ACADEMIA ROMÂNĂ
DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN
                 CULEGERI ŞI STUDII

        DIAVOLUL Invrajbitor al Lumii
            DUPĂ CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN
                               DE V '*
           TUDOR PAMFILft/ » ^
                    CU 1 STAMPĂ
                         ŞEDINŢA DELA 14 MAIU 1914
                               BUCUREŞTI
LIBRĂRIILE SOCEC & Comp. şi C. SFETEA
\ V      LEIPZIG
                                                        OTTO HARRASSOWITZ
   VIENA
GEROLD & Comp.
1914
                   DIN VIEATA POPORULUI ROMAN,
     I. Hora din Cartai, de Pompiliu Pârvescu, 1908 . L. 3.—
     II. Cimiliturile româneşti, de T. Pamfile, 1908 . . « 1.—
    III. Poezii populare din Maramureş, de Tit Bud. 1908 « 1. -
    IV.  Cântece şi urâturi, de Al. Vasiliu, 1909 . . . . « 5.—
    V.   Din literatura populară, de N. Păseuleseu, 1909 « 6.—
    VI. Jocuri de Copii, de T. Pamfile, 1909 .........« 1.—
  VII. Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu-Codin şi
          D. Mihalache, 1910....................... « 1.
  VIII. Industria casnică Ia Români, de T. Pamfile
          Premiul «Neuschotz» din 1909, 1910 ...      «10.
    XI. HoreşjchiuituridinBucovina.de S. FI.Marian,1911« 2.— X. Legende, Irâdifii şi amintiri istorice, de C. Rădulescu-Codin, l9l0 ..........................«1.50
 XI. Sărbătorile de vară Ia fto/mîm, de T. Pamfile, 1911.« 2.—
 XII. Cântece de. fără, adunate de T. Pamfile, 1913 « 4. -
XIII. 'Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după
         datinile şi credinţele poporului român, adunate din corn. Ţepu (Tecuciu) de T. Pamfile, 1911 « 1.—
XIV. Cântece poporale româneşti din Comitatul Bihor
         (Ungaria),culese şi notate de B£laBartok, 1913 » 5.—
XV. Vremuri înfelepte. Povestiri şi legende româneşti,
          culese de D. Furtună, 1913.................« 1. -
  XVI.  Agricultura la Români, de Ţ. Pamfile, 1913 . . « 5..
XVII.  îngerul Românului, poveşti şi legende din popor
          culese de C. Rădulescu-Codin, 1913 . . . . « 4 — XVIII. Povestea lumii de demult, după credinţele poporului român, de T. Pamfile, 1913 . . . . « 2.—
  XIX.  Sărbătorile la Români: Sărbătorile de toamnă şi
          Postul Crăciunului, de T. Pamfile, 1914 .  « 2.—
  XX.   Sărbătorile la Români: Crăciunul, de T. Pamfile
          1914.......................................«  3. -
XXI. Superslifiile poporului român, de G. F. Ciauşanu
          Premiul Adamachi din    1913, 1914..........« 4.—
XXII Colinde din Ardeal, culese  de Alexiu Viciu, 1914 « 2.—
XXIII. Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende
          româneşti, culese de D. Furtună, 1914 ■ . . « 1.50
XXIV.  Cromatica poporului român, de T. Pamfile şi M.
          Lupescu, 1914...............................« 2.—
  Zicala pusă în fruntea acestei lucrări, nu vine să se adaoge ailor zicale şi povestiri, cu cari uneori ironia bărbaţilor caută să dovedească partea de «drac» ce sălăşlueşte în sufletul femeilor.
  O luptă anecdotică între lumea bărbătească şi cea feme-iască, cu privire la această parte de «drac», există, şi rezumatul ei este tocmai pomenita zicală. Aceasta dovedeşte că ea nu este scornită cu intenţii de glumă, şi nici puţin cunoscută nu este.
  Mai mult chiar: această zicală, ca şi lupta ce-o rezumă, o întâlnim şi la alte popoare; cu privire la dânsa s’au făcut câlevâ cercetări comparative, cari, îmbrăţişând un material prea restrâns, ne-au dat nişte încheieri ce nu se pot primi decât cu multă îngăduinţă, chiar când se leagă de numele unor autorităţi recunoscute. Inlr’adevăr, dacă se poate trece pesle insuficienţa de material cu privire la unele neamuri, prin tnsăş lipsa unei literaturi populare, care a dispărut fără urme, lucrul iea altă faţă, când folclorul altor popoare, cu toată bogăţia lui, rămâne necercetat.
  Şi cum una din cele mai ignorate literaturi populare este şi a noastră,—pricinile şi urmările fiind învederate,— în a-această lucrare am căutat să înlătur, cel puţin faţă de noi, neajunsul unor studii comparative privitoare la subiectul: «Femeia-i mai drac de cât Dracul».
                  CAPITOLUL I.
   Cuprinsul unei povestiri:
   «Diavolul, ciudos de tihna şi curata dragoste a unei căsnicii, năzueşte să o sfărâme. Cu toate încercările,—după o povestire poloneză ele ţin şapte ani,—nu isbuteşte. Sfătuit de un alt Diavol, dă lucrul pe mâna unei babe, care ajunge la ţintă. Ea spune bărbatului că femeia lui nu-i de treabă, şi femeii, că bărbatul ei are legături cu o alta; ca să-l desba-re, ea o sfătueşte să taie bărbatului câteva fire de păr din barbă, să facă din ele o strecurătoare, de pe care bând o-mul, va uită cărările către alte femei. Tot atunci, tovarăşa Diavolului înştiinţează pe bărbat că nevasta lui va căutâ să-l omoare peste noapte, tăindu-i gâtul cu un briciu. Bărbatul crede, şi noaptea, când femeia se apleacă asupra lui ca să-i laie firele de păr, el se năpusteşte asupra ei. Une ori o u-cide,—ca să fie şi el ucis, după alte variante,—iar alte ori o bate, după care se împacă. Baba îşi primeşte de la Diavol răsplata,—de cele mai multe ori, o pereche de cisme noi,— când, necuratul, uimit de atâta îndrăcire a babii. nici nu vrea să se apropie de dânsa, ci-i întinde cişmele în coarnele u-nei furci».
   Rezumatul acesta îl dă d-1 V. Bugiel în studiul său: «Une nouvelie popuiaire: La femme pire que ie diabie», publicat în vechea Revue des Tradilions populaires (1); studiul este încheiat după alte două studii asupra aceluiaş subiect, unul al răposatului 4./Gjus/(2), şi altul ald-Iui G. Poiivka (3).
   (1) An. XXVIII, p. 145-152, 217-224 şf, 293—305.
   (2)   «A. Knust: juan Mantiei: El libro de^los enxiemptos de Coride Lucaror et de Patronio, (l.eipzig, 1902,) (publicat după moartea autorului prin d-1 Adolphe Birch-Hirschfeld), p. 336—396».
   (3)  Lucrarea sa, Femeia mai rea decât Dracul, a apărut în revista rusă Rouss-kiii filologhitscheskie viestnik din 1910. Separai: Varşovia. 1010, 25 p.
3
   Lucrarea lui Knusl se referă la lexlele medievale, dintre cari cel mai vechiu se datoreşte Jidovului spaniol Joseph Ibn Sebara, din veacul XIII, păstrat în rezumat de Enciclopedia Ersch-Gruber ; îi urmează apoi «Tractatus de diversis ma-teriis praedicabilibus» al lui Etienne de Bourbon (mort la 1261) şi alte manuscripte de-ale predicatorilor din veacurile XIII— XVI, dintre cari, cele maj multe sunt copiate unele de pe altele.
   D-I Polivka reieâ studiul, adăugând materialului cercetat, pe cel adus de folcor,-- în loial, 40 de variante, şi anume : 3 germane, 7 poloneze, 1 cehă, 5 rutene, 1 rusă, 1 alb-rusă, 1 slovană, 3 croate, 5 bulgare, 5 italiene, I tătărască, 1 neo-arameană iar restul de 3, probabil franceze, arătând, pe regiuni, păr(ile comune dintre aceste texte şi cele studiate de Knust (1).
   D-l Bugiel, după ce studiază întregul material, îl împarte în două grupe : grupa întâia, care cuprinde pe femeie,-toate variantele, mai puţin 5, cari alcătuesc grupa a doua, adică:
   -- O variantă bulgărească are pe Diavol sub înfăţişarea fe-meiei; «legătura dintre acest text şi celelalte 58 este învederată» (2);
   —     Una ruteană are pe Diavol ca desfăcător al căsniciei fericite; această variantă, ca şi cea bulgărească, represintă, faţă de cele 48, «o absolută regresiune a povestirei» (3). Ea s’ar datori, după părerea autorului «lipsei de inteligenţă a povestaşului»;
   —     Varianta neo-arameană, ca şi cea tătărască, are câte un sclav care vâră zizania între bărbat şi femeie, cu scop,—o dală, de a pune mâna pe o parte din moştenirea lor «Nici urmă de drac»;
       Varianta rusească are pe Diavol, dar acesta, după o trudă de trei ani, face loc unui Jidov, care isbuteşle să sfărâme căsnicia.
   Astfel, în afară de înlocuirea sexului slab prin cel tare, nu
   (1)  Autorul mai semnalen/.ft cfilcva variante orientale, una germani, mia po-polone/.a şi trei franceze,
   (2) Rev. cit\, p. 151.
   (.'{) Ihidcrn,
4
mai este nici o deosebire de samă între cele 60 de povesliri europeane şi cele 3 orientale ; pentru toate rămâne intriga ce învrăjmăşeşfe pe soţi (1). Deci, scrie d-1 Bugiel, toate trebue să pornească dintr’un singur loc.
   Ca să stabilească locul de origine, d-1 Bugiel are în vedere variantele orientale, cari, pentru d-sa, nu presenlă nici un farmec,nici o scânteiere psihologică, ci sunt, <'un product inferior»; deci, ele derivă din grupul femenin (2), care are toate însuşirile unei opere artistic înjghebate» (3). Şi fiindcă grupul femenin se află mai bine representat în Apus, pe când grupul masculin se găseşte răspândit numai în Răsărit, locul de origine al acestei «nuvele populare» trebue să se socotească a fi Apusul,—Spania sau Franţa. Ca epocă, trebue să fie aceea când misoghinia nu lipsiâ dintre laturile austerei propagande creştine, deci, între veacul VIII şi X. «Concepută în spirifut ideilor bisericeşti, povestirea a plăcut predicatorilor, cari au şi folosit-o. Oricum, ea nu pleacă din cercuri bisericeşti, căci n’are înfăţişarea didactică şi uscată a produc-ţiunilor acestor lucruri». Este pornită din popor (4). Orientul nu puteâ produce o astfel de povestire misoghinică, căci situaţia femeii în această parte n a fost nici o dată de invidiat. La Turcul sărac/ femeia este «o vită de povoară»; la cel bogat, «o uneltă de plăcere». Persanul, dimpotrivă, cinsteşte prea mult femeia, ca să-i dea nişte însuşiri mai diavoleşti ca cele ale Diavolului. Moscoviţii n’au preţuit femeile mai altfel decât Turcii.
   A doua consideraţiune, după care povestirea nu poate fi orientală, i-o îndreptăţeşte faptul că chiar şi Diavolul dispare în variantele orientale, lucru firesc, căci rolul acestui spirit este foarte redus după coran.
   In slârşit al treilea argument este urmăfărul : dacă povestirea ar fi orientală, de pildă dacă s’ar fi născut în Mesopo-tamia unde locuesc Neo-arameenii, pe lângă mulţimea mare de variante ce s'ar fi aflat acolo, e^e s’ar găsi din bieişug şi
   (1) Ibid. p. 150.
   (2) Ibid. p. J52.
   (:î) Ibid. p. 150.
   (4) Ibid. n 222-223.
în Asia mică, Turciei, Ungaria şi Grecia (1). Ori, acrie d-1 l.iu-giel, cu loaie că «folclorul acestor ţări este deja bine repre-senlat, totuş Polivka n’a putut să afle nimic».
   Faţă de aceste argumenle, pe cari, fireşte, autorul lor le crede nestrămutabile, cade părerea Iui Knust şi Polivka ce voiau să facă din Orient leagănul acestui subiect, unul din motive fiind Jidovul care l-a scris întâia oară.
   Peste puţin apare un adaos la aceste cercetări, datorii u-nui cunoscător al folclorului algerian, d-1 J. Desparmel, în ceeaş revistă (2). D-1 Desparmel dovedeşte că ’n regiunea nord-vesl africană povestirea noastră se întâlneşte bine re-presentată sub amândouă înfăţişările,- masculină şi femeni-nă, —şi mai cu deosebire în tipul masculin. înainte de a da trei variante, autorul emite părerea că subiectul poate îi socotit ca venit din Orient cu Arabii, prin nordul Africei, de unde, prin Spania, a trecut în Europa. Dacă, din potrivă, subiectul este născut în Europa, de aici, a trecut în Africa, o dată cu invaziunea mauro spână în aceste părţi.
   Cum se vede, ambele aceste socotinţe se opun părerilor d-lui Bugiel.
    (1) Cum se vede, regiunile loatilc de Români na sunt trecute nici intre ţările despre cari se spune că au asemenea variante, nici între cete despre cari se crede, că n’nn, ci sunt lăsate dc-o parte, ca şi cum o suprafaţă de loc cu peste 11 milioane de locuitori, n'ar însemnă nimic!
    (y> Rev. cit. p. 481 şi urm.
                  CAPITOLUL II.
  Să vedem acum de ce material dispune literatura populară românească, cu privire Ia subiectul pomenit, şi în ce legătură stă acest material cu felul de tratare al chestiunii, mai ales de către d-1 Bugiel.
  însă, mai întâiu, să ne închipuim că spunem cuiva cuprinsul tuturor variantelor povestirii, şi-i cerem un rezumat scurt-De bună samă că acest rezumat va îi următorul: ori cât de trainică sar părea legătura dintre doi inşi, printr’o uneltire, ea se poate sfărâmă, vremelniceşte chiar.
  Şi dacă aici este miezul povestirii, e neaparal trebuincios ca el să se plămădeaseă inlr’o anumită regiune şi de acolo să plece ca un împrumut în altă parte? Cred că nu. De va fi vorba de legătura dintre so(i,—-la popoare şi în vremuri când căsnicia are un oarecare preţ,--îndată o astfel de povestire se va naşte.
  Să îndemnăm pe cineva să desfacă o prietenie şi .să-l întrebăm asupra mijloacelor ce le va întrebuinţa. Cel dinlâiu va îi acesta : se va folosi de minciună, va spune lui A că B nu-i este cu inima curată, şi lui B că A este tot astfel. întâiul efect, nici o dată nu lipseşte: o umbră cât de uşoară de îndoială, ceea ce, pentru trăinicia prieteniei dintre A şi B, însemnează mult, dacă nu cumva chiar foarte mult sau lotul. Şi, se înţelege, cu cât A şi B vor fi mai creduli, cu a-tât legătura dintre dânşii se va desface mai curând.
  Se face o căsătorie, care poate nu-i îndestul de bine privită de unele părţi înleresate: îndată începe «poşta» dela u-rechile lui, la urechile ei, şi uneori «treaba se strică», fiind că «şi-a băgat Dracul coada la mijloc». Chiar în cea din urmă zi, -la cununie,—nu ceteşte preotul din înţelepciunea cărţilor că «ceea ce Dumnezeu a legat, lumea să nu deslege» ?
7
                                             Inima omului.
   Luljperu, în inima omului, ocroteşte curvia, iubirea de argint, za\v\istia, fălărn\i\cia, mândria, lăcomia, şi muerea, pentru trupul pofticios şi iadul ce-şi varsă focul din gură.
              ... O. săracă inima mea cea rănită şi sângerată,
              Că ini-ai blereduit-o cu a vicleanului săgeată?
              Pentru ce. suflete, ai băut din paharul Necuratului Şi te-ai veninat cu otrava rea a păcatului ?
              Te-ai supus pohtelor şi patimilor ai necinstei,
              Că gadinile şi hiarăle sânt. idolii Adrotitei (1). lată vrăşmaşul Luciper în pahar foc au aprins,
              Di urcare tu. bând, inima ta s’au cuprins,
              Şi acum Ucigaşul peste tine împărăţeaşte.
              Toate simţirile tale neoprit le stăpâneaşte.
              Că cine, de ce este planisil şi orice lucru ii place,
              Aceluia slrâmtorat rob şi slugă să face (2).
   (1)  Afroditei?                                                        *
   (2)    Versuri dintr'o cărticică veche, cu iconiţe, irnpărt de d-1 C N. Mateescu, prof. în R.-Vâlcea. Textul întreg sa publicat în Cuvântul adevărului, VII, no. 1(3 (Craiova, 1908). D-1 Mateescu atribuc cărticica lui Ghenadie Cozianul (c. 1720). Cfr. Calendarul revistei rIon CreangăA pe anul 1912, p. 103-105,
                                        s
  Se încearcă o tovărăşie: îndală zavistia incepe să sape.
  Se leagă o prietenie; îndată ura începe să roadă.
  în totdeauna a existat vrajba, care de multe ori şi-a dat rodul ; acest soiu de rod se trece din om în om prin ajutorul graiului şi cu înfăţişarea de povestire Deci, povestirea stricării unei legături sufleteşti între două persoane, trebue să existe, fiindcă există legătura. Dacă o căsnicie se sfărâmă după o vreme îndelungată de pace, aceasta nu sa putut întâmplă decât fiindcă unul din soţi «a scrinlil-o». O prietenie se strică dacă unul din prieteni «calcă alături», şi astfel mai departe, iar când nici solul n a fost necinstit, şi nici prietenul necurat la suflet, Irebue să se fi vârît între cele două părţi vrajba, prinlr’un vrăjmaş al acelei case sau al acelei prietenii.
  Să vedem cine ar puteâ unelti împotriva unei legături sufleteşti care se sprijină sau pe iubirea de soj, sau pe cea de frate, sau pe cea de prieten.
  Creştinismul ne dă ca duşman pa Diavol, geniul rău, care prin minciună a sfărâmai fericirea celor dintâi doi oameni, Adam şi Eva (1), care a împiedecat pe Noie să-şi facă corabie şi mai pe urmă a căutat să-l înece cu toţi cei ce piu- J tiau pe valuri (2). Diavolului i se datoreşte născocirea vinului, învrăjbitorul oamenilor, şi născocirea rachiului cu aceleaşi însuşiri (3). El stă in biserică şi se stambă Ia oameni, ca să-i facă să râdă şi astfel să-i îndepărteze dela dragostea lui Dumnezeu (4). El este cel ie niciodată «nu face mănăstiri». Prin urmare, pentru creştini, şi la aceştia, fără învederată pricină, numai Diavolul are menirea să slrice buna înţelegere. Aceasta nu implică un loc anumit şi o vreme a-numită, căci concursul unor aceloraşi împrejurări, naşte ace-laş efect. Migraţiunile sunt cu putinţă, însă nu-s neapărate.
  Se înţelege, tot astfel se poate judecă şi despre alte reli-giuni, căci nu există religiune care să nu-şi aibă Diavolul său.
  Cu toate acestea nu întâlnim liiciodată în povestiri pe Dia-
  (1) V. a mea Povestea lumii de demult, 80 şi urm.
  (2) Ibidem, p. J27 şi urm.
  (3) Ion Creangă, Vil, p. 8, Povestea Uimii de demult, p. 1 Sili —7.
  (J) T. Pa m fi le, Sărbătorile de vară la Români, p. OG.
9
                  *?
voi «în came şi oase», desfăcând o legătură sufletească dintre două persoane, şi acest lucru e firesc. Se poate câ în varianta ruteană să fie scris că Diavolul, în persoană, a slricat traiul cel dulce dintre cei doi soli: trebuie însă să se subîn-ţeleagă că aceasta n’a pulut-o face decât prin «anumite mijloace», şi cari sunt de două feluri:
   Une ori Diavolul iea înfăţişarea omului, care astfel se poate apropia de alţi oameni, iar alte ori năimeşJe pe alţii,—pe «cei ee-şi pun în cârd cu Dracul», «cei cari au de-a face cu Dracul»,—ca să lucreze pentru dânsul,—mijloace cari, în e-senjă, se reduc la unul şi acelaş.
   Tot astfel, în vremurile de demult, pe când Dumnezeu şi Sf. Petru umblau pe pământ, ca să înveţe lumea, aceştia luau infăţişărele de oameni, mai întotdeauna de oameni de rând, căci numai astfel puteau fi ascultaţi.
   Pe lângă o femeie, cine poate să aibă o trecere mai mare decât lot o femeie şl mai ales o femeie bătrână, care, pe lângă simţiminlele sexului său, mai aduce şi o bogată experienţă a unei vieţe în care ni uite «a văzut şi a pătimit»! Nu-s toţi pustnicii bătrâni, oameni înţelepţi? Nu-s «filosofii», oameni bătrâni şi înţelepţi? Nu-s babele «bătrâne», şliuloare şi meştere? «Nu face vorba bătrânească un galben?» (1).
   Deci, dacă Diavolul trimite pe cutare babă ca să vâre o minciună şi să strice liniştea unei gospodării, cum ar vârî cineva o pană de lemn ca să despice un buştean, nu mi se pare întru nimic extraordinar. Astfel, povestirea de care vorbesc, poale, şi Irebue să apară înlreagăîn mai malle regiuni. Nu-mi pot închipui că sar găsi în mintea unui creştin,— dar şi într’a altui credincios, care îşi are un «viclean» al său,- un alt zavislnic mai priceput decât Diavolul şi o mai meşteră uneltă a acestuia de cât femeia, şi mai ales femeia bătrână sau baba.
   Zadarnică, prin urmare, îmi pare truda d-lor Knust, Polivka şi Bugiei de a căută leagăne, când ele sunt pretutindeni, de a căuta un isvor când marea este fără margeni şi când ea
   (i) Cred. Rom. din corn. Vlâsineşti, jud. Dorolioiu, împart, de d-1 D. Furtună: < Uriganu I arc cap de baba şi inimă de tâlhar: de aceea lucrează numai şotii şi răutăţi pe lume
IU
nare nevoe de un izvor. Şcoala neo-evhemerislă, încă de mult, a fost dovedită neputincioasă in a lămuri legătura dintre povestirile ce fac ciclu.
  Povestirea pomenită Irebue să se găsească în literaturile tuturor naţiunilor, cari pun preţ pe-o dragoste şi cari deci, cred într’un zavislnic (1). Intre naţiuni, şi încă între cele numeroase, suntem şi noi Românii; şi materialul de care dispunem, pe această temă, cred că va minună pe d. Bugiel, mai ales după ce a afirmat, străfulgerând din Mesopotamia în Spania, că toată calea aceasta a găsit-o cu totul stearpă.
   (1) Dau aici definiţii!nea lui Andrcw Laug cu privire la mit: ^Miiul osie lămurirea firească şi trebuincioasă a unui fenomen făcută de priceperea unui om primitiv», şi adaug: pentru mai multe naţiuni, miturile vor fi simultane când noţiunile puse în legătură sunt aceleaşi, cumse'ntâmplă aici cu femeia, dragostea şi Diavolul.
                 CAPITOLUL III.
   Ar trebui să încep cu tema: Diavolul unelteşte şi isbu-leşte să sfărâme legăturile dintre doi soţi, prieteni sau tovarăşi. Voiu căută însă să aduc materialul nostru, paralel, celor mai frecvente variante cercetate de Knust, Polivka şi Bugiel.
                                Povestirea întâia.
   Dracul, ncpulând turbura fericirea unor tineri însurăţei, năimeşte o babă. A-ceasta spune nevestei că bărbatul ei este necredincios, şi că spre a-I abate dela aceasta, ea îl va vrăji cu păr de-al lui, luat câte trei fire. cruciş, din cap. După cc-i pune pc spate palmele sale pline de făină, cu care nevasta pregătiâ plăcinte, merse la bărbat şi îi arătă că soţia lui se are bine cu altul, lucru despre care se va încredinţa, după urmele ce manele aceluia au lăsat pc nevastă. Apoi, după sfatul necredincioşilor, peste noapte, nevasta va caută să-i taie gâtul. Zavistia isbuteşte, însurăţeii se ucid şi baba îşi iea plata dela Diavol; o pereche dc papuci, din vârful unei prăjini.
   Eră o pereche tânără; se luase din dragoste, şi de dragi ce-şi erau unul altuia, nu găsiau vreme din destul ca să se desmierde. Să fi avut orice neajuns, nici o dată vorbă legănată nu ieşiâ din gura lor. «Dragă» în sus, «dragă» în jos, toată ziua.
   Azi aşâ, mâni aşâ,— da lumea nu ştiâ ce să zică: prea bine trăiau însurăţeii, ca alţii să nu-i privească şi mai ales să nu-i vorbească cu răutate. Acu, lumea ca lumea, dar ce veţi zice dumnevoastră dacă v’aş spune ca chiar şi Dracului nu-i plăceâ dulceaţa căsniciei islor doi însurăţei!
   Şi-apoi ci-că, ce-şi pune Dracu’n gând, nu se poate să nu facă; dar, dacă acii nu i-a mers, cine-i de vină? N’a avut parte să isbândească şi să se bucure, şi pace bună! Ei, da iaca pe lumea asta pe cineva mai mare decât Dracul; iaca baba. Ce n’a putut face dracul, a făcui baba,—fie la ea acolo!
   Şi să vedeţi cum.
12
   Vine Dracul şi se pune pe Ireabă. însurăţelul isla ci-eă eră negustor: sla ziua la prăvălie şi seara veniâ acasă. încearcă Dracul fel şi chip, —degeaba: nu-i poale face pe însurăţeii noştri să se supere nici câlu-i negru sub unghie. Şi se că-trăniâ Ucigă-I-crucea, şi se înegriâ de ciudă, de mai să-i crăpe fierea în el de mânie.
   Iaca se întâlneşte cu o babă:
   —  Ce stai aşâ de amărît, cumelrelule? îl întrebă ea.
   —    Cum să nu stau,- îi răspunse Sarsailă,—că uite ce-i şi cumii'i pe capul meu!
   Şi unde prinse Dracul a se jelui, de-ţi eră mai mare mila să-l asculţi.
   Baba, când îl auzi, râse şi zise:
   —    Măi, eu să fiu în locul tău, mi-aş face o samă. Apoi ce fel de Drac eşti tu, dacă nu te pricepi la un lucru aşâ de uşor. Ce mi-i da mie să ţi fac eu trebuşoara asta?
   —  Ce vrei, numai fă-mi*o,—îi zise Dracul vesel.
   —  Ia, să-mi dai o pereche de papuci boereşli,—zise hârca.
   —    Iţi dau, mătuşica, îţi dau, numai să le văd că-mi faci Ireabă.
   Şi aşâ înţeleşi, plecă Dracul într’o parte iar baba în altă parte, fiecare după ale lui.
   Baba, de cuvânt, se duce la casa însurăţeilor. Vorbeşte ba de una, ba de alta, până ce vede ce-i şi cumu-i în dreapta şi n stânga. «Măiculiţă» în colo, «măiculiţă», în coace,-hârca dracului, trăgea cu ochiul şi băga de samă Ia toate.
   —  Nu-i greu,—îşi zice ea; am să capăt papucii Dracului!
   După vreo câteva zile, se duce baba la nevestică acasă,
şi potriveşte vremea când bărbatul îi eră dus la crâşma lui. Nevestica tocmai făcea nişte plăcinte. Suflecată la mâni, legată la cap uşurel, umblă cumu-i titirezul şi cânta ca o păsărică, fără nici o grijă. Intră baba,--iar «măiculiţă» în colo, «măiculiţă» în coace,—începe a\ o luă pe nevastă cam pe departe:                          \
   —    D’apoi, măiculiţă, mare hăriţucuţă mai eşti, mare frumuşică te-ai mai ales, dar ce folos că n’ai avut noroc să-ţi găseşti un tovarăş pe potriva dumitale!
                                         13 '
   -- Da ce vorbeşti aşa, mătuşă? -o întrebă nevasta schimbă ndu-se de o dală la fală.
   —    Ehei, draga mătuşii, oftă hârca din greu; ştiu eu ce ştiu, de vorbesc aşâ. Coieâ, stai singurică, nu ştii ce-|i face bărbatul !
   Şi pe urmă tot baba:
      Dă, lumea spune că până nu faci foc, nu iese fum! la, s’a înhăitai cu cutare... Iji spun eu, vezi-rnă, — o femeie bă-Irânâ/ Iţi spun eu, care am văzut cu ochii cu cari te văd. că chiar de-acolo vin. Îs amândoi şi petrec la cătâramă!
   Nevasta, mai-mai să leşine.
   —    Dar nu-ţi face spaimă; bărbatul ţi-i fărmăcat şi mai multe, nu; nu-i nici o primejdie dacă mi-l dai pe mână mie; ţi-1 întorc eu unde-a fost, cât ce-ai zice; mă pricep eu să-ţi fac atâta bine, ce dracul! Dar pentru asta, să-mi dai câteva fire de păr din capul lui. Să ieai un cu/il nou, să te faci a-i căuta în cap, şi când îl vezi că doarme, să-i lai in cruciş câle Irei fire de păr, şi să mi le dai mie. Pe urmă nici o grijă să nu porţi. Eu ştiu că i fărmăcat, şi-l desfac, şi ţi-1 aduc la casă şi la masă, mai curat decât cum erâ la începui!
   Iar nevasta, bună încredinţată;
    - Mă rog, mătuşica dragă, nu mă lăsă; fă-mi ce mi-i face, numai să nu mi se strice căsnicia; mare pomana ai să ai pe lumea cealaltă cu trebuşoara asta!
   Baba dracului, după ce mai vorbi, ba de una, ba de alta, tot mângâind-o, îşi umplu palmele cu făină din covată şi le aşeză frumos pe umerii nevestii, aşâ, să pară ca şi cum ar fi apucat-o cineva ca s’o desmerde. După asta, plecă încărcată de toate bunătăţile şi mulţumirile nevestii, şi se duse de nimeri la crâşma bărbatului.
   Acolo ceru un rachiuaş, mai spuse o vorbă, mai îndrugă alta, până când începu a l căina pe bietul însurăţel:
   —    Măiculiţă, harnic eşti, frumos şi cuminte, cum nu mai ai cum, dar ce folos,—vorba ceea;
                      Ce folos De Uf pir gros,
dacă n’ai avut parte cu însurătoarea! Cum Irebuiâ să fii, şi cum eşti I
14
   —     Dar cum vine asia, mă (uşă ? —sare omul, nevenindu-i bine vorba asta a babii.
   ar baba:
   —  De, zic şi eu ce zice o lume. Nu ştii vorba :
                     Ce ştie sa tui Nu ştie barba tul!
   Dumneafa stai aici, şi ie munceşti, şi le trudeşti, de dimineaţă şi până în seară, şi nevasta, acasă, nu şlie decât cum să se leîăiască cu altul. Nu-i spusă asta aşâ în vânt. E adevărat. Şi să mai vezi, că nu-i destul. Iaca nu mai departe chiar astăzi, când ai să te culci, ai să vezi cum are să-ţi taie gâtul cu cuţitul, prefăcuta ceea de nevestică a dumitale, pe care o crezi icoană sfinţită. Cine mi-a spus mie faina asta, ştie, dragul mâtuşii, ce spune, şi nu vorbeşte de pe apa Sâm-betii. Eu, drept să-ţi spun, întâiaş dată n’am crezut, dar am fost să mă încredinţez singură. El, se vede, fusese mai înainte pe-acolo şi când m'a văzut, a şters o la sănătoasa, după ce se hârjonise cu nevestica dumitale, fie acolo cu dânşii. Am văzut urmele mânilor lui pe umerii ei, că pe semne munciseră amândoi la frământatul şi coptul plăcintelor!
   Baba na mai avut când să mai isprăvească ce mai avea de spus, că bietul om a şi plecat acasă val-vârtej. Ajunge, se uită la nevastă, vede nişte urme de palmă pe spinare, şi tace. Seara se culcă, cu chip că doarme, şi aşteaptă să vadă de-a fi după spusă babii ori nu/'
   Nu trece după asta mult şi biata nevestică, doritoare ca să-şi scape bărbatul cât mai iute, s’apropie de dânsul cu cuţitul, să i taie firele de păr, şi pe urmă să i le dea babii, ca să i le vrăjească de desfăcut.
   Însurăţelul, când a văzut-o, nu s’a mai putut stăpâni: a sărit asupra ei ca un nebun, i-a smuncif cuţitul din mână, şi după ce a înjunghiaf-o pe nevastăVsa, s’a înjunghiat şi pe sine.
   Baba, cât-coleâ, cu Dracul alăturea!
   Când vede Dracul, rămâne uluiLy Şi zice:
   —  Drac eu, dar baba şi mai şi!
   —     Cumetrelule, să-mi aduci în grabă ce mi-ai făgăduit, că eu ţi-am isprăvit treaba !
I
15
  —   Ţi-aduc, ţi-aduc,—răspunse Nichipercea, plecând repede-
repede.                                       »
  li erâ acuma şi lui frică de babă.
  Pesle câtva vreme, îi aduce papucii. Vine la casa babii şi o strigă afară.
  iese baba, dar nu vede pe nimeni, doar pesle gard vede o prăjină, şi în prăjină, papucii....
  Şi baba îi luă, râzând şi’ dânsa de frica Dracului!
  De atunci ci-că baba-i mai avană decât Diavolul, fie la ei amândoi acolo, cruce de aur cu noi! (1)
                                Povestirea a doua.
  Baba îşi pune manile pline de făina pe nevastă, iar bărbatului îi spune că aceasta a făcut-o ibovnicul nevestii sale.
  Bărbatul îşi ucide nevasta, iar baba îşi iea dela Diavol papucii din vârful prăjinii.
  Ci-că înlr’un târg, unde-o fi fost acolo, trăia un casap însurat de puţină vreme. Dracul, «care nu face mănăstiri», îşi puse în minte să le strice căsnicia şi traiul cel bun.
  S’a trudii el, Michidufă, fel şi chip, dar zădarnică i-a fost toată strădania: cei doi soţi trăiau ca doi hulubaşi.
  Intr’o zi, pe când sta cu coada între picioare la răspântia unor drumuri din preajma târgului celuia şi-şi trudiâ mintea ce să facă, ce să dreagă, căci în iad nu erâ chip să se întoarcă fără ispravă, de frica lui Scaraoschi cel bătrân, care l-ar fi snopit în bătăi, iată că-i iese în cale o cotoroanjă de babă felegoasă şi urîtă,- mama pădurii, nu alta.
  Baba, văzând pe Michiduţă că nu i-s boii acasă, îl întrebă de aleanul ce-i apasă sufletul.
  —     Iiii, măiculiţă,—făcu ea,—apoi aista-i lucru uşor. Mă prind eu să-ţi fac trebuşoara asta.... Las' pe mine că eu li-s naşa. Numai o pereche de papuci galbeni o să te ţină toată osteneala mea!
  Dracul, la auzul spuselor babii, se înveseli şi bătu palma bucuros cu dânsa, întărind tocmeala cu o pereche de papuci galbeni.
  (I) Culeasă din corn. Jorăşli, jiul. Coviuliiiu şi împart. de d-l P. Ol». Saviu, seminarist.
16
   După învoială, baba plecă şi se duse înlins ajă la casa măcelarului. Aici găsi pe lânara nevastă trebăluind singură. Baba se dete pe lângă dânsa şi începu a o încântă, că-i aşâ, că-i pe dincolo, căci câte nu găsesc ele când îşi pun lerpe-neaua să intre pe sub pielea cuiva!
   Nevestica, văzând că timpul trece mai iute când mai stă de vorbă cu cineva, o pofti să mai vină şi altă dată, să-i mai lină de urît. Baba se prinse bucuroasă.
   Azi aşâ, mâni aşâ, baba începu a-i umplea capul cu secături, că bărbatul ei nu-i de treabă, că o înşeală cu altele, şi câte şi mai câte. Pe de altă parte începu a da târcoale şi pe la căsăpie, spunând bărbatului că femeia lui umblă ’n rele.
   Zizania şi bănuiala fură gata
   lntr’ozi, baba nimeri Ia nevastă tocmai când aceasta cerneâ făină pentru mămăligă. Baba se dete pe lângă ea, cum îi eră obiceiul, şi prefăcându-se că o mângâie, după ce îşi puse mâna prin troaca cu făină, o lipi de spatele nevestii, lă-sându-i pe polcă urma palmii. Apoi ieşind, se duse glonţ la măcelărie, unde spuse bărbatului că trecând pe-acasă, a găsit pe nevaslă-sa cu ibovnicul, şi că să se ducă repede, c’o să-i găsească pe polcă urmele palmelor ibovnicului, cum a ţinut-o în bra(e.
   Bărbatul n’aşleptă mai mult, şi cum eră cu cuţitul în mână, plecă înfuriat acasă, unde, văzând urma de palme pe spatele nevestii, nici una, nici două, îi înfige cuţitul în a-dâncul pieptului.
   Dracul, care n’ar fi crezul în ruptul capului că baba o să isbutească să strice căsnicia casapului,-căci dacă nu mai încercase el toate mijloacele lui diavoleşti,—se îngrozi, cât era de drac, de isprava urgiei.
   Când veni la plată, Michiduţă îi puse papucii în vârful linei prăjini şi-i întinse de departe, lemându-se să se apropie de cotoroanţă, şi cât ai clipi, o 'ty tuli în fundul tartarului, căci se încredinţase şi el că babele îs mai meşlere şi decât Dracul (]).                    \
    (1) Dela răpos. Adela C Popovici. împart, de d-1 T. Popovici. inşi. în corn. Zorleni. jiul. Tutovn,
V
                                            17
                                 Povestirea a treia.
   Baba mânjeşte pe nevastă cu vopseaua cu care lin tinichigiu dădea tabla de pe casă, iar bărbatului îi spune că nevasta lui se dă în păcate cu tinichigiul
   Bărbatul işi bate nevasta.
   Baba, după acea^n, mânjeşte pe femeie cu făină, iar bărbatului îi spune că nevasta lui trăeşte cu pitarul din sat.
   Bărbatul îşi împuşcă soţia, iar baba îşi iea dela Diavol papucii.
   «Unde-şi vâră nasul baba, nu-şi mai vâră Dracul coada!».
   -- Asta-i vorbă mare!
   Trăiau odată într’un sat doi tineri. Se luaseră din dragoste şi toată lumea se minună de felul cum se înţelegeau între dânşii.
   Salaria dăduse unui Diavol soroc de un an de zile ca să le strice căsnicia: de nu va isbuli, n’are ce să mai caute In iad.
   Se chinui Ucigă-l-crucca mai bine de o jumătate de an, dar nu făcu nimic. Ştia în sal o babă care închegă apa,— aşâ de fermecătoare ce eră. Intr’o seară se duse la ea şi-i spuse:
   —     Dacă-mi strici căsnicia omului, pentru care eu mă chi-nuiu de mai bine de jumătate de an, îţi dau ce mi-i cere.
   Baba făgădui şi ceru o pereche de papuci noi.
   A doua zi disdimineaţă se duse la casa omului. Omul eră la pădure, de, ca toamna, iar femeia, cu treaba prin casă. Un vopsitor vopsiâ tabla de pe casă.
   Baba, făcu ce făcu, şi-şi mânji mâna cu boia. Se duse la femeie şi-i puse mâna pe umăr; apoi, mai slătîi ce mai stătu, şi plecă.
   Seara, ieşi înaintea omului şi-i spuse :
   —     M'am dus azi pe la tine, nepoate. Ce să-mi vadă ochii, mămucuţă dragă 1 Măriuca ta se ţinea de gâl cu tinichigiul ca-' re-ţi boeşte casa! Iaca aşâ, dragul măluşii! Am rămas de lemn când am văzul!
   —     Poate ţi s’a părut, mătuşă; eşti bătrână şi poale le-au înşelai ochii,—zice omul nedumerii; nu, nu, mătuşă; nu se poate una ca asta!
   —     Se poate, nu se poate, —treaba lor; eu ştiu că i-ain văzut ţinându-se de gât şi sărutându-se. Crezi cumva că spun
   Painfile, Diavolul,                                          2.
18
minciuni ? 'Poi, se poate una ca asta ? Eu, femeie bătrână, care ca mâni-poimâni, am să închid ochii,—să spun minciuni ?
   Omul, pe jumătate crezând, jumătate nu, se duse supărat acasă. Femeia, vâzându-1 supărat, îl întreabă ce are. El nu-i răspunse; dar când îi văzu pata pe umeri, o luă la bătaie, şi aşâ, căsnicia lor se strică. Baba se duceâ în toată ziua pe acolo, dar femeia nici cu gândul să gândească că ea ar îi aceea care i-a făcut astfel de treabă.
   Eră lăsatul secului. Baba, disdimineaţă se duse la casa o-mului. El eră după treabă prin pădure, iar femeia făcea plăcinte acasă.
   Baba îşi umplu mâna de făină şi mânji casânca femeii.
   După ce făcu isprava, plecă la bărbatu-său şi-i spuse:
   — Iaca, nepoate; întâia oară nu m’ai crezut de ce ţi-am spus, dar eu şi azi am găsit-o cu pitarul din sat. Uşile erau încuiate şi ea cu el înlăuntru. Iţi place nevastă ce ai ? Halal să-i fie!
   Omul, când auzi acestea, nici una, nici două, plecă acasă. Când văzu casânca mânjită de făină, crezu numai decât în spusele babii. Cu nevastă-sa nu vorbi un cuvânt, ci o împuşcă întocmai ca pe un puiu de vrabie.
   Seară, Ucigă-l-toaca veni la babă şi-i dele îăgăduiala (1).
                                 Povestirea a patra.
   Baba, încredinţând pe nevastă că bărbatul ei ar puteâ-o iubi încă mai mult, îi dă briciul ca să-i taie cruciş patru fire de păr din cap. Bărbatului îi spune că nevasta lui s'a sfătuit cu altul, ca să-i taie gâtul, când îi va căută în cap.
   Bărbatul îşi isgoneşte nevasta, iar baba îşi iea papucii din prăjină.
            A fost o’nsoţire ce trăiâ ’n iubire,
            In pace, în tihnă şi ’n mare unire.
            Ei nu ştiau ceartă vţ'o dată în viaţă,
            Ci-şi da unul altui vgrbe cu dulceaţă.
            In scurt, într’atâta trăiau aceşti, bine,
            In cât de poveste eraik la oricine.
            Dracul însă, care’n casnici coada-şi vâră
   (1) Culegere dela Gb. Petrea com. Gobor. jud. Tecuciu, împart, de d-1 V.
G. Beldie, seminarist.
19
              Şi face să’nceapă ’nlre ei gâră-mâră.
              Se sili p'aceştîa cu neîncelare,
              După a sa voie, să-i aducă ’n stare,
              Inlinzând el dară, cursele lui toate,
              Şi ca să-i supuie, văzând că nu poate,
              Căută o babă, auzind că ele II întrec pe dânsul la drăcii şi rele.
              Şi-a găsii pe una, Vişana, anume, întâia drăcoaie Dracilor din lume.
              Se duce la dânsa, pricina îi spune.
              Că n a fost putinţă pe ei a răpune,
              Zicând:—Ştii că este un graiu de când vacul Că-şi sparge cu vreme\a\ opincile Dracul; Ia, numai priveşte opincile mele,
              Că se lrenţuiră în mici peticele,
              Şi lot nu pot încă să bag între dânşii O intrigă mică şi să-mi râd de dânşii;
              Dacă dar poţi face, mai mult decâl mine, Arată-ţi puterea, te rog, fă-mi un bine!
              Ea clăti cu capul şi ’ntre rânjitură, îşi arătă colţii cei pociţi din gură,
              Zicând: —Ei, copile! vezi că e pricina Că nu şlii pe unde se udă găina!
              Iţi trebue încă să înveţi la şcoală,
              Deşi eşti Diavol, dar ţi-e tigva goală.
              O bătrână astfel, cum mă vezi pe mine,
              Nici la degetu-mi mic nu le puiu pe tine (1). Zise el;—Se poate, pe vorbă-ţi se vede:
              Pan’ nu văz cu ochii, nu-mi vine a crede (2).
              —   Ei bine, dar ce-mi dai?—bătrâna întreabă, Că, pe capul tatii, nu mă duc de geabă.
              —   Bucuros, răspunde, pe loc voiu fi gată Să-ţi dau o pereche papuci galbeni plată.
              —   Nu m’aş fi dus, —zise,—dar cu astea toate, Merg ca să vezi mumai Vişina ce poate!
              Deci începu baba, adese să meargă
     (1) In text; «Nici la degetu-mi âl mic nu te puiu pe tine».
     (2) In text: *Dar pân’nu văz cu ocini nu-mi vine a crede».
20
        La acea femeie, căscioara să-i spargă.
        Găsi ea mijloace s'o ’mprietenească Cu una, cu alta, ca să o momească.
        Şi precum pescarul undiţa-şi întinde Şi cu râmă ’nşeală peştele ce prinde,
        Aşa îşi întinse planurile sale,
        Spre ea ca s’o tragă cu vorbe morale,
        Până când văzu că prinse ea putere Şi are mijloace ac să bage’n miere,
        Aşâ’ntr’o zi ’ncepe, femeii să zică:
        —   Of, fetica mantii, cum eşli frumuşică,
        Cum îţi văz purtarea, cum te văz cinstită,
        Şi cum eşti de blândă, cu firea tihnită!
        Trăeşli încai bine şi cu bărbăţelul.
        Ori ca pisicuţa,—gâr~mâr,~cu căţelul?
        Dar să nu-ţi prea pese, că toate şi-au leacul: Eu am meşteşuguri, să’mblânzesc pe Dracul, Să ţi-1 fac să fie blândişor ca mielul,
        Şi să-l joci cum joacă mâţa şoricelul!
        —   Nu-mi trebue, maică,—tânăra îi zice—; Soarta mea un prea bun bărbat îmi trimise; Drag mi-a fost şi-mi este, el iar mă iubeşte,
        Şi ca noi, îmi pare, că alt nu trăeşte.
        De ceva de-1 supăr, îmi crede, mă iartă.
        Căci matele in om incâ"lol se ceariă.
        Sunt prea mulţumită cum trăesc în viaţă, Numai sănătate Sfântul să-mi trimeaţă!
        —   Ori şi cum, fetico,—îi răspunde baba, -Când îl vei supune, altfel merge treaba,
        Că usluroiu dulce şi bărbat iar moale Nu se poalen lume; el nu poartă poale.
        Cât de bun să-ţi pară\ tot el ciocan este,
        C’aşâ li-e ursita bielelpr neveste;
        N’ai să-ţi deschizi gura^ să-i dai vreo poruncă, Că’ndată asupra-ţi ura îşi aruncă;
        Numai a lui vorbă’n samă să se ţie:
        El ca untdelemnul de-asupra să fie.
        Să-ţi fac eu un lucru, ascultă la mine,
        Sil trăeşti cu dânsul încă şi mai bine.
        11 îmbrobodeşti, ştii, chiar ca pe-o muiere, li pui în cap ţestul şi rabdă’n tăcere.
        Tânăra, aceste auzind, se pleacă.
        Şi-ascultaţi pe baba ce-o’nvăţâ să-i facă:
        - - Na ăst brici u, — îi zice,- că-i vrăjit de mine, Şi la prânz bărbatu-ţi acasă când vine.
        Şi când după masă, o vrea să se culce,
        Tu du-te la dânsul cu firea-ţi cea dulce, Prefă-le că îl iei, în cap a-i ucide,
        Şi când vezi că doarme şi ochii închide. Atunci scoate briciul (vai ce amăgire!)
        Şi cruciş din păru-i laie patru fire,
        Şi mai către seară, firele acele.
        Mi le vei da mie să le puiu la stele;
        Apoi să vezi vîeaţă, să vezi fericire,
        Să vezi traiu aluncea, şi să vezi unire! Proasta tinerică, briciul în sân bagă.
        Dorind să se facă soţului mai dragă.
        Baba de-altă parte, la bărbalu-i merge,
        Din ochi îi clipeşte, îl mişcă de haină,
        Se face că are să-i spuie o faină.
        El, vrând iar să afle ce o să-i vorbească.
        Se puse să-i spuie şi ea să-i şoptească, ZicândDragul mamei, of! ce te aşteaptă;
        Ce nenorocire ţi s'a pus în faptă!
        Soţia ta astă-zi, perechea-ţi iubită O să te răpuie |cu| moartea cumplită:
        Că ea cu un tânăr are înclinare Pe care-1 iubeşte mai demult, îmi pare;
        Şi el un briciu dându-i, o ’nvaţă, duşmanul,
        Ca să-ţi taie capul, astfel dându-i planul: Astăzi când vei merge, să prânzeşti acasă,
        O să iea să-ţi cate în cap după masă,
        Şi viindu-i bine, mâna o să-şi puie Ca să-ţi laie gâtul şi să te răpuie.
        Şi dac’a mea vorbă necrezută-ţi pare,
        Prefă-te că nu ştii de nici o urmare,
       Şi-i, vedea cu ochii gândul cum îi cslc.
       Să zici bogdaproste că-ţi dedeiu de vesle. Omul cum aude, speriat peste fire,
       Stă la îndoială şi ’n nedumerire,
       Se munciâ cu gândul cum a lui so(ie Inlr’atât tirană asupră-i să fie,
       Şi cum să ’ndrăsnească la o aşa faptă,
       Cu totu ’mpotrivă şi neînţeleaptă!
       —   Nu gândeşte urma! nu gândeşte răul!
       Şi acel ibovnic al ei, nătărăul,
       Cum putu s’o ’nveţe ca să mă omoare?
       Nu ştie că-i ocnă şi spânzurătoare ?
       Şi ea, ticăloasa, nu putea să-mi spuie,
       Căci dragostea ’n sită nici o dată nu e.
       Să-mi fi zis:—Eu, frate, mă duc dela fine,
       Că nu eşti pe gustu-mi, n ai nimic cu mine,
       Şi-i dam voie însu-mi să meargă în pace,
       Cu el să trăiască pe unde îi place.
       Pe semne păcatul şi aţa îi trage,
       Amândoi vieaţa în nevoi să-şi bage.
       Ce zic, nici eu nu ştiu, aşâ e, se vede:
       Vorba de rău, omul prea lesne o crede.
       Deci dar mă voiu duce şi mă voiu preface Că nu ştiu nimica, să văz ce se face.
       Judecând acestea, se duse- acasă,
       Ca şi altă dată, se puse la masă ;
       Mâncând în tăcere şi ’ntristat cu tofi.il,
       Se dete pe-o pernă, i'ăzimându-şi cotul;
       De necaz şi ciudă, foc ieşiâ dintr’insul.
       Iată şi nevasta veni lângă dânsul,
       Ii apleacă însăşi capul pe genunche:
       —   Stăi, să văz,—zicându-i,—ai vre un păduche Aşâ el se lasă, să vază\ ce-o face
       Şi ca când adoarme, mijind, se preface.
       Ea atuncea, briciul, încet din sân scoate,
       Şi asupră-şi porneşte urgiile toate:
       —   Tirană muiere, ăsta-ţi este dorul?
       Asta ţi-e credinţa, ăsta ţi-e amorul?
           Asia |i-e virtutea cea nelegiuită ?
           Asia ţi-e morala cea afurisită ?
           Cum din cer nu cade fulger să te arză Să te mistuiască, trăsnet să te piarză!
           Cum nu se despică locul ce te fine Şi să te înghită de vie pe tine!
           Fugi! nemilostivo, nu-mi mai sta 'nainle (1)
           Nu ’ncape ’ndreptare, nu ascult cuvinte!
           Du-te de trăeşte cu cine î|i place,
           Dintr’această clipă, pleacă de-aici, drace;
           Că mi-ai voit răul, nu-ţi fac răsplătire. Bogdaproste babii, că mi-a dat de ştire!
           Ar fi vrut, săraca, să-l încredinţeze,
           Dar cine-i da pas ei, ca să se ’ndrepteze;
           Geaba ea acuma, făcea jurăminte,
           Că cutare babă a scos-o din minte:
           Şi-a pierdut credinţa ca şi Eva raiul.
           Şi ca pân' aicea, nu le-a mai fost traiul.
           Care săvârşire văzându-o Dracul,
           S’a speriat cu fotul de babă, săracul!
           Atât îi fu frică de acea bătrână In cât nici papucii nu-i dete în mână.
           Ci i Ie [sic) întinse c’o prăjină lungă Ca nici răsuflarea la el să ajungă,
           Şi ca de-o aspidă să se otrăvească,
           Să-l facă în lume, să se pedepsească.
           Iată, dar, minciuna ce face în lume,
           De-a carii pricină istorii sunt sume (2).
                                 Povestirea a cincea.
  Baba încredinţează pe nevastă că bărbatul său n'o iubeşte, fiindcă nu face copii. Ca să fie iubită, o îndeamnă să taie bărbatului, la o căutare în cap, trei fire de păr. Bărbatului îi spune baba că nevasta va cercă să-l ucidă. Căsnicia se strică, iar baba îşi iea dela Diavol, din vârful prăjinii, o pereche de cisme.
  Povestirea este scrisă pe la jumătatea veacului XVIII de popa lorcja din Cocorăştii Parhovii, după ce a auzit-o Ia nişte dăscăli:
  (1) In text; „Buo'i! piei! nemilostivo, nu-mi sta înainte-».
  (2) A. Pan. Opere complete, I, Bucureşti 1904, p. 80 -4.
24
   «Vorbind dăscălii, zice unul dinlre dânşii că au dai Dumnezâu oamenilor vrednicie căt pol ca şi îngerii, iar altul zice că unii pot ca şi îngerii, iar alţii săntiî mai răi decât Diiavolul, căci nu poate Diiavolul să facă ce face omul.
   Iar ci ziseră:
   —  Cum să fie aşâ ?
   El zise că în cutare oraş eră un om foarte de cinste şi bogat, şi fămeiia lui încă eră creştină bună. Şi eră amândoi îndurători şi milostivi, umblăndu şi păzindu poroncile lui Dumnezeu. Numa eră mâhniţi căci copii nu avea. Iar vrăjmaşul Diiavolul, care nu va, nici pohfeşte binile oamenilor, el multă se trudi şi umblă după acei de cinste oameni ca să-i vâneze cumva, să le facă pacoste, să-i învrăjbească şi să le strice dragostea şi libovul lor cel curai ce ave între dânşii, şi nu putu.
   Iar după multă nevoinţă ce făcu el şi nu isprăvi nimic, in-tr’o zi stătu înnainle porţilor acelui om şi cu glas lin începu a se jăli şi a zice:
   —    O, amar mie, vai de mine! Dar eu cu ce slujbă şi a-gonisire voiu să merg înaintea tatălui mieu! Vai de mine, bicisnicul şi decât toate slugile mai nevoiaş, cu ce ochi va să-mi caut stăpânul mieu? Intrată ta vreme să mergu eu că-tră dansul fără nici un rod! Ci acum de s’ar află cineva ca să-mi fie de ajutor, eu cu ce ar pohli. l-aş dărui!
   Iar o babă, auzindu-I aşâ cu umilinţă glăsuind, veni la dânsul. Zise:
   —  Ce ţi-e, fălul meu ?
   Iar el îl spuse toate pricina şi cum că el este Diavol, bale războiu cu acei oameni şi nu poate face nimic. Iar ea zise:
   —    Ptii, blestemat, şi decât toţi mai mişel şi becisnic! Dar ce să-mi dai tu mie, şi eu acum să-i fac să să învrăjbească: încă mai că ar sparge şi casa de s'or lăsă!
   Iar Dracul zise:
   —    De vei face lu aceasta, ce vki vrea ji-oi da,—aur, argint, cât vei vrea, căci eu am destul de acela.
   Iar acea diiavolijâ de babă şi mai dracul decât loji Dracii, nu se bucură nici la bogăţie multă, ci să tocmi numai pe o păreche de cizme, şi merse la muiere acelui om creştin în chip de cerşetoare, şi după ce o milui îi zise :
   —     Fala mea. eu lie răul nu ţe-aş vrea. că iată că eşti bogată şi cinstită, nunia ţe-aş spune o vorbă.
   Iară ea zise:
   —   Spune, măicuţă!
   Iar baba zise:
   —     Umblând eu prin case cerând, am jauzil că bărbatul tău a îndrăgit pe alta, căci tu nu faci copii. De vei pohll să fii cu casă ca şi până acum, tu, fata mea, să mă asculţi pă mine, că eu nu-ţi voiu răul. Dacă va veni bărbatul tău, să te faci a-I păduchi şi să tai trei peri din barbă cu cuţitul lui cel mic, să mi le dai la mine (1), ca să-i fac eu oarece, şi nu te va mai ură.
   Iar, pă de altă parte, să întâlni cu acel om şi zise:
   —     Jupăne, bogat şi cinstit ca tine nu este altul. Ţe-aş spune o vorbă!
   El zise:
   —   Spune, babo !
   Ea zise:
   —     Jupâneasa ta s’aiî îndrăgit cu altul şi ţie va să-ţi tac galul, ca să mori, să ei pe acela.
   Iar el începu a o bale cu frâul pă cap, iar ea, încă bălăn-du-o, zice:
   -- Pasă, că o vei aflâ cu cuţitul la găt.
   Iar el, mergând, nu pute eşi acel cuvânt din grijă, ci îş prinse nevasta cu cuţitul în mănă la gătul lui. Şi aceiaş făcură vrajbă, căt sparseră casa şi să lăsară.
   Această văzând Dracul puse o păreche de cisme înlr'o prăjină lungă, şi de departe Ie tinse babii, zicând:
   — Ţine, babo, ţine, că mi-e frică să mă apropiu de tine, că tu eşti mai ascuţită decăt mine şi decât cela ce mau făcut pă mine.
   Socotiţi, fraţilor, ce destoinicie au unii oameni pământeni, căci nici Dracul nu prinde cu dânşii!
   Aceasta auzind noi dela dăscăli, am început a zice: «gos-podi pomilui (2). Popa Iorga ot Cocorăşti» (3).
   (1) Iu text; „...să la tni-1 dai mine..."
   (2) Doame milueşte!
   (3)   După manuscriptul no. 480, fol 14», al Academiei Române, publ. de d-l D. Furtună în Drum drept. I, p. 493-.7>.
26
                                Povestirea a şasea.
   In schimbul unei năframe. baba tnvată pc o femeie, că, spre a-şi scăpă bărbatul de o primejdie ce-l paşte, să-i taie. la un căutat în cap, trei fire albe de păr. din creştet. Bărbatului îi spune că nevasta lui îi va tăiă oâtul, după sfatul ce femeia l-a avut cu ibovnicul ei.
               Traiul bun se strică. Baba îşi iea dela Diavol trei perechi de buşmachiL
   «Fost-a-fost o dată un Drac pisrnaş, care-şi pusese ochiul pe doi tineri însurăţei, de cum se luaseră, şi vreme de vreo einci-şase ani întruna, voia cu ori ce preţ să-i facă să se sfădească şi să se bată. Dar de florile mărului făcea Satana câte-i plesniâ prin cap. câte iscoade’n lună şi’n soare, că pace, tinerii iştia par’că erau nişte îngeraşi ai lui Dumnezeu, aşâ trăiau de liniştiţi şi’n bună înţălegere, că nimeni n a a-uzit din gura lor vorbă rea sau ocară, sau măcar să-şi zică unul altuia «fă’n colo!»
   Dracul crăpă de ciudă, nu alia; îi veniâ să-şi facă o samă.
   Aşâ, cum se plimbă el posomorit şi primprejurul gardurilor gospodarilor islora, iată că trece pe drum o babă bă-trână-bălrână, care se sprijiniâ în două cârji roase pe jumă-etate, aşâ că umblă încârjoiată spre pământ, că mai dădea pesle oameni în drum.
   Dracul posomorit, cu capul în piept, baba cârjoială, se lovesc nas în nas şi se opresc în mijloc de drum. Dracul dă să păşească pe alături, baba se uită la el, îl cunoaşte şi-l opreşte cu cârja.
   -- lan mai stăi, fârlate, că te cunosc cine eşli!
   —  Da de unde mă cunoşti, babo?
   —    D’apoi eu să nu te cunosc? D’apoi eu am cunoscut şi pe babaca mălaie, Scaraoschi cel bătrân, şi pe moşu-tău Sarsailă, şi tot neamul cel drăcesc, că de multe ori m au ajutai la multe bunătăţi în lume!
   Şi din una în alta, se ieau la vorbă, şi-şi spun palarama, dă, ca oamenii ce nu.s’au văzut’, de mult.
   —     Ce, numai atâta te supără, puiule? Apoi, las’ pe mine. Ce-mi dai mie să fac ca până dgseară să se bală până la sânge, gospodăraşii iştia?
   -- Tu, babă, ai să faci lucrul ista?
   —  Iaca, eu!
. . 27
   —    Dacă n'am fost lui in slare care de mai mtill de cinci ani mi-am ros tălpile prin casa asia şi împrejurul ei, şi n'a fost chip, d’apoi tu!..
   —  Ei, îmi dai o pereche de buşmachii noi?
      Da-ţi dau şi trei, numai să faci.
   Baba şi cu Dracul se prinseră din vorbă şi-apoi îşi luară ziua bună unul dela altul, holărînd ca a douazi să-i aducă Dracul buşmachii pe ţarina de lângă jitărie.
   Se pune baba şi se duce în casa gospodarilor celor paşnici. Şi cum intră în casă, nu găseşte decât pe nevastă care stă cam întristată şi toarce din furcă.
   —    Da ce ţi-i, dragul bunicăi, de şezi aşâ de jelnică şi o-giJUă: par’că-ţi fot ninge şi tot plouă!
   —     Ce să am, niătuşo dragă, ia mi i dus bărbatul cu plugul, —şi-i târziu, şi-a fi flămând şi ostenit, şi văd că nu vine mai curând acasă!
   —     Mei, asta ar fi cum ar fi,—zice tot baba,—dar alta şi mai mare poale să Ie îngrijească.
   —  Da ce-i, mătuşă ?
      Apoi, vezi, draga bunicăi, că din câte ştiu eu,—că sunt femeie de multe ştiutoare, nu cum mă crezi, —da bărbatul tău l-am văzut de câtevâ zile prea schimbat la faţă, şi tare mă tem de viea|a lui!
   —  - Ce spui, mătuşă! Taci, că mă sparii!
      Aşâ-i, dragul bunicăi, aşa-i!
    - Dar ce are, ce i s’o fi întâmplat!
    -    Ce să aibă, puico! Ia, se vede că aşâ-i scris omului... Da eu le-oiu învăţă ce să-i faci ca să-l scapi de orice întâmplare năprasnică.
   —  Invaţă-mă, mătuşico, şi ţi-oiu da ce mi-i cere.
   —    Apoi, dacă mi-i da năframa cea de pe aşternut, tot te voiu învăţă de bine.
   Şi gospodina, hâţi! năframa şi i-o dă babii, şi baba o învăţă aşâ:
   —    Draga bunicăi, când a veni bărbatu-lău acasă, să-i spui că ai vrea să-i cauţi în cap; da tu să-ţi pregăteşti la îndă-mână briciul lui cu care se rade Duminicile şi sărbătorile,
28
şi pc când i-i căută in cap. să ieai sama că ai să găseşti chiar în creştet Irei fire de păr alb. Atunci să scoţi înceti-nel briciul, fără să-l vadă bărbatu-tău şi să-i tai acele trei fire de păr, că numai aşâ are să scape de moarte năprasnică.
   —  Aşâ oiu face, mătuşă dragă!
   Baba luă naframa şi ieşi din casa gospodinei, şi opinlin-du-se cât ce putea, se îndreptă spre ţarină, unde ară gospodarul.
   Şi iaca îl întâlneşte în drum, şi-l opreşte, şi pică în genunchi înaintea lui strigând :
   —    Omule, omule, nu trece pân* nu mi-i asculta, că la moartea ta te duci, fără să ştii !
   Omul rămâne încremenii în loc şi priveşte la babă; apoi o întreabă :
   —  Ce spui, babo?
   —    Iaca ce spun: tu te duci acasă la gospodăria la, dar fu nu ştii ce te-aşteaptă... Iaca, nevasta la se iubeşte cu ei-novnicul salului şi s’a hofărîl aşâ, ca să-ţi răpuie zilele numai decât!
   —  Ai înebunit, babo ?
   —    Ba nici decum, şi adevăru-ji grăesc; de n’a fi aşâ, să mă spânzuri când mi-i mai întâlni. Şi iaca cum s’au sfătuit: când te i duce acasă, după ce-i ospăta, nevăstuica la are să-ţi caute în cap, da ca are să aibă lângă ea ascuns briciul cu Care te razi tu Şi pe când ţi-a căută c'o mână in cap, cu alta are să-|i facă liârşli! gâtul. Şi pe urmă are să le îngroape în dosul coşerului, şi să chefuească ea cu cinovni-cul, nesupărată de nimeni!
   Bărbatul, care ştiâ cât preţueşle nevaslă-sa, scuipă pe babă, şi porni repede spre casă.', Da’ pe drum. în sufletul lui, tot răsunau cuvintele babii, şi inima toi ii băteâ mai tare.
   Ajunge omul acasă; sare nevasta şi-i dă demâncare ; mănâncă omul, şi nu apucă bine a^ se ridică dela masă, şi nevasta îi şi zice:
   —     Bărbuţele, bărbăţele, nu-i viipa tu să-ţi caut o leacă în cap! lan vin şi te pune cu capul pe braţele mele!
   Omului i-a sărit inima din loc. Da eră tare de fire şi se hotărî iute să vadă până la sfârşii ce-a fi.
29
   Şi se lungi pe laiţă, şi-şi puse capul în braţe la nevastă sa. Nevasta începe a-i căută în cap, şi iaca dă într’adevâr în creştet de câlevâ fire de păr. Ea pune mâna încel în buzunar şi trage briciul şi-l deschide.
   Da omul, care pândiâ, văzând că nevastă-sa a scos briciul şi l-a deschis lângă gâtul lui, o dată sare de pe laiţâ, trânteşte o fleaşcă nevesti-sei. de-i sare briciul tocmai la u-şă, ş’apoi o ’nşt'acă de cânepa dracului! şi dă-i, şi dă-i! de ţipă biata femeie, că s'auziâ la a noua casă!
   A doua zi desdedimineaţă, Dracul sta ghemuit lângă grajdul jităriei şi aşteaptă să vie baba, să-i deie cele Irei perechi de buşmachii, cari i le făgăduise. Da când o văzu că se a-propie, îl cuprinse o frică aşâ de mare de babă,—care în-tr un ceas a făcut ce n’a fost în stare să facă Dracul în cinci ani,—în cât puse buşmachii ceia legaţi în vârful unei prăjini lungi, şi-i întinse de departe bâborniţii, ca nu cumvâ să se atingă de dânsa,—că drac eră Dracul, dar mai îndrăcilâ-i şi baba, când se pune pe atâta!» (1)
   (!) N, A. Bot»dan, Poveşti şi anecdote din popor. laşi. f. a., p. S4 -87.
                 CAPITOLUL IV.
   Din cele înşirate până aici se vede cu prisosinţă că literatura populară românească, pentru subiectul pus în fruntea acestei cercetări, este bine representată. O paralelă de amănunte n’o mai fac, căci nu ne poate aduce nici un folos. De obiceiu, amănuntele le pune povestitorul după temperamentul lui, fără ca să-şi dea samă. Intr’adevăr, nu ne putem închipui povestirea aceasta curgând din gura unui bătrân cu o astfel de încheiere: «şi soţul, după ce şi-a ucis nevasta, s’a sinucis», precum iarăş, nu se poate ca un însurăţel să sfârşească povestirea cu: «şi cei doi soţi sau despărţit în pace», chiar dacă el va reproduce-o îndată după ce a-auzit-o în acest chip, cum ar fi varianta lui A. Pan. Vom găsi temperamente paralele la două naţiuni; ele vor fi răsfrânte în povestire prin aceleaşi amănunte paralele: tinerii vor alege uciderea femeii, iar bătrânii, numai despărţirea lor; la ce va folosi paralelismul?              ^
   Cu privire la procedeul «dracului de babă» ce se poate altcevâ spune, decât că el este cel obişnuit: intriga. Ca ilus-trafiune, iată cum îl întrebuinţează în snoavele noastre lungi, Păcală, sluga Iui Sfancu:
   Aceasta, plecând la arat cu stăpânul său, ştia că Stănculeasa va pregăti bucate bune pentru cumătrul, cu care se avea bine, şi că i le va duce la ogor; locjul unde ară îl va şti Slăcu-leasa, căci cumătrul are un b(\u bălţat. Păcală, la vremea cuvenită va legă un bou de-al stăpânului său de-a curmezişul, cu un brâu, pretextând eă-i bolnav, şi cu chipul acesta, Stănculeasa va veni cu plăcintele moi la dânşii.
   Aşa se şi întâmplă. După ce ospătează, Stănculeasa crede car fi bine de trimis plăcintele rămase şi cumătrului său,—
31
ce era şi morar,- lucru pe care, porneşle ca să-l facă Păcală:
      «Sluga iea de jos ştergarul Cu plăcintele şi pleacă încotro ară morarul.
   Dar în loc de a i le duce lui, precum avea poruncă,
   Ce-i dă’n*. minte?.... una icea, alta colo mi-o aruncă... >
   Pân’le-a sămânat pe toate pe cărări... Iar când soseşte La morar cu mâna goală:—Ian ascultă!—’i glăsueşte,
   Sunt trimis de-a mea stăpână, ca să-ţi spun că soţu-i ştie,
   Ştie tot, şi-aici îndată, cu toporul o să vie
   Să te taie! Deci când vine, vezi să nu-i stai în cărare,
   De ţi-e dragă lumea! lea-o la picior cât poţi mai tare!
   Şi sa ’ntors ’napoi pe urmă, tot într'o alergătură..,.
   -  - Ei, le-ai dus? Cumătrul ce-a zis? - De, plăcintele-i plăcură. Dar... e necăjit... că ’n două plugul i s’a descheiat.
   A voit să-l dreagă singur, însă, geaba s’a ’ncercat.
   N’are nici topor, creştinul... Iţi aşteaptă ajutorul,
   Să te duci, te roagă, iute, pân’ acolo cu toporul.
   Stancu, auzind acestea, iea toporul şi se duce...
   Iar cumătrul, când îl vede, stă pe loc, îşi face cruce...
   — Valeu, care va să zică, n’a glumit de loc argatul!
   Uite Stancu cu toporul, vine ’n coace, zău, turbatul!
   Şi-unde mi-o tuli morarul către sat în jos, ca vântul,
   De părea că nici n’atinge cu picioarele pământul.
   Stancu stă din mers o clipă:—Ce să fie? sa ’ntrebat.
   Şi cu ochii urmărindu-1:—Hei! s’aşterne pe strigat.
   Hei cumetre Niculaie, unde fugi aşa cu zorul ?
   Vino bre, să dregem plugul! Uite că-ţi aduc toporul!
   Aş! când strigătul lui Stancu dela spate 1-auziâ,
   Peste arături, cumătrul, şi mai îndrăcit fugea (l).
   Acelaş joc se ’ntâmplă după aceasta între Stancu, ce se întorcea dela morar, şi Slănculeasa. Intriga pusă la cale, cu vorba, lipseşte; ea există totuş din faptele lui Păcală, pentru Stancu şi vorbele lui, pentru Slănculeasa:
        Iată :
   Când văzu aşa Românul, ce să-i facă ? L-a lăsat
   (1) P. Dulfu, Păcală,, Bucureşti 1912, p. 139-141. O variantă a povcstirei şi în Calendarul revistei «Ion Creangă» pe anul 1913, p. 1J5 şi urm.
   Şi din drum ’napoi se ’nloarse, la soţie, la argat,
   Dar în calea sa prin iarbă numai iată că zăreşte O plăcintă...Alta !..Alta!..—Tii!—în sine se gândeşte,
   Le-a perdut, se vede-argatul. Bale-l-ar de păcătos L Apoi prinde câte una. să le-adune de pe ios...
   Stănculeasa Mâi creştine,—mi-1 întreab’ atunci pe-argat, -Vezi cum tot s’apleacă Stancu ? Oare peste ce-o fi dat ?
   Iar Păcală-Hei, stăpână,- a răspuns de lângă boi,—
   Când ai şti de jos ce-adună! Tot adună la pietroi,
   Să te toace ’n cap când vine, c’a aflat ce poamă eşti ;
   Ştie, cum pe-acasă 'n taină, cu morarul te iubeşti!
   Auzind aceste vorbe, Stănculeasa :—Aoleu !
   S’a făcut la chip cu ceara.—Sărăcuţ de capul meu !
   Apoi hai spre sat şi dânsa, dă-i Ia fugă iepurească,
   De-ai fi zis că Turci pe urmâ-i s’au luat s’o prăpădească (I).
   Apoi, mai departe urmează, «minciuna» cu «arde casa» pe care o găsim în varianta orientală sub forma «sa năruit casa» (2):
   Stancu, ajungând Ia slugă, stă o clipă, se ’ncruceşte:
   --- Ei, drăcie ca aceasta! iVlăi argate, ian priveşte,
   Pentru ce plecă şi-mi fuge către casă şi boreasa?
   Iar Păcală:—De stăpâne, fuge căci vă arde casa.
   Un sătean veni ’ntr’o goană uite-acuma şi ne-a spus.
   — Casa noastră?—zice Stancu.— Dumnezeule de sus!
   Fie-ţi milă!... Şi ca glonţul, când din puşcă vânt i-ai dat,
   Fuga dup’a sa femeie, mi-o tuli şi el spre sat.
   Ea, văzând câ-i urmărită:—Patru zeci de sfinţi!—gândeşte,--Ajutaţi-mi! Şi la fugă şi mai r^pede-o sbugheşte.
   (!) P. Dulfu, op. cit., p. 141.
   (2) J. Desparmet. loc. cit., p. 189: textul a apărut in cartea Venseigiicmenl de Varabe dialectal par la methode directe, BJida, Mauquin 1904, p. 90. Rezumatul: Cineva vinde altuia un sclav negru, care ^re obiceiu să spună câte o minciună pe an. După şase luni, în lipsa stăpânului, care se află dus la nunta unui prieten, sclavul începe să ţipe canin zid s’a prăbuşit peste stăpânul sau şi l-a ucis. Stăpâna se înspăimântă, strică toate podoabele din casă, «cum eră obiceiul 4 iar între acestea, negrul se duce la stăpân şi-i spune acelaş lucru: casa i s'a năruit şi toţi dintr'însa au pierit.         1
   Aceasta de altfel este numai jumătate de minciună: cea laltă, pe temeiul vieţii conjugale, nu se mai dă.
33
      Aş! Un pas doar, dc-al Iui Slancu, face de ai femeii trei,—
      Se scurtă, văzând cu ochii, depărtarea dintre ei...
      — Ce să mai ajerg de geaba,—zice ea la urmă ’n sine;
      Tot o să in’aţungâ, iatâ-1, să-l aştept aci mai bine.
      Şi stătu pe loc din fugă... Când sosi şi el... nevasta li căzu ’n genunchiBărbate, iartă mă de data asta!
      Nu mai fac de azi încolo, câte 7zile-oiu mai avea!
      Stancu se uită la dânsa şi nimic nu pricepea.
      —Cum? Ce-ai zis? Mai spune-o dată! —Ştiu,—femeia-i
                                                 da’nainte,—
      Ştiu c’aflat-ai totul... Insă, iarlâ-mă, te rog ferbinte!
      Dragoste ca păn’ acilea, cu cumătrul meu morarul,
      N’am să mai fac cât e lumea! El e vinovat, ştrengarul!
      El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci de-acasâ.
      Şi şâ-mi văz de treburi, hoţul, până seara nu mă,
                                                     lasă (I).
   Această întreţesere de intrigă este cu adevărat minunată, şi nu ştiu cu ce cuvinte ar puteâ-o răsplăti d-l Bugiel, dacă ar fi un chip să-i cadă sub ochi.
   Cu variantele, româneşti pe cari le-am dat, subiectul se termină în Apus. Celelalte 5 variante, din cele 63, cari se a-bat dela subiect, privesc Răsăritul. Am arătat că după d-l Bugiel, această însemnează că în Apus trebue să se stabilească leagănul povestirii, de oare.ce acolo s’a putut află cel mai mare număr de variante. Am respins această încheiere pe motivul că dacă nu s’au găsit variante şi în Răsărit,—adică n’a găsit d-l Bugiel,-- nu însemnează că asemenea variante nu sunt. Adaog acum că dacă în Apus se găsesc o sumă de variante, cari, cum se va vedea, nu-s la un loc decât o singură variantă a subiectului «desfacerea unei legâluri sufleteşti prin zavistie», însemnează numai o singură fajă pentru un subiect; deci nu ele «representă o adevărată operă 1
   (1) P. Dulfu, op. citp. 141 — 142.
   Pamtile, Diavolul.
3.
34.
de arfă» (2). Intr’adevăr «marea varietate de chipuri cu cari femeia desface căsnicia dovedeşte o înfloritoare născocire artistică» (1), dar se opreşte aici. Născocirea în literatura populară românească se dovedeşte purtată de mai mult avânt, cum se va vedea îndată.
  (1) Ibidem, p. Joi.
  (2) Rev. citp. 152.
                  CAPITOLUL V
   Un alt soiu de legături omeneşti, pe cari Diavolul cearcă să le sfărâme, sunt frăţia— dragostea dintrefraţi,—pr/e/en/a, legăturile de interes dintre doi inşi, ş. a., primite şi de d-l Bugiel ca variante ale subiectului. Astfel se dă o variantă o-rientală în care se spune cum curtenii vâră intrigă între un rege şi credinciosul său, arătând celui dintâiu că credinciosul îl va ucide peste noapte şi acestuia că, ştiind pe nişte răi-fă-cători ce vor încercă peste noapte să ucidă pe rege, îl sfă-fuesc ca el să se ascundă de cu vreme sub pat, şi la timpul hotărît, să-şi' apere stăpânul de primejdie (1).
   La noi, variatele se apropie mai mulf de subiect.
                                 Povestirea întâia.
   Doi fraţi iubitori. Baba spune cev<\ neînţeles la urechea unuia, celalt îl întreabă, acesta nu poate să-i răspundă nimic, şi astfel se ceartă.
   «Acu, cic’ erau o dată demult, într’un sat, doi fraţi, cari locuiau înfr'aceeaş casă şi mâncau la aceeaş masă, dintr’a-ceeaş strachină. însurat erâ numai cel mai mare.
   Dar fraţii aiştia trăiau bine, nu se certau, se îndemnau şi s’ajutau la toate, aşâ că li se dusese vestea de oameni cum se cade în lumea ţoală. Dracul, cumu-i el din fire pizmăta-reţ, a voit să-şi bage coada şi în casa lor. Insă, toate încercările şi ostenelile bietului Drac fură în deşert. Văzând la urmă că n’o mai scoate la nici un căpătâiu cu aceşti doi fraţi, pleacă dela casa lor cu inima sgârcită cârlig.
   lată că ’n drum, nu departe, se ’ntâlneşte c’o cotoroanţă de babă.
   - Da de unde şi până unde, cumetre?—întreabă baba,
   (1). Rrv. cit., p. 295--29G
                                        36 .
   —Uite, cumătră, aşâ... aşâ... aşâ.,- - începe a sc jelui Necuratul, adăogând: lucrul acesta nu mi sa pomenit niciodată!
   —    N’ai grijă, cumătricule,—grăi baba; las’ că am eu ac de cojocul lor.
   Baba dracului, —se vede că de atunci li se zice babelor acest nume bun,—-se duce într’o zi la casa celor doi fraţi. Cum cel mai mare eră după lucru pe-afară, cu femeia împreună, în casă se află numai cei mic, care făcea focul la oale; îi găsise împrăştiaţi, tocmai cum baba doriâ. Cotoroanţa, fără a grăi cu cei de-afară, dă busna înăuntru, nu stă nici câţ ai scăpărâ cu amnaru ’n cremene, şi întorcâdu-se pe uşă, zice tare către cel din casă, ca s’o audă şi cei din ogradă
   —Auzi? Să nu-i spui ce ţi-am spus!
   Atât. Acesta rămase ca de lemn, neînţelegând nimic Fratele cel mai mare, alergă ’n casă, şi nici una, nici două:
   —Ce ţi-a spus baba, bre?
   -    La asta mă gândesc şi eu. N’am înţeles. Nu mi-a spus nimic!
   —Cum aşâ? Eu n’am auzit ce ţi-a spus când a ieşitpeuşă afară? Noi suntem fraţi, trăim bine de-atâta timp împreună, şi tu tocmai acu să fii ascuns în faţa mea? Eu bănuesc cevâ!
   Şi unde s’au luat, măi fată, fraţii cei doi, la ceartă, şi dela ceartă la bătaie, că nu mai înţelegea nici Dracul ce făcuse baba!                             ^
   Şi iaca de ce se zice că baba-i mai al dracului ca Dracul (1).
                                  Povestirea a doua.
   Doi cerşitori prieteni. Baba se preface câ le dă la fiecare câte un galben. Nc-primind nici unul, se bănuesc îiitâiu, şi apoi se ieau la bătaie, Baba Îşi primeşte dela Diavol papucii din vârful unei prăjise lungi.
   «Zice-se că baba-i soră bună Vu Ducă-se-pe-pustii, ba mai la drept vorbind, ea-i cu mult mâţi meşteşugoasă decât dânsul. Căci într’o zi prinde a" se gândi Mohorîlul, cum ar vărî
   (1). 1. Zugravii: Baba-i mai cevii ca Dracul, pub). în rev. -Ion Creanga>, III, p. 304.
37
el vrajba înlre doi oameni: un chior şi un orb de-a 1 binelea. Aceşlia, bieţii, trăiau din cerut, căci erau calici de meserie, şi cât trăiâ lumea, nu se află să se sfădească.
   Ce să facă Dracul? Caută fel şi chip, vârciog, să intre în inima lor şi să-i hotărască a se sfădi. In zădar, căci omului cinstit şi de treabă nu poate face nimic Diavolul.Se schimbă pe urmă în chip de om de-ai noştri: degeaba; calicii îşi împărţiau cu voioşie calicia lor şi l-au lăsat pe sărmanul Codaciu bătând în scripţi şi plângând.
   Vine la dânsul o babă. Zice:
   —    Ce mi-i da, dragul mătuşii, să-ţi ieau astă durere de pe inimă şi să-ţi fac eu să se încaiere la bătaie calicii aceştia?
   —    Opereche de papuci, mătuşă,- face Mohorîtul, adică finul său, căci baba i-i naşă Dracului, de când i-a legat buricul...
   —  Bine!
   Şi s’apucă ciodoroanca, şi mai cu vorbe, mai cu mişelîi de-ale ei, se apropie de bieţii calici şi prinde a se căina:
   —    C’aşâ-i, dragii mătuşii, că-i pe dincolo!., că iaca mătuşa vă dă un galben de pomană!
   Şi cum ei întinseră mâna să le deie galbenul, cloanţa se face numai că le pune galbenul în palmă la fiecare, dar nu le puse nimic la nici unul. Zice:
   —  Na ţie!... Na şi ţie...,—dar nu i-a dat nici unuia nimic.
   Şi se dă mai de-o parte şi-i spune şi Dracului să se uite. Intr'adevăr, chiorul îl întrebă pe orb:
   —  Bre, ţi-a dat galbenul ţie?
   —  Nu,—răspunse orbul.
   —    Nu se poate; că dacă mie nu mi-a dat, apoi se vede lucrul ca ţi l-a dat ţie..
   —Nu se poale, -se răsteşte înverşunat cel chior, care, va să zică tot mai zăriâ câte ceva. Nu se poate! Iaca eu văd că ia mine nu-i nimic în palmă şi deci tu ai îndosit galbenul şi acum strici tovărăşia noastră...
   Şi prinde a-1 scutură pe bietul orb. La rândul lui şi aces-talall se ştia nevinovat, şi unde prinde a răspunde cu pumnii şi a-.ş/ răstoarce mânia! Aşâ că, de unde până acum nu vedeau ca lumea, au trebuit să-şi scoată de iznoavă ochii.
   Diavolul a râs cât a râs de prostia lor, dar dela o vreme
s’a pus şi el pe gânduri, că nu-i eră de alta, cât de teama că-I pusese în cofă baba cu meşteşugurile ei.
  De aceea, când să-i deie papucii, cum avuse în vorbă, i-a pus într'un vârf de prăjină şi aşa i-a întins până la babă.
  Calicii au rămas bătăndu-se, în vreme ce întunecatul s’a dus la iadul lui, iar baba şi-a luat drumul în lume, hăt încoace pe la noi, ca să scoată din minte şi pe alţi chiori şi orbi, cari se sfădesc pentru o babă meşleşugoasă, şi cari nu se întreabă dacă nu cumva se poate ca ea să nu le fi dat nimica.
  De obiceiu proştii sunt cei mai mari orbi, înşelaţi de babe (1).
    (1). Publ. de d-l D. Furtună în rev. Rumuri VI, p. 171- I7J şi în Vremuri înţelepte, p. 8—9.
                 CAPITOLUL VI
   Diavolul, după credinţele noastre populare, se bucură de câte ori strică o căsnicie, o prietenie, o dragoste, şi fireşte se bucură încă mai mult, dacă pe lângă aceasta, poate face pe om să făptuiască cu acel prilej încă ş’alte păcate, cum s’a văzut în unele dintre povestirele de până aici.
   In afară de acestea, poporul nostru mai are. un mănunchiit». E drept că mai toate sunt în legătură cu vieaţa pământească a Sfântului Ilie. Ele ne arată chipul cum Diavolul, pentru sfărâmarea unei fericiri omeneşti, învrăjbeşte numai o parte, învrăjbirea celeilalte părţi fiind înlocuită cu anumite împrejurări,—cum de altfel am văzut ce se întâmplă şi în cap. III, povestirea a treia.
                                Povestirea întâia.
   Sf. Ilie după ce slujeşte în oaste 2') de ani, porneşte acasă, unde-şi lăsase nevasta şi un copil Diavolul, sub înfăţişarea unui unchiaş, îi iese în cale şid spune că soţia lui se are bine cu altul- Ilie îşi ucide nevasta şi feciorul.
   «Se zice că Sf. Ilie a fost un om ca toţi oamenii, cu casă şi gospodărie, şi insural de tinerel, ca să se adeverească vorba ceea: «mâncarea de dimineaţă şi.însuratul de tânăr, nu strică». Nu după multă vreme însă, îi veni rândul să se ducă la oaste, să-şi facă şi el dreptul ca ori şi ce creştin, cum ne ducem noi astăzi. Şi-a lăsat nevasta şi copilaşul, şi s’a pornit departe-departe, pentru douăzeci de ani încheiaţi, cât ţinea armata pe atunci.
   A stal acolo şi şi-a făcut datoria, şi la douăzeci de ani a plecat acasă. A mers cât a mers şi când aproape să intre în sal, iată că se ’ntâlneşte c’un unchiaş. Şi unchiaşul cela eră Diavolul.
40
   —     Bună seara, llie,—îi dă moşneagul; dar ce eşti aşâ de veselos?
   —     Cum să nu fiu, moşule, dacă toată lumea par’ că-i a mea!-îi răspunde llie.
   —     Hei, nepoate, nepoate, rău faci că-ţi bucuri sufletul, căci grozav de tare ai să fi-1 amărăşti Mai bine ai nimeri-o să-fi ieai lumea în cap, şi să le tot duci într’altă parte, decât să-fi mai vezi casa !
   —  Dar de ce, moşule?
   —  Apoi iute ce-i; nevastă-la se fine cu altul!
   —  Cu cine se fine?
   —     Cu câţi s’a Jinut până acuma, nu i-aş putea numără, dar acum ce este, e grozav. Dacă vrei, du-te şi vezi (1).
   llie porneşte mai departe cu capul aprins de mânie şi intră în casă tocmai după ce se întunecase binişor. Face aşâ ca să nu-1 simtă nimenea şi trage la pat. Pe pat vede pe nevastă-sa adormită, iar la picioarele ei pe altul, un om aşâ cam de douăzeci de ani. N’a mai stat mult pe gânduri să-şi socotească anii de când a plecat şi să vadă cam de câţi ani trebuia să-i fie feciorul; a tras repede sabia şi i-a tăiat pe-amândoi, pe nevastă-sa şi pe fiu-său!
   —     Ce-ai făcut, llie? auzi dânsul glasul lui Dumnezeu, care i se arătă în faţă.
   - Diavolul m’a înşelai, Doamne! iartă-mă, răspunse llie, căzând în genunchi înaintea Domnului».
   Am publicat în alt loc (2) opt variante aie acestei poves-
   (1)  Ion Creangă. III. p. 11. E vorba de unul care a dat doi galbeni pentru două sfaturi bătrâneşti, din cari unul eră aceasta: «Mânia deseară, să o laşi pe a doua zi». Omul se întorcea acasă după o îndelungată lipsă. Merge şi ajunge acasă noaptea, târziu. Prubulueşte el cam unde eră casa lui şi întră în ograda. Vede la fereastră lumină. Descăleca şi se uită pe fereastră. Da femeia lui rămăsese, când l-a robit pe dânsul, grea, şi aycâ [acum] un băietau, flăcău în tot locul ; şi numai bine atunci flăcău) se lav
   —    Iote, s'a şi măritat, -îşi zice el cu ci\idâ şi se duce la cal, sâ iea un pistol să o împuşte şi pe dânsa şi pe bărbaiTţ-sâu.
   Da' pe semne Dumnezeu i-a dat în gând ca sâ-/ferească de păcat; şi a adus aminte de vorba bătrânului celuia. . Şi se duce la un frate al lui. Acolo află că acela i băietul lui iar ftmeea i-a minas credincioasă...»
   Cu toate că Diavolul lipseşte aici, el se întrevede în vorbele: ca să-) ferească de păcat-*,—lucru la care numai Diavolul împinge pe om.
   (2) Sărbătorile de vară la Romani, p. 17oi şi urm.
                                           41
Uri; toate ne arată cum zavistnicul Necurat, sub înfăţişare de preol sau om din sal, strică, nu numai o dragoste de soţi, ci şi cea dinlre părinte şi fiu, sau cea dintre fraţi. Cu ajutorul acestor legende, poporul român explică duşmănia care so-coate a fi între Sf. Ilie, purtătorul fulgerului, trăsnetului şi tunelului ş\ între Diavoli, pe cari i-ar nimici «dac’ar îi numai după dânsul».
   Mai dăm câlevâ variante cari lipsesc dintre cele pomenite: Povestirea a doua.
   Dracul amăgeşte ca şi mai înainte pe Sf, Ilie şi acesta îşi ucide asemenea nevasta şi feciorul.
   «Se zice că o dală Sfântul Ilie, pe când umblă pe pământ, s’a întâlnit cu Diavolul în drum. Atunci acesta a zis:
   —     Bine, mă Ilie, tu umbli pe-aici şi nevastă-ta doarme cu ibovnicul în pat ?
   Sf. Ilie, auzind că-i zice pe nume, l-a înlrebat:
   -- Da de unde şlii tu, mă, că mă cliiamă pe mine Ilie?
   —     Cum să nu şliu. odată ce suni Dracul,—a zis Ucigă-1-toaca.
   Pe vorbele Diavolului, Sfântul Ilie a plecat spre casă. Ajuns aci noaptea, găseşte pe nevastă-sa culcată şi lângă ea vede un tânăr înalt şi care, nu eră altcineva decât fiul său, însă pe care Sî. Ilie îl uitase, îiidcă plecase de mult de-aca-să. Nici una, nici două, scoate paloşul şi le rătează capetele.
   Mamă-sa, care dormiâ în alt pat, deşteptându-se şi văzând aceasta, îi zise:
   —     Ilie,. Ilie, ce făcuşi ? Nu vezi că omorîşi pe nevastă-ta şi pe fiul tău?
   Sf. Ilie, când văzu asta, se căi amar, apoi spuse mamei sale tot ceea ce i se întâmplase. In urmă, drept pedeapsă, se duse în pustie şi stătu acolo trei ani de zile, hrănindu-se cu ce găsiâ» (1).
                                 Povestirea a treia.
   Sf. Ilie, prin ispita Necuratului, îşi ucide părinţii. Canunul lui Sf. Ilie. Urgisi rea Diavolului.
   «Sireacul Sf. Ilie! El ci-că întâiu s’a însurat şi pe urmă s’a dus să-şi facă armata, că dă, înainte de a fi sfânt, erâ om
   (1) Culegere din com. Ooruneşti, jud. Vâicea, împart, de d-1 C. M. Popescu. Cfr. D. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 80.
42
ca fiecare. Când sa dus în armată, nevastă-sa, îngreunată, a rămas acasă numai cu părinţii lui, căci Sfântul eră fecior singur la părinţi.
   După trei ani de zile a venit acasă, că-şi gătise de făcut armata, însă, când să se ’nfoarcă pe drum, Ucigă-l-crucea se ’nchipueşle că i-ar fi nănaşul Sfânlului, care-1 cununase. Şi cum se apropiă de Sfânt, îl sfătui că dacă va ajunge acasă, să nu intre de-o dată înăuntru, ci să se uite în-lâiu şi’ntâiu pe fereastră, căci în casă,nevasta doarme în pat cu ibovnicul. Sfântul se ’ncrezu. şi făcu aşâ cum îl învăţă U-cigă-l-crucea. Când ajunge la fereastră şi se uită înăuntru, vede în pat un om şi-o femeie dormind : trage un foc de puşcă şi aşâ îi omoară pe amândoi.
   Nevastă-sa, când auzi pocnitura de puşcă, şi ieşi afară, cu-noscu pe bărbatu-său şi-l întrebă:
   — Ce-ai făcut, dragă, de-ai omorît pe tata şi pe mama ?
   In patul acela dormise mama şi tatăl Sfântului, iar ea, ne-vaslă-sa, dormise în alt pat şi altă odaie.
   Atunci Sfântul n’a mai zis nimic şi nici ca mai intrat în casă. A priceput numai că Ucigă-l-crucea, prefăcut în chipul Iui nânaşi-său, l-a înşelat, iute a părăsit casa şi nevasta, şi a luat-o prin pustii şi prin păduri. Şi a mers, a mers, nouă zile de vară, pân’ ce să găsească un săhastru. Cum a dat de săhastru, s’a dus la dânsul şi s a mărturisit lui. Săhaslrul, ca drept canun, l-a închis într’o 'Chilie şi l-a lăsat să stea a-colo nouă ani şi nouă zile de vară, fără ca să mai vadă lumina soarelui. Ca să poată trăi în închisoare, i-a dat o prescură şi un păhar cu vin.
   După ce şi-a gătit de făcut canunul, după aişli nouă ani şi nouă zile de vară, Dumnezeu, care pe atunci umblă pe pământ, i se arătă săhastrului. 11 întreabă despre $f. llie,de mai trăieşte ori ba. Da Dumnezeu ştia toate, numai se făcea el aşâ, faţă de săhastru, cŞ nu ştie.
   Săhastrul se duse la Sfânt şi '- intră în închisoare unde erâ el. Da’ când intră, găseşte prescura şi paharul cu vin neatinse. Sfântul nu mâncase şi nu băuse nimica; erâ viu şi uniblâ de colo până colo prin chilie.
   Sfântul, cum văzu pe săhastru, îl rugă să-l scoată din în-
                                            4.3
chisoare şi să-l ducă înaintea lui Dumnezeu. Săhaslrul, care avea tot porunca asta mai dinainte, l-a scos şi l-a dus... Dumnezeu, când l-a văzut înaintea sa, l-a întrebat pe Sfânt:
   —  Ce vrei, Ilie?
   Sf. Ilie răspunse:
   —     Vreu, Doamne, fulgerul şi Irăsnelul, ca să trăsnesc pe Drac, că el m’a înşelat de-am ornorît pe tata şi pe mama!
   Dumnezeu răsplăti credinţa Sfântului, împlinindu-i rugămintea. Şi numai de atunci încoace fulgeră şi trăsneşte; mai înainte nu fulgeră şi nu trăsniâ. Iar Sf. Ilie poartă fulgerile şi trăsnetele şi loveşte în toate părţile, unde crede că s’ascun-de Ucigă-l-crucea, ca să-l poată omorî» (1).
                                 Povestirea a patra.
   Sf- Ilie, după ispita Necuratului, îşi ucide nevasta şi părinţii.
   «Se zice că Sf. Ilie a făcut armată. Înainte însă, întâm-plându-se lucrurile şi pe-afunci cum se întâmplă şi astăzi, Sf. Ilie, fiind îndrăgit de o fată frumoasă, o ceruse, o luase, făcuse nunta şi la câtva timp după nuntă, plecase. Pe nevastă şi-o lăsase sub ochii părinţilor lui.
   Acolo îşi făcea slujba ca orişicare ostaş sârguincios, iar din când în când dobândiâ învoire ca să mai vină pe-acasă, şi să-şi vadă nevasta, de care se despărţise cu mare înduioşare.
   lntr’un rând, Ilie veniâ acasă ca de obiceiu, cu puşca ’n spate, când iată la o cotitură de drum se întâlneşte cu un moşneag. Moşneagul nu era altcinevâ de cât Pre-necuralul necurat, care nu prea avea la inimă căsnicia şi dragostea celor doi tineri. Intrând în vorbă cu Ilie, îi spune:
   —  Şi de unde eşti dumneata, voinice, rogu-te?
   —   Din sat, de aici, de peste deal.
   —   Şi mergi acasă, se vede!
   —   Acasă, că-s însurat, şi mi-i dor de nevastă.
   —     Apoi, de; rău faceţi că vă ’nsuraţi înainte de-a vă ve-deâ isprăvită armata. Că voinicul dacă pleacă, duse,-şi mai rău de nevasta că rămâne acasă, de vorba lumei...
   —   Apoi, de, moşule, zice Ilie, or fi şi de acelea...
   (I) Culegere din com. Nemţişor-Vânători, jud. Neamţ, şi împart, de d-J A. Moisei.
                                            44
  •- Ce să fie! Nici o dală omul nu ştie de unde sare iepurele; nevasta dumitale, nu mai departe, --să dea Dumnezeu să nu fie aşâ, dar nu cred !
   Par'că i-a pus un fier roşu la inimă lui llie, cu vorba asta. Despărţindu-se, mergea gânditor; «o îi, n’o fi»!
   Dar Diavolul nu se dădu bătut, căci, când Sfântul scoborâ coasta la vale, spre sat, îi iese înainte de astă dată sub înfăţişarea unui om cunoscut feciorului. Dându-se în vorbă cu llie, îi spuse că femeia lui,-hotărtt lucru, nu-i poamă bună.
   — Ce, nu crezi? Apoi cum vei ajunge acasă, să te uiţi pe ferestruica din deal, şi-ai să vezi că doarme între doi nanei ri şi.
   Sf. llie, ajunge acasă, şi cum ajunge, se uită pe fereastră şi vede că aşâ-i. Amărîl, nu mai intră în casă, ci scoale repede puşca din spate, o pune la ochi şi trage. Poc ! Şi-i u-cide pe câte-şi trei.
   Dar intrând în casă, vede că-şi ucisese părinţii şi nevasta> cari dormiau înlr’un pat.
   Plin de căinţă, Sf llie se rugă lui Dumnezeu sâ-i ajute ca să-şi răzbune pe Necuraţi, căci, vedeţi, pricepuse cine-i fuseseră amăgitorii de pe drum.
   Dumnezeu, ascultându-i rugămintea, îi dă tunelul.
   Când pleacă Sf. llie la vânătoare după Diavoli, atunci plouă cu lunete şi trăsnete; atunci sar Diavolii cum pot mai repede în ape curgătoare şi ’n mări, ca să^Scape de mânia Sfântului.
   Şi asta-i povestea lui Sf. llie!» (1).
   (') Culeasă şi împart, de d-1 Ion N„ Vârlezeanu, eoni. Buciumeni, jiul. Tecuciu.
CAPITOLUL VII.
   Al treilea mănunchiu de povestiri, în strânsă legătură cu subiectul nostru, zugrăveşte vrajba care se iscă, prin mijlocirea Necuratului,—când acesta lipseşte, îndemnul lui se subînţelege, -intre doi fraji sau doi prieteni, adese ori în urma unei neînţelegeri cu privire la dreptatea şi slrâmbă-lalea din lume. Această învrăjbire se curmă obişnuit cu un aspru rămăşag care aduce pe un al treilea,—-mai întotdeauna însăş Diavolul travestit,—care dă dreptate celui ce susţine nedreptatea, celui ce apără lenea ori întruchipează neomenia. Nenorocitul, orbit, reuşeşte să se îndrepte prinfr’o întâmplătoare ascultare a unui sfat de Diavoli, după care ajunge şi într’o stare înfloritoare, ca să-l poată pizmuî cel cu nedreptatea, şi astfel să cadă şi acesta în nenorocire.
   Introduse între poveşti, aceste povestiri au fost socotite ca făcând parte din secţiunea Poveştilor psihologice, ciclul Fatalităţii, tipul Nemesis, despărţirea a doua (1), cu toate că nu vedem o legătură limpede între «sfânta dreptate» care întotdeauna iese biruitoare şi norocul «şugubăţ» al despărţirii întâia.
   Aceste povestiri au o înaltă teză morală, şi ca atare n’ar trebui socotite între poveşti.
   Subiectul se găseşte în literaturele populare neogreacă, sârbă, croată, ungară, lorenă, şi cu oarecare îngăduinţă, şi în cea arabă.
   Studiului d-!uiŞăineanu despre basme îi lipseşte tocmai povestirea caracteristică, care se află în literaturile streine. In-tr’adevăr deşi titlul despărţirii este «Dreptatea şi strâmbăta-tea», în povestiri găsim faţă ’n faţă omenia şi barbaria sau cruzimea: unul, ca să i se dea de mâncare, lasă să i se scoa-
   ,(1) I.. Năineami, Basmele romane, p. 787 şi urm.
                                          46
lă ochii, după care urmează lecuirea, instărirea şi căderea barbarului în ispilă. Diavolul, cum am spus. în aceste povestiri lipseşte, dar cine îndeamnă pe unul să ceară celuilalt o-chii ? Gândul sau pornirea cea rea, care în popor se socoteşte înteţită tot de că're Ducă-se-pe-pustii.
   In cele ce urmează, dau variantele ce lipsesc din studiul d-lui Şăineanu şi cari,—nu toate, presentă caracteristica dis-părţirii a doua, pe o parte, iar pe de alta, întinde întreaga pânză a povestirilor înşirate până aici.
                                Povestirea întâia.
   Doi fraţi pun rămăşag cu privire la întâietatea dintre dreptate şi strâm bătate. Diavolul travestit în preot, fiind întrebat, spune că nedreptatea e mai bună. Astfel, cel cu dreptatea e orbit. Noaptea, ascuns, ascultă trei isprăvi ale Diavolilor cari-şi aveau leacurile lor fiecare : astfel, el şi-a dobândit vederea, a slobozit apa secată dintr’un sat şi a tămăduit de boală pe o fată de ’mpărat.
   îmbogăţit primeşte pe fratele său căruia îi spune că prin Diavoli a aflat o comoară Mergând, deci, să asculte întru furiş, este prins de Necuraţi şi ucis
   «Acu, dela târg, se ’ntorceau acasă doi fraţi, cu carăle lor pline cu tot felul de târgueli. După cum îi obiceiul, oamenii dintr’un şir de cară se strâng în căruţa celui din frunte şi se pun la sfat, iar boii cuminţi se ’ndeamnă unii după alţii.
   Cei doi fraţi, fiind dară la un loc. începură să vorbească despre păcatele lumii.
   —    Hei, frate, oftă omul, în lum^a asia, cu dreplalea nu faci nimic în ziua de astăzi!
   —    Cum? Crezi tu că slrâmbălalea-i mai bună ca drep-lelea? U, te ’nşeli amarnic, frăţioare! Dreptate-ai sfântă,că-i de Dumnezeu lăsată!
   Şi tot aşâ, sfătuind împreună, ajung la rămăşag:
   —  Dacă-i mai bună dreptatea, -grăi unul, —atunci să-mi scoli
mie ochii, iar dac’ a îi mai bună strâmbătatea. să ţi-i scol eu pe ai tăi!                   ;
   — Bună învoială,—răspunse celalt frate,—dar, cum crezi tu că putem află noi una ca asta?\
   —    Uite cum: să ’nlrebărn pe cel dinlâiu om ce ne-a ieşi în cale, şi după răspunsul lui să, ne luăm.
   —  Bine, fie şi-aşâ.
   Mai dădură vreo două bice boilor şi se luară de alia vor-
47
bă, când, la o răspântie de drum, numai că iată le iese în cale un popă. Popa ista nu era altcineva decât Dracul curai, care, auzind rămăşagul fraţilor, se schimbase, ca doar’-doa-ră va fi întrebat. Fraţii, cum îl văzură, strigară:
   —    Uite un popă! Să-l întrebăm pe dânsul, că el îi om cu frica lui Dumnezeu şi gura lui adevăr grăieşte.
   Şi când Dracul se apropiâ mai tare de dânşii, cei doi fraţi opriră căruţele, îşi scoase câciulele din cap şi merseră de-i sărutară mâna. Chipul cel de popă îi blagoslovi cum i-o fi blagoslovit şi intră în vorbă cu dânşii. Şi zise unul din fraţi:
   —    Părinţele, dacă nu ţi-i cu supărare, să ne spui cevâ şi nouă, că de, nu-i tot omul făcut dela Dumnezeu, să ştie de toate. Uite de ce-i vorba: în lumea asta ce-i mai bună: dreptatea ori strâmbătatea ?
   —    Ori cum am eăutâ, fiilor, dar strâmbătatea tot e mai bună. Dovada? Strâmbii stăpânesc ţările!
   Aşâ le răspunse popa, şi se îndepărtă de dânşii.
   Fratele cu strâmbătatea, numai decât sări asupra celuilalt, îi scoase ochii, şi lăsându-1 în mijlocul câmpului, luă cele două cară şi plecă spre casă.
   Soarele scăpătase spre sfinţit şi cum aceasta se’ntâmpla-se cam pela începutul Iui Mărţişor, se lăsase spre seară răcoare de lot.
   Bietul orb, bâjbâind, sărmanul, încoace şi ’ncolo, plecă fără nădejde într'o parte. Şi merse el cât merse, până ce dădu de malul unui lac. Pe mal găsi o luntre făcută din scorbura unui trunchiu gros de plop.
   Una, şi de frig, şi apoi, temându-se şi de fiarele sălbatece, orbul se vâră sub luntre, ca să se adăpostească, cu gând ca a două zi să se deştepte, să asculte glasuri de oamenii şi să plece cu dânşii încotro l-or duce.
   Şi lacul cela erâ la colţul a trei împăraţii drăceşti, că ei-că pe atunci, Tartorul cel mare împărţise întreg pământul în trei împărăţii mari, dându-le la trei Draci mai împelifaţi. Şi cum spuseiu, locul cela fiind la întâlnirea celor trei slujbaşi ai iadului, Tartorul îi chemă acolo la tot miezul de noapte, ca să le iea socoteală de isprăvile lor cele nelegiuite.
   Cântase înlr'un sat de vale cocoşii de două ori şi miezul
48
nopţii se apropiâ acum. Dracii veniseră pe rând şi-şi găsiseră loc de aşteptare locnuii pe Iunirea cea cu gura n jos, sub care stătea orbul nostru.
   Aproape de cântâtori, veni şi stăpânul lor, Tartorul Dracilor. Supuşii se sculară în picioare, şi făcându-i până la pământ temenelele lor obişnuite, se aşezară din nou pe luntre ca pentru judecată, cu mânele pe genunchi şi cu ochii ţintă spre cel bătrân.
   —Tu ce-ai făcut, negrule, pe ziua de astăzi? răcni Scara-oschi către unul din Draci
   —    Eu, să trăiască blăstămăţia voastră, puseiu vrajbă în i-nimă de frate şi unul scoase ochii celuilalt, — răspunse dră-cuşorul.
   —Şi ce leac i-ai dat pentru asta?
   —Leacul nu i l-am spus orbului, dări l-am lăsat aşâ: dacă mâni s’a spălă cu rouă dimineţii, îşi va căpătă vederile cum le-a avut, ba încă şi mai desluşite ca înainte.
   —Tare bine,—răspunse încornoratul. Dar tu, al doilea, ce ticăloşie ai făptuit?
   —    Eu, întunecimea voastră, am secat toate puţurile din cutare sat iar pe oameni i-am silit să se ducă peste nouă dealuri, să-şi iea apa de acolo, şi până acasă s’o beie, şi tot fără apă să rămâie.
   Orbul ascultă.
   —Tare bine, —îi răspunse Năbădăiosul, tremurând de bucurie. Dar tu cel din capăt, ce ai săvârşit?
   —    Eu, uriciunea ta, am îngheboşat fala împăratului. Puţintică treabă, dar pentru asta', jeleşte toată împărăţia.
   —  Şi ce leac i-ai dat?
   —Leacul cel rar îi aista: dacă şi-a face scăldătoare cu frunze pe plop, în noaptea de către sfântul Gheorghe creştinesc, scapă şi se face dş nopă ori mai frumoasă.
   Şi orbul prindea ’n ureche \ cuvânt după cuvânt.
   —Tare bine,-îi răspunse încornoratul cel bătrân,--dar în-tâiu să te întreb şi pe tine de \leacul fântânilor secate.
   Şi dracul de al doilea îi răspunse:
   —Dac’or sleî fântânile ’n noaptea Invierei lui Hrislos al lor, atunci vor căpătă izvoarele la loc, cu mai multă şi mai bună apă de cum au avut-o. ,
49
   —     Nici nu se poale mai bine, răspunse Ucigă-l-loaca, dar rogu-vă, fiţi şi mai blăstămaţi, căci numai aşa veţi rămâneâ întru împărăţia iadului.
   In vremea asia, s’auzi în sat, de vale, cocoşul de miezul nopţii, şi cei patru Draci pieriră.
   Pentru sărmanul orb, noaptea trecu plină de gânduri şi de arătări, iar dimineaţa, când simţi că roua-i rece şi îm-bielşugată pe iarbă, ieşi şi el de sub luntre, întinse palmele pe iarbă şi se şterse la ochi, şi iar le ’ntinse şi iar se şterse, şi iar şi iarăşi, până ce-şi dobândi vederile prăpădite. Apoi, desmeticit din întunericul înfricoşat al nevederii, îşi făcu sfânta cruce şi plecă muljumind Jui Dumnezeu că Joi dreplalea-i mai bună.
   Pe drum, către salul lui, îi veni un gând.
   —    Tot mai este până la Paşti,—îşi zise el. Bine ar fi casă mă duc ca să deschid izvoarele închise de Demoni în cutare sat, că mult s'or fi chinuind bieţii oameni!
   Se îndreptă dară spre satul acela. Şi merse, şi merse multă vreme, până ce ajunse Sâmbătă seara, spre Duminica Paştilor.
   Acolo se svonî repede vestea c’a picat un vrăjitor mare, care-ar putea să Ie desiege apele. Mai marii satului se puseră la sfat şi ’mpăcăciune cu dânsul, şi ’n noaptea învierii, cu multe braţe, sleiră puţurile secate. Apele ţâşniră îndată cu mare îmbelşugare, că se minunau oamenii, nu altăcevâ.
   A doua zi tot satul se strânse la cislă şi dărui pe slobo-zitorul de ape cu mulţi bani, iar acesta, când plecă, spuse oamenilor :
   —     Dacă eu aş fi lucrat împotriva lui Dumnezeu, nu v’aş fi cerut plată, ci v'o ceruiu pentru că înfruntăm cuvântul Diavolului.
   Mergând aşâ, după o bucată de drum, îşi zise iar omul dreptăţii:
   —     Bine ar fi, dacă m’aş duce şi Ia împărat şi i-aş da tămăduire fetii, că tot mai este până la Sfântul Gheorghe.
   Gându l şi-l cumpăni el şi se hotărî să se ducă, mai cu samă când auzi că 'mpăratul, tatăl fetii, dăduse nu de multă vreme ştire pretutindeni, că dărueşte cu multul de pe lume pe cel ce i-o face fiica sănătoasă.
   Pamfilc, Diavolul.                                         4.
                            _50_____
  Omul nostru ajunse la curte şi auzind că ştiutul leac nu-1 aflase nici unul din cei meşteri şi vrăjitori, merse la împărat şi-i zise:
  —     Luminate împărate, eu cred c’arn să aflu izvorul de sănătate pentru fecioara măriei tale!
  împăratul primi cu bucurie şi căzu la învoială dreaptă, a-nume, să-i dea un colţ de împărăţie dacă va isbutî. Asta e-râ cu câteva zile mai înainte de Sfântul Gheorghe.
  In noaptea de către ziua cea sfântă, merse omul şi-şi a-dună frunze de pe plop le fierse în căldări mari şi apoi, când scăldătoarea se mai răcori, muie şi obloji pe fata împăratului, îi aşeză trupul cu mâna, încet-încet, încet-încet, până ce i-1 aduse la loc şi până ce fata se făcu la chip de nouă ori mai frumoasă.
  Când împăratul îşi văzu odrasla a doua zi, îmbrăţişă şi el pe omul cel meşter, dându-i şi mult bănet peste cele de învoială.
  Şi după asta trecură mulţi ani. Omul, prinsese la avere, că eră harnic şi cumpănitor şi totdeauna crezător în dreptate, iar vestea despre dânsul se duse peste mări şi ţări.
  Auzi dară povestea lui şi frate-său, şi crezând-necrezând, porni într’o bună dimineaţă spre dânsul, ca să se încredinţeze cu ochii şi cu urechile.
  Ajunse la sâliştea frăţâne-său, îl văzu, îl îmbrăţişă şi-i zise:
  —     Frate, frăţioare, rău mi-a părut de fapta mea şi de a-ceea a trebuit să viu şi să-ţi cer iertare. Pe urmă, am să te rog să-mi spui şi mie ce-ai făcut şi ce-ai dres, ca să te ’m-bogăţeşti ?
  —     De iertat, te-oiu iertă mai târziu, zise frate-său, iar cum m’am îmbogăţit ţi-oi spune acum. In noaptea ceea, m’am dus la cutare lac, şi ascunzându-mă sub o luntre, am ascultat sfatul a patru Diavoli. Ei aflaseră, se vede, o comoară înlr’un loc, şi acum chibzuiau felul curi^ s’o sape. De o dată glasul cocoşului pentru miezul nopţii se auzi, şi munca lor rămase neisprăvită. După ce pieriră, cui\i putuiu şi eu, plecăiu în spre părţile acelea, săpăiu şi deschiseiu căpacul lăzii pline cu galbeni. Atunci mi au venit şi. vederile la loc. Cu banii aceea, mi-am cumpărat pământ şi vite şi mi-am făcut acare-
                                            51
furile pe cari le vezi. Asta-i adevărat, iar ce nu se potriveşte cu ce-ai mai auzit şi tu de prin lume, crede-mă, frăţioare, că toate-s minciuni.
   Şi fratele bogatului, ce-şi zise auzind povestea asta?
   —Bine ar fi să mă duc şi eu sub luntre şi s’ascult vorba Dracilor.Mai ştii? Poate mai lasă vreo comoară neisprăvită din săpat, şi atunci, îmbogăţeşte-te băiete, dacă n’ai altceva de făcut!                *
   Lui frate-său nu-i mai spuse, ci pieri aşa din ochi.
   Plecă într’adevăr spre lac şi cum ajunse, intră sub luntre. Sfinţi soarele, veni noaptea şi pe la miezul nopţii, se strânseră Dracii, unul câte unul, până când la urmă, pică şi Dimo-nul cel bătrân. In mână aveâ un biciu de foc, şi-i tremura trupul, şi ochii îi erau holbaţi, şi părul îi eră sburlif. Aveâ pe semne ceva de descărcat pe cei mărunţei.
   —    Cum, se face, slugă blăstămată, că spusele tale de a-cum şapte ani nu se adeveresc? Tu ai orbit un om, după câte mi-ai spus, şi astăzi eu îl văd cu ochi.
   Şi fără să mai aştepte răspunsul slugii celei prea plecate, începu să-l croiască pe Drac cu biciul cel de foc, că urlă Drăcuşorul de se cutremură pământul. Şi dă-i, şi-i dădu bătrânul, până ce, la urmă, temându-se să nu-1 omoare, îl mai lăsă o teacă. Se uită la dânsul şi văzu că are numai o slea-mă de vieaţă rămasă.
   Luă apoi la refec pe-al doilea.
   —    Şi tu, suflete împieliţat, mi-ai spus c’ai secat toate pu-ţuriln din satul cutare, şi eu văzuiu cum oamenii beau apă pe-un cap şi strigau: «măi, da’ bună apă avem!» Asta-i treabă de diavol? Aşâştii tu să alegi leacurile? Hai?
   Şi ’nşfacă-l, nene, şi pe-aista, şi dă-i şi lui, croeşte-1 peste ochi, peste cap, peste picioare, peste răbdătoarea spinare, că i se făcuse trupul roşu ca racul, din negru ca tăciunele cum eră.
   Cel de sub luntre ascultase el dela început, dar acu, îl a-pucaseră nişte tremurături grozave, şi inima, mai că-i amorţise de bucuria comorilor!
   Veni şi rândul celui de-al treilea:
   —    Tu mi-ai vestit că o împărăţie întregă jeleşte pacostea ce i-ai făcat-o împăratului, schimonosindu-i fata,—şi când co-
                                         52
lo, dimpotrivă! Toţi beau şi se veselesc., iar fata, frumoasă ca o zână, veşnic râde şi cântă. De năcazul împăratului che-fuesc curtenii? De amarul lui bea şi opincă şi vlădică? A-istea-s treburi de slugă credincioasă mie? Las’ că te ’nvăţ eu minte şi pe tine!
   Şi arde-1 şi pe aista, şi trânteşte-1, şi buşeşte-1, nevoie mare. Şi-l blaqoslovî Sarsailă înlr’atâta, că-1 crezu qata-qata că-şi dă sufletul!
   Apoi, din nou, le mai făcu alte mustrări aspre, vestindu-i că de data asta îi iartă şi nu-i dă afară din iad, numai c’o chezăşie: .să nu se mai întâmple isprăvi de felul istora.
   Frăţiorul de sub luntre, de-abiâ mai răsuflă!
   Tartorul plecă, iar Dracii, svântaţi în bătaie, rămaseră pe luntre. Se puseră la vorbă despre păţania lor, şi tot oftau şi se văicărau, că, vedeţi, una ca asta nu ii se mai întâmplase nici o dată.
   —    Eu, nu cred,—luă vorba cel mai bătrâior,—că leacurile noastre au fost spuse celor pătimaşi de unul din noi!
   —     Eu socot una ca asta, răspunse altul: de bună samă că părintele nostru, ca să ne dea pildă de străşnicia puterilor sale, ne^a făcut-o, ca să ne temem încă mai mult pe viitor!
   —     Asta n’o cred eu,—răspunse cel de-al treilea,—ci mai degrabă se poate că spusele noastre au fost auzite de cineva. Ştiţi că eu atunci am dat târcoale de jur împrejur şi pe nimeni n’am aflat. Cred că de fost, -a fost, şi de a fost cinevâ, apoi n’a putut ascultă de cât de sub luntre.
   —    Mai ştii? Se poate şi se prea poate una ca asta; şi chiar acum, cine ştie dacă nu s’o fi aflând cinevâ sub luntre, că ştiţi vorba românului: «omului nu i-i de dată. ci i i de nadă»
   Şi cum sfârşiră, ridicară Drăcii luntrea şi rămaseră cu o-chii ca de broască bătrână, câţid dădură peste cel ce aştepta dedesubt bogăţia comorilor.\Şi judecata n’au mai făcut-o.
   —  A, tu ne-ai fost, ştafetarule? Lasă că te învăţăm noi
minte!                           \
   Şi l-au luat tustrei şi i-au tras o sfântă de bătaie, soră cu moartea; s'au aşezat apoi, să se ,mai odihnească pe luntre
53
şi l-au luat clin nou şi l-au trudit şi l-au bosolit, până când fratele cel apărător al nedreptăţii şi-a dat duhul.
   Pe urmă, l-au luat şi l-au asvârlit în lac, să-l mănânce broaştele şi dintr însul nimic să nu s’aleagă!
   Povestea asta. cu adevărat s’a întâmplat, şi acuma vă întreb pe dumnevoastră să-mi spuneţi: ce-i mai bună în lumea, asta: dreptatea ori strgmbăfatea? (1).
                                Povestirea a doua.
   Doi lucrători se ciorăvăesc pentru dreptate şi strâmbătate. Cel cu strâmbăla-tca, după vorba Diavolului ca mai înainte, iea hainele celui cu dreptatea,. A-cesta, gol, se ascunde sub un pod şi acolo aude sfatul Diavolilor. Se îmbogăţeşte, după ce fereşte pe doi fraţi ca să se ucidă dela o comoară şi pe un preot dela un păcat. Cel cu strâmbâtatea merge şi el la pod. dar acolo îl prind Dracii şi-l ucid.
   «Erau odată doi săpători cari, unde să duceau, lucrau împreună : azi la cutare boier, mâine la cutare, poimâine la altul. Şi unul din tovarăşi erâ om aşezat, cumpătat şi legă paraua cu nouă noduri, că-i mergeau treburile strună, iar celait erâ cheltuitor şi beţiv, de nu legă două’n tei.
   Şi azi lucrează, mâine lucrează, dacă vede beţivul că nu mai nojeşle, în loc să se lase de obiceiul Dracului, el ştie ce i se năzare:
   —  Mă vere, -zise celuilalt, - cu tine nu-i lucru curat.
   —  De ce, frate ?
   —     Apoi nu vezi? Muncesc şi eu cât tine şi, când colo..., tu ai de toate, iar eu «can/ cu sărăcuţ de maica mea!« Tu, pe semne, umbli cu slrâmbălalea; d’aia ai bani, pe când eu, care umblu cu drepialea, n'ani, vorba proverbului că, «dreptul umblă cu capul spart».
   Vezi dumneata, moşicule, i se păreâ că e drept el şi că d’aia nare bani. Ci că aşâ li se pare la toţi beţivii.
   Omul păstrător şi bun ce să zică?
   —     Mă vere, ia nu mai cheltui şi tu, ia nu te mai îmbăta câte odată şi apoi să vezi: n’o să ai şi tu? Cât despre mine, 1
  (1) Culegere din jud. Ilfov-
                                         34 .
mi-e martor linul Dumnezeu, că mă silesc pe cât pol să umblu numai în dreplale. Degeaba ţi se nâzare (ie!
  —     Ei aş! -zise cheltuitorul,—tu umbli cu strâmbătatea, mă, şi bine faci! Azi e mai bună strâmbătatea decât dreptatea.
  —   Ba-i mai bună dreptatea.
  Tot ciondănindu-se ei, merg de se tocmesc să' lucreze la un logofăt o zi, două, trei, o lună încheiată.. In fiecare seară, stăpânul le plătiâ deopotrivă; da când plecau şi-şi făceau socoteala, ăl cu slrâmbătalea n’aveâ nici o pară chioră. Le cânlase.
  —      Mă, mă, mă! Nu spun eu? Tot mai bună strâmbătatea! -se gândiâ ticălosul cheltuitor...
  —   Taci, măi vere, odată, că-i mai bună dreptatea.
  —      Ce tot dreptate, dreptate, măi creştine? hai, — d’a minune,—să întrebăm şi pe altul mai priceput. Şi dacă le-oiu rămâneâ, ce să-ţi fac?
  —     Ia o să-(i dau hainele după mine şi banii ce i-am luat luna asta. Iţi place?
  —   îmi place.
  Pleacă ei spre Răsărit, şi omul bun lot cu gând curat; se tot socofiâ întruna :
  —   Cine-i ăla, priceputul, să găsească mai bună strâmbătatea?
  La mijloc de cale, uite că le iese înainte Diavolul în chip
de călugăr.
  —     Părinte, sărutăm dreapta. Nu-i vrea sfinţia ta să ne dai răspuns la o întrebare. Că... ne tot socotim noi: dacă nu-i şti sfinţia fa, care eşti capul legii, cine să ştie altul ?
  —   Bucuros, tată!
  —     Dacă-i aşâ, spune-ne: Care-i mai bună? Dreptatea ori strâmbătatea ?
  —     E mai bună strâmbătatea, tată!—zice Ucigă-l-toaca. Cine umblă cu ea, e om; cine nu,\nu!
  Rămâne încremenit cel cu dreptatea; iar cheltuitorul sare în sus de bucurie.
  —     Vezi, mă ?- -zice el,—ce-mi' tot îndrugai tu cai verzi pe păreţi ? Adu hainele şi banii.
  I le dă, că aşâ fusese prinsoarea.
  Pe urmă cheltuitorul s'a dus cu banii în cârciună şi... las pe el! A ştiut să le facă de petrecanie.,.
55
   Celalalt, rămas gol şi Fără bani, se lot gândiâ:
                     Dacă nu-i noroc şi parte,
                     Cu Dumnezeu nu m’oiit bate !
   Şi a plecat aşâ, în dorul Jelii, până s’a dus de s’a culcai la slreaja unui pod de pesfe o apă mare. I-erâ ruşine să se ducă în sat şi se făcuse ghem acolo, să mâie porcii la jir până la ziuă.
   Dar poate omul să închidă ochii ? Pe la miezul nopţii, îl scoală un haraiman de oameni, cari mai de cari mai încornoraţi şi mai schimonosiţi; iar în frunte-le unul mai haidoş. Eră adunată acolo toată liota Diavolilor cu tartorul lor. Pasă-mi-te acolo îi strângeâ el să le împartă porunci.
   Se face tăcere, şi pe urmă tartorul începe:
   —    Tu,—zice unui drac,—să te duci mâine dimineaţă în satul cutare; ştii, colea su’coastă şed doi fraţi. Le-a lăsat tat’-său nişte bani în pământ şi ei, neştiind că sunt îngropaţi, se ceartă de atâta vreme : «sunt la tine»,—zice unul; «ba la tine, măi creştine; dă-mi şi mie!»—zice celălalt. Şi banii, săracii» sunt în pământ la stâlpul din dreapta porţii celei mici. Tu să te duci la poarta bisericii şi când or ieşi dela închinăciune, să-i înlărîli şi să-i iaci să se omoare (1), că ne-or rămânea nouă şi banii şi sufletele lor. Ai auzit ?
   —  Am auzit, Intuneciumea voastră!
   —    Tu,—zice Sarsailă altui Necurat,—să ai grijă când o ieşi preotul din altar, să-l duci în cârciumă să se îmbete, să se tăvălească ca porcul, şi pe urmă să-l duci acasă, să-i iei minţile, să păcătuească cu fie-sa. Ne trebue şi sufletele lor. Auzitu-m’ai ?
   —  Auzit!
   —    Tu şi tu şi tu,--zice deodată la mai mulţi încornoraţi,— duceţi-vă în salul vecin cu al ăstora şi faceţi meşteşug de duceţi lumea în cârciumă în timpul slujbei bisericeşti. Să fie mai plină casa mea decât casa Iui Dumnezeu.
   Mai porunceşte Tartorul ce mai porunceşte şi la ceialalţi, şi când cântă cocoşul de trei ori, piere cu toţi ai lui,—ducă-se pe pustii!
   (1) Vezi mai sus, p. '45-36.
50
   Omul cu dreptatea auziâ vorba lor, dar le dedese toate pe una : frica că l-or prăpădi duhurile necurate.
   Odată scăpat, tot cu gândul la fapte bune:
   —     Ia să mă duc eu să scap dela pierzare sufletele rânduite lui Sarsailă,—şi pleacă.
   In satul cu cei doi fraţi certaţi pentru banii părinţilor, se duce la biserică. Când să iasă, vede doi inşi incăierându-se,:
   —   Banii dela tata, că te omor!
   —   Ba dă-mi-i tu, că sunt la tine, hoţule!
   Şi scot cuţitele. Erau gata-gata să şi le ’nîigă în piept, când, odată se repede între ei creştinul cu dreptatea.
   —     Ce umblaţi, oameni buni? Nu vedeţi că e Dracul între voi? Opriţi-vă mai bine şi faceţi-vă cruce, că vă spun eu unde vă sunt banii.
   Le prinde mâinele, şi se mai potolesc, iar când îşi fac cruce, se îmblânzesc de tot.
   Fugise spurcatul, vezi dumneata...
   Ii desşumeneşle cel cu dreptatea, îi duce la locul cu norocul şi găsesc sumedenie de bani... Doamne, Doamne, unde-mi dă moşul Dumnezeu şi mie? Au dat şi omului cu dreptatea şi s’au împăcat.
   Se duce şi la preot. II găseşte beat turlă şi pe cale de a făptui păcatul.
   L-a pus să-şi facă cruce, şi preotul, venit în simţiri, îi mulţumeşte cu laerămi în ochi. Ba-i mai dă şi bani, să nu spuie la alţii.
   Pe urmă cel cu dreplatea mai împiedică, după puterea sa, şi pe-xeialalţi rânduiţi de jupan Sarsailă întunericului... şi pe seară, se duce mulţumit acasă la el. îşi cumpărase alte haine şi-şi poruncise şi nişte case mai de Doamne ajută.
   Acu aude cel cu strâmbălatep, săracul, de belşugul ce dăduse peste tovarăşu-i de muncaj şi se duse la el.
   —     Ce făcuşi, mă frate, de te îmbogăţişi? Par’ că hainele şi banii rni-i dedeseşi mie, de când cu prinsoarea. Aşâ-i că tot strâmbătatea e mai bună ?
   —   Ba e dreptatea, vere!
   Şi-i spune tot: «uite şi uite şi uite», de-a fir a păr cum se îmbogăţise.            -           ,
57
   —  Ştii ce?—zise cel cu sfrâmbătatea. Mă duc şi eu la pod.
   —  Du-te, dec.
   Şi pleacă cheltuitorul, tot gândindu-se: «Poate or spune cornoraţii că mai sunt bani în vreun loc. Să mă duc să-i scot eu şi să mi-i beau şi să petrec. Ce să mai caut să scap de la moarte' pe stăpânii lor? E mai bună strâmbătatea»
   Se duce la locul cu pricina şi se ascunde; iar colea în crucea nopţii, iată vine tartorul cu ai lui.
   —    Ce ai făcut, mă?—întreabă Sarsailă pe cornoratul trimis la cei doi fraţi.
   —    Nimic, întunecimea ta! A fost un om su’ pod şi s’a dus de a spus poruncile Întunecimii tale oamenilor cu pricina; le-a arătat banii şi s’au împăcat.
   Rămâne Uciga-l-foaca pe gânduri.
   —  Dar tu? întreabă pe cel cu popa.
   —  Tot aşâ am păţit.
   —    - Aşâ am păţit toţi, strigă Dracii răcnind, de se cutremură pământul.
   —    Aşâ?-sbiară tartorul. Ia căutaţi, băieţi, c’o fi p’acî, să-i arătăm noi lui.
   Cotelesc încoâ, cotolesc încolo, până găsesc p’ăl cu strâm-ibătatea, tremurând varga.
   II fac ci o păţi-ci o pă ţi şi-l aruncă în apă, socotind că el le-a stricat rostul.
   Şi., aşâ! Nici praful nu s'a ales de beţivul care credea în strâmbălale» (1)
                                   Povestirea a treia.
          /
   Doi lucrători. Unul uecinstit, iubitor de strânibătcite iea tot câştigul tovarăşului său iubitor de dreptate, după judecata altora» şi 1 lasă la un pod fără nici un ban. Acolo ascultă sfatul Diavolilor, fereşte pe doi fraţi de-a se ucide şi pe un preot de-a face un mare păcat, lucru care îi aduse instărirea. Auzind tovarăşul său, pleacă la pod unde Dracii îl prind.
   «Au fost doi oameni săraci, săraci. Ne având ce să mai mănânce şi ei, de săraci ce erau, ce se gândiră?
   (t) Ion Creangă, I, p. 7r> -6- Cf. C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului, p. oO.
                                         58
   —Aid’, mă, frate-meu, şi noi în lume, unde om găsi, să lucrăm,—zise unul.
   —Aid’, răspunse celălalt.
   Şi plecară pe drum la oraş, să găsească de lucru. Când au ajuns Ia oraş, locurile se prinseseră (1) şi ei au rămas tot fără lucru. Ce să facă ei? Şezură lângă un gard. li văzu un boier, care veni la ei şi-i întrebă:
   —Ce sunteţi dumnevoastră?
   —Noi suntem lucrători şi nu găsim de lucru,—răspunseră ei.
   --Nu mergeţi la mine până deseară, să spălaţi la bani, că vă plătesc câte o sută de lei pe zi?—zise boierul.
   —Mergem,—răspunseră ei într’un glas.
   Se duseră şi spălară la bani până seara. Unul din ei, pe când a spălat la bani, a mai pitulat încă o sută de lei. Boierul le spuse:
   — Băieţi, duceţi-vă-şi dormiţi unde puteţi şi mâine, să veniţi iar.
   Ducându-se la gazdă, unul din ei a zis:
   —Bodaproste, frate-meu, că astăzi căpătăiu o sută de lei!
   Iar celălalt a zis:
   —Da’ bine, mă frate-meu, nu mai pitulaşi tu nici o sută de lei?
   Cela a zis:
   —Nu mai pitulăiu, frale-meu!
   —Ba eu mai pitulăiu o sută de lei, -zise el.
   Se duseră dimineaţa iar, şi se apucară iar de lucru, şi lucrară plină seara. Seara, le-a plătii boierul încă câte o sută de lei. Al nărăvaş a mai pitulat iar o sută de lei. Boierul i-a trimis să se ducă să doarmă unde a mai dormit şi să vină a doua zi.                   \
   Seara iar se întrebară." Zisfe unul din ei,—tot cel de mai înainte:                     '
   —Mă, frate-meu, acuşi mai pitulaşi vreo sută de lei ?
   El a zis:
   —Nu mai pitulăiu, frate-meu,,nici o sută.
   (1). In text: se complectase.
59,
   Iar celalt a zis:
   —Ba eu iar am pitulat încă o sulă de lei!
   Dimineaţa iar s’au dus, şi au lucrat până seara.
   Făcând ei trei zile, boierul le-a plătit seara din urmă încă câte o sută de lei şi le-a spus:
   —Să vă duceţi, băeţi, că nu mai am de lucru!
   Ăl care a ţinut dreptatea, a făcut trei sute de lei, iar cel cu strâmbătatea a făcut şase sute de lei. Ăl cu dreptate a zis:
   —Bodă-proslri,frale-meu, că dobândiiu trei sute de lei, să-mi ţin şi eu copiii!
   Iar celălalt a zis:
   —Bine, mă frate-meu, şi n’ai mai pitulat nici o sulă de lei?
   —N’am mai pitulat, frate meu, —zise el.
   Dar ăl cu strâmbătatea a zis.
   —Mă frate-meu, eu îţi ieau ţie o sută de lei!
   —   Că nu ţi-i dau eu, zise celălalt.
   —   Ba ţi-i ieau!
   —Ba nu ţi-i dau!
   —     Mă, frate-meu, dacă zici tu ca să-mi ieai o sută de lei, aid' la primărie, să ne judecăm !
   Plecând ei să se judece, se’ntâlniră cu primarul pe drum. El zise:
   —   Măi, buna ziua, măi oameni! De ce vă certaţi?
   —Uite ce este,-zise ăl cu dreptatea; am fost şi noi la o-raş de am lucrat şi am căpătat câte trei sute de lei şi frate-meu ăsta zice că să-mi iea mie o sută de lei.
   Primarul i-a întrebat:
   —Ei, bine mă, de câte zile aţi plecat de acasă ?
   Ei au zis:
   —De patru zile!
   —Iată mă, că de când aţi plecat voi de acasă, s’a întors judecata. Iţi iea ăsta suta de lei,—a spus primarul.
   EI, dacă a auzit, scoate banii şi-i dă ăluia suta de lei şi pleacă.
   Mergând pe drum, cel cu dreptatea zice:
60
   —Mă, frate-meu, îmi luaşi o sulă de lei; păcal, că ţineam şi eu copiii !
   --Taci, mă frate-meu că eu îţi mai ieau o sulă...
   —Ba că nu-ţi mai dau...
   —Ba ţi-i ieau..
    -Dacă esle aşâ, zise ăl cu dreptatea, aid' să ne judecăm la zapciu.
   Mergând ei pe drum, iacă zapciul le ieşi înainte şi întrebă;
   —Ce, mă băeţi, ce vă certaţi ?
   --Ce să ne certăm! Ele că am fost şi noi la oraş, şi am lucrat şi am luat câte trei sute de lei, şi frate-meu ăsta mi-a luat o sută de lei, şi acu spune că îmi mai iea o sută.
   Zapciul le-a spus:
   —Mă băeţi, de când aţi plecat voi de acasă, uite că s’a întors judecata; esle mai mare slrâmbălalea ca dreptatea-, îţi iea ăsta suta de lei.
   Omul, văzând că zapciul îi face tot aceeaş dreptate, scoale punga dela brâu, şi-i mai dă,-îi mai dă şi altă sută de lei, şi zise:
   —  Mă frate-meu, îmi luaşi banii, mă lăsaşi sărac..!
   Iar el zise:
   —Taci, mă frate-meu, că îţi mai ieau şi suta ailaltă.
   Iar cel om zise:
   —     Eu nu-ţi mai dau nici un ban, până nu ne-om duce să ne judece şi popii, că ei sunt capu' legii.
   Mergând ei, iacătă că se întâlnesc şi cu popa, care zice :
   —  Ce, mă băeţi; ce vă certaţi?
   --Uite, părinte, am lucrat şi am căpătat câte trei sule de lei şi frate-meu ăsta mi-a luat două sute de lei şi acum spune că să-mi mai iea şi suta ,de lei ce mi-a mai rămas!
   —Apoi, uite ce e, băieţi,—zise popa; de când aţi plecat de acasă, s’a întors judecata. E ri\ai mare slrâmbălalea ca drep~ lalea; îţi iea ăsta suta de lei. \
   Omul, săracul, văzând că şi popa ii face aceeaş dreptate, ii dete şi suta aia de lei. Ăl cu strâmbălate făcuse nouă sute de lei, şi ăl cu dreptatea rămăsese mai sărac de cum fusese, lipit pământului, fără nici un ban.
   Mergând ei pe drum, să se ducă asasă, dau de o apă mare
61
peste care eră un pod, la care se plătiâ o pară de trecea. Omul cu dreptatea n’avu o pară să dea la pod, iar cel cu strâmbătatea plăti la pod. Bietul om cu dreptatea rămase.
   Ştiind apa ce eră mai mică printr’un loc, plecă pe marge-nea apei, să se ducă să treacă pe acolo. Ducându-se, iată că vine un nor de ploaie. Acolo era o luntre. Ăl om se bagă sub luntre până o trece ploaia. Şezând bietul om sub luntre, se făcu sară şi S’e pomeni cu o vorbă în luntre. Eră tartorul Diavolilor: strânsese pe ceilalţi, ca să le dea poruncă. Şi le dete porunci. Mai rămăsese unul şchiop.
   —    Mă, tartorul îi zise,—ei, ţie şchiopule, o să-ţi dau porunci, să mi le faci. Să te duci la cutare sat, la doi fraţi, că a murii tatăl lor (1) şi a rămas un cazan cu bani îngropat sub pragul uşii. Ei nu ştiu, nici unul, nici altul. Să-i faci să se taie până la ziuă. Şi să-ţi mai dau o poruncă: să te duci la popa, să-I faci să omoare pe fie-sa.
   Atât popa, cât şi ăi doi fraţi erau din satul omului cu dreptatea. El, auzind, ieşi repede de sub luntrie, dete prin apă şi se duse drept acasă Ia ăi doi fraţi. Ei stau cu cuţitele, unul la altul şi ziceau:
   —Tu ştii banii!
   Iar celălalt:
   —Ba tu ştii banii toţi.
   El,—omul cu dreptatea,—le zise:
   —    Staţi, băieţi, mereu, că voi nu ştiţi banii lui ta tău. Eli îi ştiu banii lui ta’tău, eu îi ştiu banii lui ta-tău; să staţi până când oiu veni eu la voi.
   Se duse la popă. Popa vrea să taie pe fie-sa. El a zis:
   —Stai, părinte 1 Ce faci ? Deschide uşa, că se râde Dracul de tine!
   Dracul, văzând cu nu poate să facă poruncile ce is’audal, plesni în bătătură ca un foaie cu cătran. Popa, văzând că era să râdă Dracul de el, luă şi dădu omului cu dreptatea calul ce-1 aveâ mai bun, şi-i dete şi traista calului plină de bani. El luă traista calului cu banii, şi se duse la ăi doi fraţi şi le spuse:
   (!) In tcxl: tot-său
62
   — Luaţi, băieţi, casmaua şi săpaţi sub prag!
   Scoaseră cazanul cu bani şi-l împărţiră câte trei.
   Umplu omul o pereche de desagi de bani şi se duse a-casă la copii. Legă calul de cocârla gârliciului, şi le dete banii să-şi cumpere şi ei mălaiu. După cemâncară, vărsă banii toţi pe masă să-i numere.
   Frate-său, ăla care fusese cu el pe un loc, trimise copiii la el:
   —Ia duceţi-vă, mă, de vedeţi; el aseară n’a avut o pară să dea la pod şi acum, de unde are el calul legat la el acasă?
   Când copiii sau dus la el, l-au găsit cu masa plină de bani. Repede au dat fuga la tat-său acasă şi-au spus:
   —Avea, tată, o masă de bani, şi calul, spunea că esle al lor!
   Veni frate-său la el şi zise:
   —Bine, frate-meu, aseară n’aveai o para să dai la pod şi acuma, de unde ai atâta bănet, că eu nu mai am nici un ban? Spune-mi şi mie: de unde ai căpătat?
   —Din margenea podului, de unde m’ai lăsat,- răspunse el. M’am băgat sub o luntre şi de acolo am căpătat batîii.
   —Mă duc şi mă bag şi eu,—zise ăl cu strâmbătatea.
   —Du-te frate-meu, îi zise ăl cu dreptatea.
   Se duse şi se băgă acolo. Veni tartorul şi cu toţi Dracii, să le dea porunci. Şchiopul nu veni.
   —Ce este pricina de şchiopul n’a venit?—zise tartorul.
   Spuseră toţi ăilalţi că şchiopul h’a putut să facă poruncile şi s’a prăpădit.
   Ce-i veni unuia în gând?
   —Mă, ia' luaţi sama, că ne-o fi auzit cineva.
   Când răsturnară luntria, găsiră pe ăl cu strâmbătatea,—nu i-a ajutat Dumnezeu!
Ii deteră şi lui de-acolo Dracii, un cal bun,
Cu picioare de\alun.
                                                   ligă
                         Când zicea: durK-cădea;
                         Când ziceâ: dea!.—mai rău cădea!
                         Zi de vară
                         Până 'n seară, «
                                Nu era [chip] sa ocolească un blid de papară!
63
   Dacă văzuiu şi văzuiu, detein de-a dreptul şi fuseiuşi eu aici la loc» (1).
                               Povestirea a patra
   Un părtaş al dreptăţii şi altul al nedreptăţii. Judecătorii lumeşti, fiind de partea celui din urmă, cel dintăiu, şchiop şi orb, e lăsat la o apă, unde aude peste noapte destăinuirile Diavolilor. El îşi dobândeşte sănătatea şi lecuieşte pe fata împăratului. Fiind întrebat de protivnic, îi spune acestuia că a găsit bani într'un iaz. Lacomul merge acolo» şi scoate dintr’un ulcior Sărăcia, unde o închisese Diavolii, după ce o luase de pe capul unui om de-al lor.
   «Se zice că în timpul de demult erau într’un sat doi oameni; unuia îi plăcea dreptatea, şi altuia nedreptatea. Dela un timp, au început a se certă între dânşii. Unul zicea că dreptatea e mai mare, iar celalt ziceâ că strâmbătatea e mai mare.
   Cum să afle ei cine e mai mare? Din pricina neînţelegerii, se duc amândoi să se judece la un judecător:
   —    Mă rog, domnule judecător, care e mai mare: dreptatea ori strâmbătatea ?
   Judecătorul zise:
   —    Ii bună şi dreptatea, cine o poate ţineâ, nu-i rea nici strâmbătatea, cui îi merge într'însa.
    Aşâ—
   —  Aşâ?
   Ies amândoi, dar omului care ţineâ dreptatea, i se şchiopă un picior. Merg ei cât merg, şi ajung la alt judecător, şi iar îl întrebară:
   —    Mă rog, domnule judecător: care e mai mare: dreptatea ori strâmbătatea ?
   Judecătorul răspuse:
   —    Ii bună şi dreptatea, cine o poate ţineâ; nu-i rea nici strâmbătatea, cui îi merge într’însa!
   —  Aşa?
   —  Aşa!
   Iar pornesc aceştia pe drum, şi omului care ţineâ dreptatea, i se şchiopă şi celalt picior. Merg ei cât merg şi ajung la al treilea judecător. întrebară şi pe acela:
   (1) Culegere din jud. Dolj de d-1 Şt. St. Tuţescu.
64
   —    Mă rog, domnule judecător: care e mai mare: dreptatea ori strâmbătalea ?
   —    E bună şi dreptatea, cine o poate ţinea; nu-i rea nici slrâmbălatea, cui îi merge într’însa!
   —  Aşa?
   —  Aşa!
   Ei iar pleacă împreună, însă omului, care (ineâ dreptatea, îi luă Dumnezeu vederile.
   Acum se sfătuiau între dânşii ce să facă, ce să dreagă? Dar omul care eră şchiop şi fără vederi, adică omul dreptăţii, zice.
   ™ Ştii cevâ cumetre? Când om ajunge la un pod, să mă laşi pe mine acolo şi să spui acasă la femeie şi la copii că am murit şi rn ai îngropat.
   —  Bine, aşâ oiu face!
   Zis şi făcut! Cum ajunge la pod, se auzi hodorogind. Zise omul ce ţineâ strâmbătatea:
   —  Iacă, cumetre, aici e pod !
   Iar celalt răspunse ;
   —  Te rog, lasă-mă aici!
   Tovarăşul îl ascultă şi îl lăsă acolo. Singur plecă înainte în sat, să spuie de cele petrecute şi să spuie şi femeii, că bărbală-său a murit. Insă omul ce a rămas la pod, adică omul dreptăţii, a stat pe pod până noaptea târziu şi pe urmă s’a dus sub pod. A stat acolo cât a stat, nevăzut de nimeni,—numai ce aude că pe aproape de cântători, vin acolo trei Draci. Nevăzându-1 pe dânsul, se pun la sfat. Unul zice :
   —Ce ai făcut tu azi ?
   Iar altul răspunde:
   —Eu am luat picioarele şi vederile la un om ! Dar tu ce ai făcut?
   --Eu am luat împărtăşaniei din linguriţa popii, când îm-părtăşiâ pe fata împăratului,\fiind bolnavă tare ! Dar tu ce ai făcut ?                    \
   -Eu am luat sărăcia şi nevoia dela un om al nostru şi am pus-o într’un ulcior şi l-am dat în cutare iaz.
   —     Şi acum,—zice cel mai mare,—ce au aceşti oameni de făcut ?
65
   Zice cel intâiu:
   —    Omul şchiop şi chior, dacă va pune lut dela izvor la picioare, va putea umblă, şi dacă se va spălă cu rouă în zori de zi, va puteâ vedea.
   Al doilea zice :
   —     Fata împăratului se va îndreptă numai atunci cânds’ar găsi cineva să se ducă în cutare biserică, în cutare loc, în altarul bisericii, unde esfe o broască pe care o va tăiâ şi va luă împărtăşania din ea, şi o va da fetii împăratului, care se va îndreptă numai decât !
   Pe urmă au cântat cocoşii de trei ori şi Dracii s’au împrăştiat. Dar omul care şedea sub pod, le auzi pe toate; se târăşte încet până ce dă de nişte glod, şi pune la un picior, şi-i trece. Apoi pune şi la celălalt picior, şi îi trece şi acela. Putând umblă, se duce achipuind pe jos şi dă de iarbă cu rouă; se spală de trei ori pe ochi, şi vede.
   Acum el s’a făcut sănătos. Se, iea şi se duce lă curtea împăratului, să vadă: nu va puteâ intră la împărat? Ajungând la poartă, spune slugilor că el este lecuitor şi va îndreptă fata împăratului. Insă slugile nu-1 primesc, zicând:
    - Au fost doctori peste doctori şi nu au putut-o îndreptă; dar unul ca tine!
   Aşâ că de-abiâ a Ireia zi a putut intră la împăratul, când acuma, fata eră mai mult gata. Spuindu-i împăratului că el o va îndreptă, numai să facă ce va zice el, împăratul, cam îndoielnic, a spus că va face. A poruncit să puie caii la o căruţă, a luat fata în braţe cu alţii, şi a pus-o în căruţă; pe urmă s’a dus cu ea la biserică, o luară iar în braţe şi o duseră în biserică, de unde, se duse lecuitorul în altar, luă broasca, o tăiă, luă împărtăşania din ea şi o dete fetii împăratului, care se făcu bine numai decât, aşâ că se putu duce singură la căruţă şi veni sănătoasă acasă.
   Ce mare bucurie eră la ei! Se miră (împăratul) cu ce să răsplătească pe omul lecuitor (şi nu află cu ce], aşâ că el trăia la curtea împărătească, |întocmai| ca în raiu. In una din zile, împăratul îi zise:
   —  Să ieai pe fiica mea în căsătorie!
   Pamfile, Diavolul.                                        5.
66
   Insă el nu primi aceasta.
   Pe urmă trecu mult limp şi împăratul iar ii zise; el iar nu vrea. Acum se împliniau trei ani şi împăratul îi zice a treia oară, să iea fata, dar el îi spuse adevărat, că este însurat şi are copii. Iar împăratul atunci îl întreabă ce plată trebue să-i dea, dar el, foarte cuviincios. îi răspunse;
   —   Ce vei crede, măria ta!
   Atunci împăratul porunci să-i aducă o trăsură bună, cu patru cai buni, şi vezeteu, şi îl îmbrăcă bine, îi dete douăsprezece rânduri de haine, blăni scumpe, în sfârşit, tot ce-i trebui, şi îi dete şi cheile dela cel mai mare han (1) ce-1 aveâ, ca să fie el stăpânul lui de veci, cu tot ce se găseşte în el. Omul îi mulţumi frumos şi plecă.
   Ajunse la han, luă tot în primire, pe urmă se duse acasă ia el, să-şi aducă femeia şi copiii. Când ajunse acasă la el, ce să vadă ? Femeia lui se logodiâ cu altul. La vederea lui, au rămas cu gura căscată. Pe urmă a petrecut o zi în satul lui, şi-a luat femeia şi copiii şi s’a dus la hanul lor.
   Când au ajuns acolo, femeia a început a strigă:
   —   Ce, m’ai adus aici slugă? Eu nu vreau să slujesc!
   Insă el zise:
   —   Nu, dragă, acesta este al nostru şi al copiilor noştri!
   Şi ei s’au pus pe lucru; şi le mergea de minime. In una
din zile, vede o tabără de cară că se opresc la poarta lui, ca să bea câte un rachiu. Numai de o dată vede că vine prietenul lui, care îl lăsase la pod, să cumpere rachiu. Ei se recunoscură amândoi şi atunci, cel cu hanul, îi chemă pe toţi la el, le dădu de mâncat şi de băut trei zile, şi pe urmă plecară. In timpul cât a stat acolo, l-a întrebai Iprietenul vechiu pe hangiul:
   —     Cum ai făcut de ai ajuns aşâ bogat?- şi-l rugă să-i spuie şi lui, să se îmbogăţească.
   Omul cu hanul îi spune: ^
   —     In cutare iaz este un ulcior cu bani; cine va scurge iazul şi va găsi ulciorul, se va\îmbogăţî uşor.
   Prietenul lui ascultă, se duse şi scurse iazul, luă ulciorul 1
   (1) Pretutindeni în text. hotel.
67
şi nu-1 destupă până ce nu ajunse acasă. Când îl destupă ce să vadă! lese din ulcior Nevoia, lungă de o jumătate de prăjină, şi se sui pe cuptor. Ai lui au început s’o bată şi s’o a-lunge iar ea s’a vârît în cuptor, aşâ că nu au mai putut-o scoate. Şi în jumălate de an rămase,—omul nedreptăţii,- că degetul.
   Şi aşâ sau pelrecut lucrurile.
                           *»
                      Iar eu m'ani pus pe o şea Şi am spus povestea aşâ (1).
   In povestirile ce urmează, ideia principală se şterge şi nu rămâne decât desfăşurarea amănuntelor caracteristice, cari plac mai mult, cum sunt, de pildă, ascultarea Diavolilor de către orb şi pedeapsa ce-o găseşte nemilostivul.
                                    Povestirea a cincia.
   Un leneş şi un harnic se râmăşesc, pierzând cel din urmă. Orbit, ascultă sfa- • iul Diavolului, se îmbogăţeşte, după ce şi-a dobândit vederea, a dat apa oprită de Diavoli într’nn sat şi a tămăduit pe fata împăratului.
   Pe vreinile prăci de demult, erau doi fraţi rămaşi orfani şi săraci; unul dinlr’înşii eră muncitor, iar celalf, peste măsură de leneş, ca să poată înciripă ceva. Cu privire la starea lor, se ieau la sfadă: harnicul stăruia pentru hărnicie, iar leneşul zicea că lenea e mai bună. Dela aceasta ajung la rămăşag: să meargă la oraş şi să întrebe pe vreun şco-lit, şi cel ce va pierde rămăşagul, să se lase să i se scoată ochii. Pleacă.
   «lată însă că nu mult după ce s’au pornii ei de-acasă, le iese înainte un domnişor îmbrăcat înlr’un spenţer mohorît, cu gulerul cămeşii crohmălil, în cap cu o pălărie ca o obo-roacă, şi pe nas cu nişle ochilari ca domnii cei mari, în spate cu nişte cărţi legate cu spăcmă şi aninate de vârful unui parazol, în picioare cu papuci glăntuiţi, de te-ai fi putut vedea printr’înşii ca printr’o oglindă, iar în gură cu o ţigară din pacică de cea scumpă, din care scotea nişte fumuri ca niş- 1
               (1) Culegere din partea de miază noapte a Moldovei, de d-1 I. Poslulache.
                                          68
Ic nouri. Insă acela nu eră domnişor, ci era Dracul in chip de domnişor învăţat, mâneâ-o-ar acolo unde a inserai, şi nu ş’ar mai pomeni pe la noi».
   Pe acest parpalej, dară, îl întrebară, şi Diavolul dădu dreptate leneşului: «trebue numai decât să-i scoţi frăţine-tău bol-dijii din cap».
   Peste puţin, Dracul, cu înfăţişarea unui om mai bătrân, dădu la întrebare nouă, acelaş răspuns, astfel că fratele leneş, spre bucuria Diavolului, scoase ochii celui harnic; apoi, îl duse într’o pădure, unde-1 lăsă.
   Omul se vârî sub o covată. Pe la miezul nopţii, când a-par duhurile necurate şi toate năzărăniile pocnind şi bojbă-ind, îşi dete samă că deasupra lui ţin Diavolii adunare, spre a-şi da socoteală despre cele săvârşite peste zi.
   La întrebarea lui Scaraoschi, un Diavol arată că a «îndemnai pe un leneş să scoală ochii frăline-său», la care Scaraoschi îi dădu leac: să se ungă la ochi cu rouă de pe covată, în răsăritul soarelui.
   Alt Sfânlănijă spune că a secat toate izvoarele din «ţara de jos»,—iar ca leac, Scaraoschi dădu: să se picure în fântâna împărătească trei lacrămi stoarse de bucurie.
   Alt Sărsăilă a îmbolnăvit pe fala împăratului; ca leac i se dă să mănânce nouă bucăţele din cele trei pere ce se a-îlă tocmai în vârful părului din mijlocul grădinii.
   După cele auzite, orbul îşi capătă vederea şi apoi plecă ar[un (1) în ţara de jos, ajunse la fântâna împărătească şi picură peste disdele trei lăcrămi din ochii lui, adunate la dobândirea vederilor.
   Mulţumit cu un burduf de galbeni de împăratul ţării de jos,— bântuită de secetă, — plecă spre ţara de sus, la împăratul cu fata bolnavă, pe care o tămădui, dându-i cele nouă bucăţi,— coscogemete bucăţi, —de pere! \
   Feciorul s'a însurat cu fata îrrîpăratului.
   La o preumblare dă de fratele său cel leneş, care acuma eră cerşetor, îl milueşte şi nu peste mult aude că a murit şi a fost îngropat în Iropărne (2). 1
  (1) Drept, ţintă.
  (‘2) Casa morţilor.
   Feciorul ajunge împărat (1).
                                            *
   Omenia, pe deoparte, şi barbaria, pe de alta, pe cari le a-aflăm în variantele studiului d-lui Şăineanu, apar în următoarea povestire musceleană, în care se arată cum unul îşi scoate ochii, ca să dobândească hrana dela un altul (2).
                                Povestirea a şasea.
   Doi fraţi. Unul işi scoate ochii ca să-i dea celalt ceva de mâncare, la o mare lipsă. Orbit, ascultă Diavolii şi sc îmbogăţeşte. Cel rău la inimă e ucis de Diavoli.
   «A fost odată, ca niciodată, că de n’ar fi fost, nu s'ar povesti.
   Au fost odată într’un sat, doi fraţi. Âl mai mare trăia înlesnit, că n’aveâ copii, dar eră un om hain rău la inima lui.
   Ăi mic, o înodâ greu de tot, sărmanul, că-i dedese Dumnezeu o spuză de copii. Ajunsese aşâ de sărac, că de-abiâ se mai ţineau trenţele pe el.
   Cu toate astea, în casa lui nu eră aşâ întuneciune ca întră frate-său, că se îndurase Sfântuleţu’ şi-l dăruise c’o inimă.... mai bună ca o jimblă caldă!
   Pământ de zestre, ce-i drept, stăpâniâ mai mult ăl mic; căci tatăl lor, când eră gata să ’nchidă ochii de veci, ci-că i-ar fi chemat la pat şi le-ar fi zis:
   — Dragii tatii, după moartea mea, să ’mpărţiţi pământul între voi, dar nu frăţeşte, adică părţi drepte; ci eu, cu mintea mea cea bătrână, găsesc de cuviinţă ca tu să iei mai puţin ca frale-tău, că tu n’ai copii. El are o şugă: masa împresurată numai de guri flămânde.
   Aşâ făcură fraţii, însă de-atunci, ălui mare i se ’nfipse un cuiu în inimă. Ori de câte ori întâlniâ pe frate-său, odată se învineţiâ la faţă, iar ochii se făceau vii şi focoşi, ca doi cărbuni aprinşi, cari scânteiau de ură şi mânie. «De ce el să stăpânească mai mult decât mine ?» Asta eră buba lui.
   (1) Sim. FI Marian, Răsplata, poveşti din Bucovina, Suceava, 1897, p. 97-50.
   (2)  De aici cred că a rămas răspunsul ce-l dă unul, celui ce îi cere ceva, în ioc de refuz: Scoate-ţi un ochin !». adică înţelegând prin aceasta că-i dă. dacâ-şj
scoate nu ochin. Odată cu aceasta, cel ce zice astfel. îşi sguieşle ochii.-■ sau un ochiu, - trăgând cu degetul pe pleoapa de jos.
70
   De-aci, goană şi prigoană!
   —    Dă-1, mă prostule, în judecată, -îl îndemnau gurile rele; că la bine, puţini te îndeamnă, iar la rele.... câţi vrei. Să vezi, că o să câştigi; că lu eşti trecut cu pământul părintesc în rolul «preciptorului», nu el!»
   Bătură drumurile judecăţii, până le bătogiră ca ’n palmă. Rupseră la opinci şi cheltuirâ cu avocaţii toată agonisita. De surda: dreptatea nu mai ieşi deasupra ca untul de lemn... cum e vorba aia!
   Odată veni sorocul să plece iar la o înfăţoşare. îşi luară merinde în traistă pentru câtevâ zile şi porniră împreună pe jos, că p’atunci nu erau trenuri ca acu, iar tribunalul eră departe, mama focului, poşti întregi!- că nu erau aşâ dese ca acum. Şi p’atunci nu ieşise Dracul pe pământ! Nu vezi? Au început oamenii să sboare pe sus ca păsările, că jos sau să-săturat, trecând ca un vifor turbat în «moftomobilele» alea •
   Şi,—cum spuneam,--ia întoarcere, după vr’o două zile de drum, ajung într’o pădure mare, mare, cu copaci bătrâni.
   Se aşează la o umbră deasă şi încep a cotrobăi prin traiste după merinde, căci acum erau rupţi de osteneală şi atât de hupiji de foame, că li se lipiseră maţele de spate. Ăl mare începu să care la gură, ca de frica morţii. El mai a-veâ merinde, că luase mai multe d’acasă.
   Ăl mic însă, nu mai găsi în traistă decât o cojiţă de turtă, uscată ca o aşchie, cu care, mai râu îşi întărâtă foamea, în loc să şi-o potolească.
   Ii scăpărau măselile, iar înaintea ochilor i se făcea întuneric besnă, ca în puterea unei nopţi noroase , aşâ îi eră de foame!
   Fratele hain, când mânca, îşi sugea buzele şi plescăiâ în-tr’adins din buze, să facă necaz, mărind pofta lui îrate-său ăl mic, care făcuse zâmbre aitându-se cu jind la îmbucătura altuia.                    \
   —    Fă-ţi pomană şi dă-mi şi mie, măi nene, să ’mbuc de câtevâ ori, că de foame ce mi-e)\ mi s’au muiat şi îngreuiat picioarele ca plumbul. Şi teamă mi-e,—mi-or împărţi oasele, lupii şi corbii, p’aici prin pustietatea sa.
   —    Iţi dau, neică, de ce să nu-ţi dau ? Dar numai dacă ţi-j scoate un ochiul
                                          71
   —    Cum să-mi scot eu ochiul, măi nene? De ce mai sunt eu bun fără ochi?
   Al mare :
   —  Nu şi nu! Scoate-ţi ochiul; altfel nu-ţi dau!
   Se perpelia fratele ăl mic de foame, săracul, şi se sbă-teâ ca un şarpe, când l-ai isbit cu măciuca ’n cap.
   Dacă văzu el şi văzu,,că nu-i chip a se lipi de îate-său, zise: -Dacă mi-oiu scoate ochiul, nu mor. Rămân doar chior; da slut, aşâ, barem trăiesc! N’am ce face, trebue să potolesc pustia asta de gură !
   îşi scoase ochiul şi numai după aceea primi dale gurii.
   Ce să-i mai înlihnească însă lui mâncarea? Că curgea sângele şiroaie, de-i roşiâ şi dumicatul, când îl baga ’n gură.
   îşi luară traistele şi plecară.
   Până seara obărcăiră pe potecu|ile pădurii .şi din ea nu mai ieşiră. Bine, că şi pădurea erâ mare, dar alta eră pricina; chiorul, oblojit la ochi, se ţinea după frate-său, care în loc de a ieşi la lumină, cotigiâ tot rasna p’alte cărări. Ii a-pucă noaptea tot în pădure.
   Când înmurgiâ, şezură jos să cineze, că de mult umblet, flămânziseră iarăş. Fratele ăl câinos la inimă s’apucă de mâncat, şi mai cu poftă ca la prânz.
   —    Mai împrumută-mi, măi nene, şi mie ceva merinde,—zise ăl mic,—că ţi le dau acasă îndoit.
   —    Poţi să mi le dai însutit. Dacă ţi-e foame şi vrei să mănânci, scoate-ţi şi ochiul ălalt, şi-ţi dau să bagi în tine, până ăi crăpă.
   —    Bine, măi nene, chior mă văzuşi; acu vrei să mă vezi şi orb, căpătând la drumul ăl mare? Nu ţi-e milă, dacă nu de mine, măcar de crila aia de copii, cari-mi rămân muritori de foame!? Un câine n'ar face fapta asta!
   Şi se rugă, şi se văicără, de-i plângeau de milă, până şi arborii pădurii.           -
   Degeaba; inima lui frate-său rămase lot sleiu de piatră!
   In cele din urmă, când foamea începu să rânjească fioros colţii la el, îşi zise:
      Rău o fi orb! Dar tot nu e ca mort!
   Iar eu zic aşa: N o fi nimic mai îngrozitor pe lumea asta-decât să te vezi la pieişte, a muri de foame!
72
   —     Bine nene, zise chiorul, fie şi cum zici tu! Dar gândeş-te-te, că Dumnezeu vede şi o răsplăti vr’o dată pe fiecare după inima lui.
   —   Ehe, pân’ la Dumnezeu... te omoară sfinţii.
   —     Atunci dar, scoafe-mi tu ochiu-ăsiălalt, că eu nu mai am curaj!
   Nu isprăvise bine vorba, când câinele de frate-său se scotoci degrabă în chimir, şi cu briceagul scoase ochiul fratelui său, cum ai scoate dumneata sâmburile dintr’o ghioacă de nucă.
r^Chiu! Vai! Ce era să mai facă? Rămase orb-buştean! L/Când să plece, orbul se rugă cu cerul şi cu pământul, să-l ducă şi pe el de mână până acasă.
   —     Ba aia e vorbă, neică! Nu m'oi fi băgat la tine, argat cu simbrie !
   —     Du-mă, dacă nu, până la cutare fântână, şi lasă-mă a-colo, că vine lume să iea apă, şi s’o îndură vr’unul să mă ducă până la căsuţa mea.
   —   Bine, atâta lucru ţi-oi face.
   II luă de mână şi-l duse la fântână. Aeoleâ alături era un bânlău (1). Pe orb, în loc să-l lase pe mal, lângă fântână, îl duse pe malul bântăului, şi-l lasă, aeoleâ, crezând că orbul o face cumvâ şi-o scăpă în baltă să se ’nece.
   Norocul lui, cu nişte blagoslovite de broaşte, cari începură a ocăcăî de mama focului, puse^ parcă înadins de cineva,-puterea lui Dumnezeu,—să-i dea de veste, precum că aco-ieâ e baltă, să se păzească. Alt-fel, cine ştie? Poate că în nămolul de pe fundul bălţii i-ar fi putrezit oasele.
   Se urcă şi el înfr’un copac, cu gând să mâie acolo peste noapte.
   Pe la miezul nopţii, aude orbul un trosnet de biciu, de hă-uî pădurea.
   Pe urmă auzi fel de fel de'scânceli şi chzrjăneli.
   Ce eră ?                    \
   Bântăul ăsta era cuibul Dracilor, iar cu biciul trosniâ Sarsailă, tartorul lor, când îi chema la socoteală, să vada ce isprăvi au făcut peste zi şi să le dea de lucru pentru ziua următoare.
   (t; Biltâ alâncâ, nămoloasa pe fund.
7.5
   —  Mu am făcut... cutare lucru.
   —  Eu am făcut... cutare lucru.
   —     Eu am fost la împăratul de am veghial ca nu cumva să se vindece fie-sa de jâinele alea, pe cari le are de nouă ani!
   -- Eu am stal de capul ălor doi fraţi cari sunt în judecată, ca nu cumva sg, se împace. Cevâ mai mult: aşa de rău i-am învrăjbit, că fratele ăl mare a scos ochii ălui mic, lăsându-1 orb.
   —    Bravo, băiete! Să trăieşti! Tu ai făcut treabă pe ziua de azi.
   Apoi, urmându-şi vorba, adaose cam în sine, însă nu tocmai încet, aşâ că auzi şi orbul de sus, din copac :
   —     Ce lesne s’ar lecui orbul, dacă s’ar spălă pe ochi cu apă d'asla. Măcar şi fata împăratului: ar fi destul să ude bubele tot cu apă de asta, şi îndată i-ar pieri!
   —    Eu am fost în cutare loc, de am făcut... aşâ şi pe dincolo...
   Şi aşâ fiecare Drac spuse năsbâtiile ce făcuse în ziua aia. Mă rog: Draci goi! Şi ştiţi dumneavoastră: «Dracul nu face cruci şi biserici, ci întinde numai curse şi piedici!» Pe urmă se potoliră şi încornoraţii, căci plecară fiecare pe la culcuşurile lor.
   Orbul nostru nu mai puteâ de bucurie, că-şi aflase leacul. Ce somn erâ să se mai lipească de el!
   Hei, tocmai târziu, când începu să simtă dogoare ’n spate înţelese şi el că acea dogoare nu poate veni decât dela soare, şi că prin urmare, trebue să fie ziuă.
   Se dete jos, şi... pâş ! pâş! dibui binişor până ajunse în marginea bântăuiui. Se aplecă, luă apă ’n pumni, şi când dete cu ea pe ochi... ce să vedeţi dumneavoastră!
   Minunea minimelor: odată îi veniră vederile la loc.
   Veni la fântână, îngenunchiă la pământ şi făcu câteva mătănii, în semn de mulţumire Iui Dumnezeu, că-i ajutase să-şi capele vederile. Pe urmă bău un căuş de apă din fântână.
   Când erâ gata să plece, zări o tigvă pe mal, uitată de cineva. «Mă miram în ce să ieau eu apă!» O umplu cu apă din balta Dracilor şi porni drept spre curţile împărăteşti.
                                74    _
   Când ajunse la poarta palatului, începu a striga :
                       Eu sunt doftor iscusit.
                                     Orice boală-am lecuit!
      L-aude împăratul.
   —  la fă-le ’ncoa, doîtore, să-ţi văd şi eu iscusinţa !
   Uite am şi eu o fată bolnavă.
   De nouă ani, ea din pat nu s’a mai sculat. Şi toată pricina sunt nişte afurisite de bube. Când ai crede c’o să se vindece, aci pe loc încăţălează şi se face racilă şi mai mare.
   Ce zici ? Te bagi s’o lecui ?
   —  Mă bag, luminate împărate; de ce să nu mă bag !
   Las’o pe mâna mea, şi cu rămăşag : dacă te-oiu şăgui,
să-mi tai capul.
   Pe urmă, împăratul îşi văzu de treburile lui.
   Doftorul, spălă bubele fetii cu apă din tigvă, şi, cât ai scapără din amânar... fata fu în picioare şi începu să cânte şi să joace prin casă şi prin curie.
   Pe urmă doftorul merse la împărat.
   —   E, doftore, făcuşi cevâ?
   —     Făcuiu, luminate împărate! Ia vin de le uită pe fereastră, şi spunem-mi ce vezi prin curte ?
   Când căscă împăratul ochii, aproape să 'nebunească de bucurie.
   Fata eră prin curte ; alergă ca o căprioară. Şi eră albă şi fragedă, ca un crin înflorit... Şi mare de... de măritat,—ce mai încoace şi ’ncolo!
   —     Norocul tău, doftore, că iată ce rânduială am pus eu la cale fetii mele:
   Cine o lecui-o, s’o iea de soţie şi jumătate din împărăţie.
   Şi eu sunt un om aşâ: mi-a ieşit o vorbă din gură, nu mi-o calc.... de s’ar scufundă' pământul sub picioarele mele şi m’ar înghiţi.                \
   lea-ţi dar fata, că a ta e. Şi’^pe urmă hai să-ţi masor şi dreptul de moşie.
   -— Hei, mărite împărate... «mă lovişi în putina cu ouă»..,! Nu ştiu; vrei să glumeşti or să râzi de mine? însurătoare îmi trebue mie acum?
75
   Eu, dacu ’ncolo,vorba’aia: «Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiu...»! Dar, de... dacă nu ţi-ar fi cu supărare, altceva să facem noi: hai să ne cuscrim! Că eu sunt însurat şi am o mândrele de flăcău... să-l bei întrun pahar de apă!
   —  Ei vezi, aşâ e şi mai nimerit!
Uite ce să faci, cuscre, c’aşâ o să ne zicem de-acu 'ncolo: Eu o să pun 8 cai la trăsură. Să-ţi dau şi un surugiu vrednic, cu biciul ca un şarpe de foc, să te ducă până acasă în grabă.
   Să ieai pe gineri-meu şi pe cuscra, şi pe urmă să veniţi încoâ, să facem o nuntă... să se ducă pomina!
   Şi, ca să nu pleci dela noi cu mâinele goale, o să-ţi pornesc chiar acum cirezi de vite, turme de oi, herghelii de cai şi o dăsagă plină de galbeni!
   Când intră în sat, răsturnat în rădvan şi începu surugiul să pocnească din biciu, credeai că-i neaoş Domn, iar nu un biet om, — ăl pe care-l orbise frate-său în pădure.
   Când opreşte la poartă, tot satul se strânsese ciopor, par’c’ar îi văzul cine ştie ce comedie, şi toţi se minunau de procopseala care-l pălise.
   Pe frate-său ăl mare îl mai muşcă un şarpe de inimă. 11 luă de mână, îl duse în casa lui (îl găsise dragostea defra-tc-său), apoi începu a-1 şululi şi a-I descoase de unde i-a venit vederi, dar mai ales, de unde chilipirul ăsta pe capul lui?
   —     Hei, măi nene? Multe am păţit eu dela tine! Altul, în locul meu, nu s’ar mai uită la tine, ca la un câne mort! Eu însă sunt aşâ de larg la inima mea, că le uit pe toate şi iert. Ba îţi spuiuşi de rânduiala norocului meu.
   Şi începu să-i spună pe şart, uite aşâ... aşâ... toată întâmplarea cu Dracii din bânlău şi cu împăratul.
   Fratele ăl mic iertase pe ăl mare. cu inima neagră, dar pe semne că Milostivul din cer nu vrea să-l ierte pentru a-lâtea neligiuiri câte săvârşise.
   Cum însera, îşi zise:
   —     Mă duc şi eu să mă procopsesc. Eu am noroc şi mai mare decât frale-meu, şi te pomeneşti că ni’oiu îmbogăţi mai dihai decât el!
   Şi aşâ de iute porni spre balta Dracilor, că eu socotesc că nu l-ai fi putut ajunge nici c un telegar d’ăi buni.
76
   Dacă ajunge la bânlău, face şi el ca frale-său: se urcăîn-fr’un copac.
   Pe la miezul nopţii, aude şi el chiote şi vaiete; apoi trosnetul de biciu al lui Sarsailă, care-şi chemă argaţii, să vadă ce isprăvi au făcut pe ziua ce trecuse.
   —     Eu n’am mai făcut nimic azi, pentru că orbul meu şi-a căpătat vederi, pe urmă a mers de s’a împăcat cu frate-său, ăl cu care eră în vrajbă.
   —     Şi eu tot aşâ: am feşlelit-o de tot pe ziua de azi : fata împăratului şi-a spălat bubele cu nişte apă adusă d'un doftor, şi aci, pe ioc s’a tămăduit de ele!
   Odată turbă de mânie Sarsailă. încruntă din sprincene scrâşni din dinţi şi când trosni din biciu, clocoti valea mai straşnic ca de bubuitura de tun... iar Dracii intrară în pământ de frică.
   Cine a fost pe-aici de a auzit ce-am zis eu? Căulaţi-1 şi acu să mi-1 scoateţi din pământ, din iarbă verde! Altfel, la toţi vă fac o scăldătoare de aghiazmă!
   Începură Dracii a scotoci. Caută ’n dreapta, căută’n stânga. pănă-1 ocheşte un drac sus în tufan.
   —  Uite cine «ne-a făcut toporu’!» Pe e! băieţi!
   Alt drac se şi agaţă pe copac ca o pisică şi cât ai clipi fu sus la el.
   II luă în cârcă, şi când îl dete jos, murise pe jumătate.
   Pe urmă... unde mi-ţi începu-ră DraCii, măi nenişorule, să-l târnuie; sâ-1 întindă ca pe-o opincă scurtă şi să~i cărăbăneas-că toţi la pumni în spate şi după ceafă! Lasă-i pe Draci, că ştiu ei cum să-şi râdă de om ! iar când îl slăbiră împeliţaţii, ce crezi că se mai alese de el? Eră mort de-al binelea!
   Pe urmă îl luă Sarsailă d’un picior şi... buşlubuc cu el în bântău, să-l sature de bogăţie!
                             \ *
                             \
   Fratele ăl blajin la inima îşi luă mătuşa şi pe ginerica şi porni la cuscru’ împăralul!\
   Când văzu fata aşâ mândreţe de flăcău voinic şi frumos, odată se’mbujoră la faţă.
   —- E, fata tatii, zise împăratul, iţi place băiatul ăsta pe cate (i-l dăm noi de bărbat?
   -    Ce la ta, zise mireasa ruşinoasă ca ţoale mirese le, dacă vă place dumnevoaslră, îmi place şi mie!
   —  Dumnezeu să vă binecuvinteze, fii talii!
   Şi s'aşezară p’o petrecere, măi nene, de a mers vestea peste nouă mări şi nouă ţări. Nouă zile, lanţ, a ţinut nunta cu cheful ei.             *
   Am fost şi eu la nunta asta: mestecam prin oale şi mai puneam câte-un găvan de sare. Când fu la mâncare, sărma-lele sărate potroacă, li sare ţăndăra împăratului; luă o săr-mâ şi svârrr... cu ea după mine. Noroc că nu m’a lovit.
   A nemerit pe ciobanul curţii, un mocofan dela munte, drept sub bărbie şi i s’a lipit sarmana de gât.
   Şi ci-că din ăla s’ar fi trăgând şi până ’n ziua de azi guşa/// dela munte!
           Şi ’ncălecai p’un fund de tobă,
           Să nu credeţi că ce v’am spus eu, e vorbă;
           Vorba v’oiu spune-o altă dată,
           Că asta fu... minciună încoronată»! (1).
                               Povestirea a şaptea.
                              Cuprinsul povestitei de până aici.
   Trăiau de mult doi fa ţi. Unul avea avere mare, celalt eră de tot sărac, de n’aveâ nici ce mânca, nici ce îmbrăca.
   Intr’o zi a lui Dumnezeu, fratele cel sărac vine la cel bogat şi-i zice:
   —     Măi frate, eu oiu prăşi la tine azi, numai să-mi dai mâncare.
   —   Bine,--zice cel bogat; te primesc bucuros.
   La vremea prânzului, femeia celui bogat le aduce de mâncare. Mănâncă cel bogat, da’ istui sărac nu-i dă nimic. Bogatul se sătura de mâncare şi săracul de foame.
   —   Măi frate, da cum ne-a fost vorba? ---zice cel sărac-
   —     Ştii ce bre,—zice istalalt? Dă să-ţi scot un ochiu, şi-ţi dau să mănânci.
   —   Hai, scoate, numai dâ-mi, că mor de foame!
   Şi a mâncat flămândul nostru şi s’a sculat iarăş la lucru; erâ sătul acum, dar un ochiu în cap nu-l mai avea.
  (1) Calendarul revistei „Ion Creanga1 pe 1912, p. 168 173.
78
   Prăşesc ei până la achindii, când se pun iarăş să-şi mai potolească foamea.
   Povestea spune că nici amu cel sărac n’a mâncat, până ce n’a rămas şi fără celalt ochiu.
   Se gândeşte amu fratele cel bogat, ce să facă cu orbul, cum să scape de el, ca nu cumva să-l iea cineva la roată pentru ochii lui frate-su.
   Nu departe eră un pod mare peste o gârlă.
   —  Aha,—zice hainul; i-am găsit leacul!
   Şi-l umflă în spate şi-l duce de mi-1 toarnă sub cel pod.
   —    De-amîi am scăpat de el, neputinciosul!-- zice ist bogat,—că mă făcea de ruşine, calicul!
   Da orbul n’a mai zis nimic de durerea ochilor, şi a rămas în întunericul nopţii, sub pustiul podului.
   Pe la miez de noapte vin Dracii,- că ei cam acolo se a-dunau la taifas, nopţile.
   —    Măi, tu ce ai mai auzit,—întreabă Scaraoschi pe un corii ora t.
   —    Eu am auzit, întunecimea voastră, că este o fată de împărat căreia i sau stors ochii, şi nu vede de loc. A cheltuit împăratul mai toată averea şi nici c’a tămăduit-o; doar leacul nu-1 ştie nimeni afară de mine. Da dacă ar luă rouă de pe lanul ista de grâu, înainte de răsăritul soarelui, şi va da pe la ochi, pe loc se tămădueşte.
   Da omul nostru cel orb, tăcbâ cum tace chiticul în baltă şi viţelul în vacă: una, că-i eră frică de necuraţi, şi alta că a înţeles el că spusa cornoralului celuia, are să fie cu leac.
   Dracii şi-au mai ţinut sfatul ior, apoi s a făcut tăcere sub pod, c’a rămas orbul singur.
   N’a aţipit de loc în noaptea acea, păcătosul ista, de bucurie, că avea nădejde în‘sufletul său cel amărît, de cum a auzit vorba Demonului. Cum se făcu ziuă, orbul iese iute de sub pod, se târâie cu greu până la lanul de grâu şi se spală cu rouă, după vorba Drăcu^orului. Ca din senin, ochii i se fac la loc, şi orbul nostru vede întâiu ca prin ciur, apoi ca prin sită şi la urmă vede bine, mai bine chiar de cum vedea întâiu. Strânge apoi într’un şip 'câteva chicuri de rouă, şi întrebând din om în om, ajunge la împăratul cu fetişcana oarbă.                          ,
   —     Luminate împărate, zice el, eu îs doftor bun. Dacă iui |i-oiu vindecă eu fala, să-ini scoţi ochii!
79
      Dacă zici l» că mi-o vindeci,—ii răspunde împăratul,—îţi dau aur cât îi încărca pe patru cai!
   Şi împăratul a strigat să iasă toii doftorii afară şi l-a lăsat pe ista singur.
   Intr’un ceas pe ceasornic (1), ochii fetii s’au făcut albaştri ca cerul, căci rouă fermecată a zămislit isvoare de lumină, împăratul, nu mai putea de bucurie. Omul nostru şi-a luat aurul galben-roşiatec şi *a mers într’o doară până acasă, că nu mai ştia pe ce lume este, de bucurie. De când se trezise el pe lume, nici nu văzuse un bănuţ de aur, şi acum să-l aibă în mână? Ei, cum să nu fie vesel acum, când aveâ aur cât nu putea duce!
   In satul lui, omul din poveste, s’a făcut gospodar cu vază.
   Frate-său îl întrebă odată:
   —  Bre, de unde ai bani ?
   —     De sub pod, răspunse ista; de sub podul sub care m ai aruncat ca pe un câne!
   —     Măi frate! Ştii ce? Scoate-mi şi mie ochii şi du-mă sub pod!
   Zis şi făcut.
   Pe la miezul nopţii, vin iarăşi Dracii. întrebă iarăşScara-oschi:
   -- Ce-aţi mai auzit, bre?
   —   Ce să auzim ! Fata împăratului s’a vindecat!
   —     Cum oare, măi? Poate a fost cineva sub pod şi-a auzit ce-am grăit noi. Oare n’o fi şi amu nevoia care ne-a tras pe sfoară? la hai să căutăm!—zice iar Scaraoschi.
   Şi cum cociobăesc ei, dau de nenorocitul şi lacomul om.
   —     Ahâ, tu mi-ai fost, blăstămatule! —zic ei intr’un glas cu toţii. Tu mi-ai tămăduit pe fata împăratului? Ce mai vrei amu ?
   Şi l-au sfârlicat Dracii în mici bucăţele.
   Iacă ce-a păţit fratele cel hain la suflet şi lacom. Iar celuilalt, pentru că eră bun la inimă de felul lui, Dumnezeu i-a purtat de grijă (2)
   (1)   Adică tocmai un ceas, şi mxcam un ceas,—oră,—lucru ce se întâmpla când nu se urmăreşte ceasul.
   (2) Culegere din corn. Orâineşti, jud. Porolioiu. împart de dd A4. I’arbu.
80
   Scoalerea ochilor o aflăm ca un mijloc de a scăpă de fratele norocos, şi de a-i luă averea, în
                                  Povestirea a opta.
   Trei fraţi: doi bogaţi, nedrepţi şi al treilea, drept, sărac. Acesta găseşte o co-moară, iar după ce spune fraţilor lui, este orbit de aceştia. Ascultând sfatul Diavolului, ajunge bine. Cei doi fraţi lacomi cad în cursă.
   Intr’un sat trăiau o dală trei fraţi; doi erau oameni cuprinşi. chiaburi, că pe lângă muncă, mai dădeau şi ei cât puteau pe alături, umblau cu cele hoţii şi cele fărădelegi, câtă vreme cel de al treilea frate, eră sărac, sărmănelul, c’asa vrea Dumnezeu cu el. Acesta umblă numai cu dreptatea şi cu adevărul. Ii spuneau ei, ceilalţi, nu-i vorbă:
   —     Măi, mai dă şi pe alături, că nu-i de chip! Nu vezi? Strâmbii mănâncă (ara!
   Dar dreptul, nu:
   —     Nu, fraţilor; iăsaţi-mă aşă, că m’a vedeâ el Dumnezeu şi sfânta cruce şi pe mine!
      Da, da!— tot alde frate-său; se vede c’ai uitat că până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii, şi că, cine umblă cu crucea, ca crucea se usucă!
   Aşă a fi, n’a fi, nu-i treaba mea; eu să vă spun ce s’amai întâmplat după asta.
      Inlr’o zi,—o fi fost toamnă, o fi fost iarnă, nu ştiu, —fratele cel sărac scotea nişte rădăcini într’o margene de pădure, pentru foc, pentru iarnă. Pământul erâ îngheţat, nu eră,— nu ştiu, da ştiu că omul nostru, când a dat o dată cu cas-maua, voiniceşte, o dată a 'auzit, aşă, ca şi cum ar fiisbitîn-tr'o căldare de cele de făcut rachiu. Caută el, mai râcâie cu mâna, vede într’adevăr o căldare mare; scociorăşte de jur împrejur, îi dă căpacul la o. parte şi când colo, Doamne Sfântă Preacurată! O căldare «plină lot cu bani de aurstrălu-citori şi netezi, de credeai c’a'ţuncea erau aduşi dela tarapana.
   Să fi fost,aşă, cam trei saci, de galbeni!
   Acu, ce-şi zice omul:          \
   —     Cu banii de-aici trăieşte nu un om, doi; trăesc zece case, cât le-or ţine furcile şi pământul. N'ar fi cu dreptate
81
să ieau eu banii loji; am să spun şi l’alde frate-meu, şi i-om împărfi în trei: de-mi vine mie un sac, apoi ce noroc mai mare decât acesta sar putea pe capul cuiva!
   Şi astei zicând, merse la fratele lui cel mai bogat şi-l rugă :
   —  Dă-mi, frăţioare, carul, că am o lecută de treabă!
   —     Ce căruţă! Da crezi tu că mi-a venit cu apa? Căruţa mă (ine pe mine bani, măi,—ştii tu?
   —  Cum să nu ştiu, frăţioare, dar uite cum, şi uite ce-i!
   Şi începu fratele cel sărac să spună toată întâmplarea cu
comoara din pădure.
   —     Eu aşâ zic, să-tni dai că rufa, şi să mergem tustrei s’o împărţim frăţeşte, şi cred c’o fi bine, dac’o fi treaba cu dreptate!
   Bogătaşul a dat numai decât de veste şi celuilalt frate, a înjugat boii la căruţă şi aşâ, tustrei au pornit spre poala de pădure, unde săracul dăduse peste comoara cea minunată
   Pe drum insă, din una, dinlr’alta, ce-şi zic bogaţii:
   —Măi, ce să mai umblăm noi acuma la bătrâneţe cu drep-lalea şi să împărţim în trei părţi de o potrivă căldarea cu galbeni! Te trezeşti că ne pomenim în doaga fratelui nostru, care a ajuns de nici cânii nu-l spală, cu atâta dreptate cât o strânge la sân!
   —     Aşâ-i de asta,—întăreşte şi celalt frate; mai bine să facem cum am făcut şi până acuma şi să nu mai umblăm cu cheie de biserică în brâu. Hai să-l omorîm pe calic şi să scăpăm pe de-o parte de dânsul, iar pe de alta să împărţim comoara în două părţi, în loc de trei.
   Celalt frate, mai-mai să se învoiască. Se gândeşte o leacă şi zice:
   —     Nu zic că nu-i bine, dar eu socof într’altfel: să-i scoatem ochii şi să-l lăsăm la cutare pod; aşâ, nu-i mort, dar nici viu nu se chiamă că rămâne!
   Şi astfel, au căzut la învoială, acolo, ei amândoi, cum stăteau în fundul carului. Şi cum fratele cel sărac mână boii, în partea dinainte a căruţii, o dată se pomeneşte cu cei doi duşmani că-i sar în spinare, cu cuţitele în mâni. Nici mai mult, nici mai puţin, unul îi scoate repede un ochiu, şi celalt
   Pamfile, Diavolul.                                           6.
82
pe celalt ochiu, îi fac vânt clin căruţă, şi lăsăndu-l aşâ, pe margenea drumului, se duc la comoai'â, o ridică, o aduc a-casă, o împart şi trăesc tare veseli şi mulţumiţi, cum li eră inima şi obiceiul lor de demult.
   Acu, să-i lăsăm în pace şi să ne ţinem mai pe-aproape de fratele cel orb şi să vedem ce se mai întâmplă cu dânsul.
   Acolo la pod, îl apucă noaptea. Nu trecuse nici un drumeţ, se vede, care să-l fi văzut şi să-l fi dus la o casă de om. Noaptea, pe la miez de cântăfori, numai ce-aude tartorul Dracilor că-şi întreabă supuşimea despre toate cât ea făcuse peste zi. Răsăriseră cu toţii ca din pământ.
   Unul zise una, aiul alfa, alţii altele, până când unul începe să se laude:
   —    Eu, astăzi am făcut pe cei doi fraţi bogaţi de-au scos ochii fratelui cel sărac! Ha-ha-ha! Şi să ştiţi că nu-şi capelă vederea decât dacă se va spălă cu apă de la izvorul roşu!
   Şi iar:
      Ha-ha—ha!
   Altul, la rând, zice şi el:
   —    Şi eu am orbit pe Verdeş-împărat! Vai de steaua lui! Şi are să mai vadă, când mi-oiu vedea eu ceafa, că oare, cine focul cel negru, o să-i şoptească la ureche, să se ungă la ochi cu untură de căprioară?
   Vine rândul altui Drac, care zice şi el:
   —  Eu, făcuiu una tot pe calapodul vostru. Ştiţi pe cutare
bogătaş cu o singură fată! l-am dat cei-amdat, şi fata nu-şi mai vine în fire. Atâta jale, atâta trudă şi cheluială face pentru dânsa, atâta lume se frământă pentru fată, că, drept să vă spun, mă doare pântecele de râs! Ha-ha-ha, ha-ha-ha! Şi leacul? Să vă minunaţi, cum mi-a dat în gând una ca asta: fata nu se va face bine decât dacă va luă rosurz/e! Ha-ha-ha! Ha-ha-ha!                       \
   Mai donda-donda! vine pe senine miezul nopţii, că puzderia de Draci întră ca n pământ! Da-i vorba că orbul nostru de văzut nu văzuse, dar de auzit, ioafe câte ieşiseră din gura Diavolilor le auzise. Stătu acolo lipit, cu pământul, până când,— se vedecă se făcuse ziuă,—auzi un onVmânând boii. Cum simţ) că
83
drumeţul se apropie de dânsul, ieşi afară de sub pod şi îl rugă până la pământ, să-l ducă la izvorul roşu.
   Drumeţul îl duse, şi omul se spălă o leacă pe ochi cu apă. Doamne sfinte, că mari ţi-s minunile! Orbului nostru, dintr’o dată i se prind luminile la loc, cum fuseseră şi mai înainte, şi începe să zărească aşâ, ca prin sită. Se mai spală o dată, vede ca prin cuir;se mai spală şi a treia oară, şi vede mai lămurit de cum vedea mai înainte.
   —     Ei, mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că făcuşi dreptate şi cu mine,--zise omul, făcându-şi cruce. Acuma, să-mi ajuţi să fac după dreptate!
   De-aici plecă tocmai către scaunul lui Verdeş —împărat, unde ajunge într’un târziu. Dintru’ntâi se face că nu ştie de ce-i atâta mâhnire pe la curte.
   —     Cum nu ştii? Împăratul nostru a dat peste mare cumpănă. Iaca aşâ şi aşâ,—şi-i spune unul de pe acolo tot a-marul împărăţiei.
   —     Apoi, am să-l lecuesc eu, zice omul nostru. Să mă duceţi la ’mpărat.
   Dacă l-au dus curtenii, împăratul îndată a poruncit, după vorba omului, să-i aducă untură de căprioară, proaspăt împuşcată, ca să se ungă la ochi; şi cum s’a uns, cum a văzul mai bine ca ’nainte.
   Împăratul i-a dat îndată
                         Colţ de 'mpârăţie,
                         Fată de soţie.
                         Dumnezeu să-i ţie.
                         Până 'n veşnicie,
iar după asta, l-a lăsat să meargă să tămădaiască şi pe fata omului bogat, ca să se ducă mai curând în lume vestea şi povestea despre dânsul.
   Aud, aşâ, târziu, şi cei doi fraţi ai lui, şi vin să-l întrebe ce-a făcut de-a ajuns ce-a ajuns?
    - Ce-am făcut? Duceţi-vă şi voi şi vedeţi ce-i acolo! Să vedeţi acolo comori!
   Cei doi fraţi lacomi s’au dus, dar acolo au dat peste ceata Diavolilor întărtată pe cel care le furase leacurile. Dracii au scociorî! în dreapta şi ’n stânga, au pus mâna pe el, şi
                                        84
cât ai zice, nici pulberea n'a mai rămas din oamenii nedreptăţii.
   Şi asla-i povestea (1).
   In sfârşit iată şi o povestire în care, lipsind partea didactică, nu rămâne decât cea care pare mai; bătătoare la ureche, şi anume, furarea sfatului diavolesc şi pedeapsa, necuvenită aici,-pentru fratele care doară a căutat să se îmbogăţească mai mult.
                                 Povestirea a noua.
   După anumite aruncături cu privire la stările de azi, urmează cuprinsul o-bişnuit al^ povestirii.
   Erau doi fraţi: cel mare, bogat, însă sgârcit şi tipos, iar cel mic, nenorocos, sărac şi locuit; de frate-său, om cinciuit, nu se putea lipi, şi de aceea, plecă în toată lumea. Pe drum se întâlni cu un moşneag care-i arătă un copac la margenea unei păduri, unde se strângeau Dracii la orândă.
   întrebaţi de Diavolul cel mare, unul răspunde:
   — «Să trăeşti prea ’ntunecate împărat! Eu n’am putut să fac nici o ispravă cu sufletele proştilor la cari mai trimis căci acum au sosit nişte dăscăli învăţaţi, buni la inimă şi iscusiţi, de se pricep mai bine ca un Drac. Dăscălii suflă la urechile păcătoşilor câte ’n lună şi ’n soare, de nu mai e chip să-i înşeli cu una, cu două. Ăştia vor să cdrobească sărăcia şi prostia oamenilor, şi atunci ne ducem pe copcă. Numai atunci avem noroc, că boierii nu se tocmai uită la ochii acestor dăscăli; îi muncesc ca pe Draci şi nu le dau Iproş-tilor], mâncare bună!»
   Un alt Diavol zice că nu sa putut apropiâ de casa unei femei, fiindcă preotul o sfinţeşte la fiecare zi întăi de lună.
   Unul, şchiop, a luat ochii împăratului, care se pot lecui numai ungându-se cu frunze din pomul de deasupra, după ce le va muia în lapte. \
   După ce lecueşfe pe ’mpărat, îmbogăţit, fratele rătăcitor se întoarce acasă, unde nevasta, după nouă ani fără o lună, îl cunoaşte numai după o muşcătură de câne dela o mână.
   (1) Culegere din com. Ţepii, jnd. Tecuciu.
85
   Fratele cel bogat, auzind despre chipul cum săracul a scăpat de sărăcie, a plecat şi el la drum, s’a întâlnit cu unchia-şul ce l-a îndreptat la copacul din margenea pădurii, şi a-colo Diavolii i-au făcut felul, crezându-1 ispititor al sfaturilor dintre dânşii (1) (I)
   (I) Luceafărul satelor, an. 1, no. ----B. Piteşti 1910.
CAPITOLUL VIII
   Iată atâtea feţe ale credinţelor populare româneşti, cu privire la mijloacele prin cari Diavolul cearcă să strice buna înţelegere dintre oameni: une ori,—şi foarte rar, — sub înfăţişarea Iui obişnuită, iar obişnuit, schimbându-se în persoane cari pot fi crezute, cum ar fi: preoţii, călugării, consătenii şi mai ales femeile bătâne, cari se pot alipi şi de femei, şi de bărbaţi, spre a aruncă sămânţa zavistiei.
   După mine, femeia, în povestirile de până aici, are un rol secondar, şi dacă totuş i se dă un rost mai însemnat decât Dracului, acesta se datoreşte aparenţii şi maliţiositătii bărbăteşti, care, pe tărâmul anecdotă, vrea să facă din femeie un «Drac mai drac decât Dracul»
   Că este cevâ adevărat în această socotinţă a bărbaţilor, nu-i locul discuţiei aici; dar că această este adevărată, după materialul literaturii noastre populare, ca şi după a altor naţiuni,-nu mai rămâne nici o îndoială.
   Iată numai două povestiri bucovinene:
   «Pe-un rău făcător,--spune întâia,—îl judecaseră legile la spânzurătoare. Când eră să-i facă sfârşitul, strigă un slujbaş dela împărăţie, către prostimea adunată, că de vrea vreo fală, din cele ce sunt de faţă, să-l iea pe cel osândit, de bărbat atunci i se iartă osânda iar ţara îi dă zestre.
   Ce-i drept s’a găsit o fată \?i l-a luat de bărbat.
   Au trăit ei, cât au trăit împreună, şi la o vreme, după aceea, se înfăţişează cel osândit înaintea domnilor dela judecată şi le spune:
   — Drept este, domnilor, că riiare păcat am săvârşit, şi mi se cădea spânzurăloarea, dar lol na fost aşâ de greu pa-
87
calul, ca să l’iu osândit să Irăesc cu Dracul. Vă rog, domnilor, dacă se poate, să luaţi încă o dată judecata, şi mai bine să mor spânzurai, decât să rnă osândiji să Irăesc cu muierea ce m'a luai!»
   Urmează şi a doua povestire:
   «Se însurase feciorul şi-şi luase ce-i plăcuse mai tare. După ce făcură nunta la socru-său, veniră să nuntească pripoiul la el acasă.
   Fată ce o luase, nu-i vorbă, îi plăcea, dar prea se schimbase dela cununie încoace. Până la cununie eră ea, fata, mai aşezată, dar cum părăsise altarul, a dat o veselie peste ea, şi tot veselă eră încă şi acuma.
   Cum ajunseră cu nunta la el acasă şi se aşezară pe la mese, iar tinerii însurăţei, după cum eobiceiul.în capul mesii, miseasa a început a se veseli, şi tot râdeâ cu toţi, cinstiâ la toţi, de-ţi părea că uitase că-i mireasă.
   Dela o vreme i-a venit şi feciorului lucrul acesta nu ştiu cum, şi face către mireasă:
   —    Tu, mi se pare că n’ai văzut încă mirese- Eu ştiam că miresele mai plâng la nuntă; ia mai plângi şi tu!
   —    Plângi Iu, că ai luai pe Dracul! Eu de ce să plâng? — răspunse mireasa (1).
   Din multele zicale cari caută să zuvrăvească pe femeie, cele mal caracteristice şi mai întrebuinţate sunt acestea :
      Femeia~i calul Dracului;
      Femeia-i Dracul ori Dracul gol;
      Femeia-i mai dihai decât Dracul, sinonimul subtillului acestei lucrări:
      «Femeia-i mai drac decât Dracul»;
      Femeia judecă pe Dracul şi-l mai scoale şi dator;
      Femeia a 'nălbit sau îmbătrânit pe Dracul.
   Şi dacă în loc de femeie, vom rosti cuvântul muiere, a-ceste zicălori vor căută sa spună încă mai mult.
   Pentru a dovedi câtă parte de Drac este în femeie, poporul nostru, ca şi altele, are povestirea care spune că femeia esle făcută din coadă de Drac, chiar când nu este socotită
   (1) ton Creangă, VII, p. •_'U) -22I.
                                        88
a fi zidită din coadă de câne, coadă şi coaslă de mată, cari îndreptăţesc în totul presupusa viclen.ie femeiuşcă.
   Iată povestirea:
   «Dumnezeu, după ce a făcut pe Adam, a înţeles negreşit că trebue acestuia o femeie.
   Atunci a chemat pe un înger şi i-a poruncii ca pe când va dormi Adam, să-i fure o coastă şi să i-o aducă lui, ca s’o menească a fi femeie.
   Zis şi făcut.
   Îngerul a furai coasta cum a ştiut el şi a pornii cu dânsa în mână, ca s’o ducă lui Dumnezeu. Pe drum însă, îngerul s’a întâlnit cu un Drac, care l-a întrebat cam aşâ:
   —  Ce-i, heruvime, aia din mâna la?
   —  O coastă de-a lui Adam, nene Aghiujă.
   —  Nu mai spune! Şi ce faci tu cu ea?
   —    M'a trimis Dumnezeu -tatăl s’o fur, ca să facă femeie din ea.
   La auzul acestora, ce i-o fi trăsnit Dracului prin cap, nu se ştie, dar el se gândi să fure coasta dela înger şi s’o ducă la stăpânul său, tartorul iadului.
   Şi zicând că vrea s’o vadă şi el, puse mâna pe coaslă, se uită câteva clipe la ea, o întoarse pe o parte şi pe alta, şi de o dală o rupse de fugă, cu ea cu tot.
   îngerul stătu o clipă nedumerii, dar desmeticindu-se din spaima ce o păţise, la gândul o’a fost păgubit de Drac, luă goana după el, întinzându-şi aripele cât a putut mai mult. Cu cât fugiâ Dracul de Înger, cu atât Îngerul se luptă mai tare ea -să-l ajungă. Şi fugiră astfel amândoi cine şlie cât.
   In sfârşit, Dracul ajunge la iad şi dădu să intre înăuntru printr’o gaură, pe unde numai Dracii puteau să intre, aşâ eră de strâmtă gaura aceea. îngerul se repezi de o dată ca fulgerul şi abiâ avu vreme să apuce de coadă pe Drac, până a nu apucă să intre in iad. Dracul se trăgea în iad şi răcniâ de usturime, iar îngerul trăgeâ şi el de coadă, ca să nu-l scape. Trase îngerul şi iar tr'ase, până când la urma urmii se rupse coada şi rămase îngerul cu atâta.
   Ce să facă bietul înger? MaiLstă pe gânduri, se mai suci, şi la urmă îşi luă sborul cu coada de Drac făcută mototol, a-
                  w
                       nume ca să vadă Prea-sfântul, că nici el n'a stat de geaba.
   Dumnezeu, văzând îngerul că se apropie, încă de -departe a cunoscut că vine cu ceva în mână; deci, n’a mai aşteptai să vadă ce-i şi cum, ci blagoslovi, zicând:
   - Femeie să se îacă!
   Şi femeie s’a făcut» (I).
   Mai mult chiar: Capul femeii se zice ca este cap de Drac:
   Iată povestirea!
   «Mergând o dată Dumnezeu şi cu Sf. Petru pe pământ, văzură cum se certă un Drac cu o babă. Dumnezeu trimise îndată pe Sf. Petru ca să-i despărjească. Sf. Petru se supuse poruncii lui Dumnezeu şi-i despărţi.
   Abia ajunse Sf Petru la Dumnezeu, şi ei începură iar a se certă.
   Dumnezeu trimise iarăş pe Sf. Petru ca să-i despărţească. Sf. Petru se mânia şi le tăiă capul la amândoi. După aceea se întoarse iar la Dumnezeu, făcându-se că n’ar fi făcut nimic.
   Dumnezu îl întrebă:
   - - Cum i-ai despărţit?
   El răspunse:
   -  Le-am tăiat capurile!
   Dumnezeu zise atunci:
                             Petre, n’ai făcut bine; du-le şi pune-le capurile înapoi
   Sf Petru se duse şi puse capul Dracului, babii, iar pe al babii. Dracului, fiindcă nu se deosebiau. De atunci se zice că baba-i Dracul» (2).
   Dacă această n’o face Sf. Petru, o făptueşte S/. Spiridon, cum mai frumos arată următoarea povestire vâlceană:
                       «Stele Spiridon, făcătorul de minuni, umbla cu Sfele Petre pe-o cale. Da Sfete Spiridon se abătu într’o leasă de mă-
   (!) Pentru variantele româneş;i şi streine, vezi a mea Povestea lumii tic de-undi, p. f>7 şi urm.
   (2)  Ion Creangă, 11, p. *2*8: «De ce au babele cap de Drac?,—povestire bti-covineaca. La fel se aude şi prin jud. Uomaiiaţi. Cfr. ton Creangă, IV, p. 110.
                                           90
răcini, şi dete peste Dracul, călare pe muiere. Sfete Spiridon, de mare ciudă, scoase sabia şi le reteză capul la amândoi, şi plecă, lăsându-i cărăbăniţi. Se duse Sfete Spiridon, ajunse pe Sfete Petre şi-i spuse tărăşenia.
   Da lui Sfete Petre îi fu milă, şi zise:
   -- Rău făcuşi, Sfete Spiridoane, şi poate să se mânie cumva Dumnezeu pe noi; ar fi bine să te întorci, să le pui capetele la loc. Roagă-te la Dumnezeu, şi cum eşti făcător de minuni, o să învieze.
   Sfete Spiridon s’a întors iute îndărăt, şi de grabă, a greşit capetele: a pus capul Dracului la muiere, şi pe-al muierii la trupul Dracului, ş\ i-a înviat aşâ. Şi de atunci, toate mu-ierele, câte se trag din blestemata aia de muiere, sunt cu cap de drac, da nu se cunosc de alelalle. Şi ce crezi, că muierile âlea lepădate de suflet, cari scot pe Dracul, cari lac vrăji de învrăjbesc oamenilor, fac de sparg casele rumânilor, îşi omoară copiii, beau buruieni să nu mai facă copii, şi câte feluri de lucruri nelegiuite,--ce crezi, că alea sunt curate? Nu te mai gândi, că alea au ceva din partea diavolească» (1).
   Întâia variantă o au şi /vancez/7, întocmai ca şi noi (2); alte ' ori cred că femeia are cap de şarpe, lot dela o taiare de capele. Acesta a făcut-o însă, Sf. Mihail, când, in loc de Diavol, a fost şarpele (3).
    (J) Şezătoarea, J1J, p. 33.
    (2) Revue des traditions po/mlqims, II. p. (>y~~M şi X, p. 001.
    (3) Ihidenu II, p. 63.
                 CAPITOLUL IX.
   Povestirile literaturii populare româneşti, cari aratei într'a-devăr că «îemeia-i mai drac de cât Dracul», au cu totul altă cuprindere decât cele înşirate până aici.
   Ele sunt în număr de cinci, —adică cinci subiecte diferite, cu aceeaş încheiere: «Dracul este pus sub papucul femeii» dacă nu chiar şi mai mult.
                                  Povestirea întâia.
   I'ciiieia dă Dracului să-i facă drept un fir de păr. Că^nindu-se in toate cltipu-rile. Dracul înălbeşte. dar părul tot strâmb rămâne.
   «Ci-că eră o dată un om sărac-sărac şi ăst om nu niai putea să dea nainte, să îi făcut şi aripi. Ce eră să facă el, un suflet,—muierea muiere, copiii mărunţi, pământ puţin. In grădină, lângă casă, era o baltă pe care se încercase fel şi chip s’o sece şi nu putuse. Şi-o dată, cum sta el plouat lângă baltă, gândindu-se la sărăcia de e pe capul lui. numai că vede pe Dracul ţâşti! din mălasa broaştei şi polinleu (1) înaintea lui.
   Bietului om nici nu-i mai dele mâna să fugă. Dracul pri-elenos şi iclean cum e, începu vorba şi-l întrebă de ce este aşâ de lopsăcat (2). Şi după ce-i spuse rumânul câte mai trage pe urma sărăciei, Dracu-i zise:
      Hai să facem o învoială. Dă-mi mie balta, ca să mă prind slugă la tine fără nici o simbrie şi-am să te scap de sărăcie. Eu ştiu când se pun anii secetoşi şi când cad anii ploioşi; am să te învăţ când să pui bucatele pe coastă şi când ai să le pui pe
   (1) Drept, nemişcat, stană [înaintea im].
   (2) Ama rit.
                                            92
padină (1). Dar c’o îndatorire din partea ta: să-mi dai tot-d'auna de lucru, că altfel fe-ai dus pe copcă; te cură) şi pe tine, şi pe ai tăi. Uite-ţi spun, să n’am păcat!
   Când auzi bietul om de una ca asta, mai-mai că-i veniâ să-i zică să se ducă «unde-a dus mutul, iapa», dar se răs-gândi;
   —     Să ’ntreb şi nevasta,—zice el,—să văd ce-mi spune; să vii să-// dau în bună în cutare zi, şi lot aici unde vorbirăm.
   Intră în casă şi spuse «zapciului» toată tărăşenia cu Dracul. Dar femeia de după sobă:
   —   Adu-1, bărbate, şi las’că-i dau eu de lucru!
   Şi pe vorba muierii, se suci omul, şi la ziua hotărîtă,—spre baltă.
   Dracu-I aşteptă cu răspunsul ca pe un codru verde. Omu-i dete ’n bună şi din clipa aia, îşi şi începu serviciul întunecatul argat. Căpiii răsăriau în somn, îl visau pe semne,— după ce l-au văzut dinlru’ntă brichisând (2) prin curte şi prin casă. Da ’ncetul cu ncetul, se ’nvă|ară cu el.
   Treburile mergeau strună de când intrase ’n curte Dracul, întorceau oamenii la mirişti: înciocălă şi omul nostru plugul şi porni cu argatul la ’nlors de mirişti. Dracul, când se lăsă pe coarne, întorcea brazdeie ca de Jidovi,--da' vezi, ce făcea, ce dregea el, că boii abia adiau din nări.
   —     Stăpâne, zise el, să pui''bucate numai pe-aici, pe deal, că la vară au să fie înecuri pe rovine!
   Omul ascultă de Diavol şi sfatul lui îi prinse bine, că unde începură, nene, pe primăvară,nişte sfinte de ploi; lornâ cu găleata, nu altăcevâ. De sămănăturile de pe vale nu s’a-lese praful. Numai porumbii pe deal crescuseră nebuni, de nu te vedeai din ei, să fi fost călare pe cal de călăraş: branişte, nu alcevâ. Cum se năslirniau (3) puicele, se şi încurcau, de multe şi mari ce (irau. Cranele erau zid, şi pân’ la brâu.                          ■
                      ţ        \
  (1) Loc jos, lăsat.
  (2) Robotind.                 i
  (8) Iviau.
93
   Da să nu ne uităm vorba. După ce arară şi ocioriră (I), puseră sculele la locul lor. Pân' n a veni iarna, Dracul, meş-ler cum e, şi ridicase în curlea stăpânului câteva jitniţe şi păfult. Râdea curtea de aşâ mândrete de leahuri (2). Sărac erâ stăpânul, dar eră bogată sluga: Drac sărac, văzut?
   Se puse iarna. Dracul se băteâ mai mult primprejurul casei: ba tăiâ lemne şi le bâga’n sobă, ba mai da nutreţ la vite, ba cărâ apă, -ca tot omu ’n timp de iarnă. Acuma, iarna, zilele, de scurte, scurte erau, da Dracul tot n’aveâ de lucru'gloată ziua.
    - Fa nevastă, dă-i de lucru Dracului, că se cam încruntă la noi,- încornoratul; dă-i de lucru, că ne prăpădeşte. Tu ştii îndatorirea noastră!
   — Las’ bărbate, lasă-mi-l în samă; îi dau eu de lucru!
   Se gândi cât se gândi a muiere şi găsi de lucru pentru Drac; îi dete un floc, ca să-i facă ce-o şti el, numai să-l facă drept, drept, ca firul din mustaţa pisicii. II puse bine pe Diavol cu lucrul ei. Munciâ cât munciâ bietul Drac pe-afarâ, şi când veniâ ’n casă, luă din firidă flocul şi s’apucâ de lucru: îl suciâ, îl răsuciâ, îl învârtiâ, îl mai trăgea prin gură,--de geaba: flocul se făcea iar covrig. Dar Necuratul nu pierdea nădejdea: cât mi ţi-e de lungă seara de iarnă, bietul Drac se munciâ, de-i curgeau năduşelele mâzărate. Se căzniâ să ’ndrepte flocul: mai suflă pe el, îl mai ţinea întins între palme, -de surda. Când îl întrebă, în bătaie de joc, prefăcuta de stăpână-sa, dacă a isprăvit treaba, el răspundeâ în silă că mai are.
   Azi azâ, mâine aşâ, trecu şi iarna : începură să crape mugurii şi să răsară ici şi colo de sub podul de frunze ghioceii, ghioceii cari pe tâmplele Dracului răsăriseră vetre-ve-tre de pe la miezul iernii.
   Primăvara dă de muncă omului: Dracul puse bine flocul şi se apucă de munca câmpului. Aşâ trecu primăvara, aşâ şi vara. Toamna veni cu bişag de bucate şi de toate pentru stăpânul Dracului: gemeau jitniţele, şi furcile pătulelor o por-
   (!) Isprăviră [aratul).
   (2) Ecareturi.
94
niseră Inlr o parte. Stăpânul nu mai pomenise aşa bişag. Ce să vă mai spun. Omul nostru se chiaburi!
   Dete iar zăpada şi iar se apucă Dracul de lucru. Parcări veniâ greu să mai înceapă iar cu canurwl din anul trecut, dar câine-câineşte, luă iar lucrul. Dar afurisitul de îloc, de ce-l suciâ Dracul, de-aia se cocârgiâ mai rău, când îl slă-biâ din sucit.
   — Ei,—gândi Dracul, -să ştii că-mi pune capul lucrul ăsta, dar ce să fac: aşa iriam legăluil.
   O iarnă încheiată răsuci şi ’ntinse bietul Drac flocul şi nu mai ajunse să-l facă «drept ca firul din mustaţa pisicii>, cum li ceruse stâpână-sa.
   Când ajunse ’n primăvara, capul Dracului eră colilie.
   Desnădăjduit că şi-a găsit naşul cu muierea, asvârlî lucrul din mână şî-o ştearsă, lăsând şi baltă şi tot, şi pe stă-pânu-său procopsit. Şi vezi. de-atunci se zice că «muierea a albii şi pe Dracul» (1).
                                     Varianta întâia,
Un om de mult, de când vacul Se învecina cu Dracul:
El avea o moşioarâ Şi Dracul o îâşioarâ,
Ins’a omului lucrată Ca o grădină curată,
Iar a Dracului băltoasă, Glodoroasâ şi ghimpoasă.
Şi aşa, Dracul ca Dracul,
Vrând să-şi mai lărgească lacul, Păzeşte când nu e omul, li smulge din margeni pomul,
Câte puţin, puţin sapă,
Cade pământul în apă,
Vine omul în livede,
Tot răul făcut ît vede.          j\
întreabă, răspunde Dracul:       ; (I)
| Că pan’ aci i-a fost lacul, j Şi că aci e hotarul,
    Unde şi-a băiut el parul.
    Bietul om iarăş îl lasă.
    Merge necăjit acasă.
    Dracul iarăş mută parul ^Şi-şi mai lărgeşte hotarul.
    Vine omul. iar se ceartă, li arată şi pe hartă,
! Că i-a ’mputinat pământul Şi că-şi are tot cuvântul. Intr’acestea zise Dracul:
    — Ce tot ceartă în tot vacul ? Ori tu să pierzi o moşie,
    Ori lacul al tău să fie;
    Ai, să facem învoire,
    Cu zap's, cu întărire,
    Ca să fiu fără simbrie.
   (I) Impărt. de d-i Gh. F. Ciauşanu, eoni. Făureşti, Jiul. Vâlcea.
95
Sâ-ti slujesc acasă t>e,
Dar însă numai atâta Pe o vreme hotărîtă,
In care sâ-{i fac tot treabă Una după alta ’n grabă,
Iar cât n’oiu avea poruncă (I)
Ca să mă pui la vreo muncă,
Şi ia mijloc timp va trece Până când să număr zece,
Atuncea a ta moşie Cu totul a mea să fie ; far pe când oiu avea treabă Poruncită tot în grabă,
Atunci şi a mea făşio S’o ieai drept a ta moşie.
Zise el; —Cât despre asta,
M’oiu sfătui cu nevasta;
Stai aici până m’oiu duce Şi răspuns îţi voiu aduce.
Se duce dar şi vorbeşte,
Cu nevasta sfătueşte Ce meşteşuguri să puie Pe Dracul ca să-l supuie,
Să-l facă ’n necaz să crape Şi de gâlceava să scape. Socotindu-se nevasta,
Ii zise: — ’N pricina asta,
Fă zapisul, te ’nvoeşte,
Tocmai după cum voeşte,
Că ştiu eu să-i dau Iui muncă O dată dintr’o poruncă,
Numai nu uita, ci scrie,
Şi mie supus să-mi fie.
Astfel dacă sfătueşte Şi cu Dracul se 'ntâlneşte,
Făcu za pis, în el scrise,
   (!) Iar când n'oiu aveâ porunca (dată).
    Toate cele mai sus zise, Ş’acasă dacă-l aduse Să-i argâţeascâ (2) îl puse. Dracul iar la tot cuvântul Se porniâ iute ca vântul Şi ‘ndată, în mare pripă,
    Făcea lucrul ca ’ntr’o clipă ;
    Şi isprăvind, veniâ ’n grabă, Zicând:~Mai dă-mi şialtă-treabâ! Ş’atât făcea orice iute, j Iar cât când îi zicea :
I                         — Du-le,
j El răspundea :—Este gata.
I Porunceşte-mi acum alta! i Omul alta-i dă să facă, j Neavând nici timp să tacă.
! Că cum îi zicea din gură, i 11 făcea ’ntr’o ’nvârtitură!
| Omul tremura de frică, j Neştiind ce să mai zică, i Şi cât pe aci săracul,
! Era să-i încurce Dracul;
    Iar femeea lui cum vede, Vreme fără a-şi mai pierde,
; Merse ’n pripă, se ascunse,
    Un pâr de subsuori smulse,
    Eşi, i-1 dete în mână Şi-i porunci ca stăpână, j  Zicând :—Apucă 7idreptează
    Acest pâr, întins să şează, Oricum ştii, mi-1 încovoaie, Dar de-1 rupi, daî de nevoie! Dracul, luând păru ’n grabă,
! Zise ’n gându-$i:—Ce mai ;                          treabă!
    Şi ’ncepii sâ-1 netezească,
(*2) Nu poate fi: * Să-i argăsenscă îl puse-.
%
Sâ-1 îotinzâ. sâ-1 câsneascâ.
I! bagă ’n gură, il moaie, fii mai rău se încovoaie;
II mai lea iar, îl mai linge, Mereu în gurâ-1 întinge,
II iea ’n deşte,—l netezeşte, Sâ-1 întinzâ, se munceşte :
Dar geaba, nu se ’ndrepteazâ, Mai mult se ’ncârlicnţeazâ;
Se necăjeşte, se sburdă,
Dar toate-i erau de surdă, Par’câ îi veriiâ să crape, Gândind, moşia să-şi scape ; Fierbea ’n el de ciudă fierea: Cum sâ-1 rămâie muierea ?
Se făcu ’n acea zi seară, Mâine îl apucă iară.
Şi-a treia zi înserează Şi el tdt nu-I îndreptează. Trecu săptămâna, luna, Câsnindu-se tot într’una, Femeia tot îl zoreşte Strigând : - De, de, isprăveşte, Şi du-te de adă apă,
Că fierea în mine crapă D’atâta multă zăbavă,
Fără să faci vreo ispravă!
El merge, apă s’aducâ,
Şi iar de pâr se apucă Ea iarăş îi mai strigă:
—Hai de-mi fă o mămăligă! El şi—aceasta isprăveşte Şi iar pârul netezeşte. 1
    Fa îl strigă iar să saie j Ceva lemne să mai taie;
    Şi-abiâ iar iea păru’n mână, i Ea la altceva îî mână;
    El neavând cuvânt, tace, Când una, când alta face; Vai de el, Dracul, sărmanul, Câsnind, îi trecu şi anul.
    Al doilea an porneşte,
    Tot cu părul se munceşte, De necaz, să se înece,
    Că şi-al treilea an trece;
    Anii treceau şir ca lanţul Şi muiere-1 juca danţul,
    Tot mereu sâ-i împuteze, Pârul ca sâ-1 îndrepteze; Şi-atât se necâjiâ Dracul i  Cu pustiul păr, săracul,
|  Cât începu să-i albească
:  Pârul, şi să ’mbătrânească,
                                                                      j Ba şi cocoşat râmase Neviindu-i să se lase,
    O muiere să-l supuie Şi moşia să-şi râpuie.
    Dar în cele de pe urmă, ^Moartea, care toate curmă, Scăpă şi de dânşii Dracul Şi iar îşi stăpâni lacul.
    Dar cocoaşa din spinare,
    Şi barba crescută mare T-au rămas ca moştenire Spre veşnica pomenire.
    Că muierea de când veacul,
    A îmbătrânit pe Dracul!{I)
                                                  \
                    Varianta a doua. Are numai sfârşitul ca mai sus.
                          «Erâ o dată un cioban şi aveâ o femeie straşnic de frumoasă. Intr’o zi îi dă o sută de lei, să se ducă'n iârg, să
    (1) A. Pan. op. citp.
                                          97
cumpere ee-o vedea cu ochi, şi i-a fi drag.
   Cumpără ea ce cumpără de o sută de lei, şi porneşte spre casă, şi stă în margenea târgului supărată. Trece un popă şi-o întreabă că ce are de-i aşa supărată. Ea îi spune că i-a dat bărbatu-său o sută de lei ca să-şi cumpure din târg tot ce-a vedeâ cu ochii şi i-a fi drag, că ea a cheltuit suta de lei, iar lucruri n’a cumpărat nici pe jumătate din câte-i erau dragi. Popa-i dă o sută -de lei să meargă decuseară la dânsa.
   lea femeea paralele, se ’ntoarce ’n târg şi mai cumpără şi din suta asia de lei, şi iar stă supărată în marginea târgului. Numai ce trece din nou un popă pe lângă ea ; o vede aşâ frumoasă şi supărată şi iar o întreabă că ce are. Femeia-i spune de ce; atunci popa îi dă o sută de lei ca să se ducă la ea pe la miezul nopţii.
   Femeia se întoarce în târg de mai cumpără şi de suta asta, şi când se întoarce spre casă, stă în marginea drumului tot supărată. De unde şi până. unde, iaca mai trece pe lângă dânsa un popă şi-o întreabă că de ce-i aşâ de amă-rîtă ? 'Ea-i spune şi-acestuia ca şi celorlalţi că i-a dat bărbatul o sută de lei ca să-şi cumpere din târg lot ce o vedeâ cu ochii, şi ea a cheltuit banii, dar de cumpărat nu şi-a cumpărat nici pe jumătate. Şi-i mai dă şi popa ista o sută de lei, învoindu-se cu ea să se ducă ’n zori de ziuă.
   Mai cumpără femeia încă şi de suta asta ce-a mai văzut şi ce i-a fost drag, şi vine acasă cu cumpărături de patru sute de lei. Bărbatul ei, când îi face socoteala şi vede că ’n loc de marfă de o sută de lei, are de patru sute, încremeneşte. Femeia-i spune totul şi se sfăluesc cum ar face să iasă mai bine.
   După ce s’au pus la cale, se duce bărbatul la crâşmă de mai iea vreo trei păhare, ca să fie mai cu curaj, iar o dală cu seara, se întoarce acasă şi se bagă ’ntr’o şură.
   Nu trece mult şi vine popa de decuseară ; bate’n uşă, femeia-i dă drumul, râd ei, vorbesc, beau, mănâncă, numai ce aud bărbatul la uşă ;
v7‘-s Vai de mine, -prinde a se boci femeia, — iaca a venit băr-tiatu-meu; ce să mă ştiu face! Ştii ce, una, părinţele? Bagă-te în horn ; şi cum vine trudit, s’a culcă şi-a adormi, iar eu ţi-oiu da drumul sfinţiei tale!
   Pani file, Diavolul.                                      7.
                                          98
   Popa, de cuvânt, se vâră n horn, si toi aşteaptă să iasă bărbatul, dar pace!
   Numai ce s’aude bătând în fereastră: popa de miezul nopţii. Bărbatul se furişează în tindă, iar femeia dă drumul popii în casă. Beau, mănâncă, mai vorbă, mai şagă,- iacă se trezesc cu bărbatul la uşă. Până una. alta, femeia îl vâră şi pe aista ’n horn.
   Acolo dă peste celalt popă. Şi unul gândiâ de celalf că-i Necuratul, şi se rugau lui Dumnezeu să-i isbăvească de ispită, dar nici unul, nici altul nu ndrăsniâ să zică cârc! de frică ca nu cumva să se ’ntâlnească cu hop de chică!
   Şade bărbatul cât şade, şi când aude pe popa despre zori, se doseşte tiptil. Popa intră şi el în casă, bea, mai mănâncă, şi numai se trezeşte cu bărbatul. Femeia, ce să facă, unde să-l ascundă?
   —   Poftim în horn, părintele!
   Când colo, dă peste ceilalţi, şi prinde a-i ghionti:
   —   Ptiu! ucigă-vă crucea, Necuraţilor! Ce cătaţi aici?
   —   Eu îs popa din cutare sat; tu eşti Ucigă-l-toaca!
   —     Ba tu, ba tu,—încep a se ghionti care din cotro, cu vârf şi ’ndesaf.
   —     Ba eu îs popă; şi eu tot popa cutare, dar de unde şi până unde ai venit aici?
   —   D’apoi tu!
   Şi ’ncep fiecare palaranie, cajri cu jumătate de gură. Da unde face bărbatul de colo:
   —     Doamne, mâi femeie, ia adă nişte pozderii, ba mai o-grinji, şi umple cuptorul! .
   —   Ce ţi-a mai năzărit bărbate! Las’ pe mâne.
   —   Ce pe mâne! Mâne oiu vedea atuncea ce-oiu face; a-
dă-mi acum,—haide, repede şi de grabă, că vorba multă, sărăcia omului; nu te codi, că ştii tu rnoarea mea,—îi srigă omul răstit.                  \
   lese femeia afară de aduce\ce-a poruncit bărbatul său, şi după ce umple cuptorul, îi dă\foc.
   Popii din horn, -mai mult morţi decât vii. Numai de o dată că se ridică fum de umple casa şi nu se mai ştie nici în
99
cer, nici în pământ, de fumărie ce eră. Mai zăboveşte omul cât socoteşte, şi zice nevestii:
   —   Acum cred că le-a îi dat pe nas dragostea!
      Ba şi peste cap, bărbate!
   Şi când se duce omul la ei, îi găseşte claie peste grămadă. Sgâlţie pe unul, - pace! II trage afară,—el mort ca toţi morţii: numai ochi ieşiţi din cap.
   —     Da prea degrabă*1 mi-ai trecut în câmpii raiului, părintele; aş fi avut cu sfinţia ta puţină răfuială.
   Trage de picioare şi pe celalt popă, îl scoate afară, se uită la dânsul,—ca'şi cel dinlâiu.
   —     Mi-ai scăpat şi tu din palmă; ia să-l văd şi pe al treilea!
   Dar nici acela nu erâ mai tare de fire, aşa că nu scăpase mai uşor decât ceilalţi.
   Se uită mocanul la ei,—pare că-s fraţi, aşâ samănă de bine, cu ochii holbaţi cât pumnul.
   —   Oare cum aş face să scap de ei?
   Da omul ista erâ putred de bogat şi n’aveâ decât un singur copil, în cât ar fi fost în stare să deie nu ştiu ce, numai să scape cu obraz curat. Mai umblă, se mai învârteşte, ce să vezi: îi iese Necuratul înainte şi-i zice:
   —   Te văd năcăjit; ce-mi dai mie să te scapi de popi?
   —   Ce mi-i cere!
   —   Bine; să-mi dai ce ai tu mai scump la vieaţa ta.
   —   Ţi-oiu da,— îi zice mocanul.
   Şi-i aduce un popă. Dracul îl umflă în spate şi se duce cu el de-1 aruncă într’un iaz. In vremea asta, scoate mocanul pe al doilea popă şi-l pune ’n tindă. Apoi iese înaintea Dracului şi-i zice:
   —   Aşâ ai dus tu pe popă ?
   —     D’apoi cum să-l duc mai bine, decât dacă l-am înecat în iaz?
   —Nici vorbă; hai şi 1-ăi vedea în tindă!
   Necuratul se cam iuţeşte, şi cu supărare, umflă popa ’n spate, şi-l aruncă ’n iaz.
   Mocanul pusese acum pe al treielea popă pe prispă afară.
   Necuratul, cum ajunge şi dă cu ochii de popă, fără să-i
                                           100
mai spuie nici un cuvânt, prinde al dojeni şi a-1 ghionti: cum de l-a înecat de două ori şi tot a ieşit?
   —     Da las că am să-ţi fac felul, şi de nu ţi-a plăcea, să nu-mi spui pe nume.
   li leagă apoi câteva pietre de mâni şi de picioare, se duce cu el la iaz şi bof!
   —     Na, că mult gândiai să mă chinueşli? De eşti voinic, haide, ieşi acuma dacă poţi.
   Pe când se înturnâ la mocan să-şi ieie plata juruită, întâlneşte un călugăr cu cartea subsioară, ce se duceâ să sfinţească o biserică.
   —     Ahâ! bine spunea mocanul că tot vii înapoi; încaltea te-am prins; să vezi de nu ţi-oiu face felul!
   Şi după ce-1 dobzelează cum ştie el mai bine, îl aruncă într’o sărătură şi vine către mocan de-i grăeşte:
   —     Bine ziceai, măi creştine, că tot se întoarce popa ’na-poi! Să vezi! Pe când veniam, l-am întâlnit cu cartea în mână apucând înfr’acoace. L-am judecat eu, las’, de m’a pomeni!
   —     Iertate să-ţi fie păcatele, că m ai scos de la mare belea! Hai să-ţi plătesc
   Apoi intră în ocol, prinde doi boi în funie şi i-i dă.
   —   D'apoi asta ţi-a fost juruita, măi badeo?
   —   Da care să fie?
   —   Ce, asta ţi-i mai drag pe lume?
   —   D’apoi cum socoţi; fireşte că boii.
   —      Mă rog, să am iertare; ia bine sama şi vezi că-i băiatul!
   —     Ferească Sfântul; băiatul e drag neveslii, iar mie, boii şi avuţia.
   —     Mai bine dă-mi ce-ţi cer, că de nu, mâne noapte te întâlneşti şi tu cu popa în iaz!
   -- Las’, mai omule, nu te laiai pune în poară cu unul ca dumnealui. Eu zic, ca o femere proastă ce sunt, să i-1 dai, de mi-a face ce i-oiu zice \
   —   Fac, răspunse Impeliţatul.
   —   Bine. Auzi bărbate, că se prinde? Să facem înscris.
   —     Doamne, femeie, ce-ţi pui tu mintea cu Ucigartul, -îi şopteşte omul la ureche.
                                            101
   —    Las’ pe mine,—îi răspunde femeia tot pe ’ncelul; de m’a întrece, a mea să fie ruşinea!
   Fac înscrisul şi femeia aduce trei fire din oăr de porc ca să-i facă din ele un ac ş'un suvac. Necuratul, ca vântul, se duce la un fierar de iea foiuf ilăul şi toate halaturile de câte aveâ trebuinţă. Apoi, face jăratec mare şi pregăteşte să împlinească cuvântul ce-a dat femeii. Iea un fir de păr. îl încălzeşte, (şi tot îl| mai’încălzeşte, până se face scrum. II iea pe al doilea, îl încălzeşte mai pe departe, îl pune pe ilău, îl bate cu ciocanul sdravăn, îl îndoaie şi iar îl bate. De unde vede că n’are ce-i face, se chibzueşte că mai trebue încălzit. Îşi face socoteală şi-l încălzeşte, îl bale cu ciocanul până îl găteşte de zile. Atunci iea şi pe al treielen fir de păr, îl încălzeşte mai departe, mai pe aproape, îl suceşte, îl învârteşte până ce îl arde.
    - Ştii ce? zice Necuratul, eu nu pot face nici ac, nici suvac; dă-mi copilul să mă duc!
   —     Ba nu ne-a fost tocmeala aşâ, bădişorule! Dar vezi, nu vreau să zici că nu-s milostivă; mai na-ţi un fir de păr; să-mi faci dintr’însul o spelcă după pruba asta ce ţi-o dau,-- iar de nu, să ştii că ţi s’au închis cărările şi să-ţi ieai tălpăşiţa, că cu mine ţi-i în cârcă!
   Iea Ucigă-l-toaca părul, îl îndoie după pruba,- el nu şade; dă să-l turtească cu ciocanul,-nici atâta. îşi face socoteală că tot cu focul trebue să-l lucreze II mai suceşte, îl mai câr-neşte, şi la urmă-1 pricopseşte ca şi pe celelalte.
   Atunci Diavolul, de necaz, isbeşte foile dinaintea uşii iar el se duce pe sus, şi se vede numai un fum în urma lui. Iar omul se uită la femeie şi dă din cap;
   —     Amarnică mai eşti tu, măi femeie, că nici Dracul nu ţi-a venit de hac» (1).
   Varianta a treia. «Eră o dală un om îngreuiat de gloată multă. Locul ce-I aveâ de munca nu-i eră de ajuns. Se duce românul la boier, se căciuleşte cum ştie şi cum poate, şi cu mare ce greu capătă o falcie de loc. Ce să puie pe el? Aveâ
   (1) li Sevastos Poveşti, Iaşi. p. 1‘47 şi imn..Sfârşitul şi în I. A. /.aţine. Provcr-
bile Românilor, II, 14».
                          _____102 _
vitute multişoare. Se sfălueşfe cu femeia şi samănă pe el mălaiu (mieiu).
   Iacă dă Dumnezeu o secetă după asta. Când se duce o-nml pe la ogor, îl vede tot negru, cum era când l-a sămă-nat. Scârbit şi amărîf, blăstămă locul şi-l dă Dracului cu tot ce-i pe dânsul.
   Cum a scăpat omul vorba din gură, numai iaca se arată şi Dracul în chip de om.
   —  Ce-ai zis, măi române ?
   —    Al Dracului să fie locul ista cu tot ce-i pe el, că am muncit de geaba şi n’am nici o hasnă (1) de el 1
   — Bagă de samă ce-ai zis; să nu-ţi întorci cuvântul, că eu-s Dracul.
   Şi de-o dată, numai scântei şi fum se făcu înaintea omului.
   Hăt într’un târziu, omul se duceâ la târg. Drumul îi era cam pe lângă locul unde sămănase el mălaiul. Cum mergea, trage cu ochii la ogor. Care nu-i fu mirarea când văzu pe locul lui un mălaiu aşa de frumos şi de mare, că erâ bun de secere în toată vremea! Cât nu s’a căit omul că l-a giuruit Dracului, şi tare-i părea rău de ce făcuse.
   Seara, când se întoarse omul dela târg, spuse femeii lui de frumuseţa mălaiului.
   —  Mă duc mâne, bre omule, să mă apuc de secerat!
   -- Cum să te duci, măi femeie^dacă-i giuruit Dracului! Nu te mai cercă, că cine ştie ce, poate, ne-a veni pe cap!
    Las’ pe mine, bărbate, că ţi-1 frec eu pe Dracul, de nu i-a mai trebui să-şi puie boii în jug cu noi!
   A doua zi, femeia îşi iea mâncarea şi secerea.şi porneşte la secerat mălaiul. Cum ajunge, pune hainele şi demânca-rea jos, şi, pe lucru, voiniceşte, măi tată!
   Nu seceră trei snopi, şi Necuratul se şi arătă femeii;
    - Ce faci tu acolo, muiere $ Nu ştii că locul ista mi-i dat mie de bună voie de barbatu-/u ?
   -- Ba ştiu !                  \
   —    Ei, atunci, de ce ţi-ai luat nasul la purtat şi-ai intrat aici ?
   —  Ca să secer!
   (1) Folos. I
                                                                                                                                                                                   I
                                                                                                                                                                                   I
103
   —  Cum, să seceri, dacă-i mălaiul meu?
    - E al tău, ce-i drept, dar bărbatu-meu ţi l-a dat ţie într’o ciudă, şi pe mine nu m’a întrebat. Ca să fie de tot al tău, să-mi faci şi mie o treabă.
   —  Care?
   —■ Ia, să-mi îndrepţi părul ista,—şi femeia smulge de sub-sioară un fir de păr cre(. De li-i face drept, al tău să fie mălaiul!
   Dracul s’a năcăjit fel şi formă de dimineaţă şi până la a-miază, ca să-l îndrepte şi n’a putut. Datu-l-a el prin gură şi l-a udat; întinsu-l-a el în toate chipurile, şi părul, de ce-lîn-tindeâ şi-l udă, de ce şi mai tare se încreţiâ. Şi-aşă, ciuda l-a cuprins pe Necurarul, de-a însurit şi-a înălbit ca varul, şi-a dat dracului şi el pe femeia, care l-a înălbit, şi-a fugit pe pustiu, de unde venise, şi mălaiul a rămas al femeii.
   Şi de atunci a rămas vorba că femeia a înălbit pe Dracul»(1).
   Varianta a patra. Dracul s’a dus o dată la o şezătoare de fete şi neveste. Se prefăcuse Sarsailă într’un flăcău aşa de frumoas, de nu mai eră altul ca dânsul. Când a intrat Necuratul în casă, ochii tuturora s’au îndreptat la el. Pe felele şi nevestile tinere le-a şi săgetat el prin inimă, numai pe o femeie stătută şi bună de gură, de-i mergeâ meliţa ca moara, n’o putu birui.
   Glumele şi hazul, cari încetaseră la intrarea flăcăului, începură din nou şi mai şl Dela glume, trecură la poveşti, între cari cel mai meşter eră Sarsailă. Fiindcă la poveşti multora le vine a căscă şi li-i somn, şi începură pâcâlelile. Şi aici Ucigă-l-crucea eră meşter.
   Numai femeii ce n’o putuse săgeta prin inimă, n’aviî ce-i face.
   După ce Sarsailă le-a păcălit pe toate, vine şi la femeia cea stătută, cu faţa smolită şi c’un păr negru şi creţ ce că-deâ în cârlionţi pe frunte şi li zice:
   —  Ei, Mică, ia te uită Ia mine!
   Femeia se uită la Ucigă-l-crucea în ochi, şi nu se spăriă de uitătura straşnică a lui Sarsailă.
   (!) Culegere din com. Murgcni, jud. Tutova de d l M. Lupescu.
104-
   —   Ce-ţi pofeşte spinarea, iinereţă ?
   -- Dumitaie ce să-ţi gâcesc?
   —     Mie, uite ce să-mi faci,—şi vâră mâna subsioâră şi scoate un păr gros şi creţ; mie să-mi îndrepţi părul ista, să nu fie creţ, fără să-l rupi, şi fără să-l subţiezi.
   Începe Necuratul să întindă părul, să-l netezească ca să steie drept, dar oricât s’a năcăjit, n’a fost de chip. Văzând el că nu-1 poate îndreptă, părul finei uscat, începe a-1 da prin gură şi a-1 udâ. Părul însă, udându-i-se, i s’a încreţit şi mai şi. Şi s’a năcăjit Ucigă-1-crucea trei ani şi trei luni, sâ-l îndrepte, de se făcuse alb la cap cum îi varul, de ciudă, şi njei c’a putut să îndrepte părul.
   Şi multe a fi păţit el, Sarsailă, de când l-a făcut Dumnezeu şi n’a înălbit, dar de femeie, care are şi ea trei peri de-ai Dracului în ea, a înălbit. Şi de atunci ştie toată lumea că numai femeia a înălbit pe Dracul» (1).
   Varianta a cincea. «Un om avea un petec de loc lângă moşia unui Drac. Dracul tot mereu luă din locul omului, mă-rindu-şi balta sa. La urma urmelor, omul se necăjeşte, şi se iea la ceartă cu Dracul, după care (2) însă, se învoesc, făcând o prinsoare şi anume: Dracul să slujească la om un an de zile şi să facă lot ce i se va porunci. Dacă Dracul va îndeplini bine tot ce i se va cere, atunci locul să rămâie al lui.                               ^
   Slujeşte Dracul pe om, făcându-şi slujba bine şi în toate, astfel că rămăseseră numai câteva zile până să se împlinească anul. Omul, speriat, se. vorbeşte cu nevasta, cerân-du-i sfatul. Femeia îi răspunde să n’aibă frică. Şi smulgând un fir de păr dela subsioara, îl dă Dracului, cerându-i ca să-l descreţească. Dracul iea firul şi cearcă toate mijloacele de a-1 îndreptă. II trage prin dinţi, îl încălzeşte la foc, îl bate cu ciocanul, şi firul mai râu se \încolăciâ. In cele din urmă, văzând Dracul că această poruncă nu o poale îndeplini, fuge ruşinat, cu părul albit de atât^ trudă, şi lasă omul în pa- 1
   (1) Culegere de d-l M. Lupescu, Zorleni-Tutova. Ca neapărată încheiere, ci-sa scrie; „Daca a înălbit pe Necuratul, ce să mai zici de un biet bărbat!"
   <2) Socotesc că greşit se scrie : . ..după ce...
105
ce, rămânând păgubaş şi de slujitul de pân' aci. Şi aslfel a rămas vorba că muierea a inălbil pe Dracul» (1).
   Varianta a şasea. «Diavolul de felul lui, e negru ca ceaunul. Numai de mare foc a fosl inălbil şi el odală, şi iată cum :
   Auzise un flăcău că şi Diavolul ajută uneori la îmbogăţirea omului. Şi aşâ, cine l-o fi* povăţuit, să i fie după cap (2), — a plecat înlro zi să caute pe Diavol.
   A mers ce-a mers, şi într’o pădure, sa întâlnit cu un alt flăcău, călare pe un cal negru.
      Ce cauţi, măi băiete?
   — Ce să cant? Sunt şi eu un biet de băiat sărac, şi am plecat să găsesc pe Diavolul, să mă îmbogăţească.
    —  Aşâ ? Află, bâicle, că eu sunt ăla.
   Şi când îi mai iea sama băiatul, vede că-i ies încornoratului două corniţe de sub pălărie, şi o dată se făcu şi pe lot corpul, negru ca luciul de mămăligă.
   —  - Mare minune - zise băiatul, mai speriindu-se o leacă.
    —  Vrei, mă, să te ’mbogătesc? - zise Ucigă-l-toaca.
      Vreau!
   -- Aşâ? Uite ce e: hai să mă bag eu slugă la tine cinci ani, să-ţi fac avere eâlă-i vrea La urmă însă, să te bagi şi tu la mine slugă, tot cinci ani. Te bagi?
   —   Mă bag, zise băiatul.
   Şi a intrat întâiu Diavolul în slujbă la flăcău,—că flăcău eră băiatul cu prinsoarea, -şi s’au dus acasă la el.
    Acolo Diavolul iar sa schimbat la faţă şi i-a adus bani mulţi, mulţi, până i-a făcut o bulie de galbeni.
    Aşâ. Apoi s'a însurat flăcăul şi şi-a făcut şi el casă şi masă în rândul oamenilor.
    Acu Diavolul eră trenţos şi alergă în loate părţile. Nevasla omului. - stăpâna,- zice bărbatu-său.
    —     Da bine, măi omule, de ce nu bagi slugă un om mai cum se cade? Cum ţii tu prăpăditul ăsta de nevoie? 1 2
    (1) Zunne, op. cit., II’ p. 284*-5.
   (2)  Prin Moldova, expresiunea este *, să i fie de cap», ..de cap foi de picioare] să- i fie foi sa o râmâie)'1.
106
   —     He, he, nevastă! Tu zici că e mic şi eu nu pot să scap de el.
   Aşa? He... De ce le vaiţi tu! Lasă că-l puiu eu la munci grele, şi scapi.
   —   Bine, nevastă: numai să nu ţi se înfunde.
   Aşâ. Nevasta se ţine de vorbă.
   Intr’o zi, cum sta la foc să mestece mămăliga şi Diavolul sta în tăciuni Lingă ea. odată-l plesneşte cu făcăleţul peste mână şi-i zice:
   —     De ce stai aci, mă? Nu vezi că turnăm mămăliga pe masă şi n'avem ce mânea? Adu-mi în pripă o tipsie cu peşte proaspăt dela Dunăre.
   —     Aoleu! zise Dinvolul; păi, acum mă duc stăpânăl De ce nu mi-ai spus dinainte?
   Hei... Cât erâ pân’ la Dunăre! Dar Diavolul, cât ai clipi, a şi venit cu peştele dela Dunăre, înainte ca nevasta să toarne mămăliga pe masă.
   —     Ti, bală-l Dumnezeu! Nu e chip să scap de el!-—tot zicea românul, şi lot trist şi tot pe gânduri sta. Femeia, vă-zându-l mereu aşâ, îl întreabă într’o zi:
   —  Da ce eşti, măi bărbate, trist aşâ ?
   —    Cum să nu fiu? Uite, sluga asta nu e decât Dracul, şi l-am băgat pe cinci ani. Mai are un an şi după aia trebuie să mă bag eu slugă la el.
   —    Aşâ? De ce nu-mi spuneai mai dinainte? N’ai grijă că le scap eu.
   Şi într’o zi, pe când sta femeia la foc şi frământă o pâine» Diavolul sta şi el acolea pe talpă. Da femeia, când să puie pâinea pe masă, odată se răţoeşte la Drac:
   —- Tu ce păzeşti, mă, aci, de stai degeabă?
   —  Păi ce să fac?
    - Uite ce!                  \
   Şi iea femeia un fir de par dela subţioară, i-l dă ’n mână şi-i zice:                      ’>
   -- Na firul ăsta de păr. Ai grijă ca până oiu tăia eu pâinea pe masă, să-l faci drept cum e cuiul de şiţă, şi alb, că allmintreli, să-ţi ieai potecuţa d’aitii. Până-acu ţi-a fost, băiete!
   —  Acu, stăpână!
                           ____107 _
   Şi când zise aşâ, se şi apucă de muncă, se face Diavolul negru, negru peste tot, aşâ cum sunt ei din fire, cornoraţii ăştia. Femeia însă nu se leşeşle!
   —  Săracul bărbalu-meu, nu minţiâ.
   Şi s’apucă Diavolul să îndrepleze firul şi să-l întărească. Bate cu ciocanul, trage-1 prin gură, ca să-l îndrepteze, aş! Unde erâ pomana aia? Că părul, şi mai rău se ’ncârligâ'-De ce-1 băteâ, d’aia se hicovrigâ mai tare:
   Femeia de colo s’a silit şi a tăiat pâine^ pe masă, că toi îi erâ frică c'o isprăvi cu bine Necuratul; pe urmă l-a chemat să mănânce.
   —    Mai aşteaptă, stăpână, că nu l-am îndreptat; mai stăi niţel.
   Mai aşteaptă ce mai aşteaptă, şi... Diavolul, canunindu-se, şi-aruncă ochii în oglindă. Acolo, ce să vază? Albise de tot săracul, peste tot corpul, aşâ că nu se mai putea face negru. Ba şi părul şi barba îi erau ca miţa oii albe!
   —  Hai mă, hai mai tare la masă!
   —  Mai stai niţel, stăpână !
   —    lete-al dracului!.. De când şade lângă mine şi nu l-a făcut!
   Apoi o dată s’a auzit «poc!» Şi-un miros greu sa răspândit în toată casa. Plesnise Diavolul de necaz, după ce albise... şi se mânluiseră creştinii de Sarsailă.
   Şi aşâ, femeia a 'nălbit pe Dracul!» (1).
   Varianta a şaptea. Un flăcău a fost luat de nevastă o fată de popă, care nu mai aveâ pereche sub soare de rea şi de afurisită. Intre zi, neavând omul alt chip casă se scape de dânsa, o legă la ochi, ii legă manile la spate, o puse într’o căruţă şi porni cu dânsa, s’o ducă undevâ, departe, departe, unde s’o lase, şi de unde să nu se mai întoarcă.
   După vreo trei patru zile de mers, se opri, o scoborî din căruţă şi o lăsă legată de un copac, iar el porni înapoi spre casă.
   Acolo, iată că vine un Drac la dânsa.
   -- Ce sbieri aşa ?
   (1) C. Rădulescu-Codin, îngerul Românului, p. 2j4—200 (nota).
     Da fu cine eşti de mâ întrebi ?
   —   Eu suni Naiba!
     Dacă eşti Naiba, apoi, fă bine şi mă desleagă!
   Şi Diavolul o desleagă şi-o întreabă:
   —     Peniru că ţi-arn făcui un bine, să-mi spui şi tu mie-cine este mai iscusii: Dumnezeu ori Diavolul?
   —     Mai iscusit, pe lumea asta, -răspunse nevasta,—este in-tâiu Dumnezeu, pe urmă femeia, şi tocmai la urmă este Diavolul.
   Ucigă-l-crueea, să crăpe de ciudă că l-a orânduit femeia cu iscusin|a nu numai după Dumnezeu, dar încă şi după femeie. De aceia îi zise:
   —     Dacă şi tu, o muiere, le lauzi că ieşli mai deşteaptă decât mine, să vedem, cel pu|in, dacă ştii să mă pui la o treabă pe care eu să n’o pot face!
     Vrei, adică, rămăşag ?
   —   Vreu!
   —   Şi pe ce?
   Dacă te-oiu rămâne, să mă iei in spinare şi să mă. duci până în dâmbul cela, căci până acolo este locul sfânt, şi eu nu-l pol călcâi
   —   Dar dacă te-oi rămâne eu pe line?
   —   Ce mi-i cere, aceea ţi-oiu face!
   —    Să mă dud şi tu, tot în spinare, de aici şi până acasă, la bărbatu-meu!
   —- Noroc să dea Scaraoschi!
   —   Şi mie, noroc să-mi dea Dumnezeu!
   Femeia, .scoase numai decât trei lire de păr de subsioara şi le dete Dracului.
   —   Cile, să mi le întinzi, să , nu mai fie sbârcile!
   —   Că, ce mai treabă mare!.
   Diavolul, luă firele de păr, lc; întinse de capete, le suci, le învârti, le udă în gură, le us'p la foc, dar de geaba, căci perii, în loc să se întindă, mai rău se sbârciau.
   Şi s’a trudit Necuratul, până i \s’a înălbit părul din cap de amar şi de necaz. Din cete trei fire de păr, unul i-a rămas între dinii, unul se rupsese lot bătându-1 cu ciocanul, şi ce-l de-al treilea sfârâise in foc.
109
   Femeia a ncălecat atunci pe Diavol, i-a pus frâul în gură. a luat o cruce în mână şi a ’nceput să boteze pe Necurat, să mâie repede la drum.
   —  Mai este mult, nevastă, până acasă la line?
   Apoi, de: o târâitară de băţ; mai mult, nu cred!
   ■— Dar încotro? Tot înainte?
   —     încotro oiu vedea cu ochii, îi răspunse femeia, că vedeţi, nici dânsa nu şîiâ bine.
   Apucă Diavolul cu femeia la apus, şi fuga! şi fuga! nouă luni de zile, dar păci! să deâ peste casa femeii.
   Femeia îl struniâ, îl blagosloviâ cu crucea în creştetul capului şi porniâ apoi spre răsărit.
   Dracul, iar fuga! fuga! alte nouă luni de zile cu femeia în spinare, dar tot de geaba. Pe unde ajungea şi întrebă de casa cu omul singur, nu afla pe nimeni să-i dea un răspunş mai de bucurie: «nu ştiu, n’am auzit!
   Hâţ! alte nouă luni spre miază zi şi alte nouă spre miez de noapte, când bodaproste, tocmai la trei ani de zile, ajunseră şi ei la locul dorit.
   Femeia sări jos din cârca Diavolului şi-l trimise în casă, să mai iscodească.
   —  - Greu ţi-i fără femeie, omule?
   —  Cam de-o mie de ori mai uşor ca ’nainte.
   —  Dar unde ţi-i nevasta?
   —     Am dat-o Dracului de pomană. Dacă o mai ţineam o zi cu mine, îmi scotea peri albi, nu alta! Şi mi-am zis: decât să mă călărească ea pe mine, mai bine s’o călărească Dracii pe dânsa.
   —  Dar dacă a îi tot dânsa şi de-asupra Diavolului?
   —  Mai ştii!
      Că chiar aşâ: nu mai departe, află că ţi-am adus o aici afară!
   —  Dar cine eşti dumnela?
   •— Dracul!
   Şi femeia, draga lui femeie, scumpa lui femeie, scumpa lui nevestică, neasămuit de scumpă lui sub soare, intră în casă, cu mânile amândouă în vânt, să-şi cuprindă bărbatul şi să-l sărute.
                                          110
   -- Dar cine, dracul, le-a adus, nevastă?
   —   Cine vrei decât chiar el!
   —   Ptiu! piei Necuratule, cruce de aur cu noi!
   —     Mă duc dar oiu pomeni cât oiu fi şi-oiu trăi pe fe-femeia care m’a înăibit; dumneata, vezi acum ce faci cu dânsa şi trimite-mi şi mie răvaş ca să aflu cum o mai duceţi! (1).
   Şi, de bună samă, nu sunt toate aceste povestirile cari vorbesc despre păţania Dracului (2).
                                Povestirea a doua.
   Femeia înălbeşte pe Diavol prin cicăliturile ei.
   Un om ca toţi oamenii avea o femeie ca toate femeile: afurisită foc şi cătrănită, mânia lui Dumnezeu. Ce să facă o-mul, să scape de dânsa ? Se gândi fel şi chip, până când îi zise :
   —   Hei, nevastă, nevastă
   —   Ce-i bărbate?
   —   De-ai şti tu ce ştiu eu. Doamne, Doamne!
   —- Şi ce ştii tu, bărbate ?
   —   Lucru mare !
   —   Mare?
   —     Mare de tot! Ştiu o comoară în puţul cel părăsit; şi ştii tu cât îi de mare comoara ceea? Grozav, şi pace! Mâne seară mă duc s’o scot şi s’o aduc acasă; am să-mi fac mie o pereche de ciobote şi ţie o salbă, să se ducă vestea. Ca tine, nimeni n’are să mai fie! Mâne sară mă duc!...
   Iar în puţul părăsit nu eră comoară, cum nu-s eu popă!
   Muiercana atâta aştepta; că-i una, că-i alta, că ea se duce la o vecină, că are treabă.
    - Te duci?
   —   Mă duc!                  .
   —   Du-te, femeie, da să vii degrabă.
   —   Acuşi!
   (1) Culegere din eoni. Ţepu, jua, Tecuc'iu.
   (2) N'am putut avea la 'ncîămână colecţia Timpului redactat de Erninescu,
unde, după mărturia d-lui I. Baican, s'au publicat *vr'o cincisprezece anecdote» dintr'un şir de subiecte între cari cetim şi „Cum a îmbătrânit Ileana pe Dracul" şi „Rămăşagul Ilenii cu Dracul pentru discreţirea unui fir de pâr dela Ilea. na“ (Convorbiri literare, XLVIII, p. 607). Cele două titluri, se parc ca se referă lâ acelaş subiect.              i
                                        ni
   Şi s’a dus, adică s'a dus Ia puţul părăsii şi s'a dai în puţ cu gâlu ’n jos. In puţ a dat de Dracul,—Dracul în carne şi oase, cu părul negru, cu ochii roşii şi cu unghii pe la coaie.
   --- Cine eşli dumneta, jupâne? —îl întrebă femeia.
   —   Apoi, eu-s Naiba.
   —     Aşâ? Vra să zică ţi-a mirosit şi dumnelale a comoară? Hai? Las’ că-ţi arăt eu comoară. Unde ai ascuns-o ?
   —   Că, să fiu al dracfllui, dacă ştiu,—Scaraoschi de colo.
   —   Aşâ, nu ştii ? Ptiu!
   Şi-l scuipă pe Ucigă-l-crucea drept în creştet.
   —     Da stăi, femeia lui Dumnezeu, că nu ştiu nimic; să n’am parte de lumânare, dacă ştiu eu de comoară; să mor spânzurat, să mă trăsnească Sfânlul Iliedin cer; vino-ţi în fire şi lasă-mă în pace!
   —   Nu ştii? Pliu! ptiu! pliu!
   Şi iar l-a mai stupit pe Diavol de trei ori în creştetul capului.
   Dracul se jura şi femeia îl stupiâ ; Dracul se afurisiâ în tot felul şi femeiuşcă omului iarăş îl stupiâ. Şi l-a stupit o noapte înlreagă-întreagă, că-şi blăstămâ bietul Drac şi ceasul în care se născuse. Mă rog: o noapte să slai alături c’o femeie ca aceea, nu-i lucru de glumă!
   In vremea asta, bărbăţelul se aşezase pe vatră, suflă în foc şi râdea de se prăpădiâ, că pricepuse dela început pasul nevestii lui cea dragă.
   A doua zi merse la puţul părăsit c’o frânghie, să-şi scoată odorul afară. Scoborî frânghia, o scutură să vadă de-i grea, şi când crezu că femeia s’a apucat de capăt, trase în sus; când colo, ce să vadă? Ucigă-l-crucea alb, alb, ca un moşneag de o sută de ani.
   —   Ce-i asta pe tine, prietene ?
   —     Of, bodaproste că m’ai scos la faţa lumii; m’a 'nălbit nevastă-ta astă noapte?
                             Vai, vai, vai!--omul, de colo, de-abiâ ţinându-şi râsul.
   —     Toată noaptea: ptiu! şi ptiu!, ptiu! şi ptiu!; de asta-s alb; bodaproste că m’ai scos la faţa lumii, că dacă mai stăteam cu dânsa o noapte, îmi luâ Avram sporul!
   Şi aşâ a îmbătrânit muierea pe Dracul! (1).
   (1) Culegere din com, Ţepu, jud. Tecuciu.
112
                                     Varianta întâia.
Un român, săracul,
Căpătase o femeie Chiar jupitâ de pe Dracul: Gândiâ lumea ’n cap să-şi iele. Nu ştia ce-ar face Doar ca s’o împace»
Tot ce-i aducea,
Ei nu-i mai plăcea.
De amar plângând,
Ce-i veni în gând ?
«Plăti-fi-ar Dumnezeu,
Eşti un lucru rău.
Eu îs popa tău !»
Cum gândeşte,
Şi grâeşte :
—   Măi femeie, ştii ceva?
Eu îţi voiu spune dar tu cată Să mă spui la lumea toată; Cri, mai bine, nu~ţi-inai spun!
—   Omule, tu eşti nebuni
—   Când ai şti tu ce ştiu eu,
Ai înebuni mai râu.
—Haide, ce-i? ia zi o dată!
   Eu ţi-oiu spune, dar tu cată, De cumva mâ dai pe bete, Atunci, să te-aţii, băiete:
Ştii, sub poala de pădure, 1 Pe unde culegem mure,
La fântâna părăsită,
Comoară nepreţuită,
Acolo i de bună samă.
—   Haide, şi pe mine iea-mâ! Amândoi se pregătesc,
La fântână o pornesc.
—Lasă că mă cobor eu!
  -Cum nu; tu eşti nătărău Şi ca vai de capul tău!
    Vrei s’ascunzi banii de mine! Las’ că mă duc eu mai bine! Omul în fântân' o lasă Şi el se întoarn’ acasă.
    Ea ’n fântână dă de Dracul. Vai de capul lui, săracul,
    Ce-i fusese scris să tragă! Ea-1 tot mustra, el o roagă Ca să-l ierte, nu-i de vină... Ea-i câta mereu pricină:
    De ce-a venit la comoară?
    Şi cu vorbele-1 omoară.
    II tot mustră, îl stupeşte,
    Pări clin negru, îl albeşte. Românu-aşteaptâ trei zile Şi femeia nu mai vine. Ş’atunci, n’are ce lucră? Par’câ Dracu-I îndemnă:
                                 El se duce la fântână, f Apucă frânghia ’n-mână, lute-o trage pan’afară,
    Să şi ieie femeia iară,
| Socotind: câte-a păţit,
                                 1 De-acuma sVncumintit.
K Când colo, pe Dracu-1 scoate j Vrea să fugă, dar nu poate.
:  Dracul i se tângueşte,
    Cu lacrămi îi mulţumeşte,
    Că l-a scăpat deia foc Şi că vrea să-i dea noroc.
    Şi îi zice:-—lat’ascultă Şi fără zăbavă multă, lmpâratu o fată are Ce-i bolnavă de născare \! De ducă-se-pe-pustii.
, Acolo tu ai să vii
|i Şi prefâ-te-un doftor mare.
I Ai să fii a ei scăpare.
Şi ţi-a da-o de soţie,
Jumătate ’mpărâtie.               |
E a ta,
Dar nu uită:                      j
Pe aceasta*i vindeca,             i
Le alta n’ai ce câtă,             |
De cumva te-ar mai chemă, C’apoi vai de pielea tal          :
La ureche sâ-i şopteşti Că tu eşti                        I
S’o mântueşti.
Zapisul îl iscălesc
Şi în drumul lor pornesc.
A făcut cum l-a ’nvaţat           j
Şi cu fata de ’mpârat             j
Românul s'a însurat.              |
Trece o lună,                     ;
O săptămână,
l-a trimis răspuns şi carte
Un împărat de departe,
Ce-1 rugă să-l miluiască,         ’
Şi fata să-i mântuiască,          ,
Cum o dată îndreptase             i
Pe a sa împărăteasă.              ,
Greu la deal şi greu la vale! j Cum să le puie la cale            :
Şi cu cinste să rămâie            j
In a sa împrărăţie?               i
El se duce la ’mpăratul           j
Ce i ceru leacul şi sfatul,
La fată soseşte Şi astfel îi şopteşte:
—latâ-mă-s că am venit. Dracul la el sa răstit.
— Cum aşâ, ai îndrâsnit, Zapisul de n’ai păzit?
Nu gândeşti ce te aşteaptă Şi ce cumplită răsplată După faptă ti se vine?
—Râu, amar şi vai de mine, Aş ti vrut să dau de tine,
Şi am venit să te ’mâinesc, Pe-aiurea nu te găsesc.
Şi te rog, ai îndurare De suferinţa mea mare Şi să-mi dai a ta povată Cum să-mi scâp a mea vieată: Femeia ce-a stat cu tine.
A venit acum la mine Şi amar mă pedepseşte Şi ca ’n foc mă schingiueşte, Că de ce le-am scos pe tine, Că unde eşti, că ea vine După tine!
—Vai de mine,
Vai de capul meu saracul—
Şi ţuşti!, o tuleşte Dracul (1).
                           Varianta a doua. Se povesteşte că a fost o dată un Drac pedepsit de stăpânul lui, tartorul Dracilor, să stea în fundul 1
  (1)   fc\ Sevastos. Anecdote poporane, p 1317. - Această păcăleală,—a Dracului aici. o întâlnim şi ’n alte povestiri, unde înşelată este ori Moartea, ori Arhanghelul Mihail: cfr. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 82 şi unu.
  Sub forma ei românească, fără însă de a pomeni de înâlbire. povestirea a-ceasta o aflăm şi la Ruşi (L. Leger. Peciteil de contes populaires slaves, Paris, J882 p. 35-39),
  Pamfile, Diavolul.
8.
unui pui. «După ce stătuse acolo mai mul le milioane de ani când erâ aproape să-şi termene osânda, tartorul ăl mare dete brânci peste el unei babe, care trecea prin apropiere.
   Baba, cum căzu şi dete peste Drac, începu a-1 luă la ocări, blesteme şi cicăleală, în cât, când i se împlini termenul osândii şi-l scoaseră afară, toţi Dracii se minunară de el, vă-zându-l încărunţit numai pe o parte a capului.
   Intrebându-I ceilalţi Draci de ce a îmbătrânit numai pe o parte, el le răspunse că baba care a căzut peste el, atât de mult l-a cicălit, în cât a cărunţit numai pe partea care a stat întoarsă către ea.
   Şi d’atunci se zice că unele babe sunt atât de rele şi ci* călitoare, încât au încărunţit şi pe Dracul!» (1).
   Varianta a treia. «Un biet om avu norocul să trăiască, vezi Doamne, cu o femeie ce nu mai încăpea în piele de iute şi de rea. îşi mânca zilele cu dânsa, şi pace! Cum s’ar fi purtat,—de geaba; încercase fel şi chipuri, mai cu binişorul, mai cu bătaia, tot de geaba: pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă. Ziceâ şi ea:
                    — De mi-i bate, cât mi-i bate.
                    Dintr’a’mete nu mi-i scoate!
   O mai luă omul iar la câlfăil de cânepa Dracului,—femeiuşcă lui însă îşi urmă pevestea, belenjind nişte ochi la dânsul, cât ulcicele şi zicând:
                    De mi-i bate c’o nuia,
                    Tot o fi pe voia mea!...
   Deci iscodind aşâ, din babe, omul nostru i a aflat leacul şi descântecul, şi într’o bună zj, a dat-o într’o fântână.
   Ce să Se mai pomenească ?
   Trece un călător pe lângă o fântână şi nu ştia de cele întâmplate. Fântâna adâncă! Scoale el o ciutură de apă,- când colo, de ciutură se ţine şi Dracul,- ducă-se pe codri, —- şi iese şi el. Da slab şi prăpădit, bietul Michidulă, şi alb la cap, cum îi helgea!               \
   — Om bun! -strigă Necuratul^
   -— Ce-ţi este?—se răsteşte speriat călătorul.
   (I) Gazeta Ţăranilor, XXII, no, 7.
   —  Fâ-|i o pomană, mă rog, şi scoale-mă de aici
   —   Da ce-i!
   —   Nu mă vezi cât îs de îmbătrânit?
   —   Ce-ai păţit?
   —     Oî! Femeia cea rea este în fântână aici şi mi-a scos peri albi! In vreo câteva ceasuri m’a îmbătrânit cum n’oiu îmbătrâni nici în 50 de ani!
   —   Iaca, le scol! răspunse omul, lrăgându-1 afară.
   Diavolul ieşi şi zise :
   —     Bodaproste, om bun, bodaprosle! Unde mi-i trimite, m’oiu duce şi prin glod, şi la arie, şi la cărat greutăţi, numai de femeia cea iute şi crijoasa să scap,--bătu-o-ar patruzeci de geruri după cei patruzeci de sfinţi, s’o bală!..
   Şi âveâ dreptate Neprielnicul. Căci două lucruri îl scot pe om, ca şi pe Diavol, din casă: fumul şi femeia rea!» (1).
   Varianta a patra. Veţi fi auzit că femeia a înălbil pe dracul! Asta nu-i adevărat, adică, nu că 1-a’nălbit de lot, ci numai pe jumătate, şi iaca întâmplarea :
   Un om, pe lângă că eră sărac, mai avea şi o nevastă de cele care te fierbe în şapte ape şi tot nu te lasă. Ce să facă el? O iea întro zi, o vâră înlr’un sac şi o duce s’o asvârle intro groapă. Acolo tăman se întâmplase să fie şi locuinţa Dracului.
   Bun! O lasă omul şi pleacă înapoi acasă.
   Peste câtva vreme, se duce din nou să vadă dacă mai suflă ori ba. Când să se apropie de groapă, aude un văiet încet:
   —     Valeu! valeu! Am să mor înălbit, şi nimeni nu vine să mă scape!
   S’apropie omul mai mult, şi când se uită, ce vede? Femeia lui alături de Drac, şi Dracul, cu partea de cap din spre femeie, albă -albă!
   Dracul iar începu să se vaite.
   - Valeu! valeu! lea-o de aici, că mă omoară! De când ai asvârlit-o peste mine, vezi-mă n ce doagă m’a adus!
  (1) D. Furtună, Cuvinte scumpe, p. 8—9.
116
   Şi omul l-a scăpat pe Diavol dela o scârbă. în schimbul unei comori.
   Da să şliţi: pe cine-i ve|i vedea albi în tâmple, acelora, muierele «le-au scos peri albi». Acolo i-au săruiat şi ele! (1).
   Cuprinsul acestei povestiri îl aflăm şi în Asia mică: omul îşi duce nevasta, - care necurmat îi cerea podoabe, — într’un puţ, unde-şi făcuseră Dracii sălaş. Acolo ea a căzut pe capul Necuraţilor, aşa în cât «în scurt, şi Dracii se saturară până în gât de ea, cum se săturase şi bărbatu-său».
   Nu se vorbeşte despre înălbirea capului, dar aceasta se înlocueşfe cu a doua parte a povestirii:
   Ca să scape de nevastă, Diavolii făgăduesc omului ce vine a treia zi, că vor intră în fata împăratului, îmbolnăvind-o, că el, de va veni acolo în chip de doctor, ei vor ieşi şi astfel va fi bine plătit. I se pune însă condiţie să nu intre în casa vizirului când Diavolii îi vor îmbolnăvi fiica. Omul iea piatra de deasupra fântânii. Dracii ies şi merg la Împărat, unde intră în fată. Omul însănătoşează fata dar se duce, sub a-meninţare, şi la vizir. Acolo, ca să scape de Draci, le spune:
   —    «Eu n’am venit să vă gonesc din inima fetii, ci pentru a vă înştiinţa că nevastă-mea a ieşit din puţ şi aleargă în coace pentru a vă cere vestmântele şi sculele!» (2).
   De altfel nici această a doua parte de povestire, nu este străină de literatura noastră populară (3).
   Din Oltenia avem următoarea povestire în care acestă a doua parte este la fel cu povestirea asiatică de mai sus; ea se leagă, cam stângaciu, cu o întrecere între femeie şi Drac, din care, după nepriceperea Dracului, ar rezultă că acesta a fost înălbit de femeie.
   lată această povestire:
   «Mergând un om şi c’o fată pe drum, s’au întâlnit cu un Drac. Şi Dracul le-a zis:
   — Buna ziua, om cu omoaVe !
   Fata i-a răspuns:            \
   (1) Culegere din corn, Ţepu, jud. Tecu'ci u.
   (2)  Carnoy, Nicolaîdes. Traditions populaires de l'Asie mineure, p. 173-7, ap. O. Ciauşanu, Superstiţiile poporului romă% p. 411-3.
   (3) V. p. 112—118.
  —     Vai de mine, domnule! Nu e om cu omoaie, ci muma a-cestui om, este soacra maicii mele!
  Şi Dracuf nu s’a priceput şi (puţin a lipsit că n’|a crăpat de năcaz.
  |Omul şi cu omoaia] au tost: tatăl şi cu fata lui, Neaga.
  De a dracului ce eră, fata seceră şi zicea că coseşte!
  |La vremea ei s’a măritat). Bărbatul său ziceâ că seceră şi ea că coseşte, şi aşâ a mers aceasta până când ea a zis că moare. Bărbatu-său a lăsat-o să moară şi s’a pregătit s’o îngroape.
  La îngropare, Dracul, de bucurie, i-a ieşit înainte (1) şi i-a zis omului:
  —     Foarte bine că m’ai scăpat de Neaga (2), că m’a albii,~ de aci: că femeia a ’nălbii pe Dracul.—Vrei să te fac împărat ?
      Cum nu!
  —     Mă duc la fata Împăratului şi rnă bag în ea; tu o să vii să o scapi. Ţi-o dau ţie de nevastă, căci eu ies!
  Dracul sa dus de-a intrat în fată, omul i-a spus Dracului să iasă şi astfel a ajuns ginere de ’mpărat; mai pe urmă a-veâ să fie chiar şi Împărat.
  Dracul i-a zis apoi Împăratului:
  —     Mă duc să omor altă fată de ’mpărat; acolo tu să nu vii, că te omor!
  Împăratul cu fata bolnavă a trimis după cel ginere îmăpără-tesc şi acela n’a avut cum face, şi a trebuit să vină. Cum a intrat, a zis:
  —   Aci eşti, frate-meu ?
  —- Aci! Dar nu ţi-am spus să nu vii, e’am să te omor?
  —• O, frate-meu, ce să nu viu! Dar iacă, a înviat Neaga şi m’a trimis ca să te caut şi să te duc la dânsa!
  Şi Dracul i-a răspuns:
  —     Ba decât aşâ, mai bine ies şi de-aici, şi mă duc în fundurile mărilor, şi la Neaga lot nu mă duc!
  (1) Scrie culegătorul: -in chip de ogar..
  (2) 8c zice de unul, de care mi te mai poţi mântui: .. Aistau Nea ga-mi",
   Şi astfel s’a lecuit şi fata asta de ’inpărat (1).
   D-l Od. A. Apostol, din com Vrata, jud. Mehedinţi, inii împărtăşeşte, următoarea «ghicitoare»:
   «A ptecat un om cu o femeie. Pe drum sau întâlnit cu Dracul. Dracul a zis:
   —   Bună ziua, bărbat şi nevastă!
   Femeia i-a zis Dracului:
   —     Eu nu-s nevasta omului ăstuia. Mama lui a fost soacră bună mamei mele! Ghici ce suntem de rudă!
   Dracul n’a ghicit şi de aia a murit!»
                                  Povestirea a treia.
   Femeia răpune pe Diavol prin mijloace încă mai necuvioase.
   «Şi-o dată, a sămănal un bărbat un lan cu grâu,—şi când s’a dus pe după Paşti să vadă grâul de-i frumos, i s’a înmă-guril sufletul. Fci şi colo câte un fir, par’c’ar fi fost cartoafe. Ii eră ciudă omului, de nici pământul nu-1 ţinea Şi ’n ciuda ceea a zis, -câte nu zice omul la mânie:
   —   Al Dracului să fie grâul aista!
   Dracul, după ce văzuse omul plecând, şi l-a luat in stăpânire pentru el, după cuvântul omului.
   Şi-au început să se’ndesească firele şi a crescut jgrâul| mândru şi frumos.
   Vine timpul seeerii. Oamenii seceraseră prin partea locului. Unul dintre vecini numai ce spune celuia că de ce nu se duce să-şi secere bunătatea ^e grâu, că-i copt şi frumos, cum nu mai este altul pe acolo.
   Omul se duse să-l secere, şi îndată, hop! ţup! Dracul se înfăţişa ză.
   —   Ce cauţi la grâul meu?
   —   Păi, nu-i sămănal de mine?
   0) împart, de d-l Şt. St. Tu^scle qom. Cătunele, jud. Dolj. Despre rom şi omoaie\ cfr. A. Pan, Opere complete3 \>pl. I, Bucureşti .1904, p. 257 :
         —  Bună ziua om c'omoaie !..\{ar nevasia rni-a răspuns:
         —   Nu c omul cu omoaia, cu 'ochii nu ne-ai pătruns,
         Ci te uită şi iea sama că muma acestui om
         Este soacra maniei mele (eu sunt vlăstar şi ei pom '.)•
   Despre „cosit secerat". cfr. »tunsa-rasr\ Mbidem. p 305—7.
                                         119
    - l)e tine-o fi, dar mi l-ai făgădui! mie; şi dacă le-ai a-pucâ de el, să ştii că o păţi!
   Românul a plecat, căci de, cu Dracul nu te poţi pune.
   Se duse şi spuse femeii. Femeia, - las’pe dânsa !(1).
   îşi iea secerea în mână şi pleacă la secerai grâul. Cum ajunge acolo, se desbracă, aşa cum eră desbrăcată şi buni-că-sa Eva, şi începe să aştearnă grâul în poloage, la pământ.
   Dracul o vede şi pleacă ’n spre ea. Şi cum femeia sta cu dosu ’n spre Drac, şi când acesla ovede.de departe, stă pe loc şi se gândeşte în sinia lui: «Măi, ce să fie! Popă cu barbă? Nu prea samănă! Ţap? larăş nu!»
   Şi pe când Dracul se gândiâ aşâ, privind-o de departe, femeia se scoală şi se întinde pe spate. Când a văzut Dracul, s’a speriat si-a fugit, şi nici că i-a mai trebuit qrâu dela o-mul cela.
   Şi iaca aşâ a speriat femeia pe Dracul!» (2).
                              Povestirea a patra.
   Baba şi Diavolul fac tovărăşie la sămănâturi, luând baba întâiu părţile de-a fără.- la popuşoi şi grâne,~~iar Dracul, rădăcinile. Intr’al doilea an iea baba părţile clin pământ dela sfeclă, ceapă, ş. a-, iar Diavolul, frunzele. La bătaie, tot Diavolul sufere.
   «Unei babe îi murise moşneagul. Rămăsese văduvă, biata babă, tocmai la vreme de bătrâneţe, când omul are nevoie de ajutor. De unde şi până unde, Diavolul, în chip de moşneag, vine într’o seară la babă.
   - Bunei seara!
   -- Bună să-ţi fie şi inima!—zice baba.
   Şi din vorbă în vorbă, baba a trebuii să spuie că-i văduvă, iar moşneagul, se ’nţelege, eră şi el văduvoiu.
   —    Uite, ce zic eu, zice el, - n’ar fi bine să ne luăm amândoi ? Ne-om ajulorâ după putere, căci, vorba ceea: unde-s doi, nu-i unul singur; ce-om câştigă, să'mpărţim drept în jumătate. Fiecare să mănânce din câştigul lui. E bun cuvânt?
   -- Foarte bun,.răspunde baba,--mai cu samă că eu am
pământ destul. Dumneata ca bărbat, iea şi-l munceşte şi-l samănă.
   (1) Până aici, cfr. p. IU1-2.
   (2)  Culegere diu corn. Jorăşti, jud. Cuvurluiu. tic pâr. 1. C Beidic, - Auzita şi în jud. Teeuciu.
                                         120
  —   Bine! dar cam ce fel de sămânţă să samăn?
  —     Popuşoiu, grâu, orz, cum samănă toată lumea, căci şi noi,—bătrâni, bătrâni, dar tot în rând cu lumea suntem,—zice baba.
  Şi se duce Diavolul şi samănă aşa : popuşoiu, grâu, orz. Toate au crescut rodite ca ’n anii cei buni.
  —     De acum, eu mă duc la secere şi la cules, moşnege! Să ne împărţim munculiţă. Eu mi-oiu luâ jumătate, şi ţie ţi-a rămâneâ jumătate.
  —     Bine, bine, te duci tu, măi babă,-- răspunse Necuratul,— dar mie să-mi laşi partea de jos. Auzi?
  —   Aud!
  Şi aşâ că baba a cules pentru dânsa spicele şi ciucălăii de popuşoiu, iar lui i au rămas paiele şi cioclejii. Ea pe iarnă avea cu ce trăi, pe când el mai râbdă, căci n’aveâ înco-trâ cu baba!
  —     Apoi, m’ai înşelat tu pe mine anul ista, măi babă,—zicea el,—-dar lasă; de s’ar desprimăvărâ, că fe-oiu înşelă eu de-acuma pe tine!
  Zis şi făcut!
  Al doilea an, ară Ucig anul, grapă, samănă. Şi ce samănă ? Tot după cuvântul babei: cartofe, sfeclă, morcovi, ceapă,--tot de cele cari-s bune la rădăcină.
  Când la vremea strânsului şi a împărţitului, şliu că s’a umplut de bucurie Negrul! El a luat vârfurile, ea a luat râdă-cinele ! Ea a pus rădăcinele în zămnic, îrt pământ,—a pus şi el vârfurile Ia grămadă în pământ, ca să le păstreze La vreo două săptămâni însă, toate se făcură răcituri, toate se stricaseră.
  —   Măi Ijabâ, tu iar m’ai înşelat! strigă Diavolul.
  —   - Tu singur ţi-ai făcut-o!—strigă de colo baba.
  —   Hai să ne batem!
  —   Hai să ne batem!            ■
  —   Cu ce să ne batem ?—zice\Diavolul.
  —   Cu ce se bate toată lumea:' ori cu prăjina, ori cu me-
lesteul,— răspunde baba.          \
  —     Nu ! Eu cu prăjina, ca să te pot ajunge mai bine ! strigă Diavolul.                        i
121
   —    Bine! Iaca, eu mă mulţumesc cu melesleul!—strigă baba. Şi încep a se bate. Când dădea Diavolul în babă, nu făceâ nici o ispravă, căci prăjina eră lungă şi se anină prin pod ; pe când baba dădea sănătos cu melesleul, fără greş, numai în tartor. Aşâ că, l-a fript în bătaie.
   —    Nu! Dă-mi mie melesleul şi na-ţi tie prăjina ! - răcni Diavolul, cu desnădejde,—şi hai afară şi ne-om bate, nu aici în casă!
   —  Hai,—zise baba !
   Şi schimbând ei uneltele, ies afară şi se apucă la bătaie. Diavolul ar fi dat bine în babă, d’apoi ce folos, că ea, când îl hojniâ de departe cu nuiaua cea lungă, ieşiâ fum din-tr’însul!
   Văzând şi văzând el că-l scoate baba din sănătate, a zis:
   —  Hăi să ne blăstămăm şi să nu mai trăim împreună!
   —  Hai, zise şi baba! Blastă-mâ întâiu tu pe mine!
   Şi începe Diavolul a o blăstămâ pe babă. Şi a blăslăma-t-o aşâ de tare, că-i picau straiele de pe dânsa.
   —    De-acuma, moşnege, hai să te blastăm şi eu pe tine... Dar întoarce-te cu spatele n spre casă,- zise baba.
   —  Iaca mă ’ntorc!
   Diavolul se ’ntoarce, iar ea, apucând pieplănuşii cu amândouă manile, începe a-l blăstămâ şi a-i cărăbănl în spinare. L-a ciopârtit, sărmanul, de-i curgeâ sângele ca dintr’un bou!
   —  Valeu, nu mai pol! strigă el.
   Şi, la fugă !
   Atunci baba, ha| un pieptănuş şi svrr! după dânsul, de i s’a înfipt drept între umeri. Ajunge el aşâ la tartorul cel mare. Acesta îi zice:
   —  Ei, ai blăslămat o bine, bre ?
   —  Am blăstămat-o, de i-au picat straiele de pe dânsa!
   —  Da’ ea pe line le-a blăstămat ?
   —- M’a blăstămat, bal’o piatra, s’o bată, că iaca se ţine şi acum un blăsiăm de mine, zise Necuratul, arătând pieptă-nuşul din spinare.
   Şi aşâ, precum vedeţi, cu baba, nici Dracul nu mai pune în plug, căci i-a prins frica meşteşugurilor ei, de l-a lăsat numai cu o mână de suflet! (1). 1
  (1) D. Furtuna, Cuvinte scumpe, p. 90— y!
122
                             Povestirea a cincea.
   Diavolul este îndemnat de-o babă să fugă printre picăturile de ploaie ca să nu se ude, lucru pe care Necuratul îl şi face, până când crapă-
   S'auzi şi să nu crezi minunea cum a plesnit un Drac!
   O babă veniâ de undeva şi avea o cofă ’n mână. Dela o vreme, cum mergea ea pe drm, numai bagă de samă că cerul se cam întunecă întâiu şi pe urmă nourii încep să se bufnească între dânşii, cap în cap, cum se bufnesc berbecii, când au de răfuit o socoteală.
   Ce să facă baba, să n’o ploaie? îşi zice:
   — Am să mă desbrac, am să-mi pun bulendrele in cofă, şi laş’ să ploaie! Dincolo de piele, nu mai are unde să răs-bată apa! la aşâ!
   Şi-a făcut întocmai, şi drept să vă spun, n a greşit chiar aşâ de mult. N’aveâ cine s’o vadă goală. Ploaia a început să fârâie, baba şi-a pus cofa jos, cu fundu ’n sus, s’a aşezat pe cofă şi aşteaptă ! N’aveâ nici un zor!
   După ce a stat ploaia, baba şi-a scos fotelul din cofă, s'a îmbrăcat şi-a pornit pe drum înainte, când iaca se ’ntâlneşte cu Nichipercea! Ieşise şi ei, pe semne, la plimbare pe răcoare, după ploaie.
   — Bună ziua, mătuşă i—îi dă Dracul.
   — Bună să-ţi fie inima, Necuratule!
   — Dar cum făcuşi, mătuşă, că venişi pe ploaia asta şi hu le-a picat un strop de ploaie ?-4aca eu, m’a prins numai c’o aripă puhoiul, şi-s liştava!
   —    Ei! Tu crezi că toţi îs proşti ca line! De ce nu le-ai ferit şi Iu să nu le fi plouat ?-—îl întrebă puişorul nostru de babă.
   Acu, Dracul, - Drac să fie cu lală-său şi cu mă-sa şi cu lot neamul lui, —da când a auzit pe babă că-1 probozeşte aşâ, nu s’a mai putut stăpâni şi a înlrebal-o din nou:
   —    D’apoi cum focul pegru să te fereşti de ploaie în mijlocul câmpului istuia în care; nu se află leac ele pom şi fir de adăpost?
   —    Capul tău sec! Da de ce nu le-ai dat pe după picăturile de ploaie? Ce mare greutate erâ pân’ pe-acolo. ca să te strecori pe după dânsele? f
   Dracul,-Doamne apără şi ne fereşte, a rămas încreme-
' 123
nit când a auzit-o şi pe asta! Da a tăcut; şi-a zis că poale are baba dreptate şi şi-a căutat de drum, unde s’a fi dus. Baba a plecat şi ea înainte.
   După asta, mai trece ce mai trece, şi iaca înlr’un rând că bofochina de babă se nlorceâ acasă, şi tot pe drumul acela, şi tot cu cofa în mână. Dă Dumnezeu iar ploaie. Baba iar se desbracă, iar îşi pune {oalele în cofă, pune cofa cu gura In jos, stă să freacă pârpăra, îşi iea apoi bulendrele, se ’m-bracă şi porneşte înainte. Mai merge cât mai merge şi numai iaca vede delăturea drumului într’un şanţ un Drac mort. II scociorăşte baba, îl întoarce şi pe-o parte şi pe cealaltă şi vede că-i tocmai acela cu care se întâlnise dânsa în rândul celall. 11 scuipă drept în frunte şi porneşte mai departe, când iată, de departe, îi fac nişte oameni semn cu mâna, să stea :
   —  Ia stai, mătuşă; ia stăi o leacă!
   Baba se opreşte şi oamenii aceia vin aproape de dânsa şi o întreabă .
   —     Mă rog, dumifale, da ce-i acela negru ? Noi am văzut, aşâ, ca o umbră fugind repede încolo şi ’n coace, când răsucin-du-se şi ’ntorcându-se, când plecându-se, când sărind în sus şi iar croind-o de fugă? Ce să fie?
   Iar baba, numai di-abiâ, zâmbind a râde, le răspunse;
    -Apoi, iaca un Drăcuşor. 11 învăţasem, când cu cealaltă ploaie, cum să facă, să se strecoare neudat printre picăturile de ploaie, şi se vede că m'a ascultat!
   —  Ei, şi-acuma ?
    - Acuma se vede ca crăpat, că-I văd lungit mai încolo!(2).
   (i) Culegere din eoni. J'epu, jud. Tecucin,
INDICE SI GLOSAR
9
                    A.
Ac., s. „a baga acu'n miere4*, 20. a chindii, s. pl., 78. achipui, v. a-, 65.
A dam, s., 8, 88.
Aghiuţă, s.. 88.
argint, s. iubirea de—, 7.
Arhanghel, s. — ul Mihail, 115.
/?/•/««, adv., 68.
                    B.
Babă, s., 9, 89, 114, ş. a. „baba-i mai drac ca Dracul4*, 36;
                                            Unde-şi vâră nasul baba,
                                          Nu*şi mai vâră Dracul coada,
   17..
bântău, s., 72. belenji, v, a—ochii, 114. . bleredni, v. a—, 7. boier, s., 84.
boi băi, v. a—, a bâjbâit, 68. boldip, adj.-subst., ochi, 6S. boţochină, s., gtoz, ghebos, 123. . branişte, s., 92. brichisi, v. a—, 92. bun, adj. „a da in bunâM, 92. başmachii, s. pl.— daţi de Diavol ba-bii, pentru ajutor, 27.               \
                    c.                \
Ca/az, v. a-—alături, a fi necinstit tr o anumită privinţă, 8. câlţăl, v. a—, a zgâlţâi, 114. călugăr, s., Dracul în chip de - . 34! —înecat de Diavol, 100.
câne, s.. lemeiad tăcută din coada de -. 88.
cânta, v. „cant cu sărăcuţ de...“, 53;
   a -bani, 54. canun, s.. 42. cascuică, s., 18. căsătorie, s., 6. cherţăneală, s.. 72. chicur, s., 78.
chiurcă, s. un beţişor cioplit dintr’un lemn tare, cu care se chiurcueşte, adică se lustrueşte fierul. cum ar fi zăbăluţa şi zăbala frâului la Cavalerie.
chiurcui, v. a—, vezi chiurcă. cinci uit, adj-. 84. ciodoroancă, s„ 37.
cismă, s.—dată ca plată de Diavol, unei babe pentru ajutor, 24. cocâriă, s., 62.
Codaciu, s., Diavol, 37. coscogeamctc, adj. coşcogeamite, 65. coşuifă, s. Patru versuri pe care unul le spune in glumă când tot este suparal de alini cu întrebară, „ce faci?**,—cum fac copiii:
        [Veşnic, veşnic:] „Ce mai {aci?1' Coşnitâ cu raci !
        - Mulţumesc de'iurebâciime,
        Coşniţă cu prune ! cotoros. adj., păr. - aspru, gros. crilă, s., 71. aiţos, adj. 115. eunuc, s., 7 cuţit, s.. 13.
                    D.   *
Dălogi, s. pi., dârlogi, (>2.
Diavol, s. Vrăjmaşul—, 24.
Dimon, s., 51. dtsdeâ, s., ghizdeâ, 68. dobzell, v. a—, 100.
        s., „îşi baga —ui coada“, 6 ;     ,
   „Dracul îşi sparge opincile cu vre- | meaw, 19; nici cu Dracul sa te ’n- j tâlneşli, nici cruce să-ti faci“, şi al- j te zicale, 87.                        !
drăcoaie, s., 19.                        j
dragoste, s., 10.                        :
dreptate, s., 45, 53, 57, 63.             ;
Dumnezeu, s., 9, 42, 88.
                    E.                   j
       s., 8.
                                                                                                              i
                    F.
Făţărnicie, s„ 7.
felegos, adj., 15.                       j
femeie, s., 10; „—mai drac decât Dra- j eulM, 88; din ce-i făcută—,88; din i ce-i tăcut capul femeii, 89.           !
floCy s., fir de păr, 93. focuit, adj., 84.                        j
font, s., foaie, 101.
folos, s., 13 :                          j
           Ce folos                      .
           De lapte gros !               j
frăţie, s., 35.                          j
fulger, s., de când este—ui, 41.         j
                    G.
Găină, s., „nu ştii pe unde se udă ; —19.
gârnnâr, gâră-mără, interj., 19, 20. I grâu, s., —dăruit Necuratului, 118. guşat, adj., 77.
                 ■ H*                    j
Halaturi, s. pl. sculele fierarului. 101. ' harainian, s., 55.                       j
hărnicie, s., 67.                        |
basnă, s.. 102.                          j
125
htehui, a se—, vezi lumini, hrenini, v. a sc —, (despre o uneltă) a-şi pierde trăinicia prin întrebuinţare, a se hlebui. hap}, v. a se ~ , 70.
                   I,  I.
Iad, s., 7. icleatt, adj, 91. iete, interj, 107.
Ilie, s. sî.*—, 39.
impungaciu, adj., care împunge. înciocălâ, v. a —, 92. înciripd, v. a 67. încornorat, s., Drac, 105. înger, s., 88.
inimă. s.—omului (stampă). 7. înmâguri, v. a—, 118. înmurgi, v. a — , 71. întihni, v. a-i - cuiva, 71. întunecat, s Drac, 38.
                   J.
Jăine, s. pi., 73.
/77/j/c, adj., 27. ju nişei, adj., tinerel.
                   L.
Leakuri, s. pl., 93. lăcomie, s., 7.
legănat, adj. „vorba--ă“, 11. legătui, v. a se—, 94. legătură, s., 6, 8. lene, s., 67.
//7w, s., 24.
Luciper; LtUiper, s.. 7.
                   M.
Mănăstire, s. „Dracul nu l'ace—i“, 8. mândrie, s., 7.
maţ, s., „şi maţele ’n om se ceartă, [dar oamenii] 1 20.
mâţă, $., femeia tăcută din coadă si coastă de-, 88.
mătasâ, s., - broaştei, 91 ; se mai numeşte aţa apei, lâna broaştei sau
126
   simţul broaştei* • alcje „verzi lila-mentoase, simple sau runiiticute, cari formează mase plutitoare la suprafaţa apelor dulci si stătătoare".
mereu, adv.. 61. meşteşugos, adj., 38.
Michidufă, s., 15, 114.
Moarte, s., 113.
Mohorit, s., Drac, 36. muiercană. s., 110. mai ere, s.> 7.
                                                         N.
Nalbă, s.. 111.
//r/y/, s. „eu li-s -  15.
năslinii, v. a se—, 92. mizărunic, s., 68.
Neaga-rea, s., 117.
Necurat, s. Diavol, 99.
nedreptate, s., 63 ; vezi strârabatate.
Negru, s., Drac, 120.
Neprielnicf s.. Drac, 115. nevoie, s., 67 ; vezi sărăcie; om ^oţios, 79.
Nichipercea, s., 15, 122.
Ato/r, s.. 8.
//P/7, v. a—, 53.
    Diavolului de cfdrc femeie, ca să-l îndrepte. 91, 101. 108. parazol, s., umbrelă, 67. parpaleţ, $, 68. pârpără, s.,—de ploaie, 123. pataranie, s. obişnuit: păţanie. întâmplare ; 96, alt înţeles. perpeli, v. a se--, 71.
  /V/ra, s., SI.—, 9, 89. pieptănuş, s., 121. pianist, v. a—, 7.
  /;/<?/.?, s.—în leacuri, 50. s., 97.
!         s., 6
| potinten, adv., 91. j prăci, adv., 67.
I prăjină., s., 15, 16, 22, 29.
  Prea-necuratul-necurat, s., Drac, 42. /7ra?/, s. Diavolul sub chip de—, 41, 47.
  prescură, s., 47. prietenie, s., 8, 35.
| pripoiu, s., o datină la nimfă, 87. j prnbă, s., 101.
                                                           R.
  Rachiu, s., 8. racilă, s., 74.
  răstoarne, v. a , a întoarce, 37.
Oboroacă, s., 67.
<?f//i7/, s., 69.
0//0S7, v. a—, 93.
0£//#, adj., 27. omoaie, s„ îl 6.
orăndă, s., înţeles de: stat, 84,
                                                          P.
Pacică, s„ 67. padină, s., 92. păduchi, v. a—, 25. pahar, s.—de vin. 42. papuc, s.—i daţi de Diavol unei babe. pentru ajutor. 12, 15, 17, 19, 37. păr, s,. bun de vrajă, 13,21, 28;—dat
    ^                S, S.
                                                   Săhastru, s, 42. sărăcie, s. 63.
    Sarsailă, s.f 12 ; Sarsailă.. 68. sa/, s., „ce ştie—ul, nu ştie bărbatul", 14.
  sburdd, v. a se—, 96.
  Scaraoschi, s., 15. scriaţi, v. a o -, 8.
  Sfântănifă, s. Drac, 68. j\ ///r// şv, adv., 14, 103, 104.
\ \sinie, s., 119. i \$păcmâ, s., 67.
] Spiridon, s. 5/1-, 89.
|        s., 71.
i strârnbătute, s., 45, 53, 56.
127
st maja, s. de pod, 55. saga. s., 69. şutul)., u. a , 75.
                    T, T.
Terpeneă, s., 16.
teşi, v. a se—, 107.
t/pos, adj., 84.
folet, s., 122.
topsăcat, adj., 91.
târnă, v. a-, a turna. 92.
tovărăşie,     8.
tropame, s., 68.
trăsnet, s., de când e —ui, 4
Z/7//;, s., 7.
/V/wV, s. de când e - ul, 41. U.
Uriga4-crucea, s., 12, 17.
            Ucigaş, s. Drac, 7.
            Uciga.n, s. Drac, 9, 100, 120. usturoiu, s.. „ -dulce si bărbat moale, nu se poale“, 20.
                               V.
                  s. vaiet, văicăreala, 115. s., „să nu ştie nici —ul, nici pământul în taină.
         | vâraog, adv., 57.
         ! varga, s. „îi duc vergileu, rni-i teamă că N. va pnţî-o.
         : vin, s.. 8.        —1
; 44. ţ vrajbă, s., 8, 45.
         ’                    Z.
             Zavistie, s., 7. zavistnic, s., 10.