sroies op me hbtoy OP ne ROMflHfflN 0RW0D0X CHVRCH ewoes 5’nswRe k t’toe oRwoBoxe Rovhwe MIRCEA PĂCURARIU $wm be mm a bisericii m%m mm EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2005 „diaspore” în trecut şi astăzi), Contribuţia Bisericii din Transilvania la înfiinţarea şi dezvoltarea ASTREI, precum şi la promovarea economiei româneşti până în 1918 (agricultură, meserii, bănci etc.), teme nestudiate până acum. A patra grupă de studii o formează cele consacrate implicării preoţilor de parohie şi a călugărilor în cele mai importante evenimente din istoria României modeme şi chiar contemporane. Este vorba de Unirea Principatelor (cu prezentarea unor ierarhi, preoţi şi călugări aleşi în Divanurile Ad-hoc ale Moldovei şi Munteniei, care au sprijinit direct realizarea actelor din 5 şi 24 ianuarie 1859), Războiul de Independenţă, din 1877 (în timpul căruia preoţi militari au însoţit ostaşii pe câmpurile de luptă, iar călugări şi călugăriţe au funcţionat în serviciile sanitare ale armatei române), la care se adaugă un studiu special intitulat Războiul de Independenţă şi românii transilvăneni (voluntari din Transilvania, colecte organizate de preoţii de aici pentru armata română); Biserica şi Marea Unire (arătând acţiunile clerului român pentru realizarea actului de la 1 Decembrie 1918); Preoţi militari români în primul război mondial (din toate „ţările” româneşti de atunci) şi în cel de al doilea război mondial (prezentat aici pentru prima oară). în legătură cu acest capitol privind preoţimea, trebuie să facem menţiunea că n-a fost tratată participarea clerului la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, deoarece există un studiu al acad. Alexandru Elian (în rev. „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, 1970, p. 734-748), iar contribuţia Bisericii transilvănene la revoluţia din 1848-1849 am prezentat-o într-o lucrare specială (apărută la Sibiu, în 1995), precum şi într-un studiu mai dezvoltat (în „Revista teologică”, nr. 2-3, 1998, p. 44-80). O lucrare aparte privind implicarea clerului român în lupta anticomunistă este în curs de redactare. Ultimele studii prezintă Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu alte biserici ortodoxe surori în evul mediu, cu Patriarhia Antiohiei (azi în Siria, cu reşedinţa la Damasc), cu Patriarhia Ierusalimului şi alte aşezăminte bisericeşti din Ţara Sfântă (Israelul de azi), cu Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai (azi în Egipt) şi cu Insula Cipru< în perioada „turcocraţiei”, aceste biserici au fost ajutate timp de mai multe secole de domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, căci fără un sprijin financiar din partea lor n-ar fi putut supravieţui; sunt menţionate şi „vizitele” unor patriarhi ai Antiohiei şi Ierusalimului în ţările noastre după ajutoare, „închinările” unor mănăstiri româneşti către aceste instituţii bisericeşti din Orient, cărţile greceşti şi arabe tipărite aici pentru bisericile şi credincioşii de acolo; în partea finală a acestor studii sunt prezentate şi legăturile Bisericii româneşti cu acele instituţii din Orient în timpul păstoririi patriarhilor Justinian Marina, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu. Notăm că legăturile noastre cu Antiohia şi cu Ciprul apar aici pentru prima oară; legăturile cu celelalte două au fost tratate şi de alţii, dar destul de sumar. Nu au fost prezentate legăturile românilor cu Muntele Athos, căci acestea au fost cercetate pe larg şi de alţi istorici (Teodor Bodogae, G. Cioran, P.Ş. Năsturel), ca şi legăturile cu patriarhiile din Constantinopol şi Alexandria Egiptului, studiate de alţii, înaintea noastră. 6 Strânse la un loc, studiile publicate între anii 1959 şi 2002 (după cum s-a menţionat la sfârşitul lor), în forma publicată acum credem că ar putea interesa un cerc mai larg de cercetători şi de intelectuali preocupaţi de istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Volumul de faţă apare cu sprijinul unor distinse personalităţi ale culturii româneşti contemporane: acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu, ministrul Culturii şi Cultelor, cărora le exprim întreaga mea gratitudine şi recunoştinţă. Un cuvânt de aleasă mulţumire Marianei Fota, care s-a ocupat, cu multă competenţă şi dăruire, de redactarea acestui volum, precum şi tuturor celorlalţi ostenitori din cadrul Editurii Academiei Române. Autorul Copyryght © Editura Academiei Române, 2005 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5 050711, Bucureşti, România Tel: 4021-411 90 08; 4021-410 32 00 Fax: 4021-410 39 83 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www ear.ro Redactor: MARIANA-LUCIA FOTA DIANA RUSU-BRATU Coperta: RĂZVAN DAN CURELEŢ Bun de tipar: 22.12.2004. Format: 16/70x100. Coli de tipar: 34+13 planşe CZ pentru biblioteci mari: 281.95(09) CZ pentru biblioteci mici: 28 ISBN: 973-27-1101-9 mm wiw tudiile incluse în acest volum au fost publicate iniţial în revistele SZ) bisericeşti ale Patriarhiei Române, mai ales până în anul 1989 (,3iserica Ortodoxă Română”, „Studii teologice”, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia Ardealului”,,Mitropolia Olteniei” ş.a.), sau în volume colective, până în anul 2002. Pentru că la vremea respectivă au apărut într-un tiraj redus, am considerat necesar republicarea lor, după ce au fost revăzute şi completate cu bibliografia aferentă din ultimii ani. Abordând teme diverse privind istoria Bisericii şi a culturii româneşti, ele pot fi împărţite în mai multe grupe sau categorii. O primă grupă o formează studiile sau monografiile consacrate unor ierarhi de mare prestigiu din trecut: Ilie lorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, toţi trei mitropoliţi ai Transilvaniei în secolul al XVII-lea, oameni de cultură şi apărători ai ortodoxiei în faţa prozelitismului calvin-maghiar; episcopul Climent al Râmnicului (1735-1748), ctitor de lăcaşuri sfinte în judeţul Vâlcea şi îndrumător al activităţii editoriale la Râmnic; fraţii arhierei Neofit (1808-1884) şi Filaret Scriban (1811-1873), din Moldova, oameni de aleasă cultură, profesori, autori de lucrări teologice, manuale şcolare şi traduceri; Vasile Mangra (1850-1918), profesor la Arad, vicar la Oradea, apoi mitropolit al Ardealului (1916-1918), istoric bisericesc şi membru titular al Academiei Române, iar în tinereţe un strălucit militant pentru drepturile naţional-politice ale românilor. Tot în cadrul acestui prim mare capitol sunt incluse două studii despre Gheorghe Şincai şi Petru Maior, prezentaţi acum - pentru prima oară - ca istorici bisericeşti. O altă categorie se referă la trecutul unor aşezări monahale româneşti: Mănăstirea Sf Mihail din Perii Maramureşului (azi în Ucraina), Mănăstirea Argeş şi românii transilvăneni, Mănăstiri şi schituri basarabene, Biserica românească din Basarabia după 1812. Deşi s-a mai scris despre ele, aceste studii aduc date şi interpretări noi, subliniind rolul mănăstirilor respective în promovarea unităţii spirituale şi culturale româneşti. A treia grupă de studii se referă mai ales la viaţa bisericească a românilor transilvăneni: Reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei în 1864, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Aspecte din istoria vieţii bisericeşti a românilor din Statele Unite şi Canada (cu o prezentare obiectivă a situaţiei acestei 5 3BRWICRI BOR „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1874- . GT „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1838-1944. MA „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, 1956- . MB „Mitropolia Banatului”, Timişoara, 1951- . MO „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1949- . MMS „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1924- . ST „Studii teologice”, Bucureşti, 1949- . RT „Revista teologică”, Sibiu, 1907- . TR „Telegraful român”, Sibiu, 1853-. I. rasotwăfi m \)iep mmm „Mitropoliţii, episcopii, egumenii şi, aşa de adesea ori, smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fî înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului, fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti - dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi\ NICOLAE IORGA, Prefaţă la Istoria Bisericii româneşti, voi. I, ed. a Il-a, Bucureşti, 1929, p. 5. MWOklTO Osie % iMtsos\)atiei /j£.ntre mitropoliţii de seamă ai Transilvaniei din secolul al XVII-lea trebuie să pomenim cu cinste pe Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest. El a <■£/ avut un rol însemnat în acţiunea de apărare a ortodoxiei în Transilvania, fapt pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat. Viaţa lui Ilie Iorest nu a fost cercetată amănunţit până acum. Lucrul acesta este, într-un fel, explicabil, dacă ne gândim la numărul extrem de redus al surselor documentare pe care le avem asupra vieţii şi mai ales asupra activităţii lui. în afară de acestea, în istoriografia bisericească din Transilvania, Ilie Iorest a fost privit mult timp prin prismă confesională, aşa cum vom relata în cele ce urmează. Primul care l-a menţionat într-o lucrare istorică, dar foarte pe scurt, a fost Samuil Micu1. La fel a procedat şi Petru Maior, care a reprodus şi un pomelnic al mitropoliţilor Transilvaniei cu sediul la Alba-Iulia, păstrat la Blaj, în care apar doi mitropoliţi cu numele „Orest”, dar fără alte amănunte2. A reprodus, de asemenea, diploma dată de principele Gheorghe Râkoczy I, din 10 octombrie 1643, pentru numirea lui Simion Ştefan ca mitropolit, în care sunt expuse şi motivele înlăturării lui Ilie Iorest din scaunul vlădicesc3. Nicolae Popea prezenta pe scurt, dar corect, eforturile depuse de Ilie Iorest pentru apărarea ortodoxiei, aşa cum rezultă din diploma de numire a urmaşului său, pe care o reproducea - în parte - în traducere românească4. Pagini mai bogate şi mai documentate i-au închinat istorici din secolul al XX-lea, dar unii de pe poziţii neştiinţifice, confesionale. Primul dintre ei a fost Augustin Bunea. Deşi era, în genere, bine informat, totuşi, atitudinea sa reticentă faţă de ortodoxie l-a determinat să-l prezinte pe Iorest în culori întunecate, socotind că „se 1 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, ediţie de Cornel Cîmpeanu, Bucureşti, 1963, p. 102. 2 Petru Maior, Istoria Bisericei românilor atât a cestor dincoace, cât şi a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, p. 159. 3 Ibidem, p. 72-77. 4 Nicolae Popea, Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, Sibiu, 1870, p. 74—75; diploma de numire a lui Simion Ştefan la p. 75-77. n îndepărtase cu învăţături străine de credinţa cea adevărată, se împreunase cu ereticii şi înşela pe cei care erau chiemaţi a-i mântui, ucigându-le sufletele”5 6. în 1902 a apărut lucrarea lui Nicolae Iorga Sate şi preoţi din Ardeaf, în care a consacrat câteva pagini lui Ilie Iorest. Dar tot atunci a apărut la Blaj cartea lui Augustin Bunea despre Vechile episcopii, încât Nicolae Iorga a adăugat câteva pagini la lucrarea sa, în care rectifica sau completa cele scrise de el7. în 1904, cunoscutul publicist şi editor de documente Teodor V. Păcăţian a combătut pe larg cartea lui A. Bunea despre Vechile episcopii, într-o lucrare mai amplă, în care amintea pe scurt şi martiriul mitropoliţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici8. După apariţia cărţii sale, Augustin Bunea a revenit, într-o nouă lucrare, asupra acestei probleme, dar cu şi mai multă lipsă de obiectivitate, considerându-1 pe Iorest ca un ierarh care a abjurat credinţa ortodoxă, acceptând condiţiile calvine şi care ar fi tipărit Catehismul calvinesc din 1642. Sub raport moral, îl prezenta ca „om stricat, om de nimica”, cu o viaţă atât de „destrăbălată şi scandaloasă”, încât a trebuit să fie înlăturat din scaun şi condamnat9. Fireşte, nici una dintre afirmaţiile lui Augustin Bunea nu avea vreun temei documentar, ci erau pure născociri pentru denigrarea memoriei acestui ierarh ortodox. Prima lucrare scrisă cu obiectivitate despre Ilie Iorest se datorează istoricului unit Zenovie Pâclişanu. Bazat pe izvoare demne de crezare, el ajungea la concluzia că Iorest a fost un bun ortodox, care a pătimit numai pentru statornicia sa în dreapta credinţă10. Date despre Ilie Iorest apar şi în lucrările de sinteză ale lui Ioan Lupaş11, Nicolae Iorga12, ceva mai mult la Ştefan Meteş13, ca şi în manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române pentru institutele14 şi seminariile teologice15. 5 Dr. Augustin Bunea, Vechile episcopii româneşti ale Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, Blaj, 1902, p. 87-94; în acelaşi fel îl prezenta şi în lucrarea mai veche Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii române unite, 1893, Blaj, p. 236-238. 6 N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 51-54. 7 Ibidem, p. 336-339. ’ 8 Teodor V. Păcăţian, Istoriografi vechi, istoriografi noi, Sibiu, 1904, p. 143. 9 Dr. Augustin Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal, Blaj, 1904, p. 242-248. 10 Zenovie Pâclişanu, Condamnarea episcopului [sic] Ilie Iorest, în rev. „Cultura creştină”, Blaj, an. II, nr. 5, 1912, p. 135-140. 11 Dr. Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p. 64-66. Acelaşi istoric îi închina câteva pagini în studiul Mitropolitul Petru Movilă şi relaţiunile lui cu românii. Prigonirea mitropolitului Ilie Iorest din Transilvania, în voi. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, IV, Sibiu, 1943, p. 89-91. 12 N. Iorga, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor, voi. I, ed. II, Bucureşti, 1929. p. 326-329. 13 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, voi. I, ed. II, Sibiu, 1935, p. 194-200. 14 Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 27-29; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, ed. II, Bucureşti, 1994, p.65-68. 15 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. IV, Galaţi, 1996, p. 187-188, ed. V, Bucureşti, 2000. 12 Deci, cercetările privitoare la viaţa şi rolul lui Ilie Iorest în apărarea ortodoxiei sunt destul de lacunare şi confuze. Situaţia Bisericii româneşti din Transilvania până la Ilie Iorest. Pentru a cunoaşte mai bine condiţiile în care urma să-şi desfăşoare activitatea mitropolitul Iorest, prezentăm succint câteva date referitoare la organizarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania până în primele decenii ale secolului al XVII-lea. In teritoriile intracarpatice exista o organizare bisericească străveche, cu horepiscopi, prin secolele IV-IX. Acestora le-au luat locul unii episcopi, pe lângă conducătorii politici locali de neam român, la Alba-Iulia, Dăbâca, Biharea, Morisena (Cenad). După ocuparea treptată a Transilvaniei de regatul catolic maghiar, în locul vechilor formaţiuni politice româneşti s-au creat comitatele şi trei dieceze catolice. Totuşi, s-au menţinut şi episcopii ortodocşi, de neam român, atestaţi documentar în 1205 şi 1391. în a doua jumătate a secolului al XV-lea sunt atestaţi nominal mai mulţi ierarhi ortodocşi, ca arhiepiscopul Ghelasie (1376, probabil la Râmeţ), Ioan la Hunedoara (1456), mitropolitul Ioanichie (1479), apoi patru mitropoliţi (Daniil, Marcu, Danciu, Petru), care şi-au avut sediul la Feleac, lângă Cluj, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea. în 1553 era hirotonit ca mitropolit al Transilvaniei Ioan, al cărui sediu era probabil în Mănăstirea Prislop. După 1557, pentru mai bine de un deceniu, mitropoliţii Transilvaniei (Hristofor, Sava şi Gheorghe) s-au stabilit în mănăstirea de la Geoagiu (jud. Alba) şi pentru scurt timp în Lancrăm, lângă Alba-Iulia. După 1572, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit la Alba-Iulia, unde a rămas până la începutul secolului al XVIU-lea. Aici au păstorit mitropoliţii Eftimie (1572-1574), Hristofor H (1574-1579), Ghenadie I (1579-1585), Ioan de’la Prislop (1585 - cca 1605), Teoctist (1606-1622), Dosoftei (cca 1624—1627), Ghenadie II (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643), Simion Ştefan (1643-1656), Sava Brancovici (1656-1680), Iosif (1680-1682), Ioasaf (1682-1683), Sava m (1684-1685), Varlaam (1685-1692), Teofil (1692-1697) şi Atanasie Anghel (1698-1701). Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, fiind singura instituţie românească, a îndrumat întreaga viaţă social-politică, culturală şi bisericească a românilor de aici. Ea a avut un rol însemnat în păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, prin legăturile permanente pe care le-a întreţinut cu bisericile şi domnitorii din Ţara Românească şi Moldova, dar şi cu românii din Banat, Crişana şi Maramureş. A avut un rol însemnat în păstrarea ortodoxiei, în faţa acţiunilor prozelitiste ale catolicilor până la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor. Mitropoliţii din Alba-Iulia, mai ales cei din secolul al XVII-lea, în speţă Dosoftei, Ghenadie II, Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, au avut de înfruntat încercările făţişe de calvinizare a românilor iniţiate de principii calvini ai Transilvaniei: Gabriel Bethlen (1613-1629), Gheorghe Râkoczy I (1630-1648), Gheorghe Râkoczy II (1648-1660) şi Mihail Apaffi (1661-1690). Pentru ducerea la bun sfârşit a scopului urmărit de aceştia s-au folosit diverse mijloace: impunerea unor îndatoriri mitropoliţilor nou-aleşi, cu ocazia recunoaşterii lor de către principe şi înlăturarea acelora care nu le respectau, tipărirea de cărţi cu conţinut calvinizant, înfiinţarea 13 de şcoli cu dascăli calvini, în care se propaga noua doctrină, numirea unor aşa-zişi „episcopi” româno-calvini, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu scopul de-a împiedica buna desfăşurare a activităţii Bisericii Ortodoxe Române şi de a îndruma acţiunea prozelitistă calvină, numirea de protopopi români simpatizanţi ai calvinilor etc. în pofida acestei propagande susţinute, calvinismul n-a reuşit să câştige decât foarte puţini adepţi printre români, recrutaţi mai ales din familiile nobile, care urmăreau, prin aceasta, să-şi menţină privilegiile şi proprietăţile, familii care apoi s-au maghiarizat. Marea masă a poporului a rămas şi în continuare strâns legată de „legea” sa strămoşească şi de preoţii săi16. Alegerea unui nou mitropolit în 1640. La 3 septembrie 1640 mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei a trecut la cele veşnice. Chiar a doua zi, superintendentul confesiunii calvine din Transilvania, Ştefan Katona Geleji (1633-1649), îl informa pe principele Gheorghe Râkoczy I despre acest lucru şi despre condiţiile care ar trebui impuse succesorului său, căci, scria el, „mă tem că ne va cere Dumnezeu socoteală dacă nu ne îngrijim de aceşti oameni simpli(!)”17. La 13 septembrie 1640, acelaşi Ştefan Geleji adresa principelui o nouă scrisoare, din care reiese că au fost recomandaţi trei candidaţi pentru scaunul mitropolitan vacant1*. Primul dintre ei era Meletie Macedoneanul, recomandat lui Geleji de Ştefan Csematoni, un sol al lui Gheorghe Râkoczy, trimis adeseori în Ţara Românească. Acest Meletie era un aromân, stabilit de mai mult timp în Ţara Românească, egumen la mănăstirea Govora, unde a tipărit mai multe cărţi fie în slavonă, ca Psaltirea din 1637, Ceaslovul din 1638, fie în română, ca Pravila cea mică din 1640-1641, cu tiraje separate pentru Ţara Românească şi Transilvania, şi Evanghelia cu învăţătură (Cazania), în 1642 şi 164419. Al doilea candidat era protopopul din Haţeg, dorit de preoţi, iar al treilea „un moldovean”, recomandat de Vasile Lupu20. La 22 septembrie 1640, Geleji adresa o nouă scrisoare lui Râkoczy, în care prezenta cele 24 de condiţii pe care i le-a impus lui Meletie dacă voia să ocupe scaunul mitropolitan. La prima vedere se părea că o serie de măsuri erau pozitive şi ar fi dus la emanciparea culturală a poporului român: să înfiinţeze o şcoală românească, cu doi sau trei învăţători cunoscători ai limbilor latină, greacă şi română, să înfiinţeze o tipografie, să dispună ca preoţii să slujească în româneşte şi să predice în româneşte de două ori duminica şi o dată miercurea şi vinerea etc. Se 16 Amănunte în lucrările de sinteză citate ale lui I. Lupaş, Şt. Meteş, Gh. 1. Moisescu şi colaboratorii şi M. Păcurariu. Să se vadă şi pr. prof. Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 23 şi urm. 171. Lupaş, Documente istorice transilvane, voi. I, 1599-1699, Cluj, 1940, p. 204-205, doc. 85. 18 Ibidem, p. 205-206, doc. 86. 19 Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, voi. I, Bucureşti, 1903, p. 105, 112 şi 146. 20 în anumite lucrări s-a scris că al treilea candidat ar fi fost Simion Ştefan, viitorul mitropolit (cf. A. Bunea, Vechile episcopii, p. 87; I. Lupaş, Istoria bisericească, p. 64; Şt. Meteş, op. cit., p. 194). Din scrisorile lui Geleji nu rezultă, însă, acest lucru. 14 observă că şi prin aceste măsuri se urmărea, totuşi, calvinizarea Bisericii româneşti. Pe de altă parte, o serie de îndatoriri erau de-a dreptul inacceptabile pentru orice candidat la scaunul mitropolitan vacant: să se tipărească şi să se folosească în bisericile româneşti cântările calvine, aşa cum făceau comunităţile româno-calvine din Caransebeş şi Lugoj, să se dea la tipar Catehismul calvinesc, care urma să se predea copiilor români în ore speciale de religie, să fie simplificat ritualul botezului şi al înmormântării, să fie înlăturate liturghia, cultul sfinţilor, al îngerilor, al icoanelor, al crucii, să se elimine slujbele legate de cultul morţilor (parastasele), iar noul mitropolit „să asculte de episcopul ortodox maghiar”(!) etc.21. Peste numai câteva zile, îi scria din nou lui Râkoczy, informându-1 că a discutat cu Meletie, dar a constatat că n-a găsit nici un candidat care să accepte „să-şi schimbe religia din temelie (in fundamentibus)\ nici acesta [Meletie, n.n.] nu poate fi înduplecat nicidecum la aşa ceva, căci atunci l-ar afurisi patriarhul, nu ar permite să fie sfinţit vlădică, nici românii nu l-ar primi, dimpotrivă, dacă s-ar duce între ei, cine ştie ce i s-ar întâmpla şi astfel nu ar putea isprăvi nimic”. în continuare recomanda să se lucreze progresiv pentru calvinizarea românilor22 23. Dintr-o nouă scrisoare, cu data de 26 septembrie 1640, tot a lui Geleji către Râkoczy, reţinem că Meletie era susţinut de Matei Basarab . In sfârşit, în ultima scrisoare, cu data de 8 octombrie 1640, super intendentul îşi exprima nemulţumirea că Gheorghe Râkoczy, cedând, la insistenţele lui Vasile Lupu, a numit ca mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania pe un „moldovean”24. Acesta era Ilie Iorest. Viaţa lui Ilie Iorest. Se poate reconstitui pe baza a foarte puţine izvoare documentare: două însemnări pe manuscrise slavone din mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni prin care-1 recomandau ţarului Rusiei şi câteva ştiri pe care le oferă unii cronicari din Transilvania, pe care le vom analiza mai jos. Din scrisoarea ierarhilor moldoveni către ţarul Mihail Feodorovici Romanov (1613-1645), cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi educat în ţara noastră a Moldovei, în mănăstirea Putna şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare ridicat la treapta preoţiei”25. Reiese deci că Iorest era din Transilvania, probabil din regiunile învecinate cu Moldova sau din Maramureş, plecat de tânăr la Mănăstirea Putna, unde au trăit în decursul 21 I. Lupaş, Documente istorice transilvane, p. 206-209, doc. 87. 22 Ibidem, p. 209-211, doc. 88. 23 Ibidem, p. 211-212, doc. 89. 24 Ibidem, p. 212-213, doc. 90. Textul maghiar al celor şase scrisori a fost publicat în Uj Magyar Muzeum, voi. I, Pest, 1859, p. 203-204, 206-207, 214-215, 216-218, 219-220 şi 223-224. 25 Episcopul Melchisedec (Ştefânescu), Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul, în veacul al XVII-lea, în „An. Acad. Rom.”, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XII, Bucureşti, 1890, p. 64; dr. Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în „An. Acad. Rom.”, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XXXIV, Bucureşti, 1912, p. 1168-1169 (şi extrasul, p. 104-105). 15 veacurilor atâţia călugări transilvăneni. Deşi nu mai cunoştea starea de strălucire din timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi imediaţi, totuşi, Mănăstirea Putna se număra şi acum printre mănăstirile importante ale Moldovei, continuându-se aici preocupările culturale şi artistice. După ce a învăţat carte şi rânduielile bisericeşti, a fost tuns în monahism, primind numele de Iorest, în locul celui de Ilie, primit la botez, iar după un timp a fost hirotonit preot-ieromonah. Actul hirotoniei sale a putut fi săvârşit fie de mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1617 şi 1617-1629), fie de fostul episcop Efrem al Rădăuţilor (1608-1613 şi 1616-1623), retras din scaun şi aşezat la Mănăstirea Moldoviţa, nu departe de Putna, fie de urmaşul acestuia la Rădăuţi, episcopul Evloghie (1623-1627). Pe ultima filă a unei Psaltiri slavone în manuscris, din secolele XV-XVI, aflată la Mănăstirea Putna, apare şi semnătura: Ieromonah Iorest...vlet 7135 (f!625), noiembrie S26. Presupunem că aparţinea tânărului ieromonah Iorest, viitorul mitropolit. Fiind ieromonah în 1625, iar mitropolit în 1640, considerăm că s-a născut prin 1600, deci tocmai în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, care realizase prima unire politică a celor trei ţări româneşti. în 1637, un preot, Manoil din Suceava, termina de copiat o lucrare a lui Simion Metafrast, în slavoneşte, începută sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub a „ieromonahului Iorest egumen”. Acest lucru îl aflăm dintr-o însemnare pe manuscrisul respectiv (aflat acum în Biblioteca Saltâcov-Scedrin din Petersburg), cu următorul cuprins: „Această carte numită Metafrast a început-o arhiepiscopul Anastasie Crimcovici şi n-a putut-o isprăvi, iar după moartea lui [a isprăvit-o] ieromonahul Iorest, în zilele lui Vasile Voievod [= Lupu, n.n.]. Şi s-a scris cu mâna popii Manoil din Suceava, de la hramul Vovidenia Maicii Domnului, în anul 7147 [1638], octomnbrie 11 zile. Şi s-a scris aceasta cu mâna lui. Amin”27. N-ar fi exclus să fie vorba de viitorul mitropolit al Transilvaniei. în acest caz, înseamnă că el era un călugăr cu alese preocupări culturale, care probabil avea legături cu şcoala miniaturistică de la Dragomima, îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca. De altfel, nici nu putem concepe ca Vasile Lupu să nu fi recomandat un ierarh cu pregătire aleasă, capabil să facă faţă acţiunilor prozelitiste calvine. Mitropolit al Transilvaniei în toamna anului 1640, ieromonahul Iorest a ajuns mitropolit al Transilvaniei, cu sediul la Alba-Iulia, în împrejurările relatate mai sus. Presupunem că a fost numit cu puţine zile înainte de 8 octombrie 1640, dată la care Geleji îşi exprima regretul pentru numirea lui. Potrivit tradiţiei, a fost 26 Pr. Paulin Popescu, Manuscrise slavone din mănăstirea Putna, în BOR, XXX, 1962, nr. 1-2, p. 143 (ms. nr. înv. 582/ 1863). 27 N. Iorga, Două manuscrise înstrăinate ale lui Anastasie Crimca, în „Revista istorică”, Bucureşti, an. XIX (1933), p. 17; reprodus şi la N. Grigoraş, Mitropolitul Anastasie Crimca, în MMS, XXXIV, 1968, nr. 3—4, p. 311. Presupunem că este vorba de o carte cu vieţi de sfinţi alcătuită de Simeon Metafrastul, cel mai de seamă reprezentant al hagiografiei bizantine (sec. X), probabil identic cu Simeon Logothetis sau cu Simeon Magistrul. I s-a mai atribuit şi o cronică. In cazul nostru, credem că este vorba de Vieţile sfinţilor, care au circulat mult în ţările noastre în trecut. 16 hirotonit la Târgovişte, în catedrala ctitorită de Neagoe Basarab, de către mitropolitul Teofil, care păstorea atunci (1636-1648), probabil împreună cu sufraganii săi Ignatie Sârbul de la Râmnic (1636-1653) şi Ştefan de la Buzău (1637 - cca 1648) ori cu vreunul sau doi arhierei greci veniţi în Ţara Românească după ajutoare. Hirotonia va fi avut loc pe la sfârşitul lunii octombrie sau poate chiar în primele zile ale celei următoare. Fără îndoială că Matei Basarab va fi oferit noului mitropolit diferite daruri, aşa cum au primit şi înaintaşii, dar mai ales urmaşii săi (veşminte şi vase liturgice, cărţi, bani etc.). N-ar fi exclus ca el să fi primit şi o danie de 6 000 de aspri. Când facem această afirmaţie, ne gândim la cele scrise în hrisovul dat în aprilie 1670 de domnitorul Antonie-Vodă din Popeşti, mitropolitului de atunci al Transilvaniei, Sava Brancovici, privind tocmai dania de 6 000 de aspri, oferiţi Mitropoliei Transilvaniei. „La această faptă bună - se scria în hrisov - ne-am nevoit mai cu seamă văzând hrisoavele celor care au domnit înaintea noastră, de fericită pomenire, Io Matei Basarab şi Constantin Şerban Voievod” . De altfel, se cunosc şi alte danii ale lui Matei Basarab făcute unor biserici româneşti din Transilvania, el fiind şi ctitorul bisericii din Tumu Roşu (fost Porceşti), lângă Sibiu. La 9 noiembrie 1640, mitropolitul Iorest era în Braşov, însoţit de zece persoane, cum aflăm din Socotelile oraşului. Poate atunci se întorcea de la hirotonie28 29. De aici s-a îndreptat spre Alba-Iulia, fiind înscăunat în catedrala mitropolitană ctitorită de Mihai Viteazul, în 1597. Cu ocazia recunoaşterii sale, i s-a cerut, desigur, să ducă la îndeplinire o parte dintre condiţiile calvine prevăzute în scrisoarea lui Ştefan Geleji către principe, din 22 septembrie 1640. Acest lucru rezultă şi din diploma de numire, dată la 10 octombrie 1643, urmaşului său, mitropolitul Simion Ştefan, în care se menţiona că „Iorest a fost numit pe lângă anumite condiţiuni”30. Presupunem că este vorba numai de o parte dintre condiţiile care i s-au propus lui Meletie. Când facem această observaţie avem în vedere mărturia lui Geleji, care, în scrisoarea din 24 septembrie 1640, recunoştea că n-a găsit „nici un candidat care să-şi schimbe religia din temelie”, recomandând el însuşi, în continuare, să se lucreze cu tact, treptat, la schimbarea credinţei românilor31. Se cunosc puţine fapte din scurta lui activitate ca mitropolit al Transilvaniei. Se ştie că în 1641 a apărut Evanghelia cu învăţătură, dată la tipar încă din timpul 281. Lupaş, Documente istorice transilvane, p. 326, doc. 142; Mircea Păcurariu, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII, Sibiu, 1968, p. 152. 29 N. Iorga, Studii şi documente, IV, Bucureşti, 1902, p. 215; idem, Sate şi preoţi, p. 52; idem, Istoria Bisericii, voi. I, ed. II, p. 327; Şt. Meteş, op. cit,, p. 197. 30 A. Bunea scria că i s-ar fi impus şapte condiţii, care i s-ar fi propus spre acceptare şi lui Meletie (cf. Vechile episcopii, p. 89). A fost urmat de I. Lupaş în Istoria bisericească, p. 65 şi de Şt. Meteş, op. cit., p. 196. în realitate, lui Meletie i s-a cerut respectarea a 24 de puncte (condiţii), cum am menţionat mai sus. 31 I. Lupaş, Documente istorice transilvane, p. 209-210, doc. 88. 17 predecesorului său, Ghenadie. Cartea (cu 330 de file) era o reeditare, aproape pagină cu pagină, după un exemplar defectuos al Evangheliei cu învăţătură tipărită de diaconul Coresi la Braşov, în 1580-1581. Era o carte pur ortodoxă, fiind o traducere - după ediţia slavă, tipărită la Zabludov, în Lituania, în 1569 - a omiliilor patriarhului ecumenic Ioan Calecas, făcută de preoţii Iane şi Mihai de la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Cuprindea tâlcuirea evangheliilor din toate duminiciile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica vameşului şi a fariseului . In ediţia din 1640-1641 se observă numeroase greşeli de tipar şi schimbări de ortografie, peste 30 de pagini n-au fost tipărite, fără să se ţină seama că paginile care urmau nu mai aveau nici un sens. Au fost omise pericopele evanghelice şi explicările lor pentru sărbătorile fixe, începând cu luna septembrie până la 25 decembrie. Cartea începea cu prefaţa ediţiei din 1581, exceptând partea referitoare la tipărirea ei de către diaconul Coresi cu ajutorul judelui Lucas Hirscher şi cu binecuvântarea mitropoliţilor Serafim al Ungrovlahiei şi Ghenadie I al Transilvaniei. în locul aceleia, au fost adăugate alte două pagini, în care se preciza că s-a dat la tipar de „arhimitropolitul” Ghenadie, motivând că „aceste sfente cărţi Evanghelie rumânească cu învăţătură, ce se cheamă Mărgărite, împuţinându-se şi foarte să jăluia toţi preoţiţi] de această carte”. Se menţiona, în continuare, că meşterul tipograf a fost „acest dascăl popa Dobre de au venit din Ţara Rumânească de au făcut tipare aici în Ardeal”. Se arăta apoi că, în timpul tipăririi, Ghenadie s-a săvârşit din viaţă, continuând astfel: „Derept aceia, cu mila lu[i] Dumnezeu Iorist archiimitropolit, văzând acest lucru dumnezeesc ce s-au fost început de acel părinte chir Ghenadie, foarte mi se îndulci inima şi mă bucurai derept să se întărească legea creştinească şi credinţa dumnezeiască. Derept aceia, căt n-au împlut acel părinte, iară eu de în ce mi-au fost dăruit de Dumnezeu am împlut şi am săvârşit aceste sfinte cărţi, ca să se înmulţească cuvântul lu[i] Dumnezeu şi pre în toate beserecile să le fie preoţilor de propovedanie, în numele Tatălui şi Fiiului şi Duhului Sfânt în veciia veacului amin”. în continuare, se reproducea partea ultimă din prefaţa ediţiei 1581, în care tipografii cereau iertare pentru greşeli. Era menţionat şi anul: 7149 (= 1641)32 33. Mitropolitul Iorest a păstrat în tot cursul păstoririi sale strânse legături cu Putna, mănăstirea sa de metanie. Prin anii 1641 sau 1642, într-o zi de 14 septembrie, scria bistriţenilor despre „proegumenul Ghervasie de la Putna că au venit la noi cu treabele svintei mănăstiri”. Pe drum, „feciorul” acestuia a ucis un om beat, care i-a 32 Ediţia din 1580-1581 a fost reeditată de Sextil Puşcariu şi Al. Procopovici, Diaconul Coresi. Cartea cu învăţătură (1581), voi. I, Textul, Bucureşti, 1914, 8+566 p. Dintre studiile asupra ei, menţionăm: Vasile Grecu, Izvorul principal pentru Cartea cu învăţătură a diaconului Coresi din 1581: Omiliile patriarhului Ioan Caleca (1334-1341), Bucureşti, 1939, 166 p.; Mana Rădulescu, Originalul slav al Evangheliei cu învăţătură a diaconului Coresi..., Bucureşti, 1959, 105 p.; pr. Silviu Hărăguş, O carte de doctrină şi pietate ortodoxă: Evanghelia cu învăţătură (1581), In BOR, LXXXVII, 1969, nr. 7-8, p. 740-773. 331. Bianu, N. Hodoş, op. cit., p. 115-118 (la p. 116-117 sunt reproduse In caractere chirilice tocmai textele referitoare la retipărirea cărţii). 18 ieşit în cale „tâlhăreşte”. Ruga să fie eliberat, scriind, în continuare, că n-a putut să-i ceară acest lucru „craiului” (Râkoczy, n.n.), lipsind din Alba-Iulia. în caz că nu va fi eliberat, va interveni, totuşi, la acesta34. Mitropolitul lorest va fi făcut şi unele vizite canonice în eparhia sa - care cuprindea întreaga Transilvanie -, spre a cunoaşte la faţa locului protopopii şi preoţii, bisericile şi mănăstirile, starea religios-morală a credincioşilor, învăţătura şi situaţia materială a clerului ş.a. La începutul lunii iulie 1641 era în părţile Făgăraşului, iar în ziua de 7 a aceleiaşi luni era la Braşov35. Potrivit vechiului obicei, va fi convocat la Alba-Iulia, o dată sau de două ori pe an, „soborul mare” al eparhiei, format din protopopi şi unii preoţi, care va fi luat măsuri de interes general bisericesc, va fi judecat abateri de la disciplina bisericească şi altele. In conducerea eparhiei, era ajutat de „titorii” şi ,juraţii” scaunului mitropolitan, care constituiau un fel de „organ executiv” al soborului mare36. La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei regreta faptul că Ilie lorest hirotoneşte preoţi dintre iobagii români de pe moşiile nobiliare, ca să-i scape de iobăgie. Membrii Dietei cereau să i se interzică astfel de hirotonii, iar cei care au fost hirotoniţi să fie înapoiaţi proprietarilor, ca iobagi37. înlăturarea din scaunul mitropolitan. Păstorirea lui Ilie lorest n-a fost de lungă durată, căci a fost înlăturat în mod brutal din scaun, prin uneltirile cârmuitorilor calvini de atunci ai Transilvaniei. Cauza principală trebuie să o căutăm în faptul că n-a îndeplinit nici una dintre îndatoririle care i-au fost impuse la numire, ci a rămas statornic în credinţa ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi. A fost întărit în convingerile sale ortodoxe şi îndemnat să reziste în faţa tuturor presiunilor şi de Sinodul întrunit la Iaşi, între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă. Vreun călugăr de la Putna va fi fost trimis să-l informeze despre cele discutate acolo. Este sigur că la înlăturarea mitropolitului lorest din scaun au stat şi raţiuni de ordin politic, determinate de răcirea relaţiilor dintre principele Transilvaniei Gheorghe Râkoczy I şi domnul Moldovei Vasile Lupu. La începutul anului 1643, 34 N. lorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899, p. 56; Hurmuzaki, Documente privitoare Ia istoria românilor, voi. XV, partea a Il-a, Bucureşti, 1913, p. 1066-1067, doc. 1966. Tot pentru acel tânăr a intervenit şi egumenul Simion de la Putna într-o scrisoare către autorităţile bistriţene, relatându-le că a fost oprit pe nedrept, întrucât cel ucis i-a ieşit în cale „tâlhăreşte”. Ibidem, XV, 2, p. 1016. Prin 1642 egumenul Teofan de la Putna scria bistriţenilor că a trimis pe călugărul Simion în Transilvania „la oameni buni şi la potrupopi şi la preoţi pentru milosteniia”, „cine va îndura Dumnăzău să întărească svânta mănăstire” (ibidem, XV, 2, p. 1089). 35 A. Bunea, Vechile episcopii, p. 90; Şt. Meteş, op. cit., p. 197. 36 Cf. pr. Mihai Colotelo, Zaconicul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în BOR, LXXIX ,1961, nr. 7-8, p. 760 ş.u. 37 Zenovie Pâclişanu susţinea că în 1641 Ilie lorest a primit din partea principelui şi jurisdicţie peste Maramureş, drept recunoscut şi de adunarea acelui comitat. Cf. rev. „Cultura creştină”, Blaj, an. VI, 1916, nr. 8, p. 241 şi an. XVIII, nr. 6-7, 1938, p. 401. Nu avem însă nici un temei documentar pentru susţinerea unei astfel de afirmaţii. 10 polonii au pus mâna pe o scrisoare a lui Vasile Lupu către sultan, din care reiese o atitudine neprietenească faţă de Gheorghe Râkoczy. Scrisoarea a ajuns la Consiliul de Război din Viena, care a trimis o copie şi lui Râkoczy. în faţa unei astfel de atitudini, este explicabilă şi prigonirea la care a fost expus din partea principelui mitropolitul recomandat de domnul moldovean38. în legătură cu înlăturarea şi prigonirea mitropolitului Iorest s-au purtat multe discuţii în istoriografia transilvană. Arătam mai sus că Augustin Bunea, voind să denigreze memoria lui, precum şi a unuia dintre urmaşii săi în scaun, mitropolitul Sava Brancovici, l-a acuzat că ducea o viaţă imorală. El se baza pe mărturia a două izvoare săseşti din secolul al XVII-lea, şi anume o relatare în Cronica germană a notarului Georg Kraus din Sighişoara (1607-1679), tradusă, cu diferenţe, în Analele latineşti ale episcopului luteran de mai târziu, Georg Haner (1672-1740). Din relatările lui Kraus rezultă că în 1638 Matei Basarab ar fi recomandat lui Râkoczy un călugăr - fără să-i dea numele - pentru scaunul mitropolitan al românilor ortodocşi din Transilvania, care, ducând o viaţă imorală, ar fi fost bătut cu nuiele în Alba-Iulia, iar averea - destul de însemnată - i s-ar fi confiscat pe seama statului. Relata, de asemenea, că s-ar fi găsit la el câteva scrisori greceşti şi româneşti privitoare la nişte „comori” care ar fi ascunse undeva în Transilvania şi în Ţara Românească. Haner adăuga amănuntul că înainte de a fi bătut, a fost destituit printr-o sentinţă a sinodului protopopilor39. Textul german al lui Kraus -în forma păstrată în Cronica lui George Mihail Gottlieb Herrmann (1737-1807) -a fost folosit şi de Johann Christian Engel în a sa Geschichte der Moldau und Walachey (Halle, 1804). Din cartea acestuia l-a tradus în româneşte Gheorghe Şincai, în Cronica sa, în partea referitoare la anul 1638. Dar Şincai, traducând textul, adăuga în paranteză - fără nici un temei - că acel călugăr a fost Uie Iorest, dând şi anul în care a fost bătut: 164340. Supunând unor analize critice aceste texte, profesorul Ioan Lupaş ajunge la concluzia că nu poate fi vorba de Iorest, deoarece el n-a fost numit în 1638, când păstorea încă Ghenadie II şi nici n-a fost recomandat lui Râkoczy de Matei Basarab (mai ales că în acel an raporturile dintre ei nu erau prea amicale), ci de Vasile Lupu. Drept aceea, Ioan Lupaş considera că relatările lui Kraus şi Haner aveau în vedere pe fostul mitropolit Dosofîtei (1624-1627), înlăturat din scaun în 1627, cum scria şi 38 1. Lupaş, „Suveranitatea” transilvană, moldoveană şi munteană în veacul al XVII-lea, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, voi. IV, Sibiu, 1943, p. 97. 39 Textul german al lui Kraus şi cel latinesc al lui Haner, însoţite de comentarii, au fost reproduse de I. Lupaş în studiul Un vlădică român năpăstuit la anul 1638. Cine ar putea fi?, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, voi. II, Cluj, 1940, p. 247. Textul lui Haner a fost reprodus şi de T. Cipariu, în „Arhivul pentru filologie şi istorie”, Blaj, 1870, nr. XXXI, p. 629, nota. 40 Vezi Hronica lui Şincai, ed. II, voi. III, Bucureşti, 1866, p. 52-53 şi Opere, III, ed. Florea Fugariu, Bucureşti, 1969, p. 49-50 (a fost redată şi de A. Şaguna, Istoria bisericească universală, II, Sibiu, 1860, p. 197-198). 20 cronicarul Gheorghe Brancovici41. Deci informaţiile oferite de cei doi cronicari saşi, însuşite de Gheorghe Şincai, dar mai ales de Augustin Bunea (Vechile episcopii, p. 93) nu se referă la mitropolitul Iorest. Cu toate acestea, acuzaţii asemănătoare i s-au adus şi lui, în 1643. Le cunoaştem din două mărturii demne de crezare. Prima este diploma de recunoaştere în scaunul mitropolitan a lui Simion Ştefan, dată de principele Gheorghe Râkoczy, la 10 octombrie 1643, prin care-i impunea 15 condiţii42. în partea introductivă a diplomei se arătau şi motivele pentru care a fost înlăturat Ilie Iorest din scaun. Le redăm - pentru frumuseţea graiului - după traducerea lui Gheorghe Şincai: „După moartea şi mutarea dintru această viaţă a cinstitului odinioară Gheorghie (Ghenadie) Bradi de la Bălgrad, superintendentul [sic!] tuturor bisericilor din Ardeal ce ţin de legea grecească, sârbească şi românească, am fost socotit să punem şi să înălţăm la treapta vlădiciei pre unul anume Elia Ioreşt, după nişte orânduiele date lui. Insă acel Elia Ioreşt nebăgând sama de statul său cel besericesc şi aflându-se că el, ca unul carele era mai mare preste besericele numitelor legi şi trebuia să întreacă pe supuşii deregătoriei sale ceii vlădiceşti păstori şi cu nevinovăţia vieţei şi cu sfinţenia evlaviei şi să le meargă înainte de pilda bună ca cu o făclie aprinsă, n-au plinit acestea, ci de relele sale năravuri şi patimi purtat şi împins în prăpastie cu multe feliuri de nespuse prihăniri ale vieţei s-au încercat şi deregătoria vlădiciei o au întunecat cu urâtele vinele vieţii cei desfrânate. Şi pentru aceaia fiindcă prin păstorii aceiiaş legi când şi când s-au dat mai multe jălabe înaintea noastră despre necurata viaţa lui şi despre mai multe necuvioase fapte ale lui şi mai pre urmă facându-se săbor mare de toţi protopopii şi preoţii româneşti de legile grecească şi sârbească, întru acelaşi săbor ţinându-se 411. Lupaş, Un vlădică român năpăstuit, p. 241-256. în sprijinul ipotezei că acel vlădică „năpăstuit” în 1638 ar fi fost mitropolitul Dosoftei din Alba-Iulia (1624-1627), I. Lupaş aduce două mărturii. Prima este o tradiţie orală consemnată în scris în Istoria bisericească a lui Petru Maior (p. 80-81, reprodusă şi de I. Lupaş în Cronicari şi istorici români din Transilvania, I, Craiova, 1933, p. 152-153), căruia i-a împărtăşit-o un preot bătrân, că un vlădică român ar fi fost închis „la cetatea Eciului” (azi Brâncoveneşti, jud. Mureş, unde există şi acum un vechi castel), în care ar fi fost omorât. Consideră că pătimirea lui ar fi avut loc în 1638, anul dat de Kraus şi Haner. A doua este a lui Gheorghe Brancovici, care scria în Cronica sa, redactată în limba sârbă, că „a doua prigonire împotriva Ortodoxiei noastre a fost sub mitropolitul Dosoftei, care nu numai în temniţă, cu cunună de mucenic, a preaslăvit pe Dumnezeu cel prea bun, ci fiind maestru zugrav, legat în lanţuri de fier, fu silit a împodobi cu zugrăveli palatul principelui în castelul de la Iemut, în zilele de domnie ale lui Gheorghe Râkoczy I, în anul Domnului 1638, iar viaţa acestuia se sfârşi în anul Domnului 1648”. Cf. Silviu Dragomir, Fragmente din Cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, voi. II, 1924, p. 69. întrucât Gheorghe Brancovici a trăit mult timp în Alba-Iulia, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe lângă fratele său, mitropolitul Sava, socotim că mărturia sa poate fi luată în considerare. 42 Diploma în „Magazin istoric pentru Dacia”, III, Bucureşti, 1846, p. 231-249 şi la Timotei Cipariu, „Arhivul pentru filologie şi istorie”, p. 628-632 (pasajul privitor la Iorest la p. 628-629). Tradusă în româneşte de Gheorghe Şincai (vezi Opere, III, ed. FI. Fugariu, p. 55-59). Reprodusă fragmentar de Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 198-201; Nicolae Popea, Vechea Mitropolie a Transilvaniei, Sibiu. 1870, p. 75-77. 21 toate câte sunt de a se ţinea din crădinţă şi din obiceiul consistoriului lor, tras la judecată şi din adevărate şi mai multe mărturisiri de capitulări avtentici şi de alte persoane vrednice de credinţă culese, aflându-se că este vinovat tuturor smintelelor şi fărădelegilor de care se pârea, s-au judecat cu votul şi sufragiul tuturora ca să se lepede din dregătoria sa cea vlădicească şi ca să nu se întine tot cinul preoţesc să se dea pe mâna magistratului spre pedeapsa ce i se cuvine”43. Reproducând această diplomă, Gheorghe Şincai adăuga: „Vezi cum se meşteşugea calvinii să tragă la credinţa şi legea lor pe bieţii români din Ardeal! Drept aceia, lesne poţi crede că pe mitropolitul Bălgradului, Elia Ioreşt...w« pentru bârfele ce se scriu în diplomatul acela l-au lepădat din vlădicie, ci pentru că n-au primit catehismul, despre carele voi vorbi la anul 1645. Căci toţi protopopii şi preoţii aceia, carii în diplomat se scot de sub jurisdicţia mitropolitului Ştefan Simonie, era calvini şi aceia au osândit pe mitropolitul Elia Ioreşt”44. A doua mărturie o constituie scrisoarea prin care ierarhii moldoveni recomandau pe Ilie Iorest ţarului Rusiei, la 2 iunie 1645, în care sunt relatate suferinţele lui: „Pre urmă, dacă au trecut trei ani, a ridicat [îndemnat] diavolul, care urăşte cele bune, pe popa cel mare al craiului, cu numele Gheorghe Ciulai, care este în erezie luterană [sic!], în care sunt şi craiul şi .toţi ungurii şi l-au defăimat pe acest Iorest, arhiereul creştinilor români, la craiul Râkoczy Gheorghe şi au adus mărturii mincinoase şi i-au făcut mare nedreptate şi i-au luat tot ce avea, l-au legat şi l-au închis în temniţă nouă luni şi a suferit în surghiun şi împreună cu el mulţi preoţi creştini, nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism [sic!]. Şi pentru că nu aveau ce să-i facă, văzând că ţine tare şi neclintit la credinţa sa, însuşi craiul Râkoczy Gheorghe i-a dat - cu garanţia a 24 de chezaşi - 1 000 de taleri, ca să-i restituie degrabă în vistieria crăiască şi l-a liberat ca să adune şi să plătească pentru acei chezaşi. De aici a venit la mănăstirea sa, la Putna...”45. Pe lângă aceste două mărturii contemporane, tradiţia de asemenea cunoaşte suferinţele sale. Pe lângă mărturia lui Şincai, consemnată mai sus, reţinem şi cele notate de Samuil Micu. Astfel, în lucrarea sa Scurtă cunoştinţă a istorii românilor seria că Ilie Iorest „din pismă sau din adevăr, Dumnezeu ştie, au fost pârât cum că ar fi om cu viaţă necuviincioasă şi scandălos, pentru care lucru din porunca lui Racoţi, domnul Ardealului, la Bălgrad [Alba-Iulia, n.n.] în consistoriu au fost judecat şi lăpădat din episcopie şi dat în mâni mireneşti să se pedepsească. Alţii zic că pentru împotrivirea cea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc şi nu au voit a primi împărtăşirea lui, la carea domnul ţării îl silea, au fost lepădat din episcopie, şi ca să nu vază că pentru credinţă pătimeşte, i-au 43 Gheorghe Şincai, Opere, III, ed. cit., p. 55-56. 44 Ibidem, p. 59-60. 45 Episcopul Melchisedec (Ştefânescu), op. cit., p. 64; Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia, p. 1170 (şi extrasul, p. 106). Am dat o formulare nouă anumitor pasaje, după texul rusesc. Sublinierile ne aparţin. 22 scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă în continuare, prezenta şi câteva din măsurile opresive luate de calvini împotriva românilor ortodocşi46. Nu este exclus ca mitropolitul să se fi opus la difuzarea Catehismului calvin, tipărit în satul Prisaca, în anul 1642, printre preoţii şi credincioşii săi. însuşi Augustin Bunea era nevoit să scrie că principele calvin nu putea să pedepsească pe mitropolit pentru convingerile sale religioase, deci pentru credinţa sa ortodoxă, întrucât prin cunoscutele legi transilvane Approbatae Constitutiones era oprită asuprirea religioasă şi trecerea forţată la o altă confesiune (partea I, titlul 1, art. 8 din 1591), pe când imoralitatea putea fi pedepsită de autoritatea civilă, fie cu moartea în cazul celor căsătoriţi, fie cu amendă în bani şi bătaie în cazul celor necăsătoriţi (partea III, titlul 47, art. 21 din 1619)47. Deci, trebuia găsit un temei legal care să justifice înlăturarea mitropolitului din scaun. O înlăturarea pentru credinţa sa ortodoxă ar fi provocat nemulţumirea celor doi domni din Ţara Românească şi Moldova, cu care Gheorghe Râkoczy avea tot interesul să păstreze relaţii de bună vecinătate48. După cum reiese din scrisoarea ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei, autorul moral al îndepărtării lui Ilie Iorest din scaun a fost Gheorghe Csulay, numit „popa cel mare”, descendentul unei familii româneşti maghiarizate şi calvinizate din satul Ciula, în Ţară Haţegului, pe atunci predicator la curtea lui Gheorghe Râkoczy I, şi care, mai târziu (1650-1660), a urmat ca superintendent lui Ştefan Geleji49. Presupunem că demiterea lui Iorest din scaun a avut loc în cursul lunii februarie 1643, pentru că la 4 martie 1643, Geleji îl informa pe Râkoczy de tratativele sale cu protopopii români, îndeosebi cu Simion Ştefan, în vederea recunoaşterii acestuia în scaunul mitropolitan vacant. Din scrisoarea respectivă se desprind condiţiile grele în care avea să-şi desfăşoare activitatea noul ales, dar şi cele în care lucrase Iorest50. 46 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, ed. cit., p. 102. 47 A Bunea, Ierarhia românilor, p. 242-248. Textul legilor respective la dr. Alexandru Herlea, dr. Valeriu Şotropa şi dr. Ioan Floca, Vechile legislaţii transilvane. I. Approbatae Constitutiones, în MA, XXI (1976), nr. 7-9, p. 465 şi 536. 48 Gheorghe Şincai scrie că la nunta lui Gheorghe Râkoczy cel tânăr (fiul principelui) cu Sofia Bâthory au participat, între alţii, „amândoi prinţii români”, deci Matei Basarab şi Vasile Lupu. Cf. Opere, III, ed. cit., p. 54. 49 A Bunea, Vechile episcopii, p. 91. Vezi şi dr. Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 181. 501. Lupaş, Documente istorice transilvane, p. 218-223, doc. 93 (text maghiar şi traducere românească). De pildă, se menţiona că din cele 20 de protopopiate, 17 au fost trecute sub conducerea efectivă a superintendentului, rămânând numai trei sub ascultarea vechiului mitropolit. în continuare, relata că această situaţie a nemulţumit nu numai „pe popa Ştefan, care este acum vlădică”, ci şi pe vreo trei protopopi de pe Câmpia Transilvaniei şi pe cei din Ţara Haţegului, care au declarat că nu doreau să iasă de sub ascultarea mitropolitului lor. Dându-şi seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe - în aceeaşi scrisoare - să permită lui Simion Ştefan să facă o vizită canonică şi în protopopiatele care i-au fost luate, dar numai însoţit de „popa Gheorghe şi de Molodiţ” (probabil acel Gheorghe de Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc din 1642 şi Mihai Molodeţ, viitorul episcop de Maramureş din 1651), „fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, 23 Din diploma lui Gheorghe Râkoczy dată lui Simion Ştefan, reiese că Iorest a fost judecat de un „săbor mare, de toţi protopopii şi preoţii româneşti de legile grecească şi sârbească”. Desigur, conducătorii calvini nu puteau lua singuri hotărâri împotriva lui, pentru a nu supăra pe cei doi domni ortodocşi din Moldova şi Ţara Românească, de aceea i-au înscenat un proces în care au apărut ca acuzatori şi ca judecători propriii săi protopopi, desigur, dintre aceia care erau interesaţi sub aspect material în acţiunea prozelitistă calvină sau de cei care aveau nemulţumiri de ordin personal împotriva mitropolitului. N-ar fi exclus ca între judecătorii lui să fi apărut şi mireni calvini, cum se va întâmpla peste patru decenii mitropolitului Sava Brancovici5'. înlăturat din demnitatea arhierească, Iorest a fost aruncat în închisoare, unde a pătimit timp de nouă luni, împreună cu „mulţi preoţi creştini”, între care vor fi fost şi călugări de la catedrala mitropolitană, care s-au opus acţiunii de calvinizare. Nu ştim unde au fost închişi. Presupunem că la Alba-Iulia. în orice caz, afirmaţia istoricului Ştefan Meteş - bazată pe Cronica lui Gheorghe Brancovici -, că a fost pus să zugrăvească, legat în lanţuri, castelul de la Iemut, nu se referă la Iorest, ci la Dosoftei, unul din înaintaşii săi în scaun, cum am arătat mai sus51 52. Din moment ce a stat nouă luni în temniţă, înseamnă că a fost eliberat prin noiembrie 1643. Faptul că a primit 1 000 de taleri din partea lui Gheorghe Râkoczy - 0 sumă enormă pentru acel timp - ca să-şi răscumpere garanţii trebuie interpretat ca o tactică a acestuia, de a fi socotit de vecinii săi ortodocşi - Matei Basarab şi Vasile Lupu - ca un principe tolerant în probleme religioase. Din nou în Moldova. După eliberarea din închisoare, Iorest a plecat la Putna, aşa cum rezultă din scrisoarea ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei. Fiind în pragul iernii, distrus de suferinţele îndurate, va fi părăsit Alba-Iulia numai în primăvara anului următor. Vreunul din cei 24 de chezaşi îi va fi oferit adăpost în cursul iernii anilor 1643-1644. Nu mai avem alte ştiri despre el până în iunie 1645, când a plecat în Rusia pentru a strânge banii necesari în vederea achitării sumei de 1 000 de taleri în vistieria lui Gheorghe Râkoczy. Tocmai în acest timp a avut loc un eveniment de mare însemnătate în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, legat de acţiunea de apărare a ortodoxiei în Transilvania. Se ştie că în iulie 1642 s-a tipărit în satul Prisaca, „cu voia şi cu porunca” principelui Gheorghe Râkoczy şi „cu sfatul şi îndemnarea şi cu cheltuiala” predicatorului calvin al curţii princiare Gheorghe Csulay, un Catehism în româneşte, dar cu un conţinut calvinizant. Un exemplar a ajuns şi în biblioteca învăţatului logofăt muntean Udrişte Năsturel, fratele doamnei Elina, soţia lui Matei ci adunând preoţii români la fiecare protopopiat, să-i sfătuiască a primi condiţiile şi articolele”. Desigur, este vorba de cele 15 îndatoriri care i-au fost impuse lui Simion Ştefan prin diploma de recunoaştere dată de Râkoczy, la 10 octombrie 1643. 51 Cf. Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939, p. 74-75. 52 Ştefan Meteş, op. cit., p. 422; idem, Din istoria artei religioase române. Zugravii bisericilor româneşti, Cluj, 1929, p. 114. Vezi supra, n. 41. 24 Basarab, unde a fost găsit de mitropolitul Varlaam al Moldovei. Citindu-1 şi găsindu-1 „plin de otravă de moarte sufletească”, Varlaam, conştient de rolul care revenea ierarhilor din Ţara Românească şi Moldova în acţiunea de apărare a ortodoxiei româneşti, „îndată - scria el în prefaţa la Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc — am chemat şi am strâns săbor dintr-amândoao părţile, şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei”53. Soborul s-a întrunit prin 1644 sau 1645 fie la Iaşi, unde era scaunul domnesc şi unde sta mai mult însuşi mitropolitul Varlaam, fie mai degrabă la Suceava, unde era reşedinţa stabilă a mitropolitului. Au participat ierarhii din cele două ţări româneşti extracarpatice, egumenii marilor mănăstiri moldovene şi poate chiar unii dintre cărturarii mireni de atunci (Grigore Ureche, logofătul Eustratie ş.a.). Presupunem că la acel sobor a participat şi mitropolitul Iorest, aflat acum la Putna, ca unul care va fi putut împărtăşi celor prezenţi nu numai amănunte interesante asupra doctrinei calvine, ci mai ales asupra metodelor prozelitiste folosite de conducătorii calvini ai Transilvaniei de atunci, pentru atragerea românilor la confesiunea lor. Numai aşa ne putem explica şi faptul că el a plecat în Rusia pentru a strânge ajutoare abia la un an şi jumătate după eliberarea din închisoare. Faptul că scrisoarea sa de recomandare, pe care i-au dat-o ierarhii moldoveni către ţarul Rusiei, era întocmită la Suceava, la 2 iunie 1645, ne facem să credem că soborul respectiv a avut loc în acest oraş, cu puţin timp înainte. Soborul a luat în cercetare un răspuns la acel Catehism, întocmit de mitropolitul Varlaam, tipărit în 1645, la Iaşi, acolo unde au apărut şi celelalte lucrări ale mitropolitului cărturar, sub titlul Carte ce se chiamă Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc (32 file, format mic)54. Călătoria în Rusia. în iunie 1645, mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare băneşti, în vederea răscumpărării celor 24 de chezaşi (garanţi), aşa cum făcuseră şi alţi ierarhi şi călugări transilvăneni înaintea sa (trei călugări de la Prislop în 1628, mitropolitul Longhin Brancovici din Ienopole - azi Ineu - Arad în 1629) şi după el Sava Brancovici, în 1668. Avea asupra sa scrisoarea de recomandare către ţarul Rusiei Mihail Feodorovici Romanov (1613-1645), dată în Suceava, la 2 iunie 1645, de ierarhii moldoveni: mitropolitul Varlaam, cu sufraganii săi, episcopii Anastasie al Romanului (1644—1658), Ştefan al Rădăuţilor (cca 1644 — cca 1646) şi Ghedeon al Huşilor (1645-1653), având şi sigiliile mănăstirilor Putna, 53 Prefaţa reprodusă parţial la Gh. Şincai, Opere, ed. cit., III, p. 64-65; în întregime laNicolae Drăganu, Codicele pribeagului Gheorghe Ştefan, voievodul Moldovei, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, III, 1924-1925, p. 245—249; Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, 1508-1647, Bucureşti, 1938, p. 115-123; I. Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche (BRV), IV, 1944, p. 191—193; I. Lupaş, Documente istorice transilvane, p. 231-235. Vezi şi Varlaam, Opere. Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984, p. 185-189. 54 Despre Răspuns: Nicolae Chiţescu, Trei sute de ani de Ia „Răspunsul la Catehismul calvinesc" al lui Varlaam al Moldovei, în BOR, LXIII, 1945, nr. 11-12, p. 618-638; pr.' Teodor Bodogae, Mitropolitul Varlaam ca teolog, în MMS, XXXIII, 1957, nr. 10-12, p. 775-790. 25 Moldoviţa, Suceviţa, Slatina şi Bistriţa. Aşa cum am relatat mai sus, ierarhii moldoveni prezentau pe scurt viaţa mitropolitului Iorest, relatau suferinţele pe care le-a îndurat din partea conducătorilor calvini ai Transilvaniei, îndeosebi a lui Gheorghe Csulay, şi apoi cereau sprijinul ţarului pentru răscumpărarea celor 24 de chezaşi55. Vasile Lupu i-a aprobat plecarea la 20 iunie 1645, recomandându-1 ca „un călugăr bine credincios şi întru toate credincios”56. Probabil a plecat în ultimele zile ale lunii iunie 1645. Era însoţit de un călugăr, Gherman - desigur, de la Mănăstirea Putna -, şi de nepotul său Jurca. La 28 iulie 1645 era în oraşul de graniţă Putivlia (Putivl), unde a declarat voievozilor locali că are asupra sa cele două scrisori de recomandare. Potrivit obiceiului din Rusia ţaristă, voievozii din Putivlia au cerut acordul ţarului pentru continuarea călătoriei spre Moscova. La 2 august 1645 a părăsit Putivlia, transportul şi întreţinerea fiind asigurate de-acum de statul rusesc57. La 24 august era în Moscova, prezentându-se la “biroul ambasadorilor”, unde a predat cele două scrisori şi a declarat că a fost „mitropolit în Alba-Iulia şi din cetatea aceasta l-au alungat ungurii pentru credinţa ortodoxă şi creştinească şi i-au pricinuit multe necazuri. A venit pe urmă în Moldova...De aici a plecat să se închine Maiestăţii sale ţarului din Moscova”5*. La 26 august a fost primit într-o primă audienţă de ţarul Alexei Mihailovici Romanov, care a urmat lui Mihail Feodorovici Romanov (1645-1676). I-a oferit, cu acest prilej, părticele din moaştele Sfântului Dumitru din Tesalonic. în schimb, a primit din partea ţarului daruri bogate în obiecte şi bani: o cupă de argint aurită cu acoperământ, 12 „arşine” de „camohă”, un soroc de soboli şi 20 de ruble. Cunoaştem şi cuprinsul a două cereri, pe care le-a adresat ţarului în cursul lunii octombrie. Astfel, la 5 octombrie relata că, fiind găzduit în palatul ambasadorilor, are o chilie rece, drept care ruga să i se dea lemne de foc, ca şi altor ierarhi care au venit la Moscova. într-o altă cerere, ruga să i se permită să viziteze Lavra Sfântul Serghie, împreună cu călugărul Gherman şi cu nepotul său Jurca, ceea ce ţarul a aprobat, printr-un ucaz cu data de 9 octombrie 164559. Din moment ce solicita lemne de foc şi permisiunea de a vizita Lavra, înseamnă că mitropolitul Iorest a mai zăbovit câteva luni în Rusia. Fiind atunci în pragul iernii, va fi pornit spre casă abia în primăvara anului 1646, când iarna rusească era pe sfârşit. Fiind un om cu carte, presupunem că în acest răstimp a cunoscut unele lucrări teologice scrise în limba slavonă de redacţie rusă şi a vizitat renumitele biserici ale Kremlinului şi ale oraşului Moscova, cele din Lavra Sfântului Serghie, în care va fi slujit şi a cunoscut ierarhi, călugări şi preoţi ruşi. 55 Scrisoarea s-a păstrat numai în traducerea rusească, cu greşeli, făcută la Moscova. A fost publicată fragmentar de Melchisedec, op. cit., p. 64-65 şi de Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia, p. 1168-1170 (extrasul, p. 104-106), textul rusesc şi traducerea românească. 56 Textul rusesc şi traducerea românească în ibidem, p. 1171 (extrasul, p. 107). 57 Amănunte asupra acestor formalităţi în ibidem, p. 1068-1069 (extrasul, p. 4-5). 58 Ibidem, p. 1077 (extrasul, p. 13). 59 Ibidem, p. 1078-1079 (extrasul, p. 14-15). 26 Potrivit obiceiului, la plecare se va fi prezentat din nou la ţar, în aşa-numita „audienţă de adio”60. Am putea presupune că la reîntoarcere s-a oprit la Kiev, unde păstorea mitropolitul de neam român Petru Movilă (1633-1646). Reîntors în Moldova, desigur, a achitat suma de 1 000 de taleri în vistieria principelui Gheorghe Râkoczy I. Ultimii ani ai vieţii. Nu se cunosc alte ştiri referitoare la viaţa mitropolitului Iorest. Presupunem însă că el s-a stabilit în mănăstirea sa de metanie, la Putna, unde a trăit până la sfârşitul vieţii61. Se va fi ocupat în continuare cu studiul, cu săvârşirea de slujbe, poate şi cu copierea de manuscrise. A murit aici, la adânci bătrâneţe, după cum reiese dintr-o însemnare slavonă scrisă pe un Minei pe ianuarie, tot în slavoneşte, în manuscris, din Mănăstirea Putna: „Ca să se ştie că a murit vlădica Iorist, în anul 7186 [= 1678], luna martie 12”62. Nu cunoaştem un alt ierarh cu numele Iorest în această perioadă, pentru că fostul episcop de Rădăuţi, dintre anii 1651 şi 1656, a murit după 1661, în mănăstirea Secu, unde a şi fost îngropat63. înseamnă că mitropolitul transilvănean, dârzul apărător al ortodoxiei a murit la 12 martie 1678, în Mănăstirea Putna, unde îşi doarme somnul de veci şi marele ei ctitor şi apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. Probabil a fost îngropat în afara bisericii, pe latura de sud, unde s-au descoperit mai multe morminte arhiereşti. Ţinând seama de viaţa sa curată, dar mai ales de statornicia sa în credinţa ortodoxă şi pătimirea îndurată pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât - pe baza unui referat prezentat de mitropolitul de atunci al Transilvaniei, Nicolae Bălan -, ca mitropolitul Ilie Iorest să fie cinstit de Biserica noastră ca sfânt mărturisitor. S-a rânduit ca el să fie prăznuit în fiecare an la 24 aprilie, o dată cu Sfântul Sava Brancovici, unul dintre urmaşii săi, care, de asemenea, a fost întemniţat şi înlăturat din scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe. Canonizarea lor 60 Ibidem, p. 1069 (extrasul, p. 5). 61 Unii istorici (între care Melchisedec, în Cronica Huşilor, Bucureşti, 1869, p. 122,1. Lupaş, Istoria Bisericii, p. 66; N. Iorga, Istoria Bisericii, ed. II, voi. II, Bucureşti, 1932, p. 329; Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 200) s-au întrebat dacă Iorest n-a ajuns, prin 1657, episcop de Huşi. în realitate, n-a existat atunci nici un episcop la Huşi cu acest nume, ci numai unul la Rădăuţi, între anii 165Îşi 1656 (fdupă 1661), dar acesta avea metania la Secu, deci nu este identic cu fostul mitropolit al Transilvaniei. Amănunte la Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria EpiscopiilorRomanului, Rădăuţilor şi Huşilor în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, în MMS, an. LV, 1979, nr. 1-2, p. 66-68. Vezi şi pr. prof. Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, XCIII, 1978, nr. 3-4, p. 334 şi 335 (şi extrasul, p. 16 şi 18), şi în voi. III din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. II, 1994, p. 544-550. 62 Pr. Paulin Popescu, op. cit., p. 130 (ms. nr. inv. 577/ 1863 şi nr. 452/ 1952). Autorul a dat aici numai anul: 7168, omiţând luna şi ziua: 12 martie. Cercetând însemnarea respectivă am putut sesiza uşor că ea n-a fost reprodusă integral. Textul respectiv, în slavoneşte, are următorul cuprins: „Dasia zidet kogda prestavisi vlădică Iorest, vă leat 7186, msţa marta 12”. O altă mână a adăugat, sub aceste rânduri, anul 7186 = 1678. 63 Mircea Păcurariu, Listele cronologice, p. 336 (şi extrasul, p. 18), şi Istoria Bisericii, voi. III, ed. II, p. 547. 27 solemnă s-a făcut în catedrala „Reîntregirii” din Alba-Iulia, în cadrul unei slujbe săvârşite de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în ziua de 21 octombrie 1955 (tot atunci au fost canonizaţi cuvioşii mărturisitori Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, precum şi mucenicul Oprea din Săliştea Sibiului)64. * Din puţinele izvoare documentare pe care le avem, am încercat să reconstituim viaţa şi faptele unuia dintre cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Din materialul expus aici, reiese, între altele, că Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest a fost un strălucit promotor al unităţii româneşti, căci, transilvănean fiind, a întreţinut strânse legături cu Moldova, îndeosebi cu Mănăstirea Putna, unde a fost călugărit şi a trăit cea mai mare parte a vieţii, dar şi cu Ţara Românească, unde a fost hirotonit întru arhiereu. Mai presus de toate însă a fost un neobosit apărător al ortodoxiei în Transilvania, suferind pentru convingerile sale nouă luni de închisoare şi demiterea abuzivă din scaunul mitropolitan. Prin statornicia sa în „legea strămoşească”, el a oferit preoţilor şi credincioşilor săi o pildă vrednică de urmat, contribuind la oprirea acţiunii de dezbinare sufletească a românilor ortodocşi transilvăneni, desfăşurată de autorităţile de atunci. Dacă la acestea adăugăm şi alesele sale preocupări de ordin cultural, ca şi contribuţia sa la consolidarea legăturilor cu Rusia şi cu Biserica Ortodoxă Rusă, vom avea o imagine cât mai completă asupra ierarhului însufleţit de dragostea de Hristos, de pământul strămoşesc şi de neamul său, care a fost Sfântul llie Iorest. Acestea sunt motivele care ne-au îndemnat să-i închinăm paginile de faţă. BOR, an. 96,1978, nr. 9-10, p. 1149-1163. 64 Vezi reportajul publicat de pr. prof. dr. Grigorie Marcu, în BOR, LXXII1, 1955, nr. 11-12, p. 1121-1134. 28 hffFROPOklTO SMOH ŞW8N - SIsWFOR Îs BISAM şi is mmm romIn Apariţia acestei ediţii integrale a Noului Testament în limba română este strâns legată de numele mitropolitului de atunci al Ardealului, Simion Ştefan. Spre a înţelege şi mai bine importanţa acestei tipărituri, considerăm că este necesară o prezentare succintă a vieţii naţionale şi bisericeşti a românilor transilvăneni în timp ce îşi desfăşura activitatea vrednicul de pomenire mitropolitul Ştefan. Este cunoscută, de exemplu, încercarea principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) de a converti pe români la calvinism, cerând, în acest scop, acordul patriarhului ecumenic Ciril Lucaris. Scrisoarea de răspuns a patriarhului, din 2 septembrie 1629, înlătura, cu multă demnitate, toate argumentele invocate de principe, arătând, între altele, că nu-şi poate da consimţământul la o asemenea faptă, căci „ar săvârşi un păcat pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pământeşti”. Ca unul care a călătorit în mai multe rânduri prin ţările române, patriarhul atrăgea atenţia principelui asupra zădărniciei planurilor sale prin aceste cuvinte: „Pentru îndeplinirea fericită şi paşnică a acestei [schimbări de religie], ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge şi de simţire care zvâcneşte în taină, dar cu multă putere, între românii din Ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei. Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice”. Deci şi străinii erau conştienţi de unitatea noastră de neam, de credinţă şi de limbă1. Tot din timpul principelui Bethlem, în 1624, mitropolitului ortodox român al Transilvaniei i s-au impus cinci îndatoriri sau restricţii pe care „totdeauna nevătămate le va ţine şi le va primi şi să fie ascultător de vlădica bisericii ungureşti de lege dreaptă”, adică de superintendentul calvin maghiar din Alba-Iulia2. 11. Lupaş, Documente istorice transilvane, voi. I, Cluj, 1940, p. 177-179. 2 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transiovania, voi. I, ed. II, Sibiu, 1935, p. 193. a 20 ianuarie 1648 vedea lumina tiparului, la Alba-Iulia, una dintre cele mai însemnate lucrări din cultura românească: Noul Testament 'sau împăcarea au legia noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru. 29 Politica religioasă a lui Bethlen a fost continuată de urmaşul său Gheorghe Râkoczy I (1630-1648), apoi de fiul acestuia, Gheorghe Râkoczy II (1648-1660). De exemplu, în 1642 s-a tipărit un Catehism calvinesc în limba română, în scopuri prozelitiste, căruia mitropolitul Varlaam i-a dat cunoscutul Răspuns, aprobat de un „sinod” al ierarhilor munteni şi moldoveni. La 9 aprilie 1638, au fost impuse şi mitropolitului Ghenadie cinci îndatoriri. Alte condiţii i s-au impus mitropolitului Ilie Iorest, cu prilejul confirmării sale ca mitropolit, în toamna anului 1640. Dar, după trei ani, mitropolitul a fost închis timp de nouă luni şi eliberat numai pe baza garanţiei a 24 de martori (garanţi) că va plăti o mie de taleri pentru vistieria principelui. S-a retras apoi la Mănăstirea Putna, unde şi-a petrecut restul vieţii (t 1678)3. O păstorire mult mai agitată a avut mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680) - urmaşul imediat al lui Simion Ştefan -, care a avut de înfruntat o serie de măsuri represive din partea principelui calvin Mihail Apafi (1661-1690). în 1680 i s-a intentat un proces, pe baza căruia a fost închis şi înlăturat din scaun (t 1683)4. Fireşte, prozelitismul desfăşurat de conducătorii calvini n-a dus la nici un rezultat. Doar puţini dintre românii înnobilaţi - pentru a-şi păstra privilegiile obţinute - au acceptat trecerea la calvinism, ceea ce a dus apoi şi la înstrăinarea lor ca neam, pe când marea masă a credincioşilor a rămas strâns legată de credinţa ortodoxă strămoşească. în astfel de condiţii şi-a desfăşurat activitatea mitropolitul Simion Ştefan, în Alba-Iulia, pe atunci centrul vieţii cultural-bisericeşti a românilor transilvăneni, între anii 1643 şi 1656. Nu avem ştiri despre viaţa lui până la ridicarea la treapta arhieriei. Presupunem că s-a născut în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea. La botez a fost numit Simion, iar la călugărie a primit numele de Ştefan5. încercarea de identificare a mitropolitului cu acel „popa Simion din satul Zagra, fiul popii Ştefan”, care se semnează pe un manuscris slavon din secolul al XVI-lea, trebuie privită cu rezerve6. Iar identificarea făcută cu ani în urmă de profesorul I. Şiadbei7, preluată şi de profesorul Tuliu Racotă din Sighişoara8, între 3 Amănunte la pr. prof. Mircea Păcurariu, Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei, în BOR, an. XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1156 şi urm. şi în acest volum. 4 Ţinând seama de râvna lor pentru apărarea ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în 1950, ca mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici să fie cinstiţi ca sfinţi mărturisitori pentru ortodoxie. Canonozarea lor solemnă s-a făcut la Alba-Iulia, la 21 octombrie 1955, iar pomenirea li se face în fiecare an la 24 aprilie. 5 într-o scrisoare a sa, din 2 decembrie 1648, semna „Ştefan arhiepiscop”; cf. I. Lupaş, op. cit., p. 244-245. 6 Francisc Kiss, Informaţii privitoare la Simion Ştefan, în rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, an. XXX, nr. 3 (394), 1980, p. 52 şi 64. 7 I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicilor moldovene, Iaşi, 1939. 8 Tuliu Racotă, Mitropolitul Simion Ştefan al Bălgradului, adnotator al Cronicii lui Grigore Ureche şi relaţiile sale cu calvinii, în rev. „Transilvania”, Sibiu, an. 73, nr. 2-3, 1942, p. 136-148 (şi extras); idem, Mitropolitul Simion Ştefan, în RT, Sibiu, an. XXXVI, 1946, nr. 7-8, p. 384-387, nr. 9-10, p. 420-428 şi nr. 11-12, p. 482-492. 30 mitropolitul Simion Ştefan şi Simion Dascălul, interpolatorul Letopiseţului lui Grigore Ureche, a fost infirmată în urma analizei critice a izvoarelor documentare, precum şi a unor ştiri inedite, dovedindu-se originea moldoveană a celui din urmă9. Presupunem că a învăţat carte la una dintre şcolile de atunci, poate la Alba-Iulia, unde exista un gimnaziu încă de prin 1580, transformat în colegiu academic de principele Gabriel Bethlen, în 1622. Probabil tot în mănăstirea-reşedinţă din Alba-Iulia a fost călugărit, dacă nu cumva a fost înainte preot căsătorit. Alegerea sa ca mitropolit a avut loc la scurt timp după întemniţarea lui Ilie Iorest, probabil în ultimele zile ale lunii februarie 1643 sau în primele zile ale lunii următoare. Fără îndoială că a fost hirotonit la Târgovişte - aşa cum au fost şi înaintaşii săi şi cum vor fi şi urmaşii săi, până în 1698 -, de către mitropolitul Teofil, care păstorea atunci (1636-1648), asistat de sufraganii săi. A fost înscăunat apoi, după rânduiala îndătinată, în catedrala mitropolitană din Alba-Iulia, ctitoria lui MihaiViteazul. Mitropolit al Ardealului. La 4 martie 1643, superintendentul confesiunii calvine din Transilvania, Ştefan Katona Geleji, îl informa pe principele Gheorghe Râkoczy II de tratativele pe care le-a dus cu Simion Ştefan şi cu protopopii români, mai ales cu privire la vizitele canonice ale noului mitropolit. Protopopii şi mitropolitul au semnat cu mare greutate restricţiile impuse, dându-şi seama că nu există altă soluţie. Din aceeaşi scrisoare reiese că din cele 20 de protopopiate româneşti din Transilvania, 17 erau puse sub conducerea directă a superintendentului calvin, lucru care a nemulţumit atât pe protopopi, cât şi pe noul mitropolit, care se vedea astfel pus în situaţia de a nu putea face vizite canonice preoţilor şi credincioşilor săi. Dându-şi seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe - prin aceeaşi scrisoare - să permită lui Simion Ştefan să facă o vizită canonică şi în protopopiatele puse sub obedienţa sa. Dar în aceste vizite mitropolitul urma să fie însoţit de „popa Gheorghe şi de Molodiţ”. Probabil erau „Gheorghe de Secul”, care lucra la traducerea Catehismului calvinesc, şi Mihail Molodeţ, viitorul episcop de Maramureş, în 1651, amândoi filocalvini, „fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunând preoţii români la fiecare protopopiat, să-i sfătuiască a primi condiţiunile şi articolele, căci fără ştirea şi îngăduinţa lui la nimic nu ajung şi să le dea poruncă să nu atace pe protopopi, căci aceia sunt la un înţeles cu el”10. Desigur, este vorba de cele 15 puncte umilitoare (probabil formulate de Geleji) care i-au fost impuse prin decretul de recunoaştere, dat de Gheorghe Râkoczy I la 10 octombrie 1643. Iată principalele îndatoriri: să predice în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturându-se astfel Sfânta Tradiţie; tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei împărtăşanii să se folosească pâine şi vin nesfinţite; să se înlăture ritualul botezului şi al înmormântării, introducându-se, în locul lor, rugăciunile şi cuvântările folosite de 91. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 262; D. Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, 1979, p. 218—220. 101. Lupaş, op. cit., p. 221-223. 3X calvini; să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii; să nu se mai admită divorţurile; să nu se mai pună piedici preoţilor şi credincioşilor care, „din insuflarea Sfântului Duh”, doreau să treacă la calvinism şi altele. Se precizau apoi câteva dintre drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii ortodoxe şi a mitropolitului. Astfel, „episcopul ortodox unguresc”(!) trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în treburile religiei”, el îşi dădea avizul la numirea, menţinerea sau înlăturarea din slujbă a protopopilor şi se pronunţa - în caz de apel - asupra sentinţelor date de mitropolit şi protopopi. Se prevedea ca preoţii români care nu vor respecta aceste condiţii să fie pedepsiţi progresiv, cu 6 florini, apoi cu 12 florini şi, în sfârşit, să fie înlăturaţi din preoţie. Ultimul articol prevedea obligaţia pentru mitropolit de a oferi principelui, anual, câte 32 de piei de samur şi patru piei de râs. In aceeaşi diplomă de confirmare erau menţionate şi comitatele (judeţele) peste care se întindea jurisdicţia mitropolitului Ştefan: Alba, Crasna, Solnocul de mijloc, Dobâca, Cluj, Turda, Cetatea de Baltă (Târnava), apoi districtele Chioar, al Bârsei şi al Bistriţei, scaunele secuieşti şi săseşti (observăm că o bună parte dintre acestea aparţinuseră odinioară Episcopiei Vadului). In bisericile care - după părerea conducătorilor calvini - erau câştigate pentru calvinism (Alămor, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara Făgăraşului) „nu va putea să aibă nici o putere, fără numai cât i se va îngădui de domnul episcop unguresc”(!)u. Fără îndoială că dacă mitropolitul Ştefan ar fi îndeplinit toate condiţiile care i-au fost impuse, s-ar fi schimbat din temelie nu numai viaţa Bisericii, ci însăşi viaţa poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost duse la îndeplinire se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ştefan, ci mai ales poporului, care a ştiut să-şi apere cu dârzenie „legea strămoşească”. De aceea, cronicarul sas Gheorghe Hanner (fi740) scria că „românii măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, tot credinţa şi legea cea părintească n-o părăseau, nici cuprindeau înnoirile calvineşti, ci pururea se scârbeau de acelea”11 12. Cu toate acestea, acţiunea prozelitistă calvină devenea tot mai apăsătoare şi mai primejdioasă. De exemplu, dintr-o diplomă a lui Gheorghe Râkoczy I, din 1647, aflăm că în 1585 toată Ţara Făgăraşului era scoasă de sub oblăduirea mitropolitului din Alba-Iulia - pe atunci Ioan de la Prislop - şi subordonată preotului calvin maghiar din Făgăraş, care primea de la fiecare preot român câte un florin anual. Peste 11 ani, preoţii de aici au intrat din nou sub ascultarea mitropolitului Ioan (poate va fi stăruit pentru aceasta Mihai Viteazul). Dar sub principele Gabriel Bethlen, bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului au fost subordonate din nou superintendentului calvin. Sub Gheorghe Râkoczy I au 11 „Magazin istoric pentru Dacia”, III, Bucureşti, 1845, p. 231-249. La 7 iulie, principele Gheorghe Râkoczy II confirma din nou drepturile mitropolitului Simion Ştefan, extinzându-i jurisdicţia şi peste comitatul Sătmar. Cf. Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii române, Budapesta, 1905, p. 34-36. 12 Citat după Ştefan Meteş, op. cit., p. 203-204, care-1 redă după „Arhivul pentru filologie şi istorie”al Iui T. Cipariu, Blaj, 1867-1870, nota de la p. 629. 32 reintrat sub ascultarea mitropoliţilor Ghenadie II şi Ilie Iorest. Dar iată că în 1647, printr-un decret dat de acelaşi principe, bisericile amintite erau scoase de sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Simion Ştefan şi puse sub conducerea protopopului Ştefan din Berivoi, sat din Ţara Făgăraşului, care va fi de acum înainte „în paza şi grija milostivă” a principelui. Noului protopop şi preoţilor săi li se cerea să înveţe pe credincioşi Biblia şi Catehismul calvinesc13. Drepturile „acestui protopop suprem” vor fi durat până prin 1659, când principele Acaţiu Barcsai a pus Ţara Făgăraşului sub autoritatea noului mitropolit Sava Brancovici. Se întâlnesc şi alte cazuri de imixtiune ale principelui în problemele administrative şi pastorale ale mitropolitului Ştefan. Astfel, la 27 iunie 1648, principele confirma pe preotul Ioan din Crăciunel în demnitatea de protopop, măsură luată „atât împotriva tulburării necuviincioase a vlădicului [Ştefan - n.n.], cât şi împotriva altora”. Avea însă obligaţia să respecte unele îndatoriri favorabile propagării calvinismului: difuzarea Catehismului calvinesc, înlăturarea slujbelor („superstiţii”, cum le numea decretul) de la botez şi cununii, ascultarea de „episcopul ortodox maghiar” şi altele. Tot atunci au fost recunoscuţi alţi patru protopopi români14. In 1648, primul an de domnie al noului principe Gheorghe Râkoczy II, s-a tipărit un nou Catehism calvinesc, de data aceasta cu litere latine şi ortografie maghiară. Era tradus din limba maghiară de cunoscutul predicator calvin Ştefan Fogarasi din Lugoj şi tipărit cu cheltuiala lui Acaţiu Barcsai, român maghiarizat din Bârcea Mare, jud. Hunedoara, banul Lugojului şi al Caransebeşului şi comite suprem al Severinului, mai târziu principe al Transilvaniei. Arătam mai sus că în 1642 s-a tipărit un prim Catehism, care a primit din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei cunoscuta replică Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645). Nu ştim din ce motive calvinii au răspuns mitropolitului moldovean abia în 1656, printr-o broşură tipărită la Alba-Iulia, sub titlul Scutul catichismusului, cu răspuns den Scriptura svăntă, împotriva Răspunsului a doao ţări fără Scriptură svăntăt în care erau apărate învăţăturile calvine15. Probabil autorul era superintendentul calvin de atunci, Gheorghe Csulai, un român maghiarizat şi calvinizat, originar din satul Ciula, lângă Haţeg. Se cunosc tot acum multe cazuri de trecere cu forţa a unor biserici ortodoxe româneşti în stăpânirea calvinilor. De pildă, în 1652, a fost răpită biserica ortodoxă din Turdaş (jud. Hunedoara) şi dată celor 26 de credincioşi calvini din sat, iar ortodocşii au fost nevoiţi să-şi facă biserică nouă, din nuiele. Credincioşilor trecuţi la calvini li s-au maghiarizat numele16. La 3 aprilie 1657, deci la un an după moartea mitropolitului Ştefan, principesa Susana Lorântffi, văduva lui Gheorghe Râkoczy I, a dat un decret privind înfiinţarea unei şcoli româneşti calvine în Făgăraş. Din cuprinsul 131. Lupaş, op. cit., p. 237-238. 14 Ibidem, p. 240-241. 15 Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, voi. I, Bucureşti, 1903, p. 160-164. 16 Ştefan Meteş, op. cit., p. 146 şi 472, după ziarul „Unirea” de la Blaj, nr. 38 din 1900. 33 decretului reieşea clar că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decât „calvinizarea” viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi - prin ei - a maselor largi de credincioşi17. în pofida atâtor condiţii vitrege în care şi-a desfăşurat activitatea şi a numeroaselor piedici care i s-au impus, mitropolitul Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi şi nici n-a îndeplinit condiţiile umilitoare pe care i le-au impus conducătorii de atunci ai Transilvaniei. El nu şi-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhiereşti, ci a căutat în permanenţă să ţină trează credinţa ortodoxă în sufletele păstoriţilor săi. Se cunosc doar puţine aspecte din activitatea lui, pe care le vom consemna aici. De pildă, la 2 decembrie 1648, adresa o scrisoare preoţilor Măierean şi Pavel - în care se intitula „Io vlădica Ştefan ot Bălgrad şi a toata Ţara Ardealului” -, prin care le cerea să meargă la casa lui Avram Raţ şi a soţiei, pentru a le face slujbele solicitate, întrucât fiind bătrâni nu puteau merge la biserică, aflată prea departe de casa lor18. La 14 iunie 1651, Simion Ştefan hirotonea, în Alba-Iulia, ca episcop unit de Muncaci - cu sediul în Ungvâr -, pe Petru Partenie. Era asistat de doi ierarhi, veniţi probabil tot din Maramureş, Sava şi Grigorie19. La 22 mai 1656, confirma ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan20. Fără îndoială că mitropolitul Ştefan şi-a cercetat fiii duhovniceşti din cuprinsul eparhiei sale. Va fi sfinţit şi unele dintre bisericile care se vor fi ridicat acum. Probabil el a fost acela care a sfinţit noua biserică din Porceşti (azi Turnu Roşu), lângă Sibiu, ctitoria domnului muntean Matei Basarab, terminată în septembrie 165321. în pofida restricţiilor puse de cârmuirea calvină, care nu admitea cultul icoanelor, în 1654 s-a realizat un valoros ansamblu pictural în Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, de către meşterii zugravi Constantin şi Stan, cheltuielile fiind suportate de Dumitru Mărcocian şi Nicolae Crăciun22. Este exclus ca mitropolitul să fi fost străin de această lucrare picturală. Mitropolitul Simion Ştefan a fost preocupat şi de soarta clerului său, cerând lui Gheorghe Râkoczy II să recunoască şi să reconfirme actele unor principi anteriori, prin care se acordau anumite drepturi şi scutiri mitropolitului ortodox din Alba-Iulia şi preoţilor săi. Astfel, la 4 iunie 1595, Sigismund Bâthory a dat o scrisoare, în Alba-Iulia, prin care permitea mitropolitului Ioan de Prislop să viziteze pe toţi preoţii români din Ţara Făgăraşului şi să primească de la ei câte un 17 Ibidem, p. 211-218 şi I. Lupaş, op. cit., p. 270-277. 18 N. Iorga, Documente cu privire la istoria românilor, voi. IV, Bucureşti, 1902, p. 28; 1. Lupaş, op. cit., p. 243-244. 19 Cf. A. Bunea, Vechile episcopii româneşti ale Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, Blaj, 1902, p. 99-101. 70 Şt. Meteş, op. cit., p. 206. 21 Amănunte asupra ei la prot. dr. Andrei Gâlea, O ctitorie a lui Matei Basarab in Ardeal. Biserica din comuna Porceşti, jud. Sibiu, în voi. Omagiu Î.P.S. sale dr. Nicolae Bălan la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 423—425. 22 Marius Porumb, Zugravii iconostasului bisericii Sf. Nicolae din Hunedoara, în „Acta Musei Napocensis”, X, 1973, p. 677 şi urm. 34 florin pe an, aşa cum se obişnuise până atunci în celelalte părţi ale ţării. La 9 iunie 1609, principele Gabriel Bâthoty i-a scutit pe preoţii români de sarcinile iobăgeşti, dându-le dreptul să se mute, împreună cu familiile lor şi cu toate bunurile lor, dar cu aprobarea mitropolitului, într-o altă parohie. Aceste două acte au fost transcrise şi întărite împreună, tot ca „scrisori privilegiate”, la 25 iunie 1614, de către principele Gabriel Bethlen. La rândul său, după aproape un sfert de veac, la 9 aprilie 1638, actul lui Bethlen a fost reconfirmat de către urmaşul său, Gheorghe Râkoczy I, la cererea mitropolitului Ghenadie II (în partea finală a actului se pomenea de îndatorirea respectării a cinci condiţii şi de ascultarea pe care o datora superintendentului calvin, de care am scris în alt loc). în sfârşit, acest ultim act a fost confirmat textual de principele Gheorghe Râkoczy II, în Alba-Iulia, la 28 ianuarie 1653, la cererea mitropolitului Simion Ştefan. Erau reconfirmate acum toate „cărţile” „crailor mai dinaintea noastră...şi toate carele sunt cuprinse întru dânsele fără de vreo micşorare şi fără de adaosătură, neştiearse, nestricate, nice într-o parte prepuse...vlădicăi Simion Stephan şi tuturor popilor cu folos...” Diploma a fost apoi publicată, la 8 martie 1653. Gheorghe Şincai oferea informaţia că toate aceste acte au fost publicate în româneşte, cu litere chirilice, la Alba-Iulia, în 1653. El le-a transcris şi în volumul III al colecţiei sale de documente, intitulată Rerum spectantium, iar două le-a reprodus în Cronica sa (cele din 1595 şi 1609). De notat că singurul exemplar cunoscut al acestei tipărituri româneşti a aparţinut lui Timotei Cipariu, dar el a dispărut, împreună cu alte cărţi din bogata sa bibliotecă, în frământările anilor 1848-184923. Tipărirea acestei broşuri de către mitropolit, ^tiprinzând atâtea privilegii acordate de principii catolici (cei doi Bathoreşti) şi calvini ai Transilvaniei (Bethlen şi cei doi Râkoczy) slujitorilor Bisericii româneşti, într-o perioadă de intens prozelitism calvin şi de masive codificări ale dreptului medieval laic şi religios (chiar în acel an au fost confirmate de Dietă şi apoi de principe cunoscutele Aprobatae Constitutiones), pune şi mai mult în lumină personalitatea mitropolitului Simion Ştefan, preocupat de soarta Bisericii şi a clerului său24. Noul Testament din 1648. Personalitatea mitropolitului Simion Ştefan este conturată şi mai mult de cele două cărţi care au ieştit de sub teascurile tiparniţei din Alba-Iulia sub îndrumarea sa: Noul Testament, în 1648, şi Psaltirea, în 1651. înaintaşii săi în scaun au sprijinit, cât le-au permis împrejurările, activitatea tipografică. De pildă, diaconul Coresi a tipărit un Sbornic slavon la Sebeş, lângă 23 Gheorghe Şincai, Opere, I. Hronica românilor, tom. II, Bucureşti, 1969, p. 348, 349 şi 421. După Şincai a reprodus aceste două acte şi Timotei Cipariu, în Acte şi fragmente, Blaj, 4855, p. 192—193 şi 194-197. Aceeaşi versiune românească din 1653 a fost folosită şi de Samuil Micu, în lucrarea sa Istoria bisericească a Episcopiei româneşti din Ardeal. Paralel cu versiunea românească a actelor, s-a folosit şi una latină, originală, de către o serie de istorici: Petru Bod, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Iosif Kemdny, Timotei Cipariu, Ioan Lupaş, Ştefan Meteş etc. 24 Această tipăritură a fost studiată de Aurel Răduţiu, Actele româneşti tipărite la Alba-Iulia în 1653, în „Revista de istorie”, tom. 28, nr. 6, 1975, p. 889-912. 35 Alba-Iulia, în 1580, „din porunca preasfinţitului mitropolit al Ardealului chir Ghenadie”, iar în 1580-1581 a tipărit la Braşov Evanghelia cu învăţătură (Cazania), cu binecuvântarea mitropoliilor Serafim al Ungrovlahiei şi Ghenadie I al Transilvaniei. Desigur, ierarhii de la Geoagiu şi apoi urmaşii lor de la Alba-Iulia n-au fost străini nici de celelalte tipărituri româneşti şi slavone ale diaconului Coresi şi ale ucenicilor săi, deşi nu erau menţionaţi întotdeauna în prefaţele sau epilogurile tipăriturilor respective (ne gândim, de pildă, la Tetraevanghelul slavon tipărit de diaconul Lorinţ la Alba-Iulia, în 1579). Mitropolitul Ghenadie II a reuşit să pună bazele unei tiparniţe la Alba-Iulia, probabil cu sprijinul colegului său, mitropolitul Teofil din Târgovişte şi al lui Matei Basarab. în 1640 s-a început aici tipărirea unei noi ediţii din Evanghelia cu învăţătură (după cea coresiană, din 1580-1581), isprăvită în anul următor, când în scaunul vlădicesc din Alba-Iulia păstorea „Iorist arhimitropolitul”, care continua şi prefaţa începută de înaintaşul său. Mitropolitul Simion Ştefan a continuat aceste preocupări ale înaintăşilor săi prin cele două lucrări amintite. în acelaşi timp, el se situa pe linia contemporanilor săi de peste munţi, mitropoliţii Teofil (1636-1648) şi Ştefan (1648-1653 şi 1655-1668) ai Ungrovlahiei şi Varlaam al Moldovei (1632-1653), a căror preocupare principală era tipărirea de cărţi în româneşte. Socotim că nu este lipsit de interes să menţionăm aici că în Ţara Românească se făcea vădită preocupararea pentru tipărirea unor cărţi de slujbă (Evhologhionul', Antologhionul şi Psaltirea la Câmpulung, Psaltirea în două ediţii şi Ceaslovul la Govora, Slujebnicul sau Liturghierul la Dealu, toate în slavoneşte, Ceaslovul în româneşte, toate sub mitropolitul Teofil, apoi Triodul-Penticostar slavon, Pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor, Mistirio sau Sacrament şi Tâmosania, ultimele trei cu tipicul în româneşte şi slujba în slavoneşte, toate sub mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei sau juridice {Pravila de la Govora, în 1640-1641 şi Pravila cea mare sau îndreptarea legii de la Târgovişte, în 1652). în Moldova se punea accentul pe tipărirea unor cărţi de învăţătură {Cazania din 1643, Şapte Taine în 1644 şi Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, probabil în 1645). în schimb, în Transilvania se tipăreau numai cărţi biblice: Noul Testament şi Psaltirea. Circulând pe ambele versante ale Carpaţilor, indiferent de locul în care au fost tipărite, cărţile menţionate mai sus, prin caracterul lor atât de diferit - liturgic, juridic, teologic, biblic -, au satisfăcut toate cerinţele preoţilor români, ca şi ale bisericilor pe care le slujeau. O înţelegere tacită între ierarhii celor trei ţări româneşti în privinţa conţinutului tipăriturilor pe care le patronau n-ar fi exclusă. Ceea ce putem considera ca sigur este faptul că mitropolitul Ştefan n-a tipărit nici o carte de slujbă sau cu caracter teologic şi juridic, preferând ca pe acestea să le aducă de dincolo de Carpaţi (să ne gândim că din Pravila de la Govora, din 1640-1641, s-a scos un tiraj aparte, numai pentru Transilvania!), deoarece tipărind cărţi teologice sau de slujbă ar fi fost nevoie să schimbe conţinutul ortodox, la presiunea conducătorilor calvini. Din moment ce, prin înseşi condiţiile care i s-au impus prin diploma de recunoaştere, i se cerea înlăturarea ritualului botezului şi al înmormântării, este de la sine înţeles că o imprimare a Molitvelnicului ortodox în 36 tiparniţa din Alba-Iulia era exclusă! Deci mitropolitul Ştefan, om de mare abilitate, a ştiut să împace şi condiţiile oneroase impuse de principe, dar şi cerinţele sufleteşti ale credincioşilor săi, tipărind numai cărţi acceptate de calvini, urmând ca cele de slujbă şi învăţătură să fie aduse pe ascuns din Ţara Românească şi Moldova. O dovadă concludentă în sprijinul celor afirmate aici este faptul că din Cazania lui Varlaam s-au depistat, până în prezent, 400 de exemplare în Transilvania, deci mai multe decât în ţara în care apăruse. Zeci de exemplare din tipăriturile muntene menţionate mai sus au fost găsite în bisericile din Transilvania. Traducerea Noului Testament de la Alba-Iulia se încadrează în curentul larg umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba lui, mai ales că traducătorii - ca de altfel toţi cărturarii români din acel secol - erau conştienţi că limba noastră este de origine latină, urmărind să facă din ea o limbă de cultură, alături de celelalte limbi considerate „sfinte”: greaca, latina, slavona. în afară de aceasta, preoţii - şi cu atât mai mult masele largi de credincioşi - nu mai cunoşteau limba slavonă, încât simţeau nevoia citirii sau ascultării cuvântului lui Dumnezeu în limba vorbită şi înţeleasă de toţi. Problema traducerii şi tipăririi Noului Testament s-a pus cu câţiva ani în urmă, aşa cum rezultă din câteva mărturii contemporane. De exemplu, la 5 august 1643, superintendentul Ştefan Geleji din Alba-Iulia - care semna însă „episcop ortodox maghiar transilvan”(!) -, scria protopopilor români că a aflat un cărturar român care ştia bine limba greacă şi „pricepea” latina, care a început traducerea Noului Testament din greceşte în româneşte „pentru întremarea sufletească a numeroaselor comune româneşti sărmane”. întrucât tipărirea presupunea cheltuieli mari, cerea protopopilor să strângă de la fiecare preot câte un florin, urmând ca banii să fie predaţi „în mâna preotului Ioan, pe care l-am trimis cu vlădica în acest scop”25. Peste un an, la 24 august 1644, principele Gheorghe Râkoczy I i-a scris soţiei sale, Susana Lorântffi, să plătească preotului român care a făcut traducerea Noului Testament. I s-au plătit 50 de florini şi un postav26. După o informaţie contemporană, în 1646 traducerea era gata şi se făceau pregătiri pentru a fi dată la tipar27. Faptul că tipărirea s-a încheiat la 20 ianuarie 1648, ne face să credem că s-a dat în lucru la începutul anului 1647 sau chiar în 1646. Această primă ediţie integrală a Noului Testament în româneşte impresionează, de la prima vedere, prin condiţiile grafice în care a apărut: format mare, hârtie de bună calitate, literă măruntă, fină, podoabe puţine, dar frumos lucrate. Textul propriu-zis, cu 672 de pagini, este precedat de două „predoslovii” -între ele aflându-se pagina cu stema Mitropoliei -, iar în text, la locurile corespunzătoare, se află „predoslovii” la 23 dintre cărţile Noului Testament, precum şi o serie de glose marginale. 251. Lupaş, op. cit. p. 227-228. 26 Cf. Ştefan Meteş, op. cit., p. 396. 27 Ibidem. 37 O analiză atentă a celor două predoslovii conturează şi mai mult personalitatea vrednicului mitropolit. în prima „predoslovie”, pusă sub semnătura lui „Simeon Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit scaunului Belgradului, Vadului şi al Maramureşului şi a toată ţara Ardealului”, se aduceau mulţumiri protocolare lui Gheorghe Râkoczy II pentru „ajutorul” dat la tipărire. Afirmaţia din prefaţă, că s-a tipărit „cu îndemnul” principelui, nu corespunde adevărului, deşi temeiul învăţăturii calvine era Sfânta Scriptură, tradusă în limba poporului. Tot în prefaţă se preciza că s-a tipărit cu cheltuiala lui Râkoczy. Adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români încă din 1643, cum am relatat mai sus28. în ce priveşte autorul acestei prime predoslovii, deşi majoritatea cercetătorilor consideră că i-ar aparţine lui Simion Ştefan, care, de fapt, o semnează, considerăm că este scrisă de unul dintre fruntaşii calvini de atunci, probabil Gheorghe Csulâi, predicatorul Curţii lui Râkoczy, devenit superintendent în 1649, cu a cărui cheltuială s-a tipărit şi Catehismul calvinesc din 1642. Când facem această afirmaţie ne bazăm pe faptul că predoslovia de care este vorba cuprinde foarte multe citate biblice, practică folosită de calvini. în acelaşi timp, conţine idei asemănătoare, ca fond şi formă de expunere, cu cele din predoslovia Psaltirii din 1651 (primele două fraze sunt absolut identice). Vom vedea, la locul său, că predoslovia Psaltirii este scrisă de un calvin, căci cuprinde câteva învăţături calvine, pe care cercetătorii nu le-au sesizat până acum. înseamnă că acelaşi autor care, după părerea noastră, este predicatorul Curţii, Gheorghe Csulâi, a scris şi prima predoslovie a Noului Testament. N-ar fi exclus ca ea să fi fost redactată în limba maghiară, apoi tradusă în româneşte. Mitropolitul Ştefan a fost pus să o semneze, ca astfel să se dea mai multă autoritate întregii tipărituri şi să poată fi difuzată printre credincioşii săi români29. Cea de a doua prefaţă - Predoslovie către cetitori -, nesemnată, prezintă un interes deosebit. La început prezenta unele ştiri despre traducători. „Acest Testament - scria autorul - l-au început a-1 izvodi ermonah Selivestru... şi el s-au ustenit cât s-au putut şi curând s-au tămplat lui moarte”. Acest Silvestru era originar din Ţara Românească, fost egumen la Govora, unde a tipărit Sinaxarul din Psaltirea slavonă cu Ceaslov (1638-1641). Evanghelia învăţătoare de la Govora şi Dealu din 1642-1644 a ieşit de sub tipar „cu osteneala şi izvodirea” aceluiaşi 28 Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit., p. 166-169. 29 O situaţie asemănătoare prezintă şi Biblia de la Bucureşti din 1688, care, de asemenea, avea două prefeţe, una pusă sub numele domnitorului Şerban Cantacuzino, adresată clerului şi credincioşilor, iar a doua semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului. Considerăm că prima prefaţă se datora vreunui teolog grec aflat în Ţara Românească (poate chiar lui Dositei), căci cuprindea multe consideraţii de ordin teologic, iar cea semnată de Dositei, în care apar numeroase referinţe la istoria poporului român (inclusiv ideea unităţii muntenilor, moldovenilor şi ardelenilor), fie că a fost scrisă de Constantin Cantacuzino Stolnicul, fie de patriarh, dar pe baza indicaţiilor date de stolnic. Şi în acest caz, socotim că s-a apelat la patriarh să semneze prefaţa a doua, pentru a conferi o mai mare autoritate noii Biblii româneşti, nu numai în faţa cititorilor români, ci şi în faţa întregii creştinătăţi, patriarhul fiind o figură reprezentativă a ortodoxiei în vremea sa. Cf. pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, Bucureşti, 1981, p. 135 şi ed. II, 1994, p. 134. 38 „Silvestru ermonah”30. înseamnă că era un călugăr cu aleasă pregătire, dobândită fie în vreuna dintre mănăstirile ţării, fie - poate - la Colegiul lui Petru Movilă de la Kiev, înfiinţat cu câţiva ani în urmă (1631). Aşa s-ar putea explica faptul că a tradus Cazania din 1642-1644 „din limba rusească” (poate după Cazania de la Kiev, din 1637), iar la traducerea Noului Testament s-a folosit şi de o ediţie slavonă, tipărită la Moscova. în continuare, se menţiona contribuţia altor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea traducerii lui Silvestru: „Iară noi, socotind şi luând aminte, găsit-am multă lipsă şi greşiale în Scriptura lui, pentru neînţelesul limbii şi cărţii greceşti. Pentr-aceia noi am început dintăiu a-1 posledui şi unde n-au fost bine, am isprăvit şi am împlut şi am tocmit de în cât am putut”. Se preciza apoi că nu s-a folosit nici un „izvod”, ci „toate câte am putut afla, greceşti şi sârbeşti [slavoneşti - n.n.] şi latineşti...ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul lui Eronim [Vulgata - n.n.]... şi am socotit şi izvorul slavonesc, carele-i izvodit slavoneşte din greciască şi e tipărit în ţara Moscului”, dar fără să se îndepărteze de textul original grecesc, care „iaste izvodul celorlalte”. Nu ne îndoim că atât ieromonahul Silvestru, cât şi continuatorii săi au consultat şi vechile traduceri româneşti, fie pe cele aflate în manuscris, fie pe cele tipărite: Tetraevanghelul din 1560-1561 şi Apostolul din 1563, ambele tipărite de Coresi, şi, poate, pericopele evanghelice din Cazania lui Varlaam, din 1643. Folosirea traducerilor mai vechi nu scade cu nimic din valoarea lucrării, căci, în felul acesta, ea se prezintă ca o încununare a eforturilor cărturarilor români de până atunci de a da cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului. Se naşte, în mod firesc, întrebarea: cine au fost continuatorii ieromonahului Silvestru? în prima „predoslovie” - pusă sub numele mitropolitului - se menţiona dispoziţia pe care o primise din partea lui Râkoczy: „Mi-a poruncit să caut în popii miei preuţi cărturari şi oameni înţelepţi care să ştie a izvodi Testamentul cel Nou... din limba grecească şi slovenească şi lătinească”. Este deci limpede că ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii erau preoţi cărturari din Transilvania de neam român („popii miei”). Frecvenţa termenilor transilvăneni în textul tradus (crai, crăiasă, Pătru, păhar, coşarcă, beutură, lămpaş, beteag, îngrupare, muiere, tâmaţ etc.) consitituie o dovadă în plus că traducătorii erau transilvăneni. Nu excludem însă posibilitatea ca, alături de ei, să fi fost şi unii cărturari care activau în Ţara Românească, poate Meletie Macedoneanul (deci un aromân), care a avut un rol însemnat în tipărirea cărţilor de la Govora, sau Daniil Andrean, „monahul din Ţara Panoniei” (probabil originar din părţile de vest ale Transilvaniei), care a tradus Pravila cea Mare sau îndreptarea Legii de la Târgovişte, din 1652. Pe lângă faptul că erau oameni de carte, amândoi erau apreciaţi şi de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei: în 1640 Meletie fusese recomandat de Geleji ca mitropolit, iar în 1657 Daniil a fost numit de Gheorghe Râkoczy II episcop în Ţara Făgăraşului (iar între anii 1672 şi 1679 a fost episcop la Strehaia, în Oltenia), încât calvinii nu vor fi avut nimic de obiectat când mitropolitul îi va fi pus să lucreze alături de „popii săi”. 30 Cf. Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit., p. 106 şi 120. 39 O altă problemă pusă în a doua prefaţă a Noului Testament este aceea a îmbogăţirii limbii literare româneşti. Traducătorii, preocupaţi de redarea exactă a textului, au constatat că în limba română nu existau termeni corespunzători pentru o serie de noţiuni. Din aceste considerente au recurs la o soluţie foarte ingenioasă, lăsând netraduse cuvintele fără corespondent în limba noastră, dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică şi morfologică românească. în felul acesta au intrat în limba română - prin Noul Testament de la Alba-Julia - o serie de neologisme: sinagogă, filosofi, maghi, iotă, teatron, canon, ariopag (toate sunt greceşti, ceea ce constituie o dovadă în plus că s-a folosit şi textul Septuagintei). Dar cea mai importantă problemă pusă în această predoslovie se referă la necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea poporului român, autorul predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, nesocotind graniţele politice nefireşti existente între ei. „Aciasta încă vă rugăm să luaţi aminte - scria autorul -, că rumânii nu grăiesc în toate ţărăle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentr-aceia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip, au veşmânt, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sănt buni, care îmblă în toate ţărăle, aşia şi cuvintele acelea sănt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceaia ne-am silit, de cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iară să [dacă - n.n.] nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”31. Plastica asemănătoare a cuvintelor cu circulaţia banilor (parafrazând maxima latinească: verba valent sicut numi) arată că autorul era conştient de existenţa graiurilor şi a provincialismelor, dar şi de rolul scriitorilor în formarea unei limbi literare comune pentru toţi românii. De aceea stăruia cu convingere pentru făurirea unei limbi literare comune, recomandând, în acest scop, folosirea cuvintelor cu cea mai largă circulaţie (în accepţia geografică). Dar cine este autorul predosloviei, căci ea nu este semnată? Stilul ei, mult mai concis decât al primei predoslovii, cu o expunere care se remarcă prin caracterul ei obiectiv, concret, ordonat şi prin frazele în general mai scurte arată că autorul nu este acelaşi cu cel al primei predoslovii. Considerăm că este însuşi mitropolitul Simion Ştefan sau un cărturar român ortodox din anturajul său. în orice caz, chiar dacă mitropolitul nu ar fi autorul, totuşi, trebuie să admitem că predoslovia s-a scris sub îndrumarea şi supravegherea sa directă, deci poate fi socotit - în cel mai rău caz - autorul ei moral. El va fi avut ca model pe marele său contemporan din Moldova, mitropolitul Varlaam, care, cu cinci ani în urmă, tipărise Cazania „pentru toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici întru-această limbă”, socotind-o ca un „dar limbii româneşti”, după cuvântul domnitorului Vasile Lupu, din prima 31 Textul predosloviei reprodus de îoan Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit., p. 169-170; ambele reproduse integral în introducerea iui Andrei Şaguna la ediţia Bibliei din Sibiu, 1856-1858, p. VII-X; a doua reprodusă parţial la I. Lupaş, op. cit., p 241-243. 40 prefaţă, „ce n-are carte pre limba sa”, după cum mărturisea însuşi mitropolitul în a doua prefaţă (notăm că şi în cazul Cazaniei prefaţa a doua aparţinea mitropolitului)32. Era, de altfel, unul dintre puţinele mijloace prin care ierarhul transilvan putea să comunice direct, suflet de la suflet, cu păstoriţii săi, supuşi împreună unei întreite asupriri: naţionale, sociale şi religioase. Faptul că prefaţa n-a fost semnată, trebuie interpretat ca o abilitate a mitropolitului, care voia să evite neplăcerile cu principele şi cu superintendentul calvin. In ceea ce priveşte traducerea propriu-zisă a Noului Testament, primul lucru care impresionează, la citirea cărţii, este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de a poporului, de o mare frumuseţe literară. Fraza nu este înrobită unor influenţe străine, ci, dimpotrivă, este capabilă să exprime gândurile fără nici un echivoc. Conştienţi de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta, luând din ea o serie de fonetisme, forme şi cuvinte necunoscute până atunci (elementele slave şi greceşti erau folosite într-o măsură redusă). Cunoaşterea desăvârşită a limbii vorbite i-a pus pe traducători în situaţia de a da un text de o deosebită claritate, care a putut fi urmărit cu uşurinţă de toţi românii din toate locurile în care erau „răsfiraţi” şi din toate timpurile, până azi. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba-Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară. Textul este împărţit în „capete” (capitole), iar acestea în „stihuri” (versete), fiecare capitol având „şuma” (rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spaţiu pentru trimiterea la alte capitole sau versete din Sfânta Scriptură. Aceste spaţii mai erau folosite şi pentru explicarea unor termeni străini (latineşti, maghiari, slavoni) sau pentru explicarea - prin sinonime - a unor cuvinte româneşti cu circulaţie mai restrânsă, dar şi pentru unele scurte comentarii (exegeză). Aceste glose marginale sunt un ajutor preţios pentru noi, căci prin ele cunoaştem metoda de lucru a traducătorilor, dar aduc precizări şi în privinţa izvoarelor. între altele, ele confirmă faptul că traducătorii au folosit textul orginal grec (de pildă, introduc în limba noastră numeroase cuvinte greceşti sau le explică, confruntă diversele traduceri cu textul grecesc etc.). Iată câteva dintre aceste glosări: mag = filosof; stomah = rănză; ariopag = iastă casa oraşului unde să strângea dregătorii; iotă sau certă = o slovă care-i mai mică; teatron = loc de luptă în mijlocul oraşului unde se strângea oamenii să vază lucruri de minuni; Decapolita = noi zicem 10 oraşe etc. Sunt explicaţi şi unii termeni latini mai puţini cunoscuţi, ca: agru = holdă; rotariu = cioplitor; publican = vameş; libertini = care îi făcea din slugi slobodaşi etc. Apoi termeni ebraici: raabi = învăţătoare (vocativ), raha = ce să zici tu om făr(ă) minte; mamon = sirieneşte lăcomia lumii etc. Aşadar, Noul Testament de la Alba-Iulia încearcă o explicare de termeni din limbile greacă, slavonă, latină şi maghiară. Termenii explicaţi sunt din variate domenii: teologie, administraţie (pretor, publicări), medicină (gangrena), numismatică (statir, denar, aspru, codrat), geografie (sân de mare, vântul evrochlidon), 32 Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit., p. 139 şi 140, şi Florea Mureşanu, Cazania lui Varlaam. Prezentare în imagini. Cluj, 1944, p. 40 şi 42. 41 botanică {mintă, izmă, cimbru). Se poate constata că unele dintre cuvintele glosate au intrat în limba noastră direct din limba greacă şi latină, în anul 1648. De aceea, notele marginale din Noul Testament de la Alba-Iulia pot fi socotite ca un început de dicţionar explicativ în limba noastră. Apar şi scurte comentarii la unele versete. De exemplu: „Mănule curund nu-ţi pune pre nime = sau nu popi pe nime; era un bogat şi să îmbrăca în uşămic şi vison = visonul era giulgiul subţire şi scump ce-1 făcea de-n inu, carele era într-un preţ ca aurul”; „dacă iară vă zic voao: mai leasnă iastă cămilei pre în urechea acului a trece...= cămila să zice că-i funea corăbii, iar în acest loc să înţeleage cămila33. O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648, este aceea a predosloviilor la 23 dintre cărţile sale34. Cu excepţia Epistolei către Filimon, a Epistolelor II şi III ale lui Ioan şi a Apocalipsei, toate celelalte cărţi au câte o scurtă „predoslovie” sau, în limbajul teologic de azi, o „introducere” la cărţile respective. Din cele 672 de pagini de text, aproximativ 55 de pagini cuprind asemenea consideraţii isagogice. După părerea cercetătorilor, cele 23 de „predoslovii” la cărţile Noului Testament sunt originale, neputându-se stabili nici o legătură cu lucrările teologice maghiare contemporane, îndeosebi calvine. Probabil s-a folosit ediţia latină a Bibliei, apărută la Veneţia, în 1587 (Biblia ad vetustissima exemplarid), care cuprindea traducerea Fericitului Ieronim, însoţită de trimiteri şi scurte consideraţii introductive la fiecare carte (desigur, cărturarii de la Bălgrad au folosit această ediţie şi pentru confruntări cu textul biblic propriu-zis). Stilul acestor predoslovii este asemănător cu cel din Predoslovia către cetitori, ceea ce înseamnă că avem un singur autor. Predomină expunerea sistematică, logică, cu fraze concise şi clare, cu gruparea metodică a problemelor, deci se foloseşte un stil didactic. Predosloviile prezentau scurte date istorice şi geografice despre oraşele sau ţinuturile cercetate de Sfinţii Apostoli, mai ales în cazul Epistolelor pauline, date despre autori, timpul, locul şi limba în care au scris, date asupra cuprinsului cărţii. Se face chiar şi etimologia numelor unor autori din limbile greacă sau ebraică. în unele predoslovii autorul se angajează în scurte dispute teologice cu filosofii păgâni, ereticii, catolicii 33 în legătură cu aceste probleme vezi: Ioan Bălan, Limba cărţilor bisericeşti, Blaj, 1914, p. 136-146; Aexandru Rosetti şi Boris Cazacu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1961, p. 82-94; Gabriel Ţepelea, Date noi despre izvoarele şi glosele Noului Testament de la Bălgrad, în „Glasul Bisericii”, an. XVI, 1957, nr. 9-10, p. 924-933; idem, Sinonimele în Noul Testament de la Bălgrad, în BOR, an. LXXX, 1962, nr. 7-8, p. 742-757; idem, Câteva precizări în legătură cu izvoarele şi glosele Noului Testament de la Bălgrad, în „Limba română”, 1963, nr. 3, p. 274-282 (incluse şi în voi. său de Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970, p. 7-51); Ioan Iliescu, Consideraţii asupra gloselor din Noul Testament de la Bălgrad, în „Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinţe filologice, II, 1964, p. 21-34; Gavril Istrate, Un monument important din istoria limbii române literare: Noul Testament de la Bălgrad (1648), în MMS, an. XLVIII, 1972, nr. 9-12, p. 749-774. 34 Cercetate - mai mult sub aspect lingvistic - de prof. Gabriel F. Ţepelea, Predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (1648), în „Limba română”, nr. 2, 1964, p. 149-157 şi Alte precizări în legătură cu predosloviile Noului Testament de la Bălgrad, în BOR, an. LXXXVIII, 1965, nr. 1-2, p. 113—121; a se vedea şi volumul său Studii de istorie şi limbă literară, p. 52-75. 42 etc. Se introduc termeni care nu apar în traducerea propriu-zisă (epicurei, papişti, iejuviţi, stemă, istorie). Toate acestea arată formaţia umanistă a traducătorului, dobândită fie la unele şcoli din Transilvania, fie peste hotare. De notat că în aceste „predoslovii” se făcea amintire şi de unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc., ceea ce arată că autorul lor nu era calvin (nici filocalvin), ci un român ortodox care a lucrat şi la traducerea propriu-zisă. Pe baza celor arătate aici putem afirma că Noul Testament de la Bălgrad cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual” de introducere şi exegeză în teologia românească. Trei predoslovii (la evangheliile după Marcu, Luca şi Ioan) au fost reproduse în Biblia de la Bucureşti (1688), cu simple modificări grafice sau schimbări de termeni. Acelaşi lucru se poate constata şi în privinţa textului propriu-zis, căci Biblia de la Bucureşti a preluat traducerea de la Alba-Iulia, mergând uneori la simpla transcriere sau la schimbări neînsemnate de limbă, cerute de însăşi evoluţia ei. A fost folosită apoi şi de ediţia Noului Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul (se cunoaşte şi o copie a Noului Testament, în manuscris, făcută în Ţara Românească - la scurt timp după apariţie). Este o dovadă concludentă că Noul Testament de la Alba-Iulia se bucura de o autoritate deosebită între scrierile bisericeşti din secolul al XVII-lea, datorită, în primul rând, limbii folosite, mult apropiată de cea populară35. Traducerea din 1648 a fost aprepiată şi mai târziu, între alţii, de Andrei Şaguna, care s-a folosit de ea în lucrarea de revizuire şi reeditare a Bibliei de la Sibiu, din 1856-1858. în prefaţa acesteia, Şaguna scria că Noul Testament de la 1648 şi Biblia din 1688 „sunt uşile prin care s-a învrednicit poporul românesc a intra în câmpul ceresc al dumnezeieştilor învăţături, care în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii rămân neclintite şi adevărate din veac în veac. Ele sunt izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieţii veşnice pentru neamul acesta, în toate ţările prin care este răspândit”. Preocupat de limba Noului Testament din 1648, Andrei Şaguna scria: „Limba Bibliei pentru popor numai o dată se poate face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul au primit limba aceia aşa zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de a face alta, ci numai a reînnoi şi îndrepta aşa cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâiu al limbii de ar fi trăit până în veacurile lor. Lauda cea netrecătoare a unui astfeliu de lucru se cuvine arhiepiscopului şi mitropolitului nostru din Bălgrad Simion Ştefan, care la anul 1648...au tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou”...„Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătoriul nu e decât un răsunet nu numai al limbei, ci şi al sfinţirei şi peste tot 35 Asupra problemelor teologice pe care le ridică aceste predoslovii să se vadă studiul pr. prof. Grigorie Marcu, Consideraţii asupra Noului Testament din 1648, în ST, an. XXV, 1973, nr. 9-10, p. 605-618; idem, Valoarea isagogică şi biblică-teologică a celor 24 de predoslovii, în Noul Testament de la Alba-Iulia, reeditarea din 1988, p. 68-76, şi cea din 1998, p. 58-66. 43 al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară se pot numi aceste ediţii cea dintâiu Biblie nu a românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâiu Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâiu glas obştesc, cu care se roagă acesta părintelui din ceruri”. „Nici unul dintre traducătorii de mai târziu - continua Şaguna - nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora care au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi cei de mai târziu au preînoit şi au îndreptat numai unde-şi-unde aceia ce traducătorii cei dintâiu, ca nemernici de abia ai unui veac, n-au putut să îndrepte. Dar nici nu au avut lipsă de a îndrepta, fiindcă pe vremile lor au fost bine şi desăvârşit aşa. Iară limba noastră e un pom viu, care toată primăvara se schimbă: ramurile bătrâne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc. Frunza vestejeşte şi se scutură, iar altă nouă curând îl împodobeşte; toate ale lui se fac şi se prefac, numai tulpina rămâne întotdeauna aceeaşi”36. Psaltirea din 1651. La 25 decembrie 1651 a ieşit de sub tipar Psaltirea, în limba română (având şi titlul evreiesc Sefer Tehilim), tot la Alba-Iulia. Ca şi Noul Testament, Psaltirea avea două „predoslovii”, nesemnate - una adresată principelui Gheorghe Râkoczy II, alta (la sfârşitul cărţii) „către cetitori”. Din lectura primei prefeţe - mai întinsă -, ne dăm seama că a fost scrisă de un teolog calvin, după părerea noastră de însuşi superintendentul Gheorghe Csulâi. Astfel, în prima parte, se argumenta - cu multe citate biblice - nevoia propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu în limba înţeleasă de credincioşi, deci o teză specific calvină. Constatăm, de asemenea, că autorul menţiona numai două Taine: Botezul şi „Cina Domnului”, ca apoi să arunce o serie de invective la adresa Bisericii catolice şi a slujitorilor ei, ceea ce constituie o altă dovadă că scria un calvin. în sfârşit, autorul arăta că principele a poruncit glugilor Măriei tale, împreună cu Simion Ştefan, mitropolitul din scaunul Bălgradului... să izvodim Psaltirea lui David den limba jidovească pre limba rumânească...pentru că vedem aiave că tot cinul Bisericilor rumâneşti şi greceşti iaste den Psaltire, că toate slujbele dumnezăeşti sănt înfrămsăţate cu psalomi den Psaltire, pentr-aceia foarte lăudăm obiciaiul lor” (subl. n.). Rezultă clar că scria un calvin despre noi, ortodocşii. Acesta nu putea fi decât superintendentul Gheorghe Csulâi, de vreme ce se aşeza înaintea mitropolitului („slugile Măriei tale împreună cu Simion Ştefan”), procedeu întâlnit şi în alte acte ale vremii. Notam mai sus că fondul, dar şi forma de expunere a acestei prefeţe sunt asemănătoare cu ale primei prefeţe a Noului Testament (cea pusă sub numele lui Simion Ştefan), ceea ce ne face să afirmăm că sunt scrise de acelaşi autor calvin maghiar. Desigur, iniţial au fost scrise în maghiară, apoi au fost traduse în română. A doua prefaţă, foarte scurtă, dădea unele lămuriri asupra noii ediţii a Psaltirii, arătând că s-a tradus din evreieşte şi din greceşte, pentru că „apa totu-i mai curată 36 Biblia lui Şaguna, Sibiu, 1856, p. VI-V1I. O parte, reprodusă - cu greşeli şi la Gh. Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări şcolare. Diverse. Sibiu, 1938, p. 35-36. 44 şi mai limpede în izvor decât în părae, că de ce se desparte apa de izvor totu-i mai amestecată şi mai tulbure”. Şi în această Psaltire apar glosări marginale (inclusiv confruntări între textul ebraic şi cel grecesc). S-a făcut împărţirea în capitole şi versete, fiecare capitol având un mic rezumat. în privinţa „izvoadelor” folosite, autorii celor două prefeţe arată că s-a tradus din limbile ebraică şi greacă. O comparaţie cu Psaltirea Scheiană şi cu Psaltirea lui Coresi din 1570 arată că au fost utilizate şi acestea37. Notăm, în încheiere, că Noul Testament din 1648 a fost reeditat la Alba-Iulia, în 1988, la 340 de ani de la apariţie, prin grija fostului episcop Emilian Birdaş, cu mai multe studii introductive scrise de personalităţi ale culturii româneşti contemporane. în 1998 a apărut o nouă reeditare, cu aceleaşi studii, prin grija actualului arhiepiscop de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ, iar în anul 2001, tot prin grija sa, a fost reeditată şi Psaltirea din 1651, deci la 350 de ani de la apariţia ei. * Mitropolitul Simion Ştefan a trecut la cele veşnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară, la 22 mai 1656, când numea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan38. în septembrie acelaşi an, era hirotonit la Târgovişte, potrivit obiceiului vechi, urmaşul său, mitropolitul Sava Brancovici. Concluziile care se desprind din această prezentare sunt evidente. Cei 13 ani de păstorire ai mitropolitului Simion Ştefan au fost ani de necontenite zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei strămoşeti în faţa multelor încercări de înstrăinare. Deşi era conducătorul unei Biserici tolerate, încătuşat de atâtea condiţii, urmărit şi umilit în propria sa ţară, mitropolitul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia şi abilitatea lui, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor săi, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648. Personalitate de seamă a Bisericii şi a culturii noastre, însufleţit de un cald patriotism, mitropolitul Simion Ştefan se încadrează în curentul larg umanist-renascentist de culturalizare a poporului şi de apărare a ortodoxiei, reprezentat la noi de marii săi contemporani: mitropoliţii Teofil şi Ştefan al Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei, iar dincolo de hotare de Petru Movilă al Kievului. NOUL TESTAMENT 1648, Alba-Iulia, 1988, p. 57-67 (şi ed. a Il-a, Alba-Iulia, 1998, p. 47-57). 37 A se vedea: Psaltirea de la Alba-Iulia, 1651... Reeditată după 350 de ani. Alba-Iulia, 2001, 712 p. (cu studii semnate de Iacob Mârza, Eva Mârza, Remus Onişor, Mihai Moraru). 38 Şt. Meteş, op. cit., p. 206. 45 MPPROtWM saoa brucwici a matmi pre deosebire de Ilie Iorest, a cărui viaţă a fost mai puţin cercetată1, | mitropolitul Sava s-a bucurat de mai multă atenţie din partea istoricilor. Menţionăm şi faptul că au rămas şi câteva izvoare narative contemporane privitoare la viaţa lui, între care Cronica fratelui său Gheorghe Brancovici (cca 1645-1711), un scurt fragment din Cronica maghiară a lui Mihail Cserei (1668-1756), câteva ştiri din Cronica pastorului luteran Andrei Gunesch (1648-1703) din Petreşti (jud. Alba), precum şi câteva izvoare.documentare2. Dintre istorici, primul care s-a ocupat de Sava Brancovici a fost Samuil Micu, în Istoria sa, rămasă în manuscris. Cele scrise de el sunt în mare măsură reproduse -cu mici completări - în Cronica lui Gheorghe Şincai3. O scurtă menţiune despre martiriul lui Sava apare şi la Petru Maior4. în secolul al XlX-lea, Timotei Cipariu a publicat hotărârile Sinodului convocat de Sava Brancovici în 16755, iar figura mitropolitului a fost prezentată în lucrările unor istorici ca August Treboniu Laurian6, Alexandru Papiu Ilarian7, Andrei Şaguna8, Nicolae Popea9, preotul Nicolae Tincu-Velia10, Eudoxiu Hurmuzaki11, George 1 Mircea Păcurariu, Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei, în BOR, an. XCVI, 1978, nr. 9, p. 1149-1163 şi în acest volum, p. 11-28. 2 Analiza lor la Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939, p. 7-19. 3 Reproduse apoi de Vasile Mangra, Mitropolitul Sava II Brancovici (1656-1680% Arad, 1906, p. 135-138; cf. şi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, tom. III, Bucureşti, 1886, p. 202-206 şi ed. lui Florea Fugariu, t. III, Bucureşti, 1969, p. 171-174. 4 Istoria Bisericii românilor, Buda, 1813, p. 79; reprodusă şi de V. Mangra, op. cit., p. 138; Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, Craiova, 1933, p. 151-152; Petru Maior, Scrieri, voi. II. Ediţie critică alcătuită de Florea Fugariu, Bucureşti, 1976, p. 124. 5 Acte şi fragmente. Blaj, 1855, p. 145-150. 6 Documente istorice despre starea politică şi ier atică a românilor din Transilvania, Viena, 1850, p. 129-130. 7 Istoria românilor din Dacia superioară, I, Viena, 1851, p. 61-62. 8 Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale, voi. II, Sibiu, 1860, p. 105-107. 9 Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, Sibiu, 1870, p. 78-80. 10 Istorioară bisericeascăpolitico-naţională..., Sibiu, 1865, p. 42-44. 11 Fragmente din istoria românilor, traduse de Ioan Slavici, II, Bucureşti, 1900, p. 20-21. 46 Bariţiu12, episcopul Ghenadie Enăceanu13, profesorul Eusebiu Popovici din Cernăuţi14, protopopul George Popovici din Lugoj15. Merită să ne reţină atenţia şi două articole speciale consacrate marelui mitropolit, unul scris de profesorul Ioan Al. Lapedatu din Braşov16, altul de absolventul de teologie Simion Popescu17, mai târziu profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. în afara hotarelor româneşti, figura lui Sava Brancovici a fost prezentată în cunoscuta lucrare a profesorului Evghenie Golubinschi de la Academia Duhovnicească din Moscova: Istoria Bisericilor ortodoxe bulgară, sârbă şi română (Moscova, 1871), din care partea referitoare la noi a apărut şi în româneşte (Iaşi, 1879). Menţionăm că aproape toţi au folosit numai informaţiile lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, aducând prea puţine lucruri noi18. în primul deceniu al secolului al XX-lea, figura marelui mitropolit a fost în atenţia a doi istorici ardeleni, ambii membri activi ai Academiei Române. Canonicul August Bunea de la Blaj (1857-1909) a fost cel dintâi care a prezentat pe mitropolitul Sava cu adversitate, în mod tendenţios, în două dintre lucrările sale privitoare la trecutul Bisericii româneşti din Transilvania, contestându-i lui Sava orice merit şi acuzându-1 de calvinism şi de sentimente prosârbeşti19. La scurt timp, în 1906, arhimandritul Vasile Mangra de la Oradea (1850-1918), viitorul mitropolit al Ardealului (1916-1918), a publicat la Arad lucrarea intitulată: Mitropolitul Sava Brancovici //(XIV +181 p.), prima monografie bine întocmită, bazată pe izvoare, închinată în întregime vieţii şi activităţii lui Sava, prin care încerca să-i reabiliteze memoria denigrată de August Bunea. Dar în acelaşi an a venit şi răspunsul acestui istoric20, o replică vehementă, „pe un ton de o agresivitate inadmisibilă celui mai pasionat purtător de condei”21. împotriva lui August Bunea a luat atitudine atunci şi cunoscutul ziarist, istoric şi editor de documente Teodor Păcăţian (1852-1941)22. 12 Părţi alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889, p. 145-146. 13 BOR, Bucureşti, 1884, p. 404—405. 14 Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, trad. din germană de Atanasie Mironescu, ed. II, voi. IV, Bucureşti, 1928, p. 437 şi 445-448. 15 Unirea românilor din Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, p. 20. 16 Publicat în ziarul „Orientul latin1’ din Braşov, nr. 59 din 20 octombrie 1874; reprodus de I. Lupaş, op.cit., I, p. 290-295. 17 TR, nr. 83-86, din 1874. Tot Simion Popescu, ca student teolog, a scris un articol, intitulat Mitropolitul Sava II Brancovici şi moartea lui, în foaia-manuscris „Musa” a Societăţii de lectură a studenţilor teologi din Sibiu (nr. 13, 14 şi 15 din anul şcolar 1872/ 73). 18 Cu excepţia paginilor scrise de prof. Eusebiu Popovici, toate celelalte fragmente privitoare la mitropolitul Sava ale istoricilor amintiţi aici au fost reproduse de Vasile Mangra, op. cit., p. 135-152; analiza lor succintă la Marina I. Lupaş, op. cit., p. 20-22. 19 Vechile episcopii româneşti a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi a Bălgradului, Blaj, 1902, p. 112-132; Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, p. 249-277. 20 Augustin Bunea, Mitropolitul Sava Brancovici, Blaj, 1906, 102 p. (lucrarea apăruse iniţial în paginile ziarului „Unirea” de la Blaj). 21 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 25. 22 Istoriografi vechi - Istoriografi noi, Sibiu, 1904, p. 143-160. 4T Tot în primul deceniu al secolului al XX-lea, marele istoric Nicolae Iorga a consacrat câteva pagini mitropolitului Sava, în trei dintre lucrările sale referitoare la trecutul românilor transilvăneni23. Istoricul ardelean Ioan Lupaş a scris mai multe studii despre mitropolitul Sava, pe baza cărora personalitatea lui a fost şi mai mult conturată24. Profesorul Silviu Dragomir a adus o contribuţie importantă la cunoaşterea unor documente istorice privitoare la călătoria lui Sava în Rusia, descoperite în arhivele din Moscova, precum şi prin traducerea din limba sârbă în româneşte a Cronicii lui Gheorghe Brancovici, cu o serie de amănunte referitoare la activitatea lui Sava ca mitropolit25. Istoricul Ştefan Meteş, de asemenea, a consacrat multe pagini personalităţii mitropolitului Sava26. S-ar putea adăuga şi o conferinţă despre mitropolitul Sava, rostită de Ioan D. Sandu, fost director al Şcolii Normale ,Andrei Şaguna” din Sibiu27. O nouă lucrare de sinteză închinată mitropolitului Sava a apărut în 1939. Era teza de doctorat, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, a Marinei Lupaş-Vlasiu, fiica profesorului academician Ioan Lupaş, până în prezent cea mai temeinică cercetare monografică asupra acestei personalităţi a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni28. După această dată au apărut puţine contribuţii privitoare la mitropolitul Sava. Un articol de sinteză se datorează profesorului Tuliu Racotă din Sighişoara29. Profesorul Ioan Lupaş, spre sfârşitul strălucitei sale cariere didactice şi ştiinţifice, a prezentat noi contribuţii la cunoaşterea personalităţii mitropolitului30. Două studii publicate în revista „Biserica Ortodoxă Română” pun în lumină aspecte mai 23 Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 61-80; Istoria românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească. I, Bucureşti, 1915, p. 255-272; Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. II, voi. I, Bucureşti, 1928, p. 347-358 şi 364-375. 24 Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi mitropolitul Sava Brancovici, în Analele Academiei Române, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XXXV, p. 563-586 (reprodus în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, Bucureşti, 1928, p. 165-193; Averea confiscată de principele Mihail Apafi de la mitropolitul Sava Brancovici şi de la fratele său Gheorghe, în „Biserica şi şcoala”, Arad, nr. 37-39 din 1915; Odăjdiile mitropolitului Sava Brancovici, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, p. 203-209; Istoria bisericească a românilor ardeleni, 1918, p. 69-75). 25 Relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, în Analele Academiei Române, Mem. Secţ. Ist., t. XXXIV, 1912, p. 1098-1106 (extrasul de la p. 34-42) şi Fragmente din Cronica lui George Brancovici, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, voi. II, Bucureşti, 1924, p. 1-70 (şi extras, 70 p.). 26 Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi a Ungariei, ed. II, Sibiu, 1935, p. 266-299. 27 Un martir al Ortodoxiei româneşti: mitropolitul Sava Brancovici, în „Gând românesc”, Cluj, nr. 7, 1933 (extrasul: Sibiu, 1934, 17 p.). 28 Cf. supra, nota 2. Lucrarea - cu 126 de pagini - are trei părţi: I. Privire critică a izvoarelor şi literaturii istorice privitoare la mitropolitul Sava; II. Momente principale din viaţa şi activitatea lui; III. Anexe documentare. 29 Mitropolitul Sava Brancovici, în „Transilvania”, an. 74, nr. 5, 1943, p. 359-368. 30 Păstorirea mitropolitului Sava-Brancovici-Brâncoveanu şi călătoria lui la Moscova, în voi. Studii istorice, V, Sibiu-Cluj, 1945-1946, p. 71-95, şi Locuinţa sibiană a mitropolitului Sava Brancovici, în RT, Sibiu, an. XXXVII, 1947, nr. 7-10, p. 278-280. 48 puţin cercetate din activitatea sa31. Capitole speciale i-au fost consacrate şi în ultimele lucrări de sinteză asupra istoriei Bisericii româneşti32 33. Viaţa lui Sava Brancovici până la alegerea ca mitropolit. Amănunte asupra vieţii sale - uneori lipsite de obiectivitate - aflăm în Cronica scrisă de fratele său - cu mult mai tânăr - Gheorghe Brancovici. Noul mitropolit făcea parte dintr-o familie originară, se pare, din părţile Herţegovinei, din localitatea Korenici, nume care figura uneori şi în titulatura viitorului mitropolit. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, familia Brancovici - refugiată, se pare, din cauza turcilor - stăpânea mai multe moşii în comitatele Arad, Zarand şi Timiş. Trăind timp îndelungat printre români, familia Brancovici s-a românizat, lucru care reiese şi din semnătura mitropolitului, care apare uneori şi sub forma Brâncoveanu. Din această familie au făcut parte şi episcopii Matei din Ienopole (Ineu, jud. Arad), pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, apoi fiul său Sava, tot în Ienopole, atestat documentar la 7 aprilie 1606, şi care a avut o lungă păstorire, până după 6 noiembrie 1627 şi, în sfârşit, Longhin Brancovici, hirotonit „mitropolit” al Ienopolei, în 1628, de patriarhul ecumenic Ciril Lucaris. în anul următor, acest Longhin a făcut o călătorie în Rusia, după ajutoare (mai făcuse una în 1624, fiind călugăr în Mănăstrirea Beocin, la nord de Belgrad). înainte de 1643 s-a retras în Mănăstirea Comana din Ţara Românească (la sud de Bucureşti), ctitorită de domnitorul Radu Şerban (1602-1611; acolo este îngropat domnul însuşi, precum şi Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul). Longhin a zugrăvit acolo o icoană a Maicii Domnului pentru Matei Basarab şi doamna Elina (1643), ajunsă mai târziu la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. A murit la Comana, după hirotonia nepotului său Sava întru arhiereu, deci după anul 1656"*3. Un frate al lui Longhin, Ioan, în tinereţe ostaş, l-a însoţit în călătoria făcută în Rusia în 1629. Acest Ioan a avut patru fii: Simion, viitorul mitropolit Sava, Mihail, Vasile şi Gheorghe cronicarul, precum şi două fiice, ale căror nume nu se cunosc. Simion s-a născut în jurul anului 1620. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria şi Bulgaria, ca în cele din urmă să se îndrepte spre Mănăstirea Comana, unde se retrăsese unchiul său şi unde şi-a completat învăţătura. După ce tatăl său, doi fraţi şi o soră au murit de ciumă, s-a întors acasă. Acolo s-a căsătorit, a avut copii, care i-au murit de mici. 31 Victor Câmpineanu, Mitropolitul Sava Brancovici. Legăturile cu Rusia şi lupta sa împotriva cotropitorilor turci, în BOR, LXXII, 1955, nr. 6, p. 551-570; preot Mihai Colotelo, Zaconicul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în BOR, LXXIX, 1961, nr. 7-8, p. 755-774. ■’2 Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, voi. I, Bucureşti, 1957, p. 85-90; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru seminariile teologice, ed. I, Sibiu, 1972, p. 162-170; ed. II, Sibiu, 1978, p. 180-185; idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (pentru institutele teologice), voi. II, Bucureşti, 1981, p. 77—88; ed. a Il-a, Bucureşti, 1991, p. 79-88. 33 Amănunte Ia Silviu Dragomir, Câteva date despre familia mitropolitului Sava Brancovici, în RT, Sibiu, an. II, nr. 9-10, 1908, p. 342-349; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, Bucureşti, 1981, p. 177-180 şi ed. II, 1994, p. 180-184. Murind Grigore Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudă, credincioşii l-au sfătuit pe tânărul Simion să-şi închine Viaţa slujirii lui Dumnezeu, ca preot. Răspunzând la stăruinţele acestora, cu scrisori de recomandare din partea lor, a plecat la unchiul său Longhin, în Ţara Românească. Amândoi s-au îndreptat apoi spre Târgovişte, pentru a ruga pe mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei (1648-1653 şi 1655-1668) să-l hirotonească pe Simion preot. După hirotonie şi un nou popas la Comana, preotul Simion se întoarce la turma sa duhovnicească din Ineu, încărcat cu daruri primite de la mitropolitul Longhin. Abia acasă a aflat că soţia sa murise cu puţine zile înainte de hirotonia sa, iar bătrâna sa mamă se călugărise. A păstorit mai mulţi ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijindu-se nu numai de viaţa duhovnicească a păstoriţilor săi, dar şi de apărarea lor în faţa invadatorilor turci. De multe ori era nevoit să ia arma în mână - alături de credincioşi -, încât unii reprezentanţi ai autorităţilor locale otomane se plângeau că ar fi „ziua popă, iar noaptea duşman înarmat şi stricător de pace”34. Notăm că după 1552 vestul Banatului şi o parte din Crişana au ajuns sub dominaţie otomană, formându-se un paşalâc cu sediul în Timişoara, iar Ineul a fost transformat de principele Gheorghe Râkoczi II într-o puternică fortăreaţă. Alegerea ca mitropolit. După moartea lui Simion Ştefan, în iunie sau iulie 1656, soborul de preoţi şi mireni ortodocşi întruniţi la Alba-Iulia în vederea alegerii unui nou titular al scaunului mitropolitan a ales în această vrednicie pe protopopul Simion Brancovici din Ineu. Potrivit vechiului obicei, a plecat în Ţara Românească, având scrisori de recomandare din partea principelui Gheorghe Râkoczy II către domnul Ţării Româneşti Constantin Şerban Basarab (1654-1658). Solemnitatea hirotoniei este descrisă în Cronica mereu amintită aici a fratelui său Gheorghe. Acesta relatează că la praznicul înălţării Sfintei Cruci din anul 1656 a fost tuns în monahism, în catedrala mitropolitană din Târgovişte, sub numele Sava, „după vechiul său strămoş, cel dintâi arhiereu al ţării sârbeşti”, în prezenţa mitropolitului Ştefan, a unchiului său Longhin, a arhiereilor străini aflaţi atunci Ia Târgovişte şi a episcopilor ţării. Trecut prin treptele ierarhice monahale, a treia zi, deci în 16 septembrie, a fost hirotonit întru arhiereu. în zilele următoare a săvârşit el însuşi mai multe slujbe şi hirotonii, „pentru a se obişnui”, iar în ziua prăznuirii Sfântului Evanghelist Luca (18 octombrie) a slujit în biserica domnească din Târgovişte, în prezenţa domnului şi a mitropolitului Ştefan35. încărcat cu daruri din partea acestora, s-a reîntors apoi la turma sa duhovnicească din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa din Alba-Iulia36. La 28 decembrie 1656, noul mitropolit a primit diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Râkoczy II, prin care i se acorda o jurisdicţie foarte întinsă, aşa cum n-a avut nici unul dintre înaintaşii săi: Transilvania propriu-zisă, 34 Aceste detalii apar în Cronica fratelui său, în traducerea profesorului Silviu Dragomir, Fragmente din Cronica lui Gheorghe Brancovici, p. 52-55. 35 lbidem, p. 56-57. 36 lbidem, p. 57-58. 50 la care se adăugau comitatele Severin, Zarand, Bihor şi Maramureş, cu excepţia Ţării Făgăraşului şi a câtorva parohii. Spre deosebire de tatăl său, care a impus 15 restricţii mitropolitului Simion Ştefan, în vederea calvinizării treptate a Bisericii româneşti, Gheorghe Râkoczy II nu l-a pus pe Sava sub dependenţa superintendentului calvin, ci i-a cerut doar să tipărească pe viitor cărţi în limba română şi să îngrijească de şcoli37. Această situaţie deosebită se poate explica atât prin personalitatea noului mitropolit - el făcând parte dintr-o familie distinsă, care a dat şi câţiva ierarhi şi luptători împotriva opresiunii otomane -, dar şi prin legăturile politice pe care Gheorghe Râkoczy II le încheiase cu un an înainte cu domnitorii Constantin Şerban al Ţării Româneşti şi Gheorghe Ştefan al Moldovei. îndelungata păstorire a mitropolitului Sava a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă calvină, pe care încercau să o desfăşoare printre românii ortodocşi conducătorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniţi de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice petrecute în primii ani ai păstoririi sale. In ceea ce priveşte politica religioasă notăm faptul că după moartea lui Gheorghe Râkoczy 1(11 octombrie 1648), văduva sa, Susana Lorântffi, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor - mai ales a celor din părţile Făgăraşului - la calvinism. în acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit câţiva „vizitatori” (un fel de inspectori calvini), care să cerceteze de două ori pe an toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de felul în care îşi desfăşurau activitatea. Cheltuielile lor de deplasare şi întreţinere le suportau preoţii şi credincioşii români (de pildă, în 1658', au fost inspectaţi preoţi şi „grămătici” din 39 de sate)38. în ziua următoare, 3 aprilie 1657, aceeaşi principesă a semnat un nou decret, pentru înfiinţarea unei şcoli calvine româneşti în Făgăraş, alături de biserica şi şcoala calvină (reformată) maghiară. Decretul respectiv era însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizarea şcolii, personalul didactic, elevii, controlul învăţământului, mijloacele de instruire etc. Din lectura acestor dispoziţii, rezultă clar că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decât „calvinizarea” viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi - prin ei - a credincioşilor. De pildă, se prevedea ca învăţătorul şcolii să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, fiind îndatorat să înveţe pe elevi Catehismul şi cântările calvine folosite în bisericile din Lugoj şi Caransebeş, să traducă rugăciunile calvine în româneşte etc. Se dispunea apoi ca toţi „grămăticii” români din Ţara Făgăraşului să frecventeze cursurile acestei şcoli, urmând ca după absolvire să funcţioneze ca învăţători şi preoţi în Ţara Făgăraşului. Absolvenţii buni urmau să-şi continue învăţătura în „şcoala latinească”. Elevii săraci erau întreţinuţi din contribuţiile preoţilor (câte 25 de bani şi o găină) şi ale satelor (câte 25 de bani) din Ţara Făgăraşului. în pofida scopurilor de calvinizare şi maghiarizare urmărite prin 37 T. Cipariu, „Arhivu pentru filologie şi istorie”, Blaj, 1870, p. 648-650 (date despre Sava la p. 650-652), în traducerea lui V. Mangra, op. cit., p. 51-52 (în original la p. 155-157). 38 Cf. Ştefan Meteş, op. cit., p. 211; Vaier Literat şi Martin Jăray, „ Vizite ” calvineşti la preoţii din Ţara Făgăraşului..., în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, Vil, 1936-1938, Bucureşti, 1939, p. 582-619. 51 înfiinţarea acestei şcoli - care a dăinuit până către 1700 trebuie să recunoaştem că ea s-a numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti39. Pe plan politic consemnăm faptul că în ianuarie 1657, ambiţiosul principe Gheorghe Râkoczy II a pornit o expediţie în Polonia - cu 50 000 de ostaşi - în vederea ocupării tronului acestei ţări, încheiată, peste câteva luni, cu înfrângerea lui. Din această cauză, domnii ţărilor româneşti extracarpatice - care au aderat la planul lui Râkoczy - au fost maziliţi de Poarta Otomană, iar „Staturile” ardelene (Dieta) au primit dispoziţia să aleagă un nou principe. La 2 noiembrie 1657, a fost ales Francisc Redey, dar Poarta a refuzat să-l recunoască. Profitând de această situaţie, la începutul anului 1658 este reales Gheorghe Râkoczy, care face apel la trupele austriece pentru a se ridica împotriva forţelor otomane. Acest act nesocotit a provocat o teribilă expediţie otomană în Transilvania - cu ajutor din partea tătarilor şi cazacilor - în august 1658. între altele, a fost pustiită şi Alba-Iulia, capitala principatului, iar sediul mitropolitan şi mănăstirea din incinta sa au fost arse şi jefuite. Turcii au reuşit să impună acum alegerea ca principe a lui Acaţiu Barcsai (august 1658-31 decembrie 1661), fost ban al Lugojului şi Caransebeşului, român maghiarizat şi calvinizat, originar din Bârcea Mare (jud. Hunedoara). El a cedat turcilor Ineul, Lugojul şi Caransebeşul, urcând tributul la 40 000 de galbeni anual. Dar în acelaşi timp, o altă Dietă, întrunită la Târgu-Mureş, a declarat că rămâne credincioasă lui Râkoczy şi politicii sale antiotomane, încât existau acum doi principi. în felul acesta, Transilvania devine teatrul de lupte pentru satisfacerea unor ambiţii personale. în lupta dintre ei, primul care a căzut a fost Gheorghe Râkoczy, înfrânt şi rănit în mai 1660, sfârşindu-şi zilele în luna următoare, la Oradea. în ianuarie 1661, „Staturile” ardelene au ales ca principe - în locul lui Barcsai - pe Ioan Kemeny, fostul comandant al trupelor lui Râkoczy, care a continuat politica sa antiotomană. în iunie 1661, Barcsai a fost prins şi ucis din porunca lui Kemeny. Dar tot atunci, trupele otomane au intrat din nou în Transilvania, impunând „Staturilor” alegerea ca principe a lui Mihail Apafi, la 14 septembrie 1661, care a deţinut această demnitate până la moarte (15 aprilie 1690). în lupta de la Seleuşul Mare, Kemeny a murit pe câmpul de luptă40. în astfel de împrejurări, desigur că păstorirea mitropolitului Sava nu s-a putut desfăşura în linişte. Voind să-şi consolideze poziţia prin atragerea preoţimii ortodoxe, la 9 ianuarie 1659 Acaţiu Barcsai a dat lui Sava o nouă diplomă de confirmare, acordându-i jurisdicţie şi peste Ţara Făgăraşului, pe lângă comitatele menţionate în diploma lui Gheorghe Râkoczy II41. Spre sfârşitul lunii următoare, se '9 Amănunte la Şt. Meteş, op. cil., p. 211-218; idem, Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului, Sibiu, 1930, p. 9-13; regulamentul şcolii a fost publicat de I. Lupaş, în Documente istorice transilvane, I, Cluj, 1940, p. 270-277. 40 Amănunte la Marina Lupaş, op. cit., p. 44—46, Ştefan Pascu, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, p. 137-139, dar mai ales la Victor Câmpineanu, op. cit., p. 556-561. 41 N. Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii române, Budapesta, 1905, p. 38; V. Mangra, op cit., p. 157-158. 52 pare că Sava era la Bistriţa, unde s-a întrunit Dieta Transilvaniei, căreia îi va fi expus starea deplorabilă a clerului ortodox, din cauza contribuţiilor fiscale. Urmarea a fost că la 15 martie 1659, Barcsai a dat un decret, în Bistriţa, prin care scutea pe preoţii români de toate îndatoririle fiscale pe care le aveau faţă de vistieria ţării: „de darea dijmelor şi a nonelor, adică de dijma grâului, secarei, orzului, ovăzului, meiului, lintei, mazării, bobului, fasolei, cânepii, inului, stupilor, mieluşeilor şi a altor vite şi marhe”42. Printr-un alt decret, dat în Bistriţa la 20 martie 1659, Barcsai acorda aceleaşi scutiri şi preoţilor din districtul Făgăraşului, subliniind obligaţia acestora - ca şi a celorlalţi preoţi români din Transilvania - de a sta sub ascultarea mitropolitului Sava43. în pofida acestor privilegii acordate de Barcsai, mitropolitul înclina spre politica antiotomană a lui Gheorghe Râkoczy II. Atitudinea lui nu trebuie să surprindă, dacă ne gândim că el luptase în tinereţe împotriva otomanilor şi că aşa îi dictau să facă şi interesele păstoriţilor săi, expuşi de atâtea ori la jafurile trupelor otomane. în plus, el nu putea privi cu ochi buni cedarea către otomani a Ineului său natal, a Lugojului şi Caransebeşului, precum şi sporirea tributului. Dar această atitudine a schimbat cu totul raporturile sale cu principele Barcsai. Aşa se face că în iulie 1659, după ce Barcsai a reuşit să ocupe Alba-Iulia, scaunul mitropolitan era ocupat de un Ghenadie (al treilea cu acest nume în şirul mitropoliţilor ardeleni), care se intitula „arhiepiscop de Bălgrad, Maramureş şi a toată ţara Ardealului”44. Se pare că acesta era rus de neam, originar din Putivlia (Putivl), oraş în părţile de sud-vest ale Rusiei, numit din botez Gheorghe, fost preot în Alba-Iulia. în însuşi decretul de confirmare dat de Acaţiu Barcsai în Sibiu, la 15 februarie 1660, era numit „Georgius Putivlensis Moscovita”45. Nu se ştie cum şi când a ajuns acest cleric rus tocmai în Alba-Iulia. Prin acelaşi decret, noului mitropolit i s-au impus 13 restricţii -inclusiv ascultarea de superintendentul calvin şi cele care priveau facilitarea propagandei calvine -, în fond asemănătoare celor care i-au fost impuse lui Simion Ştefan în 1643. Totodată se arătau şi motivele care au dus la destituirea lui Sava din scaun: neîndeplinirea condiţiilor impuse şi „amestecul în afacerile publice ale acestei ţări”. Nu avem nici o ştire despre hirotonia lui Ghenadie ca mitropolit. Dar cu toate că era destituit, se pare că Sava a continuat să se considere mitropolit canonic al Transilvaniei şi să locuiască la Alba-Iulia, de unde trimitea o scrisoare bistriţenilor, în decembrie 165946. înseamnă că acum fiecare principe îşi avea mitropolitul său: Gheorghe Râkoczy pe Sava, iar Acaţiu Barcsai - retras la Sibiu - pe Ghenadie. Prezenţa a doi mitropoliţi în anul 1659 se desprinde şi din cunoscuta lucrare a protopopului braşovean Radu Tempea II, Istoria sfintei 42 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 571-572, şi V. Mangra, op. cit., p. 63 (în original, la p. 158-159). 43 N. Dobrescu, op. cit., p. 38-39, şi V. Mangra, op. cit., p. 159-160. 44 N. Iorga, Documente româneşti din Arhivele Bistriţei, II, Bucureşti, 1900, p. 9. 45 E. Hurmuzaki - N. Iorga, Documente, voi. XV, 2, Bucureşti, 1913, p. 1290-1293, şi I. Lupaş, Documente istorice, p. 292-296. 46 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 51. 53 beserici a Şcheilor Braşovului, scrisă pe baza unor izvoare istorice locale sigure. El relatează că în februarie şi martie 1659, murind doi preoţi la acea biserică, credincioşii au ales pe „Văsii dascălul” şi pe „Ion sin Florei Corbea gocimanul”, „şi au mers amândoi şi s-au preoţit la părintele Sava, mitropolitul din Belgrad” (Alba-Iulia), reîntorcându-se în Braşov la 17 mai 165947. Dar la scurt timp au fost recomandaţi pentru hirotonie alţi doi tineri, Vâlcu şi Vasilache, „şi au mers amândoi la părintele Ghenadie, la Bălgrad, să se preoţească”. Dar acesta, „văzându-i că sunt tineri şi neînvăţaţi, datu-le-au multă certare şi n-au vrut să-i preoţească”. Au fost refuzaţi şi de mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei; au fost, totuşi, hirotoniţi de episcopul Serafim al Buzăului, în 166848. Se pare că mitropolitul Ghenadie a murit de holeră în vara anului 1660, la Sibiu, unde va fi fost şi înmormântat49. După părerea unor istorici (Gh. Şincai, N. Iorga şi A. Bunea), argumentată de Victor Câmpineanu, mitropolitul Sava ar fi fost trimis de Gheorghe Râkoczy într-o misiune la cazacii din Ucraina, iar de acolo la ţarul Alexei Mihailovici (1645-1674), la Moscova. La 23 mai 1660, vicarul apostolic Gabriel Tomassi scria papei din Varşovia că „un episcop de rit grec” se afla acolo, trimis de Râkoczy la Moscova şi la cazaci50. Probabil că în Varşovia, Sava va fi aflat de înfrângerea şi rănirea lui Râkoczy, în bătălia de pe Şomeşul Mic (22 mai 1660), sfarşindu-şi apoi zilele, la Oradea, la 8 iunie 1660. Aflând de aceste evenimente, s-a întors în Transilvania, unde situaţia continua să fie foarte confuză51. Din fericire pentru Sava, continuatorul politicii lui Râkoczy, Ioan Kemeny, a biruit de câteva ori pe Barcsai, încât în toamna anului 1660 ocupa cea mai mare parte a Transilvaniei. Cunoscând raporturile lui Râkoczy cu Sava, fireşte că el şi-a putut continua acum activitatea şi sub ocrotirea lui Kemeny, care, cum relatam mai sus, în ianuarie 1661 a fost ales de „Staturile” ardelene ca principe (însuşi Barcsai a abdicat în favoarea lui). Aşa se face că mitropolitul Sava reapare „oficial” ca mitropolit. La 21 septembrie 1660 el dădea o singhelie protopopului Ianăş din Hunedoara, în calitate de „vlădică de Bălgrad şi de toată ţara Ardealului”52. La 18 aprilie 1661, chema în judecată - printr-un răvaş întărit cu pecetea Mitropoliei - pe un oarecare „Mije Mihai din Bungard cu fata sa, ce a fost măritată după popa Petru”53. 47 Radu Tempea, Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice de nume, glosar şi note de Octavian Şchiau şi Liviu Bot, Bucureşti, 1969, p. 62. 48 Ibidem, p. 64. 49 Amănunte şi supoziţii asupra lui Ghenadie la Ioan Lupaş, Principele ardelean Acaţiu Barcsai şi mitropolitul Sava Brancovici, în voi. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, p. 181-189. 50 1. Lupaş, Documente istorice, p. 296-298. 51 Victor Câmpineanu, op. cit., p. 559-561. 52 N. Iorga, Studii şi documente, XII, p. 281. 53 E. Hurmuzaki, Documente, XV, 2, p. 1308; N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, p. 10; Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 278-279; Marina I. Lupaş, op. cit., p. 52-53; I. Lupaş, Studii, conferinţe şi comuniccări istorice, I, p. 190-191; idem. Documente istorice, p. 305-306 (în ultimele patru lucrări din cele citate aici publică şi clişeul scrisorii). 54 Arătam mai sus că principele Ioan Kemeny, ducând o politică de apropiere de creştini, deci de înlăturare a influenţei otomane, nu s-a putut menţine mult timp. La 14 septembrie 1661, autorităţile otomane au numit un nou principe, în persoana lui Mihail Apafi, care a rămas până la moarte (15 aprilie 1690). Pentru mitropolitul Sava, această schimbare a însemnat o nouă luptă pentru menţinerea în scaun, luptă din care a ştiut să iasă biruitor. Bucurându-se de sprijinul preoţimii, la 12 martie 1662, protopopii din eparhie adresau o scrisoare noului principe, prin care-1 rugau să-l menţină pe Sava în scaun54. De fapt la 23 aprilie 1662, Sava a şi primit o diplomă de confirmare, din partea lui Apafi55. Dar cu trei zile înainte, deci la 20 aprilie 1662, Apafi numise pe un Daniil ca „episcop de obşte bisericilor româneşti din ţara noastră Ardeal, peste apa Oltului, din partea stăpânirii Sfinţiei Sale Sava Brancovici, episcopului mai cu mult stăpânitor în ţara aceasta a noastră Ardeal...”56. Mulţi cercetători l-au identificat cu acel „Daniil Andrean, monahul din Ţara Panoniei”, care a tradus în româneşte Pravila Mare sau îndreptarea Legii de la Târgovişte, din 165257. N-ar fi fost exclus ca el să fi fost adus de Apafi cu intenţia de a-1 numi „mitropolit” al întregii ţări a Ardealului. Unele pomelnice cunoscute ale Mitropoliei din Alba-Iulia îl menţionează în această calitate58. Nu se ştie unde a fost hirotonit, nici cât şi-a păstrat demnitatea de „episcop” în Ţara Făgăraşului. Cert este că un document de la Iliaş Alexandru al Moldovei, din 12 ianuarie 1668, pe când Daniil se afla la Schitul Babele, dependent de Mănăstirea Soveja, îl prezenta ca „fost mitropolit la Beligrad, în Ţara Ungurească”59, iar spre sfârşitul anului 1685 participa la hirotonia mitropolitului Varlaam al Ardealului, semnând: Daniil „proin ardelean”60. în 1672, Grigorie Ghica, domnul Ţării Româneşti, a creat pentru el o episcopie nouă, în părţile Mehedinţilor, cu reşedinţa la Strehaia, unde a păstorit până în 1679, când această eparhie s-a desfiinţat. A fost un timp egumen al noii Mănăstiri Cotroceni, apoi s-a retras la Schitul Babele, unde a şi murit, în 168861. 54 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, voi. XI, Bucureşti, 1939, p. 17. 55 A. Bunea, Vechile episcopii, p. 120-122; V. Mangra, op. cit., p. 160-162; Marina I. Lupaş, op. cit., p. 52. 56 N. Iorga, Acte româneşti din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, în „Buletinul Comisiunii Istorice a României”, voi. 2, Bucureşti, 1916, p. 265. Se pare că este identic cu călugărul Daniil pe care egumenii mănăstirilor Dobromira (Soveja) şi Caşin din Moldova îl recomandau lui Apafi, la 10 noiembrie 1661; ibidem, p. 263-264. 57 Primul a fost Al. T. Dumitrescu, Contribuţiuni la istoriografia românească veche. Despre Istoria Ţării Româneşti dintru început şi autorul ei Daniil PanoneanuL.., în voi. Lui Ioan Bianu, amintire, Bucureşti, 1916, p. 251. 58 Publicate de T. Cipariu, Acte şi fragmente, p. XIII-XVI; N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. 66-67. 59 Pr. dr. Niculae I. Şerbănescu, Despre Episcopia Strehaiei, în MO, VI, 1954, nr. 9-10, p. 504. 60 Ghenadie Enăceanu, Condica Sfântă, Bucureşti, 1886, p. 63-64. 61 Amănunte despre el la pr. dr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 488-510; idem, Noi mărturii despre Episcopia Strehaiei şi episcopul ei Daniil, în MO, XIII, 1961, nr. 1-4, p. 71-79. 55 Din 1662 până în 1680 Sava Brancovici a păstorit fără întrerupere. între altele, în primii ani s-a interesat de soarta clerului său, reuşind să obţină un nou decret din partea lui Apafi, la 1 septembrie 1663, prin care reînnoia decretul dat de Barcsai la 15 aprilie 1659, privind scutirea preoţilor români de impozite62. în anii următori s-a ocupat de refacerea catedralei mitropolitane şi a reşedinţei, distruse de expediţiile turco-tătare din 1658 şi 166063. Dar nu peste mult timp mitropolitul Sava a ajuns la neînţelegeri cu principele şi cu alţi cârmuitori calvini ai Transilvaniei. Motivul este uşor de înţeles: refuzul său de a colabora cu ei în încercările lor de calvinizare a Bisericii româneşti. O primă măsură s-a luat la 24 mai 1667, când Apafi a dat un decret prin care protopopii filocalvini Ioan Zoba din Vinţ şi Gheorghe Chira erau numiţi „epitropi” ai averii Mitropoliei şi mănăstirii din Alba-Iulia şi îndatoraţi să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi reînfiinţarea tipografiei. îi îndatora, de asemenea, să audieze pe preoţii care vor fi fost nedreptăţiţi într-un fel de mitropolit64. Călătoria în Rusia. Deşi era într-o situaţie dificilă, mitropolitul Sava a obţinut, totuşi, din partea lui Apafi, aprobarea să facă o călătorie în Rusia, după ajutoare, aşa cum făcuseră pe vremuri unchiul său Longhin şi mitropolitul Ilie Iorest. Călătoria este descrisă pe larg în Cronica fratelui său, dar poate fi reconstituită şi după alte izvoare. A plecat din Alba-Iulia - însoţit de fratele său Gheorghe, arhidiaconul Ioan, diaconul Stoica, doi nepoţi şi şase slujitori - pe la începutul lunii ianuarie 1668. Primise şi o scrisoare de recomandare din partea lui Apafi către ţar, dată în Bistriţa, la 18 ianuarie. în februarie era la Iaşi, de unde - în 15 ale lunii - adresa o scrisoare lui Apafi, din care rezultă cu claritate că această călătorie avea şi un substrat diplomatic, principele cerând să fie informat asupra relaţiilor dintre cazaci, polonezi şi Moscova65. Desigur, va fi cunoscut acum pe mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1653-1659 şi 1664-1671), poate şi pe episcopii Dosofîtei cărturarul, pe atunci la Roman (1660-1671), Serafim de la Rădăuţi (1667-1669) şi Ioan de la Huşi (1669-1674). Din Moldova a trecut în Polonia, unde a primit o scrisoare de recomandare către ţar din partea regelui Jan Kazimierz (1646-1668), cu data de 30 aprilie66. La 8 mai era în Smolensk, iar spre sfârşitul aceleiaşi luni a ajuns la Moscova. La 31 mai a fost primit într-o primă audienţă de ţarul Alexei Mihailovici Romanov (1645—1676). Se cunoaşte ceremonialul în care s-a desfăşurat primirea, după câteva însemnări păstrate în Biroul ambasadorilor. Din ele rezultă că a fost prezentat ţarului de logofătul Gherasim Dohturov. Mitropolitul ardelean a oferit ţarului 62 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 572-573; V. Mangra, op. cit., p. 65-66 (textul original la p. 162-163). 63 Despre aceste restaurări ne dă ştiri Gheorghe Brancovici, Fragmente..., p. 58-59. 64 Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 280; Marina I. Lupaş, op. cit., p. 55. 65 A. Veress, Documente, XI, p. 83. 66 S. Dragomir, Relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în secolul al XVII-lea, anexa XXV, p. 116-117. 56 următoarele daruri: o icoană a Sfintei Treimi (hramul Mitropoliei din Alba-Iulia), încadrată în ramă de argint cu diamante, o panaghie tăiată în chiparos, încadrată în aur, cu pietre scumpe şi rubine, două cruci tăiate în lemn de cedru. La rândul său, ţarul a dăruit mitropolitului: o cruce de argint aurită, cu acoperământ, o stofă de camohă (brocart), un soroc (40) de „soboli” (blăni de samur) şi 30 de ruble67. A doua zi, la 1 iulie 1668, mitropolitul Sava s-a prezentat la Biroul ambasadorilor, unde a înaintat un memoriu, care era un adevărat program politic de luptă antiotomană. El scria, între altele: „Bucuroşi am face şi noi ceea ce este spre umilirea turcilor, dar fără ajutorul altor creştini şi monarhi şi fără de voia şi ajutorul lui Dumnezeu nimic nu-i cu putinţă, căci şi noi suntem sub picioarele lor; de aceea şi noi, dacă am şti cu adevărat că va fi năvălire asupra procleţilor de agareni, şi noi am fi gata la aceea. Este în părţile acestea mare mulţime de creştini pravoslavnici:sârbi, bulgari, români; toţi aceştia aşteaptă să fie de undeva năvală a creştinilor asupra blestematului de turc, căci sunt în mare lipsă, necaz şi strâmtoare; dacă ar vrea Dumnezeu, aceştia toţi ar fi cu oaste gata”. în continuare, menţiona rugămintea mitropolitului Antonie Viniţchi al Kievului - pe care-1 va fi întâlnit în călătoria sa -, care solicita sprijinul ţarului pentru a se putea întoarce la scaunul său68. Se pare că mitropolitul Sava a locuit în casa unui ierarh rus. în ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a slujit în biserica Uspenia din Kremlin, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, cel al Moscovei, precum şi alţi ierarhi străini şi ruşi, prezenţi la lucrările Sinodului convocat la Moscova, în 1666-1667, pentru judecarea patriarhului rus Nicon69. Mitropolitul Sava a rămas în capitala statului rusesc până spre sfârşitul lunii august 1668. Desigur, în acest răstimp el va fi avut ocazia să cunoască renumite monumente de artă, mănăstiri şi biserici din Moscova şi împrejurimi, va fi cunoscut ierarhi, stareţi, călugări şi preoţi ruşi, din care unii îi vor fi acordat ajutoare pentru Biserica sa. La 2 august a fost primit într-o nouă audienţă de ţar, când a mai primit un ajutor de 200 de ruble în „soboli”70. La 4 august i s-a înmânat o scrisoare către principele Transilvaniei, prin care ţarul îl informa că Sava primise „milostenia” sa71. Cu puţin timp înaintea plecării, la 25 august 1668, mitropolitul Sava a primit un hrisov (ucaz) din partea ţarului, prin care i se acorda dreptul - nu numai lui, ci şi 67 Ibidem, anexa XXVI, p. 117-119. 68 Memorialul publicat în original şi traducere, ibidem, anexa XXVII, p. 119-121; trad. românească reprodusă şi de I. Lupaş, Documente istorice, p. 312-313. 69 Slujba descrisă pe larg de Gh. Brancovici. Cf. S. Dragomir, Fragmente, p. 60. Notăm că patriarhul Macarie tăcuse lungi călătorii în Moscova, dar mai ales în Ţara Românească, între anii 1653 şi 1654, 1655 şi 1658, descrise de fiul său, arhidiaconul Pavel din Alep, deci cunoştea bine realităţile româneşti. Patriarhul Paisie s-a oprit în ţările noastre după întoarcerea de la Sinodul din Moscova, iar înainte vreme era în corespondenţă cu Vasile Lupu al Moldovei. Cf. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, Bucureşti, 1981, p. 266 şi 282—283. /0 S. Dragomir, Relaţiile.... p. 40. Odăjdiile primite de Sava „de la împăratul Moscului” sunt menţionate şi în aşa-numitul Zaconic. de care ne vom ocupa mai jos. 71 IL'dem, anexa XXVIII, p. 121-122. 57 urmaşilor săi în scaun să meargă în Rusia după ajutoare - cu 5 însoţitori - tot la 7 ani, urmând ca daniile primite să fie scutite de vamă72. Datorită deosebitei consideraţii pe care şi-a câştigat-o din partea ţarului, acesta a dispus să i se mai ofere o mitră arhierească, iar la plecare, în ziua de 28 august, a fost condus până la Smolensk de Bogdan Tursov, căpitanul streliţilor din Moscova, ceea ce constituia o deosebită cinste pentru un ierarh străin73. Ajuns în localitatea de graniţă Zverevici, la 12 septembrie 1668, adresa o scrisoare de mulţumire ţarului, spunând că „după fagăduiala mea, întrucât îmi va fi cu putinţă, cu inima curată şi cu tot sufletul, voi încunoştinţa despre toate şi voi scrie...dacă îmi va fi cu putinţă”74. La 22 octombrie era în Varşovia. Presupunem că înainte de Crăciun va fi ajuns la reşedinţa sa din Alba-Iulia75. Ani de nelinişte. După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de noi necazuri, provocate de principele Mihail Apafi şi conducătorii confesiunii calvine, conştienţi că prin călătoria în Rusia i-a crescut încrederea în ortodoxie şi hotărârea de a rezista în faţa oricăror noi încercări de calvinizare a Bisericii sale. Se adăuga la aceasta şi teama lui Apafi - om de încredere al turcilor - că Sava urmărise în călătoria sa şi interese de natură politică, antiotomane. O primă măsură s-a luat la 20 februarie 1669, când Apafi, îndemnat de superintendentul calvin Petru Kovâsznai din Alba-Iulia, â dat un decret prin care i s-au impus mitropolitului o serie de îndatoriri şi restricţii, în mare identice cu cele impuse lui Simion Ştefan în 1643. între altele, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, mai ales la Alba-Iulia, în comitatele Hunedoara şi Maramureş, în districtul Cetăţii de Piatră; să repună în funcţie tipografia, în care să imprime cărţi noi; să se facă slujbele numai în româneşte. în aparenţă, măsurile erau favorabile Bisericii Ortodoxe; totuşi, prin ele nu se urmărea decât calvinizarea ei treptată. Dar cea mai grea obligaţie era aceea a subordonării mitropolitului faţă de superintendentul calvin, „atât în hirotonia preoţilor şi a protopopilor, cât şi în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii, în vizitarea canonică a bisericilor, în revizuirea cauzelor grele bisericeşti şi în convocarea şi conducerea sinodului general românesc”. După terminarea lucrărilor sinodului, mitropolitul era obligat să se prezinte, cu câţiva însoţitori, „la porunca numitului episcop [superintendent, n.n.]...la sinodul pastorilor unguri ortodocşi reformaţi de religie evanghelică [sic], ca lucrurile hotărâte în sinodul său să le supună unei revizuiri mai mature...”76. 72 Ibidem, p. 122-124. 73 Ibidem, p. 40—41. 74 Ibidem, anexa XXX, p. 124-125. 75 Amănunte asupra misiunii în Rusia la S. Dragomir, Relaţiile..., p. 1098-1106 (34—42) şi anexele citate; Marina I. Lupaş, op. cit., p. 56-61; I. Lupaş, Păstorirea mitropolitului Sava Brancovici-Brâncoveanu şi călătoria lui la Moscova, în „Studii istorice”, IV, Sibiu-Cluj, 1945-1946, p. 71-95; V. Câmpineanu, op. cit., p. 562-564. 76 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 611-612, în traducere la V. Mangra, op. cit., p. 67-69 (text latin la p. 163-166). 58 Desigur, această încălcare a autonomiei Bisericii româneşti a dus la agravarea neînţelegerilor dintre mitropolit şi principe. Totuşi, în anii care au urmat, Sava a ştiut, cu abilitatea şi energia care l-au caracterizat, nu numai să se menţină în scaun, ci chiar să ajute la propăşirea Bisericii pe care o cârmuia. La începutul anului 1670 a făcut o călătorie în Ţara Românească. Printr-un hrisov din aprilie acel an, Antonie-Vodă din Popeşti (1669-1672), împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 şi 1679-1708), cu episcopii Serafim al Râmnicului (1668-1670) şi Grigorie al Buzăului (1668-1691) şi cu boierii din Divan, au acordat o danie anuală de 6 000 de „bani” Mitropoliei Transilvaniei, aşa cum făcuseră şi înaintaşii săi în scaun, Matei Basarab şi Constantin Şerban Basarab. Domnul muntean îşi motiva dania, ştiind că Mitropolia Transilvaniei era „ca o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării, lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot felul de eretici de felurite credinţe şi fiind hulită de ei din toate părţile în deosebite chipuri”. In partea finală a hrisovului, se adresa urmaşilor săi în scaun, facându-le rugămintea să-i respecte dania şi s-o continue77. Tot atunci, mitropolitul Sava iscălea un act de judecată, alături de patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat la Târgovişte78. Peste câţiva ani, la 20 decembrie 1673, mitropolitul a obţinut un decret din partea lui Apafi, prin care preoţii români erau scutiţi de dijme faţă de fisc (vin, grâu, legume, oi, stupi)79. în anii următori se cunosc câteva vizite canonice şi sfinţiri de biserici făcute de Sava. Astfel, în 1672 a sfinţit Mănăstirea Moisei din Maramureş, se pare renovată atunci, iar peste doi ani sfinţea biserica din Vlădeni, lângă Braşov80. în 1675 era în Braşov, unde a încercat - fără rezultat - să impună ca protopop pe preotul Vâlcu, se pare un intrigant (pe care-1 numise şi în 1673, împotriva voinţei credincioşilor), în locul lui Văsii Hoban, care era dorit de credincioşi şi de autorităţile oraşului81. Dar îndată după aceste bucurii au urmat şi necazuri. La 14 iunie 1674, Mihail Apafi a dat o nouă diplomă, prin care mitropolitul ortodox, împreună cu protopopii şi preoţii săi şi toate bisericile ortodoxe erau subordonate noului superintendent calvin din Alba-Iulia, Gâspâr Tiszabecsi. Acesta urma „să aibă grijă de toate bisericile româneşti şi să le cârmuiască după conştiinţa sufletului său”, iar mitropolitul era obligat „să meargă înaintea numitului domn pişpecului [episcop, în limba maghiară, n.n.] cel de legea calvinească, oricând îl va chema, în orice loc, făcând el vizitaţiile 77 Hrisovul a fost publicat de Ioan Puşcariu, în Orele libere, Sibiu, 1867, p. 27-33; 1. Lupaş, Documente istorice, p. 322-327 (text slav şi traducere, fascimil la p. 323); analiza hrisovului la Mircea Păcurariu, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova in secolele XV1-XVIII, Sibiu, 1968, p. 152 (fascimil fig. 19). 78 Marinai. Lupaş, op. cit., p. 64. 79 T. Cipariu, „Arhiv...". p. 573-574, în traducerea lui V. Mangra, op. cit., p. 70-72 (text latin la p. 166-167). 80 Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 287. 81 Radu Tempea, op. cit., ed. cit., p. 65-67. 59 sale, altfel nu va scăpa de pedeapsă”82. Dar cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sava a ştiut să treacă şi peste aceste noi umilinţe pregătite de Apafi. „Sinodul” mitropolitului Sava. în anul 1675, mitropolitul Sava, „având grijă de lucrările bisericeşti şi multe lipse a preoţilor, a bisericilor şi a creştinilor”, a convocat în sobor pe toţi Juraţii scaunului cu protopopii”, în mănăstirea-reşedinţă din Alba-Iulia. N-ar fi exclus ca sinodul să se fi întrunit în două sesiuni83. Cei prezenţi - sub conducerea mitropolitului - au luat o serie de hotărâri, care au ajuns până la noi sub forma a două „aşezăminte soborniceşti”. Cercetătoarea Marina I. Lupaş a împărţit aceste hotărâri în patru grupe, după cuprinsul lor, împărţire pe care o adoptăm şi noi84: 1. Românizarea slujbelor bisericeşti. Chiar în fruntea hotărârilor soborniceşti se afla această dispoziţie: „Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în limba noastră rumăneşte creştinilor în biserică şi unde va trebui şi va fi lipsă. Care cărţi sămt scrise şi scoase pre limba rumănească să se citească şi să se înveţe în beserică creştinilor şi într-alte locuri unde va fi lipsă”. In a doua listă de hotărâri sinodale se reluau aceste dispoziţii, precizându-se: „Cuvântul lui Dumnezeu carele iaste mai de lipsă creştinilor şi neînvăţaţilor, ca şi cum iaste de lipsă lumina în vreme întunericului, aşa şi cuvântul lui Dumnezău ca să să vestească in limba noastră rumăneşte, [în] carele ne-am născut, ca să înţeleagă toţi creştinii, săva că în toate săboarele mai dinainte vreme am dojenit şi am poruncit, aşe şi‘acum”. în continuare, tot in a doua listă de hotărâri se prevedea: „Popii care nu se nevoiesc cu rumănie, ci tot cu sărbie [slavonă, n.n.], unii ca aceia şi lor facu-şi de către Dumnezău pedeapsă şi dc către poporani urâciune şi săborului scădeare, aceia cu un cuvânt să se oprească din popie”. Deci rezultă limpede că mitropolitul urmărea cu perseverenţă românizarea slujbelor bisericeşti. El este cel dintâi ierarh despre care ştim că a dat dispoziţii în scris privind săvârşirea slujbelor în româneşte. Reţinem apoi că el dispunea ca „vestirea” sau „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu să se facă nu numai în biserici, ci „unde va trebui şi va fi lipsă”, iar cărţile româneşti să se citească în biserică, dar „şi într-alte locuri unde va fi lipsă”. Se va fi gândit, desigur, la cununii, înmormântări, masluri etc. Tot în a doua listă apare şi îndatorirea pentru preoţi de-a învăţa pe copiii din parohie: „Iară pintru ca să mai întărească şi pruncii, nefiind în şculă [sic] unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la beserică şi popa, după ce va isprăvi slujba besericei, să facă ştire cum să să strângă pruncii, să-i înveţe, cum iaste scris mai sus”. Nu cunoaştem până la el măsuri de aceste gen pentru instruirea copiilor în 82 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 575, în trad. rom. la V. Mangra, op. cit., p. 72-73 (textul latin la p. 167-168). 83 Cf. T. Cipariu, Acte şi fragmente, p. 148. 84 Ibidem, p. 145-150; V. Mangra, op. cit., p. 79-82 (analiza lor la p. 82-92); Marina I. Lupaş, op. cit., p. 68-69. fin biserică, în lipsa şcolilor. Este o dovadă că mitropolitul era preocupat de ridicarea nivelului moral, dar şi intelectual al păstoriţilor săi. în ceea ce priveşte săvârşirea slujbelor, preoţii erau îndatoraţi să slujească în duminici şi sărbători, precum şi în zilele de miercuri şi vineri, iar în timpul posturilor zilnic (se motiva că în restul timpului ei erau nevoiţi să muncească). în schimb, cei din oraşe, precum şi cei „de pe la biserici unde sânt mai cu dobândă şi plată li se dă mai bună”, erau îndatoraţi să slujească zilnic. înaintea căsătoriilor, trebuiau să facă „vestiri” în biserică, pentru a nu exista nici o „necădere” între miri. 2. Disciplina preoţilor. în afară de îndatoririle privitoare la săvârşirea slujbelor menţionate mai sus, existau şi alte dispoziţii privitoare la starea religios-morală a clerului. De pildă: „care popă se va face vornic pe la nunţi şi va juca ori va umbla beat prin târg ori va umbla la crâşme şi se face măscărici sau vrăjitor, să i se ia popia”. „Care popă va cununa noaptea, au frăţie, au fugit de alt popor sau făcători de rău carii nu şi-au plătit pocania, să i se ia popia”. Se prevedea şi pentru mitropolit îndatorirea de-a face vizite canonice, de a cerceta pe protopopi dacă „s-au purtat bine la dregătoria lor”, ca şi pe preoţii parohi. Pentru protopopi se prevedea obligaţia de a numi preoţi în parohiile vacante şi să nu primească preoţi fără „carte” de la protopopul de care au aparţinut. 3. înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor. O simplă enumerare a acestora conturează o imagine tristă a unor stări de lucruri de acum trei veacuri, dar şi dorinţa mitropolitului de-a le îndepărta. Menţionăm, între altele: „Când cheamă creştinii pre popa la bolnavi să-i cuminice şi nu vor să iasă după popa din casă, acolo popa să nu meargă la morţii casei; molitvă să nu facă nici oaselor, nici hainelor, nici oi au vaci preste mort să nu dea, au găini,...picioarele dobitoacelor să nu le spele, nici să le arză cu lumina în frunte şi colac peste groapă să nu arunce, muierile să nu ţipe pe uliţă; care nu vor să-şi îngroape morţii lunea sau mercurea, la aceia popii să nu meargă; popii să nu facă molitvă pre dobitoace; care oameni sau muieri vor face foc în curte la Joi mari sau la Blagoveştenii [Bunavestire, n.n.] şi vor pune masă şi păne şi zic că vin morţii, pe acei [îi] vor da şpanilor să [= dacă] nu să vor lăsa; sărbătorile drăceşti, marţe şi miercuri, cine va ţinea vrăji, pre acei [îi] vor da şpanilor să [= dacă] nu să vor lăsa; pruncii să nu toace prepăresimi; cu lopata la Paşti să nu se bată; în lune de Paşti în apă să nu să tragă”. In ce priveşte preoţii, se dispunea ca „de bobonoşaguri” [= superstiţii, n.n.] „ce nu este scris la tipic să nu ţie”. 4. Viaţa religios-morală a credincioşilor. Pentru întărirea vieţii duhovniceşti, credincioşii erau îndatoraţi să meargă la biserică în duminică şi sărbători, să înveţe Tatăl nostru, cele 10 porunci, Crezul, să se împărtăşească de patru ori pe an, să respecte pe preoţi şi să le dea ofrandele cuvenite pentru săvârşirea slujbelor, să-şi trimită copiii la biserică, unde preotul îi va catehiza, după slujbă. Rezultă că nu era absolut nici o dispoziţie cu caracter calvinizant, aşa cum s-au străduit şă arate unii istorici85. Din simpla enumerare a acestor hotărâri 85 în speţă Augustin Bunea, Mitropolitul Sava Brancovici, p. 33-38. 61 adoptate de soborul din 1675, reiese că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea vieţii duhovniceşti a clerului şi păstoriţilor săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone de cult cu cea română, lucru pe care-1 realiza tot pe atunci marele său contemporan, mitropolitul Dosoftei al Moldovei. în legătură cu acest Sinod, trebuie să ne reţină atenţia şi aşa-numitul Zaconic ce se zice cartea legilor, un fel de „statut” de organizare a Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania, în secolele XVI-XVII. Se păstrează fragmentar, cum vom arăta mai jos. Deşi fragmentul păstrat s-a scris „în anii Domnului 1680, iunie, când „săborul mare a toţi protopopii... pre părintele Iosif Budai pre vlădicia Ardealului metropolit Bălgradului l-au ales”, totuşi rânduielile cuprinse în el sunt cu mult mai vechi, după cum rezultă chiar din textul lui86. între altele, se menţiona: „Avut-au această Metropolie totdeauna grijitori şi titori ca agiutoriu, iar titorii adevăraţi şi giuraţi s-au rânduit în vlădicia mitropolitului Sava Brancovic” (subl. n.). Aceştia erau: protopopii Ioan (Zoba) din Vinţ, Toma din Bălgrad, Dumitru logofătul şi Groza Miclăuş din Bălgrad. înseamnă că prevederile Zaconicului s-au aplicat şi în timpul păstoririi mitropolitului Sava, dar şi sub înaintaşii săi. Fragmentul păstrat consemnează titlurile celor 11 capitole din Zaconic: alegerea mitropolitului, drepturile lui, „deregătoria titorilor”, averea Mitropoliei, protopopii, preoţii, soborul mare, „soboarele mici ale eparhiilor”, alegerea „diecilor” pentru hirotonie. în continuare, s-a păstrat capitolul întâi, care se ocupa cu „alegerea vlădiciei”, şi capitolul patru, care sp ocupa cu „avuţia besearecei”, adică a Mitropoliei. Din informaţiile lacunare ale Zaconicului, coroborate cu datele oferite de Istoria bisericească şi Protopapadichia lui Petru Maior, rezultă că mitropoliţii Ardealului erau ajutaţi în conducerea treburilor eparhiei de „soborul mare” - un fel de organ deliberativ -, format din mitropolit, protopopi, unii preoţi, din „titori” şi Juraţi”, el întrunindu-se o dată sau de două ori pe an. Soborul mare alegea pe mitropolit sau îl judeca, elabora legi (ca în 1675), alegea „titorii şi juraţii scaunului mitropolitan”, confirma protopopi, judeca unele cauze disciplinare ş.a. „Soborul mic al eparhiilor” era organul deliberativ al fiecărui protopopiat, fiind format din toţi preoţii săi, împreună cu unii mireni mai de frunte, orăşeni sau ţărani. El alegea pe protopop, pe delegaţii (deputaţii) din soborul mare, pe Juraţii scaunului protopopesc”, judeca unele cazuri disciplinare mai mărunte etc. „Titorii şi juraţii” scaunului mitropolitan formau organul executiv al soborului mare. „Titorii” (care nu trebuie confundaţi cu „ctitorii”, adică fondatorii unei biserici) aveau ca îndatorire principală aceea de a ajuta pe mitropolit în administrarea averii bisericeşti (de unde şi denumirea de „titori ca ajutor” sau „grijitori”), ei fiind un fel de „epitropi” din legislaţia bisericească de azi. „Juraţii” erau „asesorii”’din secolul al XlX-lea şi începutul celui următor (după Statutul Organic şagunian) sau „consilierii eparhiali” de azi, ei formând un fel de 86 Publicat de T. Cipariu, Acte şi fragmente, p. 257-263, apoi de V. Mangra, op. cit., p. 93-97. O analiză amănunţită a lui a făcut pr. Mihai Colotelo, Zaconicul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în BOR, an. LXXIX, 1961, nr.7-8, p. 755-774. 62 „consistoriu” al scaunului mitropolitan sau un „consiliu eparhial” de azi. Din moment ce soborul mare era format din clerici şi mireni, era firesc ca şi organul său executiv - titori şi juraţi - să aibă tot o componenţă mixtă®7. Capitolul al patrulea din Zaconic, intitulat Despre avuţia besearecei, se ştie argintul, odăjdiile, cărţile, era de fapt un inventar al bunurilor Mitropoliei. Din primele rânduri reiese că Apafi obligase pe „titori” să ceară socoteală mitropolitului de toate bunurile Mitropoliei încă din 6 iulie 1679, când s-au strâns „toţi protopopii în Bălgrad la mănăstire”. în continuare, erau menţionate vasele şi veşmintele liturgice ale Mitropoliei, apoi cărţile. Trebuie să reţinem că sunt peste 30 de cărţi de slujbă, în slavoneşte şi româneşte (în afară de cele aduse de la Moscova). Faptul că între ele apar Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683) tipărite la Bucureşti şi dăruite de Şerban Cantacuzino mitropolitului Sava din Veştem la hirotonia sa (1684), precum şi cartea Sicriul de aur (apărută la Sebeş, în 1683) arată că inventarul respectiv nu s-a întocmit la 6 iulie 1679 (probabil atunci numai i s-a cerut lui Sava să prezinte situaţia averii Mitropoliei), ci mai târziu, după 1684. între altele, apar şi Cinci cărţi a lui Moise rumăneaşte (în Palia de la Orăştie din 1582 au intrat numai Facerea şi Ieşirea; înseamnă că erau traduse în româneşte şi alte cărţi ale Vechiului Testament), o Psaltire rumănească (probabil a lui Coresi sau cea de la Alba-Iulia, din 1651), un Testament rumănesc (din 1648), o Pravilă mare tipărită rumănească (desigur, cea de la Târgovişte, din 1652), o Poucenie de la Moldova (Cazania lui Varlaam), un Prolog tipărit în Moldova rumănesc (probabil un volum din Vieţile sfinţilor de Dosoftei) şi altele. Veşmintele vlădiceşti şi cărţile slavone primite „de la împăratul Moscului” erau trecute separat. Un rând de vase liturgice era dăruit de însuşi principele Apafi, altul de patru credincioşi „greci”, adică aromâni din Alba-Iulia. Dar să revenim la ultimii ani de păstorire ai mitropolitului Sava. Merită să ne reţină atenţia o singhelie, românească, pe care a dat-o la 12 martie 1677 preotului Paştiu, o dovadă în plus asupra încercărilor sale de-a româniza slujbele bisericeşti. Se intitula „Sava Brancovici, din mila lui Dumnezeu mitropolit al Bălgradului, Vadului, Maramureşului şi a întregii ţări a Ardealului şi celelalte”, dar o semna Sava Brâncoveanu. între altele, îi dădea următoarele îndrumări: „Deci se cade şi ţie, fătul meu cel sufletesc, să te nevoeşti să ştii toate tainele Svintei Beseareci cum au poruncit Dumnezău şi au rânduit şi au tocmit Svinţii Părinţi. Şi iarăşi să te nevoeşti foarte tare ca să propovedueşti Svânta Evanghelie curat şi luminos creştinilor şi să povesteşti Scriptura Svântă oamenilor în limba întru care grăesc ca să înţeleagă tot creştinul, şi mare şi mic, cuvântul lui Dumnezău. Şi când vei fi chemat la ospăţ sau în vorba oamenilor, portul şi cuvintele tale să fie spre învăţătură creştinilor, să nu cumva să fie schizmă sau sminteală prin tine întru creştini”. în continuare, îi recomanda să respecte îndemnurile Sf. Apostol Pavel din Epistolele către Tit, 1, 7-9 şi I Tim., 4, 16. Faptul că se cerea respectarea celor „tocmite” de Sfinţii Părinţi este încă o dovadă asupra ortodoxiei lui Sava®8. 87 88 87 Ibidem, passim. 88 Textul singheliei la Marina I. Lupaş, op. cit. p. 91-92; I. Lupaş, Documente istorice, p. 348-350; reprodus şi de Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru seminariile teologice, ed. II, Sibiu, 1978, p. 185; ed. IV, Galaţi, 1996, p. 198. 63 Tot în anul 1675, mitropolitul a avut o nouă bucurie. Profitând de faptul că fratele său Gheorghe a fost numit reprezentant (capuchehaie) al lui Mihail Apafi pe lângă Poarta Otomană - dăruindu-i şi o moşie la Vinţul de Jos mitropolitul a putut obţine noi drepturi pe seama Bisericii sale. Aşa se face că la 20 decembrie 1675, principele a dat o diplomă prin care dispunea ca protopopii, preoţii şi bisericile româneşti să nu mai fie scoase de sub jurisdicţia lui Sava Brancovici, „vrednicul episcop al bisericilor româneşti, sârbeşti şi greceşti de sub stăpânirea noastră, care locuieşte în mănăstirea ce se află în Bălgrad”. Mitropolitului i se reînnoia dreptul de a încasa de la fiecare preot „obişnuitul florin anual”89. în anii următori, mitropolitul a fost nevoit să ducă noi lupte pentru respectarea drepturilor Bisericii sale. De pildă, la 12 august 1676 a obţinut un decret de la Mihail Apafi privind scutirea de dări a preoţilor români90. Peste doi ani -la 23 octombrie 1678 -, primeşte un nou decret din partea principelui, în care se arăta că deşi existau numeroase acuze împotriva lui, totuşi, îi recunoştea toate drepturile şi atribuţiile arhiereşti, inclusiv dreptul de-a încasa dări de la preoţii săi. Aceleaşi dispoziţii se repetau într-un decret cu data de 4 octombrie 167991. Ultimii ani ai vieţii. Deşi la prima vedere se părea că relaţiile dintre * mitropolit şi principe erau bune, în realitate deveneau tot mai încordate. Situaţia i s-a agravat după ce a ajuns superintendent Mihail Tofoi, fost predicator la Curtea lui Apafi, un calvin convins, om cult, cu studii în Anglia şi Germania (Wittenberg). Se adăuga şi faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Apafi, condus de Paul Beldi, magnat ardelean emigrat la Istanbul, care a încercat să înlăture domnia tiranică a principelui. Printre aderenţii lui Beldi se număra şi Gheorghe Brancovici, lucru pe care-1 recunoaşte el însuşi în Cronica sa92. N-ar fi exclus ca la mişcarea antiapafiană să fi aderat şi mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat şi mai mult situaţia. Aşa se pot explica grabnicele măsuri de cercetare şi judecare a cazului său. Din dispoziţia lui Apafi, la 2 iunie 1680, s-a constituit un „scaun de judecată” la Alba-Iulia. Preşedinte era numit Paul Alvinczi din Vurpăr, protonotarul principelui şi prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar între membrii se numărau predicatorul-protopop calvin Ioan Veresmarty din Benic (j. Alba), protopopul român Ioan Zoba din Vinţ (j. Alba), notarul (secretarul) soborului mare, cunoscut filocalvin şi duşman al mitropolitului, „împreună cu alţi bărbaţi mireni şi din tagma bisericească ştiutori de legi”, în total 101 persoane. Primul acuzator era superintendentul Mihail Tofoi, reprezentat prin Ştefan Paloş, iar apărătorii mitropolitului erau fratele său Gheorghe şi negustorul „grec” (aromân) Ioan Patăr (Pater Ianoş). în aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa de destituire a mitropolitului - redactată în limba maghiară -, din care desprindem că era acuzat că ar fi dus o viaţă imorală, 89Trad. rom. laT. Cipariu, „Arhiv...”, p. 651, şi V. Mangra, op. cit.,.p. 74. 90 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 574; V. Mangra, op. cit., p. 74-75 (text original la p. 168-169). 91 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 73. 92 S. Dragomir, Fragmente, p. 68. 64 că a neglijat mănăstirea din Alba-Iulia şi tipografia. Pe baza acestor acuzaţii nedrepte, Sava Brancovici, „cel până acum vlădică al românilor, să se lepede şi din dregătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti şi, ca persoană infamă, să se dea în mâna magistratului din afară al Măriei sale craiul, să facă cu el după Aprobatae Constitutiones, partea I, titlul I, art. 3, însă facându-se acestea, să fie dator a da seama de averile mănăstirii Bălgradului”93. Deci un mitropolit ortodox român era judecat după „canoanele” confesiunii calvine maghiare! Scriind despre condamnarea lui Sava, cronicarul maghiar Mihail Cserei (1668-1756) relata că protopopul Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l acuze pe Sava de imoralitate. Acelaşi cronicar scria că „au prădat întreagă averea” mitropolitului şi că l-au obligat să plătească 3 000 de taleri pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Ţara Românească94. Chiar în ziua în care s-a dat sentinţa, Apafi a adresat o scrisoare Sfatului orăşenesc din Sibiu, cerând imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau cu chirie în Sibiu, atunci când treburile îi aduceau în acest oraş95. Peste trei zile, la 5 iunie 1680, Apafi informa pe sibieni că a trimis doi oameni - Samuel-Medgyessi şi Ştefan Arpassi - care, împreună cu doi reprezentanţi ai oraşului Sibiu, să ia în primire „toate bunurile ce se află acolo sub orice nume” şi să caute şi pe cele care eventual erau ascunse96. La 9 iunie, cei doi trimişi au făcut inventarierea, iar la 12 iunie îi trimiteau principelui un raport asupra modului în care s-a făcut inventarierea şi sigilarea bunurilor. Pe lângă o serie de veşminte şi vase liturgice, obiecte de argint, stofe, săbii, s-au mai găsit trei traiste în care se găseau cărţi româneşti, apoi „o ladă mare pestriţă”, în care erau 14 saci cu cărţi; s-a descoperit şi „tipografia, împreună cu toate instrumentele şi cu literele româneşti”, într-un sac „câteva scrisori, scrieri şi cărţi româneşti”, în alt loc „cărţi româneşti, maghiare şi latine, 66 la număr şi un ziar cusut în piele”97. Probabil va fi fost jurnalul său personal care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informaţii privitoare la arhipăstoria sa. Impresionează numărul mare de cărţi, mai ales româneşti, dar şi maghiare şi latineşti. în afară de acestea, exista şi o altă 93 Sentinţa (în traducere rom.) la V. Mangra, op. cit., p. 101-104 (text original la p. 169-172); data asupra procesului la Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 293-295, şi Marina I. Lupaş, op. cit., p. 74—76. 99 Ibidem, p. 77. 95 Ibidem; traducerea românească a acestui ordin la p. 93-94. Mitropolitul Sava avea, încă din 1674, o locuinţă în Sibiu, în casa lui Ioan Grafîius (pe strada centrală, se pare pe locul clădirii în care se află Agenţia de Voiaj, lângă hotelul „împăratul Romanilor’’), care, fiindu-i dator 30 sau 40 de florini, a oferit celor doi fraţi o locuinţă în Sibiu, fără chirie. Cf. Ioan Lupaş, Locuinţa sibiană a mitropolitului Sava Brancovici, în RT, an. XXXVII, 1947, nr. 7-10, p. 278-280. 96 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 95. 97 Ibidem; inventarul bunurilor la p. 97-108; raportul celor doi la p. 109-110. Acest inventar a fost publicat şi de Ioan Lupaş în articolul Averea confiscată de principele Mihail Apafi de la mitropolitul Sava Brancovici şi fratele său Gheorghe, în „Biserica şi şcoala”, Arad, nr. 37-39, din 1915. 05 serie de cărţi - mai ales de slujbă - aşa cum se constată din inventarul anexat laconicului, de care ne-am ocupat mai sus. Reiese că mitropolitul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale intelectuale. După judecată, mitropolitul Sava a fost închis, lucru pe care-1 mărturiseşte însuşi Apafi, în scrisoarea adresată sibienilor în ziua judecăţii98. Fratele său Gheorghe scria că „fiind zăcător de boala podagrei, luându-1 cu nemiloasă grozăvie din patul de boală, îl aşezară pe un cal şi îl duseră cu aşa batjocură în pretoriul ighemonului, unde fii închis în temniţă. Pentru ca după legea lor să poată răpi toată averea lui, închiseră în aceeaşi temniţă cu mitropolitul pe unicul frate bun al său, Gheorghe Brancovici”99. Cronicarul maghiar contemporan Mihail Cserei relata că mitropolitul - deşi bătrân şi bolnav - a fost scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul „până ce s-au rupt şi au căzut cămaşa...şi carnea de pe dânsul”100. Cronicarul sas Andrei Gunesch, pe atunci pastor în Petreşti (j. Alba), scria că, fiind întemniţat, i s-au aplicat „lovituri enorme”, încât „după puţin timp şi-a dat nefericitul suflet”101. Mai târziu, Petru Maior scria că „în castelul de la Blaj al principelui Apafi, dintru a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceia în beserica cea de la Vinţ [probabil în care slujea protopopul filocalvin Ioan Zoba, unul din acuzatorii mitropolitului, n.n.], înaintea a tot norodul fu în chip de despreoţie desfăcut de veşmintele ceale arhiereşti, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte”102. La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sava, s-au făcut câteva încercări pentru eliberarea lui. Fratele său Gheorghe, eliberat din închisoare, a plecat pe ascuns în Ţara Românească, unde s-a bucurat de ospitalitatea domnitorului Şerban Canîacuzino, solicitându-i sprijinul103. Acesta, prin Constantin Brâncoveanu, viitorul demn, pe atunci trimisul ţării la Poartă, a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apafi aflaţi la Istanbul - Ladislau Csâky şi Cristofor Pâsko -, în care se prevedea că în cazul înlăturării acestuia, să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar „pe înţeleptul domn mitropolit Sava, care a fost închis fără vină de guvernul tiranic al lui Apafi, să-l restabilească în dregătoria sa cea de mai înainte şi să i se reintegreze cinstea defăimată”104. Acelaşi Cserei scria că Şerban-Vodă ar fi declarat că era dispus să cheltuiască 500 000 de taleri pentru înlăturarea lui Apafi din scaun, ca să răzbune, în felul acesta, „nemaipomenita barbarie” făcută mitropolitului105. 98 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 94: „Vlădica român de până acum. pentru cunoscutele şi numeroasele sale necuviinţe, fiind osândit în chip legitim, se află în prinsoare 99 S. Dragomir, Fragmente, p. 64. 100 Gh. Şincai, Hronica, ed. 1886, p. 205-206, şi ed. 1969, p. 173-174; şi la V. Mangra, op. cit., p. 132-133. 101 Marina I. Lupaş, op. cit., p. 82. 102 P. Maior, Istoria Beserecei românilor..., Buda, 1813, p. 79; textul reprodus şi de V. Mangra, op. cit., p. 138. 103 S. Dragomir, Fragmente, p. 64-65. 104 T. Cipariu, „Arhiv...”, p. 652; V. Mangra, op. cit., p. 179-180. 105 T. Cipariu, Acte şi fragmente, p. 270 (originalul maghiar); V. Mangra, op. cit., p. 133; Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 297; Marina I. Lupaş, op. cit., p. 85. 66 Desigur, principele Apafi nu putea rămâne pasiv în faţa uneltirilor îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-l elibereze pe mitropolitul Sava- la o dată pe care nu o cunoaştem pentru ca să faciliteze astfel o apropiere de Şerban Cantacuzino106. Este sigur că la începutul anului 1683 Sava mai trăia, pentru că atunci Gheorghe Brancovici, aflat încă la Curtea lui Şerban-Vodă, dădea instrucţiuni contelui Csâky, cel pomenit mai sus, care pleca atunci la Viena, cum să procedeze în vederea obţinerii unui titlu nobiliar pentru el şi fratele său Sava. Intervenţia a avut rezultatul dorit, pentru că la 7 iunie 1683, împăratul Leopold I al Austriei (1658-1705) ridica la rangul de baron pe cei doi fraţi107. Dar mitropolitul n-a mai ajuns să vadă această distincţie. Bătrân şi bolnav, el trecuse la cele veşnice, probabil în aprilie 1683, pentru că la 1 mai Gheorghe Brancovici dăruia - din Bucureşti - o Evanghelie (tipărită în 1682) bisericii din Veştem, lângă Sibiu, pentru a se pomeni la Sfânta Liturghie „smerit rugător Măriilor Sale răposatul Sava, mitropolitul Ardealului”108. * Din cele expuse, reiese că mitropolitul Sava a fost o personalitate de seamă a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări foarte vitrege, el a reuşit, totuşi, să apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare a lor de credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest sens, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii cu demnitate şi resemnare creştinească, a fost considerat de urmaşi ca un „mucenic” sau „martir” al legii strămoşeşti. Samuil Micu, de pildă, relatând moartea sa mucenicească, scria: „Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni au luat [subl. n.], că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela”109 * 111. Este interesant de subliniat faptul că primul care a pus problema canonizării mitropolitului Sava a fost un cărturar unit, August Treboniu Laurian, care, încă din 1850, a scris: „Sava II fu unul dintre mitropoliţii cei rari şi care merită a fi numărat printre sfinţi ”uo. Peste aproape un sfert de veac, profesorul Ioan Al. Lapedatu din Braşov propunea: „Spre a-i dovedi toată recunoştinţa, s-ar cuveni ca noi să serbăm pe acest mare bărbat ca pe un sfânt al neamului nostru; să-i dăm onoruri de sfânt, căci a murit pentru Biserică şi naţiune”ux. 106 Se pare că prin 1681 era liber şi continua să se considere mitropolitul canonic al ţării, deşi în iunie 1680 fusese ales Iosif Budai. Tot din acest răstimp datează o plângere împotriva lui că hirotonea preoţi şi că a sfinţit o biserică în părţile Clujului, cf. Marina I. Lupaş, op. cit., p. 83. 107 Ibidem, p. 86-87 şi 112—116. 108 N, Iorga, Studii şi documente, XIII, Bucureşti, 1906, p. 201-202, nota 711. 109 V. Mangra, op. cit., p. 138. 114 Cf. supra, nota 6 şi ibidem, p. 138. Pe lângă cei trei iluminişti ardeleni, au fost şi alţi doi istorici uniţi care au prezentat în culori luminoase figura mitropolitului Sava: Al. Papiu Marian şi George Bariţiu - cf. supra, notele 7 şi 12. 111 Cf. supra, nota 16, şi V. Mangra, op. cit., p. 152. B7 Dar canonizarea lui s-a făcut abia în timpul păstoririi patriarhului Justinian. Ţinând seama de statornicia sa în dreapta' credinţă şi de pătimirea îndurată pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât - pe baza unui referat prezentat de mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan -, ca mitropolitul Sava Brancovici şi înaintaşul său în scaun, Ilie Iorest, să fie cinstiţi în Biserica noastră ca sfinţi mărturisitori. S-a hotărât ca ei să fie prăznuiţi în fiecare an în ziua de 24 aprilie. Tot atunci au fost canonizaţi Cuvioşii mărturisitori ieromonahii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara, precum şi mucenicul Oprea din Săliştea Sibiului, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie112. După această dată s-a alcătuit slujba acestor „sfinţi ardeleni”, s-au ridicat biserici care au ca ocrotitori fie pe Sfinţii Ierarhi Iorest şi Sava, fie pe ceilalţi trei, iar chipurile lor s-au zugrăvit în numeroase biserici care au fost împodobite cu picturi. BOR, an. 101,1983, nr. 3-4, p. 225-247. 1,2 A se vedea, în această lucrare, p. 27 şi 28. 68 erecwis mm ais mmm ■*> n secolul al XVIII-lea, Episcopia Râmnicului - Noul Severin a avut în Jţ fruntea ei o serie de ierarhi vrednici, care au făcut cinste acestui vechi scaun vlădicesc. între ei se numără Antim Ivireanul şi Damaschin Dascălul, în prima jumătate a secolului, Chesarie şi Filaret în a doua jumătate a lui, care s-au remarcat îndeosebi prin activitatea lor cultural-editorială. între aceştia, trebuie să pomenim însă, cu aceeaşi cinste, şi numele episcopului Climent, mai puţin cunoscut până acum. într-adevăr, toate manualele şi lucrările de specialitate au acordat în paginile lor un spaţiu destul de redus acestui vrednic vlădică al Râmnicului. Câteva date oferise Ghenadie Enăceanu în Condica Sfântă, prezentând doar „paretisisul” său din scaunul episcopal1. Date amănunţite, dar legate numai de împrejurările în care a venit în fruntea Eparhiei Râmnicului, se găsesc în lucrarea profesorului Nicolae Dobrescu, consacrată istoriei Bisericii româneşti din Oltenia sub austrieci2 3. Informaţii mai amănunţite asupra alegerii sale şi asupra activităţii desfăşurate în timpul păstoririi dă tot profesorul Nicolae Dobrescu, în cursul său de Istoria Bisericii Românei. Episcopul (mai târziu mitropolitul primat) Athanasie Mironescu, în Istoria Eparhiei Râmnicului, se ocupa, de asemenea, pe larg, de viaţa şi activitatea sa, dar fără ca să pună în lumină toate laturile ei multiple4. Nicolae Iorga îi consacra puţine rânduri în lucrările sale de sinteză privind istoria Bisericii române5 şi istoria literaturii române6, enumerând câteva dintre tipăriturile sale. 'Ghenadie Craioveanul (Enăceanu), Condica Sfântă, Bucureşti, 1886, p. 149-155 (mai ales p. 154-155); acelaşi text şi în BOR, an. IX, 1885, nr. I, p. 40-41, şi nr. 2, p. 91-93. 2 Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiei austriece (1716-1739), Bucureşti, 1906, p. 116-135. 3 Istoria Bisericii Române, secolul XVIII, curs litografiat, 1910, p. 87-119. 4 (Athanasie Mironescu), Istoricul Eparhiei Râmnicului Noului Severin, Bucureşti, 1906, p. 134-141. 5 N. Iorga, Istoria Bisericii ţi a vieţii religioase a românilor, ed. II, voi. II, Bucureşti, 1930, p. 105 şi 112-113. 6 Idem, Istoria literaturii româneşti, ed. II, voi. II, Bucureşti, 1926, p. 578-579. 69 Pr. I. Popescu-Cilieni, într-o scurtă istorie a Bisericii din Oltenia, de asemenea aminteşte în puţine cuvinte de ostenelile episcopului Climent7. Date succinte prezintă asupra sa pr. Niculae Şerbănescu, într-un studiu publicat în anul 19648. Manualul de Istoria Bisericii Române pentru institutele teologice, din 1958, are o singură pagină despre acest ierarh. Ceva mai pe larg i-am prezentat personalitatea în propriul nostru manual pentru învăţământul teologic universitar9. Este adevărat că toate aceste lucrări au numai cuvinte de apreciere la adresa episcopului Climent, după cum era firesc, ţinând seama de frumoasa activitate culturală şi administrativă, depusă în cursul celor 13 ani cât a stat în fruntea Eparhiei Râmnicului Noului Severin. în cele ce urmează, ne propunem să prezentăm mai pe larg viaţa şi activitatea desfăşurată de acest ierarh în vremurile tulburi ale ocupaţiei Olteniei de către austrieci şi în cele imediat următoare. Am fost îndemnaţi la aceasta, pe de o parte, de faptul că se cunosc prea puţine lucruri despre el, pe de alta, pentru că s-au găsit două lucrări scrise de el însuşi, necunoscute până acum. Gândul nostru este de a pune în lumină puternica sa personalitate, care nu a fost cercetată până acum pe măsura vredniciilor sale. Viaţa şi activitatea înainte de alegerea ca episcop. Au lâmas puţine informaţii referitoare la viaţa sa până în 1735, când a fost ales în scaunul vlădicesc al Râmnicului. Era originar din satul Pietrarii de Jos (între Băile Govora şi Horezu), lucru consemnat în numeroase izvoare şi lucrări. Tatăl său se numea Radu Modoran, iar mama Paraschiva. Trebuie să se fi născut prin 1685, căci într-un raport al administraţiei austriece a Olteniei către generalul Wallis din Sibiu, asupra modului în care s-a făcut alegerea de episcop în 1735, se arăta că noul ales avea vârsta de 50 de ani10. Naşterea sa a avut loc tocmai în timpul unei năvăliri de oşti otomane în ţară, când mama sa, fugită de frică în părţile muntoase ale Vâlcii, l-a născut la poalele muntelui Buila, nu departe de comuna Bărbăteşti. Mai târziu, ca episcop, a zidit în acel loc un schit, căruia i-a dat numele de „Pătrunsa”, gândindu-se că acolo au „pătruns-o” pe mama sa durerile naşterii. La botez a primit numele de Constantin, cum relatează ucenicul său, ieromonahul Lavrentie, cunoscutul „diortositor” al cărţilor tipărite la Râmnic, în prefaţa Antologhionului din 1737: „prin ruga sfântului Constandin înălţându-se la stepena aceasta, căci numindu-te cu acest nume de la sfântul botez...”11. 7 Pr. I. Popescu-Cilieni, Pe Jirul istoric al Episcopiei şi Mitropoliei Olteniei, în voi. Viaţa bisericească în Oltenia, Craiova, 1941, p. 105-106. 8 Pr. Niculae Şerbăriescu, Episcopii Râmnicului, în MO, an. XVI, 1964, nr. 3-4, p. 193-194. 9 Gh. I. Moisescu, Şt. Lupşa şi Al. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, voi. II, Bucureşti, 1958, p. 191 (în această pagină s-au strecurat şi câteva greşeli, între care şi unele de tipar); Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, ed. a Il-a, Bucureşti, 1994, p. 333-336. 10 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, III J 733-1739, publicat de Constantin C. Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 79. 11 Antologhion, Râmnic, 1737, prefaţa, f. 3. 70 A avut doi fraţi, pe Simion Vătăşelul din Pietrari şi pe preotul de mir Mihu, călugărit mai târziu sub numele de Macarie ieromonahul, cu ajutorul cărora a ridicat schitul Pietrari, pe moşia părintească. A avut şi surori, probabil două. Despre una ştim că se călugărise sub numele de Ştefana, după ce fusese căsătorită cu un preot Matei, călugărit şi el la Bistriţa12. într-un pomelnic al schitului Comanca, în care era inclus şi un pomelnic al episcopului Climent şi al familiei sale, apar multe nume de preoţi, ieromonahi, ierodiaconi şi monahii, semn că provenea dintr-o familie foarte evlavioasă13. Până astăzi se mai găsesc descendenţi ai familiei sale în comuna Pietrari. A fost tuns în monahism în Mănăstirea Hurezi14. Desigur, aici a învăţat şi carte, căci din lucrările sale şi din prefeţele cărţilor de slujbă tipărite de el, dar mai ales din faptul că a fost un sprijinitor al culturii, se vede că era om cu învăţătură. Prin 1725 a fost numit egumen la Polovragi, care era un metoc al Hurezului. A stat în fruntea acestei mănăstiri opt ani, apoi administraţia austriacă a Olteniei l-a numit egumen al Mănăstirii Bistriţa. Se cunosc aceste lucruri dintr-o însemnare făcută de Radu Logofeţelul de la Episcopia Râmnicului, care, în 1737, copia „din porunca şi cu toată cheltuiala” lui Climent Cuvintele Sfântului Simeon al Thessalonicului. însemnarea sa preciza, printre altele: „Pentru că acest părinte Climent ep[i]scop, fiind de postrig din sf[â]nta mănăstire Hurezii şi după obiceiul ace[le]i sfţi]nte mănăstiri alegându-se cu voia nastavnicului şi a tot soborul, s-au trimis egumen la mănăstioara ce să chiiamă Pol[o]vraci, care iaste închinată sf[i]ntei mănăstiri Hurezii şi fiind acolo ig[u]m[en] ani 8 şi chivernisind bine şi cu plăcere dumnezeiască şi omenească şi văzându-i-să vredniciia, din porunca prea cinstitei Administraţie s-au ales şi s-au rânduit igfu]m[en] la sfţâ]nta mănăstire Bistriţa şi fiind acolo ig[u]m[en] ani...[loc gol]. Şi de acolo, cu voia lui D[um]nezeu şi cu alegerea a tot clirul besericesc şi boeresc şi a tot pravoslavnicul norod s-au făcut ep[i]scop scaunu[lu]i Râmnicului”15. Din moment ce a fost egumen la Polovragi opt ani, trebuie să fi fost ales prin 1724 sau 1725, căci până în 1724 era întâlnit egumenul Dionisie16. La 18 mai 1732 era tot acolo, căci la această dată administraţia austriacă confirma mănăstirii stăpânirea moşiei Polovragi17. La 12 A. Mironescu, op. cit., p. 136. 13 Biblioteca Academiei Române, Ms. rom. 2213. Iată pomelnicul său: „Climent arhiereul, Radul, Paraschiva, Ioan moş, Radul, Elisa[be]tha, Samfira, Stănilă, Nasta ereiţ[a], Macarie ier[o]monah, Georgie, Ioan, Dimitrie ereu, Vladul, Martha monahia, Rada, Dobra, Matei erei, Ilarion [i]er[o]monah, Oprea, Constandin, Drăgan, Nestor, Radu, Theodor, Mariia, Paraschiva, Ivan, Dimitrie, Constandina. Nastasiia, Mihul [i]erod[iacon], Rada ereiţ[a], Paraschiva, Adam, Rada, Samfira, Vladul, Anghelina, Dima, Olimbiada monahia. Ioan [i]erodiacon. Dumitru”. 14 „[...] întru care casă şi locaş d[u]mnezeesc, adecă în sfânta mănăstire Hurezii şi cinul îngeresc ai luat”, scria ieromonahul Lavrentie în Prefaţa citată, f. 3. 15 G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, voi. I, Bucureşti, 1959, p. 193-194. 16 Alexandru Ştefulescu, Polovragii, Târgu-Jiu, 1906, p. 54, nota 1. Pe peretele de apus al bolniţei, ridicată la Polovragi de urmaşul său, egumenul Lavrentie, în 1736-1738, sunt zugrăviţi: arhim. Dionisie, egumenul Hurezului, episcopul Climent şi ctitorii: egumen Lavrentie şi ieromonah Ştefan. Ibidem, p. 87. 17 Ibidem, p. 123. 71 Bistriţa va fi fost numit pe la sfârşitul anului 1732 sau chiar în 1733, căci la 8 septembrie 1732 era încă egumen aici Ştefan18. A stat în fruntea ctitoriei Craioveştilor mai puţin de trei ani, căci la 28 iunie 1735 a fost ales episcop al Râmnicului. Alegerea ca episcop. In urma războiului turco-austriac din 1716-1718, încheiat cu pacea de la Passarowitz, din 1718, Oltenia a trecut în stăpânirea austriecilor. Pe scaunul episcopal de la Râmnic se găsea atunci marele cărturar Damaschin Dascălul (1708-1725), care-i urmase lui Antim Ivireanul. în această nouă stare de lucruri, prin proclamaţia împăratului Carol al Vl-lea al Austriei, din 22 februarie 1719, adresată populaţiei din Oltenia, Episcopia Râmnicului era pusă sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei ortodoxe sârbe din Belgrad, ca astfel să se rupă orice legătură cu Mitropolia din Bucureşti. De fapt, problema acestei jurisdicţii a rămas în suspensie până la sfârşitul anului 1725, când s-a recunoscut în mod oficial19. După moartea episcopului Damaschin (5/16 decembrie 1725), a fost ales, în 1726, egumenul Ştefan de la Govora, care a murit însă la 20 august (st. v.) 1727, fără ca să fi fost hirotonit arhiereu. în septembrie 1727 a fost ales episcop egumenul Inochentie de la Brâncoveni, care a păstorit până la moartea sa, “ survenită la 1 februarie 1735. La 28 iunie 1735 s-a întrunit, probabil la Craiova, adunarea electivă, formată din reprezentanţii clerului şi ai boierimii, sub conducerea consilierului Vogt, în calitate de „comisar” al administraţiei austriece în Oltenia. Adunarea avea menirea să propună trei candidaţi, pe care administraţia îi va face cunoscuţi „oberdirectorului” din Sibiu, iar acesta, la rândul său, va recomanda pe unul dintre candidaţi Curţii imperiale de la Viena, urmând să se obţină apoi recunoaşterea din partea împăratului. Adunarea a acordat 38 de voturi egumenului Climent de la Bistriţa, 37 lui Ghenadie de la Cozia (originar din Dobriceni-Vâlcea) şi 37 lui Dionisie de la Hurezi (originar din Bălăceşti - Gorj). Deci Climent a obţinut numai cu un vot mai mult decât ceilalţi doi egumeni20. Cei trei candidaţi au fost luaţi apoi în discuţia administraţiei din Craiova. „Prezidentul” ei, baronul Salhausen, şi consilierii Vogt şi Pârşcoveanu erau pentru egumenul Climent, iar consilierul Vlasto era pentru egumenul Ghenadie. La 2 iulie 1735 administraţia a înaintat un raport în acest sens generalului comandant Frantz Paul von Wallis din Sibiu, „oberdirectorul” Olteniei21. La rândul său, Wallis a acceptat părerea majorităţii, recomandând Curţii pe Climent ca pe un om evlavios, liniştit şi mai credincios împăratului22. Cei nemulţumiţi cu alegerea lui Climent, între care în primul rând se numărau egumenul Ghenadie de la Cozia şi protectorul său, boierul călugărit 18 Arhivele Statului, Bucureşti, Fond Episcopia Râmnicului, Pachetul 57, doc. 2. 19 N. Dobrescu, op. cit., p. 54. 20 Ibidem, p. 116. 21 C. Giurescu, op. cit., III, doc. 55, p. 77-80. 22 N. Dobrescu, op. cit., p. 117 şi anexa 181, p. 336-338. 72 Dositei Brăiloiu, s-au adresat mitropolitului sârb Vichentie Ioanovici. Acesta, fiind nemulţumit că nu i se ceruse părarea la numirea noului episcop, a găsit acum un prilej potrivit de a se amesteca în treburile Bisericii româneşti din Oltenia. De aceea, el trimite trei scrisori: prima către generalul Wallis, a doua către administraţia din Craiova şi a treia către clerul şi boierii din Oltenia, arătând că dreptul de a recomanda împăratului pe unul dintre cei trei candidaţi îi revenea lui, şi nicidecum generalului-comandant din Sibiu23. Dar la 31 august 1735, Consiliul de Război şi Camera Curţii s-au adresat împăratului, cerând ca să fie recunoscut cât mai curând ca episcop egumenul recomandat de Wallis, iar mitropolitului sârb să i se interzică orice amestec în actul alegerii, el urmând numai să hirotonească pe noul ales24. într-adevăr, la 1 octombrie 1735, Curtea de la Viena adresa două „rescripte”: unul către Wallis şi altul către mitropolitul Vichentie, prin care li se comunica numirea egumenului Climent ca episcop de Râmnic. Tot în ziua de 1 octombrie 1735 s-a dat şi diploma de confirmare ca episcop. în urma acestei diplome, Climent a fost instalat, cum constatăm şi din alte rapoarte ale autorităţii austriece25. Dar frământările legate de numirea lui Climent ca episcop nu s-au terminat nici acum. Clericii şi boierii nemulţumiţi cu alegerea sa au înaintat un nou protest către Consiliul de Război din Viena; cerând să li se permită să facă o nouă alegere26. Mitropolitul sârb Vichentie, de asemenea, a înaintat un protest, la 15 octombrie 1735, declarând că nu-1 poate hirotoni pe Climent, întrucât mănăstirile şi boierii l-au informat că nu â fost ales de întreg clerul şi poporul şi pentru că a fost recomandat de autorităţile civile. Cerea şi el să se facă o nouă alegere27. în acest timp, Climent a trimis mai multe scrisori mitropolitului Vichentie, prin care-1 ruga să-l hirotonească arhiereu. Mitropolitul îi răspunde abia la 5 decembrie 1735, arătând că nu ştie dacă la alegere s-a lucrat potrivit obiceiului Bisericii Răsăritene şi pravilei. îi reproşa apoi că nu i s-au adresat lui în chestiunea alegerii şi numirii, ca el să facă propunerea împăratului28. Anul 1736 s-a scurs cu tratative duse cu mitropolitul Vichentie Ioanovici în vederea hirotoniei lui Climent. Dintr-un raport al lui Wallis rezultă că abia în aprilie 1737 a fost trimis la Belgrad împreună cu doi egumeni, cu doi boieri şi cu un funcţionar al administraţiei, Dindar, în vedera hirotoniei. Ea s-a făcut la 12 aprilie 1737. Episcopul Climent a plecat apoi la Sibiu, unde a depus jurământul de fidelitate faţă de împăratul Carol al Vl-lea al Austriei, înaintea generalului-comandant Wallis. Instalarea i s-a făcut de către administraţia din Craiova, deoarece Wallis a interzis episcopului sârb, delegat de mitropolitul Vichentie să 23 Ibidem, p. 117-118 şi anexa 173, p. 330-331. 24 Ibidem, p. 118 şi anexa 172, p. 327-329. 25 Ibidem, p. 118 şi anexa 179, p. 333-335: „Diploma confirmatorium pro Clemente ritus Graeci Orientalis Ecclesiae Abbatae monasterii Bistritza in Episcopum Valachiae Cis-AIutanae Rimnicense electo”. 26 Ibidem, p. 120-121 şi anexa 190, p. 344-345. 27 Ibidem, p. 121 şi anexa 195, p. 352-353. 28 Ibidem, p. 122-123 şi anexa 186, p. 340-341. 73 facă instalarea, ca să intre în Oltenia. Consiliul de Război din Viena a interzis apoi mitropolitului sârb orice amestec în problemele Bisericii româneşti din Oltenia29 30. Episcopul Climent, patriot luminat. Păstorirea sa, începută cu atâtea frământări, a continuat în împrejurări şi mai dramatice. In mai 1736 a început războiul între Rusia şi Turcia, iar în iunie 1737 a declarat război Turciei şi Austria. Războiul a fost însă câştigat de turci. în aceste împrejurări, detaşamentul austriac aflat în Craiova, sub comanda colonelului Salhausen, preşedintele administraţiei, a fost nevoit să părăsească Oltenia, la 27 octombrie 1737. La această dată, se poate spune că a încetat formal şi ocupaţia austriacă în Oltenia. înaintând oştile turceşti şi tătăreşti, au ocupat cea mai mare parte a Olteniei. Episcopul Climent a fost nevoit să-şi părăsească reşedinţa, refugiindu-se în Munţii Lotrului. Acolo, a primit o scrisoare de la domnitorul Constantin Mavrocordat, prin care îl sfătuia să iasă din munţi şi „să se închine” turcilor şi tătarilor, ca astfel să scape ţara de pustiire. Episcopul Climent - deşi sfătuit de autorităţile austriece să treacă în Ardeal - a ascultat de domnul Ţării Româneşti, ieşind, cu mai mulţi egumeni, înaintea paşei care comanda o oaste otomană ce se îndrepta spre Slatina, punându-se sub protecţia acestora. Despre pasul făcut de episcop vorbesc mai multe rapoarte ale autorităţilor austriece, precum şi pomelnicul cel mare al Episcopiei. Astfel, generalul Johan Georg von Lobkowitz, numit comandant al trupelor din Ardeal în locul lui Wallis, se plângea de atitudinea episcopului în trei rapoarte sosite la Viena în cursul lunii decembrie 1737. La 25 decembrie 1737 Consiliul de Război cerea lui Lobkowitz să tragă la răspundere pe episcop, dar acum era prea târziu^0. Pomelnicul cel mare al Episcopiei, prezentând această perioadă a vieţii lui Climent, scria: ,,[...] pentru că stăpânind neamţii aceste cinci judeţe ani 21, când a fost la leat 7246 [1737] sculatu-s-au turcii cu război asupra nemţilor şi i-au bătut şi i-au scos din ţara ac[i]asta şi au ars Episcopia ac[i]asta, sfânta bisearică şi toate casele deîmprejur şi stricâdu-se toate şi surpându-se, i-au venit lucru de pustiire, de istov şi nerămânând loc de locuinţă, au fugit acest părinte peste munte la Lotru, pentru că şi ticăloşii de oameni din partea locului acestuea, câţi scăpase netăeaţi şi nerobiţi, fugise prin munţi şi prin peşteri. Deci, sf[i]nţia sa văzându-şi staulul risipit şi rătăcit, mult plângând şi amărându-se vrea să treacă de acolo în Ardeal. Iar pe acea vreame fiind domn la Bucureşti Constandin Vodă fiul lui Nicolae Vodă Mavrocordat, au scris la acest părinte să iasă din munţi şi să meargă să se închine turcilor şi tătarilor, cari vin să robească acea parte de loc şi să nu rămâie picior de om, şi cu multă groază [ijeşind şi mergând şi închinându-se au potolit zarva şi robia ce vrea să fie, mult folos făcând la toată eparhia sa şi petrecând în mâinile tătarilor şi ale turcilor ani 2, iar la al treilea an făcându-se pace, cinstindu-se şi 29 Ibidem; amănunte la p. 125-130 şi anexa 209, p. 358-359. De această problemă s-a ocupat şi prof. Nikola Gavrilovici din Novi Sad, în art. Cum a fost hirotonit episcopul Climent al Râmnicului de către mitropolitul Vichentie Ioanovici în 1737, în „Analele Societăţii de Limbă Română", Panciova, 1972-1973, nr. 3-4, p. 173-192 + 2 pl. (în sârbeşte). 30 N. Dobrescu, op. cit., p. 133 şi anexele 211, 212, 213 şi 214, p. 359-360. T4 întărindu-se cu ferman împărăteasc al sultanului ce scrie mai sus [Mahmud I, n.n.] şi viindu-şi iară la scaun la Episcopie...”31. Climent făcuse acest pas ca urmare a nemulţumirilor pe care le produsese stăpânirea austriacă din Oltenia în viaţa Bisericii şi a clerului: sistemul fiscal, amestecul fiscului în administrarea averilor mănăstireşti, înlăturarea episcopului de la alegerea egumenilor, neconfirmarea unor drepturi şi altele32. La 15 februarie 1738 episcopul Climent se afla în Craiova, de unde adresa o proclamaţie către clerul, boierii, pârcălabii şi locuitorii din partea de munte a judeţului Vâlcea, îndemnându-i să se supună turcilor şi să nu lase pe soldaţii austrieci şi pe hoţi să le facă tulburări. Le arăta că, nesupunându-se, vor avea şi mai mult de suferit. Din scrisoare, se desprinde grija sa deosebită faţă de păstoriţii săi, punându-şi viaţa în pericol pentru ei. Expunea şi împrejurările în care a trecut de partea turcilor. Socotim potrivit să reproducem câteva fragmente din scrisoare, pentru a ne da seama de patriotismul său luminat, de care a dat dovadă în acele vremuri atât de tulburi. Arăta că s-a dus la paşa în Slatina „spre închinăciune”, ca „să scoatem ticăloasa ţară din robie ce au fost ca toată să robească, după cum veţ[i] fi văzut şi veţ[i] fi şi auzit ce de mulţime de oaste au fost gătită să intre în pământul acesta, ca să robească ticălosul norod şi să stingă pe tot omul. Şi noi de astă toamnă până acum ne-am dat robi şi pătimirăm căt D[u]mnezeu ştie, că doară a scăpa până în primăvară ţara neprimejduită de robie...” In continuare, le arăta că Oltenia era supusă turcilor în afară de judeţul Vâlcea, ai cărui locuitori nu au făcut încă actul supunerii. De aceea, Tos-Paşa din Craiova avea de gând să pornească cu oşti ca „să robească şi să taie şi să stingă pe tot norodul din partea muntelui”. Climent a intervenit pentru ei în două rânduri pe lângă paşă, rugându-1 ca „măcar să mai fie îngăduială până vă vom face ştire, umilindu-mi-să inima pentru amarul şi pieirea voastră”. Expunea apoi necazurile şi suferinţele prin care a trecut în acest timp, rugându-i din nou să-l asculte şi să se închine turcilor, ca să-şi scape satele de pustiire: „Şi de atuncia până acum nu poci să ştiu de câte ori au vrut să mă taie, nice poci şti căte lacrămi şi amar am tras cât D[u]mnezeu ştie; pân[ă] în z[i]ua şi ceasul de acum mă aflu cu viaţă”33. Această lungă scrisoare constituie o dovadă grăitoare cu privire la grija lui faţă de credincioşii pe care-i păstorea, el fiind, aşa cum sublinia predoslovia Cazaniei din 1748, „mijlocitoriu de pace şi îmblânzitoriu de cumpliţi oşteani”34. în tot acest timp, Climent a rămas în Craiova. în urma luptelor pierdute de austrieci şi după îndelungate tratative diplomatice, la 18 septembrie 1739 s-a 31 A. Mironescu, op. cit., p. 258-259. 32 Prezentând situaţia episcopului Climent în aceste triste împrejurări, Nicolae Iorga scria: „Războiul îl apucă îndată şi el, cuprinzând în sine toată nemulţumirea clerului oltean, a boierimii oltene, a ţării oltene îndeobşte împotriva unei cârmuiri de stoarcere şi jignire, deşi în precise şi fine vorbe apusene, se puse sub scutul turcilor. La 1739 întorcându-se la Râmnic el găsea numai ruine, dar, ca mângâiere, stăpânire românească şi ortodoxă” (Istoria Bisericii, II, ed. II, p. 105). 33 C. Giurescu, op. cit., III, doc. 216, p. 315-318. 34 Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul II, Bucureşti, 1905, p. 106 (în continuare: BRV). 75 încheiat pacea de la Belgrad. Turcia redobândea Serbia cu Belgradul, iar Oltenia, care de fapt fusese pierdută de austrieci încă de la sfârşitul anului 1737, a fost realipită la Ţara Românească, aşa cum fusese cu 21 de ani mai înainte. în aceste împrejurări, episcopul Climent a revenit la reşedinţa sa distrusă de la Râmnic, devenind sufragan al Mitropoliei Ungrovalahiei, în fruntea căreia se găsea acum Neofit Cretanul (1738-1753). Activitatea editorială. Deşi episcopul Climent a păstorit într-o perioadă atât de agitată, totuşi, s-au tipărit la Râmnic 16 cărţi fie de ritual, fie de învăţătură creştinească. Este adevărat că majoritatea acestora nu erau altceva decât manuscrise rămase de la marele său înaintaş Damaschin, care tradusese în româneşte cea mai mare parte a cărţilor de slujbă, dar, din cauza restricţiilor ce i s-au impus de către autorităţile austriece, nu le-a putut tipări35. Cu toate acestea, în acţiunea de tipărire a manuscriselor lui Damaschin îşi are şi Climent meritul său, pentru că el a fost cel care a avut iniţiativa, a supravegheat tipărirea şi a suportat cheltuielile de tipar. Cu alte cuvinte, el este cel care a transpus în faptă gândurile şi intenţiile înaintaşului său. Acest lucru a fost subliniat şi de ieromonahul Lavrentie în Predoslovia la Antologhionul din 1737, arătând că la tipărirea acestor cărţi amândoi episcopii şi-au avut partea lor de contribuţie: „unul cu multa dăscălie şi altul cu multa cheltuială”. Climent a ştiut să grupeze în jurul său şi un personal tipografic destoinic: ieromonahul Lavrentie, preotul Mihai Athanasievici (sau Mihai Athanasie Popovici), Dimitrie Pandovici şi alţii. Astfel, sub Climent s-au tipărit următoarele cărţi de slujbă traduse de Damaschin şi rămase în manuscris: Antologhion (1737 şi 1745), Octoih (1742), Psnticostar (1743), Ceaslov (1745), Evanghelie (1746), Psaltire (1746), Apostol (1747), Catavasier (1747), Liturghier (1747) şi Molitvelnic (1747)36. Merită să fie menţionat faptul că majoritatea acestor tipărituri au prefeţe semnate de episcopul Climent, în care, între altele, aprecia şi ostenelile înaintaşului său Damaschin. Celelalte tipărituri sunt mici lucrări de învăţătură sau pastorale adresate clerului şi credincioşilor, scrise de însuşi episcopul Climent. Vom prezenta pe rând toate tipăriturile - cărţi de slujă şi de învăţătură - ieşite de sub teascurile tiparniţei râmnicene în timpul păstoririi sale. încă din primul an al păstoririi sale, deci pe când nu era încă hirotonit arhiereu, tipărea un 1. Antologhion, „ce să zice Floarea cuvintelor...Acum întâi tipărit rumâneşte supt stăpânirea Preaînălţatului Maestat înpărat al Romei Carol al şaselea, fiind d[i]rector ţărîi Ardealului şi Valahiei ecţelenţiia sa grof de Vales. Cu blagoslovenia şi cu toată chieltuiala Presfinţitului şi de Dumnezeu iubitorului chir Climent, episcopul 35Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 59. 36 Cf. Alex. Lăpedatu, Damaschin episcopul şi dascălul, traducătorul cărţilor noastre de ritual. Bucureşti, 1906, p. 13 ş.u.; Mihail Regleanu, Contribuţii la cunoaşterea episcopului de Râmnic Damaschin, în „Hrisovul”, I, 1941, p. 442-449; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare române, în MO, an. XII, 1960, nr. 9-12, p. 641. 7fi Râmnicului. Şi s-au tipărit în sfânta Episcopie a Râmnicului la anul de la facerea lumii 7245, iară de la naşterea lui Hs. 1737, întâia zi a lui august. De Dimitrie Pandovici tipograful” (4 file nenumerotate + 650 de file numerotate)37. Are o prefaţă semnată de ieromonahul Lavrentie din Mănăstirea Hurezi, diortositorul cărţii, dedicată nou-alesului episcop Climent. Lavrentie, care a diortosit majoritatea cărţilor tipărite sub Climent, se socotea „ca fiiu sufletesc al Prea Sfinţiei Tale şi al mieu stăpân”. Lucrul este uşor de înţeles, dacă ne gândim că amândoi erau din aceeaşi Mănăstire Hurezi. Arăta că tipărirea s-a făcut „dintru a Prea Sfinţiei Sale cheltuială spre folosul cel de obşte”. Activitatea tipografică la Râmnic s-a reluat abia peste cinci ani, adică în 1742, lucru explicabil, dacă ţinem seama că în 1739, la revenirea lui Climent la Râmnic, totul era distrus. în 1742 el a reuşit să pună sub tipar o altă carte rămasă de la Damaschin, şi anume un 2. Octoih... „Acum într-acest chip tipărit rumâneşte întru a doao domnie a prealuminatului nostru domn Io Mihai Racoviţă voevod, cu blagoslovenia a Preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Neofit. Şi cu toată cheltuiala sfinţiei sale de Dumnezeu iubitorului chir Climent episcopul Râm[nicului]. în sfânta Episcopie a Râmnicului, l[eat] 7251 [1742]...” (4 file nenumerotate + 253 + 124 file numeroate)38. Predoslovia era semnată tot de ieromonahul Lavrentie, care, în partea finală, amintea şi de ostenelile misionare şi culturale ale lui Climent: „Lăuda-voi dar multa răbdare a sudalmelor şi suferirea jafurilor şi a primejdiilor şi răpirea oşteanilor agareani [turci şi tătari - n.n] şi tranzilvăneani [austrieci, n.n.] ce au pătimit în vreamea răzmiriţii în 3 ani prea cinstitul părinte şi iubiloriul de Dumnezeu episcop al Râmnicului chir Climent. Aşijderea şi multa râvnă şi purtare de grijă ce are şi pănă acum pentru toată eparhiia sfmţiee sale, au dat în tipar cu a sa chieltuială aciastă carte a Octoihului, întru carea se află tainele ceale mai înnalte ale legii noastre, pentru ca să poată şi ciata preoţilor şi copiii creştinilor cari se nevoesc la învăţătura cărţii, să o câştige pre lesne şi să o cetească, nu numai în şcoale, ci mai ales în sfintele bisearici, spre lauda lui Dumnezeu”39. 3. Penticostarion...\143 (3 file nenumerotate, 257 de file numerotate)40. Are o predoslovie semnată de episcopul Climent, adresată domnitorului Mihai 1 Racoviţă, în care se arăta datoria creştinilor de a cinsti autoritatea de stat, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi. Sublinia apoi însemnătatea Penticostarului pentru Biserica creştină, întrucât, prin imnurile sale, el preamăreşte cel mai de seamă praznic al creştinătăţii, învierea Domnului. j7 BRV, II, p. 52-53; Aurelian Sacerdoţeanu, Tipografia Episcopiei Râmnicului (1705-1825), în MO, an. XII, 1960, nr. 5-6, p. 319-320. 38 BRV, II, p. 62-64; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 320. Precizăm că toate celelalte tipărituri menţionează numele domnului ţării şi că s-au tipărit cu „blagoslovenia Preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei”. De asemenea, pe fiecare foaie de titlu se arăta că s-au tipărit „cu toată cheltuiala iubitorului de Dumnezeu chir Climent episcopul Râmnicului”. 39 BRV, II, p. 63. 40 lbidem, p. 73-76; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 320-321. TT 4. Antologhion...\l45 (4 file nenumerotate + peste 554 de file numerotate)41. Are două predoslovii. Prima era a episcopului Climent, adresată noului domn Constantin Mavrocordat, prin care aducea laude pentru grija care o arăta Bisericii şi poporului, menţionând şi faptul că s-a folosit traducerea lui Damaschin. A doua predoslovie era adresată de ieromonahul Lavrentie cititorilor. 5. Ceaslov... 1745 (8 + 492 de file)42. Are o Predoslovie către pravoslavnicii cititori, semnată de episcopul Climent, în care explica cele şapte laude: Polunoşniţa, Utrenia, Ceasul 1, Ceasul 3, Ceasul 6, Ceasul 9 şi Vecernia, arătând cum s-au format din orele de rugăciune ale Vechiului Testament, la care s-au adăugat diferite cântări şi rugăciuni. 6. Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie... 1746 (4 + 164 de file)43. Predoslovia îi aparţinea tot lui Climent, fiind adresată domnitorului Constantin Mavrocordat. Se ocupa, în general, de Sfânta Evanghelie, explicând şi simbolurile celor patru evanghelişti. Evidenţia râvna lui Constantin-Vodă în privinţa tipăririi cărţilor. 7. Psaltirea proorocului şi împăratului David.... 1746 (1 + 437 de file)44. 8. Acatist, 1746 sau 1747, din care nu se cunosc exemplare complete45. 9. Apostol...\141 (4+ 256 de file)46. începea cu o predoslovie a episcopului Climent către Constantin Mavrocordat, în care-i aprecia râvna depusă în slujba Bisericii şi a poporului, facându-i şi urări de sănătate şi domnie rodnică. 10. Catavasiiariu... 1747(1+56+ 160 de file)47. Primele 28 de file erau tipărite în greacă, cu caractere chirilice, f. 29-56 în slavonă şi îndrumările tipiconale în română, iar partea a doua era în întregime în română. 11. Sfintele şi dumnezeeştile Liturghii... 1747 (2 file nenumerotate + 277 de file)48. 12. Molitvelnic...\141 (4 file nenumerotate + peste 252 de file numerotate)49. 13. Cazanii... 1748 (3 + 200 + 110 file numerotate). Este o retipărire a Cazaniei lui Varlaam al Moldovei, la care s-a adăugat şi o cazanie pentru 24 noiembrie, când se face prăznuirea Sfântului Clement Romanul, precum şi câteva dintre cazaniile de la Govora -Dealu, din 1644, şi din Chiriacodromionul de laBălgrad (Alba-Iulia), din 169950. 41 BRV. II, p. 80-83; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 321. 42 BRV, IV, 1936, p. 241, 242; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 321. 43 BRV, II, p. 88-92; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 322. 44 BRV, II, p. 94 şi IV, p. 242; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 322. 45 BRV, IV, p. 57-58 şi 67-68. 46 Ibidem, II, p. 94-96; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 323. 47 BRV, II, p. 96-98 şi IV, p. 242-243; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 323. 48 BRV., II, p. 99; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 323-324. 49 BRV, II, p. 101-102; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 324. 50 BRV, II, p. 105-107; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 324-325. Cf. şi Ierom. Nestor Vomicescu, Cazaniile noastre, în MMS, an. XXXVII, 1961, nr. 3-4, p. 193, nota 35; Atanasie Popa, Cazania lui Varlaam, Timişoara, 1944, p. 111-117. 78 Predoslovia era scrisă în cinstea lui Climent, care tocmai în timpul tipăririi se retrăsese din scaunul episcopal. Sublinia strădaniile depuse, în cursul păstoriei, între care şi tipărirea de cărţi. în partea ultimă amintea de retragerea sa din scaun, îndemnând pe cititori să primească „cu drag şi această mai de pre urmă a lui carte ca şi cealelalte, ce mai nainte de cât aciasta s-au făcut şi o cetiţi cu mulţămită, rugând pre Dumnezeu neîncetat pentru spăseniia Sfinţiei sale...”. Probabil, autorul predosloviei era tot ieromonahul Lavrentie, care, de altfel, a purtat şi grija diortosirii. în afară de aceste cărţi de slujbă şi de Cazanie, sub episcopul Climent s-au tipărit şi câteva lucrări mai mărunte, unele scrise de el însuşi. Le consemnăm şi pe acestea: 14. Rugăciuni pentru dobitoacele bolnave, 1744, 8 file. Nu are titlu, dar dintr-o însemnare de la sfârşit aflăm că s-a tradus din slavoneşte în româneşte „de cuviosul dascăl chir Leontie ieromonahul Tismenii”51. 15. Capete de poruncă la toată ceata besericească pentru ca să păzească fieştecare din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoriia hotarului său. Acum întâi tipărite, în zilele preaînălţatului domn a toată Ţara Rumânească Io Mihai Racoviţă Voevod. în Sfânta Episcopie a Râm[nicului], la leat 7251 [1743]. De popa Mihai Athanasievici tipograful”. Are 32 de pagini, cu câte 19 rânduri pe pagină. Un exemplar original din această broşură - după care am redat titlul - se păstrează în Biblioteca Mitropoliei din Sibiu52. Biblioteca Academiei Române are numai o copie fotografică (CVR 215 A), reprodusă după un exemplar incomplet, păstrat în Biblioteca Universitară din Cluj (are însă şi două file care nu există în exemplarul de la Sibiu). Dar, din cauza lipsei foii de titlu, autorii Bibliografiei româneşti vechi au consemnat-o sub numele de învăţături în postul mare, Râmnic, 1737-174953. în realitate, această broşură are două părţi: prima cuprinde „capetele de poruncă” (f. 1-5), iar a doua este o pastorală către cler şi popor la începutul postului mare (vom analiza cuprinsul ei în capitolul următor). 16. învăţătură bisericească pe scurt pentru şapte taine...kcum a treia oară în Episcopia Râmnicului mai pe scurt tipărit... 1746, 30 de file54. în Biblioteca Mitropoliei din Sibiu se păstrează şi un rezumat al acestei cărţi, tipărit în 1747, care poartă titlul întrebări şi răspunsuri pentru şapte taini ale sf[i]ntei Besearici şi ceale zeace porunci. Şi pentru credinţa legii şi în ce Dumnezeu creadem. Şi pentru 7 daruri şi pentru 3 fapte bune ale b[o]gosloviei şi Despre cărţile de ritual tipărite sub episcopul Climent vezi şi: Barbu Teodorescu, Circulaţia vechii cărţi bisericeşti. Contribuţie la un catalog cumulativ. în BOR, an. LXXIX, 1961, nr. 1-2, p. 179-184. 51 BRV, IV, p. 56; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 321. 52 Vezi Ioan N. Beju, Tipăriturile româneşti vechi necunoscute, în „Mitropolia Ardealului”, an. IX, 1964, nr. 1-2, p. 65-68. 53 BRV, IV, p. 54; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 320. 54 BRV, II, p. 92-93 şi IV, p. 242; A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 322. Are şi o prefaţă semnată de Climent, care, după BRV ar fi o reproducere a prefeţei semnate de Damaschin în ediţia de la 1724 a învăţăturii pentru cele 7 Taine. Probabil că întreaga lucrare este o reeditare a celei din 1724. 70 pentru 4 bunătăţi ale sufletului şi pentru 7 păcate de moarte. Şi pentru 12 roduri ale m[i]l[o]steniei. Şi pentru diiate la vreamea morţii. Şi pentru nunţi spre folosul şi lesnele preoţilor. Acum într-acest chip întâi tipărite în zilele luminatului domn Io Constantin Nicolae Voevod. în Episcopia Râmnicului. La anul de la Hs. 1747. De popa Mihai Athanasie Popovici55. Are 12 file nenumerotate, cu câte 23 de rânduri pe pagină (vom arăta cuprinsul ei în capitolul următor). Din toate acestea, se desprinde constatarea că în timpul păstoririi lui Climent s-a desfăşurat o intensă activitate tipografică, venind prin aceasta în ajutorul preoţilor, care trebuia să corespundă cât mai mult misiunii lor. Trebuie să mai notăm aici că din dispoziţia lui Climent s-au copiat şi câteva manuscrise. Astfel, în 1736, un „Serafim monahul din Câmpulung” copia „din preacinstită porunca” episcopului Climent, un manuscris cuprinzând Cuvinte ale Sf. Simeon al Thessalonicului56. Manuscrisul său a fost copiat apoi de Ilarion, proegumenul Bistriţei57, iar între 1 iunie şi 1 septembrie 1737 de Radu Logofeţelul, „din porunca şi cu toată cheltuiala episcopului”58. Episcopul Climent, păstor de suflete. Relatasem mai sus că s-a îngrijit de tipărirea unor cărţi de învăţătură şi pastorale adresate preoţilor în vederea luminării lor. în această privinţă el a fost un vrednic continuator al lui Antim Ivireanul, care, de asemenea, a purtat o grijă deosebită preoţimii. S-a simţit îndatorat să tipărească astfel de lucrări - după cum mărturisea el însuşi -, deoarece preoţimea nu avea pregătirea necesară unui păstor de suflete şi câteodată nici o purtare morală corespunzătoare. Din aceste motive, a tipărit în 1743 lucrarea intitulată Capete de puruncâ, cu pastorala la începutul postului. Prima parte a lucrării cuprindea 12 porunci adresate preoţilor privitoare la îndeplinirea slujbei lor. De notat că multe dintre ele erau asemănătoare - uneori aproape identice - cu cele cuprinse în lucrarea lui Antim Ivireanul Capete de poruncă la toată ceata besericească, Târgovişte, 1714 (vezi Antim Ivireanul, Opere. Ed. de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 388-390). Vom reda mai jos -în rezumat - cuprinsul celor 12 porunci, din care reiese şi starea culturală şi morală a preoţimii oltene în acele vremuri. 1. Să cerceteze mereu biserica „făcând rânduitele slujbe, cu toată socotinţa şi silinţa şi făcând sf[â]nta Liturghie cu inima umilită” (text asemănător cu primul punct din Capetele de poruncă ale lui Antim). 2. Să aibă o purtare morală corespunzătoare: „... blânzi, înţelepţi, postitori, treazi, înfrânaţi, să nu fiţ[i] uşamici, nici grăitori de cuvinte de ruşine, nici nebuni, nici mândri, nici trufaşi, nici mincinoşi, neiubitori de ospeaţe, nici lacomi...cărţi ereticeşti să nu cetiţi oamenilor; fiii voştri să-i învăţaţi a umbla în căi bune fără de ponosluire”. 55 Ioan I. Beju, op. cit., p. 68-70. 56 G. Ştrempel, op. cit., p. 210-212. 57 Ibidem, p. 110-112. 58 Ibidem, p. 193-194. 80 1 3. Să ţină biserica în curăţenie, îndeosebi altarul. Se termină cu îndemnul: „şi în ce zi veţi sluji sf[â]nta Liturghie, să vă păziţi a nu avea vrajbă cu nimenea, ca să nu fugă de la voi D[u]hul Sfţânjt”. 4. Ii îndemna să nu scurteze „ceva din slujbă şi cetanii”. 5. Să cerceteze chiar şi nechemaţi pe cei săraci şi pe văduvele sărace „ce bolesc şi mor sau nasc”. 6. Să asculte de arhiereul locului şi să nu îndeplinească slujba duhovniciei ,,fâr[ă] de cartea arhiereului vostru”. 7. Să nu se amestece în lucruri lumeşti: mărturii mincinoase, jurăminte, chezăşii, negustorii şi altele, căci „aduc scandelă la norod” (text asemănător cu porunca a cincea a lui Antim). 8. Cei care se vor hirotoni necanonic la Vidin sau în alte părţi „se vor pune la bir în rândul ţăranilor şi se va pedepsi ca un fur de sfinte” (Antim prevedea - în porunca a şasea - aceeaşi pedeapsă pentru cei care voiau să se hirotonească prin simonie sau prin intervenţia vreunui boier). 9. Preoţii şi diaconii care vor umbla prin cârciume şi beţi se vor „lipsi de tot darul preoţiei şi se va pune în rândul ţăranilor la bir” (dispoziţie identică cu porunca a şaptea a lui Antim). 10. Interzicea preoţilor şi familiilor lor să vândă vin pe la casele lor, urmând ca „cel ce va face acest lucru necuvincios şi far[ă] leage se va lipsi de tot darul preoţiei şi să va da în rânduiala ţăranilor” (aproape identică cu porunca a noua a lui Antim). 11. Interzicea preoţilor să-şi părăsească parohia „fără de carte de mărturiseală de la arhiereul său” (aproape identică cu porunca a zecea a lui Antim). 12. Da îndemnul final ca fiecare preot „să socotească cu deadinsul şi să păzească învăţătura noastră ce am scris întru aceste 12 porunci”. Partea a doua a lucrării, o Pastorală la începutul postului mare, era adresată „tuturor celor ce vă aflaţi în Eparhiia smereniei noastre, cuvioşilor igumeni, cuciamicilor preoţi, cinstiţilor boeari, dumneavoastră neguţătorilor şi ceilalţi bl[a]gosloviţi creştini, întru D[u]hul Sfânt iubiţi fii ai smereniei noastre...”. Tuturor acestora le dădea îndemnul: „Să ne nevoim să ne curăţim prin post, prin spovedanie şi prin pocăinţă, ca să nu ne lipsim de binele ceresc şi pământesc”. Recomanda ca exemple de postire pe Mântuitorul, pe Moise, pe Daniil şi pe cei trei tineri, pe niniviteni (în urma predicii lui Iona), pe Estera. Urmau apoi îndemnuri de a se feri de patimile trupeşti şi sufleteşti şi „să ne împărtăşim cu Hristos prin post, prin ispovedanie, prin pocăinţă”. Iar în continuare scria: „Că nici înger, nici om ne-au răscumpărat pe noi din robiia diavolului, far[ă] decât D[o]mnul nostru Is. Hs. ş-au vărsat sângele din robiia diavolului: deci să nu ne arătăm nemulţumitori cătră el, lăsând sf[i]ntele poruncile lui şi urmând faptele întunearecului, să nu-1 scârbim pe el prin viiaţa noastră cea necuvincioasă, ci să postim postul acesta de 40 de zile, care post şi cel fără de păcat, D[o]mnul Is. Hs. l-au postit, lăsându-ne noao pildă: ca să ne pocăim de toate păcatele şi răotăţile noastre, că mare bucurie se face în ceriu pentru un păcătos ce se pocăieşte”. în 81 încheiere poruncea preoţilor să citească acest cuvânt de învăţătură în toate bisericile şi să dea credincioşilor îndemnuri şi îndrumări cum trebuie să postească. Arătam mai sus că în 1747 a apărut o mică broşură cu titlul întrebări şi răspunsuri pentru şapte taini, adresată „cucernicilor preoţi şi diaconi din toată Eparhiia smereniei noastre”. în cuvântul înainte le arăta că, întrucât domnitorul Constantin Mavrocordat „au mântuit toată ciata preoţească de sarcina dărilor”, se cuvine ca şi ei să-şi îndeplinească cu toată vrednicia slujirea preoţească. Constata că au prea puţine cunoştinţe teologice, fapt pentru care a şi primit observaţii de la domnitor, subliniind că „la divanuri înaintea Măriei Sale Vodă sunteţi foarte isteţi şi răspunzători...iară dacă vă întreabă Măria Sa Vodă sau altcineva din boieri sau din alte obrază pentru leage, voi sunteţi foarte smeriţi şi tăcuţi şi nu ştiţi da un răspuns...” Tocmai din aceste motive a şi dat la tipar broşura respectivă. Urma apoi un mic catehism, sub formă de întrebări şi răspunsuri, despre Sfintele Taine (p. 3-5v) şi celelalte învăţături menţionate în foaia de titlu, pe care doar le înşiră uneori. Este un catehism cu totul sumar, desigur, rezumat de episcopul Climent după ediţiile anterioare ale lucrării cu acelaşi titlu. Iată două exemple de întrebări şi răspunsuri. „î. Ce iaste ipostasul? R. Feaţă de-o fiinţă, chipul şi fiinţa Tatălui, iară feaţele grăim, întru D[u]mnezeu far[ă] de trup şi neschimbat. î. Ce iaste osibirea a toate aceaste trei ipostasuri şi ce iaste obştirea? R. Deosebi dar iaste Tatăl nenăscut şi Fiiul născut, iară D[u]hul Sfjajnt purcezătoriu din Tatăl, iară obştirea lor iaste d[u]mnezeirea şi împărăţia” (f. 8). La sfârşit, prezenta un model de testament („izvodul vieţii”) şi un altul („izvod”) de foaie de zestre (după Capetele de poruncă ale lui Antim). O însemnare finală arăta că osteneala diortosirii i-a revenit tot ieromonahului Lavrentie. La 25 iunie episcopul Climent adresa „cucernicilor preoţi şi diaconi cari vă aflaţi în Eparhiia smereniei noastre” o nouă Pastorală, în legătură cu sărbătorile care trebuie ţinute59. între altele, scria: „Să [ci] să nu cinstiţi sfinţii precum fâcea[u] elinii închinători la idoli, cu jocuri şi cu hore pe la capişte, ci să-i cinstiţi cu slujbele şi cu paza sfintelor biserici şi cu prinoase şi cu prescuri şi cu lumânări şi cu alte faceri de bine la cei lipsiţi, iar nu numai cu şederea şi încetarea lucrului, că aceea ce fel de sărbătoare este?...” Este adevărat că el recomanda un număr exagerat de sărbători care trebuia respectate, înşirând peste 50, în afară de duminici. în continuare, dezvinovăţea pe preoţi de unele din acuzele care le erau aduse de mireni, arătând că „[...] aceştia sunt cei ce vă dau blagosloveniile, aceştia sunt cei ce vă sfinţesc, aceştia sunt cei ce vă nasc a doua oară în baia sfântului Botez, aceştia vă pecetluiesc cu darul Sfântului Duh, aceştia sparg zapisul păcatelor voastre, aceştia vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceştia vă fac părtaşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Aceştia sunt cei ce vă folosesc cu rugăciunile lor la boalele voastre, la nevoile voastre, în viaţă, la moarte şi după moarte. Şi nu vedeţi atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, atâtea daruri ce vă împart. Nu mai vă uitaţi cu 59 C. E(rbiceanu), Enciclica lui Climent episcop al Râmnicului, în BOR, an. XVIII, 1894-1895, nr.2,p. 123—129 (reprodusă după revista „Menirea preotului”, Râmnicu-Vâlcea, nr. 2,15 martie 1895). 82 atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele lor, ce au ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuiesc în lume...” Deci episcopul Climent nu a neglijat nici îndatorirea de a da învăţături preoţilor şi îndemnuri de viaţă creştinească păstoriţilor săi. Ctitor de lăcaşuri sfinte. Personalitatea episcopului Climent se conturează şi mai puternic dacă cercetăm şi bisericile ctitorite de el şi rudele sale în numeroase sate de pe valea Otăsăului, cele mai multe dintre ele fiind şi azi lăcaşuri de închinare pentru credincioşii din acele sate. 1. Catedrala episcopală din Râmnic. Am arătat mai sus că în timpul războiului turco-austriac biserica episcopală ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea, sub episcopul Mihail, precum şi reşedinţa şi clădirile anexe, au fost arse şi distruse. De aceea, prima grijă a lui Climent, după reîntoarcerea la Râmnic, a fost aceea de a reface catedrala episcopală, cu hramul Sfântul Nicolae, clopotniţa şi celelalte clădiri. Pomelnicul cel mare al Episcopiei, consemnând zidirea noului lăcaş, scria: „[...] şi viindu-şi iar la scaun la Episcopie, au prefăcut şi au înălţat bisearica ac[i]asta, facându-o cu turle, că mai nainte a fost dreaptă, şi împodobind-o şi cu zugrăveale precum să veade, facut-a şi clopotniţa şi casele împrejur”60. Noua catedrală se va fi ridicat cu banii Episcopiei, din danii de la diferiţi credincioşi, dar* şi din banii episcopului Climent, care a depus toată osteneala pentru construirea noului locaş de închinare. Biserica lui Climent a dăinuit peste o sută de ani. în 1847 a fost demolată, iar după ce a fost ales în fruntea eparhiei Sfântul Calinic de la Cernica (1850), s-a început zidirea actualei catedrale episcopale, terminată în 1856. Pisania acesteia aminteşte şi de biserica lui Climent: „[...] dar la anul 7243 [1735], în vremea războiului turcilor cu nemţii, arzând, s-a făcut a doua oară de părintele Climent episcopul...61” 2. Bolniţa Episcopiei, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost ridicată din temelie de episcopul Climent, fiind terminată în anul 1745. Biserica-bolniţă există şi azi în incinta Episcopiei Râmnicului, fiind în stare foarte bună. Ea s-a zidit - după cum arată un document - „spre odihna şi îngroparea răposaţilor slujitori ai acestei sf[i]nte Ep[i]scopii, ieromonaşilor şi monaşilor, împreună şi a altor poslujnici câţi să vor întâmpla a-ş[i] da obştească datorie, slujind sf[i]ntei Ep[i]scopii”. La ridicarea ei a fost ajutat şi de „cuviosul între ieromonaşi chir Theodor, care fiind călugărit aici la sfţâ]nta ep[i]scopie au adaos cu ce au putut la această sf[â]ntă bolniţă şi au dat viia lui de la Mal, cu pimniţă şi casele de piatră şi cu pometul şi cu livezile dinprejur”62. 60 A. Mironescu, op. cit., p. 180. 61 Viaţa bisericescă în Oltenia, p. 672. Bibliografie mai detaliată la Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. Ţara Românească, voi. II, Craiova, 1970, p. 540-542. 62 A. Mironescu, op. cit., p. 183—184; Viaţa bisericească în Oltenia, p. 672-673. 83 Inscripţia de deasupra uşii de intrare pomenea drept ctitor numai pe episcop: Adastă sfântă şi dumnezeiască biserică ce să chiamă bolniţă, întru carea să cinsteşte şi să prăznueşte Adormirea Preasf[in]tei Născătoare de Dumnezeu şi p[u]r[u]rea Fecioarei Măriei, iaste zidită di[n] temeliia ei prin osteneala şi cu toată cheltuiala Preasf[in]ţii sale chir Climent ep[i]scop, precum şi besearica cea mare iarăş[i] de Sf[in]ţ[ia] Sa s-au înălţat şi cu zugrăvele s-au împodobit, în zilele Mării Sale Io Costandin Nicolae Voevod, ispravnic fiind Spiridon monah chelar, Ocftombrie] 20, 7254 (1745)”63. Pe peretele de miazăzi al pronaosului se vede chipul episcopului-ctitor, înveşmântat în mantie arhierească, cu cârjă în mână, iar pe cap cu potcap şi camilafcă64. 3. Schitul Pietrarii de Jos, cu hramul Bunavestire. Am menţionat că episcopul Climent era orginar din satul Pietrarii de Jos. Aici a ridicat el, în anii 1742-1744, un schit, chiar pe moşia părinţilor săi. împreună cu el au ctitorit schitul şi fraţii lui: Mihul din Pietrari - călugărit înainte de moarte, sub numele de Macarie ieromonahul - şi Simion Vătăşelul din Pietrari. Pisania, săpată în piatră deasupra intrării, are următorul cuprins: „Această sf[â]ntă şi d[u]mnezeiască biserică, întru carea să cinsteaşte şi să prăznuiaşte bl[a]goveşteniile Preasfţinjtei de D[u]mnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Măriei, carea den temelia ei iaste zidită din bun gândul şi cu toată cheltuiala părintelui chir Climent, episcopul Râmnicului Noul Severin, în zilele prealuminatului domn Io Mihai Racoviţă Voevod, la curgerea anilor 7250 (1742), la luna lui apr[ilie] 26, ispravnic fiind chir Ilarian proig[umen] Bistriţ[ei]’\ Biserica este construită din piatră şi cărămidă, în formă de navă, fără turlă, acoperită azi cu şiţă, în faţă având un pridvor deschis pe toate laturile. A fost împodobită cu zugrăveli foarte reuşite, fiind terminată cu totul în 1744, cum arată o lungă pisanie din pronaos deasupra intrării”: „[...] şi au sfârşit de tot lucrul acestă sfţâjntă besearică în zilele prealuminatului domn Ioan Constandin Nicolae Voevod, în anul 7253 [1744] la octonvrie dni [ziua] 20. Zugravii popa Gheorghe i braţ ego Andrei i Danciul Filip 1744”. Se mai văd şi azi chipul episcopului Climent, înveşmântat în mantie, în dreapta intrării, în pronaos, precum şi al ieromonahului Macarie, al lui Simion Vătăşelul şi ai unor membri ai familiilor acestora, în stânga intrării. în partea dreaptă a pronaosului se află piatra de mormânt a preotului Mihu (Macarie), răposat la 23 martie 1743. Episcopul Climent a înzestrat schitul cu toate cărţile şi odoarele necesare, dăruindu-i şi partea sa de moştenire. în 1743 l-a închinat Mănăstirii Bistriţa, dar la 24 martie 1747 a anulat acel aşezământ, închinându-şi ctitoria Episcopiei, cu dorinţa ca preoţii slujitori să se rânduiască din neamul său din Pietrari. Ctitoria lui Climent se menţine şi azi în stare foarte bună, servind câ biserică-filială în parohia Pietrari-Bârlog. în apropierea ei se mai văd ruinele fostei sale case65. 63 Inscripţia la: G. Enăceanu, op. cit., p.154; A. Mironescu, op. cit., p. 185; N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, voi. II, Bucureşti, 1908, p. 321; Viaţa bisericească în Oltenia, p. 673. 64 A. Mironescu, op. cit., p. 185; chipul său din bolniţă este reprodus la p. 139. 65 Despre Schitul Pietrari vezi: ibidem, p. 402—406; Virgil N. Drăghiceanu, Monumentele Olteniei, în „Bul. Com. Mon. Ist.”, XXVI, 1933, p. 52-53; Ion Donat, Fundaţiunile religioase ale 84 4. Schitul Pătrunsa, cu hramul Cuvioasa Paraschiva. Este aşezat la poalele muntelui Buila, Ia 7 km de comuna Bărbăteşti. Tradiţia spune că a fost construit de episcopul Climent pe locul unde l-a născut mama sa, fugită din cauza turcilor. I-a dat hramul Cuvioasa Paraschiva, în amintirea mamei sale, care purta acelaşi nume. Fiind distrus prin căderea unei stânci din munte, a fost refăcut de postelnicul Dumitru, protopopul Pietraru şi postelnicul Ioan Bărbătescu - probabil urmaşi ai episcopului -, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Rămas în părăsire pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, a fost readus la viaţă, prin 1934-1935, de monahul Veniamin Grigorescu. Se păstrează în stare bună, fiind construit din lemn şi acoperit cu şită66. 5. Schitul Colnic, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Se află în comuna Frânceşti, satul Desrobiţi, nu departe de mănăstirile Surpatele şi Dintr-un Lemn. Poartă acest nume pentru că este aşezat pe o colină rotundă (colnic). A fost ridicat în 1752 de către episcopul Climent şi unele rude, căci satul său natal este situat la numai 10 km de această nouă ctitorie a sa. Este de dimensiuni reduse (14,50 x 5,70 m), construit din piatră şi cărămidă, cu un pridvor în faţă, fără turlă, cu acoperişul din şiţă. A fost împodobit cu frumoase picturi în frescă (unele şi în exterior). Pe peretele de apus al pronaosului, în dreapta uşii de intrare, este pictat episcopul Climent în mantie arhierească, ţinând în mână, împreună cu nepotul său, protopopul Nicolae, tabloul votiv al bisericii, cu inscripţia: „Climent episcop al Râmnicului şi ctitor al acestei biserici”. Alături este zugrăvit preotul Răducan, iar în stânga uşii de intrare: „popa Nicolae protopop, nepotul episcopului Climent”, soţia sa, fiul lor Mânu şi alţi trei copii ai lor. Pe pereţii de miazăzi şi miazănoapte sunt zugrăviţi alţi preoţi-ctitori cu familiile lor. Pictura a fost bine lucrată de zugravii Grigore, Ioan, Dimitrie şi Mihail, ale căror nume sunt scrise la proscomidier. Bisericii i s-au făcut reparaţii în secolul al XlX-lea, fiind în stare bună. Serveşte şi azi ca biserică de mir în parohia Mănăstireni67. 6. Biserica din Bodeşti, cu hramul Intrarea în biserică. Se află în comuna Bodeşti, satul Drăgăneşti. A fost construită de episcopul Climent şi de unii nepoţi ai săi, cum arată pisania de deasupra uşii de intrare: „Această sfă[n]tă şi d[u]mnezeiască besearică întru carea să cinsteaşte hramul Vovedeniia Prea Sf[i]ntei de D[u]mnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Măriei, carea din temelie iaste zidită din bun gândul şi cu toată Olteniei, Craiova, 1937, p. 64-65. Cel mai complet studiu - cu redarea corectă a tuturor inscripţiilor (după care le-am luat şi noi) - este al lui P. Ş. Năsturel, Fostul schit Bunavestire din Pietrarii de Jos, în MO, an. VII, 1955, nr. 3-4, p. 206-210. Unele informaţii le-am primit de la pr. Ioan Tuţu de la parohia Stoeneşti-Bârlog, în 1964. 66 Marele Dicţionar geografic al României, IV, Bucureşti, 1901, p. 662; Ziarul „Cuvântul adevărului”, Râmnicu-Vâlcea, an. III, nr. 14 din 1 nov. 1904; Meletie Răuţu, Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, 1908, p. 103 şi 107; I. Donat, op. cit.,p. 64; Viaţa bisericească în Mitropolia Olteniei, p. 852. 67 M. Răuţu, op. cit., p. 105; preotul I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din jud. Vâlcea, Craiova, 1941, p. 82. Informaţii amănunţite am primit de la pr. Ioan Mutuligă de la parohia Mănăstireni, în 1964. 85 cheltuiala Sf[inţiei sale] părintelui chir Climent ep[iscopul] Râm[nicului], dinpreună cu nepoţi [i] prea sfinţitului] Păr[inte] chir Antonie arhimandrit, egumen Bistriţ[ei], şi cu părintele chir Ilarion, arhim. proegumen Bistriţei şi cu popa Mihul, nepot prea sfinţitului] pă[rinte] epis[cop] şi cu popa Niculafe], fratele proeg[umenului], ş[i] popa Grigore, în zilele prealuminatului domn Io Grigorie V[oie]v[od], leat 7258 [1749], m[eseaţ]ea oct[ombrie] 28”. Biserica este construită din piatră şi cărămidă, în formă de navă, fără turle, acoperită cu şiţă, împodobită cu picturi. Episcopul ctitor este zugrăvit în pronaos, deasupra uşii de intrare, împreună cu nepoţii săi care l-au ajutat să ridice biserica. Se menţine în stare bună - după unele reparaţii mai târzii -, servind şi azi ca biserică parohială în Bodeşti68. 7. Biserica din Bărbăteşti, cătunul Vătăşeşti, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Este construită din piatră şi cărămidă. în interior sunt pictaţi episcopul Climent, vătaful Ştefan cu soţia sa Ilinca şi alţii. Slujeşte şi azi ca lăcaş de închinare în acest sat69. 8. Biserica din Goranu, lângă Râmnicu-Vâlcea Episcopul Climent a ctitorit şi în acest sat o biserică cu hramul Sfinţii Voevozi, care mai târziu a primit şi un al doilea hram, Sfântul Nicolae. A fost construită din piatră şi cărămidă, fără turlă, acoperită cu şiţă. Fusese zugrăvită în timpul construirii, apoi zugrăvită din nou în anul 1857. Din 1907 a fost închisă, iar de atunci s-a ruinat şi s-a distrus mereu, mai ales în timpul ocupaţiei germane din 1916. Azi n-au mai rămas din ea decât zidurile laterale, cu adânci crăpături în ele70. După unii cercetători, chiar şi biserica din Budeşti, în apropiere de Râmnicu-Vâlcea, ar fi tot o ctitorie a episcopului Climent, pictată prin 1787 de Matei Zugravul'1. O catagrafie a Eparhiei Râmnicului din 1840 consemna o biserică din lemn, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, în Pietrarii de Sus, cătunul Moteşti, care ar fi ctitorită tot de episcopul Climent şi moşnenii satului, deşi arată că s-a zidit în anul 1662, ceea ce este o greşeală evidentă. Aceeaşi catagrafie consemnează o biserică de lemn, cu hramul Sfântul Nicolae, în satul Bârzeşti, comuna Bodeşti, „făcută de Prea Sfinţia Sa Părintele Episcop Climent, popa Ion Bodescu, Gligore Bârzescu, Tudor Bârzescu, Radu Bârzescu şi Vasile Bârzescu la anul 1742, octombrie 15”72. 68 Ghenadie al Râmnicului, Vizite canonice însoţite de note istorico-arheologice, Bucureşti, 1892, p. 33-34; Marele dicţionar geografic, I, p. 489; I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate, p. 34; Viaţa bisericească în Mitropolia Olteniei, p. 695. Informaţii şi de la pr. Gh. Drăgănescu de la parohia Bodeşti I, în 1964. 69 „Cuvântul adevărului”, an. III, Râmnicu-Vâlcea, nr. 14 din 1 nov. 1904, p. 147; A. Mironescu, op. cit., p. 137; I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate, p. 35. 70 Pr. Dominic N. Ionescu, Schituri şi biserici de sat, Bucureşti, 1931, p. 54-56, şi informaţii de la pr. Gheorghe Mustăţea de la parohia Goranu, în 1964. 71 A. Mironescu, op. cit.., p. 137; pr. Dominic N. Ionescu, op. cit., p. 76-78; I. Popescu-Cilieni, Pe firul istoric al Episcopiei..., p. 105. în 1964, pr. paroh Nicolae Avram mi-a comunicat însă că biserica este construită mai târziu, de nişte moşieri din partea locului. N-ar fi exclus ca ei doar să fi refăcut o biserică mai veche, ctitorită de Climent. 721. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri, sate..., p. 33. S6 în afară de aceste ctitorii ale lui Climent, numele său este trecut în numeroase pomelnice ale unor biserici din această regiune. Astfel, în multe lucrări este considerat drept ctitor al schitului Comanca, din satul Pietriş-Comanca, comuna Băile Olăneşti. în realitate, schitul a fost ctitorit de ieromonahul Pahomie Bujoreanu (fostul vornic Preda Bujoreanu), ieromonahul Teodosie (fostul vornic Teodor Olănescu) şi alţii, în 1736. într-un pomelnic al schitului Comanca sunt rezervate câteva pagini pentru „pomea[l]nicul părintelui chir Climent episcopul Râmnicului”, cu precizarea: „Pentru ceale ce au dat la acest sfţâjnt schit danie însă să s[ă] ştie, anume, un sfţâjnt antimis, un minei rumânesc, un triod rum[ă]nesc, un molitvenic rumănesc, o liturghie rumănească, o psaltire rumănească, un catavasiariu grecesc, rumănesc, slovenesc”73. Este trecut în pomelnicul mănăstirii Iezerul: „acest Climent arhiereu au dat cărţi”74. Din toate acestea, se desprinde constatarea că episcopul Climent a fost un mare „ctitor şi binefăcător” de biserici în cuprinsul eparhiei pe care a păstorit-o. De aceea, numele său se pomeneşte şi azi cu cinstire în multe sate de pe valea Otăsăului. Episcopul Climent şi românii ortodocşi din Ardeal. După dezbinarea bisericească din 1698-1701, credincioşii care au rămas statornici în dreapta credinţă n-au mai avut un ierarh propriu timp de 60 de ani. Din aceste motive, păstorirea duhovnicească a credincioşilor din Ardeal, mai ales a celor din părţile de miazăzi, a revenit mitropoliţilor Ungrovlahiei şi episcopilor Râmnicului. Pentru ca să rupă legăturile bisericeşti ale românilor din Braşov şi Ţara Bârsei cu mitropolitul din Bucureşti, generalul austriac Tige din Sibiu a decis, la 20 ianuarie 1728, ca ci să depindă pe viitor de episcopul Râmnicului, care, la rândul său, era sub jurisdicţia canonică a mitropolitului sârb din Belgrad. Astfel, românii ortodocşi din Braşov şi Ţara Bârsei au ajuns sub cârmuirea duhovnicească a episcopilor Inochentie şi Climent75. Această situaţie a dăinuit până în 1739, după încheierea păcii de la Belgrad. S-au păstrat de la aceşti doi episcopi mai multe scrisori adresate preoţilor, gocimanilor şi juraţilor de la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, prin care cereau ploconul vlădicesc sau căutau să împace spiritele în urma tulburărilor cauzate de preotul Teodor Băran, care ajunsese protopop în Braşov cu ajutorul saşilor, fără consimţământul credincioşilor. Vom cerceta cuprinsul câtorva scrisori adresate braşovenilor de episcopul Climent. La 26 aprilie 1736, pe când era numai „ipopsifios”, cum şi semna, se adresa credincioşilor din Şcheii Braşovului, mustrându-i că nu i s-au prezentat încă de când a fost confirmat în scaunul Râmnicului. îşi arăta apoi mirarea că episcopul 73 Ioan Vârtosu, Biserici din lemn şi cruci de piatră din judeţul Râmnicul Vâlcii, în „Bul. Corn. Mon. Ist/*, XXVI, 1933, p. 135. Informaţii de la pr. Ioan Proistoşescu de la parohia Băile Olăneşti, în 1964. 74 A. Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Iezerulf în MO, an. XIV, 1962, nr. 7-9, p. 533. 75 Legăturile Episcopiei Râmnicului cu Ardealul prezentate detaliat la Ştefan Meteş, Relaţiile Bisericii româneşti ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române din veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1928, p. 26-AA (pentru perioada 1716-1739). 87 sârb Nicanor al Cruşedolului făcuse o vizită canonică în Ţara Bârsei, de vreme ce ea era acum sub jurisdicţia sa. Scrisoarea o trimite prin eclesiarhul său, preotul Ioan Făgărăşanul, deci tot un ardelean76. Braşovenii i-au răspuns prin acelaşi eclesiarh. Climent le trimite a doua scrisoare, din Craiova, cu data de 28 mai 1736, informându-i că Ie-a primit scrisoarea şi ştirile trimise. Le promitea că va scrie saşilor din Braşov, fostului protopop Florea Băran şi fiului său Teodor, numit protopop de saşi, „cum ce au fost poclonul cathedrei noastre să se trimită, iar mai mult să nu se mai amestece la nici unele din ale protopopiei...”. Din scrisoare reieşea că episcopul Climent avea de gând să-şi viziteze fiii duhovniceşti din Braşov, căci scria: „[...] până când va vrea Dumnezeu ca să vă vedem şi atuncea toate să vor aşeza după cuviinţă”77. La 8 iunie 1736 îi scria din Râmnic preotului Radu (Tempea, cronicarul), încredinţându-1 să îndeplinească slujba de protopop în locul popii Teodor, omul saşilor: „[...] iată acum a dooa oară îţ[i] scriem, pentru lucrurile protopopiei de aciia, cu tot dinadinsul să porţi grija căt pentru ale oraşului, aşijderea şi pentru ale ţinutului Bărsei, de judecăţ[i] şi de alte venituri ale catedrei noastre... Iată că scriem şi acelui popă Theodor să să părăsiască de ce s-a apucat, că apoi sas -naţionul nimic nu-i va folosi...”78. La 28 mai 1737 îi scria din Craiova popii Teodor, certându-1 pentru că s-a aşezat protopop în locul tatălui său cu ajutorul saşilor şi punându-i în vedere să nu mai provoace neorânduieli, întrucât el a numit ca protopop pe Radu Tempea'9. în aceeaşi zi îi scria şi fostului protopop Florea Băran, tatăl lui Teodor, mustrându-1 pentru că şi-a reţinut 78 de florini din plata dăjdiilor ce se cuveneau episcopului de Râmnic, cerându-i să-i fie trimişi80. La 28 septembrie 1737 scria din nou protopopului Radu Tempea şi unui jupân cu numele Mogoş, pe care-i mustra pentru faptul că nu-1 informau despre situaţia lor81. A doua zi, deci la 29 septembrie 1737, anunţa pe protopopul Radu şi pe jupânul Mogoş că a primit informaţiile trimise, dându-le sfaturi cum să lucreze pe viitor la Viena în afacerile obştei româneşti din Braşov. Le cerea ca „fără de zăbavă să avem înştiinţare cu amănuntul ca şi noi să vă putem da mănă de ajutor...”82. Cu aceasta se încheie corespondenţa dintre episcopul Climent şi românii din Şcheii Braşovului, ea fiind întreruptă de războiul turco-austriac care începuse tocmai 76 Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei (1700-1783), voi. I, Braşov, 1901, doc. 80, p. 182-183. 77 Ibidem, doc. 82, p. 187-188. 78 Ibidem, doc. 84, p. 192-193. Aceste lucruri le consemnează şi Radu Tempea II în Cronica sa. Cf. Sterie Stinghe, Istoriia besearecei Şcheailor Braşovului (manuscript de la Radu Tempea), Braşov, 1899, p. 140 (şi ediţia O. Şchiau - L. Bot din 1969). 79 Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, voi. I, Braşov, 1943, anexa XII, p. 398-399. 80 Ibidem, anexa XI, p. 398. 81 S. Stinghe, Documente...V, Braşov, 1906, doc. 18, p. 90-91. 82 Ibidem, doc. 20, p. 95-96. Vezi şi Mircea Păcurariu, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Româneacă şi Moldova în secolele XVI-XVIII, Sibiu, 1968, p. 56-57. 88 atunci. în 1739, după încheierea păcii de la Belgrad şi revenirea Olteniei la Ţara Românească, a încetat şi jurisdicţia Râmnicului asupra Braşovului şi Ţării Bârsei. Totuşi, legăturile dintre Episcopia Râmnicului şi românii din Ardeal au continuat şi după aceea, dar sub alte forme. Aşa, de pildă, în 1740, episcopul Climent a hirotonit ca preot pe Coman Bârsan din Răşinari, care mai târziu va ajunge protopop în acest frumos sat românesc83. Tot el a hirotonit pe preotul Luca din Bunteşti-Bihor84 85. Unele dintre antimisele sfinţite de episcopul Climent au ajuns şi în Ardeal. Astfel, în 1905, Nicolae Iorga a găsit unul în biserica din Dobârca (lângă Sebeş), cu data 7245 [1737], iar altul în biserica din Luţa (lângă Făgăraş), având textul: „S-au blagoslovit şi s-au sfinţit cu mâna iubitorului de D[u]mnezeu ep[i]scop al Râmnicului chir Climent, leat 7246 [1738]”83. Un antimis sfinţit de el se găsea în Eparhia Clujului, în 194086. Un altul se găseşte în colecţia Muzeului Arhiepiscopiei Sibiului, provenind de la biserica din satul Galeş, de lângă Sălişte; o însemnare arată că pe el a slujit şi cunoscutul preot-martir Ioan din Galeş. N-ar fi exclus ca el să fi fost hirotonit chiar la Râmnic, de către episcopul Climent, care i-a dăruit şi antimisul86 bls. Episcopul Climent a venit în ajutorul românilor ardeleni şi prin tipăriturile sale, care au cunoscut o largă difuzare şi în Ardeal, păstrându-se până azi în numeroase biserici de aici sute de cărţi ieşite din teascurile tiparniţei râmnicene în timpul păstoririi sale. Ele s-au difuzat nu numai în Ardealul propriu-zis, ci şi în Banat, Bihor şi Maramureş. Cea mai largă răspândire au cunoscut Penticostarul din 1743, Antologhionul din 173‘7 şi 1745, apoi Evanghelia din 1742 şi 1745, Apostolul din 1747, Cazania din 1748, Octoihul din 1742 şi mai puţin celelalte87. Circulaţia tipăriturilor lui Climent în Ardeal a fost aşa de intensă, încât la i8 iunie 1747 s-a dat un „rescript imperial” prin care se interzicea aducerea de cărţi din Muntenia şi Moldova, iar dacă vor mai fi aduse, birourile vamale să le predea iezuiţilor, spre a fi revizuite sau cenzurate88. 83 Preot Emilian Cioran, Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în Omagiu I.P.S. Sale Dr. Nicolae Bălan la 20 de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 331. 84 Ştefan Tăşiedanu, Unirea Bihorului din 1737, în „Cultura creştină”, Blaj, an. V, 1915, p. 373. In satul Mezieş din Bihor păstorea în 1752 preotul Ioan, hirotonit cu 10 ani în urmă de un episcop Climent la Bucureşti (ibidem). Poate că e vorba de ierarhul de care ne ocupăm. O consemnare a preoţilor din Ţara Bârsei din 1776 arată că în Tohanul Nou păstoreau şi preoţii Radu şi Stoica, hirotoniţi în 13 şi 14 octombrie 1741, la Giurgiu, de un episcop cu numele Climent. S-ar putea să fie Climent al Râmnicului, dacă nu cumva era vreun arhiereu titular grec. Cf. pr. I. Ludu, Preoţi săceleni şi brăneni acum 176 de ani, în TR, nr. 9-10, 1953, p. 3—4. 85 N. Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, I, Bucureşti, 1906, p. 299. 86 Prot. dr. Sebastian Stanca, Graiul antimiselor. în Omagiul cit., p. 720. 86 b,s Diacon Pavel Cherescu, Antimisele din colecţia Muzeului Arhiepiscopiei Sibiului. Studiu istorico-liturgic, în RT, an. IV (76)J, 1994, nr. 3, p. 69-70. 87 Despre circulaţia tipăriturilor râmnicene în Ardeal, vezi studiul lui Barbu Teodorescu, Circulaţia vechii cărţi bisericeşti..., p. 185-191, şi pr. prof. Sofron Vlad, Prezenţa cărţii râmnicene din secolul al XVlII-lea în Transilvania şi Banat, în MA, an. XXIV, 1979, nr. 4-6, p. 319-346 (lucrare aproape exhaustivă). 88 Virgil Molin, Tiparniţa de la Râmnic, mijloc de luptă ortodoxă împotriva catolicismului din Transilvania, 1705-1800, în MO, an. XII, 1960, nr. 7-8, p. 464. 89 Activitatea economico-administrativă. în cursul păstoririi sale, episcopul Climent s-a străduit să creeze şi o stare materială cât mai bună Episcopiei Râmnicului. Astfel, pomelnicul cel mare al Episcopiei nota: „[...] plătit-au şi o datorie de la părintele Damaschin t[a]l[eri] 500 la vl[ă]d[i]ca Mirăul [al Mirelor, n.n.] la Bucureşti, plătit-au şi altă datorie de la părintele Inochentie t[a]l[eri] 600 şi au câştigat moşii şi vii sf[i]ntei case aceştiia şi cu alte vrednicii şi faceri de bine s-au arătat aceştii sf(i)nte case ca în veaci să se pomenească”89. Averea Episcopiei a sporit în timpul său prin câteva danii şi prin cumpărări. Astfel, la 1 februarie 1740, un oarecare Radu îi dăruia un loc la poalele viei Episcopiei, numit Constandinu90. La 6 martie 1742, ieromonahul Teodor, care a contribuit la zidirea bolniţei de la Episcopie, îi dăruieşte o vie la Mal91. La 22 iunie 1743, ieromonahul Pahomie Bujoreanul, ctitorul schitului Comanca, dăruia Episcopiei „o vie ce este la Brad, în hotarul Bojorenilor”92. La 15 aprilie 1744 ieromonahul Partenie lăsa Episcopiei partea sa de moşie de la Măineşti, precum şi un răzor de vie, precizând că nici unul dintre feciorii lui nu va avea dreptul să se amestece în dania sa93. La 6 iunie 1745 un oarecare Dima lăsa Episcopiei un teren de 48 de stânjeni94. La 20 octombrie 1745 Maria clucereasa, fiica răposatului Teodor Berindei, dăruia Episcopiei moşia „ce se chiamă Risipiţi sud Vâlcea, ce iaste pe apa Olteţului”, pentru ca să fie „părinţilor călugări de hrană şi mie şi părinţilor miei şi răposatului soţului mieu şi părinţilor lui de pomenire în veci, ca să ne pomenească la sfântul jertvelnic”95. La 1 iulie 1747, preotul Radu şi fratele său, fiii ceauşului Chirica Ulubescu, dăruiau Episcopiei „nişte locuri”96. Un oarecare Gheorghe Dorobanţii din „Vel Ocnă” (Ocnele Mari) lăsa Episcopiei, la moartea sa, o vie, iar patru răzoare şi o livadă rămâneau soţiei sale Ilinca până la moartea sa, când vor trece tot în stăpânirea Episcopiei. Se cunoaşte acest lucru dintr-o scrisoare a lui Climent ca „proin episcop Râm(nicului)” din 13 iunie 175297. în timpul păstoririi sale, Episcopia Râmnicului a reuşit să cumpere câteva moşii şi vii. Astfel, la 17 septembrie 1736 un monah Chirii îi vindea o vie „la Olteni”98 99. La 26 ianuarie 1738 Ivaşcu sin Preda îi vindea partea sa de moşie de la Balş" şi tot el , împreună cu alţii, mai vindea o parte din moşia de la Balş, la 3 aprilie 1739100. La 9 februarie 1740 Danciu Fluerătorul din Bereşti vindea o moşie în hotarul Modoaiei101. La 11 decembrie 1740 Preda Bogdănescu şi fratele 89 A. Mironescu, op. cit., p. 259. 90 Arh. Stat. Bucureşti, Episcopia Râmnicului, pac. 50, doc. 12. 91 Ibidem, pac. 50, doc. 1. 92 Ibidem, pac. 48, doc. 1. 93 Ibidem, pac. 90, doc. 14. 94 Ibidem, pac. 39, doc. 92. 95 Ibidem, pac. 66, doc. 9. 96 Ibidem, pac. 39, doc. 93. 97 Ibidem, pac. 51, doc. 6. 98 A. Mironescu, op. cit., p. 138. 99 Arh. Stat. Buc,,fond cit., pac. 90, doc. 9. 100 Ibidem, pac. 90, doc. 10. 101 Ibidem, pac. 24, doc. 7. 90 său Gheorghe vindeau o livadă în Lăzurel, iar la 30 iunie 1741 Bălaşa, sora preotului Ignat din Râmnic, vindea un loc în Bogdăneşti102. La 8 octombrie 1741, preotul Matei din Popânzăleşti îi vindea o vie la Balş, iar la 20 noiembrie 1741 un alt răzor de vie în aceeaşi localitate103. La 26 aprilie 1742 Ioniţă Băleanu da episcopului Climent două părţi din moşiile Găneasca şi Copăcel pentru nişte bani104. La 15 septembrie 1742 Mihalcea Giormanianul vindea Episcopiei jumătate din moşia Bohanul105. La 26 august 1743 un oarecare Constantin îi vindea un vad de moară în hotarul Sărăcineştilor106. La 4 decembrie 1746 preotul Vasile Modoianul şi alţii vindeau Episcopiei moşia lor din hotarul Modoaia107. La 24 iulie 1747 Dima şi fratele său îi vindeau o silişte şi nişte locuri108. Episcopul Climent a mai câştigat câteva proprietăţi pe seama Episcopiei şi de la diferiţi candidaţi la hirotonie. Astfel, la 1 februarie 1740, „Radu fecior popei Ioan ot Râmnic” dăruia Episcopiei un loc, pentru că „am năzuit la mila Prea Sfinţiei Sale ca să mă facă diacon şi popă”. La 28 ianuarie 1748 „popa Mirică, feciorul popei Simei”, dăruia Episcopiei „o selişte şi un loc de vie” la Bogdăneşti, „pentru hirotonia mea, fâcându-mă Prea Sfinţia Sa diacon şi preot”. La 13 aprilie 1741 Climent dădea „carte ce se cheamă Mineiu” în schimbul unui loc de livadă primit de la „popa Stroe şi popa Badea i popa Manoilă”109. Intre documentele Episcopiei Râmnicului, păstrate la Arhivele Statului din Bucureşti, se găsesc numeroase a,te prin care i se confirma stăpânirea unor moşii, acte prin care se zălogeau anumite moşii de către Episcopie, hrisoave domneşti prin care i se acorda „milă de vinăriciu” şi altele. Toate acestea îl arată pe Climent şi ca un bun chivemisitor al bunurilor materiale ale Episcopiei Râmnicului. Alte ştiri despre episcopul Climent. în 1746 a luat parte la marea acţiune de desfiinţare a rumâniei, întreprinsă de domnitorul Constantin Mavrocordat. La 1 martie 1746 şi la 5 august 1746 a semnat - împreună cu mitropolitul Ungrovlahiei Neofit Cretanul şi cu ceilalţi reprezentanţi ai Bisericii şi ai ţării -„cartea” Obşteştii Adunări „pentru slobozirea şi răscumpărarea rumânilor”. Prin aceasta se înlătura o veche nedreptate socială, constatându-se că acest „obicei al rumâniei”, rămas „de la moşii şi strămoşii noştri”, nu era „de nici un folos”, ci dimpotrivă, „de mare pagubă sufletului creştinesc”110. în vara anului 1746 mitropolitul Neofit Cretanul a vizitat pe episcopul Climent şi câteva biserici şi mănăstiri din Vâlcea. Era în cursul primei sale vizite canonice 102 A. Mironescu, op. cit., p. 138. 103 Arh. Stat. Buc., fond cit., pac. 90, doc. 12 şi 13. 104 Ibidem, pac. 59, doc. 5. 105 Ibidem, pac. 11, doc. 16. 106 Ibidem, pac. 60, doc. 27. 107 Ibidem, pac. 24, doc. 8. 108 Ibidem, pac. 39, doc. 94. 109 A. Mironescu, op. cit., p. 139. 1,0 A.T. Laurian şi N. Bălcescu, „Magazin istoric pentru Dacia”, tomul II, Bucureşti, 1846, p. 284-287. 91 prin ţară, asupra căreia a lăsat şi preţioase însemnări de călătorie. El a ajuns Ia Râmnic în seara zilei de 19 iulie 1746. A doua zi, fiind duminică, a liturghisit în biserica-bolniţă ctitorită de Climent. în ziua de 22 iulie a părăsit Episcopia, îndreptându-se spre Cozia, de unde s-a reîntors la Râmnic în ziua de 25 iulie. în ziua următoare, a plecat spre Ocnele Mari, unde a slujit în 27, duminica, apoi a vizitat Mănăstirea Titireşti, Schitul Slătioara, mănăstirile Govora, Dintr-un Lemn şi Surpatele. în ziua de miercuri, 30 iulie, „am ajuns seara la o moşie a episcopului Climent numită Pietrarii, unde are casă de piatră şi biserică de piatră şi am rămas acolo şi joi, la 31 iulie. Iar vineri, la 1 august, liturghisind acolo şi ospătând, am plecat de acolo şi mergând în sus spre miazănoapte, am ajuns seara la mănăstirea ce se cheamă Bistriţa”. Mitropolitul Neofit şi însoţitorii săi au vizitat, în continuare, mănăstirile Amota, Hurezi şi metocul Stoiceni, iar la 10 august au trecut în judeţul Muscel, în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei111. Episcopul Climent era prezent şi în unele instanţe de judecată, din încredinţarea domnitorilor ţării, pentru confirmarea sau hotărnicia unor moşii. De pildă, la 22 iunie 1743, făcea parte - din dispoziţia lui Mihai Racoviţă - dintr-o comisie de judecată, împreună cu ispravnicul Argeşului Sandu Bucşenescu, vornicul Radu Olănescu şi alţii, în vederea delimitării munţilor Paraginosul şi Frătoşteanul, pentru care locuitorii din Lotru aveau „pricină şi gâlceavă” cu cei din Ciocadia-Gorj112. Uneori a făcut parte şi din Dicasteria Mitropoliei Ungrovlahiei, mai ales când se judecau afaceri disciplinare din eparhia sa. Astfel, în 1746, un diacon Grigorie din Bălteni „ot Jiu sud Mehedinţi”, fiind hirotonit ilegal „la Dii” (Vidin), a fost caterisit de mitropolitul Neofit, episcopul Climent şi arhiereii Dionisie Sidis şi Macarie Thebaidis113. Retragerea din scaun şi moartea. Ajuns la vârsta bătrâneţelor, episcopul Climent a urmat exemplul multor ierarhi din trecut, care se retrăgeau de bunăvoie din scaun când ajungeau la neputinţele vârstei înaintate, spre a lăsa locul unora ce puteau să conducă treburile eparhiei cu mai multă energie şi pricepere. Aşa a procedat şi episcopul Climent. La scurt timp după numirea în scaunul domnesc a lui Grigorie Ghica (aprilie 1748), el s-a îndreaptat spre Bucureşti, unde, la 8 mai 1748, a depus cârja vlădicească, adică a făcut „paretisis”, cum se spunea pe atunci. Actul său de retragere din scaun a fost consemnat în condica de hirotonii a Mitropoliei Ungrovlahiei şi din el ne putem da seama încă o dată de grija deosebită pe care o 111 Ghenadie Enăceanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit, I, în BOR, an. II, 1875-1876, p. 737-744 şi an. III, 1876-1877, p. 6-22 (textul citat la p. 11); Mihai Carataşu, Paul Cernovodeanu şi Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul. Traducere şi prezentare de..., în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 1-2, p. 243-315, şi voi. Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 335-346 (fragmentar). 112 T.G. Bulat, Contribufiuni documentare la istoria Olteniei, secolul XVI, XVII fi XVIII, Râmnicul Vâlcea, 1925, p. 118-120. 113 Mircea Păcurariu, Dicasteria şi consistorial Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, an. LXX VII, 1959, nr. 7-10, p. 965-966. 92 avea faţă de Eparhia Râmnicului, pe care voia s-a vadă condusă de un ierarh energic şi capabil. Redăm cuprinsul acestui impresionant act al episcopului Climent: „Văzându-mă cum am ajuns la multă slăbiciune din pricina bătrâneţelor şi a dese boale ce m-au coprins şi văzându-mă că nu mai pociu să săvârşesc adesea ale arhierii slujbe şi să păstoresc şi să por[t] grijă dup[ă] cum se cade de eparhiia mea, a[m] venit dup[ă] cum am putut aici, la scaunul domnesc în Bucureşti, şi m-am rugat de stăpânul mieu Prea Sfinţia Sa părintele mitropolitul ţări[i] chirie chirie Neofit şi de Măria Sa prealuminatul nostru domn Io Grigorie Ghica V[oe]v[od], ca să facă milă cu slăbiciunea mea şi să rânduiască pă alt frate să fie ep[i]scop la eparhia mea pre care vor aleage dup[ă] pravilă, fiindcă eu înaintea Prea Sf[inţiei] Sale şi a Mări[ei] Sale prea luminatului nostru domn şi a tuturor boiarilor divanului Mărifei] sale, în divan, din bună voia mea, nefiind sil[i]t dă nimenea, m-am părăsit de eparhiia mea, iar nu şi de slujba arhierească şi pentru aceasta am scris această a mea părăsire dă eparhie, într-această condică a Sf[in]t[e]i Mit[ropolii], iscălindu-mă cu iscălitura mea înaintea şi a altor fraţi arhierei. 7256 [1748], ma[i], dn[i] 8”. Actul este semnat de mitropolitul Neofit, episcopul Climent, Vartolomei al Dristrei, Grigorie al Mirelor şi Dionisie, fost al Paflagoniei114. In aceeaşi zi a fost ales ca urmaş ieromonahul Grigorie (1748-1764), egumenul mănăstirii Cozia, un ucenic al său. Actul alegerii sale a fost semnat şi de Climent115. Predoslovia Cazaniei din 1748 - ultima carte tipărită de el - relatând retragerea sa din scaun - scria: „[...] în zilele acestui blagocestiv domn [Grigorie Ghica, n.n.], la leatul ce scrie mai sus [1748, n.n.], la luna lui mai în 8, mergând acest mai sus numit părinte arhiereu înaintea Măriei Sale au făcut par[etisis] şi au lăsat scaunul său iubitului său ucenic chir Grigorie episcop...”, căci el „[...] călătoria şi-au plinit şi credinţa dreaptă au păzit şi văzând că au îmbătrânit şi au slăbit, de bună voia sa s-au prostit [smerit, n.n.] şi cu umilinţă la toată obştea se roagă să nu fie uitat, că le va fi păcat”116. în cuvinte asemănătoare consemna retragerea sa din scaun şi pomelnicul cel mare al Episcopiei: „Iară când au fost la anii 7256 [1748], la luna lui mai 7 d[ni], au mers la Bucureşti, fiind domn pe acele vremi Io Grigorie Ghica Voevod şi s-au prostit [smerit, n.n.] de bună voea sa din scaun şi au pus în locul sf[i]nţii sale pre un ucenic al sf[i]nţii sale, anume Grigorie şi s-au dat la o parte din valurile lumii, ca întru linişte să roage pre D[u]mnezeu a căruea milă să fie cu sf[i]nţia sa şi cu noi toţ[i] în veci. Amin. Şi mai trecând vreame ş-au dat sf[i]nţia sa datoria sfârşitului vieţii, la anul 7261 [1753], ianuarie 31 d[ni]”117. Deci după retragerea din scaun a mai trăit aproape cinci ani. înainte de moarte a îmbrăcat marea schimă 114 G. Enăceanu, Condica Sfântă, p. 149-150. Menţionăm că dintr-o greşeală de transcriere a datei retragerii sale, făcută de Enăceanu, în multe lucrări s-a scris că retragerea ar fi avut loc la 8 mai 1749, şi nu în 1748. în realitate, s-a retras în 1748, cum arată şi izvoarele contemporane: pomelnicul cel mare al Episcopiei şi predoslovia Cazaniei din 1748. însuşi Enăchescu dă, în altă parte, anul 1748, nu 1749. 1,5 Ibidem, p. 151-153. mBRV, II, p. 106. 117 A. Mironescu, op. cit., p. 259. 93 sub numele de Cosma"8. Dacă acceptăm ca dată a naşterii anul 1685, cum am arătat la început, înseamnă că a murit la vârsta de 68 de ani. * Cercetând viaţa şi activitatea episcopului Climent, constatăm că păstorirea sa a fost una dintre cele mai rodnice din istoria eparhiei Râmnicului, deşi a stat în fruntea ei doar 13 ani. De fapt, am putea spune că păstorirea lui a început efectiv abia în 1739, căci din 1735 până în 1737 a condus eparhia ca „ipopsifios”, nefiind hirotonit, iar din 1737 până în 1739 a fost nevoit să-şi părăsească reşedinţa din cauza războiului turco-austriac, când i-au fost distruse catedrala episcopală, reşedinţa şi clădirile anexe. La toate aceste neajunsuri mai trebuie să adăugăm şi opoziţia pe care a întâmpinat-o la alegere din partea unor boieri şi egumeni, dar mai ales din partea mitropolitului sârb de la Belgrad. El a ştiut însă să biruiască cu hotărâre şi încredere în Dumnezeu toate aceste greutăţi. Privit prin prisma atâtor dificultăţi pe care le-a îndurat, el apare ca un om energic şi cu o voinţă puternică. în cursul celor nouă ani de păstorire mai liniştită (1739-1748), a refăcut Episcopia din situaţia nefericită în care ajunsese datorită vitregiei vremurilor şi a adus-o la starea de înflorire pe care o cunoscuse sub înaintaşii săi. Astfel, a continuat activitatea cultural-editorială începută sub episcopii Antim şi Damaschin, a rezidit catedrala episcopală şi clădirile din jur, a ctitorit câteva schituri şi biserici, cele mai multe slujind până astăzi ca lăcaşuri de închinare, s-a străduit ca preoţimea să corespundă cât mai mult înaltei sale misiuni şi a creat o stare materială corespunzătoare pentru Episcopie. Toate acestea îl arată ca un ierarh cu vederi largi, om de carte, bun păstor de suflete şi bun gospodar. De aceea, considerăm că trebuie să i se acorde un loc de cinste în rândul marilor ierarhi ai Râmnicului din trecut, putând să fie pus alături de înaintaşii săi Antim Ivireanul şi Damaschin Dascălul, precum şi de urmaşii săi de mai târziu, Chesarie şi Filaret. MO, an. 17,1965, nr. 1-2, p. 22-49. m Ibidem, p. 141. Un document din 15 noiembrie 1753 menţiona pe „răposat(ul) Climent episcopul Râmnicului”. Ibidem. 94 mmm ncopit $chh rintre numeroasele personalităţi ale clerului moldovean din secolul al jlrJxiX-lea, se numără la loc de cinste şi fraţii arhierei Neofit de Edessa mj Scriban şi Filaret Stavropoleos Scriban. Considerăm că nu este lipsită de interes o succintă prezentare a vieţii şi activităţii lor, mai ales că s-a scris prea puţin despre ei. Familia Scribăneştilor se pare că era orginară din Transilvania, de unde trecuse în Bucovina, stabilindu-se în Câmpulung şi apoi la Burdujeni. Numele iniţial de familie era Artimescu, aşa cum se numea şi tatăl arhiereilor Scriban: iconomul Ioan Artimescu. Numele de Scriban i-a fost dar arhiereului Filaret în timp ce era elev la Academia din Iaşi (purtând, pe atunci, numele de Vasile Popescu) de către profesorul Vasile Fabian-Bob, aşa cum îl încredinţaseră mai multe persoane pe George P. Samureanu (un nepot al Scribăneştilor, mama sa fiind soră cu arhimandritul Theoctist). Mai târziu, numele de Scriban !-a luat şi Neofit, precum şi Christofor Bogatu (arhimandritul Theoctist de mai târziu)1. Cel mai în vârstă dintre fraţii Scriban, episcopul titular Neofit de Edessa2, s-a născut în anul 1808 în comuna Burdujeni (azi înglobată în municipiul Suceava), 1 Date interesante despre familia Scriban la George P. Samureanu, Familia Scriban, în „Revista literară”, an. XI, nr. 31, 32, 33 şi 34 din 1890. Câteva date se află şi la Neofit Scriban, încercări poetice. Discursuri politice. Memuare şi scrisori politice...Date la lumină de Romulus Scriban, Iaşi, 1870, p. 52, nota. 2 Despre Neofit Scriban s-au scris până în prezent următoarele lucrări: Constantin Erbiceanu, Viaţa şi activitatea Preasfmţitului Neofit Scriban, episcop de Edesa şi fost profesor la Seminarul Veniamin din Mănăstirea Socola, Bucureşti, 1888, 29 p. (extras din BOR, an. XII, 1888-1889, nr. 5, p. 321-336, şi nr. 6, p. 401-411); Econom D. Lascăr, Neofit Scriban (teză pentru licenţă), Bucureşti, 1896, 96 p.; ed. a Il-a, Bucureşti, 1898, 106 p. încă din timpul vieţii lui Neofit s-a publicat o scurtă biografie a sa de către Arune Pumnul, Lepturariu românesc, tom. IV, Viena, 1864, p. 214-216. Datele pe care le oferă A. Pumnul nu corespund însă întru totul realităţii. Date interesante prezintă şi Gh. Erbiceanu, Discurs funebru pronunţat la moartea Prea S-tului Neofit Scriban, în „Revista teologică”, Iaşi, an. IV, nr. 21 din 14 septembrie 1886, p. 164-168, şi nr. 22 din 21 sept. 1886, p. 173-176. Vezi şi Iuliu Scriba, Neofit Scriban, în Enciclopedia română, voi. III, Sibiu, 1904, p. 917-918. 95 primind Ia botez numele de Nicolae. Familia lor se strămutase de mai mult timp la Burdujeni, venind aici din Câmpulungul Moldovei. Tatăl lor era iconomul Ioan Artimescu, preot la biserica Mănăstirii Todireni (azi biserica parohială din Burdujeni-Târg), mort la 6 iunie 1848. Mama, presvitera Pelaghia, născută Bogatu, murise încă din vremea copilăriei fiilor săi. Amândoi părinţii sunt înmormântaţi în curtea bisericii din Burdujeni-Sat, ctitorită de Filaret Scriban^. Dintre fiii lor, în afară de Neofit şi Filaret, mai cunoaştem pe Gavriil Scriban. Acesta studiase la Seminarul de la Socola, fiind apoi hirotonit preot şi numit profesor de cântări bisericeşti şi tipic la acelaşi Seminar. A ocupat acest post timp de şapte ani, până la moartea sa, survenită la 17 octombrie 1851. A fost înmormântat la Burdujeni de către Filaret Scriban. O soră a fraţilor Scriban, Sofia, a murit la Botoşani, tot prin 1848, împreună cu fiica sa Pulcheria, fiind înmormântate la biserica Cuvioasa Paraschiva din Botoşani şi aduse apoi la Burdujeni* 4. In slujba Bisericii. Tânărul Nicolae Scriban şi-a însuşit primele cunoştinţe de carte la şcoala mănăstirii din Burdujeni, unde erau predate materiile obişnuite la asemenea şcoli pe vremea aceea: scrisul, cititul, aritmetica, religia (cu învăţarea Ceaslovului şi a Psaltirii) şi cântările bisericeşti. Tot aici a învăţat greceşte de la călugării greci din mănăstire5. La vârsta de 16 ani a intrat la Mănăstirea Gorovei, unde a fost tuns în monahism de către egumenul acelei mănăsfri, arhimandritul Macarie Jora, primind numele de Neofit. Fiind un bun cunoscător al muzicii bisericeşti - în română şi în greacă - şi având o voce frumoasă, a fost numit psalt Pe crucea ce pe mormânt se află inscripţia: ..Aici odihnesc Iconomul Ion Scriban mort de holeră în 1S4S". Comunicat de preotul D. Hriţcu din Burdujeni-Sat. în 1958. 4 Gavriil Scriban a avut şase copii: Temistocle, August, Romulus, Ioan, Iulia şi Nicolae, crescuţi de fraţii Neofit şi Filaret, căci erau orfani şi de mamă. Dintre aceştia. August a fost trimis să studieze la Petersburg, de unde s-a întors cu titlul de „candidat în legi”, fiind apoi profesor la Seminarul de la Socola. Romulus, cel mai apropiat de fraţii Scriban, a fost trimis de M. Kogălniceanu să studieze la Torino, unde a obţinut titlul de doctor în drept şi ştiinţe administrativ-politice, ajungând apoi magistrat şi profesor secundar. El este tatăl arhimandritului Iuliu Scriban. Cf. T. N. M(anolache), fArhimandritul Iuliu Scriban, în BOR, an. LXVII, 1949, nr. 3-4, p. 69. Temistocle a murit de tânăr, în 1844. Ioan a fost ofiţer. Iulia a fost căsătorită cu profesorul Gheorghe Erbiceanu de la Seminarul „Veniamin”. O altă rudă a Scribăneştilor era arhimandritul Theoctist Scriban (în mirenie Christofor Bogatu), văr primar cu ei după mamă, mama fraţilor Scriban fiind soră cu preotul Gavriil Bogatu, tatăl lui Theoctist. Vezi despre el: Gh. Erbiceanu, Note asupra vieţii şi activităţii arhimandritului Theoctist Scriban, în BOR, an. XIII, 1889-1890, p. 699-702; G.P. Samureanu, Theoctist Scriban, în „Revista literară”, an. XI, nr. 7, 1890, p. 106-110, şi Mircea Păcurariu, Arhimandritul Theoctist Scriban, în MMS, an. XXXVI, 1961, nr. 3-4, p. 236-240. Nepoata fraţilor Scriban, Pulcheria, fiica sorei lor Sofia, a fost căsătorită cu iconomul Ioan Bobulescu, viitorul arhiereu titular Iosif Sevastias (mai târziu Botoşăneanu) şi apoi episcop al Râmnicului. Vezi: C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea Prea Sfinţitului Iosif Bobulescu, fost episcop al Râmnicului Noului-Severin, în BOR, an. XIX, 1895—1896, nr. 6, p. 219-332. O altă nepoată a lor s-a căsătorit cu diaconul Ioan Dârţu, dar a murit la 6 luni după căsătorie; soţul ei s-a călugărit, sub numele de Ieremia, ajungând mai târziu arhiereu titular cu numele de Gălăţeanu. Vezi despre el: diaconul Ilie Gheorghiţă, Arhiereul Ieremia Dârţu (Gălăţeanu), în „Anuarul Seminarului «Veniamin Costachi»” din Iaşi, 1927-1930, Iaşi, 1931, p. 69-73. 5 Gh. Erbiceanu, Discurs funebru..., p. 165. 96 sau cântăreţ al Mănăstirii Gorovei, lucru atestat de o însemnare făcută de el însuşi pe o carte de cântări bisericeşti, semnând „Neofit cântăreţul, la 1827”6. Nu a stat însă mult timp la Gorovei, căci în 1833 îl găsim la Iaşi ca ieromonah şi slujitor al bisericii Sf. Trei Ierarhi. Deşi era acum în vârstă de 25 de ani, totuşi şi-a reluat studiile, frecventând diferite cursuri la Şcoala Vasiliană de la Trei Ierarhi, reînfiinţată în 1828, şi la Academia Mihăileană, înfiinţată în 1835, şcoli în floare pe atunci, cu profesori distinşi, ca G. Seulescu, Vasile Fabian-Bob, Eftimie Murgu şi alţii7 8. Aici a făcut frumoase studii de literatură şi filosofie, învăţând limbile latină şi franceză şi aprofundând limba greacă, pe care o cunoştea de acasă. Se pare că prin 1837-1838 şi-a terminat studiile, căci în 1838 îndeplinea slujba de predicator şi catihet la Mitropolie, fiind hirotesit de mitropolitul Veniamin Costachi în treapta de singhel®. Cunoaştem şi câteva cuvântări pe care le-a rostit în această perioadă în catedrala mitropolitană din Iaşi. In 1838 a tipărit un scurt Catehism, cu titlul Catehisis seau învaţeturi de capitenie ale Bisericii reseritene, parte compuse, iar parte culese shi printr-un nou metod, scrise cu litere strămoşeşti de singelul Neofit Scriban...(Iaşi, Tip. Sf. Mitropolii, 1838, XIV+ II + 48 p., format mic). Lucrarea a fost scrisă la îndemnul şi cu cheltuiala mitropolitului Veniamin Costachi, pentru a servi celor ce doreau să treacă de la alte rituri la credinţa ortodoxă. Manuscrisul fusese cercetat şi îndreptat de Petru Câmpeanu, profesor de filosofie la Academia Mihăileană. Neofit semnează şi o prefaţă, în care scria despre virtutea dragostei (p. XII-XIV), apoi, pe două pagini, dădea o „scurtă povăţuire în scrierea cu litere române sau latine” (pj I—II), catehismul său numărându-se printre primele lucrări tipărite cu litere latine din Moldova. Lucrarea cuprindea câteva rugăciuni, datoriile omului către Dumnezeu, către sine, către aproapele şi datoriile creştineşti, urmând apoi catehismul propriu-zis, sub forma obişnuită de întrebări şi răspunsuri, împărţit în trei părţi: despre credinţă (inclusiv Simbolul credinţei), despre dragoste (inclusiv explicarea celor 10 porunci) şi despre nădejde (rugăciunea domnească şi fericirile). Cu toate că îşi dobândise o cultură frumoasă în şcolile frecventate, singhelul Neofit Scriban a plecat în 1838 la Bucureşti, ca să urmeze cursurile Colegiului Naţional de la Sf. Sava; în Bucureşti a rămas mai mult de un an, ascultând cursurile profesorilor de acolo9. In 1839 s-a reîntors la Iaşi, reluându-şi postul de predicator la Mitropolie, fiind numit şi „catihet esortator şi spiritual pa lângă şcolile publice din Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi”10. în acelaşi an, cu prilejul deschiderii cursurilor la institutul vasilian, a rostit, în Biserica Trei Ierarhi, un Cuvânt despre educaţie, în care cerea cultivarea limbii române în şcoli, arătându-se ca un însufleţit apostol al culturii şi limbii româneşti11. Tot în această perioadă de timp, mitropolitul Veniamin Costachi îl ridică la treapta de protosinghel. 6 C. Erbiceanu, op. cit., p. 5. 7 lbidem, p. 6-7. 8 lbidem, p. 8. 9 Gh. Erbiceanu, Discurs funebru..., p. 165; C. Erbiceanu, op. cit., p. 10. 10 Cf. Pidalionul, ed. Neamţu, 1844, prefaţa, f. 3V. 11 N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, Bucureşti, 1868, p. 83—89. 97 în toamna anului 1840, din cauza unor intrigi şi calomnii urzite împotriva sa la curtea domnitorului Mihail Sturza, fiind acuzat că are idei progresiste, a fost trimis pe cinci ani la Mănăstirea Neamţ pentru „pocăinţă”, după ce vreme de cinci săptămâni, în decembrie 1840, îşi găsise adăpost în casa părintească de la Burdujeni. Şi-a început canonul la mănăstire în primele luni ale anului 1841. N-a stat însă mult timp la Neamţ, căci mitropolitul Veniamin Costachi, printr-o scrisoare cu data de 26 ianuarie 1842, îl numea profesor la Şcoala Naţională de la Fălticeni, obligându-1, în acelaşi timp, să corecteze traducerea sa la Pidalionn. Din timpul profesoratului său la Fălticeni se cunosc şi două discursuri: Discurs la fundarea şcoalei naţionale din Fălticeni, la 1842, aprilie 29 şi Discurs la examen la şcoala din Fălticeni, ţinutul Suceava, 1842, iulie 15, în care insista asupra rolului deosebit pe care-1 are învăţământul în limba română12 13. A fost numit apoi, pentru scurt timp, egumen la Mănăstirea Mogoşeşti14. La 12 august 1843, la rugămintea vrednicului stareţ al mănăstirilor Neamţ şi Secu, arhimandritul Neonil, a fost numit de către domnitorul Mihail Sturza profesor de ştiinţe religioase şi limba elină la Şcoala Naţională din Mănăstirea Neamţ, înfiinţată pentru călugării care doreau să înveţe carte. I se reînnoieşte şi datoria de a corecta traducerea la Pidalion a mitropolitului Veniamin Costachi15. Această voluminoasă operă de legiuiri bisericeşti a ieşit de sub tipar în 1844, în Mănăstirea Neamţ. Foaia de titlu consemna pe toţi aceia care au ostenit şi au contribuit la publicarea ei: „[...] traduse din greceşte în româneşte de înalt Prea Sfinţitul proin mitropolit Kiriu Kir Veniamin..., prin sârguinţa şi cheltuiala .Prea cuviosului arhimandrit şi stareţ sf. Mănăstirii Neamţul şi Secul Kir Neonil, îndreptate şi îndeplinite de protosinghelul Neofit”. Tot Neofit Scriban semna o prefaţă Către cetitori (p. 1-4), în care sublinia importanţa lucrării. în urma trimiterii sale la Mănăstirea Neamţ, protosinghelul Neofit a compus mai multe poezii, unele în care-şi plângea soarta nemeritată, iar altele cu caracter patriotic16. Tot din această perioadă datează mai multe cuvântări, rostite fie la diferite sărbători bisericeşti, fie cu prilejul unor fapte însemnate, petrecute în Mănăstirea Neamţ17. în 1846 este rechemat la Iaşi şi numit director al Şcolii de la Trei Ierarhi şi „superior” al Bisericii Sf. Vasile. 12 Pidalionul, prefaţa, f. 3V. 13 N. Scriban, încercări poetice, p. 66-67 şi 75-84. 14 Pidalionul, prefaţa, f. 3V. 15 Ibidem. Vezi cuvântarea rostită ia 17 octombrie, cu prilejul deschiderii cursurilor Şcolii Naţionale din Mănăstirea Neamţ, în N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 208-225. 16 Publicate în N. Scriban, încercări poetice, p. 5-47. O scurtă caracterizare a activităţii sale poetice vezi la Horia Oprişan, Un prelat poet: Neofit Scriban, în „Arhiva”, Iaşi, an. XXXIX, nr. 4, 1932, p. 148-153. 17 De pildă, cuvântările rostite cu prilejul tunderii unor fraţi în monahism: N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 100-121 şi 200-209. O cuvântare a fost tipărită în broşură, cu prilejul vizitei făcute la Mănăstirea Neamţ de fiii domnitorului Mihail Sturza, în 5 septembrie 1844. Era o adevărată predică dogmatico-morală, în care vorbea mai ales despre Biserică şi supunerea pe care i-o datorează credincioşii. 98 în anul 1848, fratele său Filaret Scriban, pe atunci rector al Seminarului de la Socola, în dorinţa de a avea un corp didactic bine pregătit, l-a adus şi pe Neofit ca profesor. A deţinut slujba de profesor la Seminarul din Mănăstirea Socola timp de 14 ani, din 1848 până în 1862, fiind însărcinat în cursul acestor ani să predea: istoria universală şi a patriei, limba elină, retorica şi filosofia. Din noiembrie 1860, după ce fratele său Filaret a fost numit profesor la noua Facultate de Teologie din Iaşi, Neofit este numit şi rector al Seminarului, funcţie pe care a îndeplinit-o timp de doi ani, până în noiembrie 186218. în 1852, mitropolitul Sofronie Miclescu îl ridicase la treapta de arhimandrit19. Din timpul profesoratului său la Socola datează şi unele lucrări. Dintre acestea consemnăm traducerea unei lucrări teologice în română şi două manuale didactice, întocmite mai cu seamă pentru elevii săi de la Socola. în 1851 traducea în română o lucrare cu caracter dogmatic-simbolic a lui Alexandru Sturza, publicată sub titlul Duplul paralel sau Biserica în faţa papităţei şi a reformei veacului XVI...(laş\, Tip. Buciumul Român, 1851, 117 p. in 8°, cu alfabet de tranziţie). Are două prefeţe: a lui Neofit Scriban (p. 1-5) şi a lui Alexandru Sturza (p. 6-8). Expunerea se împarte în două mari capitole sau „paralele”. Paralela întâi preziiţtă controversele dogmatice dintre Biserica ortodoxă şi cea romano-catolică: dogma purcederii Duhului Sfânt, purgatoriul, cuminecarea sub ambele forme, întreita cufundare la botez, întrebuinţarea pâinii dospite şi azimilor la cuminecătură, primatul papal. Paralelea a doua înfăţişează controversele dogmatice dintre Biserica ortodoxă şi protestantism: credinţa şi faptele bune drept condiţii ale mântuirii, Sf. Euharistie, autoritatea Bisericii, Sf. Tradiţie, cultul sfintei cruci, a Maicii Domnului, al îngerilor şi sfinţilor, cultul sfintelor icoane şi al moaştelor, posturile, starea sufletelor după moarte şi rugăciunile pentru cei morţi. între lucrările didactice se numără Urziri istorice sau curs metodic de istorie... (Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1851, 212 p., in 8°, cu alfabet de tranziţie). Manualul era destinat nu numai seminariştilor de la Socola, ci tuturor tinerilor, cărora le adresează O vorbă de prefaţă. Către tinerimea română. Era prelucrat după istoricul francez Levy, expunând pe scurt istoria antică, medie, modernă şi cea a patriei. O altă lucrare didactică a lui Neofit Scriban este Metoda pentru studiul limbii elenice, după J. J. Bumouff...Partea I (Iaşi, 1861, XV + 318 p. in 8°) şi cuprindea morfologia; partea a doua (Iaşi, 1862, 340 p., in 8°) cuprindea sintaxa. Era tipărită -aşa cum aflăm din foaia de titlu - „pentru uzul în şcoalele publice ale ţării”20. Militant pentru Unirea Principatelor. Dar ceea ce-1 ridică pe Neofit Scriban cu mult deasupra contemporanilor săi şi-l aşază printre cei mai de seamă slujitori ai 18 Gh. Erbiceanu, Discurs funebru..., p. 116; C. Erbiceanu, op. cit., p. 19. 19 Constantin Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din Monasfirea Socola, Iaşi, 1885, p. 102. 20 C. Erbiceanu, în Viaţa şi activitatea P.S. Neofit, p. 19, afirmă că ar fi rămas de la el şi o Retorică în manuscris, ceea ce nu este exclus, fiind şi profesor de retorică. 93 Bisericii româneşti din toate timpurile este aportul său deosebit de însemnat în frământările anilor 1856-1859, în vederea realizării Unirii ţărilor române21. Propaganda unionistă, care începe să se manifeste mai ales în urma încheierii Tratatului de la Paris de către cele şapte Mari Puteri ale Europei, la 18/30 martie 1856, a avut un sprijin puternic în reprezentanţii Bisericii, în frunte cu însuşi mitropolitul Sofronie Miclescu. Din dispoziţia acestuia, arhimandritul Neofit Scriban scrisese lucrarea Unirea şi neunirea Principatelor Române (Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1856, 28 p., cu alfabet de tranziţie), având şi o precuvântare a lui Teodor Codrescu22. Lucrarea era împărţită în două capitole: I. Neunirea Principatelor, în care combătea argumentele reprezentanţilor partidei antiunioniste, şi n. Unirea Principatelor, în care arăta foloasele de natură politică, economică şi administrativă ce ar rezulta în urma unirii celor două ţări româneşti. Lucrarea arhimandritului Scriban a produs însă nemulţumiri în partida separatiştilor, fiind combătută de postelnicul Nicolae Istrati, fratele episcopului antiunionist Meletie Istrati de la Huşi, prin broşura intitulată Despre cvestia zilei în Moldova, apărută în 1856, la Iaşi (36 p., format mic). Broşura lui Nicolae Istrati a fost combătută de mai mulţi patrioţi moldoveni, între care se număra şi arhimandritul Neofit Scriban, care i-a dat riposta cuvenită prin lucrarea Foloasele Unirii Principatelor Române (Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1856, 38 p., cu alfabet de tranziţie)23. Şi aceasta era împărţită în două capitole: I. Foloasele din lăuntru (p. 6-20), în care arăta că în urma Unirii se va ajunge la o prosperare economică a ţării şi la o mai bună organizare administrativă, şi II. Foloasele din afară (p. 20-37), în care arăta importanţa politică a Unirii celor două ţări. Aceste două lucrări i-au atras aversiunea reprezentanţilor partidei antiunioniste, precum şi a conducătorilor ţării, care de asemenea se numărau între duşmanii Unirii. Agentul austriac de la Iaşi a cerut chiar caimacamului Teodor Balş 21 Rolul lui Neofit Scriban în aceste evenimente a fost exagerat de unii. De exemplu, D. Lascăr, op. cit., ed. 1898, p. 35, afirma că ar fi fost preşedinte al Comitetului Unionist înfiinţat la Iaşi în 30 mai/ 11 iunie 1856. Tot aşa şi N. A. Bogdan, Oraşul laşi, 1904, p. 38. Din lectura atentă a actelor acestui comitet nu reiese că Neofit ar fi deţinut rolul de preşedinte, deşi era în legătură cu liderii acestui comitet: D. Rallet, C. Negri, A. Panu, M. Kogălniceanu, M. C. Epureanu, D. Cracti, P. Mavrogheni, D. Cozadini, C. Hurmuzaki şi alţii. 22 Lucrarea a apărut în „Zimbrul”, Iaşi, an. IV, nr. 117 din iunie 1856, şi în „Steaua Dunării”, Iaşi, an. II, nr. 29 din 5 iunie 1856. Este reprodusă şi în Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturza şi Dimitrie C. Sturza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, voi. III, Bucureşti, 1889, p. 1-7 (şi traducerea franceză, p. 7-13). Un exemplar din lucrarea lui Neofit Scriban a fost trimis de către consulul francez din Iaşi, Victor Place, ministrului de Externe al Franţei, contele Alexandre Walewski. Cf. Acte şi documente, III, Bucureşti, 1889, p. 556. 23 Publicată şi în „Zimbrul”, an. IV, nr. 142 şi 143 din 3 şi 4 iulie 1856. D. Lascăr, în op. cit., ed. 1898, p. 36, afirma că aceste două lucrări ale lui Neofit au fost tipărite în 10 000 de exemplare şi difuzate în toată Moldova de către elevii Seminarului de la Socola, cu prilejul vacanţei din vara anului 1856. Arhimandritul Neofit Scriban a mai publicat atunci şi o poezie, La unirea românilor, în „Zimbrul”, an. IV, nr. 140 din 1 iunie 1856, reprodusă în încercări poetice, p. 53-55. Tot de atunci era şi poezia Liberarea sclavilor în Moldova, în încercări poetice, p. 39—42. 100 (1856-1857) exilarea lui Neofit, din cauza celor două broşuri24. Noul caimacam, Nicolae Vogoride (1857-1858), a intervenit pe lângă mitropolitul Sofronie să nu înscrie pe fraţii Scriban în listele electorale ale clerului pentru alegerile în Divanul Ad-hoc, sub pretext că însăşi Poarta Otomană ar fi cerut acest lucru25. întrucât mitropolitul Sofronie era printre cei mai însufleţiţi sprijinitori ai ideii Unirii, caimacamul Nicolae Vogoride şi reprezentantul turc în Comisia Europeană de la Bucureşti, instituită de Congresul de Pace de la Paris (februarie-martie 1856), au cerut patriarhului ecumenic înlăturarea sa din scaunul mitropolitan. Lucrurile n-au ajuns însă aşa departe, dar patriarhul Chirii a adresat mitropolitului Sofronie o scrisoare ofensatoare, în care se plângea în termeni vagi de conduita sa, ameninţându-1 că va lua măsuri energice împotriva sa dacă se va menţine pe aceleaşi poziţii26. Scrisoarea a produs o vie îndignare în întreaga ţară. în urma primirii ei, arhimandritul Neofit Scriban a întocmit, probabil pentru consulul francez Victor Place, o scurtă notă cu câteva dovezi asupra autocefaliei Bisericii moldovene27. Nu peste mult timp, a tipărit la Paris o lucrare mai dezvoltată, în care trata aceeaşi problemă, cu titlul: Scurtă istorisire şi hronologie despre Mitropolia Moldovei (Paris, 1857, 18 iunie, 28 p., cu alfabet de tranziţie). După o scurtă istorie a Mitropoliei Moldovei, cu prezentarea mitropoliţilor din Suceava şi Iaşi (p. 5-24) - în care găsim însă numeroase date eronate -, aducea câteva dovezi prin care căuta să arate că Biserica Moldovei era „neatâmată” de Constantinopol, deci „autocefală”. Iată acele argumente: 1. Vechea „Mitropolie” a Tomisului - care cuprindea şi Moldova — era autocefală. 2. Mihail Paleologul, în timpul lui Alexandru cel Bun, acorda Mitropoliei Moldovei dreptul de neatârnare. 3. în îndreptarea Legii se menţiona că Mitropolia Moldovei nu atârna nici de Ohrida, nici de Constantinopol. 4. Mărturia lui Dimitrie Cantemir din Descrierea Moldovei, care sublinia cinstea deosebită de care se bucura mitropolitul Moldovei între ceilalţi mitropoliţi, nefiind supus nici unui patriarh; el era hirotonit de arhierei locali, confirmat de domn şi doar îşi anunţa alegerea la Patriarhie. 5. Un firman al sultanului întărea mitropolitului Moldovei drepturile sale de vechime. 6. Analele ţării nu arată că actele de natură bisericească ar fi fost supuse aprobării Patriarhiei. 7. Regulamentul Organic, prin art. 413, prevedea ca mitropolitul să fie judecat pentru abateri canonice şi disciplinare de către un sobor de 12 arhierei din Principate, iar pentru abateri de natură civilă de un sobor de 12 arhierei şi 12 boieri mari28. Se cunosc şi alte fapte ale arhimandritului Neofit Scriban din timpul frământărilor pentru Unire. Cu prilejul venirii în Moldova a comisarilor celor şapte Mari Puteri, care formau aşa-numita Comisie Europeană de la Bucureşti, a cărei 24 Acte şi documente, IV, Bucureşti, 1889, p. 731. 25 Ibidem, IV, p. 509-511. 26 Ibidem, IV; scrisoarea patriarhului la p. 465—466. 27 Ibidem, IV, p. 564-566. Are data de 13 mai 1856. 28 în Divanul Ad-hoc al Moldovei, în şedinţa din 4/16 noiembrie 1857, când s-a luat în dezbatere problema recunoaşterii autocefaliei Bisericii moldovene, se aduceau aceleaşi argumente. Comp. cu Acte şi documente, VI, Bucureşti, 1896, p. 159-160. 101 misiune era de a informa asupra dorinţelor românilor, în fruntea clerului şi a credincioşilor ieşiţi întru întâmpinarea lor, la Iaşi, se aflau şi fraţii Scriban29. Amândoi fraţii au vizitat pe comisarii Puterilor străine favorabile Unirii (Rusia, Franţa, Sardinia şi Prusia), expunându-le doleanţele unioniştilor moldoveni. în vara anului 1857, comitetul unionist de la Iaşi a însărcinat pe arhimandritul Neofit Scriban să plece la Bucureşti, pentru a intra în legătură cu unioniştii din Ţara Românească. împreună cu aceştia trebuia să stabilească măsurile de interes comun în vederea continuării luptei pentru realizarea Unirii. în acelaşi timp, trebuia să intre în legătură cu membrii Comisiei Europene, cărorara să le ceară Unirea şi să le aducă la cunoştinţă plângerile moldovenilor împotriva caimacamului Vogoride şi a Guvernului său30. în Bucureşti a intrat în legătură cu baronul de Talleyrand, cu mitropolitul Nifon şi cu fruntaşii unionişti din Ţara Românească. A adresat fiecărui episcop eparhiot şi mitropolitului câte o scrisoare, în care îi îndemna să sprijine Unirea31. Tot în Bucureşti, a rostit, în Biserica Sărindar, un cuvânt la ziua caimacamului Alexandru Dimitrie Ghica, adept al Unirii32. Rolul său se reliefează în vremea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc. Se ştie că în Moldova au avut loc două alegeri, în primele dintre ele reuşind antiunioniştii, graţie măsurilor arbitrare şi falsurilor comise de Guvernul caimacamului Vogoride. La aceste alegeri arhimandritul Neofit a fost exclus din listele electorale ale clerului din Iaşi, pe motiv că era „monah”, care locuieşte în afara oraşului, la Socola33. După anularea acestora, în noile alegeri de la 29 august 1857, clerul din Iaşi, cu 136 de voturi, din 139 câte fuseseră exprimate, a ales pe arhimandritul Neofit Scriban ca reprezentant al său în Divanul Ad-hoc34. 29 Vezi depeşa comisarului francez, baronul de Talleyrand-Perigord adresată contelui Walewski, în Acte şi documente, IV, p. 409. Iată cum descria Victor Place pe fraţii Scriban, într-o depeşă adresată contelui Walewski, la 4 iunie 1857: „Amândoi sunt, fără îndoială, reprezentanţii cei mai luminaţi, cei mai capabili şi cei mai energici ai clerului moldovean...De mult timp austriecii şi turcii au înţeles că fraţii Scriban pun piedici politicii lor de presiune şi înşelare şi ce influenţă vor avea ei în Divan, unde dorinţa generală îi cheamă; de aceea nu vor neglija nimic pentru a-i îndepărta” (ibidem, IV, p. 730-731). 30 în această călătorie era însoţit de nepotul său Romulus. Au trecut Milcovul noaptea, pentru ca să nu fie surprinşi de autorităţi. Cf. C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea P.S. Neofit, p. 21; N. Scriban, Apologia sa faţă de clevetitorii săi din Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti, 1867, p. 36. 31 Cf. D. Lascăr, op. cit., p. 36. Vezi scrisoarea adresată episcopului Climent al Argeşului la 3 iulie 1857, în Biblioteca Academiei Române, Ms. 4, f. 755-758. 32 N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 243-246. 33 Acte şi documente, IV, p. 4, 641-642 şi 786. Arhimandritul Neofit a protestat împotriva acestei măsuri ilegale, arătând că face parte din clerul oraşului Iaşi, în calitatea sa de profesor la Seminar, de arhimandrit al Mitropoliei şi cenzor al cărţilor bisericeşti şi al predicilor rostite în catedrala mitropolitană, deci pe nedrept e considerat simplu „monah” (ibidem, IV, p. 790-791). însuşi mitropolitul Sofironie, într-o scrisoare către Comisia Europeană de la Bucureşti, din 18 iunie 1857, protestează împotriva excluderii sale din liste, declarând, printre altele: „[...] ar fi de dorit pentru slava Bisericii şi pentru binele naţiei ca ţara noastră să aibă cât mai numeroşi oameni ca arhimandritul Neofit Scriban” (ibidem, IV, p. 867—876; citatul la p. 870). După anularea primelor alegeri, printr-un ofis al Departamentului de Interne din 22 august (3 septembrie 1856), era trecut şi el în listele electorale (iibidem, V, Bucureşti, 1890, p. 554-555). 34 Ibidem, V, p. 609, după „Gazeta de Moldavia”, an. XXVIII, nr. 71 din 9/21 septembrie 1857. 102 Divanul s-a deschis în ziua de 28 septembrie (st. v.) 1857, fiind precedat de un Te Deum săvârşit în Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, la care arhimandritul Neofit a rostit în faţa deputaţilor prezenţi o cuvântare ocazională, în care le vorbea despre importanţa evenimentului35. în şedinţa din 7/19 octombrie 1857 s-a votat cu un mare entuziasm propunerea lui M. Kogălniceanu despre organizarea viitoare a ţării. în şedinţa a opta, din 10 octombrie 1857, s-a ales un comitet alcătuit din 9 membri, între care şi arhimandritul Neofit, care era însărcinat cu formularea problemelor ce urmau a fi luate în discuţie de către Divan. Comitetul a întocmit un proiect, cu 15 propuneri, între care punctele 5 şi 6 se ocupau de probleme bisericeşti: 5. „Libertatea cultului în mărginirea capitulaţiilor” şi 6. „înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru treburile duhovniceşti ale Bisericii române”36. în şedinţa a zecea, din 25 octombrie 1857, s-a luat în discuţie problema libertăţii cultelor. în cadrul discuţiilor, a luat cuvântul şi arhimandritul Neofit, care a sprijinit această dorinţă a Divanului, cerând însă ca libertatea cultelor să fie acordată în aşa fel încât „să nu jignească religia ortodoxă”. Cerea şi înfiinţarea unei autorităţi sinodale cu atribuţii legislative şi administrative37. în discuţiile care au avut loc în luna decembrie în comitetul reprezentanţilor clerului, cinci dintre membrii săi (arhiereii Ghenâdie Şendrea şi Filaret Scriban, arhimandriţii Neofit Scriban şi Melchisedec Ştefanescu şi iconomul Dimitrie Matcaş) au întocmit şi prezentat Adunării un proiect în 12 puncte „cu privire la viitoarea organizare "a Bisericii moldovene”. După lungi discuţii asupra celor 14 puncte prezentate de deputaţii clerului, în şedinţa a 21-a, din 21 decembrie 1857, Adunarea a votat în unanimitate un program de 15 puncte, cu privire la Biserică38. Neofit Scriban a votat alături de ceilalţi membri ai Divanului numeroase măsuri propuse în vederea reorganizării Principatelor: egalitatea tuturor înaintea legilor şi desfiinţarea privilegiilor, respectul domiciliului şi libertăţii individuale, organizarea armatei, separarea puterii executive de cea legiuitoare, supunerea străinilor la legile ţării, încheierea de relaţii comerciale cu alte state, învăţământul obligatoriu şi gratuit etc. A sprijinit şi unele amendamente care erau propuse. De exemplu, amendamentul propus de M. Kogălniceanu pentru respingerea instituţiei Senatului şi organizarea unei singure Adunări Legislative. Neofit Scriban a fost singurul cleric care a votat această măsură39. în nesfârşitele discuţii asupra raporturilor dintre boieri şi ţăranii clăcaşi, arhimandritul Neofit, împreună cu arhiereul Ghenâdie Şendrea şi iconomul Dimitrie Matcaş, a votat pentru 35 N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 74-82. 36Ibidem,Vl, l,p. 87-88. 37 Ibidem, VI, 1, p. 102-107. Arhimandritul Neofit avusese pregătită încă o lungă cuvântare, pentru a o rosti în Divan, prin care cerea restituirea averilor bisericeşti şi îmbunătăţirea soartei clerului. N-a rostit-o însă pentru ca să nu provoace nemulţujiuri. Reprodusă în N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 226-242. 38 Acte şi documente, VI, 1, p. 469-470; Filaret Scriban, Istorie bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 148-151. Nicolae Dobrescu, Studii de istoria Bisericii române contemporane. Istoria Bisericii din România (1850-1895), Bucureşti, 1905, p. 93-95. 39 Acte şi documente, VI, 1, p. 279-280 şi 300. Pentru şedinţele Divanului vezi acelaşi volum, p. 35-531. 103 propunerea deputaţilor ţărani, care cereau desfiinţarea boierescului şi a tuturor privilegiilor, precum şi alte măsuri în vederea îmbunătăţirii situaţiei lor40. După dizolvarea Divanului, în cursul anului 1858 au avut loc pregătirile în vederea alegerilor pentru Adunarea Legislativă a ţării, care avea menirea să desemneze pe noul domnitor. La 29 august 1858, arhimandritul Neofit Scriban a rostit o cuvântare către alegătorii din Iaşi, prin care-i îndemna să-şi aleagă reprezentanţi vrednici, care să lupte pentru unirea celor două ţări41. Cu ocazia deschiderii Adunării Legislative, la 28 decembrie 1858 (st.v.), săvârşindu-se un Te Deum în Biserica Sf. Nicolae Domnesc, tot arhimandritul Neofit a rostit o scurtă cuvântare în faţa deputaţilor prezenţi, cerându-le să-şi aleagă un domnitor vrednic, care să-i urmeze cu cinste lui Ştefan cel Mare42. Cu ocazia alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, a scris un articol intitulat O salutare României în 24 ianuarie 1859, în care proslăvea marele eveniment43. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească, s-a hotărât ca garnizoana din Iaşi să fie formată din ostaşi munteni, iar cea din Bucureşti din ostaşi moldoveni. La venirea batalionului I din regimentul II muntenesc în Iaşi, ostaşii au fost întâmpinaţi de elevii Seminarului de la Socola, iar arhimandritul Neofit Scriban a rostit un cuvânt de bun venit, cerându-le să fie credincioşi domnului, ţării şi Bisericii44. La 12 decembrie 1861, la proclamarea Unirii definitive, Neofit Scriban a rostit un cuvânt de felicitare în faţa lui Alexandru Ioan Cuza45. Alte fapte ale lui Neofit Scriban. Acestea au fost, pe scurt, meritele şi aportul său la cauza Unirii. După realizarea acestei mari dorinţe a celor două ţări, şi-a dat seama că se deschidea o nouă epocă pentru cler, de aceea a tipărit trei broşuri, scriind despre rostul clerului în noua organizare a ţării. în prima broşură, intitulată Necesitatea clerului în societate şi nevoia de punere a sa în adevărata cale a sortirii sale...însoţită de constituţiunea clerului ortodocs din Transilvania (Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1859, 58 p., cu alfabet de tranziţie, extras din „Steaua 40 Ibidem, VI, 1, p. 342-346. împreună cu Ghenadie Şendrea, Melchisedec Ştefânescu şi Dimitrie Matcaş votează şi un amendament la propunerea deputaţilor ţărani, cu un cuprins asemănător (ibidem, VI, l,p. 369-385). 41N. Scriban, încercări poetice, p. 85-95. 42 „Steaua Dunării”, an. III, nr. 6 din 10 ian. 1859; N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 247-248; Acte şi documente, VIII, Bucureşti, 1900, p. 338-339. Amintim aici că, în această perioadă, arhimandritul Neofit a rostit mai multe cuvântări la înmormântarea unor fruntaşi ai Partidului Unionist, din care reiese, de asemenea, patriotismul său. De pildă, Cuvânt la înmormântarea vornicului Dimitrie Ralet, în „Steaua Dunării”, an. III, nr. 78 din 14 noiembrie 1858; Acte şi documente, VII, Bucureşti, 1892, p. 714-718, şiN. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 295—302; Cuvânt la moartea lui Mihail Cantacuzino Paşcanu, ibidem, p. 273-286, reprodus şi în N. Iorga, Cuvântări de înmormântare şi pomenire, Vălenii de Munte, 1907, p. 129-138; Cuvânt la moartea arhiereului Ghenadie Şendrea, în Cuvinte bisericeşti, p. 336-346 (şi în broşură, Iaşi, 1861). 43 „Steaua Dunării”, an. III, nr. 23 din februarie 1859; N. Scriban, încercări poetice, p. 58-65; Acte şi documente, III, p. 611-615. 44 „Românul”, Bucureşti, 28 aprilie 1859; N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 46-52; comp. şi cu A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. III, voi. XIII, Bucureşti, 1930, p. 37. 45 N. Scriban, Cuvinte bisericeşti, p. 249-250. 104 Dunării”, „Zimbrul” şi „Vulturul”), arăta care este rolul clerului in societate, precum şi nevoia de a fi luminat şi sprijinit. In altă broşură, intitulată Clerul român în faţa articolului 46 de Convenţiune... (extras din „Steaua Dunării”, retipărită de arhimandritul Dionisie Romano, locotenent de episcop al Buzăului, Buzău, 1860, 32 p.),.considera că membrii clerului sunt în drept să ocupe funcţii publice, în baza art. 46 din Convenţia de la Paris, din 1858, care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii şi dreptul de a fi admişi în dregătorii publice în amândouă ţările (se pare că a fost scrisă în urma demisiei arhimandritului Melchisedec Ştefanescu din funcţia de ministru al Cultelor, în mai 1860). întrucât se pusese problema alegerii unor noi episcopi - dat fiind că majoritatea scaunelor episcopale şi chiar scaunul mitropolitan de la Iaşi erau ocupate de locţiitori („locotenenţi”), publicându-se chiar un proiect de lege care să reglementeze aceste alegeri -, arhimandritul Neofit Scriban a tipărit broşura Nelegalitatea şi defectuozitatea proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor din Principatele Unite (Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1861, 24 p., extras din ziarul „Trecutul”, nr. 7 şi 8 din 1861). Preconiza aici o serie de măsuri salutare privitoare la cler. De pildă, cerea ca promovările în funcţiile bisericeşti să se facă numai pe baza activităţii depuse în slujba Bisericii şi a ţării. Pentru arhierei, cerea să aibă studii, iar alegerea lor să se facă de către o Adunare Obştească, formată din deputaţii Adunării Legislative, din membrii Sinodului şi din reprezentanţii extraordinari ai clerului de mir şi monahal din fiecare ţinut al eparhiei vacante. Se ridica împotriva numărului mare de hirotoniri şi tunderi în monahism. Cerea ca numai acei monahi să fie admişi la taina hirotoniei care au absolvit Seminarul de la Mănăstirea Neamţ. Am menţionat mai sus că în noiembrie 1860 arhimandritul Neofit Scriban a fost numit rector al Seminarului de la Socola, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1862. In tot acest timp a deţinut şi funcţia de membru în Consiliul Superior de Instrucţiune de pe lângă Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice. în 1862, drept răsplată pentru serviciile aduse Bisericii şi ţării, la propunerea lui Al. I. Cuza, locotenentul de mitropolit al Moldovei, Chesarie Răsmeriţă Sinadon, l-a ridicat la treapta de arhiereu titular, cum se obişnuia pe atunci, pentru scaunul de Edessa46. La 3 noiembrie 1862 era numit „locotenent” de episcop al Argeşului, în urma morţii episcopului Climent, păstorind până în 186547. Se ştiu însă prea puţine lucruri din vremea episcopatului său de la Argeş, aşa că ar fi nevoie de noi cercetări spre a pune în lumină această parte puţin cunoscută a activităţii sale. Se cunosc unele intervenţii ale lui către domn, cerând îmbunătăţirea situaţiei clerului48. Din 1865 a început aşa-numita „luptă pentru canonicitate”, în care rolul de frunte l-au deţinut fraţii Scriban, mai ales Neofit. Lupta a început după publicarea 46 O copie de pe actul de promovare la treapta de arhiereu, având data martie 1862, în B.A.R, Ms. 218, f. 67 (dosar Iosif Bobulescu). 47 Contemporanii spun că se vorbea ca Neofit Scriban să fie numit mitropolit al Ungrovlahiei în locul lui Nifon (1850-1875). 48 O adresă semnată împreună cu alţi 14 clerici din eparhie, la 18 mai 1864, în N. Scriban, încercări poetice, p. 22—25; alta, din 9 decembrie 1864, la p. 26-29. 105 Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din 3 decembrie 1864, dar mai ales după publicarea Legii pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi din România, votată de Camera Deputaţilor la 20 ianuarie 1865, de Senat la 5 februarie şi sancţionată de domn la 11 mai 186549. Prin prima lege se prevedea constituirea unui Sinod general, format din mitropoliţii şi episcopii eparhioţi şi din arhiereii români, din câte trei deputaţi ajeşi de clerul de mir al fiecărei eparhii (preoţi sau laici cu cunoştinţe teologice) şi din decanii facultăţiilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (care insă nu existau). Se prevedeau astfel de „sinoade” şi pentru eparhii. Prin cea de a doua lege se prevedea numirea mitropoliţilor şi a episcopilor de către domn „după o prezentare a ministrului de Culte, în urma deliberării Consiliului de Miniştri”, precum şi judecarea lor de către Curtea de Casaţie pentru delictele de natură civilă. Deci se aduceau lucruri noi, mai ales în ceea ce priveşte numirea arhiereilor eparhioţi de către domn, ceea ce era contrar obiceiului ţării şi canoanelor. Intre episcopii decretaţi în urma promulgării acestei legi se număra şi Neofit Scriban, decretat episcop de Argeş la 11 mai 1865. Nevoind însă să primească scaunul episcopal în asemenea condiţii, la zece zile după numire şi-a prezentat Guvernului demisia, fiindu-i primită la 2 iunie 186550. La 1 decembrie 1865, începând şi lucrările Sinodului de care am amintit mai sus, în şedinţa a treia din 7 decembrie, Neofit Scriban ia cuvântul pentru a-1 combate, depunând tot atunci un protest pe biroul Sinodului şi părăsind sala de şedinţe. Sinodul i-a exclus din sânul său atât pe Neofit, cât şi pe Filaret Scriban şi pe Iosif Bobulescu, care, de asemenea, au protestat împotriva sa51. îndată după numirea episcopilor pe baza acestui decret, a început o luptă înverşunată în presă, discuţii în Senat, pe tema „necanonicilor”. Cei mai de seamă adversari ai acestora erau fraţii Scriban, cărora li s-au alăturat în curând arhiereii Iosif Bobulescu Sevastias şi Ioanichie Evantias de la Câmpulung, preotul Păunescu din Piteşti, arhimandritul Climent Nicolau din Iaşi (care-i combate pe „necanonici” prin ziarul lui „Preutul”), precum şi unii laici: Scarlat Rosetti (prin ziarul „Ecclesia” şi în Senat), Ioan Valentineanu (prin ziarul „Reforma”), Romulus Scriban (prin ziarul „Dacia romană”), Scarlat Tumavitul (care a cerut în Senat excluderea „necanonicilor” de la şedinţele sale), N. R. Rosnovanu şi alţii. S-a mers şi mai departe, încât Scribăneştii au apelat la consulii străini - ceea ce, desigur, a fost o regretabilă greşeală - şi la Patriarhia din Constantinopol, care a rupt relaţiile cu episcopii „necanonici”. Lupta a continuat timp de mai mulţi ani, cu polemici şi discuţii de ambele părţi. Acum apar o serie de articole şi lucrări ale lui Neofit Scriban, prin care apăra punctul de vedere canonic, ridicându-se împotriva episcopilor numiţi de Al. I. Cuza şi a 491. M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi, voi. I, Bucureşti, 1873, p. 1789-1791; adoua este reprodusă şi laN. Dobrescu, op. cit., p. 107, n. 2. 50 N. Scriban, Răspuns Guvernului şi Sinodului românesc din 1865, Bucureşti, 1896, p. 103. 51 Ibidem, p. 101, urm.; la p. 111-113, cele trei proteste ale lor. De fapt, acest Sinod nici n-a funcţionat prea mult. 106 Sinodului creat prin Decretul organic. între lucrările sale din acest timp se numără: Răspuns Guvernului şi Sinodului românesc din 1865, adică explicăciuni la protestele a trei arhierei moldoveni în contra legiuirilor necanonice octroate (impuse - n.n.) Bisericii de puterea civilă din Principatele Unite de la Dunăre...(Bucureşti, 1866, 118 p.). Combătea aici legile şi măsurile luate de Al. I. Cuza privitoare la cler şi Biserică. Altă lucrare se intitula Apărare a adevărului şi a dreptului faţă de episcopatul necanonic... (Bucureşti, 1866, 72 p.). Combătea pe arhiereii „necanonici”, arătând totodată lupta pe care a dus-o el în vederea ridicării Bisericii la o stare mai bună. în Răsturnarea ultimelor rătăciri a apărătorilor episcopatului necanonic şi a nelegiuirilor făcute Bisericii româneşti... (Bucureşti, 1867, 52 p.), combătea pe autorul articoului Bratianida, publicat în numărul 522 al ziarului „Trompeta”. în Apologia Prea Sfinţitului Arhiereu D.D. Neofit Scriban faţă de clevetitorii săi din Iaşi şi Bucureşti... (Bucureşti, 1867, 72 p.), arăta rolul său în Divanul Ad-hoc, răspunzând atacurilor adversarilor săi52. Lupta Scribăneştilor a fost, totuşi, încununată de succes, căci în 1872 s-a constituit un Sinod canonic, legal, format din cei doi mitropoliţi, din cei şase episcopi sufragani şi din opt arhierei „titulari”, câte unul pentru fiecare eparhie. Prin Legea sinodală din acel an, k s-a revenit şi la vechiul sistem de alegere a mitropoliţilor şi episcopilor de către un colegiu electoral, format din membrii Sfântului Sinod şi din membrii Camerei şi Senatului, cu excepţia eterodocşilor. în cursul acestor frământări, episcopul Neofit Scriban a stat în Bucureşti, pe la diferite biserici,'în 1867 fiind la biserica Amza53. în locul său, ca episcop de Argeş a fost numit arhimandritul Ghenadie Ţeposu, hirotonit deîndată ca arhiereu, om cult, cu studii la Lipsea, predicator renumit în acea vreme. Numirea lui a provocat însă nemulţumiri între credincioşii din eparhie, care îl doreau pe Neofit Scriban. S-au adresat numeroase memorii Guvernului şi domnitorului, prin care se cerea înlăturarea lui Ghenadie şi revenirea lui Neofit54. Ca urmare a acestor intervenţii, episcopul Ghenadie a demisionat în 1868, retrăgându-se în Bucureşti, unde a trăit până la sfârşitul vieţii (fi877). în locul său a fost reintegrat Neofit Scriban, în calitate de locotenent de episcop (19 iulie 1868). Şi în această a doua 52 în afară de aceste lucrări, Neofit Scriban a mai publicat numeroase articole în diferite periodice şi câteva broşuri. Consemnăm doar câteva dintre ele: Expunere de situaţiunea actuală a episcopatului Eclesiei romane, la 6 septembrie 1866, memoriu adresat domnitorului şi publicat în ziarul „Ecclesia”, nr. 7 din 18 septembrie 1866 (text român şi francez). Alte lucrări şi articole sunt reproduse în încercări poetice: Respingerea sofismelor necanonicului Sinod din 1867 (p. 127-171); Noua chestie religioasă în România (p. 96-107); Act istoric. Scrisoare către D. Conte Scarlat Rosetti (două scrisori, p. 108-126); Unde mergem cu Biserica (p. 177—185); O vorbă a Bisericii adânc întristate (p. 190-ţ197) şi altele. 53 N. Scriban, Răsturnarea ultimelor rătăciri, prefaţă. 54 Un memoriu semnat de 430 de credincioşi din Curtea de Argeş şi Piteşti, la 22 martie 1866, şi adresat Locotenenţei Domneşti, în N. Scriban, Apărare a adevărului şi a dreptului, p. 69-70. Un memoriu al credincioşilor din Curtea de Argeş, din 10 oct. 1866, şi altul al celor din Piteşti, din septembrie 1866, adresat domnitorului, în N. Scriban, Apologia, p. 68-71. S-au mai adresat Şase memorii în acelaşi sens, acoperite de mii de semnături. 107 perioadă a episcopatului său la Argeş a luat mai multe măsuri în sprijinul clerului său55, A păstorit timp de cinci ani, când, în urma sancţionării Legii sinodale din 1872, s-a făcut alegerea episcopului eparhiot în persoana arhimandritului Iosif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei (ianuarie 1873). Neofit s-a retras definitiv din viaţa bisericească, stabilindu-se în casa părintească de la Burdujeni, unde şi-a petrecut apoi restul vieţii. Nici în ultima parte a vieţii sale nu şi-a părăsit preocupările culturale, deşi era înaintat în vârstă. Astfel, în 1868 a tipărit un volum de predici şi cuvântări cu titlul Cuvinte bisericeşti rostite la diferite ocazii (Bucureşti, 1868, 362 p.). în afară de cuvântările menţionate în cursul acestei expuneri, volumul cuprinde şi o seamă de predici - originale, traduse sau prelucrate -, rostite la diferite praznice împărăteşti şi ale sfinţilor56. în 1870, nepotul său Romulus îi strânge o parte dintre poezii, cuvântări şi articole într-un volum intitulat încercări poetice. Discursuri politice. Memoare şi scrisori politice... (Iaşi, 1870,252 p.), de care am amintit în repetate rânduri. La îndemnul tipografului Toma Teodorescu din Bucureşti, revizuieşte vechile traduceri româneşti la Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, confruntându-le cu ediţia grecească publicată la Veneţia, în 1793. Lucrarea a apărut sub titlul Mărgăritare sau colecţiune de cuvinte alese a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostomul, Arhiepiscopul Constantinopolului şi ale altor Sfinţi Părinţi. A treia oară tipărită în româneşte...(Bucureşti, Tipografia Toma Teodorescu, 1872, 384 p., in-folio). Cuprinde 34 de predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur, zece predici şi câteva învăţături din alţi Sfinţi Părinţi. în 1874, făcând o călătorie la Locurile Sfinte, şi-a publicat impresiile de călătorie, cu numeroase informaţii istorice şi geografice, într-o lucrare intitulată Călătoria mea la pământul sfânt şi la Ierusalim în lunile iunie, iulie, august şi septembrie 1874 (Bucureşti, Tipografia Naţională, 1875, 50 p.). Lucrarea - scrisă chiar în Ierusalim, în zilele de 1-27 august 1874 - era închinată fratelui său Filaret, în memoria căruia scria şi un „imn de jale” (p. 48-50). Tot în acest timp a scris şi o interesantă lucrare exegetico-dogmatică, intitulată Testamentul Vechi studiat duce la cel Nou ori evidenţii intrinsece că Sacra Scriptură este insuflată de Dumnezeu pentru scularea şi mântuirea omenirii. Operă lucrată după originale greceşti... (Bucureşti, Tipografii Curţii, 1876, 113 p.). Lucrarea se ocupa de învăţătura Vechiului Testament, insistând asupra profeţiilor mesianice şi a superiorităţii învăţăturii Noului Testament, care este împlinirea celui vechi. 55 Câteva acte de apărare a clerului şi o adresă a sa din 1870 către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, prin care cerea să se ia măsuri pentru îmbunătăţirea stării clerului, în N. Scriban, încercări poetice, p. 227-250. 56 Unele dintre cuvântările acestui volum apăruseră şi în broşură. De pildă: Cuvânt la înmormântarea presviterei Saftă Isăcescu, Iaşi, 1859, 14 p.; Cuvânt la înmormântarea Prea Sfinţitului episcop Tripoleos Ghenadie Şendrea, Iaşi, 1861, 16 p.; o scurtă caracterizare a activităţii predicatoriale a Iui Neofit Scriban, vezi la diaconul dr. Gheorghe Comşa, Istoria predicii la români, Bucureşti, 1921, p. 178-179. 108 A publicat şi câteva cuvântări: Cuvânt Junebru...rostit in 20 mai 1873... asupra rămăşiţilor mortale ale reposatului senatore, graff şi cavaler Carol de Rosetti (Bucureşti, 1872, 13 p.); Cuvânt pentru Sfintele Paşti 1876, aprilie 1 (Bucureşti, 1876, 12 p.) şi Cuvânt la Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Bucureşti, 1876, 15 p.). Menţionăm şi Plângerile unui sihastru pentru România, împărţită în şapte cânturi (Iaşi, 1875, 76 p.)57. Ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut retras la Burdujeni. Prin testamentul său a lăsat suma de 2 000 de galbeni Primăriei din Burdujeni pentru înfiinţarea unui fond din care să se întreţină biserica familiei - ctitorită de fratele său Filaret - şi un azil de bătrâni, pentru care a lăsat casele părinteşti58. A murit în ziua de marţi, 9 octombrie 1884, fiind înmormântat la 11 octombrie, în pronaosul bisericii familiei, alături de fratele său Filaret. Slujba înmormântării a săvârşit-o un sobor de preoţi, în frunte cu arhiereul Ieremia Dârţu Gălăţeanu, în prezenţa unei numeroase asistenţe, între care se aflau şi profesorii Seminarului de la Socola, în frunte cu directorul Theoctist Scriban59. * Din această sumară expunere, socotim că cititorul îşi va putea forma o icoană clară a acestei luminoase figuri a clerului moldovean din secolul al XlX-lea. Neofit Scriban este unul dintre cei mai luminaţi ierarhi ai Bisericii noastre, căci nu s-a petrecut nici o faptă de seamă în vremea sa la care el să nu-şi fi adus o contribuţie efectivă. Preot la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi şi predicator la* Mitropolie, profesor la şcolile naţionale din Fălticeni şi Mănăstirea Neamţ, la Şcoala de la Trei Ierarhi şi la Seminarul de la Socola, locţiitor de episcop la Argeş, Neofit Scriban a lăsat pretutindeni urme prin activitatea sa. Nerecunoştinţa contemporanilor săi însă nu a ţinut seama nici de aceste laturi ale activităţii sale, nici de aportul său la realizarea Unirii Principatelor şi la revenirea Bisericii ortodoxe la organizarea ei pe principii canonice tradiţionale, ci l-a forţat să se retragă în Burdujenii copilăriei, unde a trăit, aproape uitat, până la sfârşitul vieţii. MMS, an. 35,1959, nr. 1-2, p. 87-102. 57 O listă a tuturor lucrărilor sale, vezi în Bibliografia românească modernă, 1831—1918, voi. IV (R-Z), Bucureşti, 1996, p. 226-228. 5* C. Erbiceanu, Viaţa şi activitatea P.S. Neofit, p. 28. 59 Un anunţ despre moartea sa, în „Revista teologică” din Iaşi, an. II, nr. 30, din 14 octombrie 1884, p. 233. Notăm că C. Erbiceanu şi D. Lascăr dau greşit anul morţii sale: 1885, în loc de 1884. 109 MM PIM SCRM1 ruralele mai mic al lui Neofit Scriban, episcopul titular Filaret Stravropoleos\ s-a născut la Burdujeni, în 1811, primind la botez numele de Vasile. Primele cunoştinţe de carte le-a dobândit în casa părintească şi de la călugării greci din Mănăstirea Todireni, ca şi fratele său2. Copilăria şi-a petrecut-o în multe necazuri, aşa cum el însuşi povesteşte la bătrâneţe, într-o scrisoare adresată nepotului său Romulus, în 1870. Redăm un scurt fragment din această scrisoare: „Cunoaşte că eu, după ce am fost dat de tatăl meu de a servi ca băet de 12 ani la han la Botoşani doi ani, şi un an la băcănie tot acolo, Providenţa trimiţându-mi boale grele, tatăl meu m-a luat acasă şi am făcut pe bucătarul şi spălătoriţa, fiindcă vlădica de Burdujeni, de la mănăstirea de acolo [Meletie Burdujanul, fostul episcop de Roman din timpul Eteriei, n.n.], nu îngăduia preoţilor văduvi, cum era tatăl meu, de a ţine femei în case, nici pentru a spăla pe copii. După aceşti trei ani de slugărie, am fost dat iarăşi la slugărie la călugării greci din Treisfetitele [„Trei Ierarhi” din Iaşi, n.n.], care erau una cu aceia din Burdujeni. Aicea, ca servitor, am început studiile mele, învăţându-mi lecţiile nu ziua, căci eram slugă, ci noaptea, şi nu la lumânare, căci nime nu mi-o 1 Despre Filaret Scriban au scris: Constantin Erbiceanu, Viaţa şi activitatea şi scrierile Prea Sfinţitului Filaret Scriban, tratată din punct de vedere religios, moral şi literar, Bucureşti, 1892, 104 p. (extras din BOR, an. XVI, 1892-93, p. 385-^16, 481-512, 601-620, 693-704). Vezi apoi: Cuvinte funebre pronunţate la înmormântarea repausatului arhiereu Filaret Scriban, episcop Stavropoliei, imprimate de arhiereul Iosif Sevastias Bobulescu, Iaşi, 1880, 54 p. Cuvântările au fost rostite de iconomul Constantin Buţureanu (p. 7-12), prof. Gh. Erbiceanu (p. 13-26), prof. Constantin Erbiceanu (p. 21-M) şi preotul Nestor Vorobchievici (p. 43-53); George P. Samureanu, Episcopul Filaret Scriban, în „Revista literară”, an. XI, nr. 3, 1890, p. 39-43; Iuliu Scriban, în Enciclopedia română, voi. III, Sibiu, 1904, p. 918. Cu ocazia semicentenarului morţii sale, a scris un scurt articol preotul Comeliu Grumăzescu, Arhiereul Filaret Stavropoleos Scriban. O aniversare care nu trebuie uitată, în BOR, an. XLI, 1923, nr. 15, p. 1112-1114. Scurte date biografice se găsesc şi în alte părţi: Avksenti Stadniţki (viitorul mitropolit Arsenie de Novgorod), Rumîni polucivşie obrazovanie v russkih duhovnoucebnih zavedeniiah (Românii care şi-au făcut studiile în şcolile teologice ruseşti), Kişinev, 1891, p. 3-23. Dintre ruşi a scris despre el şi I. Askocenski, Istoria Kievscoi Duhovnoi Akademii (Istoria Academiei Duhovniceşti din Kiev), Kiev, 1863, p. 193 şi urm. 2 G. P. Samureanu, art. cit., p. 39. un da, ci suindu-mă în dosul caselor, pe nişte stânjeni de lemne, la zarea lunei şi aşa, la un examen, în prezenţa neuitatului Kiselev, Direcţiunea Şcoalelor, în urma ecsamenului public, m-a scos din slugărie, rânduindu-mă pedagog cu dreptul de intern, iar aceasta pentru cuvântul că nu eram nobil, nu puteam fi admis intern de-a dreptul”3. Elev şi profesor. Acest din urmă fapt s-a petrecut în 1830, când a intrat la Şcoala Vasiliană de la Trei Ierarhi din Iaşi, reînfiinţată cu doi ani în urmă, în 1828. Şcoala era împărţită în trei cicluri: curs elementar, şcoală normală şi gimnaziu, la care se adăugau câteva obiecte „extraordinare”: dreptul privat al românilor şi limbile elină, franceză şi rusă. în 1835 se organizează Academia Mihăileană, la început cu 4 clase gimnaziale - ridicate apoi la 7 -, şi în care erau admişi absolvenţi ai gimnaziului vasilian şi ai pensionatelor particulare. în 1837 programul studiilor la aceste două şcoli era următorul: clasele I şi II începătoare, la Şcoala Vasiliană, iar clasele I şi II gimnaziale, clasele I şi II umanioare, clasa de filosofie şi clasa de drept, la Academia Mihăileană4. Tânărul Vasile Popescu-Scriban, căci aşa se numea pe atunci, a urmat cursurile acestor două şcoli în calitate de „stipendist” [bursier, n.n.], din 1830 până în 1837. Din „atestatul” eliberat la 28 noiembrie 1838, rezultă că în aceşti 7 ani audiase următoarele cursuri: catehismul, gramatica românească, gramatica latină, retorica şi mitologia, geografia universală, istoria universală, matematica (aritmetica, algebra, trigonometria), filosofia (logica, metafizica, filosofia morală), limbile rusă, franceză şi latină. La toate aceste obiecte, precum şi la purtare, „totdeauna s-au făcut vrednic din clasul I-iu cu Eminenţie”5. Pe lângă aceste cursuri, mai urmase un an şi jumătate cursul de filosofie al lui Eftimie Murgu6 şi cursul de legi („dreptul naturii şi legilor ţivile din condica Moldovei”) al Jurisconsultului” Christian Flechtenmacher7. Deşi era numai elev, în 1834 este numit, prin concurs, profesor suplinitor de limba franceză la Şcoala Normală de la Trei Ierarhi, post pe care-1 va deţine până în 1836, când este însărcinat să predea gramatica română, aritmetica şi catehismul elevilor din „clasul începător”. în 1837 este însărcinat cu suplinirea cursurilor de retorică, poezie şi mitologie la Academia Mihăileană, fiind numit tot atunci şi pedeagog. în sfârşit, în 1838 este dat ca ajutor paharnicului G. Săulescu la cursul său de istorie, post pe care-1 deţine până în 1839®. Reiese de aici că tânărul Vasile •' 3 Ms. rom. 735, Biblioteca Academiei Române (B.A.R.). Reprodus şi la C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 3-4 şi 85. 4 A. D. Xenopol, Memoriu asupra învăţământului superior în Moldova. Cu ocazia anixersării a 50‘de ani a înfiinţării acestui învăţământ. Iaşi, 1885, p. 30. 5 Ibidem; atestatul eliberat de Epitropia Şcoalelor, la p. 123-124. 6 Ibidem; atestatul elogios eliberat de E. Murgu, la 20 mai 1836, la p. 119-120. 7 Ibidem; atestatul acestuia din 10 decembrie 1837, la p. 122. * Ibidem, p. 57. O notă a Departamentului Cultelor şi Instrucţiuni pentru anii serviţi ca profesor, în Biblioteca Academiei Române, Ms. 735, f. 19, reprodusă şi de C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 65. UI Popescu-Scriban era unul dintre cei mai distinşi elevi ai şcolii, căci numai aşa se explică faptul că, fiind încă elev, i se încredinţase suplinirea cursurilor menţionate, în 1837, după absolvirea cursurilor, este cinstit de domnitorul Mihail Sturza cu rangul de „pitar”9. Din această perioadă a vieţii sale de elev şi profesor, datează câteva cuvântări, precum şi unele lucrări didactice sau literare, tipărite sau rămase în manuscris. Dintre cuvântări, cea mai de seamă este aceea rostită la înmormântarea profesorului său, ardeleanul Vasile Fabian-Bob, la 7 aprilie 183610. în 1836 a tipărit şi prima sa lucrare, intitulată lntâile cunoştinţe pentru junimea moldoveană care învaţă limba franceză, Iaşi, la Institutul Albinei, 1836, 4 p. + 254 p., format mic. Are o scurtă prefaţă, semnată „Vasile Popescu, elevu Academiei, Eşi, 3 aprilie 1836”. Cartea era formată numai din retroversiuni, cu text paralel român (cu litere chirilice) şi francez. Textele erau luate din diferite discipline: astronomie, fizică, zoologie, botanică, chimie, geografie, iar la sfârşit (p. 186 şi urm.) avea o scurtă gramatică franceză (noţiuni elementare). Peste doi ani a tipărit o geografie a celor trei ţări româneşti, intitulată Mică geografie a Daciei, Moldaviei şi a Ţării Româneşti, prelucrată de V. Popescu Scriban, elev Academiei Mihăene, Eşii, în Tipografia Albinei, 1838, 4 p. + 56 p. Lucrarea se număra printre primele geografii publicate la noi, prima fiind aceea a episcopului Amfilohie Hotiniul, prelucrată după Buffier, tipărită la Iaşi, în 1795. Câteva lucrări i-au rămas însă în manuscris. între acestea se numără o Retorică cu toate părţile ei, propusă în clasele umanioare, la 1837, în Academia Mihăileană, de profesorul Vasile Scriban11, şi o Gramatică franceză, tălmăcită de V. Popescu-Scriban Pitar (în 24 de lecţii, plus una „depre sintacs pe scurt”)12. în afară de aceste manuale didactice, a mai prelucrat şi tradus unele bucăţi literare. între acestea se numără Tragedia lui Brutus, prelucrată în româneşte după franţuzăşte de pitarul V. Popescu-Scriban, Eşu, 1838, în tipografia... (semn că era destinată publicării)13 şi Ambrozie Cruzoe, tălmăcit de Popescu-Scriban Pitar14 15. Tot din această perioadă datează câteva traduceri: din Comelius Nepos (din latină), Dialogurile morţilor (din franceză), şi Viaţa lui Socrate15 (din latină). Student la Kiev. în dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi în acelaşi timp de a sluji Bisericii, în 1838 a adresat o cerere „către Cinstita Epitropie a învăţăturilor publice în Prinţipatul Moldaviei”, prin care ruga „să fie trimis la vreo universitate 9 Ibidem, p. 5. 10 Cuvânt funeral alcătuit şi rostit de elevul Vasile Popescu cu prilejul înmormântării Dsale paharnicului Vasile Fabian, profesorul în clasul filosofiei la Academie, răposat în Iaşi Ia 7 april. 1836, 3 f. Litografiat. Este reprodus şi în A. D. Xenopol, op. cit., p. 125-131. Se află şi în Biblioteca Academiei Române, Ms. 736, f. 204-206 şi cota III, 192.016. 11 Cf. A. D. Xenopol şi C. Erbiceanu, Serbarea şcolară de la Iaşi, Iaşi, 1885, p. 259. 12 Ms. 764, B.A.R., f. 159-215. 13 Ibidem, f. 1-79. Era prelucrată în versuri. 14 Ibidem, f. 80-100. 15 Cf. C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 5. U2 din ţările străine, spre a să desăvârşi în ştiinţele teologiceşti”10. Mitropolitul Veniamin Costachi, în calitate de preşedinte al Epitropiei învăţăturilor Publice şi ceilalţi membri, între care şi Gheorghe Asachi, au hotărât să-l trimită la Academia Teologică din Kiev. Prin mijlocirea consulului rus din Iaşi, s-a obţinut aprobarea din partea Guvernului rus şi a Sf. Sinod* 17. Mitropolitul Veniamin din Petersburg, printr-o scrisoare datată 20 iulie 1839, îl recomanda mitropolitului Kievului Filaret Amflteatrov18. A plecat în Rusia abia în august 183919. A urmat cursurile Academiei Duhovniceşti din Kiev până în 1842, admiţându-i-se să urmeze cei patru ani de studii numai în doi ani20. Acolo a avut ca profesori pe unii dintre cei mai de seamă teologi ruşi ai vremii, între care protoereul Ivan Scvorţev, profesor de filosofie morală, Iacob Amfiteatrov, părintele omileticii ruseşti, şi alţii. A avut legături de prietenie cu o serie de ierarhi şi profesori ruşi, fie de la Kiev, fie din alte centre, pe care a avut prilejul să-i viziteze după terminarea studiilor. Fusese coleg, printre alţii, cu Macarie Bulgakov, viitorul mitropolit al Moscovei, şi cu Alexei Novoselov, viitorul episcop al Ecaterinoslavului. Corespondează mai târziu cu arhiepiscopul Inochentie Borisov al Odessei, renumitul predicator, fost rector al Academiei din Kiev când îşi începuse el studiile, şi cu urmaşul său Dimitrie Muretov, ajuns şi el arhiepiscop al Odessei21. Dar cele mai strânse legături de prietenie le-a legat cu diplomatul şi gânditorul Alexandru Scarlat Sturza22. în timpul celor trei ani petrecuţi în Rusia, tânărul Vasile Popescu-Scriban a strâns mult material documentar şi bibliografie din arhivele şi bibliotecile ruseşti, în vederea întocmirii unei‘istorii bisericeşti a românilor23. Tot în Kiev a compus '6Ms. 734, B.A.R., f. 117. v Ibidem, f. 132-135. 18 Ibidem, f. 130-131. Scrisoarea lui Veniamin, în traducere rusă, Ia A. Stadni(ki, op. cit., p. 6-8. 19 Scrisoarea, în limba latină, trimisă de Filaret al Kievului lui Veniamin Costachi, la 29 august 1839, prin care-1 informa de sosirea lui Scriban, se află în Biblioteca Academiei Române, Ms. 734, f. 133-134, şi în traducere rusă la A Stadniţki, op. cit., p. 8-9. Mitropolitul Veniamin îi răspunde la 15 ianuarie 1840, mulţumindu-i pentru primirea elevului său la Academia Duhovnicească din Kiev, Ms. 734, B.AR., f. 135. 20 De acest lucru îl informează el însuşi pe mitropolitul Veniamin, printr-o scrisoare datată 10 iulie 1841. Ibidem, f. 107. Cuvântarea rostită de Vasile Popescu-Scriban în 1841, după terminarea cursurilor, cu prilejul examenului public din acel an, la Gh. E. Sorocovenco, Românii şi ruşii, în rev. „Din trecutul nostru”, Chişinău, an. IV, nr. 22-30,1936, p. 32-35. 21 Cf. A. Stadniţki, op. cit., p. 22-23. 22 Date amănunţite despre Al. Sturza la Gh. Bezviconi, Din trecutul lui Alexandru Sturza, în rev. „Din trecutul nostru”, an. IV, nr. 36-39 din 1936, p. 1-81 (cu specială privire la p. 51-81); E. Haivas, Alexandre de Stourdza, 1791-1854, Paris, 1939, şi preotul Ioan Irimia, Viaţa lui Alexandru Sc. Sturdza, în BOR, an. LXII, 1945, nr. 11-12, p. 657-667, şi an. LXIV, 1946, nr. 4-6, p. 258-273. 23 Dăm aici numai‘câteva indicaţii asupra materialului strâns de Scriban, azi în Biblioteca Academiei Române, Ms. 738, f. 154-198 şi 214-241: articole în limba rusă publicate în periodicele ruseşti şi în Istoria Rusiei, de Karamzin, extrase din diferiţi autori români sau străini. In Ms. 737 se află mai multe articole (unele copiate), publicate în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, în colecţia Uricariul ş.a. O parte din materialul adunat l-a folosit la redactarea Istoriei bisericeşti a românilor pe scurt, apărută în 1871, la Iaşi. 113 mai multe poezii, rămase în manuscris24. Sunt interesante apoi scrisorile sale către diferite persoane din ţară: Veniamin Costachi, Gheorghe Asachi, fratele său Neofit, tatăl său şi unii prieteni25. După terminarea studiilor, dorind să obţină titlul de magistru în teologie, şi-a exprimat către mitropolitul Filaret dorinţa de a fi tuns în monahism. Mitropolitul Filaret a cerut mitropolitului Veniamin Costachi permisiunea de a-1 tunde în monahism chiar în Kiev, lucru pe care mitropolitul Moldovei l-a acceptat26. A fost tuns în monahism în Marea Lavră din Kiev, Peştera Sf. Antonie, de către însuşi mitropolitul Filaret, care i-a dat numele său, în ziua de 5 august 1841. în ziua următoare, la Schimbarea la Faţă, a fost hirotonit ierodiacon, iar în 15 august, la Adormirea Maicii Domnului, ieromonah, ambele hirotoniri fiind săvârşite tot de mitropolitul Filaret, în Marea Lavră din Kiev27, în aprilie 1842 Academia Duhovnicească din Kiev l-a declarat magistru sacro-sanctae Theologiae humaniorumque litterarum, acesta fiind primul caz când un român era promovat magistru în teologie al unei academii duhovniceşti din Rusia28. Rector de seminar. Terminând studiile, după o călătorie făcută la Petersburg, în toamna anului 1842 se reîntoarce în ţară. La 20 septembrie 1842 Epitropia învăţăturilor Publice l-a numit profesor şi rector al Seminarului „Veniamin” din Mănăstirea Socola, în locul arhimandritului Vladimir Suhopan29. Abia după câteva luni, la 15 februarie 1843, ieromonahul Filaret Scriban a fost ridicat la rangul de arhimandrit, cu dreptul de a purta cruce şi mitră la slujbe, de către arhiereul Filaret Beldiman Apamias, la stăruinţele domnitorului Mihail Sturza30. în acelaşi an, la 21 iunie, Comitetul Mitropoliei şi al Mănăstirilor Pământeşti, l-a numit egumen al Mănăstirii Socola, post pe care-1 va deţine până în 1862, el fiind primul care a îndeplinit atât slujba de rector al Seminarului, cât şi pe aceea de egumen al Socolei31. 24 Iată care sunt aceste poezii: Fericirea, Cântarea mea, Toamna, Poştele de la Kiev, Merluşca mea, Singur în spital, Postul cel Mare, Nimicirea, Cântarea, Acasă, Prejmetul Kievului, Adevăr, Biblioteca Academiei Române, Ms. 734, f. 106-107, 122-125, 136-142. Unele fragmente din aceste poezii sunt reproduse la C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 13-15 şi 17-18. 25 Ms. 734, B.A.R., f. 103-120. 26 Ibidem; cererile sale de călugărie, din 3 ianuarie 1841 şi 25 iunie 1841, adresate mitropolitului Filaret, la f. 142-144, iar una către mitropolitul Veniamin, din 10 iulie 1841, la f. 107-108. Mitropolitul Filaret se adresează mitropolitului Veniamin în două rânduri, la 13 ianuarie şi la 25 iunie 1841, ibidem f. 143-146. Mitropolitul Moldovei răspunde cu întârziere, ia 29 iunie şi la 25 iulie 1841. acceptând, prin amândouă scrisorile, călugărirea şi hirotonia lui, ibidem f. 146v şi 101v. 27 Ceremonia tunderii în monahism o descrie însuşi Filaret Scriban în două scrisori, una adresată lui Veniamin Costachi, în august 1841, ibidem, f. 109-115. Mitropolitul Filaret, de asemenea, îl anunţă pe mitropolitul Veniamin de intrarea în monahism şi hirotonia ieromonahului Filaret Scriban, la 18 august 1841, ibidem, f. 101. 28 Copia de pe diploma sa de magistru, scrisă în latineşte, din 8 aprilie 1842, în Ms. 737, f. 217. Un atestat în original, în limba rusă, eliberat de aceeaşi Academie, la 15 aprilie 1842, în Ms.735, f. 22-23. 29 Originalul actului de numire în Ms. 735, f. 24. 30 Ibidem, f. 28. 31 Ibidem, f. 32. 1X4 Postul de rector l-a deţinut timp de 18 ani, până la 10 noiembrie 1860, când i-a urmat fratele său Neofit. în aceşti 18 ani, arhimandritul, mai târziu arhiereul Filaret Scriban, a avut de luptat cu numeroase greutăţi şi intrigi, dar a reuşit, totuşi, să ridice Seminarul la o stare înfloritoare32. îndată după numire, în 1843, profitând de faptul că Alexandru Scariat Sturza se afla în Moldova, l-a rugat să accepte să facă parte din Epitropia Seminarului „Veniamin”. Deşi trăia în Rusia, Alexandru Sturza a acceptat propunerea, delegând ca epitrop, în locul său, pe vornicul Alexandru Balş, iar după demisia acestuia, pe Todiraş Sturza33. Filaret Scriban a reuşit apoi să introducă noi materii de studii în Seminar şi să stabilească două cicluri de cursuri: inferior şi superior. A reuşit, de asemenea, să înfiinţeze 12 „şcoli catehetice ţinutale”, în scopul pregătirii candidaţilor pentru Seminar. Dar starea de înflorire a Seminarului n-a durat mult timp, deoarece mitropolitul Meletie, urmaşul lui Veniamin Costachi, a reuşit să-l înlăture pe Al. Sturza din Epitropia Seminarului, iar cursurile să le reducă la 4 ani, cu studii mai mult elementare, măsură aprobată şi de domnitor, la 23 ianuarie 1848. Mulţi profesori au fost puşi în disponibilitate, printre ei numărându-se şi Filaret Scriban, înlăturat din funcţiile de rector şi profesor al Seminarului şi de egumen al Socolei. El însă a continuat să rămână la Seminar, spre a împiedica desfiinţarea sa totală. în asemenea împrejurări, mitropolitul Meletie s-a văzut nevoit să revină întrucâtva asupra măsurilor sale, numindu-l, la 7 februarie 1848, director al Seminarului, dar fără catedră34. Norocul a fost că mitropolitul a murit în acelaşi an de holeră, iar Mihail Sturza a fost înlăturat din domnie. în anul următor este numit domn Grigorie Ghica, iar în 1851 este ales mitropolit episcopul de Huşi Sofronie Miclescu, de la care Filaret Scriban a avut mult sprijini A pornit de îndată la reorganizarea Seminarului, ridicând treptat numărul claselor până la 8, cu două cicluri, şi aducând mereu noi profesori. Cea mai desăvârşită reformă a Seminarului, sub rectoratul lui Filaret Scriban, s-a făcut în anul 1851. în acel an, Divanul Obştesc şi domnitorul Grigorie Ghica au aprobat „Legiuirea pentru organizarea învăţământurilor bisericeşti din Moldova”, întocmită de Filaret Scriban35. Prin această legiuire, programa întocmită de mitropolitul Meletie a trecut, cu mici excepţii, la şcolile catehetice ţinutale. Se înfiinţează alte 32 Amănunte asupra rectoratului său vezi la C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din Monastirea Socola, Iaşi, 1885, p. 62-112, şi Gheorghe Adamescu, Istoria Seminarului Veniamin din Iaşi, 1803-1903, Bucureşti, 1904, p. 64-103. 33 Gh. Adamescu, op. cit., p. 23-24 (la anexe). Cele 36 de scrisori adresate de Al. Sturza lui Filaret Scriban, la G. P. Samureanu, Corespondenţa lui Alexandru Scariat Sturza cu arhiereul Filaret Scriban asupra Seminarului Socola din Iaşi (1849-1854), traducţiune din limba rusă, în revista „Tinerimea română”, noua serie, voi. IV, fasc. 3, an.XVI, Bucureşti, 1900, p. 136-160, şi voi. V, 1900, p. 146-178, cu o prefaţă de G. Tocilescu; cuprinde date interesante asupra vieţii Seminarului, precum şi unele informaţii cu privire la lucrările sale traduse în română şi asupra unor personalităţi contemporane. 34 C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin, p. 90-94. 35 Manualul administrativ al Moldovei, voi. II, nr. 329, p. 376 şi urm. Fragmente din el sunt reproduse şi la Gh. Adamescu, op. cit., anexa 37, p. 66-68. în actele rămase de la Filaret Scriban, păstrate în Biblioteca Academiei Române, se mai găsesc numeroase proiecte de regulament întocmite tot de el, pentru învăţământul seminarial: Ms. 738, f. 47-72, 134-141, 144-153. 115 două seminarii, cu 4 ani de studii, la Roman şi Huşi. Cel de la Socola avea două cicluri, fiecare cu 4 ani. Absolvenţilor Seminarului Superior le erau rezervate funcţiile mai importante în învăţământ şi cler. în acelaşi timp, s-a pus capăt hirotoniilor celor fără 4 clase de Seminar (păcat însă că nu s-a prea ţinut seamă de această măsură). Administraţia generală a seminariilor era încredinţată unei Epitropii, formată din mitropolit (pentru Socola) sau episcopii eparhioţi (pentru Roman şi Huşi) şi ministrul averilor bisericeşti şi învăţăturilor publice. Pentru administraţia internă se prevedea un comitet, format din rectorul Seminarului, inspector, catehet, econom şi secretar. După această legiuire, în şcolile catehetice erau prevăzute următoarele materii: catehismul, istoria sfântă, tâlcuirea rânduielilor bisericeşti, aritmetica, cântările bisericeşti şi tipicul, citirea şi scrierea după gramatică. La Seminarul Inferior: gramatica românească, istoria sfântă pe larg, istoria bisericească, aritmetica, geografia, istoria universală şi a patriei pe scurt, retorica, dogmatica, pastorala, limba greacă, limba rusă (facultativ), muzica vocală, cântările bisericeşti şi tipicul, citirea şi tâlcuirea Noului Testament (acest program a fost în vigoare până la 1864). In cursul superior, la Socola, se predau: istoria bisericească pe larg, logica şi psihologia, istoria filosofiei, omiletica cu exerciţii „ritoriceşti”, arheologia biblică, istoria bisericească pragmatică, ermineutica, scripturistica, ecleziastica, teologia morală, teologia fundamentală, dreptul canonic, teologia polemică, limbile-latină, franceză şi rusă (facultative).. Filaret Scriban nu s-a mulţumit însă numai cu această nouă organizare dată şcolilor bisericeşti din Moldova. începând cu anul 1848 a trimis o serie de tineri, absolvenţi' ai Seminarului Superior de la Socola, la studii în străinătate, pentru „a pregăti cadrele didactice necesare pentru învăţământul seminarial”. Primii au fost ierodiaconul Melchisedec Ştefanescu şi Cristofor Scriban (viitorul arhimandrit Theoctist), trimişi în 1848 la Academia Duhovnicească din Kiev, de unde s-au reîntors în 1851, primul cu titlul de magistru în teologie şi litere, iar al doilea cu titlul de candidat în teologie. Amândoi au fost numiţi în acelaşi an profesori la Seminarul de la Socola. în 1852 a trimis la Petersburg pe Ioan Mandinescu şi pe August Scriban, reîntorşi în 1857 cu titlul de „candidaţi în legi”, fiind numiţi apoi amândoi profesori. în 1856 a trimis un alt grup de tineri, şi anume: ierodiaconul Climent Nicolau, monahul Filaret Dimitriu şi Gheorghe Erbiceanu la Atena, ierodiaconul Damaschin Matiescu şi monahul Ghenadie Enăceanu la Halchi şi Vasile Agapie la Universitatea din Paris. Toţi au ajuns mai târziu oameni de seamă şi cu rosturi însemnate în viaţa noastră bisericească: profesori, arhierei, arhimandriţi, în afară de unii care au murit prea tineri, la care mai putem adăuga numeroşi alţi clerici, absolvenţi ai cursului superior de la Socola, care au devenit profesori de seminarii, cateheţi la şcolile ţinutale, protoerei etc. Se poate spune, pe bună dreptate, că ei formează o adevărată „şcoală” a lui Filaret Scriban36. 36 Ms. 738, B.A.R., f. 124-125, conţine o listă a celor trimişi în străinătate de Filaret Scriban. Tot acolo este şi o listă cu absolvenţii cursului superior de la Socola, indicându-se şi slujbele ce li s-au încredinţat. Tot de acolo rezultă că în anii 1843-1858 au absolvit cursurile Seminarului de la Socola 1 075 de tineri. U6 Autor de manuale. O altă latură însemnată din activitatea lui Filaret Scriban este aceea de autor de manuale didactice pentru nevoile seminariilor. în această privinţă poate fi considerat un adevărat deschizător de drum, căci până la el nu se mai tipăriseră decât vreo câteva catehisme şi manuale elementare. La îndemnul lui, unii dintre elevii săi, între care la loc de frunte se numără Melchisedec Ştefanescu, au îmbogăţit mai târziu literatura didactică teologică cu alte noi manuale. Trebuie să cunoaştem însă şi materiile pe care le predase Filaret Scriban în timpul profesoratului său. Dintr-o programă şcolară cu data de 1 octombrie 1848, rezultă că preda dogmatica, dreptul canonic, ermineutica şi istoria patriei37. în 1853/54 preda teologia fundamentală, retorica şi omiletica38. După 1860, când a fost numit profesor la Facultatea de Teologie din Iaşi, a continuat să predea la Socola dogmatica şi morala39. între primele lucrări tipărite şi care au putut să fie folosite ca manuale în Seminar, se numărau două traduceri din opera protectorului său Alexandru Scarlat Sturza. Astfel, în 1843 a publicat lucrarea, în două volume, intitulată Epistolii sau scrisori despre datoriile sfinţitei dregătorii preuţăşti... tom. I, Iaşi, Tip. Albinei, 1843, XX + 276 p., tom. II, Iaşi, 1843, IV + 268 p., in 8°. Traducerea s-a făcut din rusă, fiind tipărită cu litere chirilice. Lucrarea a putut să fie folosită ca manual de pastorală, căci cuprindea o serie de sfaturi sub formă de scrisori date de un preot unui fiu sufletesc al său, care îmbrăţişase misiunea preoţească. Iată cuprinsul ei pe scurt (tomul I): Despre pregătirea la preoţie (9 scrisori), Despre sfintele orânduieli bisericeşti (9 scrisori), Despre mărturisire (12 scrisori), Despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (11 scrisori); (tomul II): Despre învăţătura legii sau a credinţei (9 scrisori), Despre purtarea preotului cu oamenii (12 scrisori), Despre chemarea la lucrarea evanghelizatorului (12 scrisori). în prefaţă se menţiona că lucrarea s-a tipărit în 2500 de exemplare, „cu scopul de a împărţi unul la fieşicare preot parohial” (tom. I, p. XII). A doua traducere din opera lui Alexandru Scarlat Sturza se intitula învăţături religioase, morale şi istorice... Iaşi, 1844, XII + 180 p., in 8°. A fost tradusă din limba franceză (probabil după ediţiile tipărite la Iaşi, în 1842 şi 1843) şi tipărită cu litere chirilice. Prezenta argumentele pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, păcatul strămoşesc şi transmiterea lui, Legea veche, întruparea Mântuitorului şi opera Sa de răscumpărare. în anul următor a tradus, după o ediţie rusească, Mărturisirea ortodoxă a apostoliceştei şi catoliceştei Biserici de Răsărit, alcătuită de mitropolitul Petru Movilă... Mănăstirea Neamţu, 1844, 19 f. + 320 p., in 8°. Aceasta este prima ediţie a Mărturisirii ortodoxe, tipărită în Moldova. S-a tradus în scopul folosirii ei ca manual în Seminarul de la Socola. Avea o precuvântare, cu data de 28 aprilie 1844, „întăririle” patriarhilor Răsăritului la Mărturisirea Ortodoxă şi Viaţa lui Petru Movilă, scrisă de Filaret Scriban, iar la sfârşitul cărţii s-a adaugat Arătarea 37 C. Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin, p. 75. 38 Ibidem, p. 99. 39 Ms. 735. B.A.R., f. 159. UT credinţei despre descoperirea Sf. Grigorie, episcopul Neochesariei, luată din ediţia mitropolitului Grigorie Dascălul la Mărturisirea ortodoxă de la Bucureşti, din 1827. O nouă ediţie s-a tipărit la Mănăstirea Neamţ, în 1864 (19 f. + 320 p., in 8°, cu litere chirilice). Nu se deosebeşte cu nimic de ediţia din 1844. A treia ediţie s-a publicat de către arhiereul Iosif Sevastias Bobulescu, la Iaşi, în 1874, cu litere latine (VI + 180 p., in 8°)40- în 1846 a publicat la Iaşi un Catihis în scurt..., prelucrat pentru şcolile bisericeşti în limba românească... O nouă ediţie a apărut la Iaşi, în 1856 (122 p., in 4°, cu alfabet de tranziţie), publicat de iconomul Ioan Bobulescu şi medelnicerul Vasile Galin. Cuprindea o scurtă introducere şi catehismul sub forma obişnuită: credinţă (p. 13-66), nădejde (p. 67-87) şi dragoste (p. 88-106), iar la urmă un scurt istoric al celor 7 sinoade ecumenice (p. 109-122). în 1847 a publicat Istoria sfântă pe scurt sau istoria Bisericii Vechiului Aşezământ... Tălmăcită şi dată la lumină pentru învăţarea în seminarie şi celelalte şcoli bisericeşti... Iaşi, Tip. Sf. Mitropolii, 1847, VIE + 160 p., in 8°, cu litere chirilice. In 1855 a apărut ediţia a doua, iar în 1872 arhiereul Iosif Bobulescu a publicat a treia ediţie, cu litere latine, cu titlul: Istoria sfântă a Vechiului Testament, Iaşi, 1872, IV+130 p., nedeosebindu-se prin nimic de prima ediţie. Lucrarea este împărţită în 6 capitole (perioade), în care se expune pe scurt istoria vremurilor veterotestamentare. Nu ştim din ce autor a tradus-o, dar e sigur din rusă. în 1855 a tipărit Morala creştinească sau teologia morală pe scurt..., Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1855, VIII + 220 p., in 4°, cu alfabet de tranziţie. Lucrarea are o scurtă introducere, apoi 9 capitole în partea întâi şi 8 capitole în partea a doua. Partea întâi are mai mult un caracter dogmatic-moral (starea omului renăscut prin har), iar partea a doua un caracter pur moral (datoriile creştinului către sine, către aproapele, familie, patrie, biserică). în 1856 a apărut Sfinţita ermineutică sau ştiinţa de a înţelege şi a explica Sfânta Scriptură... Iaşi, Tip. Buciumul Român, 1858, VI + 178 p., in 4°, cu alfabet de tranziţie. Are şi o introducere. în partea întâi se scria despre înţelesul Sf. Scripturi: literal, parabolic şi tipic, în partea a doua „despre mijloacele dinlăuntru şi dinafară a explicării Sf. Scripturi”, iar în partea a treia „despre modul de a exprima aflatul înţeles al Sfintei Scripturi” (prin traducere şi comentariu). în 1858 a tipărit Istoria bisericească pe scurt. Prelucrată în limba română... Publicată pentru întrebuinţarea în seminarii, Iaşi, Tip. A. Berman, 1858, 232 p., in 8°, cu alfabet de tranziţie. în 1869 Iosif Bobulescu a publicat ediţia a doua (142 p., in 8°), iar în 1874 ediţia a treia (204 p., in 8°), amândouă la Iaşi, destinate „pentru uzul 40 Despre traducerea lui Filaret Scriban la Mărturisirea ortodoxă în româneşte, în Orthodoxos Omologhia, Mărturisirea Ortodoxă. Text grec inedit. Text român. Editată de preotul Niculae M. Popescu şi diac. Gheorghe I. Moisescu, Bucureşti, 1942, p. LVII-LX. Ediţia din 1844 a fost cunoscută şi în Ardeal, fiind retipărită la Sibiu, în 1855 şi 1914. Vezi asupra acestei probleme: N. Bănescu, Stareţul Neonil, Corespondenţa sa cu C. Hurmuzachi şi Andrei Şaguna, Vălenii de Munte, 1915, p. 78 şi urm., şi I. Lupaş, Din corespondenţa lui Şaguna cu Filaret Scriban, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, I, 1921-1922, Cluj, 1922, p. 337-342. 118 şcoalelor secundare din România”. Era împărţită în patru perioade: 1. De la naşterea lui Hristos până la Constantin cel Mare; 2. De la Constantin cel Mare până la schismă; 3. De la schismă până la înfiinţarea Patriarhiei din Moscova; 4. De la înfiinţarea Patriarhatului rusesc - de care se ocupa pe larg - până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Avea şi un scurt subcapitol despre Creştinătatea în Dacia, în care se ocupa de începuturile creştinismului pe pământul românesc. După fiecare perioadă tratată urmau note explicative, cu bogate informaţii bibliografice, precum şi cu „tabele hronografice” pentru identificarea celor mai de seamă fapte istorice. Ultima lucrare didactică a lui Filaret Scriban, tipărită cu puţin înainte de moartea sa, este Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, IV + 200 p., in 8°, publicată de Iosif Bobulescu. Am relatat mai sus că încă din timpul studenţiei la Kiev a strâns mult material documentar în vederea tipăririi unei istorii bisericeşti a românilor. Simţindu-şi sfârşitul aproape şi neputând valorifica bogatul material adunat, a publicat un rezumat al acestei istorii, aşa cum arăta el însuşi în prefaţă. Lucrarea are 4 părţi: I. Creştinătatea în Dacia; II. Istoria Bisericii bulgaro-române; III. Istoria Bisericii române din principatele Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, IV. Privire istorică asupra celor din urmă cinci secoli ai Bisericii românilor, adică de la 1300 până la 1866, cu două „subdiviziuni”: 1. Despre Biserica românilor transilvani; 2. Biserica românilor de dincoace de Carpaţi. Se ocupa şi de evenimentele contemporane lui (Divanul Ad-hoc, Biserica sub Al. I. Cuza şi lupta pentru canonicitate). La urmă (p. 157-198), are şi Hronografia arhipăstorilor daco-'români din Dacia Traiană (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania). Are însă numeroase greşeli de datare, indicând şi unele persoane inexistente. De pildă, vorbeşte de un mitropolit Simeon în Ţara Românească, la 1290, pe care l-ar fi adus Radu Negru din Făgăraş, apoi de mitropolitul Mitrofan, tot în Ţara Românească, şi care ar fi participat la Sinodul de la Florenţa. în schimb, nu aminteşte de Iachint de Vicina. E interesantă părerea lui cu privire la începuturile creştinismului în Dacia, socotind că primii creştini ar fi apărut în urma propovăduirii Sf. Apostoli Pavel şi Andrei în sudul Dunării şi a coloniştilor romani în nordul ei. Ca material bibliografic - în afară de cel inedit adunat de el - foloseşte cronicile ţării, „Cronica” lui Şincai, „Magazinul istoric pentru Dacia”, „Arhiva istorică a României”, lucrările lui Petru Maior, Dionisie Fotino, Al. Lesviodax, Mihail Kogălniceanu, Andrei Şaguna, I. D. Petrescu, Oriens chistianus a lui Le Quien şi altele41. în afară de aceste lucrări didactice tipărite, unele au rămas în manuscris. Aşa este „Ţheologia fundamentală, paradosită de S. sa păr. arhim. Filaret, rectorul Seminariei”42 43. în prefaţa la Mărturisirea ortodoxă, însuşi Filaret Scriban înştiinţa pe cititori că are gata de tipar - pe lângă unele lucrări care apoi au apărut - o Dogmatică, o Omiletică şi Legile canonice . Intre hârtiile rămase de la el, păstrate 41 Lista lucrărilor sale tipărite apare şi în Bibliografia română modernă, 1831-1918. Voi. IV (R-Z), Bucureşti, 1996, p. 224-225. 42 A. D. Xenopol - C. Erbiceanu, Serbarea şcolară din laşi, p. 282. 43 Mărturisirea ortodoxă, ed. Neamţu, 1864, p. 8 (prefaţa e însă cea din 1844). 119 în Biblioteca Academiei Române, se află şi un manuscris intitulat Privire în scurt asupra arheologiei creştine44. Alte fapte de seamă. Mai menţionăm şi alte câteva aspecte ale activităţii sale. O latură însemnată este aceea de predicator. Păcat însă că nu se cunosc decât puţine dintre cuvântările sale, mai ales funebre, păstrate în Biblioteca Academiei Române45. în timp ce era rector la Seminarul de la Socola, a zidit o biserică în satul natal, la Burdujeni, pe care a înzestrat-o cu toate cele necesare, iar după moarte i-a lăsat, prin testament, averea sa46. Pentru munca lui neobosită depusă în slujba Bisericii şi a învăţământului, la rugămintea domnitorului Grigorie Ghica, în 1852, mitropolitul Sofronie Miclescu a hirotonit pe arhimandritul Filaret Scriban ca arhiereu titular, cu numele Stavropoleos47. Tot ca o răsplată a intensei sale activităţi, Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odessa l-a ales membru de onoare, la 15 decembrie 185848. Arhiereul Filaret Scriban a sprijinit lupta pentru Unirea Ţărilor Române, alături de fratele său Neofit. Fiind şi el unul dintre membrii Partidului Unionist, Guvernul caimacamului Vogoride i-a făcut numeroase neajunsuri. în urma Tratatului de pace de la Paris, din 18/30 martie 1856, revenind Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), arhiereul Filaret Scriban şi protosinghelul Theoctist Scriban au fost însărcinaţi cu preluarea bisericilor şi cu conducerea afacerilor bisericeşti din acele judeţe, care, peste câţiva ani, vor forma noua eparhie a Dunării de Jos49. N-a rămas însă mult timp acolo, deoarece s-a reîntors la vechea lui ocupaţie la Seminar, deşi credincioşii de acolo l-au cerut prin numeroase memorii să le fie rânduit episcop50. Nu peste mult, caimacamul şi ministrul de Culte au decretat înlăturarea sa din postul de rector, înlocuindu-1 cu Vladimir Suhopan51. înlocuirea sa era motivată de rezultatul anchetei făcute în Seminar, în 1853, când s-ar fi găsit unele nereguli în administraţie şi în procesul de învăţământ (în comisia de anchetă figurând şi 44 Ms. 736, B.A.R., f. 97-110. 45 Ibidem, f. 141-248. 46 Pe frontispiciul bisericii, la intrare, se află o inscripţie scrisă cu litere chirilice: „Această biserică s-au făcut de arhimandritul Filaret Scriban, 1851”. Informaţie primită de la pr. D. Hriţcu din Burdujeni-Sat, parohul acestei biserici, în 1959. 47 Actul original eliberat de mitropolitul Sofronie pentru hirotonia întru arhiereu, cu data de 12 ianuarie 1852, în Ms. 735, B.A.R., f. 45. 48 Ibidem, f. 137-139. 49 Adresa Mitropoliei către Departamentul Cultelor asupra misiunii date lui Filaret, în Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, voi. IV, Bucureşti, 1889, p. 219. Adresa mitropolitului către Filaret şi Theoctist, din 10 februarie 1857, prin care le încredinţa această misiune, în Ms. 735, B.A.R., f. 103. 50 Ibidem, f. 77-90 şi 117-133. 51 Raportul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor adresat caimacamului, la 4/16 mai 1857, cerând înlocuirea lui Scriban cu Suhopan, în „Gazeta de Moldova”, an. XXVIII, nr. 39 din 20 mai 1857, reprodus şi în Acte şi documente, IV, p. 681-682; adresa Departamentului de Culte către mitropolitul Sofronie, prin care era anunţat de schimbarea survenită în Seminar, ibidem, IV, p. 704. 120 Suhopan)52. Mitropolitul Sofronie a protestat însă cu vehemenţă împotriva acestei înlocuiri, cerându-i lui Suhopan să se reîntoarcă la Mănăstirea Dojeşti, unde era egumen53. La rândul său, Filaret Scriban a rămas mai departe la Seminar, deşi fusese ameninţat că va fi scos cu forţa54. în asemenea condiţii, Guvernul şi caimacamul n-au mai îndrăznit să-l înlăture de la conducerea Seminarului. în 1857, mitropolitul Sofronie adresa reprezentanţilor Puterilor europene de la Bucureşti un memorandum, format dintr-o introducere şi o expunere în 34 de articole, în care se prezentau o serie de măsuri ce trebuiau luate, în vederea unei reorganizări bisericeşti în România. Autorul acestui memorandum era arhiereul Filaret Scriban. O parte dintre principiile expuse în el au fost admise de Divanul Ad-hoc, altele au fost legiferate mai târziu. în mare, memoriul cerea drepturi pentru cler, formarea unui Sinod (din chiriarhii eparhioţi, arhierei, rectori de seminarii, egumeni şi protoierei), cu largi drepturi administrative, legislative şi judecătoreşti; indica modul de alegere al ierarhilor, dispoziţii privitoare la învăţămţntul teologic şi altele55. După publicarea listelor electorale în vederea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc, constatând măsurile abuzive luate de Guvern pentru înlăturarea unioniştilor din liste, arhiereul Filaret Scriban, împreună cu alţi trei egumeni, la 5/15 iulie 1857, declară Departamentului de Culte că se abţin de la alegeri56. După anularea primelor alegeri, făcându-se noi alegeri, la 29 august (st. v.) 1857 Filaret Scriban'era ales deputat în Divanul Ad-hoc din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate, împreună cu arhiereul Calinic Miclescu Hariupoleds, ambii aleşi cu unanimitate de voturi57. în Divanul Ad-hoc, deşi n-a fost atât de activ ca fratele său Neofit, a avut, totuşi, un rol destul de însemnat. Fusese ales preşedinte al Comitetului Clerului58, votând împreună cu ceilalţi deputaţi toate reformele cerute în vederea reorganizării celor două ţări, sprijinind diferite amendamente şi propuneri. După Unirea Principatelor, arhiereul Filaret a continuat să rămână în fruntea Seminarului de la Socola, până în toamna anului 1860. înfiinţându-se atunci o Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Iaşi, a fost numit profesor de arheologie biblică, limba ebraică şi introducere în cărţile Vechiului Testament, 52 Asupra neînţelegerilor pe care Scriban le-a avut în Seminar, în 1853, vezi Gh. Adamescu, op. cit., p. 79-81, şi anexele 28 şi 29, p. 55-58. 52 Adresa mitropolitului către Departamentul Cultelor, din 22 mai / 3 iunie 1857, în Acte şi documente, IV, p. 723-726; Gh. Adamescu, op. cit., anexa 43, p. 80-81. Vezi şi icon. D. Furtună, între Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan, în BOR, an. XLVI, 1928, nr. 12, p. 1083-1087. 54 Cf. Acte şi documente IV, p. 731 şi 749. De această încercare de înlocuire, consulul francez, Victor Place, l-a informat şi pe contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei, ibidem, IV, p. 729-732 şi 747-750. 55 Ms. 738, B.A.R., f. 73-80; C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 46-48. Alte proiecte de reorganizare bisericească, la p. 30-116. 56 Acte şi documente, V, p. 134-135. 57 Ibidem, V, p. 609. 5* Ibidem, VI, 9, p. 62 şi 162. în şedinţa din 20 decembrie 1857, tot el a citit raportul comitetului clerului în cele 12 puncte, de care am amintit. Dezbaterile Divanului: ibidem, VI, 1, p. 35-531. Amănunte pentru aportul său la Unire în C. Erbiceanu, Viaţa... P.S. Filaret, p. 36-63. 121 ajungând curând şi prorector al Universităţii. A rămas, în continuare, egumen la Mănăstirea Socola, precum şi profesor de dogmatică şi morală la Seminar59. A predat cursuri la facultate până în 1863, avându-1 coleg pe arhiereul Vladimir Suhopan. La 31 august 1863 şi-a înaintat demisia, cerând să i se facă formele de pensionare. Servise în învăţământul teologic 20 de ani, 11 luni şi 10 zile. în 1863 era numit „curator provizoriu” la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, tocmai în timpul înlăturării călugărilor greci, slujbă pe care n-a deţinut-o mult60. Tot pe atunci fusese numit membru în comisia de cercetare a documentelor mănăstirilor închinate, din care a demisionat în curând61. în anul următor a demisionat şi din epitropia averii bisericii Sf. Ioan Botezătorul din Iaşi62. în 1864 s-a retras definitiv din slujbele avute în cadrul Bisericii. S-a stabilit la via sa de lângă Mănăstirea Socola, în satul Bucium, cumpărată încă din 1844, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. începând cu anul 1865 se alătură fratelui său Neofit în „lupta pentru canonicitate”. A protestat, împreună cu Iosif Bobulescu, împotriva lucrărilor Sinodului din 1865, adresându-se apoi şi patriarhului de Constantinopol şi consulilor străini din Bucureşti. Aceste lucruri l-au costat mult, căci în iama anului 1865, plecând cu Ipsif Bobulescu spre Bucureşti, au fost arestaţi la Focşani şi aduşi la Iaşi. Ulterior a fost ţinut mult timp sub pază la via sa. Patriarhia le scrie atât lui, cât şi lui Iosif Bobulescu, la 27 februarie 1866, cerându-le să nu liturghisească cu arhiereii „necanonici”63. Deşi nu a fost aşa de activ ca fratele său Neofit, a publicat şi el câteva articole în periodicele timpului în chestiunea „canonicităţii”64. Au rămas de la el o serie de lucrări mai mărunte în manuscris, asupra aceleiaşi probleme: 1. Lămurirea noului proiect de lege despre alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor în România (1866); 2. Domnul românilor şi Grigorie V patriarhul ecumenic; 3. Legiuirea dezordinei şi a imoralităţii în Biserica română; 4. Nouvelles notes explicatives aux projets des trois eveques roumains (lucrată de 59 Adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor din Moldova pentru numirea sa, din 29 octombrie 1861, în Ms. 135, B.A.R., f. 158; o nouă adresă a aceluiaşi Minister, din 10 noiembrie 1860, ibidern, f. 159; o copie de pe Decretul de numire semnat de Al. I. Cuza, ibidem, f. 160. 60 Adresele de numire date de Minister (9 octombrie 1863) şi Mitropolie (15 noiembrie 1863), în Ms. 735, B.A.R., f. 168-169. 61 Adresa de numire din 8 august 1863, ibidem, f. 166-167. Demisia îi este primită la 5 noiembrie 1863, ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor fiind D. Bolintineanu, ibidem, f. 169. 62 Adresa „Spiritualului Dicasteriu”, din 14 august 1864, prin care i se primeşte demisia, ibidem, f. 176. încă din 1855 Mitropolia i-a admis să locuiască în biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iaşi, fiindu-i sănătatea cam şubredă, numindu-1 şi epitrop al ei. Cf. C. Erbiceanu, Istoricul i Seminarului Veniamin, p. 104 şi idem, Viaţa...P. S. Filaret, p. 26. 63 Adresele lui Filaret şi Iosif Bobulescu către consulii străini la C. Erbicenau, Viaţa... P.S. Filaret, p. 77-78; în copie şi în Ms. 735, B.A.R., f. 188-189 şi 193-194. Adresa patriarhului Sofronie al Constantinopolului către Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, în C. Erbiceanu, Viaţa... P. S. Filaret, p. 78-80 (amănunte la p. 68-84); în copie şi în traducere românească, în Ms. 735, B.A.R., p. 186,200-203. 64 Scandalul episcopal lămurit, în ziarul „Ecclesia”, an.I, nr. 14 din 4 dec. 1866, p. 106-109; Biserica şi România, ibidem, an. II, nr. 4 din 19 februarie 1867, p. 72-81 şi altele. 122 amândoi fraţii); 5. Consideraţiuni critice asupra anticanonicităţii sinodului român şi a regulamentului său (în rusă)65. în 1867, deşi trăia ca arhiereu pensionar, Filaret Scriban a fost ales senator în Colegiul II electoral din Iaşi. Şi-a îndeplinit mandatul de senator până în 1869, luând şi cuvântul în dezbaterile Senatului66. Mitropolitul Calinic Miclescu l-a delegat să participe la marea serbare de la Putna din 15/27 august 1871, împreună cu arhiereul Iosif Bobulescu, arhimandritul Ieronim Buţureanu şi arhidiaconul Nectarie Apostoliu67. Retras la via sa de la Socola, în martie 1873 se mută la nepotul său Iosif Bobulescu, pe atunci egumen la Talpalari, în Iaşi. Simţindu-şi sfârşitul apropiat, şi-a întocmit testamentul, la 19 martie 1873. Prin testamentul său, îşi lăsa via de la Socola lui Iosif Bobulescu, pentru a-1 înmormânta şi a-i plăti datoriile, impunându-i obligaţia ca la moartea lui să o lase ctitoriei sale de la Burdujeni. Biblioteca a lăsat-o Seminarului de la Socola68. A murit la 23 martie 1873, fiind prohodit în biserica Talpalari din Iaşi, la 25 martie. De aici, rămăşiţele pământeşti i-au fost transportate la Burdujeni şi înhumate în biserica sa, la 27 martie 1873, în prezenţa fratelui său Neofit şi a lui Iosif Bobulescu69. * Aceasta este, pe scurt, viaţa şi activitatea lui Filaret Scriban, episcop titular al Stavropoliei. Ridicat prin propriile sale puteri, înfruntând atâtea greutăţi, Filaret Scriban a reuşit să devină cel mai învăţat ierarh al vremii sale. Magistru al Academiei Duhovniceşti din marea vatră a ortodoxiei ruseşti, în care a strălucit odinioară chipul luminat al mitropolitului Petru Movilă, arhiereul Filaret Scriban 65 Ms. 735, B.A.R., f. 211-215; ultima lucrare, la f. 196-199. Este interesantă lucrarea lui Şt. Berechet, Dovezi noi asupra secularizării averilor mănăstireşti, în BOR, an. XLI, 1923, nr. 14, p. 1041-1043, nr. 15, p. 1115-1120 şi nr. 1, 1924, p. 3-6, în care se ocupa de o broşură de 32 de p., apărută în 1864, la Petersburg, sub titlul Polojenie pravoslavnoi ţercovi i monastirei v. Moldavii (Situaţia Bisericii Ortodoxe şi a mănăstirilor din Moldova). Şt. Berechet crede că autorul acestei broşuri este Filaret Scriban. Tot Şt. Berechet afirmă (p. 1042) că Filaret Scriban voia să părăsească ţara, pentru a se retrage în Rusia, în calitate de şef al Misiunii palestiniene-ruse din Ierusalim, dar n-a fost primit. 66 Vezi Dezbaterile Senatului pe 1867-1869; diferite concepte de discursuri şi interpretări, precum şi o dare de seamă către alegătorii săi, în Ms. 736, B.A.R., f. 37-40, 51-53, 73, 74 şi 125-126. 67 Cf. Teodor Balan, Serbarea de la Putna, 1871, Cernăuţi, 1932, p. 139 şi 190. 68 Textul testamentului este reprodus la C. Erbicenau, Viaţa P. S. Filaret, p. 90-93; copii se păstrează în Biblioteca Academiei Române, Ms. 218, f. 91-92 şi 129; Ms. 735, f. 239-240 Iosif Bobulescu donează via bisericii din Burdujeni în 18Ş5, cf. Ms. 218, f. 131. Biblioteca lăsată Seminarului de la Socola se compunea din 488 de cărţi în diferite limbi (36 româneşti, 190 franţuzeşti, 130 ruseşti, 65 greceşti, 13 latineşti, 2 nemţeşti şi 2 ebraice), cf. Gh. Adamescu, op. cit., p. 146, n. 5. 69 Lângă el a fost înmormântat, în 1884, şi Neofit. Acesta pusese pe piatra de mormânt o lungă inscripţie, în 30 de versuri, amintind pe părinţii săi, Ioan şi Pelaghia, de fraţii Filaret şi Gavriil, de sora Sofia. Sunt consemnate în ea şi cele două mari evenimente la care au participat Scribăneştii: Unirea Principatelor şi lupta pentru canonicitate. 123 poate fi considerat, alături de mitropolitul Veniamin Costachi, drept ctitorul învăţământului teologic din Moldova. Şi pe bună dreptate, căci timp de 18 ani a condus Seminarul de la Socola, căruia i-a creat primul curs superior în ţara noastră, i-a pregătit un select corp profesoral şi l-a înzestrat cu manuale didactice, trecând apoi ca profesor la prima noastră Facultate de Teologie. Filaret Scriban a contribuit apoi şi la adâncirea relaţiilor Bisericii moldovene cu Biserica ortodoxă rusă, fie prin traducerile sale, fie prin corespondenţa purtată cu diferiţi ierarhi ruşi, fie prin ucenicii săi de la Socola trimişi să studieze în Rusia. Dacă la acestea adăugăm şi contribuţia sa în problema Unirii din 1859 şi în timpul luptei pentru canonicitate, vom avea o imagine deplină a multiplei şi prodigioasei sale activităţi. Cu toată activitatea depusă în slujba Bisericii şi a Patriei, contemporanii săi nu l-au apreciat aşa cum se cuvenea. Răutatea şi invidia omenească l-au făcut să se retragă spre sfârşitul vieţii din slujbele avute, fără ca să fie ridicat la vreun scaun episcopal, deşi ar fi meritat această cinste. Slujitori ai altarului, ai catedrei şi ai neamului lor, militanţi cu graiul şi cu scrisul pentru Unirea Principatelor Române şi pentru aşezarea Bisericii pe baze canonice, fraţii Neofit şi Filaret Scriban merită din plin preţuirea şi cinstirea noastră. Pomenirea lor este o datorie nu numai pentru Biserica Moldovei, ci pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, pentru propăşirea căreia au luptat o viaţă întreagă. MMS, an. 35,1959, nr. 1-2, p. 102-116. «e hm», istoric 31 mmm PCNTRV DRCPWRRsC ROhHOR TRRNSOsCăHCHI uţini mai ştiu azi cine a fost Vasile Mangra, istoricul şi patriotul de la jk ^ sfârşitul veacului al XlX-lea şi începutul celui următor, asupra căruia mi s-au îndreptat atât de multe cuvinte de nejustificată osândă1. Drept aceea încercăm, în paginile de faţă, să punem în lumină câteva aspecte din rodnica sa activitate culturală, naţională şi bisericească. Vincenţiu Mangra (sau Vichentie, din botez) era fiul unui preot de ţară din Săldăbagiu Mic - judeţul Bihor, Mihai Mangra, şi al soţiei sale Maria Ceontea, născut la 25 mai 1850. A mai avut trei fraţi şi trei surori. După ce a făcut „şcoala poporală” (elementară) în satul natal şi cel învecinaţi Ginta, s-a înscris, ca alţi bihoreni, la gimnaziul românesc întemeiat de Samuil Vulcan în Beiuş, apoi la cel maghiar din Oradea. între anii 1869 şi 1872 a studiat la Institutul Teologic din Arad, apoi, un an, la Academia de Drept din Oradea2. A In slujba Bisericii. A început încă de atunci activitatea publicistică, fiind colaborator, iar în anul şcolar 1871/72 redactor la „Speranţa”, foaie literar-bisericească, organul societăţii de lectură a teologilor români din Arad, apreciată de George Bariţiu, Andrei Şaguna şi de alţi cărturari români. în februarie 1874 episcopul Miron Romanul de la Arad (ales în acelaşi an mitropolit la Sibiu) l-a numit redactor la buletinul oficial al Episcopiei, „Lumina”. Cu tot entuziasmul tânărului redactor, gazeta şi-a încetat apariţia în vara anului 1875, din motive „grave materiale”. Dar la 30 ianuarie (st.v.) 1877, apare un nou organ de publicitate: „Biserica şi şcoala”, foaie bisericească, scolastică, literară şi economică, cu o existenţă de peste opt decenii; a fost redactată tot de V. Mangra (care i-a dat şi numele) până la sfârşitul anului 1883, când episcopul Ioan Meţianu l-a înlocuit, 1 Redacţia revistei „Familia” de la Oradea are meritul de-a fi făcut o „reabilitare” a lui Vasile Mangra prin grupajul de articole publicat în numărul 10 (226) din octombrie 1987, semnate de Dumitru Chirilă, Constantin Mălinaş, Gheorghe Liţiu şi Mircea Păcurariu. 2 Acte şcolare în Arhiva Bibliotecii Mitropoliei din Sibiu (cităm ABMS), fond Vasile Mangra, act. 463—469. Date autobiografice în acelaşi fond, act. 193/1 şi 193/2. 125 deoarece n-a voit să renunţe la ortografia fonetică folosită de Academia Română. în cursul anului 1900 va fi redactor al acestui periodic pentru a treia oară3. La 19/31 mai 1875 a fost numit profesor provizoriu la Institutul Teologic din Arad, definitivat la 11/23 iulie 1878. La 6 august 1879 a fost călugărit la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, cu numele Vasile, cum va semna de acum înainte. La 10 septembrie 1879 a fost hirotonit ierodiacon, iar la 1 ianuarie 1880 preot-ieromonah, de către episcopul Ioan Meţianu. De la 1 martie 1882 până în toamna anului 1883, a fost încredinţat cu conducerea provizorie a Institutului Pedagogic din Arad. Disciplina introdusă în Institut, ca şi exigenţa sporită la examene, au dus la nemulţumiri, fapt pentru care a fost înlăturat de la conducere. A rămas, în continuare, ca profesor de limba şi literatura română, istorie, retorică şi drept canonic până în 1893, când a fost înlăturat definitiv de la catedră, la cererea Guvernului din Budapesta, pentru activitatea sa naţional-politică. Abia în 1899 episcopul Iosif Goldiş l-a numit „referent ajutor” în secţia bisericească a Episcopiei Aradului. în 1899, de Crăciun, a fost hirotesit protosinghel. în 1900 a fost ales vicar al Consistoriului Ortodox Român din Oradea, fiind hirotesit arhimandrit de către episcopul Ioan Papp de la Arad, în Duminica Tomii din anul 1906. A deţinut această funcţie până în vara anului 1916, când a fost ales mitropolit al Ardealului. Ca mitropolit a păstorit până la moarte (1/14 octombrie 1918)4. Ca profesor, apoi ca „vicar episcopesc” a fost membru în Adunarea Eparhială de la Arad şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, în această calitate s-a dovedit un membru activ al celor două foruri bisericeşti, prin sugestiile şi propunerile pe care le-a făcut în diferite şedinţe. De pildă, în şedinţa Congresului Naţional Bisericesc din 12/24 octombrie 1878, Vichentie Mangra (pe atunci „deputat mirean”) a propus să se înfiinţeze o academie teologică cu patru ani de studii, pentru pregătirea clerului din întreaga Mitropolie. Congresul a reţinut propunerea şi a invitat Consistoriul mitropolitan să prezinte soluţii la viitorul Congres, care urma să se întrunească peste cinci ani5. 3 Amănunte la Roman Ciorogariu, Speranţa (1869), Lumina (1872), Biserica şi şcoala (1877), Tribuna (1884-1912), Cluj, 1934, p. 6-12. 4 Date biografice în TR, an. LXVI, nr. 104 din 4/17 octombrie 1918, p. 414-415; Teodor Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox din Arad, Arad, 1922, p. 657-659; Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 469-493; Gheorghe Liţiu, Un academician arădean înainte de 1918: Vasile Mangra, în voi. Academia Română şi Banatul, Timişoara, 1982, p. 154-160; pe scurt, viaţa şi activitatea lui, prezentate la Mircea Păcurarul, Istoria Bisericii Române, voi. III, Bucureşti, 1981, p. 200-202; ed. a Il-a, Bucureşti, 1994, p. 220-221. Activitatea lui V. Mangra ca istoric a fost prezentată de preot Pavel Vesa din Arad, în studiul Un istoric la cumpăna de veacuri: Vasile Mangra (1850-1918), în „Arca”, Arad, nr. 4-6 (109-111), 1999, p. 107-121. Marius Eppel, Vasile Mangra (1850-1918). Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui, Arad, 2000, 124 p. Lucrarea - bazată mai mult pe actele din „fondul Mangra” de la Biblioteca mitropolitană din Sibiu - se ocupă mai ales de „militantul naţional-politic” Vasile Mangra. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Cluj-Napoca, 2002, p. 188-196. 5 Protocolul Congresului Naţional Bisericesc Ordinar al Mitropoliei românilor greco-orientali din Transilvania, convocat la Sibiu, pe 1/13 octombrie 1878, Sibiu, 1879, p. 74 şi 92—93. 126 în sesiunea Congresului din 1881, Consistoriul mitropolitan raportează că a întâmpinat greutăţi în studierea propunerii. Cu toate acestea, Congresul insistă ca propunerea lui Mangra să fie pusă în aplicare6. La 28 iunie 1885 însuşi mitropolitul Miron Romanul îi cere lui Vasile Mangra să întocmească un proiect pentru o viitoare academie. îndeplinind această misiune, Mangra prezintă un proiect la 30 mai 1886, prin care preconiza ca Institutul din Sibiu să fie transformat în Academie, cu opt profesori, toţi cu doctorat în teologie sau cu pregătire similară, cu acelaşi program de studiu ca şi la facultăţi, plus limbile română, greacă, latină, slavonă, apoi filosofie, drept, economie (agricolă). în proiectata academie urmau să fie primiţi numai absolvenţi de gimnaziu cu maturitate, care, la terminarea celor patru ani de studii, să susţină o teză tipărită, pe baza căreia să obţină titlul de licenţiat. Tinerii fără maturitate urmau să-şi facă studiile la institutele din Arad şi Caransebeş. Congresul Naţional Bisericesc, întrunit în 1886, a însărcinat Consistoriul mitropolitan să comunice acest proiect sinoadelor eparhiale din Sibiu, Arad şi Caransebeş, ca să se pronunţe asupra lui până la proximul Congres7. Proiectul n-a fost acceptat tocmai de Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, motivându-se că, prin crearea unei academii, Arhidieceza ar fi pusă în situaţia de a-şi trimite candidaţii cu pregătire mai puţină la Arad8. în felul acesta, propunerea lui Mangra nu s-a transpus în faptă, deşi proiectul lui era foarte bine conceput pentru acel timp, iar crearea unei academii la Sibiu ar fi dus la o mai bună pregătire a clerului ortodox transilvănean9. în calitate de deputat în Sinodul diecezei Aradului (adunarea eparhială), Vasile Mangra a făcut o serie de propuneri menite să contribuie la progesul vieţii cultuarele şi bisericeşti din eparhie. De pildă, în sesiunea din 1877 a propus să se publice măcar un „şematism” (anuar), cu un scurt istoric al eparhiei, ţinând seama de „lacuna cea mare în istoria diecezei noastre, provocată de lipsa trebuincioaselor izvoare istorice”10. în 1883 problema a fost reluată în Sinod şi chiar s-a instituit o comisie (dar fără Mangra), care să se ocupe de strângerea de documente referitoare la istoria eparhiei11. Vasile Mangra şi-a exprimat în scris nemulţumirea pentru modul în care s-a ales comisia respectivă, precizând că era nevoie să fie aleşi „oameni deprinşi cu cercetările istorice”12. Nu s-a realizat nimic, încât în 1904 tot Mangra a reluat problema în paginile ziarului oficial al eparhiei. în acelaşi an, 6 Ibidem, pe 1881, p. 133. 7 Ibidem, pe 1886, p. 144. 8 Protocolul Sinodului Arhidiecezei Sibiului..., 1887, p. 50-51. 9 V. Mangra a reluat problema mai târziu, în articolul Academie teologică pentru Mitropolia ortodoxă română din Transilvania, în „Biserica şi şcoala” (cităm BŞ), an. XXIV, nr. 31 din 12 august 1900, p. 271. 10 Protocolul despre şedinţele Sinodului eparhial din dieceza Aradului, (mute în anul 1877, Arad, 1877, p. 35, hot. 145. 11 BŞ, an. VII, 1883, nr. 22, p. 191. 12 BŞ, an. VII, 1883, nr. 28, p. 210. 127 Mangra a publicat documente privitoare la trecutul eparhiei, între care şi diploma imperială de confirmare a cumpărării unei moşii în Arad, de către episcopul Isaia Diacovici, în 170613 14. Istoric bisericesc. Dacă Vasile Mangra n-a reuşit să elaboreze o istorie a eparhiei, deşi avea strâns mult material privitor la această temă, totuşi el a scris un număr însemnat de lucrări, fiind considerat ca unul dintre istoricii de prestigiu ai vremii lui şi primul mare istoric bihorean. Faptul că pe baza acestor lucrări istorice a fost ales membru activ al Academiei Române, în 1909, socotim că este o dovadă convingătoare asupra prestigiului de care se bucura în cercurile cultural-academice de atunci. încă din anul 1881, Vasile Mangra s-a angajat într-o dispută cu istoricul dr. Rethy Lajos, autorul lucrării Anonymns es az erdely olâhok (Anonymus şi românii ardeleni), publicată în gazeta „Alfold” din Arad, în care istoricul maghiar contesta originea noastră romană şi continuitatea pe teritoriul vechii Dacii, considerând că românii s-ar trage din slavi, bulgari şi tătari, iar limba română din slava veche. I-a răspuns profesorul Iosif Goldiş, viitorul episcop al Aradului, prin cartea Latinitatea limbii române (publicată în limba maghiară), dar Rethy şi-a susţinut în continuare tezele absurde, în paginile aceluiaşi ziar. în această situaţie a intervenit şi tânărul profesor Vasile Mangra, printr-o disertaţie publică, susţinută la Arad şi publicată apoi în serial în „Familia” de la Oradea a lui Iosif Vulcan, sub titlul Despre continuitatea neîntreruptă a elementului român în Daciciu. Pentru combaterea argumentelor neştiinţifice şi tendenţioase ale lui Rethy, Vasile Mangra recurgea la izvoare antice şi medievale (Priscus, Iordanes, Procopius, Anonymus, Ana Comnena, Honiates ş.a.), cita istorici moderni (români şi străini), folosea argumente de logică demografică, economică şi politică, argumente care dovedeau o cunoaştere temeinică a problemei, dar şi un simţ istoric deosebit. Lucrarea lui Mangra a fost apreciată nu numai de presa românească din Transilvania, ci şi de ziarul de limbă germană „Arader Zeitung” şi de altele. Dincolo de Carpaţi, în şedinţa secţiei istorice a Academiei Române, din 19 martie 1882, academicianul bănăţean Vasile Maniu (1824-1901), prezentând un raport despre istoriografia românească din anii 1880-1881, consemna, alături de lucrările lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (Cuvente den bătrâni), şi pe cele ale unor profesori arădeni în problema continuităţii românilor, cu aprecieri deosebit de elogioase15. 13 BŞ, an. XXVIII, 1904, nr. 14, p. 114. 14 „Familia”, an. XVII (1881), nr. 17 din 5/17 aprilie, p. 166-167; nr. 29 din 12/24 aprilie, p. 174-175; nr. 30 din 19 aprilie/1 mai, p. 190-191; nr. 31 din 23 aprilie/ 5 mai, p. 198-199 şi nr. 32 din 26 aprilie/8 mai, p. 207. 15 Analele Academiei Române, seria 2, t. 4, secţiunea II. Discursuri, memorii, notiţe, Bucureşti, 1884, p. 165-330; Vasile Maniu, Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etnografice. Un memoriu asupra mişcării literaturei istorice în străinătate şi la noi, urmată în decursul anilor 1880 şi 1881, Bucureşti, 1882, p 170 (lucrarea a fost tradusă în acelaşi an In limba germană de P. Broştean şi tipărită la Reşiţa). Amănunte asupra problemei vezi la Constantin Mălinaş, Drumul spre Academie, în „Familia”, nr. 10 (266) din octombrie 1987, p. 8. 128 în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, Vasile Mangra a făcut servicii deosebite culturii noastre prin strângerea şi studierea unor vechi manuscrise şi cărţi româneşti aflate în satele bihorene, pe care le-a dăruit apoi Academiei Române. De notat că a pornit această acţiune, care va dura vreo două decenii, din proprie iniţiativă, chiar înainte de a fi începută de Academia Română pentru întreg spaţiul etnic românesc. între manuscrisele aflate de el se numără câteva de valoare excepţională, copiate în părţile Bihorului de cărturari ca Vasile Sturze Moldoveanul, Pavel Muncăcianul şi alţii, iar dintre cărţile tipărite unele erau unicate. Reţinem doar câteva titluri din valoroasele sale donaţii. în şedinţa Academiei Române din 10 ianuarie 1892, Ioan Bianu i-a prezentat prima donaţie, constând în câteva manuscrise şi unicul exemplar din Psaltirea românească tipărită de diaconul Coresi la Braşov, în 1570 (găsită în biserica din Lazuri de Beiuş)15 16. în şedinţa Academiei din 14 ianuarie 1894, se anunţa o nouă donaţie de cărţi vechi, documente despre răscoala lui Horea şi nouă manuscrise de la Vasile Mangra. între acestea figurau: Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), un Ceaslov, un Liturghier, Şapte Taine, toate copiate de Vasile Sturze Moldoveanul în sate bihorene şi altele. La 6 martie 1895, se înregistrează o nouă donaţie, de data aceasta de obiecte vechi (care s-au trimis Muzeului Naţional de Antichităţi), dar şi 3 manuscrise bihorene şi 5 cărţi (între care Pravila de la Govora din 1641 şi Psaltirea slavo-română a lui Dosoftei, tipărită la Iaşi în 1680). în 1896, Vasile Mangra donează Academiei mai multe documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania din 1848 şi un nou manuscris de la Vasile Sturze. La 30 aprilie 1899 se primesc alte patru manuscrise, iar la 7 decembrie Pravila de rugăciuni a sfinţilor sârbi, tipărită în 1761, la Râmnic. La 7 noiembrie 1903 Academia Română primeşte o nouă donaţie de o valoare excepţională: unicul exemplar din Răspuns împotriva Catehismului calvinesc al lui Varlaam al Moldovei, tipărit, se pare, în 1645 la Iaşi, găsit în satul Budureasa din judeţul Bihor17. în 1906 oferă Academiei alte manuscrise şi tipărituri, cu ocazia unei vizite a lui Nerva Hodoş la Oradea (a primit atunci donaţii asemănătoare şi de la alţi cărturari bihoreni). Ultima donaţie a lui Mangra se înregistrează în 190718. Corespondenţa lui Vasile Mangra cu Ioan Bianu, bibliotecarul Academiei Române, oferă informaţii despre interesul său statornic faţă de vechile manuscrise şi tipărituri, pe care le va oferi înaltului for cultural din Bucureşti. în aceeaşi corespondenţă apar şi probleme de ordin naţional-politic, care priveau pe românii transilvăneni19. Unele dintre aceste tipărituri le-a cercetat Mangra însuşi, în mici studii publicate în periodicele vremii. De pildă, în 1890 a publicat un articol în 15 Psaltirea va fi descrisă apoi în cunoscuta lucrare a lui Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, voi. I, Bucureşti, 1903, p. 56. A servit şi la întocmirea lucrării cercetătoarei Stela Toma: Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589. Text stabilit, introducere şi indice de..., Bucureşti, 1976, 780 p. 17 Pe baza acestui exemplar s-a făcut reeditarea sa: Varlaam, Opere. Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Ediţie critică, studiu introductiv şi studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984, 231 p. + facs. 18 Amănunte la C. Mălinaş, art. cit., p. 8-9. 19 A se vedea voi. Scrisori către Ioan Bianu. Ediţie şi note de Marieta Croicu şi Petre Croicu, voi. II, Bucureşti, 1975, p. 198-213. 129 „Tribuna” de la Sibiu (nr. 264) despre Psaltirea lui Coresi, iar în 1892 un altul în „Familia” de la Oradea, despre diecii-copişti din Moldova. Peste câţiva ani au fost tipărite împreună, sub titlul Cercetări literar-istorice. I. Psaltirea diaconului Coresi tipărită în 1570 la Braşov. II. Rolul diecilor din Moldova în cultura românească în secolul al XVII-lea (Bucureşti, 1896, 29 p.). în ambele studii, ca şi prin faptul că le-a tipărit la Bucureşti, voia să sublinieze vechimea şi continuitatea legăturilor culturale dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor. A scris şi un studiu asupra Răspunsului la Catehismul calvinesc, publicat în „Biserica şi şcoala” de la Arad (an. XXVII, 1903, nr. 21, p. 165-166 şi nr. 22, p. 173-174). în 1905 a publicat, tot la Arad, broşura Slujba sfinţirii bisericii, după două manuscripte din anii 1674 şi 1757..., cu o prefaţă (XXII+35 p.), manuscrisele fiind descoperite în bisericile din Cărpinet şi Copăcel. în primul deceniu al secolului al XX-lea, cercetările Iui au primit o nouă orientare, simţindu-se dator să răspundă la criticile vehemente, cu nuanţă confesională, ale istoricului Augustin Bunea de la Blaj. Aşa a fost lucrarea despre Mitropolitul Sava II Brancovici, 1656-1680 (Arad, 1906, XV + 182 p.), prima monografie închinată acestui ierarh, victimă a principelui calvin Mihail Apafi. Autorul a utilizat toate izvoarele cunoscute până atunci, iar în anexe a reprodus o parte dintre ele. Este regretabil doar stilul polemic, care scade din valoarea ştiinţifică a cărţii. O altă lucrare, Ierarhia şi Mitropolia Bisericii române din Transilvania şi Ungaria (Sibiu, 1908, 128 p., retipărită din „Telegraful român”), era un răspuns dat lucrării lui A. Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria (Blaj, 1904), în care acesta contesta existenţa unei Mitropolii ortodoxe româneşti în Transilvania înainte de Mihai Viteazul. Vasile Mangra făcea o scurtă incursiune în istoria vieţii creştine la români, apoi se ocupa de organizarea bisericească a românilor transilvăneni, dovedind că Mitropolia exista cu mult înainte de unirea de la 1600, alături de episcopiile de Vad şi Maramureş. Este adevărat că a făcut şi el o serie de greşeli, susţinând teze infirmate de cercetările ulterioare. A publicat şi un studiu istorico-canonic, în volumul despre Mitropolitul Andrei Şaguna (Sibiu, 1909), intitulat Şaguna ca organizator constituţional (p. 435—453). Spre sfârşitul vieţii a publicat lucrarea intitulată Contribuţiuni la istoria Bisericii române (Sibiu, 1917, 60 p.), care urma să fie folosită ca material documentar în procesul intentat atunci Bisericii sârbeşti pentru mănăstirile din Banat. Făcea o scurtă introducere în istoria creştinismului românesc, începând cu secolul IV, inclusiv asupra continuităţii noastre în teritoriile nord-dunărene (cu dovezi din istoriografia maghiară), precum şi cu un scurt istoric al vieţii monahale de la noi. Toată această apreciabilă activitate în domeniul cercetării istoriei noastre bisericeşti şi a vechii culturi româneşti a dus la alegerea lui Vasile Mangra ca membru activ al Academiei Române, Ia sesiunea generală din 27 mai/9 iunie 1909 (cu 18 voturi din 26). A fost ales în secţia istorică, pe baza unui amplu raport prezentat de cunoscutul arheolog Grigore Tocilescu (1850-1909), în care era prezentată pe larg activitatea lui Mangra ca profesor, ca îndrumător al periodicelor 130 arădene, ca istoric, ca donator de cărţi şi manuscrise Academiei. „Cercetările sale istorice, sfaturile bune pe care le dă preoţilor din eparhie şi mai presus de toate curentul naţionalist pe care îl întreţine în Crişana, la marginea apuseană a culturii româneşti, unde se resimte atât de mult golul lăsat de regretatul nostru coleg Vulcan, au fost motive îndeajuns pentru care Secţiunea să voteze în unanimitate propunerea subscrisului pentru alegerea părintelui Vasile Mangra ca membru activ în Secţiunea istorică”, încheia Grigore Tocilescu20. în cadrul aceleiaşi sesiuni au mai fost aleşi Augustin Bunea (tot ca membru activ), protopopul Gheorghe Popovici de la Lugoj şi Constantin Giurescu, toţi în secţia istorică (corespondenţi), scriitorii Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti şi Ioan Basarabescu, istoricul George Mumu, matematicianul Gheorghe Ţiţeica (corepondenţi), mitropolitul primat Athanasie Mironescu (onorar), Henri Poincare (onorar). în şedinţa din ziua următoare, 28 mai 1909, Mangra s-a prezentat la lucrările Academiei şi a rostit un scurt cuvânt de mulţumire21. în acelaşi an Vasile Mangra a fost ales membru onorar al Societăţii Istorice Române din Bucureşti, condusă de Em. Kretzulescu22. în anii următori a participat la lucrările Academiei şi, în acelaşi timp, înaltul for l-a însărcinat cu întocmirea de rapoarte asupra unor lucrări prezentate pentru premiere. între altele, a făcut un raport asupra monografiei lui Ioan Lupaş despre mitropolitul Andrei Şaguna (apărută la Sibiu, în 1909)23. în 1913 i s-au înaintat alte lucrări pentru a întocmi cuvenitele rapoarte de premiere24. Dar la 1 mai 1914 Vasile Mangra, sosit la lucrările sesiunii generale a Academiei, a fost victima unor atitudini necolegiale din partea mai multor membri ai înaltului for (între care dr. C. I. Istrati, I. Bianu), care au refuzat să-i vorbească, iar un grup de studenţi l-au brutalizat în faţa clădirii Academiei, acuzându-1 pentru schimbarea atitudinii sale politice, de care ne vom ocupa mai jos. Ca urmare, în şedinţa din 2 mai 1914, s-a hotărât ca el să fie „suspendat temporar” de la lucrările Academiei. Dintr-un memoriu-protest înaintat de Mangra desprindem că de această atitudine ostilă a unor academicieni faţă de el nu erau străine nici cercurile clericale de la Blaj, care l-au criticat în paginile ziarului „Unirea” (îl cita pe Iuliu Maniu), nici profesorul şi academicianul Ioan Bianu (tot unit), nemulţumit de faptul că Mangra criticase lucrările tendenţioase ale lui Augustin Bunea25. Cu acestea, activitatea lui Mangra în marele for cultural s-a încheiat. Totuşi, în 20 Analele Academiei Române, s. II, t. XXXI, 1908-1909, Partea administrativă şi Dezbaterile, Bucureşti, 1909, p. 203-205. 21 Ibidern, p. 211; Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Bucureşti, 1997, p. 157-158. In legătură cu alegerea lui au apărut scurte informaţii în TR, an. LVII, nr. 58 din 30 mai/12 iunie 1909, p. 243; BŞ, an. XXXIII, nr. 23 din 7/20 iunie 1909, p. 4. Despre alegere: diferite acte în ABMS, fond V. Mangra, act. 377, 378, 379, 385. 22 ABMS, fond V. Mangra, act. 1302-1306. 23 An. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., s. II, t XXXII, 1909-1910. partea Administrativă şi Dezbateri, Bucureşti, 1910, p. 318-319. A se vedea şi AMBS, fond V. Mangra, act. 387-391. 24 ABMS, fond V. Mangra, act. 494 şi 496. 25 ABMS, fond. V. Mangra, act. 37-49 şi 110-130. 17S1 sesiunea generală extraordinară a Academiei Române, întrunită la Iaşi, la 8/21 octombrie 1918, după o întrerupere de doi ani, moartea sa a fost anunţată de vicepreşedintele Ioan Bogdan, iar în raportul general pentru anii 1916-1918, întocmit de Ioan Bianu, se preciza că în acest răstimp „Academia a suferit pierderi multe şi grele în personalul membrilor ei”: I. Sbiera, T. Maiorescu, A. Naum, B. Delavrancea, G. Coşbuc, N. Teclu, C. Istrati şi V. Mangra. înseamnă că Academia îl socotea tot ca membru al ei şi îi cinstea memoria26. * Militant naţional-politic. Dacă Vasile Mangra are merite incontestabile în istoriografia românească, în schimb, activitatea sa politică este un caz cu totul aparte. Până la începutul secolului al XX-lea s-a numărat printre militanţii de frunte ai luptei naţional-politice a românilor transilvăneni, pentru ca spre sfârşitul vieţii să militeze pentru înţelegerea cu autorităţile de stat maghiare. Consemnăm doar câteva aspecte din activitatea sa. încă din primii ani de activitate la Arad a fost ales secretar al Comitetului Partidului Naţional Român pentru Arad, funcţie pe care a deţinut-o mai mulţi ani; în această calitate a desfăşurat o prodigioasă activitate naţional-politică românească în părţile de vest ale teritoriului etnic românesc27. în preajma Conferinţei extraordinare a Partidului Naţional Român de la Sibiu, din ianuarie 1892, care urma să ia în discuţie redactarea Memorandum-n\ui, a convocat la Nădlac (jud. Arad) o mare adunare românească, la care s-a stabilit să fie trimişi la Sibiu şi delegaţi arădeni. A participat şi el la conferinţa respectivă. După conferinţă, a trimis preoţilor şi învăţătorilor din satele Aradului şi Bihorului scrisori cu chenar tricolor şi cu inscripţia aurită: „totul pentru naţiune”, îndemnându-i să se înscrie în delegaţia care urma să prezinte Memorandum-u\ împăratului Francisc Iosif I. El însuşi s-a îndreptat spre Viena, cu câteva săptămâni înainte de plecarea delegaţiei de 300 de memorandişti, pregătind opinia publică vieneză, reuşind să câştige pentru cauza românească o parte dintre oamenii politici de acolo, între care şi cunoscutul filoromân, primarul Karl Lueger28. După reîntoarcerea de la Viena, reacţiunea maghiară din Arad a organizat o serie de manifestaţii publice împotriva lui, una dintre ele fiind cea din 30 iunie/1 iulie 189229. La 1 septembrie 1893 (ordinul nr. 2914 al Episcopiei) a fost suspendat de la catedră, în urma sesizării Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta, acuzat că a făcut parte din delegaţia care a dus Memorandum-ul la Viena, că ar cultiva sentimente „antipatriotice” în sufletele elevilor săi, fiind făcut răspunzător chiar şi pentru manifestaţia pe care o aminteam mai sus. în prealabil, fusese anchetat, din dispoziţia autorităţilor, de directorul Institutului, ieromonahul 26 An. Acad. Rom., s. II, t. XXXIX, 1916-1919, p. 108, 112, 155. 27 ABMS, fond V. Mangra, act. 37—49 şi 110-130. 28 ABMS, fond V. Mangra, act. 169-174. 29 ABMS, fond V. Mangra, act. 192. 132 Augustin Hamsea, din 9 până în 15 mai 189330. A rămas fără slujbă până în 1899, deşi Consistoriul a fost nevoit să-i plătească, în continuare, salariul de profesor. în preajma procesului intentat memorandiştilor, Vasile Mangra s-a dovedit a fi luptătorul cel mai activ pentru apărarea acestora şi pentru cauza naţională românească în acea perioadă de grele încercări. A organizat acum adunări în care s-au aprobat rezoluţii de solidaritate cu membrii Comitetului Central şi s-au expediat telegrame către cercuri academice şi culturale din străinătate. El a fost organizatorul unei mari adunări populare la Arad, în piaţa catedralei, la 2 mai 1894, la care au participat peste 10 000 de români din „comitatele” Arad, Bihor, Timiş şi Caraş-Severin. în cuvântul pe care l-a rostit atunci a prezentat un proiect de rezoluţie prin care cerea Guvernului din Budapesta să respecte drepturile naţiunii române şi ale celorlalte naţionalităţi asuprite din Imperiul Habsburgic. Merită să fie menţionat faptul că s-au primit atunci şi telegrame de adeziune din partea unor cercuri politice sârbeşti din Novisad, Vârşeţ, Zombor şi Zagreb. în timp ce membrii Comitetului Central al Partidului Naţional Român erau deţinuţi, Vasile Mangra i-a vizitat în închisorile de la Vaţ şi Seghedin31. încă din 7 mai 1894, o dată cu începerea procesului memorandiştilor, a fost ales un Comitet Provizoriu al Partidului Naţional Român, care să asigure continuitatea conducerii vieţii politice a românilor transilvăneni în cazul condamnării membrilor Comitetului Central implicaţi în proces, având şi dreptul de a convoca o conferinţă naţională a partidului. Din acest comitet făcea parte şi ieromonahul Vasile Mangra. Dar la scurt timp după intentarea procesului memorandiştilor, judecat la Cluj între 7 şi 25 mai 1894, Guvernul maghiar a desfiinţat Partidul Naţional Român, printr-o decizie datată 16 iunie 1894, semnată de ministrul de Interne Hieronymi Kâroly, sub pretext că lucra „fără statute” şi avea legături „cu străinătatea”. După interzicerea activităţii Partidului Naţional Român, membrii Comitetului Provizoriu au purtat, totuşi, discuţii pentru a stabili modalităţile de acţiune în viitor. Mangra a avut, şi de data aceasta, un rol deosebit. O primă consfătuire, cu caracter confidenţial, a avut loc la Arad, la 29 septembrie 1894, alegându-se o comisie de 14 membri care să stabilească strategia continuării luptei naţionale. Vasile Mangra a făcut acum o călătorie la Bucureşti, unde a discutat cu cercurile politice de acolo posibilităţile de acţiune în situaţia nou creată. într-o nouă consfătuire, ţinută la Arad în locuinţa profesorului Romul Ciorogariu (viitorul episcop Roman), s-a hotărât convocarea unei adunări populare la Sibiu, pentru ziua de 28 noiembrie 1894. Actul de convocare a fost pregătit de Vasile Mangra şi semnat de numeroşi preoţi, învăţători şi ţărani, mai ales din părţile Aradului32. La această mare adunare populară românească a fost ales preşedinte protopopul Mihail Popovici din Orşova. Cuvântul de deschiderea a fost 30 ABMS, fond. V. Mangra, act. 193; T. Botiş, op. cit., p. 42-43. 31 Vasile Popeangă, Aradul, centrul politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Timişoara, 1978, p. 43-44 şi 49. 32 Ibidem, p. 49-51. 133 rostit de Vasile Mangra, în care spunea, între altele: „Prezenţa D-voastră dovedeşte că nici greutatea vremilor nu vă descurajează, nici tăria credinţei nu vă lipseşte în lupta naţională şi aceasta, desigur, pentru a neamului iubire, căci scris este: «Dragostea toate le învinge şi este mai tare chiar decât moartea». Cu gândul morţii se împacă bunul creştin, căci el trăieşte în speranţa unei alte vieţi mai fericite, dar nu se poate împăca patriotul, care doreşte însuşi să vadă fericirea neamului şi mărirea patriei sale...într-adevăr, astăzi mai ales, când mereu ni se repeţeşte ca să ne împăcăm cu gândul de a fi asimilaţi sau absorbiţi ca naţionalitate, oare care român s-ar putea împăca cu gândul acesta, şi să steie liniştit când constatat este că asimilarea unui popor de către altul este procesul descompunerii sale, este moartea lui vecinică”33. Adunarea a protestat împotriva desfiinţării Partidului Naţional Român, condamnând politica Guvernului ungar de ignorare constantă a drepturilor celorlalte naţiuni din Transilvania. S-a pronunţat şi pentru întrunirea unui congres al naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria. Adunarea a avut un larg ecou, provocând şi interpelări în Parlamentul din Budapesta34. încă din toamna anului 1892, Mangra a fost delegat de conducerea Partidului Naţional Român să înceapă tratativele cu reprezentanţii sârbilor şi slovacilor, în vederea realizării unei alianţe politice a naţionalităţilor. în ianuarie 1893 a participat la o conferinţă comună, care a avut loc la Viena, când s-a hotărât şi convocarea unui congres al naţionalităţilor, dar procesul Memorandum-u\ui a întârziat acest eveniment. în martie şi iulie 1893 a fost la Novisad, unde a luat legătura cu fruntaşii politici sârbi în acelaşi scop. în martie 1895 Vasile Mangra şi Ştefan Petrovici, în numele conducerii provizorii a Partidului Naţional Român, s-au întâlnit la Bucureşti cu o delegaţie slovacă (P. Mudron, I. Daxner şi M. Ştefanovici). Au fost însoţiţi tot timpul de conducătorii mişcării naţionale ardelene refugiaţi la Bucureşti (Eugen Brote, Ioan Slavici, Septimiu Albini, Aurel C. Popovici). Au vizitat mai multe instituţii culturale, au avut convorbiri cu aceşti conducători ai emigraţiei - se pare că şi cu D. A. Sturdza - în legătură cu convocarea Congresului naţionalităţilor35. Congresul s-a întrunit la Budapesta, la 10 august 1895, adevăratul organizator şi animator al lui fiind Vasile Mangra. Apelul tipărit pentru convocarea Congresului era semnat de Vasile Mangra, dr. Ştefan Petrovici (români), Paul Mudron, dr. Samo Daxner (slovaci), dr. Emil Gavrila şi Nicolae Ioximovici (sârbi). La deschiderea Congresului au vorbit: Vasile Mangra din partea românilor, Emil Gavrila şi Paul Mudron din partea celorlalte naţionalităţi. Erau de faţă peste 400 de delegaţi ai românilor, sârbilor şi slovacilor din Austro-Ungaria. Congresul s-a ţinut sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, abia eliberat din închisoare, a sârbului Mihailo Polit-Desancic şi a slovacului Paul 33 Cuvântarea lui Mangra a fost publicată în TR, an. XLII, nr. 124 din 19 noiembrie/1 decembrie 1894, p. 500. 34 Cf. Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur, voi. VII, Sibiu, 1913, p. 718-737; TR, an. XLII, nr. 124 din 17/29 noiembrie 1894, p. 495-496 şi nr. 126 din 24 nov./6 dec. 1894, p. 503. 35 Lucian Boia, Eugen Brote (1850-1912), Bucureşti, 1974, p. 114. 134 Mudron. în cadrul Congresului s-a protestat împotriva Legii naţionalităţilor din 1868 şi a Legii electorale, s-a cerut dreptul de folosire a limbilor naţionalităţilor în administraţie şi justiţie, vot universal, direct şi secret, libertatea întrunirilor şi a asociaţiilor, un minister al naţionalităţilor ş.a. Congresul a ales un comitet executiv format din patru români (între care şi V. Mangra), patru sârbi şi patru slovaci, care să lucreze în aşa fel încât alianţa dintre cele trei naţiuni să devină o forţă vitală în viaţa politică a Ungariei, să convoace periodic Congresul, să stabilească noi contacte, să facă cunoscută cauza lor opiniei publice europene36. Congresul a avut un larg ecou în presa românească. S-a scris despre el în „Tribuna” de la Sibiu, în „Voinţa naţională” de la Craiova, în diferite periodice sârbeşti şi slovace37. în anii următori, Vasile Mangra a făcut încercări pentru convocarea unui nou Congres, dar fără rezultat. De pildă, a participat la întrunirile comitetului executiv ales de Congres, ţinute la Budapesta, la 27 decembrie 1895, apoi la 18 aprilie 18963*. După interzicerea activităţii Partidului Naţional Român, s-au găsit alte mijloace pentru continuarea acţiunilor politice româneşti. De exemplu, în comitatul Arad, din iniţiativa aceluiaşi luptător intransigent care era pe atunci Vasile Mangra, s-a convocat „conferinţa alegătorilor români din comitat”, la 9/12 octombrie 1895 (la care au participat şi preoţi), când s-a hotărât să se depună toate eforturile în vederea alegerii a cât mai mulţi români în „adunările comitatense” sau judeţene. In adevăr, la alegerile care s-au făcut pentru adunarea judeţului Arad, la 7 noiembrie 1895, au fost aleşi mulţi reprezentanţi ai românilor (protopopul Constantin Gurban, Aurel Suciu, Mihai Veliciu, Nicolae Oncu, Iuliu Mera, Ştefan Cicio Pop şi alţii). La 3/15 decembrie 1895, tot din iniţiativa lui Mangra, s-a convocat o conferinţă a tuturor membrilor români aleşi în adunarea judeţeană. Cu această ocazie, Mangra a propus organizarea românilor „într-un club central şi în cluburi cercuale”, care să continue lupta naţional-politică a românilor transilvăneni. S-a constituit de îndată „clubul central” cu 30 de membri, iar în anii următori „cluburi cercuale”, numărul lor ajungând, în 1901, la 35, pentru tot comitatul Arad39. în 27 aprilie/9 mai 1899 Vasile Mangra, împreună cu Romul (Roman) Ciorogariu, Mihail Veliciu şi Nicolae Oncu, grup care a imprimat un caracter militant întregii vieţi politice din părţile Aradului, a semnat o înţelegere (scrisă de Ciorogariu), prin care se angajau să sprijine alegerea vicarului Iosif Goldiş de la Oradea ca episcop la Arad, după ce Ioan Meţianu a fost ales mitropolit la Sibiu. 36 Date despre Congres în ABMS, fond V. Mangra, act. 58, 61-79, 102, 119 ş.a.; T. V. Păcăţian, op. cit., voi. VII, p. 762-769; Ştefan Pascu, Relations roumano-slovaques ă la deraiere decennie du XIX’ si'ecle, în „Revue Roumanine d’Histoire”, VII, 3, 1968, p. 385-396; Keith Hitchins, Cultură şi naţionalitate în Transilvania, Cluj, 1972, p. 73-94; M. Timbus şi A. Caciora, Izvoare noi privind Congresul naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria (Budapesta, august 1895), în „Ziridava”, Arad, X, 1979, p. 383. 37 De pildă, în TR, an. XLIII, nr. 86 din 3/15 august 1895, p. 343; „Tribuna”, an. XII, nr. 156 din 12/ 24 iulie 1895; nr. 171 din 30 iulie/11 august 1895; nr. 172 din 1/13 august 1895; „Voinţa naţională” din Craiova, I, nr. 73 din august 1895; cf. şi ABMS, fond V. Mangra, act. 1189 şi 1193/1-3. 38 ABMS, fond V. Mangra, act. 83, 88, 90, 96, 97, 101-109. 39 ABMS, fond V. Mangra, act. 211. Vezi şi V. Popeangă, op. cit., p. 131-134. 135 Semnatarii au cerut candidatului la episcopie (deputat cu program „guvernamental” în Parlamentul din Budapesta) ca în cazul alegerii şi recunoaşterii sale, să respecte un adevărat „program” de acţiune naţională, culturală şi bisericească, în 9 puncte. între altele, i se cerea: „a susţine autonomia Bisericii gr. or. române de înrâurinţa externă a statului”, să facă din Episcopia Aradului „un adevărat centru cultural prin angajarea oamenilor cinstiţi, curaţi la mâini, talentaţi şi inspiraţi de iubirea de neam şi Biserică, atât în oficiile administrative diecezane, cât şi la catedrele Seminarului diecezan şi a le deschide acestora teren de activitate, ca Biserica să dea naţiunei: carte, preoţi şi învăţători apţi pentru apostolia românismului”; „în cele politice, episcopul să observe faţă de Guvern o atitudine autoritară şi solidară cu naţiunea, iar faţă de Partidul Naţional o binevoitoare atitudine, în special persoanelor şi organelor angajate la politica militantă naţională, să le dea curs liber şi nimeni să nu fie persecutat din partea Bisericii pentru atitudinea sa politică naţională”. In punctul 8 se cerea expres: „a rehabilita şi a da satisfaţie părintelui Vasile Mangra pentru injurioasa sa suspendare de la catedră”. Alte puncte ale „programului” prevedeau înlăturarea unor stări de lucruri din eparhie existente în timpul lui Ioan Meţianu40. Vasile Mangra a avut un rol însemnat şi în apariţia ziarului „Tribuna poporului” din Arad, pus sub conducerea lui Ioan Russu Şirianu, nepotul lui Ioan Slavici. în acest scop, el colectase de la diferiţi prieteni din Bucureşti suma de 10 500 lei, apoi alţi 4-5 000 de florini de la românii ardeleni (cu o parte din aceşti bani s-a cumpărat o tipografie). în 1903 şi-a încetat activitatea ziarul „Tribuna” de la Sibiu, fondat în 1884. în aceste împrejurări „Tribuna poporului” de la Arad a luat numele de „Tribuna” şi a rămas singurul organ politic al românilor transilvăneni de atunci. Mangra a rămas un colaborator constant până în 1910. A scris multe articole de fond, aşa cum făceau şi Vasile Lucaciu, Ioan Russu Şirianu şi alţi militanţi pentru drepturile româneşti41. Acesta a fost luptătorul politic pe care Octavian Goga îl caracteriza ca „intransigent şi îndrăzneţ, cu ochi luminaţi de ideal, respingând orice nuanţă a oportunităţii, apărându-şi dârz şi cu nobilă îndărătnicie convingerile în haina atât de simpatică a călugărului luptător...chinuit de durerile neamului, pururi treaz la orice nedreptate a duşmanului, aprins, furtunatec, nervos, el îşi spunea cuvântul când în adunările noastre naţionale, când în întrunirile de la Dacia din Bucureşti”42. * Vicar la Oradea. Dar începând cu anul 1899 se observă o schimbare în atitudinea sa. La instalarea episcopului Iosif Goldiş la Arad (20 iulie 1899), la care a participat şi cunoscutul om politic maghiar Tisza Istvân, a vorbit şi Mangra, militând pentru înţelegere şi colaborare între români şi maghiari43. 40 ABMS, fond V. Mangra, act. 1461. 41 R. Ciorogariu, op. cit., p. 24,44-45. 42 O. Goga, însemnările unui trecător, Arad, 1911, p. 200. 43 T. V. Păcăţian, op. cit., voi. VII, p. 55; T. Neş, op. cit., p. 218 şi 482. 136 La 22 aprilie/5 mai 1900, Sinodul eparhiei Aradului (adunarea eparhială) l-a ales vicar (preşedinte) al Consistoriului ortodox din Oradea, fiind instalat la 12 iunie 190044. A fost sprijinit şi de episcopul Iosif Goldiş, căruia i-a urmat la conducerea Consistoriului respectiv. Dar păstoria lui Goldiş la Arad n-a durat mult, căci a trecut la cele veşnice la 23 martie/5 aprilie 1902. în această situaţie a fost convocat Sinodul eparhial electoral de la Arad, la 30 mai/12 iunie 1902, sub preşedinţia mitropolitului Ioan Meţianu. La alegere, protosinghelul-vicar Vasile Mangra a obţinut 30 de voturi, iar arhimandritul Augustin Hamsea, fost profesor şi director al Institutului Teologic-Pedagogig din Arad, acum egumen al Mănăstirii Hodoş-Bodrog, sprijinit de mitropolit, numai 26 de voturi. A fost declarat ales Vasile Mangra, care şi-a rostit obişnuitul cuvânt în faţa alegătorilor. Dar împăratul Francisc Iosif, la propunerea Guvernului din Budapesta, după o aşteptare de peste o jumătate de an, prin rezoluţia din 15 decembrie 1902, a refuzat să recunoască alegerea lui Mangra. în preajma alegerilor, ca şi în perioada care a urmat, până la publicarea rezoluţiei imperiale, vicarul Mangra a fost ţinta multor atacuri din partea adversarilor săi politici, ca şi din partea susţinătorilor lui Augustin Hamsea (se vorbea de două „partide”: „mangrişti” şi „hamsişti”). Se pare că de nerecunoaşterea lui nu era străin nici mitropolitul Ioan Meţianu, în dorinţa de a reuşi alegerea lui Hamsea. Convocându-se din nou Sinodul electoral, la 30 ianuarie/12 februarie 1903, sub conducerea delegatului mitropolitului,. protosinghelul dr. Eusebiu Roşea de la Sibiu, a fost ales asesorul consistorial protosinghelul Ioan Papp, cu 36 de voturi, faţă de numai 26 câte a obţinut Hamsea45. în aceste împrejurări Vasile Mangra şi-a continuat activitatea la Oradea, până în primăvara anului 1916. Totuşi, n-a abandonat nici lupta politică, deşi situaţia lui ca vicar nu-i mai permitea să fie angajat în „politica militantă”. De pildă, în 1906, a fost prezent la Bucureşti, cu ocazia deschiderii marii expoziţii româneşti aniversare (1800 de ani de la ocuparea Daciei de către romani şi 40 de ani de domnie a regelui Carol I). Cu acest prilej a avut convorbiri şi cu marele om de stat Ion I.C. Brătianu şi cu alte personalităţi ale vieţii politice româneşti46. La 5-9 august 1907, patru luptători pentru drepturile românilor din Ardeal: Ioan Slavici, Eugen Brote, Vasile Mangra şi Roman Ciorogariu s-au întâlnit la Găiceana (azi în judeţul Bacău), unde Brote era administratorul unei moşii a lui Dimitrie A. Sturdza. Cei patru au stabilit un adevărat „program” de acţiune politică (numit de Ciorogariu „Pactul de la Găiceana”), în 9 puncte. Ei se angajau să sprijine pe deputaţii români aleşi în Parlamentul din Budapesta, „cât timp aceştia vor susţine programul naţional”, să stabilească contacte chiar şi cu reprezentanţii Partidului Social Democrat din Ungaria, să colaboreze cu croaţii în problema 44 Protocol despre şedinţele Sinodului eparhial din dieceza Aradului, 1900, p. 65-66; date referitoare la alegerea ca vicar, inclusiv felicitări şi proteste, în ABMS, fond V. Mangra, act 248-273. 45 TR, an. L, nr. 61 din 1/14 iunie 1902, p. 245; nr. 138 din 10/23 decembrie 1902, p. 559. Diferite acte în legătură cu această alegere în ABMS, fond V. Mangra, act. 295, 329, 338, 339. 46 V. Popeangă, op. cit., p. 209. 137 naţională, să nu intre în conflicte cu nici unul dintre partidele din România de atunci, să ţină la curent pe regele Carol I, pe D. A. Sturza şi pe fraţii Brătianu asupra tuturor acţiunilor lor; vor face abonamente în România pentru ziarul „Tribuna” din Arad şi, „deşi nu cer”, vor accepta eventualele ajutoare din partea Guvernului din Bucureşti. Merită să fie reţinut şi punctul 4: „Ne vom feri de orice conflict cu fraţii greco-catolici şi vom dezaproba, cu toată hotărârea, orişice încercare de a produce ori de a accentua conflictele confesionale”. Ultimul punct, al noulea, a fost redactat, desigur, la sugestia lui Vasile Mangra: „Vom profita de împrejurări să obţinem un ajutor bănesc pentru conservarea naţională şi religioasă a românilor din dieceza Orăzii mari, pe care îi socotim ca fiind cei mai expuşi”. Era, deci, o adevărată platformă politică, un program de lucru în perspectiva naţională românească47. Dar în 1910 s-a produs ruptura definitivă între Mangra şi vechii lui prieteni. Atunci a acceptat să candideze pentru un loc de deputat în Parlamentul din Budapesta (în cercul electoral Ceica - jud. Bihor), dar cu „program guvernamental” din partea Partidului Naţional al Muncii, condus de Tisza Istvân, partid care milita pentru împăcarea naţionalităţilor din Ungaria, fireşte, cu drepturi mai largi pentru naţiunea maghiară. A fost ales cu multă însufleţire, căci bihorenii îi erau sincer ataşaţi încă de pe când era alături de luptătorii „naţionalişti”48. îndată după aceasta, foştii săi tovarăşi de luptă au îndreptat atacuri vehemnte atât împotriva lui, cât şi a celorlalţi doi patrioţi români care militau acum pentru cooperarea între români şi maghiari: Ioan Slavici şi Eugen Brote. între alţii, tânărul poet Octavian Goga, într-o serie de articole publicate în „Tribuna” din Arad. Ziarul însuşi, la înfiinţarea căruia Mangra contribuise atât de mult, a rupt orice legătură cu el49. în faţa acestei schimbări, în mod firesc se naşte în mintea oricui întrebarea: ce l-a determinat pe Vasile Mangra să facă acest pas? Oricum, de o trădare nu poate fi vorba; de o renegare a neamului şi a limbii sale ori a luptei de până atunci cu atât mai puţin. O dovedesc lucrările sale istorice pe care le-a scris în primul deceniu al secolului al XX-lea, dar şi lupta neobosită pe care a desfaşurat-o de acum înainte în vederea salvării şcolilor româneşti ameninţate de cunoscutele legi şcolare ale ministrului Apponyi Albert, din 1907. De satisfacerea vreunui orgoliu personal de a ajunge arhiereu, aşa cum au crezut unii, iarăşi nu poate fi vorba. Socotim că răspunsul cel mai convingător la această întrebare ni-1 dă prietenul său de o viaţă, ccl c-re i-a cunoscut sufletul ci frământările lui, marele pedagog, patriot şi ziarist, episcopul Roman Ciorogariu, care scria că 47 Miron Constantinescu, Un document inconnu (5-9 aout 1907), concernant la lutte naţionale de liberation des Roumains de Transylvanie, în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 3, 1965, p. 571-576; Lucian Boia, op. cit., p. 169-170; voi. Roman R. Ciorogariu (1852-1936). Studii şi documente. Prefaţă: episcop dr. Vasile Coman. Studii: prof. dr. Vasile Popeangă şi pr. dr. Gheorghe Liţiu. Documente: Andrei Caciora, Vasile Popeangă şi Mircea Timbus, Oradea, 1981, p. 55-56 şi 191-192. 48 T. Neş, op. cit., p. 416-421; cf. şi Roman Ciorogariu, Spre prăpastie, Arad, 1911. 49 T. Neş, op. cit., p. 487—488. A se vedea şi broşura: Al. Vaida-Voevod, Mangra, Tisza şi Tribuna, Arad, 1911, şi Roman R. Ciorogariu, Spre prăpastie, passim. 138 Vasile Mangra n-a urmărit altceva, prin compromisul încheiat cu Tisza Istvân, decât salvarea şcolilor româneşti din Bihor, conştient că acestea aveau menirea de a păstra însăşi fiinţa noastră naţională. „De când a venit la 1900 ca vicar episcopesc în Oradea Mare - scria Ciorogariu -, vedea cu ochii cum se stinge sufletul românesc din Biharia în lipsă de şcoli româneşti şi, sub bătaia prozelitismului catolic, nu află altă mântuire decât reînfiinţarea vechii Episcopii ortodoxe din Oradea Mare. Ştia că aceasta nu o poate face fără învoiala şi sprijinul material al Guvernului. Aceasta l-a determinat la hotărârea fatală de a intra în Partidul „Muncii” de sub şefia lui Tisza şi a candida la mandatul cercului Ceica cu program guvernamental la alegerile parlamentare din 1910, prezidate de Guvernul Kuhen Hedervâry, venit la putere cu programul de împăciuire a naţionalităţilor”50. însuşi Vasile Mangra a dat o explicaţie schimbării atitudinii sale politice într-un fel de „memoriu justificativ”, întocmit în 1914, în urma incidentului de la Academia Română. El preciza că nici în noua sa calitate de „deputat guvernamental” „n-am încetat de a fi şi a mă afirma ca român, nici de a lucra cu cuvântul şi cu fapta pentru cultura românească”. Schimbarea „programului politic” era cerută de însăşi poziţia sa de preşedinte-vicar al Consistoriului din Oradea şi a facut-o numai „în interesul poporului românesc şi a culturii naţionale”, subliniind că toţi ierarhii ardeleni au fost nevoiţi să adopte „o atitudine conciliantă şi de înţelegere cu toate guvernele statului”, ca în felul acesta să poată apăra interesele Bisericii şi ale şcolii româneşti. în sfârşit, menţiona faptul că l-au îndemnat să facă acest pas (în urma procesului Memorandum-ului) chiar doi oameni politici români: bănăţeanul Alexandru Mocioni (1841-1909), unul dintre conducătorii luptei de emancipare din Banat şi Crişana, preşedinte al Partidului Naţional al Românilor din aceste părţi (creat în 1869), un timp preşedinte al Astrei (1901-1904), şi Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în câteva rânduri prim-ministru, preşedinte al Partidului Naţional Liberal (1892-1908), secretar, apoi preşedinte al Academiei Române. Amândoi credeau că prin schimbarea atitudinii politice a unor patrioţi români ardeleni se va putea ajunge la o înţelegere cu autorităţile ungare, iar poporul român va fi scutit în viitor de numeroasele abuzuri la care era expus. Cu alte cuvinte, acţiunile lui Vasile Mangra erau sprijinite de Partidul Naţional Liberal din vechea Românie. însuşi ziarul „Tribuna poporului” de la Arad - scria Mangra - a fost întemeiat, în 1897, tot în scopul propagării politicii de conciliere româno-ungare, preconizată de D. A. Sturdza51. Interesul cercurilor conducătoare din vechea Românie faţă de schimbarea atitudinii politice a lui Mangra reiese şi dintr-o scrisoare a lui Eugen Brote, pe care a adresat-o prietenului său, la 14/ 27 mai 1901, din Găiceana: „[...] cercurilor noastre 50 R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 64. 51 ABMS, fond V. Mangra, act. 1320-1322 şi 1324. Despre îndemnurile lui D.A. Sturdza adresate lui Mangra de a-şi revizui atitudinea politică i-au vorbit semnatarului acestor pagini, cu ani în urmă, şi doi istorici de prestigiu, „contemporani”, în tinereţea lor, cu Vasile Mangra: Ioan Lupaş şi Ştefan Meteş. 139 cărora D-ta ţii să le pui în evidenţă stările de pe acolo, a luat act de progresele mari cari s-au făcut prin conlucrarea D-tale în politica naţională. Mai mult: până la cel mai sus pus demersurile D-voastră pentru un modus vivendi află vii aprobări”52. Trebuie să recunoaştem că, în pofida schimbării atitudinii sale politice, Vasile Mangra a continuat să fie acelaşi bun român, receptiv la toate aspiraţiile neamului său. Este grăitoare, în acest sens, atitudinea sa faţă de şcolile româneşti de pe teritoriul Vicariatului din Oradea (viitoarea Episcopie din Oradea, creată în 1920), fapt ce confirmă afirmaţiile lui Roman Ciorogariu, citate mai sus. In anul 1909, printr-un ordin al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta s-a dispus ca pe viitor catehizarea elevilor din clasele superioare ale gimnaziilor de stat să se facă în limba maghiară. Vicarul Vasile Mangra a dat însă un ordin-circular către toţi cateheţii, interzicându-le să facă educaţia religioasă a acestor elevi în limba maghiară, ci numai în limba română53. In 1911 a înaintat un memoriu-protest către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, contele Zichy Jânos, împotriva abuzurilor organelor locale de stat faţă de şcolile româneşti din Bihor, în urma cărora multe dintre ele au fost închise54. De asemenea, a dat dispoziţii să se facă cercetări în satele în care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii a schimbat limba de predare în anumite şcoli, adică româna cu maghiara. în urma protestelor sale, Ministerul a fost nevoit să revină şi să repună limba română în drepturile ei55. în orice caz, în urma strădaniilor sale, nici o şcoală românească din Bihor n-a fost pierdută ci, dimpotrivă, a obţinut şi unele ajutoare din partea Ministerului de resort. Mai mult decât atât: în calitatea sa de vicar (care implica şi pe cea de „inspector” al tuturor şcolilor româneşti din Vicariatul de Oradea), Vasile Mangra a salvat mai mulţi învăţători români, acuzaţi de autorităţi că nu cunosc limba maghiară şi care au fost repuşi în slujba lor. în acelaşi timp, a luat măsuri severe faţă de anumiţi preoţi care n-au acordat atenţia cuvenită şcolilor din parohia lor (în calitatea lor de „directori” ai acestora). Aşa s-a întâmplat în 1914, când a cerut sancţionarea a nouă preoţi care nu şi-au îndeplinit îndatoririle de cateheţi şi „n-au dezvoltat activitate mulţumitoare în scopul apărării şcoalei confesionale”56. în 1915 a cerut „disciplinarea alor 7 preoţi care au păcătuit faţă de şcoala confesională, respectiv faţă cu ordinaţiunile consistoriale privitoare la instrucţia elevilor rămaşi fără învăţător”57. Mai trebuie să menţionăm aici că tot în calitatea lui de vicar la Oradea, între anii 1910 şi 1915 a fost mereu preocupat de cumpărarea unei clădiri corespunzătoare 52 ABMS, fond V. Mangra, act. 284. Protocolul Sinodului eparhial al diecezei Aradului pe anul 1910, p. 138-145. 54 Ibidem, 1912, p. 160. 55 Ibidem, 1910, p. 143; 1911, p. 140; 1912 şi 1913, p. 179. 56 T. Neş, op. cit., p. 492. 57 Cf. Vasile Popeangă, Mărturiile privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918). Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad, 1986, p. 322 (dintr-un raport prezentat de Mangra asupra situaţiei învăţământului ortodox din Vicariatul Oradiei, în 1915). X4D pentru reşedinţa Vicariatului. în acest scop, a adresat mai multe memorii Congresului Naţional Bisericesc, Consistoriului Mitropolitan şi Sinodului eparhial de la Arad. N-a fost ajutat de cei care aveau datoria să o facă: mitropolitul Ioan Meţianu şi episcopul Ioan Papp58. De asemenea, în perioada vicariatului său au fost construite biserici noi în parohiile: Cheresig, Chişlaz, Leş, Lunca, Miersig, Ortiteag, Satubarbă, Pociovelişte, Pocola şi altele. S-au ridicat noi clădiri pentru şcolile româneşti în satele: Abram, Apateu, Chşirid, Leş, Lunca, Ortiteag, Pocola, Remetea, Săldăbagiu de Barcău, Sântelec, Sudrigiu, Tăşad, Vaşcău, Darvaş şi Peterd (ultimele două azi în Ungaria), s-au refăcut un număr însemnat din clădirile şcolare existente59. * Mitropolit al Ardealului. Ultima etapă din viaţa lui Vasile Mangra o reprezintă anii 1916-1918. La 21 ianuarie/3 februarie 1916 murise mitropolitul Ioan Meţianu de la Sibiu. Deşi Statutul Organic prevedea ca alegerea succesorului său să se facă în cel mult trei luni, totuşi, Guvernul din Budapesta a permis să fie convocat Congresul Naţional Bisericesc electoral numai după şase luni. Cu sprijinul unor membri ai Congresului, unii aleşi dintre funcţionarii de stat, ministrul Tisza Istvân a reuşit să obţină alegerea arhimandritului Vasile Mangra ca mitropolit, la 24 iunie/6 august 1916. A fost hirotonit şi instalat la Oradea, la 16/29 octombrie 1916, de episcopii sufragani Ioan Papp de Ia Arad şi Miron Cristea de la Caransebeş, deoarece autorităţile bisericeşti de la Sibiu erau transferate, din dispoziţia Guvernului, la Oradea, în urma intrării trupelor româneşti în Transilvania60. Cu ocazia alegerii, Vasile Mangra declara în faţa Congresului: „Ca apostolul păcii evanghelice, voi propovădui totdeauna pacea, iubirea şi concordia între fiii Bisericii şi cetăţenii patriei, fără osebire de confesiune şi naţionalitate”61. Iar cu ocazia hirotoniei şi instalării, formula şi un scurt „program de activitate”, prin cuvintele: „Preocuparea noastră de căpetenie va fi, aşadar, ca să restabilim onoarea amvonului, să dăm poporului preoţi după porunca Domnului, care îi vor paşte cu ştiinţă şi cu învăţătură şi, în scopul acesta, vom căuta să ridicăm nivelul învăţământului teologic prin reforma seminariilor şi întemeierea unei academii sau facultăţi teologice”62. Era vechiul său deziderat, propus Congresului Naţional Bisericesc încă din 1878. într-adevăr, deşi în plin război mondial, la 10/23 mai 1917 mitropolitul Vasile Mangra cerea Consistoriului sibian - aflat însă la Oradea - ridicarea 58 Actele referitoare la această problemă în AMBS, fond V. Mangra, act. 788-820. 59 Preot dr. Gheorghe Liţiu, Date noi despre viaţa şi sfârşitul mitropolitului Vasile Mangra, ms. “Amănunte asupra alegerii la Roman Ciorogariu, Zile trăite, p. 59-75; Romulus Cândea, Biserica ardeleană în anii 1916-1918, Cernăuţi, 1926, p. 9 şi urm. A se vedea şi TR, an. LXIV (1916), nr. 77,78, 79, 86, 87 şi 88. 61 TR, an. LXIV, nr. 78 din 28 iulie/10 august 1916, p. 315. 62 TR, an. LXIV, nr. 88 din 25 oct./7 noiembrie 1916, p. 355. 141 cursurilor teologice Ia patru ani de studii, încât cei ce urmau să se. înscrie în toamna anului 1917, să facă patru ani. Cerându-se propuneri concrete din partea Consiliului profesoral, acesta a ales o comisie de trei (Nicolae Bălan, Pavel Roşea şi Romulus Cândea) care, la rândul ei, a considerat că discutarea unei asemenea probleme nu era oportună. Cu toate acestea, Sinodul episcopal, întrunit la 23 august/5 septembrie 1917, a obligat pe profesorii celor trei institute (Sibiu, Arad şi Caransebeş) ca până la 31 decembrie 1917 să prezinte câte un plan de învăţământ conceput pentru patru ani de studii. Din păcate, evenimentele dramatice prin care trecea atunci întreg neamul românesc au împiedicat şi de data aceasta împlinirea planurilor de o viaţă ale lui Vasile Mangra63. Abia la 1 iulie 1917 s-a primit aprobarea Guvernului pentru întoarcerea mitropolitului, a Consistoriului Arhiepiscopiei Sibiului şi a Institutului Teologic de la Oradea la Sibiu. Dar, în acest răstimp, sute de preoţi din Arhiepiscopia Sibiului au fost închişi, deportaţi în judeţul Şopron sau refugiaţi dincolo de Carpaţi, iar învăţătorii şcolilor româneşti trimişi pe câmpurile de luptă din Galiţia sau Italia, pentru o cauză cu totul străină neamului lor. în astfel de împrejurări, Vasile Mangra a intervenit la Guvern pentru eliberarea unora dintre ei, între care dr. Ioan Lupaş, deportat în judeţul Şopron, şi avocatul dr. Ioan Suciu, care i-a fost contracandidat în alegerile de la Ceica64. în iulie 1917, ministrul de tristă amintire Apponyi Albert a decis ca în toate institutele pedagogice româneşti să fie numit câte un „comisar ministerial”, cu depline drepturi de control asupra profesorilor şi elevilor. Vasile Mangra, cu episcopii de la Arad şi Caransebeş, au înaintat un documentat memoriu-protest, la 4 septembrie 1917, dar fără rezultat, aşa încât toate institutele pedagogice au avut câte un astfel de comisar în anul şcolar 1917/1918. La 2 august 1917, acelaşi ministru Apponyi a anunţat că urmează să creeze aşa-numita „zonă sau graniţă culturală”, adică toate şcolile româneşti din judeţele învecinate cu vechea Românie urmau să fie transformate în şcoli de stat, cu limba de predare maghiară. Mitropolitul şi consilierii săi au întocmit un lung protest împotriva acestei măsuri, la 24 august/ 6 septembrie 1917. Problema s-a discutat în tot cursul anului şcolar 1917/1918, fără să se ajungă la vreun rezultat concret. între altele, a fost discutată şi în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului (adunarea eparhială) din 1918, în prezenţa unui comisar al ministrului Apponyi Albert, dar mitropolitul n-a avut curajul să se pronunţe deschis împotriva pretenţiilor lui Apponyi, aşa cum au făcut mulţi membri ai Sinodului65. Merită, totuşi, să ne reţină atenţia un interviu acordat de Vasile Mangra unui ziarist maghiar: „Eu sunt omul bunei înţelegeri. Mă feresc de conflicte. Sunt fiu credincios al statului ungar. Dar nu aprob amestecul în 63 Arhiva Institutului Teologic din Sibiu, dosar 44 din 1916/17 şi Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, dosar III, 517/1916; cf. şi TR, an. LXV, nr. 75 din 21 septembrie/4 octombrie 1917, p. 299. 64 T. Neş, op. cit., p. 492. “Amănunte la Lazăr Triteanu, Şcoala noastră, 1850-1916. Zona culturală, Sibiu, 1919, passim; R. Ciorogariu, Zile trăite, p. 94-137; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, Sibiu, 1987, p. 164. 142 autonomia Bisericii şi protestez şi contra vătămării legilor noastre. Noi nu putem defini sau prescrie forma în care se exercitează dreptul maiestatic, dar măsura luată de Excelenţa sa, contele Apponyi, n-o consider ca drept maiestatic. Comisarii trimişi [la cele trei sinoade eparhiale, n.n.] n-au fost nici măcar comisari ai Guvernului, ci comisari ministeriali, care au reprezentat numai persoana ministrului de Culte. Ei n-au fost membri ai Sinodului şi, prin urmare, n-aveau loc în Sinod. Pentru cele ce se petrec în Sinod, eu sunt responsabil. Eu port răspunderea ca acolo să nu se întâmple lucruri împotriva patriei şi statului. Străinul n-are loc în Sinod”66. încercările de creare a „zonei culturale” s-au sfârşit în toamna anului 1918, când soarta Puterilor Centrale era pecetluită pe toate fronturile. Se apropia „ziua învierii neamului românesc”, de la 1 Decembrie 1918. în această perioadă de mari frământări, la 1/14 octombrie 1918, mitropolitul Vasile, bolnav de inimă, şi-a sfârşit viaţa pe neaşteptate, într-un hotel din Budapesta. Acolo a şi fost înmormântat, în cimitirul Kerepesi67. Prin testament a rânduit ca slujba înmormântării să fie oficiată de un singur preot, asesorul Matei Voileanu, „fără predică, numai cu rugăciunile şi cântările prescrise”. Pentru viitoarea Episcopie a Oradei lăsa 10 000 de coroane. Consistoriului din Oradea -existent atunci - îi lăsa 5 000 de coroane. Suma de 4 000 de coroane (în obligaţii de stat) o lăsa Consistoriului Arhiepiscopiei Sibiului, urmând ca atunci când se va ajunge la 20 000, din „venitul acestui capital, din timp în timp se va da ca premiu pentru cea mai bună lucrare apologetică, dogmatică ori istorică a Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi Transilvania, manual pentru tinerimea şcolară de la şcolile medii ori pentru seminariile teologice”. Mobila sa o lăsa tot Arhiepiscopiei Sibiului. în privinţa bibliotecii personale, rânduia ca o parte dintre cărţi să fie adăugate la biblioteca mitropolitului Şaguna, iar dacă se vor găsi exemplare pe care biblioteca respectivă le avea, acestea să fie oferite bibliotecii Societăţii de Lectură a Teologilor din Arad, „unde am făcut începutul studiilor mele şi am pus temelia modestei mele culturi teologice”68. în ultima parte a testamentului scria: „[...] las şi iert pe toţi ce mă urăsc şi m-au nedreptăţit, rugând pe milostivul Dumnezeu să-mi ierte şi mie cu îndurare păcatele mele...” Din nefericire, devalorizarea coroanei, după 1918, a făcut cu neputinţă respectarea 66 TR, an. LXVI, nr. 56 din 24 mai/6 iunie 1918, p. 221. 67 TR, an. LXVI, nr. 104 din 4/17 octombrie 1918; nr. 105 din 6/19 octombrie 1918; nr. 106 din 9/22 octombrie 1918. Cauzele morţii - o boală de inimă - au fost elucidate de pr. dr. Gheorghe Liţiu, O controversă finală: împrejurările morţii, în „Familia”, Oradea, nr. 23 (123), nr. 10 (266), octombrie 1987, p. 9; idem, Date noi..., cu reproducerea unor informaţii din presa budapestană: Az Ujsăg. Magyarârszag, Budapesti Hirlap, Peşti Hirlap, Az Est, Nepszava. Frământările din anii păstoririi la Sibiu, ca şi moartea sa, au fost prezentate de Mihai Diaconescu în romanul Sacrificiul, Bucureşti, 1988. 68 în 1917 dăruise 121 de volume pentru biblioteca internatului ortodox român din Beiuş, fapt pentru care rectorul acestuia, Aurelian Magier (viitorul episcop Andrei), îi adresa o scrisoare de mulţumire la 10/23 mai 1917. ABMS, fond V. Mangra, act. 1449. 143 acestor prevederi testamentare. în orice caz, testamentul pune şi mai mult în lumină personalitatea lui Vasile Mangra69. * Aceasta a fost viaţa zbuciumată a celui care a fost Vasile Mangra, o dată militant de frunte al mişcării naţional-politice româneşti, iar spre sfârşitul vieţii cu o altă orientare politică, determinată tot de dorinţa de a-şi sluji neamul. în adevăr, l-a slujit prin cercetările sale istorice, dovedind, între altele, originea şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri, ca şi vechimea organizării bisericeşti a românilor transilvăneni şi a pus în lumină vechea cultură românească din Bihor. A slujit şcoala românească din Bihor, pe care a salvat-o de la deznaţionalizarea urmărită de autorităţile maghiare. A slujit pe românii transilvăneni prin lupta pe care a purtat-o mai bine de două decenii pentru emanciparea lor politico-naţională, pentru obţinerea de drepturi depline. Iar dacă în ultima parte a vieţii a militat pentru colaborare cu autorităţile de stat, aceasta n-a facut-o din interese personale, ci s-a jertfit pe sine însuşi ca să obţină măcar unele drepturi pentru românii din Bihorul natal. A făcut însă greşeala că s-a încrezut prea mult în cuvintele amăgitoare ale lui Tisza Istvân. Spera să fie urmat şi de alţi patrioţi români, dar şi aici s-a înşelat (excepţie făcând foştii săi prieteni Eugen Brote şi Ioan Slavici). Nu şi-a dat seama că el singur nu va putea obţine ceea ce nu reuşise în decurs de atâţia ani întreg Partidul Naţional Român din Transilvania. Aceasta nu însemna că şi-a trădat sau şi-a renegat neamul din care făcea parte. Dar, cu toate astea, îndată după moarte s-a aşternut tăcerea peste memoria lui, am putea spune „o tăcere impusă”. Cunoscutul om politic şi ziarist Valeriu Branişte (1869-1928), un vechi adversar al lui Mangra, în calitatea sa de conducător al Resortului Cultelor şi Instrucţiunii din Consiliul Dirigent de la Sibiu, a cerut Sinodului episcopal al ierarhilor ortodocşi din Ardeal, la 20 aprilie 1919, să declare nelegal Congresul Naţional Bisericesc întrunit în Sibiu, la 22 iulie (5 august) 1916, să se considere ca neexistente toate hotărârile luate de acest Congres nelegal, precum şi consecinţele lor, să declare uzurpat scaunul mitropolitan (subl.ns.), ocupat prin votul acestui corp născut prin nelegiuire şi să restituie în toate starea de drept de înainte de publicarea acestor alegeri de deputaţi congresuali, luând de urgenţă toate măsurile necesare pentru deplina restitutio in integrum a Bisericii greco-orientale române...precum şi pentru a complini în mod legal scaunul mitropolitan, aflător în vacanţă de la fericitul mitropolit Ioan Meţianu încoace (subl. ns.)70. La această adresă, cei doi episcopi, Ioan Papp de la Arad (pe atunci şi locţiilor de mitropolit) şi Miron Cristea de la Caransebeş, au întocmit un raport detaliat, care a fost înaintat Consistoriului mitropolitan. Cei doi evidenţiau abia acum faptul că majoritatea deputaţilor din Congresul electoral din 1916 au fost 69 Testamentul publicat în TR, an. LXVI, nr. 105 din 6/19 oct. 1918. 70 Dr. Eusebiu R. Roşea, Monografia Mitropoliei ortodoxe române a Ardealului, începând de la repausarea arhiepiscopului-mitropolit Andrei, baron de Şaguna, până astăzi, Sibiu, 1937, p. 48. 144 aleşi „ilegal”, încât declarau alegerile respective ca „nevalide”; în consecinţă, „restituim Biserica Ortodoxă Română din Mitropolie întru toate în starea de drept existentă înainte de alegerile congresuale făcute în primăvara anului 1916”. Cei doi episcopi se refereau acum şi la canonul 30 apostolic şi la canonul 3 de la Sinodul VII ecumenic, care prevedea depunerea episcopului ales cu ajutorul stăpânirii politice71. Transpus Consistoriului Mitropolitan şi luat în discuţie în şedinţa acestuia din 1/14 mai 1919, raportul Sinodului episcopal a provocat discuţii şi chiar nemulţumiri. Reţinem cele spuse de trei viitori episcopi. Primul era Roman Ciorogariu, care-i urmase lui Mangra în postul de vicar la Oradea (pentru recunoaşterea căruia a intervenit chiar el): „hotărârile făcute nu se pot invalida şi sentinţele executate nu se pot casa”; dr. Ioan Stroia, viitorul episcop al Armatei, declara că „hirotoniile rămân valide”, iar dr. Iosif Bădescu, viitorul episcop de Caransebeş, a fost mult mai categoric: „Sinodul episcopesc trebuia să se fi pronunţat la examinarea canonică” (& 157 din Statutul Organic), deci propunea „să nu se ia în considerare raportul respectiv”. Consistoriul mitropolitan a hotărât, cu toate acestea, ca raportul Sinodului episcopal să fie înaintat Congresului Naţional Bisericesc din februarie 1920 (când a fost ales mitropolit Nicolae Bălan). Acesta a „ratificat” hotărârile Sinodului, „prin care a declarat de nevalide toate alegerile, precum şi toate concluzele Congresului din 1916, născut din ilegalitate”72. Judecând acum, după peste 80 de ani, potrivit principiului sine ira et studio, constatăm că amândoi episcopii sufragani au avut o atitudine duplicitară faţă de fostul lor mitropolit Vasile Mangra. Ei înşişi au fost membri ai Consiliului Naţional Bisericesc electoral din 1916, dar atunci n-au avut curajul să se împotrivească amestecului făţiş al organelor de stat în alegerea unor deputaţi congresuali. însăşi verificarea alegerilor de deputaţi s-a făcut în şedinţa Consistoriului mitropolitan din 9/22, 10/23 şi 11/24 iunie 1916, ţinută sub preşedinţia lui Ioan Papp, fiind de faţă şi Miron Cristea. Amândoi episcopii au hirotonit pe Mangra întru arhiereu la Oradea şi i-au dat cuvenita „gramată”, prin care îl întăreau ca arhiepiscop şi mitropolit şi îl „recomandau” „tuturor celor din cinul preoţilor şi călugărilor şi întregului popor din Arhidieceza Transilvaniei, precum şi din întreaga Mitropolie”. Deci, nu este vorba de o „uzurpare a scaunului mitropolitan”, cum pretindea Valeriu Branişte în adresa lui. Iar Congresul Naţional Bisericesc din 1920, care a „ratificat” hotărârea Sinodului episcopal cerută de Valeriu Branişte, era format în cea mai mare parte din deputaţi care au făcut parte şi din Congresul electoral din 1916. Cu alte cuvinte, cei care l-au ales în împrejurările vitrege din 1916 şi care-1 considerau pe Mangra ca singurul în stare să salveze Biserica şi şcoala românească şi să ducă tratative cu Guvernul maghiar de atunci, cereau acum, în condiţiile politice schimbate, să fie anulate toate alegerile din 1916, deci şi propria lor alegere ca deputaţi în Congresul electoral. 71 Raportul lor în ibidem, p. 49-51. 72 Ibidem, p. 52-53. 145 Notăm că în trecutul Bisericii româneşti s-au mai făcut alegeri de ierarhi sub influenţa sau chiar din dispoziţia domnilor ţării şi de multe ori ierarhul respectiv era nevoit să se retragă din scaun după ce ajungea la cârma ţării un alt domn, dar niciodată nu s-a întâmplat ca alegerea să fie „anulată”. El rămânea ca „proin-mitropolit” sau „proin-episcop” (fost episcop), bucurându-se de toată cinstirea cuvenită unui ierarh. Cităm cazul lui Varlaam al Râmnicului, mutat „cu sila” în scaunul mitropolitan, la 24 decembrie 1672, sub Grigore Ghica, nevoit să se retragă la 25 aprilie 1679, sub Şerban Cantacuzino (fi702). Chiar şi unii ierarhi ardeleni din perioada „dualistă” (Miron Romanul la Sibiu, Ioan Papp la Arad şi însuşi Miron Cristea la Caransebeş) au fost aleşi numai după ce Guvernul maghiar a refuzat recunoaşterea primilor aleşi. Dacă este vorba de nerespectarea rânduielilor canonice, atunci ar putea fi acuzaţi de aceasta înşişi episcopii Ioan Papp şi Miron Cristea, care, urmând să facă „examinarea canonică” a lui Vasile Mangra după alegerea ca mitropolit, au declarat că Mangra fusese ales episcop la Arad, deci în urmă cu 14 ani. Dar aceea fusese făcută de mitropolitul Ioan Meţianu cu episcopul Nicolae Popea de la Caransebeş, care acum nu mai erau în viaţă. Tot aşa de reprobabilă a fost şi atitudinea celor doi episcopi la moartea lui Vasile Mangra, căci deşi se găseau amândoi în Budapesta, Ioan Papp s-a reîntors în aceeaşi zi la Arad, iar Miron Cristea a pretextat că este bolnav, deci n-a participat la înmormântare73. * In felul acesta s-a aşternut uitarea peste Vasile Mangra şi de multe ori s-au scris şi cuvinte de osândă la adresa lui, din partea unor oameni care nu i-au cunoscut îndeajuns viaţa şi, mai ales, lupta dezinteresată, pusă în slujba neamului său. Acceptând că Mangra a făcut greşeli politice, nu trebuie să uităm că doi dintre prietenii şi tovarăşii lui de luptă, memorandistul Eugen Brote şi scriitorul Ioan Slavici, au avut ulterior aceeaşi atitudine în raporturile cu autorităţile de stat de atunci şi totuşi n-au fost uitaţi (despre Eugen Brote a scris o temeinică monografie Lucian Boia, în 1974). Acelaşi Ioan Slavici, ca şi Gala Galaction şi Tudor Arghezi, au făcut greşeli asemănătoare în perioada ocupaţiei germane a capitalei. Iar Octavian Goga, unul dintre cei mai aspri judecători ai lui Vasile Mangra, a făcut cunoscutele greşeli politice din perioada interbelică. Şi totuşi n-au fost uitaţi ca oameni şi cu atât mai mult opera lor, intrată de mult în patrimoniul culturii româneşti74. „Nu se poate scrie trecutul luptelor noastre naţionale fără amintirea călugărului Vasile Mangra, precum nu se poate scrie istoria literaturii româneşti fără Ioan Slavici”, scria, pe bună dreptate, spre apusul vieţii, episcopul Roman Ciorogariu75. 73 Ibidem, p. 37-53. 74 Cf. Dumitru Chirilă, O personalitate controversată din trecutul Bihorului - Vasile Mangra, în „Familia”, an. 23 (123) oct. 1987, p. 8. 75 R. Ciorogariu, Speranţa, Lumina..., p. 42. 14B „A sosit vremea să i se facă dreptate lui Vasile Mangra”, spunea, spre sfârşitul vieţii, regretatul profesor Ioan Lupaş. Să i-o facem măcar acum, când şcolile româneşti de pe întreg cuprinsul Transilvaniei româneşti, pentru apărarea cărora şi-a spus şi el cuvântul, au cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria ţării, când cercetările istorice şi acţiunea de valorificare a patrimoniului cultural bihorean începută de el au atins apogeul, când ţara noastră a cunoscut eliberarea după o lungă opresiune, iar cetăţenii României vor să trăiască în cele mai bune raporturi cu toate minorităţile de la noi. Se cuvine să-l cinstim pe Vasile Mangra, această personalitate complexă a vieţii româneşti din ultimele două decenii ale secolului al XlX-lea şi primele două de la începutul celui următor, ca istoric, ca îndrumător al şcolilor româneşti, ca luptător pentru drepturile poporului român în perioada dualismului austro-ungar şi ca slujitor al Bisericii strămoşeşti! Considerăm că a sosit timpul ca osemintele lui să fie aduse de la Budapesta şi aşezate, spre veşnică odihnă, fie în catedrala din Oradea, fie în pământul Săldăbagiului natal, iar numele lui să fie reaşezat în pomelnicul ierarhilor care au păstorit în scaunul mitropolitan al Ardealului. MA, an. 35, 1990, nr. 2, p. 15-32. 147 N$iBei®pB asvroa iwm rnmeşw a kvi wm MaioR M .ăscut prin anii 1754-1756 în Târgu-Mureş, ca fiu al protopopului Gheorghe Maior, şi-a făcut studiile gimnaziale la Târgu-Mureş şi rBlaj, apoi a urmat studii de filosofie şi teologie la Roma (1774-1779) şi de drept canonic la Viena (1779-1780). Peste tot, a adunat cunoştinţe întinse, pe care le-a pus apoi, cu iscusinţă şi devotament, în slujba luptei de emancipare a poporului său. După o scurtă şedere ca profesor la Blaj (1780-1785) şi după o mai îndelungată activitate ca preot şi protopop la Reghin (1785-1809), Petru Maior a fost numit „crăiesc revizor” şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau la Buda, slujbă în care a ostenit până la moarte (1809-1821). în această ultimă slujbă, Petru Maior a putut să-şi tipărească cea mai mare parte a operelor sale, unele dintre ele redactate încă în timpul şederii la Reghin, toate cu un vădit caracter militant. Astfel, în lucrarea sa fundamentală, Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812), a demonstrat - printr-o argumentaţie istorică, filologică şi logică - originea latină a poporului şi a limbii române, precum şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri. în lucrările filologice (Disertaţie pentru începutul limbii româneşti, Disertaţie pentru literatura cea veche a românilor, Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi, Ortographia romana sive latino-valachica, ultimele două publicate în fruntea Dicţionarului de la Buda din 1825, la elaborarea căruia a avut o contribuţie importantă şi el) a afirmat, pentru prima dată în lingvistica noastră, că limba română provine din latina populară şi nu din cea clasică şi că influenţa slavă asupra limbii române nu a alterat structura ei gramaticală; a pledat pentru îmbogăţirea limbii române cu neologisme şi pentru introducerea alfabetului latin. Sub influenţa ideilor iluministe, Petru Maior a tradus sau a prelucrat unele lucrări în scopul culturalizării maselor, între care întâmplările lui Telemah a lui Fenelon, lucrări de pomicultură, viticultură, medicină populară etc. Ca teolog, de la Petru Maior au rămas trei volume de predici: Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi (1809), Didahii...la îngropăciunea pruncilor morţi (1809) şi Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului (1810), aducând, prin ele, o contribuţie preţioasă la dezvoltarea omileticii româneşti. De asemenea, au rămas de la el - în manuscris - două lucrări istorico- canonice: Procanonul (1783), în care combătea în mod vehement primatul papal, şi Protopopadichia (1795), în care milita pentru recunoaşterea vechilor drepturi ale protopopilor români din Transilvania. Dar Petru Maior este un deschizător de drum şi în istoriografia noastră bisericească. înaintea lui, Samuil Micu, în volumul IV al scrierii sale Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, se ocupase şi cu istoria bisericească a românilor din Transilvania, fără ca lucrarea să vadă lumina tiparului. Petru Maior, în schimb, a fost primul care a reuşit să tipărească o lucrare de acest gen, sub titlul Istoria Besericei românilor atât a cestor dincoace, precum şi celor dincolo de Dunăre (Buda, 1813), putând fi considerat, datorită acesteia, drept „părintele istoriografiei noastre bisericeşti”. Gândul întocmirii unei asemenea lucrări îl avea de mult timp, lucru pe care-1 mărturisea el însuşi, în primele rânduri din prefaţă: „Dorul cel neastâmpărat carele pururea l-am avut a cunoaşte întâmplările Besericei românilor, din tinereţele mele m-au îndemnat a culege, oriunde aflam vro hârtiuţă în care era scrise lucruri de ale Besericei românilor din Ardeal, unde lăcuiam, înainte de veacul mieu întâmplate şi, ca un lucru sfinţit, cu grije o am ţinut. Din pruncie am auzit bucuros pe bătrâni, când grăia despre lucruri vechi ale Besericei şi ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceia, înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi le dau ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult” (.Istoria Besericei, p. III). In continuare, îşi arăta durerea pe care i-o pricinuia necunoaşterea trecutului Bisericii strămoşeşti, scriind: „Mă durea inima că mai toate neamurile, cele câtuşi decât poliţe, începutul, creşterea, schimbările şi celelalte ale bisericilor sale, prin necurmata nevoinţă a celor învăţaţi ai săi, le au scoase dintru întunerec la lumină şi prin dărnicia celor avuţi date la tipariu; iară Beserica românilor, măcar că aceştia, precum cu viţa, decât toate neamurile sunt mai străluciţi, aşa şi cu vechimea cuceriei creştineşti nu de multe ghinte întrecuţi, iaste lipsită de această prea aleasă înfrumseţare” (p. V). Recunoştea el însuşi că n-a întocmit o lucrare perfectă, din cauza lipsei de izvoare documentare, iar în tinereţea sa, din cauza lipsei de biblioteci (la Reghin), deşi, cât a putut, a adunat un mare număr de documente şi mărturii orale. Lucrarea a fost scrisă într-un timp relativ „scurt”, cu ajutoriul nopţilor celor lungi a unsprezece săptămâni, încât „nu atâta pot zice că o am iscusit, cât o am grămădit”, căci „am purces pe o cale necum de alţii bătută, ci până acum nici ispitită de cineva”. De aceea „nimenea nu poate aştepta de la mine o istorie deplină” (p. VI-VII). Istoria bisericească are 4 pagini (prefaţă) şi 392 pagini de text, format 4°. în cele mai multe exemplare, anumite pagini au fost rupte. în exemplarul păstrat în Biblioteca Mitropoliei din Sibiu lipsesc paginile 235-266 şi 327-342. Trebuie notat că tipărirea lucrării a ajuns numai până la pagina 392, fiind apoi oprită, în împrejurări greu de elucidat. Presupunem că numai episcopul Ioan Bob de la Blaj (1782-1830) era interesat să intervină la forurile competente pentru a împiedica tipărirea şi, mai ales, difuzarea lucrării. Explicaţia este uşor de dat: Petru Maior susţinea în paginile cărţii teze care nu erau în acord cu înnoirile catolicizante 167 ale episcopului, care încerca să introducă absolutismul ierarhic în Biserica unită, să limiteze drepturile protopopilor şi să introducă inovaţii în cultul ortodox, păstrat neschimbat şi în Biserica unită. Maior combătea în mod vehement toate aceste înnoiri, dezvăluind, în plus, şi numeroasele abateri de care se făcea vinovat Ioan Bob. O parte dintre paginile înlăturate de la tipar au fost publicate mai târziu de Timotei Cipariu, în cunoscuta sa lucrare Acte şi fragmente (Blaj, 1855), iar un scurt fragment, netipărit de Cipariu, a fost publicat de profesorul Pompiliu Teodor, de la Cluj. Lucrarea sa are două părţi mari: I. Pentru religia sau cuceriia românilor, în 4 capitole (p.1-119) şi II. Despre ierarhia românilor, în 7 capitole (p. 120-392). în partea întâi, Petru Maior vorbeşte despre începuturile creştinismului pe teritoriul ţării noastre, în patru capitole. Astfel, în capitolul I, intitulat Pentru primirea credinţei creştineşti intra români, se ocupă cu primirea credinţei de către strămoşii noştri daco-romani în Dacia Traiană şi Aureliană (p. 1-14) şi de încreştinarea ungurilor (p. 14-20). în capitolul E, Pentru legea Besericei românilor, dovedeşte că „Beserica românilor totdeauna au fost de legea grecească” (ortodoxăXp. 22-25), iar în capitolul III, intitulat Despre feliul credinţei creştineşti a românilor (p. 47-70), prezintă unele dintre încercările Bisericii romano-catolice de a introduce „unirea” între români. Capitolul IV este intitulat Despre începutul şi întâmplările unirei românilor cu Beserica Romei în Ardeal (p. 71-119). După o prezentare a situaţiei Bisericii ortodoxe româneşti din Ardeal sub principii calvini, prezintă „unirea” făcută sub Atanasie Anghel, apoi starea ei sub episcopii următori: Ioan Patachi, Inochentie Micu, Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic, Grigorie Maior şi Ioan Bob. Partea a doua a lucrării, intitulată Despre ierarhia românilor, are 7 capitole. In pn iui capitol scrie Despre episcopiile românilor celor dincoace de Dunăre (p. 120-141): a Gotiei, pe care o socotea românească, apoi cele din Moldova, Muntenia şi Transilvania, în epoca medievală. Capitolul II se ocupa cu Arhiepiscopia şi Mitropolia românilor în Ardeal (p. 142-171), dovedind că ea a existat dinainte de Mihai Viteazul şi că ierarhii din Alba-Iulia, înainte de „unire”, au purtat titlul de „arhiepiscop şi mitropolit”. în capitolele III, IV şi V se reîntoarce la creştinismul primelor veacuri şi tratează despre legăturile bisericeşti ale românilor cu episcopiile de la sudul Dunării (p. 171-192). în capitolul VI revine la Eparhia Episcopiei Făgăraşului (p. 192-354). Este un capitol istoric-canonic, în care se ocupă cu începuturile Episcopiei Făgăraşului (p. 192-201), cu primirea domeniului de la Blaj şi transferul scaunului vlădicesc acolo (p. 210-224), cu soborul mare al Episcopiei (p. 224-230), cu probleme referitoare la căsătorie (p. 233-276), la protopopi şi ceilalţi slujitori bisericeşti (p. 277-354). Capitolul VII prezintă Faptele vlădicilor celor uniţi din Ardeal (p. 355-392), deşi se ocupă numai de Atanasie Anghel şi Ioan Patachi. Expunerea se termină cu alegerea episcopului Inochentie Micu. După cum se poate constata, expunerea nu este unitară şi sitematică, ci aşa cum arăta şi el în prefaţă, mai mult „o am grămădit”. în cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre concluziile la care a ajuns Petru Maior în cercetarea trecutului Bisericii noastre ortodoxe. Vom prezenta însă faptele în ordinea lor cronologică, şi nu aşa cum au fost expuse de Petru Maior. 168 în ce priveşte pătrunderea credinţei creştine în Dacia Traiană, arăta că acest lucru s-a petrecut încă pe la începutul secolului II, o dată cu colonizarea romană în Dacia. în Istoria pentru începutul românilor în Dacia arătase că, după ocuparea Daciei de către romani, au fost aduşi aici colonişti, mai ales din Roma, voind să arate prin aceasta descendenţa noastră pur romană. în Istoria bisericească arăta că între coloniştii aduşi de la Roma mulţi au fost creştini, deci ei au avut un rol însemnat în propagarea noii credinţe în Dacia (p. 4-5). „Nu mă îndoiesc - scria el - că strămoşii românilor, precum sângele în vine, aşa credinţa lui Hristos de la Roma o au adus cu sine în Dachia, şi aşa intra cetăţenii romani, pe carii spre stăpânirea satelor şi a oraşelor i-au fost trimis Traian în Dachia, au fost creştini” (p. 4). în sprijinul afirmaţiei sale aduce cunoscutele mărturii literare ale lui Tertulian (împotriva iudeilor, cartea VII), ale Sfântului Iustin Martirul {Dialogul cu iudeul Trifon), ale lui Eusebiu din Cezareea, Sf. Ioan Gura de Aur şi Sf. Grigorie de Nissa (p. 4, 6). în continuare, aducea câteva mărturii de ordin logic asupra răspândirii creştinismului în Dacia. De pildă, afirma că împăraţii romani n-au dezlănţuit persecuţii împotriva creştinilor din Dacia, deoarece era necesară „statornicia inimilor romanilor celor ce lăcuia în Dachia spre a apăra ţara asupra varvarilor” (p. 9). Deşi argumentele aduse de el pentru dovedirea vechimii creştinismului pe teritoriul ţării noastre nu sunt suficiente, totuşi susţinea corect că elementele de bază ale creştinismului nostru sunt latine şi nu le-am primit de la slavi, cum afirmaseră Engel şi Sulzer. După părăsirea Daciei sub Aurelian şi căderea ei sub dominaţia goţilor, aceştia n-au împiedicat răspândirea noii credinţe, ci, dimpotrivă, unii dintre ei „s-au supus grumazii lui Hristos” (p. 9). Aducea în sprijin mărturia istoricului bisericesc Socrate. Celelalte popoare migratoare n-au împiedicat nici ele răspândirea învăţăturii creştine, „că acestora nu le era grije să pună piiadeca credinţei creştineşti, ci să răpească averea noroadelor” (p. 11). Arăta apoi că scriitorii vechi nu consemnează prigoniri îndreptate de popoarele migratoare asupra creştinilor din Dacia (p. 11). Creştinismul s-a răspândit apoi şi mai mult în timpul lui Constantin cel Mare (p. 11), până ce, în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), „de obşte românii din Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal şi în Banat au fost creştini” (p. 12). în partea a doua a lucrării menţiona cele mai vechi episcopii de pe teritoriul de azi al României. Ştia de existenţa episcopiei Tomisului, dar cu date istorice foarte sumare (p. 121). Bazat pe lucrarea Iui Le Quien, Oriens christianus, vorbea despre episcopul Teofil al Gotiei, participant la Sinodul I ecumenic. Episcopiei Gotiei i-ar fi aparţinut toţi „românii” din fosta Dacie Traiană. Menţiona apoi un mitropolit cu numele Sofronie al Gotiei, pe la 1292 (p. 125-126), socotind - în mod eronat - că a păstorit în părţile noastre. El conchidea că în Dacia veche „multe episcopii au fost mai de mult, a căror acum nici locul, nici numele, nici numărul nu ştim” (p. 126). La Episcopia Novelor, întâlnim numele episcopilor Petru, Secundin şi Petronie, pe care-i socoteşte români (daco-romani) (p. 174-175). La Episcopia Nicopolului găseşte pe episcopii Marcellus, „de viţă românească”, şi Amantius, tot 169 daco-roman (p. 175-176). La Odessus era întâlnit episcopul Dittas sau Dizzas (p. 176-177), la Appiaria episcopii Martialis şi Luppicinus (p. 177-178), la Corneea episcopul Marius (p. 178), la Durostorum episcoul Monofilus (p. 178-179), iar la Marcianopolis episcopul Pistus, care a participat la lucrările Sinodului I ecumenic (p. 179-189 şi p. 13). într-un subcapitol dovedeşte că „toate episcopiile din Dachia cea de mijloc au fost româneşti” (p. 180-183). Menţiona apoi sinodul de la Sardica din 343, la care au avut un rol însemnat Osiu din Cordoba şi Protogenes din Sardica, pe care, de asemenea, îl considera român. în altă parte scria de Teotim al Tomisului, care a lucrat pentru încreştinarea unora dintre huni (p. 20). Trebuie să recunoaştem faptul că de la Petru Maior încoace, şirul epispopilor daco-romani sud-dunăreni cunoscuţi a crescut cu foarte puţine alte nume. în ce priveşte pe Sf. Niceta de Remasiana, arăta în mod corect că el n-a contribuit la creştinarea strămoşilor noştri, deoarece ei „toţi înainte de apostolia Sfântului Nichita au fost creştini”, având şi „multe episcopii” (p. 14). Versurile Sf. Paulin de Nola, cum că alergau la Sf. Niceta locuitorii „din Dachia Mediteranea şi cei din Dachia Ripense”, trebuie interpretate în sensul că aceştia se îndreptau spre el ca fiii spre un părinte, „ca să audă învăţăturile cele pentru mântuirea sufletului” (p. 13). în schimb nu ia atitudine faţă de ipoteza greşită, susţinută de istoricul maghiar Benko, care considera că Episcopia „Milcului” (Milcoviei) a fost întemeiată de Sf. Niceta de Remesiana pentru huni, nu pentru români (p. 122). în partea a doua a lucrării scria şi despre legăturile daco-romanilor cu Iustiniana Prima (p. 184-187), reproducea textul NoveleiXIa lui Iustinian privitoare la înfiinţarea Arhiepiscopiei. Susţinea apoi, greşit, că arhiepiscopii şi păstoriţii ei au fost de „neam român”, ba însuşi Iustinian ar fi fost de „neam român” (p. 187). într-un subcapitol special (partea I, cap. 21) (p. 22-25) dovedea că „Biserica românilor totdeauna au fost de legea grecească” (adică ortodoxă). De fapt, Petru Maior arăta că, „în veacurile cele dintâiu românii toţi au fost supuşi patriarhului Romei vechi. De unde măcar ca întru acele veacuri nu era întră creştini acea împărţire de legi, ca unii să se zică de lege latinească sau romană, alţii de lege grecească, totuşi, precum în toate besericile cele supuse Patriarhiei Romei vechi, afară de cele de limbă grecească, se slujea cele sfinte în limba latinească, aşa şi românii nu numai afară, între cele politiceşti, ci şi în beserică nu altă limbă întrebuinţa, fără cea latinească, care e limba neamului lor” (p. 181). Maior arăta că împărţirile în două legi („latinească şi grecească”), „în veacurile cele dintâiu ale Besericei nicidecum nu au fost” (p. 23). El constata că „după ce s-au împărţit împărăţia romanilor în a Apusului şi în a Răsăritului, atunci Beserică care era întru împărăţia Apusului au început a se chiema Beserică Apusului şi Beserică ce era întru împărăţia Răsăritului s-au zis Beserică Răsăritului” (p. 25). După aceasta, Bisericele din Roma şi Constantinopol au lucrat ca să-şi supună toate Bisericele din Apus şi, respectiv, din Răsărit. în ce priveşte Biserica românească, deşi creştinarea s-a făcut, după Maior, de la Roma (cf. p. 24 şi 181), „totuşi, după ce s-au escat împărţirea legilor cea mai sus arătată, totdeauna s-au ţinut de legea grecească. Carea şi de acolo se vedereşte că 170 Beserica românească nu numai a celor dincolo de Dunăre, ci şi a cestor dincoace de Dunăre, până în vremile cele de demult au fost supusă patriarhului de la Ţarigrad” (p. 24 -, aceeaşi afirmaţie şi la p. 49). Argumentează, printre altele, cu canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, care „Besericele cele ce sânt între varvari, adecă dincoace de Dunăre, întră care e Beserica românilor celor din Dachia vechie, le-au supus patriarhului de la Ţarigrad” (p. 24). Concluzia lui Petru Maior este foarte semnificativă: „Nice nu se arată nicăieri urmă de unde măcar cât de mică gâcitura să se poată stoarce, ca doar Beserica românilor cândva au fost de legea latinească” (p. 25). Intr-un alt subcapitol se ocupa cu încreştinarea ungurilor sub principele Gyula (partea I, cap.l, &5, p. 14-20), cu multe date istorice greşite. Bazat pe istoricii bizantini Kedrenos şi Zonaras, arăta că prima dată s-a botezat la Constantinopol principele maghiar Bulosudes, naş fiindu-i împăratul Constantin. I-a urmat principele Gyula, care, după ce s-a botezat la Constantinopol, a dus cu el pe episcopul ortodox Ierotei. Acesta, „venind în Ungaria, pe mulţi de la înşelăciunea cea varvaricească i-au întors la credinţa cea creştinească” (p. 15). în acest subcapitol, Petru Maior se dovedeşte necruţător cu unii învăţaţi străini care voiau să deformeze adevărul istoric pentru susţinerea unor interese străine. De pildă, îl combătea pe Eder, care contesta adevărul spuselor celor doi istorici bizantini, susţinând că nu era nevoie de o încreştinare la Bizanţ, de vreme ce erau creştini în Transilvania încă din secolul IV. Maior îl combătea arătând că au fost mulţi „crai şi principi” care au mers la Constantinopol pentru primirea credinţei, nu pentru că n-ar fi putut face acest lucru în ţara lor, ci pentru a primi acolo titluri nobiliare, precum şi diferite daruri. în schimb, împăraţii bizantini, acceptând să le fie naşi, nădajduiau că vor avea linişte din partea lor (p. 16-17). Susţinea însă greşit că Ierotei era vlah sud-dunărean (p. 18). în schimb, este acceptabil punctul său de vedere că Ierotei n-a avut de făcut nici o lucrare misionară în Transilvania, căci în acest timp toţi românii erau creştini (p. 19). în partea a doua a lucrării, revenind la Ierotei, susţinea, de asemenea greşit, că şi-a avut reşedinţa în Alba-Iulia, „fiind mai cinstit întră toţi episcopii Ardealului” (p. 122). Despre Episcopia romano-catolică de Alba-Iulia nu credea că există de la regele Ştefan cel Sfânt, ci „sau din vro episcopie din cele vechi ale românilor e născută sau...de Ia vreun episcop din aceiia misionari e născută” (p. 123). Se ocupa apoi de relaţiile Bisericii românilor cu Patriarhia de la Târnovo sub Ioniţă Asan (partea I, cap. 2, p. 33-46, cap. 3, p. 50-52, şi partea a Il-a, cap. 5, p. 189-192), arătând că jurisdicţia patriarhului de acolo s-ar fi întins pest^ românii din nordul Dunării. Sub Ioniţă Asan s-au făcut primele încercări de propagandă romano-catolică printre români. Astfel, papa Inocentiu III acorda arhiepiscopului Vasile de Tâmovo titlul de primat. Cu toate acestea, Petru Maior nu ştia să se fi tradus missa latină sau alte slujbe în româneşte. Arăta că nici izvoarele Bisericii apusene nu ştiu despre vreo schimbare a ritului ortodox la vlahii balcanici. „De unde - conchide el -, nu ne putem îndoi că partea cea mare a legii greceşti la românii aceia au fost rămas nevătămată” (p. 36). 1T1 Propaganda catolică în Tara Româneasca, de asemnenea, „cu puţin folos s-au ispitit” (p. 52). în acest scop a lucrat mai mult doamna Clara, dar fără rezultat. Despre Nicolae Alexandru Basarab nu crede „să fi avut ceva plecare spre unire cu Beserica Romei” (p. 56), iar sub Vlaicu-Vodă, „nici o adaogere nu s-au făcut cătră unirea catolicească” (p. 54). în Moldova, arăta că au existat mai multe parohii catolice, dar erau a unor secui stabiliţi acolo (p. 57). Cunoştea şi încercările de catolicizare făcute sub Laţcu-Vodă, când s-a aşezat episcopul catolic Andrei la Şiret, în 1370, şi de trimiterea unor misionari franciscani în Moldova (p. 25-32). Consemnează (bazat pe Le Quien) un mitropolit, Grigorie al Moldovei, care, în 1435, a primit o scrisoare de la papa Eugen IV, care-i scria că a auzit că ar dori să accepte unirea cu Roma (p. 57). Amintea de asemenea pe mitropolitul Damian al Moldovei, care a participat la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, împreună cu protopopul Constantin, bazat pe lucrarea lui Silvestru Syropoulos (p. 57). Despre eparhiile ortodoxe din Ţara Românească scria în partea a doua a lucrării, dar foarte pe scurt (p. 126-127). Ştia că într-un timp au fost doi mitropoliţi: „dintră carii unul ţine locul Nicomidianului şi se zice exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor, altul se zice mitropolit a părţii Ungrovlahiei şi iaste în locul Amasenului” (p. 126). Deci este vorba de Mitropolia propriu-zisă a Ungrovlahiei şi de fosta Mitropolie a Severinului. Mitropolia Ungrovlahiei avea două eparhii sufragane: a Râmnicului şi a Buzăului. Informaţiile sunt foarte sumare (după Le Quien şi Pray). Despre eparhiile ortodoxe din Moldova (Mitropolia din Suceava-Iaşi şi Episcopiile de la Roman, Rădăuţi şi Huşi) scria doar câteva rânduri, în partea a doua a lucrării (p. 127-128). în ce priveşte pe românii transilvăneni, are un subcapitol special în care relata că „mai demult toţi au fost neuniţi” (p. 58-66). Combatea pe istoricul Pray, care susţinea că până la Reformă, românii transilvăneni au fost catolici, întrucât la 1437 plăteau dijma episcopului romano-catolic Gherghe Lepeş. Maior susţine corect că episcopii catolici comiteau de mai multe ori acest abuz, încasând dijme de la credincioşii ortodocşi. Reproducea (p. 63-65) cunsocuta scrisoare a papei Grigorie IX către viitorul rege Bela IV, din 1234, prin care i se plângea că în „episcopatul cumanilor” există „nişte noroade care se cheamă vlahi, adecă români, de legea grecească”, deci ortodoxă, care nu voiau să primească Sf. Taine de la episcopul latin al cumanilor, „ci de Ia niscari episcopi mincinoşi de legea grecească”. Bazat pe aceste cuvinte din scrisoarea papei, Maior conchide că „în veacurile acele mai mulţi episcopi româneşti de legea grecească era în Ardeal. Care obiceiu cum ca şi după aceia multă vreme s-au ţinut în Ardeal şi ca unul din cei mai mulţi episcopi fu ales arhiepiscop şi mitropolit, care titulă şi vrednicie vecui la românii din Ardeal până când pe la capătul sutei 17 de la Hs. se uniră cu Beserica Romei vechi” (p. 66). Un subcapitol special era consacrat secuilor, arătând că până la sfârşitul secolului al XVII-lea erau „de lege grecească, dar uniţi cu Beserica Romei”, bazat pe faptul că preoţii lor erau căsătoriţi şi că ţineau toţi postul ortodox (p. 66-70). 172 în partea doua a lucrării vorbea - destul de sumar, de altfel despre Mitropolia de la Alba-Iulia şi celelalte eparhii româneşti din Transilvania de până la 1701 (p. 128-131 şi mai ales p. 142-171). în patru subcapitole din capitolul II (p. 142-161) aducea diverse mărturii prin care dovedea că românii au avut la Alba-Iulia, înainte de 1701, un „arhiepiscop şi un mitropolit”. între altele menţiona patru diplome (hrisoave) din secolul XV privitoare la aceşti mitropoliţi. Prima era a lui Matei Corvinul, din 1479, în care se vorbea de „arhiepiscopul Ioanichie” din Bălgrad, despre care crede că şi-a avut reşedinţa la Alba-Iulia. Celelalte sunt de la regele Vladislav al Ungariei (din anii 1491, 1494 şi 1498). Cea din 1494, de exemplu, îndatora pe egumenul Ilarie, de la Mănăstirea Sf. Mihail din Peri, să dea cinstea cuvenită episcopului din Muncaci şi să fie supus „arhiepiscopului din Transilvania”. Aducea apoi ca dovezi unele dintre tipăriturile vechi: Cazania de la Braşov a lui Coresi, din 1580-1581, Cazania din 1641, Noul Testament din 1648, Psaltirea din 1651, Molitvelnicul din 1689, toate tipărite la Alba-Iulia, în care ierarhii români din Alba-Iulia apar cu titlul de „mitropoliţi” (p. 143-148). în continuare, reproducea hrisovul lui Constantin Brâncoveanu, din 15 iunie 1700, prin care dăruia moşia Merişani mitropolitului Atanasie al Ardealului (p. 149). Inochientie Micu, într-o scrisoare trimisă de la Roma, în 1747, protopopului Ioan Sacadaţi, îi scria: „Scaonul acesta au fost arhiepiscopesc şi se face [sic!] scaon episcopesc!” (p. 150). Ca protopop în Gurghiu, a văzut el însuşi antimise sfinţite de mitropoliţii Sava Brancovici şi Varlaam (p. 158). De asemenea, a văzut o scrisoare semnată de Atanasie Anghel, ca arhiepiscop, din anul 1711, deci după unirea cu Biserica Romei (p. 158). în continuare, reproducea un pomelnic al mitropoliţtilor Bălgradului, păstrat la Blaj. Pomelnicul este următorul: Ioan (de la Prislop), Teoctist, Ghenadie, Orest (Ilie Iorest), Teofil, Ştefan, Gherasim, Orest, Ioan, Daniil, Sava (Brancovici), Iosif (Budai), Iosafat, Sava (din Veştem), Varlaam şi Teofil (p. 159). Constatăm că pe lângă mitropoliţii cunoscuţi azi de istorici, în pomelnicul respectiv apar în plus: Teofil şi Ştefan (probabil mitropoliţii din Ţara Românească, din timpul lui Matei Basarb, care au hirotonit pe mitropoliţii din Alba-Iulia contemporani cu ei), un Gherasim (probabil confundat cu Ghenadie III), un al doilea Iorest şi un al doijea Ioan. în schimb, lipsesc înaintaşii lui Ioan de la Prislop, iar despre mitropolitul Dosoftei (cca 1623—1627) vorbeşte în fragmentele inedite publicate de Timotei Cipariu în Acte şi fragmente (Blaj, 1855), reproducând hotărârile soborului convocat de acesta la 4 iulie 1627, privitoare la viaţa morală a clerului şi a credincioşilor (T. Cipariu, p. 150-156). Tot inedite au rămas şi hotărârile soborului convocat de Sava Brancovici la 1675, privind viaţa religioasă şi morală a clerului şi a credincioşilor şi combaterea superstiţiilor (publicate de T. Cipariu, p. 145-150). în general, părerile sale asupra vechimii Mitropoliei din Alba-Iulia sunt juste. Păcat că ele n-au fost acceptate şi de istoricii uniţi de după el (Augustin Bunea ş.a.). în ce priveşte episcopiile ortodoxe româneşti din Transilvania, Petru Maior cunoştea pe cele de la Geoagiu (cu episcopul Hristofor), Silvaş (dar recunoaşte că 173 nu are ştiri despre ea), Vad şi Maramureş (p. 129-161, 171), dar fără ştiri care să prezinte vreun interes. înainte de a intra în tratarea „unirei” românilor cu Biserica Romei în Ardeal (p. 71-119), Petru Maior se ocupa cu situaţia Bisericii ortodoxe române din Transilvania până la 1700 (p. 71-85). Astfel, descria încercările unor principi transilvăneni de a atrage pe români la calvinism. în acest scop, „din porunca prinţipului George Racoţi s-au tipărit un Catehism foarte blestemat în limba românească, în carele sfintele taine, cinstirea icoanelor şi a moaştelor, posturilor, slujbele bisericeşti, călugăriia şi alte toate se lăpăda ...” (p. 72). Toate încercările conducătorilor calvini de a propaga noua învăţătură printre români au rămas zadarnice. S-a păstrat doar obiceiul de a se da „paşti” în ziua învierii Domnului, obicei necunoscut în alte Biserici Ortodoxe. „Nu poate fi îndoială -scrie el - cum că ţerimonia aceea de a băga pâinea în vin în zioa de Paşti iaste urma a Cinei sau cuminecăturei calvineşti, şi acestea, atunci când se făcea silă cunoştinţelor românilor în Ardeal fu acolo întră români băgate” (p. 77). Noua învăţătură calvină a fost acceptată doar de unii „nemeşi români”, care apoi s-au înstrăinat şi de neamul din care proveneau, în scopul păstrării privilegiilor (p. 79). încercările prozelitiste calvine neavând nici un rezultat, „începură adecă cu legături, cu temniţe şi cu batjocurite despreoţiri, ba şi cu moarte de preoţi şi mai vârtos pre arhierei a-i spărea, a-i munci şi a-i măcelării” (p. 79). Mai mult a suferit mitropolitul Sava Brancovici. Bazat pe unele mărturii scrise şi orale, reda unele dintre suferinţele acestuia. Astfel, a fost închis în castelul principelui Mihail Apafi de la Blaj, „dintru a căruia poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceea în biserica cea de la Vinţ înaintea a tot norodul fu în chip de despreoţire desvăscut [sic!] de veştmintele cele arhiereşti, după aceea de nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea fu bătut cu toiage până la moarte” (p. 79). în încheiere, prezenta şi starea preoţimii ortodoxe româneşti din Transilvania în secolul al XVII-lea, scriind: „Domnii locurilor pe preoţii aceloraşi români îi purta ca pre iobagi şi ca pre nişte robi apuşi; îi mâna la lucru domnesc ca şi pre alţi iobagi şi le lua dajde colonicală de la dânşii, îi băga prin temniţe, cum lor le plăcea... Ba cum îmi povestea bătrânii, pe preoţii românilor îi silea domnii locurilor ca să le emeze câinii cei de vânat într-aceiaşi casă cu sine şi cu fiii săi” (p. 81-82). Se adăuga şi faptul că în Transilvania erau acceptate numai „patru credinţe” (catolică, luterană, calvină şi unitariană), pe când Biserica Ortodoxă era doar „suferită”, iar preoţii ortodocşi „nu pot avea acele cădinţe şi scutele ce le au preoţii cei din cele patru credinţe primite şi se socotesc între proşti” (p. 87). Acestea au fost adevăratele motive care au determinat o parte dintre români să dea urmare celor două diplome ale împăratului Leopold I, unindu-se cu Biserica Romei (p. 82-85), căci, prin diploma a doua, clerul românesc a fost scutit „de greutăţile şi de batjocurile cu care mai nainte era asuprit” (p. 86). El considera însă că toţi românii transilvăneni s-au unit atunci cu Roma (p. 86-88) şi apoi, în cursul secolului al XVII-lea, au început a se „lepăda” de „zisa unire”. Acelaşi lucru îl scoate în evidenţă atunci când vorbeşte de starea preoţimii ortodoxe în secolul al XVIII-lea, arătând că, din cauza greutăţilor materiale, primii 174 care treceau, „numele cel de neunit îl schimba în nume de unit; şi cu această puţină schimbare scapă de vechile greotăţi şi se împărtăşesc cădinţelor celor ce le au neamurile cele primite în Ardeal, ţinându-şi legea grecească cea mai dinainte întreagă şi neschimbată, întocma cum o ţin toţi uniţii români din Ardeal” (p. 140). Iată adevăratele motive care au determinat „uniaţia” de la 1698-1701: din interese de ordin politic şi social. El precizează însă că „se uniră cu Beserica Romei în credinţă, iară nu în lege, că legea grecească totdeauna şi după făcuta unire o au ţinut întreagă şi până astăzi o ţin; încă mai bine şi mai curat de cum văd eu că se ţine prin besericele sârbilor celor neuniţi” (p. 88). Problema păstrării „legii” vechi apare în mai multe pagini ale Istoriei lui Petru Maior. Astfel, arată că, deşi s-au confruntat cu multe obstacole, totuşi „legea sa cea grecească pururea neclătită o au ţinut şi o ţin până astăzL.ci întreagă, zisei, întreguţă o ţin; nici la aceia n-au fost niciodată siliţi ca să adaogă la simbolul credinţei «şi de la Fiiul purcede», nici să pomenească pe papa la liturghie, ci fieşte-carele preot singur pre arhiereul eparhiei întru carea iaste îl pomeneşte” (p. 141). Petru Maior înţelegea deci unirea ca mijloc de afirmare a poporului român, ca un mijloc de păstrare a unităţii naţionale, cu păstrarea credinţei ortodoxe. De remarcat şi faptul că Petru Maior nu ştia nimic despre „manifestul de unire” al celor 38 de protopopi din 7 octombrie 1698. Lucrul este explicabil, căci acesta a fost ascuns de iezuiţi şi descoperit abia în 1879. Nu vorbeşte nimic nici despre rehirotonirea lui Atanasie la Viena. în genere, relatările sale despre „unirea” cu Biserica Romei sunt foarte vagi şi lacunare (p. 86-88). în ultimele pagini ale lucrării, revenind asupra celor dintâi episcopi uniţi, Petru Maior vorbeşte şi de păstoria lui Atanasie (p. 355-376). Astfel, reproduce cele 28 de „canoane” ale Soborului mare al Mitropoliei Ardealului, întrunit la 14 septembrie 1700, privitoare la viaţa morală a preoţilor şi a credincioşilor, la slujbele bisericeşti etc. (p. 355-359). De remarcat că nu se face nici o arnintire în ele de unirea cu Roma, ci totul e în duhul tradiţiei ortodoxe. Face apoi scurte comentarii pe marginea unora dintre acele canoane. în continuare, reproduce o dispoziţie dată de Atanasie Anghel la 4 ian. 1712 (p. 373-375), în legătură cu unele aspecte din viaţa morală a credincioşilor şi a unor slujbe (botezul să se facă la 8 zile după naştere, liturghia să se facă în fiecare duminică şi sărbătoare, când se va citi şi cazania, toţi credincioşii să se spovedească, să cunoască învăţăturile elementare de credinţă etc.). în orice caz, figura episcopului Atanasie Anghel apare în culori destul de întunecate: nehotărât, lipsit de energia pe care trebuie să o aibă un conducător bisericesc şi ajuns sub controlul teologului iezuit, care „vârtos îl încălecase” (p. 375). în mai multe pagini ale cărţii apar cuvinte de condamnare la adresa teologului iezuit, care, prin diploma a doua leopoldină, a fost „pus în coasta vlădicilor uniţi” (p. 88) (se pare că expresia aceasta a fost folosită prima dată de Petru Maior). Astfel, îşi exprima indignarea că episcopul unit era obligat să ţină teolog lângă el cu cheltuiala eparhiei. „îi venea adeca greu clirului unit - scria Maior - ca a doao diplomă a împăratului Leopold, în cele ce sunt spre greotatea clirului se ţine, şi în 175 cele ce sunt părtinitoare e lipsit de putere. Una mai mare greotate era, ca după diploma aceia arhiereul uniţilor e detoriu să sufere [accepta, n.n], lângă sine, teolog carele totdeauna au fost de lege latinească şi cu cheluiala sa îl hrănea” (p. 85). Se ridica îndeosebi împotriva încercărilor teologului de a introduce înnoiri catolicizante în doctrina, cultul şi organizarea Bisericii unite româneşti din Transilvania. Scria, de pildă, că românilor „nu le ticni de unire”, pentru că au văzut „pre teologul cel de lângă arhiepiscopul lor că nu are barbă după obiceiu Bisericii Răsăritului şi în paresimi mâncă oao, adecă e de lege lătinească sau, cum se zice de obşte, popistaş”. Arăta, în continuare, că românii se temeau că teologul a fost impus ierarhilor uniţi, „ca pre încetul pe toţi românii să-i tragă la legea lătinească, adecă să-i facă popistaşi” (p. 89). Revenea apoi, într-un subcapitol special, la teologul iezuit (p. 98-102), când prezenta păstorirea lui Inochentie Micu, scriind, între altele: „[...] deci fiindcă aceşti de lege latinească, la români, teologi şi generali auditori a tuturor căuşelor, în coastele vlădicului puşi era, neştiutori de pravila şi de tocmelele Besericei cei greceşti, vrea după pravilă şi tocmelele Besericei cei latineşti să păşească întru judecare, deoarăce fieştecarele după meşteşugul carele îl ştie, după acela lucră. Pentru aceia, nu e de mirare ca teologii aceiia s-au ispitit a schimba tocmelele românilor şi a le face lătineşti. Cu care s-au întâmplat cât pănă au fost acest feliu de teologi lângă vlădica uniţilor români, nu numai puţin rod au putut aduce propovăduirea uniţilor bărbaţi spre întărirea unirei, ci pre urmă, partea cea mai mare a românilor cu totul se lăsară de unire” (p. 102). In alt loc nota că „grija cea mai mare” a teologului era să înlăture obiceiul Bisericii Ortodoxe - ţinut deci şi de uniţii din Ardeal - de a face divorţuri în caz de desfrânare a unuia dintre soţi şi „potrivnicul obiceiu al popistaşilor să-l bage” (p. 385). Petru Maior declara categoric că „românii sunt de lege grecească şi cu acea tocmeală se feceră [sic!] uniţi ca nici la un obiceiu de a popistaşilor nimene să nu-i silească, nice alţii, nice vlădica” (p. 387). Tot în partea a doua a lucrării, Maior relua, în mai multe rânduri, problema teologului iezuit, scriind, între altele: „precum greu le era românilor de a vedea pre teologul de lege popistăşească lângă vlădica lor şi mai greu încă cădea vlădicului, ba şi de unire tare să spăria oamenii pentru fiinţa popistaşului preot în curtea şi în coastele românescului vlădică” (p. 230). Descria apoi câteva dintre nedreptăţile comise de el, ca unul care „avea putere mare” şi „nice de vlădica, nice de altul nu se sfiia” (p. 231). Nu trece cu vederea nici intenţia pe care o avea episcopul romano-catolic maghiar din Alba-Iulia ca, după unire, să aibă şi cârmuirea spirituală a credincioşilor. Petru Maior arăta că dacă i s-ar fi îndeplinit această „poftă”, episcopul român din Ardeal, „carele până aici fusese arhiepiscop şi mitropolit”, ar fi ajuns „numai vicariu episcopului celui lătinesc al Ardealului şi întru toate atârnat de la porunca acestuia” (p. 89). Această pretenţie a produs noi nemulţumiri printre credincioşii români (p. 90). După moartea episcopului Atanasie Anghel (1713), a urmat Ioan Patachi, „născut român şi de lege grecească”, trecut apoi la catolici şi după ce a fost ales 170 episcop „iarăşi se întoarce la legea cea grecească a românilor” (p. 377). Acesta a fost nevoit să-şi mute reşedinţa la Făgăraş, căci cu ocazia rezidirii cetăţii Alba-Iulia, reşedinţa şi biserica Mitropoliei româneşti au fost dărâmate (p. 90). Ioan Patachi a cerut de la papa să „canonizească” noua eparhie unită din Ardeal (p. 193). Dar, în loc să o recunoască drept arhiepiscopie şi mitropolie, papa Inochentie a recunoscut-o, printr-o bulă din 1721, doar ca episcopie. Faptul era comentat cu o muşcătoare ironie de către Petru Maior: „Că pe arhiereul acela al românilor în Ardeal - scria el - pre carele mai-nainte şi papistaşii îl cunoştea arhiepiscop şi craii ţării ungureşti în public îl mărturisea arhiepiscop şi mitropolit...după ce s-au unit cu Biserica Romei, papa îl blagoslovii să fie episcop, întâmplatu-s-au aceasta din reotatea şi cu vicleşugul iezuiţilor, au după rugarea episcopului lătinesc Gheorghie Martonfi, ca să nu fie în Ardeal mai cinstit arhiereul românilor decât episcopul papistaşilor, au din plăcerea scaonului Romei, au doar toate fură adunate întru una, nu ştiu” (p. 196-197). Această degradare a fostei Mitropolii „mare rău clirului şi poporului românesc născu” (p. 197). Petru Maior relata, în continuare, că acesta era un obicei vechi al Bisericii catolice, ca atunci când un episcop ortodox se unea cu Roma, să fie subordonat episcopilor romano-catolici şi socotit simplu vicar (p. 197-198). De altfel, „întru aceiaşi asuprire era arhiepiscopul din Ardeal cu toţi românii lui după făcuta unire cu Beserica Romei” (p. 198). Revine în mai multe rânduri asupra lui Ioan Patachi. Printre altele, condamna înnoirile catolicizante introduse de acesta. De exemplu, la 26 februarie 1725, Patachi a convocat un sobor, care a adus 14 hotărâri privitoare la viaţa religioasă şi morală a clerului şi a credincioşilor (p. 377-384). Printre altele, se hotăra interzicerea broşurii învăţătura bisericească de cele 7 Taine, tipărită la Râmnic (1724), deoarece aceasta susţinea că prefacerea darurilor se face la epicleză, pe când, după Patachi, s-ar face la cuvintele „Luaţi mâncaţi...şi Beţi dintru acesta toţi...” (p. 380). în comentariul pe care îl făcea la această hotărâre, Petru Maior scria: „[...] se vede că Ioan Patachi mai mult au fost teolog sholasticesc decât teolog dogmaticesc, deoarăce opreşte, nimene să nu cuteze a ţine acea cărţulie în care se zice că la Sfânta Liturghie se preface pâinea în Trupul şi vinul în Sângele Domnului nostru Is.Hs. prin cuvintele acele „Şi fă adecă pânea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău ...” (p. 384). Petru Maior susţinea deci punctul de vedere ortodox, arătând că „Beserica Apusului nu e potrivnică întru aceasta grecilor, de vreme ce niciodată n-au osândit acea părere; ba dimpotrivă, cei mai învăţaţi fii Besericii Apusului ţin şi apără acea părere”(p. 384-385). . Făcând o privire de ansamblu asupra păstoririi lui Ioan Patachi, Pertu Maior sesiza faptul că în timpul său „pierdură românii din Ardeal arhiepiscopia” şi „vru şi unele obiceiuri papistăşeşti să bage între români”. El intenţiona să introducă şi alte înnoiri catolicizante, pentru care „aştepta altă vreme spre a le vesti”, dar n-a reuşit să le facă, pentru că „cu otravă în cafe băgată fu grăbită moartea vlădicului Ioan Patachi, cât nu ajunse a mai vesti alte socotele” (p. 389). După Ioan Patachi, conducerea Bisericii româneşti unite din Transilvania a fost încredinţată superiorului iezuiţilor din Cluj. Această numire a cauzat multă 177 tulburare între români, „crezând că numai strămoşeasca lege şi tocmala cea besericească a românilor, de care până astăzi foarte sunt alipiţi cu inima românii -aşa cât şi de umbră în traba aceasta încă se sparie - se va schimba în lege şi tocmală lătinească sau popistăşească” (p. 92). Din această pricină, continua Petru Maior, „mulţi dintră uniţii români, nu numai mireni, ci şi preoţi, socotea că mai bine va fi de cu bună vreme să rumpă unirea cea cu Beserica Romei făcută, decât strămoşeasca lege şi tocmală să o sufere a se schimba. De aceiia, dacă mai nainte numai câte unii şi pre cătinel şi mai mult cu cârtirea decât cu fapta s-au împotrivit făcutei uniri, acum cu gloata şi cu larmă au început a scădea de la unire, ba încă şi silă a face celora ce vrea să rămâne în unire ...” (p. 92-93). Au urmat în scaun episcopul Inochentie Micu (ales în 1728, înscăunat în 1732), primul militant pentru obţinerea de drepturi pentru poporul român din Transilvania, „vlădică harnic, bărbat iscusit în toate părţile şi teolog mare”, cum îl caracteriza Maior (p. 110). Prima sa grijă a fost aceea de a înlătura nemulţumirile apărute sub superiorul iezuiţilor de la Cluj. „El fece [sic!] rânduială ca legea şi toate tocmelile Besericei Răsăritului pretutindene curat să se ţină ; pentru aceia, de au ispitit ceva iezuviţii schimbare să facă întru tocmelele cele mai înainte întră români ţinute, aceea întru nemica să fie şi toţi la cele vechi obiceiuri să se întoarcă” (p. 102). Din „râvna lui spre legea grecească” (p. 102) a înlăturat teama unora că li se va schimba „legea cea veche” (p. 103). El a avut multe neînţelegeri cu teologul iezuit, căruia „prinse a-i pune hotar ca nemica din obiceiurile şi tocmelele cele popistăşeşti să nu cuteze a vârî întră români” (p. 103). în sinodul convocat de Inochentie Micu, la Blaj, în 1739, i-au pus teologului (pe atunci Nicolae Ianoşi) mai multe condiţii, căci „teologul cel în coastele vlădicului românilor pus nu totdeauna âu fost vlădicului credincios sau clirului uniţilor voitoriu de bine” (p. 98). Amestecul acestuia în treburile Bisericii unite a ajuns cu vremea atât de mare, încât Inochentie Micu, în 1747, pe când era la Roma „au fulgerat afurisanie asupra teologului său” (p. 98, textul ei la p. 98-101). într-o scrisoare adresată de episcopul Inochentie din Roma, tot în 1747, el scria protopopului Nicolae Sacadaţi că iezuiţii doreau ca Biserica românilor „să o prădeze, să o robească şi de rodurile fundaţionale să o despoaie” (p. 180). Consemnează pe scurt şi lupta dusă de Inochentie pentru dobândirea de drepturi pentru naţiunea română. Văzând că „scuteala şi cădinţele” promise de împăratul Leopold nu sunt date din pricina celor „carii pizmuia să fie preoţii româneşti scutiţi şi cinstiţi ca preoţii altor neamuri”, Inochentie „începu des a merge la Beciu [Viena, n.n.], a plânge şi a se ruga la înălţata Curte, de unde multe moşii şi scutele dobândi preoţilor româneşti; nici nu se lăsă până nu văzu întră articulii ţării în anul 1744 priimită unirea şi clirul uniţilor” (p. 103), iar în altă parte scria despre Inochentie: „[...] nu fu îndestulat cu nevoinţa cu care cerea binele clirului său, ci se încumătă a se pune în primejdie să câştige fericire şi tuturor celorlalţi români, adecă ca nemeşii români să să înalţă la dregătorii politiceşti ca şi ungurii nemeşi; şi românii cei proşti [adică iobagii, n.n.] să fie scutiţi de asprelele domnilor pământeşti; şi altele mai multe mari lucruri spre folosul românilor au ispitit... De acii cred eu - 178 continuă Maior - că s-au urzit asupra preabunului părinte vihorul carele pre urmă îl fece [sic!]) să moară afară de ţara Ardealului” (p. 349-350). Datorită luptei pentru păstrarea legii strămoşeşti şi pentru obţinerea de drepturi pentru poporul său, Inochentie „se făcu foarte iubit tuturor românilor şi pentru aceea pre toţi îi ţinea întru linişte” (p. 103). Consemna, de asemenea, eforturile sale pentru obţinerea domeniului episcopal de la Blaj, unde voia să construiască o reşedinţă şi mănăstire (p.201-210). Menţiona şi venirea în Transilvania a călugărului Visarion, în 1744, deci în timpul păstoririi lui Inochentie, recunoscând că „pre acesta şi astăzi îl pomenesc românii sub nume de sfânt” (p. 109). Deşi Petru Maior era unit, nu folosea cuvinte ofensatoare la adresa acestui apărător al ortodoxiei, ci prezenta lucrurile într-un stil sobru, cu toată obiectivitatea (p. 105-110), căci, după cuvântul său, „cu anevoie iaste a nu grăi adevărul”. Petru Maior încheie relatările sale despre Inochentie Micu prin aceste cuvinte: „[...] iar după ce iubitoriul de neamul său, prea bun vlădică Inochentie prin grea goană... fu silit a fugii la Roma, de unde nu s-au mai întors, grea tulburare urmat-a între românii din Ardeal” (p. 103). Desigur, dacă Istoria lui Petru Maior ar fi fost tipărită în întregime, ar fi rămas de la el şi alte pagini interesante despre lupta şi jertfa lui Inochentie Micu, lucru ce-1 mărturiseşte el însuşi, afirmând că „va grăi” mai pe larg despre „goana grea” pornită asupra lui Inochentie (p., 103). Din nefericire, tipărirea s-a oprit la p. 392, tocmai unde începea descrierea păstoririi lui Inochentie, despre care n-a mai reuşit să scrie decât 20 de rânduri (p. 389-392). Prezenta apoi „statul unirei” sub episcopii Petru Pavel Aron (p. 110-113), Atanasie Rednic (p. 114-115), Grigore Maior (p. 115-116) şi Ioan Bob (p. 116-119). între altele consemna - foarte sumar - răscoala lui Sofronie de la Cioara şi trimiterea generalului Buccow în Transilvania (p. 110). Descria pe larg arestarea preotului Ioan din Sadu, zis Tunsu, dus la Târgu-Mureş, unde tatăl lui Maior, Gheorghe, îndeplinea slujba de protopop. Trebuie subliniat faptul că Petru Maior scria cu simpatie şi despre acest mare apărător al ortodoxiei (p. 111-113). Arată că în timpul păstoririi lui Petru Pavel Aron (1752-1764) „partea cea mai mare a românilor în Ardeal au trecut la neunire” din cauza celor petrecute sub Ioan Patachi şi a teologului iezuit, dar şi pentru pedeapsa care i-a fost dată lui Inochentie, „părintele cel bun al românilor” (p. 113). Sub episcopul Petru Pavel Aron, dar şi sub urmaşii săi, au început să apară disensiuni între episcop şi călugării de la mănăstirea din Blaj (p. 2l 0-224). Numărul călugărilor scădea mereu, încât în timpul lui Ioan Bob nu mai rămăsese decât unul singur (p. 224). Pe episcopul Atanasie Rednic (1764-1772), zelos propagator al uniaţiei, Petru Maior îl înfăţişa ca „om închis, netocmai spre a îmblânzi şi a trage norodul cătră sine, pre neuniţi cu cătane [soldaţii, n.n.] îi silea să se adune a auzii propovăduirea lui” (p. 114). Relata apoi, cu mult umor, cum Atanasie Rednic a poruncit să se zugrăvească Sinodul de unire de la Florenţa „în chip de un arbore 179 mare”, între participanţii la Sinod fiind zugrăvit şi predecesorul său în scaun, Petru Pavel Aron. Cum între ascultători se aflau „şi preoţi neuniţi, care ştiau istoria soborului de la Florenţia”, aceştia „îl făceau de minciună pe propovăduitorul vlădică şi aşa toată învăţătura lui o lipsea de crezământ, şi oamenii se îngreţoşau de pânza aceea întru care era închipuit soborul de la Florenţia şi pre vlădică nici într-o seamă nu-1 băga. Şi aşa vlădica Athanasie ostenindu-se în zadar, şi pre clericii scolastici, pre carii îi purta cu sine pentru cântare, păgubindu-i întru învăţăturile lor, fără de nici un rod se întuma acasă” (p. 114-115). Foarte pe scurt prezenta păstorirea episcopului Grigorie Maior (1772-1782), sub care „unirea” a înregistrat unele succese, mai ales că sub el a fost îndepărtat teologul iezuit (p. 115). Fără îndoială, cele mai multe pagini i-au fost rezervate lui Ioan Bob (1782-1830), contemporanul lui Petru Maior, în timpul căruia şi-a desfăşurat activitatea ca profesor la Blaj şi preot-protopop la Reghin. Referindu-se la acest episcop, Petru Maior prezintă o impresionantă aglomerare de fapte, cu numeroase informaţii de culise şi amănunte pitoreşti din viaţa sa înainte de intrarea în episcopat, apoi prezentarea multor capete de acuzaţie la adresa sa ca episcop, condamnând arbitrariul păstoririi sale. Biografia lui poate fi privită astfel ca un adevărat pamflet. Printre altele, prezintă dezinteresul pe care l-a manifestat Ioan Bob faţă de lupta naţională şi socială a românilor. De exemplu, la rugămintea ce i-a făcut preotul Ştefan Salciai de a rămâne la Viena - după recunoaşterea ca episcop - ca „să lucre a câştiga ceva folos clerului de la împăratul”, acesta „nu vru nicedecum”, ci, dimpotrivă, i-a replicat: „[...] nu m-oi strica eu pe mine pentru voi” (p. 136 în textul editat de T.Cipariu). Pe plan bisericesc, Bob intenţiona „să facă grele schimbări şi strămutări în tocmelele cele bisericeşti cu care au trăit până acuma românii uniţi din Ardeal, şi care sunt de obşte în Biserica grecească ...” (p. 321). în ce priveşte problema religioasă, în timpul lui Bob „mulţi de la unire au trecut la neunire”, favorizaţi de Edictul de toleranţă al împăratului Iosif al II-lea (p. 116-117). Acest lucru s-a petrecut şi din cauza lui Ioan Bob însuşi, care „din fire nu are nici acea căutătură în faţă, nici acea dulceaţă în cuvinte, nici acea curgere în vorbă, carea e de lipsă a îmblânzii norodul şi a sporii în unele ca aceste, necum să dumerească pre cei ce până aci vrea să scadă de la unire ...” (p. 116). Petru Maior intenţiona să scrie mai pe larg despre faptele lui Bob în ultima parte a lucrării sale, dar n-a putut să ajungă cu tipărirea până acolo. Acest lucru îl mărturisea în prefaţă, scriind: „Măcar că de obşte obiceiul iaste istoricilor a nu scrie faptele cele scâlciate ale celor puternici până sunt în viaţă aceştia, pentru ca să nu fie surupaţi întru nenorocire de puterea lor, eu totuşi, pentru dragostea adevărului, cu carea îmi iaste învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufer primejdia, de va fi aşa voia Celui înalt, decât să las sau a se înşela cei viitori cu strălucirile cele nălucite, sau a nu ştii cauza (pricina) schimbărilor celor în viacul mieu întâmplate...” (p. VIII). O parte dintre relatările privitoare la Ioan Bob au fost editate de Timotei Cipariu în lucrarea şa Acte şi fragmente, după o copie făcută de pe original (cu date 180 biografice despre Ioan Bob până la instalarea ca episcop, p. 132-137 din T. Cipariu). Un alt scurt fragment inedit a fost publicat de Pompiliu Teodor {op. cit., p. 278—281), în care sunt expuse alte fapte ale lui Ioan Bob. Deosebit de semnificative sunt cuvintele cu care se încheie acest fragment inedit: „De s-ar afla cineva carele să scrie toate faptele şi trebile vlădicului acestuia şi după moartea lui să le dea la lumină, spre mare îndreptare ar fi următorilor vlădici şi pre urmă spre nu puţin clirului folos” (ed. P. Teodor, p. 281). Fragmentele inedite publicate de Timotei Cipariu cuprindeau şi o scurtă istorie a Episcopiei unite a Orăzii {Acte şi fragmente, p. 163-188). însuşi Maior preciza că locul acestei istorii era în partea întâia, dar la rugămintea episcopului Samuil Vulcan a aşteptat să i se trimită anumite informaţii de la Oradea, culese de secretarul Episcopiei, Mihai Munteanu. Nerăbdător cum era să-şi vadă cât mai curând tipărită lucrarea, n-a mai aşteptat sosirea actelor de la Oradea, aşa încât a rămas ca istoria acestei eparhii să fie pusă în partea doua. Dar împrejurările au făcut să rămână inedită (cf. p. 163-164 din Acte şi fragmente). Arăta că ţinutul Bihorului a fost sub cârmuirea duhovnicească a Mitropoliei Transilvaniei (p. 164). După „unire”, „episcopul popistăşesc cel de la Oradea Mare întru adevăr au încălecat pre românii cei din varm[eghia] Bihorului şi i-au supus supt stăpânirea sa”, ajungând să le fie „cu stăpânirea episcop întocma ca şi celor de lege popistăşească” (p. 165). Totuşi, românii bihoreni au continuat să rămână „drept în legea cea grecească şi cu preoţi de legea şi de neamul său” (p. 165). Episcopii catolici din Oradea au început să ia dijmă de la credincioşii uniţi, pe care aceştia nu o dădeau înainte de 1701. Aceste două mari nemulţumiri ale românilor din Bihor i-au determinat ca „tare a se scârbi de făcuta unire” (p. 166). Nemulţumirea le era şi mai mare văzând că românii uniţi din Ardeal, rutenii uniţi de la Muncaci, ca şi ortodocşii români şi sârbi de la Arad au episcopi din neamul lor (p. 166). Episcopii latini de la Oradea, în loc să remedieze aceste două nemulţumiri ale bihorenilor, dimpotrivă, au început prigoane împotriva preoţilor şi credincioşilor români, încât pe unii „îi băgară în temniţă, pre alţii îi puse supt toiage”, fapte care au produs „şi mai mare ură” împotriva unirii (p. 167). Din această cauză, s-a făcut o „conscripţie” în satele bihorene din ordinul Curţii imperiale din Viena pentru a stabilii situaţia exactă a uniţilor şi ortodocşilor. Comisia care a efectuat statistica a înaintat rezultatul la Viena, la 15 decembrie 1758, constatând că în tot judeţul Bihor numai trei parohii s-au declarat în întregime unite (p. 167). După aceasta, s-a dispus ca românii să nu mai plătească dijmă episcopului romano-catolic, iar uniţii să aibă un episcop, dar subordonat celui romano-catolic din Oradea (p. 168). Primul episcop a fost Meletie Covaci (1748-1770), care era socotit vicar al episcopului romano-catolic (p. 168-169). După moartea lui, Curtea din Viena a solicitat papei înfiinţarea unei episcopii proprii pentru românii uniţi din Bihor. Papa Pius al IV-lea a aprobat înfiinţarea unei episcopii proprii pentru românii din Bihor, în 1777, primul episcop fiind Moise Dragoş (1777-1787). Sub acesta, noua episcopie a primit un domeniu la Beiuş, luat 181 din al episcopului catolic, s-a creat un capitlu cu 5 canonici, s-au acordat salarii preoţilor din cele 52 de parohii unite, câte erau atunci (p. 167-172). După o încercare nereuşită a uniatului ucrainean Mihail Savniţchi de a ajunge episcop (p. 172-173), scaunul de la Oradea a fost ocupat de episcopul Ignatie Darabant (1788-1805), fostul vicar al Episcopiei de la Blaj, om „harnic, cu inimă mare şi cu nestâmpărată râvnă spre binele cel de obşte al clerului românesc” (p. 174). El a izbutit să înfiinţeze un seminar unit la Oradea, în fosta clădire a iezuiţilor de acolo, a obţinut salarii pentru preoţii săi (p. 174-175). I-a urmat Samuil Vulcan, în 1806, hirotonit în 1807, care a terminat catedrala episcopală unită din Oradea, începută de Darabant, şi a contribuit la progresul material al eparhiei sale (p. 175-176). Un capitol special era consacrat episcopiei rutene unite din Muncaci (p. 176-188), de care aparţineau şi uniţii români din părţile de nord ale Transilvaniei (Maramureş, Satu-Mare). Aminteşte de Mănăstirea Sf. Mihail din Peri şi de drepturile cvasiepiscopale ale egumenului. Primul episcop ortodox cunoscut la Muncaci a fost Ioan, la sfârşitul secolului al XV-lea, care voia să răpească vechile drepturi ale egumenului ortodox de la Peri. Aceşti ruteni s-au unit cu Roma, în 1646, primul episcop unit fiind Petru Partenie, hirotonit de Simion Ştefan la Alba-Iulia (p. 184-185). Maior arăta că din cele 700 de parohii, câte erau dependente de Muncaci la vremea respectivă, vreo 200 erau româneşti (p. 185). In primul capitol din partea a Il-a (subcapitolul 7, p. 131-141), Petru Maior se ocupa de Episcopia ortodoxă românească din Transilvania, înfiinţată la 1761. Scria pe scurt despre Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici, Gherasim Adamovici, la instalarea căruia, în 1789, a fost prezent şi Maior, apoi de vacanţa scaunului episcopal între anii 1796 şi 1811 (p. 131-132). Se ocupa mai pe larg de contemporanul său Vasile Moga, reproducând decretele imperiale pentru alegerea şi recunoaşterea sa ca episcop (p. 133-135), precum şi „instrucţiunea” în 19 puncte ce i s-a impus la instalare (p. 136-140), arătând greutăţile cu care se confrunta din cauza acesteia. Reda, în continuare, situaţia dificilă a preoţilor ortodocşi din Transilvania, având aceleaşi obligaţii către stat ca şi păstoriţii lor, iar în ţinuturile locuite de saşi, nevoiţi „să dea dijmă tocma popii celui săsesc”. Toate aceste îndatoriri şi sarcini care apăsau asupra preoţimii ortodoxe proveneau din faptul că ortodocşii erau numai „suferiţi”, adică toleraţi. Maior arăta că din cauza acestei situaţii mulţi treceau la uniaţie (cf. p. 140). Scria cu simpatie despre episcopul Vasile Moga şi despre râvna sa pentru emanciparea Bisericii sale (p. 141). Cu aceleaşi cuvinte calde vorbea despre fiii Bisericii ortodoxe române, arătând beneficiile pe care le-ar avea dacă ar ieşi de sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe sârbeşti. „Să aibă românii neuniţi, cei dincoace de Tisa, episcop de neamul lor -scria Petru Maior - şi întră dânşii un mitropolit de carele să se ţină şi episcopii cei din Ardeal şi cel din Bucovina, asemenea români, ca să nu atârne întru nemica de la mitropolitul cel sârbesc din Carloviţ... cât bine ar putea românii de la părinţii şi arhipăstorii cei de sângele lor nădăjdui!” (p. 131). Sunt gânduri care l-au călăuzit şi pe Andrei Şaguna încă de la venirea lui în Transilvania, militând pentru restaurarea vechii Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei, dinainte de 1701. 182 Aceleaşi cuvinte profund creştineşti le folosea Petru Maior când scria despre convieţuirea preoţilor şi credincioşilor ortodocşi cu cei uniţi în timpul său, în pagini vrednice de o antologie. El arăta că s-a stins „urgia” care exista mai înainte între cele două Biserici ale românilor din Transilvania, „cât acum nu numai nu se gonesc, nu se batjocoresc unii pe alţii, ci încă cu prietenie frăţească petrec laolaltă, ba şi la îngropăciunea morţilor şi la maslu şi întru alte tocmele duhovniceşti şi bisericeşti se adună laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără a se sfii unii de alţii; şi poporenii, şi cei uniţi şi cei neuniţi, fără deosebire chiamă la unele ca aceste preoţi şi neuniţi şi uniţi, numai cât preoţii nu slujesc liturghie unul în biserica altuia, măcar şi că aceasta am văzut făcându-se câteodată. Iară când merge vreun protopop unit, carii, precum am spus mai sus, toţi sunt bărbaţi învăţaţi, la beserică sau la îngropăciune de a neuniţilor şi vrea să spună învăţătură de rost, prea bucuros îl ascultă nu numai mirenii, ci şi preoţii cei neuniţi şi vârtos îi mulţămesc. Asemenea, la îngropăciunea celor uniţi, de va fi mai îndemnat întru propoveduire vreun preot neunit decât cei uniţi ce se află acolo faţă, bucuroşi îl ascultă uniţii şi întocma ca pre preoţii cei uniţi îl cinstesc. Ce e mai mult, fără osebire se ispovedesc uniţii la preoţii neuniţi şi neuniţii la preoţii uniţi, ba şi însuşi preoţii fac aceaiaşi. Pre multe locuri nici nu mai auzi acum vorbă de unire şi de neunire, numai cât pre unii îi chiamă uniţi şi pe alţii neuniţi, după feliul arhiereului căruia sunt supuşi” (p. 118). Acesta era rezultatul politicii de dezbinare bisericească, dusă mai bine de o sută de ani de Curtea din Viena şi de iezuiţi: convieţuire frăţească cu ortodocşii, păstrarea neştirbită a legii strămoşeşti şi lupta comună pentru apărarea drepturilor naţiunii române. Deci au rămas zadarnice toate încercările celor ce „nu iubesc să fie românii laolaltă, nici uniţii, nici neuniţii, ci îi voiesc despărţiţi, ca şi cum ar fi doao neamuri...” (p. 113). în partea inedită, editată de T. Cipariu, apar câteva pagini în care vorbeşte şi de organizarea eparhiei ortodoxe a Transilvaniei (p. 156-163 din T. Cipariu). Episcopul de atunci, Vasjle Moga, ceruse aprobarea forurilor politice să stea în Sibiu şi nu la Cluj, cum îl obliga „instrucţia” în 19 puncte. Petru Maior ar fi dorit ca ortodocşii „să fie cu mâna îndurătoare a da bani spre cumpărarea casei cei de rezidenţie episcopească”, pentru că aşa va fi mai sigură şederea în Sibiu (p. 157). Constata că deşi Moga era episcop numai de doi ani (1811-1813), ortodocşii aveau seminar în Sibiu, „iară cu şcoalele cele de prin sate, până acum întrec neuniţii pre cei uniţi în Ardeal” (p. 158). Scria apoi de „Consistoriul” de la Sibiu, format din câţiva protopopi şi preoţi, având ca secretar pe Aron Budai. Se ocupa, ceva mai detaliat, de problema despărţirilor (p. 158-162), criticând obiceiul ortodocşilor de a desface căsătoria dacă n-a fost făcută de parohul mirelui sau al miresei, potrivit unei dispoziţii a împăratului Iosif al II-lea, care ulterior a fost revocată. Arăta că eparhia ortodoxă a Transilvaniei avea pe atunci 34 de protopopiate, toate conduse de titulari, nu de viceprotopopi, inspectori etc., ca sub Ioan Bob la uniţi (p. 162), având aceleaşi drepturi pe care le aveau protopopii uniţi (vezi mai jos). Parohii ortodoxe erau pe atunci 1 000 (p. 163). 183 în ultima parte a Istoriei bisericeşti a lui Petru Maior erau expuse numeroase probleme referitoare la organizarea bisericească a românilor transilvăneni, privite din punct de vedere canonic şi istoric. De regulă, problemele erau expuse comparativ: înainte de 1701, când exista vechea Mitropolie ortodoxă românească din Alba-Iulia, şi după această dată, mai ales sub episcopul Ioan Bob, contemporanul lui Petru Maior, când vechile rânduieli, respectate în Biserica unită din Transilvania, începeau să fie schimbate. Faptele respective sunt expuse în partea a doua, cap. 6, subcap. 4-12, p. 224-354, cu anumite foi înlăturate, cum am menţionat mai sus. O primă problemă tratată aici este aceea a „soborului mare” (p. 224-228), existent încă din timpul Mitropoliei din Alba-Iulia. Soborul era format din toţi protopopii în funcţie şi câte doi preoţi bătrâni din fiecare protopopiat. Se întrunea o dată pe an, discutându-se cu acel prilej „lucrurile cele de obşte şi alte pricini şi cauze, sau de căsătorie sau când era asupra vreunui protopop (a) se judeca” (p. 227). Sinodul acesta s-a întrunit şi după 1701 (chiar şi în sinodul convocat de Atanasie Anghel la 1700 s-a hotărât acest lucru), până în timpul lui Atanasie Rednic. Grigorie Maior nu l-a mai convocat în tot anul, iar Ioan Bob, din 1784, de când a fost instalat, şi până în 1813, când se tipărea lucrarea lui Petru Maior, l-a convocat de două ori: o dată pentru a depune jurământ faţă de împăratul Leopold al II-lea, a doua oară faţă de Francisc I. Cu ocazia celui de al doilea, protopopii au cerut lui Bob să convoace soborul în fiecare an, „după obiceiul cel vechiu”, pentru „acele multe smintele ce sunt întru această eparhie a Făgăraşului, ca să se îndrepte”, dar episcopul „nu s-a învoit”. „Pricina cea adevărată las să o găsească alţii”, încheia Maior (p. 228). Pentru că soborul mare era greu de convocat în cursul anului, când apăreau anumite probleme de rezolvat, vlădicii Ardealului nu cârmuiau „după nălucirile capului lor, nice după sfatul a unuia singur”, ci „avea 12 bărbaţi aleşi din clir, carii închipuia săborul mare” (p. 229). Vlădica îi convoca oricând era nevoie în cursul anului. Soborul mare din 1675, convocat de Sava Brancovici, îi numea Juraţi”, soborul din 1700 „ctitori juraţi”, iar soborul din 1728, ţinut sub şeful iezuiţilor din Cluj, îi numea „asesori” (p. 229). Petru Maior nota că în soborul convocat de Ioan Bob, la 1792, acesta a fost nevoit să-şi aleagă 12 protopopi, potrivit vechiului obicei, ca membrii „închipuitori soborului mare”, dar nu i-a convocat niciodată (p. 229-230). Petru Maior, ca unul care a trăit în acel timp, constată că, după Inochentie Micu, toţi episcopii de la Blaj „au avut unul căruia cu totul se încredinţa şi se lăsa să-l poarte de nas şi el îl urma cu ochii închişi după sfatul aceluia ...” (p. 231). De fapt, după ce s-a întemeiat mănăstirea din Blaj, sub Petru Pavel Aron, episcopii uniţi obişnuiau să se sfătuiască în anumite probleme cu călugării de aici, deci ei au luat locul celor 12 protopopi sub numele de „consisitorium”. în acest consistorium „era mai mare sau general auditor, după porunca împărăţiei, pathărul teolog de lege lătinească ...” (p. 230). Consistoriul cerceta îndeosebi neînţelegerile dintre preoţi şi „cauzele de căsătorie”. 184 Problemei desfacerii căsătoriei (divorţului) Petru Maior îi consacra mai multe pagini din lucrare (p. 233-276, cu paginile lipsă 235-266). El arăta că în Biserica ortodoxă românească întotodeauna s-a obişnuit să se procedeze la desfacerea căsătoriei pe motiv de desfrânare a unuia dintre soţi. Acest obicei, „despre care pre larg cuvântă pravila cea românească” (p. 234), l-au ţinut o vreme şi românii uniţi din Transilvania. Teologul iezuit a stăruit însă în permanenţă pentru introducerea obiceiului apusean, al despărţirii de casă şi masă, fără să se admită o nouă căsătorie până trăiesc părţile (p. 375 ş.a.). Sinoadele protopopeşti au continuat însă şi după 1701 să desfacă anumite căsătorii din cauză de desfrânare (cf. p. 376), dar când ajungea cazul în consistoriu, teologul iezuit „nu o judeca după legea grecească, ci după legea sa cea lătinească”, adică nu aproba despărţirea (p. 269-270). După înlăturarea teologului iezuit, asesorii din consistoriu au urmat obiceiul de a nu mai face despărţiri, pe de o parte, „fiind deprinşi cu teologul latin a nu le îngădui”, pe de alta, „având nu ştiu ce frică deşartă că se vor mânia popistaşii” (p. 270). Ioan Bob, de asemenea, nu a admis, sub nici un motiv, desfacerea căsătoriei (p. 270 ). Din această cauză mulţi obişnuiau să meargă la preoţi străini, care îi cununau a doua oară, sau treceau în Ţara Românească şi în Moldova (p. 271-272). Din aceste motive, s-a inaugurat şi obiceiul de a face apel la scaunul arhiepiscopesc romano-catolic maghiar din Esztergom, neobişnuit până atunci (p. 233). Petru Maior se arată indignat de acest procedeu, introdus de iezuiţi, precizând că desfacerea căsătoriei pe motiv de desfrânare „nu iaste lege, ci silă românilor uniţi”. Acest lucru i s-a spus în faţă lui Ioan Bob, în soborul mare de la 1790, arătându-i-se: „[...] consistoriu vlădicesc nu are acea putere cât obiceiul Bisericii greceşti cel de obşte cu sila să-i răstoarne” (p. 270). Petru Maior, om chibzuit şi cunoscător al realităţilor vieţii, ca unul care a fost păstor de suflete aproape un sfert de veac, arată că este împotriva firii să nu desfaci căsătoria în caz de desfrânare, căci aceasta înseamnă să laşi un bărbat nevinovat, având poate şi slujbă şi fiind obligat la toate îndatoririle către stat, să-şi crească singur copiii, cărora, desigur, nu le poate da o creştere corespunzătoare (p. 271). Petru Maior se arată indignat şi de măsura luată de episcopul Petru Pavel Aron, care a hotărât, potrivit obiceiului Bisericii catolice, să nu fie valide şi să se desfacă acele căsătorii săvârşite de un alt preot decât acela al mirelui sau al miresei, hotărâre acceptată şi de episcopii care au urmat, „împotriva legii Besericei cei greceşti” (p. 274). Un lung subcapitol este consacrat protopopilor români transilvăneni, prezentând pe larg toate drepturile acestora (partea a Il-a, cap. VI, 10, p. 277-326 şi 343-344, cu 17 pagini lipsă). De fapt, această problemă o tratase şi în lucrarea rămasă în manuscris, Protopopadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor româneşti din Ardeal (1795). Ca unul care a fost atâţia ani protopop la Reghin, Petru Maior a cunoscut mai bine decât alţii toate încercările episcopului Ioan Bob de a limita drepturile protopopilor şi a concentra întreaga putere în mâna sa. El voia să demonstreze că protopopii sunt urmaşii vechilor horepiscopi, prezentând drepturile lor pe baza canoanelor şi a X85 vechillor obiceiuri ale Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania. Iată care sunt, după Petru Maior, „puterile” şi „cădinţele” protopopilor români din Transilvania. 1. „A cerceta canoniceşte besericele protopopiatului său”, deci să facă vizitele canonice obişnuite, în care să constate starea lăcaşurilor de cult, a veşmintelor, vaselor şi cărţilor liturgice (p. 279-281). 2. „A cerceta popoarele protopopiatului său”, adică pe credincioşi, cărora să le împărtăşească cunoştinţe religioase şi să se intereseze dacă îşi îndeplinesc îndatoririle lor creştineşti: dacă merg la biserică, dacă cinstesc pe preoţi şi plătesc „simbria ce li se cuvine” etc. (p. 281-286). 3. „Cearcă cum se poartă preoţii cei din ţinutul lui întru slujba cea preoţească” (p. 287-301). Dezbătea aici diferite probleme referitoare la Sfintele Taine, îndeosebi dintre cele controversate între catolici şi ortodocşi. De exemplu, notează că, deşi la ortodocşi botezul se face prin afundare, consideră totuşi valid şi botezul prin „turnare”, obişnuit în Transilvania. De asemenea, protopopii trebuie să constate dacă se respectă obiceiul ortodox de a unge pruncii cu Sfântul Mir şi de a-i împărtăşi îndată după botez. De asemenea, trebuie să cerceteze dacă preoţii nu împărtăşesc pe cei vârstnici fără spovedanie. Trebuie apoi să cerceteze dacă preoţii nu împărtăşesc şi din miride (ca la catolici), „pentru că niciodată n-au avut Biserica grecească cuget şi la acele, ci singur agneţul care se aduce pentru pomenirea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos să se sfinţească şi să se prefacă în Trupul Domnului”, (p. 294). în ce priveşte taina pocăinţei, preoţii au îndatorirea de-a arăta credincioşilor care sunt păcatele mari ce trebuie mărturisite, să-i aducă pe 'penitenţi în stare de căinţă şi să le dea „canon” pentru păcatele lor. în privinţa mas;ului, trebuie să cerceteze dacă preoţii nu-1 slujesc eterodocşilor, care „nu cred a fi taină maslul” (p. 298), dacă se slujeşte potrivit tipicului şi dacă nu cumva se săvârşeşte de un singur preot. Aducea dovezi din Sfânta Tradiţie că maslul se poate face şi la cei sănătoşi, nu numai la bolnavi. în privinţa Tainei cununiei, protopopii erau îndatoraţi să cerceteze dacă preoţii respectă gradele de rudenie şi dacă spovedesc pe cei ce vin la cununie. 4. „Să cerce viaţa şi petrecerea preoţilor, adecă de nu sunt înjurători sau sfatnici sau bătaci sau beţivi”(p. 301). De asemenea, cercetează „cum se poartă preoţii pre la ospeţele cele de la nuntă, sufere [admite, n.n.] oare de a se face acolo jocuri scăndălăgioase au doară încă şi însuşi privesc la acele şi arată voe bună spre iale” (p. 302). 5. „A canonii pre preoţii carii greşesc” (p. 303-306). Se ridică împotriva episcopului Ioan Bob, care, în 1793, a încercat să ia protopopilor acest drept. 6. „A judeca cauzele cele de căsătorie” (p. 306-307). în Biserica românească din Transilvania despărţirile se făceau la scaunul (soborul) protopopesc, apoi în cel episcopesc (pe când la catolici o asemenea cauză se judecă în scaunul episcopesc, apoi în cel arhiepiscopesc). 7. „A da carte de cununie”, fără de care nici un preot nu poate cununa pe nimeni (p. 307-308). în acest fel trebuiau oprite cununiile făcute fără respectarea gradelor de rudenie sau prin răpiri de fete. X86 8. „A face ertare în vestirile cununiei” (p. 308-316). Stăruie pe larg asupra acestei chestiuni, pentru că Ioan Bob stabilise că numai el va putea acorda pe viitor „dispenzaţie” celor trei vestiri pentru cununie. Arată că în Ardeal numai la „popistaşi” dau episcopii „acea dispenzaţie”, potrivit unei hotărâri a Conciliului de la Trident „la a căruia tocmele besericeşti nicecum românii, ca cei ce sunt de legea grecească, nu sunt supuşi” (p. 311). Arată că este un lucru nefiresc „a drumării către scaonul vlădicesc” pentru asemenea dispense, din moment ce ele pot fi date de protopopi, potrivit obiceiului. 9. „A da carte de răcomandare celor ce vreau să se hirotonisească” (p. 316). Protopopul face cercetare în parohia respectivă să vadă pe cine doresc credincioşii, interesându-se de cunoştinţele şi de purtarea morală a candidatului. 10. „A băga în popor pe cel de curând hirotonit”, deci să-l instaleze în parohie (p. 316-322). Pe lângă faptul că s-au întâmplat cazuri când s-au aşezat în parohii anumiţi indivizi nehirotoniţi care săvârşeau cele sfinte, tinerilor hirotoniţi la Blaj nu li se da nici o învăţătură cu privire la practica liturgică, încât în parohie săvârşeau „cumplite smintele întru slujire” (p. 318). De aceea, scria Maior, era cazul ca Ioan Bob să-şi lase „acea ispită”, de-a nu informa pe protopopi de hirotoniile făcute. 11. „A da preoţilor popoară”, deci protopopul avea dreptul de-a da o parohie unui preot venit din alt protopopiat, chiar fără ştirea episcopului, cu condiţia de-a avea carte canonică de la protopopul de la care a plecat (p. 322-323). 12. „Să aleagă vlădică” (p. 323-325). Prezintă modul de alegere a episcopilor uniţi din Transilvania de către protopopi, însoţiţi de câte doi preoţi. Alegerea se făcea în catedrala episcopală din Blaj, în faţa a doi comisari imperiali şi a unui secretar. împăratul numea pe unul dintre primii trei candidaţi, indiferent de numărul voturilor primite. 13. „Să li se dea dajdie de la preoţii cei din ţinuturile lor” (p. 325-343; p. 327-342 lipsesc). 14. Un ultim drept al protopopilor era acela „să nu se poată pune jos din dregătorie după zburdarea vlădicului, fără cu [numai] judecata săborului mare, pentru canonicească vină” (p. 343-344). într-un scurt subcapitol (p. 344), Petru Maior menţiona alte abuzuri ale lui Ioan Bob, şi anume că în locul protopopilor morţi numea „viţeprotopopi, inspectori, administratori şi notari”, titluri „neauzite în Beserica grecească, nice în Beserica românilor până în veacul nostru”, desigur, pentru a-i subordona mai uşor şi, în acelaşi timp, a-i înlocui oricând. Constatăm că multe dintre aceste „cădinţe” le au şi protopopii de azi. Trebuie, reţinut însă faptul că multe dintre ele sunt de competenţa episcopilor eparhioţi, aşa cum se obişnuieşte azi în Biserica noastră, deci Petru Maior a exagerat în multe privinţe rolul protopopilor. ‘ Ultimul subcapitol se ocupa cu preoţii parohi şi ceilalţi slujitori bisericeşti din eparhia unită a Blajului (p. 345-354). Eparhia avea aproximativ 1 200 de parohii, flecare având câte un preot paroh, precum şi alţi slujitori: cântăreţ şi crâsnic (fat, ţârcovnic), fiecare având anumite scutiri. De exemplu, parohul „e scutit de porţia 187 împărătească şi pre cap şi pre toate vitale sale, ori de ce feliu să fie şi oricât de multe acele; asemenea sunt scutite pământurile cele besericeşti din care se hrăneşte, fie puţine, fie multe. Iară unde nu sunt moşii bisericeşti, ci parohul are ale sale, acele se scutesc întocmai ca cele besericeşti până la măsura aceia ce se zice porţia canonică. Aceasta stă din 20 de gălete de sămănătură şi 15 cară de fân” (p. 345). Cântăreţul şi paracliserul erau, de asemenea, scutiţi „de toate greotăţile cele de obşte”. în ce priveşte „porţia împărătească”, erau scutiţi „numai de florinţii cei de pre cap”, dând în locul lor 18 crăiţari (p. 345). * Concluzii. Am urmărit, în paginile lucrării de faţă, cuprinsul Istoriei bisericeşti a lui Petru Maior, lăsându-1 mai mult pe el să vorbească, pentru ca în felul acesta să ne dăm seama de părerile sale în anumite probleme de interes istorico-bisericesc. Trebuie să reţinem de la bun început că Petru Maior are meritul incontestabil de a fi scris prima Istorie bisericească a românilor, care s-a tipărit, putând fi socotit - alături de Samuil Micu, de la care avem o istorie bisericească inedită drept „părintele istoriografiei noastre bisericeşti”. O a doua constatare care se impune este aceea că întreaga lucrare este scrisă cu multă obiectivitate. Deşi era preot unit, în Istoria bisericească Petru Maior se prezintă ca un teolog ortodox, ca de altfel şi în celelalte lucrări teologice ale sale. Nu găseşti în toată lucrarea nici un cuvânt de apărare a actului „uniaţiei” din 1698-1701 sau vreun cuvânt jignitor la adresa ortodoxiei. Dimpotrivă, el prezintă uniaţia drept o consecinţă a situaţiei economice, sociale şi politice a românilor din Transilvania. Ca şi Inochentie Micu, Petru Maior a văzut în unirea cu Biserica Romei un mijloc prin care să se poată obţine emanciparea politico-socială a românilor transilvăneni. El prezintă adevăratele sentimente ale credincioşilor uniţi, nemulţumiţi de teologul iezuit, de înnoirile introduse de el şi de unii episcopi de la Blaj. Scoate în evidenţă rezistenţa ortodoxă faţă de uniaţie (Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Ioan din Sadu ş.a.), ca şi nedreptăţile pe care le sufereau ortodocşii, siliţi adeseori „cu cătane” să treacă la uniaţie. Arată limpede şi deschis că preoţii şi credincioşii, adeseori, în cursul veacului al XVIII-lea, schimbau numai „numele de neunit în nume de unit”, din interese de ordin material. în foarte multe pagini ale lucrării îşi arăta nemulţumirea faţă de aceia care căutau să „schimbe legea grecească” prin introducerea de înnoiri catolicizante în doctrina, cultul şi organizarea Bisericii „unite”, scoţând în evidenţă, peste tot, învăţătura ortodoxă tradiţională. Vorbea, de asemenea, despre bunele raporturi existente între ortodocşi şi uniţi, în ciuda încercărilor care se făceau pentru a-i dezbina şi învrăjbi. , Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că pentru secolul al XVIII-lea, Istoria bisericească a lui Petru Maior continuă să fie şi azi un izvor de informaţie de primă mână. Numeroase fapte au fost trăite de el însuşi, altele au fost prezente pe baza informaţiilor culese de el din diferite acte din arhiva Episcopiei Blajului, atâtea câte a putut să obţină, încât avem de-a face cu adevărate pagini memorialistice. 188 Se remarcă paginile consacrate episcopilor uniţi şi, mai ales, contemporanului său, episcopul Ioan Bob, despre care aduce atâtea elemente noi, necunoscute din alte izvoare, încât pentru păstorirea acestora trebuie să facem apel întotdeauna la lucrarea lui Petru Maior. Demne de reţinut sunt şi portretele pe care le face episcopilor uniţi de la Blaj şi Oradea, cu sentimente de admiraţie pentru unii (Inochentie Micu, Grigorie Maior, Ignatie Darabant), cu aversiune pentru alţii (Ioan Patachi, Atanasie Rednic, Ioan Bob), prezentate într-un stil viu şi atrăgător. Este adevărat că pentru epoca veche şi cea medievală, Istoria lui Petru Maior nu mai poate fi folosită, fiind depăşită de cercetările ulterioare, care au infirmat multe dintre concluziile sale. Deşi foloseşte multe izvoare străine, latineşti, greceşti, maghiare, germane, totuşi, multe fapte sunt prezentate în mod eronat şi lacunar. Multe greşeli face mai ales atunci când vrea să prezinte drept români diferite personalităţi ale trecutului (împăratul Iustinian, episcopul Ierotei cel trimis în Ungaria etc.). Se remarcă însă unele documente, reproduse în original, la subsol, care mai pot fi folosite şi azi de cercetători. De asemenea, sunt remarcabile informaţiile asupra vechimii Mitropoliei ortodoxe din Transilvania . Cu toate aceste deficienţe, explicabile pentru acea epocă de început a studiilor istorice, lucrarea lui Petru Maior ocupă un loc de seamă în istoriografia noastră bisericească, fiind prima lucrare de acest gen la noi şi oferind preţioase informaţii, necunoscute din alte lucrări, asupra vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni în secolul al XVIII-lea. MA, an. 16,1971, nr. 5-6, p. 386--t08. 189 Se remarcă paginile consacrate episcopilor uniţi şi, mai ales, contemporanului său, episcopul Ioan Bob, despre care aduce atâtea elemente noi, necunoscute din alte izvoare, încât pentru păstorirea acestora trebuie să facem apel întotdeauna la lucrarea lui Petru Maior. Demne de reţinut sunt şi portretele pe care le face episcopilor uniţi de Ia Blaj şi Oradea, cu sentimente de admiraţie pentru unii (Inochentie Micu, Grigorie Maior, Ignatie Darabant), cu aversiune pentru alţii (Ioan Patachi, Atanasie Rednic, Ioan Bob), prezentate într-un stil viu şi atrăgător. Este adevărat că pentru epoca veche şi cea medievală, Istoria lui Petru Maior nu mai poate fi folosită, fiind depăşită de cercetările ulterioare, care au infirmat multe dintre concluziile sale. Deşi foloseşte multe izvoare străine, latineşti, greceşti, maghiare, germane, totuşi, multe fapte sunt prezentate în mod eronat şi lacunar. Multe greşeli face mai ales atunci când vrea să prezinte drept români diferite personalităţi ale trecutului (împăratul Iustinian, episcopul Ierotei cel trimis în Ungaria etc.). Se remarcă însă unele documente, reproduse în original, Ia subsol, care mai pot fi folosite şi azi de cercetători. De asemenea, sunt remarcabile informaţiile asupra vechimii Mitropoliei ortodoxe din Transilvania. Cu toate aceste deficienţe, explicabile pentru acea epocă de început a studiilor istorice, lucrarea lui Petru Maior ocupă un loc de seamă în istoriografia noastră bisericească, fiind prima lucrare de acest gen la noi şi oferind preţioase informaţii, necunoscute din alte lucrări, asupra vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni în secolul al XVIII-lea. MA, an. 16,1971, nr. 5-6, p. 386-408. 189 1. Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţi ai Transilvaniei în sec. XVn - pictură de Constantin Petrescu, Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia. 2. Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea Nicolae din Săliştea Sibiului - pictură de Costin Petrescu, Catedrala Reîntregirii din Âlba-Iulia. ---SPMttJ------------ *•# •wW* <«5K{Sffi?5' m ***********,: * HO^AL :*1 a» TeeweHTLS &*• *3 îM* #5 Bm» rjM* iH* «• 3* «#' $ Anixfr*. Ax A*g* hoA© JaW Tc Jfc J^A'A&Vk IIOlTflf. |Î5«0A«T4 IC^A<^f C«KOTHH^j *'«s |d|fi£?ţ H3««^i TfniHc/, ojh *'«"*•* ;ijfî ^MMS* ftfwuiiiicA* H^fA*Mlf^fA4on noţiHKA9fitnf\ft)inA toata kmtKoaj 'VÎ&G&ffi» Ami^hh m'Ai» rficâfrî'fl r i k o q R* n r A leat 4f A t A A 1?H * lînfOA. TvtnfAT^M^ fTţ/ 4MffÎN 1441 Trntr^'ţTi, J^ihtoi* now^j 4! 4^4 Al f HT4T*, k e a r r i a « A s h. ** AbTn,aiaxfa finiţi AoAMîjWMvrVf^ ^ 3* Ic rC. //«■ 1 p?ţ< A&<* x»n r<"*x/T/> k. <#? ____________„..SkS&S: r^¥f(?f?ffl?¥im?m 3. Foaia de titlu a Noului Testament de la Bălgrad (1648). 4. Episcopul Climent al Râmnicului (1735-1748), portret din bolniţa Episcopiei Râmnicului. 5.. Arhiereul Neofit Seriban (1808-1884), 6. Arhiereul Filaret Scriban (1811-1873). 7. Mitropolitul Vasile Mangra al Transilvaniei (1850-1918). D. mşvri &e cm mmm Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitoare şi repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iaccb. CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (din Pisania Mănăstirii Hurezi) MăNăSTTO SFâHWli MM W P^fil MMtUReşVbVI ^S.nvăţătura creştină a fost cunoscută sporadic pe o parte a teritoriului ţării noastre încă din „veacul apostolic”, prin predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, precum şi în teritoriile de dincolo de Prut. Prin „ucenicii” acestora noua învăţătură s-a răspândit treptat şi în alte teritorii ale României de azi, mai ales după cucerirea Daciei de către Traian. Acest lucru este confirmat de o serie de izvoare arheologice „paleocreştine”, mai ales pentru Transilvania, Banat şi Dobrogea, dar şi de mărturiile literar-istorice privitoare la creştinismul daco-roman din Dobrogea de azi, fosta provincie romană Scythia Minor. Deşi nu avem - până acum - ştiri despre începuturile vieţii creştine în Maramureş, nu excludem existenţa unor creştini şi în această parte a teritoriului românesc chiar din epoca primară. Acest lucru ni-1 sugerează atât faptul că în apropierea teritoriului respectiv s-au făcut importante descoperiri arheologice paleocreştine (ne gândim mai ales la cele din Moigrad, fostul Porolissum roman), cât şi la faptul că Maramureşul a cunoscut acelaşi proces de romanizare ca şi restul teritoriului Daciei de altădată, proces paralel cu cel al încreştinării. Fără îndoială că vor fi existat şi aici un număr infim de creştini chiar înainte de secolul IV, după care numărul lor se va fi înmulţit. Existând creştini, trebuie să admitem că ei aveau preoţi, căci nu se putea concepe comunitate creştină fără cult, care consta în rugăciune, „frângerea pâinii” şi predică. Probabil unii dintre „horepiscopii” (episcopii de sat) care activau pe teritoriul fostei Dacii vor fi ajuns şi în teritoriile cele mai îndepărtate ale spaţiului etnic românesc, adică Maramureş1. Din Cronica scrisă de Magistrul P. sau Notarul Anonim (Anonymus) al regelui Bela - probabil Bela II (1131-1141) -, cunoscută sub numele de Gesta Hungarorum, rezultă că în teritoriile intracarpatice existau câteva voievodate româneşti: al lui Gelu în centrul Transilvaniei, al lui Menumorut în zona Crişurilor şi a) lui Glad în Banat şi părţile Aradului. La acestea se adaugă voievodatul de Alba-Iulia, care nu este consemnat de Anonymus. După ultimele cercetări, centrul formaţiunii politice a lui Gelu era la Dăbâca, la cca 30 km N-E de Cluj-Napoca, 1 Problemă dezbătută în lucrarea noastră începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 10-22. 193 unde s-au descoperit şi fundaţiile mai multor biserici din secolele IX-XI1I. Se pare că aici, la Dăbâca, precum şi la Biharea şi la Alba-Iulia, îşi aveau sediul episcopi români ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnciească a românilor din voievodatele respective. înseamnă că, pe lângă fiecare cârmuitor politic, exista şi un cârmuitor bisericesc, practică întâlnită în Bizanţ şi, în genere, în toată lumea ortodoxă2. Mult mai târziu, dintr-o scrisoare a papei Inocenţiu III către arhiepiscopul de Kâlocsa, cu data de 3 mai 1205, rezultă că exista o episcopie „în ţara fiilor cneazului Bâlea”, desigur ortodoxă, întrucât papa îi cerea s-o aducă „sub ascultarea scaunului apostolic”; probabil era în Bihor sau în părţile Hunedoarei, unde se întâlnesc cneji cu numele Bâlea3. O inscripţie din biserica Mănăstirii Râmeţ - descoperită în 1978 -consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie, al meşterului zugrav Mihul de la Crişul Alb şi anul 1376. Deci în anul respectiv românii transilvăneni aveau un cârmuitor bisericesc, în persoana arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut, în teritoriile intracarpatice4. Nu mai stăruim asupra faptului că în secolele XIII-XV, în toate părţile Transilvaniei, dar mai ales în zona Hunedoara-Alba, au fost ctitorite o serie de biserici şi mănăstiri, din care multe dăinuiesc până azi. Acestea presupun existenţa unor ctitori, a unor meşteri constructori şi zugravi, a unor preoţi care să slujească în ele şi mai ales a unor mase de credincioşi care să se roage în ele. Numeroasele măsuri restrictive luate de mai mulţi regi ai Ungariei împotriva Bisericii ortodoxe din Transilvania şi a credincioşilor ei duc la aceeaşi concluzie, că aici exista un număr însemnat de preoţi şi mai ales de credincioşi, dar şi o organizare bisericească proprie, toate acestea constituind o problemă neplăcută, un adevărat pericol pentru Biserica oficială, catolică. Existenţa a două state româneşti independente, la sud şi est de Carpaţi - din a doua jumătate a veacului al XlV-lea - cu o puternică viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, iar în Transilvania un compact bloc etnic românesc - care vorbea aceeaşi limbă şi mărturisea aceeaşi credinţă cu cei de dincolo de Carpaţi - nu putea decât să îngrijoreze regalitatea maghiară, care îşi vedea astfel compromise planurile de expansiune teritorială şi confesională. Aşa se explică politica religioasă represivă inaugurată de regele Ludovic cel Mare (1342-1382) faţă de românii transilvăneni. între altele, dreptul de stăpânire asupra pământului şi recunoaşterea calităţii de nobil era condiţionată de apartenenţa la Biserica catolică5. în două acte, din 1366, se luau diferite măsuri împotriva 2 Ibidem p. 29-33; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până în 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 64-68. 3 Documente privind istoria României, C. Transilvania, voi. I (1075-1250), Bucureşti, 1951, doc. 47, p. 29. . 4 Amănunte la Liana Tugearu şi Monica Breazu, Reconsiderarea datării unui vechi monument de artă românească, în „Arta”, ah. XXVIII, 1981, nr. 1, p. 33, şi Liana Tugearu, Biserica mănăstirii Râmeţ, în Repertoriul picturilor murale medievale din România (sec. XIV-1450), partea I, Bucureşti, 1985, p. 149-173. 5 Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929, p. 93-97; Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum...., Budapest, 1941, p. 207-208. 194 românilor şi a preoţilor lor „schismatici”, adică ortodocşi. Prin refuzul de a recunoaşte necatolicilor dreptul la titlul nobiliar şi la stăpânirea pământului, dar mai ales prin interzicerea activităţii preoţilor ortodocşi, practic confesiunea ortodoxă era scoasă în afara legii sau, altfel spus, Biserica ortodoxă şi credincioşii ei erau excluşi din viaţa constituţională a voievodatului transilvan. Deci autorităţile de stat recunoşteau o singură confesiune: cea catolică6. Cunoscând aceste lucruri, se va înţelege mai bine situaţia creată în 1391, când mănăstirea ortodoxă din Peri a fost declarată „stavropighie” patriarhală. Trebuie să notăm, în prealabil, că în Maramureş sunt atestate documentar şi arheologic mai multe biserici şi mănăstiri în tot cursul secolului al XlV-lea. De pildă, cnejii din Giuleşti au ridicat aici o biserică, împodobită cu fresce7. La Cuhea (azi Bogdan-Vodă), locul de origine al voievodului Bogdan, plecat în Moldova, s-au descoperit fundaţiile unei biserici de piatră, cu fragmente de pictură murală, din aceeaşi perioadă8 9. Sunt atestate documentar bisericile româneşti din Ieud (1364), Biserica Albă (1373), Apşa de Mijloc (1428 şi 1440), Sarasău (1456) şi altele. Se pare că tot pe atunci existau mănăstiri la Bârsana şi Cuhea*. Dar în Maramureş sunt atestaţi documentar mai mulţi preoţi, tot începând cu secolul al XTV-lea: Miroslav din Giuleşti, în 1364, continuând cu cei din secolul următor: Balotă din Apşa de Mijloc, în 1415, Costea din Văleni în 1415 şi alţii, unii dintre ei având titlul de „nobil” sau homo regius10 11. „Stavropighia” din Peri. în satul Peri din Maramureşul istoric (azi Gruşevo, în Ucraina subcarpatică), pe malul drept al Tisei, nu departe de Sighet, exista o mănăstire cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail". Era ctitorită de fraţii Dragoş şi Drag, cneji români din Bedeu. Acest Dragoş este viitorul conducător al Ţării Moldovei, pe la mijlocul secolului al XlV-lea. După ce fiul lui Dragoş, Sas-Vodă, a fost alungat din Moldova de Bogdan (plecat din Cuhea), fiii acestuia, Baliţă şi Drag au ajuns comiţi ai Maramureşului, Ugocei şi Sătmarului şi mari proprietari de moşii în câteva comitate din Transilvania şi din Ungaria de nord-est. Baliţă şi Drag au refăcut şi vechea ctitorie a familiei lor din Peri, înzestrând-o cu diferite proprietăţi. De pildă, dintr-un act din 1 mai 1404, dat în Sighet, rezultă 6 Comentarea acestor acte la Şerban Papacostea, întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi românii din Transilvania: un nou izvor, în voi. Geneza statului în evul mediu românesc, p. 83—87. 7 Radu Popa, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 35. * Radu Popa şi Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XlV-lea, Baia Mare, 1966, p. 35. 9 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 218 şi 224—228. 10 Cf. Ioan Mihali, Diplome maramureşene, Sighet, 1900, p. 28,38,61 şi 81. 11 Dintre numeroasele studii consacrate acestei mănăstiri consemnăm aici: Grigore Nandriş, Despre mănăstirea din Peri, în „Graiul românesc”, Cernăuţi, II, 1928, nr. 2, p. 21-26; G.G. Rafiroiu, Mănăstirea din Peri, Oradea, 1934, 48 p.; Radu Popa, Zur kirchlichen Organization der Rumănen in Nordsiebenburgen im Lichte des patriarchalischen Privilegium von 1391, în „Ostkirchliche Studien”, WOrzburg, XXIV, 1975, nr. 4, p. 309-317; episcop Damaschin Coravu, Mănăstirea din Peri şi importanţa sa istorică, în MO, an. XXXIV, 1982, nr. 7-9, p. 496-514. 195 că fiii lui Baliţă, Dumitru şi Alexandru, confirmau mănăstirii o veche danie făcută de tatăl şi unchiul lor: satele Teres, Crivcici şi Peri, o moară pe râul Săpânţa, la vărsarea în Tisa12. în 1391, Drag a plecat la Constantinopol, cerând ca mănăstirea ctitorită de familia lor („pe care o au din părinţi”) să fie luată sub ocrotirea Patriarhiei ecumenice de acolo, suprema instituţie ecleziastică din Răsăritul ortodox. La 13 august 1391, patriarhul Antonie IV a semnat un îomos, prin care declara mănăstirea din Peri stavropighiepatriarhală. în dreptul canonic ortodox, prin stavropighie se înţelege o mănăstire care, potrivit dorinţei ctitorului, este scoasă de sub ascultarea sau obedienţa ierarhului locului şi subordonată direct unei patriarhii, lucru vădit prin trimiterea crucii patriarhale, care va fi aşezată la temelia bisericii (din cuvintele 6 otaupoi; = cruce şi Ttiyeiv = a înfige, a pune)’3. Ca atare, tomosul respectiv preciza că „sfânta şi venerata mănăstire din regiunea Maramureşului, cea închinată în numele cinstitului conducător al puterilor cereşti Mihail, să se bucure de acum înainte, precum şi în viitor, de supravegherea şi ocrotirea patriarhală, precum şi de cinstea şi măreţia [care decurg] din acestea”. în continuare, egumenul mănăstirii, ieromonahul Pahomie, era învestit ca „exarh peste ţinuturile subordonate sub raport spiritual mănăstirii, adică Sălajul, Arva, Ugocea, Beregul, Ciceul, Unguraşul şi Bistra”14. Se menţiona apoi că „egumenul exarh este dator să supravegheze preoţii şi poporul care se află în ţinuturile numite, să-i îndrume şi să-i înveţe cele folositoare de suflet şi mântuitoare, să judece şi să cerceteze chestiunile de drept bisericesc ivite la preoţi şi să îndrepte cele ce reclamă îndreptare în chip legal şi canonic şi să aibă dreptul [autorizaţia] de a sfinţi dumnezeieştile şi sfintele lăcaşuri care se ridică în aceste ţinuturi pentru stavropighia patriarhală, fiind dator să facă şi pomenirea patriarhală cu numele [său] la toate sărbătorile sfinte, atât în numita şi venerata mănăstire, cât şi în toate dumnezeieştile şi sfintele lăcaşuri care se vor ridica”. în final, patriarhul făcea câteva precizări în legătură cu alegerea succesorului lui Pahomie: „Smerenia noastră mai porunceşte, prin prezenta scrisoare sigilată, că dacă i s-ar întâmpla moarte egumenului acestuia, prea nobilii fraţi ai noştri numiţi [mai sus], voievodul Baliţă şi Drag să aibă îngăduinţa, împreună cu obştea călugărilor mănăstirii, să aleagă un alt egumen, care să stea în locul acestuia şi să aibă şi el libertate şi putere în numitele ţinuturi ca exarh al nostru, să supravegheze pe preoţi şi să sfinţească sfintele lăcaşuri patriarhale care se ridică pentru stavropighia patriarhală”15. 12 Damaschin Coravu, op. cit., p. 514. 13 Andrei Şaguna, Compendiu de drept canonic..., ed. III, Sibiu. 1913, p. 198-202, consideră stavropighiile ca „necanonice”. 14 In legătură cu identificarea acestor regiuni, a se vedea precizările lui Radu Popa, Ţara Maramureşului, p. 252-253. în textul latinesc nu apare Bistra, ci Amlaşul bihorean (ung. Almaszag), azi Voievozi - pe râul Bistra, în jud. Bihor, unde s-au descoperit fundaţiile unei mănăstiri din secolele XIII-XIV. Cf. Radu Popa, Valea Bistrei în secolele Xlll-XIV. Cercetări documentare şi arheologice în nordul Bihorului, în voi. Centenar muzeal orădean, Oradea, 1972, p. 215-219. 15 Textul grecesc publicat în „Magazin istoric pentru Dacia”, III, Bucureşti, 1846, p. 173-176; Arhiva românească, tom. I, ed. II, laşi, 1860, p. 11-13; Fr. Miklosich şi I. Muller, Acta Patriarchatus Rezultă că ieromonahul Pahomie devenea un „exarh patriarhal”, adică un locţiitor, reprezentant sau delegat al patriarhului ecumenic în ţinuturile menţionate în tomos. Ca atare, el avea dreptul de îndrumare duhovnciească a preoţilor şi credincioşilor de aici, de a judeca abaterile de la disciplina bisericească, dar şi dreptul de a sfinţi biserici, care - după rânduielile ortodoxe - era rezervat numai episcopului. Nu era menţionat nimic în legătură cu hirotoniile preoţilor, drept care se înţelege că rămânea rezervat, în exclusivitate, „arhiereilor locali”. Cu aceeaşi ocazie, Patriarhia ecumenică a adresat o scrisoare ieromonahului Simeon „din Rusia Mică”, fiind împuternicit să conducă provizoriu Biserica de acolo, respectiv Mitropolia Haliciului, după moartea întâistătătorului ei, până la alegerea unui nou titular, deci devenea un „locţiitor de episcop”. în caz că Simeon va muri (semn că era bătrân), tot voievozii Baliţă şi Drag erau împuterniciţi „să aleagă pe altul pentru conducerea Bisericii şi să o cârmuiască şi acela, aşa cum avea să o cârmuiască şi ieromonahul Simeon”. în legătură cu acest Simeon trebuie să notăm că el fusese „hirotonit” ca arhiereu de un grec oarecare, Pavel Tagaris, care se prezenta drept „patriarh ecumenic”. Abia mai târziu s-a aflat că nu era decât un impostor, fapt pentru care însuşi Simeon „s-a lepădat” de acea hirotonie16. Este greu de precizat dacă acest ieromonah Simeon era un călugăr din obştea Mănăstirii Peri, aşa cum au presupus unii. în orice caz, pentru noi informaţia respectivă prezintă un interes aparte, în sensul că fraţii Baliţă şi Drag încercaseră - cu prilejul hirotoniei necanonice (mai corect spus „pseudohirotonie”) a lui Simeon -, să aibă propriul lor episcop pentru teritoriile din nordul spaţiului geografic şi etnic românesc17. Trebuie să reţinem şi faptul că în sudul regatului polon de atunci, adică în „Ţara Haliciului”, locuia un număr apreciabil de români, în zeci de sate, avându-şi Constantinopolitani, t. II, Vindobonae (Viena), 1862, p. 156-157. Traduceri româneşti: Constantin Erbiceanu, Una din cărţile de pe care şi-a făcut studiile şi cercetările sale neuitatul mitropolit al Moldovei Dositeiu (Dosoftei, n.n.), în BOR, an. X, 1886-1887, nr. 14, p. 1222-1234; N. Iorga, Documente privitoare la istoria românilor (colecţia Hurmuzaki), voi. XIV, partea 1, Bucureşti, 1915, p. 13-15; G.G. Rafiroiu, op. cit., p. 45—48; Simeon Reli, Biserica ortodoxă din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p. 52-53; episcop Damaschin Coravu, op. cit., p. 511-512 (după care am reprodus). în Transilvania a mai fost publicată o traducere latină - dar cu unele schimbări şi adăugiri - de Petru Maior, Istoria bisericească a românilor..., Buda, 1813, p. 142-147; Andrei Şaguna, Istoria Bisericii ortodoxe răsăritene universale, tom. II, Sibiu, 1860, p. 90-92; Nicolae Popea, Vechea Mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, Sibiu, 1870, p. 23-24; Teodor V. Păcăţian, Istoriografi vechi - Istoriografi noi..., Sibiu, 1904, p. 101-102; I. Mihali, op. cit., p. 109-111; Alexandru Cziple, Documente privitoare la Episcopia din Maramureş, în An. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist^ seria II, t. XXXVIII, 1916, p. 283-284 (extrasul la p. 35-36). Deosebirile dintre originalul grec şi traducerea latină au fost prezentate de Nicolae Iorga în Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene (Studii şi documente cu privire la istoria românilor, voi. XII), Bucureşti, 1906, p. XXXVIII-XLII; G. G. Rafiroiu, op. cit., p. 29-31; S. Reli, op. cit., p. 51-52 şi Damaschin Coravu, op. cit., p. 505. 16 Fr. Miklosich - I. Mul Ier, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, t II, p. 157—158 şi E. Hurmuzaki - N. Iorga, Documente..., XIV, 1, p. 15-16. Izvoarele poloneze îl prezintă pe Simeon ca „moldovean”, cf. Teodor Holban, Românii pe teritoriul polonez până în secolul XVI, în „Arhiva”, Iaşi, XXXIX, 1932, nr. 1-3, p. 32. 17 Amănunte la S. Reli, op. cit., p. 53-62; Damaschin Coravu, op. cit., p. 500. 197 propria lor organizare politico-socială şi bisericească. Un episcop cu numele Chirii „Românul” era atestat documentar în anul 1353 la Przemysl (azi în sudul Poloniei). Analiza atentă a celor două acte patriarhale duce la anumite constatări. In condiţiile de atunci, când Maramureşul intrase în stăpânirea regilor catolici maghiari, iar Ţara Haliciului era încorporată în regatul catolic polon, Patriarhia ecumenică a căutat să-şi extindă sfera de influenţă şi asupra acestor „ţări”, una românească, alta rusească, în care trăiau credincioşi ortodocşi. Pentru cei din Ţara Haliciului, Patriahia acceptase să ridice Episcopia de acolo la rangul de Mitropolie, în 1371, la cererea regelui Cazimir al Poloniei, care ameninţase că, în caz de împotrivire, va obliga pe credincioşii ortodocşi din regatul lui să treacă la catolicism. Regele polon a procedat în forma aceasta numai din dorinţa de a scoate Haliciul de sub jurisdicţia bisericească a Mitropoliei Kievului, ca în felul acesta să înlăture, indirect, pretenţiile cnejilor ruşi asupra Ţării Haliciului, locuită de ortodocşi. în Maramureş, situaţia era, însă, diferită. Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg (1387-1437) - continuator al politicii antiortodoxe a lui Ludovic cel Mare - nu avea nici un interes să aibă aici o eparhie ortodoxă, dependentă de Patriarhia din Constantinopol, fapt care ar fi încurajat cunoscutele tendinţe spre autonomie ale voievozilor de aici. Iar fraţii Baliţă şi Drag, în situaţia lor de supuşi ai regelui maghiar, nici nu puteau cere o eparhie - episcopie sau mitropolie -pentru românii ortodocşi din Maramureş. Drept aceea, prevalându-se de calitatea lor de ctitori ai Mănăstirii Peri, au cerut patriarhului să o pună sub autoritatea sa directă, declarându-o stavropighie. în felul acesta, cei doi fraţi şi-au asigurat dreptul de patronat bisericesc asupra credincioşilor ortodocşi români din părţile de nord ale Transilvaniei, din Maramureş, dar şi din ţara învecinată, a Haliciului, singurui drept realizabil în împrejurările de atunci18. O expresie din tomosul sinodal din 13 august 1391, care a dat naştere la interpretări diferite, este cea privitoare la „bisericile sfinţite de către arhiereii locali” (xcov totukgov ccpxiepecov). Textul este următorul: „Smerenia noastră, primind rugămintea lui [sic!] ca fiind dreaptă şi binecuvântată, dar totodată acest lucru a şi fost până acum o datină a Marii Biserici [din Constantinopol, n.n.] şi a patriarhului ecumenic, nu numai de a face o stavropighie patriarhală şi de a sfinţi lăcaşuri sfinte în numele patriarhului, dar şi cele sfinţite prin arhiereii locali să se bucure de ocrotirea şi supravegherea patriarhală şi de cinstire şi mărinimie...”19. Oricum, textul este echivoc, putând fi interpretat şi ca referindu-se la dreptul Patriarhiei de a lua sub oblăduire orice biserici din cuprinsul eparhiilor subordonate, fie că e vorba de biserici din teritoriile menţionate în tomos, sfinţite de „arhierei locali”, adică de aici, din teritoriile româneşti. Nu este exclusă nici ultima interpretare, dat fiind faptul că în 18 Teodor Holban, „Popii” şi Biserica românilor din Polonia, în „Arhiva”, Iaşi, an. XXXVII, 1931, p. 25-30. 19 Redat după traducerea episcopului Damaschin Coravu, op. cit., p. 512, cu uşoare îndreptări stilistice. De notat că în traducerea latinească textul citat lipseşte. în schimb, apare textul: „Dacă vreunul din supuşii noştri, arhiepiscopi sau episcopi, s-ar afla în numita mănăstire sau în ţinuturile ei, să fie numitului egumen spre ajutor...”. Cf. Damaschin Coravu, op. cil., p. 513. 138 teritoriile intracarpatice existau „arhierei locali”, cum era, de pildă, Ghelasie, cel consemnat în inscipţia de la Mănăstirea Râmeţ, în anul 1376. Câteva acte mai târzii referitoare la Mănăstirea Peri par să încline în favoarea tezei că este vorba de ierarhi transilvăneni20. Cert este că anul 1391 reprezintă un moment de seamă în viaţa românilor din Maramureş şi din părţile Haliciului, o realizare curajoasă a celor doi fraţi în lupta lor pentru autonomie politică şi bisericească faţă de regii catolici ai Ungariei şi Poloniei, în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale româneşti şi a credinţei ortodoxe. Nu avem nici o ştire că patriarhul şi-.ar fi exercitat vreodată dreptul său de jurisdicţie asupra mănăstirii din Peri. Egumenul-exarh Pahomie şi apoi urmaşii săi au ştiut să profite de drepturile pe care le primiseră prin tomosul patriarhal din 13 august 1391. * Arătam că printr-un act din 1 mai 1404, fiii lui Baliţă - Dumitru şi Alexandru -confirmau o danie mai veche - de trei sate şi o moară -, făcută mănăstirii de tatăl şi unchiul lor. înainte de anul 1456, coloniştii din Câmpulung (pe Tisa), ca şi unii autohtoni au cotropit o parte dintre ogoarele, fâneţele, păşunile şi pădurile mănăstirii. Dintr-un act cu data de 6 aprilie 1456, se constată că,' la ordinul regelui Vladislav I al Ungariei (1440-1444), se făcuse o hotărnicie a moşiilor locuitorilor din Câmpulung în defavoarea mănăstirii de la Peri. Egumenul ei, Simeon - numit într-un act „din Sălaj” ca şi locuitorii din satele Sarasău şi Săpânţa, au protestat. Regele a ordonat conducerii comitatului Maramureş să apere mănăstirea şi pe locuitorii din satele amintite (10 iunie 1456), dar a cerut şi locuitorilor din Câmpulung să restituie terenurile ocupate în mod abuziv21. Dintr-un alt act, rezultă că locuitorii din Câmpulung n-au ţinut seama de dispoziţiile regale, ci, din contră, au răpit mănăstirii 24 de vite, 4 boi şi două care cu fân, fapt pentru care comiţii Maramureşului i-au obligat - la 9 noiembrie 1457 - la plata unei despăgubiri de 100 de mărci de Buda22. Conflictul s-a aplanat definitiv la 28 februarie 1458, când conducerea comitatului Maramureş adeverea că, în urma cercetările efectuate, Mănăstirea Peri, prin ieromonahul Simeon, ca şi locuitorii din Sarasău, Săpânţa şi Apşa au fost repuşi în drepturile lor23. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea, aflăm alte câteva ştiri despre mănăstirea din Peri, în legătură cu un conflict pe care l-a avut cu episcopiiipteni de la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina subcarpatică). Aceşti episcopi sunt atestaţi documentar din ultimele două decenii ale secolului al XV-lea, avându-şi reşedinţa 20 Am înclinat spre părerea că este vorba de ierarhi români din teritoriile intracarpatice, în lucrările noastre Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, p. 55, şi Istoria Bisericii româneşti din Transilvania..., p. 107—108. 211. Mihali, op. cit., p. 393-395. 22 Ibidem, p. 402-404. 23 Ibidem, p. 406-407. 139 în mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Muncaci, ctitoria cneazului Teodor Coriatovici. în dorinţa de a acapara cât mai multe beneficii, dar şi de a limita drepturile egumenului-exarh din Peri, episcopul Ioan de Muncaci a falsificat un act din 1360, pretins a fi de la Teodor Coriatovici, în care numele mănăstirii sale, Sf. Nicolae din Muncaci, era înlocuit cu al „mănăstirii Arhanghelul Mihail din Maromarus”. Cu acest fals, la 31 iulie 1491, a obţinut de la regele Ungariei Vladislav II (1490-1516) un act care-i dădea dreptul de a încasa toate veniturile Mănăstirii Peri, „obişnuite din vechime”24 25. Egumenul-exarh Ilarie s-a adresat regelui, la Caşovia (azi Kosice, în Slovacia), sesizându-i falsul comis de episcopul de Muncaci, prezentându-i tomosul patriarhal din 13 august 1391, în original, însoţit de o traducere în limba latină, dar cu omisiuni şi adaosuri, pe care le-am menţionat în alt loc. La procesul judecat la Buda, în faţa regelui, pentru a stabili jurisdicţia egumenului-exarh Ilarie, dar şi dijmele încasate de la credincioşi, acesta a fost repus în drepturile sale. Episcopul nici nu s-a prezentat. La 14 mai 1494, regele Vladislav II i-a dat egumenului un decret, prin care i se confirmau drepturile din 1391, cu condiţia ca, atât el, cât şi urmaşii lui să acorde cinstirea cuvenită episcopului de la Muncaci, iar arhiepiscopului din Transilvania, celui de acum şi celor viitori, să le dea supunerea şi ascultarea cuvenită, ca mai marilor [superiorilorJ săi2i. Episcopul Ioan n-a respectat nici de data aceasta dispoziţiile regale, încât a fost necesar un nou proces, la care episcopul iarăşi nu s-a prezentat. Se menţin hotărârile primului proces. La 29 noiembrie 1498, regele a dat un nou decret, prin care ordona dregătorilor lui să apere pe egumen de orice abuzuri ale episcopului de Muncaci26. Pe noi ne interesează mai mult cuvintele din decretul de la 14 mai 1494, prin care egumenul de la Peri era îndatorat să dea ascultare „arhiepiscopului din Transilvania”, considerat ca „superiorul” sau „mai marele” său. Aceste cuvinte au dus la formularea mai multor ipoteze, dar şi la veritabile polemici între istoricii bisericeşti ortodocşi şi cei uniţi. In timp ce Petru Maior susţinea că este vorba de arhiepiscopul ortodox al Transilvaniei - cum apare clar în decret -, deşi îl plasa greşit la Alba-Iulia27, Augustin Bunea susţinea iniţial că este vorba de „mitropolitul din Transalpina”, adică din Ţara Românească28, dar ulterior a acceptat teza lui Nicolae Iorga, că ar fi „arhiepiscopul latin al Transilvaniei”, cu sediul în Alba- Iulia29. 24 Actul respectiv a fost publicat de Petru Maior, op. cit., p. 143-144; I. Mihali, op. cit., p. 600-602; AI. Cziple, op. cit., p. 286-287 (extrasul la p..37-38). Despre falsificarea lui vezi Gr. Nandriş, op. cit., p. 24-25; G.G. Rafiroiu, op. cit., p. 28. 25 Diploma regală publicată de P. Maior, op. cit., p. 143-146; „Magazin istoric pentru Dacia”, III, p. 172-179; I. Mihali, op. cit., p. 606-607; Al. Cziple, op. cit., p. 286-287. 26 P. Maior, op. cit., p. 146-147; „Magazin istoric pentru Dacia”, III, p. 180-183; N. Popea, op. cit., p. 24-25; I. Mihali, op. cit., p. 624-625; Al. Cziple, op. cit., p. 287-288. A se vedea şi Ştefan Lupşa, Biserica Ortodoxă şi românii din Ardeal şi Ungaria în veacul XV, în MA, an. III, 1958, nr. 1-2, p. 83-85. 27 P. Maior, op. cit., p. 142-148 şi 156. 28 Augustin Bunea, Vechile episcopii româneşti a Vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, Blaj, 1902, p. 3-6. 29 N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 314-315; Augustin Bunea, Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaj, 1904, p. 163-190. 200 Cu trecerea timpului, cercetările istorice au dat la lumină numele unui „arhiepiscop” al Transilvaniei în ultimele două decenii ale secolului al XV-lea, Daniil, care îşi avea sediul la Feleac, lângă Cluj, urmat de alţi patru ierarhi, în aceeaşi localitate, în prima jumătate a secolului al XVI-Iea30 31. Deci aceştia erau „superiorii” egumenilor-exarhi de la Peri. Alte ştiri despre mănăstirea din Peri. După părerea unor istorici, aici şi-ar fi avut reşedinţa unii dintre episcopii de la Muncaci: Ilarie, în 1556, Serghie (fost egumen la Tismana, numit episcop de Muncaci în 1600, de Mihai Viteazul), iar mai târziu episcopul Iosif Stoica, spre sfârşitul secolului al XVII-leajl. Nu avem, însă, nici o mărturie sigură în acest sens. Adevărul este că acel episcop Ilarie de Muncaci, pomenit mai sus, era împuternicit, la 19 februarie 1556, de către corniţele Maramureşului, Gheorghe Bâthory, să ia în stăpânire averea mănăstirii din Peri32. De asemenea, nu pot fi luate în considerare nici părerile unor istorici şi lingvişti că în Maramureş, şi în mod deosebit la Peri, s-ar fi tradus primele texte româneşti, zise „rotacizante”, şi că ar fi existat chiar şi o tipografie. Tezele sunt inacceptabile, ele bazându-se doar pe simple supoziţii şi nu pe mărturii istorice sigure33. O ştire sigură despre Mănăstirea Peri apare într-un act cu data de 9 martie 1607, prin care căpitanul cetăţii Hust (azi în Ucraina subcarpatică), Valentin Druget, la rugămintea domnitorului Simeon Movilă ăl Moldovei (iunie 1606 - septembrie 1607) şi a conducerii comitatului Maramureş, restituie mănăstirea din Peri, cu „pământurile arabile, livezile şi apele de pescuit” episcopului de Muncaci şi Maramureş de atunci şi urmaşilor săi, cu condiţia ca acei episcopi „să asculte de cetatea Hustului”. Nu se ştie cine era atunci titularul scaunului episcopal: Serghie, Petronie (consemnat în 1600) sau altul34. Din actul respectiv se desprinde că averile mănăstirii fuseseră răpite de cineva, fie de autorităţile din Hust, fie de vreun nobil local sau de principele Transilvaniei Ştefan Bocskai (1605-1606), iar acum, la intervenţia domnitorului moldovean, ea era repusă sub autoritatea canonică a episcopului locului. Intervenţia domnitorului Simeon Movilă scoate la lumină un alt aspect din viaţa mănăstirii: legăturile ei - şi ale Maramureşului, în genere - cu Moldova. O altă ştire datează din 13 februarie 1646, când „întreaga obşte a cinstiţilor preoţi de lege grecească” (ortodoxă) rugau conducerea comitatului Maramureş să intervină la „Măria sa domnul” pentru restituirea satului şi Mănăstirii Peri, j0 Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, p. 57 şi 82. 31 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, Sibiu, 1935, p. 182, 225 şi 236. Acelaşi, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936, p. 173. Părerea a fost preluată şi de Damaschin Coravu, op. cit., p. 505-507. 32 Al. Cziple, op. cit., p. 288; Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 225; idem, Mănăstirile, p. 173; Damaschin Coravu, op. cit., p. 506. 33 Vezi numele acestor cercetători la Damaschin Coravu, op. cit., p. 509. 34 Al. Cziple, op. cit., p. 288-289; trad. rom. la S. Reli, op. cit. p. 78-79. 201 declarând că sunt dispuşi să le răscumpere chiar şi cu bani35. Probabil cererea respectivă a fost formualtă la îndemnul episcopului de atunci al Muncaciului, ruteanul Vasile Tarasovici (1646-1648). înseamnă că avusese loc un nou abuz, o nouă trecere forţată a bunurilor mănăstirii în proprietatea altcuiva, se pare a principelui Transilvaniei Gheorghe Râkoczy I (1630-1648). Intervenţia n-a avut nici un rezultat. Câţiva ani mai târziu, probabil în 1657, mănăstirea a fost devastată şi prefăcută în ruine, se pare, cu ocazia expediţiei principelui Transilvaniei Gheorghe Râkoczy II (1648-1660) în Polonia. La 24 iulie 1668, noul principe Mihail Apafi (1661-1690) dăruia toate averile mănăstirii lui Ştefan Frater, căpitanul cetăţii Hust. Donaţia a fost confirmată ia 7 aprilie 166936. După ce Maramureşul a fost reanexat la Ungaria, în 1732, averile respective au ajuns din nou în posesia statului. Ele au fost răscumpărate de la Francisc Buday, moştenitorul familiei Frater, la 18 martie 1756, pentru suma de 1 500 de florini. Averea era destul de mare: o moară cu două pietre, o cârciumă, 182 iugăre de teren arabil şi 3 573 iugăre de pădure37. îndată după aceasta, Macarie Suhajda, egumenul unit al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Muncaci, încerca să dobândească averea pentru mănăstirea pe care o cârmuia (notăm că în 1646, în cadrul unei adunări la Ujgorod, o parte dintre rutenii din Ucraina subcarpatică au acceptat unirea cu Roma). Din dispoziţia autorităţilor s-a făcut o anchetă - de către pretorul Gheorghe Iura şi „asesorul judeţean” Ladislau Rednic -, pentru a se stabili cine are dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. La 24 noiembrie 1761 au fost audiaţi 22 de martori, continuâr.du-se, !a 14 ianuarie 1762, cu audierea altor trei martori. Din citirea întrebărilor puse celor chestionaţi se desprinde că mănăstirea era în ruină. De pildă, apar întrebări privitoare la „colina de lângă satul Peri, care se numeşte şi acum mănăstirea călugărilor”, „ruinele de piatră ale mănăstirii şi ale bisericii care se văd încă”, dar şi întrebări referitoare la „călugării alungaţi din mănăstire” şi la averile ei. Toţi martorii declară că dealul de lângă satul Peri se numeşte „mănăstirea”, că se mai vedeau ruinele ei şi ale bisericii, că satul Peri i-a aparţinut. Unul dintre martori declara că pustiirea mănăstirii şi alungarea călugărilor ar fi avut loc în anul 1606, când ar fi avut loc lupte interne în Transilvania; mai degrabă credem că este vorba de anul 1657, când a avut loc campania lui Gheorghe Râkoczy II în Polonia (la care participă şi corpuri de oaste din Moldova şi Ţara Românească). Alţi trei martori, Ioan Dunca şi cei doi Petru Birtoc, tatăl şi fiul, declară că monahii din Peri au fost alungaţi de calvinii din Câmpulung pe Tisa. O mărturie interesantă depune iobagul Francisc Szilâgyi (Sălăjanu), de 75 de ani, al cărui străbunic, preotul Gherasim din Peri, învăţase carte în mănăstirea de aici. El relata că mănăstirea a fost distrusă „într-o revoluţie”, când ea a fost incendiată şi prădată de soldaţi, iar călugării 35 Al. Cziple, op. cit., p. 295. 36 Z. Pâclişanu, Câteva contribuţii la istoria Mănăstirii din Perii Maramureşului, în voi. închinare lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 333. 37 Ibidem. 202 alungaţi; după aceasta, averile ei au trecut în proprietatea contelui Redai, apoi a lui Gheorghe Kapi şi, în sfârşit, a principelui Mihail Apafi, care le-a dăruit, cum am constatat, lui Ştefan Frater. în legătură cu documentele mănăstirii, martorii Ştefan Rednic şi protopopul Andrei Rednic declară că ele erau în păstrarea fostului protopop Ladislau Rednic din Giuleşti (tatăl lui Andrei), de la care le-a luat cu forţa vicarul unit rutean Andrei Bacinsky (viitor episcop de Muncaci). Aproape toţi martorii ştiau că satul Peri, în întregime, precum şi părţi din alte sate au aparţinut mănăstirii38. Trebuie să reţinem din aceste declaraţii, mai ales din relatarea lui Francisc Szilâgyi (Sălăjanu), că străbunicul său învăţase la Peri, mărturie sigură că unii tineri se pregăteau pentru preoţie în mănăstire. * Atestarea documentară a Mănăstirii Peri, în 1391, reprezintă un moment de seamă în istoria Bisericii şi a românilor maramureşeni. Prin acordarea statutului de „stavropighie” mănăstirii şi a titlului de „exarh patriarhal” egumenului ei se crea aici o situaţie nouă, rar întâlnită în dreptul bisericesc ortodox. Era o măsură de excepţie, luată de patriarhul ecumenic, la dorinţa expresă a celor doi voievozi români, în vederea consolidării rezistenţei ortodoxe în faţa acţiunilor prozelitiste catolice, patronate de regii Ungariei, care urmăreau, în final, şi deznaţionalizarea românilor. Dacă atunci nu s-a realizat acest lucru, el se va face în secolele următoare, atât prin autorităţile locale de stat, cât şi prin episcopii ruteni - uniţi şi maghiarizaţi - de la Muncaci. S-a ajuns astfel la pierderea treptată a atâtor suflete româneşti şi ortodoxe, în satele - odată româneşti - din dreapta Tisei, acţiune continuată - din nefericire - până în zilele noastre. Astăzi, prin strădaniile preotului Grigorie Luţai, din parohia Săpânţa, s-a ridicat în hotarul acestei comune, pe malul stâng al Tisei, o mănăstire nouă, monumentală, de lemn, în stilul specific bisericilor maramureşene, cu hramul Sfântul Iosif Mărturisitorul, episcopul Maramureşului. Este situată doar la câţiva kilometri de vechea mănăstire cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, încât ne va aminti mereu de ea. „Ortodoxie maramureşeană”, an. 2,1997, p. 155-165. 38 Ibidem, p. 334. , 203 hMsmea nse? Şl ROMllffl TOMieNI ar: 10 S. Dragomir, op. cit., p. 534. 11 Adrian Andrei Rusu, Preoţi români ortodocşi din districtul Haţegului în secolul al XV-lea, în MB, an. XXXII, 1982, nr. 1-12, p. 644-653. 121. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 96, doc. 48. 13 Documente privind istoria României. C. Transilvania, veacurile XI, XII, şi XIII, voi. I (1075-1250), Bucureşti, 1951, p. 29, doc. 47. 14 Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 51-58. 270 / înainte de ânul 1456, îşi desfăşura activitatea pastorală în mijlocul romanilor transilvăneni un ierarh care şi-a avut sediul chiar în oraşul Hunedoara. Este vorba de un ierarh cu numele Ioan, venit aici tocmai din Caffa Crimeii (azi Feodosia, lângă oherci). După părerea unui cercetător, el ar fi făcut parte dintr-o familie romanească din Caffa (şi nu grecească, aşa cum s-a crezut mult timp), căci izvoarele istorice arată că în serviciul factoriei genoveze din Caffa se găseau şi mulţi români15. N-ar fi exclus ca el să fi păstorit un timp chiar în Caffa, ca preot sau poate ca ierarh. A plecat de acolo fie pentru că oraşul era stăpânit de genovezii catolici, fie datorită primejdiei tătare sau otomane. Probabil a fost numit episcop (mitropolit) al românilor transilvăneni cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, stăpânul cetăţii de aici (în 1453 tocmai se terminaseră lucrările de reamenajare a cetăţii). Până în ianuarie 1456 vlădica Ioan îşi cumpărase casă în Hunedoara şi făcea vizite canonice în satele româneşti din sudul Transilvaniei. N-ar fi exclus să fi stat şi în Mănăstirea Prislop, situată la aproximativ 15 km de Hunedoara. Activitatea lui a încetat brusc la începutul anului 1456, în urma uneltirilor inchizitorului papal Ioan de Capistrano (Giovanni Capestrano), chemat cu trei ani în urmă în Transilvania ca să predice o cruciadă împotriva turcilor. Din dispoziţia acestuia, Ioan de Caffa, aflat într-o vizită canonică în părţile Devei, Şoimoşului şi Lipovei, a fost arestat în ianuarie 1456, închis la Timişoara, apoi dus la Pesta. Ştirile unor misionari catolici că ar fi acceptat catolicismul sunt, desigur, tendenţioase. Presupunem că Ioan din Caffa a fost mitropolit al tuturor românilor din Transilvania16. în 1479 izvoarele istorice atestă un nou ierarh pentru românii ortodocşi din teritoriile intracarpatice: Ioanichie. Numele său, sub forma Iowannychik, metropolitanus Nandoralbensis, apare într-o diplomă dată de regele Matei Corvin, la 20 martie 1479, la rugămintea acestui ierarh, prin care preoţii români din Maramureş erau scutiţi pentru totdeauna de orice impozite către stat, precizându-se că erau „supuşi pomenitului mitropolit”. Mulţi istorici au socotit că este vorba de un mitropolit din Belgradul sârbesc (Nandor Alba), cu jurisdicţie şi peste românii din Maramureş, alţii că ar fi un mitropolit cu reşedinţa în Alba-Iulia şi, în sfârşit, un ierarh sârb refugiat tocmai în Maramureş. Ne-am exprimat în alte lucrări părerea că ar putea fi un „Ioanichie Nandorensis”, adică din Nandru (Nandor), sat situat la 10-12 km de Hunedoara, unde va fi fost preot; deci ar fi un succesor imediat al lui Ioan cel din 1456, cu reşedinţa în Hunedoara sau la Mănăstirea Prislop17. După el, aproximativ şapte decenii scaunul Mitropoliei ortodoxe româneşti a Transilvaniei s-a stabilit în satul Feleac, lângă Cluj, unde au păstorit mitropoliţii 15 Eugen Arădeanul (Gliick), Din istoria eparhiei Aradului şi Hunedoarei de la mijlocul secolului al XV-lea, în MB, an. XXXI, 1982, nr. 1—3, p. 89. 16 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, voi. I, ed. II, Sibiu, 1935, p. 83-84; Ştefan Lupşa, Biserica Ortodoxă Română din Ardeal şi Ungaria în veacul XV, în MA, an. II, 1957, nr. 3-4, p. 225-229; Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, p. 59-65; Eugen Arădeanul, op. cit., p. 85-91; I. D. Suciu-R. Constantinescu, op. cit., p. 93-99, doc. 45-50. 17 Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, p. 67—71. 271 Daniil, Marcu, Danciu (Ştefan?) şi Petru. După 1538 şi până în 1553 nu se cunosc alţi ierarhi români, probabil şi din cauza evenimentelor politice care au urmat după anul 1541, când voievodatul Transilvaniei devine principat autonom, sub suzeranitate otomană, cu capitala în Alba-Iulia. Abia în anul 1553 apare un nou mitropolit al Transilvaniei, de data aceasta în mod cert originar chiar din Ţara Haţegului. Era preotul Ioan din Peşteana, trimis atunci de castelanul Ioan Fanchi din Hunedoara în Ţara Românească, pentru a fi hirotonit arhiereu, pentru că voievodul Transilvaniei „i-a dăruit Episcopia românilor” de aici (acest voievod era Francisc Kendy, desigur, din familia Cândea-Kendeffy din Ţara Haţegului, care va fi cunoscut pe Ioan ca preot). în acest scop, Ioan Fanchi a scris şi domnitorului Mircea Ciobanul al Ţării Româneşti. Desigur, preotul Ioan a fost hirotonit arhiereu de mitropolitul Anania al Ungrovlahiei, care păstorea atunci. Presupunem că mitropolitul Ioan II s-a stabilit în Mănăstirea Prislop, situată în apropiere de Hunedoara, dar şi de fosta sa parohie de la Peşteana18. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea s-au produs schimbări profunde în viaţa politică şi confesională a Transilvaniei. La scurt timp după ce a devenit principat (1541), Dieta, întrunită la Cluj, în 1543, a proclamat principiul libertăţii religioase în Transilvania. Saşii au aderat la luteranism (recunoscut ca religio recepta în 1550), iar ungurii Ia calvinism (recunoscut ca religie oficială de stat în 1564) şi, în măsură mai redusă, la unitarianism (recunoscut în 1568). Cele trei noi confesiuni protestante au dus la slăbirea considerabilă a poziţiilor catolicismului. Mai mult decât atât, în 1556, Dieta, întrunită la Sebeş, a hotărât desfiinţarea Episcopiei romano-catolice maghiare din Alba-Iulia; peste câţiva ani s-a hotărât secularizarea averilor Bisericii catolice. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu episcopiile catolice din Oradea şi Cenad şi cu toate mănăstirile. Episcopii, preoţii şi călugării catolici au fost expulzaţi. Aceste schimbări au dus la inaugurarea unei noi politici confesionale faţă de români, religia lor ortodoxă fiind socotită, în continuare, ca „tolerată”. De acum înainte, locul acţiunii prozelitiste catolice a fost luat de noua confesiune calvină, aceasta urmărind să-şi câştige adepţi şi printre români, acţiune care va dura până spre sfârşitul secolului al XVII-lea. încercările cârmuitorilor noii confesiuni calvine de a-şi atrage unii adepţi printre români au avut oarecare succes tocmai în judeţul Hunedoara. O bună parte dintre fostele familii cneziale româneşti, mai ales din Ţara Haţegului, trecute prin secolele XIV-XV la catolicism, au adoptat acum calvinismul, urmând şi înstrăinarea lor de neam, prin maghiarizare. S-au înstrăinat chiar şi unele lăcaşuri de cult. Un caz tipic îl prezintă monumentala biserică din Sântămăria Orlea, la început ortodoxă, ctitoria familiei de cneji Cânde, devenită Kendefy, care a ajuns cu timpul biserică romano-catolică, apoi calvină, cum a rămas până azi (o parte dintre frescele ei, de factură bizantină, din 1311, se mai văd şi acum). Prin trecerea unor nobili la calvinism, au fost siliţi şi unii dintre iobagii lor români, care munceau pe moşiile lor, să accepte noua confesiune. Aşa au devenit 18 Ibidem, p. 97-98. 272 calvini unii români din satele Turdaş (cărora calvinii le-au luat şi biserica), Jeled**fi, Rapolt, Hărău, Bârcea, Răcăştia, Hăşdat şi altele. Din rândul acestor români calvinizaţi provin cei trei „episcopi româno-calvini” (corect: superintendenţi): Gheorghe din Sângeorzul Trascăului (azi Colţeşti, jud. Alba), după 1566, urmat de Pavel din Turdaş, sat lângă Orăştie (Tordassy Pâl), în 1569, şi de fiul sau ruda sa, Mihail din Turdaş (Tordassy Mihâly), care a convertit 26 de români din satul său, dându-le nume maghiare. Cu sprijinul acestui Mihâly Tordassy s-a tipărit Palia de la Orăştie, din 1582. Marea majoritate a clerului şi credincioşilor din Transilvania, deci şi din judeţul Hunedoara, a rămas însă statornică în credinţa strămoşească, sub îndrumarea mitropoliţilor Transilvaniei, care şi-au avut un timp reşedinţa în mănăstirea de la Geoagiu (Hristofor, 1557-1559, Sava, 1559-1570, Gheorghe, 1561-1562), apoi la Alba-Iulia: Eftimie (1572-1574), Hristofor II (1574-1579), Ioan de la Prislop (1585 -cca 1605), Teoctist (cca 1605 - cca 1622), Dosoftei (cca 1623-1627), Ghenadie II (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643), Simion Ştefan (1643-1656), Sava Brancovici (1656-1680) şi cei şase urmaşi ai săi, cu păstoriri mai scurte. în mod deosebit trebuie reţinut faptul că unii dintre aceştia erau hunedoreni. Aşa au fost Ioan, egumenul de la Prislop, ales mitropolit în 1585. hirotonit la Târgovişte, care a păstorit în zilele de glorie ale primei uniri, realizată de Mihai Vitezul. în timpul păstoririi lui, marele domn a zidit o nouă catedrală şi o reşedinţă mitropolitană în Alba-Iulia, în cursul anului 1597. în 1627 a fost ridicat pe scaunul mitropolitan din Alba-Iulia preotul nobil Gheorghe de Brad, care, ca monah şi arhiereu, a primit numele de Ghenadie, hirotonit şi el în Târgovişte. Urmaşul imediat al lui Sava Brancovici a fost ieromonahul Iosif Budai din satul hunedorean Pişchinţi (1680-1682), hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Teodosie19. Doi episcopi ai Vadului proveneau din mănăstiri hunedorene, ceea ce ne face. să credem că erau originari din zona respectivă. Primul era episcopul Ioan din Mănăstirea Cema, titular la Vad între anii 1599 şi 1605, se pare mort într-o luptă la Sătmar, mult timp numit greşit în istoriografia noastră Ioan Cernea20, şi episcopul Teofil (din 1615), provenit din obştea Mănăstirii Prislop. Un rol însemnat în viaţa Bisericii transilvănene se pare că l-au avut şi protopopii din Hunedoara. Pe lângă protopopul Petru din 1456, notat mai sus, se ştie că în 1506 era numit protopop al Hunedoarei preotul Petru din Socet21, iar în 1540, un oarecare „popa Iuvon” (Ioan)22.La. 12 august 1582, Ioan Torok, corniţele castelului din Hunedoara, numea ca protopop al districtului pe un oarecare Moise23. în actul de numire al protopopului lanăş, dat de mitropolitul Ghenadie la 4 decembrie 19 Ştdfan Meteş, Istoria Bisericii, p. 79-87; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 1992,- p. 127—130 şi 150-168. 20 Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, Arad, 1986, p. 108; Adrian Andrei Rusu, Mănăstirea Cerna, în MB, an. XXXVI, 1986, nr. 4, p. 44. 21 N. Iorga, Studii şi documente, XII, Bucureşti, 1906, p. LX şi 278-279. 22 N. Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii române. Budapesta, 1905, p. 41—42. 23 N. Iorga, Studii şi documente, XII, p. 279. 273 1628, se cerea ca el să vegheze la respectarea rânduielilor morale creştine de către preoţi şi credincioşi, cu dreptul de a aplica pedepse, acolo unde va fi cazul24. Acelaşi protopop era confirmat mai târziu de Simion Ştefan, în 1656, şi de Sava Brancovici, în 166025. Sub păstorirea acestui Ianăş, în 1634 s-a restaurat vechea biserică a oraşului, cu hramul Sf. Nicolae, după cum spune pisania ei românească26. în frământările şi schimbările de domnie din Transilvania din deceniul al şaselea al secolului al XVII-lea, mai apare un protopop cu numele Nicolae, confirmat de principele Acaţiu Barcsay, la 28 iunie 165927. Spre sfârşitul secolului, la 9 aprilie 1697, mitropolitul Teofil numea ca „ispravnic”, în locul protopopului Nicolae, pe un frate al său, cu numele loan. Nu-i exclus să fie Nicolae, cel amintit la 1659. Actul de numire al lui loan preciza că va îndeplini funcţiile protopopeşti în mod provizoriu, urmând ca soborul mare al protopopilor, care se întrunea la Alba-Iulia, să aleagă pe noul protopop2*. Menţionăm aici şi pe protopopul loan Mimean (sau Muntean), din Tuştea, ctitorul bisericii-monument istoric din Ciula Mare, din 168029. în secolul al XVIII-lea, preoţilor hunedoreni le-a revenit misiunea de a apăra pe credincioşii lor de uniaţie şi de a-i întări în dreapta credinţă ortodoxă. Dacă în manifestul de unire din 7 octombrie 1698, între cei 38 de protopopi semnatari figurează şi câţiva preoţi hunedoreni (Gheorghe din Haţeg, loan din Hunedoara, Daniil din Ilia, Simion din Silvaş şi Adam din Cugir), aceasta nu înseamnă că ei au acceptat unirea, aşa cum au voit să arate reprezentanţii istoriografiei greco-catolice, căci adaosurile din manifest arată limpede că ei doreau ca „toată legea să stea pe loc”30. Chiar în anul următor, pe baza hotărârii Dietei de a se face o anchetă în toată Transilvania pentru conscrierea preoţilor care se unesc, pentru cei din Ţara Haţegului ancheta s-a făcut în satul Băieşti, în ziua de 21 ianuarie 1699. Preoţii au scris următoarele: „Legea noastră românească din legea grecească o ţinem întreagă şi o ţinem aşa fiindcă în ea ne-am aflat”. Actul era semnat de protopopul Gheorghe din Haţeg, loan din Silvaşu de Jos, Vasile din Clopotiva, Negrilă din Râu de Mori, Costea din Câmeşti, loan din Răchitova, Filip din Rea, Ignat din Ciopea, Ştefan din Livadia, Gheorghe din Pui şi Alexandru din Ponor. Zece dintre ei, care purtau titlul de „nemeşi”, au declarat şi verbal că vor să depindă şi pe viitor de mitropolitul român, de superintendentul calvin şi de protopopul său din Deva. Aceştia erau: loan din Râu Bărbat, Andrei din Sălaşu de Sus, loan din Băieşti, Ştefan din Paroş, 24 Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 253-254; N. Iorga, Studii şi documente, XII, p. 280-281. 25 Ibidem, p. 281; N. Dobrescu, op. cit., p. 42; Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 189, n. 1, p. 206 şi 452. 26 N. Iorga, Studii şi documente, XIII, p. 118; V. Vătăşianu, op. cit., p. 69. 27 N. Dobrescu, op. cit., p. 41-42. 28 T. Cipariu, op. cit., p. 254-255; Şt Meteş, Istoria Bisericii, p. 327 şi 452; N. Iorga, Studii şi documente, XII, p. 282. - 29Iacob Radu, Istoria vicariatului gr. cat. al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 182. Câteva nume de preoţi şi protopopi în Haţeg şi împrejurimi, vezi la Andrei Medieşanu (Adrian A. Rusu), Aspecte din istoria protopopiatului Haţeg la sfârşitul secolului XVII, în MB, an. XXXV, 1985, nr. 3-4, p. 225-229. 30 Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi unirea în anii 1697-1701, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 9-10, p. 481. 274 * Nicula din Sălaşu de Sus, Petru din Măţeşti, Petru din Râu Alb, Iosif din Băieşti, Iancu din Livadia şi Iancu din Baru Mare31. Trebuie subliniat şi faptul că în soborul mare al tuturor protopopiatelor, cu delegaţi preoţi şi credincioşi, convocat la Alba-Iulia în iunie 1701, braşovenii, fagărăşenii şi hunedorenii au fost cei care au respins unirea, obţinând dreptul de a rămâne şi pe mai departe ortodocşi, dar cu obligaţia de a plăti lui Atanasie „darea şi ploconul”. La 16 iulie 1701, Atanasie da un act la mâna protopopului Hunedoarei, cu următorul cuprins: „Fiind sobor mare în Bălgrad de toţi protopopii ţărei Ardealului, dat-am cartea noastră de credinţă în mâna protopopilor varmeghiei Hiniadorei, lăcuitori în Hinidora, protopop Gheorghe şi protopop Ioan şi a toţi popii şi mirenii din varmeghia Hinădorei, lăcuitori în Hinidora, protopop Gheorghe şi protopop Ioan şi a toţi popii şi mirenii din varmeghia Hinădoarei, cari ţin legea grecească şi românească, cum legea înălţatului împărat şi cele patru poncturi ce le-am arătat să nu le hulească, ci numai precum au trăit până acum, după obiceiul pravilei greceşti şi de aici înainte biserica Hinidoarei şi cu toate bisericile din varmeghia Hinidoarei şi cu toţi preoţii şi mirenii aşa să tocmească, cu toate tocmele bisericeşti, neadăugând şi nescăzând”32. In timpul cunoscutelor lupte pentru apărarea ortodoxiei, la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi-au adus partea lor de contribuţie şi preoţii şi credincioşii din părţile Hunedoarei. In primăvara anului 1744 a sosit în Dobra călugărul Visarion Sarai. înconjurat de o mulţime de credincioşi, el a străbătut valea Mureşului, de la Dobra la Deva, iar de aici până la Sălişte, îndreptându-se spre Sibiu, unde a fost arestat. Pretutindeni predica împotriva unirii, de care credincioşii aflau acum pentru prima dată, reuşind să întoarcă satele la ortodoxie şi să alunge preoţii uniţi33. La scurt timp, ţinutul hunedorean a dat pe unul dintre cei mai energici apărători ai credinţei strămoşeşti. Este vorba de protopopul Nicolae Pop din Balomir34. Fusese iniţial vicar al episcopului Inochentie Micu, deci cleric unit. După plecarea episcopului la Roma şi-a dat seama că uniaţia nu era decât o amăgire, menită să distrugă unitatea sufletească a poporului român. După aceea s-a întors la ortodoxie, a trecut în Ţara Românească, iar de acolo a plecat, în 1748, în Rusia, unde a rămas mai mult de un an, până la 17 noiembrie 1749. A prezentat ţarinei Elisabeta Petrovna un memoriu, în numele clerului şi al poporului român din Transilvania, în care arăta suferinţele pe care le îndurau din cauza uniaţiei. împărăteasa a luat în considerare memoriul său, intervenind în acest sens la Viena. 31 Ştefan Meteş, în „Renaşterea”, Cluj, nr. 22, 1947; Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi unirea, în BOR, an. LXXX, 1962. nr. 9—10, p. 913. 32 „Magazinul istoric pentru Dacia”, III, Bucureşti, 1846, p. 322-333, şi Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi unirea, II, extras din „Anuarul Institutului Teolbgic Sibiu”, Sibiu, 1949, p. 13 (de notat că cei doi protopopi sunt în fruntea manifestului de unire din 7 octombrie 1698). 33 G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1896; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, voi. I, Sibiu, 1920, p. 137 şi urm. 34 Există, în întreaga Transilvanie, două sate cu acest nume. Unul, Balomiru de Câmp, de lângă Orăştie (din 1968 aparţine jud. Alba), şi altul lângă Haţeg. Considerăm că este vorba de Balomiru de Câmp, care ţinea pe atunci de scaunul Orăştiei. 275 Din Rusia s-a reîntors în Ţara Românească, făgăduind lui Grigorie Ghica, domnul de atunci, că, sub anumite condiţii fixate în scris, ar putea să treacă în Ţara Românească aproximativ 16 000 de români transilvăneni. S-a şi pomit o acţiune pentru îndeplinirea acestui plan, iar Grigorie Ghica a dat, la 14 mai 1750, un hrisov prin care acorda anumite scutiri emigranţilor transilvăneni. Din acest hrisov, reiese că Nicolae Pop era încă de atunci egumen al Mănăstirii Argeş. El s-a călugărit sub numele de Nichifor şi a stat în fruntea mănăstirii până în iunie 1764. în septembrie 1763 figura printre candidaţii la scaunul episcopal de Buzău, împreună cu Partenie de la Tismana şi Cosma, protosinghelul Mitropoliei din Bucureşti, fiind ales cel din urmă35. Călugărul Sofronie, originar din satul Cioara, la hotarul judeţelor Alba şi Hunedoara (azi în jud. Alba), şi-a desfăşurat o parte a mişcării antiuniate şi pe teritoriul fostului comitat Hunedoara. După ce autorităţile i-au distrus schitul pe care şi-l ridicase la Cioara, a început lupta împotriva unirii în judeţul Hunedoara. Arestat din ordinul „comitelui suprem” al judeţului, a fost închis la Bobâlna, înainte de Crăciunul anului 1759. Eliberat de cetele de ţărani din părţile Zarandului, Abrudului, Orăştiei şi Hunedoarei, în seara zilei de 12 februarie 1760 s-a retras în comitatul Zarand, reuşind să întoarcă pe toţi cei amăgiţi Ia credinţa strămoşească, în mai era în Zlatna, Abrud şi Câmpeni. A convocat un „sinod” de preoţi şi mireni la Zlatna, în zilele de 10 şi 11 august i 760, adresând memorii împărătesei Maria Tereza şi Guvernului („Gubemium”) Transilvaniei, apoi a convocat un nou „sinod” la Alba-Iulia, între 14 şi 18 februarie 1761. în primăvara anului 1761, mişcarea ajunsese la punctul culminant, încât unirea era ameninţată să fie definitiv lichidată. Curtea din Viena şi Guvernul transilvan s-au văzut nevoiţi să trimită aici pe generalul Nicolae Adolf von Buccow şi să numească un episcop pentru românii ortodocşi, în persoana lui Dionisie Novacovici36. Sofronie s-a retras în acelaşi an în Ţara Românească, la Argeş, unde era egumen arhimandritul Nichifor. în 1764 acesta a încredinţat lui Sofronie egumenia Mănăstirii Robaia37. Atunci au revenit la ortodoxie egumenul Varlaam, cu călugării Efrem şi Nichita de la Prisolp, ieromonahii Teodosie şi Carpie (sau Paisie) de la Plosca. Efrem şi Teodosie au fost arestaţi şi închişi la Sibiu, apoi expulzaţi în Ţara Românească (acolo a scris Efrem Plângerea sfintei Mănăstiri a Silvaşului), dar după câţiva ani s-au reîntors în Transilvania, ajungând preoţi în satele Bulzu, respectiv Ţălna de Sus, în judeţul Alba38. în urma acţiunii lui Sofronie, a fost trimis în Transilvania generalul Buccow, cu misiunea de a consolida unirea. El a distrus, în cursul anului 1761, zeci de mănăstiri ortodoxe, între care şi cele hunedorene de la Prislop şi Plosca, probabil cele de la Cema şi Vaca (azi Crişan), în jurul Bradului, refăcută în 1759 prin 35 Silviu Dragqmir, Istoria dezrobirii, I, p. 197-207 şi anexa 61; I. Ionaşcu, Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească, Bucureşti, 1941, p. 4, nota 2. 36 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii, II, Sibiu, 1930, p. 152 urm.; acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 208 şi urm. 371. Ionaşcu, op. cit., p. 5. 38 Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, p. 327, şi Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, p. 43—46. 276 strădaniile egumenului Varlaam de la Prislop. Sub conducerea generalului Buccow, s-a întocmit acea statistică a tuturor preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania, uniţi sau neuniţi. Cu acest prilej s-au aflat în judeţul Hunedoara (în afară de scaunul Orăştiei şi Zarand): 14 895 de familii de ortodocşi şi 3 973 de familii unite, cu 58 de preoţi ortodocşi şi 233 de preoţi uniţi, atribuindu-se ortodocşilor 213 biserici şi uniţilor 71. Din totalul de 286 de sate, 55 erau în întregime unite, 193 în întregime ortodoxe, 2 cu majoritatea credincioşilor uniţi şi 36 cu majoritate ortodoxă, iar 188 de parohii ortodoxe erau fără preoţi. în comitatul Zarand, în cele 91 de comune (azi aparţinând în marea lor majoritate de judeţul Hunedoara) erau 38 de preoţi uniţi la 208 familii şi alţi 36 de preoţi ortodocşi pentru 6 367 de familii ortodoxe, iar biserici: 4 unite şi 79 ortodoxe. Menţionăm că dintre aceste sate zărăndene numai 4 erau în totalitate unite, iar celelalte 87 în totalitate ortodoxe, din care 72 fără preot. în cele 15 sate din scaunul Orăştiei, erau 43 de preoţi uniţi la 95 de familii şi nici un preot ortodox pentru cele 2 098 de familii ortodoxe. Erau 4 biserici unite şi 11 ortodoxe. Din cele 15 sate, 3 erau în întregime ortodoxe şi 12 cu credincioşi ortodocşi în majoritate. în privinţa judeţului propriu-zis al Hunedoarei, ni se pare suspect numărul celor 55 de parohii complet unite, mai ales pentru faptul că absolut toate erau situate în Ţara Haţegului (cu puţine excepţii acestea sunt parohiile care au aparţinut, până în 1948, fostului „vicariat greco-catolic al Haţegului”). Fără îndoială că, în acest colţ de vechi pământ românesc, comisia de recensământ a comis acte abuzive, în scopul atribuirii a cât mai multe parohii şi biserici episcopului unit Petru Pavel Aron. Câteva dintre aceste abuzuri sunt menţionate chiar în exemplarul oficial al conscripţiei (statisticii). Astfel, s-a decis ca ortodocşii să ridice capele pentru credincioşii uniţi în următoarele parohii hunedorene: Balşa (121 de familii ortodoxe, 3 preoţi uniţi şi 4 familii unite), Poiana (148 de familii ortodoxe fără preot, 2 preoţi uniţi, cu 7 familii unite), Valea Nandrului (90 de familii ortodoxe fără preot, 2 preoţi uniţi, cu 4 familii unite), Valea Sângeorgiului (79 de familii ortodoxe fără preot, 2 preoţi uniţi, fără credincioşi!), Strei-Săcel (66 de familii ortodoxe fără preot, un preot unit, cu 4 familii) şi Dâncu Mare (98 de familii ortodoxe fără preot, cu un preot unit, dar fără credincioşi). Deci credincioşii ortodocşi erau obligaţi să ridice capele preoţilor uniţi! în alte parohii, deşi uniţii erau în număr infim, le era dată biserica zidită de ortodocşi, iar aceştia erau sfătuiţi să-şi ridice alta. Astfel de cazuri s-au petrecut în parohiile: Moda (106 familii ortodoxe fără preot, 11 familii unite, cu 2 preoţi), Hunedoara (156 de familii ortodoxe, cu un preot, 28 de familii unite, cu 2 preoţi; este vorba de vechea biserică monument istoric), Gheţari (123 de familii ortodoxe, cu 3 preoţi şi 36 de familii unite, cu 2 preoţi), Vâlcelele Bune (103 familii ortodoxe fără preot, 29 de familii unite, cu un preot) şi Silvaşu de Jos (123 de familii ortodoxe fără preot, 17 familii unite, cu 2 preoţi). în alte parohii, credincioşii ortodocşi, după ce li se luase biserica, erau îndrumaţi la bisericile din parohiile învecinate. Aşa a fost cazul parohiilor: Cigmău 277 (63 de familii ortodoxe, 13 unite), Alun (30 de familii ortodoxe, 18 unite), Tuştea (73 de familii ortodoxe, 7 unite) şi Boiţa (nu se arată numărul ortodocşilor). In sfârşit, o serie de parohii din Ţara Haţegului au fost declarate din oficiu unite, unele pentru faptul că s-au prezentat în faţa comisiei după termen: Breazova, Grădişte şi Ohaba Sibişel. La altele se preciza numai că vor rămâne unite, fără nici o explicaţie: Păucineşti, Hobiţa, Păclişa, Cămeşti, Ostrovu Mare, Rea şi Petros. La comuna Clopotiva se menţiona că s-a pus în vedere celor 169 de familii să rămână unite, altfel vor fi pedepsite pentru „apostazie”. Se înţelege că şi bisericile acestor parohii au fost trecute în stăpânirea uniţilor. Aşa au ajuns unite 11 parohii din Ţara Haţegului. Fără îndoială că nici restul parohiilor din Ţara Haţegului, în total 55, nu s-au declarat ele unite, ci au fost trecute în mod abuziv39. în deceniul al cincilea al secolului a fost trecută sub dependenţa Bisericii unite şi Mănăsitrea Prislop, ctitoria Sfântului Nicodim şi a domniţei Zamfira, iar moşiile ei răpite. în deceniul al şaselea, egumenul Varlaam proceda la o restaurare a mănăstirii. Acum a fost rezugrăvită de cunoscutul preot-zugrav Simion din Piteşti, care, în anii următori a lucrat mai multe icoane şi a împodobit cu fresce şi alte biserici din aceeaşi zonă a Haţegului. Un ieromonah Efrem a făcut, în 1756, o copie după cunoscuta lucrare teologico-filosofică a învăţatului domn moldovean Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. Acelaşi Efrem a scris, prin 1763, şi cunoscuta cronică în versuri Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului din eparhia Haţăgului din Prislop, cu peste 700 de versuri. în 1762 mănăstirea a fost incendiată din ordinul autorităţilor habsburgice. în deceniul al optulea, ieromonahul Nichita, silit să accepte uniaţia, şi preotul Lazăr din Silvaşu de Sus refac mănăstirea, cu puţinele resurse materiale de care dispuneau şi cu ajutoare primite de la unii credincioşi40. După 1761, când Biserica ortodoxă din Transilvania a primit un episcop sârb, pe Dionisie Novacovici (după o „văduvie” de 60 de ani), au trecut şi parohiile din judeţul Hunedoara sub ascultatea acestuia. După el, Episcopia ortodoxă a Transilvaniei, acum cu sediul la Sibiu, a fost condusă de alţi trei episcopi sârbi: Sofronie Chirilovici (1770-1774), Ghedeon Nichitici (1784-1788) şi Gherasim Adamovici (1789-1796). în perioadele dintre ei, conducerea Episcopiei era încredinţată protopopului-vicar Ioan Popovici din satul Hondol, de lângă Deva. La 29 octombrie/8 noiembrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a dat aşa-numitul Edict de toleranţă, prin care se interzicea asuprirea cetăţenilor din Imperiul Habsburgic pe motive de credinţă. Orice comunitate religioasă, dacă avea 100 de familii, avea dreptul să-şi zidească biserică, să întreţină preot şi învăţător. Necatolicii nu mai erau obligaţi să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preoţilor catolici. Prin acelaşi Edict era admisă şi trecerea de la o confesiune la 39 Datele de mai sus după dr. Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Cluj, 1926 (extras din „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, III, 1924—1925), 88 p., şi comentariul pe marginea ei la Matei Voileanu, Să se facă lumină. Biserica românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, p. 132. 40 Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, p. 38—48; „Plângerea” la p. 128-145. 278 alta. în cazul unor căsătorii mixte, dacă tatăl era ortodox, deveneau ortodocşi numai băieţii, iar dacă tatăl era unit, toţi copiii erau trecuţi ca uniţi. Dar la scurt timp (16 ianuarie 1782), dându-şi seama că acest edict ar periclita uniaţia, împăratul a revenit asupra lui printr-un rescript, care reglementa trecerile de la catolicism la ortodoxie. El dispunea ca acelora care doreau să părăsească Biserica romano-catolică şi Biserica unită să li se facă o catehizare de şase săptămâni în învăţătura catolică şi numai după aceea să se pronunţe. La 25 ianuarie 1782, printr-o nouă dispoziţie imperială, şe cerea să nu se ia în considerare cererile prezentate de comunităţi întregi, ci numai cele individuale41. în pofida acestor dispoziţii care, practic, făceau imposibilă revenirea la ortodoxie, Edictul de toleranţă a declanşat o puternică mişcare de reîntoarcere la credinţa strămoşească în rândul celor ce fuseseră ţinuţi până atunci cu forţa în uniaţie. Mişcarea a fost deosebit de puternică în Ţara Haţegului. Pe la mijlocul lunii martie 1782, se răspândise zvonul despre Edict în Haţeg şi în câteva zile a cuprins toate satele din jur. Astfel, la 1 aprilie 1782, preoţii Mihai din Sălaşu de Jos, Iosif din Paroş, Iştvan, Daniil şi Antonie, toţi din Sălaşu de Sus, se plângeau protopopului unit Iosif din Haţeg că parohienii lor au dus „paştile” spre sfinţire la preotul ortodox Vasile din Haţeg42. La 3 aprilie se plângeau şi preoţii Petru şi Silvestru din Silvaşu de Jos că parohienii lor, „înfierbântându-se” în săptămâna Patimilor, „stau să se omoare”, iar „popii cei de jos s-au dat din frică la neunire” (Gheorghe şi Mihai, n.n.)43. Protopopul Iosif a informat pe episcopul Grigorie Maior din Blaj, scriindu-i: „[...] din Duminica Floriilor, mai ales a doua zi, luni [în] săptămâna Patimilor, cu adevărat ca un fulger au cuprins tot vindicul Haţegului vrajba şi împărecherea în aleanul sfintei uniri, cât prin multe sate sfintele biserici s-au închis şi preoţii s-au oprit şi aşa, cu mare durere a sufletului, sfintele slujbe au rămas în lipsă şi paştile tot norodul numitului vindic la Haţeg, la popa Vasile cel nou, spre sfinţire le-au adus, tocmai cu aceia dragoste au alergat la dânsul, ca cum ar fi fost Ierusalimul într-acel loc”44. îndată ce a primit acest raport, episcopul Grigorie Maior s-a adresat Guvernului şi „comandei militare” din Sibiu, rugându-i să intervină pentru întoarcerea poporului la uniaţie45. La 30 aprilie, autorităţile militare din Sibiu au ordonat Regimentului I de graniţă să pună în vedere batalionului din Haţeg să preîntâmpine tulburările; declaraţiile de treceri religioase să nu fie acceptate de la comunităţi întregi, ci de la câte unul, pe rând, în prezenţa unui preot, instigatorii să fie pedepsiţi, iar când va veni delegatul episcopului unit să facă „instrucţia” de şase săptămâni, să-l asiste câte un ofiţer, pe rând46. 41 Dumitru Stăniloae, O luptă pentru Ortodoxie în Ţara Haţegului, în „Anuarul XV al Academiei Teologice Andreiene”, Sibiu, 1938-1939, p. 5-8. 42 Dumitru Stăniloae, Din urmările edictului de toleranţă în Ţara Haţegului, în voi. Fraţilor Alexandru şi Ion I. Lapedatu, Bucureşti, 1936, p. 839-840. 43 Ibidem, p. 840-841. 44 Ibidem, p. 841. 45 Ibidem, p. 838. 46 Dumitru Stăniloae, O luptă pentru Ortodoxie, p. 16. 2T9 Poporul rezista însă cu dârzenie. La 27 octombrie 1782 Regimentul I grăniceresc raporta „Comendei generale” din Sibiu că uniţii din Ţara Haţegului „se împotrivesc acum pe faţă să mai participe la serviciile divine unite, să-şi boteze .... . . . . w ^ ... . ,,47 copiii prin preoţi uniţi şi sa-şi îngroape morţii prin aceştia . Prin februarie 1783, s-au deplasat la Haţeg şi clericii blăjeni pentru instrucţia de şase săptămâni. S-a hotărât ca aceasta să înceapă în Sălaşu de Sus, unde oamenii erau mai temperaţi, ca să poată influenţa şi pe ceilalţi. Credincioşii au refuzat însă să meargă la biserică, „deoarece aceştia [emisarii Blajului, n.n.] erau de religie unită şi ei au fost una în gândul că pe aceştia să nu-i asculte”. Comisarii Blajului s-au reîntors atunci acasă. Autorităţile militare şi civile au cerut să se trimită alţi delegaţi. Nu ştim ce s-a întâmplat47 48. Cert este că poporul nu s-a putut întoarce la credinţa strămoşească decât în 1948. La aceasta a contribuit şi aşa-numita Patentă de unire, din 20 august 1782, dată de împăratul Iosif al Il-lea, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămână cu credincioşii pe care-i are şi să nu se mai facă prozelitism49. în această perioadă de frământări, majoritatea preoţilor ortodocşi hunedoreni au fost hirotoniţi în Ţara Românească, îndeosebi la Râmnic, sau de episcopii sârbi din Arad, Timişoara şi Buda. Abia după 1761, anul numirii şi instalării episcopului Dionisie Novacovici la Sibiu, au început să fie hirotoniţi de el şi apoi de urmaşii lui. Despre hirotoniile din Ţara Românească, în prima jumătate a secolului al XVIH-lea, avem o mărturie din anul 1745, când au fost arestaţi trei tineri din comitatul Hunedoara, care se întorceau de la hirotonie din Ţara Românească, şi închişi în cetatea Deva. S-au răsculat însă trei sate şi, atacând pe soldaţi, au reuşit să elibereze doi dintre noii preoţi50. Dintr-o „conscripţie” a tuturor preoţilor ortodocşi din Transilvania, întocmită în anul 1805, se mai întâlnesc numele a 18 preoţi hunedoreni hirotoniţi în Ţara Românească, majoritatea în jurul anului 176051. Dacă în frământările menţionate preoţimea hunedoreană a avut un rol mai puţin însemnat decât clerul din alte părţi (de exemplu, din Sibiu sau Braşov), ea a avut un rol hotărâtor în cea mai însemnată mişcare cu caracter social a românilor transilvăneni, adică în răscoala ţărănească de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, din 1784. Alături de numeroşi preoţi din restul Transilvaniei, în această cruntă încleştare se întâlnesc şi numele mai multor preoţi hunedoreni care s-au ridicat, alături de păstoriţii lor, împotriva asupritorilor de veacuri ai poporului român. Astfel, în ziua de 31 octombrie 1784, la adunarea ţăranilor de la Mesteacăn, ţinută în prezenţa lui Crişan, 47 Ibidem, p. 19. 48 Ibidem, p. 19-22. 49 Teodor V. Păcăţian, Contribufiuni la istoria românilor ardeleni în secolul XVIII, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, III, 1924-1925. 50 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii, I, p. 160. Mai multe nume de preoţi hunedoreni hirotoniţi la Râmnic vezi la Ştefan Meteş, Relaţiile Bisericii româneşti din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1928, p. 63-65. 51 Vezi numele lor la Matei Voileanu, Contribuţiune la istoria bisericească din Ardeal, Sibiu, 1928, passim. 280 când s-a hotărât ca ţăranii să se îndrepte spre Alba-Iulia ca să se înscrie ca grăniceri („cătane”), preotul satului, Ianăş Cazan, a făcut rugăciuni pentru buna reuşită a celor hotărâte acolo52. între preoţii care s-au alăturat răscoalei s-au numărat: Constantin Turciu sau Costan din Crişcior, Dănilă din Crişcior, Avram din Uibăreşti, Gheorghe din Bucureşci, Zaharia din Bretea Mureşană, Mihail din Gelmar. Câţiva dintre ei au fost ucişi sau alungaţi din parohii, după înăbuşirea răscoalei53. Rolul preoţilor în răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan era foarte bine precizat într-un memoriu al nobilimii din comitatul Hunedoara, înaintat contelui Jancovits, la 3 noiembrie 1784 - cel care va conduce şi procesul fruntaşilor răscoalei -, în care se cerea „să se pedepsească într-un mod exemplar şi preoţii românilor, care, sub pretextul religiei, învăţară plebea ca să extermine pe unguri”54. Astfel, preoţimea hunedoreană a fost alături de păstoriţii ei, luptând împreună cu ei împotriva robiei seculare şi împărtăşind toate durerile şi suferinţele lor. La trei ani după răscoală, întreaga preoţime ortodoxă din Hunedoara a fost cercetată de ierarhul ei, episcopul Ghedeon Nichitici de la Sibiu. Nu era vorba de o vizită canonică în sensul obişnuit al cuvântului. Episcopul convoca într-o zi anumită pe toţi preoţii dintr-un protopopiat la sediul acestuia, spre a le vedea „cărţile de preoţie” (singheliile) şi protocoalele. Astfel, în 27 mai/8 iunie 1787 a făcut o astfel de „vizitaţie canonicească,, în protopopiatul Orăştie, condus pe atunci de protopopul Lazăr Ştef. Protopopiatul avea 35 de parohii, întinzându-se până aproape de Haţeg. în 3/14 iunie are loc cercetarea preoţilor din jurul Haţegului, la care s-au prezentat doar 6 preoţi, din 6 parohii. Se pare că pe atunci nu mai exista un protopopiat al Haţegului, deoarece majoritatea parohiilor au fost trecute la unire. La 4/15 iunie are loc cercetarea preoţilor din protopopiatul Hunedoara, condus de protopopul Petru Ştef, cu 33 de parohii. La 10/21 şi 11/22 iunie episcopul era în Dobra şi Ilia, unde s-au prezentat preoţii din 33 de parohii. Constatând că protopopul Iacob din Roşcani era bătrân şi că nu a dat îndrumările necesare preoţilor în privinţa ţinerii protocoalelor, episcopul a numit pe preotul Iosif Nemeş din Dobra, ca viceprotopop, urmând ca celălalt să-şi păstreze numai „tituluşul”, iar cel nou să conducă efectiv protopopiatul. La 14/25 iunie 1787 episcopul era în Hondol, protopopiat condus de Ioan Popovici, fostul vicar al Episcopiei Sibiului, care avea sub ascultatea sa 34 de parohii. în sfârşit, la 16/27 iunie episcopul era în satul Trestia, pe atunci sediul unui protopopiat, cu 41 de parohii, din părţile Zarandului, condus de protopopul Iosif Sânzian. Aici episcopul a constatat că patru preoţi nu aveau nici un fel de protocol, cu toate că au primit îndrumări în acest sens din partea protopopului. Din această cauză, i-a dat în seama unui „sobor strâns”, care a hotărât ca unuia să i se dea un canon de 50 de mătănii, iar celorlalţi să li se aplice „pedeapsă trupească, adică cu beţe”. 52 Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1884, p. 156; Ioan Lupaş, Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784, Cluj, 1934, p. 91; Ştefan Meteş, Lămuriri nouă privitoare la revoluţia lui Horia, Sibiu, 1933, p. 51; D. Prodan, Răscoala lui Horea, ediţie nouă, revăzută, voi. I, Bucureşti, 1984, p. 302. 53 Nicolae Densuşianu, op. cit., şi Ştefan Meteş, Lămuriri, passim. 54 Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 346. 281 în fiecare protopopiat episcopul a dat diferite îndrumări preoţilor, mai ales în legătură cu misiunea lor în mijlocul poporului drept-credincios55. Peste aproape două decenii, cu ocazia „conscripţiei” bisericilor ortodoxe din Transilvania, făcută din ordinul Guvernului, în comitatele Hunedoara, Zarand şi scaunul Orăştiei s-au găsit: 319 parohii, 28 755 de familii, 298 de biserici şi 280 de preoţi56. în această perioadă, mai precis între anii 1796 şi 1810, când scaunul episcopal de la Sibiu era vacant, Episcopia ortodoxă a Transilvaniei a fost condusă de protopopii Ioan Popovici din Hondol, până la moartea sa, în 1805, apoi de Nicolae Huţovici din Hunedoara, în calitate de vicari. în 1811, Episcopia Sibiului, deci şi parohiile ortodoxe din judeţul Hunedoara, a primit - după 110 ani - un episcop de neam român, pe Vasile Moga, care a păstorit până în 1845. Peste mai bine de o jumătate de secol, preoţimea din Hunedoara a avut din nou prilejul să-şi arate ataşamentul faţă de dreptele năzuinţe ale poporului. La Adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai 1848, au participat şi preoţi hunedoreni împreună cu credincioşii lor, căci în proclamaţia redactată de Aron Pumnul, prin care erau anunţate satele de convocarea acestei adunări, se preciza ca la ea să fie prezenţi toţi protopopii cu câte doi preoţi din protopopiat şi „câte cu doi oameni din tot satul românesc, fie unit, fie neunit, tot atâta a fi, căci toţi suntem români”57. Unii protopopi, ca Procopie Prodan al Silvaşului de Jos, au dispus să fie în 3/15 mai la Blaj toţi preoţii din protopopiat şi câte doi ţărani din fiecare sat58. în cursul luptelor pe care le-au purtat românii sub conducerea lui Avram Iancu în Munţii Apuseni, s-au distins şi câţiva preoţi hunedoreni. Sunt bine cunoscute numele preoţilor Simion Balint din Roşia, Nicolae Vlăduţ din Bogata de Mureş şi Simion Prodan din Măgina (toate în jud. Alba), precum şi al preotului Simion Groza din Rovina, lângă Brad, viceprefectul lui Ioan Buteanu. El s-a distins în luptele pe care le-au dus românii împotriva maiorului Hâtvâni Emeric la Abrud59, apoi în luptele din jurul Bradului şi Abrudului cu trupele locotenent-colonelului Kemeny Farkas60. Lupta cu Kemeny este considerată cea mai strălucită biruinţă a lui. Preotul Simion Groza îşi doarme somnul de veci la Ţebea, alături de „craiul munţilor” şi de prefectul Ioan Buteanu. Despre preotul Ioan Oncu din Tomeşti se spune că era tribun în armata lui Iancu. Prins de duşmani, a fost dus la Oradea, unde a suferit mai mult timp. A murit în 1852, în vârstă de abia 41 de ani. Preotul Ioan Faut din Juncu de Sus (azi Dumbrava de Sus) a fost ales tribun, luând parte la luptele de la Mihăileni şi în 55 Vizita canonică a Iui Nichitici, la dr. Iiarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, tomul I, Sibiu, 1889, p. 98-125. j 56 Matei Voileanu, Contribuţiune, passim. 57 Victor Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 218. 58 Ibidem, p. 403, nota. 59 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1965, p. 153,156, 165, 167,169. 60 Ibidem, p. 183, 185, 188-189. Acest Kemeny ar fi exclamat: „Dracul să se mai bată cu popii” (p. 188). 28a trecătorile din Buceş împotriva armatelor lui Hâtvâni şi Kemeny. Preotul Marian David, din Juncu de Jos (azi Dumbrava de Jos), era viceprefect, fiind însărcinat cu strângerea alimentelor şi transportarea lor la locul de luptă. Preotul Iov Lupu din Vaca (azi Crişan) a stat în fruntea credincioşilor, dându-le îndrumări pentru apărarea satului lor împotriva atacului ce se pregătea. Preotul Lazăr Comşa din Ribiţa a luat parte la o luptă dusă în satul Grohot. După terminarea acestei lupte, ţăranii au fost conduşi spre Câmpeni, în tabăra lui Iancu, de preoţii Atanasie Popovici din Ribicioara şi Gheorghe Roman din Grohot. Preotul Avram Ciocan, din Blăjeni-Plai, a fost căpitan de oaste românească. în cursul aceloraşi încleştări, câţiva preoţi din părţile Bradului au fost ucişi. Aşa s-a întâmplat cu Adam Suba din Strâmba (azi Livada) şi Petru Incău din Brotuna, spânzuraţi cu alţi 5 preoţi din Hălmagiu. Din Vaţa de Sus a fost omorât preotul Iosipaş. Preotul Ioan Bura din acelaşi sat a fost împuşcat, dar a scăpat cu viaţă. Preotul Mihai Oprişa din Ţebea, împreună cu învăţătorul-cantor Ioan Tisu, din acelaşi sat, a fost împuşcat în iama anilor 1848-1849, iar preotul Pantea din Ţărăţel a fost împuşcat într-o duminică, după ce a terminat slujba. în sfârşit, preotului Iosif Cazan din Mesteacăn, nepotul de fiu al preotului Ioanăş Cazan, cel din 1784, i s-au smuls unghiile, i s-au scos dinţii, i s-a ars barba şi apoi a fost ucis. Tot atunci au fost arse bisericile din Juncu de Sus, Grohot, Blăjeni-Plai, Blăjeni-Sat, Ţărăţel şi Mesteacăn. Astfel, preoţimea hunedoreană şi-a adus o preţioasă contribuţie la desfăşurarea evenimentelor din anul 184861. Merită să fie reţinut faptul că un preot hunedorean, Nistor Socaciu din Biscaria, a scris o autobiografie în proză şi 9 755 de versuri, sub titlul Epistolă a năcazurilor şi istoria timpurilor trecute, 1830-1856, o adevărată cronică locaiă, cu foarte multe ştiri referitoare la evenimentele petrecute în anii 1848-1849 în satele din jurul Devei şi la suferinţele îndurate de români şi de preoţii lor62. în tot cursul secolului al XEX-lea şi apoi în prima jumătate a secolului al XX-lea, viaţa bisericească a clerului şi credincioşilor ortodocşi din judeţul Hunedoara a fost îndrumată de ierarhii ortodocşi români de la Sibiu: episcopul Vasile Moga (1811-1845), episcopul, apoi mitropolitul Andrei Şagima (1846-1873), mitropoliţii Miron Romanul (1874-1898), Ioan Meţianu (1899-1916), Vasile Mangra (1916-1918) şi Nicolae Bălan (1920-1955). Viitorii preoţi se pregăteau în Institutul Teologic din Sibiu, ridicat de Andrei Şaguna la rang de şcoală superioară, cu trei ani de studii, în care se primeau numai absolvenţi de gimnaziu, iar sub mitropolitul Nicolae Bălan a devenit academie teologică (1921), cu patru ani de studii. 61 Dr. Grigorie Gh. Comşa, Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru, Arad, 1933, p. 139-153; pr. Grigorie N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, voi. I, Bucureşti, 1940,'p. 33-34: pr. prof. Mircea Păcurariu, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995,236 p. (îndeosebi p. 129-133). 62 Originalul în Biblioteca Academiei Române, Ms. 672', o copie în Biblioteca Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, Ms. 327 A. A se vedea: pr. prof. Mircea Păcurariu, Un preot cronicar la mijlocul secolului al XlX-lea, Nistor Socaciu din Biscaria, în MB, an. XXXVIII, 1988, nr. 2, p. 36-47. 283 Nu putem trece cu vederea faptul că în 1869 mitropolitul Andrei Şaguna, cu concursul protopopului Iosif Başa, a deschis la Brad un gimnaziu ortodox. împreună cu gimnaziul din Braşov, acestea erau singurele şcoli secundare îndrumate de Biserica Ortodoxă. Aici au activat profesori distinşi, ca preotul dr. Pavel Oprişa, protopopul Vasile Damian şi alţii, care, prin munca lor, au pregătit numeroase generaţii de intelectuali, recrutaţi îndeosebi din satele din Munţii Apuseni63. Tot în timpul lui Andrei Şaguna s-au înfiinţat noi şcoli confesionale ortodoxe în întreaga arhiepiscopie, deci şi în zonele de care ne ocupăm. Posturile de învăţători erau ocupate de absolvenţi ai secţiei pedagogice a Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu, sau chiar de preoţi, absolvenţi ai aceleiaşi şcoli. Protopopii îndeplineau funcţia de inspectori şcolari. Un rol deosebit de însemnat au avut în judeţul Hunedoara protopopii: Vasile Pipoş din Geoagiu (1831-1907), Ioan Raţiu din Haţeg (1827-1891), foşti profesori la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, Ioan Papiu din Deva (1833-1907), Vasile Damian din Brad şi alţii64. în vicariatul greco-catolic al Haţegului s-au înfiinţat mai multe şcoli poporale, prin strădaniile învăţatului vicar Ştefan Moldovan. Acesta a făcut şi o serie de cercetări cu caracter istoric, în toate parohiile aparţinătoare acelui vicariat .(notând parohii, mănăstiri, cărţi vechi, documente etc.), rămase în două volume nepublicate65. Cercetările lui au fost continuate, la începutul secolului al XX-lea, de vicarul Iacob Radu, care a scris şi istoria vicariatului. în cursul anului 1877, cu prilejul Războiului de Independenţă dus de România, cu o însufleţire de nedescris s-au făcut colecte în bani şi articole de îmbrăcăminte pentru sprijinirea răniţilor sau a văduvelor şi orfanilor celor căzuţi pe câmpul de luptă. S-a manifestat în acest fel deplina solidaritate ce exista între românii transilvăneni şi cei de dincolo de Carpaţi. Colectele erau făcute de preoţi sau de preotese şi erau centralizate la Sibiu, de către Iudita Măcelariu, soţia militantului naţionalist Ilie Măcelariu, sau la Braşov, de către comerciantul Diamandi Manole. Rezultatul tuturor colectelor se publica în „Telegraful român” sau în „Gazeta Transilvaniei”. Dintre preoţii hunedoreni notăm pe tânărul protopop al Dobrei, Romul Crainic, care a reuşit să strângă în Dobra şi satele din jur suma de 65,69 florini. într-o scrisoarea a sa trimisă redacţiei „Telegrafului român”, la 6/18 iulie 1877, el relata neplăcerile pe care le-a avut din cauza acestei colecte, fiind reclamat de pretorul Iliei, baronul Kemeny, şi anchetat de pretorul G. Nandra din Dobra. Cercetând lista sa de subscripţii, se pare că el a stăruit pe lângă preoţii din protopopiat să contribuie cu bani pentru răniţii români, căci apar în ea 18 preoţi şi două preotese din satele din jurul Dobrei66. O altă colectă a făcut preotul unit Ştefan 63 Vezi dr. P. Oprişa, înfiinţarea gimnaziului din Brad şi teatrul român, în „Familia”, Oradea, nr. 36-40 din 1904; Nestor Lupei şi Romulus Neagu, Monografia Liceului „Avram Iancu" din Brad, 1869-1969, Brad, 1969, 222 p. M Enea Hodoş, Cercetări. Probleme şcolare confesionale, Sibiu, 1944, passim. 65 Vezi Florian Dudaş, Cărţile vechi româneşti din Ţara Haţegului în lumina catalogului lui Ştefan Moldovan (1857), în „Banatica”, 5, Reşiţa, 1979, p. 485-510. 66 TR, 57, 1877, p. 229-230, şi nr. 62,1877, p. 249. 284 Graţian din Ostrovu Mare, în parohia sa şi în cele învecinate, strângând 18 florini. Pe lista sa apar 9 preoţi şi două preotese67. Pe o listă de subscripţii din Deva apar 4 preoţi68. Alţi preoţi apar pe listele de subscripţii din Orăştie, Haţeg, Hunedoara etc.69. După câţiva ani, în procesul Memorandum-ului, apare numele aceluiaşi entuziast protopop al Dobrei, Romul Crainic. El figura ca inculpat, alături de 25 de membri ai Comitetului Executiv ai Partidului Naţional Român, fiind acuzat că a răspândit 20 de exemplare din Memorandum. La interogatoriile la care a fost supus, în 19 iunie 1893 şi 18 septembrie 1893, la judecătoria de ocol din Ilia, a declarat că nu răspunde la întrebări decât în cazul că i se pun în limba română, refuzând să semneze procesele verbale, pe motiv că n-au fost redactate în româneşte. A făcut chiar apel împotriva faptului că nu s-au respectat cele două cereri ale sale70. La procesul propriu-zis al memorandiştilor de la Cluj, din 7-25 mai 1894, el nu a fost prezent, suspendându-se urmărirea sa injustiţie, pe motive medicale71. între preoţii întemniţaţi în urma numeroaselor procese politice sau de presă de la începutul secolului al XX-lea, îl amintim pe Petru Laslău din Vălişoara. A fost închis la Seghedin în 1908 (în timp ce era acolo şi profesorul Ioan Lupaş), pentru că participase în fruntea credincioşilor săi la alegerea de deputaţi din circumscripţia Dobra, sprijinind pe candidatul român Aurel Vlad. Bătut de jandarmi, i s-a intentat un proces de agitaţie şi a fost închis la Seghedin72. Preotul unit Iosif Stupineanu din Bârcea Mare a fost condamnat la trei luni de închisoare şi 100 de coroane amendă pentru că ceruse copiilor din sat să-l salute numai în româneşte73. Un rol de seamă în viaţa naţional-politică a românilor transilvăneni, la începutul secolului al XX-lea, a îndeplinit protopopul Vasile Damian din Brad (1855-1919). După ce a făcut studii de teologie la Sibiu şi de filosofie Ia Universitatea din Viena, a fost numit protopop la Brad, încă din 1884, îndeplinind această slujbă până la moarte; un timp a fost director al gimnaziului ortodox de acolo (1884-1891). Din 1905 până în 1918 a fost ales, în toate legislaturile, deputat în Parlamentul din Budapesta, în cercul electoral Baia de Criş, din partea Partidului Naţional Român. în această calitate, a urcat în repetate rânduri la tribuna Parlamentului, subliniind drepturile inalienabile ale românilor, vechimea şi continuitatea lor pe teritoriul Transilvaniei. A luat cuvântul în 1907, la discutarea cunoscutei legi şcolare a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Appony Albert, în 1909, când s-a discutat problema veniturilor preoţeşti, în 1911 şi 1913, când a luat din nou apărarea şcolilor poporale româneşti subvenţionate de Biserică, în 1914, 67 GT, nr. 27, 1878. 68 GT, nr. 83 şi 92, 1877. 69 Detalii asupra acestor acţiuni la Mircea Păcurariu, Ecoul Războiului de Independenţă în „ Telegraful Român ” din Sibiu, în MA, an. XII, 1967, nr. 4-5, p. 315-344. 70 I. P. P(app), Procesul Memorandului românilor din Transilvania. Acte şi date, Cluj, 1932, p. 50,61, 188, 389. 71 Ibidem, II, p. 6. 72 Ioan Lupaş, Paralelism istoric, Bucureşti, 1937, p. 29. 73 Marina Lupaş-Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1945, p. 259. 285 când s-a opus unui proiect de lege referitor la circumscripţiile electorale, dezavantajos pentru românii din Transilvania74. Problemele naţionale româneşti au fost îmbrăţişate cu entuziasm şi de gazeta „Libertatea” de la Orăştie (1902-1933), întemeiată şi redactată de preotul ortodox loan Moţa (1868-1940). în 1915-1916 a apărut la Bucureşti, iar în 1917 la Cleveland, în Statele Unite, unde redactorul era trimis într-o misiune de Guvernul român. Din 1905, „Libertatea” era însoţită de „Foaia interesantă”, cu bucăţi literare pentru popor, redactată de acelaşi preot, foaie care a apărut apoi şi la Bucureşti şi Cleveland. Din 1906, pe lângă aceste două gazete, a iniţiat şi una cu caracter economic, „Tovărăşia”, redactată de economistul Vasile Osvadă, cu îndrumări pentru ţărani, iar din 1909 una umoristică, ,3obâmaci”, redactată de Ermil Borcea. La aceste patru ziare au colaborat şi unii dintre marii noştri scriitori din vechea Românie75. Preoţimea hunedoreană şi-a avut partea ei de pătimire, de suferinţe fizice şi morale, mai ales în cursul primei conflagraţii mondiale. Se ştie că autorităţile maghiare au arestat şi deportat atunci sute de preoţi români, mai ales după 14/27 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei. între ei, consemnăm pe venerabilul preot Avram Stanca din Petroşani, care, după intrarea armatei române în Transilvania, s-a pus în slujba ei, oferind o serie de informaţii şi pomenind pe regele Ferdinand al României la slujbe. Din cauza vârstei, 71 de ani, nu s-a putut retrage cu trupele româneşti dincolo de Carpaţi. Arestat într-o noapte friguroasă din luna octombrie de jandarmi unguri, a fost dus vreo 40 de km pe jos, îmbrăcat în haine de vară şi cu capul descoperit, fapt care i-a cauzat pierderea vederii. Ajuns la Sebeş, a fost lăsat în casa fiului său, preotul-istoric dr. Sebastian Stanca (pe atunci deportat la Ruszt), unde a şi murit, la 24 decembrie 1916. Preotul Teofil Păcurariu din Nandru Vale a fost arestat la 2 octombrie 1916 şi condamnat de Tribunalul Diviziei Honvezilor din Cluj la 12 ani închisoare, pentru că şi-a exprimat speranţa şi bucuria că armata română va elibera Transilvania. în urma recursului, judecat la Curtea de Apel a Diviziei Honvezilor din Budapesta, i s-a redus pedeapsa la 5 ani închisoare. Şi-a executat pedeapsa la Cluj, până în noiembrie 1918, dar a murit în septembrie 1919, în urma suferinţelor îndurate. Au mai fost închişi: locm Budoiu din Câmpuri-Surduc (Cluj, 1 noiembrie 1916— 10 martie 1917), Adam Lula din Biscaria (Cluj, 26 septembrie 1916-20 februarie 1917), Octavian Piso din Silvaşu de Sus, închis 3 luni la Seghedin, uniţii Zaharia Pop din Mănăstirea Prislop, închis tot la Seghedin şi mort, foarte tânăr, la scurt timp după eliberare, Sigismund Vladislav din Paroş, închis 3 luni tot la Seghedin, Gheorghe Todoran din Paroşeni, la Cluj (1 septembrie 1916-octombrie 1918). 74 Amănunte Ia Barbu Rovenţa, Un luptător din Zărand, în TR, an. 133, nr. 9-10 din 1 martie 1985, p. 3, şi mai ales Eugen Greuceanu (Glttk), Contribuţii cu privire la viaţa şi activitatea protopopului Vasile Damian, în MB, an. XXXVI, 1986, nr. 3, p. 23—30. 75 loan I. Şerban şi Horea Rotche, Consideraţii privind rolul presei româneşti din Orăştie în lupta pentru eliberare naţională (1895-1918), în „Apulum”, XXII, 1985, p. 249-264; Valentin Orga, Moţa. Pagini de viaţă. File de istorie, Cluj-Napoca, 1999,232 p. 286 Alţi preoţi hunedoreni au fost deportaţi în judeţul Şopron, în Ungaria: Silviu Andrica din Sârbi (3 luni, apoi trimis pe front ca preot militar), Nicolae Pop din Ormindea (în Lakompak sau Sopronnyek, septembrie 1916-februarie 1917), Nicolae Popa din Vălişoara (în Şopron, din toamna lui 1916 până în toamna anului următor), Constantin Tisu din Peştera (în Kabold, 16 noiembrie 1916-30 aprilie 1917), Petru Todoran din Curechiu (în Sopronnyek, 12 septembrie 1916-12 octombrie 1917), Pompiliu Popovici din Chitid (probabil Şopron, 28 august 1916—iulie 1917). Au fost arestaţi mai mulţi preoţi din Ţara Haţegului şi Valea Jiului -ortodocşi şi uniţi -, acuzaţi că ar fi avut legături cu armata română după intrarea ei în Transilvania. Aşa au fost: Victor Şandru din Lupeni (internat 4 luni în lagărul deţinuţilor sârbi din Nezsider, apoi alte 5 luni într-un sat din judeţul Şopron, după care i s-a fixat domiciliu forţat în satul Forău, jud. Bihor), Isidor Saturn din Merişor (în Nagymârton, 6 luni), Ioan Pepenariu din Bărbătenii de Sus (în Sopronnyek, un an şi 6 luni). Unii au fost internaţi fie în lagărul sârbilor din Nezsider, fie în Budapesta, fără să se cunoască precis în ce perioadă: dr. Cornel Popescu, protopop în Haţeg, Teofil Crişan, protopop-vicar unit în Haţeg, Petru Armean din Ohaba de sub Piatră (3 luni), Ioan Bocăniciu din Pui (6 luni), Iustin Bora din Bucova, Vasile Bora din Coroeşti (9 luni), Nicolae Cărbea din Baru Mare (9 luni), Ioachim Cerbiceanu din Nucşoara (9 luni), Nicolae Cerbiceanu din Sălaşu de Sus (9 luni), Petru Cheţan din Densuş, Vasile Comes din Şerel, Petru Conda din Păucineşti, Atanasie Daju din Fizeşti (9 luni), Ioan Dănescu din Măţeşti (9 luni), Ioan Farcaş din Băieşti (9 luni), Septimiu Ionaş din Toteşti, Aurel Iubaş din Ciula Mare, Aurel Mărilă din Silvaşu de Sus, Aron Mihăescu din Fărcădinu de Sus, Minai Munteanu din Federi (9 luni), Gheorghe Nicula din Râu Alb (9 I:r.i), lacob Niculescu din Tuştea, Vaier Paveloni din Băuţaru de Jos, Silviu Popa din Cămeşii, Silviu Simonetti din Peşteana, Ioan Suciu din Galaţi (9 luni), Ioan Susman din Silvaşu de Jos, Mihail Şoproni din Hăţăgel, Emil Todoran din Şerel (9 luni), Liviu Varvoni din Peşteniţa, Emil Vladislav din Sălaşu de Sus. Despre preotul Ioan Munteanu din Uricani se ştie că a fost arestat de armata ungară în august-septembrie 1916, dar nu s-a mai aflat nimic despre el, semn că a fost ucis. Mai mulţi preoţi s-au retras cu armata română, în septembrie 1916, ca Teofil Ioanovici din Livezeni (reîntors abia în aprilie 1919), Ioan Duma din Petroşani, Ioan Arad din Petrila-Poieni, Simion Suciu din Petrila-Lunca şi alţii. Câţiva au fost înrolaţi în armata austro-ungară ca preoţi militari şi trimişi pe diferite fronturi - în Galiţia sau Italia, unde luptau soldaţi români transilvăneni: Sebastian Rusan din Vulcan (viitorul mitropolit al Moldovei), Silviu Andrica din Sârbi şi alţii76. Dar spre sfârşitul anului 1918, lacrimile şi suferinţele s-au schimbat în lacrimi de bucurie, aduse de prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi formarea statului naţional român unitar, prin actul unirii de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 76 Amănunte la dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925, passim; Gr. N. Popescu, op. cit., voi. II, passim, şi Ia pr. prof. Mircea Păcurariu, Politica statului ungur faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918, Sibiu, 1986, p! 179-199 şi 260-282. 287 1918. La istorica adunare din oraşul unirii, între cei 1 228 de delegaţi oficiali, 155 reprezentau judeţul Hunedoara, fie aleşi de popor în circumscripţiile electorale existente, fie trimişi de Biserică (de regulă protopopii), asociaţii culturale, reuniuni de femei, de meseriaşi şi de muncitori. între aceştia, 47 reprezentau Biserica şi şcoala confesională: 12 protopopi, 9 preoţi, 18 învăţători şi 8 mireni, membri în forurile bisericeşti. încă în cursul lunii noiembrie 1918 au fost alese Consiliile Naţionale Române locale ca organe politico-administrative instituite de popor. Au fost aleşi ca preşedinţi şi secretari un număr de protopopi, preoţi-parohi, învăţători, avocaţi etc. De pildă, au fost aleşi ca preşedinţi protopopul dr. loan Dobre la Deva (ca secretar a fost ales preotul Laurenţiu Curea, care a avut un rol însemnat în formarea unităţilor de voluntari români la Praga), la Haţeg protopopul dr. Cornel Popescu, la Brad protopopul Vasile Damian, la Dobra protopopul Iosif Morariu, la Geoagiu protopopul loan Popovici, la Petroşani preotul loan Duma, la Lupeni preotul unit Nicolae Zugrav (ca vicepreşedinte preotul Victor Şandru, amintit mai sus), la Vulcan preotul Sebastian Rusan şi alţii. Ca vicepreşedinţi au fost aleşi protopopii loan Pop la Hunedoara, Vasile Domşa şi loan lenea la Orăştie, Romul Miocu la Petroşani, Constantin Moldovan la Ilia şi alţii. Numeroşi alţi preoţi au fost aleşi ca preşedinţi ai Consiliilor Naţionale Comunale. Spaţiul nu ne permite să consemnăm numele tuturor. Preotul loan Budoiu (cel închis la Cluj, în 1917) “era trimis acum la Alba-Iulia ca delegat al Reuniunii de Muzică şi Cântări din Câmpuri-Surduc, al cărui preşedinte era. în afară de aceşti delegaţi oficiali, au mai fost de faţă şi mulţi alţi preoţi, alături de cei peste 15 000 de hunedoreni de pe Valea Mureşului şi Valea Streiului, din Ţara Haţegului, de „pădurenii” din zona Munţilor Poiana Rusca, de moţii de pe Valea Crişuiui Alb şi din Munţii Zarandului, de „momârlanii” şi minerii din Valea Jiului, toţi urmaşi ai dacilor lui Burebista şi Decebal, ai ostaşilor şi veteranilor aduşi de Traian în Dacia, ai cnejilor şi luptătorilor împotriva oştilor otomane din veacurile XTV-XV, ai ţăranilor răsculaţi sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan, ai revoluţionarilor conduşi de Avram Iancu. Toţi aceştia şi-au înscris numele cu cinste în rândurile marilor luptători pentru libertate şi independenţă naţională, a căror memorie trebuie să fie păstrată cu recunoştinţă de toate generaţiile77. * în perioada interbelică, preoţii hunedoreni şi-au desfăşurat activitatea în noile condiţii create după constituirea statului naţional român unitar. Din 1920 ei au fost păstoriţi de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (t 1955), dar, cu data de 1 aprilie 1949, parohiile ortodoxe din judeţul Hunedoara au fost alipite la Episcopia Aradului, devenită acum sufragană a Mitropoliei Banatului. Episcopia Aradului şi Hunedoarei, cum se numea acum, a fost păstorită de episcopii Andrei Magieru (1936-1960), Nicolae Corneanu (1961-1962), ales apoi mitropolit al 77 Vezi broşura Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 53 şi urm.; dr. Victor Şuiagă, Hunedoara la Marea Unire, în MB, an. XXVIII, 1978, nr. 10-12, p. 635-639. 288 Banatului, Teoctist Arâpaşu (1962-1973), viitorul mitropolit al Olteniei, apoi al Moldovei şi patriarh, Visarion Aştileanu (1973-1984) şi Timotei Seviciu (din decembrie 1984). In perioada interbelică, activitatea clerului hunedorean s-a axat mai mult pe probleme misionar-pastorale, prin Asociaţia Clerului Ortodox Român „Andrei Şaguna” din Ardeal şi Banat, prin cercurile pastorale locale etc. Mulţi tineri hunedoreni au studiat la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, câţiva la facultăţile de Teologie din Cernăuţi şi Bucureşti. Dintre ei se vor impune mai târziu, în teologia românească, profesorii de teologie Ilarion Felea de la Arad (1903-1961), născut în Valea Brad, mort la închisoarea de la Aiud, şi Liviu Stan (1910-1973), originar din Socet, fost profesor la Academia Teologică din Sibiu, iar din 1948 la Institutul Teologic din Bucureşti. în câteva oraşe, dar mai ales în mediul rural, s-au construit biserici, unele adevărate monumente arhitectonice şi picturale: Orăştie (prin strădaniile preotului Ioan Moţa, care a continuat un timp şi publicarea gazetei sale „Libertatea”), Cugir, Vinerea, Brad, Călan, Petrila, Lupeni, Vulcan, Aninoasa, Deva (unită) etc. în fosta „plasă” Hunedoara, un deputat liberal, Constantin Bursan (mort în 1962, în închisoare), a ctitorit biserica cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din Hunedoara-centru, remarcabil monument de artă bisericească, precum şi bisericile din Batiz, Strei, Buituri (azi înglobat în Hunedoara), iar în „ţara pădurenilor” cele de la Dăbâca, Cemişoara-Florese, Baia Craiului, Topliţa, Vălar-Buzdular, Cerbăl şi Alun (ultima din marmură de la cariera locală)'8. Câţiva preoţi s-au pus în slujba noului învăţământ românesc creat după 1918, ca profesori de religie la liceele de băieţi „Decebal” din Deva, „Aurel Vlaicu” din Orăştie, „Avram Iancu” din Brad (rămas sub îndrumarea Bisericii până în 1948), cel din Petroşani, Liceul de Fete din Deva, Şcoala Normală din Deva, Liceul Comercial din Haţeg, câteva gimnazii, şcoli de ucenici etc. Chiar şi unii dintre profesorii de la alte catedre - mai ales la Liceul din Orăştie - erau absolvenţi ai unor şcoli teologice, de regulă ai Institutului din Sibiu. Câţiva preoţi au activat în garnizoana Deva sau la penitenciarul de acolo. în timpul celui de al doilea război mondial, câţiva preoţi hunedoreni au însoţit trupele noastre pe fronturile de est şi de vest. Tânărul Nicolae Lepădatu din Uroi, student teolog la Sibiu, înrolat ca sublocotenent în Regimentul 92 Infanterie din Orăştie, a murit în luptele de la Sevastopol, în vara anului 1942. Mai multe parohii unite au revenit la ortodoxie după 1918: Cheile Cibului (azi în jud. Alba), Poiana (în zona Geoagiu), Bucureşci (lângă Brad), iar parohiile unite din Ţara Haţegului - în frunte cu preoţij lor - au revenit la ortodoxie în toamna anului 1948. Tot atunci a redevenit ortodoxă - aşa cum a fost de la început - şi Mănăstirea Prislop. Ea a cunoscut o remarcabilă „înnoire” duhovnicească timp de zece ani, datorită strădaniilor depuse de părintele Arsenie Zian Boca (1910-1989), 78 78 Despre el: Mircea Păcurariu, Constantin Bursan, ctitor de biserici hunedorene, In BOR, an. 120, 2000, nr. 7-9, p. 184-193. originar din Vaţa de Sus, stareţ, apoi duhovnic până în 1959, când mănăstirea a fost închisă din dispoziţia autorităţilor comuniste. * Instaurarea regimului comunist a adus multe suferinţe şi preoţilor hunedoreni. Au rămas ştiri - incomplete - despre arestarea şi condamnarea a peste 15 preoţi hunedoreni. La loc de frunte îl consemnăm pe părintele Gheorghe Tarcea din Hunedoara (1890-1963), originar din Mag, jud. Sibiu, fost mulţi ani învăţător în Hunedoara şi, în paralel, preot în Josani, Peştiş, Mânerău, Răcăştia şi Nandru. Pentru că făcuse parte din mişcarea legionară, a fost arestat încă din toamna anului 1944 şi închis în lagărul de la Slobozia, până în octombrie 1945. Din 1952 până în 1954 a fost din nou arestat, iar între anii 1954 şi 1956 a avut domiciliu obligatoriu în satul Răchitoasa, din Bărăgan, unde, cu ajutorul altor deportaţi, a construit o biserică din chirpici. La 21 mai 1958, de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, pe când slujea Sfânta Liturghie în biserica din Nandru, a fost arestat din nou de organele de Securitate din Deva. Acuzat că ar face parte dintr-o organizaţie subversivă „Garda Albă”, care ar urmări o insurecţie armată în vederea înlăturării regimului, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă; închis la Aiud, a murit acolo la 30 septembrie 1963 (fiul său Mircea şi ginerele său, Amos Mihăilă, au fost condamnaţi la câte 20 de ani de închisoare). în acelaşi proces ..Garda Albă”, alături de părintele Tarcea, au mai fost condamnaţi - la câte 25 de ani de închisoare - alţi trei preoţi din sate din jurul Hunedoarei: Nicolae Isac din Zlaşti, Adrian Botici din Baia Craiului, care a construit mai multe biserici în „ţara pădurenilor”, şi Filaret Bojescu din Lelese (originar din Bucovina)79. îl consemnăm apoi pe părintele Petru Boldor (n. 1910 în Bozeş-Hunedoara), care a păstorit în câteva parohii hunedorene, apoi în altele din judeţul Alba, ca să-şi sfârşească viaţa într-un azil de bătrâni din Sibiu, în anul 2000. A făcut parte şi el din mişcarea legionară, fapt pentru care a fost condamnat, încă din 1949, la 10 ani de închisoare; după ce şi-a ispăşit pedeapsa - la Canal, Aiud şi Gherla -, a fost reţinut, în continuare, încă patru ani, deci până în 196380. Tot în primii ani ai regimului comunist a fost arestat şi protopopul loan Duma din Petroşani (1884-1957), absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi al Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Budapesta, unul dintre preoţii de elită ai timpului, colaborator la o serie de ziare şi reviste. A fost arestat de organele de Securitate în altar, după slujba din Duminica Rusaliilor, în 1949, şi închis fără proces, un an şi jumătate81. 75 Detalii la Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Bucureşti, 2001, p. 246-247. 80 Ibidem, p. 57 şi Paul Caravia, Virgil Constantinescu şi Flori Stănescu, Biserica întemniţată. România, Bucureşti, 1998, p. 94. 81 Vasile Manea, op. cit., p. 101-102. 29B Studentul Oprea Crăciun, pe atunci la Academia Teologică din Arad, a fost arestat în 1948 şi condamnat la 8 ani închisoare, acuzat de „împotrivire faţă de ordinea socială”, şi închis pe rând la Arad, Oradea, Timişoara, Piteşti, Canal şi Gherla. După eliberare, şi-a continuat studiile teologice la Sibiu şi a fost hirotonit pentru parohia Cinciş82. între cei arestaţi în anii 1958-1959, mai consemnăm pe preoţii Ilie Ştefănie (n. 1906), protopop în Orăştie, condamnat la 10 ani de închisoare, loan Sabău din Vinerea (n. 1914), condamnat la 8 ani (după eliberare preot în Bobâlna) şi Lazăr Măciucă din Ocolişu Mare (n. 1913), condamnat la 8 ani; toţi trei erau acuzaţi de „uneltire împotriva ordinei sociale” şi judecaţi de Tribunalul Militar Braşov. Preotul Romulus Albu din Hărău a fost condamnat de acelaşi tribunal la 8 ani de închisoare pentru „deţinere de publicaţii interzise”, iar preotul Dumitru Laslău din Sântuhalm (n. 1910) a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la 5 ani de închisoare, sub acuzaţia de „uneltire împotriva ordinei sociale”83. Pentru perioade mai scurte au fost reţinuţi, pentru cercetări, preoţii Augustin Puiuţ din Gialacuta (aprilie 1952-aprilie 1954), Nicolae Stanciu din Blăjeni (iulie 1952-mai 1954), Traian Moşie din Petrila şi alţii. Preotul Cornel Tomescu din Balşa, condamnat la 7 ani închisoare, pe baza unui denunţ al unui muncitor din Simeria, a murit în Delta Dunării, la Salcia, în 196184 85. în câteva rânduri a fost arestat şi părintele Arsenie Boca, fost stareţ la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar după 1949 stareţ şi apoi duhovnic la Mănăstirea Prislop; în 1959 i s-a interzis să mai slujească, iar Mănăstirea Prislop a primit o altă destinaţie (azil de bătrâni), până în anul 19768\ Ceilalţi preoţi hunedoreni au fost în permanenţă supravegheaţi fie de organele de Securitate, fie de aşa-numiţii „împuterniciţi” (inspectori) ai Ministerului (mai târziu Departamentul) Cultelor, aşa cum se întâmpla cu slujitorii tuturor cultelor din ţară. In pofida atâtor situaţii nefericite, clerul hunedorean şi-a făcut datoria, fireşte, în limitele impuse de autorităţile de stat comuniste. Au fost refăcute, chiar cu sprijinul statului, câteva dintre bisericile-monumente istorice ale judeţului: Densuş, Streisângeorgiu, Strei, biserica Mănăstirii Prislop, Leşnic, Gurasada, Crişcior şi altele. Monumentala biserică din Ghelari, începută încă înainte de război, opera preotului Nerva Florea, a fost terminată acum şi sfinţită de episcopul Visarion Aştileanu, în 1973. La alte biserici - mai ales în mediul rural - s-au făcut reparaţii ori au fost pictate. * 82 Paul Caravia şi colab., op. cit., p. 314. 83 Vasile Manea, op. cit., p. 25, 147, 163, 226, 244. 84 Ibidem, 215, 234 şi 252 (a se vedea şi Paul Caravia şi colab., op. cit., p. 431). 85 Ibidem, p. 52-54. Despre aceşti preoţi a scris şi prof. Gabriel Valeriu Basa, Preoţi, teologi şi călugări hunedoreni în închisorile comuniste, articol aflat acum sub tipar. 291 După 1989 a continuat acţiunea de refacere a unor biserici hunedorene ori s-a început construcţia de biserici noi. în acelaşi timp s-au întemeiat câteva schituri: la Cetatea Colţ, la poalele Munţilor Retezat, la Crişcior, Crişan (fost Vaca), la Ghelari (cu maici) şi lângă Vulcan. La Mănăstirea Prislop s-a întemeiat un seminar teologic, în care sunt primite maici, surori şi fete, mai ales din judeţul Hunedoara. Numeroşi tineri absolvenţi de liceu sau de seminar - fie băieţi, fie fete - se îndreaptă spre noua Facultate de Teologie din Arad sau spre cea din Sibiu. După obţinerea licenţei în teologie, sunt încadraţi ca preoţi-parohi, ca profesori de religie sau ca asistente sociale. Unul dintre monahii de excepţie ai judeţului, Dcmiil Stoenescu (n. 1957, în Hăţăgel-Densuş, cu studii de teologie la Sibiu şi cu doctorat la Tesalonic), a fost ales, în anul 2001, episcop-vicar la Timişoara, cu delegaţie de „locţiitor de episcop” la Vârşeţ, pentru românii din Banatul iugoslav. în felul acesta, tradiţiile de muncă în slujba neamului şi a Bisericii din trecut sunt continuate, cu rezultate deosebite, şi astăzi, la început de nou mileniu. Episcopia Aradului, Istorie, viaţă culturală, monumente de artă, Arad, 1989, p. 81-107. aspwFe din BTOia xJotX) :l li» Mi j - Ii i •• ll f J-tf-VS MW JLjklt^ ^LLy^UUl jţizzjjjŞ +\_Llw^y^lia jMl JL—Iju-. ♦vjLiiJl yJIxA^fVî wX—>uJt^3 ..... Mi ţ^lU^tl.UqAJ»-» ^y.^=»JI ljl^ktkT>'lJI CL»y^=s 4-jL^xJî:^J Vcl^/xiliM Kjfy^y0^* +y^LK^r-t Ll£=4I aJ^Îii-J^LsA*-» —. Cşsr"^cw^4jU---j wiil 4U-*59-1961), asisterţfţjj&61 §%mferenţiar - -*- ^Institutul Teolog^-^dajg^c din ' /Andrei Şaguna”); din^0;ţ ^afesor cpqsîmantiî^^^^^^^p^gent teologic seminarizai şi uniVersi^f i(ane1e ' - bisericeşti'din ţară şi din str^năt^^v^^y^^A^^^^^K^^ _ ?o logic' ţanflent >•*< \%-®L 4 ,4-,- * Lucrarea reprezintă o cercctare^S(^bităpea*ira^g^fi^g^«^^ritoalit^ţii româneşti, în cadrul căreia Biserica Cele 30 de studii reutfiTe aici, apărute; diyerse reviste teologice sau volume colective,^ revăzute^ ^^^j>IeUte*§i cu , bibliografia adusă la zi, au fost împărţitei5 capitol^f^ef^ţîatftăţr ale vieţii bisericeşti; II. Lăcaşuri de cult româheştii lll. 0ârpâ bisericii în viaţa culturală şi socială romăneascâţ IV. S şi evenimentele majore din istoria neamului^lLegqŞO0^ Române cu alte biserici ortodoxe surori. -l:\' ■ - _ a,. ':J^r ■-’ #v, k ISSN' 973-27-1101-9 9789732 711019 ?i’î