ACADEMIA ROMÂNĂ DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN CULEGERI ŞI STUDII XVI. AGRICULTURA LA ROMÂNI STUDIU ETNOGRAFIC CU UN ADAUS DESPRE MĂSURĂTOAREA PĂMÂNTULUI ŞI GLOSAR DE TUDOR PAMFILE CU 103 FIGURI IN TEXT ŞEDINŢA DELA 28 MAIU 1912 BUCUREŞTI LIBRĂRIILE SOCEC & Comp. şi C. SFETEA LEIPZIG VIENA OTTO HARRASSOWITZ GEROLD & Comp. 1913 82.947 PREŢUL 5 LEI www.digibuc.ro ACADEMIA ROMANĂ DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN CULEGERI ŞI STUDII XVI. AGRICULTURA LA ROMÂNI STUDIU ETNOGRAFIC CU UN ADAUS DESPRE MĂSURĂTOAREA PĂMÂNTULUI ŞI GLOSAR DE TUDOR PAMFILE CU 103 FIGURI IN TEXT ŞEDINŢA DELA 28 MAIU 1912 BUCUREŞTI LIBRĂRIILE SOCEC & Comp., C. SFETEA şi LIBRĂRIA NAŢIONALĂ LEIPZIG VIENA OTTO HARRASSOWITS GEROLD & Comp. 1913 www.digibuc.ro DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN I. Hora din cartai, de Pompiliu Pârvescu, 1908 . . L. 3. II. Cimiliturile româneşti, de T. Pamfile, 1908 ... » 1.— III. Poezii populare din Maramureş, de Tit. Bud, 1908 » 1.— IV. Cântece şi urâturi, de Al. Vasiliu, 1909 ..........» 3. V. Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909 . » 6.— VI. Jocuri de copii, de T. Pamfile, 1909 ....•.» 1.— VII. Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, 1910...............................» 1.— VIII. Industria casnică la Români, de T. Pamfile. Premiul «Neuschotz» din 1909, 1910 .... » 10.— IX. Hore şi chiuituri din Bucovina, de S. FI. Marian, 1911 » 2. — X. Legende, tradiţii şi amintiri istorice, de C. Rădulescu- Codin, 1910......................................» 1,50 XI. Sărbătorile de vară la Români, de T. Pamfile, 1911 » 2.— XII. Cântece de ţară, adunate de T. Pamfile, 1913. . . » 4.— XIII. Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, după da- tinile şi credinţele poporului român adunate din comuna Ţepu (Tecuciu), de T. Pamfile, 1911 . » 1.— XIV. Arii româneşti din Bihor, culese de Bela Bartok.— Sub-presă. XV. Vrt iuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti, ‘■se de D. Furtună, 1913.......................» 1.— XVI. Agricultura la Români, de T. Pamfile, 1913 . . » 5.— XVII. îngerul Românului, poveşti şi legende din popor, culese de C. Rădulescu-Codin. — Sub presă. BUCUREŞTI Inst. de Arte Grafice CAROL GOBL S-r I. St. Rasidescu 16, Strada Paris (fosta Doamnei), 16. 1913. www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ SECŢIUNE^ LITERARĂ ŞEDINŢA DELA 26 MAIU 1912 Preşedinţa d-lui /. Caragiani. D-l A. Bârseanu ceteşte următorul raport asupra scrierii d-lui Tudor Pamfile: Agricultura la Români, studiu etnografic, şi propune tipărirea ei în publicaţiunea: Din vieaţa poporului Român: «In această lucrare autorul descrie cu deamănuntul, cum se face lucrarea pământului la poporul nostru, arătând împărţirea pământului, cu diferitele numiri relative la hotar, feluritele operaţiuni întrebuinţate de plugarul nostru în cursul anului la meseria sa, uneltele folosite de el şi părţile lor, diferitele sămănături şi şhipul lor de cultură, credinţele şi obiceiurile poporului nostru u3elative la plugărie şi la vieaţa câmpenească. «întreagă lucrarea cuprinde 9 capitole: «1. Consideraţiuni generale cu subîmpărţirile: începutul agriculturii, agricultura şi socotinţele plugarului; semne de belşug, rostul ploilor, duşmanii rodului. 2. Ţarina, 3. Aratul. 4. Păpuşoii. 5. Pâ-nea mărunţică. 6. Strânsul holdelor de pe câmp. 7. Sămânături felurite. 8. Treieratul. 9. Culesul popuşoilor, —şi se termină cu un scurt tractat despre măsurătoarea pământului. «Studiul acesta al d-lui T. Pamfile — fără a fi un tractat de ag ri-cultură — ne desfăşură o parte însemnată din vieaţa poporului nostru şi va fi urmărit cu interes atât de linguist, cât şi de etnograf. El este scris cu destul sistem şi descrierile cuprinse într’însul, însoţite fiind şi de numeroase desemnuri intercalate în text, vor fi înţelese fără multă greutate. www.digibuc.ro IV «Numai în privinţa stilului am observat ici-coleâ unele neclarităţi şi necorectităţi gramaticale, cari ar trebui înlăturate. Cu deosebire capitolul introductiv: «începutul agriculturii» lasă foarte mult de dorit fn privinţa clarităţii, aşa încât acest capitol ar trebui sau să fie refăcut cu totul, sau să fie omis, neţinându-se strict de materie. «Cu aceste rezerve, propun ca lucrarea d-lui Tudor Pamfile: Agricultura la Români să se tipărească din partea Academiei în colec-ţiunea: Din vieaţa poporului român.» — Propunerea d-lui Bârseanu se aprobă. www.digibuc.ro PREFAŢĂ Mi-aduc aminte foarte bine că în primăvara anului 1893 mi se urîse cu totul şcoala, deoarece răsăriseră brânduşele pe dealurile Ţepului, iar mai târziu începuseră a se coace cireşele şi merele timpurii, pe deal, la vie. Aveam o arie în sat, cam departe de casă; în arie aveam o poiată, în poiată nişte iesle şi sub paiele din iesle îmi puneam dimineaţa şi de-amiază geanta cu cărţile şi plecam, fireşte cu alţii, unde nimeni nu ne întreba, — la vârsta de zece ani a unor neciopliţi şi proşti copii de ţară, — de ce «România e un regat», de ce «Planisferul e tot una cu Planiglobul» şi de ce se zice «Epirus şi nu Epirus» ! Dar fericirea acelei dulci primăveri am plătit-o scump. Mama,— mi-aduc foarte bine aminte, — care-şi pusese toată nădejdea într’un viitor al meu întemeiat pe truda învăţăturii de carte, s’a pliroforisit pe la Moşii-de-vară, numai decât, asupra straşnicei mele trageri de inimă pentru şcoală: întâiu, huciind nişte găini străine cari scurmau în ieslele cu paie, sub cari stătea geanta mea cu cărţile, a pus mâna pe ea şi a adus-o acasă; al doilea, până seara a şi dat o raită pe la leliţa prâţisoara, nevasta domnului, ca să-şi vadă, prin mijlocirea ei, visul cu ochii; şi al treilea, a doua zi, când mai eră încă mult până la ziuă, m’a smâncit din somn, mi-a pus o sapă grea pe umăr şi m’a pornit la prăşit! Am jucat şi eu ca ursul, o vară întreagă, ademenit pe de-o parte de acele zile de muncă, ce începeau cu un ceas înainte de răvărsatul zorilor şi se încheiau cu alt ceas după lăsarea deplină a întunere-cului, iar pe de alta, de necurmatele mustrări din partea cui trebuia, nu pentru părăsirea şcoalei, ci pentru neîndămânarea mea la muncă. Atunci am aflat întâiu că «alţi oameni au ploduri cari-s numai cât palma şi muncesc cât nişte oameni bătrâni!» Şi eu ? Deci în acea vară am prăşit, am secerat, am ajutat la coasă şi www.digibuc.ro VI la strâns de pe câmp; iar pentru toamnă m’am cerut cu şcoala la târg, la Tecuciu. De aici încolo, şase ani, adecă şase veri, după închiderea şcoa-lelor, le petreceam pe câmp, la muncă, de-avalma cu toţi ai mei, spre cea mai mare bucurie a... mamei, care prin acest simplu metod pedagogic mă făcea să aştept deschiderea şcoalei, pe toamnă, mai cu nerăbdare decât o înnoire cu straie la Paşti. Am avut prin urmare tot timpul şi toată tragerea de inimă să aflu chipul cum se munciâ pe atunci câmpul pe Ia noi şi deci pot să-l cunosc în cele mai mărunte amănunte. Adăogându-se la această experienţă şi cunoştinţele căpătate prin mulţişoare călătorii prin ţară, precum şi materialul cules şi publicat de alţii, mi-am luat îndrăzneala să înşir cele ce urmează cu privire la Agricultura la Români. Am făcut aceasta însă nu cu gândul de a arăta poezia acestei îndeletniciri şi nici amarul ei, căci această îndeletnicire are şi o poezie, şi un amar. Scopul meu a fost altul. De când n’am mai pus mâna pe plug, pe coasă şi pe furcă, atât de multe s’au schimbat, încât mă tem că peste alţi 13 ani, — cu vrerea lui Dumnezeu trăind,— nu voiu mai recunoaşte decât foarte puţine din cele ale anilor 1893—1899. M’am ostenit cu plugul de lemn, cu cel c’un corn şi cu cel cu două coarne, tot de lemn; în sat nu se afla nici un plug de fier, iar astăzi din cele dintâi n’a mai rămas nici cenuşa. Nu va fi o pagubă, dar nu mai putem întâlni nici felul de muncă de pe atunci. Mă osteniam cu coasa pe vale; de atunci însă valea a fost spartă de plug şi’n locul fânului creşte aproape pretutindeni «pâuea albă.» Nu-i o pagubă mare, socotesc, dar nu mai este coasa, — cositul, — ca o anexă a plugăriei. Pe vremea aceea s’auziâ pomenindu-se despre minunate maşini de secere şi de legare a snopilor, undeva, pe departe. Ele sunt astăzi foarte aproape de Ţepul Tecuciului; şi dacă Ţăpenilor, răzăşi dinaintea leatului 1445, le-ar da mâna să aibă bucăţi mai late de doi-trei stânjeni, ar avea şi dânşii astfel de mâchini sau maşini de secere. Ameţiam pe atunci învârtind caii împrejurul parului de arie, la treier; astăzi urlă batozele în toate părţile, fireşte fără nici o. păgubire pentru muncitorii de câmp, dar vorba e, nici vechiul fel de treier nu se mai întâlneşte aşa cum eră. Şi aşa mai departe. Şi cum aceasta se întâmplă aproape pretutindeni, mi-am zis că n’ar fi rău să zugrăvesc, cât de slab măcar, felul cum ţăranul www.digibuc.ro VII nostru munciâ brazda acum 10, 15 ani, casă aibă ce mărturie rămânea despre acest trecut, de care, sub toate privirile, nu ştim cum să ne scăpăm mai repede. Am împărţit întregul subiect în mai multe părţi, după felul cum se urmează în timp, şi am adaos la sfârşit câteva ştiri despre vechiul sistem, — nu aşa de vechiu, dar totuş prin unele părţi cu totul uitat, — al măsoriştii. Acesta e departe de a fi complet. A-l completă ar însemnă a scrie un mare capitol de istorie economică, ceea-ce nu se potriviă cu subiectul lucrării. Mai trebuiă apoi zugrăvită şi munca ţăranului nostru pe ogorul marelui proprietar. Ar fi fost însă prea puţine lucruri de spus, dacă ma opriam numai la întoarcerea ţărânii, şi prea multe, dacă tratam chestiunea în întregimea ei. Şi nu ştiu de m’aş fi priceput. Vor face-o economiştii, socot, dacă vor crede că cei ce legiferează se pot opri o clipă cu cercetarea asupra unei astfel de lucrări, pentru căutarea informaţiunilor şia îndemnurilor. încheind, cu recunoştinţă mulţămesc şi acum onor. Academii Române, care, trecând peste atâte lipsuri ale mele, mi-a înlesnit şi de astădatâ să dau la iveală această închegare de şire, ce priveşte vieaţa poporului român. Bârlad La Sfinţii Arhangheli 1912. www.digibuc.ro PARTEA I. CONSIDERAŢIUNI GENERALE. CAPITOLUL I. începutul agriculturii. Mărturiile trecutului nostru, de îndată ce încep să se aLătuească chiar, ne vorbesc de pământul de muncă, sub deosebite înfăţişări şi numiri, ca de o cheie prin ajutorul căreia se descuie toate con-diţiunile de vieaţă. Acest lucru, se înţelege, e firesc nu numai la noi, ci pretutindenea. Intr’adevăr, în epoca de îmblânzire a popoarelor, două cerinţe s’au impus: hrana şi îmbrăcămintea. îmbrăcămintea a putut fi înjghebată din pielea nedubită ori dubită şi lâna vitelor, cari puteau creşte îndestule prin poienile pădurilor, pe dealurile acoperite cu tufişuri rari şi mărunte şi pe văile apelor. Hrana se putea găsi tot la aceste vite sub chip de carne, lapte ş. a., dar pe lângă acestea mai trebuia şi «pânea» cu o înfăţişare oarecare. Pentru păne, cuvânt care a fost întrebuinţat mai târziu pentru alimentul făcut din făină de grâu, secară, orz şi altele, — a trebuit mai întâiu meiul care nu putea creşte nemuncit. Deci începutul agriculturii, pentru părţile noastre, trebue recunoscut numai în această nevoie a omului de a-şi sămănâ această plantă, spre a-şi face pânea trebuincioasă lui şi celor din jurul său. Câtă vreme acea bucată de loc pentru cultură s’a putut află cu înlesnire, nu ne putem închipui o aşezare temeinică a omului, deoarece fiinţa unui «mai bine» şi-a aflat loc întotdeauna în inima omului. Când însă prin îmmulţirea populaţiunii s’a simţit nevoie de mai multe locuşoare de sămănat, fiecare a căutat să-şi pună stăpânire pe bucata lui şi să şi-o apere la nevoie. In acest timp, când s’a simţit lipsa locurilor netede pentru culţi- . T. Pamfile, Agricultura la Români. «1 www.digibuc.ro 2 varea locului de pâne>,—timpurile întâielor lupte pentru pământ,, s’a născut printr’o tacită conventiune obştească dreptul de proprietate (1). Mai târziu, aceste locuri s’au împuţinat şi apoi s’au isprăvit cu totul; atunci nevoia a silit pe om să şi le facă singur. Porţiuni din codri au fost despădurite şi în chipul acesta s’au născut cură-turile (2), poieni desţelenite, unde omul şi-a putut face aşezarea: bordeiul sau casa, stupii şi în jurul cărora şi-a putut sămănâ meiul şi mai târziu grânele pentru pâne, şi pe cari a devenit stăpân numai, n schimbul trudei ce-a avut-o, dărăpănând pădurea cu toporul (3). Curăturile au trecut dela părinţi la feciori; aceştia le-au mărit, după nevoile neaparate ce au avut. Pe lângă casa părinţilor s’au ridicat casele fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, alcătuindu-se astfel un sat. Vechile locuri netede şi curăturile nouă, — fiecare cu satele lor, — au început dela o vreme a se atinge între dânsele, lucru care a făcut să se întocmească sau să se tragă hotarele dintre sate, cari se num iau acum moşii. Când neînţelegerile pentru hotare au început să se ivească între unele sate, altele, pentru a le preîntâmpină, au căutat să dobândească întărire domnească, asupra celor pe cari le aveau. (1) Care este şi dreptul celui dintâiu ocupător. In trecutul îndepărtat găsim cazuri când în neştiinţă se ocupau locuri ale altora, se cultivau şi când proprietarii se arătau, muncitorii acelor ogoare le părăsiau după ce dădeau, se înţelege, cuvenita dijmă: «Să ne lasă,— zice un act din 1692, — să şădem păn’ în toamnă, căci am fostu apucatu-ne de-am sămănat păpuşoi şi alte legumi, iară in toamnă să ieşim, că n’avăm nici o triab[ăj, că am fostu umblăndu [ca] nişte oameni făr’ triab[ă]». (N. Iorga, Stud. Doc. VI, p. 95. (2) G. Madan, Suspine, p. 37: Curătură, loc despădurit în mijloc de pădure, dc unde s'au scos rădăcinile. (3) Din 1662 : (... După cum s’au adeverit dela căţivâ oameni bătrâni, că în vechile vremi pădurile nu erau socotite, nici înpărţite cu stănjănul sau cu altfeliu de înpărţire, de căt că cine pe cat Ioc pute [în vârtute sa] de tăiâ copaci şi deschide curătură şi poeni de cosit şi de arat şi de locuri de prisăci şi răsădiâ vii şi pomeţi de roade sau şi în sălbătăciune, pe unde ultuie copaci, tot locul aeela al său era; nimene altul din răzăşi nu pute ca să şi-l ia şi de şi îl vinde, ca al său loc îl vinde», (N. Iorga, Stud. Doc, VI, p. lll). Din 1681 : Cineva îşi vinde ocina «cu mănule miale curăţită» (Ibidem,p-92).— Din 1693—4: «O poiană în codrul Eşului pe Vaslueţ unde să chiamă la Blidari zicând că ar fi făcut-o însuş eu toporul din codrul întreg, cu multă osteneală... fiind bejănar, au rămas acolo...» şi mai târziu o vinde ca pe un lucru al său. (Ibidem, p. 92). • www.digibuc.ro 3 Pentru întâiele timpuri, hotarele nu se puteau arăta, deoarece, între două sate se întindea pustiul, care la început nu era al nimănui, ci se zicea : «din toate părţile, hotarul cel vechiu, pe unde din vechi s’a locuit». (1) Lucrarea pământului are ca îndemn tot neapărata nevoie dzpâne. Se alcătuesc oraşele mai târziu. Naţiuni superioare cuprind şi supun pe altele. Se alcătuesc clase cari trebue să se îndeletniceassă cu altceva decât cu cultivarea pământului, precum sunt dregătorii. Cu toate acestea pânea trebue să şi-o aibă, şi deci şi-o capătă prin silnicie, prin schimburi, de obiecte mai întâii, prin bani mai târziu. Produsele pământului se cer dintr’o anumită parte. Omul se simte deci tot mai legat de hotarul său, iar hotarul caută tot mai mult să se statornicească şi să se mărească. Veacurile se deapănă şi oamenii caută să-şi îmbunătăţească traiul cu felurite lucruri, cari nu se pot dobândi decât prin vânzarea produselor muncii lor şi cari sunt: grânele, mierea, vitele şi alte articole scoase de un anumit meşteşug. Pentru a avea grâne de prisos, a trebuit o cultură mai întinsă, şi astfel agricultura a devenit o meserie. Preţul pământului se ridică, felul muncii se îmbunătăţeşte, omul se simte tot mai mult legat de pământ. Nesfârşitele pomeniri istorice ne stau dovadă şi,—cu un pesimism pe care mulţi nu ni-1 vor primi,— ne vor sta pentru multă vreme, dovadă frământările anilor din urmă. CAPITOLUL II. Agricultura şi socotinţele plugarilor. 1. Poporul român crede că Dumnezeu a învaţat pe om întâiu munca câmpului, arătându-i săminţele pe cari trebue să le samene şi uneltele de cari trebue să se folosească (2). Munca de atunci, însă, nu seamănă cu cea de astăzi. In această privinţă, iată ce ne spune o povestire bănăţeană: (1) R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, p. 107—8, adaugă: -Ceeace arata că aşezările săteşti aveau hotare statornice dela aşezarea lor. Această întindere de pământ atribuită unei aşezări, erâ obişnuit cuprinsă între limite fireşti: culmi sau cursuri de apă». Nu putem primi această socotinţă, căci nu vedem pricina pentru care satul trebuiâ să-şi determine dela început hotarul său. (2) E. N. Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, p. 164—5. www.digibuc.ro După ce Dumnezeu izgoni pe Adam şi pe Eva din raiu, < se milostivi spre strămoşii noştri şi le zise : — De azi înainte, voi să araţi o brazdă de pământ, dar numai o brazdă, să o sămănaţi cu grâu curat şi când se va coace grâul, din el să faceţi pâne şi să vă hrăniţi. Şi mi se puse moşul Adam şi cu baba Eva şi arară o brazdă de pământ, cum le-a zis Dumnezeu, şi o sămănară cu grâu curat şi o gra-pară; şi răsări grâul meu frumos-frumuşelşi creştea de era minune; vezi bine, eră cu voia şi cu darul lui Dumnezeu; şi în câteva săptămâni fu grâul crescut de ajuns ; şi era, mă rog dumneavoastră, numai spice, de jos până sus; şi erau spicele mari ca tuleii de cucuruz şi încărcate de grăunţe mari şi frumoase. Moşul Adam şi baba Eva secerară grâul, îl îmblătiră, grăunţele le duseră la moară şi făcură făină albă ca neaua; şi mi se puse baba Eva şi făcu o pritoane mare, mare, toată butori ca spuma şi bună ca pruna; şi se puseră la masă şi mâncară din darul lui Dumnezeu pâne, de se săturară. Şi avură din grâul acela de ajuns pe doi ani de zile. Intr’o zi însă, veni diavolul ia dânşii şi pe când erau chiar la mâncare, le zise: — Voi, oamenilor, mai aveţi mult grâu? — Mai avem, da, mulţămim lui Dumnezeu; mai avem pe câteva săptămâni, răspunse moş Adam. Atunci Diavolul iar le zise: — O, ce oameni nesocotiţi sunteţi voi! Pentru ce nu araţi voi mai multe brazde şi să semănaţi mai mult grâu, să aveţi din destul pe 20, 30 de ani ? Deschideţi-vă ochii şi vedeţi că în curând o să aveţi copii şi apoi cu ce să-i hrăniţi ? Baba Eva eră chiar atunci îngreoiată cu Cain. — Băgaţi seamă şi nu fiţi nepricepuţi; puneţi-vă la lucru şi câştigaţi copiilor voştri hrana! Intr’aceea diavolul se depărtă, iar strămoşii noştri se puseră pe gânduri. — Ian vezi bărbate, bine că veni omul acela al lui Dumnezeu de ne desvălui de nepriceperea noastră; iată eu în curând voiu naşte fii şi ce le vom da demâncare, căci grâul acuşi ni se gata. La lucru dară; nu mai sta nici o clipă; prinde boii şi du-te la arat. Moşul Adam însă, mai stă puţintel să se mai gândească. Nu era aşa grăbitor. Apoi îi zise! www.digibuc.ro D — Bine, mfiiere, dar nu-ti aduci aminte că Dumnezeu mi-a zis că numai o brazdă de pământ să arăm? — Ba-mi aduc aminte, dar vezi, omule, căpătăm copii şi apoi cu ce să-i hrăneşti ? Doară n’o să-i lăsăm să moară de foame; alduit să fie omul acela care ne deschise ochii, alduit în vecii vecilor. Mergi omule, nu mai sta un ceas, mergi şi ară o mie de brazde, ca să avem de mâncare noi şi copiii noştri ! Şi văzu moşul Adam că avusese drept babaEva; înjugă boii la plug şi plecă la arat; şi ară, după cum îi spusese Eva, o mie de brazde, le sămănă, le grâpă cum e dată şi plecă mulţamit către casă. Cum să nu fie omul mulţămit, când se ştia asigurat cel puţin contra foamei; şi strămoşii noştri numai hrană le trebuia să-şi câştige, altă nimic, căci dare la împăratul nu plâtiau, dare după venit, dare de puşcă, de persoană, ş. a. nu aveau pe vremea aceea. Bucate şi numai bucate de aveau, apoi nu le mai eră frică de nimic. Şi strămoşul Adam şi-a fost pus în pământ bucate destule, el cu truda Iui, şi încă multe, ca să aibă destul cu baba lui şi cu copiii ce-i va dărui Dumnezeu. De cine dară să le fie frică şi cum să nu fie mulţămit ?... După câteva săptămâni, răsări grâul; şi creştea de vedeai cu ochii; şi se uitau strămoşii noştri la holda lor şi li se umplea inima de bucurie, căci grâul eră plin la spic ; şi erau spicele dela rădăcină până la vârful paiului, de cu drag să cauţi la ele. Şi era holda mare, cât vedeai cu ochii; şi se bucurau strămoşii noştri văzând că li se vor umplea hambarele de bucate. Dar pe când era bucuria lor mai mare, adică pe când eră holda coaptă, se uită Dumnezeu din cer jos pe pământ la strămoşii noştri, să vadă ce mai fac şi de îndată ce văzu holda lui Adam, văzu necredinţa strămoşilor noştri şi-şi zise: — Aşa e, Adame ! întâia oară mi-ai călcat porunca mâncând din pomul oprit şi acuma iarăş n’ai ascultat de mine; aşteaptă că-ţi voiu da eu ţie pâne de ajuns. Şi se scoborî drăguţul de Dumnezeu, aşa mânios cum era, pe pământ şi ducându-se la holda lui Adam, zise: — Tu holdă, care ai făcut atâtea spice, să fii afurisită; şi spini şi scăieţi să crească pe tine; iar voi paie, cari purtaţi spice de jos până sus, să rămâneţi numai cu un spic deasupra; şi acela să fie mic şi plin de tăciune! Şi cât ai bate din palmă, holda se umplu de spini şi scaieţi, iar paiele rămaseră numai cu un spic mic în vârful lor. Şi se duse Dumnezeu la Adam şi zise: www.digibuc.ro 6 — Omule nesăţios, au nu ţi-a fost ţie de ajuns o brazdă ca să te hrăneşti ? De azi înainte poţi ară cât îţi place şi eu îţi voiu da iarăş cât îmi va plăcea mie; şi suntem gata! Şi se duce Dumnezeu iarăş în cer, iar Adam se duse să-şi secere holda. Dar ce văzu ? Toată munca şi truda lui de mai înainte se făcuse o stârpiciune şi nu căpătă Adam din ea nici atâta grâu, cât căpătase mai înainte dintr’o singură brazdă...» (1). Povestirea aceasta de altfel se întâlneşte şi în alte părţi. Ea ne arată că munca pământului la început era uşoară. Adam, întâiul om, nu lucră decât atâta loc, cât ajungea cu mâna, stând jos. Greul de astăzi este un blestem dumnezeesc, căci diavolul a năimit pe femeie şi aceasta a făcut pe Adam să are mai mult, ca să poată culege roade mai multe. Dumnezeu, pentru aceasta lăcomie, l-a osândit însă, să muncească mult şi să culeagă puţin (2). 2. Agricultorul, plugarul, «cel dela coarnele plugului», se socoteşte mai întotdeauna ca cel mai oropsit soiu de oameni: Mult ma mir şi mă ciudesc: De ce, Doamne ’mbatrânesc! De coarne de plug nu (in, Ca sbiciul pe boi nu mâiu... (3) (1) G. Catană, Poveştile Banatului, II, Gherla 1894, p. 11 urni. (2) E. N. Voronca, ap. cit., p. 164 (3) 1000 Doine, strigături şi chiuituri, p. 39 —40. — lata un fragment de cântec haiducesc, unde se vede chipul cum se prixih intr'o vreme plugăria, munca câmpului: ... N’am să mai mă duc la sapă, Bată-i [Dumnezeu] coada, nu mi* dragă, Că prea are leafa lată. Leafa lată, coada lunga, Nu mai nojesc para’n pungă. Foaie verde-a macului, Ia zi, maică, taiculiii, Să zică Ţiganului, Să dea fierul dracului Din gura ciocanului: Nu-mi trebue sapa lui, Mî-a dai frunza şi iarbă Şi-mi trebue flinta mea. Şi-Un brâu verde pentru şale Şi-Un silea/ cu opt pistoale. Toaie verde de nâut, Taica mă mână la plug: Nu ştiu boii sâ-i Înjug. Eu i’njug cu co/il?, Ei mă’nipung cu coarnele. Plugu-mi este-o goangă rea, Merge de-aV.dăratcIeă Cu coarncle'n burta mea. Nişte lemne'nşiruite, Nişte vite omorite, Nişte zile prăpădite, Nişte brazde răsturnate, Nişte pâcate’nşirate. Câte găuri sunt la plug, Toate mă'ndeainnâ la crâng, Să taiu cuie să le-astup. Taica mă mână la sapă, Nu mă duc, că nu mic-a dragă, Ca sunt voinicel Înalt, Rău îmi şade cocoşat, Cu argaţi la săpat. (Comunic, de d-I C. Tomescu din Corn. Bogaţi, Jud. Dâmboviţa, prin d-lH. N. Ţapu, profesor). www.digibuc.ro 7 zice un cântec din comit. Aradului. Şi acest lucru e firesc după împrejurările de astăzi, căci nici o îndeletnicire omenească cinstită nu-şi are roadele sale ascunse par’că într’o mână tainică, precum este agricultura. Prin felul de cultură primitiv care a secat pe alocuri cu desăvârşire toată vlaga pământului, printr’o lipsă de instrucţie care-şi are nenumărate pricini, plugarul din zilele noastre aşteaptă totul dela «Cel-de-sus». Când cinsteşte un pahar, varsă câteva picaturi de sufletul celor răposaţi şi ridicându-1 la gură zice : «Noroc să dea Dumnezeu şi ploaie la vară.: !», «cu noroc şi sloata !», «noroc şi biel-şug (chelşug, ghelşug, bişag, jirfă) (1), «că, vezi dumneata, că noi suntem datori să muncim, să băgăm în pământ şi numai Dumnezeu ştie ce-om culege !». Plugarul crede şi susţine că totul stă în puterea lui Dumnezeu: r I I Fig. 1. Fi?. 2. firile erau mai întotdeauna paralele între dânsele şi se întindeau dela un capăt la celalalt al moşiei. Prin unele locuri, în timpuri www.digibuc.ro 17 mai noi, ele erau alese, adecă fiecare gospodar sau neam îşi cunoştea partea sa; alte părţi din moşie, precum erau pădurile şi fânaţul, nu se alegeau, ci se stăpâniau în deobşte, în devălmăşie, adecă în comun. Partea de moşie pe care era aşezat satul se numiâ vatra satului; partea muncită se numiâ ţarină sau câmp, iar partea stăpânită în .devălmăşie purtă numele de câmp, codru, pădure, fânaţă, livadă ş. a. Iată după d-1 Rosetti(l) în fig. 1 un hotar de sat împărţit în 18 jirebii şi în fig. 2 o jirebie împărţită în 5 pământuri. Vatra satului însă nu se putea întinde pe o porţiune de hotar astfel ca să atingă a-mândouă laturile lungi — amândouă lungurile hotarului, ci ocupă o porţiune, un cerc, în mijlocul moşiei. Diametrul acelui cerc formă lăţimea vetrii de sat, care se întindeâ dela un capăt până la celalalt al moşiei, precum se vede în fig. 3 care înfăţişează o moşie împărţită în 5 neamuri. In ţarină fiecare neam are prin urmare pământ de muncă în două locuri, iar în sat, — în sâlişte sau adevărata vatră de sat, fiecare va *01 ft * ~ prinde, adecă va îngrădi cu gard şi va stăpâni atâta parte cât i s’ar cuveni dacă n’ar fi sat ci tot loc de muncă. De aici, fireşte, neamurile cari sunt «mai multe», adecă acele cu membri mai mulţi, vor avea ogrăzile şi grădinile mai mici, iar neamul mai mic, adecă cel mai puţin nu-jneros, va avea cuprinsul sau prinsorile mai mari. 1 * (1) Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, p. 107. T, PamfUe, Agricultura Ia RomÂni. i • i > s) 5 O \ ii —* 3 C<- Paohs/'Z lbj. 3 «V O5 i r î m) =* 1 ^ ^ f d 1 * : ^ www.digibuc.ro 18 La unul din capetele moşiei,—dacă, de pildă, acesta este deal,—se-aşează viile, — fiecare neam pe partea sa de neam. Partea de şes, dacă moşia satului are vreun curs de apă, — este adesea lăsată pentru fânaţ, unde vara fiecare îşi coseşte partea sa din neam. Pădurile ca şi fânaţurile se stăpânesc pe neamuri şi pe proprietăţi. 2. Pământul, ca să fie bun de muncă, trebue să fie negru şi aşezat pe şes. Dintre şesuri, cele mai mănoase sunt zăpodiile, nume ce-1 poartă micile şesuri puţin scufundate faţă de vecinătate. In aceste zăpodii apa nu se curge în lături, ci rămâne locului, păstrân-du-1 jilav, adecă umed. Prin judeţul Muscel, aceste locuri se numesc chişaiuri, sing. chişaiu, locuri chişăioase (1). Locurile rele sunt pământurile nisipoase şi se numesc nisipuri sau pietrişuri ori dealuri goale, dacă sunt pe dealuri. Locurile cre-toase sau sâgoase, cele pline de sâgă, se numesc ciolane. Sărăturile sunt un fel de locuri, sărate, albe la înfăţişare, pe cari nu creşte nici un soiu de verdeaţă, oricât de mult ar căută plugarul să le desfunde cu plugul. «Dar când dă Dumnezeu, se face el din te miri singur ce!» 3. Din fig. 3 se vede chipul cum se împarte din părinţi în fii pământul strămoşesc. Dacă un părinte are o astfel de făşie, lungă dela un capăt la celalalt al hotarului şi lată de 10 stânjeni, la moartea sa o lasă moştenire copiilor săi, cari o impart. Lungimea nouălor fâşii este tot din «cap în cap», din hotar în hotar, însă lărgimea se micşorează. Dacă părintele avea, de pildă, 5 copii, lăţimea sau latul fâşiilor nouă va fi de câte 2 stânjeni. O astfel de fâşie sau fâşioarâ de pământ, lungă şi îngustă între jumătate de stânjen şi doi stânjeni, se numeşte şi şuşăniţă (2), limbă, aţă, făştoacă (3), şurină (4) sau şurincă (5). Fâşiile acestea sunt fără spor la lucru, mai ales când se culege recolta. Afară de aceasta, o parte din lăţime se pierde prin şuviţele de pământ neutre, cari trebuesc lăsate spre a arătă şi face despărţirea dintre o făşie şi alta. 4. Pentru a îndepărtă acest neajuns, agricultorii îşi fac fâşiile «trunchiuri» sau «îşi trunchează stânjenii». O pilda: Dacă sunt 1 2 3 4 5 (1) C. R.-Codin, O samă de cuvinte, p 18. (2) Culegere din Ţepu, jud. Tecuciu. (3) Idem. (4) Culegere din jud. Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei din Nemţişor. (5) Vieaţa agricolă, III, p. 140. — Vezi şi mai departe. www.digibuc.ro 19 cinci fraţi sau cinci vecini cari au câte o fâşie lungă «din cap în cap» şi îngustă de un stânjin, fac din aceste fâşii o singură bucată pe care o curmă în cinci părţi, dobândind astfel nişte trunchiuri. Aceste trunchiuri vor fi prin urmare de cinci ori mai scurte decât întregul hotar şi de cinci ori mai late decât fâşiile. Ca să se poată însă ajunge la a astfel de înţelegere folositoare, trebue ca pământul să fie de acelaş fel peste tot locul, şi nu într’o parte mai bun şi într’alta mai rău. Cu toate acestea, trunchiurile se pot face şi când pământul se deosebeşte într’un loc de altul, dar în acest caz trunchiurile cu pământ mai bun trebue să fie mai scurte decât cele cari cuprind pământ mai rău, fie ca teren, fie ca aşezătură. Capetele trunchiurilor se caută de obiceiu a fi drumurile pe cari agricultorii pot umblă ca să-şi lucreze pământul ori să-şi care produsele de pe dânsele. Dacă lungimile nu se potrivesc astfel ca să se sfârşească la drumuri, oamenii caută să se împace şi un mijloc este vânzarea sau schimburile compensative ce şi le fac în alte părţi. 5. Drumurile pe ţarine au mai mult scopul de a înlesni adunarea productelor şi mai puţin faptul de a sluji ca legătură între sate. De aceea mai toate drumurile sunt de-acurmezişul pământurilor, adecă perpendiculare pe felul cum curg pământurile. Cu cât drumurile sunt mai puţin oblice, cu atât sunt mai bune, căci răpesc mai puţin pământ de muncă dela un ins. Cele mai puţin prielnice sunt drumurile aproape paralele cu fâşiile de pământ. In fig. 4, abcd e o suprafaţă mai mică decât a'b'dd', care este partea unui drum oblic. Când nevoia cere, un astfel de drum se capătă tăind dela fiecare făşie dintr’un neam câte un parmac sau mai mult, ca să nu vină numai pe făşia unui singur om. Astfel se fac drumurile paralele. Oamenii cari îşi au fâşiile pe de lăturea drumului sunt veşnic nemulţumiţi, căci sămănăturile lor sunt stricate de vitele şi oameni www.digibuc.ro 20 ce trec pe aceste drumuri (1) şi de aceea, pentru a face dintr’un drum paralel sau «în lung», unul perpendicular sau «în curmeziş», se înţeleg între dânşii şi «dau pământurile în curmeziş», O pildă: Fig.. 5 arată chipul cum sunt aşezate bucăţile ce au un drum «în lung» şi cari bucăţi alcătuesc trei neamuri, dintre cari cel dela mijloc este stăpânit de 4 gospodari sau 4 case. Partea de drum din sat şi până la cotitura a aduce pagube deopotrivă gospodarilor; porţiunea ab păgubeşte mai mult pe 2 gospodari din neamul din V\‘ i/tf/X.AAA mijloc; partea dela b, până la ieşire din neamul mărginaş, păgubeşte de o potrivă tuturor gospodarilor. (1) lată după un vechiu manuscris covurluian ce trebuia să se facă pentru ca bucatele ce sunt pe lângă drum să nu le strice vitele: «Stărv de lup să îngropi împrejurul bucatelor şi nici o vită nu va îndrăzni să vie la ogorul acela» (comunicat mie de d-1 P. G. Savin din Jorăşti-Covurluiu, azi în păstrarea mea). www.digibuc.ro 21 Pentru a despăgubi casele 1 şi 2 din neamul din mijlociu, toţi cei din acest neam se învoesc şi fac curmezişuri partea lor de neam care corespunde porţiunii de drum ab şi capătă aceea ce se vede în fig. 6. Drumurile prea «în lungul fâşiilor de pământ» nasc unghiuri prea ascuţite în capete bucăţilor cari nu pot fi lucrate. Astfel în fig. 5 avem triunghiul cde care rămâne nelucrat. El nu face altceva decât că măreşte lărgimea drumului, slujeşte ca loc de păscut sau ca depozit pentru gunoaie şi bălegar cărat din sat. Când şi aceste locuri sunt arate, când prin urmare în toată ţarina nu se află un pic de loc nearat, ţarina se spune că este împân-dărată. 6. Moşiile se despart între dânsele prin hotare sau hotaruri cari erau mai înainte însemnate prin pietre, numite pietre-hotare. «Şi au hotărît acea moşie», zice o hârtie veche, «în trei locuri, după obicei, pă lângă Dunărea şi din drumul cel veichi, din piatră lui Băran, sdb în gălmeiu, la piatră; din piatră lui Băran, din jos, drept prin crâng şi scurgere apii, şi loveşte în drumul veichi, şi trece la ştejar şi dă în pârul (sic) la piatră; şi apucă scurgerea apii sus şi loveşte în drumul veichi şi taia părâul Muntele şi coboară jos în Feregiu din Feregiu drept în poiana, la piatră; din piatră în vâl-ceao, la scurgerea apii, iar în piatră; din piatră în vălceao apii iarăşi în piatră; din piatră drept în Comăreşti; din Comoreşti la drum în , jos, la scurgerea apii în gârniţa la piatră; din piatră drept la * i i » Fig. 6. www.digibuc.ro 22 gârniţa lui Istodar şi din gârniţă drept în vâlceao, la Socişi şi din Socişi drept la piatră lui Băran; din Băranu în scurgerea apii în sus, pană în drumul veichi şi piatră iar din piatră drept în sus, d’supra scurgeri apii... sus la gălmeiu... iarăşi la piatră)) (1). După ce aceste pietre-hotare se modelau, se săpa groapa şi se punea în ea cenuşă şi cărbuni, după cum rezultă din documente. O hotărnicie din 1642 zice că «s’au desgropat acea piatră, depre-un[ă] cu Bobiceanu şi nu s’au aflat suptu acea piatră cum iaste obliceaiulnici cărbuni, nici cenuş[ă], ce au fost o piatră fâr ispravă» (2). Sau, după cum ne spune alt act din 1676: «Pe unde s’au pus stâlpi acum noi, s’au pus desubt şi cărbuni pe sub piatră. .. şi s’au pus şi hilară». N’am putea concretiza înţelesul vorbei luară; s’ar putea totuş bănui că însemnează fier, bucăţi de fier cu anumit înţeles îndătinat, sau că e vorba de o însemnare sau marcare. Astăzi ţăranii numesc fier semnul cu care se înfierează (însemnează, marchează) de către moşieri vitele sătenilor cari pasc în islazul lor. Alte documente, în loc de piatră de hotar, vorbesc despre stâlpi. Când pe hotarele moşiilor erau copaci, aceştia se înfierau în Moldova cu marca domnească şi copacii arătători luau numele de bouri: «începăndu-se hotarul sfintei mănăstiri Xiropotam dela [cele] mai înalte capete a[le] Schelei, la piatră şi la bour drept peste obârşia Negrului părău în bour şi de acolo drept prin coasta lui Moise şi peste Piciorul-cănelui, pe mai jos de capul pietrei în sus pe calea comorii, la picior şi la bour. Şi de acolo drept la molidviş şi la bour» (3). «... şi de acolo să întoarce la valea Largăi la un stejar care este în gura văei ce vine din susul drumului şi este însămnat cu bour..» (4). «... din piatră şi din bour în bour iar de aici... şi la bour... în sus la bour... iarăş din bour în bour... la bour___________ la doi palteni şi la moviliţă şi la piatra... la moviliţă şfla piatră şi la bour... prin dumbravă, din bour în bour la piatră şi la bour...» (5) In loc de pietre sau bouri, se făceau şi gropi sau se ridicau movile cari se văd şi astăzi. * 14 (1) N. Iorga, Stud. Doc. VII, p. 3. (2) Ibidem, XI,p.91. (3) Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, I, p. 230—1 14) O. Ohiblnescu, Surele şi Izvoade, p. 334; ştire din 1497. (5) Ibidem, p. 377; ştire din 1605. www.digibuc.ro 23 Unele din -aceste movile, socotite în popor şi ca morminte păstrătoare de comori, fiind săpate de oameni, le întâlnim în vechile hotarnice sub acest nume: «... întri Drujăşti şi la movila săpată, apoi pistil ceritii la deial la movila săpată; de acolo peste câmp^ la movila săpată...» (1). Movila săpată se mai numeşte şi movila gâ~ .unoasă (2). O movilă mică se chiamă şi beşicuţă de movilă (3). Adesea pe hotare, dela piatră la piatră ori dela movilă la movilă, hotarul se făcea mai lămurit prin săpare de şanţ şi ridicare de pământ, care se numiâ brazdă sau cărnii (4). In chipul acesta, hotarul mai purta şi numele de brazdă, iar într’un document al moşiei Româneşti, jud. Iaşi, am cetit chiar şi numele de graniţă. Astăzi hotarele moşiilor mari sunt simplele drumuri sau fâşii înguste nelucrate de mărimea unei cărări care se numeşte hotar, pl. .hotare, hotară sau târlă, pl. tarlale (5). Când hotarul este arătat printr’un drum, se numeşte hictal (6). Chestiunea hotarelor dintre moşii a născut în veacurile din urmă nenumărate neînţelegeri cari aduceau după sine cercetări costisitoare de hotărnici la faţa locului. Hotărnicii, după ce vedeau «scrisorile-dovezi», dădeau alte «mărturii hotarnice.» Pentru stabilirea hotarelor «din vechiu», hotărnicii se sprijiniau şi pe mărturiile oamenilor bătrâni, ale celor ce ţineau prin urmare minte de când se făcuse precedenta sau altă hotărnicie. In aceste mărturii întâlnim lucruri interesante. Răzăşii pentru a spune hotarele erau purtaţi cu brazdele de pământ în cap, spre a merge din semn în semn pe unde fusese însemnat hotarul. Alţi martori arătau hotarul sub carte de blăstăm şi toţi spuneau ca, de pildă, acest răzăş ţăpean dintr’un act din 1797: «Adică eu Anghelută ot Ţipul, om di noîzăci di ani, aşa am apucat din gura tătăne-mieu, care s’au întâmplat şi înainte ochilor mei, di .am văzut pe Atimiia, fata Ursului, dijmuind moşiia parte Zavolui pe din sus, ce să hotărăşte cu a me, cu feciorii ei Gavrilă şi Ion, ,brat lui, nepoţi Ursului Smărăndiş. Şi cănd s’au hotărât această jnoşăi în urma cutremurului celui mare la anul urmă leat 7045 3=7245]. Şi eu Angheluţă am fost faţă cănd s’au hotărât această (1) N. lorga, Stud. Doc. Vil, p. 207 (2) Într’un act din arhiva răzăşilor de Ţepu*Tecuciu. (3) Idem. -(4) Cărnii, cetit de mine într’un document din Măscurei-Tutova. (5) N. Păsculescu, Lit. pop. rom., p. 382. «(6) Vieafa agricola, I, p. 1003. www.digibuc.ro 24 moşii. Şi eu Tănasai Ferţul am fost faţă Ia hotărâtul moşăi şi ţăa minte că m’au luat de păr Argheluţă şi Ursul Smărăndiş, ca să tin minte hotarele acestei moşii de mai sus numite» (1). Iată o altă mărturie din 1806 cu privire la o moşie vaslueană. «Că fiind un stejar însămnat în valea Băhnaril[o]r din sus, cănd era el copil mic, au mers cu alţi băeţi şi i-au dat foc iar tatăl său auzănd de aceasta, l-au luoat pe dănsul şi ducăndu-1 la rădăcina stejarului, l-au bătut zicandu-i că aciala au fost cu bour a moşii Dele şi el după aceia au sădit doi nuci, care şi acum să afla în locul stejarului» (2). La proprietăţile mari, se înţelege, curmezişuri şi trunchiuri de felul celor ce am întâlnit la mica proprietate, nu se găsesc. întreaga proprietate se numeşte moşie sau hotar, care se împarte în lanuri,— făşii late, lungi cât este şi moşia de lungă, sau mărginite prin drumuri. De obiceiu, un lan se numeşte o parte dintr’o moşie, pe care se seamană acelaş fel de cereale. Lanul se împarte în tarlale, sing. tarla (3), hlize, sing. hliză, faşă, sfoară, răstavuri (4) sau tabunele (5). Micile proprietăţi se despart între dânsele prin haturi, sing. hat (6), care poate fi urma unei singure brazde trasă cu plugul şi ne-grăpată. Pe acest hat, dacă treci e bine ca să scuipi, ca să nu te pocească ceva (7). Tot hat se numeşte şi când nu e brazdă, ci o~ «făşie, şirincă îngustă de pământ» (8). Prin părţile Moldovei de ti) Arhiva răzăşească din Ţepu-Tecuciu. (2) N. Iorga, Stud. Doc. VII, p. 85. (3) N. Păsculescu, op. cit., pentru Tulcea : tarla, bucată arată şi semănată.— Culegere din Mânăstireni, Botoşani, comunic de d-1 D. Gr. Furtună, stud-teolog., fragment dintr’un pluguşor: . .Şi-a luat cânii şi ogarii Şi-a plecat pe turlale la vale Să vadă grâul de-i mare..* (4) Vieaţa agricolă, I, p. 89. (5) Ibidem. (6) In Moldova şi Bucovina.—I. Creangă, op. compl., p. 428: hat,făşie de pământ nearată care serveşte de hotar între ogoare. Pe el sunt adesea cărări,, cărare pe hat. — Viciu, Glosar, p. 49: hat, brazdă,. locul de unde scoate plugul pământ (magh. hant ?). (7) Cred. Rom. din com. Ştefăneşti-Vâlcea, comunic, de d-1 G. Fira.. (8) Al. Vasiliu, Cântece, p. 202. www.digibuc.ro 25 sus se numeşte şi mezuină, dorjincă (1), hotar (2) sau mejâ (3); în Ţara-Românească i se zice căluşire (4), iar prin Ardeal poartă numele de hâşpor (5), răzor, mejdină (6) şi se pare că şi pe cel de forgaşâ (7). Aceste hotare, spre a se cunoaşte şi mai bine, se umplu adesea cu o leasă de mărăcini deşi, care se numeşte nămat, pl. nămături (8). 7. O porţiune de pământ cuprinsă între cele două haturi şi cele două capete ale ei (aceastea din urmă: drumuri, marginii de vii, ş. a.) se numeşte ogor, bucată sau codru (9). Dacă această bucată este îngustă, se mai chiamă şi fâştoacă sau fişteică (10). Dacă această bucată este scurtă, se numeşte trunchiu, scurtătură, clin sau petec şi dim. bucăţică, scurtăturică, clinişor, petecuţ sau petecel, cari intră într’o mulţime de expresiuni ca: »muncesc pe ogorul meu», «n’am muncit pe ogorul nimănui», «mă duc cu demâncare la bucată (la. câmp, la muncă)» ş. a. Megleno-Românii au vorba agru (ogor, ţarină) (11) şi zic «adară agru» (lucrează ogorul), iar ca expresiune au pe «agru xen adară», pentru a arătă pe cel ce se înjugă la interesele străine (12). 8. Locul de muncă nu s’a putut şi nu se poate dobândi decât prin tăierea pădurilor, prin urmare prin facerea curăturilor, cum am văzut, sau prin aratul imaşurilor. Şi’ntr’un caz şi’ntr’altul, locul de arat se chiamă ţelină, pământ înţelenit de rădăcinile ierburilor. O ţelină mai domesnică (13), adică nu aşa de înţelenită, ci mai. mrăniţoasâ, cu mai multă mrâniţă, se numeşte tuzlâ sau ţiglă, iar adjectivul corespunzător este ţâglos sau înţâglat (14). (X) Vie aţa agricolă, J, p. 1008. (2) S. FI. Marian, Satire, p. 373.— Culegere din jud. Neamţ, comunic, de dl. A). Moisei. (3) Culegere din Vicovul de sus, Bucovina, comunic, de d LP Cândean. (4) Vieaţa agricolă, I, p. 88. (5) Viciu, op. cit., p. 49: haş'por, răzor, dungi de pământ între două răzoare. (6) Şt. Tuţescu, Taina ăluia, p. 104: brazda ce desparte pământul a doi săteni. (7) Frâncu-Candrea. Românii din Munţii apuseni (Moţii), p. 100: forgaşă, semnul care desparte ogorul unuia de al altuia = mete (Ibidem, p. 102). (8) C. R. Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, p. 52. (9) Vârcol, Graiul din Vâlcea, p. 91: «codru (dă pământ)» = bucată de pământ. (10) Culegere din jud. Vâlcea, comunic de dl. 1. N. Popescu, com. Ştefăneşti. (11) P. Papahagi, Megleno-Românii, II, p. 52. (12) Idem, Graie arom., p. 7. (13) Domestică. (14) Culegere din Ţepu, jud. Tecuciu. www.digibuc.ro 26 După doi-trei ani de arătură, locul se mai vrăvueşte, se mai fărâmiţează şi iea numele de prosie (1). După alţi câţiva ani, prosia devine preloacă{2) şi în sfârşit ogor, buc hei iste (3), iar în Ardeal orpie sau crlişte (4). După un lung şir de ani, puterea producătoare a pământului isto-vindu-se, agricultorii au obicinuit să-l lase «să se hodinească», să se înţelineze din nou, să se părăgenească, să se prilogească. Anii cât se lăsă astfel pământul erau dela unul în sus, ajungând câteodată până la şapte ani. Un astfel de loc se numiâ pârloagă (5), părâgină, pârlog (6), me făină, moină (7) sau câmp durat. Pentru desţelinarea sau spargerea lui, trebuiau, ca şi la ţelină, două până la patru perechi de boi. Astăzi numai marii proprietari îşi mai lasă părţi din moşie pârloage, folosindu-le ca imaşuri pentru vite. Micii agricultori însă îl ară fără nici o curmare, aducându-şi numai aminte că odată un . străbun de ai lor cu adevărat putea să spună că: ...Şi-apoi mi-a plecat, S’a dus la arat, La câmpul durat...(S) Numai cu privire la unele părţi din Ardeal dacă mai aflăm că «pământul de arat sau sămănat, fiind pădureţ şi sarbăd, are multă trebuinţă de a fi dres, adecă gunoit. De aici urmează rotaţiunea, aşa că deresătura se face în timpul ogoarelor, cu vitele» (9). Pretutindeni rotaţiunea se rezumă la schimbarea sămănăturilor. Pe pământul în care într’un an s’a sămănat popuşoiu sau porumb, (1) T. Codrescu, Uricariul, X, p. 400. — C. R. Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, p. 61.— N. lorga. Stud. Doc. VI, p. 177, Ştire din 1816: «...ja-loba ce au dat lăcuitorii pentru nişte prosii ce au avut .. .unile arate de dânşii... iar altele rupte din ţelină... ogoară şi prosii...». —Vieaţa agricolă, III,p. 140: Prosie, teren desţelinit mumai de un an sau doi. (2) Codrescu, Uricariul, X, p. 400. (3) Ibidem.— Culegere din jud. Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei: buchi-lişte, Ioc rău, unde nu se face nimic. (4) Viciu, op. cit., p. 71. (5) Moldova, Basarabia. (6) C. R. Codin, op. cit.,. p. 58. (7) Vieaţa agricolă, I., p. 88—9. (8) Marian, Sărbătorile, I, p. 33. (9) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 25... Ibidem, p. 20 «Arătura se face în 'otaţiune, adecă într’un an se seamănă şi într’altul rămâne ogor pământul. «Partea otarului să mânată şi oprită se numeşte ţarină, iar cea rămasă neofită [sunt] ogoarele ari se folosesc pentru păşunatul vitelor; se [mai] numeşte [şi] munte, oricât de aproape ar fi de sat.» www.digibuc.ro 27 3n anul viitor se samănă orz, ovăz, grâu, iar peste doi ani iarăş popuşoiu, şi astfel se urmează. De obiceiu rareori se văd ţarini sămănate amestecat: unele cu popuşoiu şi altele cu pâne mărunţică, ci sătenii îşi împart ţarina în două jumătăţi, de pildă: una dela sat într'o parte şi alta în cealaltă parte, sămănând popuşoiu pe una şi pâne mărunţică pe cealaltă; a-ceasta se face pentru uşurinţa pazei. 9. Ingrăşarea pământului deabiâ în vremea din urmă dacă a început să se facă prin împrăştiarea gunoaielor (bălegarului) pe ogoare. Până .acum, aceste gunoaie se scoteau la răspântiile drumului într’un ungher, pe măidane, locuri prin sate ne prinse (neîngrăditei, şi acolo li se dădea foc. Nu se împrăştiau pe câmpuri, fiindcă în marea lor parte aceste gunoaie fiind alcătuite din paie neputrezite, împiedecau aratul şi prăşitul. Astăzi, pe alocurea, după ce sunt lăsate un an sau mai mulţi ca să se descompună, se împrăştie pe câmp. 10. Am spus că învrâstarea sămănăturilor pe ani se face mai ales *din pricina nevoiei de a le păzi. Cele mai multe stricăciuni le aduc caii, boii, caprele şi porcii, cânii, cari adesea dau iama, dau năvală, oborăsc sau «fac ispăşi în păine», cum se zicea odată (1). Pentru a feri câmpul de această pagubă, satul se împrejmueşte cu un gard, numit gardul ţarinii (pron. pop. gardu’ ţărni). Acest gard se face de către oamenii cari au casele sau ariile şi grădinile la marginea satului. Când însă în cuprinsul satului intră şi locuri nearate : maidane, dealuri, râpi ş. a., această porţiune se împarte proporţional cu stânjenii ce-i are fiecare sătean în ţarină, urmând ca fiecare să-şi îngrijească de acest gard, făcându-1 de nuiele, de spini sau curpeni de vie. Adesea dincolo de gard se face şi un şanţ sau hindiduu. Când se apropie vremea ieşirii cu plugurile la arat, primarul vesteşte pe săteni ca să-şi facă gardul, iar cel care nu se supune, este oprit de a ieşi la arat. Intr’adevăr într’o zi din toiul aratului, străji puternice se pun pe la porţile satului şi împiedică pe cel ce nu şi-a făcut partea de gard. Din acest procedeu a ieşit zicala: < ce are •a face gardul ţarinii cu banii birului», spre a arăta că nimic nu poate ajuta celui ce nu şi-a făcut gardul ţarinii, spre a fi lăsat sa iasă din sat. In satele din acele părţi ale ţerii unde pădurele şi spinii lipsesc» ăl) N. lorga, Stud. Doc. VI, p. 103; ştire din 1766. www.digibuc.ro 28 gardurile sunt făcute din cătină răsădită, sunt garduri vii, — sau se fac numai şanţurile. Prin Dobrogea se pot vedea asemenea, garduri făcute din lespezi de piatra, cari se găsesc cu înlesnire, pe câtă vreme lemnul lipseşte. Dintr’un sat ies două sau mai multe drumuri; la aceste ieşiri se face câte o poartă numită poarta ţarinii. Orice om care intră sau iesă din sat este dator să o închidă. Alături de porţi, şi în ţarină, păzitorii îşi fac colibe. Dacă o poartă vine spre ţarina semănăturilor de primăvară, această colibă se face pe la Sf. Oheorghe şi durează până când se strâng snopii de pe câmp; dacă poarta vine în ţarina cu popuşoiu, coliba ţine până după culesul popuşoilor, obişnuit până la Vinerea-mare (14 Oct..), când «ies» păzitorii (1). Cei ce au păzit la ţarinile cu pânile albe, îşi fac colibe la vreme pe marginea miriştelor, pentru paza popuşoilor din aceste părţi. Câte odată aceste colibe sunt înlocuite prin bordeie cari rămân şi peste iarnă. Păzitorii câmpeneşti se numesc numai păzitori, jitari(2), văcari, — din pricină că adesea, pe când femeile lor păzesc la poartă, bărbaţii păzesc vacile sau vitele satului —, sau pândari (3). Când păzitorii găsesc gardurile stricate, sunt datori să vestească pe cei în drept spre a le drege, iar vitele mari când le găsesc în ţarină, le duc la ocolul, oborul sau ţarcul primăriei, ca să fie «închise» şi pentru cari stăpânul să plătească cuvenita taxă. Dacă însă vitele au făcut stricăciuni însemnate în ţarină şi cel păgubit face jalbă sau dă «lăcrămaţiewreclamaţie, primăria orândueşte ispaşă sau ispaşie, — cercetare la faţa locului, spre a se hotărî costul stricăciunilor în vederea unei judecăţi ce va urmă. Păzitorii se aleg de tot satul din vreme; plata lor se compune din tain şi jitărie, jitărit, păndărit sau meregie (4). Dacă păzesc şi vitele satului, li se dă plată deosebită. Tainul constă dintr’un număr de saci de făină de fiecare stânjen. sau falcie de pământ ce are un om în ţarină..Jităria este partea dia recjlte ce şi-o iau jitarii când recoltele sunt în ajunul de a fi strânse de pe câmp, după cum vom vedea la locul cuveint. — (1) C. R. Codin şi Mihalache, op. cit., p. 86. (2) 1. Creangă, op. compl., p. 431. (3) C. R. Codin şi Mihalache, op. cit, p. 86. (4) In jud. Constanţa, Vieaţa agricolă, I, p. 89. www.digibuc.ro PARTEA III. ARATUL CAPITOLUL I. Plugăria. 1. Aratul se socoteşte cu drept cuvânt ca începutul anului economic, anul de nădejde şi muncă şi de aceea are un deosebit răsunet în datinele poporului nostru. Făcându-;e în chip obişnuit primăvara, după luarea omătului, când acesta se topeşte şi se scurge, când pământul e jilav, «în mustul omătului», după desgheţ sau dăvocare (1), epoca aceasta şi-a însuşit o parte din fastul sărbătorilor păgâne ale solstiţiului de iarnă, pe care-1 recunoaştem în plug, pluguşor, plugurU, plugărel sau urătura plugului, ce se obişnueşte în seara ajunului de Sf. Vasile. Câte o‘ pereche sau mai multe de copii merg din casă în casă şi prin gura unuia înşiră epopea muncii câmpeneşti începând cu aratul şkurmând cu sămănatul, seceratul, treieratul şi sfârşind cu măcinatul. Când unul zice plugul, ceilalţi copii sună clopoţeii, telbncele sau zurgălăii, domol şi ritmic, întocmai cum acestea ar suna la gâtul boilor sau cailor ce trag pe brazdă. Din period în period, rostitorul se opreşte şi îndeamnă către ceilalţk — Ia mai mânaţi, flăcăi 1 La care tovarăşii răspund cu toată puterea: — Hă-hă-hăi, ha-hăi, ha-hăi!.. Harapnicele pocnesc în această vreme ca şi cum s’ar îndemna cu dânsele boii. <1) C. Rădulescu-Codin, O samă de cuvinte, p, 25: A se dăvocâ pământul= a se desghetâ şi a rămânea noroaiele. www.digibuc.ro 30 Mai totdeauna plugarii, plugăraşii sau urătorii au şi câte un buhaiu sau bou (1) pe care îl trag fără curmare, sau nişte cârceie — un lanţ de fier, mare, spre a închipui cârceiele ce leagă tânjalele-la boi. Prin unele părţi din Muntenia, plugarii urători poartă cu dânşii chiar câte un plug în miniatură, împodobit cu hârtii colorate. Prin jud. Muscel îl aflăm vopsit, având clopoţei pe la coarne şi pe la grindeiu (2). Adesea poartă chiar un plug adevărat, pe care îl târăsc din casă în casă (3). Iată câteva fragmente din acest soiu de urâturi, în cari se vorbeşte despre arat: întâiul e din Botoşani: ...Un fecior de ghenerar A luat un băţ de nodurari Şi-a apucat prin sat după plugari. Şi-a strâns plugaraşi Cu văcăraşi; In casă i-a băgat, Sama bine le-a luat, Pluguri pe samă le-a dat, Pluguri cu săgeata ’mpenită, Pe brazdă gătită; Pluguri cu săgeata ’mpănată, De vreo opt meşteri lucrată; Douăsprezece plugurele de boi, Juncănaşi şi nântuşei, Pe spate cu clopoţei, Tot mai trageţi, măi flăcăi!... — Hăi, hăi! Pe cei de dinainte Mi-i mână Axinte ; Pe cei de dinapoi Ii mai mânam şi noi;. Şi-am arat Joile Văile, Marţile Frunţile, Miercurile Piscurile, Vinerile Stâncile, Sâmbetele Apele, Brazdă neagr’ am răsturnat, Grâu de var’ am sămănat... (1). (1) T. Pamfile, Industria casnică, p. 51: «Buhaiul este un instrument compus dintr’o putinică sau cofă desfăcută la fund. La o gaură i se leagă o piele dubită de oaie. La mijlocul pielii atârnă o şuviţă de păr de cal, care, fiind udată de apă şi trasă când cu o mână când cu alta, produce o vibraţiune ce seamănă cu răgetul unui bou depărtat, sau mai bine zicând cu al unui buhaiu, de unde se vede că-i vine numele». (2) C. R. Codin şi Mihalache, Sărbătorile, p. 13. (3) Marian, Sărbătorile, I, p. 24. (4) Cules din Mânăstireni dela Gh. Toropală şi comunic, de d-1 D. Gr» Furtună. www.digibuc.ro 31 Al doilea e din jud. Tecuciu: - -Şi-a strigat jupân găzdar, Şi-a strigat La argat, Să puie doisprezece juncănaşi, Juncănaşi jugăniţi, La hălieie i-a trântit. Şi-a ’njugat doisprezece juncănaşi, Şi-a purces la arat La câmpul curat, C’acolo a auzit că-i bine de arat. Şi-a arat dealurile Şi văile, Miercurile Chiscurile. Joile Văile munţilor. Iată acum şi două fragmente r ...Jupân gazda de dimineaţă s’a sculat, Pe ochi negri s’a spălat, La icoane s’a’nchinat, La Dumnezeu s’a rugat, Pe fereastră s’a uitat Şi la meşteri c’a strigat. Meşterii au fost deştepţi la cap: A ştiut ce-a căutat. Şi-a plecat pe uliţa mică Şi n’a găsit nimică. Şi au plecat pe uliţa mare, Şi-au găsit fier de nouă parale. Şi-au făcut multe pluguşoare Cu grindeiu policuit, Cu boldul de mărgărit, Cu plazul de teiu, Şi mai trageţi măi! — Hăi, hăi, hăi! Şi-au pornit la arat, La arat, la mărul rotat, La câmpul curat, C’a auzit că-i bine de arat. Nu-s cioate de aninat, Nici gârle de înturnat. Şi-au dat plugul într’un hărtop, (1) Cules din Ţepu; colecţiunea Se apucă a ară in lungiş Şi’n curmeziş; Şi-a ajuns plugul într’un os de râmă Şi s’a făcut mii şi fărâmă Şi nu i s’a aflat nimeni să-l dreagă. Numai Chifirgiu Catargiu Din fundul pământului, Cu ciorapi pestriţi, Cu luleaua ’n dinţi, Cu ciocanu-1 ciocăniâ, Cu pila-1 piliă, Plugul pe brazdă că mergea. Hăis, cealâ, Bourean,... (1). vesele: întâiul e din jud. Vasluiu: Şedeau cinci ciobani la foc. De-odată s’au suparat: «Ce poftiţi ?» ne-au întrebat. Ia, poftim un mieluşel gras, Fătat de pe la Ispas. Da’ ciobanii nu prea vrea. Şi i-au tras vreo patru-cinci, Şi-au zis; «Iacă mielul ici!». Mânaţi măi! N’a apucat a brăzda două-trei brazde Şi-a aninat plugul într’un os de râmă, Şi l-a făcut mii şi fărâmă. Jupânul gazda mulţi meşteria chemat, Nici unul de lucru nu s’a apucat. Numai Tanasă din Valea-rea Cu o căciula creaţă zăgărâ, Zăgărăii băteau călcăile Şi ereţii umerii. Şi-aveâ o pereche de ciobote răsfrânte Fără leac de căpute: Avea o bortă despre ţara ungurească, Numai dracul ştie s’o tălpăluească. El două-trei ciocane îi trântiâ, Pluguşorul mi-1 dregea; Lui jupânul gazdă inima i se umpleă, www.digibuc.ro 32 Nouă plugăraşilor câte-un bacşiş ne dăruia. Boii cei de dinainte Aveau câte o stea în frunte; Cei dela roate Cu coarnele împreunate. Şi-a plecat din nou la arat Şi la brăzdat, Şi a brăzdat tot mai mult în lungul Vântului, lncotr’o e îndămână voinicului, Voinicul a munci Şi leneşul a dormi. Al doilea fragment sună astfel: Aho-ho logofete, Bună vremea, bună vremea, Cum ţi-i habarul, băiete? Foarte bine, măi stăpâne, C’am ajuns Sf. Vasile! Seara a 'nserat, Noi cu plugul ne-am luat, Pe la curţile astea 'nalte, minunate, Cu aur suflate, Pe temelii de piatră aşezate... Am venit să spunem povestea cum dumnealui A ieşit într’o grădioară părăsită Să facă o leacă de cercătură De arătură. A arat, A tot arat, Brazdă neagră a răsturnat, Grâu de vară a sămănat, Grâu de vară Cu năgară, Să răsară Până ’n sară; Grâu mărunt Cu arnăut, Dat-a Domnul, S'a făcut Cu spicul pan’ la pământ... (1). Plugul i s’a stricat. La feciorul Gălioarei a strigat, Feciorul Gălioarei s’a ’nfăţişat Cu ciocanu ’n mână, Cu pila’n gură; Cu ciocanul ciocăniâ, Şi cu pila că piliâ, Brazda mai bună mergea. Şi-a arat Miercurile Piepturile, Joile Văile, Vinerile Grădinile... (2). Dar nu numai aceste pluguşoare pomenesc despre arătură, ci şi ■cântecele celelalte, căci ce elemente mai potrivite ar putea avea acest gen literar popular decât primăvara tânără cu toate alaiurile ei ? lată cum în zilele lui de înstrăinare îşi aduce feciorul aminte de plugărie: Frunză verde lată ’n dungă, Toate plugurile umblă, Num’ al meu şede a umbră; Şi tânjeam sub părete Şi boii pasc iarbă verde; Pluguţul şede ’n ocol Şi casa-i plină de dor. Eu am fost mamei fecior... Morţişorii domnilor! Crescut-am pe seama lor (3). (1) Din satul Mărăşeni, cules şi comunicat de Păr. Manoilescu. (2) Cercul «Deşteptarea sătenilor»; Urâturi alese, Vălenii-de-munte 1911, pag. 36—7. (3) T. Bud, Poezii populare din Maramureş, p. 40. www.digibuc.ro 33 CAPITOLUL II. Plugul. 1. Plugul, arom. palişnic (1), este unealta de căpetenie a ţăranului nostru, şi stă alături de car. El face parte din hânteie, hin-teie (2) sau ciopocuri, sing. ciopoc (3). «Sunt dela plug)), «dela coarnele plugului», «plugar», zice ţăranul nostru dela deal şi dela câmp, spre a arătă că îndeletnicirea lui de căpetenie este plugărla, — agricultura, munca câmpului, — pe de o parte, iar pe de alta că el face parte din acel strat social ce alcătueşte talpa ţerll, pe care se sprijină întreaga greutate a aceşteia. Când cuiva îi merg treburile bine, zice: «îmi umblă plugul [bine]», iar despre un om vesel şi bucuros se spune: «par’că-i merg plugurile». Din potrivă, când unul nu izbuteşte în năzuinţele sale, suspină şi strigă: «mi-a stat plugul». Vorba: «acesta mi-i plugul» însemnează: «acesta mi-i meşteşugul, acesta-i felul meu de a ti şi de a înţelege», iar «nu mi-i plugul de-aşâ brazdă» vrea să zică: «ceeace socot nu se potriveşte cu puterile mele». 2. De bună seamă că întâile pluguri au fost făcute în întregime de lemn, cari «dacă se prindeau sau se înţepeniau într'un os de râmă, se făceau mii şi fărâmă», cum li se zice astăzi ca luare în râs de către urătorii din ajunul lui Sf. Vasile. Cu încetul diferitele părţi (1) P. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 52. (2) Al. Vasiliu, Cântece, p. 202: hinteie, unelte ca: plug, tânjală, cârceie, ce slujesc la înjugatul boilor în patru. (3) Viciu, op. cit. p. 30. T. Pamfile, Agricultura la Români. 3 www.digibuc.ro 34 ale acestui plug au fost înlocuite cu bucăţi de fier, spre a-i da tăria trebuincioasă. Plugurile de lemn sunt cu desăvârşire pierite şi socotim ca o minune faptul că în podurile Orfelinatului agricol «Ferdinand» din Zorleni-Tutova am descoperit un adevărat putregaiu, din care cu o-mare greutate se poate reconstitui imaginea din fig. 7. Şi iarăş e o adevărată minune că printre hârtiile marelui agă Grigore Otetelişanu se află schiţa şi terminologia unui asemenea plug. Fig. 7, ne dă această nomenclatură : /. Zăvoare. Zăvoare mai sunt: 3 la fierul lung (10), unul dinainte şi două de lături: trei la bârfă (8), unul dinainte şi două dinapoi; două la coarne (2), unul deasupra grindeiului şi altul de-desuptul lui. 2. Coarnele. 3. Cormanul. Este şi un potinteu ce depărtează cormanul de coarne : lungul îi este ca de o şchioapă şi gros ca o gaură de sfredel mare. El stă nemişcat şi de aici pari-inia : «sta ca un potinteu». Ţăranii îl mai numesc şi astfel: 4. Nada. 5. Plugul. Este plug şi cu tru-piţă, adecă plugul de jos (g) este dintr’o bucată cu bârţa. Cu un astfel de plug se rupe ţelini şi se ară pământuri tari, îndesate de ploi, căci mai ales având şi undreâ (9), nu se rupe lesne. www.digibuc.ro 35 6. Otigul cu o sâpâligâ la un capăt. Cu el se descarcă pământul de pe corman. 7. Grindeiul. In capul grindeiului dinapoi sunt date două găuri cu spiţenlicul în cari se pun cuie. 8. Bârţa care are în b o măseâ pusă în gaură de sfredel. 9. Undreâ de fier. Plugurile fără undreâ ară locurile slabe. La undreâ, deasupra grindeiului, în a, se pune un rac care este făcut ca căţelul fiarelor de cai. 10. Fierul cel lung. 11. Fierul cel lat. 12. Potângul de nuia sucită. Lipsind grindeiul din potâng, «cu celelalte din urmă rotile până la vârful cârligului (15) ce se agaţă de jug, se numeşte cotigă». 13. Osia. 14. Mâna; cu această mână ii iea şi îi dă brazdă. 15. Cârligul. 16. Ciocâlteul care intră prin jug şi prin cârlig. 11. Coadă de nuia sucită (1). Plugurile mixte, alcătuite din lemn şi din fier, au fost folosite până pe la anul 1885—90, când şi acestea au început a-şi lăsă locul plugurilor făcute în întregime din fier, — producţiunile unei industrii metalurgice străine. După una din nenumăratele mărci de firme, «Universal», prin unele părţi, întâiele pluguri de soiul acestora s’au numit «universale», iar de către cei nepricepuţi «inver-sale» ! (1) General P. V. Năsturel, în Albina XV p. 1631—2, unde urmează: «La plug umblă doi pogonici, un cornaciu, doi puitori. Ară într'o zi trei litre (sic) din 44 stânjeni pătraţi pe amândouă părţile locului, sau: ară un pogon pe zi». www.digibuc.ro 36 Astăzi au ajuns şi plugurile mixte îndestul de rari. Plugurile mixte sunt de mai multe feluri: Unele se compun dintr’un grindeiu, proţapul plugului, care stă răzămat înainte pe broasca cotigei. înapoi grindeiul se leagă cu cornul plugului, printr'o dăltuitură mai largă decât capătul grindeiului. Ca să nu iasă din corn, grindeiul are la capăt un cuiu de fier (fig. 11); ca să nu joace în dăltuitură, grindeiul se înţepeneşte cu pene (fig. 12) de lemn (fig. 13). Dacă se bagă toate penele dedesubt, s’ar ridică în sus acest capăt al grindeiului, iar fierul plugului ar luă o poziţiune mai oblică faţă de pământ (fig. 14), deci ar intră mai afund şi prin urmare brazda ar fi mai adâncă. Cornul este tot de grosimea grindeiului, având la capătul de sus un cuiu, numit şi acesta tot corn (fig. 10). La unele pluguri cornul are două braţe şi în acest caz se zice că plugul are două coarne (fig. 10). Aceste două coarne sunt câteodată F'g. 11. Fig. 12. Fig. 13. Fig. 14. legate printr’o punte de lemn sau de fier, numită brăcinar (1) sau chingă (2), iar câteodată numai spetează. Jos cornul se leagă cu partea de sus a cormunei; mai jos încă tot cu aceasta printr’o vargă. herul, fierul plugului, fierul cel lat, fierul mare sau brăzdarul se numeşte prin unele părţi din Ardeal custură sau cloroslă (magh. csoroszlya) (3); el este aproape întotdeauna triunghiular şi numai foarte rareori paralelogramic. Prin nişte găuri se leagă, prin cuie de fier ghivintuite, cu cormuna numită şi cormănă (4), corman sau poliţă (5). Cuiele au mutelci (piuliţe) asemenea ghintuite. Cormuna a fost de lemn, chiar la plugurile mixte, numai rareori; (1) Dame, Terminologia, p. 33. (2) D. Dan, Straja, p. 66. (3) Viciu, op, cit., p. 31; în Vârcol, Graiul din Vâlcea, p. 101, găsim: tru-piţă, partea plugului care intră în pământ. (4) Din Hânteşti-Dorohoiu, comunic, de d. N. V. Hodoroabă. (5) D. Dan, Straja, p. 66. www.digibuc.ro 37 obişnuit eră de tablă de fier groasă. Ea răstoarnă pământul brazdei spre dreapta. Unele pluguri au în partea de sus şi înapoi a cormunei o ureche ca o prelungire şi care se numeşte cormuna mică sau urechea cormunei. Plazul, călcâiul sau talpa plugului se leagă de a treia lăture a fierului; el îi dă acestuia orizontalitatea. La unele pluguri plazul este legat de corn printr’o vargă de fier. Bursa (1) sau bârţa este legătura de fier dintre cormună şi grin-deiu. Dacă fierul şi cormuna plugului se leagă de-a-dreptul cu grin-deiul, bârsa ţine plazul şi grindeiul legate. Când cormuna este de lemn, ea se mai numeşte şi răsturnătoare sau cucurâ. In Bucovina, cormana, cormana mică şi bârsa se numesc la olaltă trupuţa plugului (2). Foarte rari pluguri au fierul lung sau cuţitul, care se înţepeneşte în grindeiul plugului şi-i taie brazda (fig. 9) (3). Prin Jud. Muscel întâlnim vorba populară hiară, prin care se denumesc fiarele plugului (4). Cuiul care leagă grindeiul de cotigă se numeşte cucoş sau cocoş (5). Oticul, otigul sau răzuşul este un băţ lat la un capăt, cu care se dă jos de pe cormună pământul care s’a prins de dânsa. Poate avea şi forma mai lată, când chiar se numeşte lopăţică. Acest plug este purtat de cotigă, cotiugă, iar în alte părţi numită şi căroaie (6), telegă, tileagă (7), teleguţă sau teleagă (8), care este (1) 1000 doine, strigături sau chiuituri, Braşov, p. 224: «Bârsa, două părţi ale plugului» (?). (2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 99: Chindete, un băţ care se schimbă la plug, fierul cel lung, după brazdă. (3) D. Dan, Straja, p. 36. (4) C. R.-Codin, O seamă de cuvinte, p. 39. (5) Viciu, op. cit., p. 69: Popă, la plug, e un lemn în forma lui T, care .^e bagă în veriga lanţului ce intra prin dricul rotilelor şi care ţine plugul după rotile. (6) Viciu, op. cit., p. 27: «Căroaie, telega cu două roate cu care duc plugul. In alte părţi însemnează o teleagă cu două roate cu care duc la moară mâcinişul dela privaţi; căroaia este a morii. Tot aşa se numeşte şi carul de boi, când îl desfac, prelungesc şi cu acela aduc fânul dela pădure». (7) T. Bud,\op. cit., p. 47. (8) 1. Pop Reteganul, Chiuituri. Gherla 1897, p. 33. — Ion Creangă, op. cit., p. 441. www.digibuc.ro 38 Fig. 15. în întregime de lemn. Cotiga (fig. 15) are două roate : cea din stânga este mai mică decât cea din dreapta, din pricină că aceasta din urmă, mergând pe brazdă, dacă ar fi de o potrivă, ar strâmba plugul. Roatele, roţile, rotilele sau cârligele sunt de o construcţie analoagă cu cele ale carului. Avem prin urmare şi aici osia cu podul osiei. In podul osiei sunt făcute două dăltuituri unde se fixează cocârţeala şi cârligul. Peste podul osiei şi peste cocârţeala şi cârlig este aşezată broasca sau potineiul (1) de formă triunghiulară. Pe dânsa, într’un Culcuş se reazemă grindeiul plugului. Cârligul e drept şi are un cuiu, cuiul potângului sau cuiul poti-neiului sau broaştei, de care apucă potângul plugului. Potângul este un fel de gânj circular (fig. 16). Cârligul are la capăt o gaură care se vâră în tânjelar spre a o apuca cu cuiul tânjelarului. Mai are o gaură pe unde intră cuiul cocârţelii. Cocârţeala, numită şi gârloa fâ{2), schimbătoare (3), corlobaie şi după cât ni se pare chiar şi hurrnu-sar (4), este curbă şi nu joacă între podul osiei şi broască, cum joacă cârligul. Pe dânsa sunt găuri şi cuiul ce o poate fixa oricum de cârlig. Unghiul mai mare sau mai mic cei face cârligul cu osia cotigei determină mărimea brazdei; mutând cuiul spre capătul cocârţelii, brazda se micşorează, din pricină că roata de pe brazdă o iea mai spre stânga. Fig. 16. (1) Viciu, op. cit., p. 70: potinlu, un lemn la rotilele plugului, pe care se aşează plugul. Potineul intră prin două cuie mari de lemn. (2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 100: Gărloafă, schimbătoare dela roatele plugului. (3) Viciu, op. cit., p. 79—80: Ştiimboaie, un picior din teleguţa de lemn (cu rotile), cu care îndreaptă plugul. (4) Ibidem, p. 49: Aparatul de plug cu care îndreaptă rotiţa la mic sau Ia mare. www.digibuc.ro 39 Aproape de îngemănare, cocârţeala are o dăltuitură unde intră deafa (fierul) securii, care poate sluji la multe trebuinţe (Fig. 16). De acasă şi până la bucata de pământ, plugul se duce în căruţă 'cu grapa şi sacii de sămânţă, iar cotiga se leagă la urma carului, ori se pune şi dânsa tot în căruţă. Dacă nu se iea carul, plugul se lasă pe cotigă, dar se pune pe iepe (Fig. 17), cari se mai numesc şi cobâlă, traglă, (1), cobite (2), cobită (3), coghile (4), trâglă (5) sau cotumbă (6). Iepele se alcătuesc din două lemne legate la un capăt cu un cuiu sau gânjul de nevoie. Braţele ei trec pe sub cornul plugului, de o parte şi de alta a grindeiului, iar îngemănarea se reazâmă pe grindeiu. înainte de a trece la celelalte lucrări ale plugarului, trebue să reproduc două comunicări cu privire la pluguri, pentrucă cuprind multe părţi cu totul nouă, ce nu se găsesc în cele arătate mai sus. întâia o datoresc d-lui D. Furtună şi se referă la jud. Botoşani (7), care sună: «Văd că şi pe la noi s’au îmmulţit mereu rănţurile (8), totuş sunt şi mulţi cari-şi fac arătura cu îmbrăzdarele cele vechi, de lemn, cari se mai numesc şi vicleşe, sing. videş. La un asemenea plug se deosebesc: Coarnele, cari trebue să fie bine înţepenite sau înţinate cu varga (1) Dame, op. cit., p. 36. (2) Culegere din Boureni-Dolj, comunic de d-1 N. I. Dumitraşcu. (3) Viciu, op. cit., p. 52. (4) Culegere din jud. Brăila. (5) Culegere din jud. Botoşani, comunic, de d-1 Furtună din Mănastireni. (6) Culegere din Nemtişor, Vânătorii Neamţului, jud. Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei. (7) Comunicarea se începe cu aceste cuvinte: «Ca îndeletnicire de căpetenie ţinem din moşi-stramoşi plugăria. Ne-am obişnuit cu dqnsa, şi unora nici prin capul gândului nu le-ar putea trece, că Românul nostru trebue să se îndeletnicească mai de grabă cu meşteşugurile. Are să vie şi vremea ceea când ni se va deschide şi nouă bine rostul mintii, şi pe lângă plugărie vom avea mijloc de agonisire şi meşteşugurile, negustoria şi altele. Da’ deodată văd că sunt unii de ai noştri, cărora mai bine le-ai tăia amândouă mânicile ■dela cămeşe, decât i-ai îndreptă lş plugărie. Deci pentru asta ce-ţi trebue.? Ia se înţelege, noroc la o jârghiuţă de loc, buna băgare de seamă asupra lucrului şi uneltele de nevoie». (8) Plugurile de fier. www.digibuc.ro 40 dintre coarne, spre a se sprijini, când plugul merge răsturnat, fără să are. Ca să nu se tocească cornul, unele pluguri au aici o ureche de fier, care se numeşte trâglă la corn. (Fig. 18, /). Fierul lung (fig 18, 7) spintecă pământul înaintea fierului lat, care se află încheiat bine în plaz. Fierul lung se mai chiamă şi cuţit sau fierul mic. Plazul, şi el se leagă cu poliţa (Fig. 12, 5) care se află ceva mai sus şi răstoarnă brazda. Bârsa leagă bine plazul de grindeiu, care se întinde de dinapoi până la căpătâiul de pe cotiugă. Cotiuga are o roată mai mică, de către om, şi alta mai mare, diti brazdă. De asemeni un proţăpel. De proţăpel legăm tânjala la care înjugăm doi sau patru boi (1); aşijderea se obişnueşte pe lângă doi boi să se pună şi un cal, înaintaş, la varga, înhămat c’o gură de ham... Fierul taie mai în faţă ori mai la adânc, după cum se schimbă cuiul în bortele dela căpătâiul cotiugei, ori după cum mai iea ori (1) Ga şi vaci, La cei săraci! www.digibuc.ro 41 pune pene la capătul grindeiului, unde-i legat cu potângul plugului de lemn. Căci la ranţuri (fig. 18) potângul e înlocuit prin nişte lan-ţuguri cari au şi o broască anume de sucit, ca să dai brazda mai la adânc ori mai în fată...» (1). A doua comunicare o avem dela d-1 D. I. Procopie, preot-învă-tător din Ardeoani, jud. Bacău, cu privire la un chip anumit de pluguri, numit plug pe un picior (Fig. 19). «La acest plug, deosebim următoarele părţi: /. Grindeiul, făcut din lemn tare, vânjos, din ştejar, carpăn sau din alun cioplit în patru muchi, cu jumătatea de dinainte mai ridicată prin o curbătură firească a lemnului sau anume făcută cu ajutorul sculelor de lemnărie. De grindeiu se leagă toate celelalte părţi ale plugului. Intâiu avem : 2. Cuţitul sau perul cel lung, ascuţit, care scrijălă pământul înaintea perului mare, a brăzdarului, pentru ca să înlesnească ruperea brazdei. Cuţitul trece prin mijlocul lemnului grindeiului şi este strâns bine cu legături de fier. Vârful lui este îndreptat înainte, formând (1) Şi urmează: «Toate aceste părţi alcătuitoare ale plugului trebue să fie tari şi bine mitirisite. Nu după vorba urăturii: Cu potângul de năgară, L*a mâncat motanu-asearâ!. .. c’apoi drept c’ajungem şi la cealaltă vorbă: Câ s'a aninat plugul intr’un os de râmă Şi s’a făcut miş fărâmă.... Un timp de-amîi de-ar da Dumnezeu! Aşa-i plugăria noastră: Un an întreg te uiţi bietul în sus şi doar câteva zile te uiţi şi’n cea pungă!» www.digibuc.ro 42 ca grindeiul un unghiu ascuţit de 50°—60° şi la o palmă depărtare de vârful brăzdarului. Este cam cu două degete mai sus decât brăzdarul, pentrucă nu-i nevoie ca să taie brazda până în fund. Pentru ca plugul să fie cât mai stabil, trebue ca vârful cuţitului să fie îndreptat puţin la stânga brăzdarului, sau, tot puţin, să fie îndoit la îmbuibarea limbii cu coada lui. Cuţitul este făcut din fier sau din oţel. Se poate să fie făcut şi din tuciu, însă cu tăişul oţelit. La capătul grindeiului se află bine legată de aceasta o verigă, 3, de fier, prevăzută cu un cârlig, 4, de care se agaţă proţapul pentru boi sau crucea pentru cai. Cam la două palme departe de capătul grindeiului este aşezat pi~ dorul plugului, 5, numit şi dinţar, pieptene, iar de cei «mai cărturari», regulator. Piciorul acesta este făcut din fier, vârît prin mijlocul grindeiului şi provăzut cu dinţi puternici, ca la un pieptene. La capătul de jos are un alt fier, în formă de talpă de sanie, cu vârful adus, curbat în sus, pentru ca să lunece cu înlesnire pe pământ. El poartă numele de talpa piciorului, 6. Dinţii piciorului slujesc la regularea brazdei. Pentru ca brazda să fie mai adâncă, se ridică piciorul cu câţiva dinţi mai sus, iar pentru ca brasda să fie mai mică—mai în faţă — se coboară piciorul cu câţiva dinţi mai jos. Când piciorul e mai ridicat, atunci brăzdarul prinde mai adânc şi prin urmare face ca brazda să fie mai adâncă; când piciorul e scoborît mai mult, prinderea brăzdarului e mică şi brazda iese puţin adâncă. Deasupra grindeiului este un fier mic, între verigă şi picior, care se poartă împrejurul unui cuiu cu înlesnire la dreapta şi la stânga, care se pune între dinţii pieptenului sau piciorului şi care se numeşte cheia plugului, 7. Plazul sau talpa plugului vine în dosul cormanei; este lată cam de două trei degete, e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm şi este încălţată sau tălpuită, ca o talpă de sanie, cu o talpă de fier, pentru ca să alunece cu uşurinţă pe pământ. Muchea sau marginea din stânga—din afară—este puţin mai ridicată, pentru ca să poată sta plugul drept în brazdă, şi să se poată pleca cu uşurinţă la dreapta şi la stânga, după voie. Plazul este talpa sau călcâiul plugului, pentrucă pe dânsul se sprijină plugul mai mult şi îl face să meargă mai uşor. 8. Brăzdarul, numit şl fierul cel lat, fierul cel mare sau fierul www.digibuc.ro 43 de plug taie brazda pe dedesubt, înlesnind cormanei ca să o răstoarne cu uşurinţă. Are forma de trapez. La plugurile cele vechi, brăzdarul avea forma de triunghiu, iar mai târziu pe cea de trapez (fig. 20.), cu o margine a ascuţita, pentru ca să taie pământul pe dedesubt, în urma cuţitului; ea dedesubt avea două tălpi bb, cari serviau de plaz. Linia c arată poziţiunea care o avea cormana. Brăzdarul este făcut din tuciu, fier sau oţel. Din pricină că se toceşte după un cârd de ani, el se leagă de cormană cu şuruburi, pentru a fi scos, ascuţit sau înlocuit, după nevoie. Botul sau vârful brăzdarului este întors puţin în jos, pentru •a prinde lesne în pământ şi numai atât cât trebue. 9. Cormana, numită şi corman, sau cormână,este de fier, puţin încovoiată sau răsucită ca o jumătate de spiră, ca să răstoarne bine brazda. Dacă cormana e mai lungă, răstoarnă brazda mai bine, însă nu o farmă cum trebue; dacă e mai scurtă, cum o vedem la plugurile nouă, o farmă în deajuns. La plugurile vechi de lemn cormana era toată de lemn şi dreaptă. După multă arătură însă, se încovoia singură puţin, după cum cădea brazda, ceeace a făcut apoi pe meşterii de pluguri să o facă şi dânşii încovoiată, după cum se căuta de către plugari. Cormana se leagă de pl.az sau de talpa plugului şi de bârsă prin-tr’un cuiu de fier sau tot de lemn, la cele de lemn, cuiu cu ajutorul căruia se orândueşte sfărmatul şi răsturnatul brazdei, prin îndepărtarea sau apropierea curmanei de bârsă. Bârsa este lemnul ce leaga grindeiul şi plazul cu cormana şi brăzdarul. Grindeiul e prins de bârsă într’o dalduitură mai largă decât însuş capătul grideiului, iar în locul rămas gol se bat penele n, de lemn, cu ajutorul cărora se regulează adâncimea brazdei. Pentru ca brazda să fie mai adâncă, se lasă grindeiul jos de tot, în dăltuitura din bârsă, şi penele se bat deasupra şi invers; pentru ca brazda să fie potrivită, se bate o pană deasupra şi alta dedesubt, rămânând grindeiul la mijlocul daltuiturii. 11. Cornul plugului este în formă de cuiu şi se aşează la capătul bârsei. Câte odată sunt două coarne de cari se ţine cu amândouă mâ-nile şi slujesc la cumpănirea plugului şi la potrivirea lui pe brazdă» Fig. 20. www.digibuc.ro 44 Urmăm acuma înainte cu descrierea celorlalte unelte ajutătoare aratului : De cârligul cotigei, după cum am spus, se leagă tânjelarul, care se mai numeşte şi tânjeală (1), tânjeâ (2), pregănjeală sau fortilu (3) (fig. 21), şi are la un capăt o despicătură care prinde cârligul. Dincolo de mijloc e fixată printr’un cuiu tânjeluţa de care se prinde jugul (4) boilor dela roate. Tânjelarul de jos, adecă capătul tânje-larului, se sprijineşte pe poliţa jugului şi de dânsul se poate lega tânjala unei a doua părechi de boi. Tânjala, tânjeala sau tânjălăul (fig. 22) se aseamănă cu un proţap de car (5); la capăt are un cuiu numit hohlău care se petrece prin cerbicea jugului, iar la celalalt capăt are o cârceie, zale sau cârce de fier, alcătuită din mai multe inele. Inelul din urmă se leagă cu capătul tânjelarului prin ajutorul unui cuiu, despre care am pomenit. In loc de cârceie de fier, se foloseşte prin alte părţi una de lemn, care se numeşte cârceâ (fig. 23) şi la care deosebim: /, fălcelele, lopeţelele sau fofezele cârcelei; 2, lopăţica, speteaza, bulfeul cârce-lei, crucea cârcelei, jigla, stinghia, scăiuşul sau popul cârcelei; 3, cuiul lopăţelei (6). (1) D. Dan, Straja, p. 65. (2) T. Bud, op. cit., p. 40. (3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 100. (4) Vezi mai pe larg într’a mea Industrie, p. 137. (5) Ibidem. (6) Dame, op. cit., p. 13. www.digibuc.ro 45 Asemănătoare cu aceasta feste cârceia de lemn (fig. 24), şi care are : /, locul de unde se prinde de cârligul cotigei; 2, locul de unde se prinde tânjelarul şi 3, bulfeul pe care se mişcă policioara de sus (1). =3 -TTT U Y—J Fig. 24. Prin judeţul Muscel întâlnim cârceea sub numele de Criveă, pl. crivele (2). 3. Am spus mai sus că plugul este unealta de căpetenie, pe lângă car, a ţăranului nostru. De aceea şi ţărancele făcând ouă roşii în- Fig. 25. Fig. 28. condeiate pentru Paşti, nu uită să facă printre figurile «cinstite» — de acele ce nu supără biserica — fierul plugului, care, prin asemănare, se mai numeşte şi fierul rariţei. Iată trei desene pe fond roşu în fig. 25 (3), 26 (4) şi 27 (5), cunoscute de altfel aproape pretutindeni (6). Dintre celelalte părţi ale plugului, se zugrăveşte şi roata plugului, adecă a cotigăi (fig. 28) (7). (1) Văzută în Zorleni-Tutova. (2) C. Rădulescu-Codin, op. cit., p. 22: Criveaua dela plug serveşte la în-nădirea tânjelelur. — Despre o altă criveă, care se aseamănă cu figura 24, vezi Industria, p. 213.— Probabil că prin unele părţi din Ardeal se numeşte şi cerceă: 1000 doine, p. 47: cerceia, «parte a plugului». (3) Maria Panaitescu, Colecţie de ouă încondeiate din Mogoşeşti-Dâm-boviţa; In C. R. Codin şi D. Mihalache, acelaş desen, cu partea ce uneşte cele două fiare mai lungă. (4) M. Panaitescu, op. cit., din Câineni-R.-Vâlcea. (5) Ibidem din Pâuşeşti-Iaşi. (G) Marian, Sărbătorile, III, p. 33. (7) M. Panaitescu, op. cit., pentru Muscel. www.digibuc.ro CAPITOLUL III. Pornitul plugului. 1. Când vremea stă aproape să se desprimavereze, plugarul începe-să se îngrijească de cele trebuincioase şi cel dintâiu lucru pe care îl face este ascuţirea fierului la fierarii din sat. Chiar dacă se întâmplă se fie ascuţit, fierul tot se vâră în foc, spre a fi curăţit, după credinţa poporului, de toate răutăţile şi duhurile cari din întâmplare sar fi lipit de dânsul. După ascuţirea fierului urmează dresul cotigei şi al celorlalte hinteie trebuincioase. 2. Se uită în urmă omul la boi, şi dacă-s slabi, începe să le dea tărâţă, urlueală sau nutreţ mai din belşug. Grija aceasta de altfel l-a muncit toată iarna, căci se teme «să nu-1 lase cu plugul în brazdă», sau «cu plugul pe brazdă», adecă să-i pice, să-i stear să-l lase boii în mijlocul aratului! Dacă are două sau mai multe perechi de boi, nu-i pasă; va ara la nevoie în «patru» sau în «şase». Dacă însă boii îi sunt slabi, se gândeşte din vreme la alţi gospodari ca să-şi afle tovarăşi de plugărie, — «caută, cum se zice, pe cineva cu care să-şi pue boii în plug», «să-şi bage boii în plug», sau «să intre cu cineva la plug». Această însoţire sau tovărăşie se numeşte prin părţile de sus ale Moldovei şi prin Bucovina, sâmbră (1) sau simbrie, iar cei ce se întovărăşesc ieau numele de sâmbraşi sau sârnbriaşi (2). Prin această tovărăşie câtimea pământului de arat se măreşte,, dar fiind două perechi de boi, puterile acestora nu se istovesc aşa (1) Şezătoarea, II, p. 13. (2) Marian, Sărbătorile, II, p. 171 şi I, p. 23:— Albina, B.-Pesta, IV, No. 1 r «Plugul Românului este tras în genere de patru boi. Dară numai fruntaşii satelor pot sa aibă câte patru boi şi prin urmare şi plugul lor propriu. Sătenii cei mijlocii au de comun numai câte doi boi; pentru aceea se însoţesc câte doi vecini şi ară dimpreună ţarinile. însoţirea aceasta pentru scopul aratului se numeşte cu un termen tehnic simbrie, iară consoţii respectivi se numesc simbriaşi. Românul, mai cu seamă cel fruntaş, este mândru de plugul său, de boii săi, şi de aceea anină un clopoţel Ia tânjala plugului, ca să atragă asupra sa atenţiunea trecătorilor. Dar şi altfel iubeşte Românul să cânte o doină, să fluere o horă, ţinând plugul de coarne, să producă alaiu pentru sine şi pentru bourenii săi, căci niare este bucuria Românului când soseşte timpul aratului'.» www.digibuc.ro 47 de curând. Intr’o zi tovarăşii ară Ia unul, în ziua următoare merg la celalalt, sau după cum le este învoeala. Totul urmează potrivit învoelii şi vai de cel ce caută să se lepede de tovarăşul său cu care şi-a fost pus boii în plug. Cel înşelat, văzându-se ameninţat de lipsă, caută, şi cu drept cuvânt, să se răsbune împotriva celuilalt. De aici au ieşit vorbele: «la plug se cunoaşte Românul» ; «dacă ţi-ai pus boii în plug cu N., ai să-i scoţi fără urechi» ; «ţi-ai pus boii ’n plug cu dracul»; «nu-1 ştii pe om, decât după ce ai pus în plug cu dânsul» ş. a. 3. Ieşirea cu plugurile la câmp se face de către toţi gospodarii din sat, de obiceiu odată, pentru ca să se poată face şi seceratul sau culesul popuşoilor totodată, căci altfel ar rămânea unii, — aşteptând deplina coacere, — cu ogoarele nestrânse şi expuse stricăciunilor de vite, cari umblă atunci slobode pe ţarină. Sătenii «ies cu plugurile» sau «pornesc cu plugurile» obişnuit mai târziu de cum ar trebui şi nu se ieau după proprietarii mari cari mai întotdeauna se află în împrejurimile lor şi cari,— ei sau oamenii lor,—au mai multe sau mai hotărîte cunoştinţe agricole decât plugarii mărunţi. 4. Pornirea plugului se face cam pe Ia Cei patruzeci de sfinţi şi mai ales în Lunea cea mai apropiată, înainte' sau după această sărbătoare, pentrucă Lunea, după credinţa obştească a Românului, trebue să se facă începutul sau corenia tuturor treburilor de seamă. Ziua de Marţi nu-i bună: cine ară în această zi, nu va avea ce culege, căci bucatele nu se. fac (1). 5. Macedo-Românii înainte de a ieşi la arat ieau mai multe boabe de sămânţă, le trec printr’un inel, fac apoi dintr’însele o turtă pe care o duc la agru, cu credinţă că urmând astfel, cerealele ce vor creşte vor fi curate ca argintul inelului şi vor fi culese toate, în întregime, ca turta (2). Prin unele părţi, pornitul plugului se face în mijlocul unui ceremonial deosebit. Astfel în Bucovina, unii gospodari, după ce înjugă boii la plug, îl trag în mijlocul ogrăzii unde gospodina iese cu un vas de apă, un struţ de busuioc, un hârb cu tămâie, o mână de grâu sau mălaiu şi o bucată de sare*, încunjură plugul de trei (1) Şt. Tuţescu, Din trecut, Giurgiu 1901, p. 32. (2) P. Papahagi, Meglono-Românii, I, p. 93 - 9. www.digibuc.ro 48 ori, cum merge soarele, stropeşte urare: Cât de curată E tămâia Şi aghiasma, Aşa de curaţi Şi voi să umblaţi; ori: cu apâ, tămâie şi zice următoarea Nici când să nu daţi Peste vreun moroiu Sau vreun strigoiu, Să vă facă vreun râu; Precum nimic de tămâie Şi aghiasmă Nu se poate apropia, Tot aşa Nu se pot apropia De arătură Şi sămânţă Şi de dobitoacele voastre. Apa ce rămâne o varsă pe picioarele boilor sau pe ei, pânea şi sarea o dă plugarilor şi boilor şi sfârşeşte cu «Doamne ajuta». In acest timp un plugar ce sta în genuchi, face cu codiriştea biciului cruce înaintea boilor; odată cu aceasta şi ceilalţi îşi fac cruce. Alte femei aruncă peste boi sau înaintea boilor un ou de găină. Dacă oul nu se strică, însemnează că pe tot timpul plugăriei nu se va strică nimic la boi şi sâmbra va merge cât se poate de bine. Hârbul se sparge în coarnele boilor. Unii plugari ocolesc cu plugurile toată gospodăria; alţii numai casa. Unii, zicând «Doamne ajută» ori «dă Doamne roada», trag o brazdă în grădină, dejugă boii şi le dă demâncare. Dacă boii mănâncă, e semn că anul va fi mănos. Unele din aceste datine şi credinţe le întâlnim şi prin Moldova, pe unde câte odată se afumă şi cu petică spre a nu fi câmpurile năpădite de insecte. Plugarilor li se dau câte un colac, spre a fi anul rodos. In comuna Straja, înainte de a se ară, este uz să se arunce un ou cât se poate de sus. Dacă acest ou se sparge când cade jos, arată că sâmbra sau tovorăşia făcută între cei doi plugari se va strică în graba (1). Prin alte sate, tot din Bucovina, se pune înaitea boilor foc, se afumă cu tămâie, se stropeşte cu aghiasmă şi se asvârle asupra lor cu sămânţă din sac. Femeia, din a cărei greşeală se chinuesc oamenii şi astăzi, nu este îngăduită să treacă pe dinaintea boilor. Boii trec peste foc, spre a fi iuţi la arat ca focul. (1) D. Dan, Straja, p. 44. www.digibuc.ro 49 Cu aghiasmă li se face boilor semnul crucii în frunte. Cu coada, biciului se face cruce şi pe pământ, cât timp plugarii se închină. Oul sau cojile de ouă cari se pun înaintea boilor, însemnează că boilor li se va părea plugăria sau plugaritul uşor (1). Prin unele sate din jud. Neamţ se crede că spre a-i merge bine plugarului, trebue să afume cu tămâie pe lângă boi şi plug, înainte de a porni la arat. După tămâiere se svârle un ou peste plug şi cel care-1 va prinde, se zice că va avea mare câştig în acel an (2). Prin jud. Botoşani se face la Crăciun un colăcel în chip de 8 ce se numeşte creciun,şi la pornitul plugului, după ce se tămâie boii, li se pune în coarne acel colac pe care îl mănâncă plugarii la ogor. Tot prin jud. Botoşani, mai de demult, «când avea să înceapă aratul de toamnă, luă grâul ce eră secerat întâiu şi după ce îl îmblatiă, îl ducea la moară şi facea faina. Apoi făcea colaci din acel grâu şi când porniau plugurile, puneau la boi în coarne câte o lumânare şi un colac, iar la argaţi dădea câte un colac mare. Apoi tămâiau boii şi faceau rugăciune la Dumnezeu să fie în pâne roada; şi astfel porniau plugurile în şir» (3). In Transilvania ocolurile împrejurul boilor şi al plugului se fac cu credinţa că frumuşelele, — vânturile rele, — nu vor da peste plug şi plugari, ci-i vor ocoli. Boilor li se dă un ou sdrobit (4). Tot în Transilvania, întâiul fecior care a ieşit primavara la arat este ales craiu, după datina bricelatului; acesta va avea dreptul să pedepsească pe toţi feciorii eari în cursul postului mare vor fi făcut vreo necuviinţa (5). CAPITOLUL IV. Aratul. 1. Plugarii pornesc de acasă cu boii înjugaţi la car, cu plugul, cotiga, grapa, sacii cu sămânţă şi nutreţul pentru vite în car. Câte odată leagă cotiga de inima carului, iar alteori boii trag cotiga, (1) Voronca, op. cit., p. 166.— De altfel e o credinţă aproape generală: , căci roada nu va fi. «Daca ar vedea omul câte guri stau cascate în pământ când începe el a samanâ, ar muri de spaima. Toate cer hrana şi mâncare, şi din aceea ce omul samană, Dumnezeu la toate le da». Roadele cari se fac în pământ, precum sunt cartofii, să fie samă-nate la luna veche, adica atunci când e lună plina, iar cele ce se fac deasupra pământului, cum sunt cerealele, la lună noua. Vremea cea mai bună de samanat se socoteşte a fi până pe la amiază, căci numai sămănaturile samanate până la această dată vor avea roade frumoase. «Ca sa rodească bine, sa sameni în ziua în care a nins întâiu, căci iarna are o luna care merge ca vara». Asemenea se mai crede ci-i bine sa se samene în ziua când a fost întâiu chidie (1) pe copaci (2). Samanatul se începe cu ochii închişi, cu credinţa ca precum sama-natorul nu vede sămânţă ce-o arunca, tot astfel nici păsările stricătoare sa nu vadă sămânţă din spicuri şi sa le doboare (3). Tot din această pricina se crede ca e bine ca samănatorul când samană sa fie «cu inima goâla», adica nemâncat, şi sa fie curat şi primenit, pentru ca sămanatura sa nu facă tăciune (4). Prin jud. R.-Sarat se crede ca dintre zilele de lucru nu se ară şi nu se seamana, sau, cum se mai zice: « nu se baga în pământ» în ziua de Vinerea seacă, pentru ca sa nu sece sămânţă. In sfârşit, până ce omul nu samana, se crede ca nu-i este îngăduit sa dea din sămânţă sa cu împrumut, căci altfel se crede ca-şi da norocul sau la roade (6). 1 (1) Promoroacă. (2) E. N. Voronca, op. cit., p. 167. (3) D. Dan, Straja, p. 45. (4) Dat. şi cred. Rom. din Zorleni-Tutova, comunic, de d-1 C. Patriche. (5) Candrea, Densuşeanu, Speranţa. Graiul nostru, I, p. 255. (6) Şezătoarea, I, p. 51. www.digibuc.ro 60 CAPITOLUL VI. Boronitul. 1. Sfărâmarea bolovanilor după arat, - când se ară pe vreme us-căcioasă, — se face cu borona. Boruna, borona, boroana, numită încă şi grapă sau fofează (1' poate să fie, obişnuit, de două feluri: patrate, cu mai multe stinghii puse cruciş, formând mai multe patrate (fig. 34) şi triunghiulară, cu două Fig. 35. sau mai multe stinghii paralele cu o lăture a triunghiului (fig. 35). Din distanţă în distanţa, în mod regulat sau nu, boruna are nişte dinţi de fier sau de lemn, lungi cam de o palmă domnească. Boruna se poartă de boi sau de cai, legată prin cărceie, un lanţ de fier,—sau prin gânj de lemn, de tânjală sau tânjelar. Un alt soiu de borună, căreia i se zice grapă cu dinţi de fier, este cea aratată în fig. 36; se foloseşte de către plugarii de prin jud. Dorohoiu, precum am văzut în com. Hânţeşti. Când boruna nu este în destul de grea ca sa sfărâme bolovanii, se mai pun deasupra ei bulgări mari de pamant, saci cu sămânţă, plugul şi se suie chiar şi oamenii pe dânsa. 1 (1) Vieaţa agricola, I, p. 1008. www.digibuc.ro 61 2. Tot pentru aceste scop se foloseşte şi tăvălucul (V), vălătucul, tăfălogul, tumburugul sau tavala cu care se tăvălucesc bolovanii. Acesta se compune dintr’un buştean lung ca de un strânjen şi gros ca de două palme. La mijloc este găurit pentru a face loc unei osii împrejurul careia se învârte şi de care se leagă braţele ce se încheie cu tânjala sau tânjelarul. El este de stejar, ca să fie greu; pentru ca să nu crape, se cercueşte pe la capete cu cercuri de fier. Din felul cum se rostogoleşte pe câmp, poporul i-a făcut urmă toarea gâcitoare: Pe valea Iui Sgaidarac, Se dă dracul peste cap (2). CAPITOLUL VII. Grăpatul. 1. Grăpatul, grăparea sau târşitul (3) are de scop de a netezi bucata arată, prin urmare a nu lăsa să se vadă fiecare brazdă, după cum a fost lasată din răsturnarea cormunei. Aceasta se face cu scopul de a se acoperi sămânţa ce a fost sămănată pe deasupra şi de a îndesă sau pături pământul înfoiat prin arare. Grăparea se face de obiceiu cu grapa de spini. Grapa aceasta (fig. 38), numită mai rar şi boron, boroană sau borună, are două tălpi numite cotoaie, în cari sunt înţepenite două stinghii numite andrele. Printre andrele sunt împletiţi spini. Cotorul spinilor se pârleşte în foc spre a se putea răsuci şi face gânj. Grapa are două mâni sau braţe de gânj, cari se împreunează şi de cari se leagă tânjala sau tânjelarul. 1 2 3 (1) Se află şi în jud. Covurluiu, cfr. N. Păsculescu, op. cit., p. 3S2. (2) N. Păsculescu, op. cit., p. 101. (3) Vieaţa agricola, I, p. 89: a târşi a grăpâ. www.digibuc.ro 62 In comuna Goleştii-Badii, jud. Muscel, am văzut alt soiu de grapă, care are în loc de andrele un drug, numit cotoc, în care se împănează cotorul spinilor sau mărăcinilor (fig. 39). Sunt însă părţi din ţară unde nu se află spini şi pe unde prin urmare plugarii nu au din ce să-şi facă grapele. Prin aceste părţi, în locul grapelor de spini se folosesc borunele cu dinţii de fier sau tăvălucii. 2. Mergând cu grapa, nu se poate grăpâ decât cel mult 6 — 8 brazde de plug, după cât de mare e şi grapa. Pentru aceasta, pentru a grăpâ o bucată arată, se poartă grapa până la capătul bucăţii arate şi înapoi, de mai multe ori. Un dus şi un venit cu grapa se numeşte o brazdă de grapă. Când la sfârşitul unei zile nu se isprăveşte o bucată de arat, şi când mai ales vremea se arată schimbătoare, se grăpează atât cât s’a arat. Cu toate acestea, gospodarii de obiceiu brăzdează numai atât, cât pot ară şi grăpâ într’o zi, ca să nu fie siliţi să lucreze într'o bucată mai multe zile depărtate una de alta din pricina vremii care se poate strică; altfel şi săce-ratul sau prăşitul trebue să se facă deosebit pentru deosebite părţi din bucată. Cu grăpatul, ogorul (\) s’a încheiat. Prin Bucovina, dacă după grăpat rămân încă bolovani, aceştia se sfarmă cu o unealtă numită ciocan (2). Capitolul viii. Încheiatul arăturii. 1. După ce ştim cum se grăpează, ne întoarcem la felul cum s’a făcut aratul: dela lături spre mijloc sau dela mijloc spre lături. In cazul întâiu, prin grăpare plugarul şi-a dat toată silinţa ca bazda mărginaşă, care a fost aruncată pe bucata vecinului, să nu 1 2 (1) Comunic, de d-1 D. Mihalache, jud. Muscel: ogor, bucată, fâştoacă arata ; fac ogor, ar. (2) Comunic, de d-1 I1. Onciul: un lemn pe-o coadă lungă penlru sfărâmat bulgării după grăpat)-. www.digibuc.ro 63 fie grăpată, ci să rămână ridicată, spre a servi ca hat, ca să-i arate despărţirea bucăţii sale, de ceea a vecinului. In schimb însă mijlocul bucăţii sale, de unde cormuna plugului a răsturnat pământ într’amândouă părţile, caută să-l acopere prin grăpare, căci fundul acelui şenţuieţ, neavând ţărână de loc, sau numai foarte puţină, sămânţa răsărind în pământ tare, rădăcinile nu se vor putea prinde la adânc şi deci, dacă nu va pieri la cea dintâiu arşiţă, va creşte totuş pipernicită şi va da un rod îndestul de slab. Acest fel de arătură se potriveşte mai bine popuşoiului, căci firelor de popuşoiu li se va putea da cu prilejul prăşitului ţărână mai multa la rădăcină, trăgând-o cu sapa din dreapta ori din stânga. La pânea mărunţică însă, acest lucru nu se poate. Se înţelege astfel uşor, de ce începutul arăturii din mijlocul bucăţii nu are acest neajuns. El însă nu se poate face doi ani dea-rândul, căci în anul următor plugul n’are după ce să se conducă spre a urmă în linie dreaptă. Totuş rămâne un dâmb, dâlm sau coamă dealungul bucăţii, căci oricât de grea ar fi grapa, ea nu poate împrăştia cele două jumătăţi de brazdă, — întâia brazdă, — cari stau «încălecate», — ridicate una peste alta. Arând şi în anul următor tot pe mijloc, dâlmulsau ridicatura se va mări încă mai mult şi astfel ploaia, în loc să intre în pământ se va prelinge spre haturi. Acest fel de arătură se potriveşte sămănaturilor de vară, ale căror bucăţi vor fi despărţite prin haturi de adâncimea unei brazde, pe cari plugarul se fereşte ‘de a le astupă cu grapa. 2. Când se ară o bucată mai mare, adesea după ce se sfârşeşte, bucata arată se tiveşte cu o brazdă sau o brăzdătură, adecă i se trage o brazdă de jur împrejur, care astfel rămâne neacoperita de grapă. Aceasta tivire se mai numeşte şi capastrare {1). 3. Astfel ară omul până îşi isprăveşte bucatele lui: întâiu sau «în frunte» arându şi pânea mărunţică şi apoi popuşoii. Dacă a isprăvit şi este diletnic, mai ară şi pe la alţii în schimbul nutreţului, care poate îi lipseşte, sau cu plată. In alte vremuri, prin unele părţi plugarii se ajutau şi la arat. «Clăcile la arat se faceau mai ales pentru vădane, preotului, dascălilor şi oamenilor săraci. Eră o frumuseţe sa vezi 15—20 de pluguri pe o brazdă şi ogoraşul omului într’o clipa arat, samanat şi 1 (1) Vieaţa agricolă, I, p. 1008. www.digibuc.ro 64 grăpat. Plugarilor li se da o cinste şi drept plată un «bogdaproste, să fie de sanătatea dumitale şi a vitelor!» (1). 4. Ori şi cum, arătura trebue să se sfârşească la Constandin Graur, Sf. împăraţi Constantin şi Elena, căci se crede prin unele părţi ca tot ceeace se pune în pământ dela această zi înainte, este degeaba, deoarece se va îngălbinî ca graurul, — ca grangurul (2). 1 2 (1) M. Lupescu în Calendarul Revistei «Ion Creangă» pe 1911, p. 164. (2) C., R.-Codin şi Mihalche, Sărbătorile poporului, p. 66. www.digibuc.ro PARTEA IV. POPUŞOII. CAPITOLUL I. Popuşoiul. 1. Popuşoiul este astăzi, pentru poporul român, planta care dă grăuntele din cari se face făina sau mălaiul ce constitue temelia hranei de toate zilele. El a fost adus în Europa către sfârşitul veacului XVI; în Muntenia intră sub domnia lui Şerban Cantacuzino (1678—88), iar în Moldova pe la începutul veacului XVIII, sub domnia lui Constantin Mavrocordat. In Ardeal se crede că a început a se cultivă sub Q. Râkoczi I (1631—48), în Banat şi Ungaria pe la 1791, iar în Bucovina la 1786 (1). 2. Asupra temeiului ce se pune pe popuşoiu, din punctul de vedere al hranei, iată ce ne spune o povestire: «Se zice că odată s’a întâlnit popuşoiul şi cu grâul pe un drum. Grâul, ca să-şi bată joc de popuşoiu, i-a strigat: — Bună ziua, «călcăiu crăpat» ! Iar popuşoiul i-a răspuns: — Mulţămesc dumitale, «râsul copiilor» ! Pe grâu îl ustură la inimă vorba popuşoiului şi de aceea căută să vadă mai bine cum stă treaba. Mai târziu s’a încredinţat că n’a avut dreptate să-şi batjocorească prietenul şi de aceea, întâlnindu-1 altă dată, i-a zis: — Bună ziua, «saţul casei!» Iar popuşoiul vesel i-a răspuns: 1 (1) Z. C. Panţu, Plantele, p. 205. — Poporul însă explicând glumeţ zice că: «Intâiu şi’ntâiu cânds’au adus la noi în ţară popuşoii, au'şfost aduşi de un popă care eră cam şuiu, aşa că vorba popuşoiu vine dela acel popi şuiu !> (tlon Creangă», voi. IV, p. 387). T. Pamfile, Agricultura la Români, 6 www.digibuc.ro 66 — Multămim dumitale, «cinstea mesei!» (1). O variantă a acestei povestiri se aude şi în partea de miazănoapte a Moldovei, având acelaş înţeles; deosebirea este numai că în loc de grâu este vorba de pâne'căreia popuşoiul îi zice la sfârşit: — Multămesc dumitale, «cinstea mesei !». Cinste dai, cinste găseşti! Oricât de mare ar fi cătarea, preţul, preţuirea sau cinstea popu-şoiului fată de grâu, ele se socotesc în popor la olaltă ca sfinte; cu dânsele omului nu-i este îngăduit să facă orice. In această privinţă, iată ce ne spune o povestire bucovineană: S’a dus grâul şi popuşoiul odată la Dumnezeu ca să se jăluească. asupra tuturor celor ce fac oamenii cu dânşii. — Mă ară, Doamne, şi mă seamănă, zice popuşoiul. — Bine fac, creşte, îi răspunse Dumnezeu. — Mă prăşesc odată şi a doua oară ! — Bine fac, creşte ! — Şi mă taie şi mă desfac! — Bine fac, creşte, sporeşte! — Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfarmă şi mă fac făină.. — Bine fac, creşte, sporeşte! —: Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb. — Bine fac, creşte, sporeşte! — Şi mă fac mâlaiu... — Şi pe mine, adăugă şi grâul, mă fac pâne, ne pun la dospit,, ne frământă şi ne chinue. — Bine fac, creşteţi, sporiţi! — Şi ne pun în cuptor de ne coc. — Bine fac, creşteţi, sporiţi! — Şi pe urmă ne scot şi ne pun din nou în foc, zicând că nu suntem bine copţi. — Apoi aceasta este rea treabă; să nu creşteţi, să nu sporiţi! (2). 3. Ca popuşoiul să rodească cu îmbelşugare, poporul român cunoaşte o seamă de vrăji, dintre cari pe unele le vom pomeni la locul cuvenit, iar aici însemnăm următoarele: In Bucovina, la Bunavestire, înainte de răsăritul soarelui, o femeie lipeşte o baligă în păretele coşerului cu popuşoiu (3). 1 2 3 (1) Culegere din Ţepu-Tecuciu. (2) E. N.-Voronca, op. cit., p. 180—1. (3) Marian, Sărbătorite, III, p. 224. www.digibuc.ro 67 Prin Moldova se crede ca dacă se împrăştie pe drum cenuşă de c'mcalăi (fără grăunţe), popuşoii vor creşte mănoşi (1). Printre firele de popuşoi cari cresc pe o bucată, este câte unul care se chiamă mama sau ştima popuşoilor. După credinţele plugarilor, acest fireşte cel ce păzeşte bucata de primejdii, şi de aceea nu se strică, ci se păzeşte. In Bucovina se crede că ştima popuşoiului se cunoaşte pe aceea că are frunza albă, întâiu, cât este mic. Acest fir de popuşoi u se sărută, căci este semn de roadă (2). Poporul cunoaşte multe semne de bielşug sau mană în popuşoi. Astfel: Dacă la Stratenie vor fi ţurţuri mari de ghiaţă, popuşoii vor fi mari; dacă, dimpotrivă, ţurţurii vor fi mici, şi popuşoii vor fi mărunţi (3); Dacă primăvara este multă floare de gir, toamna va fi bună recolta de popuşoiu (4); Dacă cucuruzul,—fructul molidului, — e cam des, popuşoii vor fi slabi (5); Daca primăvara se vor vedea pe lângă case sburând mulţi cărăbuşi, e semn de mană în popuşoiu (6); Dacă tot primăvara se vor vedea mulţi cărăbuşi pe arătură, va fi semn că popuşoii se vor face mulţi (7). Prin unele părţi când femeile coc aluatul pentru Crăciun, după ce îl pun în cuptor, aruncă pe cărbuni un alt cărbune stins. Dacă acest cărbune fură foc îndată şi se înroşeşte, se crede că popuşoii sămănaţi de vreme vor ieşi-buni; dacă acel cărbune se aprinde târziu, vor avea noroc de vreme bună popuşoii sămănaţi târziu (8). Dacă plouă în timpul aratului la popuşoiu, e semn că în acel an nu va fi mană în popuşoi; dacă dimpotrivă e secetă, popuşoii se vor face cu îmbielşugare (9); 1 (1) I. Creangă, op. cit., p. 421. (2) E. N.-Voronca, op. cit., p. 179. (3) Ibidem, p. 961. (4) D. Dan, Straja, p. 44—5. (5) Cred. Rom. din unele sate din Bucovina, comunic, de d-1 P. Câr-stean, stud. (6) Şezătoarea, VI, p. 49. (7) Cred. Rom. din Vârlezi-Covurluiu, comunic, de d-1 I. N. Vârlezeanu. (8) Dat. şi cred. Rom. din corn. Bogdaneşti, Jud. Suceava. (9) Şezătoarea, VI, p. 49. www.digibuc.ro 68 Câte berze vei vedea întâia oară primăvara, atâtea care de po-puşoiu vei face (1) şi Dacă în noaptea de către Crăciun vei visă popuşoiu, cât de mari îi vei visa, atât de mari se vor face şi dânşii peste vară (2). 4. Popuşoiul are diferite numiri. In Moldova şi Bucovina se mai numeşte şi păpuşoiu sau păpăşoiu; în Ţara-Românească i se zice porumb; în Ardeal cucuruz (3) sau ţenchiu (4); Macedo- şi Megleno-Românii îi zic călămbuchiu, călămbucu, gârnişor, mălai sau misur (5), numai dacă nu cumva prin aceste numiri înţeleg deosebite soiuri de popuşoiu. Soiurile cele mai cunoscute de popuşoi sunt: Românesc, măselat sau alburiu, care e mare şi alb la bob; Moldovenesc, care are boabele mai muşcate; coloarea îi este galbenă deschisă; ştiuletele este lung şi gros, iar bobul mare; Hăngănesc sau hăngan are bobul lungăreţ şi mare, galben-roşcat, firul scurt şi ştiuletele mare; «varietate indigenă precoce, cultivată în comuna Hangu din Moldova» (6); Mocănesc, cu bobul mare şi spornic; Morânglav, cu ştiuletele mare şi cu opt până la zece rânduri de grănunţe; Turcesc, cu ştiuletele gros, cu multe rânduri de grăunţe şi bobul albicios; Tătărâsc, cu bobul foarte mic, alb şi rotund; Scorumnic sau scoromnic, cu ştiuletele subţire şi cu opt rânduri de boabe mari, aurii (7). Colţ-de-cal, dinte-de-cal, dintele-calului, cu bobul mare, lat şi albicios ; se pare că varietatea aceasta, cultivată în mod excluziv prin jud. Brăila, se mai numeşte şi american. De-cinci-luni, cu ştiuletele subţire, cu bobul lung şi roşietec; Nemţesc, cincantin, mărunt, mărunţel, portocaliu, chircâ sau moldovenesc, cu ştiuletele scurt şi subţire, bogat în boabe şi şiruri, iar firul mănos în ştiuleţi (8). 1 (1) Şezătoarea, VIII, p. 51, 52 şi 54. (2) Revista „Tinerimea română“ III, 1, p. 453. (3) I. Q. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, p. 452. (4) Viciu, op. cit., p. 83. — 1000 Doine, p. 286. (5) Z. Pantu, Plantele, p. 204 — P. Papahagi, Megleno-Romănii, I, p, 25, (6) Ibidem, p. 204 (7) Culegere din Goleştii-Badii, Jud. Muscel (3) Vezi Dame, Terminologie, p. 63—4 www.digibuc.ro 69 Huţâneşti, sunt pestriţi şi Ţigăneşti, sunt negri (1). Megleno-Românii cunosc varietăţile albă şi galbenă, care se pre-, feră fiind mai bună (2). CAPITOLUL II. Aratul şi sămănatul. 1. Chipul cum se ară şi se samănă în de obşte, îl cunoşteam din cele arătate mai înainte, unde în linii subţiri s’au pomenit şi popuşoii. După arat, brazdele se boronesc sau se tăvălesc, ca sa se sfarăme bolovanii. De obiceiu popuşoii se ară şi se samănă în mirişte, adecă pe acolo pe unde în anul trecut a fost sămănată pâne de vară; totuş pe alocuri, popuşoii se samănă într’aceeaş bucată mai mulţi ani dearândul. Arătura sau ogorîtul pentru popuşoi se face obişnuit primăvara; prin unele părţi se face şi toamna (3), In Moldova o astfel de a-rătură făcută toamna se numeşte întorsătură, dela verb. a întoarce. Prin Oltenia şi Ţara-Românească, popuşoii nu se samănă prin asvârlire, ci se pun, şi vremea sau lucrarea aceasta se numeşte pusul, punerea sau puitura (4) porumbului. In aceste părţi, după arat, brazdele nu se grăpează, ci se lasă aşa cum sunt; apoi, din trei în trei brazde, între brazda a doua şi a treia, se face cuib cu călcâiul şi în acest cuib se pun câte şase-şapte boabe de porumb din sac. Cuiburile se fac de către puitor, din mers, la fiecare doi paşi, tot cu călcâiul piciorului drept. In loc 1 (1) E. N. Voronca, op. cit., p. 179. (2) P. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 25. (3) Ic. I. Mălăescu, Monogr. com. Mălăeşti, p. 35. (4) C. R-Codin, O samă de cuvinte, p. 63. — Iată cântecul pusului la (de) cucuruz. I. I. Ciuncanu, Doine şi alte cântece, Craiova 1911, p. 42: Cucuruz, cucuruz, Cine[*al] focului te-a fus ? Cin’tC'a pus şi sămanat, Mâna lui să-i fi secat. Până sunt fetele mici Şi flăcăii tot voinici. Cucuruz cu foaia verde, Puica mea nu se mai vede. Şi iar verde m&rgărit, Nici astăzi n’ai răsărit. Răsai. cucuruz, si creşti. Puică, tu ai să te pierzi, Şi lumea n’ai s’o mai vezi I www.digibuc.ro 70 de călcâiu, cuibul se mai face câteodată şi cu parul sau cotonoaga (1). Se întâmplă însă ca boabele puse să nu răsară toate; în această împrejurare se face a doua puitură prin locurile sterpe şi care se numeşte cârpit sau cârpeală. Cârpitul se face cu sapa, căci pământul întărindu-se, călcâiul nu mai poate face cuib, şi se urmează numai pe acolo pe unde boabele n’au răsărit. Când dintr’un cuib n’au răsărit decât două boabe, sau numai unul singur, cele pierite se în-locuesc cu altele, puse tot cu sapa, şi în apropierea vechiulului cuib. Prin jud. Dorohoiu, aceste borte se fac cu ţăruşul (2). Prin părţile de deal şi de munte, precum şi pe la şes, prin grădini şi viile tinere, micile petice de pământ adesea nu se mai ară, ci se sapă cu sapa, sămănatul făcându-se ori pe dedesupt, pe piele, ■ pe locul nelucrat, ori pe deasupra prăşiturii, pe pământul negru. Pricina pentru care câte odată grăunţele nu răsar, iese din calitatea grăunţelor cari nu trebuesc să fie seci, uscate de crude sau sfărâmate la bătutul popuşoilor, cu ciomagul ori îmblătiul. Alteori însă aceste grăunţe sunt mâncate de ciori cari le ciugulesc de pe pământ înainte de a le veni rândul să fie acoperite de brazde, sau sunt scoase chiar din aratură, când sămănatul s'a făcut pe deasupra brazdelor. De aceea, la 22 Fevruarie, când cade Sânt-Toader, pentru ca ciorile să nu scoaţă porumbul, se obişnueşte prin unele părţi ca gospodinile să se scoale disdedimineaţă, Marţi, — Marţia ciorilor, care vine în preajma lui Sân-Toader, să-şi iea furca în brâu şi sa toarcă cu ochii închişi un fir; după acesta să-l înnoade cu mânile la spate şi tot cu ochii închişi, zicând această vrajă: «Nod gura ciorilor, a garoilor, a suitelor şi a toate lighioanele cari scot porumbul». Ieau apoi firul înnodat şi tot cu ochi închişi îl leagă de fiarele coşului, unde îl lasă până când se sfârşeşte pusul porum- bului. Când sămănatul s’a isprăvit, firul se iea dela coş şi se leagă la coarnele plugului; în anul următor se ară cu dânsul la plug, unde se ţine până se isprăveşte aratul, când se scoate şi se aruncă (3). De bună seamă că în acest timp la coş a stat vrăjit alt fir înnodat. 2. Mai întodeauna, odată cu sămănatul popuşoilor, printre grăunţele de sămânţă se amesteca şi sămânţă de cânepă din care vor răsări firele ce se vor face hlandani, sămânţă de bostan, sămânţă 1 2 3 (1) După cele văzute în satele de şes din Jud. Muscel. — Dame, op. cit., p. 16. (2) După cele văzute în Hânţeşti. (3) Revista nTinerimea română» IV, 1—2, p. 94. www.digibuc.ro 71 ■de pepene sau boabe de fasole, cari toate vor creşte împreună cu. popuşoii şi cari se vor culege fiecare la vremea potrivită. 3. De aratul şi samănatul popuşoilor se leagă o seamă de datine şi credinţe. Astfel: Ca să crească popuşoii buni, ciucalăii de pe cari se ieau grăunţele, se asvârle în drum, cu credinţa că se vor face aţâţ de mulţi, câţi drumeţi vor trece pe acolo; alţi gospodari îi dau pe ape şi nici cu un chip nu-i pun pe foc (1). Când se pune porumbul în pământ, cocenii cu frunzele dela legătură se aruncă în baltă, într’o gârlă sau gropan cu apă, ca biel-şugul popuşoilor să ieasă cum iese apa din pământ (2). Aratul se începe când sunt mulţi cărăbuşi (3) păroşi pe picioare. Trăgând seama la aceşti cărăbuşi, dacă se va vedea că picioarele de dinapoi sunt mai păroase decât celelalte, se crede că popuşoii sămănaţi mai târziu, popuşoii târzii, vor rodi mai bine decât ceilalţi ; dacă picioarele mijlocii vor fi mai păroase, se zice că popuşoii mijlocii vor fi mai buni: dacă vor fi astfel cele de dinainte, se crede că popuşoii din frunte sau cei de vreme vor fi mai rodoşi (4). Aratul începe de obiceiu pe la Buna-Vestire şi ţine până pe la Arminden (5) sau Ispas (6). Se ară şi se samănă în toate zilele afară de Marţi, pe alocuri, căci «Marţea este cu pieze rele» (7). Tot astfel prin unele părţi nu se samănă în acea zi din săptămână în care a căzut Buna-Vestire în acel an, ca să nu iasă popuşoi slabi (8). Popuşoii s’ar putea sămănâ cât de târziu, dacă s’ar putea şti că toamna va fi lungă şi bruma n’ar cădea curând. Un semn despre aceasta ar fi îngheţul pământului în spre Patruzeci-de-Sfinţi. Popuşoii sămănaţi de vreme vor fi buni dacă în ziua de Buna-Vestire soarele se va arătă dimineaţa; dacă se va arătă pe la amiază 1 (1) Dat. şi cred. Rom. din Nemţişor, Vânătorii Neamţului, jud. Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei. (2) Dat. şi cred. Rom. din Catanele, jud. Dolj, comunic, de dl. Şt. St. Tuţescu. (3) Melolontha vulgaris, Fabr. (4) Marian, Insectele, p. 22—3. (5) I. A. Zanne, Proverbe, IX, p. 270: «Dacă nu se seamănă cucuruzul până la Arminden, poţi să bagi mestecăul mămăligii în foc!» (6) Marian, Sărbătorile, 11, p. 37. (7) R. Codin şi Mihalache, op. cit., pag. 10S. (8) Marian, Sărbătorile, 11, p. 224. www.digibuc.ro 72 buni vor fi popuşoii mijlocii; dacă se va arăta către seară, vor rodi bine popuşoii sămnaţi târziu (1). 4. După sfârşitul aratului şi sămănatului de popuşoi, se mai sa-mănă numai mohorul, — popuşoii deşi, — cari nu se vor lucră, ci se vor lăsă să-i năpădească mohorul. Când acestui nutreţ sau cositură îi va veni vremea să se cosească, va fi cosit. In Ardeal, acest mohor se numeşte ciolomad sau cucuruz de boi (2). CAPITOLUL III. Borunitul. 1. Popuşoii răsărind, îşi arată întâia frunză când se zice că sunt «ca urechea şoarecelui», după care urmează a doua, a treia şi celelalte frunze. 2. De obiceiu, când popuşoii au crescut cam de-o «palmă proastă»(3), se borunesc sau boronesc cu boruna de fier sau de lemn. Prin părţile pe unde această unealtă se numeşte grapă, operaţiunea se numeşte grăpat sau grâpare. Prin grăpare, o sumă de buruieni rădăcinoase precum ar fi hol-bura (4), chirul (5), mohorul şi mai ales cel lat (6) şi iarba grasă, dar şi lupoaica, ridichioara (rapiţa sălbatecă, muştarul), părul porcului, visdeiul (glusdeiul), ulerul (costreia), loboda albă şi roşie, răcoina, mesteca, cicoarea, pălămida, cucubeţica, ştiriţa, zerna (zărna) ş. a., se desrădăcinează prin dinţii borunei şi se scot. Mai presus de aceasta stă însă faptul că prin sgâriare, sau scri-jălare, pământul întărit, bătut, bătătorit, bătucit sau duplit de ploi, se înfoiază şi se aieriseşte. Borunitul se face înaintea întâiului prăşit. Când plugarul are mulţi popuşoi de prăşit şi nu-i poate dovedi din muncă, îi boro-neşte şi a doua oară, înainte cu o săptămână de rândul prăşitului. Se înţelege, nu se boronesc decât popuşoii sămănaţi prin svâr-lire, nu şi cei sămănaţi în rânduri. 1 (1) Marian, Sărbătorile, p. 223. (2) Viciu, op. cit., p, 88. (3) 20 cm. (4) Cămaşa lui Dumnezeu, hdlbora, poala Maicii Domnului, poala rânduni-cei, rochiţa rândunelei (Convolvulus ărvensis L.). (5) Pir (Triticum repens, L. = Agropyrum repens, P. Beauv.) (6) Vezi Z. Panţu, Plantele, p. 175. www.digibuc.ro 73 CAPITOLUL IV. Prăşitul. 1. îndată după borunit, muncitorii ies la prăşit, care se mai numeşte şi săpat (1), prăşită (2), sapă (3), copoit (4), târşit (5), târ-şertit, troşenit sau bruftuit; verbele respective sunt: a prăşi, săpâ (da cu sapa), copoi, târşl, troşenl şi bruftul, iar ceeace rezultă se numeşte : prăşitură, praşă, săpare, săpătură, târşenire, troşenire (6) sau bruftuială. In deobşte întâiul prăşit se numeşte prăşitul dintâi, sapa dintâi sau prăşită dintâi. 2. Prin prăşire se face la rădăcina firului de popuşoiu un muşi-roiu, moşiroiu, muşinoiu, moşinoiu sau cuib, adecă o mică adunătură de ţărână, care, pe de o parte îi adăposteşte rădăcina fragedă de arşiţa soarelui, iar pe de alta îi înlesneşte o înrădăcinare mai temeinică, având unde să crească şi să se desvolte firele de rădăcină ad-ventivă, numite mustăţi. Afară de acestea, prin facerea muşiroaie-lor se fac nişte adâncături între dânsele, pe unde apa de ploaie poate să pătrundă mai uşor la rădăcinile firelor. Tot prin prăşit popuşoii se răresc: o parte dintre fire se taie şi se lasă numai acele ce sunt frumoase şi la o depărtare potrivită, în mărime mijlocie cam de un pas, ca să se poată desvoltâ fără supărare. La un moşiroiu se lasă numai un fir de popuşoiu şi numai prea rareori câte două, când însă acestea se află într’o răritură, poieniţă. Tot prin prăşit se taie toate buruienile, cari crescând ar înăduşi popuşoii şi i-ar face să se îngălbenească. Pământul se frământă în întregime, până aproape de rădăcina firului, care adesea, ne mai având în ce să se sprij ine, cade. In acest caz, prăşitorul îl ridică în picioare într’un chip meşteşugit prin aruncarea ţărânii cu sapa, prin ridicarea cu degetele picioarelor 1 (1) 125 chiuituri, Gherla 1904, p. 4. (2) Culegere din Româneşti, jud, Iaşi, şi Vălenii-de-Munte, jud. Prahova. (3) Goleştii-Badii, jud. Muscel. (4) Culegere din Dolj. (5) Şt St. Tuţescu, Tartia ăluia, p. 110. (6) Vie aţa agricolă, I, p. 90, www.digibuc.ro 74 sau apucându-1 cu o mână, iar cu cealaltă trăgând pământul cu sapa la rădăcină. După felul popuşoilor, după tăria pământului şi după obiceiul locului, unii gospodari lasă popuşoii mai rari, alţii mai deşi şi-i o adevărată fală pentru acei ce ştiu să-i potrivească. Dacă sunt petece pe unde grăunţele asvârlite n ’au răsărit, ele se lasă aşa, căci popuşoii nu se pot răsădi sau muta, deoarece se pălesc îndată şi pier, uscându-se. Numai când prăşitul se face pe moale, adecăj pe vreme ploioasă, se pot muta, luându-i pe dede-supt, cu sapa, rădăcina neatinsă în pământ mult, şi punându-i în locurile goale sau pleşuve. Astfel se face prăşitul dintâiu al bucăţilor cu păpuşoi, cari au fost sămănate prin asvârlire. 3. Prin părţile pe unde popuşoii se seamănă rânduri-rânduri, pe brazde, la sapa întâia se prăşeşte ristavul, locul dintre două rânduri de popuşoi, care are lăţimea a trei brazde, iar firele din cuib, în caz când au răsărit toate, se răresc prin tăiere şi nu prin smulgere, ca să nu se smintească şi celelalte. In cuib se lasă numai câte patru sau cinci fire, împrejurul cărora se face cuib, adecă muşiroiu. 4. Prăşitul sau săpatul acesta se face cu sapa. Sapa se alcătueşte din două părţi: sapa propiu zisă (fig. 40) care are: 1, leafa sau fierul; 2, tăiuşul sau gura; 3, colţurile; 4, urechea cu 5, muchea şi 6, gâtul. A doua parte este coada sau dârjala care este de lemn drept şi neted, ca să nu bată la palmă, adecă să nu facă prăşitorului beşici sau bătături pe la rădăcinile degetelor sau pe la mijlocul şi încheieturile lor. Coada se întăreşte în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn, sau unui piron sau cuiu de fier. De obiceiu sunt două feluri de sape: unele mai înguste (fig. 42—3), www.digibuc.ro 75 numite şi sape de săpat şi altele mai late (fig. 40—1) numite şi sape de prăşit. La sapele de săpat, unghiul pe care îl formează leafa cu coada este aproape drept (90"; fig. 43), pe când la cele de prăşit, acest unghiu este mai mic. Cu cele dintâi, tăierea în pământ se face aproape vertical, pe când cu cele de al doilea tăietura este mai oblică. Săpatul se face tăind pământul sapă (1) cu sapă, adecă bucată cu bucată, pe când prăşitul constă din lovirea pământului cu tăişul sapei şi din 'tragerea pământului până la muşuroiul popuşoiului. Aceasta este cu putinţă, căci tăietura pământului ce se trage, nu are o adâncime mare faţă de tăietura sapei de săpat. Inchipuindu-ne un mal de pământ, avem în fig. 44 şi 45 porţiunile 1, 2, cari arată cât taie atât la săpat (fig. 44) cât şi la prăşit (fig. 45) cu sapa, observându-se bine atât lungimea lozbei sau bucăţii de pământ cât şi adâncimea ei. Din cele arătate până aici se poate prin urmare înţelege uşor că prăşitul se face cu atât mai uşor, cu cât pământul va fi mai înfoiat, mai mrăniţos (ţărinos), «cu cât se va prăşi mai bine». Când pământul va fi mai tare, prăşitul se va face mai greu. După tăria pământului, se dă lefei sapei, faţă de coadă, o înclinare mai mare sau mai mică, adecă se va da sapa «mai la săpat» fig. 41a sau «mai la prăşit» (fig. 41 a') (2). Potrivirea aceasta se face cu ciocanul, îndoind sapa dela gât. Sapele se bat şi se ascut, după cum vom vedea când va fi vorba de coase. 5. La o casă de plugar sunt de obiceiu atâtea sape câţi muncitori sunt, înţelegându-se astăzi, în aceste vremuri grele, prin muncitori chiar şi copiii dela opt ani în sus. Dacă acesta poate să ţină în 1 2 (1) De unde şi înţelesul cuvântului sapă: o lozbă sau brazdă de pământ, care se taie sau se desprinde dintr’o singură tăietură a sapei. (2) Despre aplicarea acestui procedeu la... nasul copiilor, în joacele lor, vezi T. Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 51. Fig. 44. Fig. 45. www.digibuc.ro 76 spinare pe un altul mai mare decât dânsul, care i se aruncă în cârcă fără de veste, se crede că este «bun de pus la sapă», «ca să plătească şi el cea mămăligă !» Sapa se cumpără din târg; mai înainte se făcea de meşterii satelor. Este mai mare şi prin urmare mai grea, după puterea omului. Din sape vechi, stricate, se fac diferite unelte, — cosoare, cuţite, topoare, — sau slujesc la pânzuirea plugului. Pe ouăle de Paşti chipul sapei nu lipseşte; desemnul are forma din fig. 46. (fondul roşu iar liniile şi punctele albe) (1). 6. Prăşitul de-al doilea, care câte odată împrumută şi unele numiri ale celui dintâiu, se mai chiamâ şi praşila a doua, sapa a doua, muşiroitul, muşoroitul, ţărnuitul (2), ogorîtul (3), îngropatul (4) sau copăitul (5), se face cu scopul de a tăia buruienile cari au crescut şi a mări muşuroiul dela rădăcina firului de popuşoiu. Dacă la prăşitul dintâiu s’a răscolit pământul până la rădăcina firului, la prăşitul de-al doilea, vechiul moşinoiu nu se strică, ci peste dânsul se adaogă ţărână proaspătă. Cu acest prilej, dacă popuşoii se găsesc lăsaţi prea deşi dela prăşitul dintâiu, acum se mai răresc, adecă se mai taie pe unde se socoteşte că-s prea aproape unii de alţii. Prăşitul de-al doilea se face la trei-patru săptămâni după prăşitul întâiu; în orice chip, munca se cumpăneşte astfel ca să se isprăvească cel mai târziu când este aproape să înceapă seceratul. Când nu este vreme în de ajuns, când plugarul are prea mulţi popuşoi sămănaţi şi când în aceste împrejurări popuşoii nu sunt buruienoşi, prăşitul de-al doilea nu se mai face. Tot astfel, câte odată şi foarte rar numai, când este răgaz, se face şi prăşitul de-al treilea; aceasta se întâmplă când seceratul întârzie. Atât la prăşitul dintâiu cât şi la cel de-al doilea, când lucrul nu se face la vremea cuvenită, se zice că popuşoii au fost scăpaţi, 1 (1) Maria Panaitescu, op. cit., după originalul din Baioteşti-Ilfov. (2) Culegere din Hânteşti, jud. Dorohoiu. (3) Culegere din Vălenii-de-Munte, jud Prahova. (4) Ic. Mălăescu, Monogr. cit., p. 36. (5) Vieaţa agricolă, I, p. 87. www.digibuc.ro 77 sau au fost scăpaţi în burueni, referindu-se mai ales la întâiul prăşit. Când această primejdie se apropie, se zice că «popuşoii încep să dea ochii peste cap». 7. Prin părţile pe unde popuşoii se samănă în rânduri, la două sau trei săptămâni după prăşitul dintâiu, se face răriţatul (1) sau răliţatul (2), cu rărită sau râliţa. Prin răriţare se face pe ristavuri un şanţ răsturnându-se pământul cu cele două cormane ale uneltei, în dreapta şi în stânga şi înăltându-1 pe lângă cuiburi. Boii merg pe ristavurile lăturaşe. 1 2 (1) Culegere din părţile de şes ale judeţului Muscel. (2) Candrea, Densuşianu, Speranţă, Graiul nostru, I, p. 77, pentru jud.-Dolj. www.digibuc.ro 78 Rariţa (fig. 47) are următoarele părţi: 1, grindeiul; 2, fierul, un diedru cu un unghiu aproape de 175°; 3, cormene, sing. cormană, de lemn; 4, plazul care merge pe pământ; 5, verigile sau arcurile de fier cari sunt legate de cormene prin inele de fier, slujind la apropierea sau îndepărtarea lor de plaz, căci acestea se învârtesc, prin balamale, într’o îmbucătură de fier ce le îmbracă pe amândouă ; 6, coarnele; cornul, la unele rariţe, este înţepenit în plaz şi în grindeiu, sfârşindu-se sus de-a dreptul prin două coarne, pe când la altele coamele sunt legate de grindeiu şi se razemă pe cornul propriu zis; 7, îmbucătura de fier a cormenilor, care străbate grindeiul sub formă de limbă găurită. Dacă cuibul îmbucurăturii, care se mai numeşte şi îmbrăcaturi, ar fi jos, ridicând boii, prin jug, grindeiul în sus, ridică şi fierul şi brazda nu se taie adâncă; mutând cuiul mai sus, la ridicarea grindeiului, fierul rămâne jos şi brazda se croeşte adâncă; 8, bârţa. Rariţa nu poate fi trasă de boi înjugaţi la jugul obişnuit, căci ei trebue să mearga departe unul de altul, pe câte un ristav vecin celui ce-i împărţit de rariţa. De aceea se obişnueşte un alt soiu de jug mai mare, care se compune (fig. 48) din: 1, ceafa care are cinci găuri pentru resteie, bulfeie şi cuiul japiţei şi alte găuri pentru a muta răsteiele şi bulfeiele mai aproape sau mai departe, potrivind cu chipul acesta ca boii să meargă drept pe ristavuri; 2, poliţă; 3, resteie; 4, bulfeie;5, jâpiţa de lemn; 6, cuiul japiţei; 7, chişărul de fier sau lanţ; 8, cuiul grindeiului în formă de cârlig, care trage veriga chişărului; 9, grindeiul rariţei (1). (1) Descripţia şi desenele rariţei şi jugului, după cele culese din şesul jud. Muşcel. www.digibuc.ro 79 Un alt soiu de rariţă (fig. 49) o dăm mai mult pentru curiozitate, căci se foloseşte aproape excluziv la grădinarie. La dânsa se deosebeşte: 1, plazul ; 2, cormanele; 3, trapiţa sau cucura şi 4, cornul, care este adaus la cornul propriu zis 5 (1). 9. Dela rariţă peste o săptămână, se face sapa a doua, adecă muşiroitul cu sapa sau făcutul muşiroaielor. Daca însă dau zor alte munci, muşiroitul nu se mai face. 10. La prăşit omul pleaca disdedimineaţă cu sapa pe umăr (2), de care atârna traista cu bucatele şi bota cu apă. Tot odată cu dânsul îi pleacă şi copii precum şi nevasta, dacă nu cumva aceasta ră- mâne acasă spre a pregăti mâncarea, mai ales când se întâmplă să aibă muncitori mulţi pe bucată, «la loc» sau «la pogoane». Prăşitul începe dela un capăt al bucăţii; dacă locul este înclinat, munca porneşte din vale spre deal. Dacă bucata este îngustă şi pe dânsa lucrează numai doi pră-şitori, unul se aşează pe o brazdă (3) şi celelalt pe cealaltă brazdă* 1 2 (1) Văzută în Zorleni-Tutova la d-1 M. Lupescu. (2) Despre cel «calic şi fudui», se zice că «merge Ia bucată cu sapa în-vălită în basma», sau«se duce la prăşit sprijinindu-se în coada sapei ca’ntr'un băţ»_ 131 lumătate de bucată. www.digibuc.ro 80 Dacă bucata este prea lată, prăşitorii se aşează în curmeziş la intervale egale între dânşii. Obişnuit, acest interval nu trebue să fie mai mare ca trei stânjeni, spre a fi cu faţa întotdeauna către partea neprăşită şi astfel a trage cu sapa dinainte înapoi şi nu în lături, lucru care aduce oboseală mare, deoarece sileşte pe prăşitor a se întoarce veşnic cu faţa spre sapă; însemnează apoi a mută totdeauna picioarele şi a bătături astfel prăşitura cu prea multe urme. Fiind mai apropiaţi, afară de aceasta, prăşitorii se pot luă sau îndemnă la muncă vorbind, cântând şi auzindu-se uşor între dânşii. Când însă bucata de popuşoi este prea lată şi prăşitorii sunt prea puţini, prăşirea se face pe postăţi. De pildă, într’o bucată lată de 20 de stânjâni, prăşitorii încep să prăşească la o margine o lăţime de 5 stânjini şi după 30—40 de stânj. lungime, se întorc şi ieau altă postaţă pe care o lasă după ce ajung în dreptul celei dintâiu; în urmă ieau pe a treia şi apoi pe a patra. Acestea se numesc poştăţi în lung sau poştăţi în lungul bucăţii. Când bucata este în lungul unei costişe prea înclinate, prăşitul nu se poate face în lung, ci se iea câte o postaţă din hatul din jos şi se prăşeşte la deal până când se ajunge în hat, de unde vin din nou şi croesc sau rup altă postaţă. Postaţa se mai numeşte şi postate sau postată (1). Intr’o doină din Bârgău se cântă. — Măi bădiţă, mult eşti hâd, Dar de mi-i ti rânduit, Cum vom lucrâ’ntr’un pământ? — Vom luă postata lată, Să nu venim la olaltă (2). La prăşit, un picior se ţine înapoi, iar mâna din aceeaş parte cu acest picior apucă sapa mai de către coadă; cu cealaltă mână se apucă mai dinainte. După o trecere de vreme, această mână, care osteneşte mai mult, se mută în locul celeilalte, schimbând în acelaş timp şi piciorul. Schimbarea aceasta se face foarte repede, odată, cu care se scuipă şi în palme, ca să se lipească mai bine de coada sapei. După mai multe schimbări de mâni muncitorul obosind, trebue să înceteze pentru câtva timp lucrul spre a se odihni. Odihna 1 2 (1) Ion Creangă, op. cit., p, 437: 1—2 prăjini, bucată dintr’un ogor la -prăşit şi secerat.— Marian, Sărbătorile, I, p. 27: o bucată de loc [ cât cuprinde un şir de prăşitori, când prăşesc. (2) I. P. Reteganul, Chiuituri, Gherla 1897, p. 124. www.digibuc.ro 81 se face «în coada sapei», adecă, îşi pune o palmă în coada sapei, pe capăt şi pe aceasta mână se sprijineşte subsioara celeilalte mâni. Lenea celor cari prăşesc se cunoaşte după timpul cât stau răză-maţi în coada sapei, iar luarea în râs a unor atari muncitori este aceasta: «Ce stai atâta ridicat ? Vrei să ne poată mai bine număra megieşii ?» Dacă pământul este moale, lutul se prinde de sape şi le umple, le încarcă şi le face prin aceasta foarte grele. De aceea, din când în când, sapele se izbesc cu muchea de pământ ca să se descarce, se şterg cu picioarele, sau, doi prăşitori alături îşi izbesc sapele muche'în muche. Când sapele sunt spălate, adecă atunci când prin muncă s’au făcut lucioase şi când pământul este svântat, prăşitul se face foarte lesne. Cei cari sunt pe la mijlocul bucăţii au grijă să astupe brazda care s’a făcut cu plugul, când brăzdarea bucăţii s’a început dela haturi şi când această brazdă n’a fost bine acoperită cu ţărână la grăpat. 11. Toate lucrurile pe cari le au prăşitorii cu dânşii: haine, bucate şi vase cu apă, se pun la un loc pe mijlocul bucăţii sau pe unul din haturi şi cu un cuvânt se numesc bulendre. Când aceste bulendre rămân prea în urmă, când lângă dânsele se mai află şi copii mici, aceste bulendre se mută înaintea prăşitorilor la o depărtare deopotrivă cu cea dela care au fost mutate. Aceste depărtări, referindu-se la cele spuse mai sus, se numesc postăţi şi slujesc ca un fel de unităţi de măsură. O pildă: «Până la prânzişor am prăşit, în.pieptul dealului, de-abiâ două postăţi; cum am scăpat la aşezâturâ, am mers ca glonţul: de opt ori am mutat bulendrele până seara». Când se mută bulendrele, mamele cari au copii «de ţâţă», «le dau ţâţă» şi dacă vremea e călduroasă, li se face umbră, legând câte doi sau mai mulţi popuşoi de frunze, —mai ales la prăşitul de-al doilea —, şi întinzând peste dânşii o broboadă ori o haină. Bota, ulciorul sau cofa cu apă se pun deasemenea la umbră sau chiar se îngroapă în pământ mai mult de jumătate, ca să stea apa rece. Mutatul bulendrelor se face de către copii, mai ales când aceşti copii «mai mult pământ bat [prin ostenire deasă şi prin mutare de picioare], decât cât ar prăşi». 12 .Prânzurile, conacele sau conacurile pentru mâncare sunt obişnuit acele pe cari le-am văzut şi la plugărie, cu deosebire ca acum muncitorii T. Pamfile, Agricultura la Români. www.digibuc.ro 82 dorm sau «trag câte un puiu de somn» şi la prânzul cel mare (1), numit şi ojină sau ojânâ. Atât la prăşit cât şi la alte munci pe bucăţi, se crede că nu-i bine ca omul să se culce pe hat sau hotar, la ameazi sau în de obşte niciodată, căci hatul este locul dracului, Sf. Ilie, care veşnic caută să trăsnească pe diavol, se poate întâmplă să trăsnească pe cel care se află pe hat (2). Prin jud. Dolj, înainte de a plecă la muncă, de cu dimineaţă, oamenii îmbucă numai pane goală sau cu brânza, ţinând-o în mână. Alţi gospodari mănâncă chiar bine, «să se vadă scapaţi de-o grijă», pe întuneric chiar. E bun, fireşte, puiul fript şi făcut moare, — fript, rupt şi pus într’o strachină cu apă căldicică şi sărat apoi. «La loc», la câmp, mănâncă pe la 9 şi jum. pentru de prânz, în-tinzând bucatele pe o mesală, — faţă de masă. Găsind pe cineva la masă, se zice «prânz bun», sau «masă bună la oameni». Pe la ora 1—2 după amiază, când e soarele «cruce burţii», se mănâncă de namiaz şi apoi se odihneşte la umbră, sculându-se pe la ora 3 când e chindioara. Pe la ora 4, când e chindia mare, «se mai iea câte o coajă de pâne în gură, goală, mai ales de cei ce se duc mai des la căruţă, după apă». Ba unii mănâncă de chindie (3). 1 2 3 (1) In privinţa odihnei dela prânzuri, iată ce ne spune o jâtie care se aude prin multe părţi: «Se zice că un om având mai mulţi prăşitori tocmiţi cu ziua, lucră într’o bucată in al cărui capat erau sămănate numai fasole. De amiază, după ce-şi ospătă oamenii, când aceştia voiră «să pună o leacă şi dânşii capul jos», stăpânul le spuse: — Cât om mai răsuflă un pic, oameni buni, haide să prăşim şi fasolele, că pe urmă ne-om întoarce din nou la popuşoiu». (2) Cred. Rom. din Jud. Botoşani, comunic, de d-1 V. Moisiu. (3) Dat. Rom. din com. Boureni-Dolj, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu: (Prin părţile noastre, femeile n’aduc în cap, pe cap, în băniţi mâncarea la câmp, după cum am văzut în jud. Vâlcea şi Oorj, sau partea de mijloc şi de nord a jud. Dolj, părţi deluroase, — pentru prânz şi namiaz când rămân şi ele la muncă. Şi nici ţuică... Mâncarea o ieau dimineaţa când pleacă. La câmp, mâncarea se duce şi se păstrează în traistă sau disagi, — în cari se pune şi legumea,—şi care apoi se pune în lada căruţei ori într’un colţ al căruţei, sub căruţă, lângă roată, la umbră; iar când au câni cu narav, sau au vecinii, ca să nu rămâie făr’ de ea, o leagă în vârful proţapului, pe care apoi îl ridică în sus, unde n’au să mai ajungă; sau dacă este vreun pom, o pun în pom. Legumele lichide le duc în oale acoperite; moarea în străchini mai ales, care se ţine pe mâni, în căruţă, pe drum, sau se face «la loc». www.digibuc.ro 83 Tot cam aceste datine se observe şi prin jud. Vâlcea. Gustarea de dimineaţa se numeşte fliuşUuc (germ. Fruhstiick), iar timpul dintre un prânz şi altul se numeşte conac. Ziua are deci trei conace (1). Prin jud. Teleorman întâlnim prânzul mic sau conacul întâiu la 930—10 ore, prânzul mare, conacul al doilea sau nămiaza, pe la 2 30—3 când e soarele la chindie şi cina de seara pe Ia 8, 9, 10 ba şi 11 ore seara (2). Prin jud. Muscel, înainte de a pleca muncitorii la prăşit, se închină ca să aibă spor. 13. Seara, la întoarcere, copiii adună buruieni şi popuşoi taiaţi, Ie fac maldări sau snopi ori îşi umplu traistele şi le aduc acasă spre a le da ca hrana la porci, miei sau capre, dacă nu cumva acestea din urmă au fost luate la bucăţi şi priponite în capete cu pripoane. Trecând pe la fântâni, bărbaţii umplu boţile cu apă, ca să aibă cu ce să pregătească gospodinele mâncarea pentru seară. Când se pregăteşte mâncarea, bărbaţii mai îngrijesc de câte cevâ prin ogradă, adapă vitele, fac alte treburi sau stau tolăniţi pe prispă. Când masa este gata, într’amurg, şi noaptea-i senină, mănâncă toată casa «ce-a dat Dumnezeu», pe prispă, la lumina lunii şi apoi se culcă. Cu toţii dorm «&uluc>,căci mai întotdeauna «cad rupţi», vorba : Ostenit şi plin de apă. Cum e omul dela sapă, ca a doua zi să se scoale iarâş disdedimineaţă. In fruntea tuturor însă, «deschide ochii» gospodina ca să facă bucatele, să îngrijească de cloşte ş. a., ca la luminatul de ziuă «să-şi iea traista’n şold, şi la muncă!» Prin părţile dfe şes ale Doljului, seara bărbaţii mai închid ochii până femeia pregăteşte mâncarea de seară sau de cină, iar după ce cinează, se culcă; femeia s’apucă de face aluatul de decuseara sau frământă pânea pentru a doua zi, până pe la 11—12, după care se culcă şi ea. Pe la 2—230 însă se scoală ca să coacă pânea dospită «şi să facă şi de legume ca să n’o apuce ziua cu cerga ’n cap, aşâ că în răsăritul soarelui să fie negreşit în capul locului» (3). 14. Gospodarii cari au mult de prăşit îşi ieau oameni «cu ziua» dându-le bani şi mâncare. Câte odată se ajută între dânşii, prăşind «azi la mine, mâni la 1 2 3 (1) Comunic, de d-1 I. N. Popescu, com. Voiceşti. (2) Comunic, de d-nii Drag. Popescu şi M. Rădulescu, com. Bogdana. (3) Comun, de d-1 N. I. Dumitraşcu, com. Boureni. www.digibuc.ro 84 tine», când se întâmplă ca popuşoii unuia să nu fie tocmai buni de prăşit. Adesea când unii îşi isprăvesc bucata lor, înainte de sfinţitul soarelui, şi dau peste vreo rudenie sau vreun cunoscut de al lor, care «dă zor-nevoie» să-şi isprăvească chiar şi mai pe’nnoptate un capăt, se abat din drum şi-i ajută ca să-l isprăvească şi să nu-şi piardă leriul şi a doua zi, bătând drumul pentru un prânzişor, a-decâ pnntru un timp scurt, cu căpătui ce nu l-ar fi putut isprăvi. Aceasta este o facere de bine care se ţine minte. Se fac şi clăci la prăşit, dar mai ales se faceau înainte vreme, la slujbaşii şi preoţii satului. Astăzi prin unele sate din jud. Vas-luiu (1) încă se mai obişnuesc. Flăcăii şi fetele se adună într’o după-amează şi începe lucrul, ascultând cântecele lăutarilor din urmă. Seara clăcaşii se duc de mănâncă pe la casele lor, iar după masă se adună la cel cu claca, unde lăutarii cântă tineretului ce va juca până către ziuă. Gazda plăteşte lăutarii şi câte odată chiar şi cinsteşte pe flăcăi cu câte un «racliiuaş » sau un păhăruţ de vin. Tot astfel se făcea mai demult şi prin unele sate din jud. Suceava, în după-amezile zilelor de sărbătorele. «Către seară, vreun ceas, prăşitorii jucau, iar celor mai bătrâni li se da o cinste'/) (2). 15. Când este aproape să se isprăvească cea din urmă bucată, prin urmare în cea din urmă zi a prăşitului de-al doilea, când au rămas numai câţiva popuşoi de moşiroit, oamenii glumesc şi îndeamnă : — Haidem acum, băieţi, să prindem repede iepurele! 16. De prăşit se leagă o sumă de datine şi credinţe, din cari pomenim câteva: Ca cineva să aibă spor la prăşit, trebue să iea sapa în ziua de Sf. Vasile şi să se facă a prăşi prin omăt în trei locuri (3); Oamenii nu trebue să doarmă în zilele de Paşti, căci altfel le plouă la prăşit (4); In ziua de Gheorman (12 Maiu) nu se sapă la porumb, căci se crede că porumbul săpat în această zi va fi bătut de piatră. Prin jud. Muscel se povesteşte chiar că un bogătaş din jud. Vlaşca a scos în această zi vreo douăzeci de oameni la sapa porumbului. Spre 1 (1) Claca am văzut-o în Brodoc. (2) M. Lupescu în Calendarul revistei «Ion Creangă» pe 1911, p. 164—5. (3) Dat. şi cred. Rom. din Nemţişor, jud. Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei. (4) E. N. Voronca, op. cit., p. 346. www.digibuc.ro 85 seară însă, s’a strânit o hală şi a făcut arie tot ce săpase, iar el, ca să-şi mai facă voie bună, ci-că a strigat: — Pe el, Gheormane, Că mai am şapte pogoane (1). După ce se isprăveşte prăşitul, ca să rodească bine ogorul, unii se descing şi-şi scutură bine cămăşile ori bat cu sapa în pământ, de atâtea ori de câte care de popuşoi socotesc că vor face; ori, în sfârşit, bat sapele muche în muche şi zic: — Să se facă unul, două, trei... [care] (2); In visuri, arătarea popuşoilor verzi, cât şi a celorlalte sămănături prevesteşte jale sau lacrămi după unii (3), sau voie bună după alţii (4). CAPITOLUL Y. Crescutul şi coacerea. Crescutul şi coacerea popuşoilor se va înţelege pe deplin dacă vom cunoaşte terminologia unui fir de popuşoiu, vorbind tot ceeace ştim despre fiecare în parte. In fig. 50 avem : A: firul de popuşoiu la care deosebim (5): 1: spicul, sciticul, moţul sau chica. Când popuşoii fac spice, se zice că dau spic, dau în spic sau înspică. Câte odată, pe ramura din mijloc a acestui spic se fac grăunţe, dând naştere unui coco-loş (6) sau unei babe, care este semnul acelui an slotos; unii socot acest semn drept o prevestire că şi anul viitor va fi prielnic popuşoilor (7). Prin Bucovina, îndată ce agricultorii văd «un asemenea spic, îl arată ca amintire: cum au fost popuşoii de demult, având ciocălăul dela rădăcină până sus» (8). Din acest spic şi din întâia foaie de sub dânsul, copiii îşi fac o 1 (1) R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 65. (2) Dat. şi cred. Rom. din Nemţişor, jud. Neamţ, comunic, de dl. Al. Moisei. (3) E. N. Voronca, op. cit, p. 235. (4) Ibidem, p. 236. (5) Cu privire la terminologia popuşoiului am primit preţioase notiţe deia d-nii N, I. Dumitraşcu pentru jud. Dolj şi I. N. Popescu şi Gh. F. Ciauşanu pentru jud. Vâlcea. (6) Goleştii-Badii, jud. Muscel. (7) Culegere din Hânţeşti, jud. Dorohoiu. (8) E. N.-Voronca, op. cit., p. 179.—Vezi povestirea celei dintâi brazde de pământ, dată de Dumnezeu lui Adam spre hrana. www.digibuc.ro 86 jucărie care se numeşte crace de spic de popuşoiu, sau crucea care cască. Ea se dobândeşte astfel: se taie spicul şi frunza (fig. 51), retezându-1 de desubtul unui nod, se spintecă apoi nodul şi cu dânsul şi capătul gros al spicului în lungime de două-trei degete, prin doua tăieturi crucişe. In urmă, ţinând cu o mână de spic şi cu alta trăgând de frunză spre spic, partea lemnoasă a spicului se rupe rămânând întinată numai în peliţa de deasupra; frunza alunecă. Ridicând de frunză în sus, spre cotor, totul se face la loc (1). Prin unele părţi se pare că este obiceiul ruperii spicului la porumb, lucru care se numeşte mucurit, dela verbul a mucuri (2). 2. Frunza, foaia, ftoaşca, şi pl. glujile (3). Partea din frunză care acopere covragul între două noduri, se numeşte teacă. 1 2 3 (1) T. Pamfile, Jocuri dt copii, I, p. 65—6. (2) Vieaţa agricolă, I, p. 88. (3) Viciu, op. cit., p. 43, 45. www.digibuc.ro 87 La prăşitul de al doilea, este obiceiu prin unele locuri ca să se rupă vârful frunzelor, cu credinţă că popuşoii vor creşte mai groşi în fir (1). Dacă la răsărire frunzele sunt late şi răsfirate, să crede că anul va fi prielnic popuşoilor (2). 3. Păpuşa, despre care vom vorbi îndată. Cele ce cresc aproape de rădăcină se numesc legături (3). 4. Coceanul, care se mai numeşte şi strujean, strujan, tujlean, tuşlean, hluj, hlujan, hlujar, covrag, lujer, turjan, tuleiu, tulea, tu-lauaş (4), tuleau, tuhlean, dudulean, şi pl. hulugi, bălii, moto-loşi, vegii sau jipi. Pe alocuri i se mai zice şi paiu de cucuruz (5). 5. Rădăcina sau mustăţile. Partea de rădăcină mai groasă se numeşte fus. 6. Ghiarele, cepii, viţele sau ghiţeleţb). Acestea dau, adecă cresc chiar deasupra moşiroiului de pământ, întinzându-se în jos şi intrând apoi în pământ. Dela nodul cel mai apropiat de pământ, adesea firul de popuşoiu, în loc bun, în anii ploioşi şi la răirime, dă un fel de ramuri, cari câteodată fac şi ele păpuşi şi spice şi cari se numesc la sing. susi-oară, pl. susiori (subsiori), copil, pl. copiii, pl. copchileţi, pl. ipuieţi (7), copileţi, fraţi, surori sau puice, zicându-se că popuşoiul dă fraţi, susiori ş. a., sau că înfrăţeşte, susioreşte, ipuieşte, ş. a. (8). 1 (1) Neamul românesc literar, V, p. 567: «Bine, tată, buruienile le-ai tăiat [la îngropatul porumbului], ca să nu înnăbuşe porumbul, să nu-1 iea apa, să-l lase să crească în linişte şi să ne dea boabe multe şi bune. Pământ îi îngrămădeşti la rădăcină ca să strângă apă pentru vremuri grele şi sa-i ţie rădăcina, dar porumbul [fraţii cei mărunţi] de ce-1 rupi şi-i tai din frunză...? .... Pentru ca să rămâie mai puţine, să aibă mai multă putere şi mult rod». (2) Culegere din Hânţeşti, jud. Dorohoiu. (3) Culegere din Vălenii-de-Munte, jud. Prahova. (4) Comunic, de C. Atanasiu, Truseşti-Botoşani. (5) Numiri culese din felurite localităţi, dar şi din Dame, op. cit., p. 63; Viciu, op. cit., p. 17, 41, 51, 61, 86,89; I. Creangă, op. cit., p. 429; 1000 Doine, p. 286 ; Ionescu şi Daniil, Descântece din Romanaţi, Voi. 11, p. 191; Marian, Satire, p. 375 şi altele comunica'e de d-1 C. Mărgăritescu, pentru părţi din Ardeal. (6) Comunic, de d-1 Al. Moisei, pentru jud. Neamţ. (7) C. Rădulescu-Codin, O samă de cuvinte, p. 21. (8) Culegere din judeţul Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei: «Când din noduri, pe lângă giţe, se ridică în sus nişte fraţi, li se dă numele de copchileţi. Fac şi aceştia grăunţe, dar mai mici. Mai bine e să se rupă de tineri copchileţii, spre a nu se face în grădină hălăciugă şi cari să facă a se huch't fasolele». www.digibuc.ro 88 Când popuşoii au fost lăsaţi deşi la prăşit, aceşti fraţi se rup mai târziu, ca să nu înăduşască popuşoii. Se rup adesea şi la pră-şitul al doilea, când operaţia se chiamâ copilit (1). B. Păpuşa sau puica se numeşte astfel până ce nu are mătasă. Când păpuşa începe să se ivească, se zice că popuşoiul dă sau sloboade (lasă) păpuşi, ori că leagă sau împăpuşează (2). O păpuşă desvoltată se numeşte drugă, ştiulete, ştulete, ştiulet, popuşoiu, porumb, cotolan şi are: /. Frunze, foi, păituşi, sing. pănuşă, pănuşe, penuşe (3), pene> pâţiene şi pe ce ne (4). 2. Mătasă, mătâsică, mătăşit, chică, peteală sau musteaţă (5). Când aceasta apare, se zice că ştiuletele leagă, mătăseşte, dă mătăşi sau mătăsuri ori leapădă mătasă (6). Când această mătasă se usucă, unele femei o strâng şi o întrebuinţează la umplutul perinelor, în locul penelor de pasăre. 3. Frunze, pene, sing. pană. 4. Cotor, ciot, gniont, tulpină sau trunchiu. Din felul cum se înfăţişează ştiuletele îmbrăcat în pene, s’au născut în popor mai multe gâcitori, dintre cari scoţând pe unele, cari cuprind fonduri exprimate în forme indecente, pomenim numai pe acestea: Este un om cam ciudat: Vara ’n cojoace ’mbrăcat, Şi iarna gol, despuiat (7). lesă moşul din rogoz, Mititel şi flotocos (8). C. Poartă numirile dela B, dar se mai ch iarnă şi cucuruz, dru-gălău (9), ciucalău (10), sau ciocălău şi are: 1 (1) V. Neam. rom. lit. cit. (2) Comunic, de d-1 I. Preutescu, pentru Băltăşeşti, Neamţ. (3) Comunic, de d-1 Al. Moisei, pentru unele sate din judeţul Neamţ. (4) Viciu, op. cit., p. 51, 65, 66. — Dame, op. cit., p. 63. Pr. Mălăescu, Mono gr. cit, p. 36. — Ion Creangă, op. cit., p. 424. (5) Comunic, de d-1 Al. Moisei, pentru unele părţi din jud. Neamţ: a scăpăm la pâne nouă, că a început să le dea mătăşile sau musteţile». (6) Dame, op. cit., p. 63. — Comunic, de d-1 N. V. Hânţescu din Hânţeşti —' Dorohoiu. —Alte culegeri. (7) N. Păsculescu, op. cit., p. 96. (8) A. Gorovei, Cimiliturile Românilor, p. 276. (9) C. R.-Codin, O samă de cuvinte, p. 28. (10) Şezătoarea, V, p. 57. www.digibuc.ro 89 /. Cu numirile de mai sus, purtând pe deasupra grăunţele, boabele sau sing. buburezul (1). 2. Cotorul, ciorapul, coada sau ciocanul. Un ştiulete cu grăunţe mari şi rari, prin urmare unul ştirb; unul cu vârful lat sau îngemănat din două ştiuleţe, se numeşte babă; despre acesta se crede că este bun de sămânţă. Femeile, ca să-şi râdă de cei ce-1 botează «babă», îl numesc prin opunere: uncheaş ! Un ştiulete-mic şi pipernicit prin Moldova de jos se numeşte cucuruz. Prin Oltenia i se zice ghijurâ (2), pl. ghijuri, glodari la pl. (3), şiştav, uştav (4), chiciură, codind (5) şi babercă (6). Un ştiulete rotund, care e scurt şi gros, se numeşte glojdean (7). Ştiuleţii cari sunt păroşi, adecă acei de pe firele cărora mătasea nu se desprinde uşor, se numesc moşnegi (8). Un fir de popuşoiu fără nici un ştiulete se numeşte stărp. Când grăunţele încep să se ivească pe ciocan, se zice că porumbul urzeşte sau îngurzeşte, iar când la strivire între unghii dau un fel de lapte subţire, se zice că sunt în punoiu, în linte (9), în gingie (10) sau în gingiat (11). Când mai târziu grăunţele sunt bune de copt (12), sau de fript, ori de fiert, se zice că sunt în lapte; despre ştiuleţi se zice că au boabe de lapte. Când grăunţele încep să se întărească astfel că nu se mai pot 1 11 (1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 98. (2) Comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu pentru jud. Dolj. (3) Vieaţa agricolă, I, p. 88: «babe, gemeni, pui de porumb». (4) Ibidem, p. 89: «porumbul cu boabele mici sau nefecundate». (5) Comunic, de d-1 A. Moisei, Nemţişor-Neamţ: Codină se zice ştiuleţilor răi= babe, ştiulete cu puţine boabe. (6) Comunic, de Păr. FI. A. Drăghici, corn. Principele Ferdinand, jud. Teleorman : Porumbul, ştiulete, cu bobul lipsă, necrescutla rândul lui. (7) Idem. (8) Voronca, op. cit., p. 179. — Culegere din jud. Neamţ, comunic, de d-1 I. Preutescu. ' (9) Dame, op. cit., p. 62. — Viciu, op. cit., p. 57. (10) Culegere din Ţepu, jud. Tecuciu. (11) In această vreme, copiii mai ales, dar şi oamenii bătrâni, caută puicele ca să vadă dacă au făcut sau nu boabe, desfăcând cu unghia foile dela vârful puicei, sgămşind astfel porumbul. (12) Vieaţa agricolă, I, p. 87: «cocărit, darea ţăranului pentru a avea drept să iea porumb, să coacă». www.digibuc.ro 90 rupe cu unghia, se zice că sunt în ţinte, iar vremea aceasta se chiamă înţintitul popuşoilor. Capul ciocanului care este alb şi n’are grăunţe se numeşte prin Oltenia muc. Când ştiuleţii sunt în lapte, încep să fie aduşi acasă cu trăiştile, spre a fi copţi pe lângă jăratec, după ce s’au curăţit de foi; câteodată se pun în spuză, «cu foi cu tot», când grăunţele se coc fierbând în zeama lor. Coc mai ales copiii acasă şi la păscutul vitelor pe câmp. Fiertul se face în ceaune sau căldări de către gospodine. Când acestea fierb popuşoiu pentru întâia dată, trebue să dea câţiva ştiu-leţi de pomană, sau «să împartă», pentru sufletele răposaţilor. Unii presară sare peste popuşoii fierţi; alţii spală cu apă pe cei copţi şi apoi îi sărează. Pentru a avea popuşoiu pentru copt şi fiert mai de timpuriu, mulţi gospodari de pe la câmp îi seamănă şi prin grădini; pe la munte, îi seamănă chiar pentru hrană, împreună cu bostanii, fasolele şi altele. Acest desiş amestecat se numeşte hălăciugă (1). CAPITOLUL VI. Tăciunele. Una din boalele popuşoiului şi cea care îi aduce cele mai mari pagube este tăciunele, care creşte pe hluj, pe spic sau pe ştiulete. Poporul crede că tăciunele care Se formează pe partea de jos a hlujului este o urmare a faptului că la prăşit a fost atins cu colţul sapei. Afară de aceasta, se mai crede că are şi alte pricini: Astfel în Bucovina se zice că tăciunele se face pentrucă unii oameni fumează când merg la sămănat, pentrucă se astupă focul în sobă după sămănat, pentrucă îţi fură cineva din pâne, pentrucă pui cuşma pe masă mai ales în zilele Crăciunului, pentrucă cei dintâi oameni cari-ţi intră în casă în aceste zile se întâmplă a fi Ţigani, pentrucă la sărbătorile cele mari de iarnă, — Crăciun, Sf. Vasile şi Bobotează —, stângi focul sau tăciunii în vatră sau că nu-i laşi să se prefacă singuri în cenuşă, pentrucă la aceste sărbă- 1 (1) Din Neamţ, comunic, de d-1 AI. Moisei. www.digibuc.ro 91 tori «dai cărbuni pe pământ» şi în deobşte pentrucă stângi cărbu-. nele în apă(l). Prin Moldova de sus se crede că tăciunele se face din pricină că după ce ai desfacat (luat grăunţele) de pe seminceri (ştiuleţii frumoşi lăsaţi pentru sămânţă), nu i-ai asvârlit pe drum, ci i-ai pus pe foc (2). Prin judeţul Tutova se zice că tăciunele popuşoiului şi al celor-, lalte grâne se face din cauză că plugarul a fost necurat sau neprimenit la sămănat (3). Pentru a feri, prin urmare, popuşoiul de tăciune, trebuesc păzite cele spuse mai sus. Pe lângă acestea trebue să se împrăştie pe drum cenuşă de ciucalăi (4). In Bucovina cei dintâi ciucalăi nu se aruncă pe foc, ci se dau pe apă, «ca să rodească popuşoii şi sa nu facă tăciune», ca să «se facă roada frumoasă ca din apă» (5). CAPITOLUL VII. Duşmanii popuşoiului. \._Paserile aduc prea puţine pagube popuşoiului, scoţând ciorile şi,"pe semne că şi piţigoii, deoarece se zice că: Vrabia mălaiu visează, Piţigoiul popuşoiul Şi calicul prasnicul! (6). 2. Viermii, printre cari căpuşele, îi rod rădăcinile. 3. Cânii îi strică de îndată ce ştiuleţii se fac în lapte şi până la cules. împotriva lor, ca şi a bursucilor, nu se poate apără omul decât cu puşca. Mâncătura cânilor se cunoaşte după morsocarea grăunţelor: «ici o gură, colo alta» ; ştuleţii mâncaţi de bursuci se par a fi rătezaţi de pe la jumătate. ■fPorcii strică şi dânşii dacă poarta ţarinii ori gardul ţarinii este stricat. Este o vorbă: «trăeşte ca porcu’n popuşoiu ! » 1 (1) Voronca, op. cit„ p. 168—9; credinţile acestea se referă îndeobşte la orice tăciune al sămănăturilor. (2) Şezătoarea, I, p. 191. (3) Cred. Rom. din Zorleni, comunic, de d-1 Const. Patriche. (4) Ion Creangă, op. cit., p. 421. (5) E. N. Voronca, op. cit., p. 167. (6) Ibidem, p, 178. www.digibuc.ro 92 4. Şoarecii de câmp şi mai ales chiţoranii strică îndeajuns (1). Despre aceştia însă agricultorii nu se prea plâng, căci se crede că ei nu apar decât în vremuri de sloată. 5. Despre lăcuste am pomenit în altă parte. Aici adaugem că prin jud. Muscel, în ziua de Trifonul viermilor şi al lăcustelor, care se mai numeşte şi viermănâritul (1 Fevruarie), oamenii dau din mână, adică de pomană, câte o strachină de mălaiu, ca să nu le mănânce lăcustele porumbul, ci să mănânce din mălaiul dat (2). 6. Omul este cel mai stricător. Copii scociorăsc ştiuletele desfă-când penele ca să vadă dacă sunt buni de copt; unii fură dela alţii pentru mâncarea lor şi pentru vite, iar femeile «pururea harnice», mergând la câmp printre bucăţile de popuşoi cu furca ’n brâu, fac prin aceasta ca popuşoii să se sucească (pron. pop. a se ciucî), să se ciuciulească,, la frunze, pălindu-se de arşiţa soarelui, întocmai cum se răsuceşte şi firul furcii şi al fusului. 1 2 (1) Dame, op. cit., p. 64. (2) R.-Codin şi Mihalache, Sărbătorile, p. 22. www.digibuc.ro PARTEA V. PÂNEA MĂRUNŢICĂ. 9 CAPITOLUL I. Holdele. 1. Sămănăturile de bucate (1), pane mărunţică, pane albă (2), pane de vară sau mărunţiş (3), după ce au răsărit, poartă numele de holde sau, după suprafeţele de grâu sau orz, cari de obiceiu predomină, se mai numesc şi grăie (4) sau oarze. Când după răsărire firele tinere încep să înfrăţească, poporul zice că holdele «îmbracă bucata, ţarina sau câmpul», adecă acoperă negrul pământului. Din faptul că nu toţi oamenii seamănă acelaş fel de sămânţă şi îii acelaş timp, ţarina va luâ înfăţişarea unui covor nemărginit alcătuit din diferite petece, — bucăţi, — cum foarte nimerit se rosteşte o gâcitoare: De aici până la munte Numai paturi aşternute (5). 2. După câtva vreme dela răsărire, sămănăturile încep să deie în noduri («când holda este de o palmă de înaltă», «când se ascunde cristeiul ori prepeliţa într’însa»). Odată cu ele însă se desvoltă şi 1 (1) Culegere din Goleştii-Badii, jud. Muscel. (2) Moldova de jos. (3) Jud. Râmnicu-Sărat. (4) G. Madan, Suspine, p. 29. Intr’o doină din Basarabia: Vin, măicuţă, de mă vezi, Cât îs grăiele mai verzi... Elena Sevastos, Cântece moldoveneşti, p. 10, tot într’o doină: Vino, frate, de mă vezi, Până sunt grăiele verzi... (5) N. Păsculescu, op. cit., p, 85. www.digibuc.ro 94 o mulţime de buruieni sau buruian (1) printre cari însemnăm neghina, măzărichea, rădichioara, (rapiţa-sălbatică sau muştarul), pălămicla, volbura, rugul-de-mure, scăieţii (scaii, osetul), ruşinea-mâţei, orajniţa, coada-mânzului, grânariţa, muşeţelul, barba-caprei, cicoarea (2), coada-vatii, curcubeţica, chirul (pirul), târtanul (tar-honul), sac na (iarba)-calului, handra (3) ş. a. (4). Aceste buruieni, aproape întotdeauna crescând mai repede decât sămănăturile, le Inneacă, înnăduşă sau înnăbuşă, şi astfel le fac să piară în parte sau să rămână pipernicite. Afară de aceasta, buruienile aduc şi alte pagube, unele înţepând mai târziu pe sece-rători, altele încurcând holdele prin împleticirea lor prin fire şi fă-cându-le în chipul acesta sa li se rupă spicele, ori în sfârşit prin saminţele lor, cari se scutură la treier, strică curăţenia (omogenitatea) grăunţelor treierate. Asupra acestor buruieni, iată ce se povesteşte în Bucovina: < Dumnezeu după ce a făcut pământul, a trimis sămănatori să are şi să samene. Le-a dat grâu, săcara, ovăz, în fine de toate samin-ţurile cele bune. Dumnezeu a vrut ca grâul şi toate pânile să fie curate-preacurate, să nu fie nici o buruiana într’însele, şi le-a spus la samănători: — Voi dacă veţi ară şi samanâ, să nu cumva să vă culcaţi şi să dormiţi. Dar ei n’au ascultat de ce le-a spus Dumnezeu şi s’au culcat şi au dormit. Atunci Detunâ-l-ar a venit şi a aruncat prin sămanaturi seminţuri de-ale lui: măzăriche, neghină, oset. Când s’au trezit ei, vad că au răsărit printre grâu toate buruienile. S’apucă să le plivească, dar iată vine Dumnezeu: — Ce-aţi făcut, zice Dumnezeu ; aşâ-i că n’aţi ascultat ce v’am spus şi Detuna-l-ar a sămăiiat şi buruenile lui ? Lăsaţi, nu mai pliviţi, căci cu cele rele scoateţi şi pe cele bune; lăsaţi de acum aşa. Eu, zice Dumnezeu, de aceea v’am pus să nu dormiţi, că am vrut să samăn, să crească pânile curate, pentru ca oamenii să fie curaţi, dar de-amîi nu se mai poate să fie curaţi; vor fi amestecaţi. Şi de aceea unii oameni sunt aşa de buni ca grâul, iar alţii au 1 (1) Culegere din Goleştii-Badii, Muscel. (2) Dame, op. cit., p. 55—6. (3) Comunic, de d-11. N. Popescu, Voiceşti-Vâlcea: handra, un fel de iarbă ce creşte prin grâu acăţându-se de dânsul şi încurcându-1. (4) Culegere din jud. Tecuciu, www.digibuc.ro 95 fire rea ca neghina, — că oamenii au răsărit din pământ, odata cu grâul, când a samănat Dumnezeu. Pe semne acei ce au sămanat, erau sfinţi trimişi de Dumnezeu» (1). Cu privire la oset, prin aceleaşi părţi se povestesc următoarele: «Dracul toate le-a făcut: şi grâul şi popuşoiul, dar Dumnezeu le-a luat dela el. — Apoi mie nu-mi laşi nimica, Doamne? — Laşa, să fie ovăzul al tau, a zis Dumnezeu. Dracul se duce şi tot zice din gură «ovăz, ovăz», ca să nu uite. — La ce i-ai dat, Doamne, ovăzul, zice Sf. Petru, ca şi de acela-i pacat. Laşa că îl ieau înapoi; Şi fuge iute înaintea dracului, de se ascunde sub un pod şi-l sparie. Dracul de frică a uitat. — Unde mergi? îl întreabă Sf. Petru. — Mă duc sa spun stăpânului meu ce ne-a dat Dumnezeu. — Da ce ţi-a dat? . — Dacă am uitat! — Poate grâu ! — Nu! — Poate secară ! — Nu! — Poate oset! — Da, da, acela-i! Şi a alergat drept la stăpânul lui de i-a spus ce dar a capatat. Şi de aţunGi a rămas osetul al lui» (2) O variantă a acestei povestiri vom aflâ-o mai încolo, când va fi în deosebi vorba despre grâu. Pentru a scapă cu totul de aceste plante vătămătoare, sau măcar pentru a le rări, unii agricultori îşi plivesc holdele înainte de darea spicului, smulgând toate aceste buruieni şi aşezându-le manuchele — mănuchele pe haturi, de unde, dacă va fi nevoie, se vor scoate la capete, — la drumuri. 1 2 (1) E. N.—Voronca, op. cit., p.165—6. (2) Ibidem, p. 176: «.Osetul e un fel de spin ce creşte printre pânea cea albă, numit şi de către Românii ce trăesc în contact cu Ruşii tot oset; româneşte însă, după cât îmi e cunoscut, se chiamă pălămidă (Carduus acan-thoides, L.f^- Acesta însă e spinul, scaiul, scâietele, schinele, pe când pălă-mida foarte supărătoare Ia seceriş este planta Cirsium arvense Scop. www.digibuc.ro 96 Plivitorii păşesc cu cea mai mare băgare de seamă ca Să nu calce sămănătura, iar buruienile smulse se dau spre haturi din mână în mână, până la cel din margine. Smulgerea se face cu mâna şi credem că e vorba de plivitul zarzavaturilor şi al florilor când ni se spune că: «în jud. Constanţa, sapa ce se întrebuinţează la curăţitul buruienilor se numeşte chir că)» (1). De cele mai multe ori plivitul se face cu ajutorinţa clăcaşilor,— cu clăcile, prin urmare şi în zilele de sărbători mici (2). Se înţelege că dintre toate soiurile de cereale cele ce se plivesc mai adesea sunt grâiele, adecă bucăţile semănate cu grâu. 3. La un fir de pâne mărunţică deosebim: trunchiul care se numeşte fir sau paiu, frunzele sau foile şi spicul. Spicul se alcătueşte din grăunţe sau boabe aşezate în rânduri, fiecare grăunte stând într’un scaun al său şi având în vârf, afară de ovăz, ţepii, ţepuşele sau musteţile. Când un spic nu are musteţi, se zice că-i tuns sau golaş. Bobul grâului, secării şi ovăzului este învelit în cămaşă, ghioace, găoace sau pleavă. Un fir «frumos:» este «în paiu ca trestia şi în spic ca vrabia», după cum se aude în pluguşoare. Spicul are în popor mai multe gâcitori caracteristice. Dintre acestea una zice: «Au douăzeci şi patru de purcei: suge unul dela altul şi cel de pe urmă e cel mai gros» (3); iar alta: Infr’un vârf de paiu Şade oastea unui craiu (4) In privinţa grăuntelui, găsim în popor unele credinţe cari spun că acesta a fost menit să crească nu numai în vârful firului, ci de jos, dela rădăcină şi până sus: lată o legendă care se aude aproape pretutindeni: «Dumnezeu, la începutul lumii, a dat pânea, că era ciocalăul de jos, dela pământ şi până în vârf; şi spicul era cât e paiul, dela rădăcină şi până sus. Dară o femeie a făcut batjocură de pâne, şi Dumnezeu a văzut şi de mânie a apucat popuşoiul şi grâul cu totul, 1 (1) Dame, op. cit., p. 55. (2) Pentru jud. Vasluiu, vezi-le la prăşit; se obişnuesc şi în jud. Muscel. ■ (3) N. Păsculescu, op. cit., p. 100. (4) Oorovei, op. cit., p. 352. www.digibuc.ro 97 să nu mai aibă oamenii ce mânca. Atunci Maica Domnului a sărit şi a prins cu mârta de spic şi de ciocalău şi a zis: — Doamne îndură-te; măcar atâta lasă cât să fie pentru mâţă şi pentru câne ! Şi cât a apucat atunci în mână, atâta a rămas popuşoiul şi spicul de mare; iar noi azi de pe partea cânelui şi a mâţei trăim; de aceea se cuvine să-i hrănim bine. Maica Domnului e tare bună pentru noi; de nu era ea, am fi pierit» (1). O variantă, care se aude prin Oltenia, sună precum urmează : «Intâiu şi ’ntâiu, când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod dela pământ şi până la vârf şi ci-că l-a dat cânelui. Şi cânele când îl mânca, îi mânca numai vârful, cât lua ’n gură, că vezi, avea prea mult rod. Şi, zice, Dumnezeu, dacă a văzut aşa, i-a luat partea de jos şi i-a lăsat numai cât apucă cu gura, adecă spicul» (2). In sfârşit Macedo-Românii cunosc următoarea legendă: «La început, Dumnezeu dărui omului toate din îmbielşugare, ca să nu se plângă de nimic, însă acesta începu să-şi bată joc de darurile lui Dumnezeu. Astfel o femeie fiind pe câmp îşi şterse copilul de necurăţenie tocmai cu spicul grâului, care pe atunci creştea de jos şi până sus, pentru care lucru bunul Dumnezeu se supăra foc şi-i scurtă spicul la atât cât se vede în ziua de astăzi» (3). 4. Cele mai mari pagube, aduse săinănăturilor, vin din partea păsărilor, cari ciugulesc boabele din spice şi le strică. Se înţelege, paguba este cu atât mai mare, cu cât omul are sămănături de acestea mai puţine. lată cum pomeneşte poporul român aceasta în cântece: (1) E. N.—Voronca, op. cit., p. 166 (2) Dict. de N. D. Gigea din Bărca-Dolj şi comunic.de d. N. I. Dumitraşcu. (3) P. Papahagi, Din lit. pop, a Arom., p. 803—4. (4) I. Pop Reteganul, Chiuituri, Gherla 1898, p. 134. ţ5) Marian, Sărbătorile, I, p. 286. T. Pamfile• Agricultura la Români. 7 Mâncatu-s, Doamne, de rele Ca holda de păsărele; Şi-s mâncat şi de străini, Ca iarba de boi bătrâni: Nici mâncată, nici lăsată, Numai iarbă judecată (4); sau: Cine strică dragostile, Mănce-i grâul paserile; Să n’aibă pâne pe masă, Nici sănătate în oase (5); 1 www.digibuc.ro 98 sau în sfârşit: Cine strică dragostile, Mânce-i grâul paserile, Şadă ’n sânge până ’n brâiţ Şi-l mănânce viermii viu. Fie-i grajdul fără boi Şi staulul fără oi; N’aibă pită caldă ’n masă, Nici sănătate în oase (1). Pentru a feri holdele de paseri, se pun prin sămănături prăjini sau beţe înfipte în pământ, în vârful cărora spânzură câte o cioară moartă, câte o bucată de haină neagră, sau în cari se fac chiar şi chipuri de oameni. Acestea se numesc momâi, miege, sing. miag (2), spărietori sau pusciuhă, după cum ne spune următoarea chiuitură; Nevastă, bărbatul tău Bun ar fi pusciuhă (3) ’n grău, Ca-i negru ca şi-un tăciune, Paseri pe grâu nu s’ar pune (4). Afară de acestea prin unele locuri întâlnim şi următoarele datine şi credinţe: Cine va postî.cu post negru din Ajunul Crăciunului şi până la Ajunul Bobotezii şi nu va mânca nimic pe afară, aceluia, în acel an, nu-i vor mânca vrăbiile pânea cea albă (5). Prin unele locuri spre ajunul Bobotezei se adună de pe afară toate bulendrele sau «cămeşile», sau în ziua de Ajun femeile pun prin pari câte ceva din bucatele ce au fost sfinţite de preot pe masă în aceea zi: vărzare, găluşte, perje ş. a., sau în sfârşit, nu gustă cu nici un chip din aceste bucate înainte de a le sfinţi preotul, ca nici pasările să nu le mănânce bucatele de pe câmp (6). Prin alte părţi se serbează cu odihnă ziua de Sf. Vlasie (11 Fe-vruarie), când se crede că se întorc pasările pe la cuiburi, sau în a-ceastă zi nu se lasă copiii să mănânce pe afaiă, ca nici pasările sa nu mănânce sâmănăturile (7). Prin alte părţi, precum în judeţul Mehedinţi, se ieau la lăsatul secului rămăşiţe dela masă şi se aruncă afară în toate părţile câte" puţin, chemând toate neamurile de pasări ca să le mănânce. 1 (1) Familia, XXIV, p. 230. (2) Uricariul, X, p. 403. (3) Numai dacă n’o fi vreo greşeală de tipar pentru «pus ciuhăn. (4) 1000 de doine, p. 290. (5) C. D. Gheorghiu, Calendarul femeilor superstiţioase, p. 103. (6) Marian, Sărbătorile, I, p. 165—6. (7) Idem, II, p. 29. www.digibuc.ro 99 Tot spre acest scop se mai face la lasatul de post o aţă de cânepă şi cu mânile la spate şi cu ochii închişi, se fac două noduri, în care timp se vrăjeşte cu o anumită vrajă (1). Prin Transilvania, la lăsatul secului de postul cel mare, gospodarii se feresc toată ziua de a umbla cu boabe de grâu, ş. a., pentru pasări, moară, împrumut ş. a. Seara ieau astfel de boabe în gură şi apoi ieşind de trei ori afara, aruncă boabele cu ochii închişi şi zic: «cum nu văd eu acum pe nimeni, aşa să nu-mi vadă nici pasările holdele mele!» Prin alte părţi tot din Transilvania, a doua zi după lăsatul de sec, se adună fărâmăturile şi rămăşiţele dela cină, cari se aruncă afară, când se strigă: «Pasările ceriului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiţi îndestulate şi dela holdele mele oprite !» Toate aceste datine se fac având de scop ca să se lege grânele, adecă să se vrăjească spre a fi ferite de stricăciunea pasărilor (2). Despre lăcuste şi alte insecte, s’a pomenit mai înainte. CAPITOLUL II. Grâul. 1. Grâul se bucură de mare cinste la poporul român şi aceasta de bună seamă se datoreşte faptului că a fost planta care i-a dat pânea zilnică, înainte de a se cunoaşte popuşoiul. Prin Bucovina se aude p'ovestindu-se că grâul la început era al diavolului. In urmă însă venind ursul la Dumnezeu, i-a zis: — Doamne, să-mi îngădui să mă pun rămăşag cu diavolul la secerat de grâu; el va secera cu mânile şi eu cu picioarele dinapoi şi dacă până la amiaza va sfârşi el înaintea mea, grâul va fi al lui; dacă însă voiu sfârşi eu cu ajutorul tău, Doamne, grâul va rămânea al tău ! Dumnezeu îi învoi aceasta, ursul şi dracul se prinseră rămăşag şi dracul fu biruit, cu toate că umblă să împiedece pe urs punân-du-i înainte şi încurcându-1 cu lanţuri grele, pe cari ursul le rupea (3)- Tot prin Bucovina se spune că Dumnezeu a lăsat grâul pe pă * 2 3 li) Şezătoarea, III, p. 120. (2) Marian, Sărbătorile, I, p. 285. (3) E. N.-Voronca, op. cit., p. 178—9. www.digibuc.ro 100 mânt odată cu naşterea Domnului Hristos şi că Românii spre a cinsti aceasta, mănâncă la Ajunul Crăciunului întâiu grâu fiert (1). In Basarabia, ca şi prin alte părţi, se spune că spicul grâului nu merge la judecată pe lumea cealaltă, ci va sta în poarta raiului şi va judeca florile: «unde li-s miroasele» (2). Prin Moldova se povestesc multe legende cu privire la grâu. întâia vom cunoaşte-o mai încolo, când va fi vorba despre cartofi ; aici urmează a doua, care se aude prin judeţul Vasluiu şi care sună precum urmează: «La ’nceputul lumii, ci-că Dumnezeu s’apucase de împărţit vietăţilor buruienile, copacii şi toate plantele. Şi la toată suflarea de pe faţa pământului, care cum veniâ să ceară, puternicul Stăpân îi hărăziâ câte o buruiană, două, să se folosească de ele, flecari după nevoile ce vor avea. Lui îşi oprise «lumânărică Domnului» şi alte câteva, iar încolo prinsese a împărţi de toate, fără să mai ţie socoteală. «Cucului i-a dat «ciuboţica-cucului», la broască «mintea broaştei», la altă vietate orzul şi măzărichea, la alta plop, stejar, — şi tot aşa dăduse el multe, — când numai iacătă vine şi Dracul. «Dumnezeu se cam posomoraşte, şi nici una, nici două, îl iea la obrăzit: — «Da’ tu de ce nu te-ai lăsat mai la urmă, Satano, să văd ce mi-a mai rămânea?! Te ’ndeşi aici ca baba ’n raiu, ha?... Pricop-situle! «Şi cât pe ce să nu-i deie. Ba de supărare, acum nici nu-i veniau în minte buruienile nedate, ca să vadă cam ce-ar fi mai potrivit pentru Ucigă-1 crucea. Da’ vroia s’o mântue degrabă cu el, să nu-1 mai vadă în ochi. — «Iea-ţi grâul şi secara, blâstămatule, şi haide, piei de aici! «Dracul o croeşte de fugă, tot sărind într’un picior de bucurie că tot s’a căpătat şi tot strigând «grâu-săcară ! grâu-săcară !» Mai încolo, pe un câmp, numai iacă şi Sfântul Gheorghe, veniâ călare 1 2 (1) E. N.-Voronca, op. cit., p. 131. — Marian, Legendele Măicei Domnului, p. 87: «... de când a binecuvântat Maica Domnului şi cu fiul său, Domnul nostru Isus Hristos, grâul sămănătorului care i-a arătat drumul spre Egipet este datină de ase pune spre aducere aminte de această întâmplare minunată, grâu de masă, în ajunul Naşterii Domnului sau al Crăciunului». (2) G. Madan, Suspine, p. 73. www.digibuc.ro 101 nu-ş’ de unde. Auzind pe drac şi fiindu-i de mirare, dă fuga înaintea lui şi-l opreşte. — «Da de unde le luaşi aestea, necuratule? — «Păi nu ştii că Dumnezeu împărţeşte buruienile ? — «Ei şi? — «Şi pe acestea mi le-a dat mie ! «Da’ nici n’apucă a răspunde cum trebue, că iute o porneşte din nou, grăbit, de părea par’că nici n’ar vrea să steie de vorbă cu Sfântul; şi se tot duce urlând într’una ca să nu uite: «grâu-săcară ! grâu-săcară !» «Sfntul Gheorghe rămâne abătut. Mai viindu-şi în fire se duce întins Ia Dumnezeu. — «Da’ bine, Doamne, ce te-ai apucat de ai dat dracului grâul şi săcara, — cele mai bune plante ? «Dumnezeu rămâne deodată cam încurcat de îndrăzneala Sfântului, dar mai trăgându-şi măsurile şi aducându-şi aminte de ce-a făcut, se stăpâneşte şi răspunde blajin: .«Ai dreptate, Sfinte Gheorghe ! Iaca n’am băgat de seamă; m'am grăbit şi rău am făcut! «Şi din nou rămâne pe gânduri. Dar îndată luminat de un zâmbet aruncă Sfântului o căutătură cu înţeles. — «Ştii una? Ascultă ici: te ştiu cam giambaş... Ia vezi, n’a fi vreun chip să i le ieai ? Asta-i greu, nu-i vorbă, dar fă şi Sfinţia Ta cum îi crede. — «Am înţeles, Luminăţie ! «In faţa dumnezeescului îndemn, Sfântul se simţeşte aşa de sprinten şi întărit, că ar merge prin apă, numai să facă voia Domnului, încalecă şi el şi se duce până dă de nişte coclaure şi prăpăstii, pe unde ştia că are să treacă Duhul rău. Acolo se pune la pândă în dosul unor tufari. Nu mult şi-l aude zdupăind şi urlând: «grâu-săcară, grâu-săcară!»... Atunci Sfântul deodată sare de colo vălătuc înaintea lui cu un strigăt scurt, fioros, şi neaşteptat zice: — «Hup ! «Şi rămâne aşa nemişcat, pe când dracul, de frică, sare ca de vreo prăjină dela pământ în sus şi boaf! cade înapoi; rămâne locului prostit şi tremură şi nu poate zice nici cârc! — «Răspunde cine eşti, că bag suliţa ’n tine! «Acum cunoscându-1 de pe glas, diavolul se mai încălzi o leacă, dar tot clămpăniă de groază. www.digibuc.ro 102 — «Dumneata erai, Sfinte Gheorghe ? ! Bată-te, să te bată, că m 'ai băgat în toţi spărietii! «Da’ Sfântul se face că-i mirat: — «Cum! tu erai ghiavole?... Să te trăsnească Dumnezeu, ca nu te-am cunoscut! «Când se desmeticeşte Necuratul, numa-şi aduce aminte că Dumnezeu îi dăduse şi lui ceva. Zguduit pe semne de frică, — şi după ce l-a mai ţinut şi Sfântul de vorbă, — abia acum vede el că nu le ştie numele... — «Da’ bine bre, cine te-a mai scos înaintea mea ? C’am uitat plantele ce mi-a dat Dumnezeu. Na-ţi-o bună! Ce mă fac ? Unde m’ascund mai în tihnă dacă n’oiu avea şi eu buruienile mele ? ! Şi prinde a se strâmba să plângă. — «Da’ ce buruieni ai avut, Sarsailă, — zice Sfântul, — poate cucută-urzici ? — «Nu! — «Poate hrişcă-orz ? — «Nu! — «Atunci orz-hameiu ? «Nu! — «Mătrăgună-scaiu ? — «Nu! «După ce-1 încurcă ’ndrăcit c’o mulţime de nume, Sfântul Gheorghe zice de-odată cu hotărîre: — «Ei, bre, stuh-papura! iacătă ce-ai avut! — «A-ha-ha ! bine zici! Aeste or fi, — răspunde dracul cu mulţumire şi iarăş o luă la goană, ţinând tot o gură: stuh-papură! stuh-papură !... «Şi de atunci dracul şede prin tiharaiele de stuh şi papură» (1). O altă povestire o cunoaştem dela popuşoiu. şi înţelesul ei, fireşte^ se potriveşte cu starea lucrurilor: grâul şi-a dat locul de întâietate. Intr’adevăr, astăzi gospodarii seamănă cereale nu numai pentru ne-goaţe, ci şi pentru a-şi face paiele trebuincioase ca nutreţ şi se ştie că ţăranul nostru socoteşte paiele de grâu nu tot aşa de bune ca cele de orz şi ovăz. 1 (1) Culeasă dela St. Urmă din Dăneşti-Vasluiu şi public, de d. I. Neculau, înv. în Ciorteşti-Coropceni, jud. Vasluiu, în Calendarul revistei «.Ion Creangă» pe 1911, p. 55—57. O variantă s’a văzut mai înainte. www.digibuc.ro 103 2. Grâul (1) pe care îl cunoaşte poporul român este de mai multe feluri, cu toate că numai rareori îl găsim neamestecat. Prin unele părţi întâlnim grâul românesc sau grâul bătrân alb şi roş, grâul ghircă, grâul arnăut, grâul sandomirca şi grâul bănat (2). Prin unele părţi, grâul se împarte în: bănat-albineţ, cu bobul mare şi spicul cu mustăţi; bănat-roşietic (ruginiu), tot ca şi celălalt; ghircă, tuns, adică fără mustăţi, — roşietic, cu bobul mărunt; coluz, are spicul mare şi ţepos, boabele mari, galbene, aşezate în patru rânduri pe spic. In Moldova se numeşte mucheriu; arnăut, are ţepi negri, bobul galben închis şi foarte mare (3); Alţii îl numesc grâu cârnău (Triticum vulgare Vili.) şi are ca specii pe grâul cârnău mustăcios, numit şi grâu de vară sau grâu văratec (Triticum aestivum L.) şi pe grâul de iarnă, numit şi grâu de toamnă, sau grâu cârnău tuns (4). Prin Oltenia i se zice: grâu alb şi grâu roşu. Prin Moldova grâul este socotit ca fiind de trei feluri: alb şi roş cu mustăţi, cari se seamănă toamna, numindu-se deopotrivă şi grâu de toamnă şi ghircă sau tunsar,. fără mustăţi, care se seamănă primăvara şi care, pentru aceasta, se numeşte şi grâu de primăvară. . Prin unele părţi din Ardeal, grâul de primăvară se numeşte ie-riţă (5). Prin jud. Mehedinţi i se zice erită sau năgară (6). Prin Banat se cunoaşte şi specia de grâu peleg (7). Grâul care se seamana atât primăvara, cât şi iarna, se numeşte umblător. Megleno-Românii cultivă grâul de trei feluri: gron şutârc, gron ciclăzăt care e acoperit cu un fel de puf şi gron usatcă, care este cam negru (8). 3. Arătura şi samănatul pentru grâu se fac după noimele cunos- 1 (1) Nu înţelegem ce ne poate spune Dame, op. cit., p, 55: «In toata ţara se zice grâu, spic şi paiu. In Muntenia şl Oltenia se zice şi bob, iar în Moldova, grăunţe», (2) V. S, Moga în Albina, II, p. 1493. (3) Dame, op. cit., p. 56—57. (4) Z. Panţu, Plantele, p. 116. (5) Viciu, op. cit., p. 52. <6) Dame, op. cit., p. 56. <7) I. Pop Reteganul, Chiuituri, p. 99. (8) P. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 25. www.digibuc.ro 104 cute, toamna ori primăvara, după cum grâul este de primăvară ori de toamnă. La aratul de toamnă, dacă este prea de vreme, sămănatul poate întârzia, şi în acest caz grăpatul nu se face decât după ce se seamănă. Pentru grâul de primăvară se pot face două arături: una toamna care se numeşte întors sau întoarcere, iar primăvara urmează a doua. Cea de toamnă se face numai pe mirişte, când se mai zice că «se fac ogoarele» (1). Prin unele părţi din Ardeal însă, pământul pentru grâul de toamnă trebueşte arat de trei ori: odată la ogor, a doua oară la piruit şi a treia oară la sămânal (2). Dacă toamna culesul popuşoilor întârzie, şi dacă gospodarul se teme că nu va putea sămănâ- grâul de toamnă din pricina uscăciunii sau a vremii rele, atunci grâul se înţelinează (3) sau se înţăr-nează (4), adică se pune cu sapa. Când grâul se înţelinează, se seamănă mai întâiu printre popuşoii uscaţi, iar în urmă vin înţălinătorii cu sapele; aceştia sapă pământul ici şi colo, dărâmând mai ales moşoroaiele dela rădăcinile firelor de popuşoiu şi căutând astfel să acopere sămânţa aruncată. Felul acesta de semănătură se numeşte şi năvoloacă (5). Până când popuşoii se culeg, grâul poate chiar să fie şi răsărit. Inţelinatul se face de cele mai multe ori cu clacă. Iată după o doină bucovineană, ce-şi urează sămănătorul la semănat grâu: Pe o dungă de pământ Merge badea sămănând, Şi din gur' aşâ zicând: — Pică frunză de pe fagi, Să te faci, grâule, faci, Şi să-mi stai la îmblătit Ca puicuţa la iubit; Şi să-mi stai la secerat Ca puica la săruiat (6). Câte odată arătura nu se face nici când grâul urmează să se samene în mirişte, ci i se dă o baronealâ cu borona cu dinţii de fier, se samănă în urma ei şi apoi se grapă cu grapa de spini. 1 (1) Ic, 1. Mălăescu, Monografia comunei Băleşti, jud. Gorj, p. 35: Facerea ogoarelor pentru grâu se întâmplă rar. Există numai o singură arătură, grâul sămănându-se după porumb. (2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 13. (3) Jud. Tecuciu. (4) Vieaţa agricolă, I, p. 88. (5) Idem, III, p. 140. (6) I. E. Toroutiu, A fost odată..., Cluj 1912, p. 102. www.digibuc.ro 105 Când toamna e lungă şi vremea este călduroasă, grâul samănat creşte îndată, gospodarul dă pe ţarină oile lui sau roagă mocanul satului ca să i-1 pască. 4, Prin Bucovina este datina ca grâul să nu se samene dacă va fi pâclă ori vreme posomorită în ziua de Intrarea în biserică (2 Fevruarie) (1). Prin Oltenia, când plugarii se duc la arat de grâu, pun în sămânţă mere, nuci, gutui şi pere, şi le aruncă pe lan când samănă, ca să le fie grâul roş ca merele şi plin ca celelalte pometuri. Prin jud. Brăila gospodinele ţin foarte mult ca prin grâu bărbaţii sa samene şi sămânţă de schinduf, care miroasa foarte frumos şi care face ca şi grâul, chiar măcinat, — şi prin urmare şi pânea, — să aibă un miros ales (2). Sămănătorii trebue să fie sătui, ca şi bobul grâului să fie sătul, adecă plin. Prin jud. Vâlcea, când omul se duce la samănatul grâului, aruncă în capul locului cu grâu în sus, de trei ori şi zice: «Doamne ajută cu bine ca să se facă grâul» (3). Când muncitorii se înapoiază dela arat şi samănat şi intră în casă, cei ce se află aici se scoală în picioare, dacă se află jos, vrând să înţeleagă prin aceasta ca şi grâul să fie sculat, ridicat, adecă să crească înalt şi frumos (4). 5. Am pomenit în altă parte cum plugăria este poetizată în acele epopee populare cari se numesc pluguşoare sau plugărele. Fiindcă într’aceste uraţii de an nou se vorbeşte numai despre grâu, dăm în cele ce urmează câteva fragmente. Intr’un pluguşor se spune: ...Mâne anul se’nnoieşte, Pluguşorul se porneşte, Că dumnealui, boier mare, O sumă de pluguri are, Cu fiarele de oţel, 1 Dă pământul mărunţel, Cu cotiga şinuită, C’aşâ şeade bine la curte, Cu tânjala poleită, Cu jugurile zugrăvite, (1) Marian, Sărbătorile, I, p. 247. (2) Tot prin aceste părţi şi tot spre acest scop gospodinele culeg acest schinduf pe vremea secerii şi-l pun prin case la coardă, ca sa miroase frumos în odaie. Schinduful e o păstăioasă şi deci aceea ce aflăm în Panţu, op. cit,, p. 261: schinduf = Thymus chamaedris Fries., e o altă plantă. (3) Comunic, de d*l Gh, Fira, Zlătărei. (4) Dat. şi cred. Rom. din Catanele-Dolj, comunic.de d. Şt. St, Tuţescu, www.digibuc.ro 106 Zugrăvite cu costor, Trage boii mai uşor. Mă rog, mai avea şi pluguri de aramă, Ară pământul fără samă. Dar în dalba primăvară, Ieşi o sluguliţă afară, Cătâ în sus, cătă în jos, Şi grăi către boierul vestit: — Cucoane cucoane, Pământul s'a desgheţat, Că vremea a desprimăvărat Şi omătul s’a luat, Ciocârlia a cântat Şi plugurile pe brazdă-s gata de dat. Dumnealui boierul porunci: — Voi boii sa-i înjuga|i, Să scoateţi plugurile la arat, Să brăzdaţi cu plugurile pe departe, Sa lăsaţi loc de nouă sate. Veni vătăşelul, Puse stânjenul din piatră Până’n piatră, C’ajunge boierului de lată, Din hotar până'n hotar, Că tot eu am să mi-o ar. Scoase bătrâni la arat, Tinerii la măsurat; Bătrânii că-mi ară’, Tinerii că-mi măsură’ Şi bun lucru îmi făcea'. — Ia luaţi, flăcăi, sama bine, De-a rândul, de-a măruntul, Unde creşte arnăutul, Să nu fie vreun spine, Că nu creşte grâul bine; Nici spine, nici rug, Că-mi creşte grâul năuc... (1) Intr’alt pluguşor cetim acest fragment: Plecat-a badea într’o Joi, Cu plugul cu doisprezece boi: Cei dinainte Cu coarnele’nvârtite; Cei din prigoti, Trag în odgon; Cei dela roate, Cu coarnele împreunate: Toţi boi, bourei, In coadă cudalbei, In frunte ţintăţei, La muncă sprintenei, De fac mii şi sute de lei. Şi s’a dus în sus Spre dealul Garalaului, Aproape de curtea Smăului. Şi s’a dus Joile, De-a arat văile, Şi s’a dus Vinerile, De-a arat clinurile, Şi’n lungiş şi’n curmeziş, Brazdă neagră răsturnă Şi prin brazdă semăna. Oău mărunt şi grâu de vară, Până'n seară să răsară, Chiar şi până mâne Să facă şi pâne... (2) începutul unui pluguşor ne spune : Bună vreme, bună vreme, boieri mari, De când seara s’a lăsat, Plug c’al nostru n’a brăzdat: Aşâ mândru, minunat, 1 2 Cu grindeiu de lemn de brad, Poruncit la Ţarigrad. Cu brăzdar de lemn de tisă, Să-mi ţie unde-i clisă, (1) Dict. de d-1 Dumitru Dobre din Ţepu-Tecuciu. (2) Urâturi, Fălticeni 1903, p. 12—3. www.digibuc.ro 107 Şi cu roata de smochine, Să-mi meargă brazda bine. Şi-a purces jupan gazda, Şi-a purces în zi de Joi, Cu doisprezece plugari Cu câte doisprezece boi, Cu feciorii tot în doi La dealul Oaralinului, La poala Rusalimului, La mărul rotat, Unde-i câmpul curat Şi şes bun de ara,t. Şi chitiâ din deal în vale, Cum îi place dumisale să are: Lunile văgăunele, Marţile mărginile, Miercurile dâmburile, Joile văile, Vinerile grindurile Şi Sâmbetele capetele. Şi strigă, mări, strigă, Jupân gazda tot aşă: — îndemnaţi, flăcăi argaţi, Şi de boi v’alăturaţi Şi mânaţi, măi!... Şi-au purces, mări, a ară, Brazdă neagră a răsturnă, Tot din puhă tot pocniâ, Văile se sguduiă, De lui- jupân gazda barba-i râdeâ. Dar când fură la mijloc, Au stat plugurile’n loc: In sfârşit un alt fragment este ... Intr’o Luni de dimineaţă, S’a sculat badea dimineaţă, Ciocârlia cântă, Privighetoarea cântă. Pe ochi s’a spălat, 1 Că ajungând fiarele în nişte oase de [râmă, S’au făcut plugurile fărâmă. Ia mai îndemnaţi, măi!.. Jupân gazda supărat, Ia barbă s’a scărpinat, Acasă a alergat, In grajd a intrat, A scos un cal înşăuat, Numai bun de’ncălecat,-Pe el s’a aruncat Şi la meşter a plecat, La feciorul Darofântului Din fundul pământului, Cu cioarecii cruşiţi, Cu luleaua'n dinţi, Cu ochii la soare sgâiţi, Cu brâul de lână, Cu ciocanu ’ntr'o mână, Cu pila’n cealaltă, La subţioară c'o daltă, Şi ciocăniă, şi ciocăniâ, Şi piliă, cât piliâ Şi plugurile pe brazdă dregeâ, Şi drumul să are le dădeă, Şi câmpul negru îl făceă, Iar pe urmă sămănâ, Grâu de vară, cu năgară, Să răsară până 'n seară, Grâu mărunt, cu arnăut, Cu preţ mare la vândut, Ia mânaţi măi!.. (1) şi următorul: Iar soţia dumisale Un ştergar alb i-a dat, De s'a şters pe mâni curat, Apoi un pieptene a luat, Chica neagră a pieptănat, (1) Cules din Piatra-Neamţ şi comunicat de d-1. D. I Farcaşanu, din Zorleni, Tutova. www.digibuc.ro 108 La icoană s’a’nchinat, In straiu nou că s’a’mbrăcat, Mânaţi, măi!... Şi ieşind afară’ndată, Din bucium a buciumat, Slugile şi-a adunat, Slugilor poruncă le-a dat, La ocol de-au alergat Şi au scos doisprezece boi, Boi bourei, In coadă cudălbei, In frunte cu ţintaţi, In coarne ferecaţi, Cu coarnele belciugate, Cu aur suflate, Pe pântece bălani, Pe spate plăvani, Fiecare de câte cinci ani. Mânaţi măi!... Şi mi-a plecat la arat La câmpul durat, La mărul rotat, Pe un deal ascuţit Ca o dungă de cuţit. S’a apucat de arat Zi de vară până’n seară, In lungiş, în curmeziş, Brazdă neagră a răsturnat, Grâu de vară a sămănat, Grâu de vară cu secară, Să răsară până’n sară. Grâu mărunt cu arnăut, A dat Domnul, s’a făcut. Mânaţi măi! Şi-a arat cât arat Şi badea s’a bucurat Şi lumea s’a minunat, Iar dacă s’a înserat, Badea acasă s’a întors, Bucuros, veselos; Să-i iasă grâul frumos, Mânaţi măi!... (1) 6. Pentru ca grâul se rodească bine şi să fie păzit de primejdii până îi va veni vremea secerişului, plugarii români păzesc o sumă de datine şi au o altă sumă de credinţe, dintre cari pomenim următoarele : Prin Oltenia în ziua de Sâmţ (9 Martie), se împart cei 44 de bradoşi ce se fac cu o zi înainte şi 44 de pare (pahare) de vin. Se pune tn scul de nărămzat şi o cârpă albă pe culme, ca să se facă grâul roşu sau alb, mult şi mare (2). Tot prin aceste părţi, când femeile fac pentru întâiaşdată pâne din grâu nou, coc întâiu un co-lăcel mic în foc, la care în urmă leagă o chită de busuioc sau de sporiş, şi-l duc la fântână. Aici îl bagă cu ciutura în fântână, îl scot şi îl dau copiilor să-l mănânce, cu credinţă că grâul va fi spornic şi curat (3). De asemeni Joile şi Marţile de după Paşti, femeile se vor feri să opărească rufe, ca să nu li se opărească grâul (4). 1 (1) Cules din Jorăşti-Covurluiu şi comunicat de d-1 Petru Gh. Savin. (2) Revista «Tinerimea Română-», VI, 1—2, p. 93. (3) Dat. şi Cred. Rom. din Catanele, Dolj, comunic, de Şt. St. Tuţescu. (4) Revista * Tinerimea Română», VI, 1—2, p. 93. www.digibuc.ro 109 Prin unele părţi, la Bobotează se aruncă în podele cu grâu fiert, casă crească grâul înalt(1). Prin judeţul Ialomiţa, când se aruncă lingura de colivă în sus, în tavan sau în grinda casei, se strigă «spor şi izvor» (2). Prin judeţul Muscel se serbează Aliseiul (9 Iunie), căci în această zi «bagă grâul bob», adecă leagă grâul bob, crezându-se că grâul celui ce va munci, va rămânea sec (3). Prin alte părţi se crede că grâul va creşte atât de mare, cât de înalt va fi visat în noaptea de Ajunul Crăciunului (4). Prin judeţul Vâlcea se crede ca dacă cineva va visa grâu în postul Crăciunului, este semn că în anul ce vine va fi bielşug în toate şi mai ales grâul va fi bun (5). Curcubeul arată de asemeni dacă peste vară grâul va rodi cu îm-bielşugare. Semn pentru aceasta este atunci când curcubeul este mai mult verde (6). 7. Boala cea mai mare a grâului este tăciunele, care se face la spic. Prin unele locuri se crede că se datoreşte faptului că unele gospodine dau pâne de pomană Ţiganilor la Bobotează. Când grâul începe să facă tăciune, se zice că «grâul aruncă tăciune» (7). Pentru aceasta prin unele localităţi s’a luat obiceiu în vremile din urmă, ca să se saramureze grâul cu felurite compozi-ţiuni, printre cari una este şi apa sau laptele de var. Prin judeţul Dolj, femeile se feresc de-a mătura casa, având mânile pline de aluat, ca să nu le facă grâul tăciune (8). 8. Dintre duşmanii grâului, lăsând la o parte pasările cari aduc pagube tuturor soiurilor de sămănături, după socotinţa poporului român sunt vrăjitorii cari vrăjesc grâul vecinului ca să nu rodească, menind în acelaş timp ca rodul ce se cuveniâ acelui ogor, să treacă la al său, — la al vrăjitorului, — sau la al celuia ce plăteşte pe vrăjitor. 1 (1) Dat. şi cred. Rom. din Urziceni-Ialomiţa, comunic, de d-1 Dobre Şte-fănescu. (2) Marian, Sărbătorile, 1, p. 194. (3) C. R.-Codin şi Mihalache, op. cit., p. 73. (4) Revista «Tinerimea română», VI, 1—2, p.453. (5) Cred. Rom. din com. Zlătărei, comunic, de d-1 1. N. Popescu, înv. (6) Cred. Rom. din Truşeşti-Botoşani, comunic, de d-1 C. Atanasiu. (7) Marian, Sărbătorile, I, p. 194. (8) Şt. St. Tuţescu, Din trecut, p. 23. www.digibuc.ro 110 Vrăjile acestea se fac de obiceiu pe vremea legatului, când se urzesc grăuntele; cu toate acestea se obişnuesc şi mai de timpuriu» Prin unele părţi, în noaptea de către Sf. Gheroghe, femeile cari ştiu solomonării, ieau câteva ouă clocite, un sul, un frâu, un biciu, o ată roşie, un săculeţ cu busuioc, ceară şi unt de cămilă cumpărat dela un soiu de Ţigani şi mergând pe câmp, îngroapă ouăle în capătul locului, leagă săculeţul de piciorul drept, înfrânează sulul, se despleteşte, îşi lapădă cămaşa până la brâu, încalecă pe sul, îl bate cu biciul şi fugind pe lan, zice de douăsprezece ori: «Dela N. la mine», adecă rodul grâului să fugă dela stăpânitorul locului, la dânsa. Apoi întorcându-se cu faţa spre răsărit, zice: Bogăţia câmpului, Sporul avutului, Rodul grâului Să meargă, Să treacă, Grămadă să se facă, In locul arătat, Cu sulul însemnat Şi din loc în arie, Din arie în [groapă]. Apoi o rupe de fugă zicând mine» şi în urmă: Şi de aci să fac lăret (sic) Că dimineaţa m’am sculat, Şi Ia câmpuri am plecat, Cu Maica Domnului m’am întâlnit Şi de loc m’am spovedit (1) Ca să ieau Şi să nu dau, Bogăţia câmpului, Sporul avutului, Rodul câmpului (2). de douăsprezece ori: «Dela N. la Bogăţia câmpului, Sporul avutului, Rodul grâului. Aceasta o face de trei ori, după care ascunde sulul în grâul său şi se întoarce acasă, nevorbind pe drum cu nimeni (3). Iată acum şi chipul, cum aceste fapte ne sunt descrise de un literat de seamă şi agricultor destoinic al nostru, d-1 C. Sandu-Aldea: «...Se ridicară şi porniră. Mergeau încet ascultând. Uneori se îndepărtau spre a cuprinde mai mult loc. Alteori se lăsau pe vine ui-tându-se peste grâu. Vântul le veniâ în faţă. Intr’un rând pândarul stătu în loc: — Mi se păru ca un glas de om. 1 2 3 (1) Se pare însă c’ar trebui: Şi pe loc m’am spovedit! (2) Se pare că trebuie: Rodul grâului. (3) Aducătorul, 1, p. 90. www.digibuc.ro 111 Ascultară amândoi câtva timp. Intr’adevăr s’auziâ ceva. Par’ c ar fi fost glas de femeie. Boierul şi pândarul se uitară unul la altul. Apoi Mândrea porunci: — La pământ! Mergeau încet, târîndu-se ca şerpii. Vântul le ducea fâşâitul înapoi. Se târîră ca vreo trei stânjini, apoi se opriră. O arătare de femeie se desluşiâ înaintea lor. Umbla prin grâu, se ’ntorceâ, da din mâni par’c’ar fi aruncat cu bolovani şi blodogoriâ din gură de nu ’nţe-legeai nimic. Ai fi zis că-i nebună. Ion prinse binişor braţul Iui Mândrea. — Boierule, ştii ce-i asta ? — Ce i ? — Asta-i baba Rădoaia din Obaia. A venit să iea mana grâului. — Dă ’ncoâ harapnicul! — Şi Mândrea s’a târît pe pântece spre vrăjitoare, răsărind de odată în faţa ei. — Ai sfârşit, cloanţo ? Ei, acu să-ţi plătesc. Şi dându-se cu un pas înapoi, a’ncins-o straşnic în biciu: — Na! Când l-a văzut, vrăjitoarea a rămas câteva clipe’mpietrită în Ioc,, apoi a rupt-o la goană. Mândrea după ea ! Şi bice ! Vrăjitoarea era ’n pielea goală şi goniâ să-şi iea cămaşa, fusta, brâul şi basmaua de cap pe cari le lăsase, pe semne, la capul locului. Dar Niţă Mândrea o sfârcuiâ fără milă şi uneori întorcea biciul şi-o sorcoviâ cu codiriştea de corn. — Na, cotoroanţă ! Na-ţi fermece! Na-ţi vrăji!.. Na!... Baba mai fugi o bucată de loc, apoi căzii cum cade bou’n jug. Niţă o arse peste spete cu harapnicul. — Unde ţi-s cămăşile, sgripţoroaico ? — Aoleo!... Hâ!... Sunt mai colea aşa. — Du-ne la ele. — Vă duc, boierule, vă duc, păcatele mele ale rele ! Aoleo! Cămaşa era întinsă pe pământ cu mânecile aduse sub ea la spete, ciumberul din cap flutură, prins de o tufă de alior; fusta eră cocoloşită mai la o parte, iar brâul şerpuia printre ele ca o cărăruşă de sânge. — Ia vezi tu, mă Ioane, ţine ceva ciumberu’ ăla ? Pândarul luă basmaua, o răsuci în mâini ca pe o funie şi trase de ea: www.digibuc.ro 112 — Ţine, boierule! — Dă-1 încoa. Mândrea prinse mânile babei, i le aduse la spete şi i le legă strâns. Apoi se dete un pas îndărăt şi o sfârcul peste piept: — Să mai vii şi mâne noapte, dacă ţi-o fi dor de zeamă de biciu. Baba porni ca scăpată din puşcă, dar după ce fugi ca o svârli- tură de băţ, căzu... Au deslegat-o a doua zi nişte drumeţi, cari şi-au făcut cruce când au văzut-o. Obaia urlă. Baba Rădoaia, spaima satului, să o paţă aşa ?! Ea care legă ploile, ea care stăpâniâ ca un duh necurat toate bunătăţile, să aibă trupul numai vânătăi de harapnic ? !... Al dracului om trebue să fie dar Niţ’ ăsta al boierului!...» (1). CAPITOLUL III. Secara. 1. Secara vine «la cinste» în urma grâului, căci pânea făcută din făină de secară, deşi nu este ca cea făcută din făină de grâu, este însă mai bună ca mămăliga. Plugarului român nu-i place faptul că această grână răsare «ca din pământ» în lanul de grâu, şi astfel îl amestecă, îl tarchează, adecă îl face tarcat, îl secăreşte, îl face îndoitură sau serjoană (2), aducând după seceriş şi treier un preţ mai scăzut pentru grâu. De aceea, după ce secara dă în spic, pe deasupra spicelor de grâu, acele spice se retează cu foarfecile ori cu secera. Munca aceasta se numeşte secărăţit, iar grâul se zice că se secărăţează sau săcără-ţază (3). Aceasta, zice poporul, se ’ntâmplă din cauză că unele femei mătură în ziua de Paşti (4). In privinţa deosebirilor dintre grâu şi secară, iată o povestire: «Se zice că la început grâul şi secara aveau tot o sămânţă, se sămănau tot pe o vreme, .creşteau deopotrivă şi tot odată se secerau. Pe vremea aceea toate ierburile trebuiau să se ducă la biserică, ca să se închine lui Dumnezeu. Deci dară, grăeşte grâul către secară : — Hai, dragă surioară, să ne închinăm astăzi la icoane. Iar secara leneşă îi răspunse: 1 (1) /« urma plugului, nuvele şi schite, Bucureşti 1905, p. 86—9. (2) Uricariul, X, p. 403: «îndoituri, serjoană, grâu amestecat cu secară». (3) Viciu, op. cit., p. 74. (4) Cred. Rom. din corn. Catanele, jud. Dolj, comunic, de d-1 Şl. St. Tuţescu. www.digibuc.ro 113 — Baiu! că eu n ’oiu merge, ci m’oiu sui pe movila asta şi-oiu privi tocmai de-aici cum se năcăjesc preoţii cu slujba. Pentru această nesocotinţă mare, Dumnezeu blestemă pe secară să crească mai înaltă decât grâul, ca oamenii s’o vadă şi s’o taie, iar coliva făcută dintrînsa să nu audă niciodată blagoslovirea preoţilor, ci numai cea de grâu (1). Această povestire se aude şi în părţile de sus ale Moldovei, a-proape la fel: «Grâul mergea la biserică şi s’a întâlnit cu secara. — Hai, cumătră, la biserică ! — Mergi sănătos, că eu văd biserica şi de aice; nu-s mic ca dumneata. Şi de aceea preoţii numai cu grâu slujesc, iar secara nu se primeşte în biserică, deoarece ea a fost semeaţă şi a greşit» (2). Bucovinenii spun că «grâul cu secara se pereceşte. Secara zice că e mai mare, că creşte mai înaltă şi toti oamenii se hrănesc cu ea. Dar grâul zice: — Ce folos că tu eşti înaltă şi eu mic, dacă numai eu ies la oameni, la lume; că de-i la Paşti, norodul pe mine mă duce şi mă sfinţeşte; de-i cumetrie, de-i nuntă, pe mine mă duc la cinste, mă fac colaci; pe tine, nu !» Mergând cu socotinţa mai departe chiar, spun că secara-i lucru ţigănesc, că la început Ţiganul a făcut pâne de secară şi că a grăit lui Dumnezeu: — Bună e, Doamne, turta, dar păcat că e neagră! — Neagră este, i-a răspuns Dumnezeu; să fie dar sămânţa a ta ! (3). 2. Secara, săcara sau sacara se numeşte prin unele părţi din Ardeal şi hârână (4) iar Macedo- şi Megleno-Românii îi zic sicară (5). 3. Secara se seamănă atât toamna cât şi primăvara, prin locuri mai sărăcăcioase, pe unde grâul n’ar putea «răsbi» sau «răsbate», adecă n’ar putea creşte frumos. Nu-i bine însă să se semene între Vinerele, adică între 14 şi 28 Oct. (6). 1 (1) Auzită şi culeasă din Viltoteşti-Băsăşti, Fălciu. (2) E. N.-Voronca, op. cit., p. 180. <3) Ibidem, p. 179-80. (4) Viciu, op. cit., p. 49. (5) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 696; Megleno-Românii, I, p. 25. (6) E. Voronca, op. cit., p. 930. T• Pamfile, Agricultura la Români. 8 www.digibuc.ro 114 4. Prin Bucovina se crede că dacă toamna, târziu, cresc ciupercile pe imaşuri, prevestesc că în anul acela va fi multă roadă de secară (1). CAPITOLUL III. Orzul. Plugarii români seamănă orzul numai pentru negoţ Şi pentru paie. El este de trei feluri: Moldovenesc, românesc sau «orz adevărat», care are spicul mare, iar în spic patru rânduri de grăunţe. Orzul mucheriu sau mucherul are şase rânduri de grăunţe şi orzoaica, al cărui spic are numai două rânduri de grăunţe. Macedo-Românii îi zice orzu (2) sau uorz (3). Pluralul oarze se întrebuinţează atât pentru a denumi mai multe bucăţi sămănate cu orz, cât şi pentru a înlocui vorbele grăite, grâie sau sămănături de primăvară. Orzul se seamănă numai primăvara şi numai prea rareori se poate sămănâ şi toamna, când se înţărnează chiar (4). CAPITOLUL IV. Ovăzul. Ovăzul se seamănă pentru negoţ şi pentru nutreţ de cai mai ales. Prin Moldova i se mai zice şi ovăsc (5), iar Megleno-Românii îi zic uv&z (6). Când se seamănă cu gândul de a fi cosit de verde, pentru a înlocui fânul din nutreţul vitelor, se numeşte cosolină (7). 1 (1) Cred. Rom. din Straja, Bucovina, comunic, de d-1 D. Dan. (2) Z. C. Panţu, Plantele, p. 196. (3) P. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 25. (4) Vieaţa agricolă, I, p. 88. (5) Ţepu, jud. Tecuciu; Zorleni, jud Tutova, comunic, de d-1 M. Lupescu. (6) P. Papahagi, Megleno-Românii, p. 25. {!) Ion Creangă, op. cit., p. 425. www.digibuc.ro PARTEA VI. STRÂNSUL HOLDELOR DE PE CÂMP. CAPITOLUL T. In ajunul secerii. Când holda începe să se îngălbenească, se zice că dă în copt, dă în pârg, e în pârgă, se pârgueşte, se pârgăeşte sau arde (1); grăunţele prind a se învârtoşâ, astfel că nu se mai pot curmă cu unghia, paiul se întăreşte, iar gospodarul se gândeşte la secere, voios sau trist, după înfăţişarea roadelor pe cari le vede. Dacă firele holdei sunt dese, «dese ca peria» sau «perie de dese», dacă sunt înalte «perete», «în paiu ca trestia» şi, fireşte, «în spic ca vrabia», se bucură. Dacă însă holda, cu toate că ar fi înaltă, e mai mult paiu decât spic, dacă spicul n’are grăunţe de loc sau aproape de loc, holda se zice că-i hulchită (2), huchită (3), upită sau o pită (4), iar agricultorul ştie că toată truda îi va fi zadarnică, deoarece, în afară de paie pentru vite, nu va mai putea scoate nimic. Dacă holda este rară, ceeace se întâmplă când anul este secetos sau când arătura s’a făcut pe vreme de secetă, aşa încât bolovanii au făcut să piară multe fire, — prin Ardeal se numeşte pieritară (5). Ea are spicul şi paiul mic şi plugarul ştie că puţine foloase va trage dintr’o muncă anevoioasă şi fără plăcere. Dacă pânea nu-i în picioare, dreaptă, ridicată, ci-i culcată, căzută 1 (1) Uricariul, X, p. 404. (2) Vezi Dame, Terminologie, p. 55 şi urm. (3) Vezi D. I. Farcaşanu în don Creangă», III, p. 225—8. (4) Uricariul, X, p. 409. Cfr. o«oţ=succus. (5) Viciu, op. cit., p. 66. www.digibuc.ro 116 sau picată, tulită, plecată, trântită, pălită, învăluită sau poticnită, plugarul iarăş se întristează, căci aceasta îi aduce pe de o parte greutăţi la secerat, iar pe de alta roade îndestule nu-i dă. Intr’a-devăr nu se pot culca decât semănăturile prea înalte, cele hulchite adesea, şi numai în vremea urzitului, când ating cea mai mare înălţime. Aceasta se întâmplă de obiceiu când plouă prea mult, când bat vânturile prea tare şi când grâul este buiac sau buiecit de ploi şi locuri grase. Căzând unele fire se frâng şi se usucă, iar altele slăbesc şi ne mai putând hrăni spicul ca de obiceiu, acesta rămâne sec. Prin unele părţi se crede că sămănăturile se vor culcă în acea parte, dincotro va bate vântul la Bobotează (1). Dacă grâul este prichit, pripit, copt fără vreme, în pripă, gospodarul iarăş se întristează, căci cu toate că paiele vor fi uscate în mustul sau verdeaţa lor, grăuntele va fi mic, sbârcit sau cu desăvârşire sec. In acest caz, «păcat că a lăsat Dumnezeu şi aşa, că mai rău ne strică inima». CAPITOLUL II. Seceratul. 1. Sece rea (2), cu care se seceră, se compune dintr’o parte de fier în chip de semilună la care se deosebesc: 1, zimţii, 2, limba, şi 3, mânerul sau coada, care se înţepeneşte în 4, mănunchiul de lemn (fig. 52, A). Mai de mult se folosiau numai secerile făcute de fierarii satelor; acestea aveau limba lată şi zimţii mari, iar mânerul eră bine înţepenit în mănunchiu. Astăzi, cu secerile de târg, nu se poate seceră înainte de a le zimţul sau zimţă la fierari. Aceştia le înroşesc în foc, le fac din nou zimţi, lovind cu dalta ascuţită pe o singură parte a secerii(3). In urmă secerile se călesc în apă rece şi se dau la tocilă adecă se ascut. Secerile «de târg, de Braşo/, braşoveneşti», cum li se mai zice nu sunt bine înţepenite în cozi, căci mânerul nu pătrunde mănunchiul spre a se răsfrânge; aceasta face că adesea secerătorul rămâne cu mănunchiul în mână. Pentru a înşelă aparenţele, secerile de fă * 2 li) Marian, Sărbătorile, I, p. 193. (2) Vezi şi T. Pamfile, Industria casnojă la Români, p. 157, (J) Cea care se vede în fig. 52. www.digibuc.ro 117 brică au în mănunchiu o steluţă sau un bumb crestat, care se numeşte în popor floare sau floricică şi care odată putea să fie făcută şi de fierarul satului. Despre aceasta pluguşorul ne spune: Secerele frumuşele, La mănunchi cu floricele, Să tragă voinicii cu drag la ele! Mănunchiul trebue să fie bine lustruit, căci altfel face sacerato4 rului bătături în palmă. 2. La seceră, ca şi la oricare muncă de câmp, Românul porneşte cât se poate de dimineaţă, luându-şi bucatele sau demăncarea pentru ziua întreagă. Are grijă mai ales pentru apă, pe care o duce în botă pe spate, în cofă sau ulcior. www.digibuc.ro 118 Câteodată e nevoit chiar se doarmă pe câmp, căci unele pâni, precum este orzul, nu aşteaptă seceratul vreme prea multă, ci se scutură, adecă îndată ce i se atinge firul, spicul cade. «Ale orzului sunt numai trei zile; el trebue luat la secere cât este în putere, pentrucă în câteva zile spicul lui se cârligă şi orzul s’a dus, s’a trecut [din copt], e răscopt şi se scutură» (1). Când orzul e trecut, seceratul lui nu se poate face decât în zorii zilei, când răcoarea umedă sau rouă îi moaie paiul, sau chiar şi noaptea, pe lună. Acest lucru de altfel, — cu toate că foarte rar, — se întâmplă şi cu ovăzul şi cu grâul (2). Prânzurile de mâncare şi odihnă se fac îutocmai ca şi la prăşit. 3. Când se începe secerea, seceratul (3) sau secerişul întâiu, omul se întoarce cu faţa la răsărit, să descopere şi-şi face cruce zicând: «Dă-mi, Doamne, spor», sau «Dă, Doamne, bine» şi-apoi începe. începutul se face dintr’un cap al bucăţii numai câteodată. De obi-ceiu secerătorii se aşează în acea parte a bucăţii, dincotro firele s'au aplecat din pricina vântului, căci într'adevăr, dacă vântul bate dela miazănoapte, spicele firelor de pâne se apleacă spre miazăzi, iar dacă secerătorul ar începe să secere din această parte spre miazănoapte, spicele l-ar lovi în ochi. Tot cu privire la partea din care trebue să se înceapă seceratul, se ţine seamă şi de înclinarea locului ; cu nici un chip nu se poate secera mergând din deal în vale. Mai este şi o împrejurare pe care n’o întâlnim la prăşit. Acolo 1 2 3 (1) D-l Farcaşanu, loc. cit., p. 223 şi urm. (2) Cu privire la lanurile cari se scutură, iată o jâtie moldovenească: Un om, care avea un băiat purtat pe la toate târgurile mari, la invăţătura, ii zise într’o vară când venise acasă: — Dragul tatii, mult am cheltuit şi m’am trudit cu tine ca să-ţi luminezi mintea cu învăţătură grea şi rară. Iată acum te rog şi eu pe tine un lucru: Vezi lanul nostru de grâu nesecerat? Din pricina arşiţei şi a vântului, cum pui mâna pe fir, se rupe spicul şi cade. Poruncescu-ţi dară, ca până mâne, cu învăţătură ta, să nu-1 mai văd. M’ai înţeles ? — Înţeleg, tată, răspunse feciorul. Peste noapte ieşi feciorul afară, şi la răcoare, la lumină de lună şi stele curate, începu să cugete şi să se frământe. Se uită ’n sus, se uită ’n jos, la deal şi la vale, până ce află din ce parte bate vântul. Apoi puse lanului foc şi până să răsară soarele, pe ţarină nu se mai află un spic de grâu! Aşâ învăţătură mai rar în zilele noastre! (3) Comunic, de d. N. I. Dumitraşcu, din Boureni, jud. Dolj: La noi vorba obişnuită este «Ai început la secerat?». «Mai ai de secerat?» www.digibuc.ro 119 un prăşitor se putea roti în dreapta şi în stânga până la doi sau trei stânjini, dincolo de care veniâ locul sau partea unui alt prăşitor. La secere, aceasta nu se poate întâmpla, căci un secerător, tot tăind mănutiche, trebue să le aşeze la spatele sale, pe mirişte, spre a face un polog, iar dacă se îndepărtează prea mult de polog, pierde multă vreme tot ducându-se la dânsul. De aceea secerătorii trebue să fie mai deşi, mai aproape unii de alţii, decum sunt pră-şitorii. Prin urmare, când bucata este lată şi secerătorii sunt puţini, seceratul nu se va începe pe întreaga lăţime a bucăţii, ci numai pe o parte dintr’însa, după care se vor întoarce şi vor luă altă parte. Aceste părţi, fie croite în lungul bucăţii (fig. 53, a, b, c,) fie luate în latul sau lăţimea ei (fig. 54, a, b, c,), se numesc la sing. postaţă, postată (1) sau postate. In acest din urmă caz, secerătorii merg pe Fig. 53. Fig. 54. hat şi încep a seceră dintr’o parte, urmând astfel până ce scot postata sau o dau gata. 4. Când seceratul se face pe un loc mare, unde fieştecine are partea sa anumită, în mărime de o falcie, un pogon, ş. a., această parte se hotărăşte, făcându-i-se pe la colţuri şi pe laturi din depărtare în depărtare—pe lângă urma, dâltna (2) sau dâra (călcarea firelor) cu piciorul, încă şi nişte momăi, şumuioage sau nisane (3) cari nu-s altceva decât câteva fire strânse la un loc şi răsucite la spic. Cu privire la alte părţi, putem pomeni că «lanurile mari, pentru uşurinţa 1 (1) Marian, Sărbătorile, I, p. 27: Postată, o bucată de loc cât cuprind un şir de secerători.—Din Boureni, Jud. Dolj, comunic, de d-l N. I. Dumitraşcu: «Postată sau postaţi este cât ieau secerătorii din loc, spre a seceră şi când ajung la capul locului, se întorc iarăş pe altă postată». (2) Vieaţa agricolă, III, p. 139. Dălmă, urmă într’un lan; semn prin care se diferenţiază un ogor de altul. (3) Comunic, de d-I. M. Lupescu, Zorleni, jud. Tuto va. * v www.digibuc.ro 120 se răcluesc la un obraţ, la două obraţe ori la mai multe obraţe (1) şi pe urmă se dau la secerători bucăţi cari se despart între ele prin cărări şi momâi, ciuhe (2), duci, mişane ori cocori*. 5. Secerea se ţine în mâna dreaptă, secerătorul se pleacă, având p icioarele depărtate unul de altul, cu secerea desprinde din peretele pânii o câtime de fire, cari sunt întâmpinate cu mâna stânga şi strânse mănunchiu. Trăgând cu secerea spre dreapta, mănunchiul este retezat, şi astfel rămâne în mână. Dintr’o singură tăiere mâna nu se umple, adecă, — înţelegând prin mănunchiu atât cât se poate cuprinde în mână, nu se poate tăia un mănunchiu dintr’odată. Pentru a întregi un mănunchiu, se va trage cu secerea de mai multe ori. Când mâna nu mai poate cuprinde alte fire, mănunchiul este gata; el este lăsat la spatele secerătorului, pe mirişte, numai prin întoarcerea mânii stângi. Secerătorul, urmând astfel, şi punând mai multe mănunchiuri unele peste altele sau unele lângă altele, merge cu seceratul ori drept înainte ori într’o parte. Foarte rareori se întâlnesc şi oameni stângaci, cari seceră cu stânga; se înţelege, la aceştia rosturile sunt inverse. Seceratul se face cu spor când pânea este curată, adecă atunci când nu are plante străine într’însa şi între cari cele mai uricioase ar fi: volbura, muştarul sau rapiţa sălbatică şi pălătnida. Volbura, ca o plantă agăţătoare, face ca firele dintr’un mănunchiu să se desprindă cu greu, — adesea numai rupându-se spicele —, de altele. Muştarul şi pălămida se ocolesc cu secerea. Mohorul este bine primit şi cu plăcere secerat, deoarece fiinţa lui în viitoarele paie le va face mai bune ca nutreţ pentru vite. Seceratul se face cu spor când pânea este ridicată; din potrivă, dacă este trântită, seceratul merge greu. Felul cum taie secerea, — dacă e spălată (luciată) sau nu, starea de uscăciune sau jilăveala precum şi rărimea şi înălţimea pânii, înrâuresc şi ele în oarecare măsură. Cu toate acestea, sunt secerători meşteri cari «seceră’n două mânii», adecă de acei cari, cum fac, cum dreg, au spor mult (3). In graba care se pune la secere, trebueşte multă cumpătare, căci 1 (1) Un obraţ are opt prăjini. (2) Dame, Terminologie, p. 56: iCiuhă este un semn ce se face prin iarbă sau grâu, legând, un mănunchiu de iarbă sau grâu la vârf, cu alt mănunchiu de fire rupte». (3J R.-Codin şi Mihalache, Sărbătorile, p. 75. www.digibuc.ro 121 adesea mânile, mai ales cea stângă, din prea mare încordare, începe a se umflă. Umflătura poartă numele de pricheală şi se tămădue, după practica poporului, legându-se cu făină opărită. 6. Prin unele părţi ale Ardealului, mănunchiul se numeşte pa~ lot le (1), iar prin alte părţi i se zice otcoş sau chiar şi polog (2). Prin jud. Muscel, pe unde grânele nu se seceră cu secerea decât atunci când sunt încurcate de vânturi, din mai multe mănunchiuri se alcătueşte o pală şi din pală se face snopul (3). Prin jud. Vâlcea, mănunchiul se numeşte şi mărunche, mânură ori vâslă (4). Prin jud. Dolj, se chiamă mână; mai multe mâni alcătuite la un loc se numesc mănunchiu sau mărunchiu (5). Obişnuit însă, după cum am mai spus, mănunchiul e atât cât poate fi cuprins în mână, iar pologul st compune din mai multe mănunchiuri, puse unele lângă altele, ca să le răsbata soarele şi să se usuce mai curând, când grâul este verzuiu, când are dudău mult în el, — ori unele peste altele, când firele sunt uscate şi curate. 7. Prin unele părţi, când este aproape să se încheie seceratul, se lasă în mijlocul lanului sau bucăţii un mănunchiu de fire nesecerate, care se numeşte iepure (6), barba lui Dumnezeu (7) sau barba popii (8), despre care unii spun că «aşa e bine să se lase», sau după cum se crede prin unele părţi din Ardeal, grâul, dacă nu se lasă aceste 3—4 spice netăiate, se mânie şi la anul nu va mai rodi, ci va zice: — Eu îţi pot da atâta sifă de rod şi tu să nu-mi laşi nici un fir, două ? (9), Prin jud. Dolj, spicele cari alcătuesc barba lui Dumnezeu se leagă cu un fir de aţă roşie (10). 1 (1) Viciu, op. cit., p. 65 : mănunchiu de grâu. (2) N. Păsculescu, Literatură populară, p. 370. (3) Dict. de d-1 -D. Mihalache, Ooleştii-Badii, jud. Muscel. (4) Comunic, de d-1 N. 1. Dumitraşcu pentru Obislav-Orădiştea şi d-11. N. Popescu pentru Voie eşti. (5) Comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu: «poate să fie şi o mână mărunchiu, atunci când grâul este mai rar şi omul se depărtează (o vorbă: grâul e mâini—mâini)». (6) Şezătoarea, VIII, p. 101. (7) Ibidem, VI, p. 35. (8) In Ţepu, jud. Tecuciu. (9) Dat. şi cred. Rom. din ? comunic, de d-1 Petre Ugliş. (10) Comunic, de d-1 N. I Dumitraşcu. www.digibuc.ro 122 8. După cum am arătat şi la prăşit, şi la secere se întrebuinţează prin unele părţi claca cea plină de veselie şi aducătoare de spor ci puţină cheltueală. 9. Secerea-i grea prin faptul că secerătorul trebue să stea veşnic cu capul plecat spre pământ, pe cea mai călduroasă vreme a anului: O doină de pe Târnave zice chiar că Nici o boală nu-i mai grea Ca vara, cu secereâ (1). Cei mai mulţi se vaită de durerea şealelor, despre cari iată ce credinţe aflăm în popor: Să nu ciocăneşti ouă roşii în ziua de Paşti, dacă vrei să nu te doară mijlocul la secere (2); Să nu mănânci ouă roşii în cele trei zile ale Paştilor (3) sau măcar în ziua dintâi (4); Dacă primăvara vei vedea pentru întâia dată cocostârc sburând, nu te va durea mijlocul la secere; dacă îl vei vedea pe jos, te va durea (5); Vara la secere, să nu înfigi secerea cu vârful în pământ, că te doare mijlocul (6); Ca să nu te doară, să tai un mănunchiu din mirişte şi să-l pui în brâu la spate (7); Când auzi buratecul cântând primăvara pentru întâia dată, să te dai de-a roata sprijinindu-te în mâini şi’n picioare (8); şi Când vezi un furnicar întâia dată primăvara, să ieai ţărână cu mâna din muşoroiu şi s’o arunci peste cap (9). 9. Cu privire la secerat, nu se găsesc versuri mai frumoase, în 1 (1) 1000 doine, p. 226. (2) Şezătoarea, I, p. 277. (3) Dat. şi cred. Rom. din Jorăşti, jud. Covurluiu, comunic, de d-1 P. Gh. Savin şi din Gohor, jud. Tecuciu, comunic, de d-1 V. Gh. Beldie. (4) Dat. şi cred. Rom. din Ţuţcani, jud. Covurluiu, comunic, de d-1 1. O. Zugravu, din Vârlezi, acelaş jud., de d-11. N. Vârlezeanu, şi din Schineni, jud. Tutova, de domnii fraţi Kahu. (5) Şezătoarea, I, p. 277. (6) Cred. Rom. din Ciureşti, jud. Tufova, comunic, de d-1 G. V. Şuşnea. (7) Idem. (3) Idem. (9) Cred, Rom. din Schineni, jud. Tutova, comunic, de d-nii fraţi Kahu. www.digibuc.ro 123 altă parte, ca să-l zugrăvească, decât în vestitele pluguşoare ale Sfântului Vasile. Iată un fragment: ...Dumnealui dacă văzură, Că pânea-i atât de bună, Nici p’acasă nu mai da, Ci tocmai în târg la Bârlad s’opriâ Şi cumpărară Nouă oca de fier, Nouă de otel, Ca să dea la Stan Ţiganul. Dar Stan Ţiganul nu eră acasă, Ci veniâ din lunca mare, Cu căciula de-a spinare, Cu ochii sticliţi, Cu luleaua ’n dinţi, Cu foile între picioare, Şi se văicărâ că moare. Şi făcură nouă secerăţHe Cu mănunchi de floricele, Şi încă un alt fragment: |După arat], La lună, la săptămână, Îşi umplu cu apă mâna Şi se duse ca să vadă, De i-a dat Dumnezeu roadă. Iar grâiele de departe înverziau, De aproape îngălbeniau. Eră ’n paiu ca trestia, Eră ’n spic ca vrabia. Eră mândru şi frumos Ca şi faţa lui Hristos. Nici prea mare, nici prea mic, Cum îi mai frumos la spic. Atunci singur dumnealui, Peste coama calului, Lângă grâu s’a alăturat Şi trei spice-a apucat, In basma mi le-a legat Şi ’nspre casă s’a ’nturnat. 1 Cu zimţii de viorele, Să tragă fetele cu drag din ele. Ş’a strâns finii şi vecinii Şi vreo trei babe bătrâne, Cari ştiu rândul la pâne, Şi pe toţi i-a dus Şi pe toţi i-a pus La lucrul pământului, La puţul porumbului, La hiliştea (1) vântului, Unde-i vine voinicului a munci Şi leneşului a odihni. A odihni bine, a dormi. Iar o babă bătrână C’o secere cârnă, Cu dreapta trăgea, Cu stânga polog făcea (2)... — Măi femeie, măi femeie, Grâul nostru o să pieie! Lelica le-a dus în casă Şi-a pus spicele pe masă. Casa s’a luminat, Copiii s’au bucurat. Lelica frumoasa, Stăpâna de casă, Pe masă le-a despicat, Din gură a cuvântat, Că nu-i verde, nici uscat, Numai bun de secerat. Atunci badea ’mbucurat, Din bucium a buciumat, Slugile s’au adunat, Slugilor poruncă le-a dat, Şi slugile la grajd au alergat Din grajd pe Murgu au luat, Un cal graur, (1) In altele auzim: vilişte, h'irişte, st tir iţă, ş. a. (2) Culegere din corn. Jorăşti, jud. Covurluiu, comunic, de d-1 P. G. Savin. www.digibuc.ro 124 Cu şaua de aur, Negru ca corbul, Iute ca focul, Cu poatcoave de argint, Ce bat bine la pământ. Şi cu frâul de mătasă, împletită viţa ’n şase. Badea pe el s’a aruncat, Pământul s’a hâţânat, Văile s’au răsunat, Frunza ’n codru a picat, Sf. Vasile din cer s’a bucurat, Badea spre Chişinău a apucat, Auzise că acolo-i fier, Fier şi oţel. S’a dus pe uliţa mare Şi n’a găsit nimica, Iar pe uliţa din dos, Tot a fost mai norocos. Şi-a luat fier şi oţel. In nouri s’a urcat, In târgul Bârladului s’a lăsat, La Stan Ţiganul a apucat, Fierul şi oţelul i-a dat. Iar Ţiganul meşter bun, Bea lulea făr’ de tutun, Cu pila piliâ, Cu ciocanul băteâ, Şi-i dădu poruncă şi plată Să-i facă secerile îndată, Şi mai mari, şi mai mici, Să le vie bine la voinici, Mici şi îmbărligăţile Pentru fete tinerele. Seceruica cea mai bună, Pentru babă cea bătrână, Şi-a pus badea slugile, Le-a pus la secerat, Cu dreapta secerau, Cu stânga legau... (2). CAPITOLUL III. Smulsul. Anii de secetă precum şi locurile prea sărace ori sărăcite fac de multe ori ca holdele să nu poată fi secerate din pricina micimii lor. Intr’adevăr, dacă s’ar secera, paiul cu spicul ar fi prea scurt şi poloagele nu s’ar putea legă în snopi. Afară de aceasta, grânele fiind sămănate nu numai pentru grăunţe, ci şi pentru paie,—pentru nutreţul vitelor pe timpul iernii—, câtimea paielor s’ar micşoră prin rămăşiţa,— miriştea,— ce-ar fi lăsată după secere. Din aceste pricini, gospodarul mâhnit începe să-şi smulgă pânea de-a rândul, scuturând mănunchile de talpa piciorului, ca să curgă toată ţărâna din rădăcina firelor. Dacă această ţărână n’ar curge, ea s’ar amestecă la treier cu grăunţele şi le-ar micşoră calitatea. La smult sau smuls poloagele se fac ca şi la secerat. Facerea p oloagelor se mai numeşte şi pologit, iar verbul e a pologl. www.digibuc.ro 125 CAPITOLUL IV. Cositul. 1. Sunt părţi din ţară unde seceratul rămâne numai cu numele, pe unde sămănăturile se cosesc. Astfel se întâmplă prin multe sate din jud. Botoşani, în întreagă Dobrogea şi în deobşte prin părţile deluroase şi păduroase, unde «locurile de hrană sunt puţine sau sărăcăcioase, dar mai ales pe unde aşa se pomeneşte din vechiu». Prin Moldova de jos, cei ce-şi cosesc semănăturile sunt huliţi: «Păcat de pâne c’o strică!»; «apoi cum să mai dea Dumnezeu, când îşi bate joc de dânsa!». Le spune astfel, şi cu drept cuvânt, căci un cositor sau cosaş nedeprins, face ca o mulţime de spice să cadă jos, scuturându-se din fire. Coasa este socotită numai pentru a cosi sau a da jos fânul sau mohoarele (păringul, mohorul alcătuit din mohor şi popuşoiu), iar grânele nu se cosesc decât atunci când sunt hotă-rîte de-a dreptul pentru nutreţ (ovăzul verde, secara buiecită sau orice grâne cari au fost stricate de piatră sau grindină şi cari prin urmare nu pot fi bune de sămânţă). Prin părţile unde secerea este înlocuită cu coasa, grânele se cosesc numai când sunt curate, când n’au buruean (1) şi-s înalte (2), ceeace se întâmplă mai des. 2. Coasa (3) (fig. 52) are: B, fierul, pânza, custura, trupul coasei sau coasa propriu zisă, care este de oţel bătut. Când oţelul este prea moale, coasa se îndoaie; când este prea iute, coasa se rupe. La coasă deosebim 2, gura sau tăişul care taie, 3, varga, vergeaua, muchea sau arcana, o dungă perpendiculară pe pânză care-i dă tărie spre a nu se îndoi sau rupe, 4, coada, măseaua, mănuşa sau mâna, care se îndreaptă de-a curmezişul pe pânză şi poartă pe dânsa un 5, dinte, numit şi bonţoc, căţel sau măseâ, ce intră într’o gaură făcută în lemnul coasei. Pânza se întăreşte în toporâie, toporâşte, coporâe sau cosie, C, care la unii cosaşi este frumos înflorată cu crestături de cuţit. Unele to-porâi sunt împărţite prin crestături în palme, putându-se măsură cu dânsele ca şi cu stânjinul. * III, (1) Buruiană. (2) Culegere din Goleştii-Badii, jud. Muscel. (3) Vezi T. Pamfile, Industria casnică la Români, pi 141—2 şi «Ion Creangă», III, p. 226 -7. www.digibuc.ro 126 Toporâîa are pe la mijloc un u... *i scurt, înţepenit într’o dăl-tuitură, care se numeşte cocârlă, picior (1), mănunchiu sau mâner. La cosit, coasa se duce ţinând-o cu mâna dreaptă de picior, iar cu cea stângă de capătul puţin subţiat al toporâiei. Coasa se întăreşte sau se înţepeneşte în toporâie alipindu-se mănuşa de capătul toporâiei, astfel ca să intre căţelul la locul său; peste ambele să strânge cu o brăiare sau cârceie de fier, D, care are către o parte două unghiuri, iar către cealaltă parte este rotundă. Înţepenirea brăţării se face cu ajutorul unei pene de lemn, E. lzbindu-se cu vârful în pământ, sau dând peste o tufă ori o rădăcină, coasa se rupe de lângă măsea; pentru a preîntâmpina acest neajuns, coasa se vărgălueşte cu o varga sau o legătură de fier, (B, 6), ce pleacă din capătul măselei şi merge pe lângă arcană până aproape de mijloc, sau câte odată chiar până la vârf (2). Prin unele părţi varga coasei nu este bătută în mănuşă, ci, după Fig. 56. ce face un arc, se termină printr ’un inel care vine şi se prinde slobod în căţel (fig. 55). Ascuţirea unei coase se face în chipul următor: se iea o batea (fig. 56) ce se compune dintr’un con de lemn în care stă înţepenit un cuiu de fier ca un fel de nicovală şi se bate în pământ. Prin alte părţi batea are (fig. 52 F.) 1, nicovala de oţel mai moale, în chip de nicovală sau gură de ciocan; partea cea mai de seamă a ei este gura, 2; când batea este prea tare, ciocanul se ştirbează. Nicovala se înţepeneşte în 3, pop, picior, batea, sau butucer, care este de felurite chipuri. 1 (1) Fetelor scunde li se cântă prin Suceava: Tu Mariţo, scurtă, groasă, Bună-i fi picior la coasă I (2) D. I. Fărcăşanu, loc cit., p. 226—7: iLegătoarea se pune de Ţigan, care vâră sau scaote coasa de sub iarbă. Coasele slabe în trup şi în gură se calcă, se încreţesc, li se bălţează gura». www.digibuc.ro 127 Prin jud. Suceava se zice la olaltă bătălie, înţelegând prin aceasta batea şi ciocanul (1). La nevoie, în loc de batcă se foloseşte şi o muche de topor sau secure înfiptă într’un lemn. A bate coasa e un adevărat meşteşug (2) şi se face în două feluri. Când nicovala este lată, ciocanul este subţire şi cu dânsul căutăm să subţiem prin ciocănire tăiuşul coasei; când nicovala e cu gura de ciocan, coasa se pune cu gura în jos (altfel decum se vede în fig. 52) pe batcă, iar deasupra se ciocăneşte cu muchea lată a ciocanului. Coasa se bate sau ţigăneşte, cu batea aşezată între amândouă picioarele, sau stând cosaşul răzămat într’un cot, pe-o coastă, ră-zămând cotul mânii ce ţine ciocanul pe un şold. In acest caz vede mai bine felul cum să se lovească coasa. Ciocanul cu care se bate coasa este de oţel bine călit şi are 1, gura cu care se ciocăneşte tăişul coasei ca să se subţieze, 2, coada de lemn tare şi 3, muchea. Pentru a netezi zimţii cari se fac pe gura coasei, aceasta se dă, se ascute sau se trage pe o parte şi pe cealaltă cu arceriul, cutea sau gresia, care nu-i altceva decât o piatră de ascuţit, cubică mai rar şi mai des paralelipipedică sau bitronconică, (fig. 52, /). Tot cu arceriulud din când în când se trage coasa spre a-iBîndepărtâ mâlul care mâleşte coasa. Mâlul se compune din praf de pe firele de fân, care, amestecat sau muiat de seva fânului, se aşează pe coasă şi-i îngroaşă gura. De mâl arceriul se şterge cu o petică sau cârpă pe care cosaşul o ţine în brâu. Gresia se ţine într’un toc sau tioc (fig. 52 J), făcut în întregime din lemn, cu ureche sau chiotoare cu tot, sau are o ureche de fier (fig. 57). Un alt soiu de tioc (fig. 58) este paralelipipedic, cu Fig. 57. un perete prelungit şi înclinat, căci întâmplându-se să pătrundă apa prin fund din cauza vreunei crăpături sau a sdrun- 1 (1) Şezătoarea, II, p. 149. (2) De aceea se face o legătură cu înţeles adânc între brăbat şi batereâ coasei, când se zice: La toată casa Bate coasa, Numai Ia mine N’are cine! www.digibuc.ro 128 'XVW**yy*Ctt u cinelii, să nu se prelingă pe picioarele cosaşului. Tiocul se poartă ja spate atârnat de un băţ, cu două ramuri, ce stă înfipt în brâu(l). Mai înainte, când tocurile nu erau iscodite, cosaşii purtau boalce, nişte oliţe sau moşoiace, şi chiar doniciore. In tocuri se află apă ca să ţină gresia totdeauna umedă, iar ca apa să nu sară de smuciturile braţelor, tocul este umplut cu paie sau cu iarbă. Acestea se pot spune despre coasă, care serveşte la cositul pânilor şi al nutreţurilor. Pentru grâne însă, mai în totdeauna coasa mai are un cârlig sau buhaiu (fig. 52 C. 3) care ce compune dintr’o vărguţă cu un clenciu la vârf, ce se leagă de toparâie prin două aţe, două cheotori: cea de jos 5, şi cea de sus, 6. Alteori se pot pune şi două” cârlige la coasă. Prin unele părţi din Oltenia coasa cu cârlig se numeşte coasă împiedcată (2). Prin aceste părţi cârligul e legat de coporâie prin trei locuri (fig. 59, 1, 2, 3). Unghiul ce-1 face cârligul cu co-porâia este mai mare sau mai mic, după cum şi pânea este mai mare sau mai mică. Legăturile sunt de sârmă, căci aţa se taie sau se rupe. In loc de cârlige întâlnim adesea pusă la coasă o hreapcă (3), — dela care cositul se numeşte şi hrepcuit, — care nu-i altceva decât o mică gre-bliţă (fig. 52), care face să i se dea coasei şi numele de coasă cu grebliţă sau grebluţă. 1 Fig. 59. (1) După cele văzute în jud. Muscel. (2) Din Boureni, jud. Dolj, comunic de d-1 N. I. Dumitraşcu; «Hreapcu noi n’avem, [cum de altfel se află prin jud. Mehedinţi], ci numai coasă împiedecată». (3) Din Nemţişor, jud. Neamţ, comunic de d-1 A. Moisei: «hreapcă, o nuia strâmbă aşezată la coasă, ca să aşeze ovăzul spic la spic şi rădăcină la rădăcină». www.digibuc.ro 129 Cârligul şi grebla au de scop să desfacă din peretele holdei numai firele pe cari coasa le va tăia, să le strângă mănunchiu şi să le culce spre stânga, spic la spic ori rădăcină la rădăcină, spre a putea mai în urmă să fie legate cu uşurinţă şi cu rândueală. Când cosaşii merg la cosit pe departe, coasele, adecă pânzele nu-s puse la coporâi, ci stau intinse pe aceasta şi legate cu aţă. . Sporul cositului stă în voinicia cosaşului, dar şi în felul coasei, care atârnă dela calitatea oţelului şi dela chipul bătutului. O coasă rea, oricât de măiestrit ar fi bătută, tot rea rămâne, de unde a şi rămas chiar zicala celui ce nu vrea să se îndrepte: «îl bate ca pe-o coasă rea, dar de geaba !» Sunt însă meşteri cari ştiu să aleagă coasele; sunt oameni cunoscători cari cumpără pentru alţii; în ce le stă însă meşteşugul, ei nu spun nimănui, căci cu aceasta, — ca babele .cu descântecele, — capătă câte ceva pentru cinstit ori pentru lulea. Unii, spre a vedea dacă o coasă este bună sau rea, scuipă pe arcană şi peste scuipat pun un paiu cruciş pe coasă; dacă paiul se îndreaptă dealungul arcanei, spun că-i bună coasa. Alţii zic că o coasă bună trebue să dea la lovire un sunet subţire şi prelung. Trăgând pe gura ei cu o piatră, coasa trebue să lase scântei cari să se lipească de dânsa, iar nu să se împrăştie (1) Sunt şi meşteri cari dintr’o coasă rea fac una bună «de frică!» : «o apucă mânioşi, o trag la tocilă, o bat, o ascut, o trag din nou la tocilă, o muncesc în fel şi chip, şi coasa trebue să-şi vină odată şi-odată în minte !» (2). Din coase vechi, rupte, gospodarii îşi fac custuri. 3. Spicele de grâu, fiind culcate la stânga spic la spic şi cotor la cotor, alcătuesc o brazdă cosită pe mirişte. Prin unele părţi această brazdă se numeşte polog (3). Prin altele, tot din ţinuturile de sus ale Moldovei, şi numai pe unde grâul se seceră rar, poloagele obişnuite făcute cu secerea se numesc mănunchi. Pe mirişte sau pe cositură, brazdele sau poloagele aşteaptă până se leagă. Prin Ardeal se crede pe alocuri că după ce se isprăveşte o holdă 1 (1) Culegere din Goleştii-Badii, jud. Muscel. (2) T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 142. (3) Al. Vasiliu, op cit., p. 205: polog, ovăzul, grâul sau orzul dat jos cu coasa. r. Pamfile, Agricultura la Români» 9 www.digibuc.ro 130 de cosit, seara, cosaşul trebue să-şi ascuţă îndată coasa, căci astfel «ducând-o în spate către casă, se călătoreşte dracul pe ea» (1). CAPITOLUL V. Legatul şi adunatul snopilor. 1. Poloagele secerate sau brazdele cosite stau pe mirişte sau co-situră până cătră seară, când se leagă, sau se mrejuie (2), adecă se fac snopi. Aceasta se întâmplă numai dacă sunt uscate; dacă sunt încă verzi, fie din pricina buruienilor, fie dintr'a firelor, ele se lasă până se usucă bine, căci legându-le astfel, ele nu se vor mucezi şi nu se vor aprinde nici în snopi. In orice cazt un duşman mare al poloagelor şi al brazdelor este furtuna care împrăştie şi ploaia care udă; amândouă cer o muncă nouă, întorsul poloagelor sau brazdelor de partea cealaltă. Legarea snopilor se face cu legâtoarea, pl. legători, sau legătura, pl. legături (3), pentru cari la seceră se lasă o vetrişoaru sau un petec, nimit şi partal nesecerat, pe unde-i pânea mai mare şi mai în putere, spre a se smulge, scuturând ţărâna de talpa piciorului, sau secera, când pânea e prea înaltă, ca la ovăz (ovăsc) sau secară. Pentru o legătură se ieau (fig. 60) două mănunche, se pun spic la spic şi se răsucesc cum arată B din figură şi apoi se alătură mă-nunchile, rămânând partea spicelor răsucită la mijloc, între paie. Legătorile le fac cei bătrâni, bărbaţii mai ales, ca să se scutească de durerea de şale a seceratului. Făcute din vreme, legătorile se udă cu apă şi se învelesc cu poloage (fig. 60, A), ca să nu se usuce şi să se rupă la legat. Când pânea e prea mică, se fac legături din. trei, adăugându-se la B încă un mănunchiu astfel: se răsuceşte partea cu spicele celui de al treilea mănunchiu împrejurul unui mănunchiu al legătoarei în două, se desface în două acest din urmă mănunchiu şi prin deschiderea aceasta se petrece, se vâră cotorul mănunchiului al treilea şi se întinde uşor. 1 (1) Comunic, de d-1 P. Ugliş. (2) Comunic, de păr. FI. A. Drăghici, corn. Principele Ferdinand, jud. Teleorman: amrejui, a legă un snop fie de cereale, fie de nuiele, nu cu toată inima, ci mai mult a lene. (3) Culegere din com. Voiceşti, jud. Vâlcea, comuuic de d-1 I. N. Popescu. www.digibuc.ro 131 Când pânea ta nu-i bună de legatori, smulgi dela vecin şi pentru partea smulsă îi pui un polog sau mai multe din pânea ta. Supărare nu poate fi! Când nici pânea lui nu-i bună, îţi faci legatorile într’alte bucăţi ale tale şi le duci unde trebue cu sarcina, cu spinarea (în sarcină Fig. 60. şi pe umeri) sau cu carul, ori, în sfârşit, îţi legi snopii cu legători de lăptugă (1), smulgând-o, împreunând firele dela vârf ale celor 1 (1) Numele nu-I aflu în Z. Panţu, op. cit. www.digibuc.ro 132 două mănuche, şi rasucindu-le, ca să nu se desfacă. Acest soiu de legători se face mai întotdeauna odată cu legatul. Legaturile de lăp-tugă sunt rele, căci până la căratul snopilor se usucă şi se rup multe dintr’însele. Prin unele părţi din jud. Dolj, cele două mănuchiuri ce alcătuesc legătura se numesc chite, sing. chită. Tot pe aici, când legăturile nu se pot face din pâne, se fac din orice dudăi, singur sau amestecat cu pâne, precum ar fi bălurul, cicoara şi sărăceaua (lăptuga). «Când se adună (se aduc sau se strâng snopii) la un loc pentru claie, îi apucă de legături, de lângă înnodătură şi târîndu-i cu cotoarele înnainte până acolo unde se face claie. Celor rău legaţi le iasă maţele, adecă se desfac» (1). Prin alte părţi, legăturile se fac şi din mohor, iar prin partea de sus a Moldovei se foloseşte chiar şi rogozul. Legătura întinsă pe pământ (cea de lăptugă este apăsată pe capete cu picioarele, ca să nu se desucească), ca’n B, poloagele se aduc cu braţele şi se pun pe dânsa. Când snopul e gata, se apucă legătoarea de capete, poloagele se strâng, unul din capetele legă-toarei se răsuceşte pe lângă celălalt şi se supune sub legătoare, cum arată C. Bărbaţii leagă snopii, fiind mai voinici; sunt însă şi femei bărbate cari nu se lasă! Dacă snopul legat se va strânge a doua zi, — având nevoie să se mai usuce, — se ridică în picioare, cum arată D (2). Tot astfel stă singur, ori mai mulţi alături, de amează, ca să facă umbră truditilor. Prin Ardeal, snopul se mai numeşte şi pâş (3). Cu privire la unele sate din Oltenia mai pomenim următoarele: «După prânz (orele 10 a. m.) sau după namiaz (4), se leagă în snopi sau snopii, — grâul se pune în totdeauna în legătură cu spicul spre apus ca să nu-1 fure vântul (5), — de unul, dacă sunt putini pe pos- ti) Pentru Boureni-Dolj, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu. (2) Gâcitoarea snopului va fi prin urmare (Govorei, op. cit., p. 346): Am un om mic gros şi scurt Şi strâns pe lângă pământ; sau: O sută de fraţi, Intr'un brâu legaţi. (3) Viciu, op. cit., p. 65: «Holda-i secerată şi legată pâşurit. (4) Se pronunţă namgniaz (gn francez.) (Nota comunic.). (5) In deobşte cu spicele dincotro bate vântul. www.digibuc.ro 133 tată, sau 2—3, mai ales bărbaţi, când sunt mai mulţi. După legare îi pun cu spicile în sus, în picioare, spre a se coace mai bir.e. Dacă sunt copţi, îi trânteşte cu genuchele. ♦ La legat vede stăpânul locului, — căci el întotdeauna leagă snopii, firele rămase pe urma secerătorilor [şi strigă]: «U ! măi! v’ajung tăunii; tăunii după urmă v’aj ung !» «Snopii se pun cu spicele în sus să se usuce, sau pentru umbră, la care se pune ori copilul mic, ori urciorul, boata sau butoiaşul cu apă (1)» Legarea brazdelor cosite se face la fel, cu deosebire că în loc de a se luă polog, ori mai multe poloage (câte se pot cuprinde la o-laltă în braţe) şi a se aşeza pe legători, se ieau părţi din brazde şi se pun de se leagă. Prin unele sate din jud. Dorohoiu, brazdele se adună cu grebla rostogolindu-le, făcându-le ca un sul de pânză, după care se leagă cum am arătat mai sus (2). Prin jud. Muscel, poloagele dobândite prin coasă se pălesc, adecă se fac pale cu ajutorul furcii şi apoi palele se leagă în snopi. 2. Treisprezece snopi alcătuesc o jumătate; deci se adună la un loc, apucându-i de legături şi târîndu-i pe mirişte până la locul unde se va fare jumătatea. Cei prost legaţi fată pe drum, adecă se desfac. Plodurile duc câte un snop, femeile câte doi, iar cei cari «cu adevărat plătesc mămăliga», duc câte patru: doi în mâni şi doi sub-sioară. La făcutul jumătăţilor şe pune un snop jos; în faţa lui, spic peste spic, se pune al doilea; al treilea se aşează de-o parte, peste spicele celorlalţi doi, iar al patrulea în faţa acestuia, peste spicele tuturor; apoi 5 peste 1, 6 peste 2, 7 peste 3, 8 peste 4, 9 peste 5, 10 peste 6, 11 peste 7, şi 12 peste 8. Al 13 lea se pune ca vârf jumătăţii cu spicul în partea dincotro bate vântul, căci în această parte este mai greu şi prin urmare nu-1 poate umflă (înfoiâ) şi da jos. Jumătatea-i gata, cum arată E. Când bucata este îngustă, jumătăţile sunt departe unele de altele; dacă bucata este lată, jumătăţile se mai apropie. Ca să fie, mai târziu, căratul mai lesnicios, jumătăţile se fac în acest caz câte două alături, câte trei, patru ori, în sfârşit, cum socoteşte gospodarul. 1 (1) N. I. Dumitraşcu, pentru localitatea citată. (2) Culegere din Hânţeşti-Dorohoiu. www.digibuc.ro 134 Două jumătăţi alcătuesc o claie, care este o unitate de măsură pentru pânea secerată: «Am 70 de clăi pe Bâzu şi 13 clăi pe Valea-Mâţului», adecă 140 de jumătăţi într’un loc şi 26 într’altul. Unii gospodari fac jumătăţile din 17 snopi, având în loc de 3 snopi câte 4 pe lăture, dar rareori; alţii din 21 de snopi, încă mai rar. Unii le fac din 14 snopi, punând unul dedesupt, peste care se aşează 1 şi 2. Pe vremuri ploioase, zice omul, în chipul acesta în loc să putrezească doi snopi, putrezeşte numai unul; adevărul grăeşte altfel: în loc să dea jităria jitarului câte un snop dintr’o claie ori din două clăi, adecă unul din 26 sau 52, dă unul din 28 sau 56 şi astfel se îmbogăţeşte! Prin unele părţi din Bucovina, pe unde rareori pânea se leaga în snopi, jumătatea de claie are 10 sau 20 de snopi. Prin părţile de-la ţară, — la şes, — «jumătatea de claie constă în totdeauna din 15 snopi» (1), Prin părţile Moldovei de sus snopul de-asupra se pune cu cotoarele paielor în sus şi cu spicele în jos, răsfirate în patru părţi. El se numeşte popă. Prin jud. Muscel jumătatea se numeşte picior; picerile au câte 13 snopii, din cari cel de sus se numeşte măgar (2). Tot astfel se numeşte şi prin jud. Vâlcea; pe aici, mai înainte, picerile se făceau din 15 ori 17 snopi (3). Prin jud. Gorj, clăile (4) se numesc cârstace (5). In Dolj însă avem cârsta alcătuită din 9 sau 13 snopi «aşezaţi în regula» (6); li se zice cârste, cârstâţi, spre a denumi jumătatea sau claia (7). Prin jud. Dolj întâmpinăm adesea cârste alcătuite din 7, 9, 11 sau 13 snopi; patru cârste alcătuesc o claie (8). 1 (1) D. Dan, Straja, p. 45. (2) Culegere din Goleştii-Badii, Muscel. •- Vezi şi Vieaţa agricolă, I, p. 88. (3) Comunic, de d-1, I. N. Popescu, pentru Voiceşti. (4) D. Dan, Straja, p, 45: «Mai adese se adună pânea cea albă în căpiţe numite clăiţer, (de sigur că de cositură). (5) Dame, Terminologie, p. 56.—Nu ştim ce ar fi stoave, clăi, stoguri (Vieaţa agricolă, I, p, 89). (6) Şt, St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 96. (7) Vieaţa agricolă, I, p, 89. (8) Pentru Boureni, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu. Tot d-sa ne mai trimite: <9—10—11—12—13 şi mai ales 9—11—13 snopi formează o cârstă; al treisprezecelea este măgar; îl pune cu spicul mai jos spre apus, ca sa nu se desfacă cârsta şi să nu se ude ceilalţi snopi când plouă; două cârste [fac] un picior; 2 picioare («două picioară» nu se zice niciodată), o claiev. www.digibuc.ro 135 Prin unele părţi, jumătăţile sau picioarele se numesc clăiţe (1): prin altele, din Oltenia, li se zic petiţe şi cuprind fiiecare câte 14 snopi (2). Prin Ardeal, jumătatea se numeşte cruce şi are 17 snopi; cel de deasupra este botezat popă (3). Prin unele sate din jud. Iaşi, precum în satul Româneşti, am văzut clăi, nume ce-1 poartă obişnuitele jumătăţi, — cu snopii puşi nu în patru părţi ci în trei părţi, având prin urmare 7, 10 sau 13 snopi de claie. Dela aceste chipuri de a face clăi sau de clăi (4), plugarii noştri se îndepărtează foarte rar; numai rareori se pot vedea pe o mirişte câte trei snopi puşi cu spicele unuia peste ale celuilalt, făcându-se aceasta numai în cazul când snopii mai au încă nevoie de a se svântâ sau usca. Alteori şi mai ales pe moşii mari, după cum am văzut pe Bărăgan şi prin jud. Brăila, un rând de snopi dela o jumătate nu este simplu, adecă snopii nu stau unii peste alţii, câte unul, ci unii peste alţii câte doi alăturea; deci la acest soiu de jumătăţi, crucea de jos a jumătăţii nu va fi compusă din 4 snopi, ci din 8 şi prin urmare o jumătate nu mai are 13 snopi, ci 25. Tot pe moşii mari, de pe cari snopii se vor căra de-a dreptul la treier şi unde prin urmare nu se vor mai face clăi sau stoguri, snopii se adună chiar pe mirişte în mici clăi de câte 100 de snopi în mijlocie, atât cam cât se poate încărca cu carul dintr’o singură dată. In sfârşit secara, având paiul înalt şi snopii ei fiind prea lungi, câte odată nu se poate aşeză în clăi ca şi celelalte grâne, căci o astfel de claie s’ar dărămâ; de aceea snopii ei se pun rezemaţi unii de alţii, în picioare, adecă cu spicele în sus, câte 5—6 la un loc (5). 3. Dintre unelte, am pomenit mai sus, când a fost vorba de legatul brazdelor de pâne cosită, de greblă şi de furcă. 1 (1) Vieaţa agricolă, 1, p. 88. (2) Idem, p. 1008. (3) Viciu, op. cit., p. 38. (4) Pentru Boureni-Dolj, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu. (5) Văzute în Ciocani-Tutova. www.digibuc.ro 136 Grebla fig. (61) are o coadă şi doi craci împănaţi într’o lozbă ce cuprinde, asemenea împănaţi, un număr de dinţi de lemn. Furcile se fac din lemn tare: gărneaţă (stejar), ulm, frasin, corn, alun, ş. a., care trebue să fie şi mlădios. Nuiaua cu ramurile trebuincioase se taie de verde, se pune la îndoit într’un jug (fig. 62) şi primăvara se lucrează. Furca (fig. 63) are coada puţin curbată, iar coarnele, două sau mai multe (fig. 65), sunt curbate şi cu vârfurile ascuţite, ca să poată pătrunde prin paie. O furcă mare se numeşte furcoiu sau ciolpău. Pentru paie mărunte şi pleavă se întrebuinţează o furcă cu reţe?, numită lingură. Alt soiu de furci sunt făcute de lemnari de meserie (fig. 66); ele însă nu sunt aşa de trainice, deoarece nu-s «dintr’una», adecă dintr’o bucată, ci din trei bucăţi sau mai multe, după nunţărul coarnelor ce le au. www.digibuc.ro 137 O furcă cu coadă şi coarnele drepte (fig 64) poartă numele de ţăpoiu. El cuprinde în coarne, nu pe coarne; cu el se ridică sus, nu în lături. Un ţăpoiu cu coadă foarte lungă se numeşte vârfar, iar unul de mijloc ţunchinar, Colţa este o furcă de fier, strâmbă, cu care se trag paiele făcute (1). 4. Mergând pe nisipoasele sau pietroasele costişe ale Dobrogei, ori privind şi ţarinile de dincoace de Dunăre într’un an secetos, vom vedeâ aproape pretutindeni, în loc de jumătăţi şi clăi, nişte moviliţe cari seamănă cu cele de fân. Ele cuprind cositura de pâne şi se numesc porcoaie, căpiţe sau altfel, după cum vom vedeâ când va fi vorba despre nutreţuri. In aceste împrejurări, legatul în snopi nu se face, fiindcă aşa s’a apucat, — un obiceiu vechiu adus de lipsa braţelor sau de ovăz mai ales, care, fiind «prost», nu poate să se bucure de o muncă mai rânduită. Pentru a face căpiţele, se foloseşte furca şi grebla; cu furca se iea din brazde cât se poate şi se duce la locul unde trebue să se facă porcoiul, iar cu grebla se adună firele cari au căzut din furcă, pe acele ce nu s’au putut lua cu furca şi pe acele împrăştiate de vânt sau de coasă, cu prilejul cositului. Făcând cositura pe vremuri bune, se risipesc o mulţime de spice şi apoi îndestul de multe putrezesc sub căpiţă, când aceasta a fost făcută pe pământul ud sau pe timp ploios. 5. întovărăşirile despre cari am pomenit la prăşit, — clăcile, — le întâlnim şi la secere, cu toate că mai rareori. Trebue însă să reproducem pe de-a’ntregul felul prea frumos cum în unele părţi din Ardeal se face claca ce poartă numele de pana sau cununa grâului: «Pe la poalele Munţilor, fiecare sătean când termină cu seceratul, împleteşte din spice o frumoasă pană sau cunună pe care cu mân. drie o duce acasă. Cu ocaziunea ducerii cununii toţi cari au apă la îndămână îl udă şi chiar şi copilaşii aleargă după el cu doniţele cu apă. Cununa se atârnă de pe peretele deasupra mesei şi când gazda casei a isprăvit cu sămănatul grâului, o împlântă în capătul pământului, unde a tras cu plugul cea din urmă brazdă. Cea mai mare veselie împreunată cu pana grâului este aceea, când vreun fruntaş din sat a acordat claca jocului pentru o zi la secere. 1 (1) Cfr. T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 143—4. www.digibuc.ro 138 Fruntaşul în timpul ecerii chiafnă pe căpeleşi şi le arată ziua în care doreşte ca să fie claca. Impresara dacii, căpeleşii, vătavul jocului şi mai mulţi feciori pleacă cu lăutarul prin sat. La fiecare poartă unde e fată mare se opresc şi joacă, iar căpeleşii intră în casă rugând pe părinţi să binevoească a o lăsă la claca jocului. Numai când s’a întâmplat vreo nenorocire în familie, refuză părinţii invitarea. A doua zi înainte de răsăritul soarelui, feciorii pleacă cu lăutarul la casa fruntaşului, care merge cu ei la câmp şi le arata holda. In acelaş timp sosesc necurmat din sat fete, neveste şi bărbaţi la holdă, unde se înşiră pe câte un spaţ anumit spre a-1 seceraşi acel spaţ se numeşte postate. In fruntea postatei e unul din căpeleşi care conduce pe secerători, lăutarul se preumblă cântând din vioară dela un capăt până la celălalt al postătei, iar căluşarii joacă, pe când fetele şi nevestele, acompaniate de bărbaţi, cânta secerând, încât se clatină frunza în codru. Toţi clăcaşii sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. In ziua clădi, în curtea fruntaşului e o mare mişcare; toate finele şi muierile oamenilor săi de casă sunt ocupate cu gătitul mâncărilor, cu pusul meselor, cu măturatul şi udatul curţii, încât nu mai ştiu unde le este capul, pentru ca să nu fie defăimate de cla-caşi. Când nu mai este decât o postate de secerat şi soarele se a-propie de deal, fetele mai meştere se retrag la o parte şi împletesc din spice pana sau cununa pe care o oferă membrului familiei prezent la holdă şi acesta o încredinţează unui fecior sau unei fete spre a o duce. La plecare clăcaşii se formează în coloane, cel cu pana înainte, după el feciorii ţinându-se pe după cap, la mijloc lăutarul şi în urmă fetele şi nevestele ţinându-se de peste mijloc. Cântecele şi chiuiturile răsună, încât satul întreg îl pun în picioare. Din toate curţile ies căsenii cu doniţi de apă şi aleargă pe u'iţă ca să ude pe cel cu cununa, care, când ajunge acasă, pare că ar fi scos din-tr'un râu. La poarta casei, deasemenea toţi cei din curtea fruntaşului îl udă, încât curge apa ca valea de pe el, iar în pragul uşii îl aşteaptă stăpâna casei, care-1 stropeşte cu apă dintr’un păhar şi îi dărueşte un fiorin în piesă de argint. De aici stăpâna, însoţita de cei trei căpeleşi şi de lăutar, îl conduce în casă, unde după ce www.digibuc.ro 139 au aşezat cununa, îl cinsteşte cu câte un păhărel de vinars, iar cel care a adus cununa se duce să-şi schimbe hainele. Masa e întinsă în curte şi îii frunte şade gazda casei, iar la stânga lui să-înşiră muierile şi la dreapta bărbaţii. Băuturile şi mâncările sunt din cele mai bune şi după masă se încinge prin curte haidăui (jocul). Toţi membrii familiei, oricât de mari boieri ar fi, ieau parte la această veselie generală; ea ţine până după miezul nopţii, când gazda casei adunând împrejurul său pe clăcaşi, le închină câte un pahar cu vin, mulţumindu-le pentru bunăvoinţa ce au arătat-o de a nu-i ocoli casa şi masa şi pentru rândueala ce au păstrat-o. Cu acestă solemnitate se termină frumoasa zi a zeiţei Ceres, ser-bătorită în aceste ţinuturi frumoase româneşti cu atâta veselie şi ordine minunută» (1). 6. In sfârşit mai trebue să pomenim şi faptul, că după sfârşitul seceratului la grâu, femeile bătrâne merg chiar pe bucăţile altora, şi adună spicele scuturate la secere. Aceste spice, bătute mai târziu, vor da grâul din care după măcinare se vor face litiile, acele pani din cari preotul va sfinţi anafora (2). CAPITOLUL VI. Căratul snopilor. 1. De obiceiu, dupăce toţi oamenii şi-au isprăvit secerea, se dă drumul jitarilor ca să-şi iea jităria sau pâudăritul. Această voie vine dela primărie, care are grijă se oprească pe cei ce se împotrivesc. Lucrurile acestea însă se întâmplă numai prin acele părţi, pe unde ţarinile sunt uniform cultivate şi păzite de către jitari tocmiţi de către întreg satul. Când ţarinile sunt prea îndepărtate de aşezările omeneşti şi prin urmare n’au nevoie de a fi păzite, ori dacă sunt, 1 (1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 137—9. (2) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu, comunic, de fratele meuVasile: «Spicele de grâu rămase se adună de pe câmp de babe (cari voesc sa meargă cu orice preţ în raiu!) dimineaţa pe nemâncate, se bat cu totul, asemenea dimineaţa şi pe nemâncate, se spală, se râşnesc la râşniţă, se fac prescuri şi se dau popii, — toate tot dimineaţa şi pe nemâncaţe». www.digibuc.ro 140 plata jitarilor se dă în bani, — oricine şi oricând după secere îşi poate aduce snopii acasă. După cum am mai pomenit, jitarii ieau de obiceiu din fiecare claie câte un snop. Pentru aceasta ei trebue să ştie, în fiecare bucată câte clăi sunt. De aceea se urmează astfel: Jitarii se aşează în lungul unei bucăţi din depărtare în depărtare şi din vedere în vedere numără clăile; numără dela capătul bucăţii până la sine şi spune vecinului, prin strigăt, cât a aflat. Acest al doilea adaugă la câtimea spusă pe aceea ce o găseşte între întâiul jitar şi dânsul şi totalul îl spune celui de al treilea jitar; acesta face la fel spunând rezultatul dobândit celui de al patrulea. Acesta, fiind de pildă la celălalt capăt al bucăţii şi cunoscând câte clăi sunt în bucată, scoate din cea din urmă claie partea ce se cuvine ca jitărie. Dacă în bucată au fost opt clăi şi jumătate, el dă deoparte opt snopi şi jumătate. Dacă au fost treisprezece clăi fără vreo şase snopi, dă şi dânsul deoparte treisprezece snopi fără un polog. Prin judeţul Dolj, pândarul îşi iea pentru pândărit câte 1 —3 snopi, din fiecare claie (1). Când se scoate jităria, lucru care de obiceiu se face într’o zi sau două, se zice că se numără jităria sau numără jitarii. De obiceiu a douazi, jitarii vin cu căruţele şi-şi ieau jităria, după care oricine este slobod să-şi încarce clăile sale. Jitarii îşi adună jităria la un loc, o trieră, în deobşte vând la olaltă ceeace au scos şi folosul îl împart. De obiceiu însă, păzitorii ţarinelor, ccei dela gardu’ ţăr’ni», fiind Ţigani, sau oameni fără multe rosturi, îşi adună jităria pe la crişme, unde trieră şi cu ceeace scot plătesc datoriile pe mâncare şi mai ales pe băutură, făcute din primăvară şi până atunci. Şi ceeace le mai rămâne, împart. 2. Căratul snopilor, căratul de snopi sau căratul pănii se face cu carul (2). Carul, căruţa, ghiociul, har abaua sau şarabana este prevăzut cu corlate (fig. 67), cari se alcătuesc în chipul următor : Le pune pe scaun şi pe vârtej câte două reteveie groase sau două scânduri, asemenea groase, bine înţepenite. Pe dânsele şi în nişte culcuşuri se aşează doi drugi, cari pot fi şi două scânduri groase, 1 (1) Comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu. (2) Pentru alcătuirea carului, vezi T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 128 şi urm. www.digibuc.ro 141 puse vertical, pe lângă mănuşe. Peste aceşti drugi, şi de-a curmezişul lor, se pun alţi doi drugi, aproape de capete, cari ies cu câte un metru de o parte şi de alta a carului. Aceştia din urmă, împreuna cu perechea de desubt, alcătuesc adevăraţii drugi, având forma unui dreptunghiu, cam de patru ori mai mare în suprafaţă decât pomostirea carului. Pe alocuri, drugii se mai numesc şi oplene (1). Drugii sunt găuriţi cu sfredelul din distanţă în distanţă şi în aceste găuri se pun nişte beţe numite pretce sau prece, — puţin mai lungi ca un stânjen. Aproape de capete, pretcele sunt legate cu funii de cânepă sau de teiu. Funia este legată de o preatcă, trece la altă preatcă vecină, este dată pe după dânsa şi astfel merge la a treia şi mai departe, până ce ajunge din nou la preatca dela care a plecat. In loc de a fi legate cu funii, pretcele susţin câte odată un drept- unghiu făcut din lemn, care are nişte găuri simetrice cu cele ale drugilor, şi în care intră pretcele de o palmă. Alteori, în loc de funii se folosesc rămurile unui corcăn sau viţă lungă de lăuruscă sau rău-ruscă, — viţă de vie sălbatecă. Drugii, pretcele şi legătura lor alcătuesc la un loc corlatele, sau cum se mai numesc în unele părţi din Ţara-Românească, pătulul «ce are ţeruşi». Prin jud. Brăila cei doi drugi lungi se numesc lăturaşi, iar celor doi mai scurţi li se zice înaintaşi. (1). A. Gorovei, Cimiliturile, p. 102: cimilitura corlafei şi a coşului: «Am patru fraţi, pe o mânecă de cojoc băgaţi şi toţi beau tutun cu lulelele». www.digibuc.ro 142 3. Pe pomostinea carului se pune o rogojina ori mai curând un toi sau ţolică, care sâ oprească pierderea grăunţelor ce pică din spicele sfărâmate cu prilejul încărcatului. La încărcat trebue doi oameni: unul va merge pe jos ducând boii de funie dela claie la claie şi va svârli snopii în car, iar al doilea, cel din car, va aşeză snopii. Cel dintâiu trebue să fie mai cu seamă voinic; cel de-al doilea este mai ales meşter. La început snopii se aruncă printre pretce. Când însă clăditul în car se urca, ei vor fi aruncaţi pe deasupra funiei, lucru care cere multa putere. Aruncarea se face cu un ţăpoiu. Meşteşugul încărcării stă în aşezarea snopilor astfel ca să poată încăpeâ cât mai mulţi. Ei se pun cu secerătura în afară, răzimaţi sau prinşi în pretcele corlatelor; funia are tocmai scopul de a ţinea pretcele drept în sus şi a nu le lăsă să se aplece de greutatea snopilor. Se poate întâmplă că îndesând snopii în pretce, să nu se păstreze cumpăna dreaptă, şi astfel carul să se Lese sau să se aplece într’o parte mai mult, pricinuind adeseori, şi mai ales pe locuri povârnite, răsturnări cari sunt cunoscute cu un nume glumeţ morişcă. Când carul este bun şi boii sunt voinici, snopii se pun, — un rând ori două — şi deasupra corlatelor, peste vârful pretcelor. Cu carul astfel încărcat, omul pleacă la arie. 4. Când pânea a fost cosită şi când cositura n’a fost legată în snopi, ci a fost făcută porcoaie, se cară câte odată tot cu corlatele pe cari le-am văzut mai sus. De cele mai multe ori însă, drugii au în loc de pretce la fiecare colţ câte o ţepuşă, ţepăruie sau tălbă-cie, lungă cam de patru palme şi ascuţită la vârf. La cei doi drugi lungi, li se pune câte o ţepuşă şi la mijloc, în dreptul crucii. Drugii cu ţepuşele alcătuesc un tot care se numeşte ţepuşe. 5. Când se cară snopii, agricultorii sunt cu mare băgare de seamă la locurile de sub clăi. Dacă află acolo găuri şi muşiroaie de şoareci, este semn că iarna viitoare va fi foarte grea (1). In Bucovina, despre aceşti şoareci se crede că «ei îşi adună pâne pentru timpul iernii în 12 mişune. Dintre aceste mişune însă ar fi numai două ale lor, pe cari le află; celelalte 10 însă, nu» (2). 1 (1) Dat. şi cred. Rom. din Vârlezi-Covurluiu, [comunic, de d-1 I. N. Vâr-lezeanu. (2) D. Dan, Straja, p. 45. www.digibuc.ro 143 CAPITOLUL VII. Clăditul. 1. Când vremea căratului se apropie, agricultorul începe să se îngrijească despre locul unde trebue să-şi adune pânea, snopii sau itrânsura (1). Acest loc se numeşte arie, pl. arii sau arii mai pre-tutindenea, iar câte odată şi arioiu (2) harman (3), arman (4), ţarc (5), nasadă (6), sâlişte (7) sau otac (8). Aria trebue să îndeplinească următoarele condiţiuni: Locul ei trebue să fie neînclinat, adeca aşezat, pentru ca la vremea treierului să nu fuga paiele la vale, când le vor purta caii în picioare; Să fie atât de departe de case încât întâmplându-se vreo primejdie de foc, să nu fie ameninţate aşezările omeneşti; Să fie în bătaia vântului, pentru ca după treier să se poată vântură grăunţele cu uşurinţă, lucru care nu se va putea face dacă aria va fi ascunsă sau dosită într'un fund de vale. Aceste cerinţe, neputând fi îndeplinite de orice loc, fac ca ariile să fie adunate pe la marginile satului unde nu sunt copaci ca să oprească vânturile. Acolo se cară snopii, se treieră şi tot acolo rămân paiele, de unde se aduc la vite în sat cu carul sau cu coşarca. Când casele dintr’un sat sunt rari, gospodarii îşi întocmesc ariile prin grădinile lor. 1 (1) Frâncu-Candrea, op. cit. p. 26: «Când una din cele două ţarini esa-manată şi oprită, clăile de grâu şi de fân sau strânsura, cum se numeşte..., se adună la şuri, unde iernează vitele şi de unde grâul se aduce îmblătit acasă». (2) Comunic, de d-1 D. Petrescu, agronom, pentru jud. Ialomiţa. — Vieaţa agricolă. III, p. 139: Arie, arioiu, suprafaţa pe care se face treieratul cerealelor.Pe alocurea este o diferinţă între arie şi arioiu, aria fiind numai pentru un fel de cereale, iar arioiul o arie pentru mai multe. (3) Comunic, de d-1 M. Lupescu: «harman, locul dela poarta ţarinii unde se treieră pânea albă cu cai».—Din judeţul Neamţ, comunic, de d-1 A. Moisei. (4) Comunic, de d-1 T. Popovici, Zorleni, jud. Tutova.—Jud. Brăila şi R.-Sărat. (5) Nemţişor-Neamţ, comunic, de d-1 Al. Moisei. (6) Idem. (7) T. Vârcol, op. cit., p. 99. (8) Vieaţa agricolă, I, p. 89. www.digibuc.ro 144 Când vor treieră cu maşini, vor strânge mai mulţi la un loc, rămânând ca mai pe urmă să-şi care paiele acasă sau la arie. 2. Arie nu se chiamă numai locul pe care se treieră, ci întreaga suprafaţă cuprinsă cu îngrăditură. In fig. 68 avem abcdef aria cu poarta în g, la drum. Cercul de lângă poartă este aria propriu zisă, faţa de arie, faţa ariei, faţarea, făţarea (1) sau făţarul pe care se treieră şi care are în mijloc un par, h. Lângă fata ariei, în i, j, l, m, sunt snopii aduşi dela câmp. Cealaltă parte de arie este hotărîtă pentru sămănături de zarzavaturi, verdeţuri, păstăioase, cartofi, ş. a., sau este prinsă cu pomi, dacă nu împiedică vântul. 3. Fata ariei şi câtva Ioc de prin prejur, pe unde se vor pune snopii, rămâne nelucrat primăvara, adecă nearat sau nesăpat, — se lasă ca loc tare, loc bătut sau bătătură. In ajunul căratului, acest loc se prăşeşte, adecă se curată de buruienile cari crescuseră pe el şi de gunoiul care din întâmplare se poate găsi. Prăşitul, care se mai numeşte şi curăţit, se face cu o sapă dată la prăşit, pentru ca buruienile să fie tăiate din faţă, adecă dela fata pământului, şi nu din pământ; numai astfel pământul rămâne neted şi curat «ca o fată de arie», neavând gropi cari s’ar toci şi la treier şi-ar măcinâ ţărâna, şi ar umplea astfel grăuntele pânii de praf sau colb. 1 (1) N. Păsculescu, op. cit p. 30 şi 333. www.digibuc.ro 145 Prăşitul începe dintr’o parte, tăind încet buruienile şi făcându-le brazde pe margine; în urmă se iea altă porţiune îngustă şi se începe a se prăşi, ducând cu sapa ceeace se adună, până ce se dă sau se ajunge de partea prăşită mai înainte. Astfel se urmează până când întreaga faţă a ariei este curăţită. De obiceiu gunoiul nu se iea de pe arie îndată, ci se lasă tot acolo, împrăştiindu-se chiar la loc, ca să nu se strice aria. Intr'a-devăr, când carul se vâră în arie, el trebue să treacă de multe ori chiar pe faţa ariei; în acest caz, roatele carului şi copitele vitelor ar strica făţarul dacă l-ar găsi neacoperit. Luarea gunoiului se face de obiceiu tocmai în ajunul treierului. Adesea faţa ariei nici nu se mai prăşeşte; se coseşte doar de buruieni ca să se poată trage carul la descărcat, prăşindu-se numai locul unde se vor cladî snopii. Şi’ntr’un chip şi altul, după ce aria şi locul snopilor vor fi prăşite, gunoiul sau prăşitura de pe arie se adună la un loc şi se cară afară. De cele mai multe ori, când acest gunoiu este curat, se scoate pe poartă în drum cu ajutorul unei unelte, numite traglâ sau tragă (fig. 69). Aceasta se al-cătueşte dintr’o scândură cioplită dintr’un butuc şi două braţe sau mâtiuri de unde se leagă tânjala boilor. Pe tragă se pune un copil, ca să fie grea; gunoiul se strânge înaintea ei (1). 4. Carul încărcat cu snopi se trage lângă locul unde trebue descărcat; boii se desjugă. Descărcatul se face snop cu snop. Dintre cei doi inşi, — cel ce descarcă şi cel ce clădeşte sau durează, — celui dintâiu i se cere putere multă, mai ales când cel de-al doilea se va ridică cu clăditul în sus, trecând peste descărcător, iar clăditorului i se va cere mult meşteşug. Snopii se clădesc în şiri, şuri, girezi, stoguri sau clăi. Şira, şura sau gireada are o bază dreptunghiulară, una din cele două laturi mici sau amândouă chiar putând fi curbe sau juma-tate-circulare. Cele patru feţe din afară ale şurii se formează din snopi puşi unii lângă alţii şi unii peste alţii, cu cotoarele în afară şi cu spicele în lăuntru. Prin mijlocul şurii, snopii se aşează cât mai îndesaţi, ca să se dea o tărie cât mai mare şurii. 1 (1) Vezi T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 153. T. Pamfile,Agricultura la Români. XO Fig. 69. www.digibuc.ro 146 Când trupul şurii s’a înălţat până pe la 1—l1/» stânjeni, î cepe să i se facă streşina, dela care porneşte în sus coama. Streşina se alcătueşte dintr'un rând de snopi cu spicele în afară şi mai ieşite decât partea secerată a snopilor. Pe măsura ce clăditul se înalţă, snopii puşi cu spicele în afară se trag tot mai în launtru, până se ajunge sus, unde se aşează un singur rând de snopi cu spicele în partea dincotro bat vânturile mai cu temeiu. Această şiră are prin urmare patru feţe verticale formate din partea secerată a snopilor, spre a feri spicele de vite şi de frecături (atingeri), şi două oblice, cu spicele în afară, spre a face ca ploaia sa se scurgă cu uşurinţă până pe streaşină şi de aici jos, în afară de pereţii şurii (fig. 70). In sfârşit, mai pot avea şi o înfăţişare mixtă. Stogul are baza circulară şi se compune de obiceiu din două părţi: una cilindrică formată din cotoarele snopilor, care se numeşte piept, şi alta conică, deasupra celei dintâi, formată din spicele snopilor şi care se numeşte vârf sau coamă (1) (fig. 71 C). Alteori stogul este conic aproape, ascunzân-du-şi toate spicele (fi). Formele mai mult sau mai puţin regulate atârnă dela prevederea celor ce clădesc. Unii gospodari îşi croesc şuri şi stoguri late, socotind că vor avea cu ce să le înalţe; curând însă văd că n’au snopi de ajuns şi atunci se grăbesc să le facă partea 1 (1) Culegere dm Hânţeşti, jud. Dorohoiu. www.digibuc.ro 147 de sus, ca să nu-i apuce ploile (Oorovei, op. cit., p. 48 şi N. Păsculescu, Lit. pop. rom., p. 76). (4) Z. Panţu, Plantele, p. 93. (5) Culegere din jud. Suceava, comunic, de d-1 I. Zotta, Dorna, (6) P. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 25. (7) C. Radulescu-Codin, O samă de cuv., p. 63: puitură, timpul în care se seamănă fasolea. www.digibuc.ro 183 Când pune unul singur, de obiceiu merge odata şi face cuibarele, cu sapa; a doua oară pune fasolele şi a treia oară împinge cu leafa sapei sau numai cu piciorul ţarna peste boabele de fasole. Când fasolele se seamănă printre popuşoi, pusul se face nu târziu după sămănarea acestora. Depărtarea dintre cuiburi este de doi sau trei paşi, iar depărtarea dintre rânduri deasemenea. Dacă se seamănă prin grădini, însă în popuşoi, aceştia nu trebue să fie prea deşi, căci în acest caz fasolele se huchesc, adecă înfloresc fără să lege. De asemeni fasolele se huchesc şi când popuşoii, cu toate că ar fi lăsaţi rari la prăşitură, se îndesesc prin înfrăţire sau prin copchilire. In astfel de împrejurări popuşoii trebue răriţi, rupân-du-li-se copchileţii (1). Când fasolea este singură pe câmp, un pas între cuiburi şi tot un pas între şiruri sau rânduri, ajunge. Dar aceasta nu în totdeauna; când fasolea este de felul său prea roditoare sau prea stufoasă, când nu pot creşte mai multe fire Ja un loc, boabele de fasole se seamănă odata cu popuşoii. Prin unele părţi din Banat se crede că cel mai priincios timp pentru pusul fasolelor este Armindenul, socotindu-se că numai astfel vor fi rodnice (2). Fie săinănate singure, fie printre popuşoi, fasolele se prăşesc întocmai ca şi aceştia, fără însă a le face moşiroaie mari la rădăcină. Pentru ca paserile de ogradă să nu strice fasolele din gradină, gospodinele cred că acestea trebuesc hrănite la ajunul Crăciunului cu atât de multă mâncare, încât sa fugă singure, însă a doua zi, în ziua de Crăciun să nu li se mai dea nimic demâncare. Tot astfel fac gospodinele şi Ia ajunul Bobotezei (3). Cele mai cunoscute soiuri de fasole sunt: Fasole de harag, de arac, de par, de rude, de pocii, sing. pocia (4), sau pocăi, pl. poci (5), de hălpige, sing. hălpig (6), sau fasole urcătoare, sunt acele cari au viţele lungi ce se târăsc pe pământ sau se prind între dânsele ori pe buruieni şi popuşoi, răsucindu-se; 1 (1) Unele părţi din jud. Neamţ, comunic, de d-I A. Moisei. (2) Marian, Sărbătorile, III, p. 295. (3) Culeg, din Ţuţcani, jud. Covurluiu, comunic, de d-I I. O. Zugravu. (4) Viciu, op. cit., p. 74. <5) Haragi neciopliţi; Goleştii-Badii, jud. Muscel. (6) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 101. www.digibuc.ro 184 când însă au pe lângă dânsele un harag, o nuia, o trestie sau altceva, se urcă pe acel lucru răsucindu-se (1). Fasolea mare are bobul mare. Fasolea oloagă creşte sub înfăţişare de tufă, neavând lăstari cari să se lege de ceva. Ea se mai numeşte şi ologuţă sau la pl. fasole fanUe. Fasolea albă are bobul alb, lucitor. Fasolele gogonele au bobul ca o Italică, alb. Fasolele obădate au bobul ca un rărunchiu (riiuchiuj sau ca o obadă dela roata carului. Fasolea grasă, ţucărâ sau ţucheră este acel soiu care are pasta-ile galbene putându-se mânca multă vreme. Mai toate celelalte soiuri însă au o tinereţe scurtă, prinzând îndată aţă pe teci, păstări sau păstăi, dimin. păstâiuţe sau păsteuţe; Fasolea pestriţă urcătoare este mare sau măruntă; Fasolea pestriţă neurcătoare, tot astfel; Fasolea gogoneaţă de câmp; Fasolea cireaşă; Fasolea hâlâciugă; Fasolea copăcel (2); Pentru comuna Ţepu, jud, Tecuciu, trebue să mai adaugem: Fasolea moldovenească este albă, are boabele mărişoare, se seamănă prin popuşoiu şi se agată de hluji; nu-i aşa de păstăioasă. 1 2 (1) Despre acest soiu vorbesc gâcitorile (Colecţia Gorovei, p. 140*1, şi N. Păsculescu, p. 82): Endertfă Menderiţă Cârcei, toboriţă. Păsărică rue Pe copaci se suie. Came grăsulie Pe bete se suie. Albă păsărică, Pe arac se urcă. N'are aripioare, N’are nici picioare. Şasea, Parasca S’ar sul !n cer, Dar n'are picioare. (2) Dicţionarul limbii române, II, p. 72. www.digibuc.ro 185 Fasolea ’ntr1 un picior, se seamănă printre popuşoaie, cu firul. E foarte păstăioasă şi «creşte împrejur»; nu se agaţă, are boabele mici. Ţăranii spun că fierbe anevoie şi nu-i aşa de gustoasa la mâncare ca celelalte soiuri. Se mai numeşte şi fasole mărunţică Fasolea de hărag amestecată creşte prin grădini pe haragi; are pastâri mari şi cărnoase, boabele mari şi cu dungi roşii, albastre sau altfel; sunt foarte gustoase. Fasolele soldăţeşti sunt lungăreţe şi au pe partea pe care au fost lipite de păstare o pată cafenie în chipul unui cap de «curcan». Fasolele goldane sunt mari, albe sau galbene. Fasolele calului sunt foarte mari, se seamănă mai mult de frumu-seţă, căci nu se mănâncă. Fasolele curve sunt jumătate roşii şi jumătate albe. Fasole nohotii au coloarea nohotului, năutului. Fasolele ţigăneşti sunt negre sau tărcate cu negru. Pentru corn. Joraşti, jud. Covurluiu deosebim: Fasolele gogonele sunt rotunde şi foarte productive. Fasolele cu totul sunt grase şi au coloare cafenie închisă. Fasolele copăcel se pun numai câte una în cuib; se suie pe harag ; au floare roşie iar bobul le este roşu ca şi cârmâzul. Fasole una, sunt mărunte, rotunde şi foarte mănoase. Fac păs-tări foarte multe, dar nu-s aşa de gustoase la mâncare. Fasolele urieşe fac păstările lungi aproape de un metru; se urcă pe harag. Fasolele boambe sunt mari şi se urcă pe harag (1). Culesul fasolelor se face prin August, când aproape toate păstările s’au uscat şi când unele dintr’însele, fruntea, încep a se desghiocâ sau a se desface singure. Oamenii merg pe la bucăţi, smulg cuiburile sau cuibarele din pământ şi le pun subsioară sau, dacă fasolele sunt prea mărunte, le pun într’un sac. Culegerea este anevoioasă când firele de fasole sunt încâlcite împrejurul firelor de popuşoi. Desprinderea sau desfacerea se face cu atât mai greu, cu cât fasolele sunt mai uscate şi cu cât soarele este mai tare ori mai iute. Când subsioară nu mai încap, fasolele se pun pe un hat sau pe mijlocul bucăţii, grămejoare-grămejoare, grămejui-grâmejui, şi culesul urmează. Când fasolele se fărâmă prea tare, se cară la capătul bucăţii sau în afară de bucată, la car, ori la locul hotărît. (1) Comunic, de d-1 P. Ol'. Savin. www.digibuc.ro 186 După ce bucata a fost culeasă toată, —se înţelege, când jitarii nu şi-au luat încă partea lor, jităria, li se lasă —, se face căratul la car prin ajutorul braţelor, când fasolele sunt încă jilave, sau punând grămezile în ţoale şi carându-le astfel. Scoase afară din popuşoi, fasolele se încarcă în car, după ce pe pomostinea carului s’a pus un ţol ca să oprească bobii ce se scutură, să cadă jos, şi se aduc acasă. Când locurile sunt sigure, fasolele se lase pe Ioc; tot astfel se face şi atunci, când câmpul tot este sămânat cu fasole. Uscatul fasolei ţine după împrejurări. Dacă vremea este frumoasă, fasolele se pot usca în două zile; dacă fasolele se usucă pe o parte, se întorc şi pe partea cealaltă. După ce toate păstările s’au uscat, începe baterea sau bătutul fasolelor pe faţa ariei curăţită, căci culesul lor se face înainte sau pe vremea secerişului şi a trierului, când aria este curată. Fasolele încep să fie bătute cu coarnele furcii până ce toate pâs-tările s’au desfăcut. De obiceiu la o grămadă de fasole bat doi inşi lovind cu partea convexă a furcii pe rând şi cu îndestul de multă putere. Dela acest fel de a bate a şi rămas zicala: «bate ca la fasole», sau < trage ca la fasole». Când pe deasupra nu se mai vede nici o pâstare nedesfăcută, se iea gremejuia cu furca pe dedesubt şi se scutură bine, astfel ca toţi bobii cari întâmplător s’ar fi prins prin paie,să cada.jos;apoi se întoarce grămada şi pe partea ceealaltă urmându-se cu bătutul ca şi mai înainte. După ce fasolele au fost bătute şi pe partea aceasta, paiele se scutură bine în furcă şi se dau deoparte, făcându-se din toate un porcoiu de paie de fasole. Câte odata însă, şi mai ales atunci când fasolele nu erau bine coapte, nu toate păstările se desfac cu uşurinţă, şi prin urmare nu toţi bobii cad; în acest caz, un bătrân sau un copil primeşte de o lăture paiele bătute şi luându-le cu deamănuntul, desface acele păs-tari, cari mai în totdeauna sunt verzi sau abia galbene. Când fasolele sunt multe, ele se treieră cu caii, cum vom vedea că se face cu cerealele, însă în vreme cu mult mai scurtă. După ce toate fasolele au fost bătute, rămân pe faţa ariei sau pe ţol o grămadă de boabe amestecate cn pleavă. Acest vrav se vântură într’un găletar sau şi jos chiar, luând cu un vas din vrav şi lăsând sase scurgă bobii de fasole câte puţini, dela înălţimea www.digibuc.ro 187 umerilor, pe cari obişnuit se razamă fundul vasului. Pleava esle despărţită de vânt, iar bobii curaţi,—amestecaţi doar cu mici pietricele sau fărâmături de bolovani, cad grămadă. Dacă se întâmplă ca bobii de fasole să nu fie bine uscaţi, sau dacă au fost bătuţi pe o vreme moinoasă, este de neapărată trebuinţă ca fasolea să se usuce, întinzându-se la soare pe ţoluri, în strat subţire, căci altfel se aprinde, se încinge, se înnegreşte şi prinde mucegaiu. 2. Bobul, numit şi bobă sau favă (1) se cultivă numai pe lângă case, pentru frunzele lui cari se întrebuinţează ca salată şi pentru bobi cari, cu toate că-s mai gustoşi decât fasolele, cer însă prea multă trudă. Sămănatul se face ca şi la fasole. Prm unele părţi din Oltenia se crede că «bobul nu se pune Miercuri sau Vineri în pământ, căci face pureci, cari îl mânânca până îl usucă. El trebue pus de timpuriu, înainte de a canta ră-căneii»(2). Prin jud, Covurluiu se crede că bobul trebue pus înainte de a începe luna lui- Martie, căci altfel îl mănâncă puricii (3), iar prin Bucovina se zice că «întocmai precum usturoiul, dacă nu l-ai să-mănat pân’ la Sf, Dumitru, mai mult nu-1 poţi samănâ, că pică asupra capului, tot astfel şi bobul, dacă nu l-ai sămănat până la Sf. Gheorghe, mai mult nu-1 poţi sămănâ; măcar o leacă sa pui dinainte; şi atunci după Sf, Gheorghe dacă sameni, să nu-1 dai din casa, ci de afară, de undeva, — tot pentru cap». Astfel face «cine vrea să fie sănătos de cap» (4). Prin alte părţi, tot din Bucovina, bobul se pune grămadă în pământ cu trei zile înainte de Sf. Gheorghe, acoperindu-se. După Sf. Gheorghe se scoate din groapă şi se seamăna, cu credinţă că numai astfel nu va fi mâncat de viermi (5). In personificări, poporul crede că bobu-i barbat iar fasolea e femeie (6). 1 (1) Z. Panţu, Plantele, p. 20. (2) Cred. rom. din corn. Qoruneşti, jud. Vâlcea, comunic, de d-1 C. M. Popescu. (3) Cred. Rom. din corn. Ţuţcani, comunic, de d-1 I. O. Zugravu. (4) E. N.-Voronca, op. cit., p. 556. (5) Ibidem. (6) Ibidem. www.digibuc.ro 188 Culesul bobului se face câte odată smulgând firul cu totul; de cele mai multe ori însă, se rup păstările şi se desfac cu mâna. 3. Lintea se cultivă numai pentru boabe. Grija care i se dă este întocmai ca acea care priveşte fasolea. E curios numai faptul că se întâlnesc sate întregi cari, fie că n’o cunosc, fie că n’o mănâncă. 4. Mazerea sau mazărea se aseamănă în cultură cu bobul. Păstările de mazere sunt adesea mâncate de crude. Zicala : «e ca mazerea lângă drum» ne zugrăveşte un lucru care ispiteşte pe toţi cei cari trec pe lângă dânsul. Prin Bucovina se crede că mazărea a răsărit din lacrămile Maicei Domnului (1). 5. Nohotul, nouţul sau năutul, numit de Macedo-Români ţeaţire, se cultivă aproape excluziv numai pentru a face din el o podoaba a grădinii. Acestea sunt cele cinci păstăioare pe cari poporul român le cunoaşte şi le îngrijeşte. CAP. V. Cartofele. 1. Cartofele, ca nici un alt lucru cunoscut de poporul român, au cea mai bogată terminologie. Intr’adevăr, ele se mai numesc (2): Alune, Biguri, Cartoafe, Alune de pământ, Boabe, Cartofe, Badaliurce, Boambe, Cartofi, Bandrabuci, Boboaşe, Cartofii, Bandraburce, Bologeane, Colompire, Baraboi, Bologene, Coroabe, Bara bule, Brandaburce, Crumpene, Barabuşte, Bulighene, Crumpeni, Bicioici, Bulughene, Crumpi, (1) E. N.-Voronca, op. cit., p. 557; şi: «mazere, fasole, linte când visezi, sunt lacrămi supărări, huiet». (2) Vezi: I. Pop Reteganul, Chiuituri, Gherla 1897, p. 28. — Z. Panţu, Plantele, p. 48. — Uricariul, X, p. 400. — Etymologicum Magn. Rom., p. 2462, 2476 şi urm, — P. Papahagi, Megleno-Romănii, I, p. 25. — Viciu. op. cit., p. 104—5. —Frâncu-Candrea, op. cit., p. 99, 104. — Şezătoarea, V, p. 37, 172. — Comunicări din Dorna, jud. Suceava, de d-1 I. Zotta şi culegeri personale din alte părţi. www.digibuc.ro 189 Crumpiri, Grumpe, Pere, Curule, Grumpene, Pere de pământ, Erdăpane (1), Grumpiri, Peruşte, Fidireie, Hadaburce, Picheuce, Ghibiroance. Hilibe, Picioage, Ghistine, Hiribe, Picioarce, Ghiştine. Măgheruşte, Picioci, Goate, Mere, Picioici, Gogoaşe, Mere de pământ, Piciorci, Gramciri, Năpci, Piroşte, Grampiri, Napi, Poame de pământ. Grube, Napi de pământ, Ţermer, G rumbe. Ouă de pământ, Vovici. Grumciri, Pătati (2), Cartofele se pun în cuiburi sau cuibare, ca şi fasolea. Cele bune de sămânţă se taie în feliute şi jumătăţi de felii, astfel ca fiecare bucată să aibă un colţ, ochiu, sau mugur în mijloc, din care va naşte şi va creşte viitorul fir. Bucata se pune astfel în pământ, în cât coltul să fie în sus, spre a-i veni lesne să se ridice şi să răsbata prin ţărână. Prin unele părţi din Bucovina, cartofele «nu se pun Ia lună nouă, pentrucă punându-se atunci, ar dudăi belile lor în sus, pe când ba-rabulele n’ar rodi în pământ. Dacă însă pe timpul lunii celei nouă s’a făcut slujba în biserică», atunci cartofele se pun (3). 2. Cu privire la minunatul rod al cartofilor, urmează această legendă, care se aude aproape pretutindeni: Se spune că înainte vreme, când nu erau oameni pe pământ, Dumnezeu şi diavolul, deopotrivă în putere, se hotărîră se muncească • dânşii ogoarele de şes, pe unde nu erau ape şi păduri. — Să munceşti tu anul aista, zise Dumnezeu dracului, şi ce va ieşî, să împărtim în două cu baniţa. — Nu, răspunse diavolul; ce să mai stăm să măsurăm ! Crezi, pe semne, că eu am să seamăn o falcie ori două ? Ori vrei să m’apuce iarna pe câmp, de dragul dreptăţii, ca să nu ieau eu un fir mai mult ca tine? — Apoi atuncia, cum crezi că-i mai nimerit? — Eu zic aşa: pentrucă-i munca mea în ist-an, să-mi dai tu sămânţă şi ce-o fi afară, ăi luă tu, iar ce va fi în pământ, voiu luă eu. — Bine, zise Dumnezeu. 1 (1) Germ.: Erdăpfel, mere de pământ. (2) Meglenia. (3) D. Dan, Straja, p. 45. www.digibuc.ro 190 Primăvara veni şi de îndată ce se topiră omeţii, ieşiră plugurile diavolului la ţălinişuri, să are. Şi a arat, şi a arat, şi Dumnezeu i-a dat sămânţă tot grâu moldovenesc de cel cu firul cât vrabia, şi dracul a sămănat mereu, până când, aşa cam pe la Paşti, a încheiat brazda. Dumnezeu dădu apoi ploi tot la vreme, şi pe la Sâmpietru de vară, câmpurile erau galbene-roşcate ca arama. — Hai, Doamne, strigă necuratul, iea-ţi partea mai repede, că mi-i teamă să nu-mi putrezească rodurile în pământ! Dumnezeu puse îngerii la seceriş şi pe la Sf. Ilie hambarele erau pline, lăcăţele cât ciurul pe la uşe şi Sf. Petru fudul, nevoie mare, şi cu chieile la brâu. Iar dracul îşi făcu ci-că repede cruce cu stânga, când îşi văzu isprava. De ciudă îi veniâ să crape şi mai multe nu. Iarna chiar era să moară de foame, dacă Dumnezeu nu l-ar fi chemat şi nu i-ar fi spus: — Uite, neprietene, am uitat să-ţi dau jităria pentru cât ai păzit ogoarele; nu voesc să te crezi întru nimic nedreptăţit; na-ţi atâta şi fugi repede din ochii mei, că te mâncă sfinţii! Şi dracul a şters-o în grabă la sănătoasa, dar în gând şi-a plănuit cam asta: «Las’ că-1 prind eu pe Dumnezeu! adecă ce, la anul nu pot cere eu rodul de-afară ? Ba bine că nu!» Iarna trecu şi cu venirea rândunelelor, Dumnezeu îşi înşiră plugurile pe ogoare. Făcu gropi şi sămănă cortoafe. Cartoafele răsă-riră frumoase, şi dracul muriâ de bucurie când le vedea floarea lor cea galbenă, — după capul lui: semnul unui rod îmbielşugat. Sfârşitul e lesne de înţeles: dracul dăduse iar cu mâna ’n spuză , şi mai că şi-ar fi mai făcut vreun plan ca să înşele pe Dumnezeu din nou, dacă Cel-prea-sfânt n’ar fi rupt-o cu Ucigă-l-toaca. Cu atâta grâu şi cartoafe, putea s’o ducă ani îndelungaţi. Dar diavolul, se înţelege, s’a mâniat foc; ba mai mult. s’a hotărît să-şi răsbune: şi de atunci ura cea mare între dânşii. Dar vedeţi: grâul şi cartofele sunt de atunci saţiul casei. Tot legenda aceasta se mai aude şi sub o altă formă, spunân-du-se că în întâiul an a cultivat dracul cartofele, a luat partea dinlăuntru şi deci a păcălit pe Dumnezeu. In anul următor dracul a sămănat tot cartofe, cu nădejde să iea tot partea din pământ, dar Dumnezeu le schimbă în grâu şi dracul a rămas înşelat. De atunci grâul este plăcut lui Dumnezeu şi dintr’însul gustă Zi- www.digibuc.ro 191 ditorul în toate zilele, pe când cartoafele sunt «poama dracului» şi seîmmulţesc aşa de tare, tocmai pentrucâ şi omul trage tot spre partea Celui cu coarne (1). Intr’adevăr această îmmulţire este minunat descrisă în gâcitorile poporului: Mă dusei în pădure, Găsii ouă de giubice; Luai nouă, Lăsai două La giubice ca să oauă ! (2). Sau: M’am dus la pădurea mare, Să taiu cuie şi ră%teie Şi n’atn găsit cuie şi răsteie, Ci am găsit pe hogea pe ouă, Şi am luat două Şi mi se mai ouă (3). 3. Culesul se face cu sapa scoţând cartoafele din ţărână. Când cartoafele s’au samănat rânduri, pe brazda de plug, tot cu plugul se face răsturnarea cuiburilor, 3upă care se culeg din ţărână. După culegere, cartoafele se pun la soare ca să ce usuce bine, şi numai după aceasta se pun la păstrat. Sămănatul lor se face atât pentru nevoile casei, cât şi pentru, negoţ. Vânzarea se face cu baniţa. CAPITOLUL VI. Ceapa, usturoiul şi prajul. 1. Ceapa, — căreia în glumă i se mai zice şi slănină de post sau brânză sârbească, din pricina albeţei sale, — se cultivă numai, prin grădini şi pe lângă case; la îndepărtări mai mari ar putea fi Ieşti? furată, cu toate că se crede că acelor ce vor fură ceapă ori usturoiu, pe lumea cealaltă sufletele le vor puţi îngrozitor (4). Gospodarii păstrează sămânţa ori o cumpără din târg, înţele- 1 (1) Culegeri din Ţepu, jud. Tecuciu. (2) N. Păsculescu, op. cit., p. 76. (3) Comunic, de d-1 N. I. Covurluianu, corn. Meria, jud. Covurluiu. (4) Cred. Roin. din Nemţişor, jud. Neamţ, comunic, de d-1 A. Moisei. www.digibuc.ro 192 gându-se câte odată prin sămânţă de ceapă, acea ceapă măruntă cât vârful degetului, care se mai numeşte şi harpacică, arpacică, harpagică, arpagică, arpagic, orgiac (1), iar prin unele părţi din Ardeal, parpangică (2). Această harpagică se cumpără cu cântarul şi se pune în pământ alcătuind table sau straturi, nişte dreptunghiuri despărţite între dânsele prin haturi, late de doi-trei paşi şi lungi de patru până la şase paşi. Haturile au o lăţime de două-trei palme. Pământul fiind săpat şi mărunţit cât se poate de bine, este înfoiat şi prin urmare mai ridicat decât haturile. In ţărâna mărunţită, harpacica se înfige cu degetele rânduri, rânduri, la un lat de palmă fir de fir şi rând de rând. După ce toată tabla a fost pusă, ţărna se netezeşte cu mâna pe deasupra. Prin unele părţi din jud. Ilfov se crede că nu-i bine să se semene ceapa, ca şi usturoiul, în zi de sec, că-1 mănâncă viermii (3). După câteva zile dela sămănare ori îndată după aceasta, peste tablele de ceapă se pun spini tăiaţi de pe câmp şi uscaţi din anul trecut, ca nu cumva pasările din ogradă, găinile mai ales, să sară gardul în grădină şi să le strice, scurmându-le sau ciugulind ţâfurile, cele dintâiu fire de ceapă, cari răsar. Unii gospodari, pe lângă harpacica, pun în pământ şi ceapa veche din anul trecut, care le-a fost rămas nemâncată şi care, de îndată ce a sosit moleşagul primăverii, a dat colţ, adecă a încolţit şi s’a stricat. Unele gospodine îşi fac singure harpacica sămănând în răsadniţe, de obiceiu nişte cutii înguste, — «sămânţa de ceapă adevărată». După ce sămânţa răsare, când frunzişoarele sale au ajuns crescute până la un lat de palmă sau chiar şi mai mult, firele se răsădesc în alt loc, unde sunt puse mai rari. Pentru loc, se dă gaură în pământ cu un băţ, se pune răsadul, se acopere bine şi apoi se udă, urmând cu udatul câteva zile în şir, până ce totul se prinde. Prin Bucovina, răsăditul cepei se face de obiceiu la Patruzeci de mucenici (4). Pentru o casă se pun de obiceiu patru sau cinci table, rămânând ca pentru iarnă se se cumpere din târg dela grădinarii sau bul- 1 (1) R. Codin, O samă de cuv., p. 55. (2) Viciu, op. cit., p. 65: parpangică, ceapă de răsădit. (3) Credinţă comunic, de d-1 S. P. Chiricel. (4) E. N.-Voronca, op. cit., p. 329. www.digibuc.ro 193 gării, ceeace se crede ca nu va ajunge. La aceste câmpuri întinse de ceapă credem să se refera vorba ogor din acest fragment de cântec basarabean: Prin ogorul cel de ceapă, Ca nime să nu priceapă; (Şi) prin ogor de usturoiu, Să ştim numai amândoi (1). Ceapa care n’a fost scoasă din pământ în anul trecut, creşte din nou primăvara; această ceapa care creşte fara a fi samănată, se numeşte, prin unele părţi ale Olteniei, vlaşiţă (2). Ea are înfăţişarea de tufă. Straturile de ceapa obişnuit nu se udă, căci cu toate că uneori udatul e bun, alteori însă face ca ceapa să se mălureze, adeca sa facă la rădăcină un soiu de viermişori, cari aduc uscarea. Singura grijă pe care gospodina o are faţă de stratele sale de ceapă, este să le plivească de buruieni şi să le prăşească. Prăşitul se face desfundând pământul dintre fire cu degetele sau cu ajutorul unei sape mici numite calistire sau calistir (3). La un fir de ceapă desvoltat deosebim rădăcinile cari se mai numesc şi mustăţi, ceapa sau căpăţina şi frunzele sau foile (4). O deosebire între diferitele soiuri de ceapă numai arareori se face: unora le place ceapa cea iute, care ustură şi care se crede a fi cea roşie pe deasupra ori cea cu o înfăţişare turtită; alţi ţin mai mult la acea specie care este lungăreaţă şi care se zice că n'ar fi iute. Un soiu de ceapă mare se numeşte cepoi (5). Când ceapa care creşte nu este harpacică, ci este ceapă veche, sau chiar o harpacică mare, dă una din foi drept în mijloc, care este băţoasă, tare, mai umflată la mijloc şi care poartă în vârf o gămălie, măgălie sau măciulie învelită într'o peliţă albă şi subţire, care este floarea de ceapă. Firul de ceapă la care se desvoltă floarea, 1 (1) G. Madam, Suspine, p. 52. (2) Din Obislav-Grădiştea, jud. Vâlcea, comunic, de d-1 N, 1. Dumitraşca: Vlaşiţă, ceapă crescută nepusă, cu pui pe lângă ea, verzi. (3) T. Pamfile, Industria casnică la Români, p. 128. (4) Gâcitorile cepei: Bordea ’n groapă, pletele afară (Pasculescu, op. cit., p. 76); Roşe e, măr nu-i, pături sunt, plăcinte nu-s; Ii un măr ca mărul şi nu-i măr, îi cu pâr ca omul şi nu-i om; îi cu pături ca plăcinta şi nu-i plăcintă. (Gorovei, op. cit., p. 67). (5) Şezătoarea, V, p. 56. 13 T. Pamfile, Agricultura la Români, www.digibuc.ro 194 aproape rareori când face şi ceapă, adecă căpăţină. Din această pricină, când într’o tablă sunt prea multe cepe cu flori, acele fire de foi se rup, lăsându-se numai câteva pentru sămânţă. Când florile s’au uscat, gămăliile se rup şi se păstrează pentru anul viitor, când, frecându-se între palme, se căpătă sămânţa «adevărată», din care, după sămănare, se va dobândi toamna harpagica. Un semn că ceapa va creşte frumoasă, este cârâitul răcăteţului în ziua de Patruzeci de sfinţi. Unele gospodine de prin jud. Muscel, ca să li se facă straturile de ceapă şi de usturoiu frumoase şi mari, în noaptea de către Sf. Gheorghe aduc din pădure crăci de fag cu frunze verzi şi ramuri cari se numesc sânjori sau brazi şi pe cari îi pun pe strate, — numai dacă nu cumva aceste crăngi or fi făcând slujba spinilor despre cari am pomenit mai înainte. Când foile încep a se vesteji şi a se lăsă singure în lături, e semn că ceapa s’a copt şi a crescut atât cât a putut să crească. Ea trebue smulsă, dar până atunci toate foile de ceapă trebuesc uscate. Pentru aceasta acele foi cari mai stau încă «în picioare», drept în sus, se culcă, adecă se frâng cu de-a sila, spre a se păli întâiu şi spre a se uăcâ în urmă. După ce toate firele s’au uscat, ceapa este scoasă cu mâna, dacă pământul nu-i tare; dacă-i tare, ceapa rămâne în pământ, foile se rup şi prin urmare stratul trebueşte scormonit cu sapa. După scoatere, cepele se mai lasă câteva zile ca să se usuce şi numai după aceasta se fac cunună, la care căpăţinile stau pe laturile cununii, iar foile alcătuesc cele trei viţe ale ei. Cununile se spânzură în pod pe la căpriori, pe mărtace ori mai întâiu afară pe sub streşinile caselor, prin cuie şi numai după aceasta se urcă în pod, unde urmează a se usca, la bătaia vântului. 2. Usturoiul, despre care poporul zice că se chiamă aşâ fiindcă ustură, se mai numeşte aiu prin Maramureş (1), Banat (2) şi prin munţii Moldovii de sus; aiu de vară, usturoiu de vară sau ustunoiu (3) prin Transilvania şi aliu de către Macedo-Români (4). 1 (1) T. Bud, Poezii populare din Maramureş, p. 75. (2) 1000 de Doine, p. 76. (3) Viciu, op. cit., p. 88. (4) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 519. — Z. Panţu, Plantele, p. 319. www.digibuc.ro 195 Usturoiul se seamănă ca şi ceapa, tot pe lângă casă, în acelaş fel de table, dar nu din sămânţă, ci din căţei, bulbii căpăţinei, căciuliei, măciuliei sau băciuliei (1). Căpăţina se freacă în palme şi căţeii se desprind cu mare uşurinţă. Câte odata răsar primavara de timpuriu din CStpăţinile de usturoiu lăsate dinadins, uitate sau pierdute la scos, foi verzi. Aceste foi şi fire se numesc sămulaslră sau sămuraslă (2), Prin comitatul Bihorului se crede că dacă viermii mănâncă aiul, este nevoie sa se rupă din gardul biraului lemne şi să se împlânte prin straturi ca să fugă viermii (3). Prin alte părţi se zice că dacă un gospodar a apucat şi a sămănat într’un an ‘usturoiu, trebue ca toată vieaţa să samene necurmat, căci altfel nu-i merge bine (4). Usturoiul, care face floare ca şi ceapa, nu face căpăţină; prin unele părţi acest usturoiu se numeşte baib sau usturoiu baib (5). Culegerea şi făcutul usturoiului cununi sunt întocmai ca şi la ceapă (6). Usturoiul de câmp sau cel sălbatec se numeşte pur; dintr’acesta specia de baltă este foarte gustoasă. 3. Prajul, numit şi praz, ceapă-blândă sau poriu în Transilvania, iar prin alte părţi pur (7), aproape nici nu se cultivă de gospodari; el se cumpără mai în totdeauna dela zarzavagiii de meserie. CAPITOLUL VII. Mălaiul. Românul cunoaşte două feluri de mălaiu: mălaiul propriu zis, mălaiul mărunţel, mălaiul mărunt, meiul, numit de Macedo-Ro-mâni meliu (8), sau meliu-răpesc, care este mic şi ne dă fructul 1 (1) Dicţionarul limbii române, p. 414. (2) Culegere din jud. Neamţ, comunic, de d-1 I. I. Preutescu. stud. seminar. Numele acesta însă se dă şi la alte plante ce răsar dintr’o rădăcină veche sau din sămânţă scuturată,—sămănată fără voie! (3) Comunic, de d-1 V. Sala din Vaşcău. (4) Şezătoarea, VI, p. 6. (5) Etym. Magn. Rom., p. 2354. (6) Şi gâcitorile usturoiului se vor asemănă prin urmare cu cele ale cepei: «Dobră în groapă, pletele afară», dar referindu-se la căţei se va zice: «Intr’o urmă de oaie, un pumn de buboaie» (Colect. A. Gorovei). (7) Z. Panţu, Plantele, p. 226. (8) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 637. — Z. Panţu, Plantele, p. 168. www.digibuc.ro 196 său numit păsat, pasat, păsat, sau pisat (1), şi mălaiul mare, mălaiul-tutăresc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. Malaiul tătăresc se seamănă prin grădini în fire singuratece, dar mai ales prin bostănării şi pe haturi; frunza îi este aproape la fel cu cea a popuşoiului. Mălaiul mărunt se seamăna ca şi cerealele. Apărat pe câmp de pasări, precum ar fi vrăbiile (2), prin spărietori sau momâi, la vremea coacerii i se seceră numai spicele, iar restul se coseşte, fo-losindu-se ca nutreţ la vite. Când însă cineva are mălaiu mult, îl secera ca pe grâu, îl face snopi şi îl treieră ca pe fasole. Spicurile de mălaiu se bat cu băţul şi după vânturare se căpătă păsatul (3). Mai înainte vreme, când popuşoii nu erau cunoscuţi, cultura acestui soiu de mălaiu era foarte întinsă. CAPITOLUL vai. Hrişcă. Hrişcă, numita şi hirişcă, riscă sau tătarcă, se seamănă mai ales prin Bucovina şi ţinuturile Moldovei de sus, pentru sămânţă sa, din care, după măciniş, se pregăteşte pâne. Unii agricultori socot că hrişcă nu trebue sa se samene dacă la întâmpinarea Domnului nu-i vremea frumoasă, având credinţa că în acel an hrişcă nu se va face (4). Alţi agricultori sunt băgători de seamă la insecta nemită cără-buşel, care se mai chiamă şi cărăbuş de hrişcă, gândac de hrişcă sau hrişcar (5). Când această insectă se iveşte, este semn că sămă-natul hrişcăi se poate face. Câte odată însă, se poate sămănâ şi mai târziu. 1 (1) Tudor Pamfile, Industria casnică la Români, p. 243. (2) E. N.-Voronca, op, cit., p. 178. Zicala: «vrabia mălaiu visează, piţigfoiul popuşoiul şî calicul praznicul», văzută. (3) Despre a căruia folosinţă în bucătărie, vezi Industria casnică la Români, p. 243—4. (4) Marian, Sărbătorile, I, p. 247. (5) Rizotrogus solstitiolis L. www.digibuc.ro 197 Când ies mulţi cărăbuşi, e semn că se va face din îmbelşugare în acel an pâne şi hrişcă (1). Pentru ca hrişcă să fie roditoare, unii gospodari prind în sara de dinainte de Sânzienii mai mulţi bour ei sau rădaşte (2) şi le arunca în lanurile de hrişcă (3). CAPITOLUL IX. Verdeţuri şi verdeaţă. Prin verdeţuri, poporul român înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii, pătrunjelul, felina, ridichea şi sfecla. Câte odată în această denumire intră şi murăturile, pătlăgelele sau dumatele şi ardeii sau chiperii, ba chiar şi varza sau curechiul. Aceste toate se cultivă mai ales de grădinarii de meserie şi numai rareori se pot întâlni obişnuit pe la toate casele unui sat. Prin verdeaţă se înţelege frunza unor plante, care se pune în anumite soiuri de bucate spre a le da gust, sau se mănâncă singure. Aceste plante se găsesc întotdeauna aproape pe lângă case, între florile din «grădiniţă». Acestea sunt: Mărarul ale cărui frunze se folosesc în bucate; trunchiurile întregi de mărar se pun deasupra murăturilor, sub teasc. Cimbrul, cimbrul de grădină sau ciumurica se foloseşte verde şi uscat, în unele mâncări, punându-se întreg. Leuştanul, buruiana de lungoare sau buruiana lungorii, asemenea, numai frunzele însă. Marolele, marula, lăptuca, salata sau salada, cari pot fi creţe sau proaste, adecă necreţe, se seamănă în table. Se mănâncă salată, cu sare, cu sau fără oţet, întocmai ca şi susaiul sau păpădia de câmp. Pâtrânjelul, numit şi pătrunjel, petrânjel, petrinjel, pâtrânjei, etc., iar de către Macedo-Români macheadon sâu magdanos (4), dă frunze şi mai târziu rădăcină, bună în bucate. 1 (1) Marian, Insectele, p. 17—8 (2) Lucanus cervus L. (3) Marian, Insectele, p. 39. (4) Z. Pantu, Plantele, p. 209. www.digibuc.ro PARTEA VIII. TREIERATUL. CAP. I. Imblătitul. Prinîmblătit, îmblătire, umblătit,umblătire, îm'jlăcit sau umblăcit, se înţelege scoaterea grăunţelor din snopul de pane albă prin baterea spicelor cu un umblâciu, îmblăciu sau îmbiat iu (1), pl. şi îmblăciri (2). Prin unele părţi din Ardeal a îmbiaţi şi a treieră sunt două cuvinte sinonime; se aude chiar zicându-se: «a treieră cu îmblăciri». Imblăciul se compune din două părţi, — două bucăţi de lemn tare —, numite odârje sau hadaragi. De cele mai multe ori însă, odârjâ st numeşte coada, partea de care se tine cu mâna, şi hadarag cealaltă, capătul care loveşte snopul. Aceste două părţi nu sunt deopotrivă. Prin jud. Dorohoiu, bătui mai mare se chiamă îmblăciu sau îmblâciug, iar celui mai scurt i se zice hadarag. Amândouă bucăţile sunt l ITri- 3 legate între dânsele printr’o curea de piele tintuită de lemne şi bine strânsă pe deasupra cu o sfoară numită oglâji sau oglâjii (Fig. 83). Adesea legarea celor două părţi ale îmblăciului se face cu o ată obişnuită (3). Din Bucovina ne vine această terminologie a îmblăciului (fig. 84). 1 (1) T. Pamfile, Industria casnică, p. 145. (2) Viciu, op, cit., p. 86. (3) I. C. Bibescu, Poezii pop., p. 448—9: «Imblătitul se face cu un instrument compus din două bucăţi, din cari una de peste doi metri, iar alta mai scurtă ca un metru, legate cu o sfoară». www.digibuc.ro 199 /. Dârjeaua sau coada de care se poartă sau se ţine îmblăciul. 2. Hadaragul care joacă (îmblăteşte) pe aria de orice fel de holdă, de păstăioase şi mai rar de porumb (1). Lemnul din care se face dârjeaua şi hadaragul trebuesă fie sănătos, vârtos (de carpăn, alun, fag, carpen ş. a.). Dârjeaua e cam de două ori mai lungă decât hadaragul, pe când hadaragul e cam de două ori mai gros ca dârjeaua, căci lui îi pică partea cea mai grea a îmblătitului. 3. Oglejele, oglaghiţele sau oglăghiile (sing.: ogleajă, oglaghiţă, oglaghie) cari sunt nişte curele de piele de vită, legate cu cureluşe sau cu aţă tare pe toartele, crestăturile 5, de pe capetele hada-ragului şi dârjelei, aşa fel încât ambele ogleje slobod la capete câte o ureche 6, prin care apoi ca o verigă se petrece. 4. Chiuzul, o cureluşe de piele tare; astfel îmblâciu-i gata, căci legătura dintre hadarag şi dârjeâ este făcută. Se îmblăteşte în 2, 3, 4 sau mai mulţi îmblătitori. Ropotul îmblătitului în patru trece drept cel mai frumos» (2). Imblătitul se practică mai ales prin acele părţi, pe unde pânile albe se seamănă şi se culeg în puţină cantitate, pe faţa ariei, după ce a fost bine prăşită, stropită sau udată şi măturată. Prin Bucovina, «mai de mult, când Românii nu aveau şure sau standole, unde să-şi îmblătească pânile, făceau arii sub cerul liber şi pe acestea îmblătiau ei pânile cele albe... Românii cei sermani până şi în ziua de astăzi îmblatesc pânea cea albă pe asemenea arii (3). 1 (1) «De obiceiu porumbul se bate pe leasă cu hadaragul (un par lung, un şarampoiu. Vezi don Creangă*, 111, No. 10, unde se zice «mai de mult se băteau [popuşoii] cu umblăciul». Acest «mai de mult» e spus fireşte cu privire la starea de lucruri din Moldova latifundiilor, unde batoza a luat şi slujba îm-blăciului; în Bucovina îmblăciul lucră înainte». — Pentru această înţelegere greşită, vezi la locul respectiv. (2) Publicat de d-1 Al. Morariu în rev. Ion Creangă, V, p. 146—7. (3) Marian, Sărbătorile, I, p. 2S. www.digibuc.ro 200 Pentru a începe îmblătitul, se fac mai întâiu pe arie, sau sub adăpost, două rânduri de snopi drepte, aşezate spic la spic, cu snopii nedesfăcuti din legători. Imblătitorul, apucând de partea mai lungă a îmblăciului, începe a bate spicele unui rând de snopi, mergând dealungul lor, dela un capăt către celalalt capăt, şi întorcându-se după aceasta cu îmblătitul spicelor celuialalt rând de snopi. După câteva drumuri încolo şi încoace, începe să bată sau să ucidă spicele cari n’au căzut. Acum desface şi snopii din legături. După ce a strivit toate spicele, ucide, adecă mărunţuşează şi paiele, scoţându-le afară prin lovituri piezişe sau «aruncate» ale îmblăciului. Paiele scoase afară se numesc cosolină; afară ele urmează a fi ucise pentru a scutură dintr’însele şi cele mai singuratece grăunţe cari ar mai rămânea în câte vreun spic neatins de îmblăciu. După ce s’a isprăvit de îmblătit, dedesubt rămâne vravul sau vraful (1), care se vântură după cum se va vedea mai departe. Îmblătitul se poate face şi snop cu snop, putându-se pune spicele şi pe un lemn, ca să se sfarănie mai curând. Un cântec ne spune chiar: Şi l-aş pune stog pe prag, Şi l-aş îmblătî cu drag; Şi l-aş pune stog în casă, Şi l-aş îmblătî pe masă (2). Iar altul: Dorul meu şi-al lui badea, Eu să pot, l-aş sămănâ Şi frumos l-aş seceră Şi l-aş face stog în prag, Şi l-aş îmblătî cu drag! (3) Prin părţile pe unde de obiceiu se treieră, îmblătitul se reduce la baterea snopilor sau poloagelor cu un băţ; aceasta o face gospodina în vremea secerii, seara, când dă hrană pasărilor din ogradă şi o fac şi rău-făcătorii, pe câmpuri, când încă nu s’au strâns snopii, pe vremuri întunecoase şi în totdeauna la sporul muncit şi adunat de altul. Un snop îmblătit se numeşte vup sau pâş (4). 1 (1) A. Scriban în Arhiva, an. XXII, p.283. irVsl. vrahă, treierare, grămadă». (2) I. G. Bibicescu, loc cit. (3) I. Pop Reteganul, Chiuituri, Gherla 1897, p. 73—4. (4) Viciu, op. cit., p. 65. www.digibuc.ro 201 CAPITOLUL II. Treieratul. 1. Treieratul pe arie începe ca şi orice muncă mai mare, tot într’o zi de Luni, cu semnul crucii şi cu «Doamne-ajută». începutul se face pe o vreme uscăcioasă, căci nimic nu este mai păgubitor la treierat decât ploile, cari trebuesc lăsate să treacă şi cari, după credinţa poporului, trebuesc împiedecate. Un mijloc bun se zice că ar fi şi acesta: gospodarul să mănânce la lăsatul secului toată ciorba din strachină! (1). Cu o săptămână mai înainte, omul se îngrijeşte de cele trebuincioase : îşi prăşeşte, sau dacă şi-o are prăşită aria, o mai netezeşte puţin, căci poate o seamă de buruieni au otăvit din rădăcină, şi-o curăţă şi se gândeşte la vitele cu cari va treieră. Dacă are boii sau caii săi, e bine; dacă are numai o «.vită de cal» şi pânea îi este puţină, iarăş e bine; dar dacă are «pâne nămol», adecă multă, şi n’are vite, ori dacă le are, nu-i sunt bune, trebue neapărat să-şi caute cai cu ziua sau cu zeciueala, ori să-şi împerechieze calul său cu al altuia, care tot astfel are numai unul singur. Prin unele părţi, precum de pildă prin judeţul Tecuciu, pe vremea treierului vin mocani, Moldoveni dela munte, de prin judeţul Putna şi Bacău cu căruţele cu caii spre a se tocmi la cei cu lipsa de cai. împăcarea se face de obiceiu din 20—25 una, adecă după ce se treieră şi se vântură, a 20-a sau a 25-a parte din vrav va luâ-o stăpânul cailor pentru truda sa şi a vitelor sale. 2. Când toate acestea sunt gata, începe pregătirea mai de aproape şi care se porneşte prin udare. Apa se aduce în poloboace dela fântână, iar cu cofele se udă întreaga faţă a ariei, ca să se umfle pământul, să se umfle micile crăpături cari vor fi, şi apoi să se acopere încă mai mult prin măturarea colbului cu măturile din mături (2) sau de pelin. Acest udat sau stropit mai are de scop şi jilăvirea pământului spre a împiedeca facerea prafului în timpul treieratului. Dacă din anul trecut nu se mai află parul, şteajârul(3) sau steâ- 1 (1) Şt. St. Tuţescu, Din trecut, p. 34. (2) Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti 1906, p. 167: Alături, Mături-de-grădină, Mături-de-ţară, (Kochia Scoparia Schrad., sinon. Chenopodium Scoparia L.). (3) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, P.-Neamţ 1906, p. 109. www.digibuc.ro 202 jărul în mijlocul ariei, se pune la loc, bătându-se mai afund. Dacă prin bătaie crapă, se cercueşte la un capăt cu un cerc de fier. 3. Mai înainte vreme, cam până pe la jumatatea veacului trecut, ariile sau ariile proprietarilor mari, precum şi ale sătenilor fruntaşi, cari aveau sămânătură mai multă, erau închise, adecă împrejmuite cu gard. De par nu eră nevoie, căci caii se vârau în arie slobozi, după ce se năsădiau snopii, după care începeau să fie mânaţi în toate părţile spre a frământă spicele snopilor cu picioarele. Caii mergeau în regulă, căci se spune că se aşezau dela sine în rând şi începeau să facă cercul,—cei de către mijloc mai mic, cei dela margine mai mare, — împrejurul celui ce-i mână, sau îi îndemnă cu strigăte din gură şi cu pocnete din harapnic. 4. Udatul care se face seara, în ajunul zilei de treier, se înnoeşte şi a doua zi în zorii zilei, când cu adevărat se reduce la un simplu stropit, de unde îi vine şi numele. După stropit urmează năsăditul sau pusul pe arie. Nusadă însemnează câtimea firelor de cereale care a alcătuit snopii şi care acum se împrăştie pe arie spre a fi treierată (1); a năsădi vrea să zică a pune snopii pe arie în anumit fel, tocmai pentru a fi treieraţi. Năsăditul se face disdedimineaţă, «cu noaptea ’n cap». Un om 1 (1) Prin urmare «a băga caii în năsadă > însemnează a-i aduce în arie, spre a începe treieratul. E o greşeală, se pare, în Marian, Sărbători I: năsadă=treier. www.digibuc.ro 203 se urcă pe vârful stogului, a clăii sau a şurii (girezii) şi începe să arunce snopii jos. Alţi oameni ieau aceşti snopi, câte unul, doi, trei sau patru şi-i duc pe faţa ariei unde i năsădeşte. Cu cei dintâi snopi se face împrejurul parului un inel sau o roată, care are spicele în afară iar cotoarele spre par. Peste acest colac şi în afara lui se aşează un alt rând de snopi; acesta însă are spicele răze-mate peste spicele rândului întâiu, iar cotoarele sale sunt aşezate pe pământ. Peste acest rând şi în afara lui se năsădeşte rândul al treielea de snopi, şi astfel se urmează înainte, cât ţine faţa ariei, toate rândurile fiind cu spicele în sus, deasupra şi cotoarele aproape acoperite (fig. 85 plan. şi fig. 86 secţiune verticală). Dela par şi până la cotorul întâiului rând, se lasă un loc de un pas sau mai mult unde va sta cel ce va mână caii la treier. Rândul dintâiu de snopi se aşează în chipul acesta pentru ca să nu alunece firele şi să acopere locul gol; dacă s’ar găsi spice şi în acest loc, pe de o parte caii nu le-ar putea ajunge cu copitele şi Fig. 86. deci nu le-ar putea fârămâ, iar pe de alta ar împiedica pe cel ce mână caii să se învârtească după funie împrejurul parului. Snopii sunt deslegaţi din legători. Dacă legătorile sunt făcute tot din acelaş soiu sau neam de pâne, se desfac şi se svârle de-asu-pra năsadei; n'are nimica însă de-a face dacă snopii sunt, de pildă de orz şi legătorile de ovăz: o baniţă de ovăz, ce va ieşi din toate legătorile, nici nu se bagă de seamă într’un vrav de orz. Nu se vor putea însă pune legătorile de ovăz în vravul dn grâu. Dacă legătorile sunt de lăptugă, se aruncă deoparte; dacă sunt de mohor, se lasă în năsadă. Meşteşugul năsăditului este să se facă năsada cu desăvârşire rotundă, căci dacă ar fi ovală, caii în cercul lor n’ar putea ajunge părţile ieşite în afară de cercul care are ca rază funia legată de par şi de gâtul cailor. www.digibuc.ro 204 Dacă pănea n’a fost făcută snopi, ci a fost cosită, adecă atunci când este cositură, ea se împrăştie cu furcile pe toată fata ariei, aşezându-se ca şi snopii, dela par în afară, în roate, pală lângă pală. 5. După ce s’a năsădit, începe treieratul care se face în mai multe chipuri. Mai de mult, după cum am pomenit, grânele se treierau cu caii slobozi, în vraişte (1). Astăzi, mai pretutindenea se treieră cu caii cari fug împrejurul parului. De par este legata o funie în aşa chip încât să nu se învârtească şi dânsa împrejurul parului, după cum se învârteşte inelul împrejurul degetului. La celălalt capăt are băgat un şumuiog, şomoiog, moşoioc de paie care intră într’un ochiu, ureche sau laţ, tot de funie sau sfoară făcută la capătul unui jug (Fig. 87). Jugul de cai nu-i altceva decât o scândură care are câte o ureche la fiecare capăt. De unul se leagă funia, iar de celălalt se leagă alt jug, unui al doilea cal. Adesea două juguri au un lat comun. Laţurile sunt prinse în jug prin două borte făcute cu sfredelul. Intre cele două găuri se fac alte găuri pe unde se petrec capetele unui curmeiu care alcatueşte jugul propriu zis, care se pune peste gâtul, calului. Când se treieră cu un cal, trebue un jug; două pentru doi cai, trei pentru trei şi tot astfel până la cinci sau şase cai. Presupunând că funia este lungă cât faţa ariei şi având caii cu jugurile puse, dacă se pornesc de către cel ce-i mână, ei vor face mai întâiu un cerc, însă după sfârşitul acestuia funia care se învârteşte împrejurul parului va fi mai scurtă; prin urmare cercul sau roata ce o fac caii, nu este un cerc adevărat. Roatele se mic- 1 (1) Cfr. A. Scriban în Arhiva, loc. cit. www.digibuc.ro 205 şoreaza din ce în ce mai mult, până când «funia a ajuns la par», adecă până când caii au ajuns lângă mănător. De aici a rămas zicala «a ajuns funia la par», care arată marginea unei putinţe, peste care nu se mai poate trece. Prin jud. Dolj, învârtitul sau datul funiei după par se numeşte povârnit: «povârneşte funia după steajăr» (1). Când au ajuns caii la par, se scoate şumuiogul de paie din urechea jugului care a fost spre par, se întorc caii cu faţa înapoi şi împrejurul acestui jug, la dreapta’mprejur sau la stânga’mprejur, şi şumuiogul se pune în urechea celuilalt jug, care vine de data aceasta la par. Mânând caii înainte, funia se desvălue de pe par, se lungeşte prin urmare, iar caii se îndepărtează tot mai mult către lături, adeca în lături. O desvăluire şi o învăluire a funiei se numeşte, în limba treierului, o funie. Cel ce mână caii are un biciu cu coada lungă şi cu o iuşcă a-semenea lungă, spre a ajunge caii dela par şi a-i face să meargă în treap, treapăd, adecă la trap; mânarea aceasta trebue s'o facă dela par, căci ar- fi foarte anevoios să se ducă la dânşii spre a îndemna pe cei leneşi şi pe cei nărăvaşi şi apoi să se întoarne din nou la par. Cel ce mână chiuie de-acolo, iar cu biciul numai cât vâjâie pe deasupra cailor. Strigătul obişnuit îi este: *hi! la lături hi-hi-hi-ha /», care îndeamnă pe cai să tragă puţin «la lături» sau «în lături», spre a face funia să stea veşnic întinsă şi să nu vină ala pan>, unde, din pricina cercului mic, pe lângă că «vor luă funia în picioare» adecă vor călcâ-o şi poate chiar vor rupe-o, dar vra-vul sau năsada nu va fi pretutindeni frământată cu picioarele. Când funia s’a strâns aproape toată şi prin urmare când caii au ajuns la par, cel ce-i mână, îi schimbă repede strigându-le: har-tu-nea! sau har-tu! (2). A mână caii nu-i un lucru aşa de uşor, deoarece acel ce-i mână trebue să se învârtească împrejurul parului necontenit, având grija ca pe de o parte să meargă caii în trap potrivit şi pe de alta să ţină funia întinsa, să n’o lase slabă, căci în cazul acesta funia se în-colătăceşte pe par inel peste inel, în a doua jumătate a «funiei». Intr adevăr, dacă funia se învalue în chip de spirală, adecă inel 1 (1) Şt. St. Tuttscu, Taina ăluia, p. 107. (2) Care pare a însemna: iar tu! www.digibuc.ro 206 lângă inel, toată fata ariei este călcată de o potrivă. Dacă însă funia se învălue ca un ghem, înelele nu sunt de o potrivă de mari şi deci caii, la desvăluit, se vor duce mai repede către lături; la învăluit vor veni mai cu grabă la par. Cel ce mână este de obiceiu un băiat, un flăcău sau un om mai tânăr; ori cum, din când în când trebue să se schimbe, căci sau osteneşte, sau ameţeşte. Ceilalţi oameni, muncitori pe arie, dacă n’au ce face, stau la umbra pomilor din arie, la umbra gardului sau al şurilor de snopi sau paie, mănâncă pepeni, struguri ori «pun satul la cale». Calul, şi mai întotdeauna caii cari treieră, trebue să fie potcoviţi proaspefi, adecă din nou, căci potcoava este aceea care loveşte spicul şi-i desprinde grăunţele sau fărâmă paiul spre a-1 face bun de mâncat pentru vite. Acest fel de a treieră cu caii este cu atât mai lesnicios, cu cât pânea care se treieră este mai uscată iar vremea este mai călduroasă. Literatura noastră populară şi anume pluguşoarele din ajunul lui Sf. Vasile ne pomenesc acest fel de treier.* Iată un fragment: ... In grajd repede-a purces, Zece iepe de-a ales, Zece iepe Tot sire pe, Cu potcoave de argint, Cu cuie de mărgărint, Cari unde mi-ţi călca, Pământul cutremură! Carele se clătinau, Oamenii se minunau, De tot stau Şi se uitau! La arie le-a adus, La treierat le-a pus. Cu copitele treierau, Cu gura mi se hrăniau... (1) Iată şi un al doilea: . . Iar când gazda vede-aşâ, A trimis la curtea sa Să aducă nouă iepe, Nouă iepe Sure-iepe, Cu copite despicate, 1 Cu sârmă verde legate. Şi la câmp le-a adus, Şi la arie le-a pus. Ele unde călca’, Broasca făceâ oacaca! Fântâna secă.. (2). (1) Uraţii, Fălticeni 1908, p. 16—7. (2) Dintr’un plugurel cules de d-1 D. Gr. Furtună în corn. Vlăşineşti jud-Botoşani. www.digibuc.ro 207 Şi în sfârşit un al treilea : Şi se duse ca să iea Nouă iepe Tot sirepe, De nouă ani sterpe, Tari ca pământul, Iuti ca vântul, Cu potcoave de argint, Ce bat bine la pământ; Cu potcoave de alamă, Cine le mai ţine’n seamă. Cu copitele treierau... (1) Prin partea de răsărit a Ţerii-Româneşti şi Dobrogea, caii poartă după dânşii, mai ales la treieratul ovăzului, un sul de piatră cu şase praguri care se numeşte tăvăluc, tăvălug, vălătuc, val sau tre■> ierătoare, în lungime cam de jumătate de stânjin ori mai mare. Prin mijloc are o gaură prin care pătrunde o osie de fier şi de capetele căreia se leagă, ca la grapă, două braţe de lemn, de sârmă sau de funie. De încheietura lor trag caii cu jug obişnuit şi cu ştreanguri sau boii înjugaţi în jugul lor de care este prinsă tânjala (Fig. 88) (2). Prin Moldova de mijloc unii oameni treieră şi cu boii înjugaţi în jugul carului; în acest caz, cineva trebue să-i mâne pe alături. Treieratul cu boii se •face aproape ca şi cu caii, căci dacă boii merg mai Fig. 88. încet, spicele însă se fărâmă mai curând din pricina copitei despicate a boilor şi a greutăţii acestor animale. Se înţelege, boii trebue să fie potcoviţi. Tot prin aceste părţi am mai văzut după această pereche de boi, — câte odată chiar două perechi, îndemnând una după alta, — mergând şi o căruţă goală sau cotiga plugului pe care se pun greu-ţăţi sau slujeşte drept scaun celor cari mână boii. 1 (1) N. Păsculescu, Literatură populară, p. 24. (2) In privinţa tăvălucilor, iată ce ne pomeneşte un pluguşor din jud. Constanţa (N. Păsculescu, op., cit., p. 29): Şi scoase doisprezece elefanţi La iâvâluci înhămaţi* Tâvălucii se’nvârtiâ’, Paiele le fărâmă9, Grâul se scutură... www.digibuc.ro 208 Despre nouăle chipuri mecanice de treierat, fireşte, nu putem vorbi aici. 6. Treieratul are trei scopuri: întâiul de a desface bobul sau grăuntele din spicul paiului, al doilea de a scoate sau a desface pleava şi ţepii dela bob, şi al treilea, de a le fărâmă paiele spre a le face bune de mâncat pentru vite. Prin urmare paiele nu se scot de pe arie îndată ce li s’au sfărâmat spicele, ci trebue să se aştepte ca şi dânsele să se mărunţoşeze, fără însă a se fărâmă prea tare, «fără a se face colb». Uneori spicele cad uşor, însă paiele rămân multă vreme întregi, din pricina că seceratul s’a făcut fără ca paiul, tulpina, să fie îndeajuns de copt, uscat; alteori se prufueşte paiul, iar spicul se împotriveşte mai mult; totul atârnă dela înfăţişarea paiului sau firului întreg şi dela starea atmosferică a zilei de treier. După ce s’au dat un număr oarecare de funii, din nâsada care se mai numeşte şi vrav, vrdf sau vrau, s’a sbătut în picioare cailor partea de deasupra, ale cărei grăunţe şi pleavă se aşează într’un strat deasupra păturii din năsadă care a rămas neatinsă,— dedesubt, pe faţa ariei. Dacă s’ar urmă înainte cu treieratul, după un timp partea de deasupra a vravului ar fi cu totul fărâmată şi prăfuită, iar alta, cea dedesubt, ar rămânea neatinsă. Pentru a nu se ajunge la acest lucru, năsăda trebueşte întoarsă, vravul se întoarce. A întoarce la arie însemnează a luă cu furca vravul dela o margine şi a merge drept către par, făcând în vrav un fel de brazda, ca aceea ce o răstoarnă cormana plugului. Se iea cu furca atât cât se poate luâ, se scutură bine, ca grăunţele se cadă jos şi partea scuturată se pune cu furca în partea dreaptă a brazdei. Dacă cu furca nu s’au putut luâ întâia dată toate paiele treierate şi netreierate, adecă ajunse şi neajunse de copitele vitelor, se ieau şi acestea în coarnele furcii, se sbat, se sbâtucesc bine, şi când se crede că toate grăunţele s’au scuturat, se răstoarnă paiele spre dreapta. întâia brazdă prin urmare, văzută în secţiune transversală, s’ar înfăţişa ca în figura 89, unde avem abbfa' faţa ariei, ac şi a'c' grosimea stratului din năsadă neajuns de copitele vitelor, cd şi c'd' grosimea stratului de grăunţe şi pleava ce s’a scuturat din partea de şi d'e' a năsadei care a fost treierată. Când s’a început întorsul şi s’a croit brazda în lărgimea bb', toată această câtime s’a scuturat în coarnele furcii şi a rămas jos pe pământ stratul bf, b'f cuprinzând grăunţele şi pleava scuturată din paiele ghi, cari au fost aruncate în dreapta. www.digibuc.ro 209 \ ", - VA > ^ *\l £ A doua brazdă se începe pe porţiunea bb" a vravului, răsturnân-du-se paiele sbătute peste golul bbsau se începe dela par spre marginea ariei, răsturnând mai întâiu paiele ghi în ff şi apoi întorcând partea b'b‘", urmându-se în acest caz întoarcerea părţii bb". Oamenii cu furcile întorc unul după altul, pornind fiecare brazda lui sau, — mai ales când vravul este subţire, spre a feri colbul, colbăraia, praful sau puherea, — încep să întoarcă deodată în mai multe părţi ale ariei. Fiindcă' nu se poate ca toate brazdele să se sfârşească la par sau să înceapă dela par, unele din ele se curmă pe la mijloc; ceeace se caută este, ca direcţia generală a brazdelor să fie către par, pentru ca la treier, caii să le stropşească în curmeziş şi nu în lu.ig. Când toată năsada a fost întoarsă, se găseşte jos, pe pământ, stratul de grăunţe şi pleavă, iar deasupra năsada scuturată de gră unţele desprinse din spice. Întorsul este cu atât mai anevoios, cu cât năsada a fost mai groasă. O năsada care trece de 30 de clăi este groasă; atârnă însă şi de numărul de snopi la claie, de mărimea snopilor precum şi de biel-şugul firului de pâne. Dacă după un alt număr de funii stratul de grăunţe se face din nou, oamenii mai întorc odată, se face «al doilea întors». Numai când pânea şi vremea este prea umedă, se face şi «al treilea întors» 1 Fig. 89. După un alt număr de funii, când se poate vedea că paiele de deasupra vravului «s’au făcut», adecă atunci când s’au fărâmat îndeajuns şi s’au lustruit bine, se întorc numai acestea, tot cu furcile, fără a luă în coarne din paiele nefărâmate. Întorsul se face pe deasupra şi «uşurel», brazde-brazde, după care urmează un alt număr de funii, pentru ca copitele vitelor să fărâme şi cele mai mici spice cari din întâmplare n’ar fi fost sfărâmate şi apoi să facă mai mărunte şi paiele cari erau dedesubtul stratului pomenit. Lucrul care urmează acestui întors, care se numeşte făcut de paie{\) este păitul (2). La păit, muncitorii încep dintr’o margine a ariei opusă acelei părţi unde urmează să se înalţe şura de paie. Cu furca (1) Strigătul este: «hai Ia făcut paie !» «hai să facem paie!» (2) Acum se strigă: «hai să păim!» «hai la păit!» T• Pamfile, Agricultura la Români. www.digibuc.ro 210 încă mai uşurel şi cu multă băgare de seamă se ieau paiele sfărâmate şi lucioase, se scutură bine în coarnele furcilor şi se aruncă, spre partea unde se va face şura; alţi lucrători, — de obiceiu băie-tanii şi fetele cari nu pot să desbată bine, cari n’au acea dexteritate, acel joc ritmic în braţe, — ieau aceste paie cu furcile, pe deasupra năsadei şi le mână din unul într’altul la locul clăditului sau clă-dişului. Câte odată şi când «ies paie multe», fac grămezi mari, înfig furcile în aceste grămezi câte doi sau mai mulţi şi în chiote şi glume le împing unde trebue. Grămezile acestea, fireşte, alunecă foarte uşor peste vrav. După ce păitul s’a sfârşit, adecă după ce toate paiele făcute au fost scoase afară, urmează întorsul, când toată rămăşiţa năsadei se sbate în coarnele furcilor până la vechiul strat de grăunţe şi pleavă pe care îl cunoaştem dela întâiul întors. Când şi acest întors s’a isprăvit, se vâră caii, se mână un număr de funii, se face paie din. nou, adecă se întoarce o parte din năsada rămasă, scuturându-se bine în furci, se dă iar un număr de funii şi apoi se păieşte, ca pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. Dacă vravul este prea subţire, dacă snopii sunt uscaţi, dacă vremea este călduroasă, «întorsul dintâiu» chiar nici nu se face. Dacă vravul este prea gros, încât «întorsul dintâiu» este peste puţinţă de făcut, se întoarce numai jumătatea deasupra a vravului, socotind-o ca de sine stătătoare şi se urmează la celelalte lucruri întocmai cum am arătat până aici, fără a se interesă de cealaltă jumătate de năsadă, până când şi această parte se întoarce. Se poate întâmplă ca şi păitul să lipsească; în acest caz, vravul se poate scoate până de-amiază şi să se năsădească altul ca să fie scos şi dânsul până seara, dar se poate ca un vrav să se scoată grăunţele cari au fost dedesubt vin deasupra. Al doilea grohăitor rupe brazdă nouă cu lopata şi o răstoarnă pe urma celui dintâiu; astfel se urmează înainte. Grohăitul este c i atât mai lesnicios cu cât -JL T Fig. 91. vravul este mai subţire şi mai curat. Dacă este plin de paie, brazdele se rup cu prea multă anevoinţă. Hârâitul sau sgomotul întrerupt ce-I face lopata alunecând pe pământ seamănă cu grohăitul porcilor (2), de unde îi vine şi numele. După ce s’a grohăit tot vravul, se vâră din nou caii, se mână iarăş câteva funii şi dacă orzul este bine curăţit, se scot caii cu totul din arie; dacă tot mai are ţepi, se mai grohăie odată şi iar se vâră caii. In sfârşit grohăitul se poate face şi de patru ori, dacă orzul ce se treieră este menit să fie măcinat pentru hrana casei. La sfârşit vravul se târnueşte din nou şi apoi se strânge la par. 10. Strânsul la par se face cu grebla, lopata şi mătura. Se aşează grebla la marginea vravului, pe pământ, cu dinţii în sus şi se împing grăunţele cu pleavă către parul ariei. Dacă vravul este prea gros, se începe a se strânge mai aproape de par, iar după ce calea s’a mai uşurat, se începe dela margine. Unii ajută cu lopeţile, aruncând spre par. Pe urma greblei vin alţii cu măturile ca să 1 (1) D-l M. Lupescu clin Zorleni-Tutova ne scrie: «A grohă), a desbătuci paiele pe arie, când se treieră cu caii.» (2) Porcii fac gro-gro.! www.digibuc.ro 213 măture firele cari sunt ascunse în colb, iar aria rămâne curată «ca’n casă» (1). Grăunţele şi pleava în jurul parului se numesc ca şi mai înainte: vraf, vrav, vrau sau arioiu (2) (Fig. 92). Prin unele părţi din Oltenia, pânea astfel adunată se numeşte bocluc, adecă e amestecată cu pleavă (3) sau «în pleavă». Vraful se strânge la par, adecă la mijlocul ariei, atunci când urmează ca omul să-l vânture până seara sau peste noapte, când cerul este senin şi luna luminează îndeajuns, ori atunci când gospodarul nu voeşte sau nu mai are nimic de treierat. Când vede însă că vântul nu trage, adecă nu bate, prin urmare când socoteşte că nu va putea vântură curând şi mai ales atunci când are de treierat şi trebue neapărat să treiere alt soiu de grâne decât cel din vrav, vravul nu se mai strânge «la par», în mijlocul ariei, ci de o parte unde se înveleşte cu paie spre a-1 feri de ploaie şi unde aşteaptă vânturatul. Unii oameni însă fac vravul la pargchiar când, nevânturându-1 peste Fig. 93. noapte, urmează ca a doua zi să se treiere acelaş soiu de pâne. In acest caz năsăditul vravului următor se va încep dela marginile vravului strâns, după ce acesta s’a mai turtit. Pe acesta va merge cel ce mână caii (Fig. 93). CAPITOLUL III. Vânturatul. 1. Când vântul începe să bată domol, însă de o potrivă de tare, vravul scos din îmblălit sau din treier poate să fie vânturat. Pentru aceasta, după cum am arătat şi în altă parte, aria trebue să fie la loc deschis, în părţile unde vântul poate bate în voie, «în vîliştea, vieliştea, pron. pop. yeliştea vântului» şi nu în fundacuri sau văi 1 (1) Numai prea rareori pentru strângerea la par se întrebuinţează şi tragla pe care am vazut-o la prăşitul ariei de buruieni. (2) Comunic, de d-1 D. Petrescu, agronom în Zorleni-Tutova, de loc din jud. Ialomiţa. (3) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 94. www.digibuc.ro 214 unde cu greu «te poţi desşumenh dincotr’o ar putea bate vântul, sau dosişuri de grădini cari îi împiedică bătaia obişnuită. Prin aceste locuri, curenţii cei mai regulaţi se frâng şi se fărâmă, dând naştere unui vânt neregulat, care dacă este şi slab, se numeşte olo-reală sau olcrit de vânt. Vânturatul pe un vânt prielnic este o adevărată plăcere. De aceea nu-i urătură de Sf. Vasile în care să nu se pomenească locul neted, şi ghiliştea sau steriţa vântului. ' Dacă presupunem în fig. 94 că vântul bate dela nord, cel ce va svârlî cu lopata se vă aşeza în l, va luă pe lopată cât se va putea, — grăunţe şi pleavă, — va face vânt lopeţii înapoi şi în urmă înainte şi în sus, aplecând-o spre stânga, adeca spre partea din care bate vântul, aşa încât pleava şi grăunţele să se prelingă pe înfăţişăre de strat subţire pe muchea lungă a lopeţii cu o care vântul să-l răsbată şi să-l desfacă în două părţi: una grea, grăunţele, cari vor cădea drept în jos, în noul vrav v şi a doua mai uşoară, pleava, pospaiul (1), clăbucii (2), care este mânată de vânt spre sud unde cade în PI. In gâcitori, poporul zugrăveşte această desfacere în chipul următor: Am o cireada de boi: Cei slabi sar gardul, Iar cei graşi cad jos (3). Se mai întâmplă însă şi o mijlocie între vravul nou v', care se mai numeşte şi piept (4), şi între pleava PI: grăunţele nedesvoltate şi pe jumătate seci, din pricina unui seceriş timpuriu, sau cele provenite 1 (1) C. Rădulescu-Codin, O samă de cuvinte, p. 60‘.pospai, pleavă ce rămâne după ce se vântură grâul. (2) Frâncu şi Candrea, op. cit., p. 99: clăbuci, rămăşiţile după vânturatul grâului. (3) A. Gorovei, Cimiliturile, p. 181. (4) Numire auzită în Goleştii-Badii, Muscel. www.digibuc.ro 215 din pânea huchită sau pătulită, cad între vravul nou şi între pleavă, în G, alcătuind o câtime ce se numeşte goz, goazâ, bolbotine, gol-gotinăi,gorgotină{\), coadă,codind sauzoană (2). In vravul vânturat se întâmplă să cadă şi alte lucruri străine şi anume: paie mari, fărâmături de baligă dela vitele ce au treierat, bulgări de pământ ş. a. Acestea toate sunt curăţite de un alt om, ajutorul celui ce vântură. Acesta culege cu mâna balega, bulgării şi pietrele, iar paile cari cad mai încet şi prin urmare deasupra grăunţelor, le mătură cu o mătură cu coada lungă, mâ-nându-le peste coadă, la pleavă. Pentru ca acestuia să nu-i intre pleavă în părul capului sau pe la gât, poartă în cap o glugă făcută dintr’un sac căruia i s’a vârît un colt într’altul, prefăcân-du-se într’un fel de glugă (fig. 95). După ce vravul vechiu s’a vânturat o singură dată, vravul nou se încarcă în saci şi se vinde sau se pune la păstrare pentru sămânţă, de anul viitor. Coada se strânge deoparte şi se întrebuinţează iarna ca hrană pentru păsări sau vite, iar pleava se vâră în şura cu paie, într’un cotlon al ei sau se face porcan deoparte, în-velindu-se apoi cu paie spre a o feri de ploi şi omeţi. Prin unele părţi, orzul şi mai ales ovăzul şi grâul se mai vântură odată. Această vântu-rare se numeşte păluire sau păluit, dela verbul a pălul. Prin unele părţi pare că se zice şi primiteală sau primiţii, iar verbul este a primiţi (3). Pâluitul merge mai repede ca vânturatul şi se face în acelaş chip, cu deosebire că mătura dela vânturat este de mături sau de pelin, (fig. 96 A) legată din distanţă în distanţă cu sfoară, pe când mătura dela primitit (fig. 96 B) are o coadă lungă şi 1 (1) Viciu, op. cit., p.20. (2) Vieaţa agricolă, an I, p. 1009. (3) Uricariul, X, p. 404: primite şt c, vântură orzul cu lopata. www.digibuc.ro 216 subţire de lemn cu trei beţe la capăt legate cu aţe şi formând un schelet pe care se leagă ramurile de mătură. Adevărata mătură (fig. 13 A) este rotundă; cealaltă este lată şi se numeşte primiteâ, fele zoaie, felează, feleză, felezău, felezitoare sau leasă (1). Verbul: a felezul. Prin jud. Muscel am văzut felezeie făcute nu din fire de mături„ ci din mlădiţe subţiri de mesteacăn. Prin unele părţi felezitoarea slujeşte şi la întâiul vânturat, ţinând, locul măturii (2). In sfârşit prin alte părţi, în locul primitelei se foloseşte măturoiul sau târnul (3). Prin jud. Ialomiţa se aruncă peste vrav, — peste arioiu, — un fel de plasă care se ridică după aruncarea în vânt a unui anumit număr de lopeţi. Ridicându-se această plasă, — care poate fi chiar cea de prins peşte, — grăunţele se strecoară printre ochiurile împletiturii, iar paiele se ridică în sus şi apoi cu plasa se dau deoparte (4). CAPITOLUL IV. Păstratul pânii şi âl paielor. 1. Pentru timpul iernii paiele se păstrează la arie, făcute sau clădite şuri, şiri sau girezi cu bază dreptungiulară şi cu coamă sau vârf. Numai când sunt în mică cantitate se face dintr’însele şi o claie sau un porcoiu rotund. Prin unele părţi, după ce treierul s’a încheiat, paiele se cară acasă şi se păstrează în samaloc sau samalâc, o şură de scânduri sau un şopron îngrădit cu nuiele. 2. Pânea rareori se păstrează pentru a aşteptă preţuri mai bune de vânzare. Dacă nu cumva a fost vândută mai dinainte, ea se vinde de pe arie sau îndată ce se isprăveşte treieratul. Gospodarul nu-şi 1 (1) T. Pamfile, Industria casnică, p. 246. (2) Viciu, op. cit.: felezitoare, o uneltă economică ca o mătură lată, cu coadă lungă de lemn, cu care aleg pleava de grâu la îmblătit. — Marian, Sărbătorile, I, p. 28: a felezul, a alege grăunţele din pleavă cu felezoaia, mătură lată. — Al. Vasiliu, Cântece, p. 202: felezuesc, mătur pleava şi o seamă de paie ce rămân pe vravul de pâne albă când o vânturi cu lopata. (3) Al. Vasiliu, Cântece, p. 202: «Măturatul se face cu măturoiul sau târ-md, însă, cui i-i drag să facă lucrul la treaba lui, apoi mătură pleava cu un măturoiu anume făcut şi care se numeşte felezău». (4) Comunic, de d-1 D. Petrescu, agronom în Zorleni-Tutova. www.digibuc.ro 217 păstrează decât sămânţa trebuincioasă pentru anul viitor sau pentru hrana sa (grâu, orz, secară) ori a cailor (ovăz). Aceste câtimi «poprite» se pun în ambare, hambare sau hamba-raşe de scânduri cu despărţituri numite lacre, racle sau ochiuri, în poloboace prin poieti (1), căsoi sau tinde de casă sau în podul caselor, vărsate pe pod sau în saci. Prin alte părţi, precum în jud. Gorj, grâul se păstrează şi în coşare de nuiele lipite cu pământ (2). Prin Muntenia şi Dobrogea, astăzi, şi prin Moldova mai de mult» locuitorii îşi fac sau îşi făceau gropi de bucate în pământ, unde se păstrează. Pentru trecut, se înţelege, aveau rostul lor, ferind hrana de toate zilele împotriva deselor încălcări străine ale vecinilor. Aceste gropi sau puţuri sunt largi la fund şi strâmte la gură. După ce se sapă, ele se ard cu paie ca să li se întărească pereţii şi să le ferească de prea multă umezeală. După ce se umplu cu cereale, gura li se astupă cu pământ spre a nu se deosebi de locul învecinat. Pentru vremurile trecute am auzit această povestire pe care o adevereşte şi istoria: au venit odată Turcii, toamna, când căzuseră brumele şi au întrebat de grâne, dar ele stăteau ascunse în pământ. Au căutat duşmanii pretutindeni şi n’au dat peste dânsele decât atunci când au băgat de seamă acele petece de locuri de prin ogrăzi, unde bruma se topise din pricina căldurii care veniâ din groapa cu bucate (3). 1 (1) Din Jud. Tulcea, comunic de d-1 N. IMunteanu: standoală, stamboală, săsăîac, grajd, poiată, căsclă. (2) Ic. I. Mălăescu, Monografia comunei Băleşti, Gorj, Tg. Jiu 1906, p. 36. (3) T. Pamfile, Industria casnică, p. 433—4. www.digibuc.ro PARTEA IX. CULESUL POPUSOILOR. * CAPITOLUL I. Culesul. 1. Culesul pojmşoilor de pe câmp, care se mai numeşte şi desfăcut, desfăcat, curăţit, deciocălat, desghiocat sau disdiocat, fiecare cuvânt având verbul său, culesul ştiuleţilor prin urmare, se face sau pe câmp, pe loc, sau acasă. El însă nu se începe decât după ce «s’a dat drumul la ţarină», adecă după ce popuşoii s’au copt bine şi după ce jitarii şi-au cules jităria sau şi-au luat jităritul. Jităria popuşoilor se scoate dintr’o făşie lungă de popuşoi care trece pe lângă un drum ce merge de-a curmezişul tuturor bucăţilor sămănate cu popuşoi. Astfel dacă ne închipuim o ţarină lungă af cu mai multe drumuri ce-o taie în toate direcţiunile, jităria se iea pe porţiunile ab şi ef, pe la capetele tuturor bucăţilor ag, g/i, hi, im, mn, no, dar şi la mijloc, pe lângă drumul c pe porţiunea cd. Dacă ţarină af este scurtă, jităria se iea numai în capătul ao. Dacă e mai lungă, se poate luă atât în cele două capete ao şi fe cât şi prin mijloc, cum am văzut. Aceasta se întâmplă cu atât mai mult, cu câţ ţarina fiind lungă, sunt bucăţi cari nu merg «din cap în cap». Astfel este bucata hi, rs şi st (fig. 97). Dacă culegătorii întâmplător nu găsesc această jitărie culeasă, ei o lasă neculeasă, atât ca ştiuleţi cât şi ce hluji. Culesul pe câmp se face în chipul următor: culegătorii se aşeaza de-a curmazişul bucăţii ca şi la prăşit şi încep prin a desface penele sau pănuşele ştiuleţilor, cu unghiile degetelor mari şi trăgându-le apoi în jos. După ce ştiuletele singur a fost lăsat gol, se frânge din cotor şi se svârle înainte pe mijlocul bucăţii, la o deşărtare de www.digibuc.ro 219 zece, cinsprezece paşi. Prin urmare, după ce s'au cules toţi ştiuleţii de pe un fir de popuşoiu, firul rămâne întreg ca frunze sau foi, lipsindu-i numai ştiuleţii purtători de grăunţe. După ce un culegător a cules sau a rupt toţi ştiuleţii dela un fir, trece la altul şi în chipul acesta toţi culegătorii înaintează şi se apropie de locul unde s'au aruncat ştiuleţii. Aceşti ştiuleţi poartă numele de grămadă. După ce culegătorii au trecut de grămadă, aruncă popuşoii sau ştiuleţii în urmă; aceasta însă cere ca omul să se întoarcă cu faţa înapoi, lucru care este foarte greu. De aceea, după ce trec câţiva paşi dincolo de grămada, încep să asvârle popuşoii înainte, făcând o a doua grămadă ; şi astfel se urmează înainte până când culegătorii ajung în celalalt capăt al bucăţii. Cu cât popuşoii vor fi mai bine strânşi în grămadă, cu atât şi încărcarea lor se va face mai cu uşurinţă. După acest fel de cules urmează căratul popuşoilor acasă. Se înţelege, când bucata este pe o costişă înclinată tocmai de-a curmezişul bucăţii, se vor luă postaţi perpendiculare pe lungul stânjenilor; dacă stânjenii sau bucata taie costişa pieziş, postăţile vor avea înfăţişarea paralelogramică. 2.—Prin unele părţi, mai ales pe acolo pe unde popuşoii nu se seamănă pe întinderi aşa de mari, întregul fir de popuşoiu se taie cu secerea aproape de pământ, se încarcă în car, se duce acasă, se adună grămadă, fir lângă fir, în Fig. 97. www.digibuc.ro 220 ogradă sau sub un adăpost şi acolo se face curăţitul. Acest chip de a culege se numeşte «cules cu totul» şi de nevoie se foloseşte mai ales atunci când vremea se strică şi dă omătul sau se lasă geruri prea mari. 3. In sfârşit prin alte părţi, cum bunăoară am văzut prin unele sate din jud. Muscel, culesul porumbului se face cu târna, un coş de nuiele de răchită; culegătorul merge pe un ristav şi rupând co-tolanii de pe ambele părţi, cu foi cu tot, îi pune în târnă. Când târna se umple, se duce şi se răstoarnă în car. Dacă bucăţile sau locul este prea lung, cotolanii «se rup pe jos», adecă se fac grămezi din depărtare în depărtare. In urmă se taie cocenii spre a face loc carului, se încarcă în car şi se duc acasă. Acolo se fac grămezi în curte sau sub o acioalâ. Când popuşoii urmează să se cureţe acasă, de cele mai multe ori claca nu lipseşte. Aici se spun tirişenii, «poveşti, se petrece şi se fac şi jocuri > (1). Prin jud. Suceava mai de mult aceste clăci erau de două feluri: unele se făceau cu lăutari şi altele fără lăutari. La cele cu lăutari se strângea lume multă şi după ce se gătiâ de des-făcat, tineretul se dădea la joc. Ele ţineau până despre ziuă, când era găinuşa drept în creştetul capului. La clăcile acestea, fetele veniau însoţite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, «mai cu puţină gălăgie, dar la acestea se torceau poveştile cele mândre în cari năsdrăvanii sar călări printre stele şi până la cer" (2). Prin unele sate muscelene, la aceste clăci, unde lăutarii nu lipsesc, gazda dă din când în când curăţitorilor mere, vin, cartofi copţi, şi altele, iar la urmă joacă. Zugrăvirea unei asemenea clăci nu ne lipseşte (3). CAPITOLUL II. Căratul şi păstratul popuşoilor. 1. Din grămezile de prin mijlocul bucăţii sau din grămada mare unde au fost asvârliţi popuşoii la curăţit, se încarcă în car cu coşarcă (4) de răchită sau cu un oboroc sau obroc, făcut din scoarţa 1 (1) Ion Creangă, Opere complete, Bucureşti 1906, p. 442. (2) M. Lupescu în Calendarul revistei n.Ion Creangă» pe anul 1911, p. 164- (3) Vezi în Sămănătorul, III, p. 806 şi urm. (fragment din M. Sadoveanu: Crâşma lui Moş-Precu). (4) Prin Bucovina se chiamă şi cotarcă, comunic, de d-1 P. Cârstean. www.digibuc.ro 221 de teiu şi înfundat la un capăt tot cu scoarţă de teiu, dar mai ales cu scânduri subţiri cusute cu beldii sau fâşii de teiu dubit, iar în locul acestora cu sfoară. Oboroacele se răstoarnă în car; carul se foloseşte şi ca unitate de măsură, zicându-se: «am făcut atâtea care de popuşoi». Prin unele părţi din jud. Muscel, unitatea de măsura este iapa, < porumbul ce se poate încărca pe o iapă (vită)» (1). 2. Acasă, din car, ştiuleţii de popuşoi se pun în podul casei, tot cu ajutorul oborocului, pe o leasă, în pătul sau în coş. Leasa nu-i altceva decât o îngrăditură simplă de nuiele în chipul următor: Se bat în pământ nişte prăjini sau prăştini la o depărtare de o jumătate de pas şi pe o distanţă atât de mare cât de mare leasă are omul nevoie. Prăjinile se îngrădesc cu nuiele curăţite de ramuri. Când îngrăditura s'a ridicat cât vrea omul să-i fie leasa de lată, retează vârfurile prăjinilor, scoate leasa din pământ şi o aşează pe corzile unei poieţi, unui şopron sau altui acaret care n’are pod de scânduri. Acolo ştiuleţii stau foarte bine, căci aerul îi poate răsbate şi prin urmare se pot usca cu uşurinţă. Se pare că aceste lese, prin unele părţi ale Olteniei se numesc pătule (2). Coşul, coşarul, coşariul, coşerul, coşeriul sau sâsâiacul este o îngrăditură eliptică, cu fundul mai mic. îngrăditura se susţine tot pe nişte prăjini lungi înţepenite într’un dreptunghiu de drugi îngemănaţi bine şi sprijiniţi şi aceştia pe nişte rădăcini sau trunchiuri groase de lemn. In partea de jos, coşul este înfundat cu o leasă. 1 (1) C. Rădulescu-Codin, O seamă de cuvinte din Muscel, p. 40: « — Ai făcut porumb mult? — Am făcut şapte iepe şi-o Mărie (cât pot duce şapte iepe şi-o femeie in spinare); se zice mai mult în glumă». (2) Ic. I. Mălăescu, Monografia comunei Băleşti-Gorj, Tg.-Jiu 1906, p. 37: pătulele, unde se păstrează popuşoii sunt de nuiele; se aşează pe furci ori în podul casei. www.digibuc.ro 222 Incepându-se îngrăditura, elipsa se măreşte tot mai mult, şi cu mult meşteşug se adună, se aduce sau se strânge, adică se micşorează. Vârful prăjinilor se îndoaie apoi ca nişte arcuri, acoperindu-se apoi cu coceni sau hluji, cu paie ş. a. Ca aceasta îngrăditură să nu se prăvale, adecă să se dărâme sub greutatea popuşoilor, se sprijine cu ajutorul a patru furci de lemn, pe dinafară; acestea se îmbină câte două — două, prin două stinghii cari trec prin coş. Sus furcile se leagă cu alte două stinghii mai scurte, şi pe aceeaş latură cu două stinghii mai lungi. Pe drepuunghiul de deasupra se construeşte acoperişul cu schelet de lemn, care se înveleşte cu păioase, stuh, scânduri, ş. a. Unii gospodari, şi mai ales în zilele noastre, părăsesc acest chip de coşuri şi fac altele paralelipipedice din scânduri cu interval între dânsele spre a lăsa loc vântului să răsbată şi să usuce popuşoii. Prin unele sate muscelene, precum am văzut în satele Leordeni şi Goleştii-Badii, porumbul se păstrează în pătule cari se alcătuesc din două părţi. Partea de jos este făcută din bârne numite vârghii sau vârgliine (sing. vârglue sau vârghină) cu şase furci. La unele gospodării, această parte care slujeşte ca acioală pentru vite, se reduce numai la furci. Partea de sus se numeşte ţarc şi este făcut din grădele, îngrăditură, sau din şipci. Deasupra are acoperişul (fig. 99). Carul cu popuşoi se trage lângă coş şi popuşoii sunt turnaţi cu oborocul în coş pe o bortă sau gură făcută tocmai sub streşină. www.digibuc.ro 223 Dacă coşul este înalt, omul se suie pe o scară slujindu-se de o mână, iar cu cealaltă sprijină oborocul pe umăr. In partea de jos, atât coşul cât şi pătulele au o altă gaură sau gură, pe unde se scot popuşoii când urmează să se bată. Gospodăriile vechi ale moşiilor mari au cosere lungi făcute tot după chipul celor din fig. 98. 3. Câte odată grămezile de popuşoi sunt silite să stea o vreme mai îndelungată pe bucăţi, când acestea sunt boiereşti, aşteptând u-şi dijmuitul. Alteori, tot când moşia este boierească, se cară la tabără (1) şi acolo se dişmueşte. Această chestie a dijmuitului are un deosebit «cântec» în turburările din 1907. 4. Dintre toţi ştiuleţii de popuşoiu, numai setnnicerii, semincerii, nu se rup prin unele părţi din foi sau pene. Ei sunt desgoliţi numai, şi prin ajutorul penelor «date peste cap», se leagă de o grindă. Semnicerii se aleg din popuşoiul cu boabele mari, multe, dese şi cu ciocalăul tare. Astfel se păstrează până pe vremea sămănatului, când se curăţă de grăunţe, iar grăunţele se seamănă (2). Se înţelege, lucrul acesta se întâmplă numai prin acele părţi pe unde sămănatul popuşoilor se face pe un loc mic. Pe unde însă popuşoii se seamănă «cu fălcile», nu se poate prăpădi atât de multă vreme cu alesul popuşoilor buni de sămânţă. «Când dă Dumnezeu, se face măcar să fie ce-a fi !» CAPITOLUL III. Tăiatul, căratul şi păstratul hlujilor. 1. Ciocanii sau hlujii, cari, după cum am văzut, au şi alte numiri, se taie de pe bucată cu ajutorul secerii mai întotdeauna, odată cu culesul ştiuleţilor spre a face loc carului să treacă pe lângă grămezile de popuşoiu spre a le încărca. Mâna dreptă poartă secerea, iar mâna stângă apucă hlujul dela vârf şi putând cuprinde până la cinci—şase hluji. După ce secerea îi retează, hlujii se culcă la pământ. 1 (1) Jud. Ilfov. (2) Pe unde se obişnueşte aceasta, după ce grăunţele se vor curăţi de pe ciocalău, înainte de a fi sămănate, se vor încercă. încercarea constă în aceea că se pun la răsărit câte cinci—şase grăunţe, spre a se vedea dacă sunt sau nu bune; numai după cunoaşterea rezultatului, se face sămănatul. www.digibuc.ro 224 Partea din fostul fir de popuşoiu care rămâne în pământ se numeşte ciuclej (1), cioclej (2), coclej (3) sau buzdugan (4). Când toţi ciocanii s’au tăiat, mănunchele întinse pe pământ se strâng câte mai multe la un loc şi se leagă printr’un loc sau două cu alţi ciocani mai neuscaţi şi la nevoie cu câteva fire de mohor sau lăptugă, făcând astfel un maldur sau un snop. Tot astfel se leagă şi acasă unde se căraseră poate «cu totul». Prin unele părţi, precum bunăoară am văzut în Româneşti, jud. Iaşi, strujenii sau ciocanii se leagă în mlăduri numai în vreme de lipsă adecă la secetă; altfel se taie, se lasă să se usuce şi apoi se cară acasă nelegaţi. 2. Până când le vine vremea să fie căraţi, hlujii aşteaptă pe câmp, pe de o parte ca să se usuce bine, iar pe de alta fiindcă oamenii sunt prinşi, se îndeletnicesc cu culesul. Pe câmp, hlujii nu stau slobozi, aruncaţi la întâmplare, ci după ce se leagă, se pun la un loc câte trei sau mai mulţi malduri, fie în picioare, fie unii peste alţii. Aceste grămezi se mai numesc şi glugi. Maldurii se cară acasă cu carul şi în arie, grădină sau ţarc se fac glugă, clucă, căpiţă (5), pop (6) pl. popuri (7), popă (8), sau ciuclă (9), răzămându-se maldurii unul de altul în picioare şi apoi punându-se peste dânşii alt rând de malduri, tot în picioare însă mai aduşi, adecă mai apropiaţi, mai strânşi, de un diametru mai mic. Rândul de sus acopere cu partea lui de jos rândul de dedesubt ferindu-1 de ploaie. Când gluga este înaltă şi are vârf, se mai numeşte şi stog. Pe fig. 99 şi vede o asemenea glugă, în stânga, în dosul gardului de scânduri, zaplazului sau ulucei. 1 (1) In Moldova de sus, comunic.de d-1 D. Gr. Furtună din Mânăstireni, jud. Botoşani. (2) Ion Creangă, Op. compl., p. 421. (3) In Moldova de jos. (4) Viciu op. cit., p. 25. Buzdugan, acea parte din cotorul cucuruzului care rămâne după ce s’au tăiat jipii; codan, tuleu, (5) In jud. Dorohoiu. (6) Idem: «Popuşoii se taie cu totul şi nelegaţi se fac popuri, sprijinindu-i în picioare unii de alţii, ca un fel de glugU. (!) C. Radulescu-Codin, O samă de cuvinte, p. 19. (8) In jud. Botoşani, Vieaţa agricolă, I, p. 89. — Viciu, op. cit., 89. (9) V. Vârcol, Graiul din Vâlcea, Bucureşti 1910, p. 92. www.digibuc.ro 225 Dacă ciocanii sunt mulţi, se pot face şi girezi sau şuri, întocmai ■ca şi paiele. Alteori, spre a i feri de stricăciuni se pun prin copaci, după cum am văzut că se obişnueşte mai ales în satele vâlcene de pe malul Oltului, pe unde fiecare copac sau pom mai mare e un pătuiac. Tot astfel se poate spune şi despre jud. Muscel; lucrul acesta se vede în fig. 98. Ţarina de popuşoiu după tăiatul şi căratul ciocanilor se numeşte ciocănărie (1), ciucălăişte (2), porumbişte (3) sau popuşoişteţ4). Prin părţile muntoase ale Moldovei, pe unde popuşoii cresc mărunţi şi nu au vreme să se usuce, fiind apoi, afară de aceasta plini sau năpădiţi de mohor, ei se cosesc după culegere, iar ca să se usuce, se pun pe ocniţe întocmai cum am văzut ca se pune şi cositura de ovăz, şi tot cu acelaş scop (5). Tot ca să se usuce, hlujii se pun prin pomi, cum am văzut, despre cari un călător englez în Muntenia pe la 1827 văzându-le, a crezut că-s locuinţe omeneşti! (6). Toate acestea se fac, după cum am mai spus, în ariile cu paie, în grădini, îrt hartnanuri (7), dar mai ales în ţarcuri, pe lângă case şi grădini. CAPITOLUL IV. Bătutul popuşoilor. 1. In deobşte prin bătutul popuşoilor se înţelege desfacerea sau despărţirea grăunţelor de pe partea lemnoasă a ştiuleţilor, — ciocanul,— cu scopul de a le ^nde, măcinâ sau păstra mai uşor, într’un loc mai restrâns. Această despărţire se face în mai multe feluri. 1 (1) Jud. Tecuciu. (2) Ion Creangă, op. cit., p. 421. (3) Jud, Muscel. (4) Jud. Dorohoiu. (5) D. Dan, Straja, p. 45: «Păpuşoii se rup de pe strujeni, iar strujenii rămân câtva timp netăiaţi. Când s’a sfârşit lucrul câmpului, adecă desfăcatul păpuşoilor, scosul barabulelor, ş. a., atunci se taie strujenii, deja bine uscaţi, cu secerea, sau se cosesc cu coasa şi se clădesc pe prepeleci, în girezi înalte fără a-i lega în snopi, cum se uzitează la şes». (6) Rev. Tinerimea română, III, p. 171. (7) Comunic, de d-1 M. Lupescu: harman, locul unde se aduna ciocanii. /. Pamfile, Agricultura la Români. 1» www.digibuc.ro 226 2. Curăţitul este cel mai uşor şi mai simplu. El se mai numeşte şi desg/iiocat, deşg/uocat, dejghiocat, dijdiocat, etc., (verbele: a curaţi şi curăţă, desghiocâ, etc.) şi constă în a face să cadă grăunţele de pe un ştiulete prin frecare apăsată cu alt ştiulete sau cU un ciocan ţinut în cealaltă mână. Frecarea aceasta se face în podul palmei. De obiceiu gospodina curăţă popuşoii numai atunci când vrea să-şi facă grăunţe ce trebuesc date ca hrană pasărilor de ogradă în fiecare dimineaţă. Alte ori, pe vremuri pe secetă mai ales, şi mai cu seamă în casele nevoiaşe, ştiuleţii de popuşoi se curăţă şi pentru moară sau pentru vânzare în câtime mai mică, de pildă cum ar fi «o poală sau un căuş de grăunţe pentru o leacă de gaz ori o cutie-de chibrituri». 3. Prin unele părţi ale Moldovei popuşoii se bat în chiua de bătut popuşoi. Aceasta chiuă (fig. 100 B) se face din patru bucăţi de scândură, dintre cari două sunt mai lungi, spre a lăsă partea de jos cu o înfăţişare de pod. Fundul de jos este alcătuit din două lese compuse şi ele din cuie, beţe sau nuiele, groase cam de jumătate ,de deget. Gratiile sunt aşezate în câte doi pereţi ce stau faţă în faţă, una deasupra şi alta dedesupt, perpendiculare între dânsele. Câte odată chiua aceasta se face şi dintr’un ştiubeiu de scorbură, ca şi. cel de albine, când chiar îi poartă şi numele. www.digibuc.ro 227 Ştiuleţii de popuşoiu se pun în chiuă şi se bat cu chilugul sau pilugul. Acesta (fig. 100 Cj se face din lemn tare, din stejar; are un capăt rotund de unde se ţine cu mâna şi altul în patru muchi cu crestături din loc în loc. Aceste crestături lovesc grăunţele şi Ie desprind de pe ciocan sau ciocălău. Grăunţele cad sub piuă, strecu-rându-se printre gratii. După ce aproape toţi ştiuleţii au fost curăţiţi de grăunţe, se scot din chiuă şi se aleg, adecă se curăţă de rămăşiţa de grăunţe care se mai află pe la coada sau vârful ştiuleţilor (1). 4. Lesoiul sau leaza (fig. 100 A) se face dintr’o îngrăditură înţepenită bine în patru drugi. îngrădirea se face cu nuiele subţiri şi aproape de o potrivă de groase, deopotrivă de lungi şi bine curăţite de ramuri. In cei doi drugi lungi şi într’unul scurt se bat nişte pretcuţe cari se îngrădesc şi ele, astfel că alcătuesc trei pereţi sau margini. Acesta este lesoiul. Pentru a bate popuşoi, lesoiul se aşeaza pe două scaune lungi, în casă sau în tinda casei, ori sub un adăpost. Dacă trebueşte aşezat afară, sub lesoiu se pun două sau mai multe ţoale, ca nu cumva grăunţele să se amestece cu praful de pământ. Pentru ca grăunţele să nu sară peste marginile lesoiului, pe pereţii lui se înfig nişte ţepuşe, iar în ţepuşe se atârnă levicere sau velinţe cari fac sluj'ba unor margini mai înalte. Ştiuleţii se cară dela coş sau din locul unde se află, cu un oboroc sau coşarcă (fig. 100 A, 1) făcută din coarjă de teiu şi se răstoarnă în lesoiu. După ce s’au turnat cinci-şase coşărci, popuşoii încep a se bate cu beţele sau ciotnagele de bătut popuşoi (fig. 100 A, 2), nişte ciomege groase, mai groase la capetele cari lovesc ştiuleţii şi puţin curbate; prin jud. Dorohoiu acest fel de băţ se numeşte druc şi se face dintr’un lemn puţin noduros. Prin unele părţi popuşoii se bat cu utnblăciii, despre cari am mai pomenit şi în alte locuri (fig. 100 A, 3). Obişnuit se văd doi inşi cari bat alăturea, dând loviturile alternativ, cu toată puterea, «ca la bătut la popuşoi.» Grăunţele se scurg printre nuielele lesei sub lesoiu. Când ştiuleţii s’au prefăcut în ciocani la partea de deasupra, ei sunt răsfoiţi, scociorîţi, scurmaţi cu beţele. Cu chipul acesta, grăun- ţi) Chiua din fig. 100 am văzut-o la d. M. Lupescu, Zorleni-Tutova, şi alte sate din acelaş judeţ precum şi în satul Schineni din jud. Bacău. www.digibuc.ro 228 ţele cari au fost prinse printre nuiele cad, iar ştiuleţii dela fund cari erau nebătuti, vin deasupra şi se amestecă cu ciocanii. Astfel se urinează până când tofi ştiuletii s’au prefăcut în ciocani, când se ieau în coşarcă şi se pun deoparte, lăsându-se în lesoiu, la întâmplare, numai acei ştiuleţi cari mai au încă grăunţe pe dânşii. De-o lături stau de obiceiu bătrâni şi copii, oameni săraci la gospodari bogaţi, — cari «aleg la ciocani», adecă ieau ciocan cu ciocan şi-l curăţă de grăuntele cari n’au căzut prin loviturile betelor. Acestea se află de obiceiu la vârf şi la cotor. Acestor oameni sărmani li se da ciocani pentru ars în foc, în lipsă de lemne. Lesoiul se umple din nou şi se numără: unu, doua, trei..., până ce se face seară sau se isprăvesc popuşoii de bătut. 5. Sub lesoiu, în vremea aceasta, a crescut gramada de grăunţe amestecată cu pleavă. Prin unele părţi acest amestec se numeşte bocluc (1). Vânturatul acestor grăunţe se face mai rar ca la grâne şi mai des ca la fasole ori cânepă: se ieau grăunţele cu baniţa şi se vântură într’un găletar sau pe un ţol, astfel ca în găletar sau pe marginea ţolului să curgă numai grăunţele, iar pleava să se ducă în vânt. In urmă grăunţele se pun în saci, şi se trimit acolo unde nevoile dau îndemn gospodarului. Altfel ar sta foarte bine în coşuri, unde nici vânturi, nici soarele, nici ploaia şi nimic altceva nu poate strică popuşoii. Numai şoarecii doar dacă-şi fac mişună jos pe podul coşului, dar «ce Dumnezeu, dacă nici şoarecele n’a ieşi din bătătură mea cu farmătura în barba, apoi de geaba mi-or mai zice oamenii că-s om !» 1 (1) Şt. St. Tuţescu, Taina ăluia, p. 94. www.digibuc.ro ADAOS. Măsurătoarea pământului. 1. Măsurarea pământului a început sa se facă numai atunci, când hotarele moşiilor s’au lămurit pe deplin, stabilindu-li-se lungimea sau lungimile şi lăţimea sau lăţimile şi când aceste moşii a trebuit să se împartă între moştenitori. Vechile unităţi de măsură, pentru măsurătoarea lungimilor şi a suprafeţelor de pământ, se deosebesc nu numai de o parte şi alta a Milcovului, dar şi dela judeţ la judeţ, cu toate că oficialitatea, care obicinuit nu cere informaţiile la adevăratul izvor, le-a dat o anumita dimensiune pentru a şti cum agenţii săi să le transforme în sistem metric. 2. In cele ce urmează, vom arăta câtevă unităţi numai din vechiul sistem de măsurătoare, care pe alocuri s’a şi uitat, rămânând ca de sistemele mai vechi să scriem când vom avea răgaz, sau sa scrie cine va putea mai curând. Prin Moldova stânjinul obişnuit este de opt palme şi se numeşte şi stâujin domnesc. Cu toate acestea sunt şi stânjeni de şase, şapte şi nouă palme. De unde a provenit aceasta ? Iată de unde: S’au găsit moşii cari au trebuit sa se împartă în stânjini din cap în cap, cu toate ca cele două capete nu aveau aceeaş mărime. Astfel, să ne închipuim că fig. 101 înfăţişează o moşie care are hotarul de miază- Fig. 101. noapte lung de 16.000 palme, lăţimea pe la mijloc e de 14.400 palme, iar hotarul de miazăzi îi este de 10.800 palme. Transformând mijlocul în stânjini de câte opt palme, că- www.digibuc.ro 230 pătăm 1.800 stânjini. Hotarul de miazănoapte, împărţit în 1.800 de părţi, ne dă ca lăţime a unei părţi, 9 palme, — deci un stânjin de 9 palme; iar hotarul de miazăzi, împărţit tot în 1.800 de părţi, ne dă 6 palme ca lăţime de fiecare parte. Deci dacă unui gospodar i se cuvine un sfert din această moşie, el va măsura în hotarul de miazănoapte cu stânjinul de 9 palme, o lăţime de 450 stânjini, adecă ab. Pe la mijlocul moşiei, va măsura cu stânjinul de 8 palme, şi-şi va dobândi lăţimea trunchiului său, cd. In hotarul de miazăzi, va măsura tot 450 stânjini, e însă cu stânjinul de 6 palme şi-şi va căpătă partea ef. Hotarul de apus ace fiind cunoscut, va uni şi punctele bdf şi astfel îşi va avea aleasă bucata sa abfe sau îşi va avea aleşi stânjinii săi abfe. Dupăfcâte ştim, acelaş lucru să întâmplă şi în Ţara-Românească. Palma este de două feluri: palmă proastă şi palmă domnească. Cea dintâi având o lungime aproximativă de 19 cm., nu se prea întrebuinţează. Lungimea ei se dobândeşte măsurând depărtarea între vârful degetului mic şi al celui mare la o palmă, depărtând, se înţelege, aceste vârfuri, cât se poate mai mult. Cu această palmă vom avea deci şi un stânjin prost. rn |C 1 ' Fig. 102. Palma domnească se numeşte astfel dela acea măsură oficială de 276 mm., groasă de 4 mm., făcută de fier, având pe dânsa 2 găuri bitronconice, două capete de bour imprimate şi subdiviziunile în parmace (fig. 102). In mod practic, lungimea palmei domneşti se capătă ca şi cea a palmei proaste, numai că la întâia, degetul cel mare se răstoarnă până la a doua încheietură a sa. Prin jud. Muscel, degetul se întoarce numai până la întâia încheietură. Stânjinul şi-l face omul pe o nuia, pe oticul plugului ("2 stj.), pe coada sapei ('/., stj.), pe toporâia coasei ori pe coada biciului (la arat, ‘/, stj.), şi cu aceste lungimi îşi verifică lăţimea bucăţii pe care o munceşte. Alteori îşi are stânjinul însemnat pe talpa dela prispa casei, www.digibuc.ro 231 pe popul prispei, sau se duce la şcoală ori la primărie, unde nevoile trecute i-au pus şi pe-acolo lungimea între două crestături! Practic, palma se împarte în jumătăţi şi sferturi, rareori în opt parmace sau palmace (1), iar parmacul în 8 farmace, cum am auzit că se pomeneşte prin unele părţi din judeţul Iaşi, sau linii ori degete, cum se aude prin Ţara-Românească. Mai mare decât stânjinul este prăjina, care odată avea 48 de palme domneşti. Astăzi prin Moldova de jos, a rămas ca prăjină sfertul celei vechi, având deci 12 palme. In Ţara-Românească, prăjina are 24 de palme, dar se chiamă şi bucată. Pentru măsurătoarea câmpului de arătură, iemaşuri şi grădini, se întrebuinţează prin jud. Tecuciu prăjina mare, domnească (2), legiuită sau fălcească de 12 palme domneşti, — numită prin unele părţi bucată (3), iar pentru păduri şi vii se foloseşte prăjina de 10 palme, numită şi prăjină pogotiească (4). O prăjină de 8 palme e prăjină stânjenească, stânjenul (5). Mulţi oameni au prăjini de lemne de alun, curăţite de crăngi, cu crestături simple spre a arătă palmele, şi crestătură în formă de cruce, spre a-i arătă mijlocul. Prin unele sate lungimile acestea se • află însemnate pe la primării şi şcoli. 1 2 3 4 5 (1) Mi s’a spus chiar cu bunăcredinţă câ palma are zece parinace (corn. Ţepu. jud, Tecuciu). — Parmacul a ieşit într’atâta din măsurători, încât din jud. Covurluiu prin d-1 I. N. Munteanu, Înv. în Bălinteşti, am dobândit aceasta relafiune: «Parmacul este lungimea între degetul cel mare şi cel arătător, -deschise de o lungime oarecare. O palmă are două parmace. Parmacul are 5 degete; deci un parmac este sinonim cu un lat-de-palmă!» La o nouă întrebare, acelaş îmi comunică: «Palma are l1/,—2 parmace»!! (2) In Covurluiu: prăjina «gospodi», pr, gospod. (3) Vieafa agricolă, III, p. 139. (4) Adăugăm şi aceasta pentru Covurluiu, comunic. N. I. Munteanu, Bălinteşti: «Mai este un fel de prăjină care are 11 palme şi un parmac. Aceasta se întrebuinţează când vreun pământ a fost Ia început măsurat cu metrul, căci are — prăjina — tocmai 4 metri»!! (5) Comunic, de acelaş. Din jud, Vâlcea ne-au venit prin d-1 G. Fira, înv. în Zlătărei, aceste ciu-•dăţenii: «Stânjenul vechiu se croia după învoeală»; «stânjenul vechiu e de 2 paşi sdravem»; «de 9 palme voiniceşti»; «de 8 palme şi 2 degete»; «mai vechiu e stânjinul cât statul de om» ; «stânjin de câmp»; «stânjin de casă (sat)». «Cu stânjenul se măsoară: peste cap stânjenul şi prin mutarea sţânjenului. Prăjina avea 54 stânjini!» «Loc cosăcit e un loc neregulat». «La măsurat, viile se încingeau cu o funie şi apoi se socotiau!» www.digibuc.ro 232 Cu prăjina se măsoară mergând, şi ar fi drept ca ea să se întindă, pe pământ. Măsurătoarea practică însă, se face in chipul următor: se pune capătul de dinapoi al prăjinii pe pământ în A, iar capătul celălalt al ei este în fi, prăjina fiind ţinută cu mâna în M. Dacă prăjina s’ar roti astfel ca şi capătul fi să ajungă în pământ, am dobândi punctul fi', care nu va fi depărtat de A, de o prăjină, ci de o câtime AB'=AB", mai mică decât o prăjină. Pentru ca fi' să fie departe de A de o câtime egală cu AB, din mers, mâna vine din M în M' şi deci fi vine în fi ". Dacă fi"fi = fi'fi'", atunci măsurătoarea este dreaptă; altfel măsurătoarea este rea. Atârnă prin urmare Fig. 103. dela mărimea lui AB'". Dacă AB"' este mai mica decât o prăjină, măsurătoarea e în folosul «boierului» ; când acesta trebue să dea muncitorului pentru o slujbă făcută, «pe bani» sau «în bani», un anumit număr de prăjini, 80 de pildă, el îi dă mai puţin, 70 de pildă, findcă prăjina măsurată este mai mică decât cea adevărată. Tot astfel când «boierul» sau ai lui trebue să măsoare locul muncit de cineva spre a-i face socoteala după învoeală: câtimea AB’" va fi mai mare decât o prăjină, căci vutavul care va măsură, va face pasul mare şi deci MM' va fi cât se va putea mai mare, spre a «se aruncă» şi capătul prăjinii mai departe. Cu chipul acesta în loc de 80 de prăjini, câte va socoti omul că a muncit, în catastivul boierului se vor însemnă numai 70, de-o pildă. Din aceste pricini, prin unele părţi, oamenii sufăr, căci sunt înşelaţi «dela ochi» de oamenii boiereşti, ale căror sâmbrii sau lefuri cu drept cuvânt se poate spune că «stau în vârful prăjinii». 3. Ca suprafeţe se socotesc araturile, viile, fâneţele, pădurile, grădinile, ş. a. Pentru aceste întinderi, ca unitate de măsură de suprafaţă se socoteşte (.(.prăjina [pătrată], care are 16 prăjini [pătrate]», oricum ar fi dimensiunile acestei prăjini: 1 pr. lăţime şi 16 pr. lungime, ’/, pr. lăţime şi 32 pr. lungime, 2—8, 4—4, ş. a. Pentru a măsură o bucată, se urmează astfel: Se măsoară capătul bucăţii cu prăjina de 12 palme şi se găseşte ca lăţime, de pildă, www.digibuc.ro 233 8 prăjini şi 3 palme; se măsoară apoi în lungime 16 prăjini, adecă se dă--(măsoara) un obraţ, — şi iar se măsoară lăţimea. Dacă lăţimea este tot 8 pr. şi 3 palme, se zice că bucata are dela capătul ei şi până la sfârşitul obraţului 8 pr. şi 3 palme [patrate]. Dacă la acest capăt bucata are o lăţime de 8 pr. şi 5 palme, se face-mijlocia celor două lăţimi: 8 pr. 3 palme -j- 8 pr. 5 palme. = 16 prăj. 8 palme; 16 pr. 8 pal: 2 = 8 pr. 4 palme [pătrate), câte sunt în întâiul obraţ. Dacă bucata are aceeaş lăţime, se îmmulţeşte numărul obraţelor cu lăţimea şi se află câte prăjini sunt în bucată. D. p. 16 obr. lung X 3 pr. 6 palm. lat = 16 obr. X 3 Vs pr. = 16 obr. X 3 pr. + 16'/-. = 48 pr. + 8 pr. = 56 prăjini [pătrate]; 12 obr. lung X 3 pr. 5 palm. = 36 prăj. [pătr.] -f- de 12 ori câte 1 sfert de prăj. (1) 4- de 12 ori a şasea parte (2) = 36 pr. -|- 3 pr. —}— 2 pr. = 41 prăj. întreaga socoteală a adunărilor şi îmmulţirilor se face din memorie şi este cu atât mai anevoioasă, cu cât locurile sunt mai neregulate ca forme. De aceea, la măsurătoarea unor astfel de locuri se adună oamenii mulţi şi se fac socotelile exacte, cu toate că cu multă gălăgie. Dacă am socoti prăjina de 48 de palme, cum credem c’a fost altădată, pentru a află suprafaţa, am urma regula îmmulţirii lungimii cu lăţimea. Pe unde prăjina se numeşte bucată şi are 24 palme, obraţul nu are 16 prăjini, ci 8 prăjini, ceeace este acelaş lucru. Falcia are 80 de prăjini [pătrate] (o «prăjină» [pătrata], având 16 prăjini pătrate!). O jumătate de falcie (40 de prăjini) (giuntă di falei) se întrebuinţează rar, chiar când bucata are aproximativ 40 de prăjini. Chiciorul (piciorul)are 20 de prăjini (doj di prăijân) (3). Lanul boieresc are 80 de fălci sau fălcii (sing. falce sau falcie) numai în zicere; obişnuit însă, lanul are înţelesul pe care l-am arătat. (1) 5 palme = 3 (un sfert) -[- 2 palme. (2) 2 palme = ‘/6 parte clin prăj. (3) Ion Creangă, op. cit., p. 427 şi 437: «.Falce, măsură veche de suprafaţă moldovenească, având lungime de 80 prăjini (prăjină 3 stâjini, adecă 6 m. 69) şi lăţimea 4 prăjini. Cam 3 pogoane sau 1 ha. 43 . Aici prăjina este socotită de 24 palme. www.digibuc.ro 234 Pentru vii, am spus că prăjina este cea proastă, iar ca unitate de miăsură mai mare este pogonul, care are 36 de prăjini. Hirta sau ţirta are 9 prăjini şi este, prin urmare, un sfert dintr’un pogon (1). Hileriul sau filerul este de 2 prăj. şi 3 palme; prin urmare 4 hilere fac o hirtă. In Muntenia, şi anume prin jud. Muscel, obraţul se numeşte trăsură şi are o lungime de 6 prăjini, a câte 24 de palme. O prăjina pogonească va avea, prin urmare, o trăsură în lungime şi o prăjină de 24 palme în lăţime. Pogonul este de două feluri: pogonul mic are 24 de prăjini, iar jjogonul mare 48 de prăjini (2). (1) Firtă = firte (21 arii, 48 ca.); «firte> se mai numeşte şi munca ce o face un om proprietarului sau arendaşului: «Am de lucrat la firte». (Vieaţa agricolă, I, p. 88). — Culegere din Româneşti, jud. Iaşi. (2) Din jud. Vâlcea, prin d-1 O. Fira, înv. în Zlătarei, am dobândit aceste relaţiuni cari au nevoie de verificare: Pogonul avea 120 stj. v. lungime şi 10 stânjini lăţime; se subîmpărţiâ în 2 jumătăţi de pogon sau 4 litre sau 8 ■cinzeci, sing. cinzeacă, sau când e vorba de arie, opt ciocane. www.digibuc.ro INDICE ŞI GLOSAR A Acioală, s. p. 220, 222. Adam, s. p. 4. adăură, v. a—, a adăuga, a ajută, p. 9. aduce, v. a—, p. 222, 224. adună, v. a—, p. 157, 222. adus, adj. p. 42. afund, adj. p. 57. ■aghiasmă, s. p. 15. aghimant, s. diamant. ăgrei, s. p. 8. agru, s. p. 8, 25, 47. agul, s. agud, dud. ahotnic, adj. habotnic, încapăţinat într’o părere. atu, s. p. 194. ajuns, adj. p. 20S. alb, adj. p. 93, 198. albinei, adj. p. 103. alburiu, adj. p. 68. aldan, s. p. 169. aldin, v. a—, p. 5. alege, v. a—, p. 16, 228. aleşui, v. a—, a chibzui, a pune Ia cale; totuş am auzit: aleşuire, s. neajuns, neplăcere. alipicios, adj, lipicios. alun, s. p. 136. alună, s. p. 188. amână, v. a se —, a trece vreme; ex.: după ce mi-a scris, nu s’a a-mânat mai mult de-o lună, şi in’am şi întâlnit cu el. amăruiu, adj. amăriu. ambar, s. p. 217. american, adj. p. 68. amestecat, adj. p 185. amirtii, v. a—, p. S. amirueală, s. p. 8. andreă, s. p. 61. apă, s. p. 91, 109. aprinde, v. a se—, p. 130, 152, 156, 187. arac, s. p. 183. arăm, v. a—, a hrăni, a trăi cu cât se poate şi cum se poate; ex.: acum la bătrâneţe, mă arânesc şi eu pe lângă feciori. arat, s. p. 29, 49. arc, s. p. 78. arcană, s. p. 125. arde, v. a (se)—, p. 115, 152. ardeiu, s. p. 197. arie, s. p. 85, 143, 144, 161, 202. arioiu, s. p. 143, 213, 216. arman, s. p. 143. Arminden, s. p. 71, 181, 183. arnăut, adj. şi s. p. 103, 106 —S. arpacică, s. p. 192. arpagic, s. p. 192. arpagică, s. p. 192. aruncă, v. a (se)—, p. 109, 149, 200. aşaş, adv. p. 11. ascuţi, v. a—, p. 71, 127. aşesat, adj. p. 143. aşesătnră, s. p. 19, 81. asursie, s. surzenie. aţa, s. p. 18, 121, 184. aţos, adj. încăpăţînat. www.digibuc.ro 236 B Babă, s. p. S5, 89. babăşcuţa, s. p. 175, 179. babercă, s. p. 89, babacă, s. băbătie, o babă plăcută. băcitilie, s. p. 195. badaliurcă, s. p. 188. băgă, v. a—, p. 7, 59, 109. bageă, s. deschizătură în acoperişul casei pentru lumina; lumina la pod. bahahuiu, adj. nebun, zălud, unul cu care «nu te poţi înţelege». baiata, s. fată. baib, s. p. 195. bâică, s. apa sau altceva de băut, în graiu copilăresc. bâităşan, s. baietan. balăcări, v. a se—, a se juca în apa făcând sgomet şi stropi; a se baltici. balan, adj. p. 174. balbataie, s. foc mare, cu pară mare, dar şi căldură, vălvataic. baligă, s. p. 66. halii, s. pl. p. 87, halii, sing. bălie. baltă, s. p. 170, 195. bălţă, v. a se —, p. 127. balur, s. p. 132, 196. bandrabuc, s. p. 1S8. bandraburcă, s. p. 188. banat, s. şi adj. p. 103. baraboiu, s. p. 188. barabu/a, s. p. 18S. barabuşca, s. p. 188. bărată, v. a , a sorţi, a ursi. băratui, v. a—, a cere cu tărie; ex.: au bărătuit atunci toţi pe capul meu şi-a trebuit să fac după spusa lor. barba, s. p. 94,121: expr.: «cine are barbă, trebue să aibă şi pieptene». barbat, adj. voinic, p. 132; pentru vite, gras. bărsa, s. p. 37, 40, 43. bârţă, s. p. 34—5, 37, 78. barză, s. p. 68. bârzoci, s. pl. p. 170. basalic, s. p. 15S. băşbăi, v. a—, a cautat ceva pe îir-tunerec ; ex. : băşbâie chibritul încet, că trebue să fie pe pricliiciu ; de-o samă de vreme tot aud cânii noaptea; mi se pare ca băşbâie-cineva pe lângă coteneaţa găinilor. băşca, bască, în expr. «de—», deosebit. băsgăuiu, adj. cască-gura, gura-casca. bat, s. p. 169, 227. bătălie, s. p. 127. batălău, s. p. 168. bătători, v. a —, a bătături, p. 72v 80, 144. bătătură, s. p. 74. batea, s. p. 126. bate, s. «un puiu de — », un puiu de bătaie; v. a—, p. 14, 57, 72, 79,127,120,157,167. 173,199, 213* batelişte, s. loc deschis, unde bate vântul în voie. batere, S, p. 186. băţos, adj. p. 193. bătrân, adj. p. 16. batucer, s. p. 126. bătuci, v. a —, p. 72. bătut, s. şi adj. p. 144, 186, 225. beldie, s, p. 221. beldios, adj. p. 149. beli, s. pl. beldii, p. 189. benga, s. benga, drac. berbenoc, s. brebenel, Coryladis Marschalliana Pers. berbeniţă, s. p. 179. bereand, s. ciomag. bcsica, s. p. 74—5. beşicuţa, s. p. 23. besineă, s, basma. b ic io ici, s. pl. p. 188. bicitt, s. p. 205. biguri, s. pl. p. 188. biriş, s. p. 51. bişag, s. p. 7. www.digibuc.ro 237 Blagoviştenie, s. p. 166. •blasgonie, s. şotie, drăcie. ■blioşcaeala, s. bliorcaeală, sgomot sau umblet prin apă, dar şi apă-raie, tină. bloanta, s. (nume de pasăre). b/odogort, v. a—, p. 111. boaba, s. p. 89, 18S. boag/ic, s. p. 159, bog/ieaca; fig., cap: i-a dat una la boaghe şi l-a lăsat întins (mort). boalca, s. p. 128. boambă, s. şi adj. p. 181, 1SS. boala, s. 133. bob, s. p. 96, 103, 109, 187, 20S. bobă, s. p. 187; expr.: «nu ştie nici bobă (boaba) de carte». bobiră, s. pl. p. 170. boboaşa, s. p. 1S8. Bobotează, s. p. 9S, 167—S, 183. boclnc, s. p. 213. boghiu, s. p. 159. boieresc, s. şi alj. p. 223. boit ar, s. baiat la vaci, ajutor de vacar. bojbă), v. a —, vezi a bâşbâi. bolboc, s. picătură, picur de ploaie. bold, s. p. 31. boleasna, s. boleşniţa. bolbotină, s. p. 215. bo/ogeana, s. p. 188. bolovan, s. p. 5S. bolovănos, adj. p. 57. boncalati, s. buhaiu. bonţoc, s. p. 125. bordeiu, s. p. 28. borgotina, s. (porecla Ţiganilor). boroana, s. p. 60 -1. boron, s. p. 61. boronit, s. p 60, 105. boroneala, s. p. 105. boron), v. a—, p. 72. , bonnul, s. p. 58, 60—1, 72. borunt. v. a —, p. 72. borunit, s. p. 60, 72. borta, s. expr.: cu banii aceşteia [pierduţi], cine ştie ce bortă (datorie) astupam! boşar, s. p. 174. boscărtele, s. pl. calabalâc. bosmoaga, s. comedie, drăcovenie. bostan, s. p. 70, 176. bostana, s. p. 176. bostanar, s. p. 176. bostanarie, s. p. 169. bot, s. p. 43. botă, s. p. 117. bon, s. p. 30, 72; expr.: «boii boiereşti, drumurile ’mparăteşti»; ce-ţi pasă! bour, s. p. 22. bourel, s. p. 197. braănar, s. p, 36. bracla, s. şi adj. p. 1S2. brad, s. p. 194. bradan, s. p. brad; ex.: şi i-a secerat moartea, şi au căzut cum cad brădanii de secure! brânci, s. pl. expr.: l-a bătut pân’ l-a lasat pe brânci (aproape mort); nu-mi da inima brânci Ia muncă (nu am gust). brandabnrea, s. p, 18S. brânza, s. p. 49, 191. braţ, s. p. 61, 145. brătare, s. p. 126. brazdă, s. p. 4, 23, 40, 51—4, 62, 73, 130, 149, 153-4. brazdar, s. p. 36, 41 —2, 106. brazdatura, s. p. 63. brăzdoaie, s. p. 55. broajba, s. varză mica; expr. : ce tot îmi umbli cu broajbe (cu fleacuri, cu gânduri ascunse)! broasca, s. p 37 8. broatec, s. buratec, broştic. briiftu), v. a —, p. 73, bruf tueala, s. p. 73, brnftuit, s. p. 73. brumat, v. a—, a bate bruma. bnbnrez, s. p. S9. buc, s. p. 173. bucata, s. p. 25, lo7, 218, 231, 233. bucăţica, s. p. 25. bucate, s. pl. p. 93, 217. www.digibuc.ro 238 bucheliştc, S. p. 25. buhaitt, s. p. 25, 128. bttiac, adj. p. 116. buiecit, adj. p. 116. buleandră, s. p. 81. bttlfeu, s. p. 44— 5, 78. bulgăr, bulgare, s. p. 58. bulgarie, s. p. 192. bvligheană, s. p. 188. bulugheană, s. p. 188. bumbos, adj. suparat, botos. buric, s. p. 170. bursuc, s. p. 91. burtucanos, adj. butucanos, necioplit (despre oameni). buruian, s. p. 125. buruiană, s. p. 77, 149, 197. buruienos, adj. p. 76. buşi, s. pl. în patru —, în patru labe, ca patrupedele (răzimat în mâni şi în 'picioare); blestem: să mă vezi în patru —, dacă... busdugan, *. p. 224. busuioc, s. p. 108. butiuc, s. p. 173. butori, s. pl. p. 4. butuc, s. p. 83. C. Caciulie, s. p. 195. cal, s. p. 185, 201, 204. calanibuchiu, s. p. 68. călămbucu, s. p. 68. calcăiaş, s. (numele unei ciuperce). calcaiu, s. p. 37, 42; expr.: ţi s’a aprins călcâiele [de dragoste] pentru fată. calep, s. p. 167. calepeşi, s. pl. p. 138. caii, v. a —, p. 116. calicea, s. ex.: militaru-i militar, te vede azi şi te ademeneşte şi mâni îşi iea caliceaua (drumul) şi dus e! calistir, s. p. 193. ca/is/ire, s. p. 193. căluşire, s. p. 25. cămaşă, s. p. 96. cărnii, s. p. 23. câmp, s. p. 14. 16, 26, 92. căite, s. expr.: cânele, unde vede uşa deschisă, acolo intră. cânepă, s. p. 70, 164, 168—71. câniparie, s. p. 165. cănipişte, s. p. 165. caniv, adj. leneş. cănjau, s. gânj. cântă, v. a se —, a se tângui, a se căina. cantaloş, s. p. 175. cantalup, s. p. 175. cap, s. p. 18—9,39,77; expr.: — de noapte, mijloc, toiu de noapte. capac, s. expr.: vorba fără - , fara nici un rost, înţeles. capastrare, s. p. 63. capaslrui, v. a —: când o haină are o gaură neregulată, se rotunjeşte cu foarfecele sau se face în patru laturi, se pune un petec pe dos şi marginile găurii se câpăs-truesc. capat, s. p. 167. capatăiu, s. p. 40. căpatina, s. p. 193. capete, s. pl. p. 159. căpiţă, s. p. 137, 158 —9, 224. capra, s. p. 10, 157. căpuşă, s. p. 91. car, s. p. 140. cară, v.a—, expr.: m’a cărat păcatul şi l-am bătut, şi de atunci n’are ochi să mă vadă; m'a împins pacatuL cărăbuş, s. p. 67, 71, 196—7. carabuşel, s. p. 196. cărâitoare, s. p. 148. ca rare, s. p. 120. cărat, s. şi adj. p. 140, 220. cârcă, s. p. 76. cărce, s. p. 44. cârceă, s. p. 44. cârceie, s. p. 30, 44—5, 60, 126. cârcel, s. p. 177. www.digibuc.ro 239 cârtit, adj. chircit, închircit. căroaie, s. p. 37. cârlig, s. p. 33—8, 128. cârmiş, s. loc de întors, de cârmit; ex,: mergeam pe drum, prin mijlocul pădurii, şi deodată iată lupul înainte; loc de cârmiş n’aveam... cântau, adj. p. 103. cârnire, s. p. 54. cârpă, s. p. 127. cârpeală, s. p. 70. cârpit, s. p. 70. cârsta, s. p. 134. cârstaca, s. p. 134. cârstaţă, s. p. 134; singularul costată l-am găsit în următorul cântec oltean, comunic, de d-1 N. I. Dumitraşcu: — Foaie verde iarbă mare, Fetiţă secerătoare, Grâu-i mic şi ziua-i mare : N’ai ii mai putând de şale! ’Nfige secerea ’n cârstaţă Şi mai treci la neică ’n faţă; ’Nfige secerea ’n pământ Şi mai treci la ncica ’n crâng! Fă, neicuţă, cum ăi face Şi mai treci la neică ’n coace! cârţaitoare, s. p. 148. cartai, v, a—, a scârţâi, cartige, s. pl. p. 38. cârtita, s. p. 13. cartoafa, s. p. 1S8, 190. cartof, s. p. 100, 188. cartofii, s. pl. p. 183. cărtog, s. culcuş, ascunzitoare. căruţa, s. p. 140. casa, s. p. 20, 83, 221. câsclă, s. p. 217. castravete, s. p. 180. cât, num. neh. fem. câta, p. 159. Catargiii, S. p. 31. căţel, s. p. 39.125,195; expr.: ascultă la căţelul-pămăntiihii, doarme. căzut, adj. p. 115. ceafă, s. p. 78. ceair, S. p. 151. ceapa, s. p. 191, 93, 195. cele noua Joi, p. 14. cep, s. p. 87. cepoiu, s. p. 193. cerceâ, s. p. 45. Ceres, s. p. 139. cergă, s. p. 83. cheie, s. p. 42. cheotoare, s. p. 128. chibitca, s. trăsurică. c/iic, s. p. 55 ■ chica, s. p. 85, 88. chichineaţă, s. opaiţ; casa mica_ chicior, s. p. 233. chiciură s. p. 89. chidie, s. p. 9, 59. Chifirgiu, s. p. 31. chilouiaii, adj. troncan; când l-a făcut mă-sa, eră cât o lingura şi acu s’a făcut un chiloinan de băiet,, că nu-ţi vine să crezi că-i el. chilug, s. p. 227. chindete, s. p. 37. chindie, s. p. 82—3. chindioară, s. p. 82. chingă, s. p. 36. chiomp, adj. care nu vede bine; verbul: a se chionipăni, a se trudi ca să vadă. chiordiş, adv. chiorîş, chiondoriş_ chiper, s. p. 197. chir, s. p. 94. chircă, s. p. 68, 96. chişăios, adj. p. 18. cliişaiu, s. p- 18. chişăr, s. p. 78. chita, s. p. 132,163, 173. chiţoratt, s. p. 92. chiuă, s. p. 226. chine, s. p. 199. cicoară, cicoare, s. p. 72, 91, 94, 172. cier, s. p. 151. cieriu, s. p. 151. cigai-nigai; umblă cu—, după doi iepuri, cu... ’n două luntri. cihai, v. a—, a bate la cap, a cicăli. cimbru, S. p. 197. cină, v. a—, p. 83. tina, s. p. 83. www.digibuc.ro 240 ■cincantin, adj. p. 6$. cincizi, s. pl. p. 65. ■cinste, s. p. 84. •cinstit, adj. p. 45. cinzeaca, s. p. 234. -cioara, s. p. 14—5, 70. cioatcă, s. ciotcă; ex.: stau ciorile cioatcă (grămada). ■ciobacă, s. luntre făcută dintr’o scorbură. ciocălău, s. p. 88. ■ciocâlteu, s. p. 35. ciocan, s. p. 62, 89, 127, 223, 228, 235. ■ciocănăric, s. p. 50—1, 225. cioclej, s. p. 224. cioin, s. ciot. ciolan, s. p, 18. ciolomad, s. p. 72. ciolpan, s. p. 136, 15S, 211. ciomag, s. p. 227. ciomp, s. p. 89, 155. ciopoc, s. p. 23. cioroflcanca s. cofrâşchieald, tina subţire. cioroslă, s. p. 36. ciot, s. p. 88. cireşă, s. cireaşă, s. p. 184. ciuca, s. p. 120. ciucălaişte, s. p. 225. ciuca/ău, s. p. 67, 71, 88. cinci, v. a se —, p. 92. ciucinlan, s. (nume de peşte). ciuciuli, v. a se —, p. 92. ciuclă, s. p. 224. ciuclej, s. p. 224. ciudi, v. a se—, a se ’nciudă, p. 6. ciuha, s. p. 120. cittmber, s. p. 106. ciumurica, s. p, 197. ciungi, v. a—, a tăia crăcite unui copac. ciurdă, s. p. 156. clăbnci, s. pl. p, 214. clacă, s. p. 63, 105, 137—8, 156. clăcaş, s. p. 96, 138. clădară, s. expr.: stau păduchii pe el clădără,—unul lângă altul, ca un strugure. clădi, v. a—, p, 145, 159. cladiş, s. p. 161, 210. clădit, s. p. 143, 162, 210, 216. clăi, v. a—, p. 135, 145. claie, s. p. 134—5, 159, 161, 203. clait, s. p. 162. claiţa, s. p. 135, 158. clandan, s. p. 169. clentpuş, s. p- 148. clenciu, s. p. 128, 157. clepcai, v. a—, a merge prin gloduri, prin tină. clin, s. p. 25, 54, 106. clinişor, s. p. 25. clipoci, v. a —, despre ape: a susură, a murmură. cloci v, a—, a face planuri într'as-cuns, a mocni. clocit, adj. p. 179. clocitnra, s. p. 179. cltica, s. p. 224. coace, v. a se—, p. 152. coada, s. p. 35, 74, 89, 94, 116,125, 136, 199. 212, 215. coamă, s. p. 63, 146. coarda, s. p. 159. coasa, s. p. 125,127—9,152,154,172. coarna, s. zicală : câte coarne’n putina, — mult. cobăla, S. p. 39. cobăltui, v. a —, a bălalăi; «cobăl-ţuie şoldul porcului la martacul podului». cobită, s. p. 39. cobilete, s. cotlon, ungher. cocarit, s. p. 89. cocârlă, s. p. 126 cocârteală, s. p. 38, cocăt, s. căldură mare. cocean, s. p. 71, 87, 224. cocle/, s. p. 224. coc ni, v. a—, a lovi, a pocni; ex.: când te-oiu cocnî odată, vezi stele vcr/i. cocoloş, s. p. 85. www.digibuc.ro 241 cocolozi, v. a a cocoloşi. cocor, s. coconra, cncuoara, p. 120, 168. cocoş, s. 37; blastăin : nu ţi-ar mai cântă cocoşii! (sa dea Dumnezeu să mori). •cocostârc, s. p. 122; o sudalmă:.... ’ţi cocostârcu, care poarta pliscu! codina, s. p. S9, 224. codru, s. p. 16, 25. cofn, s. p. 117. coflej), v. a'se—, p. 180. cofleşi, v. a se—, p. ISO. coghila, s. p. 39. coinaccl, s. p. 181. colac, s. p. 4S. colarin, s. p. 149. colb, s. p. 209. colburie, s. p. 209. coliba, s. p. 2S, 176. colţ, s. p. 68, 74, 1S9. colţa, s. p. 137. colţar, s. p. 54. colugi, s. pl. p. 157. conac, s. p. 81, S3. Constantin, s.—graur, p. 64; Sf. p. 167. copăcel, S. p. 184. copait, s. p. 76. copăiţă, s. p. 164. copchileţi, s. pl. p. SI, 183. copcbilire, s. p. 1S3. copil, s. p. S7, ISO. copileţi, s. pl. p. S7. copilit, s. p. 87. copita, s. p. 158, 161. copiţa, s. p. 15S, 161. copoi, v. a —, p. 73. copoii, s. p. 73. coporâie, s. p. 125. copt, adj. p. S9, 115, 156, 208. corajie, s. curaj. corcan, s. p. 141. corchezi, v. a —, a încropi, a începe o treabă şi a o ţinea «încurcata> ; ex.: toate le corchezeşte şi apoi le leagă la gard. T. Pamfile, Agricultura la Români. corduş, adj. rau, ticălos; «un om corduş». corenie, s. p. 47. cori, v, a —, p. 157. corlata, s. p. 141, 160. cor loba ie, s. p. 38. corman, s. p. 34, 36, 43. cor mana, s. p. 36, 43,78 —9,208. cortnnna, s. p. 37—S; dela aceste vorbe s’a născut cormoneala, chi-teala, bună socotinţă; ex.: în toate treburile lui vezi o cormoneala. corn, s. p. 6, 10, 34, 36, 39, 43, 78, 79, 208. cornacin, s. p. 51. coroi, v. a —, a• ghiorai (dtspre maţe). coş, s. p. 221. cosacit, adj. p. 231. coşar, s. p. 221. coşarcă, s. p. 220, cosaş, s. p. 152—3, 155. coşer, s. p. 221, 223. coşeriu, s. p. 221. cosie, s. p. 125. cosi rişte, şi cosirişte, s. p. 160. cosit, s. p 125, 152, 204-cositor, s. p. 153. cosi tura, s. p. 72, 147, 160—1, 225. coşmandra, s. o casă veche şi mica. cosolina, s. p. 114, 200. cosorişte, s. p. 160. cotarea, s. p. 220. cotiga, s. p. 35—7. cotiuga, s. p. 37, 40. cotingar, s. un ghiociu mic. cotlon, s. p. 215. cotor, s. p. 62. cotoiu, s. p. 18l; pl. cotoaie, p. 61. co/olan, s. p. 88. cotonoaga, S. p. 71. cotor, s. p.83—9. cotororosi, v. a se— ; ex.: nu ma pot cotorosi (scapă) de el; a se disco-torosi. columba, s. p. 39. covrag, s. p. 86—7, 180. www.digibuc.ro 242 Crăciun, s. p. 18, 9S, 167, 183. craiit, s. p. 49, 151. creciuil, s. p. 49. crestătură, s. p. 199. creştet, s. p. lt>2. cristei, s. cristeiu. criveâ, s. p. 45. croi, v. a,—, p. 80, 211. cruce. s. p. 44, 86, 135, 201. crumpene, s. pl. p. 188. crumpeni, s. pl. p. 188. crunt pi, s. pl. p. 188. crumpiri, s. pl. p. 188. cruzi tura, s. p. 179. cucui, v. a se —, a se cocotă. cucttmar, s. p. 180. cticoş, s. p. 37. cucură, s. p. 37, 79. cucuruz, s. p. 67—8, 72, 87—8, 169. cufureală, s. p. 55. cuib, s. p. 69, 73, 180, 182, 189. cuibar, s. p. 176, 182,189. cuitt, s, p. 78. culcă, v. a (se) —, p. 115, 126, 194. cules, s. şi adj. p. 218. cununa, s. p. 137, 194. cuprins, adj. p. 16, 163. curat, adj. p. 13, 120,125, 150, 167. curaţi, v. a —, p. 2, 144, 218, 220, 226. curatură, s. p. 2, 25. curcubata, s. p. 179. curcubeata, s. p. 179. cnrcubeta, s. p. 179. curcubeţică, 9, p. 72 (nu cucubeţica), 94. cureac, s. p. 162-cureckiu, s. p. 197. cur etic, s. p. 162. curge, v. a —, p. 19. curma, s. p. 19. curmeiu, s. p. 163, 204. curmezişă, v. a —, a trece un drum de-a curmezişul. cttrpan, s. p. 175, 177, 180. curttla, s. p. 189. curva, adj,; fasole curve, p. 185. custura, s. p, 36, 125. cuţit, s. p. 40—1. D Da, v. a p. 20, 27, 73, 87, 92, 115, 125, 193. dainai, v. a se —, a se da în îeagan, a se da huţa, a se legănă când pe un picior când pe altul (stând în picioare). dă/ni, dă lina, s. p. 63, 119. dâmb, s. p. 63. dangaua, s. belea, nevoie; ex.: fu râzi şi eu nu-mi văd capul de dan-ganale. dâra, s. p. 119. dârdora, s. toane; ex.: ai intrat în dârdora însuratului. dârjeă, s. p. 199. dârmoiu, s. p. 173. dârmou, s. p. 173. dârmoniu, s. p. 173. dasag, s. p. 57. dasaga, s. p. 57. dasagi, s. pl. p. 57. data, s. datină, p. 2. davocă, v. a —, p. 29. davocare, s. p. 29. de-ameaza, adv. p. 55. de-ameasa’n de seara, adv. p. 55. deasa, s. (numele unui joc). de-cinci-luni, adj. p. GS. dfdocalat, s, p. 218. deget, s. p. 231. dejghiocat, s. p. 226. dejugat, s. p. 55. demâncare, s. p. 117, deresatura, s. p. 26. desfăcut, s. p. 91, 218, 220, 225. desghiocat, s. p. 218, 226. deşghiocat, s. p. 185, 226. desşumeni, v. a (se)—, p. 214. Defimâ-l-ar, s. p. 94, dracul. diletnic, adj. p. 63. dimineaţa, s. de cu—, p. 82. dinte, s. p. 60, 68, 125. www.digibuc.ro 243 diutar, s. p. 42. disaci, s. pl. p. 57. disaga, s. p. 57 disagi, s. pl. p. 82. disdiocat, s. p. 218, 226. Doamne-ajuta, expr. p. 201. d of leac, s. p. 179. dogorime, s. dogoare, dogoreală. domesnic, adj. p. 26. domnesc, adj. p. 60, 229, 230, 231. donicioara, s. p. 128. dorjinca, s. p. 25. dos, s. p. 55, 177. dosii, adj. p. 143. dospeală, s. p. 173. dovedi, v. a—, p. 72. dovleac, s. p. 179. dovlece, s. p. 179. dovletc, s. p. 179. drege, v. a—, p. 26. dric, s. p. 161. dricul, v. a —, a scurma; am văzut turma de porci dricuind pământul cu râtul. dnte, s. p. 163, 227. drug, s. p. 140—1, 159—61. druga, s. p. 88. drugalau, s. p. 88. drum, s. p. 19, 139. dubi, v. a se—, p. 173. duce, v. a se—; expr.: ei, aşa [e] mai du-te, vino (se mai poate). dudăi, v. a—, p. 189. diuiai, s. pl. p. 132. eludau, s. p. 121, 150. dudulcau, s. p. 87. dughic, s. p. 150. duligi, s„ pl. picioare (înţeles des-preţuitor); ex.: dacă nu munceşti, ai să stai la iarnă cu duligile goale ; durligi. ciumata, s. p. 197; domată, tomata, dumbrava, s. p. 151-dumlravita, s. (numele unei flori). Dumineca, s. p. 12, 167. Dumnezeu, s. p. 121. duplit, adj. p. 72. dură, v. a- , p. 145. durat, adj. p. 26. E El, pron. p. 18. elefant, s. p. 207. Elena, s. Sf.—, p. 167. enderita, ? p. 184, erdăpană, s. p. 189. ereţi, s. pl. p. 31. erita, s. p. 103. Eva, s. p. 4. F Face, v. a—, p. 10, 11, 62, 209, 210. făcut, adj. p. 216. fag, s. p. 194. fagan, s. fag; ex.: bieţii fagani, cum îl doboară toporul! fagui, s. făget, pădure de fagi [tineri]. faină, s. p. 65, 121. falce, s. p. 233. falceâ, s. p. 44. fălcie, s. p. 233. fân, s. p. 149, 157; expr.: «ori fân, ori paie», una din doua. fânarie, s. p. 151. fanat, s. p. 151. fana ta, s. p. 17. fanele, adj. pl. p. 184. fâncţ, s. p. 151. fansolă, s. p. 182. faramilă, v. a—, p. 26. fârcitura, s. p. 161. farmac, s. p. 231. faşă, s. p. 24. fasaică, s. p. 182. făsaiu, s. p. 182. fâşie, s. p. 18. faşioara, s. p. 18. fasoala, s. p. 182. fasolă, s. p. 182—7. fâşteica, s. p. 25. fâs toaca, s. p. 18, 25, 62. fasuhu, s. p, 182. www.digibuc.ro 244 fata, v. a—, p. 133. fala, s. p. 144. fa ţar, s. p. 144. fatare, fatare, s. p. 144. fefeleaga, s. fleac, un « — . feleaza, s. p. 216. feleză, s. p. 216. felezau. s. p. 216. fele zoaie, s. p. 216. feleztti, v. a—, p. 216. fclesitoare, s. p. 216. fereala, s. timiditate; ex.: vorbeşte cu multa fereala. fiare, s. pl. p. 105. fier, s. p. 22, 34-7, 10-2, 45, 74, 78, 125, 178. fiert, adj. p. 89. filer, s. p. 234. fir, s. p. 96, 169. fire, s. «nu ma iartă firea», nu-mi sta în fire să.. firidele, s. pi. p. 189. fir ta, s. p. 234. fişcă, s. iuşcă, biciu. flişca, s. tifla. fliuştiuc, s. p. 83. floaie, s. p. 117, 175, 197. flocoasa, s. p. 196. flocoşei, s. pl. p. 181. floricica, s. p. 117. flotocos, adj. p. 88. fluier as, s. (nume de pasere). foaie, s. p. 86, 88, 96, 193. foaie, s. pl. pântece [de vită). foc, s. expr.: «foc şi potop» de mânie. f of caza, s. p. 44, 60. foit au, fo/tan, s. petec (de verdea ;a, tufe, ş. a). fomctos, adj. p. 10-forgaşă, s. p. 25. for/ila, s. p. 44. frământară, s. fărmatură. frafân, s. frate. frasin, s. p. 136. frate, s. p. 87—8. frecătura, s. p. 146. fript, adj. p. 89. Frumuş'de, s. pl. p. 49. frunte, s. p. 7t, 185. frunza, s. p. 86, 88, 96. frunzar, s. p. 177. fuior, s. p. 167. fundac, s. p. 161, 213. fundurie, s. p. 164. funie, s. p. 53, 130, 205, 203, 209. furca, s. p. 133, 136, 157, 160, 203. furcoiu, s. p. 136, 211. furişor, s. p. 156. furnica, s. p. 15. furnicar, s p. 122. fus, s. p. 87. fuseiu, s. p. 1S2. G Gadina, s. p. 15. gaigani, v. a , a îngăimh ; ex.: cum era îngheţat, n’a putut găiganî nici doua vorbe. găinuşă, s, p. 220. galben, adj. p. 174. galbiniu, adj. gălbiu. galboniu, s. p. 174. gâlcevos, adj. gâlcevitor. găletar, s. p. 186, 228. Galioara, s. p. 32. galmeiu, s. p. 21. galuşcă, s. p. 98, 163. gămălie, s. p. 193. gâmfâ, v. a se—, a se îngâmfă. gând, s. p. 39. gândac, s. p. 196. gânj, s. p. 61. gaoacc, s. p. 96. garai, v. a —, a cheunâ (de»pre câni); a cârâi (despre ciori). gard, s. p. 27, 163. gârlă, s. p. 151. gârloafa, s. p. 33. gânteaţa, s. p. 136. gârnisor, s. p. 70. gât, s. p. 74. gaura, s. p. 142. gavad, s. p. 15. www.digibuc.ro 245 gasdar, s. p. 31. gdsime, s. gândăcime, gândăcărie. geana, s. expr.: «a da ochii în gene», a dormi. gemene, adj. p. S9. ghelainian, s. chiloman, sgomot mare; chiloman mai înseamnă şi beţie «la toartă». g/iet'şng, s. p. 7. G/ieorman, s. p. 84. ghemultoc, s. ghem; dracul s’a făcut ghemultoc şi s’a scoborît în iad. gherg/uhag, adj. boldu, bolnăvicios. gherbe, s. pl. iheji, voie buna. gheţos, adj. un om rece (fig.). ghiara. s. p. 87. ghiaţa, s. p. 13. ghiavol, s. p. 100. ghibardeiu, s. ghibirdic, uric, pitic. ghibiroancd, s. p. 189. ghiborţ, f. (nume de peşte). ghijnra, s. p. 89. glnlişte s. p. 214. ghindă, ?. p. 10. ghioace, s. p. 96. ghiob, s. gogoloş, cocoloş. ghiocul, s. p. 140. g/nolcai, v. a—, apa ghiolcăie în pântece (face sgomot, Ia ftigă). ghiomotoc, s. ghem. glnomoloci, v. a se—, a se face ghem, a se ghemui. ghirca, s. p. 103. ghiriş, s. p. 51. ghistină, s. p. 189. ghiştina, s. p. 189. ghiţa, s. p. 87. ghisdeiu, s. p. 72, 149. gluzoroiu, adj. vulpoiu, bătrân şi şiret, tăcut. gingie, s. p. S9. gingia/, s. p. 89. gir, s. p. 67. gireada, s. p. 147, 161, 203, 216, 225. giţa, s. p 87. ginbice, s. pl. p. 191. glie, s. p. 52. glodar, s. p. S9. glojdeait, s. p. 89. glugă, s. p. 173, 215, 224. g/uji, s. pl. p. 86. gnont, s. p. 88. goale, s. pl. p. 189. goasa, s. p. 215. gogoaşa, s. p. 189. gogonel, adj. p. 185. gogoneţ, adj. p. 177, 184. gol, adj. expr.: «a ramâneă din gol, cu pielea!» golaş, adj. p. 96. goldan, adj. şi s. p. 185. gozt, s. p. 173, 215. gosomat, s. p. 173. grabitor, adj. grabaciu, sărilor, p. 4. gradele, s. pl. p. 222. grădioara, s. p. 32. gradina, s. p. 151, 197, 201. gradinarie, s. p. 192. grădiniţă, S. p. 197. grăit, s. pl. p. 93, 114. grămada, s. p. 219, 220. gramăjuie, s. p. 185. gramcir, s. p. 189. grampir, s. p. 189. grănariţa, s. p. 94. grăne, s. pl. p. 99, 114. grangur, s. p. 64. grani/ă. s. p. 23. . grapa, s. p. 58, 60—2, 72. grăpare, s. p. 61, 72. grapat, s. p. 61, 72. gras, adj. p. 179, 184. grăsun, s. godac, purcel. grăit, s. p. 65-6, 96—100, 103, 106, 110, 111, 137, 168, 190. grăunte, grăunţ, s. p. 89, 96. graur, s. p. 64. grebla, s. p. 136, 157-8, 211. greblat, s. p. 211. greb/ătura, s. p. 160. grebliţă, s. p. 123. grebluţa, S. p. 128. www.digibuc.ro 246 greş, s. p. 55. greşeala, s. p. 55. gresie, s. p. 127. greşitură, s. p. 55. greunatec, adj. lenos. grijnic, adj. cu grijă, îngrijorat. grindeiu, s. p. 78. grindina, s. p. 13. groapa, s. p. 22, 217; expr.: «sare din groapă, în puf», dela rău, la mai rău. gro-gro! interj, p. 212. grohăi, v. a—, p. 212. grohăire, s. p. 212. grohăit, s. p. 212. grohaitor, s. p. 212. gropan, s. p. 71. grundişor, s. p. 56. grumpir, s. p 189. gunoi», s. p. 27, 145. gură, s. p. 40, 71, 125 - 7, 222, 223; expr.: «gura mamei», dragul mamei, iubit, dorit. H Habar, s. abar, p. 32. hadaburcă, s. p. 189. hadarag, s. p. 198. haidău, s. p. 139. haidos, s. haidău; ex.: are doi hai-dai (bărbaţi) la casă şi nu vezi la el două paie puse cruce. hait, s. iezătură. hala, s. p. 85. hălăciuga, s. p. 87, 184. liălângă, s. tufiş, tufăriş mărunt. haldan, haldan, s. p. 169. haldur, s. p. 169. halică, s. p. 184. haldtca, s. expr.: o halotcă de fată leneşă, de n'o 'ncălzeşte soarele. halpig, s. p. 183. holteie, s. pl. p. 31. ham, s. p. 40. hambar, s. p. 217. hambaras, s. p. 217. hainiră s. p 94. hăugaii, adj. p. 68. hangan esc, adj. p. 6S. hanţa ni, v. a se—, a se hâjânâ, tremură, cutremură. hâuteie, s. pl. p. 33. hapage), v. a—, a rapage), a alunecă. harntasar, s. p. 38. harabâ, s. p. 140. harag, s. p. 183—5. haramtuturi, s. pl. ex: a plecat cu căţel, cu purcel, cu totul; mă rog, câte haramtuturi, toate le-aveă cu dânsul în căruţă. ha raita, s. p. 113. har ancei, adj. afurisita, rea: are o haranca de nevasta, numai să nu-i moara multe înainte! harăti, v. a , a întărâtă cânii să se dea (prin ameninţări cu băţul, prin aruncare cu bulgari). hârban, s. p. 179. barbut, s. p. 179. harbuz, s. p. 174. harbuzarie, s. p. 176. barman, s. p. 143, 161, 225. harpacica, s. p. 192. harpagica, s. p. 192. hârşi, v. a se—; ex.: nu-ţi fac pe plac, macar să te hârşeşti; se hâr-şeste muncind şi tot nu vezi nimic pe urma lui. hart, interj, p. 54; de aici verbul a hartui, fîg.: a da la brazdă; interj: har-tu-nea.' hăspor, s. p. 25. hat, s. p. 24, 52, 54, 82. batal, s. ex.: eu muncesc cu ziua, nu cu hatal (cu totul, cu bucata). hăţiş, adj. ex. ţine—, ţine morţiş, în ruptul capului. hebetic, s. mărunţiş de crăci; ex.: am curăţit padurea de tot hebe-ticul. her, s. p. 178. heredeu, s. p. 149. www.digibuc.ro 247 Jiiara, s. pl. p. 22, 37, 56. Jxictal, s. p. 23. hiler, 6. p. 234, hilibn, s, p. 189. hi liste, s. p. 123. himanic, s. p. 174, hindichiu, s. p. 27. hinteie, s. pl. p. 33. hîola, adv. în—, p, 178. hiriba, s. p. 189. Itirişcă s. p. 196. hirişte, s. p. 123. hirta, s. p. 234. hitioxx, adj. becisnic, plăpând. hlandan, s. p. 167, 169. h/andtir, s. p. 169. hlitj, s. tina cieioasă. hlizit, s. p. 24 hluj, s. p. 87, 223. hlujan, s. p. 87. hlujar, s. p. 87. hodittă, s. p. 54—5. hodrânci, s. pl. p. 152. hodrânruri, s. pl. p. 152. hohlatt, s. p. 44. hoisar, s. p. 54. holbura, holbora, s. p. 72, 167. holda, s. p. 97. Jtorha, adv. umbla—, fara nici un rost; de aici, a hor hai. hotani, v. a—, a trebalui, a face câte ceva pe lângă casă. hotar, s. p. 2, 16, 23—5, 82. hotărî, v. a—, p. 21. hraita, s. casa, odaie, clădire mare; dam. hraita, s. p. 1. hrapă, s. râpa, mânca tură de apă, prăpastie. hreapca, s, p. 128. hrepcuit, s. p. 128. Jtriscă, s. p. 196. hrişcar, s. p. 196. hac, s. p. 173. huchi, v. a se—, p. 93,115, 183, 215. hticia, s. colnic. Jiticium, s. boleşniţă, epidemie. htilchî, v. a se — , p. 115—6. hnlugi, s. pl. p. 87. htirşiim, s. vezi hnciinix. huşiim, s. vezi hucium, huţan esc, adj. p. 69. I, î Jama, s. a da—, p. 28. iapa, s. p. 221. iarbă, s. p. 72, 94, 149, 150, 1 expr: «paşte iarba pe care o cunoşti»; ex.: decât umblai sa ieai fala dintr’alt sat, mai bine paşteai iarba pe care o cunoşteai. iarnă, s. p. 103. icoana, s. p. 13. iepe, s. pl. p. 39, 55. iepure, s. p. 121, 149. ieriţa, s. p. 103. ieşi, v. a—, p. 146, 152. iroagă, s. p. 151. imbăieră, v. a se—, a se legă (încinge) cu baiera. îmbârligăţel, adj. p. 124. imbăloşâ, v. a se—, p. 152. îmblacit, s. p. 198. îmblaciu, S. p. 198. îmblăciug, s. p. 198, 199. îmbiaţi, v. a—, p. 49, 198. îmblatire, s. p. 198. îmbiaţii, s. p. 198, 216. îmbiaţilor, s. p. 199, 200. îmblăliu, S. p. 198. îmbrăcă, v. a (se)—, p- 9. îmbrăcăminte, s. p. 1. îmbracatura, s. p. 78. îmbrăsdar, s. p. 39. îmbucă, v. a (se)—, p. S2. îmbucătură, s. p. 78. îmbuibare, s. p. 41. îmbumbi, v. a—, a îmmuguri; ex.: livezile au îmbumbit şi-i semn destul ca frigu-i pe duca. înipanat, adj. p. 136. împăndară, v. a- , p. 21. împapuşî, v. a—, p. 88. www.digibuc.ro 248 împărţi, v. a—, p. 90. împeuit, adj. p, 30. împiedecă, v. a — , p. 128. împrejttr, adj. a creşte—, p, 185. impresara, adj. în ajun. in, s. p. 164. înăcri, v, a se- , a se supară. inăghie, s. ex. s’a pus cu toataină-ghia să ma bata. înaintaş, adj. p. 40, 50. înca/ţâ, v. a—, p. 42. încănit, adj. afurisit, «al dracului» ; ex.: am o încânita de capra, de nu mai are cum de-al dracului! încărca, v. a—, p. 81, 160. încercă, v. a —, p. 223. închide, v. a , p. 151. încinge, v. a se—, p. 186. încornaţel, adj. p. 51. încotoşmani, v. a se—, a se îmbracă cu multe haine. încovoră, v. a îmbrăcă pereţii casei cu covoare. îndemnă, v. a se—, p. 80. îndesai, v. a se—, a se înghesui; ex.: şi când eră sa-l spânzure, iată un ceauş împărătesc se îndesuiâ printre mulţime cu porunca: să oprească osânda. îndoitnră, s. p. 112. inel, s. p. 49. înfieră, v. a—, p. 22, 173. înfoi, v. a (se) — p. 53, 61. înfrăţi, v. a—, p. S9. înfrăţire, s. p. 183. inga, intej., iată. îngemănat, adj. p. 89. inghesă, v. a se—, vezi îndesat, îngreoiă, v. a , p. 4. îngropat, s. p. 76, 87. îngnrsi, v. a—, p. 89. în/teră, v. a—, p. 178. inimă, s. p. 59. înntoinâ, v. a se—, din uscăciune ş ger, a se face moină (moloşag), înmurgite, adv. într’amurg. înnabuşi, v. a (se) —, p. 94. înnabai, v. a—, a veni apele de odată mari. înnadnşi, v. a—, p. 73, 94, 167, înnecă, v, a—, p. 94, 167, 181. înnecacios, adj, p, 175. înnegrea/a, s. p. 55. înscorţoşă, v. a se—, p. 57. înscărbi, v. a se—, a se scâ rbi! însenină, v, a —, p, 178. înspică, v. a—, p. 85. înţăglat, adj. p. 25, înţalinator, înţelinator, s. p. 104. întâmpinarea Domnului, p. 196. înţarnă, v. a—, p. 104, 114. înţe/ină, v. a—, p. 25—6, 58, 104-înţelinat, adj. p. 58. înţencnşă, v. a , p. 173. înţencuşare, s, p. 178. întinat, adj. p. 39, 86. întinsoare, s. p. 151. în ţintit, s, p. 90, întoarce, v. a (se) —, p. 69, 157, 208, 209. întoarcere, s. p. 51, 104. întors, s. p. 54, 104, 203, 210. întorsătură, s. p. 69. învălui, v. a se—, p. 116. înveli, v, a—, p. 168. Ion-farniă-piatra, p. 14. iorgusa, adv. umblă—,; umbla fn-ioaga; fara nici un rost, de colo, colo. ipni, v. a—, p. 87. ipuieţi, s. pl. p. 87. iriios, adj. p. 180. iscodaciu, adj. iscoditor. islaz, s. p. 151. Ispas, s. p. 71. ispăşie, ispăşa, s. p. 28. iasca, s. p. 205. iute, adj. p. 125, 185. izvor, s.—nl Tămăduirii p. 13—5- J Jaca, s. traistă. jalărie, falane, s. jalanie, jale. www.digibuc.ro 249 jândios, adj. jânditor, unul care duce jindul, dorul. japiţa, s. p. 78. jaragaiu, s. jaratec mult. jarcui, v. a—, a bate; dela jarca, piele proasta de oaie; cojoc prost. jârghiuUi, s. p. 39. jari, v. a—, a scormoni focul spre a da deoparte cenuşa şi a face ca sa încălzească cărbunii. jarla, s. şarlă (poreclă cânilor). jirul, v. a , vezi a jart. jighiri, v. a—, vezi a jart. jigla, s. p. 44. jilav, adj. p. 18. jilişle, s. loc unde bat vânturile'în voie, ghilişte. jinda, s. jind, dor. jipi, s. pl. p. 87, 224. jireabie, s. p. 16. jirebie, s. p. 16. jirfa, s. p. 7. /ilar, s. p. 28, 134, 139, 21S. jitarie, s. p. 2ă, 134, 139, 1S6, 218. jitărit, s. p. 28, 218. jivina, s. p. 15. joc, s. p. 137. Joi, s. p. 15, 167. juca v. a — , p. 33,189. jug, s. p. 44, 136, 204. jumătate, s. p. 133, 234. jumulţu), v, a , a smalţui. juvină, s. jivină. I. Lacra, s. p. 217. lăcustă, s. p. 14—5. lainic, adj. unul ce umbla de colo colo, fără nici un rost şi capătâiu. lan, s. p. 24, 233. lan fug, s. p. 49. lapte, s. p. 89, 109; e.\pr. :«jie toate îţi par cu lapte», cupuţinţa, uşoare. lăptucă, s. p. 197. laptugă, s. p. 131, 203, 224. laret, ? p. 110. larmui, v. a—, a face sgomot. lasă, v. a (se)—, p. 88, 142, 161-lastar, s. p. ISO. lat, s. şi adj., p. 18, 150, 204. laturaş, s. şi adj. p. 141. laurttscă, s. p. 141. laturi, adv. în—, p. 205. las, s. p. 151. leafa, s. p. 6, 39, 74, 183. leasă, s. p. 197, 216, 221, 227. legă, v. a—, p. 83, 99, 109, 110,130, 132, 169, 176, 181. legatoare, s. p. 130, 172, 203. legătură, s. p. 87, 126. legiuit, adj. p. 231. legume, s. sing. şi pl. p. 82—3. leriu, s. p. 84. lesoiu, s. p. 197. leuşcan, s. leu, franc; ex.: o sută de leuşcani am luat pe boi. leuştean, s. p. 197. limbă, s. p. 18, 116. lingură, s. p. 136; expr.: