flCfiDEMIfi ROMÂNĂ DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN CULEGERI ŞI STUDII XXIX MITOLOGIE ROMANEASCA i. DUŞMANI si PRIETENI f « Ai OMULUI DE TUDOR PAMFILE UARIE 1915 BUCUREŞTI LIBRĂRIILE SOCEC & Comp., C. SFETEA, PAVEL SURU. LEIPZIG VIENA OTTO HARRASSOWITZ QEROLD & Comp. 1916 BIBLIOTECA AŞEZĂMÂNTULUI CULTURAL „NICOLAE BĂLC6SCU" DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN I. Hora din Cartai, de Pompiliu Pârvescu, 1908 ................L II. Cimilituri româneşti, de T. Pamfile, 1908 ....................... III. Poezii populare din Maramureş, de Tit Bud, 1908. . . . „ IV. Cântece şi urâturi, de Al. Vasiliu, 1909 ....................... V. Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909 VI. Jocuri de copii, de T. Pamfile, 1909 ......................... VII. Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu-Codin şi D. Mihala- che, 1910..................................................... VIII. Industria casnică la Români, de T. Pamfile. Premiul „Neuschotz" din 1909, 1910 ................................... IX. Hore şi chiuituri din Bucovina, de S. FI. Marian, 1911 . „ X. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, de C. Rădulescu-Co- din, 1910.................................................... XI. Sărbătorile de vară la Români, de T. Pamfile, 1911. . p „ XII. Cântece de ţară, adunate de T. Pamfile, 1913. XIII. Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile şi credinţile poporului român, adunate din corn. Ţepu, jud. Tecuciu, de T. Pamfile, 1911............................. XIV. Cântece populare româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria). culese şi notate de Bela Bartok, 1913......................... XV. Vremuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti, culese de D. Furtună, 1913.............................. ■ ■ v XVI. Agricultura la Români, de T. Pamfile, 1913...................... XVII. îngerul românului, poveşti şi legende din popor, culese de C. Rădulescu-Codin, 1913...................................... XVIII. Povestea lumii de demult, după credinţile poporului român, de T. Pamfile, 1913........................................... XIX. Sărbătorile la Români. Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului, de T. Pamfile, 1914.............................. XX. Sărbătorile la Români. Crăciunul, de T. Pamfile ...» XXI. Superstiţiile poporuhii român, de Q. F- Ceauşanu. Premiul Adamachi din 1913, 1914...................................... XXII. Colinde din Ardeal, culese de Alexiu Viciu, 1914 . . . „ XXIII. Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti, culese de D. Furtună, 1914........................................... XXIV. Cromatica poporului român, deT. Pamfile şi M. Lupescu, 1914 „ XXV. Diavolul învrăjbitor al lumii, după credinţile poporului român, de T. Pamfile, 1914................................................. XXVI. Cerul şi podoabele lui, după credinţile poporului român, de T. Pamfile, 1915........................................... XXVII. Credinţi şi superstiţii ale poporului român, de Artur Go- rovei, 1915................................................... XXVIII. Văzduhul, după credinţile poporului român, de T. Pamfile, 1916 ...................................................... XXIX. Mitologie româtiească, I. Duşmani şi prieteni ai omului, de T. Pamfile, 1916.............................................. XXX. Mitologie românească, II. Comorile, de T. Pamfile (Sub tipar). . 3.-1.-1.- 5. 6. -].- 1.- 10. 2.~ 1.50 2. 4.- 1.- 5.- 1.- 5. 4.- 2.- 2.- 3. - 4. -2.- 1.50 2.- 1.- 2.- 5. -2.- 3.- PREFAŢĂ îmi pare rău că n’am putut află un nume mai bun pentru botezarea paginilor cari alcătuesc lucrarea de faţă, ca să pară mai apropiată înrudirea între această cercetare şi altele, făcute pentru acelaş subiect, cu privire la alte popoare sau vremuri. Obişnuit, unor astfel de cercetări li se zice Mitologii (1), dar acestea, pe lângă descrierea fiinţelor suprafireşti, în legătură cu omul, îmbrăţişează şi socotinţile poporului despre lume, lucru pe care eu l-am făcut în altă parte (2). Dar chiar fără acestea, ceea ce urmează aici nu presentă un tot. Dintre «prietenii" omului, lipseşte Dumnezeu, zugrăvirii căruia, după credinţile Românilor, n’am putut să-i fac loc laolaltă cu atâtea spirite, parte creştine, iar cele mai multe păgăneşti, pentru o pricină lesne de înţeles. De asemenea lipseşte şi icoana Diavolului, care, prin mărimea ei, ar fi fost o piedică pentru sintetizarea lesnicioasă a celor mai multe din capitolele acestei cercetări. Fără Diavol, «duşmanii" omului vor răsări mai distincţi, ceva mai luminaţi, lucru care nu s’ar fi întâmplat dacă-i puneam alături de «nânaşul" lor. Tot dintre «duşmani" lipseşte şi spiritul comorilor, despre care voiu vorbi aiurea. Unei asemenea cercetări i se mai poate da numele singuratec de Credinţă, Cult sau Religiune (3), ceeace n’am putut face, căci credinţile poporului român nu se mărginesc numai la spiritele pomenite aici, la cele a căror lipsă am arătat-o, sau la acele cari, pentru numărul prea mic de întâlniri, nu le-am putut socoti ca (1) De pildă O. de Rialle, La Mythologie eomparee, Paris 1878; L. Leţer, La Mythologie slave, Paris 1901. (2) Povestea lumii de demult, Bucureşti 1913. (3) De pildă A. Lefevre, La Religiou, Paris 1S92. IV având drept de a sta alături cu celelalte,—Dragobete (1), Mătcă-lăul (2) ş. a. Credinţa, Cultul şi Religiunea, ne mai vorbesc despre o mare lume de Sfinţi, bisericeşti şi nebisericeşti care ne este cunoscută (3), cum şi despre un mare număr de lucruri şi împrejurări, toate, rămăşiţi de culturi vechi,—zoolatrie, fitolatrie, litolatrie, hi— drolatrie, pirolatrie, antropolatrie, astrolatrie sau altele. Deci, astfel am rămas la numele care mi s’a părut mai bun,— „Duşmani şi prieteni ai omului", ca parte dintr’o Mitologie românească. Aceşti »duşmani şi prieteni" nu sunt numai ai Românului, căci îi întâlnim la toate naţiunile. Zămisliţi în lupta dintre om şi firer cei ai altor popoare vor fi cu atât mai apropiaţi de-ai noştri, cu cât, paralel, vor fi fost şi luptele mai asemănătoare. Astfel, să nu ne mirăm şi să nu ne risipim truda umblând după hliaţiuni, între-bându-ne : cine a avut şi cine a cerut, cine s’a fălit cu o avere şi cine s’a ruşinat de un furt! In esenţă, credinţa, ca orişice necesitate fisiologică, este ace-eaş pentru toate popoarele ce trăesc în aceleaşi împrejurări. Pentru acest cuvânt n’am adus material strein de comparaţie, decât unde apropierea mi s’a părut că descopere o curioasă identitate, menită să pună întrebări istoriei sau să deslege anumite întrebări ale acesteia. Îngrămădirea, cu ori ce chip, de material comparativ, pentru potolirea unei curiosităţi fireşti, n’am socotit că poate răsplăti îndeajuns sacrificiile băneşti pe care le-ar fi cerut. (1) C, Rădulescu-Codin şi D. Milulache, Sărbătorile poporului, Bucureşti 1909, p. 37: Dragobete e un flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile cari au lucrat în ziua de Dragobete, — 3 Martie. Le prind şi le fac de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi.." (2) Marian, Sărbătorite, 111, p. 1S9: Mătcălăut, după credinţa Românilor din Banat, e o fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea 's’a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Măt-călăul e frate mai mic cu Paştile". (3) S. FI. Marian : Cârnilegile (1898), Păresimile (1S99) şi Cincizecimea (1901) 'r T. Pamfile, Sărbătorile de vară (1911), Sărbătorite de toamnă şi Postul Crăciunului (1914) şi Crăciunul (1914). DESPĂRŢIREA I. SOARTA, AJUTOR, NOROC. URSITOARELE. Denumiri. Numărul şi menirea Ursitoarelor. Cele două servitoare ale lui Alexandru Machedon. Un cioban le află casa şi le vede traiul. Masa Ursitoarelor Ia casa pruncului de curând născut. Ursirea. Tăria ursitei. Ursitoarele sau Zodiile primesc în fiecare seară porunca lui Dumnezeu. Osîndirea celor ce ascultă ursirea într’adins. Dumnezeu, fără a schimbă ursita, ajută pe cei în nevoie. Cei trei mocani Ursitori aduc ursirea Ia îndeplinire. Ursitoarele Ia alte neamuri. Ursitoarele, numite şi Ursitori (l), Ursâtori, Ursite (2), Ursoi (3), Ursoaice (4) sau Ursoni (5), iar de Macedo-Români Mire (6),—ca şi la Neo-greci şi Bulgari, — Albe (7), Hărăsite, Caşmete sau Hărioase (S), sunt, după unele credinţi, trei fecioare sau zâne {9), (1) Bun rezumat în S. FI. Marian, Naşterea ta Români, p. 149 şi urm. Gf. şi Sarbătotile la Români, I, p. 62. (2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 9 v". (3) Vieaţa româneasca, an. II, voi. VI, p. 63. (4) Culegere din jud. Dolj. (5) Densuşeanii, Graiul din Ţara Haţegului, p. 232. (6) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 7S2. D. Cosmulei, Datini, credinfi şi superstiţii aromâneşti, Bucureşti 1909, p. 8. (7) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 199: ele vin în trei seri de-arândul la noul născut de îi scriu cartea vieţii. (8) Cosmulei, op. cit., p. 10. (9) Am putea primi şi numele de Zâne sau Zăuişoare, pe cari Ic vedem \ e-nind la pruncul Isus Hristos spre a-l aplecă, adica spre a-1 pune la sânul Maicii Domnului (A. Viciu, Colinde dilt Ardeal, p. 23, 24). Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 14 v*. T. P.iuifile, Mitologie, I. I. 2 după altele «şapte muieri" (1), iar după altele nouă femei (2) cari ursesc sau urşesc (3), adică croesc ursita, ursa, urseala sau soarta noilor născuţi, în întâia noaptea naşterii, —după unele socotinţe,— în cele trei dintâi nopţi de-arândul, după altele (4), în noaptea a treia numai (5), sau în cele trei nopţi nesoţ: a treia, a cincea şi a şaptea, sau tocmai în a opta. Despre Ursitoare, în ţinutul Făgăraşului, se aude următoarea povestire, pe care, în variantele sale, o vom întâlni-o şi acolo unde va fi vorba de Iele-, «După ce a străbătut Alexandru cel mare până la raiu,a aflat un rege anume Ioan şezând pe tronul său şi ţinând picioarele în apă clocotită de izvor. întrebat fiind de ce face el aceasta, zise regele Ioan că apa astfel întrebuinţată are darul întineririi. Alexandru cel mare se rugă atunci sâ-i de aşi lui puţină din aceac-tă apă, şi ceeace o primi, o păstră foarte bine. Cu toate acestea însă, cele două servitoare ale sale i-o furară, şi de atunci, fiind ele vecinie tinere şi cunoscând viitorul ficărui om, la naşterea sa îi ursesc soarta" (6). Prin unele părţi, pe unde se crede că sunt trei Ursitoare, se zice că dânsele trăesc laolaltă într’o casă, că îngrijesc de candelele vieţii omeneşti şi că să hrănesc cu carne de furat. Iată povestirea respectivă, aşa cum se aude prin jud. Tecuciu: (1) Densuşeanu, op. cit., p. 232. ’(2) E. N. Voronca, Datinile şi credinţile poporului român, Cernăuţi 1903, p. 1070 : „Ursitele sunt nouă femei; ele mărită fetele, fac să moară nevestele, când cineva face anume pe ursită şi le chiamă cu descântece. Acela ce face, -de-i femeie ori bărbat, pe dânsele le trimite. Ele totuna torc şi destorc; mă rog: lumea îi mare! Pentru fiecare ele lucră să-i vie partea: torc zilele omului, vieaţa, şi destorc şi deapănă. Pe cine vrau, îl înzilesc; pe cinevrau, îl o-moară". (3) Acad. Rom., Ms. no. 3419, p. 83. (4) Ibidem, no. 3418, p. 122 v°. (5) I. Candrea, O. Densuşeanu, T. Speranţă: Graiul nostru, I, p. 9: Ursitoarele vin a treia zi după naştere şi urseaza pe prunc. Ele găsesc o turtă de pane făcută de-o fată mare, un pahar de apă şi un fir roş pe pâne. Ibidem, p. 490: Ursitoarele vin a treia seară Ia fereastă şi ursesc pe copil; să afle un pahar de apă şi pâne pe masă. (0) Vieaţa românească, II", p. 64. 3 Unui mocan i se fură aproape în fiecare seară câte un miel din turmă, fără ca măcar să aibă un pic de bănueală pe cineva. — Câne nu s’aude, sgornot iarăş nu s’aude! Cine că fie? Nimeni altul decât vreo Ursitoare, căci numai Ursitoarele se hrănesc m carne de furat! Bun! Şi într'o noapte se pune la pândă. Pe la miezul nopţii numai iată că vede o femeie sărind în turmă, iea un miel şi se găteşte de fugă. — Stai!—ţipă mocanul. Nu mai scapi din mâna mea cât o fi hăul şi dudăul. Să-mi spui în grabă cine eşti, că altfel fac moarte de om! Iar femeia ceea îi răspunse: — Nu ridica, voinice, cocoşul dela puşcă acuma, că mare bine -ţi-oiu face! — Şi ce bine, mă rog, poţi să-mi face mie până pe acolo?Cine -eşti ? — Apoi eu sunt Ursitoare şi în mânile mele stă vieaţa ta. Dacă mă Iaşi,—bine de bine; dacă nu,—amar de capul şi zilele •tale ! Mocanul lăsă pe Ursitoare în pace, dar porni după dânsa, ca să-i arăte locul unde stau Ursitoarele. Voia omul nostru să ştie şi dânsul ce-i pe acolo. Merge aşa, merge mult, şi după un cârd de vreme ajunge cu Ursitoarea la un castel mare, unde ardeau o mulţime nenumărată de candele. Sute şi mii se aprindeau şi alte sute şi mii se stingeau. — Ce-s acestea ?—întreabă mocanul. — Sunt sufletele celor ce se nasc şi-ale celor ce mor,—răspunse Ursitoarea. Ursitoarele furnicau de colo până colo, turnând untdelemn prin •candele, —ici puţin de tot, dincolo mai mult, după cum le era şi lor rândueala. — Arată-mi şi candela mea! —o îndeamnă mocanul pe Ursitoare. Şi aceasta merse şi i-o arătă. Mai avea puţin undelemn; şi Ursitoarea i-1 mai spori. Şi se bucură astfel, poate, singurul om de pe lume, care a ştiut vreodată cât mai are de trăit, pentru că îşi ■văzuse candela cu ochii! (1). (1) Culegere din com. Ţepu. 4 Ursitoarele, pe cari mai înainte, în vremuri de inimă curată, oameni le vedeau, după ce se sfătuesc asupra urselii, una mai bătrână zice despre copil: — Să aibă traiul meu din cutare zi şi somnul meu din cutare noapte ! După ce celelalte o sfătuesc să fie mai miloasă, pornesc nevăzute spre casa noului născut, pela miezul nopţii. Pentru aceasta,, la casele cu prunci născuţi, se lasă uşile şi ferestrele deschise, iar lumea trebue să fie veselă (l). Prin Ţara Haţegului, moaşa, singura care poate apără pe copil de toate lohoanele şi boglodatele (dihăniile spurcate), aude cum ursesc Ursonile în cele trei zile după naştere, când, pentru primirea lor, se pregăteşte masă cu sare, pită şi apă. S’a întâmplat că undeva venind Ursitoarele n’au aflat sare, pită şi apă; de aceea s'au mâniat foc şi-au ursit pruncului o soartă rea. Pe un astfel de copil l-au ursit să fie trăsnit pe un clianţ (stâncă): şi la. vremea cuvenită, lucrul s’ar fi şi întâmplat, dacă baba moaşă, pricepută şi ştiutoare, nu l-ar fi legat şi nu l-ar fi ţinut acasă cu minciuni „până a trăsnit în acel moment numai clianţul". Ursitoarele se scoboară în casă, pe horn, pentru care cuvânt şi mama nou-născutului se aşează lângă vatra focului, sau după căloni (sobă), în ungheţ, unde e locul mai scutit (2). Prin alte părţi din Transilvania se pune pe masă în cele dintâi trei zile pentru Ursitoare un cot de pânză nouă, un blid cu făină de grâu, sare, pâne, lână şi un zeceriu. Prin alte părţi se aşează trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă, trei cu untdelemr câţiva bani, iar moaşa zice cătecul Ursitelor, ca se le îmbuneze. In Banat se pun în capul pruncului o pogace, trei cruceri o pereche nouă de brăciri, o oglindă, un pieptene şi o lingură cu un-tară pentru Ursitoare, cari lucruri, fireşte, a doua zi se împart. Tot prin Banat, prin unele părţi, în spre seara a treia se pregăteşte un blidaşel cu nouă mâni de făină de grâu, o lingură nouă cu sare, alta cu unt şi un pahar cu apă neîncepută. Masa este înconjurată cu nişte braciri nouă; pe ea ard trei lumânări lipite de blidaşel, care are împrejur boabe cu grâu, cucuruz, p&isule, ş. a. (1) Gorovei, Credinţ' şi supe‘silfii, p. 343. (2) Densuşeanu, Guiiul din Ţara Haţegului, p. 232-3. Paharul cu apă este încunjurat cu trei fire de mătasă roşie, lungă cât pruncul. Toate acestea stau la capul patului. Moaşa se roagă: Doamne, Dumnezeule, Trimite Ursitoarele Să vină toate \oiose, Voioase şi bucuroase, La sănie să gusteasca, Lui N. bine să 'mpărţească (1). N. puţinei să muncească Şi mult bine să trăiască! Lucrurile de pe masa rotundă, numită sănie, pe care s'a întins cina sau cinişoara Ursitoarelor, se împart între moaşă şi trei fete cam de câte şapte ani, a doua zi. Prin jud. Tecuciu în întâia seară se pune pe tabla sau farfurie, bani, păne, sare, un pahar de vin, două lumânări şi câteva fire de busuioc (2). Mama copilului şi moaşa au grijă să viseze peste noapte şi să ţină minte, iar a doua zi să-şi tălmăcească acele vise, punându-le în legătură cu viitorul pruncului (3). Prin jud. Brăila a treia seară după naştere, mama copilului pune pe masă păne, sare, mâlaiu şi o jumătate de oca de vin, aprinde o lumânare şi le lasă aşa ca să aibă cu ce să se ospăteze Ursitoarele. Aceste bucate le iea moaşa a doua zi (4). Prin alte părţi, din acelaş judeţ, moaşa trebue să viseze ceva în acea noapte şi din cele ce le visează, tălmăceşte viitorul punicului născut (5). Prin judeţul Muscel, »ursitoarele se pun în a treia seară dela naşterea copilului şi constau din păne, ceapă, ţuică, vin, carte,— (1) Să ursească. (2) I. A. Zanne, Proverbele Românilor, TX, p. 3S2: .,La noul născut se întinde masă seara pentru Ursitoare, căci de nu vor avea masă, îl ursesc râu pe cel născut, şi cum l-or ursi, aşa va fi". (3) I.a un cumnat al meu, decedat la vrâsta de 30 de ani, soacra mea a visat trei Nemţi lăutari cari au venit la fereastă. Poftiţi înlăuntru fiind, ei au răspuns : Apoi, câţi să intrăm şi câţi să rămânem ! Şi au pornit. Şi acesta s’a socotit ca un vis rău. (4) Acad. Rom., Ms. no. 3418, p. 271. (5) Ibidem, p. 2S9; cf. şi p. 302 v”. 6 de e băiat cel de curând născut, ori cusături şi fuioare, —să. coasă, şi să-i crească părul, — de e fatăr sare, lumânare aprinsă, să vadă Ursitoarele, — numele celor trei femei..., —un franc, ş. a. Ursitoarele astea se pun pe masă la icoană, spre răsărit, să le vadă Ursitoarele. După ce s’au rânduit, începe moaşa să se închine, rug’ându-se la Dumnezeu ca Ursitoarele ce au să vină noaptea, să ursească bine pe copil. Dimineaţa următoare, moaşa iea pentru sine darurile puse la icoană. Pentru ca Ursitoarele să nu fie scârbite şi deci să nu fie scârbită nici vieaţa copilului, e bine ca părinţii, în cele opt zile dela naştere, să nu fie trişti" (1). Prin jud. Oorj, a treia zi după naşterea pruncului se curăţă, casa şi lehuza, iar seara, înainte de apusul soarelui, vine moaşa pregătită pentru punerea ursitoarelor cu o azimă coaptă în spuză, unsă cu miere la cele trei cruci de pe ea. Azima o aşează pe un scutec nou pentru prunc, aşternut peste nişte faşe, pe o masă, lângă mamă. Pe scutic, lângă azimă, mai pune un pahar de vin, unu de apă, sare şi un ban de argint pe pâine, o pereche de bete de ale moaşii şi trei linguri de cari se leagă cu mătasă nişte flori. După ce le aşează, moaşa face nouă închinăciuni şi zice: Sfintelor, Bunelor, Să vă aducă Dumnezeu curate, Luminate, Bune ca pânea, Dulci ca mierea Şi line ca apa ! Masa Ursitoarelor, astfel pregătită, rămâne până a doua zi, când venind moaşa, o ridică. Argintul de pe pâne îl pune pe pieptul pruncului, iar pânea, vinul şi apa se dau la nişte copii curaţi (1), La Macedo-Români, a treia zi, un copil de 12 ani, cu părinţii în vieaţă, coace o turtiţă de aluat nedospit, care se păstrează sub (1) C. Rădulescu Codin, Tradiţii, legende şi amintiri istorice, Bucureşti' 1010, p. 106. Gorovei, Credinţi, p. 343 4: opt zile dela naşterea unui copilr părinţii lui să fie tot veseli, iar nu trişti, căci se întristează Ursitoarele, şi cum vor fi ele în acele opt zile, aşâ va fi şi copilul în vieaţă. (2) Ic. I. Constantinescu, Monograjia comunii Brăneşti din jud. Gorj, Tg-Jiu 1914, p. 128. 7 perina pruncului 40 de zile. De-i băiat cel de curând născut, i se mai pune o pungă cu bani, o armă, o carte, călămări, hârtie şi o pană, iar de-i fată, un degetar, foarfece, ş. a. Cânii din ogradă se trimit pe la neamuri, ca sâ nu se sperie Caşmetele (1). Prin alte părţi macedo-române, Mirele au o primire încă mai de cinste. «Venirea Mirei, se face cunoscut celor din casă printr'un mic semn ce se iveşte pe nasul copilului. Lăuzei i se dă să mănânce într'o tavă din trei feluri de bucate. împreună cu dânsa mănâncă şi trei fetiţe ce au părinţi şi cari reprezintă pe cele trei Mire. După ce lăuza a isprăvit de mâncat, restul bucatelor se pune cu farfuriile pe un scaun lângă icoana sfântă, ca sâ vie Mirele să mănânce. După ce s’au ridicat oaspeţii dela masă, un băiat umblă cu o tavă la toţi şi adună mahmudele, cari mai apoi se coasă la fesul copilului. Pe la miezul nopţii, pleacă oaspeţii pe la casele lor. Moaşa rămâne mai la urmă. Ea cere să-i aduca puţin grâu, un nasture de argint, o căpăţină de usturoi şi puţin lulachiu. Toate acestea le amestecă, le înfăşoară într’un petec de pânză şi le pune lăuzei subţioară. Această legătură o poartă lăuza tot timpul lăuziei. Acestea, în Clisura. La Cruşova, ospăţul ce să dă a treia seară după naşterea copilului în cinstea Mirelor şi chiamă pugunic. Cu acest prilej, un băiat cu tată şi mamă frânge o turtă, şi oaspeţii o mănâncă toată, ca să nu rămâie până a doua zi nici o bucăţică, căci altfel copilul iesă hoţ. In Meţova acest ospăţ se zice masa a le Stă-Marie, din care lăuza nu iea nici o muşcătură. Dacă în timpul acestui ospăţ se ivesc pe obrazul micului pete negre, zic că l-au ars Mirele. In alte părţi mai e obiceiul ca să facă trei colaci mici hotărîţi pentru cele trei Ursitoare : unul se coasă la faşa copilului, al doilea se atârnă de gâtul lăuzii ca să-l poarte 40 de zile, al treilea îl mănâncă lăuza a noua zi dela naştere. Tot atunci se mai face şi o turtă cu zahăr în formă de colac, care se mănâncă de toţi cei de faţă" (2). (1) Cosniulei, op. cit., p. 8 9: „După trei nopţi, părinţii pun în leagănul natului (copilului) monete de aur, cu cari Mirele să fie ademenite a-i croi o soartă cu bielşug". „Ca vai de cei re n’au de unde să dea Zânelor cele cuvenite!" (2) Ibidem, p. 9 10. s Dacă Ursitoarele găsesc casa cu pruncul neluminată, ele nu intră înlâuntrul şi astfel, copilul rămâne neursit. «Nu-s aţâţi oameni neursiţi?" Ursitoarele, după unele credinţi, se numesc: Ursitoarea, este cea mai mare dintre dânsele. Ea ţine furca şi fusul; Soartea, care toarce, mijlocia, —şi Moartea, care curmă firul. După unele credinţi oltene, cele trei Ursătoare cari vin cu îngerul, ca să ursească pe cel de curând născut sunt: întâia: Capul lunii în care s’a născut pruncul; A doua: Ziua în care s'a născut pruncul, şi A treia: Ceasul în care a picat pruncul din pântece. Tustrele fac sau torc firul vieţii unui om, care este cotit prin toate locurile pe unde cel venit pe lume va umbla în vieaţa lui, dela ursală şi până la moarte. Une ori se spune că acest fir îl dă Dumnezeu Ursitoarelor şi acestea îl pun pe pământ, aşezând pe el toate întâmplările pe cari le va avea omul şi dela cari dânsul nu se poate abate cu nici un chip. în această privinţă, se povesteşte că un om a aflat în vis, dela îngerul pruncului său, că acel prunc se va înnecâ în fântâna din ograda lui, atunci când va avea vrâsta de 9 ani. Omul, ştiind aceasta, şi-a astupat fântâna, socotind că cu chipul acesta copilul va scăpă cu vieaţă, neavând în ce să se înnece. Copilul însă, tocmai în ziua când a împlinit nouă ani, s’a dus la fântâna astupată, a pus capul pe cheile (1) fântânii şi a murit (2). După următoarea povestire, Ursitoarele, — sub numele de Zodii,— primesc în fiecare zi poruncile lui Dumnuzeu, pentru cei ce se nasc, cari, astfel, rămân legaţi de-o anumită soartă sau zodie, pentru totdeauna: Ci-că un împărat avea trei feciori. Intr'o zi îi cheamă pe tustrei la dânsul şi le spuse: — Dragii tatii, m’am gândit şi eu, acuma când sunteţi şi voi ajunşi la vrâsta de muncă, să vă dau pe la treburile voastre şi (!) Ghizduri, ghizdlie. (2) Cred. Rom. din corn. Catane, jud. Dolj, îir.pârt. de Şt. St. Tuţescu. Q ■să nu vă mai ţiu pe lângă mine, să-mi păstraţi şi să-mi sporiţi averile mele; să nu fie bănat mai încolo, la vremurile voastre de însurătoare, şi să-mi spuneţi că unul a muncit mai puţin şi-a luat mai mult, şi să se işte aşă sămânţă de gâlceavă şi vorbă. Iaca, v’am făcut averea mea toată trei părţi de-o potrivă: să şi-o iea fiecare şi s’o păstreze fiecare după vrednicia şi mintea lui. Cine a mări-o, bine de bine ; cine a prăpădi-o, paguba lui; 1-oiu vedea şi eu cu ochii mei pe cel ticălos şi nu i-oiu lăsă la moarte .zilele noroadelor pe mâni, ca să le dea de râpă iute şi de grabă! Şi după asta, împăratul le-a dat ce li s’a cuvenit, şi el s’a tras doi veri primari din fraţi, doi veri al doilea din veri primari, toţi scoborîtori din aceeaş familie, gemeni, şi îmbrăcându-se curat, cu cămeşi albe, şi fiind curaţi de păcate,—feciorelnici,—se duc la locul unde înfloreşte feriga. Aici stau cu toţii în privighere, fără să vorbească între ei, fără să râdă, fără să doarmă şi fără să se a--şeze jos. In timpul cât cei şease oameni stau de pază şi privi-gliiază în condiţiunile arătate, se iveşte Necuratul care nu voeşte să-l vadă pe om fericit, şi începe a face feldefel de ghiduşii, -care de care mai gogonată, spre a face pe nemuşuguri să râdă, să vorbească ori să-i adoarmă. Şi dacă vreunul din ei calcă con-•diţiunile spuse, ori dacă se aude cântând cocoşul, floarea dispare, •o fură Necuratul, şi oameni rămân păgubaşi. De se păzesc să nu râdă ori să vorbească sau să doarmă, — lucru foarte greu, a-tunci cel mai vrâstnic dintre rude se duce la floare, face trei cruci şi mătănii spre răsărit, rupe floarea şi o pune într’o nă- 1 2 (1) Şezătoarea, XV, p. 81. (2) Z. Pantu, Plantele cunoscute de poporul român, p. 96: Polystichum Fi-Jix mas, Roth. Aspidium Filix mas, Swartz: numită şi feligă, feregă, ferică, firică, iarba-şarpelui, năvalnic, spasul Dracului, spata Dracului. 93 framă curată, câte una de fiecare, şi o duce acasă, aşezând-o deodată la icoane. In urmă o pune omul în locul şi la lucrul la care voeşte să aibă noroc, şi treburile îi merg minune de bine. Se poate luă numai floarea ferigii din păduri depărtate, unde cocoşul nu se aude cântând" (l). Credinţa în Spiriduşi o întâlnim şi la alte popoare; astfel sunt Francezii (2), Polonezii (3) şi Ceho-Slavii (4). 1 2 3 4 (1) Şezătoarea, XV, p. 30 1. (2) G. Ceauşanu, op. cit., p. 227: „Ferice de servitoarea care are un Spiriduş în mâneca sa: casa-i va fi măturată în toate zilele, fără ca ea să ostenească, pânea va fi frământată, clătitele vor fi făcute, fără ca să pună mâna... Dar pentru a dobândi bunăvoinţa şi serviciile acestui duh mofturos şi cu toane, tre-bue să te porţi foarle îndatoritor cu el şi cu prea multă atenţiune". (3) V. Bugiel, La Demonologie du peuple polonais, p. 7 8. Intr’o regiune a Poloniei „se vorbeşte de un ţăran care are un Drac într’unul din stupii săi. A-cest Drac îi sporeşte stupii, şi ţăranul câştigă mulţi bani, mulţumită lui. Aici-se vede că este vorba de geniul binefăcăţor al casei, numit în Germania Haus-kobold, în Scoţia Brownie, şi în Anglia nordică Krlmoulis". (4) Revae des traditions populaires, XVIII, p. 86: II numesc plivgnic; iea felurite înfăţişări şi aduce celui ce-1 are toate bogăţiile pe cari le vrea cu toate că unul ca acesta îşi primejdueşte vieaţa. E aproape tot una cu Zmoc-ul, „care se întâlneşte sub forma unui puiu negru pipernicit; cine vrea cu dinadinsul să îşi dobândească unul, trebue să iea oul unei găini negre, să-l poarte subţioara . stângă până ce va ieşi un puiu schilod; în acest timp clocitorului nu-i este îngăduit nici să se roage, nici să meargă la biserică, nici să-şi taie părul, nici unghiile. Zmoc-ul aduce tot ce stăpânul lui vrea şi mai cu samă grâu, noaptea, schimbat într’un balaur ce varsă foc; când pleacă, iesă pe hornă. La sfârşit iea. sufletul celui pe care îl îmbogăţeşte". PIAZA REA ŞI PIAZA BUNA Piaza rea, protivnica Norocului. întruparea Piezii rele în şarpe, câne, mâţă, ■găină şi om. Sărăcia legată de casă şi îndepărtarea ei. Piezile rele obşteşti: Nălucile, oamenii „însemnaţi", preoţii, cucuveicile, eghipturoaicele şi pasările cu ciocul de fier. Piaza bună. întruparea el Piază rea este protivnica celui mai mare Noroc. Dacă la unii, Norocul aduce „şi pe uşi şi pe fereşti" o vreme îndelungată, Piaza rea pe toate le poate risipi într’o singură zi, pen-txucă dânsa stă necurmat pe lângă om, urmărindu-1 fără nici o milă şi producându-i cele mai mari pagube. Tocmai prin deasa repeţire a pagubelor se cunoaşte că la casa unui om s’a încuibat Piaza rea, Duhul rău al nenorocului, întrupat în ceva,—fiinţă ori lucru,—om, animal, piatră, ş. a. Povestea fetei cu pieze rele, — lămurit născută prin contopirea a două subiecte, ne zugrăveşte foarte bine credinţa populară în acest duh. „Unui împărat cu doisprezece feciori, i se născu în cele din urmă şi o fală. Cu naşterea ei, toate îi începură a merge rău şi a da îndărăt, în cât bietul împărat ajunse la sapă de lemn. Un filosof sau cetitor de stele spuse împăratului să cerceteze pe copii cum dormiau, şi spunându-i-se că fata doarme pe brânci ori făcută ghem, răspunse: — Aceasta e Piaza rea a împărăţiei tale! Şi-l sfătui pe împărat s'o oropsească, că nu se va alege nici praful de el şi de copiii săi. Bietul împărat se văzu nevoit a face după povaţa filosofului şi a vorbi cu credinciosul său s’o lase în pădure. Rătăcind mult timp, ea ajunse la o colibă unde fu primită de o babă, dar peste câteva zile o rugă să plece, căci cu dânsa, intrară toate belelele în bordeiul ei. De acolo, îmbrăcată ca cerşi-'oare, ea se duse la o stână, unde o primiră bucuros ciobanii, 95 dar după trei zile o goniră, căci se luaseră de gând bieţii ciobani de paguba ce încersaseră de când venise fata" (1). Astfel de povestiri întâlnim şi la alte popare (2). Piaza rea sau Piaza cea rea se întrupează în ori şi ce: Ea poate avea înfăţişarea de şarpe, născându-se dintr'un ou care a slujit drept cuibâr (3). De multe ori trăeşte în chip de câne, ce vine de cine ştie unde sau se naşte la casa unui om, odată cu începutul unui şi-reag de nenorociri mărunte deocamdată; după o vreme, seara, începe să urle, să se ude pe pereţi şi să se murdărească prin ogradă. Un astfel de câne trebue îndată izgonit sau ucis. Ca Piază rea este bănuit mai ales cânele negru (4). Mâţa neagră poate deasemeni întrupa Piaza rea, ca să aducă pagube unei case (5). Oăina care câte odată cântă cocoşeşte, care cobeşte, este Piază rea: o astfel de găină se taie, ca prin aceasta să-şi adevereze că a cobit moartea şi răul ei, şi nu al celor din casă. Unul o prinde, se duce în fundul casei şi-o dă de-a tumba. Dacă pică cu coada pe prag, i se taie coada; dacă pică cu capul, i se taie capul (6). Omul, după povestea pomenită, este un minunat cuib al Piezii rele. «Ion al lui Neculai Pamfile din corn. Ţepu, jud. Tecuciu luase uh băet,—Gliiţă a lui Buza-briciu, cu anul. Băietul eră harnic, dar şi Piază rea. In anul dintâiu l-a murit omului un bou, un june, două oi, iar de păsări nu se mai ţine socoteală. După un an pe băiat l-a dat afară şi de atunci o duce bine". După cum am pomenit, Piaza rea se întrupează şi în lucruri: 1 2 3 4 5 6 (1) L Şăineanu, Basmele Românilor, p. 797. (2) Subiectul s’a cules şi în Dalmaţia; fata cu pieze rele este desfortunada (Archivio per lo studio delle tradizioni popolari, X, p. 311) sau sfurtuna, după o poveste sicilianul (Revue des traditions populaires, XXIX, p. 102 3), întâlnită şi la Greci, (Ibidem, p. 104). (3) Pentru corn. Ţepu, jud. Tecuciu: cuibarul este oul pus în cuib sau cuibar, covată sau altceva, unde se ouă găinele, ca să fie văzut şi să nu se ducă să se ouă în alte părţi, unde ouăle se vor pierde sau le vor mânca cânii. Cuibarul deci, poate să fie ori cât de vechiu. (4) Artuf Gorovei, Credinţi, p. 6. (5) Ibidem. (6) Cred. Rom. din-corn. Ţepu, jud. Tecuciu. 96 o haină, o casă, cari aduc îndestul de mari nenorociri. Iată, tot pentru com. Ţepu: «Tatăl lui Ion Chirvase a luat, aşa, cu sahagnila un Ioc cu casă pe el, dela nişte orfani; nu mult după aceasta, orfanii s’au dus la Galaţi, au plătit nişte liturghii la Sf. Minăh şi iaca Chirvase bătrânul că moare într’o zi. Peste puţin moare şi Ion, de 34 de ani, iar după el îi vine rândul nevestei lui. De-acu, băieţii stau la cumpene, să lase şi casă şi tot, şi să-şi caute acioală în alte părţi, numai să scape de locul cel cu Pieze rele". Fiind-că de cele mai multe ori Norocul, după socotinţa poporului, se arată prin bogăţie, Nenorocul său Piaza rea se leagă de sărăcie, care se personifică într'un duh cu toate însuşirile Piezei rele. Pe aceasta, deci, o vom înţelege-o în următoarea povestire care ne arată chipul cum un nenorocos a putut să scape de-o astfel de Piază rea. «Ci-c’a fost o dată într’un sat un om sărac, sărac, aşa de sărac, că iaca nici eu n’am cuvinte să vă spun cum. Aşâ, el ce să facă? Dacă stă, îi stă Norocul! S’a gândit: la să plec eu cu copiii, cu nevasta în lume, ca doar-doar am scăpa de sărăcie. Şi au plecat numai cu ce aveau pe ei, căci acasă erau plini de goi! Mergând el aşâ pe drum, el îşi aduse aminte cum că mai a-veau acasă un ulcior, şi-l uitaseră. Şi zise neveste-si: . — Fă, nevastă; să dau o fugă să ieau şi ulciorul ăla, că o să. ne trebue! — Aşâ e; du-te. Şi a luat-o îndărăt. Când ajunse şi deschise uşa casei şi intră, vede aşâ ca o mutră de cocoşneaţă lungită pe vatră. Se încruci când o văzu. — Oliu! Macheă, da ce-o mai fi şi asta? Şi-o întrebă: — Cine eşti tu ? — Eu, Sărăcia! — Sărăcia! Da ce-o mai fi? Ce cauţi la mine? Şi Sărăcia apucându-1 de gât: — Am venit ca să-ţi ţin de urît, c’am văzut eu că tot îţi trebue. Da la ce mai venişi, că plecaseşi ? — Veniiu să-mi ieau şi sărăcia asta de ulcior, c’o uitasem L 97 — Păi, atunci să mergem, dacă ziseşi aşa! — D’apoi cum o să mergi ? Cum o să te ieau ? — Ei, cum o să mă ieai! Uite, eu o să mă bag în urcior ca să-ţi fiu mai uşoară! Destupă urciorul! Românul nostru, neavând încotro, face ce-i zice Sărăcia: destupă urciorul. — Dar cum faci ca să intri, că nu eşti mai mică? — Ei, cum o să intru! Uite, mă fac aşa ! Şi Sărăcia se mototoli şi intră în urcior, cât era ea de mare. El o înfundă bine, îşi luă urciorul şi plecă, cântându-şi cântecul: Foaie verde sirsinele, Vai de păcatele mele! De când de-acas’.am plecat, încotro m’am dus, încotro am apucat, De Sărăcie am tot dat! De Sărăcie am tot fugit, Şi tot Sărăcia am întâlnit! Pe drum se întâlneşte c’un om. Din vorbă în vorbă, îşi spun fiecare care încotro se duc. Da ăla vede urciorul. — Da ce ţii ăl urcior astupat cu plumb? — Să ştii tu ce am în el, nu m'ai mai întrebă! — Eu, de! De unde să ştiu; d’apoi spune! — Sărăcia ! — Taci mă! Sărăcia astupată în urcior? Batâ-te’n cap, sa te bată! Ce-ti mai dete în gând şi ţie! Şi unde o găsişi? — Acasă! — Şi unde o duci ? — Eu ştiu ! — Mă, ci leagă şi tu un pietroiu de gâtul urciorului şi arun-că-1 Dracului în balta asta, mă; scapă-te de ea şi vezi-ţi de treabă! Acesta, cum aude aşa, iea un pietroiu, îl leagă de gâtul urciorului şi apoi îl aruncă cu urcior cu tot în baltă. — Mă: cu bine, mă! i — Să dea Dumnezeu bine! Şi s’au despărţit. A scăpat bietul om de Sărăcie. Apoi a luat-o pe drum înainte ca s’ajungâ pe-ai lui. Mergând ei aşa, dau de-o curte boierească. Cer boierului să le dea şi lor o bucată de pământ pentru bordeiu, iar ca plată, se îndatorau T. Painfile, Mitologie, I. 7. 98 să-i vândă ţuică la drumeţi. Boerul a primit, că vedea el că o să-i prieascâ c’un astfel de om. Acu, apucându-se omul nostru să sape la groapa boierului, dă peste un cazan plin numai safl cu galbeni de aur! Iacă undei-a fost stând norocul lui: în pământul boierului, în groapa bordeiului. Acum iar îşi începu cântecul: Şi-alle frunze trei lalele, Vai de păcatele mele! Eri fuseiu un biet argat, Alalt’eri un prea sărac, Astăzi sunt un om bogat, De Sarâcie-am scăpat! • Şezând el mai mulţi ani de-a rândul la moşia asta boierească, s’a îmbogăţit de nu mai avea nici ce le mai face banilor; s’a făcut şi el boier mare. S’a întâmplat însă că a venit odată şi îra-te-seu pe la el, c’auzise că s’a îmbogăţit. Frate-său ăsta, mai mare, era şi el bogat, nu e vorbă, dar sgârcit şi vrăjmăşos nevoie mare, şi mai ales vrăjmăşos, de când auzise de îmbogăţirea lui frate-său, fiind că-1 întrecuse. Nu e vorbă, se uită mai înainte la el mai rău ca la un câine. Acum, ei, din vorbă în vorbă, îşi povestesc fiecare cum îşi făcuseră averile. Ăsta al nostru, îi mai spune cum făcuse când a prins Sărăcia, cum o băgase în urcior şi cum o aruncase în baltă, de scăpase de ea. Astuialalt atâta i-a trebuit: — Dar bine o mai fi Sărăcia aia acolo? — D’apoi cum să nu fie! Cine s’o iea? Numai sărăcie nu le-ar mai trebui altora. — Dar nu mergem într’acolo, frate, c’aş vrea s’o văd şi eu ! — Dacă zici tu că mergi, eu merg, —cum să nu merg, că tot n’am eu nici o treabă până una alta! Şi plecară. Ajungând acolo, intră în baltă ăl vrăjmăşos, găseşte urciorul, îl scoate şi-l destupă. Sărăcia, când se văzîi scăpată, i se încârligă pe după gât zicându-i: . — Ti.., ce bine îmi făcuşi, frate! Mai văzuiu şi eu odată lumina soarelui! Iţi mulţumesc din suflet, frăţioare, că m’ai scos, căci altfel, aici îmi putreziau oscioarele. Acum, fiindcă mă scă-paşi dela moarte, cu ce să te mulţumesc ? — Apoi, dacă vrei să mă mulţumeşti, nu-ţi cer nici mai mult, 99 nici mai puţin, ci numai atâta: vreau să faci pe frate-meu cum a fost mai înainte, că prea şi-a ridicat nasul sus, de m’a întrecut în bogăţie până şi pe mine! — Nu ştiu zău, pe el ori pe tine, —îi răspunse Sărăcia; el a-cuma este prea tare, nu-1 mai pot doborî, pe când pe tine, e-hehe! eşti şi căzut! Haide la tine, că la tine e de traiu de-a-•cum înainte! —îi zise Sărăcia, strângându-se şi mai bine pe după gâtul lui. A păţit-o! Curat vorba ceea: „unde dai, şi unde crapă!'', sau: «Vrând altuia a face rău, Iţi faci tot capului tău!" (1). Iată. acum o variantă tot olteană: «Fiind doi fraţi, —unul sărac şi altul bogat,— după ăl sărac se ţinea în totdeauna o pasăre neagră. De se ducea la muncă, de se ducea la moară, de se ducea la pădure, —ori unde se ducea, pasărfea era după el. Intr’o zi s'a dus la pădure s’aducă lemne pentru foc. Eră o ■vreme rea: un sfic de ploaie şi altul de ninsoare. Pasărea, după ■el. Văzând-o îndiichinită de frig, i se făcu milă de ea. Dete gaură cu sfredelul în copac şi-i spuse să intre acolo la adăpost. Pasărea intră, numai să scape de frig. Omul a făcut un dop de lemn, l-a bătut în copac şi a astupat-o acolo. După ce a venit dela pădure, a băgat de samă că a ’neeput a-i merge şi lui mai bine. Paserea aia eră Sărăcia lui. I-a pornit bine, bine, şi mai bine, până ce a ajuns mai bogat «decât frate-său ăl bogat. Frate-său începu să-l întrebe: — Măi frate-meu! Ce ai făcut păsărică aia care se ţinea după •tine? Era viclean şi se gândiâ să se ducă să dea iar drumul păsă-ricei, să se pună iar pe frate-său. Fratele îmbogăţit, nepricepând viclenia lui frate-său, i-a spus că atunci când s’a dus la pădure .să-şi aducă lemne de foc, a băgat-o în cutare copac,—alunul în care ştia el. 1 (1) Ion Creangă, VII, p. 4 7. 100 Frate-său s’a dus ca să-i dea drumul. A scos dopul de lemn? din copac, şi păsărică a ieşit. — Haid' să te duc la frate-meu ! — Frate-mi eşti tu de aici înainte, —i-a spus păsărică, —pentru că m’ai scăpat dela moarte, şi de tine nu mai rămâiu! Ţiindu-se păsărică după el, a sărăcit până a ajuns în starea de-demult a frate-său; şi o fi sărac şi acuma, dacă păsărică s'o maf. ţine după el!" (1). O astfel de povestire o au şi Polonezii (2). In Alsacia un cioban o închide în sticlă ca să-şi scape turmele ce i se nimiciau (3). Văzurăm până acum Piaza rea legată de o anumită persoană, în chip statornic; sunt însă şi Pieze rele ale unui sat, ale unei părţi de ţară: „Nu ştiu, adevărat ori minciună, da' s’aude că departe, undeva, s’ar fi născut o nălucă aşa cum nu s'a mai pomenit: la mă-rime-i băiat, la chip îi om bătrân, cu barbă, cu musteţi, şi zice că' îndată ce l-a făcut mă-sa, el a prins a grăi. Ş’a zis: „Să nu mă botezaţi, că eu oiu şedea şi nebotezat. Da să ştiţi dela mine, că anul ista pâne pe câmp are sa fie de-are să facă bureţi şi n’au s’o poată căra oamenii; decât, la toamnă, nici pe dânşii n’au să-i poată căra la groapă! (4). După acest soiu de Pieze rele, vin cele ce sunt ale tuturora. Astfel întâlnim: Oamenii însemnaţi, cum ar fi spânii, cei cu părul roş, încru-cişaţii, ciungii, ologii, pociţii ş. a., cari de obiceiu deoache lumea. Preoţii (5), cum mărturiseşte însuş Mitropolitul Gavriil al Moldovei în 1757 (6), şi călugării. 1 2 3 4 5 6 (1) Şezătoarea, VII, p. 199 200. (2) L. Leger, Recueil des contes populaires slaves, Paris 1882, p. 125- 8. (3) Revue des traditions populaires, XVI, p. 618. (4) Cred. Rom. din corn. Vlăsineşti, jud. Dorohoiu, împart, de d-1 D. Furtună, (5) Cred. Rom. din corn. Albeşti-Botoşani, împart, de d-1 O. Rotundu: Daca. întâlneşd trei popi, sa legi un nod la batistă, ca si nu-ţi meargă rău. (6) O. Ceauşinu, op. cit., p. 319. 101 Astfel cred multe popoare între cari pomenim Spaniolii, Ger-jnanii, Englezii, Francezii (l), Ruşii (2), Rutenii (3) ş. a. Aceasta se întâmplă din pricină că duhul cel rău îşi poate îndeplini menirea lui mai uşor sub forma unor persoane cari de obiceiu au mai multă trecere în faţa oamenilor, decât dacă s'ar arătă sub forma lor propie (4). împotriva preotului cu care cineva se întâlneşte, ca să nu-i 'meargă iau, se zice că trebue să scuipe şi să arunce cu ţărână, vcu fân, paie, beţe, pietre, orice vei găsi la îndemână", cu „ac, bold", sau să treacă drumul de-a curmezişul (5). Macedo-Românii, crezând de asemeni că le merge rău dacă se întâlnesc cu un preot, după întâlnire se întorc cu 40 de paşi înapoi, şi numai după aceasta îşi urmează drumul (6). Amintim în treacăt şi despre cucuveicele cobitoare, veşnica .Piază rea a tuturor oamenilor, de Eghipturoaice,—nişte păsări „grozave" cari urmăresc prin toate chipurile nimicirea pământului (7), —şi de Pasările cu ciocul de fier, — unii zic că acestea-s boierii, — cari vor năpădi lumea la sfârşitul veacului. Unii oameni, spre a se feri de Piezele rele, poartă la dânşii o bucăţică dintr’o frânghie cu care s'a spunzurat cineva. Va fi fost de sigur în cinste de mult şi vre-o „Piază bună" (S). .Amintirea poporului însă a şters-o cu totul, sau a contopit-o cu credinţele despre Noroc şi Şarpele de casă, despre cari am •vorbit. 1 2 3 4 5 6 7 8 (1) lord. Golescu scrie (după G. Ceauşanu, op. cit., p. 319): Călugăr de ai văzut, cât de departe, du-te la o parte, că îndată te poticneşti. Ibidem, despre credinţele popoarelor streine. (2) Rcvue des traditions populaires, VIII, p. 180. (3) D. Dan, Rutenii din Bucovina, p. 16: „Poporul rutean crede că dacă întâlneşte cineva în cale o babă ori un preot, atunci îi va merge rău; deci spre A preîntâmpină aceasta, ridică de jos un paiu, o pietricică sau orice află şi a-iruncă în urma lui". (4) Cf. Pamfile, Diavolul învrăjbitor al lumii p. 9, 46 şi urm. (5) Art. Gorovei, Credinţi, p. 15 6. (6) Cosmulei, op. cit., p. 54 5. (7) Cred. Rom. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu. (8) Despre dânsele, credem că e vorba, când se spune „cheji buni“ : „M'a găsit în chejii buni" „în chejii cei buni" sau în „duşi buni". 102 Pomenim aici cânele aducător de noroc, —cel ce se pripăşeşte la casa cuiva şi care nu trebue izgonit, căci făcând altfel, se a-lungă Norocul dela acea casă (1),—paserea pripăşită pe lângă casa cuiva, care nu trebue să se taie (2), vita de pripas, vita pripăşită, numită şi de colac sau colăcită, — banul de găsit, care se păstrează, însuş omul strein, pripăşit pe la casa altuia, şi altele. 1 2 (1) Drum drept, X, p. 685: „Un aline strein, când îţi vine la casă, sa ştii că-i semn de noroc". Bucată Noroc la casă e urzită pe aceasta credinţa. (Ibident p. 683 6). (2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. DESPĂRŢIREA II. MUNCA. JOIMARIŢA. Denumiri. Pedepsirea femeilor şi-a fetelor găsite cu cânepa netoara. Alte soiuri de lene femeiască. Paza femeilor. Colindătorii Joimăriţii. Alte prilejuri de venire ale Joimăriţii. Sperietoarea. Despre Joimariţâ, Jbimăriţă sau foimarică se crede, prin jud. Muscel, că este o femeie bătrână şi urîtă de mama focului, despletită şi cu dinţii rânjiţi, care vine şi toacă deştele sau frige unghiile acelor fete, nebarbate,—leneşe (1), la cari ea, în no- p-tea de Joi-marl, va mai găsi cânepa netoarsa. „înainte vreme, când lumea eră rara, nu ca acum, în noaptea de Joi-mari, când veniâ Joimariţa, toţi şedeau de frica ei cu u* şile încuiate şi mânjite cu usturoiu. Dar de ea tot nu scăpau. Veniâ Ia fereastă şi striga: Câfii, Câţii, Tors-ai câlţii ? Căiţii daca n’ai torent, Mâinile ţi le-am tocat! Fetele răspundeau: — Tors! tors! tors! Aşâ a răspuns şi o fată, care mai avea un fuior în pod. Hoaţa de Joimariţă n’a crezut. S’a şi urcat în pod şi a început a cotrobăi prin sgrebeni prin leftere (2), prin dinţii dăracilor, pan’ a dat de fuior. A venit jos, făcută foc şi răcnind: 1 2 (1) Academia Română, Ms. no. 3419, p. 4 v". (2) Pieptenii cu cari se perie fuioarele. 104 Hor, hor, hor! Mai e în pod un fuior! Apoi a intrat prin uşile mânjite cu usturoiu, în casă, şi tot n’a lăsat pe fată în pace, până nu i-a ciopârţit mânile. D’atunci încoa, toate fetele zoriau să nu le mai apuce Joima-riţa cu cânepa netoarsă. La vreme, dacă cuiva i-ar fi mai rămas vreun caier, două, de i-ar fi dat foc, şi tot »îi făcea de Muma-păditrii". Iar când ve-niâ Joimăriţa şi întreba: Căiţii, căiţii torsu-i-ai ? Sgrebeni ’jidrugatu-i-ai ?, fata răspundea cu curaj: Două ouă 'ncondeite Puse la părete, adică, „am isprăvit şi de tors şi de ’ndrugat, ba am încondeiat şi două ouă; uite-le la perete". Unii spun că Joimăriţa e o femeie făcută necumpănit: lungă până'n podină, care umblă despletită şi cu o procoviţă de cânepă în cap. Ci-că-i miroasă de departe cânepa şi caierile netoarse şi n’ai cum le piti. Unde-o mirosi, vine la fereastă şi zice: Pute-a căiţii! Tors-a i haiţii Căiţii? Tot ce-o găsi nelucrat din cânepă, dă jos, trage jarul şi-l pune pe foc; apoi, iea pe leneşă, o pune cu mânile în jar şi i le acopere cu spuză. I le frige. Aşa păţesc şi flăcăii sau gospodarii pe cari îi apucă Joi-mari-cu gunoiul prin curte: dă Joimăriţa foc gunoiului şi le bagă mânile ’n spuză. Frige şi mânile celor cari au gardurile nefăcute ori rupte în vreo parte" (1). Din Transilvania avem aceste frumos alcătuite şire: «Cine-i Joimăriţa? întrebaţi pe nevestile tinere şi tăndăloase şi pe fetele mari şi leneşe. Ele vă vor spune că Joimăriţa e soră bună cu Muma-pădurii şi mare duşmancă a lor. Joimăriţa nu face nici un rău la lume, dar e lăsată dela Dumnezeu, ca într’un 1 (1) R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 45 6. 105 an odată şi anume în Joia mare, să facă o cercetare straşnică printre fetele mari şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă. Tors-au fuiorul tot, ţesut-au pânza, şi cu câlţii şi feştila ce au făcut ? Ţinând samă de înalta şi sfânta ei trimitere în lume, în Joia cea mare, pleacă desdimineaţă prin sate şi prin oraşe, gârbovită şi afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va află neveste şi fete mari, cari n’au tors fuiorul şi n’au ţesut încă pânza, să le arză unghiile şi degetele. Mişelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele şi păcatele lui; tot aşa şi nevestele leneşe şi fetele mari şi trândave. Ele, când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră un crâmpeiu de pânză din anul trecut, iar căiţilor şi feştilii le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa, când le va cercetă casa şi munca lor. Cele harnice nu se tem. Dar şişca de Joimăriţă miroasă bine şi tot ştie ce-au făcut ele. Pare că pleacă popa cu Iordanul la Bobotează, şi unde soseşte, începe cântând de prin curte: «In Iordan, botezându-te tu, Doamne..."; tot aşa începe şi ea, însă dela poartă: Pute-a câlti, pute-afeştilă, Pute-a lene de copilă; Pute-a pânză netesută Şi-a nevastă nebătută! Şi-apoi intrând, în loc de binecuvântare, le pune pe toate cele leneşe din casă cu unghiile şi deştele în hârbul cu jar şi li le prăjeşte bine, întrebând, de ce au ele unghii şi degete, şi nu fac nimica bun cu ele! O, ce jale, ce chin, şi zor, e azi la poarta dumnealor!" (1). De Joimăriţă îşi aduce atunci poporul aminte când,—e vorba •tot de Transilvania,—«pe gruiu" se văd «roate de fum" şi când seara «hodâiţează" «şi se spun versurile următoare": ţi) Şezătoarea, XIV, p. 129 30. 106 Cine n’a tors câlţi[i], Să-i cază dinţii ; Cine nu şi-a tors facişclele (1), Să-i caza măselele! (2). Prin unele părţi se zice că Joimariţa jupoaie unghiile fetelor leneşe, cari n’au spălat cămăşile şi n’au grijit casele, de bună samă că pentru Paşti. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn : Curăţiţi, niaina, casele Şi spălaţi cămăşile, Că vin Joimăriţele Cu custurile Şi suliţele! (3). După cum se vede, pe alocuri se spune că pot veni la o casă chiar şi o ceată de Joimariţe, cari, câte odată nu fac alt rău decât că dau femeii pe care o găsesc dormind la Joi-mari, „o lene straşnică", de care nu mai poate scăpă tot anul (4). Prin alte părţi se crede că Joimariţa vine şi peste an, şi anume în fiecare săptămână, Joi seara, când iesă din munţi sub înfăţişarea unei flăcări: astfel de munţi, cari adăpostesc Joimariţer sunt Măguradin Putna şi Penteleul din Buzău. Dacă află uşa închisă la o casă, Joimariţa strigă lucrurile din casă spre a i-o deschide, înainte de cântatul cocoşilor, căci după această vreme, nu mai au putere (5). Pe-alocuri se crede despre Joimariţe că vin pe la case şi la. Patruzeci de mucenici (9 Martie), când, spre a le izgoni, gospo-dinile afumă casele cu cârpă nouă (6) sau fac focuri de gunoaie în cele patru colţuri ale curţii (7). 1 2 * * 5 6 7 (1) N'or fi păcişelele? (2) Ramuri, Craiova, ap VIJTI, p. 196. „ (3) Revista „Tinerimea română", V, p. 300. , (4) Marian, Sărbătorile la Români, II, p, 267 - 8: Joimăriţa sau Joimărica. umblă în ajunul Joii mari şi la femeile cari n'au isprăvit de tors în’ timpul postului, ori n’au făcut cămăşi nouă de Paşti, le batjocoreşte şi le arde cânepa, netoarsă, le bat peste degete, le arde şi le răpeşte, frigându-le şi mâncându-le. Inlenoşează pe cei ce-i află dormind şi mai ales pe femei. (5) Revista Tinerimea română , V, p. 300. (6) C. D. Gheorghiu, op. cit:, p. 55. (7) Revista pentru ist., arh. şi filolog., II, voi. II, fasc. 2, p. 388. 107 Prin unele părţi ale Olteniei, venirea Joimariţelor este închipuita chiar prin cete de colindători, cari, Miercuri, în săptămână paternilor, sau în ziua de Joi-mciri o ieau cu-aşteamătu prin satr cu clopote la gât şi umblă din casă ’n casă. Ajungând pe prispă, încep să strâge: Câlţi, Căiţi, Tors-ai căiţii? Două ouă 'ncondeiete, Puse bine pe perete! Femeile, —zice-se că de teamă,—le dau ouă. Mai de mult se spune că acei colindători erau flăcăi chiar, şE pârliau fetele leneşe cari aveau încă neisprăvit torsul câlţilor (1). Aceşti flăcăi umblau prin jud. Dolj cu căldăruşele cu jaratec Fig. 3. Copiii umblând cu Câţii-mâţii, au răsturnat coşul cu ouăle de frica cânelui. şi aveau în grijă, pe lângă femei, şi pe cei ce nu porniseră plugurile la arat Acestora le strigau: Cui nu se duce la plug, Ii bag fcheru ’n c. Copiii ce umblă cu colindatul, dobândesc dela gospodine-ouă (2). Prin alte părţi oltene, datină se chiamă Câţii-mâţii. Ceata. 1 2 (1) Revista „ Tinerimea română", VI, 1-2, p. 89. (2) Cred. Rom. din corn. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-1 Şt. St Tuţescu. 10S ■colindătorilor se alcătueşte din doi copii cari sună clopoţeii şi zic: Câţii Mâţi i Toarce căiţii ; Ori i-ai tors, Ori i-ai ros, Scoate ţolul să ţi-1 văz, Şi de-1 ai Să te ’ndnri şi sa ne dai Cele ouă ’ncondeiete, De colo din cobilete. Unu mie, Unu ţie, Şi unu de tovărăşie, La anul şi la mulţi ani! Gazda iesa şi le dă ouă pentru încondeiat la Paşti (l), pe cari le adună în coşuleţe. Alte ori se crede că Joimariţa pedepseşte femeile cari lucrează. Joi seara, spre Vineri (2). In sfârşit, prin alte părţi Joimăriţele caută sâ pocească femeile şi cu alt prilej, cum ar fi vara, la muncă pe câmp. Pentru aceasta, femeile, înainte de a se culca la prânz, pe ogor, trebue să: tacă cruce pe pământ, ca să fie ferite de poceala acestor duhuri necurate (3). Prin jud. Brăila, copiii ce plâng sau fac gălăgie, sunt speriaţi cu venirea Joimaricăi, «Ţigancă urîtă" (4). 1 2 3 4 (1) Ion-Creangă, II, p. 187. (2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 122 v°; cred. din jud. Brăila. (3) L. Şăineanu, Basmele Românilor, p. 986. (4) Academia Română, Mc. no. 3418, p. 173. MARŢI-SEARA. Denumiri. Pedepsirea lucrătoarelor de Marţi seara. Povestiri cu neisbutirea răutăcioasii Marţi-seara. După credinţile populare române, Marţi-seara, Marseara (1),. Marţole (2) sau Marţolea (3), esfe o babă răutăcioasă care umblă Marţi seara, —spre Miercuri deci, lucru care face să se mai cheme şi Sf. Miercuri, — pe la casele gospodarilor, spre a pedepsi pe gospodinile pe cari le găseşte lucrând. In această seară ele trebue să nu lucreze; de aici a rămas vorba pe care şi le spun femeile între dânsele şi astăzi: Marţi seara, după uşă, Culca-te, mătuşa! (4). Dacă Marţi-seară află uşa deschisă, intră; dacă nu, cearcă să răsbată înlăuntru prin tot soiul de înşelăciuni. Cu privire la aceasta, iată câteva povestiri. întâia se aude prin Bucovina şi are următoarea cuprindere: „De mult, umblau Zilele pe pământ: se suiau în car la oameni şi dacă le lucrau de ziua lor, le stricau ceva: dădeau carele peste oameni. De Marţi-seara mai ales, tare se temeau. Odată a fost copt o feinee fuioare’e Marţi seara, şi a venit R fereastâ Marţi-seara şi a început a vorbi cu celelalte, ca erau trei, era Miercuria şi Vineria cu dânsa. 1 2 3 4 (1) Acid. Rom., Ms. no. 3418, p. 192 v*. (2) Gorovei, Credinţi, p. 186; din Transilvinia: ,.Mirţi nici se toarce, nici se co a ca vine Marţol (3) Şiineinu, Basmele Rom., p. 986. (4) Culegere din corn. Ţepu, jud. Tecuciu. O. Densus inu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 2S5: Marţi-seara este o mui renazdravina ,i se araţi la unii ce ic'i *n ziua ei (Mirţi seara) si-i pede| seşte. Acid mia Ponr'ni, M . no. 3814, p. "70 v , credinţa brăileină: Joimarica şi Marţi- •'ari nni d ini I, cînd şedeau n ile la lucru, veniau la geim şi le sp -iau, oii trop. im p- î p duri. Ingrate, fem ile fugiau, iar ele intr u în c sa şi pu leiu fu 'cile şi fns le pe foc. 110 Haide şi-om coace copilul ei! Femeia s'a speriat când a auzit aşa, da altă femeie a învăţato-ca să -întoarcă toate în casă şi să încuie uşa. Marţi-seara vrea să deschidă, dar nu poate. Vino, oală, şi-mi deschide! zice ea. Ba nu, că mă bate! Femeia sta cu băţul şi, poc ! în oală. Aşa a strigat ea pe toate şi nici una nu i-a deschis; numai cât cofa s'a duc şi i-a deschis; nu i-a păsat de bătaie. Ele au intrat în casă, au făcut focul, au aşezat ştubeiulîn mijlocul casii, ş’au pus torturile de-asupra, da înlăuntru, copilul. Femeia fugise afară şi se uita pe fereastă, ce fac. Văzând aşa .a strigat: — Săriţi de grabă, că ard munţii Canagalilor! Şi ele au fugit!" (1). Urmează acum a doua povestire, care se aude prin jud. Te-cuciu. Marţi-seara este o babă cătrănit de afurisită, care trăeşte în imunţii Oărgăuţului, departe, departe, şi care n'are altă grijă decât să osândească pe femeile cari torc Marţi seara, în spre Miercuri. Atâta tot! A fost o fată săracă, sărăcuţă, căreia îi murise mă-sa. Fata, purtând singură grija casii, rămăsese cu cânepa nelucrată, şi de a-ceea, căuta să şi-o toarcă atunci când pUteâ, ne mai ţinând socoteală de toate sărbătorile femeeşti. Sărbătorile, toate câte sunt, i-au îngăduit cu toatele, fără una numai nu, şi aceea a fost Marţi-seara, care n'a vrut s’o lase’n -pace. Iaca aşa, într’o Marţi spre Miercuri, văzând pe fată cu furca’n t>râu, plecă valvârtej spre satul ei, şi intră’n casă. — Buna seara, fată mare! Fata face nişte ochi cât roata carului, şi se minunează mult. Jar baba, fără ca să-i mai aştepte răspunsul, începe: — Iaca, veniiu şi eu, draga mamii, de pe cealaltă lume, ca să-ţi ajut la tors: adă-mi şi mie furca mea din pod! Ce? Nu mă mai cunoşti! Hei, bată-te să te bată! Eu-s mama ta! 1 (1) Voronca, op. cif., p. 276 7. 111 Fata îi aduce furca şi Marţi-seara începe să toarcă, Dar cum torcea? Pe mică, pe ceas, dădea caierul gata, că fata nici nu do-vediâ să-i întocmească furca. Apoi, când isprăvi de tors, zise baba : . — Acum, degrabă pune cazanul cel mare pe foc, să fierbem tortul, că ştie baba toatp câte trebuesc în casa fetii! — Apoi, mamă, ceaunul s’a spart şi nu-1 mai am! — Du-te degrabă în sat şi adă altul! Şi fata a plecat într’o fugă, iar Marţi-seara a rămas să se bucure în sufletul ei, că peste puţin apa ară să fie clocotită şi aşa, ara să aibă cu ce opări pe fata care îndrăsneşte să lucreze în spre Miercuri. Fata, cum ajunse la vecine, şi spuse ce s'a 'ntâmplat la casa ei, iar vecinile, repede cu gura: — Vai de noi şi de noi; asta fi’am mai auzit-o! Mortul dela groapă să se’ntoarcă! Baba ceea, fată hăi, nu-i mă-ta! — Ba-i mama,—zice fata, —că num ai mama ştie toate câte le a-vem în casă! Şi repede s'au strâns mai multe vecine la un loc, şi s'au chi- • fit, şi s'au socotit, şi la urma urmii a zis una mai ştiută şi mai pricepută: — Joacă ursul la vecină şi nu-i bine! Aceea, nepoată dragă, nu-i mă-ta; aceea-i Marţi-seara din munţii Gărgăuţului, care vrea să-ţi puie capul. Du-te fuguliţa acasă şi strigă în gura mare că-i ard lăcaşurile. Pe urmă pune-te şi răstoarnă toate din casă pe dos, că baba ceea are să vie plină de mânie înapoi, ca să te o-moare pentru c’ai amăgit-o! Pe urmă i-a mai spus ba una, ba alta, şi după asta, fata a plecat într'un suflet, strigând: — Văleu, mamă, valeu! Ard munţii Gărgăuţului, ard munţii Gărgăuţului! Marţi-seara atât a aşteptat! A sărit arsă de pe pat şi-a ieşit pe uşă ca o furtuni năpraznică, şi-a pornit drept spre munţii Gărgăuţului. Şi fata, în urmă, s'a apucat şi-a întors cofele cu gura’n jos, pirostiile’n sus, opaiţul l-a răsturnat, icoanele le-a pus la peretele de cătne asfinţit, —toate le-a strămutat dela culcuşul lor, şi n'a rămas nimic nemutat din" loc. Pe urmă a încuiat uşa, a pus o roatâ’n uşă, şi de roată a legat o vacă neagră. 112 Marţi-seara, când s’a fost văzut amăgită, s’a făcut ca racul de mânie, şi a pornit ca o năpaste înapoi, spre casa fetii. Dar când a ajuns şi-a dat de vaca cea neagră şi de roată, şi ştiind că ’nă-untru sunt toate 'ntoarse şi clintite, şi-a muşcat buzele şi şi-a luat tălpăşiţa din nou spre munţii cei pustii ai Gărgăuţului, unde să-lăslueşte de-atunci ca şi până atunci (1). A treia povestire se aude în Ardeal şi sună astfel: «A fost un moş şi-o babă. Ei avură doaaă fete: una a moşului şi una a babii. A moşului erâ mai frumoasă ca a babii, şf de aceea ii veniau peţitori de nu putea închide uşa de ei. Baba erâ cătrănită foc pe fata moşului, şi nu ştia cum să o poată prăpădi. Intr’o Marţi seara, baba legă fetii moşului un fuior mare în furcă, îi puse într’o măramă de o pogace şi o îndrumă la casa moşului, care erâ pe coasta dealului, cam depărtişor de sat, —că uitasem să vă spun că moşul a venit ginere în casă, —şi-i porunci că pană nu va fi fuiorul gata de tors, n’are ce căutâ a-casă. Le luă fata moşului şi porni, şi ca să nu-i fie urît, luă şi mâţa cu sine. Ajungând la casa moşului, adică la a ei, şi-a strâns nişte vreascuri, a făcut focul în vatră, a frământat pogacea, a luat vre-o doauă-trei frunze mari de hrean, a învelit pogacea în ele, a pu-s-o pe vatră, trăgând jarul peste ea, şi îi dete pace să se coacă. După ce se coapse, se puse şi cina, dând o bucata buna şi mâţii şi apoi se apucă de furcă. Mâţa, şi ea, se aşeaza pe genunchii fetii, şi se apucă şi ea de tors. Când colo pe la miezul nopţii, cinevâ bate în uşă. Fata fiind fricoasă ca toate fetele, întreabă cam cu jumătate de gură: — Cine eşti? — Eu sunt Marţi-seara; am venit să te joc. Biata fată nu ştia ce să se facă de năcăjită. Atunci, mâţa de pe genunchi, care erâ năzdrăvana, îi zise încet: — Stăpână, să nu-i descui uşa, ci spune-i, că până atunci nu-i deschizi uşa, până nu-ţi aduce un viziclu (2) tot cu fir de aur 1 2 (1) Culegere din corn. Ţej u. (2) Jacheta. 113 cusut. Şi fata o ascultă. Marţi-seara plecă să-i aducă viziclul. Atunc mâţa o învăţă că de câte ori va veni, totdeauna să-i ceară ceea ce doreşte ea. — Toc, toc! Deschide-mi uşa, că ţi-am adus un viziclu mai frumos de cum ai cerut,—zise Marţi-seara. — Iţi deschid, dacă-mi vei aduce şi-o rochie de mătasă în-vrâstată tot cu fir,—zise fata moşului. Şi tot aşa o mână fata moşului după cum o povaţuise mâţa până se râvărsară zorile. Atunci, văzând Marţi-seara că mi şi-a dat de om, se duse cu buzele umflate. Răvărsându-se zorile, fata noastră îşi luă furca, fusele pline de tort, de gândiai că sunt de a făta, şi hainele frumoase ce i le a-dusese Marţi-seara, şi plecă voioasă acasă. Cum ajunse acasă, puse furca după uşă, fusele pe fereastă iar hainele le acăţă în cuiu. Văzându-le moşul, nu mai putea de bucurie, pe când baba cu fata ei, să crepe de năcaz, nu alta! In Marţia următoare, baba îi puse de astă dată fetii ei aceleaşi merinde ce-i puse şi fetii moşului şi o mână şi pe ea, gândind că şi ea să dobândească ca a moşului. îşi luă merindea şi mâţa, şi porni să-şi încerce norocul. Când ajunse la casa moşului, se puse de.-şi strânse surcele, îşi învăli focul, făcu pogacea şi o învăli în frunze de hrean, şi învălind-o în jar, se apucă de lucru. Nu trecu doar ca de când vă povestesc, pogacea eră coaptă Lăsă furca şi se apucă de cinat. Mâţa, sărmana, eră lihnită de foame, şi mă rog, nici o bucătură nu-i dădu, necum să se sature, ba îi dădu una cu piciorul, de sări cât colo ca o loptă. pupă ce cină, fata babii se puse la tors, şi toarce-toarce, până cătră miezul nopţii, când de odată întristă. Cineva bătu la uşă! — Cine-i ?—zise fata babei. — Eu sunt Marţi-seara; am venit să te strofloc şi să te joc, să te învăţ eu să mai lucri tu Marţi seara. — Vai, săraca de mine, —zise fata, —da ce să mă ştiu face? Marţi-seara luă uşa din ţiţini, luă fata de mână şi începu a mî-o învârti, de gândiai că Vântoasele o întorc Săturându-se Marţi-seară de joc, o apucă de păr să o strofloace, şi atât o stroflocă, până o omorî. Apoi a luat-o, a pus-o în fereastă şi s’a cam dus. T. Pamfile, Mitologie, /. 8. 114 Se făcu ziuă şi fata babii nu mai vine. Baba, temându-se să nu i se fi întâmplat ceva, o luă iute spre casa moşului. Când se apropiă de casa moşului, o văzu în fereastă, şi începu a o striga, dar fata, de unde să-i vina, când ea era moartă! Numai dupăce se apropiă mai tare, văzu că fata ei e moartă. Să fi văzut la văie-tate şi la sbierâte, de gândiai că dă în alte celea, aşa se tânguiâ baba, după fata ei. Ştiind baba din spusele fetii moşului că mâţa e năzdrăvană, începu a ispiti mâţa, care se cucuiă în vârful unui pom dinaintea casii. Mâţa povesti toată păţania fetii: cum a făcut pogace şi cum a mâncat-o toată, şi ei nu i-a dat nimic. Apoi îi zise mâţa: — De erâ numai atâta, n’aveam grijă; o învăţam eu ce să facă, dar Ia urmă îmi dădu un picior, de gândiam că nu ajung dimineaţa. — Ei, afurisită de mâţă! Fi-te-ar fi bătut Dumnezeu, că rău ţi-ai mai bătut joc de mine!—zise baba oftând şi plângând. Ba lasă, că destul şi-a bătut Marţi-seara joc pe tine, întocmai cum şi-a bătut fata ta de mine. Să ţini bine minte că „binele cu bine Se răsplăteşte, iar “răul cu rău" (1). A patfa povestire, care se aude prin Oltenia, are următoarea cuprindere: „O dată, nu tocmai de mult, într'un sat de pe aici, o muiere, într’o zi de Marţi seara, erâ singură acasă în bordeiu şi torcea, torcea de zor, la fuioare de cânepă. A tors ea aşâ, până pe la miezul nopţii, cănd se pomeneşte ca intră în De Moroiu sau Strigoiu", prin jud. Vâlcea se descântă în chi- pul următor, de trei ori: Tu Moroiule, Tu Strigoiule, Tu să-ţi mănânci inima ta, Maţele tale Ficaţii tăi, Carnea ta Oasele tale, Pielea la, Că cu cuţitul te-oiu tăia, Cu vin te-oiu udă, Cu busuioc te-oiu afumă, Cu tămâie te-oiu tamâiâ, Ca inima ţi-oiu luă, Şi cu cuţitul oiu taiâ-o, Şi-oiu face-o nouă bucăţele, Şi-oiu arunc'a-o peste nouă vâlcele, La nouă căţele 1 (1). Prin multe părţi se crede că Strigoiul trebue să mânânce de se poate în fiecare noapte un om. Iată O povestire din jud. Romenaţi: »A fost odată o babă şi un unchiaş. Ăştia aveau şapte copii. Baba asta era Strigoaică ; şi într’o zi s'a îmbolnăvit greu şi peste o lună a murit. După ce a dus-o la groapă, şi după ce a înmormântat-o, s’a făcut muscă; cum a ajuns acasă cei ce o petrecuseră la groapă, s’a luat şi ea după ei. Când a ajuns acasă, musca s’a pus pe obrazul unui băiat, care s’a îmbolnăvit şi a murit. A mai trecut niţei, şi a murit şi tat-su. El era tot Strigoiu. Când l-au îngropat, a mai stat o zi şi s:a făcut ogar, şi când a venit acasă, a băut apă din vasele copiilor lui. Copiii s’au uitat la el. Când s’au uitat copiii la el, ogarul, adică Strigoiul, se uita la ei, le-a supt sângele şi au murit toţi" (2). A doua povestire din Bucovina: ..Strigoiul, când e mort, e roş la faţă. El nu putrezeşte niciodată ; nici nu e mort, ci numai se face. lesă din mormânt, noaptea, pe la 11 ceasuri, şi umblă până la 1, ca să sugă sângele oamenilor. Odată, un om beat trecea pe lângă ţintirim. Acolo vede el un foc. Mă duc să-mi aprind luleaua, zice el! Dar, aşa se părea numai a fi foc, împrejurul căruia stăteau trei 1 2 (1) Şezătoarea, XIV, p. 109. Alte descântece de Moroin sau Strigoiu, unde se vorbeşte mai ales despre deochiu, în Materialuri folcloristice, p. 533 4. (2) Şezătoarea, XIII, p. 155. 169 Strigoi. Omul le spune la ce a venit,—să-şi aprindă luleaua la foc, după părerea lui, iar Strigoii îl îndemnară: — Na-ţi cana asta; ţine-o bine în mâni şi haide cu noi! Merg întâiu la o casă, dar acolo le ieşi înainte un căţel care, nu-i lăsă. Se vede că omul dela acea casă, când se culcase, spusese Tatăl nostru. Merg după aceasta la altă casă. Acolo* le ieşi înainte coşcogea dulău, căci se vede că la acea casă, omul spusesb la culcare încă şi Crezul. Mai merg la altă casă şi acolo le iesă jumătate de om. Aici, o-mul spuse rugăciunile numai pe jumătate. Mai merg şi la altă casă şi acolo intrară, căci în casa aceea, nimeni nu spusese seara rugăciunile. Celor din casă, Strigoii le-au supt sângele, ba au mai luat şi în cană. Acum se întorceau. Omul, care era treaz, pricepea şi vedea toate câte-i trecuseră pe dinainte, şi de aceea întrebă pe Strigoi iar aceştia îi răspunseră: La oamenii cari, seara, la culcare, şi-au făcut cruce şi s'au rugat lui Dumnezeu, nu puteam intră, c'aveau păzitori, dar în casa în care am intrat, nimeni n'avusese grija să spuie rugăciuni. Şi pe acei oameni nu-i poate nimeni înviă? — S'ar putea, numai dacă le-ar da cineva cu sânge de acesta pe sub nas. Altfel nu ! Atunci 'cocoşii au cântat şi Strigoii au pierit. Omul a mers de i-a înviat pe toţi cei din casă. Nu se cunoştea de unde subseră Strigoii, decât doar ca nişte urme de unde pişcă puricii! (1). A treia povestire, deasemene bucovineană: Strigoii au câte două inimi şi când Strigoiul moare, numai i-nima cea bună îi moare, iar cealaltă trăeşte şi-l poartă ca Strigoiu. Odată, într'un sat, eră o crâşmă pustie; într’însa a mers un om Strigoiu; când i-a venit ceasul să moară, şi-a aprins singur lumânarea şi s'a pus pe laiţă unde a şi murit. Pe-acolo, pe drum, a fost trecut se zice un om şi neavând unde să doarmă, a intrat înlăuntru. Măcar că a văzut mortul, drumeţul nu s'a speriat, ci, după ce şi-a făcut rugăciunile, s’a urcat pe cuptor şi s'a culcat. 1 (1) împart*, de d-na Elena Voronca. 170 Când ajunse să se apropie miezul nopţii, Strigoiul se scoală şi vine la dânsul pe cuptor. — Hai cu mine ! — îi zice el. Săracul a ascultat. Strigoiul a luat o sabie iar lui i-a dat o cană în mână, şi i-a zis să-i vie după dânsul. Au mers până la o casă din sat, şi a zis Strigoiul: — Deschideţi-vă, uşilor! Şi uşile s’au» deschis. Au intrat înlăuntru. Oamenii dormiau ca morţii. Strigoiul le-a fost dat cu ceva pe la nas, apoi i-a tăiat De toţi cu sabia-şi le-a scurs sângele în cană, după care l-a băut. ■ Cum au cântat cocoşii, Strigoiul s’a făcut nevăzut. Omul a rămas acolo iar a doua zi când au venit din întâmplare alţii din sat, l-au găsit pe drumeţ cu cana în mână. — Ce-ai făcut?—îl întrebară ei. Par’că eu? —răspunse omul. Haideţi şi-ţi vedea. Au mers cu jandari până la crişmă şi noaptea au pândit pe mort, pe fereastă, când s’a sculat. Strigoiul a mers la drumeţ, pe cuptor, dar jandarii au intrat şi l-au legat iar a două zi, îngro-pându-1 din nou, i-au ars spini de porumbrei de-asupra, pe mormânt, şi mai mult Strigoiul n'a ieşit" (1). Iată şi a patra povestire, tot din Bucovina. „O femeie tinerică, măritată numai de un an, rămăsese singură în casă într’o noapte, căci mai demult, fiecare om era dator să facă strajă la biserică, atunci când îi venii rândul. Astfel în noaptea aceea bărbatu-său se afla de pază. S’a întâmplat apoi că tocmai în noaptea aceea să-i vină ceasul naşterii. Apucând-o durerile, şi neştiind biata femeie ce să facă, a £is: — De rni-ar trimite Dumnezeu, un suflet în ceasul acesta ca să m’ajute! Şi pe loc uşa s’a deschis şi în casă a intrat o femeie, care i-a dat ajutorul de nevoie unei femei. Ia scăldat copilul în apă rece, a legat-o pe lehuză, a aşezat-o să se culce şi apoi s'a dus de s'a uitat pe fereastra din mijloc. Atunci, nevasta, cum era culcată, i-a văzut picioarele subţiri şi păroase, şi pe loc s'a priceput cu cine are de-aface. 1 (1) Culegere din Mihalcea şi Roşa, împărt. de d-na E. Voronca. 171 Moaşa s’a întors la dânsa şi a întrebat-o : Vrei să mânânei carne vie sau carne moartă? Femeia,—i-a dat Dumnezeu gândul cel bun,-a răspuns: — Ba carne moartă! Stăi că-ţi aduc acuşi! —şi a ieşit pe uşă. Femeia, iute a pus cuţitul lângă copil, a aşezat cociorva alături iar dânsa, cum a putut, a dat goana la o megieşă şi-a spus, aşi şi-aşâ. Megieşii cum aud, îndată vin: o babă şi un moşneag, închid bine uşile şi răstoarnă toate lucrurile din casă cu gura în jos. Numai hârgaul l-au fost uitat; opaiţul l-au fost acoperit c'o oală. Vine Strigoaica şi bate la uşă ca să-i deschidă, dar nu-i răspunde nimeni din lăuntru. Atunci începe a striga lucrurile dia casă, dar nu-i răspunde nimeni decât: — Nu pot că-s întors; nu pot că-s întoarsă! Vine şi rândul hârgăului de făcut mămăligă. Acesta, cum aude, sare de pe vatră, dar cade jos şi se strică. Atunci Strigoaica, dă să intre pe cahlă: întâiu a băgat un sicrieş cu un copil mort, pe care l-a fost săpat din ţintirim, ca să-l dea femeii să-l mănânce, ca să i se împlinească vrerea de a mâncâ carne moartă. Moşneagul şi cu baba o aşteptau la gura hornului, unul cu toporul şi celalt cu coasa. Dar tocmai atunci au cântat cocoşii şi Strigoaica a pierit. Când a venit a doua zi bărbatul, femeia era mută. A făcut o-mul focul, dar fumul învăluia în casă înapoi. Căutând pricina, a găsit sicriul. Apoi, cu alţii, a mers la ţintirim şi au găsit mormântul copilului de curând îngropat, precum şi al Strigoaicei ce fusese moartă în sat. Au chemat oamenii preotul şi au pecetluit-o din nou cum au ştiut, iar femeiii i-a făcut rugăciuni, şi pe urmă femeia a grăit" (1). Strigoii năzuesc mai cu samă la neamuri,—părinţi şi urmaşi până'ntr’a nouă spiţă; mai înverşunaţi către aceştia sunt socotiţi ca cei mai mari şi mai duşmani, Strigoii proveniţi din copij Strigoi. Dacă Strigoii îmbătrânesc se crede că nu mai mănâncă oameni, ci păseri şi alte animaie (2). 0) Spusă de Marghioala Covaliţă din Camena, împart, de d-na El. Voronca (2) Şezătoarea, VIII, p. 16. 172 Când Strigoiul îndrăgeşte pe cineva, — ceea ce înseamnă că vrea să-l mănânce, —acela visează noaptea râdaşte (1). Dragostea aceasta se întâmplă mai ales între Strigoii morţi de flăcăi şi fetele mari, cu privire la cari, dăm următoarele povestiri: întâia, se aude prin jud. Romanaţi: »A fost un popă şi-a plecat cu preoteasa la rude, şi a lăsat pe fie-sa acasă singură. Şi fie-sa a cliemat o fată a unui megieş, să doarmă cu ea. Până s'a dus fata s’o cheme pe aceea, a nimerit un om necunoscut, a intrat în casă şi s'a băgat sub pat, sub o albie. Şi a venit fata cu a megieşului şi a pus să mănânce. Fata megieşului a fost cu spatele la uşă şi cu. faţa la pat. Ş mâncând ele, fata megieşului şi-a aruncat ochii sub pat la al bie şi a văzut pe omul necunoscut săltând albia şi uitându-se la ele Ea a crezut că l-a adus fata popii pentru ea, şi a tăcut din gură, dar a intrat la grije, şi când s'a culcat, i-a zis fetei popii să nui stângă lumânarea. Şi ea n’a vrut şi a suflat în ea şi a stâns-o. Fata popii a adormit iar cealaltă nu, de frică. Şi şezând deşteaptă, s'a pomenit că s’a sculat streinul de sub copaie şi a început să le bârcăe pe la căpătâiu, să vadă dacă au adormit. Şi le-a ocolit cu o mână de om mort, că să le amoartâ. Şi ea a văzut tot şi a ieşit a afară. Fata megieşului a pornit după el, binişor, şi a pus druşurile şi s’a întors, şi a sculat şi pe fată, şi a întrebat-o de el. Şi aceea a spus că nu ştie. Şi au luat frigări şi topoare, să se apere. Şi când a venit, a găsit uşa încuiată; şi a căutat să intre pe coş şi n’a putut, căci ele au fost cu frigările în coş. Şi a băgat mâna pe fereastă ca să iea drugul şi fata megieşului i-a tăiat mâna cu toporul (2). Când a venit popa, i-au spus felele tot ce au 1 2 (1) Marian, Insectele, p. 41. (2) Din familia acestei povestiri face parte şi următoarea, întâia pe care ani auzit-o în copilăria mea, şi pe care n’ani uitat-o, cu toate că n’am scris-o până acum. O dau pe scurt: Un preot şi o preoteasă plecând de-acasă, îşi lasă fata să doarmă cu o vecina. Aceasta vede înainte de culcare, o mână de mort sub o covată şi astfel, îngrijorată, nu adoarme. Peste noapte, cel de sub covata, care crâ un hoţ, Ie dă cu mâna de mort, fetelor, pe la ochi, şi o adoarme pe fata popii, cari era adormită, iar fetii treze nu-i face nimic. Apoi, hoţul iesâ afară ca să-şi strige tovarăşii. Fata trează încuie uşa, dă ceară din pod, o topeşte> 173 paţU, şi popa, de bucurie, a dăruit cu daruri scumpe pe fata. megieşului. Iar acel cu mâna tăiată nu s’a mai văzut pe acolo. Peste câţiva ani a venit Ia popă un lup, căci [Strigoiul] se făcuse Pricoliciu, şi fiind însângerat de câni, s’a făcut om şi a cerut pe fata popii de soţie. Şi cum I-a văzut, fata l-a cunoscut că era cu mâna tăiată, şi n’a voit să-l iea, că eră Strigoiu şi o omora" (1). A doua povestire se aude prin jud. Vâlcea. „Au fost o dată trei fete, şi s'au dus la furcărie. Şi două erau mai frumoase, şi una mai urîtă. Şi cele două fete aveau doi băieţi, iar cea urîtă eră singură, şi torcea, şi nu avea băiat. La fata cea urîtă a venit un băiat frumos. Şi cele două fete- frumoase erau mâniate pe cea urîtă, căci băiatul acela trage la ea şi nu se duce la ele. In a doua seară, fata îl întreabă: — De unde eşti, băiete, şi ce cauţi aici ? Şi el n’a vrut să spue. Şi fata l-a legat cu un fir de tort de picior, şi n’a simţit. Şi când a plecat băiatul, s'a luat şi fata duel, şi s’a dus la biserică, şi s’a uitat la el, când a intrat în mor- mânt. A treia oară iar a venit băiatul la fată şi a întrebat-o: — Spune, neică, ce ai văzut, că dacă nu-i spune, găseşti pe mă-ta moartă! Şi fata nu a voit să spună, şi s’a dus acasă şi a găsit pe mă-sa moartă. A patra seară iar a venit băiatul şi a întrebat-o: — Spune, neică, ce ai văzut, că vei muri tu! şi când hoţii au început să găurească pereţii ca să intre în casă, fata i-a opări1 cu ceară şi astfel a scăpat casa de prădâciune. Mai târziu, unul din hoţi, prefăcut în boier mare, cere de nevastă pe acea_ fată, pe care popa o luase de suflet, şi-o duce într’un codru, unde, dela o roabă a aflat că hoţii se pregătesc s’o ardă. Fata şi-a risipit salba la fântână, ca să zăbovească de-ar căutâ-o, iar ea a plecat spre casa, înnoptând prin copaci. Hoţii o cercau cu suliţa prin copaci, şi negăsind-o, s’au întors acasă, tocmai unde s’au văzut stropiţi de sângele ce cursese din talpa fetei străpunse de suliţă. Prefăcut în cerător, hoţul s’a încredinţat mai târziu, ca fata. de suflet a popii se află sănătoasă acasă. Vezi şi Şezătoarea, XVI, p. 49 56 (1) Şezătoarea, XIII, p. 158. 174 Atunci fata i-a spus că l-a văzut cum intra în mormânt, şi Strigoiul a plesnit!" (1) A treia povestire ne vine din jud. R.-Sărat, şi are părţi asă-mănătoare cu cea de până aici; sfârşitul însă îi este de poveste: Au fost odată într’un sat o fată şi un flăcău cari se ibovniciau după obiceiu, fără ştirea şi placul părinţilor fetei, că pe semne flăcăul nu prea eră de neam de cei cu osânză la pântece. Aşa se vede că a fost treaba, că la împeţire, părinţii fetii cu nici un chip n’au vrut s’audă de aşa ginere, iar flăcăul, dacă a văzut şi a văzut că alt chip nu-i, s’a pus şi s’a spânzurat de un copac, şi gata comedia! Aeu, dacă s’a spânzurat, flăcăul cela s’a făcut Strigoiu, şi a-şâ, putea să vie mai des la vechea lui ibovnică, şi să se îndrăgostească în voia cea bună cu dânsa. Fata, fireşte, de drag, drag la avut, dar acuma, cu toată dragostea, nu-i prea veniâ la îndămână tovărăşia c’un Duh necurat. Ce să facă, ce să dreagă, cui să-i spuie şi s’o înveţe, să scape de primejdie şi de păcate ? Se duse la o babă vrăjitoare şi baba îi dădu învăţătura de nevoie. Vine aşa Strigoiul într’o seară din nou la fată şi sedrăgosteşte cu dânsa până târziu. Şi pe semne, când ştia el că i se apropie vremea să plece, îşi luă noapte bună dela fata şi plecă. Fata, după spusa babii, anină de straiul din spatele Strigoiului un ac de care eră prins capătul unei aţe de pe un ghem mare. Pleacă Strigoiul, aţa de pe ghem începu să se desfăşoare, hai-hai, hai-hai, până ce de-odată se opreşte. Fata, — se vede că era cu inimă,—se iea după aţă, pe uliţă încolo, în colo, până ce intră în ograda bisericii, şi de-acolo drept la un mormânt, de alături. De-acolo, aţa aceea intră’n pământ, şi pe urmă, pacea cea bună! Fata vine înapoi acasă, dar seara, cum într’amurgeşte, repede, la mormânt, de-oparte, să vadă ce-i şi cumu-i. Nu trece mult şi numai iaca îl vede pe Strigoiu că iesă, merge la alte morminte şi le desvăleşte, mănâncă inimile morţilor, şi pe urmă pleacă în sat la fată. Fata după dânsul. — Unde-ai fost aseară şi ce-ai văzut?-o întreabă Strigoiul.. — Unde să fiu! N’am fost nicăieri! N’am văzut nimic! 1 (1) Şezătoarea, XIII, p. 159. 175 Iar Strigoiul, din nou: — Să ştii că dacă nu spui, are să moară tatăl tău! — Poate să moară, —răspunse fata; eu nimic n'am văzut, nimic tiu ştiu, nimic nu spun. Bine! Şi cu adevărat că a doua zi, tatăl fetii a şi murit! Ei ! l-au înmormântat, l-au grijit. Mai trece ce mai trece după asta şi iarâş vine Strigoiul la fata. Se drăgostesc cât se drăgos-tesc şi iar îi zice fetii: — Să-mi spui unde ai fost în cutare seară şi ce-ai văzut, că de nu, are să moară şi mă-ta. Poate să moară de nouă ori,—îi răspunse fata; cum să spun când eu nu ştiu nimica? A douazi mama fetii şi muri. O’ngroapă şi pe ea, îi face fata toate rânduelile, mai trece ce mai trece şi iacă Strigoiul că spune ibovnicii lui: Dacă nu-mi spui ce-ai văzut în cutare seară, ai să mori şi tu! — Şi ? Atâta pagubă! Cum! Vrei să-ţi spun minciuni ? De unde să le scot, vere, dacă nu ştiu şi n’am văzut nimic? Asta era vorbă, ştim noi, —dar ce te faci tu fată acuma, cu moartea, că vedeţi, de murit, trebueâ să moară! îşi cheamă neamurile toate,—după învăţătura vrăjitoarii, şi le ■spuse că ea are să se prăpădeasoă negreşit. Dacă moare, când a fi s’o scoată din casă, să n’o scoată nici pc uşi, nici pe fereşti, nici pe sub streşină, ci să spargă peretele cosii şi pe acolo s’o scoată. Pe urmă, să n'o ducă în ţintirim, ci dincolo, sub o poală de pădure, tot peste câmp, de-adreptul, nu pe drum, şi acolo s'o îngroape. A dat Dumnezeu şi s’a întâmplat aşa. Fata a murit, neamurile au stricat un perete al casii, au pornit-o peste câmp, cu sicriul pe nasălnie, şi au îngropat-o la marginea pădurii. Acu Dumnezeu s’o ierte şi pe noi să ne apere, dar să vedeţi ce s’a mai întâmplat. Pe mormântul fetii celeia răsare, nu după multă vreme, o floare minunată, —ce floare va fi fost: frumoasă, frumoasă, că nu se mai văzuse până atunci, şi nici de-atunci în coace. Trece pe acolo feciorul împăratului şi-o vede, şi cum o vede, repede s’apucă şi o sapă pe dedesubt, ca să nu-i atingă rădăcinile, şi o 176 duce acasă, la castelul împărătesc, unde o răsădeşte lângă fe-reasta lui. Mai trece după asta o bucată de vreme. Floarea-i mai frumoasă, mai minunată, dar vorba-i că feciorului de’mpărat nu-i merge bine de loc. I s’a întunecat faţa, i s'a închis inima de-un cârd de zile şi singur el nu ştie ce a dat peste dânsul. Nu mănâncă, nu bea, nu-i om. Mare întâmplare! Ce eră? Floarea dela fereasiă, din floare cum părea, peste noapte se făccă fată cum fusese mai înainte, frumoasă, cum fusese odată în sat la dânsa, ca ibovnică flăcăului celuia. Şi dacă se întruchirâ, intra pe fereastă la feciorul împăratului şi se dră-gostiâ cu dânsul toată noaptea, fără ca cineva din curte să afle,, şi fără ca feciorul de craiu să-şi dee sama. Asta a ţinut cât a ţinut, până într'o bună zi, când fata n’a mai putut să se stăpânească; atunci s’a aplecat asupra feciorului de împărat şi l-a sărutat pe frunte; feciorul s’a trezit odată din somn, şi când a văzut mândreţa ceea de copilă, a zis »ce-i asta!" Ce să fie, Să tot ţie, vorba celuia! Şi după asta şi-au făcut ei legământ: el să fie al ei, şi ea a lui, cât vor fi amândoi. S’au îmbrăţişat, s’au mai sărutat, au dat de veste craiului şi crăiesii, şi toată curtea a bătut din palme şi a zis, că mai nemerită pereche nici că se putea. S’a făcut nunta, s’a isprăvit, şi acu trăiau de-a mai mare dragul însurăţeii noştri. Toate bune, da una rea: nevasta se învoise cu toate celea, dar din casă afară nu se cădea nimeni s’o scoată. Doamne, a-pără şi păzeşte, şi pe noi păcătoşii: îi eră teamă de Strigoiu, şi pace bună! Până într’o zi. în ziua aceea o iea feciorul împărătesc cu sila, o pune în caleaşcă, şi mână! la sfânta biserică. Când la un colţ, iaca Strigoiul. Nevasta, cum îl vede, zdup! din trăsură şi fugi! neicuţă, tocmai în biserică. Fuge nevasta, fuge şi Strigoiul după dânsa; fuge nevasta, fuge şi Strigoiul, şi mai-mai să pună mâna pe ea, când iaca aproape ajung amândoi de-odată în biserică. Acolo, nevasta s'a ascuns după o icoană. Strigoiul dă să pună mâna pe dânsa, da când vrea s’o înhaţe, numai de-odată sfânta icoană se prăvale în capul Strigoiului şi Strigoiuli se face-ca un fum, şi se duce, şi dus rămâne! 177 Iar nevasta ceea şi cu feciorul împăratului rămân, pentru cât vor fi trăit, apăraţi de toată primejdia şi păcatul" (1). A patra povestire o avem din jud, Botoşani, în următoarea cuprindere : „Zice fiecare despre Strigoiu cum îl ajunge capul şi mintea. Aşa, unul spune una, altul alta, şi îndată se arată şi chipul Strigoiului : e un mort înviat, care iesă în puterea nopţii, şi are coadă, şi făptură dc om ca de-ai noştri, întocmai cum fusese în lume, înainte de moartea cea blestemătă, şi piere când cântă cocoşii sau găinile, şi atâia tot deocamdată. In felul acesta se spune cum era un viu într’un sat şi avea o fată, care se dăduse în dragoste cu un flăcău. Flăcăul însă a murit, şi fie ca l-a ajuns un păcat mare de-al lui, fie mai degraba ca a trebuit să se împlinească un blestem strămoşesc, s’a făcut Strigoiu. Fata n’a mai ştiut nimic de el, până când, într’o seară, părinţii ei nu ei'au acasă, şi rămânând ea singură-singurică, stânse lumânarea şi se culcă. Strigoiul intră ori în casă necurată, ori în casă pustie. Dar casa aceea, unde dormiâ fata, era curată. Şi în astfel de case Strigoiul intră câte odata, dar numai când nu-i nimeni în casă. Altfel, el strigă afară la fereastă, şi are glasul şi vorba întocmai ca şi în vieaţă. Deci prinse a strigă la fereasta. Fata, proastă, deschizând uşa, întrebă: — Cine-i ? De-acuma, haide cu mine! striga flăcăul. Şi apucând-o de mână, aşa desbrăcată cum se afla, a dus-o departe-departe, în ţintirim, la mormântul său care acum era deschis. — Intră înăuntru! îi zise fetii. — Ba nu, bădiţă; intră dumneata înainte, că eu mă tem! —zise ea. El a intrat în mormânt şi de-abiâ s’a mai auzit când a strigat iarăş către fată: — Haide mai repede ! Mai stăi, mări bădiţă, să-mi caut mărgelele, că le-am scăpat pe aicea! 1 (1) Dela Şt. Vrânceanu, eoni. Andreiaşi, împart, de fratele meu Vasile, eom. Ţepu, jud. Tecueiu. T. Pamfile, Mitologie, /. 12. 173 Şi a fugit fata, şi a fugit înapoi, aşii că până să simţească Strigoiul că ea-i furase minţile, ajunse la o casă cu lumina lăsată ’n jos şi cu un mort întins pe laiţă. Pe mort îl cliemâ Avram. Fata, ne mai ştiind de frică pe ce lume-i, s'a ascuns pe cuptor şi s'a culcat, după ce trase zăvorul la uşă pe dinăuntru. N'a trecut multă zabavă şi Strigoiul a ajuns-o din urmă, că aşâ-i treaba Strigoilor: când se vor legă de capul cuiva, îl caută şi-l necăjesc pretutindeni, şi straşnic se mai sbitciumă după sufletul lui, ca să-l facă şi pe el Strigoiu, vândut Necuratului. Deci prinse a bate la fereastă, strigând: Avrame, Avrame, deschide uşa, Avrame! Avram cel mort voi să se scoale, căci eră şi el Strigoiu. Şi numai atunci, o găină zice cocoşului; Cântă, că o prăpădeşte pe biata copilă! — Nu, cântă tu! zise cocoşul,-că mt-i rândul meu. Atunci a cântat găina şi Avram cel din casă s’a risipit de n’a mai ajuns să deschidă uşa, şi nu s’a ales nimic dintr'însul, precum nu s’a ales nimic nici din flăcăul ce era Strigoiu, afară. Copila a scăpat căci era bună la Dumnezeu, şi de sufletele de acestea, nu se lipeşte nici odată duhul necurat al Strigoiului!" (1). A cincea povestire o avem tot din partea de miazănoapte a Moldovii: „Erau într’o vreme Strigoi câtă frunză şi iarbă şi câte coarne în putină. Şi nu se astâmpărau, bată-i crucea, ci ieşiau noaptea între oameni, parcă aveau mişcorici (2). Umblau încoace şi încolo cât umblau, până când, sătui de meleaguri, numai ce te tre-ziai cu dânşii la şezători. Se chiamă că la şezători se strângea lume multă din sat, mai ales flăcăi şi fete, iar Strigoii îşi puteau împlini tabetul, aducând cu dânşii spaima şi sugând ca lipitoarea, sânge omenesc. Odată, când şezătoarea erâ mai în plinul ei, iaca vine tupiluş, oaspete nepoftit şi bine primit, un Strigoiu. Da nu-1 ştia nimeni că-i Strigoiu. Erâ doar în chip şi ’n făptură de flăcău, frumos şi încă şugubăţ. Dă el binişor buna vremea, s’aşează pe-o laiţă lân- 1 2 (1) D. Furtună, Vremuri înţelepte, p. 63 4, şi Ion Creangă, V. p. 11 2. (2) Prin jiid. Tecuciu se zice mişcurici, gniscurici, în pron. pop., înţelesjin-clu-^e prin acest cuvmt viermii, cari, prin foirea lor în rană, neliniştesc pe cel ce-i are. 17Q fete şi intra ’n vorbă, cum îi treaba flăcăilor. Şi fetele, şi toţi cei dela şezătoare gândiau de bună credinţă că el îi un flăcău de-acolo din sat, care venise la casa unde se făcuse şezătoarea. Şi aşâ, din una, din alta, Strigoiul prinde a spune polojânii şi jâtii, măi tată, că râdeau fetele, de-ai fi gândit câ-s altcevâ. Şi prinde a juca şi-a şugui şi a se hârjoni cu dânsele,—neastâmpăratul ! Cu alte fete îşi găsiâ hârjoană cum îşi găsiâ, dar c’o fată de lângă dânsul, îşi făcea de cap şi de ciolane! Şezi binişor, bădiţă! Ce-ţi faci de urît ? Da el o pişcă mereu, fără milă, hoţul, să-i rupă carnea de pe dânsa, nu alta! Alei, bădiţă! Te ’ntreci cu şaga. Ce? Vrei să mă găteşti de zile ? se mai răsteşte biata fată. Ş'atunci, norocul ei, c’a scăpat fusul jos. Când să iee fusul de jos, ce să-i deie ochii a vedea? împrejurul fusului, coada Strigoiului. Şi a zis ea, cum a fi putut zice, unei fete de-alături: — Leliţă,' haidem să fugim, că iuhmanul ista-i Strigoiu. Da fata cea de-alaturi, se luase cu ziua râsului şi n’a priceput vorbele ei. Ş’atunci, degrabă, iesă fata ’n tinda, cu chip că merge să-şi ducă ’n pod nişte valuri de pânză. Şi aşa, cu valurile de pânză în mână, s’a dus, sărmana, s’a tot dus într’un suflet şi ’n-tr’o spaimă, până într’un codru vechiu ca lumea şi negru ca gândul ei de spaimă. lai cei dela şezătoare o aşteptau. Ş’au aşteptat-o, ş’au căutat-o degeaba până când, dela un timp de vreme, au văzut ei şi-au văzut că nu mai vine fata. Unde să fie ? Dumnezeu sfântul ştie. — Din pământ să mi-o scoateţi!— răcneşte sborşit şi cu ochii încruntaţi în sânge, Strigoiul. Şi de vreme ce n’o puteau scoate de nicăieri, cei de faţă,- că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu iea, — s’a apucat Strigoiul şi i-a tăiat pe toţi până într’unul. Le-a supt sângele, le-a svârlit ciolanele şi carnea pe sub laiţe, iar capetele şi cu gurile rânjite, le-a înşirat pe la fereşti. Cine ar fi trecut pe acolo, ar fi zis că râd flăcăii şi fetele... Şi pe urmă, după ce a înşirat şi maţele morţilor prin cuiu, zicând că-s mărgelele fetelor, se întinde la fuga, şţ după o cale de drum, unde s’ajungă? Ajunge în codrul cel ma- 180 re, unde ajunsese şi fata, şi mai muşluind pe ici, pe colo, o zăreşte sub un tufan de fag. Zice: Ce şezi aici, leliţă ? De ce ai fugit dela şezătoare ? Dar fata, săraca, a$â se înspăimântase, că i se legase limba în gură şi nu puteâ zice nici mac. Văd că eşti fricoasă, leliţă! Ci hai cu mine mai degrabă acasă, că are să-ţi fie bine!... Atunci, fără să vreie, a întrebat fata: Unde? Aici în codru. Hai mai iute, —strigă Strigoiul. Şi ajungând ei la o bortă în fundul codrului, a priceput fata că aceea-i casa Strigoiului, care-i zicea mereu să intre ea întâiu. Nu, nu vreau; întră tu întâiu, bădiţă! Şi aşa, câtă vreme Strigoiul a intrat în borta ceea, şi a maf măturat şi a mai dirădicat, fata s'a întors spre răsărit, şi a pornit la fugă, după ce abătut bine —bine valurile de pânză în guia borţii celeia. In fugă şi ’n desnădejdea ei, zăreşte sărmana fată o scânteie de lumină în depărtare. Spre această scânteie de lumină s’a tot dus într’un suflet, până când iaca ajunge la o casă pustie. In casă, întins pe o masă şi c’o făclie la capătâiu, şedeâ un om mort, cu mânile încrucişate pe piept. Ce să facă biata fată ? Intră în casă, şi suindu-se pe cuptor, adoarme dusă de chin şi de frică. Şi mult s’ar fi hodinit ea aşa, dacă lighioana de Strigoiu n’ar fi ajuns-o din urmă cu năpastea. Căci el, svârlind în sus valurile de pânză din gura borţii, a ieşit afară, şi foc de ciudă şi de mânie, a venit c’o falcă ’n cer şi una ’n pământ, tot în urma fetii până la casa cea pustie. Şi-atunci, intrând în casă, s’a sculat în picioare omul cel mort. Şi s’au luat ei la bătaie şi la câlţâit, şi s’au întins, şi s’au burzuluit, şi s’au bontănit, până au cântat cocoşii, şi până s’a trezit fata. Amu, lumânarea era stânsă, omul cel mort nu mai era nicăieri, doar greierii dacă mai ţârâiau a pustietate. încolo, nimeni, ţipenie, decât fata şi sfântul înger păzitor. Şi omul, cel ce fusese mort, şi Strigoiul, cel cu chipul de flăcău, s’au năruit la cântatul cocoşilor, că amândoi erau Strigoi. Trezindu-se într’o aşa întunecime, fata s’a uitat înfricoşată de 181 ■vreo trei ori prin casă, şi gândind că-i la ea, şi că i se nălucise ■ceva rău prin vis, a adormit moartă, fără grijă, fără frică. Când s’a trezit ea desdedimineată şi a văzut atâta frumuseţa îngrămădită în fundul codrului, când a auzit aşa cântec de pasări, s’a minunat straşnic şi s’a crezut în raiu, N’a stat mult la cumpene şi s’a pornit spre casa părinţilor ei, cu chip ca să-i a-■ducă şi pe dânşii acolo. Şi aşa, ajungând acasă, a prins a spune pe unde a purtat-o Strigoiul şi ce minunăţie de fericire a găsit ea în codrul raiului. Părinţii se uitau la dânsa, şi cuprinşi şi ei de nedumerire, au făcut semnul sfintei cruci. Fata lor atunci a intrat în pământ: s’a cufundat în adâncul pământului şi s’a făcut Strigoaică. Şi cum putea să fie altfel? Strigoiul o vrăjise, iar ei îi plăcuse prea mult farmecul fericirii din codrul locuinţii lui" (1). In sfârşit, a şasea povestire este aproape o variantă a celei de mai sus; ea se aude prin Bucovina, în următoarea cuprindere. „La un gospodar dintr'un sat a venit într’o zi un băiat, care n’aveâ tata, n’avea mamă, nici ştia din ce sat e. Şi era sărac de n’aveâ altceva decât straiele de pe dânsul. Gospodarul l-a luat argat la dânsul ca să-l crească şi să-l hrănească. Când băiatul a crescut mare şi a crescut şi copila mare, şi s’a făcut băiatul holleiu şi copila fată, s’au dat amândoi în dragoste. Femeia, mama copilei, simţindu-i, a zis către bărbat să-l ţipe de lângă casă, să-i plătească pe cât a slujit şi să-i deie drumul, că de nu, i-a face o ruşine, şi s’a legă prea tare de fată. Omul i-a răspuns : Nu-1 ţip, că eu nu cred, până nu-1 voiu vedea cu ochii mei! Omul s’a pus să-i păzească, şi nenorocul a vrut că i-a prins daţi în dragoste. După ce i-a prins, a chemat pe flăcău în casă, i-a plătit frumuşel şi i-a spus să nu-i mai vadă picior pe lângă casa lui. De-acoleâ, băietanul s’a dus prin lume, departe, ca să se poată hrăni, dar aşa departe, că fata nu l-a mai văzut un an de zile, Intr'o vreme, flăcăul s’a îmbolnăvit şi a murit. Dar fata nu ştia ce-i cu dânsul; ea trăia tot cu gândul la el. Nu ştia ce să facă. 1 (1) D. Furtună în Ion Creangă, VI, p, 202 4. 182 ce să dreagă, pe cum să-l vadă măcar odată. S’a dus la o babă ca să-l mai vadă odată. Baba i-a spus: — Eu pot să-ţi fac, dar dacă el îi mort ? Fata îi răspunse : Fă ce-i face, numai adă-1 să-l mai văd odată, fie mort, fie viu. Bine, eu ţi-oiu face. Dar dacă va veni la tine în seara dintâi, să nu te duci cu dânsul, ci să te uiţi bine la el, şi-apoi să. vii la mine, să-mi spui cum era. Iaca vine flăcăul în sara dintâi, călare pe un cal ca un năzdrăvan, vine la dânsa şi o chiamă: — Hai cu mine, dacă ţi-a fost drag de mine! Fata i-a spus : — Nu pot să merg acuma cu tine până mâni seară; a doua seară voiu merge. Fata s’a dus pe urmă la babă şi i-a spus cum a venir flăcăul acela la dânsa. Baba a întrebat-o: N’ai dat sama: eră tot aşa la faţă cum fusese mai înainte? — Tot aşa, a răspuns fata, ba încă-i mai frumos! Dacă vrei să mergi cu dânsul, i-a zis baba, atunci du-te de-ţi leagă toate straiele tale, cari vrai să le ieai cu tine, leagă-le toate de capete, şi când vei merge cu dânsul şi el ţi-a spune, poate, să te bagi undeva, zi-i „bagă-te tu întâiu!". După ce fata şi-a legat straiele de-olaltă, aşa cum a sfătuit-o-baba, iată că se face şi seara, şi fata se duce la ocol, să mulgă, vacile. La o vreme, iacă vede că flăcăul vine tot pe calul acelar şi când ajunge la poartă, o strigă. Fata lasă viţeii să sugă la vaci, nu-i mai trebue lapte, — îşi iea straiele, iesă la drum, şi se duce cu dânsul. S’au pornit. Au mers cât au mers pe pământ, apoi s'au ridicat amândoi în văzduh, şi s’au dus peste sate, peste păduri, de nu ştiau în ce lume se înfundă, până au ajuns pe un câmp. Acolo, dacă au a-’ juns, s’au slobozit amândoi în jos, iar calul s’a prăpădit de dinaintea ochilor lor, şi ei amândoi au rămas pe pământ. Acolo eră o bortă. Şi a zis flăcăul către fată: Dacă ţi-a fost drag de mine şi ai venit acuma după mine, baga-te acoleâ în borta aceea, că eu acoleâ trăesc! 183 Ea i-a răspuns: Bagă-te tu întâiu, că tu eşti învăţat pe aici, dar eu nu! Eu ţi-oiu da straiele! După ce el s’a băgat acolo, fata i-a dat straiele şi p‘nă ce flăcăul a gătit de tras înlăuntru straiele, fata a fugit. Un’ să fugă să se ascundă ? A văzut o căsuţă în câmp, unde se zariă o zare de luminiţă. Intră acolo, şi când intra, [vede] că nu-i nime în casă, nime, decât un mort pe laiţă. Ea, ce să facă atunci ? Ş’apucă să întoarne toate lucrurile din casa cu gura în jos,—linguri, străchini, ceaun, Ş* câte haramtuturi mai sunt în ca-• să la un ţăran, toate le întoarnă şi-apoi pune zăvorul pe uşă şi se ascunde pe cuptor. Nu mult după aceea iacă aude că vine flăcăul după dânsa. Vine, şi când ajunge la uşă, uşa încuiată. Flăcăul strigă atunci: Mortule, descuie uşa! Dar mortu-i răspunse: Nu pot că-s împiedecat. Striga flăcăul strachină, lingură şi către toate, câte riduri sunt în casă, strigă să-i deschidă uşa, dar ele toate răspund : — Nu putem, că zuntem înturnate! Numai din cât opaiţul de pe prichiciul hornului, care ardea în casă, acela nu erâ înturnat. Flăcăul strigă atunci către opaiţ, sa-i deschidă uşa. Dă opaiţul să alerge la uşă, dar când a sărit de pe prichiciu, a picat jos şi s'a spart. Atunci a strigat el a doua oară: — Mortule, deschide uşa ! Mortul se scoală de pe laiţă, şi ţap ! ţup ! prin casă, se duce sărind să descuie uşa. După ce o descuie, flăcăul intră în tindă, şi cum intră, se întâmplă să cânte un cocoş, şi atunci amândoi se lungesc în tindă ţapeni, unul peste altul. S’a întâmplat că aceia amândoi să fie Strigoi. Dimineaţa, când au venit oamenii la casa aceea cu mortul, ca la mort, au găsit doi morţi în tindă, şi o fată stând pe cuptor. Pe urmă, oamenii se uită bine să vadă ce morţi să fie aceia doi. Pe unul îl cunosc: e omul de casă, dar pe al doilea, nu. Se duc ei şi caută prin ţintirim, întreabă de oameni, poate îl cunoaşte cineva. Ferit-a Dumnezeu; nu-1 cunoaşte nimeni şi nici în ţinti- 184 rim nu găsesc vro bortă, de unde să fi ieşit. îşi aduc aminte oamenii că un flăcău este îngropat în câmp, de-o parte, nu în ţin-tirim. Se duc oamenii acolo şi găsesc borta, cum a ieşit de-aco-lo, găsesc şi straiele fetii, toate rupte şi batjocorite de dânsul. Se gândesc oamenii în tot chipul: Cum a putut să iasă de aici ? Acela numai c’a fost Stri-goiu; n'a fost om cum se cade. Se ieau oamenii de-i bat ţăruş cu usturoiu în inimă, şi Ia cel-alt tot aşa, că şi acela era tot Strigoiu, şi după aceea îi îngroapă. După ce fata şi-a venit în fire, s’a pornit să vie acasă la tat'-său. Şi-a trebuit să vie şapte ani de-acolo de pe câmp, şi până la casa ei; aşii de departe a dus-o flăcăul în câteva clipe. Aşa a păţit fata care voia în ruptul capului să poarte dragoste chiar cu morţii, şi aşa au să păţească toate fetele cari nu dau pace morţilor să doarmă!" (1). Când Strigoii nu reuşesc cu dragostea, fac ură fetelor, ca să fie urîte de lume şi astfel să le pricinuească cele mai mari nenorociri. Uneori Strigoiul sileşte pe om să-i juruească, la o mare nevoie, „ce are mai scump", —obişnuit copilul, care şi acesta, la rân-du-i, se va face Strigoiu şi va mânca oameni: „Un unchiaş şi cu mâtuşă-sa, spune o povestire musceleană, —n’aveau copii. Erau sărăci şi aveau doar o vacă. Moşul a plecat la târg s'o vânză şi acolo a venit un muşteriu s’o cumpere, îi da pe ea o desagă de bani, dar cu legătură să-i mai dea şi ce i-o fi mai drag pe lume. Se gândeşte unchiaşul că nu mai are altceva decât pe babă, şi-i făgădueşte. Baba, însă, acasă, născuse o fată frumoasă, şi asta creştea în-tr’o zi ca'n două, şi 'n două, ca ’n nouă. La vremea de măritat, s’a dus la biserică să se cunune cu un tâi.ăr, dar când să le pue cununiile, pică jos moartă. Dacă vad aşa ai casei, o pun în sicriu şi o duc în biserică, să o păzească trei nopţi în şir, cum era obiceiul. Dar a doua zi paznicul eră mâncat. De cine ? nu se ştia. Dacă vede împăratul locului, trimite mereu oameni de pază, 1 (1) I. E. Toronţiu, A fost o dată..., Cluj 1912, p. 13 9. 185 dar toţi erau mâncaţi până a doua zi. Atunci împăratul, pus pe gânduri, trage sorţi să se ducă ăla pe care o pică. Şi a picat pe un biet soldat, pe care îl chema Ion. El se duce de vreme în biserică, se roagă lui Dumnezeu să-l apere, şi atunci vine un moş bătrân. — Moşule, ajută-mi, că nu ştiu cum să scap! — lea, băiete, ceasul ăsta, şi când o fi un ceas până la miezul nopţii, să te piteşti după icoana Maicii Domnului, că acolo n’are să te găsească Strigoiul, care nu e altul decât fata: ea se face Strigoiu şi el mănâncă pe toţi paznicii. Băiatul ascultă, şi noaptea : - Unde eşti, Ioane, să te mănânc? El n'a răspuns, şi nu l-a găsit. A doua seara, când se scoală fata, el se ascunde chiar în sicriu. Ea strigă şi îl caută, zadarnic. A treia noapte moşul iar îl învaţă: — lea evanghelia asta, s’o ţii pe piept, să nu mişti, să nu vorbeşti, iar când vor fi trei ceasuri până la miezul nopţii, sa te culci lângă sicriu. Aşa a făcut şi fata l-a strigat zadarnic până când au început sa cânte cocoşii, şi atunci de-odată s’a auzit: poc! A plesnit Strigoiul din fată şi s’a răspândit într’o duhoare de n’o puteai suferi; iar fata, a rămas vie, tânără şi frumoasă! Când a venit lumea a doua zi, i-a găsit, pe soldat şi pe fată, primblându-se prin biserică. S’au cununat amândoi!" (1). Pe lângă aceasta adăugăm că Strigoaicele fură mama câmpurilor, luând întâia brazdă ce-o răstoarnă omul pe ogorul său şi aruncând-o pe ogorul lor, ieau frumuseţea femeilor, fetelor şi flăcăilor pentru ele şi copiii lor şi „usucă copacii în pădure" (2). Luarea manii dela vaci sau luarea laptelui, priveşte, se înţelege, pe Strigoii şi mai cu samă pe Strigoaicele vii, dela cari, până la femeile vrăjitoare, poporul nu vede o depărtare prea mare. Prin Ţara Haţegului, Strigoiul care vrea să iea mana unei vaci pune sare în drumul ei, vaca trece peste sare şi astfel laptele ei trece la vaca Strigoiului (3). 1 2 3 (1) C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului, p. 261 2. (2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na El. Voronca. (3) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 107. 186 Prin Bucovina, după spuse, se crede că pentru luarea manii, Strigoaicele ieau balegă de vacă, o rup în jumătate şi apoi descântă, sau ieau surcele din poarta omului cu vita, merg în câmp, cu un căpăstru de strâng rouă şi apoi slobod laptele din căpăstru (1). Pentru a-şi feri vacile de Strigoaice, femeile îşi presară vacile, la Sf Gheorghe, cu mac{2). Prin unele părţi, ca să poată prinde Strigoicele cari ieau mana vacilor, unul iea şi-şi pune în curea (şerpar) în întâia şi a doua zi de Paşti, lingura cu care s’au întors ouăle ce s'au înroşit, a* poi se suie într’un copac şi priveşte intrarea în sat a ciurdei dela păşune. Unul ca acela vede foarte bine toate Strigoaicele în ciurdă iar pe cea mai mare o vede călare pe tauruî satului. Strigoaicele îndeamnă pe cel din copac să se dea jos, el însă, nu trebue să le asculte, căci le poate prinde şi poale face din ele orişice (3). Credinţile acestea le întâlnim şi la Rutenii din Bucovina (4). Iată şi o povestire tot din Bucovina: „Un Huţan l-a învăţat pe A. cum să cunoască care e Stri-goaica în sat. Tot postul mare să zică în fiecare zi Tatăl nostru şi Crezul, apoi în ziua de Paşti, să nu vorbească la înviere, nimic, nici „Hristos a înviat!", să nu zică, căci Strigoaicele se vor pune pe lângă dânsul ca să-l facă să vorbească. Tocmai când preotul va zice a treia oară „Hristos a înviat!" să răspundă şi el. Atunci le va vedea pe Strigoaice cu doniţa în cap, şi cu şi* tişca legată de picior, căci cu acestea ieau Strigoaicele frumuseţa femeilor şi mana dela orişice. Atunci o să le zică: 1 2 * 4 (1) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 107. (2) Ibidem. O) Marian, Sărbătorile, III, p. 96. (4) D. Dan, Rutenii din Bucovina, p. 14 5, „Sf. Gheorghe sa crede a fi pe lupi şi aparatorul dobitoacelor, de aceea Rutenii, în preseara zilei de Sf. Gheorghe, înseamnă uşile gospodarilor cu dohot şi pun înaintea intrării la grajd grăipi, ca şi Românii, cu colţii în afara, ca Strigoaicele să nu poată intră acolo şi luă laptele dela vaci. Se crede, adica, că în acea noapte Strigoaicele se aduna ne hotarele satelor, unde joacă. Vacile se pot feri de dânsele, dacă se presără în grajd mac, pentru ca Strigoaicele, cărora le place macul, trebue mai întâiu sa c uleagă toate firele de mac împrăştiate, ceeace dureaza până în zori, şi apoi mi mai au timp să ajungă la vaci, spre a le luă laptele". 187 — Eu vă cunosc!" In noaptea de Sf. Gheorghe, Strigoaicele se ung cu şmoală şF se duc pe cahlă. Cine vrea să le vadă, când vin la grajd, să. meargă după dânsele, să pună două pluguri alături şi deasupra plugurilor o grapa, şi să treacă pe sub ea ca să se poată face şi el în orişice, şi să se ducă nevăzut după Strigoaice. Poate chiar să stea şi sub grapă, căci Strigoaica nu-1 poate vedea acolo şi cu chipul acesta o poate prinde. Alţii, spre a-şi feri vacile de Strigoaice, pun grapa în uşa grajdului, căci de grapă, Strigoaica se teme şi se întoarce îndărăt. Stăpânul grajdului să fie ascuns după uşă, şi când va vedea că Strigoaica o iea înapoi, să o alunge şi să o lovească pe spate cu un bârcinar de mire, căci astfel făcând, o prinde. Alţii spun ca acea grapă trebue făcută într’anumit chip, şi a-nume începându-i lucrul la Sf. Andreiu şi sfârşindu-i-1 la Sf. Gheorghe. Un om a făcut astfel şi s'a pus de pază, după grapă, în grajd. Vede că vine o mâţă şi face ceva la ulgerul vacii. El, cum a-veâ bardă, îi taie labele. Când vine dimineaţa în casă, pereţii plini de sânge. Se uită la femeia lui, pe cuptor, şi-o vede cu copilul în braţe, dar fără mâini. — Mi-ai făcut-o! — zice ea. D’apoi tu ce-ai căutat în grajd? — Aduceam mană pentru vaca noastră! Ele spun că nu-s întru nimic vinovate, de ceeace fac, căci aşa li este dat şi musai trebue să se ducă. Dacă pe o femeie Strigoaică ar opri-o bărbatul său de a se duce, l-ar sfâşia în bucăţi (1). Alţii ung o roată, tot spre Sf. Gheorghe, cu tămâie neagră şî o pun în uşă (2). Prin unele părţi din Transilvania, cu privire'la luatul manii dela vaci, se crede următoarele: «Dacă vaca, în loc de lapte, dă sânge sau nu se lasă să fie mulsă, atqnci proprietarul vacii, ca să afle cine e acela care i-a luat laptele, nu are de a face altceva, decât lucrul următor. Primăvara, să iasă la pădure şi şarpele pe care l-a vedea mai 1 2 (1) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. (2) Voronca, op. cit., p. 785. 18S înainte de Sf. George,— care şarpe e verde şi cu flori la ureche,— la şarpele acela să-i taie capul cu un ban de argint, —o bucată de 40 bani, sau o băncuţă (piţulă) austriacă de 10 sau 20 cru-ceri; capul şarpelui să-l poarte nouă zile în şerpar, şi după aceea să pue în gură un căţel de aiu (usturoiu), să-l sădească în gradină, şi după nouă săptămâni va face frunze. Atunci să-l scoată din pământ şi să-l puie în pălărie ca pe o floare. Dimineaţa, înainte de a scoate vitele la păşune, să iasă delă-turea satului şi să se aşeze la un loc ascuns, apoi va vedea Strigoii călărind pe vacă. Lucrul acesta trebue făcut aşa în cât să nu fie văzut de nimeni. Aflând odată pe Strigoiul care i-a furat laptele, nu are să facă altceva, fără, când mulge vaca, să-şi facă cruce şî să pronunţe de trei ori numele Strigoiului. Atunci Strigoiului i se iea puterea şi în scurt timp moare" (1). Prin unele părţi din Transilvania se crede că Strigoaicele umblă mai ales în noaptea de Sân-Oiorgiu ca să iea laptele va-cilor, mana grâului şi chiar puterea oamenilor. Pentru aceea, în preseară, fiecare om pune în poartă şi la uşa grajdului câte o cloambă de rug, adică măceş, ca semn ca acolo nu pot intra Strigoii. Cine va sta în noaptea aceea în gard, sub o grapă cu dinţii de fier, va putea vedea şi prinde Strigoii. Cine va prinde Ia Ziua-crucii un şarpe îl va omorî şi-i va pune în gură un sâmbure sau un căţel de aiu, să-l pună apoi sub pragul uşii, să încolţească în gura şarpelui. Apoi acel aiu să se pună în pălărie, şi acela să se suie în tunul bisericii, când vin oamenii, şi va cunoaşte pe cei ce sunt Strigoi (1). Femeile Strigoaice de prin Ungaria ieau un băţ de sânger şi făcând semn către vacile bune de lapte, zic: — De aci puţin, de aci mai mult, de aci tot! Pe băţ fac atâtea crestături dela câte vaci au luat laptele. A-casă, încunjură vaca căreia vor să-i dea laptele luat, şi despletite, zic următoarele cuvinte: — Nu îucunjur cu băţul acesta vaca mea, ci mana dela vacile însemnate pe răvaşul meu. Să vină laptele dela ele la vaca mea; să fugă laptele dela ele, precum fug oile de lupi şi găinile de uliu i * 2 (1) Şezătoarea, III, p. 133 4. 2) Gorovei, Credinţi, p. 311. 189 Vraja o zice de nouă ori, atingând vaca cu băţul pe spinare. Apoi încunjură casa şi fântâna din ogradă, de este, de 3 ori cu băţul în mână. Când vine cireada de vaci, Strigoaica iea un bruş de sare în calea vacilor, îl pune sub o piatră şi-apoi o dă vacii ei în tă-râte, ori goală. Ca să-şi ferească vacile cu lapte de Strigoaice, unele le ţin încuiate trei zile după fătare, iar când le scot afară pun pe câte o fată de 14 ani să le înconjoare de trei ori, având viţelul în braţe. Prin Bucovina, Strigoaica îşi leagă o strecurătoare de un picior şi mergând la vaca a cărei mana vrea s’o iea zice: Sovârv, Sovârv, Doniţa cu vârv! Aceasta însă trebuie s’o facă înainte de miezul nopţii. Alte Strigoaice fac lucrul acesta tot în ziua de Sân-Georgiu cu străratoarea, pe imaşul vacilor cu lapte. Pentru a fi ferite de Strigoaice, vacilor a făta li se leagă de coadă o bucată de postav roş, care cuprinde grâu, tămâie, piper şi sare (1). Prin alte părţi, tot spre acest scop, apa cu care se clăteşte do-ninţa, după ce s'a deşertat de lapte, se toarnă pe gunoiu (2). Prin altele în seara de Sf. Andreiu, femeile înconjoară vacile mulgătoare cu mac, cum merge soarele, împrăştiindu-1 împrejurul lor, de-asemeni după cum merge soarele (3). Strigoaicele se alungă cu sgomote de bucium, cu crengi de7 rug, cu cari se împodobesc ferestele şi uşile caselor sau cu le-uştean, boz ori pelin descântat. Prin unele părţi se pune rug dc măcieşe, hodolean sau rostopască, căci acestea au putere împotriva Strigoilor, al căror cântec este acesta: De n’ar fi hodolean, Hodolean şi rostopască, Fiere-ar lumea toatâ-a noastră! 1 2 3 (1) Gorovei, Credinţi, p. 345. (2) Ibidcm, p. 349. (3) Ibidem. 190 Prin alte părţi, tot spre acest scop se folosesc şi spinii, iedera, £lia verde, usturoiul şi alte lucruri (1). Împotriva Strigoilor cari ieau mana vacilor se folosesc felurite •descântece, din cari dăm în cele ce urmează unul care se aude prin Bucovina: Luatu-s'au Strigele Şi Scorpiile, Sâmbătă desdimineaţa, Pe cărare rourata, Pe carare necalcata, Iniutate, Şi'n tocate, Cu cuţite Ascuţite, Sa iea dela vaci hrana Şi mana Ninie'n lume nu le vede, Nitue'n lume nu le-aude, Numai Maica Domnului Ce sta’n turnul cerului, Numai ea că le-a văzut, Numai ea le-a auzit. Cerga albă a întins, Calea lor ca le-a cuprins, Şi clin gura ca le-a zis: Unde mergeţi, Şi încotro vă duceţi? Voi Strigelor, Voi Scorpiilor, Iniutate, Şi’nfocate, Cu cuţite, Ascuţite ? Noi mergem Sa luăm, Dela vaci hrana, Şi mana, Şi sa Ie lăsăm numai zerul, Să nu Ie piară viţelul. — Voi Strigelor Şi Scorpiilor, înapoi vă întoareţi Şi’n mare să vă duceţi. Duceţi-vă voi în mare, C'acolo-i un peşte mare, De acela să sa apucaţi! Şi aceluia sa-i luaţi Hrana, Şi mana ! Sâmbătă desdimineaţă, S’au luat vacile, Pe carare rourata, Pe carare necalcata, Supărate şi scârbite, C au fost de Strigi pângărite. Niinen'n lume nu le vede, Nime’n lume nu Ie aude, Numai Maica Domnului Side’n turnul cerului, Şi ea cum mi le-a văzut, Din gura că Ie-a vorbit: Unde mergeţi, vacilor, Supărate şi scârbite? Mergem după hrana, Şi după mana, Că Strigele Şi Scorpiile Ne-an luat hrana Şi mana Cea’ndu leita Şi zahărită, Ce ne-a fost dela Dumnezeu dăiuită, Şi ne-au lăsat numai zerul, Sa nu ne peară viţelul. Maica Precista a răspuns, Şi din gură aşa Ie-a zis : - Intumaţi-va voi înapoi, Că eu hrana Şi mana Din toate părţile voiu luă, Şi vouă voiu da. De-a fi in codru rătăcită, 1 (1) lbidem: «In preseara Sfântului George se pune pe tomnrlucinl porţilor şi 191 De-a fi’n cornul gardului oprita, De-a fi’n cuptoarele Strigelor băgata, De-a fi’n oalele Strigelor turnată, De-a fi’n legaturile lor legata, Eu din toate părţile voiu luă, Şi vouă voiu da, Şi voiu pune-o’n coarne, Din coarne’n piele, Din piele’n vine, Din vine’n ţ'ţe, Şi din ţâţe’n doniţă! (1). încheiem aceste credinţe cu următoarea po\estire deasemeni bucovineană: „O babă din Strojineţi avea lapte ca dela 10 vaci, dela vaca ei. O femeie a rugat-o să-i îndrepte şi vaca ei. Baba a luat unt de al ei şi de al femeii, şi l-a aruncat în apă. La untul babii s’au adunat o mulţime de şerpi, şopârle, viermi, dihănii, şi-l trăgeau, dar al femeii, numai peştişori cei din apa. — Vezi ?—zice baba; aşa au să mă tragă pe mine şerpii pe lumea cealaltă. Dacă vrai să păţeşti tot aşa, ţi-oiu face! Femeia n'a vrut"! (2). Mânia Strigoilor sau Strigoaicelor nu se arată numai împotriva cutărui om ci şi împotriva lumii, îndeobşte. De aceea, ei caută să aducă păgubiri mai multora, de odată, şi una din aceste păgu-biri este oprirea ploilor, şi ca urmare, începerea zilelor de seceta. «Strigoaicele, ieau rouă, căci oamenii uită de Dumnezeu" (3). Ca să fie secetă, Strigoicele vii se feresc de a se scălda, căci de îndată ce ar intra în apă, ploile ar începe să curgă. Mai mult chiar, când Strigoicele vor să năboiascâ înnecurile asupra lumii ele se aruncă în apă cât de des, şi cât de adâncă ar fi apa, căci nu li-i teama că se vor înnecâ, de oarece lor li-i dat să plutească întotdeauna de-asupra apelor. Ca să oprească ploile, Strigoaicele pun într’o strachină tot soiul de grâne, de-asupra aşează sămânţa de cânepă, un ou, şi din toate acestea fac o turtă. Când vor ţine turta aceasta pe cuptor, va fi secetă; dacă vor ţineâ-o la udeală, îndată se vor slobozi ploile (4). Secetă se întâmplă şi atunci când moare o Strigoaica sau un 1 portiţelor, apoi pe la grajduri, brazde cu iarba verde şi crengi de răchită, cre-zându-se că facându-se astfel, apoi... Strigoaicele nu pot stiicâ somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor. (1) Acestea şi altele, mai pe larg, în Marian, Sărbătorile, UI, p. 296 24. (2) Ion Creangă, VI, p. 108 9. (3) Voronca, op. cit., p. 866. (4) Ibidem, 861. 102 Strigoiu, şi tocmai aceasta este un mijloc de a şti dacă este sau nu cutare om Strigoiu. De este Strigoiu, se va face cu dânsul ceeace vom vedea (1). Se dă chiar cazul unei fete Strigoaice în Zărneşti. Prin unele părţi s.e crede că tot spre a opri ploile, Strigoaice-le fură luceafărul; într’adevăr, se zice că ploile contenesc, dar îndată încep grindinile (2). Prin Bucovina este pe-alocuri datina ca vornicii să ducă pe oameni să se scalde la vreme de secetă, ca astfel, întâmplându-se printre dânşii un Strigoiu, să se deschidă cerul pentru ploaie (3). Un alt neajuns ce-1 aduc Strigoii este şi acela că ei mănâncă soarele şi mai ales luna. Până acolo, Strigoii, —şi aici se confundă cu Svărcolacii, se suie pe firele toarse de femei nosptea, fără lumânare, (4) sau pe aţa răsucită de oameni, Duminica (5). Din jud. Vâlcea, avem următoarele şire cu privire la Strigoi şi Vârcolaci: Sunt Vârcolaci vii, cunoscuţi de oameni. «Pe aceştia îi bănu-esc ei, după figura lor palidă şi uscată, după adâncul lor somn, in care, cred ei, sufletul le iesă şi merge la lună de începe s’o mânânce. Se crede că nu numai în timp de eclipse (întunere-cimi), mănâncă Vârcolacul luna, ci şi când discul lunii este roşe-etec, arămiu. «Sângele lunii", cred ei, scapă atunci pe la chioto-rile gurii Vârcolacului şi se revarsă peste tot discul ei. Când sufletului de Vârcolac îi vine chef să mânânce puţin din lună, omului, care are un astfel de suflet, îi vine întâiu o picoteală, şi apoi o nesăbuită poftă de somn, de par’că n’ar fi dormit o săptămâna de-arândul. Sufletul îi sboară atunci la lună şi el rămâne ca şi mort. Dacă scoli sau mişti pe Vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, căci sufletul revenind din lungul său drum, nu mai găseşte în acelaş loc gura prin care a ieşit, ca să poată reintra (6). 1 (1) T. Burada, înmormântarea, p. 54. (2) Voronca, op. cit., p. 865. (31 Culegere din Vicovul de sus, împart, de d-l P. Cârstcui. (4) Idem. Voronca, op. cit., p. 1070. Candrea, Densuşeanu, Speranţă, Graiul nostru, I, p, 297. Academia Româna, Ms. no. 3418, p. 109. (5) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 101. (6) G. F. Ceauşanu, op. cit., p. 100 1. Cf. aici, p. 132, nota 9. 193 In treacăt, am arătat chipul cum omul se poate feri de Strigoi. Aici îl întţ^gim. In zilele când se ştie că umblă Strigoii,—la Andreiu de iarnă, mai ales,—să mănânce toată lumea usturoiu, să se ungă pe la toate încheieturile cu usturoiu, să ungă crucile ferestelor, uşile, gura cuptorului, tăraşii porţilor, coarnele vitelor şi în deobşte toate lucrurile din gospodărie cu usturoiu, căci de usturoiu Strigoii fug în toate părţile. Unii Strigoi chiar întreabă pe cei din casă : — Aţi mâncat usturoiu ? Gospodarii, cu toate că au mâncat, trebue să tacă, spre a nu fi pociţi (1). Prin Bucovina se spune- că «de Strigoiu, de care se teme şi Dracul, să te fereşti purtând usturoiu şi turtă de orz cu tine" (2). Prin jud. Dorohoiu, în nopţile acelea ale Strigoilor, se crede că oamenii nu trebue să doarmă, ci să spună poveşţi, fără curmare, aceasta s’o facă măcar până la cântatul cocoşilor. Strigoii se feresc de locurile unde se spun poveşti (3). La Alexă, femeile de prin Transilvania ieau o oală, o umplu cu jar, pun de-asupra tămâie sfinţită şi şneapân (4), şi astfel a-fumă casa de trei ori, ca sa fie ferită de Strigoaice (5). La Sf. Oheorghe, flăcăii udă fetele, pe de o parte ca să nu aibă a suferi nimic dela Strigoaice, iar pe de alta, ca nici ele să nu se facă Strigoaice (6). Bihorenii, la Arminden, ies afară şi strigă: — Auzi, mă ? — Aud, mă! —răspund alţii. — Cine-i Strigă, Dracu-1 frigă Pe frigare De cea mare! 1 (1) Şezătoarea, I, p. 245. (2) Cred. Rom. din Bucovina, împart, de d-na E. Voronca. (3) Ion Creangă, VII, p. 24. (4) Pinus Mughus Scop. (5) Marian, Sărbătorile, II, p, 207. (6) Ibidem, III, p. 279. T. Pamfile, Mitologie, /. 13. 194 Se rosteşte apoi a doua oară, socotind că astfel făcând, Strigoii se vor alunga. Numele de «Strigoiu" nu trebue pcmenit niciodată, şi mai ales noaptea, căci celui ce-i rosteşte numele, se întâmplă să-i răsară îndată înainte, şi cât ar clipi, să-l dărâme. Când omul însă, este nevoit să-i pomenească numele, să zică: »usturoiu sub limbă" (1). In jurul acestora, iată o povestire: Eră o femeie care n’ar fi mâncat usturoiu, Doamne fereşte, şi nici pe pat aşternut,—pe perină şi lăicer,—n’ar fi dormit. O altă femeie a băgat de samă că în toată dimineaţa aşternutul era nestrânsf Acea femeie s’a pus să vadă pricina, căci şedeau amândouă sub acelaş acoperemânt. Şi-a luat o lumânare aprinsă şi a intrat pe la miezul nopţii la ea în casă. Acolo a văzut-o cum dormiâ pe laiţa goală, desbrăcată şi de cămaşă; avea o coadă lungă de-un cot. Strigoaica, de îndată ce a simţit lumină în casă, iute a sărit şi s'a repezit la femeie: — Ce-ai venit pe la miezul nopţii cu lumânarea? — a întrebat-o. Iar femeia i-a răspuns: — Usturoiul are cruce şi eu am cruce în frunte! — cu care cuvinte a şi îndepărtat-o. Noroc că i-a venit în gând să spună cuvintele acestea, căci dacă tăcea, Strigoaica îi sugea fnumaide-cât sângele, şi nimeni nu i-ar fi ştiut pricina morţii ei (2). Iată şi o altă povestire în care se arată chipul cum două femei au scăpat de nişte Strigoi: «Odată mergeau la drum o babă cu fata ei, şi târziu, noaptea, au ajuns înlr’un sat. Au văzut la o casă lumină, —numai a-colo era lumină în tot satul,—şi au intrat. Da baba, cum a intrat în casă, a cunoscut că bărbatul şi femeia sunt Strigoi. Vede că-i prăpădenia lor. Ce să facă? Rugăciune, în casă la Strigoi, nu se poate spune, că ar fi omorît-o. Scoate pânea şi zice: — Doamne, cum e de muncită pânea, că mai întâiu sameni popuşoii, pe urmă îi prăşeşti de două ori... — Taci, babă!—zice Strigoiul. 1 (1) Cred. Rom. din Bucovina, împart, de d-na E. Voronca. (2) Acelaş loc, de aceeaş. 195 — Eu nu zic nimica, da zic cât e de muncită pânea!.... Pe urmă .tai popuşoii, îi desfaci şi-i pui în coşniţă !... El iar stiigă la babă; ea spunea ca şi întâiu. — Şi-i scoţi iarna, şi-i desfaci, şi-i pui în saci... El iar strigă; ea spune mai departe: — Şi-i duci la moară, şi-i macini, şi-i plămădeşti, şi dospesc, şi-i pui în cuptor, şi se coace pânea, şi apoi o mâncăm. Atunci a rupt o bucăţică de pâne şi a mâncat. Se culcă ele, dar baba nu doarme. Vede cum se scoală Strigoii şi pun foc în cuptor. Şi zice el femeii: — lea ţevia, pune-o în urechia fetii, şi-i trage tot Sângele în covată. Strigoaica a făcut aşa: a cernut făină de grâu, şi-a făcut trei Iurte şi le-a pus în cuptor, să se coacă. De babă nu se putea a-propiâ pentru că dela ea le mirosiâ a usturoiu, pentrucă spusese jumătatea cea de rugăciune. După ce au pus turtele în cuptor, s'au culcat. Baba s’a sculat şi a luat fata subsioară şi cele trei turte, şi la fugă! Fata eră moartă. Ea tot i-a băgat câte o bucăţică de turtă în gură, până le-a gătit, şi fata a înviat. — Unde suntem?--a întrebat fata. — Nu mai întrebă; hai degrabă, să fugim, că-ţi voiu spune pe urmă. Şi aşa au scăpat" (1). Ca şi Diavolii, Strigoii se tem de copii; de aceea, la Ajunul Crăciunului şi spre Sf. Vasile, când copiii umblă cu colindatul, pe lume nu se află picior de Strigoiu (2). Trecem la arătarea mijloacelor prin cari Strigoii ce ies din morminte sunt înfrânţi. Dintre acestea de bună samă că o nouă cetire a rânduelilor înmormântării de către preot, cum se foloseşte prin unele părţi oltene (3) sau sfinţirea oaselor la desgropare,— unde trebue să punem originea acestei datine, —sunt cele mai blânde. Celelalte mijloace sunt cumplite. Când într’o familie mor prea mulţi inşi pe rând sau de-odată, 1 (1) Voronca, op. cit., p. 198 9. (2) Jud. Suceava. (3) împart, de d-1 N. I. Dumitraşcu. 196 sau numai doi inşi, unul după altul (l), când mor vitele oamenilor (2), când nu mai conteneşte seceta, când s'aud trăgând clopotele dela biserică, de bună samă că este un Strigoiu- sau sunt mai mulţi Strigoi în acel sat, cari trebuesc nimiciţi (3). Cea mai priincioasâ întâmplare ar fi să se găsească trupul mortului neintrat în mormânt, fiind apucat de vreme încă pe lumea noastră; un astfel de Strigoiu nici nu trebue să se mai îngroape (4). Aflarea Strigoiului se face în chipul următor: Intâiu se cercetează cu de-amăruntul ca să se vadă care mormânt este scufundat: dintr’acela va fi ieşit Strigoiul, în locul că-ruea s’a prăbuşit pământul. Dacă nu sunt morminte scufundate, se cercetează pământul la. căpătâiul lor ca să se vadă dacă nu sunt găuri, pe unde sufletele Strigoilor se pot strecura, ca să se întruchipeze apoi pe pământ (5). Credinţa aceasta o au şi Francezii (6). Fiind însă că unii Strigoi, după ce ies, îşi netezesc bine mormântul şi nu li se mai cunoaşte urma, pentru a-i află, se ung-crucile dela groapă cu miere de albine, seara, iar a douazi se caută ca să se vadă dacă mierea mai este pe cruci sau nu. Dacă 1 (1) Şezătoarea, VIII, p. 15. (2) Ibideni. (3) G. Coşbuc, Ziarul unui pierde-vară. Din bucata Strigoiul, care nu corespunde în totul credinţilor populare, o strofă: El intră’n sat, iea drumul peste vale, încep să urle-a moarte câini ’n sat Şi fug spre uşi de tinzi, ferind în cale, în turn un clopot limba uri' a jale Un dang înfiorat. (4) Cred. Rom. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu. (5) Cred. Rom. din Oltenia, împărt. de d-1 N. I. Dumitraşcu : se mai duc la mormânt, şi dacă găsesc vreo gaură lângă stâlp, cât şarpele de largă, este un semn, fiindcă pe-acolo iesă el (Moroiul). (6) Revue des traditions populaires, XVIII, p. 466 7: „Les feux follets des cinietieres, que nos paysans appellent Revenants, etaient fort nombreux autre-fois, dans certain champ du repos, parce que, pretendait-t-on, le sacristain de l’endroit, introduisait dans le cercueil, un tube dont l’orifice emergeait au-des-sus de la tombe. Par ce canal, les gaz phosphorescents, se degageant du cadavre en putrefaction, arrivaient au contact de l'air, s'enflammait et Văme du mort, selon la croyance du Bocage, prenait la forme d’uu fontâme blanc". 197 nu mai este, e semn că Strigoiul a lins mierea, şi atunci, trebue dires, adică desgropat şi făcut cu dânsul după datină (l). Prin alte părţi se pune mieiu pe la găurile mormintelor. Dacă -mieiul piere până a doua zi, este semn că Strigoiul l-a mâncat (2); pe alocuri, aceasta se face de mai mulţi oameni într'o Sâmbătă seara iar cercetarea a doua se face Duminică dimineaţa (3). Dacă nici cu chipul acesta nu se poate afla mormântul Strigoiului, se caută un hărmăsar (4) negru, fără un fir de păr alb măcar (5),—alte ori, unul cu totul alb (6), încalecă unul pe dânsul, dă ocol cimitirului de trei ori, şi apoi începe să treacă peste morminte. La care mormânt se va -opri hărmăsarul şi va necheză (7) sau nu va voi să treacă cu nici un chip, acolo se -crede că-i locaşul unui Strigoiu (8). Prin alte părţi, încercarea aceasta se face cu un taur, care se ■duce ca să treacă peste morminte (9). Prin altele, se duce un cocoş neqru. La mormântul Strigoiului, cocoşul se opreşte şi cântă (10). In sfârşit, prin alte părţi, se iea un gâscan şi se mână peste morminte. La mormântul la care gâscanul se opreşte şi fâsâie, se crede într'adevăr că este Strigoiul (11). îndată ce s’a aflat mormântul unui Strigoiu, cel bolnav,—cel ce crede că Strigoiul i-a supt inima, —iea pământ din mormânt şi-şi pune la inimă, ba mai bea şi cu apă, având nădejde că astfel se va face bine (12). 1 * 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 (1) Şezătoarea, VIII, p. 18. <2) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-1 Şt. St. Tuţescu. (3) Şezătoarea, VIII, p. 21. (4) Cred. Rom. din com. Catane, jud. Dolj, împărt. de d-1 Şt. St. Tuţescu. -Şezătoarea, VIII, p. 15 şi 19. (5) Ibidetn. (6) Cred. Rom. din Oltenia, împărt. de d-1 N. I. Dumitraşcu. (7) Cred. Rom. din com. Bâzgărei, jud. Romanaţi, împărt. de d-1 AI. Saint Georges. (8) Şezătoarea, VIII, p. 15, 19 şi 21. (9) Ibidem, p. 20. (10) Ibidem, p. 19. (11) Cred. Rom. din com. Bâzgărei, jud. Romanaţi, împărt. de d-1 AI. Saint Georges. (12) Ghiliişul, I, no. 11-12, p. 25. 198 De cele mai multe ori însă, trebue căutat în sicriu, ca să se vadă încă mai bine, dacă mortul îngropat acolo este sau nu Stri-goiu. Semnele după cari se cunosc că morţii din sicriu sunt Strigoi,, vor fi următoarele: Părul pe care l-a avut la îngropare, le pică, şi în locul lui creşte altul mai mic, după unii, mai lung, după alte credinţi (1). Unii Strigoi au gura roşie ori mornăie chiar (2). Dinţii le cad şi in loc le cresc alţii mai mărunţi (3), iar după alte credinţi, colţii li se fac mai mari, din pricina multului sânge ce sug (4). Strigoilor morţi le creşte coada, de se face cât un biciu (5). In loc de picioare, au copite ca de capră (6). Inlăuntru, este-întors cu faţa în jos sau pe-o coastă. Dacă „dă Dumnezeu" şi un astfel de Strigoiu este aflat, apoi >,s’a sfârşit cu el!" Oricum, trebue multă băgare de samă, căci dacă Strigoiul nu este dovedit, el aduce moarte cumplită în întreaga familie a lui (7). Desgroparea se face fără ca să ştie cineva în sat. Dacă însă Strigoiul se arată şi altora în vis, nu se mai desgroapă (8). Une ori desgroparea se face fără încercările de mai sus, când lumea este bine încredinţată că acolo locueşte Strigoiul. In acest caz, Strigoiul nu se mai desgropă la 5 ani, cum este obiceiul, ci la 6 săptămâni. La desgropare, pentru unii Strigoi se crede că este deajuns O’ singură cetire a rânduelii de către preoţi (9); de cele mai multe1 ori însă, această cetire nu are nici o putere. Ca să i se nimicească puterea Strigoiului, i se bate în inimă: un par de stejar, de tisă ori de frasin (10), se înţeapă cu o fri- 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 (1) Şezătoarea, VIII, p. 15 şi 21. (2) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. (3) Şezătoarea, VIII, p. 21. (4) Cred. Rom. din Bucovina, împărt. de d-na E. Voronca. (5) Idem. (6) Idem. (7) Şezătoarea, VIII, p. 19. (8) Ibideni, p. 18. (9) Vezj nuvela Casa rea în Flacăra, III, p. 268. (10) Cred. Rom. din corn. Ţepu. 199 gare (1), cu un ciiiu (2) sau un cuţit (3) rămânând astfel casă fie pe viitor legat de sicriul în care a fost îngropat şi să nu mai iasă din mormânt, pentru săvârşirea nelegiuirilor. La această înjunghiare sau înţepare trebue multă luare aminte, căci inima Strigoiului se pilulă ca să nu fie înţepată (4). După unele credinţi, baterea parului trebue să se facă prin şezut (5). Odată cu înţeparea, se crede prin jud. Tecuciu că este bine ca în sicriul Strigoiului să se pună şi trei căpăţini de ustu-roiu (6). Altor Strigoi li se bat cuie pe la încheeturile mânilor şi picioarelor, sau în burtă (7). Alţii se înfierează după cap (8). Unii Strigoi se spintecă în două cu o coasă, se fierbe vin, se toarnă peste ei, şi astfel se îngroapă din nou (9). Alte ori li se opăreşte numai inima în vin (10). Altor Strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa ce iesă se a-mestecă într’un pahar cu apă şi se bea de toate neamurile lor, ca să fie ferite (11). Prin jud. Mehedinţi Strigoii se desgroapă şi se duc la munte, unde se aruncă sau se îngroapă (12); prin alte părţi se scot la hotarul comunii (13). Altora, după ce se taie, li se iea din părul capului şi din sânge, şi cu acestea se afumă toţi cei bolnavi (14), dacă nu s’a mul- 1 11 (1) Şezătoarea, XIII, p. 159. (2) Ibidem, VIII, p. 19. (3) Ibidem, p. 15. (4) lbident, p. 18. (5) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 241. (6) Cred. Rom. din corn. Ţepu. (7) Şezătoarea, VIII, p. 18. (8) Ibidem. (9) Ibidem, XIII, p. 160. (10) Cred. Rom. din corn. Ţepu, jud. Tecuciu. (11) Şezătoarea, XIII, p. 161. (12) T. Burada, înmormântarea, p. 53. (13) Şezătoarea, XIII, p. 159. (14) lbident, VIII, p. 16 şi 20: Cu Moroiu ars se afumă neamurile. 200 {urnit numai să moaie o basma în sângele ce se găseşte la gura mortului, şi cu dânsa să se afume, ca să nu se atingă de dânşii bolile şi Strigoii (1). Unii ung Strigoii cu gaz şi apoi îi ard (2), alţii îi ard cu mărăcini (3). Unii ard numai inima, pe când trupul îl toacă şi apoi îl în groapă (4). Unii aruncă cenuşa în aer, alţii o pun din nou în mormânt (5) iar alţii o dau pe apă (6). Unii toarnă var nestâns peste morţi (7). La toate acestea, adăugăm dovezi de fapte : Din corn. Bâzgărei, jud. Romanaţi, avem această ştire : «Odată ce s'a aflat cari morminte au Strigoi, oamenii cei mai cu curaj din sat vin noaptea, desvelesc mormântul şi dau peste Strigoiu. Acesta şade într’o rână. Carnea îi este roşie ca focul şi are părul şi unghiile dela mâni şi picioare foarte crescute. Se des-bracă Strigoiul şi se pune într’un sac. Hainele lui se aruncă în cosciug sau tron, iar mormântul • se astupă la loc, cum a fost, după ce mai întâiu a fost stropit cu iazmă. 1 (1) Şezătoarea, VIII, p. 19. (2) Ibidem, p. 15. (3) Ibidetn, p. 18. (4) Ibidem, p. 16. (5) Ibidem. (fi) Ibidem, p. 19. (7) Ibidem. Ion Creangă, VII, p. 164: „Neputând umbla la el decât Sâmbăta, fiindcă în celelalte zile este plecat din mormânt, holărîse o Sâmbătă spre a-1 desgropâ. Dacă n'au putut dobândi învoire dela Sf. Episcopie, îl desgroapă ei singuri în acea noapte, sau chiar şi ziua. Odată desgropat, [Strigoiul] se prezintă în felul următor: Foarte roşu la faţă, după luni şi ani chiar dela înmormântare, întors cu faţa în jos, cu un picior sgârcit, pus într’o rână, într'o dungă, ş. a., cu gura mânjită de sânge, —dacă a pierit din neamul său cel viu sau din vite,— mânjit de făină sau mâlaiu,-dacă a făcut numai stricăciuni. Ca să piară, şi odată cu pieirea lui, să nu se mai aibă grijă, trebue să-i înfigă o andrea în buric ori în inimă, despintecându-l, luându-i inima şi arzân-du-1 pe foc, spre a-1 distruge cu totul, ş. a. De el nu se prinde nici un fel de cuţit spre a-1 tăia, decât coasa. Cenuşa i-o iea, şi amestecată cu apă, ung copiii, vitele, cu ea, spre a nu ,se mai lipi nimic necurat de ei. Dacă se întâmplă că nu se ştie cine este Strigoiu, el mănâncă şi face stricăciuni şapte ani, până-şi distruge tot neamul, apoi mănâncă din sat, din ţară, şi 201 Un om mai voinic iea în spate sacul cu Strigoiul şi îl duce tn pădure. Acolo taie Strigoiul în bucăţi, îi scoate inima, arde bucată cu bucată, iar la urmă arde şi inima, cu care se afumă cei de faţă. Nu trebue să rămână nici o bucăţică de os nearsâ, pentrucă din ea creşte Strigoiul la loc" (1). Trecutul ne aduce mai multe mărturii asupra acestor credinţi, şi anume, privitoare la lupta bisericii împotriva lor. Iată ce se poate ceti în Şiapte taine a besearecii, despre Strigoi «Acesta lucru zicu oamenii cei proşti, iarî nice într’un chipu nu poate să fie acesta Vrăcolac, ce vrăndu Diavolul să amîgeascâ pe oamenii, să facă lucruri cum nu să cade, pentru ca să să mânie D[u]m[ne]zău asupra lorii, face aciastia seamne şi de multe ori noaptia aratî oameniloru unora de le pare că vîdîi, cu adevăratu pre vre unu omu de carii i-au fostu cunoscîndu mai de[n]ainte şi încî grîescu cu dănsii. Alţii iarăşii vădii în somnii vise, une şi alte. Une date vîdu în cale unde înblă de vatîmî pre oameni, o vai de nebuniia lorii săracii! Cel morţii în ce chipii să omoarî pre cei vii ? Nu dia D[u]m[ne]zău să fie aceasta lucru. Aşijdere să pornescii oamenii la mormăntii şi-i dezgroapî oasele aceluia să le vazî cum sămtii. Drept aceaia de vreame ce n'au credinţi curatî întru Dmzău, să închipuiaşte diavolulii şi să ţnbracî într’acel trup morţii şi le aratî că acelii trup morţii are sânge şi unghi şi păru şi cumii vădii acesta lucru, să înşală o-caanicii (2) şi să îndeamnă spre răutate, şi străngii leamne şi pun foc de ardii aceale oase de le pierdu de totii de pre pământii şi nu cunoscii neînţelegătorii că la venirea Domnului nostru lui Is. Hs. la înfricoşata zi a giudeţului să găteazî aceaia pedeapsî a-supra trupurilorii acestora, ca să-i arzî cu focul nestinsii în veci de veaci netrecuţi" (3). La 1762, Mitropolitul Origorie al Ţării Româneşti, porunciâ protopopilor «să cerceteze şi de ceia ce zic unii cum că morţii să fac Strigoi, şi de să va află aceasta undevaş, să le dea învă- după aceasta trece la altă limbă sau altă fără, unde se preface în om, se însoară, face copii, şi copiii lui, după moarte-le, se fac tot Strigoi şi mănâncă din neamul mamă-sa; dacă nu, se continuă înainte tot astfel, multa vreme". i(l) Ion Creangă, VI, p. 110 1. (2)? <3) Iaşi 1645, p. 216-9, după Gaster, Crestomaţie română, I, p. 117. 202 tătară ce să faca, precum scrie la pravilă, cap. 378", iar na săi-arză (1). La 1801, Iosif, Episcopul Argeşului, intervine la Domnitor ca să poruncească ispravnicilor să nu mai îngăduie locuitorilor din Stroeşti ca să mai desgroape pe cei bănuiţi a fi Vârcolaci. Cam tot astfel porunceşte şi Mitropolitul Nectarie de mai târziu, care aflase că pe-alocuri Strigoii se ard (2). Raportul unui proropop de plasă din jud. Vâlcea, către vlădică, din 1837, Sept. 10: „Fac arătare prea sf. voastre, pentru că unii din enoriaşii a-cestei plăşi, fiind rău nărăviţi, dacă are numai unul dor în cap, sau la inimă, merg de se îmbată şi ieau unii sape, alţii târnăcoape şi merg la biserici şi desgroapă toţi morţii cu cuvânt că sunt Aloroi şi omoară morţii pe cei vii. Pe unii i-au ţinut câte două săptămâni desgropaţi, lucru împotrivitor pravilii creştineşti...", — după care cere punere la cale. Iar episcopul, la 30 Sept., îi răspunde, că potrivit „lit. 34S, cap. 372", va şti că atunci „când să află trup ca acela, care este lucrarea diavolului, să cheme preoţii să cetească paraclisul Preces-tii şi să facă şi osfeştanie mică", cum şi alte rândueli, în urmă cărora „va fugi dracul de acolo". La 13 Oct., protopopul intervine din nou arătând că nu de pravilă este vorba, ci de înfrânarea ereticilor. Vlădica îi cere alt raport, mai amănunţit, pe care îl şi primeşte, având şi izvodul următor, din Ocoleştii de jos: „Bălaşa sin Paraschiv. Au desgropat-o Ion Dorobanţu. Marin Oană. L-au desgropat Ion Buţu, boier de neam. Costandin sin Uta Văduva. L-au desgropat tot Ion Dorobanţ Ion Duţu şi Stan, vărul său. Manea sin Mateescu. L-au desgropat tot mai sus numiţii. Ion sin Stancu Giubega. L-au desgropat Ion Buţu cu Stan, vărul său, boieri de neam". Dintr’un raport al ocârmuirii de Dolj, către Episcopia de Râmnic, din 1843: ..Un Pătru Rus din satul Dălcinul, cuprinsul acestei plăşi (Câmpul) viind la subocârmuire, prin graiu au făcut arătare că însuţ 1 (1) N. Iorga, Studii şi documente, VII, p. 54. (2) O. Ceauşanu, op. cit., p. 131. 203 având un cumnat şi o cumnată în satul Gura Dâlgei, şi anume-Radu sin Niculae şi Floarea, soţia sa, încă din anul trecut au încetat din vieaţă şi pe la 17 ale trecutului Aprilie, desgropân-du-se de locuitorii acelui sat şi găsăndu-le trupurile neputrezi-te (1), i-au luat de unde au fost îngropaţi de preot după orân-duială, unde despicându-i cu o coasă, le-au luat inimile şi turnând vin fiert pă dânşii i-au îngropat acolo sub cuvânt că ar fi Moroi. In urma căreia plângeri, aducându-se pomeniţii la subtocârmu-ire după cercetările ce li s’au făcut pentru aceasta, nu s’au tăgăduit împotriva urmare, decât au propus că într’acel sat murind vreo câţiva oameni, au avut bănuială că din morţii ce au murit nul trecut, se va fi făcut vreunul Moroiu, şi că speriaţi fiind căr câţi oameni au murit şi câţi vor mai muri, mor din pricina Moroilor, au şi făcut căutare la gropişti, unde ar fi găsit morţii de mai sus în asemenea bănuială. Pă care, fără vreo voie dată dela stăpânire, i-au dus pe hotarul moşiei Bălciunu, unde despicându-i şi turnând vin fiert, i-au înpropat acolo..." Iată şi o jalobă a unei delegaţiuni săteşti în frunte cu „Popa Ion Armăşescu", trimisă la 29 Mart 1849 protopopiei: „Un Gheorghe Mazilu, murind şi îngropăndu-1 la 10 ale a-cestei luni Fevruarie, au trecut pănă la 25 ale acestei luni Martie şi făcându-şi toate sărindarele morţii legiuite, au fost bună linişte până la 25 Martie în casa numitului mort. Iară dela a-ceste 25 de zile, în ziua de Bunavestire, întâiu au bolnăvit soţia lui, cât mai aproape de moarte; asemenea a doua zi au bolnăvit şi pe noru-sa şi pe fecioryl lui, Nică şi o fată a lor din casă; şi au adus un popă, Ion Bogdănescu, duhovnicu, să-i spo-văduiască. Şi spovădindu-i, care întrebându-i ce-i doare, iar et au răspuns că mor de la inimă, şi moleşală. Aşa socotind şi numitul duhovnic, împreună cu toate rudele lor ce păziau pe numiţii bolnavi, ca să nu moară cu o nerânduială, aşa le-au zis, ca. 1 (1) Se socoteşte pretutindeni ca o mare nenorocire pentru sufletul celui răposat, dacă trupul nu-i putrezeşte, şi de aceea în blăstăme, se aude: „...Şi nu. ti-ar putrezi trupul în mormânt!" Legământul vechilor dăruitori, pentru cei ce li vor strica dania, între altele se făcea şi cu această afurisenie: „...Herul, petrile-să putredzască şi să [să] răsăpească, iar trupul aceluia să ştia întreg, nevătămat.." (Miron Costin, I, p. 32). 204 să se ducă la mormântul zisului de mai sus, ca să cerceteze. Şi ei, mergând acolo, au găsit o gaură în mormânt, la picioarele mortului. Şi văzând bolnavii, doi erau pe mâna morţii, au năvălit toate rudele lor de au dat pământul alături de pe lemnul (1) mortului şi l-au căutat şi l-au găsit neputred. Părul bărbii de cum s’au îngropat ras, acum s’au găsit de două degete crescut, cât şi pa cap asemenea, cât şi unghiile deştelor; ce aţâţi oameni l-au văzut, cât şi aleşii au 'văzut această vedenie, de care l-au străpuns. Şi aşa s’au mai întors bolnavii dela moarte" (2). Fireşte, cazuri de desgropare mai sunt şi pentru alte prilejuri. Astfel, o gazetă în zilele noastre ne aduce ştirea că justiţia s’a ocupat cu nişte săteni din corn. Slobozia, jud. Botoşani, cari pentru a face sa ploaie mai curând, au desgropat trupul unui copil de 14 ani, adus în cimitirul satului lor de peste hotar, au turnat ■apoi peste mort fiecare câte o cană de apă, nemai având vremea trebuincioasă să-i taie degetul cel mic dela o mână şi să-i scoată inima. Pentru aceasta au fost osândiţi la câte 5 zile închisoare (3). încheiem acest capitol, cu umătoarele povestiri, în cari se repetă unele din credinţile pemenite până aici: întâia: «Odată muriau oamenii într’un sat de se stângeau, nu alta, şi pe nimene nu-1 tăia prin cap că ce ar fi pricina. îşi descântau, îşi desfăceau, îşi cetiau, îşi făceau sf. maslu, şi tot degeaba. Un moşneag vorbind într’o seară cu baba lui despre mânia asta a lui Dumnezeu ce căzuse peste sat, îi spune că el de câteva nopţi tot aude trăgând clopotul la biserică. — Ian taci, moşnege,—îi răspunse baba cam supărată; ia, ţi se pare, unde-1 tot auzi ziua. In vorba asta, numai ce intră şi un megieş. — Buna vremea! — Mulţămim ! Da ce se mai aude prin sat, nepoate ? — Ia rău, moşule, că azi s’a dus şi Gheorghe al lui Ion şi i-a rămas o casă de copii. < 1 (1) Cosciugul, sicriul. (2) G. Ceauşanu, op. cit., p. 404 -10. (3) Ion Creangă, IX, p. 32. 205 Un „Dumnezeu să-l ierte" şi un oftat ieşi din pieptul tuturora. Doamne, nepoate, hodinit-ai astă noapte? — Hodinit şi nici prea, căci aşa, după ce a înnoptat hăt bine numai ce aud cânii bătând încolo’n jos, şi gândind ca nu cumva să dea dihania la poiata cu oile, am ieşit afara, dar nu era nimic. Când dau eu să intru în casă, numai ce aud clopotele dela biserică. Dar oare ce a mai şi asta! îmi ziseiu în gândul meu,, şi mai stăteam să văd: mult timp va trage? Mi se urîse, stând afară, şi clopotele nu mai încetau. Dela o vreme, m’am dus în casă şi tot am auzit, până am adormit. Azi dimineaţa m’am întâlnii cu vărul N. şi mi-a spus şi el ca de câtva vreme, tot a-ude tăgând clopotele noaptea şi de vreo doua nopţi, a ascultat şi el înadins şi zice că numai până la miezul nopţii s’aude trăgând şi de-acolo, sta. Oare, ce să fie asta, moşule ? — Hm! Da ce să fie, dragul moşului! la, la biserica noastiă trebue să fie îngropat un Strigoiu, care în toata noaptea iesă din mormânt şi trage clopotele; şi de nu i-om pune capăt, are sa se stângă tot satul! — Săracul de mine, moşule! Şi ce-i de făcut? — Ia, mâni, pânâ’n ziuă, să mergem la popă să-i spunem, să. luăm câţiva oameni şi să mergem la biserica, sa căutăm mormântul care a fi mai lăsat în jos, şi a avea o bortă la cap, c’a-cela-i cu Strigoiul. Vom bate parul drept prin inima Strigoiului, i-om da drumul usturoiului pe borta dela mormânt, ca să-i meargă în gură şi aş'i ne-om mântui de Strigoiu. A doua zi făcu moşneagul precum făgăduise şi de atunci nu s’a mai auzit noaptea trăgând clopotele dela biserică, dar nici oamenii n’au mai murit ca mai înainte! (1). A doua povestire e a unui fiu, despre tatăl său: „Eram ca de vreo douăzeci de ani, când a murit tată-meu. Rămăsesem după moartea lui şapte copii şi nu ştiam că tatăl nostru este Strigoiu. După ce îl înmormântarăm, mai trecu o săptămână,—muri unul din fraţii mei. Nu trecu mult şi iată ca şi un alt frate al meu muri tot repede. Noi nu ştiam ce să mai 1 (1) Şezătoarea, I, p. 24S 9. 206 zicem, când o vecina ne spuse că tata e Strigoiu. Când auziiu asta, îmi puseiu în gând să scot pe tata din groapă şi să-i arz inima. Luaiu pe un văr al meu, şi încă alţii doi oameni mai credincioşi din sat şi ne duserăm noaptea la mormânt. Când am ridicat capacul tronului, am găsit pe tata întors într’o rână şi cu sânge pe faţă. Ştiam foarte bine că atunci când am îngropat pe tata, îl^răsesern dar acu era cu barbă lungă şi ascuţită. Cu un cuţit ce aveâ el, varul meu îi sparse pieptul în dreptul inimii, care era caldă ca la un om viu. Ingroparăm, după asta pe tata la loc, şi ducându-ne acasă, ne strânserăm toate neamurile la un loc, şi ne afumarăm cu inima lui. De atunci nici unul din noi n’a mai murit şi trăim toţi până acuma. Dacă Strigoiul rămâne nedres şi nu se găseşte nimenea să-i •scoată inima, atunci el îşi mănâncă toate neamurile, şi după ce isprăveşte cu acestea, trece în străini" (1). In sfârşit iată şi alte ştiri de prin Oltenia: »In corn. Afumaţi, la sudul jud. Dolj, acum vreo câteva zeci de ani, murind locuitorul Mărin Mirea Ociocioc, s’a văzut că pieriau mereu din neamurile lui vii. L-a desgropat unul,—Badea Vrăjitorul, acum mort şi el,—într’o noapte, —era tocmai o iarnă .geroasă,—şi l-a dus tocmai la H Măgura brăzdată", ce este de hotar, unde l-au şi mâncat lupii. A doua zi i-au strâns oasele şi i le-au stropit cu vin, făcându-i slujba cuvenită, şi apoi i le-au pus iarăş în mormânt. De-atunci încoace a încetat de a mai muri din acel neam. In corn. Amărăşeşti, în nordul jud. Dolj, a murit acum vreo •cinsprezece ani mama locuitorului I. Dinu Gheorghiţă, femeie bătrână. După vreo câteva luni începe să moară din copiii fiului ei mai mare, cu de-amăruntul, apoi din cei ai celui mai mic. Luându-se de grijă, fiii ei au desgropat-o într'o noapte, au tăiat-o în două şi au înmormântat-o iar. Moartea însă tot n'a încetat. S’au pus de-au desgropat-o a doua oară, şi ce să vadă? Corpul întreg! Acum, mare l-a fost mirarea, când au văzut-o astfel. Au luat-o iar, şi au dus-o tocmai în pădurea Statului, sub un copac mare şi dosnic. Acolo au despintecat-o, i-au scos inima din ■care curgea sânge curat, au tăiat-o în patru, au pus-o pe jără- (î) Şezătoarea, XIII, p. 160 I. 207 gaiu de au ars-o. Apoi i-au aruncat corpul pe foc şi cenuşa i-au dus-o de au înmormântat-o, pe când cenuşa inimii au luat-o de au băut-o cu apă. De-atunci încoace, moartea i-a încetat^ In corn. Cuşmir, în spre sudul jud. Mehedinţi, acum câteva zeci de ani, a murit un schilod, de altfel flăcău. Peste câtva timp începe să moară din neamuri, sau numai să să îmbolnăvească. Se uscau din picioare. Toţi, din toate părţile: — Ce e, ce e ? — Schilodul lui nenea cutare e; să-l desgropăm! L-au desgropat într’o Sâmbătă noaptea şi I-au găsit roşu-roşu, şi stând într’o rână. L-au spintecat, i-au luat măsura, apoi i-au luat din inimă şi ficat, le-au ars, şi cenuşa au dat-o de-au băut-o soră-sa şi alte rude, cari erau bolnave şi s’au însănătoşat. In aceeaş comună începură să moară din alt neam. Au dovedit că cutare om bătrân, mort de nu ştiu când, eră Strigoiu. Când l-au desgropat, l-au găsit şezând turceşte, şi roşu-roşu,— para focului, că mâncase aproape un neam întreg; şi voinic, şi -când au vrut să-l scoată, s’au încontrat cu ei. Vezi Necuratul ! I-au dat câteva berde, l-au scos afară, şi cu cuţitul n’au putut să-l taie. Au luat o coasă şi cu barda l-au despintecat, au tăiat din ficat şi inimă de-au ars, şi le-a dat şi la bolnavi, şi s’au însănătoşat. Apoi l-au înmormântat. Moartea a încetat. In corn. Văgiuleşti, jud. Mehedinţi, acum cătvâ timp, locuitorului Dumitru Vaideianu, de fel din Vaideni, jud. Vâlcea, ungurean mutat în acest sat şi căsătorit aici, îi tot muriau copiii. I-au murit vreo şapte la număr, după vreo câteva luni dela naştere, afară de cel mai mare. S’a luat omul de mirare, care să fie ca-nza. L-a învăţat unul şi altul, ca să iea un armăsar alb, să se ducă într’o noapte în cimitir şi să treacă cu el peste toate mormintele neamurilor femeii sale. Şi-a făcut aşa. A găsit un armăsar alb şi s’a dus în cimitir. A sărit calul mai peste toate, şi când să sară şi peste mormântul soacră-sei, Ioana Marta, fostă vrăjitoare renumită peste nouă mări şi ţări, a stat odată, bătând cu picioarele pământul, sforăind, •nechezând şi neputând cu nici un chip să-l facă să sară peste mormânt. Bag-samă, Necuratul 1 Peste noapte, el şi cu fiu-său, au luat lumânări şi au plecat 20S s’o desgroape. S’au înfricoşat când au găsit-o şezând turceşte, cu părul pe cap inare, ce-i atârnă peste faţă, păroasă, roşie peste tot, şi cu nişte unghii, de te băgau în groază! Au strâns mărăcini, surcele şi bucăţi de cruci putrede, au turnat vin peste ea, au pus paie şi i-au dat foc. Apoi au aşezat pământul la loc şi-au plecat acasă" (1). Credinţa în Strigoi o întâlnim la foarte multe popoare, dintre cari pomenim numai câteva. Polonezii îi numesc Wieszczy iar populaţiunile din vecinătate Danzigului le zic Strzyga sau Zmora, »fiinţă demonică de origine umană", făcut dintr’un copil născut cu dinţi, care, după moarte, se Va urca într'o clopotniţa, şi de acolo va strigă pe cel ce va voi iar acela, de aude, moare; sau dintr’un copil nenăscut ca de obiceiu, care va suge noaptea sângele oamenilor ce dorm (2). Ucrainienii numesc Strigoii Upior şi cred că unii provin din morţi, iar alţii din vii; se nasc din oameni înnecaţi şi spânzuraţi. Ei îndeamnă pe oameni la săvârşirea răutăţilor (3). Bulgarii au aproape credinţile noastre: îi numesc, probabil după Greci Vrykolakas sau Vucodlac ca şi Sârbii (4). Ccre/nişii „prind sufletul de cadavru, cu cuie de fier" (5). Trebuie să se facă deosebirea între Strigoi şi sufletele morţilor cari vin de pe cea lume câţe odată, credinţa pe care iaraş, sub chipuri mai mult sau mai puţin deosebite, o întâlnim la toate popoarele (6). 1 (1) Ion Creanga, VII, p. 165 6. (2) Bugiel, op. cit., p. 10. (3) Rcvue des traditions populaires, IX, p. 424. (4) A. Dozon, Chansons populaires bulgares, Paris 1875, p. XXIV XXV, (5) A, Lefevre, La Rcligion, Paris 1892, p. 173. (6) P. Sebillot, Le paganisme contenporain chcz Ies pcuples cclto-latins, Paris 1938, p. 188 şi 192. SUFLETELE MORŢILOR. Trupul părăsit vremelnic de Suflet: Strigoii şî Svârcolacii. Scurta vieaţă pământească a Sufletelor răposaţilor. Arătarea acestora în vise. Alte arătări. In credinţile poporului român găsim pomeniri despre desprinderea vremelnică a sufletelor de trupurile lor; una am întâlnit-o la descrierea Strigoilor vii, şi a două o întâlnim acum: Svârcolacii cari mănâncă luna şi soarelp se fac din suflete unora; în trupuri se întoarnă apoi sub înfăţişarea unor gândaci. Mai numeroase vor fi credinţele privitoare la Sufletele morţilor, pentru cari, îndată după răposare, se deschid porţile iadului sau raiului; despre petrecerea lor în aceste locuri nu putem vorbi aici. Ceva despre scurta lor vieaţă pământească (1): îndată după moarte, Sufletul se aşează în streşina casii, pe pânza albă a steagului înfipt acolo, până la înmormântare, până se mătură casa. După înmormântare. Sufletele călătoresc în curgere de şase săptămâni sau patruzeci de zile pretutindeni, pe unde răposatul a umbla în vieaţă şi apoi, îşi iea sborul în văzduh, spre vămile sale, singur sau purtat de îngeri, spre a-şi luă locul hotărît de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Cei ce rămân, n'ar fi bucuroşi de o prea îndelungată petrecere a Sufletelor rudeniilor lor pe lângă dânşii. De aceea în curgerea celor patruzeci de zile li se fac toate rânduelile,—praznice şi rugi,—ca să le împace, şi să se aşeze Sufletele unde li se porunceşte. De bună samă că Sufletele morţilor vor supără pe cei vii mai ales noaptea, şi atunci mai ales în visuri. De aceea trebue să se tâlcuească visurile şi să se îndeplinească deslegările. Dacă de pildă mortul de curând îngropat se arată gol, însemnează că Sufletul este desbrâcat,—nu-şi are straie date de pomană: ise dă deci 1 (1) Cf. Mariall) înmormântarea, capitolul respectiv. T. Pamfile, Mitologie, /. 210 ceva îmbrăcăminte, şi astfel se duce. Dacă-i flămând, i se dă mâncare, iar de-i însetat, i se dă să bea. Când însă Morţii sunt prea »nesăţioşi", adică nu se despart de cei vii cu nici un chip, arătându-se acestora în vis, sfădindu-se ori bătându-se cu dânşii,—omul simte a doua zi truda mortului, — se alungă, dându-i de pomană o ceapă. Mortul se va supără şi se va duce (1). Une ori de aceste vise sunt vinovaţi şi cei vii, cari se gândesc necurmat la dânşii. Pentru aseasta,—ca să-i uite,—după ce mortul se scoate din casă, să privească trei ori pe fereastă (2). Une ori Sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub formă ăt fluturi. Aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor, dar şi cu cei de o vrâstă mai mare. Ei cer atunci, de pomană — mâncare şi băutură,—şi trebuie să li să dea, ca să plece, odihnindu-se astfel şi Morţii, în locurile lor, iar cei vii pe la casele lor, unde de obiceiu nu lipsesc nevoile celelalte (3). Neuitând pe cei ce au pe sufletul lor pe cei morţi,— ucigaşii şi vrăjitorii, — nu mai avem ce pomeni mai de samă despre Morţii ce se despart cu greu dt-ai lor, sau pe cari îi cercetează din când în când. 1 (1) Gorovei, Credinţi, p. 59: Când visează cineva un mort în niai multe nopţi de-a rândul, în trei zile, Lunia dimineaţa, să asvârle câte o ceapă pe fereastă, astfel: să se pună cu spatele la fereastă, şi asvârlind cu mâna dreaptă, să zică: Cine mă bântue pe mine noaptea, să n'aibă treabă cu mine, ci cu ceapa! Zicând aceste cuvinte, nu va mai visă. Din astfel de vise se poate căpătă lipitura ; vezi şi p. 313 4. (2) Ibidem, p. 116. (3) Cred. Rom. din corn. Ţepii, jud. Tecuciu. CRASNICUL. Copil de Drac şi de femeie. Crasnicul sau Crâsnicul este un Drăcuşor născut din alipirea •unei femei cu Diavolul. El are înfăţişarea de purcel, care, de îndată ce-i născut, începe a fugi prin casă ţipând. Prin jud. Tutova se crede că este bine ca babele să dea foc la sobă, ca să se facă jăratec mult, şi apoi să-l iea la goană prin casă, până când, neavând, unde să se ascundă, Crasnicul va fi silit să intre în sobă. Atunci babele vor astupă gura sobii şi acest Necurat se va preface în scrum (1). Credinţa în Crâsnic o aflăm şi în jud. Covurluiu. In toamna a-nului 1915 o preoteasă din Galaţi,--mi s’a spus şi numele pe care de altfel îl ştie toată vecinătatea,—după 25 de ani de căsnicie stearpă, purcede grea, şi nu naşte nici după zece luni (2). Această preoteasă, prin urmare, poartă în sarcină un Crâsnic, care se va naşte la unsprezece luni cum îi este sorocul. Crâsnicul, după naştere,—purcelul, fiu de Drac,—se va repezîla cei din casă,—neamuri mai ales, —îi va muşcă şi-i va ucide apoi, ^i în urmă va căută să se adăpostească unde a fost zămislit. Pentru aceasta, moaşa va aveă grijă să-l înfăşure într’un ţol, îndată •după naştere, şi apoi să cheme neamurile şi să-l ucidă cu dorn egile (3). 1 (1) Gorovei, Credinţi, p. S2. (2) Mi s’a povestit aceasta la 16 Decembrie 1915. (3) împărtăşirea păr. I. C. Beldie, corn. Fârţăneşti, jud. Covurluiu. MAMA- PĂDURII. Denumiri. înfăţişări. Viespea neagră. Grija copacilor. Ademenirea oamenilor în păduri. Şoarecele apărător. Mama-pădurii păcălită de-o fată. Tutunul apărător. Mămăliga apărătoare. Alte lucruri de pază. Boli pricinuite de Mama-pădurii şi leacuri împotriva lor. Alte neajunsuri. Mama-pădurii la alte neamuri. Mama sau Muma-pădurii, Vidnia-pâdurii, Pâdureana (1), Pâ-duroaica (2), Vâlva-pădurii (3), Mama-huciului (4) sau Surata din pădure are înfăţişarea unei femei bătrâne, foarte urîte (5)r „înaltă şi cu păr lung până la pământ" care „totdeauna boceşte prin pădure" (6). Uneori se întruchipează ca o călugăriţă cu părul despletit (7). Alte ori apare ca jumătate femeie şi jumătate bărbat (8), jumătate om şi jumătate lemn (9), dar îşi poate luă orişice înfăţişare, cum, de pildă, ar fi cea a unui copac crăcu-ros (10). După unele povestiri se pare că are o statură foarte mare, că poate dormi „împrejurul focului", în pădure, iar în bernevigii săi se poate ascunde de teama sa un copil cum a fost, acel Ciudilă 1 (1) Marian, Naşterea, p. 130, 258. (2) Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit., I, p. 74. (3) V. Alexandri, Poezii populare, ed. 1908, p. 25S, unde se identifică cu Sfânta: Vineri. (4) L. Şăineanu, Basmele, p. 994. (5) I. Pop. Reteganul, Chiuituri, Gherla 1S97, p. 194 : Uitaţi-vă, feciori, bine, Că şi-a mea drăguţă vine; Iată-o în gura şurii, Gândeşti că-i Mama-pădurii! (6) Voronca, op. cit., p. 181. —Academia Română, Ms. no. 3418, p. 243: Mama-pădurii, uriaşă şi pletoasă, umblă noaptea prin codri. (7) Şezătoarea, I, p. 151. (8) Voronca, op. cit., p. 867. (9) Şezătoarea, V, p. 105. (10) Cred. Rom. din corn. Catane, jud. Dolj. împărt. de Şt. d-1 St. Tuţescu. 213 rătăcit prin pădure, care apoi a şi înşelat-o, până l-a crescut mare, la curţile ei, învăţându-1 vânatul şi ajutându-i apoi să se însoare cu zâna ce se scaldă în lacul de lapte dulce (1). Prin Ţara Haţegului se crede că Mama-pădurii este o fată bătrână şi primejdioasă. „In fiecare pădure este adică în câte o tufă o nueâ groasă, cu foarte multe rămurele încâlcite ca o mătură, şi aceasta este a Mamei-pădurii, —unii chiar confundă, zicând că ea ar fi Mama-pădurii. Dacă cineva duce acasă tufa aceasta şi o pune pe foc, i se a-prinde casa şi-i aduce beteşuguri şi vrajbă în casă" (2). E de mirat cum prin unele părţi din Bucovina se crede că Mama-pădurii, care pe acolo poartă şi numele de Ştima sau Pot-ca-pădurii, este o femeie foarte frumoasă, având însă darul de a luă orice altă înfăţişare (3). Prin unele părţi din Oltenia se crede într’o Surată din pădure, e „o mândreaţă de fată", care are însă toate însuşirile Mamei-pădurii (4). Ea locueşte în cele mai întunecate miezuri de codru, unde îşi -are şi bordeiul, sau stă prin scorburi de copaci. Are copiii foarte liniştiţi. Copiii săi dorm, căci dânsa, cum vom vedea, fură somnul copiilor oamenilor şi-l dă copiilor săi, de oarece ea numai foarte rare ori stă pe acasă. Dacă nu le-ar aduce somn străin, aceşti copii ar fi nesuferiţi; odată chiar se zice că -a fost atât de mult supărată de dânşii, încât Mama-pădurii i-a blăstămat şi i-a prefăcut în insectele veninoase cari se numesc viespi negri (5). Fiind mai mare peste păduri, ea are grija tuturor copacilor, pe cari îi creşte, alăptându-i, — »dându-le piept",—ca pe copii, şi pe cari îi meneşte să trăiască sau să fie tăiaţi, cum se întâmplă şi cu oamenii; de aceea nu trebue să se mire nimeni dacă dintre copaci pier mai ales cei frumoşi şi drepţi şi rămân toate strâm- 1 (1) Voronca, op, cit., p. 705. (2) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 255. (3) Cred. Rom. din Vatra Domii, Bucovina, împărt. de d-1 T. Bizom. (4) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, P.-Neamţ 1906, p. 36 7. (5) Marian, Insectele, p. 230: Pompihis viaticus Latr. 214 balurile şi toate uscăturile cioturoase şi găunoase, cari nu mai pot sluji decât la foc (1). Mama-pădurii caută să ucidă sau să sperie pe oameni, prici-nuindu-le boli din spaimă. Spre acest scop ea iesă înaintea oamenilor prin pădure, iar noaptea îi poate întâmpină orişiunde, împotriva ei, omul se poate apără făcându-şi semnul Sf. cruci. Ascultând-o când plânge, —un mijloc ca să momească drumeţii, —s'o întrebi: — Doamna mare, de ce plângi? Ea-ţi va răspunde că nu are ce mâncâ. Dacă-i dai o bucată de pâne, ea nu are ce rău să-ţi facă şi astfel îşi caută de drum. Dându-i pâne sau ce ai la tine, prin aceasta faci să nu fie foamete pe lume. Iată o povestire ce cuprinde credinţile de mai sus : »Se povesteşte din bătrâni că un puşcaş rătăci umblând prin pădure, astfel că fu silit a se ghemui peste noapte sub un stejar bătrân, unde şi adormi. Prin somn numai ce aude câ-1 strigă cinevă pe nume. Se trezeşte, şi uitându-se în toate părţile, nu vede nimic. Cul-cându-se, aude din nou strigându-1; se uită mai cu luare aminte şi vede sus o babă, sluţenie mare, legănându-se pe picioare mereu, rugându-se la el, şi chemându-1 la dânsa. Aceasta eră Mama-pădurii. Puşcaşul cercă a pune mâna pe puşca încărcată, dar nu putu, căci frica îi îngreuease mâna şi degetele îi erau ţapene. îi veni în gând să vâre mâna în sân pentru a scoate crucea ce purtă la piept, pe care, cu multă greutate scoţând-o, o puse de-asupra pieptului. Mama-pădurii, văzând crucea, într’o clipă se schimbă. Nu mai râdea, ci începu a plânge cu hohot, ştergându-şi lacrimile cu părul despletit. Puşcaşul, întrebând-o de ce plânge, ea răspunse : — Dacă tu nu scoteai crucea, aveai s'o duci cu mine într’o veselie până la sfârşitul lumii, dar fiindcă ai scos crucea, zile bune nu vei mai avea! (1) Voronca, op. cit., p. 183. Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit., I, p. 115: «Despre Mama-pădurii poporul crede că ar fi fost stăpâna morţilor şi a pădurilor şi ar fi locuit în fundul munţilor şi de acolo numai noaptea umblă şi cutreieră munţii şi pădurile. Ea se închipueşte în formă de femeie bătrână, urîtă, mare şi grozavă. Eră vai de bietul om sau femeie care se întâlniâ cu Mama-pădurit în cale, sau la care, din nebăgare de samă, uitând uşa descueată sau ferestele destupate, intri îii casă, căci îl mânca, le vărsă sângele, etc.“ 215 Şi spun într’adevăr bătrânii, că acel om zile bune n’a mai a-vut în toată a lui vieaţă" (1). Din sfârşitul povestirii rezultă că puterea acestei fiinţe este u-neori prea mare, şi că ar fi cu putinţă omul s’o îmbuneze, încheind cu dânsa oarecari tovărăşii, după cum, spre acelaş scop, fac unii oameni cu Diavolul. Iată a doua povestire, după care Mama-pădurii, mănâncă o fată : „într’o pădure mare se afla ca pădurar un om şî o femeie, cari nu mai aveau decât o fetiţă de 10—12 ani. Intr'o zi de sărbătoare ei plecară la târg să-şi cumpere cele trebuincioase casei, lăsând acasă pe micuţa lor fetiţă, să îngrijească de păsări şi de bordeiu căci locuiau într’un bordeiu. Când au plecat de-acasă, ei au sfătuit pe copilă ca îndată ce va apune soarele bine, să încuie uşa, să astupe fereasta bordeiului bine şi să nu dea drumul nimănui înăuntru. Fata însă, când a înserat, fiindu-i urît în bordeiu, singură, s’a suit pe bordeiu şi a început să plângă. Atunci Mama-pădurii, care eră într’un copac din apropiere, se dete jos, veni la fată şi o mângâiă, zicându-i că se culcă şi ea în bordeiu cu fata. Atunci fata intră cu baba în bordeiu. •Cum intră baba în bordeiu, se schimbă la faţă. Făcea nişte ochi mari cât strachina, că fata speriindu-se, îi zise: — Mari ochi ai, mătuşă dragă! Ea îi răspunse : — Mari, maică, că departe trebue să văz! Făcu nişte picioare lungi, încât unul eră pe pragul tindei şi altul în colţul supatului. Fata îi zise : — Da lungi picioare ai, mătuşă ! Iar ea îi răspunse : Lungi, maică, că mult trebue să calc! Făcu nişte dinţi cât secerea şi o gură cât baniţa. Fata o întrebă iarăş: — Mare gură şi mari dinţi ai, mătuşică! Iar ea îi răspu nse : — Mari, maică, că multe am mai mâncat ca tine! 1 (1) Şezătoarea, I, p. 151-2. 216 Zicând acestea, s’a pus şi a mâncat fetiţa, lăsându-i numai că-păţâna pe care o puse în fereastră, cu dinţii rânjiţi. Cum veniră părinţii a doua zi şi văzură căpăţâna în fereas-tă, de departe, li s’a părut că râde, iar mama ei îi arătă un şir cu mărgele ce-i cumpărase din târg. Când ajunseră, văzură că fata lor a fost mâncată de Mama-pădurii" (1). A treia povestire de prin jud. Bacău: Unii «erau cu vitele la deal, la păscut, şi după ce mâncară, seara, fac foc şi se aciuează care unde poate, ca de culcare. Deodată, ce să-ţi vadă ochii, măi frate? O namilă mare şi î-naltă, şi urîtă de mânca din om şi alta nu, veniâ-veniă către ei. Ei au sniomit-o care încotro. Vărul meu apucă şi el în spre nişte căpiţi dintr'un fâneţ, de vale, cu un tăciune în mână. Dar stafia, să piară, de fel! El fuge, —ea cât colea. In sfârşit a achipuit el un focuşor în cărare şi-şi făcu cruce, şi se făcu arătarea, abia aşâ, nevăzută. Şi iacă aşâ zice că au tras cu Mama-pădurii!" A patra povestire tot de acolo: Un altul «eră cu vitele la deal, la păscut. Cum stătea la foc încă cu un băieţaş care dormiâ, — asta i s’a întâmplat când eră flăcăuandru, —numai ce aude: — Valeu, tare mi-i frig, tare tni-i frig. Copilul se deşteaptă, şi auzind, zice: — Să chemăm creştinul cela la foc! De chemat, n’a chemat-o, nici n’a îndemnat-o de loc, că era pe semne tot namila aceea, Mama-pădurii. Ci făcând focul bun şi câteva sfinte cruci, a dispărut şi nu s’a mai arătat bazacodia, dar nici copilul n’a ştiut ce a fost, că dacă ştia, se făcea neom, de frică!". A cincea povestire, dela acelaş «moş Spiridon, cel care n’a ştiu niciodată ce-i teama": „A plecat odată la Târgul-Ocnii, de noapte, cu sloboda.Nu era ţipenie de om pe drum, nu se auziâ nici o şoaptă, nicăieri. Deodată drept Stânca-lui-Plop, i se arătă o matahală. El nu face nimic, decât se întoarce înapoi. Matahala după dânsul. Tuşeşte el, — tu- 1 (1) Adevărul, XX, no. 4S00, reprodusă şi în Popescu-Ciocănel, Patriciu şi Salviu, Braşoave, p. 265 6. 217 şeşte şi ea. Face el ţigară,—face şi ea. Numai când a intrat, în sat, începură să se răverse zorile, când pieri arătarea!" (1). Uneori oamenii scapă din ghiarele Mamei-pădurii numai prin ajutorul lui Dumnezeu care dă glas lucrurilor dimprejur, ca si afle cei primejduiţi, şi astfel să scape: »Cică«erâ odată o fală,—ne spune o povestire suceveană, — şi se duse în pădure după uscături, şi se întâlni cu Mama-pădurii-Mama-pădurii îi zise: — Fată bună şi frumoasă, vino deseară la mine cu furca, că ţi-oiu da multe bunătăţi pentru mâncat. Fata ascultă. Se duse deci acasă, îşi luă furca şi mai multe caiere, şi ducându-se în pădure, după multe căutări, fiindcă eră noapte, dete peste bordeiul în care şedea Mama-pădurii. Ea strigă la uşă să-i dea drumul, dar Mama-pădurii îi răspunse să mai aştepte puţin. Mama-pădurii frigeâ o mână de om pe foc ca să mănânce. După ce o fripse, o vârî sub laiţâ, apoi se duse şi-i dete drumul, intrând fata în bordeiu, Mama-pădurii îi zise să se încălzească: — Că eu mă duc în pod să-ţi aduc mere, pere, nuci şi alune şi alte, pentru mâncat. Atunci un şorecuţ ieşi dintr’o bortă şi îi zise fetei: — Fată mândră şi frumoasă, hai cu mine în bortă, că Mama-pădurii s’a suit în pod să-şi ascuţe dinţii şi să te mănânce! Fata îşi luă furca, fusul, caierile şi se duse cu şorecelul în bortă. Fata se duse acasă pe sub pământ, iar Mama-pădurii pe deasupra, voia s’o prindă! Atunci fata intră în casă, încuiă uşa bine, şi ca să nu poată intra Mama-pădurii, răsturnă toate lucrurile din casă, cu gura în jos! Mama-pădurii strigă mai multe lucruri ca să-i deie drumul, dar ele răspundeau: — Nu pot, că sunt răsturnat! Ajunse şi la litra de pe poliţă, pe care fata uitase să o răstoarne, dar când voi să se ducă să-i deie drumul, pică jos şi se sfăr-mă în mii de bucăţi. Şi astfel scăpă de Mama-pădurii, care voia s’o mănânce" (2). 1 (1) Ion Creangă, VI, p. 271 2. <2) Şezătoarea, 1, p. 243. 218 Prin jud. Dolj, această povestire are următorul cuprins: »A fost o femeie şi-a avut o fată. Pe fată a mânat-o mumă-sa la lemne în pădure. S’a dus ea acolo. Surata din pădure 2l văzut-o şi i-a zis: — A, ghca! Hai să ne prindem surate; să vii cu o târnă de cai ere şi cu o Ungă de fuse. Să viu, surată,— a zis ailaltă,—fata. A venit acasă la mumă-sa. — Nu ştii mumă, ce mândreaţă de fată [este] Surata din pădure! Mă prinseiu cu ea surata, mumă, şi zise să mă duc la ea c’o târnă de caiere şi cu o tingă de fuse! Mumă-sa îi zise: Să te duci. Aşa, a luat ea caierile şi fusele şi a plecat la Surata din pădure, a tras la coş şi s’a uitat pe coş binişor. Surata din pădure a fost frigând o mână de român. Când a văzut-o,—să strige,—frică-i era; să nu strige, —o simţi-a şi-o prăpădi-o. O să strig; ce-o fi, o fi! Ea, de colo : — Surată, surată! Surata din pădure, svâc! cu mâna. — I, vei! surăţica, mâncâ-o-aş! A ieşit afară la ea, a luat-o şi-a băgat-o în bordeiu. — Surată, ai venit cu caierile, să le toarcem ? Aşa, le toarseră pe loc amândouă. Ii toarse caierile, le făcu tort şi zise: — Surată, tu şezi aici, să mă duc în pod, să gătesc ceva să mâncăm. Ea a rămas la unghete. Surata s'a suit în pod să-şi ascută dinţii s’o mănânce. Vine un şoarece: — Fa, fetico, scoal’la deal, că Surata din pădure şi-ascute dinţii să te prăpădească! Şoarecele iar vine: — Nu te-ai mai sculat, fa fetico ? Iea peria şi gresia, şi pleacă f Vine Surata din pod şi înfige colţii în perete: — I, aveam de gând să mă ieau după tine, şi unde te-oiu 210 prinde, te înghit, vie, nevătămată, — dar tu ai fost mai mult ca mine! S’a luat după ea. Ţine, tine.... Fata şi-a aruncat ochii îndărăt şi-a văzut-o. Când o văzu, aruncă peria, şi se făcu o pădure mare, deasă, cât dela pământ, până la cer. Şi ea roade...., roade, pân’şi-a făcut loc de trecut. Mâna după ea s’o prindă. Fata şi-aruncă iar ochii îndărăt şi-» văzu; şi când văzu c’o s’o ajungă, aruncă gresia şi se făcu un steiu de piatră. Roase ea, roase, roase, până-şi făcu loc. După ear s’o ajungă! Când s’o ajungă, fata ajunse acasă în gârliciu şi cocoşii cântară. c ucurigu 1 (1) — A, te’nvăţam eu să te mai prinzi cu Surata din pădure! Şi rămânând cu tortul, a plecat îndărăt în pădure. Şi o trăi şi astăzi, dacă n'o fi murit!" (2) Din jud. Muscel avem acestă povestire, în care Mama-pădu-rii (3) este deasemeni pâcâlită de-o fată deşteaptă: wCi-că unui unchiaş îi murise mătuşa şi-i rămăsese o fată. Se însură a două oră şi mătuşa asta, rea de mama focului, avea şi ea o fată, şi avea în nurpe de rău pe fata unchiaşului. Intr’o zi, pe seară, se răsteşte cât poate la ea: — Du-te şi tu, fetică, de pune pânză şi tu, şi du-tede ţi-o ţese în argeâ, —în marginea pădurii, unde ţesă muierile! O trimitea baba, dar n’aveâ zor de pânză, ci socotiâ că doar-doar o mâncâ-o Mama-pădurii şi o scăpă de ea, —că Mama-pă-duri eră o muiere mare, făcută necumpănit, cu o gură cât o şură. şi urîtă de mama focului. Aşâ! îşi iea fata pânza şi un zăblău (4), să puie pe lângă ea, când i-o fi frig, şi se duse la argeâ. Ba-şi luă şi un cocoşel d’a-casă, şi când ajunse în pădure, puse pânza în argeâ. 1 (1) în text: „.. fata spusă acasă în gârlici şi cocoşii: cucurigu",-ceea ce n'are înţeles. (2) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 76-7. . (3) Denumirea babelor din poveşti şi cu numele de „Muma-padurii" nu are întru nimic a face cu personajul demonologie ce se tratează aici; ex. cf. C. Ră-dnlescu-Codin, îngerul românului, p. 314, nota. (4) PI. zăblaie: ţol, toi uri. 220 Intră să ţasă. Da când se înnoptă bine, veni Mama-pădurii şi începu la fată cu un glas hodorogit şi gros: — Bun lucru, fată! — Mulţumim dumitale, moaşă! — Hi! Am sfeclit-o,—se gândi fata; să văd, n’oiu puteâ-o ţinea de vorbă? — Se face pânza, fată mare? Fata dă mereu din vataie şi răspunde : — Se face, moaşă; se face bună! — Da cum se face pânza voastră? Din ce? — Din cânepă ! Iea-i sămânţa, şi o sameni, şi o păzeşti de păsări cu pauze, şi creşte ! Şi când vorbeşte fata, ţese mereu, că ştia, vezi dumneata... — Şi o culegi p’a de vară, şi o topeşti, şi o meliţi, şi o perii. Şi culegi apoi şi p’a de toamnă, şi o baţi, şi o topeşti, şi o meliţi, o perii, o torci şi o faci caiere, o depeni, o urzeşti, o învolbi şi o năvădeşti. Şi din gură vorbiâ, iar din mână fata abatea de zor (1). — Bine, bine, fată mare! Acu pleacă-te să te mănânc! — Nu; stai acu, moaşă ! După ce ţi-am spus astea, să-ţi spun şi o gâcitoare, să vedem: ştii să mi-o deslegi ? — Haide, spune dec! — Ascultă, moaşă: Am două fete gemene Una stă sub acioală şi o plouă, Alta şade afară şi n’o plouă! Ghici, moaşă, ce e? Se gândeşte, se gândeşte huiduma....... de surda!. — Hei, fată mare! Dacă vrei să te mai las, spune-o tu! — Ce să fie, moaşă! Fetele sunt cele două mâni. A care stă sub acioală, este ceea care ţine fusul; ai văzut că stă sub cair şi mereu o stropim cu gura ca să iasă bine tortul. A de stă afară, e cea care e pe fus. Cine o plouă pe ea? Iţi place, moaşă ? — îmi place, îmi place, fată mare; acu, pleacă-te să te mănânc ! 1 (1) O variantă a povestirei de până aici s’a dat mai sus: povestea pănii, pen-iru a scăpă de Strigoiu. 221 Atunci se pleacă fata, da când să puie Muma-pădurii gura pe ea, — — Cucuriguu ! cucuriguu ! — cocoşul de su’ argeâ cântă de miezul nopţii. — Hi!-strigă spaima lumii! Mă mâcaşi tu pe mine, da eră să te mânânc eu pe tine. Şi piere, p’aci încolo, ducă-se pe pustii. Acu, se face ziuă şi fata vine acasă cu pânza ţăsută. Mama vitregă, când o vede, o găsesc sdrămbiţile (l). — Hi! scăpă, luâ-o-ar Cel de pe scorbură! Da unchiaşului îi venise şi lui apa la moară: — Ei, mătuşă,—zice el, —acu trimite şi tu pe fata ta la argeâ să facă ce-a făcut a mea. O mâiu,— cârni mătuşa, că n’avti încotro. Ii puse fie-sii pânza, i-o învălase (2), i-o năvădi şi o trimese cu ea în pădure, s’o ţase în aigeâ. Aia se duse, puse pânza, şi când noaptea, veni iarăş Mama-pădurii. — Buna seara, fată mare! — Mulţumim dumitale! — Se face pânza ? Se face! — Cum se face? — Cum îi da, aşa se face,—zise ea amărîtă. — Aşa? Pleacă-te să te mânânc! Şi se repezi de o mâncă; apoi îi urzi maţele pe uşa argelii. Mă-sa, acasă, o aşteaptă la ziuă să vie, o aşteaptă la prânzişor — de Ioc. Dacă vede, pleacă să-i dea de urmă. Da când se apropia de argeâ, vede maţele înşirate: — Hi, hi, hi! Fată harnică ce are maica! A şi ţesut pânza şi acu a urzit alta. — Nu-i ţinu însă bucuria mult, că intră înăuntru şi-i găsi numai capul şi picioarele. Turbată, veni acasă la bărbatu-său, cu hură (3) şi cu ceartă..." (4). 1 (1) Năbădăile. (2) Poale că: învolbasc, dela a învoalbe. (3) Gură multă. (4) R.-Codin, îngerul românului, p. 114-6. Cf. mai înainte, p. 112-4. 222 Din Bncovina avem următoarele trei povestiri: Unul povesteşte că dormiă cu oile la colibă, primăvara, şi în colibă avea foc. Fiind noaptea cam friguroasă, nu putea dormi; şedea la foc cu ţigara aprinsă. Numai ce aude că vine cineva şuierând în spre coliba, dar aşa şuiera de frumos, că nu era om pe faţa pământului să şuiere aşâ. A venit până la uşa colibii şi când a văzut că e Mama-pădurii, a înlemnit cu ţigara în gură. Eră o femeie minunat de frumoasă, cu părul despletit, cu părul desvălit, dar unghiile la mâni şi la picioare erau ca la lup. Şi omul spunea că atâta i-a zis Mama-pădurii: — Ai noroc că bei tabac ! A şezut şi s'a încălzit la foc, şi după ce s'a încălzit, a pornit .şuierând printre oi, dar oile nu s’au speriat, ci care cu m erau culcate, aşâ au şezut. Dar când s'a învârtit cu spatele, şi-a pornit în vale şuierând, nu mai era femeie frumoasă, ci o cioată învelită în scoarţă. Şi a doua zi „pe lângă care oi a trecut, toate au mijit!". Iată, a doua povestire a unei femei bătrâne: Pe când eră fată, la (1) cămeşi la pârău. Şi cum clătiâ cămeşile în pârâu, numai ce vede o femeie care veniâ cântând de pe pârâu, din deal. Cum ajunge la ea, tot cântând, a luat-o de mână şi a pornit cu dânsa pe pârâu la vale. Şi după ce a trecut al treilea hotar de la casa lor, femeia n'a mai ştiut nimica. Tocmai după trei zile s'a trezit în mijlocul unei păduri necălcate de picior omenesc. Atunci a văzut că nu poate vorbi. Acasă, a ajuns tocmai după nouă zile. Glasul i-a venit înapoi dând slujbe albe la şapte vădăni (2). In sfârşit, a treia povestire este o păţanie care s'a întâmplat u-nui om. După spusele unora, acesta lucra în pădure; după ale altora, fiind trudit, dormiâ la rădăcina unui pom, iar după ale altora, era treaz. Alături de dânsul, făcuse un foc bun, iar pe jăratec pusese o felie de mămăligă ca să o frigă, — să o prăjească. Zvonindu-se Mama-pădurii şi auzind-o felia de mămăligă bo-cindu-se, îi spuse omului: 1 (1) Spălă. s(2) Culegere din Vatra Doinii, împărt. de d-1 Teofil Bizon. 223 — Fugi de te ascunde în copaci, că acuşi vine Mama-pădurii şi te mănâncă! Omul se ascunse în grabă într’o boştură de copac. Venind Mama-pădurii, trece de-a dreptul la felia de mămăligă şi o întreabă: — Pentru ce-ai ţipat adinioarea aşa de tare? — Pentru că mă frigeam, —răspunse mămăliga. Mama-pădurii luă mămăliga, o puse de-oparte şi plecă. Astfel omul scapă din gura Mamei-pădurii! (1). Ca să pocească, mai ales pe feciorii neînsuraţi şi pe fetele nemăritate, Mama-pădurii îi strigă din casă, afară. «Ea strigă cu .glas prefăcut, în 99 de feluri. Dacă strigă pe un fecior, îl strigă cu glasul tătâne-său sau a mâne-sa; glasul cel de al treilea însă este mai ascuţit şi nu seamănă a glas de om. Pe cine îl pune păcatul să răspundă, îl poceşte, îi iea glasul" (2). Mama-pădurii fură copiii oamenilor din leagăn, mai ales cei ce sunt frumoşi şi liniştiţi, şi în loc, pune copii de ai ei, plângă-cioşi şi urîţi. Tot astfel cred şi Ucrainenii cari-şi feresc copiii de Bogienca ce fură copiii din leagăn, înainte de botez, înlocuindu-i cu ai săi (3). Pentru ca să nu se întâmple una ca aceasta, prin Transilvania, femeile, de câte ori sunt silite să iasă din casă, lasă de pază pe lângă copii mătura şi foarfecele. Prin Bucovina, tot spre acest scop se aşează cruce cleştele, vătraiul, mătura sau alte lucruri. Prin Banat, «unde este datină ca faşa să se facă în genere din lână de oaie împletită în trei viţe şi cam de 2 metri de lungă, moaşa leagă în unul din capetele acesteia un petec de pânză, nouă în care se află un ban de argint, tămâie, puţin prau,— graf—sare şi aiu. Tot la capătul acesta mai leagă încă şi trei 1 (1) Voronca, op. cit., p. 181-2: «Apoi cum gândeşti că Mama-pădurii e bună ! Ea mănâncă oamenii ca şi Căpcânii cei cu un ochiu în ceafă şi unul în frunte, ce veniau şi ţineau cu ai noştri bătaie. Ai noştri făceau pivniţi şi se ascundeau în pământ, da ei veniau şi strigau : — Gavrilă, Dănilă, ieşiţi, că s’au dus cei ce mâncau oameni! Şi pe care ieşiâ, îl luau şi-l duceau la dânşii, îl hrăniau cu nuci şi îl mâncau !" (2) Cred. Rom. din Bucovina, împart, de d-1 Teofil Bizoin. (3) Rcvue des traditions populaires, X, p. 423. 224 toporele de metal cam de 2 cm. de mari. Toate obiectele acestea se crede a fi apărătoare pruncului de Mama-pădurii (1). Tot astfel şi Slavii, cari cred în Vile,—Zâne rele ale codrului,— fac la fel (2). Mama-pudurii schimbă copiii, îi omoară sau le fură somnul, îmbolnăvindu-i cu boala numita la fel cu dânsa, când copiii sun scoşi din casă înainte de împlinirea unui răstimp de 40 de zile dela naştere sau când în ziua botezului nu se pune lângă leagănul copilului, pe când doarme, spre pază, un fier, o mătură, puţine tărâţe şi puţină spuză, presărată pe jos (3). Copiii cărora li s'a furat somnul, fireşte, nu mai pot dormi noaptea, sau dorm neliniştiţi, tresar şi plâng la aceleaşi ceasuri; sunt bolnavi »de Mama-pădurii". Iată câteva descântece de Mama-pădurii, din cari se văd alte credinţi ale poporului privitoare la această fiinţa răufăcătoare care uneori vine însoţită şi de alte duhuri: Se descântă la uşă, cu toporul în apă neîncepută, cu lumână-ricâ, lemn de alun. Tu Mama-pădurii, Tu Păduroiule, Cu vacele vii, Cu vacele să te duci, Dela N. să fugi! (4). Se pune o secere atârnată de uşă şi se zice descântecul: Secere secerătoare, Cum eşti ziua tăietoare, Să fii noaptea păzitoare La N. Prin pat, Pe sub pat, Prin aşternut, Pe sub aşternut! 1 (1) Marian, Naşterea, p. 89. (2) Cf. G. Ceauşanu, op. cit., p. 289. (3) Gorovei, Credinţi, p. 214. (4) ion Creangă, I, p. 14. 225 După ce se zice de trei ori rândurile de mai sus, se iea trei cărbuni, se pun în trei locuri la Uşă, şi se zice: Voi, aceşti cărbuni, Să va faceţi trei îngeri buni, Să păziţi prin bătătură, Prin casă, Pe suD casă, Prin pat, Pe sub pat. Unde veţi află de Muma-pădurii, S’o luaţi, Sa o sfărmaţi, Inima să i-o mâncaţi, In casă să n’o mai lăsaţi, Căci Muma-pădurii copilul mi-a izmenit Şi mi l-a prăpădit! * Muma mumelor, Muma-pădurilor, Eu te strig, Tu să-mi răspunzi; Eu îţi dau. Tu să-mi dai ; Eu îţi dau plânsul copilului meu, Tu să-mi dai odihna a lui tău, Să doarmă ca tunul, Să tacă ca alunul (1); Cum dorm păsările în tine, Aşâ să doarmă copilul la mine! Apoi i se dă copilul să bea şi se afumă cu anumite buruieni (2). Se descântă numai Miercuri, Vineri şi Sâmbătă seară. Se pune pe foc tămâie şi flori dela Domnul Isus Hristos din Vineria mare, se stânge cu apă şi se afumă copilul şi locul unde se culcă el: Muma mumelor, Muma-pădurilor, Să te duci din astă noapte Ca vacile sbierând, _________________ * 1 Ca porcii grohăind, Ca cânii lătrând, Ca lupii urlând, Să te duci dela N., din somnul lui...(3) (1) Intr’o variantă culeasă din jud. Argeş, se zice: Să doarmă ca lemnul, Sa tacă ca ulmul Şi ca fumul. Variantă apropiată în Şezătoarea, XIV, p. 109. (2) D-r Daniil Ionescu şi Alex. I. Daniil, Culegere de descântece din jud. Ro-manaţi, I, p. 162; variantă la acest din urmă, în voi. II, p. 135. (3) Ibidem, I, p. 163. T. Pamfile, Mitologie, /. 226 Tu colţato, Ce vii aşa spăimântată Şi despletită, Aşa de grozav de urîtă, Că spăimântezi copiii, Cu dinţii ca secerile? Cu secera te-oiu înţepă, Cu tămâie dela Bobotează te-oiu afumă Şi în apă mare te-oiu înnecâ, De pe trupul copiilor te-oiu tăiă, In vânt-turbat te-oiu trimeteâ, Şi M. N. să rămână Curaţi, Luminaţi, Ca argintul stricorat! (1) Tu Mama-pădurii, Tu urîto, Tu groaznico, Tu despletito, Fugi din faţa obrazului, Din vârful nasului, Din spate, din şele, Din piele, de sub piele, Din toate spasmurile tele. Cu toate junghiurile tele, * Ieşi, fugi, du-te In lină fântâna, Că acolo îs fetele Doamnei, Cari au leagăn de-a te legănă, Mâncare a-ţi da, Somn de-a dormi, Că eu nu te pot legănă, Nici apă a-ţi da de-a bea. N. să rămâie curat, luminat, Cum Maica Domnului l-a lăsat! (2) Mama-padurii, Am trimis un senin la tine, Dela copilul meu, Să-ţi dau strânsul cu plânsul, Şi să-mi dai somnul şi odihna fetii tale, Ca să doarmă ca butucul. Şi să tacă ca chiticul! Cum dorm pasările în pădure, Aşâ să doarmă copilul la mine ! Mama iea copilul în braţe, cu o bucăţică de mămăligă iesă în ogradă, rupe mămăliga în trei şi descântă de 3 ori, aruncând spre pădure la fiecare dată câte o bucată (3). 1 (1) Ionescu şi Daniil, op. cit., p. 164. (2) Culegere din corn. Rusca, jud. Fălciu. Variantă apropiată în Gr. Grigo-riu-Rigo, op. cit., I, p. 117. (3) D. Lupaşcu, Medicina babelor, p. 45. 227 Fugi, Mama-pădurii cu Păduroiu, Strigoaica cu Strigoiu, Moroaica cu Moroiu, Duceţi-vă în văi, In corăbii, -Că pe toate v’oiu strângea, In căpăţână de câne v'oiu băga, Pe N. nu 1-ăţi mai speria, Că pe apă v'oiu da, In fereşti la N. cine şade ? ■Sf. Spiridon, Cu puşca, Cu sabia, Păzik şi străjuia după N. De leu cu leoaica, De Dracul cu Drăcoaica, De Pădurarul cu Paduroaica, De Muma-pădurii Din plecatul vitelor, Din Muma-padurii dela prânz, Din Muma-pădurii dela nămiez, Din Muma-pădurii dela chindie, Din Muma-pădurii din scăpătatul [soarelui, Din venitul vacilor, Dela cină, Din cântarea cocoşilor. Fugi, du-te dela N. Din creerii capului, Din faţa obrazului, Din inimă, Din rărunchi. Fugi, buzato, Pe N. nu l-aţi mai speria. De-o veni dela vale, Cu cuţit să se taie; De-o veni dela apus; Să se înţepe în sus; Fugi Murgită cu Murgiloaică, Strigoiu cu Strigoaicâ, Să nu mai râmâie nimic, Nici cât sub degetul cel mic! (1) Fugi, colţato, Nu-1 mai spăimântâ, Nu-1 mai tulul, Nn-1 mai gugui, Căci are cine II lului, II gugui. Tu du-te In coadele marilor, In coarnele cerbilor, Acolo să aciuezi, Acolo să puezi, Puii tăi să lulueşti, Puii tăi să gugueşti, Pe N. să-l laşi Curat, Luminat, Ca steaua din cer, Ca rouă din câmp, Ca în ceasul în care s’a născut. Leac lui N. să-i fie Nu dela mine, Ci dela Maica Domnului (2). * Descântătoarea iea copilul în braţe şi se duce pe un loc mai ridicat, ca să se vadă pădurea. Acolo se ridică în sus şi se zice: 1 (1) Ionescu şi Daniil, op. cit., I, p. 164-5. 42) Ibidem, II, p. 136 7. 22S Tu Mama-Pădurii, Tu urîta lumii, C.olţato, Buzaio, Strigoaico, Moroaico, Cum se potolesc vitele’n sat, Şi a ta Porcii în strat, Ooameii în pat, Aşa să se potolească toate fiorile [dela N_ Cum a plâns N. De fata sau băiatul tău, Aşa să mai plângă, al meu! Apoi se afumă copilul cu muma-pădurii (1). Se descântă cu perie în tărâţe: Leoaico, Moroaico, Coltato, Zâmbato, Despletito, Muma-pădurii De ziuă, De noapte, Du-te la dealul Ardealului, Că copilul are mamă şi tată, Să-l înconjoare, Să-l înfioare, Cu târâtele se afumă seara (2). * Copilor, cari se sperie noaptea’n somn, plâng, se scoală'n picioare şi vorbesc, li se face de Muma-pădurii în tărâţe de-grâu. Te’nchini şi ieai copilul în braţe. II propteşti cu creştetul capului în temeiul coşului deasupra vetrii pe care ard câţiva cărbuni. Cu degetul mic şi cu inelarul ieai tărâţe dintr'un vas şi le pui pe fruntea copilului descântându-le astfel: Să-l deştepte, Să-l adoarmă; Du-te la dealul Ardealul, La sălaşul tău, La copiii tăi, Că acolo este un copaciu mare, rotat, Să-i razi rădăcinile, Sa-i mănânci vinele; Pe copil să-l laşi Curat, Luminat, Ca Maica Precista ce I-a lăsat. Voi, câni, de la 9 stâni, Să veniţi astă seară, Că eu vă dau foc de culcare, Zahareâ de mâncare. Să păziţi pe C. De lei, de Smei, De leoaice, de smeoaice, De Muma-pădurii! 1 (1) Ionescu şi Daniil, op. cit., II, p. 13S 9. (2) Ibidem, p. 137—8. 229 Răsuceşti apoi copilul cu fata’n jos, potrivind să cază târâtele pe jăratec. Ii pui alte tărâţe în ceafă, tot astfel, şi repeţi descântecul. Răstorni şi aceste târâte pe foc şi ieai în urmă copilul. Se descântă de Muma-pădurii şi oamenilor maturi, mai cu samă femeilor, când visează urît: felurite dihănii, orgii, păcătu-iri nepermise, cari întristează duhul femeii şi-i sdrobeşte trupul. Acestora li se face baierul, asupra căruea se zice descântecul de Muma-pădurii. Se mai face baier şi femeilor ai căror copii nu trăiesc sau cărora le mor vitele de jug, ori păsările din curte; se face în general pentru pentru pagube cari se tin mână de mână. In baier intră multe marafeturi. Astfel trebuie să legi într’o cârpă scoasă din spetele cămăşii câte puţin din toate acestea: tămâie neagră, tămâie albă, piper, silitră, pucioasă, lulachiu, sare {când se face baierul contra curgerii de ochi), şarpe din coiul armăsarului (vrăjitoarele afirmă că în testiculele armăsarilor există un asemenea şarpe, pe care îl cunosc jugănarii şi-l ieau de-1 vând pentru aşa ceva), căpătină de şarpe tăiată cu para de argint dela şarpe prins în luna lui Martie, broască găsită în gura şarpelui, buruieni de lipitură (sau de Muma-pădurii, pe care le cunosc vrăjitoarele), păr din ceafa femeii căreia i se face baierul, 4 case de păiajăn culese în piez din 4 colturi ale casii, o ţăndărică din pragul de jos al uşii dela camera de dormit şi’n sfârşit 9 boabe de grâu. Se face numai de Luni până Mercuri şi e descântat astfel: Tu, Muma-padurii, Tu, Smeoaico, Tu, leoaico, Tu, buzato, Tu, zâmbato, Tu, Muma-pădurii, Depărtează dela C. Toate spăimurile, Şi toate răcorile, Şi toate suferinţile. Tu să socoţi Gândul care-1 are răspândit. Din inima lui C. să depărtezi Toate fiorile, Toate răcorile, Să luminezi şi pe C. să-l speli De toate răutăţile, de toate visurile. De toate greutăţile, Să rămâie curat, luminat, Cum Maica Domnului l-a dat! Baierul se cârpeşte şi se face legăturică, care este pusă la i-coană, unde stă trei zile. In urmă, femeia îl iea dela icoană şi-l coasă la brâu, potrivind ca să-i cază la şale când se încinge cu brâul. Astfel îl poartă cât vrea (1). 1 (1) Culegere din corn. Principele Ferdinand, jud. Teleorman şi împărt. de păr. FI. A. Drăghici. 230 Altul : Descântătoarea iea o mătură, foc, un topor şi o oală cu apă. Se aşează pe pragul uşii de afară şi cât descântă, se uită la un pom. Muma copilului şade la spatele ei. Se descântă numai când soarele e pe muchie, —gata de asfinţit. Când zice: »cu focul te oiu arde", aruncă focul jos; >,cu mătura te-oiu mătura", atinge cu ea de pardoseală; »cu apa te-oiu înnecâ", varsă jos apă; ,/CU toporul te-oiu tăia", ciocăne cu el în stâlpul uşii, în dreapta şi în-stânga. Descântesul este acesta : U, Mama-pădurii, U, Tatăl-pădurii, Ceartă-ţi cânii tăi, Căţelele tale, Caii tăi, Telegarii tăi, Armăsarii tăi, Smeii tăi, Smeoaicele tale, Să nu vie la N. Să-I sdrobeasca, Să-l sdruncinească, Din somn să mi-1 deştepteze, Că eu cu focul te-oiu arde, Cu mătura te-oiu mătură, Cu apă te-oiu hinecâ, Cu toporul te-oiu tăia! (1) * U, leoaico, U, Smeoaico, U, Muma-pădurii, Miaza-nopţii, Iea-ţi plânsul şi neodihna Şi să dai somnul şi liniştea lui N. Să doarmă ca mielul, Şi sa se îngraşe ca purcelul! Descântătoarea îl zice de trei ori, uitându-se spre pădure. * Se iea pane, se pune ochii pe pădure şi se zice de trei ori aruncând în trei părţi cu pâne: U, Muma-pădurii, Miaza-nopţii ! Până astă seară a plâns băiatul meu De fata ta, Acum să plângă fata ta De băiatul meu! Eu îţi dau pâne, Tu să-nii dai somnul şi liniştea, Să doarmă ca mielul, Să se îngraşe ca purcelul (2). 1 (1) Culegere din com. Tutana, jud. Argeş, împart, de d-1 C. M. Popescu. (2) Ion Creangă, V, p. 231. 231 Prin jud. Dolj, când copiii plâng seara, li se face „de Mama pădurii". Se ţine copilul în braţe şi în umbra lui se dă cu to porul de trei ori, zicând: Fugi, nălucă Prin prelucă, Prin răzor, Printre răzor, Că te tain cu ăl topor! (1). • Din jud. Covurluiu avem acest descântec, în transcriere lite rară : M’am sculat Mărfi dimineaţa, Bună, sănătoasă, Grasă şi frumoasa, M’am uitat să văz soare răsărind Şi-am văzut Mama-pădurii viind Ca o iapă nechezând, Ca o scroafă gâfâind. Şi cum a venit, cu gura m'a luat, In pământ m’a trântit, Frica’n trup băgatu-mi-a, Sângele suptu-mi-a, Oasele sdrobitu-mi-a, Carnea mursăcatu-mi-a, Mânile legatu-mi-a, Picioarele împiedecatu-mi-a, Limba încurcatu-mi-a, In stobor de cămeşi înfăşuratu-m'a, Peste drum m’a aruncat, M’a făcut din om, neom. A ţipat şi s’a văicărat, Nimeni nu l-a auzit, Numai Maica Măria, sfânta Măria Jos din cer s’a scoborît Pe-o scară de argint Şi-a întrebat :-Ce ţi-i, ce te vaiţi ? — Cum n’oiu ţipa şi n’oiu văitâ, Că m’am sculat bun, sănătos, 1 Gras şi frumos (2). Sa văz soare răsărind, Şi-am văzut Mama-padurii viind Ca o iapa nechezând, Ca o scroafă gâfâind. In gura m’a luat, Jos că m'a trântit, Frica'n trup băgatu-mi-a, Sângele băutu-mi-a, Mânile legatu-mi-a, Oasele sdrobitu-mi-a, Carnea mursăcatu-mi-a, Picioarele împiedecatu-mi-a, Limba încurcatu-mi-a. Nu ţipă, nu te văicărâ, Curând la cutare Şi iea (3) cu foc şi cu tămâie Şi cu topor, Oasele s'or desdrobi, Carnea s’o desmăcelări, Frica din trup ţi-o ieşi, Mânile s'or deslegâ, Picioarele s’or despiedecâ, Limba s'o descurcă. Cu toporul oiu tăia, Cu tămâia oiu tămâia, Cu mânile-oiu luă, (1) I. Zanne, Proverbile Românilor, IX, p. 330. (2) Tot astfel trebue cetite şi viersurile al doilea şi al treilea. (3) Cred că: «Să-ţi iea..." — „să-ţi facă..." 232 Peste mări negre-oiu aruncă Toată boala lui, Toată frica lui, Toată lipitura lui, Din inimă, de sub inimă, Din creierul capului, Din sfârcul nasului, Din faţa obrazului. Să ramâie curat, Luminat, Ca Dumnezeu ce l-a lăsat. Descântecul dela mine, Şi leacul dela Dumnezeu (1). * Prin Bucovina, pociţii de Mama-pădurii, ca să se tămăduească, trebuie să-şi iea apele. «Se mai zice că e bine să se petreacă prin trei gropi săpate în ţărmurea unui pârâu" (2). Dar nu numai acestea sunt leacurile şi descântecele împotriva vătămărilor aduse de Mama-pădurii (3). In afară de aceste răutăţi, Mama-pădurii mai face şi altele: Astfel, dânsa iea mana vacilor, trimiţând şerpii ca să le sugă, căci şerpii şi broaştele sunt sub ascultarea sa (4). Când e ploaie,ea se urcă pe o movilă şi alungă nourii. Pe lumea cealaltă ea va da fetelor cari au născut copii din păcate şi i-au omorît, ca să mănânce acei copii; în toată curgerea unei săptămâni fetele îşi vor mânca copiii, însă Sâmbătă, a-cei copii vor fi întregi. Prin unele părţi din Banat şi Ardeal, Mama-pădurii se socoteşte ca o Zână binevoitoare, care arată cărarea copiilor ce s’au rătăcit prin pădure (5). Mama-pădurii o au şi alte popoare: La Neo-greci, ea împietreşte cu o varga vrăjită. 1 (1) Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Graiul nostru, I, p. 320—31. (2) Culegere din Vatra Domii, împart, de d-1 Teofil Bizoni. (3) Vezi Gr. Grigoriu-Rigo, op. cit., p. 116—9 şi Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, p. 595 7. (4) Voronca, op. cit., p. 867. (5) L. Şăineanu, Basme, p. 994. 233 La Sârbi, ea are o fată care prin frumuseţa ei ameţeşte pe tineri cu buruiene şi apoi îi preface în fiare. Saşii o numesc Buschmutter (1). Polonezii numesc Dzivozony, Mamuny (2) boginki, driadele cari fură copiii oamenilor, înlocuindu-i cu ai lor (3). 1 (1) L. Şaineanu, Basme, p. 994. (2) V. Bugiel, op. cit., p. 11 2. (3) Am întâlnit la Strigoi, cuvântul Mamon, în Bucovina. MOŞUL-CODRULUI. Denumiri. Moşul-codrului păcălit de-o fată. Moşul-codrului la alte popoare. Fiinţa bărbătească, având însuşirile Mamei-pădurii se numeşte Moşul-codrului, Tatâl-pădurii, Pădurarul, Păduroiul sau Mareş-tată, după cum îl aflăm în descântecele pe cari le-am dat, când. a fost vorba de Mama-pădurii. Despre dânsul se aude prin Oltenia următoarea povestire: »Ci-că erau odată,— e mult de-atunci, când de-a rândul erau numai păduri,—un om şi o femeie cari aveau o fată ca de 10 anu Intr'o zi, părinţii plecară la oraş după târgueli, şi fiindcă aveau să rămână noaptea acolo, sfătuiră fata să îngrijească de casă, de vite şi de paseri, iar noaptea să găsească pe cineva, să steie cu ea. Seara, fata, după ce rânduise totul şi-i venise somn, ieşi pe prag şi începîi să strige: — Uuu, mă! Cine-aude, cine-aude, să vie să steie cu mine! Mareş-tată din pădure: — Eu, tată, eu! După ce strigă de mai multe ori, fata intră în casă să aştepte,, crezând că va veni fata lui unchiu-său de alături. Peste câtva timp a venit însă Mareş-tată din pădure, cu ochii cât sita, cu capul cât târna, cu dinţii cât secerea, cu picioarele cât râşchitoarele. — Da mare eşti, tată! — Mare, tată, mare! Câtă lume am mâncat eu, dar mite pe tine! Când l-a văzut şi când a auzit ce spune, fata înlemnise de frică. Ce să facă ea să scape ? Ii veni în gând un şiretlic şi îi spuse lui Mareş-tată, s’o lase să se ducă să închidă viţelul, să n’o bată părinţii când se vor întoarce dela oraş, iar ca să fie sigur că se ve întoarce înapoi, s'o lege de picior c’o funie. Mareş-tată, care erâ cam prost, se învoi, iar fata ieşi pe uşă. 235 Cum se văzu afară, se deslegă repede la picior, şi legă funia de piuă, apoi fugi de se culcă la unchiu-său. Aşteptă Mare[ş]-tată cât aşteptă, şi dacă văzu că nu mai vine fata, începu să tragă de funie. Simţind că e grea, nu mai putea, de bucurie, la gândul că va mânca pe fată. Când ajunse piua pe scară, Mareş-tată, lacom cum era, crezând că e fata, îşi înfipse dinţii lui cei grozavi în piuă, şi rămase acolo înţepenit pe loc. Când veniră a două zi bătrânii dela oraş şi văzură pe Mareş-tată mort, fiu ştiură cum să mulţămească mai fierbinte lui Dumnezeu că le-a scăpat fata dela moarte, bucurându-se mult şi de înţelepciunea odraslei lor. Iar pe Mareş-tată l-au dus în pădurer de l-au mâncat dihăniile!" (1). ■ Corespunzând lui Faunus sau Silvanus, Moşul-codrului îl întâlnim şi la Slavi sub numele de Lyeşy,—geniu al codrului (2), sau> Leşij (3). 1 (1) Neamul românesc pentru popor, VI, p. 195-6. (2) Şăineanu, op. cit., p. 994. (3) L. Leger, Mithologie slave, p. 190. MURGILĂ, MIAZĂNOAPTE ŞI ZORILĂ. Purtătorii celor trei conace de noapte: Murgită, Miazănoapte şi Zorilă. Credinţi despre cei trei purtători ai conacelor de noapte: Murgită,—De-cu-seară sau De-cu-vreme,— Miazănoapte şi Zorilă sau De-către-ziuă, şi fireşte, mai ales despre Miazănoapte, de vor fi fost, vor fi împrumutate Duhurilor rele, Diavolului, Strigoilor, Stafiilor sau Speriitorilor cari stăpânesc pământul până la mijlocul nopţii, când pe toate şi pe toţi îi mătură Îngerii sau îi împrăştie cântatul cocoşului. Poveştile însă, ni păstrează pe tustrele aceste năluci. Despre ele, şi în deosebi despre cea ce poartă miezul nopţii nu avem altceva de spus, decât că sunt nişte uriaşi, îngrozitori, care pot pricinui răutăţi oamenilor. Ca şi fratele său de seară şi de dimineaţă, Miazănoapte merge necurmat, dela răsărit spre apus, cum curge şi noaptea. Uneori se găseşte cine să-l prindă şi să-l oprească, zăbovind astfel strecurarea nopţii, pentru care voinicul îndrăzneţ are nevoie (l). Prin urmare, îl va ajunge cel ce merge foarte repede, şi-l va vedea, cum îl arată următoarea credinţă oltenească : ca o bute hornonăind, hordb-hordo, înaintea omului (2). 1 (1) Şăineanu, Basmele Românilor, p. 463: „Un om lăsă cu limbă de moarte celor trei fii ai săi, să-i facă Ia mormânt un foc din 99 care de lemue şi din -99 care de paie. După ce muri, fiii vrură s’aprindă lemnele, şi negăsind nicăie-Tea foc, zăriră pe un vârf de munte, şi cel mai mic, Crâncu, porni într’acolo după foc. In drum legă pe De-cu-seată şi tot aşa făcu cu Miazănoapte şi cu De-eătre-ziuă şi ajunse la foc, lângă care şedeau şapte uriaşi, cari se învoiră a-i da foc, de le va aduce pe fetele lui Verde-împărat. Dar Crâncu, ajungând la îm-păratul-Verde, păcăli pe uriaşi şi-i omorî pe toţi; apoi intră la fete şi luă inelul Ia cea mică. Luând şi un tăciune, se întoarse de aprinse focul, după ce des- egă pe De-către-ziuă, Miazănoapte şi De-cu-seară". (2) Cred. Rom. din corn. Catane, jud. Dolj, îinpărt. de d-1 Şt. St. Tuţescu. SAMCA. Denumiri. Primejduirea femeilor lehuze. Rugăciunea de pază. Descântece de; Samcă. în afară de lucrurile ştiute despre Samcă, Spurcată sau Aves-tiţa, aripa Satanii, nu mai putem aduce nimic. Deci rezumăm credinţile pe cari poporul român le are despre acest spirit răufăcător, din cele cunoscute (1). Samca chinuie femeile mai ales în ceasul naşterii, omorîndu-le câteodată. Pe copiii de curând născuţi, —dacă n'au murit atunci când chinuiau pe mamele lor,—îi omoară sau le dă, după trudă,, boala numită samcă, rău, spasmâ sau răutatea copiilor. Samca se arată sub felurite înfăţişări, după cum vom vedea; însă, la casa în care ce vor afla scrise toate numele ei, Samca nu va putea intra. Aceasta a rămas de când Arhanghelul Mihail a oprit-o şi a legat-o de a se duce să smintească pe Maica Domnului la naşterea Domnului Hristos. Pentru aceasta femeile păstrează scrisă un fel de rugăciune, numită prin Bucovina Rugăciunea Sf Arhanghel Mihail pe care o poartă cu dânsele, de îndată ce purced însărcinate şi până după ce nasc. Cel ce scrie o astfel de rugăciune trebue să fie bătrân, ca să nu-i poată face Samca nici un rău. Prin unele locuri, se scrie pe pereţi cele 19 — 24 numiri ale Samcei. Dintre aceste rugăciuni (2), iată una, după un manuscript dia 1809: «In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin! Eu robul lui Dumnezeu, Sfântul Sisoi, pogorăndu-mă din muntele Elionului, văzui pe Avestiţa, aripa Satanei, a căruia părul 1 (1) Marian, Naşterea, p. 26 36. (2) Cf. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 102, nota 2. 238 capului îi era până la călcăe şi cu ochii roşii de focu şi cu mâinile schimonosite, şi de her, şi căutătură sălbatică, şi cu trupu schimonosit, şi era foarte strajnică şi grozavă. Şi trecând mai pre urmă, auzii de cătră dânsa şi văzuiu unde o întâmpină Arhanghelul Mihail, voivodul îngeresc, şi îi zise: — Stăi, Satano, duh necurat, cu frica lui Dumnezeu ! Şi ea îndată stătu, şi groaznic se uită asupra îngerului. Şi îi zise Arhanghelul Mihail: — Ţie îţi zic, Satano, duh necurat: de unde vii şi unde mergi, ţi cum îţi este numele tău ? Iară ea, căutând îndărăt, şi groaznic să uită asupra îngerului şi zise : — Eu sănt Avestiţa aripa Satanei, duh necurat, şi viu acum din fundul iadului, fiindcă am auzit propoveduind bune vestiri Arhanghelul Gavril, prin toate cetăţile, de o precurată fecioară Ma-ria, fata lui Ioachim şi Anii, precum că dintr’acea fecioară va să nască Isus Hristos Nazarineanul, împăratul ceresc şi pământesc, şi merg cu ale mele mari meşteguri văzute şi nevăzute. Iară Mihail Arhanghelul, o apucă de părul capului şi-i înfipse paloşul în coastele ei şi o bătu foarte strajnic, cu usturime de foc. Şi o întrebă îngerul : — Tu, duh necurat, cum şi în ce chipuri te faci şi intri prin casele oamenilor şi le omori copiii? Şi ea zise: — Când sănt în somn, cu ale mele mari meşteşuguri, văzute şi nevăzute! Iară îngerul se străjnicî. Iară ea, de multă durere şi de usturime, strigă cu mare glas ca s’o mai înceteze din bătaie, şi i le va spune toate pre rând. Iară îngerul pre loc au încetat-o din bătaie. Iară ea începîi a i le descoperi toate, şi a le spune pre rându: — Eu mă fac ogar şi pisică eu mă fac; eu mă fac umbră şi lăcustă; eu mă fac păiajăn şi muscă şi toate nălucirile văzute şi nevăzute eu mă fac. Şi aşa, intru prin casele oamenilor de le smintesc maicele lor când sânt îngreuiate, şi iau şi faţa lor când sânt în somn, Şi mai curând mă apropiiu de fata care «este îngreuiată şi de ruşinea lumii îşi frământă trupul şi o- 239 •moară copilul într’ânsa, i de vezevetighe (1), i de fermecătoare, i .. Ilfov: Că Marea se lăudă Şi din gură tot zicea: — Cine’n lume s’o află, S'o află ş’adivărâ Merii de mi-o sagetâ? Nimenia nu se d’aflâ. Nimeni nu se bizuia, Far’ de tânărul N. El, Marea dac’ascultâ, Iute-acasă-mi alergă, Sus pe scara se suiâ Şi din cuiu că mi-ş luă Arcul şi cu săgeată. In posunar le băgă, Pe cal negru ’ncălecâ, (1) In text: «şi-ar davârâ". (2) Un mănur.chiu de colinde, Vălenii de munte 1910, p. 62-4.. 309 ■Şi spre Mare că porniă. Acolo cum ajungea, Mâna 'n posunar băga, Arc, săgeată că scotea ■Şi spre meri le îndrepta. Atunci vârful merilor, Merilor, măiestrilor, ■Către dânsul îmi graiâ: Stai de nu ne săgeta, -Că noi ţie că ţi-om da Surioara soarelui, Nepoţica Zânelor, Frumoasa frumoaselor. N. se’nduplecâ, Mere nu mai săgeta, In sfârşit, al şaselea colind di Icea ’n prundul Mării negre, Ce-a stătut de mi-a crescut? Crescut-a d’un merişor. Merişoru-i roşior Face mere ’n toate vere, Dar deşi el mere face, Nu le ţine, nu le coace, Că aproape-i Duh de mare, Apă 'ndoită cu sare. Duh de Mare iesă-afară, Sare ’n sus, sare ’n pământ, Sare ’n vârf de merişor. icea, Doamne, cest domn bun, Cest domn bun, tânăr N. El p’acolo când trecea, Crecuţa-mi derăpănâ, Mere 'n buzunar băgă Şi ’napoi se 'napoiâ. Ei acasă-mi ajungea, El acasă că-mi intră, Cheia 'n mână mi-o luă, •Grpjd de piatră-mi descuia, ’Lese-alese suri, alese murgi, 'Lese-şi galben cal mai bun, Cal mai bun şi mai blajin. Bate cu piciorit 'n drum. 1 Pe negrul încalecă, Arc, sageata îşi strângea Şi ’napoi că se ’ntorceă. Cale multă nu mergeă, Şi ’ndărăt când se uită, Ce vedeâ, se minună. Că-mi venih, Şi-mi alergă O domniţă smedioară, Copil iţă balăioara. Ce nici râde, nici nu joacă, Ci plânge moarte sa-şi facă.. Păr galben dărăpănând, Faţă albă sgâriind... (1). jud. R.-Sârat: De căpăstru ini-1 luă De mare paltin îl legă, El în casă că intră Altul şaua i-o punea Altu ’n chingă mi-1 stiângeâ, Altul frâu ’n cap punea. Tot cutare-i făt-frunios, El în casă că-mi intră, Proaste haine lepădă, Proaste haine, proaste arme. Tinse mâna sus la coardă, Luă arcul şi-o sageată, Să ’nsăgete lumea toată. El afară că-mi ieşiâ, Cruce dreapă că-şi făceă, Picioru 'n scară punea, Pe căluţ încăleca, Pe cărare-1 îndreptă, Trei scântei de foc lasă Şi la Duh că ajungea. Prinse Duh de-a deşteptă: Nu mă, Doamne ’nsăgetă, Căci noi am fost nouă fraţi, Nouă fraţi şi-o sor mai mică, N'are 'ti lume potrivire. Toţi îs morţi însăgetaţi, (1) G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 81 2. 310 Numai cu ca am scapat, Numai eu şi-o sor inai mică, Fie-ţi ţie ibovnică. Tot cutare-i fat-frumos, Sa-1 ajung’o voie buna, Cu-o fetiţă mar de mână, Amândoi oameni frumoşi, Ei să fie sănătoşi, Cu-ai lor fraţi, Cu-ai lor părinţi! (1). După cum s'a întâmplat cu colindele despre Iuda, tot astfel şt acestea, despre Dulf, le găsim şi în următorul cântec bătrânesc,—o dovadă mai mult că şi unele şi altele au acelaş izvor (2), cules dela Românii din Serbia, pe care-1 dăm într’o transcriere mai literară: Marea-mi este mare, Marea mărgini n’are, ’Ntr’al mijloc de Mare Ostrov ca-mi eră. In Ostiov ce-mi eră? O mândra băşteă. Iu ea ce-mi ş»deâ? 'Mpăratul şedea; ’Mparatul mi-aveâ Tot prin başteâ Nişte zărzalii, Nişte merăzu, lesa poame 'ntâi, Să dăm la copii. In mijloc de başteâ Nu-ş’ ce răsariâ, Nu ştiu: păr ori măr. ’Ntr’mn că creştea, ’Ntr’una ca ’nfloriâ, ’Ntr’una că lega Şi mere făcea, Mere de-arginţel, Şi de aurel. Sara că ’nserâ, Veniâ ce-mi veniâ, Măru-1 culegea Şi mi-1 dărâmă, De râs mi-1 lăsa. Ziua se făcea, 'Mpăratul pleca, Plecă prin başteâ, 1 2 Pe la mar ca-mi da, Mărul că-1 gasiâ: Tot Ta dărâmat Şi l-a fărâmat, De râs l-a lasat. Acas’ se duceâ, Şi el că-mi aveâ, Trei feciori aveâ Şi lor că le spunea: - Cine este ăsta De mi-a cules măruL Şi l-a dărâmat, Pe niin’ m’a secat, Baş, dela ficaţi, Ca l-ani pus cu mâna. Să iea numai muma; Şi l-am pus cu sapa, Sa iea numai tata. Atunci ca-mi zicea, Feciorul cel mare-mi zicea : Măi tu, taie al meu Şi-al lui Dumnezeu, Tu mie să-mi dai Tot ţoalele tale Şi armele talc, La măr m’oiu duceâ, Mărul 1-oiu păzi Şi 1-oiu străjni, Eu 1-oiu dobândi, La tine 1-oiu duce Şi 1-oiu judecă (1) Şt. St. Tuţescu, Colinde din popor, Craiova 1909, p. 34 7. (2) Cf. T. Pamfile, Crăciunul, p. 219-20. 311 Pe voia ta ! ’Mparatul de-auziâ, Bine ca-i parca, Ţoalele ca-i da, Armele că-i da, La mar se ducea. De mar se lipiâ. Seara când seră, Veniâ ce-mi veniâ Şi l-amejuiâ (1) Pe măr 1-adOrmiâ, In măr se suia, Măru-I dărâmi, De r"s mi-1 lasă. Ziua se facea, 'Mparatul pleci, Pleci prin baş*e;i, Pe la mar ca-mi di, Mărul că-1 găsii Tot l-a dărâmat Şi l-a farâmat, De râs l-a lăsat. Acas’ că-mi mergea, La copii spunea. Al mijlocar zicea: - Alai tu, taie’ al mieii.. Şi cântecul urmează povestind ca şi mai sus. Vine apoi rân dul copilului mai mic, 1 2 Ard in Crăişor, Trei zile veniâ. Pedepsii cu dor In mar se suia, Ardin, făr' de casa Marame ’iitindeâ. Şi făr’ de nevastă. Alere-mi culegea. Din gura zicea: Ardin de-mi vedea, - Alai tu, taie1 al mieu Puşca o'utindeâ, Şi-al lui Dumnezeu, Pe el mi-1 vedea. Tu mie sa-mi dai Zâna mai mare, Tot ţoalele tale. Cu grija ’n spinare, La mar m'oi ducea Din gura zicea: Şi 1-oiu strajui Ardin Craişor, Şi 1-oiu dobândi, Pedepsit cu dor, La tine’ 1-oiu ducea Ardin făr' de casa Şi 1-oiu judeca, Şi fara nevastă, Tot pe voia ta! Stăi de nu da, 'Alpărat de-auziâ, Nu ne sagetâ; Bine că i pareâ, Noi ţie ţi-om da Ţoalele că-i da, Pe Zâna mai mica, Armele că-i da, Că e frumuşică, La mar că plecă. Ţie ibovnică! Ardin de vedea, Ardin de-anziâ, Departe şedea, La măr mi-alergâ, Cât dă cu dreaptă. Mâna ca punea, Şi seara când sera, Pe Zâna mai mica, Lumea când cină Ca e frumuşica Veniâ ce-mi veniâ, Şi lui ibovnică.... (2). (1) Cel ce dictează, explica: ,,1-a trecut pistă el"-; culegătorii cred ca e vorba de «a amăgi, deteriorat". Mie mi se pare ca-i a amiji, a adormi. (2) Giuglea şi Valsau, op. cit., p. 229 şi urm. 312 Acest cântec, care-şi are varianta lui (1), nu ne pomeneşte numele Dulfului. El este însă învederat cuprins în povestire: evorba de măr şi de mare, în mijlocul căruia este ostrovul împărătesc. Subiectul, de altfel, îl întâlnim sub înfăţişări deosebite şi în poveşti, unde câte odată, merele de aur le fură o pasăre măiastră (2). 1 2 (1) Ibidem, p. 251 2. (2) Cf. Ş.iineanu, Basmele, p. 424. BALAURII. Bălaurii de uscat şi cei de apă. Balaurii din poveşti. Piatra scumpă. Bălaurij văzduhului cu nor sau ploaie. Credinţile populare ne dau mai multe soiuri de Balauri: unii de apă şi alţii de uscat, locuind şi aceştia în văi adânci şi umede, şi în sfârşit alţii de văzduh, în legătură cu ploile. Obişnuitul Balaur este cel de poveste, în care, fireşte, nu mai cred decât copiii. Acesta are înfăţişarea sau a unui şarpe «grozav de mare", care este ajutat sau ajută pe voinicul ce-1 scapa de moarte din gura Sgripţuroaicei, sau are înfăţişarea nehotărîtă a unei vietăţi cu şapte capete, de obiceiu, ce locueşte într’o fântână de unde se adaptă satele în schimbul darului ce-1 fac din vreme în vreme şi care constă dintr’un suflet de fecior ori fecioară. Pe acesta îl ucide Busuioc, Sf. Gheorghe şi alţi voinici ai poveştilor noastre, pentru ca din trupul lui să facă apoi câte nouă grămezi mari cât casa! Pe acest balaur, Bulgarii ca şi Grecii, îl numes Lamia, despre care cetim următoarele: »un amănunt,—s’ar putea spune: bulgar (sau poate albanez) este că eroul care-i aşteaptă ieşirea [din fântână], se culcă pe genunchii fecioarii sorocită ca jertfă, pe care o roagă să-i caute în cap" (1). Pare, totuş că vorbeşte de noi! Acest monstru îl aflăm şi la alte neamuri. Alt soiu de Bălauri sunt cei ce fac piatra scumpă. Ei locuesc prin prăpăstii, se pare că prin ţara armenească; de aceea sunt şi mulţi Armeni cari se îndeletnicesc cu negoţul de nestemate. Câte odată piatra scumpă o fac şi şerpii (2). In sfârşit, al treilea soiu de Bălauri sunt cei din văzduh. 1 (1) Do/.on, op. cit., 154. (2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 51 2. 314 Numindii-se uneori şi Smei, se crede că-s nevăzuţi. Se fac şi din şerpi (1). i,Balaurii... se numesc ale,—hale,—se fac pe cer în timpul ploii; unde se întâlnesc două ale, încep a se bate ; dărâmă tot ce întâmpină în calea lor. Astfel desrădăcinează arbori, dau jos. pătule şi coşare, ieau carele ce se află la lucru şi le duc departe. Se zice că altele se fac din oamenii cari au duh necurat, şi cari, în timpul furtunii se culcă, adormind un somn greu. In a-cest interval, sufletul celui adormit, făcându-se alâ, se duce de-întâmpină pe cealaltă ală, care este sufletul altei fiinţe, din altă. localitate, şi apoi se bat amândouă. Locul unde se bat alele şi localitatea alei învinse, sunt supuse furtunii şi sufăr mult de grindină (2). Prin unele părţi se crede că aceşti Balauri sunt sorbiţi de Sorb-şi ridicaţi în nouri de unde cad cu ploile şi cu broaştele (3). Une ori Bălaurii din văzduh se văd; ei au înfăţişarea de nouri, dar «cei adevăraţi" sunt „Bălauri ca toţi Bălaurii". »Smeul, Balaurul se face din şarpe, dacă n’a muşcat pe nimeni doisprezece ani şi n'a văzut pe nimeni; atunci capătă aripi şi picioare, şi-i Smău. Când iesa din pădure, copacii se pleacă, într'o parte şi el se ridică în sus şi se duce în nouri. Acolo ei rânduesc cu tunul şi cu fulgerul, cu ploaia şi cu piatra. Când se aud în cer bubuituri de tunete, hurducături şf când nourii se frământă, sunt ei. Ei umblă să omoare pe Dracul şi unde-1 văd că se ascunde, sub vită, sub om, îl trăsnesc. Smeii, după ce se ridică, merg la Dumnezeu şi zic: — Acu trebue să prăpădim lumea, Doamne, că se fac prea multe păcate! Da Dumnezeu zice: — încă nu, încă nu! Ei poartă ploaia şi nourii. Ei se scoboară în iazuri şi sug apă. cu cari fac nourii ce cresc cum creşte pânea când dospeşte. 1 (1) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p, 5. (2) Gorovei, Credinţi, p. 14 5. (3) T. Pamfile, Văzduhul, p. 62, 94 şi 109. 315 Curcubeul este drumul Balaurilor. Pe curcubeu se duc la apa. Dacă dau ploaie carată, e semn că Balaurii au supt apa din vreun loc cărat; atunci pânea nu crfcşte (l). Tot prin Bucovina întâlnim şi credinţa că une ori Balaurii cad pe pământ odată cu piatra (2). Mai limpede curg următoarele credinţi haţeganc despre Balauri : „Şarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Bălaur, adică şarpe uriaş, care poate şi sburâ. După ce poate sburâ, se duce până găseşte un tău fără fund, numit iezer, se bagă acolo şi tot bea la apă până-1 scoate vreun şolonurar. Solomonarii aceştia sunt oameni foarte învăţaţi, cari poartă vremile cele grele, Şolomonar se face cel mai mic dintre şapte fraţi călugări, care merge la o şcoală şolomonărească unde învaţă a ceti şi scrie şolomonăreşte. Unde eate astfel de şcoală? Aceasta numai şolomonarii o ştiu. Cum leagă şi desleagă vremurile, acestea se poate cunoaşte din următoarea istorioară: Acum vreo treizeci de ani se arătară prin satele Ohaba, Grădişte, Zăicani, Bucova şi Băuţari patru cerşitori. Unii oameni i-au miluit cu câte ceva, alţii nu. Ajungând la Băuţari, nu i-a miluit nime. Ei s'au reîntors mânioşi din sat. Afară din sat s'au întâlnit cu popa din Băuţari. Acesta i-a cunoscut şi i-a dus acasa şi i-a ospătat. In urmă ei au scos fiecare câte o carte şolomonărească şi le-au arătat popii, şi popa a ştiut ceti în ele. Apoi au zis cerşitorii: — No, domnule părinte, va fi vai de hotarele acestor sate! Şi s'au dus. La trei zile după aceea, a venit o ploaie cu grindina ca nucile de mare, şi a nimicit ţarinile celor cinci sate, a-fară de holdele celor ce i-au miluit. Şolomonarii adică se duc la iezere şi de acole scot Bălaurul-Un atare iezer este şi al Bistrei, în munţii Bucovei, ţinători de Ratezat. Iată altă istorioară: 1 (1) Voronca, op. cit., p. 803 4. (2) T. Pamfile, Văzduhul, p. 143 4 şi 154. 316 Acum vreo douăzeci de ani, un om din comuna Bucova s’a dus la munte. Acolo văzu un domn cu o iapă albă. Domnul ve-niâ către om şi-l rugă să-i arăte unde e iezerul Bistrei. Omul •din Bucova se duse cu domnul care eră şolomonar, până la iezerul numit. Acolo domnul se întoarse către om şi-i zise: — Ţine calul meu cu tot ce e pe el, numai frâul nu, şi du-te cât îi putea de tare! Bucovanul luă calul şi se duse iute cu el, până la un vârf de munte. Acolo se întoarse înapoi şi văzu că domnul acela cetiâ tare dintr’o carte. Peste puţină vreme începu apa a bolborosi (a bulbucă) şi ieşi din ea un Bălaur. Domnul îl tăiă cu frâul peste cap, şi Bălaurul se băgă iară în apă. A fost prea mic. Mai ceti şolomonarul după aceea, şi ceti tot mereu, până ieşi un balaur mare. Domnul îi puse frâul în cap şi se sui pe el. Bălaurul sbură cu el spre răsărit, apoi trecu peste Ţara-româ-nească. Pe unde trecea şolomonarul călare pe Bălaur, cerul eră negru de înnorat, plouă şi fulgeră şi bătea piatra de smicură (1) ■toate ţarinile pe unde trecea. Acela s’a dus cu Bălaurul la Ierusalim, unde apoi face tot dă-rabe din el, căci acolo nu pot oamenii trăi nici o zi, dacă n’au ■barem o dărabă din coada bălaurului,—atâta-i de cald" (2). Cile odată, se întâmplă că unii din aceşti Balauri cad din cer pe vremuri de ploi ce nu se mai curmează. 1 (1) Fărâma. ■(2) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 283 4. DESPĂRŢIREA V. BOALA, MOARTEA. SFINTELE. Aducătoarele de boli. Când s’au încuibat într'un sat multe boli molipsitoare, se crede că prin acel sat umbla noaptea Sfânta sau Sfintele, cari trântesc la pat în dreapta şi în stânga pe orişicine. Sfânta sau Sfintele nu pleacă din sat, până când nu li se curmă mânia. Pentru aceasta, femeile pun mână dela mână şi fac o pomană pentru dânsa, după ce mai întâiu, iarăş cu ajutorul tuturora, au făcut rost pentru un rând de haine, cu care au îmbrăcat o fată. mare, nevoiaşă. Această pomană a Sfintei se face în Sâmbăta morţilor, în cea. din urmă săptămână a cârnălegilor de după Crăciun (1). Tot pentru potolirea Sfintelor se pot face pomeni şi alte ori;, cele mai bune zile însă sunt Miercurile şi Vinerile (2). 1 (1) C. R.-Codin, D. Mihalache, op. cit., p. 27. (2) Ibidem, p. 110. CIUMA. înfăţişări. Sf. Haralambie, cel ce ţine Ciumile de păr. Sf. Gavriil. Toiagul bo-îiotit de Ciumă. Ciuma nemiloasă şi voinicul. Ciuma la alte popoare. Paza împotriva bolii. Ciuma, pe care Macedo-Românii o numesc Puşcle (1), este ca şi Moartea, „o babă urîtă, de-ţi vine saţi ieai lumea în cap" (2). Polonezii o cred a fi o fecioară înaltă şi slabă, care ţine în mâni o batistă însângerată (3). Prin unele părţi pare a se crede că Ciuma are măsele în chip de bani; ele se găsesc la săparea comorilor; despre aceşti bani se zice că nu-i bine a se luă, fiind primejdie de Ciumă (4). Prin Bucovina se crede că Ciuma „are un chip îngrozitor" (5), adică un cap ca de om, coarne ca de bou şi coadă ca de şarpe, în al cărui vârf se află un ghimpe mare cu care înghimpă pe oameni şi îi umple de boală. Prin jud. Brăila, credinţa populară, numind Ciuma „boala Turcilor", cari n'au mai venit dela plecarea lor de prin acele părţi, şi-o închipue ca o femeie cu capul gol, cu mici codiţe. Ciunti- 1 (1) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 68S. (2) De aici şi zicala: „pentru unii mumă şi pentru alţii Ciuma" ce se spune cu privire la unul care pentru o pai te se poarta cât se poate de bine, iar pentru alta, cât se poate de rău. (3) Bugiel, op. cit., p. 9. (4) Şezătoarea, V, p. 111. (5) Un cântec cules din corn. Vaideeni, jud. Vâlcea, împart, de d-1 I. N. Po-pescu, înv. în com. Ştefaneşti, acelaş judeţ: Câte fete-s cu mărgele, Toate-s drăguţele mele; Câte fete-s cu cercei, Toate-aşteapla să le ceiu ; Ş’apoi câte-s cu cojoc, Toate-aşteapta să le joc. Dracul le poate juca, Că sunt multe ca iarbă, Că-s negre tot ca noaptea Şi urite ca Ciumă! 310 le au mulţi copii, pe cari îi poartă în nişte cărucioare trase de dânsele, Cosind cu coasele, ca şi cum ar cosi pe câmp, cănii le simt şi latră la ele (l). Unul, care nu s'a lăsat să fie înţepat, a fost Sf Haralampie. Când Ciuma s'a năpustit asupra lui, el a prins-o, a legat-o cu lanţ greu şi a început să o cliinuie, punând tot odată stăpânire •asupra qi, ca să nu înţepe pe oricine va vroi dânsa, ci numai pe cine va îngădui Sf, Haralampie (2). De aici, mii toate povestirile despre Ciumă se leagă de numele acestui Sfânt, Întâia povestire, care se aude prin Bucovina, are următoarea cuprindere: „Zice că Sf Haralampie mai toată vieaţa lui pământească a petrecut-o în munci şi chinuri grele, şi mai ales la bătrâneţe a avut el foarte multe şi grele munci de suferit. De aceea şi Dumnezeu, văzând că e aşa de tare muncit, l-a chemat înaintea morţii sale la sine şi i-a spus să ceară cevâdela dânsul, ca răsplată pentru cele ce le-a suferit în numele lui, şi el, orice va cere, îi va da, Sf. Haralampie însă i-a spus că el se va duce să întrebe mai întâiu pe oameni, şi ce vor spune aceştia să ceară, aceea va cere. Şi s’a dus apoi la oameni şi i-a întrebat pe aceştia ce să ceară? Şi oamenii l-au rugat să ceară ca Ciuma, care îi potopiâ pe vremea aceea, să fie sub mâna şi stăpânirea lui. După aceea s'a întors Sf. Haralampie iarăş la Dumnezeu, şi împărtăşându-i cele ce i-au spus oamenii, a cerut ca să-i dea Ciuma pe mână. Dumnezeu nu s’a împotrivit, ci împlinindu-i dorinţa, îi dete Ciuma pe mână. Sf. Haralampie,—bucuria lui. Cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra Ciumii, îndată a şi pus mâna pe dânsa, a legat-o de grumaz cu un lanţ de fier, şi astfel legată în lanţ, o ■ţine el până în ziua de astăzi, şi numai atunci când oamenii nu serbează ziua lui, o sloboade pe pământ. 1 (1) Academia Română, Afs. no. 3418, p. 156 v° 157. (2) Cred. Rom. din corn. Ţepu, jud. Teeuciu: Sf. Haralambie ţine Cinmile de păr şi le duce unde vrea dânsul. Cf. Candrea, şi a., Graiul nostru, I, p. 272 320 Şi Ciuma, care are aripi şi o sabie lată în mână, cum se vede scăpată din lanţurile în care e înferecată, îndată aleargă la oa' menii cei ce nu ţin ziua de Sf. Haralampie, şi pe toţi îi o-moară" (1). A doua povestire nu se îndepărtează de cuprinsul celei de până aici: „Dumnezeu a dat fiecărui Sfânt câte o putere oareşicare. Şi precum a dat el tuturor Sfinţilor, aşa şi Sf. Haralampie, care e-râ dintru început săhaslru, încă i-a dat putere, şi anume peste Ciumă, zicându-i că îndată ce va vedea că aceasta îşi face de cap, adică omoară prea mulţi oameni, să n’o lase a-i omorî degeaba. Şi Sf. Haralampie, din ziua în care a căpătat puterea aceasta dela Dumnezeu, cum simţeşte că Ciuma voeşte să meargă la vreun om, care nu e cu nimic vinovat, ca să-i iea zilele, îndată a-leargă la dânsa, o prinde, o leagă cu lanţul de grumaz şi apoi începe a o bate până ce se satură. După aceea, zicându-i să părăsească omul pe care voia ea ca să-l omoare degeaba, îi dă drumul. Şi fiindcă Sf. Haralampie are o putere atât de mare asupra Ciumii, de aceea, numai cel ce păcătueşte şi supără prea mult pe acest Sfânt, moare de Ciumă. Toţi ceilalţi oameni însă, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi cinstesc ziua acestui Sfânt, sunt scutiţi de această boală primejdioasă şi urîtă, căci Sf. Haralampie nici când n’o lasă să se apropie de dânsa" (2). A treia povestire o avem din jud. Tecuciu: Sf Haralampie a fost dintru început mocan la oi. Intr'un rând a picat la zăcere, şi eră aproape să moară dacă nu veniâ pe acolo un doftor vestit, meşter în lecuirea tuturor felurilor de boli, care l-a lecuit şi pe dânsul, şi l-a făcut sănătos ca şi mai înainte. Pentru aceasta, Haralampe i-a mulţumit din tot sufletul, şi apoi, având inimă bună, şi gânduri curate, l-a rugat pe doftor ca să-l primească şi pe el la slujbă, ca să înveţe 1 (1) Marian, Sărbătorile, II, p. 20—1. (2) Ibidern, p. 21—2. Manuscriptul no. 453 al Academiei Române, din 1816, este intitulat: „Cinstitul Paraclis al Sfântului sfinţitului mucenicHaralam-bie carele iaste foarte folositorul şi apărătoriu de înfricoşata boală a Ciumi/iJ‘V 321 toate leacurile şi meşteşugurile cu cari doftorul putea să gonească tot soiul de boale din trupurile oamenilor. Şi a slujit Haralambe trei ani la acel doftor, şi a deprins toate chipurile de tămăduire, până când a ieşit şi el doftor mare. Şi vestea i-a mers în toate părţile lumii, că veniau la dânsul cârduri după cârduri, bogaţi şi săraci, dar mai ales oameni nevoiaşi, pentru a căror lecuire nu luă nici o plată. Lumea folosită de pe urmele lui, văzându-1 aşa de bun, l-a făcut Sfânt, şi Sfânt a rămas până în zilele noastre. Trăia Haralambe la casa lui, cu părinţii, nevasta şi copii săi, tare mulţumit pentru toate, când iaca, se pomeneşte cu Ciuma pe lume. Oamenii începură să moară cu droaia şi aşa, în puţină vreme, se văzu singur, singurel. — Pe toţi i-am putut scăpă dela moarte,—îşi zise Haralambe,— şi numai pe ai mei, nu. La ce să mai trăesc! Şi aşa, îşi făcu socoteală să se ucidă singur; dar tocmai când voia să-şi îndeplinească gândul lui, i se arătă Dumnezeu înainte şi-i zise: — Haralambe, hai cu mine! Şi l-a luat în cer. Acolo l-a întrebat: peste ce să-l pună mai mare? Iar Sf. Haralambe i-a răspuns: să-i deie Ciumile pe samă. — După voia ta fie!—a întărit Dumnezeu. Şi aşâ au rămas Ciumile în sama Sfântului Haralambe. De atunci Sf. Haralambe veşnic ţine Ciumile de păr, că să nu-şi mai facă de cap cum şi-au făcut cu ai lui. Câte odată le scapă, şi atunci Ciumile se răpăd în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma iea de-a rândul, şi pe bun şi pe rău, până bagă Sf. Haralambe de samă, şi o strânge din nou din lume, în-înhăţind-o de păr! (l). In sfârşit a patra povestire o avem din jud. Muscel: „Se spune că într’o vreme, făcuse Ciuma atâta pustiire între oameni, că unul nu eră să mai rămâie. — Să ne rugăm, fraţilor, şi lui Sfântul Haralampie; poate ne-o scăpa el!—zise un unchiaş. — Să ne rugăm, dec!—răspunseră ceilalţi. 1 (1) Culegere din corn. Ţepu, împărt. de fratele meu Vasile. T. Pamfile, Mitologie, /. 21. 322 Şi unde îngenunchiă norodul întreg: mic, mare, tânăr, bătrân, şi se puseră pe mătănii şi rugi fierbinţi! Iar după trei zile, iaca se pomenesc c’un flăcău frumos şi înalt ca bradul, că vine, şi cum dă cu ochii de Ciumă,—o babă urîtă şi rea de mama focului dând târcoale satului,—o şi înhaţă de păr. — Intră aici, huştupină bătrână ! Şi o băgă într’o nucă. — Păi, că să fac aici, Haralampie?—strigă baba, icnind de ciudă. — Ia, să te mai hodineşti, surată, că destul ai mâncat la oameni ! Şi a purtat Sf. Haralampie nuca în sân trei ani şi şase luni. Atunci, după multe rugăciuni ale ei, i-a dat voie să iasă din nucă şi să umble prin lume, dar să nu mănânce decât rădăcini. — Pentru ce să mă canonesc aşa, Haralampie? Mai lasă-măcă mi-e dor de carne de om! — Nu; mai mănâncă şi ce-ţi dau, să mai slăbeşti! Şi trei ani împliniţi, Ciuma nu roase decât rădăcini, de i se strepeziseră dinţii în gură. Apoi a mai canonit-o trei ani, dându-i voie să mănânce ghindă de prin pădure, şi încă alţi trei ani, mâncând pădure tânără. După ce-şi isprăvi osânda, o leagă c’un lanţ la marginea unei ape, şi acolo stă legată şi azi. Iar Haralampie sfântuleţul o păzeşte. Şi numai când vede că s’a înmulţit lumea şi s'a făcut rea, îi dl drumuî din lanţ să mai dea câte o raită prin oameni. D’aia să nu lucrezi la Sf. Haralampie, că-ţi trimite Ciuma pe oase, şi te-ai dus!" (1). Pentru aceasta, prin biserici, icoanele ni-1 arată pe Sf. Hara-lambe ţinând Ciuma sub picioare (2). Prin jud. R.-Sarat se spune că Sf. Haralambe a lăsat cu limbă de moarte că unde se va afla o bucăţică din trupul lui, locul a-cela va fi ferit de Ciumă. 1 (1) R.-Codin şi Mihalache, op. cit, p. 25. (2) Astfel e în biserica Sf. Haralambe şi Mina din Bârlad. 323 După unele credinţi, Sf. Gavriil este acela care ţine Ciuma de păr (1). Prin jud. Muscel se crede că Ciuma are înfăţişarea de abur, după cum reiesă din următoarea povestire: „Ciuma asta e rea, foc! Mânia lui Dumnezeu, şi pace! Nici Puternicul şi cu Sfântu Petre n’au avut ce-i face! Ci-că într’o zi mergeâ pe drum Dumnezeu şi cu Sf. Petre. Intr’un loc, văzând nişte abur ieşind din pământ, se opriră în drum. — Ce să fie! Ce să fie!—se întreabă Petre mirat. — Petre, hai îndărăt! — De ce, Doamne? — Păi bine, tu nu vezi că aia e Ciuma ? — Eu nu cred; şi la vreme, chiar de-ar fi Ciuma, de ce mi-ar fi trică? — Dacă nu crezi, înfige toiagul ici în pământ,—în locul de unde fumegă. II înfipseră şi pe urmă, ei, ocolind pe altă cale, se duseră unde aveau de dus. La întoarcere, pe seară, Dumnezeu zice: — Hai Petre, pe colo, să vedem ce-a făcut toiagul! Se duc. Da minune: găsesc pe toiag nouă bube. — Vezi, Petre, dacă nu-ţi spuneam eu să înfigi băţul aici, toată lumea care ar fi trecut pe aici, ar fi murit. Ba se putea să fi murit şi noi. Asta face sodorn (2) mare'n lume; şi n'are decât un leac,—cine i-1 ştie şi p’ala!" (3). Se înţelege că dacă cuiva nu-i este dat să moară de Ciumă, nu moare, cu toate ameninţările ei,—cum de altfel se va vedea în povestirea despre Holeră, Moarte, Ciumă şi cioban. Cel ce tre-bue însă luat, nu mai scapă. Mai la vale dăm nişte cântece bătrâneşti, cari ne arată cum Ciuma— avem şi numirea masculină de Cium sau Ciuman,—\n-fâlnind pe un voinic, îl răpune, cu toate rugămintele lui. 1 (1) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 391. (2) Prăpăd, pustiire. (3) R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 20. 324 Foaie verde avrămeasă, Pe uliţa armenească Este-o şatră ţigănească. Ciocăneşte, bocăneşte, Ghiţă calu-şi potcoveşte, De grea cale se găteşte. Ghiţă calu-şi potcoviâ, Şeaua pe el că-şi punea Şi pe şea încăleca, Soşeaua’n jos că pleca, Cu Ciuma că se’ntâlniâ Şi din gură că-i zicea: -Buna ziua, Ciumă, fa! Muiţămesc, voiniculeâ! Ce te uiţi, Ciuma, la mine? Varianta întâia: Dragul mamei flăcăuaş, Dragul mamei Vălenaş, Nu te duce la Diiâ (2), C’a venit, maică, Ciumă, Şi ţi-a perit puicuţă. Ş’apoi, dragă, vai de mine. M'oiu face şi fără tine! — Măcar, maică, de te-i face, Sa văd puica de mai zace ! Dragul mamei, dar Ciumă Nu ştie ce-i dragosteâ; Trimeasă-i de Dumnezeu, Ca să iea şi bun şi rău ! Vălenaş nu ascultă, El calul şi-l potcoviâ, Tare bine-1 închingâ, Merinde’n dăsagi punea Şi pe el încălecâ, In grea cale purcedeâ. Foaie verde şi-o lalea, Când la Diia ajungea, Iaca şi Ciuma sosiâ, Cu sacul şi cu coasă. Buna ziua, măi voinice ! -Ce cauţi, babo, pe-aice? 1 Ori vrei să niă ieai cu tine ? Iar Ciuma îi răspunde!: — Chiar aşă, voiniculeâ! Io-s triineas’ de Dumnezeu, Ca să-ţi ieau sufletul tău! Iar Ghiţă ei că-i ziceâ: Iea-ţi calul şi armele, Numai lasa-mi zilele, Că mi-s dragi fetiţele, Când Ie rasar ţâţele, Ţâţele ca merele, Miros’ ca gutuele! — Nu-s cerute armele, Ci-s cerute zilele! (1). — Io îs Ciuma, dragul meu. Şi-s trimeas’ de Dumnezeu, Ca să strâng şi bun şi rău, Să ieau şi sufletul tău ! — Mă rog ţie, babă slaba, Nu umblă aşă cu grabă, Mai cu puţina zăbavă; Lasă-mă până'n Diiâ, Ca să-ini mai vad puicuţă. -Geaba te mai duci la Diia, Că'n Diia-i numai pustia, C'a rămas la zece case, Tot o babă viermănoasă, Şi-aceea tot strig’ aşâ: «Cum nu mai vine Ciumă, Să-mi ridice vieaţa mea!" — Na-ţi carboave şi parale, Nu-mi scurtă vîaţa pe cale;. Na-ţi parale, irmilici, Nu-mi scurtă vîaţa pe-aici -r Şi mai na şi gălbenaşi, Ai milă de Vălenaş! Na-ţi calul cu armele, Cu toate merindele, Cu toate podoabele, (1) T. Pamfile, Cântece de ţară, p. 35—6. (2) Dii, Vidin. 325 Numai lasă-mi zilele. Că mi-s dragi copilele. -Nu-mi trebe paralele, Nici calul cu armele, Cu toate podoabele. De ţi-a fost dragă viaţă, Ce-ai călcat tu la Diiă? N’ai auzit că-i Ciumă ? Iaca sacul şi coasă. Eu sunt Ciuma, dragul meu, Trimisa de Dumnezeu, Ca să ieau şi bun şi rău, Să ieau bătrân şi flăcău, Să ieau şi sufletul tău! la stai, Ciumo'n drumul tău, Ca să scriu de-un răvăşel, Varianta a doua: Dragul mamei, Vâlculeâ, Nu te duce la Hintă, Că iar s’a scornit Ciumă! Vâlcu că nu ascultă, Calul că-şi încălecă, Şi spre Hima apucă, Când la jumătat’ de cale, Iată şi Ciumu’n cărare! — Buna ziua, Vâlcule! — Mulţumescu-ţi, Ciumule, — Ce câţi, Ciumule, pe-aici ? — Cat voinici de sama ta, Ca să le scurtez viaţă; Şi-s trimis de Dumnezeu, Ca să ieau şi bun şi rău, Să ieau şi sufletul tău 1 Alări, Vâlcu, ce-mi ziceâ? Varianta a treia: Lată-i frunza bobului, Da-i mai lat’a plopului. Sus pe malul Oltului, La curţile Vâlcului, 1 Sa-1 trimit în satul meu, Să-l trimit la maica-mea, Să mă plângă săracă, Că i-a pierit nădejdeâ. Răvăşelul că s'a scris, Vălenaş ochii a'nchis, Da Ciuma, bat-o pustia, A plecat la baba’n Diia. Pus-a sacul la spinare, Şi coasa la subsioara, Şi-a luat-o pe ponoară... Am cântat cântec deplin, C’am ştiut c’o să beau vin; Ia umpleţi un păhăraş, Pomană lui Vălenaş! (1). Na-ţi carboave şi paraie, Nu-mi scurtă vîaţa’n cărare; Na-ţi galbeni şi irmilici, Nu-mi scurtă viaţa pe-aici; Na-ţi calul şi armele, Cu toate podoabele! Iară Ciumul ce-mi ziceâ? —Nu ieau galbeni, nici parale, Nici calul cu armele, Cu toate podoabele, Că-s trimis de Dumnezeu, Ca să ieau sufletul tău! — Ia staţi cărăuşi pe cale, Şi daţi-mi-o călăinare, Să-i fac maicăi o scrisoare, Că nu mă ina'ntorc din cale! (2). Dar Vâlcu, până trăiâ, Cară de cară-şi gătiâ, La ţara de jos porniâ. Când a fost la calea mare, (1) T. Pamfile, Cântece de ţară, p. 36-7. (2) Ibidem, p. 37. 326 Ir ca şi Ciuma (1) ’n cărare. Începu a se rugare: Mai Ciumănaş, moarte mare, Nu-mi scurtă zilele’11 cale, Mai lasă-mă puţintel, Ca să-mi scriu un răvăşel, Să-l trimit pe vânticel, Să-l trimit de-a dreptu-a acasă La cinstita Vâlculeasă, Să-şi vândă moşiile, Să-şi mărite fetele. Eu moşii mi-am cumpărat, Intre Nistru şi ’ntre Prut, C'acolo mi-i împărţit! Vâlculeas’ a auzit, Şi colea s'a tânguit, Cosiţa şi-a despletit, Şi din gur' aşâ zicea: — Ce mi-i bună casa mea, Cu arme şi cu pistoale, Dacă nu-i Vâlcuţ în ea? Ce mi-i bun aist grăjduţ, Dacă nu-i într'îns' murguţ? Ce mi-i bun aist pătuţ, Dacă nu-i într'îns’ Vâlcuţ? Cel ce iubeşte şi lasă, Dă-i, Doamne, pedeapsă’n casă! (2), Aceste credinţi despre Ciumă le au şi alte popoare. Sârbii nu-i zic Cuga (Ciuma) ci cumă (cumătră) (3). Ruşii povestesc despre un ţăran care a purtat Ciuma în spate prin toate satele şi oraşele, răspândind moartea pretutindeni. Când eră să ajungă şi la casa lui, s’a prăbuşit cu Ciuma într’o apă (4). Bizantinii o-înfăţişau prin oameni negri ce sămănau moartea din loc în loc, prin bărci de foc (5). Pentru a fi feriţi de Ciumă, oamenii serbează pe Antonie cel mare (17 Ianuarie), Tănasă de Ciumă (18 Ianuarie) (6), Eftimie cel Mare (20 Ianuarie) (7), Sf. Haralabie (8), Arhanghelul Ga- 1 (1) Fireşte, explicaţia de sub text, — „Moartea", — nu-i bună. (2) Ion Creangă, II, p. 87—8. — Vezi şi V. Alexandri, Poezii populare, ed, 1908, p. 25 -6, după care Ciuma iea un voinic, o fată şi copii mărunţi, fugând de babe. (3) G. Ceauşanu, op. cit., p. 231. (4) A. Lefevre, La Religion, p. 443. G. D. Teodorescu, Poezii populare române, p. 433—4. (5) Ibidem. (6) Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Qraipl nostru, I, p. 269. R. Cod in şi Mihalache, op. cit., p. 20. ţ7) R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 20. (8) V. Ursăcescu, Monografia Comunii Nalbant, Tulcea 1910, p. 41: «Din. cauză că la venirea în sat, a locuitorilor, în 1830,—au murit un număr de 16 creştini infectaţi de microbul ciumii adus de Turci în toamna acelui an, s’a luat de protector al satului pe Sf. Mucenic Haralambie, al cărui hram se serbează la 10 Fevruarie". 327 vriil (1) şi Andrein de iarnă (2). Prin jud. Muscel, ca leac împotriva Ciumii se scriu următoarele : „Când mor într’o casă toţi de Ciumă, vecinii dela nouă case din apropiere să sară cu mic, cu mare, să iea o găină neagră sau un cocoş negru cu ei, şi să se urce cârd p’un deal, unde vor face nouă vetre cu nouă focuri. Apoi să ocolească vetrele de nouă ori, unul având găina tot în mână. Daca s’ar întâmpla să moară vreunul din ei, sa nu se sparie. Să-l îngroape acolo, pe brânci, cu găină cu tot, iar ei să se urce pe alt deal, să facă alte vetre şi să urmeze la fel, până n’o mai muri nici unul. Numai aşa se va stinge Ciuma (3). Bandinus la 22 Noembre 1646 vizitează satele de pe lângă graniţă din vecinătatea Lucăseştilor şi spune că a văzut cum «prea superstiţioasa naţiune română ridicase priapos la toate răspântiile drumurilor cu următoarea figură: ţăranii tăiaseră un stejar foarte mare, căruia meşterii îi dăduseră forma de faţă omenească, îi puseră picioare şi mâini. Statua aceasta prestigioasă ţinea în mâna dreaptă un sceptru, adică un arc întins cu două săgeţi, în mâna stângă o lance care vibrând, părea că ameninţă cu lovitura. Naţiunea [română] cea ignorantă şi crescută în superstiţiuni crede că cu acest meşteşug poate înspăimântă boala Ciumii care bântuia la hotarele Transilvaniei, ca să nu se încerce de a atinge margenile Moldovei. Aceste figuri le-a văzut însuş, fiind de faţă. Pe lângă aceste, bărbaţi foarte demni de credinţă povestiră că într’o noapte obscură 10 fete bătrâne (în vrâstă), despueate, alergară de mai multe ori împrejurul satelor, gesticulând cu săl-tături şi jocuri cu cântece, cari aruncau din mână beţe aprinse; acestora le ieşiau înainte 10 flăcăi tot despueaţi, înarmaţi cu 1 (1) Cred. Rom. din jud. Brăila, împărt. de fratele meu Vasile: Sf. Gavriil ţine Ciuma de păr. (2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 146. Pentru procesiuni cu moaşte şi icoane sfinte, la molimi, cf. Miron Costi’n, IIf, p. 158 şi Al. Lăpedatu, Un mănanchiu de cercetări istorice, Bucureşti 1015, p. 23 şi urm. (3) R.-Codin, Mihalache, op. cit., p. 20 1. 328 lănci sclipitoare, salutându-se în tăcere unii pe aţii. Făcând-o a-ceasta, Românii cred că Ciuma nu se va atinge de oamenii goi, ci va avea ruşine şi va cruţă pe acei de etate tânără. Şi nici eră aceasta sfârşitul prostiilor, căci tot acei 10 goi într’o altă noapte traserâ în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul împrejurul satelor, pe cari [flăcăi] tot pe atât de multe fete îi precedau, amestecându-şi cântecele cu râsul. Locuitorii înarmaţi cu ghioage stăteau cu faţa întoarsă în spre Transilvania, la brazdă, ca să se lupte în contra Ciumii" (1). Del Chiaro, dacă nu va fi confundând-o cu Holera,—şi nu cred că o confundă, căci scrie despre Valahi că »chiamasi la Peste in lingura loro: Ciuma",—povesteşte datina tămăduirii prin ajutorul cămeşii de isbândă, pe care vom întâlni-o şi la Holeră, cu aceste cuvinte: n...spero non sară dispiacevole a chi legge la curioasa cirimonia introdotta dalia superstizione allorchă entra il mal contagioso nella Valacliia. Radunasi un numero determinato di doime, e queste nel termine di ventiquattro ore filano, tesson.o e cuciono una camicia di canape, e dipoi la bruciano nel mez-zo di qualche cortile, ed in tal guisa credono che insieme con la camicia resti consumata la Peste" (2). 1 (1) V. A. Ureche, Codicele Bandituts, Analele Acad. Rom., Mem. secţ. ist., XVI, p. 56-7). (2) Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia, Ed. Iorga, p. 45-6,— Fr. Miiller, amestecă de asemeni, pentru Saşi (Basme din Transilvania, Bucureşti 1914, p. 54 — 5) Ciuma cu Holera. Sub titlul Cămaşa Ciumii, vorbeşte de molima Holerii, stinsă prin îngroparea unei cămăşi. HOLERA. înfăţişare. Holera nemiloasă şi voinicul. Leacuri înpotriva Holerii. Holera se arată în unele sate sub formă de femeie bărână şi urîtă (1), având o secere în mână, cu care «loveşte drept în cap" (2). Tot astfel cred şi Polonezii (3). «Intr’un sat, la casa unui gospodar, cam pe înserate, vara, când gospodarul pe prispă sta în jurul unei mese şi ospăta cu toţ. casaşii săi, soseşte o babă despletită şi urîtă, de nu mai era alta pe lume ca ea. — Buna vremea!—zise urîciunea lumii către meseni; mâncaţi în una, şi pe mine nu mă poftiţi să’mbuc ceva. — Ba poftim, mătuşă, nu-ţi fie cu supărare,—zise gospodina,— că mai avem de-ale gurii. Poftim şi ospătează, că om găsi noi la casa noastră atâta samă de bucate! Baba se puse la masă, mănâncă bine, privi crunt pe toţi mesenii şi apoi se sculă. Drept mulţumită pentru oapăţ, baba zise: — Aflaţi, oameni buni, că eu îs Holera: am venit aici în sa- lul vostru să secer toată suflarea. De voi, fiindcă nu m’aţi interit dela masă, nu mă acolisesc. Fiţi pe pace, că n’am să vă fac nimic. Băgaţi însă de samă, să nu vă fie frică, că de multe ori frica face mai mult rău omului ca mine. Şi sfârşind vorbele astea, se duse. După vreo câteva zile, popa din sat nu mai avea stare: pe fiecare ceas căra câte şase-şapte oameni. Nici casa gospodarului unde ospătase sluţenia de babă, nu scăpă de dijmă. Peste vreo lună, satul eră pustiu şi boala îşi luase catrafusele de acolo (4). {!) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. <2) Academia Română, Ms. no. 3418, p. 156 v°. <3) Bugiel, op. cit., p. 9. (4) Şezătoarea, II, p. 189 90. 330 Holera vine de seceră lumea mai ales când Dumnezeu vrea s’o pedepsească pentru multele ei fărădelegi (1). Aceasta se întâmplă mai ales după răsboaie, când se ivesc pe cer semnele obişnuite cumpenilor mari, precum sunt întunecimile de soare şi de lună, cutreniurile de pământ, prelingerea stelelor sau ivirea stelelor cu coadă. In cântecele bătrâneşti o găsim ridicând, fără nici o milă, zilele drumeţilor, întocmai cum am văzut că face şi Ciuma. In cele ce urmează dăm un astfel de cântec, compus, se poate, după subiectul popular al altui cântec, în care aflăm şi legenda buruienii ghimpoase numită holeră (2): Jos pe malul Prutului, La casele Vâlculul, Vâlcu bea, se veseleşte, Cu trei fete se'ndrăgeşte, De Holeră nici gândeşte. Maică-sa grija-i ducea Şi cu lacrimi îi zicea: -Dragul mamei, Vâlcule, Mândriile, voinicule, Tu tot bei şi veseleşti, De Holeră nici gândeşti; Lasă-mi-te de beţie Şi de dalba veselie, Că Holera-i chiar la Prut, Şi chiar dincoace-a trecut! Vâlcul ei se supunea, Patru boi la car punea Şi pe cal încăleca, Drumul la vale-apucâ ; Apuca’n călătorie, Să facă negustorie. Când la cotul Prutului, Prin mijlocul câmpului, El zăriâ, mări, zăriâ, 1 O clonţată ce râdea, O clonţată 'nveninată, Cu pielea pe trup uscată Şi cu părul despletit, Tot cu şerpi împleticit. Ea din loc în loc săriâ, Spini în urmă-i răsăriâ, Iarba câmpului ardea, Şi oamenii morţi cădea. — Cale bune, măi drumeţ,. Unde mergi aşa suineţ?, — Cale 'ntoarsă, cloanţă, fa, Unde-alergi curând aşa? — Merg la casa Vâlcului, De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dânseleî — Alei, iazmă călătoare, Boala rea ş’ucigătoare! Na-ţi calul şi armele, De-mi lungeşte zilele, Să-mi mai văd copilele, Că-mi sunt dragi ca soarele. Na-ţi şi carul, na-ţi şi boi, (1) Şezătoarea, II. p. 189: »S’a înmulţit lumea peste măsură şi s'arăit de tot ~r de aceea ne cearcă Dumnezeu cu boale. Abieluţă iese băiatul în lume şi e şiret şi rău de n'are margene. Da bine face Cel-de-sus de mai trimite pedeapsă, că doar s'or mai pocăi de rele. (2) Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti 1906, p. 121: Holeră, cătină, choleră, comuţă, drăcilă, ghimpe, lipici, pălămidă, scaiu-rusesc, scă-ete muscălesc, spin muscălesc, Xanthium spinosum, L. 331 Numai te du dela noi! Nu vreau arme omeneşti, Că eu am arme drăceşti. Am trei coase nevăzute, Cu ciocan de foc bătute, Una pentru cei voinici, Una pentru copii mici, Una pentru fete mari, Şi nevaste cu ştergari. Nu vreau nici carul cu boi. Ci vă vreau pe toţi pe voi, Să vă umflu zilele, Să mă duc cu dânsele! Vâlcul, biet, se oţarâ, Holera la el sării, Oasele şi le’ntindeâ, Şi pe Vâlcu-1 cuprindea. Gură pe gură punea, Buze pe buze lipii, Zilele i le sorbii. Apoi cloanţa iar radei, Cu zilele purcedei Şi voinicul mort cădei, Jos la cotul Prutului, In mijlocul câmpului 1 (1). Plin jud. Dorohoiu se zice că seara să nu se vorbească îrr casă despre câni şi despre mâţă, căci Holera, când aude de câni şi de mâţă, vine la casă. Mai cu samă să nu se amuţe cânii, căci-atunci vine Holera la vreme de noapte, bocăneşte la fereastă şi la uşă, şi dimineaţa se vor afla morţi în casă din cei cedormiau acolo (2). împotriva Holerii, poporul cunoaşte mai multe leacuri. Unul se aseamănă cu cel de Ciumă, ce ni-1 descrie Del Chia-ro. Iată-1 aşa cum se cunoaşte prin jud. Constanta, prin gura u-nui ţăran. «Mai înainte vreme, când umblă Holera pe pământ, ca să scăpăm de ea, iaca ce făcea: Se apucă o femeie, luă cânepă, o torceâ, o năvădiă, o ţeseâ şi făceâ o cămaşă din astă cânepă,, care o puneâ într’un par la margenea satului. Când veniâ Holera la satul nostru, dacă găsiâ cămaşa la margenea satului, o luă şi pleacă. Altfel nu scăpăm de ea. Intr'un sat, dac'a văzut că nu mai scapă de holeră, oamenii au luat un băiat voinic, i-au făcut o groapă în pământ, adâncă cât el, şi strâmtă, aşâ, ca să poată sta un om în picioare. Au luat a-poi băiatul, l-au pus în groapa şi au pus pământ peste el, de viu, şi el a murit acolo. Aşâ a scăpat satul de Holeră" (3). 1 (1) V. Alexandri, Poezii populare, p. 27. — Variantă în G. Deni. Teodorescu, Poezii populare române, p. 443 7. (2) Cred. Rom. din corn. Vlăsineşti, jud. Dorohoiu, împărt. de d-1 D. Furtună. (3) Candrea, Densuşeanu şi Speranţă, Graiul nostru, I, p. 379. 332 Prin jud. Dolj, camaşa care se foloseşte împotriva Holerii poar-1ă numele de camaşa de isbândâ, şi datina este următoarea: „Femeile dintr’un sat bântuit de holeră, se strâng într’un număr îndestulător într’o casă. Toate încep să toarcă fuioare mici de cânepă, tort trebuitor şi îndestulător pentru o cămaşă. Apoi urzesc şi năvădesc trecând prin spată şi iţe tot tortul lucrat de ele. II pun în războiu şi ţese pânză. Pânza o ieau de pe sul şi croesc o cămaşă. Altele coase cât mai repede acea cămaşă numită cămaşa de isbândâ. Când e gata cămaşa, se duc doi-trei oameni în drum sau în--tr’un loc mai larg din mijlocul sau margenea satului. Lumea vine după ei şi pe când unul ţine cămaşa strânsă spre guler, toţi copiii, bărbaţii şi femeile, trec prin ea, ca să scape de holeră. Cămaşa trebue toarsă, ţesută şi cusută într'o singură zi" (1). Tot prin jud. Dolj oamenii caută prin sat doi boi negri fătaţi Sâmbăta de aceeaşi vacă, —adică să fie fraţi,—se înjugă la o tânjală şi într'o Sâmbătă, doi sau trei săteni dau ocol cu ei satului bântuit de Holeră, cu credinţă că astfel făcând, Holera fuge din sat în alte părţi (2). Prin jud. Suceava se socotesc între leacuri rachiul, chiperiul, sarea, fricţiunile cu oţet, muşdeiul sau usturoiul întreg, rachiu cu camforă şi altele, pe lângă nestrămutata credinţa în Dumnezeu (3). 1 (1) Ion Creangă, III, p. 310-1. (2) Ibidem, p. 311. (3) Şezătoarea, II, p. 190. - Alte leacuri în Or. Grigoriu-Rigo, op. cit., I p. 86-7. MOARTEA înfăţişări. Moartea închisă în sac. Chemarea Morţii şi dulceaţa vieţii. Dumnezeu hotărăşte ca Moartea să nu se mai vadă. Oamenii nu mai cunosc ziua răposării. Pregătirea pentru trecerea din viaţă. Vestitorii Morţii: slăbirea puterilor, vâjâirea urechilor, căderea dinţilor. Moartea iea sufletele. Păharul Morţii. Boala, ajutorul Morţii. Moartea vicleană. Banii, cuisa Morţii. Moartea atotputernică. Sf. Haralambie cârmuitorul Morţii. Mocanul la sălaşul Morţii. Mocanul, Holera, Ciuma şi Moartea. Mila Morţii. Sgârcitul îngăduit. Moartea, pe cari unii o numesc prin confuzie Samodiva, Sila Sarnodiva sau Salea Samodiva (1), este duhul nevăzut care iea sufletul omului în »ceasul morţii", când îi este scris omului bătrân ori tânăr, bogat ori sărac, mulţumit ori nemulţumit în vieaţă, ca să-şi iea rămas bun dela această lume trecătoare şi să meargă pe «lumea cealaltă", după voia lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă numai atunci când curmarea vieţii n’o face Ciuma sau Holera singurile boli pe cari, mai ales, perond le personifică (2). Moartea se arată bolnavilor sub chipul unei boale hâde şi u~ rîte, numai ciolane, cu ochii duşi în fundul capului, cu dinţii mari, cu degetele lungi şi subţiri, având în mână o voasă (3). Dacă se zice despre cei ce se înbolnăvesc greu, că i-a atins Moartea cu aripa, trebue să credem că Moartea are şi aripi. După unele credinţi, Moartea este una din cele trei Ursitoare şi anume cea care taie firul tors de cea de-a doua, din furca ţinută în mâni de întâia. Mai demult Moartea se vedea; lucrul acesta, însă aducea mare neajuns, căci lumea era întotdeauna înfricoşată, când ea trecea. Adeseori chiar oamenii o prindeau şi astfel Moartea aveâ de 1 (1) Ionescu şi Daniil, Descântece din Romanaţi, II, p. 195. (2) Bugiel, op. cit, p. 9 — 10; vorbind despre demonologia poloneză, spune-că la popoarele primitive, toate bolile fiind personificate, Moartea are un rost cu totul şters. (3) Şezătoarea, III, p. 113. 334 •suferit tot soiul de neajunsuri, din cari, Creangă ne împărtăşeşte următoarele în povestea lui Ivan Turbincă, ce avei putere să îşi pună în sacul lui pe oricine. După ce pune în turbincă pe Moarte, cu porunca: „paşol, Vid-ma, na turbinca", o face să mănânce trei ani numai pădure bătrână,—când Dumnezeu îi hărăzise să ucidă trei ani numai oameni bătrâni; apoi trei ani numai pădure tânără şi alţi trei ani de zile numai vlăstari fragezi, răchiţică, smicele, nuele şi altele de felul acestora, că zicea biată Moarte: — „Turbinca, mâncâ-o-ar focul s’o mănânce!—Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu ca să nu greşesc. Pe semne c'a ajuns şi «1 în mintea copiilor, Doamne, iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într’o zi, cât e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie". După toate aceste suferinţi, Dumnezeu se milostiveşte şi hotărăşte ca şi Ivan să moara, iar Moartea să lămâie slobodă. Deci Ivan îşi face sicriul şi aşteaptă: — „Ei, Ivane, gata eşti ? — Gata!,—răspunse el zâmbind. — Dacă eşti gata, hai. Aşeaze-te mai repede în racla, ci n’am vreme de pierdut. Poate mă aşteaptă şi alţii să le dau ravaş de drum. Atunci Ivan se pune în raclă cu faţa în jos ! — Nu aşa, Ivane! zise Moartea. — Dar cum ? — Pune-te cum trebue să şeadă mortul. Ivan se pune încr’o râla şi laşa picioarele spânzurate afară. — Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba ; mult ai sa mă ţii ? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune! Ivan atunci se întoarce iar cu faţa în jos, cu capul bălălău într’o parte şi iar cu picioarele afară. — A...ra...ca de mine şi de mine! Dar nici atâta lucru nu ştii ? Se vede ca numai de blăstâmăţii ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti! Ivan atunci ie^ă din raclă şi stă în picioare umilit. Iară Moartea având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în racla cu faţa în sus cu picioarele întinse, cu mânile pe piept, cu ochii închişi, zicând: 335 — Iacă aşa, Ivane, să te aşezi! Ivan atunci nu pierde vremea şi face tranc.... capacul deasupra, încuie lăcata şi cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în spate şi se duce de-i dă drumul pe o apă mare, curgătoare". Tot astfel cred şi Ucrainenii şi povestesc că un soldat ar fi făcut la fel cu Ivan Turbincă (1). La nevoie, unii oameni, mai ales cei bătrâni, o chemau, şi Moartea veniâ, dar de multeori, când o vedeau aşa de înfricoşată, nu ştiau cum să scape de dânsa. In această privinţă iată o povestire : Era odată o babă bătrână-bătrână, slabă şi sfrijită, că pe semne îi era şi Morţii scârbă să se mai anine de dânsa. Şi baba aceea avea un fecior ajuns şi el om aproape bătrân, dar tot rumăn şi voinic la trup. II chema Luca. Intr’un rând, nu ştiu cum se face că baba eră tare năcăjită, şi în năcazul ei, începu să se vaite şi să strige: Of, Moarte! Moarte ! Muritu-ţi-ar fi fost numele şi călcătura! Of, vino şi ma iea, că m'am săturat de viaţă, şi mai multe nu! Şi de-odată vede baba uşa deschizându-se şi intrând la dânsa prea cinstitul chip al Morţii, cu coasa pe spinare - Iata-mă-s; am venit, ca m’ai chemat! Iar baba, înspăimântată, îi răspunse blajin: — Hei, Moarte, Moarte, mă ierte Dumnezeu că te ostenişi a-tâta cale până la mine. Ce să faci c’o rogojină de babă ca mine, eum mă vezi? Mai bine Du-te la Luca, Ca-i crapa buca! (2). Iată acum o variantă musceleană glumeaţă. „Era pe-aici o mătuşă, bătrână bătrână de nouăzeci şi nouă de ani, şi avea doi feciori, Luca şi Ispas. Mătuşa, încârligată şi abia ducându-şi trupul de mulţimea anilor şi-a nevoilor, se tot ruga lui Dumnezeu: — Doamne, mi-o fi destul! De ce nu mai vine Moartea aceea să mă iea? Ori: 1 (1) Rjevac des traditions poptilaires, IX, p. 424. (2) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. Buca e obrazul, gata să crape omului gras. 336 — Oh. Moarte, unde eşti de zăboveşti atâta, de nu vii să-mi scurtezi ale zile? Cei doi feciori, tot auzind-o, aduc într'o zi, acolo pe coş, unde sta baba de se prăjiâ la foc, o dihanie urîtă,—bufniţă ori ciuhu-rez, ce-o fi fost,—şi care se uita aşa sperios la biata babă. — U, mamă! Ce e aia de se uită aşâ la mine? — zise baba speriată şi fugind în colo dela foc. — Ce să fie mamă! E Moartea! N’ai chemat-o dumniata d’a-tâtea ori? Iaca, acum a venit şi vrea să te găteşti şi să te duci şi tu după ea! Când a auzit aşâ, a început baba să tremure, să plângă şi să se roage: — Moarte, Moarte, mă rog, lasa-mă! Nu mă luă pe mine, că sunt o nevoiaşă: Iea pe Luca Ca-i crapă buca, Ori pe Ispas, Că e mai gras! (1). O altă variantă, de-asemeni glumeaţă, se încheie cu următoarea rugăminte făcută de babă, Morţii,—o bufniţă prinsă de fiul său în clopotniţă: — Moarte, nu mă mai mânca pe mine, că-s o slăbătură: Mănâncă pe Irimia, Că-i spânzură bărbia! (2). Tot astfel se cunoaşte pretutindeni povestirea bătrânului ce se întorcea dela pădure cu sarcina de gâteje uscate în spate, care îşi chemă Moartea, dar căreia, la sosire, ca şi'n fabula lui La Fon-taine, îi spuse că a strigat-o ca să-i ajute să-şi pună lemnele bine pe umăr: O variantă ne vorbeşte de-o babă. „Era odată o femeie, şi ajunsese la adânci bătrâneţe. Ba slă-băciunea, ba boala, ba supărările şi năcazurile [o făcuseră că] bătrâna ajunsese de-şi ruga mereu Moartea. Zi şi noapte vorbiâ singură şi zicea oftând: 1 (1) C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului, p. 124. (2) I. Adam, Pe lângă vatră, Bucureşti 1900, p. 129-31. 337 — Of, Doamne! Cât am să mă mai chinuesc! De-ar veni Moartea mai degrabă să mă iea! Intr'o zi ea strângea [lemne] de foc în pădure. Făcuse o sarcină bunicică de hreşcuri (1),—uscături. Dă să ridice,—nu putea. E greu să fii sărac, d'apoi încă şi bătrân! — Of, Moarte, Moarte! Da nu mai vii? De ce mă laşi să mă chinuesc atâta? Vino odată!—zice baba. Moartea, la spate, face: — Iată-mă-s! Am venit. Ce vrei cu mine? Bătrâna se întoarce, vede pe »mama—bătrâna" cu coasă în spinare, mai gândeşte ce gândeşte, şi răspunde: — Nu, nu, draga mea... Te-am chemat să-mi ridici sarcina asta în spinare, că tare-i grea! Moartea s’a dus. Iar biata babă şi-a târâit cum a putut sarcina de lemne până acasă, tot şoptind pe drum: — Hei, Doamne! Cine moare, Noroc are; Cin’ trăeşte, Pătimeşte! (2). A trebuit o întâmplare ca Dumnezeu să hotărască mersul nevăzut al Morţii, fapt ce-1 găsim în următoarea povestire care se aude prin jud. Tutova: »Se sculă mocanul disdedimineaţă, îşi aruncă gluga pe spate şi porni cu oiţele dinapoi. Şi ajunge într’o poiană. Da poiana asta frumoasă-frumoasă! Şi cântau păsări de tot soiul, cari de cari cu glasurile mai duioase şi mai armonioase. Oile mocanului se împrăştiaseră după păscut, iar mocanul, cât mi ţi-i de lung, se tolăni pe-o coastă, îşi dădh căciula pe ceafă şi începu şi el cu fluierul lui de trestie o doină, mâi tată, de întrecu toate păsările. Cânta mocanul, ştii, colea, că acu era şi timpul. Grijă de nevastă şi copii n’aveâ; de voinic,—cât un urs; oile,—frumoase,—să tot trăeşti, să nu mai mori! — Ei, unde-i Moartea acu, să se lupte cu mine!—zise mocanul, şi-şi urmă doina înainte. 1 (1) In text : hreşturi, —se pare că greşit. (2) Neamul românesc pentru popor, VII, p. 51 - 2. T. Pamfile, Mitologie, I. 22. 338 — Iacată-mă-s, — zise Moartea, înfăţişându-se înaintea lui. Şi mocanul, cum cânta, tresări de odată şi înmărmuri când o văzu chiar lângă el. — Ai venit?—mai întrebă ciobanul, lungind vorba. — Venit, venit,—zise repede Moartea care luase chip de babă; şi hai mai răpejor, că mi-i degrabă! — Ţi-i degrabă?—zise mocanul dârdâind de frică şi căutân-du-şi de vorbă. — Hai, hai, leapădă-ţi gluga şi închinâ-te, să-ţi mai iert din păcate, de ai gust, că trebue să-ţi taiu gâtul! Şi cu repegiunea unui fulger, îşi şi scoase sabia din teacă. Mocanul înlemni, dar nu ştiu cum,—şi-i fulgeră o şiretenie prin minte, că, cum văzîi sabia, zise: — Ha! Da bună sabie! Taie? Ian dă-o s’o văd şi eu, să-mi mai aduc aminte de pe când făceam miliţie! Baba, —Moartea,—i-o dete, fără multă zăbavă, că nici nu se uita la ei; era cu gândul cine ştie unde! Cine ştie pe cine avea de gând să mai doboare în ziua aceea! Mocanul luă sabia frumos, se uită la ea, o scoase şi-o mai trase de vreo două-trei ori cu amânarul, apoi neluând nici într’o samă pe babă, o puse liniştit în glugă şi-şi căută de cântat înainte. Şi când băgă baba de samă, răcni odată, de se cutremură pădurea. Şi mocanul par’că nici n’auziâ. El cânta mereu din fluier. De cât, crăpa de ciudă hârca! Şi unde nu-mi începu a ţu-păi pe lângă mocan, ca să-i dea sabia, căci fără ea, n’aveâ nici o putere. Şi nu, şi nu,—să-i dea sabia! Ţi-ai găsit! Mocanul nici că voia s’o mai asculte, mai ales când băgă de samă că fără sabie, n’are nici o putere. Baba îl necăjiâ mereu, da el tot îi arăta brâul, [ca şi cum i-ar fi zis:] »pe semne vrei să te spânzur?". Dacă văzu şi văzu că nu-i de chip, nici nu mai aşteptă, şi-o tuli de fugă la Dumnezeu. Ii sfârâiau picioarele ca la nagâţ... Ruptă ca vai de ea,—că de câte nu se agăţase ea până a-colo!—cu ochii roşii de ciudă, ci: — Doamne, Doamne, iată cum şi iată cum, că un obraznic de mocan..., —în sfârşit, îi spuse ea toată păţania, lui moş Dumne- 339 zeu, care stătea liniştit în tron şi tot făcea cu capul în semn de înţelegere. După ce găti baba de spus, Dumnezeu chemă de grabă pe Arhanghelul Mihail şi-i porunci că numaidecât să fie aici cu obraznicul acela de mocan. Arhanghelul, de poruncă; nu trecu nici un minut, şi se şi a-rătă cu mocanul de păr înaintea lui Dumnezeu. — D’apoi,bine, măi mocanel—zise Dumnezeu; cum de te apucaşi să strici tu rostul babii, s’o ţii în drum, ba încă să-i ieai şi •sabia ? Hai ? Şi porunci Dumnezeu lui Mihail să-i sboare creierii, —nu altă ceva. Mocanul o sfeclise! Tot făcând din mâni ca să-l mai lase, ci: — Doamne, mă rog, lăsaţi-mă, să vă spuiu şi eu ceva: N’am vrut să fac nici un rău sfinţiei voastre, ci Doamne, tot stând colo cu oile, şi gândindu-mă, am văzut că Moartea prea se întrece cu şaga. Umblă pe drumul mare cu sabia scoasă afară de o văd toţi oamenii, de stau sărmanii totdeauna cu frica în sân. «Că iacă, cine ştie, s’o abate la mine!" Altul: «Ba la mine!" «Ba la mine!" Ba, încă s’o vezi, când se face horă de Paşti şi de Crăciun, şi când flăcăii şi fetele joacă, de! ca la o zi de veselie, hai, popuc! şi Moartea, se amestecă printre oameni, printre flăcăr, şi te miri cum îi zice cineva ceva, că i-a retezat capul! De, Doamne. Drep-tate-i asta? Da moş Dumnezeu stătu în tron şi se tot uită pe furiş la mocan, netezându-şi barba. Văzu că mocanul are dreptate. Şi urmă mocanul: — Şi cum vă spuseiu, Doamne, ar fi nimerit ca Moartea să fie nevăzută şi să nu deie -în oameni cu sabia, tăindu-le gâtul, de face atâtea vărsări de sânge! — Ai dreptate, măi mocane,—făcu Dumnezeu liniştit. Şi porunci numaidecât ca babii săi se facă o săbiuţă mititică—mititică, şi baba nici să se zărească! Şi când i-o fi dat cuiva să moară, ea să vâre sabia încetişor într’însul şi să-l taie cu săbiuţa pe dinăuntru. Şi, iaca, de atunci Moartea nu se vede. Ea cu săbiuţa ei mică, de tot, te taie pe dinăuntru, şi tu nici gândeşti, poate, de Moarte, 340 Şi pc mocan îl făcu Dumnezeu sfânt. Şi de atunci, nimeni n’a mai văzut Moartea" (1). Tot astfel se crede că mai înainte oamenii ştiau chiar şi ziua când trebueâ ca Moartea să le curme vieaţa: „In dragostea lui cea mare pentru om, Dumnezeu datu-i-a la început carte cuprinzând izvodiţi tuturor celor bune de ştiinţă pentru vieaţa lui. In cartea aceea i se spunea tot ce era spre bucuria părintelui ceresc cum şi ce eră spre mânia lui, şi între altele, i se spunea şi ceasul sfârşitului lui din lume, ca să-şi gri-jească sufletul din vreme, prin pocăinţă. Dar după o curgere de ani, cunoscându-şi omul ziua cea de Moarte, se dădu la lene, şi ducea lipsă, ca tot el, pe urmă, ca un nesocotit să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Şi văzând Domnul atâta rău pe pământ, scoborî odată din cer şi trase la un om. Dar chipul Celui-prea-înalt era de moşneag' bătrân, aşa că omul nostru nu l-a cunoscut cine-i: — Ce mai faceţi, oameni buni? —zise Dumnezeu. — Ia, greu, moşule! Dumitale ţi-a dat Prea-sfântul mai mare veleat, şi ai trăit mai mult, şi ai muncit, şi ai cu ce trăi la bătrâneţe; dar de mine-i rău. Iată, peste patru zile voiu muri! De doi ani întregi, nici cămaşă n’am văzut pe trupul meu, nici cu mâncare îndestulătoare, şi nici cu băutură bună nu m’am potolit! — Dar gard la casă de ce nu ţi-ai făcut, şi în grădină, de ce nu ţi-ai sămănat legume, ca să ai ? — Păi, ştiind c'am să mor în curândă vreme, credeam că voiu putea trăi şi mai aşa! — Da’n câmp, făcut-ai arătură? — N’am făcut, că de făceam, trebueâ să strâng pâne mai multă decât îmi trebueâ şi rămânându-mi după moarte, Dumnezeu mi-ar fi dat grea osândă pentru gâlceava feciorilor mei dela împărţirea rodului! Şi tot aşâ se văitâ şi găsiâ pricini omul cel fără cămaşă pe el, iar Dumnezeu îi luă din minte ziua sfârşitului de veci, —lui şi tuturor oamenilor din vremea aceea" (2). De atunci, omul trebue să fie totdeauna cu grijă despre sfâr- 1 (1) Ion Creangă, III, p. 145-7. (2) T. Pamfile, Firişoare de aur, p. 17 — 9. 341 şirea în cinste şi'n uşurarea de păcate a vieţii sale, căci numai astfel Moartea cea dureroasă va fi isgonită, adică, numai astfel se va putea pregăti adevărata vieaţă; şi atunci, omul trebue să strige creştineşte: Fig. 3. Darâmarea Morţii şi a Diavolului. Bucuiă-te prea sfântă cruce, arma cea dumnerăească, Stema şi slava, coroana cca frumoasa şi împărăteasca; 342 Bucură-te cinstitul schiptru al împăratului Hristos lisus, Ce ne-ai făcut pre noi nioşteani în Ierusalimul cel de sus ; Bucura-te puternică cruce, drugul cel de ne urmat, Carele porţile cele de durere ale iadului le-au sfărâmat; Bucura-te cetate şi biserică sfântă şi însufleţită, Ce ne-ai îndreptat pre noi Ia legea cea noua şi sfinţită ; Bucură-te cruce, rodul vieţii şi al traiului, Cheia cu care ne-ai deschis nouă uşile raiului; Bucură-te sabia cea ele foc, ce pre Moarte o ai dărâmat, Şi pre Diavolul cumplit în iad l-ai sfărâmat! (I). Vai de cel pe care Moartea nu-1 găseşte pregătit! Iată ce spune una din nenumăratele uraţii cari însoţesc cântecele de stea ale Crăciunului: Grăit-a Domnul S asculte tot omul: Să ascultaţi fără price, Sa ascultaţi ce v'oiu zice : Grăindu-vă cu blândeţe, Lasaţi inimii să 'nveţe, Că tot omul de sub soare, Când îi vine vremea, moare. Moartea este'n lume mare: Pe nimeni prieten n'are; De bogat nu se sâeşte, De bătrân n'are ruşine, La cei tineri încă vine. Numai la împăraţi merge mai cu silă, Ca împăraţii şi cu craii Fac cetăţile cu anii Şi 'ncă tot mai zăbovesc Pân'ce zidurile 'ntăresc; Că fac ziduri groase, Cu turnuri frumoase, Cu porţile ferecate, Cu lanţuri de fier legate. 1 Când ei bea Şi veselia, Atunci Moartea mi-i găsiâ. Şi-l luă din colţul luminat, Şi-I trântiâ fără vieaţă’n pat; Şi-l luă desus, dela vânt, Şi-l trântiâ mort în pământ. Şi el vrea sa se mai ridice, Dar nimica nu mai zice : Purcede ca un om străin, Avuţiile-i rămân. Să nu socotiţi că fraţii şi surorile v'or trăi,. Sărindare v’or plăti,- Că fraţii şi surorile atâta s'or învrăjbi,. Până la groapă te-or pomi. Unii te-or scoate din casă, Alţii s’or sfădi Ia masă; Şi te-or duce la mormânt ; Şi te-astupă că pământ; Iarbă verde’n creştet ţî-creşte Şi nimic nu foloseşte! (2). (1) Versuri dintr’o cărticică veche, cu iconiţe, împărt. de d-I C. N. Mateescur prof. în R.-Vâlcea. Textul întreg s'a publicat în Cuvântul adevărului, VII, no. 16 (Craiova 1908). D-l Mateescu atribue cărticica lui Ghenadie Cozianul (c.-1720). Cf. Calendarul Revistei «Ion Creangă pe anul 1912, p. 103 5. O iconiţă s’a dat şi în T. Pamfile, Diavolul înbrăjbitor al lumii, p. 7. (2) Aceasta şi altele, în T. Pamfile, Crăciunul, p, 143 6. 343 Iată şi îndemnul unui îndrăgostit: Frunzuliţă mărăcine, Poartă-te, mândruţo, bine, Că nu ştii când Moartea vine Şi te iea de lângă mine. Nu te'ntreabă: gata eşti, Şi iată că aşâ se şi întâmplă: Foaie verde şi-o mătasă, Şi s’a dus pe deal la coasa L Şi te iea cnm tc găseşti. Frunzuliţă foaie lată, Ad'o mână şi ma iartă, Că ţi-oiu fi greşit vreodată! (I). Anică frumoasă, Pe cea vale 'ntunecoasă Vine Moartea fioroasă Cu cuţite şi cu coasa, Să-ţi iea sufletul din oase. Anicuţă, nu se poate. Ca barbatu-to-i departe Şi eu nu te-aştept, că-s Moarte £... Na-ţi Moarte, carul cu boi. Mă mai lasă până Joi... — Ba, nici până mai de-apoi, C’aşâ scrie’n cărţi la noi £ (2). Mă rog, Moarte, mă mai lăsă, Că nu mi-i bărbatu-acasă! Cu toate acestea, Moartea îşi are vestitorii săi: »0 dată, —de atunci a trecut timp cam mult, —mergea pe o potecă un uriaş. Fără veste îl ieşi înainte un necunoscut stri-gându-i: — Stăi pe loc! Un pas să nu mai faci ? — Cum,— zise uriaşul,—un pitic ca tine cutează să mă o-prească în drum? Cine eşti tu de te încumeţi a vorbi cu atâta îndrăsneală? — Eu sunt Moartea,—răspunse necunoscutul. Mie, nimeni nu mi se împotriveşte; chiar şi tu trebue să te supui! Uriaşul, nici una, nici două, luă la trânteală Moartea, şi fiindcă ea se tot opintiâ să scape din mânile lui, îi dete odată un pumn atât de sdravăn, că o lăsă lungită lângă un gard. După câtva vreme, venindu-şi puţin în fire, începu a se văi-cărâ amarnic. — Ce-o să mă fac eu acuma?—se jeliâ Moartea. Oamenii n'o să mai moară şi pământul n'o să-i mai încapă. Vai de zilele mele! Tot jelindu-se aşâ, iacă trece pe acolo un flăcău cu flori la pălărie, trăgând din frunză o doină, de îngheţă apele. Văzând pe necunoscut zăcând mai mult mort, i se făcu milă, 1 (1) Impărt. de d-1 Gr. F. Sfrânciog. (2) Ion Creangă, IV, p. 55. — Variantă cu sfârşit indecent în P. Trache (P. Danilescu), Din mărăcini, Craiova, p. 107. 344 se apropia de el, îl ridică pe picioare, 'i dete să bea puţină apă din vâlceaua din apropiere şi nu se mişcă de lângă dânsul, până ce nu-şi veni în puteri. — Dar ştii tu pe cine ai ajutat?—întrebă de odată necunoscutul. Ştii tu pe cine ai pus în picioare ? — Ba,—răspunse flăcăul; datina noastră e să facem bine la ori cine, fără a-1 întreba de neam sau de credinţă. Nu te cunosc, şi de aceea, nici nu vreau să te cunosc. — Eu sunt Moartea, —zise necunoscutul. Eu nu cruţ pe nimeni, şi nici cu tine nu pot să fac altfel. Cu toate acestea, ca să vezi că şi eu ştiu să fiu recunoscătoare, îţi făgăduesc că nu te voiu lua fără veste, ci-ţi voiu trimite mai întâiu pe vestitorii mei, ca să-ţi spună să te pregăteşti pentru călătoria cea lungă. — Foarte bine, —răspunse milosul tânăr; e un câştig şi acesta. Cel puţin până atunci, să nu-ţi mai port de grijă! Şi puindu-şi pălăria pe-o ureche, pleacă în drumu-i, cântând. Fiindcă avea avere şi era tânăr, o ducea numai în chefuri şi petreceri, nepurtând grijă de ziua de mâni. Dar tinereţa şi sănătatea ţin numai până la un timp. Durerile şi beteşugurile nu întâi ziară să-i vie. Totuş el zicea: — Nu voiu muri, căci Moartea mi-a făgăduit să-mi trimită pe vestitorii săi cari încă n’au sosit! După ce se mai întremă, în loc să judece mai sănătos la viitor, în loc să-şi curăţe sufletul de păcate, se apucă sa facă tot ceeace făcuse: chef la toartă şi veselie! Cum toate au un sfârşit, într’una din zile, pe când era la O petrecere cu mai mulţi prieteni, tânărul de odinioară se pomeni că-l bate cineva pe spate, şi nu mică îi fu mirarea când văzu Moartea. — Vino după mine! lea-ţi rămas bun dela lume, căci ceasul tău a sunat! — Cum,—zise flăcăul de demult, unchiaşul de acum ; aşa te ţii tu de vorbă? Nu mi-ai făgăduit că înainte de a veni tu, ai să-mi trimiţi vestitorii tăi ? — Taci! —se răsti Moartea. Nu ţi-am trimis unul câte unul? An, nu ţi-au slăbit puterile? N’ai avut ameţeli la cap? Nu ţi-au vâjâit urechile? N’ai simţit junghiuri şi dureri prin oase? Dinţii nu te-au durut şi ţi-au căzut? Părul nu ţi-a albit? Vederea ochilor nu ţi s’a întunecat? 345 Ne mai având ce să îăspundă, moşneagul cu pricina şi-a plecat capul şi a mers după Moarte!" (1). Fig. 4. ...Moartea mi-au sosit şi Dracul m’au năpădit... Când Moartea vine Ia om, fără a se arăta, fireşte, acesta se în-fioară, are un tremur: semn că i s’a uitat Moartea în ochi (2), 1 (1) Revista Prietenul nostru, II, p. 185 7. (2) Oorovei, Credinţi, p. 1Q1. Cred. Rom. din corn. Zorleni, jud. Tutova, împărt. de d-1 T. Fcpovici. 346 Alte ori găseşte la căpătâiu, după unele credinţi, pe înger,—îngerul păzitor sau Arhanghelul Mihail,—sau pe Diavol, gata de a luă sufletul omului şi de a-1 duce în raiu sau în iad, după faptele celui căruea Moartea îi ridică vieaţa. Şi vai de cel ce zice: Iată Moartea mi-au sosit Şi Dracul m’au năpădit! Unde să fug şi să scap, Că păcatele mi-au ajuns la cap! N’am de unde sa mă învat, Umblu călare pre bătu, Ca un copil în mâni ţiind sfârleaza, Cu ochii legaţi, să nu cază... (1). Moartea iea sufletul oamenilor în mai multe feluri: Pe unii îi gâtuie, cum spune o gâcitoare a Morţii: Am un iepuraş Cu urechile de caş; Eu vreau să i le mănânc, Ea mă apucă de gât! (2). In această împrejurare, «darea sufletului",—agonia,—este fioroasă, căci între Moarte şi muritor se încinge o luptă groaznică. Pe alţii, Moartea îi taie cu coasa, — căci Moartea coseşte, —sau cu secerea, — Moartea seceră. De aceea, prin unele părţi este datină ca după trei zile dela înmormântare, să se văruească odaia în care a răposat cineva, ca să nu rămână pe pereţi, chiar şi nevăzut, sângele care a ţişnit din om, atunci când Moartea I-a înţepat (3). Acesta se întâmplă şi atunci, când Moartea trage în om cu săgeata,— Moarte săgetează (4) sau însăgetează, - sau când îl înjun- 1 (1) Cărticica cu iconiţe pomenită. (2) N. Păsculescu, Literatura populară română, p. 90. (3) Şezătoarea, III, p, 114.-Ion Creangă, V, p. 178: «In cele trei zile după îngroparea mortului se grijeşte prin case şi se vărueşte, că Moartea, când vine şi iea sufletul omului, el se luptă cu ea, şi haina, dacă vede că nu-1 poate dovedi, îi taie capul cu coasa, de ţâşneşte sângele pe pereţ'. Şi de aceea se gr-ije-şte casa şi se chiamă preotul să facă aghiasmă ca s’o sfinţească, că prin grijire şi văruit, se acopere stropii de sânge din casă, iar cu aghiasmă se sfinţeşte casa ca din nou". (4) Marian, înmormântarea, p. 7: Măi femeie, draga mea, Draga mea, iubita mea, Cucu’n spate mi-a cântat, Şi Moartea m’a săgetat! 347 ghe cu jungherul, —un fel de cuţit nevăzut, ca şi celelalte unelte tăioase ale Morţii. Acestea se întâmplă «la vremee cuvenită", când «scrie în cartea vieţii" muritorului, dar şi în clipe neprielnice, pe care omul trebue să le ştie, şi de cari trebue să să ferească. Astfel Moartea paşte pe cel ce iesă noaptea afară în timpul cântatului cocoşilor (3). Altora, Moartea le dă să soarbă din pahax.—păharul morţii — o băutură amară şi otrăvitoare. «Când se arată omului, ea-1 pofteşte să bea dintr’un pahar o băutură amară, cum e focul. De gustă omul, zilele i s’au sfârşit. De nu gustă cu voie, îl face de nevoie să guste din păhar. Atunci sufletul se deslipeşte de trup, iesă din om ca un fum albastru şi îndată fuge pe pustiu" (2). Cu privire la păharul morţii, iată o povestire moldovenească: «Acu, ci-că era odată într’un sat un bogătaş care aveâ moşie, şi de câte ori se afla la munca câmpului între oameni şi auziâ vorba despre Moarte, săriâ ţanţoş de colo şi spunea la lume: — Eu, măi oameni buni, nu ştiu eu de ce vă prostiţi aşa de rău şi vă temeţi aşa de tare de Moarte! De-ar fi s’o întâlnesc eu în carne şi oase, rău aş mai stâlci-o! Cum se brodi o treabă, că nu mult după spusa lui, într’o bună zi, pe când se plimbă moşierul prin lanul lui de grâu, iacă se întâlneşte cu o femeie care tot rătăciâ prin grâu, pălindu-1 la pământ. Boierul, cum o văzu, prinde a sbierâ la dânsa, să iasă din grâu că o stâlceşte în bătaie. Iar femeia îi zise: — Am auzit că vrei să mă cunoşti; de aceea am veilit. — Dar cine eşti tu, obraznico, de vorbeşti aşa? — Eu sunt Moartea în carne şi oase, aşa cum doriai să mă întâlneşti! — Tu eşti Moartea? Ei bine, stăi să-ţi arăt eu ţie, că-ţi prea baţi joc de oamenii cei fricoşi! Când vru boierul să-i dea una, Moartea, numai cât s’a oţărît la dânsul, şi îndată a şi venit de-a rostogolul boierul, şi a căzut mort la pământ. 1 (1) Cred. Rom. din com. Vrata, jud. Mehedinţi, împărt. de d-1 Od. Apostol (2) Şezătoarea, V, p. 113-4. 34S După moartea boerului, moşia a rămas fără stăpân, căci el nu .avea nici un soiu de neamuri, din care pricină, şi boierul a putrezit acolo unde a murit, neavând cine să se îngrijească de dânsul. Mai apoi, după o îndelungată vreme, pe când Isus Hristos şi cu Sfântul Petru umblau pe pământ, şi având drumul pe acea moşie, s’au oprit în locul unde murise bogătaşul, despre care ni-i vorba. Şi Domnul Hristos îl întrebă pe Sf. Petru: — Ştii tu, Petre, cine zace mort în locul acesta? — Tu ştii, Doamne,—răspunde Sf. Petru. — Aici,—zise Isus,—este mort stăpânul moşiei acesteia, şi pe care aş voi să-l aduc la vieaţă. — Chiar bine ai face, Doamne, să-l înviezi, căci e păcat de aşa moşie să stea părăginită! Atunci Isus îl strigă pe nume. Şi a şi ieşit mortul în carne şi oase în faţa Mântuitorului, care i-a spus că l-a chemat ca să mai trăiască pe faţa pământului, pentru a-şi mai vedea de moşie. —Mulţumescu-ţi, Doamne, de bunătatea ce arăţi pentru mine,— zise moşierul, cunoscând cu cine are de-a face, —dar, rogu-te, lasă-mă să-mi urmez odihna aici, unde mă aflu, pentru că tare mă îngrozesc când gândesc că va trebui să meu beau încă odată păharul morţii! Sunt treizeci de ani de când m'arn mutat din lumea pământească, şi credeţi-mă, că nici acuma n’a ieşit amărăciunea din oasele mele. Aşa de amar fuse paharul ce l-am înghiţit la moartea mea!" (1). Une ori oamenii cari trebue să moară, nu se dau, şi atunci, Moartea trebue să alerge la ajutorul bolilor cari vor doborî pe cei îndărătnici. In această privinţă iată ce ne spune o povestire: „Ci-că Moartea nu se încumeta să dea piept, să răpuie un om voinic. Şi când se tot căina ea că e slabă, iată că se întâlneşte cu Frigurile. îşi dau bineţe, ca prietene ce erau şi Frigurile întreabă pe Moarte de ce este aşa de amărîtă. Le spuse ea, Moartea, tărăşenia, iar Frigurile îi ziseră: — Să vii să-l iei după o săptămână; ţi-1 punem noi bine! Şi Frigurile s’au ţinut de vorbă şi calea Morţii a fost 'uşurată" (2). 1 (1) Ion Creangă, V, 111 2. (2) O. Ceauşanu, op. cit., p. 241. 349 Alte ori Moartea umblă cu alte înşelăciuni: „O dată Moartea a plecat cu un om la drum. Ea, cum să facă să-l înşele, să-i iea sufletul? A mers pe drum, a mers să [se] ducă la Dumnezeu în cer, şi le-a venit sete. A dat la o fântână să bea apă. A scos omul apă şi a băut Moartea. Când să bea omul, Moartea i-a zis să sufle gunoaiele din apă, să nu-i dea în gură. Când a suflat omul, Moartea i-a luat sufletul. Trupul i-a căzut jos, acolo, iar cu sufletul s’a dus la Dumnezeu în cer. Dumnezeu a întrebat-o că de unde a luat sufletul aşa neprimenit, şi a trimis-o să-l ducă îndărăt, de unde l-a luat. Când a ajuns la fântână, la trup, Moartea i-a arătat sufletului trupul, să intre acolo, că de acolo l-a luat. Sufletul a zis că n’a ieşit de acolo; n’a vrut să mai intre în trup, şi s'a dus iar la Dumnezeu" (1). Pentru Ţara Haţegului, povestirea aceasta are următorul cuprins : „A venit odată Moartea la un om şi i-a poruncit să meargă cu ea în cea lume. Omului i-a părut tare rău de lumea asta şi s’a rugat de Moarte să nu-i iea sufletul, ori să nu-1 ducă baş (2) acum, că ar vrea să mai trăiască. Moartea l-a lăsat, dar peste un an a venit şi a zis către om: — No! vino, că acum nu te mai las! Omul s’a rugat cât a ştiut el, dar tot n'a folosit nimic, că Moartea l-a dus cu sila pe o cale prin nişte păduri. Bietul om se tot plângea şi se văierâ că acu-şi pierde sufletul. Apoi se uita la mânile lui, la picioarele lui, la capul lui, şi ziceai — Sărac trupul meu, cât te-am hărănit şi te-am spălat şi te-am îmbrăcat, şi acum o să pieri! Apoi se gândi la sufletul lui, şi nu credea că dacă o ieşi din trup, să mai poată trăi, şi de aceea era el supărat, şi n’ar fi vrut să moară nici decât. Şi ajunse el şi Moartea la o apă mare, la un tău. Aci omul se rugă de Moarte să-l lase să bea încă mai odată în lume apă. Moartea îl lasă, dar când se plecă omul cu gura Ia apă, cum era 1 (1) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 35. (2) Chiar. 350 el pus în două picioare şi două mâni, Moartea îl atinse cu mâna şi îi luă sufletul. Trupul lui căzu cu nasul în mocirlă, ca un dă-rab de lemn. S'a întâmplat de tot acel suflet peste un an a venit cu Dumnezeu pe Ia apa aceea. Acum erau pe celălalt ţărmure, şi Dumnezeu bine vedea că trupul sufletului cu care umblă pe aici, e dincolo, pe ţărmure. întrebă dară Dumnezeu: — Da ştii tu ce e dincolo? Iară sufletul zise: Zău, Doamne, nu cunosc ce să fie acolo; văd numai că e mortăciune urîtă. O! cum pute! Să mergem de aici! Dar Dumnezeu trecu cu sufletul dincolo de apă, unde era mortăciunea. Aci, aşa sete cuprinse sufletul, cât se rugă lui Dumnezeu să-l lase să bea apă. Dar cât de tare se spărie când văzu că mortăciunea aceea e trupul lui din haia lume (de pe pământ). Dumnezeu zise: — Baga-te aici în trupul ăla! Dar sufletul plângea şi se rugă de Dumnezeu să nu-1 bage iara în spurcăciunea aia de trup. Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. A-tunci zise sufletul: — Nerodul de mine, cât am fost eu de prost, că nu vream să mă scoată din acest trup. O, cît e de urît! Şi cât îs eu acum de slobod!" (1). Tot acest lucru ni-1 arată şi următoarea povestire, în care Moartea se preface într'o grămadă de bani, ca dela dânsa să se ■omoare doi inşi: «Moartea, obosită de mult lucru, a ajuns odată în Valea-rea şi s'a aşezat ca să se odihnească sus, în coastă, de-asupra fântânii. Ca să doarmă mai bine, şi-a făcut un pat verde de mărăcini şi scaeţi, se aşeză pe el şi puse capul pe un muşuroiu de cârtiţă. Bun loc găsise cotoroanţa! Umbră şi apă rece. Dar nu apucă bine să aţipească, şi de pe drum vine spre fântână un român voinic, cântând cât îi luă gura. Ea săltă numaidecât capul, se ridică în picioare şi priviâ pe român. Românul, după ce bău apă rece, se apucă să se spele pe ochi, aşa, fără nici o grijă, şi fără să bage de samă că Moartea e de 1 (1) Densuşeanu, Graiul din Ţara Haţegului, p. 244 5. 351 asupra capului său. Când să se şteargă pe ochi, el vede Moartea stând dreaptă în picioare şi uitându-se spre el. Repede îşi împărţi el mintea în patru, se închină de zor şi o croi la fugă spre pădure, lăsându-şi căciula la izvor. Să-l fi văzut cum fugiâ, saracul, de nu i se mai vedeau picioarele ! Par'că era titirez. Fugiâ românul de frica Morţii, fără să ştie că Moartea, dacă vrea, îl gasiâ ori unde. Dar ea a fost bună de data asta, s’a uitat doar la el şi l-a lăsat să-şi vadă de drum. Apoi s'a întins iar pe patul ei de spini, căutând sa doarmă şi ea. Dar românaşul! Voinic, voinic era, dar eră cuminte băiatul. Ştiâ el că cu Moartea şi cu Dracul, să nu te apuci. De aia o croise aşa repede în pădure. Acum, el fugiâ mereu, fără să se mai uite îndărăt,—aşâ groază băgase Moartea în el. La o cotitura îl opresc însă doi oameni voinici, cu puştile la spinare şi armaţi până în dinţi, cu pistoale şi cuţite. Erau doi hoţi, mai rai decât Moar ea, căci ei nu iertau pe nimeni. Vai de mama creştinului ce c’deâ în mâna lor! Ce cauţi pe aici, băiete? Nenişorilor, nu mă mai opriţi, ci m'ajun e Moartea! — Ce, eşti nebun? — Ba nu-s de loc nebun; e 1 icra adevărat. Vaz tiu Moartea de-asupra Fântânii-reci; sta în coastă şi se strâmbâ la mine. Şi le povesti el toată istoria apoi. — Hai, bre, de ne-o arată şi noua îi ziseră hoţii. — Nici mort nu ma mai întorc acolo!—le răspunse românaşul ; şi o croi iar la fugă. De geaba îl strigai ă hoţii, că el se depănă mai adânc în pădure, ca un iepure scăpat dela ogar. — Hai să mergem noi acolo,—îşi ziseră tâlharii. Ce e aia Moarte? Moartea nu se vede; nebunul asta, cine ştie ce-a vrut să ne spuie! Şi hoţii o luară încetinel pe potecă spre Valea-rea, locul de întâlnire al tuturor haiducilor. Binişor, binişor, ajunseră la Fân-tâna-rece, unde găsiră căciula românului. Moartea din coastă i-a zărit de departe. Până a nu ajunge ei la fântână, ea îşi luă coasa dintr'un gorun, şi o ascunse în mărăcini, iar ea se prefăcu în bani de aramă. Pe patul ei răsăriră ca din pământ numai sgripţuri roşii de bani turceşti. Dar bani, 352 nu glumă: grămezi strânse cu lopata. Prin mărăcini mai erau încă risipiţi câţiva bani, cari sclipiau de-ţi luau ochii. Hoţii, dela fântână, suiră în deal, la poiana de lângă gorun, şi aci,—ce poţi zice, găsiră comoara de bani. Pe patul, unde dormise Moartea, eră o grămadă mare. — Iată, mă, norocul nostru,—zise un hoţ. Băiatul ăla trebuia să fi fost nebun! — Noroc, da nu glumă, vere! Aşa sumedenie de bani, n’am mai văzut,—îi răspunse celalt hoţ. Hoţii strânseră banii degrabă, făcură o grămada cât porcoiul de fân, şi apoi o împărţiră pe din două. Căciula românului, găsită la fântână, o luară drept oca şi măsurară cu ea. — Acum, să bem ceva, vere,—zise hoţul cel mai mare; noroc fără adălmaş nu merge. Du-te tu la cârciuma din Poieni şi adă de acolo două sticle de basamac; dar bagă de samă: spune câr-ciumarului să mai toarne o ţâră de spirt din clondir, să-l facă tare, căci am să mă îmbăt la noapte. Măi, da nu uita: spune-i că-i sucesc gâtul dacă nu mi-o da rachiu tare. — Bine, am să mă duc,—răspunse celalt hoţ, —dar ceva mai pe înserat, nu acum. — Să pleci chiar acum ; aşa vreau eu: vreau să beau mai repede. Nu-ţi fie frică. Acum avem şi bani! Pe toată potera o înşeli cu bani, chiar de ar fi să te prindă. Dacă îţi pare rău, dau banii dela mine! Hoţul cel mai tânăr, auzind aşa vorbe, se sculă şi plecă cu tă-gârţa plină de bani, spre cârciuma din Poieni. In urma lui, celalt hoţ striga: — Mă găseşti în deal la Copacul-lupului! Pe drum, spre cârciumă, hoţul se gândi mult la banii hoţului din pădure. — Hoţ e el ca şi mine, dar el a luat bani mai mulţi.; n’a împărţit drept. Planul de a-i răpi banii, îl munci mult. La cârciumă ajuns o-dată, întrebă pe cârciumar de rachiu tare şi de şorecie. — Dar ce să faci cu şorecioaica?—\ 1 întrebă cârciumarul. — îmi trebue pentru leac, — i-a răspuns hoţul; am făcut nişte lighioane pe trup, şi trebue să mă curăţ. Peste puţin timp cârciumarul umplu două sticle cu rachiu tare 353 şi Ie duse acolo unde îl aştepta hoţul. Tot atunci îi dete şi un fişic cu şorecie pisată mărunt, cu care el trebuia să-şi omoare tovarăşul. — Nu-I pot omorî cu bâta, dar cu otrava îi fac de cap. Am mai omorît eu câţiva ca el. Gustă puţin rachiu şi vârî în sticlă şorecie. — Asta e sticla Iui; are să-i vie bine, dacă va bea! Hoţul cel bătrân din pădure, îşi făcuse şi el planul lui. Tovarăşului trimis la cârciumă, socotiâ că i-ar fi dat prea mulţi bani. — Dar nu e nimic, —îşi zicea el; am să mi-i ieau îndărăt. Când s'o întoarce, am să-i trimit din deal un glonte în cap. Şi aşa făcu. Hoţul mai tânăr suia dealul la Copacul-lupului. Prin întunerec, căci înoptase bine, —luleaua de tutun ce ţinea în gură arătă hoţului bătrân capul ce hotărîse să sdrobeascâ. — Unde eşti mă?—strigă hoţul de jos. — Aici, aici,—îi răspunse cel de sus. Mai şezi puţin, să viu eu Ia tine. Cu puşca la ochi, el se apropiă puţin câte puţin de hoţul ce veniâ încărcat dela cârciumă. Când arma de foc răsună în Valea-rea, poc! un hoţ căzu în poteca ce duceâ la Copacul-lupului. Hoţul cel bătrân coborî din deal şi-l găsi în potecă cu capul sdrobit. Alături, dăsagii cu sticlele de rachiu şi cu banii tovarăşului fură cea din urmă pradă ce mai putu adună. Bău cu putere din-tr'o sticlă, ca omul care a muncit toată ziua. Peste puţin însă, stomacul începu să-l ardă. Pielea de pe trup îl ustură grozav, capul şi tâmplele îi svâcniau cu putere. îşi rupse hainele, se Iovi de copaci, până ce focul din stomac îl cuprinse şi-l pironi pe loc. In cele din urmă, obosit şi zăpăcit, cu manile pe stomac, muri şi el tot în potecă, puţin mai departe de locul unde adormise celalt hoţ. EI, fără să ştie, muriâ otrăvit cu şorecie; nimerise tocmai sticla ce i se pregătise din vreme. Moartea se făcu singură la loc. Din bani îşi făcu iar trup de oase, cum eră la început, cu cap, cu picioare şi mâni. Luă sticlele cu rachiu tare, le vărsă peste trupurile hoţilor, şi Iuându-şi apoi coasa, plecă mai departe. T, Pamfile, Mitologie, /, 23, 354 De rândul ăsta, ea lucrase destul de bine şi de frumos!" (1). Această povestire olteană se aude şi prin jud. Neamţ. «Se povesteşte că într'o pădure, trei pădurari, cum marcau ei copacii, iaca văd un călugăr sihastru, fugind cât putea printre copaci, împleticindu-se de crăngi şi gâfâind de oboseală. Şi a-111110! pădurarii îl opresc şi-l întreabă: — Ce fugi, părinte, ca un smintit? — Fug de Moarte, zice el. — Cum, fugi de Moarte? Unde-i Moartea? — Iaca cole, în urmă, la un copac. — Hai cu noi şi ne-o arată, —zic pădurarii; noi nu ne temem de dânsa; o tăiem cu toporul. — Duceţi-vă, tăieţi-o, faceţi ce ştiţi, dar eu nu merg! — Bun ; nu mergi? Da de frică nu ştii? Şi aş:\, luându-1 cu sila, cu vai-nevoie se duce şi le arată o movilă de bani, pusă de demult, cine ştie de cine, în gaura unui copac, care cu timpul, făcându-se tot mai scorburos, a făcut ca banii să cada grămadă, jos. Şi... călugărul, bucuros că a scăpat nechelfănit, o tuleşte iar la fugă nebună spre schit. — Măi, da prost călugăr!—zice unul din pădurari. Mare ţi-i minunea! Aici este o grămadă de bani, şi el, sireacul, zice că-i Moartea! Sălbatec călugăr şi năuc! Zău, bre! Ţi-a mai dat ochii să vezi o lighioaie de om aşii, până acu? Sireaca Moarte, unde a fi ea amu! — Da ce mai la deal, la vale! Ce să mai judecăm pe călugăr!—adaugă altul. De amil, iaca, nu ne mai trebue slujbă, că vezi, cine ştie a cui bogăţie a intrat în mânile noastre! — Hai să bem ceva, că toată ziua am muncit şi cu ţâră de băutură nu ne-am udat gura!—zice al treilea. Şi atunci, iea unul un galben şi pleacă în sat după rachiu. Dar Diavolul, hei! ştie ce face, ce lucrează! Unul din cei doi rămaşi cu împărţeala banilor, îşi dă cu gândul că mai bine ar fi să împartă amândoi banii, şi când va sosi celalt, să-l împuşte, —şi pace! — Oaia!—zice al doilea. S’au înţeles minunat. Dar Diavolul umblă pe la urechile tutu- 1 (1) Ion Creangă, III, p. 238 40. 355 ror,—că şi cel dus în sat făureşte un gând rău. Mergând după "băutura încornoratului, şi îşi zise: — Măi, da oare de ce n’aş luă eu toţi banii? Adicătelea de ce nu m’aş îmbogăţi numai eu? Mai bine cumpăr şi nişte otravă, o amestec cu rachiu şi apoi, eu, cum nu prea beau, tovarăşii o -să mă creadă, şi aşa n’are să le pară rău că n’oiu gustă de loc. Şi apoi, umple-ţi traista de aur şi argint, măi Costache. Du-te a-casă, mănâncă şi bea ce pofteşti, şi te plimbă toată ziua. Aşa! Iaca vine cu rachiul şi-l dă celorlalţi. După ce aceia primesc ulciorul, întind puştile spre el. Gata! Omul cade scăldat în .sânge; apoi, îl ieau în grabă şi-l îngroapă într’o văgăună, ca pe un câne. Şi amu, ce grijă aveau decât a ulciorului cu rachiu, că doar "banii nu fugeau ; aveau când să-i împărţească, ziceau ei. S'au pus pe cinste, şi cum au gustat din băutura ucigătoare au şi căzut, sbătându-se ca peştii în vârşă. N’au mai avut când să împărţească banii. Şi iacă aşâ, poate, când îşi dădeau sufletul, s’or fi gândind la călugărul pustnic, care fugiâ de Moarte, şi de care ei râdeau cu atâta poftă!" (1). In afară de acestea, subiectul, fără a mai pomeni numele Mor--ţii, îl aflăm şi în alte povestiri (2). Mai de mult, se spune că Moartea lucra după socotinţa şi pofta ci, fără a da nimănui socoteala: «Zice că pe timpul acela, când trăia Sf. Haralampie, era mânia lui Dumnezeu ce făcea Moartea. Cosiâ cu coasa ei cea ascuţită mai pe toţi oamenii din lume. Văzând dela un timp Dumnezeu că Moartea îşi face de cap, că ea iea cu mult mai multe suflete de om decât i-a fost dela început porunca să iea, a mânat pe Sf. Haralampie s'o prindă şi să n'o lase mai mult a face ceea ce-i place. Sf. Haralampie, supus şi ascultător ca totdeauna, s’a dus, şi făcând ce va fi făcut, a pus mâna pe moarte, a' legat-o bine cu un lanţ de fier, şi astfel legată, o tine şi o poartă el până în ziua •de azi, neslobozind-o nici când din mână, căci cum ar slobozi-o, 1 (1) Ion Creangă, VII, p. 181 3. (2) Calendarul revistei Ion Creangă pe anul 1912, p. 133-5.—Neamul ro-mânesc pentru popor, VI, p. 707 - 9. 356 îndată ar cosi cu coasa sa, pe care o poartă totdeauna la sine, pe toţi oamenii, ci el o sloboade numai atunci când îi spune Dumnezeu, şi numai la acei oumeni pe cari îi voeşte Dumnezeu, sau cari, prin purtarea lor cea rea, îl supără din cale afară, atât pe Dumnezeu, cât şi pe dânsul. Omul acela însă, care nu-1 supără prea tare pe Dumnezeu, precum şi pe Sf. Haralampie, trăeşte cu mult mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că Sf. Haralampie îi încunjură cu Moartea" (1). O dată a luat sufletul unui fin al lui Dumnezeu: «A avut Dumnezeu un fin şi-i era frică de Moarte. El a făcut un tron de piatră şi s’a băgat acolo, să nu-1 găsească Moartea, li ducea nevasta de mâncare acolo, când şi când. Moartea, ce numai i-a mirosit şi l-a găsit. S’a dus la el, zicând că e Dumnezeu şi a strigat: — Mă, fine; mă! Ia ieşi afară! El a descuiat uşa şi a ieşit. Samodiva l-a luat şi pe ici i-a fost drumul; s’a dus la Dumnezeu în cer cu el. Dumnezeu l-a cunoscut că e finul său: — Ce, aoleo, ăsta e finu-meu! — Nu ştiu, că abia îl scoseiu,—zice Samodiva; eră încurcat în-tr’o piatră în pământ! A mânat-o să-i aducă sufletul îndărăt. Şi i-a fost frică să mat vie!" (2). Astfel, supusă poruncitor Iui Dumnezeu sau Sf. Haralambe (3), Moartea a lui Dumnezeu, Culege şi bun, şi rău, 1 (1) Marian, Sărbătorile, 11, p. 22. (?) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 68. (3) Şezătoarea, 111, p. 114 : ,,De nimeni n'are frică Moartea ca de Sf. Haralampie. El e mai marele ei şi acolo unde Sfântul îi porunceşte să nu se ducă, ea-1 ascultă, căci vai şi amar de ea, de nu face pe voia Sfântului. Când Moartea nu ascultă de el, Sfântul o pune la pedeapsă şi o calcă în picioare. Moartea nu vine fără pricină la om ; chiar şi cei ce se înnecă şi se spânzură, cum şi cei ce mor grabnic, încă trebue să fi avut vreo pricină, ca să Ie vie Moartea căci, Nuntă fără minciună, Şi moarte fără pricină, nu se poate". 357 tiecruţând pe nimeni, nenăpăstuind pe nimeni. Când câte odată omul crede că Moartea l-a cercat şi totuş nu moare, să se ştie câ nu Moartea l-a încolţit. «Când are omul zile, nu moare", chiar •dacă Moartea îi dă târcoale: „Un mocan,—spune o povestire,—îşi avea turmele la munte sus... Şi nu-i mergea de loc bine mocanului cu oi, că azi îi pie-riâ un miel,—şi nici urmă de hoţi,—mâni îi pieriâ o oaie,—şi nici urmă de lup,—poimâni i se îmbolnăviau zece şi muriau până -seara, şi pricina nu era chip s’o afle. Intr’o zi, stătea el aşa, ostenit şi îngândurat lângă târlă, şi aude fâş-fâş, fâş-fâş printre frunzele pădurii. Şi sălbătăciune nu era, pentru că fiarele nu au aşa de mare îndrăsneală, şi nici mers de om nu eră, pentru că poteca nu era pe acolo. Târziu tocmai, iată crăngile bradului că se dau înlături şi chipul cel urît al Morţii iesă la lumină. Eu, Moartea n’arn văzut-o, dar îmi închipuiu că-i numai os, şi atâta, cu coasa în spinare, şi atâta. Şi Moartea, tăcută, sare repede gardul ţarcului, la oi, apucă un miel şi intră cu dânsul în pădure. Mocanui, ca ori şi care om în locul lui. Intâiu, rămâne de lemn, iar mai pe urmă, socotind că-i tot una pentru dânsul, în sărăcia lui cea lucie, îşi iea inima în dinţi, şi pas cu pas după Moarte. Mergea Moartea, mergea şi el după dânsa încet; o croia Moartea cumva la fugă, sburâ şi mocanul după dânsa. Şi hai-hai, hai-hai, ajung şi ei, aşa, pe la miezul nopţii, într’o gură de prăpastie. Moartea stă o clipă pe mal, se uită înapoi, îşi face vânt şi sare în gura prăpăstiei; mocanul stă şi el o clipă, se uită în jos, îşi face vânt şi sare şi el în gura prăpăstiei. Şi ajung amândoi la fund. Moartea era teafără, pentru că era fără moarte, şi mocanul, viu, nevătămat, pentru că nu-i sta scris să moară în prăpastie. Şi de-âcolo, altă fugărealâ prin fundurile prăpăstioase ale în-tunerecului, până când Moartea isbeşte cu oasele mânios în lespede de piatră şi intră înlăuntru. Mocânul pune umărul, se umflă în piept, înţepeneşte picioarele, şi cârid a icnit odată, stana de piatră s’a dat peste cap, şi bietul necăjit se pomeneşte în sălaşul Morţii. 358 ...Salaşul Morţii din fundul pământului este întunecos şi recer şi numai peretele de către sfinţit e plin cu felurite lumânări şi candele. Acestea-s vieţile oamenilor pământeni. Cele de aur şi argint sunt ale fericiţilor; cele de coajă de brad sunt ale săracilor; cele necurate sunt ale necuraţilor; cele pline sunt ale celor cu vieaţă îndelungată, iar cele deşerte arată sfârşitul celor ale cărora sunt. Se apropie mocanul şi le petrece din ochi pe rând, le numără pe ţări şi sate şi tocmai într'un târziu găseşte şi candela lui, tăinuită într'un colţ. Se uită şi vede că-i plină, se întoarce şi strigă Moartea, şi Moartea vine pe dată. Ii porunceşte mocanul s'o cu-răţe, şi Moartea face după porunca; se întoarce mocanul către Moarte şi-i arată pumnul, şi Moartea începu să tremure. Iar când a ’nliăţat-o de furca pieptului şi-a trântit-o de două ori în pământ, Moartea a rămas în genunchi şi s’a rugat mocanului s’o ierte. I-a dat apoi mielul înapoi, i-a dat galbeni ca să-şi răscumpere atâţia ani de neajunsuri, i-a sărutat poala saricii şi vârful o-pincii, şi mocanul a ieşit din sălaş, a sburat afară din prăpaştie şi de acolo în muntele cu oiţele lui. De atunci, mâhnire n’a mai avut, pagube n’a mai îndurat, şi toate i-au mers în plin" (1). Alte ori Moartea, în aceste împrejurări, se vede însoţită de Ciumă şi Holera: «Eră pe vremea când... umbla pe păcătosul ista de pământ şi Holeră şi Moarte şi Ciumă şi toate. Iată că într’o zi de primăzară se întâlnesc pe la miezul nopţii într’un ţintirim, Moartea, Ciuma şi Holera şi se ieau la cioandă, că ciobanul din marginea satului, cu oi mândre şi miei graşi, gras şi voinic şi el cât un brad, nu vrea (2) să le deie câte un miel gras de pomană. Porneşte la el întâiu Holera, care se lăudă că i-a face ea pe fel ciobanului, şi trebue să-i deie mielul cel mai bun. Ajunge la cioban: — Ce vrei dumneata dela mine,—zise ciobanul către baba ce venise la el, urîtă ca Moartea şi cu nişte ochi ca de Holeră, — Eu îs Holera; am venit să-mi dai mielul cel mai gras, c’a-poi cu mine ţi-i în cârd! 1 2 (1) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu. (2) In text: în Ioc de „nu vrea", este «are1'. 359 — Nu mă tem de Holeră, c'am să mănânc ustaroiu şi bucate chipărate ! Şi s'a dus Holera, Dracului. Holera n'a mai avut ce face şi s’a dus pe munţi şi pe pustii, şi când s’a întâlnit cu surorile ei, Ciuma şi Moartea, le-a spus paţania şi s’a cam mai dus. — Las'că mă duc eu, zise Ciuma către Moarte; să vezi cum am să-i viu de hac! Intr'o zi, pe la amiază, iaca soseşte la stâna ciobanului o urî-ciune de babă, de nu s'a mai văzut de când lumea aşa sluţenie. — Ce vrei, babo ? îi zise ciobanul. — Am venit să-mi dai mielul cel gras din turmă, c'apoi cu mire ţi-i în cârd! — Da cine eşti dumneata, de porunceşti ca într'o casă pustie? Nu vezi ca eu îs stăpân aici? — Eu îs Ciuma, şi de nu-mi dai ce-ţi cer, ata a ţi-i leacul! De ciumă nu-mi pasă nici atât ca de Holeră; am să dau foc la toate gunoaiele, am să şed în fum, şi las’ de mi-i putea face ceva! Ciuma, când a auzit aşâ, s’a dus la Moarte într'un suflet şi i-a spus toată păiarania cu ciobanul. — Las' ca mă duc eu, —zise Moartea cu mândrie. Dacă nici mie nu mi s'o închină şi nu mi-o da mielul cel gras, apoi o împlineşte ! Ciobanul ospătâ. Numai ce iaca vine la dânsul o dihanie numai oase, şi c’o coasă în mână. — Cirie eşti şi ce cauţi la mine? — Eu îs Moartea! Am venit la tine sa-ţi cer un miel gras; şi de nu mi-1 dai, pregăteşte-te să vii după mine. — Ţi-1 dau, ţi-1 dau cu toată inima, şi meig şi cu dumneata să ţi-1 duc acasă. Ciobanul iea un miel gras şi se duce să-l duca Morţii aca^ă. Casa Morţii eră foarte mare şi c’o mulţime de cuie în cari e-rau atârnate câte un ghem: unele mari, altele mijlocii şi unele de tot mici. — Ce-s acestea?—întrebă ciobanul pe Moarte. — Acestea sunt ghemele cu firul vieţii fiecărui om; când s'a mântuit firul, traiul omului s’a sfârşit şi eu mă duc de-i ieau sufletul. 360 — Şi care-i ghemul vieţii mele? —întrebă ciobanul pe Moarte. — Aista! Ghemul vieţii ciobanului eră foate mare. Când I-a văzul el aşâ, şi ştiind că mai are zile de trăit, a luat mielul în braţe şi-a spus Morţii: — Dacă mai am zile de trăit, lasă mielul la mine, că am femeie şi copii^ şi le trebue demâncare, că mie nu-mi aduce nimeni de pomană, şi trebue să muncesc ca să le astup gurile! Şi s'a dus acasă. Holera, Ciuma şi Moartea s’au îndrăcit de ciudă că le-a păcălit ciobanul" (1). Această povestire moldovenească se aude şi prin Oltenia, unde se spune că ciobanul plecat după Moarte, ca să-i ducă oile cele grase, a văzut făcliile vieţilor omeneşti (2). Neîndurătoare şi neiertătoare, Moartea ica pe cel ce trebue să moară. In această privinţă avem cunoscutele cântece ale voinicului care, fiind întâlnit de Moarte— ca mai sus, de Ciumă,—nu-1 îngădue nici să-şi vestească mama prin răvaş, cu toate că îi fă-gădueşte o mulţime de lucruri. Acelaş lucru se întâmplă chiar şi cu un fin al ei; după cum se vede din următoarea povestire: «Eră un om sărac, sărac şi avea o spuză de copii. Incotr’o a-pucâ, tot de sărăcie avea parte. De aceea, ce se gândeşte în-tr’o zi? — Măi, se vede treaba că numai naşul copiilor mi-a adus nenorocul în casă. Ia să-l mai schimb, să caut altul! Şi după ce zice astea, nu trece mult şi nevasta îi mai naşte un copil. Pleacă deci săracul să-şi facă cumătru nou. Merge şi merge la drum cu pruncul în braţe prin sate, prin oraşe, pe dealuri şi pe văi, căutând, doar o întâlni pentru fiul sau un naş mai de Doamne-ajută. Cu cine se întâlniâ însă, tot nu se îtnpogodiâ. După vreo trei zile, se întâlneşte c’o femeie. — Buna ziua! — Mulţumim, omule! Ce cauţi? — Caut pe cineva să-l pun naş la copilul ăsta! — Pune-mâ pe mine. 1 (1) Ion Creangă, IV, p. 76 7. (2) Ibidan, V, p. 44 5. C.f. C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului, p. 123* 361 — Păi cine eşti? — Cum, nu mă cunoşti? Sunt Dreptatea. — Aşa? Nu te puiu, Dreptate, că nu eşti dreaptă cu toţi. O lasă şi merge mai departe. După alte trei zile, se întâlneşte ■cu altă femeie. — Pune-mă pe mine, omule, naşă; să ţi-1 botez şi să ne cuscri m ! — Dumneata cine eşti? — Moartea. — Bine, dar. Pe dumneata te puiu, că eşti dreaptă. Ieai de-a rândul, şi pe bogat, şi pe sărac, şi pe bătrân, şi pe tânăr, şi pe împărat, şi pe cioban. Şi a botezat Moartea copilul săracului, de au făcut apoi cumetrie şi zaiafet mare. — Acu, fiind că eşti sărac lipit, —zice într’o zi Moartea către cumătru-său, să-ţi dau un dar în lume, să te îmbogăţeşti. — Ce dar? — Ia, să te faci doftor; să vindeci lumea... — Cum aşa, că eu nu ştiu carte. — Nu face nimic. Iţi dau eu sticla asta. La care bolnav mâ-i vedea la cap, uitându-te prin sticlă, sa-i spui că moare; la care nu mă-i vedea, ori mă-i vedea la picioare, să-i dai doftorii din sticlă, că se îndreptează. A luat săracul sticla şi a făcut după cum l-a povăţuit cuină-tră-sa. La început, mergea pe drum şi strigă: «doftor bun! doftor bun!". Oamenii cu păsuri,—că cine n’are, — îl chemau în casă, şi aşa, a vindecat săracul multă lume. Pe urmă s’a dus vestea despre meşteşugul lui, ba s’a făcut şi bogat, de n’aveâ pereche. Când mai îmbătrâni o leacă, mai veni Moartea pe la cumă-tru-său, şi după ce ospătară împreună, apucară amândoi cumetrii să se plimbe o leacă pe o vale în jos. Acolo omul vede nişte lumânări aprinse, într’o poieniţă; unele mai mari, altele mai mici. — Ce e acolo, naşă? — Zilele oamenilor. Care are lumânarea mai mare, trăeşte mai mult. — Aşa? Mare minune! 362 In mijloc erî o lumânare mai mare, răsăiită din celelalte. — Lumânarea din mijloc a cui e, naşă ? — A fiului, —copilul tău pe care l-am botezat eu. — Dar aia care abia licăreşte, — muculeţul ăla pe sfârşite, al cui e ? — A ta. Dă fuga acasă, cumetre, primineşte-te, împărtăşeşte-te că azi îţi ieau viaţa. — A, naşă! Păcat!—zise speiiat omul şi începând a plânge. Fie-ţi milă! Mai lungeşte-mi vieaţa! A4ai rupe dela copil! — Nu se poate, fine! Nu m'ai ales tu cea mai dreaptă? Şi abia I a aşteptat de s'a dichesit omul, şi cumătră Moarte nu i-a mai căutat. I-a luat vieaţa chiar în ziua aceea(1). Această povestire musceleană se aude şi prin Moldova (2). Povestirea, de altfel, o întâlnim şi la Francezi, aproape întocmai (3). Odată, se spune, trecând peste poruncile lui Dumnezeu sau ale Sfântului Haralambie, care o câ"mueşte, Moartea a vrut sa cruţe o femeie. lata povestirea macedo-românâ: «Moartea,—Harlu, adică Charon,—înainte nu eră surdă, cum este acuma, dar într*o zi o trimise Dumnezeu să iea sufletul u-nJ neveste, frumoasă de tot. La capul nenorocitei neveste plângea o mătuşă, căci nevasta născu doi băieţi, şi despre bărbatul ei sosi ştirea că muri. Când intra Moartea şi văzu nenorocirea ce se face, i-a fost aşa de mult milă, că nu cuteză să-i bage cuţitul şi să-i iea sufletul, ci se întoarse din nou la Dumnezeu. Acesta, îndată ce o văzu, îi zise: — Unde-i nevasta? — Doamne,—grăi Moartea, iată şi iată ce se petrece. Biata de nevastă, ducându-mă să-i ieau sufletul, născu doi băieţi. Pe de altă parte îi sosi ştirea că bărbatul său, în străinătate, unde era, dete ortul popii. In casă, sărăcie aşa de multă, în cât, cu sacul 1 (1) C. Radiilescu-Codin, îngerul românului, p. 119—21. (2) I. S. Ionescu, Poveşti, anecdote, ş. a., laşi 1905, p. 60-3. (3) Revue des traditions poputaires, X, p. 594 şi XIII, p.- 664. Cf. F. M. Lu-zel, Ldgendes chrăienes de la Basse-Bretagne, I, Paris 1882, p. 262 şi Archivio> per lo studio delte tradizioni popolari, IV, p. 422 32. 363 să cau{i să o arunci afara şi tot nu se aruncă. Rude şi oameni de aproape nu are pe nimeni, afara de o mătuşă, şi aceea bătrână şi saracă, încât n’are pentru dânsa ce mânca, nu să dea şl să ajute şi pe altul. Dacă i-aş fi luat sufletul bietei neveste, gân-diiu: cine va îngriji de pruncii cari vor rămânea după dânsa! Dumnezeu încrunta din sprincene odata, se posomori şi i porunci Morţii sa se afunde în mare şi sa-i aduca de acolo o stâncă mare cât o casa. Moartea sbură dintr’odată, se afundă în mare, trânti stânca pe umăr, şi până să te freci la ochi, iată-o în faţa lui Dumnezeu. — Despic’o! ordonă Dumnezeu. Şi când o despică, ce sa găsească înăuntru ? Doua fiinţi, doi viermi, cari se mişcau vii înăuntru. Cine îngrijeşte de fiinţile acestea? întreabă Dumnezeu. — Tu, Doamne,—grăi Moartea. — Dacă eu, şi nu altul,—reluă Dumnezeu, — ce te amesteci ca să întrebi şi vrei sa afli ce nu-i menit sa ştie altul afară de mine ? — Drept e, Doamne! grăi Moartea. Atunci Dumnezeu o făcu surdă şi o trimise să iea sufletul nevestii, şi apoi o condamnă să trăiască pe pământ, până îi va veni mintea. Pe pământ, Moartea intră la o mănăstire, trăia acolo şi se rugă zi şi noapte la Dumnezeu ca s'o ierte şi să se suie iarăş la cer. După ce trecură treizeci de ani din ceasul de când Moartea trăia la mănăstire, aşa cum nu doriâ, într'o zi stareţul o trimise în oraş, să aducă cine ştie ce. Pe când se ducea, ce să vada ? In târg, toată lumea se da la o parte ca să treacă arhiereul, şi toţi şedeau, se închinau şi căpătau binecuvântarea. întrebând şi pe unul şi pe altul, Moartea, care vedea şi nu a-iiziâ, află că acel arhiereu nu este altul decât unul din pruncii nenorocitei neveste, moartă la naştere. Râse atunci, şi zise: — Mare ţi-i slava, Doamne! La întoarcere, spre mănăstire, ce să vadă? Lumea toată ieşise să trîmeată pe cel mai vestit om din acel loc, la împărat, ca să -fie mână dreaptă. 364 Din unul, din altul, Moartea află că omul acela nu-i altul decât fratele arhiereului. Râse iarăş şi zise: — Mare ţi-i slava, Doamne ! Dumnezeu o chiamă atunci pentru a doua oară şi-i zise: — Ei, ce văzuşi cât şezuşi pe pământ ? Prinseşi minte ? — Doamne, mare ţi-i slava!—grăi Moartea. Lui Dumnezeu îi fu milă de Moarte, o iartă şi o bagă iarăş în slujbă, dar spre pedeaDsă, ca să nu se înşele şi altă dată, de a iace ce făcu treizeci de ani înainte, o lasă surdă. De asta, omul nu trebue să se plângă nîci odată de ce-i trimite Dumnezeu, că ce-i trimite, pentru binele lui îi trimite. Astfel, de cei doi prunci, după ce rămaseră orfani, auzind un om bogat, dar fără copii, îi luă de suflet, şi-i crescu până ajunseră mari şi vestiţi peste tot pământul astfel cum n'ar fi ajuns nici odată, dacă le trăia părinţii, cari, să fi vrut să-i inveţe şi să-i procopsească, şi nu ar fi putut" (1). Povestirea aceasta o aflăm şi în Bucovina: „Pe Moarte, zice că odată Dumnezeu a trimis-o la o femeie cu opt copii; patru şedeau de o parte şi patru de altă parte şi plângeau. Morţii i-a fost jale, şi s’a dus la Dumnezeu să-i spuie că nu s’a îndurat să-i iea sufletul; ce vor face copilaşii? Atunci Dumnezeu i-a spus : — Vezi piatra ceea? Acolo jos era o piatră cât un ou, şi pe ea nişte gâzuţe. — Vezi gâzuţile astea ? Şi de acestea port grijă eu. Du-te înapoi la femeie şi o iea! Moartea s'a dus şi î-a luat sufletul iar din copii au luat oamenii, cari erau gospodari mai buni, câte unul, i-au crescut şi i-au făcut oameni" (2). O variantă o avem din jud. Tutova; ea se spune tuturor, când cineva vrea să încredinţeze că „Dumnezeu poartă grijă de fiecare" : 1 (1) P. Papaliagi. Din literatura populară a Aromânilor, Bucureşti 1900, p. S06-9. (2) Voronca, op. cit., p. 622. 365 Era odată o femeie săracă şi tare necăjită. Pe de-asupra tuturor necazurilor, Dumnezeu îi mai dete şi doi copii gemeni, tare frumuşei. Munciâ cum putea, săraca, de-şi creştea băeţii. Când îi vedea aşa cuminciori, uita toate necazurile şi i se umplea inima de bucurie. La câte nu se gândiâ sufletul ei de mamă, când or fi băieţii mari ? Dar într'o zi, Dumnezeu cheamă pe Moarte la el şi-i dete poruncă să iea sufletul mamei şi să lase pe băieţi fără mamă. Moartea veni. Când văzu însă pe mamă dormind cu faţa în sus şi pe copii sugând unul de-o parte şi altul de alta, i se făcu milă şi ei de dânşii şi se duce dela femeie. Peste câteva zile Dumnezeu caută în raiu sufletul femeii şi nu-1 găseşte. Repede pofteşte pe Moarte la sfinţia sa şi-o întreabă de ce nu i-a ascultat porunca? — Mi-a fost milă, Bunule, de copii, căci femeia dormiâ şi copilaşii sugeau la mă-sa: unul de-o parte şi altul de altă parte~ Cine va mai îngriji de ei, de va muri maica lor ? Dumnezeu porunci Morţii să se ducă la mare şi să-i aducă un bolovan. Moartea îndeplini voia Ziditorului. — Crapă piatra în două şi vezi ce-i acolo ? Moartea crăpă bolovanul drept în două, în mijlocul căruia găsi doi viermişori. — Cine îngrijeşte de aceştia ?—întreabă Stăpânitorul lumii pe Moarte ? — Bunătatea sfinţiei tale! — Du-te dar de fă cum ţi-am poruncit, şi cel ce îngrijeşte de viermii din piatră, va avea grijă şi de acei doi copii (1). In variantele acelor povestiri, întâlnim de multe ori pe Arhanghelul Mihail (2), pe Sfântul Arhanghel sau pe Înger, cari iea în locul Morţii, sufletul oamenilor, cum am şi pomenit în altă parte, iar alte ori, Arhanghelul Mihail este însoţit de Moarte, care, prin Bucovina, se crede că este cea fără milă. Sf Arhanghel întotdeauna zice: — Să-l mai lăsăm un ceas, două! Şi numai după acest răstimp i se taie omului capul (3). 1 (1) împărt. de d-1 M. Lupescu, com. Zorleni. (2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 77 şf urni. (3) Ibidem, p. 95. 366 Inclieiu aceste şire cu următoarea povestire în care se arată cum unul a căutat să păcălească Mcartea: «Ci-că un boier sgârcit, îmbolnăvindu-se odată, se trezi cu .Moartea la căpătâiu. — Mă rog, Moarte, —se rugă sgârcitul, mai lasă-mă trei ani, ca să mă grijesc şi eu ca tot creştinul, să-mi dau de pomană, să-mi fac vreo fântână, că nu mi-am dat nimica, şi slavă Domnului, că am de unde şi cu ce! La aceste vorbe, Moartea se îndură şi-l lăsă cu vieaţă. S’a în-sănătoşat sgârcitul acela şi ce credeţi că a făcut ? Poate că cele făgăduite... Ţi-ai găsit! El, măi tătucă, căută pietrarii cei mai meşteri şi mai iscusiţi din lume şi îi puse să-i facă' o casă de piatră, cu uşă de piatră, şi geamuri groase de cristal, apoi băgă mâncăruri şi băuturi de toată mâna, şi când se apropiară cei trei ani, se băgă acolo. Şi petrecea fără grijă, nepăsându-i de Moarte. Cum stătea el acolo cu ţigara în gură, numai iaca şi Moartea cu coasa de-a spinarea înaintea lui. Când o văzu sgârcitul, abia putea îgăimâ: — Da şi aici ai venit? — Ţi-ai dat de pomană ? — îi zise Moartea. Te-ai grijit, ţi-ai făcut fântână, cum ai făgăduit acum trei ani? — Nu! —bâlbâi sgârcitul. — Hai şi-ţi vei da samă înaintea lui Dumnezeu, dela care am poruncă să-ţi ieau sufletul! Şi-l găsiră pe boier ţeapăn, pe scaun, cu ţigara’n gură, în casa lui de piatră (1). ()) Ion Creangă, III, 303-4. CĂŢELUL PĂMÂNTULUI. Denumiri. Credinţi mărunte. Ţâncul pământului şi zidirea lumii. Căţelul pământului, Cânele pământului (1), Ţâncul sau 7incul pământului, Orivăn sau Orb'etde pământului (2) este o vietate, se pare asămănătoare cânelui, dacă nu chiar un câne, care trăeş-te în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile pe unde se fac fântâni. Câte odată iesă noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunerecul este mai greu. Sunt oameni cari povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun că chiar îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun u-rechea la pământ. Eminescu, după aceste credinţi, scrie în «Strigoii": In numele Sfântului, Taci s’auzi cum latră Căţelul pământului Sub crucea de piatră! Cel mai mare neajuns însă, îl pricinuesc aceste fiinţi necurate celor de curând morţi şi îngropaţi, cărora, prin lătrătura lor, caută să le turbure somnul sau să-i mănânce. Pentru aceasta prin unele părţi din Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tâmâiazâ şi fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Căţelul pământului (3). 1 (1) Drum drept, X, p. 250. Strigătul lui Ştefan Gheorghe-Vodă, către Domnul muntean, privitor la primejdia Paşii de Silistra, care ameninţa cu oaste de 10.000: «Iar de Paşa, mai puţină grijă ne-ar fi, că înaintea Paşii, pare-mi-se că n’am dosi. Mai bine să ne mănânce cânii pământului nostru, decât pre alte locuri străine să izidim !“ (2) Convorbiri literare, XLIV, p. 508. (3) Marian, înmormântarea, p. 155 — 6 şi 246. 368 Prin jud. Tutova se crede că trei zile şi trei nopţi de»a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el 7incul pământului şi-l întrebă: — Ce-ai venit peste mine ? Mortul îi răspunde: — Am să-ţi plătesc! Dar Ţincul pământului nu-1 slăbeşte, şi trei zile şi trei nopţi tot îl cihăeşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice: — Plăteşte-mi! Şi mortul, de are un ban în mână, îi plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi. Cele de mai sus, Ţincul pământului îl întreabă pe om numai noaptea (1). Cei vechi credau în Cerber, pe care multe popoare îl au şi astăzi sub alte forme şi numiri (2). Incheiu acest capitol cu următoarea povestire cosmogonică, fără a încredinţa că Ţâncul pământului, despre care se vorbeşte, e-ste cel despre care am vorbit până aici. Zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu încăpea sub cer. Ce să facă, ce să dreagă? Iea şi trimite albina să ispitească Ţâncul pământului. Albina a mers la Ţâncul pământului, dar acesta n'a voit să-i spuie; zice : — Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă ! Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Ţâncul pământului, crezând că-i singur, zice „la sine": — Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână tot, că s'ar face ici dealuri, colo văi şi ar încăpea! Albina, cum a auzit, a sburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dumnezeu pentru lucrul acesta a blagoslovit-o ca să facă miere şi oamenii să mănânce. Şi de aceea e albina bună la Dumnezeu (3). 1 (1) Ion Creangă, V, p. 177 -8. (2) Cf. G. Ceauşeanu, op. cit., p. 146 şi urni. (3) T. Pamfile, Povestea lumii de demult, p. 29. A D A O S E. I. învăţătură pe scurt în potriva a multor rele închipuiri, carii neştiind, fac uunii din creştini, şi dovediri de unde să trag acele rele şi ce închipuesc (I). Ştim bine că fieşte căruia adivărat creştin urăt le este şi cu cuvântul a pomeni de idoli sau de diiavol, dar încăş să-i cinstească sau să cre[a]ză într’ănşii sau măcar să urmezi obiceiurilor închinătorilor de idoli. De aciasta ştiindu dar noi, nu voim mai mult a zice sau a pomeni, atăta de urâtul şi urgie ce-au avut şi are adică Dumnăzău asupra diiavolului şi a idolilor, căt şi asupra celor ce s'au închinat şi să închină lor, şi de munca ce le stă gătită. Şi nu zicem noi aciasta pentru toţi cee ce s’au închinat lor, căci la începutul pravoslavnicii crediinţii noastre, pănă au fost H[risto]s cu trupul pre pământ şi după a sa slăvită înnălţare prin propoveduire[a] apostolilor şi mai înco[a]ce a altuturor sfinţi părinţi, cei mai mulţi ce au venit la credinţă, au fost din închinătorii de idoli şi acum sufletele lor sint în măna lui Dumnăzău, ce aciasta zicem numai pentru cei ce necrezind adevărul, au murit în rătăcire lor şi pentru cei ce şi crezind, şi pravoslavnici numindu-să, fac unele din cele ce făce închinătorii de idoli, care anume sint aceste: CAP. 1 Dumnăzăii limbilor elineşti era foarte mulţi dintre care unul eră anume Perun, carile se numie dumnăzăul focului, că şi în 1 (1) Academia română, Ms. no. 34, p. 107 16 v°. E o prelucrare după Isto-riia Roşilor, capitolul De idoli; Cr. Gaster, Chrestomajie română, voi. I, 1911( p. XLIV; textul, voi. II, p. 50 —3. —Copie, Manuscriptul no. 474, dela Academia Română, p. 36 v°—38 v0, T. Pamfile, Mitologie, f. 24. 370 rnăna lui ţine o piiatră scumpă, care piiatră, după felul ei, lumină ca jeratecul. încă şi foc de apurure arde înnaintea lui iar închinătorii lui face focuri şi să petrece peste dănsăle, închipuindu a-decă cum că s'ar da singuri pre sine jertvă acelu[i] idol Perum. Aceleş închipuiri fac şi unii din creştini pănă în zioa de astăz, adecă focuri cu bălii în zioa de Joi-mari şi să petrec peste dănsăle, însă neştiind ce închipuesc (l). CAP. 2 Alt idol eră ce[-i] zice Lado. Pre acesta îl ave dumnezăul vesăliilor şi a bunei norociri. Acestue îi aduce jertve cei ce ave a face nunţi şi vesălii, părăndu-li-să că cu agiutoriul lui Lado îş vor câştiga veselie frumoasă şi vieaţă cu dragoste. Asemene şi- aciasta o căntă creştinii ce-s la nunţi. Pentru aceia dar să cade tot creştinul să să fere[a]scă de aceste, ca să nu fie pedepsit de măniia lui Dumnăzău (2). 1 (1) Istoriia Roşilor, după Gaster, op. cit., I, p. 50-1: „Întîî au ridicat un i-dol mai marc anume Peruu, dumnezăul tunelului, al fulgerului şi al norilor celor de ploae într'un. dealQ înnaltfi, lăngâ rîul Bunul, după asămînarea omului Trupul lui eră vărsatu de argintă, urechile de aur, picioarele de fier, şi în mîi-ui ţinea o piatră aseamene cu piatra trăsnetului, cu robiuuri şi cu aifrax [ce ias-te piiatră în chipul focului] înpodobitu, şi înnaintea lui p[u]rurea ardea focă. Iară de să întîmpla pentru nepurtarea de grije a jirtvitoriului să să stingă focul, atuncea pentru aceaia pre jirtvitoriul acela ca pre un vrăjmaş al d[u]mne-zăului său cu moarte îl pedepsiia". Textul înşiră apoi: «Al doilea idol al fost Voios, dumnezăul dobitoacelor. Al treilea : Pozvizdu, pre carele unii îl chiemâ Pohvintu, alţii Vihor, mărtu-risindu-1 pre dînsul a fi dumnezăul văzduhului, al vremii bune şi al vremii reale". Despre cultul lui Perun, cf. L. Leger, La Mitkologie slave, Paris 1901, p. 54 8, unde se citează un pasaj din lucrarea lui Guagnini, italian polonizat, intitulată Sarmatiae earopaeae descripţia, publicată în 1578, foarte asămănător cu textul românesc de mai sus: «în această parte se ridică odată idolul lui Pe-ninu, acolo unde astăzi este mănăstirea lui Perunîi, numită astfel după numele acelui idol. El eră adorat de Novgorodieni. Representâ un om ţinând în mâni o piatră de foc, asemănătoare cu trăsnetul, căci cuvântul perunu, la Ruşi şi Polonezi, înseamnă trăsnet. In cinstea acestui idol ardea un foc de lemn de stejar, ziua şi noaptea; dacă acest foc se stîngeâ prin negrija slujitorilor însăteinaţi să privigheze, erau osândiţi, fără milă, cu moartea". (2) IHoriia Roşilor, loc. cit., p. 51, după textul de mai sus: «Al patrulea i-dol [eră] Lado, şi pre acela îl avea dumnezăul nunţilor şi a toată norocirea,. 371 CAP. 3. Mai jertfue unii dintru acei închinători de idoli şi apelor, a-dec[ă] bălţilor [şi] izvo[a]rălor, numindu-le şi pe acele dumnezăi. De unde era apa aproape, ei s’aduna o dată într’un an şi merge •de-s[â] aruncă unii pre alţii în apă, iar unde eră apa departe, îş turna apă pe dânşii unii altora. Aciasta acum şi la unii creştini vedem făcându-să, adecă a doazi după Paşti, numindu-s[ă] trasul în vale, dintru care tras în vale, prin îndemnare diiavolului, să fac multe sfăzi, gălcev[i] şi bătăi (1). CAP. 4. Alţi ari alt dumnezău ce-i zice Coleda. Care ei adunându-s[ă] la praznicile şi zborurile lor cele idoleşti, căntâ lăudând pre acel idol Coleda, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aciasta o videm că să ţine la unii creştini şi pănă astăz, că priimesc pre .şi-i aducea lui jirtve ceia ce să gătiia să să însoare, socotind că cu ajutorinl lui Lodo, nuntă bună şi vieaţă drăgăstoasa vor dobîndi. Şi aciaslă măscăriciune de la slujitorii idolilor celor didemult s'au tras, cari pre unii din idoli, Leliia şi Poleliia îi chiema, a cărora urâtul de dumnezeu nume şi pană astăzi prin oare care laturi, prin adunări şi prin jocuri cîntînd: Lelio, Lelio, Polelio, precum şi la noi zic: Lelio, Lelio, îl chiamă. Aşijderea şi pre muma lui Lelea şi a lui Polelia: Lada o cîntă anume: Lado, Lado. Şi aciastă înşelăciune veachie dievo-lească a acestui idol tragîndu-să, la veseliile ceale de nuntă în mîini plesnind şi în masa bătînd, cîntă. De care pravoslavnicului creştin în totii chipul i sa cade •să să păzească, ca să nu facă întărîtarea pedeapsii lui D[u]mnezeu pre dinsul". Dimitrie Cantemir pomeneşte, în sama „prostimii" diii Moldova, între „dum-nezeirile necunoscute şi duhlnitoare de idoli" pe Lado şi Mano, al căror nume „le cântă mai ales la nuntă, şi pentru aceea se vede că se înţeleg a fi Venera şi Cupidon". In afară de un cântec din colecţia lui Alexandri, care începe: Frunză verde lăcrimioară, Lado, lado, sorioară Du-le ’n haine de mireasă La bărbatul tau acasă..., pomenirea unui Lado n'o mai întâlnim. Haşdeu îl pune în chestionarul său, -dar capătă un răspuns ca acesta: „Lada la nunţi şe cântă a doua zf după cununie, adică Luni. Cântarea aceasta se face lăzii, însă se atri’oue miresii.'.." (1) Ibidem, p. 52, după ce trece peste „A cincilea ido), Cupalo...", sub titlul „De udarea cu apă la Paşti": „Oare carii dih fără de legile ceale de demult, pentru înmulţirea roadelor pământului, aducea jirtve izvoarelor şi iazcrilor, iară uneori şi pre oameni afunda 372 zioa Naşterii Iui H[risto]s de le căntăŢigani numindu-să colindătorii], şi încă mai priimesc Ia casăle lor turca sau prezae, (sic) având cu sine şi măscărici ghiduş, carilfe] schimbăndu-ş faţa sa că după chipul lui Dumnăzău zidită, cu gura zice cuvinte urăte, scăr-nave, iar cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atăta căt pre cei fără de minte o[a]meni bucurăndu, iar pe cei fără de răutate copii spăriindu (1). CAR 5. In cetate Sodostal, apro[a]pe de apa Istrului, în vremele închinătorilor de idoli să află un idol anume Cronu, adică dunmne-zăul morţilor, care acela era un elen mortu, întru carilfe] încui-băndu-s[ă] diiavolul de multă vreme, îl ţine neputred, făcând şt multe năluciri. Acelue dar îi jărtvue acei o[a]tneni rătăciţi întru acest fel, adecă de băte trupurile sale pănă la sănge şi chiue şr striga şi toată altă fără de legi făce, şi cu singele ce-ş vărsă închipui cum că cu singe este Cron dumnezăul lor, pentru că să. arată a fi rumăn la faţă, iar fără de lege ce o face zice că o vedi Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările căci este mort. Asemene rătăcire videm şi acum Ia unii din creştini, că. precum acee să strânge Ia acel mort de să bătă şi chiue, şi toa- 1 în apă. Prin oarecare părţi ruseşti încă şi pănă acum a acelui lucru netreabnic de demult i să înnoiaşte pomenirea, că pe vremea zilii cei luminate a învierii lui Hs, adunîndu-să tineri şi bătrâni, parte bărbătească şi fameiască, unul pre altul după asemînarea unii mîngîeri oare-căriia, să aruncă în apă şi să întîmplea-ză celui aruncat în apă, după lucrarea dievolească, de să loveaşte au de piiatră, au de lemnQ, şi rău îş dă sufletul său. Iară alţii măcar că nu-i aruncă în apă,, dar aduc apă, înnoind jirtva aceluiaş drac, după obiciuinţele sale ceale de de mult, măcar că fac spre obiciaiu de măngîiare, iară nu jărtve idoliloi ; însă inav bine ar fi şi aciasta de nu ar fi". (1) Ibidem, p. 52-3. „Al şaselea idol, Coleada, dumnezăul praznicelor, căruia praznic mare în luna lui Dechemvrie în 24 de zile făcea, însă măcar că norodul rusescu s'au şi luminatei cu sf[â]ntul botez şi idolii i-au surpat, dară unii pomenirea acelui dracr Coliada, şi pănă acum nu încetează a o înnoi, începînd de la naşterea D[o]m-nului nostru Is Hs pentm toate zilele ceale sf|i]nte, adunîndu-să la jocuri urîte lui D[u]muezău, cîntă cîntări şi într'însele, măcar că şi de naşterea lui Hs fac pomenire, dară şi pre Coleada, înşelăciunea cea veachie dievolească de multe orf fără de leage pohtorind, îl înpreună. încă-ş la aceale adunări ale sale călcătoare \3e leage şi pre un satana: Tur[c]a (în text: Tura , n. a.) oarecarele şi alte măscăriciuni urîte lui D[u]muezău pomenescu. Alţii feaţele sale şi toată podoa- 373 fă altă fără de lege făce, aşa şi acum creştinii fac pe la morţi lor, străngăndu-să clacă de nebuni, de-ş[i] bat spetele cu lopăţi şi chiuiesc şi joacă, şi [fac] altele multe ghiduşii, care nici a să mai scrie sau a să pomeni nu să cuvine. Deci [de] toţi să poate cuno[a]şte că nu eşti lucru cuvios adică la vreme de plănsu, să să facă răsuri şi hohote, şi la vrem[e] căndu toţi aceia ce să vor fi strănsu ca să să ro[a]ge lui Dumn[e]zău şi să plângă, ei atun-ce să gio[a]ce şi să chiuiască, şi atunce când ar trebui acel suflet a să uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, el atunce mai vârtos sa să însărcineze cu celelalte necuvio[a]să fapte ce •s’au zis. Cu cuviinţă este la mort, adunăndu-să rudeniile şi alţii, să facă plângere cuvioasă, nu atâta pentru că au numit, cât pentru ertare păcatelor, şi ca să i să aşezi sufletul lui unde drepţii să odicnesc. Iar la privighere acelui mort să cete[a]scă preoţi, să fie şi miren[i] privighind, cu cuviinţă vorbind cel[e] de folos sufletului, iar nu vorbe deşerte, lumeşti, au giocuri sau alte ghiduşii. Ce aceste toate de acum să lipsească. CAP. 6. Alţii cinstie pre un idol anume Cupal, pre carele îl numie dumn[e]zăul rodurilor pământului, care la părga secerişului, la o zi a lor însămnată, îi duce jertve, şi adunăndu-s[ă] bărbaţi şi muieri, înpletindu cunun[i] de burueni, îş pune în cap şi să şi încinge cu burueni. Şi unii din bărbaţi să înbrăcâ în haine mue-reşti, ca putănd ei a giucâ mai grozav şi mai răsfăţat de căt muerile, să poată îndemna pre privitori şi pre tot norodul spre toată pohta spurcatei curvii, după cum place şi diiavolilor ce locuia în boz, şi aşa jucând şi sărindu adesă ori pomeni zicând: Cupal! Cupal! Aciastă urâtă închipuire şi până acum ţine aice în ţara noastră pre la unele oraşă şi sate, de să înbracă bărbaţi în haine muereşti şi să numescu cuci sau căluceni, făcăndu-ş şi ba omenească cea făcută după chipul şi după asemînarea lui D[u]mnezău cu nişte chipuri oarecarele groaznice, tocmite spre închipuirea diiavolului îş acopere feaţele, îngrozind sau şi veselind pre oameni, iară pre făcătoriul şi ziditoriu său ocărînd, ca cum ar ură şi s’ar scîrbi de facerea mîinilor lui. Care dator! iaste totu creştinul a o lăsa, şi după chipul care ne-au făcut pre noi D[u]mne-zău a umbla, că nu ni să cade alte urîciuni protivnice lui D|u|mnezău a izvodi. Afară de acei idoli, chipuri drăceşti, încă şi alţi idoli mulţi eră, anume Us-liad, Curşa sau Horsu. iproci". 374 aceştie cununi de burueni, anume pelini, iar cei mai mulţi ce nu gioacă, iar pelini tot îş pune în brău. Şi iată cu asămănare o videm [că] închipuesc ace[le]i de atunce sărbătoare drăcească şi prenoire idolească (l). Alţii iar îş fac altă arătare şi izvodire drăcească la vrem[e] de secită, adică un om cu piele go[a]lă şi înşirăndu burueni verzi pe aţă, să înfăşură de sus pănă gios, şi pre cap pun iarâş cunună de burueni. Şi aciasta încă ş[i] pre la cas[ă] giucănd, aruncă toţi cu apă într'ănsul închipuind cum că şi de la dănsul apă cer, adecă plo[a]e. Deci prostime la aceste doao atăta să înşala, căt adică de la cuci cum că ar lua vindecări de toate neputinţăle sale prin călcare cucilor iar Păpăluga cum că ar ave putere ca aceia adică [să] poroncească noorilor şi să pl[oa]e. Car[e] mai ales Ia aceste doo pricini nu trebue mai multă închinări de idoli, căci destul este la acei ce cred, aşa a-dică că precum cred credincioşii că prin atingere[a] Sfinţilor A-postoli cu numire lui Hs s’au dat vindecări celor bolnav[i], aşa şi acum s'ar da prin călcare spurcatelor picio[a]re ale cucilor. Şi aceştie cei mai mulţi sint Ţigani pucioşi. Şi iarăş precum Ilie Prorocul şi alţi Sfinţi mulţi prin mult post şi rugă, cu numire dumnezăescului nume au pogorât plo[a]e, aşa ar pute şi acel măscărici înşălător, Păpăluga, ca să pogo[a]re plo[a]e cănd ar vre. Deci fieştecare ce vă numiţi adevăraţi creştini, şi n'aţi şi ştiut sau n’aţi cunoscut pănă acum, iară de acum înainte să ştiţi şi să cuno[a]şteţi, cum că toate aceste fapte a unora din creştini ce s'au fost făcăndu, după cum am arătat mai sus, sint chiar drăceşti izvodiri şi avidoma închipuiri a celor de demult idoleşti în- 1 (1) Ibidem, p. 51 2: „A cincilea idol, Cupalo, pre rarele socotiia a fi dum-nczăul roadelor pătnîntului, şi lui, celui întunecat, cu înşelăciunea drăciască a-ducea mulţămite şi jirtve, la începutul secerişului. A aceluiaş duninezău Cupalo, sau mai adevărat drac nuniindu-1, pomenirea lui păna acuni prin oarecare părţi ruseşti încă să ţine, mai ales în sara naşterii Sf[î]ntului Ioan Botezâto-riului, adunîndu-să sara tineii, parte bărbătească şi muerească, îş înpretesc (sic) cununi lor, dinlr'oare care buruiană, şi le pun pre capu-ş şi să şi încingă cu dînsele; şi încă la jcc drăcesc fac şi foc şi împrejurul lui luîndu-să de mînă, umblă ca nişte necuraţii] şi joacă; şi cîntări cîntă ale spurcatului Cupalo. Adea-se pohtorindu-le şi sărind peste joc (= foc), pre sine singuri aceluiaş drac Cupalo jărtvă să aduc. Şi alte lucruri dievoleşti multe în adunările ceale spurcare fac, care a le scrie nu iaste cu putinţă. După praznicul acesta al Sfîntului Ioan Botezătoriul, încă şi la praznicul Sf[i]nţilor Apostoli al lui Petru şi Pavel, cur- 375 ■chipuiri. Deci după cum am zis la începulul învăţăturilor acestora, adică cum că la un adevărat creştin urăt este şi cu cuvântul a pomeni de idoli sau de diavoli, dar încă sâ-i şi cinste[a]scă sau să cre[a]zcă într’ânşii, sau măcar să urmezi obiceiurile închinătorilor de idoli, pentru aceia dar purtăndu numele cei creştinesc, să vă fie şi vieaţa şi faptele creştineşti, ca nu unii ca a-ceştie, cu neştiiţa lor aice asămănăndu-s[ă] dobito[a]celor, iar în ce[a] lume, cu muncile să fie părtaş[i] Elinilor. sa sa diiavolul o tinde prin Ieagene pentru că celora ce să leagîrra de multe on să întîmplă de cad fără de veaste îii pamîntu şi morii şi rău fără de pocăinţă sufletul şi-l dau. Pentru aceaia şi de leagenele acealia ca de nişte curse die-voleşti a să feri fieşte căruia om credincios să cade, ca să nu cază şi sa să încurce într’însele". n. O) PATICII DE MUNTE. Hronicile vechi a mai tuturor popoarâlor, mai vîrtos de cătră Nord, aduc minunate poveşti despre un clas de Pcitici, lăcuitori ai munţilor, cari cu statornicie să îndeletnicesc făcând arme fe* ricate. Acestea să pot privi ca nişte soiuri de gnomi cunoscuţi supt numire de ergas care sînt sau prea folositori, sau prea vătămători oamenilor, precum şi oamenii de pace din Scoţia sau daoinehie, cari sînt mai totdeauna nevăzuţi, şi pe care trebue foarte a să păzi de a-i ocări pră vorbe necuviincioase. Muntenii vorbesc deci numai cu cel mai mare respect. Scoţienii au Patici cărei sînt încă mult mai înfricoşaţi. Sînt capriţioşi şi tirani. Protimisăsc a lungi dealurile conice. Incredin-ţază unii că nişte sămne circulare fac a cunoaşte locurile în care dănţuesc noaptea (2). STAFIE SAU NĂLUCĂ. Toţi cunosc povestirile fabuloase ce es în toată vremea asupra Stafiilor şi Nălucilor. Această credinţă era adinioară aşâ de întipărită cît s’ar fi socotit de upreîestit dacă s’ar fi îndoit cinevâ. Nu este tîrguşor, sat sau cetate în Franţa, care să nu fi dat pricină istorisirii despre steorie sau despre vre o arătare de nălucă 1 (1) Manuscriptul românesc, no. 573 ce se păstrează la Academia Română, cuprinde, pe foile 60-79, în scris cirilic, ceeace se dă aici jdespre „Paticii de munte" (foaia 60), despre „Stafie sau nălucă" (foaia 60 v°) şi despre „Strîgoi-Vampire" (foaia 61 — 66 v"). După o „povestire pe scurt", —consideraţiunile ştiinţifice asupra celor de mai sus, —se dă un mic tratat de fisică şi chimie (foile 70 79). După limbă şi locul de găsire, manuscriptul este moldovenesc. Pentru vremea când este scris (c. 1830—40), ca şi pentru amănuntele comparative ce le a-duce, am găsit folositor să se tipărească aici. (2) Nu m'am putut hotărî să trec Paticii printre duşmanii omului. îi identific cu Piticii sau Uricii, soiu de oameni mărunţi la statură. Pat ic, ca adjectiv, l-am întâlnit în jud, Tecuciu: găină patică, ce are picioarele foarte scurte. 377 pre care apoi urmarea tradiţiei au făcut să treacă pan’ Ia noi. Alăcar că propăşirea ţivilisaţiei au desamăgit pre oameni asupra aceştii credinţă, totuş sînt încă locuri molevsite de acestă superstiţie, mai vîrtos la cîmpfl, încă şi la tărguri în popor. Aşi să vede în Franţa de cătră miazăzi oameni cunoscuţi supt numele de gîcitori care nu lipsăsc de a da sfat cînd sînt întrebaţi d? oarecare ce crede că ar fi avut oarecare arătări de noapte, sau cănd oarecare duh slab şi lesne crezător ar fi avut-o în vis oarece videnii pre cari socotesc la a lor deşteptare nu pentru un vis. ci pentru o realitate, atâta închipuirea lor este deplină. A doua zi ei nu lipsăsc de a merge şi a întreba pre gîcitori, cari cunoscînd tîmplările ce să întîmplă în fieşte care familie, nu lipsăsc de a spune că aceasta este sufletul bunicului lor, bunicii lor, a tatălui lor, a maicii lor, a mătuşii sau mai de multe ori a oarecăruea mare sau mica rudenie, care sufere în purgatoriu şi cari cer cutare număr de leturghii şi de litii sau oarecare jărtfi-re la Sfînta Fecioară sau la oarecare Sfînt, ş. a. Oîcitoriul primeşte pentru această slujbă oarecare răsplătire şi î.itrebătoriul să cred slobozi de stafie, din pricina influenţei ce au făcut acel.... asupra închipuirii sale. In oare care locuri sînt de aceşti gîcitori la cari vin oameni foarte de pe departe de-i întreabă, şi a cărora putere să întinde a descoperi obiecturile furate şi pe prădători. In departamentul de Lod, gîcitorii de Nar-băn şi de la tîrguşorul Luc sînt foarte vestiţi prinprejur. STRÎG0I-VAMP1RE Din cea mai înaltă vechime s’au dat numire de Străgoi la trupurile ce es din mormîntul lor pentru a suge sîngele oamenilor cari cad degrab într’o stare primejduitoare de uscăciune. Să ascultăm descrierea ce au făcut despre acestea Biron în Ghiaur: «Dintîiu trămis pre pămînt ca un Strigoi, trupul tău va scăpă din mormînt, făcându-te groaza locului în care te-ai născut, călăul femeii tale, a surorii tale şi a copiilor tăi. Vei merge în umbra nopţii ca să te adăpi cu groază din sîngele familiei tale. O-morîţii tăi vor cunoaşte pe tatăl lor mai înainte de a muri, îl vor blastăma, să şi vor blăstămâ de el. Fetele tale vor pieri în floarea vîrstii lor, dară va fi una la care mai vîrtos păcatul tău va fi mare. Aceasta va să fie cea mai tînără, cea mai fragetă iubită. Ea încă te va numi »tatăl mieu" şi acest nume sfinţit va sfâşia lira- 378 niceşle inima ta. Tu ai voi în zădar a o cruţa. O vei videâ. veş-tezindu-să puţăn cate puţăn, cea din urmă scîntee a ochirilor ei stăngăndu-să pe totdeauna. Tu atuncea vei smulge cu o mînă nelegiuită pletele părului ei cel lung. Unul din aceşti zuluhi era odinioară amanetul cel mai fraget al amoriului; tu îl vei purtă cu tine ca pe un suvenir veşnic a turbâciunii tale. Dinţii tăi vor scrâşni de diznădejduire şi buzăle tale să vor desgustâ de sînge-ie tău cel mai curat. Intoarce-te în altu întunecată mormînt; du-te de te uneşte cu trupa geniilor răi, cari vor fugi cu groază de o nălucă aşa urîtă'', Superstiţia despre Strigoi este încă de obşte la Răsărit. Turcii numesc pe strigoi «vardulaha". Această zicere Grecii o zic numai cu groază. Sînt mii de istorii ciudate .despre Strigoi. Povestea Strigoiului cu vicleşug dată la Lord Birou, este întimietă pe această superstiţie. Strigoiul, parte dată [a] lui Lord Biron, este a unui tânăr doftor anume Polidoru. Superstiţia care slujăşte de temeiu la această poveste este de obşte împrăştietă în Răsărit. Se pare că este foarte comună la Arabi, dară în Grecia s’au introdus numai după aşezarea creştinătăţii şi dela despărţirea bisericii greceşti de cea romană. La această epocă să credea de obşte că trupul unui latin nu putea putrezi dacă să îngropa într’un pământ grecesc. Uşoara credinţă să adaogă treptat şi au dat naştere la mai multe povestiri ciudate, precum fac astăzi despre morţii ce es din mormănturi şi sug sângele tineri[e]i şi a fiumuseţiî Această superstiţie fu primită în partea de către vest a Europei cu oarecare modificaţie. In Ungaria, în Polonia, în Austria şi în Lorena cred că Strigoii sug în fieştecare noapte oarecare câtime de sînge din jârtvile lor, care să învitionesc, pierd puterile şi mor degrabă, de uscăciune. In aceeaş vreme Strigoii să îngroaşă, vinile lor să disting prin săngi, în cît această umizală curge prin toate căile trupului şi asudă încă şi prin pori... In oare care parte a Greciei strîgoimea este socotită ca un fel de pedeapsă la care este osîndit după moarte [omul], pentru a răsplăti oarecare păcat mare făcut în vieaţă. Strîgoiul este osândit a prigoni mai cu samă pe toţi acei, ce-i iubiâ mai mult şî cu care era legat prin legături a naturii, a amorului şi a prieteniei. Cu aceasta sa-măn un loc în Ghiaur care s’au zis mai sus. Desudei (?) asăminea âu vîrît în poema sa de talaba (?) o fată 379 tânără arabă anume Oneiza făcută Strigoiu. El o înfăţoşază eşind! din mormînt pentru a milui pre omul ce iubise mai mult în vi-eaţă. Dar aicea nu să poate crede că aceasta fu o răsplătire a oarecăruea păcat, căci Oneiza au îost pururea un model de nevinovăţie. Să meară cineva, cînd iubitoriul de a zice adevăr, Tăr-nefort (?) în al său voiagiu la Răsărit, povesteşte mai multe întâmplări minunate despre strigoizm, despre care el încredinţează, că au fost martur ochilat. Şi Don Calmet în cartea sa cea mare despre strigoizm, în mijlocul a mai multe anecdote şi tradiţii cari le tălcueşte isprăvile, au sămănat oarecare dizertaţii în care dovedeşte că această jalnică prejudecată este răvărsată şi la naţiile învăţate, ca şi la barbari. In Evropa, la Alemania au aflat străjgojizmul mai multă credinţă. Cu adevărat nici să află, zic Leţandro (?) îiî toată vechimea, vreun spus magic mai necrezut decît acee ce s’au publicat la» 1736 în Mercur de Franţa prin D. Ruset care fu încredinţat prin doi ofiţeri a tribunalului din Belgrad, carii au făcut o cercetare la faţa locului, şi de un ofiţer din trupele împăratului, martur o-chilat a cercetării. Iată istoria acestii fapte. Intr’un sat din Chisi-nova, trei mîluri depărtat de Gratişca au căzut bolnav de năprasnă cinci sau şase oameni şi au murit unul după altul în puţine zile. După câteva arătări a unui bătrăn care să îngropase nu de mult, s'au deschis mormînturile acelor ce murisă de şasă săptămâni încoace. Când au venit la mormântul bătrânului, l-au aflat cu ochii deschişi, cu faţa rumănă, având o răsuflare naturală, şi cu toate acestea nemişcat şi mort. S’au hotărât că el esă. Strigoiu. Gelatul i-au înfipt un par în inimă, au făcut o grămadă, de lemne şi s’au prifăcut trupul în cenuşă. în numărulă epi torului (sic) din 3 Mart 1742, asămine să citeşte articolul urmă-toriu. într’un ţănut al Ungariei aproape de Tocai, poporul cunoscut supt numirea de haiduci crede că oarecare morţi, pre cari-i numeşte Strigoi, sug sângele viilor aşâ cît aceştia vitionesc văzând cu ochii în vreme ce cadavrurile au îndestulare de sînge în atâta înbelşugare, cît se vede eşind prin pori. Aceasta socotinţă......... s’au adiverit prin mai multe fapte. Sînt ca 25 ani de cînd un haiduc din Medreiga anume Arnold Pavel fu zdrobit prin căderea, unui car cu fân. O leacă după moartea lui, patru persoane au 3S0 murit destul de grabnic şi în chipul precum mor aceea ce sănt loviţi de Strigoi, Atuncea s’au adus aminte că acela Arnold a-desa ori istorisăsă că înpregiurările de Kolova şi pe hotarăle Serviei turceşti el fusăsă chinuit prin un Strîgoiu, da el aflasă mijlocul de a să vindeca, măncănd pământ din mormîntul Strigoiului şi frecăndu-să cu sângele său. După aceasta el a fost în prepus de Strîgoizm căci să crede că acei ce au fost loviţi de Strigoi în vieaţa lor, sînt Strigoi după moarte. Arnold dară au fost desgropat după 40 de zile de la moartea sa şi toate semnele de strigoizm s'au aflat pe cadavrul său. Era rumăn, unghiile sale, perii şi barba înoite sau îi crescuse. Eră plin de •sânge fluid şi curgea în toate părţite trupului său pe pănza cu care era învălit. Dregătoriul locului, foarte şliutoriu în strigoizm porunci să înplînte după obiceiu un par ascuţit în inima cadavrului, care l-au străbătut şi l-au făcut de-au strigat înfricoşat; apoi i-au tăiat capul, pre care l-au ars cu trupul său, şi cenuşa au fost aruncată în Sava. Aceastaş s’au săvârşit şi la alte 4 persoane moarte de strîgoizm, de frică ca să nu să facă de iznoavă Strigoi. Cătră sfîrşitul anului 1731 adică la capătul a 5 ani, aceste minunăţii s'au arătat iarăş. In timp de trei zile, şaptesprezece persoane de deosăbită vârstă, bărbaţi şi femei, au murit de strîgoizm. Hirurgii şi doftorii au cercetat cum au putut a să naşte iarăş strîgoizmul după îngrijirile ce să luase. După câteva cercetări au agiuns a descoperi că Arnold supsăsă nu numai pre cei patru mai sus pomeniţi, ci şi mai multe dobitoace din care mîn-case Strigoii cei noi. După aceasta s’au desgropat toţi acei ce să Ingropasâ de la o hotărâtă vreme şi s’au aflat şaptesprezece cu toate sămnile cele mai înviderate de strîgoizm. Li s’au străpuns inima, li s’au tăiat capetele, apoi i-au ars şi cenuşa lor s’au aruncat în râu. Toate aceste înştiinţări executaţii s’au făcut regulat şi jude... prin mai mulţi ofiţări, hirurgi, maiuri din reghimentul lor, dregătoriul locului şi cei de căpetenie lăcuitori ai locului, şi pro-ţeşul verbal s’a trimis cătră sfârşitul lui Ianuarie 1732 la sfatul de războiu împărătesc la Viena, care rănduise o comisie milită-rească pentru ca să cerceteze adevărul acestor fapte. După aşa fel de povestiri publicate în jurnalele cu de aceste mărturii, cum du-liurile superstiţioase plecate spre a primi orbeşte tot ce să depărtează de legile de rănd ale naturii, cum zic, asămine oameni, ba ancă şi alte multe persoane cari protemisăsc a crede că din cer- 3S1 cetarea putinţii estimii (—fiinţei) faptelor n'ar fi siliţi a primi de bune nişte aseminea poveşti ? Ceea ce ne pune în mirare este că au fost spuse într’adins şi primite în jurnalul cătră mijlocul veacului al optusprezecelea şi mai vârtos că doftori şi liirurgi, Lx cari trebue să socotim că să află cătăvâ învăţătură au putut întări acest fel de buimăciri 1 Noi credem că putem întări că la Paris, la Londra, la Viena, la Berlin, nici la Ştocolm nu s'ar fi a-flat ucenici de ai lui Ipocrat ca să le mărturisască oarecare persoane pot fi lovite tot într'o vreme de oftică ascuţită de plămâni sau iute sau hronică, care poate a să arăta în oare care înpre-giurare atmosferică, nimica mai de rănd nu este. Un pămînt foarte bătut ca pământul hleos, neslobozănd să treacă aerul nici apa, pot să scape trupurile mai mult sau mai puţăn de putrezi-me. Este o urmare a legilor himiceşti care ne învaţă că apar căldura şi aerul priesc putrezimii şi că trebue prin urmare o vreme destulă pentru ca trupurile puse în pământ uscat să poată a putrezi deplin. Iată dară că minunea păzirii trupurilor dat[ă] strî-goizmului să tălcueşte natural prin legile liimiei naturale înaintea cărora trebue a cădea ipotesurile, prejudiţiile şi superstiţiile. Nu vom întinde mai departe această răsturnare; ne vom mărgini a da o privire a ideii ce trebue a-şi face cineva despre ştiinţele ascunse şi despre a lor isprăvi (l). 1 (1) Urmează apoi apreţierile autorului, publicate in Neamul romanesc pentric popor, VI, p. 38-43, de d-1 D. Furtună. INDICE ŞI GLOSAR (1). A. Abate, v. a—, p. 220. mc, s., 73. aciolare, s., 246. aghiasmă, s., 141, 164. tthotnic, adj., 121. aia; s. usturoia, 134, 188, 223, 268. Mlă, s. hală, 168, 314. xib, adj. slujbă albă, 222. albină, s., 368. Alexandru Machedon,, 2, 261. alici, v. a , 87. ăl-mai-rău, s., 244. alun, s., 80, 244. amejul, v. a — , 311. .ameţeală, s., 344. amorele,?, 163. ancluz, s., 84. And reia, ş., Sf-, 133, 143,153,163, 187, 193, 270; — de iarnă, 327. Antonie cel mare, zi de sărbătoare, 326. Mpă, s., 4, 6, 24, 80; a luă apele, 332; apă vie, 261; oameni de—, 303. .aplecă, v. a un copil, a-1 pune să sugă ţâţă, 1. .arătare, s., 58, 257. Arhanghel, s. Sf ,365. arieu, s., 268. aripă, s., 333. .armă, s., 7. .armăsar, s., 207; v. hărmăsar. 1 armeri, s. p)., 271. Arminden, s., 105, 193. asmă, s., azimă, 80. atârnă, v. a se—, a uăzul, 153. avesiiţa, aripa satanii, 151, 237. avrămeasă, s., 246. azimă, azmă, s., 6, 80. B. Babă, s., 101, 275; — Coaja, 131, 243. băbăc, s,, 273. băbăluc, s., 273. băbăluca, s., 273. băbău, s., 273. bâca, s., 272. baier, s., 229. balăciu, s., 299. bătăi, v. a , 299. bâja, s., 272. balaur, s., 52, 244, 313 şi urai. balegă, s., 186. baltă, s., cel-din-, 280. ban, s., 5, 7, 84, 188, 223, 254. bântui, v. a , 246. bântuire, s., 246. bănui, v. a , a cârti, 85. bărbat, adj., harnic, 103. bărcăl, v. a-, 172. bârcinar, s., 187. baş, adv., 349. băşteâ, «., 310. bău, s., 273. bete, s. pl., 6. b4iv s., 49. (1) Cuvintele se pot uşor află în text, unde se află tipărite cu cursive. Iniţialele unora dintre cuvinte, nu se mai pot păstră aici tipărite cu capitale. 3S3 biciuşcă, s., 242. blidaşel, s., 4. boală, s., 348; Turcilor, 318. bodaic, s., 273. bodârlan, s., 298. bogăţie, s., 96. boglodate, s. pl., 4, 269. bojă, s., 119. bolea, s., 273. bolnăvi, v. a , 203. bmnbă, s. clejmtură, 268. bontăni, v. a ,180. borză, s., 274. botez, s., 28, 29. bou, s., 332. boz, s., 189, 268. brăciri, s., pl., 4. brâncă, s., 146. brânză, s., 134. Braşov, s., 87. br'ekne, s., pl., 259. broască, s., 78, 157, 232, 305. brumă, s., 150. budihace, s., 257. bubă, s., 71. bujor, s., lo5. bune, s. pl., 260. burueană, s. — dracului, 277. busuioc, s., 5, 166, 278. butoare, s., 244. C. Cacadăr, s., 34. căciulă, s., 130, 142. cahal, s., 23. căiţă, s., 70, 130. cal, s., 246, 2o3. călăniară, s., 7. căloni, s. pl., 270. călţâi, v. a — , 180. căiţi, s. pl., 139, 140 1. călugăr, ?., 100, 354. călugăriţă, s., 212. cămaşă, cămeşă, s., 70, 106, 130,138, 331; de isbândă, 332. camjoră, s.,332. câmp, s. mana câmpurilor, 185; fetele câmpului, 260. cance, s., căinţe, 35. câne, s., 95, 102, 135, 138, 142, 146, 155, 205, 269, 319, 331; laptele cânelui, 269; cânele pământului, 367. cânepă, s., 191. cântec, s., 301. cap, s., capul lumii, numele uneia dintre ursitoare, 8; cap de mort, cap de moarte, capul morţilor, 137. căpăstru, s., 186. căpcâne, s., 223. capră, s., datina umblării cu , 34. cărceiu, s., 282. cârligăţică, s., planta numită prin Bucovina şi rădăcina şarpelui, cârpă, s., 105. carte, s., 5, 71; cartea vieţii, cartea sorţii, 1, 17. casă, s., 106; şarpele, ştima sau ceasornicul casei, 76; pustie, 85. catabolea, s., 274. căţel, s., 169; căţelul pământului, 367. căţii, şi—mâţii, 103, 107. catravase, s. pl., 296. Catrina, s., numele uneia dintre rusalii, 261. căii, s., 272. caua, s., 272. ceapă, s., 5, 61, 81, 133, 210. ceas, s., numele uneia dintre ursitoare, S; — rău, 264 ; ceasul cel rău, 244, 264; ceasul cel slab, 265. ceasornic, s., casii, de casă, morţii, 76. cel-de-pe-scorbnră, s., dracul, 38,221. cel-din-baltă, s., 280, 284. cel-din-puţ, s., 282. ccl-rău, s., 128. cenuşoavă, s., podbal, Tasilago Far-fara, L. cer, s., 32, 71. cerător, s. cerşitor, 173. Cercugi, s. pl., 163. cerniţel, s. planta Geum urbanuni, L. 3S4 cheie, s. cheile fântânii, ghizdelele, 8. cheji, s. pi., 101. chelciug, s., 295, 297. chez, s., 29. chichie, s., 158. chimă, s., 268. chiper, s. piper, 332. chiticei, s. pi. ceapă tăiată: se taie ceapa în două şi apoi jumătăţile, puse cu tăietura pe masă, se taie transversal şi paralel, astfel că fiecare bucată de foaie ce se desprinde, are forma unui chitic, — peştişor. chitie, s., J30, 138. Cilipci, s. pi. Filipi, 163. cină, s, 269 cinişoard, s., 5. cioară, s., 36. ciujdi, v. a — , a ciuli urechile (despre cai). ciunt, s., 323. ciumă, s., 318, 358. ciuman, s. diminutiv: ciumănaş, 323. Ciuda, s. nume de sărbătoare, 163. ciungi, v. a ,164. ciusnup,?, 163. cleşte, s., 223. elită, s., 298. clianţ, s., 4. cloambă, s., 188. clopot, s., 196, 204. cloşcovenie, s., 121. coace, v. a—tort, 110. coadă, s., 139, 164, 177, 178; - mării, 261. coasă, s. 199, 203, 319,333, 346, 359. cobi, v. a—, 95. cobilete, s., 108. cociorvă, s., 171. cocoş, 106, 143, 151-2, 155, 177, 197, 221, 236, 249, 269, 270. cocoşeşte, adv., 95. cocoşneaţă, s. coconeaţă, 96. cocostârc, s., 74. codru, s., moşul codrului, 234; fetele codrului, 260. cofă, s., 31, 164. colac, s., «de-", 102. colăci, v. a ,102. Colibari, s. pl. nume de sărbătoare, 163. comoară, s., 318, 352. copac, s. zicală: «copacul bătrân are rădăcină adâncă", precum şi pe vorba omului bătrân se poate pu ne temeiu. copil, s., 229, 232; răutatea copiilor 237. copilă, s., urare: noroc şi isbândă şi piept de copilă blândă! copită, s., 198. corn, s., 80. cornaciu, s. drac, 258. Crăciun, s., 74. crâşmă, s., 29. crasnic, crâsnic, s., 211. crezul, s., 164, 186. cristineasă, s., 246. cruce, s., 30, 31, 43, 45 7, 73, 85, 118, 148, 214. crucer, s., 4. cruşi, v. a — , 164. cucuruz, s., 4. cucuveică, s., 101. cuib, s., 95. cuibar, s., 95. cuiu, s., 199. curcubeu, s., 315. cusătură, s., 6. cuşcă, s.—jidovească, 23. cuţit, s., 34, 140, 161, 165, 171, 199, 362. cutremur, s., 330. D. Dânse, s. pl., 163 - 4, 260. dată, s., soartă, 72. de cât, adv., 338. de-către-ziuă, s., 236. de-cu-seară, s., 136. degetar, s., 7. deoăecă, s., 130. 3S5 dcochetoare, s., 167. dcochetor, s., 167. deochia, s., 130, 138, 142, 164. despintecâ, v. a , 200, 206. deşt, s. deget, 103. deveghiâ, v. a , a destăinui, 88, 154. diavol, s., 23, 28, 29, 86, 195, 210, 236, 249, -344. dihanie, s., 205. dinte, s., 198, 344. direge, v. a- un mort, 197. diudiit, s. 273. doamne, s. pl., 260. dop, s. de mare, 306. dolj, s. — de marc, 306. domneşte, adv., 163. domniţe, s. pl., 260. drac, s.r 43, 82, 85, 90, 145, 277, 289, 304, 314, 280; zicala: „şi-a spart dracul opincile" 91; burueana dracului, tămâia dracului, 277; dracul din baltă sau din tău, 280 ; spasttl, spata dracului, 92; mama dracului, 277. drăcărie, s., 87. drăgaicăi, s., 260, 263. drege, v. a-mortul, 138 9. dreptate, s., 361. dres, s., dresul mortului, 138. dricul, v. a , 38. drum, s., 151; zicală: Cu drumul de noapte, Ajungi mai departe! Ducipal, s. numele calului lui Alexandru Machedon, 261. Duh, s. Sf.-, 46; de mare, 306; —rău, 269; necurat, 269 70. duhăni, v. a , 278. dulf, s., de marc, 306. Dumitru, s. Şf. ,13. Dumnezeu, s., 8, 15, 47, 66, 149. duşman, s. dracul, 49. duşi, s. pl., 101. E. Eftimc cel mare, s., 326. eghiptaroaică, s., 101. T. Pamffle, Mitologie, /. eres, s. de noapte, 268. F. Făcişele, s. pl., 106. făclie, s. vieţii, 360. făcliuţă, s., 145. făină, s., 4. fântână, s., 255, 263, 367. faraon, s., 289, 301. faraonoaică, s., 280. fărmăcătoare, s., 239. fannec, s., 85. fată, s., 238; fetele doamnei, 226 ; fetele lui Iuda, 260 ; fetele vântoaselor, 260 ; fetele frumoase, 260; fetele câmpului, 260; fetele codrului, 260; fetele lui Şandru, 260. felică, s., 92. femeie, s., 34; peşte, 301. feregă, s., 92. ferică, s., 92. ferigă, s., 92. fetie, s. zicală: „odată mi-am pierdut fetia; de-acum oîu şti eu sa mi-o apăr", spre a luă în râs pe cei ce cred că pot îndrepta un rău ce nu se mai poate îndreptă. ficat, s., 162, 199, 207. fier, s., 224. fiert, adj. „ la trup", bătrân ; „ Ia cap", deştept. Filipi, s. pl., 143. flăcău, s. ce ajută moartea, 343. floare, s., 6;-de ferigă, 92; copil născut din flori, 147; floarea no-roacelor, 61. floier, s. fluier, 262. fluture, s., 210. foarfece, s., 6, 223. foc, s., 106, 151, 230. franc, s., 6. frânghie, s., 101. frasin, s., 198. frate, s. de cruce, 158. frigare, s., 167, 198. friguri, s. pl., 348. frumoase, s. pl., 157, 260. 25. 386 frumuşele, s. pl., 260. frumusefă, s., 185-6. fuior, s., 6. fulger, s., 314. fum, s., 359. fumat, s., 277. furcuţă, s. de lemn, 140. furuştiuc, s. friuştuc, gustare de dimineaţă (Oltenia). fus, s., 140, 166. 0. Gaga, s., «de când *, 275. găină, s., 135, 167, 177, 178, 270. Galileu, s., munţii Galileului, 118. gândac, s., 209. Garalim, s., 307. Garaliu, s., munţii Garaliului, 119; munţii Garaliilor, 165. gard, s., 104. Gărgăuţ, s., munţii Gărgăuţului, 110. gâscă, s., 288. găseau, s., 197. Gavril, Gavriil, s. Arh. sau Sf—, 22, 323, 327-8. gazul, v. a-, 246. ghem, s. ghemul vieţii, 359. Gheorghe, s. Sf-, 13, 131, 134,139, 143, 186 8, 193, 268. ghiavol, s., 158. ghibărdeiu, s. ghibirdic, 40. glie, s., 190. ginţi, s. pl., 291. gog, s., 275. gogă, s., 275. goaţă, goţă, s., 275. grapă, s., 187. grâu, s., 4, 80, 188 9. gresie, s., 218. grindină, s., 192, 315. grivan, s., 367. gugul, v. a , 227. gunoiu, s., 74. H. Haidoş, adj., 38. hală, s., 268. hălăunl, v. , 262. halfi, s. pl., căiţi, 104. Haralamb, Haralambe, Haralambie, Haralampie, s. Sf ,319 şi urm, 355. Haralambi, s. pl., nume de sărbătoare, 163. hărmăsar, s., 166, 197. harnice, s. pl., 260. hartapă, s. bucată, 123. hârtie, s., 7. hat, s., 150. hodăiţă, v. a se , 105. hodolean, s., 189. holia, s., 275. holeră, s., 329, 358. hordo, interj., 236. horholină, s. în cântecul: Mărită-te horholină, C'ai rămas căţea bătrînă, Să mâi cânii c’o prăjină! hornonăl, v. a—, 236. horştiţă, s. muştar sălbatec. hotar, s., 150, 262. hripcă, s. curpeni de viţă de vie, scoşi prin tăiare la curăţit; se pun pe garduri, pe săciuri; cf. hreapcă. hudumac, s., 58. huidumă, s., 220. huştupină\ s., 322. I, î. Iad, s., 209. iarbă, s.—şarpelui, 92; roşie, 164; — ciuţii, 246; vântului, 262; porcească, Hypochoeris radicala, L. iazmă, £, 200. Ichim, s. Ioachim, 240. icoană, s., 85, 249. ied, s., 146. ţederă, s., 190. iele, s. pl-, 154, 163, 260, 269. iezer, s., 315. Ignat, s., 126, 245. Ilie, s., Sf. , 25, 142, 159. împărţi', v. a , a ursi, 5. împiciorogat, adj., 253. împleti, v. a-, 117. 387 împogodî, v. a se—, 360. Jnătoarea, s, numele unei zile de sărbătoare, 126. încailea, adv., 39. ■ Înceţi, v.: ini s'au înceţit ochii (mi s’a pus pe ochi o ceaţă) şi nu mai văd. încliichirii, v. a — , 99. încontrâ, v. a se , 207. Inel, s., 136. înfrăţire, s., 140. înger, s., 8, 20 şi urm., 236, 365; ««tare de—", 32;—rău, dracul, 33. îngeraş s. ursitoare în chip de-, 14. Inimă, s., 3-1, 169, 199, 203, 207. Jnălţarea Domnului, 139. Jnnec, s., 191. înnecat, s., 288. Interi, v. a—, a isgonî, 329. întunecime, s., de soare şi lună, 330. întunerecime, s., 192. însemnat, adj. om , cu un defect fizic, 100. învincî, v. a se — , 57. Ioan, s. nume de rege din vechime, 2; Sf , 48. Iordan, s. Botezul Domnului, 22. irodiece, s. pl., 260. irodiţă, s., 260. Irozi, s. pl., 35. Iuda, s., 290; fetele lui—, 260; puiul Indii, 290. iude, s. pl. 260. iudl, v. a—, a îndemnă, 29. Iu hm an, s., 179. J. Jidan, s., 23, 38. Joi, s., 106; mari, 103, 105. joimarică, joimărică, s., 103. Joimariţă, s., 103 şi urm. jugaştrii, s., 80. jumătate-om, s., 167. jungher, s., 347. L. lăibărac, s. laibăr. lână, s., 4. lapte, s., 139, 145, 185, 188; laptele cânelui, 268. lăstun, s., 71. leftere, s. pl., 103. lemn, s. sicriu, 155, 204. leşie, s., 117, 121. leuştean, s., 141, 189, 246, 268. licuriciu, s., 27. liliac, s., păr de , 266. lingură, s., 6, 164, 186. lipitură, s., 246. lişteav, adv., 280. litră, s., 217. lohoane, s. pl., 4, 269. lopată, s., 150. loptă, s. luptă, 113. Luca, s., Evanghelistul—, 48. luceafăr, s., 20, 192. luci, adv. sărac , 15. lucru, s. rău, 258; zicala: „eşti — rău", oni de neînţeles, ticălos;— slab, 269. lulea, s., 35, 278. lultii, v. a—, 227. lumânare, s., 5, 6, 28, 224; — vieţii, 361. lună, s., 192, 209, 268, 285, 289. lunatec, adj., 136, 140. Luni, s., 48. lup, s., 129, 131, 141, 146, 148, 173, 276; „se linge lupul pe bot", e frig, cu toate că par'câ n’ar trebui. M. Mac, s., 186, 189: „nu zice nici ", 180. niăcieş, s., 34, 1S9. madcă, s., 123. Maica Domnului, 47, 289. măiestre, s. pl., 260. mălaiu, s., 5, 145. mamă, s. pădurii, 104, 212, 228;— huciului, 212. mămăligă, s., 223, 226. mamon, s., 150. La, v. a—, 117. 388 mană, s., 185, 187, 1S8, 231. mâncător-de-oameni, s., 301. mâncărime, s.—de inimă, 165. mâncâtură, s.—de inimă, 165. măr, s., 72. marafet, s., 229. mare, s. zânul mărilor, 305; peştele mării, 304; sorbul mării, 305 ; dulf de , 306; duh de , 306; duhul mării, 306; dop de , 306 dolf de -, 306. mareş-tală, s., 234. mărgărintă, s. planta Bellis perennis, L. Mărina, s., 261. marmură, s., 139. marseara, s., 109. marţi-seara, s., 109. marţole, morfolea, s., 109. masa-raiului, s., 72. mâţă, s., 95, 112, 135, 331, mătăhală, s., 257. mătăhanie, s., 157. mătasă, s., 5, 6. mâţişor, s. —de salcie, 268. maţi fă, s., 291. mătură, s., 223 4, 230, 242, 271. mătrăgună, s., 246. -meciu, s. muştemic, muc de opaiţ; feştila din pacişele de in, scoase din dinţii pieptenilor, toarsă des-lâuat şi ghilită apoi; se răsuceşte în trei viţe (j. Suceava). melifă, s., 150. melifoaie, s., 150. melifuică, s., 150. merăzii, s. pl., 310. mersină, s. scoruş de munte. miazănoapte, s., 157, 236. miaza-nopţii, s., 230. mică, s. „pe , pe ceas", 111. mieiu, s., 138, 140, 166, 197. miel, s., 249. Miercuri, s., 109; Sf. , 109, 115. miere, s., 165, 271. miatic, s. „are ftumos ", bun venit din daruri, chicuş. Mihail, s. Sf , Arh. ,23,36,237, 339, 346, 365. miji, v. a-, 222; vezi a mniji. mijlocar, s., 311. milostive, s. pl., 260. Minah, s., Sf , 96. minte, s., 65. mniji, v. a—, 164. mişcorici, s. pl-, 178. moarte, s., 36, 274, 333, şi urm.; numele uneia dintre ursitoare, 8; ceasornicul morţii, 76; cap de , 137 p fluturul morţii, 137. moaşă, s., 131. mogăndiţă, s., 158. /noimă, s., 270; „nare nici o ", nici; un rost. mormânt, s., 196. mornăi, v. a ,198. moroaică, s., 127. moroi, v. a , 131. moroiu, s., 127 şi urm. mort, s., 135, 210; cap de , capul morţilor, 137. morun, s., 294. moş, s., 275 ; moşul codrului, 234. moşneag, s., 275. mujdciu, muşdeiu, Sy 164, 332. murgită, s., 227, 236. murgiloaie, s., 227. miu-oaică, s., 127. muroiu, s., 127. mursăcă, v. a —, 231. muşlui, v. a ,180. N. Nafură, s., 85. nagodă, s., 260. nălucă, s., 257, 376. nămetenie, s., 257. nămetie, s., 257. năroci, v, a—, 18. năvalnic, s., 92. năzăranie, s., 257. nebun, s., 275. Nechita, s. Sf—, 48. necumpănit, adj., 104, 219. necurat, s. drac, 20, 23, 29, 32, 81. 389 negustor, s., 276. memuşug, s., 92. neprielnic, s. drac, 246. nevăstnicâ, s., 124. Nicolae, s. Sf. , 42, 282. nocoţeâ, s. u» nume de floare. nodurariu, s. troscot noroc, s., 49 şi urm., 77, 101. norocire, s., 49, 70; slabă, 265. nour, s., 230, 314. mic, s., 244. numai, adv. de sigur, 184. nuntă, s., 71, nup ?, 163. 0. Oală, s., 81, 249; zicală: „învăţată, să ţină oala de toartă", să aibă gospodăria ei. oârzăn, adj., alb-rumăn. ochin, s., 129, 344. odolean, s., 246. ogar, s., 129, 146, 168. oglindă, s., 4, 73. ologi, v. a ,15. om, s., 137; „ însemnat", 100; mâncător de oameni, 301 ; oameni de apă, 303 ; sărac, 276. opăciui, s. pi., 296. opaiţ, s., 118, 121. Oprea, s., 253. osânză, s. „om cu ", bogat, 174. oţet, s., 332. oticul, v. a ,41. ou, s., 71, 81 3, 85, 91, 167, 191. P. Pâcă, s., 277. pădurar, s., 227, 234. pădure, s., 227, 230; mamă-pădurii, 212; muma-pădnrii, 212; surata din , 212; vidma-pădurii, 212; potca-pădurii, 213; ştima-pădurii, 213; tatăl-pădnrii, 234. pădureană, s., 212. păduroaică, â., 212. păduroiu, s., 224, 234. pafă, s., 277. păhar, s. păharul morţii, 347. paiu, s., 101. pământ, s. căţelul pământului, cânele pământului, ţâficul pământului, ţincul pământului, orbetele pământului, 367. pană, s., de scris, 7; „a luă pe cineva prin pene", 90. pâne, s., 4, 5, 24, 80, 91, 141, 220, 230, 249. pânză, s., 4, 220. păpuşă, s., 279. par, s., 205. păr, s., 6, 71, 74, 141, 19S 9, 204, 344. părăsit, adj. ou—, 81. parte, s., 68. pasăre, s., 102, 229;—neagră, piază rea, 99. păsărică, s. ursitoare în chip de , 14. Paşti, s. pl., 137, 143. păsulă, s., 4. pateri, s. pl., 80. patici, s. pl., 376. Patruzeci de mucenici, 106. pecingine, s., 71. pelin, s., 189, 263, 268. pelincă, s., 269. perdea, s., 130. perie, s., 218, 228. Petru, s. Sf , Sânpetru, 12, 16, 24, 60, 149, 348. piatră, s., 133,314 5; scumpă, 53, 313. piază, s., bună şi rea, 49 şi urm. picior, s., 73. picoteală, s., 192. pieptene, s., 4, 35. pietricică, s., 101, 138 140. pipă, s., 278. pipător, s., 278. piper, s., 189. pirpiriu, adj. „îmbrăcat ", subţire, pentru o vreme aspră. pisică, s., 135, 146. pită, s., 4. 390 pivniţă, s., 255. p la stă, s., 262. ploaie, s., 133, 191, 232, 314. plug, s., 162, 187. pocanie, s., 89. pocealâ, s., 162. pocim, s. «nu era alt om în ţinutul nostru, în lui", în felul lui. pocită, 267. pocitură, s., 129. pod, s., 134. pogace, s., 4. pomană, s., 210. pomeni, v. a se , 270. pomost, s., 87. popite s'f 100. popuc, interj., 339. porumbel, s., 141. postav, s., 189. potcă, s., 267; pădurii, 213, 267. poveste, s., 193. praf, s.-de puşcă, 141. prăstăvala, adv. de-a — , 159. preot, s., 100 — 1. preapos, s., 327. pricaz, s., 164. pricoiţă, s., 270. pricoliciu, s., 146, 153. pricoriciu, s., 146. prieten, s., care e cel mai bun-al omului, 154. prilejui, v. a se ,161. procoviţă, s., 103. psiri, s. pl., 271. puică, s., 81, 85. purcel, s., 146, 211. puşcă, s. praf de-, 141. puţ, s. cel din , diacul, 282. putere, s., 344. puternice, s. pl., 260. R. Rachiu, s., 242, 332. rădaşcă, s., 25, 172. raiu, s., 209, 261. râmnitoare, s., 167. râmnitor, s., 167. râncheză, v. a 286. rândunică, s., 71, 91. rărunchioară, s. planta Glechotna Hc-deracea, L. răriinchin, s., 162. răsloj, s., 39. răsfierbe, v. a—, 91. raţă, s., 288. rău, s., 237. răutate, s. copiilor, 237. renişia, s., 291. riduri, s. pl., 283. roată, s., 112.' rostopascâ, s., 189. rouă, s., 49, 191. rudă, rudenie, s., 138. rug, s., 139, 189. rugăciune, s., 169, 195. rupe, v. a ,89. Rusalini-împărat, s., 260 1. rusalii, s. pl. 260. S, ş. Sabie, s., 151, 338. săcărică, s., 269. săgeată, s., 346. sakagnila, s., 96. salcie, s., 268. salea samodiva, s., 333. Sâmbătă, s., 197. samcă, s., 151, 237. samodiva, s., 333; sila sau solea — , 333. samovila, s., 260. Sâmpictru, s., 163. vezi Sf. Petra, sămzănii, s., 72. vezi sânziene. Şandru, s. fetele lui—, 260. sânge, s., 138, 162, 178, 199, 200; — de 9 fraţi, 246. sânger, s., 188. sănie, s., 5. Sânziene, s., 263. sărăcie, s., 96. sărăci, v. a , a nenoroci, 134. sare, s., 4, 6, 27, 35, 185, 189, 223, 249, 232. şarpe, s., 25, 41, 83, 82, 95, 101,133r 391 134, 187, 232, 313; balaur, 41; şarpele casei, 76, şi urm.; iarba-şarpclui, 92. satană, s., 130. sbarător, s., 244. scaiu, s., 72, 268. scăiuş, s., căluş. scaun, s., 80. scăuneciu, s. scăueaş. scris, s., scrisă, soartă, 17, 72. scrisoare, s., "ctîn cer, 25. sdrambiţe, s. p]., 221. secere, s., 136, 224,246. secetă, s., 133, 191, 196. sfâină, s a dat sfaina, a dat de veste; când a auzit că vin Tătarii, sfâina! Ia pădure! (au fugit repede). sfântă, s., 317. sfartaf, s., 158. sfic, s., 99. sfinte, s. pl., şi mari, 260. Sfinţi, s. pl,, 317. sgrebeni, s. pl., 103, 124. sgripţaroaică, s,, 313. sgripţuri, s. pl., 351. Sibiiu, s., 84. jindili, v. a se (despre peşte), 296. sirsinele, s. pl., 97. jişcă, adj., fem. 105. -şişcoiu, s., 127. Sisoie, s. Sf , 237. -şiiifâni, v. a ,291. vezi şufane. sloane, s. pl., 40. suiau, smeu, s., 244, 314. smicură, v. a ,316. smoală, s., 187. smonii, v. a Ia fugă, 214. -şneapăn, s., 193. joadc, s. minciună, jâtie. soare, s,, 29, 74, 192, 209. şoarece, s., 135, 215, 218. soartă, s., 2, 63. soarte, s. numele uneia dintre ursitoare, 8. şobolan, s., 146. ■şofik, adv. 123. şointane, s. pl., 260. şoimance, s. pl., 260. şoimări, v. a —, 269. şoimăriţă, s., 269. şolomonar, s., 315. sorb, s., 305. 313; sorbul mărilorr 305. şorecie, s., 352. şorecioaică, s., 352. spăhnă, s. aţă de cusut, făcută din fuior de in, ca să fie tare. spasmă, s., 237. sperietoare, s., 236. spine, s., 141, 170, 190; spin plecat, scaiu (Bucovina). Spiridon, s. Sf — , 227. spiridnş, s., 81. spirituş, s., 81. sporş, s. troscot (Bucovina). sprinceană, s, 166. spurcat, adj. femeie «spurcată", 34. spurcată, s. 237. spuză, s., 224. sfade, s., 248. stafie, stafie, s.. 135, 236, 248, 376. stăhie, s., 248. Stan, Stana, s., 253. stâng, adj. mâna stângă, piciorul , 27; partea stângă, 30. stângaciu, s., 32. stăpână, s. stăpânele vântului, 260. stârpitură, s., 82. stea, s., 26, 330. stejar, s., 271. ştimă, s., 269; pădurii, 213; — apei, 284. şt inii, s. pl., 124. stobor, s., de cămeşi, 231. străfigâ, v. a ,157. strâgoiu, s., 127. strănuta, v. a ,157, 159. strecurătoare, s., 189. strigă, s,, 137. strigă, v. a asupra cuiva, 156. strigoaică, s., 127 şi urm. strigoaie, s,, 127. strigoieş, s., 137. 392 strigoiu, s., 127 şi unu., 236, 379. stroflocă, v. a ,113. ştubeiu, s., 110. şuieţ, adj., 124. suflet, s., 36,132, 144, 314; —de stri-goiu, 137. sulă, s., 138. surată, s. din pădure, 212. surceâ, s., 141, 186. svârcolac, s., 192, 209. T. Ţ. Tabac, s., 222. tăciune, s. zicală: »a sta la un cu cineva", 155. ţăclăiu, (ăcman, s. deal cu spinarea ascuţită. tămâie, s., 80, 133, 137, 187, 189, 193, 223, 225, 277;. dracului, 277. tamarică, s., 268. tamariscă, s., 268. tănău, s„ tontălău, prostănac. fânc, ţâncă, s., 28; ţănciil pământului, 367. tăndălos, adj., 104. ţânţar, s., 33, 131. ţară, s. armenească, 313. tărâţă, s., 224, 228. târcoll, v. a-, a da târcoale. târomî, v. a-; n’o mai pot , din pricina bătrâneţelor, n'o mai pot duce. făruş, s., 184. Tatăl-nostru, s., 169, 186. teapă, s., 139. temeiu, s, temeiul coşulu i, 228. ţiboacă, s., 33. tine, s. (incul pământului, 367. tichie, s., 79, 130. Ţigan, Ţigancă, s., 275. tingă, s., 218. tisă, s., 139, 198. tiutiun, s., 277. toarce, v. a , 110, 117. Todos, s. nume de sărbătoare, 163. tomurluciu, s., 190. ţopane, s. pl. în cântecul vâlcean (înpărt. de d-1 I. N. Popcscu, dim Ştefăneşti): Frunză verde de costrei, Câiid fu leat cincizeci şi trei, Puneai plugul unde vreai Şi arai pe cât puteai. Iar când fu la şaizeci ş’patru Când a luat pământul stătu' Şi s’a dat delimitare De casă, patru pogoane, Numai văi, numai ţopane, De-ţi mor copiii de foame l topor, s., 224, 230. torcă, v. a , a toarce, 103. tort, s., 116. trandafir, s., 271. trifoiu, s., 71. ţuică, s., 5. tun, s. tunet, 314. Turc, s., 275; boala Turcilor, 318. turtă, s., 6. tutun, s., 277. tutunar, s., 278. U. Ud. s. urină, 146. ulcior, s., 156. ulger, s. uger, unger, 187. umbră, s., 230, 248, 249. umbri, v. a — , 271. undevaş, adv., 201. undrea s., 138. unghete, s., 218. unghie, s. 103, 117. unt, s., 4. untdelemn, s., 4. untură, s., 4. ureche, s., 265, 344. urechiţă, s. planta Semperviviim tec-torurn, L. uriaş, s., 343. urmă, s., 249. ursă, s., ursită, 2. ursă, v. a , a ursi, 15. ursalăi, s., 8. ursătoare, s., 1. urseală, s., ursită, 2. 393 ursi, v. a ,2. urşi, v- a ,2. ursită, s., 12. ursitoare, s., 1, 333. ursitor, s., 16. urs'ui, adj. coloare ursîe, şorccie. ursoaică, s., 1, 15. ursoaie, s., 1. ursoană, s., 1, 4. ustunoiu, s., 430. usturoiu, s., 34, 35, 103, 115, 133, 138, 144, 150, 163, 164, 184, 190, 193, 194, 199, 205, 263, 270, 332, 359. V. Vacă, s., 112, 232. vădană, s., 222. val, s. din ce se face—, 304. vâlvă, s., 260, 278; pădurii, 212. vamă, s. văzduhului, 209. vampir, s., 128, 377. vânt, s., 162 turbat, 226; stăpânele vântului, 260; iarba vântului, 262. vântoasă, s., 113, 260; fetele vântoaselor, 260. vânturi, v. a-, 262. vânturiţă, s., 260. vârcolac, s., 127, 202. vărsă, v. a—, vasul când se usucă îşi varsă doagele. vârticuş, s., 280. Vartolomeiu, s. Sf. , 48. Vasile s., Sf. , 143. vatraiu, s., 223. vedenie, s., 257. vezevenghe, s., 237. vidanie, s., 257. videnie, s., 257. vidmă, s., 129; pădurii, 212. vidră, s., 290 şi urm. vidroiu, s., 297. Vidros, s., 295. vie, s., 80. vierme, s., 178. viespe, s. neagră, 213. vin, s., 5, 6, 91, 141, 199. Vineri, s., 109; Sf ,117 şi urm. vis, s., 33. vită, s., 8, 102, 155, 196, 138, 229. vifel, s., 146. viteze, s. pl., 260. viziclu, s., 112. vrăjitoare, s., 150, 185. vrăjitor, s., 86. vrăjmăşos, adj., 98. vraşc! interj., sdup! vreme, s. de apoi, 261; grea, 315, „la ", 323. Z. Zăblău, s., 219. zahăr, s., 249. Zalina, s. numele uneia dintre rusalii, 261. zân, s. zânul mărilor, 303. zână, s., 1; zâne, 260; zânele bune, zânele milostive, 260; zânele măiestre, 260; făr’de tată, 16. zânişoară, s., 1. zărzălii, s. pl., 310. zeceriu, s., 4. zi, ziuă s., 8, 109. ziuatec, adj., 140. zoaie, s., 121. zodie, s., 8, 15. zorilă, s., 236. CUPRINSUL Despărţirea I. Soartă,, Ajutor, Noroc. Ursitoarele................................................... Denumiri, 1. Numărul şi menirea Ursitoarelor, 1—2. Cele două servitoare ale lui Alexandru Machedon, 2. Un cioban le află casa şi le vede traiul, 2 3. Masa Ursitoarelor la casa pruncului de curând născut, 4 8. Ursirea, 8. Tăria ursitei, 8. Ursitoarele sau Zodiile primesc în fiecare seară porunca lui Dumnezeu, 8 12. Osândirea celor ce ascultă ursirea într'adins, 12-14. Dumnezeu, fără a schimba ursita, ajută pe cei în nevoie, 15. Cei trei mocani Ursitori aduc ursirea la îndeplinire, 16 17. Ursitoarele Ia alte neamuri, 18 19. îngerii.............................................. Căderea lui Lucifer, 20—21. înmulţirea îngerilor, 21 2, Rostul lor în cer, 22. întâiul înger păzitor al omului, sprijinul lui Hris-tos, 23 24. îngerii, mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, 24 — 25. Legenda rădaşcelor şi-a licuricilor, 25 — 27. îngerul sau îngerii păzitori şi ursita pruncului, 27- 29. Diavolul din stânga omului şi lupta lui cu îngerul păzitor, 29—33. Fuga îngerului păzitor, 33-34. Incheerea socotelelor în cer, 34 — 35. Luarea sufletului şi preumblarea lui, 35 37. Paza mormântului, 38—42. Rugăciuni către îngerul păzitor ş. a., 43 48. Norocul............................................................ Lumea şi înfăţişarea Noroacelor, 49. Norocul culegător de rouă, 50. Norocul unui împărat, 50 — 54. Norocul unui frate bogat şi al altui frate sărac, 54 57. Bătaia între două Noroace, 57 — 60. Norocul silit s’aducă bogăţie, 60. Un om merge la scorbura Soartei şi se încredinţează că nu se poate schimba ce-i este partea, 61 65. Noroc fără parte, 66 68. Noroc şi minte, 68 70. Semne de noroc, 70- 72. Urări de noroc, 72. Păstrarea norocului, 73-74, Cântece, 74 75. Pag. 1 19. 20 48. 49 75. m $arpele casei...................................................... 76 7$. Denumiri, 76. înfăţişări, 76—77. Credinţi, 77 — 78. Şarpele casei la alte popoare, 78. Broasca omului, 78. Zânele bune........................................... . , . 79 80. Două fete frumoase ajutătoare, 79 - 80. Cele trei fecioare sfinte, 80. Paterii, 80. Spiriduşul.........................................................81 93. Puterea Spiriduşiilui, 81. Dobândirea Spiriduşului din ou, şi înfăţişările lui, 81—84. Ancluzul (Spiriduşul ban), 84-85. Cumpărarea şi întreţinerea Spiriduşului, 85-86. Povestiri privitoare la a-jutorul şi primejdia Spiriduşului, 87 91. Mătrăguna, 91 92. Floarea de feregă, 92-93. Spiriduşul la alte popoare, 93. Piaza rea şi Piaza bună......................................... 94 102. Piaza rea, potrivnica Norocului, 94. întruparea Piezii rele în şarpe, câne, mâţă, găină şi om, 95-96. Sărăcia legată de casă şi îndepărtarea ei, 96 100. Piezile rele obşteşti: Nălucile, oamenii „însemnaţi1', preoţii, cucuveicilc, eghipturoaicele şi paserile cu ciocul de fier, 100 101. Piaza bună, 101. întruparea ei, 102. Despărţirea II. Munca. Joimarifa . ... ........................... 103 108. Denumiri, 103. Pedepsirea femeilor şi-a fetelor găsite cu cânepa netoarsă, 103-106. Alte soiuri de lene femeiască, 106. Paza femeilor, 106. Colindătorii Joimăriţii, 106 108. Alte prilejuri de venire ale Joimăriţii, 108. Sperietoarea, 108. Marţi-seara . •..........................................109 116. Denumiri, 108. Pedepsirea lucrătoarelor de Marţi seara, 108. Po-vertiri cu neisbutirea răutăcioasii Marţi-seara 108 116. Sfânta Vineri...................................................117 125. Pedepsirea lucrătoarelor de Joi seară, 117. Povestiri cu neisbutirea Sfintei Vineri, 117 125. Inătoarea............................................................126. Pedepsirea lucrătoarelor cari nu serbează ziua Ignatului (20 Decembrie), 126. Despărţirea III. Pământul şi văzduhul. Strigoii............................................................. 127 208. Denumiri, 127-9. Naşterea Strigoiului, 129 132. Semnele după Ciri se cunoaşte Strigoiul viu şi mijloacele de a-1 descoperi, m 132—134. Privigberea morţilor bănuiţi a se preface în Strigoi, 135-137. întruparea Strigoilor îndată după moarte, 137. «îngrijirea" sau «dregerea" aceloraşi morţi, 137.Vremea de noapte pentru ieşirea Strigoilor din mormânt, 137 142. Zilele potrivite pentru aceleaşi ieşiri şi sorocul lor, 142 144. Ieşirea din mormânt, 145. Prefacerea sufletului de Strigoiu viu în Tricoliciu şi reîntruparea lui. Tricolicii şi isprăvile lor, 146 149. Strigoii deopotrivă de puternici ca Dumnezeu, 149 150. Bătăliile Strigoilor, 150. Povestiri despre aceste bătălii, 151 — 152. Venirea paşnică a Strigoilor pe la ai lor, 152. Povestiri, 152—155. Apărarea casei împotriva Strigoilor, 156—157. Hoţul, Strigoiul şi strănutarea, 157—162. Primejdii mari: suptul sângelui, poceala şi altele, 162 163. Leacuri împotriva acestor boli, 163 168. Povestiri deosebite; 168- 185. Isprava Strigoaicelor : seceta, piatra, luarea manei câmpurilor, frumuse-ţei şi manei vacilor, 185 186. Prinderea Strigoaicelor şi vrăji pentru adusul manei înapoi, 186—191. Seceta, 191 192. Grindina, 192. Vârcolacii şi întunecimile de soare şi lună, 192. Paza îndeobşte împotriva Strigoilor, 192 194. Povestiri, 194—195. Aflarea mormântului cu Strigoiu, 195-197. Desgroparea şi dregerea Strigoiului, 197 200. Mărturii istorice, 200 208. Strigoii la alte popoare, 208. Sufletele morţilor .........................................209 Trupul părăsit vremelnic de Suflet: Strigoii şi Svârcolacii, 209. Scurta vieaţă pământească a Sufletelor răposaţilor, 209. Arătarea acestora în vise, 209 210. Alte arătări, 210. Crasnicul......................................................... Copil de Drac şi de femeie, 211. Mama pădurii................................................212 Denumiri, 212. înfăţişări, 212 213. Viespea neagră, 213. Grija copacilor, 213-214. Ademenirea oamenilor în păduri, 214—217. Şoarecele apărător, 217—219. Mama-pădurii pâcâlită de-o fată, 210—221. Tutunul apărător, 222. Mămăliga apărătoare, 222 — 223. Alte leacuri de pază, 223 224. Boli pricinuite de Mama-pădurii şi leacuri împotriva lor, 224 232. Alte neajunsuri, 232. Mama-pădurii la alte neamuri, 232 - 233. Moşul-codrului..............................................234 Denumiri, 234. Moşul-codrului pâcâlit de o fată, 234 235. Moşul-codrului la alte popoare, 235. Murgită, Miază-noapte şi Zorită................................... Purtătorii celor trei conace de noapte: Murgilă, Miază-noapte şi Zorilă, 236. 210. 211. 233. 235. 236. m Samca............................................................... 237 243. Denumiri, 237. Primejduirea femeilor lelmze, 237. Rugăciunea de pază, 237 241. Descântece de Săniei, 241 242. Samca la alte popoare, 243. Smeul............................................................... 244 247. Denumiri, 244. înfăţişări, 244. Bântuirea Snieului, 244 246. Leacuri, 246 - 247. Smeul la alte popoare, 247. Stafia.............................................................. 248 258. Jertfirea unui suflet pentru trăinicia unei zidiri, 248 240. Povestiri româneşti şi străine, 249 255. Locurile unde apar Stăfiile, 255 256. înfăţişări şi denumiri, 257 258. Brehnele.............................................................. 259. Mici sperietori de pădure, 250. Ielele.............................................................. 260 - 264. Denumiri, 260. Legende, 260 261. înfăţişările şi însuşirile Ielelor, 261 263. Paza împotriva lor, 263 264. Ielele la alte popoare, 264. Ceasul cel rău...................................................... 265 266. Denumiri, 264. Primejdii, 264. Descântece, 265 266. Pocită................................................................ 267. Plânsul şi închircirea copiilor, 267. Halele.............................................................. 268 271 Apărarea împotriva Halelor, 268. Duhuri înrudite cu Halele: Vâlvele, Eresurile, Chimele, Boglodatele sau Lohoanele, Lucrul slab, ş. a., 268 270. Ginţii, Armeni, Psirii, 270 271. Sperietorile ....................................................... 272 276. Bâja, 272. Bâca, 272. Câu, 272. Diudiu, 273. Bau, 273. Babani, 273. Băbâcul, 273. Bodaia, 273. Bolea, 273. Catabolea, 274. Calie, 274. Borza, 274. Goţa, 275. Goga, 274. Alte sperietori, 275 —276. Pâca................................................................ 277 279. Zeitatea tutunului, Mama Dracilor, 277. Luleaua, 278. Tutunul, 278 279. Despărţirea IV. Apa. Cel-din-baltă . 280 283. Apa, locaş al Dracului, 280. Semnul primejdiei, 280. Cel-din-baltă ajută un flăcău, 281. Credinţi mărunte, 282. Cel-din-puţ, 282 283. 399 Ştima apei.......................................................2S4 Infă(işare, 284. Ştima apei şi capul de om, 284. Strigoiul ci, 284. Povestiri, 285 — 286. Ştima apei la alte popoare, 287. Innecaţli . . ...........................................288 întruparea şi înfăţişarea Innecatilor, 288. Isprăvile lor, 288 289. Innecaţii şi Maica Domnului, 289. Iada.............................................................290 Puiul Iudii sau Vidrii, 290. Prinderea lui: norocul sau nenorocul pescarului, după colinde şi cântece bătrâneşti, 290 300. Iuda la alte popoare, 300. Femeile-peşti...................................., 301 Femeile-peşti sau Faraonii, 301. Cântările de pe mări, 301. Mâncătorii de oameni, 301 302. Credinţile altor popoare, 302. Oamenii de apă................................................. înfăţişări, 303. Zânul mărilor, 303. Credinţile altor popoare, 303. Peştele mării.................................................. Lupta Dracului cu peştele mării: Valurile, 304. Sorbul......................................................... Innecătorul de oameni, 305. Sorbitorul de apă, 305. Dalfal.........................................................306 Denumiri, 306. Hoţul merelor de aur şi biruitorul lui, după colinde şi cântece bătrâneşti, 306 -312. Bălaurii.......................................................313 Bălaurii de uscat şi cei de apă, 313. Bălaurii din poveşti, 313. Piatra scumpă, 313. Bălaurii văzduhului cu nor sau ploaie, 313 316. Despărţirea V. Boala, Moartea. Sfintele.............................................................. Aducătoarele de boli, 317. Ciuma..........................................................318 înfăţişări, 318 319. Sf. Haralambie, cel' ce ţine Ciumile de păr, 319—322. Sf. Gavriil, 323. Toiagul bobotit de ciumă, 323. Ciuma nemiloasă şi voinicul, 323 326. Ciuma la alte popoare, 326. Paza împotriva bolii, 326 328. Holera ........................................................329 înfăţişări, 329 330. Holera nemiloasă şi voinicul, 330-331. Leacuri împotriva Holerii, 331 332. 287. 289. 300 302. 303. 304. 305. 312. 318. 317. -328. 332. 400 Moartea...................................................... 333 366. înfăţişări, 333. Moartea închisă în sac, 333 335. Chemarea morţii şi dulceaţa vieţii, 335 337. Dumnezeu hotărăşte ca Moartea să nu se mai vadă, 337 340. Oamenii nu mai cunosc ziua răposării, 340. Pregătirea pentru trecerea din vieaţă, 340 - 343. Vestitorii Morţii : slăbirea puterilor, vâjâirea urechilor, căderea dinţilor, 343 345. Moartea iea sufletele, 345 347. Păharul Morţii, 347 348. Boala, ajutorul Morţii, 348. Moartea vicleană, 349 350, Banii, cursa Morţii, 350 355. Moartea atotputernică şi Sf. Haralambie, cârmuito-rul Morţii, 355-357. Mocanul la sălaşul Morţii, 357 358. Mocanul, Holera, Ciuma şi Moartea, 358 360. Mila Morţii, 360 — 365. Sgârcitul îngăduit, 366. Căţelul pământului........................................... 367— 368. Denumiri, 367. Credinţi mărunte, 367 — 368. Ţâncul pământului ■şi zidirea lumii, 368. Adaose....................... 369 — 381. I, 369. II, 376. Indice şi glosar....................... 382- Cuprinsul........................... 395. ÎNDREPTĂRI Pag. 20, rândul u 43, „ „ 71, „ ,, 115, „ „ 118, „ „ 127, „ „ 185, „ „ 202, „ » 266, „ „ 333, „ 20, în loc de «rai, trebue rma. 11, să se cetească: Înger, Îngeraşul meu. 10, în loc de tr foiu, trebue trifoiu. 10, „ ,, ,, Miercur ,, Miercuri. 2, „ „ ,, cuneisbutirea trebue neisbutirea. 14 — 15, să se citească: Leacuri împotriva acestor boli. Povestiri deosebite. Despre isprava Strigoaicelor... 26, în loc de mama trebue mana. 1, ii H ii săi-, „ să-i. 1,„ i, „ Ceasrău, „ Ceas rău. 6 7, să se cetească:... atotputernică şi Sf. Haralambie...