cari au pierdut vreun membru al lor, fac pite ce în această ocaziune se numesc plaţinte şi le du.c pe la morminte şi le schimbă (gospodinele) între, ele pentru iertare».'Se- crede că în ziua aceasta toţi morţii se satură.
      Dacă o femeie neglijează datina aceasta, atunci celelalte femei îi impută cuJsprime că «şi-a lasat flămânzi morţii familiei ei».
      Toţi îii ziua de Rusalii se împart siatune 8 pe la cei de aceeas^ etate cu răposatul.
      In Bitule, de Rusalii se duc la morminte rnve cu peşte, mas- 1 2 3 4 5 6 7 8
      1. Urlueqlă, grăunţi de popuşoi abiâ 'sfărâmaţi.
      2. Junca, juncană, vacă aproape să se gonească, gonitoare.
      3. Marian, Immorm., p. 388 şi urm.
      4. Colareţ, scrob.
      5. Mănuşă, toartă.
      6.       Chită, mănunchiu ; chită de altfel îhsemnează duzină. Douăsprezece fuioâte de cânepă, răghilăte şi periate, se leagă cu uti al treisprezecelea fuior, spre a formă o legătură mai mare, chita. V. â mea Industria casnică la Rom., p. 204.
      7. Marian, Immorm., loc. cit.
      8. Oale şi ulcioare.
www.digibuc.ro
1T
cat *, pâne, brânză, orez cu lapte, rahaturi, pite, vin, etc. şi plâng mult şi mănâncă şi beau iarăş mult femeile în această zi» *.
       Cu toate că ‘aceste relaţiuni n ant date pentru ziua de Rusalii, ele nu se referă, la altceva decât tot la Moşii de vară, cunoscuţi şi practicaţi pe tot pământul locuit de neamul românesc.
       Relativ liţ această zi, mai trebue să pomenim şi aceea că florile numite corobăţică 5 şi braileancă * sunt socotite ca ţinând de moşi, şi deci ca nişte plante sfinte. Se zice chiar că ele înfloresc în noaptea de Vineri spre Sâmbătă şi de aceea unele femei le culeg şi învrăstea\ă cu florile lor cununile de trandafiri şi poame, puse pe la gura cofelor, cofiţelor, oalelor, moşoaicelor, cănilor, căniţelor, sticlelor, garafelor şi ulcioarelor
       In sfârşit mai e de observat şi aceea că, pe când în Bucovina, Transilvania şi Banat, unde Sămbata moşilor e cea mai răspândită, cultul moşilor în această zi se poate socoti mai mult familiar, în Ţara-Romăneasca, unde există şi Târgul moşilor, care se începe Luni şi durează până Sâmbătă înainte de Rusalii, adecă o săptămână întreagă, se poate numi cu drept cuvânt o datină publică. Târgul moşilor, care astăzi aduce multe schimbări de mărfuri de tot soiul, s’a născut din târgul unde se desfăceau odată numai cele trebuincioase pentru moşi.
       Afară de aceste daruri cari se fac intre vecini şi între neamuri, mai aflăm prin unele părţi din Moldoi’a şi o altă datină. Cel cari în toamna trecută s’au grijit şi şi-au dat de pomană între foarte multe altele şi o masa încărcată cu tot soiul de bucate şi colaci, acum, la moşii aceştia, ei se duc să umple acea masă.
       Această datină se numeşte umplutul meselor. Gospodina care şi-a dat de pomană o masă plină cu vase, merge acum cu bucate-şi umple acele vase, tot pe masa dată. Dar aceasta o face ea, nu
      r. Lapte acru, iaurt.
      2.       I..Neniţe8cu, Dela Românii din Turcia europeană, Bucureşti i895> P- 443-4-
      3.       Corob.iţica ţiu se cunoaşte în com. Ţepu, jud. Tecuciu, ci numai numele i se pomeneşte; totuş în Zach. C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Buc. 1906, p. 328 col. II se scrie: «Vineţfele (Trans.), Albastră, Âlbăstreâ, Albaştri ţa, Corobăţică, Dioc, Floarea grâului, Floarea paiului, Ghioc, Sglăvoc,—Centaura Cyanus L. înfloreşte prin Maiu-Iunie.
      4. Brăileanca n’o găsim în Panţu, 6p. cit.
      5. Dat. şi cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecticiu.
www.digibuc.ro
12
                    numai la întâii Moşi de Vară ce vin după grija, ci caută să repete umplutul şi la alţi moşi, următori grijii, până se sfârşeşte din vieaţa »).
       Tot pe acolo se obişnueşte ca a doua zi de Moşi, adică în ziua de Dumineca mare, femeile să se scoale de mânecate şi să pregătească aceleaşi bucate, ca şL cele făcute Sâmbătă. Apoi le pun în vase mai mari, pornesc pe la. casele pe unde au împărţit şi ieri, şi umplu vasele sau blidele vechi cu bucate nouă. Vra să zică, la umplerea blidelor din ziua de Dumineca mare, nu se mai dau de pomană alte vase, oi numai se umplu din nou.
       Cu acest prilej, nu Se da sau nu se împarte nici pâne, nici lumânări *.
       Acestea sunt toate datinile cunoscute la Moşii de vară, zi cu ■desăvârşire creştinească.
                        III. Dumineca Mare.
       Dumineca mare încheie şirul marilor sărbători domneşti începute cu Floriile cari s’au vestit cu verdeaţa proaspătă a stălpărilor de salcie.
       Despre aceaştă zi, în Bucovina şi Transilvania, se zice că-i cea mai mare dintre Dumineci, deoarece este ziua Maicei Domnului nostru Istis Hristos s.
       Foarte multe dintre datinile ce se obişnuesc în această zi, sunt în legătură sau cu ziua premergătoare, cu Sâmbătă moşilor sau Moşii de vara, sau cu sărbătoarea de-a doua zi, Rusaliile. Despre unele am vorbit la Moşii de vară, iar depre altele vom vorbi mai departe.
       De cu Sâmbătă seara, flăcăii se duc pe la vii ori pe la păduri, unde taie nuiele mari şi frumoase de teiu* Aceste nuiele le duc acasă în spipare; alţii fac din ele mâlduri, le leagă ca pe snopi şi le aduc; alţii în sfârşit, se duc să aducă teiu pentru mai multe neamuri ale lor, şi de aceea ieau teiul călări, pe greabănul cailor sau cu trăstirele.
       Cei mai sărmani se duc la teiu cu carul, şi după ce-1 umplu cu nuiele frunzoase, pornesc cu această marfa s’o vândă pe la târgurile şi satele cari nJau păduri şi vii prin apropiere.
                   Cei ce aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de teiu. Rămurelele 1 2 3
       1. Dat. loc. din com. Păune şti, jud. Putna, comunic, de D. V. Anghel.
       2. Dat. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       3. E. N. Voronca, Op. cit., p. 264.
www.digibuc.ro
13
sau lămurilele mici le pun pe la icoane şi pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri şi zăbrele) şi pe sub streşină sau str aţina.
       Mai toţi pun şi prin garduri, dar mai ales pe la taraţii1 porţii. Nuielele cari se pun pe la tăraşi, sunt crăci mari adesea, şi sunt legate cu teiu dubit, ca să nu le dărâme vântul.
       Alţi gospodari bat ţăruţi, în număr de doi, înaintea uşii dela casă şi de aceştia leagă crăngi mari de teitt; alţii fac tot asemenea şi înaintea ferestrelor.
       Teiul astfel pus, ori unde ar rămâne acolo uitat.
       Teiul se duce chiar şi la biserică; rămurele multe se aşează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul iea câte o mlădiţâ mică şi dă fiecărui Creştin care se perândeazâ la anaforă sau nafură. Aceste mlădiţe se pun şi se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca şi Salcia dela Florii.
       Teiul de Dumineţa mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine să se arunce afară câte s> crănguţă de teiu uscat, cu credinţa ca astfel făcând, piatra încetează.
       Alte ori, cu aceleaşi crănguţe este destul numai să se ameninţe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată. Aceste lamuri de teiu sunt aprinse sau nu. Dacă se aprind, se face întocmai cum se obişnueşte cu măţiţoarele de salcie dela Florii. In acest caz, se aprind câte trei lămuri din. fiecare fel, adecă : trei lămuri de tău şi trei. mâţişori de salcie.
       Trebue insă ca piatra, ce se ameninţă spre a se risipi cu lă-> murile aprinse sau nu, să nu fi trecut hotarul satului, căci dacă ac fi trecut, piatra nu se mai risipeşte *.
       In Bucovina se crede că Dumineca mare păzeşte câmpurile de piatră 3; pentru aceasta însă, ea trebue sărbătorită trei zile.
       In Ţara-Româneasca şi anume prin judeţul Vâlcea, femeile se duc la biserică cu frunze de teiu, de mure, de soc, jaleţ şi altele şi le lasă acolo până a treia Duminecă, când vin şi le ieau.
       Aceste buruiene, cred şi spun că sunt bune pentru multe leacuri. Din «le -se fac maî cu seamă ceaiuri împotriva ragtiţelii şi a 1 2 3
       1.        Târâşul este un par gros care se bate în gard de o parte şi de alta a porţii ; unul este la ţâţâna ei, de care poarta se leagă şi în jurul căruia se mişcă, iar de celălalt târâş stă poarta legată când este închisă..
       2. E. N. Voronca, Op. cit., p. 8o6.
       3. Ibidem, p. 803.
www.digibuc.ro
14
junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă şi la boli, dar mai alei slujesc la. vrajile- de dragoste1. Dintre toate însă, cel mai bun este jaleţul *.
. Iri cursul #ilei, copiii şi fetele mari, şi oamenii bătrâni chiar, umblă cu crăuguţe de tei» in mână şi pocnesc din frunte de tău.
       Pocnirea din frunze de teiu se face astfel: Se aşează palma ca o pâlnie, cu gura alcătuită din degetul arătător şi cel mare; se aşează o frunză neruptă sau negăurită deasupra pâlniei şi cu palma celeilalte mâni, făcută puţin găvan ®, se izbeşte peste frunză, care, prin apăsarea aerului, pocneşte. La pocnitul frunzei de teiu se cere oarecare îndemânare.
       Copii mai mici pocnesc în gură frunzele de teiir mai tinere, astupându-şi gura întredeschisă cu o frudaă şi apoi, inspirând aerul, prin apăsarea acestuia, frunza pocneşte *.
       Până în ziua de Dumineca mare nu*i bine, se zice, să pocnească cineva din frunză de teiu; pentru ce anume, nu se poate şti.
       Ziutfj Se face mare horă în sat, căci pentru cea din urmă daţi mai umbla scrânciobul, adecă se mai dau în scrânciob flăcăi şi fete. Scrânciobul umblă numai la Papi, la Dumineca Jomii (o săptămână după Paşti), la Sf. Gheorghe şi Înălţarea Domnului, numită şi Ispas. Dela Dumineca- mare înainte, peste tot timpul verii, rareori sc maj fac hori In sat, deoarece flăcăii şi fetele mari, de aici încolo, îşi vor petrece sărbătorile pe la vii, unde se vor găsi cireşe coapte şi unde mai târziu se vor coace fragii, murele, căpşunile, nucile şi alte pomeluri. 1 2 3 4
       1.      Dat. şi cred. loc. din com. Obislav-Grădişteă, jud. Vâlcea, comunic. de- N. I. Dumitraşcu, după spusele soţiei păr. M. OJbtslăveanu.
       2. Despre jaleş, vezi Panţu, Op. cil., p. 138-9.
       3. Găvan,, pevâ. scobit ca o lingură.
      4.       T. Pamfile, Jocuri de copii, Buc. 1906. p. 328 ”(56): «Pocnitul în frunze de teiu este uri obiceiu al tineretului şi începe cu dimineaţa Duminecii mari şi ţinef apoi cât ţine şi frunza. Pentru a pocni, se pun degetele unite cu vârful în podql palmei, iar .deasupra, peste degetul cel mare şi arătător, ste pune frunza şi se loveşte cu palma cealaltă. Un copil, cu cât poate pocni de mai multe ori' dintr’o frunză, cu atât e o laudă mai mare pentru dânsul.
      «Se mai pocneşte şi di9 frunze de salcâm.
   ' Din acestea niai aleş, ss mai poate pqcni şi astfel: d;in gură. Se ţine frunza întinsă cu amândouă manile la, buze, se inspiră aerul şi frunza pocneşte din cauza presiunii aerului».
www.digibuc.ro
15
       «Mulţi gospodari se adună între dânşii, neamuri şi vecini, şi petrec în chipul cel -mai plăcut.
       Aceste obiceiuri şi credinţe descrise până aici sunt în deobşte cunoscute şi practicate.
       O caracteristică de căpetenie a acestei Dumineci este pomenirea inorţilor la biserica. «Sâmbăta moşilor sau Dumineca mare (?) e recunoscută în toate părţile locuite de Români ca cea mai mare Sâmbăta a morţilor din an»*.
       La biserică, gospodinele duc .şi bucate pe cari le aşează pe colivar spre a le sfinţi preotul.
       In, Ţara-Romăneascăj precum în jud. Musctel, se împart de pomană străchini şi anume: până la prânz pentru morţi, căci «atOnci pleacă sufletele morţilor», iar după prânz, fiecare îşi dă pentru su1-fletul său *.
       «Gospodarii cari au morţi în cursul anului şi sunt cu dare de mână, duc şi capete * la biserică.
       In unele sate din Bucovina se facila Duminica mare prasnice pentru morţi; unii amână aceste prasnice şi le ridică 8 Joi, după Rusalii «când dau preotului doi cocoşi* #. Nu numai atâta, dar chiar întreaga săptămână a Duminecii mari este socotita pentru pras-ituiri şi pomeniri, căci de aiGi încolo începe postul Sân-Petrului.
       Ca să fii ferit de furtişaguri şi pierderi peste an, este bine câ cea dintâi plăcintă pe care o faci Sâmbătă) pentru a doua zi, pentru Dumineca mare, ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi şi să o scoţi la urmă; să o rupi în trei părţi şi să o împărţi la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic7.
        Spre Dumineca mare> comorile bune, cari «ard numai pe la zile mari, îşi arată flacăra ?.              a 3
       Fiindcă a doua zi încep Rusaliile, îu Bucovina dste obiceiul ca
----.1.) ---- I J--
       1. tPrin urmare, gi Dumineca mare.
       2. E. N, Voronca, Op. cit., p. 3Ş8.
       3. R. Codin, Mihalache, Op. cit., p. 67.
       4.       Năsalnii, văsălii sau tave. încărcate cu colaci gţ pane în jurul colivii.
       5. A ridică o pomană, a face un prasnic.
       6. E. N. Voronca, Op. cit., p. 388.
       7. Ibidem, p. 527.
       8. Marian, Sărb. III, p. 242 gi 252; Şez.itoarea^ revistă de folclor.
Fălticeni, I., p. 285.                              '
www.digibuc.ro
16
seara înspre Dumineca mare să se ungă ferestrile cu nsturoiu şi leuş-tean 1, spre a feri gospodăriile de duhurile necurate.
      Aceste duhuri, după credinţa, poporul ui, se vor răsboi în văzduh cu duhurile bune şi din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Dumineca mare vine întotdeauna cu ploaie *. f
      Dela Dumineca mare. înainte este îngăduit ori cui să doarmă pe prispa casei, sau ori unde afară. Până la această zi însă, nu este-bine, căci pe cel ce se culcă afară, îl cuprind frigurile aduse de spi— ritilp jrele ale aeruluj. Această credinţă are mult adevăr, cunoscând că noaptea este îndestul de răcoroasă până pe la Dumineca mare.
      In ziua de Dmnineca> mare şr în cele trei zile de după dânsa, după cum se serbează în Bucovina, nu este bine să se smulgă nici o buruiană sau să se rupă vreo frunză din pădure, căci bate piatra sămănăturele 1 2 3 4 5.
      In Transilvania, pentru a feri holdele de grindină, se fac cununi de sânziana cari se pun pe casă *.
      O frumoasă datină care ţine tot de Dumineca mare, dar care-se pote îndeplini şi a doua zi, în ziua de Rusalii, este sfinţirea hotarelor.                           <
      In Moldova această datină nu se cunoaşte.
      In Bucovina, .a doua zi după Dumineca mare, preoţii cu popo— renii merg în procesie la câmp; acolo se face aghia~ma sau aiaţma, cu care stropesc holdele *. Dacă vremea împiedecă, serviciul se face în biserică 6.
      In Transilvania şi anume în împrejurimile Rcteaguluirşi Câmpia Ardealului, cununile pu cari se cunună tinerii în biserică, «le fac fetele în ziua de Dumineca măre (Rusalii sau a doua zi după Rusalii), când ies preoţii cu crucea ca sa sfinţească hotarele. Aceste cununi, cari se fac din spice de grâu curat şi din felurite flori de câmp, le anină fetele de prapure şi Ie duc cu acestea la biserică, unde se păstrează apoi pe la icoane, pentru toate cununiile de peste an» 7_
      In Dobrogea, precum bunăoară în corn. Eni-Sala, jud. Tulcea,
      1. E. N. Voronca, Op. cit., p. 548.
      2. Ibidem, p. 928.
      3. Ibidem, p. 806.
      4. Ibidem.
      5. Ibidem, p. 942.
      6. Ibidem, p. 928.
      7. Marian,, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 296.
www.digibuc.ro
17
mai este obiceiu ţa în această zi să se adune flăcăii de prin mai multe sate şi să se apuce la luptă. Această luptă de pehlivani1 se numeşte pehlivanie. Luptătorii n’au nimic pe trup până la cingătoare; lupta se face numai din braţe. Prin alte sate, tot din Dobrogea, îşi ung corpul cu untdelemn.
       O datină care o găsim în jud. Muşcel,este datul la var, zc-rişoara sau surata, care se face în chipul următor:
       Fiecare băiat sau fată îşi prinde un văr, surată sau verişoară; copiii îşi fac sau îşi dau cu străchini; flăcăii şi fetele cu farfurii sau căni de porţelan.
       In farfurie sau în strachină se pun flori de grădină, puţină apă şi alte lucruri precum : pane, colivă, păsat, colanţi, (orez ori făină cu lapte), ouă, caş dulce, cozonaci, turte dulci, fragi şi o lumânare. Astfel gătită, farfuria sau strachina se tămâie.
       Cu acest blid, fata pleacă la surata sau verişoava ei, îi dă «buna ziua, surată», iar surata-i răspunde tot cu «bună ziua». Cea dintâi aprinde lumânarea şi zice :
       — Ţine, să-mi fie mie pe lumea ailaltă 1
       — Bodaproste! Ţine şi tu p’asta, să-mi fie mie; şi-i da şi aceasta un blid.
       Dacă cele două fete nu sunt surate vechi, ci acum se prind, se duc mai intâiuşi taie câte o cracă de măr dulce şi apoi merg la puţ împreună cu un flăcău. Acolo, una se aşează într’o parte şi cealaltă în faţa ei. Flăcăul le întreabă şi ele răspund de câte trei ori:
       —   Daţi surate pân’ la moarte ?
           Dăm surate pân’ la moarte! şi:
           De azi înainte sunteţi surori ?
       —   Suntem! şi în sfârşit:
       —   De azi înainte să ştiţi: nu vă mai ziceţi pe nume, ci surate.
       «Apoi le da în mână crăcana de măr dulce, şi apucând una
de o ramură şi alta de cealaltă, trag s’o spintece.
       De aici înainte sunt surate» a.
       La Duminica mare în Ţara-Romăneasca, joacă şi Caluşaiil8 despre cari va fi vorba mai departe. 1 2 3
       1.       Pehlivan, cu înţeles curent, înseamnă pesevenchiu, potlogar, scamator.
       2. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 67 8.
       3.       C. D. Ghiorghiu, Calendarul femeilor superstiţioase, P.-Neamţ J907, la zi.
    Pamftlc, StfrWfon7e.                                               2
www.digibuc.ro
18
                   IV. Sărbătoarea Rusaliilor.
      Zânele. Poporul român de pretutindenea crede că cele mai multe necazuri ce le are, îi vin din partea unor duhuri rele, cu diferite nu miri, dar cari toate se aseamănă intre dânsele. Aceste se numesc Zâne.
      «Zâna aleargă prin nori, cu alaiu mare de vrăjitoare. Mulţi Români se jură că ar fi auzit răsunând prin văzduh muzica ei». Când se strâng mai multe la un loc, pornesc să joace ca nişte nebune ; pe acel loc, verdeaţa toată se usucă. «Zâna are mari puteri magice ; ea poate face (pe cinevâ) olog, surd sau orb. Cu deosebire, puternică este ea la Rusalii. Pentru aceasta, fiecare Român poartă în şerpar, pe acea vreme, câte o bucăţică de lemn, care însă să nu fi stat în apă, şi o ramură de soc» J.
      Zânele poartă diferite numiri pe cari le însemnăm:
      Rusaliile. Rusaliile, se zice, sunt nişte babe hidoase cari călătoresc în ziua de Rusalii şi în alte zile prin aer. Ele sunt într’armate cu tot felul de unelte tăioase şi frigări ascuţite, spre a pedepsi pe toţi cei cari s’ar află la muncă în aceste zile. Ele schilodesc, scot ochii şi asurzesc pe cei nesocotitori *.
      Alţii spun că Rusaliile sunt trei fete mari de pe vremea lui Alexandru Imparat. Având Alexandru o sticluţă cu apă vie, din care a dat calului său să bea, spre a nu mai muri niciodată, cele trei ^âne cari se aflau la curtea lui, au băut şi dânsele din acea apă, fă-cându-se astfel nemuritoare.
      Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântiile de drumuri. In aceste zile, oamenii se feresc de a lucră, căci întâlnindu-i aceste trei fecioare pe drumuri, ei vor fi schilodiţi.
      Acum ele nu se mai arată aşâ de des ca în vremea de demult, deoarece lumea s’a făcut cu mult mai rea ca atunci *.
      După credinţa şi spusa locuitorilor din corn. Ţepu, jud. Te-cuciu, şi alte părţi din Moldova, Rusaliile sunt trei fete de împărat pline de duşmănie împotriva creştinilor. Tatăl lor se numeşte Rusa-lim împăratul. Pricina acestei duşmănii este trecerea tuturor supuşilor acestui împărat la creştinism. 1
      1. Schott, Walackische Mărchen, p. 196.
      2. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      3. T. A. Zanne, Proverbele Românilor, voi. VII, p. 138—9; cred. loc. din jud. Covurluiu.
www.digibuc.ro
19
       In Ţara-Româneasca, precum în jud. Muscel, poporul crede că Rusaliile joacă pe la «puţuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene» şi alte locuri *.
       Rusaliile fac tot soiul de răutăţi pe lume; vieaţa pământească ■chiar ar fi în cumpănă, dacă Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Acestea sunt: avrămasca, cristineasca, leuş-Jeanul şi odoleanul. Cum însă aceste plante se împotrivesc Rusaliilor, nu se poate şti *.
       Numele celor trei Rusalii sunt: Savativa, Margalina sau Mag-■daleua şi Rnjalina, cari «torturează şi stropşesc pe oameni» ».
       Prin jud. Buzău din Ţara-Româneasca se zice că Rusaliile -primejdiile pe oameni, adecă le dă boala copiilor sau epilepsia *; prin •jud. Muscel se zice că dânsele pocesc pe cei ce le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul (şalele), o mână sau un picior s.
       Zilele de căpetenie, când Rusaliile sboară prin văzduh şi se lasă ^e pământ spre a vătăma pe oameni, sunt :
       Sfredeliţi Rusaliilor, cum se numeşte în Moldava, sau Strat de Rusalii, cum i se zice în Ţara-Românească şi care cade Miercuri, in ajunul Joiei a patra. Poporul crede şi zice că în această zi Rusaliile încep a sfredeli cu răutăţi. In această zi nu se munceşte, iar alţii .adaugă ca chiar a râde nu este îngăduit. Copiii nu trebue să se strâmbe unul la altul, căci, ferească Dumnezeu, pot să rămână aşa •.
       Prin jud. Tutova, această zi se numeşte numai cu numele de Rusalii. Pe cine-1 găsesc Rusaliile în această zi pe câmp, îl ieau pe sus. Dacă afla femei hghilit sau hiălbit pânză, Rusaliile le ieau pânzele, le încurca şi le rătăcesc pe ape7. 1 2 3 4 5 6 7
       1. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 68.
       2. Cred. loc. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu, dict. de Maria N. Rugina.
       3.      Gh. SauleBcu în Marian, Descântece poporane române, Suceava 1886, p. 267; mai departe în Mănunchiu din manuscrisele lui G. Săulescu în Anal. Acad. Rom. ser. II, tom. VII, secţ. II, p. 156 : «Sub cuvintele Dânsele sau Ielele, înţeleg Românii din Bucovina şi Moldova un fel de reumatism pe care îl capâtă, după credinţa lor, numai atunci când calcă în urma unor zâne foarte rele, ce le numesc ei cu un cuvânt impropriu Iele, sau, când le vatâma cu cevâ pe acestea*.
       4.      I. A. Candrea, Ov. Densuşianu, T. Speranţă, Graiul nostru, I, J3uc. 1906, p. 222; cred. din jud. Buzău.
       5. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 68.
       6. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       7. Icon. I. Antonovici, Ist. com. Bogdana, Bârlad 1906, p. CLXXV.
www.digibuc.ro
20
       Armindenul, Sf. Ieremia, la i Maiu.
       Oarbcle-şchioapelc cad in Lunia de dinaintea Rusaliilor. După. cum şi numele o zugrăveşte, această zi e foarte primejdioasă. Femeile fac malaie şi le dau de pomană.
       Rusaliile ce cad Luni după Duminica mart şi despre cari vom vorbi în deosebi.
       Ielele. «Ielele, în imaginaţia poporului, sunt nişte spirite femeieşti, făcătoare de rele, cari se numesc Rusalii. Sunt aşa de periculoase, încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru, aceasta, obişnuit, ele se exprimă numai prin pronumele Ele sau Dănsele.
       «Intre alte rele ce produc aceste spirite celui urît de dânsele, este şi boala reumatismului, pe care Românul o numeşte dănsele, adecă o boală cu care cel bolnav se crede atacat de Iele şi se zice că bolnavul pătimeşte de dănsele.
       «Se mai aude în popor imprecaţia: «luâ-te-ar Ielele!»
       «Femeile cu numele Ruxandra chiar şi prăsnuesc Rusaliile îr-Miercuria înjumătăţirii de după Paşti» 1.
       Din toate acestea vedem identitatea dintre Rusalii şi lele.
       Alţii zic că Ielele sunt trei surori cari petrec noaptea sub streşina casei şi fac felurite neajunsuri celor cari întârzie noaptea prin sat, căci ele scuipă asupra acestora.
       Ele mai stau şi împrejurul fântânilor şi de aceea «noaptea sar nu se aducă apă dela vreo fântână, căci împrejurul ei joaca Ielele şt cel care va luâ apă», va fi luat de Ielea. Iar mai departe : «cel care-într’o călătorie întâlneşte vreun drum încrucişat, să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele». Acestea, după cum am văzut, se-întâmplă şi cu Rusaliile, cari stau deasemeni pe la răspântii, adecă pe la acele puncte unde se desfac trei sau mai multe drumuri, pe-unde oamenii sunt nevoiţi a umblă mai mult şi prin urmare unde-aceste zâne rău făcătoare au putinţa de a întâlni mai de graba pe oameni şi a le face mai multe necazuri.
       Se mai zice că nu este bine ca cineva să calce în laturi, adecă-prin acele locuri pe unde de obiceiu gospodinele varsă apa în care şi-au spălat vasele de bucătărie, căci cel ce face altfel, căpătă diireiT de picioare prin Iele.
       După credinţa Românilor de prin jud. Buzău, Ielele sunt trei 1 2
       1. Marian, Nunta, p. 402.
       2. loneanu, Mică colecţ. de superst. pop. rom. Buzău 1888, p. 60,78, 79
www.digibuc.ro
21
-femei sau fete nevăzute cari joacă noaptea pe câmpuri. Locul pe care au jucat, este cu primejdie. Cel care calcă printr’însul se va îmbolnăvi de picioare. Aceste locuri se cunosc şi se pot ocoli, căci pe unde joacă Ielele, se fac un fel de cearcăne, pete sau balţatori, cu iarba mai închisă şi mai uscată l.
        Laurian şi Massim arată ad. voc.: «Iele, rău descrişe în loc de -ele, malus geniits, dacinon, malae divae, rheumatismus, paralysia, furor; demon, geniu râu, esenţial însă, rele %ăne, ţeiţe rele, cărora, dir'l credinţa poporului le place a turbură pe bieţii muritori, cari mc nu cutează a pronunţă numele lor cel ominos, ci-1 indică numai prin pronumele ele, ce devine substantiv în acest sens. Ele dau, trimit morbii cei mai acuţi şi dureroşi oamenilor, femeilor şi mas--culilor; cel luat din lele sau de Iele devine adesea paralitic de minte sau nebun furios; dar mai adesea: cel luat din Iele sau de Iele, sufere de paralizia nervilor sau de acutele dureri ale reumatismului de arculaţiuni. Până astăzi, ţăranul expert, când vede şi observă un biet pacient de Iele, face din ochi şi dă din cap, cu căutătură supărata şi cu gest ameninţător la muierile ce stau de faţă împrejur. Aceasta probează că mulţi ţăiani au via conştiinţă de Iele, că ar fi reale ele (femeile) cele ce căşunează aceşti amari şi dureroşi morbi»
        S. Mangiuca, în studiul său despre însemnătatea botanicei româneşti, zice: «După credinţa poporului român, avrameasa, cărsti-mn a şi odolean[ul] sunt picate din Iele, din ţânele milostive...»
        Aceste plante însă le-am întâlnit şi când am vorbit de Rusalii şi de aici conchidem iarăş identitatea Ielelor şi Rusaliilor, cari nu sunt -altceva decât ^âne. Până astăzi şi în veci, zice mai departe S. Mangiuca, ~ânele plâng, deoarece aceste ierburi lecuitoare le-au răpit împaraţia din lume.
        Se povesteşte chiar că întro noapte ducându-se un flăcău n-drean la livezile din dealurile Saschii spre a le păzi, a văzut cum au venit ~dnele şi Ielele, cete, cete, toate lucitoare şi îmbrăcate în alb. Ele sburau şi se învolburau ca nourii de deasupra şi cântau următoarele versuri :
                      De n’ar fi avrătneasa,
                          Cărstineasa Şi floarea-albastră, 1 2
        1. Costinescu, Vocabular Rom.-Franc. I, p. 374.
        2. Glossariu, p. 300.
www.digibuc.ro
22
                   N’ar fi în lume cruce de nevastă Şi toată lumea ar fi a noastră 1 1
      In Muscel se crede că Ielele fac noaptea hori prin poieni* cine le vede şi spune altora aceasta, amuţeşte, adecă muţeşte, nu mai poate vorbi.
      'Prin jud. Dâmboviţa se spune că Ielele umblă noaptea pretutindeni cântând. Dacă văd în calea lor pe cineva, Ielele îl strigă pe nume şi dacă acela răspunde, îndată îi piere glasul.
      Prin jud. Prahova, în com. Stejarul, se crede că Ielele beau apă din fântâni şi din izvoare numai noaptea ; cel ce bea apă din acea parte, după adăpatul Ielelor, îndată este pocit. Ca să nu păţească, aceasta, trebue să lase ceva în apă, ca poceala sau pocitura să se lipească de acel semn şi nu de dânsul.
      In jud. Ilfov se crede că nu-i bine să doarmă cineva pe faţa. ariei, deoarece pe acolo vin de multe ori şi joacă Ielele şi dacă îl găsesc, îl pocesc, îl îmbolnăvesc de pocitura.
      Asupra locului unde joacă Ielele, se crede că acolo iarba se usucă, dar în loc creşte alta mai frumoasă. Pe aceasta însă dobitoacele n’o mănâncă *.
      încă odată, prin Rusalii sau Iele, poporul înţelege acelaş lucru, pe %âne s.
      Alte numiri. Zânele nu se numesc numai Rusalii sau Iele,
ci şi:
      Zânele milostive, Milostivele ;
      Zânele măiestre, Maieslrele; *
      X. Familia, an. 1874, p, 524. După cum se vede, în cântec se sub-stitue odoleanul prin floarea-albastra.
      2.       Cred. loc. din jud. Putna ; în Etym. Magn. Rom. p. 1118, 1275,
1357, i*39-
      3.        V. Alexandri în Poezii populare le descrie astfel: t Rusaliile sunt trei fete de ’mpărat cari au ciudă asupra oamenilor, fiindcă u’au fost băgate în seamă de dânşii, în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descopăr casele Românilor; vârtejuri ce ridică pânzele nevestelor în vremea gJtili-tului şi le anină prin copaci. Se crede, că Rusaliile fură şi copiii de lângă mamele lor şi-i duc peste codri; de acolo vine vorba: l-au umflat Rusaliile» .
      4.  Ar. Densuşianu, Negriada, p. 154—5 :
             «Prin munţi, d’acl departe, în Valea-sargentinâ,
             Prin codri deşi se ’ntinde un labirint de văi,
             Şi văile ’ntre sine se ’ncurcâ şi se ’mbină,
             Cât înapoi de ele, abiâ-ţf mai afli căi.
www.digibuc.ro
23
       Stăpânele vântului x, când se pare că sunt în număr de trei *; Vântoase, Fetele vântoaselor;
       Doamne, Domniţe ;
       Irodicce s;
              P’un vârf de munte — acolo-i a Ielelor grădină,
              In care nu pătrunde picior de muritor,
              Căci giur-îngiur de munte, sunt puse ca să ţină O pază ne-adormită (eu însumi mă ’nfior !).
              Mii fiare şi balauri, iar în grădină râde,
              Cum nu vezi nici în visuri un minunat palat,
              Cumplitele lui poarte, nimic nu le deschide,
              Făr’ numai o putere ce unei ierbi s’a dat,
              Ce-a fiarelor se zice. Cumplitele Măiestre Prinzând aici pe Negru, 1-au dus şi l-au ascuns...
              Măiestrele lui Negru i-au luat orice putere,
              Din mâni şi din picioare, din spate, piept şi gât.
              Sus în palat el doarme, ca mort, fără durere ;
              Din când în când mai suflă, dar lin şi nesimţit.
              Curând, de nu-ţi ajunge, el, piatră se preface,
              Ca mulţi alţi feţi, acolo, de mult îmmărmuriţi...»
Buticescu, Poezii, Deş 1881, p. 127 : tMilostivele sunt nişte duhuri rele ce sboară noaptea prin văzduh. Mai ales în noaptea Rusaliilor se aud cum sboară prin aier, zicând în fluiere, în cimpoiu şi în tot felul de instumente, şi ţipând ţipete .misterioase. Sunt oameni cari zic că le aud. £le ieau puterea oamenilor cari dorm pe lângă izvoare sau prin păduri, mai ales prin locuri umede şi reci. Unii zic că le-au simţit prin somn, apăsându-i pe piept».
        1. D. P. Lupaşcu, Medicina babelor, Buc. 1890, p. 31—2.
        Voi Ielelor, Măiestrelor,           Duşmanele pământului
        Duşmane oamenilor                   Ce prin văzduh sburaţi,
        Stăpânele vântului                  Pe iarbă lunecaţi
                          Şi pe valuri călcaţi...
        2. Marian, Dese. pop. rom., p. 268 73 :
...Iată că m’au întâlnit Savatina,
Margălina
Şi cu ele Rujalina
Gătiţele,
’N prouarele,
Cu batiţe puchiţele
Cu siştori roşi cinsăţâle, Mergând iute ca gândul, Tare ca vântul, Neatingând pământul,
La mărul tufos,
La măr rămuros,
Să facă joc frumos...
L. Şăineanu, op. cit., p. 86—7 : «M’am luat la casă eu sănătos şi voios şi când am fost la miez de miez de cale, m’am tănit cu Savalina şi cu Ma-dalina şi cu Ler? împăratul lor, cu caii lor, cu căruţele; în picioare m’au călcat...»
        3. Buciumul român, An. III, p. 138 : «A purces N. astăzi Sf. Miercuri
www.digibuc.ro
21
      Irodiţe1;
      Bune, fecioare sau rude împăratului Irod, Irodeasei şi Ilenii-Brâileana * ;
      Nagode *;
      Dânse ;
      Puternice ;
      Frumoase, Frumuşele ;
      Fetele câmpului;
      Fetele codrului ;
      Felele lui Şandru * ;
      Filele ;
      Harnice ; * I. 2 3 4
pe cale, pe cărare, gras ca o slănină, şi rumân ca o călină. Când a fost la mijloc de cale, de cărare, l-au întâlnit Doamnele, Domniţele, Irodicele, adecă Zânele şi Ielele, cu sagetături şi cu întâlnituri şi cu de-dânsele, şi pe dânsul l-au pUB cântecul să-l cânte, jocul să-l joace şi pietrele să le farme şi lemnele să le frângă...
       I. L. Şăineanu, op. cit., p. 88—9: «S’au luat nouă Irodiţe pe nouă costiţe, cântând, descântând. Irodiţa cea mai mare cu un pahar de argint...».— G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti 1885,
Ibidem, p. 383 4.
       2.       L. Şăineanu, op. cit., p. 24—6 : «S’a luat N. dela casă, dela masă, sănătoasă şi -voioasă şi s’a dus în poiana mare, la mărul tufos, mărul crânguros, două mere a mână a luat, ca cu două mere de aur se jucâ. Ni-me în lume n’a văzut-o, nime în lume n’a auzit-o, fără Irod împăratul şi Irodasa împărăteasa şi fetele sale, cu slugile sale, cu toată gloata sa...” ,,Nu gândi nimica N., c’om luâ cruce de buşuioc în mâna dreaptă, în oală nouă şi apă ne’nceputâ şi-om strânge Zânele, Bunele, Vântoasele, Frumoasele..,.”. Albina Carpaţilor, An. III, p. 345 :
       La mijloc de cale,                   L-au tâlnit Vântoasele
       De cărare,                           Şi Frumoasele...
       Marian, Dese. pop. rom., p, 336-41 :
       Mă’ntâlniai cu Frumoasele            Măruntele
       Multele,                             Şi frumoasele...
       3.       In Transilvania se zice, năgota, iar în Moldova năngotă, copiilor neastâmpăraţi.
       4. L. Şăineanu. op. cit., p. 119-20 :
             (Cutare) dimineaţa s’a sculat în cântarea cântărilor,
             In revărsatul zorilor, în mirosul florilor ,
p. 384—5 :
S’au luat nouă Irodiţ&le
Peste toate coastele, Descântând de-dânsele.
Irodiţa cea mai mare,
Cu un pahar de argint în poale...»
Pe toate mlâdiţele Pe toate costiţele, Peste toate edele,
www.digibuc.ro
25
       Sfinte; Sfinte mari1.
       Şoim am, Şoiniance ;
       Când e una singura, se confundă cu Samodiva sau Sila Sa-jnoJiva, cunoscută în Ardeal sub numele de Sila Samăndilă. Aceasta este «o zână de o frumuseţe rară, care ademeneşte pe fete sau pe tineri şi după ce îi ţine câtva timp, le dă apoi drumul, nu însă fără a le fi stors dinainte orice putere de vieaţă. Samodiva răpeşte, ba chiar omoară copiii, sorbindu-le sângele.
       Mumele "din T.-Severin, când îşi blastămă copiii, zic: «Mâncă-te-ar Samodiva la
       Alteori se asociază cu Iiidele sau fetele lui Iuda *;
       Prin băi sau mine, se numesc Vâlve, Vâk sau Ştime;
       In sfârşit, foarte adeseaori le găsim, asociate cu nişte împere-
              IJin pat de aur s’a aculat, pe prag de argint a călcat,
              Ce fetele lui Şandra s’a întâmpinat.
              Ele’n mânie l-au luat, în sus l-au ridicat,
              In vânt rău l-au dat, cu ceasul rău l-au întâmpinat..,
              Pe toate le chemă şi pe toate le’ntrebâ :
              Voi fetelor lui Şandru, voi cuconiţelor, domniţelor,
              Voi împărăteselor, voi preoteselor, voi jupân^selor...
       1.  G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 383-4.
       2.  Ibidem, p. 94, într’un colind de năvodar:
       ...Luni nâvodu-şi începuse, I Prinse puiul Iudii-i 1 mic.
       Cam la prânz îl şi făcuse, '                 Şi mi-1 bat
       Până Mărfi îl şi lucrase                     Şi mi-1 cănesc
       Şi în mare-1 aruncase.                 Şi cu toţi îl ispitesc :
              Dete-o toană,                   — Spune, marea dintr’adânc,
              Dete două,                            Şi cât peşte
       Când fu toana o d’a treia,                   ’N mare este...
       Tntr’un cântec bătrânesc, Nicola Nicolcea, comunic, de St. Stănescu-Bărceanu şi auzit dela D. N. Glodeanu din com. Bârca, jud. Dolj, eroul -se pune rămăşag cu o fată, că va sădi o vie în mijlocul mării. De aceea pleacă
       Cu cimu’, cimând, Marea turburând. luda că ieşiâ Din gură zicea:
       —   Nicolo Nicolceo,
       Ce tu marea-mi turburi ? Eu m’oiu mânia 1 Pe tine te-oi mâncâ I
       —   ludo, soru-mea,
Eu m’am rumaşit C’o fată de Frâne, Eu ca să-i fac De-o vie pe mare... Iuda de-auziâ,
La fund se lăsă, Dumnezeu că vrea, Luna răsăriâ ;
Unii că ’ncurcâ’.,.
www.digibuc.ro
26
cheri de duhuri, masculine şi femenine: moroiu-moroaica, leu-leoaicaT sburător-sburatoare, strigoiu-strigoaică, ş. a.
      Zânele Ia Alacedo-Români. Zânele pe cari le-am descris-mai sus pentru părţile locuite de Românii din stânga Dunării, Românii din Peninsula-balcanică le numesc Albe sau Dyirie. Ei spun despre dânsele că sunt «nişte feie mitologice de o frumuseţă extraordinară. La Molovişte (Macedonia) se crede că Albele sunt nişte neveste frumoase, cu părul de aur, cu ochii mari, îmbrăcate numai în albe, haine albe».
      Albele1 se numesc şi d^ăne ; despre ele se crede că sunt nişte fecioare candide, cari se bucură de o mare putere asupra muritorilor. îmbrăcămintea lor plăcută se crede că este cea albă ca zăpada (Cruşova, Macedonia). In Ohrida găsim de asemeni aceeaş-credinţă asupra lor.
      Credinţa populară le atribue de cele mai multe ori o putere rău făcătoare. Astfel când «cădi vâra din nafoară», când cineva e lovit de nebunie, paralizarea diferitelor membre ale corpului, poporul crede că aceasta îi provine din «goada», lovirea albelor. Una din pricini poate fi şi aceea, că cel lovit a călcat albele din nebăgare de seamă.
      Ielele la Macedo-Români pretutindeni se numesc albile, iar nu mufalile. Credinţa populară le atribue aceeaş putere rau făcătoare ca şi Ielelor, adecă: paralizarea deosebitelor membre şi părţi ale corpului : limba, auzul şi altele. Expresiunile cunoscute pentru a arătă pretinsa boală dobândită prin albe, sunt: agudit de(di) albe (lovit de Iele) sau loat de albe. Adjectivul ■ musaiile (frumoasele) este mai mult un termen de exorcizare.
      Uneori chiar lovindu-le, ele îţi vorbesc, striga, din această cauză.
      Dţânele sau albele locuesc de obiceiu în dumbrăvi, pe la izvoare line, fântâni, prin văi frumoase, prin peşteri râpoase, ere. După credinţa populară, ele îşi părăsesc numai pe la miezul nopţii
      I.       D. Bolintineanu, Brises d’Orient, p. 364: cLes Formoses ou Ies BeV.es, appellâes en Roumainie lele, sont des esprits invenţia par la cro-yance populaire chez Ies Roumains de Macâdoine. Mâchantes, et d’une rare beautâ, elles exersent une grande puissance sur toute la vie de l’homme, auquel elles peuvent donner le bonheur ou le malheur. Elles ont en mains Ies inaladies et peuvent Ies gu6rir. Un berger a-t-il un bras paralisâ, c’est qu’il s’est assi dans un arbre hant6 par Ies Formoses».
www.digibuc.ro
27
locaşul lor, ca să se plimbe pe când toată lumea se odihneşte^ Lor le place mai mult să petreacă in acest timp pe la morile din văi,, pe sub streşinile caselor, pe la răspântii, unde de obiceiu îşi îndestulează foamea, şisa nâfâteasca. Ele beau apă din orice vas al omului-Toţi se păzesc pe această vreme să iasă din casă sau să asvârle apă pe sub streşini, de teamă să nu stropească masa dţânelor, căci în cazul acesta, persoana aceea îndată va fi lovită, agudită de albe şi se va îmbolnăvi de o boală dinafoară (Cruşova).
       La Ochrida se crede de oameni că numai noaptea apar şi rămân numai până când cântă cocoşul, sub umbra unui nuc, unde nu trebue să stai în timpul nopţii, căci te lovesc, te agiidesc. Pentru. a nu te întâlni cu ele, să nu fluieri noaptea, să nu te urinezi, şi când faci aceasta, să te fereşti a o face sub streşina casei sau sub nuc.
       Nici să treci prin asemenea locuri nu este bine, iar când eşti nevoit, înainte de a trece, să scuipi de trei ori sunător: pâ,pă,pâ!, ca auzind albele, să se retragă, lăsându-ţi loc liber.
       Când cineva se trezeşte din somn subit, părându-i-se că cineva îl chiamă pe nume aceasta se întâmplă mai ales la femei însărcinate şi la persoane distinse prin frumuseţă , să nu vorbească de loc, să nu se scoale din aşternut şi nu cumva să se înşele să deschidă ferestrele, căci albele geloase de dânsele, caută să le- ademenească şi să le facă rău. Astfel le chiamă afară sau le roagă să le răspundă la vreo întrebare, ca îndată să le iea boaţea (vocea).
       Uneori ele văzând tineri frumoşi, de cari se îndrăgostesc fetele, sau văzând fecioare frumoase sau orice alte persoane, pe cari poartă năcaz, le iese înainte, când acestea trec prin locuri mai retrase şi caută să le ademenească prin fel de fel de chipuri, ca să le-facă rău. Acestea, mai totdeauna, se întâmplă noaptea, când toate-lucrurile dorm, când până şi apa tace.
       In Ochrida se crede că Albele umblă prin miezul nopţii mat multe la un loc; adesea ele se aud cântând şi multora li se pare că le văd noaptea *.
       Povestiri. înainte de a vedea cum aceste crediuţe, câte le-am înşirat până aici, se concretizează chiar, cum unii, mulţumită părerii sau viziunii, spun că au văzut şi chiar ştiu unde locuesc aceste iţâne, să pomenim ceva şi despre rolul zânelor în poveşti şi po- i.
       i.       Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, voi. II (P. Papahagi, Diit-literatttra populară a Aromânilor) Bucureşti 1900, p. 231-40.
www.digibuc.ro
28
■vestiri. In acestea, după cum vom vedea, se caracterizează mai bine gemele. Iată o povestire moldovenească, Feciorul orbului:
       Eră odată un băiat rămas fără părinţi, care plecă în lume ca .să-şi găsească şi el pe cineva, unde să se aşeze, că de bine, de rău, •daca munceşti azi, să ştii unde să tragi seara, iar banul câştigat sa iii unde-1 păstră ; acu, fie el legat într’un colţ de basma, fie schimbat -într’o vită ori vr’un acaret.
       Merge el cât merge şi dă de-un mocan care păziâ nişte oi.
           Buna ziua, moşule, ce mai faci ? Paşti oile ?
       —         Mulţumesc dumitale, nepoate, iaca mai omor şi eu cele -zile, pe cari le mai am ca vai de mine, că dacă n’ai lumina ochilor, -n’ai nimic. Dar dumneata ce umbli prin locurile acestea ?
       —         Ia de dragul păcatelor, moşule; îmi caut şi eu un stăpân, -că iaca, nici eu n’avui parte de părinţi. Şi-acuma, ce mi-am zis: să rămân la cinevâ, că dacă n’oiu puteâ să slujesc la mult, cel puţintel pentru te miri ce, mi-a da un sfat şi tot e bun şi-acela când îl ascultă omul.
       —   Dar cam ce fel de stăpân ai vrea ? îl întrebă moşneagul.
       —         Ori cum o fi, numai să-l văd că-i creştin cum se cade, •ca ce muncit i-oiu puteâ eu să-i plătesc o bucăţica de pâne.
       —         Dă, oftă moşul, iaca n’ar fi rău să rămâi la nime; dar -cum îţi spusei, sunt orb şi poate nu ţi-oiu place.
       Baiatul cam stătu o leacă pe gânduri şi grăi:
       —         Lasă, moşule, nu-i nimic; te-a vedea Dumnezeu şi pe -dumneata. Eu am să rămân aici, c’amândoi suntem oameni nevoiaşi.
       Şi din ziua aceea, băiatul a stat pe lângă moşneag, pazindu-i vorbele şi ascultându-1 ca un fecior adevărat. Ba, dela o vreme, baiatul a început să-i zică mocanului «tată», iar unchiaşul din «bănatul tatii cel priceput şi harnic», nu-1 mai scoteâ.
       învăţase să facă fel de fel de treburi şi mai cu seama meşteşugul mocanitului îl ştia acu pe degete. Şi deprinsese să cânte din fluier aşâ de frumos, că nu crea să-l fi Întrecut glas de înger din cerul lui Dumnezeu ; iaca, de asta îmi pun capul.
       Intr’o zi, zice băetul:
       —   Tată, eu mă duc cu oile într’un loc.
       —   Du-te, dragul tatii, dar încotro ?
           Pe moşia ţvanelor, că tare am mai văzut iarba frumoasă şi a pa de adăpat, limpede.
           Dă, dragul tatii, bune-s toate, dar mai întâiu să ştii că-i
www.digibuc.ro
29
lucru străin, de cave nu trebue să te atingi ca de foc; pe urmă. îţi mai spun, că sănătos de pe moşia ţanelor n’ai să-mi vii. Şi eur feciorul tatii cel priceput şi harnic, am avut mintea ta şi iacătă-mă-s-orb. Caută-ţi de treabă şi te astâmpără pe iemaşul nostru, că-i destul de mare şi pentru oile noastre ’ăi găsi tu iarbă destulă.
       Băietul se facil că-1 ascultă şi plecă. Se îmbrăca frumos şi-şr lua fluierul cu dânsul.
       —         Bâr, oiţă, bâr, pe moşia -anelor prea frumoase, unde-i iarba’ fragedă, unde-i apa limpede şi umbră destulă pentru de-amiaza_ Bâr, bâr!
       Şi-a ajuns, şi oile au început să pasca voioase, iar feciorul mo-.şului a prins sa cânte din fluier.
       Ce cântece ! Las’ că toate cântecele pe cari le ştia erau frumoase, da unul eră fără seamăn. Un cântec dulce, dulce ca un fagur de miere şi duios, Doamne, că zău, să fi fost de piatră şi tot ai fi. prins suflet în tine. Aşii! Şi la urmă cântecul cela s’a schimbat încet, încetinel într’o horă mândră, că iaca v’o spun, s’o fi auzit două babe cu părul ca omătul, mare lucru ar fi fost, daci n’ar fi svâr-lit furca peste şapte poşte şi nu s’ar fi prins amândouă de mână î
       Aşa! Da’ ce-aţi zice dumneavoastră acuma, când v’aş spure-câ tocmai ţâliclc acelea, auzind cântecul cel de zahăr al mocanului,, iute au ieşit din castelul lor şi-au purces spre pata albă de oi, carele vedea colo sub deal! Şi ele veniau jucând şi băiatul cântă din ce in ce mai frumos, şi panele din ce în ce mai mult se aprindeau la horă, până când pliosc ! crapă fluierul băietului!
       Chiu şi vai pe ^âne0 că: «nu mai ai, băiete, altul?»
       —   Nu mai am, frumoase \âne, dar acuşi mi 1-oiu face!
       Fuga la un copac gros. Iute scoate securea şi-l despică în două
de jos până aproape de vârf, apoi zice:
           Veniţi, stăpânelor, şi ţineţi de ici, că eu mă suiu să dts-prind hibele de sus şi apoi să le ratez dela rădăcină.
       Zânele, iute puseră mânile lor cele frumoase în despicătura copacului, dar feciorul mocanului dete drumul şi fetele au rămas-prinse.
                   Inceput-au ele să se plângă, început-au să se vaicăreze, înce— put-au la sfârşit să se roage de frumosul băiet al orbului, să le-deie drumul, dârei clătină din cap şi le spuneâ că «nu, şi nu, şi nu !> Şi eu nu vă dau drumul de aici, ascultaţi-mă pe mine şir să mă credeţi că nu vă dau, până nu mi-’eţi aduce înapoi ochii tatii.
www.digibuc.ro
30
=şi până când cea mai mititică dintre voi n’a merge mireasă în casa tatii. Aşâ!
       Amar se mai chinuiau bietele suflete şi se svârcoliau de durere, dar de geaba le-a fost toată rugămintea, că băietul sta de-o parte şi nici nu vrea să se uite la ele.
       Şi vremea trecea şi ţânele credeau că doar-doar s’a înduplecă feciorul mocanului, dar s’au înşelat grozav. Iar când sta soarele de-o suliţă pe zarea sfinţitului, băietul strigă î
                   Bâr, bâr, oiţele tatii, oiţe! Haideţi acasă şi mâni om veni -din nou pe pământul zânelor, unde-i iarbă şi apă şi umbră destulă !
       Iar zânele au început mai Cu temeiu să plângă şi plângeau, -c’ai fi crezut că bocesc pe un mort care intră în mormânt; şi din plâns s’au înţeles şi au căzut la pace cu feciorul. Zâna cea mititică şi frumoasă ca o picătură de rouă, ă fost slobozită să aducă ochii moşului, s’aducă hârtie bună şi pană de gâscă pentru întărire de zapis.
       Şi s’a dus şi s’a întors şi luând mocănaşul ochii lui tat’so, i-a pus bine; apoi s’a aşezat pe ghizdelele puţului şi-a scris slovele za-pisului pe am credea el c’a fi mai bine. Iar zâna cea tânără a fost pusă să iscălească cu sânge din degetele ei că merge de bună voie -după dânsul. Şi toate au iscălit cu pană muiată în sânge, iar pe urmă li s’a dat drumul să meargă la castelul lor. Numai ^ăna mireasa a ramas pe lângă frumosul ei.
       Cu trebuşoara asta, vremea venirii oilor la mulsoare trecuse şi orbul se pusese pe gânduri, dar repede s’a îmbucurat când a a-uzit telencele sunând. S’a bucurat el numai pentru atâta, dar când s’a văzut stăpân pe luminile ochilor, când şi pe fecioru-său l-a văzut şi când l-a aflat cu mireasă mândră lângă dânsul, cine ştie cum a fi fost moşul de bucuros! Ci, eu zic: bine că l-a ţinut Dumnezeu să nu-şi iasă din minţi. Lesne moare omul de supărare, dar să te ferească Cel-de-sus şi de prea mare bucurie.
       Pe urmă, de bună seamă că feciorul s’a nuntit cu %âna lui, ^i mult mă doare inima că nu vă pot spune acuma, ce fel de nuntă -a fost aceea, la care s’a adunat mocănimea de pe lume, în frumos port de ţară, mocănimea cea destul de’nvăţată cu meşteşugul unor atari păcate!x.
       Această poveste este aproape tipică şi în cele ce urmează vom reproduce nişte rezumate, după L. Şăineanu *. 1 2
       1. Auzită dela fratele meu Vasile, com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       2. Basmele române, Bucureşti 1895, p. 326.
                                   www.digibuc.ro
31
       Povestea «Mogărzea şi fiul său» : Un orfan ne mai putând suferi mustrările epitropilor săi, se duce în lume şi în cele din urmă este primit să pască oile unui om mare cât un uriaş. Intor-^ându-se seara şi găsind trist pe tatăl său adoptiv, îl înduplecă să-şi spună povestea pe care o începe cu aceste cuvinte: «Eu mă numesc Mogărzea; sunt fecior de împărat şi am plecat la locul dulce, •care nu este departe de aici, ca să mă însor cu zâna. Auzisem că acolo sunt trei ţvîwc. Dar norocul mi-a stat împotrivă ; căci nagodele 1 de Iele detera peste mine şi-mi luara inima...»
       El sfâtueşte totdeodată pe băiat să nu treacă peste hotarul Ielelor. Dar a treia zi, o oaie desbinându-se din turmă, intră, îm* preună cu altele, în livezile înflorite ale Ielelor. Tânărul cioban cântând din fluier, se duse să abată oile : «Dar deodată se văzu faţă in faţă cu trei fete sburdalnice că-1 opresc şi încep a juca împrejurul lui». Băiatul cântă pân’ de seară, când se desparte, făgăduindu-le a se întoarce a doua zi. Din albul zilei porni din nou cu oile în livezile Ielelor, cari, la cântecul fluierului, jttcara până seara. Băietul scăpă fluierul jos şi acesta se sparse. La tânguirile şi plânsetele lui, Ielele chiar se înduioşară şi-i oferiră cireşul de 7 ani din curtea lor, din care să-şi facă alt fluier. Cu toţii dar se duseră să taie cireşul şi, ca să nu-i strice inima, el rugă Ielele să pună toate mânile. Ele, proastele, băgată degetele în crăpătura făcută cu toporul şi şiretul de cioban le prinse acum degetele şi nu le slobozi, decât după ce i se spuse unde-i inima lui Mogărzea şi în ce chip s’o pună la loc. Venind acasă, «băiatul zise lui Mogărzea să se culce pe spate, iarel suindu-se pe pieptul lui, ţ>e săltă de câteva ori. Când călcă mai a-pâsat, ieşi dintr’însul inima de putregaiu, ce-i lasase Ielele, îi dădu să înghită pe-a lui, îi astupă nasul şi gura cu mânile, îi dădu de băut apă dintr’o sticlă şi îl obloji cu un plastur ce luase dela Iele. N'apucase să-l lege bine şi odată sări în sus ca o căprioară...» *.
       Intr’alt basm, «Ţugulea, fiul uncheşului şi al mătuşii»1 2 3, se
       1.       L. Şăineanu, op. cit., p. 90: Acest cuvânt pe care îl întâlnim a-•desea în basmele muntene, însemnează neajuns fde vreme^, neplăcere, în genere ceva rău şi neplăcut, de unde apoi sensul scăzut minciuni, fleacuri, secături. Iată câtevâ exemple : P. Ispirescu, Snoave, p. 6 : «Iarna sosise şi sloata, gerul, viscolul, bruma, ninsoarea, ceaţa, chiciura şi câte nagode toate nu lipsiră» ; Idem, Legende, II, p. 117: «Măi Tăleruş, îi răspunde băiatul, să nu fii şi tu vreo nagoda drăcească» ; Jipescu, Opincaru, p. 76\ «Toate nevestele astea nagode şi greutăţi».
       2. Ispirescu, Legende sau basme, I, 106-12,
       3. Ibidein, ediţia 1907, p, 347,
www.digibuc.ro
32
povesteşte că la naşterea lui Ţugulea, smeoaica pământului, de pizma ursitoarelor, îi luă vinele şi-l lăsa olog. Dar ursitoarea lui cea bună îl învăţă cum sâ-şi recapete vinele, pe cari, «cum le puse la picioarele lui, se lipiră, par’că fuseseră acolo de când lumea».
       In basmul «Omul de piatră», de acelaş, se vorbeşte de buşteanul Ielelor, pe care trebue sa încalece Fât-Frumos spre a putei trece gârla de păcură din pădurea cea neagră, ce înconjură împărăţia Doamnei Chiralina. Din buştean se face apoi un cerb de aur, în care intră eroul spre a ajunge în odaia ei, ca s’o fure. «Ajungând în mijlocul pădurii, găsi buşteanul Ielelor, încălecată amândoi pe dânsul şi dându-i pinteni de trei ori, se prefăcii într’o căruţa cu doisprezece cai de foc şi într’o clipă se înălţă până la vântul turbat şi se pogorî la porţile palatului doamnei Chiralina.
       Am spus că mulţi povestesc că au auzit ţâtie cântând, că le-au văzut chiar, ba ca ştiu şi locul unde trăesc. Aceasta se întâmplă mai ales prin acele părţi, unde cultura nu a putut pătrunde. Acestea se spun nu numai despre \âne, ci şi despre duhuri rele.
       O pilda. Toata lumea crede că este pe lume diavol. In ce parte nu se povesteşte că cineva l-a şi văzut în cutare loc ?
       Sufletele celor morţi, se crede că adesea se întrupează în chip năprasnic şi ieau înfăţişarea de strigoi sau moroi şi ies unora în cale, pe anumită vreme şi în anumit loc, cum ar fi răspântiile de drumuri, vecinătatea cimitirelor sau curţile bisericilor.
       In corn. Ţepu, jud. Tecuciu, pe drumul ce trece «pe la lu-tărie», mulţi istorisesc cum s’au întâlnit cu diavolul sub chip de capra sau de ied. La răspântia numită «la Pălade», unde odată vr’un Palade s’a spânzurat, duhul lui prefăcut în animal se arata trecătorilor. Pe «valea Ţiganului», unde de asemeni s’a găsit spânzurat un Ţigan, zic Ţăpenii că nu-i bine să treci, din pricina vedeniilor. O-femeie tot din acest sat povesteşte cum într’o dimineaţă, ducându-sc pe nemâncate la apă, când apa eră neînceputa , a scos o ciutura din puţ şi pe ciutură a văzut o broască verde. Broasca n’a voit sa se desprindă de ciutură, decât atunci când femeia a strigat: «Piei drace, cruce de aur la mine!» Această broască eră, după credinţa. femeii, duhul de noapte al apei, ţâna apei.
       întrucât priveşte chestiunea ^anelor, vom arăta pe scurt cele ce aflăm la Macedo-Români, parându-ne mai caracteristice.
       împrejurul Cruşovei, se găsesc, după credinţa locuitorilor din acele părţi, s'âne în cinci locuri, i*. Zâna dela Camkrila care se afla
www.digibuc.ro
33
în apropierea satului românesc Tristinic. Se zice că dânsa sta sub un alun mare şi frumos, de sub rădăcinele căruia izvorăşte o apă limpede ca argintul şi curge în mici cascâde. In faţa acestui izvor se găseşte un platou mic. Poziţia este dintre cele mai pitoreşti. Această \ânâ, ca şi altele, se venerează atât de creştini, cât şi de musulmani. 2®. Zâna dela Hurhunght'tle se numeşte Hurlmngbiale. Locaşul său este sub un nuc mare şi frumos din apropierea oraşului Cruşova, înspre N.-E. Apa acestei ţâne îşi are curs regulat şi este foarte Jimpede. 30. Zâna dela Ckvrckihie~ (chircbine\ se numeşte un fel de pasere de mărimea corbului, care-şi face cuibul prin peşteri) se află pe o peşteră de pe un mic platou. Apă nu există de Ioc aici. 4®. Zâna dela Lipă îşi are locaşul pe coasta muntelui Ţilate, de lângă Cruşova. Apa izvorăşte din creierul muntelui în abondenţă şi merge prăbuşindu-se repede, vuind foarte tare. 50. Zâna dela gâtitniu, numită astfel fiindcă îşi are locaşul sub un gutuiu, dela schitul vecin oraşului unde creşte istnâ, aiiia\ma, şi tot felul de flori mirositoare.
       La Molovipe (Macedonia), albele sunt în curia (dumbrava) dela gnhi. Locaşul lor este lângă un loc întărit, sub un fag stufos pe lângă care curge apă puţină,, dar totdeauna. Lnmea cea sănătoasă se fereşte de a trece pe aici, de teamă să nu calce albele, cărora le place singurătatea, spre a nu-şi atrage vreo pedeapsă.
       La Vlabo-Clisura se crede că locuinţa albelor este la apa ţea raţea (apa cea rece), spre V. de orăşel, în trio pădure deasă şi de o frumuseţe încântătoare. Despre aceste %âne, Româncele din Vlaho-Clisura zic că sunt prietenele lor cari se întrec în frumuseţe cu dânsele, ca să le aducă pe gioniki, mândrit lor din străinătate. Apa zânelor este foarte bună de băut; ea izvorăşte dela rădăcină unor fagi frumoşi.
       Se mai crede apoi că sunt albe la Albele, loc cam la o jumătate de oră departe de Clisura. Ele se află în nişte peşteri mari şi albe.
       La un sfert de oră depărtare, spre S. de orăşel, se află Roibul sau Fântâna di la Roibul, unde de asemeni se crede că sunt albe. Fântâna se află situată în mijlocul unei păduri frumoase de fagi. Apa este limpede şi bună de băut.
       La Gobeşti se crede că sunt albe, la fântâna numită fântâna Albelor, la un sfert de oră departe de sar. Fântâna este în pădure şi apa care izvorăşte dela rădăcinile fagilor este dintre cele mai bune.
       La Perivole (Epir) se crede că locuinţa finelor este la muntele
    PamOle, Sărbătorile.                                               3
www.digibuc.ro
34
numit Datina, un munte de toată frumuseţea, împodobit cu păduri de pini şi fagi, unde izvorăsc nişte fântâni line, despre cari locuitorii din Perivole spun că dacă ţi se întâmplă să mergi odată şi să bei apă de acolo, ţi se naşte misterioasa dorinţă de a merge pururi pe acolo, astfel că nu-ţi mai iasă dât minte (iese din gând, memorie). Pastorii, la întorsul primăverii, se ceartă la ocuparea acestui munte. Toţi însă se tem să doarmă sub umbra fagilor, unde se crede că se repauzează gănele.
      La Avela (Epir) se crede că sunt ^âne la treili fântâni (la cele trei fântâni) spre V. de sat, jumătate de oră depărtare, într’o vu-loaga, pajişte faimoasă, înconjurată de păduri de fagi.
      In sfârşit, se mai crede că panele apar şi la chiatra gioie (piatra Joie), în apropierea satului L
           V.  Sărbătoarea Rusaliilor.—B. Paza zilei.
       Sub numele de giua Rusaliilor, ţiua de Rusalii, sau, mai pe scurt, Rusalii, se înţelege în Moldova sărbătoarea Sf. Treimi, ce cade Luni şi Marţi, la cincizeci de zile după Paşti. Unii o mai numesc şi Troiţă, după limba vechilor cărţi bisericeşti.
       In unele părţi tot din Moldova, sărbătoarea Rusaliilor ţine trei zile, sărbându-se şi Miercuri.
       In Ardeal, Rusaliile ţin tot trei zile, dar încep de Duminică *.
       Această sărbătoare nu are întru nimic a face cu altă sărbătoare necreştinească, pe care o cinstesc unii Români din Bucovina sub numele de Rusalii sau Pastele Rohmanilor; ea cade Miercuri în a patra săptămână după Paşti, adecă la înjumătăţi rea cincisţeciinii *.
       De sărbătoarea Rusaliilor ţin o seamă de credinţe şi obiceiuri ; unele din ele mii sunt în legătură şi cu cele nouă săptămâni de după Paşti, cât timp dureaza Cele nouă Joi.
       In zilele Rusaliilor nu se lucrează nimic, nici împrejurul casei, nici la câmp, căci este primejdie. Pe cel pe care Rusaliile îl găsesc lucrând, îl iean l, adecă îl orbesc, îl ologesc sau îl muţesc. 1 2 3 4
       1. P. Papahagi op. cit., p. 231-37,
       2. După însemnarea onor. raportor al acestei lucrări.
       3. E. N. Voronca, op. cit., p. 271.
       4. Şezătoarea VI, p. 54.
www.digibuc.ro
35
       In Ţara-Româneasca se zice. că daca Rusaliile găsesc pe cineva lucrând, îl ieati din căluş1; ele îl pot chiar şi înnebuni*.
       Ir) ziua de Rusalii să caute toată lumea să înlăture orice ceartă iău sfadă, căci cel ce se apucă de gâlceavă e luat în vărteşugul Rusaliilor *.
       Asemeni la această sărbătoare este bine ca copii să fie ţinuţi, •după credinţa poporului, prin case, căci aflându-se între dânşii, încep a se schimonosi şi a se strâmbă, şi deci sunt in primejdie să rămână cu gura strâmbă sau cu ochii închiorchioşaţi.
       Pe lângă schilodire sau pocire, Rusaliile mai aduc, celor ce le nesocotesc poruncile, şi felurite boli lăuntrice precum: luatul din Jele, captarea, apucatul. Asemenea dau şi felurite soiuri de bube cari uu se vindecă decât cu greu.
       Pentru a preîntâmpina aceste neajunsuri, cari pot veni de altfel şi fără vină, din sdhin, Românii de pretutindeni să poarte, la sărbătoarea Rusaliilor, pelin în brâu ; mulţi pun pelin şi în casă pe la uşe, icoane şi fereşti, ca să fie casa şi gospodăria ferită de Rusalii1 2 3 4 5.
       Unii îşi aştern pelin chiar pe pat şi la căpătâiu sub perine, te-mându-se ca nu cumvâ Rusaliile să descopere casele prin furtuni şi să iea pe cei dinăuntru. După credinţa lor, numai acest pelin pus pe pat sau sub perină trebue purtat la brâu ; seara se pune din nou la locul lui B.
       Prin alte părţi este credinţă că usturoiul sau aiul are mare putere împotriva Rusaliilor. Pentru aceasta, Ia Rusalii, se poarta de către Români câte trei fire sau căţei de usturoiu.
       In sfârşit alţii, în loc de pelin sau usturoiu, poartă una din ierburile vrăşmaşe Rusaliilor şi cari sunt : avrănieasa (avramasca), crâs-iineasa (carsieneasa) şi odoleannl, lean-odolean sau leuşteantil.
       Rusaliile pocesc pe oameni nu numai deadreptul, ci şi prin
       1. Cred. loc din corn. Catanele, jud. Dolj, comunic, de Şt. St. Tuţescu.
       2.       Candrea-Densuşianu-Speranfă, op. cit., p. 213 : «Rusaliile se ţin pentru că-i rău de boale. Bietul Marin alde Budu, îi rămăsese o bucată de loc de porumb nesăpat şi-a vrut să-l isprăvească tocmai în ziua de Rusaliii. Noaptea i-a şi strâmbai gura şi i-a luat o mână şi-un picior». Ibidem, p. 269 : <Rusaliile, Doamne păzeşte. îs rele de nebuneală*.
       3. Cred. loc. din Novaci, jud. Gorj.
       4. Şezătoarea III, p. 120.—VI, p. 54.
       5.     Idem VI, p. 49. — Candrea-Densuşianu-Speranţă, op. cit., p. 271 ^ La Strat de Rusalii se poartă pelin la brâu, ca să nu nebunească sau
-să fie luat pe sus (cred. din jud. R.-Sărat)».
www.digibuc.ro
36
mijlocirea lucrurilor pe cari ele se găsesc noaptea pe afară şi pe car? oamenii pun mâna a doua zi. Pentru aceasta gospodarii au grijă să. strângă din curte sau ogradă toate acele lucruri de cari vor avei nevoie neapărată a doua zi *.
       Prin judeţul Muscel, pentru a se feri de pocitul Rusaliilor, Românii mai observă şi următoarele: caută să uu lucreze nimic în întreaga săptămână a Rusaliilor; nu aduc noaptea apă dela fântâna, ori dacă au neapărată nevoie, toarnă mai întâiu puţină apă în foc şi apoi beau; nu se cţilcă şi nu stau în locuri rele, iar dacă stau, la sculare îşi fac cruce şi scuipă de trei ori *.
       Prin Oltenia Românii au grijă ca în această zi să-şi încoro-r neze casele cu tciu, iar în unele sate, precum în Boureni, jud. Dolj, fac aceasta cu crăci de plop sau de stejar. La masă mănâncă usfuroiu. Ctţ dânsul ung şi cheotoarea sau îl poartă în căciulă, alături cu pelinul s.
       Unii, ca să fie feriţi de Rusalii, cred de neapărată nevoie sa intre în jocul Căluşarilor şi să joace deavalma cu ei *.
       Prin unele sate din Ţara-Rotnânească este datină ca gospodinele să-şi scoată la această sărbătoare hainele afară la aier B, ca să se cureţe. Pentru a ie feri de molii sau alte gângănii stricătoare, este bine să se caute în ajunul Rusaliilor părâscuţe sau ploşniţe, să le prindă şi să le afume cu fum de ţămâie, căci se crede că în acest chip-toate vor fugi din casă şi din haine •.
       Tot îţi acest scop, intre haine şi zestrea din casă, gospodina îşi pune foi de nuc luate dela biserică în ziua de Rusalii 7.
       Românii din unele părţi ale Bucovinei, cari vor să vindece pe-vreun om sau vită de muşcătura unui câne turbat, caută în ziua de Rusalii pe frasini gândaci de turba, îi pun într’o sticluţă cu apă. 1 2 3 4 5 6 7
       1. Şezătoarea, VI, p. 54.—I. A. Zanne, Prov, Rom. IX, p- 365.
       2. R.—Codin-Mihalache, op. cit., p. 68.
      3.       Comunic, de N. I. Dumitrţscu, fost înv. în Obislav-Grâdiştea, jud^ Vâlcea.—G, Grigoriu-Rigo, Medicina poporului, I., p. 66 : «Ia Moldova, ca să fie feriţi oamenii de Iele, au grijă ca în ziua de Rusalii să poarte la brâu pelin verde. Parte de oameni, prin Muntenia, poartă şi câte un grăunte de usturoiu la ei (jud. Teleorman). Tot prin Muntenia, bărbaţii şi flăcăii poartă pelinul în păr, în coade sau în sân>.
      4. G. Grigoriu-Rigo, op. cit., p. 66.
       5. Comunic, de N. I. Dumitraşcu,
       6.      Marian, Insectele în limba, credinţele şt obiceiurile Românilorr Bucureşti 1903, p. 448.
       7. Cred. din jud. Vâlcea.
www.digibuc.ro
37
■şi-i lasă până se topesc cu desăvârşire. Dacă se spală de mai multe ori cu această apă, rana omului sau vitei, provenită prin muşcătura cânelui turbat, se viridecă. Pentru aceasta e bine ca acel om sau acea vită să guste puţin şi -din apa pomenită L
       Prin părţile pe unde sărbătoarea- Rusaliilor ţine trei zile, începând cu Luni, îndătinează Românii sa se spele Miercuri cu apă dela Buna-Vestire, ca să fie feriţi de Rusalii, cărora le zic leit şi Milostive V
       In noaptea de Rusalii ard comorile *; nu le vede însă tot omul păcătos, ci numai cel bun ş{ drept înaintea lui Dumnezeu, care poate vedea chiar Rusaliile cum sboară prin aier l.
       Dacă la această sărbătoare luna bate prin geam în faţa unui ■copil care se află în leagăn, el devine lunatec, adică atunci când va fi mare, se va sculă ri&apteâ şi va porni pe afară, fără ca să-şi dea seama. Aceasta se întâmplă din pricină că Ielele, dacă copilul nu fe botezat în cursul celor patruzeci de zile după Rusalii, se furişează noaptea, ieau copilul şi în locul lui pun pe altul asemănător dar cu inima stricată.
       Rusaliile sunt cele din urmă zile în cari gospodina mai poate face pasca. De aici înainte şi până la Paşti, acest lucru nu mai este îngăduit ®. In schimb, de acum sunt slobode femeile să culeagă tot soiul de buruieni de leac, ceeace nu s’a putut face în decursul cinci-~ecimii luminate, când toate plantele erau pişcate de Rusalii.
       In sfârşit, întrucât se leagă de numele acestor sărbători, mai trebue sa pomenim şi despre o datină pe care o găsim la Macedo-Româxi. Pe acolo din ziua de Crăciun şi până la Bobotează, există obiceiul, «când este vorba de clădirea unei biserici sau şcoale, ca să se aleagă mai mulţi tineri cari pot dură (răbda) la drum şi la joc, şi apoi să pornească prin satele vecine, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, de obiceiu fustanele (fusthn). Ei de mai înainte îşi pregătesc paloşe de lemn sau adevărate ; au ghida. Unul din ei face pe caraghiosul şi se îmbracă cu clopoţei, piele de urs, etc. Itl sate joacă I. * 3 4 5
       I. Marian, Insectele, p. 448.
       2 Ibidem, Săfbutorile, II, p. 266-7.
       3.       G. I. Pitiş, Comoara, publ. în Rev. nouă, I, p. 4.35 «Dar comorile bune nu joacă (îşi arată flacăra) numai la Sf. Gheorghe ; ele se ărata şi în noaptea de Paşti şi în noaptea de Rusalii, şi în zile mari poate să se arate ; ba se arată şi ziua cui e dat să o scoată».
       4. Şezătoarea, VI, p. 54,
       5. Marian, Sărbătorile, III, p. 9.
www.digibuc.ro
38
la fiecare casă şl capătă în schimb făină, unt, parale dela cei bogaţi, vipt, cereale, pe cari le vând în folosul şcoalei sau bisericii.
        Jocul se face fără să fie prinşi unul de altul, sprijinindu-se mai mult pe paloşele lor ; la sfârşit strigă : «O /».
        Cu puţine deosebiri, seamănă cu jocul căluşarilor din ţară şi se numeşte Rusalii
   VI. Sărbătoarea Rusaliilor. — C. Vrăji şi descântece.
      Am arătat neajunsurile şi boalele ce le pricinuesc Rusaliile acelor oameni cari nesocotesc ziua lor. In cele ce urmează vom vedea câteva din vrăjile şi descântecele pe cari gospodinele românce le au la îndemână, spre a scăpă pe cei primejduiţi de Rusalii. Vrăji şi descântece de acest soiu sunt fără număr.
   i. Descântec de Rusalii, din com. Docani, jud. Tutova.
   A plecat (cutare)
£e cale,
Pâ cărare.
Pe drumul cel mare.
Şi când la dealul Cănănăului,
Sub umbra noorului,
In zâpcdia rugului, fn heliştea vântului,
Tacă acolo:
.Anemia Saniasia Şi cu soru-sa lrodia,
Doamna Zânelor,
La un copac frunzuros,
Cu tatăl lor,
Cu fraţii lor,
Cu surorile lor,
Şi cu toate neamurile lor.
Şedeâ jos şi mânca şi bea şi petreceâ Şi din revolvere da Şi pe cine întâlniâ,
II ologiâ.
(Cutare) pe acolo o trecut, 1 2
In loc o stătut,
La dânsele s’o uitat.
Rusaliile 0 zis :
—   Vin (cutare) de mănâncă L
    El o zis,: Nu mănânc la masa
                                                                                        voastră!
                                                                   Vin de bea un pahar de vin!
—Nu voiu să beau dinpaharul vosti uf
—    Vin de Cântă 1 —■ Nu vin!
—    Vin de joacă!
—    Nu vin să joc la jocul vostru 1 Dar Erodia, doamna Zânelor,
Cu toate neamurile ei,
S’a mâniat,
Cuvânt în seamă (cutare) nu le-an
                                                                                            luat,
Că ruşine mare le-au făcut. r Ele s’au îmburzuluit,
De jos s’au sculat,
La cutare au alergat,
Brânci din picioare alţii i-au dat.®
      1. P. Papahagi, Megleno-Românii, Bucureşti 1902, p. 114.
      2. Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p. J539.
www.digibuc.ro
2. Descântec de Iele.
39
   Apuca (cutare)
Pe cale,
Pe cărare,
Se ’ntâlniâ cu nouă fete mari în cale, Nouă flăcăi,
Nouă şoimani,
Nouă fete mari,
Nouă şoimane.
Şoi manii
Cu steagurile ridicate,
Şi steagurile în capul lui (cutare) Le-a asvârlit,
Tn orbituri L-a orbit,
In muţituri L-a muţit,
In surzituri L-a surzit,
Jn sgârcituri L-a sgârcit,
Iu ameţituri L-a ameţit,
In băşici L-a băşicat,
In uscături L-a uscat,
In umflături L-a umflat
Şi trupul i-a cletinat,
In zeprituri L-a geprit,
Şi trupul i-a schilodit.
Şi şoimanele Cu suliţele L-a înţepat,
Cu cuţitele L-a tăiat ;
—Voi şoimanelor !
D’eţi fi
Din miez de miez de noapte, De-ţi fi
Din răsăritul zorilor,
De-ţi fi Din apus,
De-ţi fi
Din răsărit,
De-ţi fi Din vârtej,
De-ţi fi Din loc rău,
Eu nu v’am deşcântat
Să vă duceţi voi în alt loc spurcat
Şi eu v’am descântat,
Că voi apă aţi băut Şi tot pe apă aţi sburat ;
Şi eu pe apă V’am mânat,
Ca să mergeţi Din vad In vad,
Să mergeţi la Ţarigrad,
Unde e locul curat.
C’acolo v’aşteaptă pe voi Cu mese ’Ntinse, ,
Cu pâinele Puse,
Făclii aprinse,
Buţi De vin,
Buţi de rachiu,
Să beţi,
Să mâncaţi,
Dela (cutare) să plecaţi,
Să vă depărtaţi,
Fântâni reci Să destupaţi,
Burfele Să le spălaţi,
Leacul (cutăruia) să-l daţi.
P’în câmp cu ninsoare Să vă plimbaţi,
Dela (cutare)
Să plecaţi,
Voi ca mierea să vă îndulciţi, După toate încheieturile Să ieşiţi,
Că eu m’am apucat Şi v’am descântat,
Carnea
www.digibuc.ro
40
Am grămădit,
Sângele L-am limpezit,
Vinele picioarelor Le-am slobozit,
Să rămâie (cutare)
Curat
Luminat
Ca steaua din cer lăsat, Ca argintul strecurat,
Că eu
Cu crucea lui Dumnezeu V’am depărtat,
Cu gura V’am descântat,
Leacul (cutăruia)
Că l-am dat.
Să rămâe (cutare) Curat,
Luminat,
Ca Maica Precista In ceas
Ce l-a creştinat Şi l-a botezat.
Cu nici o rană pe trup Nu l-a lăsat!
      Se descântă în apă sau rachiu cu laponii Ielelor, găsit în păduri neumblate x.
     5. Descântec de Şoimane, din jud. Buzău.
   Nouă sfinte Şoimane,
Cu nouă lopăţâle,
Cu nouă măturile,
Cu rochii negre ’mpodobite, Cu salbe de galbeni gătite, Cu rochile rotate,
Cu ele rourate,
Cu sălbele pe piept lăsate, Dela apus s’au ridicat,
La răsărit au plecat,
Cu (cutare) s’au întâlnit,
Pe el l-a ’ntâmpinat,
L-a săgetat;
Vărsaturi,
T recături,
Ameţeală,
Ferbinţeală In trup i-a lăsat,
Şi la cetate a plecat,
La masă s’a pus,
Lăutari,
Cobzari,
Cimpoieri,
Muscalagii I.e cântă.
(Cutare) cu genunchele plecate 1
înaintea Sfintelor se rugă : — Doamnelor, Impărăteselor,
Vrednicelor Şi harnicelor,
Puternicelor Şi sfintelor,
Iertaţi pe (cutare),
Că n’are putere Să meargă cu voi,
Să calce lucruri curate, Verdeţuri neumblate,
Munţi înalţi,
Şi văi adânci,
Că voi
Ape mari aţi trecut,
Şi boalele
In ape le-aţi lăsat,
Şi multă lume Şi dobitoace Şi pe (cutare)
L-aţi pocit,
Hori mari Prin livezi Voi aţi făcut,
Şi multă lume
       1. Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p. 1145-6.
www.digibuc.ro
41
•Şi pe (cutare)                     Şi Sfintei Vineri:                          
“Voi l-aţi pocit.                   Lăsaţi-vă haripele                          
De-o fi (cutare) pocit din apa,     Şi coardele                                 
Din băutura,                        Şi luaţi junghiurile,                       
Din culcare,                        Cuţitele,                                   
Din spalâtura,                      Umflăturele,                                
Din scăldaturi,                     Spuzelele                                   
Js'oi ne rugăm Sfintei Luni,        Şi toată boala                              
■Sfintei Miercuri,                  Dela (cutare) *.                            
            4. Descântec de Sfinte,           din com. Valea-cu-apâ, jud. Gorj, 
Buna ziua, rachiu mare,             Şi moi ca matasa,                           
Domn mare,                          Şi leacul (cutăruia) să i-1 daţi,           
■C’a plecat (cutare)                Cu sburător, cu sburăturoaica,              
l’e câmpul ăl mare                  Cu smeul, cu smeoaica,                      
-Spe soare-răsare.                  Cu moroiul, cu moroaica;                    
S’a ’ntâlnit cu Sfintele ’n cale,   Să ieşiţi, să vă mutaţi.                    
In braţe l-a luat,                  Pe pământ aţi venit,                        
Peste căruţa l-a aruncat,           Pe sub pământ să vă duceţi,                 
"Sângele i l-a sorbit,              Unde cocoş nu cântă,                        
Puterea i-a sfârşit.                Unde secure nu taie,                        
Plângea şi se văitâ (cutare),       Unde popă nu toacă,                         
Maica Precesta                      Unde fete mari                              
Din cer îl auziâ.                   Coade nu ’mpleteşte.                        
Pe scări de argint se pogorâ        Unde câine nu latră,                        
Şi pe (cutare) îl întrebă:          In păduri,                                  
--- (je plângi,                     Pe sub buturi.                              
Ce te olicâieşti (cutare) ?         Cum nu poate sluji popa                     
Du-te la vrăjitoare,                Sfânta leturghie,                           
Sa-ţi facă d’o apă                  Fără cruce şi tămâie,                       
Xastrapă,                           Aşa să nu poată veni                        
C’o steblă de busuioc               Sburătorul cu sburăturoaica,                
Să te spele pe trupul tot.          Şi moroiul cu moroaica                      
--- Sfintelor,                      Şi (cutare) să rămâie curat,                
Bunelor,                            Luminat,                                    
-Să veniţi line ca apa,             Ca Maica Domnului ce l-a lăsat.             
Bune ca pâinea,                     Descântecul meu,                            
Dulci ca mierea                     Leacul dela Dumnezeu.                       
Se descântă în rachiu de drojdie, cu fir de mătură şi cu cuţit,                 
si se zic vorbele :                                                             
Tu cuţit mare,                      Cum ai tăiat tot ce ţi-a ieşit în cale>     
Domn mare.                          Aşa să tai toată legătura după              
                                                                    [(cutare)*. 
 1. Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p.        1158. E curios cum acelaş descântec, 
■aproape indentic, îl găsim şi pe p. 649 ca fiind din Ploeşti, în ambele părţi  
■cu numele persoanelor dela cari au fost culese I                               
2. Ibidem, p. 648.                                                              
www.digibuc.ro
42
5- Descântec de Joimariţe, din com. Docani, jud. Tutova.
   A purces (cutare)
Care-i apără Rusaliile,
Pe cale,
Pe cărare,
Şi că la mijloc de cale,
Cu Rusaliile întâlnitu-s’a,
Mâni le dâmblâgitu-i-a,
Vinele la picioare sgârcitu-i-a, Pieptul în suâ ridicatu-i--a, Spinarea strâmbatu-L-a,
Creierii turburatu-i-a,
Mintea în cap schimbatu-i-a, Vlaga din ciolane luatu-i-a, Trupul schimonositu-i-a,
Râs de dânsul fâcutu-şi-a,
Ca un fuior de cânepă L-a sbuciumat,
Intr’o bute de roată l-a băgat,
Şi de lâturea drumului L-a aruncat,
Şi în pulbere l-a astupat.
L-a lăsat rezemat de gard Ca pe un om stricat Şi nenorocit,
De pe lume mântuit.
Omul acela până la cer s’a văicărat, Nimene nu l-a văzut,
Nimene nu l-a auzit,
Numai eu (cutare) J-am văzut, L-am văzut,
L-am auzit,
La dânsul am alergat,
De mâna dreaptă l-am apucat,
Cu limba l-am întrebat:
—    De ce ţipi.
De ce te văicârezi ?
   Omul mi-a spus
Că de acu, de pe lume este dus.
—    Nu ţipă,
Nu te văicărâ,
Curând la mine vei alergă,
Cu nouă fraţi, bărbaţi.
Doftori şi învăţaţi.
Cu scai voiniceşti le-oiu bate,
Din toate încheieturile le-oiu scoate
Eu de mână te-oiu luă,
Pe calea lui Adam voiu plecă,
Că am auzit,
Că la fântâna lui Iordan Este o vatră de hărdal Şi-o tufă de leuştean Şi într’însa este o lumină crescută Naltă şi subţire,
Crescută la răcoare, I Ca faţa lui sfântu Soare,
Şi-i bun de durere de picioare.
Şi de boala omului
Ce-i în trupul lui cea molipsitoare.
   Şi eu până la fântâna lui Joi dan, Eră o limbă de pădure,
Bolnav când am ajuns la pădure. Copacii cu crengile la pământ se
                                                                                          [las. se,.
înaintea bolnavului se întunecă.
El pe unde călcâ,
Pământ crăpă,
Tarba se uscă,
Frunza din copaci pică Şi în urma lui se dărâmă.
La fântână am ajuns.
Pe ghizdele de l-am pus,
In fântână m’ani plecat,
Apă ne’ncepută cu mâna am luat Din cap i-am turnat,
Cu scai voiniceşti l-am măturat, Picioarele i-am despiedicat, Mâinele i-am descurcat,
Limba din gură i-am deslegat, Trupul i s’a uşurat,
Dumnezeu mintea în loc i-a aşezat, înaintea ochilor i s’a luminat Şi el de boală s’a îndreptat.
Pe cale,
Pe cărare,
A plecat,
Pe scări de aur s’a ridicat,
Sus la cer s’a săltat,
Iar acolo, o curte,
O curte se vedeă,
Nici vântul nu o băteâ,
www.digibuc.ro
43
Mici soarele nu o ardeaj         F
Nici ger nu o ajungeă,
Nici pulberea de dânsa nu se lipiă. Apucatul de Rusalii acolo s’a dus, Acolo a ajuns,
Mâna pe râtez a pus,
Ş-a intrat în case.
Taca acolo şase fete frumoase,
Sedeă la masâ Rusaliile cele fioroase,
Mâncă, bea şi se-ospătâ,         ]
Iar trei dormiă.
Dar una dintr’însele A întrebat: — Ce cauţi (cutare!
Pe. aici ?
—    Cum n’oiu umblă Şi cum n’oiu câţi,
Peste mine ce boala a dat î
—   Nu ţipă, nu te văicărâ,
Câ aceste sunt fiorele De-a surorilor mele,
Eu cu trestia cea lungâ Le-oiu bate,
Le-oiu rade
Şi cu cea ascutiţă le-oiu măturp,
Jos de pe trup le-oiu da,
Trupul ţi s’o uşurâ Şi eu în poala le-oiu luă,
La marea neagră voiu alergă,
Acolo sunt munţi Crunţi
                                                                           6. Descântec de
   Cuţite din Sfintele Milostivele M’au izbit,
M’au pocit,
Cuţite în furca pieptului Mi-a înfipt.
Veniţi Şoimanelor,
Şoimanilor,
Veniţi de-mi luaţi din piept
Cuţite
Ascuţite,
Undrele,
Sâmcele,
       1.  Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p.
       2.  Ibidem, p. 1613.
   Cu stâ'Uci de pietre zidiţi.
   Stânca de piatră s’o crăpă,
   Şi acolo le-oiu băgă,
   Lacăt de aur la uşă ile-oiu aşeză, Cu cheie de argint le-oiu încuia Şi pe marea neagră le-oiu aruncă. Piatra în fundul mării s’o înecă Şi Rusaliile s’or cufundă.
   Acolo să aşeze,
   Unde nimeni nu nimereşte.
   Eu la dânsul m'oiu înturnâ,
   Şi in leagăn de mătasă te-oiu aşeză, Vârtutea în ciolanele tale s’o înturnâ, Pe faţa pământului te-oiu lăsă.
   Tu când vei călcâ,
   Iarba pe urma ta s’o uscă,
   Şi acă eşti bun îndreptat.
   — Voi bărbaţilor,
   Desmăţaţilor Şi ne’nvăţaţilor,
   Voi femeilor,
   Desmăţatelor,
   Puturoaselor şi beţivelor,
   Nu vă miraţi de mine,
   Câ-s gros Şi frumos,
   Şi sănătos
   Şi vă miraţi de cer că-i nouipt, De pământ că-i lat,
   Cum nu se mai lipesc Rusaliile de om
cuţite din Iele.
   Ace înţepoşete,
   Săbii însâbiete ;
   Veniţi de-mi luaţi Boala ce mi-aţi dat Şi mi-aduceţi Sănătatea ce mi-aţi luat.
   Şi lâsaţi-mâ Curat,
   Luminat,
   Ca lumina cerului,
   Ca soare,
   Când răsare,
   Ca câmpul când înfloare *.
1537-8.
www.digibuc.ro
44
7. Descântec de Zâne.
   Potolesc aruncătura, Potolesc şi făcătura, Aruncătura cea mare, Făcătura din cărare,
Făcătura de bărbat,
Făcătura de femeie,
Făcătura de vădană,
Şi făcătura de fată.
Toate aruncăturile,
Toate făcăturile,
■Şi toate durerile.
Toate junghiurile Cele necurate Şi toate duhurile Mânate şi ţipate.
Eu le potolesc Si ’napoi le ’nvârtesc.
Pe capul cui le-a mânat,
Pe capul cui le-a ţipat, •C’acest om a fost curat, Curat şi luminat.
Dar el pe cărare s’a luat, "Când a'fost la miez de cale. De cale şi cărare,
S’a tâlnit ca omul,
■Cu Şchiopu’,
-Cu barba cât cotu',
Acolo s’a tâlnit dracu’
Cu drâcoaicele,
Moroii cu moroaicele,
Diochii cu dioaicele,
Strigoii cu strigoaicele, Fârmâcători cu lărmăcătoare, Pocitori cu pocitoare,
Bărbaţi şi muieri,
Tete şi văduve,
Şi cum s’a tâlnit,
Şi cum l-a zărit,
L-a şi secerat Şi l-a săgetat,
■Sângele i-a băut,
Bun de nimica l-a făcut, Carnea i-a mâncat,
Puterea i-a luat,
Ceasuri de moarte i-a dat.
Nime nu l-a văzut,
Nime nu l-a auzit,
Fără Maica Domnului Din poarta cerului.
Şi ea cum l-a văzut Şi l-a auzit,
Pe scări de argint S’a scoborît,
In scaun de aur a şezut, Mândru a cuvântat,
Mândru a’ntrebat :
—    N., ce te cânţi,
Ce te vaiţi,
Ce te tângueşti,
Ce te hăuleşti
Cu glas mare până’n cer,
Cu lacrămi până’n pământ ;
—    Da’ eu cum nu tn’oiu cântă, Şi cum nu m’oiu văietă.
Cum nu m’oiu tângui Şi cum nu m’oiu hăuli Cu glas mare până’n cer,
Cu lacrămi până’n pământ,
Că eu m’am luat Şi m’am depărtat,
Dela casă,
Dela masă,
Cu oasele sănătoase,
Cu carnea vârtoasă.
Dar când am fost La miez de cale.
De cale şi cărare,
M’am tâlnit cu omu’,
Ca Şchiopu’,
Cu barba cât cotii’.
Acolo s’a tâlnit dracul Cu drăcoaicele,
Moroii cu moroaicele,
Strigoii cu strigoaicele,
Diochii cu dioaicele, Fărmâcători cu fârmăcâtoare, Pocitori cu pocitoare,
Bărbaţi şi cu muieri,
Fete şi cu văduve.
Şi cum s’a zărit,
www.digibuc.ro
45
Şi cum m’a văzut,
M’a şi secerat,
Şi m’a săgetat:
Sângele mi-a băut,
Bun de nimica m’a făcut,
Carnea mi-a mâncat,
Puterea mi-a luat,
Ciasuri de moarte mi-a dat,
    N., nu te cântă,
Nu te văitâ,
Nu te tângui,
Nu te hăuli,
Că eu te-oiu învrednici,
In mâna dreaptă Cu bucium într’aurit Cu buciumu-i buciumă,
Fn patru cornuri de lume s’a resună, Toate Zânele s’or adună Şi tu pe Zâne le-i întrebă !
Of, Zâne, Zâne de câne !
Ce-aţi făcut cu mina,
Ce-aţi făcut cu N. î La ce l-aţi secerat Şi l-aţi săgetat,
Sângele la ce i-aţi băut,
Bun de nimica la ce l-aţi făcut ? Carnea pe el ce i-aţi mâncat, Puterile la ce i-aţi luat,
Ceasuri de moarte la ce i-ati dat ? — Că noi nu l-am secerat,
Nu l-am săgetat,
Sângele nu i-am băut,
Bun de nimica nu l-am făcut, Carnea nu i-am mâncat,
Puterile nu i-am- luat Ceasuri de moarte nu i-am dat! Dară finii Şi vecini,
Finele Şi vecinele,
Prietenii Şi prietenele,
Bărbaţi şi muieri,
Fete şi văduve L-a secerat,
L-a sâgetat,
Sângele i-a băut,
Bun de nimica l-a făcut,
Carnea i-a mâncat,
Puterea i-a luat,
Ceasuri de moarte i-a dat t — Of, voi Zâne,
Zâne de câne,
Vă luaţi pe uliţa satului,
Pân’ la casa vinovatului,
Pe acela-1 seceraţi,
Pe acela-1 săgetaţi,
Sângele i-1 beţi,
Bun de nimica-1 faceţi,
Carnea i-o mâncaţi,
Puterea i-o luaţi
Şi ceasuri de moarte-i daţi I
Că voi de nu i-ţi luă,
Cu foarfecele v’oiu dumică,
In drum v’oiu aruncă In, pulbere v’oiu mână,
In mare- v’oiu ţipă,
Să vă topiţi,
Să vă prăpădiţi,
Ca spuma de mare,
Ca rouă, de soare.
N. să râmă ie curat,
Curat şi luminat,
Cum e de Dumnezeu lăsat.
Dela mine descântecul,
Leacul dela Dumnezeu sfântul.1
       I,       Marian, Dese., p. 99-104: «Când omul se bolnăveşte dinte miri ce pricină, sau când e atacat de zâne, descântâtoarea aduce apă neîncepută şi stinge nouă cărbuni aprinşi într’însa şi la stingerea fiecărui cărbune rosteşte câteodată versurile de mai sus. Iară după ce în acest chip des-cântă şi stinge toţi cărbunii, o parte mică din apa aceasta, o dă celui bolr bălnav de băut, iar cu cealaltă îl spală».
www.digibuc.ro
46
                                                               8. Descântec de rânză, c
   Plecă (ţutar) pe cale,
Pe cărare,
Se întâlni cu Sfintele în cale.
Şi-l întrebară: — Unde te duci.
Ce lucrezi
Şi unde te călătoreşti?
   înaintea cocoşilor îl frânseră,
II uciseră,
Până rânza îi şi pierdură.
Rămase eu ameţeală Şi cu fârşeală.
Aşâ Sfintele se necăjiră Şi drumu-şi apucară,
La-masă bună se puseră.
Ce facil şi ce lucră,
       9.  Descântec de săgetur
   A purces (cutare)
Pe cale, pe cărare,
Gras şi frumoâ,
Tare şi voios.
La mijloc de cale întâlnitu-l-a Leul cu leoaea, smeul cu smeoaea, Rodie Doamna cu toate fetele Şi toate nevestele Şi a zis să le cânt cântecul Şi să le joc jocul.
Tar eu nici cântecul nu le-am cântat, Nici jocul nu le-am jucat.
Ele mai tare s’au mâniat,
Carnea ini-au mâncat,
Sângele mi-au băut,
Ca pe-un fuior de cânepă m’a sfâr-
                            [mat,
In mijlocul drumului m’a aruncat.
Iar eu am purces cu glas mare fpânâ’n ceruri,
Cu lacrâmi până’n pământ,
Nime’n lume nu m’a auzit,
Decât Maria Sfânta Maria,
                                                                 I. Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p,
mi. Ruptura, jud. Mehedinţi.
   Ochii şi-i aruncă,
   După ele s’apucă
   Şi la masă le găsi
   Şi cu glas mare se rugă r
   —   Mă lăsaţi cu ameţeală,
   Cu fârşeală.
     Şi Sfintele nici în seamă nu-1 bă-[gară.
   Rânza, ce făch, se negâji Şi se întoarse la locul ei,
   Ca fagurul de miere,
   Ca pâinea în căpestere.
   Rămase omul curat luminat,
   Ca argintul strecurat.
   Amin, amin, soare în senin. Rămase omul ca argintul strecurat, Cum maica Precesta l-a lăsat.1
l, com. Socea-Cândeşti, jud. Neamţ.
   Maica Domnului Din poarta cerului M’a auzit Şi m’a văzut.
   Cum m’a văzut,
   Milă i s’a făcut,
   La “mint! a venit.
   —   O, (cutare), de ce plângi,
   De ce te mişeleşti ?
   —   Cum n’oiu plânge, Maică Prea-
                                                                                          curată,
   Şi cum nu m’oiu mişelâ,
   C’am purces pe cale Pe cărare,
   Gras şi frumos,
   Tare şi voios.
   La mijloc de cale,
   Intâlnitu-m’a leu cu leoaie,
   Smeu cu smeoaie,
   Rodii Doamna cu toate fetele Şi cu toate nevestele Şi-a zis să le cânt cântecul Şi să le joc jocul.
1509.
www.digibuc.ro
47
Jur eu nici cântecul .Nil l-am cântat,
Nici jocul nu 1-ain jucat. Ele mai tare s’au mâniat, Carnea mi-au mâncat, Sângele mi-au bâut,
Oi pe-un fuior de cânepa M’au sfârmat,
In mijlocul câmpului M’au aruncat,
Iar eu am purces Cu glas mare păr' in ceriu Cu lacrdmi par’ în pământ. Nime’n lume Nu m’a auzit,
Decât Maria Sfânta Maria Maica Domnului Din poarta cerului M’a auzit Şi m’a văzut.
— O l tu leu cu leoaie,
Smeu cu smăoaie,
Ieşiţi dela (cutare),
Din sânţă,
Din cosânţă,
Din creierii capului,
Din auzul urechilor,. Rădăcina măsălelor,
Din vederele ochilor,
Din sute de nodur&le,
Din mii de închieturâle, Câ cu mătura V’oiu mătură,
Cu săgeata V’oiu în8âgetâ,
Şi cu limba V’oiu descântă.
Şi vă voiu aruncă In strohu’ mării;
Acolo vă aşteaptă Masă ’ntinsâ Cu făclii aprinse.
Să rămâie (cutare)
Curat
Luminat,
Ca aurul cel curat,
Ca argintul Cel strecurat,
Ca Domnul ce l-a zidit. Ca maică-sa ce l-a făcut1.
      io. Descâutec de lipitură 1 2 şi sburălor3, jud. Ilfov.
   Avrămeasă, Vristineasă, Dragan, Leuştean Şi odolean,
Mătrăguna, Sânge-de-nouâ-fraţi, Iarba-ciutii Şi muroa-pădurii,
Cum se sparge târgul
        1. Gr. Tocilescu, colecţ. cit., p. 1540-1.
       2.        G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 379: «Bărbatul, femeia, flăcăul sau fata, se zice că are lipitură, atunci când dimineaţa se scoală cu vineţele (vânătări, vănătăi) pe corp, fără puteri, sdrobit de osteneală. Se crede că lipitura la femei vine din sburător şi anume din frică, după vreo sperietură.»
       3.        Ibidem : <Sburătorul este descris, după credinţa populară, ca un spirit râu, ca un smeu, care intră noaptea pe coş sub formă de şearpe şi cu o aparinţa. de flacără. Sburătorul chinueşte toată noaptea pe femeia sau fata care are lipitură, căci simte pe corp ca o mare greutate, muşcături, ciupeli, gâdilaturi».
www.digibuc.ro
(Cum se sparge oborul), Aşâ să se spargă Faptul Şi lipitura Şi sburâtorul;
Cum se sparg oalele, Aşă sâ se spargă Farmecele
Şi lipitura Şi sburâtorul;
Cum se răspândesc Răspântiile,
Aşa sâ se risipească Vrajele Şi lipitura Şi Sburâtorull.
      Ne oprim numai la aceste exemple, căci descântecele şi leacurile întrebuinţate pentru vindecarea boalelor pricinuite de Zâne sunt nesfârşite.
      La Românii din Penitisula-balcanica, atunci când o Româncă îşi blastămă copilul ei neascultător, îi zice ctficttla s’ti agudeasca, a-decă «sâ te lovească damblaua», căci se crede că zânele stau seara sub streaşină casei, de unde cad picăturile când plouă. De aceea, mumele se feresc ca copiii lor să nu întineze noaptea acest loc periculos. Când cineva sufere de paralizie, se zice l’agudl clJicnta. Femeile cari suferă de ochi sau de reumatism, îşi caută leacul la Fân-lăna Doinelor (bine înţeles,   când nu  sunt    doborîte la pat  şi pot
umbla), în modul următor:      Din Joia Mare până în ziua de Sjanla
Cruce (14 Sept.) pacientele, însoţite şi de alte femei sănătoase, vizitează de două ori pe săptămână aşa numita fântână a ţ;anelor, situată la o distanţă de vreo */s V* de oră de oraşul Prilep. Ele pornesc pe la răvărsatul zorilor  de-acasâ, bine   primenite şi cu  câte o
cârpă albă la cap şi ceva de   mâncare  (ouă,  brânză, lapte şi turtă).
Ajungând la o depărtare de 20 de paşi pe fântână, se opresc, lasă toate lucrurile şi haina deasupra, dacă au, şi pe urmă se duc în tăcere pe lângă âpă, rugându-se astfel:
   Albele şi Muşatele,
Albele şi Dulţele,
Stămâria s’vâ şuţâ la ghiine. Voi s’nâ liirtaţi,
Că hiim găliinîi oarbe Ş’nu seim iu călcăm ;
Ţi nâ loat s’nâ daţi,
Ţi ne dedit, s’nâ Ioaţi.
Că nu putem s’răbdăm,
Câ hlirr. criştine şi pâtidzatel
    Albele şi frumoasele,
  Albele şi dulcile,
  Sf. Măria să vă întoarcă spre bine. Voi sâ ne iertaţi,
  Câ suntem găini oarbe Şi nu ştim unde călcăm ;
  Ce ne-aţiljuat, să ne daţi (sănătated . . Ce ne-aţi dat, sâ ne luaţi (boal.i). Câ nu putem să râbdâm,
  Că suntem creştine şi botezate!
                    Pe urmă se spală bine, beau puţină apă, se îndepărtează câţiva paşi de fântână şi se întorc cu spatele la ea. Spălându-se, fiecare
      1. G. Dem. Teodorescu, Op. cit. p. 379-80.
www.digibuc.ro
49
aruncă în apă câte o monedă de argint, un colac gătit acasă, o lu. mânare de ceară galbină, câteva flori şi câteva fire de bumbac. Apoi mâncând cevâ, se întorc acasă înainte de răsăritul soarelui.
      Când cineva este agudit di albe, vin babele cunoscătoare de leacuri, şi după ce întrebuinţează tot ce tradiţiunea le-a lasat pentru a face ca albele să se milostivească a ieşi din corpul celui lovit de dânsele, stabilesc apoi o conversaţiune cu ele şi mângâindu-le, le dau numele cele mai desmierdătoare, de pildă: «Ieşiţi lea mu-şatele, lea bune, etc.» şi alte calificative de felul acestora.
      Apa din care se zice că au băut albele sau dţătiele e bună pentru vindecarea boalelor de dinafoară, boale căpătate din albe.
      Când bolnavii merg să se spele la izvoarele albelor, trebue să se îmbrobodească cu un tulpan cu totul alb, să aibă un smoc de busulioc, busuioc, uscat şi legat cu torlu a roş, aţă roşie, şi cu un aspru, ban de argint, uns cu miere.
      Sosind la apa albelor, se aprinde o lumânare şi după ce o lipesc la rădăcina arborilor sau de pietrele de sub cari ţişnesc apele, suferinzii recjtează următoarele:
   Dzână albă,
Dzână curată,
Dzână fără mingbiinadă, Dzână fără pângâniri,
Ia vinlîi la tine, Iuţită ; Nl-esc criştină curată,
Ca asimea stricurată, Dâ-ni, albă, sănătate,
Că ni hliO fără picate, Vindică-mi di lingOari; Că nâ amirdanU mari, S-ai nlilă ş-cama mari, Că om fui şi me-arâşii: Că nu mutrii iu călcâi, NO-aduchiî, iu ascucbiâi.
  Zână albă,
Zână curată,
Zână fără prihană,
Zână fără spurcăciune,
Iacă venii la tine, strălucită,
Sunt creştină curată,
Ca argintul strecurat,
Dă-mi, albo, sănătate,
Căci sunt fără păcate.
Vindecă-mă de lingoare,
Ca o împărăteasă mare,
Să aibi milă şi mai mare,
Căci om am fost şi mă înşelai, Căci nu am băgat de seamă unde am călcat,
N’am simţit unde am scuipat.
      După aceasta, în grabă mare se spală şi pleacă pe altă cărare, fără a se uită îndărăt. Dacă se întoarce pe acelaş diurn, i se va întâmplă rău (Cruşova, Macedonia).
      Uneori, pe lângă mănunchiul de busuioc pomenit mai sus, se mai iea şi pâne, care se lasă la apa albelor. Bolnavul se spală pe partea suferindă, după ce-şi face de trei ori cruce, ca să-i fie spre ajutorare (Cruşova).
      Pamfilc, SftrbtUorile.
A
www.digibuc.ro
50
                    La Gobeşti, când cineva sufere dinafoara, se duce Ia fântâna albelor şi după ce face o mătanie şi o cruce către soare, îşi acopere
capul cu o năframă, petica albă, de argint, iar ceara, busuiocul, miere le lasă pe bura fântânii.
   Albiţi şi dulţili,
S-viniţI şi-arâdiţt niţilji,
Ţe-nU dfedet,
S-nU 18aţi;
Ţe-nU 18at,
Sâ-m daţi.
aruncă în fântână un aspru, ban zahărul, tămâia şi turta unsă cu Pune mâna lângă fântână şi zice:
        Albelor şi dulcilor,
     Să veniţi, aâ desmierdaţi pe cei mici; Ce mi-aţi dat,
     Să-mi luaţi;
     Ce mi-aţi luat,
     Să-mi daţi.
      După aceasta lăsând asprul şi celelalte lucruri la fântână, pleacă fără a se mai uită îndărăt. Pomenitele daruri se aduc cu scopul de a îndulci mânia albelor.
      La Vlaho-Clisura, Macedonia, se procedează în chipul următor: Cine sufere de lângoare dinafoara (boală de zâne), face trei colaci, îi unge cu miere, iea o tufa (buchet) de busuioc şi trei aspri (bani de argint foarte subţiri) şi se duce în pădure la fântâna albelor. Din mai multe locuri unde se crede că sunt albe, se alege cel visat de bolnav, ca cel mai bun.
      Ajungând aproape de fântână, îşi acopere capul cu o batistă şi strigă :
   Albili ş-muşatili, Dulţili, alâvdatili, Şi trandafilntili,
Şi garufili itili,
S-mi miluiţr,
Z-vă diznâirîţi,
Că *o chiruă ful Ş-nu vidzul,
Ne ţe-adrâl,
Ne ţe călcâi.
   Albelor şi frumoaselor, Dulcilor, lăudatelor,
Şi trandafiriilor Şi carafiriilor,
Să mă miluiţi,
Să nu fiţi supărate,
Că eu proasta (pierdută! am fost Şi n’am văzut,
Nici ce-am făcut,
Nici unde am călcat.
       După aceasta, asprii se pun încetine! pe apă şi dacă nu se cufundă, e probă că albele primesc cererea. Dacă se cufundă, ele sunt supărate şi cererea trebue înnoită. Apoi nu orişice timp e prielnic pentru a merge la albe şi aceasta e o pricină pentru care boala nu-şi află leacul dorit. Mersul la zâne trebue făcut în revărsatul zorilor şi bolnavul trebue să fie flămând, căci altfel aceasta constitue o nespusă batjocură adusă zânelor, ceeace le supără mai mult, în loc
www.digibuc.ro
51
-să le îndulcească. In necazul lor, zânele pot pedepsi pe nesocotitor încă mai aspru.
       In astfel de prilejuri, iată ce fac zânele : îşi însuşesc vocea unei persoane la care bolnavul ţine mult şi astfel, cu graiu dulce şi ademenitor, îl silesc pe bolnav să le urmeze, fără a-i lăsă răgaz să-şi dea seamă unde merge şi ce caută acolo. In acest caz, bolnavul este pierdut. Se mai întâmplă chiar că zânele lovesc pe bolnav şi fac şi pe alţii sănătoşi să capete vreo boală din cele dina-foara, precum e apoplexia unei părţi a corpului, după care urmeaza o sudoare rece. Dacă cel ce merge la zâne este aşâ de naiv, încât răspunde la întrebările lor, amuţeşte, asurzeşte sau se îmbolnăveşte -de boala copiilor numită lunatic.
       Singurul mijloc de tămăduire în acest caz, este cercetarea tuturor zânelor, cu cea mai pocăită înfăţişare, spre a le face să-şi uite batjocura ce li s’a adus.
       De obiceiu ele sunt mai mult rele decât bune. Lor nu le place mândria, ci totdeauna smerenia; de aceea ele nu lovesc decât pe cei cu calităţi deosebite, pe cei frumoşi, mai ales, cari parcă ar căută să le întreacă în frumuseţe.
       La Molovişte, unde se crede că sunt albe, vin de se spală toţi -cei luaţi de albe şi cei indispuşi. Oameni sănătoşi nu trec pe acolo, -căci se îmbălnăvesc, iar dacă cumva a trecut vreunul şi nu a pătimit nimic, se crede că în acea vreme zânele au fost duse pe aiurea.
       La Gobeşti, ca şi prin alte localităţi ale Macedoniei, se obiş-nueşte să se cheme trei, patru femei bătrâne la casa unde se află vreun bolnav, ca să doarmă la el şi să caute să viseze ceva pentru cel îmbolnăvit, cum de pildă ar fi apa la care trebue dus bolnavul spre a se spălă. La •gpa visată, bolnavul trebue să se spele cu încredere că se va vindecă. Astfel de ape sunt următoarele la Gobeşti:
       1°. Şoputlu dipi cWairă (jşipotul de pe piatră), unde apa izvă-răşte din piatră.
       2°. La fântâna di la ţinţili frat1 (fântâna dela cei cinci fraţi) şi
       3°. La 12 fântâni, unde de asemenea apa izvorăşte din piatră.
       La Vlaho-Clisura, bolnavul iea apă mut şi o pune sub poala casei într’un ajun de Luni, Miercuri sau Vineri, după ce a arun-•cat în izvor un aspru şi un mănnnchiu de busuioc legat cu un fir de mătasă. Tor cu busuioc se snopeşte casa cu aceasta, zicându-se:
   Ţe-ll lâsaşi al...,                     Ce-i, lâsaşi (cutâruia ,
-Si-li 1W;                              Sâ-i ieai;
www.digibuc.ro
52
Ţe-ll lOaşi,
Si-li 6- aduţi,
Ca-i pâdidzat,
Câ-i miirusit,
Ş-nu pOati aS-aravdâ.
Ce-i luaşf,
Sâ-i aduci,
Căci e botezat,
Căci e miruit,
Şi nu poate sa sufere.
     Aceasta se face de teama ca nu cumva suferindul să fi fost lovit de dţâne, in vreunul din locurile unde se află ele.
      După ce apa a fost lăsată o noapte sub poala casei, în dimineaţa viitoare, o femeie care se pricepe la descântece, spală pe bolnav cu mânile cruciş, cu podul mânii pe faţă, rostind cuvintele de mai sus şi apoi îi dă să înghită beşicuţele cari se formează pe busuioc.
      Alt descântec, tot din acele părţi, e şi acesta, de luat de albe.
   Iu-nî hliţi dzânili,
Iu-nr hliţi sirbili,
Albfli ş-muşatili.
                                                                     Şapti-dzăţi şi dOauă di limbi ş-giu-
                                                                                                    mitati,
lu-ţi hhţl r Tu munţi tfiţi,
Tu prăvdzî h'iţi,
Z-vă adunaţi Şi z-viiniţi la X.
Iţi-ll lOat,
S-lj- aduţâţi;
Iţi-li lâsat,
S-l(-u lflaţî,
Câ-i mirusit,
Că-i pâdidzat,
Ş-nil pOati si-ş aravdă.
Cum cură câPurli,
Cum curâ apili,
Cum curâ arâurli,
S-curâ dorlu dila X.
                                                                           După aceasta, dacă este pe
   Unde(-mi) sunteţi, zânelor, Unde(-mi) sunteţi, drăgălaşelor, Albelor şi frumoaselor,
                                                                Şaptezeci şi două de limbi şi jumătate,
Ori unde sunteţi,
In munţi sunteţi,
Printre animale sunteţi,
Să vă adunaţi,
Să veniţi la X.
Ce i-aţi luat,
Să-i aduceţi;
Ce i-aţi lăsat,
Să-i luaţi,
Căci este miruit,
Căci este botezat Şi nu poate să sufere.
Cum curg drumurile,
Cum curg apele,
Cum ciirg râurile,
Să curgă dorul dela X.
                                                                me de seară, descântătoarea zice :
                                         Bună dimineaţă Ş-câtu-i dimineaţă,
Ahăntu 8-t6-află dorlu dimineaţa!
                                                                    Dacă însă se descântă într’o
   Bună s&ară,
Ş-câtâ-I sâară,
Ahăntu s-tS-află dorlu săara.
    Buna dimineaţa,
  Şi cât este dimineaţa,
                                                               Atâta să te afle dorul (durerea) în dimineaţă.
dimineaţă, se zice :
    Buna seara,
  Şi cât e seara,
  Atâta să te afle dorul în seară.’
www.digibuc.ro
53
       Boala loari din afuară se mai numeşte şi hali, însă prin hali poporul româno-macedonean înţelege mai cu seamă boala de care sufere cineva când aiurează, când are un fel de smintire periodică şi despre care alţii cred că vorbeşte cu morţii. Şi boala aceasta, după credinţa poporului, provine din luarea albelor sau din luarea vântului turbat. De aici, unuia care cam dă semne de sminteală, i se zice că-i ca luat de vintu, ca luat de vânt.
       Pentru a se tămădui de această boală, suferindul, după ce se mai linişteşte, să meargă şi să sape la locul unde l-a apucat boala, ■căci acolo va găsi un cărbune1. In locul cărbunelui să îngroape o ■cămaşă de a sa şi altă dată boala nu-1 va mai apucă.
       Sau : să bea hulia, veninul din fierea corbului ucis de un om. înainte de a trage cu puşca, omul trebue să zică:
   Ţâne-ţi cOarbe hîarSa                  ŢiDe-ţi, corbule, fierea,
Hiarfia cu hulia.                      Fierea cu veninul.
        Dacă omul, în momentul când împuşcă, nu zice cuvintele acestea, corbul răspândeşte tot veninul din fiere.
       Sau: Să mănânce carne de sobol, musuronHi, şi nu-1 va mai apucă halea.
       Sau: Din frunză de nuc sa se facă cataplasmă, care să se a-plice celor Joafi de zâne, căci are un efect din cele mai bune.
       Sau : Dacă taie viţă, mai totdeauna se scurg nişte picături, pe ■cari poporul le numeşte Jacrăniile viţei. Aceste lacrăme, adunate în-tr’un Vas curat, servesc ca medicament pentru cei loaţi de zâne *.
       Sau: Muloaha, ramura, de oliv nefructifer, mucul, nuca şi feriga se venerează ca plante medicale, pentru combaterea bolilor provenite din luarea zânelor.
       De asemeni şi cuibul rândunelelor.
       Afară de acestea, Românii din Macedonia au un deosebit respect pentru fântâni. Mai toate fântânile au câte un mic zid de piatră în care se află câte un mic dulapi, un fel de deschizătură patrată, făcută în zid, unde toţi acei cari beau apă de acolo, trebue să depună câte un mic dar, consistând de obiceiu dîntr’un hîir, fir, de aţă de pe haina lor, sau dintr’o floare nemirosită, ori dintr’o rămureâ, pietricică ş. a. 1 2
       1. Aceeaş credinţa o aflăm în Moldova şi Transilvania.
       2.       Prin jud. Tecuciu, se crede că sunt bune împotriva boalelor de ■ochi (conjuctivitele).
www.digibuc.ro
54
      Toate acestea se fac având credinţă că altfel ar putea să li se-întâmple vreun rău din partea albelor sau altor fiinţe supranaturaler cari păzesc fântânile. De aceea, înainte de a bea din şurcă1 sau cupama2 fântânii, este bine ca omul să sufle de trei ori asupra apei* şi să-şi facă semnul crucii8.
                  VIL—Sărbătoarea Rusaliilor—D. Căluşarii.
      învăţatul Voevod al Moldovei, Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbind despre căluşari şi despre datinile cari se leagă de dânşii, scrie următoarele:
      «Ei se numesc căluşari şi se adună odată într’un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratec şir pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acoperă faţa cu o cârpă albă. Toţi-poartă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteză să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.
      «Conducătorul lor se numeşte stariţ; al doilea e primicernl (mutul căluşarilor), a cărui sarcină este de a întrebă pe stariţ, ce joc pofteşte să se joace şi a spune apoi celorlalţi jucători în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului înainte de a-1 vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre cari unele atât de dibace, încât cei cari le joacă pare că nici nu ating pământul cu picioarele, ci că sboară şi se poartă prin aer.
      «Caluşarit joacă în zilele dela înălţare până la Rusalii; în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într’alt loc, decât sub acoperişul bisericilor, căci dacă s’ar culcă într’alt loc, i-ar munci slri-goaicele sau, cum le zic ei, Frumoasele. 1 2 3
      1.      P. Papahagi, Din Ut. pop. a Arom., p. 240: „Şurcâ se numeşte canalul subţire pe unde curge apa“.
      2.      Ibidem: „Cupatile este o albie mica, daca este între şurci, şi mare, daca este sub şurcă, unde curge apa din fântâna şi serveşte astfel a adună o cantitate mai mare de apă, de unde se adapa dobitoacele1*.
      3.       După P. Papahagi, op. cit., p. 233-40, fragmente aproape textual reproduse.
www.digibuc.ro
55
       «Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta pe drum, ele trebue să se bată, şi ceata învinsă se pleacă celeilalte; apoi pun condiţiuni de pace, după cari cei învinşi trebue să rămână nouă ani supuşi celor învingători. De se întâmplă ca în lupta aceasta să rămână vreun mort dintr’o parte sau alta, în acest caz nu se începe judecată, nici judecătorul nu urmăreşte, pe făptuitor.
       «Cel care e primit într’o ceată de căluşari, trebue să rămână nouă ani într’însa şi 1n tot anul să fie faţă la termenul ştiut; dacă nu s’ar prezentă odată, atunci zic că are boala cea rea (duca-se pe pustii) şi-l muncesc Frumoasele.
       «Poporul prost crede că aceşti căluşari au darul de a vindecă boalele cronice. Modul lor de vindecare e acesta : aştern la pământ pe bolnav, apoi încep săriturele lor, şi, la un tact anume al cântării, îl calcă unul după altul, dela cap până la călcâie; în urmă îi şoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânşii şi poruncesc boalei să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori în trei zile, şi de multe ori omul se îndreaptă».
       Astfel descrie Dimitrie Cantemir datina căluşarilor de pe vremea lui şi tot cam astfel o găsim şi astăzi prin diferite părţi locuite de poporul român.                             ’
       Căluşarii din părţile Banatului ne sunt zugrăviţi de S. Liuba \ Cele zece zile dinaintea Rusaliilor se face repetiţia acestui joc sub conducerea vătafului din anul trecut. Se aleg opt călucem (sing. cflluceatt), se mai alege un ceiuş, doi cinipoieri şi un bloj; acesta trebue să fie glumeţ. In zorii Rusaliilor se aduna de obiceiu la o movilă care desparte mai multe hotare, se prind fraţi de cruce şi zic în cor tatăl nostru. Voivodul aminteşte păcatul cel mare care îl face cinevâ, călcând legile căluceneşti. Apoi scoate sabia cu care este încins, o pune cu tăiuşul în jos şi stă în faţa ceiuşului, împreunând nageacul său cu sabia voivodului. Sub ele stă întâiul călu-cean, ţinând în mână un chip de cal sculptat şi pus într’un mâner. Acesta este jurământul ascultării. Voivodul apucă de mână pe în-' tâiul călucean, acesta pe al doilea şi aşa înainte până la cel din urmă, care ţine în mână un ciocan. Ceiuşul stă în faţa lor, cim-poierii şi blojul la spate. Cimpoierii încep a cântă jocul soarelui la răsărit, iar călucenii joacă în jurul movilei, înconjurând-o de trei ori. I.
       I.      Rezumat de S. Niculcea (Sofia Nădejde) în Revista Tinerimii şi Cazeta săteanului, XIII, p. 311-3, 354.
www.digibuc.ro
56
      Ceiuşul are după cap o traistă în care ţine nouă buruieni, după câte ţăne şi sunt: boţ, leuţtean, budiene, usluroiu, pelin şi altele. Cu un ciocan, ceiuşul rupe din aceste buruieni câte puţin şi le aruncă asupra lor, iar blojul îi atinge din când în când cu biciul, spre a nu lăsă duhurile necurate să se apropie de ei. Biciul e de teiu împletit în ziua de Rusalii, lung de trei-patru metri, cu coada de o prăjină. După înconjurarea movilei, voivodul scoate sabia, ceiuşul nageacul (băţul cu ciocan), le împreună şi sub ele trec calucenii, închipuind prin aceasta, că de acum sunt scutiţi de orice primejdii.
      Trecând toţi, voivodul şi ceiuşul se întorc întrun călcâiu, împreună armele şi călucenii trec din nou pe dedesubt; tot aşi mai fac odată. Astfel se sfârşeşte sfinţirea înfrăţirii. Apoi, păşeşte înainte voivodul, după el câte o pereche de căluceni, ceiuşul şi cimpoierii cari cântă marţul sfintelor (zânelor). Călucenii scutura zurgălăii dela picioare.
      De acum, călucenii trebue să fie pretutindeni cel puţin câte doi împreună, ziua şi noaptea.
      Când trec vreo punte, se rotesc pe călcâiu, ca să vadă dacă nu-i urmăreşte cineva. Poporul crede că ei au puteri vindecătoare, dacă joacă peste cei pociţi de ţânc.
      Ei au 12 jocuri cu 21 figuri. Trei jocuri sunt p:ntru femeile «bolnave de dorul jocului» :
      i°. Sbătuta o joacă prinzându-se de mijloc roată, sărind înainte şi bătând cu picioarele în pământ.
      20. Sărită o joacă în roată, unul după altul, neprinşi, lovind cu picioarele în pământ.
        30. Ciocana. După ce au jucat-o pe femeia bolnavă în cele dintâi două jocuri până ce au ostenit-o, o culcă cu faţa’n jos pe un covor. Vătaful scoate sabia şi tot aşii face şi întâiul călucean, ce are în mână calul de lemn; ceilalţi căluceni scot cuţitele, iar al optulea ciocanul. Apoi vine ceiuşul cu ciocanul şi florile, blojul cu biciul şi cimpoierii cântând ciocana. Joacă în roată unul după altul, sărind numai la început şi apoi bătând din călcâie şi vârful picioarelor, împrejurul bolnavei. In tot timpul călucenii se uită la voivod. După o ocolire, voivodul face peste bolnavă o tăietură crucişă cu sabia şi începe a juca din nou. Toţi călucenii ating cu cuţitele în acelaş loc; tot aşa şi ceiuşul cu ciocanul, punând cu a-ceasta pe bolnavă şi un fir dintr’o buruiană ce o are in sacul sau
www.digibuc.ro
57
traista sa. Blojul pune un fir de teiu din biciul său, iar cimpoierii o ating cu piciorul. După un număr de nouă înconjurări şi prin urmare nouă atingeri, cimpoierii lasă cimpoaiele lor să se desumfle ; în acest sgomot, călucenii fug în lături. Credinţa este, că tot aşa va lăsă boala pe bolnavă, cum au iăsat-o şi călucenii1.
       Dacă sunt oameni sau copii bolnavi, se joacă tot astfel, numai că ceiuşul şi blojul au joacă, ci întâiul stă la capul bolnavului, iar al doilea la picioarele sale. La cap se află un ciubăr cu apă. După trei ocoliri, unul din căluceni sloboade un foc de pistol peste bolnav, dela stânga la dreapta. Dacă pistolul nu iea foc, se fac alte trei ocoluri şi apoi se trage cu pistolul. După pocnitură, blojul a-tinge pe bolnav cu biciul, iar ceiuşul varsă ciubărul pe apă peste el.
       4°. Ursul. Acest joc îl joacă voivodul cu o femeie care crede ca-1 va întrece la joc; când voivodul osteneşte, vine ceiuşul de o iea şi joacă .dânsul mai departe, iar pe voivod îl iea blojul în spate, ducându-1 înaintea privitorilor şi făcând fel de fel de glume.
       Dacă şi ceiuşul a ostenit, vine alt călucean şi după dânsul altul, până ce femeia osteneşte şi cade. In joc, voivodul apucă cu stânga mâna dreaptă a femeii, iar femeia ţine cu stânga de sabia voivodului.
       5°. Cioara. Acest joc se joacă numai de ceiuş şi seamănă cu săritul cioarelor pe câmp ; sare săltând şi bătând din mâni ca cioara din aripi. Când ceiuşul osteneşte, voivodul iea pe bloj de mână şi-l duce înaintea privitorilor să-l vândă, dar urît şi sluţit cum e, nimeni nu-1 cumpără.
       Celelalte jocuri n’au numiri proprii şi călucenii le zi: căluţul şi caluceanul\ figurile sunt cu totul deosebite. Este o figură în care joacă cu băeţi mici în braţe, alta numai păşind înainte cu tact, ş. a.
       Călucenii trag seama la vremea chindiei (apusul soarelui), după care nu mai au voie să joace. După apus, cântă de cină jocul soarelui la apus. Călucenii se prind de voivod şi joacă în cerc, ca la horă, dar iute, sărind, întorcându-se ca la movilă, numai de trei ori împrejur.
       Mergând să se culce, se despart cel puţin câte doi, bătându-i ceiuşul cu ciocanul la tălpi de câte trei ori, ca să nu se apropie
       t. S, Liuba vede în acest fapt epizodul răpirii Sabinelor de către Romani, după întemeierea Romei.
www.digibuc.ro
58
de ei haluilele. Blojul se culcă la cei din urmă doi. Dacă s’ar culcă unul singur, l-ar poci ţânele şi ar muri.
       Călătorind într’alte sate şi trecând pe la o movilă, o ocolesc în joc de trei ori, slobozind apoi câte un foc de pistol şi fugind.
       înainte de mâncare, toţi călucenii, afară de bloj, mai joacă încă un joc. La masă stau cu capetele goale, iar blojul stă în picioare, cu capul acoperit, cu biciul în mână şi aşa mănâncă. Când loveşte cu coada biciului în pământ, treime să fie ascultat.
       A unsprezecea zi după Rusalii, Marţi, când este sărbătoarea; Tudorusaliilor, merg la o movilă dintre hotare şi joacă jocul soarelui pentru cea din urmă dată în acea zi. înconjură movila de trei ori jucând, blăstămând pe cel care n’ar fi păstrat cu sfinţenie regulele căluceneşti. In acest timp, blojul ocoleşte movila fără a juca, lovind-o numai cu biciul. Când sunt gata, cu faţa întoarsa către movilă, voivodul sloboade un foc de pistol asupra ei. Fiecare porneşte de fugă şi fuge până la casa lui, fără a se uită în urmă, Blojul s’a chinuit să rupă biciul de movilă, dar dacă nu l-a rupt, caută să-l rupă cu mânile şi să lese jumătate pe movilă. Dacă nu-1 poate rupe, îl lasă întreg şi fuge şi el.
       A tieia zi dela despărţire se întâlnesc la casa voivodului ca să se vadă dacă sunt teferi, îşi împart ce-au câştigat şi fără a vorbi un cuvânt măcar, îşi dau mânile şi se despart.
       Damaschin Bojinca1 descriind instituţiunea Coli-Saliilor romani, descrie şi căluşarii, aşa cum se obicinuesc tot peste munţi şi mai ales în Ardeal.
       «Coli-Sălii aceştia şi până azi se mai ţin în Ardeal şi prin Banat şi se chiamă căluşuri, iar peste ei mai mare, după a cărui o-rânduealâ joacă şi fac toate, este unul care se numeşte vătav, a-decă vates.
       «Joacă Ja Rusalii toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Colii-Salii vechilor Romani erau preoţi şi slujiau unei dum* nezeiri, aşa şi căluşarii Românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săltare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred, că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plăcut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. încă şi un sbicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îi 2
      2. Anticele Romanilor, Buda 1832; cf. D. C. Ollănescu, Teatru la Români, Buc. 1897, I, p. 55-6.
www.digibuc.ro
59
înconjură pocnind cu sbiciul, de care toţi se feresc: aceasta însemnează doară puterea nemărginită a Romanilor de care, ca de sunetul sbiciului, se feriau alte neamuri. De mirare este cu adevărat ţinerea vechilor datine la Români, cum şi una acesta se putu păstră de atâtea mii de ani până acum».
       Jocul caluşerilor în Transilvania este şi Romanul1; el constă din douăsprezece figuri cu aceeaş melodie la toate figurile: are 3-4 reprize în tact de ®4, în tempo moderat pentru primele şase figuri şi repede pentru celelalte şase. Forma primă o încep toţi deodată, fără ca vătavul să o arate întâiu. Celelalte sunt precedate dtpreumblată (preumblarea ce o fac căluşerii între singuratecele figuri ale jocului J în timpul acesta, vătavul arată figura următoare) şi jucate în forma căluşerului. Figura a şasea e numită pipăruşa; a opta, a-dmtala; a noua, fuga lunga; a zecea crucea, a unsprezecea, călcâiul ţ. a doăsprezecea, berbecele, care-i cea mai frumoasă şi mai grea a.
       Prin alte părţi ale Transilvaniei, melodia este uniformă sair aproape uniformă pentru toate figurile, constând din două perioade a câte opt tacturi în mişcare moderată. Jocul constă din opt figuri precedate asemenea de preumblate. Jucătorii cari au un băţ în mână, stau în cerc la distanţa de unul sau doi paşi între dânşii, având pe vatav în mijloc. Singuratecele figuri sunt executate în aceeaş rân-dueală ca la bătută*.
       «In comunele Benic, Galda de jos, Teuş, Stremţ, Gârbova şi în cele din vecinătatea lor de pe malul stâng al Murăşului, anume Peţelca, Zărieş, Căpud, Tâmpăhaza, Ocnişoara, Ciumbrud, etc., la înălţarea Domnului (Ispas) se leaga căluşerii.
       «In Transilvania, adevărata instituţiune a căluşerilor, pe cât ştim, este în regiunea inferioară a Târnăvelor, în regiunea centrală şi superioară a Murăşului, pe câmpia Turzii şi a Clujului şi mi se pare că şi pe Săcaş.
       «înrolarea sau legarea caluşerilor se face în modul următor:
       «Falavul unui ţinut, compus din mai multe sate vecine, se duce pe la târguri în orăşelele din apropiere şi dând peste feciori cari joacă să-i placă, îi întreabă dacă nu vrea sa intre In caluşerie.
__________i__________
       1.        După onor. raportor al acestei lucrări, Romanul a fost întocmit după motive din jocul caluşerilor prin a. 1850 de Ştefan Emilian şi Ia_ cob Mureşeanu în Braşov. Vezi şi T. Pamfile, Jocuri de copii, III, p. 11.
       2. Timoteiu Popovici, Dicţionar de muzică, Sibiiu 1905, p. 128.
       3. Ibidem, p. 25.
www.digibuc.ro
60
Cel care răspunde afirmativ, numai decât trebue să dea vătavului o arvună în valoare de un florin.
       «La primirea arvunii, vătavul spune feciorului că în ziua de Ispas să fie la casa lui, unde întiunindu-se cu toţi feciorii înrolaţi, pleacă cu vătavul în frunte în nouă hotare şi într’o sticlă ieau apă din noua izvoare. Iar după aceea se duc la alte trei hotare, cari se împreună la olaltă în trei colţuri, şi oprindu-se între căi, vătavul pe fiecare, pe rând, îl leagă peste fluierul piciorului, pe din jos de genunche, cu câte două curele pe cari sunt înşirate ţurgălaiele (clopoţeii). De asemeni îl mai leagă şi peste braţe, pe din sus de coate, cu câte două rânduri de prime (panglici).
       «La terminarea ceremoniei legatului, feciorii formând un cerc şi rugând pe Irodeasa, patrona cal umerilor, ca să le ajute, vătavul îi, stropeşte cu apă luată din cele noua izvoare şi le porunceşte ca să ridice bâtele cu capătul cel subţire în suo, pe cari le ciocnesc de câte trei ori, privind mai întâiu spre apus şi apoi spre răsărit. Ciocnirea bâtelor e semnul tainic după care se cunosc jucătorii daca fac parte din societatea căluşerilor. Bâtele sunt anume făcute din stejar,      de un stat de om de lungi şi cu măciucă în cap,    fiind ferecate                                                  cu câte o măciucă de fier la vârful cel subţire.
       «După împlinirea acestor formalităţi şi după iniţiarea în tainele societăţii, vătavul le   porunceşte ca fără să cuteze    a  se uită
careva    înapoi, să plece la el acasă, unde deslegându-i,   le  zice   că
precum i-a legat, aşâ trebue să rămână legaţi între sine, în bine şi in rău, şi numai el are putere să-i deslege de îndatoririle luate. De asemenea le mai aminteşte că de câte ori vor începe a juca, totdeauna să nu uite a rugă pe Irodeasa şi să ciocnească bâtele, spre a se încredinţa dacă toţi câţi intra ’n joc sunt căluşeri. Dacă cineva îi va îmbiâ cu mâncare sau băutură, totdeauna cea dintâi bucătură sau cel dintâiu pahar cu băutură să-l arunce sub masă ca jertfa adusă Irodesii.
       Căluşerii sunt la fel îmbrăcaţi. Pălăriile sunt late în pereţi (margine, boldor) şi cu prime de mărgele împodobite. Sunt numai în cămaşe şi peste mijloc sunt încinşi cu un brâu de strămă-turi îngust ca de un lat de mână şi cu canacii (ciucuri) atârnaţi în jos. Cioarecii sunt de giolgiu sau de pânză subţire de bumbac, croiţi pe picior şi cu şiret negru sau albastru pe margini, iar la glesne sunt răsfrânşi ca de patru degete şi chiuiţi cu puişori de arniciu roş. Numai în opinci pot juca, în cari se încalţă cu obiele albe de pânza,
www.digibuc.ro
61
iar curelele sunt foarte înguste şi cu mult gust împletite prin noji-ţele opincilor şi înfăşurate pe după glesne, pe sub răsfrânsătura cioarecilor. Peste fluierele picioarelor au zurgălaiele, printre cari atârnă în jos nişte canăcei răsfiraţi.
      «Muzica e anume întocmită şi arii căluşereşti numai în ţinu-turile lor se pot auzi de pe Ia lăutari. Ariile sunt line şt melodioase, iar nu trăsărite şi sdrăncănite cum se aud pe la oraşe cu oca-ziunea pretinselor jocuri căluşereşti: Romanul 1 şi Bătută.
      «Cu zurgălaiele ţin tactul şi la comanda vătavului: Odaia copii! Uite aşa, iacă aşa şi iara aşa! execută cu toţii câte o figură compusă din cele mai grele mişcări gimnastice, sărind de jos pe un pahar de vin pus pe masă, sau aruncându-se cu toţii în creştet pe bâte şi bătând de câte trei ori din călcâie.
      «Mai de mult, când erau anume poftiţi să joace la câte o curte boierească sau jucau la târguri, de regulă aveau cu ei şi câte un comic, care făcând numai figuri pantomimice, se numiâ mulul caluşerilor şi care făcea pe toată lumea să râdă»2.
      Urmează acum descrierea căluşarilor din ţară, fără a şti anume din ce parte, dar probabil că se referă la Ţara-Româneasca.
      «Tinerii, distinşi jucători, se strâng cu o săptămână înaintea Rusaliilor într’un loc ales mai dinainte (vale, deal, pădure), unde se exercitează în tot cursul acelei săptămâni.
        «Aici îşi formează ei steagul, o prăjină lungă, împodobită cu panglici, cu hârtii colorate şi în vârf cu o batistă, în care se află pelin şi usturoiu. Tot aici ei se jură unul după altul că vor luptă până la unul în contra aceluia ce i-ar nelinişti şi că nu vor ascunde nimic din darurile ce vor luă în decursul săptămânii.
      «înşişi ei se îmbracă în haine frumoase, se înfrumuseţează cu pene de păun, cu pinteni *la picioare şi la încingâtoare îşi pun pelin, usturoiu şi lămâie.
      «In cap poartă fes sau căciulă. Numai unul din ei, în unele părţi, îşi pune un fel de potcap de hârtie pestă căciulă, făcând, în tot timpul de înrolare, pe popa.
      «Se mai obişnueşte de unii o piele de iepure, în care se pune pelin, usturoiu şi nişte aţe cari reprezintă lungimea taliei fiecăruia din jucători.
      1. V. mai sus, p. 59.
      2.       T. l'râncu şi G. Candrea, Românii din Munţii apuseni (Moţii), Bucureşti 1888, p. 130-3.
www.digibuc.ro
62
       «Aceasta se coasă, se pune în vârful unui băţ şi se poartă de unul din cei mai distinşi căluşari, purtând numele de iepure.
       «Unul din ei poartă steagul şi se numeşte stegar şi vatav, Altul, devenit mut de bună voie, se jură cu credinţă că va păstră credinţă perfectă în tot timpul cât va dură jocul.
       «Pregătiţi în modul acesta, pornesc prin sate şi oraşe pentru a distra lumea, săvârşind la sunetul vioarelor variatele şi giganticele salturi. Prin mersuri măiestrite, produse de ei într’adins cu refrenul de: Hop, şa, şa! Hai pe ca, pe ea!, electrizează pe asistenţi.
       «Dacă din întâmplare se află cineva bolnav îu acest timp, se .aduc numai decât căluşarii ca să-r joace. Intr’adevar de multe ori se întâmplă ca cel bolnav să se scoale, realizându se prin aceasta -zicătoarea: «credinţa mântuc pe om».
       «Se mai crede că acel străin care s’ar apropia în timpul jocului de flamură, cade jos, se îmbolnăveşte (e hiat din caluşi) şi dacă nu se va plăti căluşarilor ca să-i joace în special, nu se va mai -sculă.
       «Fiecare din jucători are în mână un toiag (ciomag) cu care se ajută ca să facă neîntrecutele salturi.
       «Unul dintre dânşii joacă m ti puţin, însă supraveghează ca pe ceilalţi să nu-i îmbulzească lumea şi ca să execute bine acea voinicească întoarcere ce se face pe mâni şi picioare.
       «Cel ce primeşte căluşul, dacă aduce o strachină cu sare. pelin şi usturoiit, nu va mai fi luat din căluş.
       «In timpul jocului, vătavul loveşte pe un jucător cu toiagul; acesta începe a-şi schimbă faţa, a se moleşi şi în fine cade jos, prefăcut ca mort. Cel care face pe popa, se face nevăzut prin mulţime, Doi alţi jucători îl găsesc şi îl aduc într’o roabă sau de mână, sau altfel, ca sâ cetească celui mort. După nişte scurte şi comice -cuvinte ale popii, mortul, stropit cu apă, frecat cu usturoiu şi pelin, începe a se mişcă treptat, până când se scoală.
       «Se mai obicinueşte în unele locuri o oală cu apa, pe care vătavul, într’un moment anumit, o loveşte cu ciomagul; cel stropit cade jos, îngălbeneşte şi numai proccdându-se ca mai sus, îşi vine iar în fire.
       «Unul die ei, mai către finele jocului, îşi alege un loc înalt, pe care îl apără în contra celorlalţi ca pe o moşie (sau cetate).
       «Se mai obicinueşte în unele părţi a simulâ o luptă straşnică* ain fel de duel făcut cu toiegele.
www.digibuc.ro
63
       «Steagul şi iepurele se înfig în pământ sau se ţin în mână în timpul jocului.
       «Marţia viitoare, după săptămâna de înrolare, ei se duc cu toţii într’un loc anumit, taie vârful toiagului şi-l îngroapă în pământ, acoperind acest loc cu mărăcini, ca nimenea să nu calce pe acolo.
       «Aceasta constitue ceeace se numeşte de ţărani îngroparea ciotului. In unele părţi, steagul se dă pe apă.
       «După ce s’a făcut aceasta, jucătorii fug, săltând veseli şi cu pletele în vânt, în diferite direcţii, fără a se uită înapoi. Se crede că cel ce se va uită înapoi, va fi luat din căluţ. Ziua în care se petrece acest fapt, e sărbătorită sub numele de sfua îngropării ciotului»1.
       Despre această datină, iată ce aflam scris cu privire la unele .sate din jud. Muscel:
       «In zilele de Rusalii şi în toată săptămâna Rusaliilor, joacă căluşarii.
       «Vom arătă aci legământul căluşarilor, adecă modul cum se jura •ei şi în urmă vom descrie căluşul, jocul lor.
       «In ziua de Strat de Rusalii se adună la o casă 13 flăcăi, a-ceia cari sunt hotărîţi a se face căluşari. Din toţi aceştia, aleg pe unul vătaf, adecă conducătorul lor, şi pe mut. Apoi se face legământul între ei sau legătură steagului, în chipul următor: se iea ■o prăjină de alun, iar în vârful ei se leagă o geavrea şi usturoii! verde, de fiecare căluşar câte trei fire.
       «Acesta este steagul căluşarilor, care e păzit cu multă grijă de ■către căluşari, căci se crede că, dacă cineva ar fură din acel ustu-roiu, înnebunesc căluşarii.
       «Jurământul se face în următorul chip : ridică steagul în sus, -ţinându-1 drept; pun apoi toţi mâinile pe steag, afară de mut, care în timpul jurământului tace adevărat ca un mut, căci dacă ar vorbi, -amuţeşte. Ei jură astfel: «In numele lui Dumnezeu sfântuleţul, ne legăm jurând în credinţă către steag, că vom juca în dreptate, fără supărare şi fără murmur».
       «După ce au jurat, începe şi mutul să vorbească şi să spuie
       1. D. Popescu-Sângeriu în Albina, rev. encicl. pop. An. IT, p. 1042-4 ; mai departe autorul reproduce părerea lui S. Liuba despre răpirea Sabi-jielor, pe care epizod îl şi narează.
www.digibuc.ro
64
trântii*. Apoi se despărţesc, după ce mai întâiu hotăresc locul de întâlnire în ziua de Moşi (Rusalii'), când vor începe a umblă cu căluşul.
       «Din ziua de Strat de Rusalii şi până la Moşi ei se adună pe la câte o casă, unde fac repetiţie şi învaţă jocurile, pentru ca a-tunci să fie bine preparaţi.
       «In timpul colindului ei umblă întovărăşiţi de un lăutar cu cobzarul lui, care le cântă hora, floricica, căluşul ş. a.
       «Vătaful are un gârbaciu (biciu) cu rafturi, şi comandă celorlalţi.
       «Mutul are o sabie de lemn ori chiar de fier. Treaba lui e să facă loc jucătorilor când se îmbulzeşte lumea pe ei şi să facă câte istorii toate, pentru a stârni râsul şi veselia. Are o mască pe ochi, făcută din cojoaca neagră şi e îmbrăcat caraghios şi schimonosit. El în timpul jocului nu vorbeşte, iar în repaos îi toacă gura ’n patru.
       «îmbrăcămintea căluşarilor' se compune din : cămaşă bună, iţari, pălării cu panglice multe pe ele; se încing cu câte 5-6 perechi de bete, cu ciucuri şi cu mărgele. Betele sunt date de fetele din sat, căci betele jucate aduc sănătate fetei.
       «Sunt încălţaţi cu opinci, de cari sunt legaţi clopote' înfundaţi (rotuzi ca o nucă) şi pinteni de fier. Au ciorapi în diferite feţe şi peste ciorapi sunt înfăşuraţi cu târsâni, cu bete şi panglice, până peste genunchi.
       «Fiecare căluşar are la brâu 3 căpăţini de usturoiu verde.
       «La joc, căluşarii se aşează roată. Apoi după cântecul lăutarilor, începe vătaful:
       —    Hăp, şa !
       —    Hap, şa! repetă ’n cor şi ceilalţi căluşari.
           Tot aşa! zice vătaful.
       —    Tot aşa! repetă corul căluşarilor.
           Pân’ o veni Garoşâ !
           Să mi-o bată Dereşâ !
       «Pe urmă face o mişcare vătaful, cu un pas înainte : «I-auzi una !», iar ceilalţi fac după el, jucând «la una». Apoi : «i-auzi două !», «i-auzi trei!», până la opt.
       «După ce se joacă la opt, începe «plimbarea căluşului».
       «Apoi iarâş: «I-auzi nouă», «zece», etc., până Ia 12 bătăi. I.
       I. Dâfii, istorii, secaturi.
www.digibuc.ro
65
Mai joacă după aceea floricica, Banul Mărăcine şi apoi bora dreapta, după obiceiul vechiu.
       «In tot timpul jocului, mutul nu joacă, ci umblă cu sabia în mână, când înăuntrul horei, când pe afară şi dă târcoale să facă lărgime şi să cheme lumea. La sfârşitul jocului încep căluşarii şi mutul a face fel de fel de secaturi.
       «Mutul se preface mort, iar căluşarii se duc lângă el, îl dibue, şi încep să se întrebe între ei :
       —    Mă, omu’ ăsta e mort ?
       —    Da’ de ce o fi murit, ma’ fraţilor?
           De trezie ?
       —    De beţie ?
           Dumnezeu să-l ştie 1
           Mă, a murit frate-tău.
           Ei aşi ? Frate-său a înnebunit de dragoste.
       <încep să-l jeluească, apoi îl ieau pe mut, ca pe un mort, până în mijlocul horei. Aci, după ce se deşteaptă, îl pune vataful pe mut sa înnumere pe jucători, după ce unul din ei se ascunde. El înnumără şi înumără (în gând), şi dacă vede că lipseşte, începe să-l caute încoace şi încolo, până-1 găseşte şi atunci începe să-i dea cu sabia, spre a-1 aduce în număr. Apoi intră iarăş cu toţii în joc.
       «Alteori, în timpul când mutul e mort, se apropie de el doi căluşari:
           Mă, a murit frate-tău.
           Nu e fratc-meu.
       —    Iea-i seama bine, mă, că e frate-tau.
       —    Bine, bine, să-mi mai ieau seama.
       Se uită şi iar se uita. Apoi mâhnit:         «Ah ! El e, că-i cu
gâtul ca lureacu’ şi nu mai poate, săracu’» !
       —    El e mă ?
           El, ne-el, hai sj-1 îngropăm că se impute.
           Ba nu, zice celălalt, întâiu să-i luăm pielea s’o vindem.
           Cum să i-o luăm ?
           întâiu să-l umflam ca pe berbec.
       Şi numai decât pun peste mut un şervet mare, care ci-că e pielea. Cauta un băţ1 şi-l pun ca pe un căpătâiu în piciorul mortului, la ciorap, iar cu celălalt îl ţine in gură, suflând tare, să-l sufle I.
                           I. Care închipue ţeava cu care măcelării Umfla vita când o jupoaie.
   Panillle, Sărbătorile.                                              5
www.digibuc.ro
66
pe mut. Apoi se fac că-1 jupoaie, pun pielea (şervetul) pe un ciomag, o iea la spinare şi începe a strigă:
          Piei de cloşcă de vânzare
      «Se repede unul din ei şi-l trage de mânecă :
      —          Cum, mă? Vrei să vinzi pielea singur? Hai s’o împarţim frăţeşte.
          Hai, dec. Na întâiu ţie, zice unui jucător şi începe să-i dea pielii cu cotul : «unu», «două», «trei» şi la fiecare cot, în timpul când imitează măsurătoarea, loveşte pe celălalt cu palma peste piept.
      —    Ţi-ajunge ?
          Mi-ajunge.
          Acu să dăm şi vătafului, că trebue să-şi facă opinci.
      «Ii măsoară la fel, decât că atunci când vrea să-l izbească şi pe el cu palma ’n piept, vătaful îi trage câte una la spate, de se lipseşte şi de împărţit şi de tot.
      «Privitorii fac mare haz.
      —    Acu i-au luat pielea; hai să-l îngropam.
          Hai ! Dar e vorba cum să-l îngropăm noi ? Pe la voi cum se îngroapă morţiî ?
      «Uite aşa ; şi îl aşează cu burta pe pământ.
      —          Nu aşa, mă, ci uite aşâ ; şi zicâud acestea, aşeaza mortul pe spate, îi ridică un picior în sus şi-l sprijineşte cu călcâiul în-tr’un pop
      —    De ce-1 îngropi aşâ, mă ?
      —    De ce ? Să-l cunoască nevasta când o veni cu ciobul cu tămâie.
      —          Nici aşâ nu e bine. Eu aş zice să-l îngropăm până ’n gât, iar capul să-i rămână afară, să se scarpine porcii de el.
      —    Cum, ne-cum, hai să-l îngropăm odată 1
      «Doi căluşari pun două toiege jos, aşează pe mut peste ele, apoi îl iean şi-l duc să-l îngroape încolo, departe, prin curţile oamenilor, chiar prin coteţe.
      «Ceilalţi căluşari, după ce 1 au lăsat pe mut, vin la vatra jocului şi aci prind a jucâ floricica căluşului.
      «Unul din căluşari rămâne să-l prohodească. Trece peste el încoace şi încolo, zicând la fiecare trecere : «Mortu’-al dracului, pă-mântu’-al Domnului.» ; iar când e să plece, dă puternic cu toiagu ’n I.
       I. Baţ, ciomag.
www.digibuc.ro
67
pământ, la capul mortului. Apoi fuge repede în horă, de se amestecă printre ceilalţi jucători.
      «Mutul se scoală repede de jos, intră în horă şi începe a căută pe cdl care l-a prohodit pe el, ameninţându -1 până la sfârşitul jocului.
      «Fetele şi nevestele tinere joacă cu mare drag lângă căluşari, căci ci-că vor fi totdeauna sănătoase şi drăgostoase flăcăilor. Iar sătenii se întrec care mai de care să cheme căluşarii în curte, spre a juca, căci se crede că cel ce primeşte căluşul, va avea noroc şi ferire de boale.
      «Eră în Beleţi un rudar schilod, şi neavând, săracul, cu ce se căută, a pus de au trecut căluşarii peste el şi acu ci-ca s’arfi vindecat».
      «Când joacă într’o curte, stăpânul casei pune bolovanul de sare în mijlocul horei. Sarea acea e bine s’o lingă vitele, ca să fie sănătoase şi prăsitoare.
      «Căluşarii dau fetelor şi femeilor, cari le cer, usturoiu dela brâu şi de cel legat la steag, nu însă din cel care-i legat tocmai la vârful steagului, ci de cel care-i legat mai în jos pe prăjina. Acest usturoiu e bun ca leac pentru friguri.
      «Jocul căluşarilor ţine toată săptămâna Rusaliilor.
      «Tot ce agonisesc, împart frăţeşte în fiecare seară.
      «Ba pentru a se ţinea de legământul făcut în ziua de Strat de Rusalii, in tot timpul jocului ei nu se duc pe acasă, ci mănâncă şi dorm cu toţii la un loc.
      «La sfârşit, adecă Ta Spartul Căluşului, fac un chef bun şi apoi, în mod înduioşător, îşi ieau rămas bun, urându-şi bună întâlnire în căluşul anului viitor» ].
      Cu deosebire asupra jocului propriu zis, mai adaugem următoarele informaţiuni adunate din corn. Şegarcea din deal, jud. Teleorman:
      «Sunt nouă căluşari, cu vătaful şi cu mutulîcă.
      «Când lăutarii încep să cânte dritviu’, oamenii merg cam în pas, după vătaf, strigând: «Op odată, op!».
      «Pe urmă stau la rând şi ridică toţi odată piciorul drept şi-l bat, aşa de zornăie clopoţeii dela călcâie. Atunci zic toţi într’un glas: «cu ăst aşa nic aşaaa!». Lasă piciorul în jos şi bat în pinteni. Fac apoi şi cu stângul tot aşa şi zic: «Cu astalalt aşa, nic’ aşa!»
      «După ce fac asta de trei ori, vătaful ridică băţul sus şi-l ţine 1
       1. Rădulescu-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 69-73.
www.digibuc.ro
68
   între deşte. Atunci pleacă spre dreapta jucând şi ocolind pe unde vrea vătaful. Toţi căluşarii merg unul după altul şi fac tocmai ce face vătaful. Ei strigă astfel: «Alai ş’alta, Alai şa!» Pe urmă se prind de manile drepte doi câte doi şi mutulică rămâne singur. Unul ţine mâna dreaptă peste piept, iar celălalt o ţine întinsă. Şi joacă, aşa des şi strigă: «Ehehei! I-atişi ia, i-atiţi ia!»
         «Tot aşa ţinuţi de mâni, vin sărind înainte şi strigă:
                            Op odată şi-altă dată Şi ’nc’ odată, şi ’nc’ odată ;
                            Op odată iar aşa Şi ’pc1 odată tot aşâ!
         «Apoi pleacă în rând, înainte, cu beţele în sus strigând tot: < A lai ş’alla, alai ş’alta!»
         «Odată pun beţele jos şi încep să joace cu mânile ’n şolduri, strigând ca la început: «Op odaia, op!»
         «După ce fac jocul tot, fără beţe, stau jos aşa pe spate, raţmaţi în mâni şi joacă foarte des. Acum se rostogolesc spre stânga ori spre dreapta, după cum vrea vătaful. După asta se dau peste cap toţi odată. Pe urmă se dau peste cap unul după altul înainte, înapoi, în şir spre partea unde joacă vătaful. Asta e partea cea mai grea din tot jocul, dar e şi a mai frumoasă.
         «După asta se reped şi-şi ieau ciomegele, dar mutul le amesteca şi vătaful îi bate pe ăi cari nu-şi găsesc ciomegele.
         «Ăsta e căluşul al mic. Dacă vor ei, joacă unul mai greu, cu fel de fel de chisnovaţii. Da’ ăla nu prea se joacă, fiindcă se pierde multă vreme, jucătorii ostenesc prea mult şi degeaba, că şcuma lumea e săracă şi nu are cu ce să le mai plătească, cum se facei altădata.
         «La sfârşit căluşarii fac horă. Se ieau de ciomege şi joaca patului. Când zice :
                               Larg la gura,
                               Strâmt la fund,
   căluşarii joacă cu picioarele apropiate şi se lasă pe spate, ca să fie capetele departe; iar când zice :
                               Strâmt lp. gurâ.
                               Larg la fund,
   atunci apropie capetele şi depărtează picioarele.
www.digibuc.ro
69
       «Când pleacă pe drum, căluşarii îşi ieau steagul şi joacă toţi pe lângă el. Atunci pe drum strigă : «La noi, nica, la noi /»
       «Steagul căluşarilor este dintr’o prăjină lungă şi o basma albă. La steag căluşarii pun pelin, usturoiu şi alte lucruri de ale lor.
       «Căluşul sare Sâmbătă seara înaintea Duminecii de Rusalii şi se parge, după opt zile. Când se sparge căluşul, se cântă nişte cântece foarte jalnice şi frumoase»1.
       In sfârşit, din cele ce mai putem arătă cu privire la Ţara-Ro-mâneasca, sunt şi următoarele:
       Căluşarii au la brâu leuştean, sânziana şi usturoiu, cari sunt bune şi de leac. Ei trebue să fie primiţi în toată casa, deoarece se crede că de dânşii fug Dânsele şi Ielele, cari fac rău gospodarilor, pocesc şi fură copiii. Cu obiectele cari le au, fac întocmai ca şi căluşarii din Oltenia, după cum vom vedea. Le sfarma, le îngroapă şi fug fără a se uită înapoi, ca să nu-i pocească Rusaliile *.
       In Oltenia căluşarii joacă toată săptămâna Rusaliilor. Fiecare căluşar e îmbrăcat astfel: în cap are fes cu ciucuri, în picioare opinci cu clopoţei şl pinteni, cămeşi înflorate, se încing cu trei, cinci sau şapte perechi de bete, iar în mână au câte un băţ cu care fac figuri la jocuri. Numărul lor este nepereche şi mai au un mut care nu grâeşte nimic. Acesta are în mână o sabie de lemn sau de oţel şi o piele de iepure, cu cari face figuri. Jocurile căluşaşilor sunt: baluta, chindia, dunareanca, ballareasca ş. a.
       Toate jocurile lor se sfârşesc cu o horă în care se prinde ori şi cine, căci «dacă joacă de mână cu căluşarii, nu-i vor apucă frigurile în timpul verii». Mamele îşi dau copiii în braţele căluşarilor, ca să se facă şi ei tot aşâ de voinici şi jucători ca şi căluşarii.
       Când joacă, ei au în mijlocul lor un drob di sare. Usturoiu poartă şi la brâu, întocmai ca şi ceilalţi oameni, ca să nu-i pocească Rusaliile. In ziua de Rusalii nimeni nu trebue să doarmă, ci să petreacă pe căluşari pe unde vor juca, iar dacă vor trebui să se culce, să-şi pună sub capătâiu un cuţit, ca să nu se trezeasc| pociţi.
       (jLăjqşarji ap tjn steag pţ care j| pQiţrtă drepţ în sgs şj nu aplecat, căci atunci toţi căluşarii vor muri. înainte de joc, stegarul atinge pe fiecare căluşar pe la nas, ca să-i deie putere la joc. Noaptea, acest steag stă înfipt în pământ, unde e păzit ^e unul din căluşari. 1 2
       1. FI. Cristescir, In mijlocul horelor, Craiova 1919, p 36-9.
       2. S. Neculcea, loc. cit., p. 368.
www.digibuc.ro
70
       După sfârşitul căluţului, steajul, casca mutului, sabia şi iepurele sunt sfărâmate în bucăţi şi îngropate adânc, ca să nu dea nimeni de ele
       Căluşarii au un vătaf, un tacâm de lăutari şi se aleg pe I, 3, 5, 7 sau 9 ani *.
       Cea mai amănunţită descriere a acestei datine o avem tot cu privire la Oltenia şi anume pentru părţile dunărene; ea ne este comunicată de d-1 N. I. Dumitraşcu, învăţător în Boureni, jud. Dolj. Ca încheiere a acestui capitol, urmează :
       Când mai sunt doaua săptămâni până în Dumineca Rusaliilor, se vorbesc mai mulţi oameni, aşa mai facuţt, mai inimoşi, ca să se strângă într’un loc oarecare unde să se tăinue în privinţa căluşului din acel an. Unul zice una, altul alta, până în cele după urmă se du£ la un lăutar, care să le cânte, iar ei să joace ca să se vadă. Dintre cei mai buni, se aleg noauă; celui care joacă mai bine, i se zice Iedul sau Vătaful căluşului *. Odată ales, de aici înafnte tot ce va porunci dânsul, vor îndeplini ceilalţi, bine înţeles, în folosul lor.
       După oarecari orândueli, tot în acele zile se duc cu toţii la o vrăjitoare, care le va face câteva descântece, în care timp îi şi va împodobi, cum ştie ea — cum ii cânta ei Uciga-l-toaca. Ea le va da o cârpă, cârpa aceea trebue luată din capul unei femei rele, moartă cu ea pe cap—, în care, într’un colţ, pune câteva căpăţâni de usturoiu descântat. Acel descântec nu-1 poate spune vrăjitoarea la nimeni, cu nici un chip, măcar fie cine-ar fi acela.
       Toate acestea puse în colţul cârpei, se leagă cu cârpa în vârful unei prăjini, lungă de vreo cinci metri, aşâ fel ca usturoiul să se vadă. Colţul de jos al batistei îl prinde tot de prăjină, rămânând celelalte două colţuri libere, ca să fâlfâie. Acesta este steagul, care nu va putea fi purtat de nimeni altul, afara de căluşari. 1 2 3
       1.      Şt. St. Tuţescu, P. Danilescu, Monografia satului Cătunele-Dolj, Craiova 1908, p, 127-8: «De remarcat în localitate este jocul căluşului, moştenit dela Romani, şi care se joaca în toţi anii în sărbătorile Rusaliilor, până la îngropatul ciocului. Tinerii cari se recrutează pentru, acest joc, se disting în totdeauna prin isteţime şi tărie de picior».
       2. S. Neculcea, loc cit., p. 368.
      3.       Mai rar, alegerea vătafului se face şi în. chipul acesta: după ce s'au ales căluşarii, se duc la un hotar, unde se măsoară cu arcuşul lăutarului. Pe urmă îşi face flecare stat (statură). Cu statul fiecăruia se măsoară prăjina steagului şi a cui va fi în dreptul steagului ori a cârpei, sau va fi atins umbra ei, acela va fi vătaf.
www.digibuc.ro
71
      Acea cârpă şi usturoiul, după descântec, dau un miros foarte tare.
      Cu acel steag se da căluşarului pe la nas, dar mai ales i-i ţine deasupra capului. Acela se întăreşte la joc din ce în ce mai mult, fiind ameţit de miros.
      Căluşarii sunt ţărani români şi câte odata şi ţigani.
      îmbrăcămintea lor e aceasta : pe cap pun câte un fes turcesc, roş, cu moţ la spate. Se îmbracă în cămăşi, mai scurte de obiceiu, până la genunchi, peste cioareci (nădragi), ca să fie mai uşoare, şi se încing cu câte un brâu, la fel ca lăţime şi coloare. In picioare au cioareci mai subţiri pe cari îi acoperă călţunii până pe aproape de genunchi, cusuţi numai cu flori şi încrucişaţi cu curele, de cari sunt cusuţi clopoţei. Se încalţă cu opinci groase, cu pinteni cu câte cinci-şase rotiţe de tinichele, cari la joc, la olaltă cu clopoţeii pomeniţi, când căluşerii bat din călcâie şi sar, dau un minunat tact jocului.
      Astfel în ziua hotărîtă, la Rusalii, până nu cânta cocoşii de ziuă, ei iarăş se vor incărduî cu lăutarul, şi de aici vor plecă din nou la vrăjitoare.
      In timpul când îşi pregătesc hainele, au grijă să găsească o piele de iepure, din care trebue sa facă docul. Acest cioc se face astfel : ieau un cârlig de lemn pe care se înfăşoară şi se coase acea piele. Acest cioc nu e pentru altceva pregătit, decât doară a speria copiii. Dar şi el îşi are rostul lui.
      Ajunşi la vrăjitoare, îi fac aceşttia un joc, cât timp dânsa trebue să stea în picioare înaintea lor. La fiecare întorsătură de cântec a lăutarului, căluşarii strigă jucând :
          Hăăp, hăp! Iar aşa, aşâ, aşaaa! Şi ’nc’ o dată tot aşaaa I Iară hăp, hăp, hăăăp!
      In această vreme, vrăjitoarea îi ocoleşte cu steagul descântând. In toiul jocului, ea face probă cu steagul să vadă dacă este descântat bine sau nu : iea steagul şi-l ţine deasupra capului inima; şi dacă îl va doimi, adecă dacă acel căluşar va cădea jos ameţit, atunci steagul este bine descântat şi vrăjitoarea le zice:
      — Să umblaţi cu bine, cu noroc şi fără frică.
      La ziuă, ca să le meargă bine, se duc să joace căluşelul la cel mai bogat om din sat şi căruia îi plac astfel de lucruri. Dacă omul îi primeşte, se aşează pe rând în chipul următor: vătaful sau iedul în dreapta, iar toţi ceilalţi în stânga lui. Lăutarii încep să cânte bobocica, calul, floridia ş. a. Căluşarii încep a strigă:
www.digibuc.ro
72
        — Ăhăp, neică... ldiriri-ldiriri! făcând aceste tacturi împreuna cu baterea în pinteni.
       Şi după multe figuri, în şir unul după altul, cu băţul deasupra capului, ţinut de capete între degetele mânilor, în dreptul pieptului, oblice, dinainte, orizontale sau în alte chipuri încă, vor pune ciomagele jos la o margine de drum, iar ceilalţi se dau la cealaltă margine şi vor face cu toţii joc fără beţe: vor bate în palme jucând, vor jucâ pe vine, va mai face vătaful câteva minciuni la luarea beţelor..., şi de-odată se repede de-şi iea băţul şi-l svârle în sus, şi acela care rămâne pe urma, este luat în spate de altul după porunca vătafului şi astfel săltat, încât rămâne cu faţa în sus. Şi ca să facă glume, iedul strânge toate beţele şi-i dă cu toate peste tălpile picioarelor aceluia care se roagă să fie iertat, cu făgădueala că nu va mai greşi.
       Acest joc ţine cât timp vor ei, jucând diferite hori bătute, dar mai ales cele pomenite mai sus: bobocica, calul şi floricica.
       Numai când ai fi acolo, ai putea gustă tot farmecul acestor jocuri de căluşari. Să vezi muncă pe ei, mai ales Ia luarea beţelor! Dar mult mai minunat este atunci când vataful îi doboara cu steagul.
       Când este jocul mai în toiu şi fiind timpul apropiat spre a-i doborî, lăutarii cântă din ce în cei mai repede şi mai cu aprindere. Vătaful iea steagul de unde eră înfipt sau rasmat,—în care timp toată lumea îşi aţinteşte privirile spre el , şi-l ţine ca de-o palmă în sus, deasupra capului unui căluşar. Ceilalţi joacă mereu şi nici nu se uită la ce face vătaful. Pe acel cu pricina îl vezi din ce în ce mai abătut, galben şi neliniştit, se roşeşte, nu se mai gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce la joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până aproape ce stau. Vătaful, câte puţin, câte puţin, apropie acea cârpă cu căpăţânile de usturoiu mai aproape de capul lui. Acela tot mai înverşunat joacă şi vătaful tot mai aproape îi dă cu steagul, până ce-i aşterne cârpa pe cap. Atunci încă mai mult se întăreşte la joc, şi tot mai repede, apoi curgând ţuţuroiu de pe el, de-odată se rostogoleşte şi cade de-al binelea. Doamne fereşte de-aşâ căzătură! Poate să fie jos numai pietroaie şi gloduri, el, dacă nu ştie ce face—, poate să-şi spargă
Ăhăp, neică, I-auzi neică, Ahăp, neică, I-auzi, i-auzi ;
Ăhăp ş’alta, I-auzi, ia!; Ăhăp, neică
Ldiriri-ldiriri !
www.digibuc.ro
73
şi capul. Se duce câte cinci-şase paşi de-a’mboul, în această grea căzătură. In acest timp numai ce-auzi :
      — Tiuuu...! da’ rău căzu ghetu Busduc! (un căluşel din corn. Bărca, jud. Dolj), sau cum îl chiamă pe acel care cade.
      După căderea lui, repede dau fuga ceilalţi căluşari, îl ieau pe braţe aproape mort şi-l duc la umbra vreunui gard sau pom, îl spală cu apă rece mereu, şi dacă a căzut din greu, îl freacă cu us-turoiu sau oţet, dar nu cu usturoiu din prăjină. Ce e drept, e groas-nică această căzătură şi numai cu greu şi-o poate cinevâ închipuî! Cel căzut, de-ribî, ăe-abi, peste două ceasuri se desmeticeşte.
      Odată cu căzătura acelui căluşar, jocul se isprăveşte în acel loc şi încep o horă, întâiu tot de către căluşari, dar în care mai apoi se prind şi alţii din lumea cealaltă, căci în acest timp al căluşului se aduna împrejurul lui câte trei-patru sute, urmărindu-1 pretutindenea, după cum e satul de mare.
      Când se joacă hora, unul din căluşari umblă cu ciocul, despre care am vorbit, ca să sperie copiii. Atunci să vezi pe copii cum fug şi fug ! Pe cari îi prinde, le dă drumul dacă îi sărută mâna; dacă nu, îi iea în braţe, şi cu toate că copilul plânge, se prinde cu el in horă şi joacă. Şi strigă, şi joacă, de nu i se mai văd picioarele. Atunci, toată frica îi piere copilului.
      Se crede că este bine ca să fie jucaţi copiii de căluşari, fiindcă aceasta ajută la sănătatea lor.
      Cu sfârşirea acestui joc, căluşarii îşi primesc plata în fes, o primeşte vătaful , şi poate fi dela doi până la douăzeci de lei şi chiar şi mai mult. Apoi pornesc mai departe.
      Astfel se face jocul căluşarilor, din moşi-strămoşi moştenit, în ziua de Rusalii, iar de multe ori şi în întreaga săptămână ce urmează Duminica mare.
      Căluşarii mai pot sluji însă şi la altceva. Ei au darul de a tămădui pe cei luaţi din căluţ.
      Intr’adevăr, Românii au credinţa că dacă cinevâ lucrează în ziua de Strodu Rusaliilor, care cade Miercuri, ziua dela jumătatea cincizecimii, acela va ji luat din căluţ, adecă are un dor în cap şi la inimă, îi tremură capul şi dârdâie, slăbeşte, are aiurări, ba se mai zice că adesea se întâmplă să bată şi din pinteni ca căluşarii.
      Se poate însă să fie şi altă boală, asemănătoare cu luatul din din căluş şi, ca să se încredinţeze despre pricina îmbolnăvirii acelui om, chiamă pe căluşari, căci trebue să se aleagă la un fel, de-i
www.digibuc.ro
74
boală din căluş ori din altă pricină, şi dacă-i din căluş, bolnavul trebueşte sculat.
      Căluşarii vin în curtea sau în casa bolnavului, dar mai ales în curte, şi întreabă ca să afle tot rostul boalei. Apoi după ce află şi-şi dă cu părerea că e luare din căluţ, aduc pe bolnav şi-l pun pe o cergă sau pe o scoarţa (covor), cu faţa în sus, cu capul spre miazăzi, şi câte odată şi spre răsărit, îi aşează lângă pat steagul şi o oală de pământ cu apă, de care leagă cu o aţă roşie un puiu mic de găină.
      Vătaful pune pe lăutar să repete toate cântecele jocului precum şi altele, să le cânte mai rar sau mai des, până ce va nimeri felul boalei, şi de-i boala grea sau uşoară. Apoi iedul răzemat în băţ la capătul bolnavului, cu spatele, mişcă şi el din picioare, mai tare sau mai încet, după cum cântă lăutarul, şi schimbă fel şi chip, după ce nimereşte cu felul boalei.
      Dacă după un răstimp oarecare bolnavul dârdâie şi bate şi din călcâie, câteodată, nu mai rămâne nici o îndoeală că e luat din căluş.
      După aceasta, se tocmesc cu cei ai bolnavului, de obiceiu dela zece lei în sus, şi după ce s’au unit din preţ, se învoesc în ce zi să vină spre a-l asculâ, căci în ziua cercării, fiind Duminică, mai bine le vine să joace prin sat, decât să scoale pe ceilalţi din căluş. Preţul astfel se ridică mai mult, deoarece nici cei din apropierea bolnavului nu vor să mai întârzie boala.             •
      In ziua hotărîta vin toţi căluşarii şi fac întocmai cum s’a aratat mai sus, adecă îl scot pe bolnav afară în bătătură pe o cergă, îl aşează cu capul spre amiază sau spre răsărit, îi pun steagul la cap, îi aşează oala noaua de pământ, umplută cu apă, după ce i-au legat de mănuşă (toartă) un puiu de găină negru, născut cel mult de-o zi si-o noapte. Legarea se face tot cu un fir de aţă roşie. După aceasta încep. Lăutarii cântă acel cântec nemerit când au cercat bolnavul şi tot asemenea joacă şi căluşarii la capul bolnavului. Lăutarii cântă din ce în ce mai des şi căluşarii joacă de asemenea, şi joacă, şi tot joacă, de nu li se mai văd picioarele. Din timp în timp, bolnavul începe şi el să bată din pinteni, iar căluşarii de ce văd astfel, de ce joacă mai tare cu strigatele obişnuite.
      Din când in când căluşarii sunt atinşi de vătaf-cu steagul ş câţi se întâmplă să fie atinşi atâţia vor cădea jos.
      Cei ce rămân, adună pe cei căzuţi, îi duc la umbră, îi răcoresc cu apă sau îi freacă cu oţet şi usturoiu, ca să se desmeteceascâ
www.digibuc.ro
75
mai repede. Sa vedeţi cum îţi blestemă atunci, sărmanii, zilele şi soarta 1
      După ce şi-au venit în fire, se pun iar pe joc. Şi joacă, joacă, de crezi că se scufundă pământul sub ei. Şi bolnavul saltă, saltă!
      Vătaful, după ce a frecat puţin pe bolnav cu usturoiu şi oţet, iea din nou steagul şi doboară alt rând. Felul acesta se repetă de trei ori.
      Când este al treilea rând de joc, vătaful iea puiul într’o mână şi oala în cealaltă şi când bolnavul sau bolnava se prinde în joc şi joacă de saltă dela pământ, le aruncă în sus cât poate mai tare. Când cad jos, oala se sparge şi puiul rămâne mort.
      Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câteva picături de apă pe dânsul; acesta se ridică şi fuge după căluşari jucând. Dacă nu are noroc să se scoale, adecă atunci când astfel îi este ursat (ursit) să moară, moare şi e mort şi picăturile de apă nu-1 stropesc.
      O astfel de bolnăvit, e credinţa că nu se lipeşte de oricine şi mai ales de boieri, fiindcă ei nu cred, şi apoi.... fiindcă ei nu sunt ţărani!
      La şase săptămâni după Rusalii se îngroapă ciocul. Să se vadă atunci plânsete şi jălanii pe căluşari! Şi de ce să nu-1 plângă, dacă îl îngroapă ca pe un om ! Preot numai le lipseşte, dar îl pot înlocui dânşii.
      Căluşarii fiind o datină de seamă, credem de cuviinţă să pomenim pe câţiva căluşari vestiţi de prin părţile acestea:
      Boghtan, din com. Barca, jud. Dolj, mort prin 1900, a fost în tot timpul vătaf. Se zice că acesta juca atât de lin şi de uşor, că chiar pe o farfurie să fi săltat, el tot n’o spărgea.
      Busduc, din acelaş loc, şi
      Căciulan, din com. Giurgiţâ, acelaş judeţ.
      Căluşarii cei mai buni sunt şi la Băileşti, cunoscuţi tuturora din primăvara anului 1907.
      Astfel este datina căluşarilor prin com. Boureni, Băileşti, Bărca, Giurgiţa, întorsătura, toate din jud. Dolj, partea de către Dunăre.
      Asupra originii acestei datine trecem, căci nu se poate stabili, cu toate încercările ce s’au tăcut1.
       1.       Răposatul D. C. Ollănescu în Teatru la Români, pe lângă încercarea ce-0 face de a stabili originea latină a Căluşarilor, descrie căluşarii din Ardeal şi Transilvania astfel:
       «Danţul celor din Transilvania, de unde cu niici schimbări a trecut şi în Muntenia, este Cu cântare sau fără cântare.
       «Când este fără cântare, mutului, a cărui mască are în de obşte cioc
www.digibuc.ro
76
                                       VIII. Rusitorii.
       Rusitorii sau Rusitoarele sunt numele Sâmbetei ce cade la o săptămână de Moşii de vara, adecă a şasea zi după Dumineca mare şi a cîncea după Rusalii. Rusitorii mai pot cădeâ şi Marţia ce vine după întâia Dumineca dela Dumineca mare. In acest caz ea se numeşte Marţia Rusitorilor.
       In Banat, în această zi este datină ca să se grjjească de sufletele celor morţi-.
       Intr’adevăr, prin acele părţi este credinţa ca membrii de familie morţi vin în ziua de Joi-mari pe lângă casa unde au locuit şi petrec la olaltă cu cei vii. In această zi, chiar în zorii zilei, li se dă de pomană colaci cu fragi, cireşe, flori, pastile şi altele. Pomana se dă pe un taier (tâneriu, taler), vecinilor şi rudelor, dela cari se primesc înapoi tot astfel de pomeni sau moţi. Această pomană trebue sa se facă neapărat, căci altfel morţii cari aşteaptă dela Joi-mari aceste daruri, văzându-se uitaţi şi nesocotiţi, îşi umplu gura cu nisip ori cenuşă şi se îndepărtează plini de mânie dela casa strămoşească.
       Când Rusitorii cad Marţi, adecă atunci când se numesc Maiţia Rusitorilor .sau Marţia morţilor, se crede că în această zi morţii vin în casă şi-şi aleg loc de stat lângă uşă. Pentru aceasta trebue ca acel loc să fie în totdeauna curat, iar dacă femeia, din pricina muncilor la câmp, nu are vreme să-şi măture casa, atunci trebue neapărat să-şi măture măcar locul de după uşă şi să aştearnă acolo o
de barza sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaea sau Ţurca), îi este dat să se lege de oameni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o. sfoară ascunsă sub haine.
       cSprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vrednice de mirare (Pentru a se dovedi cât de greu este acest danţ, începătorii trebue sa se bage într’un butoiu, pentru a se prinde bine măsura săriturii ce vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă cât o gură de butoiu desfundat. Se zice chiar că dascălul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schrpidţ în Daş Jafrr und seine Tage, p. 13, crede mai lesne că această înfqndare în buţpiu a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunzimea săriturilor, este un basm, pe care şl nu l-a putut dovedi, Totuş există q credinţă generală, că adecă prin puternica) mijlocire a diavolului, pe care P .capătă fiecare dănţuitor, şe poate jucâ. jocul acesta),—joacă ei atunci fiecare în deosebi; apoi) trosnind din degete, bat
www.digibuc.ro
77
pânză curată sau un masaiel, spre a avea pe ce sa se odihnească sufletele 1.
       Tot în Banal este obiceiu ca în această zi să se facă slobozi ca apelor sau slobozitul apei, când 6 fată din neamul celui curând răposat cară apă pe la casele vecinilor, până ce împlineşte un număr de vase, optzeci adesea; aceasta pentru sufletele morţilor^
       Un bocet consfinţeşte această datină, după cum se vede in următorul fragment:
                          Soare, soare, mâ rog ţie,
                        Mie să-mi dai mărturie,
                        C’am să-j slobod apele Şi să-i dau luminele,
                        Sâ-i plătesc şi vămile!*.
       Slobozirea apelor am văzut-o practicându-se şi in Ţara-Româ-ucasca şi anume în jud. Olt, prin satele din preajma Slatinei.
       Duminecă, a doua zi după Rusitori, cade Dumineca tuturor sjinţilois.
IX. Sfinţi-măruuţii; Timofteiu, Vârtolomeiu, Onofreiu,
                          Eliseiu şi luda.
       Din Rusalii până '’n Sânzţnii sunt zilele multor sfin{î, cari în Moldova se cinstesc sub denumirea de Sfinţi-marunlii, adecă Sfinfii marimţi, mici. Ntl-i serbează toţi.                        L
       Timofteiu sau Timoteiu cade la io Iunie şt se serbează «pentru cele rele». Asemeni şi în Ţara-Romanească *.
pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, şi ^în paşi mărunţi, se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine desghinându-se.
       «Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi ded mânile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc împrejur, dau din mâni şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşâ repeziciune şi măiestrie, încât din mişcarea tuturora se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că jocul lor ar imită adecă învârtirea stelelor, în jurul soarelui sau al lunii».
       «Pe când se face danţul acesta,flăcăii cântă versuri de- vitejie sau de dragoste şi în Transilvania se înfige pe bătătură, în nlijldcul lor, o flamură, aşâ că flecare dănţuitor, se repăde să o smulgă, sfârşînau-şi cântarea cu refrenul: pe ea / pe ea
       1. S. Manginca, Calendar pe 1882j Braşovţ p. 137-8J
       2. Marian, Immorntăntarea, p. 339.
       3. Ibidetn, p. 391.
       4. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 73.
www.digibuc.ro
78
      Vărtolomeiu cade la ii Iunie şi se serbează pentrucă e rău de hale (furtuni groaznice) şi furtuni- cu piatra 1.
      La 12 Iunie, când biserica noastră preamăreşte pe Sf. Onufreiu, Românii din unele părţi ale Bucovinei cred că în această zi se încheie Privnţvara şi o oumesc pe scurt Oniifrie.
      Până cu o săptămână înaintea acestei zile, trebuesc sfârşite din semănat sau pus : popuşoiul, cartoafele sau barabulele şi seminţurile de legume. In săptămâna de dinaintea lui Onofreiu se mai poate semăna hrişcă, iar după 12 Iunie nimic altceva a.
      Ca durată, ziua lui Onofreiu se crede a fi cea mai mare 1 2 3 4 5.
      Poporul serbează această zi pentru bielşug în câmp, dar mai ales ca nu cumvâ viermii să. strice curecbiul sau varşa.
      Dacă în această zi plouă, se crede că în tot cursul anului nu vor mai fi şoareci; pentru acest cuvânt, Onofreiu se mai numeşte şi sărbătoarea şoarecilor 4 7.
      Sf. Eliseiu, sau după cum îl numeşte poporul mai pe scurt Eliseiu şi Elisau, cade la 14 Iunie .ţi se serbează pentru paza câmpului. Cinstindu-i ziua lui cu nelucru, câmpurile vor fi ferite de bătaia pietrii, adecă de stricăciunile grindinei8.
      Prin unele părţi ale Olteniei se numeşte Lheiu iar prin altele din Ţara-Romdneasca, se cbiamâ Eliseiul, şi se păzeşte din muncă, mai ales de către femei, ca să lege grâul rod. Cine nu-1 ţine, va seceră grâul cu spicul sec. Prin jud. Muscel se numeşte Aliseiu şi se ţine de asemenea cu nelucrul, pentrucă «la Aliseiu baga grâul bob», adecă leagă grâul T.
      Sf. Iuda sau Iuda, ce cade la 19 Iunie 8, se serbează prin Ţara-Romdnească în de obşte pentru paza câmpului şi mai ales pentru vdrteaje, furtuni şi piatră 9 Io..
      După credinţa locuitorilor de prin jud. Prahova, Iuda este acel ce stăpâneşte şi poartă forlunile pe unde voeşte şi da sau sloboade piatra asupra semănăturilor14.
       1. Ibidem.
       2. Marian, Sărbătorile, I, p. 93.
       3. E. N.-Voronca. op. cit., p. 616.
       4. Ibidem, p. 947-8.
       5. Albina, Bucureşti, V, p. 341.
       6. Comunic, de Şt. Şt. Tutescu, corn. Catanele, jud. Dolj.
       7. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 73.
       8.      In 1910, Sf. Iuda a căzut în aceeaş zi cu Strodu’ Rusaliilor (Calendar folcloristic).
       9. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 73.
      Io. Rev. p. ist. arh. şi fii., An. II, voi. I, p. 388.
www.digibuc.ro
                                  SÂNZIENILE.
                    I. Floarea Sânzi&nilor.
      In Moldova se numeşte Săn\anie, pl. Sânţanii şi Sânţanioară; în Ţara-Româneasca, Dragaică; în Banat, Sânziene galbene şi Floarea lui Sf. Ioan\ în Transilvania, SAnjtiane, Sân^cne, Sdn^nie, Sânziene, Sân~ueana, Sânziene (fr. caille-lait-jaune; germ. Echtes-Lobkraut, Marienbettstroh; lat, Galium venim, L.), plantă a cărei rădăcină trăeşte şi iarna, iar primăvara dă colţ şi mai târziu Rod. Este o erbacee din familia Rubiaceae, cu tulpină rigidă, rotundă, cu patru muchi-, frunzele îi sunt dispuse câte 8—12 în verticile, îngust-li-niare ascuţite, mucronate, cu marginile răsucite, acoperite pe faţa inferioară cu peri scurţi şi moi; are flori galbene-aurii, plăcut mirositoare, cu lobii corolii obtusiusculi şi foarte scurt apiculate; fructele îi sunt mici, glabre şi netede. Creşte prin livezi, păşuni, margini de păduri şi poieni. înfloreşte prin Iunie-Iulie l.
      In unele părţi din Moldova, precum în corn. Ţepu, jud. Te-cuciu, se crede că această -plantă înfloreşte în noaptea despre Sâm--enii, adecă în noaptea de 23 spre 24 Iunie. Dacă înfloreşte mai târziu de această zi, se zice că vremea este târzie, adecă verdeaţa şi semănăturile nu sunt aşa de înaintate, cum ar trebui să fie de obiceiu; dimpotrivă, dacă la această zi Sămţcniile sunt înflorite, timpul este prea înaintat.
      Legende asupra acestei plante n’am putut găsi nicăiri până acum; numele ei însă se află în multe balade sau cântece bătrâneşti, închipuind Luna. începutul unuia din aceste cântece urmează:
        Pe raze de soare,                   Ţese
      Pe scursuri de mare,             Iana, ţese
      1. Z. Panţu. op. cit., p. 87.
www.digibuc.ro
80
       Râsboiaş de fir,
       Suluri de oţel Cu spatâ de sârmă,
       Face pânză bună.
       Soare că veniâ,
       D’aş-te ziua-i da :
       — Aş-te, ziua, /ano,
                                             Iano,
       Sânziano !
       începutul unei alte variante
         Şoimanul de soare E puternic mare,
                                      Umblă să se ’nsoare.
       Vremea i-a venit
       De căsătorit
       Şi el că mi-şi umblă,
       Crez, de nouă ani,
       Crez, pe nouă cai.
       Patru a oborît.
       Cinci a ciumpârit Şi el n’a găsit Potrivnica ’n lume.
       Să se potrivească,
       Să se nemerească.
       Papuc din picior,
       Ineluş din deşt.
   Ţese Iana, dichiseşte Şi de nuntă se găteşte. Ţese Iana. ţese Tn şi cu mătase,
   Lui Soare cămaşe Fir
      Cu ibrişin,
   Lui Soare zâbun.,..1
este acesta :
   Şi el s’a lăsat.
   La nouă argele Este-o argeluşă,
   Argeâ de marmură,
   Cu uşa la vale Cu ferestre ’n soare,
   Cu suluri d’argint, Scripeţi de argint. Pânza-i de mătasă,
   Lui soare cămaşe.
   Ţese, ’nchindiseşte Ileana Sâmeeana Doamna florilor Şi-a garoafelor Ţese, ’nchindiseşte,
   Şi găităneşte... *
                        II. Sf. loan de vară.
       Ziua de 24 Iunie, Naşterea cinstitului, slavitului Prooroc, Mergătorului înainte şi Botezătorului loan, cum o numeşte biserica noastră, se cunoaşte în popor sub numele de Sf. loan de vara, Sf. loan, dar mai cu seama Sânizanii, Sănzaîne sau Drăgaica.
       In deobşte se socoteşte acest Sfânt de sine stătător, altul decât cel ce cade la 7 Ianuarie, având legendele lui în popor. Acest fapt provine din serbarea care se face la 24 Iunie la Suceava, în Bucovina, întru preamărirea Sf. loan cel nou.
       Acolo, poporul a legat ziua de 24 Iunie cu numele Sf. loan cel nou, iar ziua s’a numit simplu: Sf. loan. Această sf.-sărbătoare s’a 1 2
      1. P. G. Ciocănel ş. a., Braşoave, Bucureşti 1905, p. X13-22.
      2. Tocilescu, colecţ. cit., p. 15.
www.digibuc.ro
81
lăţit apoi şi în jos spre Moldova, unde spre a deosebi ziua aceasta de Sf. han de iarna, a fost numită Sf. Ioan de vara. Acest Sfânt este prin urmare Sf. han cel Nou, al cărui hram se prăznueşte foi după Rusalii 1, sau în ziua de 2 Iunie *.
       In cele ce urmează, vom da tot ce ştie şi spune poporul român despre acest nou Sfânt în Bucovina, unde venerarea lui este mai mare, şi apoi vom vedea chipul cum biserica, împreună cu credincioşii ei, serbează această zi.
       Răposatul S. FI. Marian, în minunata monografie asupra Sf. han dela Suceava, arată, în rezumat, următoarele:
       han s’a născut pe la începutul veacului al XIV în Trapezunt (Asia mică), din părinţi creştini, cari, încă din frageda-i copilărie, i-au insuflat dragostea credinţei adevărate. Călătorind mai apoi han după vânzări şi cumpărări de mărfuri, nu umblă după câştig bănesc, ci mai mult se folosiâ spre a-şi mărturisi credinţa sa, pentru popoveduirea ei şi pentru ajutorarea săracilor.
       Odată îşi încărcă marfă din Trapezunt şi porni cu alţi negustori pe corabia unui Frâne, prin urmare un creştin de lege apuseană. Acesta văzând pe han înfocat apărător al ortodoxismului, intră în vrajbă cu dânsul. Cum ajunse în Cetatea-albă, merse Frâncul la căpetenia oiaşului şi-l părî pe Ioan, zicând că acesta i-a mărturisit lui de mai multe ori, că ar voi să se lepede de religiunea creştină şi să treacă la persianism. Eparhul îl chemă la sine, dar fericitul
       1.       Carte de rugăciuni, Bucureşti 1899, p. 208: «2 Iunie, Sf. Nichi-for, Joi după Rusalii serbăm pe Sf. loan cel Nou (ale cărui moaşte se află în Suceava din Bucovina)*.
       2.       Marian, Sf. Ioan cel Nou dela Suceava, Bucureşti 1895, p. 67-8 : «După cum se vede din această naraţiune a năvălirii Cazacilor în an. 1622 asupra Moldovei şi în deosebi asupra Sucevei, Românii Moldoveni, deşi se aflau moaştele Sf. Ioan de 220 de ani în capitala terii lor, nu aveau încă o anumită zi de serbare pentru dânsul.
       «Din ziua însă în care a scăpat Moldova şi în deosebi Suceava cu ajutorul Sf. Ioan de nenorocirea cea mare ce-o ameninţă din partea Cazacilor zaporojeni, s’a stabilit ca ziua de 2 Iunie st. v., în care s’a întâmplat această minunată scăpare, să fle o zi de seibare pentru întreagă Moldova.
       «De atunci încoace a început a se introduce numele acestui Sfânt şi în cărţile bisericeşti şi a se scrie cu litere roşii, ceeace însemnează că ziua respectivă, în care s’a introdus Sf. mare martir Ioan cel Nou cu aceste litere, e o zi legată de biserică, adecă înălţătoare, care are să se serbeze nu numai de biserică, ci de toţi creştinii din Moldova, cari se ţin de biserica noastră, prin abţinerea dela orice lucru».
   Pamfile, Sărbătorile,                                             G
www.digibuc.ro
82
Ioan, ascultându-1 vreme îndelungată, îşi aduse aminte de vorbele Dumnezeului adevărat: «Când veţi fi aduşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru numele meu, sa nu vă învăţaţi mai înainte ce să vorbiţi, ci să răspundeţi într’acel ceas, căci se va da vouă cuvânt, căruia nu-i vor putea sta împotriva potrivnicii voştri».
      Apoi i-a răspuns eparhului, plin de tăria adevăratei credinţe, că minciuni au fost toate câte i s’au spus de către Frâne, şi că el rămâne tot ceeace a fost.
      Eparhul, auzindu-şi hulita legea lui, porunci sa aducă toiege, să-l bată pe Ioan. Cu ameninţări a căutat apoi să-l îndemne a se lepădă de credinţa lui, dar fără folos i-au fost toate. A început sa-1 bată, dar iarăş fără folos, căci Ioan, ridicându-şi ochii spre cer, se ruga :
      — Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m’ai învrednicit a mă spălă cu sângele meu şi a mă curăţi de păcatele cari mi s’au întâmplat cândvâ a le face, după slăbiciunea firii omeneşti 1
      Seara l-au închis păgânii, iar a doua zi l-au scos din nou la judecată şi l-au chinuit, dar Ioan le-a răspuns cu vorbele Sf. Apostol Pavel : «Pe cât se strică omul nostru cel de afară, pe atâta se înno-eşte cel din lăuntru».
      Chinurile au început din nou, până când mucenicul fu legat de coada unui cal neînvăţat la călărie şi târît până în mahalaua jidovească a târgului, unde un Jidov s’a repezit şi i-a tăiat capul.
      Trupul i-a rămas noaptea în mijlocul drumului, căci nimenea n’ar fi îndrăznit de frica eparhului să-l iea şi sa-1 îngroape în ţin-tirimul creştinesc. Noaptea însă, un Jidov din apropiere văzu lumină împrejurul mortului şi trei chipuri ca trei preoţi, luă arcul şi sa-geata şi voi să tragă într’acolo, dar Dumnezeu îndată îşi arătă puterea : arcul şi săgeata ramasera lipite de mânile sale !
      Astfel stătu Jidovul întreaga noapte, până a doua zi dimineaţa, când adunându-se multă lume împrejurul lui, începu acela sa povestească tuturor vedenia de noapte, care pierise acum; şi apoi, părându-i rău şi caindu-se de ceeace a vrut să săvârşească, i se sloboziră mânile de arc şi de săgeată, prin puterea dumnezeească.
      Auzind în urmă şi eparhul de cele întâmplate şi temându-se şi el de vreo primejdie, porunci mulţimii de creştini care strajuiâ trupul Sfântului, sa-1 iea şi să-l îngroape în ţintirimul creştinesc.
      Nu mult după aceasta, Frâncul apusean, întovărăşindu-se cu mai mulţi de legea lui, merse să fure trupul Sfanţului din ţintirim, dar pe când sapau cu toţii, Sf. Ioan se arată preotului creştin din
www.digibuc.ro
83
Cetatea-albă şi-l îndemnă să meargă şi să alunge pe tâlhari. Preotul porni, alungă pe furi, şi la olaltă cu mai mulţi creştini desgroapă el moaştele Sf, Ioan, le aşeaza în sicriu, iar sicriul îl duse şi-l puse în sf, biserică creştinească, aproape de sf. masa.
       Moaştele rămaseră aici în biserică peste 70 de ani, lângă masă, iar deasupra ei urmară să se arate multe vedenii după aceasta; mulţi suferitori, cari au mers şi s’au rugat lângă sicriul cu sf. moaşte, de multe boale s’au vindecat x.
       Din Cetatea-alba, moaştele au fost ridicate şi aşezate în Mitropolia Sucevei, pe timpul lui Alexandru cel Bun.
       In Mitropolia cea veche, care se mai numiâ şi Biserica Mirău-ţului, Sf. Ioan a stat câtva timp numai, căci simţind Sfântul că zidurile ei se ruinează, a fugit din ea cu sicriu cu tot şi s’a dus în nişte boji, pe acolo unde astazi se ridica Mitropolia cea nouă, cu hramul Sf. m. m. Gheorghe. Fuga aceasta s’a repetat pe vremea lui Bogdan Vodă şi Ştefan cel Mare.
       O variantă a acestei tradiţiuni suna precum urmează :
       Sf, Ioan dela Suceava petrecu un timp mai îndelungat într’o Biserică din România. Se pare însă că petrecerea lui în acest loc nu i-a plăcut, căci adese ori se vedea noaptea părăsind biserica şi pe-rigrinând departe, î r afară. Şi el nu încetă de a perigrinâ, până ce nu ajunse pe locul unde se afla astazi aşa numita Biserica Sf. Ioan din Suceava. Toata localitatea aceasta însă eră pe atunci un tapşan deşert şi pustiu, pe care creşteau numai tufişuri, dudău şi spini. Cu toate acestea însă, oamenii începură a avea o părere mai bună despre locul acesta şi ziseră :
       — Biserica cea veche nu-i place lui Ioan al nostru ; deci sa-i ridicăm aici o casă care să-i placa mai bine.
       Şi ei au făcut aceasta : i-au zidit o capelă pre care Sf. Ioan a întrebuinţat-o de acum înainte spre rugăciunea sa. Deoarece însă repuiaţiunea sa atrăsese o mulţime de oameni şi din cauza aceasta se adeveri că acea capelă eră prea mică, de aceea eră de neapărata trebuinţă a se gândi la zidirea unei biserici mai mari şi mai spaţioase. Aşâ se înfiinţă în decursul zilelor biserica cea frumoasă şi mare a Sf. Ioan în Suceava *.
       După strămutarea sfintelor lui moaşte în Mitropolia cea nouă, Sf. tn. m. Ioan urmă să-şi arate puterea sa prin felurite minuni, dintre
       1. Marian, Sf. Ioan, p. 60-3.
       2.        Ludwig Adolf Staute-Simiginowicz, Vollissage.n aus der Bukowina. Czernowitz 1885, p. 2S-9. Cf. Marian, Sf Ioan p. 42.
www.digibuc.ro
84
cari două sunt povestite de Petru Movilă, nepotul domnitorului Ieremia Movilă.
       întâia arată că unchiul său, domnitorul, printre mulţi slujitori de curte, i *eă şi pe un Polonez anume Uiadovschi, care mergând într an împreună cu vodă la sărbătoarea Sf Ioan, a văzut cum multă lume este adunată spre a se închină şi a aduce daruri sfintelor moaşte. Văzând el acestea toate, şi fiind de credinţă apuseană, a început să hulească pe cei de faţă şi împreună cu dânşii şi sf. moaşte. Bine însă n’a isprăvit, căci îndată a început să strige şi să sară ca luat de ducă-se-pe-pustii, căci diavolul intrat în el îl chinuia amar. Şi l-a chinuit mult, şi n’a fost slăbit decât după rugăciunea Mitropolitului către Dumnezeu şi către Sf. Ioan. «Iară. această minune şi până acum se istoriseşte de mulţi oameni, martori oculari. Aceasta este scrisă şi în cărţile Mitropoliei de Suceava. Iar eu am auzit-o povestindu-se de către părinţii mei, cari au fost martori oculari şi singur pe acel Uiadovschi, de şi eram foarte mic,, îmi aduc aminte că l-am văzut» 1.
       A doua minune a Sf. Ioan, pe care a auzit-o dela Varlaam ieromonahul, e aceasta:
       «In anul 1620, în Miercuria de după Pogorîrea Spiritului Sfânt, când se serbează amintirea Sf. Ioan cel Nou, marele martir, în Mitropolia din Suceava, după obiceiu, oamenii ce vin din locuri multe şi îndepărtate proaduc multe daruri şi când sărută moaştele sfântului, dau mulţi bani.
       «Eclesiarhul, fiind învăţat de diavol, a luat o parte din banii ce erau pe talerul de pe racla Sfântului şi i-a ascuns în punga sa. Abia a închis aceasta, a intrat Satana într’însul şi l-a trântit pe dânsul la pământ, înaintea raclei Sfântului, strigând şi curgându-î balele.
       «îndată ce au văzut cei ce erau de faţă, au înştiinţat pe Mitropolit, care venind şi văzându-1 că se munceşte de acel rău, zise :
       «— Sau din moaştele Sfântului a luat, sau din banii aceştia fâră binecuvântare s’a înduplecat a face furare de cele sfinte!
       «Şi îndată a poruncit să-l caute. Şi căutându-l, a găsit nu puţini bani în punga lui. Deci părându-i rău Mitropolitului când îl vedea pe dânsul că se munciâ foarte de cel rău, a început să-i cetească rugăciunile de blăstăm, şi îndată a ieşit din dânsul duhul necurat
       I.      Ghenadie Enăcean, Petru Movilă şi meşterul Manole, Bucureşti 1881, p. 194-200 ; cf. Marian, Sf. Ioan, p. 42.
www.digibuc.ro
85
şi sculându-se, a căzut la picioarele arhiereului, mărturisindu-şi greşeala sa şi rugându-se de iertare. Iar el mult mustrându-1 pre dânsul şi dându-i interdicţiune, l-a învrednicit de iertare» L
      Suceava a păstrat moaştele Sf. loan până în timpul lui Constantin Cantemir, când loan Sobieschi, apărătorul Viegei, năvăli în Moldova, şi când printre altele luă şi moaştele Sf. loan şi le duse la Zolkiew în Polonia. Acolo au rămas până la 1783 Iunie 30, pe timpul împăratului Austriei losif II, când au fost aduse din nou în Suceava.
      Legendele- de mai sus sunt trecute în multe părţi ca documente istorice şi, se înţelege, fără temeiu. Afară doar de povestirea martiriului, care poate să aibă mai mult adevăr, toate celelalte amănunte şi povestiri sunt făurite de popor şi redate posterităţii prin condeiul oamenilor de seamă, feţe bisericeşti mai ales.
      Acestea de altfel nu-s toate legendele; mai găsim şi altele, de sigur tot la poporul român din Bucovina, care vine mai des in atingere cu locul unde se află şi astăzi moaştele Sf. loan cel Noii.
      întâia legendă ne arată că «Sf. loan dela Suceava, când eră băiat, păştea vitele tatălui său pe toloaca, şi tatăl său îl vedea adesea uitându-se la cer, rugându-se şi râzând :
      «— Măi, de ce râzi tu când te uiţi în sus ?
      « Când mă vei vedea râzând, să pui piciorul dumitale pe al meu şi vei vedea!
      «Tatăl său a făcut aşa şi a văzut cerul deschis şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunul (tunetul, aşa ca un biciu împodobit cu Hori).
      «Cu puşca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul nou, blagosloveşte lumea, şi ce picură din puşcă, aceea avem ; şi îndată îşi scrie, îşi însemnează, în care ţară are să fie pâne, în care nu; care om are să moară, cine are să se nască, ce are să păţească, ş. a. Unde nu s’au rugat oamenii de Dumnezeu, acolo nu dă pâne, aşa după cum au făcut» *.
      A doua legendă spune că Sf. loan eră neguţător prin părţile turceşti, unde din deosebite pricini a supărat pe păgâni, şi aceştia prigonindu-1, într'o zi s’au hotărît să-l ucidă; l-au legat adecă cu funia de un cal şi au dat apoi drumul calului. Calul înspăimântat, a tot fugit prin acele părţi îndepărtate, până ce a ajuns în Bucovina, la localitatea ce se chiamă astăzi Crisceatec, unde desnodându-se * 2
       r. Enâcean, op. cit., p. 345-7.
       2. E. N. Voronca, op. cit., p. 791.
www.digibuc.ro
86
funia, trupul fără vieaţă al Sf. Ioan a rămas locului sub o stâncă. Calul a căzut şi el mai departe, asemenea mort.
      Acolo a stat trupul sfântului multă vreme, neştiut de nimeni, până când din întâmplare a fost găsit. Când fu ridicat de sub pământul care îl acoperise, de odată a început să izvorască o apă limpede şi bună, care s’a prefăcut apoi în pârâu ce curge şi astăzi. Oamenii au văzut atunci că acela este trupul unui om sfânt. Pornind ei mai încolo, au găsit şi calul cel mort. Pe locurile acelea fu ridicată mai apoi o mănăstire, aducând moaştele Sfântului la Suceava.
      La acea apă, în tot anul, la Sânziene, merg creştinii cu procesiune ; preotul face aghiasmâ într’insa, iar oamenii jeau apă, căci cred că este bună de durere de ochi, de cap şi de orice altă boala1.
      A treia legendă, aceasta din părţile Moldovei de sus, vecina cu Bucovina, ne spune că Sf. Ioan a fost cioban în vremea lui. Ajungând într’o seară acasă, vede ca i s’a rătăcit un miel. Luându-se apoi pe urma lui, fără pic' de mânie în suflet, l-a urmărit pas cu pas, dar de prins nu 1 putea prinde, căci aproape amândoi fugiau deopotrivă. Treceau peste tot, pe pământ şi peste ape, mergând amândoi pe deasupra şi nescufundându-se.
      Tocmai târziu, Ioan ciobanul prinse mieluşelul, şi ridicându-1 în braţe, începii să-l desmierde ţi să-i sărute picioarele, zicând :
                              Sărăcuţul de dânsul 1 Tare trebue să-l mai doară picioarele!
      Iar Dumnezeu de sus, văzându-i mila lui cea curată şi sufletul sau cel bun, mirându-se că în loc să ucidă îndată pe cel care îl făcuse să alerge într’atâta, îl desmeardă şi îl sărută, îşi vărsa asupra lui harul său cel dumnezeesc şi-l prefăch în sfânt.
      Vara i se scoate icoana ce-1 închipue, un copilaş frumos, cu mielul lângă gât,—şi poporul crede că îndată trebue să înceapă a plouă *.
      Intr’adevăr, adevărata icoană a Sf. Ioan cel Nou îl arată cu un miel lângă dânsul.
      Românii din Bucovina, fiind mai aproape de racla ce cuprinde moaştele Sf. Ioan cel Nou, vor serba într’un chip mai strălucit ziua acestui martir, decât Românii de prin alte părţi 1 2 3, cari din cărţi doară dacă au auzit câte ceva. Pe de altă parte, ştiind cât de slab
       1. E. N. Voronca, op. cit., p. 928.
      2. Ibidem, p. 312.
      3.       Prin Moldova de jos, ca pildă, nici nu se pomeneşte de Sf. Ioan dela Suceava.
www.digibuc.ro
87
este temeiul pe care îl pun ei, pe tot ce scrie în cărţi, vom înţelege de ce, prin aceste locuri, ziua acestui mucenic trece nebăgată în seama.
       In cele ce urmează, vom arătă după un cunoscător al vieţii populare a Românilor de pretutindeni, chipul cum se serbează în Bucovina această zi. O transcriem, în părţile cari ne privesc, întocmai, spre a vedea câtă căldura pune scriitorul în zugrăvirea acestei zile, ce se socoteşte ca un dar dumnezeesc, hărăzit Bucovinenilor în deosebi.
       «Am putea cu drept zice că Sângeriile sunt o zi de peregrinagiu, mai cu seamă -pentru Rutenii greco-catolici din Galiţia şi pentru cei ort.-orient. din Bucovina, cari locuesc dincolo de Prut, căci Românii de prin ţinuturile învecinate cu Suceava, cari pot ori şi când cercetă Sfântul, sunt în această zi cu mult mai slab reprezentaţi.
       «Cu trei sau patru zile înainte de Sânziene, se văd venind neîncetat, zi şi noapte, zeci şi sute de inşi, parte cu trenul, parte cu trasurile şi parte pe jos, astfel că în ajunul Sân^iinilor e plină Suceava de peregrini, adunaţi din toate părţile şi ungherele...
       «Şi afară de sărăcimea care asemenea vine din Galiţia, ca să-şi câştige pânea de toate zilele în decursul serbării Sân^iinilor şi care de cele mai multe ori rămâne pentru totdeauna în Bucovina, mai toţi ceilalţi creştini, atât ort.-orient. cât şi gr.-cat., nu vin cu mâna goală, ci aduc, unii diverse lumini, şi aprinzându-le, le pun parte lângă racla cu moaştele Sf. Ioan, parte pe la icoane şi în alte locuri din biserică, alţii diferite ştergare, pe cari le întind pe lacra Sfântului sau le pun şi pe acestea pe la icoane, şi iarăş alţii plătesc câte una sau mai multe liturghii şi salindare, atât pentru sa-uătatea şi fericirea celor vii, cât şi pentru iertarea păcatelor celor repauzaţi. Unii aduc untdelemn, alţii smirnă şi tămâie spre folosul bisericii, neluând în schimb pentru toate darurile nemic alta, decât binecuvântarea călugărilor şi a preoţilor funcţionari, sau câte un şipuşor mic cu untdelemn sfinţit şi câte un pumn, două de buruiene dela Sfânt.
       «Cei ce voesc să aiba untdelemn, smirna, tămâie şi buruiene dela Sfânt, peste întreg anul, şi cu deosebire femeile, căci mai ales acestea caută să iee şi să ducă câte cevâ dela Sfânt acasă, le vezi venind câte c’un braţ întreg de plante, cari înfloresc pe la Sânziene, precum : sânziana galbena şi albă *, foaia Sânta-Mariei ®, braileanca, 1 2
       1. Galium Molugo, L.
      2. Chaiturus Marrubiastrum, L.
www.digibuc.ro
88
romaniţa1, mintă creaţă*, busuioc, nalba, etc., pe cari le pun ca sâ stea măcar vreo câteva minute lângă racla Sfântului, în firmă credinţă că dacă vor sta şi numai atâta, dacă şi numai se vor atinge de moaştele Sfântului, se sfinţesc, şi sfinţindu-se sunt bune şi folositoare pentru orice fel de boale, spre care scop le şi întrebuinţează apoi în decursul anului.
       «Unii dintre peregrini vin mai mult ca să vadă Sfântul şi să i se închine; alţii, fiindcă mai înainte de aceasta au făcut vot *, cu ocaziunea vreunei boale grele sau a vreunei întâmplări nenorocite, că trecându-le boala şi scăpând de nenorocire, numai decât îl vor cercetă şi i se vor închină; unii, fiind bolnavi, ca să li se cetească acatistul Sfântului, precum şi alte rugăciuni; alţii pentru ca să lise facă masliu şi să li se sfinţească apă ; unii ca să-şi mărturisească păcatele şi să se împărtăşească; mai pe scurt, fiecare pentru ceeace are mai mare lipsă şi ce crede că-i va fi mai de folos, atât in privinţa corporală, cât şi în privinţa spirituală.
       «Nu odată şi nu într’un an am observat că pe lângă naţiunile şi confesiunile amintite mai sus, vin şi o mulţime de Lipoveni şi Lipovence, atât din Bucovina cât şi din Moldova, cari, deşi nu duc şi nu jertfesc nimica bisericii, totuş nu se lasă până ce nu străbat lângă racla Sfântului şi nu sărută, dacă nu de mai multe ori, apoi cel puţin odată moaştele acestuia.
       «Aici, lângă moaştele Sfântului, vedem nu numai creştini ort.-orient., ci şi de diferite alte confesiuni, stând alăturea ca şi nişte fraţi, îngenuchind şi rugându-se deopotrivă, în adâncul inimii lor, adorând pe unul şi acelaş Dumnezeu, care susţine întreaga omenire, fără deosebire de naţiune şi confesiune, şi implorând ajutorul Sf. Ioan.
       «Preotul care stă lângă racla Sfântului se roagă neîncetat şi rugăciunile lui deşteaptă speranţa şi mângâierea mamei, care imploră însănătoşirea fiului sau fiicei sale, ce de mult timp zace, a unui frate pentru fratele său ce sufere, a unei surori pentru fraţii şi surorile sale, a unui soţ pentru soţia lui şi viceversa, sau a unui fiu pentru părinţii săi.
       «Tot aicea se roagă fiecare şi pentru supărările şi lipsele sale ce le simţeşte, şi toţi aşteaptă, venerând’ pe Sf. Ioan, clemenţa şi ajutorul său. 1 2 3
       1. Matricaria chamomilla, L.
      2. Mentha crispa, L.
       3. Onor. raportor al acestei lucrări: s’au legat.
www.digibuc.ro
89
       «Cel ce nu ar putea să străbată în aceste zile până la racla Sfântului şi nu i-ar putea săruta moaştele, s’ar crede omul cel mai nefericit din lume, fiind sigur că numai de aceea n'a putut să străbată, pentrucă ar fi prea păcătos şi neplăcut înaintea lui Dumnezeu şi a Sf. Ioan, ostaşul său.
       «Cu vreo cinci sau şase, uneori chiar şi cu mai multe zile înainte de SănţiSnc, o sama de orăşeni creştini din Suceava şi anume bărbaţi şi femei din clasa mai sărmană, cari vor să câştige macar cif-ceva la această ocaziune, îşi fac un fel de şetre sau tarabe de o parte şi de alta a drumului, începând de lângă clopotniţa bisericii, în sus spre oraş, în cari stau şi vând fel de fel de mărunţişuri precum : lumini, smirnă, lămâie, apoi pâne, franzole, prescuri şi diverse fructe, cari sunt pe timpul acesta coapte, mai pe scurt tot felul de lucruri, cari ştiu că le sunt peregrinilor de adevărată trebuinţă.
       «Afară de orăşenii şi orăşencele acestea, mai vin de un timp încoace şi se aşează pe lângă drum, între mulţi alţii, încă şi iconari, cari aduc şi vând o mulţime de icoane, iconiţe şi crucrţe...
       «In ajunul acestei sărbători, cum a bătut orarul oraşului 4 oare după amează, toate clopotele bisericilor încep a sună.
       «Un semn că a sosit timpul serviciului dumnezeesc de sară.
       «N’a apucat însă paliinariul1 a pune bine clopotele în mişcare, şi numai ce vezi că peregrinii se adună ca albinele, din toate părţile şi care de care năzueşte să intre cât mai de grabă în biserică, ca sa poată cuprinde un loc şi să asiste la vecernie, litie şi privighere...
       «După serviciul de seară şi privighere, după predicele îndătinate la această ocaziune, cari se ţin publicului adunat, atât în limba română, cât şi în cea ruteană *, se scoate racla cu moaştele Sfântului în curtea bisericii, şi aice, puindu-se pe un stelagiu anume pentru acest scop făcut, trece apoi întreg poporul adunat pe sub dânsele.
       «A doua zi des de dimineaţă, înainte de începerea liturghiei, care asemenea se face în sobor, năvala este şi mai mare* căci acuma vin o mulţime de închinători, nu numai d'n îndepărtare, ci şi de prin satele învecinate.
       «Sute şi mii de inşi, bărbaţi şi neveste, feciori şi fete, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în tot felul de costumuri naţionale şi vorbind într’o mulţime de limbi precum : româneşte, ruseşte, lipoveneşte, 1 2
       1. Eclesiarh, făt, crâsnic.
       2. Se putea altfel!
www.digibuc.ro
90
sau miisca.le.fte, leseşte, slovăceşte, ungureşte, franţuzeşte, germăneşte şi jidoveşte, pare că te-ai află lângă turnul Babilonului, după amestecarea limbilor, umblă încolo şi încoace, ca nişte albine dinaintea unui ştiubeiu, căutând care de care să străbată mai de grabă până la uşa bisericii, ca să poată intră înăuntru.
       «După sfarşirea sf. liturghii, care se face cu cea mai mare solemnitate şi ’n decursul căreia se slobod mai multe rânduri de saca-hifiiri, ies cu toţii din biserică afară, de unde pomindu-se dimpreună cu procesiunile dela toate bisericile ort.-orientale din Suceava, cari pleacă înainte, şi după cari urmează racla cu moaştele Sf. Ioan, purtată de către şase inşi pe umere, apoi Mitropolitul cu crucea în mână şi înconjurat de către toţi preoţii îmbrăcaţi în ornate, se duc cu toţii până într’uti loc anumit din oraş, unde se află o cruce zidită, lângă care se sfinţeşte apă.
       <Sfinţindu-se apa şi stropindu-se publicul adunat cu dânsa, se întoarce impozanta procesiune îndărăt, la care ocaziune se trece prin mai multe strade ale oraşului, în sunetul clopotelor, cari de astadată se trag nu numai la bisericile noastre, ci chiar şi la unele străine, precum e bună oară cea armenească şi cea greco-catolica.
      «Iară după ce s’au întors cu sf. moaşte îndărăt şi s’au aşezat iarăş la locul lor, fiecare se porneşte spre casă plin de mângâiere că i-a ajutat bunul Dumnezeu să poată fi măcar odată la Sânziene în Suceava, ca să se închine Sf- Ioan» *.
      Această zi sp serbează astfel nu numai în Suceava, ci şi prin alte multe părţi din Bucovina. Aşa în Bobeşti, lângă Broscăuţi, la SAnfiane se face aghiasmă în pădure, la o fântână, în care s’a găsit o icoană a Maicei Domnului. Acea aghiasmă se crede a fi bună pentru durere de cap şi ameţeală.
       Pe lângă sărbătoarea bisericească în cinstea St. Ioan cel Nou dela Suceava, sau Sf. Ioan de vară, mai trebue să mai pomenim şi câteva practice superstiţioase, cari se obişnuesc la această zi.
      In Banat, cei cari sunt cu dare de mână, dau de pomană pentru sufletul morţilor, câte un colac cu jordilene (caise şi pere) *; aceasta constitue moşii de Sâmţinii. 1 2
       1.     Marian, Sf. Ioan, p. 126—36. — E. N. Voronca, op. cit., p. 28: Când îl scoate pe Sf. Ioan, trebue să ploaie». «De Sânziene se face
aghiasmă şi la Suceava, când scot moaştele Sf- Ioan cu procesie. Aghiasmă de aceea şi untdelemn, e bună de durere de cap, surzenie, ba şi pentru dragoste, de poţi să o ieai, ca la Iordan, cea întâi».
       2. Marian, Immormântarea, p. 391.
www.digibuc.ro
91
      Ia Oltenia, unde ziua de Sătenii, ca şi floarea cu acest nume, se mai numeşte şi Dragaica, se păzeşte cu desăvârşită nelucrare, căci se crede că cel ce munceşte în acea zi, va fi pocit, va înnebuni şi va fi jucat de Dragaicc.
      Cu acest înţeles, Dragaicele sunt un fel de Şoimane, Rusalii sau Sfinte cari opacesc pe oameni1.
      Tot în această zi se crede că disdimineaţă soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine sc uită la dânsul cu băgare de seama, vede curgând apă în jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase *.
      In Ţara-Romăneasca şi Moldova de jos, în aceasta zi se dau de pomana fructe, cari ae coc pe această vreme, şi altele *.
                           III- CUNUNA SANZIENILOR.
      Dimitrie Cantemir vorbind, în Desciierea Moldovei, despre aceasta zi, ne spune ca sub denumirea de Sân~iine sau Dragaica, se subînţelege zeiţa Ceres. «In acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, şi alegând pe cea mai frumoasă şi mii robusta, îi dau numele de Dragaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături şi-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumuseţează cu o mulţime de cârpe, de toate colorile şi-i dă în mână cheile dela şu-rele lor. Dragaica, în acest chip înfrumuseţată, cu braţele întinse şi cu cârpele expuse vântului, ca şi cum ar sburâ, se întoarce spre casă, cântând şi săltând, şi merg prin toate satele fetelor cari au însoţit-o. Acestea, urmând-o în cântece destul dt frumoase, o numesc sora şi superioara lor. Toate fetele ţăranilor din Moldova năzuesc foarte mult 1 2 3 4 * * la această cinste, deşi cântecul lor zice că acea fată, care reprezenta pe Dragaica, nu poate să se mărite până după trei ani» 8.
      1. Pr. T. Bâlâşel, în Albina, V, p. 341.
      2. E. N. Voronca, op. cit., p. 616.
      3.      R.-Codin, şi Mihalache, op. cit., p. 73: «Tn această zi se împart castraveţi tăiaţi în felii, pâine şi mere dulci; că nu e bine să mănânci din nici un fel de poame nouă, până n’ai împărţi, ca să guste din ele întâiu răposaţii».
      4.      Nu ştiu că s’ar fi mai practicând pe undevâ, în Moldova, această
datină astfel descrisă.
      5- P- 154-
www.digibuc.ro
92
       Iată acum ce se mai păstrează din această datină astăzi, în Moldova.
       In unele sate, fetele pleacă în cârduri la câmp şi adună tot felul de flori, dar mai ales Săn^iine (cu corola galbenă,); din acest soiu de flori îşi fac coroane sau cununi. Dacă împreună cu sânziene mai culeg şi flori de cicoara, din ele fac colane, cu cari se încing peste mijloc, umblând apoi întreaga zi astfel.
       Seara, când se culcă, strâng aceste cingători şi le pun de se usucă, căci sunt bune ca leac împotriva boalelor de neputinţă şi altele 1.
       Prin alte părţi, tot din Moldova, se face de către oameni un colac de sân^ianâ şi   se aruncă pe casă; dacă   colacul  rămâne             acolo,
este semn vădit că     acel ce îl aruncă va trăi mult; dacă dimpotrivă,
colacul cade jos, este semn că acel care l-a aruncat va muri *.
       Acest colac, dacă vine jos de pe casă, este luat şi păstrat în cuiele dela streşină; dacă rămâne pe casă, este lăsat acolo. El este însă menit pe numele unuia din cei din casă şi dacă colacul se risipeşte curând, fie păstrat, fie pe casă, prevesteşte lucruri neplăcute *.
       Prin unele locuri colanele de cicoarâ se păstrează şi ele ca fiind bune mai târziu ca     leacuri, împotriva boalei  numite  epilepsie          (pion.
pop.: ipilipsie) sau,  cum se mai numeşte, a     boala *.
       In Moldava, prin unele părţi, se obicinueşte a se face de către fete şi flăcăi, în dimineaţa Sămihiiilor, înainte de a răsări soarele, câte o cunună de sâmţănii, cu care se duc în ocolul vitelor, unde o aruncă. Dacă cumva este a unei fete şi de cununa se anină mai întâiu o vită tânără, arsiiul, adecă viitorul soţ al fetei va fi tânăr; dacă se anină o    vită bătrână, viitorul ei ursit va fi om    în           vârstă.
Tot astfel fac şi  flăcăii spre a-şi cunoaşte viitoarele soţiiB.
       In Ţara-Românească şi anume prin jud. Brăila, este datină ca Românii sa-şi facă   spre Şamanii, de cu noapte, o cunună        de          sulfina,
pe care o aruncă   apoi pe casă, în bătaia lânii. In zori de  zi, înainte 1 2 3 4 5
       1. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 83—5.
       2. Şezătoarea, VI. p. 28. — I. A. Zanne, op. cit. IX, p. 292.
       3.      Manuscrisele lui M. Pompiliu în Şezătoarea, VIII, p. 183. «In ziua aceasta e obiceiu că fetele culeg nişte flori de câmp, galbene, numite Sânziine, le împletesc în cununi mici şi menind pe fiecare cu numele celor din familie, le aruncă pe acoperişul casei; pe unele locuri le atârnă în cuiele dela streşini. A cui cunună se risipeşte şi cade mai de grabă de pe casă, acela va muri mai întâiu».
       4. Rev. p. ist. arch. şi filolog. An. II, voi. II, p. 388.
       5. A. Gorovei, în Şezătoarea, I, p. 147.
www.digibuc.ro
93
de a răsări soarele, merg să-şi afle cununa şi să-şi vada felul de vite la care vor avea’ noroc peste an. Dacă vor găsi pe cunună fire de păr de bou, vor fi norocoşi la boi; de va fi de cal, vor avea noroc la cai; tot astfel şi cu privire la alte soiuri de animale. «Am cercat şi eu, zice un povestitor, dar nu mi s’a arătat nimica; se vede treaba că n’am ştiut descântecul» *.
      In Dobrogea, drâgaice în felul cum le descrie D. Cantemir, se fac patru fete, din cari numai două sunt îmbrăcate femeieşte. Acestea se apucă cruciş de mână cu celelalte două, apoi pornesc dănţuind pe la case, fiind însoţite de un fluierar care le cântă felurite melodii. Dănţuitoarele capătă bacşişuri a.
      In Transilvania, în ajunul acestei sărbători, sătenii pleacă pe câmp şi pe livezi, şi adună florile numite sănţuene, pe cari le aduc acasă şi din cari împletesc cununi. Aceste cununi le aşează dânşii pe la uşile caselor, pe crucile dintre hotare şi holde, prin straturi, pe la stupii cu albine.
      Când este aproape ca soarele să apună, căsanii toţi dintr’o casă se înşiră în faţa casei, şi fiecare aruncă pe coperişul ei câte o cunună. Fiecare ciinună este menită cu numele unuia dintre dânşii în vieaţă, care este de faţă sau lipseşte.
      Cununile bărbaţilor sunt împletite în formă de cruce, iar cele împletite pentru femei sunt rotunde. Fiecare îşi aruncă cununa sa, iar prezenţii pe cele ale absenţilor. Dacă cununa se opreşte pe acoperiş, este semn că acel a cui este sau pentru care s’a menit, va avea bucurii, îi va merge bine ; dacă dimpotrivă va cădea, este semn vădit pentru acela, că-i va merge rău şi poate chiar că va muri8.
      Tot în Transilvania, câteodată cununa se aruncă de trei ori, dacă întâia şi a doua oară cade
      X. Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 247.
      2. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 83-5.
      3. Frâncu-Candrea, Rom. din Munţii apuseni, p. 135-6.
      4.       Gr. Goilav, în Şezătoarea, V. p. 82: In Transilvania este obiceiul de Naşterea Sf. loan, de a se face cununi de o floare galbenă, ce înfloreşte pe acest timp, şi după ieşirea din biserică, merge unul din casă afară şi asvârle pe casă atâtea cununi, câţi inşi trăesc în acea casă. Care cunună se prinde pe casă, acela, a cui e cununa va trăi ani mulţi de acum înainte, iar a cănii cunună cade de pe casă, va trăi mai puţin. Şi aceste cununi căzute se aruncă de trei ori pe casă, dacă nu se prind la întâiaş dată. Dacă cade şi la a treia dată, acela, a cui e, va muri în curând, şi naşte mare jelanie în acea casă, pentru el, ca de mort>.
      Z. Panţu, op. cit., p. 87 : cDin florile acestei plante (drăgaica) se fac buchete şi cununi în ziua de 24 Iunie, Naşterea Sf. loan (Drăgaica,
www.digibuc.ro
94
      Despre practicarea acestei da tine ia Macedo-Români, vom vedea mai departe.
Sămziene), cari se pun la ferestre, la poartă şi chiar la casă, căci după credin{a poporului, aceste flori feresc pe om de toata relele, aducând în acelaş timp noroc la casa omului».
       Toiul secerişului fiind tocmai pe-aceastâ vreme, credem nimerit a alătură la această zi încă o datină câmpenească pe care o aflăm practi-cându-se şi în Munţii apuseni (Frâncu-Candrea, op. cit., p. 137-9):
       «Pe la poalele munţilor, fiecare sătean, când termină cu seceratul, împleteşte din spice o frumoasă pană sau cunună, pe care cu mândrie o duce acasă. Cu ocaziunea ducerii cununii, toţi cari au apă la îndemână, îl udă, şi chiar şi copilaşii aleargă după el cu doniţele cu apă.
       «Cununa se atârnă pe perete d’asupra mesei, şi când gazda casei a isprăvit cu semănatul grâului, o împlântă în capătul pământului, unde a tras" cu plugul cea din urmă brazdă.
       «Cea mai mare veselie, împresurată ru pana grâului, este acea când vreun fruntaş din sat... a acordat claca jocului pentru o zi de secere.
       «Fruntaşul în timpul secerii chiamă pe căpeleşi şi le arată ziua în care doreşte ca să fie claca. In presără clăcii, căpeleşii, vătaful jocului şi mai mulţi feciori, pleacă cu lăutarii prin sat. La fiecare poartă unde e fată mare, se opresc şi joacă, iar căpeleşii intră în casă, rugând pe părinţi să binevoească a o lăsa la claca jocului. Numai când s’a întâmplat vreo nenorocire în familie, refuză părinţii invitarea.
        A. doua zi, înainte de răsăritul soarelui, feciorii pleacă cu lăutarii la casa fruntaşului, care merge cu ei la câmp şi le arată holda.
        In acelaş timp sosesc necurmat din sat fete, neveste şi bărbaţi Ia holdă, pe unde se înşiră pe câte un spaţ anumit, spre a-1 seceră, şi acel spaţ se numeşte postate. In fruntea postaţii e unul din căpeleşi, care conduce pe secerâtori. Lăutarul se plimbă cântând din vioară, dela un capăt până la celalt al postaţii, iar căluşerii joacă, pe când fetele şi nevestele acompaniate de bărbaţi, cântă secerând, încât se clatină frunza în codru. Toţi clâcaşii sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătoare.
       «In ziua clăcii, în curtea fruntaşului e mare mişcare ; toate finele şi muierile oamenilor săi din sat sunt ocupaţi cu gătitul mâncărilor, cu pusul meselor, cu maturatul şi udatul curţii, încât nu mai ştiu unde le este capul, pentru ca să nu fie defăimaţi de clâcaşi, Când nu mai este decât o postate de secerat, şi soarele se apropie de deal, fetele mai meştere se retrag Ia o parte şi împletesc din spice pana sau cununa, pe care o oferă membrului familiei prezente la holdă şi acesta o încredinţează unui fecior sau unei fete spre a o duce.
       «La plecare, clăcaşii se formează în coloane ; cel cu peana înainte, după el feciorii ţinându-se pe după cap, la mijloc lăutarul şi în urmă fetele şi nevestele ţinându-se de peste mijloc. Cântecele şi chiuiturile răsună, satul întreg îl pun în picioare. Din toate curţile ies căsănii cu do-niţi cu apă şi aleargă pe uliţe ca să ude pe cel cu cunună, care, când
www.digibuc.ro
95
        IV.  CULEGEREA BURUIENILOR DE LEAC.
      Vremea aceasta, pe la Sâm\anii, este cea a maturităţii, pentru tot soiul de ierburi şi flori. E firesc dară, ca gospodinele românce să se îngrijească acum spre a adună toate acele buruieni şi flori, ale căror proprietăţi binefăcătoare asupra sănătăţii sdrunci-nate sunt cunoscute. Căci cine ar putea să nege marele folos pe care îl aduce poporului, lipsit de asistenţa medicală, acele cunoştinţe empirice ale medicmei populare, pe cari le-a dovedit ca bune practica atâtor veacuri!
      In Bucovina se crede că cel mai nimerit timp pentru culesul buruienilor este la Sâm^anii, când, odată cu culegerea, se duc la biserică dc se sfinţescL
      Până la aceasta zi, nu eră bine a le culege, căci nu puteau să aiba nici o înrâurire asupra boalelor şi bubelor, din pricina că erau
pişcate de Rusalii *.
      Sânziana este bună pentru roada grădinilor şi a câmpului şi în deosebi pentru pepeni şi curechiu. Ea se pune şi în scaldatori sau feredeie pentru vindecarea celor ce pătimesc de boale ruşinoase sau sunt slabi din fire 3.
ajunge acasă, pare ca ar fi scos dintr’un râu. La poarta casei, de asemeni, toţi cei din curtea fruntaşului îl udă, încât curge apa ca valea de pe el, iar în pragul uşii, îl aşteaptă stăpâna casei, care îl stropeşte cu apă din* tr’un pahar şi-i dărueşte un fiorin în piesă de argint. De aici, stăpâna, însoţită de trei căpeleşi şi de lăutar, îl conduce în casă, unde după ce au aşezat cununa, il cinsteşte cu câte un păhărel de vinars, iar cel care a adus cununa, se duce să-şi schimbe hainele.
      «Masa e întinsă în curte, şi în frunte şade gazda casei, iar la stânga lui se înşiră muierile şi la dreapta bărbaţii. Băuturile şi mâncările sunt din cele mai bune şi după masă se încinge prin curte haidăul (jocul). Toţi membrii familiei, oricât de mari boieri ar fi, ieau parte la această veselie generală, care ţine până după miezul nopţii, când gazda casei, adunând împrejurul casei pe clâcaşi, le închină câte un pahar de vin, mulţu-mindu-le pentru bunăvoinţa ce au avut-o de a nu-i ocoli casa şi masa şi pentru rândueala ce au păstrat-o.
      «Cu această solemnitate se termină frumoasa zi a zeiţei Ceres sărbătorită în acele ţinuturi frumoase româneşti, cu atâta veselie şi ordine minunata».
      1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 944.
      2. I. A. Zanne. op. cit., VII. p. 139.
      3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 944.
www.digibuc.ro
96
      Prin unele părţi din Ţara-Româneascâ, sânţeniile se culeg spre a tămădui cu ele lipitura, guturaiul, din-dă-vântul şi alte boale. Ele «se pun sub ţăst, se aprinde o lumânare la ele şi se lasă acolo, până au trebuinţă de ele». Sânţeniile sunt bune şi împotriva Ielelor; de aceea aceste zâne se tânguesc în cântecele lor astfel :
                                    Dacă n’ar fi avrămeasă, Muşeţel şi împărăteasă, Odolean
       Şi leuştean,
Usturoiu de samulastrâ,1 Toată lumea ar fi a noastră’.
       In Oltenia, zeama de Sânzianâ pisată e bună împotriva frigurilor *.
       Sânţiinile culese în această zi se mai pun şi prin bulindre, zestrea gospodinei din casă, alcătuită din ţoale, levicere, velinţe, saci şi perine, căci o feresc de molii *; e bine chiar ca în această zi să se scoată hainele afară la soare, spre a se curâţi de moliiB.
       Cele mai de seamă plante cari se culeg la această sărbătoare, sunt:
       Usturoiul, care, smuls şi păstrat în această zi, se numeşte usturoiu luat din Sdnţiine; el este bun pentru foarte multe leacuri.
       Cicoarea, cu care este bine să umbli încins, spre a fi ferit de durere de şale şi spre a fi ferit «ca să nu te iea Drăgaica» ®. Vedem prin urmare aici, că cicoarea sau cicoara (Cicharium Inlybus, L.) joacă acelaş rol ca şi pelinul şi celelalte plante, despre cari am vorbit la Rusalii.
       Cimbrişorul (Satureja hortensis, L.) se culege la această dată, ca mai târziu, fiert cu frunze de măr dulce, să se întrebuinţeze împotriva pârlelii sau cel-peritului.
       Capul Sf. Ioan sau osul viu, numit şi trifoiul alb (Trifolium repens, L.) se strânge pentru a fi întrebuinţat la întărirea trupului slăbit de boli1 2 3 4 5 6 7.
       Drobiţa numită şi drob, drobişor, drobiţa boiangiilor, drobuşor, drog, droglriţa, genistra, genistru, groţama, groţamâ mică, inistru (Gc-nistra tinctoria, L.), se culege în totdeauna pe la Sânqine sau Naţ-
       1.      Răsărit fără a fi sămănat de ci ne vă, ci a rămas în pământ sămânţa de anul trecut.
      2. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p 74.
      3. Dat. loc. din corn. Catanele, jud. Dolj, comunic, de Şt. St. Tuţescu.
      4. Dat. loc. din corn. Ţepu şi alte sate învecinate, jud. Tecuciu.
       5. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 33-5.
       6. Albtna, V, p. 341.
       7. E. N. Voronca, op. cit., p. 944.
www.digibuc.ro
97
terea Sf. Prof. loati Botezătorul, adecă atunci când e mai înflorită şi are pastaiuje1.
        Împuşcata (?), voiejniţa *, coaiele-fiopu sau spânzut (tielleborus purpurascenSj L.^ şi sburătoarea sau riscoage şi Iarba lut Sfi loati (Epi toi ium anguşltfofţumţ L.j) se culeg tot la această dată spre a fi urcate şi întrebuinţate mai târziu, împotriva jfrigurilor.
        Multe din florile şi ierburile cari se culeg în această zj, se duc la biserica, cu credinţâ că vor fi sfinţite şi prin aceasta vor fi curăţite d^ unele urme ale Rusaliilor saij Drâgaicelor. Numai astfel^ se ^ice ca vor fi tune de leac.
        In Ţara-Românească şi Oltenia, precum în jud. Vâlcea, se grede că sulfina sfinţită la "biserică este buna de ^pus prin lăzi şi haine spre â le feri de moliile * cari rod lâneţurile, Sulfina în cleobşte se pune prin taine ca sa le parfumeze *.              "*              ^
        Pe la miezul nopţii, spre Sânziene, se crede că înfloreşte iarba fiarelor, dar numai pentru câtevâ clipe. Această credinţa este răspândită prin Banatul Cu această plantă, crede poporul fornăit că se poate descuiâ orice încuietoare, oricât de meşteşugită ar fi făcută. Spre “acest scop este foarte mult căutata de către tâlhari, spre ş. se sluji de ea. Aceştia o jtoartă. în Jbrâu sau încolăcită împrejurul de-e getului mic dela mâna stângă»
        Pentru a o găsi, mijlocul se crede a fi acesta i3 ieau un lacăt încuiat şi-l leaşa cu o aţă, iar pe la miezul nopţii. înspre Sânzjnti, încep a-1 trage după eî, prin 'locurile unde creşte aceasta iarbă. In-dafa ce jacatul se atinge ^e iarba parelor, se descuie şi cipe este acolo, o găseşte.
        Âll: chip de a avea iarba fiarelor este căutarea ei în culcuşul ariciului, care p aduce în această noapte. Dacă nu se găseşte nici
    J, . T F -1 I . 1 i -              1 | .J A „ ,     _          ' , 7 •
acolo, se ieau pun ariciului şi se mcnid intrun ţarc sau ocol mic făcut din cuie sau beţe de fier. îndată după aceasta, acel ce caută iarba fiarelor, se pune la pândă şi Btă ascuns-, aşteptând ca hrîciul să Vihî cu acelstă- buruiană, că să atingă zaBr^luţele de fier, să* le * * 3 4 5
           Marjajţi^ Cromatica pop. /romi, Bucureşti j88^, p, m.
                    op, cit., j>. 333; Vcjeşniţfi,            işmăq {Meiitha Srilve-
stris, L.)
         3. Mariaj,. Iiţ^eptelp, R, 303.
        4. Panţp, qp,         289: florile de tfttţfinq IMeU^titm offidnalii, L.)
se pun printre rufe spre a le parfumă.
         5. Şezătoarea, IX, p, 8.
     Pamfile, Sărbătorile.                                                       7
www.digibuc.ro
98^
îndoaie ca să-şi scoată puii afară 1. Cel ce pândeşte, sare asupra, lui^ îi iea iarba fiarelor şi se foloseşte apoi de dânsa la ce îi eşte nevoie *.
       O (jredinţă referitoare tot la această zi îndeamnă să n^i se scalde nimeni la Săn^nii, căci e primejdie de înnec^. Cine însă se bizue pe puterea sa şi trece de trei ori o apă în not, fără ca să se odihnească, se ^qate scaldă tot anul şi în tot felul de a^e, căci nq va mai fi în primejdie de a se înnecâ.
       Prin Moldova este datină ca în această zi să se facă descânţecuţ de întors mima unuia cătr^ altul, spre a a'lun^â ura şi vrajba dintre doi inşi şi a aduce între ei bunătatea şi voia, cea dragă. Descântecul se face în chipuj următor:
       Se scot: nouă cărbuni aprinşi din vatra focului pe vatră şi peste dânşii se pune cu gura in jos o ulcică (de băut apăj). Deasupra ulcelei (s. ulcicai), se pun iarâş trei cărbuni aprinzi, după care se descântă:
Eu tvoju întoarce ulcica asta;
Şi plcica întoarce patra-Şi vatra întoarce soba Şi soba întoarce grinzile cu horna Şi grinzile întorc pbd&lele, Leaţurile şi şindilele,
Şindilele întorc crângurile Şi crângurile întorc pe Sf. Spiridon
   Şi pe Sânziene,
   Şi Majca Domnului Sa întoarcă ipimile, celor împricinaţi,
   Unul Usupra altuia.
   Cu cugetele Şi cu dragostea , Sg. seţ împăpiuească ţ
      Cărbunii de pe fundul ulcelei, cari s’aq stins sau au prins cenuşă în timpul cât s’a rostit de trei ori descântecul de mai sus, se •fting] (se udă, moaie) în apă neîncepută. Din apa aceea, cei învrăjbiţi parte o beau, iar cu ce rămâne se spală pe faţă şi-şi stropesc hainele.
      Cătbunii de sub ulcică închipue duşmanii şi duhurile rele 1 2
      1.      In legătura cu, aceasta*. ţrebue să punem şt joaca ce şi-o fac copiii cu ariciul: Tudor Pamfile, Jocuri de copii( I p. 91-^j Uiţ ariciu, Sudată ce se vede prins, îşi bagă capul înăuntru, ghemuindu-se, spre a se apără cu ţepii. El însă, la sgomotul produs prin lovirea a doua fiare, scoate capul, chiar de ar fi în mijlocul cânilor şi începe â jucâţ fcopiii îi cântă râzând şi ţipând, strânşi roată în jurul lui. Cântecul ia p. 92 in I, 100 în II; vezi şi Ion Creangă, II, p. 43-4.
      2.      S. Mangiuca, De ins. bot. rom. în Familia, X, p. 511; iarba-fiarelor LVincetoxicum officînale Moehch, Asclepias Vinceioxicubt L.l.
www.digibuc.ro
99
                        * Z'            ♦ l
<ari învrăjbesc oamenii; de aceea se ieau şi se pun jos, lângă uşă, se Calcă in picioare şi apoi se aruncă in şunoiu x.
                          V. TAGHIAN1LU.
       Fetele Românilor din Peninsula balcanica, îndătinează ca în ajunul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, adecă în ziua de 23 Iunie, sâ meargă pe câmp şi să culeagă flori şi feregă, cu cari apoi împodobesc un, ghium * gol, care în acest prilej poartă numele de galeată,
       Purtând cu dansele această găleată, fetele cântă un cântec numit Taghiani, dela care şi datina aceasta se chiamă tot Taghiani.
       Tot în ajuriul Naşterii St. Ioan Botezătorul, fetele merg cu .această găleată la fântână, şi umplând-o cu apă neîncepută, pornesc din casă în casă, cântând pretutindeni taghiani. Cei pe la cari umblă cu găleata, pun într’însa obiecte de argint.
       In apă aceste obiecte se fjot albi mai mult, dar se întâmplă să se înnegrească; acest fapt a dat loc la credinţa că stăpânii obiectelor ce se vor înnegri, tar muri în curând, iar cei ale căror obiecte se vor albi, vor trăi mulţi ani fericiţi.
       Ta această petrecere ieau parte mulţi Români şi chiar Turci. Aşa. ieşind aceştia, J.a plimbare în ajunul Naşterii «Sf. Ioan Botezătorul, în comunele Târnova şi Magarova şi întâlnindu-se Ja moşia acestora, privesc cum fetele umblă cu taghiani şi ascultă cum cântă. Pe la ştcestt; sate vin Români chiar şi din Bitolia *,
       Ceva mai mult decât acestea, ne spune d-1 N. Baţaria, pe care îl resumăm.
       In ziua de 23 Iunie, la Românii macedoneni e ziua- lagha-nilui. Jlti această zi băieţii strâng bţin cu ban şi-i încredinţează unuia dintre dânşii, Apoi merg la pădure, taie crăngi de fag şi pin şi culeg verdeaţă de feregă. Unul din eţ se însărcinează să facă tenda, 1 2 3
       1. C. D. Ghedrghiu, op. cit., p. 83-5.         ţ
       Mai* trebiie să adaogem hici fnăcar, ca sub nuinele de Sâhzt&ne, etc. şi Drăgaică, se înţeleg şi târgurile, iarmaroacele sau bâlciurile cari se deschid pe la 15 Iunie şi se închid sau sparg ( spartul iarmarocului») la 24 Iunie sau a doua zi. Cele mal de seaipa iarmşroace-^la aceasta data sunt la Buzău, Tecuci, Focşani, Ipăteşti (Olt), Buda (Ş.-Sârat), Colentina (Ilfov), •Giurgeni (Ialomiţa), Piteşti, C.-Lung, Cornaţel, Carbuneşti şi Broşteni ^Mehedinţi).
      2. Cană de metal; pe turceşte, ibrik.
      3. I. Neniţescu, op. cit., p. 256.
www.digibuc.ro
100
o colibă din patru pari, îngrădită cu lemne tăiate ; înăuntru aştern feregă şi tot cu feregă o şi acoperă, fiecare grup de copii se sileşte să aibă tenda lui mai frumoasă ca a grupului vecin.
       Fetele culeg şi ele flori de taghiani, le împletesc în cununi* culeg trandafiri (rose) şi cu aceste flori împodobesc galeata (mireasa), care nu este altceva decât un ibric de aramă. Seara ies fetele însoţite de băieţi tu găleata prin sat, feântând cântecul taghiani :
Taghiani, ghlanizraata Cocâza ş’ma micâza Iu’ nchiaişl di-ml te-adâraşl Y —l închişii la naull fraţi, NaulI fraţi,
           GîonI ninsuraţl, 'NinsuraţI,
           Niisnsiţî.
jTaghiani (Simzihie) ghianizmata
Uhde ai pornit, unde mi te-ai gătit f — Am pornit la cei noua fraţi, Noua fraţi,
          Tineri pe’nsuraţi, Ne’nsuraţi,
          Nelogodiţi.
       Cu galeata merg la şase ori nouă fjântâni să jiea apă, întocmai cum fac cu mireasa, Sâmbătă^ în ^jpnul nunţii. Dela fiecare fântână luând câte puţină apa. merg apoi mqi departe, şi cavc^^aleata este mireasa, 1 se cântă obişnuitul cântec de nuntă :
                                   Umple sorâj vearsâ frate...
       înainte vreme, în feâra de ‘4aghumi se socotiâ ca un Sacrilegiu cântările în liihbi străine ; astăzi însă. fetele cari umblă lâ kirii (şcoli greceşti), Icântă şi cântece din doraUle grectşti.
       înainte deJ a se! despărţi fetele, aruncă în găleată tâtd un âsi-micd (obiect de argint): inel, braţard, cercei ş. ă., după care o laşa toata nQaptea sub un trandafir.
       Băieţii, după ce au băut şi au mâncat în Unda, rămân şi doriii noaptea acolo.
       A fdoua zi? băieţii şi fetele rrterg la! pădurii, cântă rid fcânlecefe dip aţuni Băieţii trag Cu coada ochîldr ik fete, iar pe la ftfâriz pornesc din nou către Sat. Fetele desbrata găleafd -Şî                 Flecâtd*
se uda pe cap cu apa din ibric, ca sa nu aibă durere d^ cap şi sa le crească papul. îşi ieau pdoarele puse ,îq ajun, îşju îippnrtj florile şl se. ^eşpărţesft cântând-
                        S’ ml-^i pară-a rău, găleata sor^
                        Câ hiulte Şopute nu te-alâgam,.
                        C^di^ara^ ma s'bâfiăm® mult^ trâ te alăgâm.
       1.  La anul.
       2.  Daca trăim.
www.digibuc.ro
101
       Apoi îşi dau întâlnire la anul ce vine şi se despart urându-şi una alteia toate fericirile x.
       Cea mai completă descriere asupra acestei datine aromâne o .găsim într’o mare colecţie de literatură populară, pe care credem nimerit a o da în întregime.
       Taviami este sărbătorită ţip toţi Aromânii <ju mare pompă şi se poate consideră ca pur aromâneasca în Peninsula balcanică, deoarece popoarele conlocuitoare nu o sărbătoresc în felul, Aromânilor.
       lată cum se face m Vlaho-Clisura:
       In ajunul Sf. Ioati, adecă în 23 Iunie, toate femeile, jpevestele şi fetele ies in grupuri-grupuri, Ia marginea orăşelului prin poieni pădure, ca să gaseascâ buruiana numită cusiţă.
       Fiecare nevastă sau fată, cum găseşte această buruiană, o slănină, o înseamnă, adecă o leagă cu un fir roşu şi apoi o acopere cu frunze, ca nu cumva sa vie altă nevastă sau fată şi să î-o găsească. Apoi se duce mai încolo, căutând mereu după cusiţe. Fetele şi nevestele din acelaş grup nu se păzesc unele de altele, ci pe -când unele seamnq, cosiţele, celelalte se uită să nu vie vreun alt grup.
       In tot drumul acesta^ fiind sau nu însoţite de vreun bărbat, fac să răsune pădurea încântătoare ce se întinde ca o coroană deasupra orăşelului, de cântece. Aşa se plimbă ptin pădure, până înserează de tot, când tot în cântece se reîntorc^ în orăşel.
       Fetele, pe lângă semnarea cusiţelor, mai aleg tot felul de flori, printre cari nelipsita sulhina sau sur fina, cum se mai zice, numită şi gâllată, trebuind sa fadă găleata la întoarcere în sat.
       Pentru facerea gâ\elei se strâng mai multe fete într’o casă şi •după ce ieau iln ghium sau ibric, pe câncf unele cântă cântecele ^obişnuite la gătirea miresei, celelalte gătesc găleata, împodobind-o cu dori de tot felul. Ele au ambiţiunea să o gătească cât se poate mai frumos şi di flori cât mai felurite, aşa ca în ziua următoare, când două grupuri deosebite se vor întâmpina în drum, să nu rămâiecu -ruşine că găleata cealaltă a fost mai frumos adiata.
       Apoi, mărindu-se grupul cu neveste, fete mici, femei şi curioşi, gâllata, purtată de două fecioare îmbrăcate în taine de sărbătoare, e dusă ca şi mireasa, la trei ţopute, sau cum se mai zice, la trei fântâni. 1
       1. Şezătoarea, VIII, p. 76-9.
www.digibuc.ro
                                               1G2
                                ---1--ţ-----
       Dela fiecare fântână se iea apă şi când se umple găleata la gura şipotului, celelalte fete cântă :
Umple, soro, vfiarsâ., frate,            Umple, soro, varsă,frate,
Si-lt dăm apă aii cripate...             Sâ-i dăm apă întristatei,..,
cântec care se cântă şi miresei cu aceeaş ocaziune. Se înţelege că tot orăşelul e în mişcare şi răsună de cântece.
       Pe la miezul nopţii, fiecare se retrage kcasa, după ce mai în-tâiu a fost condusa găleata acasă.
       In dimineaţa viitoare, în 2 j. Iunie, atât fetele cât şi nevestele,, deşi obosite din ajun, că s’au culcat târziu, se întrec a se sculă des-dedimîneaţă şi tot grupuri-grupuri, îmbrăcate în haine de sărbătoare şf în cântece, se duc să culeaşa cusiţele şi să prindă, dacă vor putea, şi din cusiţele celorlalte grupuri.
       Fiecare fată şi nevastă din grup îşi are cusiţa sa, pe care o-smulge cu manile anapoda, întoarsă fiind cu spatele spre ctisiţâ.
       Nevestele, se cere ca să-şi lege mijlocul cu ele ca să fie sănătoase, să conceapă cu înlesnire şi să nu simtă dureri In momentul naşterii.
       Fetele îşi leaga capul cu ele, adecă le înfăşoară dealungul cosiţelor, ca să le crească cosiţele.
       Intorcându-se apoi, umblă fetele cu gahata din casă în casă, cântând în tot timpul acesta şi având pe lângă dânsele câte doi-trei băieţi cu săbii de lemn, ca să le păzească, fiindcă alţi băieţi, tot înarmaţi cu săbii de lemn, pe cari şi le prepară de mult, le taie drumul prin ulicioare, cercând să le taie galeata.
       Aceştia sunt gijtiili, volnicii.
       Dacă două grupuri se întâlnesc în drum, fetele dintr’un grup-înconjoară galeata, ca cele din grupul celalt să nu le-o vadă, pp-tându-se întâmplă ca gaUata acestora să fie mai frumoasă şi să se dea de ruşine astfel.
       Dacă văd însă că galSata grupului advers nu este bine ţmpo-dobită cu flori, n’o ascund de loc; ci o arată şi provoacâ şi pe pele-lalte să facă tot aşâ, dacă le dă mâna. Atunci să yezi epitetele ce capătă galeata rău gătită l
       Giomli din cele două grupuri cearcă să taie găleţile adverse, din care cauză se ieau la ceartă, pe când bietele fete tremură de frica pericolului de a-şi vedeâ găleata tăiată.
       Pentru ele, stricarea găleţii se explică a le merge rău tot anul
www.digibuc.ro
103
acela, ca şi cum găleata ar avea o influenţă favorabilă sau defavorabilă asupra lor.
       In casele unde se duc, dau câte puţină apă şi capătă câte un ban de argint şi ieau altă apă curată în schimb.
       Cu apa din găleată îşi udă părul, ca să le crească cusiţe mari.
       După ce au umblat îndestul, se întorc la casa (ie unde au pornit cu găleata şi din banii ce au câştigat fac o plăcintă alte de ale mâncării, petrecând ziua toată cu cântece şi dans, apoi se retrag, împărţind apa şi florile şi dorindu-şi la anul mai bine. j
       Aşă se practică acest obiceiu la Vlabo-CIisura, şi mai acelaş lutru se face în flecare sat aromânesc, cu mici deosebiri.
       La Bitolia, fetelor cari umblă cu găleată, li se *dă faină, untdelemn şi bani. Florile obicinuite sunt sulflna şi marandu. Petrecerea ce se face galeătihei se zice a-teare, fac a blare
       La Aromânii din Veria şi jurul Veriei, Xirolivad, Selia, tetele, când fac găleata, aduc fiecare asitriicale, obiecte în argint, cu cari, după ce le înşiră într’un fir roşu, întaşoară galeata. Seara o gătesc şi o lasă să doarmă, după cb se întorc dela cele trei fântâni, iar dimineaţa umblă cu dânsa. Dacă două găleţi se întâlnesc în drum, flecare din cele două conducătoare de găleată îşi dă reciproc câte un ban de argint.
       Când se strică găleata, apa se împarte între fete şi se păstrează, fiind bună de spălat pe cap, ca să le crească părul şi să albească la faţă.
       Tot aşa se face şi la Nijopule, unde se crede că asitnicalele spălate cu apa aceasta nu mai înnegresc niciodată. Se obicinueşte în unele părţi, când se scoate prima cusiţă (Nijopule: ferigă), ca fata sau nevasta să aibă o mâţcătură (bucată de pane) în gură, fiindcă aşă e bine.
       In unele părţi se explică în rău dacă asimicalele depuse în apa din găleată au înnegrit. In cazul acesta, stăpânii obiectelor înnegrite vor aveâ să Sufere cine ştie ce nenorociri, pe când cei ale căror obiecte au înălbit, vor trăi fericiţi şi le va merge bine în cursul anului.
       La Avela şi mai în toate satele aromâneşti din Pind, se serbează în mare splendoare tamani. Aci bărbaţii adunaţi toţi în mi-suhori, fac pe unul mai glumeţ mireasă şi 4upă ce îl pun călare pe măgar, străbat satul în lung şi lat, cântând şi împuşcând in vânt, ■de ai crede că nu e petrecere, ci luptă. Apoi trecând pe la cele trei
www.digibuc.ro
                                                 104
                                                r li 7—
fântâni, unde pun pe mireasă să se închine (să si nclina), după cum este obiceiul, se strâng iarăş în misuhorî şi aci, jucând şi cântând în lumina diodei, petrec aşa până des dedimineaţă? pe când femeile sfârşesc obiceiul cam pe la miezul nopţii.
       In Magarova, Tâmova, Cruşova, bărbaţii ies împreună, cu femeii? în ajunul Sf. Ioan şi fiindcă serbarea aci se face foarte frumos, mulţi locuitori din Bitolia vîn să asiste.
       In privinţa numelui, Tavtami vine din gr. &t£os I*Awt)s, cfr. Sâm-giene.
       Totuş obseryăm fă deşi în 24 Iunie este Naşterea Şf. Ioan Botezătorul, poporul pe aceasta din urmă o numeşte aviu Vtani (Sf. Iani), pe când prin iavtanti, sau Tagthani, sau Staghană, pum se mai aude, înţelege obiceiul descris de noi mai sus.
       lata acum şi diferitele cântece cari se aud cu prilejul acestei datine :
       Când se strâng fetele la găleata :
.— Tavlanl, vianismatăchla 1 COacâza ş-na nţicâza,
Iu m-earâl, Ia m-alâgâi,
Cu {e glone nî-amintâi ?
— Sunu meru,
Sunu peru,
Sunu umbra di cîireşu.
                                                                      Când se p rneţte ga hala :
Taviani, vianizmata,
CSacâză ş-ma nlicăzâ!
Iu nchlsişl di-nl t6 adărâşî Di z-băgâţi gîuplu ş-mâruna *, Di-nl f-umpluşl mâinle cu neale, 1 2
—   Sâmzi&ne, ochi de Sâmzi&nd, (Roşie ca) Gheorghina şi cea mai
                                                                                        mică,
Unde erai, unde alergai,
Cu ce voinic (flăcău) te ’ndrăgostiai?
—   Sub mâr,
Sub păr,
Sub umbră de cireş.
Sânziene, vianizmata,
Gheorghină şi cea mâi mică,
Unde ai pornii de mi te-ai gâtitr De ţi-ai băgat gîuplu şi măr una T De mi pi-ai umplut mânilecu inele»
        1,       Viamsmatachîa este o etimologie populară. Am tradus-o după însemnarea ce rezidită din descompunerea cuvântului în vîanis şi matachea. Observ însă că, pe câţi am întrebat în popor, nici unul n’a ştiut sâ-i dea o explicaţiune.
        Cuvântul amintal, înseamnă propriu câştig (a câştiga); numai la Vlaho-Clisura l-am auzit şi cu. senzul de: mă îndrăgostesc, fac amor.
        Pomii: mărul, nucul, castanul, cireşul şi alfi câtivâ sunt (Consideraţi de Aromâni ca sfinţiţi.
        2.       Vîanismata, d-1 Weigand o traduce prin buruiene de Sf. Ioan 'T gîuplu şi m iruna, sunt două feluri de haine femeieşti.
www.digibuc.ro
105
Di-ni ţ-umpluşl giechili cu mfiare ?  |
—    închişii la naOili fraţi,
NaOlii fraţi tuţi nineurâţi,
Ninsurâţî, niinsusiţf,
Ni la nun, hi la furtât,
Ni la nvfiastâ ma muşat.
       Altul:
Tfi-alâxişl, tfi-armâtusişî, Gugullana-nli I Spune Iu ma ţâ snchifeişl^
          Mori, muşata nli.
Nli te adrâşl tuta dâ-asime,
          Mori alSapta-nîî.
Spune iu-nî ţâ nchiisişl tind,
          Mori scriata-nli,
—    Nli nchlsil la nOaiilii fraţi,
          Gugullana-nli,
NSaulIi fraţi nimsuraţî 1,
          Mori alâapta-nli!
       Varianta :
Taghiane, ghîanesmâtaghia, Stăghîanâ t
Dă-nl lubricul1 sa-nl beau apă, Staghianâ!
S-ţî bânăază fratele aţei ma mare, Stâghiană 1
Aţei ma mare ş-câvărnarlu, Stâghiană I
Taghiane, ghîanesmâtaghia, Staghianâ. 11 1 2 3
De mi ţi-ai umplgt buzunarele pu
                                                                                       mere p
—   Am pornit] laj 9e,j noua fraţi,/ Nouă fraţi toţi neînsuraţi, Neînsuraţi, nelogodiţi,
(Neduşi) Nici la nun, nici la fârtat, Nici la mireasă măi frumos
Te-ai îmbrăcat, te-ai gătit, Eotunjioara mea,
Spune unde ai pornit,
                                      Fa, frumoasa mea.
Te-ai gătit toată în argint (cu o-biecte d& argint), Fa, aleasâ mea, ^ £>pune unde ai pornit,
Fa, zugrăvită meal
—   Am pornit la cei noua fra^i,
                                      Eotunjioara mea,
La cei nouă fraţi necăsătoriţi,
                                        Fa, aleasa mea!
Sânziene, ghianesmătaghia, Stâghiană,
Dă-mi ibricul să beau apă, Stâghiană,
Să-ţi trăeascâ fratele mai mare, Staghianâ l
Cel mai mare, cărvănarul(chirigiu), Stâghiană 1
Sânziene, ghianismătagkiat Stâghiană I
         1.       Se obişnueşte a se cânta găleţii ca şi unei mirese. Când fetele pornesc cu găleata, se face ca ,şi cum ar porni cu mireasa. Cei nouă fraţi din cântec sunt legendarii nouă feţi frumoşi ai mamei sărace din basme, cari duc la sfârşit bun orice lucru, fiecare dintre dânşii fiind dotat cu toate cele nouă calităţi «frumoase (ndauli hări), pe lângă una care excelează asupra celorlalte.
         2. In loc de ibric, se zice şi găliată.
         3.       Se repetă la fiecare vers. Forma Stăghlană, sf. leanâ, care se aude la Gropeşi, e o formaţiune, prin analogie după Stâmârie, Stăvineri (Sf. Mărie, Sf. Vineri), femeninul lui suin sau sânt (Sf.), care ne întâmpină în Săm-Giorgiu (SF. George), Săm-Chîetru (Sf. Petru), Sumedru (Sf. [Dejmetru).
         In privinţa femenizăriî Sf. Ipan în stă-Gheană, vezi Silea în Gazeta Transilvaniei, 1898, asupra ’Sânzienilor la Români.
www,digibuc.ro
106
Dă-nî lubricul aâ-nl bfiau âpă, S-ţî bânează fratele noljican Noljicanul, cujuharlu.       f
Taghiane, ghtanesna&tagbta, Stăghîanâ !
Dă-ni lubricul sâini beau apă, S-ţî bănSază fratele ma niicu, A {el ma nfic şi grămătic 1
Dâ-mi Ibricuf să beau hpă, Să-ţi traeascâ frâtel^ mijlociu, Mijlociul, cojocarul.
Sânziene, ghianismâtaghia, Stâghianâ,
Da-mi ibricul sa beau apă,
Să-ţi trâească fratele mai mic, Cel mai mic şi cărturar *.
             VI. MUŢ1REA CUCULUI ŞI ULIUL.
      DujJă credinţa Românilor de pretutindeni, cucul nu cântă cfe-cat dela Bunavestire sau Blagoviţlmie şi până la Şâfţiganiia, când st înneacă cu torz^ sau cu citeţe. Din această pricină răguşeşte şi nu mai poate cântă *. Această din urmă credinţă «e găseşte şi în cântecele populare ce utmează :
                   'Legea ta de cuc bălan,
                   Te-am nămit să-mi cânţi un an;
                   Tu-ai simţit a Sânziine Şi ţi-ai vârît pliscu ’n pene!
                   Gucuşorule balan.
                   De ce nu-mi cânţi câte-un an?
                   Ai cântat numai o lună Şi ţi-ai luat ziua bună ! * 1 2 3 4
       1. Papahagi, Din Ut. pop. la Arom., p, 745-9.
       2. Zanne, op. cit: I, p. 452.— E N.-Voronca, op. cit., p. $44.
       3.       Marian, Sărbători, III, p. 22-9: «cucul cum a sosit (la Bunavestire) şi s’a deslegat limba, îndată începe a cântă şi cântă necontenit până la Sânziene, iar atunci se înneacă cil orz, şi ne mai putând mai mult cântă, se preface iarăş în uliu şi astfel petrece el apoi peste iarnă, până. la Bunavestirea viitoare».
       4. E. N.-Voronca, op. cit., p. 449.— Marian, Ornitologie, p. 31-2;
                      Legea ta de cuc bălan,
                      Ţi-am plătit să-mi cânţi un an.{
                      Tu nu mi-ai cântat de-un ban 1 Mi-ai cântat pe? munţi la oi,
                      Tot a scârbă şi (nevoi.
       Ibidem, p. 38:
                      Legeal ţa de cuc bălan,
                      Ţi-am plătit să-mi cânţi un an;
                      Când a fost la Sânziăne,
                      Tu ţi-ai pus clobaniu ’n penel
www.digibuc.ro
1Q7
      Această credipţă a izvorît de sigur din faptul că cucul uu cântă prin părţile noastre decât vara, adecă la începutul ei, cum tot cântecele populare adeveresc :
frunză Verde de molotrU, yeni postul Jui Sân-Pietm, Părăsi eticul bungetul
Şi mierliţa "frâsinetul Şi turtureaua Vâlceaua
Şi leliţa maloteaua.1
      Sau ţ
Cuculeţ cu pana sură,               I   Mă mir iarna ce mănânci >
Ce tpt cânţi la noi pe, gură ţ      ' —jMânânc putregaiu de fag
■Vara vii. vara te duci^                ŞL beau apă dintr’un lac
         '                 cânt codrului cu drag! *
       lata acum şi câteva legende, cari se referă la aceste credinţe: întâia, culeasă şi scrisă în Bucovina, sună precum urmează : Pasărea pe care o numim noi astăzi cuc, ci-că nu este cucul adevărat, ci soţia acestuia, Sava.
       Cucul cel adevărat, care aveâ pene de aur, nu se mai află acum pe pământ, ci e în cealaltă lume.
       Dintru început, cine ştie când a mai fost şi aceea, ci-că trăia şi cucul împreună cu soţia sa Sava pe pământ, dar fiihdcă soţia sa i-a fost necredincioasă, cucul a părăsit-o.
       Aceasta a fost adecă aşa, că Sava s’a iubit cu privighifoarea. Cucul, ci-ca, prinzând-o fă se iubeşte cu ţilta pasăre, s’a şupărat foarte tare pe dânsa şi-a mustrat-o foarte, zicându-i: cum de a putut să se iubească cu privighetoarea, cu o pasăre atât pe mică şi de urîtă, pe când el e cu pene de aur ? Apoi după ce a mustrat-o jpi şi-a descărcat tot aleanul inimii sale asupra ei, ci-că a părăsit pentru totdeauna pământul acesta plin de fărădelege şi răutate şi s’a dus în cealaltă lume, în raiu, iar pe Sava a lăsat-o aici în astă lume.
       Sava văzând ca soţul său, cucul, nu glumeşte, ci o lasă ^i se duce, ]-a întrebat când şi unde să-l caute ?
       Cucul supărat i-a spus să-l caute, dacă voeşte, dela Blagoviţ-tenie până la Sânziene, şi dacă până atunci l-a află undeva, bine de bine; dar dacă nu, mai mult să nu-1 caute.
       Sava cunoscându-şi greşeala şi voind a se îndreptă, cum au sosit Blagovîşteniile, deauna a şi început a sburâ şi a-1 ţăutâ în 1 2
       1. Colecţia mea; culegere diu corn. Ţigănaşi, jud. Iaşi.
       2. Idem, din cam. Ţepu, jud. Tecuoip.
www.digibuc.ro
108
toate părţile; şi l-a tot căutat până la Sânţiefte, dar nicăirl nu l-a. putut află.
       Şi nu numai atunci l-a căutat, ci şi de-atund încoace, Savk, adecă pasărea ce-i zicem noi astă-zi cuc, deauna in tot anul începe pe la Blagoviştenie a cântă şi a căută ne’ncetad până la SânţUne pe soţul său, pe cuc.
       Şi fiindcă nici acum nu-1 poate nicăiri află, de aceea Sava e foarte neastâmpărată; nu stă mult pe un pom, ci punându-se pe-o ramură şi strigând de câtevâ ori: cucii, cucu /, îndată sboară pe altă ramilră, 'şi tot aşa sboară din pom în pom, de pe o ramtfră pe alta şi strigă : cucu, cucu /, doară, doară îl poate află pe soţul său.
       Jnzadar însă îi este toată alergătura şi strigarea, căci cucul, soţul său cel cu penele de aur, p dus pe cealaltă- lume J.
       O a doua legendă care -se aude prin Bucovina, grăeşte astfel:
       Au fost odată pe lume doi fraţi, carL niciodată nu Umblau despărţiţi, ci totdeauna laolaltă, căutând multe de toate prin pă-
                      I. Marian, Ornitologie,"l, p. 2-4. "Legenda aceasta ae pare ca a dat naştere următorului cântec cules din jud. Covurluiu şi comunicat mie de
d-1 N. Gh, P. Qovurlueanu ; Şi-ara zis verde de mohor, Cuculeţ de pe răzâr,
N’ai nici mila, n’ai nici dor! — Eu am milă, am şi dor, Numai n’ara aripi sa sbor, Ga sa sbor Pe sub pământ,
La puicuţa în pământ,
Sâ-i pun capul pe picioare,
Sa ma jaluiu ce mâ doare :
Mă doare ’n piept şi ’n spinarp, De dorul puicuţii meale. ^
— Cuculeţ, tu un’ te duci,
Vara vii, vara te duci,
Ma mir, iarna ce mănânci ?
1— Mănânc putregaiu de fag,
Şi beau apa dintr’un lac Şi cânt codrului cu drag!
        lată şi p varianta a acestuia, cuţeasâ din jud. Putna şi comunic., de d-1 Gh. Mândru:
— Foaie verde de-alior, Cuculeţ de pe răzor,
Tu n’ai milă, tu n’ai dor! •£— Ba am mila, am şi dor, Jiumai n’am aripi sa sbor, Ca sa sbor pe sub pământ, La măicuţa la mormânt.
Sa ma jâluiu âe-un cuvânt; Sa-i pun capul pe picioare, Sa ma jâluiu ce ma doare.
Mâ ţine-uu junghiu în spinare ; Nu ma ţine-aşâ de tare!
Râu, maică, m’ai blestemat,
Sa umblu din sat în sat,
Nebâut şi nemâncat;
Ca m’ai blestemat la luna,
Ca sâ stau cu arma ’n mâna; Şi m’ai blestemat la nor,
Sa fiu ţârii-apărâtor!
                     In sfârşit-, a treia variantă culeasă de prin jud. Buzău, -urmează cu melodia ei în P. Ciorogariu, Cântece din popor, Bufcureşti 1909, p.- 912;
www.digibuc.ro
109
   -djire, După câtăvâ vreme însă, cei, doi fraţi, Cucu şi Sava s’au rătăcit unul de altul şi nu s’au mai putut găsi niciodată. Această despărţire le eră îndestul de amară şi de aceea Dumnezeu, făcân-du,-ţ- se milă de dânşii, j-ă prefăcut îi) păsări, ca sa se întâlnească din nou.
         Upiblau dară iaiăş împreună, dar acuma nu-şi mai erau, jdragi ca mai înainte, când îşi ţmpărţiau pe; diji 4ouă tot ce aveai), ^.cum^ ce află unuli mânca singur şi nu mai da şi celuilalt, 4iai^are pri-, cină adesea se supărau.
         Aceasta îpsă n’a ţinut mult, căci* văzând ca nu se mai poţ împăca, s’au (învoit- jă se despartă, iar când( vof şjmji nevoie să se întâlpească, şi-au şpus să se strige pq nume.
         Dar nici aşâ n’au dus o mult, căq Cycu fi fost împuşcat de un vâjiător, iar sufletul lui a fpst dus de către Dumnezeu pe cealaltă lume.
                   Mulţ l-a mai fosţ strigat Sava, dar înzadar i-a fosţ strigarea. Tocmai târziu, fjacându-i-se Jui Dqmnezeu mila, l-îţ. trimis iarăş în . lurnej dar numai întrg Blagovişfenif fi San%ieney şi aceasta numai o singură dată. Intre aceste jrilg mari, cei dpi fraţi au stat împreună, dar la- Sânziene Cucul js’a dus iarăş flip lumea albă şi 4US a rămas.)
         Frăţiorul lui însă, Sava,, necurmat )1 caută şi-l gtrjgâ: «Cucu, cucul», fie jcuţţi vin Şlagovişteniile şi până ’u ,Sânzienş, crezând ca doar-doaţ îl ya gă^; şi dacă vedg că [pu-1 mai află, ţace şi nu-Jl mai chiamă.

Jbd-ie vmd’e Cftab- mo hon-mâi) A*
Ofi jFoaie verde şi-un moho^ Cuculeţ de pe răzor,
Tu n’ai milă, tu n’ai dor,
Tu n’ai njila, tţi n’ai dor.
Ba am milă, am şl cfor^
Numai ţ’am aripi să sbor: Aripioare ce-am avut, 1 Un vânător mi le-a rupt.
D’aşteaptă-mâ, surioară,
Numai pânJ la primăvară, Să-mi crească de-o aripioară, Să-mi crească de-o aripioară!
Şi să sbor pţ sub pământ, La puicuţa, la mormânt,
Să mi-o văd, să mi-o sărut, Şi s’o ’ntreb de ce-a murit!
Mă doare, ţap, flpă^jdyare,
Mă doare pppt şi ’ntp şşdq^ Mă doare, ţaţo, mă doare.
Numai de dracul măpl^.
Mă doare, leleţifiă doaref şMi) dbare» la inimioară/''
Met doare, lele, mă doare, Numai de dorul matale 1
www.digibuc.ro
110
       Prin urfnare de aceea auzim noi cântecul cucului, care nu-i altcevă decât strigarea Cucului de către Sava, între Blagoviştenie şi Saiizi&ne M
       O variantă â acestei legende, asemeni tuleasă şi Scrisă în Buu covina, zice :
       O femeie a născut odată doi copilaşi de-it gemenea. Şi copilaşii aceia, din ziua în care s’au născut, tot o gură şi un plânset au ţinut vreo câteva zile după olaltă, până ce în urmă au Şi murit. Maica lor şi-a dat cea mai mare silinţă, doară-i va puteâ rdţineă de-la plâns, dar de geaba i-a fost toată osteneala, căci n’a aflat nici un singur1 mijloc sau leac, prin care i-ar fl putut îmbuna sau multcomi.
       Şi copilaşii după ce au murit, s’au prefăcut amândoi în două păsări. Se Vede că aşâ le-a fost împărţit dela Dumnezeu.
       Unul dintre aceşti gemanari, zice că după ce s’a prefăcut în pasere, îndată a şi părăsit pământul şi s’a dus în Raiu, uride petrece şi acuma şi se numeşte Cum, iar celalalt a rămas şi se afla până în ziua de astăzi aici pe pământ, şi se numeşte Ştefan.
       Ştefan în tot anul începe a cântă, totdeauna dela Blagoviştenie şi până la Sâwţieile, şi a strigă în timpul acesta ne’ncetat de fratele său cel din raiu, tot? Cu cu, Cucul. Iar cel din raiu îl strigă pe? fratele său, ist de pe pământ, tot: Ştefan, Şlefdh !.
       Se zice că numai întru atâta constă pomelnicul acestor doi fraţi, că se strigă ne’ncetat, dela Blagoviştenie şi până la Sânziene, numindu-se unul pe altul pe nume. Iară dacă nu s’ar strigă şi numi în răstimpul acesta unul pe altul, atunci nimeni nu i-ar mai şti, nici nu i-ar maî pomeni, căci^de mult arii fost uitaţi cu totul *.
       Cucul, pasere dragăm tuturpr Romauilor, îşi arată, în strigătul lui scurt şi răsunător, .întreaga jale a sufletului şău, îşi spune -cea mar curată^ dragoste ce poate fi, pentru fratele -sau soţul sătr dispărut. De aceea şi tinerii îndrăgostiţi sau sufletele amărîte chiamă cucul să le cânte şi lor, ca să-Şi mai potoale cât de cât* aleanul. Mărturisiri:
Cântă, cuce, nu tftceâ,
Nu trage nădejdea mea ! Că nădejdea dela mine, Ca şt gheaţa cea subţîră: 1 2 3
Când o calci cu un piciorfn Ea se rupe ’ncetişor •
Când o calci cu amândduă, Ea se rupe drept în două 1 '.
         1. E. ft-Voronca, op. cit., p. 450-h.
         2. Marian, Ornitologie^ I, p. <7-8.
         3. E. N.-Voronoa, opj eit., p. 4541
www.digibuc.ro
111
Unde-aud pucul cântând                Pe mândrp. să^ii-o .apuc,
Şi mierlită şuierând,                 In brafe ca să mi-o strâng,
Ma fac broască la pământ,             Oasele să j Ie frâng!1
Mă ’ntind ca un puiu de lup,
       Prin urmare^. are un rost credinţa care spune că cine va împuşcă un cuc, această pasere cu^ inimă curată,—înainte de Sânziene, şi-l va frige, şi-l va mânca fără pâne şi sare, iar capul i-1 va purtă totdeauna cu sine, îl va îndrăgi şi-l va ascultă cu plăcere toată lumea, cum ori şi cui îi place să ascult^ cântecul cucului:
                      Batâ-te prucea de, cucj Câpta-mL bine, că te ’mpuşc Şi ţe ’mpuşc, şi te mănânc,
                      Nici fript bine, nici sărat,
                      Numai prin Cenuşă dat*.
       Cântecul cucului se socoteşte ca un bun mijloc de a cunoaşte mersul vremii. Dacă cucul încetează de a mai cântă cu mult înainte de Sânziene, e semn, că vara se va purcede întâiu cu căldură şi apoi va fi secetoasă *.
       Dovadă următoarele frânturi de cântece:
                             Frunză verde mărăcine, Câte glasuri sunt pe lume, Nu-i glas ca şi-al cucului, Când e vremea plugului... *;
Doamne,—ajută cucului,
Să sboare din cuibul lin,
In mijlocul câmpului,
Pe coarnele plugului.
Să sboare din sat'‘în sat,
Că Dumnezeu l-a lăsat;
Să sboare din, pom în pom^
Să-l audă orice omf Să sboare dirr curte 1 2 3 4n curte, Toţi copiii să-1 asculte.
Cucul de nu ne-âr cântâ,
Nice noi n’am mai arâ Cucul de nu s’ar porni,
Nicfl /ioi n’am plugari,5,
       Pe la Sânziene începând vremea cositului, cucul părăseşte ţara şi se duce, de îndată Ce aude bătutul şi fâşiitul coasei t
      1.      Comunic, de V. Ungurean, din corn. Mitoc, distr. SuoeVii, -Bucovina.
      2. Mariany Ornitologie, I, p. 36.
      3. Credi RomUdirr cotrfi Ţepuţ jud. Tecuciu.
      4. Familia, VII, p. 367.
      5. Marian, Poes. pop. rom., II, p. 25.
www.digibuc.ro
Câte păsări sunt pe munte, Nu-s ca cucul de cuminte; Câte păsări sunt în codru,
112
Nu-s ca cucul de cu şodu‘; Cum aude glas de coasă, ’Ndatâ lasă ţara noastră! *.
       Dacă întâmplător mai cântă cucul şi după Sânziene, nu numai că timpurile vor fi rele, aducând foamete mare în acel an, dar, după credinţa populară, acest fapt aduce rosboaie grele şi alte nenorociri.
       După Sânziene cucul încetează de a mai cântă, iar mai apoi se şi duce prin alte părţi. Poporul crede însă că după Sânziene cucul nu pleacă în ţerile mai călduroase, ci rămâne la noi, prefă-cându-se în uliu. Sub acest chip petrece dânsul iarna şi aşteaptă Blagovişteniile, când se face iarăş cuc şi începe a cântă.
       Iată o doină din Bucovina, în care găsim pomenită această credinţă :
—   Cucuie cu pene multe,
Ce te sui vara la munte !
Ian mai vino’ncoâ la ţară,
Şi-i cântă ’ntr’o luncă rară Şi-a ieşi nevast’ afară Şi cu drag te-a ascultă,
Prin luncă cum îi cântă.
Cucuie cu limbă sfântă,
Du-te la mândra şi cântă,
Şi să-i cânţi pe cel pârâu,
S’o ajungă doruL meu !
   Cucul merse şi cântă,
Nevast’ afară ieşiâ Şi pe cuc mi-1 hâcii Şi din gură câ-i vorbi:
—   Du-te, ulittle, Ia dracu’,
       O variantă a acestui astfel :
—   Cucuie cu gura sfântă,
Mergi la puica mea şi cântă Şi ii cântă pe pârâu,
Spune-i că te-am trimis eu,
Pe-o frunză de tămâiţâ,
La uş’şoară la temniţă Şi pe-o frunză de mârari, 1 2
          Nu-mi mai sparge mie capu’l
          —  Nevastă, nevastă hăi,
          Am umblat lumea ’mprejur,
          Nime nu m’a făcut uliu;
          Am venit la casa ta
          Şi tu mi-ai pus poreclă.
          N’ani venit de capul meu,
          M’a trimis drăguţul tău,
          M’a trimis, ales de bine,
          Să cânt în pomet la tine!
          —  Uliule, uliule. hăi,
          Tu să n’ai parte de pui,
          Până n’ăi cântă şi lui,
          Pe-o crânguţâ de arţar,
          In poartă de crăminar !
cântec, asemenea din Bucovina, sună
          La uşă la creminari.
            Da’ cucu’ s’a supărat Şi de-acolo a sburat;
         .Puica afară ieşiâ :
          —  Hâş ! uliule, de-acolea,
          Nu cântă ’n livada mea!
          Da’ te du de-i cântă lui,
      1. Familia. VIII, p. 329.
      2. Marian, Ornitologia, I, p. 127-8.
www.digibuc.ro
113
S’a ’ntâlnit cu ceialalţi:
— Iaca ce-am păţit, mai fraţi: Am cântat lumea ’mprejur,
Şi nime nu mi-a zis uli; (Dar) S’a găsit o blastamata, Ca sa-mi zică uli odata.
      Cu acest prilej, trebue să mai pomenim şi despre credinţele cari asemenea spun că uliul se     face  din cuc, dar nu în totdeauna la
Sâmz&nii, ci şi altă dată. Unii cred că   uliul se face din     cuc după
ce acesta a cântat un an, iar alţii zic că tocmai după şapte ani cucui se preface în uliu
      Tot la aceste credinţe se referă şi zicala: «Ziua-i cuc, noap-tea-i uliu», care se spune celui   care  are două feţe, adecă pe faţă se
arată cum se cade, iar pe din       dos «îşi dă arama», sau   «îşi arată
arama».
      In Bucovina se aude: Ziua-i cuc, noaptea cobeţ» *, vorbele co-beţ şi uliu fiind sinonime.
      Prin Moldova de jos, se aude rar cuvântul cobeţ, dar se referă mai mult la bufniţă, cucuveâ, huhure^ sau boghiu, păsări nocturne, cari prezic a rău, cari cobesc. I.
       I.       E. N.-Voronea, op. cit,, p. 442.— Despre cei şapte ani vorbeşte poate următorul cântec cules din distr. Rădâuţului şi comunic, de d-11. E. Torouţiu ; aici vedem însă opt în loc de şapte :
   Foaie verde şi-un pelin,
S’a dus cucul cel bătrân Pe opt ani la Rusalim Şi-au rămas puii flămânzi.
Dar măicuţa cea bătrână,
A luat puii de mână Şi-a sburat pe-o rădăcină,
Şi-a sburat între ogoarA Şi-a cules grăuţ din ţară Şi-a dat la pui să nu piară.
                                                                            Din inimă 2. Marian, Ornitologica, I, p.
     Dup’ un an cucu-a venit,
     Puii lui că şi-a găsit;
     Şi-a găsit puii în pene Şi n’au vrut sâ-i zică <nene>. Cucul rău s’a supărat Şi la cer că a sburat Şi de-acol’a cuvântat.
     Şi cerul s’a bucurat Şi puii s’au supărat Şi ’ncepură tare-a plânge, curgeâ sânge!
128.
    Pamfile, Sărbătorile.
8
www.digibuc.ro
                          SF. PETRU ŞI PA VEL.
                    I. Postul Sâm-Pietrului.
      Singura legendă pc care o cunoaştem asupra postului de dinaintea Sf. Apostoli Petru şi Pavel este următoarea :
      Sf. Petru călătoriâ odată, nu ştiu cu Sf. Pavel ori cu Sf. Dumitru, când poposiră într’o seară la o .crişmă. In crişmă, ca ’n crişmă : nişte oameni cam cu chef începuseră să joace înfierbântaţi. Stătură ei Sfinţii, şi priviră cât priviră, dar dela o vreme, cu voie ori fără voie, se pomeniră şi dânşii în rândul jucătorilor, cu cari jucară până mai târziu.
      — Ce osândă le dai, Petre, îl întrebă celălalt Sfânt, pentrucă ne-au silit să jucăm fără gustul nostru ?
          Apoi, răspunse Sf. Petru, am să le fac ţi de post, ca să-şi aducă aminte.
      Şi de atunci, înainte de Sf. Petru ţi Pavel, s'a aşezat un post, care le poartă numele lor *.
      Acest post se ţine pentru foamete, grindină şi sănătate la oameni şi la vite *.
      In ziua întâi a postului Sf. Petru şi Pavel, Româncele nu lucrează nimic în casă, deoarece în această zic că trec Frumoasele cari ar strâmbă trupul femeii găsite lucrând.
      Tot în această zi, femeile leagă copilelor la grumaz usturoiu sau pelin, sau le pun la tălpi aceste plante, ca trecând Frumoasele, să nu le poată face nimic *.
      Prin unele părţi din Ţara-Romăneascâ se crede că cine se scoală în fiecare zi din acest post ca să privească răsăritul constelaţiunii Cloţca, nu va duce lipsă de nimica şi-şi va puteâ săvârşi toate treburile *. 1
      1. Culeasă din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 259.
      3. Dat. şi cred. Rom. din com. Straja, Bucovina, comunic, de d-1 D. Dan.
      4. I. Ottescu, Credinţele poporului român despre cer şi stele, p. 21.
www.digibuc.ro
115
                            II. Sf. Petru.
      In popor, sărbătoarea dela 29 Iunie, Sf. Apostoli Petru şi Pavel sau Paul, se numeşte, cu ua singur cuvânt Sân-Petru Sân-Cheţru sau Sân-Chietriu ®, Săn-Petru s, Sâm-Petru, Sămpietru *, Sâm-Chetru, Săn-Pâtru ®, San-Chetru 6, iar în Macedonia : Sâm-Chietriu.
      întreaga zi se socoteşte ca o sărbătoare a Sf-lui Petru (Petre, Piâtrea), şi numai cei ce se numesc din botez Pavel, Pavai sau Paul, mai serbează această zi, ca fiind şi a Sf-lui Pavel.
      Poporul crede că Sf. Petru e mâna dreaptă a lui Dumnezeu şi de aceea îl aflăm în poveşti, scoborându-se şi amestecându-se printre oameni, alături cu Ziditorul, îndreptând la olaltă cele nu tocmai bine alcătuite, îmbucurând pe cei mergători pe căile dreptăţii şi înfrânând pe trufaşi şi pe rătăciţi.
      Tot ce face Sf. Petru, făcut şi bine primit este şi de Dumnezeu.
      De unde vine această nelipsită tovărăşie dintre Dumnezeu şi Sf. Petru? Poate că avem o rămăşiţă din culturile antice, dar mai repede am socoti-o ca o influenţă a cărţilor bisericeşti şi a cultului creştin, cari pretutindeni ne vorbesc de strânsa legătură dintre Isus Hristos Dumnezeul nostru şi Sf. Apostol Petru.
      Despre Sf. Petru ca apostol, găsim foarte puţine tradiţii în popor. Una ne spune următoarele':
      In dimineaţa de Joi-tnari, din săptămâna ce vine înaintea Paştilor, înainte de a cântă cocoşii a treia oară, oamenii se scoală şi fac focuri prin ogrăzi. Se zice că aceste focuri închipuesc focul la care a fost oprit şi ispitit Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea când Mântuitorul a fost prins şi mai înainte de care îi zisese: «Petre, înainte de a cântă cocoşul de trei ori, te vei lepădă de mine» 7.
      Credinţa îndeobşte a tuturor Românilor este că. Sf. Petru ţine
      ]. In Oltenia şi Ţara-Româneascâ.
      2. In Moldova.
      3. Frâncu-Candrea, op. cit., p. 105.
      4. R.-Codin, Mihalache, op. cit., p. 74.
      5. Pe valea Bahnii, jud. Mehedinţi.
      6. Calendar folcloristic pe 1910, la zi.
      7. I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 308-9.
www.digibuc.ro
116
cheile raiului şi numai el este în putere să primească în acest locaş; de veşnică odihnă pe cei drepţiL
       Chipul lui nu se    vede;   totuş în Moldova, şi anume prin jud„
Fălciu, se crede că Sf.    Petru  stă împreună cu Sf. Pavel în lună ;
Sf. Petru de-a dreapta şt Sf. Pavel de-a stânga *.
       Această credinţă asupra    şederii lui Sf. Petru în lună, o găsim
şi  în Bucovina, însă pe   acolo  se zice că alături de' dânsul se află un
cal şi un ciubăr plin cu sânge.
       Intr’adevăr, se povesteşte că Sf. Petru a alungat un cal pe care nu l-a putut prinde decât în lună, unde l-a şi săgetat. Dar Dumnezeu a făcut să rămână acolo, şi de aceea se vede lângă Sf. Petru un cal şi un ciubăr, în care şi acum picură sânge s.
       Sf. Petru fiind chelar, el nu păstrează numai cheile raiului \ ci şi toate cheile încăperilor cereşti ; este chelarul curţii dumnezeeşti„ 1
       1. Şezătoarea, II, p. 160.
       2. Etym. Magn. Rom., p. 1345-6.
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 619-20.
       4.      Ibidem, p. 1265-6 : O femeie a avut 7 bărbaţi şi 7 rânduri de-copii, dar şi mare noroc la avere. Pe toţi copiii i-a pus la cale, ba şi pe slugile şi copiii slugilor ei. Făcuse un sat de oameni şi la toţi le dăduse-vite, le făcuse gospodării. La urmă, fiind bătrână şi gândindu-se că de-măritat nu se mai putea mărită, pentru ce să muncească ? Hai că ea se duce la raiu !
       Copiii o roagă... Ea nici nu vrea să ştie. îşi iea rămas bun şi le spune că dacă n’a veni până într’un an, să n’o aştepte.
       Merge în grajd între cai şi zice: «Cai, căişorii mei, care vrea săi meargă cu mine în lume» ? Iată că o iapă bălaie se apropie şi pune botul pe umărul ei. «Tu, bălăucă, vrai să mergi cu mine ? Bine, zice baba, hai!»» Se suie baba călare şi porneşte.
       Tocmai la un an ajunge sub un deal ; sus eră raiul şi Domnull Hristos cu Sf. Petru şi Sf. Neculaiu se jucau cu mingea; iacă o zăreşte Sf. Petru pe babă şi vine la ea.—«Stăi, babă, nu te sui, c’aicea-i raiul U—■ «Da’ tu cine eşti», îl întreabă baba răstit.—«Sunt Sf. Petru».
                         —■ «Dacă eşti Sf. Petru,
                         Bată-te în dos cu pietre 1 Hai, bălaie, la raiu !»
       Şi porneşte mai departe. Vine Şf. Petru şi spune la ceilalţi. Merge-Sf. Neculaiu. Şi pe el îl întreabă baba cine-i. El îi spune : — «Sunt SC. Neculaiu !»
                         — «Dacă eşti Sf. Neculaiu, Bate-te în dos c’un maiu L Hai, bălaie, la raiu !»
www.digibuc.ro
117
fiind mai mare peste grânarele pline, din cari trebue si împartă pe la dobitoace *.
       După credinţa poporului român din Bucovina, Sf. Petru face sau fierbe trei zile necontenit piatra adevărată, iar nu grindina, spre a o mărunţi, ca să nu vatăme câmpurile, aşezările omeneşti şi pe oameni. Când se aude forcotind în cer, adecă atunci când tună înnă-buşit, ca un clocot, se crede că Sf. Petru fierbe piatra *. Pentru aceasta Sf. Petru se serbează trei zile, dela 29 Iunie—1 Iulie incluziv.
       Afară de rostul pietrii sau al grindinii, el mai orândueşte, după credinţa Românilor din Bucovina, căldura şi ploaia; gerul nu-l sloboade Sf. Petru, ci Dumnezeu *.
       Când oamenii se trufesc şi nesocotesc puterea dumnezeească, atunci Sf. Petru chiamă Balaurii şi cu dânşii se ajută la bătutul lumii cu piatră, balaurii o fac măruntă fierbând-o, iar Sf. Petru o dă, adecă face ca nourii să ploaie cu piatră *.
       La scaunul de judecată, Sf. Petru însoţeşte pe Dumnezeu, dar adesea judecă şi el singur, şi mai ales pe beţiviB, dela cari a pătimit multe în călătoriile sale prin lume.
       Când Sf. Petru plesneşte din biciu, din sflichiul sau pleasna biciului sar scântei, cari căzând pe pământ se prefac în licurici *.
       Dintre legendele Sf. Petru, adecă dintre povestirile întâmplărilor cum Sf. Petru a ajuns Sfânt şi atât de plăcut lui Dumnezeu, n’am putut află până acum decât una singură, şi care urmează: 1
       Merge Domnul Hristos. — «Ce cauţi, babă, pe aice şi ce te vâri în raiu ? D’apoi nu ştii c’ai avut 7 bărbaţi î» — «Da’ cine eşti tu, că ştii aşi de bine» î — «Sunt Dumnezeu !»
                         — «Tu, Doamne, i-ai dat,
                         Tu i-ai luat,
                         In tine i-ai băgat l Hai, bălaie, la raiu !
       Vine şi Dumnezeu şi-i spune: — «Deschide-i, Petre, porţile, că nu scăpăm de babă; şi apoi nu a fost aşi de rea, şi a câştigat: copiii şi casa şi-a pus la cale şi pe o mulţime de oameni i-a miluit şi a fericit, şi-a câştigat raiul; las-o să intre !»
       Şi tot a intrat baba în raiu.
       1. Şezătoarea, VI, p. 106.
       2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 803.
       3. Jbidem, p. 402.
       4. Jbidem, p. 802.
       5. Jbidem, p. 915.
       6. Marian, Insecte, p. 51.
www.digibuc.ro
118
       A fost odată şi odată
                          Şi de-atunci e vreme multă,
                          Sănătate cui ascultă,
a fost un biet dascăl de strană, bătrân cât tata Noe, şi babă tot aşa de bătrână avea, dar feciori nu. $i l6 eră mare jale de asta, că uite, ca tnâni-poimâni Închizi ochii, şi nu-ţi rămâne pe urmă unul măcar, care să-ţi deie o bucăţică de pâne şi să zică: «Dumnezeu să-l ierte pe tata!»
       Şi cum spun, jeliâ şi el, jeliâ şi baba, dar ce folos! Ori cât ăi plânge lângă un putregaiu de lemn, e tot în pustiu, că el mugur verde nu mai dă. Aşa şi cu bătrânii noştri. Putinţă să aibă şi ei feciori diii trupul lor, vedeau ei bine că nu mai este; dar aşa, leaca de nădejde din cuget nu şi-o poate omul adormi !
       Mai trec ani mulţi pe urmă şi iaca lui Dumnezeu bătrânul îi vine prin minte să facă o minune mare. îmbracă Straie vechi, îşi pune căciulă miţoasă pe creştet şi glugă de mocan pe spinare, in glugă îşi iea fel de fel de buruiene şi hai pe pământ. Umblă încoace şi încolo şi ajunge şi la casa dascălului, strigând :
                          Hai la mere boiereşti,
                          Hai la mere domneşti;
                          Oricine a gustă,
                          Indat’a purcede grea!
           Elei, dascăle, se miră baba, ce zici ?
           Ce să zic ? Ia să luăm şi noi un măr, să nu ne ţinem
căiţi.
       Chemă apoi pe cel cu merele, se învoi în târgueală şi cumpără unul.
       Uncheşul plecă în drumul lui mai departe, iar baba dascălului, în grabă mare şi cu bucurie nespusă, mâncă din trei muşcături mărul, şi acum îi mai rămânea să aştepte. Aşteaptă o lună, două, nouă, şi la soroc, o apucară durererile facerii: chemă îndată o moaşă, chemă pe alta, toi din cele mai pricepute, dar degeaba. Copilul nu vrea să se nască şi biata dăscăliţă se chinuia din greu şi-şi blăstămă dorul de feciori.
           Dascăle, grăi târziu o moaşă, du-te de chiamă pe cutare vrăjitoare, că aceea se pricepe mai mult decât noi.
       Dascălul porneşte într’o goană şi se întoarce cu meştera. Asta se uită, ispiteşte ce s’a mai întâmplat ieri, ce-a mai fost alaltăieri, şi
www.digibuc.ro
119
la urmă iea o furcă de tors şi-un cosor, şl punându-le pe pieptul bolnavei, strigi :
      —          Dacă eşti fată, naşte-te şi iea-ţi furca în brâu ; dacă eşti fecior, ieşi la cosor I
      Şi s’au auzit atunci:
      —          Ba nu m’oiu naşte, mătuşă, pentru nişte fleacuri mărunţele ca aistea!
      Acuma de-abiâ s’a dulmăcit vrăjitoarea, că pruncul din pântecele babei nu eră oricine; apoi, cum mai auzise şi despre alţi feciori de crai cari nu s’au născut până ce nu li s’a făgăduit marea ou sarea şi multe alte minunăţii de pe lume, a zis:
      —          Dascăle, alt chip nu-i de făcut, decât să-l amăgeşti, că i-i da cutare lucru.
      Apoi începii dascălul:
          Ieşi, fiule!
      —    Ba nu, răspunse pruncul, că de geaba nu vreau!
      —          Ieşi, că te-oiu creşte mare şi ţi-oiu da de nevastă pe fata ispravnicului.
      —    Pentru atâta  numai, nu    mă trudesc eu, tătucă !
      —    Ieşi fiule, că ţi-oiu face mireasă pe fata postelnicului.
          Nici pentru atâta nu mă ostenesc.
      —          Că ţi-oiu da pe cutare, că ţi-oiu face aşa şi pe dincolo, că uite, ţi-a trimis răvaş fata lui Vodă.
      Aş! Băietul luase pe «nu» în braţe, şi cu nimica nu se în voia. Ieşi, fiule, că moare biata mai că-ta!
      —    Las’ să moară, că asta-i osânda lui Dumnezeu!
      —          Ei, aici a sfeclit-a dascălul. Pică pe gânduri şi se gândi mult, şi se gândi până ce auzi şi pe vrăjitoare zicând:
      —    Să ştii, dascăle, că are să-ţi moară şi dăscăliţa şi pruncul,
şi   păcatul cel mare al  tău va fi. Am să te învăţ    eu ceva, dacă m’ai
ascultă. Pune urechea    pe pragul  casei şi ascultă graiul ursitoarelor.
Din cuvântul lor, tu lesne vei află cheia, dar să ştii atâta : că cine ascultă ursirea, moare de moarte năprasnică.
      —          C’apoi ia să vezi! suspină dascălul 5 pentru mine tot una-i, o rogojină veche pe care nici câinii n’ar roade-o. Ce să mai trăesL! Sapa şi lopata, şi-o mână de ţărână ’n ochi. Feciorul să-mi trăească şi să mă urmeze în lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul şi de-acuma, aleluia !
      Şi mai mult pe gânduri nu stătu. A pus urechea pe prag şi-a ascultat şi-a auzit cum grăia una din ursitoare :
www.digibuc.ro
120
       —         Petrei, feciorul dascălului, nu se va naşte până când tatâ-sâu nu i-a făgădui de nevastă pe Zâna făr’ de tata. La urma Urmei pruncul are să se facă sfânt.
       Grăi apoi a doua ursitoare :
           Cartea vieţii lui stă deschisă pe o masă, în chilia de piatră dela Izvorul Iordanului.
       Iar a treia ursitoare, care în totdeauna rosteşte -aceleaşi cuvinte, sfârşi:
       —   Cine ne-a ascultat întru furiş, de mâna pruncului să moară !
       Dascălul, auzind acestea toate, se umplu de bucurie şi de
spaimă, dar tot mai mare îi fu bucuria, şi de aceeea strigă:
       —         Ieşi, pruncule, şi te naşte, că ţi-oiu da de nevastă pe Zâna fâr’ de tată !
       Pruncul se născu, dăscăliţa se sculă şi începu să-l îngrijească.
       Zilele treceau spre bucuria bătrânilor, dar veşnic îşi aducea aminte dascălul de osânda ursitoarelor şi pentru asta, făcând sfat cu baba, se hotărî să-şi aşeze feciorul într’un sicrieş frumos şi să-i dea drumul la vale, pe apa Iordanului.
       —         Că, zicea el, dacă Dumnezeu ne are în grijă, nu l-a lăsă să se prăpădească, ci-1 va aduce spre vieaţă!
       Şi aşâ, sicriul cu pruncul porni în jos pe apă, părinţii îl pe-trecură cu ochii cât putură şi apoi, când îl prăpădiră din vedere, intrară în casă, plângând amândoi.
       Pluti sicriul mult, până când într’un târziu ajunse la castelul cel mare şi luminat al celor trei ursitori.
       Şi ursitorii aceştia ce-s ? Trei mocani.
       Cei trei mocani dară, s’au sculat când l-au văzut venind, l-au prins cu căngile şi cercetându-1, găsiră întrânsul odorul şi-l scoaseră afară. Şi s’au bucurat mult, s’au bucurat că pot să crească şi ei un suflet venit de peste ape; l-au sburătăcit, l-au făcut frumos, să se uite lumea la dânsul ca la o făptută dumnezeească. Iar la nouă ani, când se făcuse băieţandru, îl chemară cei trei ursitori la ei şi cu glas răspicat i-au zis pe râud:
       —         Să te duci, Petre, şi găsind pe zâna fâr’ de tată, să ţi-o faci dragă şi să ţi-o iei de nevastă.
       Iar al doilea :
           Să ceri dela tatăl tău cartea vieţii tale !
       Şi cel din urmă :
       —         Ascultă băiete: să nu cumva să uiţi porunca ursitoarei de-a treia şi să nu omori pe dascăl!
www.digibuc.ro
121
       Băietul le sărută manile la tustrei, se închină pân’ la pământ şi plecă în sus pe malurile Iordanului.
       Mers’a mult, o lună, două, cât ar fi mers el, eu nu ştiu, dar ştiu c’a ajuns la casa lor cea bătrânească, unde şi-a găsit părinţii sănătoşi. S’au bucurat cu toţii şi s’au ospătat la olaltă, dar vremea trecea, şi după socoteala feciorului, vremea eră scumpă.
       —   Tată, grăi feciorul, 'să-mi spui unde-î cartea vieţii mele ?
       Dascălul stătîi o clipă pe gânduri, îşi aduse aminte de vorbele ursitoarelor şi zise:
       —         Cartea vieţii tale stă deschisă în chilia de piatră dela Izvorul Iordanului; du-te şi ţi-o iea.
       — M’o?u duce, tată, dar mai înainte de pornire trebue să te Omor. Cine se măsoară cu rândueala lui Dumnezeu, vrednic de osândă este; cine ascultă sfaturile tainice ale ursitoarelor, după ho-tărîrea lor se cuvine să moară !
       Luă apoi o secure şi ridicând-o în sus, ii despică în două oasele capului. Pe urmă, sărută mâna maică-sei, îi cerîi iertare şi plecă ja drum,
                         Şi la sfârşitul anului Ajunse la izvorul Iordanului,
la chilia de piatră.
       înăuntru eră o masă săpată în stană şi un covor frumos peste dânsa, iar pe covor sta cartea zilelor lui Petrea. In cartea asta a vieţii se află, ci-că, scris tot ce are să pătimească omul în lumea lui Dumnezeu, de când se naşte şi până când moare.
       Toate după rândueală pân’ acu, dar Petrea stată pe gânduri:
       —   Unde mă duc eu? se întrebă dânsul.
       Şi deschizând cartea, ceti.
       —         Si te duci, să te răsboeşti cu Şuga, feciorul babă Raco-roaiă, duşmanul Zânei far* de tată!
       Ce să fiică! Porni, întrebând din om în om, din sat în sar, din târg în târg, peste ţări şi mări, până când dădvi Dumnezeu şi ajunse şi la curţile căţăluşei celeia, hapsâna Răcoroaia care mânca numai carne de om.
       Baba, bună-bucuroasă că i-au venit în mână bucate dulci pentru ospăţ, îi zice:
       — Bine-ai venit la noi, voinice ! Dar ce mai veste-poveste ?
       — Venii cu treabă pân’ la Şugă, feciorul dumitale, răspunse Petrea.
www.digibuc.ro
122
      —         Ai, şi ţi-i lucru cu grabă, cum văd eu. Ia poftim în casă, drumeţule, şi te mai hodineşte o leacă.
      Petrea căută în carte şi ceti tot ce-i trebui, şi apoi ascultă şi de îndemnul babei.
          Până una alta, dragul mătuşii, te-aş rugă să ieaj oamenii aceştia morţi şi să-i svârli în cuptor ca să se pârjolească cum se cade, că eu mă suiu în pod. Am acolo puţintel de lucru şi viu îndată.
      Da’ Petrea, ştiind că cotoroanţa de babă se suie în pod ca să-şi ascută dinţii, îi zise :
      —         Aleu, mătuşă Răcoroaie, da’ cum socoteşti dumneata c’aş. putea face eu una ca asta ? Nu vezi ? Căruţul ista-i mititel şi scurt şi oamenii îs cât o prăjină de lungi. Cum să încapă ei, de; spune şi dumneata: se poate ?
      Baba făcu nişte ochi cât pumnul, şi zise:
      i— I, că nepriceput te-a mai făcut mă-ta l Ce dracu, par’că eşti crescut în pădure 1
      Şi baba, ca să-i arate, se sui în cărucior, îşi puse capu’n piept şi genunchii sub barbă şi se făcu ghem. Lui Petrea atâta-i trebuia: mâna repede pe căruţ, şi fâ-i, voinice, un vânt, să se oprească tocmai în fundul cuptorului plin cu jăratec. Căruţul durue ţn pară şi baba Răcoroaie pocneşte în mijlocul jarului, dar nu aşa, ca un ou pus în spuză ca să se coaca, ci ca o gură de tun, umplută pe de-a’ntregul cu iarbă de puşcă !
      S’a fost cutremurat pământul, nu altceva *. I.
      I. Acest episod, cu aruncarea babei în cuptor, îl aflam şi în alte legende, dintre cari cea a Capcânilor sună precum urmează :
      Putini oameni or fi, cari sâ ştie cum au fost Capcânii ori Capeţi unii. Despre dânşii atâta cunosc eu ca surori n’aveau, ci numai o mama care-i năştea, iar la bătrâneţe îi îngropâ, şi baba râmâneă veşnic în vieaţă.
      Capcânii nu mâncau decât carne de om coapta ’n cuptor, şi de asta dânşii umblau să-i prindă, iar mă-sa îi cocea. Mama Căpcăunilor îşi făcuse vase mari de fier, cu câte patru roate, şi stâteail la gura cuptorului. In ele se suiau sărmanii, oameni, iar baba le făceâ vânt, să-i prăjească în foc.
      In mânile Căpcăunilor pică odată un copil. Baba îi spuse să se suie în eovata de fier, dar băietul nu voi, ci se prefăcă nepriceput,
                        —  Sui, băiete, în covată!
                        —  Sul, mătuşă, şi-mi arată!
      Şi baba s’a suit ca să-i arăte, dar nu mai avă vreme să se dea jos, căci B’a trezit în cuptor, de unde au scos-o alde fiu-so, prâjitâ-rumenitâ, gata !
www.digibuc.ro
123
      Iar Şugă, feciorul babei, dela castelul Zânei făr’ de tată-, cum aude/ din vânturi miroase a primejdie şi vine văjâind :
      —    Ce-ai făcut, hoţule ?
      —    Faptă bună, poruncită de Dumnezeu, răspunde Petrea.
      —    Şi nu socoţi că vorbeşti far’ de măsură ?
      —    Cugetul mi-i în cap şi vorbele pe limbă!
      ■— Ei, băiete, băiete, ori eşti cineva, ori vrei să mă sparii pe mine!
      —          Cu spaima nu umblu, că nu te ştiu aşa de fricos, ci la-să-ţi odată nedumerirea şi hai la luptă pe vieaţă şi pe moarte. Ale-ge-ţi !
       Căpcăunii ceia or mai fi trăind poate şi acum, dar izvorul lor secând, odată cu dânşii li se va stânge şi neamul. (După spusa fratelui meu Vasile, com. Ţepu, jud. Tecuciul.
       C. Teodorescu, în Şezătoarea, I, p. 232-5: «...că tare de mult, au intrat Tătarii în tară aici şi între mulţi robi ce au luat, eră şi o fată mare de loc dintr’un sat din apropierea târgului Neamţ.
       Pe aceşti robi, ducându-i în ţara tătărascâ, după ce i-au împărţit între ei, fata şi încă cu alţi câţiva au fost luaţi de un tătar, duşi acasă şi aleşi: pe cei tineri puşi în cuşcă mare de fier, iar bătrânii lăsaţi pe afară şi întrebuinţaţi la diferite munci. In cuşca unde a fost vârîtă fata cu ceilalţi tovarăşi, erau dejâ mai mulţi oameni tineri şi copii. Acolo le da demâncare numai pâne cu miez de nucă; şi fata vede că din timp în timp scoteâ câte unul care eră mai gras şi pe care nu-1 mai aducea înapoi. Pe aceştia-i mâncau, după ce-i frigeau în chipul următor : aveau un cuptor mare, pe care, după ce-1 înfierbântau, aduceau un rob îngrăşat, şi punându-1 pe o teleguţă anume făcută, ca o lopată cu roate, îl repeziau în cuptor de viu, astupau apoi la gura cuptorului, şi după ce se frigeâ, îl scoteau şi mâncau.
       Intr’o zi, ducându-se Tătarii toţi de acasă, a rămas numai o Tâtă-roaică bătrână, însărcinată să gătească bucate, pe când or veni ceilalţi. Baba vine şi scoate tocmai atunci pe acea fată din cuşcă, o duce la cuptor şi-i arată să se suie pe lopată.
       Baba zice :
                         —   Pas, fată,
                         Pe lopată!
                         —   Pas, babă, de-mi arată,
răspunse fata.
       Baba, crezând că fata voeşte ca ea să-i arate cum să se aşeze pe lopată, s’a pus să-i arate. îndată însă ce fata a văzut pe baba pe lopată, repede i-a făcut vânt în cuptor, a astupat la gura cuptorului, apoi ieşind de acolo, şi nevăzând pe nimeni prin casă sau împrejur, a dat drumul la robii din cuşcă şi aşa au fugit cu toţii».
www.digibuc.ro
124
       —         Din armuri nu ne-om bate, vorbi feciorul Răcoroaiei, că arma i poznaşă ; din trântă ne-om încercă, voinice, că trânta-i dreaptă şi de Dumnezeu lăsată; iar mai înainte, să ne punem la masă şi să ne ospătăm ca fraţii.
       Bucatele sau întins ca ieşite din pământ, dar Petrea gura pe ele n’a pus; l-a lăsat pe Şuga să mănânce, şi când ticălosul s’a săturat şi l-a poftit pe voinic la trântă, Petrea a şi sărit. Sta soarele în prânzul cel mare, când cei doi se apucară pe după umere: hai, hai, întâiu tot pe loc, pe loc, pe urmă cu braţele tot mai înveninate, iar către amiază, lupta lor eră o urgie nu altceva. Pe Petrea îl ajunsese foamea şi setea.
       Şi soarele înţepenise deasupra capului şi ardea cumplit.
       Atunci deodată se văzd venind din brâul sfântului soare o porumbiţă cu o sticluţă de apă în unghii.
       —        Stropeşte-mă, pe mine, porumbiţo, strigă Şuga afurisitul, că dacă nu, te ucid.
       —        Ba răcoreşte-mă pe mine, Zână-Zânişoară, că pentru tine îmi primejduesC vieaţa!
       Vezi, Petrea ştia din cartea lui tot ce avea să i se întâmple!
       Şi cum spun, porumbiţa se lăsă uşoară şi-l răcori pe feciorul dascălului. Petrea căpătă putere, apucă pe Şuga vicleanul pe sub coaste şi-l întinse pe pământ, fără zile. Aşa! Pe urmă îl asvârli în cuptor, să-l mistuească focul, iar după asta, scoţându-i afară scrumul, îl svârli în vânt, ca nici pulberea să nu se mai aleagă de dânsul!
       Acuma nimica alta nu-i mai rămânea de făcut, decât să plece spre Zâna făr’ de tată, din cel castel măreţ, departe, departe. Ce să-l înfrângă pe dânsul greul drumului ! Când sufletul tău sboară pe aripa dragostei, mergi şi puţintel îţi pare dacă ai picioare ori ba, dacă ţi-i foame, dacă ţi-i sete, ori nu!
       A mers şi-a ajuns şi Zâna cea năzdrăvană, simţindu-1 pe a-proape, i-a ieşit înainte ca să-i mulţumească pentru înfrângerea lui Şuga.
       —         Las, nu-mi mai mulţămi, grăi Petrea, că şi eu îţi sunt dator cu ceva.
       Pe urmă s’au pus la vorbă despre una şi alta, şi tăinuind aşâ, s’au apropiat din ochi şi din inimă, s’au sărutat şi s’au Cuprins în braţe. Şi-a vorbit Zâna :
       —   Petre, logodnică îţi sunt, dar nevastă nu ţi-oiu fi, până
www.digibuc.ro
125
când nu-i înviâ pe tatăl meu, bolovanul ista de piatră, vrăjit de atâţia ani de baba Râcoroaia şi de feciorul ei.
      Petrea căzu pe gânduri, şi deschizând cartea zilelor lui, ceti cu băgare de seamă, se lumină şi zise:
      —   Dă-mi, jnireaso, două sticluţe.
      Zâna i le aduse, el le pune în brâu, îşi luă rămas bun şi plecă mai departe. încotro? Spre cei doi munţi, cu vârfurile în nourii cerului, duşmani de mii şi mii de ani, cari se bat pururea capete în capete, a vrăjmăşie. Din răsboirea lor, purced două izvoare, u-nul de apă vie şi altul de apă moartă.
      I,        Doamne, Doamne, bune-or mai fi apele acelea, dar cine focul negru să se poată apropia de munţi şi să iea o picătură, două !
      Petrea se odihni o leacă la picioarele lor, şi deschizând cartea, ceti:
      —         Când a sta soarele ’n cruce, munţii şi-or conteni lupta pentru o clipă; cine se bizue, iea apa şi fuge.
      Feciorul aşteptă, soarele ajunse drept deasupra, şi cei doi munţi vrăjmaşi se opriră. Petrea se repezi ca un smeu, luă în cele două sticluţe apă vie şi apă moartă, şi cu multă bucurie in sufiet porni înapoi spre logodnica lui.
      Ajunse la castel, stropi stana de piatră întâiu cu apă moartă, pe urmă cu apă vie, şi împăratul, tatăl fetei cel adormit de atât amar de ani, se trezi, se frecă la ochi şi zise:
      —   A, măi draga tatii, că mult mai dormii şi eu !
      Şi-i răspunse fata:
      —         Ei, tătucă, dormiai dumneata mult şi bine, dacă nu eră Petrea voinicul ca să te trezească pe dumneata din somnul de moarte, iar pe mine să mă scape de ruşine !
      Pe urmă s’au pus tustrei la povestit, şi înţelegând împăratul cum stă pricina, împreunat-a mânile feciorilor lui şi datu-le-a bla-goslovenie împărătească; ba în grabă vesti şi noroadele lui cele multe, că peste puţin îşi va nunti fata.
      Nunta. i-a. fost mare^şL minunată, ci pe. atunci toate erau- din. îmbielşugare pe pământ, iar nu ca astăzi.
      Să mă credeţi!
      După nuntă, de, traiu, dragii mei; câte un necaz, aşa, au avut şi ei ca orişicare om, mai ales când muri împăratul, dar multă vreme nu i-a usturat inima. A murit ? Dumnezeu să-l ierte şi pe noi să ne povăţuească. Că vedeţi, Petrea se ridicase acuma împărat-
www.digibuc.ro
126
      Şi a domnit ani şi ani spre fericirea noroadelor, cincizeci de ani, dacă nu şi mai mult. împăratul a îmbătrânit .şi împărăteasa aşijderea. Intr’o bună zi, cade Zâna bolnavă la pat şi se duGe. Pe-trea-împărat o îngroapă cu multă jelanie şi apoi, văzând că nu are urmaş, alege din cuprinsul împărăţiei lui pe unul, voinic la trup şi luminat la minte, îl pune în scaun, împarte milostenii tururor ne-voieşilor, îşi iea rămas bun dela toţi, şi pleacă ’n lume.
      Şi cum eră el bătrân, mult i-a trebuit să meargă, până să ajungă la chilia de piatră dela izvorul apei Iordanului. Acolo s'a călugărit întru numele Domnului spre ispăşirea păcatului cel mare.
      După vieaţa de schivnic, Dumnezeu îi încercă de mai multe ori credinţele şi aflându-1 sfânt şi curat, îl luă cu sine în pământurile tainice ale cerului, unde noroadele cerului sunt înmiit mai multe ca pe pământ. Acolo şeade şi astăzi lângă Dumnezeu şi-l slujeşte cu credinţă, ţinând în mână cheile raiului.
      Aceasta este povestea Sfântului Petru, dela Izvorul Iordanului, şi alta nu mai cunosc1.         i
      Cu toate acestea, pe alocurea întâlnim povestiri cari arată oarecari legături între acest sfânt şi anumite locuri; aşa, prin judeţul Mehedinţi, găsim legenda Babelor sau a Babei-Dochia, pe care o înşirăm în cele ce urmează:
      Puţin mai în sus de insula Banului (Mehedinţi), aproape de cataracte, în marginea Dunării, se înalţă un spic de stâncă, din multele d’aci, pe care, privindu-1 cineva din depărtare, i se pare că vede două chipuri de om, ca nişte statui de piatră înfipte în stâncă: unul este mai mic, altul mai mare. Numai privind d’aproape, se poate cineva convinge că aceasta nu este o producţie de mână omenească, ci un joc al întâmplării, al naturii.
      Aceste stânci se numesc Babele sau Baba-Dochia.
      In apropiere se află un alt spic de munte, unde se deschide o mică câmpie; aici se află o cruce de piatră, înaltă aproape de doi metri, care se numeşte Crucea lui Sf. Petru. împrejurul acelei cruci pământul este foarte prăbuşit de săpături şi gropi făcute după timpuri, de oameni dacei ce visează desgropare de comori de bani. A fost un timp când chiar guvernul a autorizat aşa săpături, cu scopul de a găsi hani. Se îpţelege că la acele săpături n’au fost alţi oameni, decât d’aceştia cari nu caută decât bani. Nici atâta nu şciatş.
      I. Dict. de fratele meu Leon, com. Ţepu, jud. Tecuciu.
www.digibuc.ro
427
aceşti oameni, că Sfinţii niciodată nau îngropat bani, sau ei cred în fabula celor trei Şeici pline cu galbeni.
       Această fabulă însă, se referă la un pustnic, anume Patru. Tradiţia Babelor este aceasta:
       «Pe când Sf. Petru [care trăiâ prin acele părţi] se găsii tare bolnav, a trimis pe nişte babe după buruieni de leacuri, în ţara sârbească, cari uu întârziat foarte mult venirea lor şi pe când Sfântul eră aproape a-şi da sfârşitul, văzând ca ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor, să priviglieze din sprinceana munţilor, dacă se văd venind, şi i s’a spus că nu se văd, iar a treia oară, pe când Sfântul îşi dete ultima suflare, i s’a răspuns că babele se văd odihnind pe o piatră din apropiere. Atuncea Sfântul le-a blăstămat zicând : «Steiu de piatră să se facă !», şi aşa au rămas până astăzi !# *.
       Am zis mai sus că pretutindeni Sf. Petru se înfăţişează, după felurite povestiri populare, ca un tovarăş al lui Dumnezeu şi ou ai Domnului nostru Isus Hristos. O singură povestire însă pomeneşte şi de Isus Hristos, pe care o dăm şi noi, sub numele de Planul Sfântului Petru.
       «Domnul nostru Isus Hristos, în marea sa milostenie pentru neamul omenesc, merse odată în iad, ca să cerceteze pe păcătoşii ce se muncesc acolo şi să vadă de nu este vreunul care să-şi fi ispăşit păcatele şi să aibă parte de îndurarea sa cea mare, ca să-l ierte de osânda de veci. Domnul Hristos eră cu Petre Apostolul.
       După ce străbătui iadul în pieziş şi curmeziş, Domnul Hristos ieşi afară. Petre se uitase acolo, privind la chinurile cele grozave ale păcătoşilor şi nu băgă de seamă când ieşi Domnul Hristos.
       Trezindu-se din uitueia lui, Petru se văzu singur-singurel în mijlocul a milioane de draci, cari se uitau la dânsul cam chiorîş, şi începură a-1 luâ fiori de pe la spate, şi hâţ în sus, hâţ în jos, nu găsi uşa pe unde să iasă; căci se află în adâncimele cele mai de jos ale iadului.
       Ce să facă el, să iasă de acolo ? Se întrebă şi nu-i veniâ la socoteală ca să paţă vreo alagect. Să stea acolo, nu prea îi da mâna, să nu-i vie poftă diavolului, să-l înliaţe şi pe dânsul. Ce să fiică I.
       I. V. Dimitrescu, Monumentele ist. din Mehedinţi în Rev. p. ist. arheol. şi filolog., I, Voi. I, p. 164-5. Vezi mai pe larg despre aceasta în Calendarul Revistei tlon Creangă* pe 1911, p. 33 şi An. Ac. Rom. Des-baterile, 1909-10, p. 8.
www.digibuc.ro
128
dar? O întoarse şi el la şiretlic, şi deci se prefăcu că iea măsura iadului cu o aţă ce se află la dânsul din întâmplare.
       începu dar a bate la ţăruşe în lung şi în larg cu nişte beţe ce găsi pe acolo şi se făcea că tot socoteşte şi tot înseamnă mereu.
       Tartorul dracilor văzându-l, trimise un scoloian de drăcuşor la dânsul, ca să afle ce face. Acesta alergă într’un suflet, şi apropiin-du-se, îl întrebă:
       —   Ce faci aci, Petre?
       —i Ce să fac! Iacă, ieau măsură, ca să clădesc o biserică.
       —   Aci biserică ?
       —   D’apoi da.
       Drăcuşorul se repezi înapoi cu limba scoasă, de-i sfârâiau căl-câile, şi gâfâind spuse tartorului cele ce auzise.
       Acesta trimise îndată p’un alt drac mai în vârstă, ca să poftească pe Sf. Petre afară. EI se arătă Sfântului.
       —          Petre, zise dracul, domnul meu te pofteşte să-ţi ieai ale trei fuioare şi să te cari d’aci.
       —          Aceasta nu va fi, răspunse Petru; eu sunt adus aci ca să fac biserică şi biserică voiu face.
       Auzind tartorul de unele ca acestea, făcu un semn şi toţi dracii mari şi mărunţi, bătrâni şi tineri s’adunaseră pe lângă dânsul.
       Nu ştiu ce le şopti la ureche, că unde mi se repeziră necuraţii frunză şi iarbă, asupra Sfântului Petru, îl luară cu nepusă masă, îl duseră pe sus până la poarta iadului şi-l îmbrânciră afară.
       Sf. Petre se bucură, nu se bucură, când ieşi afară la lumina, dar dracii ştiu că se bucurară, când se văzură cotorosiţi de-un mo-safir ce le sta ca gunoiul în ochi, pentru care îl şi scoaseră din iad ca pe o măsea stricată din gură1.
       Nici aici însă, această însoţire nu are un caracter particular. In locul lui Hristos s’ar putea socoti fără nici o pagubă Dumnezeu şi înţelesul povestirii n’ar suferi întru nimic. Rămâne dară lucru lămurit că poporul îşi închipue pe Sf. Petru ca mâna dreaptă a lui Dumnezeu, cu care odată a umblat prin lume *, care ţine cheile 1 2
       1. P. Ispirescu, Poveştile uncheaşului sfătos, Bucureşti 1907, p. 324-6.
       2.       Ion Creangă, op. compl. Buc. 1906, p. 255 ([van Turbincă)... «Şi cum merge Ivan şovăind, când la o margene de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau, din întâmplare, pe o cărare lăturalnică, Dumnezeu şi cu Sf. Petru vorbind ei ştiu ce...» — I. T. Mera, Din lumea basmelor, Buc. 1906, p. 00: «...bâtă Dumnezeu cu
www.digibuc.ro
129
raiului,—prin raiu înţelegându-se nu numai fericitul locaş al drepţilor, dar şi locul unde stă Dumnezeu cu toţi Sfinţii. Aici Sf. Petru e un fel de portarx.
       Ne-ar fi peste putinţă să înşirăm toate povestirile cari ne-ar grăi despre Dumnezeu şi Sf. Petru ; totuş vom da numai câteva, spre a înţelege mai bine acea legătură dintre Creator şi Sluga lui dreptcredincioasă, şi mai ales spre a vedea, cum firea veselă a poporului nostrn răsare aceeaş, chiar şi acolo unde fiind vorba de lucruri sfinte, ne aşteptăm la ceva serios.
       întâia povestire sună precum urmează :
       Sf. Petru fiind om cu trup şi suflet, îi veni într’un rând dor de lumea noastră, unde avea, poate, dacă nu neamuri, apoi cel puţin nrmaşi dintre ai lui ori măcar cunoscuţi şi prieteni. De aceea cerii voie lui Dumnezeu să-l lase pe pământ, ca să mai petreacă şi dânsul puţin. Dumnezeu îl slobozi şi Sf. Petru coborî din cer.
       La noi pe pământ, ca la noi: veselie şi toate cele bune, căci se întâmplase să fie anul cu roade îmbielşugate. Oamenii mâncau, beau şi se veseliau şi cu dânşii s’a fost prins şi Sf. Petru.
       Iar la veselie omu-şi uită de necazuri şi Sfinţii de Dumnezeu. * 1
Sf. Petru la uşă şi cerură conac pentru noapte. Pentrucâ, mă rog d-voaatră, creştini buni, pe atunci nu erau vremurile aşâ stricate şi oamenii nu atât de răi ca acuma, şi Tatăl din ceruri, cu Sluga lui credincioasă, cutezau să umble prin rândurile păcătoşilor, nu ca astăzi, că suflet de om nu a văzut sfintele lor fete...».— N. Constantinescu-Argeş, în Viaţa literară, I, No. 37, p. 8: «Pe când umblă Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe pământ, au nimerit la un lemnar». — FI. Cristescu, idem, I, No. 21, p. 7: «A fost odată ca niciodată, de mult, măre, de mult, de când umblă Dumnezeu cu Sân-Petru, pe pământ, schimbaţi în doi moşnegi bătrâni, bătrâni ca vremea şi albi, albi ca zăpada... Mergând ei aşâ, iată că au ajuns după urmă pe doi moşnegi bătrâni şi gârboviţi, de par’că ar fi dus sute de ani în spate. Erau Dumnezeu şi cu Sf. Petru, prefăcuţi în oameni şi cobo-rîfi pe pământ, să cerceteze mai de aproape lumea şi să mângâie cu bunătatea lor pe cei nedreptăţiţi.— Ion Creangă, II, p. 61: «Eră odată o vreme, când Dumnezeu şi cu Sf. Petru umblau pe pământ. Pe atunci lumea eră bună şi pământul curat. Astăzi Dumnezeu şi cu Sf. Petru nu mai umbla pe pârmânt, pentrucâ lumea, s’a făcut de tot rea şi pământul este cu totul spurcat...»
       1. Ion Creangă, op. cit., p. 265: «Moartea atunci neavând încotro, se băgă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi veniâ să-i plângi de milă. Iară Ivan legă turbinca la gură cu nepăsare, ş’o anină într'un copac. Apoi începe a bate în poartă [la Dumnezeu]. Sf. Petrea atunci deschide, şi când colo, se trezeşte cu Ivan...»
    Pa in file, Sărbătorile.                                        9
www.digibuc.ro
130
Aşâ s’a întâmplat că şi Sf. Petru îşi uită de cer şi nu se înturnă la slujbă decât după patru săptămâni de zile, când Dumnezeu îl întrebă:
      —■ Ei, Petre, ce mai fac oamenii pe pământ ? îşi mai aduc aminte de mine ? Mai pomenesc numele meu ori ba ?
      —         Mai nu, răspunse Sfântul, atâta doar am auzit cât am stat pe-acolo, că o femeie săracă te mai pomeniâ şi se mai rugă ţie, câ-i arsese casa focul şi nu mai avea unde să se adăpostească.
      Dumnezeu tăcu şi peste un an dădu secetă cumplită. Toamna trimise pe Sf. Petru pe pământ, iar acesta plecă bucuros. Mult însă nu stătu, ci se întoarse curând, iar Dumnezeu, cum îl văzu, îl şi întrebă:
      —         Ei, Petre, mai gândesc oamenii la mine, ori ba ? Auzitu-i-ai rostind numele meu, ori nu ?
      — O, Doamne, cum să nu-1 rostească şi să nu ţi se închine ţie, când atâta amar au pe capul lor! Că-i secetă mare pe pământ şi aproape nu mai au cu ce trăi.
      —         Lasă, Petre, din când în când şi acestea-s bune, ca să nu se rătăcească lumea de tot! L
      A doua legendă, în care, după credinţa poporului, vedem de-asemenea partea omenească rămasă în persoana Sf. Petru, zice:
      «Pe când umblă Dumnezeu cu Sf. Petru pe pământ, ist din urmă se încumetri cu. un ţăran. Odată, cum mergeau pe drum, zise Dumnezeu Iui Sf. Petrea:
      —         Petre, anul ăsta n’are să cadă fiici un strop de ploaie pe pământ!
      Cum auzi Sf. Petre cuvântul Domnului, se şi gândi la cumă-tru-rw, să-i facă un bine, să-l înştiinţeze că n’are să ploaie şi să nu mai facă cheltueli cu aratul şi sămănatul anul acela. Intâlnindu-se în târg, îl înştiinţă despre spusa Celui-de-sus. Dumnezeu ştiâ de fapta Sf. Petre.
      Cu toate că anul acela n’a plouat de loc, pământul a dat roade cu mare imbielşugare; toată lumea scăpă la roade frumoase, numai cumătrului lui Sf. Petrea îi rămăseseră ogoarele pârloagă, pline de holeri şi buruiene.
      Sf. Petrea a văzut-o c’a greşit-o şi el.
      Stând odată de vorbă cu Dumnezeu, îi spuse şi păţania cu cumătru-su. I.
       I. Amicul poporului român, X, p, 281.
www.digibuc.ro
131
       Dumnezeu îl mustră că nu ţine în taină ce-i spune.
       —        Ce să fac, Doamne, că omul are o casă de copii şi rămâne pieritorde foame, dacă nu plouă.
       —        Am ştiut de-atunci, Petre, de fapta ta; rău faci că te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, dar iacă te iert. Du-te de spune cumă-tru-ftt să strângă ceeace a crescut pe ogoare şi să le dea foc, şi ce va căpătă, a lui să fie.
       Sf. Petre, mulţămind lui Dumnezeu că scăpă o casă de pîeire, povăţui pe cumătru-su ce să facă.
       Omul ascultă sfatul Sfântului,—da’ cam cu inima îndoită—, şi făcu din ciulinii şi dudăul de pe ogoare, pe vremea secerişului, câte un stog pe fiecare ogory şi dădu foc buruienilor. Când colo, ce să vezi ? Unde fusese sămănat popuşoiu, se făcură nişte grămezi de po-puşoi cât casele, şi unde fusese sămănat grâu, nişte girezi de grâu ca la boierii cei mari; şi aşă în toate ogoarele s’a revărsat în locul lipsei bunătatea lui Dumnezeu.
       Oamenii din sat, văzând minunea asta şi socotind că şi lof le va da Dumnezeu ca şi cumătrului lui Sf. Petrea, începură şi ei să strângă chiar holdele ce Ic aveau, să le facă grămezi şi să le dea foc.
       Dumnezeu însă, nu le dădii nimic, ca să priceapă ei că «lacomul mai mult păgubeşte». Şi avură ce se blăstămâ de pacostea ce dăduse peste ei şi de prostia ce făcuse *.
       A treia legendă, îndestul de glumeaţă de altfel, pe care 0 ştiu şi o spun Românii de prin jud. Ilfov, zice :
       In vremea aceea, când Dumnezeu şi Sf. Petru umblau pe pământ, îndemnând pe oameni la fapte bune, dracul pe semne,—că altcineva n’a putut, puse la cale pe Sf. Petru să dorească în ascunsul inimii sale, să fie în locul lui Dumnezeu şi să cârmuească astă lume, cel puţin o zi şi o noapte.
       Intr’o dimineaţă, pe când se apropiau de un sat, aşezat la poalele unui deal mare şi prăpăstios, numit «Dealul caprelor»,—căci numai de ele putea fi urcat şi numai de ele puteau fi păscute firicelele de iarbă ce creşteau ici-coleâ şi printre bolovanii de piatră numai,— Dumnezeu a zis:
       — Ştiu ce plănueşti în adâncul inimii tale, Petre; fie ţie după cum doreşti şi chiar de pe acum vei cârmui pământul şi toate
      i. M. Lupescu în Şezătoarea, VII, p. 139-40.
www.digibuc.ro
132
câte sunt pe el, dela dobitoacele cu patru picioare şi până la paserile cerului şi vieţuitoarele ce înoată pe ape şi cele ce se târăsc pe pământ; vei câ rinul cursul soarelui, al lunii şi al celorlalte planete şi lumi nenumărate, presărate în văzduhuri de mâna mea. Insă, vezi!
      Şi aici Dumnezeu voia să povăţuească pe St. Petru cum să-şi îndeplinească slujba cea nouă, dar tocmai atunci trecu pe lângă dânşii, dându-le «buna dimineaţa», un biet om sărac c’o capră, căreia,, ajungând în margenea dealului, i-a dat drumul zicând :
      —Dumnezeu să te păzească.
      Şi se întparse în sat.
      — Auzi, Petre ? zise Dumnezeu; omul acela şi-a lăsat caprai în paza ta, ca unul ce-mi ţii locul. Vezi dară de dânsa!
      Sf. Petru n’a aşteptat să fie poftit a doua oară şi s’a dus după capră, iar Dumnezeu şi-a văzut înainte de drum.
      Capra începu să rupă ici un fir de iarbă, colea un mugurel,, şi acum eră în vârful unei stânci înalte şi anevoioase de suit, iar în clipa următoare, veselă şi sglobie, se scoborâ printre spinii deşi,, în câte o prăpastie adâncă. Sf. Petru fiind silit să alerge după dânsa, a ajuns-o, a prins-o cu mâna stângă de coadă, iară cu dreapta i-a lăsat vreo câteva cu toiagul său pe spinare, căci eră tare amărît pe-dânsa, pentru toate câte i le făcuse peste zi. Până atunci, caprele aveau coadă lungă cum au toate celelalte animale, iar de atunci-nu mai au.
      Sf. Petru cu spaimă priviâ coada din mână, când iată că veni şi omul după capră ; şi văzându-şi dobitocul făr’ de coadă şi pocit cum e mai rău, iar pe Sf. Petru cu coada în mână, nu mai stătu. la chibzueală, ci-1 luă pe Sf. Petru de păr şi-l trânti la pământ, de-credeai că n’a mai fost pe picioare de când e lumea. Apoi, cu un-băţ sdravăn, mi-1 snopi măr. Pe urmă a plecat acasă cu capra făr’' de coadă, căci ce eră să mai facă bietul om!
      Pe drum s’a întâlnit cu Dumnezeu care, văzându-1 cât de a-mărît şi necăjit e, i-a vindecat capra de coadă, şi de atunci încoace caprele nu mai au coadă, ci numai un semn de cosdă.
      Cu hainele sdrenţuite ca vai de lume, cu faţa, mânilc şi picioarele pline de sânge şi înţepate de spini, obosit şi mort de foame, Sf. Petru a venit smerit înaintea lui Dumnezeu şi s’a rugat cu la-crimjle în ochi să-l ierte pentrucă a îndrăznit să dorească ce-a. dorit. S’a rugat apoi să fie scutit de sarcina ce-i momise cugetul.
www.digibuc.ro
133
      Dumnezeu, bun şi milostiv cum este şi a fost întotdeauna, î-a ascultat rugăciunea şi l-a făcut—pentrucă tot doriâ o slujbă — ■chelar la raiu, în care slujbă e şi până acuma, căci mai mult nu i-a trecut prin gând, nici pofte nebune prin minte *.
      A patra legendă, cunoscută aproape pretutindeni, sună astfel:
      Odată mergând Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe un drum, văd o fată tânără, frumoasă şi harnică, dând zor să isprăvească mai repede secerişul. Dumnezeu văzând-o astfel, o întrebă:
      —         Da’ bine, mă fată, tu când o să isprăveşti de secerat,—că văd că ai, de nu-ţi pot spune!
      Dar fata:
      —         Când o vrea Dumnezeu, că el este mare; fata nu-1 cunoştea pe Dumnezeu.
      Atunci Dumnezeu zise lui Sf. Petru :
      —         Vezi, Pitre, fata asta cât este de harnică ? O să iea de bărbat un păcătos şi-un leneş. Sf. Petre a tăcut. Mergând mai departe, dau peste o altă fată care mai avea un colţişor de secerat. Dumnezeu o întrebă şi pe dânsa :
      —   Dar tu când o să isprăveşti, fată, că ce mai ai! ? Dar ea:
      —         De-o vrea Dumnezeu, de n’o vrea, eu tot o să isprăvesc până ’nserat.
      Dumnezeu îi spune încet lui Sf. Petru :
      —         Vezi Petre ? asta o să se procopsească, că ’n totdeauna trebue să se unească unii mai răi cu alţii mai buni, ca să se ţie.
      Atunci Dumnezeu îi dă nişte dureri fetei ăşteia, încât n’a mai putut să secere de loc, aşa că tot n’a isprăvit de secerat până seara. Şi tot mai mergând mai departe Dumnezeu şi cu Sf. Petru, dau peste un porcar păzind porcii, ce dormiâ cu faţa în sus. Dumnezeu îl întrebă când l-a sculat:
      —         Dar bine, mă omule, încotro sunt satele, că par’că pe-aici •erau odată.
      Dar porcarul, de-abiâ mormăind, zice :
      —   încotro sunt porcii cu coadele.
      Atunci Sf. Petru la vorba asta se repezi şi-i dete o palmă porcarului; iute Dumnezeu îi zise :
      —         De ce dai Petre ? Nu ştii că în loc de una o să ieai două dela păcătosul ăsta? I.
      I. I. Encescu în Familia, XXXVIII, p. 246.
                                                            www.digibuc.ro
134
      Sf, Petru se cam miră.
      Trece vreme, vine vremp, se întâmplă că iar călătoresc Dumnezeu şi cu Sf. Petru şi înnoptează lângă un sat. Neavânil unde să tragă şi să doarmă, intră ’n sat şi nimeresc tocmai la acel porcar, care luase de nevastă pe fata cea vrednică,—însă numai Dumnezeu ştia. Apoi întreabă pe femeie dacă n’au şi ceva demâncare. Femeia face ce face şi le dă să mănânce şi apoi se duse să-i culce,—fireşte însă, amândoi într’un pat. Mai târziu vine şi bărbatu-său beat mort, făcând o gură de sculă tot satul. Dar femeia, mai cuminte, îi iese în cale şi-i spune să facă gură mai puţină, că sunt nişte oameni cari dorm în casă.
      Auzind vorbele astea, se şi repede în casă c’un ciomag în mână, zicând că ce caută în vremea asta oameni la casa lui. Şi jap! trage una lui Sf. Petru,—că el eră la margine. Mai face el gură prin casă, ba mai mustrând pe nevastă, ba una, ba alta, până iese pe afară. Atunci Sf. Petru roagă pe Dumnezeu să se dea şi el la margine, «că mie mi-a rupt oasele». Dumnezeu se învoeşte. Bărbatul vine iarăş zicând :
      —         Stăi, că ăstuia dela margine îi mai detei una de clieltueală, dar ălui dela părete nu.
      Şi iar jap ! cu ciomagul în Sf. Petru, şi apoi pleacă. Atunci Dumnezeu zice : .
      —         Vezi, Petre ? Nu ţi-am spus eu că în loc de o bătaie o să ieai două ? Şi că fata asta n’a avut noroc ? 1.
      O variantă a acestei povestiri, culeasă din Bucovina şi scrisă mai pe scurt, zice:
      «Merg [Dumnezeu şi cu Sf. Petru] mai încolo şi găsesc un flăcău leneş; îl chemă Motofleaţă; a cerut dela Dumnezeu să-i pice în gură o pară *, apoi a cerut să i-o mestece. Sf. Petru s’a mâniat. — Eu mă duc să-l bat, Doamne! Nu-1 bate, Petre, că pentru o 1 2
       1.      Reny (N. I. Dumitrescu) în Floarea Darurilor, II, p. 78-9, culegere din Dolj. Variantă bucovineană la întâia parte din povestire, în E. N.-Voronca, op, cit», p. 1250, şi alta din jud. Muscel î;n R.-Codin şi Miha-lache, op. cit., p. 74-6.
      2. Zicala generală:
                                    Pară mălăeaţă In gura lui Nătâfleaţă,
zugrăveşte pe omul norocos, dar mai ales leneş, care aşteaptă să-i vină. toate de-a gata.
www.digibuc.ro
135
bătaie, vei mânca două bătăi! Sf. Petru tot l-abătut.—Vezi, Petre, a zis Dumnezeu, leneşul acesta are să iea pe fata cea harnică...1.
      A doua variantă a acestei povestiri, tot din Bucovina, spune că umblând Dumnezeu cu Sf. Ilie şi Sf. Petru, le-a ieşit Diavolul cu rachiu înainte şi cei doi dintâi n’au băut, fără numai Petru, care a tot cinstit până s’a îmbătat. De aceea Dumnezeu a făcut aşa ca Sf. Petru să mănânce o bătaie dela nişte cătane *.
      A treia variantă arată că sf. Petru a mâncat trei bătăi *.
      A patra variantă arată cum Sf. Petru a mâncat două bătăi dela un om sărac, pe care Dumnezeu îl ajutase, după rugămintea Sf-lui Petru *.
      1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 1250.
      2. Ibidem, p. 915.
      3.       Ibidem, p. 914-6: „Sf. Petru a câpâtat odată trei bătăi de-a rândul. Dumnezeu, Sf. Petru şi Sf. Pavel tot mergeau ce mergeau şi seara veniau de se culcau într’o crâşmă. Sf. Petre se îmbătâ bine şi pe urmă se trântiau toţi trei jos 8â doarmă. Nişte cătane veniau şi ele totdeauna acolo să bea, şi zic între dânsele : —Ce caută bătrânii iştia prin picioarele noastre 5 ian hai şi vom trage unuia o bătaie să nu mai vie. Apucă-1 pe ist din margine !.
      Acela s’a fost nimerit că eră Sf. Petru. Ii trag o bătaie bună. A doua zi vin ei acolo iar să se culce; Sf. Petru zice lui Dumnezeu, ca să se dea el la margine şi să-l lase pe el la mijloc.
      Vin iar cătanele acolo. —Ce, tot nu s’au dus aiştea ? Ian hai şi l-om bate şi pe ist din mijloc, că ieri l-am bătut pe cel dela margine.
      Şi iar îl apucă pe Sf. Petru la bătut.
      A treia seară, schimbă Sf. Petru cu Sf. Paul; vine el la margine şi Sf. Paul la mijloc.
      Vin iar cătanele : —Ei, da’ groşi de obraz îs aiştia ; hai şi i-om trage şi aistui din cea margine o bătaie, că amil pe aiştia doi i-am bătut; poate acela va fi mai subţire de obraz!
      Şi-i mai trag şi a treia bătaie tot lui Sf. Petru. De unde erâ el, să-l bată pe Dumnezeu 1
      Şi aşâ a mâncat Sf. Petru trei bătăi, dar Dumnezeu anume a vrut aşâ, pentrucâ el s’a fost îmbătat1*.., (Povestirea în acelaş loc, p. 915), Dar pe urmă Petrea a cerut dela Dumnezeu, ca să le dea o pedeapsă cătanelor. Şi Dumnezeu le-a dat, că au ploaie la manevre.
      4.       Ibidem, p. 916,’ «Mergeâ Dumnezeu şi cu Sf. Petru. Vede Sf.Petru pe un om cum duce o sarcină de lemne în spate din pădure. —Doamne, zice Sf. Petre, uită-te la omul acesta, cum năcăjeşte, sărmanul. Dă-i cevâ să-şi cumpere boi, să aibă car cu ce cărâ, să fie gospodar!. —Ii voiu da zice Dumnezeu, dacă vrei numai decât, dar ai să vezi că acesta are să te bată.
      Dumnezeu i-a dat bani şi el şi-a cumpărat boi şi de toate; şi-a
                                   www.digibuc.ro
136
      După o cincea variantă, Sf. Petru a suferit bătaie dela un onr beat, despre care Dumnezeu îi spusese că nu e beat, ci «câne turbat» *.
      A şasea variantă, asemenea tot din Bucovina, cuprinde lucruri nouă, şi de aceea o dăm în întregime :
      Dumnezeu după ce a făcut lumea, umblă cu Sf. Petru şi cu Sf. Pavel, şi atâta au fost umblat, până ce lui Sf. Pavel i s’a fost rupt cămeşa... Doamne, Doamne, zice Sf. Pavel, nu ştiu ce să fac, că-s negru şi rupt şi mi-i ruşine să umblu aşa! —Da’umblă şi aşâ, că nu-i nimica; cum umblă oamenii cei săraci?.
      Merg ei, da’ Sf. Pavel vede pe gard nişte cămeşi. —Doamne, gândeşte el, dacă aş putea să fur cămeşa asta ! — dar nu zice nimica.
   Da’ oare unde ne-om culcă noi ? întreabă Dumnezeu. In crâşmă, zice Sf. Petrea, că acolo-i tare bine ! —Dacă-i aşâ, apoi haide, zice Dumnezeu. Sf. Pavel a aşteptat să fie noaptea bine, să fie tâlhar cum se cade; după aceea a mers şi a furat cămaşa, s’a îmbrăcat şi s’a culcat lângă dânşii.
      Da’ în crâşmă, ca în crâşmă : o mulţime de oameni beţi şi de toată mâna. Ii văd pe dânşii. —Oare ce vin aiştia, de se culcă, aicea ; n’au unde se culcă ? zic nişte beţivani şi ieau şi-i trag lui Sf. Petru o bătaie. Sf. Petru s’a dat din mijloc şi l-a dat pe Dumnezeu la margine, da’ la cealaltă margine eră Sf. Pavel. Da’ pe acela l-aţi bătut, zic beţivanii. Bateţi-1 şi pe cel de dincolo ! Şi-l bat şi pe Sf. Pavel. * I.
cumpărat câmpuri, ba şi-a făcut şi crâşmă în sat şi sta toată ziua la crâşmă, numai seara veniâ acasă.
       Trece Dumnezeu şi cu Sf. Petru după o vreme prin satul acela, înnoptează pe aproape de casa lui şi se roagă la femeie să-i lase să mâie. Femeia le zice : —V’aş lăsă, dar nu mi-i omul acasă şi mă tem să nu vă zică cevi! Ei au intrat în casă şi s’au culcat pe laiţă: Dumnezeu la părete şi Sf. Petru la margine.
       Vine omul bat acasă şi intră înlăuntru : —Da’ ce calici îs aicia ? La ce i-ai primit ? Ian stăi să le dau eu, ce umblă noaptea pe la case! Şi merge la Sf. Petru şi-i dă o bătaie. După aceea se duce iar la crâşmă.
       Iar îl aud că vine. Sf. Petru zice : —Doamne, lasă-mă pe mine la părete... (etc.).
       — Vezi, zice Dumnezeu, nu ţi-am spus eu că aista are să te bată ?».
       I. E. N, Voronca, op. cit., p. 116-7: «Sf. Petru când a mers la crişmă, vede un om bat... Uitâ-te, Doamne, ce om bat!. Acela nu-i bat, zice Dumnezeu, e câne turbat 1
       După ce omul l-a bătut pe Sf. Petru, zice Dumnezeu către Sf. Petru r — Uită-te la omul cel bat!. Ba nu-i om bat, zice Petru, da’-i câne turbat!*'
www.digibuc.ro
137
       A doua zi Dumnezeu le zice: Vezi, Petre, ţie ţi-a trebuit crâşmă ? Şi ţie, Pavele, ţi-a trebuit să furi cămeşa de pe gard ? Aceea-i femeie săracă-; Dumnezeu ştie cum a făcut ea cămeşa ceea! Ian mergi la fereastră şi vezi cum plânge ! Amu să te duci îndată, să i-o duci înapoi.
       Se duce Sf. Paul şi gândeşte: «Mi-a ajutat Dumnezeu că am furat-o, amu de mi-ar ajută s’o şi pun la loc». Merge şi se desbracă şi iea cămeşa lui şi s. îmbracă şi pe aceea o pune unde a găsit-o. Da’ femeia din casă plângea şi blăstămâ.
       A venit el înapoi, Dumnezeu i-a suflat şi i-a îmbrăcat pe amândoi preoţeşte şi de atunci sunt preoţii şi biserica pe lume. Iar pe dânşii i-a pus să slujească pentru păcatele oamenilor şi pentru păcatele ce le-au făcut ei, că până atunci nimeni nu fură K
       A cincea legendă narează apucăturile omeneşti ale lui Sf. Petru, precum urmează :
       Intr’un rând mergea Dumnezeu şi cu Sf. Petru şi Paul prin lume, să vadă ce se mai întâmplă printre oameni. Veşnic însă Sf. Petru se plângea că i-i foame şi Dumnezeu se cam luase de gânduri de atâta mâncare ce mistuia Sf. Petru. La câteva zile poposesc tustrei pe-un câmp şi Sf. Petru, ostenit cum eră, adoarme. Dumnezeu îndată se scoală şi cum îl văzu pe Petru adormit, îi scoate maţele şi le înşiră pe răchita sub care Sf. Petru odihniâ. După a--ceasta mai trece puţin până se trezeşte şi Sf. Petru* şi fără să ştie -despre ceeace se întâmplase, pornesc mai departe.
       Au mai mers ei cât au mai mers, şi la întors le-a fost calea tot pe la răchita ceea. In acest timp însă, lui Petru nu-i mai fusese de loc foame.
       Cum ajung la răchită, Sf. Petru o şi cunoaşte, şi întreabă pe Dumnezeu.
       —         Doamne, ce-i cu răchita asta de s’a uscat într’atâta ? Doar nu e multă vreme de când am trecut pe-aici, când am adormit sub dânst la umbră!
       —        Dar ţie, Petre, îl întrebă şi Dumnezeu, de când am trecut pe-aici, ţi-a mai fost foame ?
       —   Nu, răspunse Sfântul.
       — Apoi uite ce-i: cât timp tu ai dormit sub răchita asta, eu ţi-am scos din tine maţele şi le-am înşirat pe crăngile ei; de asta I.
      I. E. N. Voronca, op. cit., p. 309-10.
                                                             www.digibuc.ro
138
ţie până acum nu ţi-a mai fost foame, căci n’ai mai avut maţe, şi de asta răchita- o vezi acuma boţtora, căci maţele tale au mâncat-o.
       O variantă a acestei povestiri, asemenea din Bucovina, spune că Dumnezeu a înşirat maţele Sf. Petru pe un mâr, pe care l-au găsit la întoarcere cu toate frunzele muşcate, pe când maţele ţipau şi chiorăiau de foame.
       Din maţele Sf. Petre se crede că se trage porumbelul sau porumbelul *.
       Numeroase apoi sunt povestirile şi legendele din cari aflăm cum Sf. Petru se roagă lui Dumnezeu, în colindarea lui prin lume, ca să facă Ziditorul câte ceva, după placul Sfântului. In acest chip-aflăm cum s’a născut Ungurul a, Ţiganul şi Armeanul8 şi Neamţul K
       Dar nu numai Dumnezeu a făcut câte ceva, după cererea lui Sf. Petru, ci chiar el, prin purtarea sa, a avut darul creaţiunii şi mai ales al preschimbării.
       A şasea legendă urmează dară şi ne spune cum s’a născut pe lume insecta numită călugărită :
       In vremile pe când trăiau Sf. Apostoli, se făcuse mare vrajbă, în ţara Jidovilor, neştiind pe cine să pună de împărat.
       Păgânii umblau roată, roată, pe lângă casele creştinilor, ce-rându-le volumul B. Umblară chiar şi la Sân-Petru, care pe atunci eră vătaful Apostolilor.
       Sân-Petru, înţelegând însemnătatea alegerii aceleia, se sfătui cu ceilalţi fraţi apostoli, că aşa se numiaiţ ei între ei, şi plănuiră si facă o mare strânsuiă de popor creştin, pentru a se sfătui cu cine să ţie. Şi se strânseră mai mulţi. Dar după ce, pe vremea aceea, creştinii erau tare împrăştiaţi şi îndepărtaţi unul de altul, apoi şi de frica de păgâni, rămaseră cei mai mulţi pe la casele lor, căci doar în vreme vrăjbită, cine dintre cei cu copii mulţi şi-ar fi lăsat copiii şi nevasta singuri, in cap de noapte,—apoi deoarece, pe vremea aceea, creştinilor nu le eră iertat să se întâlnească doi sau mai mulţf la olaltă, că de-i vedeau, îi prindeau păgânii şi-i udau cu fotogen 8. 1
      1. E. N. Voronca, op. cit.7 p. 253.
      2. Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      3.       Dict. de M. Lupescu, directorul orfelinatului «Ferdinand». com-Zorleni, jud. Tot ova.
      4. Idem.
      5. Votumul, votul.
      6. Naftă, petroleu.
www.digibuc.ro
139
       Destul că după ce Sf. Petru îşi strânse vreo câţiva sfetnici de ai lui, se puseră pe sfat, că cum ar fi mai cu cale a face.
       Unii ziceau una, alţii alta, ca abună-oară cum zic şi azi oamenii pe la strânsuri, dar ca să iasă la ceva sfâtueală mai de treabă, ferit-ai Doamne!
       Sf. Petru, ca mai învăţat, văzând că nu-i modru a o scoate la cale, sculându se de pe scaunul lui de vătaf, cu glas blând şi tremurător le zise:
       — Fraţilor, ştim că pentru a putea merge la bătaie, trebue să ai bărbaţi bravi şi isteţi,—asemenea şi la noi. Pentru a putea desmdntă şi înlelepţi poporul nostru creştinesc, trebue mai întâiu să avem bărbaţi şi încă oameni pricepuţi şi înţelepţi. Noi însă, cu durere trebue să v’o spun, că încă atâţia bărbaţi nu avem, apoi ştim bine, dragii mei, că dacă poporul păgânesc ar vedea că unul sau altul dintre noi ar umbla pe la casele creştinilor noştri, nu ştiu zău dacă nu ne-ar luă la ochi. Trebue deci ca să ne îngrijim altcum, aşa că pismaşilor noştri nici prin minte să nu le vină de cele ce noi le ursim. Eu, ca mai bătrân, m’am gândit zi şi noapte despre treaba aceasta şi am ajuns la socoteala, că numai dacă ne vom câştigă femei iscusite şi învăţate, vom ajunge la ispravă. Ce ziceţi de asta ? Oare n’ar fi bine ca noi cei mai bătrâni, ca mai cuminţi, să facem un răvaş peste toate femeile creştine mai iscusite şi mai înţelepte, şi învăţându-le, să le dăm drumul pe la casele oamenilor noştri, ca să le spună gândul nostru şi dorinţele noastre.
          Bine, îi ziseră ceilalţi învăţaţi.
       Nu mult după aceea, strigând, după răvaşul făcut, toate femeile mai deştepte, le explicară zi de zi, noapte de noapte, până le înţe-lepţiră, după cum eră de lipsă, şi apoi, dorindu-le drum bun şi ispravă bună, le trimiseră pe la cei creştini. Înainte insă de a le trimite, le spuseră că lor nu le este iertat ca să se uite la urmă în ochi, căci ochii altor oameni îs scuipaţi din ochii diavolului, şi nici ca să grăească cu nimeni, căci limba multora varsă venin în sufletu[ creştinesc.
       Toate, după învăţătura primită, îşi înveliră faţa, de numai ochii li se vedeau, apoi luându-şi merinde, o luară la drum, rugându-se lui Dumnezeu şi ţinând postul lui lsus, nemâncând numai a treia zi odată.
       Una însă, şi anume Călugăriţa, căci aşa o chemă, umblând, prin mai multe oraşe, unde domnii îs mai cinaf îmbrăcaţi şi ma
www.digibuc.ro
140
<lrăcoşi ca alţi oameni, a dat de un domnişor, colea, înalt ca O' trestie, alb ca spuma, cu mustaţa răsucită şi creaţă, apoi cu ochii ca de şearpe, şi cu gura mică şi potrivită, de-ţi slobozia gura apă după el, nici nu alta.
       Domnişorul, viclean ca toţi domnişorii de astăzi, se puse cu buna, şi vorbindu-i câte în lună şi în stele, o făcu de Călugăriţa işi uită învăţăţătura primită şi poruncile ce i s’au dat şi îşi destupă faţa şi a început a grăi de câte numai îi puteau ieşi pe gură, până mai pe urmă îi spune domnişorului şi gândul creştinilor şi despre învăţătura ce o primise dela Sf. Petru.
       Auzindu-le acestea toate, domnişorul cel drăcos se făcîi nevăzut ; căci doar nu eră altul, fără feciorul Satanei.
       Sf. Petru, care despre acestea toate aveâ cunoştinţă, căci îngerul lui Isus toate i le spunea, a luat-o şi el la drum pe urma •Călugăriţei celei păcătoase, ca s’o ajungă şi s’o oprească de a umblă mai departe, fiindu-i frică că învăţătura asta o va mai descoperi şi la alţi domnişori. In urmă găsind-o pe un câmp verde şi înflorit, unde se juca cu nişte copii de ţânţari, a oprit-o în loc şi i-a zis:
       — Călugăriţă te-ai chemat, călugăriţă să te cheme şi de acum înainte, dar mai mult formă de om să nu mai ai, căci vălul de pe faţă ţi l-ai ţipat şi faţa cea frumoasă şi creştinească ţi-ai spurcat!
       Călugăriţa, văzând pe Sf. Petru, dă să-şi acopere faţa, care îi eră descoperită (desvelită), dar nu putea, căci Dumnezeu o schimbase într’o gujulie mică şi verde, care şi acum împreunându-şi picioarele dinainte, face ca şi cum ar voi să-şi astupe faţa I.
       I. Marian, Insectele, p. 495-500. Mai departe, p. 503-4, găsim o vrajă, care stă în legătură cu această legendă: «Dacă ai o femeie rea, pune-i ■trei călugăriţe noaptea sub cap, numai trebue să zici, de trei ori, în trei .zile după olaltă, următoarea descântecă, care se aude în Transilvania :
Călugăriţă Cu necredinţă,
Sf. Petru te-a învăţat, Să faci bine La creştine,
Să dai învăţătură La cei fără ’nvăţătură ; învăţătură ai dat Dar nu te-ai purtat,
Că ai spus La pismaşii lui Isus, Că te-ai arătat
                                           Şi te-ai desvălit,
                                           Până Dumnezeu te-a pedepsit. Iată şi eu acum,
                                           O femeie Ca o scânteie,
                                           Rea de gură Şi fără ’nvăţătură,
                                           Rea de toate,
                                           De nu mai poate,
                                           Rea,
                                           Pismătereâ,
                                           Celuitoare,'
www.digibuc.ro
141
       A şaptea povestire sau legendă sună astfel :
       Zice-se că Sf. Petru s’a dus odată la un alt apostol, bună oarfc cum mergem şi noi astăzi unul la altul.
       Apostolul la care s’a dus Sân-Petru, chiar în ziua aceea primise o coşarcă plină cu pere, de-ţi fugiau ochii pe ele şi gura-ţi slobozia ap văzându-ler, aşa de frumoase erau.
       Sân-Petru, căruia îi plăceau poamele minunat de bine, nu aşteptă mult îmbiat, far’, ostenit cum eră, ca omul ce făcuse un drum lung şi ostenicios pe o vreme călduroasă, de ţi se aprindea sufletul în trup, începu a-şi alege tot perele cele mai frumoase, dar când-da să le bage în gură, spre a-şi astâmpără setea, ele se prefăceau în nişte gujulii mici, pestriţe, urîte şi greţoase.
       Numai atât i-a trebuit lui Sân-Petru, care şi până atunci erîL din cale afară de greţos, şi de odată şi luă coşarca şi o aruncă în. drum cu pere cu tot.
       N’a apucat însă bine de tot a aruncă coşarca, şi iată că toate^ perele dintr’însa se schimbă în nişte gujulii mici şi iuţi, şi o luară la fugă care încotro.
       Despre aceste gujulii se crede că ar fi slelniţde de pere (Pen-tatoma baccarum, L. sau Mormidea bacearum, Am.) l.
       A opta povestire, privitoare la persoana şi faptele Sf-lui Petru^ ■cuprinde legenda insectei numite ţigdiu (Hilobius obietis ]L-), care se aude prin unele părţi din Transilvania:
       Zice că Sf. Petru aveă datină de a duhani, ca şi cei mai mulţi oameni din ziua de azi, însă nu din ţigară, ci din pipă, pentrucă-pe vremea aceea nu erau încă cunoscute ţigările.
Pizmuitoare,
Far’ de stare,
Far’ de hodinâ,
Fâr’ de splina,
Cu inima de rău plina!
Tu călugărită Fara credinţa,
De Dumnezeu bătută,
De oameni hulita,
Şi huiduita,
Fa-mi buna Astă nevasta,
                                                                   I. Marian, Insectele, p. 422.
Şi din rea şi necredincioasa, Fa-o buna şi credincioasa. Din înşelătoare Şi pismuitoare,
Fa-o buna şi iubitoare,
Ca de nu,
Vai de capul tau,
Vai de neamul tau,
Câ pe el m’oiu sul Şi tot 1-oiu sdrobi:
Pe el m’oiu urcă Şi tot 1-oiu sfarmă!
www.digibuc.ro
142
       Intr*o zi, astupându-i-se pipa şi voind a o destupă cu sulhacul *, ori şi câtă silinţă şi-a dat, n’a putut-o de fel destupă.
       Văzând el aceasta, se făcu foc şi pară de mânie, şi apoi, aruncând sulhacul cine ştie unde, zise :
       —          Atunci să te văd, când mi-oiu vedeâ ceâfa! Atunci şi nici atunci!
       Din sulhacul Sf. Petru s’a făcut apoi un gândac cu capul mic, cu un rât lung, foarte ascuţit şi încârligat ca un sulhac, care se numeşte ţigâiu sau ţigâinat, şi care de frică s’a ascuns într’o bortă de copac.
       Şi de atunci, tot prin borţi de copaci, pe cari şi le face el singur, trăeşte el până în ziua de astăzi *.
       In sfârşit a noua şi cea din urmă legendă ce o mai dăm, se referă la credinţa ce este răspândită prin unele părţi din Ţara-Ro-mânească şi care arată chipul cum Sf. Petru a răscumpărat sufletele oamenilor din robia diavolului:
       Cică pe noi ne-ar fi vândut Moş Adam spurcatului, cu zapis în regulă. Da’ pe urmă s’a fost căind amarnic de greşeala ce făcuse şi într’una se munciă cu gândul, ce să facă şi cum să dreagă, ca să răscumpere sufletele oamenilor.
       Intr’o zi, găseşte Adam pe Sf-lui Petre.
       —         Sf. Petre, ce crezi c’ar fi de făcut, ca să putem răscumpără ale suflete ce-au încăput pe mâna spurcaţilor ?
       — O să slujesc eu diavolului trei ani, şi cred că le-om scăpă.
       La o lună după intrarea Sf. Petre în slujba diavolului, se pomeneşte cu Dumnezeu.
       —   Ce e de făcut, Doamne, că Sarsailă nu vorbeşte de loc ?
       —         Petre, tu să taci; dar în 3 ani tu să-i pui 3 întrebări, să vezi ce-o să-ţi răspundă.
       —   Bine, Doamne.
       Şi s’a dus iar la slugărie.
       După ce trecti un an, zice:
       —          Stăpâne, dacă ne-au vândut părinţii o moşie, cum s’o scoatem noi ?
       —   Asta nu e treaba ta ! s’a rostit încornoratul.
       La al doilea an, tot aşâ l-a întrebat. 1 2
       1. In com. Ţepu, jud. Tecuciu, se numeşte suvăc.
       2. Marian, Insecte, p. 89.
www.digibuc.ro
143
       —   Tu să taci, să fiu mă mai întrebi, a răspuns iarăş Sarsailă.
       Când s’au împlinit trei ani, iar l-a întrebat:
       —         Stăpâne, cum să răscumpărăm o moşie pe care ne-au vândut-o părinţii noştri ?
       —   Să mori şi apoi să înviezi, a răspuns Satana.
       Domnul Hristos nu se născuse până atunci.
       Pe urmă, diavolul zise lui Petre:
       —   Haideţi la mare să ne scăldăm.
       —   Hai!
       Şi au plecat.
       Palaşca1 cu zapisul pe care-1 dedese Adam diavolului, când ne-a vândut pe noi, eră după gâtul lui Sarsailă.
       Când au ajuns ei Ja mare, s’a încins un zăduf, din mila Sfan-tuleţului, de s’a oprit diavolul tocmai pe fundul mării. Iar palaşca o lăsase cu priminelele pe mal.
       Sf. Petre n’a vrut să se scalde, prefacându-se că i-i frică de înec.
       Tocmai când diavolul eră pe fundul mării, Sf. Petre puse mâna pe palaşcă şi începii să se înalţe în sus, spre vămile cerului.
       Se împliniseră cei trei ani de slugărit.
       Când să iasă diavolul din apă, Petre nicăiri; iar palaşca iea-o dacă ai de unde!
       Uitându-se încornoratul în sus, vede fulgerând la răsărit. Eră Sf. Ilie care vrea să facă minciuni diavolului şi să-l încurce, pân’ o apucă Sf. Petre să intre pe poarta cerului.
       Diavolul, crezând că lumina fulgerului e Sf. Petre, se repezi într’acolo ; dar n’apucă să ajungă acolo unde se zărise lumina, şi Sf. Ilie fulgeră iarăş Ia apus. Diavolul, hai şi el într’acolo. Apoi fulgerul se zări la miază-noapte şi diavolul o apucă într’acolo şi, în sfârşit, la miază-zi. In acest timp, Sf. Petre scurtase mult din cale. Diavolul atunci se luă şi el repede după argatul lui, urcând cu mare repeziciune cuiele scării cerului.
       Când să intre sf. Petre pe poarta cerului, gata-gata să pună Sarsailă mâna pe el.
       De-abiâ îl apucă de picior, rupându-i o halcă de carne din
talpă.
       —         Sâc! sâc! sâc!, îlnecăjiâ Sf. Petre,—că zapisul dela mine n’ai să-l mai vezi în ochi. Ach, du-te unde a dus mutul iapa şi Ţiganul cârlanul!
       I. Geanta de piele.
www.digibuc.ro
144
      Diavolul, de necaz, plângea de speria lumea.
      Şi a răscumpărat Sf. Petre sufletele creştinilor din robia diavolului.
      Iar de atunci au rămas oamenii cu o scobitură la talpa piciorului
      Fără a putea stabili amănănunte de legătură, trebue să pomenim şi credinţa ce este răspândită prin jud. Mehedinţi, că buruiana împuşcată se numeşte astfel, din pricină că a tras Sf. Petru cu puşca în ea. Această plantă are frunze mici, lungăreţe şi flori albastre în trei ramuri, dintre cari cea din mijloc este numai la jumătatea celorlalte două *.
  III—CUCU-TALHARUL ŞI CÂNII LUI SF. PETRU.
      Povestea bătrânească spune, măre-leţ, că în vremea veche lumea eră mai bună şi pământul mai curat ca acum. D’aia şi Dumnezeu şi Sfinţii umblau pe pământ. Şi Sfinţii îşi aveau şi ei cuprinsul lor, cum bunăoară avem şi noi azi: casă, masă, vitişoare, copilaşi şi de toate câte trebue la casa omului.
      Intre Sfinţi însă, ăl mai însemnat eră Sfeti-Petrea. El umbla mai mult cu bunul Dumnezeu p’un drum. Dar îşi avea şi el, ca tot Românul, rostul lui, casa şi toate treburile, în bună rândueală, ca un Sfânt al lui Dumnezeu ce eră. Povestea bătrânească spune că, între alte avuturi ale sale, avea şi o herghelie însemnată de cai frumoşi tot unul şi unul: negri în păr ca pana corbului şi iuţi ca focul, de mâncau nori, nu alta. Mă rog d-voastră, cai de Sfânt şi dă-le pace!
      Şi în vremurile alea, cum din păcate şi acum, pe lângă Sfinţi,, oamenii lui Dumnezeu, erau şi destui hoţi de codru, căci şi Dracul şi-a avut şi-şi va avea totdeauna partea sa în lume.
      Dar mai înainte vreme, hoţii erau tot mai puţini şi mai cu frică şi ruşine şi şedeau neumblaţi decât de duhuri rele; pe când în ziua de azi, din păcate, hoţii s’au îmmulţit atât de tare, încât mai nu e colţ unde să nu dai de ei: în sate, în oraşe şi pe tot locul, te fură ziua nămiaza mare, ba te fac de le dai cu mâna ta şi tu rămâi cu o mână la inimă şi cu alta scărpinându-te în cap 1
      Un hoţoman de frunte, de pe vremurile alea, era şi Cucu f 1 2
      1. R.-Codin-Mihalache, op. cit., p. 77-8.
      2. Tinerimea română, III, p. 449.
www.digibuc.ro
145
       De unde şi până unde, că acesta află de caii lui Sfeti-Petre şi îşi puse în gând să-i şterpelească.
       Vreme multă nu mai trecu la mijloc, de vreme ce Sfeti-Petre eră mai mult călător p’in lume cu Dumnezeu, şi aşa într’o noapte, făcu cum făcu şi-i fură caii, şi cu ei la pădure, băiete !
       A doua zi pică şi Sfeti-Petre din călătoriile sale. Şi cum veni, întrebă de cai. Caii nicăiri! Că o fi, că o drege, că sucita, că învârtită, nu sunt caii şi pace ! Ei, de luat i-a luat, dar cine i-a luat şi unde i-a dus ?
       Sf. Petre, -ca un sfânt al lui Dumnezeu ce eră, numai decât ghici hoţul. Cucu i-a luat, şi după el, copii!
       Sf. Petre cerii dela Dumnezeu să-i dea câţi-vâ câni voinici, cu cari să plece prin pădure după cai.
       Dumnezeu îi dete lupii şi de atunci lupii au rămas să fie cânii lui Sf. Petre 1.
       Şi plecă Sf. Petre cu cânii după el şi răscoli toate pădurele şi toate kududoaiele, de dimineaţă şi până seara şi de urma cailor nu mai dete şi nici de a hoţului. II apucă noaptea in pădure şi eră o noapte d’ale, să-ţi dai cu degetele în ochi de întunerec, beznă nu altcevâ, mai întuneric ca în iad. Nu mai vedea Sf. Petre încotro să apuce. Atunci se rugă el la Dumnezeu să facă vreo minune, ca să-i lumineze calea.
       Dumnezeu Sfântul ascultă rugăciunea lui Sf. Petre, şi cât te-ai şterge la ochi, se umplu toată pădurea de licurici.
       Sf. Petre se veseli şi pe lumina licuricilor mai căută caii toată noaptea prin păduri, iar la ziuă se întoarse acasa tot fără cai.
       Atunci Sf. Petre blestemă pe Cucu, să se prefacă în pasere neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spuie numele, unde s’o află.
       De atunci hoţul Cucu a ramas pasere neagră şi blestemată, şi când ţi-a cântă în spate, pe casa ori în curte, moarte însemnează;
        I.        Albina, IV, p. 1393: Lupii sunt cânii lui Sf. Petru, căci cu ei goneşte pe draci, fiindcă numai lupul şi cânele negru mănâncă pe drac şi dracul fuge de ei. — R.-Codin şi Milialache, op. cit., p. 78: «Din ziua de Sâmpietru încolo, cucul nu mai cânta: lata de ce: Se crede ca această pasere ar fi fost mai înainte vreme un lioţ, care tot fura boii lui Sf. Petru mereu, de nu mai ispraviâ bietul creştin aratura. Odata prinzându-1 Sf. Petru cu boii furaţi, ci-câ l-ar fi blestemat sa se facă pasere şi din ziua de Sâmpietru înainte sa amuţească».
    Pomfile, Sărbătorile.                                                         10
www.digibuc.ro
146
şi el altceva nu mai zice, decât îşi strigă toată ziua numele prin păduri : Cucu! Cucu!
       Şi Cucu are mare frică de licurici. De aceea, cum se ivesc licuricii prin păduri, el încetează de a mai cântă, crezând că St. Petre îl caută iar să-l prindă, pentrucâ i-a furat caii.
       Licuricii sunt blagosloviţi de Sf. Petre, ca să lumineze calea rătăciţilor prin păduri: ei sunt făcliile pădurilor. Ei se ivesc tot aproape de Sf. Petre, adică de ziua lui Sf. Petre, cam prin postul lui Sf. Petre. Atunci şi Cucu tace, cum vine şi din vorba cântecului:
                      Veni postul lui Sân-Petru,
                      Părăsi Cucu bugetu’
                      Şi turtureaua vâlceaua Şi mândruţa poticeaua» *.
       Această legendă e culeasă de prin Oltenia; ea insă este generală, căci iată o variantă de prin munţii Sucevei, transcrisă după o publicaţie în graiu local. Pe lângă altele, ea motivează şi credinţa pe care o au Românii şi pe care am pomenit-o, când a fost vorba despre mufirea cucului la Sămţănii:
       Pe vremea lui Sf. Petrea, trăia un om si omului aceluia îi zicea Cucu. Dar ce avea Cucu, că el acum eră om, acum eră pasere. Dar nici cântătură frumoasă cum cântă Cucu nu se mai găsiă om pe lume să-i stea împotrivă. Dar el eră cam tâlhar, fură vite : cai, oi, boi şi ori ce-i ieşiâ în cale.
       Eră acum pe la Sânzănii, când Sf. Petre gătise de arat pentru popuşoi şi se gândiâ să deie hrişcă. Dar Cucu, iaca ce-şi zice:
       — Măi, ce fel de om e şi acesta, de nu mai lasă aratul! Iaca au venit Sânzienile, şi încă de acum are să mai samene cine ştie câtă hrişcă. Dar las’ că i-oiu face-o eu; 1-oiu hrăni eu pe jupân Petrea de arături!
       Şi-şi pune ’n gând să fure boii lui Sf. Petrea, că Sf. Petrea aveâ vreo doisprezece boi. Cum a zis, aşâ a şi făcut, că numai s’a dus la ocolul lui Sf. Petrea şi-i iea frumuşel boii, şi să te duci băiete..; i-a dus cine ştie unde, în nişte păduri, să nu mai dea Sf. Petrea de ei, măcar să răstoarne pământul.
       A doua zi, în ziua de Sânzienii, cată boii să se ducă la arat, când colo, iea boii de unde jiu-s. S’a şi priceput că altul nu i-a fâcut-o, fără numai Cucu. Se iea şi se duce ’ntins la Cucu. I.
       I. Pr. T. Bâlăşel, în Marian, Insecte, p. 49-50.
www.digibuc.ro
147
       —    Mâi Cucuie, ştii ce, una?
       —    Ştiu dacă mi-i spune !
       —          Măi, nu ştiu cine mi-a furat boii, şi eu, mai că-mi zice gândul că tu i-ai luat!
       —          Da’ de unde, Sf. Petre, da’ ce-am să fac eu cu boii, da’ nu i-am luat, ferească Dumnezeu.
       —          Iară Sf Petrea pe vorbă l-a cunoscut că el e cel cu pricina. Şi-i zice:
       —    Mâi Cucuie, să-mi dai boii, că eu am să te puţc!
       —          Se duce Sf. Petrea acasă, iea puşca şi se duce la Cucu. Da’ Cucu se făcuse pasere şi s’a fost suit într’un copac.
       —    Măi Cucuie, nu-mi dai boii ?
       —    Nu ţi-i dau!
       —    Te puşc, măi!
       —    Numai dacă mă-»i vedea!
       —    Şi cucul tot se da după creangă, de nu-1 vedea Sf. Petre.
       —    Şi nu-mi dai tu boii, măi ?
       —    Nu ţi-i dau!
       —    Apoi că nici tu nu-i mai cântă de-acum înainte!
       —          Şi de atunci a rămas, de nu mai cântă cucul dela Sânzieni înainte, că l-a blăstămat Sf. Petre, pentrucă i-a luat boii l.
       A treia legendă a cucului, culeasă de prin Moldova de mijloc, -sună astfel:
       Sf. Petru eră om plugar şi în ograda lui avea doi argaţi; pe ■unul îl chemă Lazăr, iar pe celălalt Cucu.
       Intr’o zi îi trimise cu plugul şi cu boii la arat, dar nu ştiu •cum fâch, că nu le dădu mâncare în de ajuns. Flăcăii ceia punân--du-se la masă cu ce le dăduse stăpânul lor, şi neindestulându-se, .s’au apucat şi-au tăiat boii şi i-au mâncat.
       După aceasta, Sf. Petru punând mâna pe dânşii, i-a luat la "bătaie şi l-a bătut pe Cucu până l-a ucis; cât despre Lazăr, acesta a făcut ce-a tăcut şi a scăpat, şi apoi în urmă, ca nu cumvâ Sf. Petru să mai poată pune mâna pe dânsul şi să-l mai bată sau chiar să-l •omoare ca şi pe frate--seu, de frică s’a prefăcut în pasăre.
       Se crede că şi Cucu s’a prefăcut tot în pasăre, dar fiindcă a fost ucis, s’a ridicat la cer.
       De atunci şi până azi, cei doi slujitori ai Sf-lui Petru se strigă I.
       I. Al. Vasiliu în Şezătoarea, VI, p. 104-95.
www.digibuc.ro
148
şi se caută pe lume. Lazăr strigă: Cucul Cucul, după fratele său ucis, iar acesta se crede că-i răspunde din cer
      După cum am văzut mai sus, lupii sunt cânii lui Sf. Petru 3, dăruiţi de Dumnezeu, pentru a prinde pe Cucu-tâlharul.
      Sf. Petru le urseşte în toate nopţile vitele pe cari lupii trebue să le mănânce *, dar'mai cu seamă aceasta se întâmplă în noaptea de Sf. Andrei de iarnă, când Sf. Petru îşi chiamă toţi lupii lângă sine, arătând fiecăruia dintre dânşii prada ce li-i hotărîtă *.
      Când Sf. Petru face această împărţire, osândeşte mai ales pe cei ce au lucrat la Filipi, Joile de după Paşti, Vinerile şi alte sărbători. Căţeii lui Sf. Petru vin, prin urmare, la aceşti oameni şi le mănâncă vitele sorocite ®. Această credinţă o aflăm pretutindeni.
      Fiecare lup, fiecare căţel al lui Sf. Petru, mănâncă deci numai aceea ce i se dă.
      Se povesteşte că Sf. Petru a poruncit odată unui lup să mănânce calul cel pintenog al unui om. Omul însă, prin ce chip nu se ştie, simţind despre aceasta, a alergat îndată şi a mânjit piciorul calului cu balegă, ca atunci când va veni lupul şi-i va căută calul cel pintenog, să nu i-1 găsească.
      Nu mult după aceasta, iată că veni într’adevăr şi lupul, care căută în zadar calul. Se întoarse apoi la Sf. Petru şi-i zise :
      —   Stăpâne, am căutat ce mi-ai hărăzit, dar n’am putut află.
      Iar Sf. Petru, care ştia de vicleşugul omului, i-a poruncit:
      —   Du-te şi mănâncă pe stăpânul calului.
      Şi lupul s’a dus şi a mâncat pe omul care îndrăznise să se împotrivească poruncilor lui Sf. Petru ®.
      Se poate adesea întâmplă ca Sf. Petru să hotărască chiar şi pe unii oameni ca hranâ lupilor; dela această hotărîre nimeni nu poate scăpă.
      Se zice că într’un rând, un om bogat foarte află prin vis că-i sorocit ca hrană căţeilor lui Sf. Petru. Cum se sculă, -porunci îndată unor meşteri să-i facă o ladă mare de fier, în care să se încuie * 2 3 4 5 6
       J. G. Popescu, în Şezătoarea, II, p. 45.
       2. Vezi şi Marian, Sărbătorile, I, p. 230-7
       3. Etym. Magn. Rom., p. J345-6.
       4. I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 267.
       5. Lumina pentru toţi, III, p. 515-6.
       6. Din corn. Ţepu, jud. Tecuciu.
www.digibuc.ro
149
-şi in care să stea toată ziua, ca nu cumva căutându-1 lupul, să-l găsească şi să-l mănânce, ci să scape dela primejdie cu zile.
       A stat el, aşa dară, toată ziua închis în ladă, iar seara, când cei din casa lui au venit cu alte neamuri şi au descuiat lada de fier, -de ce-au văzut, s’au minunat. Cum au ridicat capacul lăzii, îndată a sărit dintr’însa un lup, care a fugit, iar înăuntru n’au aflat decât oasele bogatului l.
       Sf. Petru nu porunceşte în totdeauna lupilor să mănânce toată vita, ci adesea le spune să-şi iea numai o anumită câtime.
       In această privinţă se zice că odată Sf. Petru a trimis pe un lup să mănânce dintr’un cal numai o litră, adică un sfert de ocă, dar lupul s’a lăcomit şi a mâncat tot calul. Sf. Petru, l-a chemat în grabă şi l-a întrebat:
       —         Cum de ai îndrăznit să mănânci tot calul, când eu na te am învoit decât pentru o litră?
       Iar lupul a răspuns:
       —         Apoi de, stăpâne, I-am mâncat tot, căci cântarul meu mi-i gura şi atâta mi s’a părut şi litra a.
       O variantă a acestei legende, culeasă din com. Zorleni, jud. Tutova, grăeşte astfel:
       «Odată Sf. Petru, chelarul lui Dumnezeu, împărţiâ mâncare la dobitoace. Pe toate le chivernisise cu mâncare, pe toate le mulţă-mise, şi amft sta răzămat de uşorul dela uşa magaziei şi se gândiâ -că mare-i puterea lui Dumnezeu. Iaca într’un târziu şi un lup şchiop.
       <— Dă-mi şi mie, Sf. Petre, să mănânc, că nu mai pot!
       —         Da’ de ce întârziezi ? Du-te în pădurea ceea, c’acolo eSte o iapă cu mânzul ei şi mănâncă din armul de dinapoi al iepei o ocâ şi jumătate de carne, că ţi-i de ajuns. 1 2
       1.       Dict. de părintele meu C. I. Pamfile, com. Ţepu, jud. Tecuciu.— I. A. Zanne, op. cit, VII, p. 179-80: Se povesteşte ca cinevâ spunând unei babe, ca să nu dea sare cu împrumut sara, că e rău de lupi, dânsa a răspuns:
       —- «Doar c.rul să mi-1 mănânce, că alta n’are ce>. Sf. Petru, supărat, s’a hotărît s’o pedepsească. Intr’o noapte, ieşind baba afară, un lup s’a repezit şi i-a rupt c.rul.
       2.        Dict. de I. Medelean, com. Ţepu, jud. Tecuciu; cu acest prilej ■amintim şi zicala care se adresează unei lacome, când dă de cevâ bun şi mult: * O potriveşte ca lupul din gât> sau <0 cântăreşte ca lupul •din gât*.
www.digibuc.ro
150
       —         Lupul, chita lui; şovâlc ; şovâlc I tiva în pădure şi mănâncă iapa toată şi pe mânz, de s’a săturat şi el gospodăreşte.
       Peste câteva zile, vine iar la Sf. Petrea să ceară demâncare.
       — Bine, dihanie urîtă şi spurcată ce eşti; eu ţi-am spus si mănânci din iapă numai o oca şi jumătate de carne, că tot mai trăiâ iapa, nu s’o mănânci toată!
      — Păi, Sf. Petre, eu n’am avut cântar în pădure; eu am sc-cotit că iapa-i o oca şi mânzul o jumătate; de acea am mâncat-o toată 1.
       Prin jud. Tecuciu se crede că Sf. Petru se îngrijeşte in deosebi de lupii bătrâni şi schilozi, cari nu-şi pot agonisi singură hrana *.
       Oricum, nimeni nu cunoaşte porunca lui Sf. Petru, dar se: crede că dânsul în totdeauna porunceşte sau ingădue lupilor să ucidă şi să mănânce, şi dacă aceste fiare sălbatece fac de multe ori acest lucru, omul nu trebue să se mânie şi să cârtească împotriva Sfântului, căci una este inima lui curată şi cumpănită pentru creştini şi alta este isprava jiganiei.
       Când urlă lupii adunaţi mai mulţi în haite, haiticuri, cârduri sau noaje, ei se roagă atunci lui Sf. Petru ca să li se rânduească pradă *.
       In sfârşit, Sf. Petru poartă de grijă nu numai lupilor, ci tuturor sălbăticiinelor, căci el, după cum am văzut mai sus, este-chelarul şi magazinerul Iui Dumnezeu. Prin unele părţi, precum bunăoară în jud. Suceava, chelarul dumnezeesc este Sf. Gheor-ghe *. 1 2 3 4
       1. M. Lupescu în Şezătoarea, VI, p. 106.
      2. Cred. loc. din corn. Ţapu,
      3. I. A. Zanne, op. cit., VII, p. 179-80! Lupii sunt câinii lui; unde le-porunceşte Sf. Petre, acolo fac lupii pradă. Altfel pot trece pe lângă t> vită, şi dacă n’au poruncă, nu o mănâncă. Când ae strâng mai mulţi lupi la un loc şi urlă, se zice că ei se roagă lui Sf. Petrea, magazionerul lui. Dumnezeu.
      4.       Şezătoarea, VI, p. 106: «In jud. Tutova se crede că Sfi Petrea magazionerul lui Dumnezeu, împarte hrană la dobitoace. In corn. Broşteni, jud. Suceava, Sf. Gheorghe omorîtorul balaurului, câre a voit să înghită. pe fata împăratului, e împărţitorul mâncării la dobitoace».
www.digibuc.ro
151
                         IV. SF. PA VEL.
      După cum s’a pomenit şi mai înainte, cu toate că ziua de 29 Iunie este orânduită întru cinstea Sfinţilor slăviţi şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cu toate că biserica le dă ace-eaş cinstire *, prea rareori pomeneşte Românul pe Sf. Pavel„ Pavai sau Paul, cum i se mai zice de către fraţii de peste Munte.
      L’am găsit rareori pomenit alături de Dumnezeu şi de Sf. Petru, călătorind- pe pământ, şi acum mai pomenim o singură tradiţie bucovineană, cu toate că nu-i îndestul de limpede :
      «Dumnezeu umblă cu oamenii şi-i învăţă, iar filele erau sfinte şi umblau cu el. Oamenii făceau la copii, în toată ziua câte unul, ca să fie sfinţi. In ziua întâi au făcut pe Sf. Neculaiu, a doua zi pe Sf. Varvara, şi tot aşâ au făcut, după cum e scris la calendar, până ce s’a încheiat anul şi au ajuns iară la Sf. Neculaiu. Apoi, după ce a fost norod deajuns, nu se mai îmmulţiâ aşâ de tare, au rămas ca noi. Pe atunci copilul deodată umblă şi până la doi ani eră cuminte şi ştiâ carte. Sfi Neculaiu până în ziua a şaptea a fost băietan mare şi cuminte. Dumnezeu l-a învăţat şi i-a dat de soţie pe Sf. Varvara şi l-a pus învăţător oamenilor, ca să nu fie proşti, să ştie a trăi, să-i înveţe carte şi de toate, ca să nu se mai deie la beţie şi la altelea, să nu fie rău pentru dânşii. Dumnezeu dacă a văzut cât e Sf. Neculaiu de bun, l-a luat la cer lângă dânsul, şi a pus în locul lui pe Sf. Pavel învăţător».
               V. DATINE ŞS CREDINŢE.
     Această zi de sărbătoare se ţine sau se păţeşte întru cinstirea patronilor ei, dar şi pentru alte credinţe şi datine, pe cari le pomenim : 1
       1. Troparele Sf. Apostoli Petru şi Pavel: Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, stăpânului tuturor ru-gaţi-vă, pace lumii să dăruească şi sufletelor noastre mare milă I
       — Pre propoveduitorii cei tari şi de Dumnezeu iertători, câpiteniile apostolilor tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor tale şi odihnă ; că chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, cela ce ştii cele din inimă l
www.digibuc.ro
152
      Cucul care a început să cânte la Buna-Vestire, cântă neîntrerupt, de îndată ce i s’a deslegat limba, până la Săn-Petru, când limba i se leagă din nou, adecă până atunci când, după credinţa poporului, se îneacă cu orz şi nu mai poate cântă. In această zi el se preface în uliu şi rămâne astfel până la Buna-Vestirea din anul următor, când se va preface din nou în cuc. Am văzut şi în altă parte, că această credinţă se referă şi la Sâmzănii.
      Oamenii pistruiaţi se spală cu apă în miezul nopţii când cântă cocoşul, căci se tem să nu fie socotiţi drept Jidovi, şi aşâ petele de pe faţă li se pot îmmulţi. Pentru aceasta se feresc, ba încă se şt roagă să le piară şi acele ce le au
      In Bucovina, Sf. Petru se ţine pentru piatră sau grindină 8. Prin jud. Botoşani, tot din această pricină se ţine şi ziua a doua după Sf. Petru, adecă 30 Iunie, iar în Bucovina, prin unele părţi se ţin trei zile chiar, tot spre acest scop 8.
      Dacă va tuna sau va fulgeră în această zi, nucile nu vor prinde în anul acela miez, nu vor fecundă, ci vor rămâneă sterpe, sau, cum se mai zice cu nuci, numindu-se fulgerate *.
      In Bucovina, pe lângă nuci, se crede că nici alunele nu vor prinde miez, sau chiar dacă vor prinde, viermii vor năpădi asupră-le şi nucile şi alunele vor cădeă0.
      Tot pe acolo, aceeaş credinţă o întâlnim şi atunci când tună după Sf. Petru ®.
      In această zi, aproape pretutindeni se fac moşi, moşii de Săn-Petru, adecă se dă de pomană pentru sufletele morţilor colaci şi lumânări, precum şi mere dulci sau acre T.
      Sătenii cari au vite se duc la biserică şi pun spre sfinţire caş proaspăt, brânză, urdă, colorezi şi pasat. Aceasta se obişnueşte prin jud. Buzeu 8.
      Prin jud. Tecuciu, precum bunăoară în Ţepu, Vizureşti şi 1
      1. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 802.
      3. Ibidem, p. 803.
      4. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      5. E. N.-Voronea, op. cit., p. 803.
      6. Ibidem, p. 856.
      7. Marian, Immormântarea, p. 301.
      8) Despre sfinţirea turmelor, vezi M. Lungianu, In sărbători, Bucureşti 1910, p. 241—73.
www.digibuc.ro
153
Brăhăseşti, în această zi se duc la biserică mere, ţarţâre, colivă de grâu, iar cine are, şi cât de puţină miere în faguri. După biserică, când iese preotul, femeile merg la cimitir. Acolo preotul ceteşte morţilor, iar femeile bocesc şi tămâiază.
       In această zi se împărţesc mere, adecă se dau de pomană. Nici o femeie nu trebue să mănânce mere până în această zi, fără a face un mare păcat, tără a supără pe morţi. Femeia măritată, dată la casa ei, trebue Să aibă grija morţilor ce i-au fost neamuri, şi deci trebue să păzească această zi. Cu atât mai mult o păzesc femeile cari au copii morţi.
       După această zi, femeile tinere pot mâncâ mere; cele mai bătrâne trebue să aştepte până la Sf. Ilie.
       O datină îndestul de răspândită, — căci o aflăm atât în jud. Gorj, cât şi în jud. R.-Sărat, este aceea de a păzi pietrele lui Sf. Petru.
       «Pietrele lui Sf. Petru le ţine omul, că-i rău de piatră, că altfel îţi bate grindina porumbul şi viea» x.
       Iată şi un descântec de judecată, cules din jud. Gorj, la care se folosesc chiar pietrele împietrite de Sf. Petru:
—   Buna ziua, apâ mare,
Doamnă mare !
—    Mai şezi!
—    N’am venit să şez,
Ci am venit să te dăruesc
                                                                                       [cu meiu,
Tu să dărueşti pe (cutare) cu o [sută de smei.
Martorii lui să se sfrijească,
La judecători în divan să se risipească,
Să nu mai aibă gură căscată, Limbă ridicata,
Să nu mai vorbească,
Să nu mai grăească Vorbă de rău Asupra capului meu.
Tu pământ,
Cum eşti mut şi surd Şi hărăneşti lumea,
Aşâ să amuţeşti pe (cutare),
Să nu mai aibă gură căscată, I.
Să mă vorbească,
Să mă grăească !
—   Bună ziua alun mare,
Domn mare ;
Ce rudă eşti cu (cutare) ?
—   Nimic.
—   Nimic să n’aleagă (cutare) la
              [judecătorie în divan. Buna ziua soc mare,
Domn mare,
Ce rudă e mâ-ta cu tată-tău?
—   Nimic nu e.
—   Nimic să nu s’aleagă de (cu-
         tare) la judecată în divan, Cum ţine gardu’ cu proptu’,
Aşâ să ţină (cutare) cu (cutare) ; Nu legăi aceste proptele ale
                                                                                      [gardului,
Ci legai gura (cutâruia),
Să nu mai aibă gură căscată, Limbă ridicată,
Vorbă de rău
       I. Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 269.
www.digibuc.ro
Limbă ridicată, Vorbă de rău, Asupra capului meu,
154
Să vorbească, Să grăeascăl
       Reţetă: Se descântă cu meiu şi se aruncă de nouă ori în apă, repetându-se descântecul. După aceasta se duce la un alun, la un soc şi la un gard şi se spun vorbele de mai sus. Se ieau apoi pietre din ziua, de Sf. Petru şi cu ele se zic vorbele : «Cum a împietrit Sf. Petru pietrele, aşă să împietresc eu gura şi limba (cutăruia)» 1.
       In această zi mare prin unele părţi se ţin bâlciuri sau iarmaroace, fiind numite cu numele acestei sărbători. Dintre acestea, cel mai caracteristic este târgul ce se face la Găina, munte situat ta miazăzi şi apus de Munţii Apuseni ai Transilvaniei, la 1.774 m-înălţime.
       «In cea dintâi Duminică după Sân-Petru, liniştea din Găina se întrerupe. Este ziua fantasticului târg de fete. In zori de zi de dimineaţă, de pe toate dealurile curgMoţi şi Moaţe, Crişeni şi Crişene, toţi în haine de sărbătoare. Cântecele igreţilor (lăutarilor) asurzesc pădurile.
       Des de dimineaţă, doi delegaţi din partea Moţilor din Vidra-de-sus şi doi din partea Crişenilor din Bulzeşti, trag o linie de despărţire între Moţi şi între Crişeni, în câmpul târgului, care se ţine pe o pajişte verde, care se întinde între cele două piscuri ale muntelui. Linia e trasă astfel, că Moţii îşi aşează merindele în partea de către răsărit, iar Crişenii în partea de către apus.
       Până pe la orele 10 dimineaţa, toţi sunt ocupaţi cu cumpărarea şi vânzarea uneltelor de casă şi agricole, precum; coase, ştreanguri, greble, tulnice, oale şi diferite poame şi legume aduse în târg de Crişeni.
       După târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească pe iarbă verde şi să se adune împrejurul igreţilor, cari cântă lângă câte o berbinţa (butoiu) cu vin ori cu vinars de cireşe, sau cu rosolie (ital.: rosoglio), un fel de vinars roş îndulcit cu zahăr sau cu miere de stup, şi apoi jocul sau hora se încinge peste întreg târgul în câte 8 şi 10 grupe separate, şi formate din Moţi şi din Crişeni, cari la sunetul ceterilor, clarinetelor, cimpoaielor şi fluierilor, jucând, îşi adresează prin chiuituri tot felul de satire, strigând Crişanul către Moţ: l.
      l. Gr. Tocilescu, Materialuri, p. 666.
www.digibuc.ro
155
                      Ţine, Moţ, de hastâ straiţă Sâ mă hiţ > cu hasta Moaţă :
                      Până mă hiţai cu Moaţa,
                      Se duse Moţul cu straiţa!
       Iar Moţul îi răspunde :
                      Măi Crişene, lapte ’n teoc,
                      A dă fata să ţi-o joc,
                      De nu ţi-oiu jucâ-o bire,
                      Intre smeri ’n ea $t 'n tire!
       Din aceste glume, adesea se nasc mici certe, cari îndată se aplanează de către delegaţii însărcinaţi cu păstrarea ordinei şi cari numai atuncea degenerează în bătăi şi neorândueli, când poliţia străinului se amestecă... (cazul din 1852).
       Săracul Moţ! Nici în vârful Muntelui nu-1 lasă străinul să-şi. petreacă zilele în pace!
       Când soarele e numai de o suliţă pe cer, până să apue, oamenii încep să plece râzând şi glumind. Crişanul, iute la fire şi rău la mânie, fiindcă nu şi-a putut vinde oalele, începe a le sparge cu bâta, iar Moţul, voind ca oalele cumpărate să ajungă mai iute de cât el acasă, le dă drumul din deal şi până în vale... (Despre un târg de fete, nici vorbă ; acest pronume este o calomnie răutăcioasă)-
       In vremurile de demult, păstorii din acel munte faceau în fiecare an câte o feştanie în mijlocul turmelor *. Cu acea ocaziune Vi-drenii duceau mâncări şi băuturi şi se ospătau cu popa lor pe iarbă verde şi între brazi. In urmă feştania a dispărut, iar petrecerea a rămas şi se ţine în fiecare an la Sâti-Pelru. Crişenii din apropiere au început şi ei să iea parte la petrecerea Vidrenilor şi aşâ, dintr’o-petrecere locală a Vidrenilor, cu timpul a ajuns să fie petrecere generală a Moţilor şi Crişenilor...
       Despre originea târgului, ne-a spus bătrânul Gavrilă Bâdescu, cel bătut cu o sută de beţe (în 1852), că a aflat dela tatăl său, care a trăit 130 de ani, că într’ozi Vidrenii, petrecându-şi în Găina, aa fost surprinşi de Ctiruţi şi de Lobonţi, pe cari, respingându-i, în amintirea acelei învingeri şi-ar petrece Moţii în ziua numită.
       Tot cam in acest sens vorbeşte şi etnograful german Reissen-berger, care zice că Mongolii năvălind în Ungaria, Românii din ţara. 1 2
       1. Joc.
       2. Această datină o aflăm încă prin Munţii Muscelului.
www.digibuc.ro
156
ungurească, cari locuiau la poalele despre apus ale Bihariei, i-au găsit pe munte, unde fiind întâmpinaţi de Românii transilvăneni, pe toţi i-au omorît. «In amintirea acelei învingeri, îşi petrec Românii în fiecare an la Săn-Petru în muntele Găina, şi cu care ocaziune se contractează şi unele căsătorii» *.
       La târgul din Găina, care seamănă cu ttedeiele din ţara Haţegului, sau mai bine zis cu târgul fetei ce se ţine la Bobotează la Recea din ţara Făgăraşului, sau cu cel dela Sântă-Măria din Teuş, de pe vatra Mureşului, ori cu cel dela Ispas din Blaj, se fac, ca de obiceiu, cunoştinţe între feciori şi fete, din care resultă şi câte o căsătorie între un Crişan cu o Moaţă, niciodată insă între un Moţ cu o Crişancă, fiindcă Crişencele nu sunt aşa de frumoase ca Moa-ţele. Cununia însă se celebrează cu toată cuviinţa acasă în sat, înaintea altarului bisericii, iar nu in munte, unde se zice că ar fi pustnici sau călugări, cari în ţara Moţului n’au existat de când e lumea» ».
       In sfârşit, prin unele părţi din Ţara-Românească, precum în jud. Muscel, a doua zi după Sf. Petru şi Pavel, se serbează Stobo-rul Sămpietrului, pentru pază de lupi şi de pagube *.
                    VI.  JOCUL SCLAVILOR.
      O datină de cea mai mare însemnătate o găsim în vieaţa poporului român din Macedonia. Iată în ce constă aceasta, după o singură descriere ce o avem ;
      La Românii macedoneni, obişnuesc tinerii dela 14 ani în sus, cei ce se numesc gioni (juni), adecă cei ce poartă sarica la 18 ani îmbrăcată numai pe umărul stâng, să joace jocul sclavilor în .zilele ■de sărbătoare, «dar mai ales în sfua de Sf. Petru, când întreaga suflare aromânească se află pe acasă şi poate fi faţă la această luptă de amintire veche».
      înainte ds a începe jocul, unii din juni trag clopotul dela biserică, ceeace vesteşte că junii în acea zi îşi vor măsură puterile şi meşteşugul de luptător.
      Nu încetează clopotul şi se vede cum pâlcuri-pâlcuri, de fete, neveste, femei, bărbaţi şi bătrâni, se strâng la locul hotărît jocului,.
      X. Dr. K. Reissenbergen, Siebenbttrgen, Wien 1881,
      2. Frâncu-Candrea, op. cit., p. 69-72.
      3. R.-Codin-Mihalache, op. cit., p. 78.
www.digibuc.ro
157
formând un cerc cât se poate de mare, spre a nu opri lucrarea junilor în mişcările lor de apărare sau atacare.
      Odată lumea strânsă şi formată în cerc, doi juni, dintre cei mai svelţi şi mai curagioşi, vin în mijlocul cercului, lepădându-şi saricele de pe braţ, ceeace e semnalul luptei.
      După ei vin în cerc alţi juni, doi câte doi, de aceeaş măsură şi putere, ţinându-se de braţ.
      Cei doi dintâi sunt închipuiţi ca conducători ai luptei şi acum urmează să-şi aleagă armata, nu după voie însă, ci după noroc.
      Pentru acest scop, se ieau şi ei la braţ, se întorc cu spatele spre celelalte perechi de juni şi atunci unul din ei întinde celuilalt cele două degete dela mâna dreaptă: arătătorul şi mijlociul. UnuL din ei îşi alege, să zicem, arătătorul, iar celalt mijlociul. După aceasta se duc amândoi la fiecare pereche, propunându-le a alege fiecare, ori arătătorul, ori mijlociul. Cel ce alege arătătorul, trece la dreapta, iar cel cu mijlociul la stânga, fără a li se spune dacă vor face parte în luptă cu cutare sau cutare comandant, până nu se isprăveşte cu toate perechile.
      Spre mai mare uşurinţă vom numi pe unul din comandanţi A şi pe celălalt B, iar soldaţii lui A cu literele C, C, C", C'", C'"V etc., pe cei ai lui B cu literele D, D', D", D'", D'"', etc. Numărul soldaţilor poate fi oricât de mare, însă egal la amândoi comandanţii.
      Câţi şi-au ales arătătorul vor face parte din comanda lui A,. iar cei cu mijlociul din comanda lui B.
      După aceasta se procedează la delimitarea hotarului de mişcare şi de drepturi. Am zis de drepturi, căci în mijlocul cercului se trage un diametru, care este o linie neutră. Cine depăşeşte această linie, calcă un teritoriu străin şi este pedepsit, dacă este prins, cu sclăvia.
      Delimitându-se cercul de acţiune, oştile se aşează faţă în faţă,, pe marginea cercului, la o distanţă de cel puţin 200 de metri una de alta, aşa că fiecare are un teren de 100 metri dela cartier şi până la linia neutră.
      Să presupunem că comandantul A s’a aşezat în dreapta cercului şi B în stânga. Deci fiecare va aşşzâ pe sclavii căzuţi în luptă-înspre dreapta dela cartier.
      Pe unul din puncte, — bine înţeles pe partea cea mai ridicată, de unde se pot observă toate mişcările tuturor luptătorilor, — ce atinge linia neutră a cercurilor, iea loc un tribunal compus din
www.digibuc.ro
158
trei oameni mai în vârstă, aleşi de comandanţii trupelor, numiţi ■derepţi. Aceşti derepţi sunt obligaţi a fi cu băgare de seamă la toate mişcările luptătorilor, ca la cas de vreo neînţelegere din partea luptătorilor sau la vreo călcare de teritoriu, ei să se pronunţe. Hotă-rirea derepţilor este indiscutabilă.
      Odată tribunalul derepţilor înfiinţat, se hotărăşte cine să înceapă lupta. Şi aici tot sorţul decide.
      După aceste măsuri, cei doi comandanţi se retrag fiecare cu armata la lagărul său. Se aşează faţă în faţă, între linia neutră, gaty de luptă, lepădându-şi saricele şi formând un morman din ele. Acest morman este considerat ca lagăr.
      Să presupunem că sorţul de a atacă întâiu a căzut lui A. Acesta trimite un pion (gione), anume pe C spre B, trecând peste linia neutră, călcând astfel teritoriul lui B.
      B trimite şi el un pion D spre isgonirea lui C. Pionul C nu este în drept a captivă pe D, căci el a plecat înaintea lui D şi este considerat ca usurpator. Spre paza lui C însă, urmărit de D, a pornit C', şi spre paza lui D, urmărit de C, s’a trimis U şi aşâ mai departe. Cel ce iesâ cel din urmă, cu o atingere pe adversari, îi consideră captivaţi şi fără multă rezistenţă îi duce la lagărul său, predându-i comandantului.
      S’ar puteâ ca C, care ieşise cel dintâi, să aibă şi el dreptul ca printr’o atingere să poată şi el captivă pe adversari.
      Acest drept se câştigă, dacă în urmărirea lui ar reuşi să treacă prin lagărul său, luând semn. Prin acest semn, din urmărit de adversari, şi posibil a deveni sclav, dacă n’ar fugi cât poate şi n’ar face mişcări strategice, devine urmăritor şi acum adversarii lui caută a fugi spre a nu fi atinşi şi captivaţi.
      Aceste mişcări sunt controlate de arbitrii numiţi derepţi.
      Pionii urmăriţi, spre a nu cădea în captivitate, bravează orice obstacol: sar peste şanţuri, gropi, bare, aleargă cât îi ţin picioarele, numai şi numai să nu cază în captivitate. Cei căzuţi în captivitate se numesc sclavi. Sclavii se duc la lagăr, nu se ţin însă chiar în lagăr, ci la o depărtare oarecare. Distanţa nu se hotărăşte de învingător, ci de cei învinşi, şi pentru acest scop, comandantul celor căzuţi în sclavie trimite pe unul dintre cei mai voinici, ca să sară în trei sărituri dela lagărul învingătorului înspre dreapta, şi unde va ajunge, acolo să se aşeze sclavii. In momentul când se alege
www.digibuc.ro.
159
distanţa sclavilor, este armistiţiu. Şi să se noteze că sunt pioni cari în trei sărituri sar distanţă de 60—70 picioare.
      La această distanţă, sclavul se aşează în picioare, cu mânile întinse şi îmbrăcat cu sarica pe ambele braţe, aşteptând liberarea de-la ai săi, dacă n’ar fi păzit la timp, căci cu o atingere poate fi liberat şi intră din nou în luptă, considerat fiind că n’a fost niciodată sclav.
      Se întâmplă des că din ambele părţi să cadă sclavi; atunci, dacă sunt egali la număr, se face schimbul de sclavi şi lupta începe din nou. Dacă însă într’o parte sunt mai mulţi şi în cealaltă parte numai unul, şi dacă acest sclav este unul din cei mai de seamă luptători, îl răscumpără cu 4—5 sclavi.
      Lupta nu se termină decât atunci când unul din condamnaţi pierde toţi pionii prin căderea lor în robie. Rămânând singur, se predă de bună voie in mâna învingătorului. Atunci învingătorul face invazie pe teritoriul învinşilor şi prima lor grijă e de a pune mâna pe sarica comandantului învins, pe care îl îmbracă cu ea, pe ambele braţe. După aceea, cei învingători formează arcuri din braţele lor, doi câte doi, iar cei învinşi trec pe sub acele arcuri umiliţi *.
      După ce trec sub furcile caudine, cei învinşi sunt călăriţi de cei învingători de trei ori prin cercul de luptă. In urma călăritului vin derepţii în faţa comandantului învingător, cerând răscumpărarea sclavilor. In acest moment se formează perechile dela începutul luptei, cu deosebire că acum perechea este formată dintr’un învingător şi un învins. Cel dintâiu, cu sarica pe un braţ şi cel de-al doilea pe ambele braţe, lipsindu-i libertatea.
      Răscumpărarea se face astfel:
      Unul din derepţi apucă de sarică pe sclav cu o mână, iar cu cealaltă se face că numără banii, zicând : «Gione iaste» (voinic este), — la care şi învingătorul răspunde: «iaste», desbrăcându-i sarica de un braţ, semn că i sa dat libertatea.
      Aşa se urmează cu toţi sclavii pe rând şi astfel se termină jocul cu sclavii a.
      In cele ce urmează, vom reproduce un joc copilăresc din Moldova, care are oarecari asemănări cu jocul sclavilor. El se numeşte 1 2
        1.       Aici descriitorul adaugă: «Acest obiceiu ne face a pune o Întrebare : aceste arcuri nu vor fi ele oare o amintire a furcilor caudine ?»
       2. G. Apostolescu, în Albina, VI, p. 665-9.
www.digibuc.ro
160
de-a petrecut, petrecându-se în chipul următor. Copiii se adună într’un loc mai deschis şi se împart în două tabere de câte 6-10 băieţi ori mai mulţi; se trage apoi la sorţi să se vadă care tabără pică la vaca şi care afară. Vacă se chiamă o grămadă de gunoaie făcută de băieţi* peste care mai pun şi straiele mai grele, ca să se facă mai sprinteni de fugit. Aici şed şi copiii mai mici, precum şi cei cari nu pot fugi. Sorţirea se face cu ajutorul paiului: două păişoare, unul mai lung şi altul mai scurt, puse la unul în mână, cu câte un capăt afară ţ câte un jucător din cele două tabere le trag şi tovarăşii celui ce a tras paiul mai lung sunt la vacă; ceilalţi afară. Cei dela vacă vor căută să taie pe cei de afară, adecă să puie mâna pe ei şi să-i aducă la vacă, unde vor şedea şi nu vor mai luă parte la joc. Dacă cei dela vacă au tăiat pe toţi cei de afară, partidele îşi schimbă rolurile. Aceasta însă e greu, căci dacă unul de afară fuge repede pe lângă vacă şi nu e tăiat, toţi cei căzuţi se duc de drept la tovarăşii lui de afară. Dacă unul de afară trece netăiat printre doi din partidul celor dela vacă, cel din urmă iese din joc şi se duce la vacă. Când a rămas numai unul din cei de afară, cei dela vacă se ieau după elţ alungatul poate trece printre ei şi vacă şi toţi cei căzuţi la vacă din rândul celor de afară îşi ieau locurile lor şi jocul urmează. Cu acest prilej, alungătorul strigă: «A dat vaca». Această minciună sau ţiriclic a alungatului o cată dinadins cei dela vacă, dacă aceştia au dintre ai lor pe mulţi căzuţi la vacă. Dar cei de afară în acest caz nu vor să dea vaca, mai ales dacă sunt căzuţi dintre ai lor tovarăşi. Se întâmplă să rămâie numai câte unul din ambele şiruri: în această clipă jocul are mult haz, aşteptându-se cele mai sus spuse
       Partea finală a jocului sclavilor o găsim şi într’un alt joc, tot din Moldova, care se numeşte de-a paiul, în care, după ce un grup învinge pe altul, învingătorii şi cu stăpânul lor se pun unul lângă altul, iar alături de stăpân stă stăpânul învinşilor. Dumnezeu şi dracul (căpeteniile celor două tabere) s’apucă de mână. învinşii trec pe lângă învingători, cari au fiecare câte un băţ în mână. Ei sunt loviţi, iar când trec pe sub mânile căpiteniilor, aceştia îi lovesc în spinare cu pumnul a. 1 2
       1. T. Pafimle, Jocuri de copii, II. p. 63—4.
       2. Ibidem, I, p. 28.
www.digibuc.ro
                   SF. COSMA ŞI DAMIAN. I. — Cosmandinul.
      întâia zi din Iulie1, închinată Sf. doftori fără de argint, Cosrna şi Damian din Roma, se serbează pe alocurea sub denumirea de Cos-mandin, nume compus ţlin Cosrna şi Damian, peqtru a fi oamenii feriţi de boale 8.
      Prin alte părţi, această zi se numeşte Cosmadin s.
      De sigur că sub influenţa numelor bisericeşti ale lor, s’a născut şi credinţa populară, care spune că Cosrna şi Damian au fost nişte doftori cari umblau prin lume din loc în loc şi tămăduiau pe bolnavi, fără a le luă pentru ^ceasta vreo plată
      Aceasta expliqi deasemenea pricina pentru care se pomeneşte la începutul unor descântece numele Sf-lor Cosma şi Damian,. Iată un asemenea descântec de lungoare, cples din Bucovina :
Amin ! amin! Cosmă, Dătnin ! Unde purcezi, Codrii ciuntezi, Toate fântânele, Toate izvoarele, De mâluri Şi de gloduri
Să le cura {eşti,
Sa le limpezeşti, Lungoarea ş’o izgoneşti. Lungoare prin foame, Lungoare prin sete, j Lungoare prin osteneala, Lungoare cu tahuealâ Lungoare cu nebuneala,
        l. Marian, Sărbătorile, I, p. g6. «Iulie se mai numeşte Cuptoriu, Cuptor, Coptoriu, adecă luna fierbinţelilor sau a coacerilor*. Adăugăm : Cuptioriu, iar în pronunţie populara, Tuli.
        Gr. Tocilescu, op. cit., p. 1197-8, de sigur după compoziţie originala:
   Cuptor, el cu eăduhul ltnpulberă văzduhul,
   Acum pe toţi umbra-i chiamă,
   Dar pe leneşi mai cu seamâ,
      2. Dat. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu
      3. Marian, Sărbătorile, I, p. 228.
      4. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 91.
Pamflle, Sărbătorile.
Ca lor le este mai draga,
Sub dânsa un somn sa traga. Apoi răsturnat pe o muche.
Sa stea, treanţa să-şi păduche.
11
www.digibuc.ro
162
Lungoare de nou*, feluri, Lungoare de nouă neamuri, Alege-te,
Culege-te,
Din creierii capului.
Din faţa obrazului,
Din auzul urechilor,
Din vârful degetelor,
Din inimă,
De sub inimă,
Din toate ciolănălele,
Din toate ’nchieturălele. Alegş-te,
Cuţeges-te,
Că eu nu te-oiu «lege,
Nici nu te-oiu culege,
Ci eu cu secera te-oiu seceră,
Cu mătura te-oiu mătură,
Şi ’n Marea neagră te-oiu aruncă, Ca acolo să pieri,
Să râspieri,
Cum piere spuma de mare Şi rouă de soare Şi stupită ’n cărare.
N. să rămâie curat,
Curat şi luminat,
Ca maica ce l-a făcut,
Ca Dumnezeu ce l-a crescut,
Pfi şfântuj şoşre,
Ce ’n senin răsare.
Dela mine descântecul,
Dela Dumnezeu leacul1.
       Un alt descântec, de raul-copiilor, asemenea din J3ucovina, se începe astfel:
      In sfârşit iată şi începutul unui alt descântec, de speriat, cules din Transilvania:
       Vorbele de amin nu pot fi altceva, decât o corupţie din Damian.
      In Transilvania, sărbătoarea dela i Iulie este cunoscută sub numele de Ana-Foca.
      Cine nu păzeşte această zi şi lucrează la vie, soarele îi va dogori viea cu arşiţă şi prin aceasta se va usca *.
      In ziua de Ana-Foca, «arde piatra în apă, joacă soarele în apă» * sau sub apă. * 3 4 5
      lt Marian, Descântece pop. rom., p. 148-9.
      %. lbidem, p. 200.
      3. lbidem, pag. 234.
      4. Etym. magn. rom. p. 1154.
      5. S. Mangiuca, Calendar poporan, 1852, a. 1.
Amin I amin 1 Cosma, Damin ! Descântecu-1 descânt eu, Leacu’ îl dă Dumnezeu.
S’^ jnânecat, S’a sânecat, N. pe cale Pe cărare...*.
                                      Amin, amin. Cosma de amin, Ei} aş căută...*.
                         II. — Aqa-Foca
www.digibuc.ro
163
      B. P. Haşdeu, vorbind de această zi, spune :
      «In cursul lui Iuliu se serbează la 22 Sf. Foca, iar la 21 Sf. Ana. Din ambele aceste sărbători, poporul a compus pe Ana-Foca, ca nume al primei zile a lunii, deşi această zi e consacrată în specie Sf. Cosma şi Datnian, din cari, printr’o procedare analoagă, se compune poporanul Cosmandinul.
      «Findcă v&W}, «phoque», însemnează o vietate care trăeşte în mare la Greci, Sf. Foca, martir din epoca lui Diocleţian, este privit ■ca patron al corăbierilor, adeca un sfânt al apei. La Români, din ■contra, fiindcă Foca seamănă cu foc, printr’o astfel de etimologie poporană s’a născut credinţa că el pârleşte, de unde ziua de 22 Iulie se cheamă peste Carpaţi «ieşirea Pârlielor, surori ale lui Sânt-IlLe» *. I.
       I. Etym. magii, rom., p. 1154.
www.digibuc.ro
                  PRICOPUL.
      Ziua Marelui mucenic Procopie, care cade la 8 Iulie, p serbează Românii sub numele de Pricop in Moldova, Precup, art. Precupul în Oltenia, Tara-Românească, şi Ardeal, sau sub acel de Pricopey Pricoche, Procope sau Procopie.
      In Moldova se serbează pentru bunătatea lui cea mare, căci se crede că poartă o deosebită grijă muncitorilor de câmp. Intr’adevăr, se zice că Pricopul pricopeşte grâiele, adecă face să dea în copt semănăturile de primăvară, cum este grâul, secara, orzul, ovăsul sau mascul şi altele.
      Când însă acest blajin Sfânt este supărat cu ceva, şi mai ales atunci când nu este serbat cum se cade, el prichefte grânele, adecă le grăbeşte uscarea înainte de maturitatea lor; soarele dă arşiţă mare şi semănăturile intâiu se pălesc şi apoi se usucă, având boabele ne-desvoltate şi crude J.
      In Ţara-Românească şi Oltenia, Precupul se serbează pentru a. feri semănăturile de grindină sau piatră, căci după credinţa poporului din aceste părţi, Precupul arde, adecă topeşte boabele de piatra în apă şi, în loc degrindinâ, curge ploaie curată2. Prin jud. Muscel se zice chiar că în această zi «arde piatra în apă» s. In Oltenia, se-ţine mai ales pentru paza cânepii 4.
      Pentru paza de grindină se ţine şi în Bucovina B. Pe aici însă 1 2 3 4 5
       1.      Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.— C. D. Gheorghiu, op_ cit., p. 86.
      2.       Cred. loc. din com. Catanele, jud. Dolj, comunic, de d-1 Şt. St. Tuţescu : «Precupul se zice ca arde piatra».—Albina, V, p. 455 : Sf. Procopie arde piatra în ape.
      3. R. Codin-Mihalache, op. cit., p. 79.
      4.       Credinţa loc. din com. Catanele, jud. Dolj, comunic, de d-1 Şt. St_ Tuţescu.
       5. E. N.-Voronca, op. cit., p. 802.
www.digibuc.ro
165
mai este şi credinţa câ dacă ziua lui se serbează cu nelucrare, Pri-copul păzeşte pe oameni de foc şi opărire cu apă fiartă sau uncropl.
       In comit. Hunedoarei, asemenea se păzeşte ziua de Precup, nu numai pentru piatră sau ghiaţâ, ci şi pentru vijelii îngrozitoare, cari se pot porni sau deslănţui peste câmpuri, pricinuind pagube însemnate *.
       Moţii din Munţii Apuseni serbează de-asemenea Precupul pentru vânturi. După credinţj rjispândjtă prin aceste părţi, vânturile cari se bat în această zi, sunt două: Harcodanul şi Dornadosul, a-mândouă fiind foarte primejdioase. Harcodanul suflă sfredel, adecă în vârfuri, iar Dornadosul drept înainte,
       Muntenii spuq că mai de mult un proprietar silind în ziua de Precup pe un iobagiu (clăcaş) al său ca să lucreze, şi fiindcă io-bagiul se opunea, nobilul proprietar, spre a-i dovedi că el nu se teme, a început să sape la ceapă în grădină. N’a trecut mult şi a venit unul din cele două vânturi puternice, amintite mai sus, şi l-a luat pe domn (boier), ducându-l pe sus, cu grădină cu tot, tocmai în vârful Bihariei. In locul unde l-a trântit vântul la pământ, şi până astăzi găsesc păstorii ceapă, tot atât de bună )a mâncare] ca şi cea de grădină; şi de aceea Moţii numesc acel loc: agradina cepelorq •_> 1 2 3
      1. E, N,-Voronca, op. cit., p. 1200.
      2.       Familia, XXXIX, p. 43: In 8 Cuptor, st. v. ţăranul nu-ţi lucrează câ-i sărbătoarea lui Precup, adecă mucenicul Procopie, şi tot pe atunci viri vijeliile cele mari şi bate piatra (ghiaţa) pe ţarină. «Ştie Dumnezeu Sfântul, când şi ce fel de primejdii pe capul nostru — da’ noi, Precupu’ îl ţinem, că cu el ne-am pomenit», aşă zice Marc Moise, povestindu-mi cum o păţi odată un biet Unguraş, dregătorul grofului, care a adus pe datoraşii români ca să-i lucreze cu sila.
      3. Frâncu-Candrea, op. cit., p. 136-7.
www.digibuc.ro
                  CI URI CA.
       Ld Iulie, biserica noastră prăznueşte pe Sf. mucenici Chirie şi Iulita. Prin jud. Prahova1 şi Muscel *, această sărbătoare se cu-nOaştef în! popor sub numele de Ciurica \ prin alte părţi, asefnenea din Ţaf-a-Românfeâscăi, i se zice fci'rt'c sau Chitic/
       Se zice că această zi se serbează pentrucâ Sf. Chitic) când s’a tăcut Sfâht împreună cu maica sa Iulita, eră. numai de trei ani şi afară def âceaŞta ferâ şi şchiop*.
       Prinf jud. Muscel se crede că cine va fi bătut în această zi, tot anul vi fi ciilruii *.
       Ptiu jud. Ilfov am auzit zicându-se că această zi trebUe sa se s£rbez£ mai ales de cei ce au rămas de mici orfani de mamă, căci se crede că Civica a fost ucisă de bărbatul ei, un «Turc păgân, liftă spurcată», care o luase de nevastă cu deasila, pentrucâ nu voise să-şi treacă la legea păgânească pe singurul Copil ce-i rămăsese dela întâiul ei bărbat.
       Prin Unele părţi din Oltenia* această zi se numeşte întâiul Cihctu ăl Mărinii, şi s£ serbează de către femei6. 1 2 3 4 5
       1.       Rev. p. ist. filolog, şi arheolog., An. II, Voi. III, j>. 338: lig Iulie e sărbătoare mare, numită Ciuricd».
       2. R.-Codin şi Mihalache, ofi. cit., p. 79.
       3.       C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 86: «Oamenii serbează in această zi pe dric (Chirie), mai mult de frică, căci zic ei, Chirie când s’a făcut Sfânt împreună cu mă-sa Iulica, eră numai de trei ani şi eră şi şchiop, şi să te ferească Dumnezeu de bătaia chiorilor şi de dragostea şchiopului, că de omul însemnat să-ţi tai poala şl să fugi».
       4. R.-Codin şi Mihalache, ofi. cit., p. 79.
       5. Calendarul folcloristic, Craiova 1010, la zi.
www.digibuc.ro
                         MĂRINA ŞI CIRCOVII.
                                   I. — Mărina.
      La 17 Iulie popotul român, aproape de pretutindenea, serbează pe Marina mâcinica, Sf, mucenică Marina.
      In corn. Ţepu, jud. ^Tecuciu, după credinţa şi spusa poporului, Mărina e o sfântă cu hăchiţe, adecă e nestatornică : bună, prea bună cu unii şi foarte aspră cu alţii. Unora le prinde bine şi-i ajută chiar şi atunci când aceştia muncesc de ziua ei, altora le face rău. Gospodinele văd în decursul anilor dacă această zi le prieşte şi prin urmare o serbează sau nu. Nevestele tinere o serbează în totdeauna.
      Când Mărina nu-i sprijin cuiva şi când acesta munceşte de ziua ei, va căpătă nişte bube uricioase în partea dinăuntru a şezutului, şi cari se numesc marini L
      Prin unele părţi din Oltenia, Mărina se ţine ca fiind tea de piatră, stricând câmpurile cu semănături 8 şi cânepa în deosebi *, ca aducătoare de trăsnet * şi pentru ca vitele să fie ferite de lupiB.
      Credinţa în deobşte însă, ce o au aproape toţi Românii1, fete că Mărina e rea de bube şi buboaie, adecă acel ce va îndrăzni sa lucreze de ziua ei, se va boboti din senin.
      După credinţa Românilor din comit. Hunedoarei, Mucefiica Marina a suferit mattîrifrl fiind" de nouă ori măcinata, adecă trasă la roată; de aceed, cu mare sfinţenie o păzesc prin nelucrare. Povestesc chiar întâmplări de ale unor gospodine şi zic, de pildă: «fie iertată Coculeasa hai bătrână (din Veţel): o copt mălaiu în ţest în 1 2 * 4 5
      1. Cred. loc. din com, Ţepu, jud. Tecuciu,
      2,     Cred, loc. din com. Hâlângeşti-Zâicoiu, jud. Dolj, după apăsa locuitorului I. Brâtulescu, comunic, de d-1 N. I, Dumitraşcu : *La 17 Aprilie se ţine Mărina, ca fiind rea de piatră».
      i. fcred. foc. diă com. Cataneld, jud. Dolj, Comunic, de d-1 Şt. St. Tuţescu.
      4. Idem.
      5, Chlenăarul folcloristic pe 1910, la zi.
www.digibuc.ro
168
praznicul ăsta şi i s’o arătat, că dragul meu şi-a Iu’ Dumnezeu, cări o tăiat cu cuţitu’ în mălai, iaca o dungă de sânge pă urma cuţitului ! S’o luat d’o groază, biata muiere! Luă mălaiu’ în poală şi curse iute la popa să i-1 arate. Părintele — noi nu l-am apucat — o sfădit-o rău pentrucă o necinstit ziua Marînii macinica. I-o poruncit să ţipe1 mintulaţ * mălaiu’ pă Murăş şi să nu mai cuteze să mai prindă ceva în ziua ahaia, c’a afuriseşte» \
      Pentru nenumăratele soiuri de bube, pe cari cineva le poate dobândi când munceşte în această zi, este bună de leac balega dela Mărina.
      In Moldova de sus, această balegă se foloseşte şi atunci când cuiva—şi mai ales copiiilor*—, le vâjie urechile®.
      Prin jud. R.-Sărat, în această zi se lipeşte de gard, ca să se usuce, o balegă de vacă; cu dânsa se va descântă de năjit, o boală de care curg urechile *.
      Prin jud. Tecuciu, balega mi se lipeşte de gard oricum] de aceea, in noaptea spre Mărina, femeile se desbracă cu totul, se duc în bătătură, ieau balega de vacă ori de bou şi o izbesc de nuielele gardului, ca să se usuce. După uscare o strâng! şi o folosesc, afumând cu ea bubele şi najitul, cari se descântă.
      Pelinul cules şi făcut mături în ziua de Marina este bun împotriva unor boale, după cum reiese din următorul descântec de mâncaturi ţi deochiu, cules din jud. Dâmboviţa :
Apucă (cutare)
Pe cale,
Pe carare,
Ţipând Şi vâicârând.
Şi nimeni nu-1 auziâ Şi nimeni nu-1 plângeâ,
Doar’ Maica Domnului ce făceâ ?
Picioare
De cearâ 1 2 3 4 5 6
La scară De aur Puneâ
Şi jos scoborâ.
La nouă pomi mergea, j Nouă muguri luă,
Şi miere dela stupină găsiâ, Şi ciocanul în mână luă,
Cu ciocanul ciocăniâ,
Inima (cutăruia) o plămădiâ,
       1. Arunce.
       2. îndată.
       3. Familia, XXXIX, p. 463.
       4.      I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 382: «De curge urechea copilului mic, să-l afumi cu balegă strânsă din ziua de Mărina».
       5. Şezătoarea, II, p. 121.
       6. Candrea-Densuşianu-Speranjă, Graiul nostru, I, p. 271.
www.digibuc.ro
169
Că se ’ntâlnise (cutare) Pe cale,
Pe cărare
Cu nouă strigoi în cale, Nouă strigoi,
Nouă strigoaice.
In cap îl plesnise,
De inimă-1 ciupise ( Inima i se vătămase, Sâhgele i se turburase ; In scursături II scursese,
In uscături II uscase,
Iar eu cu ciocan In inimă-i dam,
Inima i-o plămădiam. Toate deocheturile Şi toate năduşelile Le curăţiam,
Şi aşâ că-1 descântam De-o fi deochiat De om cu căiţă,
De fată mare Făcută cu căiţă,
De flăcău Făcut cu căiţă,
De popă Făcut cu căiţă,
De preoteasă Făcută cu căiţă,
De-o fi deochciat De un om Făcut îndărăt...
Fugi deochetură Că te-ajunge Vânt din gură Şi descântătură.
Pasere albă Sbură,
Cu nor alb S’amestecă.
De-o fi deochiat
De vânt,
Să cază la pământ;
De-o fi deochiat Pe codru,
Să cază frunzele;
De-o fi deochiat De fată mare,
Să-i cază coada Din spinare,
Să rămâie cheală.
De-o fi deochiat De flăcău,
Să-i cază chica,
Să rămâie chel,
Să rază lumea de el;
De-o fi deocheat De muiere,
Să-i crape Ţâţele,
Să-i cază Cosiţele,
Ca să-i moară Pruncii de foame.
C’a plecat (cutare)
Pe cale,
Pe cărare,
S’a întâlnit Cu nouă fete mari In cale,
Nouă fete mari curate,
Cu nouă mături De pelin dela Mărina In mână.
Cu măturile a măturat,
Toate deocheturile,
Toate mâncăturile,
Toate năbuşelile Le-a avântat,
Le-a curăţat,
Să rămâie (cutare)
Curat, luminat,
In grija maichii Precistii dat Şi lăsat f. I.
      I. Gr. Tocilescu, colecţ. cit.% p. 1152-3.
www.digibuc.ro
170
       Intru cât se atinge de acest fel de mături, ele se fac în ziua de Marina mai ales, şi anume din pelin sau peliniţăl, pentru maturatul caselor, căci se crede că pe unde se mătură cu mături făcute din aceste plante, puricii nu mai umblă, căci mor din pricina amarului lăsat de pelin şi peliniţă 1.
       Prin jud. Muscel, femeile duc la biserică usturoiu, tămâie şi pelin pentru leacuri. Femeile se aşează lângă icoana Maicii (Domnului, iar lucrurile duse le aşează pe fereastră, în dreapta Ion După sfârşitul slujbei din ziua de Mărina, cu tămâia aprinsă afumă usturoiul şi pelinul. Aceste plante se pun apoi la păstru, fiind bune jte leac pentru boala copiilor.
       Tot prin aceste părţi se împart de pomană mere şi pâne *.
                                        II. Circovii.
       In ziua de 6 Iulie încep Circovii, cari ţin trei zile, pana^ în ziua de 18 Iulie *. Prin jud. Prahova se cunosc tot trei Circovi, numiţi şi Circovii Măriei, dar ţin dela 17 până la 19 Iulie, cari nu îngăduesc nici o altă muncă, afară de jocul tineretului *.
       Prin alte plrţî, ei se numesc Circovii Marinii, al Mârinil şi se serbează «pentru toate ţoalele femeieşti», «îngrecările», etc., prăz-nuindu-se prin jocuri şi petreceri.
       In aceste zile, nimeni nu trebue să se pieptene, căci este primejdie de jigănii; lupii mai ales vin şi strică vitele.
       Fiind râu de pocituri, lovituri, luat din Iele şi luat din Circovi, de aceea iar a râmas o zicală ce se adresează celor efe «nu-s în toate minţile» : «ce, eşti luat din Circovi» ? 8. Acestor vătămări se expune mai ales cine lucrează Circovul intâiu. Despre diferite nenorociri de acestea, prin unele părţi se dau şi povestiri.
       Circovii Se ţin prin Oltenia şi pentru trăsnet ®.
       Prin jud. Muscel, la Circovul întâiu, nu se mătură şi nu se dă gunoiul afara. In această zi se culege pelin, din care se capătă o zeamă numită apa de pelini Cu aceasta, unii se dau pe faţă, ca să
       î. Daf. şi cred, loc. din coiJ. Ţepu, jud. Tecuciu.
       2. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 79.
       3. Ibidetn.
       4. Rev. p. ist. filolog, şi arch. An. II, voi. III, p. 388.
       5. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 79.
       6. Cred. loc. din Halângeşti-Zâicoiir, comunic, de d. N. I. Dumitrescu.
www.digibuc.ro
171
li se subţieze pielea obrazului. Unii culeg tot în această zi mărar, care se crede a fi bun pentru vindecarea umflăturilor de stomac ».
      Circovul Marinii ăl din urma se serbează pentru foc 8.
      După câte ştim, această sărbătoare populară nu este cunoscută în Moldova 7.
      Ce însemnare ar putea avea vorba Circovi, nu putem spune; atâta doar c’o aflăm într’un câktec de fteh, cules din jud. Mehedinţi, sub numele de Circovie-Imparat. Iată-1 :
Steaua sus răsare Ca o taină mare Şi steaua îşi dă rază,
Maicii fumineaşă.
Eli Maichii grăesc Graiu filosofesc.
Că de când pământul S’a născut cuvântul,
Născând pe Mristos,
Lumii de folos.
Ttf, 6 fetea luminoasă Şi did toate-aleafeâ,
Că cu-a ta ivire N’aveţi1 întocmire;
Că nouă ne scrie Din astrolomie,
Din cetatea lui Da vid,
Fiilor arătând'
Şi îndată au aflat,
Pe cel ce au căutat,
Şi lui 1 s’a arătat,
                                                                                       Că în păcate
   Ca unui împărat,
   Circovie-î m pârâtei,
   Şi prea luminate,
   Te ştiu din ce eşti mare v Dintr’o iţă* eşti slăvit,
   Pe pământ ai venit,
   Pe cruce te-ai răstignit.
   Şi te-ai dat în chip de fob,
   Ca să scapi lumea de foc.
   Şi te-aî dat în chip de slugă, Ca âă scapi lumea din muncă. Aşteptându-te, Hrisfoase,
   Ca şi fiarele setoase,
         Când coboară La izvoară Şi de apă Că s’adapă,
   Şi luî Dumnezeu se roagă:
   O, Isuse Hristoase,
   Ispitind cu Sf, Cruce,
   De vrăjmaşii nevăzuţi, sunt căzuţi! .*
      In sfârşit, tot aci trebue să mai adaogem că priti jud. Muscel, poporul fnai cunoaşte şi alţi Circovi, numiţi Circovul lui Sf. Ilie al dintâi (19 Iulie) şi ăl din urmă (21 Iulie) cari se ţin întocmai şi pentru aceleaşi pticine, ca şi Circovii Marini»\i
       5. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 86.
       6.  R.-Codin1 şi Mihalache, op. cit., p. 79.
       7.        Cu toate acestea găsim o credinţă din jud. Suceava, Şezătoarea, III, p. 49: cin zilele Circovtlor nu se face nici o treabă, că mănâncă lupii porcii».
       1. Ne-aduci ? (n. a.)
       2.        Probabil că aici e o greşeală a culegătorului, care a auzit dinrfo iţd în loc de: din Troiţă (Sf. Treime).
       3. Gr. Tocilescii, op. cit., p. 1485.
       4. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 519-20.
www.digibuc.ro
SF. I LI E.
                                   I. Sf. llie.
      După credinţa Românilor de pretutindeni, Sf. Ilie, înainte de a fi Sfânt, a ucis pe tatăl şi pe mama sa prin înşelăciunea Diavolului. Din aceasta porneşte neîmpăcata ură a Sf. Ilie împotriva Necuratului.
      întâia legendă care pomeneşte această întâmplare şi care se aude în Bucovina, grăeşte precum urmează :
      Mama lui Sf. Ilie se măritase în sat străin şi când a fost vremea aproape de a naşte, a rugat pe bărbatu-său s’o ducă la maica-sa, căci la o femeie lăuză, câte nu trebuesc şi numai omul bătrân se pricepe la aceste treburi.
      Au pornit ei, dară, amândoi pe drum şi au mers o bucată bună, când iată durerile facerii apucară pe femeie şi aceasta nu-şi mai poate urmă calea.
      —         Du-te, barbate, zise dânsa, şi adă aici pe ‘mama, căci eu nu mai pot merge.
   • Omul o duse binişor lângă un stog, iar el porni spre satul soacrei sale, s’o aducă.
      Nu mult însă după plecarea lui, femeia naşte un prunc lângă stog, şi cum îl naşte, aude un glas vorbind deasupra stogului:
      —         Pe pruncul acesta are să-l cheme Ilie; el va ucide pe tatăl său şi pe mama sa!
      Femeia s’a înspăimântat, când a auzit astfel de proorocire, dar s’a stăpânit, şi când bărbatu-său se ’ntoarse, îi povesti cele auzite.
      —         Taci, femeie, îi zise acesta, şi nu te pierde cu firea 1 Câte nu i se par omului, câte năluciri nu dau peste dânsul 1 Cum crezi tu că s’ar puteâ să ne omoare copilul?
      Cum, ne cum, dar după ce mai trece puţintel, iată pe om că se iea şi dânsul pe gânduri ; şi sfătuindu-^e cu nevastă-sa, mama lui Sf. Ilie, se hotărăsc să aşeze binişor pruncul într’un leagăn de papură şi să-i dea drumul pe apă.
www.digibuc.ro
173
       —         Se va duce el unde îl va îndrepta Dumnezeu, şi-au zis cei doi; păcat este şi acesta, dar mai mare păcat ar fi dacă ne-ar ucide el pe noi ori noi pe dânsul.
       Leagănul a plutit pe apă şi după câtăvâ vreme a ajuns într’o parte de ţară, unde un negustor văzându-l, l-a scos afară, şi aflând într’însul pe copil, cu mare bucurie l-a luat să-l crească, mai fcles că nu avei copii de parte bărbătească.
       După ce l-a făcut mărişor, l-a dat la ’nvăţătură, l-a deprins cu negoţul, cu care se îndeletnicii şi dânsul, l-a însurat cu o fată asemenea crescută de suflet şi l-a dat la casa lui.
       A trăit Ilie bine o bucată de vreme, dar nici el n’a avut noroc de prunci; şi-a luat şi el un copil de suflet să-l crească, dar iată că în acest timp, vine sorocul să se împlinească spusa ursitei, adecă ziua când Sf. Ilie trebuia să-şi ucidă părinţii, căci cum scrie omului la carte, de această moarte trebuiau să moară, şi nu de alta. Şi moartea, dacă nu-ţi vine singură, te duci tu' şi ţi-o cauţi.
       Aşa au făcut şi cei doi părinţi bătrâni ai lui Sf. Ilie. Au pornit pe urma lui, au întrebat din om in om şi l-au aflat. Voiau, sătj-manii de ei, să-l vadă şi să se bucure sau să se întristeze de soarta lui; despre proorocire, se" înţelege, uitaseră de mult şi acum nici prin cap nu le trecea ce avea să li se întâmple.
       Mergând ei la casa lui Ilie, găsesc nUmai <pe nevastâ-sa, căci dânsul plecase după negustorii.            *
       Au înlrebât de una şi altă, au 'ispitit, s’au bucurat mult, Tă-zându-r gospddăria' îmbelşugată cu de toate, aflându-i vieaţa tihnită şi plina de înţelegere.
       —   Unde doarme Ilie ? şi-au întrebat ei nora.
                        Când vine târziu, se duce şi se culcă îii şură.
       —         Acolb avem să nu culcăm şr noi, in patul lui, ca să ne afle cum va venî, că i-am călcat în urmă, ostenindu-ne până la dânsul.
       Astfel au mers bătrânii şi s’au călcat în şură, în patul lui Ilie, dar acesta nu mai sosiâ.
       Tocmai târziu, isprăvindu-şi treburile, iată se apropie de casă şi intră în ogradă. Eră noapte şi întunerec. înainte îi iese copilul cel crescut de suflet şî-i zise:
       —         Tată, tu umbli pretutindeni şi te osteneşti cu muncă şi mare bătaid de cap, pe când nevastă-ta te necinsteşte pe tine şi-ţi
www.digibuc.ro
174
necinsteşte casa. Uite-o, că şi acuma chiar doarme c’un ticălos în patul tău din şură!
      Ilie a rămas ca de piatră când a auzit aceste blăstămăţii ne mai pomenite. De mânie na m?i vă^ut înaintea ochilor, cu piintea n’a mai cercat să gândească şi ’n alt chip, ci mergând de-a dreptul la patul luj din şură, şi Răpind ţu adevărat pe doi jnşi dormind în-tr’însul, a scos sabia şi i-a tăiat. Apoi a plecat de-? drjeptu ’ii pasă.
      —   Tţi eşti Ilie ? îl întrebă nevasta.
      —   Eu, dar cum, tu eşti tot vje?
      —   Vie!
      —    Cum ? Nu tp-am ucjs ? Da’ copilul unde-i ?
      —    Doarme de aseară pe cuptojr.
      —    Aj, ai j suspin? Ilie. paj- pe pat în şură, cine au fost culcaţi ?
      —         Tştăl şi mama ta, c’au venit dela mari îndepărtări, să afle despre rosturile tale.
      Acum de abia văzu Ilie că-şi ucisese părinţii şi că nimeni altul nu-1 împinsese la aceasta, decât diavolul, rare luase chipul copilului său de suflet şi-i spusese minciuna.
      Pe urmă şi-a îngropat părinţii creştineşte, şi săturândy-se. şi de casă şi de tot, şi-a luat lumea în cap şi ş’a pornit încotro i-au arătat luminile ochilor.
      A mers el cât a mers şi într’un târziu a dat în mijlocul unui câmp de nişte oameni, cari făcuseră un foc mare. Ei şăriau peste foc ca să ploaie. Ilie, văzându-i cum sar, ş’a apucat şi a sărit şi ei. Şi îndată ş’a lăsat un fel de ceaţă, şi ceaţa s’a îngroşat, şi nourii au început să se frământe, până ce picături de ploaie au prins să curgă.
      —    Iaca, le zise Ilie oamenilor, eu vam dat ploaie,
      —         Cum ? începură oamenii să strige, Dumnezeu ne-a dat-o, nu tu; dar ia mai stai dacă-ţi dă mâna, să ieai numele lui Dumnezeu în deşert, că-ţi arătăm noi!
      Ilie, cum a văzut că gluma se’ ngroaşă, a sbughit-o 1? fugă; fugiâ el, fugiau şi oamenii după dânsul ca să-l prindă. Şi când erâ gata-gata să pună mâna pe el, iată că Dumnezeu trimite din cer un car de foc, care-1 iea şi-l ridică la sine.
      —    Ei, Ilie, îi zise Dumnezeu, aşâ-i că păcătuişi ?
      —         Am păcătuit, Doamne, şi de greu păcat îmi voiu da seamă, dar diavolul m’a împins să-l fac.
      —         Şi ce ai porni împotriva diavolului, dacă ţi l-aş da în mână ? l-a întrebat Dumnezeu.
www.digibuc.ro
175
       —   L-aş sfărâma, Doamne!
       Dumnezeu i-^ dat aturci tunelul, să tune şi să trăsnească după diavol. Şi JJie când a început să tune şi şă trăsnească, ai fi crezut că lumea se prăpădeşte. De aceea Dumnezeu, văzând că Sf. Ilie este prea puternic, i-a ^uat o mână şi un picior, lăsând}i-l aşa.
       Astfel ciung şi şchiop este şi acum j de aceea nu poate umblă singur, ci, când voeşte să pornească goană jlupsj. (draci, se preş. în carul său 1.
       O variantă a acestei povestiri, culeasă din Moldova, şi anume din jud. Botoşani, zice precum urmează:
       Sf. Ilie dintru început a fost un om gospodar ca toţi oamenii, eră însurat şi avea pe tatăl său pe lângă sine.
       Intr’o zi, întorcându-se el dela câmp, se întâlneştt cu preotul satului, pe care Ilie îl cunoştea îndestul de bine.
       —         Doamne, măi omule, îi zice preotul, tu umbli şi te munceşti cu greul, pe când nevasta ta îţi terfeleşte cinstea şi-şi bate joc de tine. Uite, nu mai departe acum, doarme acasă cu tatăl tău!
       —   Şi ce să fac, părinte ?
       —         Cum, ce să faci 1 N’ai topor ascuţit ? Du-te şi-i omoară, şi păcat dacă va fi, mi-1 ieau pe suflet; aibi inimă în tine şi curăţă lumea de doi ticăloşi.
       Ilie, auzind acestea toate şi crezând că la una ca asta îl îndeamnă chiar o faţă bisericească, intră în casă cu toporul în mână şi ne mai băgând seamă în cine şi cum dă, ucise pe tatăl său şi pe mama sa cari dormiau.
   •   — Ce-ai făcut, Ilie, ce-ai făcut ? îl întrebă nevastă-sa îngro-
zită ; ţi-ai omorît părinţii, sărmanii de dânşii,v— diavolul te-a îndemnat la aceasta 1
       —   Diavolul 1 răspunse şi Ilie.
       Dar ce se întâmplase, se întâmplase, şi la loc nu se mai puteâ face. Ilie, mâhnit şi ucis de scârbă, îşi luă lumea în cap şi porni, întrebând pretutindeni, pe cei bătrâni, pe preoţi şi pe călugări, dacă nu cumva ştiu vreun chip, ca să-şi ispăşască păcatul.
       Tocmai după multă rătăcire şi mult umblet, se întâlneşte cu un călugăr, care îl învaţă aşa:
       —         Să cauţi, fiule, o cioată de păr uscat şi punând-o în pământ, să cari veşnic apă şi s'o uzi până ce cioata va înverzi, va da
        1. E. N.-Voronca, op. cit,, p. 519-20.
www.digibuc.ro
176
muguri şi mugurii se vor preface în ramuri şi crăngi, crăngile vor înflori şi florile vor lega, până ce va face pere şi perele se vor coace; dar din pe^e tu să nu mănânci, ci să mă aştepţi pe mine, că voiu veni să te văd.                   ^
      Ilie s’a apucat şi a făcut după învăţătura călugărului; a căutat rădăcina de păr uscat şi în genunchi, vreme îndelungată, a cărat apă şi a udat-o până a dat muguri şi rămuri şi până ce le-a văzui pline cu pere.
      Când perele s’au copt, iată şi pe călugăr:
      —         Uite, Ilie, îi zise el, acatându-i mulţimea perelor; cât^ pere vezi, atâtea păcate ai ţu.
      Apoi a început călugărul să scuture perele şi perele^ porniră să cadă jos. In urmă călugărul zise din nou:
      —         De toată para care a căzut, Dumnezeu ţi-a iertat câte un păcat; au rămas jnsă, cum vezi, numai două, pe cari Dumnezeu încă nu ţi le uită, pentruca ai ucis pe tatăl tău şi pe mama ta. Şezi şi priveghează lângă ele, dar să nu le scuturi; aşteaptă să cadă singure jos. Şi când le vei vedea căzute, să ştii că Dumnezeu ţi le-a ieftat şi pe acestea.
      Ilie a stat mult timp lângă păr şi tocmai târziu au căzu,t şi cele două pere. Acesta eră semnul că Dunyjezeu ]l iertase şj peptru uciderea părinţilor lui şi că prin urmare eră curat de păcate ca un copil l»
      A venit atunci un înger şi l-a ridicat la cer.
      —   Diavolul te-a îndemuat, Ilie, să faci cq-ai făcut! zise JDomnul.
          Diavolul m’a îudemnat, Doamne!
      —   Na-ţi tunetul; tună-l şi omoară-1!
      Ilie a prins tunetul în mână şi se zice că numai odată a tunat ; cu aceasta a ucis, pe lângă draci, încă 6 mulţime de.-oameni şi vite şi a dărâmat o mulţime de case.
      Dumnezeu văzându-1 aşa de amarnic^ se puse pe gânduri; apoi porunci lui Sf. Ilie:
      —   Culcă-ter Ilie, şi dormi!
      Ilie se culcă şi adormi; Dumnezeu se duse şi-i luă prin somn o mână şi un picior.
      Tare-i şi astăzi, Sf. Ilie, dar aşa de înfricoşat ca atuncea, tot nu este !a. 1 2
      1. Vezi ale mele Firişoare de, jiur, p. 20-2.
      2, E. N.-Veronfa, op. cit., p. 520-2»
www.digibuc.ro
177
      A doua variantă a acestei legende, care se aude prin jud. Vâlcea, publicată in graiu local, iar de noi transpusă, sună precum urmează i
      Pe Sfete-Ilie l-a luat ţn loagâr1 şi şi-a lăsat nevasta,—c’a avut şi el nevastă,—acasă, cu tată-său şi cu mă-sa (ai lui Sf. Ilie). Dracul de mult îi tot cocea lui Sf. Ilie, că prea îl vedea voinic, şi aeunţ }-o facil.
      Se duse la Sf. Ilie, unde eră în loagăr, şi-i zise:
      —         Răpezi, Ilie, până acasă, că doarme nevasta ta cu ibovnicul în paţ şi mă-ta cu tată-tău pe vatră 1
      Sf. Ilie eră necăjicios rău ; cum auzi, sări în sus de ciudă, îşi luă paloşul şi fugi acasă. Cum ajunse acasă, scoase paloşul şi intră la sobă 1 2 3; văziudoi inşi culcaţi şi-i reteză pe amândoi cu paloşul. Da’ nevasta lui se brodise culcată la foc cu copilul şi când auzi larma la sobă, se şculă iute şi iptră acolo. Acolo văzii pe Sf. Ilie cu paloşul în .mână, plin de sânge, şi două capete jos. .Nevasta, cum văzu aşa, o arse la inimă şi zise :
      —   Ce făcuşi, Ilie, tăiaşi pe tatăl tău şi pe mă-ta !
      Sf. Ilie când văzii aşa, tocmai acum îL tăi£ capul c’a fost înşelat de diavol. Iute se puse într’o căruţă de foc cu cai de foc, se urcă în sus !a Dumnezeu şi îi spuse beleaua ce-i făcuse diavolul.
      Dumnezeu i-a dat un biciu şi i-a zis:
      —   Cu ăsta să săgetezi şi tu pe diavol!
      Dracii erau în cer până la istoria asta; şi Sf. Ilie, cum a luat biciul, s’a pus pe ei; cum da odată, cădeau dracii din cer ca frunza şi ca iarba, huruiau din cer pe pământ ca frunza şi ca iarba.
      Dracii văzând că  Sf.  Ilie o să-i măture şi n’o să mai rămâe
nici  un picior din ei,  au  început să strige la Dumnezeu :
      —   Ho, Doamne,    nu  ne prăpădi pe toţi, că nu se mai închină
lumea ţie \
      Dumnezeu i-a zis atunci lui Sf. Ilie să-i lase mai uşor, dar numai când or face ei zavistii, de or răscoli nori, şi or face viforniţi, atunci să săgeteze. Sf.Uie cum i-a lăsat, dracii aşa au încremenit, fieştecare unde s’a brodit: Tartorul şi cu alţi draci mai mari căzuseră în fundul pământului şi acolo au rămas până îu ziua de azi; alţii, când au căzut din cer,
       1. Armată.
       2.       dn părţile de munte se zice: intră în cosi; la câmp se zice: intră lu sobă şi în jud. Romanaţi şi Olt se zice: intră în sobă*.
    Pninille, Sărbătorile.                                               12
www.digibuc.ro
178
au intrat în pământ numai până la genunchi şi aşa au încremenit; alţii au căzut pe pământ, prin fântâni, prin văi, munţi, dealuri, râpi, prin pomi şi prin tot felul de locuri, unde sunt şi astăzi; alţii aiTTămas spânzuraţi prin văzduh, unii cu gurile în jos, şi aşâ sunt înGtem&niţi ţ)ână astăzi.
       Tartorul şi cu dracii din fundul pământului au făcut iad acolo unde bagă Tatăl pe oamenii păcătoşi; cei de pe pământ zavistuesc oamenii şi ti învaţă cum să facă relele şi le ajută, Dracii cei din ape sunt cei pe cari îi scot muierile vrăjitorese de-i trimit în cutare ori în cutare loc, la cutare slujbă. Toţi ăştia sunt cei [cari fac să se înece oamenii, îttipiedecându-i de picioare când înoată şi răstoarnă luntrile 1.
       Cei cari au rămas spânzuraţi prin pomi, sunt cei cari dau brânci să cadă jos oamenii de prin pomi.
       Cei cari sunt spânzuraţi prin văzduhuri, au făcut vămi şi ţin Calea lor la oamenii cari mor, şi vămuesc şi nu-i lasă să treacă în cer la raiu, până nu le plătesc şi lor ceva, ori în bani, ori în ţc-hturi. Cei ce sunt cu gurile spânzurate în jos, slobod noaptea, dela scăpătatul soarelui până ’n răsărit, bale din gură. Acestea sunt balele vrăjmaşului. Unele cad prin fântâni, altele în apele curgătoare, altele prin -ierburi. Ele au putere de omoară pe om, îl bolnăvesc greu, dacă se întâmplă ca vreun om să le bea în apă ori să se culce unde sunt ele căzute.
       Stelele sunt ostaşii cerului; Dumnezeu le-a pus să adune toate balele ce cad din gurile dracilor, ca să nu cază pe pământ, să se îmbolnăvească lumea. Şi ele când văd că vreun diavol a slobozit vreo bală din gură, se reped după ea de o prind şi no lasă să cază pe pământ. Şi de aceea le vedem noi umblând noaptea pe cer. Dar unele bale, ori nu le văd stelele, ori nu le pot prinde, şi acelea cad pe pământ şi aduc multe boale. Dar de n’ar fi stelele să le prindă şi de ar cădea toate, apoi mai toată lumea ar fi schilodită şi bolnavă din pricina balelor drăceşti. De aceea nu e bine să bea cinevâ apă din fântână, pâraie, după sfinţitul soarelui până ’n răsărit, că se poate să se brodească vreo bală drăcească.
       Prin pădure, pe unde nu prea vede soarele, balele drăceşti au
       I. Nu ştiu despre alţi draci, dar despre ăştia ştiu că poporul crede că-şi au locuinţele în fundul mărilor şi al apelor, îşi au case şi-şi gătesc demâncare, făcându-şi ei focuri acolo. Focul lor nu se stinge în apă, ca al nostru.
www.digibuc.ro
179
ţutere şi ziua, dar mai puţină ca noaptea. Când bei apă din pâraie •de-al de ucestea, j?jua să pui uit semn dela tine în acea apă după de ai băut, că boalele ce ar fi să se puie pe tine, se pun p£ semnul .acela. Semn pui: un păr de cap, ori o stramâ din bete, din cămeşă, brâu, ş, a. Tot aşâ când şezi undevâ jos pe pământ, afară la câmp, când te scoli, pune în locul unde ai şezut un semn sau barim -scuipă acolo.
       Şi de atuuci şi până azi, Sf. Iiie nu lasă în pace pe draci; -cum se apucă ei de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruţă, pleacă prin cer şi începe prin ei de-i trăsneşte. Ei când -aud pe Sf. Ilie (fu căruţa, fug de se prăpădesc şi se pitula pe unde pot. Dracii se pitulă mai mult pe după câini şi se vâră îq capre. De aceea, în vreme de viforniţe, nu e bine să laşi câini şi capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun •drac, ori să te pituli prin scorburi de copaci, că se poate întâmplă să fie vreun drac pitulat acolo, şi când va trăsni pe drac, te trăsneşte .şi pe tine. Ferestrele şi uşile caselor, în vreme de viforniţă să nu le Iaşi deschise, că poate să se acioleţe vreo spurcăciune de drac în casă şi se poate să trăsnească casa. Dracul trage mai mult la carpin; •de aceea nu e bine să pui la casă lemn de carpin, ori să te aciolezi ,sqb carpini, în vreme de viforniţă. In vreme de viforniţă să stai la luminişuri şi mai bine să te ploauâ decât să te duci la adăposturi, că tot la adăposturi trag şi diacii.
       In vreme de vifQrniţâ'^sâ-ţi faci des cruce, că Dumnezeu a zis lui Sf. Ilie când ira dat biciul în mână, să trăsnească pe draci:
       —- Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai!
       Până când a rămas Maica Domnului grea cu Domnul Hristos, -Sf. Ilie săgetâ cu mâna cea dreaptă, şi când săgeta, se cutremură pământul şi su dârdâiâ şi cerul din ţâţânile lui; multe vite şi muieri -se stârpiau şi mare pagubă se făcea în lume; dar când a rămas Maica Domnului grea cu Domnul Hristos, când a trăsnit Sf. Ilie odată, s’a cutremurat şi Domnul Hristos în maică-sa şi atunci Domnul .Hristos l-a blăstămat să i se usuce mâna cea dreaptă şi să nu mai săgeteze decât cu cea stângă. Şi de atunci şi până acum Sf. Ilie a rămas stângaciu şi împrejurul oamenilor stângaci nu dă de loc, că li e frică că-1 loveşte. Când muierea taie ceva cu barda ori cu securea, asemenea fuge dimprejurul ei, că-i e frică că-1 loveşte, căci -ea, tot ca omul stângaciu, tot de-a’ndoaselea dă cu unealta; într’un Joc îi e voia să lovească şi în altă parte nemereşte.
www.digibuc.ro
180
      Stângaciul, ciungul, schiopu), chiorul, surdul, mutul, sunt oameni însemnaţi şi şâ. te păzeşti de ei. Să te, păzească Dumnezeu de-bătaia muierii, a stângaciului, a ciungului şi a şchiopului, de puşca. chiorulLţi şi de. fapta mutului şi a surdului, vorba Românului l.
      A treia variantă, care e culeasă din com. Catanele, jud. Dolj,, zice astfel:
      Ci-câ Sf. Ilie a fost om muncitor.
      Fiind la plug, s’a prefăcut diavolul că e dda ei din sat, ca. feă-l amăgească, să-l înşele; zice:
      —    Tu, ce dormi aici, Ilie ?
      l-a spus el:
          Sunt, ete, aicea la plug.
      —    Poi, bine mâi, că hevasta ta este cu cutate.
      El s’a dus acasă şî a hiat toporul şi când a dat cu toporul — a fost to-său şi cu mă-sa, culcaţi în pat, în gdriid —> i-a tăiat şi a plecat îndărăt la plug.
      Dimineaţa, când nevasta- s’a pomenit, şi s’a dus la el la plug. plângând, zice el nevestei:
      —- Ce ^(cutare)?
      —    Ce să fie ! Taica şi iriaica sunt tăiaţi amândoi în pat.
      El Când a âuzit, a ştiut, s’a văzut înşelat de diavol, şi aşâ a plecat >să-şi ispăşească păcatele...
      S’a dus întâiu să se spovedească la un popa, câ să vadă ce-păcat 0 să-i dea.                r
      S’a dus, s’a spovedit la Un_ popă, la doi, la treiţ la 40 de popi, şi n’a găsit la nid unul să-i dea păcate, să fie mântuit.
      Tocmai la al patruzecelea, când 's’a Spovedit,^i-a Spus că nu poate să-şi mântue păcatele decât să care lemne verzi* şi uscate din pădure, să care, — într’o vale care va fi mai adânca, până când o-timpleâ valea, 9 ani, şi la 9 tini să puie să£se dea foc lemnelor, ^i când o fî focul mai aprins, să saie acolo. Şi aşâ a făcut. A cărat lemne noua 'ani, şi verzi 'şi uscate, şi a umplut Valea aia, şi le-a dat fot, şi când s’a aprins focul şi a fost în putere, a sărit în foc,, şi îndată ce a sărit în foc, Dumnezeu văzând că e drept şi vrea să-şi piardă vieaţa în orice caz, l-a ajutat de a sburat îfl Cer. Şi d’aia se zice că Sf. Ilie e cu trupul în cer, — nu e mort.. 8
....—^____,__■ .. f
      1.  Prl T, Balăşel, în Şezătoarea, III, p, 77-81.
      2.  Şt. St. Tuţeacji, O parte din Sfinţii poporului^Craiova 1908, p. 17-8-.
www.digibuc.ro
181
       A patra variantă, care se aude tot prin această parte, urmează aşâ:
       Sf. Ilie a fost cumpărător de vite.
       întruna din zile, când să se întoarcă acasă dela târg, un om -tâlhar — diavolul — îi ieşi înainte.
       —    Bună seara, prietene! a zis Sf. Ilie.
       —          Bună seara, neică Ilie. D-ta eşti? Da’ bine, mă neică Ilie, pe unde ai mai fost?
       —          Am fost şi eu, de, ca omul, după negoţ. Da’ ce mai aveţi pe la comuna dv ?
       —          Bine, da* numai dş una este rău. Nevasta d-tale se ţine •cu tat-tău.
       —    Se poate ? întrebă Sf. Ilie mirat.
       —    Se poate. Du-te, câ-i găseşti culcaţi în gârliciu pe amândoi.
       Sf. Ilie a plecat dela acel tânăr şi a mers mai înainte. S’a întâlnit cu un uncheş:
       —    Bună seara, mă moşule! a zis el.
       —          Bună seara, nepoate Ilie! Da’ pe unde ai mai fost, nepoate Ilie?
       —    Ca omu’, moşule, cu negoaţe... prin sate.
       Şi l-a întrebat Sf. Ilie pe moş:
       —    Ce mai aveţi pe la comună ?
       —          Am bine, da’ numai de una e rău : nevasta d-tale se ţine -cu tat-tău.
       —    Se poate, mă moşule ?
       —    Se poate, nepoate Ilie. Du-te că-i găseşti în gârliciu.
       —          Bună seara, moşule, şi rămâi sănătos, a zis Sf. Ilie şi a plecat înainte.
       A mers să intre în sat şi s’a întâlnit cu un băiat. I-a dat şi lui, tot ca la ăilanţi, bună seara şi l-a întrebat’ce mai e pe la comună.
       Băiatul i-a mulţămit şi i-a răspuns că e bine, dar numai de -una este rău.
       —    Nevasta d-tale se ţine cu tat-tău!
       A plecat apoi Sf. Ilie de acolo şi s’a dus acasă. Tat-său şi cu mumă-sa erau culcaţi în gârliciul bordeiului. El numai ce-a ajuns, şi-a şi scos sabia şi i-a tăiat. Nevasta, ce eră culcată în soba 1, când a auzit ţipete, a strigat:
       —    Ilie, te-a înşelat diavolul.
        1. Odaie,
www.digibuc.ro
18-2
      El când a auzit câ a păcătuit — s’a înşelat de diavol; — a. poruncit vizitiului să puie caii la căruţă, să se ducă, să se suie pe munte şi să dea drumul căraţii, să se prăpădească şi el şi caii.
      Dumnezeu văzând aceasta, a trimis un nor alb ca zăpada, l-a. amestecat, l-a suit la cer şi l-a întrebat:
      —■ Ilie, te-a înşelat diavolul ?
      El a răspuns:
      —    M’a înşelat, Doamne; te rog să mă pui mai mare peste ei.
      Dumnezeu l-a pus mai mare şi i-a zis să i se usuce mâna.
dreaptă cu care a tăiat pe ta-său şi pe mumă>sa.
      De atunci a rămas stângaciu Sf. Ilie, şl ci-că nu mai are rpoarte-pânâ nu se va naşte un fecior dintr’un frate şi o soră.
      Când trăsneşte, Sf. Ilie dă după draci cu săgeata, să-i stârpească, de pe faţa pământului 1.
      A cincea varianţă, culeasă de prin jud. Buzău, scrisă în graiu local iar aici în transpunere, urmează astfel:
      Pe Sf. Ilie l-a luat militar şi a făcut miliţia trei ani, şi după. ce s’a liberat — el eră însurat şi avea o nevastă de treabă, — a. venit acasă, şi când să intre in sat, i-a ieşit diavolul înainte în chip de om şi i-a zis:
      —    Mă Ilie, mă!
      Da’ Sf. Ilie zice :
      —    Ce zici, mă ?
      Da’ diavolul i-a zis:
      —    De unde vii tu ?
      Şi Sf. Ilie i-a zis:
      —    Uite, acuma mă liberai şi eu din armată,
      Şi diavolul i-a zis :
      —    Mă Ilie, tu nu ştii una, mă, că nevastă-ta se ţine cu tatăl-tău L
      —    Ce vorbeşti tu, mă! i-a zis Sf. Ilie.
      Iar diavolul i-a zis :
      —    Da, să ştii că nevastă-ta nu-i fată curată!
      Şi s’a dus diavolul. Pe urmă, Sf. Ilie când eră aproape de casă s’a întâlnit iar cu diavolul.
      Şl eră sară şi i-a zis diavolul:
      —          Mă Ilie, mă, nevastă-ta se ţine cu tatăl-tău şi ai s’o vezi culcată într’un pat cu el!
      X. Şt. St. Tuţescu, O parte din Sfinţii poporului, p, 23-5,
www.digibuc.ro
183
       Sf. Ilie intră în casă, şi năcăjit de vorbele diavolului, scoate sabia şi dă cu sete mare în capul patului unde erau culcaţi mă-sa şi tată-său, şi le-a tăiat la amândoi capul. Şi nevastă-sa s’a dat speriată jos, că eră într’alt pat, şi a zis.
       — Ilie, Ilie! sunt fată curată, sunt fată curată şi acela a fost diavolul de te-a amăgit!
       Şi Sf. Ilie a căzut în genunchi şi s’a rugat lui Dumnezeu să-i dea ceva, să pedepsească pe diavol; şi Dumnezeu i-a dat în mâna lui norii ca drum, şi i-a dat un car de foc cu doi cai şi cu biciu cu care s’alerge -după diavol, să-l prăpădească şi să-l trăsnească!
       De atunci, până la sfârşit, oricând s’aude duruind pe cer după fulger..., e Sf. Ilie cu carul de foc, care aleargă mereu după diavol să-l trăsnească cu săgeata lui; şi când fulgeiă acolo pe cer, trăsneşte biciul lui, când dă în cai să fugă iute. Şi de aceea e rău când plouă şi fulgeră, să nu ţii în casă dobitoace de acelea: câni, pisici, că intră diavolul în ele şi de aceea începe a săgeta şi trăsneşte locul acela J*
       A şasea şi cea din urmă variantă, care se aude prin Bucovina, se deosebeşte de toate cele de până aici, prin felul cum Sf. Ilie îşi sfârşeşte vieaţa pe pământ. Iat-o:
       Sf. Ilie, după ce a ucis pe tatăl său şi pe mama sa, a pornit în lume să întrebe feţele bisericeşti asupra păcatului săvârşit şi să-şi iea canon dela dânşii. Oricât a umblat însă, nici unul nu i-a putut da osândă după păcatul făptuit şi de aceea Sf. Ilie îi ucidea pe toţi.
       Tocmai într’un târziu se duce şi la un schivnic care auzise despre cine-i Ilie. Acesta făcu ce făcu şi-l amână cu răspunsul până ce se strecură afară din bordeiu, lăsând pe Ilie înăuntru. Cum se văzu afară, închise lacătul dela uşa bordeiului cu cheia, iar cheia o aruncă într’un iaz, ca nimeni să n’o mai poată scoate, iar Ilie ucigaşul să piară* de foame îucuiat în bordeiu.
       In bordeiu, Ilie a găsit o pâne, o cană cu apă şi o carte. Dacă muşcă din pâne, pânea creştea la loc şi Ilie mânca până se sătura; dacă bea din apă, apa nu se mai isprăviâ, şi astfel Ilie nu muriâ de foame.
       Din carte cetiâ necontenit.
       Astfel a stat Ilie închis acolo patruzeci de ani, fără ca nimeni să-i poată da drumul, cu toate că lumea de prin prejur îl ştia că Se I.
       I. Când rea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 218-9.
www.digibuc.ro
184
află închis. La patruzeci de ani însă, întâmplându-se ca oamenii vecinătăţii să strice iazul, apele s’au scurs şi la fund s’a găsit şi cheia. Şi cum ştiau de unde este, s’au dus şi au dat drumul lui Ilie afară.
      îndată după asta, iată că-i trimite Dumnezeu un înger din cer să-i vestească ispăşirea păcatului, dacă va căra un an de zile lemne şi va aprinde un foc mare şi se va arde într’insul. îngerul Domnului merse şi-l vesti şi Ilie făch întocmai.
      A cărat necurmat un an de zile lemne şi la încheierea anului a aprins focul să se ardă. Când ardea însă, îngerii s’au scoborît din văzduh şi l-au ridicat la cer, căci Ilie acum eră fără păcate şi Dumnezeu îl făcuse Sfânt.
      In cer, ca să-l răsbune Dumnezeu împotriva dracilor cari îl ademeniseră la păcat, i-a dat lui Ilie puşca, ca să împuşte pe diavoli. Şi Ilie a început să-i împuşte pe rudă, pe sămânţă. întâia şi a doua oară i-a împuşcat cum i-a împuşcat, dar a treia oară a fost ci-că o grozăvenie, că de spaimă şi viţelul a pierit în vacă.
      Trei zile şi trei nopţi au curs dracii din cer pe pământ, fără curmare, şi sus n’a mai rămas nici unul.
      Aceasta trebuiâ să se întâmple, căci diavolii ajunseră prea îndrăzneţi. Mă rog: dacă tartorul lor voia să steie în scaun alături cu Dumnezeu, ce mai doriţi?! Şi aşâ Sf. Ilie le-a venit de hac *.
      Pegenda şi variantele ei de până aici vorbind, între altele, şi de păcatul săvârşit de Sf. Ilie prin uciderea părinţilor săi, trebue să pomenim că prin multe părţi se zice Sf. Ilie şi-a ucis încă şi pe o soră a sa. Pentru aceasta, urmează legenda culeasă din Oltenia:
      Sf. Ilie, după ce a tăiat pe tatăl său şi pe mumă-sa, se zice că s’a dus pe un munte şi s’a făcut păstor de oi.
      Făcându-se păstor de oi, a şezut şi a păstorit trei ani de zile. După trei ani de zile, şi-a făcut şi el o turmă de oi. Ce s’a gândit el?
      — Ce să mai stau eu prin ăle pustietăţi pe aici! Şi s’a hotă-rît să sc ducă şi el acasă, la nevastă şi la copii.
      A vândut oile, şi-a luat banii şi a plecat şi el pe drum să duca acasă.
      A mers până aproape de casă şi a văzut că unul furase pe soră-sa, o luase de acasă şi plecase cu ea, nu ştiu unde *. 1 2
       1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 521.
       2. «Bag seama, a fost di voiul».
www.digibuc.ro
185
      Şi l-a întrebat Sf. Ilie că unde se duce cu soră-sa ?
      El n’a răspuns nimic.
      Atunci Sf. Ilie ce să facă? S’a pus şi a tras paloşul şi când a dat să dea în ăla, a tăiat pe soră-sa.
      Dumnezeu, care vede toate, i-a zis:
      —    Ce făcuşi Ilie ? Te-a înşelat diavolul ?
      —          M’a înşelat. Doamne; să mi-i mai dai odată în mână, că nu le fusei harnic dintâiu.
      Şi Dumnezeu i-a dat pe diavoli în mână.
      Sf. Ilie s’a pus pe ei cu bătaia,—cu trăsnete şi fulgere în toate părţile...
      Când a trăsnit odată, s’a cutremurat pământul, toate vitele s’au stârpit şi pe Maica Domnului a lovit-o un dor în cap.
      Ea l-a blestămat să i se usuce trei deşte 1 dela mâna dreaptă. De atunci el dă cu stânga *.
      O altă legendă, culeasă din com. Ţepu, jud. Tecuciu, ne arată chipul cum Sf. Ilie şi-a ucis nevasta şi copilul. Ea urmează :
      S; zice că Sf. Ilie a fost om ca toţi oamenii, cu casă şi gospodărie, şi însurat de tinerel, ca să se adeverească vorba ceea: «mâncarea de dimineaţă şi însuratul de tânăr, nu strică.» Nu după multă vreme însă, îi veni rândul să se ducă la oaste, să-şi facă şi el dreptul 1 2
       1. Degete.
      2.       Tuţescu, O parte din Sf. poporului, p. 27-8. Legenda e culeasă din com. Catanele, jud. Dolj ; e uimitor cât de aproape e aceasta pe lângă alta ce o aflăm în Candrea, Desuşianu, Speranţă, op. cit., p. 238, în limba locală a Buzoienilor, iar aici în transpunere:
      Odată Sf. Ilie năcăjindu-se foc pe tată-său şi pe mă-sa, a pus mâna pe un picior de scaun şi lovindu-i, i-a omorît pe amândoi. Apoi el s’a dus pe un munte şi s’a făcut păzitor de oi. Acolo a şezut el trei ani, şi-a făcut şi el o turmă de oi. Dela o vreme, i se urî prin cele pustietăţi; şi-a vândut oile şi s’a întors acasă la femeia şi copiii lui. Aproape de casă vede un om ce furase pe soră-sa, şi l-a întrebat unde se duce cu ea, şi nu i-a Tăspuns nimic. Atunci a tras cu bâta, şi când a dat în cela, a lovit pe so-ră-sa şi a omorît-o Dar Dumnezeu care vâzii toate, i-a zis:
      —        Ce făcuşi Ilieî te-a înşelat diavolul? căci el eră cel care furase pe soră-sa.
      —         M’a înşelat, Doamne, dar să mi-1 mai dai odată în mână, căci nu ■fusei harnic dintâiu.
      Şi Dumnezeu i l-a dat. De atunci Sf. Ilie aleargă mereu după diavoli şi-i topeşte cu bătaia, trăsnetul şi fulgerul în toate părţile!
      Cum s’o fi întâmplat aceasta, întrebăm şi noi I
www.digibuc.ro
186
ca oii şi ce creştin, cum ne ducem şi noi astăzi. Şi-a lăsat nevasta şi copilaşul şi s’a pornit departe-departe, pentru douăzeci de ani încheiaţi, cât ţineâ armata pe atunci.
      A stat acolo şi şi-a făcut datoria şi la douăzeci de ani a plecat acasă. A mers, cât a tpers, şi când aproape să intre în sar, iată că se ’ntâlneşte c’un uncheş. Şi uncheşul cela eră diavolul.
      —   Bună seara, Ilie! îi dă moşneagul; dar ce eşti aşa de veselos?
      —         Cum să nu fiu, moşule, dacă toată lumea par*că-i a mea t îi răspunse Ilie.
      —         Hei, nepoate, nepoate, rău faci că-ţi bucuri sufletul, căci grozav de tare ai să ţi-1 amărăşti ! Mai bine ai nimeri-o să-ţi ieai lumea în cap şi să te duci într’altâ parte, decât să-ţi mai vezi casa ?
      —   Dar de ce, moşule ?
      —   Apoi, uite ce-i : nevastă-ta se ţine cu altul !
      —   Cu cine se ţine?
      —         Cu câţi s’a ţinut până acuma, nu i-aş putea numără, dar acuma ce este, e grozav, Dacă vrei, du-te şi vezi.
      Ilie porneşte mai departe, cu capul aprins de fnânie şi intră în casă tocmai dnpâ ce se întunecase binişor. Fdce aşâ ca să nu-1 simtă nimenea şi trage la pat. Pe pat vede pe nevastă-sa adormită, iar la picioarele ei pe altul, un om aşâ cam de douăzeci de ani. N’a mai stat mult pe gânduri să-şi socotească anii de când a plecat şi să vadă cam de câţi ani trebuia să-i fie feciorul ; a tras repede sabia şi i-a tăiat pe amândoi, pe nevastâ-sa şi pe fiu-său !
      —         Ce-ai făcut, Ilie ? auzi dânsul glasul lui Dumnezeu, care i se arătă în faţă.
      —         Diavolul m’a înşelat, Doamne 1 Iartă-mă, răspunse Ilie, căzând in genunchi înaintea Domnului.
      Dumnezeu îl iartă şi-l ridică'la cer cu sine ; acolo îi dădu pe seamă tunetele şi trăsnetele, ca să-şi răsbune Sf. Ilie pe diavoli.
      Şi Sf. Ilie, unde vedeâ câte o clacă de drăcuşori, punea tunetul şi fulgerul şi-i detună-, unde vedeâ câte o nuntă de necuraţi, vreo îngropăciune de a lor, iarăş porniâ tunetele şi trăsnetele toate asupra lor, ca să nu mai râmâie unul pe faţa pământului.
      Se împuţinează diavolii, nevoie mare, lucru care nu-i prea plăceâ lui Dumnezeu. De asta luă lui Sf. Ilie mâna dreaptă şi piciorul drept, lăsându-1 ciung şi şchiop, iar cu tunetul şi fulgerul i-a spus să tragă, numai când va găsi Dumnezeu cu cale 1.
      I, Dict. de Costică al Lăcătuşului (C. V. G. Costin) şi comunic, de fratele meu Vasile.
www.digibuc.ro
187
      O povţrstka. care se deosebeşte- întru totul de cele de mai sus,, aşa cum se aude în Bucovina, este aceasta :
      «Sf. Ilie e din oameni. Acuma eră mare şi nici uu vorbiâ, nicj nu umblâ ; şedeâ lângă vatră.
      Intr’o zi, merg părinţii lui să taie nuiele, să lăţuească, da’ îngerul vine la Sf. Ilie şi-i zice :
      —         Ilie, scoală şi mergi la nănaşul tău, căci i-a fătat iapa ani mânz, şi-l roagă să ţi-1 vândă, că el ţi-1 va da de geaba.
      Se scoală el în picioare, şi-l întreabă îngerul:
      —    Tare eşti, Ilie ?
      —          Tare, c’aş prinde lumea într’o mână şi-aş învârtî-o ca pe o-râşniţă.
      Atunci îngerul, pentru vorba asta, i-a luat din puteri şi l-a făcut şchiop. Ilie s’a dus de a slobozit apă mare, ca să nu poată, veni părinţii lui, şi după ce a căpătat cşlul, l-a pus în grajd şi s’a dus la părinţi, să-i cheme acasă. Cum s’a dus, apa s’a uscat şi nuie-lele, numai a gândit, şi s’au tăiat singure şi s’au aşezat în movili. Părinţii întâiu nu l-au cunoscut cine este, că nu-1 auziseră până atunci vorbind. Apoi a.u venit acasă voioşi. Şi a mai stat el câteva zile ca ei, până au venit îngerii şi l-au chemat afară. I-au fost adus o Căruţă ; el a înhămat calul la dânsa şi s’a suit la cer. De aceea Sf. Ilie umblâ cu căruţă, că e şchiop; -şi dracul de nimic nu se-teme,. decât de fulgerul lui, că unde îl năpădeşte, acolo îl fulgeră. Dracul se ascunde sub om, sub vită, în copac; dar săgeata lui Sf. Ilie despică copacul şi-l nimereşte» 1.
      Acestea sunt toate legendele pe cari le-am putut află, cu privire la vieaţa pământească a lui Sf. Ilie şi urcarea Jui la cer. Din-tr’însele, printre altele se vede şi pricina pentru care Sf. Ilie este şchiop său stângaciu. Asupra acestui punqt însă, mai pomenim şi următoarele t
      Dumnezeu chemase odată la masă pe toţi diavolii, ca să vadă. câţi sunt de mulţi. Sf. Ilie, care aveâ mare ură pe ei, a rugat pe Maica Precesta să-I lase şi pe el ca să-i privească. Maica Precesta n’a. vrut, zicând că o să-i trăsnească. Atunci Sf. Ilie s’a legat că nu Ie va face nimic. In timpul petrecerii, Sf. Ilie s’a necăjit iar atât de mult pe ei văzându-i, încât ne mai ţinând seamă de nimic, căci uitase şi legătură şi tot, a tras odată cu săgeata în ei aşa de tare„ i.
       i. E. N.-Voronca, op. cit., p. 519.
www.digibuc.ro
188
•omorîndu-i aproape pe toţi. De-ali—dt-abi dacă au mai rămas doi, un drac şi o drăcoaică, cari de frică s’au pitulat în dipla unui lăutar. Astfel a scăpat neamul drăcesc dela pieire.
       Maica Precesta acum, drept pedeapsă, l-a blestemat pe Sf. Ilie ■să i se usuce mâna dreaptă, şi i s’a uscat, şi de aceea şi astăzi el ■este stângaciu. Când trăsneşte, lumea zice:
       —   Dacă acti Sf. Ilie dă cu stânga, dar cu dreapta ce-ar mai fi 11.
       In Bucovina, prin unele părţi se crede şi se spune că Sf. Ilie
a fost chirigiu sau cărăuş, şi pe un drum i-a stricat diavolul căruţa. Pentru aceasta, Sf. Ilie s’a fost rugat lui Dumnezeu să-i dea pe mână dracii, măcar o singură zi.                                       ,
       Dar de îndată ce i-a avut în faţă, a tunat şi a trăsnit într’atât ■de mânios, că nu numai c’au pierit aproape toţi dracii şi s’au ascuns, dar că toată lumea s’a înfricoşat; multe pagube s’au făcut şi multe vieţi s’au primejduit.
       Pentru aceasta, ca să scutească lumea de o pacoste mare, Dumnezeu i-a luat o mână şi un picior.
       Tot în Bucovina se crede că «Sf. Ilie s’a bătut cu dracii; zice că ei îl tot îndemnau să se gătească dp bătaie; Sf. Ilie le zicea că-i gata.
       —   Da’ unde ţi-i oastea ?
       —   N’aveţi voi grijă, gătiţi-vă voi!
       Ei s’au strâns câtă frunză şi iarbă şi când a dat Sf. Ilie cu tunul, a curs trei zile şi trei nopţi păcură dintrânşii».
       Alţii spun că «decând cu începutul lumii, Dumnezeu a fost dat pământul în stăpânirea dracului, numai i-a zis ca să se poarte bine. Dar diavolul l-a uidit pe Sf. Ilie de a ucis pe tatăl său şi pe mama sa. Sf. Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu, să-i dea putere asupra diavolului, până i-a trimis Dumnezeu car de foc şi patru cai cu aripi şi l-a luat în cer. Atunci dracii, cu toţii după ■dânsul, să vadă ce face ? Dumnezeu i-a dat tunul şi fulgerul şi când a slobozit Sf. Ilie tunul în ei,—cu gând să prăbuşească toţi dracii în iad,—cerul şi pământul s’a cutremurat. Da’ Dumnezeu s’a supărat tare pe Sf. Ilie, că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n’or fi ei, oamenii nu vor mai avea frică. Pentru aceea, i-a luat o mână şi un picior, că altfel eră prea tare. Vite, oameni şi toate ar I.
       I. Cred. loc. din Hălangeşti-Zăicoiu, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu.— Vezi şi R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 80.
www.digibuc.ro
189
fi oniorît. Şi cum-a blagoslovit Dumnezeu în ceasul acela, aşa au. rămas dracii din cer sus, până în iad jos, şi de atunci sunt dracii şi in> cer şi în iad şi aici (pe pământ). Dar pe pământ nu ar fi aşă de mulţi, dacă nu s’ar face din moroi.                            <
      Dracul merge cu piatra prin cer şi se sluţeşte la Sf. Ilie, da” şi Sf. Ilie îl urmăreşte în toate părţile cu fulgerul şi unde-1 nimereşte, curge dohot din el *.
      După o credinţă răspândită prin jud. Botoşani, se zice că Sf. Ilie este văr cu vântul şi cu focul, şi iată cum:
      Intr’un -rând, focal şi vântul s’au fost pus să-şi încerce puterile. Dumnezeu, lemându-se să nu se întâmple ceva, i-a poruncit lui Sf. Ilie: '
      — Ilie, du-te în grabă şi te pune între dânşii, ca să nu âe-primejduească lumea !
      Sf. Ilie s’a şi pornit, dar în Ioc de a li se aşeză în cale, s’a. făcut tovarăş cu dânşii.
      Pentru acest cuvânt, Dumnezeu i-a luat o mână şi un picior,, îngrijorându-se de prea marea Iui putere *.      '
      O altă legendă zice:
      Un om, ducându-se la moară, a luat să macine şi unei vădane cu cinci copii, un 'sac cu porumb.
      După ce a măcinat, a plecat îndărăt spre c^să. Pe drum îl îndemnă împeliţatu'l de diavol'să iea din sacul văduvti şi să puie Ia eL
      Sf. Ilie văzând, s’a mâniat şi l-a trăsnit aşă de tare, că şapte-ani de-a rândul s’au stârpit animalele şi femeile de pe faţa pământului.
      Maica Precista s’a speriat şi ea din -acel trăsnet şi a blâstemat pe Sf. Ilie să i se usuce mâna dreaptă. D’aia Sf. Ilie ci că trâsneşte-numai cu mâna stângă *.
      In sfârşit, într’o iertăciune de nuntă, culeasă din Bucovina, se-spune că făcând diavolii iadul sub pământ, Dumnezeu a trimis împotriva lor pe Sf. Ilie, zicându-i: 1
      1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 500-1.
      2. Ibidem, p. 402.
      3.       Ş*. St. Tuţescu, Taina ăluia, P.-Neamt 1906,. p. 63 — Albina, 1VV p. 1226, cred. din Vâlcea: Sf. Ilie într’atât s’a mâniat pe un diavol, încât trăsnind după el, s’a cutremurat pământul şi Domnul Hristos în pântecele. Maicii sale. Atunci Domnul Hristos l-a' blestemat să i se usuce mâna. dreaptă, şi de atunci Sf. Ilie e ciung.
www.digibuc.ro
190
... — Ilie, Ilie,
Mare Sânt-Uie,
Asculta cuvântul meu •Şi fa ce ţi-oiu spune eu: Porneşte tunetul tau,
"TunetuL tau *£el cotit Şi de mine rânduit,
Porneşte-mi-1, da-1 porneşte Şi pe draci mi-i fugăreşte,
•Ca ei iata ce-au făcut,
Din sus despre răsărit,
Dedesubt pe sub pământ:
TJn jad mare şi rotat,
De diavoli întemeiat,
De care singur m’am înspăimântat.
   Ilie când auzi,
Din -putere navali,
Şi din tun când a trâbtit,
Cerul câ s’a scrijilit,
Pământul s’a prăbuşit Mulţime mare de diavoli Din iad că i-a prăpădit.
   Dumnezeu când a văzut,
Sânt-Ilie ce-a făcut,
Singur s’a înspăimântat,
Ce putere mare i-a dat.
La dânsul a alergat,
Mâna dreapta i-a luat,
Piciorul drept i-a scurtat. Sânt-Ilie înspăimântat,
De ceeace s’a întâmplat,
In glas mare a strigat;
—  Of, of, Doamne ce mi-ai dat f Mâna dreaptă mi-ai luat, Piciorul drept mi-ai scurtat,
Cu ce, Doamne m’ai lăsat?
   Dară Dumnezeu a stat,
Şi zicând i-a cuvântat:
—  Ilie, Sânt-Ilie,
De-acuma al tău să fie,
Tunetul şt pietrile *,
Când or ÎDfiori pânile,
Că a bate piatra Intr’o zi de vară Să nu albă ce Tnâ'ncâ Intr’Un an o ţară !... *.
       Afară de aceste legende, mai aflăm o altă serie în care se povesteşte chipul cum Sf. Ilie a luat dela diavoli diferite lucruri, prin •cari necuratul îşi îndreptăţiâ stăpânirea asupra unei părţi din lume, întâia legendă pe care am auzit-o în com. Ţepu, jud. Tecucir, grăeşte astfel:
       Se zice că mai de mult, Dumnezeu se cam asemănă în putere cu diavolul, şi cum ziditorul eră iubitor de pace, făcu zapis cu •diavolul, ca să poată trăi liniştiţi.
       Ce se gândi însă Sf, Ilie : că dac’ar face bine, n’ar fi rău — povestea celuia. Şi nici una, nici două, fură ţapisul dela diavol şi •după ce se văzii stăpând pe el, o rupse de fugă în cer. Dracul se luă după dânsul şi atâta putu să facă fugând după el, că îl apucă pe Sf. Ilie de picior, dar vezi, trecuse apa pe sub pod! La apucat sdravăn, •carnea s’a rupt din piciorul Sfântului şi a rămas în mâna diavolului •Care a picat din nou pe pământ.
       De atunci, Sf. Ilie a rămas, ca şi noi, cu acea scobitură în talpa piciorului, căci după cum se vede, talpa nu-i btova. 1 2
       1.      «Sub cuv. piatră, pl. pietre, în cazul acesta înţeleg Românii din Bucovina grindină, ghiaţă»,
      2. Marian, Nunta, p. 787.
www.digibuc.ro
191
       Pentru asta, Dumnezeu l-a mulţămit in deajuns, dar ştiind că diavolul nil are să-l mai lase în pace, i-a dat lui Sf. Ilie tunetul şi trăsnetul pe seamă. Când tună Sf. Ilie, fuge după diavol; nourii întuneca lumea şi dracul se ascunde pretutindeni. De aceea Sf. Ilie scapără ca să-l -vadă," şi cum îl 'zăreşte, svârle eu'trăsnetul după dânsul, ca doar-doar îl va ajunge şi-l va doborî l.
       A doua legendă, Culeasă din com. Floreşii, jud. Tutova, zice :
       După ce Sf. Ilie ucise pe tatăl său, după îndemnul diavolului care-i spusese^ la o întoarcere dela iarmaroc, că cineva umblă să-i dea foc casei, merse la un călugăr spre a se mărturisi.
       «Pusnicul, când văzft ce păcat mare a făcut, îi dădu un colţ de prescură şi un pahar cu vin şi îl închise într’un beciu, iar cheia dela uşă o aruncă pe o apă, zicând că atunci când va găsi cheia, îi va da drumul. Peste patruzeci de ani, bucătăreasa pusnicului cumpără nişte peşte şi găsi într’însul o cheie pe care i-o dădh,~şî atunci •îşi aminti de Sf. Ilie. Când îi dădii drumul din beciu, tot mai a-veâ prescură şi vin.
       Când scapă Sf. Ilie, se duse la Dumnezeu şi îi spuse ce a tras «1 din pricina dracului, şi îi cerft voie să se răsbune. Dumnezeu îi spuse că i-ar da voie, dar nici el nu are vreo putere, că n’are japisul şi crucea; şi îi spuse să se ducă, să se vâre slugă la diavol, să facă ce o şti, să-i fure aceste lucruri şi să î le aducă.
       Atunci Sfântul se duseşi se tocmi slugă la Scaraoschişi îl sluji ■cu credinţă timp de un an. Când se împlini anul, se duseră amândoi să se scalde. Dracul zise să se vâre sluga în apă întâiu. Sf. Ilie zise •că nt) se poate să treacă înaintea stăpânului, şi aşa se vârî stăpânul.
       Cuta intră'1 în Spă,'" suflă un vânt puternic şî îngheţă apa foarte tare. Incepii să se sbată straşnic, dar unde se rupeâ ghiaţa, creşteâ papură în loc. Pentru a scăpă şi de asta, o rupeâ cu dinţii. Şi de atunci papura are noduri (?). In timpul cât s'a sbătut dracul acolo, Sf. Ilie s’a dus iute la iad, a luat contractul şi crucea şi le-a adus lui Dumnezeu.
       După ce-şi căpătă puterea desăvârşită, Dumnezeu se duse iar la iad şi Scaraoschi îl pofti pe scaunul cel mare şi frumos. Dumnezeu nu voi şi îi spuse să şadă el întâiu, să vadâ cum îl prinde. După ce se aşeză, îl blăstămâ că în vecii vecilor să nu se mai scoale de acolo. i.
       i. Dict. de Maria N. Rugina.
www.digibuc.ro
192
      Şi de atunci se crede că şi până astăzi Scaraoschi stă pe ud scaun în mijlocul iadului şi dă porunci dracilor mai mititei.
      Iar Sf. Ilie, ca să se răsbune, înnoura odată straşnic şi trăsni aşa. de tare, că foarte mulţi draci pieriră, dar tot au .mai raţnaş vreo doj.
      Lui Dumnezeu îi părCi rău că i-a dat atâta putere şi îi luă o mână şi un picior *.
      A treia legendă, care se aude prin Oltenia, zipe : ,    /
      Odată (Sf, Ilie fiind în cer) a .întrebat pe Dumiţe^Ci* de ce oamenii pe lumea asta cât trăesc sunt ai lui/ Dumnezeu şi după ce mor sunt ai diavolului ? „
      Şi Dumnezeu a şpus că :
      —    Aşa avem noi legătură între noi 1
      —■ Nu se poate dobprî legătura asta? a zis Sf. Ilie.
      Dumnezeu a spus.' .
      —          Ba se poate, dar până nu yoiu rupe zapispl- ţare-1 am ca el, nu se poate.
      Şi aşa a plecat el gândind:
      —    Mă duc eu să mă bag slugă la diavol.
      Atslugărit trei ani de zile pe diavol şi la soroc a întrebat ele
      —          Cum se poate că lumea, cât trăeşte, este a lui Dumnezeu. şi după ce moare, a diavolului ? Nu se poate doborî asta ? zise Sf. Ilie-
      Diavolul răspunse:
                   Nu sş poate până când nu s’o naşte fiu fără tată 1
      Şi aşa fiind, a slugărit trei ani de zile, a aflat; tpate contyade.lt diavolului şi locul unde au fost puse.
      Intrând în mare, a scuipit pe contracte şi s’a făcut o coţofană. Şi el a pornit să bârcăit repede prin contracte^ să găsească zapisul ce-1 avea diavolul cu Dumnezeu şi să-l rupă.
      Şi coţofana porniâ să cţricăie.
      Diavolul ieşiâ din mare
      —    Ce faci, Ilie ?
      Nu fac nimic !
, Şi iar se ducea la vale, iar porniâ să bârcâie, cpţofana iar cir ic, dric 1
      El iar ieşiâ.
      —    Ce faci, Iliş ?
      —    Nu fac nimic! i.
      i. Comunic, de d-ra Virginia Stan.
www.digibuc.ro
193
       Iar a intrat în mar^ el. Coţofana a început să ciricăie: ciric, ciric! dar diavolul n’a mai ieşit, crezând câ-1 minte coţofana* Şi Sf. Ilie a bârcăit repede, a rupt zapisul şi s’a înălţat la cer.
       Dumnezeu a îngheţat marea de 9 stânjeni, ca sa nu iasă diavolul de acolo. Diavolul s’a trântit cu capul de ghiaţă până când a spart-o şi a ieşit şi s’a repezit după el cu un cârlig şi l-a apucat de talpa piciorului.
       Sf. Ilie a strigat:
       —   Ce fac, Doamne, că m’a prins de picior ?
           Ce ? taie bucata, a zis Dumnezeu, şi o leapădă, c’oiu face toată lumea aşa.
       Şi mai sus iar l-a ajuns şi l-a prins şi de palmă şi iar a strigat. Şi Dumnezeu i-a răspuns :
           Taie şi de acolo, că voiu fiice să fie toată lumea aşa, cu scobitură în podul palmei.
       Şi ducându-se în cer, l-a întrebat Dumnezeu, ce este şi cum este. Cum o să se poată ?
       Sf. Ilie a spus că numai când s’o naşte fiu far’de tată, numai ăla poate să mântue lumea de păcate. Şi Dumnezeu i-a spus că ăla e ăl mai lesne lucru. Şi pe el l-a întrebat:
       —   Ce slujbă vrei să ieai ?
       El a spus ca să-l puie mii mare peste draci. Şi de atunci i-a dat drumul în norii cerului 1.
       A patra legendă, care se aude prin Bucovina, arata chipul cum Sf. Ilie a luat tunul din mânile diavolului.
       Dintâiu pe lume necuratul umblă cu tunul şi făcea o mulţime de pacosti; omora oamenii. Atunci Dumnezeu a trimis pe Sf. Ilie, şi i-a zis cum să se scalde cu dânsul ca să i-1 iea.
       — Hai, îi zice Sf. Ilie, la scăldat, să vedem care va sta mai mult în apă !
     Diavolul a spus că el poate sta cât mai mult şi să intre cât de adânc. Cum a intrat şi s’a scufundat, Dumnezeu a făcut ghiaţă deasupra. Da Sf. Ilie iute a ieşit şi a apucat de pe mal două aripi de-ale smăului şi tunetul, şi a sburat. Când să iasă dracul deasupra, ghiaţă ! Până ce a rupt-o, Sf. Ilie cu tunul nu-i! Fuga după Sf. Ilie J
       —         Doamne, zice-Ilie, mă ajunge, că el are şase aripi, dar eu numai două 1
       Dumnezeu i-a z's:
      1. Şt. St. Tuţescu, O parte din Sfinţii pop., p. 18-21.
  Pamfil», Sărbătorile.                                             13
www.digibuc.ro
194
       —         Ai puterea în mâni: pune-i un picior pe cap şi unul pe spate şi taie-i patru aripi, să tămâie şi el cu două !
       Şi de atuncea dracul a rămas pe jos şi tot se întoarce cu dosul la Sf. Ilie de «iudă; dar Sf. Ilie unde-1 vede, sloboade săgeata să-l omoare, dar diavolul se ascunde şi în piatră, şi nu-1 poate nimeri. Numai un cioban, cum păştea oile şi cântă din fluer, l-a văzut cum a ieşit din piatră şi a dat cu puşca într’însul. Atunci Sf. Ilie a trimis pe un înger să-l întrebe ce vrea pentru treaba ce i-a făcut. El a zis că putere mare, ca să se teamă toţi de dânsul şi să-i spuie de ce moarte va muri. Sf. Ilie i-a dat putere şi i-a zis că nu-1 vor omori decât cu grâu sfinţit Ia douăsprezece slujbe şi cu plumb tot aşa sfinţitl.
       A cincea legendă, asemenea din Bucovina, arată cum Sf. Ilie a luat hainele diavolului.
       Diavolul, se zice că avea straie prea frumoase, cari îi plăceau şi lui Sf. Ilie, şi de aceea a voit să i le fure. Cum ? A mers la necurat şi l-a ’mbiat:
       —   Hai, diavole, să ne scăldăm!
       —   Hai, Ilie!
       S’au învoit şi s’au băgat îndată în baltă, dar Sf. Ilie n’a stat mult, ci a ieşit în grabă, a înşfăcat hainele cele mândre ale necuratului şi tiva la cer cu dânsele ! Diavolul îndată a simţit, dar când a vrut să iasă afară, s’a pocnit cu capul de ghiaţă, căci Dumnezeu sleise apa pe deasupra şi o făcuse de cinci stânjini cu ghiaţă.
       Diavolul a spart-o şi l-a prins pe Sf. Ilie.
       Ce-au tăcut apoi, au făcut; s’au împăcat şi au prins din nou să se scalde. Ilie iar, şi dracul iar, dar când voi de data asta să iasă, a găsit diavolul apa sleită de zece stânjeni; a spart-o şi s’a luat după Sf. Ilie să-l prindă.
       Şi mult nu eră până să încapă în mânile necuratului, când auzi glas dumnezeesc din cer:
       —   Ilie, Ilie, întoarce-te înapoi şi taie-i o aripă cu sabia!
       Ilie s’a întors, a făcut după sfatul lui Dumnezeu, şi aşa dracul a rămas jos, iar Sf. Ilie s’a urcat Ia cer cu hainele necuratului.
       A mai vrut diavolul să pună mâna pe Sf. Ilie mai târziu, dar nu i-a mers.
       I. E. N.-Voronca, op cit., p. 123; povestea acestui mo:an vezi-o la P- 523-4-
www.digibuc.ro
195
      Intr’un rând, făcând diavolul multe lanţuri cu liciţi grele, i Ie-a arătat lui Sf. Ilie şi i-a zis:
      —    Uite, Ilie, aici am să te prind pe tine 1
      Iar Sf. Ilie:
      —    Cum ai să mă prinzi ?
      Diavolul s’a pus să-i arâte cum, dar Sf. Ilie s’a rugat lui Dumnezeu şi a zis :
      —    Amin, Doamne 1 şi dracul a rămas prins acolo x.
      A şasea povestire, culeasă din Bucovina, ne spune urmă* toarele :
      Odată urcându-se necuratul în cer, a zis lui Dumnezeu:
      —    Frate, lasă-mă şi pe mine să stau cu tine în cer.
      Iar Dumnezeu i-a răspuns:
      —    Moaie-ţi degetul cel mezin şi fâ-ţi fraţi.
      Diavolul şi-a muiat degetul şi când a început a împroşcâ, s’a •fost umplut cerul cu draci, mulţi ca iarba câmpului şi frunza codrului. Nu mult după asta însă. Dumnezeu se sătura de traiu cu diavolii, şi de aceea îi zise lui Sf. Ilie:
      —          Ilie, vezi tu, nu poţi face ceva să ne scăpăm de diavoli ? "Na dela mine tunetul şi tună-i cum vei şti şi cum vei putea mai bine.
      Sf. Ilie atâta aşteptă. A prins tunetul în mână şi când a ’n-•ceput, ţine-te cerule şi pământule 1 Trei zile şi trei nopţi într’una -au curs diavolii: unii au căzut în văzduh şi sau spânzurat acolo, alţii prin pomi, dar mai mulţi au intrat în pământ a. Şi Dumnezeu Bătrânul tare se bucură, dar dela o vreme, văzând că Sf. Ilie e prea puternic şi temându-se să nu prăpădească şi lumea pe lângă diavoli, i-a luat o mână şi l-a lăsat ciung *.
      In sfârşit, ultima legendă privitoare la Sf. Ilie şi Palie este aceasta:
      După ce diavolul şi-a făcut fraţi, a zis:
      —    De-amii, avem să ne batem, avem să ţinem bătaie amândoi.
      —    Ne-om bate 1
      Dar Sfinţi încă nu aveâ Dumnezeu, căci încă nu se dăduse 1 2 3
       1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 13.
       2.        «Şi când bate un om parul în pâmânt şi se nimereşte în capul ^diavolilor), când au picat ei, atuncea îi stricâ omului, câ poate sâ nebunească ; dar care-i cu capul în jos şi cu picioarele în sus, — că ei au picat fel de fel, nu-i stricâ nimică».
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 13.
www.digibuc.ro
1%
nimeni la muncă x.            A chemat norodul şi i-a spus că cineva trebue-
de bună voie să se             arunce în mare, pentru ca să fie Sfânt, să se-
poată luptă cu diavolul, căci altfel cu toţii sunt pierduţi.
                             Care e mai urît din voi, să se arunce, a zis Dumnezeu.
      Oamenii nu se dau, toţi ziceau că-s frumoşi. Iată că vine extrasuri cu patru cai, c’un boier. Eră Sf. Ilie şi întrebă ce stau oamenii toţi adunaţi. Dumnezeu îi spune.
      —    Mă arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai  cu  tot.
      Şi a poruncit  la vizitiu să lege caii la ochi.
      Vizitiul, după ce a legat, zice :
      —         Eu de dumneata nu mă las j dacă te arunci dumneata, mă arunc şi eu!
      S’au aruncat în mare şi Dumnezeu a dat să se facă înaintea lor drum până in cer; nu s’au înecat. Şi i-a dat lui S£ Ilie sabia şi tunul, şi când a pornit asupra diavolilor, pe toţi i-a omorît. Unii au rămas în cer şi de atunci sunt spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus ; de aceea zic că nu e bine să te uiţi când cade vreo stea din cer, căci stelele sunt diavolii spânzuraţi şi cad pe pământ.
      Apoi Sf. Ilie i-a luat diavolului coroana, căci aveă o coroană tare frumoasă, şi aveă 24 de aripi, dar i le-a tăiat cu sabia.
                   Când fulgeră în cer, Sf. Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pâlie, vizitiul lui, arde cu tunul. De atunci într’una sunt la un loc *.
      De multe ori diavolul, printre alte răutăţi pe cari ar vrea să le facă lui Dumnezeu şi cerului, se încearcă sa fure odoarele raiului. împotriva Iui sare tot Sf. Ilie, cum zice şi următorul colind, care. se aude în Transilvania:
Sus în poarta raiului,
Şede Ruja raiului llorelui Doamne *,
Şede şi chindiseşte.
Cu ochi negri raiu păzeşte. S’o smintit ş’o adormit, Iuda raiu o jăfuit.
Luară cheile raiului,
Şi ’ncă luna Cu lumina,
Soarele 1 2 3
Cu razele
Şi căldarea de botez Şi scaunu’ de judecată Tot în iad le-a aruncat. Frumos raiu o ’nlunecaţ, Urît iad o luminat.
Dară Ruja s’o trezit Şi tare s’otânguit. Dumnezeu şi-au d’auzit,. Jos la ea s’o pogorît Şi din gură i-o grăit
    1. Credem că: la chin, canun, martirizare.
    2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 302.
    3. Se repeta după fiecare două versuri.
www.digibuc.ro
197
— Taci tu, Rujo, nu mai plânge, Că eu ţie da-ţi-l-voiu Tot pe Hie prooroc,
Tot cu tunet Şi cu trăsnet ;
Mai departe o fulgeră,
Mai de-aproape o trăsni,
Pe de asupra capului,
Drept în uşa iadului.
Tu tare te-i repezi,
Şi-i luă cheile raiului Şi căldarea de botez
Şi luna Cu lumina Şi soarele Cu razele
Şi scaunu’ de judecată,
Şi ’n raiu le-i aşeză,
Urît iad îi întunecă, Frumos raiu ii lumină, Cum e legea raiului,
Din vecia veacului;
Să-mi iii, Rujă, Bănătoasă, Rujă, şi-a lui Dumnezeu l *.
                       II. Sfârşitul lumii şi Sf. llie.
       Printre nenumăratele credinţe ale poporului român, cu privire la sfârşitul lumii 3, sunt şi cele următoare:
       Prin jud. Vâlcea se crede că atunci când se va înrăi lumea de tot, gând se va omorî frate cu frate, când vor uită oamenii să se mai închine lui Dumnezeu, şi s’or abate în voia dracului, atunci se va supără rău de tot şi Dumnezeu sfântuleţul, şi va aduce vremea de apoi peste noi, păcătoşii. Dar ci-că Dumnezeu ne va aduce multe semne când se va apropia vremea de apoi. Aşâ vor fi foamete mari pe tot pământul din pricina secetelor; se vor sculă lim-botenii peste limbotenii, şi se va bate crucea dreaptă cu crucea dreaptă «(creştin bun cu creştin bun), şi vor fi cutremure dese de pământ, şi se vor arătă stele cu coadă şi când va fi aproape de tot, o să fie lumea a Neamţului, o să cadă frunza bradului şi n’o să mai fie de loc ruşinea fetelor *.
       Atunci Dumnezeu va luă apa de pe pământ şi vinul, de nu se va mai găsi apă de băut, şi toate dobitoacele vor muri de sete,* şi nu se va mai găsi vin nici pentru sfânta leturghie.
       Frunza teiului va fi numai cât paraua şi în locul apei vor ieşi bani, şi oamenii vor alergă când vor vedeâ banii, socotind că e 1 2 3
       1.      I. G. Bibicescu, Poez. pop, din Trans, Buc. 1893, P- 246-7 ; sunt multe variante cu tema prădării raiului.
       2.      Vezi lucrarea mea Sfârşitul Lumii (No. I din Biblioteca Penis-iei <Ion Creangă»),
       3.      tMorcovul sălbatec, în floarea sa compusă şi de coloare albă, are o floricică violetă în mijloc; aceea e ruşinea fetelor. Se zice că mai înainte ■eră cât paraua floarea violetă».
www.digibuc.ro
198
apă, dar se vor întoarce îndărăt plângând, şi aşa se va sătura lumea de bani, că prea îşi pune capul după ei. Atunci va fi un chin şi un vai cum n’a mai fost de când lumea şi pământul; va ţipă şi pruncul în pântecele de maică.
       Atunci va ieşi şi Antihârsul în lume. Şi Antihârsul o să fie făcut de o fată de Ovreiu, fără să se culce cu om. Antihârsul va creşte iute, într’o zi ca într’o săptămână, într’o lună ca într’un an, într’un an ca în zece, şi când o fi de trei ani, are -să fie om mare cu mustăţi şi cu barbă ca toţi oamenii. Şi atunci când o fi de trei ani, o să strângă multe spurcăciuni de Ovrei şi o să umble cu ei prin lume..
       Antihârs o   să strângă în saci baligi de vite şi de oameni şi o să
zică că are pâne    în saci, şi o să strângă în buţi  ud  de vită şi de
oameni şi să zică că are apă, şi o să zică că acelor ce s’or închină lui, le dă pâne şi apă. Atunci mulţi oameni slabi de îngeri o să se închine lui, şi o   să le dea baligi şi ud; atunci ei vor plânge şi s’or
căi, dar Antihârs   o să-i lege şi n’o să mai scape   din ghiara lui, şi
Dumnezeu s’o mânia pe ei că s’au dat în partea lui Antihârs, şi va. fi vai de ei! Atunci toţi or trebui să asculte de Antihârs, şi mai bine să rabde, că mai bine le-o fi lor.
       Dumnezeu va trimite pe Sfeterllie şi pe Sfete-Pctru, să se bată cu Antihârs ; Antihârs va răsboi pe Sf. Ilie şi-i va tăia capul, şi atunci va luă şi Sf. Ilie moarte, că numai el, din toţi oamenii, n’a luat moarte. Sângele lui Sf. Ilie va fi greu şi cum va pică pe pământ, pământul se va cutremură; pământul se va cutremură şi mai tare din temeliile lui, că atunci se va uită Dumnezeu asupra lui, şi-l va blestemă, şi el va luă foc şi se va aprinde şi va arde de nouă stânjâni şi va rămâne curat cum a fost întâiu.
       Atunci va arde şi Antihârs cu toţi Ovreii lui. Dumnezeu va &ce altă lume nouă, ca să nu mai mănânce şi să nu mai bea ca. noi şi nici n’o mai fi păcătoasă ca lumea de acum 1.
       In Bucovina, mai afiăm şi următoarele credinţe:
       — Sf. Ilie fiind numai cu trupul în cer, la sfârşitul lumii trebue să-şi iea şi dânsul moartea, prin mâna diavolului.
       Diavolul şi cu Sf. Ilie se vor bate, nu pe pământul gol, căci, sângele lui ar înecă pământul, ci pe pielea unui bou. Acest bou este crescut astăzi de Jidani; ei îl vor tăiâ atunci şi vor gustă cu. toţii dintr’însul, căci este îndestul de mare, deoarece în fiecare zL paşte câte o falcie de iarbă şi bea câte un iaz de apă.
       I, Pr. T. Balagel, în Şezătoarea, III, p 97-9; transpunere.
www.digibuc.ro
199
      —         Jidanii, zic alţii, vor tăiâ boul la sfârşitul pământului, vor întinde pielea şi vor chema la ospăţ pe Sf. Ilie, care va veni cu Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, tovarăşii nedespărţiţi ai lui Sf. Ilie, dela ridicarea lui în cer.
      Cuţitul pe care îl poartă Arhanghelul Mihail e pregătit pentru Sf. Ilie, iar Jidovii vor luâ acest cuţit şi vor tăiâ bucăţele pe Sf. Ilie pe pielea de bou.
      Jidanii nu ştiu, dar pielea boului nu este peste tot netedă şi creaţă. Intr’un loc are o umflătură, de acfcle ce fac vitele din pricina muştelor; într’insa e o înţepătură cât un vârf de ac. Pe acolo va curge pe pământ numai o picătură de sânge, care-1 va aprinde îndată.
      Pământul va arde de şapte stânjâni adâncime, curăţindu-se astfel de toate spurcăciunele de pe el; faţa lui va rămâneâ, prin urmare, curată şi netedă ca mai înainte de potop, iar Dumnezeu va aduce alte noroade mai mici în statură decât cele de astăzi.
      — Boul, pe care Jidovii îl cresc, va fi ridicat în cer. Acolo va fi înjunghiat şi din sângele lui, care va curge pe pământ, se va aprinde lumea.
      —         La sfârşitul lumii, are să ardă pământul de nouă stânjâni, până ce va da de curat. Atunci pământul va merge la Dumnezeu şi va zice :
      «Doamne, nu mai pot răbda; sunt destul de curat!
      «Da’ cât eşti de curat ? îl va întrebă Dumnezeu.
      «Ca o franzolă !
      «Nu eşti destul de curat, că în franzolă poate să fie un paiu ; mergi şi te mai curăţă !
      După ce va mai arde, va merge iar la Dumnezeu şi Dumnezeu îl va întrebă iar cât e de curat. Atunci pământul va răspunde:
      «Ca Isus Hristos!
      «Ia amu eşti curat!
      Focul atunci se va stinge şi cele douăsprezece vânturi vor suflă să facă din cenuşă o movilă mare şi va sta şapte zile. In ziua a şaptea, va trece pe deasupra Sf. Ilie şi va trâmbiţă, şi toate sufletele oamenilor vor ieşi din movilă în chip de oi şi de capre. Oile le-a despărţi Dumnezeu, şi or fi ale lui Dumnezeu, şi le va luâ în raiu, iar caprele ale celui necurat, le va luâ şi le va duce la el în iad.
      Acestea au să se întâmple la Ierusalim, pe valea lui Safat.
      —         Dumnezeu a dat dintru început şapte tunuri lui Sf. Ilie, dar temându-se ca el să nu prăpădească lumea, i-a luat înapoi şase şi nu i-a lăsat decât unul sigur.
www.digibuc.ro
200
       La sfârşitul lumii, Dumnezeu va da foc cu toate şapte tunuri; cerul şi pământul se vor aprinde şi se vor face una, după care va veni şi Isus Hristos să facă judecată.
       —         La sfârşitul lumii, va luâ şi Sf. Ilie osândă, pentru păcatul ce l-a făcut, ucigând pe tatăl său şi pe mama sa.
       —         După ce pământul va arde, aprins de sângele lui Sf. Ilie, Dumnezeu va aduce din nou pe lume pe Blajani, cei cari băgau câte nouă mălaie în cuptor, cari au trăit înainte de urieşi şi cari vor veni după noi1.
      III.   Urgisirea diavolului.—Credinţe mărunte.
      Din toate legendele arătate până aici, se vede că între Sf. Ilie şi diavol este o duşmănie de moarte. In cele ce urmează vom da credinţele mărunte cari se ating de această duşmănie şi de persoana lui Sf. Ilie.
      —         Când trăsneşte, puşcă Sf. Ilie după dracul, pe care îl urmăreşte *.
      —   Când tună, asemenea se zice că puşcă Sf. Ilie după draci *.
      —         Sf. Ilie e foc şi pentru aceasta se ţine cu sărbătoare, spre a fi ferit omul de foc *.
      —         Strigoaicele de multe ori caută să oprească ploaia, spre a face rău oamenilor, dar Dumnezeu şi cu Sf. Ilie dau atunci grindina, pe care strigoaicele n’o pot opri şi o scapă. După grindină, vine apoi ploaia curată ®.
      —- Sf. Ilie aleargă prin nouri cu căruţa, trăsnind *.
      —         Când trăsneşte, Sf. Ilie izbeşte cu un singur picior; înainte tzbiâ cu amândouă picioarele, dar de când Dumnezeu i-a luat unul, ca nu cumva să prăpădească lumea, izbeşte numai cu un picior1 2 3 4 5 6 7.
      1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 1292^4.
      2. M. Lupescu în Şezătoarea, I, p. 242.
      3.      Şezătoarea, VI, p. 59; I, p. 126: «Când tună, puşcă Sf. Ilie după dracu’».
      4. E. N.-Voronca, op. cit., p. 1200.
      5. Ibidem, p. 866.
      6. I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 9.
      7. E. N.-Voronca, op. cit., p. 866.
www.digibuc.ro
201
      —         Sf. Ilie se zice că s’a supărat pe lumea pe care el o ţineâ şi de aceea s’a urcat la cer cu carul şi cu caii lui de foc *.
      —         Când e soarele de amează, necuratul se întoarce cu spatele la soare, şi de aceea Sf. Ilie îl urmăreşte cu săgeata şi-l ucide*.
      — Sf. Ilie umblă mânios cu trăsnetele după diavol, pe care îl trăsneşte şi îl detună, căci are mare ciudă pe el. Sf. Ilie ştie că la sfârşitul lumii se va luptă cu necuratul, că va fi omorît de acesta şi că din sângele lui se va aprinde lumea, ca să se curăţe. După această curăţire, va veni judecata de apoi *.
          In timpul când fulgeră, se alungă cânii; unii cred că diavolul se ascunde în coada cânelui, iar alţii că fiecare câne are câte trei peri de drac pe el. Sf. Ilie trăsnind pe drac, trăsneşte şi pe câne şi pune în primejdie şi pe cel de prin prejur*.
      —         Rădaştele sunt îngerii cari n’au vrut să ajute lui Sf. Ilie să-şi lege rafurile la căruţa cea de foc, şi de aceea li s’a făcut gura cleşte, în semn de pedeapsă. Tot din această pricină, rădaşca se numeşte de către Românii din Meglenia cuvaciu, iar de către cei din Macedonia, favru *.
      —         Pe cer nu se cunoaşte care e nour de ploaie curată şi care de grindină ; nourii de ploaie curată sunt traşi de Sf. Ilie cu un bou, ca să dea apă printre piatră. Câteodată acest bou trage aşa din greu, că se aude icnitul şi opintitul lui, până la noi pe pământ; necuratul trage ghiaţa, cu putere de foc#.
      —         Ss crede că pe la miezul nopţii Sf. Ilie toacă întotdeauna; nimeni n’-aude toaca în cer decât cocoşii; ei îndată ce o aud, încep să cânte 7. 1 2 3 4 5 6 7
       1.       Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 233, în transpunere : Eră un popă, Manea, şi noi eram la prăşilă, şi când a început să tune şi să fulgere, popa a zis:
       —  Taci, Ilie, că-mi sperii iapa !
       Doamne fereşte, ce vorbă mare !
       Şi noi i-am zis :
       —  Taci, părinte ; de ce vorbeşti aşâ, că ne pierde Dumnezeu 1
       2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 589.
       3. Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 222.
       4. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 80.
       5. Marian, Insectele, p. 36-7.
       6. E. N.-Voronca, op. cit., p. 793.
       7.      I. A. Zanne, op. cit. VII p. 173; zicătoarea : ştie şi toacă în cer, *e îndreaptă unuia care ştie ori se face că ştie de toate.
www.digibuc.ro
202
          Sf. Ilie de aceea caută să ucidă pe diavol, din pricină că acesta îndeamnă pe om la rău; de mânia lui Sf. Ilie, necuratul se ascunde prin case, prin biserici şi alte locuri,- dar pretutindeni îl găseşte Sfântul şi-l trăsneşte
      —   In Ardeal se crede că Sf. Ilie împuşcă după balaur *.
      —         Când pe cineva îl apucă ploaia pe drum, când tună, fulgeră şi trăsneşte, să nu se adăpostească pe sub copaci înalţi şi mai cu seamă stejari, căci ucigă-l-crucea se ascunde mai cu seamă în ei * şi se întâmplă să moară trăsnit *.
          Sf. Ilie umblă cu carul său de foc după diavoli, ca să-i
ucidă 5.
      —         Ploaia se face din omătul care este împrejurul pământului şi care stă şi vara. Din acest omăt, o parte se ridică la cer, unde Sf. Ilie îl topeşte şi din care face apă pentru ploaie. Dracii însă îl prefac în ghiaţă sau grindină ca să n’aibă oamenii parte de pâne: Dar Sf. Ilie o sfarmă cu suliţa 6.
      —         Dracii în cer s’au apucat să facă munţi şi ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu, ca sâ-1 răstoarne din împărăţia lumii. Dumnezeu, cum a simţit aceasta, a trimis pe Sf. Ilie, zicându-i:
      Ilie, iea un căluş 7 de miere şi o azimă de orz şi mergi pe pământ 1
      Sf. Ilie atunci a început să tune şi toţi dracii s’au făcut do-hot; unii au murit, iar alţii au fugit 8.
      —         Sf. Ilie avea mare putere în braţe şi cu ele a biruit pe diavol. Dumnezeu atunci i-a luat o mână, «căci trântiâ prea tare» •.
      —         Sf. Ilie e stăpânul cerului, ori, cum s’ar zice, gospodarul pe dinafară, după cum Sf. Petru este sfătuitor al lui Dumnezeu lft.
      —         Sf. Ilie e giambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt pojtcoviţi cu potcoave de argint, şi când îi goneşte, bat în copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă 1
       1. E. N.-Voronca, op. cit., p. 522.
       2. lbidem, p. 802.
       3. Cred loc. dincom. Ţepu, jud. Tecuci: <Ghinda e poama dracului».
       4. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 80.
       5. Candrea, Deusuşianu, Speranţă, op. cit., p. 212.
       6. E. N.-Voronca, op. cit., p. 793.
       7. Pahar.
       8. E. N.-Voronca, op. cit., p. 12.
       9. lbidem, p. 13.
       10. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
www.digibuc.ro
203
căruţa prin cer, face mare hălălaie, câ-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând 1.
       —          Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce cu carul plin de popuşoi acasă. Roatele carului sunt pline de cuie, ca să nu scapite la vale. Astfel fiind, cum merg ele pe podul cerului, îl înţeapă, şi prin acele înţepăturii curge ploaia *.
       —          Sf. Ilie de aceea umblă cu tunul, ca să ucidă pe dracii cari se întroloacă, spre a face piatra. Piatra o fac ei vara, când e-căldură mare. Mai intâiu suflă, şi după ce fac ghiaţa, o sfărâmă, o< ridică în nori şi apoi o varsă peste satul pe care au mânie *.
       —          Aurul este ochiul dracului pe care i l-a scos Sf. Ilie, ples-nindu-1 cu biciul ; de atunci a rămas pe pământ. 1 2 3 4 5.
       —          Tunetul e paza omului şi a ţarinii, care îi dă hrană. Domnul Hristos merge înainte şi Sf. Ilie după dânsul, cu tunetul.
       —          Ilie, îi zice Hristos, când mergi cu mine, bate mai tare din picioare, ca să se cunoască !
       Atunci se aude tunând mai grozav e.
       —          La Paşti, oamenii aprind lumânări prin case şi alungă cânii şi pisicele, ca să nu intre în ei necuratul şi astfel să nu le trăsnească Sf. Ilie casele 6 7.
       —          Sf. Ilie are şapte tunuri: de ploaie, de secetă, de foamete» de holeră, de boale, de moarte şi de bătălie; cu ele orânduite el T.
       1.       Candrea, Desuşianu, Speranţă, op. cit., p. 247, în transpunere l Să vezi dumneata: băiatul notarului nostru, învăţă Ia şcoli mari prin Brăila. Şi când veniă acasă vara, făceâ mare haz când îi spuneam de puterea lui Sf. Ilie. Tot spuneâ de-o drăcovenie, — că nu-i pot zice pe nume, ziccâ că. cu aceea poate şi el fulgeră şi tună. De, păi să-l rabde Dumnezău ? C’apoi că nici nu l-a răbdat. S’arată o ploaie în ziua de Palie. Ai lui aveau fân cosit şi nestrâns. Taicâ-sâu îl mână s’adune fân până nu începe ploaia. Cum o fi făcut, ce o fi făcut, nu ştiu ; dar peste câtvă timp începU o mare cumpănă cu fulgere şi tunete. Vezi, eră necăjit Sf. Ilie, că lucrase lumea în ziua de Paşti. Turnă, turnă ca cu găleata. Pe’nsârate ai lui, văzând că nu se mai întoarce, au plecat pe urma lui şi l-au găsit trăsnit lângă un tufan. Se vede că el cătase să se adăpostească sub tufan, şi Sf. Ilie, necăjit pe el, l-a trăsnit.
        2. Cred. loc. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu.
        3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 802.
       4.       L A. Zanne, op cit., I, p. 116. — In Ţepu se aude zicala: banu-i-ochiul dracului, pornind dela alte consideraţiuni.
        5. E. N.-Voronca, op. cit., p. 802.
        6.      Cred loc, din Hâlângeşti-Zâicoiu, jud. Dolj. comunic, de d. N. I. Dumitraşcu.
        7. E. N.-Voronca, op. cit., p 790.
www.digibuc.ro
204
       —         Cerul este ca o movilă nemărginită. Sf. Ilie adesea obiş-nueşte ca să iasă cu carul său, ba la plimbare, ba la treburi de ale casei: să aducă apă şi să care popuşoi la coşer. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeesc, nedat lumii să-l vadă, şi de aceea, ca să nu fie văzut, cerul se acopere cu nouri 1.
       —         De câte ori vrea să trăsnească undeva, Sf. Ilie se sfătueşte cu Sf. Duminică, care îşi are căsuţa ei ca şi toate sfintele. Sf. Duminică are o măsuţă şi un scaun, şi pe masă o oglindă, iar înaintea oglinzii un sfeşnic cu o lumânare. Prin oglinda aceea se uită în lume şi vede ce fac oamenii; iea apoi sfeşnicul, ameninţă oglinzii în acea parte, şi acolo trăsneşte *.
       —   Sf. Ilie se plimbă necăjit, cu carul pe cer, ca să tune*.
       —         Sf. Ilie ucide cu suliţa pe diavoli, iar aceştia se ascund unde pot. De aceea omul îşi face cruce, ca să nu se apropie * dracii •de el. Intr’un rând dracul a zis Sfântului:
       —   Mă voiu ascunde sub vită !.
       —         Ascunde-te, i-a răspuns Sf. Ilie, că eu voiu ucide-o şi-i voiu •da omului, să-şi cumpere alta în loc.
       —   Mă voiu ascunde sub om !
       —         Eu îi voiu iertă omului toate păcatele, ca să meargă în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe tine te voiu ucide!
       —   Mă voiu ascunde în biserică !
       —         Şi acolo te voiu detună, iar oamenilor le voi ajută să-şi facă în loc altă biserică mai frumoasă! *.
       — Sf. Ilie a fost bun soldat şi ochitor de frunte şi de aceea Dumnezeu l-a luat pe lângă sine, ca să ucidă cornoraţii, când nu se va mai puteâ aciuâ de ei. Când dânşii se îmmulţesc, Dumnezeu dă atunci poruncă lui Sf. Ilie ca să-i mai rărească. De frică, aceştia se ascund pe lângă oameni, doar-doar or scăpă. Dumnezeu a dat semn bun oamenilor, să-şi facă cruce, să fugă diavolul de lângă ei. Cei ce-şi fac cruce, când Dumnezeu scapără, n’au a se teme că li se va puteâ întâmplă cevâ •. 1 2 3 4 5 6
       1. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 805.
       3. Candrea, Dusuşianu, Speranţă, op. cit., p. 271.
       4.      Albina, IV, p. 1226: Dumnezeu, dând biciul lui Sf. Ilie, i-a dat voie să trăsnească în toate numai în cruce nouă, nu. Şi de aceea noi ne facem cruce când tună şi fulgeră.
       5. E. N.-Voronca, op. cit., p. 500.
       6. Cred. loc. din com. Ţepu, jud Tecuciu.
www.digibuc.ro
205
       Acestea sunt credinţele pe cari le au Românii din toate părţile asupra lui Sf. Ilie, şi cari se potrivesc şi cu legendele arătate despre dânsul L
                    IV. — Sărbătoarea Sf. Ilie.
      Credinţa răspândită prin jud. Botoşani arată că Sf. Ilie nu ştie când e fua lu:, căci dacă ar şti, ar face, de bucurie mare, un chef şi o veselie, de s’ar prăpădi lumea. El întotdeauna întieabă pe Dumnezeu:
      —   Când e ziua mea, Doamne?
      —   Mai este, Ilie, mai este, îi răspunde Dumnezeu.
      După ce mai trec câteva zile, Sf. Ilie merge din nou la Dumnezeu şi îl întreabă :
      —   Mai este, Doamne, pân’ la ziua mea ?
      —         Apoi, Ilie, ziua ta a trecut; aşteaptă de acum pe cea ce vine la anul.
      Atunci Sf. Ilie, de ciudă şi de năcaz, porneşte tunetele şi fulgerele cari răscolesc pământul; atunci încep ploile de după Sf. Ilie (20 Iulie) *.
      Această credinţă o au şi Românii de prin jud. R.-Sqrat. Er cred că Dumnezeu nu-i spune când e ziua lui, din pricină că-1 ştie năcăjit şi se teme să nu prăpădească lumer. *. Tot astfel se crede şi pun jud. Buzău, adăogând că numai în aceasta zi a hărăzit Dumnezeu lui Sf. Ilie depline puteri, spre a-şi descărcâ mânia pe diavoli *_
      Prin unele părţi din Bucovina, se zice că ziua lui Sf. Ilie este Marfa B. 1 2 3 4 5
      1.      L. Şăineanu, Basme, p. 992: «Tradiţiunile creştine au transportat atribuţiunile lui Joie şi Hellios asupra profetului Ilie, care înălţat te. cer în chip de furtuna, primi apoi un car cu cai de foc. La Sârbi, el se numeşte Ilie Gromovnic, adecă Tunător. La noi, Sf. Ilie poartă tunetele şi trăsnetele. Tunetele şi trăsnetele provin din repedea rostogolire a carului cu foc, cu care Sfântul străbate cerul. O legendă bănăţeană-(Schott, No. 29) spune despre dânsul, că amăgit de Necuratul să-şi ucidă părinţii, îşi răsbună cumplit cu armele sale, şi eră să prăpădeasră lumea, toată, dacă Dumnezeu nu-i paralizâ braţul drept.
      «El trăsneşte mai ales pisici şi câni, fiind că diavolul se ascunde su!> -aceste animale».
      2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 522-
      3. Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 271.
      4. Ibidem, p. 212.
      5. E. N.-Voronca, op. cit., p. 261.
www.digibuc.ro
206
       Datinile şi credinţele Românilor, cari se leagă de ziua lui S1‘ Ilie (20 Iulie), sunt multe :
       Prin Basarabia, în ajunul lui Sf. Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este semănată cânepă, se desbracă de cămăşi, şi după •ce se tăvălesc pe pământ, se îmbracă repede şi se duc de se culcă. Dacă peste noapte vor visă cânepă verde, este semn că la măritiş -vot luă flăcăi ca bărbaţi; dacă însă vor visă cânepă uscată, se vor mărită după oameni bătrâni1.
       In ziua de Sf. Ilie nu-i este nimănui îngăduit să lucreze, din pricina pietrii sau grindinii8 9 şi a focului iscat din trăsnet.
       Pentru piatră, prin unele părţi din Bucovina, Sf. Ilie se serbează trei zile *, iar prin alte părţi, femeile păzesc cu nelucrul chiar -o săptămână întreagă pentru aceleaşi pricini şi pentru boalele arzătoare, cum sunt fierbinţelile în trup *.
       Oamenii se duc la biserică, şi printre alte floti duc şi busuioc -spre a-1 sfinţi; acest busuioc este bun de pus printre haine şi ’n zestre, ca să le ferească de molii 1 2 3 4 5 6 7.
       Prin jud. Muscel, busuiocul îl duc femeile şi după sfânta slujbă •îl ard şi cu scrumul lui ung peste an acrumul ce se face pe cerul gurii la copii
       «Dacă trece ziua lui Sf. Ilie, nici tunul nu are atâta putere, -că piatra nu cumpăneşte aşâ tare asupra pământului.
       «Până la Sf. Ilie, piatra merge asupra vântului, dar după Sf. Ilie, după vânt. Piatra are vântul ei, afară de vântul acesta» T.
       In ziua de Sf. Ilie, se crede pretutindeni că Sfântul umblă prin cer şi caută pe diavol ca să-l ucidă. Dacă va tună în această zi, vor secă toate alunele, adecă nu vor prinde miez în acel an, sau vor fi seci 8; prin unele părţi se crede că vor secă şi nucile •. Prin ţara
       1. Z. C. Arbore, Basarabia, p. 174.
       2.      Candrea, Densuşiauu, Speranţa, op. cit., p. 236 : «De Sânt-Ilie, nu-i bine sa lucreze omul, că-i bate piatra rogoadele şi bucăţelele de pe •câmp » (Jud. Buzău).—E.-N. Voronca, op. cit., p. 522.
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 803.
       4. E. D. Gheorghiu, op. cit., p. 87.
       5. Marian, Insectele, p. 303.
       6. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 80.
       7. E. N.-Voronca, op. cit., p. 802.
       8. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 86.
       9. Candrea, Densuşianu, Speranţa, op. cit., p. 265.
www.digibuc.ro
207
făgăraşului se zice că alunele vor fi viermănoase, adecă nu vor avea fruct bun, ci mâncat de viermi x.
       Se ştie că alunul se socoteşte ca un capac al necuratului, al şarpelui, cu care se aseamănă, având acele picături sau puncte albe; tot astfel şi nucul, în care sau sub care locuesc ţănele, după cum -am mai văzut.
       Dacă trăsneşte în această zi, sau tună greu, creştinii îşi aprind în casă tămâie şi lumânări dela Paşti, ca să fugă necuratul. Acesta •de frică se ascunde chiar şi în locurile sfinte, pe cari Sf. Ilie nu le cruţă *.
       Prin unele părţi din Ungaria, jocul ce-1 joacă tinerii în această 21 se numeşte Sântilie sau Sântilia; el e foarte cercetat, căci in această zi mulţi feciori îndepărtaţi se întoarnă pe la casele părinteşti, spre a-şi alege dintre fete viitoare neveste *.
                               V. — Moşii de Sf. Ilie.
       Este credinţă aproape pretutindeni, că la Sf. Ilie vin morţii -pe la casele lor, şi mai ales copiii pe la căminurile părinteşti. Femeile chiamă atunci copii străini de prin sat şi adunându-i sub un măr nescuturat încă, adecă un măr de unde n’a luat nimene mere, îl scutură pentru întâiaş dată, ca să culeagă cepiii mere, iar morţii să se veselească.
       Femeile în vârstă nu mănâncă mere până la această zi, iar acum, împărţind pentru sufletul răposaţilor, mănâncă şi ele *.
       Prin jud. Covurluiu se crede că atunci când Sf. Ilie scutură mărul raiului, se zice băieţilor, ale căror mame au mâncat mere:
       — Voi nu mâncaţi, căci pentru voi au mâncat mamele voastre B.
       In Bucovina, mărul se socoteşte ca un dar al lui Dumnezeu făcut lui Sf. Ilie, căruia i-a zis: 1 2 3 4 5
       1. I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 265.
       2. C. D. Gheorghiu, op. cit., p. 86.
       3. Dom. Dogariu, Vlad Hoţul din Săcele, Gherla 1898, p. 5, 8.
       4. Cred. loc. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu.
       5.       Cred. loc. din com. Jorăşti, comunic, de d-1 P. G. Savin.—Şezătoarea III, p. 48.—I. A. Zanne, op. cit., IX, p. 336.—Şezătoarea VI, p. 41 : de Sântilie, nu se svârle cu mere în sus, că bate piatra cât merele.—Şezătoarea, V, p. 197 : Până la Sf. Ilie, nu se mănâncă mere; atunci se dau de pomană mai întâiu, căci altfel n’au sufletele morţilor parte de pomană. Nici băieţii m’au voie până la Sf. Ilie, să arunce cu merele în sus, că bate piatra.
www.digibuc.ro
208
       — Până la ziua ta, nimeni să nu guste din măr.
       Până la această zi, nu se taie merele cu cuţitul, pentrucâ-i păcat şi rău de piatră.
       Tot pentru piatră şi furtună, nu se scutură şi nu se bat merii de mere.
       Prin alte părţi, ca şi merele, se păzesc şi alte pometuri l.
       In Moldova de sus, lumea— şi mai ales copiii cari se joacă se feresc să arunce cu merele în sus, că-i râu de piatră.
       In această zi, jertfelnicul la biserică este plin cu fel de fel de bucate, fructe, colaci, covrigi şi lumânări, duse toate pentru sufletul morţilor. Fiecare gospodină duce în această zi pomelnicul, să i-l cetească preotul, pomenind astfel viii şi morţii casei sale.
       Prin partea de mijloc a jud. Tecuciu, gospodinele şi preotul, după ieşirea dela biserică, merg ia cimitir, unde se fac iclenie, la stâlpul morţilor. Acum se dau de pomană covrigi, mere, lumânări şi miere.
       In Bucovina, prin unele sate, ca şi în Moldova, femeile duc la biserică lapte şi vin, iaV peste zi fac prasnice pentru cei morţi * Prin aceste părţi, merele se duc intâiu la biserică şi apoi se mănâncă, având fiecare credinţă că numai astfel acele mere vor fi găsite de aur pe cealaltă lume. Dacă nu se păzeşte acea datină, cel ce mănâncă mere înainte de Sf. Ilie, va culege veşnic mere pe cealaltă lume, dar când se va apucă să le mănânce, merele îi vor pieri de dinainte şi nu va avea parte de ele *.
       Prasnicile cari se fac cu acest prrlej, de multe ori nu sunt singuratece, ci încheie un întreg şir de piasnice făcute în mai multe Sâmbete, înainte de Sf. Ilie *.
       Prin alte părţi, tot din Bucovina, se duc la biserică şi blide cu felurite mâncări, cari sunt sfinţite de preot şi apoi se împart ca pomană, pentru sufletul morţilor. Aceste blide sunt împodobite cu flori 6.
       La Moşii de Săm-Ilie, în Banat, se dă între altele (de pomana)' şi cucuruţ (porumb) fiert. In Bucovina, şi anume în Tişeuţ, distr. Sucevei, Crasna şi Banila-moldovenească, distr. Storojineţului, până ce nu dau în ziua de Sânt-Ilie, după ce se întorc dela biserică, mere, * 2 3 4 5
      r. E. N.-Voronca, op. cit., p.. 796.
      2. lbidem, p. 388, 397.
      3. lbidem, p. 396.
      4. lbidem, p. 389.
      5. lbidem, p. 796.
www.digibuc.ro
209
pere, precum şi alte fructe coapte, de pomană, cari se trimit pe la ^ase în străchini, nimeni nu îndrăzneşte *a guste din astfel de fructe.
       In Crasna şi Câmpulung, în această zi se împodobesc mormintele cu flori şi se înfig împrejurul fiecărui mormânt lumini aprinse, cari se lasă apoi acolo, până ce se sfârşesc de ars.
       Unii trimet pe la case şi ulcele de apa, împodobite cu bărbatisc, busuioc precum şi alte flori, cari se leagă împrejurul gurii cu slra-malura roşie
       La Românii din Peninsula Balcanica, Sf. Uie este socotit ca o zi de deslegare pentru mâncarea merelor a.
                            VI. Rălezalul ştiubeilor.
       Raie^atul sau ralcfarca ştiubeilor sau stupilor, adecă recoltarea, mierii de albine, se îndatinează a se face în ziua de Sf. Ilie, sau,mal rar, în ajunul lui Sf. Ilie, când se duc şi faguri la biserică.
       Aşa se obieinueşte, ca pilda, în Năsipurile din Basarabia ff.
       Prin jud. Tecpciu, precum în com. Ţepu, Brăhăşeşti şi alte sate, cei ce au stupi îi ratează în această zi de mare sărbătoare, chiamă vecinii şi neamurile la ei şi le cinstesc cu rachiu şi miere. După venire dela biserică, cine n’a gustat miere, — mai ales dintre femei , gustă de pe la cei ce au, cât de puţin măcar.
       Iată acum mai pe larg această datină, extrasă din lucrarea răp. S. FI. Marian, despre Insecte, cate se poate socoti ca un adevărat îndreptar practic al apicultorului.
       Sf. Ilie (20 Iulie) se socoteşte ca o «datină din moşi-strămoşi» de a ralefă stupii, iar rălefatul, sau cum i se mai zice prin unele locuri din Ţara-Românească, tunsul stupilor, se {aceia următorul chip:
       In dimineaţa zilei hotărîte pentru râtezatul stupilor (tând Sf. Ilie cade Luni, Miercuri sau Vineri, râtezatul se face mai înainte sau după această sărbătoate, căci altfel, făcându-se în zi de sec, stupilor nu le va merge bine, ci vor secă; asemenea nu se face nici când Sf. Ilie va cădea Duminica, aceasta fiind ziua Domnului), toţi ai casei trebue să fie cât se poate de curaţi şi priminiţi.
       Casa este aşternută şi împodobită ca în zile de sărbătoare.
       Bărbatul, care asemenea trebue să se păstreze curat, se scoală 1 2 3
       1. Marian, Immormăntarea, p. 291-2.
       2. I. Nem'tescu, op. cit., p. 24.
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 1179.
  Pamflle, Siirbutorlle.
www.digibuc.ro
210
cât se poate mai de dimineaţă, se primeneşte şi ltându-şi uneltele necesare pentru rătezac şi vasele pentru pus faguri, merge şi începe rătezatul stupilor, cum a apucat din moşi: afumă mai îniâiu stupul, punândud cu gura pe un fumegaiu de cârpă curată, care ameţeşte albinele şi le goneşte spre fundul ştiubeiului. Apoi, cu un cuţit făcut ■ca o scoabă, începe a tăiâ sau a râtezâ fagurii cam pe a treia parte, dela gură spre fund. Fiecare fagure tăiat îl iea şi-l pune în vasul preparat anume spre acest scop. Şi aşâ îi. rătează el pe toţi fagurii de o potrivă şi apoi aşează uleiul la locul său. Iea apoi altul şi tot aşâ face cu toţi.
      La această operaţie e ajutat de un copil al său, vreo rudă sau un vecin cunoscător, sau chiar şi de femeia sa.
      Nu e însă liber ori şi cine a merge Ia stupină, mai cu seamă acum, căci foarte lesne se poate întâmplă vreunul care să deoache stupii, şi atunci albinele se întărâtă rău şi muşcă cu furie pe toţi câţi vor fi acolo, şi nu se mai poate continuă rătezatul.
      Dela fiecare stup se iea în aşâ măsură, ca să-i rămâie de ajuns pentru hrana lui de iarnă. Stupii slabi sunt lăsaţi în pace pentru altădată.
      După ce a isprăvit cu rătezatul stupilor şi aşezatul acestora la locul lor, se ieau vasele cu fagurii şi se bagă într’o magazie. Aici fagurii sunt storşi de miere cu mâ ia sau cu un teasc, anume pentru acest scop făcut.
      Fagurii cei mai frumoşi şi mai plini cu miere sunt aleşi şi puşi pe talere curate, şi se dau celor chemaţi ca să mănânce.
      De obiceiu se chiamă în această zi vecinii, cunoscuţii şi rudele, crezându-se că eşti obligat a-i chemă şi a le împărţi miere din stupii ce-i ai, căci de aceea ţi-a făcut Dumnezeu parte de ei; şi dacă nai da şi altora, atunci lesne ţi se pot prăpădi stupii. Dacă nu chemi vecinii, se poate întâmplă să blăsteme vreunul stupii tăi, şi atunci se prăpădesc.
      Nu este însă bine a chemă în această zi pe cei ce ştiu face vrăji şi farmece, căci aceştia vor căută să-ţi fure măcar un pic de miere, . cu care mai, târziu vor vrăji sau fermeca, şt atunci stupii tăi se vor prăpădi toţi, căci Dumnezeu nu va răbdâ să se întrebuinţeze Sf. miere la astfel de blăstămăţii.
      Şi vrăjitorii şi fermecătorii ştiu că tocmai mierea furată la aceste zile mari e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor.
      Foarte rar se obişnucşte a se trimite faguri de ipiere la altă
www.digibuc.ro
211
■casă. Prea rar se trimite la persoane de încredere, precum : preotului, primarului, învăţătorului, proprietarului şi la rudele cele mai ■de aproape.
       După ce au gustat invitaţii din miere, se pune masa, se mănâncă şi se bea ţuică îndulcită cu miere.
       Masa aceasta, la cei mai cu dare de mână, se ţine până seara târziu, sau chiar şi până a doua zîr transformându-se uneori în petreceri sgomotoase cu beţii, cântece de lăutari şi jocuri. Şi toate acestea, ca să fie spre sporul albinelor.
       După masă, vasele cele pline de miere şi uneltele, ce au servit la retezat şi stors mierea, se spală cu apă curată, şi apa aceasta în--dulcită se numeşte mursă de miere sau lapte de miere şi se dă copiilor ca s’o bea proaspătă.
       In Bucovina e datina ca mursa aceasta să se fiarbă şi apoi, punându-se într’un vas de lemn, balercâ sau polobocel, după cum ■e şt de multă, se face dintr’insa un fel de băutură spirtoasă, numită mied, tuft ’ed sau ned.
       Fagurii se fierb într’o căldare şi apoi se toarnă într’un săculeţ de pânză rară şi de aici curge într’un vas mai măricel, în care se -afla puţină apă. Ceara se culege deasupra vasului, şi după ce se răceşte, se alege.
       Apa rămasă sub ceară se numeşte zeamă de boştină şi se zice că este buna de cele mai multe feluri de boale, mai cu seamă însă pentru friguri; resturile de faguri rămase în săculeţ se numesc boş-iina în Bucovina şi boştină în Moldova.
       Săculeţul se pune pe o blană, care cu un capăt se pune în vasul unde are să curgă ceara cu zeama de boştină şi pe săculeţ se -apasă cu un fâcăleţ, ca să se stoarcă bine ceara.
       Ceara aleasă se mai topeşte încă odată în cratiţe sau căldări -şi se strecoară prin fuioare de cânepă în vase curate, de unde, ră-cindu-se, se scoate apoi sub formă de sloi de ceară.
       Cei mai mulţi Români, respectiv prisecari din Bucovina, îndătinează a reteză stupii la Probaje, adecă la Schimbarea la faţa a Domnului, 6 August*. Noi însă, cunoscând datina aceasta ca aparţinând zilei de Sf. Jlie, ara aşezat-o în cadrul acestei sărbători. I.
       I. Marian, Insepte, p. 168-71.
www.digibuc.ro
                              ILIE-PĂL1E ŞI FOCA. I. — llie-Pălie.
       In ziua de 21 Iulie, poporul serbează pe Ilie-Palie, fără a-i zice Sfânt x. In alte părţi, precum în Bucovina, se numeşte numai Palie.
       Am văzut în alte părţi, că Palie se crede a fi vizitiul lui Sf. Ilie, care s’a aruncat împreună cu dânsul în mare, cu trăsură şi cai.
       Pretutindeni se ţine pentru foc (incendiu şi trăsnet) şi pentru arşiţi prea mari, din ale căror pricini semănăturile s’ar pali mai întâiu, adecă s’ar ofili, şi apoi s’ar usca a.
       In Bucovina se ţine şi pentru piatra sau grindină *, iar pe unde se socoteşte ca aducător de foc, se zice că Palie naşte focul, iar Foca, ce cade a doua zi, ar suflă în acel foc şi l-ar mări 4.
       Că Palie nu e sfânt, dovedesc şi următoarele rostiri despre această zi. Intr’adevăr, când unul vede pe altul muncind în ziua de Palie, îşi arată mirarea sa şi îl întreabă :
       —          Cum de munceşti dumneata în această zi; nu ştii că astăzi e llie-Palie?
       —   Să-l ieie dracul, dacă s’a pălit, îi răspunde acela !8.
       Copiii au un recitativ pe care îl zic mai cu seamă la adresa
celor ce au ca nume de botez pe Ilie:
                                           llie-Pălie,
                                  Gaură pustie,
                                  Ceapă degerata,
                                  Gură căscată!
       In loc de «gură căscată», zic şi altceva G. 1
       1. Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       2. Idem.
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p. 803.
       4. Ibidem.
       5. Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
       6. T. Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 87.
www.digibuc.ro
213
       Teodoret, istoricul bisericesc din veacul IV arată ca în timpu-purile vechi eră datină că oamenii făceau focuri mari şi apoi săriau prin para lor; femeile chiar îşi aduceau copiii şi-i treceau prin această pară, cu credinţa că se vor curătf. Sinodul VI ecumenic, văzând în această datină o atingere a credinţei creştine, o opii.
       Acest fapt, precum şi Palilia , sărbătoarea în cinstea zeiţii Pales, protectoarea turmelor, la 21 Aprilie, începutul anului pastoral şi întemeierea Romei,—se crede a fi dat naştere lui Palie al poporului român x.
                                      II. Foca.
      In ziua de 22 Iulie, pe care biserica creştipă-ortodoxă o prăs-nueşte întru cinstea Sf. mironosiţe Maria Magdalena şi Aducerea moaştelor Sf. sfinţitului mucenic Foca, poporul român de pretutindeni serbează pe Foca.
      Prin unele părţi din Moldova se crede ca mai înainte Foca eră un sfânt creştinesc, dar de când la •fiua lui au ars şapte sate, îl ţin, adecă îl serbează şi păgânii, cum bunăoară ar fi Turcii. El este rău de foc, căci arde casele şi toate ale omului, lăsânau-1 sărac, lipit pământului. Pentru aceasta Foca se mai numeşte şi Cur-golea-îna-iniea-saraciei a,
      In afară de arşiţa şi foc, în Bucovina se mai ţine şi pentru piatra sau grindină s.
      Pedepsele cu foc, date de Foca, pentru cei ce nu i au păzit ziua, sunt nenumărate. O pilda din Transilvania: 1
       1. G. Popa în Albina, I, p. 1157.
       2. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. — Ec. I. Antonovici, Ist.
com. Bogdana, p. CLXXV: *Foca, a treia zi de Sf. llie (se serbează) pentru ca să fie ferite de foc recoltele, zicând oameni că şi Turcii ar fi ţinând această zi».— Rev. p. ist. arch. şi filolog. An. II, voi. IV, p. 388, credinţă din jud. Prahova : «Pe mucenicul Foca, 22 Iulie, îi zic câ-i rău de foc». — Z. C. Arbore, Basarabia, p. 173: «Ziua Sf. Foca trebue cinstită, de frica focului». — Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit., p. 272, credinţă din jud. R.-Sărat: nu-i bine să lucreze omul în ziua de Foca,
că-i râu de foc ; o ţin şi Turcii, că-i cu primejdiei.—Ibidem p, 271: tFoca
  -ţi apără casa de foc (dacă îl serbezi)».— C. D, Gheorghiu, op. cit., p. 87. «Poporul ţine Foca ru mare Bărbătoare, pentrucâ e ţinută şi de Turci, nu numai de creştini ; şi cine îndrăzneşte a lucră în acea zi, nu i se mai alege nimic de starea lui, fiind şi de cea mai mare primejdie cu foc».
       3. E. N.-Voronca, op. cit., p 803.
www.digibuc.ro
214
      Odată un Şvab a făcut căpiţe spre Foca, iar în ziua de Foca fc’a dus să mai strângă din ceeace-i mai rămăsese. De odată Vede-că i se aprind căpiţele de fân, iar el, cu căciula în mână, începu a alergă de colo până colo, şi a strigă:
      — Domnule Foco, domnule Foco, pe acelea nu le arde, că-s făcute de ieri şi numai acestea-s făcute de azi l
      Şi cum alergă el şi-şi făcea cruce, s’a minunat fără samă, când a văzut că intr’adevăr n’au ars decât căpiţele făcute în ziua de Focay. iar cele făcute din ajun au rămas neatinse *.
      In această zi se culege de obiceiu sovârful sau sovârvul, pe-care gospodinele îl folosesc lă boitul sau vopsitul lâneţurilor şi firelor de cânepă; ele au credinţa că dacă îl culeg în ziua de Foca, roşul căpătat din sOvârf va fi roş ca focul a.
      Trebue în sfârşit să mal pomenim încă şi aceea că în Transilvania, după cum avem scris, Foca se serbează în ziua de Marina, crezând locuitorii că-i primejdie, tot despre foc s.
                  III. — Sf. Maria Magdalena.
      Ziua de 22 Iulie nu se serbează în popor ca fiind închinată acestei mironosiţe, ci ca patron pentru familiile în cari se găseşte o femeie sau fată cu numele de botez Magdalena sau Măgdălina. O rtiai serbează de asemenea şi familiile cari, având o Mărie cu nume de botez, nu-şi serbează patronul, nici la Adormirea Maicii Domnului (Sântâ-Măria mare, fiindcă e vorba de moarte), nici la Naşterea Maicii Domnului (Sântâ-Măria mică, fiindcă e mică), ci îşi aleg această zi-
      Prin jud. Muscel, se serbează întocmai ca şi Circovii *.
      Numele şi amintirea Sf. Măriei Magdalena n’am aflat-o j ână acum în popor, deiât in următoarea legendă a insectelor numita căţei de turbă sau căţeii frasinilor (Canlharis visicatoria, L.), care sună precum Urmează :
      După ce prinseseră JidOviî pe Isus Hristos, Sf. Maria Magdalena mergea Jn toată ziua lâ mormântul Domnului Hristos, unde 1 2 3 4
      1. E. N.-Voronca, p. 1200.
      2. Marian, Cromatica, p. u.
      3.      Candrea, Densuşianu, Speranţă, op. cit^ p. 138 ; mai departe; *Sf. Maria Magdalena se mai numeşte şi Palia. Această zi de asemeni & sărbătorită pentru cuvântul că dacă ar lucră, 1| s’ar pali holdele*,
      4. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 80.
www.digibuc.ro
215
p'ângând ii aducea tot felul de oloaie mirositoare şi-i stropiâ mormântul cu ele, căci doar îi erâ drag ca sufletul.
      In toată şi toată dimineaţa îl stropiâ ea cu oloaie mirositoare, că aşa erâ datina şi credinţa pe vremea aceea. Dar par’că erâ făcătură, că oloiul numai fână atuncea sta pe mormânt, până sta şi dânsa la mormânt, iar după aceea veniau nişte musculiţe vinete la aripi, cari. plăiândd-le mirosul cel frumos, mergeau şi sugeau tot oloiul şi-şi ungeau aripele cu el, ca să miroase şi ele.
      Aflând Sf. Maria Magdaiena despre cele ce se întâmplase, căzu în genunchi la mormântul Domnului, şi p'ângând de ţi se rupeâ inima s’o fi ascultat, a început a blăstămâ pe acele musculiţe, zicând : Dumnezeu să vă pedepsească cum va şti el mai rău, că mare batjocură aţi făcut pe mormântul fiului său ; miroasele cele frumoase ce le-aţi furat voi, schimtându-se în duhoare, şi trupul vostru din miros ce a mirosit fână acuma, împuţească-se, de nimeni să nu vă mai poată suferi.
      Şi blăstămul ei s’a legat, căci trupul cel plin de parfum şi frumos mirositor al musculiţelor celor vinete la aripi, pe cari noi în timpul de faţă le numim căţei de turba, astăzi este împuţit şi nime nu-1 poate suferi» 1.
                           IV.     Opârlia
      £iua de 23 Iulie este sărbată de popor, după cum aflăm pentru unele părţi din jud. Muscel, sub numele dfe Opârlia, fiind «rău de ars». Se povesteşte chiar că odată a ars din senin fânul cosit de nişte Turci, pe cari un Român îi îndemnase sâ nu lucreze în această zi, daV de care ei n’au ascultat *. 1 2
      1. Marian, Insecte, ţ>. 80-1.
      2. R.-Codin şi Mihala-he, p. 80-1.
www.digibuc.ro
                             ADORMIREA SF. ANA Ana Ospenia.
      In ziua de 25 Iulie se prăznueşte Adormirea Sf. Ana, maica Născătoarei de Dumnezeu, pe care poporul o numeşte mai pe scurt Sf. Ana, iar prin unele locuri din Moldova încă şi Ana Ospinia l.
      Această zi nu se serbează de toţi, iar acei cari o ţin cu ne-lucru, socot că Sf. Ana le va ajută, fiind o Sfântă cu totul blajină şi milostivă.
      Prin unele părţi o serbează şi de frică să nu cadă în somnul cel lung *, să nu dea in somnul cel lung, adică în somnul morţii. Prin jud. Muscel se zice că-i rau de adormit, adecă acel ce lucrează în această zi, şi alţii ai lui, pct să cadă în somn şi să doarmă trei şi chiar o săptămână de zile 5.
      Prin Transilvania, se aude următoarea legendă cu privire la Sf. Ana:
      Zice că pe vremea Sf. Anei se strânsese într’un sat din Palestina o mare mulţime de popor, ca a ininuue, la un fecior, despre care se zicea că ştie face minuni mai altcum ca Domnul Hristos.
      Sf. Ana, auzind de vestea aceasta, s’a dus şi ea să vada pe feciorul făcător de minuni. Ajungând la el acasă, şi-a spălat picioarele înainte de a intră în casă, după cum eră datoria pe acolo, şi cu smerenie s’a apropiat de el, rugându-1 ca să facă, dintr’un rug uscat, unul verde şi înflorit.
      Feciorul acela însă, neştiind face nici o minune, s’a mâniat pe Sf. Ana şi a dat-o pe uşă afară, batjocorând-o înaintea tuturor celor ce se aflau acolo.
      Sf. Ana insă nu a zis nimica, fără îngenunchind înaintea casei, 1 2 3
      1. Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.
      2.      Conferinţe populare, Bucureşti 1903, p. 216 : Unii o sărbeazâ de frică, că vor da în somnul cel lung.—Albina, V, p. 455.
      3. R.-Codin şiMihalache, op. cit., p. 8i.
www.digibuc.ro
217
unde locuiâ el, a început a-1 blestema. Şi pe când îşi împreuna mâinile spre a le înalţă în sus către Dumnezeu, vede câ-i lipseşte inelul ce l-a fost moştenit dela scumpă maică-sa.
       Atunci s’a priceput Sf. Ana că ea n’a avut de lucru cu un făcător de minuni, ci cu un mare meşter de tâlharii, că ea numai după ce a văzut că-i lipseşte inelul, a băgat de seamă că numai el, luând-o de mână şi scoţind-o cu putere pe uşă afară, i-a scos inelul din deget.
       Supărată de. această păţanie, a început a se rugă lui Dumnezeu să-l prefacă spre pedeapsă în inel, ca să se sature de a mai face tâlhării, precum a făcut mai înainte.
       Rugăciunea Sf. Ana se auzî la cer, ca pe când îşi sfârşi ea rugăciunea, spre mirarea tuturor celor din casă, el se făcuse nevăzut, prefăcându-se într’un inel mic şi sgiabunţos, care s’a înfăşurat în jurul unei crănguţe de pe un pomişor ce eră înaintea casei lui.
       Din acest inel au ieşit apoi mai târziu o mulţime de omizi şi din fiecare omidă câte un fluturaş micuţ, spre mirarea şi uimirea tuturor celor de faţa.
       Iar Sf. Ana, văzând minunea şi puterea lui Dumnezeu, le-a zis :
       — Niciodată să nu vă lăudaţi că ştiţi face mai mult ca Dumnezeu, căci Dumnezeu în o minută pe toţi vă poate preface în cele mai nemernice vietăţi!
       Şi de atunci se crede ca se trage inelariul sau flnlurul inelat (Gaslropacha neustria, L.) *. 4
       4. Marian, Insecte, p. 284-5.
www.digibuc.ro
                   SF. PANTELEIMON.
                       Pintilie-călătorul. Călătorirea verii.
      La 27 Iulie, biserica noastră serbează pe Sf. marele mucenic Panteleimon, căruia poporul îi zice mai pe scurt Pintilie-călătorul în Moldova de mijloc, Pantelimon şi Pantelimonul în Ţara-ftomânească şi Pantilimon în Bucovina. Prin jud. Tecuciu, am auzit pronumin-du-se această zi: Schimbarea feţii, scurtarea vieţii.
      Prin Oltenia se chiamă Sf. Ilie cel mic şi se crede a fi frate cu Sf. Ilie1; asemenea credinţă o aflăm şi prin jud. Muscel, pe unde se serbează pentm trăsnet.
      Prin aceste părţi, nici mere nu se mănâncă până la această, zi, întocmai cum am yăzut că se practică şi la Sf. Ilie. Se adauge însă legenda că mai de mult li se arată bătrânilor mărul care se scutură şi din care copiii — ai căror părinţi gustaseră din mere nu puteau să mănânce *.
      Nu se crede a fi mare pacat, pentru cel ce lucrează în această zi»
      In Sâmbăta de dinaintea lui Sf. Pantelimon, în Bucovina se fac prasnice pentru morţis.
      In unele părţi se serbează pentru grindină *, iar în altele pentru furtuniB.
      Pretutindeni însă se crede că ziua*aceasta este cea de urmă ţi de vară, când vara se călătoreşte, când adică pleacă din părţile noastre * şi începe toamna, odată cu berţele, cari se călătoresc şi ele 7. 1 2 3 4 5 6 7
      1. Calendarul folcloristic pe 1910. la zi.
      2. R.-Codin şi Mihalache, op. cit,, p. 81-82.
      3. E. N.-Voronca, op, cit., p. 384.
      4. Albina, V, p. 455.
      5.       Ciocănel, Patriciu, Salviu, Braşoave, p. 67, O povestire cu arderea unor porcane de fân, identică cu cea dela Foca. -
      6.       Cred. loc. din com. Ţepu, jud. Tecuciu.— Candrea, Densuşianu,. Speranţă, op. cit., p. 269.
       7. Ibidem, p. 271.
www.digibuc.ro
219
       In com. Bogdana, jud. Tutova, se socoteşte chiar «ca o zi de jălanie mare, penttucă se călătoreşte vara, adecă se întoarce soarele înapoi, lucru ce, după vorba oamenilor, sar putea constată, privind cinevâ la ameazâ într’o strachină cu apă, în care poate vedeâ cum joacă soarele» 1.
       Această credinţă o întâlnim şi în Bucovina, unde se zice că St. Pantelemon călătoreşte vara, e începutul toamnei; atuncea iese cerbtil din apă şi apa se răceşte; atunci se schimbă crângurile, cele de vară cu cele de iarnă, şi se întâlneşte iarna cu vara şi*i zice:
       — De-amii te duci tu, vară, şi vin eu iarna! â.
       Se poate ca această credinţă să fie născută din observaţia naturii.
       Pe alocuri unii, în loc de Pintilie-calatorul, serbează pe llie-Pălie în această zi, căci de o seamă de vreme unele datine slăbesc, unele credinţe se subţiază şi toate se încurcă tot mai mult, ca nişte fire urzite pe o vreme de furtună. Furtună numim nevoile şi greutăţile zilelor de azi.
       De slăbirea vechei noastre vieţi sufleteşti, biserica creştină nu trebue să se bucure. Odată cu slăbirea credinţelor şi datinilor străvechi, se sting şi cele întemeiate pe învăţăturile Mântuitorului şi nu ştim cine şi cum ar putea ţinea piept acestor primejdioase prefaceri l 1 2
       1. Ec. I. Antonovici, op. cit., p. CLXXIV.
       2. E. N.-Voronca, op. cit., p. 616.
www.digibuc.ro
                        <5L05flR 51 INDICE
                                              A
Abi, adv., abiă, 73. abitir, adv., 4. abună-oară, adv., 133. aciolez, v., 179. a crunt, s., 236.
Adam, s. Calea lui Adam, 42; A-dam, 142. adunata, s., 59. ahaia, pron., 168. ai, s. pl., ani, 6. aiazmă, s., 16. aiu, s, 35. alageă, s., 127. albăstra, s , 11. albăstreii, s,, 11. albăstriţă, s., 11.
Alexandru, s,, — împărat, 18. Aliseiu, s., 78. alun, s., 237. alună, s., 152, 236. amuţesc, v., 22.
Ana, s., Sf,—, 163, 216; — Foca, 162; — Ospfcnia, 216.
Anania, s., 38.
Andreiu, s., Sf. — de iarnă, 148. Antihârs, s., 198.
apa, s., apa Sâmbetei, 5, 6; plata apei, 7; apă vie, 18; slobozirea sau slobozitul apei sau apelor, 77; apă de pelin, 170. apucat, s., 35.
■ard, v., 164.
argeii, 80. argeluşa, s., 80. argint, s., — viu, 2.
Armean, s,, 138.
Arminden, s., 20. ascdl, v., 74. astrolomie, s., 171. aur, s., 203. avrămască, s., 19, 35. avranteasă, s., 21, 85, 47.
                                             B
Babă, s., baba-Răcoroaia, 121 ;
  Babele, 126; Baba-Dochia, 126-bagă, v., pers. 3 sing., 78. baie, s., 25.
bală, s., balele spurcatului (vrăjmaşului) 178. bălăucă, adj., 116. balaur, s., 5, 117. balegă, s,, 168. băltareasca, s., 69. ban, s., Banul-Mărăcine, 65. barbăusc, s., 2'i9. bârcăiu, v., 192. barim, adv., 179. bat, adj., 117, 136. bat, v., bate piatra, 2,3; bat rufe, 3, bătuta, s., 51, 61, 69. berbece, s., 59. berbittţă, s., 134.
Blagoviştenie, s., 106.
Blăjani, 8. pl., 200.
www.digibuc.ro
222
blid, s. umplutul blidelor, 12. blaj, s., 55.
boală, s. 35; a —, 92; — cea rea, 55;—copiilor 19, 170. bobocica, s., 71. bobotesc, v., 167. bodaproste, interj., 6. bogdaproste, interj., 6. boghiu, s., 113. bolnăvie, s., 75. boltind, s., 211. bojtora, ndv., 138. boz, s., 56.
brăileancă, s., II, 87.
Brezaie, s., 76. broască, s., 32. bubă, s., 35, 167. buboiu, s, 167.
Bucium, s.— ul Rusaliilor, 3. bucium, v., 3. budiene, s. pi., 56. bufniţă, s., 113. buget, s., 146.
Bulei, s. pi., 3.
Bulciuri, s. pi., 3. buleandră, s., 96.
Bunavestire, s., 106.
Bune, s. pl., 9, 206. bwnget, s., 106. burfă, s., 39.
buruiana, 8.—de leac, 1, 37, 95 împuşcată, 144. buştean, s.—ul Ielelor, 32. busuioc, s., 9, 206. but, s., 4*.
                                                C
Căiţă, s., 169. cal, s., 55, 71. călcâiu, s., 59. călucean, s., 55, 57. călugăriţă, s., 138. căluş, s., pahar, 702. căluş, s., 62-4, 70; luat din—, 62-3, 73; floricica căluşului, 66; căluşul ăl mic, 68; jocul căluşului, 70. căluşar, s., 17, 36, 38, 54, 58; mutul căluşarilor, 54-5.
căluşel, s., 71.
căluşer, s., 59 ; legarea căluşerilor, 59; mutul căluşerilor, 61, 94. căluşerie, s., 59. căluţ, s., 57.
câmp, s., fetele câmpului, 24. cană, s., 7. cănac, e., 60. cănăcel, s., 61.
Cănănău, s., dealul Cănănăului, 3S. candelă, s., 5.
cănesc, v., chinucsc; să fle cas-nesc allfel: fac negru, cernesc, 25. cânt, v. refl., 44. cântec, s.,—de stea, 171. cap, s., capul plecat, sabia np-1 taie, 2; capul-lui-Sf.-Ion, 91; cap de noapte, 138.
Capcân, s., 122.
Căpcăun, s., 122. căpeleş, s., 94. căpete, s. pl., 15. căpeţel, s., 8. căpiare, s. 35. capră, s., 32. carpin, s., 179. cârsteneasă, s., 35. cârstineasă, s., 21. căsan, s., 93. cască, s., 70. castron, s., 8.
căţel, s.,—de usturoiu, 35; — de turbă, 214frasinului, 2L4. ceară, s.. sloiu de—, 211. cearcăn, s., 21. ceas, s.,—rău, 25. cetuş, s», 55. cel-pierit, s., 96. celuitor, adj., 140. cerb, s., 219. chindie, s., 60.
ckiorăie, V. pers. 3 aing., ghiarăie, 138.
chip, s., 112.
Chiralina, s., Doamna—, 32.
Chirie, s., Sf.—, 166.
www.digibuc.ro
223
chisnovăţie, s., 68,
■chita, s., 10. chiuitură, s,, 154, chivit, adj,, 60, cicoaiă, s., 92, 96. cim, s. ciunt, mase. dela ciumă ? 25.
cimbrişor, s. 96. cimez, v. 15. cimpăvesc, v. 80. cimpoier, s., 155. cinaş, adj., 139.
cincizecime, s.,—a luminată, 1. cinsăţel, adj.; fem.: cinsăţică, 23. cioară. s., 57. cioareci, s. pL, 60. cioc, s., 71, 75; îngroparea ciocului (îngropatul ciocului), 63, 70. ciocan, s.. 55. ciocană, s., 56.
Circov,   166,170;—ii Măriei, 170;
   —ii Marinii, 170.
Circovie, s.,—împărat, 171. cireşă, s. luna cireşelor, 1. cireşar, s., 1. cireşel, s., 1. cireşeriu, s,, 1. dric, s., 166. ciricăi, v. a , 192. ciş-cevă, pron., 89.
Ciurica, s., 166. ciuruit, adj. 166. cletin, v., 39, ciobani, s., 106. clopoţel, s.,—înfundai, 64. cloşcă, s., 114. coaiele-popii, s. pl. 97. cobeţ, s., 113; ziua-i cuc, noap-tea-i cobeţ, 113. codrean, adj., 21. codru, s. fetele codrului, 24. cofă, s„ 7, 9; aşteaptă cofe de moşi, 8. cofăel, s., 9. cofiţăt s., 7. cojoacă, s., 64. colac, s., 92.
colareţi, s. pl., 10. colorezi, s. pl., 17, 152. colindător, s., 6. colivar, s., 15, comoară, s., 15, 37. comună, s., 181.
copil, s., boala copiilor, 19, 170. Coptoriu, s., 161. cornorat, s., 204. corobaţică, s., 11. cosânţă, s. ? 47.
Cosma, Sf.—161-3.
Cosmă, s., 161.
Cosmadin, s., 161.
Cosmandin, s., 161-8. coţofană, s., 192. covrig, s., 8.
crăminar, s., temniţă, 112. crâng, s., 98; poate: crug, 219. crasnic, s., 89. • crâstinească, s., 35. creminar, s. 112. cristinească, s., 19, 47. cruce, s., 59; crucea paştii, 9; era -ce nouă, 179, 204. crupe, s. pl., 10.
cuc, s,, 106-7, 145, 152; ziua-i cuc, noaptea-i uliu, 113 ; ziua-i cuc, noaptea cobeţ, 113. cucuvea, s., 113. cumpănă, s., 203. cunună, s., 16, 94,—de flori, 8 ;— Sânzeniilor, 91.
Cuptor, s., 161.
Cuptoriu, s., 161. curechiu, s., 78. curg, v., 168.
Cur-golea-înaintea-sărăciei. s., 213. cuţit, 1., 59; descântec de — din Iele, 43.
                                             D
Dăfii, s. pl., 64.
Damian, s., Sf.— 161, 163. damin, s., 162.
Dămin, s., 162.
Dânse, s. pl., 19, 21, 24, 69.
www.digibuc.ro
224
dârdâiu, v., 74. d’aş-te, expr.» 83.
dat, s., datul la văr, (verişoară, surată) 17.
datoraş, s., 165.
dau,  v.,—din revolver (foc), 38. de-abi, adv., 188. de-a’tnboul, adv. 73.
de amin, ? 162. deauna, adv., 107. dec, interj. 66. de-dânsele, 24.
deochiu, s.,descântec de mâncătură şi de—, 168.
descântec, s., 1 ;—de Rusalii, 38 ;— de Iele, 39; de Şoimane, 40 ;— de Sfinte, 41de Joimariţe, 42; —de cuţit din lele, 43; de zâne, 44 ;—de rânză, 46 de săgetă-tură, 46 ;—din lipitură şi sbură-tură şi sburător. 47;—de întors inima, 98;—de judecată, 153. desghin, v., 77. desmânt, v., 140. deşt, s., 68, 83, 185. destrămătură, s., 9. detun, v., 186.
diavol, s., 12, 32, 200 şi urm.
din-da-vânt, s., 96.
dioaică, s., 44.
dioc, s., 11.
diochiu, s., 44.
diplă, s., 188.
Doamna, 1, 23-4 ; doamna Chira-1 lina, 32. dobor, v. 72. doftor, s , 161. domn, s., 165.
Domniţe, s. pl., ?3-4. doniţă, s., 10. dor, s., 52, 73, 185.
Domados, s., 165. drac, s., fa-te frate cu dracul până vei trece puntea, 2; când se bat dracii în capete, 2. Dragaică, s., 79, 91, 93, 96, 97,99. dragoste, s., vrajă de—14.
drept, s, 185.
drob. s., 96;—de sare 69.
drobişor, s., 96.
drobiţă, s. 96 boiangiilor, 96.
drobuşor, s., 96.
drog, s., 96.
droghiţă, s., 96.
drum, s., 67.
duh, s., duh rău, 1, 2 o; — necu rat, 16.
duhanesc, v., I4I. dulmăcesc, v., 119.
Duminică, s.—mare, 1,4, o 10.12-6,. 73; Sâmbăta Duminicii mari, 7; Moşii Duminicii mari, 7; — To-mii, 14; Duminica Rusaliilor,. 70;—tuturor sfinţilor, 77; Sf.—r 204.
Dumitru, Sf.—114. dunăreanca, s., 69.
                                               E
Ede, s. pl., 24.
Elisău, s., 78.
Eliseiu, Sf.—, 77.
Erodia, s., 38. ete, interj., 180.
                                               F
Făcut, adj., 70. fântâniiă, s., 9. farfurie, s., 7-8. făt, s., 89.
fată, s., fetele vântoaselor, 23; fetele câmpului, 24; fetele codrului, 24; fetele lui Şandru, 24-5; fetele lui Iuda, 25; târg de fete, 154; târgul fetei, 156; ruşinea tetelor, 197. fârşeală, s., 46. ferire, s., 67. fierb, v.—piatra, 4, 117.
Filipi, s. pl., 148. floare, s., cunună de flori, 8; floarea grâului, 11 ; floarea paiului, 11 ; floare albastră, 21; floarea lui Sf. Ioan, 79.
www.digibuc.ro
225
floricică, s., 64-5, 71; floricica căluşului, 66.
Florii, 13. fluierar, s., 93. fluture, s.,—inelat, 217. foc, s., 3, 163, 189, 213.
Foca, s, 212, 213: Sf.—, 163; Ana—,
   162.
forcotesc, v., 117. fortună, sl, 78.
Frâne, s., 2^81. frate, s., fă-te frate cu dracul plină vei trece puntea, 2. frigare, s., stă uger ea frigărilor, 2. friguri, s. pl., 16, 211.
Frumoase, s. pl., 24, 54-5, 114. frumuşele, s. pl., 24, fugă, s.,—lungă, 59. fulger, ş., 3. fulgerat, s., 152. fum, s, 2. fumegam, s., 210. furtişag, s, 15.
                                                G
Găină, s., 10 ; puiu de—•, 10.
găitănesc, y., 80.
gândac, s.,—de tui ba, 36.
gârbaciu, s., 64.
gârlici, s.r 180.
gătitei, adj., 23.
găvan, s., 14.
geavreă, s., 63.
gemănar, s., 110.
gemene, adv. de-a-gemenea, 110.
genistră, s., 96.
genistru, s., 96.
Gheorghe, s. Sf.—, 150. ghiaţă, s., 165. ghilit, s., 19, 22. ghioc, s., 11. ghizd, s., 7. ghizdeă, s., 7. giolgiu, s., 60. gonitoare, 10.
grâu, s., 16; floarea grâului, 11. Pamflle, Sărbătorile.
grija, s., 6.
grijesc, v., 11.
grindină, s., 200.
grozavi a, s., 96;—mică, 96.
gura, s., îi toacă gura ’n patru, 64.
                                              H
Hachiţe, s. pl., 167. hâciiu, v., 112. hai, pron., 167. haidau, s., 95. haita, s., 150. haitic, s., 150. hală, s., 78. hălălaie, 205. haluite, s. pl., 58. hărănesc, v.. 153.
Harcodan, s., 165. hărdal, s., 42. haripă, s., 41. harnic, adj., 185.
Harnice, s. pl., 24. hâş, interj. 112. hăulesc, v. refl., 44. helişte, s., vilişte, 38, hit, v. 155.
hora, s., 64;—dreaptă, 65. hoştina, s., 211.
hotar, s., sflntirea hotarelor 16, 60. hrişcă, s., 78. hududoaie, s. pl., 145. huhurez, s., 113,
                                             I. t
Jana, s., 80.
                              iapă, s., du-te unde a dus mutul iapa şi ţiganul Cârlanul, 143. iarbă, s., iarba flarelor, 23, 97, 98;
  iarba lui Sf. Ioan, 97. icoană, s., 5. iconar, s., 89. ictenie, s., 208. ied, s., 32, 70.
Jele, s. pl. 3, 19, 20, 21-3, 24, 31, 36, 37, 69, 96; blestemul: luâ-te-ar Ielele!, 20; buşteanul Ie-
                             15
www.digibuc.ro
226
   lelor, 32; luatul din Iele, 35; toporul Ielelor, 40; descântec de cuţit din Iele, 43. iepure, s., piele de iepure, 61-2, 69, 71.
iertare, s., 10. igreţi, s. pl., 154.
Ileana s.—Brăileana, 24.
Ilie, s. Sf. Ilie, 135,163,172 şi urm., 218, Sf. Ilie cel mic, 218; Ilie-Pălie, 212. ilorelui, ?, 196. îmburzuluesc, v. refl., 38. împart, v., 207. împăriesc, v., 153. împulber, v., 16 L, împuşcata, s., 97. înălbit, s., 10.
înălţare, s., înălţarea Domnului, 14 încârduesc, v., 71. închindisesc, v,, 8). închiorchioşat, adj,, 35. încurc, v., 25, înec, s., 3. inelar, s., 217i' îngrecare, s., 170. îngropare, s., îngroparea ciocului, 63.
Îm'sîru, s., 96. insăbiet, adj. 43. însemnat, adj., 180, întâlnitură, s., 24. înţepoşat, adj., 43. întroloc, v., 203.
Ioan, s., floarea lui Sf.—, 78; Şf.— de vară, 80, 81 j Sf.—ţel nQn Ş0, 81, 85; Şf.- jje iarnă, 81; Sf.— dela Şucţava, 85; Naşterea Sf. — 93; capul fgj Sf.—, 96; iarba lui St.—, 97. iobagiu, s, 165.
Iordan, s., Fântâna lui Iordan, 42;
   izvorul Iordanului, 120.
Irod, s., 24.
-Irodasa, s-, 24.
Jrodeasa, s-, 24, 60.
Irodia, s., 38.
Irodiece, s. pi., 23,
Irodiţă, s., 24.
Ispas, s., 14.
/sus, s., postul lui Isus, 139.
Iuda, s., fetele lui Iuda, 25; puiul ludii, 25; Sf.—, 77.
Iude, s. pl.0 25. iudesc, v., 188.
Iulie, s., l6l.
Iuliţa, s., 166. luni, s., 1.
Iunie, s., 1.
Iuniu, s., 1.
Jaleş, s., 13.
joc, v., coamoara joacă, 37. joc, s., jocul soarelui la răsărit, 55; jocul soarelui la apus, 57 r jocul căluşului, 70.
Joi, s., Cele Joi, 1; Joile grele, 1 r Joile păzite, 1; Cele nouă Joi, 1-3, 34; Joia a opta, 3; Joia mare, 3, 76; A noua Joi, 4; Joia mânioasă, 4; Joia verde, 4; Sf. Joi, 4; JoHe de după Paşti, 148. Joian, s., 4.
Joimariţe, s, pl., 42. jordileană, s., 90. judecată, descântec dc—, 153. junghiu, s., 13, 14. junincă, s., 10.
                                                  I,
Lqtfiură, s., 13.
lămurea, s., 13.
lapte, s.,—de miere, 211.
lături, s. pl., 20.
lăzuesc, v., 187.
lean-odolean, s., 35.
legare, s., legarea căluşarilor, 59.
leoaică, s., 26.
Ler, s., 23. leu. s., 26.
leuştean, s., 19, 35, 42, 47, 56, 69. licuriciu, ş., 145. limbotenie, s,, 197.
www.digibuc.ro
227
lingură, s.,1.
lipitură, s., dese An tec de—şi sbu-rător, 47.
Liseiu, s., 78. loagăr, s., 177. lovitură, 170. lozbă, s., 29.
luat, s., luat din Iele, 35:—dinCir-covi, 170. lumânare, s., 5, 8. lume, s., lumea* cealaltă, 6; sfârşitul lumii, 197. lumină, s., 9, 77, 87. lună, s., 37.
lungoare, s., descântec delungoa-re, 161. lup, s., 145
                                             M
Măcinica., s., 167. măcinat, adj., 167.
Madalina, s., 23.
Magdalina, s., 19 ; Sf. Maria—, 213. maică, s.. Maica Precesta, 4; — Domnului, 12.
Măiestre, s. pi., 22-3. măldur, s., 12. mălaiu, s., 20. malotbă, s, 107.
mâncătură, s., descântec de — şi deochiu, 168. mănuşă, 10, 74. măr, s., 207. măre-leţ, adv., 144.
Mărgălina, s., 19, 23.
Maria, s., Sf.-Magdulena, 213. Mărina, s., 166-7, 214. mărini, s. pl., 167. marş, s., marşul sfinteloi, 56. Marii, s., Marţia Rusitorilor, 76;
  Marţia morţilor, 76. mărunţesc, v., 117. masă, s., umplutul meselor, 11. măsăel, s., 77. mascat, s. 10-11. măsliu, s. 88. mâţişor, s., 13.
mătrăgună, s., 2. m&şniţă, s., 8. mied, s., 9, 211.
miel, s., mielul blând suge la două oi, 2.
miere, s., mursă de—, 211; lapte de—, 211.
Milostive, s. pi., 22, 23, 37, 43. minciună, s., 72. mintulaş, adv. 168. mişelesc, v. refl., 46. mlişniţă, 8, 10. molie, s., 36, 96, 97, 206. molotru, s., 107. morcov, s.,—sălbatec, 197. moroaică, s., 26, 44. moroiu, s., 26, 32, 44, 189. mort, s., ziua morţilor, 5; Marţia morţilor, 76.
moşi, s. pl., 7-10,64, 76;—de vară, 5, 7, 12;—Duminicii mari, 7;— Rusaliilor, 7;—de Rusalii, 7;—cei mari, 7; aşteaptă cofe de moşi, 8; târgul moşilor, 11;—de Sân-zenii, 90 ;—de Sânpietru, 150 ; —de Sf. Ilie, 207. moşoaica, s., 11. motofleaţă, s., 134. muc, s., 152. multcomesc, V., 110. muncă, s., 196. mură, s., 15.
mursă, s.,—de miere, 211. must, s., 9.
mut, s., mutul căluşarilor (călu-şerilorj, 47, 60, 62-3, 69. mutulică, s., 57.
                                            N
Năfurar, s., 13. nageac, s., 55.
Nagodă, s., 24, 31. năgotă, s., 24. năjit, s., 168. năngotăr s., 24. nămesc, v., 106. năsălie, s., 15.
www.digibuc.ro
228
năsălnie, s., 15. nastrapă, adj., 41.
Neamţ, s., 138. nebuneală, s., 35. necăjicios, adj., 177.
Neculai, s., Sf.—, 116, 151.
nedeie, s., 156.
nene, interj., 113.
nice, conj., lll.
noajă, s.. 150.
noapte, s., 5.
nuc, s., foi de—, 36.
nucă, s, 152, 216.
                                                 O
Oală, s., 7.
Oarbele-schioapele, s. pi., 21.
obor, v., 80.
odolean, s., 19, 21, 47.
olcuiă, s., 10.
omor, v., omor zilele, 28.
Onofreiu, s., Sf.—, 77.
Onufrie, s., 78. opăcesc, v., 91.
opăresc, v., se opăreşte grâul, 3.
Opărita, s., 215.
os, s., os viu, 96.
osteniqios, adj. 141.
otova, adv., 190.
ovăsc, s., 164.
                                                P
Pain, s., floarea paiului, li; de-a paiul, 160. pdlaşcă, s., 143.
Păliă, s., 214.
Pălie, s., 195, 203, 212. pălimariu, s.. 39. pană, s., 94.
pane, s.,—de târg,—de casă, 8. Panteleimon, s., Sf.—, 218. Pantelimon, s., 218.
Pantilimon, 8., 218. pânziş, adj., 3. păpuşă, s., 191.
pară, s., pară mălăeaţă în gura lui natăileaţă, 134.
părăscuţă, s., 36. părleală, s,, 96. pârlesc, v., 163.
Pârlie, s,, ieşirea Pârliilor. 163.
pas, interj., 123.
păsat, s., păsat, 17.
pască, s., crucea paştei, 9 37.
păstăiuţă, s., 97.
păstra, s., 170.
Paşte, s., Paştele Rohmanilor, 34. păsulă, s., 76. patul, s„ 68.
Paul, s., Sf—, 115, 151.
Pavăl, Sf.—, Pa vel, 151. păzesc, v., 151. pe cum, adv., precum, 30. pehlivan, s., 17. pehlivănie, s., 17. pelin, s., 35-6, 54, 56. 61-2,69, 114, 170; apă de—, 170. peliniţa, s., 170. perete, s.,—la pălărie, 66. petrec, s., de-a petrecul, ICO. Petru, s., Sf.—, 114 şi urm ; pie-trile lui Sf.—, 153. piele, s.,—de iepure, 69, 71. pieptene, s., vârîtul în piepteni, 2. pierdere, s., 15.
Pintilie, s., Pintilie-călătorul, 218.
pipăruşă, s., 59.
pismatăreă, adj., 140.
plăcintă, s., 16.
pleastiă, s., 117.
ploaie, s., 3, 13.
plop, s., 36.
ploşniţă, s., 36.
poală, s., poala-Săntă-Măriei, 87.
poceală, s., 22.
pocitur, s., 22, 170.
pomană, s., 5, 7, 9, 15.
pomenire, s., 7, 9, 15.
pomet, s., 14.
pop, s., 66.
popă, s„ 61, 62.
porcar, s., 218.
porumbel, s., 138.
porumbrel, s., 138.
www.digibuc.ro
229
post, s., postul lui Isus, 139. postate, s., 94. poticeă, s., 140. povaţă, s„ 6. prăsmuire, s., 15. praşitor, s., 67.
Precup, s., 164. preumblata, s., 58. price, s., 6. prichesc, v., 164.
Pricoche, s., 164;
Pricop, s. 164. pricopesc, v., 161.
Pricopie, s., 164. primă, s., 60. primăvară, s., 178. primicer, s., 54. prind, v.,—surată, 17. privighitoare, s., 107.
Probaje, s., 211,
Procope, s., 164.
Procopie, s., Sf.—164. propt, s„ 153, 164. prour&le, adj. pi., 1J7.
Puişor, s., 60.
Pun, v., 78.
punte, s., fă-te frate cu dracul până vei trece puntea, 2. purece, s., 170. puşc, v., 147, 200.
Puternice, s. pi-, 24.
                                               K
Racla, s., 87.
Răcoroaie, s., baba , 121.
rădaşcă, s., 201.
raf s., 201.
raft, s., 64.
răguşeală, s., 13.
raiu, s., 196.
rămăşesc, v. refl., mă prind rămăşag, 25.
rânză, s., descântec de—, 46.
rascoage, s., 17.
răspântie, s., 20.
rătez, v.,—ştirbeiul, 209.
rău, s., răul copiilor, descântec de
   răul copiilor, 162. răzmat, adj., 68, 72. ridic, v.,—o pomană, 15.
Rodie, s., Rodie Doamna, 46. rogoada, s., £06.
Rolimani, s., pl. Poştele Rohma-nilor, 34. roman, s., 59, 61. românită, s., 88. roşcovă, s., 8. rosolie, s., 154.
Ruja, s., 196.
Rujalina, s., 19, 23.
Rusalii, s. pl., 1, 3, 15, 18, 19, 78, 97, moşii Rusaliilor, 7; moşii de Rusalii, 7; strat de Rusalii, 19, 35; Buciumul Rusaliilor, 3; Sbuciumul Rusaliilor, 3; Sfre-delul Rusaliilor, 19: vârteşugul Rusaliilor, 35; Duminica Rusaliilor, 70;strodu’ Rusaliilor, 73. 78.
Rusalim, s.,—împăratul, 18. ruşine, s, ruşinea fetelor, 197. Rusitoare, s. pl., 76.
Rusitori, s. 76, Marţia Rusitorilor, 76.
                                             S, Ş
Sabie, s., capul plecat, sabia nu-1 taie, 2.
săcăluş, s., 90.
Safat, s., 199.
săgetătura, s., descântec de—, 46 sâiesc, v., 6. salcie, s, 2, 13, 54. sălindar, s., 87.
Sămândila, s., Sila—, 25.
Sâmbătă, s., 1,5; apa Sâmbetei, 5.
   Sâmbăta Duminicii mari, 7. sâmceă, s., 43.
Samodiva, s., Sila , 25. Sâm-Petru, 115. samulastră, s., 96.
Sâmzenii, s. pl., 79, 92; moşii de Sânizenii, 90, 95, 106. Sân-Chetriu, s., 115 (San—).
www.digibuc.ro
230
San-Chetru, s., 115.
Şatulru, s„ fetele lui Şandru. sânjuană, s., 79.
Săn-Petru, s., 115. sântă, ? 47.
Santasia, s., 58.                 N
SântiHe, s., 207. sânzănie, s., 79. sânzănioară, s., 79.
Sânz&nii, s. pl., 77, 79, 96. sănziană, s., 16, 69, 79, 89, 86-7, 92, 98-9,106: cununa , 91. sănzueană, s., 79, 93. sar, v., 99.
sare, s., 62; drob de—, 69. sărindar, s., 7. sărita, s., 56. sâtişcă, s., 10.
Savalina, s., 23.
Savatina, 19, 23. sbătuta, s., 56, sbicer, s., 58. sbiciu, s., 59.
sbucium, s.,— ul Rusaliilor, 3. sbucium, v., 3. sburătoare, 56, 97. sburător, s., 26, descântec de lipitură şi—, 47. scăldătoare, s., 95. scapăr, v., 191, 204. scapăt, v-, 203. scăpătat, s.,—de soare. 178. Schimbare, s.,—la faţă a Domnului. 211; schimbarea feţei, scurtarea vieţii, 218. scrânciob, s., 14. scrijilesc, v., 190. scuipi, v. a—, 192. secătură, s. 64, 65. seminţuri, s. pl., 78. şerpar, s., 18.
Sfânt(ă), s., Sf. Joi, 11; — Duminică, 4;—Vineri, 5 ; — Ioan cel nou, 3;—Gheorghe 14; Duminica tuturor sfinţilor, 77 ; Sfinţi-mărunţi, 77.
Sfântuleţ, s-, 143.
sfeşnic, s., 5.
Şfeti-Petre, s, 144.
Sfinte, s. pl., 25, 40-6, 91; — mari, 25; marşul sfintelor, 56. sfinţire, s.,~ea hotarelor, 16. sflichiu, s., 117.
sfredel, s., suflă—, 165;—ul Rusaliilor, 19. sfredelesc, v., 1). sglavoc, s., 11. sgrebunţos, adj., 217. siesc, v., 6.
Sila, s.,—Samodiva, — Sămândilă, 25.
sleiesc, v., 194. sloată, s., 3.
slobozit, s., slobozitul (slobozirea) apei (apelor). 77. sloiu, s.,—de ceară, 211. slugărie, s., 142,
stneoaică, s., smeoaica pământului, 32.
smochină, s., 8.
soare, s., jocul soarelui la răsărit, 55; jocul soarelui la apus, 57. şoarece, s., 78; sărbătoarea şoarecilor, 78.
sobă, s., 177, 181. soc, s., 13, 18. şodu, s., 112.
Şoimance, s. pl., 25.
Şoimane, s., pl., 25, 30, 40.
somn, s., somnul cel lung, 216.
şovăie, interj., 150.
sovărv, sovârf, s., 214.
spănz, s., 98.
sparg, v., 69, 99.
spic, s.,—de stâncă, 126.
Spiridon, s., Sf.—98.
spurcat, s., 142.
spuzele, s. pl., 41.
stamne, s. pl., 10.
stăpână, s., stăpânele vântului, 23.
stariţ, s., 54.
stat, s., 70.
stea, s., 6, 78, 166; cântec de—71. steag, s., 62, 69; legarea steagului, 63.
www.digibuc.ro
231
steblă, s., stălbă, stâlb, s., 41. stegar, s., 62, 69. steiu, s., 127. stejar, s., 35.
stelniţă, s.,—de pere, 141. sticlă, s., 7-ştimă, s., 25.
stingere, s., stingerea frigărilor, 2. ştiubeiu, s., retezarea ştiubeilor, 209.
stobor, s.,stoborulSâmpietrului,156 strachină, s., 7. straiţă, s., 155. stramă, s., 179. străm&tură, s., 9, 209. strat, s., strat de Rusalii, 19, 35, 63.
strecătoare, s., 10.
strecurătoare, s., 10.
strigoaică, s., 26, 54, 200.
strigoiu, s., 5, 26, 32.
strod, s., strodul Rusaliilor, 73, 78.
stroh, s., strohul mării, 47.
stropşesc, v., 19.
stup, s., retezatul stupilor, 209.
suflet, s., dau de—, 6.
Şugă, s., 121.
surată, s„ datul la—, prind—, 18. surchidit, s., 2. suvac, s., 142.
                                                 T, Ţ
Tacâm, s., 70. tăier, s., 76. tăieţei, s. pi-, 8, 9. tain, s., 160. taler, s., 7 talger, s., 7.
tâlnesc, v., întâlnesc, 44. tămâie, s., 61, 170. tăneriu, s., 76. tănesc, v., întâlnesc, 33. tăraş, s., 13.
târg, s., târgul moşilor, 11; târg de fete, 154; târgul fetei, 156. tată, s., tatăl nostru, 55. teiu, s.. 12-14, 36.
  oc, s., 155. ţigăinat, s., 142. ţigâiu, s., 141. ţigan, s., 138.
Timofteiu, s., Sf.—, 77.
Timoteiu, s., Sf.—77.
ţin, v. act. şi refl., 151, 186, 212.
ţip, v.,r44, 167.
toană, s., 25.
tocmagi, s. pl. 9.
toiag, s., 62.
toloacă, s., 85.
ţolet, s., 178.
trăntie, s., 64.
trăsnet, s., 3.
treanţă, s., 161.
trifoiu, s.,—alb, 96.
Troiţă, s., 34.
Tudorusaliile, s. pl., 58. tulnic, s., 154. tun, s., 3, 85, 193, 216. tunet, s., 3.
tuns, s., tunsul stupilor, 209. turbă, s., gândac de—, 36.
Turca, s., 76. tureac, s., 65. ţuţuroiu, s., 72.
                                                 U
Uitucie, s., 127. ulcică, s., 7. uleiu, s.. 210.
uliu, s., 106,152 ; ziua-icuc, noap-tea-i uliu. 112. umplu, v., 11.
umplut, s., umplutul meselor, 11;
  umplutul blidelor, 12. uncrop, s., 165. unesc, v., 74.
Ungur, s., 138. urs, s., 57. ursat, adj., 75. ursit, s., 92. ursitoare, s., 119. usturoiu, s., 35-6, 56, 61-4, 69, 70, 96, 114, 170.
www.digibuc.ro
232
                                                V
Vacă, *., lfiO. vâjăiu, v-, 4458. vâlă, s., 25. vâlvă, s., 25. vamă, s., 178. vânataie, s., 47.
vânt s., 189; stăpânele vântului, 23; vânt rău, 25; vânt turbat, .V. vântoase, s., pl, 23, 24.
var,  s., datul la—, 17. vară, s., moşii de—, 7. vărteşug, s, vârteşugul Rusaliilor,
   35.
Vartolomeiu, SF.—, 77-8. vârtute, s., 43. varză, s., 78.
vataf, vatav, s., 55, 58, 59, 62, 63;
   vătaful căluşului, 70.
Vârvura, SF— 151.
vas,  s., 7.
verişoară, s., datul la , 17. veselor, adj., 186.
Vineri, s., SF—, 5,148. vineţea, s., 47. vineţie A, s., 11.
Viteze, s. pl., 24.
vlog, s., 3.
vlah,-*., "3.
vlohiş, adj., 3.
voiejniţa, s., 97.
voieşniţă, s,, 97.
voieştniţă, s., 97.
voivod, s, 55.
vot, s., fac , 88.
votam, s., 138.
vraja, s.,—de dragoste, 14.
vrăjmaş, s., 178.
vreme, s, vremea de apoi, 197.
                                                 Z
Zăduh, s., 161. zamă, s., 8.
zâna, s., 17-9, 21-2, 24, 27-31, 38, 45, 56, 58; zânele milostive, 21-2; zânele măiestre, 22; zâna iar’ de tată, 120; descântec de zâne, 44.
zavistie, s., 177.
zavistuesc, v., 178.
zeamă, s., 8.
zepresc, s., 39.
zepritură, s., 39.
zi, s., 151; ziua morţilor. 5.
zolesc, v., 3.
www.digibuc.ro
                               CUPRINSUL:
                              ______                         Pag.
Prefaţa.............................................. .      . III
Cele nouă Joi
      I. Cele nouă   Joi.........................................i
     II. Moşii de vară..................................... . . 5
     III. Dumineca mare..........................................12
     IV.  Sărbătoarea Rusaliilor. A. Zânele......................18
     V.        »         »       B.  Paza zilei..................34
     VI.       »         »       C.   Vrăji şi descântece . . . .38
    VII.       »         »       D.  Căluşarii...................54
    VIII. Rusitorii.............................................76
     XI. Sfinţi-mărunţii: Timofteiu, Vârtolomeiu, Onofreiu,
Eliseiu şi Iuda.................................................77
Sân~ienile                '
      I. Floarea Sânzienilor.....................................79
      II. Sf. Ioan de vară.......................................80
     III. Cununa Sânzienilor.....................................91
     IV.  Culegerea buruienilor   de leac........................95
      V.  Taghianilu.............................................99
     VI.  Muţirea cucului şi uliul..............................106
Sf. Petru şi Pavel
      I. Postul Sâm-Pietrului...................................114
      II. Sf. Petru.............................................115
     III. Cucu-tâlharul şi cânii  lui Sf. Petru.................144
     IV.  Sf. Pavel..........................................  -151
      V.  Datine şi credinţe......................................»
     VI.  Jocul sclavilor.......................................156
www.digibuc.ro
234
                                                                                     Pag.
Sf. Cosma şi Damian
       I. Cosmandinul..............................................161
      II. Ana-Foca...............................................  162
Pricopul...........................................................164
Ciitrica ,.........................................................166
Marina şi Circovii
       I. Mărina...................................................167
      II. Circovii...........■.....................................170
Sf. Ilie
       I. Sf. Ilie.....................’.........................172
      II. Sfârşitul lumii şi Sf. Ilie..............................197
      III. Urgisirea Diavolului.—Credinţe mărunte..................200
      IV.  Sărbătoarea Sf. Ilie....................................205
      V.   Moşii de Sf. Ilie.......................................207
      VI.  Rătezatul stiubeilor....................................209
Îlie-Palie şi Foca
       I. Ilie-Pâlie...............................................212
      II. Focă...................................................  213
     III. Sf. Maria Magdalena......................................214
      IV.  Opârliă..............................................-..215
Adormirea Sf. Ana
      Ani Ospenia..................................................216
Sf. Panlehimon
      Pintilie-călătorul. Calătorirea verii........................218
Glosat şi indice.................................................22i
www.digibuc.ro
                                                                                           Pag.
                                                                                              1
                                                                                              4
                                                                                              7
                                                                                             10
                                                                                             10
                                                                                             11
                                                                                             15
                                                                                             18
                                                                                             23
                                                                                             23
                                                                                             62
                                                                                             70
                                                                                             80
                                                                                             83
                                                                                             87
                                                                                             88
                                                                                            134
                                                                                            136
                                                                                            140
                                                                                            152
                                                                                            160
                                                                                            171
                                                                                            176
                                                                                            184
                                                                                            184
               GREŞELI
Rând.            In loc de                Să se cetească
12   buriene                buruiene                   
10   chemă                  chiamă                     
23   flori prin tipare      flori, tipare              
4    dativ ă                datină                     
6    ce e                   cele                       
33-4 ci mai                 ci numai                   
33   văsălii                năsălii                    
1    Sărbătoarea Rusaliilor Sărbătoarea Rusaliilor.--- 
                                            [A. Zânele 
39   pronarele              pronorele                  
40   batiţe                 betiţe                     
11   îu                     în                         
11   făcuţi                 făcuţi                     
20   ciumpărit              ciumpăvit                  
39   Stante                 Stanfe                     
24   lacra                  racla                      
1    românită               românită                   
31   Dumitrescu             Dumitraşcu                 
1    o cincea               o a cincea                 
26   495                    497                        
18   nuci                   muci                       
35   Pafimle                Pamfile                    
40   dinrt'o                dintPo                     
39   Veronea                Voronca                    
22   Pegenda                Legenda                    
24   zice Sf.               zice că Sf.                
www.digibuc.ro
r
f
                                                                  X
www.digibuc.ro