Coperta: MIRCEA MUNTENESCU Lector: OLGA-SILVJA TURBATU
                           © Editura ALBATROS, 1999 Piaţa Presei Libere nr.l. sector 1, BUCUREŞTI 79739
OCTAVIAN PALER
 DRUMURI
         PRIN
 MEMORIE
                            Versiune nouă
                          'biblioI r-x \ .
             EDITURA ALBATROS 1999
J 1698582
                           Câteva precizări
I
5 Acest volum reuneşte, într-o versiune nouă, două din £ primele mele cărţi, în care mi-am adunat, m 1972 şi 1974, gândurile şi melancoliile provocate de întâlnirea cu trei fi mari civilizaţii din jurul Mediteranei. Multe texte diferă i- substanţial de cele din ediţia veche. Spiritul lor, însă, a rămas neschimbat. M-am ferit să-l alterez, pentru a nu încurca vârstele.
       Cred că mi-a fost de folos şi atunci când am evocat prima oară drumurile străbătute în Egipt, îh Grecia şi în Italia, şi acum când m-am întors pe ele, cu un adaos de nesiguranţă, absenţa unor însemnări făcute la faţa locului. N-am dispus decât de un carnet îh care îmi notasem nume de localităţi şi cifre ce mi s-au părut importante. Asta mi-a dat iluzia că merita să consemnez ceea ce n-am izbutit să uit.
       Am stat în cumpănă dacă să păstrez sau nu, în acest volum, scrisoarea trimisă editurii „Albatros" de Eugen Barbu, în noiembrie 1971, când partea consacrată Egip-
 IO
 tului şi Greciei a plecat la tipar. îi dădusem un exemplar din dactilogramă, doar pentru a mă confrunta, aflându-mă, atunci, abia la a doua mea carte, de aceea scrisoarea m-a surprins. A fost ideea editurii ca ea să fie pusă în deschiderea volumului. Ulterior, cărările noastre s-au despărţit. De aici ezitarea mea. în cele din urma, însă, m-am decis să evit senzaţia, jenantă, că istoria ne manevrează şi amintirile. Vorba versului din Palinodia lui Duiliu Zamfirescu: „Ce-a fost a fost, ce este e, şi va mai fi ce se cuvine“.
                                                                              o. p.
11
      Iubite poet,
      Intr-una din acele întâmplări fericite pe care ni le pregăteşte numai întâmplarea mi-ai înmânat manuscrisul dumitale la care eu am privit, de ce nu aş spune-o, cu o mare spaimă. Prezenţa dumitale în vitrinele librăriilor lectura unui frumos volum de poeme îmi cereau să fiu mai puţin circumspect, dar, iar o mărturisesc cu francheţe, nu am plăcere mai mare decât să citesc lucruri tipărite. Sigur că m-ar măguli să descopăr un mare scriitor în pagini aproape virgine, sigur că aş radia de fericire să fiu eu primul trâmbiţaş al unui nume ce ar deveni curând ilustru, dar faptul se întâmplă rar şi nu am avut acest prilej fericit decât în puţine cazuri când am şi scris cu pana de duminică.
      Iată „Drumurile dumitale prin memorier4 auzite mai întâi cu totul întâmplător şi sporadic la radio m-au făcut să cred că norocul a poposit din nou pe masa mea de lucru. Trebuie să ţi-o spun ca să te ruşinezi de pe acum, fără sfială, cu duritate: ai reuşit să-mi aminteşti de marii autori de memoriale de călătorie între care aş numi mai întâi şi mai întâi pe cel care a fost contele Keyserling, cum nu aş putea să-l uit pe Eliade cu India lui excepţională sau pe lovan Ducici, cu toţi persoane instruitet sosind din imperiile culturii cu ţărmurile lor subtile, aeriene, trăgându-te lângă apa uitării cu nadele cuvintelor Introducerea mea brutală, iubite poet Ociavian Paler; nu trebuie să te sperie. Ni se întâmplă într-o viaţă de om să şi reuşim în lucruri pe care nu le-am considerat atât de importante. îmi spuneai, dacă îţi aduci aminte„ că mai ai câteva cărţi nescrise sau scrise pe jumătate despre India şi
12
despre America. Ai călătorit mult şi ai scris puţin despre cele ce ai văzut şi înţeles, negrăbit ca alţii, cugetând la sensurile rumurilor şi ale civilizaţiilor moderne care le iau mereu locul, fără a mai reuşi să conţină aura aceea sublimă a vechimii încărcate de sens, îndemnându-te la meditaţii profunde. Cărţi ca ale dumitale şi ale altor călători dragi mie, dublaţi de mari scriitori, ar trebui oferite generalilor belicoşi sau şefilor de state ce visează imperii încă neîmplinite. Spun asta pentru că dumneata ai trezit în mine amintiri dragi ale unor tărâmuri pe care le-am văzut şi eu, şi, vai, le-am înţeles mai puţin.
      Grecia şi Egipetul, cum îmi place să scriu cu un arhaism, două insule ale gândirii umane, leagăn de arte, legende şi poezie, izvorul dramaturgiei zeilor în conflict cu ceea ce presim-ţeau în ei omenesc, pe drumuri încărcate de praful mileniilor, cugetând la rostul întregii creaţii omeneşti fără de moarte, deşi izvodesc din ceea ce a încheiat cariera lor...
      Ce să citez mai degrabă din minunata dumitale carte? Sunt aici paginile unui deosebit poet, de o vibraţie atât de încărcată de sensuri încât simt o sfială deosebită să încerc să-ţi restitui dumitale ceea ce ne-ai oferit tuturor cu o atât de mare instrucţiune şi cu o atât de perfectă frază. Am citit mai demult pe Claudel descriind tărâmuri aproape fictive, cu acel sentiment religios pe care-l au toţi marii călători în faţa noutăţii geografice şi nu am fost mai încântat. Aş vrea să te bucur, dar să te şi îngrijorez. Scriind astfel te obligi faţă de dumneata însuţi, încât îţi va fi greu să renunţi în viitor la regalitatea propriului dumitale talent care te sileşte nemâ-,yh» at M ai purtat ca un vrăjitor printre acele obeliscuri roz a
13
  căror fragilitate nu, a fost încă învinsă de vremea nemiloasă, mi-ai sugerat demistificarea. cerului de la Heliopolis, ah, aceste nume cântând singure imnul perfecţiunii, atât de legate de propriile lor imagini si sensuri! Şi ce idee subtilă de a vedea în obiectul unui furt napoleonian pietrificarea unei raze de soare! E aici tot înţelesul unei lumi apuse, îngropate poate în amintiri, rămasă numai în dovezi de granit, şi ele rărite, ciobite, rănite de războaie şi curiozitate lumească. Există în tot ce citezi şi ne supui memoriei o alegere rafinată fără egal şi asta începe de la versul dedicat cetăţii foarte versate în lucruri cereşti, amănunt care deodată ne aruncă într-o inimaginabilă artă de a descifra sensurile filmului nesfârşit al istoriei. Să vezi în Nil o fiinţă vie aproape, un loc bântuit de fantome arheologice, iată ceea ce putea spune numai un poet ales ca dumneata. Să mă îmbolnăveşti de invidie notând undeva că tot acest Sfinx sau aceste Piramide ca idei încuiate în materie sunt nişte pietre bolnave de infinit, iată ceva care mă turbură profund. Un Sfinx asurzit de vânturile de nisip, imun la ispitele vocilor omeneşti din jur, pe veci, ce vreţi lucru mai frumos? Enigma acestei creaţii împrumutându-i cu talentul dumitale acel tatuaj al vremii nemiloase pe un obraz şi aşa destul de enigmatic...
      Alesul meu poet,
      Nu este întâmplător că totdeauna cele mai măreţe pagini de călătorie vin dintr-o dulce şi îndelungă aspiraţie de a umbla, de a visa lângă repere pe care numai le-ai dorit, şi încă luni şi ani repetaţi fără milă. Nu e întâmplător că dumneata
14
  vezi în această himeră de piatră căreia îi dedici de fapt mai multe poeme o persoană înfometată de necunoscut, consumând timpul placid şi impenetrabil, indiferenţa fiind de fapt aici o mască a unui dispreţ subsumat, un rezultat filosofic în faţa nimicniciei oricărei activităţi umane. Dar deşertul dumitale, acea idee de nelinişte infinită în faţa celei mai şirete alcătuiri geografice, ţară a amăgirilor de nisip, a setei şi a aspiraţiei către perfectibilitate, tărâm al profeţilor, idee a unei gândiri sagace, incatenate în termeni care nu ţin numai de realul fizic? Dar Memfisul dumitale, dar steaua secetoasă a melancoliilor dumitale veghind într-un cer aspru, de departe, de sus, infinit în sus? Dar acele visări ale dumitale, lumina de lună a gândirii, cum spune atât de frumos amicul nostru comun, Jules Renard? Dar acei şfincşi înşiraţi parcă într-un cordon infinit, goliţi de putere? Voi mai putea citi vreodată ceva tot atât de frumos ca paginile dumitale despre Luxor şi despre renumita, turburătoarea Vale a Regilor? Dar statuile dumitale îngrămădite parcă într-o vegetaţie de piatră proliferând fără osteneală, tumefiate, cum scrii, de propriul tor gol interior? Ce demon, spune-mi, te-a dus acolo şi mai ales ce iele te-au aruncat în faţa hârtiei ca să-mi provoci atâta adâncă tempestă interioară şi dorinţa nemaipomenită de a pleca imediat spre acest Egipet fantastic pe care îl iubesc din cauza dumitale nebuneşte şi spre care aspir cu toată curiozitatea mea dezlănţuită de dumneata? Cine ţi-a dat acel ochi infractor cu care devoalezi taina acestei ţări enigmatice? şi-acum, cum bagi de seamă, tot pe dumneata te citez pentru că începi să mă înfricoşezi...
15
      Iubite Octavian Palei*,
      Cum sâ scriu incâ despre paginile dumitale despre Sala Hipostilă de la Karnak? Despre pădurea torenţialăT titanică de coloane ca o tainică dumbravă împietrită, undeva într-un dtţcrt de nisip otrăvit de somn?
      Să mă opresc aici, permite-mi să respir, scrisorile lungi nu sunt serioase, un entuziasm care ar semăna cu un maraton Sportiv de cuvinte falnice şi îngălate de dulceaţă te-ar supăra ţi pe dumneata şi pe cititor, Permite-mi ca aceste rânduri pe Care ţi le-am scris sincer şi uluit să fie o scurtă prezentare a volumului dumitale care nu ar fi avut nevoie de aşa ceva. Te rog să mă crezi, este aproape o agresiune ca eu să mai scriu despre această carte, dar ceva mă face nefrenat. Iubesc literatura bună şi dumneata ai reuşit să mă faci trist şi fericit tn acelaşi timp. Trist pentru că nu am reuşit să scriu ceea ce ai scris dumneata despre leagănele civilizaţiei omeneşti văzute atât de bine şi înţelese şi mai bine, şi fericit că pot să spun asta şi să iscălesct
                                       Eugen Barbu noiembrie, 1971
                                     mitul păsării phoenix
    Bucuria descoperirii prin călătorie comportă riscul ei, Ceea ce Gerard de Nerval numea, în Voyage en Orient, a fi dezmoştenit de iluzii. în fiecare drum am renunţat la peisaje interioare în favoarea celor adevărate, înlocuin-du-le, din păcate prea des, cu imagini văzute furtiv, în treceri grăbite, astfel că aş fj fost îndreptăţit, uneori, să mă întreb în ce măsură asemenea împrejurări, ce mi-au fost mai degrabă impuse de viaţă, căci am o natură retrogradă, de sedentar, nu m-au sărăcit, în loc să mă îmbogăţească. Dar nu ţin sa-1 supăr pe Hermes, zeul călătoriilor, care a aruncat zarurile în locul meu, dându-mi brânci de două ori spre Egipt. Prima oară, la treizeci de ani. A doua oară, când aveam patruzeci şi patru, cifră misterioasă în destinul meu.
    întâia oară, am decolat din Atena seara. Curând, întunericul s-a precipitat compact în jurul avionului. Zburam peste o Mediterahă din care nu vedeam nimic.
                                       drumuri prin memorie

Orele până la aterizare erau ameninţate, astfel, să se transforme în timp gol, plicticos.
     Pe atunci, nu ştiam că, pentru a se transforma într-o experienţă interesantă, nesuperfieială, orice călătorie trebuie să înceapă cu un gest de modestie, de renunţare. Trebuie să încerci să laşi în urmă, măcar, o parte din bagajul de prejudecăţi. Trebuie să cauţi să scapi de curiozitatea pripită care vrea „multe“, nu „mult“ şi de dorinţa, ajunsă un fel de manie modernă, de a umbla cu ghidul în mână, ca un contabil care vrea să verifice un inventar de informaţii. A-ţi lăsa încălţările, prăfuite de alergătura profană, înainte de a pătrunde în spaţiul sacru al unei moschei, nu e chiar un simplu moft protocolar. Câţi ştiu, cu adevărat, mitologie, dintre cei care merg să vadă Egiptul? Şi ce vor vedea dacă nu vor avea, cel puţin, smerenia de a-şi pune problema? Istoria, într-o ţară ca Egiptul e, inevitabil, într-o şi mai mare măsură decât în Grecia, contaminată de mitologie. Iar când nu are legătură cu mitologia, rămâne străină de apa Nilului, chiar dacă se află pe mal. Trăieşte în alt timp decât cel căruia îi surâde Sfinxul şi care nu e nici trecut, nici viitor, nici prezent, ci, poate, secretul sugerat în vestita inscripţie din sanctuarul zeiţei Neith din Sais: Eu sunt ceea ce este aici, ceea ce a fost şi va fi; nimeni nu mi-a ridicat vălul. Nimeni, căci miturile nu pot fi pipăite de experţi ca o piatră luata dintr-un templu ruinat.
    Mi sc părea ciudat că mă duceam noaptea spre o civilizaţie a soarelui, spre acel Heliopolis misterios unde vtnca, odinioară, pasărea Phoenix să moară şi să renască din propria ei cenuşă. La greci, care au importat legenda, pBKfirea Phoenix reapărea după lungi perioade de timp, cinci sute de ani sau o mie şi chiar mai mult. O legendă veche din Heliopolis ne dezvăluie, însă, că, renăscută, pasărea Phoenix aducea în templul soarelui cenuşa tatălui ei, învelită în smirnă şi modelată în forma unui ou. Deci, OU era vorba despre aceeaşi pasăre! Cum să nu tresari, imintindu-ţi acest amănunt, în timp ce tc îndrepţi spre Egipt? Fără voie, în clipa următoare tc întrebi: ce legătură există între Egiptul modem şi Egiptul sălii hipostile de la Kamak? Tot ce reprezintă gloria turistică a Egiptului, piramidele, Sfinxul, Valea Regilor, Luxor constituie „cenuşa tatălui11. Şi orice călătorie în Egipt, dacă nu e de afaceri, devine, în realitate, o excursie într-un cimitir fabulos, o aventură care nu mai face, clar, deosebirea între soare şi moarte.
    Mă vedeam de-acum rezemat de o coloană viscolită de hieroglife, la Karnak, şi mă gândeam că, dinlotdeauna, prin ceea ce „a fost“ şi prin decepţii va fi trecut, melancolică, o pasăre Phoenix. Nimeni nu poate garanta că a existat vreodată trupul ei dc crepuscul şi auroră, pentru că nimeni nu poate lămuri ce fc-1 dc cenuşă era aceea în stare să germineze aripi, dar cum să discuţi raţional despre un
drumuri prin memorie
mister? Hermeneuţii o descriu în universul acvatic apărui din revărsările Nilului, creându-se, ca şi soarele, în prima dimineaţă, din ea însăsi. Era un fel de cocor cenuşiu, numit în egipteană boinu, cu ciocul lung, cu capul împodobit de o dublă egretă, cu un colier de pene aurii, bătând spre roşu, sau cel puţin aşa am văzut-o în reproduceri, pictată pe pereţii mormintelor din Theba. La Heliopolis, metropola zeului Ra, adepţii cultului solar o adorau aducându-i ofrande ori de câte ori se aşeza pe salcia sacră a cetăţii. Pentru vechii egipteni, animalele sacre erau receptacole pământeşti ale zeilor şi, de aceea, ei vedeau, probabil, în pasărea Phoenix o ipostază terestră a soarelui, înghiţit de umbre în fiecare seară şi reînviat luminos în zori. Oricum, ceea ce este esenţial în acest mit este refuzul de a accepta un sfârşit.
     Cultura e ceea ce rămâne după ce uităm ce am învăţat, spunea Marc Girardin. La un moment dat, am vrut să-mi aduc aminte locul, de dincolo de prima cataractă, unde se presupune că Flaubert a găsit numele viitoarei madame Bovary. Acest amănunt nu are, însă, nici o relevanţă. Valea Nilului e domeniul frumoasei Nefertiti, cu gâtul ei curbat si cu fata lucioasă cum o arată statuetele de cuartit de care s-au îndrăgostit mulţi bărbaţi în muzeele modeme. Printre care şi eu.
                                     lumină pe nisip
     Se zice că Egiptul fizic e mai întâi lumină pe nisip. Prima oară, am nimerit, însă, într-un Egipt din care lipseau ŞÎ lumina şi nisipul. Deşi aeroportul e construit în plin deşert, ia vreo douăzeci de kilometri de Cairo, n-am zărit, în acea noapte caniculară, de vară egipteană, nici un semn că pustiul se găsea undeva pe aproape. Cerul era perfect senin, plin de stele strălucitoare care-1 făceau fastuos şi teatral, cum va fi fost, probabil, tavanul sălii hipostile de la Kamak, dar, în Egipt, „lumină11 înseamnă altceva, lumina violentă şi toxică din care se naşte, în deşert, Pata Morgana.
     înainte de orice, dorisem să văd deşertul. Era una din obsesiile mele. Probabil, ca orice romantic, sufăr de nostalgia de a mă lăsa amăgit. De aceea, obosit de drum şi derulat, aveam impresia că ratasem ceva. în loc de scribi de piatră, cum mă aşteptasem, copilăreşte, să întâlnesc, încă de Ia aeroport, vedeam doar funcţionari apatici care se ocupau de formalităţi banale.
24
drumuri prin memorie
    Ajuns în Cairo, mi-ar fi plăcut să mă duc direct la Giseh, să mă învârt prin întuneric în jurul Sfinxului, adulmecând, ca în poveştile romanţioase, otrăvurile subtile ale deşertului la care visasem, ani în şir, din motive prea complicate ca să le expun aici. Bineînţeles, n-am făcut-o. M-am dus, cuminte şi prozaic, la hotel. Nu eram de ajuns de excentric pentru o asemenea escapadă. M-am mărginit să deschid fereastra camerei şi să mă uit vreo jumătate de oră în zare, până ce m-a răpus somnul, de parcă ar fi fost posibil să văd altceva decât clădirile de un galben incert, de culoarea prafului, din Cairo.
    A doua oară, am sosit într-o iarnă, la amiază. lamă care, în Egipt, semăna cu vara de la noi. Prin hubloul avionului, am zărit Nilul şerpuind greoi dincolo de minaretele şi bulbii moscheilor. Avionul s-a rotit de câteva ori, pregătindu-se de aterizare, şi, atunci, am observat că aerogara şi clădirile din apropiere aveau culoarea nisipului, ca şi cum mirajele deşertului molipsiseră zidurile.
    Nu sunt un călător însetat de real. Pot să trec pe lângă lucruri pe care nu le observ sau le observ cu oarecare dificultate, mai târziu şi mai fragmentar decât alţii. în schimb, o culoare, un amănunt, o impresie mă pot emoţiona puternic, declanşând în mine reacţii durabile. Nu mă surprinde • că nu pot spune mai nimic serios despre societatea modernă egipteană. Recunosc, chiar, că nu prea
egipt
25
m-a interesat. încă de la prima călătorie, am sesizat ruptura dintre timpul istoric şi timpul mitologic, în Egipt, şi că sensibilitatea mea a înclinat, fără ezitare, spre cel din urmă. Poate de aceea zidurile prăfoase din Cairo îmi vin în minte cu aceeaşi insistenţă ca faţa fardată de nisip a Sfinxului. Cu toate că, practic, între ele e o prăpastie.
     Eram conştient de ridicolul situaţiei. Mergeam pe o şosea, cu asfaltul încins, într-un autobuz, relativ, modem, iar eu aveam senzaţia că Herodot trecuse cu puţin înainte şi că nu se scursese prea multă vreme de când Platon venise să se iniţieze în secretele preoţilor din Heliopolis. Un dromader, descurajat, probabil, de căldură, avansa încet pe marginea drumului, fără să se sinchisească de maşini. Nu ne-a învrednicit, măcar, cu o sperietură când şoferul a claxonat. Mersul lui urma alte legi. Peste câteva minute, intram în Heliopolis. Un Heliopolis străin, desigur, de cetatea iniţiatică a divinizării soarelui, unde Manethon a scris, cândva, prima istorie a Egiptului, dar numele, cu sonorităţi magice, îmi stârnea o stranie melancolie.
     în deşert, se zice, nu se duc decât îndrăgostiţii şi nebunii. Eu mai cunosc o categorie, în care mă includ. Cei care nu se descurcă prea bine în vacarm şi tânjesc după un loc de unde, speriindu-se de izolare, să se întoarcă pocăiţi în societate. Asta poate explica de ce nu mă de-
26
drumuri prin memorie
ranja deloc uşurinţa cu care             reminiscenţe de
lectură cu ceea ce observam. I imuna soarelui egiptean arde, la amiază, privirea ca o flăcăi A de sudură. Cerul e senin de la un capăt la altul al anului. ('um să-ţi sune, deci, „Heliopolis“ ca „Londra", să zicem/ (iii ar dacă la mijloc e o mică fraudă pe care ţi-o organizezi singur. Acum, Heliopolis esţe un cartier al oraşului Cairo, cu străzi drepte, pe care domină clădirile în stil ncomaur, drag arhitecţilor din primul deceniu al secolului nostru. Din capitala mitului solar a ajuns la noi numai un obelisc din granit roz de Assuan, din care timpul s-a scurs ca dintr-un copac uscat. Strabon vorbea de trei obeliscuri, dar două au fost duse la Roma.
     Unii au văzut în obeliscul egiptean geometrie pură, alţii şi-au amintit de piatra primitivă pe care, conform credinţelor heliopolitane, s-a aşezat soarele răsărind din oceanul primar. Epocile mai târzii au exilat peste cincisprezece asemenea monoliţi de granit în pieţele unor metropole europene şi americane fără să ştim cu precizie nimic în plus despre sensul ce l-au avut ei în Heliopolisul foarte versat in lucruri cereşti, cum au zis grecii... Aşa mi-aş fi dorit să pot visa, drept ca aceste obeliscuri, limpezit de toate ezitările şi jumătăţile de măsură... Dar aş fi cerut prea mult de la un indecis ca mine.
                                             taina sfinxului
    De cât timp eram acolo? De o oră? De două? Cum nu mă uitasem la ceas când venisem, nu mai ştiam exact. Mă învârteam pe esplanada pavată din faţa Sfinxului, din ce în ce mai asuprit de căldura înăbuşitoare şi mai încurcat. Numi închipuisem că figura Sfinxului, cu orbitele ei împăienjenite de nisip, îmi va crea o asemenea derută, mai ales că-mi era foarte familiară din fotografii.
    Prima reacţie a fost una de vagă dezamăgire. Mi se părea că nici privirea rigidă, nici trupul uriaş al leului cu chip omenesc, nu erau ceea ce mă pregătisem să găsesc. Grosolan, ţeapăn, cioplit fără prea multă artă, trupul impresiona doar prin masivitate. De ce i se vor fi atribuit atâtea taine? Doar fiindcă stă cu labele, enorme, pe nisip de patruzeci şi şapte de veacuri? Sau fiindcă, descope-rindu-1 lângă piramide, arabii l-au numit „paznicul cimi-tirelor“? Figura ar fi frumoasă, poate, în ciuda frunţii
drumuri prin memorie
28
înguste şi a pomeţilor prea accentuaţi, dacă nasul nu i-ar fi fost zdrobit. Dar nu pentru a mă convinge de asta venisem, încărcat de aşteptări tulburi.
     Apoi, mi-am dat seama că mă grăbisem. Sfinxul se uită cu o fixitate ciudată spre acelaşi punct al orizontului. Are o rigiditate a concentrării care-i dă o tensiune ameţitoare când te depărtezi suficient de mult pentru a o pune în relaţie cu cerul şi cu deşertul. în clipa aceea, corpul greoi al leului nu mai e decât un soi de rampă de lansare pentru o inspecţie metafizică a ceva ce nu se vede.
     Rezultatul a fost că m-am simţit un biet ignorant profan dinaintea unei priviri religioase. Şi, pe măsură ce examinam mai atent încordarea de pe faţa Sfinxului, înţelegeam că ea mă descumpănea deoarece ieşea din limitele istoriei cu care, ca european, eram obişnuit. Atunci, cele patruzeci şi şapte de secole mi s-au părut grele ca nişte lespezi ce mă striveau. Nu reuşeam să mă gândesc la Kefren, ale cărui trăsături le-ar reproduce gardianul piramidelor, ca la Napoleon, uşor de imaginat dinaintea mormintelor faraonilor, ofensat de un orgoliu mai mare decât al său. Mă rătăceam în timp ca într-un deşert cu sarcofage goale unde nu-mi puteam stăpâni perplexitatea fiindcă nu mai puteam deosebi dezastrele de intimitatea cu zeii pe care vechii egipteni au trăit-o în forme mai puţin accesibile nouă decât ale grecilor.
     Adevăratul şoc a venit, însă, de la surâsul abia perceptibil de pe buzele uşor avariate. în momentul în care
egipt
29
m-am oprit asupra lui, primitivismul blocului de calcar n-a mai contat deloc. Decepţia mea iniţială fusese ridicolă. Cum de nu sesizasem ironia acelei priviri oarbe care nu ne dă nici o importanţă, interesată de altceva! Sfinxul sfârşea prin a mă face să mă simt un fir de praf lângă masivitatea lui care mă ignora, dispreţuitoare, concentrată în contemplarea unui orizont inaccesibil nouă. Aproape că înţelegeam iritarea emirului care a vrut, prin Evul Mediu, să-i schilodească surâsul cu tunul. Căci zâmbetul care iradia din piatră mi se părea, uneori, de-a dreptul provocator şi batjocoritor, îmi da o stare de irtconfort. Prea multă smerenie şi prea multă luciditate, care-ţi dezvăluie fără menajamente că problemele care te frământă nu depăşesc, de fapt, în valoare nălucile deşertului, nu sunt lesne de acceptat.
     O dată mai mult, m-a mirat confuzia care se face, frecvent, între monstrul din mitologia greacă, sfinxul pe care l-a învins Oedip, şi „androsfinxul“, sfinxul masculin, apărut ca un principiu misterios în mitologia vechiului Egipt. Derutaţi de asemănarea exterioară, deşi la ei sfinxul avea totdeauna cap de femeie, grecii l-au botezat la fel. Deosebirea e însă fundamentală. Sfinxul grec punea întrebări. Mai exact, una singură pe care o repeta tuturor călătorilor. Oedip a cunoscut răspunsul şi l-a dat. El suna orgolios: „Omul". Cu asta, soarta sfinxului grec a fost pecetluită. Monstrul s-a sinucis. în Valea Nilului, sfinxul e
30
drumuri prin memorie
„o enigmă în sine şi pentru sine“, cum a zis Hegel. El nu le dă nici o atenţie celor care se opresc în faţa lui. Se uită
dincolo de ei. Si dacă la Kamak, unde Amon însusi s-ar fi
                > *
încarnat în felinele sculptate pentru a-şi proteja templul, sfincşii au un aer, cumva, domestic, la Giseh, Oedip n-ar fi putut obţine nici o izbândă. Gardianul piramidelor presupune alt răspuns decât cel găsit de greci. Un răspuns care s-a pierdut, probabil, în „cenuşa tatălui" dusă de pasărea Phoenix în templul soarelui. Privirea încordată caută nu orizontul nostru, soarele nostru, ci soarele primordial, apărut, cum spune un mit de la Heliopolis, dintr-un ou misterios ce plutea în apele confuze, de la începuturi, sau dintr-un caliciu de lotus cu petale nocturne.
     Inevitabil, sfârşeşti, însă, prin a-ţi aminti că în piramide sarcofagele sunt goale. De multe secole, paznicul secretelor faraonilor nu mai păzeşte nimic, în afară de propria sa taină. Asta a schimbat iarăşi perspectiva din care-1 priveam. în locul monstrului ironic şi sfidător, am văzut o fiinţă născută din singurătate şi pentru singurătate. Se ştie că încă din timpul lui Tutmes al IV-lea, Sfinxul a trebuit să fie dezgropat în câteva rânduri din dunele de nisip aduse de vânt. De fiecare dată, el şi-a reluat pânda, supraveghind cu aceeaşi fixitate stranie partea nevăzută a istoriei.
                                   miza pe moarte
     în ciuda faptului că matematica nu-mi inspira multă simpatie, am nutrit, la un moment dat, în ultimii ani de liceu, o pasiune specială pentru Pitagora. Un profesor de care eram apropiat m-a convins că înţeleptul din Samos, ce-i impresionase şi pe preoţii lui Apolo la Delfi, întruchipase aspiraţiile cele mai înalte ale antichităţii, în plan spiritual, şi am citit tot ce mi-a căzut în mână despre iniţierile lui Pitagora la Memfis şi în Babilon. Aşa am aflat că, după invazia lui Cambise în Egipt, Pitagora l-a văzut pe faraonul Psammenit dus în faţa regelui persan, în lanţuri, şi aşezat pe o movilă în jurul căreia au fost rânduiţi demnitarii şi slujitorii faraonului. A văzut-o, apoi, pe fiica lui Psammenit, îmbrăcată în zdrenţe, urmată de fetele din suita ei, de asemenea îmbrăcate îh zdrenţe. îngrozit, a asistat la aducerea fiului faraonului, urmat de două mii de tineri, fiecare cu zăbala în gură şi cu căpăstru pe cap. Şi i-a văzut pe toţi decapitaţi, în vreme ce Cambise, tolănit
drumuri prin memorie
n
pe un tron, se desfăta urmărind acel spectacol cumplit.
     Atunci m-am dumirit că, mult înainte de Salamina şi de Maraton, confruntarea dintre barbarie şi civilizaţie a avut loc pe malurile Nilului. Şi tot atunci am început să mă interesez asiduu de secretele de la Memfis, de ruinele glorioase de la Luxor şi de enigmele piramidelor, într-un elan juvenil însetat de reverie sau, poate, de aventură, punând bazele unei slăbiciuni pentru antichitate care nu m-a mai părăsit. Dar trebuia să ajung la Giseh, să respir aerul bolnav, ars de febră, din marginea deşertului, să încerc acea senzaţie de sete permanentă şi de pericol pe care ţi-o dau nisipurile şi soarele, aproape funerar, pentru a înţelege că nu întâmplător toate cele optzeci de piramide existente în Egipt sunt situate pe malul stâng al Nilului, unde apune soarele. Mă mirasem, în multe rânduri, că, având atâta piatră la dispoziţie în carierele de la Assuan, faraonii îşi construiseră reşedinţele din materii perisabile, din cărămizi uscate şi lemn. Acum, găsisem o explicaţie posibilă. Neputându-se consola pentru trecerea, inevitabilă, a vieţii, vechii egipteni dăduseră morţii o atenţie exagerată. Au mizat, religios, pe moarte, folosind piatra, în speranţa că trupurile mumificate vor regăsi ce promiteau zeii. Nici un popor nu şi-a pus atâtea nădejdi în morminte. De aceea Valea Nilului e plină azi de necropole, în timp ce din bucuria de a trăi şi din palatele faraonilor, cu splendidele lor grădini, n-a rămas absolut nici o urmă.
egipt
33
     Nilul era, undeva, aproape, bântuit de fantome arheologice. Pe cer, câţiva nori uscaţi, din care nu putea să cadă ploaie, ci tot nisip, atârnau imobili, fascinaţi, parcă, de ochiul de lynx al deşertului. Singura certitudine categorică acolo.
     Datorită nisipului care-i acoperă labele, neglijăm amănuntul că Sfinxul nu este o statuie obişnuită, ci o stâncă sculptată. Versiunea admisă de cei mai mulţi egiptologi zice că pe parcursul excavării platoului, folosit şi el pentru alimentarea piramidelor cu piatră, a rămas la suprafaţă o proeminenţă de calcar gălbui, de rezistenţă mediocră. Arhitecţii ar fi „adoptat" această stâncă pentru a pune piramidele sub protecţia unui simbol şi în complicitate cu el. Aşa ar fi apărut Sfinxul, ca garant al „Orizontului lui Kheops“... Deşartă garanţie, desigur. S-au găsit mumii îngropate, pur şi simplu, în nisip, în schimb fantastica piramidă a lui Kheops conţinea doar un sarcofag gol când urmaşul lui Harun al-Raşid a ordonat să se forţeze intrarea în necropola faraonului, stropindu-se cu oţet rece pietrele înroşite de foc. Lungile preparative pentru nemurire au eşuat, nu o dată, în finaluri ironice. De la ambiţiosul Kheops n-au rămas decât o statuetă de fildeş cu nas acvilin, cu bărbia voluntară, şi hieroglifa numelui dat de el piramidei sale: Kheops aparţine orizontului...
chip şi mască
     înainte ca grecii să-i dea Sfinxului numele monstrului biruit de Oedip, egiptenii îi spuneau shespankh, „statuia vie“. Nu e exclus, totuşi, ca Sfinxul să se fi aflat în acel loc, zic alţii, înainte ca faraonii din dinastia a IV-a să se decidă să-si construiască acolo mormintele. La urma
            9
urmei, nici o ipoteză nu-ţi pare imposibilă lângă o piatră pe care o poţi bănui bolnavă de infinit, fără să ai sentimentul că ai început s-o iei razna, să delirezi, din pricina soarelui atroce ori ameţit de gândul că animalul fabulos din faţa ta a văzut toate răsăriturile de soare de aproape cinci milenii. Baletul circular al orelor devenind, acolo, un balet al veacurilor.
     Mi-am amintit că Mariette, descoperitorul unui mare număr de sfincşi, îl socotea pe cel de la Giseh o excepţie. El a presupus că, undeva în pântecul leului, ar putea exista o criptă, că Sfinxul ar putea fi o necropolă, ascunzătoarea unei mumii. Un specialist în perforaţii i-a scormonit
egipt
35
Sfinxului trupul cu ajutorul unor tije de fier, având în vârf o daltă. Sondajele s-au oprit la o adâncime de nouă metri fără să fi descoperit nimic. S-a presupus, apoi, că ar exista ceva sub el. Şi această ipoteză a căzut. Dedesubt, nu există decât stânca de calcar.
     Statuia e rudimentar cizelată. Poate aşa şi trebuia la asemenea proporţii. Nasul, zdrobit, mutilat, măsoară aproape doi metri, iar gura, cu rictusul ei enervant, ar putea înghiţi o cămilă. Dar nu în primul rând proporţiile ne tulbură. Cu siguranţă, dus departe de deşert, dacă aşa ceva ar fi posibil, Sfinxul ar înceta să mai dea vertijuri. El depinde într-o măsură decisivă de decorul în care se află. Poate că, iniţial, a avut, într-adevăr, nu numai trăsăturile lui Kefren, ci o identitate simbolică precisă. Nisipul şi timpul l-au deposedat, însă, de ea şi l-au transformat în enigmă. în fapt, neliniştea pe care ne-o creează provine nu din ceea ce vedem, ci din ceea ce nu înţelegem.
     Sau din ceea ce simţim, dar nu putem explica. Chipul Sfinxului e, simultan, chip şi mască. Timp şi negarea timpului. Taină luminată de un soare brutal. Amestec de teologie şi indiferenţă. E imposibil să nu te gândeşti că a supravieţuit, nepăsător ori atent la punctul pe care-1 fixează, celor ce s-au oprit prin secole la picioarele sale, lui Alexandru cel Mare, frumos şi impertinent, sau lui Cezar, întărâtat de Cleopatra. Zâmbetul de pe gura aceea slută s-a adresat tuturor, pe rând, fără ca Sfinxul să-i vadă, fără
36
drumuri prin memorie
să-i cunoască... încremenit într-o veşnicie somnambulică de felină otrăvită cu stupefiantele deşertului...
     Grecii au plătit greşeala de a numi sfinx sălbăticiunea neobişnuită găsită lângă piramide cu preţul estompării legendei lor. Tăcerea sfinxului egiptean s-a dovedit mai obsedantă decât întrebarea celui grec. Cine nu înţelege azi prin „sfinx“ o tăcere de nepătruns, o muţenie tainică? Niciodată nu mi se va părea că am cernut printre degete tot nisipul acelor ore cât am stat la Giseh, gândindu-mă la taina Sfinxului şi la prozaica mea trecere pe-acolo. Sfinxul îţi înfierbântă curiozitatea de a afla secretele rigidităţii sale mistice şi raţiunile pentru care a fost pus să supravegheze orizontul, apoi te lasă să crezi ce vrei, să ridici din umeri ori să bănuieşti mistere inexistente. Galeriile şi camerele funerare din piramida lui Kheops propun, măcar, cifre şi simboluri. Sfinxul îţi arată doar un obraz pasiv, cu calcarul zgâriat de nisipul care l-a lovit când vântul a stârnit furtuni în deşert. întrebările sună în gol, nu te duc la nimic sigur, ceea ce te face să vezi, la un moment dat, în acel animal, socotit de vechii egipteni pe jumătate divin, un monstru lipsit de sens. Ori, dacă are un sens, atunci e unul absurd, să păzească sarcofage goale; să fie, adică, inutil şi real.
     în cele două milenii care au trecut de la moartea Cleopatrei, nisipul a urcat şi a coborât în jurul colosului
egipt
37
de piatră ca fluxul şi refluxul mării. Soldaţii romani aveau nevoie de scări să se suie pe spinarea Sfinxului pentru a-şi usca hainele la soare. în schimb, ai lui Bonaparte îi puteau atinge faţa cu mâna fără nici o dificultate. Numai ambiguitatea Sfinxului a rămas aceeaşi. Dacă legea pietrei e memoria, iar a nisipului uitarea şi tot ce mai ţine minte sau nu, din vechime, Valea Nilului, se împarte strict în aceste două categorii, Sfinxul are o natură dublă. Aparţine jumătate stâncii în care a fost sculptat, jumătate nisipurilor, simbolizând inclusiv impasurile în care ne aruncă Egiptul.
     în plin secol al XlX-lea, înălţarea obeliscului adus la Paris în Place de la Concorde a pus inginerilor moderni probleme complicate, în vreme ce vechii egipteni au ridicat cu zecile asemenea stâlpi de granit. Arhitravele sălilor hipostile au greutăţi stupefiante şi nici astăzi nu suntem siguri ce mijloace le-au făcut posibile. Unul din specialiştii avizaţi în acest domeniu, Auguste Choisy, presupune că în timpul construcţiei templul era umplut cu cărămizi crude, scoase ulterior din interstiţii pentru a reda coloanelor spaţiul gol necesar. Dar ce explicaţie primeşte, se întreabă pe bună dreptate altcineva, cel care vrea să ştie de ce pumnalul lui Tutankhamon, aflat azi la muzeul din Cairo, este de oţel inoxidabil? De ce, după patru milenii, lama sa imaculată are doar o pată minusculă, urma picăturii de acid folosită de chimistul modem ca să recunoască natura metalului?
sunet şi lumină
     M-am temut de un spectacol „sunet şi lumină" la piramide. Dar până la urmă m-am dus. Şi m-am aşezat pe scaun ca la un cinematograf în aer liber, numai că sub scaun simţeam nisipul de la marginea deşertului, iar ecranul imens era chiar noaptea deşertului libic.
     Aşteptând să înceapă spectacolul, încercam să înţeleg de ce îhtr-o lume în care aproape totul sfârşeşte prin a se banaliza, uimirea în faţa piramidelor, în loc să scadă, creste. Am văzut cum arată deserturile lunare, dar nelinis-tea pe care ne-o insuflă deşertul de lângă mormintele faraonilor a rămas intactă. Am realizat fisionarea atomului, dar surâsul Sfinxului ne tulbură mai departe. Timpul alchimiştilor ar fi fost mai potrivit pentru a stimula superstiţia cifrelor din marea piramidă, dar ea a înflorit în plin secol XX. Din ce pricină? Zgomotul unui avion care îşi executa zborul de noapte mi se părea, brusc, neobişnuit, bizar. Cumva fiindcă deşertul estompează timpul
egipt
39
istoric? Aş fi preferat în acele clipe să descopăr piramidele cunţ a făcut-o Flaubert, lansându-şi calul într-o cursă furioasă, în mare galop, stârnind nori de praf, în vreme ce vulturii planau deasupra, iar Maxime du Câmp era palid de emoţie... nu să aştept, ca un burghez comod, pe un scaun, după ce am coborât din autobuz şi am prezentat un bilet de intrare... Numai că trebuia să mă mulţumesc cu ce mi se oferise.
    O voce, în difuzoarele aranjate cu savantă ştiinţă a efectelor, a spart liniştea anunţându-ne că, în faţa noastră, cortina nopţii se va întredeschide pe scena unde s-a jucat drama unei civilizaţii. Un con de lumină a incendiat capul Sfinxului, după care, pe rând, cele trei piramide au ieşit teatral din întuneric. Comentatori invizibili povesteau visul tâhărului faraon atlet Amenofis al II-lea şi febra lui Champollion... Ravagiile de pe faţa Sfinxului dispăreau însă, pudrate de lumina artificială. Enigma avea acum carnaţie sănătoasă, sangvină. Piramidele erau şterse de praf şi spălate într-o baie de lumină festivă, care le lua măreţia zădărniciei lor sfidătoare; cea care a făcut ca, o dată cel puţin, iluzia să se dovedească mai puternică decât certitudinile.
    în piramida lui Kheops sunt milioane de blocuri de piatră, îngrămădite pe un teren care ar cuprinde la bază -se zice - suprafaţa ocupată de catedrala florentină Santa Maria del Fiore, Domul din Milano, San Pietro şi Sf. Paul
40
drumuri prin memorie
din Londra, la un loc. E absurdă, oare, această enormă cantitate de piatră deasupra unor sarcofage jefuite? Piramidele n-au biruit moartea, cum au crezut cei care le-au ridicat. Dar scepticismul nu ne-a lăsat nicăieri un asemenea monument. Chateaubriand, de nu mă înşel, a scris că ideea de a învinge timpul printr-un mormânt n-a ieşit dintr-o minte vulgară.
     La sfârşitul spectacolului, spectatorii au schiţat, din obişnuinţă, gestul aplauzelor. După care s-au ruşinat, probabil. Bieţi călători de o seară îndrăzneam să aplâudăm veşnicia.
     în drum spre hotel, m-am gândit că un pumn de nisip izolat de desert nu mai înseamnă nimic. Si ne scuturăm
             ♦                             9
mâinile de el, plictisiţi. Reîntors în deşert, nisipul devine altceva, materie misterioasă, neliniştitoare. Când am luat o piatră\ căzută din trupul Sfinxului şi am ascuns-o în buzunâr cu graba cuiva care comite un delict nu mi-a trecut prin minte că, ţinută în celofan, ea nu mai e decât materie ordinară.
umbra piramidelor
    Ce ironie, totuşi, să mergi la piramide cu tramvaiul! Ieşeam dintr-un Cairo toropit de căldură, printre palate vechi cu lei de calcar dormind afară, printre taxiuri grăbite, felahi desculţi şi cămile placide; orizontul era ars de nisip sau de soare dincolo de penajele ultimilor palmieri şi, deodată, în acelaşi timp cu deşertul, au apărut pe acest orizont arid umbrele istoriei antice, iar tramvaiul a devenit, brusc, banca de liceu în care am învăţat despre Kheops, Kefren şi Mikerinos.
    Evident, niciodată nu m-am îndoit de monumentalitatea lor şi, totuşi, la Giseh, m-am surprins în câteva rânduri satisfăcut că am verificat eu însumi o realitate ce pare o poveste cu nisipuri fierbinţi care halucinează munţi de piatră sau cu castele gigantice ridicate pentru a amorţi frica de moarte cu o minciună impunătoare. Piramida e o orgie geometrică, succesiv raţională şi absurdă, un desfrâu al vanităţii, al iluziei, victoria cea mai pură în arhitectură
42
drumuri prin memorie
a liniei drepte şi cea mai inutilă. Ea ne impune o sfială involuntară, prin volum, şi ne irită bunul-simţ pentru că n-o putem găsi, până la capăt, logică. Dincolo de problemele inginereşti, stăruie o nedumerire: totuşi, de ce?
     Sosiţi la piramide, constatăm, relativ repede, că, de fapt, vroiam să vedem taina lor. Mormintele faraonilor sunt un fel de meteoriţi ajunşi la noi nu de pe altă planetă, ci dintr-un alt timp. Erau vechi când în Elada se năşteau primele cânturi din Iliada şi Odiseea. întâiele mărturii despre ele ni le-a furnizat Herodot, dar Herodot le-a văzut abia la douăzeci şi trei de secole după ce au fost ridicate. Exact cum noi am întâlni Capitoliul sau Parthenonul undeva într-o câmpie goală şi ar trebui să înţelegem istoria
Romei antice si a Eladei stând de vorbă cu trecătorii.
                »
Bonaparte a calculat că din blocurile de la cele trei piramide s-ar putea înconjura Franţa cu un brâu de piatră înalt de trei metri şi lat de treizeci de centimetri. Vreme de patru mii de ani piramida lui Kheops a rămas monumentul cel mai înalt construit de oameni până când săgeata catedralei din Koln i-a uzurpat performanţa pentru treisprezece metri diferenţă. Dar de ce au fost aduse acolo peste două milioane de blocuri de calcar numulitic, de circa două tone şi jumătate fiecare, şi ridicate unele peste altele vreme de douăzeci de ani? De ce această fortăreaţă colosală cu intrări secrete, uşi false, capcane arhitectonice şi galerii fără ieşire? Era doar un munte deasupra unui
egipt
43
sarcofag? Atât? Dorinţa modernilor de a valoriza culturile arhaice a văzut în ele o enciclopedie de piatră a antichităţii egiptene. Iar mistica numărului s-a hrănit îndelung în mormintele faraonilor cu speculaţii aritmetice, ameţită de gustul aventurilor oculte.
    Umbrele tufelor sărace şi rare de alfa se decupau ca nişte reptile de cerneală pe nisipul cenuşiu. Lumina tare extenua, parcă, până şi vântul, prefăcându-1 în linişte. Aici tunetul n-a bubuit niciodată. Nici fulgerele n-au brăzdat cerul. Norii sunt întâmplători, albicioşi, simple accidente pe cerul egiptean. Chiar îh pragul deşertului nisipul îţi intră în gură, îh ochi, scârţâie între dinţi şi se strecoară sub haine. Emoţia s-ar reduce, desigur, considerabil dacă în jur ar fi câmpuri cultivate sau un cartier din Cairo. Nisipul, îhsă, cu tot ce sugerează sau aminteşte el, explică exclamaţia arabului din secolul al XlII-lea care a devenit celebră: Toate lucrurile se tem de timp, dar timpul se teme de piramide. Piramida e o provocare a efemerului născută din spaima de efemer, din teroarea efemerului, o iluzie organizată cu mijloace enorme.
    Dar nu ne încredinţa Flaubert că, dacă am privi toată vremea cerul, am sfârşi prin a avea aripi?
în piramidă
     în jur, foia o lume pestriţă. Bărbaţi îmbrăcaţi în ga-labii largi, practice contra căldurii, sau europeneşte şi cu fes roşu, femei care-şi acopereau chipul cu severul lor melayeh negru, vânzători de răcoritoare şi, fireşte, inevitabilii turişti, asaltaţi continuu de negustori ambulanţi agresivi, insistenţi, care le ofereau, cu voci răguşite, amulete, scarabei sacri ori totemuri imitate, coborând mereu preţul.
     Avusesem norocul să nimeresc la Giseh într-una din zilele, destul de rare, lipsite de ceţuri de praf. După ce atmosfera fusese sufocantă la amiază, acum, pe măsură ce soarele cobora spre orizont, colorând în violet nisipurile, ea devenea suportabilă. Din puţinii bani pe care îi aveam, mi-am permis luxul unei mici „călătorii" cu cămila - bani aruncaţi, căci impresia a fost, mai degrabă, dezagreabilă -, după care am intrat în piramida lui Kheops. Am urcat, mai întâi, aplecat, pe coridorul îngust, apoi ghemuit, aproape
egipt
45
pe brânci, ca să nu mă lovesc de tavan, mirat că exista lumină electrică şi nu obscuritate întreruptă de călăuză cu torţe de magneziu. Aerul era stătut, dificil de respirat şi din ce în ce mai cald. Probabil, blocurile de granit degajau fierbinţeala acumulată. Dar am mers mai departe, sprijinindu-mă de stâncile atât de desăvârşit îmbinate încât între ele nu se poate introduce nici măcar o foiţă de ţigară. Cred că această tehnică a făcut inutilă folosirea mortarului. După un timp, m-am dat, totuşi, bătut. Carcasa formidabilă de piatră protejează în inima ei o cameră funerară pustie. Ceea ce ascunde piramida este acum gol, se lamentează un papirus vechi. Nu am avut deloc sentimentul că m-am apropiat de miezul misterului. Tot ce am simţit a fost o angoasă de care nu reuşeam să scap. Devenisem, parcă, prizonier într-o temniţă monumentală din care m-am grăbit să ies. Astăzi, nu mai ştiu dacă mi-a fost, chiar, frică. într-un fel, poate da. Oricum, afară, am respirat uşurat.
     Soarele asfinţea. Deasupra, cerul era de un albastru indigo. Şi cum amurgurile sunt scurte în Egipt, m-am grăbit să profit de timpul pe care-1 mai aveam la dispoziţie. M-am dus să văd bărcile solare, dezgropate nu demult lângă marea piramidă. Ele n-au navigat cu nici o mumie. Au fost găsite în nisip goale, la ţărmul legendelor care le dădeau proprietăţi iluzorii. După aceea am revenit să mai
46
drumuri prin memorie
privesc o dată piramida lui Kheops, ca pentru a mă convinge că vârful ei nu e un punct final. E numai locul unde piatra se transformă în idee. Poate nu greşesc prea mult zicând că toată acea masă colosală de blocuri de piatră a fost concepută ca piedestal al unei iluzii ce vroia să se asigure că moartea nu e decât o altă emisferă a vieţii.
     Dar, din ipoteză în ipoteză, nu e prea greu să aluneci într-un soi de transă în care, odată pierdută teama că fantezia îţi joacă feste, nimic nu te mai împiedică să vezi în piramidă nu atât o necropolă, ce stă, suverană şi zadarnică, între toate vânturile care o bat de milenii, ci o sirenă a deşertului. Ori să o asociezi cu apariţiile seducătoare ce atrag şi înnebunesc plimbăreţii întârziaţi din poveştile cu frumoasa Nitocris. Atunci, uiţi adevărul prozaic că e vorba de un mormânt unde se fac fotografii, ca să ne imortalizăm chipul pe un fundal durabil, după care, cine vrea să arunce cincizeci de piaştri adaugă amintirilor o plimbare pe cămilă.
                                        nilul mitologic
    Am întâlnit Nilul în trei ipostaze diferite. L-am urmărit transformându-se în tăcere curgătoare în apropiere de ruinele de la Theba, am stat pe malul lui aproape de Cairo, unde mi s-a părut o apă ca toate apele, doar mai tulbure, de culoarea ceaiului tare, l-am observat, apoi, cum întârzia să se despartă de maluri în deltă, presimţind sfârşitul aventurii sale.
    Unde era Nilul adevărat? Şi, la urma urmei, se poate oare vedea un asemenea fluviu? în aceeaşi clipă, în două locuri diferite, un fluviu se naşte şi moare. în aceeaşi clipă, el îşi trăieşte toate vârstele posibile, repetându-şi-le până ce va muri istoric după infinite morţi geografice. Şi ne-ar trebui o imposibilă ubicuitate ca să-l vedem. Cu atât mai mult ne scapă un fluviu ca Nilul care a avut întotdeauna un sens clandestin pentru privirea profană.
                La Roma, Tibrul s-a „urbanizat", trece disciplinat, discret, cu vagi prestigii antice, pe sub podurile, asurzite
48
drumuri prin memorie
de claxoane, care-1 traversează. La Paris, Sena pare mai „cultivată“, nu numai mai curată, decât Dâmboviţa noastră. La Florenţa, Amo lasă impresia că n-a curs niciodată prin Evul Mediu, atât de bine evocă, şi nu numai la Ponte Vecchio, Renaşterea. în schimb, Nilul a rămas un fluviu misterios, neinfluenţat în nici un fel de istorie. Plecat din pădurile ecuatoriale, se varsă în Mediterana, după ce a străbătut treizeci de grade de meridian, jumătate din Africa, fără să fie nici antic, nici modem. Miturile pe care le-a inspirat l-au ridicat, mai presus de soarta lui geografică şi de limitele istoriei, la condiţia unui principiu de existenţă.
    Anticii au atribuit Nilul lacrimilor zeiţei Isis, cea cu ochi verzi şi fosforescenţi. Apoi, l-au socotit întruparea lui Amon, Jupiterul egiptean, şi credeau că scobora din Paradis. Legende povesteau că pescarii care aruncau seara plasele în apă găseau dimineaţa rădăcini aromatice de ghimber, scoarţă amară de odogaci şi flori mici, verzui, de revent, provenind dintr-o naivă grădină cerească. Secole şi chiar milenii mai târziu, când înţelesul vechilor mituri se pierduse, într-o hartă de pe la 1500, cele şapte izvoare ale Nilului mai ţâşneau încă din „Muntele Lunii“. Nilul Albastru îşi câştiga cam tot pe atunci faima de a fi între ape ceea ce e şampania între vinuri, de vreme ce de acolo se trimitea apă la Constantinopole sultanului şi vizirului, ca apă minerală.
egipt
49
     întorcând, însă, nisipul în statuile din care l-a măcinat vântul, regăsim în hidrologia sacră a Egiptului antic un Nil reprezentat sub forma planturoasă a unui androgin cu pieptul umflat, cu pielea albastră-verzuie, cu o coroană de plante acvatice pe creştet şi încălţat cu sandale, ceea ce era un semn de opulenţă. Era una din puţinele zeităţi egiptene cu chip omenesc. Horus sălăşluia într-un şoim, Nefertum într-o floare de lotus, Hathor îşi alesese trupul unui sicomor, Thot, o pasăre Ibis, iar Neith era adorată sub forma unui scut cu două săgeţi încrucişate. Numele de zeu pe care-1 purta fluviul era Hâpy. Dar nu ca realitate geografică, pentru că Hâpy nu era o apă divinizată, ci spiritul ei, respiraţia secretă care-i regla creşterile şi descreşterile.
     Toate drumurile până la prima cataractă, unde se presupunea în vechime că locuia spiritul Nilului, s-au bătătorit de-a lungul acestui ax absolut al civilizaţiei egiptene. Palmieri stingheri îi străjuiau trecerea cu trunchiurile lor drepte ca nişte coloane de templu, dându-mi impresia că luau parte la un mister. Felahi şi cămile cu poveri de furaje şi pietre avansau lent, ca nişte umbre din afara istoriei, fără să părăsească malul fluviului, sursa existenţei lor, de la începutul începuturilor, cum îl cântau imnurile străvechi:
        Pentru el nu se sculptează în piatră
        statui pe care să se aşeze dubla lui coroană.
50
drumuri prin memorie
        El n-are nici slujitori, nici stăpâni şi rămâne învăluit în mister.
        Nu se ştie locul unde el se naşte şi nu se găseşte existenţa lui
              în virtutea cărţilor magice.
        El n-are nevoie de casă pentru veniturile sale,
        şi totuşi copiii lui se bucură,
        se interesează de starea lui,
        ca şi cum ar fi un rege
        care se arată la miazăzi
        şi la miazănoapte.
        El bea lacrimile tuturor ochilor şi dăruie bogăţia bunurilor sale.
                                           nilul si desertul
                                    > »
     N-am nici un motiv să nu-i cred pe autorii unei Descrieri a Egiptului, apărută la Paris, pe la începutul secolului trecut, care pretind că, dacă ar dori cineva să descifreze inscripţiile numai de pe templul de la Edfu, şi ar scrie de dimineaţa până seara, ar avea nevoie, ca să isprăvească, de douăzeci de ani. Cum să nu te simţi ignorant mergând prin Egipt? Nu mă încumet, prin urmare, să dau nici o explicaţie faptului, bizar după mine, că mitologia egipteană, populată cu un număr fabulos de simboluri şi de zeităţi, n-a găsit nici o divinitate care să personifice deşertul. Mă mulţumesc să pun acest fapt alături de altul. O magie obscură, greu accesibilă nouă, l-a determinat pe egipteanul antic să mutileze în hieroglife animalele de care se temea. El se convingea, astfel, că reducea la neputinţă şi exemplarele reale. Or, hieroglifa deşertului, reprezentat prin trei mameloane, e totdeauna întreagă!
52
drumuri prin memorie
     Să tragem de aici concluzia că vechii egipteni nu se temeau de deşert? Că nu le apărea, ca nouă, ostil, plin de seducţii otrăvite? Sau, dimpotrivă, că se temeau atât de mult încât nu îndrăzneau să spere că-i pot exorciza halucinaţiile şi ameninţările malefice? Timp mort, cu exces inutil de lumină, în care creşte doar vegetaţia himerelor, deşertul e pretutindeni, în Egipt, la pândă, ca o obsesie. Mereu vezi la orizont o pată galben-cenuşie, insidioasă, obositoare, inspiratoare de sete, de panică şi de atracţii tulburi, căci numai pe acolo umblă Fata Morgana; prin acea singurătate absolută pe care Kamsânul, vântul de cincizeci de zile, o transformă uneori într-un fel de viscol uscat şi fierbinte.
     în schimb, înţeleg că nici un fluviu n-a avut, ca Nilul, condiţii mai favorabile să pătrundă fastuos în mitologie. De la Memfis la Assuan, cale de peste o mie de kilometri, pământul cultivat n-are o lăţime mai mare de zece kilometri, de o parte şi de alta a Nilului. Dincolo de plantaţii, totul se transformă în nisip. în sud, o ploaie e un eveniment rar. Când am fost eu la Luxor, nu plouase de trei ani, dar se întâmplă ca, uneori, copiii să ajungă mari fără să fi văzut o ploaie adevărată. Timpul e secetos, ca obrazul statuilor. Acoperişurile caselor, plate, de pământ sau de trestie, au mai mult rostul să protejeze de soare încăperile. Apa, necesară pământului pe care-1 cultivă, felahul o obţine din Nil. Peste tot te afli în faţa unui tablou coborât
egipt
53
parcă din frescele de la Theba; o roată înlănţuită cu un şir de ulcioare de lut, în jurul căreia se mişcă, încet, un bivol sau o cămilă, de cele mai multe ori fără să le mâne nimeni din urmă. Ulcioarele coboară, se umplu cu apă şi, ajungând sus, o varsă pe un jgheab, trimiţând-o spre câmp. Totul se petrece egal, monoton, lent, ca într-un ritual, rămas acelaşi de milenii.
     Scârţâitul acestei roţi, chemată de arabi saquieh, auzit la toate orele din zi, mi-a desluşit mai bine decât orice muzeu ce înseamnă, de fapt, timpul egiptean. Şi ce înseamnă Nilul în acest timp egiptean. Au înflorit şi au putrezit imperii, au strălucit şi s-au stins glorii, fără ca aceste „detalii" (la nivelul mileniilor) să fi avut vreun ecou în universul felahului. Teroarea istoriei n-a însemnat nimic în comparaţie cu teroarea deşertului. Felahul a ignorat-o cam cum i-a ignorat sfinxul pe cei care l-au desfigurat.
     Practic, timpul egiptean, din afara oraşelor, e şi azi un timp special, mai lent decât timpul istoric, fără nevrozele timpului istoric, fără graba lui, cu o linişte pe care o poţi bănui, când contempli o saquieh sau atitudinea hieratică a statuilor de la Luxor, dar n-o poţi înţelege în profunzime deoarece, inevitabil, porţi în tine limitele timpului istoric.
     Oricum, Pliniu cel Bătrân a însemnat, parcă ieri, cum se tălmăcesc semnele gradate în nilometre: „12 coţi înseamnă foamete; 13, suficienţă; 14, bucurie". Şi nu te mai miri că anul egiptean debuta cu apariţia stelei Sirius, la 1
54
drumuri prin memorie
thut, adică la 19 iulie azi, când Nilul începea să crească şi că, în fapt, calendarul vechilor egipteni (care a stat, după câte ştiu, şi la baza celui iulian) era o speranţă divizată în anotimpuri, în funcţie de un fluviu ce ne surprinde cu cel mai nobil paradox geografic. Albia lui este mai îngustă spre vărsare decât spre izvoare! în dreptul oraşului Cairo ea nu depăşeşte cinci sute-opt sute de metri, în vreme ce la Khartum e dublă. Avansând între deserturi, Nilul se lasă supt de roţile cu ulcioare de lut care-i iau apa. E din ce în ce mai sărac pe măsură ce se apropie de capătul destinului său, lungindu-se ca un trunchi de palmier ce-şi desface penajul în deltă.
    Ca ritm de curgere, seamănă cu o cămilă. Nu se grăbeşte. Asemenea cămilelor care traversează deşertul, nu merge prin istorie. Suflarea tropicului îl găseşte epuizat, dar, când la izvoare se prăbuşesc ploile musonului, apele se umflă, pentru ca la echinocţiul de toamnă să dea impresia, din pricina mâlului roşu, că poartă o trenă grea de purpură. Cum se cade să poarte un mit pentru care istoria, chiar în haine scumpe, pare îmbrăcată în zdrenţe.
                                          mcmfis
     Felahi uscaţi la figură, nervoşi şi robuşti, replici surprinzător de fidele ale strămoşilor lor desenaţi pe pereţii mastabalelor memfite şi mormintelor thebane, treceau, în piaţa gării din Cairo, pe sub privirile unui Ramses de granit roz, înalt de opt metri, adus acolo din apropiere de Saqqara, după ce a dormit câteva milenii sub palmierii din Memfîs. Privată de cadrul ei natural, statuia era ostentativă, disproporţionată, uşor comică în agitaţia străzii.
     Aveam să văd în aceeaşi zi, nu foarte departe de Cairo, un alt Ramses, şi mai mare, de treisprezece metri, culcat într-un fel de hangar, la umbră. Acesta părea, dimpotrivă, drogat de soarele ce incinera afară, nestingherit, printre palmieri şi arbori decorativi de camfor, ultimele ruine din fosta capitală a regilor thiniţi.
                  Mennofer (numele însemna „stabilă e frumuseţea4*, detaliu pe care-1 înregistrezi dându-i dreptate Eclesias-
56
drumuri prin memorie
tului, cu o strângere de inimă, căci măcar frumuseţea n-ar trebui să fie deşertăciune), transformat în Memfis, în gura grecilor, capitală înainte de Theba, nu mai e decât o peneplenă goală, ondulată, la extremitatea sudică a Deltei... Lipseau nelipsiţii ghizi, gata să-ţi explice, cu aere de iniţiaţi, banalităţi crâncene. Lipseau şi negustorii ambulanţi care roiesc în jurul ruinelor. Nici măcar un pliant n-am putut găsi. Memfîsul nu prea are ce arăta. Câteva vestigii ale unui templu în satul Rahînek, dacă am reţinut bine. Altceva, nimic. Palmieri şi lumină. Plus posibilitatea de a reconstrui în voie, de unul singur, un Memfis unde preoţii păzeau secrete la care aveau acces numai ei şi unde iniţierea era o mare favoare... A, nu, mai există un sfinx de alabastru, în greutate de vreo optzeci de tone, dar, după ce m-am repezit să-l studiez, m-am întors la reverii. Căci sfinxul de alabastru are ceva de dulău enorm culcat într-o ogradă părăsită. Animal decorativ, cuminte, bine lustruit, potrivit să păzească scări monumentale, ornate de leandri, ale unor palate neoclasicizante, nu să stea, beat de iluzii mistice, pe nisip, cu ochii aţintiţi spre orizont, ca Sfinxul...
cam asa am văzut eu sfinxul de alabastru de la Memfis...
       »
deşi nu-i exclus să mă înşel, să fie la mijloc doar o chestiune de gust. M-am uitat la nişte americani care-1 admirau ca la cumpărătorii de antichităţi dubioase sau ca la agentul de publicitate, tot american, întâlnit la Giseh, care traversase Oceanul numai pentru a realiza un clişeu în
egipt
57
care deşertul torid şi principala piramidă se reflectau într-un pahar pe jumătate plin, fotografia urmând să recomande nu ştiu ce băutură răcoritoare.
     Istoriile antice reproduc, uneori, statueta de bronz a unui bărbat, aşezat pe scaun, derulând pe genunchi un papirus. E a înţeleptului de la Memfis, celebrul Imhotep, arhitect şi medic, zeificat nu atât pentru intuiţia genială de a fi descoperit formula piramidei în trepte, cât pentru faima lui de tămăduitor. O tradiţie respectată multă vreme, în vigoare şi sub Ptolemei, făcea din el îndepărtatul patron al artiştilor cu toate că tot ce a scris a dispărut ca şi mormântul său... Scribii obişnuiau să verse în memoria lui câteva picături de apă din păhărelul lor înainte de a se apuca de lucru, gest ce echivala cu o libaţie. Voi vărsa şi eu câteva picături de cerneală, în amintirea zilei în care am visat la Memfis, într-o lumină ce avea ceva magic, lăsând timpul să treacă gratuit.
                                           saqqara
     Pasărea Phoenix e nefericită. I-a revenit tristul destin — spunea Lessing — de a nu avea nici părinţi, nici prieteni, pentru că este unică în specia ei. Cu acest gând m-am apropiat de piramida în trepte de la Saqqara, la vest de Memfis, singulară în acel eldorado arheologic, de pe platoul ce domină valea, unde mai bine de nouăzeci de generaţii de faraoni şi nobili memfiţi au dispărut în nisip, sub umbrele tumulare ale mastabalelor, nu departe de capitala lor, a cărei faimă s-a refugiat în legendă. Efectul
                 vizual e si mai şocant ca la Giseh, căci la ieşirea din
           » » *
Memfis păduricea de palmieri promite altceva şi ochiul descoperă brutal, fără nici un avertisment, paloarea sticloasă, orbitoare, a deşertului. Din desele mele întâlniri cu deşertul aceasta mi-a lăsat cea mai dură amintire.
     Săpăturile arheologilor au răscolit nisipul cu patima căutătorilor de aur. Pe colina cea mai înaltă, cu aerul ei de monument incaş, piramida în trepte concepută de Imhotep pentru faraonul Djeser, e, poate, cea mai curioasă din
egipt
59
Egiptul vechi. Şi domină, enigmatică, toate mastabalele dezgropate în jur.
     Suntem tentaţi să vedem în piramida aceasta, ridicată ca un gorgan singuratec, şase mastabale suprapuse. Imho-tep a vrut, probabil, să obţină, prin treptele ei, o scară magică pe care fiul lui Ra să urce la zeul soare, zeul purtat în periplu continuu de barca zilei şi de barca nopţii. Cu fiecare treaptă, piramida se desparte de nisipul pe care stă, se abstractizează, ca pe munţi unde stâncile, epurate de orice podoabă, apropie cerul.
     Faraonii primelor dinastii au fost înmormântaţi sub enorme mastabale de cărămidă pietrificată la Abydos şi Saqqara. Piatra ca atare nu s-a folosit până la Imhotep în edificii de proporţii, ceea ce ne îngăduie să bănuim că ideea lui a avut efecte incalculabile pentru civilizaţia egipteană. Toţi coloşii de piatră din valea Nilului au, probabil, o origine comună în această piramidă îh trepte, singura rămasă la Saqqara în picioare.
     Mai exista un motiv să privesc cu alţi ochi piramida de la Saqqara. Accesul spre baza ei era interzis. Nici vorbă să se permită vreunui temerar escaladarea ei, aşa cum se întâmplă la necropola lui Kheops. Mi s-a spus că piatra, mai veche decât în toate celelalte piramide şi cu o structură mai friabilă, a început să cedeze. Asta m-a făcut să mă simt ca pe ţărmul unei mări, privind o corabie ameninţată, pe catargul căreia s-a aşezat o clipă steaua secetoasă a melancoliilor mele.
                                               bazaruri
     Mă întreb şi azi, de ce, totuşi, când pe drumurile egiptene poeţii au luat locul teosofilor, Gerard de Nerval n-a vrut să urce spre cataracte invocând oboseala şi distanţa prea mare pentru a vedea, zicea el, simple ruine de care poţi să-ţi dai seama foarte bine după desene. îmbrăcat cu o mantie din păr de cămilă şi cu un pantalon bufant de bumbac albastru, a preferat să colinde bazarurile, să se amestece printre dervişi şi îmblânzitori de şerpi. Ruinele nu-1 atrăgeau. împurpuratul lotus i se părea banal. Nilul, o apă roşcată cu reflexe de ardezie. Ibisul, o pasăre sălbatecă. Nopalul, un cactus, iar palmierul „un pămătuf‘.
     Gusturile mele, trebuie să recunosc, au funcţionat pe dos. Am intrat într-un singur bazar şi nici pe acela n-am avut răbdare să-l străbat până la capăt Mă obosea zgomotul. M-am uitat cu o curiozitate, pe jumătate amuzată, pe jumătate sceptică, la fumătorii de narghilea, stând sub arcade maure cu privirile pe jumătate închise (imagine ce
61
•gipt
l-a făcut pe un franciscan, preot al Măriei de Medicis, să •e extazieze de longevitatea egiptenilor, apreciată de el la 0 mie de ani) şi la furnicarul de oameni ce se înghesuia în labirintul de străduţe prăfoase.
     Lungi pasaje boltite duc de la o stradă la alta. îmbrăcămintea, diversă şi colorată, dă animaţiei o notă de bal mascat burlesc. Meşteri care lucrează „suveniruri" de lemn, de fildeş sau de os se apleacă asupra lor cu o răbdare ce ignoră şi timpul şi curioşii. Femei cu obrazul ascuns de voaluri negre duc de mână, prin aglomeraţie, copii desculţi. Sticle vechi, sfărâmate, sunt fierte în cuptoare de pământ şi, din pasta fierbinte, meşterii suflă, sub privirile clienţilor, lămpi de moschei, vaze de flori şi pahare neverosimil de uşoare, cu bule de aer. Negustorii, foarte gălăgioşi şi insistenţi, propun, trăgându-te de mânecă, manuscrise ale Coranului, covoare, bijuterii dubioase cu încrustaţii de argint sau de lapislazuli, talismane, nimicuri, idoli de piatră roşie, tăvi de aramă, taburete de piele, oglinzi cu rame aurite. Vânzătorii de apă, purtându-şi marfa într-un urcior gros de cupru, şi vânzătorii de suc dulceag din trestie de zahăr îşi fac reclamă cu voci de muezin. Aici, negustorul e şi actor; dacă nu încerci să-l determini să-şi coboare preţul, dându-i posibilitatea să se angajeze într-un lung şi volupluos dialog, el va fi decepţionat; apoi, ceaşca de cafea pe care micul comerciant ţi-o oferă, poftindu-te să iei loc în ungherul lui pe un taburet
62
drumuri prin memorie
din piele de cămilă, reprezintă un preambul aproape obligatoriu pentru negocierile ratai dificile. Nimeni nu se arată grăbit, se bea cafeaua, foarte dulce, şi din când în când preţul mai suferă o metamorfoză. Praf, aur misterios din o mie şi una de nopţi, vociferări, târguieli, un miros dulceag, ca de lemn de santal, care impregna totul, fumătorii de narghilele care nu auzeau şi nu vedeau nimic, cufundaţi în cine ştie ce reverii, şi impresia că asistam la un joc complicat ale cărui reguli îmi scăpau...
    Pe străzile anticarilor nu se cumpără ca în bazar; aici simpla căutare se transformă In viciu. Pahare opaline, lampadare cizelate subtil, scarabei găsiţi prin necropole, porţelanuri vechi, sculpturi îh lemn, arabe sau copte, orice surpriză e posibilă. Orientul e prezent aici ca şi în cafeneaua unde am intrat, atras de decorul ei uluitor, alcătuit din animale sălbatice împăiate, ouă de struţ, busturi patinate de timp, totul multiplicat în oglinzi. Strada spre care se deschide cafeneaua e şi ea plină de oglinzi cu ramele grele şi aurite. M-am privit în ele cum m-am privit în Nil, uitând de ce am venit.
                                         moschei!
     Pe străzi, taxiurile claxonau strident în căutare de i parking. Adolescentul cu galabie tărcată pe care îl întâi- : neam în fiecare zi în faţa unui cinematograf elegant din ; apropiere oferea aceleaşi, sau altele, patru fructe verzi de ; Ittango. O lume diversă lua cu asalt tramvaiele, deschise, > fără geamuri, în dreptul Poştei centrale din Cairo. Aveam, l însă, continuu senzaţia ca oraşul îmi ascundea un plan * secund, ca draperiile grele impregnate de parfumul tutu-f,
                                                                               s: •
nului de Şiraz din palatele transformate în muzeu unde l anunţul de închidere, Khalass, suna curios.                  *
     Din cauza căldurii, circulaţia intră la amiază în re-}
                                  ’                          *
flux. Trecătorii profită atunci cât pot de umbra clădirilor, vânzătorii de ziare picotesc, apatici, în chioşcurile acope-1 rite de reclame decolorate, iar din curţile moscheilor se| aude cum se irosesc fântânile. Mai târziu, toate îşi reiau; ritmul normal. Şoferii se scutură din somnolentă, îsi:
                   )                                   *     * K
                 recapătă plăcerea micilor aventuri prin aglomeraţie. Doar:
64
drumuri prin memorie
minaretele celor, de nu mă înşel, cinci sute de moschei din Cairo rămân permanent în afara oricăror schimbări. Chemarea melopeică a muezinilor, în loc să scadă izolarea, o fac mai evidentă - deşi, destul de frecvent, aceştia îşi cântă acum rugăciunea servindu-se de un microfon şi de difuzoare.
     Cairo datorează carierelor de la Mokkatamm si, tot-odată, climatului său constant senin şi uscat un număr prodigios de monumente conservate din timpurile califilor şi ale sultanilor mameluci. Cutreierându-1, spaniolii îşi amintesc de Granada si Cordoba, iar italienii de arta ma-ură de pe coasta vestică a Siciliei. Cea mai reputată moschee, o adevărată emblemă a oraşului, ca Tumul Eiffel pentru Paris, e Citadela. Minaretele ei mi s-au părut, însă, mult prea fragile în raport cu zidurile voluminoase, braţe plăpânde pe un corp de gladiator. Incomparabil mai frumoase, după gustul meu, sunt moscheia sultanului Hassan, în ciuda aspectului ei de fortăreaţă, şi, îndeosebi, moscheile lui Barquq şi Qait-Bey, capodopere de artă arabă, a căror origine coboară, de asemenea, spre secolele al XlV-lea şi al XV-lea.
     Ritualul cere să încalţi o pereche de papuci de pânză, să nu duci praful de pe stradă înăuntru. Fântâna din curte şterge orice urmă de zgomot din auz... Turiştii au atunci aerul unor neofiţi, dar sub lămpile de ulei nu li se pretinde
•gipt
65
altă penitenţă dacă reuşesc să uite cât de grăbiţi trec prin acest oraş. Afară îi aşteaptă copiii şi negustorii ambulanţi care aleargă după orice străin, formalizându-se prea puţin de maşinile obligate să-şi încetineze mersul.
    Veche de peste un mileniu, moscheia Ibn Tulun se itialţă deasupra cartierelor periferiei din sud. Vasta curte dreptunghiulară e străjuită de porticuri şi, ca de obicei, în kibla, zidul de răsărit, o nişă semicirculară, mihrab, precizează credincioşilor direcţia spre Mecca. Moscheia universitate, El Azhar, clădită de califii fatimizi, are sute de coloane, toate de mărime inegală. Când mi-o amintesc, însă, mă gândesc totdeauna la frumuseţea minaretelor. Cu imaginea lor am plecat. Şi cu impresia că, spre seară, broderia de piatră a scrisului arab desenează, intr-adevăr, pe ziduri - cum spunea cineva - meandrele unor melodii orientale.
    Lăsam mereu în urma mea alte străzi care nu ştiam cum se numeau. Mi-era suficient să mă orientez în general. Când aveam nevoie de o oază de linişte, intram în curtea unei moschei unde curgea totdeauna o fântână.
                                                  grădini
     La Saqqara, săpăturile recente au descoperit un Ibeion, cimitir subteran al păsărilor ibis mumificate, lângă care se speră să se găsească şi mormântul lui Imhotep. Aproape de Kdm Ombo, s-a descoperit o necropolă de crocodili mumificaţi. Lângă Esneh, una cu qishr, un peşte care poate atinge doi metri în lungime şi care mai trăieşte şi azi în apa Nilului. în schimb, ca să întâlneşti crocodili trebuie să urci fluviul o mie de kilometri până dincolo de Assuan, unde rareori mai ajunge, oprindu-se la baraj, vreun exemplar de crocodylus niloticus. Şi ar fi zadarnic să cauţi în altă parte decât la o grădină botanică papirusul, odinioară sacru, şi lotusul care însemna pentru constructorii piramidelor ceea ce sunt trandafirii pentru noi, amândouă atât de frecvent reprezentate în basoreliefurile antice.
                 După tot ce văzusem, Grădina botanică din Cairo mi-a dat o senzaţie de sibaritism vegetal. <> „cetate"' a eu-
egipt
67
calipţilor cu flori pufoase, a si comori! or cu lemnul tare ca piatra, a vestiţilor trandafiri de Fayum, a lianelor spânzurate ca nişte reptile verzi, la soare, sub care cactuşii exotici păreau hidre adormite. Un fluierar-gulerat, ce ar descinde, după unii, din străvechiul ibis, făcea salturi bezmetice pe deasupra bananierilor. Vegetaţia avea ceva desfrânat, îşi lua un soi de revanşă, permiţându-şi luxul unui răsfăţ moale, corupt, şi am uitat acolo că linia deşertului trecea undeva pe aproape.
     Arta modernă a grădinarilor egipteni, dacă-i adevărat ce pretind specialiştii în materie, a fost influenţată de cea italiană. Oricum, e vizibil gustul Renaşterii în preferinţa pentru alei elaborate, mărginite de arbuşti geometrizaţi, de lămâi tăiaţi pedant, şi pentru foişoare cu bolţi vegetale, sub care reveria se impune. Sunt numeroase grădini de acest gen în Cairo. Ele nu sunt parcuri, nu există ca să fie văzute. De aceea le remarci târziu. Când pe străzi uscăciunea a devenit o obsesie, poţi, cu puţin noroc, să descoperi în spatele unui zid o astfel de grădină ce te face să iei îh serios povestea că primii exploratori ai piramidelor ar fi găsit statui şi talismane, idoli de bazalt sau de piatră roşie cu capul încolăcit de şerpi şi cu o lance ridicată pe care cine o privea murea.
                                            oraşul morţilor
                                   9       9
     La început, mi-am închipuit că e vorba, pur şi simplu, de un cartier al capitalei. Pe spinarea de dromader a colinei Mokkatamm, calcaroasă şi stearpă, de unde faraonii şi-au extras o parte din piatra necesară la piramide, Cairo, Masr-el Qâhirah, cum îl numesc arabii, mi se dezvăluia pentru prima dată panoramic, cu un văl de ceţuri fine şi uscate de praf, sub un cer lăptos şi fierbinte... în stânga drumului ce intra îh oraş, un imens apeduct trecea în apropierea unor morminte ce pâlpâiau violet-cenuşiu. Apoi, case, străzi, cupole de moschei... Totul părea organizat ca intr-un cartier veritabil. Numai că mă intriga aspectul prea pământiu, calcinat. După aceea, am observat că din case nu ieşea nimeni, că nu existau acoperişuri, că străzile erau pustii. Şi un sentiment de jenă m-a invadat îh clipa când m-am uitat în ghid: cartierul care avea culoarea desenului se chema şi era „oraşul morţilor4*.
egipt
69
    Prima tentaţie a fost să mă întreb: ce rost aveau străzile construite cu toate detaliile de rigoare, piaţetele de la răspântii? Egiptenii antici nu erau terorizaţi atât de moarte, cum au crezut Gautier şi alţi romantici din secolul al XlX-lea, cât de preocuparea prezervării trupului căruia, la îmbălsămare, îi lăsau pentru supravieţuire inima şi rinichii. Necropola trebuia să fie deci o casă sigură, piramida. Or, pe Mokkatamm, mă aşteptase o surpriză. Mormintele califilor care după anul 1000 au guvernat Egiptul dau morţii un sens de dispariţie echivocă, păstrând o subtilă complicitate cu cei vii. în zilele dt maled, „oraşul morţilor" arată din toate punctele de vedere ca un cartier adevărat. Atunci e aici o mulţime pestriţă, copiii inundă străzile şi ruinele din jurul necropolei Qait-Bey, se joacă obişnuit, bărbaţii stau pe băncile aşezate în faţa caselor degustând cafeaua din ceşti minuscule, în timp ce pe primusul instalat înăuntru femeile încălzesc mâncarea. Negustori ambulanţi vând pâini de susan, ridichi de lună, trestii de zahăr a căror măduvă dulce e mestecată cu deliciu. Strada e, în acele zile, straniu reînviată. Si nu
                                                  j
spunea Cicero?: Vita mortuorum in memoria posita est vivorum.
                                                     scribul
     Venisem dimineaţa prea devreme, înainte ca muzeul să-şi deschidă porţile. Aip hoinărit în jurul clădirii, zidită din cărămizi roşii, şi prin piaţa Midan el-Tahrir, cea mai largă din Cairo, agrementată cu jocuri de apă care atenuează vacarmul circulaţiei. Când m-am întors şi am văzut orele de vizită anunţate la casa de bilete, am simtit o uşoară panică. Mi-am fracţionat, deci, timpul, renunţând deliberat la unele săli, oricât de greu mi-a fost să iau o asemenea decizie, pentru a sta în voie în altele. Şapte sau opt ore ca să parcurgi cinci milenii e, orice s-ar spune, imposibil. Muzeul egiptean îmi sancţiona uşurinţa cu care îl lăsasem pentru ultima zi...
     Atracţia cea mai spectaculoasă o reprezintă sala specială rezervată sarcofagului şi obiectelor găsite în mormântul lui Tutankhamon. Abundenţa de aur şi pietre preţioase e incomparabil mai puţin demnă de uimire decât bărcile sparte, din lemn primitiv, cu care faraonii îşi
egipt
71
închipuiau că vor călători după moarte. Magia aurului
mâna, însă, vizitatorii ca hipnotizaţi spre sala de la etaj,
trecând prea repede prin dreptul unor sarcofage pictate
care te fac să te întrebi dacă arta modernă a mai inventat
ceva. Mai exista si bustul frumoasei Nefertiti. Obraz de 1
cuarţit, ce pare luminat de lună. Şi dacă-i adevărat ce afirma Jules Renard, că visarea e lumina de lună a gândirii, înseamnă că am visat lângă bustul roz deoarece, în realitate, nu luna, ci soarele de la Tell-el Amama îi transfigurează ochii, nasul fin, bărbia repezită înainte în acelaşi timp ironic şi melancolic.
     Făceam ce făceam şi mă întorceam la statuia Scribului. Calcar gălbui, contemporan cu piramida în trepte de la Saqqara. Pete albe ca o ciupercă a pielii au apărut acolo unde calcarul a fost ros de nisip. Scribul stă cu tăbliţa aşezată pe genunchi. Nu scrie, se gândeşte. Ochii săi, fardaţi ca ai zeului celest, sunt pironiţi în gol. Cei ai Scribului de la Luvru, uşor bulbucaţi, divulgă o agitaţie interioară. Scribul de la Cairo, foarte stilizat, cu o figură mai lată şi coafat cu faimosul pschent, simbolul distincţiei sale, se eschivează să vadă ceva concret, perisabil. Ochii privesc fix înainte ca şi cum modelului real i-ar fi fost imposibil să clipească vreodată, chiar dacă l-ar fi orbit soarele. Totul în el e suspendat în această privire, iar gura închisă e definitiv pecetluită de canoanele hieratice. Ce scria scribul pe tăbliţă, sigur pe ştiinţa sa? Cotele Nilului?
72
drumuri prin memorie
Numărul blocurilor duse pentru scara de piatră cu patru feţe de la Saqqara? Mişcarea stelelor şi a anotimpurilor? Prea multe întrebări. Dar nu-i aceasta condiţia călătorului în Egipt?
     S-ar părea că pe scrib îl lasă indiferent ce scrie. Figura lui calmă, imobilă, a descoperit parcă înaintea lui Pascal că natura reîncepe mereu aceleaşi lucruri... şi aşa se formează un fel de infinit şi de eternitate. Nici o melancolie nu-1 umbreşte. Chipul său trăieşte, dar altfel, după moarte, aşa cum îl asigura mitologia pe sculptorul anonim. în acest sens, statuia devine o locuinţă secretă a spiritului, un trup nemuritor, infinit mai durabil decât cel îmbălsămat, o necropolă, în accepţiunea pe care i-o dădeau vechii egipteni de casă pentru eternitate, în forma unui corp omenesc. Nimic nu trebuia, deci, să cutremure muşchii de piatră, nici un gând trecător nu avea voie să se insinueze în epiderma statuii.
     Trebuia să mă grăbesc. Se anunţase ora de închidere. Şi, deodată, am tresărit. Scribul avea aceeaşi privire ca Sfinxul!...
                                  teii el-amama
     De la Cairo, de unde plecasem dis-de-dimineaţă, se depăna acelaşi peisaj: câmpuri de trifoi, de bumbac, de trestie de zahăr, întrerupte câteodată de un sat cenuşiu, case de argilă nearsă, cu acoperişuri orizontale, prin pâlcurile de palmieri. Acelaşi peisaj de care colinele deşertului când se apropiau, când se depărtau... Şi, uneori, umbra unei piramide îndepărtate. La Meidum, Illahun sau Haurach... Toate aceste necropole conţin sarcofage goale. Stratagemele arhitecţilor imperiului de mijloc au fost dejucate de jefuitorii de morminte. Piramidele stau, în nisipuri, ignorându-şi lipsa de sens, în marginea unor aşezări care au cu totul alte griji.
     La Teii el-Amama, pe malul răsăritean al Nilului, la vreo trei sute de kilometri distanţă de Cairo, nimic nu mai aminteşte că acolo a cunoscut o glorie de scurtă durată cea mai bizară dintre capitalele antichităţii egiptene; capitala unui singur faraon, un eretic controversat între aureola de
74
drumuri prin memorie
poet şi ipoteze de dezordini endocrine; un faraon ale cărui statui colosale le văzusem la muzeul egiptean: ochi meditativi, prognatism acut, un corp debil, efeminat, cu abdomenul diform; un adolescent care, ajuns faraon, a abandonat Theba pentru a fonda o capitală a lui; l-a abandonat pe Amon pentru a adora un zeu al său, Aton, discul solar, „Zeul Unu"; şi-a abandonat numele de Amenofis al IV-lea pentru a-şi lua numele de Akh-en-Aton, Aton-unicul... Nefertiti, soţia sa, devenind chipul, frumuseţea esoterică a acestei erezii.
     în cel de-al patrulea an al domniei sale, Akhenaton a ales acest loc unde înaltele faleze arabice se depărtează de fluviu, formând un hemiciclu, ca să-şi construiască într-un peisaj virgin capitala, Akhetaton, „Orizontul Discului14. Ridicată în grabă, din cărămizi crude, ea a fost timp de un sfert de secol capitala Egiptului. Divinităţile tradiţionale, Osiris, Isis, Horus au fost abolite, iar Amon, principalul zeu uzurpat, s-a văzut radiat de pe toate monumentele. La rândul lor, preoţii lui Amon s-au răzbunat după moartea lui Akhenaton, distrugând „Orizontul Discului" şi ştergând din hieroglife cartuşul faraonului apostat şi al zeului său. Cetatea a durat cât a durat erezia. Ceva mai puţin de o generaţie. Crescut aici în credinţa atonismului, Tutankhaton s-a întors la Theba si si-a schimbat numele în
                                 t r
Tutankhamon, semn de supunere şi reconciliere cu vechile zeităţi.
egipt
75
    Un trib de beduini s-a statornicit secole mai târziu aici» chemând locul Teii el-Amama. După care vânturile deşertului au avut la dispoziţie treizeci şi trei de secole ca să macine ce rămăsese nedemolat Nu mai există decât o incintă aridă, aproximativ în forma literei D. Nici un monument. Nici un templu. Câteva pietre numai din templul lui Aton şi baza coloanelor de la palatul lui Akhena-ton. Plus un imn reprodus pe pereţii mormintelor rupestre din colinele aflate la răsărit, compus, se pare, de faraonul eretic.
         Aton viu, cât de frumoasă e aurora ta,
         Tu ai creat pământul după inima ta,
         Tu dai fiecăruia ceea ce el are nevoie.
         Tu eşti i,n inima mea.
         Oamenii trăiesc prin tine.
         Tu! Viu şi înfloritor,
         totdeauna
         şi pentru totdeauna.
    O inscripţie zgâriată în calcarul unuia din morminte îl imploră pe Aton ca Akhenaton să rămână îh cetatea sa până ce lebăda va deveni neagră şi corbul alb. Pe apa Nilului nu plutea, însă, la ora aceea decât imaginea unui disc roşu, fierbinte, care se pregătea să apună în deşert.
                                                   luxor
    Drumul până la Luxor înseamnă aproupe opt sute de kilometri străbătuţi în susul fluviului. Vagoanele se târau, uneori se opreau, fără să fie nici o gară, după care plecau, în acelaşi ritm, pentru a se opri, iarăşi, cu un scârţâit prelung. Nu izbuteam să dorm. Am aţipit de cftteva ori, dar după puţine minute de somn tulbure, un alt scrâşnet de frâne mă trezea. Dincolo de geamul murdar, se vedea ba o plantaţie, ba apa Nilului, ba o pată cenuşie de nisip. îmi era greu să-mi imaginez în acel peisaj banal o altă istorie. Ce va fî fost Theba despre care Herodot zice că numai numărul firelor de nisip întrecea bogăţiile închise între zidurile ei? Theba, oraşul cu o sută de porţi dintre care fiecare lăsa să treacă deodată două sute de războinici cu caii şi carele lor?
    în compartimentul alăturat, nişte tirolezi discutau aprins, admirând poze în care, probabil, îşi imortalizaseră figurile între capul Sfinxului şi vârful piramidei lui
egipt
77
Kheops. Pe culoar, o pereche de englezi taciturni stătea la geam. Mă întrebam ce-mi rezerva popasul în vechea Thebă, suficient doar dacă mi-ar fi trecut prin minte să-mi zgârii numele, cum au procedat atâţia de la centurionii romani îhcoace, pe granitul coloşilor lui Memnon. Un drum îngust însoţea linia ferată. Şi, din când în când, vedeam o umbră ghemuită lângă un foc aprins, un bărbat înotând în galabia largă, pe jos, alţii călări pe cămile somnoroase sau asini scunzi şi obişnuiţi cu trapul uşor.
     Undeva, Thomas Mann caracterizează astfel mişcarea ciudată, unică, a figurilor din basoreliefurile vechilor monumente egiptene: stau pe ambele tălpi ţn mers şi merg stând pe loc. Cu mine, în noaptea aceea, lucrurile s-au petrecut invers. înfrigurat, strâns îhtr-un ungher al compartimentului, mă simţeam precipitat în căutarea unei Thebe dispărute, în vreme ce eu urma să ty'ung la Luxor, în alt timp.
     Am aţipit, totuşi, sau nu? M-am trezit buimăcit de strigăte şi de un soaie alb, agresiv, în gară la Luxor.
     O gară provincială, vopsită proaspăt în tonuri uleioase de verde ţipător, câteva taxiuri vechi cu arcurile zdrobite, o singură stradă ducând în centru, acesta era Luxorul? Contrastul dintre prestigiul antic şi realitatea modernă e mai izbitor la Luxor decât oriunde altundeva în Egipt. De aceea, dacă nu eşti interesat de pitoresc, trebuie,
78
drumuri prin memorie
neapărat, să-ţi spui că numai cine ajunge acolo poate pretinde că şi-a format, cât de cât, o idee despre ce va fi fost civilizaţia egipteană, care i-a uimit pe greci.
     De sub coviltirul trăsurii prăfuite ce mă ducea la hotel, vedeam, deocamdată, mici ateliere sordide, prăvălii înghesuite una în alta, cu clienţi care se cunoşteau, probabil, toţi între ei, clădiri modeste, scunde, cu un etaj cel mult, de un galben murdar.
     Cerul de o strălucitoare puritate permanentă e, însă, un privilegiu important pentru Luxor. Temperatura nu coboară niciodată în ianuarie şi februarie sub 15 grade, ceea ce face ca, mai ales atunci, să fie căutat de turişti.
     Nu prea departe de scrobitul hotel „New Wînter Palace", situat pe malul Nilului, am dat peste prima urmi din Theba: coloanele rămase din celebrul templu construit sub Amenofis al IIHea şi Ramses al IMea. Două tinere franţuzoaice se arătau încântate de asemănarea obeliscului ce domina peristilul1 prunei curţi a sanctuarului lui Amon cu cel ridicat în Place de la Concorde. Nu ştiau, oare, că stâlpul de granit din piaţa pariziană e geamăn cu cel de la Luxor şi a fost dus din Luxor pe la 1830? în valea Nilului au rămas în picioare doar cinci, şase obeliscuri. în schimb, mult mai multe au trebuit să se deprindă cu ploile Europei şi Americii.
egipt
79
     Luxorul modem are, din câte am aflat, douăzeci de mii de locuitori. El acoperă pe malul drept al Nilului spaţiul unei suburbii din Theba antică, mai exact din cetatea pe care grecii au numit-o Theba, numele ei în egipteană fiind Nut sau Ost („Centrul puterii"). Luxor reprezintă alterarea termenului arab el Quusur - palate. Dincolo, pe malul stâng, unde au fost, de fapt, palatele faraonilor şi vilele nobililor, clădite din cărămizi muiate în ipsos sau din lemn, nu se mai păstrează absolut nici o urmă din Theba. Asta elimină dificultatea în care te pun ruinele: dacă, între „timpul mitologic" şi „timpul istoric", omul a progresat sau a decăzut. Plantaţiile de trestie de zahăr cresc nestingherite şi un aer de rusticitate iniţială ar stăpâni totul dacă n-ar sticli în depărtare stâncile roşietice în care s-au săpat hipogeele din Valea Regilor.
     Lângă hotel erau numai magazine de suveniruri. Acest gen de comerţ se simte totdeauna bine în compania vestigiilor istorice. De altfel, într-un fel sau altul, întreg Luxorul trăieşte din ceea ce a murit la Theba. Arheologii s-au transformat adesea pe străzile sale, pline de surprize posibile în materie de antichităţi, în detectivi amatori, pândind să descopere în noianul de obiecte contrafăcute unul veritabil, provenit din mormintele faraonice. Recunosc că vânzătorilor de reproduceri lipsite de orice va-
80
drumuri prin memorie
loare nu le lipseşte deloc simţul umorului. Am întâlnit de câteva ori reclama amuzantă genuine imitation („imitaţii autentice") care avea avantajul că-1 punea pe negustor la adăpost de rigorile regulamentelor ce interzic colportarea de piese originale. Dar, în ciuda severităţii legii, un comerţ ocult, ca al traficanţilor de stupefiante, reuşeşte, totuşi, să prospere şi el. Căci pământul Thebei e plin de osemintele trecutului îndepărtat cu care se face negoţ.
    Templul închinat lui Amon misteriosul este acum scena preferată a îmblânzitorilor de şerpi care încremenesc reptile somnambulice la picioarele vizitatorilor fascinaţi de acest spectacol desfăşurat aşa cum se cuvine, cu vorbe bolborosite şi cu momente de suspans. Tot acolo începe aleea sfincşilor ce lega odinioară Luxorul de Kamak...
                                               valea regilor
    De la debarcader am mers un timp prin câmpie. Acolo se întâmplă rar ca decorul să rămână vid. Apare sau o femeie ducând pe cap eternul ulcior înalt sau un bărbat cu o cămilă transportând trestie de zahăr. înfruntând un soare necruţător, care mi-a solicitat toate resursele voinţei de a nu renunţa, am ajuns, în sfârşit, lângă munţii din vestul Thebei.
    Munţi? în faţa mea se ridicau nişte povârnişuri de calcar gol, de un roz ars; coline lunare, unde nu se hazardează nici vietăţile din deşert. Ca să se regenereze, natura ar trebui acolo să reinventeze totul, de la firul de iarbă la păsări.
    Dar acele povârnişuri sterpe au purtat în pântecele lor mai multe tezaure decât orice alt loc din lume. La capătul unor tuneluri ce coboară şi o sută de metri în rocă, au fost înmormântaţi faraonii când ei n-au mai avut încredere în piramide şi au poruncit supuşilor să le sape în munte
82
drumuri prin memorie
galerii, ca termitelor, în afară de lume şi în afară de timp. Nici soarele, nici moartea nu pot fi privite fix (cum scria La Rochefoucauld) ar fi o maximă excelentă, de săpat în rocă la începutul Văii Regilor.
     Urmam în defileu cărarea abruptă. Multe săpături nu duc nicăieri. Sunt erorile arheologilor până au reperat galeriile adevărate spre necropolele din Valea Regilor, cu o mie de ani mai tinere decât piramidele, dar cu o istorie încă mai zbuciumată. Căci cel mai neînsemnat dintre faraonii thebani a devenit printr-un concurs ironic de împrejurări cel mai cunoscut de lumea modernă. E vorba de Tutankhamon. Necropola lui are patru camere mici, în timp ce a lui Seth I, de exemplu, are treisprezece. Din peste şaptezeci de morminte a fost singurul găsit intact, chiar la începutul văii, cu intrarea disimulată de enorma poartă a hipogeului lui Ramses al V 1-lea. Mumia lui Tutankhamon e, de altfel, şi singura care se află în continuare în mormântul originar, depusă în sarcofagul exterior, împodobit cu comalină şi lapislazuli, sub un perete pictat unde doisprezece babuini simbolizează cele douăsprezece ore ale zilei. Şi dacă aici a stat îngropat un tezaur care le dă un soi de ameţeală vizitatorilor muzeului din Cairo, ce exista atunci în galeriile colosale în care au fost duşi Ramses al II-lea şi Amenofts al III-lea? Aurul i-a trădat, însă, după moarte pe faraoni. Inutil săpăturile s-au desfăşurat în cel mai mare secret, inutil s-au zidit căile de
egipt
83
acces spre aceste mine ciudate. Ele au fost violate încă din acea vreme. Un papirus din epoca dinastiei a XX-a descrie un veritabil scandal, o anchetă cu funcţionari şi gardieni corupţi în care erau implicate şi complicităţi de la curte.
     Galeriile trebuiau să-i conducă pe faraonii morţi în „celălalt tărâm*', sediul lui Osiris, unde soarele îşi regenera noaptea energia. Frescele de pe pereţi, în care foiesc şopârle şi cobre ce deschid drumul sarcofagului să coboare, aceasta ar vrea să sugereze. Şi cerul albastru desenat pe tavanele camerelor funerare, de asemenea. Datorită lipsei totale de umezeală, frescele şi-au păstrat aproape intact coloritul iniţial. Parcă au fost pictate cu câţiva ani în urmă. Asta te face să nu mai ai percepţia exactă a mileniilor. Căderea Romei ţi se pare anterioară Thebei şi trebuie să depui un efort pentru a regăsi ordinea timpului.
     Impresia e, încă, mai percutantă în necropolele nobililor, ornate, spre deosebire de cele ale faraonilor, numai cu scene evocând existenţa defuncţilor. în fresce, ei vânează mai departe, discută, pescuiesc, împart ordine, măsoară grâul, primesc ofrande. Deasupra scenelor, hieroglifele explică ce se petrece şi în plus ce spun personajele. Ceea ce vezi pare un film în culori cu titluri! Desenele sunt idilice, de o superbă candoare, dar, pe neaşteptate, un detaliu reînvie cu realism tabloul vieţii thebane. Un inamic al defunctului, probabil, a deteriorat
84
drumuri prin memorie
anumite părţi din frescă, în scopul evident de a-1 vătăma pe adversarul său pe tărâmul celălalt. în mormântul lui Menna, scrib sub Tutmes al ill-lea, ochii acestuia au fost zgâriaţi ca să nu mai poată vedea ofrandele din faţa lui, iar în scenele de vânătoare pumnul i-a fost retezat ca să nu poată mânui harponul.
     Dacă fixitatea privirii Scribului ne dă un complex, fă-cându-ne să presupunem că anticii posedau secretul unei detaşări care nouă ne lipseşte, unele fresce din necropolele nobililor thebani ne redau buna dispoziţie. Ele povestesc realităţi pe care le cunoaştem.
     Sub primul copac pe care l-am întâlnit, în marginea drumului, după ce-am ieşit din defileu, doi bărbaţi şi un copil lustruiau cu ajutorul unor pile groase cupe de alabastru. Scena o văzusem aidoma pictată în necropolele ce rămâneau în urmă...
                                     colosul lui memnon
     Când privesc, în fotografii, cele două statui enorme datorate lui Amenhotep, ele nu mă tulbură. Piatra e de un galben lutos, spălăcit şi descurajat. Sunt două blocuri de gresie, roase de intemperii, înfăţişând doi prinţi antici, uitaţi, printr-un concurs misterios de împrejurări, pe câmpia din vecinătatea munţilor Thebei. Din capul fiecăruia, doar câte o ureche mai e întreagă. Stau, unul lângă altul, cu mâinile lipite pe genunchi, obosiţi, parcă, de efortul de a fi rămas la soare două milenii şi jumătate.
     Ceva lipseşte, da. Altceva am văzut eu acolo. în realitate, în jurul celor două statui e câmp cultivat, toate fotografiile care le reproduc neglijează asta. Or, un astfel de „amănunt4* nu e deloc neglijabil. Felahii lucrează în plantaţii fără să se simtă câtuşi de puţin incomodaţi de uriaşii de piatră. Nici nu le dau atenţie. S-au obişnuit cu ei. Indiferenţă cu atât mai interesantă cu cât, încă din epoca
86
4-
drumuri prin memorie
Ptolemeilor, nenumărate nume de trecători au fost scrijelite pe picioarele coloşilor şi pe soclu. Pe tibia unuia din ei, Cocteau credea a fi descoperit acest autograf: A. Rimbaud artilerist, 1799; probabil, un înaintaş al poetului.
     Gemenii de piatră au impresionat, mai întâi, lumea antică numai prin dimensiunile lor. Fiecare măsoară, fără soclu, în înălţime, peste cincisprezece metri. însă în anul 27, înainte de Christos, un cutremur a zguduit câmpia thebană cu o asemenea violentă încât unul din coloşi s-a
                               f                    i
fracturat. De atunci piatra a început să vibreze melodios la răsăritul soarelui datorită schimbărilor bruşte de temperatură. Fenomenul a fost observat recent şi îh templele de la Edfu şi Kamak. Anticii nu şi-l puteau explica prin legi fizice şi astfel, din uimire, s-a plăsmuit legenda eroului etiopian Memnon, fiul Aurorei, căzut la Troia. De câte ori Aurora mângâia, în zori, trupul de piatră, zdrobit, al fiului ei, colosul suspina. Strabon pretinde că a auzit cu urechile lui glasul statuii, iar Hadrian şi soţia sa Sabina au venit special să-i asculte înduioşaţi plânsul, Memnon răspunzând la salutul împăratului roman, după spusele poetesei Iulia Balbilla care-i însoţea, cu un sunet ca al unui instrument de aramă lovit. Septimiu Sever a vrut să-i redea uriaşului mutilat prestanţa de odinioară. Sculptorii săi i-au restaurat capul şi torsul, i-au „oblojit” părţile traumatizate. Dar, îndată ce au terminat lucrul, au
egipt
87
constatat dezamăgiţi că Memnon-ul „operat“ a redevenit mut. Zadarnic l-au pândit zile în şir. Colosui a refuzat să-şi mai îngâne monologul matinal.
    Nici o fotografie n-ar fi în stare să redea tăcerea din jurul coloşilor thebani şi înstrăinarea lor de rostul originar. Cu secole în urmă, cei doi uriaşi se aflau la intrarea templului funerar construit pentru Amenofis al III-lea. Din templu n-a mai rezistat nimic. Cu greu s-a stabilit şi locul unde şi-a avut temeliile. Statuile au rămas, deci, izolate în câmp, singure, rătăcite, departe de orice construcţie care să le justifice. Doi paznici giganţi care nu mai păzesc nimic.
                                       osymandias
     Mai purtam încă pe picioare praful albicios din Valea regilor când m-am oprit la Ramesseum, templul funerar al lui Ramses al II-lea, aproape tot atât de mare ca San Pietro din Roma. Sălile hipostile, distruse şi transformate în porticuri, precum şi colonadele decapitate, formează una din ruinele cele mai romantice. Aici a tronat colosul faraonului (optsprezece metri înălţime şi şapte metri în lăţime) care i-a inspirat lui Shelley sonetul Osymandias -după numele dat de Diodor lui Ramses. în deşert, spune sonetul, apar, imense, două picioare de piatră desprinse de trunchiul pe care l-au susţinut. Alături, pe jumătate îngropat în nisip, un cap sfărâmat, cu sprâncenele încruntate şi buzele exprimând un orgoliu teribil din care se recompune o figură dură, autoritară. Pe piedestal, o inscripţie: Numele meu este Osymandias, regele regilor, contemplă lucrurile mele şi te lamentează! Nimic altceva nu rămâne! în jurul acestor ruine nisipurile se întind nemărginite.
egipt
89
Colosul de o mie de tone evocat de Shelley zace spart în tot atâtea bucăţi.
     Nimic altceva nu rămâne dincolo de „lucrurile noas-tre“, dar Ramses n-a fost deloc zgârcit cu mărturiile pe care a ţinut să le lase. S-ar părea chiar că frica de a nu trece cumva neobservat l-a împins pe acest faraon la o atât de încrâncenată sete de a umple spaţiul cu volume colosale, încât arhitectura şi sculptura ajung, în cele din urmă, în vremea sa la un gen de baroc avant la lettre. Artiştii din serviciul lui nu mai posedă nici simţul umanului, nici fineţea predecesorilor.. Ceea ce îi interesează e să creeze impresia de forţă prin cantitate. Nevoia de fast, de grandios, îi duce, însă, doar la grandilocvenţă. Statuile se tumefiază şi golul interior le face şi mai obeze. Moise al lui Michelangelo e liliputan pe lângă un Ramses de optsprezece metri înălţime. Faraonul, despre care se zice că, având peste o sută de copii, s-a însurat cu cea mai mare parte a fiicelor sale pentru a evita să se încojoare de gineri ambiţioşi, nu face decât să repete: sunt mulţumit de mine! începe, astfel, lungul declin al artei egiptene care, mai; târziu, se va consola cu reluarea obositoare a formulelor
anterioare, dar fără credinţa acestora. Deocamdată, sub;
                                                                              «
Ramses, formele îmbracă exagerat o vanitate în loc săi îmbrace un ideal; lecţie din care nu s-a învăţat nimic, > deoarece şi în epoca modernă întâlnim destule mostre de* grandomanie; dacă nu cumva falsa grandoare e boala cea; mai rea a mediocrităţii.                                     \
                                                restaurări
                     Templul funerar al lui Ramses al III-lea, de la Me-
                 dinet Abu, a rezistat mai bine. Cea de a doua curte e
                 mărginită de stâlpi încă în picioare. Tocmai se refăcea o
                 porţiune a zidului despărţitor din care nu mai există mare
                 lucru şi se lucra la îndreptarea unor stricăciuni suferite de
                 basoreliefurile cu scene războinice si celebraţii în onoarea
                                     » »
zeului Men, zeul recoltelor. Restauratorii îşi făceau treaba cu grijă, dar nu m-am putut opri să nu mă întreb: e bine, oare, să se corijeze vătămările într-un basorelief milenar? Ruinele au nu numai o atmosferă specială, dragă romanticilor, favorabilă visărilor, ci şi o valoare documentară. Ele sunt încărcate de semnificaţii tocmai fiindcă ne dezvăluie muşcătura timpului care nu cruţă nici piatra. O face sa putrezească, pe Via Appia, sau o preface în nisip, în Egipt. Sunt semne uzate, din ceea ce „a fost“. Decrepitudinea îi dă greutate, profunzime, mister. Şi chiar sens. Măcar ea, decrepitudinea a rămas. Or, prin restaurare prea pedantă,
91
*gipt
care spală oboseala pietrei, îi fardează ridurile, îi alungă umbrele, îi întinereşte vârsta, fiorul timpului e, practic, anulat. Ceea ce se obţine este o mărturie mistificată. La ce ne foloseşte să vedem, la Medinet Abu, un basorelief recompus? Cioplindu-şi zeii şi sfincşiî, sculptorul antic credea în ei. Meşterii restauratori nu pot decât să copieze, aproximativ, umbra credinţei lui. Sfinxul mutilat de nisipuri şi de oameni, de la piramide, e mai tulburător decât ar fi unul „aranjat”. Şi ne mai poate emoţiona o coloană când nu ştim dacă piatra a înfruntat patru mii de ani sau e rezultatul travaliului unui meşter modem? Cred că treaba restauratorilor ar fi să „congeleze” un vestigiu, să nu-1 lase să se deterioreze mai departe.
     Mă uitam la echipa de restauratori şi nici azi nu ştiu dacă făceau o treabă utilă sau nu.
                                   templul din luxor
     Din toate templele Egiptului superior, cel de la Luxor e cel mai clasic şi mai uman, spre deosebire de ce se vede la Kamak, unde începe un univers al zeilor.
     Cu faţa la fluviu, în mijlocul oraşului, templul e o operă de adaosuri succesive, datând în principal din epoca lui Amenofîs al III-lea şi Ramses al II-lea. Arhitecţii primului faraon au ridicat partea cea mai frumoasă, coloanele cu capiteluri papiroforme, vizibil deosebite de formele opulente ale curţii lui Ramses. Majoritatea basoreliefurilor nu reprezintă decât o cronică prolixă, linguşitoare, a vieţii faraonilor. Dar câteva sunt revelatoare pentru felul în care mitologia era, uneori, viclean manevrată ca să legitimeze succesiuni cu drepturi suspecte. Amenofis al III-lea n-a ezitat, astfel, să onoreze zidurile templului cu scene licenţioase pentru a-şi adjudeca o genealogie divină, zeul Amon în persoană fiind insinuat în patul nupţial în locul
                tatălui său terestru în asa-numita „sală a naşterii44
                             » ' >
egipt
93
faraonului. Un ex-general ce uzurpase tronul a pus să se execute, tot la Luxor, pe zidurile exterioare ale colonadei, un amplu reportaj al procesiunilor anuale thebane doar ca să-l amestece în rândurile pelerinilor şi pe Horus venit să-l prezinte lui Amon pe fiul său Horemheb şi să-l aşeze pe tron, spun hieroglifele explicative.
     Nevoia lui Horemheb de a-şi confecţiona o justificare religioasă ne-a dat cel puţin o imagine a acestor ceremonii desfăşurate în timpul inundaţiilor. Amon îşi părăsea atunci templul din Kamak pentru a merge la Luxor, unde zeul luase un alt nume, Min. Acesta primea ofrande înzestrate cu virtuţi afrodisiace. Pielea sa e brună căci dogma pretindea ca statuile lui Min, cu braţul drept înălţat în echer, să fie unse cu o substanţă dătătoare de viaţă făcută din bitum şi ingrediente carbonizate. O dată pe an, procesiunile urcau fluviul ca să găsească, în fond, acelaşi zeu, dar în altă ipostază. Malul Nilului, după cum arată basoreliefurile, se umplea de lume care intona imnuri şi purta pe umeri reproduceri ale bărcilor sacre...
     Acum, malul era pustiu. Şi numai arareori câte o trăsură prăfuită, încărcată cu turişti, parcurgea drumul plin de hârtoape spre Kamak.
     Acest drum e forma profană a celebrei alei sacre, lungă de trei kilometri şi mărginită de rânduri duble de sfincşi, ce lega, cândva, Kamakul de Luxor. Pământul a acoperit aleea, a înghiţit sfincşii, apoi oraşul modem s-a întins şi mitologia a eşuat în istorie.
                                           karnak
    Am auzit, la Roma, multe poveşti cu sarcofage etrusce deschise noaptea, la lumina torţelor, ta care trupuri păstrate aidoma de secole s-au prefăcut ta pulbere, instantaneu, ta contact cu aerul. Apropiindu-mă de Karnak, mă temeam să nu se întâmple la fel şi cu sufletul pietrelor, să dispară îndată ce un ochi infractor încearcă să le smulgă vălul de taină. Doream enorm să nu plec dezamăgit din Karnak. Prea de multe ori mă gândisem la el ca la un loc ta care ta loc de copaci cresc coloane.
    Theba a înlocuit Memfisul ta rangul de capitală ta al doilea mileniu înainte de Christos. Gloria ei s-a menţinut până ta zorii epocii romane. La Karnak a rămas apoi să se însingureze între bălării de piatră cel mai impunător ansamblu de temple din Egiptul antic, departe de drumurile călătorilor care se opresc de obicei Ia piramide şi la Sfinxul de la Giseh, considerând că au văzut astfel tot.
«gipt
95
     Templele egiptene se anunţă printr-un pilon, un fel de zid monumental, uşor piramidal, unde se află poarta de intrare. Cel de la Kamak măsoară patruzeci şi trei de metri înălţime. Imaginea lui devine şi mai copleşitoare în clipa când descoperi urmele rampelor de pământ şi începi să înţelegi că blocurile de granit au fost ridicate numai prin forţa braţelor. După ce am pătruns în prima curte interioară nu m-a mai mirat entuziasmul lui Champollion care a exclamat acolo că tot ce văzuse înainte în Valea Nilului i s-a părut, brusc, mizerabil. îl amuţise descoperirea că vechii egipteni au putut să conceapă, la Kamak, oameni de o sută de metri înălţime şi coloane de proporţii gigantice de o nobleţe desăvârşită.
     într-adevăr, nu cred să existe un amfiteatru mai potrivit unde să se poată învăţa mai bine diferenţa dintre mărime şi măreţie. Căci această confuzie produce multe efecte dizgraţioase şi încurajează prostul-gust. Megalomania adoră dimensiunile mari, dar nu tot ce este „mare” este şi „măreţ”. Uneori, mărimea nu face decât să pună intr-o lumină brutală neputinţa de a crea măreţie.
     La Kamak, ţi se taie răsuflarea. Stâncile aruncate de Polifem după Ulise sunt nişte pietre banale în comparaţie cu ceea ce vezi în această incintă în care zeii s-au jucat, parcă, de-a bijutierii. Vreme de două milenii, unul după altul, faraonii şi-au secătuit tezaurele ca să construiască sanctuare peste ruinele cărora veghează acum obeliscul lui Tutmes I şi cel al reginei Hatshepsut; ultimul, tăiat din
96
drumuri prin memorie
granit de Assuan, transportat şi ridicat în mai puţin de şapte luni, după cum spune panegiricul săpat în el, fiind cel mai frumos din Egipt.
     Religia a renunţat la Kamak la persuasiune. A adoptat un ton aproape poruncitor. Nu lipseşte nici cruzimea. în relieful părţii celei mai vechi din templul lui Amon, Tutmes al IlI-lea e reprezentat sfărâmând craniile prizonierilor prosternaţi la picioarele sale. Şi, totuşi, împotriva oricărei aşteptări, această forţă nu te ofensează. Te zdrobeşte fără să te jignească. îţi spune: eşti mărunt, un biet fir de praf pe obrazul timpului. Şi tu consimţi că eşti, într-adevăr, astfel. Dar te ridici din propria ta micime admirând o arhitectură atât de sublimă, atât de grandioasă. Ea nu te supără pentru că, deşi în inscripţii se zice că tot ce vezi a fost ridicat de oameni, ai îndoieli.
                                              sala hipostilă
     Sala hipostilă întrece orice închipuire. A rămas în picioare traversând treizeci de secole, largă de cinci mii de metri pătraţi, cu o sută treizeci şi patru de coloane dispuse pe şaisprezece rânduri. Ar trebui şase oameni cu braţele întinse ca să cuprindă o singură coloană. Prin greutate şi diametru, fiecare e comparabilă cu columna lui Traian ridicată aproape un mileniu şi jumătate mai târziu. Capitelurile de tip „floare deschisă" cântăresc fiecare şaizeci, şaptezeci de tone. S-a calculat că o sută de oameni ar putea sta umăr la umăr pe unul din aceste capiteluri. Formidabil schelet de piatră al unui animal fantastic pe care nici o mitologie n-a îndrăznit să-l inventeze, ce este această sală hipostilă? Un purgatoriu pentru trufiile bicisnice... da, printre aceste coloane capabile să susţină fiecare un secol ar trebui pedepsiţi să treacă şi să facă o cură de umilinţă toţi caraghioşii suficienţei agresive, să se ruşineze şi să plece smeriţi... Dacă lumea ar fi plină de asemenea săli hipostile, ar exista poate mai puţină prostie
98
drumuri prin memorie
mândră de sine, mai puţină aroganţă, mai puţina impertinenţă, ceea ce ar face existenţa mai suportabilă şi, poate, mai deschisă spre aspiraţii nobile. Dar o astfel de sală ciclopică, în stare să te intimideze pentru a te purifica, se află doar la Kamak, departe de alergăturile noastre lipsite de orizont.
     Schlegel zice că în acelaşi grad cu „a şti“ creşte şi „a şti ce nu ştim“.
     Ce ştiu. în templu, egiptenii îşi regăseau orizontul familiar. Granitul sculptat reproducea flora esenţială a Nilului. Sala hipostilă arăta, pentru ei, cam ca o dumbravă împietrită. Pictat în culori strălucitoare, tavanul reprezenta cerul de noapte, cu păsări printre stele, iar pardoseala fluviul revărsat. Acum, coloanele nu mai susţin nimic. Stau, masive, sub cerul liber. Dar ce înseamnă o glorie oarecare aici? Ea devine, pur şi simplu, ridicolă.
     Ce nu ştiu. De ce tavanul înstelat a pretins coloane enorme, concepute, parcă, să sprijine un munte? Ce susţineau ele în minţile arhitecţilor?
     Cerul, de o culoare violacee spre seară, se pregătea ca, o dată cu apariţia stelelor, să înlocuiască tavanul dispărut. Prin capitelurile cu corole de lotus înflorite, vrăbiile risipeau sunete subţiri, creând o surprinzătoare atmosferă de linişte rustică, pe care am remarcat-o târziu, după ce fumasem aproape o jumătate de pachet de ţigări, tot uitându-mâ la coloanele uriaşe. Niciodată nepăsarea cântătoare n-a beneficiat de arbori mai uluitori.
                                             moartea sfincsilor
                                               9
    Un scarabeu de granit roz, de înălţimea unui om, stătea Ia soare în afara zidurilor templului din Kamak. Am trecut pe lângă el şi m-am aşezat să mă odihnesc puţin pe malul lacului sacru unde plutea odinioară barca lui Amon. Lacul e năpădit acum de mătasea broaştei. Nămolul dospit în apa clocită exala un miros fetid. Câţiva vizitatori beau sucuri la un chioşc de răcoritoare si cafele fierbinţi servite
                 9                9              9
în picioare în ceşti de aramă. Am auzit o călăuză spunând ca la Kamak de trei ani nu mai căzuse o picătură de ploaie. N-am înţeles dacă aceasta avea vreo legătură cu aspectul lacului ce semăna mai mult a baltă stătută care nu putea ascunde decât peşti bolnavi. Pe marginea lacului, un bătrân cu obrazul ca pergamentul uscat vindea o limonadă dubioasă, mestecând între dinţi o bucată de trestie de zahăr. Eram epuizat, umblasem, din zori, să văd cât mai mult şi, ajuns la o stare de indigestie culturală care mă făcea să nu mai am nici o curiozitate - sau, poate, de vină
100
drumuri prin memorie
era emoţia prea puternică provocată de sala hipostilă? -înregistram, mecanic, detalii şi mi se învălmăşeau în minte, ca într-un bazar, imagini disparate din zilele precedente... copii în cămeşoaie lungi, jucând fotbal cu o minge făcută din păr de cămilă, un muezin anunţând ora de rugăciune, strădania mea, zadarnică, de a găsi un sicomor... ce unea toate acestea? Champollion a dezlegat hieroglifele, civilizaţia egipteană a rămas mai departe clandestină.
     în drum spre piaţeta unde îşi aşteptau clienţii trăsurile vechi, am cumpărat, pentru treizeci de piaştri, un scarabeu minuscul de piatră verzuie, fără să-mi fac iluzii asupra autenticităţii Iui. Simţeam nevoia să iau cu mine ceva de la Kamak. Orice. Apoi, m-am decis să renunţ să iau o trăsură. Nu din pricina preţului, care nu era deloc pipărat, mai ales dacă te asociai cu alt pasager. Vroiam să fac pe jos traseul vechii Căi Sacre, sperând că, măcar pe o porţiune, voi întâlni unul din criosfincşii ce o păziseră într-un timp în care egiptenii îşi împodobeau şi paturile cu doi sfincşi sculptaţi, ca să se scoale regeneraţi, după moartea provizorie din somn, o dată cu soarele.
     Tot ce am văzut, însă, erau nişte bolovani ciudaţi, înfipţi în nisip, de o parte şi de alta a drumului, ca nişte borne kilometrice. Diverse detalii, o labă zdrobită, un rictus abia bănuit, făceau cu neputinţă o greşeală. Aceasta era tot ce se păstrase din rândurile duble de sfincşi.
egipt
101
Stârvuri uscate, calcinate şi sfărâmate, piatră vulgară, fără nici o importanţă. Bornele din nisip nu sunt resturi din scheletul unui animal mitic, ci pietre obişnuite, în care ideea a murit. Curând, nu s-au mai văzut nici ele. Fosta alee cu sfincşi dispărea undeva sub fundaţiile caselor.
     Am intrat în Luxor când se înnopta. în tăcerea din templu, numai statuile lui Ramses surâdeau mai departe prosteşte. M-am retras în parcul hotelului. Arborii se desenau în tuş negru, atmosfera era împietrită, nu se clătina nici o frunză şi, parcă, mă mişcăm îhtr-un peisaj artificial, ce încheia şederea mea la Theba. A doua zi, plecam spre Assuan.
                                 noaptea la assuan
     îndreptându-se spre Assuan, trenul trecea prin dreptul unor localităţi cu nume mai puţin vehiculate... Edfu, Kom-Ombo, cu templele lor încărcate de hieroglife... El Kâb cu necropolele decorate de scene agricole, adnotate cu cuplete de felul acesta:
               Haideţi, boi, înaintaţi Bateţi mai repede grâul Paiele sunt pentru voi Grâul pentru stăpânul vostru.
     Aceeaşi câmpie cu rigole pe care apa era trimisă din puţuri cu burduf sau de roţile trase de cămile. Copiii se jucau în pâraiele tulburi, noroioase. Felahul se mulţumeşte, la nevoie, mi s-a spus, cu piureul gros de mango şi cu lipia coaptă între două pietre. Şi, încă o dată, m-am gândit că în cea mai mare parte a Egiptului istoria nu înseamnă nimic. Decât, cel mult, sub formă de ruină.
tgipt
103
    La Assuan, norocul mi-a surâs mai puţin. Bătea un vânt amarnic şi luntrea cu pânză - gata să se răstoarne de câteva ori în Nil când am vrut să-l trecem înfruntând curenţii - a trebuit să se întoarcă la debarcaderul stâncos. Alt prilej nu mai aveam, aşa că mausoleul lui Aga Khan, a cărui cupolă molatică se profila asemenea unui clopot înfundat în nisip, pe celălalt mal, şi grădina tropicală din insula Kitchener, un eden al şerpilor şi vegetaţiei cărnoase, după câte am aflat, vor rămâne nişte regrete. Pe insula Elefantina, fostă fortăreaţă, post vamal de frontieră şi piaţă de tranzit, unde un templu al lui Traian, construit pe fundaţiile unor temple mai vechi, n-a rezistat timpului, dar se păstrează încă un nilometru antic, accesul era interzis temporar de arheologii care dirijează săpăturile. La zece kilometri de Assuan, la El-Chellal, calea ferată ajungea la punctul terminus, aproape de Tropicul Racului şi la o mie de kilometri de Cairo. De aici se putea continua drumul spre sud doar pe fluviu. Până la Abu-Simbel, locul templelor rupestre mutate pe o colină, la un nivel superior celui ce va fi atins de apa lacului de acumulare de la Assuan, erau mai mult de două sute de kilometri. Astfel că am rămas sa aştept noaptea şi să văd cum străluceşte la orizont Crucea Sudului.
    La Assuan, pământul cultivabil lipseşte. Orăşelul, clădit pe stâncile malului drept, seamănă cu o oază. Deşertul nu se mai află la cinci, zece kilometri de Nil, ci intră în curţile de la marginea oraşului. Pe străzi, vântul
104
drumuri prin memorie
poartă de colo-colo un praf înecăcios, gălbui-roşcat, provenit din deşert, într-un soi de recunoaştere dinaintea asediului. Aceasta îmi crea o angoasă stranie, nu neplăcută, dimpotrivă, aproape voluptoasă, căci niciodată n-am putut avea un sentiment limpede îh legătură cu deşertul. Raţional, îl refuz. Afectiv, mă atrage. E un amestec de fascinaţie şi de perplexitate, de seducţie şi de panică. Nu cred că aş avea curaj să însoţesc o caravqnă, dar, în imaginaţie, dau târcoale ideii. O noapte petrecută în deşert, iată un drog pe care nu cutez să-l experimentez. La Assuan aveam, s-ar zice, drogul în sertar. Nu trebuia decât să mă las în voia sentimentului care mă încerca, o dată cu căderea nopţii, că mă găseam într-un hotel pustiu. Vântul sufla ca în vreme de viscol afară si, dacă n-as fi ştiut că nu zăpadă, ci praf fierbinte se învolbura în spirale, aş fi putut crede că troienele au crescut de doi metri, iar lupii au ajuns să roadă pragul hotelului. Mă vedeam prin grădina Kitchener, terorizat de reptile, şi la barajul nou de pe Nil (cu un volum de şaptesprezece ori superior marii piramide), pe care un Ramses ar fi putut cere să i se graveze numele în hieroglife de şaizeci de metri înălţime, sau pe insula Elefantina, unde vin noaptea duhurile celor înecaţi în Nil, strangulat aici de stânci sumbre, ceea ce face ca apa să capete o violenţă pe care n-o are nicăieri în Egipt. Dar toate aceste febre nu erau decât o insomnie, îh aşteptarea celor patru briliante strălucind amăgitoare la celălalt tropic...
                                       desert si antidesert
                             •    f        t
     Dincolo de ultimele case din Assuan, cu albul lor deshidratat de soare, e locul de baştină al obeliscurilor. Peisaj perfect radical. Podiş muntos, dar numai scheletul munţilor, stând descarnat la soare; munţi văzuţi la radiografie, de pe care soarele a devorat tot, iarbă, arbori, pământ... Piatră torturată, pustiită de o lumina nepăsătoa-re, acesta e granitul de la Assuan, cenuşiu, negru, roz, râvnit timp de mai bine de trei mii de ani de toţi faraonii pentru camerele lor funerare din piramide şi pentru obeliscuri, extras din imensul osuar mineral aflat lângă Tropicul Racului, târât pe cilindri şi transportat apoi pe Nil.
     Deşertul neagă viaţa, dar are iluziile lui. După ce nimiceşte vegetaţia, se repopulează cu miraje. Nu aşa stau lucrurile în podişul carierelor de la Assuan. Aici e domnia antidesertului. Antidesert rezultat din exterminarea mira-jelor care fac nebunia, tristeţea şi romantismul deserturi-
106
drumuri prin memorie
lor de nisip. Nici o fata morgana nu rătăceşte pe granitul de la Assuan. Nu mai există amăgitorul „dincolo**, oazele promise caravanelor rătăcite. După ce a negat fertilitatea, deşertul îşi neagă aici propria febră, spaimele, minciunile frumoase şi coşmarurile. Granitul e sterilitate pură, limpezită într-o atroce baie de lumină.
     Un sfinx, cum e cel de Ia Giseh, construit în rocă de Assuan, ar fi fost o eroare, un antisfinx. Pentru o asemenea enigmă trebuia neapărat o piatră mai moale de la Mokkatamm, de la Giseh sau Turrah. în schimb, granitul din regiunea primei cataracte s-a dovedit materialul cel mai bun pentru a ciopli idei nude. La piramide a fost utilizat în edificarea camerelor funerare. Restul piramidei e dintr-o rocă de deşert, avidă de iluzii. Timp sculptat, obeliscurile au de aceea o linişte ideală de rază pietrificată, fie că au rămas în Egipt sau au fost duse aiurea. Toate şi-au început existenţa pe aleea pavată cu dale de gresie care a servit în antichitate la transportul coloşilor până la fluviu şi ale cărei resturi Ie vedeam acum şi eu.
     în carierele antice de la Assuan se găsesc încă blocuri de granit pe jumătate degajate. Cel mai celebru dintre aceste blocuri e obeliscul neterminat, abandonat deoarece i s-au descoperit defecte după ce lucrul avansase considerabil. Inciziile profunde în rocă îi detaşează perfect trupul enorm, încătuşat doar cu spinarea în matricea sa.
•gipt
107
Obeliscul măsoară patruzeci şi unu de metri în lungime şi patru metri în lăţime. Ar cântări, după cum au calculat specialiştii, dacă ar fi ridicat, o mie o sută şaizeci şi opt de tone şi ar fi fost cel mai greu monolit de piatră manevrat de egipteni, superior ambiţiosului Osymandias. N-ar mai avea nevoie, după dislocare, decât de un finisaj de rutină, dar a rămas culcat în granitul de care e şi nu e despărţit
     Egiptologii s-au întrebat multă vreme cum reuşeau ariticii să extragă aceşti monoliţi gigantici dintr-o rocă atât de dură ca granitul. Obeliscul neterminat le-a dat un răspuns. în jurul lui se observă un şir de cavităţi săpate cu dalta în care se introduceau pene din lemn de sicomor. Umezit continuu, sicomorul are proprietatea să se dilate irezistibil, putând astfel să disloce granitul. Acesta mai trebuia şlefuit cu abrazive şi dus la Nil, unde aşteptau plutele.
     Lucrătorii au părăsit obeliscul după ce s-au chinuit, probabil, mai multe săptămâni cu el. Oare dacă arheologii ar încerca azi, fără să apeleze la dinamită, numai cu lemn de sicomor, ar reuşi să-l disloce?
                                             alexandria
     Oraşul fondat de Alexandru cel Mare are puţin de oferit cuiva care n-are vreme să guste viaţa picarescă a portului, să se bucure de climatul temperat (şi mai salubru datorită brizei marine) ori să simtă insomniile Meditera-nei tulburând noaptea ca o doză enormă de marijuana risipită în aerul sărat şi umed... i se spune, în fugă... aici se ridica palatul Cleopatrei... mai departe, mormântul ei şi al lui Antoniu... aici se găsea celebrul far... aici a ars Biblioteca din Alexandria... Dar, nici un vestigiu nu confirmă vorbele. Totul sună ca o poveste. Uneori, cazi pe gânduri. Cât arbitrar există în asigurările care încep toate cu „aici se afla“? Mai ales că nici puţinele urme de „timp antic“ nu sunt ferite de echivocuri. Coloana lui Pompei poartă un nume greşit. De fapt, ea a fost ridicată în onoarea lui Diocleţian. Cineva şi-a închipuit, însă, că acolo a fost îngropat capul lui Pompei. Şi aşa i-a rămas numele. Nimeni nu s-a obosit să restabilească adevărul. Alte lu-
•|ipt
109
Cturi au stârnit interes. Un acrobat englez a provocat vâlvă escaladând monolitul, înalt de aproape treizeci de metri, iar o oarecare miss Talbot şi-a arătat respectul pentru coloană, în stil american, dejunând şi redactând o •crisoare pe capitelul ei... în rest... o admirabilă colecţie de figurine graţioase, din pământ ars, la muzeul greco-roman... catacombele Kom el Chufaga, un hipogeu situat la mică distanţă de coloana lui Pompei, cu trei etaje subterane, unde divinităţile egiptene s-au travestit în centurioni romani... povestiri despre celebrul far sau despre biblioteca unde au ars şapte sute de mii de volume şi de papirusuri, între care şi un manuscris al lui Pitagora, ţinut într-un tub de aur... şi senzaţia permanentă că din cetatea schiţată de Deinocrates, arhitectul lui Alexandru, n-a rămas nici cenuşă, căci istoria modernă a arătat, aici, antichităţii aceeaşi lipsă de menajamente precum centurionul roman care l-a străpuns cu suliţa pe Arhimede, la Siracuza, în vreme ce acesta desena cercuri pe nisip.
     Alexandria se găsea la confluenţa tuturor curentelor venite din Grecia si Orient, având de atunci un destin cosmopolit, iar biblioteca, edificată sub Ptolemeu al II-lea Filadelful şi condusă de Eratostene, era un loc de întâlnire al tuturor erudiţilor lumii mediteraneene. Se recopiau acolo manuscrise vechi, se adunau manuscrise rare din toate părţile, cu o pasiune pe care nici Renaşterea n-a egalat-o, şi multe spirite subţiri din Grecia au dorit să facă,
110
drumuri prin memorie
măcar, o călătorie în Alexandria, în vreme ce Atena evolua spre acea „sinucidere lentă“ care a fost, după unii, scepticismul. Un ordin dat de califul Omar generalului său Amr, prezentat în logică drept exemplu de silogism fals, a pus capăt acelui miracol care a fost Biblioteca din Alexandria. Ordinul suna astfel: Dacă acele cărţi confirmă Coranul, disîrugeţi-le, căci ele sunt inutile. Dacă ele contrazic Sfânta Carte, ardeţi-le, căci învăţătura lor e periculoasă. Biblioteca mai fusese incendiată de câteva ori, deoarece cărţile au stârnit dintotdeauna porniri de acest fel, dar acum n-a scăpat nimic, deşi a fost nevoie de trei luni, se zice, ca flăcările să mistuie toate manuscrisele; altele ar fi alimentat focurile băilor din Alexandria, vreme de o jumătate de an.
     Ce o fi adevărat în ce spune Plutarh despre insula Faros? Alexandru cel Mare, venit să consulte oracolul lui Amon din oaza Sinuah, l-a auzit, oare, într-adevăr, pe Homer şoptindu-i aceste stihuri?
            în marea cu valurile ei zbuciumate în faţa Egiptului se află o insulă De oameni e Faros numită.
     Pliniu compara farul portului cu o stea. Şi, spunând asta, se referea, de fapt, la un pericol. Căci, spre deosebire de lumina intermitentă a farurilor modeme, cel de la Alexandria avea lumina constantă; din care pricină, na-
«gipt
111
vigatorii puteau, de departe, să se înşele, să-l confunde cu o stea. Baliza de foc ardea fără încetare deasupra apelor, alimentată cu lemnele aduse pe o rampă, anunţând marinarii să se ferească de recife şi de bancurile de nisip. Legenda vrea să ne facă să credem că oglinda, concavă, a farului, de „piatră transparentă'1, putea să incendieze corăbiile inamice la o sută cincizeci de kilometri distanţă şi nu e singura dovadă că această construcţie a întărâtat îndelung imaginaţia celor vechi. Prin secolul al IX-lea, un spion al împăraţilor bizantini l-a convins pe califul El Valid că la temelia farului ar fi fost îngropat un tezaur. Când s-a descoperit complotul, farul era demolat pe jumătate. Singura taină dată la iveală a fost o şmecherie a constructorului. Pe unul din turnuri, pe stratul de stuc, fusese gravată această inscripţie: Regele Ptolemeu, zeilor salvatori, pentru cei care umblă pe mare. Sub stratul de stuc, săpată îh piatră, s-a găsit altă inscripţie care-l omagia pe arhitectul farului: Sostrat, fiul lui Dexiphan din Cnid, zeilor salvatori, pentru cei care umblă pe mare... Ultimele vestigii ale farului s-au scufundat în valuri la un cutremur, în secolul al XlV-lea. Alexandria mai avea atunci şase mii de locuitori.
     Azi, ea vrea să fie egala Nişei. Şi a Marsiliei. Oraşul e mai pasional decât Cairo, dar scoicile de pe plajă tac dacă le duci la ureche. Şi nu-mi venea să repet un cunoscut vers al lui Vergiliu.
                                                   delta
    Pentru prima dată nu mai zăream obsedanta culoare galben-cenuşie a deşertului. Dar nici Nilul nu mai arăta drept ca un obelisc. Se lăţea, se risipea în nenumărate braţe, dormitând ca bivolii în bălţi. Terminase confruntarea cu deşertul ce durase de la Assuan la Memfis, cale de peste o mie de kilometri. Acum, îşi îngăduia să fie leneş, întreţinând în deltă un oarecare huzur al vegetaţiei scăpate, în sfârşit, de presiunea nisipurilor.
    Un pescar îşi repara plasa la umbra unui arbore de camfor. în marginea şoselei, un copil vindea limonadă dulce. Totul părea diferit, nu se mai vedeau nici pietrele de mormânt musulmane pe care mă obişnuisem să le descopăr printre palmieri. De la o lăţime de, cel mult, zece kilometri, de o parte şi de alta a fluviului, pământul cultivat ajunge în deltă la aproximativ o sută cincizeci de kilometri. Şi totuşi, în acel peisaj aparent relaxat, intuiam o panică ascunsă, care făcea vegetaţia să fie lacomă, bol-
egipt
113
năvicios răsfăţată, avidă de apă. Rădăcinile arborilor pompau, probabil, într-una, căci crengile, umflate, aveau ceva lânced, strângând provizii de apă precum cămilele.
     Carnea de oţel a sicomorilor e o amintire în deltă. Acolo ramurile copacilor au lemnul moale, flasc, se apleacă deasupra ochiurilor de apă mlăştinoasă ca nişte lipitori vegetale. Deşertul nu se mai vede, dar consecinţele lui se simt în acest dezechilibru în care vegetaţia pare decisă să-şi răzbune toate privaţiunile... Cleios, pământul macerează tot ce se întoarce în el, pentru a rodi, iarăşi, din materia putredă, cu o fecunditate plină de dorinţi tulburi. Buto, patria zeiţei-cobră, Tanis, cu faraonii ei îngropaţi în sarcofage de argint, capitale imemoriale, au pierit îh deltă acoperite de aluviuni paludice. Sub mâl se află o civilizaţie mai veche decât a piramidelor, precum şi suliţele zeiţei Neith încrucişate peste capitala declinului, Sais... Când şi-a alcătuit rugul de smirnă, pasărea Phoenix avea aripile grele de mâl...
     Sfârşeam prin a înţelege că, în mod bizar, îmi lipseau nisipurile. Căci legile fizicii au explicat perfect doar amăgirile deşertului, nu şi ale noastre.
recia
                                             olimpul
    Grecii ziceau că zeii se deosebesc de oameni prin faptul că picioarele lor nu ating pământul, fiindcă nu au nevoie de nici un punct de sprijin. Dar, încă din şcoală, ideile noastre despre vechii greci ignoră această deosebire. Mitologia greacă nu ne dă nici un fel de complex. Judecata lui Paris ne apare ca o întâmplare mondenă în care Hera, Athena şi Afrodita se comportă ca trei femei vanitoase, foarte sensibile la opiniile bărbaţilor despre ele, gata să facă orice pentru a primi de la un muritor mărul discordiei, numai pentru că pe el scrie „celei mai fru-moase“. Nu remarcăm nimic divin în ambiţia lor de a-şi vedea recunoscute farmecele. Şi exemplele pot continua. Apolo, zeul ales de filosofi să reprezinte contemplarea senină, detaşată, nu-i iartă bietei Cassandra îndrăzneala de a nu fi vrut să se culce cu el după ce i-a dăruit harul profeţiei şi o osândeşte să nu poată convinge pe nimeni cu prezicerile ei. Biografia Afroditei e presărată cu nenu-
118
drumuri prin memorie
mărate scandaluri amoroase. Zeiţa a fost surprinsă chiar în flagrant delict de infidelitate conjugală când era căsătorită cu Hefaistos. Zeus e urmărit de Hera cu o gelozie feroce, iar Hermes are o serioasă vocaţie de comis-voiajor. în fapt, deşi nu atingeau pământul cu picioarele, zeii grecilor nu ţineau deloc să se ridice deasupra slăbiciunilor omeneşti. Doreau să se bucure, ca noi, de tot ce este „posibil", nu-şi pierdeau vremea cu „imposibilul". De aceea se plictiseau în Olimp şi orice pretext era bun ca să hoinărească pe la poale, printre muritori, în căutare de aventuri, când nu trăgeau sforile vreunui război troian... Asta ni-i face simpatici, apropiaţi, comprehensibili. Cu excepţia, poate, a Athenei, nici unul nu ne inhibă, nu ne intimidează. Ne îngăduim să bârfim pe seama lor, cum a făcut şi Homer, fără spaima că săvârşim, astfel, un sacrilegiu. Şi nu ne miră câtuşi de puţin faptul că, atunci când întreaga elită a luptătorilor greci a plecat la Troia ca s-o redea lui Menelau pe necredincioasa lui soţie, zeii s-au împărţit în tabere, deşi miza războiului era un banal adulter.
     Dar îh aceste relaţii relaxate cu olimpienii se află şi un pericol. E foarte tentant să zici că Athena a rămas castă fiindcă detestă bărbaţii (deoarece Zeus a înghiţit-o pe mama ei, însărcinată, născând-o pe zeiţa înţelepciunii din ţeasta lui), iar de aici nu mai e decât un pas până la plăcerea de a despuia miturile de podoabele iniţiale, în felul
grecia
119
Dn care Gide l-a transformat pe Prometeu în fabricant de chibrituri care ţine conferinţe, cu un vultur pe umăr. Moda demitizărilor, extrem de contagioasă azi, cere să tomi acid peste mituri pentru a înlătura pojghiţa de vrajă, socotită naivă, depăşită, anacronică. Ea vrea pe Olimp nu visători, ci topografi. Ca să fii „modem“, e recomandabil să te uiţi cu oarecare indulgenţă la Homer şi să accepţi cu un zâmbet poveştile grecilor.
     După părerea mea, există ceva meschin în orice demitizare. O incapacitate de a înţelege că iluzia poate avea, uneori, mai multă grandoare decât realitatea, că există minciuni superbe şi adevăruri teme. Ce mai rămâne din Don Quijote când se trezeşte din nebunia lui? Ce mai rămâne din curajul lui Prometeu de a sfida zeii, dacă Prometeu e pus să ţină conferinţe despre foc? Fără vocile vrăjite ale sirenelor care, după unii, s-ar mai auzi şi azi în unele ceasuri pe ţărmul grec, aventura umană ar fi, neîndoielnic, mai săracă. Şi, la drept vorbind, cred că anticii s-au dovedit mai subtili decât noi refuzând să escaladeze Olimpul pentru a spiona ce făceau acolo divinităţile lor. Eros, care c roagă pe Psyche să nu dorească să-i vadă chipul, dacă vrea ca el să rămână mai departe lângă ea, noaptea, ne dă, indirect, un avertisment.
     Consecinţa cea mai păgubitoare a acestor demitizări ironice, încurajate de o lipsă de complexe pe care nu ne-o îngăduim cu nici o altă mitologie, e că ne îndepărtăm de
120
drumuri prin memorie
ideea, esenţială pentru înţelegerea culturii eline, demonstrată strălucit de Nietzsche: că întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere, Surâdem privind o Afrodită care stă goală, pe piedestal, cu o senină cochetărie, admiţând, uşor surprinşi, că goliciunea ei e la fel de cuviincioasă ca un peplos elegant. Ne punem, în acel moment, problema ipocriziilor pudibonderiei, nu a suferinţei, a disperării din care s-a născut o asemenea perfecţiune. Şi, astfel, riscăm să pierdem ocazia de a depăşi un contact mediocru cu ruinele Acropolei sau cu alte locuri ilustre din Grecia.
     Şi Burckhardt, înainte de Nietzsche, a afirmat că nu naivitatea, ci pesimismul i-a împins pe greci să viseze; că ei şi-au creat anume nişte zei senini, care să-i ajute să-şi combată predispoziţiile pesimiste. Olimpul a dat unui popor cu o mare capacitate de suferinţă, pe care şi-o dezvăluie doar în tragedie, şansa să poată trăi. în logica aceasta, soarta titanilor, în lupta cu olimpienii, era dinainte pecetluită! Mitologia greacă a imaginat, probabil, tita-nomahia pentru a-i trimite pe titani în partea cea mai de jos a Infernului, de unde să nu mai poată ieşi.
     Dacă las deoparte o scurtă perioadă de mimetism, trecătoare ca o acnee juvenilă, n-am fost atras de plăcerea „modemizării“ miturilor. Dimpotrivă, m-am obişnuit cu gândul că, în anumite privinţe, nu pot să mă „mo-
grecia
121
demizez“. De aceea, am tresărit când am zărit Olimpul prin hubloul avionului, într-o spărtură a norilor albicioşi care pluteau ca nişte ghemotoace de câlţi.
     Raţional, n-am crezut niciodată că muntele sacru al grecilor e altceva decât un munte înnobilat de poveştile care ne-au încântat, cândva, copilăria. Şi nu ştiu ce mă aşteptam să văd. Oricum, nu să surprind umbra fugară a unui zeu urmărind o nimfa. Am depăşit demult vârsta la care puteam s-o fac. însă nici să constat că Olimpul e un munte banal, fără nimic aparte, ba chiar anost, nu eram pregătit. Olimpul real e descumpănitor. Parcă zeii l-au ales anume pentru a dovedi că divinitatea lor poate înnobila şi nişte stânci sterpe, nişte culmi goale, acoperite, pe alocuri, de o iarbă, probabil, clorotică.
     Am mai fost contrariat în Grecia de diferenţa dintre ceea ce m-am aşteptat să văd şi ceea ce am văzut, dar nicăieri prăpastia n-a fost atât de mare. La Salamina n-am găsit nici urma din mormântul lui Ajax, pe care, cu o mare uşurinţă romantică, mi-1 închipuisem acoperit, pe jumătate, de mare, cum am citit în Pausanias. N-am reuşit, bineînţeles, să descopăr nimic care să evoce celebra bătălie dintre perşi şi greci. A trebuit să mă mulţumesc să privesc marea şi dâmbul unde Xerxes şi-ar fi instalat cortul, amintindu-mi ce povesteşte Eschil despre vaietele şi plânsul care se revărsau din toate părţile. La Delfi, m-am învârtit degeaba în jurul celor şase coloane rămase din
122
drumuri prin memorie
templul consacrat lui Apolo, căutând caverna unde Pythia stătea pe trepied inhalând aburii halucinogeni ce ieşeau dintr-o crăpătură. La Micene, am avut surpriza să aflu că palatul atrizilor a fost locuit de nişte regi grosolani, lipsiţi de orice preocupare artistică. Dar să mă conving că Olimpul seamănă a loc de surghiun, cu piscurile sale pleşuve, de un roşu feruginos, nu m-am aşteptat. Deloc impunător, în ciuda celor aproape trei mii de metri altitudine, inospitalier, uscându-se pe măsură ce se apropie de vârf, Olimpul pare făcut pentru a găzdui, cel mult, o sectă de anahoreţi ce au întors spatele vieţii, decişi să nu mai audă vreo vorbă despre plăceri, nu nişte zei cu o opinie foarte proastă despre asceză, interesaţi de cancanuri şi de păcatele omeneşti mai mult decât de absolut, care adorau să se răsfeţe prin păduri parfumate ori să stea tolăniţi, aşteptând ca frumosul Ganymede, răpit de Zeus pentru a-1 transforma în paharnic, să le toarne nectar în cupe. Chiar dacă stă pe un infern de spaime învinse, Olimpul real e foarte pe gustul amatorilor de demitizări ironice.
     Sau, poate, muntele pe care l-am văzut eu, din avion, nu era Olimpul.
                                           coline greceşti
     Bătea un vânt subţire şi umed pe ţărmul Mării Egee, apa avea o culoare pâcloasă, iar eu îmi aminteam, intrigat, vorbele corului adresate unui Oedip orb şi bătrân, pribegit la porţile Atenei: Ai sosit, străine, în ţara celor mai frumoşi cai, pe pământul albului Colonos, unde în văile răcoroase nenumărate privighetori lansează cântece armonioase sub iedera neagră şi sub frunzişul pădurii sacre care abundă în fructe. Narcisul, în frumoşi ciorchini, înfloreşte aici mereu sub rouă cerului... Nimic din toate acestea. Nici văi răcoroase, nici privighetori care cântă, nici vreo pădure sacră care abundă în fructe. Pădurea Eumenidelor, aşa cum va fi văzut-o Sofocle, e de negăsit. Dar a existat vreodată? Singurul detaliu care corespunde e „pământul alb“. Sau, mai degrabă, albicios. Presimţi în el rocile de calcar, chiar când nu le vezi. Iarba e puţină, aspră, măruntă, aproape exterminată de soare. Neagră nu e iedera, negri sunt chiparoşii, funebri în lumina dură a
124
drumuri prin memorie
amiezii. într-un fel, colinele greceşti au urmat - dacă Sofocle a descris ce-a văzut - soarta statuilor care, la origine, aveau obrajii coloraţi, pupile de cuarţ, gene artificiale şi alte podoabe, dispărute datorită hoţilor şi ploilor care au jucat un rol deloc neglijabil în crearea „simplităţii clasice4*.
     Uscăciunea, insistentă, obositoare, obsedantă, te face să nu mai suspectezi de exagerare ce zice, undeva, Herodot; că ostile perşilor, câtă frunză şi iarbă, aduse de Darius în Grecia, au băut toată apa râurilor. Am aflat, de altminteri, că sunt locuri în Grecia unde valoarea pământului se socoteşte nu în funcţie de suprafaţă, ci de numărul arborilor. Cineva care iubeşte parfumurile grele şi exploziile de culori sau un senzual leneş, ca mine, are, fără să vrea, o reţinere în faţa acestei austerităţi în care, cu excepţia pietrei, totul „e pus“ cu economie. Nici măcar plăcerea de a te trânti pe o pajişte moale, de a te lăsa ameţit de sucurile ierburilor, nu ţi se oferă. Eşti constrâns să înţelegi că într-o asemenea natură, epurată de orice răsfăţ, până şi monotonia e clasică. Nu întâlneşti arbori putrezi, fluturi graşi, bălării care se descompun, hrănind pământul. Timpul îţi arată mereu un chip de piatră.
     în genere, când zicem „acropole**, ne vine imediat în minte celebra Acropole ateniană. De fapt, fiecare oraş antic grecesc avea propria sa acropole. Termenul numea în
grecia
125
vechime dâmbul în jurul căruia se organiza orice celate grecească, după aceeaşi schemă. Cetăţile se aglomerau pe flancurile colinelor şi la poalele lor. Acropolele propriu-zise erau rezervate locuinţelor zeilor, templelor, fiind vizibile din toate părţile şi devenind, astfel, o variantă micşorată, urbană, a Olimpului.
    Colina pe care turiştii se îmbulzesc să vadă Parthe-nonul, iar cei mai rafinaţi întârzie admirând gracilitatea coloanelor Erechteionului, nu e cea mai înaltă colină din Atena. O întrece mai abrupta colină Licabet. Dar cu cei (cam) o sută de metri ai săi, dâmbul Acropolei are exact altitudinea necesară pentru a sugera celui ce trece de Pro-pilee sentimentul că pătrunde între ruinele unui sanctuar fără a pierde contactul cu viaţa profană. Probabil, pe Licabet, sanctuarele ar fi semănat prea mult a fortăreaţă, ceea ce nu era în spiritul unei lumi care a preferat să cucerească prin filosofi, lăsându-i pe romani s-o facă prin intermediul generalilor.
    Grecii au lăsat neatinse, în forma lor originară, colinele pe care şi-au construit templele. N-au corectat nici o eroare de relief. N-au netezit terenul, n-au umplut golurile, n-au înfrumuseţat pantele de acces cu dale, scări largi şi balustrade păzite de statui cum au făcut romanii şi Renaşterea, n-au pregătit în nici un fel pasul să pătrundă în
126
drumuri prin memorie
sanctuare. S-au mulţumit să taie în piatra versanţilor trepte rudimentare ca la Delfi sau să continue pe Acropole, în serpentină, calea sacră, pornită din agora ateniană. N-am întâlnit în Grecia o singură replică a căii triumfale cu sfincşi de la Kamak. Accesul spre temple nu e nici comod, nici solemn. S-ar spune că totul e calculat să emoţioneze prin surpriză. O scară somptuoasă, tot aşa de bine studiată ca monumentul însuşi, ar prepara, probabil, şocul, l-ar diminua.
     „Erorile" naturii sunt, însă, intacte şi în jurul coloanelor! Templele se înalţă pe roca aspră, virgină. Din materia informă, se trece direct în lumea zeilor. Bizară simbioză de brut şi sublim, niciodată tolerată de gustul Renaşterii. Grecii au ignorat sau au respectat toate defectele pământului pe care şi-au ridicat templele, cizelând, în schimb, până la perfecţiune marmura.
     Cum să înţelegem această reticenţă? Roca naturală lăsată neatinsă, între dale, în interiorul unui templu, să reprezinte, oare, un termen de referinţă pentru a observa noi mai bine în ce miracol se poate transforma? Ipoteză atrăgătoare... dar răspunsul trebuie căutat, probabil, în Teogortia lui Hesiod, unde Geea este mama tuturor zeilor, din ea zămislindu-se, pe rând, şi Cerul şi Marea şi Timpul şi, în sfârşit, Zeus cu toată suita lui olimpiană. Armonia templelor nu neagă, cred, solul, îl continuă conştient.
grecia
127
Arhitectul acropolelor reface de fiecare dată ordinea din poemul lui Hesiod, lăsând doar chiparoşii să purifice cu flăcările lor sumbre asperităţile peisajului.
     Constat că Theophile Gautier avea dreptate, lucrurile capătă un relief special în camera obscură a memoriei. Aproape am uitat tristeţea colinelor greceşti, lipsite de farmecul pajiştilor înflorite, pe care am umblat sătul de praf, de soare, de pietrele dislocate din edificii necunoscute. Ele mi-au lăsat impresia unor mari piedestaluri pentru acei chiparoşi, rari, dar de o extraordinară distincţie, pe care nu pot să-i compar cu nici un alt arbore.
                                              chiparoşi
     Există nu numai o Grecie de marmură. Există si o
                                                        »
Grecie de var. Căci grecii au o pasiune curioasă pentru albul varului, împinsă până la a fi un soi de manie naţională. Oriunde te duci, te izbeşti de ea. Trunchiurile pomilor, bordurile de piatră prin târguri, ghivecele de flori pe balcoane, gardurile, ba, câteodată, şi acoperişurile caselor sunt de un alb strident, de spital, care ar vrea, probabil, să combată intensitatea luminii. Şi, în toată această obsesie de alb, chiparosul, cu umbra lui alungită, e singurul contrapunct odihnitor.
     Poate că lumina excesivă îi dă, prin contrast, acea severitate mâhnită care-1 face o adevărată capodoperă de simplitate, de graţie şi de sugestii. Uneori, e arbore-monah. Alteori, arbore-soldat Sau arbore-filosof. Depinde la ce oră îl priveşti, în ce stare te afli. Şi unde. Lângă cimitire, e totdeauna funerar. Pe marginea drumurilor, devine simplu pelerin. Pe crestele colinelor, stă de veghe. Şi totdeauna, fie că inspiră rugă ori singurătate tăioasă, în profilul lui
grecia
129
posomorât e ceva vulnerabil, delicat, care te sileşte să-l îndrăgeşti. Din punctul meu de vedere, e un arbore perfect. Nu cunosc un altul, atât de simplu şi atât de enigmatic.
     Chiparoşii din Grecia sunt mai subţiri decât cei florentini, din fundalurile lui Fra Angelico. De aceea, se dovedesc mai sensibili la vânt. Cea mai slabă adiere îi înfxoară. Uneori, formează ample colonade, grupaţi pe mai multe rânduri ca în corurile tragediilor antice. Auzi, atunci, corul comentând soarta bietului Oedip... „vai! vai!“... şi te miri că sumbrii kyparissos rămân drepţi, nu se clatină, nu se încovoaie, de frica destinului... doar vârfurile, pâlpâind ca o flacără neagră, nu-şi găsesc liniştea...
     La Van Gogh, au ceva suferind şi, totodată, pasional, în pictura Renaşterii, când nu le e rezervat doar un rol decorativ, par siluetele unor călugări franciscani. în Grecia, strania lor solemnitate naşte, însă, alte apropieri. La Termopile, chiparoşii arată ca o gardă de onoare. Lângă teatrul din Epidaur, au aerul unor spectatori întârziaţi. Iar Ia Delfi, în apropierea locului unde Pythia îşi bolborosea prezicerile, întunecă, pe nesimţite, claritatea greacă. Nu mai eşti sigur, acolo, că limitele pe care le impune neîndurătoarea Nemesis fac deosebirea necesară între dorinţă şi regret. Spasmul care mfioară vârful chiparoşilor îţi accentuează ezitările până la punctul unde nu mai poţi disocia regretele de dorinţe. Probabil, de aceea ezit şi acum de câte ori încerc să-mi dau seama de ce m-am ataşat de acest copac de care nu mă lega nici o amintire, dar pe care, dacă aş izbuti să cred în reîncarnări, l-aş socoti familiar dintr-o altă viaţă.
                                                 măslini
                        Frumos e-aici
                        Măslinul cel cu frunzele-albăstrui Ca nicăieri; el hrană dă Copiilor. Nu-l poate prăpădi Nici un vrăjmaş, nici tânăr, nici Bătrân. Asupra lui veghează Zeus, Străjer măslinilor sjinfiţi,
                        Şi-Athena cea cu ochi pătrunzători.
                                                     ('Sofocle, Oedip la Colonos)
     Măslinul reprezintă cealaltă faţă a Greciei. în aceeaşi măsură în care chiparosul este un arbore spiritualizat, măslinul este unul domestic. Chiar dacă zei importanţi, precum Zeus şi Athena, veghează asupra lui, el rămâne o prezenţă modestă în peisajul grec. Răbdător, mulţumin-du-se cu puţinul pe care i-1 dă un pământ secetos, măslinul e un fel de bivol vegetal, prin utilitate şi caracteristici.
grecia
131
N-are nici eleganţa chiparoşilor, nici melancolia lor aristocratică. E greoi şi creşte doar pentru a fi folositor. Rădăcinile lui seamănă cu roca aspră, primitivă, ce răzbate printre dale în temple; bun prilej pentru a pricepe de ce Heracles l-a putut răpune pe Anteu doar suspendându-1 în aer.
     Măslinii de azi sunt identici cu cei pictaţi pe amforele vechi. La umbra unui măslin, asigurarea pe care ne-o dă Ortega y Gasset că, strâns din toată Grecia, sângele rămas de la vechii greci n-ar umple mai mult de un pahar, îşi pierde orice importanţă. Timpul se surpă şi nu e nevoie să închizi ochii ca să te simţi antic. Te uiţi la crengile noduroase si te întrebi ce vârstă au.
          »
     în războiul peloponesiac, toţi măslinii au fost tăiaţi. Probabil, acel masacru intra în tactica pământului pârjolit care vrea, de fiecare dată, să distrugă ce e esenţial pentru viaţă. Şi cum, ca un măslin să înceapă să dea fructe, e nevoie de mai bine de zece ani, motiv pentru care plantarea lui presupune o stare de spirit greu de înţeles de cineva care trăieşte cu panica urgenţei sau sub teroarea clipei, masacrarea măslinilor a reprezentat, poate, un eveniment tot atât de absurd ca distrugerea sanctuarelor păgâne, ordonată de Teodosiu al II-lea, decis să-si arate zelul creştin
                                         > »
printr-o răfuială cu vechii zei.
     Edictul lui Teodosiu a avut un efect pustiitor, rămânând în vigoare mai bine de o mie de ani. Cavalerul
132
drumuri prin memorie
d’Arvieux, care a vizitat Grecia pe la 1660, a văzut cu ochii lui cum, şi atunci, îndată ce descopereau o statuie antică, localnicii o mutilau cu o sumbră ardoare prin lovituri de ciocan. Varul cel mai bun din lume s-a obţinut, din păcate, şi la Atena şi la Roma prin arderea marmurei din templele demolate. Nu mai departe de acum un secol, arheologii trebuiau să pună gărzi lângă statuile dezgropate, ca să le apere. O parte din marmura templelor distruse a intrat în structura caselor construite după aceea. Restul a îngrăşat solul cu calcar. Si întrucât măslinul crescuse la Colonos „ca nicăieri" tocmai din pricina pământului extrem de calcaros, el, martorul Greciei agricole şi patriarhale din vremea lui Hesiod, a umplut şi golul lăsat de coloanele dispărute.
marea şi spiritul ionic
     Vara, în ceasurile de amiază de pe coastele Greciei, albastrul mării devine o formă specială de lumină. Marea iţi aminteşte atunci arta impresioniştilor de a dezagrega clipa. Din jocurile luminii şi apei, nuanţele capătă o vi-bratilitate care oferă ochiului o sărbătoare capricioasă, dar seducătoare. în astfel de momente, te lămureşti fără difi-cultate de ce nimfele cu trup de pasăre şi chip de femeie, care-i fermecau pe corăbieri cu cântecele lor, facându-i să-şi piardă cumpătul, n-ar fi putut trăi, pe o insulă, în orice mare. în Marea Neagră, la noi, sirenele n-ar fi rezistat. în schimb, mările din jurul Greciei sunt create, parcă, anume pentru legende. Au o apă de o neverosimilă limpezime uneori, de un albastru molatec, leneş, în violent contrast cu ţărmul, aspru, stâncos şi pustiu.
     Mă aflam nu departe de Atena. Numele exact al localităţii l-am uitat. Era un târg anodin, cum sunt multe în provinciile greceşti. Aproape nici o maşină nu oprea
134
drumuri prin memorie
acolo. Paralelă cu marea, şoseaua făcea, totodată, oficiul de stradă principală. Probabil, nici eu nu m-aş fi oprit, dacă nu m-ar fi atras aspectul de lac liniştit pe care-1 avea marea.
    Ţărmul era fără plajă. Doar stânci, de o culoare ezitantă. Ceva între cenuşiu şi galben tem. Nimic atrăgător. Marea, însă, echivala cu o lecţie de estetică. Senzualismul şi rafinamentul oriental din partea ionică a sufletului grec nu mai reprezentau o ipoteză, o speculaţie, dacă priveai acea apă, uşor lascivă. înţelegeai că eleganţa şi cochetăria ionică n-au nimic comun cu praful drumurilor greceşti. Sunt ale mării. Coloana ionică, mai subţire şi feminină, cu coafuri de marmură unduitoare în capitel, are moliciuni marine, inexistente în stilul doric. Trupul ei zvelt stă pe pământul rigid şi uscat cu graţia frivolă a unei Affodite ieşite la ţărm.
  *      i
    Sigur, e vorba doar de o jumătate a sufletului grec. Adevărul întreg e ca în versurile siracuzanului Moschos: Vântul când suflă peste marea albastră, sufletu-mi prinde curaj.
       Când marea se învolbură, ochii se întorc spre uscat.
       Fug de mare. Drag mi-e atuncea pământul.
marea şi ulise
T
     Recunosc că aceasta a fost o imensă surpriză pentru mine. Mă aşteptam ca Grecia, înconjurată de trei mări, să fie pretutindeni deschisă spre mare, înclinată să-i facă navigatori pe toţi urmaşii lui Ulise. Mai ales că, din câte am aflat, bugetul grec are două puncte de sprijin: ruinele celebre, care atrag turiştii, şi navigaţia. în loc de asta, am descoperit că puţine aşezări greceşti sunt situate în imediata vecinătate a ţărmului. De regulă, ele evită coasta, preferând să rămână departe de atracţiile aventurii marine; s-ar zice, chiar, că marea, cu multele ei capcane, viclenii şi seducţii, le inspiră neîncredere.
     Dacă această tendinţă dorică (veniţi din nord, dorienii au văzut marea aici) n-ar fi contrabalansată de partea ionică a Greciei, aşezările s-ar fi retras, probabil, şi mai mult în interior, cum se întâmplă în Sardinia. Aşa, s-au fixat la o distanţă, doar, reticentă. Totul se petrece ca în povestea lui Ulise care s-a legat de catarg ca să nu cedeze
136
drumuri prin memorie
chemărilor sirenelor. Corabia cu o singură pânză a acestui „lup de mare“ se fereşte, în realitate, de larg, caută continuu coasta. Şi nici înrobitoarea nimfă Calypso nu-1 poate determina pe Ulise să uite ţărmul Ithacăi, chiar dacă nu pare prea grăbit să se întoarcă la iubitoarea lui soţie.
     De altfel, până la războiul Troiei, grecii nu s-au avântat prea departe pe apă, iar atunci au făcut-o din necesitate.
     Ţărmul din faţa mea, traforat în piatră şi spălat de valuri, reproducea plastic destinul lui Ulise pe care războiul troian l-a smuls dintr-o existenţă de sedentar, trăită printre butucii de viţă de vie, pentru a-1 arunca într-o aventură. Ulise n-are vocaţia unui Columb antic. Cel puţin dacă ne oprim la versiunea homerică, deoarece îh Infernul lui Dante a coborât un alt Ulise, dus la pierzanie în mările australe de temperamentul său aventurier. Tragedia greacă a făcut din el, fie un intrigant cinic, cum l-a văzut Sofocle, fie un demagog abil, ca în Hecuba lui Euripide. Dar pentru ceea ce am simţit eu pe coastele greceşti, e mai potrivită figura simpatică a unui grec isteţ, cam lipsit de caracter, care a păcălit şi sirenele, cum i-a păcălit pe troieni cu calul său de lemn.
     Homer ne zice că Ulise a petrecut zece ani pe mare. Şi ne lasă să înţelegem că nu întâmplător a stârnit mânia zeilor, silindu-i să-i ridice în cale mereu alte piedici. Şiret,
grecia
137
cum era, e greu de crezut, într-adevăr, că Ulise n-a bănuit ce urmări vor avea mânia lui Poseidon şi faptul că le-a permis oamenilor săi să înjunghie câteva animale din cirezile lui Apolo. Neglijăm, totuşi, un amănunt! Că, din cei zece ani, şapte i-a petrecut pe o insulă, în braţele nimfei Calypso. Patul nupţial, cu piciorul cioplit, simbolic, dintr-un măslin nedezrădăcinat, care a impresionat-o pe Penelopa, nu-şi pierde semnificaţia. Ulise rămâne un hoinar circumspect. Şi ne încântă, fără îndoială, stratagema, pe cât de simplă, pe atât de eficientă, prin care a tras pe sfoară sirenele. Nu s-a lipsit de plăcerea de a asculta cântecul lor vrăjit, dar nici nu s-a lăsat atras să-şi zdrobească de ţărmul stâncos corabia. Se poate ceva mai grecesc?
                                                       leul din cheroneea sau spiritul doric
     La câteva ore de mers cu autobuzul, la nord de Atena, Cheroneea (azi un sat cu numele Kheronia) mi l-a evocat întâi pe Plutarh, retras în cetatea natală să-şi scrie Vieţile paralele după lungi călătorii în Egipt şi la Roma, apoi bătălia în care Filip al Macedoniei a repurtat victoria asupra coaliţiei greceşti. Un leu colosal de marmură albă, cu capul ridicat mândru, priveşte câmpia goală unde s-a desfăşurat lupta. Leul n-are nimic feroce. Ochii secaţi, fălcile încleştate într-un rictus suferind, îi dau, în pofida trupului muşchiulos, o expresie tragică. O gardă de chiparoşi înalţi, încolonaţi în hemiciclu, veghează din spate monumentul. Pe acest fundal, leul se vede şi mai alb.
     Statuia au ridicat-o tebanii în memoria concetăţenilor lor căzuţi la Cheroneea. Şi-au îngropat morţii chiar în acest loc şi au plantat pe mormântul fiecăruia un chiparos. Cu timpul, leul a căzut de pe soclu şi a fost acoperit de pământ în câmp unde a fost găsit abia la începutul
|recia
139
•ocolului al XlX-lea când un anume Basileus l-a sfărâmat fci bucăţi, închipuindu-şi că va găsi în el un tezaur ascuns. După un alt secol, decorul şi-a recăpătat însă solemnitatea Iniţială. Leul, cimentat fragment cu fragment, a fost pus la loc pe un piedestal de pietre tăiate în forma capitelurilor dorice, iar în spatele lui s-a replantat un hemiciclu de Chiparoşi, umbre vigilente ce stau de strajă.
     Coloana dorica, autoritară, viguroasă şi sobră, lipsită de podoabele ionice, ne lămureşte de ce dorienii şi l-au «Ies drept strămoş pe Heracles. Mai greoi, corpul ei are forţa unui bărbat atletic. Puterea de susţinere se măreşte optic prin simplitate. Şi, oricât aş ezita între cele două feţe ale spiritului grec, îmi va fi cu neputinţă să înlocuiesc vreodată în gând chiparoşii de la Cheroneea cu altceva decât cu un şir de coloane dorice, singurele îh care marmura nu cedează la tentaţiile liniei curbe.
                                        soare atenian
     Stăteam pe o bancă vopsită în verde de plantă bolnavă în parcul atenian Zappion, ferit de zgomotul oraşului, şi încercam să-mi închipui, pe baza informaţiilor furnizate de Xenofon, cum va fi arătat labirintul de ulicioare strâmte, cu case din materiale precare, având scări în exterior, violent deosebite de eleganţa templelor, din Atena antică. Era unul din acele ceasuri când o banală tufă de iasomie, strălucind îh soare, poate fi şi ea un eveniment, de aceea nu mă deranja ironia lui Byron că orice timp devine bun când devine antic. Atena, cu spaţii goale, rezultate din incendii si din decretele de ostracizare, la fel de dese ca incendiile şi urmate automat de demolarea caselor celor ostracizaţi, mai interesează doar pe istorici. Nouă, astăzi, Sofocle, Euripide, Fidias şi Praxitele ni se par rude apropiate ale vameşilor care ne controlează bagajele sau ale poliţiştilor care ne ştampilează paşapoartele. Persecuţiile împotriva filosofilor au fost, aproape, uitate.
grecia
141
Ceea ce ştie toată lumea e că Atena a creat gloria filosofiei.
     Am făcut, liniştit, un fel de bilanţ din ce-mi aduceam aminte. Socrate a băut cucută. Aristotel a fugit din Atena pentru a nu împărtăşi aceeaşi soartă. Anax agora, Protago-ras au fugit şi ei din Atena ca să nu fie surghiuniţi. Sofocle s-a văzut târât în tribunal de fiul său care vroia să-l pună sub interdicţie ca senil. Aristide, „cel drept", a trebuit să plece în exil. Euripide a fost ameninţat cu linşajul, la peste şaptezeci de ani. Când a vrut să-l apere pe Socrate, Platon a fost constrâns de răcnetele gloatei să tacă. Fidias a fost acuzat că şi-a însuşit o parte din aurul şi din fildeşul pe care le folosea pentru statuia criselefantină a Athenei şi a trebuit să plece şi el. Lisias a fugit, de asemenea. Xenofon a sfârşit în exil. E adevărat că Atena n-a reprezentat o excepţie. Şi în alte cetăţi s-au petrecut asemenea lucruri. Hesiod a fost asasinat. Exilul i-a lovit şi pe Alceu, şi pe Teognis, şi pe Herodot. Dar nicăieri, parcă, asemenea întâmplări nu sună mai straniu ca la Atena, care l-a adorat, îh schimb, pe Alcibiade ce i-a trădat pe atenieni în favoarea spartanilor, apoi pe spartani în favoarea perşilor, apoi pe perşi în favoarea atenienilor şi, dacă n-ar fi fost ucis de perşi, ar fi continuat, probabil, şirul trădărilor.
     Şi cât de liniştite sunt statuile greceşti! Afroditele n-au nici o grimasă. Ele ne amintesc cu totul altceva, că Pindar a concurat de cinci ori pentru un premiu de poezie şi, de fiecare dată, a fost învins de o competitoare care făcea
142
drumuri prin memorie
poezie proastă, dar avea sâni frumoşi; că Sofocle era îndrăgostit la optzeci de ani, iar Epicur a recunoscut că o femeie frumoasă i-a inspirat cele mai interesante teorii. Nici timpul n-a reuşit să le tulbure satisfacţia că sunt frumoase. Liniştea lor ne surprinde tot mai nepregătiţi în acest secol în care se circulă cu grabă între muzee, iar Hyperboreea, minciuna visată cu credinţă de greci, are gust de droguri. Hermes al lui Praxitele pare un curtezan. Şi nu-ţi e greu să ţi-1 închipui printre bărbaţii care năvăleau pe plaja Atenei când Frina, amanta lui Praxitele, se ducea să se îmbăieze, goală, în mare. încât lectura lui Xenofon despre viaţa reală din Atena îţi stârneşte nedumeriri. Care e până la urmă adevărul? AI istoricului sau al sculptorilor? Ceea oe a trăit sau ceea ce a visat Atena? Soarele atenian mă influenţa să cred în statui, deşi nu eram sigur că, părăsind parcul Zappion, nu voi fi aruncat spre alte păreri de caruselul maşinilor ce ocolea colina Acropolei.
recapitulări pe acropole
                                                                                     Prezentaţi geometria la intrare (Inscripţie pe frontonul porţii Academiei lui Piaton)
      Poate că nu există alt loc în care zeii să fie atât de aproape de fiara din noi, pe care civilizaţia nu face decât s-o aţipească vremelnic. Parthenonul a fost, pe rând, bazilică, moscheie, depozit de pulbere, iar Erechteionul (incredibil!) harem al comandantului turc. Turcii au ridicat deasupra un minaret înalt, pentru rugăciunea muezinului, însă, ulterior, au transformat Parthenonul îh magazie de praf de puşcă. La 26 septembrie 1687, un obuz lansat de tunul veneţianului Francesco Morosini a lovit edificiul, prin acoperiş, dărâmând aproape jumătate din Parthenon, procesiunea Panateneelor şi zeci de coloane cu arhitravele şi metopele pe care le susţineau. Locul s-a umplut, după aceea, de mărăcini, de bălării şi de şopârle. Cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă, un firman semnat de un paşă
144
drumuri prin memorie
oarecare l-a autorizat pe lordul Elgin să ia de pe Acropole tot ce socotea interesant şi să ducă în cabinetul său de antichităţi. Englezul nu s-a mulţumit cu „suveniruri". A luat mai multe din statuile aflate încă la locul lor, o bună parte din friza Panateneelor, o duzină de metope şi una din cariatidele Erechteionului, cărându-le la Londra... La rândul lor, Propileele au fost transformate, succesiv, în arhivă, sediu episcopal, cancelarie a ducilor de Atena; apoi, sub turci, au ajuns reşedinţă a paşei; apoi, depozit de arme şi praf de puşcă; apoi, un trăznet a incendiat pulberăria, semănând o asemenea confuzie de ruine încât multă vreme nu s-a ştiut unde se găsea intrarea Parthenonului... Cu o asemenea recapitulare ar trebui să înceapă, poate, orice pelerinaj pe stânca Acropolei...
     De la Pausanias am aflat că anticii n-au văzut niciodată Parthenonul, cum ne apare el nouă. Dincolo de Propilee, noi descoperim o esplanadă stâncoasă, cu pietre care au un luciu dur în soare, printre care pâlpâie flori galbene de muşeţel sălbatec. în vremea lui Pericle, această esplanadă era plină de statui, cele mai multe colorate. Pausanias vorbeşte de o Acropole parcursă de procesiuni, plină de fumul sacrificiilor şi de mirosul grăsimilor arse. în plus, faţada vestică a Parthenonului, cea pe care o vedem azi în toate fotografiile, era atunci parţial mascată de un zid de incintă ce-i împiedica pe antici să privească templul din perspectiva atât de familiară nouă.
grecia
145
    Dar nu acestea sunt deosebirile importante. Pentru cei vechi, Parthenonul era o „casă sacră“, în vreme ce, pentru noi, e o operă de artă golită de orice înţeles religios. Nu avem nici aceleaşi gusturi. Cei vechi găseau Propileele mai frumoase decât Parthenonul, ceea ce nu poate decât să mire pe turistul modem, învăţat de ghiduri cu o altă ierarhie. Pe deasupra, noi trecem pe lângă pinii de la poalele colinei şi urcăm pe cărarea care suie în serpentină încărcaţi de nevroze ce aşteaptă o clipă de relaxare. Delavrancea, singur, rezemat de o coloană, îi mulţumise din priviri unui compatriot, apărut pe neaşteptate, că nu l-a tulburat, că nu l-a întrebat nimic. Renan s-a simtit barbar pe Acropole, descins din ceţuri nordice, unde până şi bucuria e puţin tristă. Voi înceta să-mi iubesc maladiile, exclama el, privind Parthenonul, pentru ca, după aceea, să bată în retragere: Te-am cunoscut prea târziu, o, frumuseţe perfectă. Eu am ajuns şi mai târziu. Şi nici nu cred că sunt în stare să-mi detest maladiile.
    Tot Pausanias pretinde că a văzut pe stânca Acropolei urma unui trident. Semnul ar fi rămas din ziua când Po-seidon s-ar fi certat cu zeiţa Athena pentru stăpânirea cetăţii. El nu mai există, dacă a existat vreodată. Cum nu mai există nici statuia cea mai venerată de vechii atenieni. O statuie a Athenei sculptată în lemn de măslin, căreia areforele îi aduceau în fiecare an un peplos de in ţesut de ele.
    M-a izbit diferenţa dintre modul cum au fost sculptate femeile şi zeiţele în friza Parthenonului, de Fidias, şi
146
drumuri prin memorie
cum arată ele în marmura micului şi elegantului templu dedicat zeiţei Nike Apteros, construit mai târziu. Aici, graţioasele „victorii4* poartă pepluri diafane care lasă să se vadă toate rotunjimile corpului. Ele nu mai au aerul sacru din procesiunea Panateneelor unde e greu să deosebeşti zeii de oameni. Nu se feresc să-şi ridice piciorul pentru a-şi dezlega sandaua şi, deşi au aripi, mai mult aleargă decât zboară. în mod evident, frumuseţea a devenit mai puţin „divină44, mai pământeană. Dorinţa şi plăcerea au din ce în ce mai puţine văluri care să le ascundă. Sunt gata, chiar, să azvârle şi ultimul văl, arătându-şi formele, de o fermecătoare senzualitate.
     Cum să împac aceste imagini cu faptul că misoginismul nu era necunoscut în Grecia antică, nu prea ştiu. Platon aşeza femeia între bărbat si animal. Aristotel o
          9                         9
socotea „un mascul mutilat şi imperfect44. Toate relele, dacă le-am da crezare grecilor, ar veni din cutia oferită, ca dar de nuntă, unei femei, Pandora. Xantipa i-a făcut zile grele lui Socrate şi o bună parte din floarea vitejiei arhaice a murit sub zidurile Troiei numai fiindcă o femeie a fost necredincioasă.
     Dar să nu las impresia că iau prea în serios puterea răutăcioasei Circe de a-i preface în porci pe bărbaţii care o deranjau. Cu toate că nu aveau voie să intre în temple (exceptând templele Afroditei) şi nu se bucurau de drepturi civile, etirele, care au fost ceva între gheişele
grecia
147
japoneze şi cocotele pariziene, au jucat un rol însemnat la Atena. Când era obosit de filosofie, Platon se ducea, totuşi, să se odihnească la o cunoscută „eteră“, iar pe Frina, iubita lui Praxitele, o putem admira, la muzeu, în Afrodita din Cnid. Consoartele celor care au cioplit marmura pe Acropole nu arătau deloc, se pare, ca nobilele ateniene din friza Parthenonului, nu erau nici prea frumoase, nici instruite, dar ce importanţă are asta? E infinit mai interesant să urmăreşti ce se întâmplă în marmură. în perioada arhaică a sculpturii greceşti, frumuseţea este, în primul rând, a chipului şi abia după aceea a trupului. O asemenea frumuseţe s-a născut, s-ar zice, gata îmbrăcată, ca Athena. Carnea si vesmintele sunt una. Mai târziu, veşmintele devin un adaos. Sculptorul renunţă din ce în ce
mai mult la ele. Afrodita surâde echivoc. Patul e si el
                                                     >
undeva pe aproape.
                          procust, profesor de estetică
     A spune că desăvârşirea Parthenonului se bazează pe „drepte false“ sună ca o glumă. Şi totuşi, acesta e purul adevăr. Parthenonul are nevoie să colaboreze cu privirea noastră pentru a se arăta perfect. G perfect numai dacă e privit. Văzute de aproape, coloanele se dovedesc „eretice44 în raport cu geometria. Nu sunt nici perfect drepte, nici perfect paralele, nici perfect perpendiculare. Simt bombate la mijloc, mai subţiri spre extremităţi şi uşor înclinate spre interior. Dacă te retragi, însă, câţiva paşi, „erorile44 se corectează. Acum, coloanele se văd riguros drepte, riguros paralele şi riguros perpendiculare. Nicăieri n-am întâlnit o demonstraţie mai clară că o linie dreaptă se vede dreaptă tocmai pentru că nu e aşa şi că perfecţiunea poate fi creată cu ajutorul iluziei optice. Ochiul se lasă înşelat de imaginea modificată pe retină. Şi totul se petrece atât de simplu încât, de fiecare dată când mă depărtam, mă întrebam dacă nu cumva mă înşelasem.
grecia
149
    Exact în anul în care Parthenonul a fost terminat, a avut loc procesul pornit împotriva Aspasiei, iubita lui Pericle, acuzată de impietate, după intrigi cu multe dedesubturi sordide. Fidias fusese, între timp, constrâns să plece în Olimpia unde, pentru a se răzbuna, va sculpta un Zeus de doisprezece metri înălţime, care i-a uluit pe antici, încă un motiv să cădem pe gânduri. De ce nimeni nu l-a iubit, oare, pe Fidias, în afară, poate, de Pericle? De ce a fost singura celebritate din Atena ignorată de memorialişti? Să fi fost de vină numai caracterul său ursuz, veşnic ne-mulţumit şi iritabil, că n-au consemnat decât scandalul care a dus la plecarea sa din Atena?
    Din friza Parthenonului, unde s-a reprezentat şi pe sine, îmbătrânit şi melancolic, la patruzeci şi doi de ani, nu au ajuns la noi decât optsprezece metope (din nouăzeci şi două). Toate celelalte capodopere ale „creatorului de zei“, cum îl numeşte Pausanias, au dispărut. Din Zeus Olimpianul, care ar fi fost fulgerat, au rămas doar fragmente din piedestal. Pe corpul Athenei Parthenos, realizat din lemn, Fidias aplicase sute de plăci de fildeş şi foi de aur. Ca lemnul să nu se usuce, ceea ce ar fi făcut ca plăcile de fildeş şi foile de aur să joace, statuia a fost pusă în Parthenon lângă un bazin de apă. Dusă de primii împăraţi bizantini la Bizanţ, statuia a dispărut fără urmă.
    Şi fiindcă Fidias exprimă amiaza clasică, e momentul şă remarc o ciudăţenie. Legenda zice că Procust era tâlhar de drumul mare şi că, folosindu-se de două paturi, unul
150
drumuri prin memorie
mare, altul mic, îi lungea pe cei scunzi şi îi scurta pe cei înalţi încât să aibă o statură „corespunzătoare". Uciderea lui Procust figurează la loc de cinste printre faptele de bravură ale lui Teseu. Dar, judecat la rece, „canonul" grec era un fel de pat al lui Procust! El fixa ce lungime trebuia să aibă nasul statuilor, ce lărgime trebuia să aibă gura, cât trebuia să măsoare gâtul, picioarele, pieptul, fruntea. Procust putea fi şi profesor de estetică în Grecia!
    în subsolul Acropolei, se află un muzeu fabulos ce se compune din fragmente de coşmar. Cine coboară în el are prilejul să vadă cam de ce erau în stare perşii şi de ce a fost importantă victoria grecilor la Salamina. înaintea bătăliei, perşii au sfărâmat cu furie sanctuarele de pe Acropole. Nu au lăsat în urma lor decât şerpi fără coadă sau fără cap, sfincşi mutilaţi şi vase sparte. E un miracol că au scăpat de furia lor distrugătoare celebrele kore ce stau la taifas de taină cu zeiţa Athena, având pe chipuri un zâmbet enigmatic.
    întors pe platou, sub cerul decolorat de soarele amiezii, am constatat, încă o dată, că pe Acropole pluteşte alt duh decât în tragediile greceşti. Cu albul său ofilit, de culoarea fildeşului, Parthenonul a rămas olimpian îh ciuda faptului că zeii l-au părăsit. Mi-am adus aminte că din statuile de bronz ale lui Miron şi Policlet s-au făcut clopote şi, mai târziu, tunuri. Teoretic, ne-am putea închipui că tunul veneţianului Morosini a fost turnat din vreuna din aceste statui.
                                      o afrodită de ghips
     Sub Propilee, m-am pomenit în faţa unui bazar. Pe tejghele sau direct pe pământ, fuseseră expuse statuete de ghips, broşe cu Afrodite de serie, incastrate în medalion, fulare pe care era desenat Parthenonul, scrumiere în formă de urne funerare, farfurii de lut ars decorate cu volute de capitel ionic, brelocuri cu capul lui Apolo, Erechteioane cioplite în bucăţi de marmură de mărimea unui pachet de ţigări, destinate să se prăfuiască pe etajerele unor biblioteci decorative... marfă standard, servită unei clientele doritoare să obţină o dovadă a voiajului pe Acropole... negoţ cam la fel de util ca traficul medieval de indulgenţe; numai că păcatul ispăşit acum e al neîncrederii în capacitatea memoriei de a conserva altfel timpul petrecut pe colina din inima Atenei... Cu un gest automat am întins mâna spre o Afrodită destul de onest reprodusă. Nu intenţionam s-o cumpăr. Negustorul mi-a comunicat, însă, grăbit preţul, costa câteva drahme, şi, fără să
152
drumuri prin memorie
aştepte vreun răspuns, mi-a înfăşurat-o în hârtie creponată.
     Am şi azi statueta. Din neatenţie, îhtr-o zi am răs-tumat-o. A căzut şi s-a spart. De-atunci, o păstrez pe o mică tavă de aramă. Si, de câte ori dau cu ochii de ea, mă revăd coborând de pe Acropole, mai tânăr, la o vârstă de care mă îndepărtez continuu, fără să-mi dau seama dacă mai sunt acelaşi. Am început, se pare, să devin un fel de secretar al memoriei şi m-am scuturat de multe prejudecăţi care, atunci, încă mă dominau. Azi, nu mă mai impresionează teoriile despre „măsura greacă“. Dimpotrivă, impresia mea e că grecii înclinau, mai degrabă, spre excese. Antigona are un exces de orgoliu care o ajută să rămână inflexibilă. Heracles are un exces de fudulie care-1 ajută să-şi etaleze isprăvile fără să fie niciodată modest. Teseu are un plus de cinism care-1 face să nu se simtă obligat faţă de Ariadna, după ce s-a folosit de ghemul ei de lână în labirint. Narcis se priveşte „prea mult“ în fântâna la care s-a oprit, iar acest „prea mult“ îi va fi fatal. Icar, după ce şi-a lipit aripile, cum l-a învăţat tatăl său, Dedal, îşi pierde cumpătul, vrând să ajungă la soare, în loc să-şi continue zborul spre Sicilia. De fapt, „măsura greacă" nu se opune, cred, „mai multului", ci pune ordine în el. îl „civilizează". înţeleg mai bine, azi, de ce, fără a-1 citi pe Nietzsche, e inutil să cutreieri ruinele Greciei. Vei ignora esenţialul. Că seninătatea greacă nu e o mască. E adevărată. Dar ea reprezintă numai jumătate din sufletul
grecia
153
grec. în cealaltă parte, despre care ne vorbeşte tragedia greacă, sunt spaimele pe care se ridică Olimpul, e suferinţa învinsă prin frumuseţe. în schimb, nu mai înţeleg la fel de bine de ce unii istorici ai artei apără frumuseţea statuilor cu pietre preţioase în orbite şi cu buzele roşii sau a templelor albastre şi aurii, cum se înălţau ele în antichitate sub cerul grec. Eu prefer statuile greceşti demachiate, cu acea albă detaşare de suferinţă pe care le-a dat-o timpul.
     Observ că Afrodita mea de ghips se află lângă o plachetă cu versuri de Robert Desnos, poet controversat, al cărui nume îmi evocă, însă, alte imagini decât cele ale experienţelor suprarealiste... Deţinuţii unui lagăr, o armată scheletică a disperării, îşi aşteptau moartea pe pragul camerei de gazare. Deodată, poetul le-a cerut agitat: Arătaţi-mi palmele să vă citesc viitorul. Ei i-au întins mâinile tremurătoare şi Desnos a murmurat în dreptul fiecăruia: Veţi fi fericiţi cu toţii...
                                            agora
     în vechea agoră ateniană nu mai e, practic, nimic de văzut. Nu se mai păstrează decât planul ei şi câteva vestigii insignifiante. Asta te scapă de constrângeri. Nu mai stai cu nasul în ghiduri, de teamă să nu pierzi ceva important, nu mai ai nevoie nici de Pausanias. Căşti gura, umbli la întâmplare, îţi laşi fantezia să vagabondeze fără restricţii. Sau, cel puţin, aşa am făcut eu. Am încercat să-mi aduc aminte ce învăţasem prin şcoală despre rostul agorelor în cetăţile greceşti unde se găseau principalele instituţii şi era mereu vânzoleală. Acolo se făcea filosofie, acolo se aflau ultimele noutăţi, acolo se stătea la taifas. Agora era un antidot al singurătăţii pe care lumea modernă nu-1 mai cunoaşte,
     Mi-1 închipuiam pe Socrate învârtindu-se prin piaţă, cu obişnuita lui tunică tocită, prinsă la umăr cu o agrafă, ascultând ce discutau atenienii veniţi în agora, simulând ignoranţa când era sâcâit cu întrebări „profunde" sau de-
grecia
155
clarând că pentru o tragedie a lui Euripide era în stare să meargă pe jos până la Pireu. Dar, undeva, mă încurcam. Care Socrate va fi fost real? Cel luat în derâdere de Aristofan? Sau cel iubit de Platon? Cel bârfit de gurile rele din Atena? Sau cel pe care Evul Mediu l-a socotit un soi de sfânt honoris carnal Discipolii lui sunt mult prea diferiţi ca să ne lămurim cu ajutorul lor. Din „tunica" lui Socrate au ieşit şi un proiectant de cetăţi ideale, ca Platon, şi un logician, ca Aristotel, şi un sceptic, ca Euclid, şi un pre-epicureic, ca Aristip, şi un istoric, ca Xenofon, şi un aventurier, ca Alcibiade. Nici unul din portretele lăsate de ei despre maestrul lor nu seamănă unul cu altul. încât, în cele din urmă, te întrebi dacă adevărul contează neapărat, în definitiv, cine-şi pune problema - să zicem - dacă galul Brennus ştia latineşte ca să le spună romanilor Vae victisl Important e că exclamaţia sună bine în gura lui. Cum sună şi vorbele biciuitoare pe care Socrate le-ar fi aruncat judecătorilor săi: Sunt înfrânt fiindcă n-am vrut să mă apropii de voi cu acel fel de a vorbi care ştiu că v-ar fi plăcut prea mult la auz.
     întunecaţi de lumină la amiază, chiparoşii de la poarta lui Hadrian te îndeamnă să crezi doar în clipa care trece. Asta te ajută să găseşti un tâlc legendei care zice că statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate. Grecii nu trăiau pe Acropole. Trăiau în agora. Acolo era focarul vieţii publice şi fierbeau toate pasiunile cetăţii. Nimic mai logic - presupun - ca filosofia să se amestece
156
drumuri prin memorie
cu bârfa, ceea ce era, se pare, foarte pe gustul bărbaţilor din Atena, dacă informaţiile mele despre ei sunt corecte.
     Alcibiade, cu scutul lui de aur, pe care era sculptat un Eros, cu săgeata potrivită în arc, sugerând femeilor că nici una nu-i putea rezista, e chiar mai uşor de imaginat decât Socrate. Căci zeii grecilor nu cunosc din dragoste decât patul. Nici o mare poveste de dragoste nu se petrece în Olimp. Doar aventuri banale. Afrodita nu s-a arătat, niciodată, grijulie cu reputaţia ei. Singura zeiţă, aproximativ, castă (a avut, totuşi, se pare, o aventură cu Hefaistos) a fost severa Athena, deloc seducătoare în ţinuta ei de luptă, cu părul ascuns sub coif, şi cu buzele strânse. în rest, olimpienii îşi practicau desfrâul cu o linişte dezarmantă. Şi nimeni nu s-a mirat în Grecia veche că, Ia Troia, zeiţa dragostei a sărit să apere adulterul săvârşit de frumoasa Elena, nu onoarea unui soţ încornorat, cum s-ar fi cuvenit din partea unei zeiţe. Schopenhauer ne spune, nu fără o anumită satisfacţie misogină, că grecii antici nu admiteau prezenţa femeilor în teatru. Dar, judecând după mitologie, ei erau mai puţin ipocriţi decât noi în materie de moravuri. Nu s-au sfiit să facă din zei nişte obsedaţi de sex care nu se mulţumeau să se culce între ei, ci alergau după
farmecele muritoarelor sau ale muritorilor... Si as fi
                                                     * »
continuat să glosez pe aceasta temă, probabil, dacă nu mi-aş fi adus aminte de ieşirea Iui Orfeu din Infern, când întoarce capul să vadă dacă Euridice se afla, într-adevăr, îh spatele Iui. Nu cunosc o mai neconsolată formă de a iubi.
atena fără acropole
     Am auzit că există atenieni care n-au urcat niciodată pe Acropole. Faptul pare greu de crezut, dar nu-i exclus să fie aşa. Trăim în oraşe pe care le cunoaştem puţin şi visăm la călătorii îndepărtate, ratând descoperiri posibile în imediata noastră apropiere. Oare nu sunt destui români care ştiu cum arată cerul gri înţepat de vârful Turnului Eiffel sau ploile plicticoase londoneze, dar n-au văzut albastrul de Voronet?
                    j
     O Atenă „fără Acropole11 îmi apărea, totuşi, ceva absurd, deşi Atena modernă e mai tânără decât oraşele nord-americane. în 1832, când a fost declarată capitală a Greciei, avea aspectul unui sat, cu câteva sute de case şi două mii de locuitori, restrâns în partea de nord-est a colinei pe care fantomele antice se obişnuiseră să convieţuiască laolaltă cu şopârlele ieşite la soare să-şi facă siesta. La sud şi la vest, se întindeau câmpuri, plantaţii de viţă de vie, pâlcuri de pini, pădurea sacră a Eumenidelor de la
158
drumuri prin memorie
Colonos. Le-au luat locul străzi neutre, trasate cu echerul. S-a construit în grabă şi simetric, sub influenţa unui academism depersonalizam, o capitală administrativă într-un spaţiu de venerabilă vechime. Pentru cine cunoaşte istoria Atenei, nu e o surpriză că nici o clădire n-are aici mai mult de un secol.
    Centrul propriu-zis al oraşului e în formă de paralelogram cu laturile lungi compuse din două bulevarde ce se opresc, la cele două capete, în piaţa Constituţiei şi în piaţa Omonia. Mai recent, în acest spaţiu şi-au făcut apariţia câţiva zgârie-nori mediocri. Un anume aer rural mai supravieţuieşte în cartierul Plaka, cu salcâmii lui bătrâni, cu străduţele sale înguste unde două maşini trec greu una pe lângă alta, iar amatorii de culoare locală bântuie tavernele tradiţionale. în rest, Atenei îi lipsesc penumbrele tranzitorii. îi lipsesc casele îmbibate de istorie, vântul îngălbenit de pe cheiurile Tibrului, ecoul paşilor, fântânile care la Roma spală aerul de zgomote şi de mirosul de benzină arsă; de pe Acropole se coboară direct în oraşul modem. Drumul spre şcoala unde a învăţat Aristotel sau cele pe care Anaxagora şi Socrate mergeau la salonul literar al Aspasiei le-am parcurs imaginar.
    A
    In absenţa Acropolei, clădirile n-ar fi izbutit să mă facă să uit alte oraşe europene. Edificiile cele mai prozaice se înnobilează, însă, uimitor prin simplul fapt că stau în vecinătatea ruinelor Parthenonului. Atena priveşte din
grecia
159
toate părţile spre acest platou. Ajunsă la poalele lui, tace respectuoasă. întreg oraşul capătă dintr-o dată un sens. Ce-am fi noi înşine fără memorie, obligaţi să rătăcim străini de ceea ce am iubit, greşit şi visat înainte? Ce-aş fi eu însumi fără un punct de sprijin unde să-mi pot regăsi liniştea când simt că sunt prea obosit şi derutat?
    în jurul Acropolei s-a interzis, din fericire, să se construiască şi, astfel, a fost păstrat golul ce o separă de agitaţia citadină. Ceea ce a rămas din Parthenon reuşeşte, însă, să iradieze pe chipul Atenei, modest şi lipsit de trecut, o lumină veche, care o salvează de criza celui ce nu mai ştie încotro să se îndrepte pentru că nu mai ştie de unde a pornit.
atena şi neoclasicismul
     în unele magazine universale americane, când un cumpărător prezintă un bilet de bancă de o sută de dolari, casierul face să sune un clopoţel aflat la îndemână şi apare un ins care scrutează cu ochi expert hârtia. Acelaşi american, voiajând la Atena, se opreşte la muzeul Zap-pion din parcul cu acelaşi nume şi, credul, e convins că are
în fată un monument de autentică restitutie clasică.
       » »
Sărmană inocenţă a insului pragmatic care, scos din îngusta lui specialitate, e persecutat de teama de a nu comite cumva o gafă trecând nepăsător pe lângă un tablou sau un monument de o posibilă reputaţie. în realitate, clădirea nu e decât fructul acelei arhitecturi neoclasici-zante care a făcut să prolifereze, nu numai la Atena, într-un corintic impur şi un doric emasculat, atâtea edificii reci, nefericite din pricina răcelii lor, produse ale copierii modelelor antice. Stilul a devenit, cândva, aproape oficial. Admiraţia superstiţioasă pentru armonia clasică a
grecia
161
dus, mai ales, la ridicarea unor muzee şi universităţi cu faţade contrazise de scările lor. Aventură, pe cât de sârguincioasă, pe atât de sterilă ca toate reîntoarcerile la experienţe consumate.
     în cazul Atenei, există, cel puţin, o justificare. Stampele de pe la începutul secolului al XlX-lea ne arată o Atenă rurală, înstrăinată cu totul de vechea ei glorie. O Atenă, oarecum, amnezică, decăzută. Nostalgiile neoclasice ale arhitecţilor pot fi înţelese, aşadar, ca efort de a reface legătura cu ceea ce fusese pierdut, ca încercare de a regăsi o faimă rămasă în filosofie şi îh manualele de istorie antică. Stadionul olimpic, de marmură albă, copie a celui antic, s-a născut, cu siguranţă, din aceeaşi râvnă. Nu ştiu cât e de potrivit pentru amatorii de fotbal, dar e ideal pentru a primi în fiecare seară, când chiparoşii se clatină singuri, umbra mărşăluitorului de la Maraton.
     Cât de puţin ne-ar costa unele clipe de fericire dacă nu le-ar plăti nimeni în monedă falsă, mi-am zis, urmărind cum lumina curgea, uleioasă, pe peluza stadionului. Căci, vorba lui Camus, în lumină lumea rămâne prima şi ultima noastră dragoste. Dar îndată ce-am ieşit în stradă, m-a împresurat un du-te-vino mecanic. E dificil să fii sentimental în secolul XX...
                                         mitul lui narcis
    Undeva, în Grecia arhaică, un tânăr se priveşte cu atenţie în luciul unei fântâni. S-a întors, se pare, de la vânătoare şi s-a oprit aici să se odihnească. Aplecat deasupra fântânii, e mulţumit, la început, de imaginea pe care o vede, căci e un tânăr frumos. îsi examinează buclele mătăsoase, fruntea uşor transpirată şi buzele care n-au sărutat, încă, nici o femeie. Şi nimic nu prevesteşte că va urma o dramă. Tânărul e fiul unui rege şi al unei nimfe. Multe fete şi nimfe s-au îndrăgostit de el, dar Narcis le-a ignorat. E prea plin de sine? Nimeni n-a zis asta. Se ştie doar că tânărul le-a tratat cu răceală. Deodată, obrazul lui se aspreşte. Norii care, cu o clipă mai devreme, se zăreau lunecând prin apă au dispărut. Poate, Narcis înţelege acum că a te cunoaşte nu înseamnă atât a vedea „ce eşti“, cât a descoperi „ce nu mai eşti“, „ce ai fost“.
    într-o frescă pompeiană, l-am văzut cu o coroană de flori pe cap. Stătea rezemat în mâna stângă şi-şi privea cu o infinită tristeţe chipul reflectat în apă. Expresia lui trăda
grecia
163
o dureroasă nedumerire. Nu mai găsea în frumuseţea chipului său un motiv pentru a trăi, ci un imbold de autodistrugere. într-un tablou al lui Poussin, aflat la Luvru, doarme pe o lespede, la umbra unui arbore. în pădure, presimţi vocea neconsolatei Echo, nimfa respinsă de Narcis, iar în somnul celui culcat pe lespede sângele ce va curge, din care va înflori o narcisă.
     Cineva care, în loc să se bucure de frumuseţe, o transformă în sursă de nefericire, nu avea, desigur, şanse prea mari să stârnească simpatie. Mai degrabă, era sortit să pară un caz bizar. Totuşi, lucrurile nu s-au oprit aici. De milenii, numele acestui tânăr e pronunţat, din vârful buzelor, cu ironie, ba chiar cu un amestec de compasiune şi dispreţ. E dat ca exemplu prost, de autoadoraţie ce sfârşeşte rău, e socotit un scandal mitologic, un fel de maniac al „eu“-lui. A dat şi numele unei boli. „Suferă de narcisism", se zice despre cineva care, ca Narcis, nu mai face deosebirea dintre setea de sine si amorul de sine.
                                         9
Simpatia care i se acordă (când i se acordă) tânărului nostru e totdeauna provocată de milă, drama sa fiind pusă pe seama unei perversiuni. Şi asta unde? într-o lume în care egolatrii nu obişnuiesc să se sinucidă, ci să-i omoare pe alţii. Dar aceasta e altă poveste. Fără să ne sinchisim de lipsa de logică a faptelor, continuăm să credem că Narcis a săvârşit ceva nepermis.
     Sau facem din el o victimă a filosofiei greceşti. La Delfi, cei şapte înţelepţi au decis ca pe frontonul templului dedicat lui Apolo să fie săpate două îndemnuri.
164
drumuri prin memorie
„Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Şi: „Nimic prea mult”. S-ar zice că, neglijând al doilea îndemn, care e un avertisment împotriva aplicării excesive a celui dintâi, Narcis a alunecat, imprudent, în hăurile cunoaşterii de sine. Cunos-cându-se prea mult, studiindu-se prea atent, n-a mai găsit putere să trăiască şi şi-a înfipt un pumnal în inimă, deoarece, inevitabil, a aflat cât de vană e încercarea de a atinge, prin introspecţie, absolutul. Iniţial, sursă de desfătare, apoi de zbucium* ea sfârşeşte în disperare.
     Sinuciderea tânărului fiu al regelui Cephisus şi al nimfei Liriope n-a fost niciodată lămurită până la capăt, deşi „odiosul eu” al lui Pascal sugerează un început de explicaţie. Dar câţi ştiu că Narcis nu avea de ales lângă fântâna fatală? Cine se osteneşte să recitească legenda află un amănunt care arată că răutăţile debitate pe seama „narcisismului” au la bază o judecată lăutărească. Narcis era osândit de Nemesis să se îndrăgostească de chipul său, fiindcă dispreţuise un sentiment natural cum e dragostea! Principala concluzie ce se impune e că zeii grecilor nu tolerau misoginismul. îl socoteau contrar ordinii fireşti. Faptul că Narcis a respins toate fetele şi nimfele care îi arătaseră dragoste a iritat-o pe Nemesis, cea care ţinea hi echilibru răul şi binele. în consecinţă, Narcis nu e un caz patologic, ci un caz tragic. El n-are nici o legătură cu ceea ce li se spune turiştilor lângă o fântână, exploatată publicitar, unde ghizii pretind că ar fi fântâna unde s-a sinucis Narcis.
                                                    eleusis
    La ieşirea din Atena, vechea Cale Sacră care lega în antichitate cetatea de sanctuarul de la Eleusis, sediul misterelor eleusine, se desparte de Drumul Pireului. „Calea Sacră" e, acum, o şosea oarecare, rău pavată, aglomerată de circulaţie din zori până noaptea, mărginită de staţii de benzină, terenuri parţial cultivate şi ruine fără identitate precisă. în vreme ce o parcurgeam, îndreptându-mă spre Lefsina, numele modem al anticului Eleusis, mă încerca o vagă dezamăgire. Dar ce mă aşteptasem să fie această Cale Sacră, cu siguranţă acum mai bine pietruită decât atunci când Pindar şi Eschil o străbăteau în calitate de iniţiaţi în misterele zeiţei Demeter despre care urmaşii lor nu mai
ştiu nimic?
>
    Era sâmbătă după-amiază şi mii de maşini se înghesuiau pe şosea în căutarea unei cure scurte de reîntoarcere la natură. Acestea simt procesiunile modeme, nerăbdătoare să transforme orice peisaj în desert dumi-
166
drumuri prin memorie
nical. Pe cerul gol, soarele avea obrazul statuilor spălate de arheologi după ce au fost dezgropate din pământ. Ceva din Dobrogea vechiului Callatis plutea în aer. Şi aceeaşi promisiune a mării dădea târcoale la orizont La un moment dat, ne-am apropiat, într-adevăr, de ea şi, după un ultim viraj, am ajuns, în sfârşit, la Lefsina.
     Făcusem, însă, acel drum în zadar. O dată mai mult, reveriile mitologice mi-au jucat o festă. Cum de-mi închipuisem că voi mai găsi ceva din misteriosul Eleusis? Lefsina nu e decât un modest târg industrial, care nici nu încearcă să facă din ruinele, aflate în apropiere, un blazon. Le ignoră, pur şi simplu.
     La Delfi, vechii greci se duceau să întrebe oracolul ce întâmplări le rezerva viaţa. La Eleusis mergeau să afle ce va fi după moarte. Scheletul sanctuarului Telesterion, ruinat si albit de soare, smocuri de iarbă crescute între lespezile din pardoseala lucioasă ca un patinoar, o coloană dorică a Marilor Propilee de la Eleusis răsturnată şi frântă în bucăţi, puţul Persefonei coclit de licheni, iată răspunsul, ironic, dacă-1 raportezi la ce li se spunea neofiţilor în ritualurile de iniţiere eleusină, asupra cărora se păstra cel mai mare secret... şi cărora le-a supravieţuit, doar, una din cele mai frumoase legende inventate de geniul grec; aceea a zeiţei Demeter care, regăsindu-şi aici fiica răpită de Pluton, a dăruit oamenilor spicul de grâu.
                                           salamina
     Salamina, o insulă aridă şi stâncoasă, cu nume de femeie lascivă, e, încă, şi mai „uitucă". Aici, Eschil a fost hoplit, în lupta cu perşii. Sofocle, adolescent, a dansat în jurul focurilor în seara victoriei. Vasele, uşoare, greceşti, comandate de Temistocle, distruseseră uriaşa flotă a lui Xerxes care vârâse groaza în greci. Furioşi, perşii bateau marea cu vergile, nevenindu-le să creadă că fuseseră învinşi. Eschil zice că vaiete şi plânsete s-au auzit continuu, pe mare, până când ceasul nopţii întunecate a potolit totul. Tabloul trebuie să fi arătat îngrozitor. Epave plutind pe apa însângerată, valurile pline de cadavre, oroarea perşilor, loviţi în aroganţa lor de cuceritori, şi chiotele din tabăra grecească, slăvindu-1 pe Zeus.
     Nu mai există nimic care să evoce celebra bătălie navală. Şi ce-ar fi putut exista? Au trecut de-atunci două milenii şi jumătate. Numai marea, neagră, noaptea, ca o peliculă arsă, e aceeaşi, mirosind a alge putrede. Dacă te
168
drumuri prin memorie
duci pe ţărm şi cauţi un loc de unde nu mai auzi decât discursul nocturn al mării, însoţit de spuma albă ce spală stâncile, neliniştită ca o insomnie, poţi să-ţi imaginezi ce s-a petrecut în acel îndepărtat an 480 dinainte de Christos, când soarta Greciei şi a Europei a atârnat de un fir de pâr. Dezastrul de la Termopile îi speriase pe atenieni. Perşii au găsit o Atenă părăsită şi au distrus sanctuarele de pe Acropole. Probabil, grecii ar fi fugit şi de la Salamina, convinşi că nu puteau face faţă, cu patruzeci de corăbii, celor două sute de nave ale perşilor. Decisivă a fost, se pare, o manevră a lui Temistocle. El ar fi trimis noaptea un sclav care l-a informat pe Xerxes că grecii intenţionau să se retragă. Dacă sclavul ar fi fost prins, Temistocle risca acuzaţia de trădare. Informat de intenţia grecilor, Xerxes s-a grăbit să înconjoare vasele grecilor, $ilindu-i pe atenieni să lupte, ceea ce vrusese, de fapt, Temistocle. Atena s-a salvat atunci pe sine şi, totodată, a decis viitorul Europei. Căci la Salamina s-au înfruntat civilizaţia şi barbaria. Poate că ultimele două milenii şi jumătate ar fi arătat altfel fără Salamina. Dar cine se mai gândeşte la asta?
mitul lui oedip
    Nimic eroic nu se întâmplă în destinul lui Oedip câtă vreme nu bănuieşte că are mâinile pătate de sânge, că este ucigaşul tatălui său, soţul mamei sale şi fratele copiilor săi. Nu victoria asupra sfinxului este marea lui biruinţă. A zis, atunci, „omul“, fără să bănuiască, de fapt, câte se pot ascunde în acest cuvânt. Abia după ce-şi descoperă crimele află. Căci vrea să audă întreg adevărul, chiar dacă adevărul e împotriva lui. în loc să ne apară cu chip de monstru, sub greutatea păcatelor sale oribile, fostul rege al Tebei se înalţă spre condiţia de vagabond orb cu un orgoliu al nefericirii care te obligă să priveşti altfel întrebarea lui Nietzsche: cât adevăr e capabil să suporte un om? Oedip îşi creează infernul, pas cu pas, cu o voinţă neînduplecată.
    Zburam cu avionul spre sud-vestul Greciei. Marea şi Parthenonul rămăseseră în urmă. Jos, peisajul era de un galben din ce în ce mai obositor. Acesta a fost, ursă, de-
170
drumuri prin memorie
corul culturii eline. Zeii şi Oedip au umblat printre măslini prăfoşi, unde satele erau rare şi sanctuarele dese. La un moment dat, cam în locul unde presupuneam că se va fi găsit Teba, am zărit despicându-se dedesubt un defileu strâmt. Acolo se va fi întâlnit nefericitul Oedip cu tatăl său?
     îmi aminteam figura Iui Oedip desenată pe un vas, la muzeul din Atena. Nu bătrân, amar şi imprecativ, ca Oedip la Colonos. Ci tânăr, ca Oedip rege sau mai devreme de a urca pe tronul Tebei. Atletic, cu părul negru, cu braţele goale şi vânjoase. Era un Oedip ambiţios, gata să se măsoare cu sfinxul, neştiind nimic din ceea ce avea să se întâmple, nestăpânit, violent, departe de acea dramatică şi istovitoare anchetă din Oedip rege care îl conduce la aflarea paricidului. Drumurile de jos se potriveau, însă, mai bine cu Oedip bătrân, care înţelege versurile rostite de corifeu în cealaltă tragedie a lui Sofocle: Şi-abia atunci, vor învăţa a fi înţelepţi... Târziu... Târziu... când bătrâneţea i-a ajuns; un Oedip orb, care şi-a scos ochii cu o agrafa luată din veşmintele mamei sale, care îi e şi soţie; un fiu al soartei sale, cum se numeşte singur, căruia numai Teseu îi cunoştea mormântul; cel mai lovit de zei şi cel mai impunător prin deznădejdea sa eroică, prin măreţia sa de vagabond mizerabil, care urlă de oroare şi de dezgust pentru ca, în clipa următoare, să-şi asume păcatele fără urmă de laşitate. Câţi vinovaţi, cu păcate la fel de
grecia
171
grele, n-au dormit liniştiţi în paturile lor, deşi n-au avut circumstanţa unui destin ostil care să le fi dictat actele? Câţi dorm şi m această noapte?
     Oedip al lui Comeille acuza zeii că l-au constrâns să se acopere de atâtea crime. Al lui Sofocle mi se pare mai demn. El duce până la ultimele consecinţe îndurarea adevărului.
     La fel de bătrân, Sofocle s-a văzut chemat, îhtr-o zi, la judecata tribunalului. S-a limitat atunci să citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Judecătorii nu numai că l-au achitat, dar l-au escortat până acasă în semn de admiraţie; scenă de neconceput în lumea modernă, care „a progresat".
     Jos, un drum albicios, mărginit de măslini răbdători şi cuminţi, continua să meargă spre Corint.
corintul sau mitul lui sisif
                         Unde ţi-e fala răsfrântă în veacuri, Corintule doric?
                                                                      (Antipater)
     Ceea ce arheologii au deshumat în apropierea oraşului actual nu e cetatea dorică, patronată de dinastia şi legendele Heraclizilor, ci un oraş hi bună măsură roman. Corintul grec, duplicitar în conflictele dintre Sparta şi Atena, hărăzit unor ambiţii sibarite prin avantajele poziţiei sale de placă turnantă în inima Greciei, de antrepozit între două mări, a fost asediat şi incendiat din ordinul senatului roman în acelaşi an cu căderea Cartaginei. Soldaţii romani jucau atunci la zaruri operele de artă cele mai preţioase, atât de exorbitant era numărul acestora între zidurile cetăţii proscrise.
     Pausanias a descris un alt Corint. El a trecut pe aici la mai mult de un secol după ce oraşul fusese reconstruit din porunca lui Iulius Caesar. Cel al congreselor panhelenice
grecia
173
pierise în flăcări şi arheologii nu-1 vor mai găsi niciodată. Doar marele templu arhaic închinat lui Apolo, cel mai vechi templu doric din Grecia, a rămas să apună o dată cu Roma în faţa barbarilor.
     Marea era liniştită în golf, sufla un vânt indolent, nori sleiţi de putere împuţinau lumina, iar prin canalul cu pereţi de calcar înalţi ce taie istmul, scurtând cu trei sute cincizeci de kilometri calea navigatorilor ce ocoleau altădată Peloponesul dacă nu se încumetau să-şi împingă corăbiile pe diolkos, un culoar pe uscat ce a precedat canalul, vapoarele treceau pe lângă un al treilea Corint. Distrus în 1858 de cutremur si din nou în 1928, oraşul a fost reclădit. De la ruinele situate la poalele Acrocorintu-lui, o acropole ca o gură de vulcan, el a moştenit doar vocaţia comercială. Din prudenţă, casele sunt joase şi străzile foarte largi. Există puţini pini adulţi. Umbra lor şi-o dispută şoferii de taxiuri ca să nu-şi aştepte clienţii în soare.
     După legendă, Sisif ar fi fost întemeietorul Corintului. Şi primul rege al cetăţii. Ispita de a socoti legenda mai mult decât o legendă e mare. întocmai ca Sisif, Corintul şi-a luat de la capăt eforturile, când totul părea terminat. Totuşi, ceva nu se potriveşte. Nu există destin, care să nu poată fi depăşit prin dispreţ, s-a zis în legătură cu calvarul lui Sisif, osândit de zei să vadă cum stânca, suită în vârful dealului, se prăbuşeşte la vale. Or, nu trăim din dispreţ, chiar când n-avem ce preţui.
ce nu ne-a spus homer
     Am uitat de ce zicea Oscar Wilde că antichitatea greacă şi l-a reprezentat în mod deliberat orb pe Homer. „Explicaţia" care mă atrage acum s-a înfiripat la Micene, văzând cum arată fostul palat al lui Agamemnon şi mormintele atrizilor. Numai aşa, orb, - îmi şopteşte un demon ironic - Homer a putut să fie încântat de cei pe care i-a eternizat în lliada, dându-le o aură cuceritoare. Dacă ar fi văzut zidurile grosolane, lipsite de orice preocupare pentru frumuseţe, ale palatului din care a plecat Agamemnon la Troia, i-ar fi fost mai greu, poate, să-i cânte pe ahei ca pe nişte cavaleri grăbiţi să se bată pentru o femeie.
     întorcându-mă la amiaza cu soare dur, ca o piatră încinsă în foc, în care loveam cu o nuia bolovanii din faţă, pentru a speria eventualele vipere, încerc să-mi lămuresc confuzia ce punea stăpânire pe mine. Eram şi surprins şi nedumerit. Mai ales că totul începuse ca o poveste simpatică. Hotelul din Micene, la care trăsesem, se chema „al
grecia
175
frumoasei Elena şi al regelui Menelau“. Fără să vrei, te întrebi, amuzat, dacă regele şi regina necredincioasă erau „gazde“ înainte sau după războiul troian. Dar intenţia, evidentă, de a-1 transforma pe Homer în agent de publicitate nu se împiedică de asemenea „fleacuri“. încât, într-o stare de spirit romantică, am luat autobuzul, prăfuit şi hodorogit, care ne-a dus până la poalele colinei în măruntaiele căreia Schliemann a găsit palatul lui Agamemnon.
     La Micene, chiar mai mult decât pe Acropole, te poţi convinge cât de rentabile sunt ruinele pentru Grecia. Căci acolo nu există nimic altceva care să explice valurile de curioşi. Argos e un târg complet neinteresant. Munţii modeşti din apropiere nu atrag pe nimeni. Toţi oaspeţii „frumoasei Elena şi ai regelui Menelau“ sau turiştii care vin cu autocarele, fără să treacă prin Argos, vor să vadă scena pe care s-au petrecut ospeţele lui Agamemnon şi zbuciumul lui Oreste. De jur împrejur, e câmpie uscată. în depărtare, se zăreşte Argos cu piaţa sa provincială încadrată de arbori fără umbră. Puţină vegetaţie şi la poalele povârnişului unde se află ruinele. Câteva tufe de iasomie
si tuberoze. Câţiva arbuşti. Ierburi distrofice. Nimic alt-
» » >
ceva. Expusă, fără apărare, soarelui năucitor, colina seamănă unui schelet enorm, de piatră, dezgropat din pământ.
     Urci şi te trezeşti între ziduri ciclopice, cu coridoare strâmte, pe care te simţi ameninţat. Nimic care să te relaxeze. Singura preocupare artistică o întâlneşti la Poarta Leilor. Dar şi acolo emoţia e de altă natură. Cei doi lei
176
drumuri prin memorie
scrijeliţi în piatră dau impresia că ar sări unul asupra celuilalt dacă n-ar fî separaţi de o linie verticală. Poate că, într-o noapte, chiar asta vor face. Mă gândeam la crimele care s-au petrecut între acele pietre cu muchii ascuţite, unde Agamemnon, întors de la Troia, a murit de mâna Clitemnestrei, iar cadavrul său a fost mutilat, ca umbra celui ucis să nu se poată răzbuna, şi nu mă puteam opri să văd în macii care pătau cu stropi de sânge ruinele sau în viperele care dormeau pe sub bolovani o „modernizare'' organizată pentru a uitări blestemele locului.
     Mă deranja să constat cât de rudimentare erau zidurile, deoarece - mă repet? - nu mă pasionează demi-tizările. De ce ne-am grăbi să spunem că templele Afroditei erau, practic, nişte bordeluri unde preotesele zeiţei iubirii se culcau cu străinii, strângând fonduri pentru împodobirea sanctuarelor? Sau că viteazul Ahile a încercat să scape de mersul la Troia deghizat în haine femeieşti, printre fetele regelui Lycomedes? Plăcerea de a demonstra că miturile sunt ca un fruct strălucitor, putred sub coajă, nu mă ispiteşte.
     Cine erau aheii, de unde au venit, e, încă, un subiect controversat, din câte ştiu. Legendele care le dau o origine divină sunt de luat în seamă doar până la o anumită vârstă. La vârsta mea, e mai important ce zice domnul Ridgeway, arheologul care a descoperit că, spre deosebire de alte triburi ce se rugau privind în jos, deoarece credeau
grecia
177
că zeii stau în pământ, aheii se rugau privind în sus, deoarece credeau că zeii stau pe culmile Olimpului. Oricum, celebritatea eroilor lui Homer începe cu Aga-memnon şi Menelau, cei doi fraţi care domneau, unul la Micene, altul la Sparta, asupra cărora plutea un blestem ce i-a lovit prin consoartele lor.
     Povestea• nu-i adevărată, zice Stesichoros, socotit, cândva, egalul lui Homer. Şi, multă vreme, arheologii au fost de aceeaşi părere. Abia după ce genialul diletant care a fost Schliemann, un Don Quijote al arheologiei secolului al XDC-lea, s-a încăpăţânat să sape pe o colină unde păşteau caprele şi, spre stupoarea specialiştilor, a scos la lumină zidurile palatului lui Agamemnon, savanţii au acceptat că Homer n-a minţit.
     Numai că Homer nu ne-a pregătit pentru ceea ce înţelegeam la Micene; că asediatorii şi cuceritorii Troiei erau nişte inşi brutali şi neciopliţi, probabil iuţi la mânie şi lipsiţi de scrupule, gata să amestece vinul cu sânge în palatele lor mirosind a crimă şi reci ca o peşteră. Sau am trecut eu prea uşor peste amănunte cum e acela că Ajax a necinstit-o pe Cassandra chiar în templul Afroditei. Şi nu înţelesesem că imaginaţia aheilor nu putea plăsmui o femeie frumoasă decât ca să fie adulterină şi răpită, dezlănţuind astfel pasiunile, răzbunarea, cruzimea şi moartea, cum îmi sugerau zidurile masive, lipsite de orice ar putea bucura privirea, din spatele cărora Clitemnestra va fi spionat întoarcerea lui Agamemnon, împreună cu amantul ei.
                               umbra lui schliemann
     Schliemann avea opt ani când şi-a uluit părinţii. Le-a declarat, solemn şi ritos, că şi-a propus să descopere Troia şi să demonstreze profesorilor de istorie care negau slă-vitul Ilion că se înşelau neavând încredere în Homer. Peste doi ani, a compus pe această temă un studiu în limba latină. Mai târziu, a lăsat impresia că şi-a schimbat proiectele. Abia ieşit din adolescenţă, s-a angajat băiat de drogherie. Dotat cu o intuiţie neobişnuită, s-a aventurat după câtva timp în comerţ, învăţând treisprezece limbi şi redactându-şi jurnalul în limba locului unde se afla. Speculaţiile prozaice cu indigo, cu bumbac şi ceai se substi-tuiseră primelor exaltări. La patruzeci şi cinci de ani, însă, s-a retras brusc din afaceri şi s-a recăsătorit după un rit homeric. La botezul copiilor săi, cărora le-a dat nume mitologice, Agamemnon şi Andromaca, a cerut să se citească nu rugăciuni, ci strofe din Iliada. Prin 1870 se găsea în Asia Mică, acolo unde Homer afirma (şi arheo-
grecia
179
logii contestau) că a fost îngropată Troia. Ajunsese să scrie în elină şi dormea cu Iliada la căpătâi, ca Alexandru cel Mare.
     Acest amator excentric, de care specialiştii râdeau, socotindu-1 nebun, deoarece era convins că Troia a existat, ba chiar a reprezentat o periculoasă rivală a cetăţilor greceşti, dominând Dardanelele, a săpat şi a găsit tezaurul lui Priam, a comparat obiectele de aur şi argint cu descrierile făcute de Homer şi a telegrafiat ştirea tuturor arheologilor reputaţi ai vremii, lăsându-i cu gura căscată. Atras de un pasaj destul de puţin explicit din Pausanias, a plecat, apoi, la Micene, să demonstreze că Agamemnon şi ceilalţi protagonişti ai războiului troian, despre care toată lumea credea că au existat numai în fantezia lui Homer, au trăit şi ei aevea. Şi acolo, îh pofida tuturor scepticilor, rezultatul s-a arătat, până la urmă, senzaţional. Tezaurul atrizilor şi ruinele de la Micene au sărăcit, brusc, legenda, dar au îmbogăţit istoria. După Schliemann, realitatea istorică a personajelor din Iliada nu mai putea fi pusă la îndoială, chiar dacă aventurile lor n-au fost cele povestite de Homer.
     Văzusem bijuteriile atrizilor la muzeul arheologic din Atena. Strălucirea aurului mă împiedicase să bănuiesc asprimea locului unde ele fuseseră găsite; mai mult, îmi înfierbântase imaginaţia, în sensul îh care se spune că într-un vis nu există amănunte banale, totul organizându-se, ca
180
drumuri prin memorie
într-o operă de artă, în vederea unui efect. Mă gândisem ia mitul argonauţilor, la „Lâna de aur“, la bogăţiile dorite ale Helespontului, motiv pentru care Troia, ce controla trecerea, trebuia distrusă, şi mă aşteptasem să găsesc la Micene nişte contraforturi pecetluite de spaimă, dar şi de grandoare. Şi tocmai grandoarea virilă, pe care o credeam scuza grosolăniei aheilor, lipsea. în zadar, îmi doream ceva din fervoarea admirabilă a lui Schliemann care se socotea contemporan cu Agamemnon şi pentru care n-a existat epocă mai sublimă.
                                      a vedea si a visa
                                  y
     La capătul urcuşului, m-am găsit în faţa unui monument funerar cu aspect de cazemată. Un coridor de acces strâmt. Apoi, bolta se finalizează într-o cupolă ascuţită. Tehnica îmbinării pietrelor grele în asize succesive e surprinzătoare la prinţii rurali cărora gestul lui Ulise de a-şi construi, lui şi Penelopei, un pat dublu le-a părut de o stupefiantă extravaganţă. în apropiere, un alt mormânt, o incintă circulară deschisă, un fel de amfiteatru părăsit. Linişte umedă, în care nu numai pietrele, ci şi aerul poate să prindă muşchi. Un guşter verde, speriat de apariţia mea, a fugit în întunericul din primul mormânt.
     Necropolele atrizilor n-au nici pe departe misterul necropolelor egiptene. Cei care le-au săpat n-aveau, se pare, iluzii, ca faraonii. Nimic nu le ridică deasupra funcţiei lor practice. Un mamelon de pământ le-a protejat vreme de treizeci şi cinci de secole. în mod evident, constructorii au vrut să ascundă cadavrele şi tezaurele în nişte fortăreţe
182
drumuri prin memorie
care evocă, prin aspect, atmosfera Orestiei, încărcata de suspiciuni şi comploturi urzite în numele sau din ordinul zeilor.
     Ce lipsea, totuşi? Probabil, Iliada ne-a înflăcărat prea mult fantezia pentru ca lumea ei legendară să poată încăpea în nişte tipare materiale, dacă-ţi lipseşte credinţa lui Schliemann că miturile valorează mai mult decât părerile istoricilor. Geniul lui Homer a ridicat un conflict dintre nişte şefi de triburi la rang de război în care luptă şi zeii. După cum, datorită lui Eschil, o crimă născută din adulter, răzbunată de Oreste, din porunca lui Apolo, a devenit tragedia dinastiei lui Agamemnon.
     Ce extraordinară e, totuşi, forţa artei dacă mă făcea, în vreme ce vedeam cu ochii mei mormintele atrizilor, să am impresia că ele nu erau autentice! Ruinele de la Micene îmi păreau opera unui scenograf care n-a putut, din lipsă de geniu, să insufle decorului atmosfera eroică a Iliadei şi cea tragică în care delirează Oreste.
     M-am întors Ia Poarta Leilor. Doar cei doi lei, separaţi de o linie verticală ca de nişte gratii, erau teribil de autentici. în rest, mergând printre pietre, cu o nuia în mână, îhtr-un amurg prăfos care făcea ca macii să semene şi mai mult cu nişte pete de sânge, îmi ziceam că realitatea nu se situase la înălţimea legendei.
     După Valdry, două sunt primejdiile care ameninţă fără încetare lumea. Ordinea şi dezordinea. Dacă ordinea reală
nu ne convinge, ne rămâne să recompunem ceva din cioburile miturilor. Ce? Nu ştiu. Cu această melancolie m-am îndreptat spre autobuz.
    Poate că în locuri ca Troia şi Micene n-ar trebui să mergem pentru a vedea, ci pentru a visa. Aici a fost, probabil, greşeala pe care am făcut-o.
                                            epidaur
    E posibil ca Pausanias să fi compus Descrierea Eladei nu ca să facă operă de geograf, ci, pur şi simplu, ca să-şi ordoneze impresiile de călător. Teatrul din Epidaur l-a uluit, recunoaştere destul de rară la acest peregrin reţinut şi metodic. Săpat într-o colină, în formă de hemiciclu, după proiectul unuia din marii arhitecţi ai veacului al IV-lea dinainte de Christos, amfiteatrul arată şi azi la fel cum l-a văzut Pausanias cu optsprezece secole în urmă. Restaurările modeme s-au limitat să consolideze zidurile de susţinere de la intrare şi să asigure securitatea celor douăzeci de mii de spectatori veniţi, o dată pe an, să asiste la reprezentarea tragediilor antice în cadrul lor firesc. Jilţurile de calcar roz rezervate altădată arhonţilor sunt ocupate, în asemenea prilejuri, de turiştii cu mulţi bani, chiar dacă numele lui Eschil nu le spune mare lucru.
                Faima veche nu i-a fost dată, totuşi, Epidaurului de teatru, în pofida stimei de care se bucura arta spectaco-
grecia
185
hilui la greci. Celebru l-a făcut sanctuarul lui Asklepios, Zeul medicinei, initiat în tainele lecuirii de centaurul Chiron şi înfăţişat în reliefurile votive cu figură de filosof. Aici, în Rotonda de marmură, admirabilă altădată, se spune (dar din ea nu se mai păstrează decât ruine irelevante), s-ar afla şi mormântul lui Asklepios, unde veneau în pelerinaj bolnavi din toată Grecia antică, aşteptând, culcaţi pe pieile animalelor sacrificate, să viseze în somn tratamentul recomandat de zeu.
     N-am reuşit niciodată să-mi disciplinez timpul în asemenea împrejurări, deşi aproape de fiecare dată, mi-am propus să procedez ca Eugenio d’Ors care se ducea în ultima sală a muzeului, pentru a se lămuri spre ce anume se îndrepta, după care se întorcea şi o lua de la capăt. Mereu am alunecat într-un soi de vagabondaj impresionist, furat de amănunte şi de starea în care mă găseam. Din fericire, la Epidaur nu mă grăbea nimeni. Aveam câteva ore la dispoziţie, timp suficient pentru a nu intra în panică. Am putut contempla în voie chiparoşii, nelipsiţi în preajma ruinelor celebre din Grecia, ca nişte santinele, tufele de dafin în floare şi pietrele din fostul sanctuar unde se strângeau, odinioară, cei sosiţi în speranţa că-şi vor recăpăta sănătatea. Mi-am permis chiar libertatea de a mă întreba dacă Asklepios vindeca şi boli mai perfide, ca singurătatea, după care, amintindu-mi că muribunzii erau scoşi din incintă, ca să nu ştirbească prin moartea lor
186
drumuri prin memorie
prestigiul zeului, mi-am zis că nimeni n-a plecat de la Epidaur altfel decât a venit, dacă era vorba de maladii fără leac.
     Am intrat şi m-am aşezat pe una din treptele amfiteatrului de culoarea fildeşului umbrit de timp. N-am fost martor la vreunul din spectacolele jucate la Epidaur în aer liber şi socot că a fost mai bine aşa. Nu cred în posibilitatea reconstituirii atmosferei originale îh vreme ce afară claxoanele sună strident sau vecina studiază insistent prin lomietă costumul Antigonei. Cochilia uriaşă de piatră, în care vocile de pe scenă trebuie să capete o rezonanţă aparte, era la ora aceea absolut goală. Dacă aş fi avut la mine un volum cu tragicii greci, aş fi încercat, poate, să spun cu voce tare diverse replici, să văd cum sună într-o oră de linişte, neacoperite de zgomotele limuzinelor grăbite spre şi dinspre Epidaur. Comodităţile modeme nu sunt totdeauna un privilegiu, iar femeia din Milet, care văzându-1 pe Thales, absent, preocupat numai de migraţia norilor, i-a pus îh cale ceva, pentru a se poticni şi a-şi aduce aminte de cele ce se întâmplă pe pământ, ar avea de lucru în cu totul alt sens, azi.
                                     et in arcadia ego!
    Ce-i va fi determinat pe poeţii antici să aleagă o regiune cu munţi săraci şi râuri uscate, din centrul Pelo-ponesului, pentru a numi fericirile pierdute? Iată un mister greu de dezlegat. Căci Arcadia reală n-are absolut nimic paradisiac sau, măcar, de natură să permită vreo asociere cu ceea ce se înţelege prin,Arcadia": nostalgia după zilele fericite de odinioară. Poussin nu pune probleme. în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când picta el Păstorii din Arcadia, numele acestei provincii nu mai avea, în afara Greciei, un sens geografic. Devenise un tărâm ideal, neprihănit, cu locuitori neatinşi de doliul nici unei nenorociri, o formulă magică. Nimeni nu se mira că Arcadia adevărată nu-i cunoaşte pe păstorii lui Poussin, coborâţi parcă din Olimp, de un arhaism parfumat, cu ţesături scumpe şi elegante înfăşurate pe trupul gol, atât cât să le acopere sexul. Dar anticii?
188
drumuri prin memorie
     Arcadia din centrul Peloponesului e o Sicilie sau o Calabrie greacă; o regiune muntoasă, în egală măsură mândră şi tristă; un peisaj ca pe vremea lui Hesiod, cu munţi duri, piatră şi iarăşi piatră, unde marea e peste tot şi nicăieri, un presentiment neîmplinit, cu sate rare, despre care nu sunt convins că se cunosc unele pe altele. Drumurile circulă între munţi, se feresc, parcă, să plece în afara lor, se întorc mereu în ele însele, într-un desen complicat, ştiut bine numai de oamenii locului. Autocarele gonesc pe câteva şosele, oprindu-se rar. Şi mai rar se încumetă să intre în ramificaţiile neasfaltate. Turiştii se mulţumesc să scruteze coastele pietroase, fără să le străbată. Preferă mirările din mers, gândindu-se la hotelurile cu apă caldă şi chelneri folclorici. încât drumurile de ţară rămân neumblate. Pe munţi, se văd turme de capre. Femeile au schimbat amforele antice cu bidoane de fier, dar vin să ia apă de la aceleaşi izvoare. Costumele şi-au mai pierdut, se spune, din autenticitate şi specific, însă casele, modeste, îşi păstrează arhitectura tradiţională. Pădurile, câte sunt, s-au retras în văi. Pe marginea potecilor de coastă cresc arbori puţini, iar pentru umbră compactă trebuie să cauţi unul din platanii giganţi, matusalemici, sub care Heracles a biruit Hidra. Ce paradis pierdut au putut promite drumurile acestea?
     Arcadia regretată de literatura pastorală e altceva, un ţinut de nicăieri, un teritoriu al părerilor de rău nedefinite,
grecia
189
cu munţi de culoarea ploilor şi ierburi inocente, utopie plasată în trecut, cu naive castele de fum patriarhal.
     Pe la sfârşitul lui Seicento, sub seninul Academiei Arcadia, nobile doamne, prinţi ai bisericii, nostalgici de ranguri diverse se întruneau în aer liber la Roma, purtând pseudonime de ciobani antici. Reuniunile aveau ceva de joc caraghios şi solemn, de ritual cu candori improvizate. Club de „păstori" şi „păstoriţe", de excursionişti în mitologie, Arcadia şi-a organizat sucursale şi în alte oraşe italiene. Ea se dorea o reacţie la stilul spaniolizant din Seicento, vroia să scape literatura de emfază şi de excesele baroce pentru a o readuce la puritatea modelelor toscane din Trecento şi Cinquecento, dar n-a reuşit să fie decât o pitorească şi cam comică „revoluţie" cu peruci. Primo e massimo pastore a fost proclamat regele Ioan al V-lea al Portugaliei care, linguşit de această onoare, a dăruit Academiei patru mii de scuzi ca să cumpere un teren, la poalele colinei Gianicul, unde să se întâlnească societarii ei. Tot ştergând de praf poveştile despre Pan, în reuniuni pedante şi serbări puerile, Arcadia a sfârşit prin a ameninţa cu rele mai rele decât relele pe care vroia să le combată. Iezuiţii n-au greşit văzând în preocupările ei un mijloc de distragere. a intelectualilor de la problemele adevărate. Căci arcadienii propuneau culturii italiene o evaziune „poleită cu flecăreală", cum bombăneau cei ce nu gustau discuţiile, pe cât de aprinse, pe atât de ridicole
190
drumuri prin memorie
prin morga lor savantă, despre lâna de capră de pe naiul lui Pan ori despre împărţirea feudelor platonice din Beoţia şi Tesalia. în 1766, când Arcadia a decis să încoroneze „păstoriţa anului“, a trebuit să mute ceremonia noaptea pentru a se sustrage batjocurii spectatorilor enervaţi.
     Ce au toate acestea cu Arcadia adevărată, cu sărăcia ei demnă ce refuză să se exhibe, cu munţii ei de piatră mirosind primăvara a vegetaţie amară? Arcadia, patria de niciunde a fericirilor expirate, a amforelor pline de rouă unor edenuri inexistente, a arheologiilor sentimentale, şi-a luat numele celui mai sever şi mai însingurat loc din Grecia.
                                      mitul lui heracles
     Lacul Stymphalis, o mlaştină cu ape putrede, nesănătoase, închisă între munţi ce par carbonizaţi, atât sunt de sumbri, a fost teatrul celei de a sasea din cele două-sprezece munci ale lui Heracles. Legenda zice că peste Arcadia se abătuse un nor de păsări monstruoase care pustiau totul şi întunecau lumina soarelui. Cu ajutorul unor timpane de bronz, dăruite de zeiţa Athena, Heracles a făcut un zgomot insuportabil, încât păsările stimfalide au fugit din pădurea de lângă lac, unde se refugiaseră, devenind astfel o ţintă uşoară pentru săgeţile sale otrăvite.
     Lacul şi împrejurimile par amenajate special ca să confirme legenda. Probabil, tocmai acest aspect al mlaştinii Stymphalis, liniştea lugubră a stufărişului din apa stătută, înverzită de lişiţă, au inspirat toată povestea. Am stat puţin acolo şi cu o senzaţie de pericol. Balta nici n-ar merita vreo atenţie dacă n-am fi atât de disponibili pentru istorii fabuloase. Pădurea se vedea ceva mai departe.
192
drumuri prin memorie
Inospitalieră. Neagră. Un cer spălăcit, ca sarea de mare, o făcea şi mai neagră decât era. în jur, nimeni. Mlaştina Stymphalis n-are nici măcar vânătorilor ce să ofere. Nici un semn de viaţă nu dezlega blestemul acelui peisaj în care Heracles a ucis tot ce era de ucis.
     N-aş zice că m-am prăpădit vreodată de admiraţie pentru acest grec lăudăros care-şi etalează muşchii şi „muncile". Poate, fiindcă forţa brută e, adesea, un semn rău pentru „homo sapiens". împăratul roman Caracalla vroia în fiecare dimineaţă un urs cu care să se măsoare pentru a-şi menţine în formă alura de gladiator. La masă şedea cu un tigru şi se culca între labele unui leu. Ce să-ţi spună o asemenea „vitejie" dacă o compari cu melancolia unui Marc Aureliu, ce medita, noaptea, îhtr-un cort simplu, la fragilitatea victoriilor sale, după luptele cu barbarii?
     Siguranţa de sine a lui Heracles capătă, totuşi, un alt
sens dacă vedem în ea dorinţa dorienilor de a-si de-
                                  > »
monstra îndrăzneala şi vigoarea. El se luptă cu toţi monştrii care terorizau gândirea celor ce l-au imaginat. Nu ezită să coboare îh Infern ca să-l aducă pe Cerber şi chiar să încerce să fure trepiedul sacru la oracolul de la Delfî. Erou popular, înzestrat cu muşchi invincibili, cu calităţi fizice în comparaţie cu care supervedetele de westernuri fac figură de bieţi epigoni mediocri, brutal, ca la Sofocle, sau idealizat, ca la Euripide, Heracles a întruchipat visul dorienilor vizibil şi în coloana dorică.
     O metopă aflată la Luvru ni-1 arata învingător, după ttârpirea păsărilor stimfalide, aducătoare de nenorocire. E, bineînţeles, viguros, atletic, sigur de sine. Se pregăteşte să Se bată cu centaurii, stârniţi de mirosul vinului pe care eroul îl bea în peştera lui Pholus. Dar, deloc întâmplător, nu obişnuita piele de leu pe care o poartă pe umeri îl va 'duce spre culmile tragediei, ci cămaşa arzândă a lui Nessus, pe care o va îmbrăca în cele din urmă.
                                                levadia
     Sunt regiuni în Grecia unde apa e mai rară decât vinul. Şi e destul să străbaţi o zi întreagă nişte drumuri lăturalnice, pe o căldură torida, pentru ca proiectul cel mai frumos închipuit vreodată de un arhitect să ţi se pară, într-adevăr, cel al lui Deinocrates care dorea să-l convingă pe Alexandru să construiască o imensă formă de om răsturnat, ţinând un oraş într-o mână, iar în cealaltă o cupă-fântână cu atâta apă câtă să sature pe toţi chinuiţii de sete. Vis înfiripat în lungile cavalcade prin praful Orientului ale aventurosului rege macedonean. Ţăranca greacă poartă ulciorul umplut cu apă de izvor cu distincţia oficierii unui ritual străvechi şi, oricât de departe ar fi locul de unde o aduce, n-o refuză niciodată străinului întâlnit în drum sau oprit la poarta ei. în fiecare sălăşluieşte o Nausicaa, chiar dacă nu l-a citit pe Homer...
                La Levadia, nu foarte departe de Atena, am văzut, cred, cele mai vestite izvoare din Grecia. Curg la mar-
grecia
195
ginea unei grădini. Sunt două, unul mai abundent, al Lethei, alegoria uitării, altul, trecut pe sub o poartă de fier, al Mnemosynei, zeiţa memoriei. Provocând un miros de vegetaţie udă de ploaie, sonoritatea lor plăcută, melodioasă, reconfortează auzul, la umbra unor platani fără vârstă.
    Cei ce consultau altădată oracolul lui Trofonius de la Levadia trebuiau să bea mai întâi din izvorul Lethei, să uite tot, şi apoi din celălalt, al Mnemosynei, să ţină minte clipa iniţierii.
    Toată lumea îşi potoleşte, acolo, setea numai cu apa memoriei. Am văzut o tânără italiancă refuzând chiar să bea, de frică să nu fi încurcat cumva ghidul denumirile.
    O clipă, mi-a trecut prin minte gândul năstruşnic de a proceda invers decât ceilalţi Nu e simplu, voiba lui Cicero, să-ţi aminteşti lucruri pe care n-ai vrea să ţi le aminteşti şi să nu poţi uita lucruri pe care ai vrea să le uiţi. Dar n-am îndrăznit să-mi asum acest riscj deşi nimeni nu crede serios în legendă.
                                            termopile
    Cumpărându-mi un bilet pentru Termopile, la un autobuz a cărui vopsea fusese verde la origine, m-aşteptam să ajung intr-un defileu strâmt, descris cu lux de amănunte de Herodot, Thermopylai, „porţile calde". Altfel, cum şi-ar fi imaginat regele spartan Leonida că putea opri, cu numai trei sute de luptători, oricât de viteji ar fi fost ei, o armată de două milioane şi jumătate de soldaţi, cât număra oastea lui Xerxes, venită să îngenuncheze Grecia? Şi, dacă l-am crede pe Herodot, Leonida ar fi reuşit, cu o mână de oameni, să oprească puhoiul barbar, de nu s-ar fi găsit nişte trădători care i-au condus pe perşi, pe o cărare ascunsă, în spatele detaşamentului de spartani ce-şi asumase o misiune de kamikaze, cum am zice azi. Au murit acolo, cu Leonida în frunte, două sute nouăzeci şi opt de luptători spartani din trei sute. Dintre cei doi care au scăpat, unul s-a sinucis de ruşine, iar celălalt şi-a spălat ruşinea căzând într-o altă bătălie cu perşii... Afectiv, am
grecia
197
fost totdeauna de partea Atenei când mi-am imaginat rivalităţile ei cu Sparta. Morala spartană mi s-a părut prea aspră, prea cazonă. Ea a mizat pe virilitatea fizică, nu pe fîlosofîe şi arte. Dar ce s-a întâmplat la Termopile e, fără îndoială, emoţionant.
     Spre nedumerirea mea, m-am pomenit pe o câmpie, parţial cultivată. Nici urmă de defileu. Statuia de bronz a lui Leonida, înarmat cu suliţă şi scut, proiecta singura umbră în acel cadru agrar, fără nici un copac. La fel ca monumentul, inscripţia, reprodusă după mărturiile antice, era de dată recentă. Cunoşteam fraza, încă din anii de liceu, dar ea m-a tulburat, o dată mai mult, prin patetismul ei sobru. Trecătorule, du-te fi spune-i Spartei că noi am murit aici pentru a asculta de legile ei.
     Acolo să fi fost, totuşi, celebrele Termopile? Nu reuşesc să-mi închipui cum trei sute de bărbaţi ar fi încercat să ţină în loc o armată uriaşă într-o câmpie deschisă. Istoricii antici spun că defileul s-ar fi aflat între munţii
Callidronos si mare. Descrierile vechi menţionează si un
              » » »
râu, Sperchios. N-am văzut nici urmă din acest râu. Munţii se profilau departe. între ei şi golf, spaţiul era prea mare ca să poată fi vorba de un defileu.
     Am citit, ulterior, că marea s-ar fi retras în acel loc cu câţiva kilometri, din antichitate încoace, modificând astfel structural peisajul. Altă variantă e că Termopilele n-au fost niciodată un defileu obişnuit, cum am înţeles noi de la
198
drumuri prin memorie
Herodot, ci un pasaj sugrumat între un dâmb, acoperit, între timp, de aluviuni, şi ţărmul golfului. Dar gustul nesiguranţei mi-a rămas.
     Pe drum, înapoi, mă gândeam că nimeni, azi, nu pare a lua în serios, ideea lui Baudelaire despre civilizaţie. Civilizaţia, spunea el, nu este maşina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar. Din păcate, ne-am obişnuit să opunem barbariei civilizaţia înţeleasă strict ca progres tehnic, nu şi ca progres interior, socotind că omul a urcat în istorie, ca pe un povârniş, cu mici căderi, cu mici eşecuri vremelnice, dar, în linii mari, suind. Or, unele nuanţări, deloc neglijabile, s-ar impune, cred. în fapt, civilizaţia a ajutat omul să trăiască mai confortabil, dar si să ucidă mai uşor şi mai iute. Ea a ajutat bruta din noi să se descurce mai bine şi, pe deasupra, să-şi însuşească bunele maniere. I-a dat, prin mijloacele tehnice modeme, posibilităţi pe care barbarii nu le aveau.
     De altfel, mă îndoiesc că un comis-voiajor care vântură lumea, preocupat exclusiv de afacerile sale, ştie despre „viaţă“ cât acei greci antici care visau ca omul să fie zeu „pe cât e posibil**. înainte de Pascal, grecii au bănuit că există raţiuni ale raţiunii şi raţiuni ale inimii. Drept care şi-au imaginat o zeiţă a înţelepciunii ieşită din ţeasta lui Zeus, gata înarmată, austeră şi nesentimentală, rivală a Afroditei care nu ezita, prin budoarele antichităţii,
grecia
199
pline de ispite trecătoare, să-şi cedeze nemurirea pentru o oră de iubire, cum ar fi zis Eminescu. Viaţa modernă a făcut din noi nişte maniaci ai informaţiilor. Vrem să ştim ce s-a petrecut pe mapamond în ultimele cinci minute şi vom ajunge, probabil, să vedem sinucideri transmise în direct. Dar nu vrem să tragem nici o concluzie dintr-o comparaţie simplă, la îndemâna oricui, aceea dintre Roma şi Grecia antică. Grecia n-a avut nici şoselele, nici apeductele, nici băile romane. La nivelul civilizaţiei, ea era, categoric, inferioară Romei. Cultura Greciei antice, însă, e superioară culturii romane. Aşa se şi explică versul lui Horaţiu, celebru, „Grecia învinsă i-a uivins pe învingători". Roma nu i-a avut nici pe Platon, nici pe Aristotel. Ea a învăţat filosofia de la greci. Nu i-a avut nici pe Fidias, nici pe Sofocle. Romanii au imitat şi sculptura greacă şi tragedia greacă, iar mitologia romană era o simplă pastişă a mitologiei greceşti. Singura performanţă spirituală a Romei a fost Dreptul roman, aflat şi azi la baza legislaţiilor modeme. în rest, ea şi-a probat inteligenţa punând civilizaţia sa în serviciul culturii eline. A construit şosele pe care filosofii greci au pornit în lume.
     Această comparaţie dovedeşte, în opinia mea, că nu atât civilizaţia, cât cultura s-a opus şi se opune barbariei. Roma a făcut multe concesii barbarilor. Le-a primit zeii în Olimpul roman. Le-a dat onoruri, funcţii, le-a permis să devină comandanţi. Le-a cerut doar să se civilizeze, să
200
drumuri prin memorie
accepte „pax romana" şi regulile vieţii romane. Grecii, în schimb, n-au consimţit niciodată câ barbarii îi pot înţelege. Pentru greci, barbarul a rămas până Ia capăt un inamic, ignorant şi sălbatec. în timp ce civilizaţia romană a sucombat când barbarii au cucerit Roma, cultura greacă s-a opus barbariei şi sub formă de ruine.
                                               meteorii
     Din alte motive, am fost surprins şi când, pe unul din drumurile Tesaliei, am descoperit „Meteorii", înrudiţi prin formă cu templul ridicat din terasele muntelui pe malul Nilului, la Deir-el-Bahari. Numai că de data aceasta era vorba de un fenomen natural, operă a torenţilor primitivi care au dezgolit în plin şes ciudate lujere stâncoase, pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi.
     Meteorii (meteoron înseamnă, în greacă, „ridicat în aer") sunt o formaţie geologică unică, se pare, în Europa. Stâncile ţâşnite vertical dau impresia unei fântâni arteziene împietrite. Stalagmite cenuşii, în aer liber, pe care vegetaţia n-a putut sau n-a îndrăznit să se urce şi se răzbună crescând ostilă în crăpăturile de la bază pline de bălării ce ascund unui eventual căţărător capcane primejdioase. Specialiştii afirmă că rocile n-au nici o legătură cu munţii Pindului, iar câmpiei tesalice îi aparţin cam tot aşa cum aparţinea Veneţia feudală peninsulei italice, ceea ce
202
drumuri prin memorie
sporeşte bizareria acestor stânci curioase, ieşite parcă dintr-un delir geologic uitat, potrivite să găzduiască ermiţi radicali, hotărâţi să întoarcă spatele lumii.
     Pe înălţimile Meteorilor au fost zidite mănăstiri pe gustul medieval, amator de metereze şi contraforturi; mănăstiri care păreau, altădată, puţinilor dreptcredincioşi ce ajungeau la ele, (cu mari eforturi şi numai dacă erau tineri ca să se poată căţăra) nişte refugii cvasiinaccesibile unde călugării îşi petreceau timpul în posturi şi rugăciune, uitând de realităţile profane. Cele mai multe dintre ele s-au ruinat cu vremea şi au fost părăsite. Cele care au rezistat au devenit o curiozitate exotică. O sosea urcă acum, îh serpentină, până în vârf. Poveştile cu călugări-alpinişti s-au perimat, totul s-a banalizat, se consumă într-o excursie cu autocarul, presărată cu interjecţiile de rigoare. Călugării dau explicaţii, au din ce în ce mai puţină vreme pentru rugăciuni. Bănuiesc că „ochiul dracului44 (banul) nu-i lasă indiferenţi de când Meteorii au ajuns un punct de atracţie, inclus în aproape toate itinerariile turistice. E şi aceasta una din „cuceririle44 civilizaţiei. Putem ajunge cu un minim efort îh locuri ca înălţimile Meteorilor, numai că asta se cumpără în pagubă. Cam tot ce putem face acolo e să ne fotografiem, să cumpărăm ilustrate şi să poluăm asceza unor călugări care nu mai reuşesc să fie asceţi.
     M-am retras să mă aşez pe o bancă de piatră de unde aveam o bună perspectiva de ansamblu. Nu era, din
întâmplare, nimeni în jur. Vântul aducea uneori o vagă nelinişte din arbuştii de la poalele Meteorilor. Când se Oprea, liniştea părea nefirească. Zidurile bătrânelor mănăstiri cocoţate pe stâncile verticale ca nişte cuiburi de barză (şi construite cum?) dădeau acelor stânci un aer echivoc. Anahoreţii nu mai erau anahoreţi. Se „civilizase-ră“. Şi nici noi, care urcasem să-i vedem în refugiile lor, nu eram ceea ce vroiam să părem. Nişte persoane civilizate care ţin să vadă tot ce e interesant. Niciodată n-am înţeles cum se cuvine ascezele. Mi-a lipsit ceva, nu-mi dau seama ce anume. Sau, poate, a existat în mine o prea tulbure dragoste de viaţă care nu mi-a permis renunţări drastice. Dar acolo nu m-am mai gândit la asta. Mă simţeam un barbar „civilizat". Adică, un barbar care nu mai are percepţia magicului, corupt de civilizaţie.
în drum spre delfi
    în vreme ce mă apropiam de Delfi, mi-am adus aminte de Fontenelle. Când i-am citit Istoria oracolelor, m-am aflat îin încurcătură. La un prim nivel, m-a fermecat sarcasmul subţire, fin, cu care acest nepot al lui Comeille a luat îh derâdere profeţiile bolborosite de Pythia, tălmăcite în hexametri de preoţii lui Apolo. De la el am aflat că Pythia era, obligatoriu, analfabetă. Aceasta fiind prima condiţie pe care trebuia s-o îndeplinească pentru a avea onoarea să se aşeze pe trepied şi să inhaleze vaporii ce o aruncau în transă. Cu un umor incisiv, Fontenelle a demontat fără cruţare gloria oracolului de la Delfi, mergând pe urmele unor autori antici care avuseseră şi ei cam aceleaşi păreri. Cicero zice, undeva, maliţios, că Apolo nu ştia latina, deci oracolul nu putea să-i răspundă lui Pyrrhus în versuri latineşti. Epicureenii au râs şi ei, copios, de versurile proaste încropite de preoţii zeului poeziei. Au apreciat la ele doar ambiguitatea care le făcea să se
potrivească oricărei eventualităţi, încât pelerinii nu puteau «ă reproşeze oracolului că profeţiile nu se împliniseră, t Nu mai ţin minte toate argumentele aduse de Fontenelle In sprijinul scepticismului său. Dacă n-am rătăcit-o, •istoria oracolelor se umple de praf într-una din zonele bibliotecii mele unde nu mă mai descurc si nu mai am
                                                 y
răbdare să caut. N-o pot consulta, ca să-mi împrospătez memoria. Iau, aşadar, asupra mea posibilele erori. în mare, ideea era că preoţii lui Apolo au fost nu numai nişte mari şarlatani, ci şi nişte diletanţi. Versurile prin care comunicau ei profeţiile îl puneau pe zeul poeziei în situaţia penibilă de a se dovedi un poet minor, mediocru, un versificator de duzină, un veleitar ce nu putea pretinde decât să-i spele picioarele lui Homer ori $ă-i ducă bagajele, muritorul orb fiind infinit mai inspirat decât zeul. Se pare, de altfel, că glumele insistente făcute de unii antici cultivaţi pe seama virtuţilor literare ale zeului poeziei i-au determinat, până la urmă, pe preoţii de la Delfi să opteze pentru proză. Pe scurt, Fontenelle susţine că oracolul cel mai celebru al antichităţii n-a fost decât o mare si renta-
                           »                           y
bilă escrocherie, o farsă jucată, cu abilitate, o mie de ani.
      La un nivel mai adânc, însă, Fontenelle nu m-a convins. Pasiunea mea pentru Grecia veche, de care m-am interesat asiduu din adolescenţă, era prea mare pentru a-1 putea urma, amuzat, până la capăt. Când m-am apropiat, mai mult, de mitologia greacă, am descoperit în mine un
206
drumuri prin memorie
soi de nostalgie păgână. M-am simţit atras de lumea antică, poate şi fiindcă a trebuit mereu să lupt cu o stângace adecvare la realitate. în plus, n-am putut depăşi niciodată o anumită sfială faţă de tot ce se leagă de destin. Ştim ce suntem, dar nu ştim ce se poate întâmpla cu noi, zice Ofelia în Hamlet. Un spectacol în care Pythia bea apă din izvorul Kassotis, după care se excită cu fum de laur şi orz, înainte de a inhala aburii ce ieşeau, se zice, din nişte crăpături, în caverna din spatele templului consacrat lui Apolo, nu poate fi redus la o banală credulitate. Mai mult decât o profeţie, pelerinii sosiţi la Delfi aşteptau, probabil, o speranţă. Din această nevoie de a spera, omul şi-a asumat şi riscul de a afla că-1 pândeşte o nenorocire. Chiar „aranjat*4, delirul Pythiei a pus omul antic îhtr-o relaţie mai intimă cu destinul, silindu-1 să privească dincolo de ceea ce atingea cu mâna.
                     Pe măsură ce desluşeam mai bine culmile Pamasului,
                         »
acoperite de nori, emoţia mea creştea. încercam să-mi închipui statuile de aur, caii de aramă şi laurii care-i întâmpinau altădată pe Calea Sacră pe cei atraşi de faima oracolului. Geologii susţin ca în acest ţinut pământul nu putea să degaje gaze şi vapori care s-o arunce îh transă pe Pythia, dar legendele sunt mai puternice decât teoriile lor, iar legenda zice că Zeus însuşi ar fi decis ca doi porumbei să zboare, unul de la răsărit, altul de la apus, şi ca locul
grecia
207
unde se vor întâlni să fie hărăzit profeţiilor. Cu buclele fluturate în vânt, cu tolba plină de săgeţi la şold, cu arcul şi lira în mâini, cum îl văzusem îhtr-o sculptură de bronz, Apolo aducea, credeau grecii, ordinea şi armonia. El a străpuns cu o săgeată şarpele fatidic ce stăpânea ţinutul Ia Delfi şi, astfel, stropit cu sângele monstrului, locul a fost purificat. Toamna, zeul se ducea în ţara misterioasă a hiperboreenilor, care trăiau cu suflete transparente în aurora unei desăvârşite fericiri, însă primăvara, când fântâna Castalia clocotea înspumată, se întorcea într-un car tras de lebede... Pitagora a stat un an la Delfi, povestindu-le preoţilor lui Apolo călătoriile sale la Memfîs şi la Babilon. Purta atunci o mantie albă, strânsă la mijloc, după moda egipteană. De ce n-ar fi deţinut preoţii nişte secrete aflate de la el? Vecinătatea Pamasului (chiar dacă muzele au dispărut) mă predispunea şi ea la o melancolie confuză. Aveam impresia că înţelegeam de ce grecii au preferat pentru oracole zonele muntoase. Rocile linse de nori ofereau un decor dramatic pentru preziceri. Şi, dacă în plus, cum s-a întâmplat la Delfi, o fractură a pământului agitat frecvent de seisme exala gaze care îmbătau caprele făcân-du-le să danseze, cum pretinde legenda, lipseau doar un trepied şi o Pythie...
                                                            delfi
     Am intrat în Delfi pe ploaie. Arcurile autobuzului, supuse la probe dure, ne puseseră la grea încercare şi am coborât râsuflând uşuraţi. Ploua subţire, ireal, peste fântânile secate din Delfi, şi inutil, ca într-un cimitir. Fâşii de ceaţă, fumurii, atârnau de stâncile Pamasului, asemenea unor bureţi enormi, crescuţi într-un gol din care timpul părea evacuat sau lăsat să putrezească la nivelul amintirii, îi aerul umed se simţea, însă, miros de sucuri grele, dospite la soare.
                 Satul din apropierea incintei arheologice nu prezintă nici un interes. De altminteri, se cheamă Delfi abia din
                 secolul nostru. înainte se numea Kastri si se afla exact
                                            1
deasupra sanctuarului delfic, îngropat şi uitat în pământ după ce oracolul a fost închis, cu mai bine de un mileniu şi jumătate în urmă. La sfârşitul secolului trecut, locuitorii săi au fost despăgubiţi şi convinşi să-şi mute casele mai la vest, dând, astfel, arheologilor posibilitatea să sape şi să
grecia
209
descopere ruinele, într-un crater de forma unui hemiciclu de teatru antic, dominat de fostul munte al muzelor.
    De la intrare, legendara Cale Sacră se răsuceşte în spirală printre fundaţii goale, rămase din templele şi tezaurele pe care cetăţile greceşti s-au întrecut să le edifice la Delfi. Şi, foarte curând, m-am pomenit întrebându-mă, ca la Micene, dacă nu făcusem o greşeală ducându-mă să văd ceva ce poate fi doar imaginat. Căci numai fanteziile romantice pot închipui şopârle dormind pe sâni de marmură, ai unor zeiţe decapitate... ruine cotropite de gâze şi de flori galbene... fluturi mari şi obsceni, ridicându-se, printre trandafiri sălbateci, de pe pietre putrezite... crăpătura prin care se prelingeau vaporii ce-o ameţeau altădată pe Pythia, acoperită de bălării grele... vântul bolborosind prin tufişuri predicţii neînţelese... Nici măcar Parthenonul nu-mi fascinase imaginaţia ca Delfi; un Delfi misterios, ambiguu, cu miros de glorie expirată. în plan simbolic, închiderea acestui oracol, în anul 390 după Christos, a fost, poate, o catastrofă aproape tot atât de mare ca prăbuşirea Romei sub loviturile barbarilor, petrecută în secolul următor. Scepticismul ironic se dispensa de profeţii, ceva se năruia în omul antic. Probabil, fiindcă, aşa cum zice Nietzsche, civilizaţia doreşte altceva decât cultura. Poate, chiar, invers. Doar cultura e obsedată de destin. Civilizaţia înlocuieşte obsesia destinului cu obsesia „şân-sei“. Iar când decade, nu mai are încredere decât îh clipă.
210
drumuri prin memorie
     Nu-i exclus, într-adevâr, ca zeii să se amuze, uneori, sa ne pedepsească îndeplinindu-ne dorinţele. Convins că oracolul „contaminase4* locul, văzusem în norocul de a ajunge la Delfi un mare eveniment în viaţa mea. Dar nimic nu corespundea aşteptărilor mele. N-am găsit caverna unde se aşeza Pythia pe trepied. Nimeni n-a fost în stare să-mi spună cum a dispărut, în caz că a existat. De crăpătura prin care ar fi ieşit vaporii halucinogeni, când funcţiona oracolul, nici urmă. Din fostul templu al lui Apolo, au rămas în picioare şase coloane. Una singură are capitel. în rest? Laurii amari care creşteau, se zice, printre sculpturi sunt şi ei o legendă. Bălăriile nu sunt lăsate să se dezvolte în voie, locul e îngrijit, curăţat, pietrele, încă nesfărâmate, sunt aranjate ca într-un muzeu în aer liber. Decorul nu e câtuşi de puţin copleşitor, la nivelul postumităţii unei celebrităţi de talia celei cunoscute de oracolul de la Delfi unde, cândva, regii se înghesuiau să afle ce le prezicea Pythia, oricât erau de puternici. Atât mai este, un povârniş gol, presărat cu oseminte arheologice.
     Pliniu susţine că la Delfi se găseau mai mult de trei mii de statui. în epoca hegemoniei romane, Nero a ridicat de acolo vreo cinci sute, ca să-şi împodobească palatul nou din Roma. Altele au dispărut fără urmă. Puţine au ajuns în muzee. Nici una, măcar, nu mai e la locul ei, deşi apropierea Pamasului te îndeamnă să compari mitologia cu acea femeie despre care Racine zicea că nu poţi trăi nici
grecia
211
cu ea, nici fără ea. Şi, din câte Pythii s-au perindat pe trepied, nici una n-a prevăzut că, într-o zi, întrebările se vor referi, la Delfi, nu atât la „ce va fi“, cât la „ce a fost“. De ce regula cerea ca Pythia să fie analfabetă? Şi e adevărat, oare, ca Esop a fost azvârlit de pe stânci, sub acuzaţia nedreaptă de sacrilegiu?
     încă o dată, mă lămuream că Grecia e la fel de reala în măslinii bătrâni, aproape cavemoşi uneori, şi chiparoşii care, în lumina tare a amiezii, par nocturni. Ambiguă, în ciuda prestigiului ei clasic.
     De altfel, a doua poruncă de la Delfi, săpată pe frontonul templului închinat lui Apolo, „Nimic prea mult“, e un exemplu perfect de ambiguitate. Putea figura ea, oare, pe steagurile lui Alexandru cel Mare, pe călimara lui Luther, în laboratorul lui Faust sau în atelierul unde Michelangelo visa să sculpteze un munte? Ulise rătăceşte pe mare zece ani. E prea mult? Trebuia concentrată Odiseea? Van Gogh s-a dovedit lipsit de măsură când dorea să ajungă după moarte îhtr-o stea? Luată într-un termos, apa din Niagara devine o apă oarecare. Şi cum să crezi că între o grămăjoară de pietre şi o piramidă e numai o diferenţă de cantitate?
     Poate, chiar această porunca ar fi trebuit să-mi arate că-mi însuşisem cu prea mult entuziasm unele prejudecăţi despre înţelepciunea clasică. încântarea cu care ne grăbim
212
drumuri prin memorii'
să socotim firul Ariadnei o mare izbândă nu ne poate duce decât la simplificări. Ce e minunat la greci este, dimpotrivă, felul cum au înţeles că la lumina stelelor unele lucruri se văd mai bine decât ziua. Chiar dacă preoţii lui Apolo au fost nişte şarlatani, ei au contribuit la a da destinului un loc important în gândirea greacă. Loc pe care, azi, îl înţelegem greu, cu toate că şi noi am vrea să spionăm viitorul, ghicind în orice, în stele, în cafea, în cărţi de joc.
     Soarele a explodat brusc şi umed din nori. Apoi, a apus dincolo de pereţii auguşti ai Fedriadelor unde ţâşnea altădată izvorul Castalia. Dacă nu m-ar fi urmărit zâmbetul ironic al lui Fontenelle, aş fi intrat într-unul din magazinele pline cu „suveniruri” să cumpăr o Pythie de lut ars. Mi-ar fi plăcut s-o privesc în această noapte, deşi nu sunt dintre cei care înfruntă, foarte bravi, destinul. Mă tem de boli, de ratări şi, mai ales, de singurătate. Suport greu înfrângerile, în ciuda impresiei că-mi urc bolovanul ca Sisif. Şi, cu siguranţă, dacă, printr-un miracol, oracolul de la Delfi ar fi funcţionat din nou, pentru o zi, când am fost acolo, m-aş fi temut să-l întreb ce mă aşteaptă.
între scylla şi charybda
     în fond, sunt un anticălător. E un adevăr pe care l-am verificat de prea multe ori ca să-l mai pun Ia îndoială, deşi pare ciudat şi anacronic azi. Oricât aş invidia la alţii plăcerea de a voiaja, pentru mine aproape orice călătorie rămâne o dificultate. Simpla idee de a pleca, de a ieşi din rutina zilnică, îmi dă o stare de disconfort. Călătoria efectivă nu mai reprezintă decât o întrerupere a condiţiei mele normale, de sedentar incurabil, şi nu mi se pare deloc exagerată afirmaţia lui Camus, că adevăratul preţ al unui voiaj este fiica; frica de tot ce ne zdruncină obişnuinţele. O vreme, am pus această frică tulbure, greu de explicat, pe seama angoaselor pe care le dă necunoscutul celor ce nu au gustul aventurii. Am observat, însă, că mă duc din ce în ce mai rar, inclusiv la poalele Fâgăraşilor. Amân mereu, cu toate că mă simt vinovat. Cu atât mai mult n-are rost să mă mir că nu am calităţi de globe-trotter.
216
drumuri prin memorie
    De-abia amintite, călătoriile îmi permit să fiu relaxat şi-mi dau, chiar, satisfacţia unor surprize. Cum se întâmplă acum, când mă revăd la fereastra unui tren de noapte ce alerga prin Calabria, pe ruta Roma-Palermo. Ştiam că sudul Calabriei e locul de origina al legendelor din vechile povestiri italieneşti despre Fata Morgana. Se pare că fantoma deserturilor a fost mai întâi numele unui miraj atmosferic produs, acolo, cu sprijinul mării, la răsăritul soarelui; datorită unui fenomen de refracţie se proiectează în aer, spre Messina, imagini fantaste de pe coastă. Mă întrebasem dacă voi avea norocul să verific temeinicia istoriilor despre această minciună optică pe care, involuntar, o compari cu cântecul sirenelor. Era, însă, tot noapte când trenul, un diretissimo, a intrat pe şinele feribotului. Am pierdut, deci, şansa de a face puţină „piraterie** sentimentală. în schimb, amintiri du-mi, în clipa aceasta, întunericul umezit de ploaie ce-mi ascundea strâmtoarea Messina, tresar. Totuşi, ce înseamnă descoperirea marinarilor din Mediterana, că pentru a scăpa de cântecul amăgitor al sirenelor trebuie să-l cânte invers? Nu e ceea ce fac eu?
    Cei doi monştri teribili din imaginaţia anticilor, care păzeau strâmtoarea Messina, nimicind, fie unul, fie celălalt, corăbiile, sunt uitaţi. Doar din Odiseea aflăm că Ulise a scăpat ca prin minune de Charybda (care înghiţea de trei ori pe zi apa mării şi, o dată cu ea, corăbiile),
Italia
217
agăţându-se de ramurile unui smochin ce se alia la intrarea peşterii unde stătea ascuns monstrul. Navigatorii de azi vorbesc despre curenţii din strâmtoarea ce desparte Calabria de Sicilia. Unul care urcă, rema montante, altul care coboară, rema scendente.
     în cazul meu, un curent mă trăgea înapoi, spre o Si-cilie livrescă: a Ghepardului, cu oglinzi de cristal obosite şi grădini bolnave; a Iui Pirandello, dar şi a mafiei. Altul mă purta spre o Sicilie necunoscută pe care urma s-o descopăr singur. Dar puteam, oare, să nu văd trăsuri cu semne heraldice pe străzile din Palermo, să uit de Pirandello la Agrigento ori de cercurile lui Arhimede pe plaja de la Siracuza? Am lăsat să decidă hazardul m locul meu. De fapt, cam la acelaşi rezultat au ajuns şi alţii între Scylla şi Charybda.
     Sicilienii de pe culoarul vagonului discutau aprins. Formau un grup. Un bărbat care părea să ştie ceva despre mafie, altul cu faţa osoasă, aşezat pe un geamantan lângă o femeie îmbrăcată în negru, un bătrân pe jumătate orb şi, în fine, unul din acei cantastorie pe care i-am auzit mai târziu cântând sub arborii grădinilor publice. Deodată, au tăcut şi nimeni n-a mai reluat discuţia. Se vedea ţărmul. Eram foarte aproape de Messina. în clipa aceea, am avut impresia că întreaga Sicilie înseamnă „acasă" pentru sicilianul plecat sul continente, expresie ciudată în gura
218
drumuri prin memorie
unor oameni ce trăiesc cu sentimentul că Europa e altceva decât insula lor. Drumul de la Messina până la Agrigento ori Caltanissetta e de zece ori mai lung decât distanţa dintre Reggio di Calabria şi ţărmul Siciliei şi totuşi, afectiv, el nu mai conta.
     în tren, terminasem de recitit Conversazione in Sicilia care explică ostilitatea autorului ei, Elio Vittorini, faţă de Ghepardul. E altă lume acolo decât cea a lui Lampedusa. Stafiile „gheparzilor" şi palatele căzute în desuetudine nu există. în schimb, un om mănâncă o portocală cu disperare, îhghiţind şi parcă blestemând, cu degetele ude de suc de portocală, şi zicând: „un sicilian nu mănâncă niciodată dimineaţa". Dincolo de el, câmpuri de roşcovi rezistenţi la secetă, cutreierate de capre şi de muzică de cimpoaie, mirosul de heringi iama şi de ardei vara, injecţiile inutile administrate de doamna Concezione... Regăseam ceva din toate acestea în tăcerea celor cu care călătorisem. M-am gândit că simbolul heraldic al Siciliei, un cap de meduză cu trei picioare pliate, e mai inspirat decât metaforele ce o văd apărând din mare ca un fronton de templu.
     Curând, trenul a ieşit de pe vaporul-bac. Acum, înainta iarăşi pe o linie ferată obişnuită. Episodic, am zărit numele Messinei scris pe o tablă metalică bătută de vânt.
                              insula lui empedocle
l!:
l
J Căutând cu privirea, la orizont, conul Etnei, mi-am lamintit de Empedocle, una din cele mai extravagante figuri ale antichităţii. Se pretindea frate cu Apolo, purta sandale aurite şi o mantie de purpură, oferea reţete medicale magice, scria versuri şi vroia să împace, în filosofie, materia şi spiritul. Asta până în ziua în care şi-a luat de pe cap ghirlanda de lauri, dispărând, după cum susţine Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna de unde flăcările au aruncat afară numai o sandală a celui ce susţinuse că la baza tuturor fenomenelor naturii se găsesc patru elemente: apa, pământul, focul şi aerul.
     Simplificările îţi par curioase în Sicilia. Căci vendetele sângeroase se amestecă aici cu o mitologie mai discretă decât îh Grecia. Nicăieri n-am văzut un cimitir mai senin ca la Erice. Inscripţia de la poarta lui, „Toţi murim4*, te invită să profiţi de clipă, plimbându-te printre stâncile cu grozamă înflorită şi ruinele micului templu
220
drumuri prin memorie
roman ridicat lângă cel vechi închinat zeiţei Venus. Şi nicăieri credincioşii nu-şi tratează sfinţii cu o familiaritate mai deconcertantă ca în vechea Trinacrie... Sicilia, unde Etna hrăneşte cu lavă terasele de portocali... unde Platon s-a dus de trei ori, sperând să găsească la curtea tiranilor din Siracuza locul potrivit pentru himerele sale politice... unde copiii adresează scrisori părinţilor şi bunicilor defuncţi, arătându-şi în ele dorinţele... înainte să apună, aproape fiecare civilizaţie mediteraneană şi-a jucat rolul pe această insulă. Vestigiile lor nu mai sunt azi rivale, ci există în complicitate, în acelaşi oraş, uneori pe aceeaşi stradă.
                 Coasta răsăriteană are profil grec. Amfiteatre pustii amintesc de romani. Catedralele de la Monreale si Cefalu
                                                    t
îi evocă pe normanzi. Moştenirea bizantină, cea arabă şi a Renaşterii supravieţuiesc în mozaicuri somptuoase şi în vitralii prin care lumina se cerne paşnic peste vechile intrigi. Pe scurt, Sicilia e un amestec uimitor de clasicitate elină, de echilibru roman, de utopie spaniolă, de fantezie arabă, de mentalităţi conservatoare, ce se deschid greu şi cu mari precauţii în faţa pragmatismului practicat â l americaine; un amalgam de singurătate, de onoare, de crimă... Acest sentiment derutant nu m-a părăsit nici un moment câtă vreme am bătut drumurile Siciliei, reflectând la cele patru elemente ale lui Empedocle.
                                           apa
     Unele insule sunt un pământ înstrăinat pe mare. Marea e pentru ele o barieră care le-a obligat sa trăiască despărţite de restul lumii. E cazul Sardiniei. Locuitorii Sardiniei s-au retras în munţi sau pe podişurile pietroase, ca şi cum apa le-ar da o stare de panică. De aceea, aproape orice opuscul turistic se simte dator să explice că adevăraţii sarzi riu sunt nici marinari, nici pescari. Ei lasă în seama genovezilor grija să vină şi să pescuiască tonul din vecinătatea coastelor insulei. Poate că această reacţie retractilă e o moştenire a vremurilor când Sardinia se temea de galerele cartagineze. Insula a uitat de invadatori, dar nu şi-a uitat reflexele. Cu rare excepţii, nimic din ce se întâmplă pe coastă nu interesează, s-ar zice, sufletul păstorilor sarzi.
     Sicilia, dimpotrivă, pare, pe ţărm, hipnotizată de apă. Un sard mutat la Roma e o raritate. în schimb, mii de sicilieni, risipiţi prin toata Italia, trăiesc cu nostalgia insulei
222
drumuri prin memorie
natale. „Am uitat marea“, scrie Quasimodo în Lamento per il sud, însă gândurile lui se întorc, după aceea, în Siracuza unde s-a născut... Cine cunoaşte doar coasta siciliană, cu aerul ei sărat şi parfumat de citrice, va pleca din insulă fără să înţeleagă de ce don Gesualdo, eroul lui Verga, spune că fructul portocalului e aur şi sânge. Ceea ce, după el, e acelaşi lucru.
     între localităţi şi ziduri de temple vechi, ruinate, apar, adesea, plantaţii de portocali, boschete de iederă, arbuşti de ficus, agave ornamentale, garduri vii de lămâi. în spatele unor biserici, cum e San Giovanni degli Eremit! din Palermo, pasul alunecă în grădini abisale. Mai spre sud, se schimbă unele specii; negrul chiparoşilor se destinde în migdali, plutesc arome de oleandri, de mirt şi fistic, un amestec savant de parfum şi culoare îţi oboseşte simţurile, şi totul se îmbibă ca de sare de această risipă mirosind puternic în crepuscul. E o obsesie horticolă care vrea să ascundă ce? Poate, o tristeţe înşelată. Sau, poate, altceva. Oricum, felul în care priveşte marea sicilianul, reparând pe plajă ochiurile rupte ale năvodului sau potolindu-şi foamea cu polipi fierţi, m-a făcut să uit că fructul portocalului e şi sânge. Marea îi asigură, prin reverie, şansa de a aşeza peste „sânge“ ispita drumurilor care pleacă „pe continent", adică în nordul Italiei, mai bogat, mai prosper. Sau mai departe.
                                       pământul
     Sicilia din interior arată altfel; e rustică, secetoasă, cu palmieri pitici, .cactuşi şi iarbă înroşită de prea multă căldură, cu stepe accidentate de stânci stranii, văi fără apă, pline de prundiş lăsat de torenţi întâmplători şi, rareori, umbra unui bărbat călare pe un asin, întrerupând senzaţia de linişte ce se mineralizează lent. Roşcovii torturaţi de secetă - căci ploile sunt rare - şi ierburile răbdătoare aveau ceva dezolant, dar şi impunător, de singurătate demnă, de sărăcie mândră.
     Şi bănuiesc că oamenii nu sunt altfel decât pământul pe care se nasc. Satele sunt extern de rare. De fapt, nu sunt propriu-zis sate; mai exact, nu în felul în care le înţelegem noi sul continente. Populaţia sc aglomerează în burguri rurale, unele atingând zece. două/rci de tntl de locuitori. Zidite pe dâmburi de caii ut, canele au iiaptuiul unor cuburi. Nici un copac. Piatră, simte, pr»| ţi clopote zadarnice care anunţă moartea cuiva despre care nu ‘va
224
drumuri prin memorie
scrie nici un ziar nimic dacă nu se găsea pe listele negre ale mafiei şi n-a căzut lovit de glonţ de lupara, puşca ascunsă, cu ţeava retezată.
                       în câmp, sunt săpate puţuri pietruite ca să reţină apa
                                                                 %
de ploaie. M-am oprit la unul dintre ele, să-mi spăl faţa de transpiraţie, renunţând să mă aventurez, în continuare, spre miezul de singurătate din fructul mediteranean, cu coaja parfumată, cum îmi apărea acum Sicilia. Mi-ar fi plăcut să aflu unde încep munţii printre ierburile cărora creşte - sau, cel puţin, creştea pe vremea lui Pindar - un delicat crin albastru de pădure, floare transparentă de dincolo de mormânt, dar n-am avut curajul să mă depărtez prea mult de rutele obişnuite ale autobuzelor. Prudent, am preferat să-mi închipui interiorul insulei cu ajutorul amănuntelor reţinute din Conversazione in Sicilia al cărei autor, năpădit, uitr-o iarnă, de o bruscă dorinţă de a-şi retrăi copilăria, era, oricum, un martor mai sigur, mai competent, pe care mă puteam bizui pentru a bănui ce se întâmplă, „în inima curată a Siciliei“, printre nopali, câmpii uscate, de culoarea pucioasei, şi melci secaţi de soare, unde trenuri cu mici vagoane verzi merg pe linii secundare... San Cataldo, Serradifalco, Acquaviva şi alte cantoane, unele având nume de vise antice, dincolo de care apar iarăşi nopalii, înalţi ca nişte spânzurători şi, prin aer, adie un fum de pelin... aceiaşi sicilieni care târguiesc prin gări preţul biletelor şi la poştă timbrele, dar fac din onoare o
italia
225
lege de viaţă şi de moarte, întreabă, nedumeriţi, „şi mai e mult de suferit?“, în vreme ce copiii strâng fructe cu spini, iar greierii se lovesc de plasele metalice de la ferestre... Doamna Concezione, plină de timp, cu un mare şal roşu pe umeri şi cu bocanci bărbăteşti, de cantonier, în picioare, i-a fript, ca altădată, celui revenit „acasă“, o porţie de hering, după care l-a purtat cu ea pe la casele altora...
                Când m-am întors spre Palermo, am asistat la repetarea unor scene pe care până atunci le crezusem invenţie
literară. Şoferul frâna de câte ori îi făcea cineva semn să *
oprească, deşi autobuzul era arhiplin, însă, după ce se interesa de costul biletului, prezumtivul pasager prefera, uneori, să meargă pe jos.
                                                     focul
     Echivalentul spiritual al „focului" ar putea fi barocul. Arhitectura siciliană a dat produse baroce remarcabile, mai ales în oraşele de pe coasta sudică. E vizibilă în ele plăcerea de a dejuca rigorile geometriei. Dar barocul nu e aici atât un stil supus modei şi timpului, cât rezultatul estetic al unui temperament. Aşa cum Franţa a fost carteziană chiar înainte de Descartes, Sicilia a avut fantezii baroce şi în plin clasicism. O bună parte din insulă trăieşte baroc în mijlocul unei naturi clasice. Viaţa străzii, plină de neprevăzut, dezvăluie un baroc viu, crescut natural ca portocalii amari şi sălbatici care au precedat îh insulă portocalul dulce.
                      în aceeaşi Sicilie unde e frecvent obiceiul tulburător
              y
de a se înmâna daruri diii partea celor morţi multă vreme după dispariţia lor, strada e nervoasă şi pătimaşă. Şoferii sfidează primejdia vitezei cu o încântare aproape perversă. Virajele în loc fac parte din voluptatea de a sta la volan.
italia
227
De sărbători, se organizează carnavaluri cu detunături de petarde, cântăreţi din cimpoi, ploi de confetti şi catâri ornamentaţi cu panaşe. Sicilia e un tărâm unde copilăria învaţă extrem de timpuriu să fie tristă, iar maturitatea uită extrem de târziu, dacă reuşeşte să uite, plăcerile copilăreşti. Adjectivele excesive sunt uzuale; cum uzuală e transformarea străzii în spectacol; un spectacol plin de surprize, cu condiţia să nu priveşti totul cu morga britanicului, mirat de atâta lipsă de sobrietate, ori cu suficienţa americanului amuzat de orice. Pe străduţele palermitane periferice, prin! care am hoinărit câteva seri, pepenii galbeni sunt spânzuraţi pe ziduri. Ei se încadrează în acest baroc popular, avicl de culoare, ca şi glastrele de flori şi eternul vas de busuioc, paznic împotriva ţânţarilor la ferestre. Am citit undeva că florăriile din Palermo sunt lipsite de flori dacă nu soseşte avionul din peninsulă. Poate că aşa este. înseamnă că grădinile pe care le-am văzut ţin strict de decor?
                                                   aerul
                 în Sicilia, lumina joacă un rol comparabil cu al cetinilor la Veneţia. Pentru că insula e si mai tristă când
> » *
soarele arde obositor. Portocalii par să plesnească de sănătate, marea e caldă, apa ploilor dispare repede, dar curând te dumireşti că tristeţea nu e, neapărat, discretă. Ea se poate exprima şi prin focuri bengalice la procesiuni. Cei împuşcaţi de mafie zac, cu ochii sticloşi, într-o lumină care face migdalii să înflorească violent şi pe cantastorie să-şi reia povestea întreruptă, căci sicilienii par să posede, între altele, ştiinţa nefericirilor limitate.
     Pe mine nu mă surprinde, ca pe alţii, că în antichitate Sicilia îşi disputa cu Grecia privilegiul de a născoci mituri. Sicilienii sunt convinşi că nu la Eleusis, ci în insula lor le-au dat zeii oamenilor grâul; rocile ciclopilor, poate cele mai curioase din Mediterana, ar fi, conform legendei, stâncile cu care Polifem, orb, a aruncat după Ulise; la Pergusa, deschide un ochi somnoros lacul unde Pluton ar
italia
229
fi surprins-o pe Persefona culegând flori şi ar fi dus-o în lumea subterană; Eol îşi ţinea vânturile prizoniere în caverna din insulele Lipari, şi tot în această constelaţie minusculă de vulcani morţi s-ar fi aflat închisoarea titanilor rebeli; Vulcan şi-a fixat armurăriile pe Etna; la Cal-tabellota, ţi se arată stânca unde a aterizat Dedal. Eschil a murit la Gela, şi, cum totul în insulă e convertibil în legendă, s-a spus că un vultur şi-a scăpat prada, o broască ţestoasă, pe capul lui, omorându-1. Arhimede a fost asasinat la Siracuza... dar aceasta nu e, din păcate, o legendă.
     într-un fel, Sicilia n-a renunţat niciodată la mitologie. Drumurile de la o aşezare la alta sunt lungi, trebuiau populate cu ceva, pe ţărmul mării sunt stânci izolate, cine altul dacă nu Polifem le putea azvârli acolo, iar lumina... Sicilia e o insulă ciudată... ca să-şi combată lumina, prea albă şi extenuantă, a apelat la poveşti, deoarece n-a avut morile de vânt pe care Spania le-a pus în calea lui Don Quijote.
                                         palermo
     Cu excepţia Romei, unde am locuit câteva luni, celelalte oraşe din Italia le-am văzut doar de pe stradă şi dintr-o cameră, neutră, de hotel. Sunt oraşe pe care le-am cunoscut strict ca pieton. Un prânz frugal şi ieftin, ca să-mi potolesc foamea, apoi, iarăşi alergătură, până seara târziu, printre oameni despre care nu ştiam nimic. Aceste oraşe ne rămân, în general, străine, în afară de monumentele şi muzeele lor.
     Trebuie să pun şi Palermo în categoria cu pricina. Nu pot pretinde, de aceea, că ştiu cum arată atmosfera într-o familie palermitană. Am văzut doar ceea ce îmi era accesibil. Nu Sicilia secretă, Sicilia intimă, Sicilia vie, din cel mai mare oraş sicilian, ci un amestec de istorie expusă la soare şi de agitaţie a străzii, limpezit sau tulburat de impresii, reziduuri de lectură şi bănuieli, întemeiate ori nu. Mă amăgesc, totuşi, cu gândul că, uneori, detaşarea te încurcă mai puţin.
italia
231
    Din vechiul Panormus, devenit sub sarazini Balerm -de unde a derivat şi numele Palermo - n-a rămas mare lucru. Cu excepţia admirabilelor metope greceşti de la muzeul naţional, aduse de la Selinunte, şi de mozaicurile romane de la Villa Bonanno, antichitatea capitalei siciliene e teoretică. Moscheile epocii arabe au dispărut şi ele (a avut trei sute!); a supravieţuit doar cea înglobată în biserica San Giovanni degli Eremiti, construită de normanzi, căreia cinci mici cupole roşii îi dau un aer curios. Oraşul poartă, însă, vizibil sigiliul Evului Mediu, şi nu numai atât, aceasta pare să fie vârsta sa preferată către care declină umbra orelor seara.
    Mă convingeam, astfel, că vocaţia Siciliei e de a trăi după legi proprii. Tot ce a intrat în orbita ei a sfârşit prin a lua acte de identitate siciliene, unice ca şi parfumurile din acest golf cu nume de poveste arabă, Conca d’Oro, unde Bălcescu îşi doarme somnul de veci într-o anonimă groapă a săracilor. Iluştri vizitatori, cum e cazul lui Goethe, au socotit, eronat după părerea mea, că aici nu există, ca la Roma, un spirit artistic care să pună ordine în ceea ce face, numai întâmplarea hotărând formele. A-i cere imaginaţiei siciliene să se supună altor legi decât propriilor sale porniri înseamnă a-i subestima puterea de improvizaţie, în curtea muzeului naţional plantele agăţătoare au fost lăsate să corupă marmurile antice; agavele şi trandafirii de la Villa Tasaca ajung unei după-amieze de linişte; iar,
232
drumuri prin memorie
peste agitaţia modernă, orologiile tac medieval. Străinul negrăbit uită încotro a plecat, dacă a vrut să vadă ceva anume, şi se lasă dus la întâmplare de străzi necunoscute fără să mai privească, la un moment dat, nici tăbliţele indicatoare. Abia târziu, când trebuie să mergi la culcare, îţi dai seama că Paleimo te învăluie şi pe tine în timpul său special.
     în nord, strada e utilitară. Omul are nevoie de ea ca să meargă de-acasă la lucru, să se ducă la film, să-şi facă diverse cumpărături. La Palermo, ca şi la Napoli, strada înseamnă, mai ales, plăcerea de a lua parte, ca actor sau ca simplu spectator, la un spectacol. în jurul nimfelor de marmură ce distribuie apa fântânii din piaţa Pretoria, locul nu e niciodată gol. Nu departe, meseriaşi obscuri îşi iau, seara, la tarabele instalate pe trotuar, cina săracă, alcătuită în majoritatea cazurilor din polipi fierţi, arici de mare şi caramele de năut. Certuri izbucnesc din senin, la câţiva paşi de carabinierii ce se prefac că nu le văd. Şi se sting, brusc, singure. Pe străduţele cele mai strâmte, de fapt nişte poteci şerpuitoare, copiii rămân afară până târziu, jucându-se.
     Ziua, din primele ore ale dimineţii, vânzătorii ambulanţi străbat străzile, emiţând strigăte modulate tărăgănat. Ariile se schimbă, în funcţie de natura mărfii. Oh, chi belii firul (vânzătorii de smochine); Haju mâuru... bellu mâuru
italia
233
{vânzătorii de alge marine); alţii îi asigură pe cei care nu dau atenţie prunelor „de inimâ“ că vor muri: Haju pruna, belii pruna! Pruna di cori; e cu’ non ni mangia mori! Adjectivele sunt aceleaşi, bellu, belii, cântate, însă, în toate formele posibile.
     Nordul înseamnă, de regulă, pentru sicilieni, Milano, fum industrial, posibilitatea mai sigură de lucru. Nordul e invidiat şi înjurat, considerat rece, calculat, pervertit de prosperitate. Destui pleacă acolo, mai ales tineri, deşi la avizierul unei universităţi din nordul peninsulei am văzut şi eu acest anunţ: „Nu primim absolvenţi din Calabria şi Sicilia“. Dar mă îndoiesc că un sicilian poate uita strigătul Oh, chi belii ficu!
                                      oglinzile şi ghepardul
     Piazza Croce dei Vespri evocă tragicele Vecernii siciliene. Prinţii de Anjou deveniseră impopulari şi, în 1282, a treia zi de Paste, la vecernie, când în fata bisericii San Spirito un soldat francez a insultat o tânără palermitanâ, a izbucnit revolta. Francezii au fost masacraţi şi guvernatorul asediat îin palatul său. Din această piaţă, am intrat, aproape fără tranziţie, îhtr-un Settecento cu lumina secată îh candelabre, unde cineaştii n-au trebuit decât să ascundă actuala instalaţie electrică pentru a filma scene din Ghepardul: Palazzo Gangi.
     Palatul, construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, are în istoria sa un singur episod de excepţie. La un moment dat, beciurile lui au devenit închisoare şi se povesteşte că o faimoasă vrăjitoare ce utiliza filtre veninoase, la vecchia dell’aceto, a fost încarcerată acolo, în rest, e o oază părăsită a vechii Sicilii baronale, populată doar de fantome ce patronează din tablourile înşirate
pe pereţi tăcerea. Un muzeu, mai ales de atmosferă. Masca mortuară a prinţului Salina are la Palazzo Gangi forma oglinzilor de Murano.
     Scara reprezintă unul dintre cele mai frumoase probe de baroc sicilian. E flancată de o rampă de fier forjat şi de pilaştri din marmură roşie, urcă în spirală uşoară, apoi în-eep saloanele... salonul oval, pe uşi sunt desenate fluviile Siciliei... salonul verde, deasupra intrării sunt reproduse imaginile marilor sinucideri din istorie... salonul roşu, numele m-a şocat amintindu-mi de Salonul roşu al lui
                f                                     *
August Strindberg... salonul albastru, cu amfore de Sfcvres, faianţă de Veneţia, colecţii de cristaluri în vitrine, vase de porţelan milanez, bibelouri de fildeş şi abanos, casete din carapace de broască ţestoasă în care doamnele din Settecento îşi păstrau cele mai preţioase podoabe... şi, în sfârşit, salonul oglinzilor care are ambiţii versailleze... Lămpile fixate în sfeşnice de Murano vechi au aspect de candele. Reflectate în oglinzi, dau senzaţia bizară că salonul e luminat cu ceară. De altfel, lambriurile aurite au fost concepute pentru flacăra lumânărilor de seu. Când s-au filmat interioarele din Ghepardul, întreg palatul era luminat de candele; lumina electrică nu convine oglinzilor, e prea tare pentru ele. Noaptea, dacă totul e stins, fantomele coboară, probabil, din tablouri; prinţi şi prinţese cu peruci albe, pudrate, vin la baluri dispărute, iar, afară, se aud trăsurile eroilor lui Lampedusa, reîntoarse
236
drumuri prin memorie
într-un Palermo seniorial; bineînţeles, până trece pe stradă prima maşină, cu motorul ambalat la maximum, după obiceiul sicilian... Candelabre arborescente de cristaluri îngheţate atârnă sub tavanul pictat cu îngeri naivi, dar sunt aprinse numai la orele de vizită în palat. Embleme heraldice s*au prăfuit pe mobile în care barocul n-a rezistat la tentaţiile rococoului. întreaga atmosferă e profund deosebită de a fastuoasei Capella Palatina de la Palazzo dei Normanni unde zidurile negre cer o lumină tare şi paşii sună suspect ca în coridoarele castelelor scoţiene. Oglinzile din Palazzo Gangi sunt ca nişte racle de cristal. Uitându-mă îh ele, îmi restituiau o imagine străină de mine însumi... Când am ieşit afară, în amiaza fierbinte, m-am aşteptat, o clipă, să zăresc plutind în aer blana mâncată de molii a unui patruped, ca în finalul cărţii lui Lampedusa; un ghepard dansând şi cu o labă ridicată a blestem înainte de a se preface îh pulbere.
                                              serpotta
     Când am sosit în Palermo, aveam o idee vagă despre Giacomo Serpotta. Cele mai multe dicţionare nici nu-1 pomenesc. Răsfoisem cândva un album cu reproduceri în care figura şi numele lui, catalogat printre epigonii lui Bemini. Din păcate, operele sale de bijutier în stuc, răspândite prin oratoriile palermitane, sunt tratate cu o nemeritată indiferenţă, privite de puţini ochi şi chiar dispreţuite de graba celor obişnuiţi să admire numai celebrităţile incontestabile.
     Serpotta s-a născut la Palermo, la mijlocul lui Sei-cento. Tatăl său era un sculptor modest din categoria artiştilor artizani, decoratori în stuc, mult solicitaţi îhtr-o epocă în care acest gen de împodobire a bisericilor şi palatelor reprezenta „ultimul strigăt". înainte de Giacomo, stucatura nu depăşise la Palermo un anumit nivel de baroc provincial. A ucenicii în atelierele din Seicento, cu mâinile pline de amestecul de ipsos şi pulbere de marmură, învăţând să execute din el un repertoriu larg de figuri şi
238
drumuri prin memorie
ornamente, a ajuns curând maestro şi, până la moarte, a decorat aproape toate oratoriile din capitala Siciliei. Unele dintre acestea s-au prăbuşit sau au fost demolate; despre câteva nu se mai ştie nimic, nici măcar locul unde se aflau. Pe de altă parte, materia perisabilă a stucului a facilitat alterarea modelelor originale. Vallustraîura cu care Serpotta îşi finisa sculpturile folosind, probabil, un amestec mai subţire, cu mai multa pulbere de marmură decât ipsos, s-a păstrat intactă în puţine cazuri. Impresia dominantă e, însă, aceeaşi peste tot, de statui de porţelan, de stalactite create din lumina picurată noaptea din tavan, floră tropicală, pietrificată în alegorii... Sculpturile lui Serpotta sunt destinate să existe nu autonome, ci între pereţii acestor oratorii ca nişte uluitori bureţi de ceară albă; între altele, şi de aceea Serpotta e atât de puţin cunoscut, arta lui neputând să fie gustată în reproduceri, desprinsă de arhitectura pe care o împodobeşte.
    Oratoriul de la Rosario di Santa Cita e prima din cele trei scene mai importante ale personajelor sculptorului. Lumina pătrunde acolo prin ferestre înalte, dezvăluind alegorii de virtuţi şi mistere, ghirlande ieşite parca dintr-o spumă de săpun... La San Lorenzo, statuile au aerul mar-murilor din Magna Graecia, iar la Sant’Agostino figurile amintesc insistent de Bemini. Dar nimeni n-a dovedit până azi că Serpotta a cunoscut barocul din peninsulă. Sculpturile lui au moliciunea gesturilor orientale şi curbele ţărmului din Conca d’Oro, în ciuda similitudinilor posibile cu alte modele.
                                       via butera, nr. 24
     Era în 28 noiembrie 1852 când Bălcescu a murit la Palerma, cum îşi adnota Alecsandri cunoscuta-i poemă; eu căutam, tot în noiembrie, via Butera... o stradă periferică pe care orice român ajuns la Palermo o caută, probabil.
     M-am oprit în faţa unei clădiri de vârstă venerabilă. Un gang boltit la intrare, balcoane de fier forjat, zidărie greoaie. Aspectul general e de hotel din Ottocento, cu trei caturi la stradă şi cinci în spatele curţii interioare. Ferestre mici, uşile înşirate de-a lungul coridorului circular. Altădată, se închiriau aici camere cu noaptea, cu săptămâna sau pentru un timp nelimitat; dacă ar fi avut şi un spaţiu pentru găzduirea diligentelor şi căruţelor, ar fi semănat cu vechile hanuri de la noi. Astăzi, casa e locuită de chiriaşi stabili. De altfel, construcţia se păstrează în bună stare. Numai culoarea, stilul şi lipsa de confort îi dau un aer vetust.
240
drumuri prin memorii'
    Am urcat scara. Mulţi români, înaintea mea, au tresărit, desigur, la fel privind pereţii şi zecile de uşi. în spatele uneia (care va fi fost oare?) a închis ochii Bălcescu, „singur şi necunoscut11, cum e scris pe placa de marmură de la intrare. Era, întâmplător, anul în care Mioriţa intra în tiparniţe, în culegerea de literatură populară alcătuită de Alecsandri.
    La plecare m-am mai oprit o dată să văd inscripţia de pe faţada clădirii:
                 A
                 In questa casa mori in esilio Solo e sconosciuto Nicola Bălcescu...
    Alături, o altă placă de marmură evocă faptul că, zece ani mai târziu, în 1862, Garibaldi a stat câtva timp îh aceeaşi casă înainte de lupta de la Aspromonte.
    Numele acestei mici localităţi situate la vreo şaizeci de kilometri depărtare de Palermo e, se pare, de origină greacă. Deasupra stâncilor enorme ce accidentează ţărmul, există, în tr-adevăr, urmele unui templu antic închinat Artemisei. Câteva blocuri de marmură peste care creşte o iarbă efemeră nu reprezintă, însă, nimic deosebit în Sici-lia. Ceea ce atrage turiştii la Cefalu e domul, construit, după legendă, din dania regelui Roger al II-lea care, prins de o furtună pe mare, a făcut legământ că va ridica o catedrală în locul unde va pune piciorul pe coastă.
    Povestea dă o explicaţie plauzibilă prezenţei acestui dom, izolat până şi de modesta aşezare căreia îi poartă numele. Edificiul e tipic normand. Celor două turle le-ar sta foarte bine negurile nordice. în schimb, mozaicurile din interior sunt cele mai vechi mozaicuri bizantine din Sicilia.
242
drumuri prin memorie
     Am văzut într-un tratat de arheologie templul Ta Prohn de la Angkor invadat şi cucerit de rădăcinile unui arbore tropical monstruos; rădăcinile, izbucnite torenţial de la o înălţime de zece metri şi crescute canceros, au acaparat întreaga construcţie ca pe o pradă, devorând piatra încet, pe măsură ce putrezeşte. în Sicilia e imposibil de văzut aşa ceva. Doar Stromboli, fratele muribund al Etnei, se vede câteodată scuipând foc.
     Era una din acele zile liniştite care l-au făcut pe Goethe să noteze în insulă după ce stătuse la Roma şi Napoli; „Italia fără Sicilia nu lasă în suflet nici o urmă. De-abia aici e cheia universală14. Disponibilităţile reveriei se năşteau, practic, din puţine elemente, lumină, vânt, piatră; efectul rezulta din combinarea lor. Terminând de fotografiat catedrala, turiştii se fotografiau între ei pe peluza largă din faţă. Vestigiile antice, insignifiante, nu-i atrăgeau. Un câine orb vagabonda Ia oarecare distanţă de grupurile gălăgioase. Mai lipsea o moară de vânt.
     Am cunoscut Cefalu în măsura în care Oscar Wilde avea dreptate să spună că, pentru a şti calitatea şi felul unui vin, nu trebuie să bei toată sticla.
                                                   dedal în sicilia
     Dedal, meşterul fugit din Creta, a ridicat în Sicilia, potrivit legendei, nenumărate temple. El a devenit simbolul unui fapt istoric şi artistic real. Căci în Grecia, cu excepţia Atenei, există mai puţine mărturii ale arhitecturii clasice decât la Segesta, Selinunte, Agrigento şi Siracuza. Pindar cânta Hymera din anticul lyndaris şi, douăzeci şi trei de secole mai târziu, Renan era plin de fervoare la Selinunte, ca în faţa Propileelor de pe Acropole.
     Staţia de cale ferată de la Segesta serveşte numai ruinele unui templu. Călătorii coboară, văd minele şi cu trenul următor pleacă. La Selinunte, lu fusu di la vecchia, cum numesc în glumă localnicii coloana reînălţată deasupra celor prăbuşite de cutremure, sugerează ce va li fost templul lui Apolo cu dimensiunile sale autoritare. Coloanele sunt din tuf calcaros, alburiu când e tăiat, transformat în galben de ambră cu trecerea vremii. Material poros,
                  uşor de dislocat, adus din carierele de la Cusa unde lucrul
  > 7
244
drumuri prin memorie
tăietorilor de piatră s-a întrerupt parcă pe neaşteptate. Ciori cenuşii se aşează pe ruine şi umbrele măsoară zile ce trec fără să mai schimbe ceva în afară de faptul că nisipul sporeşte pe nesimţite.
     Doricul, mai ales, a găsit în Sicilia constructori devotaţi. Dar proporţiile se modifică. Vanitoasa stratagemă a segestinilor care, dorind să-i impresioneze pe ambasadorii atenieni, au făcut să circule la un ospăţ de mai multe ori aceleaşi vase de aur şi argint, prezentându-le ca noi de fiecare dată, depăşeşte semnificaţia unui simplu episod amuzant. Mi se pare de aceea greşit ca Sicilia să fie considerată o colonie a artei greceşti. Sicilia e un al doilea sediu al marii arte eline. Aceeaşi sămânţă care pe Acropole a rodit idei, aici a rodit pasiuni. De altfel, nu întâmplător insula a preferat dintre stilurile arhitecturii greceşti tocmai doricul, masiv şi viril. Acest pământ cu nume matern e foarte bărbătesc în rătăcirile, păcatele şi nostalgiile lui... cortegiile de emigranţi, umbrele măriei prin sate cu clopote bigote, poeţii, pescarii, lucrătorii din minele de sulf... Sicilia arată aproape numai chipuri de bărbaţi. Până şi doamna Concezione poartă bocancii mari, greoi, ai soţului ei.
                                             erice şi venus
     Pereţi stâncoşi de sute de metri înălţime, albi la bază ca burta peştilor, apoi cenuşii, apoi ruginiţi, continuaţi cu ziduri de burg medieval; un orăşel pe acoperişul stâncilor, cu câteva mii de locuitori, ameninţat să se depopuleze; pini mohorâţi, vântul zbârlind iedera în care dispar pisici speriate de un şofer agresiv, străzi aproape goale, toamna sau iama; un castel cu ecuson aragonez, castello Venere; un templu antic închinat celei mai frumoase zeiţe, Venus; de fapt, numai amintirea templului, pentru că din el s-au conservat exact două trepte, cele care marcau intrarea, şi o fântână sacră; un gardian pe jumătate orb păzind (ce altceva dacă nu cele două trepte?), şi nimeni nu-1 tulbură pe bătrân decât vara când sunt vizitatori; cam acesta e Erice, vechiul Eryx. Un târg de pescari şi, îh subsidiar, viticultori, cu fortificaţii atribuite ciclopilor şi lui Dedal şi cu mine vegheate de paznici orbi.
246
drumuri prin memorie
     Orăşelul încearcă să tragă foloase turistice din situaţia sa de balcon desupra mării. îndeletnicirea tradiţională continuă să fie, însă, pescuitul tonului, peşte migrator, a cărui came e foarte apreciată, prins primăvara când părăseşte adâncurile, mânat de nevoia de dragoste, şi se apropie de coastă pentru a-şi depune icrele. Pâlcurile de toni sunt încolţite atunci din toate părţile. în final, intră în acţiune harpoanele, în timp ce pescarii cântă, spun rugăciuni. O biserică a fost ridicată în secolul al XIV-lea cu marmura de la templul antic, dar nu e deloc sigur că pescarii nu invocă şi azi o ficţiune protectoare a mărilor, cerându-i auspicii favorabile pentru pescuit. Căci Venus a fost adorată la Eryx de o manieră mai puţin obişnuită. Păstrându-şi prerogativele de zeiţă a dragostei căreia dintre arbori i se consacra mirtul, dintre păsări lebăda şi porumbelul, iar dintre fructe mărul şi rodia, suverană galantă a graţiilor frumuseţii, făcând victime şi printre colegii săi divini, ea avea, aici, în primul rând, atribuţia să determine relaţii prielnice între mare şi om. Şi cum marea a constituit teatrul luptelor de apărare a cetăţii, sursă de hrană şi confident sentimental, spuma valurilor nu s-a uscat niciodată după naştere pe trupul zeiţei.
     Vara, viale Pinete şi viale dei Cappuccini, principalele străzi, se animă. Pe aleile parcului, perechi de îndrăgostiţi trec sub semnul divinităţii păgâne a Eryxului. Religia lor înseamnă să fie doi. Tot vara, are loc un cama-
Italia
247
val în cadrul căruia se alege o „miss Venus“. Sicilienii nu scapă nici un prilej pentru a organiza o procesiune-spec-tacol. Şi, dacă nu-1 au, sunt gata să-l inventeze.,La ferestre apar covoare şi lampioane, în stradă se dezlănţuie focuri de artificii, se agită torţe; căruţele pictate şi pline cu flori abia se mai văd din mulţime, răsună tobe, veselia se naşte uşor, din simpla participare la această petrecere. Dimineaţa, străzile sunt din nou goale, presărate cu con-fetti strivite. Dar cei din Eryce aşteaptă, deja, carnavalul următor.
                                 agrigento şi pirandello
     Anticul Akragas, invocat de Pindar pentru a-i decerna superlativul de „cel mai frumos dintre oraşele muri-toare“, a dispărut practic fără urmă, dacă exceptăm Valea Templelor. Agrigentum, numele dat de romani, Gergent, cel atribuit de arabi, şi, în sfârşit Girgenti, cel dat de normanzi, valabil oficial până în 1927, sună acum curios. Pentru mine, oraşul e patria lui Pirandello. Eroii lui circulă la Agrigento sub diverse pseudonime, casele albe, cocoţate pe colină, din I vecchi e i giovanni, sunt în continuare la locul lor, ca şi lungul „şir de chiparoşi solemni şi foarte înalţi care par a fi iscălit calea morţii“. Obsesia clopotelor funebre, flacăra lumânărilor înecată de lumina soarelui, madonele de ceară din vitrine, lângă biletele de loterie, apusurile vrăjite de pe plajă şi infinita tristete a tăcerii ce le urma, sunt si azi cum le-a descris Pirandello. în Porto Empedocle se încarcă aceleaşi grămezi de pucioasă care au provocat falimentul tatălui său, docherii simt prăfuiţi de galbenul sulfului, numai că hârâi-
italia
249
tul continuu de căruţe a fost înlocuit de detunăturile ţevilor de eşapament.
    Această parte a Siciliei e fieful sulfului. Casele au la temelii sulf, băncile la fel, pietrele din cimitire la fel, arborii au pe rădăcini sulf, în pulberea drumurilor şi pe clopote e sulf, vântul împrumută şi el culoarea sulfului; peisajul e dominat de un galben bolnav, insistent, acaparator, insidios... „căţeii pământului** sunt şi ei, probabil, intoxicaţi de sulf; când turbează, se zvârcolesc, umplând de spaima cutremurelor oraşul agăţat pe panta din care străzile coboară repede...
    Paralelă cu marea, Valea Templelor e un muzeu în aer liber unic. Aproape toate divinităţile antice au avut aici câte un templu. Cel consacrat lui Jupiter a depăşit tot ce au imaginat mai impunător constructorii stilului doric. într-o canelură de coloană prăbuşită poate dormi un om. Empedocle spunea, de altfel, că locuitorii cetăţii zideau ca
si cum n-ar fi trebuit niciodată să moară.
»
    Incendiile cartagineze, cutremurele şi fanatismul religios au devastat edificiile. Coloane şi arhitrave de tuf gălbui, ca pământul din jur, zac risipite pe jos, printre migdali şi roşcovi. Templul închinat Concordiei s-a conservat, singurul, aproape intact. M-am grăbit să accept o explicaţie simbolică, deşi numele i-a fost atribuit după o inscripţie votivă descoperită în vecinătate şi care, în fapt, nu i-a aparţinut: Concordiae Agrigentinorum sacrum Respublica...
                                       între grote şi nimfe
     Povestea grotelor de la Siracuza începe cu un episod sângeros. Flota ateniană condusă de turbulentul Alcibiade a fost în întregime masacrată în golf. Din expediţie n-au scăpat de pedeapsa cu moartea decât cei ce ştiau să recite din Euripide! Prizonierii au fost închişi în carierele din care siracuzanii îşi scoteau calcarul pentru construcţii şi n-au mai văzut niciodată lumina soarelui.
     Mai ales una din grote m-a interesat; cea supranumită „urechea lui Dionisios“; o grotă lungă, de forma unei urechi. Legenda pretinde că tiranul Dionisios se servea de ea pentru a asculta de afară ce vorbeau ocnaşii. Orice sunet la intrarea galeriei se amplifică şi acum, stârnind stafiile din adânc. Nu prea departe, se află ruinele unui teatru grec. Lângă spaţiul unde evoluau actorii, o deschizătură comunica în vechime cu una din grote, ceea ce dădea vocilor o acustică specială, foarte adecvată impenetrabilei moira.
italia
251
    Cutremurele au surpat în bună măsură aceste peşteri. Apoi, cineva a avut inspiraţia să planteze tufe de acantă şi mandarini. Treptat, au apărut aici grădini veritabile.
    Ceva mai târziu, priveam bălăriile de pe malul râului cu apa caldă care poartă numele nimfei Ciane când, deodată, am descoperit câ ele nu erau altceva decât un lan de papirus sălbăticit! Această plantă preţioasă din măduva căreia s-a preparat hârtia lumii antice nu mai există demult în Valea Nilului unde, altădată, creştea, din abundenţă, în zonele mlăştinoase si mai ales în Deltă. Când am fost în Egipt, am întâlnit-o doar reprodusă pe zidurile mastabalelor memfite sau evocată în coloanele papiro-forme, cu fusul curbat la mijloc, şi în sceptrul magic purtat de zeiţele pictate îri hipogeele din Valea Regilor. Şi iată că Sicilia avea papirus viu!
    Ulterior, am observat câteva tulpini de papirus şi la fântâna Aretusei şi în unele din grădinile oraşului. Un siracuzan erudit a făcut, se zice, prin Settecento, experienţe ca să redescopere meşteşugul obţinerii foilor de papirus. Ar fi reuşit, dar secretul l-a transmis numai moştenitorilor săi, devenind o succesiune de familie. Mi s-a povestit, de asemenea, despre un atelier enigmatic unde nu se permitea accesul nici unui străin. După câte am aflat, din tulpinile de papirus s-ar alege numai partea inferioară, macerată de apă, având o substanţă spongioasă; sunt pregătite după aceea prin chirurgie vegetală fire subţiri
252
drumuri prin memorie
care sunt urzite; din ţesătura tescuită ar rezulta, după uscare, celebra hârtie... Nu-mi închipui, totuşi, că dacă totul ar suna atât de simplu nu s-ar mai fi găsit şi alţi amatori să deschidă astfel de ateliere.
     M-am întors să mai verific o dată rezonanţa grotei lui Dionisios, în timp ce la fântâna Aretusei turiştii continuau să se fotografieze, improvizând un surâs de circumstanţă de care nu era, probabil, străină ideea ce şi-o făceau despre nimfe.
                                                 etna
     Sigur că pe peluzele britanice oricine poate arbora un calm flegmatic. Nu mă miră nici că acelaşi londonez urcă, relativ stăpân pe nervii săi, cu telefericul pe Etna, examinând peisajul prin binoclu. Dar să trăieşti permanent la poalele Etnei, să-ţi faci casă din blocurile de lavă răcită, să plantezi podgorii pe terasele vulcanului, să bei vin scos din aceşti struguri şi să te culci perfect liniştit, aceasta e cu
                  totul altceva. E altceva mai ales să iubeşti acest vulcan si
                                           » *
să repeţi, dacă ţi se aminteşte Pompeiul, gluma preferată a catanezilor: e un vulcan Vezuviul?
     Spre deosebire de Vezuviu, Etna fumegă continuu, iar, noaptea, ochiul ei roşu de insomnie sticleşte ameninţător prin întuneric de la peste trei mii de metri altitudine, punctul cel mai înalt al insulei. Erupţiile Etnei au provocat dese ravagii în împrejurimi. Cea din Seicento, descrisă de fizicianul Borelli, a făcut zeci de mii de victime şi a lăsat alte zeci de mii fără adăpost. Vulcanul se agită cu
254
drumuri prin memorie
intermitenţe şi azi. Panaşul de fum de la gura lui se poate transforma oricând în hemoptizii de lavă fierbinte. Totuşi, aşezările de la poale au rămas la locul lor. Fatalitate? Dispreţul primejdiei? Credinţa că ultima erupţie a fost ultima! Intre vulcan şi sicilieni există o legătură ce scapă prejudecăţilor noastre. Pentru localnici, cum observa Pio-vene, fumul ieşit din crater nu înseamnă pericol, ci, pur şi simplu, un indiciu de direcţie a vântului. E aici un adevăr al sufletului sicilian în care asprimea şi gingăşia nu mai sunt adversare, ci constituie, flecare, umbra nedespărţită a celeilalte.
    Brutalitatea mă descumpăneşte. Cea a mafiei, de exemplu, clandestină şi aproape mistică, am preferat în Sicilia s-o ignor. Dar sicilienii nu consideră Etna un fel de monstru ocult, cum am fi tentaţi să ne închipuim. Dimpotrivă, ei absolvă vulcanul de păcate şi îi răstoarnă sensul îmblânzind cu pomi fructiferi straturile de lavă veche. Valea e plină de lămâi, portocali şi smochini. Pe coasta muntelui sunt plantaţii de castani, apoi păduri de mesteceni şi fagi. De-abia dincolo de două mii de metri, în zona desertică, unde nu se mai hazardează în cenuşa vulcanică decât ienuperi rari şi pitici, începe Etna să manifeste nebunia unui vulcan. Muntele se ridică brun-roşcat, gol, ars, halucinat de reflexe de flacără. Spre creştet, zăpezile îl calmează, însă, din nou, îi dau un aer de iceberg, taciturn, între două accese de tuse.
    Etna se află în centrul Sîciliei. Are, oare, aceasta vreo semnificaţie aparte?
                                     prowidenza
     Popasul meu la Aci Trezza, un sat situat nu chiar departe de Etna, a fost determinat de amintirea învinşilor lui Giovanni Verga. Prowidenza, barca pescarilor din familia Malavoglia, simbolul lor, mi-o imaginam purtată de valuri în larg, goală după naufragiul lui Bastiano. Mai trăia oare vreun Malavoglia la Aci Trezza?
     Am coborât din autobuz, în piaţa centrală, lângă un San Giovanni Battista turnat stângaci în ciment. Măslinii şi lămâii, somnolând la soare, aveau parcă şi ei miros de benzină după ce stătusem cu picioarele înţepenite în autobuzul arhiplin. în curţi se vedeau blocuri negre de lavă. Treptele caselor proveneau din acelaşi material violent, domesticit. în stânga bisericii, pe un întreg zid orientat spre mare, un basorelief reproducea alegoric naufragiul bărcii din romanul lui Verga. Cei din familia Malavoglia, povesteşte scriitorul, au fost altădată numeroşi ca pietrele de pe strada veche din Aci Trezza. Au avut totdeauna bărci pe apă şi ţigle la soare. Adică un mijloc de a-şi
256
drumuri prin memorie
obţine hrana şi un acoperiş sub care să se odihnească.
    Un vânzător de arici de mare îşi modula strigătul pe trei note, „rizzi, aiu, rizzi!“ în afară de şoferul autobuzului, n-am văzut pe nimeni să cumpere. Pe plajă, bătrâni imperturbabili şi tineri cu picioarele nedeformate încă de artrită reparau ochiurile rupte la plasele pescăreşti. Colaci de frânghie groasă zăceau alături de bărcile unse cu catran. Pescarii ridicau uneori privirea şi se uitau în larg. Retina lor exersată observa cu siguranţă ceva ce eu nu vedeam. Din tată în fiu au trăit între aceşti doi poli, o barcă pe apă şi ţigle la soare. Un pescar bătrân, bronzat, îmbrăcat cu un maieu albastru, pe care l-am întrebat despre familia Malavoglia şi care, zicea el, citise romanul, şi-a lăţit faţa într-un zâmbet vag, interpretabil în multe feluri, inclusiv că străinul curios, dacă avea poftă să creadă în poveşti, era perfect liber s-o facă. Altul mi-a confirmat că a existat, mtr-adevăr, o astfel de familie, el n-a mai apucat-o, dar tatăl său h spusese că a existat, şi că „un signore di Catania“ a descris-o într-o carte, tipărită şi „pe continent", însă oameni cu numele Malavoglia nu mai sunt. Unica barcă din Aci Trezza, botezată Provvidenza, aparţine unei alte familii... O, marea a înghiţit multe bărci care se chemau asa...
          J
    A doua zi eram la Messina. Seara, urma să traversez strâmtoarea în sens invers. Sicilia devenea pentru mine trecui, plin de fumul unor gări însorite îh care nu voi mai coborî, probabil, niciodată.
                                      mare limpede
    întâmplarea a vrut să trec prin Calabria fără să văd altceva decât felinarele unor peroane pustii. Contactul cu Napoli a devenit astfel şi mai şocant. Când am coborât în gară, am auzit un facchino răspunzându-i, amuzat şi serios totodată, vecinului meu de compartiment care îl chemase să-i ducă valizele: No, signore, oggi ho mangiato! („Nu, domnule, azi am mâncat!") Dacă aş fi plecat atunci mai departe spre Roma, aş fi păstrat, desigur, imaginea întregului Napoli în acel răspuns deconcertant. S-a glumit enorm în legătură cu lenea napolitanilor şi în special milanezii n-au pierdut nici un prilej să le aplice epitetul lazzaroni, închipuindu-şi-i dormind toată vremea la soare sau fredonând canţonete, încât localnicii se simt uneori tentaţi să se răzbune ironic împotriva străinilor supralicitând rolul ce le e atribuit. Cei mai mulţi călători descind aici, într-adevăr, avizi să vadă şi ei ce le-au povestit alţii sau au citit despre teatralitatea temperamentului
258
drumuri prin memorie
napolitan şi dacă, întâmplător, nu întâlnesc nici un pescar cântând O sole mio, se socotesc decepţionaţi.
     După ce mi-am lăsat bagajele la hotel, m-ara dus pe cheiul golfului. Şi nu atât din convingerea că oraşele marine ar trebui abordate de la mare. Simţeam nevoia să-mi destind nervii chinuiţi de drumul de noapte. Am hoinărit un timp, încercând să nu mă mai gândesc Ia nimic, apoi a început să mă preocupe umbra Vezuviului, care se spăla în golf de vechile blesteme. Locul se chema, cred, Mare-chiaro, mare limpede, definiţie bună pentru întreaga mare napolitană. Albastrul ei pictural, sărbătoresc, atât de deosebit de cernelurile insomniilor siciliene, pare să justifice refrenul eternului dolce far niente care persecută Napoli.
     Un oraş de ciment arid, trăind într-o parte a sa din expediente, o emigraţie asemănătoare cu o hemoragie continuă, străzi adaptate traficului de trăsuri, asediate în schimb de automobile, o agitaţie colorată şi zgomotoasă, metropolă bântuită parcă de droguri subversive, dar singurele beţii - şi acestea false — i le dau apa şi soarele... din ce s-a alcătuit faima de perlă exotică a sudului italian? Mi-am adus aminte o prelegere, de Ia universitate, a lui George Călinescu despre anatomia vegetală a îngerilor când unii dintre noi abia se stăpâneau să nu zâmbească. In fond, profesorul împăca prin metaforă o contradicţie, căci disperarea putrefactă a cărnii nu se conciliază cu ideea serafică dc înger. Nici ideea că pescarii napolitani vin
italia
259
uneori din cartiere ce ignoră marea nu se conciliază cu albastrul golfului, culoare bună să dezamorseze dramele, să dizolve anxietăţile şi să determine o stare de spirit disponibilă la credulitate. N-ar trebui judecaţi prea aspru cei ce pleacă de aici cu o viziune surâzătoare. Idila mării napolitane ascunde, poate, în mâlul cald sămânţa bolnavă a unor furtuni. Dar, la suprafaţă, utopiile n-au nevoie decât de o barcă, de un cer senin şi de o canţonetă. Iluzii în plimbare de agrement? Gustul napolitan pentru V arte di godere, arta de a se bucura, pe care unii şi-au explicat-o prin climă, se reclamă, am impresia, din obârşii ceva mai complexe.
     Ca să putem avea îndoieli, trebuie ca măcar în unele lucruri să credem fără rezerve. Probabil, din această nevoie s-au născut şi miturile. Nu-mi închipui că între atleţii încununaţi cu lauri şi celebraţi de Pindar nu s-ar fi găsit unul în stare să urce până în vârful Olimpului. Şi, totuşi, Olimpul n-a fost escaladat de nimeni în antichitate, am aflat în Grecia. Se vor fi temut anticii că riscau să găsească muntele gol, nelocuit de nici un zeu? în lipsa unei ipoteze mai bune, m-am oprit la asta. Iar, ca simbol, Olimpul nu e obligatoriu să fie un munte. El poate fi foarte bine clădit din plăcerea de a sta Ia soare şi din apa unei mări.
     Sufleteşte, Napoli e o mică Sicilie în care din formula lui Empedocle lipseşte un singur element, dar hotărâtor, pământul, ceea ce lămureşte şi asemănările şi deosebirile.
260
drumuri prin memorie
Nu e de mirare că lui Nero îi plăcea să vină să cânte locuitorilor golfului şi să se facă aplaudat de ei în marele amfiteatru.., sau că Horaţiu califica drept otiosa cetatea... nici că singura curte din Europa unde Casanova a auzit râsete în cascadă era la Napoli... Napolitanul dă impresia că se bucură natural, cum se clatină la cea mai uşoară briză cei câţiva pini păstraţi pe chei la capătul străzii Caracciolo. Şi, poate că, realmente, seamănă mării cu proprietăţi fericite în preajma căreia trăieşte, făcând din această stare aproape un mit în care vrea cel dintâi să creadă pentru a-şi compensa îndoielile unde nu primeşte oaspeţi.
                                                 napoli
                                sau nevoia de spectacol
     Stendhal şi-a eternizat pasiunea pentru Milano, cerând să i se scrie numele, în cimitirul Montmartre, însoţit de epitetul milanez. Din jurnalul său am înţeles că Napoli îl cam iritase; conversaţia napolitanilor o găsise atât de ţipătoare încât îi făcea rău urechilor. în schimb, îh mod cu totul surprinzător, olimpianului Goethe i-a plăcut această metropolă meridională care n-a iubit niciodată clasicitatea şi măsura. De aici, Roma i se părea o mănăstire rău plasată pe Tibru! Ceea ce sună curios, oricât de provincială ar fi fost în epoca respectivă cetatea eternă. Explicaţia stă, probabil, în faptul că ilustrul călător din Weimar se îndreptase spre sud „bolnav de iamâ“... Bolnav de iarnă înseamnă nevoie de Napoli.
     Veneţia fără veneţieni, Florenţa cu străzile goale, şi-ar păstra fiecare aerul inconfundabil. Napoli fără napolitani n-ar mai însemna, însă, nimic. Un Napoli cu străzile
262
drumuri prin memorie
pustii, în afara orelor târzii din noapte, e un nonsens. Pentru că, mai presus de orice, el e mişcare, o imaginaţie debordantă în acţiune, un spirit molipsitor, de o derutantă mobilitate, îmbătându-se de zgomot în cele mai neaşteptate împrejurări. Numai aici e posibil ca pacienţii ieşiţi din spital, fericiţi că au scăpat cu viaţă, să se strângă într-un cortegiu, cu petarde şi fanfară, purtând, cum am aflat, o statuie a lui San Antonio pe care au prins bilete de bancă şi o eşarfă scrisă în grabă, „Grazie“\ Nimic nu inhibă mai mult un străin în acest oraş decât sentimentul că a nimerit pe o scenă imensă unde fiecare îşi improvizează, fără complexe, rolul. Napoli cucereşte, amuză şi oboseşte în acelaşi timp.
    Napolitanul se agită, aş zice, din vocaţie; vânzătorilor ambulanţi le place să aibă auditoriu şi se transformă de aceea, adesea, în oratori de ocazie, strigând în porta voce discursuri publicitare, îmbătaţi de propria lor vervă care, practic, te împiedică să pricepi ce spun; mici alaiuri de nuntă trec cu o candoare rustică printre maşini, ducându-se să se fotografieze pe peluza de lângă Castel Nuovo; trăsuri vechi apar unde e aglomeraţia mai mare, întărâtând nervii şoferilor care, la început, claxonează furioşi pentru ca apoi, când anarhia încurcăturii de circulaţie ajunge totală, să se distreze ca nişte copii.
    Totuşi, de ce întrebuinţează el, cum remarca Peyre-fitte, aproape mereu, aluziv condiţionalul? De ce nu în-
italia
263
treabă: ce stradă e aceasta, ci: ce stradă ar fi aceasta? Iată un motiv pentru a te opri la ce poţi observa. Dincolo de edificiile din centru, pe străduţele înguste, coborâte dinspre colina Vomero, mici meşteşugari lucrează în faţa porţii; în aer se amestecă praful stârnit de sirocco, vântul de sud-est, mirosul de ulei ars, de peşte sărat şi ţipetele trompetelor păstrate de la carnavaluri; grămezi de scoici sclipesc umed, copiii se joacă în coridoare întunecoase, rufele sunt atârnate la uscat desupra trecătorilor, în schimb îh conversaţii abundă aceleaşi superlative, gentilissima, nobilissima signora, în ciuda faptului că ele sună, uneori, trist sau, poate, au tocmai rostul să deghizeze princiar tristeţea. Oricât de straniu ar fi să vorbeşti despre conservatorism la Napoli, nu sunt puţine ocaziile în care, în mod cu totul neaşteptat, le dai dreptate celor care se îndoiesc că Napoli de azi nu mai e acelaşi Napoli văzut de messer Boccaccio, concediat de la sucursala bancherilor florentini Bardi, unde exersa contabilitatea, întrucât viitorul autor al Decameronului prefera să-şi petreacă nopţile declamând pe dinafară Metamorfozele lui Ovidiu; acelaşi Napoli în care octogenarul Benedetto Croce, trăind între mobile stil Ottocento târziu, într-o casă invadată toată de biblioteca, abia a acceptat, la insistenţele familiei, să se folosească de un ascensor, cu condiţia să fie unul vechi. Indiscutabil, Napoli nu e un oraş pentru purişti.
                            mormântul lui vergîliu
     Vine o oră când te saturi să fii curios, să asculţi explicaţii, şi serile încep sa cadă ca o eroare. Stendhal se plângea de seccatura ghizilor; ar trebui, scria el, nişte ghizi muţi care să te conducă la un monument şi să ţi-1 arat» cu degetul...
     La drept vorbind, nu ştiu nici azi dacă exuberanţa napolitană ascunde un surâs ironic sau, pur şi simplu, uşurinţa de a nu lua nimic în tragic. Unica religie îh care crede acest oraş intraductibil pare să fie mulţumirea de a exista, deşi i s-a pus în seamă un caracter bigot. în fiecare an, la 19 septembrie, o mulţime surescitată de aşteptare asaltează capela San GennarO ca să vadă cum se lichefiază sângele sfântului într-o fiolă de cristal, însă, cum bine preciza cineva, nu-i deloc lipsit de interes - şi de tâlc -amănuntul că e vorba de un mister programat, cu zi fixă şi oră fixă, pentru care se pun în circulaţie invitaţii şi bilete ca la orice spectacol, iar o anecdotă mai veche povesteşte
Italia
265
despre un prelat somat cu spânzurătoarea dacă miracolul întârzia să se producă.
     Mai poate surprinde, oare, faptul că Napoli a revendicat, fără nici o dovadă, onoarea de a păstra cenuşa autorului EneideH în apropierea bisericii Santa Maria di Piedigrotta, pe o poartă de fier forjat, am pătruns şi eu -deşi, sceptic - în parcul care adăposteşte, conform tradiţiei, mormântul pretins al lui Vergiliu. Drumul şerpuieşte mai întâi pe lângă o stela ce cuprinde rămăşiţele lui Leopardi, cel mai disperat poet al Italiei, îndrăgit - încă un paradox - de zvăpăiatul Napoli. Loc de pelerinaj rezervat, Ia tomba di Vergiliu e un fel de mic templu în ruină, inaccesibil, apărat de un grilaj şi podidit de ierburi. Nimic nu aminteşte că la câţiva paşi, în stradă, se rostogolesc impudic râsetele auzite de Casanova. Şi nici un biograf al lui Vergiliu n-anfreuşi să clatine credinţa napolitanilor că legenda lor e întemeiată.
     Mă gândeam la asta şi la gară unde m-am convins că mulţi napolitani virip realnSSflle, fără să conducă pe nimeni. Stau şi fumează-f%itându-se la trenuri şi la hamali. Lângă mine, împingându-şi căruciorul metalic fără bagaje, un facchino fredona o canţonetă. Oare ce-ar fi răspuns dacă l-aş fi rugat să-mi ducă valiza?
                                                                   o coastă străină de eneida
     în ciuda legăturilor ei arhaice cu aventura lui Enea, venit de la Troia să-şi ducă la bun sfârşit mandatul încredinţat de zei, coasta amalfitană, dintre Sorrento şi Salemo, e „romantică*4, spre deosebire de cea „clasică** de la nord de Napoli.
     Portocalii şi lămâii încă nu înfloriseră. Ramurile lor atârnau goale, peste zidurile cenuşii de piatră. Soarele, blând şi toropitor, abia îndulcea severitatea munţilor Lat-tari, creaţi, dacă am reţinut bine, prin violenţă, de vulcanii submarini. Apoi... roci spânzurate în echilibru ireal, case incastrate în stânci, străzi sinuoase scobite pe jumătate în munte, hoteluri amenajate în mănăstiri medievale, piatra linsă de nori, ca în Piemont, în vreme ce, jos, plantele se îngraşă din cenuşa uitată a unor vulcani pe care celebritatea Vezuviului i-a lăsat în anonimat... Grădinile din Ravello amintesc de Wagner care, semnând în registrul hotelului, a adăugat aceste cuvinte: Klingsor’s Zaubergar-
italia
267
ten ist gefunden... Vergiliu e străin aici... Şi, totuşi, Pali-nuro, care şi-a luat numele de la cârmaciul lui Enea, nu se află departe...
     în munţii Făgăraş, departe de traseele obişnuite, există o vale cu pereţi ameţitori, aproape verticali, Budrul galben, unde, în copilărie, eram sfătuţi să nu pătrundem. Am încercat o dată, mult mai târziu, cu un grup de prieteni. La cea mai mică neatenţie, roca fiind extrem de friabilă, se poate stârni o avalanşă de piatră, ceea ce s-a şi întâmplat, încât după ce am aşteptat, lipiţi de stânci, să se facă linişte, am renunţat să ducem bravada până la capăt, mulţumiţi că am scăpat cu viaţă. Amalfi mi-a evocat starea aceea de frică recunoscătoare peste care s-a aşternut o uşurare.
     Tocmai aflasem de ceco. Ceco ar fi un şarpe minuscul cu venin fulgerător. De zărit nu l-a zărit nimeni. E prea iute, se spune, ca să-l poată distinge ochiul. Specialiştii zâmbesc: un asemenea şarpe nu există. Aşa o fi, dar am auzit şi eu de la localnici ceva despre ceco, periculos mai ales vara, când soarele îţi scade vigilenţa.
     Oricum, Amalfi - decăzut din prestigiul maritim pe care îl avea în Evul Mediu - e oraşul (sau, mai corect, orăşelul) ideal pentru un pictor impresionist. Câţiva palmieri clătinaţi de briza uşoară, surprinzători lângă austeritatea franciscană a munţilor Lattari, casele agăţate pe
268
drumuri prin memorie
povârniş ca nişte cactuşi enormi, pietrificaţi, o trăsură dormitând pe strada principală în imediata apropiere a ţărmului... în rest, privirea rămâne liberă să studieze efectele optice provocate de lumina umedă... Dar marea nu e totdeauna calmă. De mai multe ori valurile seismice au devastat portul şi părţi din oraş, Petrarca a descris o asemenea catastrofă. Avalanşele de piatră din munţi au
făcut si ele destule victime.
       »
     Dincolo de tot ce aminteşte de ceco, Amalfi reactualizează, cumva, liniştea cu care Petronju, căzut în dizgraţie la curtea lui Nero, s-a oprit la Cuma (sau Cumae, cum se chema atunci) şi, după ce şi-a tăiat venele, şi le-a legat ca să se mai poată întreţine cu prietenii.
     în schimb, la Sorrento am avut prilejul să văd că unul din preceptele versificate în latineşte, sentenţios, de vestita şcoală medicală salemitană din Evul Madiu: „Trebuie evitat somnul de după-amiază; el generează febră, dureri de cap, inflamaţii şi indolenţă" a rămas, uitat, prin biblioteci. Căci il pisolino scade vizibil circulaţia în orele de zăpuşeală.
     Străzile în pantă, alternând arhitectura modernă cu portaluri medievale, atelierele consacrate artei tradiţionale a lucrului în abanos, nu prea reţin curioşii. Ruinele templelor şi vilelor romane din vechiul Surrentum, preferat de August şi de Marc Aureliu, interesează, şi ele, rareori pe cineva. Dar turiştii nu scapă prilejul să vadă Grotele
^Sirenelor. întrucât o legendă locală susţine că în apropiere *de Sorrento a poruncit Ulise marinarilor săi să-şi astupe ^Urechile cu ceară, iar el s-a legat de catarg pentru a nu ceda ‘cântecelor vrăjite care luau minţile corăbierilor. Nu departe, la Massalubrense, se găseşte chiar un templu idedicat acelor nimfe misterioase care se mândreau că pot xânta mai frumos decât muzele. Şi nimeni nu se împiedică de „amănuntul" că sirenele „concertau", potrivit mitologiei, pe o insulă din Mediterana!
                                        umbra vezuviului
                 Mă întreb câţi filosofi ar da curs provocării lui Nietz-sche care le-a aruncat mănuşa: Construiti-vă, dacă aveţi
                               »            *               t
curaj, casele pe Vezuviu! Chiar stinşi, vulcanii au ceva care-ţi dă un fior de nelinişte. Vezuviul pare extenuat de crizele, vechi, de violenţă. Expiră - şi nu în toate zilele -numai un fir leneş de fum din crater. Altminteri, arată ca un munte banal cu altitudinea sa de ceva mai mult de o mie de metri. Un munte pentru excursii.
     Dar tulburător, cu adevărat, e ce se întâmplă la poalele lui. Lava rămâne, după câte se spune, sterilă pentru câteva veacuri. împietreşte ostilă, până ce se încumetă, mai întâi lichenii, apoi arbuştii de grozamă s-o prefacă în pământ viu. în schimb, cenuşa e un îngrăşământ prodigios. Dacă Pompeiul s-ar fi aflat sub un munte obişnuit şi n-ar fi fost îngropat de viu, podgoriile din care se produce renumitul vin Lacryma Christi şi plantaţiile de citrice dintre Napoli şi Castellmare di Stabia ar fi fost mai
italia
271
puţin răsfăţate. Cumva, moartea Pompeiului e preţul cu care a fost plătită această fericire botanică... Parcă natura ar vrea să şteargă astfel un păcat vechi, să răscumpere prin excese de generozitate un capriciu sinistru.
     Pe măsură ce urcam, solul devenea meteoritic, îmblânzit doar de florile ce l-au inspirat pe Leopardi... o, fior gentile.../ che il deserto consola... A fost şi un moment, într-o mai lungă perioadă de uşurare, când craterul s-a acoperit de păduri. Acum, el e o largă prăpastie circulară, un amfiteatru stâncos cu pereţii îngălbeniţi ca ochii sulfuroşi ai lupilor. Gazele care ard măruntaiele muntelui răbufnesc uneori prin crăpături şi atunci monstrul cu panaş de fum pare gata să vomeze lavă. Vezuviul nu e, însă, imprevizibil ca Etna. O alarmă nelămurită fermenta doar jos, în ierburile care cresc nebune printre casele pustii ale Pompeiului şi ameninţă săpăturile arheologice. Dacă arheologii n-ar fi atenţi, ele ar îngropa pentru a doua oară ruinele acestui oraş.
                                        pompei
     O amiază de aprilie, cu ierburi înalte, toropite de lumina primăvăratecă, îţi poate da la Pompei o senzaţie ciudată, de idilă arheologică. Tresari, văzând că străzile acestui oraş dezgropat din cenuşă erau pavate cu blocuri grele de lavă răcită. Pe urmă, revii la liniştea dinainte. Doar, uneori, te simţi vag necuviincios, ca martor al unei vieţi întrerupte brutal. E o diferenţă esenţială, totuşi, între grupul surprins de lavă la o înmormântare şi defunctul pe care tocmai îl îngropaseră.
     în 1863, directorul săpăturilor a avut ideea să verse ipsos lichid în cavităţile formate de cenuşa întărită îh jurul victimelor. S-a obţinut, astfel, reproducerea exactă în mulaje a ultimelor atitudini surprinse de erupţie... o femeie acoperindu-şi capul ca să şi-l ferească de cenuşă... alta, strângând o casetă cu bijuterii... un bărbat găsit cu cheia în mână lângă o poartă... doi sclavi legaţi în lanţuri şi după moarte... un grup, de cheflii, probabil, risipit printre
amfore, căci „aici, de nenumărate ori, un vin nobil a curs fa valuri, umplându-se poloboacele“, zice Marţial...
    încolo... pini care supraveghează coloanele din For, marmură şi ziduri calme, parcă n-ar fi ale unui imens cimitir, fresce unde zeii îşi continuă intrigile printre muritori, fauni şi bacante hârjonindu-se pe pereţi, un cadran solar continuând să măsoare orele zilei... Numai iarba e intoxicată de patimi tulburi. Dar ea e singurul lucru viu între aceste ziduri...
    După dezgroparea Pompeiului, entuziasmul pentru arta clasică a devenit molipsitor. întoarcerea la antichitate cucerea saloanele pariziene stimulând apariţia multor falşi Poussin, căzuţi în eroarea de a „picta statui“. în multe cazuri, neoclasicismul n-a făcut, într-adevăr, decât să respire prin plămânii statuilor antice. Chipul Pompeiului, restituit de arheologi, a devenit el însuşi un exemplu de neoclasicism. După tot ce s-a petrecut, străzile lui au o pace rustică. Numai ierburile dezmint liniştea. Şi Vezu-viul... Cu toate că, în lumina de la Pompei, vulcanul mai are doar rolul unui sigiliu de umbră...
                                             capri şi tiberiu
    Numele insulei Capri derivă din grecescul Kapreai, insula mistreţilor, şi n-ar fi exclus ca potecile şerpuitoare ce escaladează muntele Solaro spre Anacapri să fi fost bătătorite iniţial de cârduri de mistreţi; dar această etimologie îi poate apărea, cel mult, o glumă străinului obişnuit să spună Capri, după pronunţia franţuzească, în loc de Capri (sugerând o altă interpretare a numelui, insula caprelor), ceea ce, desigur, sună mai puţin languros.
    Mii de vizitatori vin în insulă mânaţi de o curiozitate străină de istorie, dar sfârşesc prin a asculta, cu pasiune, legendele tulburi despre orgiile lui Tiberiu, împăratul misterios şi mizantrop, autoexilat la Capri. Şi numai Dumnezeu ştie ce e adevărat şi ce nu în tot ce zic ghizii cu complicitatea paznicilor, a portarilor de la hoteluri, a vânzătorilor de „piese rare“ contrafăcute de o artă manufacturieră specializată într-un asemenea gen de comerţ...
italia
275
    Probabil, nu greşesc prea mult cei ce atribuie lui Ţiberiu cam toate ruinele risipite în insulă, „roba di Tim-berio cum îi explicau localnicii lui Axei Munthe. De la bârfitorul Suetoniu ştim că urmaşul lui August a cerut să i se construiască douăsprezece vile la Capri, prăbuşite în valuri de caprioţi când au aflat vestea morţii împăratului. Tiberiu vădise în tinereţe un caracter rezervat si reflexiv, detestat de o Romă ce vedea în el un reproş; studiile de astrologie i-au atras reputaţia de eretic şi, mai târziu, ironia că s-a născut sub o stea rea care l-a împins pe drumuri unde gloria se obţine cu preţul fericirii. Un infern de trădare şi de sânge, stil Macbeth, se leagă de numele lui. Retras la Capri, a stat în insulă zece ani. De două ori s-a răzgândit şi a pornit spre Roma, de două ori, însă, i-a lipsit curajul de a renunţa la autoexii. Când s-a decis, în sfârşit, să reintre în capitală, a murit pe drum. După Tacit, el ar fi fost sufocat de curteni, în timp ce Caligula aştepta în încăperea alăturată, palid, anunţul decesului... Locuitorii insulei întreţin legenda, împodobind-o cu aluzii licenţioase, din raţiuni de reclamă turistică. în definitiv, din pietrele tatuate de licheni şi risipite prin iarbă, care marchează, pe via Tîberio, amplasamentul fostei Villa Jovis, se poate construi orice... un cadru pentru o fantomă blestemată, cu minţile rătăcite, sau refugiul unui taciturn scârbit de deşertăciunea existenţei mai mult decât de trădările din jur... Salto di Tiberio e locul de unde ar fi fost
276
drumuri prin memorie
azvârlite victimele în mare. Pescarii povestesc că uneori, când luna e acoperită de nori, valurile zdrobite de stânci par pătate de sânge.
     Aş fi vrut să văd Capri iama. Sau toamna, târziu, când insula e abandonată de străini şi îşi spală fardul; când cad, probabil, ploi monotone pe zidurile cotropite de iederă şi de caprifoi sălbatic, alungând şopârlele somnoroase în tufişurile de grozamă şi mirt parfumat. Atunci, poveştile cu Tiberiu lasă loc, cred, altor surprize, poate mai puţin controversabile. Dar nu ne alegem după plac o şansă.
sfinxul de la san michele
     Pentru Axei Munthe» sfinxul de granit roşu pe care visa să-l aducă la San Michele era o obsesie. Dar era doar o obsesie de colecţionar? „Un om poate suporta mult cât timp se poate suporta pe el însuşi... Când am încetat a mai dormi, am scris această carte", îşi explică el, în prima prefaţă, Cartea de la San Michele. Şi e foarte posibil ca o stare vulnerabilă să lămurească pasiunea pentru un sfinx egiptean, găsit în cele din urma, după multe căutări, în vechea vilă a lui Nero... Un sfinx roşu, de culoarea crepusculului... Simboliza el liniştea râvnită de un om obosit de celebritatea Parisului şi a Romei?
     Capri e un orăşel maritim. La câteva sute de metri deasupra, pe un platou înverzit, Anacapri duce viaţa orăşelelor provinciale de la munte. Cele două părţi ale insulei nu vorbesc nici acelaşi dialect. Distanţa reală dintre ele se dovedeşte mai mare decât cele şapte sute şaptezeci şi şapte de trepte fenicicne săpate în piatră unde Axei Munthe o
278
drumuri prin memorie
întâlnise pe bătrâna Maria Porta Lettere ducând ca de obicei ziarele şi scrisorile legate într-o basma roşie.
     Am ajuns prea târziu la Villa San Michele ca să mai pot intra. Paznicul a întors spre mine o privire incoruptibilă, s-a scuzat în cea mai dezarmantă manieră napolitană şi m-a invitat să vin a doua zi. M-am jenat să-i explic că trecerea mea prin insulă era infinit mai sumară decât îşi închipuia el şi m-am consolat cu ceea ce îmi rămânea de făcut, să înconjur casa clădită de Axei Munthe pe resturile unei vile romane, deschisă soarelui şi vântului, populată treptat cu zei de marmură şi împăraţi de bronz, adunaţi dintre sfărâmături. Un vânt subţire tăia ca un diamant liniştea. Se temuse oare de moarte scandinavul de la San Michele? De aceea a fugit ui acest refugiu alb de la intrarea în Anacapri? Medicul care alergase dintr-o excursie laponă într-un Napoli decimat de holeră şi asfixiat de acid fenic, hrănindu-se cu fructe putrede ca să îngrijească muribunzii, nu mai avea, însă, de ce sa se teamă de moarte. Căuta tihna unei naturi patriarhale? Căci Anacapri pare, într-adevăr, seara, să existe din sunetele clopotelor sale, iar andantele valurilor mării îi suna, după propria-i mărturisire, mai frumos decât mişcarea lentă din Simfonia a noua de Beethoven. Sau dorea o notorietate ciudată? Cel ce refuzase medalia Messina, după ce îşi riscase viaţa în oraşul zguduit de cutremure, nu mai avea nevoie, totuşi, de notorietate. Sau, poate, singurătatea absolută? Nu, nici
italia
279
ea dacă Giovannina, moş Pacciale şi mastro Nicola au existat aevea. Acest om din nord se temuse din copilărie de întuneric şi de noapte. Ameninţat să-şi piardă vederea, el vţoia, poate, să uite ceea ce-1 aştepta, ceea ce nu cunoscuse încă şi de aceea va fi venit în această insulă, să respire-aerul ei iodat, să se sature de lumină, lângă sfincşi egipteni inundaţi de soare... Câţi se suportă, însă, prea uşor pe ei înşişi?... înnoptase bine când am coborât.
                                       culoarea romei
     Am trăit câteva luni în Roma, fără panica mara-toanelor între două trenuri, dar şi fără degajarea ce ţi-o dă graba. Impresiile s-au amestecat, uneori contradictorii, alteori influenţate de motive strict personale. Mi-e mult mai uşor, parcă, să-mi aduc aminte ceva sigur dintr-un oraş prin care am trecut o singură zi. Poate şi de aceea e mai simplu, în general, să-i judecăm pe alţii decât pe noi înşine. Oraşele unde, un timp, ne-aru pierdut starea de călători rămân o formă a noastră de-a fi, expirată şi acoperită de altele, şi ar trebui probabil să ne dispensăm de multe detalii subiective ca să cântărim totul exact, dacă o astfel de experienţă ar fi cu putinţă.
     Oricât ar părea de curios, la Roma plouă mai mult decât în Londra, cea îmbibată de ceţuri. Numai că ploile din „cetatea etemă“ sunt ploi care trec repede; ploi rapide,
italia
281
nervoase, urmate de soare. Rareori, se întâmplă să dureze, să se cearnă putrede, ca la noi, toamna. De altminteri, Romei nu-i convine cerul închis. Ploile o îmbătrânesc. O spală de zgomote, de mirosul de benzină arsă, dar şi de legende. îi iau din distincţie şi din cordialitate, o fac să pară posacă. Marc Aureliu călăreşte singur, atunci, prin pânza de apă, pe calul său de bronz înverzit de pe Ca-pitoliu. Fântânile îşi cam pierd spectatorii. Cumva, deşi pare mai „istoric", oraşul îşi modifică relaţiile cu istoria... nu istoria camavalescă din restaurantele cu preţuri pipărate unde chelnerii servesc îmbrăcaţi în toga de pe vremea lui Cezar, ci aceea din zidurile roşii peste care vântul a risipit urmele celor ce-au intrat în Roma ca pelerini sau cuceritori, umiliţi sau aroganţi...
     Cred că piramidele egiptene ar fi mai puţin utopice în ploaie, după cum tragediile lui Shakespeare au nevoie de castele otrăvite de ceaţă. La Roma, piatra cere vremea frumoasă de după ploaie, când pisicile se întorc să doarmă la soare pe treptele din Colosseum, lumina şiroieşte pe coroanele .pinilor, iar oraşul îşi recapătă culoarea sa naturală. E vorba de un roşu evaziv, ruginos şi spălăcit, întâlnit, mai ales, în cartierele istorice; ceva între sângeriul pământurilor bogate în oxizi de fier şi tonurile argi-loase ale unui tablou de Leonardo, Şart Gerolamo, aflat la Pinacoteca Vaticanului; şi diferit de cel de pe zidurile Veneţiei, care e romantic.
282
drumuri prin memorie
    N-am reuşit sâ aflu când şi de ce au început romanii să-şi zugrăvească astfel casele. M-am oprit la opinia celor care consideră că motivul a fost dorinţa de a combate, de a atenua, lumina prea crudă. Opţiunea a căzut, însă, în desuetudine. Arhitecţii moderni renunţă treptat la această culoare veche, poate cea mai potrivită cu vârsta şi clima Romei. Zidurile zugrăvite în roşu reţin surplusul de lumină ca un burete, temperează amiezile prea fierbinţi şi dau până şi tristeţilor un aer de nobleţe. Strecurându-mă prin valurile de pietoni de pe Via del Corso, unde înghesuiala maşinilor şi autobuzelor devine la anumite ore insuportabilă, am reuşit aproape de fiecare dată să-mi regăsesc liniştea, după câţiva paşi, cotind în direcţia Panthe-onului sau, invers, a Pieţii Spaniei...
istoria parcursă în spaţiu
     Coborând prima oara pe peroanele Romei, mtr-o după-amiază de iulie, am remarcat, chiar la ieşirea din gara Termini, un fragment de zid modest, lutos, spălăcit de soare. Am aflat după aceea că e o parte din zidul lui Servius Tullius, cea mai veche amintire reală a cetăţii eterne. Când a fost înălţat nu existau, încă, nici Tacit, nici Traian, iar undeva la izvoarele memoriei noastre colective dacii îşi arau paşnic pământul.
     Ulterior, m-a surprins faptul ca mulţi străini de Roma nu dau nici o atenţie acestui prim vestigiu. Trec pe lângă el, indiferenţi. îl consideră, probabil, pus acolo pentru decor sau lipsit de însemnătate. Vor să vadă ruinele celebre, din For, de la Colosseum, nu se opresc lângă „un fleac“, de care nu le-a vorbit nimeni. „Grăbeşte-te încet“ e o recomandare ieşită din uz. Cum ieşită din uz e si moda din
              j                   t             *
secolul trecut care cerea romanticilor, sosiţi în Italia, să-şi arate pietatea pentru toate urmele istoriei şi să se scoale
284
drumuri prin memorie
devreme, pentru a contempla răsăritul soarelui pe Via Appia.
    Ce-i drept, Roma nu te pune în încurcătură ca Egiptul sau Grecia. în Egipt, te urmăreşte permanent gândul că istoria e ceva fragil şi secundar, în care omul a ridicat piramide pentru a ieşi în afara ei. La picioarele Sfinxului, nu te mai miri că din palatele faraonilor n-a rămas absolut nimic. Ele ţineau de o istorie perisabilă, fără nici o şansă de a înfrunta timpul. în tot ce are durabil civilizaţia egipteană, există o nostalgie metafizică în faţa căreia istoria nu poate face altceva decât să tragă cu tunul în surâsul Sfinxului, într-o clipă de furie ridicolă. în Grecia, modernitatea se sprijină pe istoria antică. între ele nu e nimic. De aceea, poţi avea impresia că zeii, de care istoria antica e intim legată, mai umbla uneori, la ore convenabile, pe cărările bătătorite de capre. în schimb, la Roma, istoria e singură stăpână. Inclusiv legendele u aparţin. Oriunde te întorci, te afli înăuntrul istoriei, ceea ce face din Roma un oraş mult mai accesibil. Şi, într-un fel, mai comod pentru spirit. Abia aici poţi înţelege bine versul lui Horaţiu, Grecia învinsă i~a învins pe învingători. Căci împotriva filosofîei şi a miturilor (autentice, nu pastişate, cum sunt cele romane), cohortele erau neputincioase.
    La Roma, alegi nu între „timpul mitologic” şi „timpul istoric”, ca în Egipt, ci îhtre vârstele istorice, pe cea care te atrage mai mult. Există o Romă care a ascultat în
italia
285
For discursurile lui Cicero, alta care a văzut vizigoţii lui Alaric plimbându-se speriaţi printr-o cetate cucerită şi alta care l-a găzduit pe florentinul Buonarroti, iubindu-1, însă, pe Rafael; există, apoi, fântânile baroce şi, în sfârşit, oraşul modem, străzile arhiaglomerate unde cei grăbiţi preferă să meargă pe jos, plus vântul răscolind pinii în timp ce pe colina Gianicul un arhaic tun-orologiu anunţă în fiecare zi, punctual, ora 12, neauzit de nimeni... Alte capitale îşi retrag, de obicei, istoria în muzee şi arhive. La Roma, aşa ceva e cu neputinţă. Strada însăşi e o formă a istoriei. Iniţialele latine SPQR (Senatus Populusque Romanus) continuă să figureze peste tot, ca o iscălitură heraldică, pe documente, pe monumente publice şi chiar pe tramvaie. Multe biserici adăpostesc în criptele lor stafiile zeilor defuncţi ca la Santa Mana sopra Minerva. Şi chiar dacă nu-i adevărat ce se zice, că în imediata apropiere a caruselului de maşini din piaţa Veneţia ar ţipa, încă, noaptea un vultur cuibărit pe roca tarpeiană, nu e nici o surpriză să găseşti un muzeu de „antichităţi" suprarealist, care îngrămădeşte în aceleaşi încăperi mobile din. Seicento, mai mult sau mai puţin autentice, hărţi vechi, tablouri lipsite de valoare în somptuoase rame rococo, piese de „aurfăurărie" (cum prefera Mateiu Caragiale să spună în loc de „orfevrărie"), lampadare de fier forjat, volume in-folio îngălbenite şi pline de praf, pipe de majolică şi imitaţii de vase etrusce.
286
drumuri prin memorie
     Un oraş e un oraş, nu un muzeu. De altfel, Jules Michelet avertiza ca Roma nu cere să fie văzută ca un muzeu, ci ca Roma. Mai mult decât orice alt oraş, însă, Roma îţi oferă o şansă rară. De a parcurge in spaţiu istoria. Uneori, pe aceeaşi stradă. Nicăieri n-am avut un sentiment asemănător. După câteva zile de hoinăreală, nu mi s-a mai părut deloc bizară acea sentinţă din Seicento care a pus capăt unei dispute dintre Roma şi Napoli pe tema dreptului la preeminenţă: „Numai romanii pot spune cu mult adevăr, fără să întreprindă călătorii, că au peregrinat prin tot universul".
     Dar şansa nu e lipsită de riscuri. Mulţi turişti devin repede victimele salturilor în timp, aleargă derutaţi dintr-un loc în altul ca într-un fel de aventură hipnotică, înarmaţi cu opuscule naive, „Roma în şapte zile", „Roma în trei zile" sau, cel mai economicos dintre toate, „Roma văzută de pe Monte Pincio", uitându-se mai mult în ghi-duri decât în jur şi, adeseori, pleacă fără să ştie şi altceva decât ce puteau citi acasă.
                                                  ruine
     Ceva din cordialitatea acestui oraş, pe care sicilienii îl bârfesc, iar nordicii îl detestă, m-a ajutat să suport mai uşor starea de disconfort care pune stăpânire pe mine când îmi părăsesc bârlogul de sedentar. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că ruinele Romei n-au misterul ruinelor din Egipt şi nici farmecul celor din Grecia. Mai mult - aici vorbeşte romanticul din mine n-au acea tristete subtilă şi seducătoare care face din palatele bolnave ale Veneţiei un confident rar. în minele Romei nu e nimic bolnăvicios, de natură să încurajeze lamentaţiile sentimentale, deşi s-a glosat mult, mai ales în secolul trecut, pe tema „Roma e moartă“. Zidurile aureliene, spre care barbarii vor fi privit îndelung, cu teama, înainte de a cuteza să cucerească o Romă ce nu mai avea putere decât să tremure, nu inspiră decât o melancolie istorică. îţi spui că prestigiul Romei antice a jucat, în confruntările cu barbarii, un rol militar.
288
drumuri prin memorie
     Faptul e cu atât mai surprinzător cu cât a existat o vreme în care Urbea devenise un sat. Atunci, păstorii dormeau pe scara de la Aracoeli, Termele lui Caracalla ajunseseră depozite de fan, iar Palatinul era acoperit şi el de fanare, ceea ce a dus la apariţia unor străzi cu nume curioase pentru fosta „capitală a lumii": via del Monte delle Capre, via dei Foraggi, via dei Fienili, via del Boschetto... Pare de-a dreptul stranie azi pe via dei Fori Imperiali ideea unei Rome rustice, întoarsă la miturile pastorale, dar turmele au avut drept de tranzit pe străzile centrale ale „cetăţii eterne" până spre sfârşitul secolului trecut! Nu-ţi vine să crezi şi totuşi e adevărat. Rafael visa la reînvierea gloriei antice întâlnindu-se pe străzi cu păstorii de capre. Pentru a reveni la cifra de un milion o sută de mii de locuitori, cât număra pe vremea lui Diocleţian, Romei i-au fost necesare şaptesprezece secole! Sub ultimul roman (ce se chema, întâmplător, la fel ca întemeietorul cetăţii, Romulus), ea mai avea doar o sută de mii de şuflete, iar în Evul Mediu numai şaptesprezece mii.
     în ciuda acestei lungi decadenţe, ruinele Romei nu şi-au pierdut aerul imperial. Fortificate cu injecţii de ciment, ele reuşesc să nu pară tolerate în oraşul modem, cum se întâmplă prin alte părţi. Dimpotrivă, oraşul modem stă sub autoritatea lor, dată de vechime. Două poduri antice, Pons Fabricius şi Pons Aelius, suportă, la fel ca podurile celelalte, valurile de maşini care trec peste
italia
289
Tibru. Tăbliţele cu numele străzilor şi numerele caselor se învecinează în multe locuri cu inscripţii în limba latină. Subsolul, plin de surprize arheologice, ridică mari dificultăţi în calea prelungirii metroului, obligând municipalitatea să ia în serios perspectiva de a face din centrul istoric un teritoriu rezervat exclusiv pietonilor, dar o Romă fără ruine ar fi nu numai un oraş fără trecut, fără nobleţe, ci şi fără un stil propriu. Căci, cum zicea Maeterlinck, ruinele purifică tot ceea ce de la căderea Romei capriciile, extravaganţa şi ignoranţa n-au încetat să-i aducă,
                                                    capitoliul
     Pe sub pinii de la poalele Capitoliului, m-am întors cu duioşie la orele de latină din liceu, când scandam cu toţii, în cor, Eheu! fugaces, Postume, Postume,! Labuntur anni..., în vreme ce ne ziceam, caîntr-o butadă a lui Heine, că, dacă n-ar fi ştiut si ar fi trebuit să îhvete latina, cum trebuia s-o facem noi, romanii n-ar mai fi avut timp să cucerească lumea... Pe atunci, Capitoliul însemna pentru mine doar legenda cu gâştele salvatoare, iar, dintre împăraţii romani, Marc Aureliu mă interesa cel mai puţin. Ce puteam înţelege din melancolia unui împărat stoic, ros de insomnii, care, pe frontul luptelor cu barbarii, ceruse să i se ridice un cort simplu, de soldat? Morala nu e o specialitate a adolescenţei. îmi trezeau interesul, mai degrabă, isprăvile lui Caligula, care a decapitat statuile lui Jupiter pentru a i se sculpta capul său în loc, sau ale urmaşului lui Marc Aureliu, Commodus, care, spre deosebire de tatăl său, adora luptele cu tigri, nu filosofia. Pe
italia
291
Marc Aureliu l-am descoperit târziu, când am fost în stare să citesc cu alţi ochi sfaturile din Meditaţii. Cum ar fi acesta: în fiecare seară să judeci ce-ai făcut peste zi. Cu toate că, la drept vorbind, nu ştiu de cât folos mi-au fost asemenea recomandări înţelepte...
     Pe Capitoliu, ai parte de o surpriză. Te pregăteşti să vezi leagănul antichităţii romane şi, la capătul scării ample, te trezeşti îh plină Renaştere. Laurii de rege al poeziei, Petrarca i-a primit pe un Capitoliu ruinat, unde caprele mai păşteau iarba. Aşa cum arată acum, Capitoliul a fost gândit şi desenat de Michelangelo. Două statui colosale ale dioscurilor păzesc intrarea într-un patrulater străjuit din trei părţi de palate-muzeu. în centru a fost adusă una din rarele statui ecvestre ale Romei antice (unde, înainte de Sylla, nu s-a tolerat să fie reprezentat cineva altfel decât în picioare); cea a lui Marc Aureliu. Bronzul a scăpat de distrugere în Evul Mediu datorită unei confuzii. S-a crezut că-1 reprezintă pe Constantin, împăratul care i-a scos pe creştini din catacombe; altminteri, ar fi fost topit.
     Vizitatorii sunt, în genere, puţini. Dar ei adoptă, fără să le atragă nimeni atenţia, stilul de a merge printr-un muzeu; vorbesc în şoaptă, examinând cocleala verzuie de pe statuia lui Marc Aureliu, aurită odinioară. Cu braţul întins, împăratul filosof arată spre o stradfl din apmpiFif* ce se cheamă via della Consolazionr.
                             duminică dupa-amiază
    Stendhal pretindea că sunt zile în care frumuseţea climatului Romei ajunge pentru fericire. Dar eu niciodată nu m-am simţit mai descumpănit, Ia Roma, ca în duminicile frumoase în care nu ştiam cum să-mi umplu timpul.
    De obicei, după-amiaza, o porneam pe via del Corso, spre Piaţa Veneţia, unde recitalul de balet cu mâinile dat de agentul de circulaţie era totdeauna un spectacol interesant. Mult mai interesant decât monumentul lui Victor Emanuel al II-lea care domină piaţa cu estetica lui dubioasă. Dădeam, apoi, o raită prin For, verificându-mi cunoştinţele de limbă latină, din ce în ce mai uzate, şi minunându-mă cât de credibil e spectacolul arheologic regizat, acolo, din vestigiile găsite. în acea vreme, izbucnise un mare scandal fiindcă la poarta Pinciana fuseseră doborâţi câţiva pini pentru a se uşura circulaţia. Un torent de diatribe se abătuse asupra edililor, acuzaţi de a fi pro-
italia
293
fanatori. Dar câţi ştiu câ săpăturile au scos la lumină Forul roman (sau, mai exact, ce rămăsese din el) abia la începutul secolului al XX-lea? Prin Evul Mediu, coloanele şi statuile din For erau arse în cuptoare pentru a se obţine var. Pietrele templelor erau luate şi folosite ca material de construcţie, iar ceea ce rămânea pe loc dispărea în pământ. Celebrul For, unde barbarii vor ti intrat, prima oară, intimidaţi, şi-a pierdut până şi numele. Se chema, inclusiv în Renaştere, Campo Vaccino, întrucât, din carieră de marmură, vâlceaua dintre Capitoliu şi Palatin ajunsese târg de vite. Ne putem convinge cum arăta locul, atunci şi în secolele următoare, privind tablourile unde Poussin şi Claude Lorrain l-au pictat în Seicento. Lui August îi plăcea să se laude că a găsit o Romă de argilă şi a lăsat una de marmură. După prăbuşirea imperiului, argila şi-a luat, însă, revanşa.
     Mă duceam, după aceea, să mă aşez pe o bancă lângă parapetul de pământ şi piatră ce mărgineşte Forul lui Traian. Turişti de provenienţă pestriţă bateau în toate direcţiile via dei Fori imperiali, privind, ca de obicei, Roma mai mult prin vizorul aparatului de fotografiat; ui schimb, pe băncile şi aleile din apropierea Columnei lui Traian, familiari ai cartierului îşi petreceau orele libere în scene de o intimitate aproape provincială. în acele ceasuri, în care nu mă solicita nici o treabă urgentă în calitatea mea de corespondent de presă, satisfăceam cerinţa
drumuri prin memorie
294
lui Gautier care susţinea că, pentru a călători într-o ţară, trebuie să fii străin. Uneori, urcam scara pe care poţi ajunge, în interiorul columnei, până în vârf, pentru a studia miile de nume zgâriate în marmură. Unele vechi de patru secole. Aşa am descoperit un amănunt interesant. Aceste semnături dezvăluie nu numai dorinţa semnatarilor de a forţa eternitatea să le reţină numele, ci şi o evoluţie a gustului estetic. în Seicento, când pasiunea pentru antichitate a cedat locul pasiunii pentru baroc, ele se întrerup, ca să reapară în epoca de triumf a neoclasicismului.
     Spre seară, mă întorceam să văd lumina căzând oblic peste Palatin şi Capitoliu. Roca tarpeiană se înroşea în amurg şi mă întrebam când se va fi născut legenda lui Romulus şi Remus, cei alăptaţi de lupoaică. Fiindcă gemenii au fost adăugaţi, relativ târziu, celebrei sculpturi etrusce din muzeul capitolin.
                                        colosseum
     Juvenal, care a lansat expresia „pâine şi circ", într-o satiră, reproşând Romei în decadenţă că nu mai avea altă ambiţie decât să mănânce şi să se distreze, găsea, totuşi, normale spectacolele din Colosseum. Fără să se dea în vânt după ele, Tacit le scuza, zicând că sângele vărsat în luptele de gladiatori era fără valoare. Pliniu le motiva cu argumentul că sângele îi obişnuia pe spectatori cu dispreţul stoic faţă de viaţă. Puţini dintre strămoşii noştri mai cultivaţi s-au îngrozit de masacrele din Colosseum unde ' cei ce scoteau cadavrele afară, ca să poată începe altă luptă, îi împungeau cu furca pe gladiatorii căzuţi, pentru a vedea dacă mai trăiau, omorându-i pe cei care simulau moartea. G citat, de regulă, exemplul lui Seneca, sfetnicul lui Nero, care a mers o singură dată sa asiste la, jocuri" şi a plecat acasă înspăimântat. Plebea, în schimb, umplea până la refuz „tribunele". Jubila urmărind măcelurile în care fiarele sălbatece erau puse să se bată între ele (Ici cu
296
drumuri prin memorie
tigri, leoparzi cu lupi), iar condamnaţii la moarte îşi jucau şansa, sperând că mulţimea se va arăta indulgenta, în caz de înfrângere, şi va ridica degetul mare în sus, în aşteptarea deciziei din loja imperială, unde împăratul şi împărăteasa stăteau pe tronuri de fildeş. Plăcerea,jocului”? în acelaşi timp, o drama neagră s-ar fi jucat cu succes, aflu, două sute de ani, la Teatrul lui Marcellus, tocmai pentru câ brigandului care trebuia sâ sfârşească, torturat, în spectacol, îi era substituit în tabloul final un condamnat la moarte care era, realmente, crucificat.
    Intrând pe sub una din arcadele Colosseumului, mă aşteptam, după tot ce citisem despre acest amfiteatru, să găsesc un decor sumbru. Când colo, am nimerit într-o digresiune aproape idilică a amiezii de pe străzile Romei. Sute de pisici îşi aflaseră acolo un refugiu tihnit, de unde nu le gonea nimeni. îşi făceau în voie siesta, tolănite pe trepte. Şopârle bete de soare dormitau şi ele pe pietrele calde, fugind între crăpături doar când le speria vreun zgomot. în rest, nimic, nici o umbră, îii afară de a unor bătrâni reumatici ce stăteau în faţa unei table de şah, dezbrăcaţi de cămăşi şi desculţi. Greu s-ar putea imagina o replică mai derutantă pentru o arenă în care Roma şi-a jucat spectacolul sinuciderii morale.
    Ruinele Colosseumului sunt parţial trucate. Renovări abile ascund vârsta recentă a ultimelor două etaje. Erau necesare aceste renovări fiindcă o bună parte din tra-
italia
297
vertinul prăbuşit de marele cutremur de care vorbeşte Petrarca a fost luat şi „mutat" în diverse palate din Roma, în cele patru veacuri cât Colosseumul a fost carieră de piatră. Prin secolul al XlX-lea, mai creştea acolo o vegetaţie acaparatoare. Un botanist englez a tipărit o carte, Flora Colosseumului, în care enumera patru sute douăzeci de specii de plante, „cultivate" de vânt printre pietre. Spre regretul romanticilor, această vegetaţie a fost înlăturată şi arena a rămas goală, ca un crater de vulcan stins.
    Mă uitam în jur uimit Dacă şopârlele sunt fireşti între ruine, nu ştiu cărui regizor i-ar fi venit ideea să umple treptele Colosseumului cu pisici somnoroase.
                       castelul sant’angelo ţi misterele eleuslne
    Oricât mi-ar plăcea să las în seama hazardului cunoaşterea unui oraş, trebuie să constat că acest obicei mi-a jucat şi feste. Când se nimerea să trec printre îngerii de piatră de pe podul care traversează acolo Tibrul, mă izbea profilul bizar al Castelului Sant’Angelo; profil de fortăreaţă înverzită de ploi şi de licheni, cu un tum cilindric de travertin poros. Dar, de fiecare dată, castelul mi se părea a fi doar mormântul unui Ev Mediu secret. Abia când m-am decis să-mi verific prima impresie, m-am lămurit că istoria lui cuprinde, ca nici un alt edificiu, aproape toată istoria Romei.
    Iniţial, a fost mausoleul lui Adrian, unul din cele mai Interesante personaje ale lumii antice. Mai târziu, le-a servit papilor ca refugiu în caz de pericol. Prin Quattro-cento s-a săpat chiar un coridor subteran care lega castelul cu Vaticanul, iar statuile au fost folosite drept proiectile lansate de pe creneluri. în plină Renaştere, Benvenuto
italia
299
Cellini a stat un timp închis acolo, urmat la câteva decenii de Giordano Bruno care n-a mai ieşit decât pentru a fi ars pe rug. Castelul e acum muzeu. O legendă (un înger i-ar fi anunţat papei Grigorie, pe parcursul unei procesiuni expiatorii, sfârşitul epidemiei de ciumă) a făcut să se estompeze şi prin schimbarea numelui caracterul său de necropolă antică.
     Adriajn era o fire ciudată şi complexă. Se amuza să spună Senatului că „un om care îşi bazează argumentele pe treizeci de legiuni înarmate are dreptate totdeauna", dar era plin de superstiţii. Studiase matematica, filosofia, literatura, sculptura, dar şi cânta, picta şi compunea. încuraja artele, dar l-a omorât pe Apolodor. Contractase o veritabilă pasiune pentru astrologie şi îşi făcea singur horoscopul. Se iniţiase în misterele Egiptului antic şi s-a dus de dojiă ori Ia Eleusis unde mitologia greacă şi preoţii zeiţei Demeter făgăduiau revelaţia a ceea ce va fi după moarte. în ultimele ore ale agoniei, împăratul a compus, însă, câteva stihuri anxioase, o invocaţie de muribund, mărturisind, zice Maeterlinck, adevărul că nimeni n-a trădat secretele eleusine deoarece ele nu existau. Nu poţi trăda neantul...
                Animula vagula, blandula,
                Hospes comesque corporis Quae nune abibis in loca Pallidula, rigida, nudula,
                Nec, ut soles, dabis jocos.
300
drumuri prin memorie
     Istoricii povestesc că împăratul ar fi cerut medicului său un pahar cu otravă de cucută, ca să-şi pună capăt suferinţelor agoniei, şi că acesta, pentru a nu-i îndeplini porunca, s-a omorât. Chiar dacă episodul nu-i adevărat, Adrian era la acea oră un mizantrop bolnav, familiarizat cu moartea.
                                     roma şi barocul
     Cineva zicea că dialectul vorbit la Roma e „un baroc de complimente". Formula e politicoasă, căci il roma-nesco e, de fapt, la fel de bogat la expresii curtenitoare şi în invective, născut dintr-o mare plăcere a celor ce-1 vorbesc de a se auzi. Superlativul belissimo e mai frecvent folosit decât bello şi oricine poate fi dottore sau maestro, chiar dacă n-are studii, ceea ce îl descumpăneşte pe străinul neobişnuit să primească, gratuit, asemenea titluri.
     Clasică prin vechime, Roma e un oraş cu suflet baroc. Pieţele ornate în viziunea din Seicento fac parte din „spiritul locului", la fel ca marmura care participă la fanteziile apei în fântâni mitologice. Nicăieri barocul nu e mai puţin emfatic. Ostentaţia de aiurea este, la Roma, exaltare sinceră, îndreptăţindu-1 oarecum pe Burckhardt să spună că barocul vorbeşte tot limbajul Renaşterii, dar îhtr-un dialect sălbatic.
                Bemini a exprimat cel mai bine această vocaţie barocă a Romei. Colonada din Piaţa San Pietro e, în mod
302
drumuri prin memorie
explicit, expresia Romei triumphans din veacul Contrareformei. Patru rânduri de coloane monumentale supraveghează de o parte şi de alta imensul spaţiu al pieţei. Obeliscul înălţat in centru, adus în antichitate la Roma, din Heliopolis, îşi declină umbra pe o roză a vânturilor încastrată te pavaj. Intre el şi cele două fântâni din piaţă, o dală de marmură fixează locul de unde cvadrupla colonadă dorică se vede ca un singur rând de coloane. Totul arată ca sub o lupă ce măreşte de mai multe ori. Masivitatea coloanelor e a acelora de la Kamak. Si sensul
                                                1
oarecum acelaşi. La Kamak, arhitecţii au intenţionat să impună prin dimensiunile copleşitoare. Barocul retoric din Piaţa San Pietro vrea şi el să interzică, prin grandoare, orice îndoieli si dileme...
              i
    în Piaţa Navona barocul a creat cea mai frumoasă dintre fântânile Romei. Alegoriile a patru fluvii, Dunărea, Gangele, Nilul şi Rio de la Plata, executate de elevii lui Bemini, domină un mare bazin te mijlocul căruia se găseşte o stâncă de travertin străpunsă de galerii. Aerul umbreşte grota de unde iese calul marin, simbol al Dunării, şi luminează gestul personajului ce reprezintă Rio de la Plata care-şi protejează ironic privirea cu braţul ca să nu vadă faţada bisericii S. Agnese in Agone construită de Borromini, rivalul lui Gian Lorenzo. Jeturile de apă îşi dau propriul spectacol, completând piatra, ca şi cum statuile s-au dezvoltat din fantezia aerului şi a apei.
    Acolo te convingi că fântânile Romei curg şi astăzi baroc.
                                                 fântânile
     Apa, risipită din sute de fântâni, fereşte Roma de ariditate. Când nu beneficiază de o întreagă scenografie, această apă se prelinge printr-un simplu orificiu din faţada unei clădiri deasupra unui bazin de marmură. Rezultatul rămâne acelaşi, confirmând că meşterii italieni au avut geniul fântânilor. Datorită lor pieţele sunt la Roma veritabile oaze pe traseele călătorului excedat de traficul modem. Obosiţi de cât au umblat, să privească prin broasca din poarta palatului cavalerilor de Malta, pe Aventin, pentru a vedea decupat exact conturul cupolei de la San Pietro, sau să caute „gura adevărului", care s-ar închide, pasămite, peste mâna mincinoşilor, pietonii se strâng să „asculte" fântânile. Stau, nemişcaţi, şi ascultă intr-un fel de semiobscuritate a liniştii ploile monotone şi confidenţiale din marmură. Le-am ascultat şi eu, prins in mrejele acestor fântâni ce emană parcă un câmp magnetic subtil şi provoacă o hipnoză uşoară, care te purifică, reducând totul
304
drumuri prin memorie
la un prezent strict, retrogradat din grijile obişnuite.
     Spre seară, mă opream uneori pe treptele din faţa fântânii Trevi, uitându-mă absent la tritonii şi caii înhămaţi la carul lui Neptun. Sculpturile, în marmură lăptoasă, perfect adecvată ambianţei, n-au o valoare estetică Iii stare să le asigure o existenţă independentă de cadrul pentru care au fost concepute. Ele seamănă atât de bine cu stilul lui Bemini încât, în grabă, mulţi chiar le atribuie maestrului barocului. în realitate, ansamblul fântânii Trevi a fost creat în maniera lui Bemini, mult mai târziu, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Niccolo Salvi. O legendă graţioasă pretinde că o monedă aruncată aici în apă e deajuns să cumpere certitudinea reîntoarcerii la Roma. Nimeni nu crede serios, dar fiecare pleacă având o monedă în minus.
     Faptul că în bazinul fântânii Trevi s-a filmat escapada nocturnă si frenetică din La dolce vita a făcut celebru acest
          i
loc strâmt de la încrucişarea a trei străzi (de unde şi numele, derivat din tre vie). Simbolul fetei care arată în basorelief izvorul unor soldaţi romani epuizaţi de sete trece neobservat. Scena din filmul lui Fellini a reuşit să
                                                       i
deturneze interesul curioşilor. Si foarte rar se mai întreabă
                                   * >
cineva dacă fântâna e frumoasă sau nu. De fapt, nu e frumoasă, în orice caz nu poate rivaliza cu cea din Piaţa Navona, însă tirania conformismului turistic acţionează necruţătoare.
                                           piaţa spaniei
    Piaţa Spaniei a fost banalizata prin inflaţia de ilustrate colorate cu „salutări din Roma“ din care, de regulă, nu lipsesc expoziţiile de azalee ce acoperă, primăvara, scara până în vârf. Există şi o fântână aici în formă de barcă, datorată lui Pietro Bemini, tatăl lui Gian Lorenzo. Ideea ei îşi are, se pare, originea într-o întâmplare din timpul marii inundaţii din Seicento când o navă de război a eşuat sub Monte Pincio. Patru deschideri prin care apa ţâşneşte din barcă, două la pupa şi două Ia prova, sugerează tunurile.
    Dar nu fântâna a creat reputaţia Pieţii Spaniei, ci scara monumentală; o scară în pantă dulce, cu treptele de travertin roz-cenuşiu, pe care la orice oră găseşti câteva zeci de străini. Se odihnesc, aşezaţi cu spatele la obeliscul de la Trinitâ dei Monti, şi urmăresc spectacolul străzii. Alături, într-o clădire veche se află camera unde s-au consumat insomniile romane ale unui romantic englez, John
drumuri prin memorie
306
Keats. Am trecut de multe ori prin dreptul ei, dar nu m-am învrednicit să intru, amânând mereu acea vizită. E un regret pe care nu mai am cum să-l răscumpăr decât dacă voi mai ajunge vreodată în Piaţa Spaniei, ceea ce nu prea cred să se întâmple.
    în împrejurimile Pieţii Spaniei, prin vechile hoteluri şi cafenele, se mai păstrează ceva din atmosfera boemei artistice de odinioară, în ciuda faptului că vestitele modele romane ce pozau în studiourile artiştilor din Settecento şi din Ottocento au fost înlocuite pe scara lui Francesco de Sanctis de tineri al căror gust pentru vestimentaţia voit sordidă eu, cel puţin, nu-1 înţeleg. Pe strada Condotti a stat câtva timp Leopardi, în obişnuita sa solitudine. Galilei, Velâsquez, Ingres, Gogol, Gounod au peregrinat şi ei pe aceste străzi. Locul e foarte frumos, mai ales după-amiaza şi spre seară, când lumina îndulceşte travertinul. Şi când, vorba lui Renan, fiecare are posibilitatea să-şi aleagă, privind ce-i arată Roma, virtuţile şi erorile ce-i corespund.
                                roma şi michelangelo
    Pietâ de la San Pietro e o durere albă. O durere aproape diafană, putând să privească moartea cu seninătate. E, vizibil, o operă de tinereţe, creată la douăzeci şi trei de ani şi singura semnată de Michelangelo: Michael Angelus Bonarotus Florentinus faciebat. Vasari povesteşte că, întâmplându-se într-una din zile să intre în încăperea unde se afla marmura, modelată cu „o desăvârşire pe care natura cu atâta trudă obişnuieşte să o dăruiască doar cămii“, Michelangelo a dat peste un grup de lom-barzi care nu mai pridideau cum să laude lucrarea, dar o atribuiau lui Cristoforo Solari din Milano, poreclit II Gobbo, Cocoşatul. N-a scos atunci nici o vorbă, însă, noaptea şi-a luat dălţile, s-a strecurat înăuntru, însem-nându-şi numele în piatră. Mai târziu, n-a repetat gestul. Era prea conştient că nu mai era necesar... Nu-1 înţeleg pe Stendhal, acru în însemnările despre Pietâ.
m
drumuri prin memorie
     Statuia lui Moise din biserica San Pietro in Vincoli e o mânie alba. Ea aparţine unui Michelangelo matur. Cu barba revărsată până aproape de genunchi, cu braţele goale şi muşchiuloase, impunător, Moise are alura unui atlet. Albul suferind din Pietâ devine aici autoritar şi viril. Privirea e mândră, voluntară, neînduplecată. Lângă acest Moise cu buzele cărnoase şi sprâncenele încordate de presimţiri, orgoliul nu ţi se mai pare un păcat. Dimpotrivă, cuvântul sună frumos, exprimând o demnitate greu de confundat cu altceva.
     Baudelaire zicea că zadarnic caută un sculptor să se situeze într-un punct de vedere unic; spectatorul care se învârte ăi jurul figurii are posibilitatea să-şi aleagă o sută de puncte de vedere diferite, numai pe cel bun nu. S-ar putea ca nici eu să nu-mi fi ales punctul bun uitându-mă la Moise, dar atunci nu-mi rămâne să spun decât că acesta a fost cel din care am văzut-o eu.
     în stihurile unde descrie supliciul trudei sale de patru ani pe schelele din Capela Sixtină, unde trebuia să stea culcat pe spate, cu obrazul stropit de picăturile ce cădeau din penel, Michelangelo neagă că e pictor, ne io pittore. Cei ce au luat mărturisirea în litera şi nu în sensul ei, reproşându-i lipsa de vivacitate coloristică, au trecut cu uşurinţă peste faptul că Michelangelo a schimbat în frescele din Capela Sixtină doar uneltele, deoarece şi cu penelul a sculptat. Paleta sa are culorile pietrei. Sfinţii au
italia
309
braţe de gladiatori. Orgia de muşchi, la personajele biblice, i-a putut enerva pe unii, Ruskin o socoteşte insolentă, dar dincolo de logica anatomică artistul a urmat o logică a sa. Paradisul pictat de Michelangelo e auster şi gol. în el există doar arborele Cunoaşterii şi Adam şi Eva care trebuie să se hotărască dacă vor înfrunta riscul de a şti.
    Judecata de Apoi a fost pictată un sfert de secol mai târziu. Culorile ard violent pe zid. Febra sumbră a cărnii, apoteoză a nudului, străină de orice lascivitate, senzaţie de comoţie cerebrală, de muşchi care urlă, tragism sublim cu Lucifer conceput frumos; Michelangelo e aici un pictor al păcatului şi al morţii, iar umbra lui Savonarola, ce-1 tulburase îh tinereţe la Florenţa, trece, parcă, printre trupurile goale, bântuite de un tumult care sparge limitele subiectului... Teribilă trebuie sa fi fost perplexitatea celor deprinşi să adore îngerii lui Rafael, bine hrăniţi şi trandafirii...
                                          via appia
     Dacă-1 credem pe Petroniu, în unele cetăţi romane zeii erau mai numeroşi decât locuitorii. Nici unul nu mai trece acum pe Via Appia, cea mai celebră dintre şoselele construite de romani, pe care centuriile mărşăluiau spre Capua şi Brindisi.
     După ce a cucerit Grecia, Roma şi-a pus şoselele la dispoziţia culturii greceşti. Filosofii greci au pornit în lume pe drumuri romane, apăraţi de cohorte romane şi de Dreptul roman. Creştinismului, Roma i-a dat o limbă universală pentru a se ruga. Pe un drum ca Via Appia apostolul Petru l-a întrebat pe Isus Quo vadis, Domine?
     Acum, Via Appia nu mai duce nicăieri. Iese din Roma ca o greşeală discretă. Pietrele sunt lucioase, lustruite de paşi, dar, în timp ce mergi, te miri că soarele continuă să coboare spre asfinţit... Primul orologiu solar din Roma antică a fost de manufactură greacă, adus din Catania. Şi cum Catania se afla la trei grade est de Roma, ora nu
italia
311
corespundea. Până ce meşterii au izbutit, abia după un secol, să-l regleze, timpul indicat nu era cel real. Pe Via Appia, diferenţa ajunge la veacuri...
     Dar n-ar fi mai corect să spun că Via Appia duce oriunde, nu nicăieri! Cel puţin, pentru cei care nu consideră reveriile o pierdere de vreme. Iar dacă duce oriunde, nu mai are nici o importanţă că e părăsită şi străjuită de pini ticăloşiţi de singurătate. Suferinţele, era de părere Kierke-gaard, provin din comparaţii. Pe Via Appia, nu mai e nimic de comparat. Pe margini, se găsesc doar necropole anonime. Iarba a ajutat mormintele patricienilor care s-au vrut îngropaţi lângă Via Appia, deoarece credeau că acolo morţii deveneau zei, să-şi piardă identitatea şi să nu mai aibă nimic funerar. Pinii sunt „moderni", n-au nici o legătură cu pietrele inegale şi tocite din pavaj.
     De câte ori m-am dus pe Via Appia, fără să ştiu prea bine ce vroiam să văd, am găsit-o pustie. Şoseaua e îngustă, ca un drum de ţară, şi pietruită pentru mersul pe jos, dar nici măcar amatori de plimbare n-am văzut. După un timp, m-am oprit şi eu. Ce rost avea să continui? Pe un asemenea drum, ajungi departe sau nicăieri în funcţie de cu totul altceva. Ultima oară, am fost într-o zi senină şi caldă, de vară. Vântul abia răcorea pietrele înfierbântate. Imaginaţia trebuia să facă restul.
                                   bacchus bolnav
     Roma interioarelor nu fuge, în genere, de „colaborarea" cu strada. Când se refugiază, o face, de obicei, ca acea soră a lui Napoleon care şi-a construit un balcon închis cu jaluzele verzi, vizibil şi azi pe via del Corso, pentru a spiona Piaţa Veneţia fără să fie observată. Indiscreţie nu tocmai clasică.
     De altminteri, fidelitatea italienilor faţă de clasicism e discutabilă. Odinioară, meseriaşii reproduceau în ghips toate sculpturile antice din muzee şi marfa se vindea imediat. Acum sunt din ce în ce mai rare magazinele de acest fel. Şi nici măcar fermecătoarele florentine din Quattro-cento nu mai reprezintă prototipul frumuseţii ideale ca hi neoclasicism. Mai degrabă amestecul de umbre şi lumini, la fel de brutale, şi apostolii obosiţi din pictura lui Cara-vaggio sunt pe gustul unei Rome ce nu se dezminte în predilecţiile ei baroce.
italia
313
     Acest artist cu biografie de delincvent aflat în atenţia poliţiei, mort pe o plajă singur, de malarie, la mai puţin de patruzeci de ani, şi-a anticipat parcă destinul pictând celebrul Bacchus bolnav aflat la Galeria Borghese. Tot acolo se găseşte David, ţinând în mână capul tăiat al lui Goliat, care trece drept autoportret. Se pare că pe Cara-vaggio îl amuza acest gen de umor negru. Bacchus bântuit de febră are, însă, o tristeţe mistuitoare. Zeu cu figură de adolescent vagabondând pe cheiurile Tibrului după ce s-a înfruptat din viţa de vie ce creştea probabil în Cinque-cento până aproape de Colosseum, el întoarce spre noi nişte ochi mari, abătuţi, înfriguraţi de panică. O mirare copilăroasă alunecă prin privirea sumbră, plină de presimţiri funeste. Pielea are o nuanţă ciudată, malarică, imperceptibil cotropită de umbre ce-i învineţesc buzele şi degetele care strâng un ciorchine. Strugurii sunt şi ei bolnavi, gata să fie striviţi la prima crispare a mâinii. Bacchus nu trebuie decât să strângă pumnul pentru a se sinucide, mustul urmând să i se prelingă peste pielea arsă de febră ca o dâră de sânge... La ferestrele Galeriei Borghese sună toamna, în serile cu nori umflaţi de apă, un vânt galben şi, atunci, primele frunze care cad par să fie cele din cununa aşezată peste părul negru al adolescentului suferind.
tasso nu mai e la modă
    între pinii liniştiţi de pe colina Gianicul, biserica Sânt’ Onofrio rămâne necunoscută celor mai mulţi dintre cei ce se vântură prin Roma. De altfel, de obicei e încuiată şi trebuie să suni la poarta mănăstirii, cerând permisiunea sa vezi mormântul lui Torquato Tasso. înăuntru e frig. Senzaţie de pustiu, uitare şi indiferenţă, în contrast cu somptuozitatea monumentului din marmură de Carrara. Poetul încercat de toate rătăcirile îşi doarme somnul de veci aici, unde a fost găzduit în ultimele zile ale vieţii sâle zbuciumate după ce, urmărit de angoase, plângând disperat în timpul crizelor bolii, colecţionând crucifixe şi amulete, a umblat din loc în loc în căutarea unei păci pe care n-a găsit-o decât în mormânt. Umbrele din biserica rece îl evocă aşa cum îl înfăţişează portretele de epocă, melancolic, slab, cu ochii miopi şi uşor afectaţi de strabism, palid, îmbrăcat mereu în negru, după moda spaniolă a timpului. în marmura mausoleului e sculptat cu ochii spre cer şi arătând cu stânga o carte pe care e scris:
italia
315
O Musa, tu che di caduchi ailori - non circondi la fronte in Elicona. Nefericitul său destin l-a urmărit până în ultima clipă, alegându-i ziua morţii chiar înainte de a urca pe Capitoliu pentru a primi laurii acordaţi lui Petrarca, Acea coroană de lauri i-a fost depusă pe sicriu. Există şi un mic muzeu la mănăstire. Se păstrează în el masca mortuară a poetului, călimara de lemn, o oglindă, un crucifix, un fotoliu, manuscrise, traduceri din Gerusa-lemme liberata. N-am recitit cartea cred că de prin liceu şi mă simţeam, într-un fel, părtaş la răceala acelor camere prin care rareori se abate câte un vizitator, ca şi în biserică unde, totuşi, după cum spun alţii, nu lipseau niciodată în veacul trecut florile, mormântul lui Torquato Tasso fiind pe atunci un loc principal de pelerinaj, mai mult chiar decât mormântul lui Dante de la Ravenna... Să fie veacul nostru mai ingrat cu poezia, prea obosit de egoism şi puţin dispus să compătimească un poet damnat? Tasso nu mai e la modă în secolul vitezei şi ermetismului, se zice. Ceea ce explică, în parte, de ce e ignorată această biserică modestă cu fresce de Peruzzi şi Pinturicchio, retrasă pe o colină cu pini bătrâni de unde Roma se vede învăluită de o ceaţă uşoară de praf. După ce am plecat, am cutreierat aleile parcului de pe Gianicul, bucurându-mă de lumina primăverii înainte de a coborî spre Tibru să iau unul din autobuzele arhipline la acea oră. Poate că ar fi trebuit să cumpăr în prima librărie o ediţie Tasso şi sâ-I recitesc chiar în aceeaşi zi... Sunt, însă, şi eu fiul acestui veac...
                                            ostia antică
     Ostia se află la vreo douăzeci de kilometri de Roma, pe ţărmul Mării Tireniene. La vărsarea Tibrului în mare, ea a fost portul Romei republicane şi antrepozitul Romei imperiale. Nimic din aerul ruinelor dezgropate din pământ nu trădează, însă, ca la Pompei, un destin întrerupt în mod brutal. Priveam statuile de marmură risipite prin iarbă, o iarbă cuminte, respectuoasă, foarte diferită de desfrânarea celei aţâţate de Vezuviu, şi, înaintând pe strada principală a oraşului, Decumanus Maximus, îmi ziceam că Ostia s-a golit, probabil, de viaţă ca arborii uscaţi în picioare. Când a ameninţat-o nisipul, Claudiu a construit pe celălalt mal al fluviului un port nou, mărit ulterior de Traian, una din cele mai ingenioase lucrări ale ingineriei antice. Ostia avea atunci o sută de mii de locuitori şi făcea libaţii mai multor zei decât Roma. După căderea imperiului şi sfârşitul traficului maritim cu Occidentul latin, mlaştinile din această regiune, epidemiile malarice şi
italia
317
reculul litoralului au stins treptat oraşul şi, astfel, el a ieşit din scenă începând din secolul al IV-lea.
     Dezgropata din pământ, Ostia arată a fi fost un oraş mercantil şi în unele privinţe chiar necumpătat, după cum sugerează inscripţia din pavajul de mozaic de la taverna lui Fortunatus - Dicit Fortunatus: vinum crater a quod sitis bibe acesta recomanda să se bea vinul din vase cu două toarte, probabil având în vedere cantitatea apreciabilă băută de fiecare dată... Dar cele mai multe din reconstituirile noastre imaginare sunt false de obicei. Tuci-dide, pomenind de gustul grecoaicelor pentru cochetăria pieptănăturii, scrie că ele îşi prindeau părul cu ace de aur în formă de lăcustă, iar faptul că atenienele preferau părul vopsit blond şi perucile e un amănunt la îndemâna oricui îl citeşte pe Aristofan.
     In teatrul construit de Agrippa, se dau azi spectacole clasice în aer liber. Spectatorii pot întârzia apoi pe aleile Ostiei, uitând că umblă prin cochilia unei alte vârste istorice. Aici lipseşte obsesia dramei pe care sub Vezuviu nici frenezia vegetaţiei ft-o poate consola. Cel venit să afle cum arată un oraş dispărut va sfârşi prin a trăi câteva ore în el, sub măştile unor zei necunoscuţi...
                             o memorie de seră
     în sihăstria anticului Tibur, unde s-a retras în ultima parte a vieţii, la vreo treizeci de kilometri de capitală, pe primul contrafort al Apeninilor, Adrian a poruncit să fie reprodus tot ce-1 impresionase în drumurile sale prin Grecia şi Egipt... un teatru grec, zidurile Academiei lui Platon, o mică vale închipuind canalul canopic al Nilului de lângă Alexandria, un templu închinat lui Serapis de unde provin cele mai multe opere de artă egipteană din colecţiile actuale de pe Capitoliu şi din muzeele Vaticanului... în mod obişnuit, ruinele părăsite desfigurează un peisaj. La Villa Adriana, dimpotrivă, s-a format un fel de complicitate a regnurilor. Zidurile seamănă pinilor bătrâni ce par să dureze şi ei de la început, într-atât s-au solidarizat cu pietrele din jur.
     Amintirile - ne asigură Flaubert - nu populează singurătatea, dimpotrivă, o fac mai mare. Nu pot să cred, însă, că Villa Adriana s-a născut numai din nevoia îm-
italia
319
pârâtului de a-şi umple orele goale nu doar cu scrierea unei gramatici. Ceea ce a dorit Adrian să construiască era, probabil, o memorie de seră. îmi închipui că, ros de boală, obosit de convenţiile rangului imperial, obosit să mai plece la Roma, obosit de intrigi şi diplomaţii meschine, de ipocriziile curţii, ce nu puteau satisface un spirit cultivat, el a vrut să se refugieze între cărţi şi amintiri selectate...
    Actualul Tivoli s-a dezvoltat lângă Villa Adriana. Nu am întâlnit nicăieri un parc mai neverosimil. în grădinile construite pe terase simetrice sunt şi arbori, dar ei sunt un pretext pentru fântânile ce creează la Villa d’Este o atmosferă de basme lacustre. Sute de fântâni, create de artişti diferiţi, te împresoară, după ce ai intrat pe poartă, cu reptile de apă ce se ascund în ierburile putrede de atâta umezeală şi ţâşnesc apoi agile, într-un dans sălbatec, ce devine treptat somnambulic pentru ca să se oprească şi, apoi, să reia dansul de la început, tot mai departe de maşinile ce claxonează afară ca să-ţi aducă aminte că amneziile se plătesc... „Fântâna orgă“ a fost imaginată de Claude Venard. Cea „a paharului mare“, de Gian Lorenzo Bemini. Am trecut pe lângă ele, pe lângă „fântâna Pro-serpinei", „fântâna păsărilor", „fântâna Dianei“, cu sentimentul că asistam la un joc de artificii acvatic. Cerul se întunecase de nori tulburi, aerul devenise sumbra, ajutat şi de copacii planturoşi din parc, dar fântânile creau o irealitate luminoasă prin care, la un moment dat, ai fi vrut să rătăceşti la nesfârşit, cuprins de o beţie grea a auzului.
                                  necropole etrusce
    Din şoseaua Civitavecchia-Roma, am făcut un ocol, cotind spre Cerveteri, pentru a vedea vestitele necropole etrusce din vechea câmpie a Etruriei. Cerveteri îşi datorează, de altminteri, reputaţia exclusiv acestor arhitecturi funerare. O şosea îngustă, aproape rurală, rău asfaltată, şerpuieşte printre coline şi văi mici, saturate de verdeaţă. Sufla un vânt jos, mişcând doar ierburile. încolo, totul părea încremenit.
    La muzeul etrusc din Villa Borghese văzusem expuse obiectele găsite în aceste necropole, goale acum, la fel ca piramidele egiptene. Numai că piramidele stau în deşert, abordabile de oricine şi, în fond, de nimeni, pe când la Cerveteri există orar de muzeu, iar paznicul, surd la rugăminţile mele, n-a vrut nici măcar să se apropie de grilajul ce împrejmuie zona, deşi abia de câteva minute sunase ceasul de închidere. Aşa că a trebuit să privesc totul de la oarecare distanţă. Necropolele, acoperite de viţă de vie
italia
321
sălbatică, seamănă cu clăile de fân de prin livezile de la munte. La baza fiecărui con se deschide o mică intrare tăiată în roca, trebuind desigur să te ghemuieşti ca să poţi pătrunde. Iluzia e aceeaşi ca la piramide, dar mai puţin orgolioasă.
     De la un localnic am aflat că în timpul decadenţei civilizaţiei etrusce aceste necropole nu s-au mai săpat deasupra, îh forma în care se întâlnesc cu sutele în cimitirul de la Cerveteri, ci în pământ. Hipogee, întocmai ca în Egipt, în Valea Regilor, când încrederea în piramide a decăzut şi faraonii thebani au preferat să perforeze munţii uscaţi de dincolo de Nil cu o întreagă reţea secretă de galerii funerare prin care să fie duşi după moarte fără să ştie nimeni si fără să rămână vreun semn. N-am văzut un
i            »
asemenea mormânt etrusc. Probabil, e infinit mai modest decât cele din Valea Regilor, dar m-a tulburat coincidenţa de sens. Fără să cunoască aventura mormintelor thebane, etruscii n-au mai avut nici ei curajul să-şi protejeze cu un perete de piatră uicrederea într-o viaţă ulterioară şi s-au ascuns în pământ.
                                         sulmona
       De loc sunt din Sulmona, cea cu fântâni de gheaţă, Departe de Cetate la mile nouăzeci,
                                                                    (Ovidiu)
     Sulmona contrariază chiar ideea de a fi cetatea natală a lui Ovidiu! Acest orăşel din Abruzzo, tinut sărac, do-minat de munţi cu sate risipite pe stânci, pare şi el un Ioc de exil pentru exilatul de mai târziu de Ia Tomis care se considerase desemnat personal de Venus să-l invoce în versuri pe Eros. Peisajul din împrejurimi, mai puţin câmpia, are ceva închis, semănând călugărilor bătrâni cu figuri bărboase şi spectrale care mergeau cu bicicleta sau pe jos. Multe aşezări duc o existenţă obscură. între munţi transhumează turme păzite de păstori ce cântă melodii grave şi sculptează în lemn desene naive şi stranii. Florile fac şi mai severă piatra. Ars amandi nu se putea naşte în Abruzzo, deşi Sulmona are fântâni limpezi, loggii înflo-
italia
323
rite şi grădini de oleandri, străzi cu nenumărate magazine de confetti şi de drajeuri zaharate, iar femeile, lemându-se, probabil, să nu fie considerate rustice, abuzează de parfumuri. Un epicureism provincial în căutare de soluţii, în patria rafinatului Ovidiu.
    Puţin cunoscut, ocolit de şoselele principale, Abruzzo mi-a răscolit, în centrul Italiei, amintiri vagi despre Sardinia. Acelaşi cer înalt şi misterios, dar, spre deosebire de sarzi, destui abruzzezi îşi caută norocul la Roma ori prin alte părţi. Şi, astfel, pe măsura ce avansam în lumea copilăriei lui Ovidiu, mă îndepărtam, practic, de atmosfera stihurilor sale compuse la' Roma şi eram surprins de această impresie deoarece crezusem totdeauna că Sulmona şi Tomis s-au asociat prin hazard să devină polii existenţei poetului.
                                       coline toscane
     Ortega y Gasset citează, la un moment dat, o observaţie din Kant. Acesta spune că turcii obişnuiesc să caracterizeze ţările prin care trec după viciul cel mai vizibil şi că, procedând astfel, el ar alcătui un asemenea tablou: Ţara modelor (Franţa). Ţara proastei dispoziţii (Anglia). Ţara strămoşilor (Spania). Ţara fastului (Italia). Ţara titlurilor (Germania).
     Toscana dezminte categoric tabloul lui Kant. Natura toscană, care-i plăcea atât de mult lui Papini, n-are nimic fastuos. E franciscană, lipsită de podoabe, de orice fel de lux, aproape severă. Coline cu iarbă puţină şi fără nici o eroare, care l-au făcut pe Anatole France să exclame: „Zeul care a zămislit aceste coline a fost un artist!** Melancolia chiparoşilor îmblânzeşte rocile de cretă, ajunse aproape peste tot la suprafaţă, iradiind din adânc prin iarbă o lumină avară, ca o insomnie geologică. Piatra ar fi putut să dezoleze peisajul. Ea îi dă, însă, o nobleţe unică, iar
italia
325
cerul toscan te lămureşte de ce Giotto plângea de fericire colorând mantaua uneia din madonele sale.
     Dacă înlocuieşti pe o hartă numele localităţilor cu numele celor născuţi în ele, rezultatul - deşi aşteptat - e uimitor. La Colle, Giotto. La Arezzo, Petrarca. La Pisa, Galilei. La Vinci, Leonardo. La Caprese, Michelangelo. La Florenţa, Dante... Constelaţie neverosimilă pentru un spaţiu restrâns, putând să lumineze într-o epocă un întreg continent. Ea a fost posibilă, cred, între multe alte cauze, şi datorită faptului că Toscana are ceea ce aş numi o geografie intelectuală, singura, din tot ce am văzut, care mi-a dat această impresie.
     La Florenţa, nu e de mirare că poţi trăi o asemenea impresie, ce ţi se impune pe măsură ce încerci s-o analizezi. Ce oraş din lume are pe ziduri plăci de marmură cu citate din Dante? îmi e de ajuns să mă gândesc la campanila lui Giotto de la Santa Maria del Fiore. De la înălţimea ei, revăd Florenţa... linişte cu acoperişurile roşii, puţin drogată de lumină şi de zborul porumbeilor, puţin tristă, cu chiparoşi sculpturali clătinaţi peste albastrul fără păcate din pânzele lui Fra Angelico... Ponte Vecchio, arcuit peste Amo... Palazzo della Signoria, inexplicabil decor shakespearian de pe care soarele toscan a şters orice urmă de crimă... Porţile de bronz şi de aur învechit ale Paradisului, datorate lui Ghiberti... grădina Boboli, cu umbra lui Angelo Poliziano îndrăgostit de discuţiile de la
326
drumuri prin memorie
curtea Iui Lorenzo... clopotele de ia San Miniato tulburând, brusc, liniştea... toate acestea intimidează barbaria din noi, o obligă să se retragă, să se ascundă, să lase loc „iubirii intelectuale", cum ar spune Spinoza... Dar cum de se petrece acelaşi miracol şi intr-un peisaj în care nu există decât piatră, iarbă, un pâlc răzleţ de chiparoşi şi cerul? Nicăieri n-am văzut o natură mai subtilă care să te forţeze, cu atât de puţine mijloace, să accepţi că inclusiv un peisaj îţi poate da senzaţia paradoxală de perfect „bun gust“. Zeul care a creat colinele toscane a fost nu orice fel de artist. El a folosit experienţa pietrarilor din Settignano cu o distincţie aristocratică.
hoinărind prin florenţa
    De câte ori vreau să explic de ce Florenţa a reprezentat pentru mine un şoc mă pomenesc în încurcătură. Nici un oraş nu m-a făcut să fiu, în acelaşi timp, complexat şi recunoscător. Există, în atmosfera Florenţei, un amestec de tristete botticelliană si de ironie care minează orice vanitate, făcându-te să te simţi mai limpede, mai curat, capabil de emoţii ce-ţi şterg, vremelnic, din suflet tot ce e meschin şi mărunt. Dacă viaţa te-a împins spre mizantropie, la Florenţa uiţi. Cum să fii mizantrop în Piaţa Senioriei, uitându-te la David, gigantul lui Michelangelo, reprodus în copie exactă în faţa palatului? Dacă ai avut îndoieli că, într-o lume din ce în ce mai grăbită să alerge bezmetică spre nicăieri, cultura mai are vreun rost, te ruşinezi că ţi-a trecut prin minte aşa ceva. La Florenţa, până şi şoferii de taxiuri, vânzătorii de ilustrate, paznicii de la muzee, chelnerul din tratîoria în care ai intrat să-ţi astâmperi foamea, hotelierul care te lămureşte, politicos,
328
drumuri prin memorie
că nu mai are, din păcate, nici o cameră disponibilă, ţi se par nişte intelectuali avizaţi, care pot, oricând, să-ţi recite un vers din Purgatoriul lui Dante. De ce din Purgatoriul Simplu, pentru că Florenţa e şi Botticelli şi Savonarola. Pentru că, după ce ai admirat Baptisteriul, unul din cele mai vechi edificii din Florenţa, pe care Dante îl numea „frumosul meu San Giovanni“ şi ai privit capodopera de orfevrărie a lui Ghiberti, dispusă în zece mari panouri pătrate, ce se cheamă, fără nici o exagerare, Porţile Paradisului, descoperi ceva mai târziu medalionul lui Savonarola, încastrat în pavaj, m Piaţa Senioriei, exact în locul unde intratabilul călugăr dominican, cu ochi mistici şi sumbri, a fost ars pe rug... Contrazic, oare, ce-am afirmat mai devreme, amintindu-mi că la Florenţa s-au pronunţat rechizitorii furibunde împotriva culturii? Cu un an înainte de a se mistui el însusi în flăcări, Savonarola ridicase un rug unde Pico della Mirandola şi-a aruncat în foc poemele profane, printre cărţi şi podoabe arse. Reveria din Primăvara lui Botticelli se tulbura, se crispa... Ei bine, nu mă contrazic. Cultura (nicăieri n-am înţeles mai bine asta) nu înseamnă doar graţie, frumuseţe, certitudine. Ea înseamnă şi îndoială, criză, nelinişte. în acelaşi oraş în care Angelo Poliziano ritma istoria lui Orfeu, figurile lui Rosso Fiorentino au un fel de frig interior, părând măcinate de o suferinţă secretă în faţa căreia definiţia dată de Victor Hugo melancoliei, „fericirea de a fi trist“ nu mai
italia
329
e decât uri paradox facil; iar eleganţa rece. imobilă, a prinţeselor lui Bronzino, îţi demonstrează, dacă n-ai şliut-o dinainte, câ manierismul nu înseamnă, cum cred unii, afectare. Cultura e strâns legată de vechiul obicei florentin de a trăi periculos, vivere pericolosamente, dacă nu cumva înseamnă chiar asta. Căci ea îţi scoate din subconştient toate dubiile, toate spaimele, obligându-te să încerci să le dai un înţeles. Sau examinează critic prejudecăţile... Bănuiesc că florentinii se uită, amuzaţi, la turiştii care-si calculează mersul prin muzee, rezervându-şi un minut pentru fiecare tablou, ca să ajungă să vadă tot, mai exact să poată spune, mai târziu, în discuţiile cu amicii şi rudele, că au văzut tot; după cum, la hotel, pe stradă, privesc cu înduioşată îngăduinţă, probabil, panica febrilă a celor care nu vor să scape nimic din ce a fost inclus în costul voiajului.
     Un liftier m-a sfătuit să mă scol Ia patru dimineaţa, să merg pe străzile goale, înainte ca ele să se umple de zgomot şi de alergătură. îi datorez acelui liftier revelaţia că, la acea oră, Florenţa e, încă, un oraş din Renaştere. Clarificându-se din pasta opacă a nopţii, ea te invită, parcă, să cauţi reşedinţa lui Lorenzo Magnificul, deşi aceasta nu mai există decât în istoria artei. Tot ce ştii că va
                                                 y
urma, îmbulzeala, aerul mirosind a benzină arsă, îţi pare dintr-o dată derizoriu. Chiar şi ecoul paşilor tăi care se aude ca o umbră prelungă a sunetului. Esenţial e ce
330
drumuri prin memorie
descoperi intr-un astfel de ceas, că piatra e materia în care s-a exprimat cel mai bine geniul toscan. Florenţa îl explică, într-adevăr, pe Michelangelo, sculptural şi în pictură... Atunci mi-am dat seama că trecusem prea uşor peste o afirmaţie întâlnită undeva; că harul Toscanei a fost de a naşte în primul rând sculptori, inoculându-le magia pietrei, aşa cum lumina umedă şi ceţurile lagunei veneţiene i-au stimulat pe colorişti. Din aceeaşi vocaţie derivă, presupun, şi rafinamentul florentin de a nu acoperi piatra cu vegetaţie. Hoinărind fără o ţintă precisă, am remarcat un amănunt ce-mi scăpase în timpul zilei, că străzile Florenţei sunt străzi fără copaci. Piatra goală şi patinată a palatelor din Renaştere se dezvăluie ochiului ca statuile, încât oraşul pare construit nu de arhitecţi, ci de sculptori.
     Paşii m-au purtat spre Palazzo Vecchio. Cele două etaje, străpunse de frumoase ferestre gotice îngemănate, aveau ceva enigmatic acum. Palatul ar trebui să arate sumbru din pricina zidurilor, de fortăreaţă crenelată. Impresia e, însă, de rocă superb stilizată, al cărei orologiu, când piaţa e goală, te face să te crezi un intrus în alt timp istoric ce continuă să ducă Ia Florenţa o existentă secretă, inaccesibila pietonilor... Am trecut, apoi, prin dreptul unor palate vechi care, ziua, sunt estompate de trafic... Palazzo Rucellai, cu faţada sa clasică, ornată cu trei rânduri de pilaştri suprapuşi... Palazzo Pitti, acoperit de o textură
italia
331
ondulată care ascunde masivitatea zidului... înainte de a mă îndrepta spre hotel, am simţit nevoia să mai arunc o privire acelui Perseu al lui Cel lini pe care nu m-aş sătura niciodată să-l văd. Căci capul Meduzei, în loc să-ţi dea fiorul morţii, îţi sugerează cu totul alte gânduri. Oare nu tocmai moartea a creat în om nevoia de durabil? Cum ar fi arătat o lume cu oameni lipsiţi de dorinţa de a lăsa ceva după ei? Deşi, vorba preotesei Safo, a muri e rău, căci dacă n-ar fi un rău ar trebui să moară şi zeii.
     Se stingeau ultimele lumini când am ajuns la hotel. Trecerea la cenuşiul dimineţii e aproape inobservabilă, căci, noaptea, Florenţa e luminată discret, neagresiv. De altfel, un simţ al măsurii, care nu le-ar strica nici altor oraşe, chiar dacă n-au atâta piatră nobila în ele, îi ajută pe florentini să evite orice ostentaţie. Iată un alt motiv pentru care iubesc acest oraş unde şi pe stradă ai, de multe ori, senzaţia că te afli într-un muzeu.
ponte vecchîo
     Cu reputaţia lui de rafinat vagabond al Renaşterii, Benvenuto Cellini era, bineînţeles, personajul cel mai potrivit pentru a patrona micile prăvălii cu suveniruri de pe Ponte Vecchio. Ultimul ceas al zilei înroşea uşor bustul de bronz sub bătaia clopotelor stârnită deasupra Florenţei dinspre Santa Mana del Fiore unde, ceva mai devreme, văzusem un stol de porumbei ridicându-se de pe asfalt, după ce mâncaseră grăunţele aruncate de trecători, şi zburând razant prin faţa Porţilor Paradisului, de parcă ar fi vrut să le ia cu asalt. Pe Ponte Vecchio va fi trecut de multe ori şi Machiavelli a cărui casă s-a aflat undeva prin apropiere. Dar fostul secretar al Celor Zece aminteşte, mai degrabă, de San Casciano, unde a scris Principele. Aici, Amo îşi continua cursa spre mare printre umbrele altei istorii, hi care mai răsuna avertismentul dintr-un cântec de carnaval compus de Lorenzo: Chi vuol esser lieto, sia. Di
italia
333
doman non c’i certezza („Cine vrea să fie vesel, fie. De mâine nu mai e sigur nimic“).
    Hazardul a vrut ca Ponte Vecchio să fie singurul pod florentin scăpat teafăr din bombardamentele ultimului război. Cartierele învecinate cu el au fost serios avariate, iar reconstrucţia a stârnit pasiuni şi polemici aprinse. Dilema, eterna dilemă a oraşelor cu tradiţii, părea fără ieşire. Trebuia, oare, să se refacă totul minuţios, cu riscul de a nu obţine decât o vechime artificială? Sau era preferabil să se renunţe la o asemenea tentativă şi, astupân-du-şi urechile ca să nu mai audă strigătele de durere ale nostalgicilor, arhitecţii să construiască în stil modem? Probabil, unica ieşire din impas e ceea ce s-a întâmplat la Florenţa, o soluţie de compromis.
    Prăvăliile, aglomerate pe ambele laturi ale podului, alcătuiesc un mic bazar. înaintezi, cu mici popasuri, printre ele, pe coridorul înţesat de curioşi, visând, ca în orice bazar, în timp ce negustorii îţi oferă pălării florentine, dantele şi foarte multe ilustrate. Am cumpărat şi eu una, fără s-o trimit. Deşi mă tenta să-mi scriu propria adresă şi câteva cuvinte care să fie o poliţă de asigurare pentru amintirile de mai târziu.
                                           florenţa si dante
                                     » »
    Nimeni n-a dovedit că Gioconda ar fi fost tipul feminin la modă in Renaşterea florentină. Unii înclină să presupună contrariul. în schimb, personajele lui Andrea del Sarto par să nălucească uneori în agitaţia străzii de azi. Căci Renaşterea continuă la Florenţa să fie un stil viu. Unica excepţie e Dante.
    în interiorul Domului se află o pictură pe lemn din
                Quattrocento, a lui Domenico di Michelino, înfăţişându-1
                pe Dante într-o robă roz, cu coroana de lauri pe cap şi cu
                Divina Commedia, deschisă, în mâna stângă. în spate sunt
                desenate zidurile florentine. Ele au încă turnuri, în felul
Sienei de azi. Asa trebuie sa fi arătat Florenţa când Dante ► *
a privit-o pentru ultima oară fără să ştie că pleca într-un exil căruia nu-i va pune capăt decât moartea. Sentinţa pronunţată împotriva sa, în contumacie, mai poate fi citită
                si azi în acel Libro del Chiodo din arhivele florentine ce-si
> *
                trage numele de la cuiul gros de fier încrustat în legătura
italia
335
de lemn. Cartea aminteşte şi întregul şir de tentative lacute de Florenţa, după moartea poetului, ca să-i obţină osemintele pentru a le îngropa între colinele ei şi a-şi răscumpăra, astfel, ingratitudinea. Una din cereri a fost chiar aprobată de papa Leon al X-lea. Pe ea se aflau şi următoarele rânduri: „Eu, Michelangelo, sculptor, de asemenea o implor pe Sanctitatea Voastră, oferindu-mă să ridic divinului poet un mormânt potrivit şi într-un loc de cinste în această cetate". Când trimişii florentini, ajunşi la Ravenna, au deschis sarcofagul, acesta era, însă, gol. Osemintele fuseseră furate de călugării franciscani şi ascunse îin zidul capelei di Braccioforte, vecină cu mausoleul poetului, unde au fost descoperite abia în Ottocento. Atunci, consiliul municipal ravennez a respins definitiv cererea florentinilor cărora nu le-a mai rămas altceva decât ca în fiecare an, la 14 septembrie, de ziua morţii lui Dante, să ofere ulei toscan pentru alimentarea lămpii votive. Şi, astfel, Florenţa s-a văzut exilată ea pentru totdeauna de mormântul celui exilat.
     Placa de marmură de pe via Dante nu face nici o aluzie la aceste întâmplări, dar, spre surpriza mea, un ghid volubil se încăpăţâna din răsputeri să convingă nişte turişti că se aflau în faţa casei poetului. în realitate, locuinţa pomenită în inscripţie a fost demolată de guelfii negri. Atunci m-am gândit că versurile din Divina Commedia, săpate în marmură pe aproape toate străzile, sunt şi o formă de penitenţă...
monte cecero
     M-am dus la Fiesole numai ca să văd Monte Cecero, Muntele Lebedei, pomenit de Leonardo în însemnările din Codice sul volo degli ucelli: „Pasărea mare îşi va lua pentru prima oară zborul de pe spinarea Lebedei sale uriaşe, umplând universul de uimire, umplând cu faima sa toate scrierile şi aducând glorie eterna locului unde s-a născut".
     Ce s-a întâmplat în primăvara aceea din 1506 la Fiesole? A încercat oare, într-adevăr, Leonardo să zboare? Nimeni nu ştie, după cum nimeni n-a ştiut să-mi arate cu exactitate Muntele Lebedei. M-am îndreptat pe rând, ba spre o colină, ba spre alta, dar de fiecare dată a trebuit să constat că, vorba lui Pavese, cerul cel mai albastru e cel mai gol. N-am aflat, practic, nimic.
timpul, în capela medici
    De o parte şi de alta, îşi supraveghează moartea Giuliano, duce de Nemours, şi Lorenzo, duce de Urbino, căruia Machiavelli i-a dedicat Principele, dar care a pierit la douăzeci şi şapte de ani. Unul dintre contemporani i-ar fi reproşat lui Michelangelo că efigia lui Giuliano nu semăna cu personajul real. Michelangelo i-a răspuns că după zece secole nimeni nu-şi va mai da seama. Lorenzo, II Pensieroso, reflectează ca Ieremia în Capela Sixtină. Giuliano are ceva din profilul lui David. La picioarele lor, pe sarcofage înclinate şi rotunjite, se află cele patru statui ale timpului. Crepusculul şi Ziua (în italiană il giorno, de genul masculin) au chipuri bărbăteşti. Aurora şi Noaptea sunt feminine. Sculptorul a respectat genul gramatical al noţiunilor, dar sensul alegoriilor e mai adânc. Aurora se asociază cu actul naşterii şi e, deci, femeie. Ziua, cu trupul ei de divinitate marină, un Neptun bănuitor, e viguroasă ca un bărbat. Crepusculul are o maturitate gravă,
338
drumuri prin memorie
masculină, iar în Noaptea, timpul redevine, în somn, matern.                                            '
     Privind Noaptea, încercam să mi-1 imaginez pe Michelangelo sculptând într-o Florenţă ce-i dezvăluia „umbra morţii", o ombra del mor\r. Artistul trecuse de cincizeci de ani. Trecuse şi primul pătrar din acel veac al XVI-lea considerat de unii „al achiziţiilor definitive". Dar nu vârsta fizică îşi spunea cuvântul. Oboseala pietrei provine din oboseala unei epoci. Noaptea e desigur una din acele nopţi îh care artistul a văzut prăbuşindu-se republica florentină, iar Andrea del Sarto picta chipurile trădătorilor pe zidurile din oraş. Cu capul lăsat într-o parte, ea are un somn anxios, cum a spus chiar Michelangelo într-un catren celebru:
        Mi-e dulce somnul şi mai ales de piatră Cât timp nenorocirea durează şi ruşinea.
        Să nu văd, să nu simt, acesta mi-e norocul;
        Deci nu mă deştepta! Vorbeşte-ncet. în această Noapte a lui Michelangelo, a asfinţit Renaşterea florentină. Si tot în neliniştea ei s-a născut firea
   r
ciudată a barocului.
                                 biblioteca laurenziana
    Oraşele ca Florenţa îşi pot permite luxul de a te lăsa să pleci liniştit fără să-i cunoşti toate monumentele de primă mărime. Câţi pleacă fără să vadă Biblioteca Laurenziana?
    Biblioteca Laurenziana e mai mult decât o bibliotecă. E un monument-bibliotecă, proiectat de Michelangelo pentru a adăposti manuscrisele achiziţionate de familia Medici din Atena, Constantinopole şi Alexandria, încredinţate un timp dominicanilor de la San Marco. în pupitrele de lemn, desenate de sculptor, se păstrează o Divina Commedia copiată la puţină vreme după moartea lui Dante şi o transcriere a celebrei scrisori prin care Priorul florentin refuza să accepte condiţiile reîntoarcerii poetului la Florenţa. Sunt aici zece mii de manuscrise, opere greceşti, arabe, latine şi italiene, colecţii de autografe şi hărţi rare; un fragment foarte vechi din Vergiliu, două din Tacit, un Terenţiu copiat de Angelo Poliziano, scrisori originale ale lui Petrarca, autobiografia lui Benvenuto Cellini,
drumuri prin memorie
MO
Decameronul lui Boccaccio, copiat după original, celebrele Pandecte ale lui Justinian. Pasiunea bibliofilă a familiei Medici, practicata mai ales de Cosimo, Piero şi Lorenzo Magnificul, a strâns valori inestimabile care transformă Biblioteca Laurenziana într-un muzeu. După patru secole, se intră aici ca Ia Luvru. Vizitatorul îşi reprimă cu greu plăcerea tactilă şi în vreme ce, în lumina subţire filtrată de vitralii, se aud de-afară clopotele florentine, o „teamă“ ca aceea exprimată într-o butadă a lui Anatole France („va veni o zi când vom fi toţi bibliotecari, atunci va fi sfârşitul") ţi se pare că numeşte, dimpotrivă, un vis, din păcate, irealizabil. Căci lumea merge într-o altă direcţie.
    A doua zi plecam. Mă aflam într-o stare de intoxicaţie estetică pe care la Florenţa nu ai cum s-o eviţi. Şi n-am spus nimic de ceasurile petrecute la Uffizi! Ca să-mi limpezesc gândurile am umblat o vreme pe străzi. Mi-a plăcut să cred atunci că nu-i chiar acelaşi lucru ca un copil să se joace pe via Dante, pe via Michelangeio, pe via Galilei, sau pe thefifth avenue, pe the sixth avenue, pe the sevenih avenue... Amiaza făcea chiparoşii din parcuri să fumege, iar florile roşii şi albe de dafin mi-au amintit de melancolia lui Unamuno când s-a despărţit de acest oraş unde până şi eu am reuşit să închei un armistiţiu cu condiţia mea de anticălător: „Plec mâine şi n-o să te mai revăd, poate, niciodată, Florenţa mea“.
    Petrarca şi-a aşteptat gloria postumă de la operele sale de erudiţie, în special de la poemul epic Africa şi nicidecum de la Cantonierul închinat Laurei. în a doua parte a vieţii sale, Boccaccio se ruşina că a scris Decameronul, vroia să nu fie apreciat după el şi s-a cheltuit cu fervoare în lucrări pedante scrise în latină. Ceva de natura asta s-a petrecut şi cu Pisa care şi-a dorit o celebritate durabilă ca putere maritimă, într-0 vreme în care flota ei era foarte temută. Ca şi la Ravenna, nisipurile s-au lăţit, însă, îndepărtând ţărmul. Pisa a avut soarta unui animal marin expulzat de valuri în câmpie. Pe străzile largi, vântul amestecă mirosul de alge şi mirosul de pădure, dar în ceea ce s-a numit, cândva, Portul Gondolelor, lanţurile sunt roase de rugină.
    Celebritatea oraşului e asigurată acum de alte lucruri... de platanul, foarte bătrân, care ar exista de pe vremea lui Goldoni... de legenda după care cimitirul de la
342
drumuri prin memorie
Camposanto ar conţine un pământ sacru unde trupurile s-ar transforma în schelete pe parcursul a douăzeci şi patru de pre... şi, mai ales, de tumul înclinat.
    Puţin înaintea trecerii mele prin Pisa, un specialist notoriu declarase că rafalele unui vânt violent ar putea să prăbuşească de la o zi la alta tumul. Prin măsurători de mare fineţe, el verificase că inelul de la bază suferă oscilări în timpul furtunilor. A urmat o adevărata stare de alarmă. Se discuta despre instituirea unui concurs internaţional pentru cea mai bună soluţie de salvare. începuseră, chiar, să se anunţe sute de proiecte (un arhitect milanez propunea, de exemplu, congelarea terenului pe cale electrică), fără a mai socoti şi sugestiile empirice cum era cea a vânzătorului de suveniruri din piaţă, de a se înălţa un paravan în spatele turnului care să-l ocrotească de vânt. Nu ştiu ce rezultate va fi dat acest concurs dar, dacă nu va fi blocată, înclinaţia continuă să crească îh fiecare an cu şapte zecimi de milimetru.
    Se presupune, în baza unor documente din arhiva oraşului, că pentru ridicarea acestui monument enigmatic s-a deschis prin Duecento o listă de subscripţie publică. Lucrarea ar fi fost părăsită când s-a ajuns la al treilea etaj şi reluată după un secol. înclinaţia puternică, aproximativ patru metri faţă de axul vertical, a suscitat multe ipoteze şi nu încetează nici acum să-i intrige pe specialişti. Unii socotesc că pânzele de apă freatică infiltrate în terenul
italia
343
viciat de nisip i-au minat fundaţia. Alţii acuză un defect de structură. Si, în sfârsit, alţii susţin că oblicitatea a fost voită de arhitecţii pisani în dorinţa de a realiza un colos extraordinar.
     în tumul acesta a dovedit Galilei legea căderii corpurilor. Şi tot din el, se pare, a studiat munţii Lunei în nopţile acelui contradictoriu secol al XVII-lea; secol cu o eroică ipocrizie, cum zice Ortega y Gasset, în care Galilei a fost silit să abjure, iar Descartes, după ce a descoperit principiul metodei sale ce avea să facă din teologie „slujnica filosofiei", s-a dus să-i mulţumească Sfintei Fecioare pentru norocul unei asemenea descoperiri.
                   genova, între prudenţă şi aventură
     Apropiindu-se de ţintă, trenul trece aproape tot timpul prin tuneluri. Pregătire cum nu se poate mai potrivită pentru un oraş ca Genova. La mică distanţă de coasta Mării Tireniene, sunt munţi arizi. Spuma valurilor şterge pe ţărm roci roşii care au aspectul unor muşuroaie de termite pietrificate. Mi-am adus aminte că Lamartine compara Genova cu o fiică a mărilor ieşind din apă. O Venus, deci. Dar o Venus de un tip deosebit, cu o fire închisă şi circumspectă, fără cochetării şi graţii, laconică, preferând ocupaţiile lui Mercur în locul frumuseţii, gata $â se îmbarce la nevoie printre contrabandişti, să spele puntea corăbiilor şi să spioneze în zare semnul aurului. Asprimea mândră, căci, dacă e adevărat ce se spune, nici un genovez nu şi-ar şterge o lacrimă în public, se întâlneşte cu neîncrederea în posibilităţile fanteziei de a rezolva ceva. E ceea ce m-a împiedicat să mă apropii
italia
345
sufleteşte de acest oraş unde mult prea multe lucruri trebuie dovedite cu acte de proprietate, iar reveriile sunt lăsate, ca şi străzile noaptea, la dispoziţia celor veniţi din afară.
     Cine vrea să fie maliţios ar putea invoca o poezie de circumstanţă scrisă de Montesquieu:
               Adio, Genovă detestabilă,
               Adio, sediu al lui Pluton.
               Dacă Providenţa îmi va fi favorabilă,
               Nu te voi mai revedea...
     Dar sarcasmul domnului baron avea la bază nemulţumirea pentru nişte onoruri refuzate. E mai interesant ce remarca Dante, că, dacă li s-ar lua sunetele guturale, genovezii ar rămâne muţi. Dialectul vorbit de ei, aproape de neînţeles, aparţine unei lumi rezervate care se refugiază de străini în dialect.
     Suspiciunile nu cruţă nici marea, deşi mişcările vapoarelor sunt urmărite cu maximă atenţie. Casele sunt zidite pe terase, cu un surplus de rezistenţă în arhitectură, în dorinţa de a se ataşa cât mai trainic de povârnişurile abrupte. Şi mă întreb dacă avariţia proverbială a geno-vezilor şi conservatorismul lor nu sunt tot o formă de prudenţă, o soluţie adoptată în faţa riscurilor... „Vântul biciuieşte de ani vechile ziduri, busola se îndreaptă înnebunită spre aventură şi calculul zarurilor nu se mai întoarce4*... zice Montale, născut pe acest ţărm.
346
drumuri prin memorie
     Dintr-un trecut în care galerele ligure erau spaima Mediteranei, au rămas palate cu aer de solitudine vene-ţiană, ca Palazzo Brignole a cărui imagine un Van Dyck îndrăgostit a reţinut-o într-un tablou. Arbuşti de aloe cresc, nestingheriţi, între ziduri. în grădina abandonată a palatului Doria, iedera sugrumă arborii şi un Jupiter gigant guvernează cu ochi somnoroşi peste zei de marmură morţi. Există, însă, şi o Genova a străduţelor înghesuite, cu aspect napolitan, faimoasele carugv, există, în fine, elegantele şi ultramodernele buildinguri comerciale unde ţăcănitul teleimprimatoarelor se întrerupe rar şi tăcerea se infiltrează, atunci, ca o igrasie provocată de mare... Dar, leneşă, vicleană sau funerară, promisiune şi totodată pericol, marea aşteaptă pretutindeni, dincolo de zgomote şi de ziduri, sigură că nimeni n-o va putea ocoli şj că până la urmă toţi cei ce umblă pe străzi vor sfârşi prin a se opri la ţărm pentru a o blestema sau a o iubi...
     Am stat ceva mai mult la San Lorenzo, catedrală ambiguă stilistic, dar strict genoveză în simbol. Fâşii transversale de marmură albă şi neagră nu-i pennit goticului să se avânte vertical. Nu cred că s-ar găsi o mai plastică expresie a sufletului genovez stăpânit de atracţia mării şi, în acelaşi timp, precaut ca nu cumva aventura să-i fie fatală.
                                           ravenna
     Ravenna, ca şi Djemila lui Camus, nu-i un oraş în care te opreşti şi din care pleci mai departe. E un loc de unde te întorci. Aerul palid, pinii, lumina au o oboseală ciudată, ca în Deserto rosso al lui Antonioni, filmat îh împrejurimi. Oraşul şi-a păstrat aura melancolică, de capitala a unui imperiu prăbuşit unde împăraţii romani au simţit frigul victoriilor barbare. Un parfum de latinitate pierdută, de Romă în exil, trăindu-si cu resemnare decadenta ireversibilă, se desprinde din zidurile năpădite de iarbă. Alea jacta est... Celebrul Rubicon nu curge prea departe, doar că de data aceasta el are sensul Styxului. Cilindrul mausoleului lui Teodoric se ridică deasupra mlaştinilor din vecinătate, îh vreme ce stelele de aur pictate pe bolta mormântului Gallei Placidia continuă să reprezinte un cer de taină. Primăvara în acest peisaj nu mai promite nimic în afara de acea „profundă quietudine rustică italiană" pe
348
drumuri prin memorie
care Mateiu Caragiale vroia s-o aclimatizeze în proprietatea sa de la Sionu.
    Oraşul n-are ruine. El se păstrează intact şi vechi ca într-o machetă de ceară. Aşa îmi explic de ce Ravenna nu mi-a lăsat, până la urmă, sentimentul de urbe unde plictiseala provincială e unica şansă de existenţă. Şi, dacă mă gândesc bine, chiar îmi place ideea că Dante şi-a desăvârşit aici, printre necropole, Paradisul. Poetul se va fi plimbat adesea în pădurea de pini din apropierea oraşului, la divina foresta spessa e viva, după ce scrisese Florenţei: „Nu pot contempla oriunde lumina cerului şi a stelelor? Nu pot oriunde să mă bucur de tovărăşia dulcilor adevăruri?"
    Am părăsit oraşul, seara, pe o vreme urâtă, de ploaie amestecată cu ceaţă. Licheni uzi şi tulburi creşteau parcă o dată cu întunericul, un pod metalic, o apă... poate era Rubiconul, frontieră de umbră pe care o treceam în sens invers.
                                  pragmaticul milano
    Milanezul e pragmatic prin excelenţă. El dispreţuieşte cam tot ce se află la sud de Roma, inclusiv Roma, şi nu pregetă să declare că s-a săturat să muncească pentru ca Napoli să cânte. Din perspectiva sa, tot ce nu e avantajos din punct de vedere practic n-ar merita să existe. Nici istoria nu-i inspiră un prea mare respect. însemnul heraldic văzut peste tot la Roma, SPQR, el îl tălmăceşte în bătaie de joc: Sono paesani quelli romani. („Simt ţărani acei romani"). Cât despre sentimente, e mai bine să te abţii să discuţi la Milano. Sentimentele sunt o afacere privată. Dincolo de universul intim unde (sper) pragmatismul renunţă la regulile sale, pentru a consimţi că se poate iubi şi nerentabil, ba chiar în pierdere câteodată, deoarece, pentru a-1 cita pe Pascal, inima are alte raţiuni decât raţiunea, sentimentalii se văd trataţi, la Milano, ca sicilienii sau calabrezii. Sunt priviţi cu un amestec de compasiune şi condescendenţă. Reprezintă o categorie inferioară, sortită
150
drumuri prin memorie
ratării, marginalizării, nea vând acces în aristocraţia pragmatismului milanez pentru care numai reuşita e demnă de atenţie. Eşecul, sub orice formă, nu merită nici un dram de înţelegere, iar sfinţii provoacă, probabil, milanezului „pur sânge“ rezerve tot atât de mari ca nebunii şi eroii. Ce să admiri la un sfânt ori la un erou? se întreabă el, probabil. Faptul că sfântul consideră bicisnice ambiţiile şi vanităţile lumeşti? Ori că eroul e dispus să moară pentru un ideal? Aşa ceva nu-1 poate impresiona. Pragmaticul perfect are cu totul alte criterii. Pentru el, paradisul e posibil doar pe lumea aceasta, chiar dacă la biserică admite teoretic ce zice preotul. Mai mult, paradisul e burghez. în el există, inevitabil, bănci, bursă, saloane pentru ultimele tipuri de automobile. în paradis, se încheie tranzacţii. Cei care ies în câştig rămân pe loc şi îşi măresc parcela. Faliţii se duc în Infern. Şi ce ideal îţi poate cere să mori? Ideal e să trăieşti bine, să ai bani, să te bucuri de succes, să faci afaceri prospere, pe fundalul muzicii lui Verdi.
     Milano e o metropolă bogată, calculată, practică, modernă şi rece. Cu buzunarele goale sau pline doar de mărunţiş, te simţi, în ea, de oriunde ai veni, puţin sicilian. La drept vorbind, cred că abia în Milano mi-am dat seama că mă lega o anumită tandreţe de pământul sărac al Siciliei. Şi nicăieri nu mi-au fost napolitanii mai simpatici. Mi-am amintit, cu duioşie, de hamalul care, refuzând să ia cuiva bagajele, a zis pe un ton vesel: „Nu,
italia
351
domnule, azi am mâncat“. Un milanez s-ar strâmba, indignat, auzind o asemenea insolenţă şi ar bombăni, mânios, că „sudul“ trăieşte pe spinarea „nordului".
      Febril şi exact, milanezul dă impresia că preţuieşte doar geniul inventiv la Leonardo a cărui statuie de bronz am îhtâlnit-o în faţa vestitului teatru liric. în muzee, nu lipsesc marile valori, fără să atingă prin număr prestigiul celor florentine, însă ceva mă împingea să mă gândesc la felul cum milionarii americani adună pânze celebre râvnind să cumpere distincţia spirituală ce lipseşte averilor. Biblioteca Ambrosiana, unde se află un Vergiliu adnotat de mâna lui Petrarca şi un in-folio de dimensiuni impunătoare cu desene şi calcule ale lui Leonardo, era aproape goală când am fost eu acolo.
      Ca să-şi justifice egoismul, milanezul e, uneori, filantrop. Poate nu întâmplător, aici a apărut instituţia caritabilă care se cheamă II telefono amico, ce oferă tuturor celor disperaţi şi singuri, sinucigaşi prezumtivi, şansa de a forma un număr de telefon la care răspunde cineva dispus să le dea un sfat sau, pur şi simplu, să le asculte confesiunea. Dar durerile sunt, în această capitală financiară a Italiei, mereu fără chip şi, de multe ori, fără nume.
                                                digresiuni
     Piaţa Domului. Deasupra ei plutea o ceaţă amestecată cu fum. Lume multă, străini curioşi, dar şi milanezi stând la taifas. M-a surprins să constat că şi milanezii au timp de pierdut. Spaţiul amplu e pavat cu dale divers colorate. In mijloc, Domul ridică zeci de suliţi de marmură palidă şi geroasă. E cea mai mare catedrală gotică din Italia unde acest stil nu s-a bucurat de prea multă căldură din partea arhitecţilor; cea care se apropie cel mai mult de domurile gotice din Franţa şi Anglia; şi cea mai contestată de estetică pentru ereziile sale baroce. început spre sfârşitul secolului al XlV-lea, Domul a fost complet gata abia în secolul al XVIII-lea, timp în care barocul a amendat ideea gotică. Apoi, oraşul acesta bogat, Milano, nu putea rezista ispitei de a-şi satisface vanitatea prin risipa de statui ce decorează clădirea.
                  Aşa ar arăta o fabuloasă bijuterie de gheaţă. După un timp, nu m-au mai interesat, însă, impurităţile stilistice,
italia
353
invocate din prejudecata că orice arhitecturii gniicâ trebuie să semene cu modelele ei franceze şi engleze. M-ar fi interesat altceva; dacă milanezii cunosc „boala Domului**, cum numise Ridolfo di Ghirlandaio suava tristele ce-i cuprinde pe toţi florentinii departe de cupola lui Brunelleschi de la Santa Maria del Fiore...
    Mi-am dorit să fac un drum la Milano, mai ales, ca să văd o statuie a lui Michelangelo cumpărată de municipalitatea milaneză de la ultimii ei proprietari din Roma şi adusă în muzeul de artă de la Castello Sforzesco: Pietâ Rondanini. E o sculptură neterminată şi ultima operă a artistului. Cu câteva zile înainte de a muri, mai lucra la ea, într-o iarnă blândă, cum sunt iernile pe malul Tibrului; una din acele iemi în care Michelangelo, bătrân, i-a trimis Iui Vasari un sonet în care, frământat de soarta operei sale, se întreba dacă-1 aşteptau două morţi: ...duo morte m'avvicino?/ D'una so’l certo, e l’altra mi minaccia.
    Pietâ Rondanini a fost cioplită pentru mormântul său. Figurile, abia eboşate, sunt alungite fantomatic. Madona, doborâtă de greutatea durerii, şi Fiul se susţin reciproc. Pasul dibuie pe soclu ca prin întuneric. Iar siluetele anunţă trupurile de flacără flagelată din pânzele lui El Greco. Michelangelo a atins, cred, în această sculptură neterminată rana cea mai adâncă a spiritului său. Mai mult de o jumătate de secol desparte Pietâ Rondanini de cea de la
drumuri prin memorie
.*54
San Pietro, timp în care graţia clasică a început să agonizeze. Gândită ca monument funerar, sculptura ar putea figura şi pe mormântul Renaşterii.
    Un custode binevoitor m-a acceptat să întârzii singur după ora de închidere în vechiul şi modestul refectoriu al mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie unde pe peretele dinspre miazănoapte e pictata Cina cea de taină, Cena cum îi spun italienii; o „Cină“ de un echilibru desăvârşit, în care Iuda nu e separat de ceilalţi apostoli, gândită într-o perioadă în care corăbiile lui Columb navigau departe, un vis de aur şi nebunie răvăşea somnul marinarilor spanioli, aventura republicilor maritime italiene se sfârşea, Mediterana încetând să mai fie o strada maestra, Thomaso di Torquemada deschidea, în Aragon şi Castilia, tribunalele Inchiziţiei, iar Copemic înşira calcule care aveau să demonstreze că pământul nu era centrul universului, cum se crezuse până atunci...
    în reproduceri n-am bănuit că trebuie să facem un efort pentru a ne imagina splendoarea iniţială a „Cinei“. Se pare că Leonardo însuşi a avut tristeţea să observe întâiul semn de uzură, după care Vasari a remarcat o umbră de mucegai albicios acaparând încet pictura. Vina îi .misiuliii. Cerând o execuţie rapidă, pictura al t»vu >• nu ■. i'Mhivr.i t u temperamentul său şi a preferat de
italia
355
aceea o tehnică personală, bazată pe tempera, care să-i permită pauze lungi de meditaţie. La procedeul riscant ales de Leonardo, s-au adăugat igrasia şi avatarurile prin care a trecut refectoriul. Călugării din Cinquecento şi
Seicento considerau absolut normal să continue să-si ia
                                                          >
masa aici. Abund de mâncare, amestecat cu umezeala, făcea tot mai evanescentă culoarea. Pe la mijlocul lui Seicento, stareţul mănăstirii a luat o decizie care nouă celor de azi ne taie respiraţia numai pomenind-o: pentru a uşura comunicaţia cu bucătăria a pus să se deschidă o uşă mare în mijlocul zidului, tăind astfel o parte din opera lui Leonardo. Tot ce a urmat se situează în plin absurd. Ludovic al Xll-lea a vrut să mute Cina cea de taină cu perete cu tot în Franţa. Spaniolii au dorit şi ei s-o transporte la Escurial. Mănăstirea a devenit sediu al tribunalului Inchiziţiei, iar refectoriul a ajuns, în cele din urmă, să fie folosit ca depozit de furaje. Soldaţii lui Napoleon şi-au legat aici caii de inelele fixate îh pereţi. La mijlocul veacului trecut, austriecii l-au transformat pentru trei ani fia bivuac. Restaurările succesive au protejat pictura, dar au şi acoperit cu cinci-şase straturi de vopsea moartă culorile iniţiale. Pe alocuri, restauratori anonimi l-au corectat pe Leonardo. în august 1943, la un bombardament, trei din cele patru ziduri ale încăperii s-au prăbuşit în moloz; a rămas, solitar între dărâmături, doar
15b
drumuri prin memorie
zidul dinspre nord, acoperit cu o prelată ca să nu-1 plouă; explozia bombei aruncase în aer inclusiv porticul din spate. Prinlr-un miracol, fresca a scăpat neatinsă.
     Un bătrân octogenar, cu o stimă idolatră pentru marii maeştri, mi-a spus că timp de şapte ani a restaurat „Cina“ şi tot i-a mai rămas de descoperit o treime din cea autentică. înarmat cu o lupă şi cu o pensetă-bisturiu, el a căutat prin pulberea restaurărilor anterioare, cu o trudă de ar-heolog-bijutier, culoarea originală. Ar trebui, probabil, să ne obişnuim cu gândul că istoria artei n-a fost niciodată atât de idilică după cum o prezintă muzeele.
                             verona şi prestigiul dragostei
     La Verona se poate vedea dar ce reprezintă dictatura unui mit. Catul, Comelius Nepos şi Vitruviu s-au născut sub cerul acestui loc unde râul Adige formează o mare buclă; regi Iombarzi şi împăraţi carolingieni şi-au vânturat numele între ruinele vechii colonii romane; dar pe cine mai interesează toate acestea? aproape toţi străinii sosiţi la Verona întreabă de la gară unde se află palatul Capuleţilor şi mormântul Julietei. Legenda celor doi amanţi tragici e subiectul predilect. Veacul nostru care zâmbeşte superior recitind poveştile de dragoste din alte veacuri, dacă le mai reciteşte, încearcă la Verona umilinţa de a accepta să fie sentimental.
     Toamna, defolierea pădurilor din nordul Italiei e un spectacol cu mari cimitire vegetale roşcate în care stau de strajă chiparoşii. Cerul e mai intens albastru. Probabil, toate doamnele Bovary se visează atunci Juliete. Şi toţi Don Juanii rataţi au nostalgia lui Romeo. Nimic sur-

                                       drumuri prin memorie
prinzâlor, deci. în faptul că legenda s-a substituit episodului real, petrecut pe la începutul lui Trecento, când majoritatea oraşelor din peninsulă erau divizate în facţiuni guelfe şi ghibeline. La Verona, o facţiune gravita în jurul familiei Capelletti; alta avea în frunte familia Monlecchi. Victoria ficţiunii asupra întâmplării reale a devenit, datorită lui Shakespeare, atât de zdrobitoare încât numele adevărate par nişte erori îh acte. De ce Montecchi şi nu Montague? De ce Capelletti în loc de Capulet? Noaptea, la fiecare balcon din Verona foşnesc scări de mătase fictive, porticurile gotice sunt pline de taină şi, într-adevăr, trebuie să fii infirm sufleteşte să nu tresari, chiar dacă zâmbeşti după aceea, auzind că în acest oraş sosesc în fiecare an sute de scrisori adresate signorinei Giulietta Capuleto, ca şi cum eroina lui Shakespeare ar mai trăi după aproape opt secole, nu departe de Piazza delle Erbe, în casa de pe via Capello Ianr. 17... Ce importanţă are că în casa unde ar fi trăit Julieta s-a instalat biroul de turism din Verona?... Pelerinii nu se împiedică nici de faptul că finalul poveştii autentice n-a l'osl tragic. Toţi vor o aventură romantică, se doresc complici cu o dragoste mare, eternizată prin moarte, şi se înghesuie în mănăstirea franciscană care ar adăposti mormântul Julietei. Chiar şi cei care n-au iubit niciodată pe nimeni în afară de ei înşişi.
veneţia si eminescu
     i  t
     Cum scria Byron din exil unui prieten din Anglia, Veneţia e unul din acele locuri pe care le cunoaştem înainte de a le vedea. Noi românii o cunoaştem, în primul rând, prin Eminescu. Cred că, înainte de a asculta orologiul din Piaţa San Marco, orice român ajuns aici reaude endecasilabii din sonetul Veneţia, învăţaţi demult, prin şcoală, şi atât de potriviţi cu un oraş în care fastul de odinioară putrezeşte.
     în Veneţia nu se mai construieşte nimic, doar se restaurează, ca într-un muzeu sau într-un cimitir. Poate de aici provine, mai mult decât din lespezile mâncate de vreme sau din leii de aur cocliţi, impresia de oraş pedepsit, a cărui principală lecţie e relativitatea ambiţiilor de mărire. Pe treptele din spatele gării, se strâng mereu mulţi porumbei. Din când în când, îsi iau zborul fără să se înde-părteze prea mult. Apoi, se reaşează pe trepte, lăsând liniştea şi umbrele să ia în stăpânire cheiurile.
«>0
drumuri prin memorie
     Cu excepţia taxiuri lor dc apă, Veneţia trebuie să fi arătat practic la fel la sfârşitul lui februarie 1884 când, plecat spre Italia după sfatul medicilor, Eminescu s-a urcat în gondolă alături de prietenul său Chibici la Ponte di Fcrro. Trebuie să fi fost una din acele seri veneţicne descrise înainte de Costache Negri, când vântul alungă aburii lagunei şi abia se mai disting „goticele palaturi ale foştilor straşnici domnitori ai mării“. Atunci începe de obicei, dacă nimereşti în vreun ajun de sărbătoare, extraordinarul concert de clopote din Piaţa San Marco. Eu l-am ascultat stând pe treptele de la baza coloanei ce are în vârf leul veneţian şi l-aş fi putut repeta, eventual, tot pe Costache Negri, „îmi trebuie toate acestea, înainte de a muri“.
veneţia si marea
     »   v
     Veneţia se deosebeşte fundamentai de oraşele ce re-
          ►              i                      >
vendică onoarea să-i semene, cum sunt Stockholmul sau Amsterdamul. Comparaţia a devenit aproape un truism, însă valoarea ei e pur scenografică. „Veneţiile** nordice sunt metropole solide, construite pe ceea ce italienii numesc terra ferma, „pământ sigur*1, oraşe cu suflet pozitiv care n-au sfidat marea, nici nu şi-au asumat riscul unei pasiuni exagerate, arterele acvatice fiind pentru ele un lux urbanistic si o favoare comercială. în schimb, Veneţia se reflectă în apă cu plăcerea şi cu tristeţea unui Narcis. Poate că marea i-a inspirat la început chiar o stare de narcisism colectiv, neatins de presimţirea nici unei primejdii, dar şi în mitul antic apa devine tragică abia pe măsură ce Narcis se priveşte mai mult în oglinda ei.
     O Veneţie fără canale n-ar însemna doar un oraş fără străzi, ci pierderea de sens a întregului. Aici marea e condiţia însăşi de existenţă a oraşului şi totodată negaţia lui.
362
drumuri prin memorie
Ceva avertizează simţurile să fie prudente şi, în acelaşi timp. Ie îmbată uşor. Ai sentimentul straniu că te plimbi într-o eroare sau într-o fantezie lacustră cu palate magnificenţe, concepute să se reflecte în apă, ale căror ziduri capătă fascinaţia lemnului putrezit şi fosforescent noaptea. Arhitecţii au gândit şi imaginea secundă a oraşului, duplicatul său de umbră restituit din canalele prin care curge sau dormitează timpul veneţian. Aceste oglinzi
mişcătoare au construit din nou totul. Si în vreme ce
    » *
Veneţia de pe cheiuri îşi primeşte oaspeţii cu un surâs comercial, uşor trist, cea dur adânc visează la vremurile de glorie când era o orgolioasă putere maritimă şi sărbătorea anual „logodna mării“, metaforă teatrală a supremaţiei navale, cu alaiuri de gondole, sunete de clopote şi dogele îmbrăcat în roba de purpură rostindu-şi solemn formula rituală în clipa aruncării inelului în apă: Desponsamus te, Mare, in signum veri perpetuique domini-, formulă care l-a făcut pe Voltaire să comenteze maliţios că această căsătorie a dogelui cu marea nu era decât pe jumătate împlinită întrucât lipsea consimţământul logodnicei.
    „A fi veneţian" ar însemna, probabil, sa dormi, să mănânci, să lucrezi şi să ai griji într-un muzeu, dacă Veneţia n-ar fi roasă de amintiri tot atât de mult ca de valuri. în tot oraşul nu se află, evident, nici un automobil. Până şi folosirea bicicletelor e interzisă. Iar singurii cai sunt cei de bronz, sculptaţi de Lisip, imobilizaţi, în sfârşit.
italia
363
deasupra marelui portal al bazilicii San Mano după o lungă şi agitată aventură: trebuiau să împodobească Arcul lui Nero la Roma; au fost duşi la Bizanţ din ordinul împăratului Constantin şi aduşi la Veneţia de către dogele Dandolo; Napoleon i-a trimis în Franţa şi n-au fost redaţi Veneţiei decât mai târziu. Acum stau deasupra forfotei turiştilor, continuându-si aventura numai când se lasă ceaţa. Ceaţa veneţiană care, cum ar spune ironic Oscar Wilde, le dă unora melancolii şi altora gripă.
veneţia si romantismul
     v  »
     Datorită romanticilor, faima Veneţiei, pierdută pe mare, a renăscut în poezie. Byron a scris aici ultimul cânt din Childe Harold, iar noaptea înota în Canal Grande ţinând într-o mână o torţă pentru a se feri de loviturile vâslelor. în cele peste o sută de insule ce compun oraşul, romanticii au descoperit un arhipelag ideal pentru o capitală afectivă, oferind astfel fostei cetăţi a dogilor o glorie nouă.
     Dar, în atmosfera creată de romantism, a apărut repede moda. Mulţi se simt la Veneţia obligaţi să joace comedia unui romantism de împrumut. Umblând pe gangurile din spatele Pieţii San Marco, am văzut, mtr-o după-amiază liniştită, un neverosimil ambuteiaj de gondole. Un mare grup de turişti, americani cred, închiriaseră toate gondolele existente, angajând şi solişti care să cânte serenadele de rigoare. Alaiul trecuse din Canal Grande pe canalurile înguste, cu apa înverzită. El ilustra zgomotos
italia
365
prejudecata, destul de răspândită, că la Veneţia dragostea, medicul, scrisorile, poliţia şi moartea vin şi se duc cu gondola. în realitate, veneţienii se deplasează mai mult pe jos. Din miile de gondole câte erau odinioară au rămas câteva sute, iar dintre acestea foarte puţine sunt de uz privat. Devenite un fel de simbol, ca şi leul înaripat veneţian (vopseaua neagră reprezintă o restricţie impusă într-o vreme când erau decorate excesiv), ele mai sunt utilizate doar la sărbători, la ceremoniile oficiale şi de către străini.
     După ce am plecat din Veneţia, am aflat că gondolierii s-au strâns în Piaţa San Marco si au ameninţat că-si ard ambarcaţiunile dacă autorităţile municipale nu vor limita invazia taxiurilor de apă. Ameninţarea avea ceva înduioşător. Nimeni nu s-ar gândi, într-un oraş normal, că birjarii ar putea cere limitarea numărului maşinilor.
                                              terra ferma
      Nu ştiu dacă toţi veneţienii care părăsesc laguna, preferând la terra ferma, o fac din aceleaşi motive. N-ar fi exclus ca „pământul sigur” să însemne pentru fiecare altceva. Dar ce? Ieşirea dintr-o aventură, practic, eşuată? întoarcerea la logica normală a lucrurilor? Nevoia de pământ solid? Multe lucruri le înţelegem abia prin limitele lor, de aceea nu e deloc uşor explicabilă, cum mi s-a părut la început, migraţia veneţienilor din lagună.
      Poate că Veneţia le apare nesigură nu numai din punct de vedere arhitectonic. Chiar dacă n-ar stărui primejdia reintegrării lagunei în drepturi, rămâne psihologia de oraş anacronic în care memoria e singurul viitor. Veneţia favorizează iluzii care nu făgăduiesc nimic în afară de o beţie uşoară a simţurilor. Totul se reduce la cheiurile lovite de apă, la zidurile somptuoase cu iz de aur vag mucegăit, la porţile îh care ruginesc cheile din cauza umezelii sărate. Aici poţi iubi, cred, violent şi fără speranţă, însă e greu să
italia
367
rezişti la altitudinea rece a speculaţiilor pure. Inclusiv un spirit lucid sfârşeşte prin a se îmbolnăvi de o pasiune din care s-a născut Veneţia şi care, poate fără să ne dăm seama, lasă urme în credinţa noastră despre ce ne e permis şi ce nu.
     Iama, cheiurile sunt măturate de un vânt rece, mirosind a zăpadă. Gondole rare şi negre lunecă fără pasageri prin dreptul palatului ducal unde baza coloanelor, originare din Trecento, se găseşte de-acum la un metru şi jumătate sub nivelul actualului pavaj. Abia atunci îţi dai seama de eroarea pe care o fac, de regulă, turiştii. Coborâţi din tren, aleargă să prindă primul vaporetto ce pleacă în cursă pe Canal Grande, ajung în Piaţa San Marco, unde se plimbă până seara, vizitând palatul ducal, campanila, bazilica San Marco şi pe urmă se întorc la gară, convinşi că au fost în Veneţia, că au cunoscut-o. Adevărata Veneţie trăieşte, însă, în culise, lăsându-şi oaspeţii să umble singuri pe scenă, printre palate superbe, cu faţadele spălăcite şi interioare pustii. Veneţia vie, care tânjeşte după „pământul sigur*1, e dincolo de Canal Grande. Trăieşte în păienjenişul de străduţe-ganguri a căror lărgime o poţi măsura cu braţele întinse. Un labirint prin care rişti să te rătăceşti foarte uşor şi în care pătrunzi numai dacă nu eşti grăbit şi ai destul umor ca să ajungi calm de trei-patru ori în acelaşi punct, luând diversele indicatoare spre Piaţa San Marco drept fir al Ariadnei.
                                                               cel mai frumos salon al europei
     Napoleon a numit Piaţa San Marco „cel mai frumos salon al Europei“. Veneţienii îi spun, jumătate în glumă, jumătate în serios, „sala de bal“. După ce am văzut-o pictată în procesiunea lui Gentile Bellini, la Academia de Arte Frumoase, am găsit-o invadată de o hoardă de hippy. Unii se amuzau să tălmăcească semnele zodiacului de pe cadranul ceasului din piaţă, alţii umpluseră scara aurită pe care, odinioară, numai nobilii de vază puteau sui şi ambasadorii străini, veniţi să-şi plece genunchiul la recepţiile din palatul ducal. M-am retras, intimidat, cu un mare dor de etichetă, care, în genere, nu mă caracterizează, dar la Veneţia gustul pentru ceremonie n-a lipsit nici din omoruri.
     După legendă, între a noua şi a zecea coloană din partea superioară a palatului ducal se anunţau sentinţele de condamnare la moarte. Ogivele ferestrelor şi zidurile
italia
369
trandafiriu-albicioase fac legătura cu Podul Suspinelor, pe care treceau condamnaţii. Gura de leu în care delatorii îşi depuneau denunţurile, fără să se dea de gol, e seul plată artistic în lemn. Grandoare şi crimă, sub privirile unui înger uriaş, cu aripile împietrite în văzduh, la aproape o sută de metri înălţime, în vârful campanilei de lângă Bibliotecă. Goethe a reţinut aici doar un proces public, în care grefierul citea cu glas tare documentele, având în faţă un ceasornic de nisip aşezat orizontal. Ceasornicul era imediat ridicat în poziţie verticală, cum deschidea gura avocatul, acestuia nefiindu-i îngăduit să vorbească decât un anumit timp în care se includeau intervenţiile sau întreruperile pe care Ie provoca. Bazilica unde Frederic Barbarossa a venit să îngenuncheze înaintea papei Alexandru al III-lea, pentru a fi absolvit de excomunicare, confirmă, prin marmurile sale multicolore şi mozaicurile aurite, ceea ce Iorga numea indigestia de bogăţii a cetăţii. Timp de secole, fiecare corabie veneţiană întoarsă din Orient trebuia să aducă o podoabă pentru această bazilică. E greu să judeci, însă, dacă o asemenea vanitate a fost cu totul deşartă. Tinerii hippy încetaseră să mai cânte auzind clopotele care anunţau, parcă, o ceremonie uitată. Scara giganţilor din curtea interioară a palatului ducal, dominată de statuile lui Neptun şi Marte, aşteptau paşi vătuiţi şi mantii brodate cu fir de aur într-o Veneţie rămasă cu obsesia etichetei şi în psihologia acelor femei bătrâne
drumuri prin memorie
370
despre care am citit că nu s-au dus niciodată în Piaţa San Marco, cu toate că nu locuiesc prea departe de ea, socotind că nu au o îmbrăcăminte destul de demnă pentru o asemenea plimbare.
    Sub semnul acestor echivocuri, în care straturile timpului se surpă, stă întreaga Veneţie. Numai porumbeii, hrăniţi odinioară pe socoteala serenissimei republici, zboară indiferenţi, fără să-i atingă orele de bronz căzute din tumul orologiului care, în clipa când m-am depărtat, măsurau, parcă, timpul de dincolo de moartea mea...
                   CUPRINS
câteva precizări ................................. 9
                               EGIPT
mitul păsării phoenix............................ 19
lumină pe nisip ................................. 23
taina sfinxului ................................. 27
miza pe moarte .................................  31
chip şi mască.................................... 34
sunet şi lumină.................................. 38
umbra piramidelor................................ 41
în piramidă ..................................... 44
nilul mitologic.................................. 47
nilul şi deşertul ............................... 51
memfis .......................................... 55
saqqara ......................................... 58
bazaruri......................................... 60
moschei.......................................... 63
grădini.......................................... 66
oraşul morţilor.................................. 68
scribul.......................................... 70
teii el-amama.................................... 73
luxor............................................ 76
drumuri prin memorie
372
valea regilor...................................... 81
colosul lui memnon................................. 85
osymandias ........................................ 88
restaurări......................................... 90
templul din luxor.................................. 92
kamak.............................................. 94
sala hipostilă .................................... 97
moartea sfincşilor................................. 99
noaptea la assuan................................. 102
deşert şi antideşert.............................. 105
alexandria ....................................... 108
delta ............................................ 112
                               GRECIA
olimpul .......................................... 117
coline greceşti .................................. 123
chiparoşi ........................................ 128
măslini........................................... 130
marea şi spiritul ionic........................... 133
marea şi ulise.................................... 135
leul din cheroneea sau spiritul doric............. 138
soare atenian..................................... 140
recapitulări pe acropole ......................... 143
procust, profesor de estetică..................... 148
o afroditâ de ghips............................... 151
agora............................................. 154
atena fără acropole............................... 157
atena şi neoclasicismul........................... 160
mitul lui narcis.................................. 162
cuprins                                         373
eleusis........................................... 165
sal am in a ...................................... 167
mitul lui oedip................................... 169
corintul sau mitul lui sisif...................... 172
ce nu ne-a spus homer............................. 174
umbra lui schliemann.............................. 178
a vedea şi a visa................................. 181
epidaur .......................................... 184
et in arcadia ego!...............................  187
mitul lui heracles................................ 191
levadia........................................... 194
termopile......................................... 196
meteorii.......................................... 201
în drum spre delfi ............................... 204
delfi............................................. 208
                               ITALIA
între scylla şi charybda.......................... 215
insula lui empedocle ............................. 219
apa............................................... 221
pământul.......................................... 223
focul ............................................ 226
aerul ............................................ 228
palermo........................................... 230
oglinzile şi ghepardul............................ 234
serpotta ......................................... 237
via butera, nr. 24 ............................... 239
cefalu............................................ 241
dedal în sicilia.................................. 243
374
drumuri prin memorie
erice şi venus................................... 245
agrigento şi pirandello.......................... 248
între grote şi nimfe............................. 250
etna............................................. 253
provvidenza...................................... 255
mare limpede..................................... 257
napoli sau nevoia de spectacol................... 261
mormântul lui vergiliu........................... 264
o coastă străină de eneida....................... 266
umbra vezuviului................................. 270
pompei .......................................... 272
capri şi tiberiu ................................ 274
sfinxul de la san michele ....................... 277
culoarea romei.................................   280
istoria parcursă în spaţiu ...................... 283
ruine ........................................... 287
capitoliul....................................... 290
duminică după-amiază............................. 292
colosseum ....................................... 295
castelul sant’angelo şi misterele eleusine ...... 298
roma şi barocul ................................. 301
fântânile........................................ 303
piaţa spaniei.................................... 305
roma şi michelangelo............................. 307
viaappia ........................................ 310
bacchus bolnav .................................. 312
tasso nu mai e la modă........................... 314
ostia antică..................................... 316
o memorie de seră ............................... 318
necropole etrusce................................ 320
cuprins
375
sulmona............................................122
coline toscane ................................... 324
hoinărind prin florenţa............................*27
ponte vecchio......................................132
florenţa si dante..................................134
monte cecero...................................... 336
timpul, în capela medici.......................... 337
biblioteca laurenziana ........................... 339
pisa.............................................. 341
genova, între prudenţă şi aventură ............... 344
ravenna........................................... 347
pragmaticul milano ............................... 349
digresiuni........................................ 352
verona şi prestigiul dragostei.................... 357
veneţia si eminescu .............................. 359
veneţia şi marea.................................. 361
veneţia si romantismul............................ 364
     i  >       t
terra ferma....................................... 366
cel mai frumos salon al europei................... 368