ACADEMIA ROMÂNĂ
DIN VIE AŢA POPORULUI ROMÂN
XXXII
MITOLOGIE ROMANEASCA III
PĂMÂNTUL
DUPĂ CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
PUBLICAŢIE POSTUMĂ
DE
TUDOR PAMFILE
+ 16 OCTOMVRIE 1921
CVLTVRA NAŢIONALĂ , 1924
I.	URZIREA ŞI VIEAŢA PĂMÂNTULUI
x" .
Am dat în altă parte 1), — şi nu cred că se voir mai găsi lucruri nouă — o sumă de povestiri şi credinţe privitoare la starea lumii înainte de ur-zire2), precum şi la chipurile cum s’a urzit pământul3): pe nemărginitul cuprins al apei fără de început, răsar Dumnezeu şi Dracul cari zidesc pământul în tovărăşie. Din fundul mării, Dracul scoate un pumn de nisip, şi din acesta, prin blagoslovirea lui Dumnezeu, creşte şi se întinde «faţa negrului pământ» —mai toate povestirile legând această creştere de cercarea Diavolului de a aruncă pe Dumnezeu, în timpul somnului, în apă. Alteori sunt doi Draci cari ajută lui Dumnezeu; după alte povestiri Dumnezeu este ajutat de ariciu, de broască, de un Andreiu, sau numai El singur zămisleşte şi măreşte pământul, după cum cetim şi în povestirea biblică.
După unele credinţe, pământul a fost negru la început 4), după cum dealtfel tot negri au fost şi întâii oameni făcuţi de Dumnezeu, Adam cel din lut şi Eva cea din coasta lui Adam ; coloarea trupului omenesc s’a schimbat însă mai târziu, delà Cain şi urmaşii lui, din pricina groazei păcatului uciderii între fraţi5). După alte credinţe însă, pământul — pomântul îi zic prin Ardeal 6) — a fost străveziu ca sticla, arătând astfel tuturor vederilor tot ce cuprindeă într’însul. Pentru acest cuvânt, Cain, după ce a ucis pe Abel şi l-a îngropat, ca să nu fie văzut, l-a acoperit cu tot soiul de crăci şi frunze. Oricât s’a trudit însă, munca i-a fost zadarnică, deoarece trupul ucisului se vedeă de subt orişice. Atunci Dumnezeu a întunecat pământul şi urmele celui dintâiu omor s’au pierdut în acest chip 7).
In aplecarea firească ce o are omul de a însufleţi ■— de a socoti însufleţite — toate lucrurile din preajma sa8), a dat vieaţă şi pămân-
*) Povestea lumii de demult, Bucureşti 1913; cuprinde şi un plan de culegeri.
2)	Ibidem, pp. 5—10.
3)	Ibidem, pp. 11—30.
4)	Un cântec strigă:
Negru-i, negru pământii,
Da-i mai negru urîtii!
6)	Povestea lumii de demult, p. 115; înrâurirea zicalei: «a îngălbenit (de frică)»
6)	Ibidem, p. 71.
7)	Ibidemy p. 115.
8)	Copilul, care bate calul — băţul călărit — când îl trânteşte, sau scaunul care îl loveşte, bate şi pământul, când cade, socotindu-1 ca pricinuitor al căderii sale, deci, jCa fiinţă.
6
JUDOR PAMFILE
tului; aceasta însă s’a putut întâmpla de bună samă, numai într’o epocă târzie, când închipuirea omenească s’a putut avântă pe uşoare aripi de poezie sau filozofie. In primitivitate, când pământul nu-şi puteă luă un chip de sine stătător în afară de lumea vietăţilor, a plantelor, a apelor şi a fenomenelor atmosferice, însufleţirea pământului nu se poate socoti cu putinţă decât întrucât pământul ar fi fost redus la o movilă ce-ar adăposti trupul unui mort, la o creastă de stâncă ce şi-ar fi putut desprinde din când în când lespezi omorîtoare, sau la un singur vârf de munte, pe care-I pot încunună norii. Şi pentru o mare parte din lume, această primitivitate dăinueşte încă.
O câtime de credinţe populare româneşti în legătură cu pământul,— cu ţărâna pământului de sub noi şi din apropiata noastră vecinătate — pare a îndreptăţi pe mulţi să descopere rămăşiţele unui cult străvechiu al pământului viu. Astfel, fiindcă pământul prin materia sa şi prin truda omului, dă acestuia cele de nevoie pentru hrana de toate zilele — când omul se întoarce cu o îndreptăţită recunoştinţă către Dumnezeu spre a-i mulţămi, «bătând mătănii la pământ», cine poate spune cu siguranţă că prin această datină se săvârşeşte un cult al pământului?
Când după îngropare, se urează răposatului pentru cealaltă vieaţă «să-i fie ţărâna uşoară», se poate spune că această urare recunoaşte ţă-rânei —pământului —putinţa de a se uşurâ sau îngreuiâ?
Carducci pune în gura viteazului ostaş, ce trebuie să moară pentru alte neamuri, părerea de rău că n’a putut muri pentru patria sa, că n’a putut strigă:
Alma terra naţia,
La vita che mi desti, ecco ti rendo ! — o figură poetică, din felul căreia întâlnim şi la Coşbuc al nostru, prin gura acelui rănit de moarte care roagă pe cel ce se va puteă întoarce acasă:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!
Şi aici a,vem de a face cu un bineţ trimis pământului ţării ce se iubeşte prin neamul celui ce-1 trimite, prin rudele sale, prin dragostea sa, prin amintirile sale, şi nicidecum o rămăşiţă de cult al pământului — fetiş.
Fireşte însă, nu trebuie îndepărtată cu totul putinţa existenţei unui cult al pământului, redus la exemple ca cele date: movilă, stâncă* munte, poiană— astfel de rămăşiţi străvechi, ca şi creaţiunile contimporane, se pot uşor deosebi de figurile unei poezii, fie aceasta cultă, fie populară— care, fiind înainte de toate omenească, trebuie să aibă rostiri comune.
Iată câtevă din asemenea rostiri, pe cari unii le iau drept credinţe:
Pământul este jumătate femeie şi jumătate bărbat, «pentrucă Dumnezeu din coasta lui Adam a făcut pe Eva» 1) — credinţă bucovineană care
x) E. Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi 1903, p. i$â.
PĂMÂNTUL
7
fiind de origine cărturărească, vrea să ne spuie că se poate bănui putinţa pământului de a fi jumătate bărbat şi jumătate femeie, deoarece din acelaş lut s’au putut naşte două fiinţe, un bărbat şi-o femeie — Adam şi Eva. Mai departe, această credinţă se lămureşte, tot cărtură-reşte, pe temeiul celor ce se văd: partea bărbătească a pământului este cea deasupra, iar cea femeiască este partea dinlăuntrul pământului, care-i certată de cea dintâiu cu vorbe ca acestea:
—	De mine-i rău, că mă munceşte lumea, mă taie cu plugul, cu sapa, mă răstoarnă şi mă întoarce în tot chipul, pe când tu stai liniştită, hrănindu-te — tu, ceea căreia nu i s’ar cădeâ nici o hrană, — din trupurile răposaţilor 1).
Altă spusă — şi unii o pot boteză «credinţă» — deasemenea cărtu-răreşte născută, socoteşte ck pământul este femee, în sânul căreia Dumnezeu a pus tot soiul de sămânţă din care oamenii au putinţa să aleagă pe cele de nevoie lor, pentru hrana zilnică2), ceeace însemnează că însuş omul îşi trage vieaţa din pământ, cum adevereşte şi prohodul: «... că din pământ sunteţi şi în pământ veţi merge.. .»3).
Pământul e viu, şi astfel fiind, se jelueşte lui Dumnezeu:
—	«Doamne,^—zice el —mă taie [oamenii]; nu mai pot!
—	Rabdă, — zice Dumnezeu — că acum se îngraşă omul din tine, dar pe urmă te vei îngrăşă tu de pe el !» 4).
Toate acestea s’au cules din Bucovina; ele ni se mai spun şi cu următoarele cuvinte:
«După ce Dumnezeu rândui tuturor felurilor de vietăţi rosturile ce urmau să Ie aibă în vieaţă pe lume, «în urmă veni şi pământul la rând, ca să ia şi el spre ştiinţă îndatorirea lui». Şi Dumnezeu i-a zis:
—	Tu, negrule pământ, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, pre toate vietăţile, dobitoacele şi pre toţi oamenii lumii!
Auzind pământul această poruncă dumnezeească, s’a cutremurat de frică, după care cutremur s’a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi, şi a zis:
—	Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dară nu mă prind să hrănesc şi sumedenia de om ce va fi cu vremea pe pământ. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rânduit de tine stăpân peste toate de pe pământ, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijească, şi aşâ să-şi agoni-
1)	Ibidem.
2)	Voronca, op. cit., p. 156: «Pământul e femeie, e mama noastră care ne hrăneşte şi ne face, iar Dumnezeu din cer e soţul ei, e tatăl nostru; noi suntem copii lor».
3)	Ibidem : «Pământul e sfânt ; la pământ să baţi mătănii şi să te închini să-l săruţi, că pământul ne hrăneşte şi ne ţine, din pământ avem hrana, din pământ avem apă, pământul ne încălzeşte, pământul e mama noastră. Bateţi mătănii şi sărutaţi pământul, zic eu la copiii mei, şi vă rugaţi să ne ţie, că din pământ ieşim şi în pământ avem să mergem !»
-	*) Ibidem.
8
TUDOR PAMFILE
sească cele de trebuinţă gurii şi pântecelui, ci va aşteptă ca toate să i le dau de-a gata, aşâ cum s’ar zice: mură în gură. Deaceea, atotputernice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndato-reşte cu aceasta pre luminosul soare, pre blânda lună, pre strălucitoarele stele sau pre întinsele şi nemărginitele mări!
Auzind Dumnezeu aceste cuvinte pline de griji, rostite de înspăi-mântatul pământ, a cunoscut că pământul vorbeşte bine. Deaceea a zis către dânsul:
—	Nu te teme, măcar că l-am pus pe om domn peste toată lumea: el totuşi va fi dator să te lucreze. Şi numai dacă te va lucră, vei fi dator să-l hrăneşti. Dacă te-ai prins să hrăneşti şi să creşti toate făpturile lumii, apoi să ştii că am hotărît ca omul să-şi tragă hrana sa cea de căpetenie din acele făpturi, iară ce-i va fi de lipsă, să-i dai tu !
Auzind pământul această orânduire prea înţeleaptă, se molcomi !» *).
Tot cam astfel se povesteşte şi prin Bucovina:
«Pământul e viu, şi el are sânge şi vine de sânge ca şi omul.
Când a dat Dumnezeu oamenilor plugul, ca să are, au arat o brazdă, da înlăuntru sângele curgeă puhoiu. Oamenii s’au speriat şi au lăsat de arat.
—	De ce nu mai araţi? le-a zis Dumnezeu.
—	Dacă plugul nostru e tot plin de sânge!
—	Duceţi-vă acum şi araţi!
Când au tras brazda a doua oară, sânge nu mai eră; îl prefăcuse Dumnezeu să fie alb» * 2).
Astfel, se poate întruchipâ pământul într’o fiinţă: Pământul «e mumă la lumea întreagă, dar nu e mumă ca mumele celelalte; el, ce naşte, după ce îi creşte, tot el îi mănâncă, deoarece, ori om, ori dobitoc, ori copac, ori floare, şi toate din lume din pământ sunt născute, din pământ cresc şi tot în pământ intră. Pământul pe.toate le mănâncă. Dea-ceea-i vorba românească: «mâncà-1-ar pământul!»
Zice unul despre altul:
—	Mă mir cum îl rabdă pământul, de nu se crapă, ca să-l înghită ! Sau:
—	Cum nu se cufundă pământul sub dânsul!
Sau, cum zice cântecul:
Cine mi-a lăsat urîtul,
Nu l-ar mai răbdâ pământul,
Şi nu i-ar putrezi trupul.
Având delà sine putere de a primi în sânul său pe cine ar voi, cum a făcut cu creştina Sfânta Varvara, pe care tatăl său păgân umblă s’o ucidă3), tot astfel are putere de a nu primi pe cine nu l-ar voi: «Pă-
*) Şezătoarea, XIII, pp. 186.
2)	Voronca, op. cit., p. 871.
z) Pamfile, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, p. 154.
PĂMÂNTUL
9
mântui, pe şarpele care a muşcat vreun om ori dobitoc, la Pobrejenie, când intră toţi şerpii în pământ, nu-1 primeşte să intre în el, şi înveninatul de şarpe iese singur la drum, să-şi facă de olovenie 1).
Prin jud. Neamţ se crede că după îngropare, mortul n’are odihnă o săptămână: trei zile se teme el de pământ şi trei zile se teme pământul de el2).
Astfel, fiinţă vie fiind, pământul are cap, — capul pământului, marginea lumii; are inimă, — inima pământului, şi coadă, — coada pământului. Are sânge cum are fiece vietate, dar sângele lui este apa pe care o vedem curgând pe deasupra, — cum curge sângele în trupul unei vietăţi, — şi pe care o întâlnim în trupul pământului, de îndată ce facem o săpătură.
După aceste socotinţe, pământiii are drept la cinste din partea omului. Nelucrarea lui, cum am văzut, se socoteşte ca o necuviinţă, pe care nici Dumnezeu nu o iartă. Sunt însă o sumă de lucruri oprite :
Pământul să nu-1 baţi cu piciorul că-i păcat; degeaba şi destul îl bate piatra !3)
«E păcat tare să drăcui pământul, că... în el intri când ţi-o veni sfârşitul. Şi-apoi, şi el, când te-o apuca, se lasă greu pe tine, şi în loc să îţi fie ţărâna uşoară, o să-ţi fie uşoară ca o... piatră de moară!»
«Cine sparge hotarele de se întinde să ia pământul delà altul, e mare păcat; pe lumea cealaltă duce în spinare pământul luat cu hapca» 4).
Unul care chinue mult pământul este olarul; acesta, pe lumea cealaltă va fi pedepsit pentru această chinuire necuviincioasă 5), căci, cum să se poată îngădui să trudească lutul, — omul zidit din lut, — pe lut ? 6).
Pământul este necinstit mai ales prin călcarea oamenilor necuraţi. El arde de şapte stânjini pe unde calcă fărmăcătoarele7), pe unde umblă o femeie cu capul gol — lucru îngăduit numai fetelor fecioare — una ce nu-şi are făcută molifta de patruzeci de zile după naştere8), sau alta din cele ce trăesc în desfrâu. Pe una ca aceasta, «în câmp să n’o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimic în urma ei. Pe unde calcă, totul se turbură, şi nu-i spor. Vaca de-i va călcâ în urmă, se strică şi stârpeşte»9).
*) Şezătoarea, III, p. ioo, ca şi pentru altele de mai sus.
2)	Impărt. de d-1 A. Moisei.
3)	Voronca, op. cit., p. 157.
4)	Şezătoarea, III, p. 100.
5)	Voronca, op. cit., pp. 159—160.
®) Atâtea povestiri ne vorbesc de năzdrăvanul care văzând pe unul furând o oală, a râs şi-a lămurit apoi:
— Văzuiu furând lut pe lut.
7)	Voronca, op. cit., p. 159.
8)	Cred Rom. din jud. Suceava, împărt. de d-1 M. Lupescu: «Femeia lehuză să nu intre în biserică fără moliftă, că arde pământul sub ea».
9)	Voronca, op. cit., p. 158. — G. T. Kirileanu în Convorbiri literare, XLIV, p. 648 : «înainte vreme, râdè ogorul (de păpuşoi) şi eră fărină nouă la Sântă-Măria-mare ; grabè pământul, că eră curat, nu-1 spurcase cu atâtea blăstămăţii: îşi ucid (fetele) copiii, lehuzele îmblă fără moliftă, lumea-i plină de bube răle,..».
IO
TUDOR PAMFILE
Deasemenea, pământul mai arde de 9 coţi şi sub cel ce păcătueşte cu o preoteasă*).
«Când îi dai Ţiganului ceva de pomană să baţi cu piciorul în pământ, că el pe ceea lume jură că n’a luat nimic din mâna dumitale ; iar dacă se întâmplă de baţi cu piciorul în pământ, ai [pământul] de martor, când va jură strâmb Ţiganul în faţa Iui Dumnezeu — dar nici nu-ţi mai ia din mână, dacă te-o zări făcând aşâ, ci o şterge» 1 2).
Ca fiinţă care simte, pământul cu toată consfinţirea muncii de către Dumnezeu, trebuie să aibă şi el, vremea sa de odihnă. Astfel, când soarele este drept de-amiază, omul nu trebuie să sape pământul, căci altfel plânge, şi prin urmare nu se poate odihni. îndeosebi prânzurile — conacele —trebuesc păzite; şi sapele să fie culcate jos. Prin unele părţi se spune că mai bine ar face omul să lucreze noaptea pe lună, decât să nu cinstească acele conace de linişte ale pământului; prin alte părţi, dimpotrivă, se spune că face un mare păcat cel ce lucrează după asfinţitul soarelui şi mai cu samă noaptea, în cea mai prielnică vreme de odihnă pentru pământul care sufere truda tuturor3).
Prin Bucovina se crede că după un şir de ani de muncă şi de rodire, pământul îşi cere anul de repaus; dacă omul nu dă pământului acest prilej, odihna şi-o ia el singur, şi atunci, oamenii din acele părţi ale pământului care nu vrea să rodească, au secetă4).
II.	DESPĂRŢIREA USCATULUI DE APA
Iată după Biblie sporul lui Dumnezeu în ziua a doua şi o parte din ziua a treia a facerii:
«Dumnezeu zise: să se facă un întins între ape, care să despartă ape de ape. Şi Dumnezeu fâcù întinsul şi despărţi apele cele de sub acest întins de apele cele deasupra acestui întins. Şi se fâcù aşâ. Şi Dumnezeu numi întinsul cer. Aşâ fu seara şi fu dimineaţa ziua a doua.
Şi Dumnezeu zise : Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Şi se fâcù aşâ. Şi Dumnezeu numi uscatul pământ şi adunătura apelor o numi mări. Şi vâzù Dumnezeu că aceasta este bine» 5).
Cum vedem, e vorba de o apă «la începutul începutului» pe care o aflăm şi astăzi între credinţele poporului român şi despre care se va vorbi îndeosebi mai departe. Ceeace pare nelămurit în povestirea biblică este chipul cum Dumnezeu a desfăcut uscatul de apă, şi aceasta caută să ne-o desluşească povestirile populare, cari astfel înfăţişează şi legendele câtorva pasări.
O povestire face din această alegere a apelor de uscat o condiţiune
1)	Credinţă suceveana, împărt. de d-1 M. Lupescu.
2)	Şezătoarea, VII, p. 54.
3)	Voronca, op. cit.f p. 157.
4)	Ibidem.
6) Facerea, I, 6—10.
PĂMÂNTUL
II
de vieaţă pentru firea pământului: «Dumnezeu plămădise pământul, dar lutul şi apa stăteau amestecate, şi numai El singur nu puteâ să le despartă. La aceasta îi, ajutară toate lighioanele pământului, în afară de gaie» x).
Alte povestiri însă fac din această despărţire numai o orânduire a apelor în râuri, lacuri, fântâni şi altele. Iată în această privinţă legendele respective :
«La început, — se spune prin Bucovina şi Transilvania, — când a făcut Dumnezeu toate izvoarele şi fântânile, toate râurile şi pâraiele toate albiile şi vadurile apelor, a chemat şi pre pasări ca să-i ajute a le face. Toate paserile câte se află în lume au sărit îndată din toate părţile şi i-au ajutat a le săpâ şi a le îndreptă, numai gaia n*a voit să-i ajute, ci a zis că ea nu se va întină pe picioare * 2), săpând la fântâni şi izvoare.
Atunci supărându-se Dumnezeu pe dânsa, că e aşă de îndărăpnică şi neascultătoare, a blăstămat-o şi i-a zis:
Tuturor pasărilor din lume să le fie iertat a bea apă din izvoare, fântâni şi pâreie, numai ţie şi urmaşilor tăi, nu ! Tu şi toţi urmaşii tăi numai atunci să beţi apă, când va plouă, iară când aţi încercă să beţi apă din izvoare şi din ape curgătoare, atunci să pieriţi, pentrucă acuma n’ai voit să te osteneşti şi tu dimpreună cu celelalte pasări şi să-mi ajuţi a săpâ izvoarele şi-a îndreptă vadurile apelor!
Aşă a zis Dumnezeu şi şi-a întors faţa delà dânsa.
De-atunci apoi, de când a blăstămat-o Dumnezeu pe gaie, nu-i este iertat a bea apă din nici un izvor sau altă apă curgătoare, căci cum bea, cum piere, ci numai să bea apă când plouă. Iar când plouă, nu-i este iertat să ţie clonţul în sus, ca să-i picure apă de ploaie în gură, ci numai apa ce se strânge pe aripele sale îi este iertat să o beie.
Deaceea apoi vara, când e mare arşiţă, se suie ea aşă de sus în sborul său, ca să fie mai aproape de Dumnezeu, carele auzindu-i mai degrabă rugămintea, să trimită ploaie, ca să aibă de unde să bea apă şi cu ce-şi stâmpără setea3).
Şi gaia deaceea piere când bea apă din izvoare sau din alte ape curgătoare, pentrucă Dumnezeu, după ce le-a făcut, le-a sărat într’atâta, ca toate celelalte pasări să poată bea apă din ele, numai singură gaia nu, fiind pentru dânsa prea sărate» 4).
Prin alte părţi din Bucovina se spune că «Uliganuhj adică gaiay strigă vara ploaie, şi că lui numai apă de ploaie îi este iertat a bea, dar de izvor nu, căci când a făcut Dumnezeu izvoarele şi l-a chemat şi pe dânsul ca să-i ajute a le face, el s’a ţinut fălos şi gingaş, n’a vrut să-şi bage
*) Pamfile, Povestea lumii de demult, pp. 25—26.
2)	«Dup?, altă versiune a acestei legende, să fi zis gaia către Dumnezeu că ea se udă pe papuci, şi deaceea nu voeşte să-i ajute a face izvoare).
8) Pamfile, Văzduhul, Bucureşti 1916, p. 100: Plouă când gaia sau caia ţipă în văzduh.
4) Marian, Ornitologia poporană română, Cernăuţi 1883, pp. 165—166.
12
TUDOR PAMFILE
picioarele în noroiu ca să lucre, şi pentru aceea Dumnezeu l-a blăstămat ca niciodată să nu bee apă de izvor, ci numai de ploaie.
Iar cioara, văzând sumeţia şi îndărătnicia uliganului,a mers ea şi a ajutat lui Dumnezeu a face izvoarele. Deaceea apoi, când văd ciorile pe vreun uligan bând apă de izvor, se fac foc de mânie, se iau la fugă după dânsul, îl urmăresc, îl chinuesc şi nicidecum nu se lasă până ce nu-1 omoară»1).
Al doilea mănunchiu de povestiri pomenesc de apă atunci când vietăţile pământului au simţit întâia nevoie a băutului, şi prin urmare când Dumnezeu a trebuit să le-o pună la îndămână.
întâia legendă din acest mănunchiu, care se aude prin Ungaria, sună precum urmează:
«Voind Dumnezeu a face fântâni pe la toate izvoarele, ca să aibă toate vietăţile de pe faţa pământului de unde să bea, a chemat pe toate pasările la un sfat mare. Toate pasările s’au arătat în urma poruncii lui Dumnezeu şi nici una dintre ele n’a fost împotriva propunerii Iui Dumnezeu ca gaia să sape fântânile. Gaia însă s’a împotrivit acestei propuneri dumnezeeşti, şi arătându-şi ghiarele, cât sunt de frumoase, a zis:
— Nu-mi voiu întinâ picioarele făcând fântâni!
Celelalte pasări, auzind aceste vorbe nerumegate şi necioplite ale găii, o urgisiră şi o blăstămară. Dumnezeu primi încă blăstămul lor, şi găii, pentru neascultarea ei, îi zise ca să nu-i fie iertat a bea apă ca celelalte pasări din izvoare, fără numai cu apă de rouă să vieţuească.
Deaceea gaia, când e secetă mare vara, sboară foarte sus în aer şi acolo strigă foarte jalnic, ca să cadă rouă.
Mai târziu însă, la rugarea celorlalte pasări, Dumnezeu se îndură a o iertă, şi-i încuviinţă să beie şi apă de ploaie, care picură din nori şi se strânge pe frunzele ierburilor din pădure.
Iar sprintena şi ghibacea rândunică, văzând că gaia nu voieşte să asculte pe Dumnezeu, s’a apucat şi-a săpat apoi ea singură toate izvoarele şi a îndreptat albiile şi vadurile apelor»2).
A doua legendă se aude tot prin Bucovina, în următoarea cuprindere :
«Dumnezeu, după ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate câte sunt în cer, pe pământ şi ’n mări, s’a gândit că oamenilor şi tuturor vietăţilor pământului Ie trebuie, pentru ca să poată trăi, şi apă. Apă eră, ce-i drept, pe pământ, însă numai în mări, cari însă fiind departe şi fiind apa lor sărată, nu era de folos şi priinţă pentru oameni şi vietăţi. Deaceea, zice-se că Dumnezeu se hotărî să înzestreze toate unghiurile pământului cu apă dulce, bună de băut. Aceâ apă porunci Dumnezeu să se ivească prin văi, şesuri, dealuri şi munţi, şi îndatori vietăţile pământului ca să sape după izvoare, şi chemă pe toate vietăţile ca să ajute la acest lucru trebuincios pentru toţi.
La porunca lui Dumnezeu săriră cât ai clipi toate vietăţile pământului şi toate pasările cerului.
*) Ibidem, p. 168.
2) Marian, Ornitologie, I, pp. 167—168.
PĂMÂNTUL
13
Priveghind Dumnezeu lucrarea făpturilor mânilor sale, aruncă o ochire* şi între pasările cerului, şi între ele nu află pe buhă. Pe loc trimise Dumnezeu s’o cheme înaintea lui. Cât ai bate în palme, sosi buha la porunca Făcătorului-a-toate şi, întrebată de Dumnezeu de ce nu ajută a săpâ la izvoare, zise că ei nu-i trebuie apă de izvoare.
Auzind Dumnezeu aceste cuvinte prin care voi buha să-şi ascundă şi acopere lenea, o blăstămă ca ea în veci să nu bea nici apă de izvoare, nici din cea de pe faţa pământului.
Şi deatunci buha nu bea nicicând apă din vreun izvor şi din vreo baltă de pe pământ, măcar de ar muri de sete. Dar ,fiindcă şi ea, ca orice pasăre, are, spre a puteâ trăi, trebuinţă de apă, ţipă ca muncită de o sete nespusă, pe timpul secetei de vară, mai ales pe timpul pologului, cerând delà Dumnezeu ploaie, ca să-şi stingă focul setei.
Auzind Românul ţipătul ei desperat, cu care cere ploaie, îi zise:
— Vezi, amîi ţipi, da de ce n*ai vrut să ajuţi la săpatul izvoarelor?
Şi dacă se îndură Dumnezeu şi trimite o ploiţă, atunci îşi rădică buha clonţul deschis în sus spre cer şi înghite cu dor Ia apa de ploaie care cade în cioc, sau bea de pe penele ei» 1).
A treia legendă o avem de prin jud. Covurluiu:
«Când Dumnezeu sfântul a făcut lumea cu toate ale ei, se spune că a cerut ajutor delà toate dobitoacele, şi chiar delà om. La unele a cerut să-i depene firul vremii, la altele să răsădească pomi; în sfârşit, toate aveau treaba lor.
Când mântui Dumnezeu din treburi, văzu cu mâhnire că mai trebuiau multe de făcut. Intre alte nevoi mari, lipsiâ apa. Atunci gândin-du-se Dumnezeu chemă pe toate lighioile la sfat, căci toate aveau nevoie de apă, şi nu ştiau cum s’o găsească, căci nu le era dat.
Toate sălbătăciunile de pe lume se adunară îndată şi au început unele a scurmă, altele a răscoli pământul, altele a săpâ, după blagoslovenia Domnului, până ce găsiră izvoarele. Dumnezeu, mulţămit de ajutorul acesta, le binecuvântă că oriunde or fi pe pământ să găsească apă cu care să-şi astâmpere setea.
Dintre toate, numai gaiţa nu veni la treabă, iar când o îmbiară celelalte, zise că nu-i proastă să se umple de noroiu ca porcii, ori să-şi ude picioarele ca raţele.
Ajungând până la urechile Creatorului aceste vorbe, fu blestemată în auzul celorlalte că deoarece a fost «coconiţă», să nu-i fie dat a pune gura pe vreun strop de apă de pe pământ, căci va muri, ci să strige pe sus cerând ploaie: «pieiu, pieiu !», după cum b auzim vara, căci a zis că bea de pe aripi»2).
*) Şezătoarea, V, pp. 128—-129.
2)	Şezătoarea, XV, pp. 180—181. Variantă în Ion Creangă, VII, p. 136. — Voronca, op. cit., p. 971 : «Când a descoperit Dumnezeu izvoarele, uliul — nume sub care uneori, după cum am văzut se înţelege gaia,— n’a vrut să ajute : a zis că nu-şi va tăvăli picioarele. Şi Dumnezeu l-a blăstămat ca el să nu bea apă».
TUDOR PAMFILE
*4
A patra legendă o cunosc Românii din Serbia; ea urmează, puţin cam întunecoasă:
«Prigoria este cea dintâiu pasăre din lume, care a săpat fântânile bătrâneşti pe timpul lui Adam, ea fiind foarte însetoşată. A lucrat prigoria cât a lucrat şi a terminat fântânile bătrâneşti. După ce termină, se retrase într’un colţişor ca să se spele pe picioare, căci erâ plină de nôroiu.
In timpul acesta iată că vine şi cioara, care, văzând prigoria spă-lându-se pe picioare, a întrebat-o că ce face. Ea i-a răspuns:
—	Mă spăl pe picioare, că m’am murdărit de noroiu lucrând la fântâna asta, şi apoi n’o să mă duc murdară la Dumnezeu!
Atât i-a trebuit cioarei. Cioara şireată, s’a băgat în noroiu, şi-a mânjit penele şi-a plecat la Dumnezeu. Dumnezeu sta pe scaunul său împărătesc, înconjurat de fel de fel de îngeri, cari de cari mai frumoşi. Când văzii Dumnezeu cioara, se sculă şi o întâmpină cu vorbele:
—	Ce gânduri te-aduc pe-aici, prietenă?
Cioara, după ce se închină ziditorului, îi răspunse:
—	Doamne, Doamne! Cum, nu ştii, că am venit să-ţi vestesc că eu am făcut cea dintâiu fântână ? Nu vezi ce murdară sunt ? M’am umplut de noroiu tot lucrând la ea !1).
—	Fii binecuvântată! — îi zise Dumnezeu.
Şi cioara plecă.
După ce plecă cioara, veni şi prigoria la Dumnezeu. Se închină cu smerenie înaintea Lui şi-i zise:
—	Doamne, am venit să te vestesc că eu am făcut cea dintâiu fântână !
—	Păi cum ? Acum a venit cioara şi mi-a spus că ea a făcut-o ; mi-a arătat chiar picioarele pline de noroiu !
—	Nu-i adevărat, Doamne! Eu am făcut-o, însă m’am spălat pe picioare, că-mi eră ruşine să vin murdară aici!
Dumnezeu atunci blestemă cioara să nu bea niciodată apă, iar pe prigorie să nu bea decât apă de ploaie, apă trimisă de El.
Deatunci a rămas ca prigoria să nu bea decât apă de ploaie. Şi cât timp nu plouă, limba ei e jumătate uscată» 2).
Tot astfel se va spune şi despre graur. «Când graurii ciripesc pe sus, fac a ploaie; ei sunt pedepsiţi de Dumnezeu, ca şi găile, să nu-şi potolească setea decât din ploi, nu din izvoarele pământului, căci, sub
1)	Ca şi Ţiganul care, după ce a văzut pe făt-frumos ucizând balaurul delà fântână ca să scape de moarte pe fata împăratului osândită lighioaei, s’a mânjit în sânge şi s’a dus la împărat, dându-se ca mântuitor al fetei.
2)	Culegere delà un flăcău român din satul Prahovo, de lângă Radujevaţ, împărt. de d-1 Od. p. Apostol. Este şi în Şt. St. Tuţescu, Din Trecut, Giurgiu 1901, p. 15-16.— Pamfile, Văzduhul, p. 102: «Prigoriile cântă a ploaie de sete ce le este; deaici zicala: se usucă de sete ca prigonea».
PĂMÂNTUL
15
cuvânt că-şi mânjesc picioarele lor cele frumoase, n’au vrut să ajute lui Dumnezeu atunci când s’au ales apele de uscaturi» 1).
La fel se va zice şi despre uliu: «Din toate pasările, numai uliul are picioarele curate, că el n’a vrut să ajute Iui Dumnezeu ca să curăţe pâ-răiele şi izvoarele, şi deaceea şi Dumnezeu nu-i dă să bee din pârău; el numai apă de ploaie bea. Când nu e ploaie, aşâ strigă: cere la Dumnezeu ploaie».
Urmează «Corbul [care] n’are voie să bea apă [din izvoare]. El e blăstămat, căci n’a vrut să ajute lui Dumnezeu ca să curăţe pâraele. A zis că: ce? s’a tăvăli în glod? Ş’acuma vara, când sunt secete mari, corbii aşâ ţipă ! Se suie sus şi strigă la cer să le dea apă, că el atâta apă bea, cât îi curge din ploaie în gură»2).
După o credinţă bucovineană, vietatea care a descoperit izvorul este broasca, şi deaceea Dumnezeu a blagoslovit-o ca să fie sfântă3).
In sfârşit, după următoarea povestire suceveană, destuparea izvoarelor a fost lăsată de Dumnezeu în sama Sfântului Vasile, care s’a slujit de vietăţile lumii:
«Acum a zis că făcuse Dumnezeu apa, dar n’aveâ cine-o destupă, căci eră tot numai Dumnezeu şi cu Coman 4) în lume, şi apa eră tocmai în fundul pământului.
Atunci şi-a făcut Dumnezeu-5a6aon apostolii. La toţi le-a dat câte o treabă: lui Sfeti-Ilie i-a dat în seamă tunetele, fulgerele şi trăsnetele; lui Marele-Vasile i-a dat apa, l-a făcut oarecum chizeş peste apă, şi el a destupat izvoarele.
Dumnezeu făcuse lighioanele acestea ce sboară, şi Vasile le-a strâns pe toate şi Ie-a pus Ia săpat şi la curăţit cel întâiu izvor. Toate s’au supus şi au lucrat cu tragere de inimă, numai caia de loc n’a blăznit5) ; în una s’a coţobănit6 7), până ce a lăsat-o, căci tot ziceă, ba că-i urît, ba că-şi ponoseşte picioarele şi penele...
Atunci Marele-Vasile s’a jăluit milostivului Dumnezeu, şi Milostivul a blăstămat-o că numai atunci să bea ea apă şi să-şi astâmpere setea, când a plouă, şi ea-şi va ţine ciocul deschis, şi câtă apă a intră în cioc, ori va puteă prinde în picuşi1) de pe penele ei, atâta să bea.
Şi aşâ aù pornit izvoarele şi făr’ de caie, şi curg şi până ’n ziua de azi» 8).
După o credinţă doljeană, apele au început să curgă pe faţa pământului «numai delà Iordan» încoace, adică din zilele Mântuitorului9).
1)	Cred. Rom. din Ţepu-Tecuciu.
а)	Ibidem, p. 697.
3)	Voronca, op. cit., p. 441; cf. şi p. 971.
4)	Diavolul.
б)	«Nu şi-a călcat pe inimă)).
6)	«S’a pus în gură şi cam cu puterea».
7)	Picuri.
8)	Şezătoarea, III, pp. 1—2.
*) Cred. Rom. din Catane, împărt. de d-1 Şt. St. Tuţescu.
i6
TUDOR PAMFILE
III.	DEALURILE, VĂILE SI ALTE PREFACERI PĂMÂNTEŞTI
De obiceiu, despre ridicarea dealurilor cu lăsarea văilor, legendele ne spun că Dumnezeu, croind pământul mai mare decât cerul şi neîncăpând astfel faţa lumii sub bolta lăcaşului dumnezeesc, s’a văzut silit s’o mai strângă, s’o mai grămădească, s’o mai înghesuie, producând astfel acele încreţituri cari sunt munţii şi dealurile cu văile dintre ei. Mijlocul acesta îl află de obiceiu Dumnezeu delà ariciu, prin iscodirea albinei, a corbului, a altor pasări sau a Sfântului Petru 1).
Altă povestire ne spune că dealurile s’au născut prin strângerea pământului, ca şi mai sus, după sfatul lui Dumnezeu cu Antihârţ2).
Alte legende arată că dealurile s’au făcut din pământul adus de Diavol «în numele său» din fundul apei, şi nu în numele lui Dumnezeu 3), sau din pământul înghiţit cu gânduri ascunse şi scuipat apoi de Necurat, sau pe acele locuri pe unde ariciul, care ajută lui Dumnezeu la urzire, s’a împiedecat şi-a căzut, vărsând ţărâna 4 5), sau după sfatul năpârcii, sau din «bun capul lui Dumnezeu»6), sau a răsărit în urma cutremurului de groază care a cuprins pământul, atunci când Dumnezeu l-a sorocit să crească şi să hrănească toate jivinele din cuprinsul lumii, cuprinzând între dânsele şi pe omul cel răutăcios6).
Prin Bucovina, despre munţi se aude următoarea legendă:
«Dumnezeu, umblând cu necuratul pe ape, a înfipt toiagul şi s’a făcut pământ. Apoi a trimis pe Diavol să-i aducă o ocă de pământ de prubă. El a mers şi a ridicat un munte.
—Vezi, că nu eşti slugă credincioasă, i-a zis Dumnezeu.Mai mergi odată !
Diavolul a mers şi a ridicat alţi munţi. Dumnezeu iar l-a mustrat şi l-a mai trimis şi a treia oară tot după o ocă de pământ, şi el atunci a ridicat toţi munţii» 7).
Toate aceste legende sunt în strânsă legătură cu vremea zidirii. Mai întâlnim însă şi alte legende legate de vremuri mai târzii.
Prin Bucovina se spune că după căderea îngerilor răi, aceştia s’au apucat să-şi facă munţi înalţi, suflând cu putere, ca să se adune ţărâna la un loc. Munţii creşteau astfel fără încetare şi erau gata să ajungă la cer, când Dumnezeu a blagoslovit cu mâna şi munţii au contenit din creştere, rămânând astfel cum îi vedem şi astăzi 8).
După alte povestiri, şi tot din vremurile de aprigă vrăjmăşie dintre Dumnezeu şi Necuraţi, gropile şi văile ar fi făcute de aceşti din urmă,
A) Pamfile, Povestea lumii de demult, pp. 31—42.
2)	Ibidem, p. 42.
3)	Ibidem.
4)	Ibidem, pp. 42—3.
5)	Ibidem t p. 43.
#) Cf. mai sus.
7) Voronca, op. cit., p. 15.
#) Ibidem, p. 14.
PĂMÂNTUL
17
cari căutau să afle apa cu care nădăjduiau să înnece pe Dumnezeu ; — dealurile şi munţii, fireşte, sunt pământul scos din acele gropi*).
După alte credinţe, dealurile şi văile vor aveâ ca pricină roaderea unuia din cei patru stâlpi ai pământului de către un peşte. «Fiind însă pământul foarte greu, capetele deasupra ale stâlpilor cari au rămas neroşi, au intrat în pământ, împingând coaja acestuia în sus»* 2).
După alte spuse, văile şi dealurile au rămas numai delà potop şi anume, văile s’au croit pe acolo pe unde apele potopului au aflat şi au ros pământul cel moale, iar dealurile pe acolo pe unde pământul a fost mai tare3).
Prin unele părţi din Bucovina se pune ivirea dealurilor şi a văilor pe vremea Mântuitorului: «De mult, pământul era neted; nu erau ca amii dealuri şi văi, munţi, dar când fugiâ DomnulHristos de jidani, după ce a scăpat de pe cruce, ca să nu-1 prindă, gândiâ să se facă între el şi jidani munţi, văi, să-l aciuească, şi deatunci au rămas aşâ până astăzi» 4).
In sfârşit, prin alte părţi se crede că într’o vreme peştii pe cari se razimă pământul, s’au înciudat foarte rău, şi începând să se svârco-lească, au cutremurat pământul cu putere; din acest cutremur, pământul s’a crăpat pealocuri, s’a burduşit, ridicându-se coamele dealurilor şi adăugindu-se văile. Tot atunci se zice că s’ar fi deschis şi izvoarele pământului, care hrănesc cu apă râurile care curg prin văi5).
Rămân însă, după toate aceste povestiri şi credinţe generale, alte povestiri şi credinţe legate de anumit munte, de anumit deal, de o vale, de o ridicătură şi val, şi cari, fireşte, nu se pot înşiră aici 6).
încheiem acest capitol cu una din legendele elementelor ce alcătuesc scoarţa pământului. Iată ce se spune în Bucovina despre chipul cum s’a ivit nisipul şi piatra:
«Piatra, Dracul a făcut-o, că lui îi eră ciudă pe oameni, de ce nu-s ai lui; şi pentrucă n’a fost aşâ precum el a vrut, s’a apucat să facă tot pământul piatră să nu crească nimica, ca să n’aibă oamenii ce mâncă. Nisipul care este, acela-i sămânţă de piatră ce a fost aruncat de Necurat, să crească. Dar Dumnezeu a blagoslovit de a rămas aşâ» 7).
Despre aur, argint şi spijă, poporul crede că pământul şi le face singur 8).
*) Pamfile, Povestea lumii de demult, p. 68.
2)	Vieaţa literară, I, no. 7.
3)	Voronca, op. cit., p. 16.
4)	Ibidem, p. 422; urmează: «Jidanii, dacă au văzut că nu-1 pot prinde, au luat pietre şi-au început a arunca într’însul. Dumnezeu a dat că pietrile acelea s’au făcut ouă roşii, galbene, albastre. Jidanii, de bucurie, au început a le strânge, a se zăbovi,
şi Domnul Hristos a scăpat. Şi întru amintirea aceea se fac de Paşti ouăle roşii».
6)	Şezătoarea, I, p. 232.
6)	Cf. despre Brazda lui Novac, N. Densuşeanu, Dacia preistorică Bucureşti 1913, pp. 150 şi urm. şi C. R.-Codin, Legende şi amintiri istorice, Bucureşti 1910, pp. 14—19.
7)	Voronca, op. cit., p. 14.
8)	Ibidem, p. 142: «Pământul în tot anul lucrează ceva. Intr’un an lucrează aur şi atunci e arşiţa m re ; în alt an spijă şi atunci plouă mult ; în alt an argint şi atunci « potrivit, dar tot e mai mult ploaie şi pânile-s slabe».
% A. R. — Tudor Pamfile
i8
TUDOR PAMFILE
IV.	CROIREA CĂRĂRILOR '
Despre cărări şi drumuri, cărora li se dă prin aceasta o însuşire de statornicie veşnică, urmează o singură legendă bucovineană, care este în acelaşi timp şi legenda cârtiţei:
«Dumnezeu zice că a scos pe toate vietăţile pământului la făcutul cărărilor şi a drumurilor şi toate au săjţit şi au ajutat. Numai cârtiţa n’a vrut să iasă nici la cărări, nici la drumuri, zicând că ea, deoarece nu trăeşte pe pământ ci în pământ, şi nici nu iese deasupra pământului, n’are nevoie de cărări, nici de drumuri, la care nu va ajută.
Văzând Dumnezeu neascultarea cârtiţei o blăstămă zicând că cârtiţa când va scoate muşinoaie şi va ajunge cu lucrul ei la un drum sau vreo cărare, sau va ieşi deasupra pământului, să piară. Şi aşă i se întâmplă cârtiţei când iese deasupra pământului, sau ajunge cu scosul muşinoaielor la un drum sau cărare, amăsurat blăstămului dumnezeesc până ’n ziua de astăzi, ca nu cumva ea să subsape şi să surpe ceeace n’a ajutat a face» 1).
V.	CUPRINSUL PĂMÂNTULUI
Zămislit de Dumnezeu din boţul de lut turtit şi blagoslovit ca să crească şi să se întindă în toate părţile, pe deasupra apei, pământul a rămas, după credinţele populare, să se asemene unei feţe de masă rotundă, neînchipuit de mare pe care munţii şi văile nici nu se pot băgă în samă, dar cari totuşi împiedecă vederea unui bun ochiu de a cuprinde marginile acestei suprafeţe, închisă din toate părţile de apă.
După unele credinţe, pare-că transilvănene, apa ce ocoleşte de trei ori pământul ca un şarpe făcut de trei ori colac, se numeşte apa Sâni-betei\ de acolo ea se bagă în pământ şi merge la iad. «Aşă e scris, ca sufletele păcătoşilor să se adune pe faţa apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Şi deaceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea, până nu bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor, cari s’au adunat pe faţa apei» 2 3).
Prin Bucovina se spune că apa Sâmbetei n’o pot trece femeile ; bărbaţii o pot. Astfel o trec «călugării cei mai sfinţi; şi cari merg delà noi> din schivnici, acolo rămân. La apa Sâmbetei sunt Blajinii»2).
Cu toate că înfăţişarea pământului, pe deasupra, este aceea a unui fund de vas, graiul îi dă o lungime şi o lăţime 4), un lungiş şi-un curmeziş cari, fireşte, nu se pot cuprinde cu închipuirea 5).
*) Şezătoarea y V, p. 127.
2)	Marian, Sărbătorile la Români, I, Bucureşti, 1901, p. 182.
3)	Voronca, op. cit.y p. 1001.
4)	Coşbuc zice în Nunta Zamfirei:
Lung e pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi Domn pe lume nu-i...
5)	I. A. Zanne, Proverbele Românilor y VI, p. 541; dintr’un descântec: «Cum nu se deoache pământul de lung şi lat y aşă să nu se deoache N. de frumos.
PĂMÂNTUL
*9
Pe marginile sau poalele pământului, «repezi şi drept în jos, de nici nu se poate uitâ cineva acolo» *), se sprijină marginile sau poalele cerului, cum spun şi Francezii* 2), deadreptul pe pământ, sau pe nişte stâlpi. După unele credinţe, aceşti stâlpi ai cerului sunt în număr de trei, patru sau şapte, uneori de argint, pe care-i păzesc, când sunt şapte, cei şapte îngeri. Acest bine, îngerii îl fac pentru omenire în schimbul celor patru posturi, pe care şi oamenii sunt datori să le păzească 3).
După alte credinţe, cerul se razimă pe pământ prin mijlocirea a patru stele ; după altele, cel care susţine cerul este Simion Stâlpnicul4) iar după altele, cel ce ţine cerul este Samson cel tare, pe umere. «Dar amù, un picior al lui e în apă; numai cu un picior stă pe uscat»5).
Când pe-aceste margini aleargă caii lui Sf. Gheorghe, vara, iarba şi codrul înverzesc, pământul se deschide; când aleargă caii lui Sf. Dumitru, verdeaţa se prăpădeşte şi iarna se apropie6).
Mijlocul pământului poartă numele de buric, buricul pământului, despre care se crede că este la Ierusalim7), acolo unde, la începutul pământului, când pământul nu eră mare, îşi făcuseră Dumnezeu şi Diavolul, pătişorul de odihnă8).
Prin Bucovina se crede că buricul pământului este la Sfântul Munte — Sfânta «Agură», — muntele Athos. «Stâncile se duc la o mănăstire, la buricul pământului, la nişte călugăriţe sfinte, de le cară spice în gură şi fac girezi. Din spicele acelea, călugăriţele fac prescuri la biserică şi pâne. Acolo sloboade Dumnezeu cărţi din cer, şi când se trezesc ele, găsesc cărţile în biserică. Din cărţile acelea se fac apoi scrisori de se trimit apoi în toată lumea pe la mănăstiri. Acolo-i Sf. Miercuri, Sf. Vineri» şi toate celelalte zile 9).
Tot la buricul pământului se spune că ar fi gaura prin care intră şi ies dracii din iad: «e ca o fântână părăsită» şi greu mirositoare 10).
In gâcitori, se întreabă:
—	Unde-i buricul pământului ?
Şi se răspunde:
—	Aici, unde sunt eu! — subînţelegându-se adausul:
Dacă nu crezi,
Măsoară şi vezi!
*) Şezătoarea, III, pp. 27—28.
2)	P. Sébillot, Le ciel et la terre, Paris 1904, p. 181.
3)	Pamfile, Cerul şi podoabele lui, pp. 2—3.
4)	Ibidem, p. 3.
5)	Voronca, op. cit., p. 141.
6)	Ibidem, p. 764.
7)	Şezătoarea, I, p. 232.
8)	Pamfile, Povestea lumii de demult, pp. 18—19. Cunoştinţe nouă despre pământ au făcut să se audă astfel de întrebări şi răspunsuri :
—	Unde-i buricul pământului ?
—	Aici, unde sunt eu!
9)	Voronca, op. cit., p. 139.
10)	N. Gane, Novele, III, Buc. 1886, p. 25.
20
TUDOR PAMFILE
căci nu putem găsi aici o înrâurire a cunoştinţelor nouă despre sfericitatea pământului, care într’adevăr pot spune că buricul pământului este oriunde.
Depărtarea delà acest buric până la marginea pământului, este neînchipuit de mare; până acolo unde n’a ajuns nici un om pământean, în afară de Alexandru Machedon 1). A mai fost cineva care a încercat să se ducă:
«A fost un om şi el a plecat să dea de capul pământului. A mers el, a mers, a mers, pân’ a dat în satul cu Samodiva, unde şed Samodivoai-cele. Samodivoii arau. El s’a oprit acolo la Samodivoi, a întrebat de mai e mult până a da de capul pământului şi a şezut să se mai odineascâ o ţâră. A oprit şi Samodivoiul .boii să mai tăinuie. Au tăinuit, au tăinuit, până când a văzut Samodivoiul Moartea, — samodivoaica : venia cât putea cu de mâncare la prânz. Aflase că e om acolo. Samodivul când a văzut-o, a zis omului să se culce jos, să tragă brazdă peste el, să-l copere, că-1 soarbe samodiva când o veni. S’a culcat omul, şi a tras brazdă peste el.
Când ajunge samodiva, i-a mirosit a om. L-a întrebat pe samodivoiu:
—	Ce e ? Ce miroasă pe aici ?
El a luat-o la zor:
—	Ce miroasă? Nu e nimic! Cum miroasă?!
Ea, odat’ a dat peste el sub brazdă, şi l-a sorbit.
A plecat ăl Român când a fost dănac, şi când a ajuns acolo la samodivoi, a fost unchiaş: atâţia ani s’a dus, şi de capul pământului tot n’a dat!»2).
O credinţă ne arată că marginea pământului e la mărul roş 3), pomenit în unele blăstămuri 4).
Despre inima sau miezul pământului — uneori lăcaş al iadului — prin jud. Tecuciu se spune că-i un amestec de apă şi foc cărora li s’a lăsat de Dumnezeu sarcina de a se înfrânâ unul pe altul, căci «de n’ar fi foc care s’o mai fiarbă, s’o prefacă în aburi, s’o mai usuce, s’o mai scadă, şi-ar fi numai apă, aceasta ar ţâşni în sus şi-ar înnecâ pământul; iar de-ar fi numai foc şi n’ar fi apa care să-l mai potolească, acesta ar aprinde şi ar arde lumea»5 6).
Despre lava pe care o aruncă vulcanii, necunoscută prin părţile locuite de Români, — n’am auzit decât o singură pomenire: ea este scuipatul Necuratului ferecat de Dumnezeu în fundul iadului; cu aceasta vrea Diavolul să prăpădească lumea. Respectiva povestire însă, vom întâlni-o mai departe.
*) Şezătoarea, III, p. 278.
2)	Şt. St. Tuţescu, Taina ăluiay Piatra-Neamţ 1906, p. 34.
3)	C. Geauşeanu, Superstiţiile poporului româny Bucureşti 1914, p. 10.
4) V. Alexandri, Op. compl. IV (Teatru, III), Buc. 1905, p. 946: «Du-te val-vâr-
tej, pân la mărul-roş».
6)	Culegere din com. Ţepu.
PĂMÂNTUL
21
Sub pământ, stau solomonarii la învăţătura ce le trebuie pentru cârmuirea bălaurilor la grindină1).
VI.	SPRIJINUL PĂMÂNTULUI
Scos din fundul mării celei mari sub chipul unui pumn de lut, din care mai apoi a crescut cât nu-1 poate cuprinde gândul, pământul nostru, ca o turtă rotundă, este înconjurat şi astăzi de apa cea mare, şi pluteşte şi astăzi cum va pluti în vecii vecilor deasupra acestei ape fără margini2), care se întinde şi dincolo de poalele cerului 3). Atât de mare este apa şi atât de mică este turta pământului nostru faţă de cuprinsul apei, încât cu drept cuvânt se poate spune că «pământul stă pe mare ca o frunză de stejar într’un ţarc de fân»4 5).
Tot astfel spun şi Francezii 6) şi tot aceste credinţe căuta să le întărească şi filozoful Thaïes.
Dovadă de apa care se întinde dincolo de marginile pământului, fireşte, nu se poate da, deoarece, după cum am mai pomenit, nimeni n’a ajuns până la marginea pământului ca să vadă şi să poată spune şi altora; dar că pământul pluteşte pe apă este faptul că de îndată ce face omul o săpătură mai adâncă, îndată dă de apă, care izvorăşte cu atât mai multă putere, cu cât săpătura se apropie de fundul pământului 6). Acestea, dealtfel ne sunt spuse de Biblie şi tot astfel scriu şi toate cărţile religioase. Ca pildă, iată un text, de prin veacul al XVIII-lea, traducerea unei opere de polemică ortodoxo-catolică a literaturii bizantine ajunsă la noi prin traducerile slavone.
«Az[i]mit[ul] 7) zisă: Dară suptu pămăntu ce iaste?
Panaghiot 8) zisă : Suptu pămăntu iaste apî, iară dedesuptulu apei iaste întunearecu, iară mai din gios focu, şi mai predesuptu adul9), şi iarăş mai pre giosu pustietate, şi mai pre dedesuptu tartarulu celu fără de fundu, şi istovilia»10).
*) Voronca, op. cit., p. 808.
2)	Pamfile, Povestea lumii de demult, pp. 6 şi urm. — Voronca, op. cit., p. 957 : «Pământul e de jur împrejur înconjurat cu apă; noi pe apă şedem, apă e sub noi şi deasupra noastră. Dumnezeu dac’ar vrea, într’un minut ne-ar potopi».
3)	Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu.
4)	Voronca, op. cit., p. 141.
5)	Sébillot, op. cit., p. 182.
6)	Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu. — Şezătoarea, I, p. 232. — Ceauşeanu, op. cit., p. 9. — Vieaţa literară, I, no. 7: «Dintru început pământul nu eră împănat cu tot felul de dealuri şi munţi, ca’n ziua de astăzi, nici nu aveâ atâtea văi şi văgăuni câte are acuma, ci el era neted ca faţa mesei, adică numai un şes ori în cotro te înturnai şi te uitai cu ochii. Şi acest şes foarte întins plutea'pe deasupra apei, care se afla dedesubtul pământului, întocmai după cum pluteşte o scândură pe un lac. Iar apa pluteă, după cum pluteşte ea şi acum în văzduh, şi văzduhul, la rândul lui, sta în pu.erea lui Dumnezeu, cum stă şi’n timpul de faţă».,
7)	Catolicul, cel ce se împărtăşeşte cu azimă.
8)	Ortodoxul.
9)	Iadul ?
10) Iorga în Analele Academiei Române, ser. II, Mem. secţ. lit., XXIX, p. 171.
22
TUDOR PAMFILE
Dacă iadul şi raiul sunt dincolo de lumea noastră, ceeace ne desparte de lumea cealaltă va fi o apă: apa care înconjoară pământul de jur împrejur, şi care — după cum am mai pomenit — se chiamă apa Sâmbetei. Despre această apă se dau următoarele credinţe bucovinene :
Apa Sâmbetei este matca tuturor apelor, fiindcă într’însa se varsă toate apele de pe pământ; ea fierbe necontenit, poate din pricina focului ce mistue necontenit iadul păcătoşilor.
După alte credinţe, «la marginea pământului e apa răcituri, şi-i rece tare. Acolo-i cetatea lui Dumnezeu-sfântul. Un om şi-a făcut corabie să meargă la Dumnezeu, şi-a mers pe dedesubtul apei, dar Dumnezeu l-a ridicat cu corabie cu tot în sus, şi sadè acolo înckilit deasupra mării de răcituri până s’o sfârşi lumea. Până la Dumnezeu numai pasările care merg pe sus tare, străbat, cum sunt vulturii, cocoarele ; altele nu» 1).
Plutind pe apă —a socotit poporul — pământul poate fi pus de multe ori în primejdie să se răstoarne sau să-l cutropească vreodată valurile, lucru care s’ar puteâ întâmplă cu o corabie. Acest nedorit sfârşit l-ar puteâ dori cel mai mare duşman al lumii, Diavolul, cel ce a cautat să înnece pe Dumnezeu cu prilejul zidirii. Pentru a feri pământul de o primejdie ca aceasta, iată pe Dumnezeu că îi pune la margine, în patru părţi, patru îngeri de strajă, dupăcum ne arată următoarea povestire ardelenească:
«Necuratul, care şi în ziua de astăzi e învrăjbit cu Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, vrând să prăpădească pământul, adică pe oamenii creştini, s’a răzimat odată pe coasta pământului şi a vrut să-l răstoarne în mare. îngerii Domnului, băgând de samă că ce gânduri are, au proptit pământul cu aripile lor puternice, aşâ cât, ori Şi cât s’a năcăjit Necuratul cu slugile lui nemernice, nici un rău nu a putut face, decât că l-a scuturat de vreo câteva ori.
Oamenii, văzându-se în primejdie de moarte, au rugat pe Dumnezeu ca să-i scape de mânia Necuratului. Dumnezeu, căruia i-a fost milă de oameni, le-a făgăduit că le va stă în ajutor dacă vor posti trei posturi. Oamenii s’au învoit. Le-a mai spus Dumnezeu că cu cât oamenii vor ţineâ mai puţine posturi, cu atât şi sprijinul va fi mai slab.
Făcându-se legătură între Dumnezeu şi creştini, şi anume ca Dumnezeu să le pună patru străji la patru cornuri ale pământului, iar creştinii să ţină în schimb patru posturi, în care să nu mănânce decât mâncări de post, Dumnezeu se ţinîi de făgădueală şi a pus patru serafimi cu săbii de foc, înarmaţi cu arme şi îmbrăcaţi cu haine pe care focul nu le arde şi glonţul nu le cuprinde.
Necuratul, văzând legătura făcută între Dumnezeu şi oameni, s’a mâniat aşâ de rău, de numai foc şi pucioasă a scuipat, şi aşâ, într’o mânie, s’a aruncat asupra străjilor pământului cu gând ca să le omoare, şi pământul să-l cufunde în fundul mării. *)
*) Voronca, op. cit., p. 1002.
PĂMÂNTUL
23
Aruncându-se asupra străjilor, acestea, cu ajutorul armelor şi al lui Dumnezeu, au învins pe Necuratul, şi prinzându-1 de brâu, l-au trântit asà de tare, de a intrat până în fundul pământului, unde e şi azi.
Deatuncia, de câte ori îşi aduce Necuratul aminte de oamenii de pe pământ, încearcă să iasă deasupra, dar neputând de armele străjilor, se svârcoleşte de se scutură tot pământul, iar de mânie scuipă numai foc, care de multe ori ajunge până la faţa pământului1).
Creştinii însă, de când au cele patru străji, trăesc odihniţi, nefiin-du-le frică că se va prăpădi pământul. Aceasta aşâ va fi tot mereu până când oamenii vor ţineâ posturile. Când însă oamenii îşi vor uită făgă-dueala făcută lui Dumnezeu, şi îşi vor lăsă legea, nici pământul nu va mai fi păzit, ci va fi lăsat pe voea Necuratului, care apoi de bună samă va prăpădi lumea, răsturnând-o în marea cea fără fund şi fără margini» 2).
După unele credinţe bucovinene — cum vom mai pomeni, la susţinerea pământului ajută şi Simion Stâlpnicul.
Bulgarii cred ca şi noi în fiinţa apei care înconjoară pământul de toate părţile şi care este şi sub pământul ţinut de doi sfinţi pe degetele cele mari 3). Ei adaugă însă că ceeace ţine pământul încercuit ca să nu se hârnească în apă, este un şarpe încolăcit în jurul său 4).
Prin jud. Tulcea se crede — de bună samă că sub înrâurirea credinţei în Diavolul trântit şi ferecat de Dumnezeu în pământ — că pământul se razimă pe coarnele unui Diavol5).
După sfinţi şi Diavol, vine rândul animalelor să sprijine pământul, ca să nu se cufunde în apă.
Macedo-Românii spun uneori că pământul stă pe spatele unui bou 6), alte ori stă pe patru boi7).
Şi Armenii vorbesc astfel despre un bou 8).
Prin unele părţi se crede că sunt doi bivoli cari ţin pământul, fireşte, acèstia stând în apă 9).
Credinţa în fiinţa acestui bivol susţinător al pământului o întâlnim şi la Bulgari 10).
Prin Bucovina auzim spunându-se că pământul stă pe un urs u).
Dintre vietăţi, însă, cel mai chemat ca să stea în apă este peştele; prin urmare iată-1 şi pe el sprijinind pământul.
x) «Erupţiunile vulcanice».
2)	Gazeta Transilvaniei, LXXIII, no. 38.
3)	Revue des traditions populaires, XXII, p. 210. Bulgarii mai cred şi în fiinţa unui cocoş ce susţine pământul şi pe care îl cutremură când bate din aripi.
*) L. Schischmanoff, Légendes religieuses bulgares, Paris 1896, p. 11.
5)	Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Graiul nostruy I, p. 355.
6)	D. Coşmulei, Credinţe şi superstiţii aromâneşti, Bucureşti 1909, p. 46.
7)	Revue des traditions populaires, VIII, p. 285.
«) Ibidem, XXII, p. 210.
*) Ceauşeanu, op. cit.y p. 9.
10) Schischmanoff, op. cit.y p. 12. n) Voronca, op. cit.y p. 141.
*4
TUDOR PAMFILE
Cu totul singuri, sunt doi peşti *).
Unul singur, trei sau patru peşti nu-i vom întâlni singuri.
Ruşii cred că peştii se sprijină pe-o balenă * 2), iar Georgienii din Caucaz îi aşează pe un peşte uriaş3).
După vietăţi, avem stâlpii sau furcile pământului 4).
Intâiu, un singur stâlp: pământul, ne arată o credinţă doljeană, «se reazimă pe o osie, adică furca pământului, şi o roade Iuda în tot minutul. Dacă nu ar cerne femeia omului mâlaiu şi nu ar scutura capul căpisterei, ar roade şi s’ar scufundă pământul; dar când dă cu mâna în capul căpisterei, sdrăncăne postava şi ea aude şi stă în loc să asculte şi să vadă ce este, că i se pare că e Dumnezeu, şi atunci creşte pământul la loc, şi nu se mai isprăveşte»5).
Tot cam astfel se spune şi prin alte părţi ale acestui judeţ.
«Pământul cel rotund ca şi cerul — că pământul s’a strâns după cer — stă pe o furcă tot de pământ, care-I ţine de nu se aşează în apă, unde a fost. Când femeia rade postava şi spală vadra la fântână, Iuda— Dracul — ascultă, şi Dumnezeu atunci drege furca unde a ros Iuda. Iuda păzeşte şi când Dumnezeu pleacă de se uită la ouăle roşii în ziua de Paşti y ori ascultă la colinde în ziua de Crăciun, vine şi roade furca, să se sudoame pământul, şi lumea să se înnece» 6).
Prin Bucovina se crede că acest stâlp esţe sprijinit de o scorpie. Scorpia este sprijinită de stâlp cu un lanţ. «De n’ar ţine scorpia, nici pământul n’ar mai fi»7 8).
După unele credinţe oltene, pământul are două furci*).
După altele, pământul stă pe trei stâlpi, cari sunt de lemn, de fier sau de ceară.
După alte credinţe, sunt patru stâlpi de argint; un colind moldovenesc începe aşa:
De când, de când Dumnezeu Prea frumos l-a ’mpodobit,
Şi pământul s’a născut	Cu podoabe de argint,
In patru stâlpi de argint,	Verde, verde şi ’nflorit,
Şi cu flori acoperit... 9).
După alte credinţe, oltene, pământul stă pe 6 stâlpi, pe cari cearcă să-i roadă Iuda, cel întâlnit mai sus:
*) Şezătoarea, I, p. 232. — Ceauşeanu, op. cit.y p. 9.
2)	Revue des traditions populaires, XXII, p. 209.
*) Ibidem, pp. 209—210.
4)	Vieaţa literară, I, no. 7: «Văzând însă Dumnezeu delà un timp că pământul e cu mult mai greu decât apa pe care pluteşte şi că într’o bună dimineaţă foarte lesne ar puteâ să se prăbuşească şi să se cufunde în adâncurile acesteia, a făcut patru stâlpi sau furci de foc şi cu stâlpii sau furcile acestea l-a sprijinit apoi pe dedesubt ca să nu
se prăbuşească».
6) Ghiluşuly I, no. 1, p. 8.
6)	Cred. Rom. din Floreşti, jud. Gorj.
7)	Voronca, op. cit.y p. 141.
8)	Ghiluşuly I, no. 1, p. 8.
9)	Pamfilet Crăciunuly p. 70.
PĂMÂNTUL
25
«Pământul stă pe şase furci de ceară. Iuda roade mereu la ele, ca să se scufunde pământul şi să se prăpădească lumea, dar când isprăveşte una de ros, dă fuga la alta, şi pân’ s'o roază, cea roasă creşte la loc. Şi aşâ el roade de colo până colo', făr’ de nici un folos.
La Paşti, când se vede ouă roşii la creştini, el şi mai rău se prosteşte: îşi pierde tot cumpătul» 1).
Şi urmează:
• «In ziua de Paşti, e bine să dai pe o apă curgătoare găoci de ouă roşii, căci aceste găoci vor merge pe ape până vor da în apele Sâmbetei şi de-aici apoi vor trece în apele cele de sub pământ, unde sunt înfipte furcile pământului. Iuda roade mereu la aceste furci, cu gândul ca să scufunde pământul, dar când vede venind pe apele Sâmbetei găoci de ouă roşii, şi-aduce aminte că au sosit Pastile creştinilor şi i se taie curajul., stă din lucru, şi furcile în clipă cresc la loc»2).
De cele mai multe ori însă, furcile pământului nu sunt singure.
După o credinţă bucovineană Simion Stâlpnicul ţine pământul, în timp ce acesta stă pe stâlpi iar stâlpii stau pe un peşte3).
Tot prin Bucovina se mai spune că se află numai un peşte pe care se razimă cei patru stâlpi, pentru care, ca să nu se surpe, oamenii sunt datori să postească cele patru posturi ale anului 4), dar «amù, — urmează credinţa, — un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc».
Despre acest peşte, iată ce se mâi spune:
«.Peştele cel din mare zice că a avut trei pui. Dumnezeu, când a săturat norodul cu doi peşti şi cinci pâni, a luat doi pui delà peşte, şi unul i-a rămas. Dar, să nu se fi săturat atunci cu cei doi pui şi să-l fi luat şi pe al treilea, s’ar fi prăpădit lumea, căci peştele ar fi dat din coadă, şi pământul cădea. Aşâ însă, tot i-a rămas unul lângă el.
Noi, pentru peştele cel din mare, ne rugăm şi postim»5).
Din acest peşte se trag toţi peştii din lume6 7).
Prin jud. Suceava se aude credinţa că încă delà zidire pământul a fost aşezat de Dumnezeu pe trei scaune şi fiecare scaun a fost pus pe câte \m peşte1).
Prin jud. Tecuciu se crede că cei patru stâlpi se razemă pe patru peşti8); prin jud. Botoşani, dimpotrivă, se zice că cei patru peşti stau pe patru trestii încă mai mari decât dânşii9).
*) Şezătoareay III, p. 27.
2)	Ibidem, XVII, p. 21.
8)	Voronca, op. cit., p. 393.
4)	Ibidem, p. 141.
5)	Ibidem y p. 290.
Ibidem, p. 957.
7)	Şezătoarea, II, p. 105.
8)	Cred. Rom. din Ţepu.
9)	Ion Creangă, III, p. 303. D. — Furtună, Vremuri înţelepte. Bucureşti 1913, p. 69: «Pământul se cutremură pentrucă şade, după credinţa poporului, pe patru peşti, mari straşnici, şi peştii stau pe patru trestii şi mai mari. Şi aşâ, când dau peştii din coadă, trestiile se cutremură, şi cu dânsele, se cutremură şi pământul nostru».
26
TUDOR PAMFILE
Pentru părţi mai ales din Bucovina, cei patru peşti făcuţi «anume ca să ţie pământul în spate» se numesc, întâiul cel de către răsărit, începător, pentrucă el începe toate celea ce au să le facă ceialalţi părtaşi ai săi; al doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus se numeşte Ascultător, pentrucă el primeşte sfaturile începătorului; al treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiazi se numeşte Arătător, pentrucă el conduce soarele şi-i arată calea încotro are să meargă; iar al patrulea şi cel din urmă se numeşte Somnoros, pentrucă toată ziua doarme dus, iară noaptea, trezindu-se, conduce luna şi stelele. Intâmplându-se însă ca Somnorosul,să se trezească ziua, atunci mână luna ca să bată soarele pentrucă s’a întârziat, crezând în buimăceala lui că nu e ziuă, ci noapte... Şi atunci se fiaşte întunecime de soare.
Arătătorul, în deosebi de ceilalţi trei peşti uriaşi are un ghimpe şi pe cap, lung de şase prăjini, cu care arată soarelui dincotro să plece şi încotro să meargă.
Hrănindu-se cu lut şi stâmpărându-şi setea cu apa ce se strecoară prin pământ, când vom aveâ secetă se va înţelege că acei peşti au supt prea multă apă.
începătorul şi Somnorosul suflă pe câte-o nare foc iar pe cealaltă ghiaţă aducând zădufurile sau frigurile cele mari; din când în cână îşi schimbă locul.
Sfârşitul lumii va fi legat de moartea acestor peşti. Despre unul se zice chiar că a pierit când cu potopul, sau altădată; alţii spun că Ascultătorului i s’ar fi rupt de greutatea pământului o jumătate de trup şi că din sângele ce-a curs, Dumnezeu a făcut Marea Roşie iar din ghimpii de pe spate, câteva şiruri de munţi x).
Prin Bucovina, alături de'peşte întâlnim şi mărul roş ; acesta se ra-zemă pe peşte: «Mărul cela zice că are mere, dar cine le poate căpătă. Nimeni pe lume nu e în stare să străbată acolo. Zice că, câte ape sunt pe lume, şi curg, toate curg delà asfinţit spre răsărit, toate, deacolo, de sub mărul cela pornesc, se împrăştie pe lume, şi iar înapoi acolo se întorc. Marea aceea, unde-i mărul, se chiamă Marea Neagră»* 2).
Tot prin Bucovina întâlnim şi următoarea credinţă, după care însuş peştii sunt cei ce rod stâlpii pământului, lucru care, după cum am văzut, cearcă să-l facă Necuratul:
Peştii, — din ce pricină, nu se arată, — «au ros unul din cei patru stâlpi; deaceea, zïc o sumă de oameni, că pământul nu stă pe patru, ci numai pe trei stâlpi. Când a picat stâlpul acela, atunci s’a prăbuşit o bucată de pământ în apă şi de atunci s’a făcut în partea aceea o mare foarte mare, care stă şi astăzi... Când mănâncă oamenii de frupt în zilele de post, atunci peştii pământului se supără pe dânşii şi deâ&eea se apucă ei şi’n timpul de faţă de ros stâlpii pământului, dându-le prin
A) S. FI. Marian, Peştii pământului în Junimea literară, III (1906), p. 67—70.
2) Voronca, op. cit.y p. 1002.
PĂMÂNTUL
27
aceasta de cunoscut că posturile sunt rânduite de Dumnezeu, ca ei să le postească, nu însă să se înfrupte sau chiar să mănânce de frupt în decursul lor. Iar când prind peştii a roade Ia stâlpii pământului, atunci pământul se cutremură şi se mişcă. Insă el nu se mişcă, nici nu se sdruncină pretutindeni, ci numai în aceâ parte unde stă pe stâlpi, adică la munţi.
O sumă de oameni însă cred şi spun că fiind lumea de un timp încoace foarte stricată şi păcătoasă, mâncând de frupt nu numai Miercurea şi Vinerea de peste an, ci mai peste tot anul, deaceea şi peştii pământului au mai ros încă doi stâlpi, şi acum stă pământul numai pe un stâlp, pentrucă cei mai mulţi oameni postesc numai postul cel mare. Iar când nu vor mai posti nici acest post, atunci are să se piardă lumea» *).
In sfârşit, cel din urmă lucru ce se mai poate pomeni este următorul: După cum cerul pe care lumea pământului nostru îl vede, nu-i altceva decât partea de dedesubt a altui pământ prin care se strecoară ploaia, ca laptele printr’o sâtişcă, tot astfel, după alte credinţi, faţa de dedesubt a pământului nostru este tot un cer, — unul din cele şapte sau nouă ceruri, care, cu marginile sale, se razemă. pe faţa altui pământ, ne mai având, prin urmare, nevoie de nici un fel de alt sprijin * 2).
Acest soiu de credinţă o întâlnim şi la Ruşi3).
VII.	CUTREMURUL
Cutremurul4) cutremuratul sau tremuratul pământului se datoreşte mai multor împrejurări.
întâia trebuie căutată dedesubt, unde-i temelia; de câte ori această temelie îşi va pierde ceva din statornicia sa, de atâtea ori pământul se va cutremură, va tremură sau se va clăti5), se va hănţăni 6).
La sprijinul lumei noastre am pomenit Diavolul ; deci, când Diavolul, pe coarnele căruia stă pământul, va obosi stând culcat pe o parte şi se va întoarce pe cealaltă, pământul se va clăti7).
Pământul mai tremură şi când Iuda Iscariotul sau Iuda pământului îi roade furcile8); aceasta, cum am văzut, ţine până când Diavolul
*) Vieaţa literară, I, no. 7.
2)	Pamfile, Văzduhul, p. 95.
3)	Revue des traditions populaires, XXII, p. 205.
4)	D. Cantemir, Descrierea Moldovii, Buc., 1909, P* 33 : Cutremurile sunt rari
în Moldova.
6)	Un interesant articol intitulat: «Les tremblements de la terre» publicat în Revue des traditions populairesy II, pp. 97—105 înşiră o mulţime de credinţi ale popoarelor extraeuropeane privitoare la sprijinul pământului şi prin urmare şi la pricinile cutremurului. Pentru Europa nu întâlnim decât un uriaş cerb.
®) Pamfile, Sfârşitul lumii, p. 18 şi Agricultura la Români, p. 246.
7)	Candrea, Densuşianu, Speranţă, Graiul nostru, I, p. 355.
8)	Ceauşanu, op. cit., p. 8. — Şezătoarea, III, p. 99, cred. din jud. Vâlcea: «Pământul se cutremură când Iuda isprăveşte de ros câte o furcă de-ale pământului».
Şezătoarea XII, p. 154: Să nu laşi căpisterea cu răsuri pe ea, că roade Iuda furca pământului.
TUDOR PAMFILE
28
este amăgit: atunci cutremurul conteneşte, şi furca roasă creşte la loc1).
Dacă Diavolul de sub pământ este cel ferecat de Dumnezeu, din timpul izgonirii îngerilor necuraţi din cer, se socoteşte acest «Necurat» ca pricină a cutremurului. La legarea prin vicleşug, «când [Diavolul] s’a scuturat odată şi-a răcnit, cerţii şi pământul syau cutremurau 2). Dacă el ar face acest lucru şi astăzi, pământul s’ar nimici de bună samă; norocul însă ne stă în faptul că acest Diavol nu-şi cunoaşte puterea. Alte credinţi, dimpotrivă, spun că acestui Diavol se datoresc cutremu-rile de astăzi. «In pământ stau Dracii îngropaţi de Dumnezeu, şi când sé bat în capete ca berbecii, pământul se hâţână !3).
Cine ar pune atunci urechia la pământ, — cu primejdie de a muri peste trei zile, — ar auzi pe aceşti diavoli strigând:
— I-auzi, măi, ce-i pe pământ! I-auzi ! 4 *).
Vine apoi rândul animalelor pe care pământul se sprijină.
Macedo-românii cred că pământul se cutremură când boul de sub dânsul îşi mişcă urechia6) ; Armenii’ zic că pământul se cutremură când pe acel bou îl supără muştele 6). Dacă sunt patru boi cari sprijină pământul, acesta se va cutremură când boii îşi vor mişcă urechile7).
Prin Bucovina se zice că pământul se cutremură atunci când scorpia legată cu lanţ de stâlpul pământului, se scarpină de* acest stâlp 8).
Prin alte părţi, în loc de scorpie întâlnim sgripţuroaica, care roade mereu stâlpii ; când îi roade, pământul se clatină. Această sgripţuroaică se hrăneşte cu mălaiul şi apa ce-i dau oamenii, şi anume: mălaiul tste acela ce i se dă atunci când femeia, după ce a cernut, bate sâta de capetele căpisterei ca să o scuture, iar apa e aceea pe care o varsă femeile la fântână, când toarnă întâiu din găleată, ca să-şi clătească cofa 9).
Pe unde se crede că peştii susţin pământul, fireşte, tot ei vorjpri-cinui şi cutremurele: dacă se mişcă cu totul10), dacă îşi mişcă coada11)
*) Ghiluşul, I, No. 1, p. 8.
2)	Voronca, op. cit.y p. 30.
3)	Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu.
4)	Cred. Rom. din jud. Vaslui.
6)	Cosmulei, op. cit.y p. 46.
6)	Revue des traditions populairesy XXII, p. 210.
’) Ibidem, VIII, p. 285.
8)	Voronca, op. cit.y p. 141.
9)	Ceauşanu, op. cit.y p. 8.
10)	Şezătoarea, I, p. 232: «Pricina cutremurului de pământ nu e alta decât mişcarea peştilor ce ţin pământul în spate».
n) Ibidem, II, p. 193: «Fiindcă pământul stă rezemat pe coada a doi peşti uriaşi, când aceştia mişcă coada, pământul se cutremură». — A. Gorovei, Credinţi şi Superstiţii, pp. 94 şi 255 : «Când peştii pe cari stă pământul poartă cozile, el se cutremură».— Vor ronca,op. cit.y p. 141 : «Când peştele clatină din coadă, atunci şi pământul se cutremură. De ar vrea să se întoarcă, sau s’ar clătină mai tare, şi pe noi ne-ar prăpădi». — Ibidemy p. 957: «Pământul stă pe patru stâlpi, pe un peşte adormit. In colindă se spune:
Când peştele se trezeşte «Şi pământul se clăteşte».
PĂMÂNTUL
29
ori dacă din pricina ostenelii se întorc pe cealaltă parte 1). Aceasta se întâmplă fie că pământul stă numai pe peşti, fie că aceştia se mai ajută şi de stâlpi sau trestii2).
Asemeni credinţi întâlnim şi la Ruşi3).
După acestea vin socotinţile cari pun cutremurul în sama Atotputernicului. Dumnezeu, văzând răutatea şi fărădelegile lumii, se uită cu mânie spre noi, spre pământ, şi acesta, de spaimă, se cutremură, cum se cutremură şi omul ce se ştie greşitor în faţa celui ce-1 mustră. Dacă Dumnezeu se uită numai cu coada ochilor, pământul, — fiindcă «se vede că e păcătos, căci pe el se făptuesc tot felul de păcate şi nelegiuiri»— se cutremură nu aşâ tare, căci «nu poate da pământul ochii cu Dumnezeu, fără să se tremure»4). Dacă Dumnezeu ar privi pământul cu ochii întregi, — cu amândoi ochii. — de bună samă că pământul s’ar cutremură mai înfricoşat şi-ar sta să se sfărâme sau să se prăpădească lumea 5).
Alteori Dumnezeu pune un picior pe o parte de pământ, pe margine, şi alt picior pe cealaltă margine a pământului, şi se dăinăie, se leagănă, când pe un picior, când pe celalalt; atunci pământul se cutremură, se sglăcihă încolo şi încoace, ca lumea să se înfricoşeze şi să se întoarcă la căile cele de traiu curat6).
Se înţelege, la toate popoarele vom întâlni asemeni credinţi. Evreii — scrie Sf. Scriptură, — spun că lehova «sguduie pământul din locul său, de se cutremură stâlpii săi»7).
. Urmează apoi pricinile felurite:
După unele credinţi, pământul se cutremură atunci când se bat strigele cu limbile meliţilor şi meliţoaielor, pe cari femeile le lasă pe afară în nopţile de către Filip şi Andreiu de iarnă8).
*) Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu.
2)	Ion Creangă, III, p. 303: «Pământul se cutremură pentrucă şade pe patru peşti mari, straşnici, şi peştii şed pe patru trestii şi mai mari; când dau peştii din coadă, trestiile se cutremură, şi cu dânselé se cutremură şi pământul nostru». — Voronca, op. cit.y p. 955*
3)	Revue des traditions populaires., XXII, p. 209.
4)	I. Otescu, Credinţile ţăranului român despre cer şi stele, p. 52.	>
6) Voronca, op. cit., p. 141 : «Când se cutremură pământul, se uită Dumnezeu
din cer pe pământ ; se uită supărat de cele ce vede, dar numai oleacă deschide ochii, că dacă i-ar deschide mai tare, s’ar prăpădi lumea». — Ghiluşul, I, 1, p. 8: «Când se cutremură pământul, se uită Dumnezeu cu un ochiu, că dacă s’ar uită cu amândoi, s’ar cufundă de frică». — Gorovei, op. cit., pp. 94, 255 şi 256. — Şezătoarea, III, p. 99: «Se mai cutremură când se uită Dumnezeu pe pământ. Când se cutremură uşor şi puţin, atunci Dumnezeu se uită cu un sfert de ochiu la el ; când se uită cu o jumătate de ochiu, se cutremură mai tare şi mai mult. Dacă s’ar uită cu un ochiu, s’ar cutremură tare de tot, s’ar dărâmă casele, ar prăpădi lumea». — Ibidem, II, p. 193: «Când Dumnezeu vede că răutatea oamenilor este din ce în ce, se uită cu mânie asupra pământului, şi atunci pământul de frică,.se cutremură».
6)	Cred. Rom. din jud. Gorj.
7)	Iov, IX, 6. — învăţăturile lui Neagoe, ed. 1910, Vălenii de munte, p. 167 :«... Şi când te împunseră (Hristoase) cu suliţa prin coaste făr* de milă, atuncea..-. pământul din temelie se cutremură».
8)	Gorovei, op. cit., p. 256.
3°
TUDOR PAMFILE
Prin jud. Vâlcea se crede că «pământul se cutremură şi când ne-chiază calul lui Alexandru Machedon, Ducipalul care a băut apă vie şi nu are moarte. El trăeşte prin ostroavele pustiilor de mări, şi când îi vine dor de stăpânul lui, nechiază de se cutremură pământul» 1).
In sfârşit, alte pricini ale cutremurului vin din însăşi partea pământului. Când pământul, ca fiinţă vie, nu mai poate suferi păcatele oamenilor, se scutură, ca şi cum ar căută să-şi lepede o greutate ce apasă asupra sa; şi atunci noi simţim cutremurul2).
Alteori, ca oricărei vietăţi, îi vin clipele de slăbiciune, cum se întâmplă de pildă în anii când rodeşte mult; atunci tremură cum tremură omul ostenit, iar oamenii simt în clipele acelea cutremurul3).
Când pământul se cutremură, — şi atunci să se ştie că se cutremură marea, pământul şi cerul strâns legate între dânsele 4 5); — dacă ar pune cineva urechia la pământ, ar auzi vorbind oamenii pe cealaltă lume, vitele răgând şi clopotele trăgând6).
Celui pe care îl apucă cutremurul cu apa cu care s’a spălat, nevărsată, îi va tremură capul toată vieaţa 6).
In timpul cutremurului, e firesc ca lumea să fie cuprinsă de groază: «Spaima ce ne cuprinde,—zice Humboldt,—în momentul cutremurului de pământ este profundă: ceeace ne înspăimântă nu este’numai amintirea marilor pustiiri ce au produs, nici icoana catastrofelor a căror memorie le-a păstrat istoria şi pe care imaginaţiunea noastră ne-o pune înaintea ochilor ; ceeace ne cuprinde este că pierdem încrederea înăscută în noi despre stabilitatea solului. Din copilărie eram deprinşi cu contrastul mobilităţii apei şi cu imobilaţiunea pământului; toate probele simţurilor ne întărise liniştea noastră. Tremură solul! Acest moment este destul pentru ca să se sfărâme experienţa vieţii întregi. Se poate cineva depărtă de un vulcan, poate să se ferească de un curent de lavă, dar când pământul tremură, unde să fugi ? Pretutindeni crezi că umbli pe un cuptor de distrucţiune ; atunci fiecare sgomot, fiecare adiere de vânt excită atenţiunea. Se teme cineva mai cu seamă de pământul pe care calcă !»7).
Despre această stare sufletească vor puteâ mărturisi toţi cei ce vor simţi cutremurile, după cum mărturisesc şi cei ce le-au simţit.
Mijloc de scăpare, de adăpost, nu este, decât pentru cei ce pot simţi de mai înainte apropierea lor, — căci unii au vedenii prevestitoare: «Cutremurul de pământ e însoţit totdeauna de diferite fantome cari fug cu iuţeala fulgerului. Unii spun că în timpul cutremurilor de pă-
2) Şezătoarea. III, p. 99.
2) Gorovei, op. cit., p. 94. r3) Voronca, op. cit., p. 141.
4)	Pamfile, Cerul şi podoabele lui, p. 6.
5)	Gorovei, op. cit., p. 256.
6)	Ibidem, p. 51.
7)	Gr. Ştefănescu, Cutremurele de pământ în România, Bucureşti 1901, p. 1.
PĂMÂNTUL
31
mânt văd fugind cai cu ochii cât talgerile, că vitele fug prin păduri, că cânii urlă a pustiu, iar alţii că in vântoasa care mai totdeauna însoţeşte cutremurul, mai ales noaptea, circulă duhurile necurate, cari voiesc a se ascunde de mânia dumnezeească» x).
Dacă pe oameni îi înspăimântă nenorocirile aduse de cutremure, tot astfel îi înspăimântă, şi întâmplările rele cari vor veni, căci cutremurul a fost totdeauna socotit ca o prevestire a răului.
Un vechiu manuscript zice: «Măcar că fireşti lucruri sint aceaste cutremure, cînd să prilejesc, iar să poate zice că arătare şi seamne reale sint cutremurile viitoarelor vremii precum şi atuncia au arătat acel cutremur multă vărsare de sînge şi prada turcilor pre săraca Moldova, pre alte părţi creştineşti, precum vom arăta la locul său, pre rând»* 2).
Şi alte mărturii în următoarele însemnări:
«Aniil 1829, Martie 3°> Sâmbătă în dîseară, de zece ceasuri, s’au cutremurat pământul, aşâ, de mijloc3); ce se va întâmplă, nu ştim; dar aceasta am însemnat» 4) ;
«Insămnare, ca să-s ştie: 1827;şi s*au cutremurat în noaptea Naşterii lui Hs... Apoi nu ştiu ce-o fi: ori bine, ori rău» 5 6 7).
După credinţele poporului, prevestirile de rău ale cutremurilor sunt: războiul*), boalele: ciumile, holerile» şi alte multe răutăţi1), cum mai poate fi foametea sau seceta 8).
Nenorocirile, fireşte, vor fi cu atâta mai mari, cu cât cutremurul va fi mai groaznic sau cu cât cutremurele vor veni mai multe unele după altele. Astfel de mare nenorocire este, mai întâiu războiul9) şi apoi sfârşitul lumii 10).
întâlnim totuş şi credinţi cari ne spun că uneori cutremurile pot prevesti şi lucrurile bune. O însemnare de mai sus zice: «Apoi nu ştiu
*) Şezătoarea, II, p. 193.
2)	Iorga, Studii si Documente, III, p. 41; urmează: «Pricina cutremurului din ce se face ? Pământul se cutremură de multă umezeală. De vei vrea să ştii deplin, ceteşte la bogovlie, ca vei află».
3)	Potrivity ca tărie.
4)	Ştefănescu, op. cit., p. 25.
6) Ceauşanu, op. cit.y p. 15.
6)	Calendarul Revistei «Ion Creangă» pe anul *914, p. 38: «Cine nu-şi aduce aminte de cutremurul din ziua de Sâmbătă, 1 Iunie, când foarte mulţi preziceau, făcând poate şi prinsori, că vom aveă neapărat în acel an (1913) ră'boiu».
7)	Şezătoareay III, p. 99. — Cf. şi Revue des traditions populaires, II, p. 103 : «întâmplări groaznice». —In pomelnicul Bisericii târgului din Târgovişte, se ceteşte pe p. 7: «Pomeneşte Do[a]mne sufletele cărora... de cutremurul pământului sau prăpădit».
8)	Pamfile, Povestea lumii de demulty p. 14. — Pamfile, Văzduhuly p. 124.
*) Şezătoareay III, p. 99.
10)	Ibidem. — Ibidem, II, p. 27. — Mateiuy XXIV, 5—6 : «Căci mulţi vor veni pe numele meu zicând: Eu sunt Hristosul ! Şi pe mulţi vor amăgi. Şi voi veţi auzi războaie şi ştiri de războaie. Luaţi samă, nu vă spăimântaţi, căci trebuie să fie toate, dar nu este încă sfârşitul. Căci se va ridică neam peste neam, şi împărăţie peste împărăţie, şi vor fi foamete şi cutremure pe alocurea. Dar toate acestea vor fi început de dureri».
32
TUDOR PAMFILE
ce-o fi: ori bine, ori răw>. Intre cutremurile cari prevestesc binele se pun cele ce se întâmplă după masă, când vestesc bielşugul, — «sunt oamenii sâtui atunci», rămânând ca cele întâmplate înainte de masă, când omul e flămând, să prevestească seceta, lipsa. După alte credinţi bielşugul a toate este prezis de cutremurul ce se întâmplă noaptea, rămânând ca cel de zi să prevestească sărăcia s\ foametea 1).
Acestea le vom pune pe sama sismologhionului cărturăresc 2)..
Ce poate face lumea ca să fie scutită de cutremur? Răspunsurile le aflăm în rândurile de mai sus:
Să păzească cele patru posturi hotărîte de Dumnezeu,
Să nu păcătuească în aşâ chip, încât să atragă privirea de urgie a lui Dumnezeu;
Să nu lase limbile de meliţă şi meliţoaie pe-afară, în noaptea de Andrei şi Filip ;
Să nu mai bată sâta de căpistere, ca s’o scuture de făină, şi să nu-şi mai clătească doniţa cu apă la fântână.
«Când te lai seara, să nu laşi mult în casă lăutoarea, că se poate să se cutremure pământul şi-atunci şi ţie îţi va tremură capul cât vei trăi» 3).
VIII.	BLAJINII
Blajinii4), Blăjinii, Blăjanii, Rohmanii5), Rocmanii, Răgmanii sau Rugmanii, după credinţele poporului român sunt un soiu de oameni cari trăesc în afară de lumea noastră. Această lume, după unii, este dincolo de faţa pământului nostru, de care se desparte printr’o apă mare, iar după alţii, — cei mai mulţi, — lumea lor este sub pământul nostru.
Fireşte, dacă se va spune că trăesc dincolo de lumea noastră cea împrejmuită de apă, se va arătă că acel Ioc este «lângă apele cele mari în cari se varsă toate râurile, pâraiele şi pârâiaşele», sau, «pe lumea asta, la capătul pământului, [unde] este,aşăfun loc de o parte», sau, «o pustietate foarte mare, pe ţărmul mării», «în ostroavele mării», cari locuri pot fi «tocmai >acolo, de unde-s Jidanii, la Ierusalim, dar mai încoace de ei».
«Rohmanii zice că trăiau printre ai noştri, şi tare îi chinuiau. Moisi i-a luat pe oameni şi a deschis marea şi au trecut. Când au vrut să treacă
*) Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu.
a) Revue des traditions populaires, XXII, p. 210. Prin Caucaz se crede că cutremurile prevestesc belşug în grâne. Credinţa aceasta o întâlnim şi în Bucovina întreagă (Ion Creangă, III, 43).
3)	Ion Creangăy III, p. 44.
4)	Dicţionarul limbii române y I, 1, p. 573: «Blajinii s. m. plur. antic. (Mit. pop.)... Din paleosl. blazenTi «fericit». (Figură mitologică, intrată în limbă, împreună cu numele, prin cărţi poporane traduse din slavoneşte, şi apropiată prin etim. pop., de blajin)»,— adjectiv care însemnează bun la inimăy răbdător, paşnic, ş. a.
5)	Marian, Sărbătorile la Româniy III, pp. 171—88.
PĂMÂNTUL
33
Rohmanii, marea s’a închis şi ei au rămas acolo. Ei stau în pământ, şi în ziua de Pastile lor, de ai pune urechea la prag, ai auzi cum strigă şi se bucură că-s Pastile, — dară ai rămâne surd pe toată vieaţa»x).
Unii spun că Rohmanii sunt robiţi de nişte păgâni cari «nu-i Iasă să se înfrupte până ce nu capătă delà ceilalţi creştini cu ce se înfruptă», sau sunt închişi în nişte cetăţi pe ale căror fereşti, văd, la Paşti, plutind pe mare cojile de ouă ce vin delà noi, aflând astfel când este sărbătoarea învierii Domnului. Poarta raiului este aproape de dânşii1 2).
Dacă sunt socotiţi ca slobozi, Blajinii n’au casă, ci trăesc la umbra — pomilor.
După alte credinţi, ei trăiesc cu totul în apă, ieşind deasupra numai când este frumos, când este lună; atunci vorbesc.
«Când e lună, să nu zici: «ce bine se vede», că te blastămă Rohmanii. Ei zic:
—	Să ţi se vadă ţie aşă, cum ni se vede nouă, şi nouă cum ţi se vede ţie ! — căci lor, numai delà lună li se vede» 3)—
Până la dânşii a ajuns odată cineva:
«Nişte Moldoveni s’au dus pe mare. La câteva zile li s’a întâmplat un năcaz: li s’a spart corabia şi s’au înnecat cu toţii câţi erau în corabie. Numai unul a fost tare învăţat cu apa, şi a scăpat la un munte, care trage corabia în curmezişul apei, ca acul cel otrăvit4). Şi-a ieşit într’un ostrov, şi s’a băgat în altă corabie, şi-a mers la Blajini.
Omul a fost tare înţelept.
Când l-a văzut un Blajin, l-a cunoscut:
—	Tu, măi, eşti om din Moldova?
—	Din Moldova.
—	Am nevoie de-un argat!
—	Oiu fi şi argat, că de unde-s eu, nici cu gândul nu pot să mă duc pe-acolo !
S’a pus la plivit.
Blajinul aveâ o moară. Seara se duceau la moară. Acolo erau Blajini mai mulţi. Şi-i dă Moldovanul:
—	Ce şedeţi? Faceţi lumină!
Blajinul iea un opaiţ mare, iea apă delà roată, face un şterţ (fitil), l-a pus în apă, şi-a ars toată noaptea. Moldovanul s’a ’ncrăncinat de treaba asta şi toată noaptea a gândit fa puterea cea mare care o au Blajinii.
—	Par’că n’ai dormit!—îl întrebă dimineaţa stăpânul său.
—	Stăpâne, te slujesc un an, doi şi trei; să mă înveţi să ardă şi la mine apal
—	Te-oiu învăţă să ardă şi ’n palmă. Dar, degeaba nu pot; să mă slujeşti.
1)	Voronca, op. cit., p. 352.
2) Ion Creangă, II, p. 269; alte amănunte, Ibidem, pp. 67 şi 268—70.
3) Voronca, op. cit., p. 350; alte amănunte Ibidem, pp. 338, 349—52, 1001 şi 1294.
4)	«Magnetul».
3 A. R. — Tudor Pamfile
34
TUDOR PAMFIIÆ
S’au tocmit.
Blajinul i-a hotărît Moldovanului :
—	Să nu te uiţi în sus !
La trei ani, Moldovanul a luat cu opaiţul apă, şi a ars.
La patru ani, Blajinul a trimis pe argat să vadă de-i copt grâul. Şi era copt. S’a dus la secerat Blajinul, s’a dat pe-o lăture, şi omul, pe cealaltă lăture. Pe mijloc eră hat. Şi-au lucrat până ce-a trecut de-amiază.
Numai ce-a ieşit un nour din sus. Moldovanul şi-a aruncat ochii către cer; şi l-a zărit Blajinul.
—	De-amii te-ai spurcat în apă ; nu mai arde apa !
S’a scârbit Moldovanul; acolo şi-a făcut vieaţa, la Blajini» x).
După unele spuse, Blajinii se trag din seminţia lui Sift, feciorul lui ^ Adam; după altele, se zice că se trag din copiii care mor îndată după naştere.
Alte credinţi aşează lumea Blajinilor sub lumea noastră; acolo au sate şi oraşe, ca şi la noi, dar pe-acolo e mai cald ca la noi.
înaintea oamenilor cari alcătuesc lumea noastră de astăzi, această faţă a pământului a fost locuită de Blajini, dar Dumnezeu, din mai ^ multe pricini, a întors pământul, astfel ca lumea Blajinilor a ajuns dedesubt, iar faţa dedesubt a pământului s’a ridicat deasupra, şi pe aceasta trăim noi. Deatunci Blajinii trăesc acolo* 2).
Alte povestiri spun că Blajinii, cu un împărat al lor anume Constantin, au fost osândiţi de Dumnezeu să-i înghiţă pământul, pentru necredinţa lor 3).
Blajinii sunt oameni de statură foarte măruntă, putându-se sătura doisprezece dintr’înşii, dintr’un ou. Au cap de şoarece şi trup de om 4).
... Sunt «oameni buni, sfinţi» 5), «creştini ca şi noi». «O duc tot într’un
post un an de zile», până când află că le-a sosit Pastile; «postesc tot anul pentru noi», rugându-se necurmat ca să ferească Dumnezeu lumea noastră de primejdie6). «Ei se roagă la Dumnezeu, dar nu cer nimic. Dumnezeu, cum le va da, aşâ primesc, căci Dumnezeu ştie ce
*) Ion Creangă, II, pp. 268—9.
2)	Pamfile, Povestea lumii de demult, pp. 173—4.
3)	Voronca, op. cit., p. 251.
4)	Ibidem, p. 29: «Şi sub noi e lume ca şi la noi, numai oamenii deacolo sunt cu
capul de şoarece, dar cu trupul de om. De Paşti, când aruncăm noi găocile pe pârâu, ele merg până în fundul mării, şi se duc la dânşii pe acolo, pe unde se scurg toate apele. Până la dânşii ouăle se fac întregi, şi doisprezece se înfruptă dintr’un ou. Atunci sunt Paştile lor».
6)	«Ei sunt cei mai buni oameni: ei sunt sfinţi». «Rohmanii sunt aşâ de buni la Dumnezeu, că Dumnezeu pentru dânşii ne ţine. Ei trăesc pe apă, şi nu se scufundă».
6) Şezătoarea, II, pp. 28—9: «Blajinii sunt un soiu de oameni cari trăesc pe lângă apa Sâmbetei, la marginea pământului, ascunşi de lumea noastră, ascunşi de mincinoasa vieaţăce-o ducem noi. Gum vor fi"ei : nalţi ori mici, proşti ori cuminţi, deştepţi ori nu, nu se ştie; se spune că-s oameni supuşi, ascultători, plecaţi întru Domnul, religioşi şi buni la inimă. De" le-ai zice orice, nu se supără. Ei postesc mult».
PĂMÂNTUL
35
face şi pentru ce». Sudalma lor este aceasta : «Du-te la Domnul şi vino la Domnul!»
Fiind «călugării cei mai sfinţi», ei nu cunosc femeile, şi nici lume de-a noastră. După alte spuse însă, Rohmanii cei frumoşi trăesc deoparte de ceata Rohmăniţelor1); cu dânsele se întâlnesc numai odată pe an, câteva zile, — trei, după unii, — delà Pastile lor înainte, când se însoară şi se mărită. După alte spuse, această întâlnire durează două sau şease săptămâni 2), iar după alţii ţine delà Joia mare, până la Ispas.
Postul cel mare al Blajinilor începe odată cu al nostru, însă ei îl prelungesc până la Paştile Blajinilor, care este deobiceiu în ziua de Duminica Tomii. După alte spuse însă, postul Blajinilor durează nouă săptămâni, sau zece săptămâni. Fireşte acesta este «post mare», aspru, spre deosebire de postul necurmat al acestui soiu de oameni.
Neştiind când trebuie să serbeze Paştile, Rohmanii aşteaptă să le facem noi vestire, aruncând în Sâmbăta Paştilor, pe-o apă curgătoare, toate cojile strânse delà ouăle folosite la înroşit şi Ia pască. Aceste ouă, mergând pe apa curgătoare în tot decursul săptămânii luminate, din râu în râu, ajung la Blajini, pe apa Sâmbetei şi astfel află şi aceştia că au sosit Pastile3) şi zic:
— Iată au venit acum Paştile lacomilor !
Din ceeace mai găsesc pe ouă, cari nu trebuie scurse cu totul,— din bănuţul oului,—se înfruptă şi dânşii, lăsând de o parte pentru puţin acele spice de grâu duse acolo din lumea noastră de păsări, — unii spun de ciori; — cari le sunt singura hrană de peste an4).
După unele credinţi, oul care călătoreşte o săptămână, se întregeşte până acolo, aşâ că dintr’unul se pot săturâ 12 Blajini. Alteori se învoesc şi câte şeaptesprezece Blajini la un ou.
Uneori se pare că mergerea găocilor de ouă precum şi folosirea ouălor la Paştile Rohmanilor, este numai închipuită: «Găocile, deşi le arunci pe pârâu, dar stau cine ştie cât acolo. Rohmanii până la trei zile îşi iau ce-i a lor şi apoi se poate luâ pelicioara din fundul găoacii, şi e tare bună de afumat de spăriet ; dar nu poate luâ orişicine, ci numai o copilă ce n’a atins încă pubertatea, sau o bătrână iertată». (Voronca, op. cit. p. 350).
x) Prin Bucovina, pe alocuri, despre o fată frumoasă se spune că pare o Rohmăniţă.
2)	Ion Creangă, II, p. 269: «Sunt două săptămâni pe an; atunci Blajinii însoară şi mărită. Fetele trec la femei şi băietanii la bărbaţi. Intr"acele două se întâlnesc bărbaţii cu femeile; încolo, la anul».
3)	Ion Creangă, II, p. 270: «Blajinii o duc într’un post un an de zile, până ce ajung şi pe la dânşii găocile de ouă albe, care-i bine să se arunce pe apă când facem pasca». Şezătoarea, II, p. 29: Blajinii «nu ştiu când sunt Paştile, decât numai dacă văd coji de ouă, lucru ce façe pe gospodinile românce ca la Paşti, cojile de ouă să le svârle pe ape curgătoare. Când ei văd cojile, ştiu că creştinii au avut Paşti şi încep a le serbă şi ei». — Voronca, op. cit., p. 348 : «Pentru Blăjini se dau şi găoacile de ouă ce se pun în pască pe pârâu, căci ei numai pe atâta cunosc când sunt Paştile lor». Ibidem, p. 349: Blajinii «numai odată pe an se înfruptă cu aceea ce rămâne din găoacile delà noi, când coacem de Paşti; deaceea e tare păcat să scurgi ouăle».
4)	Voronca, op. cit., p. 350.
3*
3*
TUDOR PAMFILE
In cinstea Rohmanilor, prin Moldova, Basarabia, Bucovina şi o parte din Transilvania şi Maramureş, se serbează Paştile Blajinilor, despre cari se spune că sunt tot atât de mari ca şi Paştile creştineşti. Ele cad frjoi, în săptămâna luminată, sau de Duminica Tomii, ţinând până Marţi, sau, după alte credinţi, Luni 1), a doua zi după Duminica Tomii. Numai rari credinţi aşează Paştile Blajinilor la 2 sau 3 2 *) săptămâni după Paştile creştinilor, sau chiar şi în Miercurea din a patra săptămână de după Paşti8).
Femeile postesc în această zi4); altele serbează Paştile la câmp5), la luncă, cu mâncare, băutură şi lăutari; atunci, din fărmăturile de mâncare, precum şi din picăturile de băutură ce cad, se satură cei ce au murit de moarte năprasnică, prin urmare, cei ce au rămas fără soroacele de pomenire.
Mai demult, în preajma Botoşanilor, creştinii — fete şi feciori —, «Luni după Duminica Tomii începeau iar vizitele cu pască, delà părinţi, şi sfârşiau în aceeaş zi la fata popii. Fetele şi feciorii luau pască şi ouă şi mergeau cu muzică să facă petrecere pe malul iazului Dracşani. iDupăce mâncau, aruncau pască, găoace de ouă, şipuri cu băutură, păhăruţe şi tot ce rămânea în iaz, ca să meargă la Blajini. Mai jucau ceva şi apoi mergeau pe acasă şi se chemă că s’a petrecut şi Paştile Blajinilor»6).
Prin jud. Tecuciu şi Tutova, Pastele Blajinilor este zi de praznic ^pentru cei răposaţi. Intre vecini, neamuri şi sărmani, se dă de pomană cozonaci, pască şi ouă păstrate delà Paşti, iar la ţintirim se duce colivă din aceleaşi bucate, făcându-se ictenie la morminte.
Prin Transilvania se spune că Rugmanii, dupăcum află ziua Paştilor, tot astfel şi pe cea a Crăciunului ; atunci însă creştinii trebuie să le arunce coji de nucă7), de bună samă că delà nucile pe cari copiii le dobândesc umblând cu colindatul prin sat, sau delà nucile pe cari gospodinele le strică spre a pune miezul lor în turtele ajunului.
x) Ibidem, p. 348: «Luni, a doua zi de Duminica Tomii, se serbează în Botoşani» ca şi în satele de pe lângă Suceava, Paştile Blăjinilor,— adică se serbau mai dinainte... da luni dimineaţa ouă roşii de-a dura pe iarbă, la copii, pentru Blăjini, că erau tare blăjini şi buni, săracii; şi se chemă că le trimite ouăle lor».
2) Ibidem, p. 338: «Ziua soarele merge pe aici, pe cer, de luminează, da noaptea pe ceea lume, acolo unde-s Rohmanii. Acolo aşă-s de departe, că trei săptămâni după Paştile noastre merg găoacele de ouă ce le aruncăm noi delà pască, pân’ce ajung acolo, şi atunci fac şi ei Paştile. Zice că oul până acolo se face întreg şi 12 se înfruptă dintr’un ou».
8) Ibidem, p. 348: «In Bucovina de sus, Blajinii se numesc Rohmani iar Paştţle lor se ţin Miercuri, în a patra săptămână după Paşti, cum s’ar spune la miezuUpăreţei celor patruzeci de zile pân* la Ispas, în aceeaş zi când în Moldova se ţin Rusaliile, de vânt».
4)	Şezătoarea, II, p. 29.
5)	Voronca, op. dt., p. 348: «Cine vrea să serbeze Paştile Blajinilor, merge la câmp, şi mănâncă pască şi ouă, pe iarbă verde, şi ei tare se bucură că serbează ziua lor».
*) Voronca, op, cit,, p. 348.
7) Marian, Sărbătorile la Români, III, p. 182.
PĂMÂNTUL
37
La sfârşitul lumii, «Dumnezeu va aduce pe lume iar pe Blajini, pe oamenii cei cuvioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, cari nouă băteau mălaiu într’un cuptor».
In sfârşit, mai trebuie să pomenim şi următorul lucru: dupăcum poporul crede că sunt mai multe ceruri, unul deasupra celuilalt1), tot astfel zice că sunt şi mai multe pământuri unul deasupra altuia. Astfel sub pământul Rohmanilor este un alt pământ pe care îl locueşte un soiu de oameni numit Duşmanii, şi sub lumea Duşmanilor un alt neam de oameni ce au «capul de porc, pântecele mare şi sunt îmbrăcaţi ca Domnii»2).
Iar încolo, ce va mai fi, numai Dumnezeu ştie !
IX.	SFÂRŞITUL PĂMÂNTULUI
Am arătat în altă parte credinţele poporului român legate de viitorul sfârşit al lumii, ceeace însemnează sfârşitul omenirii şi al pământului pe care omenirea îl locueşte 3). Credinţele privitoare numai la pierirea pământului, vor fi, se înţelege, mai puţine.
Oamenii, ticăloşindu-se tot mai mult, şi Dumnezeu se va mâniâ tot mai mult, până când, împlinind pământul un veleat de două mii şi cevâ de ani, — «nu se ştie cât: un an, doi, zece sau o sută peste două mii», — veleat hotărît după rugăciunea Sfântului Petru, a Maicii Domnului, care nu se ’ndură pentru copiii mai mici de şeapte ani, sau a îngerilor noştri păzitori4) — va nimici pământul. Aceste două mii de ani şi ceva, se socotesc delà naşterea lui Isus Hristos.
Bătălia din urmă5 6 7), seceta şi foametea*), fireşte, nu-i pot aduce pământului nici o primejdie. Rămâne focul1), care va arde^ numai faţa pământului spre a-1 curăţi de oamenii Şi de spurcăciunile omeneşti ascunse în pământ8) şi această arsură va străbate pământul de nouă arşini, de 9 coţi, de 7 sau de 12 stânjeni.
Acest foc va fi vărsat cu o ploaie de foc, din cer; el va yeni, după so-cotinţile unora, în luna lui Fevruarie. Alţii spun că se va isca din sângele sfinţilor cu trupurile vii în cer: Enoh, Ilie şi Mină, pe cari îi va ucide Antihârţ, «ca să iea şi dânşii moarte», sau numai din sângele Sfântului Ilie, ucis de Antihârţ sau Jidovi. Pealocuri se spune că focul va purcede din sângele unui bou hrănit de Jidovi, şi tot astfel din sân-
*) Pamfile, Cerul şi podoabele lui, p. 7.
2)	Voronca, op. cit., p. 29.
3)	Sfârşitul lumii, Bârlad, 1911, 76 pp.
4)	Ibidem, pp. 29—32.
6)	Ibidem, pp. 35—6.
6)	Ibidem, pp. 39—51.
7)	Ibidem, pp. 55—63.
8)	Voronca, op. cit., p. 157: Dumnezeu umblă pe pământ pe când eră încă curat, dar mai apoi, pierzând fetele şi femeile, omorându-şi rodul lor şi ascunzându-1 în pământ, Dumnezeu s’a suit la cer.
3»
TUDOR PAMFILE
gele Sf. Mihail ucis de Diavol, sau Ll lui Avei, cel ucis de Cain şi anume atunci când hârdăul care se vede în lună laolaltă cu cei doi fraţi se va umplè şi se va vărsă, o picătură măcar, asupra pământului. Alţii adaugă că focul va fi adus de 9 balauri din cer1), sau de un curcubău după ce va bea toată apa2).
Neputând focul mistui pământul, care va sluji ca lăcaş unei alte lumi, rămâne apa care-1 poate înnecă. Dintr’aceleaşi pricini, Dumnezeu va lăsă pe Iuda să roadă furcile pământului, şi astfel podul picioarelor noastre, rămânând fără sprijin, se va cufundă pentru totdeauna în adâncul cel mare al apei3). Tot astfel se va întâmplă şi când peştii pe cari pământul se sprijină, se vor lăsă la fund 4).
Pentru «sfârşitul sfârşitului», Dumnezeu ne-a lăsat ca semne prevestitoare anul când vor fi cutremurile multe, unele după altele 5).
*) Voronca, op. cit., p. 810.
2)	Ibidem, p. 868.
3)	Cred. Rom. din jud. Vâlcea.
4)	Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu.
®) Şezătoarea, II, p. 27.— M. Gaster, Crestomaţie română, I, pp. 67—8 şi 303. — Ion Creangă, IV, p. 193—4, dă «ceale 12, semrie minunate înaintea venirii lui Hristos», din cari, al şaselea semn, în a şasea zi «va fi cutremuru mare peste toată lumea, cât să nu poată sta nici un om, nici dobitoc pre picioarele sale, şi va cădeâ toate casele şi zidurile şi dealurile şi tot locul cel înalt, şi să fie toată lumea un cămpu».
Anexa I
SISMOLOGHIONUL
Prin traduceri din limba slavă ne-au venit o sumă de compoziţiuni de origine grecească — unele şi deadreptul din greceşte, — cari, trecând peste pricinile fenomenelor fireşti, au căutat să le pună în legătură cu viitorul care interesează, pentru oricine, mai mult ca trecutul şi prezentul. Prin nenumărate eôpii, aceste «cărţi» s’au răspândit în popor, au fost cetite cu lăcomie şi-au înrâurit într’o măsură, — uneori mai mică, alteori covârşitoare, — credinţele băştinaşe ale poporului român.
Din aceste «cărţi» prezicătoare, cele cari sunt în legătură cu subiectul acestei lucrări sunt:
Sismologhionul (oeiGfioloytov), care prezice viitorul după ziua şi vremea din zi în care se întâmplă cutremurul. In literatura noastră veche, nu întâlnim aparte un astfel de manuscript sau o astfel de carte; de obiceiu el este cuprins şi amestecat în
Gromovnicul (BgovxoXoyiov), care prezice viitorul după vremea când tună. In acesta se cuprinde de obiceiu şi
Molnianicul, cartea care prezice viitorul după fulger 1).
In limba românească, un gromovnic s’a tipărit înainte de 1782; această ediţie însă nu se cunoaşte. Ediţia următoare a apărut în Bucureşti la 1795, o alta la 1817 2 *), care a fost urmată de altele, de sigur, tipărite tot cu mai puţină îngrijire.
Dintr’un manuscript din c. 1660—80, cunoaştem tipărit numai un fragment8). D-l Artur Gorovei a tipărit nu demult un manuscript întreg nedatat4 *). El se deosebeşte de textul din 1799 delà Academia Română, cuprins în manuscriptul No. 270, ff. 57—70 v°, cu o variantă, puţin mai neîngrijită ca scris, tot acolo, ff. 13 v° —20.
Acest text, din care d-l Gaster a publicat cu puţină grijă un fragment6), îl dăm în cele ce urmează, subliniind părţile cari, deoparte, ar alcătui un sismologhion.
1)	Cf. M. Gaster, Literatură populară română, Bucureşti 1883, pp. 506 şi urm.
2) Bianu şi Hodoş, Bibliografia românească veche, II, pp. 374—5. Titlul: «Gromovnic al lui Iraclie-împărat, carele au fost numărătoriu de steale. Acum a doaoară tipărit la leat 1795».
8) Gaster, Crestomaţie română, I, p. 175, după Cipariu.
4) Şezătoarea, XVII, pp. 1—8.
6) Lit. pop. rom.y pp. 508—9.
40
TUDOR PAMFILE
«[f. 57:] Gromovnic al lui Iraclie înpăratu carele au fost numărător pă stele. Are aceste semne şi să începe dă la luna lui
Martie.
Martie:
I	2			Berbeciul	3	4		Viţelu
5	6			Geamănul	7	8	9	Racul
10	12			Leu	12	J3		Fată
		16	-	Scorpiia	*7	18		Cumpănă
!9	20	21		Vânătorul	22	23		Cornu dă capră
24	25			Udealu	26	27		Peşte
28	29	30	31	Berbece	Aprilie:			
1	2.			Viţelu	3	4		Geamăn
5	6			Racu	7	8	9	Leu
10	11			Fată	12	J3		Cumpănă
*4	*5			Scorpie	16	17	18	Vânător
19	20	21		Cornu dă capră 22		23		Udealu
24	25			Peşte	26	27		Berbece
28	29	30		Viţelu				
				[57	v0:] Maiu:			
1	2			Geamăn	3	4		Peşte
5	6			Leu	7	8	9	Fată
10	11			Cumpănă	12	*3		Scorpie
	15	16		Vânătorul	*7	18		Corn dă capră
19	20	21		Udealu	22	23		Racul
24	25			Berbece	26	27		Viţelu
28	29	30	31	Geamănu	Iunie 1) :			
								
1	2			Racul	3	4		Leu
5	6			Fată	7	8		Cumpănă
9	10	11		Scorpie	12	!3		Vănătoru
H	15	16		Comu dă capră 17		18		Udealu
19	20	21		Peşte	23	22		Peşte 2)
24	25			Viţelu	26	27		Geamăn
28	29	30	3i	Racu				
*) Are şi ziua de 31 Iunie. 2) Astfel scris.
PĂMÂNTUL
41
Iulie :
I	2			Leu	3	4	Fată
5	6			Cumpănă	7	8	9 Scorpie
10	11			Vănătoru	12	!3	Cornu dă capră
H	*5	16		Udealu	*7	18	Peşte
*9	20	21		Berbece	22	23	Viţelu
24	25			Geamăn	26	27	Racul
28	29	30	31	Leu			
				[58:] Avgust			
1	2			Fată	3	4	Cumpănă
5	6			Scorpie	7	8	9 Vânător
IO	11			Comu dă capră	12	*3	Udealu
H	*5	l6		Peşte	*7	18	Berbece
	20	21		Viţelu	22	23	Geamăn
24	25			Racul	26	27	Leu
28	29	30	31	Fată			
Septemvrie :
1	2		Cumpănă	3	4	Scorpie
5	6		Vânător	7	8	9 Cornu dă capră
IO	11		Udealu	12		Peşte
	15	16	Berbece	*7	18	Viţelu
*9	20	21	Geamăn	22	23	Racul
24	25		Leu	26	27	Fată
28	29	30	Cumpănă			
Octomvrie:
1	2	‘ Scorpie	3	4	Vânător
5	6	Cornu dă	capră 7	8	9 Udealu
IO	11	Peşte	12	*3	Berbeciu
*4	i5	Viţelu	16		Geamăn
18	19 20	Racu	22	23	Leu !)
24	25	Fată	26	27	Cumpănă
28	29 30	31 Scorpie			
		[58	v0:] Noemvrie:		
1	2	Vânător	3	4	Cornu dă
5	6	Udealu	7	8	9 Peşte
*) In text: «29, 23 Leu».
42
TUDOR PAMFILE
IO	II		Scorpie	12	13		Leu
15	»4	l6	Berbece*)	17	18		Viţelu
*9	20	21	Geamăn	22	23		Racul
24	25		Fată	26	27		Cumpănă
28	29	30	Vânător				
			Dichemvr[ie] :				
I	2		Cornu dă capră	3	4		Udealu
5	6		Peşte	7	8	9	Berbece
IO	11		Viţelu	12	13		Geamăn
	*5	16	Racul	!7	18		Leu
*9	20	21	Fată	22	23		Cumpănă
24	25		Scorpie	26	27		Vânător
28	29	30 31	Cornu dă capră				
			[59 :] Ghenarie				
1	2		Udealu	3	4		Peşte
5	6		Berbece	7	8	9	Viţelu
IO	11		Geamăn	12	!3		Racul
J4	15	l6	Leu	17	18		Fată
J9	20	21	Cumpănă	22	23		Scorpie
24	25		Vânător	26	27	28	Cornu dă capră
29	30	31	Udealu				
			Fevruarie:				
1	2		Peşte	3	4		Berbece
5	6		Viţelu	7	8	9	Geamăn
IO	11		Racu	12	!3		Leu
	*5	l6	Fată	17	18		Cumpănă
*9	20	21	Scorpie	22	23		Vânător
24	25		Cornu dă capră	26	27		Udealu
28	29		Peşte				
Sfârşitul zodiilor.
[59 v0:] BERBECILE:
Dă va tuna în număr [ul] Berbecilui dăspre răsărit, va fi robie şi peire multă. Fiarăle pământului vor fi sătule şi spre stricare mare. Războaie şi rane şi gălciavă va fi. Păinea, poamele vor fi scumpe. Semănătura târzie nu va peri. In prunci cei tineri va fi peire. Celor ce umblă pă mare va fi în-
*) Scris astfel.
PĂMÂNTUL
43
necare. Iar dă va fi cutremur, între Domni va fi schimbare. Şi foamete şi războaie, şi va fi greotate şi nevoie între oameni. Şi în bărbaţii cei tineri va fi peire. Iar fiind cutremur noaptea, va fi mare nevoie între oameni. Şi boeri\i\ nu să vor pleca Domnului său şi vor fugi dă la dânsul, cugetăndu-i mult rău, şi vor începe a să bate. Şi în voinici *) nu va fi tocmire. Şi un înpărat dâspre apus va muri. Şi vor fi ploi multe. Şi roadă în mălaiu şi într9alte seminţe. Iar în ţara Eghipetului, foamete.
VIŢELU:
Dă va tuna în număr Viţelului, în Ţarigradu va fi bucurie mare. Grău va peri pă alocurea [60:], iar spre răsărit va fi greutate mare şi tăere mare. Şi unul spre altul să va scula. Şi lacrămi va fi înpăratului. Şi ploi. Iar dă va fi cutremur, mare pripec ( sic ) şi mare greutate va fi. Iar dă va fi noaptea cutremur, întru toate cetăţile va fi sbierare şi greutăţi mari. Şi multe oraşe vor cădea. Şi dăspre apus bisericile cele mari să vor pustii, iar la răsărit va fi multă boală şi scărbă între oameni. Şi cei ce vor fi în cămpi, în păduri: fieri, dobitoace, jigănii, pasări, şi în apă: peştii, vor slăbi. Şi cetăţile să vor înfricoşa. Şi ceia ce vor fi la oaste, cu bucurie vor priimi.
GEAMĂNUL :
Dă va tuna în număr Geamănului, între oameni va fi boală mare. Şi celor ce umblă pre mare sau pre alte ape, va fi perire. Şi iarna va fi grea. Grău mult să va face. Unui bărbat mare va fi arătare şi între oameni mari va fi schimbare. Păsărilor va fi perire. Iar dă va fi cutremur, o lăture să va scula şi oamenii să vor bucura. Iar dă va tuna întru amiiazăzi şi va fi cutremur în acel loc, voinicii îş vor părăsi pre înpăratul lor şi să vor duce la alt înpărat. Iar godinilor celor sălbatece [60 v° :] va fi perire. Şi să vor spăimânta cetăţile. Iar dă va tuna noaptea, muerilor celor grele va fi perire. Şi vor birui alte limbi. Şi va fi moarte grabnică. Iar cutremur de va fi noaptea, va fi războaie. Şi neamurilor va să le fie altu înpăratu. Şi bisericile cele mari să vor pustii. Şi în toată partea răsăritului pâine nu va fi, că va fi fiară multe.
RACUL :
Dă va tuna în număru Racului, atunci va muri un om mare. Şi vor fi vânturi mari. Iar ariile să vor umplea dă grău. Şi vor fi rane multe şi friguri. Şi în legume va fi scădere. Iarna va fi grea şi ploioasă. Iar dă va fi cutremur, să va turbura o ţară şi va ucide pre un \om\ mare, şi avuţia lui nu-i o va lua. Şi va fi dăspărţire între bărbaţii cei mari. Iar dă va tuna întru amiiazăzi, prin toată lumea va fi greutate. Şi pământul va arăta roadele sale, iar nu o va da. Boale vor fi multe. Şi boarea să va întoarce iar la locurile sale. Şi va fi moarte grabnică, şi limbilor dăspre apus va fi perire. Iar dă va fi cutremur mare,
*) Ostaşi; astfel se numesc şi astăzi în Bulgaria soldaţii.
44
TUDOR PAMFILE
mare răutate [va fi]. Să va scula Aravitenilor (sic) şi boerii cei mari să vor zmeri şi să vor muta dintru un loc într'altul. Primăvara şi var[a\ va fi ploioasă. Şi pâine va fi multă. Şi lăcuste multe. Şifiarâlorvafi périre [61 :]. Iar dă va fi cutremur sau va tunâ noaptea, atunci va fi grijă şi scârbă şi greutate pă acel loc, unde să va arăta semnul. Iar poamele duprinpomi să vor arde dă mâniia luiDumnezeu.
LEU:
Dă va tuna în număr Leului, în oameni mari va fi moarte şi în grăne stricăciune, iar într’alte roade va fi spor. In laturea dăspre apus va fi durere între oameni, însă mai vârtos în zgăibe, în pecingeni şi în răie. Şi spre oameni mari va fi rău. Iarna va fi mare şi ploioasă. Şi celor înţelepţi va fi pa-gübe. Iar dă va tuna sau va fulgera întru amiiazăzi, foamete va fi: văile să vor umilea dă apă. Marea să Va turbura şi va fi rău celor ce umblă pă dânsa. La Răm va fi mult bine, şi roade pământului într’acea parte undăvaci x). Iar dă va fi cutremur, atuncia mulţi înpăraţi să vor turbura. Boeri va peri în războae. Şi cei săraci să vor îmbogăţi şi să vor înălţa. Şi să va arăta un în-parat dăspre răsărit şi va fi frica dăspre apus. Şi roada va fi multă peste tot pământul. Şi într'acel loc, unde sâ va cutremura pământul, iarna va fi grea.
Şi se va scula o oareşcine (sic) un om puternic [61 v :]. Dă va tuna noaptea sau va fulgera, atunci va fi multă păine şi multe roade. Şi vor fi şi vânturi mari şi tari. Iar izvoarăle păraelor vor seca.
FATĂ:
Dă va tuna în număr Fetii, atuncea va fi mântuire a toată lumea şi în-păraţilor cădere. Iar la Eghipet va fi gălceavă. Şi celor dăspre apă va fi în-necare la mulţi. Grău şi legumile vor peri, iar la cămp va fi rod bun. Iarna va fi târzie. In oraşe, în cetăţi care vor fi pre lângă mare, va fi moarte năprasnică. Iar dă va fi cutremur, atuncea va fi boală. Iar dă va tuna întru amiiazăzi, oamenii să vor bucura dă roada mâinilor sale. Iar cutremur de va fi întru amiiazăzi, înpăraţi şi domni să vor turbura. Şi ţării frănceşti va fi périre. Şi către Ţarigrad vor aduce daruri. Iar dă va tuna noaptea sau va fulgera, tot^ întra’cest chip va fi. Iar dă va fi noaptea cutremur, în toate [62:] cetăţile va j fi greutate mare. Şi vor cădea multe oraşe. Şi dă la apus bisericile cele mari l să vor pustii. Şi în oameni dăspre răsărit va fi dureri mari şi scărbă multă, \ şi foamete.	__
CUMPĂNĂ :
In număr Cumpenii dă va tuna, vor fi războae şi tăeri. Şi unul spre altul va ridica cu vrajbă. Şi multă nevoe va fi dă fieri sălbatece. Şi pă alocurea să va arăta roadă multă. Iarna va fi grea. Şi râurile să vor umplea. Ispitisă-va de rane. Şi va fi moarte. Şi altor limbi va fi războae. Şi muerilor celor grele
*) Unde va fi ?
PĂMÂNTUL
45
cănd vor vrea să nască pruncii, le va fi perire. Spre apus va fi foamete, pentru ce să vor rădica cetăţile lor şi oraşăle. Intru oameni, întru dobitoace va fi rane. Iar dă va fi cutremur, mare greotate şi moarte va fi. Iar dă va tuna întru amiiazăzi sau va fulgera, laturea cea dăspră apusu şi cea dăspre răsărit într’un loc să va aduna, Şi ţării Eghipetului va fi schimbări. Şi mari pagube dă ga-dine. Iar fiind cutremur [62 v° :] întru amiazazi, vor fi războae multe. Şi ploi. Iar dă va tuna şi fulgera sau va fi cutremur noaptea, oamenii să vor smeri. Şi va fi lăcuste multe şi robie mare. Şi unde va cutremura pământul, întru domni va fi moarte. Şi încă şi alţi oameni. Şi cetăţi şi biserici să vor pustii. Şi multu râu şi greutăţi va fi.
SCORPIE:
Dă va tuna în număru Scorpii[i], multă păine va fi. Şi spune că va fi şi tăere. Şi iarna va fi grea. Şi în laturea dăspre amiiazăzi va fi scădere şi răpire. Mai marele acei lăture va fi patjocorit (sic). Şi va veni altă împărăţie. Şi va pătimi oamenii dă foame. Iar dă va fi cutremur, multă păine va fi şi dă tot binele a tot omul şi carele va peri. După aceasta va fi bucurie. Iar dă va tuna întru amiiazăzi, în ţara Araviei va fi ploi multe. Şi păine nu va fi. Şi să va prinde dă la un om la altul omu şi să va înneca amândoi. Şi în oameni dă la acea ţară va fi [63 :] boale grele dă la Dumnezeu pre dânşii. Iar dă să va cutremura pământul întru amiazăzi, între înpăraţi va fi pace şi dragoste şi oamenilor bucurie. Oşti nu vor fi. Şi pâini va fi multă. Iar în oamenii cei tineri şi în dobitoace va fi moarte. Iar dă va tuna noaptea sau va fulgera, tuturor va fi perire. Fieri va fi multe spre pacoste oamenilor. Şi mulţi vor fi ucişi din ceru. Iar dă va fi cutremur noaptea, toată lumea să va umplea dă scârbă. Iar nezăbovind1), iară va fi bucurie. Şi semănăturile celor din vreme nu le va fi bine. Iar pă lăngă mare va fi ploi. Şi să vor înmulţi păinele.
VĂNĂTORU:
In număr Vânătorului dă va tuna, rădicare şi gălceavă multă va fi întru acea lăture. Grău şi toate rodurile să vor strica, iar la cămpi va fi roade multe şi în tot dobitocul va fi pripasuri. Spre răsărit să va arăta lăcuste multe şi va fi spre mâncarea rodurilor. Şi nu va fi bucurie. Iar dă va tuna în amiiazăzi, Midenii şi Alamitenii vor face robie şi vor cădea întru prădare. Şi împăratul lor va muri dă otravă. Şi [63 v0:] boerii cei mari dă la răsărit vor muri în războaie. Iar pâinea va fi multă întru acea ţară. Iarna va fi tărzie. Şi primăvara va peri bărbaţi mulţi. Iar dă va fi cutremur dăspre apus, în capitile cele mari va fi schimbare.
CORNU DE CAPRĂ:
Dă va tuna în număr Cornului dă capră, atunci va fi ploi treizeci sau patruzeci dă zile. Şi între înpăraţi va fi urgie şi gălciavă mare şi perire. Şi
*) Iarna zăbovind?
46
TUDOR PAMFILE
în toate părţile va fi foamete şi războaie. Şi dă buri mari, corbilor va fi pe-rire. Şi în oameni va fi neputinţă. Iar dă va fi cutremur în lătur ea dăspre apus, vor muri dă foame şi un’ mare cu muer ea lui va muri. Iar dacă va tuna întru amiazăzi sau va fi cutremur [64:] multe roduri va peri. Iar dă va fi cutremur noaptea, va fi nevoe, greotate şi ucidere mare. Şi să vor turbura cetăţile. Şi va fi suspinuri multe şi lacrime multe. Şi cei dăspre mare să vor turbura. Iarna va fi mare. Şi grâu mult va fi.
UDEALU:
Dă va tuna în număr Udealului, va fi războae şi tăere multă. Şi boale multe. Şi grău destul. Şi legumi vor fi prea puţine. Şi iarna va fi grea. Marea va fi lină. Şi în gadini va fi moarte. Şi în oameni cei aleşi din casă împărătească va fi premeneală. Iar dă va fi cutremur mare, rane va fi, şi spre acea lăture multă périre va fi. Şi unul pre altul să va ucide. Şi în dobitoace va fi moarte. Şi să vor rădica războaie. Iar dă va tuna întru amiazăzi, dintru boeri va fi vicleşugu şi schimbare [64 v0:]. Şi păini va fi multă. Şi dintru cei smeriţi să vor înălţa, şi din cei bogaţi vor sărăci. Iar cutremur dă va fi, mai marilor ţării mult bine le va fi. Iar dă va tuna noaptea pă lăngă mare, pâinile vor fi bune. Şi întru corăbii va fi bine. Şi între dobitoace pripasuri. Şi vor fi oşti între domni. Iar dă va fi cutremur, turburate va fi. Iar pâinile vor fi multe şi bune.
PEŞTE :
Dă va tuna în numărul Peştelui, grănelor dă toamnă va fi stricăciune. Prin oraşe vor fi voroave multe şi nevoi [65:] prin toată lumea. Şi în Ţari-grad va fi foamete şi perire. Iarna va fi bună. Toată sămănătura, cea din vreme şi târzie, va fi bună. Şi spre răsărit, boerilor perire. Iar dă să va cutremura pământul, multe boale vor fi. Iar dă va tuna sau fulgera, rane şi moarte în oameni va fi.
Sfârşitul a totu calendarului şi a zodiilor. S’au scris de logf. Ioniţă Giu-răscu, lt. 1799, Fevr. 16».
Anexa II
ISVODUL CUTREMURILOR DIN ROMÂNIA *)
1471 AUGUST 29. — Ştefănescu, op. cit., p. 12—3. «Intr’acestaş an [6979] August 29, s’au făcut un cutremur mare preste toată Ţara, în vremea ce au şezut Domnul la masă de prânz»2), — şi teama : «Măcar că firesc lucru este
x) Adacse la cele cuprinse în Gr. Ştefănescu, Cutremurile din România \ntimp de 1391 de ani, delà anul 455, până la 1874. (Analele Academiei Române, Seria II, tom. XXIV. Mem. secţ. şt.). După isvodul cutremurilor «numai presupuse că au putut există în România», p. 10—1, a\em alt isvod. p. 11—2 de «cutremurile probabile că au existat în România», din cari unele pot fi trecute între cele cari cu siguranţă au fost, deoarece se pomenesc localităţi bântuite în apropierea vechilor graniţi politice, ca Braşovul ş. a.
2)	Letopiseţele, I, p. 158 şi nota 1.
PĂMÂNTUL
47
acesta, cutremurul când se întâmplă, iară pot să zic, că semne şi arătare cutremurul vremilor viitoare este, precum şi atunce au însemnat mare vărsare de sânge şi giugul păgânilor în biata Moldovă şi în aste părţi creştineşti până azi».
1473 IANUARIE 22. — In anul 6981 s’au arătat o stea luminoasă cu cutremur, Ianuarie 22 1).
1680	AUGUST 9. — Ştefănescu, op. cit., p. 13—4. Copiind greşit din Letopiseţe, II, p. 21 (nu 23): «într’acest an 7187 (1679) în luna lui August 9...», în loc de «într’acest an [1680] în luna lui August 9 zile». Deci e greşit anul 1679 ce"l dă după o cronică manuscriptă. Tot la acest cutremur se referă şi Letopis. II, p. 223, cu toate că pare a fi cuprins în anul 1683, anul când Duca-Vodă «au purces la oaste la Beciu». Unul din cele trei semne, cometa a fost văzut la 1689 Decemvrie 102).
1681	AUGUST 7. — Ştef., op. cit., p. 14: 19 August [st. n.].
1681 OCTOMBRIE 4. — Ibidem, p. 14: 16 Octomvrie [st. n.].
1681 OCTOMBRIE 6. — Ibidem, p. 14: 18 Octombrie [st. n.].
1681 DECEMBRIE 15. — Ibidem, p. 14: 27 Decembrie [st. n.].
1691—2. — «... la vlet 7200 tâmplându-se cutremurul cel mare, aici
în ţară [în Moldova], din carele multe mănăstiri au fost crăpat, dar sfintei episcopii aceştia [a Huşului] nu numai că turnurile au fost căzut de tot, ci încă şi toată biserica, fiind crăpată prin pregiur, eră numai să cadă...»3).
1711 OCTOMBRIE 7. — «[La] 7220 în luna lui Octomvrie, spre numărul al şeptelea, la 8 ceasuri noaptea, spre Duminică, foarte tare s’au cutremurat pământul, în slava lui Dumnezeu, până în de două ori: şi huetul veniâ despre răsărit»4).
1738 MAIU 31. — «Să să ştie de când s’au cutremurat pământul, de au crăpat mănăstire [Floreştii, jud. Tuto va] şi clopotniţa, în zâlile lui Gri-gorie-Vodă, în domnie al doilea, întru ani trecuţi 7246 Mai 31 în pol dnă5).
însemnare grecească: 1738 luna Maiu 31, s’a făcut un cutremur mare, într’atât, să spun, că au căzut coşurile, şi clopotele sunau singure; şi spuneau cei bătrâni că nu ţin minte să se fi făcut aşâ cutremur. După o lună a fost molimă foarte mare.
1738 IUNIE 15. — «Cănd cutremurul cel mare, di-au căzut Goliia; erâ velet 7246 Iun. 15»6).
«Să să ştie de cănd s’au cutremurat pământul foarte tare în postul Sen-petriului, întro Mercuri, şi au căzut Golăe di laşe, let 7246»7).
*) I. Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, p. 144.
2)	Letopiseţele, II, p. 20.
3)	Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 236; cf. şi p. 152.
4)	Letopiseţe, II, p. 117.
6)	Pr. I. Antonovici, Documente bârlădene, I, Bârlad 1911, p. 333. însemnarea e făcută pe un mineiu din biserica Sf. Nicolai-Iaşanu; cartea aparţinuse mai de mult Mănăstirii Floreşti; cf. şi Istoria Mănăstirii Fior eşti de acelaş (în coaie), p. 107.
8) Iorga, Stud. şi doc., III, p. 30. însemnarea e făcută pe doc. XXIV—133 din Biblioteca Academiei Române.
7)	I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, I, p. 640.
48
TUDOR PAMFILE
1739.	— Golia rezidită «după cutremurul din 1739»1).
1740,	— Ştefănescu, op. cit., p. 14.
«1740. Cutremur mare în toată lumea» 2).
1750 MARTIE. — «Să se ştie de când s’au cutremurat pămăntu în luna lui Martie, la 2 ceasuri, 1750»3).
1765.	APRIL 9. — «S’au cutremurat pământul Sâmbătă. Ap. 9, 1765» 4 *). însemnare grecească: 1765 April 9, Sâmbătă la 4 de noapte, a fost mare
cutremur, Domn fiind Ştefan Racoviţă 6).
1766.	AUGUST 4. — Ştefănescu, op. cit., p. 15, 16 Aug. [st. n.].
1776 FEBRUARIE 19. — Să să ştie de când s’au clătit pământul în
anul 1776 Fevr. zile 19, fiind vineri, la ciasuri, după ce am eşit; am văzut biserica Ciof cutremurăndu-să... 6).
1779 IUNIE 17. — «La vlet 1779 Iunie în 17 zile, Duminică dimineaţăf;] la zăce ceasuri de noapti (?) s’au cutremurat pământul foarte tari, şi fiind preoţii la sfânta leturgie, căntănd dascălii blăjănile—fericirile ; fiind şi mult / norod adunat în bisărică. Să spăimântasă foarte partea bărbătească, iar partea | fămeiască, ţăpănd şi răcnind, cădea una peste alta, apucând uşa mai înainte. Şi am scris în zilele luminatului Domn, măriia sa Cost[a]ndin Ma[v]ruc[ordat] wd, fiind Domn Moldovii în al doilea an al Domnii sale. Eu Gavril Cops, biv izbaş7).
1781 OCTOMBRIE 9. — «Au fost cutrămur, de s’au cutremurat pământul, la 9 zile a lui Octomvrie, asupra sfintei Duminici, la 6 ciasuri den noapte»8).
1787 MARTIE 4. — Ştefănescu, op. cit., p. 15, 16 Martie [st. n.].
1787 MARTIE 6. — «Cutremur s’au făcut în zilele preaînălţatului Domn Nicolae Petr[u] Mavrogheni Voivod, în luna lui Martie în 6 zile, noaptea la ceasurile 5, '787. Barbu logf.»9).
1789	MARTIE 26.— Ştefănescu, op. cit., p. 15.
1790	MARTIE 26. — Ibidem.
x) Gh. Ghibănescu, Din trecutul bisericii române, Iaşi 1902, p. 18. Să nu fie cutremurul din anul premergător?
2)	Miron Costin, III, p. 138. însemnarea e făcută într’o carte din Mănăstirea Cernica.
3)	Iorga, Stud. şi doc., XV, p. 365.
4)	Revista pentru ist. arch. şi filolog., an. II, vol. I, fasc. II, p. 338.
6)	Iorga, Stud. şi doc., XXII, p. 91.
6) Miron Costin, III, p. 154; cf. şi Ion Creangă, VIII, p. 98. Pentru începutul numărării ceasurilor delà sfinţitul soarelui, cf. I. Ghica, Scrisori cătră Alexandri, I, («Biblioteca pentru toţi»), p. 33. A. Wolf, Beitrâge zu einer statistisch-historischen Be-schreibung des Fiirstenthums Mo/daw, Hermanstadt 1805, p. 196 şi D. Cantemir, Descr. M°id.y Bucureşti 1909, p. 225. Totuş N. Iorga în Neamul românesc literar, I, p. 581 : Jpunt zece ceasuri din zi, după socoteala turcească, şeasă ceasuri de sară»; N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti 1910, p. 223: «... pe la 12 ceasuri (turceşti) (= ) 8 şi l/2 europeneşti; Ibid. p. 233: 2 ore turceşti fac 9% europeneşti»; Ibid., p. 238: 12 şi % ore turceşti... (fac)... 2 ore după amiază.
7)	Ortodoxul, Iaşi, IV (1913) p. 86.
*) Bianu, op. cit., p. 616.
•) Biserica ortodoxă română, XXVI, p. 221.
<Tv
PĂMÂNTUL
49
«Să să ştii di căndu s’au cutremuratu pămăntulu, Marţi sara, în săptămâna ce [a] luminată, la doo cesuri şi giumătate din noapte 1), Marţii în 26, letu 7298, iar de la H[risto]s 1790, di la Adorme[re] Precistii» 2).
«[Zăpadă după Paşti]. A treia zi dup[ă] Paşti, sara la 7 ciasurii, 45 mi-notorii, s’au făcut aicia [în Craiova], s’au cutremurat pământul forte tare, căt m’am spăriatu, cătu socotiiamcă va să caz[ă] casai[e] peste mine; aşa cutremur mare au fostu. Au ţinut 15 minotorii»3).
1791 DECEMBRIE [st. n.]. «A fost cutrămur» în Maramureş4).
1793 NOEMVRIE 27. — Ştefănescu, op. cit., p. 15—6: «S’au cutremurat pământul la luna lui Noemvrie 26, Duminică spre Luni, la 2 ceasuri din noapte, la cină; s’au cutremurat foarte tare...» In acel an însă 26 Noemvrie a căzut Sâmbăta, şi prin urmare, a doua zi, Duminică, pentru care mărturisesc şi alte însemnări, a fost 27 Noemvrie.
«La vlet 1793 Noemv. 27 Duminică sara la trei ceasuri şi giumătate, s’au cutremurat pământul» 6).
«1793 Noemvrie 27, Duminică, la trei ciasuri fără 20 de minute, noaptea, s’au cutremurat pământul, spre luni»6).
«1793 Noemvrie în 27, la 2 ceasuri şi trei sferturi s’au cutremurat pământul tare, fiind noi în Curtea-de-Argeş» 7).
«[Moartea spătaresei Anastasâica, a lui Ioniţă Cantacuzino] la letu 1793 Noemvrie 28, Sâmbătă spre Duminică, la 2 ciasuri din zi, în cari zi s’au întâmplat şi un cutremur foarte mare, Duminică sara, la 6 ciasuri din noapte. Şi au ţinut cutremuru 25 de minute; şi păn’ în zăo s’au mai cutremurat di doâ ori, dar n’am ştiut, fiind trudiţi...» 1793 Noemvrie 28». — Această însemnare, făcându-se după înmormântare, la 28 Noemvrie, data de mai sus trebuie socotită ca o greşală a isvorului de unde o luăm, sau, mai probabil, a manuscriptului. Să se îndrepte dar: 1793 Noemvrie 278).
1797	NOEMVRIE 15. «Die gelinde Witterung halt noch immer an, und gestern Abends 9), um 10 Uhr, 14 Minuten, sitzte uns ein zweimal nach einander mit etwas unterirdischen Getôse vermischtes Erdstossen in einigen Schrôcken. Der Himmel war heiter, die Luft stille, der Mond mit rother Luft umgeben und gegenüber dem Monde stand ein Cometstern in der Art einer langlichten Săule, sowie feuriges Antlitz hatte. Das Erdoben kam von Anfgang der Sonne und hat keinen Schaden zugefüget»10).
1798	MARTIE 14. Ştefănescu, op. cit., p. 16.
*) Deci «la 9 ore şi 29 minute seara».
2)	Iorga, Stud. şi doc., XVI, p. 257; însemnarea e făcută pe o evanghelie din biserica Adormirii din Tg.-Neamţ.
3)	Ibidem, VIII, p. 108.
4)	I. Bârlea, însemnări din Bisericile Maramureşului, Bucureşti 1909 p 107
5)	Ortodoxul, IV, p. 86.
6)	Bianu şi Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, II, p. 91.
7)	Biserica ortodoxă română, XXVI, p. 221.
8)	Bianu, op. cit., p. 552.
9)	Se scrie din Iaşi, la 28 Noemvrie (st. n.), 1797.
10)	Iorga, Documentele familiei Callimachi, I, p. 108—9.
4 A. R. — Tudor Pamfile
50
TUDOR PAMFILE
1800 AUGUST 12. S’a simţit în Maramureş la 28 August st. n. x).
1802	OCTOMVRIE 14. Ştefănescu, op. cit., p. 16—21.
«1802 Octv. 14, la şapte ciasuri şi giumătate de zi, s’au cutremurat pământul în zâoa Preacuvioasăi maicei noastre Paraschivei, şi au ţinut 5 me-nunte. Şi aşa s’au cutremurat de tare, în căt au căzut Sfântul Spiridon şi alte mănăstiri şi bisărice i casă boereşti. Şi au crăpat şi pământul, şi au eşit apă cu năsip pe multe locuri, în căt cu ochii miei am văzut crăpătura pământului în grădina pitarului Angheli» 1 2).
«Şi biserica [domnească din Bârlad] s’au fost stricat în groaznicul cutremur ce au fostu la anul 1802 Octomvrie 14»3).
«La leat 1802 Oct. 14, Marţi, la 3 ceasuri din zi, s’au cutremurat pământul, căt au căzut multe biserici şi alte mănăstiri mari, şi Colţea şi Foişorul» 4).
«Să se ştie de cându s’au cutremurat pământul. 1802 Oct. 14»5).
«Să se ştie de când s’au cutremurat pământul foarte tare. 1802 Octom-yrie 14» 6).
«La anul 1802 au fost un cutremur foarte grozniç. Oct. 14» 7 8).
«Ştiut să fie cănd s’au cutremurat pământul: la Vinere-mare, let 1802 ®) şi s’au risăpit Mănăstirea lui Adam [ţ. Tutovii], la let i8[o]2 Octom-vrie 14»9 *).
«La anii 1802 de la Naşterea lui Hristos, la 14 ale lunii lui Octomvrie, Miercuri adică, la al cincilea ceas, cutremur mare s’au făcut în părţile Ţării-româneşti ; toţi, mici şi mari, au fost cuprinşi de cutremur tare, toate neamurile. Atunci şi vestita biserică a Născătoarei de Dumnezeu... [din Vă-lenii-de-munte] s’a sguduit, s’a tulburat şi la urmă s’a dărâmat, cu toate că nu trecuse mult timp de când se zidise; şi nu numai biserica şi clopotniţa, dar şi tot cuprinsul de unelte ce erâ în ea...»30).
«La leat 1802 Oct. 4, la şiapte ciasuri şi jumătate, fost-au mare şi năprasnic cutremur... [căderea mănăst. Cotroceni şi Vălenii-de-munte]11).
«Să se ştie cănd s’au cutremurat pământul, la Vinere-mare, let 1802 Oct. 14»12).
1)	I. Bârlea, op. cit., p. 24.
2)	Bianu, op. cit., p. 648; însemnarea e moldovenească.
3)	Antonovici, Documente bârlădene, I, p. 296.
*) Iorga, Stud. şi doc., XV, p. 362; cf. şi p. 280—1: «s’au cutremjprat pământul
foarte, cât s’au prăpădit sfintele mânăstiri».
6)	Antonovici, Documente bârlădene, I, p. 303.
6)	Ibidem, p. 323.
7)	Bianu, op. cit., p. 121; însemnarea e moldovenească.
8)	Numele sătbătorii Cuvioasa Par archiva.
9)	Miron Costin, II, p. 32; însemnarea este făcută pe o carte din biserica din Zor-
leni-Tutova.	^
l#) Iorga, Studii şi doc., XV, p. 233—4; ziua şi ora tre.buesc îndreptate.
ll)	Ibidem, p. 237; ziua însă nu poate fi «4». Cf. şi p. 280—1: «s’au cutremurat pământul foarte, cât s’au prăpădit sfintele mănăstiri».
la) Bianu, op. cit., p. 367.
PĂMÂNTUL
51
«Să să ştie cănd s’au cutremurat pământul de au căzut Colţea ţ) şi multe1 2).
«La leat 802, la Oct. 14 zile s’au cutremurat pământul foarte tare, la 7 ceasuri din zi 3)».
«1802 Octomvrie 14, Marţi, s’au cutremurat pământul foarte tare, în cât au căzut unele turnuri dupe la sfintele bisearici, iar altele din bisearici au căzut de tot. Aici în Bucureşti s’au rupt şi turnul cel înalt, Colţea, care erâ podoaba oraşului, iar din casele boereşţi şi din cele de obşte prea puţine au scăpat sdravene. Insă acest cutremur s’au întâmplat la 7 pol ceasuri din zi, iar de ar fi fost în vremea adunării norodului la rugăciune, precum era zi de praznic, s’ar fi făcut groaznică moarte, sau de ar fi ţinut mai mult, poate că se strică şi pământul, cufundându-se, căci la multe locuri s’au desfăcut pământul, ieşind pământ şi apă. Ci numai ca vreun minut au ţinut, arătând milostivul Dumnezeu mai puţină certare nouă păcătoşilor, iar nu ne-au dat de tot pierzării până în sfârşit. Care aceasta certare ce am văzut, spre multă vreame rămâne a fi spre pomenire celor după noi, mi[c]şorăndu-să podoaba a multor turnuri înalte şi s’au stricat. Am însămnat aici spre aducere aminte, atât a noastră, celor ce am văzut, cât şi acelor ce în urma noastră, să pomenească mereu certare dumnezeească»4).
«S’au cutremurat pământul în zioa de Vinerea mare, la 6 ceasuri din zi, pă la prănzu, foarte rău, că s’au surpat sfăntele bisărică şi Colţea din Bucureşti, Octomvrie 14» 5).
«[Biserica Sf. Ilie din calea Rahovii, Bucureşti] din pricina cutremurului întâmplat la leatu 1802 Octomv. stricăndu-să foarte rău, cu mare frică să adună pravoslavnicii creştini spre rugăciune» 6).
«Să să ştie di când s’au cutremurat pământul la Octomvrie în 14 zile, leat 1802» 7).
Ziua săptămânii, când s’a întâmplat acest «cutremur mare» a fost Marţi 8).
De acest cutremur scrie un contimporan că «strică şi pământul»9).
însemnarea: «La 1804, 14 Octomvre, Marţi, la 8 ceasuri şi cinci minute, a fost cutremur mare în Moldova»10) de sigur că are anul greşit. Altfel s’ar schimba şi ziua: Vineri.
« / ■ x i
1
1)	Revista Tinerimea română, III, p. 193: « — dau oameni se(a)ma pe cum că este Colţe legat cu drugi de fieru den în păm-nt păn în creştetu».
2)	Ibidem, p. 184; tot aici, îndată: «au fost cutremur mare în luna lui Octomv. (1802)» şi îndreptând anul 1803 prin 1802: «când au fost cutremurul cel mare.» Pentru pagub le aduse Episcopiei de Huşi, cf. Melchisedec, op. cit., p. 393 şi Gh. Ghibănescu, Originea Huşilor, Bârlad 1887, p. 75.
3)	Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, Bucureşti 1904, p. 54.
4)	Biserica ortodoxă română, XXVI, p. 224.
6)	Revista p. ist., arch. şi filolog., I, 1, tab. 6.
•) Iorga, Inscripţii din bisericile din România, fasc. II, p. 348.
7)	însemnare pe un ohtdih din Biserica din Fântânele-Bacău.
*) Revista istorică, I, p. 57.
•) Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, p. 82; cf. mai sus.
10)	Iorga, Studii şi doc., XXII, p. 92.
4*
52
TUDOR PAMFILE
Din inscripţia grecească a mănăstirii Plumbuita: «... iar în anul Mântuirii 1802, în luna lui Octomvrie 14, au fost dărâmată cu totul de grozavul cutremur...»1).
1802 OCTOMVRIE 15. Ştefănescu, op. cit., p. 16: «... şi a doua zi» după 14 Oct., «la trei ore dimineaţa s’au produs nouă dar slabe sguduiri».
«Şi a doua zi, Miercuri» după Marţi 14 Oct., «iarăş s’au cutremurat, dar nu aşâ tari, la 3 ciasuri den zi» 2).
1802	OCTOMVRIE 26. Ştefănescu, op. cit., p. 21: 7 Noemv. [st. n.].
«Ipac s’au clătit [pământul] leat 803, Martie 21, la un ceas din noapte,
nu tare» 3).
1803	MARTIE 21, 22. «Şi iarăş la 1803 s’au cutremurat pământul Sâmbătă 21 Mart la un ceas de noapte şi la 11 [ceasuri] 4) iar s’au cutremurat şi au ţinut 2 menunte. Şi Duminică iar 22 s’au cutremurat fiind oamenii în bisărică la un cias de zi»5).
1803 IUNIE 8. S’a simţit în Maramureş6).
1803	OCTOMVRIE 14. «[îndată după ce se pomeneşte cutremurul din 1802. Octombrie 14, Marţi, urmează:] La leat 1803 Octom. 14, Mercuri, la 9 ceasuri din zi, în ziua de Sfta Paraschiva s’au cutremurat pământul» 7).
1804	SEPTEMBRIE 10. Ştefănescu, op. cit., p. 21: 21 Sept. [st. n.].
«Tot întru acest an 1804 Săpt. 9, la 11 ciasuri de noapte8) s’au cutremurat pământul, dar nu aşâ tare : în doaâ rănduri s’au cutremurat» 9).
«Septemvrie 9, Vineri, despre ziuă, la... ceasuri din noapte, iarăşi s’au cutremurat pământul, însă mai încet. 180410).
1812	Fevruar şi Mart. «Iară 1812 în 15 [st. n.] a lui Făurar s’au clătit [pământul] în multe zile, şi iară în Marţ in [12 st. n.], s’au stăvit»: însemnare maramureşană11).
1812	MAIU 5. Ştefănescu, op. cit., p. 21; data însă trebuie schimbată din «Martie 5» în «Maiu 5», căci «Duminica Mironosiţelor ce stă a treia după Paşti» nu poate fi la 5 Martie. E prin urmare o greşală de tipar sau de izvor.
«Să să ştie cănd s’au cutremurat pământul, Maiu în 5 zile, leat 1812 în Duminica Mironosiţelor, pă la prănzu mare. Şi am scris ca să să ştie. Şi s’au cutremurat încetişor, care unii oameni nici n’au simţit»12).
*) Iorga, Inscr. din bis. Rom., I, p. 82. Cf. şi Ş*. doc., XV, p. 183.
2)	Bianu, op. cit., p. 648.
3)	Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, p. 54.
4)	Deci Duminică în răvărsatul zorilor.
6)	Bianu, op. cit., p. 648.
6)	I. Bârlea, op. cit., p. 24.
7) Iorga, Stud. şi doc., XV, p. 362.
8) Prin urmare în zorii zilei de 10,— spre 22 Sept. st. n.
9)	Bianu, op. cit., p. 648—9; însemnarea e moldovenească.^
10)	Biserica ortodoxă română, XXVI, p. 225.
u) I. Bârlea, op. cit., p. 24.
12)	Bianu, op. cit., p. 271.
PĂMÂNTUL
53
«Să să ştie de când s’au cutremurat pământul, în zâlele Muscalilor, în luna lui Maiu 5, la 2 ceasuri din zâ, la let 1812» *).
1813	IANUARIE 20—21, Ştefănescu, op. cit., p. 21—2.
1813	IANUARIE 30. Ibidem, p. 22.
1813 MARTIE 8. Ibidem. La acest cutremur se reduce şi cel descris sub data : 1813 Martie 22 ; data o întăreşte şi o altă însemnare de sub 1813 Martie 10.
1813 MARTIE 10. Ibidem.
«Să să ştie di cănd s’au cutremurat pământul într’o sfănftă] Sămbătă, 8 zile [luna Mart] şi Luni noaptea în doă rânduri iarăş s’au cutremurat, [la] 10 zile aceştii luni, Mart 10, 1813» 1 2).
1813	OCTOMVRIE 28. «1813 Oct. 28, Marţi sara, la jumătate cias s’au cutremurat pământul, în căt s’au simţit binişor»3).
1814	MART 6. Ştefănescu, op. cit., p. 22: «Anul 1814 Mart 5. Intr’o Joi spre Vineri la 9 ceasuri despre ziuă...» însemnează, 6 Martie, când în-tr’adevăr este Vineri.
1814	MART 11. «Auch hat man hier [în Iaşi, de unde se scrie la 28 Mart st. n. 1814] um die Mittagsstunde unterm 23 Mârz zwey leichte undeinen nich unbedeutenden Erdstoss bey triiben Wetter, von Osten nach Westen, ohne nachtheilige Folgen, gespürt»4).
1814 MAIU 3. «Den 15. May [st. n.], um 2 Uhr friih, hatten wir aber-mals nicht unbedeutende, dreymalige Erdstôsse, mit unterirdischen Getôse, welche zwar keinen Schaden verursachten gespiiret: Zeit der Zeit fângt die noch immer kalte Witterung etwas gelinder zu werden an, und es lăsst sich eine gute Ernte hofen»5).
1814 Maiu 7. «Să să ştie de când s’au cutremurat pământul, la nouă ceasuri din noapte, în luna lui Mai 6, velet 1814»6).
1816	AUGUST 15. 1816 Aûgust 15. Marţi seara la 3 ciasuri fără zece minute, den noapte, s’au cutremurat pământul în trei zăstămpuri; şi le-am simţit bine, aflându-mă culcat în aşternut, cetind pe această carte, singur în casă fiind, şi m’am spăriat 7.)
1817	SEPTEMBRIE 30. Ştefănescu, op. cit., p. 22—3.
1817 OCTOMVRIE. S’au cutremurat pământul, tot în aceste zile de Domnu [Ioan Caragea], şi [a] fost într’acest l[ea]t, la Oc[to]mv[rie]ie Luni, la 2 ciasuri din zi... 1817 Noemvr. 13... Craiova»8).
1817 DECEMBRIE 13. Noaptea, în Iaşi, puţin însemnate clătiri pământeşti 9).
1)	I. Antonovici, op. cit., p. 305.
2)	Ibidem, p. 363. Anul e scris: 18013!
3)	Bianu şi Caracaş, op. cit., p. 63.
Iorga, Doc. fam. Callimacki, I, p. 199.
6)	Ibidem.
6)	I. Antonovici, op. cit., p. 363.
7)	Bianu şi Caracaş, op. cit., p. 186.
8)	Iorga, Inscripţii din bisericile din România, I, p. 346; nu cred să fie o confuzie cu cutremurul precedent, care a fost la 30 Septemvrie, Duminica.
•) Iorga, Doc. fam. Callimachi, I, p. 199.
54
TUDOR PAMFILE
1818	IULIE 18. Ştefănescu, op. cit., p. 23: Iulie 30 [st. n.].
1819	MAIU 24. «Am 5-ten dieses 3) verspiirte man, um 11 Uhr, 57 Minuten, Vormittags, einen dumpfen, ziemlich starcken Erdsass, welcher südôstlich gegen Jassy seine Richtung genommen und, mit Ausnahme einer kaum zwey Sekunden dauern mogenden starken Erschiitterung, keine schlimmen Folgen hatte. Eine ziemlich unleidliche Schwiile ging diesen Ereigniess vor, und dauert auch noch, vermischt mit Regengüssen und Ge-wittern fort» 2).
1821	IANUARIE 29. Ştefănescu, op. cit., 23. Cutremurul întâmplân-du-se «Vineri noaptea spre Sâmbătă, la ceasurile 8 din noapte», data nu mai poate rămâne «Ian. 28», pentru care în 1821 corespunzătoare e ziua de Vineri.
«821 Ghenar 29 spre Sămbă[tă] s’au cutremurat pământul. Pănă în zăo era patru ciasuri»3).
«1821 Ghenar 28. Vineri noaptea spre Sâmbătă s’au cutremurat pământul pentru păcatele noastre, dăndu-ne semn a ne pocăi, că iată stă la uşă cel ce t vine, — nu zăboveşte» 4).
Tot la această dată se reduce şi cutremurul însemnat, după izvoare apusene, la 1821 Fevruarie 10 [st. n.].
1821	IANUARIE 30. Ştefănescu, op. cit., p. 23.
1821 FEVRUARIE 4. «1821 Femvoare în 3 zile, când s’au cutremurat pămăntu, noaptea la 8 ceasure6), fient noapte. Şi am scris...»6).
Pomenire şi într’un răvaş oltean 7).	.
1821 IULIE 14. «821 Iuli 14, la patru ciasuri din ză, 821, s’au cutremurat pămăntu» 8).
«Să să ştie că s’au cutremurat pămăntu în zilele răzmiriţii lui Ipsilantu şi ale lui Tudor. Insă să zic de care [pricină:] că pentru ale noastre păcate f şi multe mândrii şi înşelătorii şi celelalte toate şi multe, au trimis fel de fel | de semne pre pământ şi pre cer : cutremure, furtuni mari, foarte cu primejdie ,!* \ de moarte şi cu păs mare. Apoi şi sabie delà turceasca împărăţie, strajnică şi grozavă. La zilele lui Serasfiur-beiu s’au mai cutremurat pământul a treia oară 9), la Iulie 14, adică o mie opt sute doăzeci şi unul, la un cias din zi. Care pentru acel cutremur, spune aşâ10) : maffc perire va fi, şi pe acea latură, rane multe va fi. Şi va ucide unul pre altul. Şi în dobitoace va fi pagube. Şi să vor ridica răsboaie»11).
*) Scrisoarea este din 11 Iunie st. n. 1819. Iaşi.
2)	Iorga, Doc. fam. Callimachi, I, p. 303.
3)	Miron Costin, III, p. 186; însemnarea e moldovenească.
4)	Revista istorică, IV, p. 153—4.
6)	Prin urmare, cam pe la ora 2 din dimineaţa zilei de 4 Fevruarie.
®) Bianu şi Caracaş, op. cit., p. 144. Cf. Iorga, Istoriile Domnilor Ţării-Româneşti de Constantin Căpitanul Filipescu, p. XXXIX.
7)	Iorga, Stud. şi doc., p. VIII, p. 131.
8)	Miron Costin, III, p. 186; însemnarea e moldovenească.
9)	Ar însemnă confirmarea cutremurilor din 29—30 Ianuarie şi 4 Februarie.
-—-40) Iulie 14 cade în zodia Udealului din gromovnicul nostru, care scrie întocmai. n) Miron Costin, IV, pp. 235—6; însemnarea e făcută în Valahia.
PĂMÂNTUL
55
«Fiind în răsăritul soarelui, în luna lui Iulie la patrusprezece ale lunii, s’au cutremurat pământul de dimineaţă»1 2 3).
«821, Iuli 14, la patru ciasuri din zâ, 821, s’au cutremurat pămăntu»1).
1821	SEPTEMBRIE 5. Ştefănescu, op. cit., p. 23: 17 Sept. [st. n.].
1821	NOEMBRIE 5. Ibidem, pp. 23—4: 17 Noem. [st. n.].
«1821 Noemvrie 5, Simbătă la 10V2 cias de zi s’au cutremurat pământu în doâ zăstâmpuri, de l-am simţit bine, căci din somn m’am trezit, aflăn-du-mă în Târgul-Ocnii» 3).
«821 Sâmbătă la zăci 4) s’au cutremurat foarte tare. 821 Noemvrie 5» 5).
«La leat 1821, Noemvrie 5, în zi Sâmbătă s’au cutremurat pământul, fiind eu atuncea în piscopia Argeş ; cântam la strană tocma în vremea vă-hodului 6).
«Tot acest an 1821 Noemvrie 5 s’au cutremurat pământul în zi Sâmbătă» 7), ca şi cel din «1823 Noemvrie 5» când «s’au cutremurat pământul, fiind Turcii în Ţara-românească, plină de pierdere de creştini, din pricina lui Tudor Vladimirescu», cum înseamnă «dascălul Gheorghe al sf. mănăstiri Ţănţăreni, 1823 Noemvrie 5 (sic)» 8).
1822	IANUARIE 21. «822 Ghenar 21 s’au cutremurat pământul Sâmbătă de amiază în de sară» 9).
1822	APRIL 27. Cutremur «la 12 ciasuri dimineaţa»10).
1823	IANUARIE 20. «La leat 1823 s’au cutremurat pământul în lună lui Ghenare în 2O zile la un ceas din noapte pe vremea mesifi]»11).
1823	IANUARIE 28. Ştefănescu, op. cit., p. 24. In această zi nu este «ziua de sf. părintele Eftimie Şirul», ci Efrem Şirul.
«1823 Ianuarie 28 în zi Duminică, la 2 ceasuri din noapte, s’au cutremurat pământul»12).
«823 Ghenar 28 s’au cutremurat puţănu pământul, Duminică spre Luni la doî ciasuri din noapte»13).
1823 Aprilie 25. Ştefănescu, op. cit., p. 24—5.
«La 823 Apr. 25 s’au cutremurat pământul la 11 ce[a]suri din zâ, Mercuri»14).
1)	Ibidem, p. 251, urmând: «Şi mai înainte au bătut piatra într’o Joi seara, la 1 jumătate de ceas din noapte, până când s’au dăsvălit biserici, case, grajduri, picând şi turnurile». Şi o altă însemnare pomeneşte de această «furtună mare delà D-zeu foarte mare şi cu piatră multă...», dar când apasă şi zice «furtună amestecată şi cu cutremur, ci de o furtună care a sguduit pământul; Ibidem, p. 235.
2)	Ibidem, III, p. 186. însemnarea e făcută în Moldova.
8)	Bianu şi Caracaş, op. cit., p. 64.
*) Cuvântul zăci este scris peste cuvântul cinci.
*) Miron Costin, III, p. 186. însemnarea e moldovenească.
®) Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, p. 55.
7)	Ortodoxul, IV, (1913) p. 180; însemnarea e din mănăstirea Cernica.
8)	Anuarul Comisiunii monumentelor istorice pe 1915, p. 154.
®) Miron Costin, III, p. 186; însemnarea e moldovenească.
l0)	Revista Tinerimea Română, III, p. 188.
u) Bianu, op. cit., p. 106.
12)	Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, p. 55.
13)	Miron Costin, III, p. 186; însemnarea e moldovenească.
1A) Ibidem.
TUDOR PAMFILE
56
«La leat 1823 ^a ^una Aprilie în dozeci şi cinci de zile, s’au cutremurat pământul pi la zece ceasuri fără cinci minute...»1).
«Tot într’acestaş an [1823] Aprilie 25, Miercuri, în săptămâna luminată s’au cutremurat pământul după vecernie» 2).
1823 IULIE 29. Ştefănescu, op. cit., p. 25.
1823 AUGUST 1. «Intr’acestaş an [1823] Avgust 1, Mercuri, s’au cutremurat pământul» 3).
1825 FEVRUARIE 4. Ştefănescu, op. cit., p. 25: Fevruarie 5, «Joi seara spre Vineri»; Joi însă a fost la 4.
«Joi sara la 2% turceşte, s’au făcut cutremur nu prea mare, dar simţitori» 4).
«Să se ştie de cându s’au cutremurat pămăntu la doao ceasuri din noapte Şi umbla veleat 1825, ^ev- 4*5)-
1825 NOEMVRIE 2. Ştefănescu, op. cit., p. 25.
«Aflăndu-mă şăzător în sfânta monastire Mărgineanii, în leat 1825, Noem. 2, luni sara, însă noaptea spre Marţi, la opt ceasuri de noapte, s’au cutremurat pământul în vremea utreniei» 6).
1827 OCTOMVRIE 2. Ştefănescu, op. cit., p. 25.
1827 Decemvrie 13. «Insă[m]nare ca să-s ştie, 1827. Şi s’au cutremurat în no[a]ptea Naşterii lui Hs. a doua oră. Să ştiţi, fraţilor, că s’au cutremurat [într’] un an de două ori: în luna lui Dechemvrie în 13 zile, al doilea în doao-zeci şi cinci de zile. Apoi nu ştiu ce-o fi: ori bine, ori rău»7).
1827 DECEMVRIE 14. Ştefănescu, op. cit., p. 25. Data fiind exactă: «1827 Dec. *4» Mercuri spre Joi seara, la 3 ceasuri şi jumătate ale nopţii» nu poate fi vorba de cutremurul premergător, fireşte, dacă acolo, ziua de 13 este adevărată.
1827 DECEMVRIE 25. S’a pomenit sub: 1827 Decemvrie 13.
1829 IANUARIE 16. «... şi cutremur a fost fo[a]rte rău...»8).
1829 MARTIE 30. Ştefănescu, op. cit., p. 25.
1829 APRILIE 23. Ibidem, p. 25—6.
1829 IULIE 4. Ibidem, p. 26.
1829 NOEMVRIE 5. Ibidem, p. 26.	^
*) Bianu, op, cit., p. 106.
8)	Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, p. 55.
3)	Ibidem.
4)	Iorga, Stud. şi doc., VIII, p. 163: răvaş bucureştean.
6) Revista «Tinerimea Română», III, p. 188.
6)	Iorga, Două biblioteci de mănăstiri, p. 56. O simplă însemnare în Biserica ortodoxă română, XXVI, p. 214, pe un manuscript delà mănăstirea Cernica.
7)	G. Ceauşanu, Superstiţiile poporului român, Bucureşti 1914, p. 15.
8)	Ibidem. însemnarea completă e aceasta: «Am văzut o videnie foarte înfricoşată: iama în luna lui Ghenarie 16 zile, că au tunat şi au fulgerat foarte tare, fiind zăpadă ca de o palmă. După aceea au ni(n)s o zăpadă foarte marte de cinci palme. Şi cutremur au fost foarte tău tot atunci, şi Muscalii au fost prin toate satele... şi multe împărecheri mincinoase au fost întru acel an 1829, Ghenarie 16. Şi cine va ceti, să zică: Dumnezeu să ne ferească de aman». E de precizat dacă cutremurul.— ca şi Muscalii, ca şi împerecherile mincinoase — s’au întâmplat în ziua de 16 Ian. 1829 sau în curgerea acelui an, cum pomenesc celelalte însemnări.
PĂMÂNTUL
57
1829 NOEMVRIE 14. Ibidem, p. 26—7.
«La anul 1829 Noemvri 13 s’au cutremurat pământul la zace ceasuri de îîoapte»1).
1829 Noemvri 14, noapte dispre zio, la 11 ciasuri de noapte s’au cutremurat pămăntu tare» 2).
«Ştiut să fie di când s’au cutremurat pământul; în patruzăci şi opt di ciasuri, di cinci ori s’au cutremurat, la let 1829 Noemvrie 14» 3).
«In luna lui Noemv. Miercuri la 13, noaptea spre Joi, la 11 ciasuri din noapte, s’au cutremurat pământul foarte tare, în cât s’au sfărâmat ziduri de casă, sobe şi păreţi dă casă au căzut. A doao zi Joi dimineaţă la 2 ciasuri, iar s’au cutremurat, dar mai uşor. Tot atunci, Joi sara la 3 ceasuri din noapte iar s’au cutremurat tot mai uşor» 4).
«Insămnare pentru ca să să ştie când s’au cutremtirat pământul în anul de au venit Muscalii, la leat 1829. Şi s’au cutremurat pământul foarte rău, înaintea sfântului Apostol Filip, Noemvrie 14»5).
«Den 26-ten November [st. n.] um 2 Uhr in der Friihe, weckte mich [în Bucureşti] ein ziemlich starker Erdstoss. Um 4 Uhr weniger 10 Minu-ten, erfolgte ein heftiges Erdbeben. Jedes Haus der Stadt wurde mehr oder weniger beschădigt... Man hatte ausgesprengt und als Gewissheit behauptet, es hatte sich in dem District Sakojeni ein Kratter erôffnet..* Selbst in Bucurest sich die Erde spaltete auch der Fluss Dimbowitza, der durch die Stadt lăuft, in ziemlicher Masse, einen schwărzlichen Sand auf einige Klafter weitaus ausgeworfen hat. Doch die auf Befehlder Regierung ver-anstaltete Untersuchung fand keine Spur von einen Kratter... Noch immer werden von Zeit zu Zeit leichte Erdstôsse verspiirt und der ununterbrochene, ausserordentlich hohe Barometerstand unterhălt die Furcht der Inwohner»6).
«1829. Ni s’au arătat o mare spaimă, o lumină mare din ceru, apoi cutremur, sfărâmând multe case, biserici, zidiri»7).
1831	IULIE 22. Ştefănescu, op. cit., pp. 27-8: August 3 [st. n.].
«La leat, Iulie 22 s’au cutremurat pămăntu. Intr’această lună a lui Iulie, dă do ori: 1831»8).
1832	FEVRUARIE 7-26. Unsprezece cutremure. Ştefănescu, op cit., p. 28.
1834 APRILIE 24. «S’au cutremurat pământul la 24 Apr. 834, Marţi
după Paşti, în săptămâna luminată, la 3 ciasuri şi opt minute din noapte, luând-o întăi încet, prelung, şi apoi cătră sfârşit au mai întărit cu sbuciu-matul» 9).
1)	O însemnare moldovenească; e vorba deci de vremea despre ziua de 14.
2)	Miron Costin, VII, p. 29.
3)	Ibidemy II, p. 32; Urmează a se adăogi şi 13 Noemvrie?
4)	Bianu, op. cit.y p. 200; însemnarea e din Valahia.
6) Ceauşeanu, op. cit.y pp. 15—6; însemnarea e din Oltenia.
6)	Iorga, Hurmuzakiy X, p. 450.
7)	O însemnare scrisă pe la 1845 într’un caieţel târgoveştean ; cf. Iorga, Stud~ si doc., XV, p. 270: «s’au făcutu cutremuru, care multe biserici s’au stricat...».
8)	Iorga, Studii şi DocXV, p. 241.
9)	Bianu, op. cit.y p. 91.
TUDOR PAMFILE
--	-a-
S* ____
1834 SEPT. 25. «1834 in Octomvrie în 7 zile [st. n.], Mercuri s'au cutremurat pământul foarte tare şi cu mare groază»1).
1838 IANUARIE 11. Ştefănescu, op. cit., p. 28-34.
«1838 Ghenarie 11, la 4 ciasuri noapte s’au cutremurat pămăntulu»2).
«La 1838 s’au cutremurat pământul pri[n care] s’au scricat şi mănăstire 3)
ţ iar la Bucureşti s’au omorât oameni mulţi de cutremur. In gios, de ce au mers, 1 de ce au fost mai mare cutremur» 4).
«Să să ştie de cându s’au cutremuratu [pământul], la anul 1838 Ianuarie în 11 zile, Marţi la 3 ciasuri de noapte»5).
«Să să ştie di căndu s’au cutriimurat pământul la anul 1838, Viniri 11 în zău di sfântul Fiodosă, la patru ciasuri fâr un ştifertu di noputi în nămezi» 6).
«Să să ştie di cănd s’au cutremurat pămăntu la anu 838 Ghenari 11. In-tr’acei zi s’au prăznuit părintele Teodosăi începătoru opştii, Marţi spre Miercuri, la patru ciasuri turceşti din noapte, fiind oareşice adunare de copile şi holtei la casa dsale pah. Ioniţă Lupaşcu» 7).
«La anul 1838 Ghenari în 11, la 4 ciasuri din noapte, s’au cutremurat f pământul foarte tare încât... toate bisăricile şi casele s’au dărâmat, păreţii / şi sobele i hornurile. Mai ales biserica Vovidenia s’au dărămat turnurile bisericii, care n’au mai putut sluji preoţii într’însa» 8).
«întâmplarea cutremurului delà leat 1838 Ghenari 11, Marţi seara la 4 ciasuri fără 10 minute. Şi aşa au fost de grozav, încât unele case au căzut, altele au crăpat. Şl am însămnat ca să să ştie»9).
Despre biserica mânăstirii din Brâncoveni: «... din anul 1838 ce s’au fârâmat de grozavul şi înfricoşatul cutremur...»10).
«S’au cutremurat pămăntu la 1838 Ghenar 11, la patru ciasuri de noapte Marţi, şi a ţănut trii menuti»11).
«Ştiut să fii di cănd s’au cutremurat pământul la Fteodosia, începătorul obştii, la anul 1838 Ianuar ii»12).
«[Cutremur] foarte tare la 1838 Ghenar II, la trii ceasrui din noapte»13).
*) I. Bârlea, op. cit., p. 80; însemnarea e maramureşană.
2)	Iorga, Studii şi doc., XVI, p. 276. însemnarea e făcută pe un manuscript din mănăstirea Vorona; pentru jud. Bacău, acelaş cuprins în Pamfile, însemnării şi inscripţii (manuscript), p. 18.
3)	Delà Neamţ.
4)	Miron Costin, II, p. 145.
6) Bianu, op. cit., p. 367.
6)	Iorga, Stud. şi doc., XV, p. 145.
7)	Pamfile, însemnări şi inscripţii, p. 2: jud. Bacău.
8)	Antonovici, op. cit., pp. 335—6; cf. Iorga, Stud. şi Doc., XV, p. 241.
9)	Bianu şi Caracaş, op. cit., p.
10)	Studii şi doc., XIV, p. 196; cf. şi vol. XV, unde trebuie să se îndrepte 1838 în loc de 1837.
u). însemnare moldovenească.
12) Ion Creangă, IV, p. 226; însemnare moldovenească.
18) Pamfile, însemnări şi inscripţii, p. 2; jud. Bacău.
PĂMÂNTUL
59
«Să să ştie, di când s’au cutremurat pământul tare, într’o Marţi la 2 cia-suri şi jumătate din noapte, în luna Ghenarie în unsprezăci zile, în zăua di -sfantu Fteodosăe începătoriul de obştii, la anul 1838...»1).
«Anul 1838 luna lui Ghenarie în 11 zile, sara la patru ceasuri fără un sfert s’au cutremurat pământul foarte tare, în căt poci zăci că au fost însămnat cutremuru... » 2).
1843 SEPTEMVRIE 20. Ştefănescu, op. cit., p. 34: 2 Oct. [st. n.].
«Să să ştii când s’au cutremurat pământul la anul 1843 luna Semv. în 20 zile, pi la 11 ciasuri şi 20 menuti nemţeşt,iiar turceşti 5 ciasuri 20 menuti den zi»3).
«Astăzi în 20 Săptv. 1843 s>au cutremurat pământul binişor la 5 ciasuri turceşti, viind cutremuru despre apus» 4).
1843	SEPTEMVRIE 21. Ştefănescu, op. cit., p. 34: 3 Oct. [st. n.].
1844	FEVRUARIE 23. Ibidem, p. 34: 6 Mart [st. n.].
1846 IANUARIE 15. Ibidem, p. 34: 27 Ianuarie [st. n.].
1854 MART 15. «1854 *n luna hû Marţii 15 zăli... pe la [cântătorii] «cocoşilor s’au cutremurat încetişor, al doilea mai tari» 5).
18 1864 IUNIE 21. «Să să ştii di cându s’au cutremurat pământul la anul 64 Iunie 21, când eram în biserică cântându-li evloghitarili. Şi spre ştiinţă am scris» 6).
1865 IUNIE 29. «La 1865 luni s’au cutremurat pământul dimineaţa, la leturghie eram. Au venit di la apus, zioa di Sfăntu Petru» 7).
[C. 1780] IANUARIE 26. «Să să ştie de cănd s’au cutremurat pământul, luna lui Ghenarie în 26 zile într’amurg» 8).
*) Pamfile, însemnări şi inscripţii, p. 2.
а)	lor ga, Studii şi doc., XV, p. 303.
3)	Miron Costin, IV, p. 250.
4)	Pamfile, însemnări şi inscripţii, p. 8.
б)	Miron Costin, VII, p. 29.
6)	Antonovici, op. cit., p. 308; însemnarea e Bârlădeană.
7)	Miron Costin, III, p. 155; însemnarea e fălciană.
*) Ibidem, p. 172; însemnare din Moldova.
CUPRINSUL
Prefaţă....................................
I.	Urzirea şi viaţa pământului................
II.	Despărţirea uscatului de apă...............
III.	Dealurile, văile şi alte prefaceri pământeşti,
IV.	Croirea cărărilor..........................
V.	Cuprinsul pământului.......................
VI.	Sprijinul pământului.......................
VII.	Cutremurul.................................
VIII.	Blajinii...................................
IX.	Sfârşitul Pământului...........................
Anêxa I. Sismologhionul....................
Anexa II. Isvodul cutremurelor din România
p,g.
5
io
16 i-S iS 21 27 3 2
37
39
4*
A. R. — Tu dor Pamfile