P't /W. -•

ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
© - 2006
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ISBN-10 973-616-067-x
5S'4$f
Preot profesor dr. MIRCEA PĂCURARIU
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Pentru Seminariile Teologice Liceale
CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE
TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC §1 DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BUCUREŞTI - 2006
ABREVIERI
An. Acad. Rom., —	Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii
M.S.I. s.,t., Istorice, seria, tomul.
B.O.R. — Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial al Patriarhiei Române.
G.B. — Glasul Bisericii. Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.
M.M.S. — Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor.
M. A — Mitropolia Ardealului. Revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului, Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopiei Alba-Iuliei şi Episcopiei Oradiei.
M.O. — Mitropolia Olteniei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului.
M.B. — Mitropolia Banatului. Revista oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi a Episcopiei Aradului.
S.T. — Studii teologice. Revista Institutelor teologice din Patriarhia Româna.



\
I
OBIECTUL, ÎNSEMNĂTATEA, SCOPUL ŞI IZVOARELE ISTORIEI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Cuvântul istorie (gr. 'voxopux, lat. historia) are două sensuri sau înţelesuri. în primul sens, istoria este viaţa din trecut, totalitatea faptelor întâmplate; în al doilea sens, istoria este cercetarea şi expunerea ştiinţifică a faptelor istorice, adică studiul vieţii istorice.
Istoria, ca ştiinţă, poate să se ocupe atât cu studierea dezvoltării în timp şi spaţiu a întregii omeniri, cât şi cu a unei părţi din ea, aflată pe un anumit teritoriu sau numai cu dezvoltarea unui singur popor. în acelaşi timp, istoria poate avea ca obiect şi cercetarea unei anumite instituţii. Astfel, ea poate avea ca obiect şi Biserica, fie întreaga Biserică, fie unele Biserici Ortodoxe naţionale, fie unele confesiuni creştine. Putem vorbi deci de o Istorie a Bisericii universale, iar în cadrul acesteia, de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române cercetează şi expune începuturile creştinismului pe teritoriul ţării noastre, organizarea acestei Biserici în decursul veacurilor, mişcările culturale şi artistice care s-au desfăşurat în cadrul ei, viaţa şi activitatea ierarhilor mai însemnaţi, trecutul preoţim» şi participarea unor clerici la luptele poporului pentru dreptate socială şi libertate naţională, legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Bisericile Ortodoxe surori, raporturile ei cu statul în decursul veacurilor, monumentele de artă bisericească etc., fapte urmărite pe întreg teritoriul ţării noastre, la care se adaugă şi istoricul unor comunităţi ortodoxe române din afara hotarelor. Toate acestea alcătuiesc obiectul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române.
8
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Definiţie. Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina care cercetează critic şi expune sistematic viaţa creştină la români, în decursul secolelor, în toate teritoriile locuite de ei.
însemnătatea studiului Istoriei Bisericii Ortodoxe Române reiese din însuşi rolul pe care l-a îndeplinit Biserica în viaţa credincioşilor noştri.
Cum este şi firesc, Biserica a avut — şi are şi în prezent — un rol religios-moral, anume acela de a sădi în sufletele credincioşilor credinţa în Dumnezeu şi dragostea de aproapele, îndemnându-i să urmeze totdeauna învăţăturile Mântuitorului.
Biserica a îndeplinit apoi un rol cultural. Cele dintâi cărţi scrise pe teritoriul ţării noastre, în latineşte, în slavoneşte şi apoi în româneşte, au fost cărţi de slujbă şi de învăţătură bisericească. Tot aşa şi primele cărţi tipărite — în slavoneşte şi în româneşte — au fost cele de slujbă bisericească. Mulţi dintre cei care se osteneau cu copierea manuscriselor sau cu tipărirea de cărţi au făcut parte din cler.
Prin traducerea şi tipărirea de cărţi bisericeşti în româneşte (diaconul Coresi, mitropoliţii Simion Ştefan al Transilvaniei, Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, Ştefan şi Antim ai Ungrovlahiei), s-au pus bazele limbii literare româneşti înţelese de românii de pretutindeni. Treptat, limba cărţilor bisericeşti a ajuns să fie tot mai frumoasă, mai armonioasă, mai expresivă.
Circulând în toate ţinuturile româneşti, cărţile bisericeşti au slujit la întărirea conştiinţei de unitate naţională a poporului român din cele trei ţări: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. La acest lucru au contribuit mai ales frumoasele şi mişcătoarele prefeţe ale vechilor noastre cărţi bisericeşti, adresate tuturor românilor.
Primele lucrări cu caracter laic au apărut şi prin osteneala unor slujitori ai Bisericii. Astfel, primele cronici s-au scris de călugări şi preoţi de la diferite mănăstiri şi biserici {Letopiseţul de la Putna, Cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie în Moldova, Cronograful lui Mihai Moxa în Ţara Românească, Istoria bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului scrisă de protopopul Radu Tempea, în Transilvania). Primele versificări în româneşte se datorează
OBIECTUL, SCOPUL, PERIODIZAREA
9
mitropolitului Dosoftei al Moldovei (Psaltirea în versuri, Poemul cronologic despre domnii Moldovei, traducerea unei drame din greceşte).	v
Primele şcoli — elementare, medii şi superioare — au funcţionat deseori în incinta bisericilor şi a mănăstirilor. în dezvoltarea culturii noastre au avut un rol deosebit şcoala românească de pe lângă biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (1495), şcoala de la Mănăstirea Putna, şcoala de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, întemeiată de Vasile Lupu, Academia de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, întemeiată de Constantin Brâncoveanu şi atâtea altele. Mai târziu, în condiţiile vieţii din Transilvania, Biserica a sprijinit organizarea de şcoli elementare aproape în fiecare sat, cunoscute sub numele de şcoli “poporale” sau “confesionale”.
Organizând primele şcoli, era firesc ca şi primele manuale şcolare să fie scrise de slujitorii Bisericii (Bucoavna de la Alba Iulia din 1699, Bucoavna mitropolitului Iacob Putneanul din 1755, iar mai târziu, manualele şcolare scrise la îndemnul mitropoliţilor Veniamin Costachi al Moldovei şi Andrei Şaguna al Transilvaniei).
Biserica a avut o contribuţie însemnată şi la dezvoltarea artei româneşti. Construirea unor locaşuri de închinare a dus la înflorirea arhitecturii, picturii, sculpturii, broderiei, argintăriei etc. Unii ierarhi au avut un rol important în această privinţă, sfătuind pe domnitori să ridice locaşuri de închinare, alţii rânduind ei înşişi pictarea unor mănăstiri (Teofan I şi Grigorie Roşea la Voroneţ) sau chiar ctitorind biserici şi mănăstiri, unele prezentând un interes aparte sub raport arhitectonic şi pictural (Gheorghe Movilă — Suceviţa, Anastasie Crimca — Dragomirna, Antim Ivireanul — Mănăstirea Antim etc.)
Nu putem trece cu vederea nici faptul că Biserica noastră a organizat în trecut primele aşezăminte de asistenţă socială. Bolniţele de pe lângă mănăstiri nu erau altceva decât un fel de spitale sau azile pentru călugării bătrâni şi bolnavi, dar şi pentru oamenii din popor, care îndurau aceleaşi suferinţe. Unele din primele spitale de oraş şi farmacii au fost înfiinţate de ierarhii noştri (Anastasie Crimca la Suceava, Veniamin Costachi la Roman, spitalul de la Mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi etc.)
10
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Conducătorii Bisericii noastre au cultivat şi dragostea de neam şi de (ară în sufletele credincioşilor. Mitropoliţii erau sfetnici ai domnitorilor şi de multe ori locţiitori de domni. Alteori, ierarhii celor trei ţări erau trimişi în fruntea unor solii diplomatice peste hotare. Slujitorii Bisericii (ierarhi, călugări sau preoţi de mir) au participat la mişcările cu caracter naţional şi social ale poporului român.
Deci Biserica noastră a contribuit la sporirea patrimoniului cultural şi artistic al ţării, aducându-şi aportul la înfăptuirea idealurilor poporului român de unitate statală şi independenţă naţională.
Iată de ce se impune obligaţia pentru fiecare slujitor al altarului de a cunoaşte cât mai bine trecutul Bisericii sale.
Scopul. Studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române în învăţământul teologic urmăreşte, în primul rând, pregătirea temeinică a viitorilor slujitori ai Bisericii noastre. Cunoaşterea trecutului Bisericii, ai cărei slujitori vor fi şi elevii seminarişti, va constitui pentru ei un imbold de a munci cu şi mai multă râvnă, pentru a fi la înălţimea înaintaşilor lor, ale căror pilde vrednice de urmat le înfăţişează studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. în al doilea rând, cunoaşterea trecutului Bisericii noastre va îndemna pe viitorii ei preoţi să o iubească din toată puterea sufletului lor, să se dăruiască cu râvnă slujirii aproapelui şi — împreună cu credincioşii pe care-i vor păstori — să nu precupeţească nici o osteneală şi nici o jertfă pentru binele şi fericirea Bisericii şi a neamului lor.
Izvoarele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Pentru întocmirea unor lucrări de istorie bisericească trebuie consultate anumite izvoare, cărţi şi studii din care să culegem materialul necesar. Prin izvoare înţelegem materialul documentar de tot felul, contemporan cu faptele istorice studiate, care poate servi la cunoaşterea acestora.
Pentru partea veche a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române ne putem servi de următoarele izvoare: unele opere ale Sfinţilor Părinţi sau ale scriitorilor bisericeşti, actele martirilor, inscripţii vechi creştine, actele Sinoadelor ecumenice. Pentru epoca medievală ne servim de diferite colecţii de documente (în limbile slavă, greacă, latină şi română), publicate de Academia Română (colecţia Eudoxiu Hur-
OBIECTUL, SCOPUL, PERIODIZAREA
11
muzaki), Nicolae Iorga, loan Bogdan, Gheorghe Ghibănescu, Mihai Costăchescu şi alţii. Cercetătorii pot folosi apoi diverse acte şi documente inedite, aflate în diferite arhive sau biblioteci. Pentru această perioadă pot servi şi lucrările marilor cronicari sau ale unor călugări şi preoţi-cronicari, însemnările de călătorie, vechile statistici etc.
Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. în afară de izvoare, mai trebuie consultate diferite cărţi de istoria Bisericii noastre sau studii şi articole care se ocupă cu anumite aspecte din trecutul nostru bisericesc. Prima lucrare de istorie a Bisericii Ortodoxe Române a fost scrisă de Samuil Micu, dar a rămas în manuscris. A doua a fost a lui Petru Maior, tipărită în 1813. în secolul al XlX-lea au apărut şi lucrările lui Al. Geanoglu-Lesviodax (Bucureşti), Filaret Scriban (Iaşi), Andrei Şaguna şi Ilarion Puşcariu (Sibiu) etc. La începutul secolului al XX-lea, marele istoric Nicolae Iorga (1871-1940) a publicat Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, 2 voi., Vălenii de Munte, 1908-1909; ed. II, 1928-1932.
Dintre autorii de studii şi lucrări privind Istoria Bisericii noastre consemnăm pe episcopii Melchisedec Ştefănescu al Romanului şi Ghertadie Enăceanu al Râmnicului, mitropolitul primat Athanasie Mironescu, profesorii Constantin Erbiceanu, Nicolae Dobrescu şi pr. Niculae M. Popescu, toţi de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, loan Lupaş şi Silviu Dragomir de la Universitatea din Cluj, pr. Simeon Reli de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, Ştefan Meteş din Cluj şi alţii. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, studiile privitoare la Istoria Bisericii noastre s-au dezvoltat mult prin cercetările făcute de profesorii de specialitate de la cele două Institute teologice din Bucureşti şi Sibiu (Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Şerbănescu, loan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae ş.a), precum şi de diferiţi preoţi cu dragoste faţă de trecutul Bisericii şi de cercetători laici. Studiile lor sunt publicate fie în lucrări speciale, fie în revistele bisericeşti. în 1957 a apărut la Bucureşti un manual de Istoria Bisericii Române, în două volume, pentru studenţii Institutelor teologice, elaborat de
12
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
profesorii Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu, iar în 1980-1981, Istoria Bisericii Ortodoxe Române în trei volume (o nouă ediţie în 1992-1994, alta în 2004-2005), de pr. profesor Mircea Păcurariu.
Periodizarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. în
scopuri didactice, studiul nostru se împarte în mai multe perioade. Perioada întâi sau daco-romană, începe cu răspândirea învăţăturii creştine pe teritoriul de formare a poporului român şi se sfârşeşte în jurul anului 600, o dată cu pătrunderea slavilor în spaţiul carpato-balcanic.
Perioada a doua cuprinde secolele VU-XIV, în care apar primele formaţiuni politice la noi, încheiată cu unificarea lor în cele două state româneşti independente, Ţara Românească şi Moldova. Pe plan bisericesc, se continuă lucrarea de organizare şi de unificare bisericească, încheindu-se cu recunoaşterea canonică a Mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei de către Patriarhia Ecumenică (1359 şi 1401).
Perioada a treia cuprinde secolele XIV-XVIII — evul mediu —, fiind epoca de maximă înflorire a vieţii bisericeşti în toate ramurile ei de manifestare (cultură, artă, viaţă monahală, legături cu alte Biserici ortodoxe etc). Poate fi împărţită în două mari subperioade: a) secolele XIV-XVII sau epoca domniilor „pământene11 şi b) secolul XVIII (1711/16 - 1821) sau epoca domniilor „fanariote"; iar în Transilvania: a) epoca voievodatului (până la 1541); b) epoca principatului (1541-1688) şi c) epoca dominaţiei habsburgice (după 1688).
Perioada a patra corespunde cu epoca modernă din istoria ţării (1821-1918), cu schimbări însemnate în viaţa Bisericii, cerute de cele din viaţa de stat.
Perioada a cineea sau contemporană (din 1918 până azi) poate fi împărţită în trei subperioade: a) a organizării Bisericii Ortodoxe pe tot cuprinsul României şi a proclamării Patriarhiei; b) a patriarhilor Justinian şi Iustin (1948-1989), care corespunde cu „regimul totalitar" din România şi c) după 1989, anul înlăturării acelui regim.
OBIECTUL, SCOPUL, PERIODIZAREA
13
Concluzii. Din cele expuse, se desprinde importanţa studiului Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, precum şi îndatorirea ce se impune oricărui slujitor al altarului de a cunoaşte trecutul Bisericii sale, ca inspirându-se din faptele mari ale înaintaşilor, să-şi slujească cu tot mai multă dragoste Biserica şi neamul.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Dobrescu, Lecţia de deschidere a cursului de Istoria Bisericii Române, Bucureşti, 1908,20 p.; N. Dobrescu, Rolul Bisericii în trecutul românesc, Bucureşti, 1909, 21 p.; Aurelian Sacerdoţeanu, îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, 1943, 384 p; Teodor M. Popescu, îndrumări metodice pentru studenţii teologi, în S.T., an. VII, nr. 7-8, 1956, p. 490-530; Mircea Păcurariu şi Alexandru Ciurea, Istoriografia Bisericii Române şi problemele ei actuale, în B.O.R., an LXXXIX, nr. 3-4,1971, p. 355-381; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, 501 p (ed. a Il-a, Bucureşti, 2002, 550 p.).
LECTURA
NICOLAE IORGA*
Despre folosul studiului Istoriei Bisericii Române
Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştri să înlăture anumite ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi naţională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă şi carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiţii, decât priveliştea unei vieţi organizate, aproape [bi] milenare, în cursul căreia mitropoliţii, episcopii, egumenii şi aşa de adesea ori smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului, fără a-şi desface ochii de la cer, şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti — dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi.
Reprodus după Prefaţa la Istoria Bisericii româneşti, voi. I, ed. I, Vălenii de Munte, 1908, p. IV-V şi ed. II, Bucureşti, 1929, p. 4-5.
14
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
* Nicolac Iorga (1871-1940), istoric, publicist, orator, scriitor, om politic, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al multor academii şi societăţi ştiinţifice străine, doctor honoris causa al mai multor universităţi. Asasinat de legionari în toamna anului 1940. A publicat numeroase volume de documente, monografii asupra istoriei politice, economice, culturale, militare, bisericeşti a românilor, studii de sinteză privind istoria României şi istoria altor popoare. Numărul total al lucrărilor sale se ridică la 1.200 volume şi 23.000 articole şi recenzii, deci peste 24.000 de titluri. Amănunte asupra acestei personalităţi remarcabile a culturii româneşti la Niculae Şerbănescu, Nicolae Iorga, istoric al Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an LXXXIII, nr. 11-12, 1965, p. 1010-1031; Mircea Păcurarul, Oameni care au fost: Nicolae Iorga, în M.A., an X, nr. 11-12, 1965, p. 864-896; Alexandru I. Ciurea, Nicolae Iorga ca istoric al Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an XXVII, nr. 1-2, 1968, p. 72-80; Barbu Teodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1969, 380 p. (colecţia „Oameni de seamă").
PREA FERICITUL PATRIARH TEOCTIST
Despre rolul Bisericii Ortodoxe Române în viaţa poporului nostru
După cum se ştie, începuturile vieţii creştine pe pământul românesc sunt rodul binecuvântat al predicii şi activităţii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la slujba de pescar de oameni, “ care a răspândit cuvântul Evangheliei în ţinuturile Sciţiei Mici, adică în Dobrogea noastră de astăzi. în celelalte părţi ale vetrei noastre străbune româneşti, în care ne-am născut şi am vieţuit neîntrerupt de-a lungul vremii, credinţa creştină a pătruns prin predica unor episcopi, horepiscopi şi preoţi, veniţi aici din diferite ţinuturi ale Imperiului Roman, care au propovăduit strămoşilor noştri daco-romani, în primele veacuri creştine, învăţătura mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa se face că simbioza dintre daci şi romani, care a dus la formarea unui popor nou -poporul român -, s-a petrecut concomitent cu naşterea duhovnicească a acestui popor spre o nouă viaţă, viaţa în Hristos Cel înviat, spre o viaţă de dragoste, de frăţietate, de pace şi bună înţelegere. De aceea, pe bună dreptate s-a spus şi se afirmă mereu că poporul român s-a născut creştin. La noi, românii, învăţătura creştină n-a fost impusă de vreo autoritate politică sau de stat, din raţiuni şi interese omeneşti, aşa cum s-a întâmplat cu toate popoarele din jurul nostru, ci ea a fost rodul binecuvântat al unei îndelungate lucrări misionare, creştinarea făcându-se de bunăvoie, din convingerea şi din dorinţa de a urma Celui ce este „iCalea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6).
A fost firesc deci ca această credinţă să însoţească întreaga viaţă şi toate strădaniile bimilenare ale poporului nostru. Biserica noastră dreptmăritoare, stâlpul şi temelia adevărului“ (I Tim. 3, 15), a fost necontenit una cu neamul
OBIECTUL, SCOPUL, PERIODIZAREA
15
românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile lui şi fiind alături de el atât In zile de bucurie, cât şi în momente de încercări şi de restrişte.
Ea a binecuvântat şi a sprijinit, prin cuvânt şi faptă, toate strădaniile, luptele şi jertfele poporului român pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţa naţională şi unitate statală. Stau ca vii mărturii, în acest sens, multe nume de ierarhi, preoţi de mir şi călugări, care au sprijinit lupta şi năzuinţele unor străluciţi voievozi români din trecut — ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alţii —, sau au luat parte activă la evenimentele memorabile din istoria patriei, mulţi dintre ei jertfindu-şi chiar viaţa pentru neam şi ţară.
Biserica noastră strămoşească a fost aceea care, secole de-a rândul, în trecut, a desfăşurat o importantă activitate culturală în ţările româneşti. în incinta mănăstirilor şi bisericilor au luat fiinţă primele şcoli româneşti; în altele s-au copiat manuscrise vestite şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură creştină, de istorie sau de zidire sufletească. Aceste cărţi, izvodite din strădaniile unor vrednici ierarhi cărturari, ca mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai Transilvaniei — ca să nu amintim decât de câţiva din cei mai de seamă — au contribuit nu numai la luminarea minţii şi la aproprierea evlaviei multor generaţii de slujitori ai altarelor şi de credincioşi, ci şi la formarea şi afirmarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a românilor de pretutindeni, în vremea când aceştia erau nevoiţi să trăiască împărţiţi în mai multe „ţări" româneşti.
Dacă împrejurări vitrege au împiedicat multă vreme înfăptuirea unităţii noastre politice sau de stat, în schimb, prin aceste cărţi — şi îndeosebi prin luminatele lor „predoslovii" —, ca şi prin legăturile bisericeşti de tot felul dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, s-a păstrat în permanenţă unitatea de neam, de credinţă şi de simţire românească, pregătindu-se treptat calea spre unitatea statală. în acest înţeles apare Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam al Moldovei (Iaşi, 1643), care era îndreptată „către toată semenţia românească," sau Biblia de la Bucureşti, de la 1688, care s-a tipărit „spre înţelegerea limbii româneşti" şi „s-au dăruit neamului românesc," aşa cum se preciza în însăşi foaia de titlu.
în cadrul Bisericii a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de mare valoare, cu toate componentele ei: arhitectură, pictură, sculptură, broderie, miniatură. Fiii poporului român, ca şi atâţia vizitatori de peste hotare care vin să ne cunoască ţara, rămân uimiţi în faţa vestitelor capodopere ale artei româneşti cu valoare universală răspândite pe întreg cuprinsul patriei noastre. E destul să amintim, din şirul impresionant al acestora, ctitoriile domneşti de la Tismana, Cozia, Râmeţ, Dealu, Curtea de Argeş, Neamţ, Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa şi Trei Ierarhi, mărturii grăitoare ale geniului artistic românesc şi ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor noştri din trecut, care nu sunt cu nimic mai prejos decât monumentele bisericeşti contemporane din lume. Dimpotrivă, am putea spune chiar mai mult, că, dacă unele din acelea
16
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
s-au construit în decurs de mai multe veacuri, spre gloria vremelnică a unor oraşe medievale sau a unor conducători pământeşti, bisericile şi mănăstirile noastre se ridicau în numai câţiva ani — sau chiar în câteva luni, ca Voroneţul —, din dărnicia şi evlavia ctitorilor, spre slava lui Dumnezeu, ca mulţumire pentru binefacerile revărsate de El asupra ţării şi spre a sluji ca lăcaş de rugăciune pentru ei şi urmaşii lor, din neam în neam.
Datori suntem, la fel, să amintim şi faptul că, în decursul celor aproape două milenii de existenţă a ei, Biserica noastră strămoşească s-a dezvoltat ca o ramură viguroasă a întregii Ortodoxii, păstrând neclintită unitatea Duhului întru legătura păcii“ (Efes. 4,3) cu celelalte Biserici Ortodoxe surori şi păzind neştirbit întregul tezaur de credinţă, aşa cum ni l-au lăsat Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului şi Sfinţii Părinţi. Mai mult, teologii care au odrăslit şi trăit pe acest pământ românesc, încă din epoca patristică, au contribuit, prin scrisul lor, la îmbogăţirea tezaurului de gândire teologică, începând cu Sfântul Ioan Casian, Cuviosul Dionisie cel Mic din secolul al V-lea şi ceilalţi până în zilele noastre.
Nu mai puţin important a fost şi sprijinul pe care poporul român şi Biserica sa l-au dat în decursul istoriei, mai ales în secolele XIV-XVIII, unor popoare ortodoxe din Balcani şi din Orientul Apropiat, căzute sub dominaţia otomană. Prin daniile domnitorilor români de atunci sau prin veşmintele, obiectele de cult şi cărţile tipărite la noi în limbile greacă, slavonă şi arabă, poporul român dreptcredincios a contribuit nu numai la ridicarea şi înfrumuseţarea unor lăcaşuri de cult sau la îmbogăţirea patrimoniului cultural-artistic al unor popoare ortodoxe, ci şi la supravieţuirea Ortodoxiei în ţinuturile în care ea era ameninţată sau era pusă la grele încercări. Legăturile interortodoxe s-au menţinut şi s-au dezvoltat, iar prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a devenit unanim recunoscut în lumea creştină.
Iată deci câteva trăsături esenţiale din care se poate desprinde rolul deosebit de important pe care Biserica noastră strămoşească l-a îndeplinit în trecut şi pe care îl continuă şi azi. înfăţişând aici aceste gânduri, păstrăm convingerea că cercetarea şi cunoaşterea trecutului — plin de vrednicii — al Bisericii noastre dreptmăritoare vor oferi elevilor seminarişti — slujitorii de mâine ai sfintelor altare străbune — pilde vrednice de urmat în slujirea Bisericii, a poporului român dreptcredincios şi a patriei noastre iubite.
Reprodus din „Cuvântul înainte" la ediţia a treia a manualului de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. I-IV.
II
ÎNCEPUTURILE VIEŢII CREŞTINE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE
După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învăţături creştine, potrivit poruncii date de Mântuitorul însuşi înainte de înălţarea Sa la cer (Matei 28, 19). Despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor avem prea puţine ştiri. Doar despre bogata activitate misionară a Sfântului Apostol Pavel, desfăşurată între neamurile păgâne, avem ştiri mai precise, pe care ni le oferă cartea Faptele Apostolilor.
Propovâduirea noii învăţături creştine în Peninsula Balcanică s-a făcut de către Sf. Apostol Pavel şi de ucenicii săi, lucru pe care-1 afirmă el însuşi în unele din Epistolele sale. Astfel, în Epistola către Romani, scrisă în anul 58, arăta că „a împlinit propovâduirea Evangheliei lui Hristos" până în Iliria (Rom. 15, 19). Prin anii 65-66 a petrecut o iarnă întreagă în Nicopolea Epirului, unde-1 chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei (777 3, 12). în toamna anului 66 îl informa pe Timotei, episcopul Efesului, că Tit propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în Dalmaţia (II Tim 4, 10).
Predică apostolică în teritoriul dintre Dunăre şi Mare. Potrivit unei tradiţii, consemnată de istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea (pe la anul 324), Sf. Apostol Andrei a predicat Evanghelia „în Sciţia.“ Tradiţia mai târzie afirmă că el a trecut din Asia în Sciţia Mare (sudul Ucrainei de azi), apoi în Sciţia Mică (Dobrogea de azi), unde a predicat în oraşele greceşti de pe ţărmul
r\ d
18
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mării Negre. Unele colinde şi creaţii folclorice din Dobrogea sau din stânga Prutului, ca şi unele toponimice (peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei), de asemenea, atestă prezenţa şi propovă-duirea sa pe aceste teritorii.
Cercetări recente au pus în lumină faptul că în teritoriul danubiano-pontic a predicat şi Sfântul Apostol Filip, originar -ca şi Andrei - din satul Betsaida, din nordul Ţârii Sfinte. Cercetările respective se bazează pe un calendar (sinaxar) got din secolul IV şi pe câteva martirologii apusene din secolul IX. De pildă, Martirologiul zis “al lui Adon” preciza că a convertit la credinţa creştină pe mulţi dintre locuitorii Sciţiei, rânduind pentru ei diaconi, preoţi şi episcopi, după care şi-a continuat lucrarea misionară în Asia Mică. înseamnă că o parte din teritoriul ţării noastre a fost evanghelimtă de doi dintre ucenicii Mântuitorului, Sf. Apostoli Andrei şi Filip. Ca şi ceilalţi apostoli, vor fi rânduit şi ei episcopi şi preoţi în cetăţile de pe ţărmurile Pontului Euxin, care le-au continuat apoi lucrarea de încreştinare a locuitorilor de aici.
Propovăduirea creştinismului în Dacia Traiană. După cucerirea Daciei de către oştile împăratului Traian, în anul 106, o parte din ea a fost transformată în provincie romană. Aici au fost aduşi colonişti din toate părţile întinsului Imperiu Roman, în primul rând din împrejurimi, şi anume din Moesia (Bulgaria şi partea răsăriteană din Serbia de azi), din Pannonia (Ungaria de azi), din Iliria, dar mai ales din Asia Mică şi din Siria, precum şi din alte provincii ale Imperiului Roman. Fără îndoială că între coloniştii aduşi din Siria, din Asia Mică (Turcia de azi) şi din Peninsula Balcanică, vor fi fost şi creştini, căci, în aceste părţi, creştinismul a fost cunoscut prin însăşi predica Sfinţilor Apostoli.
Pentru paza militară a noii provincii, împăratul Traian şi urmaşii săi au adus aici mai multe unităţi militare: legiunea XIII Gemina, aşezată la Apulum (Alba Iulia), iar mai târziu, când Dacia a început să fie ameninţată de marea migraţie a popoarelor, legiunea V Macedonica, aşezată la Potaissa (Turda). Printre soldaţii acestor legiuni au fost şi unii creştini. Se ştie că primul roman încreştinat a fost sutaşul Comeliu (Fapte, cap. 10). Fără îndoială că şi între soldaţii romani aduşi în Dacia au fost şi unii creştini, care, după eliberarea lor din armată, ca veterani, se căsătoreau şi se stabileau aici, punând bazele unor familii creştine. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui următor, între martirii creştini care au
ÎNCEPUTURILE CREŞTINISMULUI LA NOI
19
pătimit în cetăţile de pe malul drept al Dunării şi în Sciţia Mică (Dobrogea) se întâlnesc şi alţi ostaşi din armata romană.
în timpul stăpânirii romane în Dacia (106-271), veneau aici numeroşi negustori din diferite părţi ale Imperiului Roman, îndeosebi din oraşele greceşti de la Marea Neagră, din Asia Mică, din Grecia şi din Orientul Apropiat. Putem presupune că între aceştia au fost şi creştini, care au făcut cunoscută noua învăţătură unora din cei cu care veneau în contact în Dacia.
Pe la mijlocul secolului al IH-lea au apărut în Dacia goţii, popor de origine germanică. în decursul expediţiilor lor în Asia Mică şi în Peninsula Balcanică au adus numeroşi captivi din acele regiuni, între care erau şi creştini, pe care i-au adus în părţile noastre. în unele din aceste expediţii au adus şi preoţi, care au răspândit apoi cuvântul lui Dumnezeu între ei, lucru confirmat de mai mulţi istorici. Desigur, aceşti preoţi vor fi propovăduit şi printre daco-romani.
Mărturii ale scriitorilor creştini. Pe lângă aceste argumente de ordin logic-istoric avem şi câteva mărturii ale unor scriitori creştini din primele secole asupra răspândirii creştinismului în Dacia. Astfel, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (c. 165) scria că „nu există nici un neam, fie trăind în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos“ (lucrarea Dialogul cu iudeul Trifon). Apologetul Tertulian din Cartagina (c. 160-240) scria că „Hristos stăpâneşte şi în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor*1 (lucrarea împotriva iudeilor). Nu se poate desprinde de aici concluzia că aceste neamuri, în totalitatea lor, credeau în Hristos, ci doar că numele Lui era cunoscut unora din ei. Cam în acelaşi timp, marele teolog Origen din Alexandria (c. 185-254) scria că „foarte mulţi** dintre daci, sarmaţi şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei. înseamnă că o parte dintre ei, totuşi, îl auziseră (Comentariul 39 la Evanghelia de la Matei 24, 14).
Pe lângă toate aceste argumente, însuşi faptul că în secolul IV se cunosc urme arheologice creştine în Dacia şi nume de martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase scaune episcopale, duc la concluzia că acestea n-au putut să apară dintr-o dată şi că în secolele anterioare trebuia să fi fost cunoscută aici învăţătura lui Iisus Hristos, desigur, nemărturisită de comunităţi întregi, de teama persecuţiilor, ci în mod sporadic şi individual. In orice caz, după retragerea autorităţilor şi armatelor romane în sudul Dunării, sub împăratul Aurelian (271-275), numărul creştinilor s-a înmulţit,
20
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
căci acum nu se mai temeau de legile romane care interziceau noua religie.
Termeni creştini latini în limba română. Un argument puternic pentru vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic. Numeroase cuvinte cu înţeles creştin din limba noastră sunt de origine latină, îndeosebi cele care privesc noţiunile de bază ale credinţei. Aceasta constituie o dovadă în plus asupra pătrunderii creştinismului la noi încă din timpul când Dacia era provincie romană, căci o serie de termeni legaţi de organizarea bisericească au fost preluaţi mai târziu de la slavi, în perioada convieţuirii cu ei.
Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. Cercetând aceşti termeni, constatăm că o parte din ei au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, dar au primit un sens nou, al credinţei creştine, iar alţii au fost creaţi anume pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă, având, de cele mai multe ori, nuanţe şi înţelesuri specifice creştinismului răsăritean.
Termeni din lurnea romană păgână. După părerea unor cercetători, cuvântul biserică derivă din latinescul basilica, un edificiu care servea la romani ca local de judecată. După anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a cedat aceste clădiri creştinilor, pentru săvârşirea cultului, ele păstrându-şi vechea denumire. După părerea altor cercetători, încă din secolul I al erei creştine se construiau în casele particulare încăperi anume pentru săvârşirea slujbelor, care se numeau “împărăteşti” (în greceşte PcxcnAucai). Construirea unor asemenea locaşuri de închinare s-a generalizat, încât sub împăratul Constantin cel Mare locaşul creştin de cult era cunoscut, în latineşte, sub numele de basilica. Deci, din acest cuvânt, - la început de origine grecească - s-a format şi cel românesc de biserică. Cu timpul, noţiunea s-a extins de la locaşul de cult asupra întregii comunităţi creştine.
Dumnezeu provine din Domine Deus, iar în vechea formă populară fără i, Domne Deus, veche invocaţie păgână, adoptată şi de creştini.
Cuvântul Crăciun derivă, după părerea celor mai mulţi cercetători, din calatio (acuz. calationem), o sărbătoare romană la începutul anului, când se anunţau în templu sărbătorile de peste an.
ÎNCEPUTURILE CREŞTINISMULUI LA NOI
21
Datorită faptului că în primele veacuri creştine Naşterea Domnului se prăznuia o dată cu Bobotează, la 6 ianuarie, atunci se anunţau Paştile şi alte sărbători mişcătoare de peste an, dându-i-se numele vechii sărbători calatio.
Floriile poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Floralia sau Florilia, o sărbătoare a florilor, apropiată ca dată de intrarea Mântuitorului în Ierusalim (în textele vechi este numită „duminica florilor").
Rusaliile poartă numele vechii sărbători păgâne Rosalia, o sărbătoare a pomenirii morţilor, prăznuită în timpul primăverii, când înfloresc trandafirii (roşa). Şi pentru că Pogorârea Duhului Sfânt se prăznuia cam în acelaşi timp, creştinii daco-romani i-au atribuit numele vechii sărbători păgâne.
Cuvântul sărbătoare derivă din servatoria, prescurtare din conservatoria, adică ziua închinată zeilor care apărau şi păstrau trupeşte şi sufleteşte pe om.
Termeni cu înţeles exclusiv creştin: a ajuna (din adjunare), altar (altare, altarem) a boteza (baptisare, luat din greceşte), cer (caelum), câşlegi (caseum ligare), a crede (credere), creştin (christianus), a cununa (coronare), cruce (crux, acuz. crucem), a cumineca (communicar6), duminică (dies dominica, ziua domnească), a închina (inclinare), înger (angellus, luat din greceşte), a jura (jurare), lege (lex, acuz. legem), păcat (peccatum), păresimi (quadragessima), părinte (parens, parentem), preot (presbiter), a răposa (repausare), a se ruga (rogare), rugăciune (rogatio, rogationem), tâmplă (templum), a toca (toccare), sânt pentru sfânt, din sanctus, păstrat în numirile populare ale sărbătorilor (Sânvăsii, Sântion, Sântoader, Sângeorgiu, Sâmedru, Sânnicoară ş.a.).
Trebuie notat că unii termeni de credinţă au fost făuriţi pe loc, cu ajutorul poporului de limbă latină. Aşa sunt cuvintele: împărăţia lui Dumnezeu, făcătorul lumii, Treime, credinţă, credeu, fiinţă, înviere, răscumpărare, iertare, înălţare, împărtăşanie, fecioară (pentru Sf. Fecioară). Un amănunt interesant este acela că în rugăciunea Tatăl nostru, ca şi în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (în Tatăl nostru fac excepţie cuvintele: voie, greşeală, ispită, mântuieşte).
22
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Trebuie reţinut că toţi aceşti termeni de origine latină sunt complet deosebiţi de cei folosiţi de Biserica apuseană. Aceasta înseamnă că strămoşii noştri n-au fost evanghelizaţi de misionari veniţi din Apus, cum au socotit unii istorici, căci în acest caz Biserica apuseană ne-ar fi impus termenii ei, mai ales că aveam aceeaşi limbă.
Deşi bogată în ce priveşte noţiunile de bază ale credinţei şi cultului, terminologia creştină de origine latină este foarte săracă în ce priveşte organizarea Bisericii. Faptul este explicabil, căci organizarea bisericească în teritoriile nord-dunărene s-a făcut mai târziu. Atunci au pătruns cuvinte slave, privind mai ales organizarea Bisericii şi a cultului.
C o n c 1 u z i i. Pe teritoriul ţării noastre au existat creştini încă din primele trei secole, învăţătura lui Hristos fiind adusă aici de Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip şi de ucenicii lor, prin unii colonişti, soldaţi sau negustori veniţi din diferite părţi ale Imperiului Roman sau prin captivi aduşi de goţi din Asia Mică şi din Peninsula Balcanică. Analiza cuvintelor cu înţeles creştin din limba română arată că principalii termeni sunt de origine latină, mulţi creaţi pe loc prin misionari şi creştini veniţi din Răsărit cu ajutorul poporului care vorbea limba latină. Deci, argumentul lingvistic atestă vechimea creştinismului nostru şi mai ales originea lui răsăriteană. Poporul român nu are o dată precisă de încreştinare, cum au toate popoarele din jur. Creştinarea lui s-a făcut prin convertiri individuale în secolele ll-W, fiind un proces paralel cu etnogeneza sa. Poporul român este singurul de origine latină la care s-a impus creştinismul ortodox sau răsăritean.
BIBLIOGRAFIE:
V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, XVI, 223 p; Simeon Reli, Originea şi vechimea creştinismului la români, Cernăuţi, 1937, 56 p.; Ioan Ionescu, Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, în M.O., an VIII, nr. 6-7, 1956, p. 343-359; Ioan Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, an. XXVI, nr. 1,1974, p. 164-178;
ÎNCEPUTURILE CREŞTINISMULUI LA NOI
23
Dumitru Stăniloae, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români în solidaritate cu ale limbii române în general, în B.O.R., an. XCVII, nr. 3-4,1979, p. 563-590; Emilian Popescu, Izvoare apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei, în S.T. an XLVI, nr. 1-3, 1994, p. 80-88; Sabin Verzan, Propovăduirea Evangheliei în Sciţia Mică (Dobrogea), în S.T. an XLVII, nr. 4-6, 1995, p. 79-118; Emilian Popescu, Sfântul Apostol Filip - misionar pe pământ românesc, în voi. “Logos I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului”, Cluj-Napoca, 2001, p. 386-398.
LECTURĂ
ISTORICUL P.P. PANAITESCU *
Despre terminologia creştina în limba română
Terminologia creştină în româneşte (toate cuvintele ce privesc credinţa creştină) aruncă mai multă lumină asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate în limba română prin cuvinte de origine latină, din care sunt fundamentale: biserică (basilica), a boteza (baptisare), Dumnezeu (dominus-deus) şi zău (deus), cruce (crux), creştin (christianus), înger (angellus), lege (lex), păgân (paganus), sânt (sanctus), numai în formele compuse sân-Petru, sânta-Maria, florii (florilia), forma populară este flurii, crăciun (calatione), preot (presbiter), din greacă, bobotează (apă botează), cuminecare, rugăciune, ca şi alte cuvinte mai puţin caracteristice. Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine este numele Paştilor, sărbătoarea esenţială a creştinilor. Acest cuvânt derivat din forma latină e dovada hotărâtoare a originii credinţei lui Hristos, înainte de venirea slavilor...
Numai mai târziu au intrat în limbă cuvintele creştine de origine slavă, care privesc organizarea Bisericii: popă, vlădică, călugăr, mănăstire, stareţ.
Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii; astfel, Crăciunul ne aminteşte chemarea credincioşilor la sărbătoarea de iarnă, sărbătoare din dies serbatoria, adică apelul la apărarea zeului; altele ne duc prin formele lor fonetice la veacurile IV-V (creştin, preot), ca şi numele celor mai multe sărbători (păresimi din quadragessima), care n-au existat de la început în organizarea Bisericii. în ce priveşte cuvântul biserică, ultimele cercetări arată că e un termen mai vechi decât apuseanul ecclesia (francez eglise, italian chiesa), din vremea când templele evreieşti imitau forma arhitectonică a basilicilor laice romane, deci înainte de Constantin cel Mare.
O observaţie importantă despre terminologia creştină românească este aceea că limba română are termeni latini creştini deosebiţi de cei respectivi ai limbilor romanice apusene. Pe lângă basilica faţă de ecclesia, românii spun sărbătoare, pe când în limbile romanice apusene derivă pentru această noţiune cuvintele din faste. Numele Crăciunului la apuseni derivă din dies natalis, ziua
24	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
naşterii. De asemenea, românii zic rugăciune (romanicii apuseni, prtere, preghiera), noi zicem credinţă, apusenii fede, foi. în limba noastră lipsesc unele cuvinte în terminologia creştină, comune tuturor romanicilor din apus, în primul rând religio (în româneşte lege, poate o etimologie populară datorită apropierii între lege şi relege). Cauza acestor deosebiri între romanitatea orientală şi cea apuseană o vedem în faptul că Biserica apuseană catolică s-a organizat definitiv într-o epocă în care se rupseseră legăturile cu romanitatea orientală de la Dunăre. Creştinismul nostru păstrează forme latine, dar mai arhaice, cum e cazul cu Crăciun, biserică, sărbătoare etc., datând din veacurile IV-V.
Aceste cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia lui Traian, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii care se numesc Illyricum, înglobând şi Dacia nord-dunăreană.
Reprodus după P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 103-104. *
* Petre P. Panaitescu (1900-1967), istoric şi slavist, profesor la Universitatea din Bucureşti. A publicat ediţii critice ale Cronicilor slave scrise la noi şi ale marilor cronicari {Grigore Ureche, Miron Costin) şi numeroase studii, între care monografiile: Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, apoi începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Introducere la istoria culturii româneşti şi altele.
III
MARTIRI CREŞTINI ÎN PROVINCIILE ROMANE DUNĂRENE ÎN SECOLUL AL IV-LEA
Din secolul al IV-lea se cunosc mărturii însemnate cu privire la propovăduirea creştinismului pe teritoriul ţării noastre, adică în Dacia propriu-zisă.
Se ştie că în timpul stăpânirii romane, partea de răsărit a Serbiei de azi şi cea apuseană a Bulgariei constituiau provincia Moesia Superioară, partea de răsărit a Bulgariei forma provincia Moesia Inferioară, iar teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea de azi) a devenit, în 297, provincia Sciţia Mică (Scythia Minor). în anii 271-275, împăratul Aurelian a retras din Dacia Traiană, adică din fosta provincie romană, armata şi administraţia sa în sudul Dunării, unde a creat, între cele două Moesii, o nouă provincie, sub numele de Dacia Aureliană, împărţită în curând în două: Dacia Ripensis spre Dunăre şi Dacia Mediterranea spre Balcani. Retragerea lui Aurelian n-a însemnat o evacuare totală de populaţie a Daciei Traiane, căci marea masă a daco-romanilor a rămas pe loc, continuând să trăiască în teritoriul respectiv.
Persecuţiile împotriva creştinilor. După apariţia creştinismului, mai mulţi împăraţi romani, începând cu Nero (54-68), au dezlănţuit persecuţii împotriva creştinilor, mulţi din ei primind cununa muceniciei. Ultima mare persecuţie îndreptată împotriva creştinismului a pornit din dispoziţia împăratului Diocleţian (284-305) şi a ajutorului său Galeriu, fiind continuată, după câţiva ani, de împăratul Liciniu. în anul 313, împăratul Constantin cel
26
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mare, trecut mai târziu în rândul sfinţilor, (împreună cu mama sa Elena), a dat un edict, în oraşul Mediolanum (azi Milano în Italia), prin care se acorda libertate creştinismului. Datorită acestuia, învăţătura creştină s-a întins cu repeziciune în întreg Imperiul Roman, ajungând la o stare înfloritoare (crearea de scaune episcopale, ridicarea de biserici creştine, convocarea unor sinoade — locale şi ecumenice —, întocmirea de lucrări teologice etc). Peste o jumătate de secol a apărut o încercare de reînviere a păgânismului, din partea împăratului Iulian Apostatul (361-363).
Martiri creştini în sudul Dunării. Printre cei care au suferit moarte martirică pentru Hristos şi Evanghelie se numără şi mulţi strămoşi ai noştri daco-romani, ale căror nume se cunosc din actele martirice ale timpului. Cei mai mulţi au rămas însă necunoscuţi. între ei se numără slujitori ai altarului (episcopi, preoţi, diaconi, citeţi), soldaţi din armata romană şi mulţi credincioşi, bărbaţi şi femei, cu îndeletniciri diferite.
O victimă a persecuţiei lui Diocleţian a fost preotul daco-ro-man Montanus şi soţia sa Maxima. Ei au pătimit în oraşul Sirmium (azi Mitroviţa), din ordinul lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior, fiind aruncaţi în râul Sava, în ziua de 26 martie 304. Acest Montanus este primul preot daco-roman cunoscut cu numele. Pomenirea lor se face în ziua de 26 martie. în Sirmium au mai fost ucişi, în acelaşi an, episcopul Irineu şi diaconul său, Dimitrie. Tot atunci au pătimit alţi numeroşi creştini în Sirmium. în Singi-dunum au murit pentru Hristos diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, înecaţi în Dunăre (probabil, în anul 307, prăznuiţi la 13 ianuarie).
Martiri în Durostorum şi împrejurimi. în părţile răsăritene ale Bulgariei de azi (provincia Moesia Inferior) întâlnim, de asemenea, un număr însemnat de martiri creştini din rândul daco-romanilor. Astfel, în oraşul Durostorum au fost decapitaţi, la 24 aprilie 298, soldaţii Pasicrat şi Valentin, pentru că au refuzat să aducă jertfe zeilor, iar la 8 iunie 298, soldaţii Marcian şi Nicandru cu alţi 47 de ostaşi. La 28 aprilie 304 au fost martirizaţi trei ţărani în localitatea Ozobia, din jurul Durostorumului: Quintilian, Dadas şi Maxim Citeţul.
MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL IV-LEA
27
Ceva mai târziu, sub împăratul Iulian Apostatul, a pătimit moarte martirică în Durostorum soldatul Emilian, care a distrus idolii din templul păgân deschis atunci în cetate. A fost chinuit şi ars pe rug la 18 iulie 362.
Martiri în Sciţia Mică. Din Dobrogea de azi (provincia Scythia Minor) se cunosc alte nume de martiri. Astfel, după unele acte martirice, la 7 martie 304 ar fi suferit moarte martirică însuşi episcopul Efrem din Tomis (azi Constanţa), iar prin 320-323, sub împăratul Liciniu, episcopul Tit. Tot din Tomis se cunosc alţi numeroşi martiri, mulţi pătimind sub Liciniu: Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic, fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin etc. în cetatea Axiopolis (lângă Cernavoda de azi) sunt menţionaţi, la începutul secolului al IV-lea, trei martiri: Chirii, Chindeas şi Dasius (Tasios). Moaştele celui din urmă se păstrează azi la Ancona, în Italia (prăznuit la 20 noiembrie). La Halmyris (azi Murighiol pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării), au fost decapitaţi, la sfârşitul secolului al IlI-lea, preotul Epitect şi tânărul Astion, convertit de el. în anii 2000-2001 au fost descoperite moaştele lor, care au fost depuse în catedrala din Constanţa.
Martirii de la Niculiţel. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1971 au dus la descoperirea unei bazilici paleocreştine în localitatea Niculiţel (jud. Tulcea), nu departe de vechiul Novio-dunum (Isaccea de azi). Valoarea ei constă în cripta sa (martyrion), aşezată sub altar. în interiorul criptei s-a descoperit o ladă mortuară în care se găseau moaştele a patru martiri. Pe pereţi se găsesc două inscripţii greceşti, una redând numele martirilor: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Se crede că ei au pătimit în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian, prin anii 304-305. Ulterior, sub criptă, s-au mai descoperit resturile unui mormânt, cu moaştele a doi martiri. Mai târziu, pe locul în care au fost îngropaţi aceşti şase martiri s-a ridicat bazilica respectivă, în vederea cinstirii lor în fiecare an. Azi, moaştele acestor martiri se păstrează în biserica Mănăstirii Cocoş (jud. Tulcea). Bazilicile de la Niculiţel şi Murighiol prezintă o mare importanţă pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri descoperite până acum pe teritoriul ţării noastre.
28
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Martiri în Dacia. Se cunosc şi numele unor martiri din nordul Dunării. în urma retragerii legiunilor şi a administraţiei romane în sudul Dunării, Dacia a fost ocupată de goţi. Aceştia cunoscuseră creştinismul mai demult, încă de când erau în Crimeea. Ajunşi la Dunăre, au făcut mai multe incursiuni în Peninsula Balcanică şi Asia Mică, de unde au adus captivi în Dacia, între care mulţi erau creştini. Numărul creştinilor dintre goţi era în continuă creştere, contribuind la aceasta şi daco-romanii autohtoni. Ei aveau şi un început de organizare bisericească. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, a luat parte şi episcopul lor Teofil, zis „al Goţiei,“ fără ca să ştim dacă era got sau daco-roman. Câţiva ani mai târziu a fost hirotonit ca episcop „al Goţiei“ Ulfila, care a tradus Biblia în limba gotică. El a predicat în nordul Dunării în limbile gotică, latină şi greacă.
în urma intensei răspândiri a creştinismului între goţi, conducătorii lor au dezlănţuit o persecuţie împotriva creştinilor din Dacia, suspectaţi că ar avea legături cu Imperiul Romano-Bizantin. Ulfila a trecut atunci în sudul Dunării, iar predica sa a fost continuată de alţi misionari, proveniţi dintre urmaşii vechilor captivi aduşi de goţi din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. în cursul persecuţiei lui Atanaric, au suferit moarte martirică numeroşi creştini, dintre care unii sunt cunoscuţi cu numele dintr-un fragment de calendar got (sinaxar). Un martir cunoscut, Nichita, a fost ars de viu într-o zi de 15 septembrie. Probabil era şi el descendent al captivilor greci aduşi de goţi în Dacia în secolul III, căci moaştele sale i-au fost duse în provincia Cilicia şi aşezate în biserica din oraşul Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie.
Tot în cursul persecuţiei lui Atanaric a pătimit moarte mu-cenicească Sf. Sava. Martiriul său este relatat de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia, scrisă cu prilejul mutării moaştelor sale, curând după moarte, în Capadocia. Moaştele fuseseră cerute guvernatorului Sciţiei Mici, Iunius Soranus, de către Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Iunius Soranus, capadocian şi rudă cu Sf. Vasile, a trimis moaştele Sf. Sava, însoţite de scrisoarea Bisericii din Goţia către cea din Capadocia despre
MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL IV-LEA
29
martiriul său. Din ea aflăm că, după mari suferinţe, îndurate împreună cu preotul Sansala, Sava a fost înecat în râul „Museos“, fără îndoială Buzăul. El a murit în vârstă de 38 de ani, în a cincea zi după Paşti, la 12 aprilie 372.
Concluzii. Rezultă că în părţile Dunării, atât în nordul, cât şi în sudul ei, unde locuia pe atunci o populaţie daco-romană, creştinismul era cunoscut, existând chiar şi o organizare bisericească. Aşa se explică numărul destul de ridicat al celor ce au pătimit moarte martirică pentru Hristos şi Evanghelia Sa. Dacă în secolele anterioare creştinismul era cunoscut în mod sporadic, în secolul al IV-lea el se generalizează.
BIBLIOGRAFIE:
Jacques Zeiller, Les origines chritiennes dans Ies provinces danubiennes de l'Empire Romain, Paris, 1918, IV+667 p.; Vasile G. Sibiescu, Sfântul Sava „Gotul“. La 1600 de ani de la mucenicia sa, în G.B., an. XXXI, nr. 3-4, 1972, p. 335-388; Ioan Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis-Constanţa, în B.O.R., an XCII, nr. 7-8, 1974, p. 975-1011; Ene Branişte, Martiri şi sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în voi. De la Dunăre la Mare, ed. II, Galaţi, 1979, p. 34-62; voi. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 102-207; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994, p. 19-47 (ed. II, Iaşi, 2000, p. 28-56); Nicolae Dânilâ, Martirologium daco-romanum, în rev. “Verbum”, Bucureşti, VI-VII, 1995-1996, p. 181-269.
LECTURA
Din scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia, despre mucenicia Sf. Sava
Trăind în Goţia, în mijlocul unei seminţii îndărătnice şi perfide, Sf. Sava s-a arătat ca un luminător în lume, imitând pe sfinţi şi strălucind împreună cu ei în faptele cele după Hristos. Căci spre nimic altceva n-a fost râvnitor, încă din copilărie, decât spre evlavia faţă de Mântuitorul şi Domnul Iisus Hristos, tinzând către virtutea desăvârşită ca să ajungă bărbat desăvârşit în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu...
Căci el era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului
30
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu ezita niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...
Mai târziu, pornindu-se o mare persecuţie împotriva creştinilor de către cei păcătoşi din Goţia, împotriva Bisericii lui Dumnezeu, când se apropia sfânta zi a Paştilor, (Sava) a voit să meargă în alt oraş la preotul Gutica, pentru ca să petreacă împreună cu el sărbătoarea. în timp ce mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi strălucitor la înfăţişare, care i-a zis: „întoarce-te şi mergi la preotul Sansala." Iar Sava a răspuns, zicându-i: „Sansala nu este acasă.“ Sansala însă fugise din cauza persecuţiei şi se afla în Romania; dar tocmai atunci el se întorsese acasă pentru sfânta zi a Paştilor. Sava, neştiind despre întoarcerea acestuia, a răspuns în acest fel celui care i s-a arătat şi se lupta să meargă la preotul Gutica. Nevoind să se supună poruncii, deodată, deşi era timp frumos în acel moment, el a văzut o grămadă fără sfârşit de zăpadă pe faţa pământului, care îi astupa calea, încât nu mai putea să treacă. Atunci, el a înţeles că această piedică este voinţa lui Dumnezeu ca să nu meargă mai departe, poruncindu-i să se întoarcă la preotul Sansala. Şi binecuvântând pe Domnul, s-a întors. Şi văzând el pe Sansala s-a bucurat şi a povestit acestuia şi la mai mulţi alţii ceea ce văzuse pe drum. A sărbătorit ziua Paştilor împreună cu acesta. în a treia noapte după sărbătoare, iată că Atharid, din ceata necredincioşilor, fiul dregătorului regesc Rothesteu, a năvălit cu o ceată de tâlhari nelegiuiţi în satul acela şi găsind pe preot dormind în casă a poruncit să fie legat. Asemenea şi pe Sava, smulgându-1 dezbrăcat din pat, l-au pus în lanţuri. Pe preot l-au aşezat într-un car, iar pe Sava, gol cum se născuse, l-au dus prin văi cu păduri, cărora le dăduseră foc de curând, alungându-1 şi lovindu-1 cu beţe şi bice, purtându-se crud şi fără milă împotriva robilor lui Dumnezeu...
Văzând ei, aşadar, că pe trupul lui n-a apărut nici un semn din cele ce-i făcuseră fără milă, luând o osie de car şi punând-o pe umerii lui, i-au lungit mâinile, întinzându-le până la capetele osiei; la fel, întinzându-i picioarele pe o altă osie, l-au legat. La sfârşit, aruncându-1 la pământ şi lăsându-1 să zacă pe spate n-au pregetat să-l chinuie aproape toată noaptea. După ce au adormit slujbaşii care îl chinuiseră, a venit la el o femeie care se sculase de noapte să pregătească mâncare pentru cei din casă şi l-a dezlegat. Iar el, deşi a fost dezlegat, a rămas pe loc, fără frică, ajutându-i femeii la lucrurile ei. Când s-a făcut ziuă, aflând nelegiuitul Atharid acest lucru, a poruncit să i se lege mâinile şi să fie spânzurat de grinda casei.
MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL IV-LEA
31
Nu după mult timp veniră trimişii lui Atharid, aducând mâncăruri jertfite idolilor şi au zis către preot şi către Sava: „Atharid a poruncit ca să luaţi acestea să mâncaţi şi să scăpaţi de moarte sufletele voastre". A răspuns preotul şi a zis: „Noi nu mâncăm acestea, căci nu ne este îngăduit, dar rugaţi pe Atharid să poruncească să fim răstigniţi sau să fim omorâţi altfel, cum ar voi el." Apoi, Sava a zis: „Cine este cel ce a trimis acestea?" Iar ei au răspuns: „Stăpânul Atharid." Sava, însă, a zis: „Unul singur este stăpân, Dumnezeu din ceruri, iar Atharid este om nelegiuit şi blestemat"...
Atunci, după ce a aflat toate acestea, Atharid a poruncit ca Sava să fie omorât. Deci, slujitorii fărădelegii, lăsând legat pe preotul Sansala, au luat pe Sava şi l-au dus ca să-l înece în râul numit Museon (Buzău)... Iar când au ajuns la malul râului, cei care îl ţineau ziceau unii către alţii: „Hai să-l eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va afla aceasta Atharid?" Dar Fericitul Sava a zis către ei: „De ce vorbiţi în zadar? Ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce voi nu puteţi să vedeţi: iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească." Atunci l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu — căci până la sfârşit i-a lucrat lui Duhul — şi aruncându-1 şi punându-i un lemn de gât l-au împins în adânc. Şi astfel, sfârşindu-se prin lemn şi apă, el a păstrat nepătat simbolul mântuirii, fiind în vârstă de 38 de ani. S-a sfârşit în ziua a cincea a sâmbetei după Paşti, care este cu o zi înainte de idele lui aprilie (12 aprilie), în timpul domniei împăraţilor Valentinian şi Valens, sub consulatul lui Modest şi Aritheu (anul 372).
După aceea, cei ce-1 omorâseră, scoţându-1 din apă, l-au lăsat neîngropat şi s-au dus. Dar nici câine, nici vreun animal sălbatic, nu s-a atins de el, ci a fost ridicat prin mâna fraţilor şi trupul a fost înmormântat. Pe acesta, Iumus Soranus, prea strălucitul duce al Scythiei, cinstind pe Domnul, trimiţând oameni vrednici de încredere, l-a transportat din ţinutul barbar în Romania. Şi, hărăzind patriei sale un dar de preţ şi rod glorios al credinţei, l-a trimis în Capadocia.
Reprodus după traducerea lui Ştefan Alexe din Biserica Ortodoxă Română, an XC, nr. 5-6, 1972, p. 557-559. (Alte traduceri la Vasile Gh. Sibiescu, în Glasul Bisericii; an. XXXI, nr. 3-4, 1972, p. 385-388 şi volumul Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Bucureşti, 1970, p. 711-715).
IV
MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI
ÎN DACIA
După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din Dacia, sub împăratul Aurelian (271-275), marea masă a populaţiei daco-romane de aici, formată din agricultori, păstori şi mici meseriaşi, a continuat să trăiască pe aceleaşi meleaguri. Peste ei s-au abătut unele populaţii migratoare: goţi, huni, gepizi, avari. Partea de sud a Munteniei şi Olteniei de azi a fost reocupată, dar pentru scurt timp, de împăratul Constantin cel Mare (306-337).
După retragerea aureliană, dar mai ales după promulgarea Edictului de la Mediolanum de către Constantin cel Mare (313), creştinismul s-a putut răspândi liber în Dacia, câştigând tot mai mulţi adepţi daco-romani pentru noua învăţătură a lui Hristos. Prezenţa creştinismului pe teritoriul de azi al ţării noastre este confirmată, între altele, de numeroase mărturii arheologice. Consemnăm doar câteva obiecte paleocreştine mai reprezentative.
Obiecte paleocreştine în Transilvania. în 1775 s-a descoperit în satul Biertan, lângă Mediaş (jud. Sibiu), o tăbliţă votivă (donarium) de bronz. Este o tăbliţă dreptunghiulară, cu lungimea de 32,5 cm, iar lăţimea între 12,6 şi 13,2 cm, pe care era săpată o inscripţie în limba latină: „Ego Zenovius votum posui,“ adică: Eu, Zenoviu, am împlinit făgăduinţa. în partea de jos a tăbliţei, o verigă permitea să se atârne de ea un mic disc, cu diametrul de 19,5 cm, cu monograma lui Hristos în interior, compusă din literele greceşti XP=Hr(istos). De acest disc atârna, printr-o verigă, un alt obiect,
Tăbliţa votivă de la Biertan - jud. Sibiu (sec.IV), cu inscripţia “Ego Zenovius votum posui”.
Jos, discul cu monogramul lui Hristos în interior, format din literele greceşti IXP (lisus Hristos). A fost în Muzeul Bruckental, azi în Muzeul de Istorie al României din Bucureşti.
Gemă de la Potaissa - Turda (mărită), cu mai multe scene: Păstorul cel bun cu un mie! pe umăr, un copac cu o pasăre -simbolul Duhului Sfânt, tonă aruncat în mare şi literele greceşti IX0UI = peşte.
Dispărută.
Inscripţii funerare creştine din Tomis (sec.V - VI), a doua cu inscripţia grecească: Aici odihneşte Heraclide, citeţ al Sfintei Biserici universale.
Discul de argint aurit al episcopului Paternus al Tomisului (491-518), refăcut înainte de anul 518, cu monogramul lui Hristos, literele greceşti A şi W, şi inscripţia: Ex antiquis renovatum est per Patern um reverentiss (imum) episc(opum) nostrum, Amen.
Cripta bazilicii de la Niculiţel cu moaştele sfinţilor Zotikos, Attatos, Kamasis şi Phil/ppos (sec. V).
tf -t-
D
J>îi? /^N
7N^V^r
*/■^*2»** A 1
Inscripţii incizate pe pereţii bisericuţelor rupestre de la Basarabi.
Intrarea în altarul bisericuţei B 1 de la Basarabi, cu diferite cruci incizate în cretă.
Inscripţie descoperită în bazilica de la Sucidava (Celei) cu numele preotului Lukonokos, fiu!lui Lykatios (sec. V - VI).
Opaiţ de lut cu semnul crucii, descoperit în Transilvania (sec. IV).
Cruce relicvar de la Dinogeţia -Garvăn (sec. XI), azi în Muzeul de Istorie al României.
Opaiţ de bronz cu toartă în formă de cruce, descoperit în comuna Luciu - jud. Ialomiţa (sec. IV - VI). Azi în Muzeul de Istorie al României.
la Batea Doamnei - Piatra Neamţ (a doua jumătate a sec. XII).
Fundaţia uneia dintre bisericile de la Dăbâca (sec. IX - XI).
MĂRTURII ARHEOLOGICE PALEOCREŞTINE
33
probabil o candelă. Inscripţia este din secolul al IV-lea, lucru dedus şi din forma literelor, dar şi din monogramă, care se folosea mai ales de la începutul acestui secol, în epoca lui Constantin cel Mare.
în apropierea ruinelor fostului castru roman din Porolissum (azi Moigrad — Sălaj), s-a descoperit un disc cu monograma lui Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă (secolul IV).
în prima jumătate a secolului al XlX-lea s-a găsit la Turda (numită în epoca romană Potaissa), o pietricică de onix aproape ovală, de mărimea unei pietre de inel (1,3 x 1,1 cm), cunoscută sub numele de gemă de la Potaissa. Pe această pietricică era sculptată scena Bunului Păstor. Pe un mic postament sta un bărbat în picioare, îmbrăcat în tunică, cu un miel pe umeri, iar la picioarele sale un alt miel, cu privirea în sus. în stânga era un copac cu două crengi înclinate deasupra păstorului, iar pe o ramură, o pasăre. în dreapta era o corabie din care cade un om în apă, înaintea unui monstru marin. Simbolismul acestei scene este uşor de explicat: bărbatul este Păstorul cel Bun cu oaia pe umeri, având alături pomul vieţii, pasărea este porumbelul, simbol al Duhului Sfânt, iar bărbatul aruncat din corabie este Iona înghiţit de chit. în jurul acelei corăbii se află — în greceşte — criptograma creştină: IX0YE adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, iar cuvântul 1X0 YE înseamnă peşte, un simbol creştin din primele secole. Şi această gemă datează tot din secolul al IV-lea. Este un exemplar destul de rar, în care se găsesc la un loc atâtea scene, fiind şi de o minunată execuţie tehnică. Gemă nu se mai păstrează azi, ci este cunoscută numai din unele descrieri şi desene din secolul al XlX-lea.
în Transilvania s-a descoperit şi o altă gemă, fără să se ştie în ce loc, păstrată azi în Muzeul Naţional din Budapesta. Este tot de dimensiuni reduse (1 x 0,8 cm). Pe un mic postament stă Bunul Păstor, îmbrăcat în tunică, purtând un miel pe umeri, ţinându-i picioarele cu mâna dreaptă, iar jos, la dreapta şi la stânga, câte un miel în picioare. Deasupra capetelor celor doi miei se află câte un peşte aşezat vertical. în stânga păstorului se află un copac cu mai multe crengi.
34
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
La Cluj (fosta Napoca romană) s-a descoperit un monument funerar păgân şi anume o lespede de piatră cu inscripţii latine păgâne. Lespedea a fost folosită de un creştin, în secolul al IV-lea, ca bază a unui sicriu de piatră, când partea cu inscripţia a fost aşezată în jos. Cu ocazia acestei întrebuinţări s-a săpat o cruce în mijlocul pietrei, în litera O din vechea inscripţie.
Tot din Transilvania provin şi câteva opaiţe de lut cu caracter creştin, având imprimate pe ele crucea. Astfel de opaiţe se păstrează în Muzeul Brukenthal din Sibiu, în Muzeul din Alba Iulia, în Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, în Muzeul Arheologic din Cluj-Napoca.
în afarâ de aceste obiecte, din perioada imediat următoare retragerii lui Aurelian din anii 271/275, există dovezi câ unele clădiri publice romane au fost transformate în lăcaşuri de cult creştine. Aşa a fost cazul unui templu păgân din Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj). Se pare că şi biserica din satul Densuş, lângă Sarmizegetusa romană (jud. Hunedoara) a fost iniţial un monument funerar (mausoleu), construit în amintirea generalului Longinus, pe la începutul secolului II, iar după părăsirea Daciei de autorităţile romane şi armată, a devenit lăcaş de cult pentru creştinii de aici, cum a rămas până azi.
Obiecte paleocreştine în Banat. în 1841 s-a găsit, în tencuiala zidului împrejmuitor al bisericii române din Băile Herculane, un inel de aur, pe care este săpat un delfin, iar deasupra lui un păun, simboluri specific creştine. Este socotit de provenienţă orientală, din secolele III-IV.
în Banat s-au mai găsit un inel de bronz în formă de cruce, în râul Caraş, un inel de bronz cu cruce în Sacoşul Turcesc, lângă Timişoara, un opaiţ de bronz în formă de peşte la Lipova, un capac de lut cu cruce la Tibiscum (Jupa-Caransebeş). La Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) s-au descoperit fundaţiile unei bazilici cu baptisteriu, din secolele IV-VI.
Lăcaşuri de cult şi obiecte paleocreştine în Oltenia. în localitatea Slăveni, jud. Olt, s-au descoperit urmele unui locaş de cult creştin din a doua jumătate a secolului al IV-lea, ridicat peste ruinele castrului roman. Biserica respectivă a fost construită rudimentar, din piatră, cărămidă şi ţigle, legate cu lut cleios (21 x 7 m).
Vestigii paleocreştine s-au descoperit la Sucidava, pe Dunăre (azi Celei, înglobat în oraşul Corabia). Sucidava, însemnat centru comercial şi militar, a rămas în stăpânirea romană chiar şi după
MĂRTURII ARHEOLOGICE PALEOCREŞTINE
35
părăsirea Daciei de către Aurelian. Sub Constantin cel Mare a devenit o puternică bază militară, din care au pornit expediţii victorioase împotriva populaţiilor din Dacia, recucerind zona de câmpie a Olteniei şi Munteniei. în 447 a fost distrusă de hunii conduşi de Atila. în primii ani de domnie ai lui Justinian I, împăratul Bizanţului (527-565), s-a început refacerea Sucidavei. La scurt timp, în jurul anului 600, a avut loc ultima ei distrugere, din partea avarilor.
în apropierea zidului cetăţii romane s-au descoperit resturile unei bazilici, adică ale unui locaş de închinare creştin din secolele V-VI. Se compunea dintr-o sală patrulateră la intrare, o navă şi o absidă semicirculară (20,90 x 10,20 m). S-au identificat şi urmele unui postament patrulater din zid, deasupra căruia se înălţa amvonul din lemn. Mai târziu, pe aripa sudică a bazilicii, s-au adăugat două cămăruţe din zidărie care îndeplineau rolul unui diaconicon, unde se păstrau veşmintele preoţeşti şi diferite obiecte de cult. S-au descoperit şi câteva obiecte creştine, precum şi trei morminte în interior şi alte trei în exterior. în apropierea altarului s-a făcut o altă descoperire importantă şi anume un fragment de amforă de lut gălbui, pe care se află o inscripţie grecească: „Maria a născut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu'1, precum şi numele preotului Lukonochos, fiul lui Lykatios, probabil, slujitor al bisericii din Sucidava prin secolul al Vl-lea. Săpăturile din restul cetăţii au dus la descoperirea altor amfore, opaiţe cu toartă cruciformă, cruciuliţe de bronz etc.
Toate aceste descoperiri arheologice arată că oraşul Sucidava a devenit cu timpul şi un însemnat centru creştin, poate şi sediul unui episcop. Aici vor fi trecut Dunărea numeroşi misionari din Răsărit, mai ales că oraşul Oescus, situat chiar în faţa Sucidavei, peste Dunăre, avea şi un episcop. Bazilica de la Sucidava a fost destinata în primul rând nevoilor spirituale ale garnizoanei locale, dar va fi avut şi un rol însemnat în întărirea creştinismului în nordul Dunării.
La Reşca (jud. Olt, antica Romula), s-au descoperit câteva geme şi două opaiţe decorate cu cruci din secolul al IV-lea, iar la Luciu (jud. Ialomiţa), un opaiţ de bronz cu toartă în formă de cruce (sec. V-VI).
Urme paleocreştine în Dobrogea. Foarte multe obiecte vechi creştine, monumente funerare cu inscripţii şi bazilici (sec. IV-VI) s-au descoperit în Dobrogea, pe atunci provincia Scythia Minor. Notăm o gemă, probabil din secolul al IV-lea, azi în British Museum
36
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din Londra. Conţine cunoscutul cuvânt simbolic IX0YZ, precum şi reprezentarea lui Hristos răstignit pe cruce între cei 12 Apostoli.
Din cele peste o sută de inscripţii creştine din secolele IV-VI, cunoscute până acum în Dobrogea — mai ales pe monumentele funerare — mai mult de jumătate provin de la Tomis (Constanţa), metropola provinciei, iar restul de la Callatis (Mangalia), Histria (Istria), Axiopolis (lângă Cernavodă), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimon), Dinogetia (Bisericuţa-Garvăn, în dreptul oraşului Galaţi) şi din alte părţi. Aproximativ un sfert din ele sunt în limba latină, restul în limba greacă, vorbită mai cu seamă de populaţia din centrele urbane de pe ţărmul Mării Negre. Creştinii menţionaţi în inscripţii aparţin tuturor categoriilor sociale: soldaţi, ofiţeri, negustori, magistraţi, funcţionari, slujitori ai Bisericii. Toate aceste inscripţii sunt însoţite de semnul crucii, de monograma lui Hristos, precum şi de unele reprezentări simbolice, caracteristice artei paleocreştine: peştele, porumbelul, frunza de palmier şi altele.
Un alt obiect de valoare este un disc de argint aurit (cu diametrul de 61 cm), care a aparţinut episcopului Paternus din Tomis, refăcut de el înainte de anul 518, după cum arată o inscripţie în limba latină. Avea monograma XP, precum şi literele A - a>. Răpit şi îngropat, se pare de avari, în regiunea Poltavei din Ucraina, a fost descoperit în anul 1912 (azi este în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg).
în centrele vechi romane şi greceşti din Dobrogea, în care s-au făcut cercetări, au fost identificate ruinele a peste 35 de bazilici paleocreştine. Astfel, la Tomis s-au descoperit ruinele a şase bazilici din secolele IV-VI.
La Tropaeum Traiani s-au dezgropat cinci bazilici, dintre care patru în interiorul cetăţii, iar a cincea, de cimitir, în afara incintei. Cea mai însemnată dintre ele este bazilica de marmură, numită aşa din cauza materialului întrebuinţat pentru reconstruirea ei în secolul al Vl-lea. Zidirea ei începuse încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea sub împăratul Constanţiu. Tot atât de importantă este şi bazilica în formă de T, cea mai lungă (33,80 m) şi poate cea mai renumită dintre locaşurile de cult din Tropaeum. Are şi o criptă pentru păstrarea de moaşte sfinte.
MĂRTURII ARHEOLOGICE PALEOCREŞTINE
37
Săpăturile arheologice de la Histria au scos la lumină fundaţiile a şapte bazilici, toate din secolele V-VI. La Dinogetia s-au descoperit ruinele unei bazilici din secolele IV-V (refăcută la începutul secolului al Vl-lea), cu câteva resturi de tencuială, purtând urme de pictură.
La Piatra Frecăţei (jud. Tulcea, pe braţul Măcin al Dunării, anticul Beroe), s-au dezgropat fundaţiile unei bazilici ce pare să dateze din timpul lui Constantin cel Mare şi este considerată cea mai veche din sud-estul Europei.
Alte trei bazilici s-au dezgropat la Troesmis (azi Igliţa-Turcoaia, pe Dunăre), câte două la Axiopolis şi Constantiana (azi capul Dolojman) şi câte una la Noviodunum (azi oraşul Isaccea), la Callatis (împreună cu un cimitir din secolele V-VI), Ulmetum şi Ibidia (azi Slava Rusă), unde întâlnim singura bazilică cu trei abside la răsărit, în ultimul timp s-a mai descoperit o bazilică în apropierea satului Izvoarele (fost Pârjoaia), în sud-vestul Dobrogei, pe malul drept al Dunării, care datează de prin secolele IV-VI, una din cele mai vechi din ţara noastră, cu o absidă semicirculară (altar), naos şi pronaos, în 1971 s-a descoperit bazilica de la Niculiţel, cu moaştele celor şase martiri, pe care i-am consemnat în altă parte, iar în 2000-2001 cea de la Halmyris, cu moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion.
Concluzii. Din simpla enumerare a acestor mărturii arheologice se poate desprinde constatarea că în secolele IV-VI, creştinismul prinsese rădăcini adânci în Dacia şi în Scifia Mică, având legături strânse cu Răsăritul creştin. Toate aceste monumente şi obiecte sunt, în acelaşi timp, mărturii grăitoare ale continuităţii populaţiei daco-romane de pe teritoriul ţării noastre. Continuarea campaniei de săpături arheologice va putea aduce, desigur, noi dovezi asupra vechimii creştinismului românesc.
BIBLIOGRAFIE:
D.Tudor, Prima basilică creştină descoperită în Dacia Traiană, Iaşi, 1948, 25 p. 1 pl.; I. Bamea, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în S.T., an. VI, nr. 1-2, 1954, p. 65-112; I. I. Rusu, Materiale arheologice paleocreştine din Transilvania. Contribuţii la istoria creştinismului daco-roman, în S.T., an X, nr. 5-6,1958, p. 311-340; I. Bamea, Monumente de artă creştină descoperite pe teritoriul
38
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
României, în S.T., an V, nr. 5-6, 1958, p. 311-340; an. XII, nr. 3-4, 1960, p. 201-231; an. XVII, nr. 3-4, 1965, p. 133-181; Radu Vulpe şi Ion Bamea, Romanii Ia Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p. 461-556; Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, 438 p.; Ion Barnea, Arta creştină în România. 1. Secolele III-VI, Album..., Bucureşti, 1979, 278, p. (cu 118 pl. în text); Victor Bauman, Bazilica cu ,/nartyrion“ din epoca romanităţii târzii descoperite la Niculiţel, în „Buletinul Monumentelor Istorice“, an XLI, nr. 2/1972, p. 17-26; D. Tudor, Biserica paleocreştină de la Slăveni-Olt, în „M.O.“, an XXX, nr. 1-3, 1979, p. 102-105.
LECTURĂ
Inscripţii funerare creştine din Scythia Minor (Dobrogea)
—	Domnul meu este luminarea mea si Mântuitorul meu de cine mă voi teme? (greceşte, Tomis si Histria).
—	Pe cei săraci ai lui îi voi sătura de pâine. Pe preoţii lui îi voi îmbrăca cu mântuire (greceşte, Tomis).
—	Fericitul Timotei din partea lui Dinias, având ca neofit numele Emanuel (greceşte, Tomis).
—	Pentru Theodule, soţia mea, care a fost fiica preotului Patricius. Şi au pus acest epitaf spre amintirea noastră şi a mea, care sunt încă în viaţă... (latineşte, Tomis).
—	Harul lui Dumnezeu. Fiţi sănătoşi, trecătorilor! Aici zace... de 51 ani. Odihneşte-o, Dumnezeule, cu drepţii... Eu, Entolios Cezarianul, fiind... din darurile lui Dumnezeu am ridicat acest locaş veşnic... (greceşte, Tomis).
—	Aici odihneşte Heraclide, citeţ (anagnost) al sfintei şi soborniceştii Biserici (greceşte, Tomis).
—	Simplicius, fiul lui Casianus, de neam sirian şi ca pregătire jurist, şi soţia acestuia Melitis, fiica lui Aedesius, având strămoşi nobili, au trăit mulţi ani şi au cunoscut o bătrâneţe cinstită; acum am ajuns printre cei drepţi, în nădejdea învierii şi a fericirii vieţii veşnice (greceşte, Callatis).
—	(Martirilor) Chirii, Chindeas şi Tasius le încredinţez pe Eufrasius (greceşte, Axiopolis).
Reproduse după Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele N-XIU descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 95, 96, 61, 62, 80, 82, 139, 156 şi 205.
V
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎN PROVINCIILE ROMANE DUNĂRENE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL VI-LEA
Din actele primelor sinoade ecumenice, precum şi din alte mărturii, rezultă că încă din prima jumătate a secolului al IV-lea — poate chiar mai de mult — în provinciile romane sud-dunărene (Serbia şi Bulgaria de azi, precum şi în Dobrogea), exista o organizare bisericească temeinică, cu peste 40 de scaune episcopale. Aproximativ 15 dintre acestea se găseau în dreapta Dunării, în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia Inferior şi Scythia Minor.
Episcopiile din provinciile romane sud-dunărene. Cele mai însemnate centre episcopale erau la Mursa şi Sirmium (azi Mitroviţa în Serbia) în Pannonia Inferior; Singidunum (azi Belgrad), Viminacium (azi Kostolaţ, în Serbia) în Moesia Superior, Aquae (azi Prahovo în Serbia), Bononia (azi Vidin), Ratiaria, Oescus în Dacia Ripensis, Naisus (azi Niş în Serbia), Remesiana (azi Bela Palanka, în Serbia), Sardica (azi Sofia) în Dacia Mediterranea; Novae (azi Sviştov), Sexanta Prista (azi Ruse), Appiaria, Durostorum (azi Silistra), MarcianopOlis (azi Devnya), Odessos (azi Vama) în Moesia Inferior; Tomis în Scythia Minor.
între cei 318 Sfinţi Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic de la Niceea se numără şi câţiva episcopi din aceste provincii: Dominius sau Domnus din Sirmium, Protogenes din Sardica, Dacus din Scupi (în provincia Dardania) şi Pistus din Marcianopolis. După părerea unor istorici, ar fi participat şi episcopul Marcu de la
40
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Tomis. Ereticul Arie, cel care nu admitea dumnezeirea Fiului, condamnat la Sinodul I şi exilat în ţinuturile dunărene, a reuşit să câştige la erezia sa doi episcopi din aceste părţi: Valens din Mursa şi Ursacius din Singidunum, care au îndeplinit un rol nefast în controversele ariene din secolul al IV-lea.
Sinoadele locale din sudul Dunării. în urma multelor neînţelegeri cauzate de arieni după Sinodul I Ecumenic, a fost nevoie de convocarea unor sinoade locale, care să ia în cercetare diferite probleme teologice controversate. Un astfel de sinod s-a ţinut în anul 343 la Sardica (Serdica), azi Sofia la care au participat aproximativ 170 de episcopi din toate părţile lumii creştine de atunci. Aproape jumătate dintre ei erau din provinciile romane sud-du-nărene. între participanţii la sinod se număra şi Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei. De altfel, acest mare părinte al Bisericii, întorcându-se din primul său exil, din Gallia, în drum spre Alexandria s-a abătut şi în părţile dunărene, la Viminacium. Aici s-a întâlnit, în anul 337, cu împăratul Constanţiu. După încheierea Sinodului de la Sardica, a petrecut peste un an în provinciile romane sud-dunărene (în 344-345), propovăduind credinţa cea adevărată şi întărind pe ortodocşi în rezistenţa faţă de ereticii arieni. Paştile anului 344 le-a petrecut în oraşul Naisus.
Alte sinoade împotriva arienilor s-au ţinut în Sirmium, pe atunci capitala provinciei Pannonia Inferior, ultimul în anul 378, în prezenţa împăratului Graţian, sub conducerea Sfântului Ambrozie al Milanului şi a episcopului Anemius din Sirmium.
în anul 381 a fost convocat la Aquileea (la frontiera Italiei cu Ibricul) un sinod italo-ilirian care a pus capăt arianismului în aceste provincii pentru totdeauna.
O însemnătate deosebită prezenta Episcopia din Remesiana, în provincia Dacia Mediterranea, azi Bela Palanka, în Serbia, unde a păstorit Sfântul Niceta, un daco-roman, cunoscut misionar printre dacii din sudul Dunării (sec. IV-V). Este autorul unor lucrări teologice şi catehetice în limba latină, între care se remarcă un Catehism, în şase cărţi.
Existenţa acestor episcopii în provinciile romane din sudul Dunării, unele chiar de la începutul secolului al IV-lea, constituie o mărturie temeinică şi sigură că învăţătura creştină începuse să
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎNTRE SECOLELE IV-VI 41
pătrundă la popoarele de neam trac, precum şi la daco-romanii care trăiau şi în teritoriile sud-dunărene. Fără îndoială că din toate aceste centre de pe ţărmul drept al Dunării treceau în fosta Dacie Traiană numeroşi misionari, care converteau la noua credinţă pe mulţi păstori şi agricultori daco-romani. Creştinismul s-a răspândit la nordul Dunării în limba latină sub forma lui ortodoxă, adică după credinţa stabilită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
N-ar fi exclus să fi existat scaune episcopale şi în nordul Dunării, mai ales că în secolul al IV-lea partea de sud a Munteniei şi a Olteniei a ajuns din nou în stăpânirea romană. Un astfel de scaun episcopal ar fi putut exista la Sucidava (Celeiul de azi), centru strategic şi comercial de seamă, unde, după cum am relatat, s-au descoperit numeroase urme creştine, şi altul la Morisena, unde exista o bazilică din secolele IV-VI.
în teritoriile din nordul Dunării au putut activa însă şi aşa-numiţii horepiscopi sau episcopi de sat (xoopa = sat), atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI. Ei locuiau la ţară, în sate, dar lucrau numai din împuternicirea episcopilor din cetăţile de pe malul drept al Dunării sau din Tomis. Aceşti horepiscopi hirotoneau ei înşişi preoţi şi diaconi sau hiroteseau citeţi şi ipodiaconi, instalau preoţi, cercetau bisericile existente şi pe preoţi, săvârşeau taine şi ierurgii, pregăteau catehumenii pentru botez sau predicau acelora care nu cunoşteau încă învăţătura creştină.
De asemenea, au putut activa în teritoriile nord-dunărene şi anumiţi episcopi misionari, cunoscuţi sub numele de periodeuţi, care locuiau în cetatea de scaun a episcopului lor şi se deplasau în eparhie când dispunea acela, săvârşind aceleaşi lucrări ca şi horepiscopii. Misiunea acestor episcopi, horepiscopi şi periodeuţi care vor fi activat în nordul Dunării se desfăşura în limba latină, cunoscută de daco-romanii de aici.
Episcopia Tomisului. Cea mai veche episcopie atestată documentar pe teritoriul ţării noastre, în primele secole creştine, este cea din Tomis (Constanţa). Am arătat că Dobrogea forma pe atunci provincia romană Scythia Minor (Sciţia Mică). Pe ţărmul Mării Negre se dezvoltaseră o serie de colonii greceşti încă înainte de a se întinde stăpânirea romană aici (secolele VII-VI î.Hr.). După
d _ I R O R
42
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ştirile pe care le avem din diferite sinaxare şi acte martirice primul episcop de Tomis cunoscut cu numele a fost Efrem, mort ca martir la 7 martie 304. Aceleaşi acte menţionează un episcop cu numele Evangelicus şi altul cu numele Tit, care ar fi murit ca martiri. Probabil, un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325).
Abia din anul 369 există ştiri sigure despre existenţa unui episcop la Tomis cu numele Vetranion (Bretanion). în acel an a venit la Tomis împăratul roman Valens din Constantinopol, care mărturisea învăţătura greşită a ereticului Arie. Silind pe episcop să primească şi pe arieni la slujbă, Vetranion a apărat, printr-o cuvântare, Ortodoxia potrivit hotărârilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea, apoi s-a retras cu credincioşii într-o altă biserică. împăratul l-a exilat, dar la scurt timp l-a reaşezat în scaun de teama unei răscoale a „sciţilor." Este prăznuit ca sfânt la 25 ianuarie.
Lui Vetranion i-a urmat Gherontie (Terentius), care a luat parte la lucrările Sinodului II Ecumenic întrunit la Constantinopol, în 381, fiind îndatorat de împăratul Teodosie sâ vegheze la păstrarea credinţei ortodoxe.
Prin 392 era episcop de Tomis Teotim /, „scit" de neam. Acesta ducea o viaţă sfântă, fiind un om învăţat, care a scris în greceşte câteva lucrări scurte, sub formă de dialoguri, cu cuprins moralizator. Se crede că a propovăduit pe Hristos printre huni. La sinoadele ţinute în anii 400 şi 403 la Constantinopol el a luat apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în faţa adversarilor săi. A murit într-o zi de 20 aprilie, fără să cunoaştem anul. Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor.
Urmaşul său a fost Timotei, care a luat parte la lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes din anul 431. împreună cu majoritatea celor prezenţi a semnat actul de condamnare a ereticului Nestorie, care susţinea câ Maica Domnului nu este “Născătoare de Dumnezeu”.
Lui Timotei i-a urmat în scaun episcopul Ioan, care, de asemenea, a combătut nestorianismul şi monofizismul. A făcut diferite prelucrări în limba latină ale operelor unor scriitori bisericeşti de limbă greacă.
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎNTRE SECOLELE IV-VI
43
Urmaşul său a fost Alexandru, care a participat la un sinod ţinut la Constantinopol în anul 449, împotriva ereziei lui Eutihie (monofizism), care susţinea că Mântuitorul a avut o singură fire, cea dumnezeiască. A semnat şi hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din 451, care condamna aceeaşi învăţătură, deşi nu participase la lucrări. I-a urmat în scaun episcopul Teotim II.
Abia peste o jumătate de secol este întâlnit un nou episcop la Tomis, şi anume Paîernus. Numele său este cunoscut dintr-o inscripţie ce se află pe un disc de argint aurit, refăcut din dispoziţia sa înainte de anul 518 (aflat azi în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. în 520 lua parte la lucrările Sinodului patriarhal din Constantinopol, semnând ca „mitropolit al provinciei Sciţia”. Această titulatură duce la presupunerea că acum existau în provincia Sciţia şi alte episcopii.
Ultimul episcop cunoscut în Tomis este Valentinian, teolog învăţat, la mijlocul secolului al Vl-lea. S-a păstrat de la el o corespondenţă cu papa Vigilius al Romei în unele probleme teologice controversate. La Sinodul V Ecumenic din 553 nu a luat parte, dar i s-a menţionat numele.
Nu se ştie însă care au fost episcopii ce i-au urmat lui Valentinian şi cât a mai existat instituţia respectivă. Dintr-o listă a tuturor eparhiilor subordonate Patriarhiei din Constantinopol, de la începutul secolului al Vl-lea, rezultă că în Scythia Minor existau alte 14 scaune episcopale şi anume la Axiopolis, Capidava, Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa şi Dionysopolis. Alte ştiri despre ele nu se cunosc. Probabil şi-au încetat existenţa — ca şi Episcopia Tomisului — prin anul 602, o dată cu marea penetraţie avaro-slavă în Dobrogea spre Balcani.
Teologi din Sciţia Mică. Sunt cunoscute şi numele câtorva teologi învăţaţi din aceste părţi. între ei se număra Sf. Ioan Casian, apărător al Sf. Ioan Gură de Aur, care-1 hirotonise diacon. După ce în tinereţe a stat mai mulţi ani la o mănăstire în apropiere de Betleem, apoi în Egipt, a ajuns la Roma, iar mai târziu a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe în Marsilia (Franţa),
44
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
unde a trăit până către anul 435 (prăznuit la 29 februarie). în acest fel a făcut cunoscut monahismul răsăritean în Apus. Este autorul unor lucrări teologice de valoare: Despre aşezămintele mănăstireşti de obşte, Convorbiri cu Părinţii şi Despre întruparea Domnului.
în jurul anului 500 a ajuns la Roma un călugăr din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul (cel Mic), care a trăit într-o mănăstire de acolo până în jurul anului 545. De la el au rămas câteva traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latineşte, precum şi câteva colecţii de canoane. Tot el a pus bazele actualului sistem cronologic („era creştină^), numărând pentru prima dată anii de la naşterea lui Hristos (cu o greşeală de 4 ani).
Jurisdicţia asupra acestor episcopii. După reorganizarea administrativ-teritorială a Imperiului, făcută în anul 297, provinciile romane sud-dunărene au fost înglobate în prefectura Ibricului (Illyricum), cu capitala la Sirmium. în 395, când Imperiul Roman a fost împărţit în două (de Apus, cu capitala la Roma şi de Răsărit, cu capitala în Constantinopol, devenit „bizantin"), provinciile romane sud-dunărene, cu excepţia Pannoniei şi Dalmaţiei, au intrat în componenţa Imperiului de Răsărit. Pe la începutul secolului al Vl-lea toate provinciile dunărene au fost înglobate în Imperiul de Răsărit. Datorită faptului că Bisericile locale s-au orientat, în organizarea lor, după împărţirea administrativ-politică, absolut toate episcopiile din aceste teritorii au ajuns sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Această jurisdicţie a fost întărită prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic (381), precum şi prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic (451). Ultimul canon supunea Constantinopolului şi pe episcopii din „ţinuturile barbare", adică din nordul Dunării şi din nordul Mării Negre, căzute sub dominaţia unor populaţii „barbare."
Arhiepiscopia Justiniana Prima. împăratul Justinian al Bizanţului (527-565) a ridicat, pe locul satului său natal, Tauresium, un nou oraş, cu numele Justiniana Prima (azi Tsaricin Grad, la 40 km de Niş, în Serbia). Acolo a înfiinţat — prin Novela XI din 535 — o Arhiepiscopie cu jurisdicţie peste aproximativ 25 de eparhii din provinciile sud-dunărene. Jurisdicţia ei se întindea însă şi peste teritoriile şi cetăţile cucerite atunci de Justinian în nordul
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ INTRE SECOLELE IV-VI 45
Dunării, între care Novela XI consemna cetăţile Recidiva şi Litterata (Lederata). Probabil, Recidiva este o formă coruptă a numelui Arcidava (azi Vărădia, lângă Oraviţa), iar Litterata era situată pe malul stâng al Dunării, în faţa cetăţii Viminacium. înseamnă că arhiepiscopii de Justiniana Prima au avut în grija lor duhovnicească şi pe unii credincioşi din nordul Dunării. Trebuie reţinut faptul că toate teritoriile care intrau în componenţa Arhiepiscopiei de Justiniana Prima aveau o populaţie romană sau romanizată. Primul cârmuitor al noii Arhiepiscopii a fost Catelian. Prin 553 era arhiepiscop Benenatus, iar la sfârşitul secolului Ioan.
Arhiepiscopia Justiniana Prima şi-a încetat existenţa în jurul anului 602, când au pătruns slavii şi avarii în Peninsula Balcanică.
Concluzii. Din cele expuse, se constată că în teritoriile sud-dunărene exista o organizare bisericească temeinică, cu numeroase episcopii, de unde plecau misionari şi în nordul Dunării, aducând la Hristos numeroşi daco-romani. în Tomis exista un alt scaun episcopal, condus de ierarhi învăţaţi, care au contribuit la răspândirea creştinismului în aceste părţi. De asemenea, de aici s-au ridicat o serie de personalităţi de primă importanţă în acele timpuri, ca Sf. Ioan Casian şi cuviosul Dionisie Exiguul.
BIBLIOGRAFIE:
Ioan Rămureanu, Sinodul de la Sardica din anul 343. Importanţa lui pentru istoria pătrunderii creştinismului la geto-daco-romani, în S.T., an XIV, nr. 3-4, 1962, p. 146-182; Ioan Rămureanu, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricidui la sfârşitul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 şi Acvileea din 381, în S.T., an, XVI, nr. 7-8, 1964, p. 408-450; Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în secolele IV şi V, Bucureşti, 1969, 141 p. (extras din S.T., an XXI, nr. 7-8, 1969, p. 453-587);
Niculae Şerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa Episcopiei Tonusului, în B.O.R, an LXXXVII, nr. 9-10,1969, p. 966-1026; Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1974, 376 p.; Nestor Vomicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 31-97; Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Bucureşti, 1999, 832 p.
46
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Alexandru A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei, în S.T., an XIV, nr. 7-8, 1962, p. 441-470; Emanoil Băbuş, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, în S.T., an XXXIX, nr. 1, 1987, p. 84-92.
LECTURĂ
ISTORICUL BISERICESC SOZOMEN*
Despre episcopii Bretanion şi Teotim I ai Tomisului
Neamul acesta1 are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare si bogat, pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine pluteşte cu corabia în Pontul numit Euxin. Şi până în ziua de azi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop. în acel timp le oblăduia Bretanion. Şi împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică şi îndemnându-1, cum obişnuia el, să se unească cu cei din secta potrivnică1 2, Bretanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului despre dogma de la Sinodul din Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul l-a însoţit. Şi se adunase aproape tot oraşul spre a-1 vedea pe împărat, bănuind că se va întâmpla ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat cu greu această înfruntare. Şi prinzându-1 pe Bretanion, a poruncit să-l ducă în exil, iar nu mult după aceea a dat ordin să fie adus din nou (la locul său). Căci, după cum cred eu, vedea bine că sciţii sunt supăraţi pentru exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale o răscoală, ştiind că sunt viteji şi, prin poziţia locurilor, necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor. în acest chip, Bretanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului; era, de altfel, un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi...
în acest timp, Biserica din Tomis şi din restul Sciţiei era condusă de scitul Theotimos, un bărbat crescut în dragostea de înţelepciune. Admirându-1 pentru virtutea lui, barbarii huni din jurul Istrului3 îl numesc dumnezeul romanilor. Căci fură puşi la încercare de fapte divine din partea lui. Se spune că mergând el odată pe lângă pământul barbarilor de acolo, îl întâlniră pe acelaşi drum în înaintarea lor spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor pieri în curând, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi şi nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut înainte pe alături.
Deoarece (barbarii) năvăleau adeseori şi făceau stricăciuni sciţilor, fiind sălbatici din fire, i-a abătut spre blândeţe, ospătându-i şi atrăgându-i cu daruri.
1	Al sciţilor
2	Ariană
3	Dunării
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ ÎNTRE SECOLELE IV-VI
47
De aceea, bănuind că e bogat, un barbar a încercat să-l ia prizonier. Şi pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă şi a vrut să arunce laţul asupra lui, spre a-1 trage spre sine şi spre cei de un neam cu el. O dată cu această încercare şi-a ridicat braţul în aer, dar i-a rămas încătuşat. Şi barbarul nu a fost eliberat din cătuşele nevăzute până când ceilalţi barbari n-au intervenit, iar Theotimos s-a rugat pentru el. Se spune că a rămas cu părul lung, după modul cum era atunci când a început să se ocupe cu filozofia. Traiul îi era modest, iar timpul cinei şi-l fixa nu tot la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete. Căci era, după părerea mea, faptă de filozof să cedeze şi acestora după nevoie, şi nu după bunul plac.
Reprodus din voi. Fonîes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele Istoriei României), II, Bucureşti, 1970, p. 225-229.
* Sozomen, istoric bisericesc din secolul al V-lea. A scris o Istorie bisericească, în nouă cărţi, în limba greacă.
Fragmente din Novela XI a împăratului Justinian privind drepturile şi jurisdicţia arhiepiscopului de Justiniana Prima (535)
întrucât acum, cu voia lui Dumnezeu, a sporit împărăţia noastră astfel, încât amândouă malurile Dunării sunt cuprinse de cetăţile noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Lederata, care sunt peste Dunăre, sunt iarăşi supuse poruncii noastre... de aceea fericirea ta (Catelian, n.n.) şi toţi preasfinţii vlădici arhiepiscopi ai Primei Justiniane să aibă îndrituirea şi toată voia de a-i cârmui şi de a le porunci şi de a dobândi în toate ţinuturile mai înainte zise cea dintâi cinste, cel dintâi rang, cea mai de seamă păstorire şi cea mai de seamă culme a puterii, să fie făcuţi de scaunul tău şi să te aibă numai pe tine arhiepiscop...
Reprodus după I. D. Suciu şi Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 20.
VI
VIAŢA CREŞTINĂ PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎN SECOLELE VII-XI
După retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia în sudul Dunării, strămoşii noştri daco-romani au continuat să trăiască şi să muncească în teritoriile nord-dunărene. Legăturile dintre nordul şi sudul Dunării n-au fost întrerupte, căci romanii, apoi bizantinii, mai aveau încă unele cetăţi pe ţărmul stâng al Dunării, iar negustorii pătrundeau până în Transilvania cu mărfurile lor, fapt dovedit de numeroase tezaure monetare din acel timp, descoperite în diferite regiuni din ţara noastră.
Migraţia slavilor. Dintre toate popoarele migratoare doar slavii au avut influenţă asupra formării poporului român şi a limbii române. Ei ne-au influenţat sub raportul limbii, al organizării sociale şi de stat, sub raport cultural şi bisericesc. S-au aşezat în nordul Dunării începând cu secolul al Vl-lea, venind din părţile Poloniei răsăritene şi Ucrainei de azi. De aici au trecut şi în Peninsula Balcanică, până în Grecia şi la ţărmul Adriaticii, aşezându-se peste populaţia romanică din aceste regiuni. Prin aşezarea slavilor în sudul Dunării, populaţia romanică de acolo a fost dislocată: o parte s-a retras spre ţinuturile de miazăzi şi spre Dalmaţia, alta a fost ucisă sau luată în robie, ori, rămânând pe loc, a dispărut în mijlocul slavilor. Din masa romanică de altădată din sudul Dunării n-au mai rămas decât aromânii, istroromânii şi meglenoromânii. O altă parte însemnată a populaţiei romanice din sudul Dunării a trecut în nordul ei, fapt confirmat de cele mai vechi cronici române, maghiare, dalmate şi una greacă.
VIAŢA CREŞTINĂ ÎN SECOLELE VII-XI
49
Slavii aşezaţi în nordul Dunării au dispărut, încetul cu încetul, în masa daco-romană. în schimb, au rămas de la slavi numeroase cuvinte, în toate ramurile de activitate şi gândire, care au intrat în limba noastră în timpul convieţuirii cu ei, până când au fost asimilaţi, adică în secolele VII-X.
în anul 679 au apărut în Peninsula Balcanică bulgarii, veniţi din părţile fluviului Volga (de aici şi numele), sub conducerea haganului lor Asparuh. Ei au supus aici triburile slave, dar după un timp de convieţuire slavii i-au asimilat. Bulgarii au constituit cu timpul un puternic stat, purtând lupte victorioase cu Imperiul Bizantin.
în acelaşi timp a început să se răspândească între slavo-bulgari învăţătura creştină, fie prin locuitorii daco-romani, care avuseseră aici o organizare înfloritoare, cu numeroase scaune episcopale, fie prin captivii creştini pe care-i făceau în războaiele cu bizantinii. De asemenea, era încreştinatâ şi o mică parte din populaţia slavă aflată de bulgari la venirea lor în Peninsula Balcanică. în anul 864 a avut loc încreştinarea oficială a întregului popor bulgar, în frunte cu conducătorul lor, ţarul Boris, care a luat numele de Mihail. Spre sfârşitul domniei lui Boris (889) s-a introdus în Bulgaria aşa-nu-mitul „rit bizantino-slav”, deci cultul răsăritean - ortodox folosit în Imperiul Roman de Răsărit — devenit Bizantin — transpus apoi în limba slavă. A fost folosit prima dată în Moravia (Cehia de azi) de fraţii Constantin (Chirii) şi Metodie, originari din Tesalonic (Grecia de azi), creştinătorii moravilor (863), Ucenicii acestora au introdus ritul bizantino-slav în Bulgaria şi au continuat opera de traducere a Sfintei Scripturi şi a cărţilor de cult în slavoneşte (în alfabetul chirilic), începută de cei doi fraţi, fapt care a contribuit la desăvârşirea slavizării bulgarilor. Limba în care s-au tradus aceste cărţi era cea vorbită atunci de slavii din jurul Tesalonicului. Aceasta a devenit limba bisericească la toate popoarele slave ortodoxe, fiind numită azi paleoslavă sau slavă veche.
Ritul bizantino-slav la români. în această perioadă s-a introdus şi la strămoşii noştri ritul slav, adică limba slavă veche în cult, păstrată în Biserica Ortodoxă românească până în secolul alXVII-lea. Ea a trecut, de asemenea, în manuscrisele, apoi în
50
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
cărţile de slujbă tipărite în Ţările Române. Mai târziu, când s-au întemeiat statele medievale româneşti, limba slavă din Biserică a devenit şi limba oficială a cancelariilor domneşti, toate actele interne şi externe fiind scrise în această limbă.
Unii istorici explică această pătrundere a ritului bizantino-slav la români prin faptul că legăturile noastre bisericeşti cu ţărmul drept al Dunării, existente mai înainte, au continuat şi după venirea şi încreştinarea bulgarilor. Lucrul acesta a fost uşurat şi prin aceea că în ţinuturile noastre mai erau unele grupuri de slavi care nu fuseseră asimilaţi încă de strămoşii noştri. De asemenea, n-ar fi exclus să fi venit în părţile de nord ale Transilvaniei ucenici ai Sfinţilor Chirii şi Metodie din Moravia, care au putut introduce uşor ritul bizantino-slav la români şi la grupurile de slavi de aici.
Termeni bisericeşti de origine slavâ. Simbioza slavo-română, precum şi folosirea limbii slavone în cult au dus la introducerea în limba noastră a numeroase cuvinte privind cultul şi organizarea bisericească. între acestea se numără: Maica Precista, duh, blagoslovenie, jertfă, maslu, molitvă, pomană, post, pravilă, praznic, prohod, sfeştanie, slavă, a spovedi, a tărnosi, taină, tipic, utrenie, vecernie, cazanie, ceaslov, molitvelnic, predoslovie, apoi: dveră, mitră, odăjdii, prapur, prestol, strană, troiţă, precum şi duhovnic, mucenic, mirean, stareţ, vlădică, a izbăvi, a milui, a spovedi', nume vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Faţă), Vovidenie (Intrarea în biserică) ş. a.
Se pare că unele cuvinte de origine greacă au ajuns în limba noastră tot prin mijlocirea celei slavone: chivot, potir, icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop, călugăr, sihastru. Această terminologie se referă în special la organizarea Bisericii şi a cultului, spre deosebire de cea de origine latină, care denumeşte noţiunile fundamentale ale credinţei şi ale cultului. Aceasta dovedeşte că noi eram creştini cu mult înainte de venirea slavilor şi am contribuit la încreştinarea celor aşezaţi pe teritoriul ţării noastre, încât putem spune că asimilarea slavilor de către strămoşii noştri a mers paralel cu încreştinarea lor.
Organizarea bisericească a românilor în secolele VII-XI.
Procesul de încreştinare treptată a slavilor duce la concluzia că pe
VIAŢA CREŞTINĂ ÎN SECOLELE VII-XI
51
teritoriul ţării noastre existau nu numai credincioşi, ci şi o ierarhie bisericească, în frunte cu episcopi sau cel puţin horepiscopi, căci încreştinarea presupune predică şi botez,^ pe care nu le puteau face credincioşii, ci numai membrii clerului. în afară de aceasta, nu se poate concepe că introducerea „ritului bizantino-slav“ la noi s-a făcut de preoţii simpli, din parohiile rurale, ci numai sub îndrumarea unor conducători bisericeşti, adică a unor episcopi. Existenţa preoţilor români în teritoriile nord-dunărene, de asemenea, duce la concluzia că trebuia să existe aici şi episcopi care să-i hirotonească preoţi şi să sfinţească bisericile în care slujeau. Din moment ce popoarele slave învecinate (moravi, bulgari, ruşi, mai târziu sârbi), încreştinate cu câteva secole în urma noastră şi uneori din dispoziţia conducătorilor politici, aveau propria lor ierarhie superioară, sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol, deducem în mod logic că exista şi o organizare bisericească românească, în frunte cu episcopi sau cel puţin cu horepiscopi.
Mărturii arheologice creştine. în lipsa unor mărturii istorico-literare sigure, descoperirile arheologice dovedesc că pe teritoriul ţării noastre exista o numeroasă populaţie creştină şi în perioada de care ne ocupăm. Sunt semnificative în această privinţă cele şase bisericuţe săpate într-un masiv calcaros, descoperite la Basarabi (fost Murfatlar), lângă Constanţa, cu diferite inscripţii, cruci şi semne incizate pe pereţi (după unii, din secolele IV-V, după alţii, din secolele X-XI). Se crede câ acolo a fost un complex monahal rupestra.
O altă aşezare monahală rupestră s-a descoperit la Dumbrăveni, în apropiere de graniţa cu Bulgaria, existentă încă din a doua jumătate a secolului IV până prin secolul X. în sfârşit, un alt complex monahal s-a descoperit în localitatea Slava Rusă (fost Libida, în timpul stăpânirii romane), care a funcţionat ca atare în secolele IV-VII.
în Moldova s-au descoperit mai multe vase de lut cu semnul crucii, la Horga — Vaslui, Murgeni — Vaslui, Bacău, Botoşana — Suceava (secolele V-VII), obiecte cu semne creştine la Străuleşti — Bucureşti, Olteni — Teleorman, Budureasa — Ploieşti (secolele V-VII) etc. Din secolele VIII-IX s-au descoperit vase cu semnul crucii la Fălciu, Murgeni şi Dodeşti, toate în jud. Vaslui ş.a.
Secolelor X-XI le aparţin două craci-relicvar descoperite la Adjud — Vrancea şi Dodeşti — Vaslui, având incizate imaginile
52
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
unor sfinţi, un capac de cădelniţă, lucrat din bronz, de provenienţă bizantină, descoperit la Coşna — Suceava ş.a. Alte obiecte cu caracter creştin s-au descoperit dincolo de Prut: Alcedar, Echimăuţi, Hansca, Cetatea Albă, Orheiul Vechi, Soroca etc.
în Transilvania s-au descoperit mai multe cruci din bronz la Bratei, lângă Mediaş (sec. IV-VIII), vase ceramice ornamentate cu cruci şi alte simboluri creştine la Poian, lângă Tg. Secuiesc (secolele VI-IX), o cădelniţă la Odorheiul Secuiesc (secolele X-XI).
Concluzii. Toate acestea dovedesc continuitatea populaţiei daco-romane de pe teritoriul ţării noastre, care era atât de viguroasă, încât a putut să asimilize pe slavii aşezaţi aici, dar şi continuitatea unei vieţi creştine. Prin primirea „ritului bizantino-slav “ la noi am rămas şi pe mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine şi limbă romanică de rit ortodox.
BIBLIOGRAFIE:
Milan Şesan, Tradiţiile cirilo-metodiane, în M.A., an IV, nr. 1-3, 1961, p. 59-83; Ioan Rămureanu, Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chirii şi Metodiu, în Ortodoxia, an. XIX, nr. 1, 1967, p. 17-31; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, 398 p. (îndeosebi p. 185-201); P.P. Panaitescu, „Perioada slavonă“ la români şi ruperea de cultura Apusului, în voi. Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 28-50; G. Mihăilă, Apariţia scrierii slave şi pătrunderea ei la nordul Dunării. Răspândirea în Ţările Române a izvoarelor narative despre viafa şi activitatea fraţilor Constantin-Ciril şi Metodie, în voi. Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 9-77; Ion Bamea şi Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, voi. III, Bucureşti, 1971, p. 180-242; I. Bamea, Arta creştină în România. 2. Secolele VII-XIII. Studiu introductiv şi prezentarea planşelor de..., Bucureşti, 1981, 238 p; Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul alXIV-lea, Iaşi, 1991, 230 p.
LECTURĂ
SAMUIL MICU *
Despre starea creştinilor din Dacia
După ce osibite şi multe neamuri varvare, gothii, hunii, ghepidii, avarii, bulgarii şi ungurii au năvălit asupra Dachiei şi rău o au călcat, şi pre creştinii
VIAŢA CREŞTINĂ ÎN SECOLELE VII-XI
53
din Dachia i-au asuprit şi i-au necăjit pentru credinţă, mai vârtos după ce bulgarii au prins Dachia, creştinii mult au slăbit şi s-au împuţinat pentru tirania stăpânitorilor, ci tot norodul dacoromânilor prin toate nevoile şi goanele, ţapăn1 au ţinut credinţa lui Hs. După ce bulgarii şi ungurii s-au făcut creştini, mai bine au început a fi şi Bisericii româneşti. Ci pentru că era întru o stăpânire uniţi cu bulgarii, toate cele bisericeşti sloveneşte au început a le sluji, şi de acolo au venit mare stricare a limbii româneşti şi multe cuvinte din limba slavonească au primit şi aceasta iaste pricina că în limba românească atâta amestecătură iaste din limba slavonească.
Reprodus după Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Ed. C. Câmpeanu, Bucureşti, 1963, p. 97-98.
*Samuil Micu (1745-1806), istoric, teolog şi lingvist, unul din marii iluminişti ardeleni. A scris peste 60 de lucrări de teologie, istorie, filosofie etc., între care: Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor (4 voi), publicată parţial, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Elementa linquae daco-romanae (în colaborare cu G. Şincai), o nouă ediţie a Bibliei (1795) etc.
PETRU MAIOR*
Despre cele mai vechi episcopii româneşti
Deoarece din veacul cel dintâiu a creştineştii credinţe au fost datină ca credincioşii să aibă clirul şi episcopii săi şi din cele ce în partea I, cap. 1 - 2 şi 3 am cuvântat este vederit că nu puţini întră românii cei dincoace de Dunăre, încă din suta a doua după întruparea lui Hristos erau creştini, nu ne putem îndoi că aceiaşi români au avut clirul său şi episcopii. Iară din lipsa monumânturilor1 2, după cele nenumărate şi prea grele întâmplări cu care au fost împresurată această viţă romană, întru atâtea umblete de ginte varvare, despre locul, numărul şi numele episcopiilor acelora puţin putem şti. Nice de acolo nu poţi trage urmare că acele episcopii nu au fost nici odată. Pentru că mai multe episcopii au fost de demult, despre care acum mai nici un monumânt nu avem. Âşa, ca să nu umblăm pre departe de Dachia, în Scithia romană3 nicăiri nu se află nici un episcop, afară de cel din Torni4, şi totuşi, cum că mai mulţi episcopi au fost în Schitia, nu ne lasă să ne îndoim de cele ce Le Quien în Oriens Christianus, tom I, faţa 1215, arată că s-au întâmplat în zilele lui Patemu, episcopului Tomilor: „în care vreme, zice, călugării schithi învăţau că se cade să mărturisim că unul din Troiţă5 pentru noi
1	Cu tărie, neclintit.
2	Izvoare documentare.
3	Dobrogea.
4	Tomis.
5	Sf. Treime; călugării sciţi învăţau că „unul din Treime s-a răstignit".
54
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
au pătimit, şedea Patemu al Tomitanei biserici episcop, pre carele pentrucă îl ştia că se împotriveşte lor, nu se îndoia a-1 face vinovat eresului lui Nestorie. Despre care Gherman din Capua şi alţii ce era la împăratul Iustin6 aprocrisiarii7 a scaunului apostolicesc, cu scrisoarea sa întru acest chip înştiinţară pre papa Ormizda. Aceştia pârăsc pre episcopii cei din ţara sa, întră carii este Patemu, arhiereul cetăţii Tomitane.
Vezi că în ţara Schitiei mai mulţi episcopi şi episcopii au fost, a cărora nume, locul scaunului şi numărul, în zadar le vei căuta.
Reprodus după Petru Maior, Istoria Beserecii românilor, Buda, 1813, p. 120-121.
* Petru Maior (c. 1754-1821) istoric, teolog şi lingvist, reprezentant al iluminismului. Dintre lucrările sale consemnăm: Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Beserecii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, Dialog pentru începutul limbii române, Procanonul, Predici sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului (3 voi.) etc.
6	împăratul Iustin al Bizanţului (518-527).
7	Delegaţii, reprezentanţii.
VII
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE X-XIII
Cele mai vechi formaţiuni politice In Transilvania.
Spre sfârşitul secolului al IX-lea s-au stabilit în Câmpia Panonică ungurii, care migraseră aici din sudul Ucrainei de azi, sub conducerea lui Arpad. La răsărit de Tisa, ei au găsit o populaţie românească, alături de care trăiau unele grupuri de slavi, având şi unii, şi alţii mici organizaţii politice numite cnezate şi voievodate. O veche cronică maghiară, scrisă de secretarul regelui Bela II, relatează că la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor existau la răsărit de Tisa următoarele voievodate: al lui Menumorut, între Someş şi Mureş, deci în Ţara Crişurilor, al lui Glad în Banat şi al lui Gelu, „ducele român," care stăpânea Ţara Transilvaniei (Terra Ultrasilvana), locuită de români şi slavi (blasi et slavi), avându-şi cetatea pe Someş. S-a dovedit că este vorba de cetatea de la Dăbâca, lângă Cluj-Napoca, unde s-au descoperit şi urmele unor biserici de prin secolele IX-XI. Cercetările arheologice au dus la concluzia că exista o formaţiune politică şi în părţile de sud ale Transilvaniei, probabil, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia).
Din secolul al Xl-lea, ungurii au început să pătrundă în Transilvania, pe care au cucerit-o treptat, prin lupte grele, până la începutul secolului al XlII-lea, impunând peste organizaţia românilor administraţia lor.
Influenţe româno-slave asupra Increştinării ungurilor. Venind în contact cu populaţia românească, ungurii au început să deprindă felul de viaţă mult mai paşnic al acestora, iar unii să adere la
56
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
credinţa creştină. Există dovezi sigure că datorită acestui contact românii şi slavii au contribuit la încreştinarea unora dintre unguri în ritul răsăritean.
Astfel, o serie de cuvinte latine şi obiceiuri creştine au fost împrumutate de unguri de la populaţia românească din Transilvania, între acestea se numără cuvintele: păgân (pogâny), altar (oltâr), sfânt (szent), sâmbătă (szombat), crăciun (karâcsony). Tot de la români au putut împrumuta şi numirea lunilor: ianuarie, numită luna Maicii Domnului, care poate data din timpul când străromânii prăznuiau soborul Născătoarei de Dumnezeu în această lună, aprilie (numită luna Sf. Gheorghe), iunie (luna Sf. Ioan Botezătorul), decembrie (luna Sf. Andrei, numită de strămoşii noştri Indrea). La fel au putut împrumuta de la români şi obiceiul colindelor. De la populaţia slavă de rit ortodox, ungurii, de asemenea, au împrumutat câteva cuvinte privind credinţa creştină: cruce (kereszt, din slavonescul krest), vecemice (vecsernye), Bobotează (vizkereszt, din slavonescul vodocrest, care, la rândul său, era traducerea străromânescului apă-botează) etc.
Din hotărârile unui sinod ţinut la Szabolcs (Ungaria), în anul 1092, se constată că ungurii începeau Postul Paştilor ca şi populaţia românească cu care convieţuiau, adică lunea şi nu miercurea, ca în Biserica apuseană. Şi azi ungurii numesc prima săptămână din post „a untului11, ceea ce arată înrudirea cu „săptămâna brânzei11 de la ortodocşi.
Această terminologie, cât şi unele obiceiuri creştine răsăritene primite de unguri, dovedesc că la ei creştinismul a pătruns mai întâi sub formă răsăriteană. Datorită acestui fapt, se vorbeşte la ei de două „legi11, şi anume: legea veche, care se referă la creştinismul lor primar ortodox, şi legea nouă, care se referă la ritul catolic, primit mai târziu.
încreştinarea oficială a ungurilor. Pe lângă învăţăturile şi obiceiurile creştine primite de ei de la populaţia românească cu care au venit în contact se poate vorbi şi de un misionarism oficial, venit din Bizanţ, menţionat de diferite izvoare şi pe care îl admit şi istoricii maghiari.
Prin anii 948-949 au fost trimişi la Constantinopol doi demnitari unguri, spre a reînnoi un tratat de pace pe cinci ani cu
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE X-XIII
57
Imperiul Bizantin, unul din ei primind aici şi botezul. Peste cinci ani, adică în 953, s-a dus la Constantinopol, pentru reînnoirea păcii, un alt demnitar ungur, Gyula. S-a botezat şi acesta, primind numele de Ştefan, naş fiindu-i însuşi împăratul Constantin VII Porfirogenetul. La reîntoarcere, a luat cu el pe ieromonahul Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolului ca episcop „al Turkiei“ (= Ungariei), care, ajungând acolo, a adus pe mulţi unguri la credinţa creştină.
Creştinismul de rit răsăritean a continuat să dăinuiască în Ungaria. Regele Ştefan cel Sfânt (997-1038) — sau mama sa — au zidit o mănăstire ortodoxă de maici la Veszprem, poate pentru mitropolitul ortodox Antonie, urmaşul lui Ierotei. Totuşi, regele Ştefan a început organizarea de episcopii catolice în Ungaria încă din primii ani ai secolului al Xl-lea. Această orientare bisericească spre Apusul catolic s-a făcut din interese politice, Ungaria fiind învecinată cu Germania catolică, având nevoie şi de sprijinul papilor, foarte însemnat pe atunci.
în Banat, un principe cu numele Ohtum (Ahtum), s-a botezat abia în anul 1002 la Vidin, cucerit atunci de bizantini. Pentru călugării ortodocşi pe care i-a primit, Ohtum a zidit o mănăstire, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, în cetatea sa de scaun Morisena (azi Cenad, pe malul stâng al Mureşului, jud. Timiş). în 1028, Ştefan cel Sfânt a atacat pe Ohtum, biruindu-1 datorită trădării sfetnicului său Cianadinus. Acesta a îngropat pe creştinii căzuţi în luptă în mănăstirea ortodoxă din Morisena. Dar în curând, Cianadinus a adus la Morisena pe episcopul catolic Gerard, cu 12 călugări, care au pretins pentru ei mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul. Le-a satisfăcut cererea, iar pe călugării ortodocşi i-a mutat în mănăstirea Sf. Gheorghe, azi în Banatul sârbesc.
Organizarea bisericească a românilor ortodocşi. Pe lângă fiecare din formaţiunile politico-statale româneşti din Transilvania exista şi o organizare bisericească ortodoxă. Astfel, fundaţiile bisericilor de la Dăbâca duc la presupunerea că acolo exista şi un episcop ortodox, care să fi sfinţit bisericile respective şi să fi hirotonit pe preoţii lor.
Alt episcop va fi avut sediul la Bălgrad (Alba lulia), pe lângă conducătorul politic de acolo. S-a constatat că actuala catedrală
58
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
catolică de aici (din secolul al XlII-lea) a fost ridicată pe locul unei rotonde, cu absidă semicirculară, ce data din secolul al X-lea, iar aceasta a fost zidită pe locul unei bazilici mult mai vechi.
Un alt episcop putea să aibă reşedinţa pe lângă voievodul Menumorut, în cetatea Biharea, altul, probabil, la Morisena, pe lângă „ducele“ Glad. într-o diplomă dată de împăratul bizantin Vasile
II	Bulgaroctonul, în 1020, se amintea şi de Episcopia ortodoxă de la Dibiscos, identificată cu Timişoara de azi sau cu localitatea Jupa-Caransebeş.
Cu alte cuvinte, o dată cu cristalizarea primelor formaţiuni politice din teritoriile intracarpatice, locul horepiscopilor din secolele anterioare a fost luat de episcopi. Deci, fiecare conducător politic avea în „cetatea" sa un episcop, căruia îi era încredinţată păstorirea duhovnicească a preoţilor şi credincioşilor din hotarele formaţiunii politice respective. Aşa s-a procedat şi la popoarele slave înconjurătoare şi aceasta era în tradiţia ortodoxă, ca organizarea bisericească să urmeze celei politice.
La o astfel de concluzie duce şi constatarea că, după cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar,, peste vechile formaţiuni politice româneşti s-au creat noi unităţi administrative, comitatele (Dăbâca, Alba, Bihor, Cenad etc.). Tot aşa s-a întâmplat şi cu episcopiile ortodoxe, adică în locul lor s-au creat altele, catolice, tocmai la Alba-Iulia (probabil, în 1092), Biharea (începutul sec. XI, mutată ulterior la Oradea) şi Morisena-Cenad (începutul sec. XI). Prin acestea s-a urmărit îndepărtarea oricărei urme a vechii organizări statale şi bisericeşti a populaţiei româneşti autohtone.
Acest proces de înlocuire a instituţiilor ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit şi în cazul unor locaşuri de închinare ortodoxe (mănăstirea Sf. Ioan din Morisena, biserica din Prejmer - jud. Braşov, din secolul al XH-lea, ridicată pe temeliile unei biserici cu planul „în cruce greacă" din secolul al Vl-lea etc.)
Cu toatea acestea, organizarea bisericească a românilor ortodocşi a continuat şi după crearea episcopiilor catolice, însă cu episcopii în alte locuri. Astfel, într-o scrisoare a papei Inocenţiu
III	din 3 mai 1205 era menţionată o episcopie ortodoxă pe moşiile fiilor cneazului Bâlea.“ Probabil, era undeva în părţile Hunedoarei, căci acolo sunt atestate documentar familii de cneji cu acest nume, unii chiar ctitori de biserici.
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE X-XIII
59
Măsuri opresive împotriva Bisericii Ortodoxe. O dată cu impunerea stăpânirii regilor Ungariei în Transilvania a început şi lupta împotriva Bisericii Ortodoxe. Fără îndoială că răpiri de biserici (cum a fost cazul mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul) vor fi fost destul de frecvente. Se cunosc şi numeroase acte emise de regii Ungariei şi de papi prin care se dădeau diferite dispoziţii împotriva Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Astfel, în 1279, Sinodul episcopilor catolici din Ungaria a hotărât, printre altele, să interzică „schismaticilor11, adică ortodocşilor, săvârşirea slujbelor bisericeşti şi zidirea de biserici sau. capele.
Unii dintre regii Ungariei (Ladislau Cumanul, Bela IV) s-au obligat, prin jurământ înaintea papilor, să alunge pe necatolici din Ungaria şi din ţările supuse lor.
în 1366, regele Ludovic cel Mare ordona să fie expulzaţi din Banat preoţii ortodocşi cu familiile lor. Mai târziu, în 1428, regele Sigismund dispunea ca în districtele Caransebeş, Mehadia şi Haţeg nimeni să nu poată deţine proprietăţi şi titluri nobiliare dacă nu făcea parte din Biserica romano-catolică. Toate aceste măsuri au fost însă zadarnice, căci românii ortodocşi au rămas şi pe mai departe alipiţi de Biserica lor, nesocotind toate dispoziţiile papilor şi ale regilor Ungariei.
Concluzii. Din cele prezentate se desprinde constatarea că în secolele IX-X în Transilvania existau mici organizaţii prestatale româneşti (voievodate, cnezate). A existat şi o organizare bisericească a românilor ortodocşi, cu episcopii la Dăbăca, centrul stăpânirii lui Gelu, la Bălgrad (Alba Iulia), Biharea, la Morisena şi Dibiscos în Banat (secolele IX-XI), iar mai târziu în părţile Hunedoarei (1205). Românii au influenţat pe unguri la primirea creştinismului răsăritean, după cum dovedesc unele cuvinte din limba maghiară privitoare la diferite practici religioase. Ei au fost încreştinaţi oficial la Bizanţ în ritul răsăritean, înlocuit la scurt timp cu cel apusean. în urma acestei schimbări a început o acţiune de asuprire a Bisericii Ortodoxe româneşti, susţinută de papi şi de regii Ungariei. Aceste lucruri sunt pentru noi dovezi sigure ale continuităţii poporului român şi a Bisericii sale în Transilvania.
60
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BIBLIOGRAFIE:
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la 1556, Cernăuţi, 1929, XV + 103 p.; I. Rămureanu, începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului, în S.T., an. IX, nr. 1-2, 1957, p. 23-57; Ioan Rămureanu, Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor, în B.O.R., an. XCVIII, nr. 1-2,1980, p. 173-196; Ştefan Pascu ş.a. Cetatea Dăbâca, mActaMusei Napocensis, Cluj, V, 1968, p. 153-202; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, voi. I, ed. II, Cluj, 1972, 595 p., voi. II, Cluj-Napoca, 1979, 614 p.; Mircrea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, 152 p.
LECTURĂ
PAPA INOCENŢIU III
Scrisoare către arhiepiscopul de Calocea, în care amintea de existenţa unei episcopii ortodoxe în Transilvania (3 mai 1205)
Am fost înştiinţat din partea ta că pe moşiile fiilor cneazului Bâlea (in terra filiorum Beleknese) se află un oarecare episcopat pe care, cum nu este supus nici unei mitropolii, vrei să-l aduci la ascultarea scaunului apostolic şi să-l pui sub jurisdicţia Bisericii din Calocea, dacă noi îţi dăm învoirea noastră în această privinţă. Iar noi, încuviinţând dorinţa ta, pe cât putem, cu ajutorul Domnului, îţi îngăduim, prin autoritatea scrisorii de faţă, ca în cazul când cele de mai sus sunt adevărate, să ai voie să aduci acel episcopat la ascultarea scaunului apostolic şi să-l aşezi sub atâmarea Bisericii din'Calocea...
Reprodus din Documente privind Istoria României. C. Transilvania, Veacul XI, XII şi XIII, voi I (1075-1250), Bucureşti, 1951, doc. 47, p. 29.
REGELE SIGISMUND AL UNGARIEI
Decret prin care lua măsuri împotriva preoţilor ortodocşi din districtele Caransebeş, Mehadia şi Haţeg (5 decembrie 1428)
...Pe lângă acestea, de vor fi aflaţi în ţinutul Caransebeşului schismatici1 şi oameni ce nu fac bine, care să fi ţinut unele moşii în chip de danie şi vor fi ţinut acolo preoţi schismatici, încât mai mulţi catolici de obârşie de jos, înşelaţi de învăţăturile lor greşite, socotind că fac bine, s-au dat cu credinţa schismaticilor
1 Ortodocşi
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE X-XIII
61
osândită de Biserica catolică, noi... hotărâm ca în zisa ţară şi în tot ţinutul Caransebeşului să nu poată ţine, păstra şi stăpâni vreo moşie cu titlu nobiliar ori cnezial, decât cel ce este catolic adevărat şi ţine credinţa pe care o mărturiseşte Biserica romană, hotărând anume şi oprind îndeobşte pe toţi nobilii şi cnezii ţinutului Caransebeş, să aibă de a face pe moşiile lor din hotarele ţinutului Caransebeşului în vreun fel, să ţină ori să ajute pe vreun preot schismatic, sub pedeapsa pierderii moşiilor lor. Iar dacă vreun nobil ori vreun cneaz ar încerca să facă altminteri, moşiile lui să fie luate în numele maiestăţii noastre de către castelanul nostru din Caransebeş care va fi atunci. Şi nici un preot schismatic din aceştia să nu poată merge în această ţară a Caransebeşului ori în vreo parte a ei, nici să nu poată înşela sufletele catolicilor cu învăţăturile sale rele ori să le tragă la credinţa schismaticilor, poruncind prin aceasta tuturor castelanilor şi slujitorilor noştri din Caransebeş, de faţă şi viitori, ca de acum încolo pe toţi preoţii schismatici care sălăşluiesc în această ţară a Caransebeşului, cu gând să înşele poporul catolic şi să-l aducă la credinţa schismatică, ori care rătăcesc de ici-colo, cum îi vor afla, să-i oprească şi să-i lipsească de toate bunurile şi să nu le îngăduie a mai umbla întru hotarele zisei ţări. Pe lângă aceasta, mai hotărâm ca în tot acest ţinut al Caransebeşului, nici un catolic să nu poată lua o soţie schismatică, ori dimpotrivă, un schismatic să se căsătorească cu vreo catolică, de orice fel, stare şi obârşie ar fi, decât dacă schismaticul ori schismatica va fi fost mai înainte botezat ori botezată de un preot catolic în credinţa sfintei Biserici romane. Şi dacă vreunul ar cuteza să fie împotrivă, să sufere pedeapsa trădării nobiliare, prin trecerea bunurilor sale la castelanul nostru de Caransebeş, care va fi atunci...
De asemenea, hotărâm, poruncind acestora anume, ca toţi nobilii, cnejii şi chiar ţăranii să-şi boteze copiii cu preoţi catolici, iar nu cu schismatici, şi nimeni să nu îndrăznească în vreun fel să ducă ori copilul său ori pe al altuia, pentru botez, la un preot schismatic, sub pedeapsa pierderii bunurilor sale, aşa cum s-a ajuns.
Ba încă şi tuturor preoţilor schismatici, ce se află pe cuprinsul regatelor noastre, le oprim a mai boteza pe cineva în ţara Caransebeşului.
De asemenea, poruncim ca nici un preot schismatic să nu boteze vreun catolic din ţinuturile Haţeg şi Mehadia, iar dacă vreunul din ei ar încerca să facă altfel, să fie oprit şi pedepsit de către castelanii noştri din Caransebeş şi Mehadia, cu pierderea bunurilor sale.
Reprodus după I. D. Suciu şi Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 89-90.
VIII
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE XI-XIII
Deşi au rămas puţine ştiri referitoare la acest capitol din istoria Bisericii noastre, totuşi, ele pot oferi o imagine asupra continuităţii şi dezvoltării politice şi bisericeşti a românilor în secolele XI-XIII.
Ştiri despre organizarea bisericească în Dobrogea. O
serie de descoperiri arheologice dovedesc că viaţa creştină a cunoscut o stare relativ bună în teritoriul dintre Dunăre şi Mare chiar şi în secolele VII-XIV. Am relatat în alt loc că după distrugerea Arhiepiscopiei Tomisului şi a celor 14 episcopii de aici, în jurul anului 600, când a avut loc o trecere masivă de avari şi slavi în sudul Dunării, s-a putut organiza un scaun episcopal în părţile de nord ale regiunii, în zona Dinogetia (azi Garvăn) — Novio-dunum (azi Isaccea). Pentru existenţa unui episcop la Dinoge-tia-Garvăn în secolele X-XII pledează o seamă de descoperiri arheologice de acolo: o biserică de zid (sec. XI-XII), părţi dintr-un clopot (cel mai vechi cunoscut la noi), zeci de cruciuliţe, cu tipare pentru confecţionarea lor, o cruce-relicvar din aur, probabil purtată de un ierarh, un sigiliu de plumb de la arhiepiscopul Mihail al Kievului (sec. XII), care, probabil, a trimis o scrisoare unui ierarh de aici. Două sigilii de plumb din secolele X-XI arată că ele aparţineau lui “Anicet, mitropolitul Tomisului” şi lui “Vasile, mitropolitul Tomisului”. înseamnă că Mitropolia Tomisului s-a refăcut după anul 971, când teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a intrat în stăpânirea Imperiului bizantin. în apropiere, la Niculiţel, s-au descoperit temeliile unei bisericuţe din secolele XI-XII, iar una din bisericile de azi, cu hramul Sf. Atanasie, datează din secolul al XlII-lea.
VIAŢA CREŞTINĂ LA SUD ŞI EST DE CARPAŢI, SEC. XI-XIII 63
Mitropolia Vicinei. Din secolele XIII-XIV avem ştiri sigure despre existenţa unei noi Mitropolii, cu reşedinţa la Vicina, localitate identificată de cei mai mulţi cercetători cu oraşul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, lângă Deltă.
Probabil, era o continuatoare a episcopiei pe care am presupus-o în secolele X-XII, tot în părţile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia-Garvăn. Ierarhii Vicinei erau greci de neam, sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Se pare că Mitropolia a fost înfiinţată în prima jumătate a secolului al XlII-lea, deşi primul ei cârmuitor cunoscut cu numele, Teodor, era atestat documentar abia în 1285.
în prima jumătate a secolului al XTV-lea, însemnătatea Vicinei începe să scadă din cauza deselor incursiuni ale tătarilor din nordul Mării Negre. Oraşul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab I, domnul Tării Româneşti. Ultimul mitropolit de Vicina a fost Iachint, pe care domnitorul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) l-a mutat în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359. După mutarea acestuia nu se mai cunosc alte ştiri despre Mitropolia Vicinei.
Primele ştiri despre organizarea bisericească în teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. încă din prima jumătate a secolului al XlII-lea, în teritoriul cuprins între Carpaţi şi Dunăre, sunt atestate documentar diferite formaţiuni politice româneşti. Din aceeaşi perioadă datează şi primele menţiuni documentare despre o organizare bisericească ortodoxă românească. De pildă, la 14 noiembrie 1234 papa Grigorie al IX-lea adresa o scrisoare principelui de coroană al Ungariei, viitorul rege Bela IV, în care se plângea că în „episcopia cumanilor11 — existentă între anii 1228-1241, în zona de curbură a Carpaţilor — trăiau „valahi“ ortodocşi, care primeau Sf. Taine „de la nişte pseudoepiscopi care ţin de ritul grecilor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor”. Chiar şi unii dintre ungurii şi saşii catolici care treceau în sudul Carpaţilor se adresau acelor episcopi, îmbrăţişând credinţa ortodoxă. Deci este vorba de nişte ierarhi ortodocşi, pe care papa îi numea dispreţuitor „falşi episcopi“ (pseudoepiscopi). Fără îndoială că aceşti episcopi erau români, ca şi păstoriţii lor (numiţi
64
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
de papa ,,valahi“). Această scrisoare este foarte preţioasă pentru noi, căci dovedeşte existenţa unei ierarhii bisericeşti la românii din părţile sudice şi estice ale Carpaţilor, unde se întindea episcopia cumanilor. Din scrisoare rezultă însă şi stăruinţa românilor de aici în credinţa ortodoxă.
Din diploma dată de regele Bela IV al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, aflăm de existenţa unor formaţiuni statale româneşti în teritoriile situate între Carpaţi şi Dunăre. Astfel, sunt menţionate Ţara Severinului, prin care se poate înţelege partea de răsărit a Banatului de azi şi partea de apus a Olteniei, voievodatul lui Litovoi, pe Valea Jiului şi în Ţara Haţegului, cnezatul lui Ioan, în dreapta Oltului, probabil, în sud-estul Olteniei, cnezatul lui Farcaş, probabil în Vâlcea, şi „(ara lui Seneslau, voievodul românilor“, în stânga Oltului, cuprinzând actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi, eventual, Prahova.
Ceea ce ne interesează în mod deosebit este faptul că din diploma de mai sus reiese că în teritoriile respective exista şi o organizare bisericească. De pildă, se făcea amintire de „bisericile clădite şi cele ce se vor clădi în ţările sus zise“, ale căror venituri urmau să rămână „arhiepiscopilor şi episcopilor.“ Nu poate fi vorba de episcopi catolici şi nici de ierarhi ortodocşi din sudul Dunării. De aceea, presupunem că fiecare din voievozii şi cnejii menţionaţi mai sus aveau pe lângă ei câte un ierarh, pentru îndrumarea vieţii bisericeşti din teritoriile stăpânite de ei.
Câteva formaţiuni politice româneşti existau la răsărit de Carpaţi, în teritoriile viitorului stat Moldova. Aşa erau: ţara bolohovenilor în părţile de nord, (ara berladnicilor, al cărei centru se pare că era Bârladul, (ara brodnicilor (locuitori în regiuni de vaduri, de râuri) în părţile de miazăzi, cnezatele şi voievodatele din părţile Orheiului şi Lăpuşnei, dincolo de Prut.
Presupunem că, după cum cnejii şi voievozii atestaţi la sud de Carpaţi, în 1247, aveau pe lângă ei şi câte un ierarh, tot aşa vor fi existat ierarhi şi în aceste „ţări” din răsăritul Carpaţilor. Probabil, unul din „pseudoepiscopii“ din 1234 va fi stat undeva în „ţara brodnicilor", despre care se ştie că era situată în vecinătatea episcopiei catolice a cumanilor. Mult mai târziu, în 1353, era atestat documentar episcopul Chirii Românul, în Prszemysl (azi în
		ALFABETUL CIRILIC										
	fi	r,	K	r a		'Ai	3	s	1 H K	(\	A\ N	
	A	B	V	ODE		j	Z	DZ	I I C	l	M N	
	0	n	P	O	T	£	0\-		x <•«•> u		10 1(1	
	o	p	R	s	T	u	u	F	H O	Ţ	Ş ŞT	
	h	li	7k	4	li /î\		M	K)	•i v â	*	e \r	
	A	Ă	Ăî	î	EA IA		IA	IU	CI GI CS	PS	TH Y	
		ALFABETUL CIRILIC										
	A	K	K	r A f		>K	3	y	î H K	A	A\ H	
	a	b	V	g	d c	\	z	dz	i i c	1	m n	
	0	ft	P	c	t m	*	oy	/|s V w		4	Lii 141	
	0	P	r	s	t t	u	u		f h o	t	? şt	
	&	K		*	*fe /îN	13 K>		i	l U & \|'		A Y	
	ă	ă	ă i		ca ia	ia iu		ci gi cs ps			th y	
					CIFRELE CIRILICE							
	a		1	j* =	10	Ai		19	p = 100		= 1000*	
	K	=	2	ai =	11	K	=	20	6 = 200	fi	= 2000	
	r	=	3	fii —	12	*	=	30	f = 300	r	= 3000	
	Â	=	4	ri =	13	A\	—	40	V = 400	Â	= 4000	
	6	=	5	A» =	14	ii	=	50	$ = 500	G	= 5000	
	s		6	£'i =	15	a	=	60	X = 600	s	= 6000	
	3	=	7	si =	16	0	=	70	\jr = 700	3	* 7000	
	H	=	8	31 =	17	n	=	80	II 00 o o	H	= 8000	
	Â	=	9	HI =	18	s	=	90	4 = 900	Â	= 9000	
				’’ Miile se scriu cu semnul				pus în stânga cifrei				
ALFABETUL C/R/L/C Litere de mână
Jl Â	* 3		¥	V +	f
jS CI	<a <f	ir	X	* X	l
£ 3	4> fi	V	7,	* i	t
A V	< r	t*'	1	« l	/»,/U
% A	7 $	4	*hl	jn /*	4
£> 6	6 £	l		iy f	jt
<X **	<s*z.	t	J>	f	2
Z J	i i	X	■4 7	t	Xn,
<7 /	i n	Â,		f	r
XX	Al K	A	1	f y	AA*
A A	A Al	4	l	I l	/A
A	731	*v	&	ir ¥	1*
A *	U 71/	ru	e		tu
0 *	txr &	#■	%	% i	2L
JC *	<uC u	t*	Y	Y	Â/
f /	r r	A	U		t, <*>
6 c	e	A	H>		ÂW
	ur	t	t		ML
	y	M,			
u • Jh r no,tWB&^v *Hf,ckgi ii^
x&tjSxz-.Hţi noMOY?
H14T0 MOaw^flCCMie C
Inscripţie descoperită în biserica din Streisângeorgiu -Hunedoara (1313 -1314), în care sunt menţionate numele preotului Naneş şi al zugravului Teofil. Cea mai veche inscripţie păstrată din arta medievală românească.
Tabloul votiv din biserica de la Streisângeorgiu: cneazul Cândea Laţcu şi soţia Nistora, cu alţi membri ai familiei, care au refăcut biserica în 1408 -1409.
Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, ctitoria lui Bogdan I, în plan bazilical, fără turlă.
Biserica din Leşnic - jud. Hunedoara (sec. XIV).
Biserica rupestră de la Butuceni - Orhei (începutul mileniului II).
Biserica din Gurasada -jud. Hunedoara, ctitorie cnezială din sec. XIII. Turnul clopotniţă construit mai târziu.
Biserica domnească din Curtea de Argeş, ctitoria lui Basarab I şi a fiului său Nicolae Alexandru, cu planul în formă
de “cruce greacă înscrisă”,
Construită din piatră şi cărămidă (Sec. XIV).
Nicolae Alexandru Basarab, Domnul Ţării Româneşti (1332-1364), frescă originală în biserica domnească din Curtea de Argeş (sec. XIV).
Naosul bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, cu fresce din a doua jumătate a secolului XIV.
întâmpinarea moaştelor Sf. loan cel Nou de la Suceava de către Alexandru cel Bun şi sfetnicii săi (1415).
Frescă în biserica mănăstirii Suceviţa (sfârşitul sec. XVI).
Biserica din Densuş - jud. Hunedoara. După ipoteze mai noi, ar fi un vechi monument funerar roman - păgân, din sec. II, transformat în locaş de cult creştin, după părăsirea Daciei de către romani;
Refăcută de cnejii locali prin secolele XII - XIII.
VIAŢA CREŞTINĂ LA SUD ŞI EST DE CARPAŢI, SEC. XI-XIII 65
Polonia), deci tocmai în „ţara bolohovenilor“, încorporată acum în statul polon, în care existau atunci sute de sate româneşti.
La aceste ştiri literare-istorice se adaugă o seamă de descoperiri arheologice, care constituie o dovadă în plus asupra existenţei unei numeroase populaţii creştine în aceste teritorii, având multiple şi îndelungate legături cu lumea bizantină şi cu cnezatele ruseşti învecinate (cruci-relicvar la Piatra Neamţ, Bâtca Doamnei, lângă acelaşi oraş, Cândeşti — Neamţ, Ibăneşti — Botoşani, Trifeşti — Iaşi etc).
Viaţa bisericeasca a românilor din sudul Dunării. în
tot cursul evului mediu întâlnim o populaţie de limbă romanică — numită în izvoare vlahi — în întreagă Peninsula Balcanică, de la Marea Egee până la Dunăre şi de la Marea Neagră până la Adriatica. Sunt aromânii, din care s-a desprins apoi o ramură cunoscută sub numele de meglenoromâni, existenţi şi azi.
Din izvoarele bizantine rezultă că aceşti vlahi aveau propria lor organizare politică. De pildă, Vlahia Mare, în Tesalia, avea un conducător cu numele Niculiţă (980).
Această populaţie vlahă sau românească a îndeplinit, la un moment dat, un însemnat rol politic. Se ştie că în anul 971 partea răsăriteană a statului bulgar a fost cucerită de bizantini, iar în 1018 a avut aceeaşi soartă şi partea apuseană. Dominaţia bizantină a fost înlăturată abia spre sfârşitul secolului al Xll-lea, în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din anii 1185-1186, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, români din regiunea Târnovei. Ei au reuşit să întemeieze un stat nou, cunoscut în istorie sub numele de „statul Asăneştilor“ sau „imperiul vlaho (româno)-bulgar“. Primii conducători ai noului stat au fost Asan, urmat de fraţii săi Petru şi apoi Ioniţă. Cel din urmă a fost recunoscut de bizantini şi de papa, fiind încoronat în 1204, la Târnovo, ca „rege al bulgarilor şi vlahilor" (rex Bulgarorum et Blachorum). Pe la mijlocul secolului al XlII-lea dinastia Asăneştilor s-a stins, iar statul întemeiat de ei a devenit un stat bulgar. Treptat, elementul românesc a dispărut în masa populaţiei slavo-bulgare sau greceşti în mijlocul căreia trăia. Se mai găsesc însă şi azi mulţi români şi aromâni în diferite regiuni din Bulgaria, Serbia-Muntenegru, Albania şi Grecia.
66
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Izvoarele timpului prezintă şi unele ştiri despre viaţa bisericească a românilor sud-dunăreni. De pildă, în 1020, împăratul Vasile II al Bizanţului a înfiinţat o Arhiepiscopie la Ohrida (azi în noul stat Macedonia), cu 31 de episcopii sufragane, al cărei cârmuitor avea sub ascultarea sa şi pe „vlahii răspândiţi în toată Bulgaria". Cu alte cuvinte, aceştia erau scoşi de sub oblăduirea duhovnicească a episcopilor locali şi puşi sub aceea a arhiepiscopului de Ohrida. Mai târziu, dar tot în secolul al Xl-lea, s-a creat o „episcopie a vlahilor". Prin secolul al XlII-lea această episcopie purta numele de „a Vreanotiei" (probabil oraşul Vranje în Serbia de azi). în 1335, episcopia vlahilor îşi avea sediul la Prilep (azi în Macedonia, în apropiere de Ohrida). Nu se cunoaşte nici un nume de episcop, doar al unui preot semnat pe un manuscris din secolul al Xl-lea: „Ioan, preotul prea sfintei episcopii a vlahilor".
După întemeierea statului Asăneştilor s-a înfiinţat la Târnovo o nouă Arhiepiscopie, cea de Ohrida rămânând cu un număr redus de eparhii. în scaunul arhiepiscopal de aici a fost ridicat preotul Vasile, cel care a dat binecuvântarea pentru începerea răscoalei din 1185, în biserica Sf. Dumitru din Asăneşti, lângă Târnovo, ctitoria fraţilor Petru şi Asan. Probabil noul arhiepiscop era tot un vlah sud-dunărean. El a devenit cârmuitorul Bisericii româneşti şi bulgare de la sud de Dunăre, cu reşedinţa la Târnovo, pe atunci cel mai însemnat centru politic, economic, cultural şi bisericesc al noului stat. în 1235, Sinodul Patriarhiei Ecumenice a recunoscut autocefalia Bisericii de Târnovo, iar cârmuitorului ei de atunci i-a acordat titlul de patriarh. în 1393, ţaratul de Târnovo a fost cucerit de turci, iar ultimul patriarh, Eftimie, dus în exil.
Concluzii. Deşi sunt puţine la număr, izvoarele istorice arată că în secolele XI-XIII în teritoriile româneşti extracarpatice a existat o organizare bisericească ortodoxă, în frunte cu unii ierarhi de neam român, care au reuşit să-şi menţină păstoriţii în credinţa ortodoxă. Au existat însă ierarhi ortodocşi români şi la sud de Dunăre, precum şi în Polonia. Toate acestea arată vigoarea elementului românesc, dar şi continuitatea lui într-un larg spaţiu geografic.
VIAŢA CREŞTINĂ LA SUD ŞI EST DE CARPAŢI, SEC. XI-XIII 67
BIBLIOGRAFIE:
P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, 389 p.; Ion Bamea şi Ştefan Ştefănescu, Din istoria Dobrogei III. Bizantini, romani şi bulgari la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1971,440 p.; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti, Bucureşti, 1974, 379 p.; Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele al IX-lea - al XIH-lea, în S.T., an XX, nr. 3-4, 1968, p. 242-257; Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în voi. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, ed. II, Galaţi, 1979, p. 149-169.
Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti, 1959, 224 p.; George Mumu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1984, 203 p.
LECTURĂ
PAPA GRIGORIE al IX-lea
Scrisoare către principele Bela al Ungariei din 1234 despre „pseudoepiscopii schismatici"
După cum am aflat, în episcopatul cumanilor sunt nişte oameni care se numesc valahi, care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţa, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind Biserica romană, primesc toate tainele Bisericii, nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diecezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor, iar unii atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii valahi, nesocotindu-1 pe acesta (episcopul cumanilor), primesc sus-numitele taine spre marea indignare a dreptcredincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine. Aşadar, pentru ca din felurimea riturilor să nu se ivească o primejdie pentru suflete, noi — în dorinţa noastră de a preîntâmpina această primejdie — şi ca să nu aibă sus-numiţii valahi cuvânt, din lipsa (săvârşirii) tainelor, de a se îndrepta către episcopii schismatici, dăm prin scrisoarea noastră numitului episcop porunca de a le orândui, pentru nevoile de mai sus, după chibzuită consfătuire şi potrivit rânduielilor conciliului general, un episcop catolic potrivit acelui popor, care să-i fie vicar pentru aceştia şi care să fie ascultător şi supus în toate, silindu-i prin pedepse bisericeşti, fără drept de apel, pe cei care s-ar împotrivi. Deoarece, însă, tu ca un principe catolic, la îndemnul iubitului nostru fiu, Iacob (episcop) ales de Preneste, pe atunci legat al scaunului apostolic, i-ai făgăduit
68	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sub jurământ că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de Biserica catolică din ţara ta să se supună acestei Biserici, după cum arată scrisoarea ta întocmită în această privinţă şi după cum ai spus şi prin viu grai aceluiaşi (episcop) ales, că vei sili pe sus-numiţii valahi să primească pe episcopul pe care zisa Biserică li-1 va fi dat şi că din veniturile pe care le strângi de la ei îi vei da şi (episcopului) venituri îndestulătoare şi potrivit demnităţii sale, după cum ne-a înştiinţat numitul (episcop) ales. Rugăm pe înălţimea ta regală, o sfătuim şi o îndemnăm stăruitor şi-ţi poruncim spre iertarea păcatelor tale ca, întrucât nu se cade ca să accepţi în regatul tău astfel de schismatici şi să laşi neîmplinite făgăduielile atât de plăcute lui Dumnezeu şi binevenite oamenilor, ce au purces într-un chip vrednic de laudă de pe buzele tale, să te străduieşti a le aduce pe de-a întregul la îndeplinire, ca astfel să poţi fi pe placul regelui regilor şi noi să putem lăuda râvna sincerităţii tale prin vrednice laude întru Domnul.
Reprodus din Documente privind Istoria României. C. Transilvania, veacul XI, XII, XIII, voi I (1075-1250), Bucureşti, 1951, p. 275-276.
IX
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI ŢĂRII ROMÂNEŞTI (UNGROVLAHIEI)
în paginile anterioare s-a menţionat existenţa unor formaţiuni politice la sud de Carpaţi, dar şi existenţa unei organizări bisericeşti în aceste teritorii, precum şi în Dobrogea. în secolul al XlV-lea s-a ajuns la o organizare politică şi bisericească centralizată, unitară, cu un singur domn şi un singur mitropolit.
întemeierea Ţării Româneşti. Primii domnitori. Un document din 1324 consemna pe voievodul Basarab — pe care tradiţia populară îl cunoaşte sub numele de Negru Vodă — considerat întemeietorul Ţării Româneşti. Deci, locul micilor formaţiuni politice anterioare era luat acum de un singur stat, iar în locul cnejilor şi voievozilor de odinioară apare un singur stăpânitor. Nu se ştie însă cum a avut loc acest proces de unificare, pe cale paşnică sau prin forţă. Este sigur că o reunire a acelor formaţiuni politice într-un singur stat s-a făcut de către voievozii de la Argeş. în 1330, prin lupta pe care a avut-o voievodul Basarab cu regele maghiar Carol Robert la Posada, a înlăturat suzeranitatea regatului maghiar, reuşind să câştige independenţa Ţării Româneşti. Prin luptele victorioase pe care le-a purtat cu tătarii, Basarab şi-a întins apoi stăpânirea şi asupra ţinuturilor de răsărit ale Munteniei căzute sub stăpânirea mongolilor după marea lor invazie din 1241. După o îndelungată şi strălucită domnie, a închis ochii în 1352, fiind îngropat în biserica zisă „a lui Negru Vodă“ din Câmpulung, ctitoria sa. Tot el este ctitorul bisericii domneşti din Curtea de Argeş, care a fost apoi terminată de urmaşii săi.
70
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Fiul său, Nicolae Alexandru, a cârmuit cu pricepere ţara, de-săvârşindu-i organizarea, întreţinând strânse legături cu statele slave de sud (Bulgaria şi Serbia) şi păstrând o atitudine demnă faţă de regatul Ungariei. Pe plan bisericesc, de numele său se leagă recunoaşterea Mitropoliei muntene, în 1359, de către Patriarhia din Constantinopol. în ce priveşte Biserica, fără îndoială că Basarab întemeietorul a avut la curtea sa domnească şi o faţă bisericească mai înaltă, adică un arhiereu care hirotonea preoţi şi sfinţea biserici prin satele ţării sale. Este de presupus că o dată cu unificarea cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la sud de Carpaţi într-un singur stat s-a făcut şi unificarea bisericească. Deci, în locul mai multor episcopi, existenţi pe lângă fiecare cneaz şi voievod, a fost ales un singur ierarh, cu titlul de mitropolit. Dar acest mitropolit, acum singurul ierarh al ţării, nu era încă recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox. Acest lucru s-a făcut abia în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab întemeietorul.
Recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti. Este cunoscuta hotărârea Sinodului Patriarhiei din Constantinopol din mai 1359, privitoare la recunoaşterea Mitropoliei „Ungrovlahiei“ sau a Ţării Româneşti. în ea se arăta că domnitorul Nicolae Alexandru „a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori, prin scrisoarile sale,“ ca Biserica din Ţara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului patriarhal din Constantinopol, de unde să i se trimită un mitropolit, care să facă parte din sinodul patriarhal. în acest scop, domnul muntean a chemat de mai înainte la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, cerând recunoaşterea acestei strămutări în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Deci, este vorba de recunoaşterea unei stări de lucruri existente şi nu de crearea unei noi instituţii.
Nu se spunea nimic despre reşedinţa mitropolitului, dar ea nu putea să fie în altă parte decât acolo unde era şi scaunul domnesc, adică la Curtea de Argeş. Oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Iachint se întindea asupra întregii Ţări Româneşti.
Nicolae Alexandru a murit în 1364, fiind îngropat alături de tatăl său, la Câmpulung. I-a urmat la domnie fiul său Vladislav sau Vlaicu-Vodă (1364-C.1377).
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
71
Alte ştiri despre mitropolitul Iachint. Mult timp nu mai avem ştiri despre mitropolitul Iachint. Dar, în anul 1370, cineva îl reclamase la Patriarhia din Constantinopol pentru unele fapte ce s-au dovedit ulterior ca nefondate. Patriarhul ecumenic de atunci, Filotei, a trimis în Ţara Românească pe un slujitor al Patriarhiei, Daniil Critopol, ca să facă o cercetare. Cu acest prilej, mitropolitul Iachint a trimis patriarhului o scrisoare, prin care-i relata că era bolnav şi că acuzaţiile aduse de duşmanii săi i-au produs multă amărăciune. îi arăta că n-a putut veni la Constantinopol fiindcă l-a oprit voievodul ţării, dată fiind lungimea drumului, boala sa şi teama de a nu fi ucis de tâlhari. Totodată informa pe patriarh că domnul ţării şi boierii săi au hotărât să trimită la Patriarhie pe acel Daniil Critopol spre a fi „sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia, cu yoia, îngăduinţa şi iertarea sa“.
Mitropolia Severinului. în august 1370, trimisul lui Vlaicu Vodă şi al boierilor munteni, Daniil Critopol, a fost ales de Sinodul Patriarhiei din Constantinopol mitropolit al unei părţi din Mitropolia Ungrovlahiei şi hirotonit sub numele de Antim. Actul sinodal din octombrie 1370, pentru numirea mitropolitului Antim Critopol, arăta că fusese hirotonit pe seama unei jumătăţi din Ţara Românească, la cererea domnului, a boierilor şi a mitropolitului Iachint, întrucât sporise numărul locuitorilor ţării. Se ştie că încă din primii ani de domnie Vlaicu Vodă stăpânea Amlaşul, în jurul Sibiului, Ţara Făgăraşului şi Banatul Severinului. Aceste „feude“ transilvănene le-au stăpânit şi unii dintre urmaşii lui. Reiese de aici că în 1370 se înfiinţase a doua Mitropolie în Ţara Românească, cunoscuta sub numele de „a Severinului" sau „dinspre Severin", cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului.
Urmaşii lui Iachint. Bătrânul mitropolit Iachint a trecut la cele veşnice înainte de luna august 1372. Trupul său va fi fost îngropat în biserica Mitropoliei din Argeş. Ar fi fost de aşteptat ca scaunul lui să fie ocupat de mitropolitul Antim. Nu se ştie însă din ce motive, în august 1372, în locul lui Iachint a fost ales şi hirotonit ieromonahul Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul, adică mai marele mănăstirilor din Muntele Athos. Este consemnat în mai multe acte până către anul 1380.
72
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Din acest an, în scaunul Ungrovlahiei păstorea „smeritul mitropolit Antim,“ deci fostul mitropolit al Severinului. El a păstorit până în jurul anului 1401, adică în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). în tot acest timp a călătorit de mai multe ori la Constantinopol, unde a luat parte la şedinţele Sinodului patriarhal.
Sfârşitul Mitropoliei Severinului. în câteva acte apare, alături de Antim, un al doilea mitropolit, care iscălea ca „celălalt al Ungrovlahiei, Atanasie“, adică al Severinului, care şi-a început păstoria prin 1389. A luat parte la numeroase şedinţe ale Sinodului din Constantinopol, până prin 1403. Acesta a fost ultimul mitropolit de Severin despre care avem ştiri. în 1419, deci după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), ţinutul Severinului a fost luat în stăpânire de regii maghiari, iar la începutul secolului al
XVI-lea a fost cucerit de turci. Fără îndoială că ajungând în stăpânire străină a încetat şi existenţa Mitropoliei de acolo.
Concluzii. După dobândirea independenţei Ţării Româneşti a urmat recunoaşterea Mitropoliei ţării, cu reşedinţa la Argeş (1359), în urma strădaniilor vrednicului voievod Nicolae Alexandru Basarab. Pe lângă Mitropolia de la Argeş a mai existat, timp de peste trei decenii, a doua Mitropolie, a Severinului.
BIBLIOGRAFIE:
N. Dobrescu, întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906,128 p.; C. Marinescu, înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1924,22 p; Constantin C. Giurescu, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., an LXXVII, nr. 7-10,1959, p. 673-697; D. Bălaşa, De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970), în M.O., an XXII, nr. 5-8, 1970, p. 333-354; Niculae Şerbanescu, Mitropolia Severinului, în B.O.R., an LXXXVIII, nr. 11-12,1970, p. 1191-1227; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974, 379 p; Petre Ş. Năsturel, La partition de la Metropole de Hongrovalachie, în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, voi. VI(X), serie nouă, 1977-1978, p. 293-326 (şi extras).
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
73
LECTURĂ
Din hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice prin care Iachint de Vicina era strămutat în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti
Cel de prea bun neam, voievod şi domn a toată Ungrovlahia, întru Duhul Sfânt prea adevăratul fiu al smereniei noastre, domnul Alexandru, împins de un gând cucernic şi arătând multă dragoste şi supunere şi ascultare către sfânta lui Dumnezeu catolicească şi apostolească Biserică, a cerut, nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale şi s-a rugat de smerenia noastră şi de dumnezeiescul şi sfinţitul sinod de lângă dânsa ca să fie şi în viitor întreaga lui stăpânire şi cârmuire sub jurisdicţia şi conducerea preasfintei mari Biserici a lui Dumnezeu, cea de sub păstoria noastră şi să primească un arhiereu hirotonit de smerenia noastră şi făcând parte din dumnezeescul şi sfinţitul sinod şi să-l aibă pe acesta ca legiuit păstor a toată Ungrovlahia spre binecuvântarea şi duhovniceasca alcătuire a sa şi a fiilor săi şi a toată domnia sa.
Pentru aceea a şi chemat acum câtva timp pe apropiatul său, preasfinţitul mitropolit de Vicina, prea cinstit, întru Domnul iubit frate şi împreună liturghisitor al smereniei noastre, Iachint şi a primit cu cea mai mare bucurie binecuvântarea sa şi i-a arătat cuvenita supunere şi cucernicie şi a cerut cu mare rugăminte, ca deocamdată să se strămute acest preasfinţit mitropolit de Vicina, care se arată a fi foarte bine primit de un asemenea mare voievod, în Biserica a toată Ungrovlahia, iar după moartea acestui (mitropolit) al Vicinei să se aleagă altul şi hirotonit de prea sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos să-i fie trimis acolo ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia...
Deci, pentru aceasta, smerenia noastră, chibzuind cele în legătură cu aceasta, împreună cu dumnezeiasca adunare a arhiereilor cea din jurul său, deoarece în chip neclintit ţine la strămutarea mitropolitului Vicinei, un asemenea mare voievod, în scaunul a toată Ungrovlahia şi al stăpânirii şi domniei sale, şi deocamdată nu pentru vreun altul, ci pentru acesta cere cu mare rugăminte această cârmuire arhierească, făgăduind că va da încredinţare scrisă şi cu jurământ că va sluji de acum înainte, câtă vreme va dăinui domnia şi cârmuirea lui în zisa Ungrovlahie întreagă, sub preasfânta noastră mare Biserică a lui Dumnezeu, după chipul mai sus scris, a mutat deci smerenia noastră pe acest (mitropolit) al Vicinei — cu părerea şi încuviinţarea sfântului meu împărat1, cel prea bun întru toate şi neasemănat în bunătatea firei şi a moravurilor şi în seninătate şi care voieşte să se arate şi să stăpânească în toată dreptatea — în scaunul a toată Ungrovlahia. Să fie deci de aici încolo, în toată vremea, zisul preasfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, întru Domnul iubit al
1 Al Bizanţului.
74	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
nostru frate şi împreună liturghisitor, împărtăşindu-se şi bucurându-se ca şi de scaunul şi numele acesteia, tot aşa şi de înscăunarea din partea sfinţitului sinod, ca un legiuit arhiereu restabilit în zisa preasfântă Mitropolie a Ungrovlahiei, după rânduiala şi tipicul bisericesc, întărind pe citeţi în toată eparhia şi enoria lui, ridicând în treaptă ipodiaconi şi diaconi şi hirotonind preoţi, luând pe mâna sa şi toate drepturile din orice parte ar fi, care o privesc.
De aceea, trebuie ca toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să asculte şi să i se supună lui, ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce îi va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea sub jurământ şi făgăduinţa în scris faţă de sfânta lui Hristos catolicească şi apostolească Biserică, a acestui de prea bun neam voievod, ca să fie totdeauna Biserica Ungrovlahiei supusă acesteia şi să primească de la aceasta ierarh legiuit. Ca să păstreze şi în viitor aceasta fără schimbări, a ameninţat cu prea greu (blestem) al sinodului împotriva oricui ar plănui să strice aceasta, deoarece pentru aceasta s-a dat şi actul sinodal de faţă, făcut pentru încredinţarea zisului mitropolit al Ungrovlahiei şi preacinstit, slobozit în luna mai a indicţiei a 12-a a anului 6867 (1359), care s-a şi iscălit cu scris de însăşi mâna smereniei noastre.
Reprodus din Documente privind Istoria României B. Ţara Românească, veacul XIII, XIV şi XV (1247-1500), Bucureşti, 1953, p. 13-14.
X
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
Am relatat în paginile anterioare că întemeierea Ţării Româneşti a fost posibilă datorită unirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un singur conducător, voievodul de la Câmpulung sau Argeş. în schimb, întemeierea Moldovei s-a datorat unei „descălecări*1 prin luarea în stăpânire a teritoriului românesc de la răsărit de Carpaţi de către un conducător venit de peste munţi. Desigur, în ţara care s-a numit mai târziu Moldova au existat cnezate şi voievodate asemănătoare celor din Ţara Românească, fără să cunoaştem numărul lor. Ele au ajuns pentru un timp sub stăpânirea cumanilor, iar în 1241 au căzut sub dominaţia tătarilor. De aici, tătarii făceau numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. Spre a le pune capăt, regii Ungariei au întreprins mai multe expediţii împotriva lor, între care mai însemnata a fost cea organizată de regele Ludovic cel Mare, în 1343, cînd tătarii au fost alungaţi din teritoriul de la răsărit de Carpaţi, retrăgându-se în stepele din nordul Mării Negre. Pentru a putea apăra în viitor Transilvania de năvălirile lor, regele Ludovic cel Mare a luat sub suzeranitatea sa ţinuturile dintre Şiret şi Carpaţi, făcând aici - cu sprijinul populaţiei româneşti - o „marcă** de apărare a Transilvaniei şi Ungariei, încredinţând conducerea ei lui Dragoş, voievod român din Maramureş. Aceste lucruri se pare că s-au petrecut în 1352 sau 1353 (după alte cercetări chiar în 1347). După o domnie de abia câţiva ani, Dragoş moare, luându-i locul fiul său Sas, apoi fiul acestuia, Bale, toţi cu domnii scurte.
întemeierea Moldovei. Primii domnitori. Potrivit ultimilor cercetări, în 1359 a venit în Moldova voievodul Bogdan
76
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din Cuhea Maramureşului, adevăratul „descălecător11 al statului moldovean, care i-a creat, prin luptă, independenţa faţă de regatul maghiar.
Acest Bogdan este întâlnit în mai multe acte ale cancelariei maghiare ca fost „voievod de Maramureş" şi ca „infidel," uneori „infidel notoriu," al regelui Ungariei. Se pare că denumirea de „infidel," adică necredincios, are sensul de nemărturisitor al credinţei catolice. în acest caz, voievodul Bogdan se va fi opus dorinţei regelui Ludovic al Ungariei de a părăsi credinţa ortodoxă şi de a accepta pe cea catolică. Refuzând să facă acest lucru, el a trecut, împreună cu familia şi cu unii apropiaţi ai săi, în Moldova, în 1359, silind pe fiii lui Sas să părăsească ţara, aşezându-se el domn, fiind primit şi de căpeteniile populaţiei locale. Bogdan a reuşit apoi să-şi extindă hotarele ţării spre răsărit, întemeind astfel statul moldovean independent.
I-a urmat în scaun fiul său Laţcu (c. 1365-1375), care a extins hotarele ţării spre nord, aşezând scaunul domnesc la Şiret. Sub urmaşul acestuia, Petru (1375-1391), din dinastia Muşatinilor, hotarele ţării s-au extins mereu, el trăind în bună înţelegere cu Ţara Românească şi cu Polonia. Şi-a stabilit scaunul domnesc la Suceava, ctitorind aici biserica numită „Mirăuţi".
Primele încercări de organizare bisericească. Fără îndoială că şi primii domni moldoveni au avut în cetatea lor de scaun un ierarh, care hirotonea preoţi, sfinţea biserici şi îndruma viaţa religios-morală a poporului. N-ar fi exclus ca însuşi Bogdan Vodă să fi avut un episcop la Rădăuţi, pe seama căruia a zidit biserica cu hramul Sf. Nicolae, existentă şi azi, în care au fost înmormântaţi atât el, cât şi urmaşii săi în scaun, până la Alexandru cel Bun. Un pomelnic de mai târziu al Episcopiei Rădăuţilor menţionează aici opt episcopi, începând cu a doua jumătate a secolului al XlV-lea până în primele şapte decenii ale celui următor.
în timpul domniei lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a Bisericii din ţara sa de către Patriarhia Ecumenică. Deci, ca şi în cazul Mitropoliei Ungrovlahiei, era nevoie numai de o recunoaştere canonică a Mitropoliei
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
77
Moldovei, existentă de mai înainte. Petru Muşat a rugat pe mitropolitul ortodox al Haliciului, din Polonia, să hirotonească doi ierarhi, pe Iosif, rudă cu el, şi pe Meletie. Tot el a mijlocit apoi ca ei să fie recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică, Meletie ca episcop, iar Iosif ca mitropolit al Moldovei, cu scaunul la Suceava. El s-a adresat Patriarhiei, socotind că în acest fel s-ar recunoaşte şi independenţa statului său şi s-ar înlătura orice pretenţii de suzeranitate din partea Poloniei. Domnul moldovean s-a izbit însă de împotrivirea patriarhului ecumenic Antonie, care voia să trimită în Moldova un ierarh grec, aşa cum făcuse Patriarhia şi în alte ţări ortodoxe (Rusia, Ţara Românească etc). în acest scop, prin 1391, deci la sfârşitul domniei lui Petru sau începutul celei a fratelui său, Roman (c. 1391:c.l394), patriarhul a hirotonit un mitropolit grec pentru Moldova, cu numele Teodosie. Venind în Moldova să-şi ocupe scaunul, n-a fost primit, ci a fost nevoit să se reîntoarcă la Constantinopol. Nereuşind pe această cale, patriarhul a numit ca mitropolit al Moldovei un alt grec, cu numele Ieremia, în 1392. Dar actul patriarhului care voia să impună Moldovei un mitropolit grec, fără ca măcar să consulte pe domn şi pe sfetnicii săi, a nemulţumit şi mai mult pe moldoveni, care au silit pe mitropolitul Ieremia să se întoarcă la Constantinopol. Acesta a aruncat atunci anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi credincioşi.
Conflictul cu Patriarhia a continuat şi sub al treilea Muşatin, Ştefan (1394-1399), deşi s-au făcut încercări şi dintr-o parte şi dintr-alta pentru împăcare şi pentru ridicarea anatemei. în primăvara anului 1395, Ştefan Muşat a trimis la Constantinopol o solie, în frunte cu protopopul Petru, cu daruri şi scrisori către patriarh, rugându-1 să ridice anatema aruncată de mitropolitul Ieremia şi să recunoască pe Iosif şi pe Meletie ca ierarhi canonici ai Moldovei. Scrisorile voievodului nu s-au păstrat. Se cunosc însă cele patru scrisori ale patriarhului către domn, către protopopul Petru, către clerul şi credincioşii ortodocşi din Moldova şi către cei doi ierarhi. El refuza, în termeni categorici, recunoaşterea celor doi ierarhi moldoveni. în acelaşi timp, patriarhul a numit pe protopopul Petru ca „dichiu“, adică un reprezentant al său la
78
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
conducerea treburilor Mitropoliei. Se înţelege că scrisorile şi ameninţările patriarhului au rămas fără urmări, iar protopopul Petru nici nu şi-a luat în primire slujba la care-1 îndatorase patriarhul împotriva voinţei sale.
în septembrie 1395, s-a făcut o nouă încercare de aplanare a conflictului, de data aceasta venită chiar din partea patriarhului. Acesta, în înţelegere cu împăratul Bizanţului, Manuil II Paleologul, a trimis în Ţara Românească şi în Moldova pe mitropolitul de Mitilene (în insula Lesbos). Misiunea acestuia n-a avut rezultatul dorit, căci, în ianuarie 1397, patriarhul trimitea ca „dichiu“ şi „exarh“ în părţile Haliciului şi Moldovei pe mitropolitul Mihail al Betleemului, cu misiunea de a încerca o împăcare cu domnul şi ierarhii Moldovei. Nici misiunea acestuia n-a avut rezultatele scontate, deşi, între timp, Sinodul patriarhal a ridicat anatema aruncată asupra clerului şi credincioşilor.
Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei. Aplanarea deplină a disensiunilor a urmat abia peste câţiva ani, când în locul patriarhului Antonie a fost ales patriarhul Matei, iar în locul lui Ştefan Muşat urcase pe tronul ţării evlaviosul domn Alexandru cel Bun (1400-1432). Situaţia nu mai putea să dureze, căci nici moldovenii nu erau liniştiţi, ştiindu-se sub anatemă şi în neînţelegere cu cea mai înaltă autoritate bisericească a Răsăritului ortodox, dar nici Patriarhia nu mai putea accepta această situaţie, care putea folosi propagandei catolice, pierzând de sub influenţa ei o ţară tânără şi în plină afirmare. Aşa se explică de ce solia trimisă de Alexandru cel Bun la patriarhul Matei, cu rugămintea de a ridica anatema şi de a recunoaşte pe mitropolitul Iosif, a întâmpinat acum toată înţelegerea. Printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către Alexandru cel Bun, amândouă cu data de 26 iulie 1401, patriarhul recunoştea pe mitropolitul Iosif al Moldovei. împreună cu sinodul său au hotărât să trimită în Moldova pe ieromonahul Grigorie Ţamblac şi pe diaconul Manuil Arhon, spre a face o cercetare în legătură cu validitatea hirotoniei lui Iosif. într-adevăr, Iosif a fost recunoscut apoi ca mitropolit şi astfel a luat sfârşit dureroasa neînţelegere care dăinuia de atâţia ani. Faptul că în ultimele scrisori patriarhale, numele episcopului Meletie nu mai era amintit, duce la presupunerea că el murise între timp.
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
79
Aducearea moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava.
Mitropolitul Iosif şi-a avut reşedinţa la Suceava, lângă domn. Spre a consfinţi şi mai mult caracterul de scaun mitropolitan al oraşului Suceava, la îndemnul mitropolitului Iosif, s-au adus aici, de la Cetatea Albă, moaştele Sfântului Ioan cel Nou, în 1415. Acesta fusese un negustor grec în Trebizonda din Asia Mică şi suferise moarte martiricâ în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, pentru că nu acceptase să abjure credinţa creştină, aşa cum îl îndemnau stâpânitorii de atunci ai Cetăţii Albe. Pe când alaiul se apropia de Iaşi, domnitorul Alexandru cel Bun, mitropolitul, boierii, o mulţime de preoţi şi credincioşi, i-au ieşit întru întâmpinare la locul numit „Poiana Vlădicăi“, însoţindu-1 apoi până la Suceava, unde moaştele au fost aşezate în biserica zisă “Mirăuţi”. Viaţa Sf. Ioan cel Nou, pătimirea sa şi aducerea moaştelor lui la Suceava au fost descrise de un ieromonah Grigorie, probabil un moldovean. Se crede că mitropolitul Iosif a păstorit până prin anii 1415-1416.
Concluzii. Lupta stăruitoare dusă de domnii Moldovei, de cler şi credincioşi cu Patriarhia Ecumenică a fost încununată de biruinţă, reuşind să pună în fruntea Bisericii un ierarh din propriul lor neam. începând cu mitropolitul Iosif, scaunul vlădicesc de la Suceava (mutat mai târziu la Iaşi) a fost ocupat de mulţi mitropoliţi vrednici, ale căror nume se pomenesc cu evlavie până azi.
BIBLIOGRAFIE:
N. Dobrescu, întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din tară, Bucureşti, 1906,128 p.; C. Marinescu, înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1924, 22 p.; Scarlat Porcescu, Iosif, cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei, în M.M.S., an. XL, nr. 3-4, 1964, p. 126-139; Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele XII-XIV), Bucureşti, 1974, 379 p.; Ciprian Zaharia, Iosif Muşat, întâiul mare ierarh român (Bucureşti), 1987, 296 p.; Ştefan S. Gorovei, întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relaţiilor moldo-bizantine, în M.M.B. -Teologie şi viaţă, serie nouă, an. III (LXIX), 1993, nr. 8-10, p. 28-52 (alte articole în acelaşi număr al revistei).
80
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
LECTURĂ
MITROPOLITULUI IOSIF
Act de danie pentru mănăstirile Neamţ şi Bistriţa
Preasfinţitul mitropolit chir* 1 Iosif al Moldovlahiei. Cu bunăvoia lui Dumnezeu şi a Preacuratei lui Maici şi a sfintei lui înălţări, mănăstirea vlădiciei mele, cea de la Neamţ, a binevoit vlădicia mea, deasemenea şi cu fiul vlădiciei mele Io Alexandru voievod, domn al ţării Moldovei şi am dat această mănăstire mai înainte zisă popii chir Dometian, deasemenea şi mănăstirea Uspeniei2 Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistriţa, ca să fie aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele.
Şi trimitem acolo pe boierul domnului voievod, pe jupân Petru Ureacle să dea tot ce se găseşte în aceste mai înainte zise mănăstiri în mâinile popii chir Dometian, sau cărţi sau odăjdii sau vase, toate de la mare până la mic şi iarăşi cele ce se găsesc în afară, două sate ale mănăstirii la gura Neamţului, unul de o parte a Neamţului şi altul de altă parte, pe care le-a dat sfânt răposatul domn Io Petru voievod şi două mori şi două vii, una pe care a dat-o Petru voievod şi alta a cumpărat-o vlădicia mea şi oile mănăstirii şi boii şi caii şi stupii şi totul, sau mare sau mic, în mâinile popii chir Dometian, ca să le păzească şi să aibă grijă de ele, în viaţa sa.
După trecerea lui către Domnul, deasemenea pe cine îl va pune el din fraţii săi, să fie şi acestuia neclintit, în viaţa vlădiciei mele. După trecerea către Dumnezeu a vlădiciei mele, pe cine va alege Dumnezeu să fie mitropolit în scaunul vlădiciei mele, sau deasemenea după viaţa fiului vlădiciei mele, Io Alexandru voievod, cine va fi domn, sau cineva din sfetnicii lor şi va nimici această scrisoare şi nu va întări, să-l judece Dumnezeu şi Preacurata lui Maică şi să fie blestemat de 318 Părinţi purtători de Dumnezeu şi să aibă parte cu Iuda.
S-a scris aceasta în anul 6915 (1407), luna ianuarie 7 zile. Eu Grâd am
scris.
Reprodus din Documente privind Istoria României, A. Moldova, veacul XIV, XV, voi. I (1384-1475), Bucureşti, 1954, p. 15-16.
1 Domnul (gr.).
1 Adormirea (slav.).
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI	81
IEROMONAHUL GRIGORIE
Despre aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava
Toate acestea au ajuns la auzul binecinstitorului domn a toată Moldovlahia şi ţinuturilor de la Mare, de Hristos iubitorului şi marelui voievod Io Alexandru, bărbat împodobit cu multe virtuţi, dar şi iubitor de mucenici, îndată ce a aflat de moaştele mucenicului şi cuprins fiind de dorinţa lor, cu sfatul celui ce atunci cârmuia cele bisericeşti, preasfinţitul arhiepiscop Iosif trimite un boier cu destulă oaste să aducă la dânsul cu mare cinste trupul vrednic de slavă al mucenicului.
Primindu-1 în curând cu mare cinste şi cu osârdie cuvenită, îl întâmpină cu toţi cei slăviţi ai săi şi cu mult popor de oameni ai lui Dumnezeu, încă şi cu arhiereul şi cu tot clerul bisericesc, cu făclii şi cu cădelniţe şi cu miruri binemirositoare. Se apleacă spre racla sfântului, cuprinde mult pătimitul trup, atinge şi buzele sale de mâinile lui, varsă multe lacrimi de bucurie. îl proclamă păzitor al ţării sale, şi aşa îl aşează cu cinste în prea sfânta Mitropolie, în luminata sa cetate Suceava, scaunul său...
Reprodus după G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), voi. I, Bucureşti, 1969, p. 24-25.
XI
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIV-XV
După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regii Ungariei a început o prigoană puternică împotriva Bisericii Ortodoxe româneşti, iniţiată de reprezentanţii Bisericii Catolice, ajutaţi de papi şi de regii respectivi. Această prigoană a continuat şi în secolele XIV şi XV. Astfel, regele Ludovic, în 1366, şi regele Sigismund, în 1428, au dat dispoziţii dregătorilor lor să nu admită în Banat biserici şi preoţi „schismatici," adică ortodocşi. Faptul că regele Sigismund ordonase să nu se admită ortodocşilor dreptul de proprietate sau titluri nobiliare a făcut ca mulţi nobili şi cneji români din diferite părţi ale Transilvaniei să treacă la catolicism, în-străinându-se, în acelaşi timp, şi de poporul din care făceau parte.
Cele mai vechi biserici ortodoxe româneşti. Cu toată prigoana îndreptată împotriva Bisericii şi a preoţilor ortodocşi, poporul român a rămas şi pe mai departe strâns legat de credinţa sa strămoşească. începând cu secolul al XlV-lea, se cunosc numeroase mărturii asupra organizării bisericeşti a românilor, inclusiv unele acte papale şi regale, care făceau amintire de preoţi şi „pseudoepiscopi" ortodocşi.
O dovadă evidentă asupra continuităţii poporului român pe pământul Transilvaniei o constituie numeroasele biserici româneşti de piatră care dăinuiesc până azi, unele din secolul al XlII-lea, altele din secolul al XlV-lea. între acestea se numără o serie de biserici din judeţul Hunedoara: Densuş, considerată de unii cercetători ca un fost monument funerar păgân, transformat în
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIV-XV
83
lăcaş de cult creştin încă din primele secole, Streisăngeorgiu (sec. XII), Strei, Gurasada, Săntămăria Orlea (ajunsă mai târziu în stăpânirea calvinilor), din secolul al XlII-lea, Ostrov, Peşteana, Nucşoara, Hunedoara, Leşnic, Crişcior, ridicată de voievodul Bâlea şi soţia sa Vişa, Ribiţa, ctitorită de jupânii Vladislav şi Miclăuş, Bărsău, toate din secolele XIV-XV.
O menţiune specială trebuie să facem în legătură cu biserica din Streisăngeorgiu, ctitorită de cneazul Balea (Bâlea), în secolul al Xll-lea, cea mai veche clădire românească păstrată integral. A fost pictată în 1313-1314, după cum arată o inscripţie în limba slavonă, dar peste un strat şi mai vechi de zugrăveală, acesta fiind cel mai vechi ansamblu pictural din întreaga ţară. în aceeaşi inscripţie sunt menţionate numele preotului Naneş şi al zugravului Teofil. în 1408-1409, biserica a fost refăcută de jupânul Cândreş şi soţia sa Nistora, ale căror portrete votive se pot vedea şi azi.
O biserică ortodoxă cu un rol însemnat în viaţa credincioşilor noştri a fost biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. O primă biserică de lemn s-a ridicat aici în secolul al XlII-lea, iar în 1495 s-a construit în locul ei o biserică din piatră, care, cu adăugiri şi schimbări mai târzii, dăinuieşte până azi. Din această perioadă datează şi bisericile din Almaşu Mare (1418) şi Zlatna (1424), în jud. Alba, Seghişte (jud.Bihor), Sântana de Mureş (lângă Târgu Mureş) şi altele.
Cele mai vechi mănăstiri ortodoxe româneşti. Cea
mai veche mănăstire despre care avem date sigure este cea din Peri, în Maramureş, cu hramul Sf. Arhanghel Mihail. Mănăstirea a fost zidită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş cel trecut în Moldova, la mijlocul secolului al XlV-lea. Fiii lui Sas, voievozii Baliţă (Bale) şi Drag, au închinat această mănăstire Patriarhiei din Constantino-pol în 1391. în acest scop, unul din fraţi s-a dus la Constanti-nopol, la patriarhul Antonie. Patriarhul le-a îndeplinit dorinţa, declarând mănăstirea stavropighie, adică a ajuns dependentă direct de Patriarhie. Egumenul mănăstirii, Pahomie, a fost numit exarh patriarhal, având toate drepturile unui episcop, în afară de hirotoniile preoţilor, care urmau să fie făcute de „arhiereii locali".
Tot în secolul al XlV-lea s-a ridicat mănăstirea Prislop, lângă Haţeg, după tradiţie, de ucenici ai Sf. Nicodim de la Tismana,
84
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
care a avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi culturală a românilor transilvăneni, precum şi mănăstirile Râmeţ şi Geoagiu (jud. Alba).
în părţile de vest ale ţării menţionăm mănăstirile de la Morisena (sec. XI), Hodoş (jud. Arad, sec. XII), Ilidia, Partoş, Săraca, Sângeorge, Srediştea Mică, Vărădia, Mesici, Caransebeş, Lugoj, toate în Banat (sec. XIV-XV), Voivozi în jud. Bihor (sec. XIV), Cuhea şi Giuleşti în Maramureş (sec. XIV) etc.
Unele din aceste biserici au fost împodobite cu frumoase fresce (Streisângeorgiu, în 1313-1314, de zugravul Teofil), Strei, Sântămăria Orlea, Leşnic, Crişcior, Ribiţa, Densuş (de zugravul Ştefan, în 1443), Râmeţ (de zugravul Mihul) ş.a.
Din diferite documente contemporane aflăm de existenţa unor biserici şi mănăstiri ortodoxe din secolele XIV-XV, care au dispărut în cursul timpului: Scorei în Ţara Făgăraşului, Răşinari lângă Sibiu, Râşnov şi Zărneşti lângă Braşov şi altele. Unele din acestea au fost zidite cu ajutoare materiale acordate de domnii Ţării Româneşti (Prislopul, bisericile Sf. Nicolae din Braşov, din Scorei, Zărneşti etc.), arătându-se încă de atunci puternica unitate de neam, de limbă şi de credinţă care exista între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Primii preoţi ortodocşi români cunoscuţi. Este de la sine înţeles că la aceste biserici slujeau preoţi ortodocşi, iar în mănăstiri trăiau călugări sau călugăriţe. Există chiar şi unele ştiri documentare despre slujitorii unor biserici ortodoxe transilvănene. De pildă, în pisania bisericii din Streisângeorgiu, din 1313-1314, apare numele preotului Naneş. în anul 1360 este amintit un scaun de judecată al românilor din districtul Haţeg, din care făceau parte 12 cneji, 6 ţărani şi 5 preoţi: Zampa din Clopotiva, Dale din Densuş, Dragomir din Tuştea şi Bale din Peşteana, în frunte cu protopopul Petru din Ostrov. în 1411, în acelaşi ţinut al Haţegului era amintit protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat. în 1364 era menţionat în actele vremii preotul Miroslav din Giuleşti-Ma-ramureş, iar în 1391 egumenul Stanciu din Scorei.
Primii ierarhi ortodocşi cunoscuţi. Din moment ce activau aici protopopi, egumeni şi preoţi-parohi ortodocşi,
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIV-XV
85
înseamnă că exista o organizare bisericească. Trebuia să existe, din timpuri îndepărtate, feţe bisericeşti mai înalte, adică ierarhi, care să sfinţească locaşurile de închinare menţionate şi să hirotonească pe cei care urmau să slujească în ele. Ne-am exprimat în alt loc părerea că au existat episcopii ortodoxe la Dăbâca, Alba Iulia, Biharea şi Morisena, în secolele IX-XI, unele fiind înlocuite, în secolul al Xl-lea, cu episcopii catolice. Apoi, într-o scrisoare a papei Inocenţiu III, din 1205, era menţionată o episcopie ortodoxă pe moşiile fiilor cneazului Bălea, probabil în părţile Hunedoarei, unde sunt atestaţi documentar preoţi şi protopopi ortodocşi şi au fost zidite atâtea biserici româneşti, unele chiar de cneji cu numele Bâlea (cum sunt cele din Streisângeorgiu şi Crişcior).
în 1978 s-a descoperit o inscripţie murală în biserica mănăstirii Râmeţ (jud. Alba), care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie, precum şi al zugravului Mihul din Crişul Alb şi anul 1376. Rezultă că în acel an cârmuitorul bisericesc al românilor ortodocşi transilvăneni era arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice.
în 1391, patriarhul Antonie al Constantinopolului, în hotărârea prin care mănăstirea din Peri era declarată stavropighie, pomenea şi de ,.Arhiereii locali“, desigur din Transilvania pro-priu-zisă sau din Maramureş.
După recunoaşterea Mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei, românii ortodocşi din Transilvania şi conducătorii lor bisericeşti au întreţinut strânse legături cu acestea. Aşa se explică faptul că mitropolitul Ungrovlahiei purta, încă de la începutul secolului al XV-lea, şi titlul de „exarh al Ungariei şi al Plaiurilor, “ adică împuternicit sau reprezentant al patriarhului din Constantinopol pentru credincioşii ortodocşi din Transilvania.
Un alt ierarh ortodox din Transilvania a fost Ioan, venit din Caffa Crimeii înainte de 1456 şi stabilit în oraşul Hunedoara. El hirotonea preoţi ortodocşi români în împrejurimi, îndrumând viaţa duhovnicească a credincioşilor din aceste părţi. Şi-ar fi continuat, desigur, activitatea dacă nu l-ar fi împiedicat misionarii catolici. La începutul anului 1456 a apărut în Hunedoara inchizitorul papal Ioan Capistrano, ca să nimicească pe „schismaticii” din acest ţinut. Vlădica Ioan a fost arestat din ordinul acestuia, pe când se afla într-o vizită canonică, şi dus la Timişoara.
86
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în 1479, la rugămintea unui mitropolit ortodox cu numele Ioanichie, regele Matei Corvinul al Ungariei a scutit, pentru totdeauna, pe preoţii ortodocşi români din Maramureş de orice dări către stat, precizându-se că preoţii de aici erau sub ascultarea acelui mitropolit. în stadiul actual al cercetărilor nu putem şti unde şi-a avut reşedinţa.
Mitropoliţii Transilvaniei la Feleac. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, mitropoliţii ortodocşi români din Transilvania s-au stabilit în satul Feleac, lângă Cluj-Napoca. La 25 octombrie 1488 era consemnat în scaun arhiepiscopul Daniil, din a cărui dispoziţie s-a copiat un Tetraevanghel slavon. în 1497, Isac, vistiernicul lui Ştefan cel Mare, a comandat o ferecătură pentru acest Tetraevanghel al Mitropoliei11 din Feleac.
Sub arhiepiscopul şi mitropolitul Daniil s-a zidit la Feleac o biserică, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, probabil cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei.
Presupunem că urmaşul său a fost Marcu, în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Acesta a cumpărat o casă de la preotul Vasile din Feleac, iar pe fiul acestuia, Danciu, l-a hirotonit diacon şi preot, iar mai târziu a ajuns el însuşi cârmuitorul eparhiei. Nu ştim ce nume a purtat Danciu în călugărie şi ca arhiereu. Urmaşul său a fost Petru, probabil nepotul lui de soră, menţionat într-un act emis de judele şi juraţii oraşului Cluj la 15 martie 1538. Cu Petru s-a încheiat şirul mitropoliţilor care şi-au avut reşedinţa în Feleac.
C o n c 1 u z i i . Se poate afirma cu certitudine că poporul român a trăit în permanenţă în Transilvania, având preoţi, protopopi, egumeni şi ierarhi, biserici şi mănăstiri, deci, o organizare bisericească proprie. încercările făcute pentru atragerea românilor ortodocşi la catolicism au rămas fără rezultat, ei rămânând statornici în credinţa lor ortodoxă.
în Transilvania a existat o ierarhie bisericească încă din secolele IX-X, cu ştiri sigure despre unii ierarhi ortodocşi în anii 1205 şi 1391. Din a doua jumătate a secolului al XlV-lea se cunosc numele câtorva mitropoliţi ai Transilvaniei, dintre care unul şi-a avut sediul la Rămeţ, altul la Hunedoara, unul într-o localitate necunoscută, iar patru în Feleac, lângă Cluj.
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XIV-XV
87
BIBLIOGRAFIE:
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la 1556, Cernăuţi, 1929, XV+103 p.; Virgil Vătăşianu, Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara, Cluj, 1930, 225 p.; Ştefan Lupşa, Biserica Ortodoxă Română din Ardeal şi Ungaria în veacul XV, în M.A., an I, nr. 3-4, 1956, p. 268-277; an. II, nr. 3-4, 1957, p. 219-229 şi an. III, nr. 1-2, 1958, p. 71-86; Vasile Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1968, 72 p. -I- 47 ilustraţii; Mircea Păcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, 152 p.
LECTURĂ
PREOTUL CRONICAR RADU TEMPEA*
Despre zidirea bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului
1495 (7003)... căzut-au un cuget bun spre creştinii dintr-acest loc de mearseră la cinstitul sfat, cu mare rugăciune şi cu mare cinste, şi cu rugăminte de la Io Neagoe Basarab Voievod din Ţara Muntenească; şi i-au îngăduit sfatul de au zidit şi au ridicat besereca aceasta de piatră şi cu ajutorul lui Neagoe Voievod. Lângă aceasta s-au sculat cu ajutor şi orăşanii de aci bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, mici şi mari şi au isprăvit sfântul oltari şi hramul şi clopotniţa cea veche...
1580 (7088) ... în zilele bunului creştin Heijel Lucaci judeţul cetăţei Braşovului, şi ale acestor preoţi1, multe cărţi s-au tipărit şi pre limba rumânească şi pre limba slavonească. Şi mult s-au nevoit aceşti păstori cu turma lui Hristos şi cu besereca şi au îndemnat pre Io Petru Voievod Dimitrie Cercel, fiul Pătraşcului vodă domnul muntenesc, de au ridicat tinda beserecei de piatră cu voia sfatului şi au înfrumuseţat oltariul şi besereca cea vechie cu toate chipurile sfinţilor şi cu podoabe în anul 1583 (7092)...
în zilele acestui protopop Mihai s-au sculat Aaron vodă de la Moldova, de au mai ajutat sfânta beserecă, de ce n-au isprăvit Pătru vodă, Aaron vodă au isprăvit şi o au zugrăvit şi au mai înălţat şi tumul în anul 1595 (7103).
Reprodus după Radu Tempea, Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului, ed. Octavian Şchiau şi Livia Bot, Bucureşti, 1969, p. 57-59.
1 Preoţii cărturari Iane şi Mihai.
88
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
* Radu Tempea II (1691-1742), preot la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, descendent al unei vechi familii de slujitori la acea biserică. A scris o Istorie a bisericii la care a slujit de la începuturile ei până în 1742.
NICOLAE IORGA
Despre viaţa bisericească a românilor transilvăneni
Istoria românilor liberi astăzi şi cari au păstrat întotdeauna, mulţumită unor împrejurări mai priincioase, acea parte însemnată a libertăţii, care e dreptul de a-şi da legi şi de a se cârmui singuri în toată viaţa din lăuntru — e o istorie de domni şi de ţărani, de curţi şi de sate. De la domni vin războaiele şi păcile, bisericile şi mănăstirile, cărţile şi legile, tot ce se vede limpede la cea dintâi aruncătură de ochi asupra trecutului unui popor. De la ţărani au venit holdele, datinele şi cântecele, hrana trupului şi sufletului tuturora, munca şi poezia. Fără a studia pe aceşti amândoi factori, istoria noastră nu poate să fie bine înţeleasă şi judecată...
Din potrivă, istoria Ardealului nostru e de la început chiar o istorie de ţărani. De ţărani cu pământ şi fără, de ţărani cu carte şi fără carte, de ţărani care au muncit numai cu braţele, păstrând obiceiurile şi îmbogăţind limba prin cânturi şi de ţărani care au luptat ca moşneni şi soldaţi, de ţărani care s-au rugat lui Dumnezeu după slova tipărită pentru binele, fericirea şi — în fundul gândului uneori — pentru iertarea din robie a tuturora.
O istorie de sate şi de preoţi e istoria Ardealului românesc.
Ea trebuie să fie scrisă de noi, însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui stat. Sătenii nu fac letopiseţe pentru faptele juzilor şi nu sapă pisanii în lespezi de piatră întru amintirea acelor dintre dânşii care se întorc în pământul strămoşilor. Viaţa modestă de acolo nu lasă alte urme decât durata, întărirea şi îmbogăţirea neamului. Doar în vreo răscoală capătă satele o viaţă istorică propriu-zisă...
Aici, românii „schismatici" aveau o singură misiune de îndeplinit: să are şi să culeagă pentru domni. De mântuirea sufletului lor prin cutare sau cutare formă religioasă nu se ocupa nimeni, admiţând că puternicii ar fi fost încredinţaţi de faptul că iobagul are un suflet. Se întemeiau odinioară mănăstiri în Ardeal şi părţile vecine şi în cele mai însemnate din ele măcar, dacă nu în toate, se găsia şi câte un egumen care-şi lua uneori şi titlul de vlădică şi funcţiona atât de departe cât îl îngăduiau oamenii...
Reprodus din N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 7-9 şi 11.
XII
MĂNĂSTIRILE
DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XIV-LEA
începuturile monahismului la noi. Primele ştiri despre o viaţă mănăstirească ortodoxă în Ţara Românească şi Moldova datează de-abia din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, deci după întemeierea acestora.
Fără îndoială, însă, că pe teritoriul ţării noastre au existat din timpuri îndepărtate diferiţi „pustnici“ sau „sihaştri,“ care trăiau în locuri retrase, prin peşteri, prin poienile ascunse ale codrilor, ţinând pravila vieţii călugăreşti, îndemnaţi la această viaţă de un adânc sentiment religios. Am menţionat în altă parte pe „călugării sciţi“ din Dobrogea şi mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Morisena. Numeroase toponimice româneşti atestă existenţa unor străvechi aşezări monahale la noi (Călugăru, Călugăreni, Chilia, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu etc.). Desigur, aşezările sihăstreşti rupestre din Munţii Buzăului sau din părţile Sălajului pe malul înalt şi calcaros al Nistrului în zona Orhei-Soroca (Butuceni, Orheiul Vechi, Ţipova, Saharna, Japca) sunt anterioare secolului al XlV-lea. Viaţa mănăstirească la noi a fost influenţată şi de monahismul din celelalte ţări ortodoxe, îndeosebi de la Muntele Athos, vatra de cultură şi trăire duhovnicească a monahismului din întreg Răsăritul creştin. O influenţă oarecare va fi exercitat viaţa bisericească ortodoxă din Bulgaria, unde a trăit vestitul călugăr Ioan de Rila, în secolul al X-lea, şi a căror viaţă mănăstirească organizată a început de prin secolul al XlII-lea, apoi cea din Serbia, unde s-a organizat monahismul ortodox încă din a doua jumătate a secolului al XH-lea.
Biserica Sfânta Treime din Şiret, în plan triconc, a doua jumătate a secolului al XlV-lea.
Biserica mănăstirii Cotmeana, ctitoria lui Mircea cel Bătrân,
Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, sfârşitul secolului al XlV-lea. Vedere generală.
Portretul lui Mircea cel Bătrân, în fresca executată la 1526, la biserica episcopală Curtea de Argeş (ctitoria lui Neagoe Basarab).
Uşile paraclisului mănăstirii Snagov, cea mai veche sculptură românească în lemn păstrată (1453).
Bederniţa mitropolitului Antim Critopol (a doua jumătate a secolului al XlV-lea).
Epitrahilul mitropolitului Antim Critopol (a doua jumătate a sec. XIV).
' «fu .i	di1 • l iţAAijikţ o'
AiiiMvfiw * UAAimifOAiu OfWR/t • iÂKMhttiţQAttii-y ero •
**/m «OAfl 4><*f«*	w ,
^Jvi^kh • <j>Aj(f/K(fO..'.
| .4* fyW**» r^f
I V '	«\ >y *	*	' W
f h«4c^ îţ	^	-
.£ psţt
i *$»*•««
Wft wi . wifc. I{^i< -
• Vi“*>&*£$£$>**,■; >;;
rţ ^ <*&»&,	fit*:***»
«, ţi***nj** *w«\ *'?"**& i^-f* •i»p4i o»V **V,
,	/>p
yy»*% yifrlî&itut «âw	V;
n 4> i*4^«(4> iii
j«pV' . ij*p» p ^^^îî-^ţsţl^
;ţ«K •
iu* ^fyiyr^i ir » ^M«f W
fi ,Vit^;
.«J^î^r rw ^
$•* 4/W j \iSfc *T*c
X40M^ 6*&wrj'*t r	vţ:
4* ii 3jiî>^*v -.w *$pt s“^ «Vvv»*^ "W
ţmpţ -jy	ţ
»<A *9? W*$** W^if
‘	‘	. *, ‘'V /*&
Pagină din Tetraevanghelul slavo-grec copiat la mănăstirea Neamţ în 1429. Azi în Biblioteca Bodleiana din Oxford.
Ferecătura Tetraevanghe-lului atribuit Sf. Nicodim de la Tismana (1404-1405). Azi în Muzeul de Artă al României.
Biserica
din Strei -
jud. Hunedoara,
Ctitorie cnezială
din secolul XIV (înainte
de restaurarea
din 1960-1962).
Sf. Evanghelist loan -miniatură în Tetraevanghelul copiat de ieromonahul Nicodim pentru mănăstirea Humor (1473).
Ripidă din filigran de argint aurit de la mănăstirea Putna (1497).
Cădelniţă de argint aurit dăruită de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna (1470).
90
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Sf. Nicodim. în a doua jumătate a secolului al XlV-lea a venit în Ţara Românească un călugăr învăţat din sudul Dunării, cu numele Nicodim. Era originar din Prilep (azi în Macedonia), probabil un aromân. Simţind de tânăr chemare spre viaţa monahală s-a îndreptat spre Muntele Athos, unde s-a călugărit şi se pare că a ajuns chiar egumen al unei mănăstiri. Venirea lui în Ţara Românească a avut loc în timp ce domnea Vladislav sau Vlaicu Vodă (c. 1364-1377).
Mănăstirea Vodiţa. Cu cheltuiala acestui domn a ridicat, în părţile Severinului, mănăstirea Vodiţa, lângă râuşorul cu acelaşi nume, pe locul uneia mai vechi, de prin secolul al XlII-lea. în jurul anului 1372 mănăstirea era gata de sfinţire, căci atunci domnitorul i-a dat un hrisov prin care arăta cum s-a clădit, cu ce sate, sume de bani şi scutiri a înzestrat-o, ce odoare şi ce odăjdii i-a dăruit. Prin acelaşi hrisov se rânduia, sub pedeapsa blestemului, ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela egumen nici domnul, nici arhiereul, nici careva altul, ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". Prin aceasta Vodiţa devenea o samovlastie, adică o mănăstire de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate în afară de propriul ei sobor, putând să-şi aleagă singură egumenul, fără nici un amestec din partea domnului sau a mitropolitului.
Mănăstirea Vodiţa n-a avut parte de o viaţă prea îndelungată. Spre sfârşitul domniei (1377), Vlaicu Vodă a pierdut Banatul de Severin, în care se afla şi Vodiţa, ţinutul respectiv ajungând în stăpânirea Ungariei catolice. Abia sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a ajuns din nou în stăpânirea Ţării Româneşti.
Mănăstirea Tismana. Pentru că Severinul nu mai era între hotarele Ţării Româneşti, Nicodim a ctitorit o nouă mănăstire, cu numele Tismana, în părţile Gorjului. Se pare că sub Vlaicu Vodă a ridicat aici numai o biserică de lemn, înlocuită apoi cu o biserică de zid, în timpul domniei lui Radu I (c. 1377-1383), terminată probabil numai sub Mircea cel Bătrân. Ca şi Vodiţa, Tismana era o samovlastie, adică o obşte monahală de sine stătătoare. La înzestrarea celor două mănăstiri n-au contribuit numai aceşti
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XIV 91
domni români, ci şi cneazul Lazăr al sârbilor, care le-a dăruit zece sate în ţara sa, danie confirmată mai târziu şi de fiul său.
La început, Vodiţa şi Tismana erau împreunate sub aceeaşi conducere a lui Nicodim, păstrându-şi însă fiecare soborul şi avutul propriu. Mai târziu, bunurile Vodiţei au început sâ treacă treptat în stăpânirea Tismanei. în 1464, Vodiţa era amintită pentru ultima dată într-un hrisov, prin care domnitorul Radu cel Frumos întărea toate proprietăţile, daniile, scutirile şi privilegiile celor două mănăstiri pe seama Tismanei. Vodiţa a ajuns apoi în ruină.
Călugărul Nicodim a păstrat legături şi cu ţinuturile din sudul Dunării, unde, potrivit tradiţiei, ar fi ridicat două biserici: la Vratna şi Manastiriţa. Tot tradiţia spune că el a întemeiat şi mănăstirea Prislop, în Ţara Haţegului. De la el s-a păstrat o corespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul Eftimie al Târnovei în anumite probleme teologice. Prin anii 1404-1405 a copiat un Tetraevanghel slavon, probabil la mănăstirea Prislop.
Din toate acestea se constată că Nicodim a fost un iscusit organizator al vieţii mănăstireşti şi un bun gospodar al averii celor două aşezări monahale. Nu înseamnă că el a fost întemeietorul monahismului la noi, căci acesta exista de mai înainte, ci doar un priceput organizator al său. A încetat din viaţă la 26 decembrie 1406, la mănăstirea Tismana, unde a fost îngropat. A fost trecut apoi în rândul sfinţilor şi prăznuit în fiecare an în ziua morţii sale.
Alte mănăstiri din Ţara Românească. Tot în a doua jumătate a secolului al XlV-lea s-au întemeiat alte două mănăstiri, Cozia şi Cotmeana. La Cozia, Mircea cel Bătrân a zidit o biserică nouă în locul uneia mai vechi, existentă din prima jumătate a secolului al XlV-lea sau chiar de mai înainte.
Biserica mănăstirii Cozia este o construcţie de plan „triconc", preluat din arta bizantină, care va fi folosit de numeroase alte locaşuri de cult muntene. Pronaosul a fost împodobit cu fresce, în stil bizantin, în ultimul deceniu al secolului al XlV-lea (cele şapte sinoade ecumenice, scene din vieţile sfinţilor ş.a.).
Prin două hrisoave, ambele cu data de 20 mai 1388, ca şi prin altele din anii următori, marele voievod a făcut Coziei numeroase danii de moşii, încât a ajuns a doua mănăstire a ţării —
92
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
după Tismana — în ce priveşte starea materială. La 31 ianuarie 1418, când Mircea cel Bătrân a închis ochii pentru vecie, trupul său a fost înmormântat în pronaosul ctitoriei sale de la Cozia. în afară de mormântul său, la Cozia se mai pot vedea şi azi, în naosul bisericii, chipurile lui Mircea şi al fiului său Mihai, pictaţi în costume de cavaleri medievali.
Mănăstirea Cotmeana s-ar putea să existe din timpul lui Vlaicu Vodă, căci pomelnicul ei începe cu acest domnitor. Prin primul hrisov al lui Mircea din 20 mai 1388 Cotmeana era trecută cu toate bunurile ei în stăpânirea Coziei.
Un hrisov din 1433, descoperit nu de mult la Muntele Athos, consemna mănăstirea Bolintin ca existând încă din timpul lui Basarab I. Un logofăt al lui Mircea cel Bătrân, Filos, călugărit sub numele Filotei, se pare că a refăcut o mănăstire „în pădurea cea mare la Bolintin11, lângă Bucureşti. Nu se ştie dacă este vorba de un singur locaş de închinare sau de două.
Biserici de mir. în prima jumătate a secolului al XlV-lea s-a construit biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş. O realizare, deosebită a arhitecturii medievale româneşti, păstrată integral, este biserica domnească cu hramul Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, începută de Basarab I prin 1351-1352 şi terminată de fiul său Nicolae Alexandru. Este construită după planul „în cruce greacă înscrisă." A fost mult timp catedrală mitropolitană. Biserica are un bogat decor pictural, cu 350 de scene în frescă, în stilul bizantin din epoca Paleologilor. împreună cu biserica mănăstirii Cozia se numără printre cele mai reprezentative creaţii arhitectonice şi picturale din sud-estul european.
Mănăstirile din Moldova. Ca şi în Ţara Românească, au existat şi aici schituri de lemn, ridicate în locuri retrase, în munţi sau în codri, în care trăiau pustnici sau sihaştri. Abia din a doua jumătate a secolului al XTV-lea există ştiri documentare despre mănăstirile moldovene.
Potrivit tradiţiei, cea mai veche mănăstire din Moldova, Neamţul, a fost întemeiată de trei pustnici, Sofronie, Pimen şi Silvan, în timpul domniei lui Petru Muşat (c. 1375-1391). Acesta este adevăratul ctitor al mănăstirii Neamţ, căci el a ridicat o biserică
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XIV 93
nouă pe care a înzestrat-o cu sate, mori şi vii. Se pare că a fost îngropat aici, căci Ştefan cel Mare nu i-a pus o piatră de mormânt în biserica de la Rădăuţi, aşa cum pusese celorlalţi înaintaşi şi strămoşi ai săi. Biserica lui Petru Muşat a fost apoi înlocuită cu una de zid de către Alexandru cel Bun, care i-a făcut numeroase danii.
Exista o mănăstire la Moldoviţa, atestată documentar în 1402. Existenţa ei este dovedită de un document din acel an, prin care Alexandru cel Bun îi dăruia mori în târgul Baia şi alte venituri. El a înălţat aici, încă din primii ani de domnie, un nou locaş de închinare, din piatră, ale cărui urme se mai văd şi azi.
Tot de la sfârşitul secolului al XlV-lea datează şi mănăstirea Sf. Nicolae din Poiana Şiretului, numită mai târziu Pobrata sau Probota. în 1398, Ştefan I care, probabil, a zidit aici o biserică din piatră, i-a dăruit două sate. Aici a fost înmormântată mama lui Ştefan cel Mare, doamna Oltea, în 1465.
Biserici de mir. Cea mai însemnată dintre acestea a fost biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, ctitoria lui Bogdan I. Este o construcţie de tip „romanic11 sau basilical, unic în arhitectura Moldovei, fără turlă, cu o navă centrală şi două laterale. în această biserică au fost îngropaţi Bogdan I şi câţiva din urmaşii săi. Ea a devenit catedrală a Episcopiei Rădăuţilor. Biserica Sf. Treime din Şiret a fost ridicată de Sas Vodă sau de Petru Muşat. Este prima biserică din Moldova care adoptă planul triconc bizantin. Probabil, Petru Muşat a ctitorit biserica Mirăuţi din Suceava, în care au fost aşezate moaştele Sf. Ioan cel Nou, în anul 1415.
Rolul cultural al mănăstirilor. Toate aceste mănăstiri au fost nu numai locaşuri de închinare, ci au îndeplinit şi un însemnat rol cultural. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări şi preoţi sau dieci pentru cancelaria domnească. Tot în mănăstiri se învăţa şi meşteşugul picturii, apoi arta miniaturii, adică a înfrumuseţării manuscriselor bisericeşti.
Pe plan cultural, merită să fie menţionat faptul că în jurul anului 1400 fostul logofăt al lui Mircea voievod, Filos, călugărit la mănăstirea Cozia sub numele de Filotei monahul, a întocmit o lucrare imnografică originală: „Pripealele, care se cântă la polieleul
94
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sărbătorilor împărăteşti, ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale sfinţilor.*1 Ele au fost primite de toate Bisericile Ortodoxe de limbă slavă.
La începutul secolului al XV-lea un învăţat călugăr moldovean, Grigorie, a scris Viaţa şi mucenicia Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în care dă amănunte asupra alaiului aducerii moaştelor sale aici.
Concluzii. Toate acestea arată că din a doua jumătate a secolului al XlV-lea — o dată cu consolidarea organizării bisericeşti ortodoxe — începea la noi o viaţă monahală mai bine rânduită, cu mănăstiri încăpătoare, de piatră, care se bucurau de sprijinul material al domnitorilor ţării şi al marilor boieri. Mănăstirile ortodoxe româneşti au fost nu numai aşezăminte de viaţă duhovnicească, ci şi adevărate focare de viaţă culturală şi artistică.
BIBLIOGRAFIE:
Nicoale Dobrescu, întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, 128 p.; Tit Simedrea, Viaţa mănăstirească în Ţara Românească înainte de anul 1370, în B.O.R., an. LXXX, nr. 7-8,1962, p. 673-687; Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească I (până la 1385), în Romanoslavica, XI, Istorie, Bucureşti, 1965, p. 237-284; Victor Brătulescu, Sfântul Nicodim, în M.O., an. XXII, nr. 5-8, 1970, p. 587-598; Nestor Vomicescu, Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte locaşuri, în
M.	O., an XXVIII, nr. 11-12, 1976, p. 923-931 (alte studii în acelaşi număr);
N.	Grigoraş şi I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, Bucureşti, 1968, 70 p. +72 pl.
LECTURĂ
VLADISLAV VOIEVOD
Hrisov pentru mănăstirea Vodiţa (c. 1372)
Pentru că eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodiţa, în numele marelui şi purtătorului de Dumnezeu Antonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XIV 95
şi cu cheltuială şi daruri de la domnia mea, iar cu munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit.
Şi după cât a adus vremea, acum am dăruit: un Tetraevanghel ferecat cu argint şi aurit, o cădelniţă de argint, vase sfinţite de argint, o pereche de odăjdii preoţeşti de mătase, perdele de altar, de camhă, cât are nevoie biserica, un epitrahil şi rucaviţe cusute cu fir de argint.
După acestea, satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de oaste şi cu totul ohabă; şi câte găleţi vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa şi pe Dunăre, venitul domnesc de la opt pescării şi toată vânătoarea cea de la mijloc, cu toate ale ei şi Dunărea de la padina Orehova până la puntea cea de sus care duce spre Ruşava şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile cu nucii şi cu livezile şi cu Ţerovăţul şi cu seliştea Bahnei.
După acestea toate, la fiecare praznic al sfântului şi purtătorului de Dumnezeu Antonie, o mie de perperi din casa domniei mele şi să se împartă săracilor 300 de perperi şi 12 burdufe de brânză şi 12 caşcavale şi o maje de ceară şi 12 postavuri de îmbrăcăminte şi 12 postavuri de încălţăminte şi 12 pături. Acestea toate le aşezăm şi le dăruim pe fiecare an din casa domnească.
De asemenea, am întocmit domnia mea, după sfat, ca după moartea lui chir Nicodim, să nu aibă voie nici un domn să aşeze în locul acela pe cârmuitor, nici arhiereu, nici altul nimeni, ci precum spune chir Nicodim şi cum va orândui, aşa să ţie călugării cei de acolo şi singuri să-şi puie cârmuitor.
Şi acestea toate, rog pe fiecare dintre urmaşi, nici unul să nu le schimbe, iar cine s-ar încumeta să le schimbe, acestea sau unele dintre acestea, să-l ucidă Domnul Dumnezeu şi Preacurata lui Maică şi sfântul şi marele şi purtătorul de Dumnezeu Antonie şi aici şi în veacul viitor, amin.
Io Vladislav voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Reprodus din Documente privind Istoria României, B. Tara Românească, veacul XIII, XIV şi XV (1247-1500), Bucureşti, 1953, p. 27-28.
ALEXANDRU VLAHUŢĂ (1858-1919)
Despre mănăstirile Tismana şi Cozia
Din sat ieşim într-o pajişte frumoasă, aşternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. în fund se deschide înaintea noastră ca o poartă, în tainica şi întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a munţilor, drumul, şerpuind pe marginea râului Tismana, se adânceşte într-un desiş de castani seculari. Umbra ne învăluie din toate părţile. Un dulce miros de fâneaţă pluteşte în aerul răcoros. în liniştea sfântă a codrului, în măreţia şi sălbăticia acestor locuri, şopotul somnoros al apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; inima-ţi bate de-un fior
96
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
neînţeles ca şi cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n păretele de verdeaţă, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt şi galben. De-abia l-ai zărit însă — şi bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape, un vuiet ca de moară, ş-un răpăit, în plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare, în toată fantastica ei măreţie, Mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit, ca la o minune şi nu ştii bine de-i aieve, ori e-n vis, când iată că o nouă privelişte te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mănăstirii, s-aruncă vâjâind şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia şi-o duce-n undele repezi râul Tismana.
Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi... Intrăm pe sub bolta înaltei clopotniţe, în curtea largă, tăcută a frumoasei mănăstiri. în mijloc e biserica plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă.1 în stânga, spre săritoarea1 2 Gurniei, se-nşiră de-a lungul zidului împrejmuitor încăperile stăreţiei şi chiliile cu două rânduri, în fund — arhondaricul3... Patru turnuri înalte, cu ferestre înguste, străjuiesc din cele patru colţuri ale curţii, liniştea şi măreaţa lavră4, ridicată aici, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri...
*
Puţin mai sus de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale Mănăstirii Cozia. Clădită de Mircea-voievod aici, în spintecătura Carpaţilor, această mănăstire istorică a fost nu numai un loc de retragere şi de rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn întreg din aripa stângă s-a desprins şi s-a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară în care bat vânturile Oltului de mai bine de cinci sute de ani şi biserica din mijlocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. înlăuntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapeteasmă ce pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de piatră lustruite de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele-i înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile sfinţilor, ciopârţite de suliţele păgâneşti — din ochii lor zgâriaţi pare că vezi lacrimi curgând. Aici, sub o lespede cu slove
1	Dantelă.
2	Cascadă.
3	Aripă sau casă a mănăstirii, rezervată pentru primirea străinilor.
4	Mănăstire mare.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XIV 97
şterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea şi tot aici e îngropată familia lui Mihai Viteazul: maica Teofana, doamna Florica şi Nicolae-vodă. Un călugăr bătrân ne spune că de lângă strana din stânga altarului se face o hrubă-n jos care merge pe sub albia Oltului şi răspunde dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o dimineaţă, când au năvălit turcii pe neaşteptate, de-au spart zidurile mănăstirii, au jefuit-o şi i-au dat foc, iar stânca pe care-a stat şi-a ospătat bătrânul voievod în ziua aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se cheamă şi azi „Masa lui Mircea.“
Reprodus din Al. Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1965, p. 46-48 şi 71-72.
XIII
BISERICA DIN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XV-LEA
Urmaşul mitropolitului Iosif. Am relatat în alte pagini împrejurările în care a avut loc recunoaşterea primului mitropolit al Moldovei, Iosif. Arhipăstoria lui s-a încheiat în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), prin 1415. Nu se ştie cine i-a urmat. S-ar putea ca urmaşul său să fie acela despre care o lucrare contemporană spunea că un mitropolit al „Moldovei," căruia nu i se da numele, a venit la Constantinopol ca să ceară recunoaşterea în scaun. Patriarhul ecumenic de atunci, Eftimie (1410-1416), nu numai că n-a voit să-l recunoască, dar nici măcar nu i-a permis să intre în Constantinopol. Abia spre sfârşitul anului 1416 a fost recunoscut de noul patriarh Iosif II. S-ar putea ca acest mitropolit să fi avut numele Macarie, căci o inscripţie grecească de pe un epitaf din 1428 arăta că atunci era mitropolit „al Moldovei şi al părţilor de lângă mare" unul cu acest nume. Motivul nere-cunoaşterii acestui mitropolit de către patriarhul Eftimie va fi fost acelaşi ca şi în cazul lui Iosif, adică Alexandru cel Bun şi sfetnicii săi vor fi numit un mitropolit din propriul lor neam, refuzând să primească greci din Constantinopol.
Reprezentanţi ai Moldovei şi Ţării Româneşti la Conciliul de la Konstanz. în timpul domniei lui Alexandru cel Bun a avut loc un fapt însemnat pentru istoria întregii creştinătăţi şi anume, convocarea de către papa Martin V a unui Sinod (Conciliu) la Konstanz (în sudul Germaniei), ţinut între anii
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 99
1414-1418. între altele, Sinodul trebuia să condamne „erezia" husită, apărută în Cehia, şi să facă unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolică. Se ştie că în prima jumătate a secolului al XV-lea, din cauza primejdiei otomane tot mai ameninţătoare, împăraţii Bizanţului au încercat să ajungă la unirea celor două Biserici creştine, ortodoxă şi catolică, socotind că în felul acesta vor beneficia de sprijinul Apusului împotriva turcilor. In februarie 1418 s-a prezentat la Konstanz şi delegaţia împăratului din Constantinopol şi a patriarhului ecumenic, formată din preoţi şi mireni, în frunte cu Grigorie Ţamblac, pe atunci mitropolit al Kievului. La sinod au luat parte şi delegaţi din zece oraşe din Moldova: Suceava, Roman, Iaşi, Hârlâu, Bârlad şi alte cinci ale căror nume n-au putut fi identificate. Din Ţara Românească au fost delegaţi ai oraşelor Câmpulung, Argeş, Chilia, Severin şi altele, ale căror nume nu se pot identifica, precum şi boierul Thobermur (Tugomir?). Aceasta a fost prima participare din Ţările Române la o conferinţă internaţională. Este interesant că Ţările Române au fost reprezentate numai de boieri şi nu de feţe bisericeşti, deci delegaţii lor n-au putut discuta problema unirii celor două Biserici.
Mitropolitul Damian. Urmaşul lui Macarie în scaunul mitropolitan a fost Damian. Era grec de neam şi “ucenic” al patriarhului ecumenic Iosif II, care-1 ridicase în scaunul de mitropolit al Moldovei. Se vede că acum moldovenii nu s-au mai putut împotrivi Patriarhiei, care şi-a impus candidatul. Este amintit doar în legătură cu participarea sa la Sinodul de unire cu Biserica apuseană, ţinut la Ferrara-Florenţa în anii 1438-1439. Alături de mitropolitul Damian au mai participat la Sinod boierul Neagoe şi protopopul Constantin, probabil vicarul episcopului de Roman.
Din actele Sinodului reiese că mitropolitul Damian al Moldovei a avut un rol de seamă şi că, în discuţiile dogmatice care s-au purtat, a fost împotriva adaosului filioque, ţinând, pe cât i-a fost cu putinţă, la învăţătura ortodoxă. Până la urmă a fost nevoit, totuşi, să semneze actul de unire.
Mitropoliţii Teoctist I şi Gheorghe. în jurul anului 1453 scaunul vlădicesc a fost ocupat de mitropolitul Teoctist. Era de neam român, poate chiar membru al familiei domnitoare a
100
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Muşatinilor, de vreme ce a fost îngropat în pridvorul mănăstirii Putna, necropola lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale. Se crede că înainte de a ajunge mitropolit fusese călugăr şi egumen la mănăstirea Neamţ. A fost hirotonit arhiereu de către Nicodim, patriarhul sârb din Ipek. în aprilie 1457, când a luat domnia Ştefan cel Mare (1457-1504), mitropolitul Teoctist, împreună cu boierii, clerul şi poporul, s-au adunat la locul numit „Direptate“, unde a fost „pomăzuit“ domn.
Numele său este întâlnit mereu în documentele domneşti, fapt care arată că se bucura de multă încredere din partea lui Ştefan cel Mare, stând în fruntea boierilor care alcătuiau sfatul domnesc. După îndemnul său, Ştefan Vodă a început zidirea mănăstirii Putna, pe care mitropolitul a sfinţit-o la 3 septembrie 1470.
Mitropolitul Teoctist a murit la 18 noiembrie 1478, fiind îngropat în pridvorul mănăstirii Putna. Deasupra mormântului său Ştefan cel Mare a pus o lespede de piatră cu o inscripţie, care se păstrează până azi.
Urmaşul lui Teoctist a fost mitropolitul Gheorghe. Acesta a avut ucenici şi a întemeiat o „şcoală“ de slavonie, sprijinind astfel mişcarea culturală a timpului. A păstorit peste 30 de ani, luând parte la diferite acte politice de seamă ale marelui Ştefan. Pe patul de moarte a îmbrăcat „marea schimă“ monahală, primind numele de David. A murit la 1 aprilie 1508.
Episcopia Romanului. în afară de Mitropolia Moldovei, cu reşedinţa la Suceava, în primii ani de domnie ai lui Alexandru cel Bun s-a înfiinţat a doua eparhie a ţării, şi anume Episcopia Romanului. Jurisdicţia ei se întindea peste Moldova de sud, numită de documentele vremii „ţara de jos,“ iar Romanul era numit „târgul de jos“. Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun au avut loc lupte pentru domnie între fiii săi, Iliaş şi Ştefan, până ce au ajuns la înţelegerea ca fiecare să domnească peste o jumătate de ţară (1435): Iliaş peste partea de nord, cu reşedinţa la Suceava, iar Ştefan peste partea de sud, cu reşedinţa la Roman. Aşa cum Iliaş avea pe lângă el un mitropolit, se va fi străduit şi Ştefan să facă la fel pentru episcopul de Roman, ca să nu se creadă că ţara peste care domnea el era mai prejos. De aceea, Episcopia Romanului
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 101
era numită în unele documente „Mitropolia ţării de jos“ sau „Mitropolia din târgul Romanului'1, iar episcopului i se spunea „mitropolit". Această situaţie a durat însă numai până în anul 1442.
Cel dintâi episcop cunoscut al Romanului este Calist, menţionat într-un document din anul 1445. El era numit „Prea sfinţitul mitropolit chir Calist al Romanului". Urmaşul său a fost Tarasie, menţionat în documente între anii 1464-1473, numit în unele din ele „mitropolit".
Al treilea episcop de Roman cunoscut din documente este Vasile, de la care a rămas o scrisoare, cu data de 2 februarie 1484, adresată mitropolitului Gherontie al Moscovei, care-i ceruse lămuriri cu privire la felul în care trebuie să se facă ocolirea la slujbe, când se înconjoară biserica sau sfânta masă. Episcopul Vasile îi arăta că aceasta se face nu după soare, ci împotriva mersului soarelui. Faptul că mitropolitul Moldovei a cerut lămuriri de la episcopul de Roman dovedeşte că el avea o cultură temeinică, desigur slavonă şi românească. Episcopul Vasile este menţionat pentru ultima dată într-un document din 31 august 1499. A murit la scurt timp după aceasta, urmându-i episcopul Teoctist, care va urma apoi în scaun mitropolitului Gheorghe.
Episcopia Rădăuţilor. A treia eparhie a ţării, Episcopia de Rădăuţi, a fost înfiinţată înainte de Alexandru cel Bun, poate chiar în timpul lui Bogdan I. într-un pomelnic al Episcopiei sunt menţionaţi opt episcopi, până către deceniul al şaptelea din secolul al XTV-lea. Primul ei cârmuitor atestat de documentele timpului a fost episcopul Ioanichie, menţionat pentru prima oară într-un act din 1472. A păstorit până la moarte, în 1504, fiind îngropat în pronaosul bisericii Sf. Nicolae din Rădăuţi.
Mitropoliţii Ţării Româneşti. După moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) a urmat o epocă de decădere, cu lupte pentru tron, iar în a doua jumătate a secolului, cu lupte împotriva turcilor care cuceriseră Constantinopolul la 29 mai 1453.
Nu se cunoaşte nici o figură mai de seamă între ierarhii ţării. Mitropolia Severinului se desfiinţase la începutul secolului, iar dintre mitropoliţii Ungrovlahiei documentele menţionează pe Iosif, Macarie şi Ilarion, care au păstorit în a doua jumătate a secolului,
102
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
probabil foşti egumeni la Cozia. Faptul că au rămas puţine ştiri despre mitropoliţii Ungrovlahiei se explică prin aceea că în secolul al XV-lea ei nu făceau parte din divanul domnesc, ca în Moldova. Apoi, reşedinţa lor era la Argeş, pe când a domnilor s-a mutat de la Argeş la Târgovişte, iar mai târziu la Bucureşti.
Concluzii. Viaţa bisericească — mai ales în Moldova — a cunoscut, în secolul al XV-lea, o frumoasă dezvoltare prin strădaniile unor mitropoliţi ca Teoctist I şi Gheorghe, ori prin jertfelnicia unor domni binecredincioşi ca Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova sau Mircea cel Bătrân în Ţara Românească.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Dobrescu, Din istoria Bisericii Române. Secolul XV. Studiu istoric, Bucureşti, 1910, 178 p.; C. Karadja, Delegaţii din (ara noastră la Conciliul din Constanta (în Baden) în anul 1415, în An. Acad. Rom., M.S.I., s. III, t, 7,1926-27, p.; 59-91; Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, VII + 264 p; Petre Ş. Năsturel, Câteva însemnări despre Sinodul de la Florenţa, în M.O., an. XI, nr. 9-12,1959, p. 643-648; Dânuţ Mânu, Sinodul conciliarist de la Constanţa (1414-1418) şi participarea Bisericii Ortodoxe din Moldova şi Muntenia, în S.T., an. XXX, nr. 5-6, 1973, p. 377-386; A.V. Boldur, Biserica în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în B.O.R., an. LXXXII, nr. 7-8,1964, p. 711-729; Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, 1984, 415 p.
LECTURĂ
DIMITRIE CANTEMIR*
Despre clerul din Moldova
Privegherea dinafară asupra Bisericii Moldovei cade în seama domniei însăşi, care ia aminte cu râvnă şi cu multă grijă ca purtarea şi învăţătura feţelor bisericeşti să se potrivească cu temeiurile credinţei, ca nici unul dintre dânşii să nu se abată din calea adevărului şi să nu ascundă inimă de lup sub piele de oaie; nici păstorul să nu poarte grijă pentru turma sa ori să fie o pildă rea. Grija pentru cele duhovniceşti, adică îndrumarea sufletelor pe calea Domnului, este încredinţată mitropolitului, care cercetează — ca un păstor credincios şi slujitor treaz al domnului său — bisericile de sub ascultarea lui, le aşează arhierei, care
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 103
nu prea au învăţătură, dar sunt plini de Duh Sfânt, şi care nu nesocoteşte nimic din ce i se pare că este de trebuinţă pentru hrana şi mântuirea turmei sale. Dar fiindcă, după ce s-au înmulţit locuitorii din Moldova, lucrul acesta a ajuns prea greu ca să poată să-l împlinească un om singur, pentru înlesnirea mitropolitului s-au mai făcut în Moldova încă alte trei scaune arhiereşti, unul la Roman, altul la Rădăuţi şi al treilea la Huşi...
Mitropolitului Moldovei i se arată în Biserica Răsăritului o cinste cu totul deosebită, care nu se arată altora. El nu poartă, ce e drept, numele de patriarh, dar nici nu ascultă de vreunul, căci, cu toate că este uns de patriarhul de la Ţarigrad, totuşi nu poate fi aşezat sau scos din scaun de către acesta şi nici nu trebuie să aştepte, vj/ricpov 1 ca toţi ceilalţi mitropoliţi ai Bisericii celei mai ţarigrădene.
După ce a dobândit întărirea domniei, trei episcopi ai Moldovei împlinesc punerea mâinilor deasupra capului şi dau de ştire patriarhului printr-o scrisoare că cutare şi cutare om cucernic, cu frica lui Dumnezeu şi învăţat, s-a ales cu ajutorul Sfântului Duh şi nu în alt chip care să atârne de vrerea omenească. Acelaşi lucru îl face şi domnul printr-o scrisoare osebită către patriarh şi-l roagă să întărească în slujba aceasta, prin binecuvântarea sa, pe cel aşezat în scaun; la care lucru, patriarhul nu poate să se împotrivească în nici un chip şi trebuie să urmeze întru totul vrerea domnului. Afară de aceasta, el mai este de tot slobod de dajdia care se plăteşte patriarhului sub numele de Koivdnycog mi Porjfleiag1 2; asemeni, nici o lege nu-i porunceşte să întrebe pe patriarh despre lucruri care s-au săvârşit sau se vor săvârşi în Biserica moldovenească; dimpotrivă, el are tot aşa de multă slobozenie în Biserica sa ca şi patriarhul din Ohrida în a sa.
Cu toate că mitropolitul stă la loc de cinste atât de înalt, totuşi, el nu poate nici să aşeze, nici să scoată din scaun pe vreunul din arhiereii săi, căci numai domnul poate să cântărească felul de viaţă şi învăţătura acelora care ar putea să fie aleşi şi să cerceteze pricinile celor ce trebuie să fie scoşi din slujbă, precum şi să hotărască. Căci domnia a luat pe seama ei toate acestea; numai binecuvântarea după canoanele statornicite de apostoli a lăsat-o în grija mitropoliţilor. în schimb, nici domnul nu poate să schimbe, să adauge sau să scoată ceva în trebile duhovniceşti fără încuviinţarea mitropolitului, cu toate că el cârmuieşte ca stăpân singur peste toţi supuşii săi. Această rânduială n-o ţin decât domnii cei evlavioşi. Căci, dacă domnul nu cinsteşte credinţa, atunci nici o lege nu poate să-l îngrădească. Iar când e vorba de vreo ucidere şi domnul osândeşte pe oarecine la moarte, slujba mitropolitului nu este alta decât sau să întărească sau să îndrepteze înaintea divanului judecata domnului după lege, iar domnul, ca bun creştin şi iubitor al dreptăţii, îngăduie aceasta.
Episcopii îşi împlinesc fără vreo împotrivire din partea cuiva slujba în eparhiile lor, aşează în slujbă preoţii de sub ascultarea lor şi dacă aceştia săvârşesc
1	Vot la alegere.
2	împărtăşire şi ajutor.
104
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
vreo ticăloşie, îi scot din slujbă fără să aibă milă; şi nimeni nu se împotriveşte la aceasta. Totuşi, ei nu au dreptul să aşeze şi să scoată din slujbă pe stareţi şi arhimandriţi, fiindcă pe aceştia îi judecă numai divanul domnesc. Pentru greşeli mai mici, fiecare se pedepseşte de către mai marele său: diaconul de preot, preotul de protopop, ieromonahul şi călugărul de egumen sau arhimandrit, protopopul, egumenul şi arhimandritul de episcop, episcopul de mitropolit, mitropolitul de domn, domnul de cugetul său şi de Dumnezeu, care foloseşte câte-odată pe sultan drept unealtă pentru a îndrepta sau a pedepsi pe domn. Pentru greşeli mai mari, care trebuie pedepsite sau cu moartea sau cu luarea preoţiei, numai preoţii, ieromonahii sau călugării stau sub judecata episcopilor lor. Iar stareţul, arhimandritul şi arhiereii nu se pot pedepsi decât de către domn. Dar dacă unul din acei pe care domnia i-a scos de sub puterea judecăţii ei săvârşesc ceva împotriva legii soborniceşti sau vreo strâmbătate, atunci arhiereul este dator să dea de ştire mitropolitului printr-o scrisoare, iar acesta înfăţişează domniei pricina.
Mitropolitul primeşte de la fiecare preot din eparhia sa, în fiecare an, două sute de aspri ca dajdie şi o piele de vulpe sau jder; în afară de acestea, el nu mai are voie să ceară şi altceva. Asemenea nu are venituri nici de la arhierei, dacă aceştia nu-i dăruiesc ceva de bună voia lor. Aceleaşi venituri le au şi arhiereii din eparhiile lor.
Reprodus după Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. de Petre Pandrea, Bucureşti, 1956, p. 273, 276-279 şi ed. Constantin Măciucă, Bucureşti, 1967, p. 225, 227-229.0 nouă traducere în voi. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei..., Bucureşti, 1973, p. 351-355.
* Dimitrie Cantemir (1673-1723), cărturar enciclopedist, domn al Moldovei (1710-1711), membru al Academiei din Berlin (1714). A scris lucrări de istorie, geografie, filosofie, teologie, muzică etc., între care: Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei (în latineşte), Istoria ieroglifică, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, Sistemul religiei mahomedane, Creşterea şi descreşterea curţii otomane (în latineşte) etc. Este considerat cel mai de seamă gânditor şi om de ştiinţă din vechea cultură românească.
EPISCOPUL VASILE AL ROMANULUI
Scrisoare către mitropolitul Gherontie al Moscovei
Anul 6992 (= 1484). Sosit-a scrisoarea de la moldoveni cu Mihail Iacovlici. Smeritul episcop moldovean din târgul Romanului, Vasile, către cel ce petrece întru mare cinste a Sfântului Duh, părintele părinţilor, păstorul şi învăţătorul
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 105
călugărilor şi mirenilor şi povăţuitorul mântuirii de Dumnezeu păzitei cetăţi a Moscovei Kir Gherontie, arhiepiscop şi păstor al întregului pământ rus, închinându-mă smereniei tale, sfinte şi cinstite părinte, plecându-mă până la pământ.
Din nou dăm de ştire marei tale sfinţenii, ca păstorului nostru, că dacă se ridică o neînţelegere între tine şi marele cneaz al Moscovei cu privire la sfinţirea bisericii, pentru că unii zic că sfintele să se poarte după (mersul) soarelui, iar alţii după căderea (îndărăt), bine să ştie marea ta sfinţenie, stăpâne doamne, că în legea grecească nimic nu se face în sfânta biserică după mersul soarelui, ci tot îndărăt, fie la sfinţire, fie la toacă sau orice lucrare ce se săvârşeşte în sfânta biserică, toate se fac împotriva mersului soarelui. Cel ce va săvârşi după mersul soarelui în legea grecească, acela este afurisit de întâiul sobor al celor 318 purtători de Dumnezeu Sfinţi Părinţi de la Niceea. La noi, latinii (catolicii) fac aşa, (adică sfinţesc bisericile ocolind după cum merge soarele), dar noi nu primim acest lucru.
învrednicească-ne prea bunul Dumnezeu (a şedea) de-a dreapta Sa în ziua cea înfricoşată şi să auzim fericitul Lui glas, pentru rugăciunea sfinţilor Săi. Scrisu-s-a în Mitropolia de jos a Moldovei, februarie 2.
Celui ce petrece întru mare cinste a Sfântului Duh, Arhiepiscopului Moscovei, Kir Gherontie.
Reprodus după Paul Mihailovici, Legături culturale-bisericeşti dintre români şi ruşi în secolele XV-XX, Chişinău, 1932, p. 10-11.
XIV
MĂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XV-LEA. ARTA ŞI CULTURA BISERICEASCĂ
Am prezentat, în altă parte, principalele mănăstiri construite în cursul secolului al XlV-lea. Ele şi-au continuat existenţa şi în secolul următor, îndeplinind acelaşi rol duhovnicesc şi cultu-ral-artistic. La acestea, s-au adăugat câteva mănăstiri şi biserici noi, ctitorite de domnii munteni sau moldoveni — îndeosebi de Ştefan cel Mare şi Sfânt — sau de unii dintre dregătorii lor.
Mănăstirile din Ţara Românească. în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-au ridicat mai multe mănăstiri, unele fiind ctitoriile sale: Cozia, Cotmeana, Bolinîin lângă Bucureşti, Vişina — Gorj (dispărute), Nucet — Dâmboviţa, Snagov lângă Bucureşti ş.a. O mănăstire care a îndeplinit mai târziu rosturi însemnate în viaţa culturală a fost Dealu, lângă Târgovişte, atestată documentar în 1431 şi refăcută, în forma actuală, de Radu cel Mare (1495-1508). Mănăstirile Glavacioc — Argeş şi Govora — Vâlcea (sfârşitul sec. XIV - începutul sec. XV) au fost refăcute de Vlad Călugărul (1482-1495) şi Radu cel Mare. în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, boierii Craioveşti au ctitorit mănăstirea Bistriţa — Vâlcea, în care au adus, din Serbia, moaştele Sf. Grigorie Decapolitul, care se păstrează aici până azi. în multe mănăstiri se copiau manuscrise (Cozia, Bistriţa etc.)
Mănăstirile din Moldova. La cele din secolul al XlV-lea s-au adăugat acum câteva mănăstiri noi, ctitorite de domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) sau de dregătorii săi. Cea mai
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ SI MOLDOVA, SEC. XV 107
însemnată din ctitoriile sale a fost mănăstirea Bistriţa. La 7 ianuarie 1407, domnitorul, împreună cu mitropolitul Iosif, hotărau ca mănăstirile Neamţ şi Bistriţa să fie puse sub o singură conducere, aceea a egumenului Dometian. Mănăstirea Bistriţa a beneficiat de numeroase danii din partea ctitorului ei: sate, mori, prisăci, venituri de la vămi etc.
Sub ascultarea ei au fost puse 50 de sate, cu bisericile şi preoţii lor. Domnii următori au hărăzit Bistriţei alte danii, încât — alături de Neamţ — erau cele mai înzestrate mănăstiri ale ţării. Mănăstirea Bistriţa a devenit locul de odihnă al domnitorului-ctitor şi al soţiei sale, Ana.
Tot Alexandru cel Bun a ridicat o mănăstire nouă la Moldoviţa, care a primit apoi numeroase danii din partea sa. Un act din 1415 pomenea mănăstirea Humor, ctitoria vornicului Oană. Documentele lui Alexandru cel Bun atestă şi alte mănăstiri în acest timp: Chiprieni (Căpriana) şi Vărzăreşti, dincolo de Prut, Horodnic şi Iţcani, în părţile Sucevei şi altele.
Ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. în cursul glorioasei sale domnii de 47 de ani (1457-1504) viaţa bisericească a luat un avânt deosebit, aşa cum nu cunoscuse nici în timpul înaintaşului său în scaun, Alexandru cel Bun. Prezent printr-o activitate susţinută în toate domeniile vieţii publice, Ştefan cel Mare nu putea să lipsească nici din viaţa bisericească a ţării sale.
în cursul aceleiaşi lungi şi glorioase domnii au cunoscut o dezvoltare fără precedent arta şi cultura bisericească. Este lucru cunoscut că puţini dintre domnii Ţărilor Române au ctitorit atâtea locaşuri de închinare ca Ştefan cel Mare. Tradiţia spune că după fiecare luptă — în amintirea biruinţelor sale şi ca semn de mulţumire lui Dumnezeu — înălţa câte o biserică sau o mănăstire, unele fiind zidite din temelie, altele numai reînnoite sau adăugite. în aceste locaşuri sfinte s-au copiat apoi numeroase cărţi de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat felurite odoare bisericeşti.
Prima mănăstire ridicată de marele domnitor, căreia i-a arătat apoi o grijă statornică, a fost Putna. Construirea ei a început la 10 iulie 1466, iar lucrările de zidire au durat mai mulţi ani, fiind duse la bun sfârşit de un arhitect grec, Teodor, ajutat de meşteri
108
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Sfinţirea ei s-a făcut la 3 septembrie 1470, în prezenţa domnitorului şi a sfetnicilor săi, slujba fiind săvârşită de mitropolitul Teoctist şi episcopul Tarasie al Romanului, înconjuraţi de un sobor de 62 de preoţi şi diaconi. Primul egumen al mănăstirii a fost Ioasaf, adus aici din egumenia mănăstirii Neamţ, urmat de Paisie, zis cel Scurt.
Mănăstirea Putna a devenit gropniţă (necropolă) domnească pentru Ştefan Vodă şi familia sa. Aici au fost înmormântaţi: domnitorul ctitor, soţiile sale Maria de Mangop şi Maria Voichiţa, fiii săi: Bogdan, Petru, Bogdan cel Orb, Maria, apoi nepotul său Ştefăniţă Vodă şi Maria, prima soţie a lui Petru Rareş; în pridvor a fost înmormântat mitropolitul Teoctist. Toate mormintele au pietre funerare frumos sculptate şi împodobite.
Ştefan Vodă a făcut mănăstirii Putna numeroase danii de sate, vii, mori, scutiri, toate întărite apoi printr-un hrisov, dat cu puţin timp înainte de moartea sa, la 2 februarie 1503.
A doua ctitorie mănăstirească a lui Ştefan cel Mare este mănăstirea Voroneţ. După cum arată pisania, mănăstirea a fost ridicată în decurs de câteva luni, de la 26 mai la 14 septembrie 1488. Pe locul acesteia exista, cu câţiva ani mai înainte, o mănăstire de lemn condusă de egumenul Misail. Tradiţia spune că aici şi-ar fi avut chilia Daniil Sihastrul, cel care îmbărbătase pe marele domn într-o clipă de grea cumpănă în timpul luptelor purtate cu turcii.
Tot Ştefan cel Mare este ctitorul mănăstirii Sf. Ilie de lângă Suceava (1488) şi al schitului Pătrăuţi (1487), azi biserici de mir.
Dar marele domn a ridicat şi o seamă de biserici noi, din zid, la mănăstirile existente de mai înainte. Aşa a construit o biserică nouă la Tazlău (1496-1497), o biserică cu hramul înălţarea Domnului la mănăstirea Neamţ (1497), pe locul vechii ctitorii a lui Petru Muşat, o clopotniţă cu paraclis la mănăstirea Bistriţa (1498) şi o nouă biserică la mănăstirea Dobrovăţ (1503-1504).
Dintre numeroasele biserici de mir ctitorite de Ştefan cel Mare, se pot consemna: Sf. Ioan din Vaslui (1490), Sf. Nicolae din Iaşi (1491-1492), Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), Borzeşti, satul în care, după tradiţie, s-ar fi născut şi copilărit marele domnitor (1493-1494), Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi (1495), Sf. Nicolae din Dorohoi (1495), Popăuţi din Botoşani (1496), Războieni (1496),
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 109
pe locul luptei cu turcii, Sf. Ioan din Piatra Neamţ (1497-1498), Volăvăţ (1500-1502) şi Reuseni (1503-1504), satul în care a fost ucis tatăl său, Bogdan II, terminată după moartea lui Ştefan de către fiul său, Bogdan III.
în afară de acestea, i se mai atribuie şi biserica Albă din Baia, biserica din Râmnicu Sărat, biserica din cetatea Chilia şi cele din satele: Scânteia, Şcheia, Horeşti, Căpriana şi Cotnari. Probabil tot el este ctitorul bisericilor transilvane de la Vad, în apropierea cetăţii Ciceu, pe care o stăpânea şi de la Feleac, unde era reşedinţa Mitropoliei româneşti a Transilvaniei. A făcut danii însemnate unor mănăstiri mai vechi: Probota (unde a fost înmormântată mama sa, în 1465), Moldoviţa, Humor şi altele.
La lista impresionantă a bisericilor şi mănăstirilor ctitorite sau rectitorite de domnitor mai trebuie adăugate şi cele ale familiei şi ale dregătorilor săi. Astfel, fiul său Alexandru a ridicat o biserică în Bacău, pârcălabul de Suceava, Luca Arbore, o biserică în satul Arbore (1502), iar logofătul Ion Tăutu a zidit o biserică în Bălineşti (1494-1499).
Stilul moldovenesc. Se observă că primele biserici zidite de Ştefan cel Mare sunt mai simple, mai scunde şi mai reduse ca dimensiuni, pe când cele zidite spre sfârşitul vieţii sale sunt mai înalte şi mai lungi, datorită mai cu seamă adăugirii unei încăperi noi între naos şi pronaos, gropniţa. Prin bisericile construite în timpul lui Ştefan cel Mare s-a realizat un stil propriu, cunoscut sub numele de stilul moldovenesc. Acesta a rezultat din îmbinarea — pe fondul arhitectonic local — a două influenţe: cea bizantină, venită din Constantinopol, şi cea gotică, venită din Transilvania. Arta bizantină a dat planul triconc, realizat prin absida altarului şi cele două abside laterale. A dat, de asemenea, cele trei încăperi cerute de cultul ortodox: altarul, naosul şi pronaosul, la care s-a adăugat gropniţa (între pronaos şi naos). Arta gotică a dat înălţimea mai mare a bisericilor, contraforţii, ogivele de la uşi şi ferestre.
Materialul de construcţie era piatra de râu şi cărămida, iar pentru colţuri piatra cioplită. Acoperişul era din şindrilă.
Bisericile lui Ştefan cel Mare au şi valoroase picturi interioare: Sf. Ilie din Suceava, Sf. Cruce din Pătrăuţi, Sf. Nicolae din
110
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Popăuţi — Botoşani, Voroneţ, Bălineşti, pictată de un ieromonah Gavriil şi altele.
Manuscrisele moldoveneşti. Probabil, în timpul lui Alexandru cel Bun s-au copiat manuscrise la mănăstirea Bistriţa, ctitoria sa (aici s-a scris şi un Pomelnic al domnilor ţării, început în 1407).
în prima jumătate a secolului al XV-lea, cel mai însemnat centru cultural-miniaturistic a fost mănăstirea Neamţ. Aici a desfăşurat o rodnică activitate miniaturistul Gavriil, fiul lui Uric, care a creat o adevărată şcoală de copişti. Au rămas de la el 13 manuscrise, între care un Tetraevanghel cu text slavon şi grecesc, împodobit cu miniaturi şi frontispicii (1429), păstrat în Biblioteca Bodleiana din Oxford, un alt Tetraevanghel (1436), păstrat în Muzeul de Istorie al României, traduceri din Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz etc.
în timpul lui Ştefan cel Mare a activat la Neamţ renumitul caligraf şi miniaturist Teodor Mărişescul diaconul, care a copiat mai multe Tetraevangheliare, la care se adaugă o serie de alţi călugări, dieci, grămătici, dascăli şi chiar logofeţi, care au copiat diferite cărţi de cult.
O activitate şi mai bogată s-a desfăşurat la mănăstirea Putna. De pildă, un ieromonah Nicodim copia, în 1473, un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, în care se păstrează un portret policrom al lui Ştefan cel Mare îngenuncheat, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron, cu pruncul Iisus în braţe. Domnitorul, cu plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o mantie de brocart roşu deschis, cu fire de aur. Fondul este jumătate de aur, jumătate verde deschis, în chenar negru cu flori roşii. Alţi caligrafi şi miniaturişti de seamă de la Putna au fost monahii Casian, Chiriac, Paisie, Vasile, ieromonahii lacov şi Spiridon, monahul Paladie (un Tetraevanghel foarte reuşit din punct de vedere artistic), monahul Filip, probabil tot de la Putna, şi preotul Ignatie din Coţmani. Textele caligrafiate erau fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura patristică şi postpatristică.
Majoritatea acestor manuscrise erau împodobite cu iniţiale mari pe fond auriu, albastru sau roşu, precum şi cu frontispicii,
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 111
chenare, vignete, în diferite culori. Ele erau însoţite de desene geometrice, flori, păsări, chipuri ale evangheliştilor sau ale unor sfinţi într-o combinaţie armonioasă de culori. Aceste miniaturi, frontispicii şi iniţiale foarte variate ca desen şi colorit, se numără printre cele mai reuşite din lumea întreagă. Ele au servit ca model şi vecinilor noştri ortodocşi în arta scrisului.
Manuscrisele erau legate în scoarţe din lemn, îmbrăcate în piele ori ferecate în argint, cu diferite ornamente. în unele mănăstiri, unde existau mai multe asemenea manuscrise, s-au pus bazele unor mici biblioteci.
Alte ramuri ale artei. Broderia moldovenească, cunoscută încă din timpul lui Alexandru cel Bun, a ajuns la apogeu în timpul lui Ştefan cel Mare. Se păstrează până azi (îndeosebi în muzeul mănăstirii Putna) diferite epitrahile (printre care, unul cu portretul lui Ştefan şi al fiului său Alexandru), bedemiţe, antimise, epitafe, aere, dvere (între care una din 1500, în care sunt brodate chipurile lui Ştefan şi cel al doamnei Maria Voichiţa), acoperăminte de morminte, cel mai frumos fiind cel de pe mormântul doamnei Maria de Mangup, a doua soţie a lui Ştefan.
La mănăstirile Neamţ şi Putna au existat şi ateliere speciale de argintărie, unde se lucrau diverse obiecte liturgice. Unele din ele erau însă comandate la meşteri saşi din Transilvania. Sculptura în piatră a luat avânt prin numeroasele pietre funerare puse atâtor înaintaşi sau membri ai familiei lui Ştefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi şi la Putna. Din Ţara Românească se păstrează cea mai veche piesă sculptată în lemn, uşile paraclisului de la Snagov (1453).
Şcolile mănăstireşti. Pe lângă miniaturişti, în mănăstiri funcţionau şcoli, importante centre de lumină, care răspândeau ştiinţa de carte cu caracter bisericesc şi laic. în aceste şcoli învăţau cei care urmau să devină preoţi, precum şi dieci, logofeţi şi caligrafi de cancelarie.
Concluzii. Ctitoriile lui Ştefan cel Mare, presărate pe toate plaiurile Moldovei - restaurate în zilele noastre precum şi minunatul tezaur artistic rămas din epoca sa
112
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de strălucire culturală-artistică, imprimată de geniul creator al marelui voievod. De aceea, figura lui străbate luminos peste veacuri, slujind drept pildă pentru toate generaţiile. Din aceste motive, în iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii noastre a hotărât să-l treacă pe binecredinciosul domn Ştefan cel Mare în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în fiecare an la 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
BIBLIOGRAFIE:
C. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926, 331 p.; Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, în Cercetări literare, V, Bucureşti, 1943, p. 99-240; Ştefan cel Mare şi sfânt, binecredincios domn şi apărător al dreptei credinţe, în B.O.R., an. LXXII, nr. 7, 1954, p. 701-742; Teodor N. Manolache, Ştefan cel Mare şi viaţa religioasă din vremea sa, în B.O.R., nr. 5, 1957, p. 414-437; Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, 512 p.; Cultura moldovenească tn timpul lui Ştefan cel Mare. Culegere de studii, îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, 682 p.; Istoria artelor plastice în România, voi. I, Bucureşti, 1962, 459 p.; Monumente istorice-bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, 453 p.; Arta creştină în România, 4, Bucureşti, 1985, 240 p.
LECTURA
ION NECULCE*
Legenda Întemeierii mănăstirii Putna
Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr-un vârv de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au ajuns săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult loc de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au şi pe tri boiernaşi de au tras, pre vătavul1 de copii şi pre doi copii de casă. Deci unde au căzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă zic să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie căzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămn un stâlp de piatră. Şi zic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu se ştie, numai oamenii aşe povestesc. Fost-au şi bisericuţă de lemn întru acel deluşel şi s-au
1	Căpetenie, conducător.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XV 113
răsipit, fiind de lemn. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă tot cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumb. Şi zic călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne2 de argint, şi pe urmă să li fie luat un domn şi să fie făcut alteli de spije3, care le-am apucat şi noi. Iar stricându-se un clopot mare la mănăstire şi făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.
Reprodus, după Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 162-163 (Din „O samă de cuvinte").
* Ion Neculce (c. 1672-1745), cronicar moldovean. A scris Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743), precedat de 42 de legende istorice, grupate sub titlul O samă de cuvinte.
GRIGORE URECHE*
Despre sfinţirea mănăstirii Putna
Deacă se întoarse Ştefan Vodă de la război4 cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacurate Fecioari Măriei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Teoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi preoţi şi diaconi 64 la jirtăvnic.5
Reprodus după Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. II, P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 95.
*Grigore Ureche (c. 1590-1647), cronicar moldovean. A scris Letopiseţul Ţării Moldovei, cuprinzând evenimentele dintre anii 1352-1594.
Pisania bisericii din Războieni
în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului domn Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în
2	Pur, neamestecat (adj.)
3	Tuci, fontă.
4	Lupta de la Lipinţi cu tătarii (1470).
5	Altar.
114	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
anul 6984 (= 1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene: încă şi Basarab voievod, numit Laiotă, a venit cu el, cu toată ţara sa basarabească. Şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei; şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi Ştefan voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor aici şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de oşteni ai Moldovei. Tot atunci şi tătarii au lovit Ţara Moldovei din ceia parte.
De aceea a binevoit Io Ştefan voievod, cu buna sa voinţă şi a zidit acest lăcaş în numele arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi întru amintirea şi pomenirea tuturor dreptcredincioşilor creştini care au pierit aici. în anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.
Reprodus din Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 143; G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), voi. I, Bucureşti, 1969, p. 55.
Ştefan cel Mare, miniatură în Tetraevanghelul copiat de ieromonahul Nicodim pentru mănăstirea Humor (1473).
Biserica mănăstirii Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare (1466-1470), în plan triconc, cu cinci încăperi (altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor).
Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangup (t1477), soţia lui Ştefan cel Mare.
Biserica mănăstirii Voroneţ, una din capodoperele artei medievale româneşti, ctitoria lui Ştefan cel Mare (1488). împodobită cu picturi exterioare în 1547.
Biserica
din
Pătrăuţi -jud.
Suceava, ctitoria lui Ştefan cel Mare (1487).
Biserica cu hramul înălţarea Domnului din mănăstirea Neamţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare (1497).
Mormântul lui Ştefan cel Mare în biserica mănăstirii Putna.
Biserica din Feleac - jud. Cluj (începutul sec. XVI).
Biserica de la Vad - jud. Cluj, ctitorită - după tradiţie - de Ştefan cel Mare, în stilul bisericilor moldoveneşti.
Biserica mănăstirii Dealu, Ctitoria lui Radu cel Mare (1499-1501).
Biserica
mănăstirii
Govora,
ctitoria
lui Radu
cel Mare
(1495-1498).
XV
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
Am arătat că în secolul al XV-lea nu se cunosc fapte mai de seamă din istoria Mitropoliei Ungrovlahiei. O înviorare a vieţii bisericeşti de aici a avut loc abia la începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508).
Patriarhul Nifon. O faptă de mare importanţă a lui Radu cel Mare a fost reorganizarea ierarhiei bisericeşti în ţara sa, pe care a dus-o la bun sfârşit cu ajutorul fostului patriarh Nifon al Constantinopolului. Acesta era născut în ţinutul Peloponez din sudul Greciei. Călugărit de tânăr, s-a aşezat mai târziu la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos. Fiind om cu temeinică pregătire intelectuală şi cu aleasă viaţă duhovnicească, a fost ales mitropolit al Tesalonicului. în 1486 a fost ales patriarh ecumenic la Constantinopol, dar peste doi ani a pierdut scaunul din cauza unor neînţelegeri cu stăpânirea otomană. în 1496 a fost ales patriarh pentru a doua oară, dar şi de data aceasta a păstorit numai doi ani, fiind scos din scaun de sultan şi exilat în oraşul Adrianopol. De aici, în jurul anului 1503, Radu cel Mare l-a adus în Ţara Românească. După cum relatează biograful său, Gavriil Protul, înaltul ierarh a convocat în capitala ţării, la Târgovişte (sau poate la Dealu, mănăstire rectitorită de Radu cel Mare), un sobor de clerici şi mireni (egumeni, preoţi, mari dregători). Soborul, împreună cu Nifon şi domnitorul, au hotărât reorganizarea Bisericii din Ţara Românească prin înfiinţarea a două eparhii noi, la Râmnic şi la Buzău. Patriarhul „hirotoni şi doi episcopi şi le dete şi eparhie hotărâtă, care cât va birui", după cum scria Gavriil Protul. Din
116
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
moment ce nu se spunea nimic de mitropolitul ţării sau de vreo alegere, înseamnă că locul de mitropolit al Ungrovlahiei îl ţinea însuşi Nifon.
La scurt timp după aceasta, Nifon a ajuns la neînţelegeri cu Radu cel Mare, pentru că nu aprobase o căsătorie a surorii acestuia cu un boier moldovean, întrucât era împotriva canoanelor bisericeşti. De aceea a părăsit ţara, retrăgându-se la mănăstirile Vatoped, apoi la Dionisiu din Muntele Athos, unde a murit, la 11 august 1508. în 1515, domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare, i-a adus osemintele în ţară, pentru ca „să curăţească şi să tămăduiască greşala lui Radu Vodă“. Primite cu mare alai, au fost aşezate deasupra mormântului lui Radu cel Mare de la Dealu, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. Au fost trimise apoi la mănăstirea Dionisiu, fiind aşezate într-un chivot de argint aurit, împodobit cu pietre preţioase şi cu email, darul lui Neagoe Basarab. Călugării de la Dionisiu au trimis apoi lui Neagoe, în dar, capul şi o mână a sfântului, păstrate azi în catedrala mitropolitană din Craiova. în august 1517, după sfinţirea mănăstirii lui Neagoe de la Argeş, patriarhul Nifon a fost trecut în rândui sfinţilor, hotărându-se ca pomenirea să se facă în ziua morţii sale, adică la 11 august. Aceasta a fost prima canonizare a unui sfânt cunoscută în ţara noastră.
Mitropolitul Maxim. Reorganizată de patriarhul Nifon, Biserica din Ţara Românească a dus, în secolul al XVI-lea, o viaţă destul de înfloritoare. Primul mitropolit după plecarea lui Nifon a fost Maxim Brancovici. Era de neam sârb, din familia despoţilor Brancovici, purtând din botez numele de Gheorghe. în urma căderii Serbiei sub turci, tânărul Gheorghe a trăit un timp în Ungaria, unde a fost conducătorul sârbilor refugiaţi acolo, apoi s-a călugărit la mănăstirea Kupinici, luând numele de Maxim, şi a fost hirotonit preot. Din cauza oştilor otomane a fost silit să treacă Dunărea, în Ţara Românească, venind la curtea lui Radu cel Mare. Probabil soborul convocat de fostul patriarh Nifon a ales pe Maxim episcop. După plecarea patriarhului Nifon de la noi, în împrejurările pe care le-am arătat, Maxim a luat în mâinile sale conducerea Mitropoliei Ungrovlahiei.
De numele lui se leagă pacea pe care a mijlocit-o între Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi Bogdan cel Orb al Moldovei, între
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL XVI
117
care izbucniseră neînţelegeri, cu năvăliri de oşti în ambele ţări. Mitropolitul Maxim a intervenit la timp, reuşind să-i împace, arătându-le că „sunt creştini şi o seminţie11. Astfel, prin mijlocirea lui Maxim, s-a oprit vărsarea de sânge între fraţi.
Sub urmaşul lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău (1508-1510), mitropolitul Maxim a fost trimis într-o solie la regele Ungariei. Din Ungaria nu s-a mai reîntors în Ţara Românească, ci s-a retras la una din proprietăţile rudelor sale din Serbia, unde a zidit o mănăstire, la Cruşedol. Acolo şi-a dat obştescul sfârşit, la 18 ianuarie 1516. Biserica Ortodoxă Sârbă l-a trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în fiecare an în ziua morţii sale.
Mitropolitul Macarie. Scaunul rămas vacant prin plecarea lui Maxim a fost ocupat, abia prin 1512-1513, de un mitropolit cu numele Macarie. Acesta era originar din Muntenegru, învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia, iar între 1493-1496 imprimase cărţi slavone la Cetinie, în Muntenegru. Poate la îndemnul lui Maxim Brancovici a venit în Ţara Românească, unde a tipărit primele cărţi la noi în limba slavonă: Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi Tetraevanghelul în 1512. în timpul păstoririi lui s-au petrecut mai multe fapte de seamă. Astfel, în 1515 Neagoe Basarab a adus în ţară osemintele patriarhului Nifon, de care am amintit mai sus, s-a zidit mănăstirea de la Argeş şi s-a mutat scaunul mitropolitan la Târgovişte, în 1517.
Alţi mitropoliţi. în a doua jumătate a secolului al XVI-lea reţinem numele mitropoliţilor Eftimie I (c. 1568-1576) şi Serafim (1576-1586). Aveau preocupări culturale, fiind în legătură cu diaconul tipograf Coresi din Braşov. Sub ei s-a înfiinţat o tiparniţă la mănăstirea Plumbuita (Bucureşti), de către ieromonahul Lavrentie şi ucenicul său Iovan (Ioan). Serafim a fost înmormântat la Snagov, unde a rectitorit un paraclis.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, cel mai de seamă mitropolit a fost Eftimie II (1594-1602), omul de încredere al lui Mihai Viteazul (1593-1601). Marele domnitor l-a trimis chiar în câteva misiuni diplomatice. Astfel, în anul 1595 a fost trimis, împreună cu episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului, la principele Transilvaniei ca să încheie o alianţă împotriva Imperiului
118
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
otoman. Prin tratatul încheiat la 20 mai 1595 se prevedea ca Biserica Ortodoxă din Transilvania să rămână neştirbită în drepturile sale, sub oblăduirea Mitropoliei din Târgovişte. Prin aceasta se releva şi mai mult unitatea de credinţă, de cult şi de organizare care exista între Bisericile Ortodoxe româneşti din Muntenia şi Transilvania. Unitatea bisericească se crea cu câţiva ani înainte de cea politică, realizată de Mihai Viteazul.
La 13 aprilie 1596, mitropolitul Eftimie a convocat un sobor la Târgovişte, care a întocmit un aşezământ după care să se conducă mănăstirile ţării, hotărându-se ca egumenii să se aleagă numai de sobor, fără nici un amestec din afară (vechiul principiu al samovlastiei — autonomiei).
Mitropolitul Eftimie şi-a încheiat păstoria după căderea marelui său protector, în 1602, când s-a retras în Moldova, împreună cu urmaşul lui Mihai, Simion Movilă. S-a reîntors apoi în Ţara Românească fără să-şi mai reocupe scaunul.
Eparhiile sufragane. Cele două Episcopii din Ţara Românească, a Râmnicului şi a Buzăului, s-au înfiinţat în primii ani ai secolului al XVI-lea. Dintre episcopii de Râmnic, consemnăm pe Teofil (c. 1591- c.1601), unul din oamenii de încredere ai lui Mihai Viteazul. La Buzău au păstorit, între alţii, Paisie (c. 1525-1543), primul episcop atestat documentar, iar spre sfârşitul secolului, Luca din Cipru (1583-1602), ales apoi mitropolit.
Mitropolia Proilaviei. în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, s-a înfiinţat — pe pământul românesc — aşa-numita Mitropolie a Proilaviei, cu reşedinţa la Brăila, cârmuită de ierarhi de neam grec, subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol. Jurisdicţia acestei Mitropolii se întindea asupra unor teritorii româneşti ajunse sub stăpânire otomană şi transformate în raiale: cetăţile Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, aşa-numitul Bugeac (teritoriul din nordul Mării Negre, între Prut şi Nistru), Tighina (1538), mai târziu Hotinul (1713), toate cu ţinuturile înconjurătoare. în tot decursul existenţei sale, Mitropolia Proilaviei a fost ajutată de domnii din Ţara Românească şi Moldova, căci marea majoritate a credincioşilor ei erau români.
După ce teritoriul dintre Dunăre şi Mare (Dobrogea) a ajuns sub dominaţie otomană (1417), credincioşii ortodocşi români de
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL XVI
119
aici au ajuns sub conducerea duhovnicească a mitropoliţilor greci de la Dristra (Silistra). Şi această Mitropolie a fost ajutată în permanenţă de domnii Ţării Româneşti.
Concluzii. Din cele prezentate aici, se desprinde constatarea că viaţa bisericească din Ţara Românească în secolul al XVI-lea a fost în plină dezvoltare, datorită unor domni vrednici, ca Radu cel Mare, Neagoe Basarab şi Mihai Viteazul, precum şi strădaniilor patriarhului Nifon şi ale mitropoliţilor Maxim, Macarie, Eftimie I, Serafim şi Eftimie II.
BIBLIOGRAFIE:
Niculae M. Popescu, Nifon II, patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1914, 68 p.; Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Introducere şi text. Bucureşti, 1937, XIV + 58 p. + 6 pl. (şi în B.O.R., an LV, nr. 5-6, 1937, p. 257-299, reprodusă şi de G. Mihăilă - Dan Zamfirescu, Literatura română veche, voi. I, Bucureşti, 1969, p. 60-112); Niculae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în B.O.R., an. LXXVII, nr. 7-10, 1959, p. 744-768; Niculae Şerbănescu, 450 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, în G.B., an. XXX, nr. 9-10, 1971, p. 936-971; Mircea Păcurariu, Viaţa bisericească în Dobrogea şi în părţile Dunării de Jos în secolele XV-XIX, în voi. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, ed. II, Galaţi, 1979. p. 170-183.
LECTURĂ
GAVRIIL PROTUL*
Despre sfinţirea mănăstirii Argeş
Decii chemă domnul şi pre Teolipt Ţarigrădeanul1, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi: de la Seres, de la Sardie, de la Midiia şi de la Melichin; şi veniră şi ei şi-i primii domnul cu mare cinste. Şi chemă şi pre egumeni den ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dinpreună cu Neagoe ighimonul1 2 Panonii3 şi cu Macarie mitropolitul ţărăi la mănăstirea cea noaoă şi minunată de la Argiş. Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea
1	Cel din Constantinopol.
2	Domnul.
3	Nume dat Ţării Româneşti.
120
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii den colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se şi odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie4 toată noaptea patriarhul şi ighimonul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţărăi. Şi să ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cântări, iară alţii oameni zicea toţi Gospodi pomilui5. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tămosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-1 şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe. Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tindă pentre stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poleite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue. Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii6, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputemici şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.
Iar slujba care să făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrăne şi cu liturghie.
Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noaoă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi după dânsul tot să poarte bederniţă şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenie lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoo cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari decât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi să făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestăm.
Iar mitropolia s-au mutat de la Argeş la Târgovişte, şi cum zisei mai nainte sfântul Nifon, acum să umplu de Teolipt patriarhul Ţarigradului şi de Macarie mitropolitul şi de Neagoe Vodă domnul Ungrovlahii şi de toţi boerii
4	Slujbă ce se face în ajunul sărbătorilor mari, începând cu vecernia şi litia, continuând cu utrenia şi ceasul întâi.
5	Doamne miluieşte (slav.).
6	Copiii.
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL XVI
121
cei mari şi cei mici şi de tot sfântul sobor. Şi aşa să tocmi, ca de acum nice odată, în veci, să nu mai fie mitropolie în Argeş, ce să fie mănăstire şi arhimandrie; iar în Târgovişte să fie mitropolie stătătoare, cum s-au aşezat. Şi să făcură aceste lucruri cu mare opreală şi blestem, ca să nu se mai clătească, nice să se mute în veci, nice de patriarh, nice de mitropolit, nice de domn, nice de boeri, nice odată.
Acestea toate să aşăzară când fu cursul anilor 7025, luna lui avgust 17 zile, în zilele credinciosului domn Io Neagoe Voevod şi a celui Teolipt patriarhul Ţarigradului şi a lui Macarie mitropolitul Ungrovlahii, în slava lui Dumnezeu şi în frămseţea şi lauda a toată Ţara Muntenească. Drept aceia făcură laudă domnului şi boierilor şi cuvinte de cinste şi a toată curtea lui şi tuturor oamenilor ţărăi. Decii bunul şi iubitoriul de Hristos domnul Neagoe Vodă le făcu mare cinste şi-i dărui cu multe daruri şi-i lăsă de să dusără toţi, care-şi pre locul său.
Reprodus după Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, Introducere şi text, Bucureşti, 1937, p. 29-30; G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), I. Bucureşti, 1969, p. 95-97.
* Gavriil Protul, conducător al mănăstirilor din Muntele Athos. A scris lucrarea Viaţa şi traiul sfinţiei sale, părintelui nostru Nifon patriarhul Constantinopolului, care cuprinde biografia patriarhului, dar şi evenimentele petrecute în Ţara Românească între anii 1504-1520, prezentând într-o lumină deosebit de favorabilă domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521).
HRISOV DE DANIE al mamei, soţiei şi fiicei lui Mihai Viteazul pentru mănăstirea Cozia
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin. Eu roaba Domnului Is. Hs. călugăriţa Theofana, muma răposatului Mihail voevoda di în Ţeara Rumânească, vieţuit-am viiaţa ceştii lumi deşartă, cum zice şi prea mândru Solomon: „Deşarta deşartelor şi de toate deşartă şi înşelătoare şi furătoare de suflete". Şi am petrecut lumeşte destul în tot chipul în viaţa mia până ajunşu şi la neputinţa bătrăneţelor mele şi la slăbiciunea mea în svănta mănăstire în Cozia, la lăcuita sviatâei Troiţe şi la răpausul răposatului Mircei voevoda. Şi trăii de ajunsu de luai şi svăntul cin călugăresc, derept plângerea păcatelor mele. Aciiş mă ajunse şi vestea de svrăşirea zilelor drag fiului mieu Mihail voevod şi de sărăcia doamnă-sa şi a coconilor domniei lui pri în ţările streine. Fui de plângere şi de suspine zua şi noaptea.
Dup-aceia, cu vreria şi cu ajutoriul Domnului din în ceriu, şi cu rugăciune cinstiţilor părinţi în zi şi în noapte şi plângerea mia şi suspinele sărăciei lor de
122
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ţărăle streine, doar svenţia lui di în naltul ceriului au auzit şi s-au milostivit de i-au scos di în ţărăle streine în ţeara de moştenire şi mai vârtos au cugetat la svănta mănăstire în Cozia pentru bătrâna şi jalnica a lor maică. Şi deacă să adunară unii cu alalţi, mare plângere şi suspini fu întru ei de jalea fiiu său Mihail vodă, şi pentru patima lor ci-au păţit pri în ţările streine doamna Stanca şi fiiu său Io Nicolae vodă şi fie-sa doamna Floriica.
Fu după aceia întrebare întru iale, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: „Cum am păţit noi, maică, să nu paţă nime de ruda noastră. Dară molitva ta maică, cum ai petrecut?" Maica zise: „Cu mult foc de moartea fiiu mieu şi de jalea domniilor voastre; iar de cătră svănta mănăstire am har dragului Domn di în cer şi mulţămesc părinţilor di în svănta mănăstire c-am avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoia mea“. Ziseră domnia lor: „Mulţămim şi noi molitvelor lor pentru molitva ta, căci ai avut căutare de ei". Zise maica Theofana: „Pentru aceia, fetele mele, am făgăduit sventei mănăstiri doao sate di în Romanaţi, Frăsinetul şi Studeniţa, pentru sufletul răposatului Mihail vodă şi pentru sănătatea fiu-său Nicolae vodă şi pentru pomeana noastră şi a tuturor neamului nostru, să fim pomeniţi la toate sventele pomeniri şi la dumnezeiasca liturghie în vecie". Domnia lor ziseră: „Noi bucuroase, cum ţi le-a dat răposatul Mihail vodă volnică eşti; fie date şi de noi şi de Nicolae vodă şi de tot neamul nostru în vecie pentru pomeană, ca să aibi molitva ta şi deicea înainte milă şi căutare până la moarte de molitvele lor"...
Scris-am ciastă carte în svănta mănăstire în Cozia eu călugăraşul Gavriil Lotreanul de la schit, în zilele lui Şerban vodă. Văleat 7111 (1602) luna noem. 8 zile.
Reprodus din Documente privind Istoria României, B. Ţara Românească veacul XVII, I, 1601-1610, Bucureşti, 1951, p. 65-66.
XVI
BISERICA DIN MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA
Mitropolia Moldovei şi cele două Episcopii sufragane, a Romanului şi a Rădăuţilor, şi-au continuat existenţa şi în acest secol plin de frământări şi de lupte necontenite pentru domnie.
Primii mitropoliţi. în scaunul de la Suceava a fost ales — în 1508 — mitropolitul Teoctist II, care fusese egumen la mănăstirea Neamţ, iar din anul 1500 episcop al Romanului. El „a uns“ ca domni pe Ştefăniţă Vodă (1517-1527) şi pe Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546). A murit la 15 ianuarie 1528, fiind înmormântat la mănăstirea Neamţ.
Schimbările de domnie au adus şi multe schimbări de mitropoliţi în tot cursul secolului al XVI-lea. Un mitropolit cu numele Teofan I (1530-1546), fost episcop de Rădăuţi, a rânduit să fie pictat pronaosul bisericii mănăstirii Voroneţ. Probabil tot el a iniţiat şi pictarea bisericii în exterior, terminată numai sub urmaşul său, Grigorie Roşea. Acesta era văr cu Petru Rareş, călugărit la Voroneţ şi fost egumen la Probota. Sub îndrumarea lui s-a refăcut şi zugrăvit mănăstirea Probota, devenită gropniţa lui Petru Rareş şi a familiei sale. în 1546 a fost trecut în scaunul mitropolitan. în această calitate a adăugat un pridvor la biserica mănăstirii Voroneţ şi a terminat zugrăvirea bisericii în exterior, în 1547. Astfel, el a adus o contribuţie însemnată la întregirea şi zugrăvirea ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Retrăgându-se din scaun în 1551, s-a stabilit la Voroneţ, unde a trăit până în 1570.
124
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Un alt mitropolit a fost Teofan II, care a păstorit în trei rânduri (1564-1572, 1578-1581 şi 1582-1587). Retrăgându-se din scaun, s-a stabilit la mănăstirea Dohiariu din Muntele Athos, unde a şi murit, fiind îngropat în biserica mare a acestei mănăstiri (1598).
Mitropolitul Gheorghe Movilă. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea a păstorit mitropolitul Gheorghe Movilă (1587-1591 şi 1595-1605), fost episcop la Rădăuţi. Era fiul marelui logofăt Ioan Movilă şi fratele domnitorilor Ieremia şi Simion. Şi-a făcut studiile în Polonia, călugărindu-se apoi la Probota. El a zidit la Suceviţa o biserică mică din piatră, iar ca episcop, cu ajutorul familiei sale, mănăstirea existentă şi azi.
în cursul celei de-a doua arhipăstoriri a lui Gheorghe Movilă, în anul 1598, s-a înfiinţat o nouă Episcopie în Moldova, la Huşi, cu primul episcop Ioan. în mai 1600, când Mihai Viteazul a cucerit Moldova, mitropolitul Gheorghe şi doi dintre sufraganii lui s-au refugiat în Polonia. în această situaţie, marele domnitor a convocat un sinod la Iaşi, la 2 iunie 1600, care a hotărât să înlăture din scaun pe acei ierarhi şi să facă alegeri noi. Ca locţiitor de mitropolit a fost rânduit Dionisie Ralli, mitropolitul Târnovei şi „exarhuf1 Bulgariei, om de încredere al lui Mihai Viteazul. Dar în toamna aceluiaşi an Mihai pierdea Moldova. Ieremia Movilă şi-a reocupat tronul, reaşezând şi pe fratele său Gheorghe în scaunul mitropolitan. A mai păstorit până în 1605, când a murit, fiind înmormântat la Suceviţa, ctitoria sa.
Mitropolitul Anastasie Crimca. în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea cel mai de seamă mitropolit al Moldovei a fost Anastasie Crimca. Era fiul lui Ioan Crimca din Suceava şi al soţiei sale Cristina, primind la botez numele Ilie. în tinereţe fusese ostaş; pentru vitejiile sale în luptele cu cazacii, domnitorul Petru Şchiopul (1582-1591) i-a dăruit satul Dragomireşti, lângă Suceava. Probabil s-a călugărit la Putna. în timpul domniei lui Mihai Viteazul Anastasie a fost ales episcop la Rădăuţi. A păstorit abia câteva luni, căci, la reîntoarcerea Movileştilor în ţară, a fost înlăturat din scaun.
în anul 1602, a ridicat la moşia sa de la Dragomireşti, cu ajutorul fraţilor Stroici, doi boieri de vază ai ţării, o biserică mică,
BISERICA DIN MOLDOVA ÎN SECOLUL XVI
125
devenită mai târziu bolniţă, pe locul uneia mai vechi din lemn. Ea va fi cunoscută sub numele de Dragomirna.
în 1606 a fost ales episcop la Roman, unde a păstorit până în 1608, când a fost ales mitropolit al Moldovei. în această perioadă a vieţii sale, cu ajutorul logofătului Lupu Stroici, a început zidirea bisericii mari a mănăstirii Dragomirna, care se numără printre cele mai importante monumente bisericeşti ale Moldovei. Zidurile ei în-conjurătoare au fost ridicate mai târziu de Miron Vodă Barnovschi (1626-1629). Pentru că luase atitudine împotriva închinărilor de mănăstiri la Locurile Sfinte, mitropolitul Anastasie a fost nevoit să se retragă din scaun în 1617. S-a aşezat la ctitoria sa de la Dragomirna, unde a stat până în 1619, când a fost readus în scaunul mitropolitan. Şi-a continuat acum liniştit activitatea sub cinci domnitori, până la moarte, în 1629. A fost înmormântat în pronaosul bisericii mari de la Dragomirna.
Câteva aspecte din activitatea sa ca mitropolit. Din activitatea îndelungată a mitropolitului Anastasie Crimca se pot reţine mai multe fapte. Astfel, cu gândul la alinarea suferinţelor celor mulţi şi săraci, prima sa ctitorie de la Dragomirna a fost prefăcută în bolniţă. Ca mitropolit, a înfiinţat în 1619, pentru prima dată în ţara noastră, un spital într-un oraş, la Suceava. Spitalul era destinat „pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii cari vor să se odihnească'1, după cum preciza hrisvoul domnesc de întemeiere. Se întreţinea din veniturile mănăstirii Dragomirna şi, desigur, din daniile mitropolitului şi, poate, ale unor credincioşi. Nu se ştie cât a funcţionat.
Mitropolitul Anastasie Crimca ocupă un loc deosebit şi în istoria culturii şi artei româneşti. El a fost unul dintre cei mai însemnaţi miniaturişti, formând la Dragomirna un centru artistic de acest gen, o „şcoală" cu renume, care a influenţat dezvoltarea preocupărilor artistice din celelalte mănăstiri moldovene. Au rămas de la el peste 25 de manuscrise, majoritatea împodobite cu miniaturi (patru Teraevangheliare, doi Apostoli, trei Liturghiere, o Psaltire etc.), toate în limba slavonă. Cele studiate până acum cuprind aproximativ 250 de miniaturi, la care se adaugă numeroase frontispicii şi iniţiale înflorate lucrate de mitropolit, ajutat, desigur,
126
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
de unii dintre ucenicii săi mai talentaţi. între acestea se remarcă un Tetraevanghel aflat în muzeul mănăstirii Dragomima, cu aproximativ 40 de miniaturi, care redau scene din viaţa Mântuitorului, mai ales în legătură cu Patimile. Un Apostol, aflat azi în Viena, cuprinde peste 40 de scene. Pe acest Apostol mitropolitul a scris şi un fel de testament, prin care arunca blestem asupra celui care ar închina mănăstirea Dragomima Muntelui Athos sau altor mănăstiri din Răsărit. în anul 1616 a scris o Psaltire, dăruită Dragomirnei, cu peste 50 de scene, mai ales din istoria poporului evreu, în care apar însă şi o serie de elemente locale (instrumente muzicale folosite în Moldova etc.).
Trebuie subliniat faptul că mitropolitul Anastasie este primul autoportretist din pictura românească. Chipul său apare de 15 ori în opt din manuscrisele sale. Este redat în diferite atitutdini: fie cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau ţinând o carte ori un pergament în mână, fie îngenuncheat în faţa bisericii mici de la Dragomima ori a unor sfinţi. Manuscrisele sale reprezintă adevărate opere de artă în acest gen, remarcându-se prin imaginaţie, inspiraţie, artă delicată, armonie de culori, ceea ce arată că automl lor era dotat cu mult simţ artistic.
Activitatea artistică din mănăstirea Dragomima a influenţat preocupările de acest gen de la alte mănăstiri, căci a rămas un mare număr de manuscrise de la ucenicii lui Anastasie, fie de la Dragomima, fie de la alte mănăstiri.
Calităţile de mare artist ale lui Anastasie Crimca se observă din plin şi în construcţia mănăstirii Dragomima, zidită după indicaţiile sale. Dragomima impresionează — şi se deosebeşte de celelalte monumente din ţara noastră — atât prin înălţimea sa neobişnuită (32 m), cât şi prin turla împodobită cu ornamente săpate în piatră. Arhitectul a trebuit să execute toate indicaţiile date de ctitor, astfel că, datorită colaborării dintre ei, arhitectura bisericească din ţara noastră s-a îmbogăţit cu una din cele mai frumoase opere de artă.
Ctitoria sa de la Dragomima, de care s-a îngrijit să nu fie închinată Locurilor Sfinte din Răsărit, spitalul din Suceava, manuscrisele sale frumos împodobite, ca şi îndelungata sa activitate
BISERICA DIN MOLDOVA ÎN SECOLUL XVI
127
ca episcop şi mitropolit, fac din Anastasie Crimca una din figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii noastre.
Episcopia Romanului. Dintre ierarhii de la Roman din această perioadă pomenim pe Macarie II Cronicarul (1531-1548 şi 1551-1558), ucenic al mitropolitului Teoctist II. Ca episcop, a îndemnat pe Petru Rareş să ridice catedrala episcopală din Roman, cu hramul Cuvioasa Paraschiva şi mănăstirea Râşca lângă Fălticeni, existente şi azi. Macarie a avut frumoase preocupări culturale, căci el a continuat Letopiseţul moldovenesc scris la curtea lui Ştefan cel Mare, expunând faptele petrecute de la 2 iulie 1504 până în 1551, la începutul domniei lui Ştefan Rareş. Cronica sa a fost continuată mai târziu de Eftimie şi Azarie, care au scris din dispoziţia lui Alexandru Lăpuşneanu şi, respectiv, Petru Şchiopul. Episcopul Macarie a murit la 1 ianuarie 1558, fiind înmormântat la mănăstirea Râşca, la a cărei zidire a contribuit şi el.
Episcopia Rădăuţilor. Dintre episcopii care au păstorit în această perioadă la Rădăuţi menţionăm pe Eftimie (1558- c. 1561). Considerăm că este identic cu cronicarul care a continuat pe episcopul Macarie. Cronica sa, scrisă tot în limba slavonă, din dispoziţia lui Alexandru Lăpuşneanu, expune faptele petrecute între anii 1542-1554.
Un alt episcop de seamă a fost Isaia, care a păstorit între anii 1564-1577. înainte de a ajunge episcop a întocmit, la mănăstirea Slatina, prima colecţie de cronici moldoveneşti, formată din Letopiseţul de la Putna, Cronicile episcopilor Macarie şi Eftimie, la care se adaugă un cronograf bizantin, o cronică sârbă şi una bulgară. A fost omul de încredere al domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), care l-a trimis la Moscova, la ţarul Rusiei, Ivan cel Groaznic, şi în alte misiuni diplomatice. Spre sfârşitul vieţii, s-a făcut schimnic la mănăstirea Agapia, unde a şi murit.
Concluzii. Biserica Moldovei a prosperat în secolul al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea sub toate aspectele, având în fruntea ei mitropoliţi ca Teofan I, Grigorie Roşea, Gheorghe Movilă şi Anastasie Crimca, sau episcopi ca Macarie de la Roman, Eftimie şi Isaia de la Rădăuţi, ajutaţi în
128
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
acţiunea lor de domnii ţării, ctitori de locaşuri sfinte şi sprijinitori ai artei şi culturii.
BIBLIOGRAFIE:
N. Grigoraş, Mitropolitul Anastasie Crimca (1600-1629), în M.M.S., an. XXXIV, nr. 3-4, 1958, p. 296-314; G. Popescu-Vâlcea, Şcoala miniaturistică de la Dragomirna, în B.O.R., an. LXXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 455-468; nr. 7-8, p. 959-972, nr. 9-10, p. 1186-1211, nr. 11-12, p. 1343-1359, an. LXXXVII, nr. 1-2, 1969, p. 197-209; G. Popescu-Vâlcea, Anastasie Crimca, Bucureşti, 1972, 110 p. + XL ilustraţii în text; Ştefan Gorovei, Anastasie Crimca. Noi contribuţii, în M.M.S. nr. 1-2, 1979, p. 144-159; loan V. Dură, Figuri de ierarhi moldoveni: mitropolitul Gheorghe Movilă, în B.O.R., an LXXXIX, nr. 1-2, 1971, p. 187-203.
Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Mitropoliei Moldovei în secolul al XVI-lea, în M.M.S, an LI, nr. 3-4, 1975, p. 221-257; Scarlat Porcescu, Episcopul Macarie al Romanului, în M.M.S., anXJOCVII, nr. 5-6, 1960, p. 347-361; Mircea Păcurariu, Contribuţii la istoria Episcopiilor Romanului şi Rădăuţilor în secolul al XVI-lea , în M.M.S., an LII, nr. 5-6,1976, p. 322-337; Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, 1984, 415 p.
LECTURĂ
EPISCOPUL MACARIE AL ROMANULUI Despre moartea mitropolitului Teoctist II
După trecere de un an, deci împlinindu-se atunci anii lumii de şapte ori cinci şi tot de atâtea ori câte o mie şi adăogându-se unul la 15 (7036 =-1528) ale aceleiaşi luni, înainte de 17 ale calendelor lui februarie, a adormit întru Domnul, la adânci bătrâneţe, cel care ungea pe domni şi învăţătorul Moldovei, mitropolitul chir Teoctist, în păstorirea sa, la sfârşitul soartei dăruite lui de Dumnezeu şi şi-a schimbat numele în marele chip îngeresc, numindu-se Teodor. Era bărbat învăţat ca nimeni altul, cele vechi şi cele noi le-a învăţat până la capăt şi a îndeplinit multe înainte de plecarea lui către Dumnezeu.
Din anii tineri fiind în călugărie, după cei ce mărturisesc despre el, cunoscându-1 bine, că era un făcător de bine şi a fost egumen la Neamţ aproape 17 ani şi ca episcop la Târgu de Jos1 a stat 8 ani împliniţi şi în scaunul de mitropolit a împlinit 19 ani şi aproape 8 luni; tot cursul anilor strădaniei lui întru Hristos 60 şi ceva mai mult. Şi a plecat părintele pe drumul cel lung, ca să primească răsplata dreaptă pentru truda sa de la judecătorul cel drept. Şi nimeni
1 Roman.
BISERICA DIN MOLDOVA ÎN SECOLUL XVI
129
să nu mă bănuiască că laud în acest chip pe părintele meu sufletesc şi pe învăţătorul meu, căci toţi cei ce cugetă bine vor folosi aceleaşi cuvinte ca şi mine. Căci dacă cel ce scrie despre cele ce se petrec în afară este fericit, cu atât mai mult cel ce se îngrijeşte de cele mai înalte va fi cu totul vrednic şi de cunună. Dacă eu, cel care m-am hrănit cu cuvintele lui duhovniceşti ca şi cu lapte şi am fost învăţat de dânsul cu dragoste părintească, oare nu voi fi vrednic de ocara robului leneş, care a ascuns talantul, nearătând roadele trudei sale şi n-aş scoate la lumină virtutea bărbatului şi nu aş face cinste, după puterile mele, părintelui iubitor de copil? Dar acestea cu atât mai mult, după ce a primit pace după strădaniile sale. Acest sfânt răposat părinte a fost îngropat în chip prea cuvios la Neamţ, în mănăstirea în care din tinereţe a fost închinat lui Dumnezeu, cu ale cărui rugăciuni Dumnezeu să ne ferească de rele, amin.
Reprodus din volumul Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ed. P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 95-96.
MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA „Testamentul* scris pe Apostolul de la Viena
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, singură şi nedespărţită. Noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Troiţe: Kir Anastasie Crimca, mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici şi fiul său Ionaşcu Stroici, Ioan Crimca şi Cristina şi toţi ctitorii sfintei mănăstiri din nou zidită numită Dragomima, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla cu moartea noastră, în orice timpuri, vreo nevoie sfintei mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stâpânitorul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domnitori, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei sau să pună egumeni dintr-o mănăstire străină; să aveţi, cum am spus mai sus, sfânta mănăstire în toate în pace şi netulburată în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră şi alcătuirea noastră, acela să fie proclet şi triclet1, anatema maranata1 2, de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii, amin.
în zilele fericitului domn Io Constantin Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghilă Voievod, în anul 7118(= 1610), luna martie în 16 zile.
Reprodus după G. Popescu-Vâlcea, Şcoala miniaturistică de la Dragomirna, în Biserica Ortodoxă Română, an. LXXXVI, nr. 7-8, 1968, p. 960-961.
1	Blestemat, afurisit.
2	în limba aramaicâ — vie Domnul.
XVII
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi-a desfăşurat activitatea în acest secol în condiţii foarte vitrege. în 1541 oştile otomane au cucerit Ungaria, care a fost împărţită în trei: partea de nord a fost ocupată de Habsburgi, cea centrală şi cea sudică au devenit paşalâc turcesc, Transilvania, Banatul şi aşa-numitul Partium (Crişana, Sătmarul, Maramureşul) s-au organizat într-un principat autonom, sub suzeranitatea Imperiului otoman. Dar în 1552 Banatul şi o parte din Crişana au fost transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara. Teritoriile româneşti amintite au rămas în această situaţie pentru aproximativ un secol şi jumătate.
încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea au început să pătrundă în Transilvania ideile reformatoare din Apusul Europei. Datorită umanistului braşovean Johannes Honterus toţi saşii transilvăneni aderă la noua confesiune luterană. O bună parte dintre unguri şi secui trec la calvinism, mai puţini la unitarianism. Dieta Transilvaniei a decretat succesiv ca religii „recepte," adică „admise", noile confesiuni protestante: luterană, calvină (reformată) şi unitariană. Biserica Ortodoxă Română, care constituia confesiunea majorităţii zdrobitoare a populaţiei Transilvaniei, a rămas în vechea ei situaţie de religie „tolerată", nerecunoscută de legislaţia medievală a Transilvaniei.
Mitropolia Transilvaniei. în aceste împrejurări, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a mutat de la Feleac în alte localităţi. Primul mitropolit cunoscut în
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL XVI
131
a doua jumătate a secolului este loan, fost preot în Peşteana (în apropiere de Haţeg), hirotonit în 1553 în Ţara Românească. Probabil şi-a stabilit reşedinţa în mănăstirea Prislop. Urmaşul său a fost Hristofor, în 1557, cu reşedinţa în mănăstirea de la Geoagiu de Sus (jud. Alba).
Lui Hristofor i-a urmat Sava, în 1559, venit din Ţara Românească. Cu binecuvântarea acestuia, diaconul Coresi a tipărit la Braşov, în 1560, cartea intitulată întrebare creştinească. Nu ştim din ce motive, între anii 1561-1562, Sava a fost înlocuit de vlădica Gheorghe. Sava a păstorit până în 1570, când s-a retras din scaun. Spre sfârşitul păstoririi s-a stabilit în satul Lancrăm, lângă Alba Iulia, unde a cumpărat o casă.
în ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea Mitropolia ortodoxă română a Transilvaniei şi-a stabilit sediul la Alba Iulia (Bălgrad), care era acum şi capitala principatului. Astfel, în 1572 a fost hirotonit la Ipek, în Serbia, un nou mitropolit al Transilvaniei, cu numele Eftimie. El este primul mitropolit ortodox al românilor transilvăneni cu reşedinţa în Alba Iulia. A păstorit puţin timp, căci în 1574 principele de atunci al Transilvaniei a numit în locul său, ca mitropolit, pe Hristofor II.
în 1579 a fost hirotonit la Târgovişte mitropolitul Ghenadie. în timpul păstoririi lui s-au tipărit mai multe cărţi la Braşov, fie de slujbă, fie de învăţătură, de către diaconul Coresi. Mitropolitul Ghenadie a murit la începutul anului 1585. în locul său, soborul preoţilor români a ales ca mitropolit pe egumenul loan de la Prislop, hirotonit tot de mitropolitul Ungrovlahiei, la Târgovişte.
Mihai Viteazul şi Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Mitropolitul loan de la Prislop a avut fericirea să păstorească tocmai în timpul lui Mihai Viteazul, care a realizat pentru prima oara unitatea politică a celor trei Ţări Române: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Atât în cursul scurtei sale domnii, cât şi mai înainte, marele voievod s-a interesat de soarta Bisericii Ortodoxe din Transilvania, luând măsuri pentru o mai bună organizare şi lucrare a ei. Astfel, într-un tratat încheiat în 1595 de trimişii săi cu principele Transilvaniei se prevedea că Biserica Ortodoxă de aici va avea deplină libertate, iar preoţii
132
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ortodocşi români aveau dreptul să-şi îndeplinească slujbele lor nesupăraţi de nimeni. Se prevedea, de asemenea, ca Biserica Ortodoxă din Transilvania să stea sub oblăduirea Mitropoliei Ungrovlahiei, semn al unităţii ce exista între ele.
în 1597, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia o nouă catedrală mitropolitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul Ioan. Domnul român a ctitorit şi alte biserici în Transilvania, la Făgăraş şi Lujerdiu (jud. Cluj), iar un sfetnic al său a ridicat o biserică de lemn la Ocna Sibiului.
Mihai Viteazul a impus nobililor din Transilvania să scutească pe preoţii ortodocşi români de sarcinile iobăgeşti. Sfârşitul său atât de grabnic a împiedicat însă consolidarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
Episcopia Vadului. în 1489, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a obţinut de la regele Ungariei, Matia Corvin, fiul lui Ioan sau Iancu de Hunedoara, două posesiuni (feude) în Transilvania, în care să se refugieze el şi boierii săi în cazul când ar fi fost siliţi de turci să-şi părăsească ţara. Acestea erau cetăţile Ciceu, în apropierea oraşului Dej, şi Cetatea de Baltă, pe Târnave. Amândouă au rămas în stăpânirea domnilor Moldovei până la mijlocul secolului al XVI-lea. Mai mult chiar, Petru Rareş a primit în anul 1529 şi cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraş.
Pentru că domnii Moldovei aveau nevoie în aceste feude nu numai de un ajutor politic-militar, ci şi de unul bisericesc, ei au înfiinţat o Episcopie ortodoxă românească în satul Vad, aparţinător cetăţii Ciceu, unde exista o mănăstire ortodoxă. Cei mai mulţi istorici consideră că Episcopia ortodoxă de la Vad şi biserica episcopală, existentă şi azi, au fost înfiinţate de Ştefan cel Mare, pentru credincioşii ortodocşi români din feudele sale transilvănene. Episcopii Vadului aveau sub oblăduirea lor duhovnicească cele 60 de sate care aparţineau Ciceului, 24 de sate situate între Bistriţa şi Gherla, care aparţineau Unguraşului şi alte 50 de sate aparţinătoare Bistriţei.
Primul episcop de Vad, despre care avem ştiri sigure, a fost Anastasie, originar din Moldova şi om de încredere al lui Petru Rareş (în octombrie 1529 conducea oştile acestuia împotriva bistriţenilor). în timpul păstoririi sale, Petru Rareş a dăruit
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL XVI
133
Episcopiei două moşii: Bogata de Sus şi Bogata de Jos, iar înaintaşii săi în scaunul domnesc îi dăruiseră moşiile Vad şi Slatina. Cu toată încrederea ce i-o acordase Petru Rareş, Anastasie uneltea, în 1538, împotriva binefăcătorului său, fapt pentru care a fost alungat de domnul moldovean, retrăgându-se la mănăstirea Putna. în 1541, Petru Rareş l-a iertat, reluându-şi scaunul vlădicesc. în 1546, tot Petru Rareş a numit un nou episcop la Vad, pe Tarasie, iar în 1550, fiul său Iliaş numea ca episcop pe Gheorghe. în 1557 apare un nou episcop, Marcu, iar mai târziu, Spiridon şi Ioan de la mănăstirea Cerna, din judeţul Hunedoara. Despre acesta din urmă se crede că a murit într-o luptă la Satu Mare, în 1605, căci un cronicar maghiar scria: „Era un episcop român în cetate, de a cărui vitejie toţi s-au minunat. Acesta a prins un paloş mare cu amândouă mâinile şi încotro da, mulţi cădeau de mâna lui, nici nu da în zadar, ci totdeauna nimerea; mai pe urmă l-au împuşcat prin mijloc şi aşa a murit“.
Se întâlnesc episcopi la Vad până pe la mijlocul secolului al XVII-lea (Teofil de la Prislop ş.a.). De obicei, episcopii Vadului erau hirotoniţi de mitropoliţii de la Suceava, unii fiind moldoveni, iar alţii transilvăneni călugăriţi în Moldova.
Calvinismul în Transilvania. Pentru că noua doctrină a lui Calvin fusese primită de însuşi principele Transilvaniei, Ioan Sigismund Zâpolya, şi de marea nobilime, s-a ajuns până acolo că Dieta ţării, întrunită în 1556, a desfiinţat Episcopia romano-catolică din Alba Iulia, secularizându-i averile, iar preoţii şi călugării catolici au fost expulzaţi din Transilvania. De acum, propaganda catolică printre români poate fi considerată încheiată pentru un secol şi jumătate, locul ei fiind luat de propaganda calvină, care avea aceleaşi scopuri: înstrăinarea românilor de credinţa şi de neamul lor.
Conducătorii calvini ai Transilvaniei au apreciat că pentru câştigarea românilor la noua confesiune era necesară numirea unor „episcopi“ (superintendenţi) calvini dintre români. Se cunosc trei asemenea „episcopi": Gheorghe din Sângeorzul Trăscăului (1566), Pavel din Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577). Dar toate aceste încercări prozelitiste, cărţile tipărite de calvini pentru români şi „sinoadele" calvine, care luau diferite măsuri pentru calvinizarea
134
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Bisericii noastre Ortodoxe, au rămas fără urmări. Au fost prea puţini români care au aderat la calvinism, iar aceştia au făcut-o numai ca să-şi păstreze proprietăţile şi titlurile nobiliare, înstrăinându-se, în acelaşi timp, şi de neamul lor. Marea masă a credincioşilor români a rămas şi pe mai departe în sânul Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, dând ascultare mitropoliţilor Transilvaniei sau episcopilor de la Vad.
Concluzii. Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a putut să-şi desfăşoare activitatea, în secolul al
XVI-lea, în primul rând datorită ajutorului acordat de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Mitropolia Transilvaniei nu avea o reşedinţă stabilă, ci ea s-a mutat, succesiv, de la Feleac la Geoagiu, Lancrăm şi, în cele din urmă, la Alba Iulia. O efemeră stare de înflorire a cunoscut sub marele domnitor Mihai Viteazul, încercările calvinilor de a atrage pe români la confesiunea lor s-au dovedit cu totul ineficiente, cum se întâmplase şi cu ale. catolicilor în secolele anterioare.
BIBLIOGRAFIE:
N. Iorga, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mitropolia Ardealului, Bucureşti, 1904, 35 p. (şi în voi. Studii asupra Evului Mediu românesc, Ed. îngrijită de Şerban Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 368-399); Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania, voi. I, ed. II, Sibiu, 1935, p. 68-182; Şt. Lupşa, Mitropolia Ardealului în sec. XVI, în M.A., an. V, nr. 7-8, 1960, p. 573-598; Alexandru Herlea, Valeriu Şotropa şi Ioan Floca, Vechile legislaţii transilvane. I. Approbatae Constitutiones, 1653, în MA, an. XXI, nr. 7-9,1976, p. 425-615; Mircea Pâcurariu, începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980,152 p.
LECTURĂ
GHEORGHE ŞINCAT
Despre starea Bisericii româneşti din Transilvania în secolul al XVI-lea
Neamul nostru cel românesc întreg, adică nu numai proştii, ci şi nobilii din Ardeal şi părţile ungureşti, pentru că n-am primit rătăcirile protestanţilor, precum nu primisem şi obiceiurile Besericii Romei mai nainte, la atâta au agiuns
BISERICA DIN TRANSILVANIA ¥N SECOLUL XVI
135
că numai suferiţi1 s-au ţinut în Ardeal şi părţile ţerei ungureşti, precum arată Approbatele Ardealului1 2, ba proştii3 la atâta agiunsese pe vremea mea de să vindea ca dobitoacele fără de loc, nu cu locul pe carele lăcuia împreună; afară de slujbele care le făcea domnilor pămâneşti, începând de luni până sâmbătă seara în toată săptămâna, preste tot anul, dumineca, fiindcă alta nu se putea lucra, domnii cei pământeşti pre iobagii săi îi trimitea cu cărţi pre la alţi domni.
Preoţii româneşti trebuia să dea dăjdii domnilor pre an şi să le crească şi hrănească câini; pre feciorii lor îi răpea de la învăţături şi făcându-i curteni, îi silea să-şi mute legea şi credinţa şi altele mai multe făcea domnii cei pământeşti cu bieţii români, mai vârtos domnii aceia care se lepădase de neamul, legea şi credinţa românilor, din care era prăsiţi, numai ca să-şi poată tăgădui neamul şi să arate a fi de neamul unguresc...
Reprodus după Gheorghe Şincai, Hronica românilor, //, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Bucureşti, 1969, p. 183.
* Gheorghe Şincai (1754-1816), istoric şi lingvist, unul din iluminiştii ardeleni. A scris Hronica românilor şi a mai multor neamuri, apărută postum (3 voi.). A alcătuit cea dintâi colecţie de documente privitoare la istoria românilor, în 26 de volume, rămasă în manuscris.
EPISCOPUL ANASTASIE AL VADULUI Hrisov de danie pentru mănăstirea Putna
Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu împlinirea Sfântului Duh. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, episcopul Anastasie de Vad, iată am binevoit, cu bună voia noastră şi inimă curată şi luminată, din toată bună voia noastră, mai ales şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi din dragostea cea pentru Dumnezeu către sfântul locaş al sfintei şi slăvitei Uspenii a preasfintei, curatei şi preabinecuvântatei stăpânei noastre, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care este la Putna şi am dat 100 (de galbeni) ungureşti în vremea arhimandritului Siloan, ca să-mi facă pomenire o dată pe an, în vecii vecilor, în săptămâna lui Arţivuri, în orice zi, seara, parastas şi a doua zi dimineaţă, liturghie.
Şi iarăşi m-am sculat şi am dat alţi 100 (de galbeni) ungureşti pe vremea egumenului Arsenie şi fiind de faţă toţi fraţii în Hristos, ca să-mi facă în veci şi
1	Toleraţi.
2	Colecţie de legi din Transilvania medievală intitulată „Approbatae Constitutiones".
3	Cei de jos, ţăranii iobagi.
136
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
altă pomenire, o dată pe an, seara, parastas, şi a doua zi dimineaţă, liturghie, în orice zi din săptămâna Rusaliilor.
Şi văzând la arhimandritul Siloan şi apoi la egumenul Arsenie şi la toţi fraţii în Hristos, prietenie în Hristos şi iubire fiiască, am făgăduit că atât cât va fi acest locaş să fie din partea noastră această bunăvoinţă.
Şi cine după viaţa noastră, din nastavnicii1 şi din fraţii acestui sfânt locaş nu va ţine această întocmire a noastră, acela să dea răspuns înaintea lui Dumnezeu, în ziua judecăţii, amin.
Scris în sfânta mănăstire, în anul 7047 (1539) luna iunie 13 zile. A scris monahul Spiridon.
Reprodus din Documente privind Istoria României, A. Moldova, veacul XVI, voi I (1501—1550), Bucureşti, 1953, p. 392.
1 Conducător sau administrator al unei mănăstiri.
XVIII
MĂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA. ARTA ŞI CULTURA BISERICEASCĂ
în secolul de care ne ocupăm, arta românească, sub toate formele ei de manifestare, a cunoscut o înflorire deosebită. S-au construit mănăstiri şi biserici noi, împodobite cu picturi interioare şi exterioare, socotite printre capodoperele artei universale.
Mănăstirile şi bisericile din Ţara Românească. Şirul lor începe cu biserica mănăstirii Dealu, refăcută din temelie de Radu cel Mare. A fost una din cele mai reuşite realizări arhitectonice a timpului, cu exteriorul din piatră făţuitâ, cu motive ornamentale geometrice şi vegetale stilizate. A devenit locaşul de veci al domnitorului ctitor.
A doua realizare de excepţie a arhitecturii muntene a fost biserica mănăstirii lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş. Este lucrată din piatră şi marmură. Naosul este în plan triconc, peste care se înalţă o turlă octogonală, iar pronaosul este dreptunghiular, supralărgit, cu 12 coloane susţinând o turlă şi cu două încăperi laterale, peste care se ridică două turle mai mici. în exterior are o decoraţie sculptată deosebit de bogată, cu motive florale şi geometrice de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomană. Este considerată cea mai desăvârşită expresie a artei medievale româneşti şi una din capodoperele artei universale. A fost sfinţită la 15 august 1517 de patriarhul Teolipt al Constantinopolului, înconjurat de un impunător sobor de ierarhi, egumeni şi preoţi, români şi străini. Lucrările de zugrăvire s-au încheiat abia în
138
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
1526, de către Dobromir zugravul. Este gropniţa (necropola) lui Neagoe Basarab şi a familiei sale. Mănăstirea avea un spital şi o casă pentru primirea străinilor, deci făcea şi o însemnată operă de asistenţă socială.
Neagoe Basarab a început şi construirea bisericii mitropolitane din Târgovişte, terminată mult mai târziu de domnitorul Radu Paisie. Tot el a ridicat o biserică cu hramul Sf. Gheorghe la Târgovişte, schitul Ostrov din Călimăneşti (jud. Vâlcea), a refăcut bisericile mănăstirilor Snagov şi Tismana.
Alte biserici şi mănăstiri au fost zidite de domnii de mai târziu. De pildă, Radu Paisie (1535-1545) a ctitorit schitul Valea (jud. Argeş), mănăstirea Mislea (jud. Prahova) şi bolniţa Coziei (1542), de o mare eleganţă artistică.
în a doua jumătate a secolului, consemnăm biserica Curtea Veche din Bucureşti a lui Mircea Ciobanul, mănăstirea Gorgota (jud. Prahova) şi biserica Cuvioasa Paraschiva din Râmnic, ctitorite de Pătraşcu cel Bun, biserica domnească din Târgovişte de Petru Cercel şi biserica Mihai Vodă din Bucureşti de Mihai Viteazul.
Dintre ctitoriile marilor dregători, menţionăm mănăstirile Bistriţa, refăcută în jurul anului 1519 (cu bolniţă), Brăncoveni, Sadova, Strehaia, toate ridicate de familia Craioveştilor, apoi mănăstirile Călui, Gura Motrului, Stăneşti, Bucovăţ (Coşuna), toate în Oltenia.
Mănăstirile şi bisericile din Moldova. Fiul şi urmaşul lui Ştefan cel Mare, Bogdan III (1504-1517), a început zidirea unei noi catedrale mitropolitane la Suceava, cu hramul Sf. Gheorghe, terminată numai de fiul său Ştefăniţă, în 1522 (în 1589 au fost aduse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou). Cel care a dezvoltat tradiţiile constructive ale epocii lui Ştefan cel Mare a fost Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546). A ctitorit mănăstirea Probota sau Pobrata (jud. Iaşi), gropniţa sa şi a familiei, catedrala episcopală din Roman, biserica mănăstirii Moldoviţa, bisericile Adormirea din Baia, Sf. Dumitru din Suceava, Sf Dumitru din Hârlău, Sf. Paraschiva (domnească) din Târgu Frumos ş.a. Soţia sa, doamna Elena, a ridicat bisericile Sf. Gheorghe şi Uspenia din Botoşani, a învierii din Suceava. Numeroase biserici au fost ctitorite de sfetnicii săi: logofătul Toader Bubuiog — mănăstirea Humor, vistiernicul Mateiaş — mănăstirea Coşula (jud.Botoşani) şi altele.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XVI 139
în a doua jumătate a secolului, Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) a ctitorit mănăstirea Slatina devenită gropniţă domnească, biserica mănăstirii Bistriţa, mănăstirea Pângăraţi, în apropiere de Piatra Neamţ şi o biserică în Lvov (Liov) în Polonia, iar soţia sa Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, a ridicat biserica Precista Mare din Roman.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, domnitorul Petru Şchiopul (1574-1579 şi 1582-1591) a ctitorit mănăstirea Galata din laşi, iar familia Movileştilor mănăstirea Suceviţa.
în primul deceniu al secolului al XVII-lea, mitropolitul Anastasie Crimca a ctitorit mănăstirea Dragomirna, iar marele vornic Nestor Ureche, tatăl cronicarului, mănăstirea Secu.
în genere, arhitectura moldovenească din acest secol a preluat şi dezvoltat stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare (planul triconc, gropniţă). Ca element nou apare pridvorul, pe latura de apus, deschis (ca la Humor) sau închis (Probota).
Pictura. în Ţara Românească, pictura a cunoscut o epocă de maximă înflorire în timpul lui Neagoe Basarab şi a urmaşilor săi imediaţi. Cel mai iscusit meşter al timpului a fost Dobromir zugravul din Târgovişte, care a realizat frescele de la Dealu, Bistriţa şi mai ales cele din biserica lui Neagoe de la Curtea de Argeş. în cea din urmă se remarcă tabloul votiv, precum şi chipurile altor domni munteni (păstrate în Muzeul de Artă şi în Muzeul de Istorie al României din Bucureşti). Ansambluri picturale remarcabile se păstrează în bolniţa Coziei, în bisericile mănăstirilor Snagov, Tismana (pronaosul), Călui şi altele.
în Moldova, pictura bisericească a atins apogeul în cursul domniei lui Petru Rareş, cînd s-au realizat cele mai reprezentative ansambluri picturale din întreaga artă medievală românească. Pe lângă picturile interioare ale unor biserici (Dobrovăţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare, Probota, Sf. Gheorghe din Suceava, Sf. Gheorghe din Hârlău), acum s-au pictat câteva biserici şi în exterior. Cele mai remarcabile picturi exterioare se găsesc la Humor, realizate de zugravul Toma (1535), la Moldoviţa (1537), la Arbore, ctitoria pârcălabului Luca Arbore din 1502, realizate de meşterul zugrav Dragoş, fiul preotului Coman din Iaşi, unul din cei mai mari
140
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
artişti români din toate timpurile (în 1541) şi la Voroneţ, terminate în timpul păstoririi mitropolitului Grigorie Roşea (1547).
Dintre scenele mai reprezentative din aceste ansambluri picturale exterioare consemnăm: Imnul Acatist, cu asediul Constan-tinopolului (Humor, Moldoviţa, Arbore), Cinul, o procesiune de îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici şi cuvioşi în atitudine de rugăciune (Humor, Moldoviţa, Voroneţ), Judecata de apoi (Moldoviţa, Arbore şi mai ales la Voroneţ). Aici, la Voroneţ, scena Judecăţii de apoi constituie compoziţia cea mai amplă şi mai dramatică, unică în arta universală, cu mult superioară scenelor similare din celelalte biserici moldovene. Tot la Voroneţ, pe faţada sudică, sunt zugrăviţi Sf. Gheorghe, mitropolitul Grigorie Roşea, Daniil Sihastrul, 12 scene din Viaţa Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Desfăşurate pe un fond albastru, viu, inspirat din strălucirea naturii înconjurătoare, frescele de la Voroneţ încântă privirile prin farmecul de nedescris al culorilor, prin fineţea desenului şi prin frumuseţea figurilor, redate cu talentul unui adevărat portretist. Interiorul pridvorului, zugrăvit tot atunci, cuprinde 365 de scene din vieţile sfinţilor, după zilele anului (sinaxarul).
Prin 1595-1596 s-a realizat ultimul ansamblu de pictură exterioară din Moldova, la biserica mănăstirii Suceviţa, de către doi moldoveni, fraţii Ioan şi Sofronie (tot ei au zugrăvit şi interiorul). Picturile lor se remarcă prin strălucirea coloritului, în care predomină verdele închis, prin introducerea de elemente din natură şi mediul înconjurător. între scenele reprezentative se numără Arborele lui lesei, Imnul Acatist, Scara Sf. Ioan Sinaitul (necunoscută în alte părţi).
Picturile exterioare din Moldova, adevărate muzee în aer liber, au intrat de mult în circuitul valorilor universale, fiind cele mai de seamă opere de artă medievală românească şi mărturii grăitoare ale geniului creator al poporului român.
Alte ramuri ale artei. Sculptura în piatră a cunoscut o epocă de înflorire tot sub Neagoe Basarab şi Petru Rareş. Din Moldova se păstrează o mare varietate de piese sculptate în lemn, mai ales din prima jumătate a secolului: iconostase, strane, jilţuri, tetrapoade, cruci, în care predomină motivele geometrice şi vegetale stilizate.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ SI MOLDOVA, SEC. XVI 141
Secolul al XVI-lea constituie o perioadă de înflorire a broderiei în ambele ţări. Se păstrează numeroase epitrahile, dvere, epitafe etc., lucrate pentru marile ctitorii voievodale, acoperămintele de mormânt ale lui Ieremia şi Simion Movilă la Suceviţa etc.
Cultura. în cursul acestui secol se pot urmări mai multe aspecte ale culturii bisericeşti în limba slavonă din ţările noastre: caligrafierea de manuscrise liturgice sau teologice (îndeosebi lucrări ale Sfinţilor Părinţi), întocmirea de lucrări originale (teologice, istorice, juridice, muzicale), deschiderea de noi şcoli mănăstireşti. Este adevărat că prin introducerea tiparului şcolile de caligrafi din mănăstiri au pierdut strălucirea pe care o cunoscuseră în secolul anterior.
Dintre lucrările originale din Ţara Românească menţionăm învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scrisă în slavoneşte. Era un manual de educaţie moral-politică şi de pedagogie, menit să îndrume spre o viaţă aleasă şi să pregătească pentru domnie pe tânărul Teodosie.
Tot în Ţara Românească, Gavriil Protul, adică mai marele mănăstirilor din Muntele Athos, a scris Viaţa patriarhului Nifon în greceşte. Era nu numai o biografie a marelui ierarh, ci o adevărată cronică a Ţării Româneşti în primele două decenii ale secolului al XVI-lea, mai ales a domniei lui Neagoe Basarab.
în mănăstirile moldovene au continuat preocupările culturale, atât de rodnice în timpul lui Ştefan cel Mare. Se cunosc numeroşi copişti de manuscrise în limba slavonă. La mănăstirea Putna, de pildă, au activat călugărul Eustatie, „ritor, protopsalt şi domesticos“ de muzică bisericească, de la care au rămas mai multe lucrări muzicale (1511), ieromonahul Antonie, autorul altui manuscris muzical (1545). Tot la Putna au funcţionat, în acest secol, o şcoală elementară şi o şcoală medie, în care se predau gramatica, retorica, logica, muzica, limbile greacă, slavonă şi română.
Spre sfârşitul secolului, „ritorul şi scolasticul Lucacif român de dincolo de Prut, a întocmit o Pravilă, în româneşte şi slavoneşte, pentru fostul episcop Eustatie al Romanului, retras pe atunci la mănăstirea Putna.
142
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în acest secol au fost alcătuite şi cunoscute Cronici în limba slavonă: a episcopului Macarie al Romanului, scrisă din dispoziţia lui Petru Rareş, care relatează faptele petrecute între anii 1504-1552, a episcopului Eftimie al Rădăuţilor, cronicarul lui Alexandru Lăpuşneanu, care prezenta perioada 1541-1554 şi a călugărului Azarie, care a continuat pe dascălul său Macarie (perioada 1551-1574), scriind din dispoziţia lui Petru Şchiopul.
Un fapt de mare însemnătate, cu urmări binefăcătoare pentru întreaga cultură românească, îl constituie apariţia primelor texte româneşti cunoscute, cu traduceri din cărţile Sfintei Scripturi, din lucrările Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor post-patristici, din literatura „populară*1 bizantină, făcute după numeroasele manuscrise slavone care circulau în ţările româneşti. Aceste traduceri s-au făcut din dorinţa permanentă a preoţilor şi credincioşilor români de-a auzi şi a citi cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă. După părerea celor mai mulţi cercetători, primele traduceri româneşti, rămase în manuscris, s-au făcut în Transilvania, fireşte, de cărturari rămaşi anonimi.
Cele mai vechi copii după traducerile româneşti ale Sfintei Scripturi sunt: Codicele Voroneţean (cuprinde partea ultimă din Faptele Apostolilor şi trei din epistolele soborniceşti), Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Hurmuzaki (toate se păstrează în Biblioteca Academiei Române.) Ele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, ceea ce înseamnă că prototipul lor era mai vechi, deci din secolul al XV-lea.
în a doua jumătate a secolului, se cunosc traduceri româneşti ale unor cărţi teologice, ale unor pravile şi cărţi populare. Unele din aceste traduceri au văzut tot acum lumina tiparului, cum vom constata în paginile următoare.
Concluzii. Secolul al XVI-lea reprezintă o epocă de maximă afirmare culturală şi artistică românească prin monumentele de artă realizate acum, prin picturile lor exterioare, prin primele traduceri româneşti ale cărţilor Sfintei Scripturi, ale unor lucrări teologice, juridice şi populare.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XVI 143
BIBLIOGRAFIE:
Arta. G. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1929, 397 p.; N. Ghica Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia. II. Vechiul stil românesc din veacul al XVI-lea, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXIII, fasc. 63-66, p. 1-63; Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, 453 p.; Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara Românească, 2 voi., Bucureşti, 1970-1971, 800 p.; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, 984 p.
Cultura. Milan Şesan, Originea şi timpul primelor traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, Cernăuţi, 1939, 155 p.; P. P. Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, 230 p.; Milan Şesan, Despre limba liturgică la români, în M.A., an. XX, nr. 1-2, 1975, p. 7-28; Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, 1985, 464 p.
Voi. Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, voi. I, Bucureşti, 1969, 309 p.; învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ed. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1970, 426 p.
LECTURĂ
PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU Despre vechile noastre monumente istorice-bisericeşti
Pe pământul Moldovei, în poieni învăluite de farmecul îmbietor al codrilor, în văi ocrotite de munţi şi dealuri, în locuri de taină şi linişte odihnitoare, străjuiesc de veacuri biserici şi mănăstiri înălţate prin osârdia voievozilor dregătorilor domneşti sau dreptmăritorilor creştini. învăţatul voievod moldovean Dimitrie Cantemir menţionează, în opera sa Descrierea Moldovei, că în această ţară se află sute de biserici şi mănăstiri clădite din piatră.
Călători din apus şi din răsărit, crainici şi soli din ţări îndepărtate, ierarhi din Constantinopol,. Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi din alte vestite cetăţi, vizitând aceste nepreţuite comori bisericeşti, au rămas adânc uimiţi de măreţia lor monumentală şi de minunata lor frumuseţe. Toţi s-au înclinat în faţa acestor monumente ale trecutului nostru naţional cu simţăminte de cinstire şi de adâncă preţuire pentru poporul român care a adăugat la patrimoniul culturii universale astfel de opere în care se văd spiritul şi iscusinţa sa creatoare.
Alături de documentele vechi, de filele bătrânelor cronici, de cumpănitele predanii ale strămoşilor şi de obiceiurile pământului, monumentele istorice bisericeşti sunt izvoare nesecate care ne ajută să cunoaştem aspecte din istoria poporului nostru, să înţelegem moştenirea artistică şi culturală a străbunilor.
144
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în fiecare locaş de închinare, în fiecare piatră, în fiecare element decorativ, în fiecare frescă, păstrate până în zilele noastre, desluşim ideile şi sentimentele adânci ale celor ce au trăit înainte de noi, suntem în legătură cu diferite laturi din viaţa culturala a poporului român.
Monumentele istorice-bisericeşti îndreaptă gândurile noastre la ctitorii din a căror conştiinţă românească şi ortodoxă au odrâslit ele: voievozi însufleţiţi de dragoste pentru glia strămoşească, de avânt în lucrarea cea bună pentru ţara pe care „cu mila lui Dumnezeu** o cârmuiau, vlădici cu bun chip, înaripaţi de osârdie necontenită pentru dreptmăritoarea credinţă a poporului, dregători dreptcredincioşi legaţi de „moşia** străbună.
Gândurile noastre se îndreaptă, apoi, la meşterii constructori şi la zugravii care cu hărnicie pilduitoare au înălţat şi înfrumuseţat aceste sfinte locaşuri renumite în toată lumea. Prin ingeniozitatea şi iscusinţa lor artistică, prin spiritul lor de pătrundere şi de sinteză, meşterii constructori au înscris in istoria arhitecturii bisericeşti, din acest colţ de ţară, procedee şi metode originale privind spaţiul interior al locaşurilor de cult, boltirea naosului şi pronaosului, decoraţia exterioară a bisericilor, forma acoperişului etc. îmbinând cu simţul proporţiilor elemente de arhitectură populară şi izvoade din afară cu ceea ce a născocit mintea şi închipuirea lor, ei au statornicit stilul arhitectural moldovenesc cunoscut şi apreciat pretutindeni.
Prin măiestria lor în schiţarea liniilor, în combinarea şi nuanţarea culorilor, în conturarea luminilor şi umbrelor, zugravii moldoveni au realizat la multe biserici şi mănăstiri picturi interioare şi exterioare adăugând, astfel, pagini nepieritoare la istoria artei universale. Cu pricepere şi devoţiune, ei au reprezentat plastic, după regulile ermineutice statornicite în Biserica Ortodoxă, idei dogmatice, principii morale, scene din istoria biblică, fapte şi momente din viaţa Bisericii, portrete de sfinţi adânc sugestive.
Gândurile celor ce se află lângă zidurile mănăstirilor moldoveneşti se îndreaptă negreşit şi la rolul cultural pe care aceste aşezăminte călugăreşti l-au îndeplinit în trecut. Unele din ele au fost puternice focare de cultură bisericească, în chiliile din jurul acestor sfinte locaşuri au vieţuit caligrafi şi miniaturişti care, cu duh artistic, au copiat şi decorat textele trebuitoare slujbelor bisericeşti. Manuscrise ca, de pildă, Tetraevanghelul, copiat şi decorat în anul 1429 de Gavriil Uric la Mănăstirea Neamţ, este una din cele mai importante şi mai apreciate piese ale Bibliotecii Bodleiene din Oxford.
în jurul unor ctitorii voievodale au vieţuit meşteri ingenioşi de la care au rămas valoroase obiecte de cult făurite din metale preţioase, meşteri renumiţi în arta broderiei în fire de aur şi argint, autorii epitafelor care constituie un adevărat tezaur artistic al patrimoniului nostru naţional, sculptori în piatră şi în lemn, de la care au rămas renumite pietre funerare şi jilţuri, zugravi talentaţi ale căror nume trebuie căutate cu îndelungată zăbavă pe icoane şi fresce.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XVI 145
La unele mănăstiri au fost aşezate tiparniţe, în care s-au imprimat cărţi de cult, pravile şi cărţi de îndrumare creştinească.
încă din veacurile al XlV-lea şi al XV-lea, pe lângă unele mănăstiri au fiinţat diferite şcoli în care se pregăteau dieci şi slujitori bisericeşti; la aceste şcoli au ostenit dascăli vestiţi care, în desfăşurarea culturii bisericeşti a Moldovei, au adus bogate contribuţii. Vieţuitori din unele mănăstiri au înfiripat anale şi cronici, care sunt astăzi preţioase izvoare pentru cercetătorii trecutului nostru naţional.
Reprodus din volumul Monumente istorice-bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 5-7.
XIX
TIPARUL ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
Un moment deosebit de însemnat în viaţa bisericească a Ţărilor Române, la începutul secolul al XVI-lea, îl constituie introducerea tiparului.
Călugărul tipograf Macarie. Primele cărţi liturgice ortodoxe în limba slavonă au fost tipărite la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei, în anii 1491-1492, în atelierul lui Schweipolt Fiol. A doua tipografie slavă a fost întemeiată în oraşul Cetinie din Muntenegru de principele Gheorghe Cemoevici, adusă de la Veneţia, în anul 1493. Tipografia din Cetinie a lucrat sub conducerea unui .călugăr cu numele Macarie, care a tipărit câteva cărţi în limba slavonă. Activitatea tipografică a încetat în 1496, când Muntenegrul a fost ocupat de oştile otomane.
După câţiva ani, ieromonahul Macarie a venit în Ţara Românească, unde domnea Radu cel Mare (1495-1508), care, după cum am arătat, era un bun organizator al treburilor bisericeşti. Venirea lui în Ţara Românească nu era întâmplătoare. Ea se datora în primul rând faptului că ţările noastre erau singurele din sud-estul Europei care-şi păstraseră autonomia internă şi peste care nu se întinsese efectiv dominaţia otomană. Apoi, în fruntea Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească se afla acum mitropolitul Maxim Brancovici, rudă cu principele muntenegrean care înfiinţase tipografia de la Cetinie, deci, fără îndoială că a sprijinit şi el pe călugărul tipograf Macarie. Când acesta îi va fi vorbit de iscusitul meşteşug al tiparului şi de urmările lui binefăcătoare, domnitorul
Neagoe Basarab cu doamna Despina Miliţa şi copiii lor. Frescă originală în biserica mănăstirii Argeş, azi în Muzeul de Artă al României.
Biserica mănăstirii Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, sfinţită la 15 august 1517. Restaurată între anii 1875-1886, când s-au construit şi actualele clădiri din incintă.
Frescă exterioară de la Voroneţ, pe latura de sud (1547).
Se văd chipurile mitropolitului Grigorie Roşea şi al lui Daniil Sihastrul, precum şi scene din mucenicia Sf. loan cel Nou de la Suceava.
Biserica mănăstirii Probota, ctitoria şi necropola lui Petru Rareş (1530), în plan triconc, cu turlă pe naos. A fost împodobită cu picturi în interior şi exterior (1532), din care se păstrează numai fragmente.
Biserica mănăstirii Snagov, ctitoria lui Vlad Ţepeş (sec. XV) şi Nşagoe Basarab (sec. XVI).
Biserica mănăstirii Humor, ctitoria logofătului Toader Bubuiog (1530), împodobită cu fresce în interior şi exterior de zugravul Toma din Suceava.
Frescă originală în catedrala episcopală din Roman cu scene din viaţa Sfântului Nicolae.
Tablou votiv din biserica mănăstirii Moldoviţa: Petru Rareş cu familia (1537).
Biserica mănăstirii Prislop - jud. Hunedoara, refăcută de domniţa Zamfira (a doua jumătate a sec. XVI).
Biserica mănăstirii Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu (1554 -1558).
TIPARUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
147
Radu cel Mare i-a acceptat propunerea de a începe tipărirea de cărţi slavoneşti în ţara sa.
Cei mai mulţi cercetători consideră că atelierul tipografic al lui Macarie a fost instalat la Târgovişte, unde era reşedinţa domnească sau mai degrabă la mănăstirea Dealu, măreaţa ctitorie a lui Radu cel Mare, situată în apropiere. Se crede că însuşi Macarie, ajutat de unii călugări români, a lucrat literele necesare tiparului. Frontispiciile, iniţialele înflorate şi podoabele cărţilor au fost lucrate la noi în ţară, după izvodul unor manuscrise bisericeşti mai vechi din mănăstirile noastre. La fel şi textul care a stat la baza tipăriturilor lui Macarie este după al unor manuscrise bisericeşti mai vechi din mănăstirile Ţării Româneşti. Deci, meritul domnului Ţării Româneşti constă în faptul că a pus bazele unei tipografii în ţară, cât şi în aceea că s-a străduit să caute prin mănăstiri manuscrisele care urmau să vadă lumina tiparului.
Tipăriturile lui Macarie. Ieromonahul Macarie a tipărit în Ţara Românească trei cărţi de slujbă bisericească în limba slavonă, între anii 1508-1512.
1.	Liturghierul a fost dat la tipar în timpul lui Radu cel Mare şi s-a terminat în 1508, când scaunul domnesc era ocupat de Mihnea cel Rău. Cuprindea cele trei Liturghii şi alte câteva slujbe, însemnătatea Liturghierului lui Macarie constă nu numai în faptul că reprezintă începutul tiparului în Ţările Româneşti, ci şi pentru că este prima ediţie a acestei cărţi în Bisericile Ortodoxe. Din acest motiv, el reprezintă prototipul unor ediţii viitoare ale Liturghierului în limba slavonă.
2.	Octoihul (în slavoneşte Osmoglasnic) s-a terminat de tipărit în 1510, în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr. El reprezintă un tip interesant şi rar al acestei cărţi, căci nu este nici un Octoih mare (care cuprinde cântările Utreniei şi Vecerniei pentru toate zilele săptămânii, pe toate cele 8 glasuri) şi nu este nici un Octoih mic (care cuprinde aceleaşi cântări, pe cele 8 glasuri, dar numai pentru zilele de sâmbătă şi duminică), ci este un tip mixt, cuprinzând glasul întâi pentru toate zilele săptămânii, iar glasurile 2-8 pentru zilele de sâmbătă şi duminică.
148
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
3.	Tetraevanghelul s-a tipărit în 1512, în primul an de domnie al lui Neagoe Basarab. Cuprindea cele patru Evanghelii aşezate în ordinea lor din Noul Testament, adică: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar cu indicarea pe margine a pericopelor, astfel ca preoţii să ştie în ce dumninică sau sărbătoare urmează să se citească pericopa respectivă. Abia din 1682, când s-a tipărit Evanghelia de la Bucureşti a mitropolitului Teodosie, a început tipărirea pericopelor evanghelice în felul cunoscut până azi, adică după zilele anului, începând cu Duminica învierii.
însemnătatea acestei tipărituri a lui Macarie constă în faptul că este primul Tetraevanghel tipărit pentru toţi ortodocşii care foloseau limba slavonă în cult. Prezintă un interes deosebit şi prin aspectul său grafic, fiind cel mai reuşit dintre tipăriturile macariene. Unele exemplare au fost tipărite pe pergament, cu minunate frontispicii şi iniţiale în culori, acestea lucrate cu mâna, încât tipăritura lasă impresia că e mai degrabă un manuscris. A slujit ca model pentru unele imprimări de mai târziu.
După tipărirea Tetraevanghelului, activitatea tipografiei din Ţara Românească a încetat în împrejurări pe care nu le cunoaştem. S-a presupus că în urma alegerii lui Macarie ca mitropolit el nu s-a mai putut ocupa de tipografie, fiind ocupat cu activitatea de organizare a Bisericii în timpul domniei lui Neagoe Basarab, precum şi cu supravegherea unor lucrări de construire a unor locaşuri sfinte.
Dimitrie Liubavici. Activitatea tipografică s-a reluat în Ţara Românească abia peste trei decenii, în timpul domniei lui Radu Paisie. Iniţiatorul noii tipografii a fost tot un sârb, logofătul Dimitrie Liubavici. Acesta a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, apoi a instalat o tipografie într-o mănăstire din Serbia. Din cauza împrejurărilor vitrege din această ţară, aflată sub stăpânire otomană, a venit la noi cu tipografia sa. în timpul lui Radu Paisie — în fruntea Bisericii fiind mitropolitul Anania — în tipografia lui Liubavici a apărut un Molitvelnic slavon, terminat în ianuarie 1545, ceea ce înseamnă că lucrul începuse din 1544. Tipărirea s-a făcut „în cetatea de scaun Târgovişte“. Din prefaţă reiese că la tipărirea lui s-a ostenit călugărul Moise, venit la noi în ţară o dată cu Liubavici. Ca un fel de anexă la acest Molitvelnic, a
TIPARUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
149
apărut şi o Pravilă a sfinţilor apostoli şi a sfinţilor preacuvioşi părinţii noştri şi celui de-al şaptelea sobor despre preoţi şi despre mireni, prima carte de legi tipărită în ţara noastră.
Tot cu matriţele şi sub supravegherea lui Dimitrie Liubavici, cu ajutorul a doi ucenici români, Oprea şi Petru, s-a tipărit la Târgovişte o altă carte slavonă, şi anume un Praxiu sau Apostol (1546-1547). Din acest Apostol s-a tipărit un tiraj aparte pentru Moldova, înlocuindu-se foaia de titlu, în care apărea numele lui Mircea Ciobanul, cu alta, în care era trecut numele lui Iliaş Rareş, domnul Moldovei, şi al mamei sale Elena, soţia lui Petru Rareş. Poate că îndemnul la tipărirea acestei ediţii va fi pornit chiar de la curtea domnească, pentru că doamna Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul, era sora lui Iliaş Rareş.
Tipografia lui Liubavici a continuat deci acelaşi program de înzestrare a Bisericii cu cărţile de cult necesare, cu alte cuvinte, a completat seria cărţilor lui Macarie cu alte două, absolut necesare pentru săvârşirea slujbelor. Cărţile lui Liubavici au aceeaşi înfăţişare plăcută ca şi ale lui Macarie: literă bine tăiată, citeaţă, iniţiale frumos desenate, începuturile capitolelor împodobite cu frontispicii.
Filip Moldoveanul. Primele cărţi în limba română s-au tipărit la Sibiu. Aici a existat o tipografie cu litere cirilice încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, condusă de Filip Moldoveanul — deci originar din Moldova —, cunoscut şi sub numele de Filip Maler sau Pictor. El era angajat al magistratului din Sibiu ca pisar (scrib) român, fiind trimis în mai multe rânduri în solii la domnii Ţării Româneşti. Din tipografia sibiană a meşterului Filip au ieşit mai multe tipărituri cu litere cirilice, printre care şi primele texte imprimate în limba română, precum şi unele cărţi în limba slavonă. Acest-Filip a turnat material tipografic şi xilografic nou, inspirându-se din cărţile tipărite de Macarie. A folosit pentru prima dată la noi gravura ilustrată în lemn, dovedindu-se a fi un tipograf priceput şi un gravor de înaltă măiestrie artistică. în 1544 a tipărit un Catehism românesc, azi pierdut. El cuprindea principalele rugăciuni şi învăţături care apar şi în Catehismele de mai târziu: Cele 10 porunci, Simbolul credinţei, Tatăl nostru etc. în 1546 a tipărit un Tetraevangheliar slavon, o reeditare a celui imprimat de Macarie în 1512. Merită să fie reţinut faptul că pe una
150
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din pagini apare stema Moldovei. Este prima tipăritură de la noi împodobită cu xilogravuri, lucrate tot de Filip Moldoveanul. A treia carte tipărită de el a fost Tetraevangheliarul slavo-român, prin anii 1551-1553. Este prima carte bilingvă la noi, precum şi prima carte în limba română păstrată.
Pe baza cercetărilor făcute până acum, Filip Moldoveanul poate fi considerat primul tipograf şi gravor de neam român, cunoscător al limbilor slavonă, latină şi germană, şi unul dintre primii diplomaţi români din Transilvania, deci un remarcabil reprezentant al vechii culturi româneşti.
Cu Filip Moldoveanul încep deci tipăriturile în limba română, care vor continua apoi, într-un ritm tot mai susţinut, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Ieromonahul Lavrentie. în Ţara Românească apare o nouă tipografie abia peste câteva decenii. De data aceasta a fost instalată în mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, numită mai târziu Plumbuita (Bucureşti). Matriţele şi clişeele necesare tipăririi unor cărţi noi au fost lucrate de un ieromonah cu numele Lavrentie, ajutat de ucenicul său Iovan (Ioan), fără îndoială români. Ei au tipărit un Tetraevangheliar în limba slavonă, în două ediţii (1582), precum şi o Psaltire, tot în limba slavonă.
Concluzii. Prin strădaniile lui Macarie, Dimitrie Liubavici, Filip Moldoveanul şi Lavrentie, s-au pus bazele activităţii tipografice la noi. Cărţile tipărite de ei au îndeplinit un însemnat rol cultural şi bisericesc, iar prin circulaţia lor în toate cele trei Ţări Române au fost un factor important în întărirea conştiinţei unităţii de neam a poporului nostru. Notăm şi faptul că aceste tipărituri au circulat şi în ţările slave căzute sub dominaţie otomană (Bulgaria, Serbia), ajutând astfel pe slavii din sudul Dunării să-şi păstreze limba şi cultura.
BIBLIOGRAFIE:
P. P. Panaitescu, Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Ţara Românească, Bucureşti, 1939, 28 p.+ 2 pl. (şi în B.O.R., an. LVII, nr. 9-10, 1939, p. 528-550); Barbu Teodorescu, Prima tipografie a Ţării Româneşti, în
TIPARUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
151
B.O.R., an. LXXVI, nr. 10-11, 1958, p. 983-1004; Virgil Molin şi Dan Simonescu, Tipăriturile ieromonahului Macariepentru Ţara Românească, în B.O.R., an LXXVI, nr. 10-11, 1958, p. 1005-1034; P. P. Panaitescu, Liturghierul lui Macarie (1508) şi începuturile tipografiei în Ţările Române, studiu introductiv la ediţia fotografică a Liturghierului lui Macarie, Bucureşti, 1961 (reprodus şi în voi. Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 274-339); Evangheliarul slavo-român de la Sibiu 1551-1553, Studiu introductiv filologic de Emil Petrovici; studiu introductiv istoric de L. Dem£ny, Bucureşti, 1971, 419 p.
Sigismund Jako, Tipografia de la Sibiu şi locul ei în istoria tiparului românesc din secolul al XVI-lea, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, VII, 1964, p. 97-115; L. Demdny şi Dan Simonescu, Un capitol important din vechea cultură românească (Tetraevanghelul, Sibiu, 1546). Supliment la rev. Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie, nr.l, 1965,18 p.+ 33 facs.; A. Huttmann şi P. Binder, Contribuţii la biografia lui Filip Moldoveanul, primul tipograf român, în rev. Limbă şi literatură, XVI, 1968, p. 145-174; L. Demdny, Tiparniţa bucureşteană în secolul XVI-lea, în Studii, revistă de istorie, t. 25, nr. 2, 1972, p. 203-224; Niculae Şerbănescu, Tipografia ieromonahului Lavrentie de la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti (sec XVI), în B.O.R., anXCIV, nr. 1-2, 1976, p. 20-39.
A se vedea şi Dan Simonescu şi Gheorghe Buluţă, Pagini din istoria cărţii româneşti, Bucureşti 1981, 191 p.
LECTURĂ
IEROMONAHUL MACARIE Epilogul Tetraevanghelului din 1512
Atotvăzătorului şi preabunului Dumnezeu, slavă şi mărire, celui ce face să se împlinească orice faptă bună care este începută întru dânsul. Lui slavă şi putere, în vecii vecilor, amin.
Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit a umple Biserica Sa cu sfinte cărţi pentru slăvirea şi folosul cititorilor, drept aceea şi eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi domn însuşi stăpânitor Io Basarab, mare voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei şi al Podunaviei, fiul preabunului şi marelui domn Io Basarab voievod, am râvnit, cu ajutorul Sfântului Duh şi cu dragostea către dumnezeieştile şi sfintele biserici, de am scris această de suflet mântuitoare carte Tetrâevanghel, pe care Duhul Sfânt prin gura apostolilor a revărsat-o spre ştiinţă şi împlinirea slăvirii dumnezeirii celei de trei ori strălucitoare, căreia în una ne închinăm. Rog deci pe cei tineri şi pe cei vârstnici şi pe cei bătrâni, care veţi citi sau veţi scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptaţi, iar pe noi, care cu osârdie ne-am trudit la această lucrare, să ne binecuvântaţi, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, şi pe Duhul Sfânt, întru care sunt
152
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
toate, să aflăm aici pace şi milă, iar dincolo să ne bucurăm de lumină şi fericire.
Din porunca domnului Io Basarab mare voievod, eu robul lui Hristos, ieromonahul Macarie, am ostenit pentru această carte în anul 7020 (1512), crugul soarelui 20, al lunii 9, indictionul 14, luna iunie, ziua 25.
Reprodus după G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), voi. I, Bucureşti, 1969, p. 58-59.
DIMITRIE LIUBAVICI Epilogul Apostolului din 1547
Pentru că cel întru Treime închinat Dumnezeu a binevoit să umple Biserica Sa cu sfintele cărţi spre lauda şi folosul celor ce citesc, slavă Lui şi putere în vecii vecilor, amin.
Scrisu-s-au aceste sfinte şi dumnezeieşti cărţi, numite Praxe, în zilele credinciosului şi de Dumnezeu păzitorului şi singur stăpânitorului domn Io Mircea Voievod şi domn al întregei ţări a Ungrovlahiei şi al Podunaviei, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod1. Aşa şi eu păcătosul şi mai micul dintre oameni Dimitrie Logofăt, nepotul lui Bojidar, văzând împuţinarea sfintelor şi dumnezeieştilor cărţi, am muncit, pe cât am putut, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scris şi am sfârşit aceste de suflet folositoare cărţi pe care Sfinţii Apostoli prin Sfântul Duh le învăţaseră, le propovăduiseră şi luminaseră toată lumea. Am muncit cu ucenicii mei Oprea şi Petru. Rugăm pe toţi cei care o vor citi sau o vor copia, dacă va fi ceva greşit, în numele iubirii către Hristos să îndrepteze, iar pe noi cei ce am muncit să ne binecuvinteze şi să nu ne blesteme, pentru că n-a scris Duhul Sfânt, nici înger, ci mână păcătoasă şi muritoare, spirit disperat, nefericit şi păcătos.
S-au sfârşit aceste sfinte cărţi de la facerea lumii în anul 7055, iar de la Hristos 1547, crugul soarelui 27, al lunei 6, numărul de aur 9, indiction 9, temelia 19, epacta 5. S-au început a se scrie aceste sfinte cărţi în luna august 18 zile şi s-au isprăvit în martie 18 zile, în capitala Tîrgovişte.
Reprodus după I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche, voi. I, Bucureşti, 1903, p. 30 şi Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, Bucureşti, 1938, p. 28-29.
1 Mircea Ciobanul, fiul lui Radu cel Mare.
XX
DIACONUL CORESI ŞI ACTIVITATEA SA TIPOGRAFICĂ
Activitatea tipografică a lui Macarie, Dimitrie Liubavici şi Filip Moldoveanul a fost continuată de un alt tipograf şi cărturar de seamă, diaconul Coresi.
Primele tipărituri coresiene. Originar din Târgovişte, a învăţat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici. Prima carte imprimată de Coresi a fost un Octoih slavon, tipărit la Braşov în 1556-1557. împreună cu el a lucrat şi Oprea logofătul, fostul ajutor al lui Dimitrie Liubavici la Târgovişte. Deşi era tipărită în Transilvania, cartea avea pe frontispiciu stema Ţării Româneşti şi menţiona pe domnitorii Alexandru Lăpuşneanu al Moldovei, Pătraşcu cel Bun al Munteniei şi pe principele Ioan Sigismund Zâpolya al Transilvaniei, semn că era destinată românilor din toate cele trei „ţări“. Coresi s-a reîntors apoi la Târgovişte, „în cetatea de scaun“. Acolo a tipărit, ajutat de 10 ucenici, un Triod-Penticostar, în slavoneşte (1557-1558), cu gravuri în lemn.
Tipăriturile româneşti de la Braşov. După aceasta a trecut iarăşi în Braşov, stabilindu-se definitiv aici. Aşezarea lui în acest oraş s-a datorat faptului că a găsit aici teren prielnic pentru continuarea activităţii sale de tipograf şi mai ales pentru tipărirea de cărţi în limba română. Se mai adaugă şi interesul material al saşilor braşoveni — care aderaseră în acel timp la luteranism —, care puneau la îndemâna lui Coresi hârtia de care avea nevoie pentru tipar.
n-iR.n.R.
154
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Prima carte tipărită după stabilirea definitivă la Braşov se intitula întrebare creştinească (1560 sau 1561). Era un mic catehism în limba română — sub formă de întrebări şi răspunsuri —, care cuprindea: Cele 10 porunci, Crezul, Tatăl nostru şi câteva noţiuni sumare despre rugăciune, botez, împărtăşanie etc. în prefaţă se preciza că s-a tipărit cu aprobarea principelui Transilvaniei şi a „vlădicului“ Sava, fiind închinată mitropolitului Efrem al Ungrovlahiei. Tipăriturile au continuat apoi atât în limba română, cât şi în limba slavă. în anii 1560-1561, diaconul Coresi şi ucenicul său Tudor tipăreau un Tetraevanghel românesc. în anul 1563, Coresi tipărea un Praxiu, adică un Apostol, în româneşte.
Probabil în 1567 a apărut Tâlcul Evangheliei, un amestec bizar de învăţături protestante, cu păstrarea dogmei şi a ritului ortodox, având ca anexă un ,tfolitvelnic,“ intitulat însă greşit aşa, pentru că în realitate era o carte de slujbe şi de cântece calvine. în Tâlcul Evangheliei se găsesc atacuri împotriva cultului sfinţilor şi a cinstirii icoanelor, a ierarhiei bisericeşti, dar, în acelaşi timp — în contrazicere cu învăţătura calvină şi luterană — sunt citate din operele Sfinţilor Părinţi, precum şi cuvinte de apărare a postului, combătut de calvini şi luterani. în pretinsul Molitvelnic se găsesc numai trei taine: botezul, nunta şi împărtăşania.
în 1570 a tipărit o Psaltire şi un Liturghier, primele în limba română. între cărţile româneşti menţionăm şi o Pravilă a Sfinţilor Părinţi (fără să cunoaştem anul apariţiei), păstrată fragmentar. Cuprindea diferite canoane (epitimii) pe care trebuia să le dea preoţii duhovnici în scaunul spovedaniei. Era o traducere după Nomocanonul atribuit lui Ioan Postitorul, patriarhul Constan-tinopolului (sec. VI-VII)
Tipărituri în slavoneşte. Deşi se stabilise în Braşov, Coresi a păstrat, totuşi, legăturile cu Ţara Românească. Multe din cărţile tipărite de el erau cerute de domnii de peste munţi şi de conducătorii Bisericii de acolo, acestea fiind tipărite în limba slavonă, în 1562 a tipărit un Tetraevanghel, în 1568-1569 un Sbomic (Minei), iar în 1574-1575 un Octoih, ultimele două purtând numele lui Alexandru II, domnul Ţării Româneşti şi al mitropolitului Eftimie. O Psaltire slavonă din 1577 se tipărise „cu porunca" lui Alexandru
DIACONUL CORESI
155
II,	a fiului său Mihnea şi a mitropolitului Serafim al Ungrovlahiei. în acelaşi an, Coresi tipărea o Psaltire slavo-romănă, apoi un Triod slavon în 1578, un Tetraevanghelslavon în 1578-1579 (acesta împreună cu meşterul tipograf Mănăilă din Ţara Românească), un Tetraevanghel slavo-român în 1580. Tot în 1580 a ieşit de sub tipar un Sbornic slavon, în Sebeş (jud. Alba), tipărit din „porunca" mitropolitului Ghenadie I al Transilvaniei; era un Minei prescurtat, care cuprindea slujbele de peste an, începând cu luna septembrie şi terminând cu luna august.
în sfârşit, ultima carte tipărită de Coresi şi, în acelaşi timp cea mai importantă din tipăriturile sale româneşti, este Evanghelia cu învăţătură sau Cazania, tipărită la Braşov în 1581. Cuprindea tâlcuirea Evangheliilor din toate duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi Fariseului. Este o carte pur ortodoxă, fiind o traducere de pe un text slavon a omiliilor greceşti scrise de patriarhul ecumenic Ioan Calecas (1334-1347). S-a tipărit cu cheltuiala ,judelui" Braşovului Lucas Hirscher, care arăta, în prefaţă, că a găsit versiunea slavonă la mitropolitul Serafim al Ungrovlahiei, de la care „cu multă rugăciune cerşutu-am“. Primind cartea, s-a sfătuit cu mitropolitul Ghenadie şi cu mulţi preoţi ortodocşi transilvăneni, care simţeau nevoia unei astfel de cărţi. Având acordul acestora şi al mitropolitului Serafim, a dat-o diaconului Coresi, care a tradus-o în româneşte împreună cu învăţaţii preoţi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Deci, această carte apare ca o operă de colaborare transilvano-munteană, în primul rând prin împreună-lucrarea diaconului Coresi cu cei doi preoţi şcheieni, apoi prin binecuvântarea dată de cei doi mitropoliţi, primul oferind chiar şi exemplarul după care s-a făcut traducerea.
Importanţa tipăriturilor lui Coresi. Se poate constata că primele cărţi s-au tipărit în româneşte, apoi şi în slavoneşte. în privinţa textelor româneşti care au stat la baza tipăriturilor coresiene, cei mai mulţi cercetători consideră că este vorba de traduceri mai vechi. Au existat mai multe centre de traduceri în româneşte, căci se cunosc traduceri diferite ale Psaltirii, Evangheliei şi Apostolului. Astfel de texte erau folosite şi în timpul lui Coresi,
156
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
căci tipăriturile din prima jumătate a secolului al XVI-lea n-au putut înlătura nici pe departe manuscrisele. De aceea, Coresi are marele merit de a fi pus în circulaţie manuscrisele româneşti, pe care le-a îndreptat, corectat, schimbat, înlăturând adeseori arhaismele şi provincialismele, înlocuindu-le cu expresii şi cuvinte ale graiului din Ţara Românească şi din sud-estul Transilvaniei, regiuni în care şi-a desfăşurat activitatea. El are meritul necontestat de a fi contribuit la unificarea limbii literare româneşti, căci, răspândindu-se pe un larg spaţiu geografic şi etnic, cărţile sale au dus pretutindeni cu ele graiul autentic românesc.
Cărţile lui Coresi au avut o largă răspândire în toate ţinuturile româneşti datorită legăturilor comerciale ale Braşovului cu Ţara Românească şi cu Moldova, datorită boierilor pribegi aşezaţi la Braşov şi, mai târziu, chiar datorită lui Mihai Viteazul. Prin aceste tipărituri se arăta tot mai limpede unitatea de limbă, de credinţă şi de origine a românilor de pretutindeni.
Un alt merit al lui Coresi este acela că a fost primul nostru cărturar care a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în slujbe, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte. Datorită tipăriturilor coresiene s-a răspândit tot mai mult scrisul românesc, înlocuind treptat limba slavonă din biserică şi din cancelariile domneşti.
în sfârşit, cărţile slavone ale diaconului Coresi erau tipărite nu numai pentru credincioşii ortodocşi români, ci şi pentru ortodocşii din alte ţări, lucru dovedit prin numeroasele exemplare care se găsesc în mănăstiri şi biblioteci de peste hotare. Aşadar, întreg Răsăritul ortodox a beneficiat de roadele muncii lui Coresi şi a ucenicilor săi.
Palia de la Orâştie. în 1582 a apărut o altă lucrare de o importanţă deosebită şi anume Palia de la Orâştie, tipărită în româneşte. Cuprindea primele două cărţi ale Vechiului Testament: Facerea şi Ieşirea (de aici denumirea rcaXaioţ = vechi). Tipărirea s-a făcut în oraşul Orăştie (jud. Hunedoara), prin osteneala lui Şerban, fiul lui Coresi, şi a lui Marian “diacul”. Traducerea Paliei în româneşte s-a făcut sub înrâurirea propagandei pe care o
DIACONUL CORESI
157
desfăşurau calvinii printre românii ortodocşi în vederea atragerii lor la calvinism. Iniţiatorul traducerii şi tipăririi acesteia a fost pretinsul „episcop" româno-calvin Mihail din Turdaş (sat lângă Orăştie). Predoslovia cărţii arăta că la traducerea ei în româneşte — în afară de acesta — au lucrat: „Herce Ştefan, propoveduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul Caransebeşului, Zacan Efrem, dascăl de dăscălie şi Peştişel Moisi, propoveduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului şi cu Archirie, protopopul varmeghiei (judeţului, n.n.) Hunedoarei". Traducerea s-a făcut după un text maghiar al Vechiului Testament, tradus şi tipărit în 1551 la Cluj de pastorul calvin Gaşpar Heltai.
Cu Palia de la Orăştie se încheie şirul primelor tipărituri româneşti din Transilvania. Activitatea tipografică va fi reluată, la Alba Iulia, abia peste şase decenii.
Concluzii. Reţinem, din cele expuse mai sus, că diaconul Coresi a intrat în istoria poporului român ca unul din cei mai de seamă tipografi pe care i-a avut cultura noastră, contribuind la introducerea limbii româneşti în biserică şi la crearea unei limbi literare unitare. El este un adevărat deschizător de epocă în istoria culturii şi a literaturii noastre.
BIBLIOGRAFIE:
Sextil Puşcariu şi Al. Procopovici, Diaconul Coresi. Cartea cu învăţătură (1581). Textul, Bucureşti, 1914, 8 + 566 p.; Alexandru Mareş, Liturghierul lui Coresi. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de..., Bucureşti, 1969, 186 p. + 84 facs.; Stela Toma, Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi 1589. Text stabilit, introducere şi indice de..., Bucureşti, 1976, 780 p.; Viorica Pamfil, Palia de la Orăştie (1581-1582). Text. Facsimile, Indice, Bucureşti, 1968, 497 p.;
Barbu Teodorescu, Personalitatea diaconului Coresi şi rolul lui în cultura românească, în B.O.R., an LXXVII, nr. 3-4, 1959, p. 287-306; Virgil Molin, Coresi editor şi tipograf, în B.O.R., an. LXXVII, nr. 3-4, 1959, p. 307-321; P.P.Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, 230 p.; Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Bucureşti, 1968, 216 p. + 116 pl.; Silviu Hărăguş, O carte de doctrină şi pietate ortodoxă. Evanghelia cu învăţătură (1581), în B.O.R., an LXXXVII, nr. 7-8,1969,
158
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
p. 740-773; Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, Diaconul Coresi şi izbânda scrisului in limba română, Bucureşti, 1994, 394 p. + 4 pl. + 46 fig.
LECTURĂ
Tatăl nostru, în cartea întrebare creştinească, tipărită de diaconul Coresi (1560)
Tatăl nostru ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău, să vie împărăţia ta, fie voia ta, cum în ceri, aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăzi, şi iartă noao greşalele noastre, cum ertăm şi noi greşiţilor noştri şi nu ne duce în năpaste ce ne izbăveşte pre noi de hitleanu. Că a ta e împărăţia şi puterea şi slava în vecie, amin.
Reprodus după I. Bianu, Texte de limbă din secolul XVI. /. întrebare creştinească, Bucureşti, 1925, p. 16. Cu uşoare schimbări apare şi în Liturghierul lui Coresi (vezi ed. Al. Mareş, Bucureşti, 1969, p. 144).
Rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Liturghie şi Ectenia mare în Liturghierul lui Coresi
Să cădească oltariul tot şi beseareca, să meargă aciia în sfântul oltariu şi să cădească sfânta masă şi preutul. Cădelniţa amu să o puie la locul ei. însuş să meargă cătră popa şi să stea înpreună înnaintea sfintei mease, să se închine de trei ori, întru ei să se roage şi să grăiască: „împăratul ceriului, mângâitoriu de suflete adeverite, cela ce de pretutindenea toate împle, vistiiarul dulceţilor şi viaţă-dătătoriu, vino, răpausă-te întru noi şi curăţeaşte-ne de toată spurcăciunea şi spăseaşte, dulce, sufletele noastre. Măriia de sus a Domnului şi spre pământ pace, întru oameni cu bună vreare," de doauo ori, şi „Doamne, rostulu-mi deşchide," de trei ori. Aşijderea, preutul să sărute sfânta evanghelie e diaconul sfânta masă. După aceaia să-ş pleace diaconul capul său preutului, să-ş ţie urariul său cu trei deagete a mâinei dereapte, să grăiască: „Vremea e a face Domnului, doamne blagosloveşte." Preutul să semneze el, grăiască: „Blagoslovit e Domnul nostru pretutindenea, acmu şi puterea şi în veaci de veac". Aşijderea diaconul: „Roagă-te de mine, despoietoare."1 Şi popa aciiaş: „Să derepteaze Dumnezeu talpele tale". Şi iară diaconul: „Pomeneaşte-mă despuietoare sfinte." Şi popa: „Pomenească-te Domnul Dumnezeu în părăţiia
1 Stăpâne.
DIACONUL CORESI
159
lui.“ Şi diaconul zică: „Amin". Şi să se închine, să iasă şi să stea în loc de obiceai, înnaintea sfintelor uşi, să se închine cu bună smerenie ori grăiască întru eluşi: „Doamne, rostulu-mi deşchide să vestesc'lauda ta."
Şi după aceaia să înceapă diaconul: „Blagosloveaşte, doamne." Popa: „Blagoslovită împărăţie, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh acmu şi pururea şi veacii de veaci." Diaconul să zică diaconstvele2: „Lumiei3, Domnul să rugăm. De sus pace şi de spăsenia sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm. De pacele a toată lumea şi de dulce-tocmeale sfintele Domnului beseareci şi de împreunarea tuturor, Domnului să ne rugăm. De sfânta casa aceasta şi de ceia ce cu credinţă şi cu dulce-smerenie şi cu frica lu Dumnezeu, ceia ce îmblă într-însă, Domnului să ne rugăm. De mai-marele episcopul nostru ime recu4 şi de curata preuţie ce sunt de Hristos slujbe, de toată încetirea şi oamenii, Domnului să ne rugăm. De dulce-cinstiţi şi de Dumnezeu păziţi împăraţii noştri, de toate curţile şi de voinicii lor, Domnului să ne rugăm. De să se supuie şi să se pleace tot vrăjmaşul şi nepieritoriul supt picioarele noastre, Domnului să ne rugăm. De sfântul locul acesta şi de toate cetăţile şi înlaturile şi de ceia ce cu credinţă întru eale lăcuiesc, Domnului să ne rugăm. De bună mestecarea a văzduhului, de mulţirea rodului pământului şi de vreame, Domnului să ne rugăm. De notătorii şi cale-făcătorii, neputincioşii, ceia ce se chinuiesc, prădaţii, de spăsenia lor, Domnului să ne rugăm. A ne izbăvi noi de toată scârba, mânia şi nevoia, Domnului să ne rugăm. Foloseşte, spâseaşte, miluiaşte şi fereaşte noi Doamne, cu a ta dulceaţă. Preasfântă, curată şi preablagoslovită despuietoarea noastră şi curată fată Maria cu toţi sfinţii pomeniră şi unul altuia şi toată viaţa noastră lui Hristos Domnului să dăm.“.„Popa să strige: „Că cade-ţi-se toată măriia, cinste şi închinăciune, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, acmu şi pururea şi în veacii de veac".
Reprodus după Liturghierul lui Coresi. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş, Bucureşti, 1969, p. 131-133.
Texte din Palia de la Orăştie (1582)
Bâtia I, 26-28
26.	Şi zise Dumnezeu, să facem omul pre chipul ce să fie aseamine noo, ce să domnească pre peştii măriei şi dobitocului, păşirilor ceriului şi jivinilor şi a tot pământului şi spre toţi viermii ce se trag pre pământ.
27.	Şi Dumnezeu făcu pre om lui pre-obraz, pre obraz lui Domnezeu făcu el; bărbat şi muiare făcu el.
1 Ecteniile.
3	Termenul slavon „mir" tradus greşit cu „lume", în loc de „pace."
4	Zicând numele (slav.)
160	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
28.	Şi Domnezeu blagoslovi ei şi zise lor: creaşteţi şi vă înmulţiţi şi împleţi pământul şi biruiţi el şi domniţi pre păsările ceriului şi a tot fierelor ce se leagănă spre pământ.
Ishod, XX; 8-11.
8.	Zua sâmbetei amintite să iai, cum să o sfinţeşti pre ea.
9.	în şase dzile lucreadză şi tot lucrul obârşaşte.
10.	Iară a şaptea zi sâmbăta Domnului Domnedzeului tău iaste, atunci nemică lucru să nu faci, nice tu, nici feciorul tău, nice venitul tău, care întru porţile tale iaste.
11.	Că în şase dzile au rodit Domnul ceriul şi pămîntul, marea şi toate acelea carece întru ea sânt şi întru a şaptea dzi odihnitu-se-au, pentru aceaia blagoslovitu-au Domnul dzua sâmbetei şi o sfinţi pre ea.
Reprodus după Palia de la Orăştie, ed. Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968, p. 14 şi 243.
Mihai Viteazul, frescă în biserica mănăstirii Călui - jud. Olt, Ctitoria boierilor Buzeşti.
Ieremia Vodă Movilă şi familia, frescă în naosul bisericii mănăstirii Suceviţa.
Epitaf de la Mănăstirea Secu, începutul secolului XVII.
K-X MHAd A^A0lfMH63 tX ît
K«JHt K01(l 6CH ♦	EZ3Î.K3
KZ M4H T04 T£ AHMEHA€ÂX hX BANTtfAt A8 A01fMH€3fX AAHME4 A# * N&M4HH0H pXMAHÎH N4EZMI» UJHXC3HC6 » M'jf-tH • Şj, ♦ 1HN6 •J6Tt'qJ£ CZ<to)€AÎtVR • U1H rMECAL 4nAt AK<î, CKpH£ A4KOpHN#E ‘ pfj€ KZ <tvHTp^ EECîpEKA M4H BpZlWCk 1HN“1HkXbHHT£ K#«MJEAtCOl/At MÎ fX CZrp<fi6CKLK4 UlH4A4 AlţHCZAEX HHfKZTE. O Lf N T&lîp E Kt A£ kX EHtl TENEAl|EAÎC<: AHTp4AT€ AHMEH*> AlEn^TÎ?Ct^ 4CECKpHC4TCcT€0(f> HTE yZÂTHpH ' AA0l/H4AÎ?cţ>€BpX dpie.S ♦ 3HA£ » UJH CîX C<ţ>Ztl)H Tk AA01fN41$ M4H » Rf ♦ 3HA€ ♦ A *l£T<|Te AEp4UJOBt*î*fiZAtTO ♦ loff
Ndf
Pagină din Psaltirea românească tipărită de diaconul Coresi în 1570.
Acoperământul de mormânt al lui leremia Movilă (11606), înfăţişat într-o mantie de brocart de aur, având sus, în dreapta, stema Moldovei, iar în stânga biserica mănăstirii Suceviţa. Azi în muzeul mănăstirii.
Acoperământul de mormânt al lui Simion Movilă (1*1609), azi în muzeul mănăstirii Suceviţa.
dAATXXttpXTXEUHKl ♦ ChSdaÎM Tp& 6cj>TEHU$r&ll. TXX ♦ ; C4A£|’C4 c rpe rpţuMAs *ibh *e âprfM«s::tfe te i|i(»T^p<ţ * naij<Mti(je^U(/tiC!cVr<i
NCACTpĂ ♦ 4>t I10I!ACCrdHHinilZ4)H 44A0lf1€ t|ÎE pOlfMilIOHHIIIH poi/MH • (UHXjlXTCE 4>Xp* Cnoif^BA'lKItE J^C TO qH 04 MtH ÎH TXH. ♦ UJH ACCTOHHtftif <})l UOH'IÎH llXck Airrpov CAOV7KE4 T4 4lt CT4 > l#TZpfWl AX&ifo T ll C$HT^Al* HtnpOlXtT&SH WHCplfM JlOTHKIHft A K^4T«M2B%ÎE AEAC<ţ)tT^ptA{ Mii CTpe * IBH CXYE KEMXMl A1C4TA Ept MtUIHAT04TE AOK#pfA€ •cMOKÎAlN «OH MHAOCTHtk H04KJ CîcţjIH AMÎ Âl,H MtAÎAieqÎEHT4A6
> o Aoctqie cnxotipe jviha^c wh 4>e ‘•IEHOH	npî AqCAEnTA «
X KAACqHOE icâtamîv^a
Pagină din Tetraevanghelul slavon Tipărit de Filip Moldoveanul la Sibiu în 1546.
ţtA K5lOyfTl RMK^Hλ RfAtAU • lUnOOV'tfHiff jrţ'TO fi
MCHHTHMh *»AtMW • HAH fljM»'tMT4?MA , t4xO«S«.NM47||CKÎA
fljWjAHHKtl * U^AiÎT^H ,	€$AU^UAOljrKH *
HJAHTOţrfriiH « rA4M:£îl£ •£>
4~\ (îw a^mkXa« nfoi ia 4^u(cT4 a<S» CA Miwt *oY<rf ţ
ASftl^KA CtCE ţOAIţie - OY»XAb
|ATV MHTdjl 4 «cţjipHCCJDAV CTd 4iui * AhtjÎ i
^fAofwtl fOlfH * A04 MHE MO$AAijltfÂi K*ttOy C* + HTi teii AiAljft Ul4 MCNH ‘	*
llî|UMpH « Ui K4"li<Tli MHTifH * tlQtrt<KÎM*
UIH ÂcÂllTjKMlft* 4 UJH Âjt'Tt A^AlATOTl K»Tb H«
«Jlfirt ► OpAMKTJpWAt cri	IUHhX Bp* heicwkIh
«s^AH'ic «i *i«pB ni oynHAi: nîtii’rÎAi aKh rp*nft *04 MHEM^TMBB^IHMKntKATOcÎAB • rpAfttt. BOAU «A* ^|tâH<«4'i(cT4 Arffn'Trfrt âim'm aovh • m4h Bpvro<t *f * Ă^ATl. tCAYOlfH *1HHKC £ttJAl|A JTÂt'K&tr •	(Ut
H A( («M ÂhSAi|4C«A4 • JtOHCiffc	W ii AH *
£tfl|AvXj>A ACr^MtjCTi^ C$HTÂ C-?AÎf ♦ KOVRXHTt J ,
Y« Al MHTJpH Ultf *f	ţlHAJU UM AXxjrfAA *
kiuÂtxijATXf a ittK HtaoKMj* <ţ>oy tokmhta 1( cŞ»!l|H OTCipi • Uliii 4>îkXt* CZCI KXflTf illil
Pagină din Evanghelia cu învăţătură, tipărită de Coresi la Braşov în 1581.
XXI
BISERICA
DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL LUI MATEI BASARAB. MITROPOLIŢII TEOFIL ŞI ŞTEFAN
După Mihai Viteazul au urmat mai multe domnii scurte şi neînsemnate, până ce scaunul Ţării Româneşti a fost ocupat de paşnicul şi înţeleptul Matei Basarab (1632-1654). în timpul său Biserica a putut desfăşura o activitate deosebit de rodnică, aşa cum nu mai cunoscuse de mult.
Mitropolitul Luca din Cipru. După Eftimie, scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti a fost ocupat de Luca din Cipru (1602-1629), fost episcop de Buzău, omul de încredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis în fruntea unor delegaţii la principele Transilvaniei şi la ţarul Rusiei. Era un caligraf iscusit, păstrându-se de la el câteva manuscrise greceşti. A ctitorit mănăstirea Imrani (jud. Buzău), căreia i-a făcut numeroase danii. în vremea arhipăstoririi sale s-a întărit mult elementul clerical grecesc din ţară prin diferite închinări de mănăstiri la Locurile Sfinte şi prin venirea la noi a numeroşi ierarhi, egumeni şi călugări greci, între care şi renumitul patriarh de Alexandria şi apoi de Constantinopol, Chirii Lucaris, fapte care au provocat o mişcare împotriva grecilor levantini, care s-a manifestat în mai multe rânduri.
Mitropolitul Teofil. Dintre urmaşii săi consemnăm pe mitropolitul Teofil (1636-1648), omul de încredere al lui Matei Basarab. Acesta fusese egumen la mănăstirea Bistriţa din Oltenia şi apoi episcop al Râmnicului. A îndeplinit şi un însemnat rol
14 - IR OR
162
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
politic, fiind trimis în 1640, în fruntea unei delegaţii, la principele Transilvaniei, Gheorghe Râkoczy I, la Alba Iulia.
Dar ceea ce a evidenţiat mai mult personalitatea mitropolitului Teofil a fost munca sa culturală. Activitatea tipografică în Ţara Românească s-a reluat abia acum, prin strădaniile lui Matei Basarab şi ale mitropolitului său, Teofil. Trebuie remarcat şi faptul că în timpul lor se tipăresc primele cărţi în limba română în Muntenia.
Tipografiile lui Matei Basarab. Pentru că în acel timp în scaunul mitropolitan al Kievului păstorea Petru Movilă, fiul fostului domn Simion Movila, Matei Basarab s-a adresat acestuia cerându-i o tipografie. Mitropolitul kievean i-a îndeplinit dorinţa trimiţîndu-i o tiparniţă completă, împreună cu câţiva tipografi, în frunte cu Timotei Verbiţki, fostul conducător al tipografiei din Lavra Pecerska de la Kiev. Acesta a stat în Ţara Românească până prin anul 1642, când în locul lui activa Ivan Kunotovici, fostul conducător al tipografiei Frăţiei Ortodoxe din Lvov, aflată tot sub îndrumarea lui Petru Movilă.
Tipografia a fost aşezată în mănăstirea de la Câmpulung, în anul 1635. S-au tipărit acolo trei cărţi slavone {Molitvelnicul 1635, Antologhionul 1643 şi Psaltirea 1650). Tot aici s-a tipărit, în anul 1642, lucrarea intitulată învăţăturăpreste toate zilele, în limba latină, tradusă din greceşte. Aceste cărţi au fost tipărite cu îndrumarea şi cheltuiala ieromonahului Melchisedec, egumenul mănăstirii.
în 1637 funcţiona o nouă tipografie, la mănăstirea Govora, în Oltenia, unde s-au imprimat mai multe cărţi în româneşte şi slavoneşte. După câteva cărţi slavone, tipărite în 1637-1639, în 1640 a apărut Pravila de la Govora sau Pravila cea mică, numită astfel pentru formatul ei mic, prin osteneala lui Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii. Era prima carte tipărită în româneşte în Muntenia. A fost tradusă din slavoneşte de călugărul Mihail Moxa sau Moxalie de la mănăstirea Bistriţa, care prelucrase prin 1620 un Cronograf, adică o istorie a lumii. Pravila era o compilaţie de legiuiri bisericeşti şi civile, făcută după o traducere slavă a unui nomocanon de origine bizantină. „Predoslovia" era semnată de mitropolitul Teofil.
BISERICA ÎN TIMPUL LUI MATEI BASARAB
163
Cartea răspundea unei cerinţe a preoţilor care, în îndeplinirea îndatoririlor lor de duhovnici, simţeau nevoia unor îndrumări clare pentru darea canonului. Necesitatea unei asemenea cărţi se simţea şi datorită faptului că în acele vremuri preotul avea dreptul de a judeca şi pedepsi pe credincioşii lui pentru anumite abateri. O parte din tirajul cărţii era destinat pentru Transilvania, având pe foaia de titlu, în locul numelui mitropolitului Teofil, pe cel al mitropolitului Ghenadie al Transilvaniei. Şi din acest fapt se constată că exista o unitate sufletească între români, în pofida hotarelor care-i despărţeau.
în 1640 a ieşit de sub tipar, tot la Govora, un Ceaslov românesc, prima carte de cult în limba română din Muntenia. în 1642 s-a început tipărirea cărţii intitulate Evanghelia învăţătoare sau Cazania, tradusă din limba rusă „cu osteneala şi izvodirea11 ieromonahului Silvestru, care a fost ajutat de logofătul Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab.
De la Govora tipografia a fost mutată la mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, deci în apropiere de scaunul domnesc şi de cel mitropolitan. Prima carte tipărită aici era tot o Evanghelie învăţătoare (1644). Primele patru sute de pagini nu erau altceva decât o reeditare a celor de la Govora, apoi urmau alte cazanii. în 1646 s-a tipărit aici un Slujebnic (Liturghier) în slavoneşte. în 1647 a apărut cunoscuta lucrare a lui Thomas de Kempis Urmarea lui Hristos, tradusă din limba latină în slavoneşte de învăţatul boier Udrişte Năsturel. Prefaţa — semnată de el — era închinată mitropolitului Varlaam al Moldovei. Cartea s-a bucurat de o largă răspândire, mai ales la popoarele slave.
Acestea sunt lucrările tipărite sub mitropolitul Teofil, dintre care cinci erau în româneşte. Deci el poate fi socotit ca un adevărat deschizător de drum în cultura românească.
Sub el, Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă Mitropolie, iar după 1646 doi teologi greci au pus bazele unui colegiu umanist la Târgovişte, prima şcoală superioară din Ţara Românească, limbile de predare fiind greaca veche şi latina. Ambele şcoli au dăinuit până spre sfârşitul domniei lui Matei Basarab.
Mitropolitul Ştefan. în locul lui Teofil (1648) a fost ales ieromonahul Ştefan, egumenul mănăstirii Tismana, originar din
164
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
satul Râmeşti (jud. Vâlcea). în 1653 a fost îndepărtat din scaun de Matei Basarab şi înlocuit cu Ignatie Sârbul, episcopul Râmnicului. Peste doi ani mitropolitul Ştefan a fost reabilitat şi reaşezat în scaun, păstorind până la moarte, în 1668.
Tipăriturile româneşti de la Târgovişte. Ca mitropolit, Ştefan a desfăşurat o frumoasă activitate culturală, militând pentru folosirea limbii române în locul celei slavone. Sub el tipografia a lucrat la Târgovişte. Pe lângă un Triod-Penticostar în slavoneşte (1649), a tipărit şi câteva cărţi slavo-române şi româneşti. Astfel, în 1650 s-a tipărit Pogribania (=slujba înmormântării) preoţilor mireni şi a diaconilor, sub îndrumarea unui diacon cu numele Mihai, având tipicul în româneşte şi rugăciunile în slavoneşte. în 1651 a apărut cartea numită Mistirio sau Sacrament, tradusă de mitropolit, care cuprindea rânduiala şi o învăţătură despre primele două Taine: Botezul şi Mirungerea; tipicul şi învăţătura erau în româneşte, iar slujba în slavoneşte. în 1652 s-a tipărit Tâmosania, adică slujba sfinţirii bisericii, lucrare absolut necesară, ţinând seama de numărul mare de biserici ridicate în timpul lui Matei Basarab. Şi aceasta avea tipicul în româneşte, iar slujba în slavoneşte.
Cea mai importantă lucrare tipărită sub mitropolitul Ştefan a fost îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare, care a apărut tot la Târgovişte, în 1652. Era o nouă carte de legi, cu aproape 800 de pagini, tradusă din greceşte, la îndemnul mitropolitului Ştefan, de către monahul Daniil Andrean, originar din Transilvania, ajutat de doi dascăli greci. Cuprindea diferite prelucrări din legislaţia bizantină şi cea bisericească (canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi, cu comentarii).
Din cele expuse, se poate constata că o parte din cărţile tipărite în timpul domniei lui Matei Basarab erau în slavoneşte, o parte în româneşte, altele bilingve. Lucrul este explicabil, căci în timpul său a fost o adevărată luptă între curentul slavon şi cel românesc. Pe de o parte, cunoaşterea limbii slavone devenea tot mai anevoioasă, încât nici preoţii nu mai înţelegeau această limbă în care erau nevoiţi să slujească datorită unei tradiţii adânc înrădăcinate. Pe de altă parte, schimbarea limbii de cult nu era tocmai uşoară şi nu se putea îndeplini deodată, pentru că nu erau nici cărţi de slujbă traduse în româneşte, iar introducerea limbii
BISERICA ÎN TIMPUL LUI MATEI BASARAB
165
române în cult ar fi fost considerată de unii ca o alunecare în erezie, mai ales că în Transilvania vecină calvinismul ducea o propagandă activă printre români în acest sens. O asemenea situaţie îngrijorătoare a făcut pe mitropolitul Ştefan să tipărească acele cărţi bilingve, voind să împace şi tradiţia, dar, în acelaşi timp să poată fi de folos şi preoţilor, traducându-le rânduielile tipiconale în româneşte. Acesta a fost marele merit al mitropolitului Ştefan: a deschis larg poarta pentru pătrunderea limbii române în slujbele bisericeşti.
Notăm şi faptul că între anii 1653-1654 şi 1656-1658 Ţara Românească şi Moldova au fost vizitate de patriarhul Macarie III al Antiohiei, însoţit de fiul său, arhidiaconul Pavel din Alep, care a lăsat preţioase însemnări de călătorie în limba arabă.
în 1668, scaunul mitropolitan a fost mutat oficial de la Târgovişte la Bucureşti, unde a rămas până azi.
C o n c 1 u z i i . în timpul lui Matei Basarab viaţa bisericească a fost în plină dezvoltare. S-au tipărit cărţi de cult, de învăţătură şi de legi, s-au zidit biserici şi mănăstiri noi şi s-au refăcut cele vechi. Merită să fie reţinută strădania mitropoliţilor Teofil şi Ştefan de a introduce treptat limba română în slujbele bisericeşti în locul celei slavone.
BIBLIOGRAFIE:
Ioan Ionescu, Mitropolitul Luca din Cipru, un reprezentant al culturii bizantino-cipriote în Ţara Românească, în G.B., an. XXXIX, nr. 1-2,1980, p. 78-94.
Dan Simonescu şi Damian P. Bogdan, începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, în B.O.R., an LVI, nr. 11-12,1938, p. 866-880; Constantin C. Giurescu, Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru, în voi. Prinos Patriarhului Nicodim, Bucureşti, 1946, p. 167-176; Ioan V. Dură, Biserica din Ţara Românească tn epoca lui Matei Basarab, în B.O.R., nr. 5-6, 1971, p. 577-592; G. Popescu-Vâlcea, Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei (1648-1688), Bucureşti, 1974, 112 p.; Radu Creţeanu, Mitropolitul Ştefan I al Ungrovlahiei, în M.O., an. XXIX, nr. 1-3, 1977, p. 119-139; Nicolae Stoicescu, Epoca lui Matei Basarab (1632-1654). La 350 de ani de la urcarea sa pe tron, în G.B., an. XLI, nr. 7-8, 1982, p. 515-535.
166
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
LECTURĂ
MITROPOLITUL ŞTEFAN Din prefaţa la cartea Mistirio, Târgovişte, 1651
Pentr-aceia, de întăria ce m-au întărit Dumnezeu împotriva puterii mele, gândii să iau înputarea batjocurilor de asupra aceştii ţărişoare întărită cu mâna dreaptă a lui Dumnezeu şi cu mila lui Dumnezeu de în cele şapte Taini ale Bisericii scos-am două la lumină, Botezul mic şi Mirul, cu toate învăţăturile, rânduielile şi ţeremoniile lor, cum vă rog, iubitorilor cetitori mai vârtos de Hristos iubitori, să citiţi să vedeţi cum sunt răsfirate, puse tot pre rând înaintea aceştii cărţulii cu aceste două Sfinte Taine de în cele şapte, că le arată vremile, obiceiurile, facerile amândurora pre tocmeala şi pe rândul Besericii Sfinte, Maica noastră a Răsăritului, carea cum au luat obiciai de la Domnul Hs., de la Sfinţii Apostoli, de la sfintele săboară, nu cum au fost până acmu sloveneşte tipicurile, carele nu le pot şti cinstiţii şi cucernicii preoţi pentru nesebuiala1 lor, ce tot rumăneşte toate tot pre rând, carele lesne într-alte Molitvelnice nu le veţi afla, căci că socotinţa şi usărdie1 2 când au scris atâta a pune n-au vrut întru Sfintele Taine. Ce multe au fost lăsate nescrise şi ce n-au trebuit au mânjit, cum singuri veţi vedea cinstiţilor cititori cu proasta nevoinţă şi osteneală a smereniei noastre adunate într-această cărţulie, dă pre Molitvelnicul grecesc şi slavonesc amândouă înfăţişate. Drept aceia acuma o sfinte clirosule să nu vă sfiiţi sau să vă leneviţi a nu căuta şi a nu citi şi a nu învăţa aceste două Taini ale Sfintei Beserici, scoase de în cele şapte, căci că sunt tocmite pentru spăsenia3 sufletului tău şi a tuturor creştinilor, atâta de scumpe cât n-ai cu ce le preţui, după cuvântul Mântuitorului. Că ce schimb, zice, va da omul pentru sufletul lui, măcar de-ar dobândi şi lumea toată? Drept aceia, de vreme ce se răsipeşte şi se goneşte dă se sparge întunerecul, cu înnorarea ceţii şi a pâclei neştiinţei mele, de am mai dres rânduielile şi le-am prepus4 rumăneşte zic, pentr-aceia nu se cade voaă drepţilor miei fii ai Pravoslaviei5 să vă înponcişaţi6 şi să vă scrăbiţi împotriva păstoriului vostru. Ce vă aduceţi aminte că învăţătura arhierească iaste în locul lui Hs, după cuvintele Sfinţiei Sale: „Cine primeşte pre voi acela pre mine primeşte", şi întru altu locu: „Cine ascultă pre voi, acela pre mine ascultă, iară cine se leapădă de voi, acela de mine se leapădă"...
Dreptu aceia, voi, o iubitorilor clirici cititori, mai vârtos de Hs. iubitori, primiţi cu mulţâmire această puţină osteneală a smereniei noastre şi şedeţi de
1	Nechibzuinţa, neînvăţătura.
2	Osârdie = zel, râvnă, stăruinţă.
3	Mântuirea.
4	Tradus.
5	Ortodoxiei.
6	împotriviţi.
BISERICA IN TIMPUL LUI MATEI BASARAB
167
citiţi şi va învăţaţi dă pre dânsa cu deadinsui, să vă fie de folos izbăvirii sufletelor; iară pentru smerenia noastră rog, rugaţi pre Domnul Dumnezeu, ca să ne vrednicească cu mila cea bogată a Sfinţei Sale, cu sănătate şi cu pace într-această aripă de ţărişoară umbrită supt puternica dreaptă a lui Dumnezeu, cu izbăvire de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ca să putem scoate la lumină şi celelalte Taini ca şi ceste două, să nu rămâie închise, şi să fim îndemnâtori şi nevoitori şi mai la multe şi mari lucrure.
Reprodus după I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul I, Bucureşti, 1903, p. 181-183.
ARHIDIACONUL PAVEL DE ALEP
Descrierea slujbelor săvârşite în Joia Patimilor şi la Înviere în biserica domnească din Târgovişte (1654)
în Joia Mare, dis-de-dimineaţă, domnul a trimis o trăsură şi ne-am dus la biserica Curţii pentru a face slujba spălării picioarelor şi liturghia. Ne-am înveşmântat noi şi părintele nostru patriarh7 potrivit datinei. S-a tras clopotul cel mare. El s-a dus să şadă în jilţul său, având în faţa lui pe mitropolitul ţării.8 Au început prin a curaţi vasul pentru spălarea picioarelor, apoi au aşezat o laviţă foarte mare şi lungă în faţa absidei dinspre miazănoapte, pentru ca să şadă preoţii, şi au aşezat un alt scaun mai mic pentru Iuda, în faţa sfeşnicului cel mare din partea de miazănoapte.
în acest scop au adus un călugăr, preot bătrân foarte sărac, care, din cauza sărăciei, se învoise să joace acest rol, căci după aceea domnul a pus să i se dea o răsplată... L-au aşezat pe scaunul amintit, apoi au pus la mijloc, în loc de tetrapod, o masă mare şi pe deasupra un covor pe care au pus un lighean mare de argint şi un ibric de argint cu capacul lui în formă de caliciu, într-o parte, iar un altul, la fel, de partea cealaltă şi aceste vase erau pline cu apă pentru spălare.
Apoi, mitropolitul ţării şi doi parohi slujitori ai bisericii au primit binecuvântarea părintelui nostru patriarh pentru ca să se ducă să pregătească pe preoţii cărora trebuia să li se spele picioarele. Toţi preoţii s-au înveşmântat în odăjdiile lor. Mitropolitul s-a dus să stea în picioare la jilţul sau în absida de miazănoapte. Apoi, cei doi parohi au adus din altar, între ei, doi preoţi îmbrăcaţi în odăjdiile lor, toţi la fel; s-au dus într-un singur şir către părintele patriarh, căruia i-au făcut o plecăciune; tot astfel au făcut şi în faţa mitropolitului.
7	Patriarhul Macarie III Zaim al Antiohiei (1647-1672), aflat atunci în Ţara Românească, împreună cu fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep.
8	Ignatie Sârbul (1653-1655).
168
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
După aceea i-au pus să şadă pe laviţa cea lungă alături de aşa-zisul Iuda. Apoi au intrat în altar, au adus de acolo pe alţi doi şi i-au pus să şadă acolo, până ce au împlinit cele cinci perechi, adică zece preoţi. Egumenii mai de seamă s-au aşezat la urmă. Apoi au adus pe episcopul de Buzău9 şi i-au dat rolul lui Petru, l-au aşezat la capătul întregului şir; apoi cântăreţii au început să cânte imnurile spălării picioarelor, după rânduiala slujbei, până la sfârşit...
Apoi eu am început citirea Evangheliei în faţa uşii altarului, unde se pusese un tetrapod înaintea sfeşnicelor, până ce am sfârşit. Patriarhul şi-a scos atunci veşmintele, sacosul şi s-a înveşmântat în „savanon"10 11, a fost îmbrăcat cu un veşmânt de in şi a coborât din jilţul său. El a început să spele mai întâi picioarele lui Iuda, până ce a ajuns la Petru, iar după ce a sfârşit i-a spus ce scrie în Evanghelie. S-a isprăvit această parte a slujbei. S-a adus apoi ligheanul care a fost aşezat pe tetrapod la locul lui. După ce şi-a pus sacosul, părintele nostru patriarh a coborât din jilţ, s-a apropiat de lighean, a făcut trei mătănii după obicei, şi-a înmuiat degetul în apă şi şi-a făcut semnul crucii între ochi. Apoi a venit mitropolitul ţării şi a făcut acelaşi lucru, apoi ceilalţi preoţi de faţă şi toţi boierii, doi câte doi, până ce au sfârşit. Iar eu am luat ligheanul şi am urcat cu preotul pe scară până la domn pentru a-1 binecuvânta, pentru că era foarte bătrân şi nu mai avea putere să stea în picioare, nici să fie de faţă la slujbă. L-a binecuvântat; după aceea a dat o milostenie preotului. Toţi cei care erau lângă el au primit, de asemenea, binecuvântarea. Ne-am coborât şi a început Liturghia...
După ieşirea de la Liturghia din ziua aceea11, copiii nu au încetat toată noaptea să bată toaca de lemn şi de aramă, după obiceiul lor, pentru că oamenii nu dorm deloc în timpul acestei nopţi de Paşte. Copiii din fiecare mahala şi din fiecare uliţă se adunau la mănăstirea sau la biserica din mahalaua lor, aprindeau focuri în curte, se veseleau zgomotos şi trăgeau clopotele până la al şaselea ceas din noapte12.
S-au tras toate clopotele în biserici şi în mănăstiri şi lumea s-a dus la slujba „de Paşti," afară doar de biserica curţii. Au săvârşit slujba învierii ca de obicei şi au ieşit dimineaţa... Domnul a trimis o trăsură care ne-a dus la curte, unde l-am înveşmântat pe patriarh cu odăjdiile sale. Domnul a venit în biserică şi a stat în dreptul jilţului său unde i s-a dat binecuvântarea. Apoi mulţimea a ieşit înaintea noastră în curtea palatului din faţa bisericii. La mijloc au aşezat un jilţ, pentru domn, apoi la stânga lui au pus un altul pentru părintele nostru patriarh şi lângă el au aşezat un altul pentru mitropolit.
Toţi preoţii şi călugării stăteau în partea stângă; boierii ţării s-au aşezat de jur împrejur, alcătuind un cerc mare. Apoi au pus la mijloc un tetrapod mare,
9	Serafim (c. 1648-1668).
10	Pânză cu care îşi acoperă arhiereul odăjdiile, înaintea spălării picioarelor.
11	Sâmbăta Patimilor.
12	Ora 12 noaptea, când se face slujba învierii.
BISERICA IN TIMPUL LUI MATEI BASARAB
169
acoperit cu un covor deasupra căruia se afla Evanghelia. Apoi au împărţit lumânări mari celor de faţă; mai întâi domnului o lumânare aurită, ţinută de un spătar, apoi patriarhului şi mitropolitului. în acest timp curtea era ticsită de ostaşi, toţi înarmaţi cu lănci având mânerul în formă de cruce şi cu muschete algeriene13.
Am luat atunci cădelniţa şi am tămâiat pe părintele nostru patriarh, spunând: „Binecuvântează, părinte." El a început să tămâieze în jurul acestui tetrapod şi al Evangheliei, spunând de trei ori: „Hristos a înviat," apoi el a tămâiat pe domn, pe mitropolit, pe preoţi şi pe ceilalţi de faţă şi a venit să stea în picioare în dreptul jilţului său. Au început atunci cântăreţii potrivit ritualului, apoi a urmat canonul, un cor pe greceşte şi celălalt cor pe româneşte. Părintele nostru patriarh a rostit primul ecfonis, apoi mitropolitul a tămâiat întocmai ca şi el şi s-a întors la locul său spunând al doilea ecfonis. Episcopii şi marii egumeni au tămâiat în acelaşi fel până la sfârşitul canonului şi fiecare rostea un ecfonis. Nu s-a deschis uşa bisericii cum este obiceiul la noi, căci biserica nu poate cuprinde atâta lume; de aceea au săvârşit slujba afară.
La sfârşitul canonului, părintele nostru patriarh a venit, a sărutat Evanghelia şi a dus-o domnului, care, venind în mijloc a îngenuncheat, a sărutat Evanghelia şi mâna dreaptă a patriarhului care i-a spus: „Hristos a înviat" şi l-a sărutat de trei ori pe cap. In această clipă, trupele şi-au slobozit muschetele de s-a cutremurat pământul şi ne-au asurzit urechile. După ce s-a sfârşit slujba, au adus jilţul patriarhului şi l-au aşezat la dreapta jilţului domnului, lângă el. Patriarhul s-a aşezat ţinând Evanghelia în mâna lui dreaptă, spunându-i: „Hristos a înviat," apoi a înaintat spre domn, a sărutat crucea de aur bătută cu mărgăritare, cu nestemate, pe care o ţinea în mâna sa dreaptă, şi a spus, acelaşi lucru: domnul l-a sărutat pe cap; după aceea s-a dus să se aşeze în jilţul său la stânga domnului. Apoi au venit mai întâi episcopii, pe urmă egumenii şi ceilalţi preoţi şi călugări şi au sărutat Evanghelia părintelui nostru patriarh şi mâna lui dreaptă, spunând: „Hristos a înviat", apoi s-au apropiat de domn, i-au sărutat crucea şi pieptul, spunând acelaşi lucru. Ei s-au dus apoi lângă mitropolit şi s-au aşezat alături de el. Atunci toţi boierii au înaintat, fiecare după rangul său, ca şi ceilalţi de faţă, şi au făcut la fel. Am isprăvit dimineaţa târziu, şi domnul s-a urcat în palatul său.
Noi am intrat în biserică spre a sluji Liturghia. Am rostit Evanghelia în trei limbi. Părintele nostru patriarh a citit-o în limba greacă, înlăuntrul altarului, mitropolitul în limba română şi eu în limba arabă...în ziua aceea a fost o mare serbare. Vremea era minunată; primăvara era strălucitoare şi răsărea iarba.
Atunci s-a tras de mai multe ori cu tunul, s-au slobozit muschetele şi s-au deşertat pahare mari în sunetele muzicii, tobelor, fluierelor, trompetelor, cântecelor, cu glume şi altele de acest fel. S-au împărţit apoi veşminte. Am plecat cu trăsura spre mănăstire, înconjuraţi de seimeni şi dărăbani14, care slobozeau muschetele, de paici şi de cântăreţi, care au plecat după ce şi-au primit bacşişul.
13	Arme de foc, cu fitil, portative, folosite în evul mediu.
14	Ostaşi mercenari, pedeştri, recrutaţi mai ales dintre străini, însărcinaţi cu paza curţii domneşti.
170	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în timpul acestei săptămâni se slujea liturghia cu utrenia, se trăgeau clopotele cele mari în fiecare dimineaţă si în fiecare seară; negoţul lâncezea, dughenele nu se deschideau, afară de acelea ale vânzătorilor de unt, ale măcelarilor şi ale negustorilor de alimente.
Să se ştie că în această ţară este obiceiul ca în fiecare joi, după Paşte, să se săvârşească o litie, adică o mare procesiune afară din oraş, cu prapuri şi icoane şi cu preoţi înveşmântaţi în odăjdiile lor; apoi vine domnul cu oastea sa. Se face atunci o sărbătoare măreaţă în cinstea Joiei Mari, de la care îşi iau rămas bun, aşteptând Joia înălţării.
Reprodus după descrierea călătoriei patriarhului Macarie III al Antiohiei în Ţările Române, (1653-1654 şi 1656-1668), făcută de fiul şi însoţitorul său, arhidiaconul Pavel din Alep (1627-1669), în volumul Călători străini despre Ţările Române, VI, Bucureşti, 1976, p. 126-130.
XXII
BISERICA DIN MOLDOVA ÎN TIMPUL LUI VASILE LUPU MITROPOLITUL VARLAAM
Cea mai însemnată dintre domniile Moldovei în prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost a lui Vasile Lupu (1634-1653), sprijinitor al culturii şi al Bisericii. în cursul domniei lui, Biserica Ortodoxă a ajuns la o strălucire pe care n-o mai cunoscuse din timpul lui Ştefan cel Mare. Aceasta s-a datorat fără îndoială atât lui Vasile Lupu, cât şi mitropolitului Varlaam, care a păstorit în tot cursul domniei sale (1632-1653).
Viaţa mitropolitului Varlaam. Era originar din părţile de sud ale Moldovei, din fostul ţinut Putna, născut într-o familie de răzeşi cu numele Moţoc. De tânăr şi-a îndreptat paşii spre „schitul lui Zosin“ de pe Valea Secului, în preajma căruia marele vornic Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche, au ridicat mănăstirea Secu. Acolo a învăţat carte grecească şi slavonească, sub îndrumarea unui călugăr cu numele Dositei. în curând a ajuns egumen al mănăstirii Secu. Pe lângă grijile economico-administrative, egumenul Varlaam a avut şi frumoase preocupări culturale. Atunci a tradus în româneşte lucrarea ascetică Leastvifa (Scara) Sfântului Ioan Scărarul. începea acum şirul impresionant — sub raport numeric — al cărţilor traduse în româneşte, care vor îmbogăţi literatura noastră teologică.
Datorită rodnicei sale activităţi de ordin cultural, cât şi vieţii sale curate, a fost cinstit cu rangul de arhimandrit, iar domnitorul Miron Bamovschi (1626-1629) l-a făcut duhovnic al său. A ajuns
172
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în curând unul din sfetnicii apropiaţi ai acestui domn, care, în 1628, l-a trimis în fruntea unei solii la Moscova să cumpere icoane pentru ctitoriile sale. în drum spre Moscova s-a oprit la Kiev, unde era pe atunci egumen al vestitei Lavra Pecerska românul Petru Movilă. Ajunşi la Moscova, trimişii Moldovei au fost primiţi de ţar, apoi Varlaam a comandat mai multe icoane la doi zugravi de acolo. A zăbovit mai mult timp în capitala Rusiei, căci abia în decembrie 1629 s-a întors acasă. Ajuns în Moldova a găsit lucrurile schimbate, căci Miron Barnovschi fusese înlăturat din scaun. Varlaam s-a retras atunci la Secu.
Dar frumoasele sale însuşiri, cultura sa adâncă, strădania sa neobosită în slujba Bisericii l-au făcut vrednic de cinstea de a fi ales în scaunul de mitropolit al Moldovei. A fost ales deci mitropolit din slujba de egumen al mănăstirii Secu, trecându-se peste episcopii de Roman, Rădăuţi şi Huşi. Hirotonia întru arhiereu a avut loc în ziua de 23 septembrie 1632. Primii ani de păstorire ai mitropolitului Varlaam s-au desfăşurat în vremuri destul de tulburi, cauzate de unele schimbări de domnie. Ea a continuat apoi nestânjenită în tot cursul domniei lui Vasile Lupu.
Din multipla activitate a mitropolitului Varlaam reţinem mai ales pe cea culturală. La îndemnul său, Vasile Lupu s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii, adresându-se în acest scop lui Petru Movilă, acum mitropolit al Kievului. Acesta i-a trimis o tipografie, care a fost instalată în chiliile mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Conducerea ei a fost încredinţată ieromonahului kievean Sofronie Pociaţchi, trimis de Petru Movilă. Aceasta a fost prima tipografie din Moldova. Aici a început mitropolitul Varlaam tipărirea de cărţi în româneşte, toate cu alt cuprins decât al cărţilor de slujbă bisericească.
Cazania din 1643. Cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam, dar în acelaşi timp una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, este intitulată Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svănţi mari sau Cazania, apărută la Iaşi în 1643. Are 506 file, ilustrate cu numeroase gravuri reprezentând scene biblice, figuri de sfinţi la care se adaugă iniţiale înflorate, frontispicii,
MITROPOLITUL VARLAAM
173
viniete şi podoabe finale. Cartea începe cu un „Cuvânt11 adresat de Vasile Lupu „la toată semenţia românească pretutindenea ce să află pravoslavnici într-această limbă,“ arătând că oferă „acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnici'4. Urma apoi un „Cuvânt către cetitoriu44 al mitropolitului. Din aceste două prefeţe se desprinde ideea unităţii de neam şi de limbă a românilor din Moldova, Muntenia şi Transilvania.
Cartea are două părţi. Partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici (13 ale Triodului, 9 ale Penticostarului şi 32 în duminicile Octoihului), iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii Ia diferite sărbători.
Mitropolitul moldovean şi-a cules materialul „din multe scripturi din limba sloveniască44, arătând în prefaţă că este „adunată din toţi tălcovnicii Sfintei Evanghelii, dascălii Bisericii noastre44. Izvorul principal al Cazaniei a fost cartea de predici a mitropolitului grec Damaschin Studitul (secolul XVI), intitulată „Comoara", din care s-au tradus — integral sau parţial — vreo 20 de predici (cu peste 200 de pagini în Cazanie). Alte cazanii au fost preluate din manuscrise româneşti, traduse după versiuni slave, care circulau la noi încă din secolul al XVI-lea. Varlaam are însă meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii, care circulau în ţările româneşti în manuscris, traduse din greceşte sau din slavoneşte, le-a revizuit şi le-a dat la tipar ca „dar44 întregului popor român. Cazania a adus un aport preţios la formarea limbii noastre literare, fiind scrisă într-un stil viu şi plin de culoare, cu fraze bogate în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice. Prin conţinutul ei, dar şi prin frumuseţea graiului, Cartea românească de învăţătură a Iui Varlaam a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte românească veche, ajungând nu numai în mâna ierarhilor şi a preoţilor, ci chiar a credincioşilor de la sate. Cea mai largă răspândire a cunoscut-o în Transilvania, unde s-au făcut copii după ea şi au avut loc procese pentru a intra în posesia ei. A fost retipărită — cu adăugiri sau cu omisiuni — în mai multe rânduri.
Şapte Taine. A doua carte de seamă a lui Varlaam este cea intitulată Şapte Taine ale Bisericii, apărută la Iaşi în 1644 (339
174
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
pagini). La traducerea ei a lucrat şi logofătul Eustratie. Era o explicare, sub formă de întrebări şi răspunsuri, a celor şapte Taine, cu rânduiala lor. Cartea era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine.
Răspunsul la Catehismul calvinesc. A treia lucrare a mitropolitului Varlaam se intitula Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Se ştie că în 1642 conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un Catehism la Alba Iulia. Un exemplar din acesta a ajuns în mâna învăţatului boier muntean Udrişte Năsturel, la care l-a găsit mitropolitul Varlaam, când a fost în Ţara Românească pentru a împăca pe Matei Basarab cu Vasile Lupu. Citindu-1 şi constatând că era „plin de otravă de moarte sufletească", mitropolitul moldovean a socotit că este de datoria lui să convoace un sobor al ierarhilor din ambele ţări pentru a lua atitudine împotriva Catehismului. Soborul s-a întrunit în 1644 sau 1645 la Iaşi sau la Suceava. Au participat ierarhii din Moldova, în frunte cu mitropolitul Varlaam, şi cei din Ţara Românească, în frunte cu mitropolitul Teofil. Soborul a avut misiunea de-a aproba Răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la Catehismul din 1642. Răspunsul s-a tipărit în 1645, probabil la Iaşi (după unii, la Dealu). Deosebit de importantă este prefaţa sa, în care apare din nou ideea de unitate naţională, căci se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. Mitropolitul combătea apoi principalele învăţături calvine expuse în Catehismul de la Alba Iulia, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Răspunsul are o mare importanţă nu numai pentru că este o lucrare originală, ci şi prin faptul că arată cum lucrau Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova pentru menţinerea unităţii naţionale şi spirituale a poporului român.
Şcoala superioară de la Iaşi. în 1640, Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui Colegiu la Iaşi. El s-a adresat mitropolitului Petru Movilă al Kievului cerând să-i trimită dascăli învăţaţi, ceea ce acesta a şi făcut. în fruntea lor se afla ieromonahul Sofronie Pociaţchi, fost rector al Academiei
MITROPOLITUL VARLAAM
175
din Kiev, care la Iaşi îndeplinea şi slujba de profesor de literatură latină şi de egumen la Trei Ierarhi. Se predau limbile greacă, slavonă, latină, teologia, filosofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, gramatica şi muzica. Colegiul a decăzut după ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc.
Din seria altor fapte petrecute în timpul lui Vasile Lupu şi Varlaam trebuie să menţionăm şi Sinodul de la Iaşi, din 1642, care a aprobat Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă.
în 1653, când Vasile Lupu a pierdut tronul, Varlaam s-a retras la metania sa de la Secu, de unde plecase cu 21 de ani în urmă. A trăit în liniştea acestei mănăstiri până la moartea sa, survenită în toamna anului 1657. A fost aşezat în mormântul pregătit dinainte, lângă peretele din afară al bisericii mănăstirii, spre strana dreaptă.
Concluzii. Mitropolitul Varlaam a fost unul din iluştrii ctitori ai culturii noastre şi unul din făuritorii limbii literare româneşti, pregătind drumul marilor prozatori moldoveni de mai târziu. A sprijinit cu stăruinţă pe românii ortodocşi transilvăneni în lupta lor pentru apărarea Ortodoxiei, a întreţinut legături cu Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, a avut un rol însemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi, a contribuit la împăcarea dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, a stăruit pentru înfiinţarea şcolii superioare de la Iaşi şi a primei tipografii moldovene, unde s-au imprimat propriile sale osteneli cărturăreşti. In 1639 figura între cei trei candidaţi la scaunul de patriarh ecumenic. Toate acestea îl prezintă ca pe unul din cei mai străluciţi ierarhi din trecutul Bisericii noastre.
BIBLIOGRAFIE:
(J.Byck), Cazania, Bucureşti, 1943; Florea Mureşan, Cazania lui Varlaam 1643-1943. Prezentare în imagini, Cluj, 1944, XVI+248 p.; Nicolae Chiţescu, Trei sute de ani de la Jlăspunsul la Catehismul calvinesc“ al lui Varlaam al Moldovei, în B.O.R., an. LIII, nr. 11-12, 1945, p. 618-638; Augustin Z.N. Pop, Via(a mitropolitului Varlaam al Moldovei, în M.M.S. an. XXXIII, nr. 10-12,1957, p. 742-774 (în acelaşi număr al revistei sunt şi alte studii despre mitropolit, p.
176
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
775-861); Niculae Şerbănescu, La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al Moldovei, în B.O.R., an LXXV, 10, 1957, p. 1012-1035; Pândele Olteanu, Izvoare originale şi modele bizantino-slave în operele mitropolitului Varlaam, în B.O.R. an. DOOCVIII, nr. 1-2, 1970, p. 113-151; Pândele Olteanu, Damaschin Studitul şi mitropolitul Varlaam al Moldovei, în M.M.S., an. LII, nr. 3-4, 1976, p. 211-224; Florian Dudaş, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983, 505 p.+77 fig; Stela Toma, Cazania lui Varlaam după 350 de ani, 1643-1993, în ST, an XLV, 1993, nr. 1-2, p. 47-76.
LECTURA
MITROPOLITUL VARLAAM
Cazanie la slăvită şi luminata zi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, fraţilor, să izbândi cuvântul acela ce-au grăit David pro(o)roc de această zi luminată de astăzi ş-au zis: ,Aceasta iaste ziua ceia ce-au făcut Dumnezău ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.“ Iară în ce chip iaste nouă această zi de bucurie şi de veselie, hiecine poate să ştie şi să priceapă. Că de vine pre noi scârbă şi frică, vicleşugul şi nepriinţa vrăjmaşilor noştri, pentru carea piardem şi sănătatea şi agonisita şi sloboziia* 1 şi cădem în robie şi în sărăcie şi în toată răutatea, dară cu cât mai vârtos să ne vie bucurie şi veselie, când vedem vrăjmaşii noştri biruiţi şi călcaţi şi pieriţi. într-acela ceas ne aflăm veseli şi slobozi de toată scârba şi de toată frica, aşa într-acela chip ne bucurăm şi ne veselim astăzi, căci că vrăjmaşii noştri diavolii, care ne agonisiră nouă tot răul şi pentru vicleşugul şi nepriinţa lor pierdusăm raiul şi viaţa de veci şi căzusăm în sărăcie şi în robia diavolului ş-a iadului, pentru care lucru era venită pre noi frică şi scârbă mare, iară astăzi iarăş au venit pre noi veselie şi voe bună, căci că vrăjmaşii noştri aceia sămt călcaţi şi biruiţi astăzi de învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ceia ce voiia nouă rău astăzi-i vedem zdrobiţi şi periţi. Pentr-aceia în loc de scârbă astăzi vene nouă bucurie şi în loc de frică pace şi netemere şi în loc de robie slobozie, în locul întunerecului eşim în lumină şi în locul iadului dobândim ceriul.
Veseleşte-te ceriu, adecă ce sămt în ceriu şi te bucură pământ, adecă oamenii ce sămt pre pământ. Căci şi pentru ce? Pentru căci că astăzi trecu blăstămul cel de demult şi veni blagoslovenia cea nouă, peri păcatul şi veni svenţiia. Veseliţi-vă morţi şi vă bucuraţi voi strămoşi, căci pre voi vă izbăvi Hristos, vouă vă dede moşiia cea dintâiu, raiul, vouă vă dărui viiaţa cea de veci. Toate semenţiile şi toate limbile vă veseliţi astăzi, că astăzi spăsenia2 noastră să
1 Libertatea.
1 Mântuirea.
MITROPOLITUL VARLAAM
177
arată, astăzi Hristos înviase şi puterea diavolului fu călcată. Astăzi Hristos înviase şi vrăjmaşul rodului3 nostru fu biruit. Astăzi Hristos înviase şi morţii cei din veci se sculară. Astăzi Hristos stătu împărat şi diavolul stătu rob.
Reprodus din Cazania lui Varlaam, Bucureşti, 1943, Chişinâu, p. 91-92.
MITROPOLITUL VARLAAM
Din predoslovia la Răspuns împotriva Catehismului calvinesc
Varlaam cu mila lui Dumnedzău mitropolitul Suceavei şi arhiepiscopul ţării Moldovei, cătră creştinii din Ardeal: Credincioşi pravoslavnici şi adevăraţi fii svintei ai noastre beseareci apostoleşti, iubiţi creştini şi cu noi şi de un neam român, pretutindenea tuturor ce se află în părţile Ardealului ce sunteţi cu noi într-o credinţă, cu direptatea Dumnedzăului ş-a Mântuitoriului nostru, lui Iisus Hristos, dar voao şi pace, să să înmulţească întru cunoştinţa Domnului nostru lui Iisus Hristos, iară de la smereniia noastră, ca la neşte fii iubiţi întru Hristos, blagoslovenie, rugă şi iertăciune, şi de vecie de la Dumnedzău iertare de toate păcatele! Socotind eu diregătoriia cea păstoreacă carea ni s-au dat de la Dumnezău şi aducându-mi aminte de cuvintele vasului celui ales, fericitului Pavel, carele cu episcopii efesenilor porunceaşte noao tuturor de dzice: „Socotiţi-vă pre sine şi toată turma întru carea Duhul Svînt v-au pus episcopi ca să paşteţi Beseareca lui Dumnedzău, carea o au răscumpărat cu sângele său“; aducându-mi aminte, dzic, de datoriia cea nenumărată ce am să lupt şi să propoveduiesc, să întăresc svânta Evanghelie şi poruncile şi tainele Besearecei noastre... Pentr-aceaea iubiţii miei fii, tâmplându-mi-se estimp în părţile Ţărâi Româneşti, cu treabe domneşti şi a norodului în Târgovişte, cu cei mai de frunte şi mai de-a firea vorovind, mai vârtos cu oarecare boiarin cinstit şi slovesnic4 şi a toată destoinicia şi înţelegerea harnic, dirept pravoslavnic creştin, al doile logotet şi frate Doamnei a bunului credincios şi a luminatului Domn Io Matei Voevodă, cu mila lui Dumnedzău Domnul Ţărâi Româneşti, dumnealui Udrişte Năsturel, carele ca un iubitori de învăţături şi socotitoriu credinţei cei direapte în mijlocul altor cărţi noao ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi o cărţulie mică, în limba noastră românească tipărită. Şi deac-am cetit, am vădzut sămnul ei scris Catihizmus creştinesc, carea o am aflat plină de otravă de moarte sufletească de care lucru, iubiţii miei fii, mărturisesc înaintea lui Dumnedzău cu firea mea că mare grije şi multă scârbă au cuprins sufletul şi inima mea. Pentru care lucru îndată am chemat ş-am strâns săbor dintr-amândoao părţile, şi din
3	Neam, omenire.
4	învătat, bun vorbitor.
15 - I.B.O.R.
178
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ţara Românească şi din Ţara Moldovei, cu (,,nu“) atâta că doară să poată ei clăti inima voastră ce-i întărită şi rădăcinată pre temeliia cea bună şi tare a besearicei noastre pravoslavnice, cât cuget şi socotesc, cândai cu aceaste minciuni şi amăgituri, cu carele cearcă şi ispitesc în tot chipul să poată afla pre neştine prostac şi neştiutori să-l sparie cu mărturiia Svintei Scripturi, carile fără de cale le-au pus şi rău le tâlcuiesc cătră a lor perire. Pentr-aceaea am socotit că am o datorie mare, să fac răspuns şi să arăt strâmbătura şi tâlcul cel rău a lor, ce tâlcuiesc şi strâmbadză Scriptura Svântă.
Ş-aceasta nu că doară prepui ceva întru făpturile ceale pravoslavnice a creştinătăţii voastre, că ştiu foarte bine şi sunt adeverit cum credinţa voastră ce-aţi apucat dintâiu şi dinceput nici unul de voi cărţile ceale ereticeşti şi dăscăliia şi învăţătura lor în număr nu le socotiţi, ce numai pentru să arăt întunearecul şi neînţelegerea lor ce au întru Scriptura Svântă, carea o tâlcuesc pre voia şi pre volniciia lor cum vor... Pentr-aceaea, fiii miei întru Hristos iubiţi, scris-am asupra acestui Catihizmus nou, cu carele cei den afară de pravoslavie5 au nedejduit să vă sparie cu mărturiile Scripturii Svinte, să vă înşeale întru eresia lor cea rătăcită, ce-am scris una: pentru să puteţi sta împotrivă când va fi vreame de nevoie; alta: pentru ca să vă aflaţi întru învăţăturile pravoslaviei întăriţi ca neşte stâlpi neplecaţi şi neclătiţi...
Pentru-aceaea, fiii mei întru Hristos iubiţi, să murim cu credinţa cea direaptă întru Hristos, pentru ea să fim vii întru el, şi să ne aducem aminte de acela marele proroc Moisi, cum el a urât cinstea şi mărirea împărăţiei de la Eghipet împreună cu bogăţia şi cu vistearele lui, socotind mai bine să paţă rău cu fraţii săi ce era de un neam şi de o credinţă, decât să aibă altă cinste şi mărire. Că de vom răbda toate greutăţile şi nevoile pentru credinţa cea adevară şi ne vom svârşi6 într-însă cu pocăinţă, vom dzice şi noi cu fericitul Pavel: Cu bună nevoinţă m-am nevoit, viaţa mi-am săvârşit, credinţa am ferit, de-acmu mi să cruţă cununa direptăţii, carea mi-o va da Domnul în dzua aceaea a direptului giudeţ7. Aceasta şi voi veţi dobândi pentru credinţa voastră cea pravoslavnică a moşilor şi a strămoşilor voştri, carea o aţi ţinut întru învăţăturile ceale bătrîne şi de demult, a şeapte svinte şi a toată lumea săboară, cari de la apostoli au luat şi noao le-au dat, aceaea dzic, cununa cea de Dumnedzău împletită a mărirei şi a vieţii cei de vecie şi a fericiei, carea toţi credincioşii o vor dobândi pentru Iisus Hristos, Domnul nostru a căruia iaste slava şi ţinearea şi slujba şi închinăciunea, împreună cu Părintele şi cu Duhul svînt acmu şi pururea şi întru veaci de veaci, amin.
Reprodus după Varlaam, Opere. Răspuns împotriva Catehismusului calvinesc. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984, p. 185-189.
5	Ortodoxie.
6	Săvârşi, muri.
7	Judecată.
XXIII
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ. SINODUL DE LA IAŞI
în decursul veacurilor, s-au ridicat din rândurile credincioşilor noştri slujitori vrednici, care au strălucit în diferite scaune vlădiceşti, slujind cu râvnă Biserica şi neamul. Dar poporul nostru a dat oameni de seamă care au stat şi în slujba unor Biserici Ortodoxe surori, din alte ţări, ajutând, prin munca şi vrednicia lor, la propăşirea acestora. între ei, la loc de frunte se află Petru Movilă, mitropolitul Kievului.
Copilăria şi tinereţea lui Petru Movilă. S-a născut la Suceava, în 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, domn pentru scurtă vreme în Ţara Românească şi în Moldova, şi al soţiei sale Melania-Marghita. Un frate al tatălui său, Ieremia, a fost domn în Moldova, un altul, Gheorghe, de care ne-am ocupat, a fost mitropolit al Moldovei. Dintre fraţii lui Petru, trei au ajuns domni în Ţara Românească sau în Moldova. întreaga familie a Movileştilor ctitorise mănăstirea Suceviţa.
în 1600, Petru a trebuit să pribegească în Polonia din cauza ocupării Moldovei de către Mihai Viteazul. Câţiva ani mai târziu a părăsit Moldova pentru totdeauna, aşezându-se în Polonia. Tânărul fiu de domn şi-a continuat învăţătura — pe care o începuse în casa părintească — la şcoala (sau colegiul) Frăţiei ortodoxe din oraşul Lvov. Aici a studiat limbile slavă, greacă şi latină, pe lângă gramatică, poetică, retorică, dialectică şi teologie.
Egumen la mănăstirea Pecerska. Dumnezeu a îndreptat paşii fiului de domn moldovean spre cunoscuta mănăstire Pecerska
180
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
(Lavra Peşterilor) din Kiev, mai ales la hramul acesteia, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Sub înrâurirea stareţului mănăstirii şi a mitropolitului de atunci al Kievului, dar şi datorită înclinărilor sale fireşti, s-a hotărât să se călugărească. După ce s-a pregătit duhovniceşte la moşia sa Rubiejovka, unde a zidit şi o biserică cu hramul Sf. Ioan cel Nou, în anul 1627 a fost tuns în monahism Ia Kiev. A ajuns tot atunci egumen al mănăstirii Pe-cerska, fiind hirotesit arhimandrit în luna decembrie din acelaşi an.
Trebuie menţionat că în acele vremuri întreagă Ucraina şi Kievul erau sub dominaţia regatului polon catolic. Se înţelege că Biserica Ortodoxă ucraineană, aflată sub stăpânire polonă, era în grea strâmtorare. Propaganda catolică era în plină desfăşurare în aceste teritorii, mai ales că în anul 1596 o parte din clerul şi credincioşii ortodocşi acceptaseră unirea cu Roma, semnând un act de unire la Brest, în Polonia. La începutul secolului al XVII-lea trecuseră la uniaţie numeroşi episcopi şi mulţi nobili, ca să poată face parte şi pe viitor din Seimul (dieta) Poloniei. Poporul a rămas însă statornic în credinţa strămoşească.
în astfel de împrejurări vitrege a ajuns Petru Movilă egumen al Lavrei Pecerska din Kiev. De îndată a început o luptă energică pentru apărarea şi afirmarea Ortodoxiei în Ucraina, adică în regatul polon.
în anul 1631 a avut loc alegerea de rege în Polonia. Cu acest prilej, arhimandritul Petru Movilă a strâns în jurul său pe mai mulţi nobili poloni ortodocşi şi protestanţi care au ales pe regele Vladislav. în felul acesta a făcut pe noul rege să redea unele din libertăţile şi drepturile răpite ortodocşilor. Printre altele, au fost câştigate: libertatea de cult a Ortodoxiei în toată Polonia, dreptul pentru ortodocşi de a avea biserici, spitale, tipografii şi dreptul de a înfiinţa altele; restituirea către ortodocşi a tuturor bisericilor din Kiev şi a câtorva episcopii luate abuziv de uniţi.
Mitropolit al Kievului. Aceste mari biruinţe ale Ortodoxiei din regatul polon, dobândite prin iscusinţa lui Petru Movilă, au dus la alegerea sa ca „arhiepiscop şi mitropolit al Kievului, al Galiţiei şi al întregii Rusii“ în anul 1633. Alegerea a fost întărită întâi de regele Vladislav şi recunoscută apoi de patriarhul ecumenic Chirii Lucaris. A fost hirotonit arhiereu în aprilie 1633, în biserica
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
181
ortodoxă din Lvov — ctitoria familiei Movileştilor — şi instalat la Kiev în iulie 1633.
De acum înainte a început munca sa rodnică pentru propăşirea Bisericii sale. încă din 1631, pe când era numai arhimandrit, înfiinţase la Kiev o şcoală înaltă, un colegiu, cu dascăli buni, cu bibliotecă bogată şi cu limba de predare latină, sub directa sa conducere. La începutul secolului al XVIII-lea Colegiul a devenit Academie, deci o şcoală cu caracter universitar, întocmindu-se un program nou de învăţământ, după modelul universităţilor apusene. Această şcoală, înfiinţată la Kiev de românul Petru Movilă, este socotită cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodocşi, din care a izvorât lumină pentru întreaga Ortodoxie. Diferite şcoli susţinea şi în alte oraşe.
A înfiinţat tipografii la Kiev, Lvov şi în alte părţi, tipărind o mulţime de cărţi de slujbă, de învăţătură, de evlavie creştină, de apărare a Ortodoxiei şi traduceri din Sfinţii Părinţi. Se cunosc aproape 50 de tipărituri, îngrijite de mitropolitul Petru, unele fiind lucrate de el însuşi, altele de ucenici sau colaboratori ai săi, la multe semnând el prefeţele. Dintre lucrările care-i aparţin trebuie consemnată cea intitulată Lithos (= Piatra), în 1644, principala sa operă de polemică religioasă, cu aproape 900 de pagini. Dintre traduceri amintim Evanghelia învăţătoare a patriarhului ecumenic Calist (1637).
Mărturisirea Ortodoxă. Dar cea mai importantă dintre lucrările sale, cartea de doctrină a întregii Ortodoxii, este Mărturisirea Ortodoxă. Nevoia unui Catehism se simţea atunci mai mult ca oricând, dată fiind propaganda catolică şi protestantă ce se făcea în rândul popoarelor de credinţă ortodoxă, cât şi pentru faptul că alte confesiuni creştine aveau asemenea cărţi. Mai mult chiar, în 1629 a apărut, în latineşte, o mărturisire de credinţă calvinizantă, pusă sub numele patriarhului Chirii Lucaris de la Constantinopol, care era bine cunoscut în Polonia, căci a fost profesor la Ostrog.
Mărturisirea lui Petru Movilă a fost scrisă în limba latină. Era împărţită după cele trei virtuţi teologice, cuprinzând 261 de întrebări şi răspunsuri, bazate pe Sf. Scriptură, Sf. Părinţi şi
182
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
canoanele bisericeşti. Partea întâi cuprindea învăţătura despre credinţă, tâlcuind Simbolul credinţei, partea a doua trata despre nădejde, explicând rugăciunea Tatăl nostru şi fericirile, iar partea a treia expunea învăţătura despre dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. După întocmirea acestei cărţi, mitropolitul Petru a convocat la Kiev, în 1640, un sinod de clerici şi de mireni, care trebuia să-şi exprime părerea asupra lucrării sale. Sinodul a cercetat lucrarea, dar nu s-a putut pronunţa asupra a două puncte şi de aceea a hotărât să ceară şi părerea patriarhului ecumenic de la Constantinopol. S-a ajuns, în cele din urmă, la ideea convocării unui alt sinod, cu reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe.
Sinodul de la Iaşi. Pentru că sinodul nu se putea întruni la Constantinopol, unde stăpâneau sultanii turci, nici la Kiev, aflat sub stăpânirea regilor poloni catolici, Petru Movilă s-a gândit să fie convocat la Iaşi, în Moldova, ţară ortodoxă şi ţara sa natală, în care domnea atunci Vasile Lupu, cunoscut sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni. Patriahul ecumenic şi-a dat acordul ca sinodul să se întrunească la Iaşi, trimiţându-şi doi delegaţi: Porfirie, fost mitropolit, al Niceei, şi ieromonahul Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec din secolul al XVII-lea. Mitropolitul Petru a trimis trei delegaţi din Kiev. Din partea Bisericii moldovene participau mitropolitul Varlaam şi episcopii Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, precum şi ieromonahul Sofronie Pociaţchi, egumenul mănăstirii Trei Ierarhi şi rectorul şcolii superioare înfiinţate aici de Vasile Lupu. Din Ţara Românească n-a participat nimeni, date fiind raporturile neprietenoase dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu în acea perioadă. Deci, pentru prima dată în istorie s-au întâlnit aici reprezentanţii celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă şi română.
Sinodul s-a deschis în ziua de 15 septembrie 1642 în trapeza bisericii Sf. Trei Ierarhi din Iaşi şi a ţinut până la 27 octombrie 1642, deci 43 de zile. Membrii săi au discutat punct cu punct întreaga Mărturisire de credinţă alcătuită de mitropolitul Petru Movilă. Pe măsura discutării ei, ieromonahul Meletie Sirigul o traducea în limba greacă vorbită. Discuţii mai aprinse au fost numai asupra celor două puncte cu care n-au fost de acord nici
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
183
membrii Sinodului de la Kiev din 1640. Petru Movilă scrisese că pe lângă rai şi iad mai este un loc curăţitor, purgatoriul, şi că prefacerea darurilor la Sf. Liturghie în Trupul şi Sângele Domnului ar avea loc la rostirea cuvintelor: „Luaţi, mâncaţi..deci în amândouă se vădea o influenţă catolică. Sinodul, şi în special Meletie Sirigul, au apărat vechile rânduieli ortodoxe, arătând că nu există purgatoriu şi că prefacerea darurilor se face în timpul chemării Duhului Sfânt de către preotul slujitor.
La 27 octombrie s-au încheiat lucrările sinodului. La 30 octombrie Mărturisirea — îndreptată şi tradusă acum în limba greacă — a fost trimisă Sinodului din Constantinopol. în martie 1643, Sinodul aproba Mărturisirea mitropolitului kievean. Mai târziu, actul de aprobare a fost semnat şi de patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Astfel, lucrarea învăţatului mitropolit primea aprobarea întregii Ortodoxii, devenind, după Simbolul credinţei (Crezul) şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, a treia Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe. în felul acesta un teolog ortodox român a adus o contribuţie de seamă la tezaurul de credinţă şi de învăţătură al Ortodoxiei. Cartea s-a tipărit, în versiunea latină, la Amsterdam, în 1643, iar în versiunea grecească, tot acolo, în 1667. De atunci, ea a fost tradusă în mai multe limbi şi tipărită în numeroase ediţii. în româneşte a fost tipărită pentru prima oară la Buzău, în 1691, în traducerea logofătului Radu Greceanu, ajutat de fratele său Şerban şi de Constantin Cantacuzino Stolnicul.
Legăturile lui Petru Movilă cu ţările româneşti. încă în 1631, pe când era egumen al Lavrei Pecerska, fratele său Moise Movilă a ajuns domn în Moldova. Cu acest prilej, arhimandritul Petru i-a dedicat o carte bisericească, tipărită atunci la Kiev, Triodul ales. Prefaţa, semnată de el, cuprindea, pe câteva pagini, diferite sfaturi prin care-i arăta cum trebuie să se poarte un domn creştin.
Mai târziu, tipografiile înfiinţate de Matei Basarab la Câmpulung, Govora şi Târgovişte şi a lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi din Iaşi au fost dăruite sau cumpărate de la Petru Movilă, care a trimis şi meşteri tipografi. în 1640, Vasile Lupu a întemeiat şcoala superioară la Iaşi, după modelul celei kifvene, cu patru profesori trimişi de Petru Movilă.
184
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
La începutul anului 1645 mitropolitul kievean a avut prilejul să viziteze Moldova, pe care n-a mai văzut-o din copilărie. A venit ca să binecuvânteze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu un nobil lituan, căsătorie pe care o mijlocise însuşi mitropolitul. Cununia s-a făcut în biserica Sf. Trei Ierarhi din Iaşi şi cu acest prilej mitropolitul Petru a rostit un „Cuvânt duhovnicesc", în două limbi, o treime în limba poloneză, cunoscută de mire şi două treimi în limba română, cunoscută de mireasă, de familia ei şi de nuntaşi.
în lucrarea sa Lithos, menţionată mai sus, consemna o seamă de datini şi obiceiuri din Moldova (tăiatul moţului la copii, hramuri de mănăstiri, ridicarea catedralei mitropolitane din Alba Iulia de Mihai Viteazul etc.).
După o păstorire de 13 ani împliniţi, mitropolitul Petru Movilă a închis ochii în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mănăstirii Pecerska, mulţumit că lupta sa de o viaţă întreagă a fost mult folositoare nu numai Bisericii Ortodoxe din Polonia de atunci, ci şi Ortodoxiei întregi.
Concluzii. Din cele expuse, rezultă că mitro-politul Petru Movilă a fost un mare dar duhovnicesc pe care l-a făcut Biserica Ortodoxă Română Bisericii Ortodoxe Ucrainene şi întregii Ortodoxii, în 1996 — la 400 de ani de la naştere şi 350 de la moartea sa —, Biserica Ortodoxă a Ucrainei a hotărât ca Petru Movilă să fie trecut în rândul sfinţilor, urmând a fi prăznuit în fiecare an la 22 decembrie. Aceasta canonizare a fost acceptată şi de Biserica Ortodoxă Română.
BIBLIOGRAFIE:
Niculae M. Popescu, Pomenirea de trei sute de ani a Sinodului de la Iaşi, în B.O.R., an LX, nr. 9-10, 1942, p. 387-402 şi în An. Acad. Rom, M.S.I., s. III, t. XXV, nr. 8, Bucureşti, 1943, 19 p.; P.P.Panaitescu, Petru Movilă şi românii, în B.O.R., an. LX, 9-10, 1942, p. 403-420 şi în voi. Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 575-595; Niculae M. Popescu şi Gheorghe I. Moisescu, Mărturisirea Ortodoxă, Ediţia greacă din 1667 şi cea română din 1691, Bucureşti, 1942-1944, LXVII + 352 p. + VIII pl.; Teodor Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Sinodul de la Iaşi. Sibiu, 1944, IV+163 p.; Niculae M. Popescu, Petru Movila, în B.O.R., an LXV, nr. 1-3,1947,
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
185
p. 9-29; Ştefan Gorovei, Petru Movilă, Contribuţii, în	an. LVII, nr.
10-12, 1981, p. 704-716; Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, 183 p.; Revista M.A., an. XXXII, 1987, nr. 6, p. 49-77 şi an XXXIII, 1988, nr. 1, p. 7-36; Mitropolit Nestor Vornicescu, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, al Galiţiei şi a toată Ucraina, Craiova, 1999, 325 p.
LECTURA
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
Din învăţăturile către fratele său Moise, domnul Moldovei
La conducerea tronului tău întru cele politiceşti, să împlineşti mai întâi pe acestea:
1.	Să alegi şi să numeşti în slujbe (officia) bărbaţi buni, evlavioşi şi vrednici a conduce, tot aşa cum odinioară pe Moise, cel de-un nume cu tine, Ietro, socrul său, l-a sfătuit zicându-i (Ieşire, cap. 18):,Alegeţi, din tot poporul oameni drepţi şi cu frică de Dumnezeu, oameni de credinţa, care urăsc lăcomia, şi pune-i căpetenii peste mii, căpetenii peste sute şi celelalte". Şi adăuga: „Dacă vei face lucrul acesta, şi Dumnezeu te va întări."
2.	La judecăţi, vina să fie mai întâi cercetată şi abia apoi hotărârea să fie luată, tot aşa cum Dumnezeu a poruncit prin Moise lui Israil (Deuteronom, cap. 17): „La judecată, ascultând cele ce ţi se spun, să cercetezi amănunţit, iar dacă va fi adevărat, atunci să moară vinovatul."
3.	Se cuvine să trăieşti în pace cu toţi cei dimprejur, aşa cum a fost Abimeleh (Facere, 21) cu Avraam, David (I Paralipomena, 19) cu Hanun, Solomon cu împăratul Hiram şi alţii.
4.	Pentru libertatea patriei şi a supuşilor tăi să lupţi bărbăteşte, după cum poruncesc cei cinci regi din Sodoma (Facere, 14), Debora şi Barac (Judecătorul, 4), Ghedeon şi Eftae.
5.	Să lupte împotriva duşmanilor, iar pe cei nevinovaţi să-i cruţe, este datoria oricărui conducător.
Dar toate acestea sunt politiceşti; mai însemnate sunt însă cele dumnezeieşti. Care sunt acestea?
1.	Se cuvine celui pus în fruntea celor creştineşti, mai întâi, să se închine credinţei pravoslavnice celei adevărate, să fie evlavios, să înmulţească şi să răspândească această (credinţă).
2.	închinarea la idoli şi la toate amăgirile Satanei, potrivnice dreptei credinţe şi virtuţilor, să fie stârpite din obiceiurile oamenilor şi dezrădăcinate din toată ţara, după cum regii israeliteni Asa, Iri, Ezechia şi alţii au făcut în vechime.
186
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
3.	Să pui multă sârguinţă pentru ca învăţătura curată şi dreaptă a Bisericii soborniceşti să fie cinstită şi întărită.
4.	'Ev tti op0o8o^ia rai ewePeia1 să urmezi pilda şi purtarea părinţilor şi strămoşilor tăi.
5.	Să fii ctitor, ziditor şi binefăcător al bisericii şi al şcolilor.
6.	Să fii totdeauna pentru cei supuşi un conducător drept, pildă a evlaviei, cinstei, dreptăţii şi tuturor virtuţilor.
7.	Pentru a şti cum să domneşti şi ce să faci în stăpânire, ca toate să fie cu noroc, să asculţi buzele Domnului, care sunt sfătuitorii spirituali preaînţelepţi...
8.	Să zideşti şi să înnoieşti clădiri şi biserici, în care să se audă necontenit adevărata slăvire a lui Dumnezeu de pe buzele binecinstitorilor Lui, iar aceasta să ajungă până la scaunul Său ceresc şi să facă auzită puterea stăpânului.
9.	Să păzeşti cu sfinţenie, împreună cu supuşii tăi, ceremoniile legiuite de Dumnezeu şi de întreaga Biserică şi rânduite de pravilele Sfinţilor Părinţi.
10.	Tuturor supuşilor tăi să le aminteşti cu osârdie de pocăinţă şi de rugăciuni, să faci aceasta prin porunci scrise.
Aceste virtuţi, o, prealuminate doamne, care cunoşti şi vezi cât sunt de trebuincioase Măriei tale, cu atât mai mult acum când eşti în domnie, domnie asupra celor duhovniceşti împreună cu cele lumeşti, ţi le-am amintit pe scurt, pentru ca întru toate acestea să înfloreşti. Mulţumire dând lui Dumnezeu, îţi doresc şi mă rog să fii întru toate şi nu numai să fii, ci să le şi înmulţeşti...
Reproduse după G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 195-196.
1 în ortodoxie şi evlavie.
Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, a cărei construcţie a început în ultimele decenii ale secolului al XV-lea şi a continuat în secolele următoare, ajutată în permanenţă de domni, ierarhi şi credincioşi din Ţara Românească şi Moldova.
Mănăstirea Dragomima, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca (1606 -1609).
Cruce ferecată sculptată de la
Mănăstirea
Dragomirna
(1624).
Miniaturi de la mitropolitul Anastasie Crimca în Psaltirea din 1618.
Mitropolitul
Varlaam
al
Moldovei, frescă în biserica Trei Ierarhi din laşi (sec. XIX).
Foaia de titlu a Cazaniei lui Varlaam (Carte românească de
învăţătură), laşi, 1643, care a cunoscut o largă difuzare în
Transilvania (peste 350 de Exemplare).
Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din laşi, ctitoria lui Vasile Lupu, sfinţită la
6	mai 1639, una din capodoperele Artei Universale. Impresionează mai ales prin bogata sa ornamentaţie în piatră care acoperă Exteriorul.
Pagină din
Evanghelia învăţătoare de la Govora (1642).
Foaia de titlu a Noului Testament de la Alba lulia (1648).
T6CW6HT1.1
fi* M 9
*niKJf±.ix Atgt boA© "
X»V■ Tc j[c
NJ*9A* Xfivmi, M CM«lMMr( Y ^ |mui	jtf f	«a
' !UffâA,i,&»««ylkA >1 *«ata aiatKqaj
jUrtffc" Ilur
rearrîfl rjkouft»
ifA<<nj*A.
T^nfW^ ««««fi* u«
TrmrfâfT<» î»n» «Mf, fWMTf*
cearrijkvisi-
|j i«n^AIAA*Tfitur<	1,.>
■■îiafSfer' Ii
«wmS
WKI mwţw%l A<l>iww: WB
S»H A#r*nlf AlM Jkffrrnţiţmaam rt* KWaT*.* lUHK^JLţVi^VH	r «K0f
UMWlSffyi (UH AI'JWI lilNMr
A&IirLTXP*AJLXMlHeKA AllATPA
iwt • (vam 9 £*t» nVpWri h ^ &o ţînrr^ XrV IKvrvţiHtM Arn^T
# AO M^TONNN , UJM NityrH Cf Al Hft
a UAfOT	toata aVf*Sf^ AT^tf mi
M«HH , HA© IVfCH 4SMHM4 HlţllH A*M« AI^A fi Uf A4ţ* * Uf* AMTfV ĂAĂAUfi dl «y «tiurfT *fl
rouÎA* kVm iun A«rr^V W M**f 4IM*kfT^IM4lflf 4KMVeV4ÎA. *144 _ _.	__|	341iM* M
»sS9> ivk*9iinHTAi NSuîiff 1HW tt%fCi “WTfA II, UÎH ţM" 0 Â aaqiTffHAf aj^iâm KITf* THHI ABfc#fgA A*X4 ***9 IO#f	Ân^K^A AftflWA nff e
Foaia de titlu a Răspunsului la Catehismul calvinesc (1645).
XX&XXXXXX'
♦J K/PT-fe’ C
*f V ft
T§ drotOT* Al n^HTC ^ ylf J? AMM	14
♦J AHT^A	w(
tf
rf m^t1 •
T^TT*’.,
I 6 Air o, CMTI4 Atfp4 «▼
3f«r.
T* Cn«»i«w au^,
H- -A£4^vt^-«^

Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1633-1646).
XXIV
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA. MITROPOLIŢII ILIE IOREST ŞI SIMION
ŞTEFAN
Am arătat în alte pagini că din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar ştiri referitoare la mitropoliţii Transilvaniei, care-şi aveau sediul în Alba Iulia (Bălgrad). între aceştia se remarcă Ghenadie I şi Ioan de la Prislop, cel din urmă păstorind în timpul lui Mihai Viteazul, domn care a ridicat în Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană şi o nouă reşedinţă vlădicească.
Urmaşii lui Ioan de la Prislop. Cel dintâi a fost mitropolitul Teoctist, al cărui nume este întâlnit într-un act din 1606 şi pe o piatră funerară din 1622.
Acestuia i-a urmat mitropolitul Dosoftei, care se pare că a fost moldovean, lucru ce-1 deducem din faptul că întreţinea corespondenţă cu domnitorul Ştefan Tomşa al Moldovei şi cu diferiţi clerici moldoveni. Dosoftei se impune prin aceea că a convocat un sinod (sobor) la Alba Iulia, la 4 iulie 1627, care a luat mai multe măsuri disciplinare privitoare la preoţi şi credincioşi. Printre altele, se stabilea numărul sărbătorilor, destul de ridicat de altfel. Se rânduiau apoi pedepse în bani pentru preoţii care vor comite fapte nevrednice de misiunea preoţească sau care nu vor săvârşi slujbele potrivit tipicului şi rânduielilor ortodoxe. De pildă, preotul care nu cunoştea slujbele era amendat cu 24 de florini, cel care nu avea cărţi, veşminte, vase, antimis, cu 24 de florini, cel care
188
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
nu îngrijea biserica, cu 24 de florini, cel care nu respecta gradele de rudenie Ia cununie, cu 40 de florini; credincioşii care nu posteau de două ori pe săptămână plăteau 24 de florini, iar cei ce răpeau fete, 40 florini etc.
Mitropolitul Ghenadie II. La scurt timp după acest sinod, locul lui Dosoftei a fost luat de Gheorghe de Brad, numit în călugărie — şi ca mitropolit — Ghenadie, atestat pentru prima dată într-un act din octombrie 1627. Se intitula: „Arhiepiscopul din scaunul Bălgradului, al Vadului, al Orăzii, al Sătmarului şi a toată ţara Ardealului11. A continuat şi sub el propaganda calvină, patronată acum de principele Gabriel Bethlen. Constatând că ierarhii ortodocşi din Transilvania nu-1 sprijineau în îndeplinirea planurilor sale, Bethlen s-a adresat patriarhului ecumenic Chirii Lucaris, cerându-i acordul ca românii ortodocşi din Transilvania să treacă la calvinism. Patriarhul i-a răspuns, la 2 septembrie 1629, arătându-i că nu-şi poate da consimţământul la aşa ceva, atrăgându-i atenţia asupra zădărniciei planurilor sale. El îi scria, între altele, că, pentru îndeplinirea acestui plan, trebuia mai întâi „să se rupă legătura de sânge şi de simţire, care zvâcneşte în taină, dar cu multă putere, între românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei. Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice11. Deci şi străinii erau conştienţi de originea comună, de unitatea de credinţă şi de limbă, care exista între românii din Transilvania cu cei din Ţara Românească şi Moldova.
în 1640, domnul muntean Matei Basarab a trimis la Alba Iulia, la principele Gheorghe Râkoczy I, o delegaţie formată din ierarhi şi dregători în frunte cu mitropolitul Teofil. Cu acest prilej, mitropolitul Teofil a cercetat şi pe mitropolitul Ghenadie, care l-a rugat să-i trimită o tipografie şi un meşter tipograf. Prin înţelegerea lor a apărut în acelaşi an o carte de legi, Pravila de la Govora, cu două tiraje: unul pentru Ţara Românească, sub numele mitropolitului Teofil, altul pentru Transilvania, sub numele mitropolitului Ghenadie. La începutul lunii septembrie 1640 Ghenadie a trecut la cele veşnice.
MITROPOLIŢIIILIE IOREST ŞI SIMION ŞTEFAN
189
Mitropolitul Ilie Iorest. în locul său au apărut mai mulţi candidaţi pentru ocuparea scaunului mitropolitan. Dintre ei, principele Gheorghe Râkoczy I a ales pe ieromonahul putnean Ilie Iorest, recomandat de domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost apoi trimis în Ţara Românească şi hirotonit de mitropolitul Teofil. Ilie Iorest era originar din Transilvania, fiind călugărit în Moldova, la Putna, unde a primit şi darul preoţiei.
La scurt timp după ce a ocupat scaunul mitropolitan a apărut la Alba Iulia o nouă ediţie din Evanghelia cu învăţătură a diaconului Coresi, a cărei tipărire începuse încă din timpul vieţii lui Ghenadie. Păstoria lui Ilie Iorest s-a desfăşurat în vremuri destul de vitrege, când acţiunile prozelitiste ale calvinilor, în frunte cu principele Gheorghe Râkoczy I, se intensificau. în 1642, s-a tipărit la Alba Iulia un Catehism calvinesc, care a fost apoi combătut de mitropolitul Varlaam al Moldovei prin cunoscuta sa lucrare Răspuns la Catehismul calvinesc. S-au făcut presiuni şi asupra mitropolitului Iorest ca să-i ajute la răspândirea noii învăţături calvine. în acest scop, încă la numirea ca mitropolit, i-au fixat un program în mai multe puncte, prin care-i cereau să lucreze pentru propagarea calvinismului. Mitropolitul n-a îndeplinit însă nici una din dorinţele calvinilor, ci a rămas statornic în dreapta credinţă ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi. Din această cauză principele l-a aruncat în închisoare, unde a pătimit timp de nouă luni. A fost eliberat abia în noiembrie 1643, pe baza garanţiei a 24 de credincioşi că va plăti 1.000 de taleri pentru vistieria principelui. S-a retras atunci în Moldova, la mănăstirea Putna. De acolo a plecat în Rusia, ca să strângă ajutoare în vederea răscumpărării garanţilor. Avea asupra sa un paşaport dat de Vasile Lupu şi o scrisoare de recomandare dată de cei patru ierarhi din Moldova, în frunte cu mitropolitul Varlaam, în care îi descriau suferinţele îndurate în Alba Iulia.
în august 1645, fostul mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania era primit de ţarul Rusiei, căruia i-a dăruit părticele din moaştele Sf. Dumitru. în schimb, ţarul i-a făcut daruri bogate în bani şi obiecte, cu care a răscumpărat apoi pe cei 24 de garanţi din Transilvania.
190
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mitropolitul Iorest şi-a petrecut restul vieţii în Moldova. A murit la Putna, la adânci bătrâneţi, după cum aflăm dintr-o însemnare pe un Minei slavon în manuscris din acea mănăstire: „Să se ştie când a murit vlădica. Iorest, în anul 7186 (=1678), luna martie 12“.
Pentru viaţa sa curată, cât şi pentru pătimirea îndurată pentru dreapta credinţă, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în 1950, ca mitropolitul Ilie Iorest să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă Română în ziua de 24 aprilie a fiecărui an.
Mitropolitul Simion Ştefan. După înlăturarea lui Iorest din scaun, încă din primele luni ale anului 1643 a fost ales un nou mitropolit la Alba Iulia. Era Simion Ştefan, hirotonit şi el în Ţara Românească. Principele calvin Gheorghe Râkoczy I şi sfetnicii lui au încercat acum, din nou, să-şi exercite influenţa asupra Bisericii Ortodoxe româneşti din Transilvania, impunând noului mitropolit 15 condiţii, între care: să se predice în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând deci Sfânta Tradiţie, să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să fie împărtăşiţi numai cei vârstnici, să se desfiinţeze obiceiurile ortodoxe-româneşti de la botez, cununii şi înmormântări, să se înlăture cinstirea icoanelor şi a crucii, să nu se pună piedici celor ce doreau să treacă la calvinism. Se prevedeau măsuri privind sinodul protopopilor şi drepturile superintendentului calvin asupra Bisericii Ortodoxe româneşti. Nici aceste condiţii n-au avut urmări.
Noul Testament de la Alba Iulia. Numele mitropolitului Simion Ştefan a rămas definitiv înscris în istoria culturii româneşti prin faptul că a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia în 1648. Traducerea a început-o ieromonahul Silvestru, fost egumen la Govora, unde mai tipărise două lucrări. El n-a trăit ca să-şi vadă rodul ostenelilor sale cărturăreşti ieşind de sub tipar, ci a murit în cursul lucrării de traducere. Opera sa a fost continuată de mitropolitul Simion Ştefan şi alţi cărturari care au fost nevoiţi să-l corecteze şi să-l întregească. Lucrul acesta îl mărturisea el însuşi în prefaţă. Tot acolo, mitropolitul punea şi problema unităţii limbii româneşti. El scria, printre altele: „Aciasta încă vă rugăm să
MITROPOLIT» ILIE IOREST ŞI SIMION ŞTEFAN
191
luaţi aminte că rumânii nu grăesc în toate ţările într-un chip... pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi. Noi drept aceia ne-am silit, de în cât am putut, să izvodim (traducem, n.a.) aşia cum să înţeleagă toţi, iar dacă nu vor înţelege toţi nu-i de vina noastră, ce-i vina aceluia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăesc toţi într-un chip“.
Textul Noului Testament din 1648 era împărţit în capitole şi versete. Pe spaţiile marginale ale paginilor erau explicaţi unii termeni străini sau termeni româneşti cu circulaţie restrânsă, precum şi unele versete. 23 de cărţi aveau scurte „predoslovii" (introduceri), cu date despre autori, timpul, locul, limba în care s-au scris cărţile respective şi cuprinsul lor. în felul acesta, Noul Testament de la 1648 cuprinde zeci de pagini care pot fi socotite ca primul „manual" de introducere şi exegeză biblică din teologia românească.
Tot în cursul păstoririi mitropolitului Simion Ştefan s-a tipărit la Alba Iulia o Psaltire în româneşte, în 1651.
A murit în vara anului 1656, căci la 17 septembrie 1656 era hirotonit, la Târgovişte, noul mitropolit Sava Brancovici.
Concluzii. în prima jumătate a secolului al XVIl-lea ierarhii transilvăneni s-au confruntat cu acţiunea prozelitistă calvină, sprijinită de principii Transilvaniei. Cu toate vitregiile timpului, ei au reuşit să menţină credinţa ortodoxă în rândul păstoriţilor lor. Din rândul br s-a ridicat şi un martir al credinţei strămoşeşti, Sf. Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest.
BIBLIOGRAFIE:
Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în An. Acad. Rom., M.S.I., s. II, t. XXXIV, Bucureşti, 1912; 183 p.; Mircea Păcurariu, Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei, în B.O.R., an XCVI, nr. 9-10, 1978, p. 1149-1163 (şi în voi. său Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 11-28).
192
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970, p. 7-75 (cap. „Noul Testament" de la Bălgrad); G. Istrate, Un moment important din istoria limbii române literare: Noul Testament de la Bălgrad (1648), în M.M.S., an. XLVIII, nr. 9-12, 1972, p. 749-774; Grigorie T. Marcu, Consideraţii asupra Noului Testament din 1648, în S.T., an. XXV, nr. 9-10, 1973, p. 605-618; Mircea Păcurariu, 325 de ani de la apariţia Noului Testament de la Bălgradîn B.O.R., an XCI, nr. 11-12, 1973, p. 1206-1215 (şi în voi. său Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 29-45); Noul Testament din 1648...; Reeditat... 1988 şi 1998, 907 p. (cu mai multe studii introductive).
LECTURĂ
MITROPOLITUL GHENADIEII Carte de numire a unui protopop
Milostiu Bojiiu preoosştena arhiepiscopu chir Ghenadie ot stol Belgradschii i Vadschii i Varadschii i Satmarschii i văsei zemli Ardealschi i proci.1
Pace şi blagoslovenie. Scriem tuturor domnilor şi işpanilor1 2 şi vice işpanilor şi birailor3 şi sulgabirailor4 şi tuturor deregătorilor, carii sunteţi făcători de dreptate şi purtători de cinste din varmeghie5 Hinedorii. Să fie domnie voastră sănătoşi. Alta dăm ştire domniilor voastre şi altor tuturor preoţilor şi birailor de pren toate satele împreună tuturor rumânilor, carii se ţin de leage greciască şi sârbească, cum văzând noi protop(op) Ianăş din Hinedoara la măna lui cărţile şi altor vlădici mai denainte vreame, într-acelaş chip dat-am vlădicia mea cartea noastră, cum să fie tare şi puteamic a socoti întru toate lucrurile legii, alegând sventele besearici de acoperiş, de ţinterimuri6 şi de siriul dinlăuntru cum isprăvescu preoţii şi cum învaţă sfânta ievanghelia şi toţi oamenii cum postesc şi cum ascultă de toate pedecările7 se socotească pân la al cincele văr şi de cuscrii, de carii se mestecă cu ştire şi fără ştire şi de o(a)meni carii-ş lasă muerile,8 aşijderea şi muerile care-şi lasă bărbaţii. Derept aceae şi voi preoţilor şi cu tot clirisul besearecilor, să aveţi a asculta de toate de ce va da protopopul învăţătură. Pentru că i-am dat putere cum unde va fi leage împreună cu giuraţii să poată despărţi şi birşăgălui9 cu dereptate. Iar cine
1	Ghenadie, din mila lui Dumnezeu, prea sfinţitul arhiepiscop al scaunului Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi întregii ţări a Ardealului şi celelalte.
2	Fişpan — comite, conducătorul unui comitat (judeţ).
3	Birău — primar.
4	Solgăbirău — pretorul, conducătorul unei plase.
5	Judeţul.
6	Cimitire.
7	Impedimentele.
8	Soţiile
9	A amenda.
MITROPOLIŢII ILIE IOREST ŞI SIMION ŞTEFAN
193
(nu) va asculta de cuvântul cărţii noastre, să fie birşag 12 florinţi. Iar de se va ţinea într-alt chip cineva, acela se fie oprit de besearecă...
(4 decembrie 1628) Ghenadie Arhiepiscop
Reprodus după Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 253-254.
Parabola fiului risipitor în Noul Testament de la Alba Iulia
Şi zise: un om avea doi feciori şi zise cel mai tânăr tătâne-su: tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie. Şi împărţi lor avuţia. Şi nu după multe zile, adună toate feciorul cel mai mic şi să duse într-un ţinut departe, şi acolo răsipi toată avuţia lui, vieţuind cu răsipeală. Şi amistuind el tot, fu foamete mare în acel ţinut, şi el începu a să lipsi fără bucate. Şi mearse de să lipi de un lăcuitoriu a celui ţinut, şi trimise pre el în câmpul său, să pască porcii. Şi jăluia să împle pântecele său de mâncare ce mânca porcii şi nime nu-i da lui. Deci, viindu-şi în fire, zise: câţi năimiţi ai tătâie-mieu să satură de pâine? iară eu pieiu de foame? Scula-mă-voi de mă voi duce la tatăl mieu şi voi zice lui: Tată, greşit-am spre ceriu şi înaintea ta. Şi de-acum nu sunt harnic să mă chem fiiul tău: fă-mă ca unul de în năimiţii tăi. Şi sculându-se veni cătră tatăl lui. Iară, încă fiind el departe, văzu pre el tatăl lui şi i se fece milă. Şi alergând căzu spre grumazii lui şi-l sărută pre el. Zise, într-aceea, lui, feciorul: tată, greşit-am spre ceriu şi înaintea ta şi de-acum nu sunt harnic să mă chem fiiul tău. Zise tatăl către slugile sale: aduceţi veşmântul cel mai bun, şi-l îmbrăcaţi pre el, şi daţi inelul în mâna lui şi încălţăminte în picioare. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat. înjunghiaţi-1 şi mâncând, să ne veselim. Că acesta fiiul mieu era mort şi înviie, şi pierdut era şi să află.
Reprodus din Noul Testament de la Alba Iulia, f. 90.
XXV
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA. MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI ŞI URMAŞII SĂI
în 1656, în locul lui Simion Ştefan, soborul protopopilor români din Transilvania a ales ca mitropolit pe protopopul văduv din Ineu, Simion Brancovici.
Copilăria şi tinereţea lui Simion Brancovici. Noul ales s-a născut în Ineul Aradului dintr-o veche familie sârbească, dar românizată, venită aici încă din secolul al XVI-lea. A învăţat carte în casa părintească şi poate de la un frate al tatălui său, cu numele Longhin, care fusese „mitropolit11 al Ineului. A ajuns apoi la mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde se retrăsese între timp vlădica Longhin. De aici s-a întors acasă, unde s-a căsătorit, având şi copii, care i-au murit de mici. în acest timp era nevoit uneori să îmbrace haina ostăşească, din cauza numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii acelui ţinut cu oştile otomane. întâmplându-se să moară protopopul Ineului, Grigorie Brancovici, un alt frate al tatăului său, credincioşii l-au sfătuit să-şi închine viaţa slujirii lui Dumnezeu, ca preot-pro-topop. îndeplinindu-le dorinţa, a plecat în Ţara Românească, la unchiul său Longhin, care a stăruit pe lângă mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească preot. Fiind săvârşit acest act în catedrala mitropolitană din Târgovişte, s-a întors acasă, în Ineu, unde a aflat cu durere că soţia îi murise între timp.
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
195
Sava Brancovici, mitropolit al Ardealului. A îndeplinit slujba de preot şi protopop timp de mai mulţi ani, până în 1656. în acel an a fost ales mitropolit al Transilvaniei, în locul lui Simion Ştefan. A trecut din nou în Ţara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sava, a fost hirotonit în catedrala din Târgovişte, a treia zi după praznicul înălţării Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ştefan, vlădica Longhin, episcopii ţării şi ierarhii străini aflaţi în Târgovişte. încărcat cu daruri primite de la domnul ţării, Constantin Şerban Basarab, şi de la mitropolitul Ştefan, s-a reîntors apoi la credincioşii săi din Transilvania, fiind primit cu mare cinste la reşedinţa vlădicească din Alba Iulia.
Păstoria sa, deşi îndelungată, a fost mult tulburată de numeroasele războaie şi schimbări de principi petrecute atunci, precum şi de încercările acestora de-a atrage pe românii ortodocşi la calvinism. După abia trei ani de păstorire, principele Acaţiu Barcsay l-a înlocuit cu preotul rus Gheorghe din Putivlia, numit în călugărie şi ca mitropolit Ghenadie, care a murit în vara anului 1660. în pomelnice apare ca mitropolit şi un oarecare Daniil, pe care istoricii l-au identificat cu călugărul Daniil, traducătorul Pravilei de la Târgovişte din 1652, ajuns mai târziu episcop la Strehaia, în Oltenia. Abia în martie 1662 Sava Brancovici a fost reales mitropolit de soborul protopopilor, întrunit la Alba Iulia, şi confirmat de noul principe calvin al Transilvaniei, Mihail Apafi.
Mitropolitul Sava în Rusia. Din 1662 până în 1680 şi-a păstrat scaunul fără întrerupere. Pentru că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania se zbătea în multe greutăţi, mitropolitul Sava a cerut acordul principelui Apafi să meargă în Rusia, ca să strângă ajutoare, aşa cum făcuse pe vremuri şi mitropolitul Ilie Iorest. A făcut călătoria în Rusia în 1668, fiind însoţit de fratele său Gheorghe — un om învăţat, care a scris şi o cronică —, precum şi de alte persoane. Ajuns la Moscova, a fost primit de însuşi ţarul Rusiei în două rânduri. Ţarul i-a făcut numeroase daruri în bani şi obiecte, dându-i şi un hrisov prin care-i permitea să meargă în Rusia după ajutoare din şapte în şapte ani. în ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a slujit în biserica Uspenia din Moscova împreună cu patriarhii Alexandriei şi Antiohiei şi vlădicii ruşi.
196
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mitropolitul Sava şi calvinismul. După întoarcerea din Rusia a început o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apafi şi a altor conducători calvini, care şi-au dat seama că prin călătoria în pravoslavnica Rusie i-a crescut încrederea în Ortodoxie şi hotărârea de a rămâne statornic în credinţa strămoşească şi în rânduielile ei. De aceea, în 1669 Apafi i-a impus noi îndatoriri, între care cea mai grea era aceea a subordonării faţă de superintendentul calvin maghiar din Alba Iulia; reînfiinţarea tipografiei, înfiinţarea de şcoli româneşti şi săvârşirea slujbelor în româneşte. Cu toate că ultimele măsuri erau favorabile românilor, totuşi, prin înfiinţarea tipografiilor nu se urmărea altceva decât tipărirea de cărţi calvinizante. Ca să împiedice acest lucru a ţinut tiparniţa ascunsă ani de zile.
în 1670, mitropolitul Sava a mers în Ţara Românească, unde domnitorul Antonie Vodă din Popeşti cu ierarhii ţării şi boierii din divan i-au întărit, printr-un hrisov, o danie anuală de 6.000 de aspri, pe care o avuseseră şi unii dintre înaintaşii săi.
în anii următori, se cunosc câteva vizite canonice făcute în parohiile întinsei sale eparhii. Astfel, în 1672 sfinţea mănăstirea din Moisei, în Maramureş, peste doi ani biserica din Vlădeni, lângă Braşov, în 1675 era în Braşov, pentru aplanarea unor neînţelegeri între preoţii de la biserica Sf. Nicolae din Şchei.
,£inodul“ mitropolitului Sava. în 1675 a convocat un sobor la Alba Iulia, luând mai multe măsuri pentru înviorarea vieţii reli-gioase-bisericeşti a clerului şi a credincioşilor români din Transilvania. Dintre hotărârile luate în acest sobor menţionăm: săvârşirea obligatorie de slujbe în duminici şi sărbători, iar în timpul posturilor zilnic, înlăturarea sărbătorilor „băbeşti" şi a unor superstiţii legate mai ales de cultul morţilor; respectarea gradelor de rudenie la căsătorie; credincioşii să se împărtăşească de patru ori pe an, să cinstească pe preoţi, să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi cele 10 porunci; catehizarea copiilor să se facă în biserică; înlăturarea din preoţie a celor ce se făceau nevrednici de această slujbă.
La rugămintea sa, principele Apafi a scutit pe preoţii ortodocşi români de dări în mai multe rânduri.
Sfârşitul mitropolitului. Cu toate că în aparenţă legăturile dintre mitropolit şi Apafi erau bune, în realitate deveneau tot mai
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
197
încordate. Fiind acuzat atât el, cât şi fratele său Gheorghe, că ar complota împotriva principelui, acesta a convocat, la 2 iulie 1680, un „scaun de judecată". Aducându-i-se mai multe acuzaţii nedrepte, mitropolitul Sava a fost înlăturat din scaunul său, iar bunurile i-au fost confiscate de principe. Bătrânul mitropolit a fost aruncat în închisoare împreună cu fratele său. Adevărata cauză a înlăturării şi întemniţării sale a fost însă statornicia sa în credinţa ortodoxă şi refuzul de-a ajuta pe conducătorii de atunci ai Transilvaniei în acţiunea de calvinizare a Bisericii Ortodoxe Române. Gheorghe Brancovici a fost eliberat nu peste mult timp, reuşind să se refugieze în Ţara Românească, pentru a cere sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino în vederea eliberării mitropolitului. Acesta însă a rămas şi pe mai departe în închisoare, unde a fost supus la tot felul de suferinţe. în cele din urmă a fost eliberat, dar în aprilie 1683 a trecut la cele veşnice.
Ţinând seama de viaţa sa curată şi de statornicia lui în Ortodoxie, Sf. Sinod al Bisericii noastre a canonizat pe mitropolitul Sava în 1950, hotărând ca el să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă românească, împreună cu înaintaşul său în scaun, Ilie Iorest. Pomenirea lor se face în fiecare an la 24 aprilie.
Urmaşii lui Sava Brancovici. După înlăturarea lui Sava din scaun, soborul mare al protopopilor a ales în locul său pe ieromonahul Iosif Budai din Pişchinţi (jud. Hunedoara), hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Teodosie în august 1680. Se pare că fusese călugărit în Moldova. A murit la începutul anului 1682.
Rămânând iar vacant scaunul mitropolitan, Şerban Cantacuzino a recomandat principelui Mihail Apafi pe un călugăr grec cu numele Ioasaf, fiind sigur că acesta nu va face nici o concesie calvinilor. De fapt, principele l-a şi numit, fără să se mai convoace soborul protopopilor. Cu toate că unii protopopi încercaseră să-i însceneze un proces, nemulţumiţi că a fost impus de principe, Ioasaf a păstorit până la moarte, spre sfârşitul anului 1683.
La începutul anului 1684, soborul a ales ca mitropolit pe preotul văduv Sava din Veştem, de lângă Sibiu. Păstoria lui a durat numai un an, căci a murit în vara anului 1685.
198
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
A fost ales apoi un preot Vasile, numit în călugărie — şi ca mitropolit — Varlaam, care a păstorit până la moartea sa, în 1692. Sub el s-au editat câteva cărţi în tipografia din Alba Iulia: Ceaslovăţul, Rânduiala diaconstvelor, Molitvelnicul şi altele. A făcut diferite vizite canonice în cuprinsul eparhiei sale.
în 1692, în locul său a fost ales preotul văduv Toma din Teiuş (jud. Alba), numit în călugărie şi ca mitropolit Teofil. în cursul păstoriei sale a făcut mai multe vizite canonice, a sporit averea Mitropoliei, căreia îi lăsa prin testament întreaga agoniseală a vieţii. A murit în vara anului 1697. Toţi aceştia au fost hirotoniţi la Bucureşti de mitropolitul Teodosie.
Urmaşul lui Teofil a fost Atanasie Anghel, originar din Ciugud (jud. Alba). în 1699, Atanasie a tipărit, la Alba Iulia, o Bucoavnă (o “carte de citire”), prima pe care o cunoaştem şi un Chiria-codromion (o reeditare, cu unele neînsemnate schimbări, a Cazaniei lui Varlaam), cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, care i-a trimis pe meşterul tipograf Mihail Ştefan. Tot Brâncoveanu i-a dăruit, în 1700, moşia Merişani în judeţul Argeş.
în anii 1687-1688 Transilvania a ajuns în stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria), iar locul propagandei calvine a fost luat de cea catolică, mult mai puternică.
Concluzii.!/! pofida vitregiilor vremurilor, mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XVIl-lea au avut marele merit de a fi rezistat oricăror încercări prozelitiste calvine, unul din ei ajungând să primească şi moartea mucenicească pentru statornicia sa în dreapta credinţă.
BIBLIOGRAFIE:
Vasile Mangra, Mitropolitul Sava Brancovid (1656-1680), Arad, 1906, XV + 181 p.; Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovid, 1656-1683, Cluj, 1939, 126 p.; I. Lupaş, Păstorirea mitropolitului Sava Brancovid - Brâncoveanu şi călătoria lui la Moscova, în voi. Studii istorice, V, Sibiu-Cluj, 1945-1946, p. 71-95; Victor Câmpineanu, Mitropolitul Sava Brancovid. Legăturile cu Rusia şi lupta sa împotriva cotropitorilor turci, în B.O.R, an LXXIII, nr. 6,1955, p. 551-570; Mircea Păcurarul, Mitropolitul Sava Brancovid al Transilvaniei, în B.O.R., an. CI, nr. 3-4, 1983, p.
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
199
225-247 şi în voi. Studii de istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 46-68; Gheorghe Cunescu, Mitropolitul losif Budai, în M.A., an. XXVII, nr. 1-3, 1982, p. 139-150.
LECTURĂ
Măsuri împotriva superstiţiilor luate de Sinodul convocat de Sava Brancovici în 1675
3.	Când chiamă creştinii pre popa la bolnavi să-i cuminece1 şi nu vor să iasă după popa din casă, acolo popa să nu meargă la morţii casei.
4.	Molitvă să nu facă nice oaselor, nici hainelor, nice oi sau vaci preste mort să nu dea, au găini, iară în laturi pot da, picioarele dobitoacelor să nu le spele nici să le arză cu lumina în frunte, şi colac preste groapă să nu dea, bani în groapă să nu să arunce, muierile1 2 să nu ţipe pre uliţă.
5.	Carii nu vor să-şi îngroape morţii lunea sau miercurea, la aceia popii să nu meargă.
6.	Popii să nu facă molitve pe dobitoace.
7.	Care oameni sau muieri vor face foc în curte la joi mari sau la blagoveştenii3 şi vor pune masă şi pâine şi zic că vin morţii să să încălzească şi aruncă apă pe pajeşte să bee morţii, pre acei (îi) vor da şpanilor4 să nu să vor lăsa.
8.	Sărbătorile drăceşti, marţe şi miercure cine va ţine, acela să se dea şpanilor să nu să vor lăsa.
9.	Pruncii să nu toace pre păresimi.
10.	Cu lopata la paşti să nu bată.
11.	în lunea de paşti în apă să nu se tragă.
12.	Jocurile de dumineca şi din sărbători să să puie jos5, ce să meargă la beserică, iară care nu va ţinea aceste, întăi popii vor fi fără popie, mirenii fără lege, iar alţii se vor da şpanilor.
Reprodus după Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 147-148.
1 împărtăşească.
1 Femeile.
3	Bunavestire (slav.).
4	Dregători locali.
5	Să fie interzise, să se înlăture.
200
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI Carte de preoţie
Sava Brancovici, Milostiiu Bojeiu Mitropolitu Belgradskii e Vadskii, Maramureşskii e Văsea Zemlea Ardealskiea i proci* 1.
Pavel, marele apostol al lui Iisus Hristos, porunceşte să se dea carte de mărturie preoţilor de la aceia ce-i hirotonesc. Deci şi eu, fiind întru aceia dregătorie rânduit, venit-au la noi acest preot anume Paştiul, cu smerenie, fiind mărturisit de oameni buni credincioşi aşişderea şi de duhovnicul lui, cum este vreadnic de rânduială sfântă ca aceasta. Drept aceia şi noi, văzând smerenia lui şi mărturie de la oameni buni, l-am preoţit pre rând citeţ, ipodiacon, diacon şi preot cum s-ar zice desăvârşit spre toată rânduiala preoţiei. Deci ţi se cade şi ţie, fătul meu cel sufletesc, să te nevoeşti să ştii toate tainele Svintei Beseareci cum au poruncit Dumnezău şi au rânduit şi au tocmit Svinţii Părinţi. Şi iară să te nevoeşti foarte tare ca să propovăduieşti Svănta Evanghelie, curat şi luminos creştinilor şi să povesteşti Scriptura Svăntă oamenilor în limba întru care grăesc, ca să înţeleagă tot creştinul, şi mare şi mic, cuvântul lui Dumnezău. Şi când vei fi chemat la ospăţ sau în vorba oamenilor, portul şi cuvintele tale să fie spre învăţătură creştinilor, să nu cumva să vie schizmă sau sminteală pren tine întru creştini. Şi să te ţii de celea cuvinte cum scrie Sf. Pavel apostol cătră Tit, glava 1, stih 7, 8, 9 zac 300 de te vei ţinea de această tocmeală pre tine vei spăsi şi pre cei ce te vor asculta. Timotei l-a Carte, glava 4, stih 16 zac 285.
Pisah meseţa Martiia 12 dni vlt 16772 Sava Brancoveanu m(anu) propria.
Reprodus după Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939, p. 91-92.
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
Hrisov prin care acorda un ajutor anual Mitropoliei ortodoxe din Transilvania (25 mai 1698)
...Iată dară ne făgăduim den agoniseala ceia ce noao iaste dată de Dumnezeu Sfântii şi marii biserici a Mitropoliei Bălgradului, Arhiepiscopii ţârei Ardealului, unde se cinsteşte hramul al sfăntei şi de viaţă făcătoarei Troiţei, care scaun al aceştii Mitropolii ce mai sus s-au zis dentru a sa temelie iaste făcută şi înălţată de răposatul Mihai Voievod pă vremea când a fost craiu într-acea
1 Sava Brancovici, din mila lui Dumnezeu mitropolit al Bălgradului, Vadului, Maramureşului şi a întregii ţări a Ardealului şi celelalte.
1 Scris în luna martie 12 zile, anul 1677.
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
201
parte de loc. Deci dară, dator ne rănduim ca în toţi anii vieţii noastre ca să avem a da viitorilor de acolo celor ce vor veni de la această sfântă Mitropolie de aici po banii şase mii. Care număr să hie neschimbat şi nemutat, pentru că ştiind-o pre această Sfântă Mitropolie că se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării, fiind întră multe feliuri de eretici necredincioşi şi se năpăstuieşte de la dânşii în multe chipuri. într-aceia şi glasul nostru cel (cu) curată minte cu tot deadinsu pohtim, o credincioşilor domni, ca ori hieşte care dintr-aleşii de Dumnezeu blagocestivi ar ajunge în vremea stăpânirii sale în urma domnii noastre domnind şi stăpânind scaunul acesta, au den sângele neamului nostru au dintr-altul strein, dentru a sa avuţie care de la Dumnezeu i-ar fi lui dată, să nu se îndoiască cu hirea ca (să) hie lipsită această sfântă Mitropolie de acest număr de bani, ci sau după numărul cel mai sus zis au şi cu mai mare sumă precum îl va îndura Dumnezeu, ci aşa urmaţi pohta noastră precum şi noi am primit şi am făgăduit primind urmarea altor răposaţi pravoslavnici domni. Ca şi Domnul Dumnezeu ce iaste în Troiţă slăvit pre acela să-l cinstească şi să miluiască cu lină pace întru a sa domnie şi în acela veac ce va să hie răpaos vecinie sufletesc lui să-i fie. Şi iată că punem şi vremea viitorilor de acolo pentru luarea aceştii mile însă la septemvrie zi întâi. Această milă am făcut şi am întărit îndemnându-ne, văzând şi hrisoave iscălite şi pecetluite ale acelora ce mai nainte de noi au domnit întru Dumnezeu răposaţii strămoşului domniei mele, Io Matei Băsărab Voevod şi a lui Costandin Vodă Şerban, şi încă şi hrisovul lui Antonie Vodă. Drept aceia şi noi am voit şi am pohtit de am voit mila aceasta şi cu acest cinstit hrisov a domniei mele, ca să aibă a venire în toţi anii trimişii de acolo, la vremea ce mai sus s-au zis, să ia mila aceasta suma deplin, ca să hie sfăntii Mitropolii de-ntărire şi de ajutoriu, iar domnii mele şi răposaţilor părinţilor domnii mele vecinică pomenire...
Reprodus după I. Lupaş, Documente istorice transilvane, voi I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 461-462.
XXVI
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI
Dintre urmaşii mitropolitului Varlaam cel mai de seamă ă fost, fără îndoială, renumitul cărturar Dosoftei, care a păstorit, în împrejurări destul de vitrege, între anii 1671 şi 1686.
Viaţa lui Dosoftei. S-a născut în jurul anului 1624 într-o familie românească, originară, se pare, din Suceava. Părinţii săi se numeau Leonte (Leontari) şi Misira. Tânărul Dimitrie Barilă, cum se numea din botez, va fi învăţat carte la şcoală întemeiată de Vasile Vodă Lupu pe lângă mănăstirea Sf. Trei Ierarhi din Iaşi. Şi-a continuat apoi învăţătura la şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov, pe atunci în Polonia, reorganizată de mitropolitul Petru Movilă. In 1649 era călugăr la mănăstirea Probota, ctitoria şi necropola lui Petru Rareş.
In 1658, datorită învăţăturii şi vieţii sale curate, a ajuns episcop al Huşilor, la începutul anului 1660 episcop al Romanului, iar în 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei.
Vlădica Dosoftei a fost mereu preocupat de probleme culturale, alcătuind sau traducând în româneşte o serie de cărţi de slujbă şi de învăţătura. încă pe când îşi petrecea viaţa în mănăstirea Probota a tradus — pentru prima oară în româneşte — Istoriile lui Herodot. Ca episcop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu la Constantinopol şi care se va tipări apoi în Biblia de la Bucureşti din 1688.
De aceea, cronicarul moldovean Ion Necuke scria despre el aceste frumoase cuvinte de apreciere: ,Acest Dosofteiu mitropolit nu era om prost (simplu, de rând, n.n.) de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre(a) învăţat, multe limbi ştia: elineşte, latineşte,
MITROPOLITUL DOSOFTEI
203
sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. în ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela“.
Psaltirea In versuri. Pentru că vechea tipografie care exista în Moldova — la Iaşi — în timpul domnitorului Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam nu mai funcţiona, Dosoftei a fost nevoit să-şi tipărească primele lucrări în mănăstirea ucraineană de la Uniev din Polonia. Acolo a tipărit, în 1673, cea mai de seamă lucrare a sa, Psaltirea în versuri. Aceasta a fost rodul unei munci grele, lucrând, cum spunea el însuşi, „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani cu foarte osârdie mare". A fost prima încercare-de versificare în limba noastră, Dosoftei alcătuind o lucrare cu peste 8.600 de versuri, care îl arată ca un poet foarte talentat. Deşi a avut de luptat cu greutăţile inerente începutului, când limba literară românească nu era încă mlădiată pentru a fi folosită în versuri, Dosoftei a dăruit culturii noastre o lucrare de mare valoare literară şi artistică.
Psalmii versificaţi de mitropolitul moldovean au adus multă mângâiere în sufletele credincioşilor români de pretutindeni, unii din ei ajungând cu timpul să pătrundă în cântecele de stea şi în colinde. Primul psalm a fost pus în versuri de către mitropolitul Dosoftei astfel:
„Ferice de omul ce n-a merge în sfatul celor fără de lege Şi cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a şedea-n scaun de pierzare;
Ci voia lui va fi tot cu Domnul Şi-n legea lui ş-a petrece somnul."
Psalmul 136 (137) a fost versificat aşa:
„La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acolo şezum şi plânsăm La voroavâ ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,
204
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Plângeam cu lacrămi herbinte
Şi bucine ferecate
Lăsăm prin sălci aninate."
între psalmii 131 şi 132 Dosoftei a adăugat 8 versuri proprii, în care arăta binefacerile păcii şi ale bunei înţelegeri între oameni: „Cine face zid de pace,
Turnuri de frăţâe Duce viaţă fără greaţă N’tr-a sa bogăţie.
Câ-i mai bună, denpreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă Oaste vitejească."
Alte lucrări. Tot în anul 1673, mitropolitul Dosoftei a tipărit la Unie\ Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, în limba română.
Războiul izbucnit în 1673 între turci şi poloni a pus capăt pentru un timp activităţii sale culturale. în cursul războiului, Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, a trecut de partea polonilor. Dar aceştia fiind bătuţi, a fost nevoit să se refugieze în Polonia de frica turcilor. O dată cu el a plecat şi mitropolitul Dosoftei, care, de asemenea, era alături de poloni. S-a întors în ţară în anul 1675, când a fost reaşezat în scaunul mitropolitan. De acum înainte Dosoftei nu s-a mai amestecat în probleme politice, ci şi-a continuat numai truda cărturărească.
în anul 1679 a încercat să refacă vechea tipografie a lui Vasile Lupu de la Iaşi, tipărind, în acelaşi an, Dumnezeiasca Liturghie în româneşte, a doua traducere după Coresi şi prima făcută de un ierarh. Prin aceasta a pus la îndemâna preoţilor cea mai însemnată carte, care să-i ajute la săvârşirea slujbelor bisericeşti în româneşte, în 1680 a tipărit o Psaltire de-nţeles, în slavoneşte şi româneşte.
Nefiind mulţumit cu aspectul lor grafic, s-a adresat cărturarului român Nicolae Milescu, aflat în slujba ţarului Rusiei, precum şi patriarhului Ioachim al Moscovei, cerând sprijin pentru înfiinţarea unei noi tipografii. Patriarhul i-a îndeplinit dorinţa, trimiţându-i o tiparniţă completă, pe care Dosoftei a instalat-o la biserica Sf. Nicolae domnesc din Iaşi.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
205
Dosoftei a tipărit aici principalele cărţi de slujbă în româneşte, el fiind primul ierarh din Moldova care a început munca grea pentru introducerea limbii româneşti în biserică în locul celei slavone. în 1681 a tipărit un Molitvelnic de-nţeles, iar în 1683 o nouă ediţie din Sfânta Liturghie şi Paremiile preste an, toate în româneşte. în Molitvelnic şi în Paremii a adăugat şi o lucrare istorică proprie, şi anume un Poem în 136 de versuri despre domnii Ţării Moldovei, începând cu Dragoş Vodă şi mergând până la Duca Vodă, care domnea pe atunci. între anii 1682-1686 a tipărit o altă mare şi importantă lucrare, tradusă şi prelucrată din greceşte şi slavoneşte, intitulată Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în 4 volume, la traducerea căreia a ostenit vreo 25 de ani, după cum mărturisea el însuşi în predoslovia cărţii.
Vitregia vremurilor a împiedicat de acum înainte pe mitropolit să mai tipărească alte lucrări. în 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski, a pornit un nou război împotriva turcilor. El a intrat în Moldova, crezând că va putea să atragă de partea sa pe domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693). Regele polon a fost însă nevoit să se retragă, fără să-şi fi îndeplinit planurile. La retragere a luat în Polonia, ca ostatic, pe mitropolitul Dosoftei. Acesta a luat cu el moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la racla sfântului, precum şi documentele moşiilor Mitropoliei.
Activitatea literară în Polonia. Mitropolitul Dosoftei şi ceilalţi ostatici au fost siliţi să locuiască în cetatea Stryi, de lângă oraşul Jolkiew. Pentru bătrânul mitropolit au început acum zile grele, de sărăcie, împreunate cu amărăciunile pribegiei. El avea aici grija duhovnicească a puţinilor credincioşi ortodocşi români care trăiau în Polonia. Din cauza lipsurilor în care se zbătea, a fost nevoit să ceară ajutor de la ţarii Rusiei Ioan şi Petru şi de la patriarhul Ioachim, care i-au trimis diferite ajutoare.
în timpul exilului a întocmit o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, continuând lista lor până la Constantin Cantemir. A tradus 154 de versuri din greceşte în româneşte, care constituiau introducerea (prologul) dramei Erofili, prelucrată de poetul cretan Gheorghe Chortatzis după o piesă italiană. Aceasta era prima încercare de traducere în româneşte a unei opere din dramaturgia universală.
206
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
La rugămintea mitropolitului Kievului şi a patriarhului Moscovei, a tradus din greceşte în slavo-rusă un număr de lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate: Tâlcuirea Sf. Liturghii a Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului, Epistolele Sf. Ignatie Teoforul al Antiohiei, Constituţiile Sf. Apostoli, Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră a lui Simion, arhiepiscopului Tesalonicului, Mărgăritare* din cuvântările unor Sfinţi Părinţi (40 de cuvântări, dintre care 34 din Sf. Ioan Gură de Aur) etc. A început să traducă în româneşte Expunerea credinţei ortodoxe (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin.
în mijlocul acestor strădanii cultural-teologice, cu dorul ţării şi al credincioşilor săi moldoveni în suflet, mitropolitul Dosoftei s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1693.
Concluzii. Primele lucrări în versuri în limba noastră, între care se impun Psaltirea şi fragmentul de dramă, cărţile de slujbă în româneşte, cele patru volume din Vieţile Sfinţilor şi celelalte lucrări îl aşază pe mitropolitul Dosoftei în rândul marilor ctitori şi făuritori ai limbii literare româneşti. La bogata sa activitate culturală se adaugă viaţa sa zbuciumată şi moartea departe de pământul ţării. Din aceste considerente, în iunie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinţilor, urmând să fie prăznuit în fiecare an în ziua de 13 decembrie.
BIBLIOGRAFIE:
Ştefan Ciobanu, Dosoftei, mitropolitul Moldovei şi activitatea lui literară, trad. din ruseşte de Şt. Berechet, Iaşi, 1918, IV+220 p.; Dimitrie Dan, Dosoftei, mitropolitul Moldovei. Schiţă biografică, Cernăuţi, 1927,60 p.; N.A. Ursu, Dosoftei. Psaltirea în versuri, 1673. Ediţie critică, Iaşi, 1974, 1165 p.; Niculae Şerbănescu, O sărbătoare a cărţii româneşti' trei sute de ani de la apariţia Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în B.O.R., an. XCI, nr. 11-12, 1973, p. 1216-1237; I. D. Lăudat, Dosoftei poetul, în M.B., an XXIII, nr. 7-9, 1973 p. 459-472; Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în B.O.R., an XCII, nr. 11-12, 1974, p. 1350-1375; Mai multe studii în M.M.S., an. L, nr. 9-12,1974, p. 729-837 şi în M.O., an XXVI, nr. 9-10,1974, p. 715-787; Dosoftei, Opere. I. Versuri, Ediţie critică de NA Ursu. Studiu introductiv de Al. Andriescu, Bucureşti, 1978, CI+544 p.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
207
LECTURĂ
CRONICARUL ION NECULCE
Despre mitropolitul Dosoftei
Atunce au luat craiul1 şi pe Dosofteiu mitropolitul din Iaşi, cu toate hainele şi odoarăle Mitropolii. Ş-au luat şi moaştele lui Sfetei Ioan Novei de la Suceavă, care le-au fost adus acestea moaştii din Ţara Turcească Alexandru-vodă cel Bun. Şi le-au dus acele moaşti împreună cu Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşască1 2, la un târgu a craiului Sobeţchii, anume Jolfa3, de stau acolo pân-în dzuoa de astădzi. Şi Dosoftei încă acolo au murit.
Acest Dosofteiu mitropolit nu era om prost de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştiS: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. în ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela.
După ce l-au dus Ia Jolfa, îl punea craiul Sobeţchie de s-înbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarăle Mitropolii ţării noastre, de fâce leturghii la dzile mari şi iordan la Bobotează, dup-obiceiul ţărâi noastre, de să mira craiul şi toţi domnii leşeşti şi lăuda de frumoasă ţărămonia ce are beserica ţărâi noastre. Cantemir-vodă se mâniese pe cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhii. Dar nemic de dânsul nu s-au atins, că dzic oamenii că-i sfânt.
Reprodus după Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 12-314.
MITROPOLITUL DOSOFTEI Psalmul 46 versificat
Limbile să salte Cu cântece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie,
Domnul este tare, Este-mpărat mare Preste tot pământul Şi-şi ţâne cuvântul.
Lăudând pre Domnul, Să cânte tot omul.
Supusu-ne-au gloate Şi limbile toate,
1	Jan III Sobieski, regele Poloniei.
2	Polonia.
3	Jolkiew.
208
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
De ni-s supt picioare Limbi de pre supt soare. Alesu-ş-au şie Parte de moşie Ţara cea dorită Carea-i giuruită Lui Iacov iubitul Ce-i ţâne cuvântul,
Mila să-şi arate Cea de bunătate Spre noi, ticăloşii, Precum ne spun moşii. Pre vârvuri de munte S-aud glasuri multe De bucine mare,
Cu naltă strigare,
Că s-au suit Domnul Să-l vază tot omul. Cântaţi în lăute în zicături multe,
Cântaţi pre-mpăratul, Că nu-i ca dâns altul, Să domnească-n lume, Cu sfântul său nume Cântaţi să-nţeleagă Preste lume largă.
Că Dumnezău poate Pre limbi preste toate De le îmblânzeşte Şi le-mpărăţeşte Scaunul dă rază Unde va să şază Domnul din direapta, Să-mpărţască plata,
Pre boieri, pre gloate, Pre limbile toate Şi cine să-nalţă Din hire sămaţă,
I-a vedea tot omul Cum i-a certa Domnul.
Reprodus după Dosoftei, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu, Bucureşti, 1978, p. 103-104.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
Din prologul operei dramatice Erofili (despre moarte)
Sălbatică-s, fieratică1, întunecată-n faţă,
Iar coasa care-m ţin a mână, ciolane mi-s cu greaţă. Cu fulgere, cu tunete, din iad de la prăpaste Mă slobozâră de-am ieşit să fac lumii năpaste.
Şi cine-s eu, fără de spus1 2 a mă cunoaşte poate,
Că de pre chip ştiută sunt prin ţărâle prin toate.
Dară totuşi îmi este-n gând să-m fac şi eu pre vrere, Ca să v-arăt cine sunt eu şi ce mi-i în putere:
Eu sunt aceea, caut acmu, ce mă văd toţi cu ură, Oarbă-s, nemilostivnică, surdă şi fără gură.
1	Crudă, feroce.
2	Fără vorbe.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
209
Că eu pre domnii, pe-mpăraţi, boieri şi pre vlădicii,
Bogaţii şi puternicii, ţăranii şi calicii,
Şi toţi bătrânii, tinerii, mari şi mici denpreună,
Şi pre-nţălepţîi şi-nvăţaţi şi ceata cea nebună,
Cu stejeM tai In coasa mea şi-i trag cu neagra moarte Şi-n floarea tinereţilor, eu dintr-a vieţii soarte Stricu-i şi răsâpăscu-le nume, cinste şi slavă,
Pre fraţii şi prietinii desparţ fără zăbavă.
Reprodus după Dosoftei, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu, Bucureşti, 1978, p. 377.
MITROPOLITUL DOSOFTEI
Fragmente din Poemul cronologic despre domnii Moldovei
Domnii Ţărâi Moldovei pus-au nevoinţă,
De-au învăţatu-ş ţara direaptă-n credinţă,
Pravoslavnica lege ferind necorcită3 4,
Şi-n ceri Hristos le cruţă viaţă fericită.
Descălecat-au ţara domnul Dragoş-Vodă Fericită, buiacă5, cu tot feli de roadă,
Când au adus într-însa româniasca limbă De bun neam şi ferită de la calea strâmbă.
De-acia Bogdan-vodă domni mică vreme Şi ş-au mutat odihna unde nu să teme...
Ş-au lăsatu-ş pre urmă roadă bună în ţară,
De i să-nalţă slava şi preste hotară.
Pentru Ştefan acel bun ci-au bătut războaie,
De-au făcutu-ş de toate inimii pre voaie.
Prin ţinuturi, prin toate să văd a lui semne,
Mănăstiri şi beserici ce-au făcut fără lene,
Că nu numai prin sate şi pre la oraşe,
Ce şi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe Ce-au fost zugrăvite de dau strălucoare,
Să-i trăiască-n bun nume pomana supt soare.
Reprodus după Dosoftei, Opere. I. Versuri. Ediţie critică de N. A. Ursu, Bucureşti, 1978, p. 4-5.
3	Grabă.
4	Curată, neschimbată, neamestecată.
5	Răsfăţată, care trăieşte bine.
XXVII
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA. MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
După moartea lui Matei Basarab (1654) au urmat mai multe domnii scurte şi fără însemnătate. Au avut loc acum lupte necontenite între principalele familii boiereşti, Cantacuzinii şi Bălenii, cu intrigi, denunţuri la Istanbul, răpiri de averi, ucideri, pribegii peste hotare, care au adus mult rău ţării. Lucrurile s-au potolit abia după ce scaunul domnesc a fost ocupat de Şerban Cantacuzino (1678-1688).
Mitropolitul Teodosie. Se-nţelege că în astfel de vremuri tulburi a avut de suferit şi Biserica. După moartea mitropolitului Ştefan, soborul ierarhilor, egumenilor şi marilor boieri a ales în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei pe egumenul Teodosie de la Argeş (20 mai 1668). Teodosie se născuse în jurul anului 1620, probabil în Râmnicu Vâlcea; n-ar fi exclus ca el să provină dintr-o familie de români transilvăneni stabiliţi la Râmnic. S-a călugărit la mănăstirea Cozia, de unde a ajuns egumen al ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Argeş.
La numai câteva zile după alegerea şi hirotonia sa ca mitropolit, printr-un hrisov dat de domnitorul Radu Leon, s-a hotărât mutarea scaunului mitropolitan de la Târgovişte la Bucureşti, iar biserica cu hramul Sf. împăraţi Constantin şi Elena, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab (1654-1658) era
MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
211
declarată catedrală mitropolitană. Teodosie a păstorit până în 1672, amestecându-se şi el în luptele dintre cele două partide politice amintite ca adept al familiei Cantacuzino. Acest amestec i-a adus multe necazuri, căci ajungând domn Grigorie Ghica, omul Bălenilor, a început prigoana împotriva Cantacuzinilor şi a susţinătorilor lor. între cei loviţi de urgie a fost şi mitropolitul Teodosie, care a fost înlăturat din scaun „cu mare necinste", după cuvintele unui cronicar, şi trimis la mănăstirea Tismana.
Mitropolitul Varlaam. în locul lui Teodosie a fost ales ca mitropolit egumenul Dionisie de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, un aromân. A păstorit abia câteva luni, în 1677, după care a trecut la cele veşnice. Atunci, Grigorie Ghica a promovat în scaunul mitropolitan pe episcopul Varlaam al Râmnicului, împotriva voinţei lui.
Mitropolitul Varlaam, deşi a păstorit numai până la 1679, şi-a legat numele de o seamă de realizări. Astfel, el a înfiinţat o tipografie în Bucureşti, în anul 1678. Varlaam n-a avut timp să tipărească decât o singură lucrare, şi anume o traducere a cărţii de predici a arhimandritului ucrainean Ioanichie Galeatovschi, intitulată Cheia înţelesului.
Varlaam a fost un mare ctitor de locaşuri sfinte. Lui i se datoresc mănăstirile Trivalea (lângă Piteşti) şi Turnu (lângă Călimăneşti), precum şi schitul Fedeleşoiu în judeţul Vâlcea.
Mitropolitul Teodosie a doua oară. în noiembrie 1678 tronul Ţării Româneşti a fost ocupat de Şerban Cantacuzino, care a reuşit să-l menţină până la moarte (1688). Printre măsurile luate de noul domn a fost şi aceea de a da satisfacţie celor ce suferiseră sub domnii anteriori din cauza ataşamentului lor faţă de Can-tacuzini. între aceştia era şi mitropolitul Teodosie. Şerban Cantacuzino a convocat un sobor de judecată, în aprilie 1679, care să cerceteze cazul lui Teodosie. Soborul l-a găsit nevinovat şi i-a redat scaunul mitropolitan. Varlaam s-a retras din scaun, a pribegit un timp prin Transilvania şi Moldova, apoi a călătorit la Ierusalim şi Muntele Sinai. întors în ţară, s-a aşezat la ctitoria sa de la Trivalea. A murit în 1702, fiind îngropat în biserica mănăstirii Cozia.
Cea de-a doua păstorire a mitropolitului Teodosie a căzut în timpul celor doi mari domni iubitori de cultură: Şerban
212
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). A păstorit până la moartea sa, survenită la 27 ianuarie 1708, fiind îngropat lângă altarul catedralei mitropolitane din Bucureşti, unde există până azi un stâlp de piatră cu o inscripţie românească.
Activitatea culturală. Datorită sprijinului celor doi domnitori sub care a păstorit, cât şi al unor învăţaţi români sau străini care se aflau atunci în Ţara Românească, mitropolitul Teodosie a realizat multe lucruri vrednice de pomenire. Astfel, împreună cu Şerban Cantacuzino, au acordat o atenţie deosebită tiparului, domnul suportând cheltuielile, iar mitropolitul supraveghind activitatea editorială. în tipografia întemeiată de Varlaam, prima carte tipărită de mitropolitul Teodosie a fost un Liturghier slavo-romăn în 1680. Ca şi cărţile tipărite de înaintaşul său Ştefan, Liturghierul avea numai tipicul în româneşte, iar slujba era în slavoneşte. Tradiţia slavonă era atât de puternică, încât însuşi mitropolitul Teodosie mărturisea în prefaţa acestei tipărituri că nu a îndrăznit să traducă întreg textul Liturghiei în româneşte. Din aceeaşi prefaţă se desprindea şi iubirea curată a mitropolitului Teodosie faţă de neamul său: „jalnic şi plânguros lucru iaste într-atâta micşorare şi călcare rodului nostru cestui românesc, carele odată şi el numărat între puteamicile neamuri şi între tarii oameni să număra, iară acum atâta de supus şi ocărât iaste, cât nice învăţătură, nice ştiinţă, nice arme, nici legi, nici nice un obiceaiu întru tot rodul ce să pomeneşte astăzi rumân (între rumâni ce zicem cuprindem şi pe moldoveni că tot dintr-o fântână cură)“.
în schimb, în anii următori s-au tipărit o Evanghelie (1682) şi un Apostol (1683) în româneşte. Cu acestea se face un alt pas înainte în acţiunea de introducere a limbii române în slujbele bisericeşti. Deci, din timpul mitropolitului Ştefan exista tipicul, în timpul lui Teodosie se introduc citirile din Sfânta Scriptură, iar mai târziu, în timpul lui Antim Ivireanul, se traduc şi slujbele.
Biblia de la Bucureşti. Traducerea cărţilor Sfintei Scripturi în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de la Bucureşti din 1688, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, lucrare ce încununa activitatea tipografică de până atunci. Era prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în româneşte.
MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
213
Tipărirea a început sub îndrumarea fostului episcop Mitrofan de Huşi în noiembrie 1687 şi s-a sfârşit în toamna anului 1688, când era domn Constantin Brâncoveanu. S-au folosit mai multe traduceri anterioare, tipărite sau în manuscris, revizuite de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, logofeţi la curtea domnească şi distinşi cărturari, ajutaţi de mai mulţi cunoscători ai limbii greceşti, ca mitropolitul Ghermano de Nissa, care se afla atunci în Ţara Românească, probabil şi de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care semna şi o prefaţă, stolnicul Constantin Cantacuzino şi episcopul Mitrofan. Este sigur că fraţii Greceanu au folosit în munca lor şi traduceri anterioare, printre care şi traducerea Vechiului Testament în manuscris, făcuta de învăţatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul (c. 1636-1708). Acesta era un distins diplomat, istoric, geograf, etnograf, filolog, memorialist şi teolog; avusese diferite slujbe în Moldova şi Ţara Românească, călătorise prin mai multe ţări europene şi îşi va sfârşi viaţa la curtea ţarilor ruşi, care l-au trimis într-o misiune în China. De la Milescu au rămas mai multe lucrări teologice, între care şi una despre Prefacerea Sfintelor Daruri, scrisă la Stockholm şi publicată la Paris, în 1669, în limba latină, precum şi traducerea Vechiului Testament, făcută la Constantinopol prin anii 1661-1664. Traducerea lui Milescu a fost revizuită, pentru prima oară, de un alt mare cărturar moldovean, Dosoftei, pe când păstorea în scaunul episcopal de la Roman. în afară de traducerea lui Milescu, fraţii Greceanu au consultat şi alte traduceri româneşti care văzuseră mai înainte lumina tiparului: Psaltirea lui Coresi, Palia de la Orâştie, Noul Testament al lui Simion Ştefan, Psaltirea şi Paremiile lui Dosoftei, Evanghelia şi Apostolul de la Bucureşti, amintite mai sus.
Această folosire a izvoarelor mai vechi nu scade cu nimic din valoarea Bibliei lui Şerban, ci dimpotrivă i-o ridică, pentru că în felul acesta ea este o încununare a tuturor strădaniilor cărturarilor români de până atunci, din toate cele trei ţări româneşti, de a traduce cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului. Faptul că se folosesc traduceri parţiale făcute în diferite regiuni ale ţării este deosebit de important pentru dezvoltarea limbii literare. Prin părţile reproduse din traducerile mai vechi se stabilea o continuitate, în
214
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ce priveşte limba literară, între Biblia lui Şerban şi întreaga literatură bisericeasca anterioară.
Astfel, prin Biblia de la Bucureşti, care era o operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini mari, tipărite cu litere mărunte pe două coloane), se punea în circulaţie o limbă literară care reprezintă o sinteză a eforturilor scriitorilor bisericeşti de până atunci de a scrie într-o limbă curată şi înţeleasă de toţi românii şi se deschidea calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai târziu. Este adevărat că în text există numeroase grecisme sau fraze traduse confuz, lucru explicabil pentru epoca de formare a limbii române literare.
Biblia lui Şerban a avut un rol important în menţinerea unităţii poporului român. în însăşi foaia de titlu se preciza că s-a tipărit „spre înţelegerea limbii româneşti“ şi „pentru cea de obşte priinţă s-a dăruit neamului românesc", iar patriarhul Dositei al Ierusalimului scria în prefaţă că rostul ei era „să lumineze celor din casă şi Besearicii noroade: românilor, moldovenilor şi ungrovlahilor" (= transilvănenilor, n.n.). într-adevăr, ea a cunoscut o largă circulaţie în toate ţinuturile locuite de români. Principalele traduceri de mai târziu ale Sfintei Scripturi în româneşte au folosit — într-o măsură mai mare sau mai redusă — şi Biblia lui Şerban Cantacuzino. Toate acestea fac din ea una din cărţile cele mai valoroase, sub raport istoric şi lingvistic, din vechea cultură românească.
Eparhiile sufragane. Dintre episcopii care au păstorit la Râmnic în secolul al XVII-lea consemnăm pe lgnatie Sârbul (1636-1653), sub care s-au tipărit câteva cărţi la mănăstirea Govora, ajuns pentru doi ani mitropolit al Ungrovlahiei şi pe Ştefan (1673-1693), unul din ctitorii mănăstirii Sârăcineşti (jud. Vâlcea).
între episcopii de la Buzău s-au remarcat Serafim (1648-1668), ajuns pentru scurt timp episcop la Râmnic, ctitorul schitului Strihareţ din Slatina, Grigorie (1668-1691), ctitorul schitului Goleşti, în apropiere de Câmpulung, şi moldoveanul Mitrofan (1691-1702), fost episcop la Huşi, unul din marii cărturari ai timpului. în 1691, el a întemeiat o tipografie la Buzău, în care a tipărit peste 20 de cărţi, printre care Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă,
MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
215
prima ediţie în limba română, tradusă din greceşte de fraţii Radu şi Şerban Greceanu (1691), cele 12 Mineie (1698), cu tipicul, paremiile şi sinaxarul în româneşte şi alte cărţi de slujbă (Molitvelnicul, Octoihul, Triodul, Penticostarul, Liturghierul etc.), toate cu tipicul în româneşte. Activitatea culturală i-a fost continuată de urmaşul său, episcopul Damaschin Dascălul (1702-1708).
Concluzii. După cum am relatat mai sus, domnia lui Şerban Cantacuzino şi păstoria mitropolitului Teodosie au fost dintre cele mai rodnice pentru viaţa bisericească şi culturală de la noi, culminând cu tipărirea Bibliei din 1688, monument de evlavie şi cultură de o deosebită importanţă.
BIBLIOGRAFIE:
Niculae Şerbflnescu, Mitropolitul Teodosie al Ţârii Româneşti (1668-1672; 1679-1708) în S.T., an. IV, nr. 5-6, p. 330-351; Niculae Şerbănescu, Varlaam, mitropolitul Ţârii Româneşti (1672-1679), In B.O.R. an. LXXVI, nr. 12, 1958, p. 1120-1158; Petre V. Haneş, Nicolae Milescu, traducătorul Bibliei de la 1688, în G.B., an. XXI, nr. 9-10, 1692, p. 942-964 (vezi şi voi. Studii de istorie literară, Bucureşti, 1970, p. 74-131); Virgil Cândea, Semnificaţia politică a unui act de cultură feudală, în Studii, revistă de istorie, t. XVI, nr. 3, 1963, p. 651-671 (se ocupă de Biblia de la Bucureşti); Nicolae C. Turcu, Biserica din Ţara Românească tn timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, în B.O.R., an LXXXIV, nr. 1-2, 1966, p. 100-128; Gabriel Cocora, Un mare tipograf român în circuitul european în secolul al XVlI-lea: episcopul Mitrofan al Buzăului, în voi. Tipar şi cărturari, Bucureşti, 1977, p. 143-179; Biblia, adecă dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament... Bucureşti, 1688-1988 (reeditare).
LECTURĂ
MITROPOLITUL TEODOSIE
Mărturisire de credinţa la hirotonia Intru arhiereu (21 mai 1668)
Theodosie, cu mila lui Dumnezeu rânduit la această Sf. Mitropolie a Ţârii Munteneşti, cu gura mea făgăduiesc:
Crez întru unu Dumnezeu Tatăl carele ţine toate, care au făcut ceriul şi pământul şi toate câte să văd şi câte nu se văd. Şi Intr-un Domn Is. Hs., Fiul lui
216
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Dumnezeu, carele iaste unul născut, cela ce s-au născut de la Tatăl mai nainte de toţi veacii. Lumină de în lumină, Dumnezeu adeverit de la Dumnezeu cel adeverit, carele se-au născut iar nu se-au făcut, într-o fire cu Tatăl de întru carele se-au pogorât de în ceriure, pentru noi oamenii şi pentru a noastră spăsenie, carele s-au întrupat de în Duhul Sfânt şi de în Maria curata Fecioară şi se-au făcut om. Şi se-au răstignit pentru noi, în vremea lui Pilat de în Pont, carele se-au muncit şi se-au îngropat şi au înviat a treia zi, cum au zis Scriptura şi se-au suit la ceriure şi şade diadreapta Tatălui şi iar va să vie cu slavă să judece vii şi morţii şi împărăţia lui n-are sfărşenie. I întru Duhul Sfânt, Domnul carele face viaţa şi iase de la Tatăl, carele se închină şi să măreşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul, carele au grăit cu prorocii. într-o sfântă, adeverită şi apostolească Besearică, mărturisescu un botez în loc de ertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacurilor ce va să fie. Amin.
După aceasta, sufer şi priimesc şi ceale şapte sfinte săboară, care se-au adunat şi se-au făcut pentru întărirea tocmealelor creştineşti, mărturisesc cu sufletul, cu inema, să sufer şi să păzesc căte canoane şi câte tocmeale au întărit acei sfinţi părinţi ce se-au aflat atuncea la aceale şapte săboară şi toate sfintele tocmeale şi învăţături căte după bogate vremi se-au îndreptat de sfinţii părinţi, iar de căte se-au lepădat ei, lepădu-mă şi eu, toate căte au priimit ei priimesc şi eu, şi iară, încă mai mărturisesc să păzesc şi pacea Besearicii şi întru toată vremia vieţii mele să nu gândesc asupra ei niscare lucrure împotrivă, nici întru chip, ce cu totul să urmez şi să mă plec învăţăturilor celor bune preasfinţitului mieu stăpân şi biruitoriu a toată lumea patriarh Kirio Kirio Methodie şi mă făgăduiesc, cu minte, cu dragostea dumnezeiască şi cu frica lui Dumnezeu pre sfintele canoane şi învăţături să pasc cuvăntătoarea turmă carea mi să dă pre măna mea şi cu cătu-mi va fi puterea să mă păzesc curat de toate răotăţile nedrepte şi viclene. După aceasta, încă mai mărturisesc şi de căte tocmeale ce are scaunul patriarşesc să le păzesc neschimbat întru toată eparhia mea. Msţa mai 21 dni, văleat 7176 (1668).
Theodosie cu mila lui Dumnezeu rânduit la Sfânta Mitropolie a Ţării Munteneşti cu măna mea supt aceasta am iscălit.
Reprodus după Ghenadie Enăceanu, Condica Sfântă (a Mitropoliei Ungrovlahiei), Bucureşti, 1886, p. 25 urm. (şi în B.O.R. an. VIII, nr. 3, 1884, p. 251-253).
Psalmul 50 în Biblia de la Bucureşti din 1688
1.	Miluiaşte-mă Doamne după mare mila Ta.
2.	Şi după mulţimea îndurărilor tale stinge fără de legea mea.
3.	Mai mult mă spală de fără de legile meale şi de păcatul mieu curăţeaşte-mă.
MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
217
4.	Căci fără de legea mea eu cunosc şi păcatul mieu înaintea mea iaste pururea.
5.	Ţie unuia greşiiu şi răul înaintea ta am făcut, pentru ca să te îndireptezi întru cuvintele tale şi ca să biruieşti când vei judeca tu.
6.	Pentrucă iată întru fără de legi mă zămisliiu şi întru păcate mă născu maica mea.
7.	Pentrucă iată adevăriul iubişi, ceale neivite şi ceale ascunse ale înţelepciunii tale ai arătat mie.
8.	Stropi-mă-vei cu isop şi mă voiu curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos de cât zăpada mă voi albi.
9.	îmi vei da auzului bucurie şi veselie, bucura-se-vor oase(le) smerite.
10.	întoarce faţa ta de cătră păcatele meale şi toate fără de legile meale
stinge.
11.	Inimă curată zideşte întru mine Doamne şi duh dirept înnoiaşte întru ceale den lăuntru ale meale.
12.	Nu mă lepăda de cătră faţa ta şi duhul tău cel sfânt să nu-1 iai de la mine.
13.	Dă-mi mie bucuria mântuirei tale şi cu duh povăţuitoriu întăreşte-mă.
14.	învăţa-voiu pre cei fără de lege căile tale şi cei necredincioşi spre tine se vor întoarce.
15.	Izbăveşte-mă den sângiuri Dumnezăule, Dumnezăul mântuirei meale, bucura-se-va limba mea de direptatea ta.
16.	Doamne, buzele meale deşchide-vei şi gura mea vesti-va lauda ta.
17.	Că de ai fi vrut, jărtvă aş fi dat, arderi de tot nu vei binevoi.
18.	Jărtva lui Dumnezeu, duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezău nu o va defăima.
19.	înbunează Doamne cu bunăvoirea ta Sionului şi zidească-se zidurile Ierusalimului.
20.	Atuncea vei binevoi jărtva direptăţii, aducere în sus şi arderi de tot, atuncea vor aduce cătră jărtăvnicul tău viţei.
CRONICARUL RADU GRECEANU*
Despre moartea mitropolitului Teodosie şi alegerea lui Antim Ivireanul
Când au fost cursul anilor dă la Hristos 1708 ş-au dat obşteasca datorie şi preasfinţitul părinte mitropolitul ţării chir Theodosie, carele mult bolind, atât
* Radu Greceanu, cronicar din Ţara Românească. A scris o Cronică a domniei lui Constantin Brâncoveanu, a colaborat împreună cu fratele său Şerban la traducerea şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688) şi au tradus în româneşte Mărturisirea lui Petru Movilă.
1S-I.B.O.R.
218
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
de slăbiciunea bătrâneţilor, cât şi alta osibită a trupului boală şi viind ceasul cel hotărât al zilelor, au adormit în Domnul la luna lui ghenarie 27, iar arhiereu ţării 40 de ani (au fost).
După ce deci au răposat, gătind triate cele ce au trebuit ale pogribanii, au mers a doao zi măriia-sa prealuminatul domnu chemând şi pre amândoi patriarşii: cel dă la Alixandria şi cel dă la Ierusalim, de au fost la slujbă pogribanii şi toţi arhiereii câţi s-au aflat aici, preoţi, egumeni şi altă mulţime de norod, atât bisericescu cât şi mirenescu, l-au slujit în sfânta Mitropolie cu cinste mare, luându-şi toţi creştinii iertăciunea cu sărutarea sfintei lui mâini.
După aceia deci s-au suit în casele vlădiceşti şi împreună cu sfinţii patriarşi şi arhierei, cu toată boierimea, după ce deci măriia sa vodă în casă au intrat cu cei mai de sus pomeniţi, au început a vorovi pentru alegere de vlădică, ca să să puie, pentru ca să să păstorească turma lui Hristos cea prevoslavnecă, fiind dar cu diiata răposatului părinte mitropolit chir Teodosie, ales ca să rămâie în urma lui păstoriu sfinţia sa părintele Râmniceanul chir Anthim, care acea diiată înaintea tuturor scoţându-se de s-au citit, aşa cu un cuvânt toţi au zis cătră măriia sa vodă atât părinţii patriarşii cât şi alţi arhierei şi boiari ca, precum bătrânul păstoriu răposatul părinte au hotărât şi au ales pă acel pomenit episcop râmniceanu, el să fie arhiereu şi vlădică, iar nu altul, şi aşa văzând măriia sa că toţi aşa află şi găsescu să fie, l-au chemat acolo în casa cea vlădicească şi i-au dat cârja. După aceia au venit la curte măriia sa şi gătind pre Gligoraşco ciohodariul, l-au trimis cu cărţi la Biserica cea mare la Patriarşiia Ţarigradului, ca după orânduiala bisericească să-i trimită ecdosis1 şi metathesis1 2 ca să poată fi arhiereu vlădică şi aşa mergând şi isprăvind treaba cu care s-au fost trimis s-au întumat, sosind aici la fevruarie 19 dni, făcând dă la Ţarigrad părintele patriarhul exarh3 pre părintele proin odriian4 chir Climint, ca să-i facă metathesis şi aşa la fevruarie 21 dni, i s-au făcut metathesis dela episcopia Râmnecului la vlădicea ţării. După aceasta deci, a doao zi fevruarie 22 dni, după ce măriia sa vodă de la liturghie au ieşit, slujind liturghiia părintele patriarhul Alexandrias, fiind dumineca cea dintâi a postului care şi xf|<; 6pdo8o£ica;5 se numeşte, au trimis măriia sa pă dumnealui Ştefan Cantacuzino marele postelnic, cu carâta6, cea frumoasă domnească şi cu alaiu frumos la sfânta Mitropolie, dă l-au proscalisit7 să vie la curte, pă carele aducându-1 pă scara cea mare pen divan, s-au împreunat
1	Aprobare de înscăunare.
2	Strămutare, transferare.
3	Aici: reprezentant, delegat.
4	Fost al Adrianopolului.
5	A Ortodoxiei.
6	Trăsura.
7	Invitat.
MITROPOLIŢII VARLAAM ŞI TEODOSIE
219
cu măriia-sa vodă, sărutându-i măriia sa mâna şi făcându-i frumoasă oraţie dă păstoriia ce i s-au dat, iproci.
După aceia, şăzând puţin la voroavă, au poruncit măriia-sa de au mersu toţi boiarii în casă şi bând vutcă şi sinharisindu-18, au mers toţi boiarii dă i-au sărutat mâna şi aşa iar mai sus pomenitul vel-postelnic au mersu cu sfinţiia-sa dă l-au dus iar la Mitropolie.
Reprodus din Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714). Studiu introductiv şi ediţie critică întocmite de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 167-168.
8- Felicitându-1.
XXVIII
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL AL ŢÂRII ROMÂNEŞTI
între ierarhii care au înscris pagini strălucite în istoria Bisericii şi a culturii noastre se numără şi mitropolitul Ţării Româneşti Antim Ivireanul. S-a născut în Iviria (Georgia sau Gruzia de azi), în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi Maria, primind la botez numele Andrei. încă din tinereţe a căzut rob la turci, care l-au dus la Istanbul. Se crede că după ce a fost eliberat din robie, a trăit în preajma Patriarhiei Ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. Probabil tot acolo s-a călugărit, sub numele de Antim.
Călugăr tipograf. în jurul anului 1690, evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a învăţat meşteşugul tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Huşilor, care conducea în acel timp tipografia domnească din Bucureşti. în octombrie 1691 a tipărit el însuşi o carte grecească, în care iscălea „Antim ieromonah". După alegerea episcopului Mitrofan în scaunul de la Buzău, Antim a devenit conducător al tiparniţei domneşti de la Bucureşti. Aici a lucrat până în 1694, tipărind alte trei cărţi, între care şi o Psaltire românească, cu versuri scrise de el în cinstea lui Constantin Brâncoveanu, semn că învăţase bine limba noii sale patrii.
în 1696, ieromonahul Antim s-a mutat la mănăstirea Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie, fiind şi egumen al mănăstirii. Aici a stat până în anul 1701, tipărind 15 cărţi, dintre care 5 în româneşte. Acum a tipărit un Liturghier greco-arab (1701), pentru trebuinţele credincioşilor ortodocşi din îndepărtata Patriarhie a Antiohiei, cu sediul la Damasc. La Snagov, ieromonahul Antim a
MITROPOLITUL ANTIM MREANUL
221
deprins cu meşteşugul tiparului mai mulţi ucenici, cel mai de seamă fiind Mihail Ştefan (Iştvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi în Alba Iulia şi chiar în ţara natală a lui Antim, în Iviria.
în anul 1701, Antim s-a reîntors în Bucureşti. Din acel an şi până în 1705 a continuat aici şirul tipăriturilor, imprimând un număr de 15 cărţi, între care şi un Ceaslov greco-arab (1702), tot pentru credincioşii din Patriarhia Antiohiei, Noul Testament în româneşte (1703) etc.
Ierarh. Calităţile deosebite cu care era înzestrat ieromonahul Antim, ca şi munca rodnică şi neobosită pe care a depus-o încă din clipa venirii sale în Ţara Românească, l-au făcut vrednic de cinstea de a fi ales episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. O dată cu aşezarea sa în scaunul vlădicesc, a dus acolo şi tipografia de la Snagov, întemeind astfel prima tiparniţă la Râmnic. în decurs de trei ani a tipărit 9 cărţi, din care 3 româneşti şi 3 slavo-române, toate cărţi de slujbă, între care şi Liturghierul cu Molitvelnicul, primele ediţii româneşti din Muntenia (1706).
După o păstorire de abia trei ani la Râmnic, s-a petrecut o nouă schimbare în viaţa Iui Antim Ivireanul. La 27 ianuarie 1708 a murit mitropolitul Teodosie, care păstorise pe credincioşii din Ţara Românească aproape 40 de ani. El a recomandat ca episcopul Antim al Râmnicului să-i fie urmaş în scaun, socotind că este cel mai vrednic pentru această înaltă treaptă ierarhică, lucru de care s-a şi ţinut seama la alegere.
înscăunarea i s-a făcut în ziua de 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei, fiind de faţă şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. Cu acest prilej, noul mitropolit a rostit o frumoasă cuvântare, arătând ce îndatoriri avea de îndeplinit în noua sa slujbă arhierească.
Noi tipografii. în activitatea sa de mitropolit al Ungrovlahiei n-a precupeţit nici o osteneală pentru luminarea credincioşilor, dovedind frumoase calităţi de păstor, predicator şi patriot. După aşezarea sa în scaunul mitropolitan, a întemeiat o nouă tipografie, la Târgovişte. în această tipografie au apărut 18 cărţi, dintre care 11 în româneşte. Cele mai importante dintre tipăriturile româneşti erau: Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul,
222
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ceaslovul, Pildele filozofeşti şi altele. Constatăm că numărul cărţilor tipărite în româneşte era într-o vădită creştere. Trebuie să reţinem că mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în slujba bisericească, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în româneşte) şi Şerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărţilor de slujbă în româneşte Antim a contribuit la făurirea unei limbi liturgice româneşti, care dăinuieşte până azi, De pildă, în Liturghierul din 1713 ectenia mare era tradusă astfel: „Pentru bună liniştea văzduhurilor şi pentru înmulţirea roadelor pământului şi pentru vremi cu pace, Domnului să ne rugăm; Pentru ceia ce umblă pre ape şi călătoresc şi pentru ceia ce să ostenesc şi pentru cei robiţi şi mântuirea lor, Domnului să ne rugăm... Pre prea sfânta, curata, preablagoslovita, slăvită stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Observăm că textul liturgic de azi nu se deosebeşte decât foarte puţin de cel tradus de Antim. După el au mai rămas netraduse numai Mineiele, Triodul şi Penticostarul, care se vor tipări mai târziu.
în 1715, mitropolitul Antim a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti. Tot în acest oraş a înfiinţat o nouă tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinţilor. în fiecare s-a tipărit, până la moartea sa, câte o carte. în total, în decursul activităţii sale în Ţara Românească, s-au tipărit 63 de cărţi, din care 38 de el însuşi, iar celelalte de ucenicii săi; dintre ele, 21 erau în româneşte. Trebuie să notăm că patru cărţi au fost scrise de el însuşi şi anume: Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei (Râmnic, 1705), învăţătură bisericească la cele trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (Târgovişte, 1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească (Târgovişte, 1714) şi Sfătuiri creştine politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino, în greceşte (Bucureşti, 1715). Tot mitropolitului Antim i se datoreşte ilustrarea tipăriturilor sale cu gravuri, unele din ele fiind de o măiestrie deosebită.
MITROPOLITUL ANTIM MREANUL
223
A rămas de la el şi o lucrare în manuscris, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schiţe şi 8 desene (se păstrează la Kiev). Toate acestea demonstrează calităţile artistice deosebite cu care era înzestrat.
Didahiile. O altă latură de seamă din păstoria lui Antim a fost zidirea sufletească a credincioşilor săi prin cuvânt. Sunt preţuite până azi predicile sale, numite Didahii, în care osândea diferite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii boierimi. Au rămas de la el 28 de predici la diferite duminici şi sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, toate înfăţişându-1 pe Antim ca om de cultură deosebită, în predicile sale n-a fost influenţat de alţi predicatori, cum s-a susţinut mult timp, ci ele sunt originale, bine gândite şi legate de realităţile vieţii.
O	ctitorie bucureşteană. Antim Ivireanul este ctitorul mănăstirii cu hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti (numită azi mănăstirea Antim), zidită între anii 1713-1715, după planurile întocmite de el însuşi. Pentru această mănăstire a întocmit un aşa -numit Aşezământ, care este, de fapt, un testament cu prevederi pentru ajutorarea copiilor săraci dornici să înveţe carte, a oamenilor nevoiaşi, a fetelor sărace, a străinilor etc.
Ajutor pentru românii ortodocşi din Transilvania şi Răsăritul ortodox. Mitropolitul Antim Ivireanul s-a îngrijit îndeaproape şi de românii ortodocşi din Transilvania. încă în 1699, pe când era numai tipograf, a trimis la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ştefan, care a tipărit acolo două cărţi pentru folosul sufletesc al credincioşilor transilvăneni. După dureroasa dezbinare petrecută sub Atanasie Anghel, mitropolitul Antim a trimis, în câteva rânduri, scrisori de încurajare către românii din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonind preoţi şi diaconi pentru bisericiile lor.
Am arătat că a tipărit cărţi de slujbă şi pentru credincioşii arabi din Patriarhia Antiohiei, precum şi pentru credincioşii de limbă greacă. A stăruit pe lângă Constantin Brâncoveanu să ajute compatrioţii săi din Iviria la tipărirea unor cărţi de slujbă în limba
224
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
lor, trimiţând acolo pe acelaşi ucenic al său Mihail Ştefan, care a tipărit la Tbilisi câteva cărţi în limba georgiană.
Patriot luminat. Mitropolitul Antim Ivireanul a fost un înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi otomane. El considera că numai o alianţă cu Rusia ar putea duce la înlăturarea jugului otoman. Din această cauză, dar şi în urma unor intrigi ale adversarilor lui, s-au răcit raporturile cu Constantin Brâncoveanu. în 1712, domnul i-a cerut chiar să-şi dea demisia din scaun, dar Antim a întocmit două apărări scrise, prin care îşi dovedea nevinovăţia, arătând că acuzaţiile aduse de duşmanii săi erau neîntemeiate. Şi-a continuat apoi nestânjenit activitatea până la moartea lui Brâncoveanu (1714) şi apoi sub urmaşul său, Ştefan Cantacuzino (tl 716).
Sfârşitul lui Antim. După numirea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, în 1716, au început zile grele pentru bătrânul mitropolit. învinuit că a intrat în legătură cu austriecii şi că ar fi uneltit împotriva turcilor şi a domnului, a fost arestat din ordinul acestuia şi închis în temniţa palatului. A fost ţinut acolo mai multe săptămâni, cerându-i-se demisia. Refuzând să o dea, Mavrocordat a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească, lucru pe care acesta l-a şi făcut. în sentinţa de caterisire i s-au adus diferite acuzaţii nedrepte, pe baza cărora a fost scos din rândul arhiereilor şi călugărilor, urmând să fie închis pe viaţă în mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. Această pedeapsă n-a mai ajuns să o execute, pentru că ostaşii turci care îl însoţeau spre Muntele Sinai l-au ucis, aruncându-i trupul în râul Tundja, lângă Adrianopol. Uciderea lui a avut loc în toamna anului 1716. în felul acesta şi-a sfârşit viaţa muceniceşte, ca şi binefăcătorul său, domnul Constantin Brâncoveanu. Cu prilejul prăznuirii a 250 de ani de la moartea sa mucenicească, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta şi grăbita sentinţă de caterisire. Iar în iunie 1992 Sf. Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în fiecare an la 27 septembrie.
Concluzii. Mitropolitul Antim Ivireanul şi-a pus toate
cunoştinţele, râvna şi priceperea în slujba Bisericii şi a
credincioşilor care-l primiseră cu atâta dragoste. Tipograf, autor
Biserica Schitului Crasna - Gorj ctitoria marelui pitar Dumitru Filişanu din 1636, una din cele mai remarcabile realizări arhitecturale ale epocii Lui Matei Basarab
Tâmpla schitului Crasna - Gorj (sec.XVII). Se văd chipurile lui Matei Basarab şi al mitropolitului Ştefan
Matei Basarab şi doamna Elina, miniatură contemporană.
Biserica fortificată Precista din Galaţi (1647).
Ultimul nivel, deasupra bolţilor, este integral amenajat pentru apărare, Cu metereze în zidurile podului, ca şi turnul-clopotniţă de pe pronaos.
Interior din Biserica Golia din laşi (sec.XVII).
Biserica mănăstirii Cetăţuia - laşi,
Ctitoria domnitorului Gheorghe Duca (1669 -1672)
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei.
*3|
Jg&Mtyt OiMmŢ^Y^A rfifrtţttMV^şţ
vQ^ir^V ţ*ucu &**f*t flf4rs^A*mâir)^»yit ## i* x*6* ^3	foMHă .A* K4 go(SO^ f
^ jJlTMuitV i ^«iţ-ÎK «i.*** JJ/*f»5 iiţtt^«(«fluii «yiifiiâitu ^ **	nof)(**A	jjjiT«tf n^Vu^i*	6*
•ţM«f£M»l* NOA'nrtff	^	CA
wŢ)	J[oc«4.<H	QtftAi*5 •	pA
^ ^/rmn^imij* ()i^n«fl U^mn^oA«n ^ *uj« . aa «*ţf qrulAfHiiip ST jlyMrnofa.Tif vă* \j\wm^jrsaZtţur^ Wn^nmiM «<£mjY
|3	ţwjiKHMt .	U
8	B*
îs	,	,	*	84
^Ba»tw ajm «f *»fn|{*r^4 aYaaÎh	*	ţşţ
: AaŞ. WKTOSfH , K3 , A«H •	g*
^3 *	^	, ^i ,* x	w
*3 ^t44 HMfJffA ^Mp^Vh CUH	gţ
18 AA^MT^HTO*HA!<H|fOf*rWrc ro	8<
*3	*tfr*xfl«.f *	B4
56 $$32fe $$cK^^$35S35iS635
Foaia de titlu a cărţii Viaţa şi petrecerea sfinţilor a lui Dosoftei (1682).
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
225
de lucrări originale, traducător al cărţilor de slujbă în româneşte, predicator şi păstor de suflete, artist, ctitor de lăcaşuri sfinte, sprijinitor al Ortodoxiei şi al românilor transilvăneni, Antim Ivireanul este una din personalităţile cele mai luminoase din trecutul Bisericii şi al ţării noastre.
BIBLIOGRAFIE:
Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, LXIV + 474 p.; Opere. Ediţie de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1997, XX + 466 p.
Nicolae Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, Bucureşti, 1910, 120 p.; mai multe studii în B.O.R., an. LXXXIV, 8-9, 1956, p. 679-863, B.O.R., an. LXXXIV, nr. 9-10, 1966, p. 971-1006, M.O., an XVIII, nr. 9-10, 1966, p. 771-851 şi M.B., an XVI, nr. 7-9, 1966, p. 454-515; M.O., an. XXVII, nr. 11-12, 1975, p. 856-872; M.M.S. an LI, nr. 5-6, 1976, p. 360-382; Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, în S.T., an. XX, nr. 1-2, 1969, p. 5-97; Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul cărturar umanist, Iaşi, 1982, 132 p.
LECTURĂ
ANTIM IVIREANUL
Din predica rostită la instalarea ca mitropolit
Pentru aceia dară nu iaste minune, iubiţii miei ascultători şi cinstiţi şi de bun neam boiari de m-au rânduit şi pre mine Dumnezeu şi m-au pus, om mic fiind şi smerit, păstor mic, la mică turmă, la dumneavoastră, pre carii eu nu vă am, nici vă ţiu turmă mică, ci mare şi înaltă; mare pentru buna închinăciunea şi dreapta credinţă care o păziţi curată şi nespurcată, fiind încungiuraţi şi îngrădiţi între hotarăle celor striini de fel şi împresuraţi de atâtea nevoi şi scârbe ce vin totdeauna, neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta, înaltă pentru buna ascultare şi supunerea care arătaţi deapururea cătră beserică şi cătră arhiereu.
De vreme ce aceste doao întemeiază şi întăresc biserica, credinţa la Dumnezeu şi buna ascultare la biserică şi măcar că eu am fost mai mic şi mai netrebnic decât toţi, precum au fost şi David mai mic între fraţi în casa tătâne-su, dară Dumnezeu n-au căutat la micşorarea şi netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea şi streinătatea mea, n-au socotit prostiia şi neştiinţa mea, ci au căutat la bogăţiia şi noianul bunătăţii sale şi au acoperit de către oameni toate spurcăciunile şi făr-de legile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu
19 - I.B.O.R.
226
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
şi decât năsipul mării şi m-au înălţat, nevrednic fiind, la această stepenă şi mare vrednicie a arhieriei. Şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătatea şi spăseniia dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case purtător de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuinţii şi să fiiu mângâiare la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprăzecilea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; şi dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie şi făr-de lene, zioa şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul şi spăseniia tuturor de obşte învăţându-vă şi îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă.
Şi dumneavoastră încă aveţi datorie, cele ce veţi cunoaşte că vă învăţ, făr-de făţărie şi făr-de vicleşug, vă îndemn să le primiţi şi să le faceţi pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră şi să vă supuneţi ascultării, că acea ascultare ce o faceţi mie, o faceţi lui Hristos.
Reprodus după Antim Ivireanul, Opere. Ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972, p. 6-7.
ANTIM IVIREANUL învăţătură asupra pocăinţei
„întoarceţi-vă cătră Mine, din toată inima voastră şi cu post, şi cu plângere şi cu tânguire rumpeţi inimile voastre şi nu hainele voastre şi Mă voi întoarce cătră voi“, zice Domnul, la Ioil, în 2 capete.
Cine au văzut vreodkiioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că de şi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, pre dânsul luminează cu razele sale, pre dânsul împodobeşte cu de toate feliurile de copaci, pre dânsul încununează cu florile, pre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu să depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui, cu un umblet necontenit.
Asemenea ceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai cu multă făr-de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditoriul şi fâcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeieşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pre dânsul cearcă, pre dânsul iubeşte, şi ca cum ar avea vreo trebuinţă, de la ei pleacă dumnezeiasca lui mărire şi pohteşte dragostea lui, pohteşte prieteşugul lui, pohteşte să umble pururea împreună cu dânsul.
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
227
Drept aceia trimite cătră dânsul proroci, trimite dascăli, îl cearcă în toate părţile pământului, îl cearcă în toate unghiurile lumii. Şi, pentru că pohteşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de împărăţia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea, pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă spre dânsul.
Oare care iaste mijlocirea aceia? Iaste aceia a pocăinţii, care nu are greşeală, „întoarceţi-vă — zice — către Mine şi Mă voiu întoarce cătră voi.“ Deci, pentru pocăinţa aceasta sunt gata astăzi să grăiesc puţinele cuvinte, înaintea înţelepţiei voastre, feţii miei. Ci vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste, căci aceasta iaste mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire făr-de greşeală pentru mântuinţa noastră.
Reprodus după Antim Ivireanul, Opere. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1972,
p. 211-212.
ANTIM IVIREANUL
Din hrisovul dat pentru mănăstirea sa
...Că dintru ostenelele mele cele multe, din tipăritul cărţilor şi din milosteniile îndurătorilor creştini, ne-am învrednicit de am înălţat din temelie beserică frumoasă aici în Bucureşti întru slava şi mulţemita însuşi celui ce întru Troiţă să proslăveşte Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda tututor sfinţilor denpreună, încât să fie şi să se numească cinstita mănăstire a Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ia cu mărire şi să cinstească necontenit cu laude şi cu cântări ca nişte priateni ai lui Dumnezeu şi ajutători tuturor pravoslavnicilor creştini.
Zidit-am şi împrejurul ei chilii destul şi alte lăcaşuri pentru odihna egumenului care va fi după vremi şi a celora ce vor vrea să aleagă viaţa sihăstrească, adăogând întru ia şi altele multe trebuincioase, la care am închinat multe de toate câştiguri mutătoare şi nemutâtoare pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ia, adecă moşii, vii, mori, stupi şi dobitoace de tot feliul.
încă şi beserică am împodobit-o şi am înfrumuseţat-o cu ajutorul lui Dumnezeu pe dinafară şi pe dinăuntru cu multe odoarâ de argint şi cu veşmânte scumpe, cu cărţi de multe feliuri şi cu altele ce să obicinuiesc a să înzestra zidirile cele cuvioase.
Şi pentru ca să se chivernisească toate nestrămutat, după cugetul mieu şi după socoteala cea bună şi dreaptă am aşezat 32 de capete în scris întru carele mai pre larg rânduiesc toată îndreptarea mănăstirii, precum să vede în condicul cel iscălit al besericii. Adecă:
—	să se afle de-a pururea la acea casă 14 oameni pentru slujba mănăstirii;
—	doi preoţi mireni să slujească besericii fieştecare cu plata lui;
—	să se facă milostenie la săraci în toate duminicile;
—	să aibă oarecare milă în toate sâmbetele de cei ce vor fi în temniţă;
228
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
—	să se îmbrace în zioa de Joi mari trei săraci şi trei fete sărace;
—	să se înzestreze pre an o fată săracă a dooa zi de s-ti Dimitrie;
—	să se odihnească în trei zile streini nemernici cu mâncare şi cu sâlăşluire pre toată vremea;
—	să se îngroape cu cheltuiala casei săracii ce-i scot prin uliţe morţi, cerşind milă pentru îngroparea lor;
—	să se hrănească trei copii ce ar învăţa carte şi dascălul lor să-şi ia plata ostenelii din mănăstire;
—	să arză trei candile necontenit în besericâ peste toată vremea;
—	să se prăznuiască pre an pomenirea a patru sfinţi... şi într-aceste zile să se facă milostenie la săraci, după cum s-au scris în condic;
—	să se prăznuiască sărbătoarea Tuturor Sfinţilor pre an cu cinste cuviincioasă după obiceiul ţării şi într-această zi să dăruiască pre mitropolitul ţării ca să săvârşească sfânta liturghie şi în zioa aceia şi a dooa zi;
—	să se facă sărindare şi liturghii în toţi anii pentru sufletele celor ce au miluit sau vor milui sfânta mănăstire, după cum s-au mai însemnat chiar în condic;
—	să se strângă într-o lăcriţă osebită zeciuiala banilor din câţi să vor agonisi de pe veniturile mănăstirii şi de la milostenii, ca să se afle la vreme de mare păs al ei;
—	să se ţie doao tipografii, una grecească şi alta rumânească, pentru folosul obştii şi pentru agoniseala casei...
Reprodus după A. Sacerdoţeanu, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar şi topograf, în Glasul Bisericii, an XXIII, nr. 3-4, 1964, p. 240-241.
EfMTA
JUUHSs&ttCKA CKf HnT^fl
# / / ^^ / /
4AM«N IIRIUM4AQIN HOJU 4iyfi
iM/f wîf	tftiHAnMU £iiw{mx mii ▲aMlurtf
xjimcîii ftfttinitţw N^noftfnirj lift	»
<liH4VWrf4& AOMHi	rT^
1«4H1 BifsflNA* K4T4 I#3MH# C 404MU f#ef *A1
nit fd jţwinifk tfwtiAfâ
RioTÂXifuL cri HI0I1IU41 M4f«4» Jttr««fri"
Hmori roţi a ai mi/Tih mai* K*fMt A#ri n/t iriiMf't 41'frft /MM
rifif noAurtht a^a^hV# n^a'fnNidCri AM^iV Aiîî iWyffţ XtojvM
IJl/l ptfMJUUtyfft « n/1^^ 44^ K0/0N4T K^AOMfltA ON ITIHX 4T04TX ţJ.f/4 »yrf©i4AjîfM • IUh	ţftJMf MTfMK 1441 uV
aiA/uiKTi aNiiti AAU«5*Krrj«A A^njf.	canTOjirK
KM*lYhU.t 'l't Altt^AjUJNTi <->4^ fl^HKăn
.£**« ^fiutfdfri amt/oiioah* cfcfyfipMofi #
nifToffin F.f* i^î*Îj"tVW5 rn/iCT'iticYji Aî*A®rtf
MHTfonoxmYu iji/tîi # «m f^y A#rfyuof& #
ffirî niivr^ *•? a1 Ci5j« flfTwuji # m? A'f&r« irfA^rt /faimei*» j
4/ intfu am4 t4?!^ 4^«i ^ # x7t5*
Mii Am4 ClWW'A 4MUH * wniM •
.£&* A$ totMifR jţ
4-
¥
■«fise
Foaia de titlu a Bibliei de la Bucureşti (1688).
Mitropolitul
Antim
Ivireanul,
frescă
în biserica
mănăstirii
Govora
(1711).
Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, frescă în biserica mănăstirii Polovragi (1703).
Biserica mănăstirii Antim din Bucureşti, ctitoria mitropolitului Antim Ivireanul (1713-1715).
Incinta mănăstirii Hurezi -ctitoria lui Constantin Brâncoveanu (1693-1699).
Frescă din pronaosul bisericii mari de la Hurezi.
Biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu.
Biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu (1697).
2S	C*M,‘ c<|>»rrnî. <00	j£
«** triiî TfU» * Mnf^nMiii £«VfJAft&
22	awu	.	*■
imnnnmimmnmnHnrmrr
Ţn'i	^oasift miit l'MMiii /£uifntf .
A»fWM f^i Jfirvrt jui	iffnşiv \
’ărr ti-* jmj JJjifit Ktitin KÂnj ii «fir umfw o ţi»,
K' »• CM/jicpn kK w^f*ft ifi iii «li n(ni4 fîf< ,
J^fi ToMayi aii Oo^wm^I kj na if lînri for wm&T , n*«ffJi-f* M« H4KH*« «tq «-fiii em» fliftnri.
K&1*t*frl *fȔ OCf4(l aii Cf-flrfliqu XM J4^f .
<I>w ^Hiî^ M(f« mi «X p* c<f>n<r nj cmum;
Stema Mitropoliei Transilvaniei în Chiriacodromionul de la Alba - lulia din 1699.
Antimis de la mitropolitul Varlaam al
Ungrovlahiei
(1672-1679).
XXIX
MĂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL AL XVII-LEA. ARTA ŞI CULTURA BISERICEASCĂ
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au construit pretutindeni biserici şi mănăstiri de către domnii celor două ţări, de mitropoliţi şi episcopi, de mari dregători, de călugări, preoţi de mir şi credincioşi de rând. Pe lângă acestea, şi-au continuat existenţa şi mănăstirile ridicate în secolele anterioare, cărora li s-au făcut renovări ori li s-au adăugat noi clădiri.
în Transilvania, datorită condiţiilor potrivnice de viaţă în care trăia poporul român, nu s-au ridicat decât biserici şi schituri de lemn, din evlavia preoţilor şi a credincioşilor de aici, din care prea puţine au ajuns până la noi.
Ctitoriile lui Matei Basarab. Acest domnitor este considerat cel mai de seamă ctitor de locaşuri sfinte din trecutul poporului nostru, alături de Ştefan cel Mare. Se cunosc aproape 40 de mănăstiri şi biserici zidite sau refăcute de el din temelie. De aceea scria Radu Popescu în Cronica sa că „Matei, viind în scaun, altă grijă nu avea, ci făcea mănăstiri pretutindeni şi biserici întru lauda lui Dumnezeu, cari să văd până acum. Că până la acest domn puţine zidiri au făcut domnii cei mai dinainte; iar Matei Vodă au înfrumuseţat ţara cu tot feliul de zidiri: mănăstiri, besearici, case domneşti, care să pomenesc şi până astăzi."
Astfel, el a ctitorit mănăstirile: Amota, în munţii Vâlcei, pe locul unei aşezări mai vechi, în care a fost îngropat împreună cu soţia sa, doamna Elina, Căldăruşani (jud. Ilfov), una din cele mai
230
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
monumentale din ţară, aşezată într-o regiune foarte pitorească, Plătăreşti (jud. Ilfov), Măxineni (jud. Brăila, distrusă în 1917), Brebu (jud. Prahova), Strehaia (jud. Mehedinţi), catedrala episcopală din Buzău etc. A refăcut mănăstirile Negru Vodă din Câmpulung, Plumbuita din Bucureşti, Brăncoveni (jud. Olt) şi altele.
La acestea se adaugă şi câteva biserici de mir: Sărindar şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, Sf. împăraţi şi Sf. Nicolae din Târgovişte, Sf Dumitru din Craiova, Sf. Gheorghe din Piteşti şi altele.
Tot el a ridicat mănăstirea Soveja (jud. Vrancea), în urma împăcării cu Vasile Lupu, biserica din Tumu Roşu, lângă Sibiu, bisericile din Sviştov şi Vidin în Bulgaria, o biserică la una din mănăstirile Muntelui Athos. Toate ctitoriile sale au fost înzestrate cu moşii, odoare, veşminte, cărţi.
Alte ctitorii muntene. Urmând pilda domnitorului, membrii familiei sale şi unii dregători au ctitorit alte locaşuri de închinare. Astfel, doamna Elina a ridicat biserica din Herăşti (jud. Ilfov) şi a refăcut mănăstirea Slătioarele din Ocnele Mari (jud. Vâlcea), iar fratele ei, Udrişte Năsturel, o biserică în Târgovişte. Marele vornic Preda Brâncoveanu, bunicul viitorului domn Constantin, a zidit mănăstirea Dintr-un lemn (jud. Vâlcea) şi a refăcut Gura Motrului, postelnicul Constantin Cantacuzino a zidit biserica din Filipeşti Târg şi a refăcut mănăstirea Mărgineni (jud. Prahova) etc.
Urmaşul lui Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab (1654-1658), a ctitorit biserica Sf împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, care în 1668 a devenit catedrala mitropolitană (în 1925 patriarhală).
Şerban Vodă Cantacuzino (1678-1688) a ctitorit mănăstirea Cotroceni, în care a fost înmormântat (demolată sub regimul comunist), iar soţia sa, Maria, biserica Doamnei, amândouă în Bucureşti.
Ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu. Şi acest domnitor a zidit din temelie sau a refăcut numeroase locaşuri de închinare, atât în ţara sa, cât şi în afara hotarelor ei. încă înainte de-a ajunge domn a ctitorit două biserici: una la Potlogi (1683) şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti (1688). în vara anului 1690 a pus temelia celei mai de seamă din ctitoriile sale, mănăstirea Hurezi
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ $1 MOLDOVA, SEC. XVII 231
(jud. Vâlcea), cu hramul Sf. împăraţi Constantin şi Elena, având, pe lângă biserica principală, câteva schituri şi paraclise, împodobite cu picturi de către cei mai iscusiţi meşteri ai timpului, înconjurata cu ziduri şi turnuri ca o cetate de apărare. Gândul evlaviosului ctitor a fost ca mănăstirea Hurezi să fie loc de îngropare pentru el şi familia sa, dar, din nefericire, i-a fost înmormântată aici o singură fiică. I-a făcut numeroase danii: moşii, vii, diferite scutiri, veşminte şi vase liturgice, încât a devenit una din cele mai înzestrate mănăstiri ale ţării.
Tot în Oltenia a mai ridicat două locaşuri de închinare pe locul altora, mai vechi: Mamul şi Brâncoveni, în cea din urmă fiind îngropat tot neamul său. în Bucureşti a ridicat trei biserici, tot pe locul altora mai vechi: Sf. loan Grecesc şi la mănăstirile Sf. Sava şi Sf Gheorghe Nou. împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ctitorit o mănăstire în Râmnicu Sărat.
în afară de aceste biserici, ridicate în întregime de evlaviosul domn, a mai făcut o seamă de îmbunătăţiri, adaosuri sau prefaceri la numeroase altele: Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Argeş, Dealu, bisericile Sf. Dumitru şi Domnească din Târgovişte şi altele.
în Transilvania a zidit o frumoasă biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mănăstirea Sâmbăta de Sus, în Ţara Făgăraşului, iar bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului i-a făcut numeroase danii.
Soţia sa, doamna Maria, a ridicat biserica Dintr-o zi din Bucureşti, o biserică nouă la mănăstirea Surpatele şi bolniţa de la Hurezi, iar fiul lor Ştefan un paradis, cu hramul Sf. Ştefan, la Hurezi.
Spătarul Mihai Cantacuzino a ctitorit mănăstirea Sinaia în Munţii Bucegi şi Colţea în Bucureşti, iar spătarul Toma Cantacuzino mănăstirea Poiana şi biserica din Filipeştii de Pădure, amândouă pe Valea Prahovei.
Mănăstirile şi bisericile din Moldova. Mănăstirea Dragomirna, a mitropolitului Anastasie Crimca, a fost urmată de câteva ctitorii ale domnitorilor Ştefan Tomşa (mănăstirea Solea) şi
232
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Miron Bamovschi (mănăstirea Bârnova şi biserica Bamovschi din Iaşi, mănăstirea Buhalniţa, jud. Neamţ).
Cel mai de seamă ctitor al secolului al XVII-lea în Moldova a fost însă Vasile Vodă Lupu (1634-1653). Spre deosebire de contemporanul său Matei Basarab, Vasile Lupu a zidit mai puţin, dar mai fastuos, mai scump şi mai trainic.
Cea mai frumoasă dintre ctitoriile sale este mănăstirea Sf. Trei Ierarhi din Iaşi, începută prin 1635 şi sfinţită de mitropolitul Varlaam la 6 mai 1639 (zugrăvirea s-a făcut în anii următori). în această biserică au fost aşezate moaştele Cuvioasei Parascheva (13 iunie 1641), dăruite domnului moldovean de Patriarhia Ecumenică pentru că plătise datoriile acesteia. Aici au fost înmormântaţi membrii familiei ctitorului, iar mai târziu au fost depuse osemintele lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Biserica Sf. Trei Ierarhi impresionează până azi prin valoarea materialului (piatră şi marmură), dar mai ales prin mulţimea şi varietatea ornamentaţiei exterioare, fiind acoperită în întregime cu sculpturi în piatră, dispuse în şiruri orizontale, fiecare deosebit de celălalt, de inspiraţie orientală (armeano-georgiană, arabă, turcă, persană). Este considerată nu numai o capodoperă a artei medievale româneşti, ci şi una din operele reprezentative ale artei universale. Din nefericire, unele din părţile ei originale au dispărut cu ocazia refacerii de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
Vasile Lupu a mai ctitorit o biserică-mănăstire în cetatea Neamţului, precum şi câteva biserici de mir: Sf. Dumitru din Galaţi, Sf. Atanasie şi Chirii din Iaşi, Sf. Dumitru din Orhei, Sf. Nicolae din Chilia Nouă. De asemenea, a zidit o biserică nouă la mănăstirea Hlincea, lângă Iaşi, şi a început refacerea mănăstirii Golia, din Iaşi, dar amândouă au fost terminate de fiul său, Ştefăniţă Vodă. De asemenea, a zidit biserica Sf. Paraschiva din Lvov şi a rezidit biserica Stelea din Târgovişte, în urma împăcării cu Matei Basarab.
Urmându-i exemplul, fratele său Gavriil hatmanul şi soţia sa Liliana au ridicat actuala biserică a mănăstirii Agapia, iar un alt frate, Gheorghe paharnicul, a ctitorit mănăstirea Lipovăţ, lângă Vaslui.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XVII 233
în a doua jumătate a secolului, domnitorul Gheorghe Ştefan (1653-1658) a ctitorit mănăstirea Caşin, lângă Târgu Ocna, Gheorghe Duca Vodă (1668-1672 şi 1678-1683) mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi, iar familia Cantemireştilor mănăstirea Mera sau Mira în Vrancea.
Arta bisericească. Arhitectura. în genere, bisericile construite acum în Ţara Românească urmează planul triconc, consacrat în secolele anterioare, având aceleaşi încăperi: pronaosul, naosul şi absida altarului, cu două, trei sau patru turle. Se impune acum şi pridvorul deschis la intrare, susţinut de stâlpi cu capiteluri înflorate, generalizat spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, fiind astfel unul din elementele specifice ale „stilului brâncovenesc".
Bisericile din Moldova urmează, în genere, planul triconc tradiţional. Unele păstrează cele cinci încăperi cunoscute din secolul anterior: pridvorul, pronaosul, gropniţa, naosul şi altarul. La arhitectura tradiţională se adaugă forme artistice noi, din stilul baroc (Sf. Trei Ierarhi) şi chiar al Renaşterii (Golia).
Pictura. în Ţara Românească a cunoscut un progres remarcabil. O bună parte din ctitoriile lui Matei Basarab au fost împodobite cu fresce. Pictura a cunoscut o epocă de maximă înflorire în cursul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. între reprezentanţii ei de seamă notăm pe Pârvu Mutu (1657-1735), care a zugrăvit îndeosebi locaşurile de închinare ale familiei Cantacuzinilor (de pildă, Filipeştii de Pădure, unde a zugrăvuit tabloul votiv cu 55 de personaje, Cotroceni, Mărgineni, Sinaia, Râmnicu Sărat etc). Zugravul favorit al lui Brâncoveanu a fost grecul Constantinos, care a împodobit cele mai multe din ctitoriile sale: biserica mare de la Hurezi, a Doamnei, Mogoşoaia, Cozia şi altele. La Hurezi impresionează pronaosul, unde este redat un impunător cortegiu de personaje: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor şi al Brâncovenilor. Amândoi au format mai mulţi „ucenici" români, care le-au continuat strădaniile în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
în Moldova, biserica Sf. Trei Ierarhi a fost zugrăvită de meşteri ruşi, iar Cetăţuia de Gheorghe din Ianina, probabil un aromân, la care se adaugă unii meşteri moldoveni.
234
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Alte ramuri ale artei. Sculptura în piatră atinge apogeul în Moldova, prin biserica Sf. Trei Ierarhi din Iaşi. Sculptura în lemn se afirmă mai ales în Ţara Românească, sub Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, când s-au lucrat numeroase tâmple, uşi, strane etc.
Broderia cunoaşte o epocă de strălucire tot în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
Cultura bisericească. O parte din acest bogat capitol a fost prezentat în paginile închinate marilor cărturari din secolul al
XVII-lea. Reamintim că numărul tipografiilor a fost în continuă creştere. De sub teascurile lor au ieşit la lumină numeroase cărţi de slujbă în româneşte şi slavoneşte, la care se adaugă cele în limbile greacă şi arabă, pentru credincioşii din Balcani şi Orientul Apropiat. în acest secol s-a continuat acţiunea de introducere a limbii române în biserică, încheiată cu traducerea şi tipărirea întregii slujbe în româneşte sub mitropolitul Antim.
Tot în acest secol s-a tipărit prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte (Alba Iulia, 1648), apoi Biblia întreagă (Bucureşti, 1688). S-au făcut numeroase traduceri din literatura teologică patristică şi postpatristică (Dosoftei şi alţii), s-au întocmit lucrări teologice originale (Mărturisirea Ortodoxă, Răspunsul la Catehismul calvinesc, lucrarea despre Prefacerea Sf. Daruri a lui Nicolae Milescu etc.), s-au prelucrat lucrări omiletice (Cazania lui Varlaam şi cea de la Govora-Dealu, Chiriacodromionul de la Alba Iulia) şi de zidire sufletească (Viaţa şi petrecerea sfinţilor).
în afară de marii ierarhi cărturari, în acest secol au trăit şi unii cărturari proveniţi din clerul de mir sau monahal: Mihail Moxa, călugăr la Bistriţa din Oltenia, care a tradus o Istorie universală (rămasă în manuscris) şi Pravila de la Govora, călugărul Mardarie Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-român (rămas în manuscris), protopopul Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, care a scris o Cronică a acestei biserici etc.
în acest secol s-au înfiinţat câteva şcoli superioare, cum au fost Colegiul de la Sf. Trei Ierarhi din Iaşi (1640), Colegiul umanist de la Târgovişte, prima şcoală superioară dirt Ţara Românească (1646), la care au predat doi dascăli greci, Academia domnească
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVĂ SEC. XVII 235
de Ia Sf. Sava din Bucureşti (1694), având în frunte un renumit dascăl grec, Sevastos Kimenitis din Trapezunt. în afară de acestea, s-au înfiinţat o serie de noi şcoli mănăstireşti (Sf. Gheorghe Vechi, Colţea din Bucureşti etc).
Concluzii. Cultura şi arta românească au cunoscut în acest secol o epocă de înflorire sub Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar spre sfârşitul secolului sub Şerban Cantacuzino, dar mai ales sub Constantin Brâncoveanu, care poate fi aşezat printre cei mai mari sprijinitori ai culturii şi artei din trecutul ţării noastre. Mănăstirile ctitorite acum au îndeplinit acelaşi rol cultural, social şi spiritual pe care l-au avut şi în secolele anterioare.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Stoicesu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara Românească, 2 voi., Bucureşti, 1979-1971; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974,984 p.; N. Ghica-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia. Veacul alXVH-lea, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. XXV, fasc. 71-74, Bucureşti, 1932; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul alXVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, 655 p. + 1036 fig.; Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, 453 p.; Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, 244 p.
Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu, ctitor de cultură românească, în B.O.R., an. LXXXII, nr. 9-10, 1964, p. 876-900 (alte studii în acelaşi număr al revistei); Ion Bamea, Ctitoriile bisericeşti ale lui Constantin Brâncoveanu, în B.O.R., an. CXV, nr. 1-6, 1997, p. 117-175; Mircea Păcurarul, Cultura în timpul lui Constantin Brâncoveanu, în B.O.R., an CXIV, 1996, nr. 7-12, p. 306-360.
LECTURĂ
Pisania bisericii din Tumu Roşu (fost Porceşti), jud.
Sibiu, ctitorită de Matei Basarab
Cu vrerea Părintelui şi cu sporirea Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, făcutu-s-a această sfântă şi dumnezeiască biserică din temelie de creştinul Domnul Ţării Româneşti Mateiu Basarab Voevod, întru cinstea hramului Sfântului Nicolae al Miralichiei, ca să fie pomană desăvârşită în veci; drept aceia şi noi
236
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
robii lui Dumnezeu şi mai mici robi ai Măriei Sale creştinului Mateiu Voevod: jupân Tămaş Becierul, Ioan Logofătul şi Radu Postelnicul, feciorii lui Tămaş şi ispravnici de Măria Sa trimişi, nevoit-am de am văzut şi începutul şi svârşitul. Şi s-a ridicat această biserică, cu cheltuiala Măriei Sale Voevodului şi noi încă am dat ce am putut, ca să avem şi noi pomană.
Şi s-a început în luna lui april şi s-a svârşit în luna lui septemvrie, văleat 1653.
Reprodus după prot. dr. Andrei Gâlea, O ctitorie a lui Matei Basarab în Ardeal, biserica din comuna Porceşti, jud. Sibiu, în voi "Omagiu Î.P.S. Sale dr. Nicolae Bălan la douăzeci de ani de arhipăstorie, Sibiu, 1940, p. 423.
VARLAAM AL UNGROVLAHIEI
Act prin care închina mănăstirii Cozia — schitul Trivalea (1702)
De vreme ce noi den tânără vârstă am poftit chipul călugăriei, care l-am şi luat în sfânta mănăstire Cozia şi după rănduiala sfintei mănăstiri ne-au ajuns rândul de am şi egumenit; şi la scaunul episcupii Râmnicului a fi ne-am învrednicit; de acii şi la mai marele scaun al Sfintei Metropolii; şi întâmplându-ni-se mazilire1, după ce am făcut călătoria Sfântului Ierusalim, pentru închinăciunea Sfântului şi dătătorului de viaţă Mormânt al Domnului nostru Is. Hs. şi al Sfântului munte al Sinaii; şi viind iarăş în ţară, den agonisita care am avut, am rădicat şi am zidit den temeliie mănăstire lăngă oraşul Piteştii, care se chiamă Trivale, în numele sfintei şi nedespărţitei Troiţă, căştigându-şi moşii şi vii, făcându-i şi alte vase bisericeşti şi odăjdii. Şi după câtăva vreame, după rânduială dumnezeiască, fiind omul zidit cu început şi cu sfârşit şi acel sfârşit sosind şi la noi înşire, den durerea inemii şi den pofta sufletului, fiind bolnav până la moarte, am poruncit călugărilor noştri, care s-au aflat pre lângă noi, de ne-au adus de la mănăstirea noastră de la Fedelesciori la această sfântă mănăstire Coziia, vrând cu tot sufletul unde ne-au fost înceaperea să ne fie şi sfărşirea, să ni să îngroape oasele la această mănăstire. Şi noi den toată voia noastră, am închinat mănăstirea care s-au zis mai sus, carea o am zidit noi lângă oraşul Piteştii, ce să cheamă Trivalea, hramul Sfintei Troiţă, cu toate vasele şi odăjdiile biseariceşti şi ale noastre arhiereşti, precum scrie şi în diiata noastră şi cu toate moşiile câte sânt de cumpărătoare şi de închinăciune să fie metoh sfintei mănăstiri Cozii, să aibă a pune după vremi igumeni pe cine ar socoti cu obştea fraţilor şi să aibă a o căota la toate păsurile care i s-ar
1 înlăturare din scaun.
MĂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA, SEC. XVII 237
Intănpla. Şi încă fiind şi mănăstirea Seaca de pe Cungre2, unde să prăznuiaşte Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Marii în seama noastră, dată de neamul ctitorilor care o au zidit, şi noi o am fost închinat să fie supt stăpânirea mănăstirii noastre Trivalii cu cărţi domneşti, acum şi aceasta o las să fie iar supt stăpânirea Cozii, că şi mai denainte au fost supt această stăpânire încă de pe vremea cănd am igumenit noi, aşa am lăsat noi la vremea noastră de petricaniie igumenului Vasilie ieromonahul şi tot săborului sfintei mănăstiri. Iar oricarii, au den rudeniile noastre, au dentr-alţii striini, ar sta împotrivă şi ar vrea ca să strice această tocmire a noastră, unul ca acela să nu vază faţa Domnului nostru Is.Hs. şi de noi încă să fie legat şi afurisit în veacul acest de acum şi în cel ce va să fie, că pentru aceasta s-au făcut această scrisoare, întărindu-se cu iscălitura noastră, fiind de faţă şi alţi părinţi şi egumeni.
Noem(brie) 15 dni, leat 7211 (1702).
Reprodus după Preotul Niculae Şerbănescu, Varîaam, mitropolitul Ţării Româneşti, în Biserica Ortodoxă Română, an. LXXVI, nr. 12, 1958, p. 1157-58.
2 Mănăstirea Seaca-Muşeteşti, jud. Olt.
XXX
LEGĂTURILE
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU ALTE BISERICI ORTODOXE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA
Legăturile Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe surori pot fi urmărite încă din primele secole creştine prin ierarhii de la Tomis, unii din ei participanţi la lucrările primelor cinci Sinoade ecumenice sau prieteni cu marii Sfinţi Părinţi răsăriteni. Diferite obiecte cu caracter creştin de factură bizantină, descoperite pe întreg teritoriul ţării, dovedesc că legăturile noastre bisericeşti cu Bizanţul au fost neîntrerupte. După întemeierea celor două state româneşti independente, Ţara Românească şi Moldova, legăturile cu Patriarhia Ecumenică, dar şi cu alte aşezăminte bisericeşti de limbă greacă, s-au întărit. Iar după 1453, anul cuceririi Constan-tinopolului de oştile otomane, ţările româneşti extracarpatice au rămas singurele sprijinitoare ale celor patru Patriarhii „apostolice" (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), precum şi ale altor aşezăminte bisericeşti şi culturale din Balcani şi Orientul Apropiat, căzute sub dominaţie otomană.
în secolul al XVII-lea s-a convocat Sinodul de la Iaşi (1642), la care au participat reprezentanţii celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă şi română, care au aprobat cunoscuta Mărturisire de credinţă a mitropolitului Petru Movilă al Kievului.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea s-au tipărit pentru prima dată la noi cărţi liturgice şi teologice în limba greacă la Iaşi,
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI ORTODOXE
239
Bucureşti şi Snagov, iar la începutul secolului al XVIII-lea şi la Râmnic şi Târgovişte. Se înfiinţează şcoli superioare la Târgovişte sub Matei Basarab, la laşi sub Vasile Lupu, iar mai târziu la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1694), la care au activat renumiţi profesori greci, unii dintre ei oameni de înaltă cultură, cu elevi greci, dar şi mulţi români. Numeroşi ierarhi, egumeni şi călugări greci trăiau în ţările noastre.
Legăturile cu Patriarhia Ecumenică. După căderea Constantinopolului mulţi patriarhi de aici au venit în ţările noastre după ajutoare materiale. Şirul lor începe cu Nifon II, în primul deceniu al secolului al XVI-lea, chemat de Radu cel Mare în Ţara Românească. După el, ţările româneşti au fost vizitate — între alţii — de Teolipt I, care a slujit la sfinţirea mănăstirii lui Neagoe Basarab de la Argeş, iar spre sfârşitul secolului de Ieremia II, cu o petrecere mai îndelungată în amândouă ţările. Sub el, Mihnea Vodă al Ţării Româneşti (1577-1583 şi 1585-1591) a dăruit Patriarhiei metocul românesc din Constantinopol, numit Vlah Serai, cu hramul Maica Domnului Mângâietoarea, în care s-a stabilit reşedinţa patriarhală pentru câţiva ani.
în ultimii ani ai secolului al XVI-lea, domnii şi mitropoliţii munteni şi moldoveni întreţineau corespondenţă cu patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, care a fost un timp şi locţiitor de patriarh ecumenic, trimiţându-i diferite ajutoare.
în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Vasile Lupu a plătit numeroasele datorii ale Patriarhiei Ecumenice, fapt pentru care a primit, din partea patriarhului Partenie I, moaştele Cuvioasei Parascheva, aşezate în biserica Sf. Trei Ierarhi din Iaşi (1641). Tot el s-a implicat în alegerea unor patriarhi de Constantinopol. Fostul patriarh Atanasie Patelaros a trăit mai mulţi ani la Iaşi şi la Galaţi. Patriarhul Dionisie Seroglanul a stat mult timp la Bucureşti, în timpul lui Şerban Cantacuzino, apoi al lui Constantin Brâncoveanu, sfârşindu-şi viaţa la Târgovişte.
Legăturile cu Patriarhia Alexandriei. Primul patriarh alexandrin care a călătorit prin ţările noastre a fost Chirii Lucaris, la începutul secolului al XVII-lea, fiind ales patriarh ecumenic (1620) în timp ce se afla la Târgovişte.
240
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Unul din urmaşii săi, învăţatul Mitrofan Critopol, a venit în ţările noastre ca însoţitor al lui Chirii, apoi ca patriarh, sfârşindu-şi viaţa la Târgovişte. Doi dintre urmaşii acestuia au ocupat scaunul cu ajutorul lui Vasile Vodă Lupu. Spre sfârşitul secolului, Gherasim Paladas a vizitat ţările noastre de trei ori, întreţinând strânse legături cu Constantin Brâncoveanu şi cu Cantemireştii. în 1708 a slujit la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei şi a făcut — împreună cu Hrisant al Ierusalimului — înscăunarea lui Antim Ivireanul ca mitropolit. în secolul al XVII-lea, un singur patriarh de Alexandria n-a venit în ţările noastre. Toţi au beneficiat de ajutoare materiale din partea domnilor, a ierarhilor şi a unor credincioşi români.
Legăturile cu Patriarhia Ierusalimului. Din cauza nevoilor materiale, asupririi otomane şi acţiunii pe care o desfăşurau iezuiţii în Ţara Sfântă, numeroşi patriarhi greci din Ierusalim au urmat exemplul colegilor lor din Constantinopol şi Alexandria, venind după ajutoare în Ţările Române. De pildă, patriarhul Teofan a călătorit în câteva rânduri în Moldova, rugând pe Vasile Lupu să plătească toate datoriile Patriarhiei, aşa cum făcuse şi cu ale celei din Constantinopol. După moartea sa, Vasile Lupu a reuşit să impună alegerea ca patriarh a lui Paisie, egumen la Galata, hirotonit la Iaşi, care a făcut apoi lungi călătorii în Rusia şi în ţările noastre. Patriarhul Nectarie a fost ales tot la stăruinţele lui Vasile Lupu - deşi era atunci mazilit — şi ale lui Grigorie Ghica al Ţării Româneşti.
Cel mai de seamă cârmuitor al Patriarhiei de Ierusalim din tot trecutul acesteia a fost Dositei (1669-1707), care aproape patru decenii a fost îndrumătorul neobosit al activităţii cultural-teologice în limba greacă şi apărătorul însufleţit al Ortodoxiei în faţa atacurilor catolice şi protestante. Călătoriile lui în Ţările Române au durat ani de zile, încât s-ar putea spune, fără exagerare, că adevărata sa reşedinţă era la Bucureşti şi Iaşi şi nicidecum la Ierusalim. A primit închinări de mănăstiri (Cetăţuia şi Hlincea din Iaşi, Călui în Oltenia etc.), a înfiinţat o tipografie grecească la Cetăţuia, în care a imprimat numeroase cărţi de slujbă şi de apărare a Ortodoxiei, a primit numeroase subvenţii, cu care a refăcut o
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI ORTODOXE
241
serie de biserici din Ţara Sfântă. Urmaşul său, Hrisant Notaras, a fost ales patriarh cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, în 1707. în acelaşi an, Hrisant a sfinţit mănăstirea Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, care a fost închinată Patriarhiei din Ierusalim.
Legăturile cu Patriarhia Antiohiei. Ţările noastre au ajutat şi această Patriarhie, cu reşedinţa în Damasc, ai cărei cârmuitori şi credincioşi erau, în marea lor majoritate, arabi. Primul patriarh antiohian care a călătorit prin ţările noastre a fost loachim V, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe la mijlocul secolului al
XVII-lea, a făcut o lungă călătorie în ţările noastre, după ajutoare, patriarhul Macarie III Zaim, străbătând Ţara Românească de la un capăt la altul, cercetând zeci de biserici şi mănăstiri (1653-1654 şi 1656-1658). Fiul şi însoţitorul său, arhidiaconul Pavel din Alep, a lăsat o descriere amănunţită a călătoriei lor în ţările noastre, în Ucraina şi Rusia, în limba arabă, cu interesante amănunte asupra situaţiei politice de la noi, cu descrieri de mănăstiri, cu aspecte din viaţa politică, socială, economică şi bisericească.
Unul dintre urmaşii lui Macarie, patriarhul Atanasie III Dabbas, după ce a pierdut scaunul, a petrecut vreo patru ani la Bucureşti. în acest timp, la rugămintea sa, Constantin Brâncoveanu a rânduit să se tipărească două cărţi în limba arabă pentru credincioşii din Siria. Şi astfel au apărut, pe pământ românesc, cu cheltuiala lui Brâncoveanu şi cu îndrumarea lui Antim Ivireanul, Liturghierul greco-arab (Snagov, 1701) şi Ceaslovul greco-arab (Bucureşti, 1702). Când patriarhul Atanasie a părăsit Ţara Românească, Brâncoveanu i-a dăruit tipografia arabă, pe care a instalat-o la Alep, în Siria, imprimându-se acolo alte cărţi de slujbă şi de învăţătură timp foarte îndelungat.
Ţările române şi mănăstirile din Muntele Athos. Menţionat în izvoare bizantine încă din secolele VII1-IX ca loc de vieţuire pentru sihaştri, Muntele Athos — în Peninsula Calcidică, din Grecia — a devenit cunoscut mai ales după anul 963, când un fost ofiţer şi demnitar bizantin, Athanasie, a întemeiat acolo Lavra cea mare. Cu timpul, numărul călugărilor şi al aşezărilor monahale a sporit mereu, încât Athosul a devenit cel mai important centru de viaţă monahală ortodoxă. Mănăstirile de aici au fost
242
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ajutate efectiv aproximativ cinci sute de ani de domni şi unii ierarhi, preoţi şi credincioşi români, încât pe la mijlocul secolului al XJX-lea un cercetător rus Porfir Uspenski scria că „Nici un alt popor ortodox nu a făcut atât de mult bine pentru Athos cât au făcut românii". Cu sprijin românesc s-au zidit din temelie ori s-au refăcut numeroase biserici, au fost zugrăvite biserici, paraclise şi trapeze, s-au ridicat ziduri de apărare, turnuri de veghe şi fântâni, la care se adaugă numeroase danii în bani, manuscrise şi cărţi, icoane, veşminte, vase liturgice, care se află până azi în patrimoniul Athosului.
Primii domni români care au acordat ajutoare mănăstirilor athonite au fost Nicolae Alexandru Basarab şi fiul său Vlaicu (Vladislav), care au refăcut din temelie mănăstirea Cutlumuş, numită şi „marea lavră a Ţării Româneşti". Spre sfârşitul secolului al XV-lea, Vlad Călugărul a făcut danii la mănăstirile Sf. Pantelimon (Rusicon), Hilandar şi Dohiariu, Ştefan cel Mare a ajutat mănăstirile Zografu, unde a ridicat o bolniţă şi un turn, iar spre sfârşitul domniei a refăcut-o în întregime, apoi Grigoriu, Vatoped, Sf Pavel şi altele.
La începutul secolului al XVI-lea, cel mai de seamă sprijinitor al Athosului a fost Neagoe Basarab, prin daniile făcute la Cutlumuş, Dionisiu, Iviron, Pantocrator, Xiropotamu etc. Danii substanţiale au primit şi din partea urmaşilor lui Neagoe Basarab, iar din Moldova, din partea lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi Petru Şchiopul. De pildă, mănăstirea Dohiariu a fost rezidită din temelie şi zugrăvită cu cheltuiala lui Alexandru Lăpuşneanu şi a doamnei Ruxandra.
Din secolul al XVI-lea au început aşa-numitele închinări de mănăstiri româneşti către cele de la Athos sau către cele patru Patriarhii şi alte aşezăminte bisericeşti greceşti. Prin aceasta, o mănăstire românească — cu toate bunurile ei mobile şi imobile — era scoasă de sub autoritatea ierarhului locului şi pusă sub conducerea unei mănăstiri de la „Locurile Sfinte" („închinată"), căreia îi trimitea o parte din venituri şi care o conducea printr-un egumen grec. închinările au continuat până la începutul secolului al XlX-lea, cauzând mult rău ţărilor noastre.
Domnii români au acordat ajutoare în bani ori au închinat mănăstiri de la noi şi altor aşezăminte monahale greceşti. Aşa au
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI ORTODOXE
243
fost mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria împăratului Iustinian, mănăstirile de pe stâncile Meteore, la poalele Munţilor Pind, în Grecia centrală, bisericile din Ianina, unele mănăstiri şi biserici din insulele greceşti (Patmos, Rodos, Cipru, Halchi etc.).
Legăturile cu Bisericile slave sud-dunărene. în secolul al XlV-lea, mitropolitul Antim Critopol şi Sf. Nicodim de la Tismana întreţineau corespondenţă cu învăţatul patriarh Eftimie al Târnovei. Mănăstirea bulgară Kremikovski, în apropiere de Sofia, a fost rezidită de Radu cel Mare al Ţării Româneşti, iar mănăstirea Rila a fost ajutată de numeroşi domni români. în secolul al
XVII-lea, Matei Basarab a zidit două biserici pentru credincioşii bulgari, la Sviştov şi Vidin, iar Grigorie Ghica a zidit o catedrală pe seama Mitropoliei din Dristra (azi Silistra).
Din Serbia au venit la noi Maxim Brancovici, ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, ieromonahul-tipograf Macarie din Muntenegru, devenit şi el mitropolit. Mai multe mănăstiri sârbeşti (Cruşedol', Lopuşnia ş.a.) au fost ajutate material de domnii români. Cărţile slave tipărite la noi au cunoscut o largă răspândire între slavii sud-dunăreni.
Legături cu Bisericile slave răsăritene. Domnii şi ierarhii din Moldova au întreţinut legături cu ucrainenii ortodocşi din regatul polon catolic şi din marele cnezat al Lituaniei, cărora le-au acordat şi ajutoare materiale. De pildă, Alexandru Lăpuşneanu a rezidit biserica ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lvov. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, a început construirea unei biserici în acest oraş, tot cu ajutor moldovenesc, încât era cunoscută sub numele de „biserica moldovenească11. Vasile Lupu a refăcut din temelie o biserică în acelaşi oraş, iar alţi domni, dregători şi credincioşi au ajutat unele mănăstiri ucrainene. Aşa a fost mănăstirea numită Schitul Mare, căreia Maria, fiica lui Ieremia Movilă, i-a închinat Suceviţa cu toate moşiile şi veniturile ei, fiind urmată de alţi numeroşi binefăcători moldoveni. Miron Vodă Barnovschi a sprijinit înfiinţarea tipografiei din Lvov şi a subvenţionat editarea a două cărţi slavone.
Legăturile cu Biserica Ortodoxă din Ucraina s-au întărit prin mijlocirea mitropolitului român Petru Movilă al Kievului, care a
244
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
trimis tipografii şi meşteri la Câmpulung, Govora, Târgovişte şi Iaşi şi a sprijinit înfiinţarea Colegiului de la Iaşi cu profesori de la Kiev.
în cursul secolului al XVII-lea se întăresc legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, prin ierarhii, călugării şi preoţii români plecaţi în Rusia după ajutoare (Ilie Iorest, Sava Brancovici ş.a.), prin mitropolitul Dosoftei al Moldovei, prin cărţile slave tipărite la Moscova, Kiev, Cemigov şi în alte centre, care au circulat la noi.
Legături cu Biserica Georgiei. Această ţară (numită şi Gruzia sau Iviria) a dat românilor pe marele cărturar Antim Ivireanul. La rugămintea sa, Constantin Brâncoveanu a trimis în Georgia pe meşterul tipograf Mihail Ştefan, ucenicul lui Antim. El a tipărit la Tbilisi mai multe cărţi de slujbă în limba georgiană (Evanghelia, Psaltirea, Apostolul, Liturghierul, se pare, o Biblie etc.). în acest fel, ajutorul lui Brâncoveanu s-a revărsat asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe din Răsărit.
Concluzii. Din această expunere, destul de rezumativă de altfel, reiese că domnii români au fost sprijinitori statornici ai aşezămintelor bisericeşti şi culturale ale grecilor şi slavilor sud-dunăreni aflaţi sub dominaţie otomană. Cultura greacă a găsit largi posibilităţi de afirmare în ţările noastre prin şcolile şi tipografiile înfiinţate la noi, prin sprijinul acordat cărturarilor greci. Ajutoare materiale însemnate au fost acordate celor patru Patriarhii „apostolice “, mănăstirilor de la Muntele Athos, Muntele Sinai, Meteore, unor mănăstiri bulgare, sârbe şi ucrainene. în felul acesta, Ţările Române reprezentau cu adevărat „Bizanţul după Bizanţ, “ după cuvântul marelui nostru istoric Nicolae Iorga.
BIBLIOGRAFIE:
N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972, 300 p.; Nestor Vomicescu, Legăturile Patriarhiei de Constantinopol cu Biserica românească în veacul al XVI-lea, în M.O., an. X, nr. 3-4, 1958, p. 190-202; Marin Branişte, Patriarhi de Constantinopol prin Ţările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în M.O., an. X, nr. 1-2, 1958, p. 45-61; Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe de la
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI ORTODOXE
245
întemeiere până azi, în B.O.R., an. LXXVII, nr. 7-10, 1959, p.904-935; Ioan Ivan, Patriarhi ortodocşi în Moldova, în	an. LI, nr. 9-12, 1975, p. 668-698.
Ioan Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Ţările Române, în S.T., an.VII, nr. 1-2, 1956, p. 59-80; Ilie Georgescu, Legăturile Ţărilor Române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în Ţările Române (veac. XVII-XVIII), în S.T., an VIII, nr. 5-6, 1956, p. 349-362; Mircea Păcurarul, Legăturile Ţărilor Române cu Patriarhia Antiohiei, în S.T., an XVI, nr. 9-10, 1964, p. 593-621 (şi în voi. Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 470-496).
Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, LII+354 p.; Virgil Cândea şi Constantin Simionescu, Mont Athos, Prisences roumaines, Bucarest, 1979, 144 p.
Paul Mihailovici, Legături culturale bisericeşti între români şi ruşi în secolele XV-XX, Chişinău, 1932, 78 p.; G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1962, 347 p.
LECTURA
ŞTEFAN CEL MARE
Act de danie pentru mănăstirea Zografu (10 mai 1466)
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă şi nedespărţită. Iată, eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Moldovlahiei. Facem cunoscut cu acest adevărat şi luminat hrisov al nostru, fiecăruia care va citi şi care va voi să înţeleagă, că eu, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Atotţiitorul, m-am gândit cu gândul bun al domniei mele şi cu ajutorul lui Dumnezeu ca să fac pentru mântuirea mea sufletească şi pentru sănătatea mea trupească şi pentru sufletul părinţilor mei, şi m-am legat şi am făgăduit să întăresc sfânta mănăstire care este la Sfântul Munte, numită Zografu, unde este hramul sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe, şi am făgăduit să dau şi să trimit în fiecare an câte o sută de ducaţi ungureşti. Aceasta să fie obroc în fiecare an mănăstirii noastre Zografu.
Iar pentru această milă, pe care o dăm către Dumnezeu, cunoscătorul de inimi şi ochiul atotvăzător, sfânta mănăstire şi biserică a lui Dumnezeu, şi egumenul şi preoţii şi toţi fraţii care vieţuiesc acolo întru Hristos, să ţină şi să împlinească acest aşezământ după aşezământul Sfintei Biserici şi, de asemenea, după dorinţa noastră, cum vom arăta mai înainte: înainte de toate să scrie pe domnia mea la sfânta proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena, şi să stea în sfântul pomelnic cum este scris. Şi iarăşi, până când va fi asupra noastră mila atotţiitorului Dumnezeu şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfânta biserică să
246	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ne cânte sâmbăta seara Paraclis şi duminica, la prânz, să se dea băutură, marţea să ni se cânte sfânta liturghie şi la prânz să se dea băutură şi să mă pomenească şi în fiecare zi la vecernie, şi la pavecerniţă, şi la miezul nopţii, şi la utrenie, şi la liturghie, şi la sfânta proscomidie, şi unde este obiceiul sfintei şi dumnezeiştii Biserici, după obiceiul Sfinţilor Părinţi, iar la pomelnic să ne pomenească după aşezământ. Aceasta să ni se cânte până când vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul prohod în sobor şi apoi de a treia zi, şi apoi de a noua zi, şi de a douăzecea zi, şi de a patruzecea zi, şi de o jumătate de an şi apoi un an. Iar după trecerea acelui an, de atunci să ni se cânte în fiecare an într-o zi, în sobor, pentru pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa sfânta liturghie şi colivă, şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămâie aşa până când va dăinui sfânta mănăstire.
Iar noi care ne-am scris să fim ctitori şi să dăm în fiecare an o sută de ducaţi ungureşti, să-i dăm până la moartea noastră. Iar după viaţa noastră, pe cine l-ar alege milostivul Dumnezeu să fie domn în ţara noastră sau din copiii noştri sau din rudele noastre sau iarăşi cel asupra cui ar fi mila lui Dumnezeu, el să dea şi să împlinească sfântul obroc al mănăstirii în fiecare an, după aşezământul meu.
Reprodus din Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, voi. II, Bucureşti, 1976, p. 192-193.
XXXI
DEZBINAREA BISERICII ORTODOXE DIN TRANSILVANIA ÎN 1698-1701
Schimbări politice şi bisericeşti. în anul 1688, Transilvania, din principat autonom sub suzeranitate otomană, cum fusese timp de un secol şi jumătate, a fost ocupată de trupele habsburgice şi inclusă între graniţele Imperiului austriac.
împăratul de la Viena, Leopold I, a recunoscut de la început vechile rânduieli din Transilvania, inclusiv drepturile celor „trei naţiuni" (unguri, saşi şi secui) şi ale celor „patru religii recepte" (catolică, luterană, calvină şi unitariană). Românii şi Biserica lor Ortodoxă au rămas în starea de mai înainte, adică „toleraţi", lipsiţi de drepturi şi în afara legii în propria lor ţară.
Acţiunea iezuiţilor şi a Curţii imperiale. îndată după ocuparea Transilvaniei de trupele habsburgice a început o puternică acţiune în vederea întăririi stăpânirii acestora aici. Şi pentru că împăraţii de la Viena erau catolici, au început să lucreze pentru atragerea românilor la Biserica Apuseană, ca în felul acesta să crească numărul catolicilor care scăzuse mult sub principii calvini. Prin „unirea" românilor se urmărea însă şi ruperea legăturilor cu ierarhii, domnitorii şi credincioşii din Ţara Românească şi Moldova, care i-au întărit şi ajutat în decursul veacurilor să-şi păstreze credinţa ortodoxă strămoşească.
în acest scop, au venit în Transilvania preoţi şi călugări iezuiţi, care urmau să îndemne pe cârmuitorii bisericeşti ai românilor ortodocşi să accepte „unirea" cu Biserica Romei. încă din 1697 iezuitul Paul Bârânyi, paroh în Alba Iulia, promitea
248
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
mitropolitului Teofil să-l scoată de sub dependenţa faţă de superintendentul calvin dacă se va uni cu Biserica Romei. Lucrurile au decurs însă încet, până ce, în vara aceluiaşi an, mitropolitul Teofil a trecut la cele veşnice.
în locul său a fost ales ieromonahul Atanasie Anghel, hirotonit la Bucureşti de mitropolitul Teodosie la 22 ianuarie 1698. Cu această ocazie, mitropolitul Ţării Româneşti şi patriarhul Dositei al Ierusalimului l-au pus să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă, în 22 de puncte, prin care se obliga să respecte toate rânduielile dogmatice, cultice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe. I se atrăgea atenţia îndeosebi asupra învăţăturilor atacate de calvini sau de catolici. Ca şi înaintaşii săi, Atanasie a primit din partea lui Brâncoveanu numeroase daruri: cărţi, odăjdii vlădiceşti, bani etc.
Cu toate acestea, noul mitropolit a căzut în curând în mrejele iezuiţilor şi ale Curţii imperiale din Viena. La 14 aprilie 1698, împăratul a dat o diplomă prin care preciza că românii ortodocşi erau liberi să se unească cu una din confesiunile „recepte" sau să rămână în credinţa lor. Preoţii care acceptau să se unească cu una din acele confesiuni urmau să beneficieze de toate drepturile confesiunii respective, subliniind în mod special că aceia care vor accepta unirea cu Biserica Romei, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii, vor beneficia de privilegiile clerului catolic. Cei care nu-şi părăseau credinţa ortodoxă rămâneau în situaţia apăsătoare de până atunci.
La 2 iunie 1698, arhiepiscopul de Esztergom din Ungaria, cardinalul Leopold Kolonici, a adresat un manifest către preoţii români, prin care arăta că se vor bucura de privilegiile pe care le aveau preoţii şi bisericile catolice numai aceia care vor accepta patru puncte din învăţătura Bisericii Romano-Catolice şi anume: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sf. împărtăşanie se poate face cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (filioque); 4. în afară de rai şi iad există un loc curăţitor numit purgatoriu. Erau punctele stabilite la Sinodul de unire de la Florenţa, din 1439, fapt pentru care se şi numesc „florentine".
„Actul de unire". Pe baza celor două manifeste, al împăratului şi al lui Kolonici, iezuiţii au pornit acţiunea de atragere
DEZBINAREA BISERICII DIN TRANSILVANIA
249
a românilor ortodocşi la unirea cu Roma. Un rol de seamă au avut Paul Bârânyi din Alba Iulia, care a luat legătura cu mitropolitul şi cu protopopii, precum şi Gabriel Hevenessi, care a făcut legătura cu Viena. Astfel, 38 de protopopi au iscălit un act, scris în limba română, purtând data de 7 octombrie 1698. Acest act sau „manifest de unire“ avea trei file (şase pagini). Pe pagina întâi era textul propriu-zis, prin care semnatarii declarau că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“, precizând că doreau să beneficieze de privilegiile de care se împărtăşeau „mădulările şi popii acestei Biserici sfinte".
După ce s-a întocmit actul, s-a adăugat un „postscriptum", în partea de jos a aceleiaşi pagini, prin care protopopii ţineau să precizeze că se unesc cu condiţia ca „pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Bisericei noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum pân-acuma, aşa şi de acum înainte, să fim slobozi a le ţine după carindariul vechiu şi pe cinstitul vlădica nostru Atanasie nime pân-în moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-1 clăti din scaunul sfinţiei sale“. îşi exprimau apoi dorinţa ca urmaşul lui Atanasie să fie ales tot de sobor, urmând să fie întărit de papa şi de împărat, dar să fie hirotonit de „patriarhul de sub biruinţa înălţii sale" (probabil, se gândeau la patriarhul sârb de la Carloviţ).
Pagina a doua, rămasă liberă, a fost completată ulterior de Bârânyi şi de iezuiţi cu traducerea actului de unire în latineşte. Au tradus însă numai partea întâi a actului, prin care se accepta unirea, adăugând câteva fraze, prin care se arăta că protopopii primesc întreaga învăţătură romano-catolică şi mai ales cele patru puncte pe care le-am amintit mai sus. Pe paginile a treia, a patra şi a cincea erau semnăturile celor 38 de protopopi, încât se părea că acceptau şi cele scrise pe pagina a doua în latineşte, limbă pe care ei n-o cunoşteau. După semnături, pe pagina a cincea, jos, era un nou adaos, scris de însuşi mitropolitul Atanasie: „Şi aşa ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus, cum toată legea noastră, slujba besearicii, leturghia şi posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară de n-ar sta pre loc aceale, nici aceste peceţi să n-aibă nici
21 - I.B.O.R.
250
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în cap şi nime să nu-1 hărbutăluiască (incomodeze, n.n.)“. S-ar putea spune că acest nou adaos anula cele cuprinse în traducerea latină, din moment ce se cerea să nu se facă nici o schimbare a „legii“. Pagina a şasea era nescrisă.
Trebuie remarcat îndeosebi faptul că actul propriu-zis — de pe pagina întâi — nu cuprindea nimic cu privire la cele patru puncte şi că nu era semnat de Atanasie, ci numai de cei 38 de protopopi. Ca să nu fie prinşi cu falsul săvârşit, iezuiţii au ascuns actul unirii, acesta fiind descoperit abia în anul 1879, în Biblioteca Universităţii din Budapesta. împăratului i-au înaintat numai traducerea latinească a actului, care era falsificată.
Fapte noi. La scurt timp după aceasta, s-a întrunit Dieta Transilvaniei (formată din deputaţi maghiari, saşi şi secui), care trebuia să se pronunţe şi asupra apelului unionist al împăratului din 14 aprilie 1698. Bârânyi a prezentat Dietei traducerea latinească a actului unirii, dar nefiind crezut, Dieta a dispus să se facă o anchetă la sate, ca să se vadă ce răspund ele şi preoţii la apelul împăratului. în cursul lunii ianuarie 1699, Dieta a primit rezultatul cercetărilor, constatând că nici un sat nu dorea unirea, iar dintre preoţi doar câţiva au declarat că se vor uni, dacă acceptă unirea şi mitropolitul.
La sfârşitul lunii februarie 1699, s-a publicat aşa-numita Diplomă întâia leopoldină (după numele împăratului Leopold), prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii unite, averile şi preoţii ei urmând să fie scutiţi de impozite, în schimbul acceptării întregii învăţături catolice.
Cu toate acestea, mitropolitul Atanasie a continuat să păstreze, pentru moment, toate rânduielile ortodoxe, menţinând şi legăturile cu Ţara Românească. Astfel, în 1699 a tipărit la Alba Iulia două cărţi: Chiriacodromionul, care era în mare parte o reeditare a Cazaniei lui Varlaam şi o Bucoavnă, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan (Iştvanovici), trimis de Constantin Brâncoveanu. în iunie 1700, acelaşi domnitor dăruia Mitropoliei moşia Merişani din judeţul Argeş, care să-i fie „de întărire şi de ajutor.'4
în septembrie 1700, obişnuitul Sinod al Mitropoliei aproba 28 de „canoane" care priveau viaţa morală a clerului şi a
DEZBINAREA BISERICII DIN TRANSILVANIA
251
credincioşilor, precum şi veniturile preoţilor. Nu era nimic unionist în toate aceste canoane.
Atanasie la Viena. Constatând că „unirea*1 nu înregistra nici un succes, mitropolitul Atanasie a fost chemat la Viena, ca să se pronunţe deschis pentru unire ori să fie înlăturat din scaun, pe temeiul acuzaţiilor formulate împotriva lui de iezuiţi. A plecat din Alba Iulia pe la sfârşitul lunii ianuarie 1701.
Sosit la Viena, a fost pus în faţa unei comisii de judecată pentru 22 de acuzaţii. Cardinalul Kolonici, care se număra între judecătorii săi, l-a sfătuit să accepte unirea, urmând ca în schimb să fie confirmat în scaun şi să i se acorde tot ce va cere. La 19 martie 1701, împăratul a emis o nouă diplomă (numită Diploma a doua leopoldină), cu 15 articole, prin care se confirmau scutirile preoţilor uniţi, iar mirenilor care vor trece la unire li se promiteau drepturile pe care le aveau membrii altor „naţiuni**. în schimb, se formulau anumite datorii pentru „episcopul** unit. în primul rând se preciza că el era subordonat arhiepiscopului romano-catolic maghiar de Esztergom şi că va fi controlat în toate actele, scrisorile şi hotărârile sale de un teolog iezuit. Aşadar, Mitropolia ortodoxă independentă a Transilvaniei era desfiinţată, creându-se în locul ei o Episcopie unită, dependentă de Arhiepiscopia romano-catolică maghiară de Esztergom. La 24 martie 1701, cardinalul Kolonici l-a rehirotonit pe Atanasie preot, după ritul romano-catolic, iar a doua zi l-a hirotonit „episcop**. Constrâns în felul acesta, la 7 aprilie 1701 Atanasie a semnat un act în 16 puncte, jurând — printre altele — că va rupe orice legături cu mitropolitul Ungrovlahiei şi cu domnul Ţării Româneşti, că va obliga pe toţi preoţii şi credincioşii lui să facă o mărturisire de credinţă unită şi că va accepta un teolog catolic care-1 va asista în toate problemele bisericeşti. în schimbul acestui jurământ, a primit titlul de consilier imperial şi un lanţ de aur cu chipul împăratului.
Proteste împotriva „unirii**. întors de la Viena, Atanasie a fost instalat din nou ca „episcop unit** în catedrala lui Mihai Viteazul din Alba Iulia în ziua de 14/25 iunie 1701. Cu acest prilej, s-a citit, în latineşte, diploma de instalare, din care ascultătorii n-au înţeles nimic. Chiar în ziua instalării, reprezentanţii braşovenilor şi făgărăşenilor au protestat împotriva înscăunării
252
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
unui episcop unit într-o biserică zidită de un domnitor ortodox. A doua zi au înaintat un memoriu în scris împotriva „unirii".
Au fost atunci mulţi alţii care au protestat împotriva „unirii", între ei trebuie menţionat negustorul Pater Janoş, epitropul Mitropoliei, care i-a trimis o lungă scrisoare lui Atanasie, când era încă la Viena, mustrându-1 pentru călcarea jurământului făcut la Bucureşti, apoi nobilul român Gavriil de Ţagul Mare (Nagyczegi), care a protestat la Guvernul transilvan împotriva unirii, fapt pentru care a fost întemniţat cinci ani la Sibiu. O dată cu el au fost închişi şi alţi români ortodocşi. Credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, de asemenea, au protestat împotriva „unirii" şi, de aceea, Atanasie a fost nevoit să roage pe protopopii lor ca „legea înălţatului împărat şi cele patru puncturi să nu le hulească".
Drama lui Atanasie. La scurt timp după abjurarea sa, a fost caterisit de patriarhii Calinic al Constantinopolului şi Dositei al Ierusalimului, precum şi de mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Constantin Brâncoveanu, ca şi mitropolitul Teodosie de altfel, trimiteau scrisori de încurajare românilor ortodocşi din Şcheii Braşovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă. Braşovul şi Ţara Bârsei au şi rămas sub oblăduirea duhovnicească a mitropoliţilor Ungrovlahiei, apoi, pentru un timp, sub a episcopilor de Râmnic. Marea majoritate a poporului n-a aflat însă nimic de vreo schimbare a „legii", ci a rămas în credinţa şi obiceiurile strămoşeşti. Iar dintre cei amăgiţi mulţi începeau să părăsească „unirea", îndată ce-şi dădeau seama că erau ameninţaţi să-şi schimbe „legea". De pildă, în soborul ţinut la Alba Iulia în iulie 1711, protopopii declarau deschis că au fost înşelaţi. De aceea, au semnat un act împreună cu Atanasie, prin care abjurau unirea. Peste scurt timp, Atanasie a fost constrâns să revină asupra celor scrise. Chinuit de remuşcări pentru dezbinarea pe care o făcuse, Atanasie a murit în 1713, la înmormântarea sa rostindu-se două cuvântări de către iezuiţi, una în latineşte, alta în ungureşte. Iată în ce situaţie trista a ajuns atunci Biserica Ortodoxă românească!
Concluzii. Acestea au fost împrejurările în care s-a ajuns la dureroasa dezbinare a fiilor aceluiaşi popor român şi ai acestei Biserici, prin amăgiri, falsuri şi făgăduinţe deşarte. Din nefericire, urmările ei se mai resimt şi astăzi.
DEZBINAREA BISERICII DIN TRANSILVANIA
253
BIBLIOGRAFIE:
George Popovici, Unirea românilor din Transilvania cu Biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, VIII+263 p.; I. Lupaş, Destinarea bisericească a românilor ardeleni, în voi. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, I, Bucureşti, 1928, p. 231-267; Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi ,junirea“ din anii 1697-1701. Bucureşti, 1949, 102 p. (extras din B.O.R, nr. 9-10/1948, 11-12/1948,1-2/1949); Ştefan Lupşa, „Unirea* ardeleană în 1701, după întoarcerea lui Atanasie din Viena, Sibiu, 1949, 32 p.; Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, în B.O.R, an. LXXX, nr. 9-10,1962, p. 863-937 (şi în extras: Bucureşti, 1963, 99 p.); D. Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în B.O.R., an. LXXXIX, nr. 3-4, 1969, p. 355-390 (şi în volumul Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 11-48); Mathias Bemath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, trad. rom., Cluj Napoca, 1994, 273 p.
LECTURĂ
Din „Instrucţiunea" dată mitropolitului Atanasie Anghel de patriarhul Dositei al Ierusalimului şi mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei.
1.	Cade-se arhieria ta tocmealele sfinţilor apostoli şi prorocilor, adecă s. scriptură veache şi nouă şi ceale spăsitoare1 şi părinteşti orânduiale, adecâte canoanele şi hotărârile sfintelor săboare şi ale s. părinţi, să le primeşti cu braţă desfăcute şi să le cinsteşti ca nişte table scrise de Dumnezeu şi să le păzeşti pururea neclătite şi nemişcate...
2.	Trebuie arhieria ta să propovăduieşti cuvântul lui Dumnezeu la sărbi şi la ruşi pre limba slovenească, eară la rumăni pre limba rumănească atâta duminecele şi la celelalte sărbători, atâta la beseareci, cât şi la pogribanii1 2 şi mai pre scurt în toată vremea şi în tot locul, când va trebui, după cum ţi-e putinţa să propovăduieşti cuvântul lui Dumnezeu.
7. Trebuie arhieria ta să grijeşti să se facă şeapte taine ale săbomiceştii Beseareci, să se slujească şi să se săvârşească după rânduiala s. Beseareci şi după învăţătura şi închipuirea sfinţilor părinţi...
10. Trebuie arhieria ta, ca prea sfânta taină a dumnezeeştii liturghii, să nevoeşti la slujba ei să se aducă pâne de grâu curat şi dospită şi vin cu apă amestecat şi să socoteşti arhieria ta şi să dai şi în socotinţă şi gândul tuturor
1	Mântuitoare.
2	înmormântări.
254
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
pravoslavnicilor ca săvârşirea ei, adecâte prefacerea se face cu cuvintele ceale domneşti, prin rugăciunea şi blagoslovenia preotului şi cumcă şi toţi pravoslavnicii, atâta preoţi cât şi mireni, priceştuindu-se3 cu dumnezeeştile taine, se pricestuesc dintru amândouă feliurile, asemenea cum ar fi din pâne şi din vin, adecăte din trup şi din sînge.
16.	Trebuie arhieria ta, la pogribaniile credincioşilor să grijeşti să se facă cântările, slujbele, cazaniile şi altece sunt tocmite şi orânduite de săbornicească Besearecă. Şi asemenea, să se facă pomeanele şi liturghiile şi milele pentru ceia ce pre nădejde de viaţă veacinică au răposat părinţii şi fraţii noştri, precum apostolească Besearecă luând de la sfinţii apostoli au păzit păn-acum.
17.	Trebuie arhieria ta să socoteşti... cumcă s. icoane nu sunt pre la beseareci numai spre podoabă, ci spre cinste, precum cel de a toată lumea s. al şaptelea săbor zice la hotărârea lui: şi la aceastea sărutare şi închinăciune cu cinste să se dea, nu cea după credinţa noastră adevărată închinăciune, care se cuvine numai la dumnezeiasca fire, ci în ce chip se dă cinstea la închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci şi sfintelor evanghelii şi Ia alte sf. podoabe...
18.	... Unul este ca un adevărat mijlociu4 lui Dumnezeu şi oamenilor, Domnul nostru Is. Hs. şi el ne-au mântuit pre noi şi el şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui, este pentru noi. Deaci avem cătră acestaşi Domnul nostru Is. Hs. mijlocii şi solitori pre s. apostoli, proroci, mucenici şi pre alţii, după învăţătura sfintei Scripturi şi a sfinţilor părinţi.
19.	Trebuie arhieria ta să dai învăţătură că temeiul spăseniei5 noastre este pravoslavnica credinţă şi făr de pravoslavnica credinţă, nici un om nu se poate spăsi. Insă la credinţă urmează viaţa cea creştinească, adecâte bunele fapte, făr'de care credinţa este moartă, precum scrie la poslania6 sa Iacov fratele lui Dumnezeu...
21. Ca să nu lungim vorba, poruncim arhieriei tale să păzeşti dogmele, tainele şi năravurile7 Besearecii răsăritului neclintite, care se văd că făţişat8 şi curat propovăduieşte s. Scriptură şi aievea învaţă purtătorii de Dumnezeu părinţi, iară încă mai pre scurt le dovedeaşte aceastea cartea ce se chiamă Pravoslavnica Mărturie, care de curînd s-au scos pre limba rumănească şi s-au tipărit rumăneşte9...
Reprodus după Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 240-251.
3	împărtăşindu-se.
4	Mijlocitor.
5	Mântuirii.
6	Epistola, cartea.
7	Obiceiurile.
8	Limpede.
9	Ediţia de Buzău, 1691.
DEZBINAREA BISERICII DIN TRANSILVANIA	255
PATER IANOŞ,
epitropul Mitropoliei din Alba Iulia Din scrisoarea trimisă lui Atanasie Anghel la Viena (1701)
Dacă iubeşti sufletul sau cinstea, au de socoteşti cuvintele Evangheliei (şi de ti-i voea să te avem după porunca Evangheliei) care zice: „Oricâte veţi lega pre pămînt legate vor fi şi în ceriu iproci,“l() de socoteşti că acei sfinţi părinţi, ce au legat lucrurile şi arătările credinţii rău, strică; iară de socoteşti că şi aceia au avut darul Duhului Sfânt, precum te ţii că ai şi Sfinţia Ta, toţi îţi zicem: să nu te amiastici!...
Ştiu că înălţatul împărat şi M. Gărdinariul11 silă nimănui nu face. Ci trebuie când nime nu face silă neci Sfinţia Ta să nu sileşti, ca pentru oarece să te faci pildă. Adu-ţi aminte de ai citit sinaxariul sfinţilor, câte bogăţii, câtă cinste li se făgăduia şi sta până în vărsare de sânge. Adu-ţi aminte ce ai făgăduit în mijlocul Mitropoliei Bucureştilor şi socoteşte însuţi ce-ţi va veni de la 4 patriarşi şi de la toate Besearecile ce-s răschirate de legea grecească în lume; că de la toate îţi vor veni blăstem şi afurisanie. Şi să nu socoteşti că vei trăi ani mulţi de vei îndrăzni a rupe vreo pecete a legăturii. Adu-ţi aminte că cu greu iaste a cădea în mâna viului Dumnezău. Nu te întări ca să iai slavă lumească! Nu socoteşti izbânda vrăjmaşilor? în scurt, adu-ţi aminte patimile sfinţilor şi te îndestuleşti. Lesne iaste a strica, ci nevoie şi greu iaste a drege în urmă. De pohteşti cinste, stăi înarmat şi vei vedea că o vei dobândi de la Dumnezău. Cinstea omenească iaste scurtă şi cu grijă şi mai ales că a Sfinţiei Tale va să fie cu ponos de toată lumea. Păcatelor străine nu te fă părtaş!
Aceştii scrisori aştept răspuns îndegrab, că nu aflând alte prilejuri, află-ne aici des; încă şi acolo vei afla de ai noştri, de unde ai luat întăi blagoslovenie şi întreabă. Nu căuta începutul, ci să cauţi ce-i va fi săvârşitul; şi nu peste 20 sau 30 de ani, ci peste 100, tot Sfinţia Ta vei fi ocărât... Las că mirenii neci unul nu pohteşte, măcar de-i va ţărcălui împăratul. Şi apoi socoteşte că mai mulţi-s mireni decât popi. Noi pentru nemişugul10 11 12 a popilor, n-om primi mai mult de ce avem dat... Ce (de) va fi altă poruncă a înălţii Sale: să-i slujim cu trupurile, lut ne vom face supt talpele şi supt biruinţa înălţii Sale. Iară leagea, au rea avem au bună, nemica nu vom mişca, nici (nu) avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia şi a tuturor mireanilor, nu numai a popilor. Iar de primeşti Sfinţia Ta şi popii, numai voi să fiţi, iar noi nu vom fi!
Reprodus după Alex. Lapedatu, Pater lanoş, în Prinos lui D.A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 307-309.
10	Şi celelalte (slav).
11	Cardinalul (Kolonici).
12	înnobilarea.
256
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
Scrisoarea prin care îndemna pe braşoveni să rămână în vechea lor credinţă (5 iulie 1701).
Molitvelor voastre preoţilor dela Braşov şi altor bătrâni den Scheai sănătate vă poftim. Cartea ce aţi trimis ne-au venit şi toate căte ne scrieţi am înţăles. Căt pentru dumnealui piscupul de acii din Ardeal, în ce fealiu s-au purtat şi ce au făcut, am cunoscut din scrisoare-vă, de care bună nădeajde am avut şi încredinţaţi săntem, că Dumnezeu unora ca acestora, carii ocărăsc şi nu cinstesc leagea întru care s-au pomenit şi înaintea lui Dumnezeu s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aciasta am văzut, că cel ce-şi lasă leagea sa şi pofteşte alta, iau plata dela direptul judecător Dumnezeu, iar molitva voastră şi dumneavoastră alalţi pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aţi lunecat, nici aţi umblat după aceia, ci aţi păzit curată leagea cea pravoslavnică carea dela părinţii şi moşii voştri o aveţi; de aciasta foarte ne-au părut bine şi ne-am bucurat, căci cunoaştem că aţi făcut lucru cinstit şi cuvios, plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor celor înţelepţi, de la care Dumnezeu rugăm să vă întărească şi să vă păzească tot în cea strămoşească pravoslavnică leage, să o puteţi ţinea şi păzi curată şi nezmintită, căci noi vedem şi de la curtea împărătească de la Beci13 avem ştire, că dumnealui piscupul n-are voe împărătească, ca să facă silă oamenilor, fără că numai cei ce vor vrea de voia lor. Deci nu gândim, nici socotim că să va tinde dumnealui mai mult den cătu-i iaste porunca, şi ales că în acea besearecă săntem şi noi ctitori, de vreme ce iaste făcută de răposaţii domni ai aceştii ţări, ci trebuiaşte să păzească şi să urmeze leagea carea au ţinut până acum şi noi iarăş cu ceia ce va fi de pre partea noastră a vă păzi şi a vă ajuta cu ceia ce să va putea, nu vom lipsi.
înţeles-am că şi părinţii de la Făgăraş şi alţi creştini pravoslavnici, iarăşi asemenea nimic nu s-au lunecat cu firea, ce ş-au păzit cinstea legii sale, care şi de aceasta mult ne-am bucurat, măcar că aşa li s-au căzut a şi face, de vreame ce noi acea sfîntă besearecă o am rădicat şi o am făcut cu acea nădeajde că o închinăm preasfinţitei săbomiceştii a răsăritului Beseareci şi căt va fi prăn putinţă preoţii şi creştinii lăcuitorii, de acea pravoslavie să nu să lipsească şi noi iar zicem, cu ceia ce ne va fi prin putinţă a-i căuta şi a-i păzi nu vom lipsi. Aciasta acum şi Dumnezeu pururea să vă fie într-ajutor.
Reprodus după dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din $chei (1700-1783), voi. I, Braşov, 1901, p. 15-16.
13	Viena.
Mântuitorul înconjurat de Sfinţii Apostoli.
Icoană lucrată de Teodor zugravul (sfârşitul sec. XVII - începutul sec. XVIII); azi în Muzeul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
Cuvioşii mărturisitori Visarion, Sofronie şi Mucenicul Oprea; pictură pe sticlă (1961).
Icoană
pe
sticlă
din
Transilvania (sec. XIX); azi
în colecţia Mănăstirii din Arad - Gai.
Rânduiala Proscomidiei (sus) cu un triptic, pictură pe lemn (jos).Ţara Haţegului.
Biserica din Valea Damului, ctitoria episcopului losif al Argeşului (1811).
Evanghelie, Bucureşti (1760), cu stema Ţării
Româneşti şi a
Moldovei.
Foaia de titlu a Mineiului pe ianuarie (Buda, 1805).
CffrVfn nojuifini u IttnţA QwMMtm iyi WmhhkII
M cmn*Miî, am (iiromiSilfAlfH 1® CR«i4m I/wo^Ti Imu Coţi» •
msEEBaam
r.
ă^R5TS25Wtr-=r

Xoaw 4KHnVH^M un* ni’i'f'Ti r*tf 411M114V1,
IommMh Cniuiir*	Ac «uf a*V* !
c»t%ii*h IXo^ouh <m*
KtfrtAL m tyjliH Amh* 4A „ "*o4tî Cvi*i 41 Aomhii •frofoiuVi . _IUh%AA 4A*H1	ÎÎA^AâV*.
n^i AomhVai Ck4#44»t* |>ro/Ti Thka.
d^Vr,l,tt	rK M^iin IHllfHMttl •
1< 4K?M* lOMhilţti UâfA Mm*h4<K%,
AommVai mţlnn mcu> cTtiun'frni •
XXXII
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. EPISCOPUL INOCHENTIE MICU
Frământările din Biserica unită. După moartea lui Atanasie Anghel treburile Bisericii unite au fost conduse de teologul iezuit Francisc Szunyogh. Protopopii l-au rugat apoi să accepte să le fie episcop. Refuzând, soborul protopopilor uniţi, convocat la Alba Iulia în 1713, a hotărât să propună pentru numire pe mireanul ceh Wenceslaw Frantz, secretarul lui Atanasie. Nefiind confirmat, s-au convocat alte două sinoade electorale, propunând câte trei candidaţi, în frunte cu Frantz. Nici acum n-a fost confirmat, încât s-a convocat al patrulea sinod la Sibiu, în ianuarie 1715, la care s-a prezentat un singur protopop, care a adus votul a trei preoţi uniţi pentru preotul romano-catolic Ioan Patachi.
Declarat „ales“ de contele maghiar care prezida acel pretins „sinod“, Patachi a fost confirmat de împărat în decembrie 1715, iar de papa abia în 1721. Până la instalare, Biserica unită a fost condusă de teologul iezuit. în 1714, s-au dărâmat din temelie toate clădirile fostei Mitropolii româneşti din Alba Iulia. împăratul din Viena a hotărât ca reşedinţa noului episcop unit să fie la Făgăraş, iar papa a aprobat oficial, în 1721, înfiinţarea noii Episcopii. Patachi a fost apoi instalat în biserica din Făgăraş, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, pe care a luat-o cu forţa de la ortodocşi, declarând-o catedrală episcopală unită. în 1727 a murit pe neaşteptate. în tot cursul păstoriei sale s-a străduit să consolideze poziţiile unirii, dar fără succes. 22
22 I.B.O.R.
258
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
După moartea sa, treburile Episcopiei au fost conduse de şeful iezuiţilor din Cluj până la instalarea noului episcop Inochentie Micu, cel mai de seamă ierarh al Bisericii unite.
Inochentie Micu. Născut în 1700 în Sadu, lângă Sibiu, dintr-o familie de ţărani liberi, tânărul Ioan a învăţat carte la Colegiul academic din Cluj, iar în 1725 a fost trimis la Târnavia sau Sâmbăta Mare (azi în Slovacia) ca să studieze filosofia şi teologia. în 1728, fiind abia în al treilea an de teologie, reprezentanţii clerului unit, întruniţi în sinod electoral, l-au ales episcop al Făgăraşului.
Noul episcop şi-a dat seama încă de atunci ce însemna să fii conducător spiritual al unor credincioşi ajunşi, prin vitregia vremurilor, să fie lipsiţi de drepturi în propria lor ţară. El îşi dădea seama că din toate promisiunile făcute în anii 1698-1701 celor ce au acceptat unirea nu s-a realizat nimic. Acest lucru a căutat să-l facă episcopul Inochentie.
Revendicări pentru poporul român. îndată după alegere a plecat la Viena ca să obţină drepturi pe seama poporului român, cerând, printre altele, recunoaşterea acestuia ca a patra „naţiune'1 din Transilvania. A înaintat acum Curţii imperiale opt memorii, în care revendica pe seama clerului privilegiile făgăduite cu ocazia unirii. El arăta starea de înapoiere în care era ţinut poporul român şi condiţiile grele în care trăia: proprietarii opreau de la învăţătură pe fiii iobagilor şi chiar ai preoţilor; românii nu aveau dreptul să practice meserii şi comerţul, nu erau primiţi în funcţii publice, nu aveau dreptul să cumpere sau să moştenească pământ. în schimb, erau încărcaţi de biruri şi obligaţi să dea zeciuială din produse chiar şi preoţilor de altă confesiune. Prezenta, de asemenea, starea de inferioritate în care erau ţinuţi preoţii români, care sufereau aceleaşi nedreptăţi din partea dregătorilor şi a proprietarilor de pământ ca şi păstoriţii lor.
După instalarea în scaunul vlădicesc (1732) a plecat din nou la Viena, înaintând alte memorii, prin care cerea drepturi pe seama românilor, care erau iobagi şi numai „toleraţi". Ca membru al Dietei Transilvaniei, a luptat ani de-a rândul ca să obţină de la autorităţile de atunci ale Transilvaniei drepturi pentru poporul
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, SEC. XVIII
259
său. El solicita, printre altele: înlăturarea iobăgiei, dreptul la învăţătură, dreptul de a practica toate meşteşugurile şi de a folosi liber pădurile, apele şi munţii, scutirea preoţilor de taxe şi acordarea de „porţiuni de pământ11 şi „venite stolare11 şi, mai presus de toate, recunoaşterea românilor ca a patra „naţiune11 în stat, cu aceleaşi drepturi pe care le aveau „cele trei naţiuni11 (unguri, saşi şi secui). Se înţelege că toate aceste cereri îndreptăţite ale episcopului român (ca şi cele solicitate în cursul altor călătorii pe care le-a făcut la Viena, în acelaşi scop), au rămas fără rezultat.
Lupta pentru „legea11 strămoşească. Paralel cu aceste revendicări pe seama „naţiunii11 române, episcopul Inochentie a dus o luptă susţinută şi în interesul Bisericii româneşti. Este cunoscut faptul că el căuta ca prin unirea cu Roma să obţină anumite drepturi pe seama clerului său. De aceea îi adresa unui conte maghiar cuvintele: „Eu cu clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi, numai să ni se dea şi nouă acele beneficii şi imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic11. La replica acelui conte că în felul acesta „unirea nu este adevărată ci condiţionată, iar clerul român mărturiseşte unirea numai pentru folos11, Inochentie a răspuns: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altminteri, dacă nu ni se dau, ne-am face orice11.
în acelaşi timp, Inochentie a luptat pentru obţinerea unui domeniu la Blaj, unde şi-a mutat reşedinţa în 1737. în anul următor s-a început zidirea unei mănăstiri, a reşedinţei şi a bisericii episcopale din Blaj, care au fost terminate sub urmaşul său, Petru Pavel Aron. El s-a gândit apoi la refacerea vechii tipografii a Mitropoliei din Alba Iulia, conştient de foloasele pe care le-ar avea românii de pe urma ei. împrejurările l-au împiedicat să-şi vadă visul realizat. A reuşit, în schimb, să înfiinţeze o bibliotecă cu 350 de cărţi şi manuscrise.
în 1739 a prezidat un sinod la Blaj, în care s-au dezbătut diferite probleme referitoare la cler şi credincioşi. Sinodul a hotărât, printre altele, să nu se mai dea nimic din venitul domeniului episcopal teologului iezuit, care era impus episcopilor uniţi, în
260
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
aşa fel încât era de fapt adevăratul conducător al eparhiei. Inochentie era în conflict cu teologul iezuit, pentru că acesta voia să schimbe „legea strămoşească" a românilor, să o catolicizeze, pe când el — împreună cu preoţii şi credincioşii — voiau să păstreze legea neschimbată.
Atitudinea sa faţă de unirea cu Roma reiese limpede din cuvintele adresate primatului romano-catolic al Ungariei, că, dacă nu va sprijini cauza poporului său, „unirea se va prăbuşi, încât nici urmele nu i se vor cunoaşte“.
La 6 iulie 1744, a convocat un nou sinod la Blaj, la care au participat toţi protopopii, mai mulţi preoţi, nobili şi ţărani, ba chiar şi ortodocşi, încât sinodul, prin componenţa lui, părea un adevărat „sfat naţional românesc". Sinodul a luat în discuţie starea poporului român şi refuzurile cu care au fost întâmpinate toate memoriile episcopului. La urmă, el a pus întrebarea: „Dacă toate câte s-au făgăduit românilor nu s-ar putea dovedi, mai voiesc ei să ţină unirea sau se leapădă de ea?" . întrebarea a produs multă frământare, încât unii au declarat că sunt gata să o părăsească. Tot atunci, Inochentie a declarat celor prezenţi că dacă împărăteasa Maria Tereza nu-i va face nici acum dreptate, se va pune în fruntea clerului şi a poporului şi va trece munţii. Deci, după atâtea strădanii de a obţine drepturi pentru poporul român şi Biserica sa, Inochentie Micu şi-a dat seama că unirea n-a adus nici un folos românilor. De aceea spunea pe bună dreptate: „Uniţii văd că le-a mers mai bine până au fost ortodocşi, decât le merge acum, căci aflau totdeauna scut la voievozii români... şi cu sprijinul acestora tot mai erau băgaţi în seamă, atât la Curtea regească, cât şi în Principat ori pe altă cale erau ajutaţi".
Exilul la Roma. Chemat la Viena în 1744, din cauza multor denunţuri îndreptate împotriva sa, a fost pus în faţa unei comisii de anchetă, cerându-i-se să răspundă la 82 de acuzaţii, între care şi aceea că răzvrăteşte poporul şi vrea să înlăture unirea. Refuzând să se prezinte înaintea comisiei, Inochentie a plecat pe ascuns la Roma, căci în Transilvania nu se putea întoarce, nădăjduind că papa îl va ajuta. Dar acesta a făcut pe placul Curţii imperiale de
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, SEC. XVIII
261
la Viena şi a nobililor catolici din Transilvania. De aceea nu i-a permis să părăsească Roma, ci a fost silit să renunţe la scaunul de episcop în 1751. La Roma a dus o viaţă de lipsuri şi suferinţe sufleteşti, căci i s-au interzis orice legături cu preoţii şi credincioşii săi din Transilvania, încât nu putea primi nici ajutoare materiale, nici scrisori, nici veşti.
Deşi departe de ţara sa, Inochentie n-a fost uitat de ai săi. O dovedeşte faptul că la alegerea de episcop la Blaj, în 1764, i s-au acordat 72 de voturi. El scria atunci celor ce încercau să-l readucă în scaunul vlădicesc că, deşi este „îngreuiat cu bătrâneţele“, totuşi „pentru binele de obşte nu voi fugi de muncă şi osteneală, ci iarăşi voi încinge arma mea pe coapsa mea“. Cu dorul celor lăsaţi acasă în suflet, Inochentie a închis ochii pentru totdeauna la Roma în ziua de 23 septembrie 1768. N-a avut nici măcar fericirea de a fi îngropat în ctitoria sa de la Blaj, cum dorise, ci a fost îngropat la Roma. Sfârşitul său se aseamănă astfel cu al mitropolitului Dosoftei al Moldovei, care, de asemenea, a murit departe de ţara sa.
Mucenicia şi jertfa lui Inochentie au arătat tuturor că nici Roma papală, nici Viena, nici iezuiţii şi nobilii catolici n-au urmărit prin uniaţie binele românilor, ci numai propriile lor interese. De aceea, rândurile celor ce acceptaseră uniaţia se făceau tot mai rare, marea majoritate a credincioşilor transilvăneni rămânând statornici în credinţa strămoşească.
Urmaşii lui Inochentie Micu. După ce a fost nevoit să renunţe la scaunul vlădicesc, i-a urmat fostul său vicar Petru Pavel Aron. Sub el, Biserica unită a putut progresa sub raport cultural, prin înfiinţarea a trei şcoli la Blaj în 1754: una elementară, una medie, numită „latinească" şi seminarul. Cu câţiva ani mai înainte se înfiinţase tipografia eparhială, în care s-au imprimat numeroase cărţi de slujbă — de regulă, după ediţii de la Râmnic —, precum şi unele lucrări teologice. Dacă pentru Biserica sa episcopul Aron a lăsat o seamă de realizări, în schimb a fost un aprig prigonitor al Bisericii Ortodoxe, ajutând autorităţile de stat la aplicarea măsurilor luate împotriva ei. Aceeaşi atitudine au avut şi urmaşii săi: Atanasie Rednic, Grigorie Maior şi loan Bob.
262
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Concluzii. La scurt timp după dezbinarea bisericească a românilor transilvăneni era limpede că „unirea“ a adus numai ură şi vrajbă între fiii aceluiaşi neam, de care au ştiut să profite asupritorii săi. Biserica unită a ajuns să fie condusă de teologi iezuiţi străini, impuşi episcopilor uniţi sau de fostul preot romano-catolic Ioan Patachi. Cel mai de seamă episcop unit a fost Inochentie Micu, înflăcărat luptător pentru drepturile românilor transilvăneni şi pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti.
BIBLIOGRAFIE:
David Prodan, Supplex Libellus Valahorum, Bucureşti, 1967, p. 137-199, ed. nouă, Bucureşti, 1984, p. 151-198 (cap.: Deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania, Inochentie Micu); Dumitru Stăniloae, Lupta şi drama lui Inocenţiu Micu Clain, în B.O.R., an LXXXVIII, nr. 9-10, 1968, p. 1137-1185 (reprodus şi în volumul Uniaiismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 49-105); Francisc Pali, Formaţia şcolară a lui Inochentie Micu, în Apulum, Alba Iulia, XIX, 1981, p. 229-238; Francisc Pali, Inochentie Micu-Klein, deschizător al luptei de emancipare naţională a românilor transilvăneni, în Apulum, an XX, 1982, p. 193-205; Francisc Pali, Cele dintâi acţiuni ale lui Inochentie Micu-Klein în exilul său din Roma, din 1745, în Apulum, XXI, 1983, p. 207-230; Francisc Pali, Inochentie Micu Klein. Exilul la Roma (1745-1768). Ediţie îngrijită de Ladislau Gyemant, Bucureşti, 1997.
LECTURĂ
INOCHENTIE MICU
Fragmente din memoriul inaintat împărătesei Maria Tereza în anul 1744
...Deşi locuim districte întregi... totuşi noi nu putem avea, ca şi celelalte naţiuni zise recepte, slujbaşi din sânul nostru, ah! cu adevărat nenorocita noastră soartă!... puţin le pasă de suferinţele noastre sau chiar deloc. De aici, constrângerea unora dintre ai noştri la îndoită decimă sau dare, aruncarea sarcinilor refuzate de oricare dintre celelalte naţiuni pe seama naţiunii noastre, ca una care e lipsită de apărător şi în provincie şi în guvern. De aici amânarea, în chip inexplicabil, a proceselor (cauzelor) noastre şi câteodată, cu mai multe lacrimi, mai ales când procesul se judecă de persoane de altă naţiune... respingerea de la judecată! de aici — pe de altă parte — cea mai violentă asuprire a clerului nostru (ca în Tg. Mureş) şi a naţiunii (ca în Răşinari şi în alte părţi peste tot), luarea averilor şi
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, SEC. XVIII
263
mii de altele asemenea. De aici — în scaunele săseşti — răpirea pământurilor, fâneţurilor, pădurilor etc., a cârciumelor, a morilor şi a altor locuri de folosinţă, folosite din vechime de ai noştri. De aici, oprirea totală de la meşteşuguri, de la plantări de vii, de la cultivarea grădinilor chiar şi în satele româneşti. Şi din acestea, pedepsele însemnate celor care nu se supun!
Nu s-a ajuns ca printr-o înţelegere chibzuită, naturală şi binevoitoare, românul să plătească zeciuială (dijmă) preotului român, reformatul celui reformat etc., ci invers, ca noi românii, atât dijmele, cât şi alte venituri, care se cuvin parohilor cu privire la serviciile spirituale, spre paguba evidentă a parohilor şi bisericilor noastre, să nu le oferim parohilor noştri, ci (ceea ce constituie cea mai mare durere pentru noi) celor străini de religia noastră şi nimic celor care sunt în slujba noastră; în unele locuri suntem siliţi la repararea caselor parohiale şi a altor clădiri bisericeşti, de asemenea, la plata cântăreţilor, învăţătorilor şi prăznuirea sărbătorilor altor religii şi cei care se împotrivesc sunt condamnaţi. Pe deasupra, fiii unora dintre ai noştri, nu numai ai laicilor, ci şi ai preoţilor, sunt opriţi de la frecventarea şcolilor şi aşa mai departe...
Nu se vede nici o raţiune de ce, în baza articolului 3 din sus citata diplomă, n-ar putea fi primită (receptă) şi naţiunea noastră, ca şi celelalte (naţiuni) din acest principat, căci dacă se ia în considerare numărul şi sporirea tezaurului împăratului, aceasta, după cum întrece cu numărul pe celelalte, aşa şi sporirea tezaurului, cu suportarea sarcinilor publice şi a servituţilor către împărat, dacă nu depăşeşte, cel puţin este egală cu celelalte naţiuni recepte; de asemenea, chiar din timpul principilor, a contribuit atât la expediţiile armate (militare), cât şi în celelalte acţiuni pentru apărarea Patriei... Prin urmare, dreptatea distributivă porunceşte ca acela care simte povara (greutatea) să simtă şi folosul şi cei părtaşi la sarcini să fie părtaşi şi la beneficii; nu militează nici o raţiune ca să nu fie aşa. Moştenitoare (stăpână), înainte ca alte naţiuni recepte să fi populat Transilvania, (naţiunea) noastră a fost moştenitoare aici, şi chiar din timpul lui Traian locuieşte sate întregi, ba chiar şi districte şi oraşe, deşi lovită de fel de fel de nenorociri (suferinţe), mai ales din timpul în care această Patrie a devenit protectoarea feluritelor religii; nici n-a fost după Traian vreun timp în care Transilvania să fi fost lipsită de locuitori de-ai noştri, totuşi numărul alor noştri s-a micşorat prin reducerea unora din naţiunea noastră la servitute sau iobăgie, pe baza unor articole şi edicte făcute înainte cu vreo 84 de ani împotriva noastră, în mod prejudicios, fără ştirea noastră. Aşa dar, după ce această naţiune a noastră a luat aminte că libertatea şi podoaba ei romană este primejduită şi că fruntaşii ei sunt nimiciţi, izgoniţi prin puterea altora, s-a legat de clerul său, pe care îl cinsteşte până azi nu numai în cele ale credinţei, ci şi în alte treburi care privesc întreaga naţiune română din această ţară...
Reprodus din Aurel Decei, Memoriul (Supplex Libellus) lui I. Inochentie Micu Klein către regina Maria Tereza, din anul 1744, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, X, 1967, p. 26 şi 33.
264
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
SAMUIL MICU
Despre episcopul Inochentie Micu
Acest episcop de s-au mai ostenit cineva cândva pentru neamul său, el foarte s-au ostenit, că foarte mare dragoste şi râvnă avea, cât mai pre urmă şi episcopia şi ţara şi moşia pentru binele neamului românesc le-au pierdut, cât niciodată, după cuviinţă neamul românesc din Ardeal mulţămire nu poate să-i dea, că au lucrat ca nemeşii1 şi alţi oameni vrednici din români să se primească la deregătoriile cele de obşte ale ţării şi tot neamul românesc să fie primit între moşteni şi între fiii ţării, preoţii să aibă eclejii, moşii bisericeşti, feţele bisericeşti să fie scutite, ca şi feţele bisericeşti celor de alte legi în ţară primite, dijmele, zeciuialele, care românii le dau la popii altor legi, să le dea la preoţii săi, şi alte mai multe lucruri bune pentru neamul său au făcut. Pre theologul cel latinesc carele era lângă vlădici, şi vlădicii trebuiau să-l ţie să-i dea masă şi hrană de cai şi de sluji, şi pre an câte trei sute de lei, mult s-au nevoit să-l scoată de la Episcopie, pentru care lucruri şi patărul1 2 theologul, şi cei de alte neamuri domni şi boiari ridicând pismă şi ură asupra vlădicului, împreună l-au pârât la împărăţie3 cu pâri mincinoase şi viclene, ca cum ar fi zis că împărăţia numai cu cuvinte frumoase îmbucură pre români şi cum că ar fi zis că dacă latinii nu plinesc ce au făgăduit românilor, când s-au unit, nici românii nu sunt detori să le ţie credinţa, cum că în săbor au zis: au legea vă veţi muta, au de altă mijlocire veţi gândi, cum că lasă să se cetească în beserici cărţi de la neuniţi4 tipărite, cum că primeşte popi hirotoniţi de la neuniţi, şi pre cei din ţara aceasta îi lasă mai înapoi, cum că nu s-au pus împotriva unui pustnic5, carele din Bănat pre la anul 1743 au întrat şi multe asupra unirei şi asupra uniţilor au grăit, dezmântând6 norodul şi abătându-1 de la unirea cu Beserica Romei.
Reprodus după I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, voi. I, Craiova, (1933), p. 103-104\ Şcoala ardeleană, voi. I, ediţie critică de Florea Fugariu, Bucureşti, 1970, p. 180-181.
1	Nobilii.
2	Părintele.
3	Curtea Imperială din Viena.
4	Ortodocşi.
5	Visarion Sarai.
6	Dezamăgind.
XXXIII
LUPTA CLERULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR DIN TRANSILVANIA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
Am relatat împrejurările în care a avut loc dureroasa dezbinare bisericească a românilor ortodocşi transilvăneni în jurul anului 1700. La scurt timp după producerea acestei dezbinări, clerul şi credincioşii care acceptaseră uniaţia şi-au dat seama că toate promisiunile făcute de împăratul din Viena în ce priveşte ameliorarea stării lor materiale nu erau decât vorbe goale. îşi dădeau acum seama că prin „unire“, erau ameninţaţi să-şi piardă legea strămoşească. Drept aceea, după anul 1701 a început lupta împotriva uniaţiei (cazul braşovenilor şi făgărăşenilor), deci şi lupta pentru refacerea unităţii bisericeşti. Ea a durat timp foarte îndelungat, fiind purtată cu mult curaj şi stăruinţă de preoţi şi credincioşi deopotrivă, ei înfruntând închisoarea, bătăi şi chiar moartea mucenicească, din dorinţa de a-şi păstra credinţa ortodoxă.
Visarion Sarai. De fapt, marile frământări şi lupte împotriva uniaţiei au început abia în anul 1744, când a venit în Transilvania călugărul Visarion Sarai, căci până atunci cea mai mare parte a poporului român n-a observat nici o schimbare a „legii“. Visarion Sarai s-a născut în Bosnia (se pare, într-o familie de vlahi). Călugărit de patriarhul Ierusalimului, s-a aşezat într-o mănăstire din Slovenia, unde a fost hirotonit preot. A călătorit apoi la Muntele Athos, Locurile Sfinte, Veneţia şi Viena. în 1744 a venit în Banat şi în Transilvania ca să lupte împotriva uniaţiei. El predica peste tot şi îndemna pe românii ortodocşi să-şi păstreze
266
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
dreapta credinţă. A străbătut în felul acesta diferite localităţi de pe valea Mureşului, în părţile Lipovei, Devei, Orăştiei, Alba Iuliei, până la Sălişte (lângă Sibiu), reuşind să întoarcă mai multe sate de la uniaţie. între Sălişte şi Sibiu a fost arestat şi dus la Sibiu. Anchetat de autorităţile austriece din Sibiu, a fost trimis de aici în închisoarea din Deva, ca în cele din urmă să fie aruncat în fioroasa închisoare din Kufstein, în Austria. Acolo se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor pentru Ortodoxie.
Delegaţii ortodoxe la Viena. Lupta începută de Visarion a fost continuată apoi de numeroşi preoţi şi credincioşi, îndeosebi de cei din jurul Sibiului. Satele se împotriveau cu dârzenie unirii, alungau preoţii uniţi şi trimiteau credincioşi în Ţara Românească, la Bucureşti sau la Râmnic, pentru a fi hirotoniţi preoţi ortodocşi. Toţi refuzau slujbele preoţilor uniţi, preferând să le trăiască copiii nebotezaţi şi să moară nespovediţi, neîmpărtăşiţi şi fără prohod. Acum s-au ridicat din rândul clerului şi poporului câteva figuri de mari luptători, care au înfruntat teroarea stăpânirii, făcând drumuri lungi la Viena sau suferind închisoarea şi moartea pentru credinţa ortodoxă.
în 1748, un ţăran din Sălişte, Nicolae Oprea (Miclăuş), a fost trimis de credincioşii din părţile Sibiului cu o plângere la Viena, prin care cereau să fie lăsaţi în vechea lor credinţă. O dată cu el a plecat şi credinciosul Ioan Oancea din Făgăraş, care mai fusese trimis la Carloviţ ca să ceară trecerea făgărăşenilor sub oblăduirea mitropolitului sârb de acolo. în 1749, Nicolae Oprea, însoţit de alţi patru credincioşi, a plecat din nou la Viena.
înainte de Paştile anului 1752, Nicolae Oprea şi preotul Moise Măcinic din Sibiel (jud. Sibiu) erau iarăşi la Viena cu un memoriu al credincioşilor transilvăneni. Au fost primiţi de cancelarul Austriei şi de împărăteasa Maria Tereza, dar îndată au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare pe viaţă la Kufstein. în 1756, unul din cei închişi a reuşit să evadeze, dar fără să mai ajungă acasă. Celălalt (se pare, Oprea) şi-a sfârşit viaţa în această închisoare.
Delegaţii la Petersburg. în afară de aceşti preoţi şi credincioşi care au făcut atâtea călătorii la Viena, alţii s-au îndreptat
LUPTA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
267
spre Curtea ţarilor ruşi din Petersburg pentru a ruga pe aceştia să intervină în favoarea lor la Curtea imperială din Viena. între cei care au făcut călătorii lungi şi obositoare până în capitala Rusiei îl menţionăm pe protopopul Nicolae Pop din Balomir (lângă Orăştie). Acesta fusese vicar al episcopului unit Inochentie Micu, apoi a revenit la Ortodoxie şi a trecut munţii în Ţara Românească, în 1748 a plecat în Rusia, unde a prezentat ţarinei Elisabeta un memoriu în care relata suferinţele credincioşilor transilvăneni pentru dreapta credinţă. împărăteasa a şi intervenit în acest sens la Viena, dar fără rezultat. întors în Ţara Românească s-a călugărit sub numele de Nichifor, ajungând egumen la mănăstirea Argeş.
Un alt luptător împotriva uniaţiei a fost ieromonahul Nicodim, călugărit la Râmnic. în 1750 a fost la Viena, cu cei amintiţi mai sus, apoi a plecat la Petersburg, fiind primit de ţarina Elisabeta. S-a întors în Ţara Românească, de unde a plecat pentru a doua oară la Petersburg. De data aceasta a rămas mai mulţi ani în Rusia, apoi s-a reîntors în Ţara Românească, ajungând egumen la mănăstirea Berislăveşti, în părţile Argeşului.
Preotul Ioan din Aciliu (jud. Sibiu) a călătorit pe la Carloviţ şi Viena (în 1750, împreună cu cei amintiţi mai sus), apoi a fost de două ori în Rusia, împreună cu ieromonahul Nicodim.
Alţi preoţi luptători pentru Ortodoxie. în afară de aceşti trimişi ai credincioşilor transilvăneni la Curţile imperiale din Viena şi Petersburg mulţi alţi preoţi au luptat în fruntea credincioşilor împotriva asupritorilor, îndeosebi în anii 1744-1759. între aceştia s-a remarcat preotul Cosma din Deal, lângă Sebeş (jud. Alba), care, în jurul anului 1755, a cutreierat 42 de sate, înaintând o mulţime de plângeri ale credincioşilor. Pentru fapta sa a suferit 60 de săptămâni de detenţie. Chiar şi soţia sa, cu copil mic în braţe, a fost aruncată în închisoare, unde i-a degerat copilul de frig.
Un alt preot, Ioan din Galeş (jud. Sibiu), lucra împotriva uniaţiei în părţile Sibiului, Sebeşului, Orăştiei şi Hunedoarei. Fiind arestat, a fost aruncat în închisoarea din Deva, iar de aici dus la Kufstein în 1757, unde a rămas până la moarte, alături de Moise
268
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Măcinic sau Nicolae Oprea. O ştire din 1780 arăta că el era încă acolo.
în sfârşit, notăm pe protopopul Ioan Piuariu din Sadu (jud. Sibiu). Pentru că fusese hirotonit în Ţara Românească, episcopul unit Petru Pavel Aron l-a arestat cu ajutorul armatei austriece şi a pus să-l tundă în piaţa Sibiului. Din această cauză i-a rămas numele de „Popa Tunsu“. în 1760 a desfăşurat o acţiune puternică în satele din Câmpia Transilvaniei şi din părţile Clujului. Prins de soldaţi şi de preoţii uniţi, a fost dus sub escortă la Târgu Mureş, iar de aici la Viena. A fost eliberat cu condiţia de a nu se mai reîntoarce în Transilvania. De aceea s-a stabilit în Sînnicolaul Mare, în Banat, unde a slujit ca preot până prin 1782.
Am consemnat numai câteva nume din şirul impresionant al celor care au fost închişi, bătuţi, amendaţi, prădaţi de avutul lor, pentru că refuzau să accepte uniaţia. Era dureros că multe din aceste pedepse au fost date de Petru Pavel Aron, vicar şi apoi episcop unit, precum şi de protopopii şi preoţii săi.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara. Dându-şi seama că toate încercările şi plângerile lor au rămas fără rezultat, credincioşii ortodocşi au ales ultima cale în vederea dobândirii libertăţii religioase şi anume răscoala împotriva uniaţiei, precum şi a iobăgiei. Ea a fost condusă de ieromonahul Sofronie din satul Cioara (jud. Alba). Acesta se trăgea dintr-o familie preoţească din sat, numindu-se din botez Stan. A fost călugărit şi hirotonit în Ţara Românească. Reîntors în satul său, şi-a făcut „o ţâr de schit în mijlocul codrului...". După ce autorităţile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniaţiei, îndemnând pe credincioşi să alunge preoţii uniţi şi să declare că doresc să fie „sub porunca Bisericii din Ierusalim". La Crăciunul anului 1759 a fost arestat şi închis în satul Bobâlna, lângă Orăştie. De acolo a fost eliberat de vreo 600 de ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte. A plecat apoi în Munţii Apuseni, îndemnînd peste tot poporul să alunge pe preoţii uniţi şi să se întoarcă la Ortodoxie. A fost arestat din nou în Abrud, dar a fost eliberat la scurt timp de autorităţi, care se temeau de o răzvrătire a moţilor. în august 1760, a convocat o adunare de preoţi şi credincioşi, pe care el o numea „sinod", la
LUPTA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
269
Zlatna, în Munţii Apuseni, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza şi către Guvernul Transilvaniei, prin care cereau episcop ortodox, înapoierea bisericilor şi a sesiilor parohiale răpite de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţă, scutirea preoţilor ortodocşi de impozite şi altele. Răscoala s-a extins în toată Transilvania, până în Maramureş. în august 1760, ţăranii au intrat în Blaj, episcopul unit Petru Pavel Aron fiind nevoit să se refugieze la Sibiu. Pretutindeni, Sofronie convoca „sinoade“ (adunări), îndemnând poporul să-şi păstreze credinţa strămoşească. Cel mai important dintre ele a fost „sinodul" ţinut la Alba Iulia între 14-18 februarie 1761, la care au participat numeroşi preoţi şi mireni din toate părţile Transilvaniei. S-a adresat Guvernului Transilvaniei un nou memoriu, în 19 puncte, în care se cerea încetarea prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi şi libertate deplină Bisericii Ortodoxe.
Răscoala lui Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci, poate chiar sute de sate au părăsit uniaţia. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului nostru de credinţa strămoşească, era acum zdruncinat. Din această cauză, în 1761, împărăteasa Maria Tereza a trimis în Transilvania, pe generalul Nicolaus Adolf Buccow cu unităţi militare, având misiunea de a întări uniaţia şi de a înăbuşi orice mişcare împotriva ei. Acesta a trecut cu forţa la uniaţie zeci de sate ortodoxe şi a dat uniţilor peste cinci sute de biserici ortodoxe, chiar şi în satele în care erau doar câteva familii unite. Cu toate acestea, recensământul care s-a făcut atunci din ordinul său a arătat că ortodocşii erau în număr mult mai mare decât credincioşii uniţi. Tot Buccow a distrus cu tunurile sau prin foc zeci de mănăstiri ortodoxe, între care şi Prislopul şi Sâmbăta de Sus, alungând pe călugări din ele.
în aceste împrejurări, ieromonahul Sofronie a fost nevoit să treacă munţii în Ţara Românească, unde se pare că a ajuns egumen al schitului Robaia, poate şi la mănăstirea Vieroş, din părţile Argeşului. Şi-a încheiat zilele undeva în Ţara Românească.
în schimb, au avut un câştig şi credincioşii ortodocşi din Transilvania, căci tot în 1761 li s-a trimis un episcop de neam
270
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sârb, Dionisie Novacovici, care s-a stabilit în Răşinari, lângă Sibiu. Cu toate acestea, lupta a continuat pe alocuri, fie prin memorii, fie prin împotriviri făţişe. Dar acestea erau pedepsite şi acum cu bătăi, închisoare sau chiar prin frângerea cu roata, cum a fost cazul credinciosului Tănase Todoran din Bichigiu, în părţile Nă-săudului. Totul era însă zadarnic, căci credincioşii îşi păstrau şi acum cu sfinţenie legea ortodoxă, refuzând slujbele preoţilor uniţi.
Mărturisitori ai dreptei credinţe. în 1950, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ţinând seama de viaţa şi de lupta dusă pentru păstrarea Ortodoxiei de către cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie şi de credinciosul Nicolae Oprea, a hotărât ca ei să fie cinstiţi ca mărturisitori ai dreptei credinţe de către preoţii şi credincioşii Bisericii noastre, din rândul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba Iulia în 1955. în 1992, au mai fost trecuţi în rândul sfinţilor preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi loan din Galeş. Toţi cinci sunt prăznuiţi după cuviinţă în fiecare an, la 21 octombrie, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei s-a putut păstra credinţa ortodoxă.
BIBLIOGRAFIE:
Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, 2 voi., Sibiu, 1920-1930, VIII+259+225 p. (I); VI+440 p. (II); Gh. Ciuhandu, Călugării Visarion şi Sofronie, mucenicii Ortodoxiei din Ardeal, Sibiu, 1932, 36 p.; I. Ionascu, Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească, Bucureşti, 1941, 23 p.; I. Lupas, Contribufiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944, 148 p.; I. Lupas, Doi precursori ai lui Horia în audienţă la Curtea împărătească din Viena, în An. Acad. Rom., M.S.I., s. III, t XXVI, 1944, 92 p. + 8 pl; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Ediţia a doua, Iaşi, 2000, p. 140-156.
LECTURĂ
Plângerea înaintată în 1750 mitropolitului sârb de reprezentanţii românilor ortodocşi, în care relatau suferinţele şi prigonirile la care erau expuşi.
Cu fierbinţi lacrămi cădem la picioarele Preasfinţiei tale si plângem si ne rugăm din adâncul sufletului, să te milostivesti să ne cuprinzi subt arepile
LUPTA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
271
Preasfinţiei tale, fiind P.S. Ta mai marele păstorilor, să te milostiveşti că perim şi trupeaşte şi sufleteaşte şi n-avem unde să ne răzimăm, făr-numai la Hristos şi la Preasfinţia ta. Că ne-au scornit vină şi ne silesc şi zic că am fost uniţi, şi n-am fost, nice suntem. Că, când au venit unia bine ştim, că au venit la o mie şapte sute în zilele lui Atanasie episcopul; cum au venit numai decât au strâns sobor la Bălgrad şi acolo au vestit unirea. Şi aşa au vestit de pitulat1, cu cât fiind popii noştri neînvăţaţi, n-au priceput, iară noi mireanii am întrebat alte neamuri şi ne-au spus că-i stricăciune şi ne-am ales braşovenii şi făgărăşenii şi noi ceştealalţi am dat inştanţie cu protiştaţie1 2, cum că noi nu primim unia. Atunci s-au sculat paterul care era lângă vlădica, Bărăniaiu3, s-au sculat cu bătaie să ne bată, că ce nu primim unia. Atunci ne-am ales şasă oameni, doi din Braşov şi doi de la Făgăraş şi doi de la Sălişte şi am trimis la înălţatul împărat Leopoldu şi ne-au dat preveleghiu foarte mare, cât nimenea să nu ne silească, nice nu ne-au silit. După aceaia au venit al doilea episcop Ioan. Noi având dereptate nime să nu ne silească popii noştri la unie, nice nu i-au silit. Iară ducându-să la Beciu4 au venit ţărcălaşii5 prin sate şi au zis: popii care vor fi uniţi să nu dea porţie6 împărătească, atuncia popii au zis unii că sunt uniaţi, iară care au fost cu frica lui Dumnezeu, au zis că ei nu sunt uniaţi, mai bine or da porţia şi nu s-or uni.
După aceia s-au sculat popii cei uniţi şi s-au dus la domni. Şi ne-au pârât şi au minţit că noi am fost împreună cu dânşii şi n-am fost, nice vom fi. Şi ne-au pus sub birşag7 şi ne-au prins pre noi mai mult decât trei sute de oameni, tot fruntea şi noi am feleluit8 că nu ne vom uni, suntem gata să ne aduceţi muierile şi copiii, să le tăeţi capetele, apoi nouă să ştiţi măria voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul, dară încă cu sufletul. Apoi ne-au slobozit şi ne-au pus sub birşag mare cumplit şi încă şi supt bătaie. Iară noi văzând pedeapsa trupului, am trimis în trecutul an la înălţata crăiasă să să milostivească, să nu ne silească, ci să ne lasă în leagea noastră.
Văzând domnii porunca înălţaţii crăiase, numai decât au prins omul nostru, anume Ion Oancea şi l-au bătut în chiară9 şi l-au băgat în temniţa cea de pierzare. Şi au oprit nime la dânsul să nu meargă, nice găzdoaia sa să nu meargă, nice bucate nime să nu-i dea, numai timnicerii câte puţintea pâine şi
1	In ascuns, în secret.
2	Acţiune de protest.
3	Iezuitul Paul Baranyi.
4	Viena.
5	Curieri.
6	Dare, impozit.
7	Amendă.
* Am răspuns.
9	Fiare.
272
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
apă. Apoi au început a prinde popii şi au prins popii, de sunt ş-acuma prinşi şi au trimis în numitu sat în Galeş doi slujitori ai cetăţii ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la miezul nopţii, ci au găsit numai pre preutiasa sa, au început a o bate şi s-o leage, iară ea au început a ţipa. Vecinii au sărit să vază ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om şi numai decît au căzut; muiarea puşcatului au început a ţipa, slujitorii s-au spăriet şi-au fugit pre supt nişte sălci şi s-au lovit unul la obraz şi au mers la domni ş-au minţit, c-au sărit rumânii toţi să ucigă şi noi nice n-am ştiut nimica, până când ne-au chemat la domni şi ne-au întrebat domnii, di ce am sărit la slugi să-i ucidem. Noi am feleluit că noi n-am sărit fără noi am zis că ce n-au mers la casa birăului10 11, ci ne face nouă primejdie ca aciasta de au minţit ei că am sărit noi asupra poruncii domneşti. Şi domnii au ascultat vorbele lor, iară sufletele noastre nu le-au băgat în seamă şi noi am mărturisit precum noi n-am sărit şi au trimis de au adus pre omul cel împuşcat cu carul şi l-au băgat în timniţă. Şi ne-au trimis două compănii de nemţi de ne chinuiesc şi ne căznesc. Şi de se betejeşte11 un om, aduc nemţii popii cei uniţi de-1 cuminecă, şi de moare un om iară duc nemţii popii cei uniţi de-1 îngroapă şi pătimim de frica nemţilor şi de-a popilor, şi de naşte v-un prunc, aleargă popii cu nemţii de-1 botează cu de-a sila. Şi care om nu va să meargă cu popii cei uniaţi la beserică îi traje întâi cîte cincizăci de bani, a doua oară câte un florin şi merg la cârcimă şi-i beau. Şi umblă pe uliţe tot beaţi nu ca preoţii, ci ca ijucuţii12 cei răi şi până acum ne chinuiesc împreună cu nemţii şi zic că-i porunca înălţaţii crăiese. Iară noi plângem din adâncul sufletelor noastre şi ne rugăm să te milostiveşti Preasfinţia ta să ne izbăveşti sufletele noastre, fiind Preasfinţia ta cap legii şi al doilea Hristos. Ci ne rugăm Preasfinţiei tale şi orice vei cheltui Preasfinţia ta, cu mare iubire vom întoarce Preasfinţiei tale şi cu mare mulţămită numai să-ţi rămânem fii ai Sfinţiei tale mici şi plecaţi: noi scaunul Sibiului şi al Făgăraşului şi scaunul Nocrich şi scaunul Miercurei şi scaunul Sebeşului şi scaunul Orăştiei şi ţinutul Dobrii tot.
Reprodus după Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, voi. I, Sibiu, 1920, p. 86-88 (anexe).
O	scrisoare a credincioşilor din Hunedoara şi Alba către autorităţi (1760)
Iată noi ţăranii din principat facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic. Dacă vreţi să scoateţi de la noi ceva, sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o
10	Primarului.
11	îmbolnăveşte.
11 Strângătorii de dări.
LUPTA PENTRU APĂRAREA ORTODOXIEI
273
părăsim, până când trăim. Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace In legea lor. Şi proorocul Moise a dat lege jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace, ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată şi asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii n-o îngăduie. Căci prea de-ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămînă goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale. Căci postul fără rugăciune e un lucru mort. Până atunci protestăm înaintea Măriilor Voastre, oprindu-vă de a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica. Vom face atunci cum ne va porunci el, căci e stăpânul legii noastre.
Reprodus după Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, voi. II, Sibiu, 1930, p. 157-158.
PETRU MAIOR
Despre suferinţele preotului Ioan Tunsu din Sadu
Prinzând cătanele1 pre Tunsu, îl dederă în mâinile zişilor protopopi şi ei se întoarseră la ale sale. Aceia punând pre Tunsu călare pe un cal, fiind şi ei şi toţi carii mai erau cu ei preoţi şi diaci1 2 călări, pentru ca nu pre întunerec sărind de pre cal, să scape, îi legară picioarele pre sub foalele calului. Dede Dumnezeu în noaptea aceia o vreme cumplită cu fulgere şi cu tunete şi mergând uniţii cu robul pre vale, se auzi vorbă înainte de oameni mulţi; protopop Daniil, având prepus3 să nu fie oamenii aceia adunaţi asupra lor, carii ducea pre Tunsu, apucă singur înainte şi întrebând: „ce oameni sânteţi?“, răspunseră: „ne-au venit veste că uniţii au prins pre Sfântul4 şi îl aduc pe aicea." Atunci Daniil zise: „la deal, la deal fraţii miei! că pe deal îl duc;“ şi apucând oamenii înşelaţi pre deal în sus, uniţii se duseră cu robul pre vale fără primejdie, până în sat Apafaia la baronul Husar fişpanul5, ca să-l bage acolo în temniţa varmeghiei6 Turzii. Ci
1	Soldaţii.
2	Cântăreţi bisericeşti.
3	Bănuială.
4	Sofronie de la Cioara.
5	Prefectul.
6	Judeţului.
23 - l.B.O.R.
274	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
fişpanul nu vru să-l primească zicându-le: „duceţi-vâ cu el de la mine, să nu vină românii să mă omoare pentru el şi să-mi risipească curtea". De aci se duseră cu robul pre Murăş în jos până la oraşul Moroş Vaşarheiu7, ca să-l dea acolo în mâinile cătanelor din cetate. Ajungând cu dânsul la numitul oraş, descălecară cu robul la casa tătâne-meu, până vor merge în cetate să grăiască cu comendantu. Aci fiindu-i milă mamei mele de robul acela, vru sâ-i dea o sticlă de vinars®, ca să bea de osteneală; ci protopop Daniil apucând sticla din mâna mumei mele, o aruncă în uşă, cât şi vinarsul s-au vărsat şi sticla s-au spart.
Primit fiind robul aci în cetate, fu după aceia petrecut până la Beciu.9
Reprodus după Petru Maior, Istoria Bisericei românilor, Buda, 1813, p. 112-113 (şi Ediţia îngrijită, cu studiu introductiv de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995, p. 130); Şcoala ardeleană, voi. II, ediţie de Florea Fugariu, Bucureşti, 1970, p. 333-334.
XXXIV
MITROPOLIA ŢÂRII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
începând cu anul 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească autorităţile otomane au instaurat un regim nou, pe care istoricii l-au numit „ fanariot” sau „turco-fanariot“. La conducerea celor două ţări n-au mai fost numiţi domni „pământeni", descendenţi din vechile familii ale Basarabilor şi Muşatinilor, în care turcii nu mai aveau încredere, ci trimiteau greci din cartierul „Fanar" din Constantinopol (Istanbul). După numele acestui cartier s-au numit şi domnii Ţărilor Române fanarioţi, iar epoca în care au domnit ei a fost denumită fanariotă. Această epocă a durat în ambele ţări româneşti până în 1821, la mişcarea revoluţionară cu caracter naţional şi social condusă de Tudor Vladimirescu. Sub raport social, ţările noastre au fost într-o continuă decădere şi secătuire din cauza domnilor fanarioţi, care se străduiau ca în cursul puţinilor ani de domnie - uneori chiar şi câteva luni - să strângă cât mai multă avere printr-o exploatare nemiloasă a ţărănimii. Se adăugau la acestea şi frecventele războaie dintre ruşi şi turci sau dintre austrieci şi turci pe pământ românesc, care aduceau alte nenorociri.
Viaţa bisericeasca în epoca fanariotă. în privinţa vieţii bisericeşti, constatăm că scaunele vlădiceşti au fost ocupate în câteva rânduri de ierarhi greci, e adevărat, în multe cazuri, cu dragoste faţă de poporul român. De pildă, în toată epoca fanariotă (1716-1821), scaunul Ungrovlahiei a fost ocupat de 12 mitropoliţi, dintre care 6 de origine greacă şi 6 români, la Râmnic au foşţ 2 greci, iar la Buzău, din 11 episcopi, 5 au fost greci. Mulţi clerici greci au ajuns acum în diferite slujbe la mitropolii sau episcopii,
276
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
la curţile domneşti, fără să mai vorbim de slujbele de egumeni şi iconomi (administratori) şi de mănăstirile închinate la Locurile Sfinte, al căror număr era foarte ridicat.
Numeroşi patriarhi, mitropoliţi, episcopi şi călugări din Răsărit vin şi acum în ţările noastre după ajutoare. Menţionăm între ei pe patriarhii Hrisant Notaras al Ierusalimului, în primele trei decenii ale secolului al XVIII-lea, Silvestru Cipriotul al Antiohiei, care a tipărit mai multe cărţi de apărare a Ortodoxiei la Iaşi şi două cărţi de slujbă la Bucureşti, toate în limba arabă, Matei Psaltul al Alexandriei, înscăunat în demnitatea sa la Bucureşti, în biserica Zlătari (1746), Efrem al Ierusalimului, care a tipărit mai multe cărţi greceşti la Bucureşti în a doua jumătate a secolului. Toţi au primit numeroase ajutoare din partea domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, a ierarhilor şi a credincioşilor. De aceleaşi ajutoare au beneficiat mănăstirile de la Muntele Athos — cărora li s-au închinat noi mănăstiri — de la Muntele Sinai, din Grecia şi din insulele greceşti (Cipru, Rodos, Patmos etc.), zeci de şcoli greceşti din Balcani şi Orientul Apropiat. Numeroşi cărturari greci şi-au putut desfăşura activitatea la noi, îndeosebi la Bucureşti şi Iaşi.
Dintre urmaşii lui Antim Ivireanul notăm pe mitropoliţii Daniil (1719-1731) şi Ştefan (1732-1738), sub care s-a continuat activitatea culturală, tipărindu-se la Bucureşti numeroase'cărţi de slujbă în româneşte.
Mitropolitul Neofit Cretanul. O atenţie deosebită merită mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753). Acesta era grec de neam, originar din insula Creta, venit la noi în ţară ca dascăl al copiilor domnitorului Constantin Mavrocordat. în 1737 a fost numit mitropolit „titular" (onorific) de Mira Lichiei, iar în 1738 al Ungrovlahiei, păstorind până la moarte, în 1753.
în anul 1746, mitropolitul Neofit a luat parte la Divanul domnesc care a hotărât — în cadrul reformelor iniţiate de Constantin Mavrocordat — dezlegarea ţăranilor de glie, prin desfiinţarea rumâniei, dar cu despăgubirea boierilor prin plata unor sume de bani. Prin aceasta se încerca înlăturarea unei vechi
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, SEC. XVIII
277
nedreptăţi sociale. El a premers cu exemplul, dezrobind rumânii de pe moşiile Mitropoliei. Pentru ca să nu poată fi învinuit de nimeni că Mitropolia ar fi păgubită prin această măsură, a cumpărat din banii săi o moşie pe seama ei, la Pătroaia (azi jud. Dâmboviţa).
în 1753, mitropolitul Neofit a luat parte la mişcarea îndreptată împotriva domnitorului Matei Ghica, detestat în rândul maselor largi populare din cauza impozitelor şi abuzurilor sale.
Mitropolitul Neofit a rămas în istoria Bisericii noastre şi prin două vizite canonice pe care le-a făcut în eparhia sa şi într-o parte a eparhiei Râmnicului, prima în 1746, a doua în 1747. El a cercetat atunci o mulţime de sate, biserici şi mănăstiri din mai multe judeţe. Cu acest prilej, pretutindeni a predicat şi a dat îndrumări preoţilor şi credincioşilor. Important este că a lăsat o seamă de însemnări istorice asupra bisericilor şi mănăstirilor vizitate, a cules inscripţii care sunt şi azi de mare folos cercetătorilor.
O grijă deosebită a arătat şcolii de la Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti şi Academiei de la Sf. Sava. El însuşi a întemeiat o şcoală la Pătroaia, pe moşia Mitropoliei, în care învăţau carte în mod gratuit copiii ţăranilor. întreţinerea ei urma să se facă din venitul vămii de la târgul anual de 10 zile de la Pătroaia, înfiinţat de Mitropolie cu acordul domnitorului. Şcoala întemeiată de el a funcţionat peste trei decenii.
O activitate şi mai rodnică a desfăşurat mitropolitul Neofit pe tărâm editorial, tipărind la Bucureşti peste 30 de cărţi româneşti, fie de slujbă, fie de învăţătură bisericească, între care ediţii noi din învăţătura bisericească a lui Antim Ivireanul şi Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Cazaniile predicatorului grec Ilie Miniat, Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur etc. El însuşi a scris, în greceşte, o lucrare despre Minut, care a rămas în manuscris.
Deci, mitropolitul Neofit apare ca unul din cei mai de seamă mitropoliţi ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea. Deşi era de alt neam, el a slujit năzuinţele poporului nostru, deoarece a militat pentru desfiinţarea rumâniei, eliberând el însuşi pe ţăranii de pe moşiile Mitropoliei şi a contribuit la luminarea poporului, prin înfiinţarea unei şcoli în mediul rural.
278
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Era român de neam, fost egumen la mănăstirea Colţea din Bucureşti, apoi eclesiarh al Mitropoliei şi mitropolit titular al Mirelor. Ca şi înaintaşii săi, a acordat o atenţie deosebită activităţii editoriale, suportând cheltuielile de tipar la foarte multe cărţi şi ajutând chiar la traducerea unora dintre ele. S-au tipărit în cursul păstoriei sale aproximativ 40 de cărţi de slujbă în româneşte, la care se adaugă şi câteva lucrări în greceşte. A ctitorit două biserici în Bucureşti: Oborul Vechi şi Sf. Nicolae Vlădica.
Ca mitropolit a îndeplinit şi un însemnat rol politic în cursul războaielor ruso-turceşti, fiind trimis la Petersburg în 1770, în fruntea unei delegaţii formată din clerici şi boieri din amândouă Principatele, ca să ceară sprijinul ţarinei Ecaterina a Il-a în vederea eliberării Ţărilor Române de sub jugul otoman.
în 1774, mitropolitul Grigorie a primit de la generalul Petru Saltâkov (comandantul trupelor ruseşti intrate în Ţările Române în războiul contra Porţii otomane) moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, pe care le-a aşezat în catedrala mitropolitană din Bucureşti; prăznuirea lui se face (în fiecare an), în ziua de 27 octombrie.
în 1776, patriarhul ecumenic Sofronie a acordat mitropolitului Grigorie şi urmaşilor săi titlul de „locţiitor al scaunului de Cezareea Capadochiei", care îl situa, în sinodul patriarhal din Constantinopol, pe locul al doilea, după patriarh.
După moartea sa (1787) a urmat în scaunul mitropolitan Cosma Popescu (1787-1792), fost episcop la Buzău.
Mitropolitul Dositei Filitti. Spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul celui următor scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei a fost ocupat de Dositei Filitti (1793-1810), grec de neam, fost episcop al Buzăului. Acesta a încercat să uşureze greutăţile materiale ale preoţilor, reducând la jumătate „ploconul câijei,“ care se plătea la venirea în scaun a unui nou episcop sau mitropolit. S-a străduit să înlăture abuzurile care se făceau la numirea preoţilor şi protopopilor. Sub el s-a continuat şi activitatea
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, SEC. XVIII
279
culturală din trecut, tipărindu-se foarte multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. în 1797, s-a înfiinţat o şcoală pentru pregătirea preoţilor la mănăstirea Antim din Bucureşti, dar cu un nivel destul de redus.
Păstoria lui a căzut în timpuri foarte grele, cu dese năvăliri de oşti turceşti şi războaie între ruşi şi turci, purtate pe teritoriul ţării noastre. în 1806, a reuşit să salveze Bucureştiul de un grup de ostaşi turci care voiau să-i dea foc. în câteva rânduri a fost nevoit să se refugieze la Braşov, până ce, în 1810, a fost înlăturat din scaun din ordinul ţarului Rusiei. Stabilit la Braşov, şi-a dat aici obştescul sfârşit în 1826. A lăsat fonduri însemnate din care s-au distribuit burse timp de peste o sută de ani unor tineri care făceau studii superioare în Apusul Europei.
Episcopia Argeşului. O faptă de seamă a mitropolitului Dositei Filitti a fost înfiinţarea Episcopiei Argeşului, la 18 octombrie 1793, cu jurisdicţie peste judeţele Argeş şi Olt. Primul şi poate cel mai de seamă episcop al Argeşului a fost Iosif (1793-1820), originar din satul Malaia-Vâlcea. Era un cărturar apreciat, care a tradus şi s-a îngrijit de tipărirea a numeroase cărţi de slujbă şi teologice în diferite centre tipografice: Bucureşti, Râmnic, Sibiu, Neamţ, deci în toate ţările locuite de români. Printre acestea se numără şi cele 12 Mineie, îndreptate de el şi tipărite la Buda (azi Budapesta), în anii 1804-1805, sub îngrijirea medicului sibian Ioan Piuariu Molnar. Episcopul Iosif a fost unul dintre cei mai buni îndrumători ai treburilor economico-administrative din eparhia sa, îngrijindu-se de refacerea unor locaşuri de închinare (biserica episcopală de la Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab), ctitorind el însuşi câteva biserici (Valea Danului, lângă Argeş, Malaia - Vâlcea, Brezoi -Vâlcea etc.).
Alte eparhii. Episcopia Râmnicului a fost păstorită în timpul regimului fanariot de ierarhi de seamă, cu alese preocupări culturale, a căror activitate va fi prezentată în paginile următoare. La Buzău, între cei şase episcopi români consemnăm pe Daniil (1716-1719), Ştefan (1719-1732) şi Cosma Popescu (1763-1787), aleşi apoi mitropoliţi, iar dintre greci, pe Costandie Filitti (1793-1819).
280
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Credincioşii din Dobrogea au continuat să fie cârmuiţi de mitropoliţii greci de la Dristra, care stăteau mai mult în Bucureşti, primind numeroase ajutoare din partea domnilor ţării.
Românii din raiaua Brăila şi cei din sudul Basarabiei de mai târziu erau cârmuiţi de mitropoliţii Proilaviei, cu reşedinţa în Brăila (uneori în Ismail sau Căuşeni, dincolo de Prut). Şi această eparhie şi-a putut desfăşura activitatea numai datorită sprijinului material oferit de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.
în 1813, eparhiile Dristrei şi Proilaviei s-au contopit, reşedinţa lor rămânând la Brăila. în 1828, eparhia Dristro-Proilaviei şi-a încetat existenţa, ca urmare a desfiinţării raialelor turceşti de la Dunăre. Teritoriile fostei eparhii au intrat în componenţa Episcopiei Buzăului şi a Mitropoliei din Bucureşti. Pentru credincioşii din Dobrogea s-a creat, în anii următori, o nouă eparhie, cu sediul la Tulcea, cu o existenţă de câteva decenii.
Concluzii. Din toate acestea reiese că Mitropolia Ungrovlahiei şi cele trei episcopii sufragane au cunoscut şi în cursul perioadei fanariote un anumit progres, în pofida vitregiilor prin care au trecut.
BIBLIOGRAFIE:
D. Furtună, Preoţimea românească din sec. al XVIII-lea, Starea ei culturală şi materială, Vălenii de Munte, 1915, 262 p. Ioan F. Stănculescu, Reforme, rânduieli şi stări bisericeşti în epoca fanariotă, în B.O.R., an. LXXXI, nr. 5-6, 1963, p. 522-545; V. Mihordea, Un colaborator al lui Constantin Mavrocordat la desfiinţarea rumâniei: mitropolitul Neofit (1738-1753), în B.O.R., an. LXXXIII, nr. 7-8, 1965, p. 715-734; Nicolae Turcu, Activitatea mitropolitului Neofit I al Ungrovlahiei (1738-1753) în B.O.R., an. LXXXIV, nr. 5-6, 1966, p. 533-551; Mihail Carataşu, Paul Cemovodeanu şi Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Creionul, în B.O.R., nr. 1-2,1980, p. 243-315.
Lucian Florea, Activitatea culturală a mitropolitului Grigorie al II-lea, în S.T., an. XV, nr. 3-4, 1963, p. 220-231; Aşezământul cultural al mitropolitului Dositei Filitti... Bucureşti, 1910, 200 p.; Iancu Anastasescu, Date noi despre fericitul întru pomenire marele Dositei Filitti mitropolit al Ungrovlahiei (1793-1810), în G.B., an XXVII, nr. 9-10, 1968, p. 1019-1028; Niculae Şerbănescu, Episcopii Argeşului, în M.O., nr. 7-8, 1965, p. 602-630.
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, SEC. XVIII
281
LECTURĂ
MITROPOLITUL DANUL
Din scrisoarea trimisă credincioşilor din Şcheii Braşovului la 20 august 1720
Pentru aceea am socotit a fi cu cuviinţă să vă scriem puţine cuvinte în loc de blagoslovenie, pentru mântuire şi învăţătură, măcar că cu depărtarea locului trupeşte nu suntem aci, iar duhovniceşte suntem de faţă şi deapururea ne rugăm lui Dumnezeu, pentru ca să vă trimită putere de sus şi să vă mângâie, căci avem a dare răspunsul şi pentru voi păstorului celui mare, lui Hs. Deci feţii miei, doao lucruri de la voi cer şi pohtesc, ca să le păziţi făr-de tulburare şi făr-de nici o amestecare, adică: credinţa cea dreaptă, precum ţine Biserica răsăritului şi fapte(le) bune, căci făr-de acestea doao nu va vedea faţa Domnului, că credinţa făr-de fapte bune iaste moartă şi faptele făr-de credinţă sunt făr-de roadă şi făr-de folos. Cunosc că aci să află mulţi lupi a multor eresuri şi dăjghinări1, îmbrăcaţi în piei de oaie şi pentru aceasta mă tem, ca nu cumva prin nepriceperea minţii voastre şi prin neînvăţătura răspunsului Sfintelor Scripturi, să vă arătaţi luptători neputincioşi şi străini ostaşi ai lui Hs., şi veţi fi biruiţi de împotrivirii mântuirii voastre şi împotriva lui Hs. învăţători, că după cuvântul Evangheliei, mulţi Hristoşi mincinoşi şi dascăli s-au arătat în lume, carii prin cuvintele lor cele căptuşite şi deşarte silesc să înşale de a va fi cu putinţă şi pre cei aleşi. Iar voi, iubiţii mei fii, vedeţi să nu vă înşelaţi, ca fiii periciunii, nici să vă asemănaţi lor, nici să umblaţi pe căile lor, că sunt aducătoare de rău £i surpăcioase în prăpăstiile iadului, ci umblaţi pe calea Domnului cea dreaptă, care duce la viaţa cea de veci. Aduce-vă-ţi aminte pururea de cuvântul fericitului Pavel, care zice că măcar şi voi sau înger din cer va binevesti vouă, afară dăn ce am vestit voao anathema să fie. Nu ascultareţi glasul streinilor, ci al maicii voastre, a sfintei lui Hs. Biserici a răsăritului, glasul cel dulce şi măntuitoriu, carele v-au născut şi v-au hrănit cu hrana cerească a dumnezeieştilor aşezământuri.
Reprodus după Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şchei, voi. I, Braşov, 1901, p. 58-59.
MITROPOLITUL NEOFIT
Din însemnările de călătorie din 1746
Iar noi, după ce am plecat de acolo marţi, în cea de a 22-a zi a lui iulie, şi mergând în sus spre miazănoapte, având la dreapta râul Olt, am ajuns seara la
1	Dezbinări
282
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
mănăstirea numită Cozia. Mănăstirea se cheamă Cozia, după muntele cel mai înalt ce se află pe malul stâng al râului Olt...
Şi mănăstirea este aşezată pe malul drept al râului Olt, care curge spre miazăzi şi este aşa de aproape (de el), încât apele râului ating temeliile mănăstirii.
Iar mănăstirea este aşezată între doi munţi, într-un loc atât de strâmt, încât abia cuprinde mănăstirea şi râul Olt din povârnişul unui munte până în al celuilalt.
Mănăstirea este ctitorită de prea fericitul întru pomenire Mircea voevod din temelie, iar mai târziu a fost înfrumuseţată cu zugrăveală şi cu altele de către pururea amintitul domn Constantin voevod Brâncoveanu, după cum stă scris în pisania românească de deasupra uşii bisericii...
Acolo se află îngropat însuşi prea fericitul întru pomenire Mircea voevod, precum şi doamna şi copiii şi chiar mama lui Mihai Vodă, a învingătorului, care pe româneşte se numeşte Viteazul...
Mănăstirea Cozia are şi un cimitir, care se află în afara mănăstirii şi a cărui biserică are hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi este zidită de Petru voievod1.
Mănăstirea Cozia are înăuntru şi două paraclise, unul cu hramul Tuturor Sfinţilor şi altul în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Mănăstirea, în afara nartexului bisericii, are şi un şadârvan1 2, cu patru guri, care este acoperit şi zugrăvit; apa de la şadârvan curge într-un bazin de piatră, în mijlocul căruia se află şadârvanul. Bazinul are o adâncime de o jumătate de stânjen şi în el se pun peşti vii, pe care i-am văzut şi noi.
Mănăstirea mai are şi un foişor foarte frumos aşezat pe malul Oltului, în care se află o masă mare şi părinţii (călugării) stau acolo de mănâncă. în afară de şadârvan, mai este la mănăstire şi o fântână prin care apa curge neîntrerupt pe două guri şi slujeşte şi la nevoile mănăstirii. Lăcaşul mai are o clopotniţă înaltă şi trainică, cu clopote frumoase.
Mănăstirea este înconjurată de chilii cu două caturi. Are împrejur şi o mică grădină unde se află sădit şi revent3. Are şi odoare bune şi frumoase. Pe scurt, putem spune că este un loc cinstit şi vrednic de toată evlavia, în care merită să locuiască călugării. Mănăstirea este înzestrată de fericiţii întru pomenire ctitori cu moşii, vii, foarte mulţi ţigani şi cu toate cele trebuincioase şi de folos părinţilor ce se îndeletnicesc pe acolo. Iar locul unde este zidită mănăstirea este plin de tot felul de arbori şi sălbatici şi roditori.
Mai sus de Cozia, pe malul drept al Oltului, ce curge în jos, departe de mănăstire ca la un sfert de ceas, se află o peşteră într-un loc râpos şi greu de
1	Bolniţa, ctitorită de Radu Paisie (1535-1545).
2	Fântâna lui Neagoe Basarab din curtea bisericii.
3	Plantă erbacee, cu frunze mari şi flori mici, cu rădăcină cu gust amar.
BISERICA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ, SEC. XVIII
283
urcat. La această peşteră, pe vremea tulburărilor, stătea o strajă a nemţilor. în creştetul peşterii este o piatră pe care stau scrise cuvintele latineşti care arată că împăratul Carol4 a deschis acest drum pe malul drept al Oltului care curge spre miazăzi... Iar dincolo de malul stâng al Oltului, ce curge în jos, este un drum făcut tot de mâna omului, care, după datină, se spune că ar fi fost făcut de împăratul Traian, ceea ce este adeverit şi de o inscripţie a nemţilor, aflată la Câineni, după cum am auzit, căci noi n-am ajuns până acolo.
Tot pe malul stâng al Oltului se spune că ar fi fost şi o cetate pe care a dărâmat-o amintitul Traian împăratul; urme ale zidurilor le-am văzut şi noi acolo.
în acest loc se află şi oameni vrednici de toată cinstea; mai ales pe cea mai înaltă creastă a muntelui Cozia se află vreo doi-trei pustnici, dintre care am chemat pe unul cu numele de Nichifor ieromonahul, în vârstă de 40 de ani. La acesta ne-am spovedit şi noi, văzând că este cu adevărat un om (cu frica) lui Dumnezeu şi plin de smerenie. Şi acestea despre mănăstirea Cozia.
Iar noi, şezând acolo două zile, am slujit liturghia, pomenind pe pururea fericiţii ctitori. Au venit mulţi creştini, bărbaţi şi femei, pe care i-am învăţat (de bine). Am plecat de acolo vineri, în cea de 25-a zi a lui iulie, şi ne-am întors iarăşi la Episcopia Râmnicului.
Reprodus după Mihai Carataşu, Paul Cemovodeanu şi Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale mitropolitului Ungrovlahiei Neofit I Cretanul, în Biserica Ortodoxă Română, an. XCVIII, nr. 1-2, 1980, p. 281-284.
4	Carol VI al Austriei (1711-1740).
XXXV
EPISCOPIA RÂMNICULUI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
Spre deosebire de secolele anterioare şi de celelalte eparhii româneşti din secolul al XVIII-lea, Râmnicul a avut mai mulţi ierarhi vrednici, care au cinstit după cuviinţă scaunul pe care l-au ocupat.
Trebuie notat apoi că în urma unui război victorios dus împotriva Turciei, Austria a ocupat Oltenia, fapt recunoscut şi prin tratatul de pace încheiat cu Imperiul otoman la Pasaroviţ, în 1718. Această ocupaţie a durat până în 1739, când, în urma unui nou război cu turcii, încheiat prin pacea de la Belgrad, austriecii au fost nevoiţi să părăsească Oltenia, care a fost realipită la Ţara Românească.
în timpul ocupaţiei Olteniei de austrieci, Biserica a fost supusă unui regim cu totul deosebit de cel din trecut. Astfel, Episcopia Râmnicului a fost dezlipită de sub vechea autoritate a Mitropoliei Ungrovlahiei şi pusă sub dependenţa Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din Belgrad. Numirea episcopului o făcea împăratul din Viena dintre trei candidaţi propuşi de o adunare electivă formată din boieri şi egumeni. Mănăstirile erau subordonate în problemele materiale Guvernului austriac, care confirma şi alegerile de egumeni. S-au suprimat tot atunci închinările de mănăstiri la Locurile Sfinte şi s-au interzis legăturile cu acestea.
în această perioadă, episcopii de Râmnic au avut, pentru un timp, şi cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi români din Braşov şi Ţara Bârsei, aflaţi şi ei între graniţele Imperiului
EPISCOPIA RÂMNICULUI, SEC. XVIII
285
austriac şi care n-au voit să recunoască pe episcopii uniţi din Transilvania.
Episcopul Damaschin. Din 1708 scaunul de la Râmnic a fost ocupat de episcopul Damaschin, numit şi Dascălul. Acesta era originar din familia românească Voinescu din Voineşti - Dâm-boviţa. Avea o frumoasă pregătire, fiind un bun cunoscător al limbilor latină, greacă şi slavonă. Fusese ucenic al episcopului Mitrofan (fost la Huşi şi apoi la Buzău), pe care l-a ajutat la tipărirea unor cărţi. A ocupat şi slujba de dascăl la şcoala de slavonie din Bucureşti. Din 1702 până în 1708 a fost episcop al Buzăului. După alegerea lui Antim Ivireanul ca mitropolit, a trecut în locul său ca episcop la Râmnic. Aici a purtat o grijă deosebită de averea Episcopiei, fapt dovedit de numeroase acte din acel timp. în 1717, când încă nu se încheiase pacea între turci şi austrieci, dar aceştia din urmă ocupaseră Oltenia, Damaschin a plecat la Viena în fruntea unei delegaţii, înaintând Curţii un memoriu prin care cerea, între altele, ca Biserica din Oltenia să-şi păstreze drepturile de până atunci, iar mănăstirile să fie scutite de încartiruiri de soldaţi.
în noiembrie 1719, episcopul Damaschin, împreună cu egumenii mănăstirilor Hurezi, Bistriţa, Amota şi Govora, au cerut împăratului ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie, dependentă de Patriarhia din Constantinopol, înfiinţarea de şcoli în Râmnic şi Craiova, precum şi o mai bună organizare a mănăstirilor. împăratul a amânat mereu răspunsul la aceste cereri, încât nu s-a realizat nici una dintre ele.
Deşi era ocupat cu administraţia eparhiei, mai ales în împrejurările survenite, episcopul Damaschin nu şi-a uitat preocupările culturale. încă de la Buzău începuse traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, muncă pe care a continuat-o cu râvnă şi la Râmnic. în felul acesta şi-a adus o contribuţie importantă la românizarea slujbelor şi la dezvoltarea limbii literare româneşti. Se pare că această muncă de traducător l-a preocupat în aşa măsură, încât numai spre sfârşitul vieţii a dat la tipar rodul ostenelilor sale. Abia în 1724 a obţinut aprobarea pentru înfiinţarea unei tiparniţe noi la Râmnic, tipărind în acelaşi an un Ceaslov şi o
286
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
învăţătură despre cele şapte Taine, iar în anul următor o Psaltire. Atât a putut tipări, căci la 5 decembrie 1725 a trecut la cele veşnice. Manuscrisele rămase de la el au fost tipărite de urmaşii săi.
Urmaşii lui Damaschin. După el, alegerea episcopului de Râmnic a fost încredinţată unei adunări elective, formată din egumeni şi din boieri, care propuneau trei candidaţi, dintre care autorităţile recomandau pe unul împăratului pentru numire, hirotonia fiind făcută de mitropolitul sârb al Belgradului. Aşa au fost aleşi egumenii: Ştefan de la Govora (1726-1727), mort înainte de a fi fost hirotonit, deşi i se făcuse înscăunarea, Inochentie de la Brâncoveni (1727-1735), care a tipărit câteva din manuscrisele rămase de la Damaschin, apoi Climent de la Bistriţa.
Episcopul Climent. A păstorit în împrejurări deosebit de grele, fiind ales în 1735 şi hirotonit abia în 1737, an în care a izbucnit un nou război între turci şi austrieci. Nenorocirile războiului au cuprins întreaga Oltenie, care, după încheierea păcii de la Belgrad, a fost realipită la Ţara Românească. Abia din acest an a putut episcopul Climent să-şi continue păstoria în condiţii mai bune.
El este unul din cei mai seamă ierarhi — ctitori de locaşuri sfinte. De pildă, a ridicat la Râmnic o nouă catedrală episcopală, reşedinţă, clopotniţă şi chilii, căci cele vechi fuseseră arse şi distruse în cursul războiului amintit. A ridicat din temelie o botniţă la Episcopie, un schit în satul său natal Pietrarii de Jos, apoi schiturile Pătrunsa şi Colnic, bisericile din Bodeşti, Bărbăteşti şi Goranu, toate în părţile Vâlcei.
Episcopul Climent n-a neglijat nici activitatea culturală, tipărind aproape 20 de cărţi, fie de slujbă, fie de învăţătură. Este adevărat că multe din aceste tipărituri erau rămase — în manuscris — de la marele său înaintaş Damaschin, la care se mai adaugă o retipărire a Cazaniei lui Varlaam (cu unele completări). Climent are însă meritul că a luat iniţiativa, a supravegheat tipărirea şi a suportat cheltuielile de tipar. El este şi autorul a două broşuri originale. Prima se intitula Capete de poruncă (1743), cu 12 dispoziţii adresate preoţilor privitoare la îndeplinirea slujbei lor (unele luate după broşura cu acelaşi titlu a lui Antim Ivireanul) şi
EPISCOPIA RÂMNICULUI, SEC. XVIII
287
cu o pastorală la începutul Postului Mare. A doua era intitulata întrebări şi răspunsuri pentru şapte Taine (1747), un mic catehism pentru folosul preoţilor.
Episcopul Climent s-a retras din scaun la 8 mai 1748, datorită bătrâneţii, trecând la cele veşnice la 31 ianuarie 1753.
Episcopul Chesarie. Cel mai de seamă episcop de Râmnic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost Chesarie (1773-1780). Acesta făcea parte dintr-o familie cu numele Halepliu, ceea ce ne duce la presupunerea că strămoşii săi ar fi fost originari din Alepul Siriei. A învăţat carte la şcoala domnească din Bucureşti, unde şi-a însuşit limbile greacă, latină, rusă şi franceză. A devenit mai târziu ucenic al mitropolitului Grigorie II, care l-a călugărit şi l-a luat în slujba Mitropoliei ca protosinghel şi eclesiarh, lucrând şi la traducerea şi tipărirea unor cărţi teologice. în 1770 a făcut parte din delegaţia Ţării Româneşti care a plecat la Petersburg pentru a exprima omagiul de credinţă şi a expune doleanţele ţării în faţa împărătesei Ecaterina a Il-a.
Spre sfârşitul anului 1771 i s-a încredinţat conducerea eparhiei Râmnicului în calitate de vicar. Felul în care a condus-o i-au atras dragostea şi încrederea tuturor, încât în decembrie 1773 a fost ales episcop eparhiot, fiind hirotonit şi înscăunat în ianuarie 1774. Ca episcop, Chesarie s-a remarcat şi prin activitatea administrativ-economică, dar mai ales prin cea cultural-tipografică. Astfel, a înfiinţat două şcoli la metocurile Episcopiei Râmnicului din Bucureşti şi Craiova, prima cu dascăli de limbile greacă şi slavonă, iar a doua cu dascăli de limba română. S-a îngrijit de refacerea unor schituri şi mănăstiri din eparhie.
în tipografia refăcută de el la Râmnic, cu materiale aduse de la Sibiu, în răstimp de numai patru ani au apărut vreo 10 cărţi de slujbă, ceea ce dovedeşte o muncă neîntrerupta şi încordată. între acestea se remarcă Mineiele pe lunile octombrie-martie, tipărite pentru prima oară în româneşte, între anii 1776-1780, care constituie lucrarea cea mai importanta a lui Chesarie. Prin Mineiele lui s-a desăvârşit pentru totdeauna românizarea slujbelor bisericeşti. El s-a folosit şi de manuscrisele lui Damaschin, dar a fost ajutat şi de colaboratori harnici şi pricepuţi din jurul său (mitropolitul
288
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Grigorie II, Filaret, urmaşul său în scaun, ierodiaconul Anatolie, monahul Rafail de la Hurezi, „gramaticul" Iordan Capadocianul). Ei au îndreptat mult limba şi au dat o traducere nouă aproape în întregime în graiul viu, înţeles de toţi românii, fapt care a contribuit la răspândirea Mineielor în toate teritoriile locuite de români. Din punct de vedere grafic ele au fost tipărite foarte îngrijit, cu chenare şi frontispicii de o mare frumuseţe, unele având şi diferite gravuri.
Ceea ce trebuie remarcat la cele şase Mineie tipărite de Chesarie sunt prefeţele — la fiecare volum — scrise de el însuşi, în care arăta însemnătatea lunilor respective, pe temeiuri istorice şi mitologice, precum şi datinile religioase de origine romană păstrate de români, expunea întâmplările biblice mai de seamă şi explica sărbătorile bisericeşti din fiecare lună. Apoi, în unele prefeţe făcea scurte incursiuni în istoria poporului român, cu dovezi asupra originii latine a poporului şi a limbii, precum şi asupra continuităţii noastre neîntrerupte în Dacia. De exemplu, în prefaţa Mineiului pe noiembrie făcea o scurtă istorie a Ţării Româneşti, pe care o împărţea în trei epoci: 1. epoca războaielor (ale dacilor cu romanii şi faptele ce au urmat până la întemeierea ţării); 2. epoca zidirii mănăstirilor (de la Negru Vodă la Matei Basarab) şi 3. epoca culturii sau a traducerii cărţilor de slujbă în româneşte (de la Matei Basarab încoace). în prefaţa Mineiului pe ianuarie făcea o scurtă istorie a întregului popor român, stăruind asupra originii sale daco-romane, scriind: „Aflu linia neamului românesc din vechi trăgându-să, din slăvit neam al romanilor."
Chesarie a murit pe neaşteptate la Bucureşti în ziua de 9 ianuarie 1780, după o păstorie de numai 6 ani.
Episcopul Filaret. Norocul a fost că restul de şase Mineie (aprilie-septembrie), pregătite pentru tipar de Chesarie, au fost publicate de urmaşul său în scaun, Filaret (1780-1792), toate în anul 1780. El a continuat activitatea editorială a înaintaşilor săi, tipărind, pe lângă Mineie, peste 20 de cărţi de slujbă în româneşte. In felul acesta a desăvârşit munca acestora de traducere şi tipărire a cărţilor de slujbă şi de învăţătură creştinească în limba română, în 1792, Filaret a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei, dar a păstorit abia un an, apoi s-a retras. A murit în 1794.
EPISCOPIA RÂMNICULUI, SEC. XVIII
289
Concluzii. Rezultă că Episcopia Râmnicului a fost condusă în secolul al XVIII-lea numai de ierarhi vrednici, cu frumoase preocupări culturale. Prin strădaniile lor, episcopii Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret şi-au înscris numele pentru totdeauna în istoria vechii culturi româneşti, desăvârşind procesul introducerii limbii române în biserică, fapt care a folosit atât vieţii spirituale, cât şi limbii noastre literare.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii române din Oltenia în timpul ocupaţiunii austriace (1716-1739), Bucureşti, 1906, 385 p.; Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), Bucureşti, 1968, p. 117-212; Barbu Teodorescu, Episcopul Damaschin şi contribuţia sa la crearea limbii literare, în M.O., an. XII, nr. 9-12, 1960, p. 627-645; Mircea Păcurariu, Episcopul Climent al Râmnicului (1735-1748), în M.O., an. XVII, nr. 1-2, 1965, p. 22-49 (şi în voi. Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 69-94); Mihai Manolache, Viaţa şi activitatea episcopului Chesarie al Râmnicului (1773-1780), în B.O.R., an LXXXIV, nr. 1-2, 1966, p. 129-151; G.F. Ţepelea, Mineiele de la Râmnic. Contribuţia lor la dezvoltarea limbii române literare şi la biruinţa ei definitivă ca limbă de cult, în B.O.R., an, LXXXIV, nr. 3-4, 1966, p. 369-387 (şi în voi. Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970, p. 76-102); Niculae Şerbănescu, Un cărturar iluminist muntean din secolul al XVIII-lea: episcopul Chesarie al Râmnicului, în B.O.R., an XCIX, nr. 1-2, 1981, p. 87-106.
LECTURĂ
CLIMENT AL RÂMNICULUI Paretisisul (retragerea din scaun) din 8 mai 1748
Văzându-mă că am ajuns la multă slăbiciune din pricina bătrâneţelor şi a dese boale ce m-au cuprins şi văzându-mă că nu mai pociu să săvârşesc adesea ale arhieriei slujbe şi să păstoresc şi să port grijă după cum se cade de eparhia mea, am venit după cum am putut aici la scaunul domnesc în Bucureşti şi m-am rugat de stăpânul mieu Prea Sfinţia Sa părintele mitropolitului ţării, chirie chir Neofit şi de Măria Sa prealuminatul nostru domn Io Grigorie Ghica Voievod ca să facă milă cu slăbiciunea mea şi să rânduiască pe alt frate să fie episcop la eparhia mea pre care vor alege după pravilă, fiindcă eu înaintea Prea Sfinţei Sale şi a Măriei Sale prea luminatul nostru domn şi a tuturor boiarilor divanului Măriei Sale în divan, din bună voia mea, nefiind silit dă nimenea,
l/J.IROR
290
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
m-am părăsit de eparhia mea, iar nu şi de slujba arhierească şi pentru aceasta am scris această a mea părăsire de eparhie într-această condică a sfintei Mitropolii, iscălindu-mă cu iscălitura mea înaintea şi a altor fraţi arhierei. 7256 (1748), mai dni (= ziua) 8.
Reprodus după Ghenadie Enăceanu, Condica Sfântă, Bucureşti, 1886, p. 149-150.
CHESARIE AL RÂMNICULUI Prefaţa Ia Mineiul pe noiembrie, 1778
Trei epohas1 adecă veacuri însemnate au avut Ţara Românească: un veac a fost întru carele s-au luptat cu războaie; altul întru carele s-au început zidirea mănăstirilor celor domneşti; altul întru carele s-au început tălmăcirea cărţilor dupre slovenie pre limba rumânească. Ţara Rumânească, când avea războaie, să numia Dachiia, şi lăcuitorii ei dachi şi gheţi, cari au avut războaie cu împăraţi râmleni1 2; însă de la Avgust Chesarul, prelungindu-se războaiele până la Traian şi Sevir3, fiind Dicheval4 pre acele vremi voevod dachilor, după cum Dion şi Zonara5, cei ce istorisesc de Traian, anume arată pre Dicheval cum că au avut război cu Dometian şi cu Traian împăratul. Iară zidirea mănăstirilor s-au început de la Radul voievod ce-i zice Negrul6 întâiul domn al ţării, carele au zidit mănăstirea din Câmpulung şi biserica din Târgu Argeşului, unde se află sfintele moaşte ale Muceniţei Filothia. Iară tălmăcirea s-a început în zilele lui Matei Voieved Basarab şi s-au adăogit în zilele lui Şărban Voevod Basarab. Iară la cea desăvârşită podoabă a venit în zilele lui Constantin Voevod Basarab Brâncoveanul, prin osârdia lui chir Damaschin, episcopul de Râmnic. Din veacul războiului avem înştiinţări: ne-au rămas semne pline de întristăciune, că Dicheval s-a săvârşit în robie în Beligrad; iară lui Traian şi Sevir pomenire se săvârşeşte cu picioarele podului de piatră şi cu sfărâmarea turnului care până acum stau în marginile Dunării lângă oraşul Cemeţi. Iară din zidirea mănăstirilor^ slăveşte Dumnezeu cu bună orânduială; să pomeneşte numele şi să laudă râvna ctitorilor domni; îşi regăsesc răpaos într-însele cei ce fug din politie, precum şi mulţi din politie ajung la ajutoriul lor. Toate aceste folosuri se socotesc mici şi vremelnici, când
1	Epoci.
1 Romani.
3	Septimiu Sever.
4	Decebal.
5	Istoricii antici Dio Cassius şi Zonaras.
6	Radu Negru, considerat întemeietor al Ţării Româneşti.
EPISCOPIA RÂMNICULUI, SEC. XVIII	291
să potrivesc cu folosul tălmăcirii cărţilor. Slavosloviile cele către Dumnezeu nu se fac numai cu gura, ci aduc şi rod minţii cei pricepătoare, precum Apostolul zice: numele nu rămâne închis numai în zidurile mănăstirilor, ci fiind scris la începutul cărţilor, precum al lui Matei Voevod în pravilă şi în alte cărţi, al lui Şărban Voevod în Biblie, al lui Constantin Voevod în alte multe cărţi, ca cu nişte aripi aleargă pre la marginile pământului; să cunosc după moarte de cei ce nu-i ştia în viaţă. Şi adastă slavă nu să supune vremii, precum zidurile mănăstireşti stricăciunii, ci aduce vreme şi stă împreună cu curgerea soarelui înnoindu-se cu tipariul, carele stricâcios fiind din fire, şi după alcătuire, dă nestricăciune la lucrurile lumii cele stricăcioase.
Reprodus după I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tomul II, Bucureşti, 1910, p. 227 şi Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, p. 175-176.
XXXVI
MITROPOLIA MOLDOVEI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
Viaţa bisericească sub domniile fanariote. Ca şi în
Ţara Românească, în perioada 1711 1821, scaunul domnesc al Moldovei a fost ocupat numai de fanarioţi. Biserica a cunoscut în această perioadă o stare relativ bună, în pofida greutăţilor prin care a trebuit să treacă. în toată perioada fanariotă în Moldova n-a fost decât un mitropolit grec, destul de activ de altfel, şi un episcop la Roman, care a activat mai puţin de un an. împotriva acestora au avut loc proteste generale, aşa încât scaunele de ierarhi au rămas pe seama românilor, împiedicându-se astfel tendinţa de infiltrare grecească în Biserica noastră.
în ce priveşte activitatea editorială din acest secol, trebuie precizat că ea s-a reluat — la Iaşi — abia în 1714, tipărindu-se până în 1736 doar 8 cărţi. Ea a continuat, începând cu anul 1741, într-un ritm foarte intens, tipărindu-se zeci de cărţi la Iaşi, marea majoritate în româneşte, câteva în greceşte şi două în limba arabă. O a doua tipografie a funcţionat pe lângă Episcopia din Rădăuţi, între anii 1744-1746, iar între 1743-1752 a funcţionat la Iaşi — în afară de tipografia Mitropoliei — şi una particulară, a lui Duca Sotiriovici.
Trebuie remarcat apoi faptul că domnitorul Constantin Mavrocordat a acordat o atenţie deosebită pregătirii clerului. în 1741 a dat aşa-numitul aşezământ, care cerea — între altele — o mai bună pregătire a viitorilor preoţi. Ierarhii erau îndatoraţi să
BISERICA DIN MOLDOVA, SEC. XVIII
293
nu hirotonească decât candidaţi cu pregătire corespunzătoare. Preoţii în funcţiune erau obligaţi să stea 40 de zile la „vlădicie“ pentru practică liturgică şi învăţătură. Iar ispravnicii ţinuturilor erau îndatoraţi să inspecteze pe preoţi şi diaconi, urmând ca aceia care nu aveau cunoştinţele de carte necesare să fie puşi la bir în rând cu ţăranii. La Mitropolie, la Episcopii şi în mănăstiri urmau să funcţioneze şcoli. în privinţa mănăstirilor, „aşezământul” lui Constantin Mavrocordat prevedea anumite reguli pentru cei care erau primiţi în monahism, îndatorând pe egumeni să răspundă de buna administrare a averilor mănăstireşti. în schimbul acestor răspunderi, domnul a scutit întregul cler şi toate aşezămintele bisericeşti de orice fel de impozite.
Opera sa a fost continuată de domnitorul Grigorie II Ghica. Acesta a dat un hrisov, în 1747, în care rânduia ca, pe lângă vechea şcoală din Iaşi, să se înfiinţeze câte o şcoală la fiecare Episcopie, cu câte un profesor de limbile slavonă şi română. Şcolile erau întreţinute dintr-o contribuţie de un galben plătită anual de toţi preoţii şi diaconii din ţară.
Mitropolitul Iacob Putneanul. Cel mai de seamă mitropolit al Moldovei în acest secol a fost Iacob Putneanul (1750-1760). Era originar din Rădăuţi, călugărit la Putna. în 1744 a fost ales egumen al mănăstirii, pentru ca în anul următor să ajungă episcop la Rădăuţi. în această calitate a continuat activitatea înaintaşului său Varlaam, care înfiinţase aici o tipografie în 1744. Aceasta a funcţionat numai până în 1746, tipărind cinci cărţi. în 1747 a înfiinţat la Episcopie o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă şi greacă.
în anul 1750 s-a format un fel de coaliţie a boierilor, episcopilor şi egumenilor mănăstirilor neînchinate, care a reuşit să impună demisia mitropolitului grec Nichifor (1740-1750). în locul său a fost ales, în noiembrie 1750, Iacob Putneanul.
Deşi a păstorit numai 10 ani, el a desfăşurat o intensă activitate culturală, socială, politică şi economică. După alegerea sa ca mitropolit a mutat la Iaşi tipografia Episcopiei de Rădăuţi împreună cu personalul ei, fiind sigur că va fi mai de folos să lucreze aici, sub directa sa îndrumare. Datorită lui s-a înlăturat primejdia adusă de domnii fanarioţi şi clericii lor de a introduce
294
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
limba greacă în şcoală şi chiar în biserică, punându-se bazele unei direcţii noi în dezvoltarea limbii şi culturii naţionale. S-au tipărit acum peste 15 cărţi în limba română, necesare bisericilor şi şcolilor.
Cea mai mare parte a cărţilor erau traduse sau scrise de mitropolit, cu prefeţe cuprinzătoare, pline de idei şi sfaturi folositoare, în afară de numeroase cărţi de slujbă, a tipărit şi câteva cărţi de învăţătură: Alfavita sufletească pentru folosul de obşte (1755), Sinopsis, adică adunare de multe învăţături pentru preoţi (1757), Despre lemnul sfintei cruci (1759) şi altele. Majoritatea acestor cărţi au fost tipărite cu cheltuiala sa.
Mitropolitul Iacob a fost preocupat şi de educarea copiilor prin şcoală. De aceea, în 1755 a tipărit un Bucvar (carte de citire), care a umplut un gol de mult simţit în literatura didactică din Moldova. Atât în prefaţa acestui Bucvar, cât şi cu alte ocazii, mitropolitul Iacob îndemna necontenit părinţii să-şi dea copiii la învăţătură.
S-a dovedit şi un apărător energic al poporului împotriva exploatării turco-fanariote. în februarie 1759, impresionat de această exploatare nemiloasă a administraţiei străine, s-a pus în fruntea câtorva mii de ţărani şi orăşeni, îndreptându-se spre curtea domnească, unde au cerut înlăturarea jafurilor grecilor fanarioţi.
A ajuns apoi la neînţelegeri cu domnii fanarioţi din cauza dării pentru vitele mari, numită văcărit, care era una din sarcinile cele mai grele pentru ţărani. Mitropolitul Iacob a sfătuit pe domnul de atunci să desfiinţeze pentru totdeauna văcăritul. Domnul l-a ascultat şi la 1 martie 1757 un sobor de ierarhi şi preoţi a aruncat blestem asupra celui ce ar reintroduce darea. Totuşi, domnii care au urmat au încercat să-l convingă pe mitropolit să ridice blestemul, ca să o poată încasa din nou. Mitropolitul s-a opus timp îndelungat acestei cereri, până ce, la începutul anului 1760, a fost nevoit să se retragă din scaun.
S-a aşezat atunci la mănăstirea Putna, unde a continuat lucrările de restaurare a ctitoriei lui Ştefan cel Mare’ pe care le începuse încă în cursul arhipăstoririi sale. A înfiinţat aici o şcoală duhovniceasca după modelul Academiei movilene de la Kiev. La
BISERICA DIN MOLDOVA, SEC. XVIII
295
aceasta a funcţionat ca profesor un învăţat teolog al vremii, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu. Mitropolitul Iacob a murit la Putna în 1778, fiind îngropat în pridvorul bisericii de acolo, alături de părinţii săi, călugăriţi la bătrâneţe.
Prin faptele sale, mitropolitul Iacob Putneanul s-a dovedit un arhipăstor energic, un călugăr cu aleasă viaţă duhovnicească, un om cu o morală superioară, plin de râvnă pentru propăşirea Bisericii şi al ţării sale. în plină dominaţie turco-fanariotă el a avut curajul să se ridice împotriva măsurilor abuzive, ducând o muncă susţinută de împiedicare a influenţei greceşti în viaţa bisericeasca. A fost preocupat de tipărirea de cărţi, de educarea prin şcoală a copiilor celor de jos, precum şi de şcolile de la reşedinţele eparhiale, ca apoi să înfiinţeze o şcoală superioară la Putna, fapte care au dus la revigorarea activităţii culturale în Moldova în limba română.
Mitropolitul Gavriil Calimachi. După retragerea lui Iacob, domnitorul Ioan Teodor Calimachi, român de neam, a transferat în scaunul mitropolitan pe fratele său Gavriil Calimachi, până atunci mitropolit al Tesalonicului. Acesta a continuat opera culturală a lui Iacob Putneanul, tipărind peste 20 de cărţi de slujbă şi de învăţătură. S-a ocupat şi de învăţământ, întemeind şcoli noi. Sub îndrumarea lui, s-a zidit o nouă catedrală mitropolitană în Iaşi, cu hramul Sf. Gheorghe (numită azi „Mitropolia veche“). Deşi înaintaşul său a fost înlăturat din scaun din cauza văcâritului, nu l-a acceptat nici Gavriil. O dată a sprijinit chiar mulţimea răzvrătită împotriva dărilor grele impuse de Grigorie III Ghica. A păstorit până la moarte, în 1786.
I-a urmat Leon Gheucă (1786-1788), unul din marii cărturari ai timpului, fost episcop al Romanului, care a încurajat acţiunea de traducere a unor lucrări din literatura europeană a vremii.
Mitropolitul Iacob Stamati. în ultimii ani ai secolului al
XVIII-lea a păstorit Iacob Stamati (1792-1803). Era originar din Transilvania, călugărit la mănăstirea Neamţ. Având frumoase înclinări practice, a ajuns econom al mănăstirii, apoi „dichiu“ (administrator) la Mitropolie. în 1782 a fost ales episcop la Huşi, unde a zidit o nouă reşedinţă şi a refăcut toate clădirile din incinta Episcopiei. în 1792 a fost ales mitropolit al Moldovei,
296
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
unde s-a dovedit a fi acelaşi spirit practic, reclădind reşedinţa mitropolitană, înzestrând Mitropolia cu odoare şi redobândindu-i unele moşii. A fost ctitor de locaşuri sfinte, zidind, din piatră şi cărămidă, biserica Banu din Iaşi, în locul uneia mai vechi, din lemn. S-a arătat şi un bun organizator al asistenţei sociale prin faptul că a înfiinţat o farmacie în Iaşi. A fost un sprijinitor al orfanilor, săracilor şi văduvelor.
A îndrumat şi activitatea editorială, tipărind vreo 10 cărţi de slujbă, la care se adăugau câteva cărţi de învăţătură şi trei manuale didactice: Gramatica teologhicească după Platon al Moscovei, De obşte gheografie şi Elemente aritmetice, toate prelucrate de învăţatul episcop Amfilohie al Hotinului şi tipărite în 1795. A luat măsuri pentru o mai bună funcţionare a Academiei din Iaşi. A murit în 1803.
Eparhiile sufragane. La Roman, cel mai de seamă episcop din această perioadă a fost Pahomie (1707-1713), de origine transilvăneană, călugărit la Neamţ, ucenic al Sf. Dimitrie al Rostovului. El a dat un nou impuls vieţii monahale din mănăstirile moldovene, întemeind schitul Pocrov, lângă Neamţ. A murit la Kiev, în 1724, fiind îngropat în Lavra Pecerska. Dintre urmaşii lui consemnăm pe Ghedeon (1734-1743), fost şi la Huşi, ctitorul mănăstirii Sihăstria, iar în a doua jumătate a secolului pe Leon Gheucă (1769-1786), viitorul mitropolit.
La Huşi, menţionăm pe episcopul Inochentie (1752-1782), care în 1770 a condus delegaţia moldoveana la Curtea ţarinei Ecaterina a Il-a, la Petersburg.
La Rădăuţi, după Iacob Putneanul a fost ales episcop Dosoftei Herescu (1750-1789), în timpul căruia partea de nord a Moldovei (Bucovina) a fost ocupată de Imperiul habsburgic (1775). Episcopia — a cărei reşedinţă a fost mutată la Cernăuţi — a fost pusă sub jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe sârbe de la Carloviţ (1783). Dintre numeroasele mănăstiri de aici autorităţile austriece au lăsat numai patru: Putna, Suceviţa, Dragomima şi Sf. Gheorghe din Suceava. Celelalte mănăstiri şi schituri au fost prefăcute în biserici de mir. La mănăstirea Sf. Gheorghe din Suceava au fost aduse moaştele Sf. Ioan cel Nou (duse în Polonia de mitropolitul Dosoftei, în 1686). Curtea din Viena dirija aproape întreaga viaţă bisericească de aici (administrarea bunurilor bisericeşti, numirea de episcopi şi preoţi etc.).
BISERICA DIN MOLDOVA, SEC. XVIII
297
Concluzii. Se poate afirma că Biserica din Moldova şi-a continuat activitatea, mai ales cea cultural-editorială, în tot cursul secolului al XVIII-lea, prin strădaniile unor ierarhi vrednici ca Iacob Putneanul şi Iacob Stamati, în pofida măsurilor abuzive luate de regimul turco-fanariot, iar mai târziu de autorităţile habsburgice în Bucovina.
BIBLIOGRAFIE:
Teoctist (Arăpaşu), în slujba Ortodoxiei româneşti, a năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române: mitropolitul Iacob Putneanul Neamţ, 1978, 128 p.; Scarlat Calimachi şi Vlad Georgescu, Mitropolitul Gavriil Calimachi şi Rusia, în B.O.R., an. LXXIX, nr. 9-10, 1961, p. 791-813; Constantin Mosor, Aspecte principale din viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi, în B.O.R., an. LXXXVIII, nr. 7-8, 1970, p. 764-777; Al. I. Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni: Leon Gheucă, Iaşi, 1942, 48 p.; Alexandru Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni: Iacov Stamati (1740-1803), Iaşi, 1946, XXIV+256 p.; Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, 1984, 415 p.; Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor. Pagini de istorie. Roman, 1990, 183 p.
LECTURĂ
MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL
Din aşezământul împotriva alegerii de ierarhi de neam străin în Moldova (1 ianuarie 1752)
în ştiinţă dăm tuturor cui să cade a şti, de vreme ce fieştecare ţară are osebite obiceie şi să ţin şi să păzesc cu obiceiele sale, după cum şi sfânta pravilă porunceşte şi întăreşte asupra obiceiului ţării a se urma şi a se păzi. Cuvine-se dar nu numai a păzi oricine obiceiul ţării şi al patriei sale, ca să stea nemutat şi necălcat, ce încă şi apărătoriu cu toată tăria sa să fie asupra protivnicilor, ce să ispitesc a călca obiceiul cel bun şi de folosul ţării. Fiind dar obiceiu şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropoliţi şi episcopi din străini să nu se facă, fără numai din pământeni, care obiceiu din descălicătura ţării şi până acum aşa s-au urmat şi s-au păzit şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun, fără numai la veleat 1739... Atuncea pentru multă râvnă şi vrednică de toată cinstea şi podoaba arhierească ce s-au găsit la un mitropolit străin, grec, care s-au aflat aicea în ţară, anume chir Nichifor, care au priimit călugărie de la Mănăstirea Neamţul, cu tot soborul bisericesc şi politicesc l-au poftit, primindu-1 să le fie păstoriu, însă cu această tocmeală (ca) după dânsul altul străin să nu mai fie....
298
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
...Ci dar noi, care Dumnezeu ne-au adunat cu darul Său la vremea aceasta, am cercetat de cele ce ni s-au căzut de folosul sfintei Mitropolii, făcând datoria noastră ce ni se cade a păzi hotarele obiceiului ţării şi a dreptăţii şi cu judeţul sfintei pravili, cu puterea darului ce ni s-au dat de la Sfinţia Sa cu sobor; şi după cum însuşi Sfântul Dumnezeu au povăţuit cu darul Său pentru sfânta Mitropolie, aşezând cele ce să clătise preste obiceiu, din întâmplarea mai sus arătată. Hotărâm şi legăm ca fieştecând, atât în vremile cele ce vom trăi noi, cât şi în cele viitoare ale urmaşilor noştri, ca nici decum obiceiul ţării şi al sfintelor scaune a eparhiilor ţării, altă dată să nu se mai calce, nici să se strămute, ci oricând va avea trebuinţă ţara de păstoriu la vreo eparhie, să urmeze obiceiul ţării şi din pământeni să se aleagă mitropolit sau episcop. Iar străin nici o dată să nu se priimească, nici să mai intre altul străin la păstoria vreunui scaun cu mijlocire de bani sau măcar şi fără bani sau măcar cu prieteni să-şi isprăvească împotriva pravilei şi obiceiului pământesc. Datori să fie atât soborul bisericesc, cât şi cel politicesc, de la mare la mic, ca să stea cu toţii ajutoriu dreptăţii şi obiceiului ţării şi sfânta pravilă a se călca nici de cum să nu îngăduiască, nici să priimească pre un călcătoriu ca acela, nici să aibă sfânta Mitropolie o strâmbătate ca aceasta cât va trăi această de Dumnezeu păzită ţară...
Reprodus după Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Bucureşti, 1888, p. 24-25.
LOGOFĂTUL GHEORGACHI
Ce obiceiu iaste când face mitropolitul sau episcopul paretisis
Dând mitropolitul sau episcopul paretisis1 în scris la mâna lui treti logofăt ori la alt obraz mai mare, acela o dă în mâna domnului; şi domnul, când sunt toţi boerii adunaţi în spătărie1 2, le spune cum că mitropolitul sau episcopul au făcut paretisis de eparhiia sa; şi acea paretisis o dă domnul în mâna logofătului a treilea de o citeşte într-auzul tuturor şi după ce să citeşte porunceşte domnul lui (treti) logofăt de o pune în condica mitropoliei (care condică mai nainte vreme nu era, ce de la Constantin Voevod Racoviţă s-au făcut şi s-au aşăzat acea rânduială).
însă acea paretisis să pune în condică şi, pentru ca să stea nestrămutată de acolo, o pecetălueşte domnul în patru comuri cu a sa pecete cu dară tare şi împotriva acei pecetluite paretisis, să scrie văduviia mitropoliei sau a episcopiei
1	Demisie, retragere.
2	O parte din palatul domnesc unde aveau loc diferite ceremonii.
BISERICA DIN MOLDOVA, SEC. XVIII
299
(adecă) cum că iaste trebuinţă a să aşăza scaonulu cu alt păstor. Şi atuncea domnul dă poruncă să să facă alegire. Şi de iaste să să facă mitropolit, cu sobor bisericesc şi politicesc, să face alegire din episcopii ţării. Iar de iaste să să facă episcop, asemene iarăşi cu sobor să alege din egumenii mănăstirilor de ţară şi cel ales din egumeni, i să poronceşte întâi de mitropolitul ca să slujască liturghie în bisearica cea mare, fiind şi domnul la bisearică. Apoi iaste chemat de treti logofăt şi el îl duce de-1 împreună cu domnul, închinându-să cu oarecare plocoane, care s-au arătat mai sus. Şi domnul atuncea îi zice cum că: „(cutare) episcopie rămâind văduvă de păstorul ei, Svinţiia-ta te-ai ales a fi păstor acelui scaon.“
După aciasta, la zioa ce hotărăşte domnul ca să să hirotonească episcop, vel vistier are purtare de grijă, ca să poronciască logofătului de visterie, să să facă trei scaone, doă mai mari şi unul mai mic, care scaone 'ducându-le în bisearica cea mare, le îmbracă cu postav roşu, nici prea bun, nici prea rău, de mijloc şi le pun în mijlocul bisearicii pe care şade mitropolitul şi domnul şi pe scaunul cel mai de sus, şăd iar pe cel de al doilea razimă picioarele lor; şi mitropolitul fiind îmbrăcat în toată podoaba arhierească şede din-a-dreapta şi domnul din-a-stânga. Şi pe al treilea scaon, mai gios, şăd 2 din episcopii ţărăi, sau dintr-alţi arhierei îmbrăcaţi în toate veşmintele lor. Deci, după doxologhie, aduc pe ipopsifios3 din oltariu, scoţîndu-1 pe uşile ceale împărăteşti protopopul sau alt obraz cinstit din cei mai aleşi igumeni, îl aduc cătră mitropolitul, chelevsindu-14. Şi după povelire5 fiind pajoră6 gătită, o pune în mijlocul bisearicii cu capul spre apus şi cu coada spre răsărit şi călcând pe coada pajorii cel ce iaste ales, stă cu faţa cătră mitropolitul şi zice: „(cutarele) din mila lui Dumnezeu ipopsifios prea sfintei şi dumnezăeştii episcopii (cutare) cu o mea mână am scris pravoslavnica mărturisire". Şi după aciasta să săvârşeşte şi ceilaltă orânduialâ a povelirii, după canoanele sfintei bisearici. Şi îndată să începe sfânta liturghie şi la liturghie să hirotoniseşte desăvârşit. Deci, după liturghie, eşind domnul din bisearică cu mitropolitul, cu ceilalţi arhierei şi cu toată boerimea merge în spătărie pe obicei; şi mai pe urmă de toţi iase şi acel nou hirotonit episcop din bisearică, îmbrăcat în mantie şi cu câija a-mână şi intrând în spătărie, toţi se scoală în picioare şi apoi şade la cafea, la rânduiala sa. Şi când va ca să iasă din curte, era cel vechiu obiceiu, din purtarea de grijă a lui vel vistemic, i se gătiia un cal domnesc îmbrăcat piste tot cu astar7 alb şi cusut astariul pe cal. Şi
3	Candidat de episcop.
4	Confirmându-1.
5	împuternicire.
6	Vulturul lucrat din mătase sau din alt material, întrebuinţat la hirotonirea arhiereilor.
7	Pânză groasă.
300	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
rânduia domnul pe treti logofăt, pe vtori postelnic cu postelnicei, vtori comis, treti comis şi cu alţi boemaşi şi cu ciohodari îl ducea pe episcop petrecându-1 prin tot târgul, blagoslovind norodul, trăgând clopote mari şi mici, la toate bisericile şi pe urmă îl descălica la mitropolie, poruncind domnul de mergea mai pe urmă şi mehterhaneaoa8, făcându-i obicinuita şi politicească cinste.
Dar de la Ioan Voevod Mavrocordat încoace, s-au rădicat acel obiceiu de a să purta episcopii ce să făcea, pe cal îmbrăcat în astar (socotindu-se ca un lucru anosto9 şi foarte făr de cale), rânduindu-sâ de atuncea ca ori când şi ori la ce domn să va întâmpla a să face episcop, să-l aducă de la curte cu carăta domnească cu şase telegari10 şi cu tot alaiul arătat mai sus şi cu ciohodari; şi de atuncea aşa s-au urmat...
Reprodus după Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial Condica lui Gheorgachi, 1762, Studiu şi text de... Bucureşti, 1939, p. 302-304.
8	Muzică militară.
9	Neplăcut.
10	Cai.
XXXVII
MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA. ARTA ŞI CULTURA BISERICEASCĂ
Pe lângă vechile aşezări monahale existente din secolele anterioare, s-au ridicat acum o serie de alte mănăstiri şi schituri. Se cunosc foarte puţine ctitorii voievodale, căci domnii fanarioţi nu erau legaţi cu nimic de ţările pe care le conduceau, iar domniile lor erau nesigure şi de scurtă durată.
Mănăstirile din Ţara Românească. între ctitoriile domneşti, consemnăm mănăstirile Văcăreşti, construită de Nicolae Mavrocordat (demolată în timpul regimului comunist), Sf. Spiridon Vechi, de fiul său Constantin, Pantelimon de Grigorie II Ghica, biserica Sf Spiridon Nou de Scarlat Ghica, toate în Bucureşti.
Alte mănăstiri, schituri şi biserici au fost ridicate de ierarhii ţării (mitropolitul Grigorie II, episcopii Climent al Râmnicului şi Iosif al Argeşului), pe care le-am consemnat în alt loc.
Numeroase aşezări monahale au fost ctitorite de mari dregători, egumeni, călugări şi călugăriţe. Aşa au fost mănăstirile Suzana, Zamfira şi Cheia, pe Valea Teleajenului, şi o serie de schituri în a doua jumătate a secolului.
Mănăstirile din Moldova. între mănăstirile mari de aici se numără Precista din Focşani, ctitorită de Nicolae Mavrocordat, Frumoasa din Iaşi, refăcută de Grigorie II Ghica, Văratecul de stareţa Olimpiada şi duhovnicul Iosif.
302
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
S-au ridicat apoi numeroase schituri de către egumeni şi călugări cu ajutorul unor credincioşi: Pocrov, Vovidenia şi Sihăstria, în apropiere de mănăstirea Neamţ, Hârbovăţ, Hârjauca, Dobruşa, dincolo de Prut etc.
Mănăstirile mari au îndeplinit şi acum o însemnată operă de asistenţă socială, prin spitalele înfiinţate în incinta lor: Colţea şi Pantelimon din Bucureşti, Neamţ, Sf. Spiridon din Iaşi, Precista Mare din Roman, Proorocul Samuil din Focşani etc. De asemenea, în multe mănăstiri s-a continuat lucrarea de copiere a unor manuscrise liturgice şi teologice.
Mănăstirile din Transilvania. O bună parte din mănăstirile româneşti din teritoriile intracarpatice existente în secolele XIV-XV şi-au continuat existenţa până în perioada de care ne ocupăm (Prislop, Râmeţ, Feleac, Geoagiu). La acestea s-au adăugat mănăstirile Topliţa şi Moisei (sec. XVII), Sămbata de Sus, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. în afară de acestea, în Transilvania au existat peste 180 de schituri din lemn, ridicate din evlavia şi dărnicia credincioşilor de aici. în hotarul unor sate existau câte două sau chiar trei schituri. Cea mai mare parte din ele au fost distruse cu tunurile sau incendiate din ordinul generalului austriac Buccow, prin anii 1761-1762. Altele au fost mutate în satele învecinate, slujind în viitor ca biserici de mir. Prin acest act, practic viaţa monahală ortodoxă din Transilvania a încetat. Credincioşii care doreau să se călugărească treceau în mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova; mulţi din ei au ajuns egumeni şi chiar ierarhi (Pahomie al Romanului, Iacob Stamati şi alţii).
în Banat şi-au continuat existenţa vechile mănăstiri din secolele XII-XV, de la Hodoş-Bodrog, Mrăcunea, Srediştea Mică, Sângeorge, Mesici, Călugăra, Cebza, Partoş, Săraca sau Şemlac, Bezdin, ctitorite de cneji, preoţi şi credincioşi ortodocşi din acele părţi. Unele din ele au fost desfiinţate din ordinul împăratului Iosif II al Austriei, dar s-au refăcut ulterior.
Bisericile de mir din secolul al XVIII-lea, de pe tot cuprinsul ţării, au fost ridicate de ierarhi, egumeni, călugări, preoţi de mir, negustori, meseriaşi, dar mai ales de credincioşi-ţărani.
MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA 303
Arhitectura. Una din cele mai însemnate realizări ale arhitecturii Ţării Româneşti în acest secol era mănăstirea Văcăreşti, care relua planul mănăstirii Argeş, impunătoare prin dimensiuni şi prin bogăţia decoraţiei sculptate. Biserica Stavropoleos din Bucureşti are o decoraţie picturală şi sculpturală excepţională, în interior şi exterior, impresionând mai ales pridvorul cu coloane de piatră şi bogate sculpturi. în genere, bisericile de acum continuă tradiţiile stilului brâncovenesc, adaptat şi dezvoltat.
în Moldova, la stilul tradiţional s-au adăugat anumite elemente de decor baroc şi neoclasic.
în Transilvania, arhitectura bisericească a cunoscut un progres mai ales în a doua jumătate a secolului. Predomină stilul arhitectonic autohton, cu planul dreptunghiular şi un turn-clo-potniţă la faţada apuseană. Se cunosc şi biserici cu plan triconc, de tradiţie bizantină, ceea ce denotă o influenţă a artei munteneşti asupra celei din Transilvania.
în părţile de vest ale ţării, mai ales în Banat, se observă influenţa stilului baroc, venită din Apus.
în toate zonele ţării, dar mai ales în Transilvania (Maramureş, Sălaj, Bihor, Hunedoara), s-au construit biserici din lemn. De regulă erau concepute într-un plan simplu, cu încăperile dispuse în lungime: pronaos, naos şi altar. Cele din Maramureş se remarcă prin turnurile lor înalte, pe latura de apus.
Pictura bisericească. Secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor reprezintă ultima fază a picturii medievale româneşti. în Ţara Românească s-au continuat mult timp tradiţiile şcolii brâncoveneşti de pictură bisericească de la Hurezi sau din alte părţi. Se cunosc mai multe nume de zugravi (Grigorie Hrănite ş.a.).
în a doua jumătate a secolului s-au deschis „şcoli" de zugravi, cum au fost cele de la Căldăruşani, condusă de Ivan Rusul (1778), de la Episcopia Râmnicului, condusă de Ioan „dascăl de zugravi."
Numeroşi meşteri zugravi din Ţara Românească au lucrat în părţile de sud ale Transilvaniei, în Banat şi în Bihor, făcând cunoscut şi aici stilul picturilor brâncoveneşti (Simion din Craiova, preotul Simion din Piteşti etc.). în Banat au desfăşurat o activitate
304
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
remarcabilă Nedelcu Popovici şi diaconul oltean Vasile Alexievici, stabilit în Srediştea Mică, unde a format numeroşi ucenici.
în toate „ţările" româneşti s-a dezvoltat acum o artă cu caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale creaţiei picturale româneşti de la sfârşitul evului mediu. Meşteri zugravi proveniţi din rândul călugărilor şi preoţilor de mir, al târgoveţilor şi ţăranilor au împodobit cu zugrăveli, uneori naive, numeroase biserici de mir din mediul rural. Ei au folosit numeroase elemente din viaţa de atunci. De pildă, au redat portrete de ctitori-ţărani, de preoţi, de târgoveţi, unelte de muncă, teme din legendele româneşti etc.
Consemnăm şi apariţia icoanelor pe sticlă, cu centre mai însemnate la Nicula, lângă Gherla, în Laz şi Răhău lângă Sebeş-Alba şi în câteva sate din jurul Sibiului. Celelalte ramuri ale artelor decorative (broderia, argintăria, sculptura) au fost în vădit declin.
Cultura bisericeasca. în paginile precedente, în care s-a prezentat viaţa unor ierarhi, au fost consemnate şi câteva din lucrările lor tipărite. în tot cursul secolului al XVIII-lea tipografiile de la Bucureşti, Râmnic şi Iaşi au funcţionat fără întrerupere, iar altele numai sporadic. în Transilvania, Biserica Ortodoxă a rămas fără o tipografie proprie, încât a fost nevoită să-şi imprime cărţile necesare la Viena, Buda şi Sibiu, în tipografii particulare.
S-au tipărit traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Ioan Gură de Aur şi alţii), din teologi greci moderni (Ilie Miniat, Nichifor Theotochis etc.), din teologi ruşi (Sf. Dimitrie mitropolitul Rostovului, mitropolitul Platon al Moscovei etc.).
în Transilvania, Samuil Micu a făcut mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi răsăriteni, a tipărit o nouă ediţie a Bibliei la Blaj (1795). La începutul secolului al XlX-lea Petru Maior a publicat volume de Predici şi Istoria bisericească a românilor, iar preotul bănăţean Dimitrie Ţichindeal câteva lucrări literare.
Dintre cărturarii care au lăsat lucrări în manuscris notăm pe protopopul braşovean Radu Tempea II, cu o Istorie a bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu de la Putna, ale cărui lucrări le vom consemna în alt loc, iar în Ţara Românească Dionisie Eclesiarhul, apreciat caligraf, traducător
MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA 305
şi cronicar, protosinghelul Naum Rămniceanu, cu lucrări teologice, istorice şi literare. în Banat, protopopul Nicolae Stoica din Mehadia a scris lucrări istorice în limbile română, germană şi sârbă, între care şi o Cronică a Banatului (editată în 1969).
în cele mai multe mănăstiri şi schituri activau copişti de manuscrise (cu lucrări teologice, istorice, cărţi populare etc.). Ele nu mai erau însă împodobite cu miniaturi ca în trecut.
Şcolile Bisericii. în acest secol se cunosc tot mai multe ştiri în legătură cu şcolile înfiinţate pe lângă centrele eparhiale, pe lângă diferite mănăstiri şi biserici parohiale, numărul lor fiind în continuă creştere. Se cunosc acum şi câteva şcoli speciale pentru pregătirea preoţilor: la Putna, înfiinţată de mitropolitul Iacob Putneanul şi arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, la mănăstirea Obedeanu din Craiova (1775), la mănăstirea Antim din Bucureşti (1797), care a funcţionat o jumătate de secol.
în Transilvania, pe lângă vechea şcoală românească de la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (sec. XV) funcţionau şi altele, în incinta mănăstirilor (Prislop, Râmeţ, Sâmbăta de Sus etc.) sau în diferite parohii. Spre sfârşitul secolului existau în toată Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş câteva sute de şcoli româneşti, toate sub îndrumarea Bisericii.
în această perioadă s-a înfiinţat un seminar teologic la Blaj în 1754, apoi un curs pentru pregătirea viitorilor preoţi şi învăţători la Sibiu, în 1786, condus de Dimitrie Eustatievici. La Timişoara, s-a deschis un curs de pedagogie în 1779, urmat de unul de teologie în 1790, ambele conduse de Mihail Roşu.
Manualele folosite în aceste şcoli erau tipărite tot sub îndrumarea Bisericii (Bucoavna lui Iacob Putneanul, Geografia şi Aritmetica lui Amfilohie episcopul Hotinului etc.).
C o n c 1 u z i i . în acest secol nu s-au mai construit mănăstiri mari, voievodale, ca în secolele anterioare, ci mai mult mănăstiri mici şi schituri, ridicate din evlavia şi dărnicia credincioşilor. Totuşi, în ele s-a desfăşurat o neobosită activitate culturală şi artistică.
25 - I.B.O.R.
306
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Arta medievală — cu toate formele ei de manifestare — a cunoscut o perioadă de declin. Se impune însă arta populară, cu biserici din lemn, înfrumuseţate de oameni din popor, cu sculpturi în lemn si icoane pe sticlă.
Pe lângă lucrările tipărite, numeroase altele — fie traduceri, fie originale — au circulat în manuscris. în mănăstiri funcţionau şi acum şcoli şi aşezăminte de asistenţă socială.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara Românească, 2 voi., Bucureşti, 1970, 800 p.; Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, 984 p.; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Bucureşti, 1933, 655 p. + 1036 fig. în text; N. Ghica-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, fasc. 87-91, Bucureşti, 1936; Ştefan Meteş, Din istoria artei religioase române. Zugravii bisericilor române, Cluj, 1929, VIII + 168, p. + 48 ilustr.; Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936, CXXVIII + 364 p.; Ioan B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976. 174 p.; Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche din Transilvania, sec. XIII-XV1II, Bucureşti, 1998, 468 p.
Alexandru Du(u, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), Bucureşti, 1968, 398 p.
LECTURĂ
Actul prin care Alexandru Ipsilanti Încredinţa mănăstirea Antim din Bucureşti episcopului Iosif al Argeşului (22 martie 1797)
...După iscusinţa zidirii bisericii ce se vede şi dupe urzeala curţii împrejur, din care poate cunoaşte fieştecare câtă osârdie şi dragoste fierbinte au avut răposatul Kir Antim Mitropolitul Ungrovlahiei, ctitorul aceştii mănăstiri. Insă fiindcă au apucat sfârşitul vieţii sale mai nainte până a o isprăvi şi a o pune In buna orănduiala ce să găseşte făcută în scris, au ajuns ca un lucru de arendă de către cei ce după vremi au stătut igumeni orânduiţi, ori de către Domnie, ori de către Mitropolie, a cărora fiindu-le schimbarea adesea, de ar fi şi avut gând a drege sau a adăoga ceva şi din agoniseala mănăstirii n-au putut, ci încă au şi risipit din cele găsite gata, însărcinând-o şi cu datorie, nefiind nici venit de ajuns, ca să poată chivernisi, precum să cuvine unii mănăstiri. Pentru care proastă
MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA 307
stare şi dârăpănare de tot a aceştii sfinte case, acum după ce Domnul Dumnezeu ne-au miluit cu a doua domnie a Ţării Româneşti, Prea Sfinţia Sa părintele Mitropolitul Ungrovlahiei Kir Dositei, după netăgăduita datorie ce are pentru sfintele lăcaşuri, ne-au făcut arătare prin anafora', cu coprinderea aceasta, că au ajuns mănăstirea la dărăpănare şi grea datorie, şi cum că măcar că în zilele răposatului Constantin Vodă Cehan, după arătarea răposatului Mitropolit Kir Grigorie, s-au fost orânduit ca să fie conac igumenilor ţării, cănd vor veni aici cu trebuinţe; şi fieştecare să-şi poarte grija de conacul său a-1 acoperi şi a-1 griji. Dar din întâmplările vremilor şi nestatomiciile ce au fost nu s-au urmat. Precum şi în domniea noastră dintâiu măcar că s-au orânduit a fi orfanotrofie1 2; dar şi aceasta s-au urmat numai căt am stătut noi în domnie şi apoi au ajuns iarăşi la starea dintăiu cu schimbarea adese a igumenilor. Şi cum că într-alt chip nu să poate a-şi veni la vreo stare lăudată, fără numai să lipsească orănduieală dă igumenat şi să dea supt purtarea de grijă a Sfintei Episcopii ce s-au făcut de curând la mănăstirea Argeşului, unde acum episcopeşte iubitorul de Dumnezeu Kir Iosif a căruia osârdie iaste cunoscută Prea Sfinţii Sale din meremeturile3 ce au făcut şi face acolo la Episcopie, fiindcă şi aceea au fost dărăpănată din vremea trecutei răzmeriţe; ca să-i fie această mănăstire metoh ne avănd nici alt conac aici. Şi să fie şcoală de învăţătură pentru cei ce vor fi ca să între în treapta preoţii din toate Eparhiile ţării. Care problimâ a Prea Sfinţii Sale primind-o Domnia mea, ca pe una ce este şi pentru întemeerea mănăstirii şi pentru buna cuviinţa a sfintelor biserici, cu învăţătura celor ce vor veni la hirotonie prin slobozeniea ce să va da de la Domnia mea.
Iată printr-acest cinstit şi bineînchipuit hrisov, dăm numita mănăstire cu toate ale sale mişcătoare şi nemişcătoare, ca să fie metoh Sfintei Episcopii de la Argeş, şi întru nimic să nu fie supărată de ori ce cereri să vor face dela celelalte mănăstiri ale ţării şi a nu o face nimenea conac de a lăcui oameni căsătoriţi cu fămeile lor, nici a o face magazie pentru orice, ci numai oamenii cei trebuincioşi să-şi aibă lăcuinţa înăuntru în mănăstire. Şi Sfinţia Sa părintele Episcop Kir Iosif să aibă datorie a iconomisi toate cu bună orăndueală: mai întâiu să plătească datoriea, după aceea să meremetisească cele stricate după putinţă. Să fie preoţi cuvioşi şi alţi oameni căţi vor fi trebuincioşi Bisericii, spre săvârşirea sfintelor slujbe neîncetat după orăndueala ctitorului. însă atât părintele Episcop căt şi alţii ce vor fi după Sfinţiea Sa, să aibă adică conac această mănăstire şi să iconomisească ale ei. Iar zestrea ei să nu o înstrăineze sau să o strămute la Episcopie sau la alte părţi ci dăosebi de a Episcopii să să chivernisească după orăndueala ctitorului. Iar pentru orăndueala celor ce vor veni la hirotonie, să fie dascăl orânduit, ca să-i cerceteze şi să-i înveţe, carele să dea adeverinţă că s-au cercetat, s-au deprins la cele bisericeşti şi s-au ales vrednic dă hirotonie. Şi
1	Raport.
2	Orfelinat.
3	Refacerile.
308
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
atuncea părintele Mitropolit sau iubitorii de Dumnezeu Episcopi, să facă Domnii mele anaforate după cuprinderea domneştilor noastre porunci ce am dat pentru aceasta. Deci, fiindcă această sfântă mănăstire au avut milă atăt dela Domniea mea din cealaltă domnie, de lua pă fieşcare an dela ocnă bolovani sare una sută şi liode4 zece streini, şi acum după rugăciunea ce au făcut Domnii mele iubitorul de Dumnezeu episcop Argeşău, pentru ajutorul meremetului ce are să facă la acest sfănt lăcaş ca să dăm aceşti liode zece dintre dajnicii vistieriei, ne având putinţă a găsi oameni streini, ne-am milostivit şi în locul acelor liode zece streini, dăm Domnia mea liode zece dintre dajnicii vistieriei.
Reprodus după T. G. Bulat, Din trecutul Episcopiei Argeş, în Glasul Bisericii, an. XXI, nr. 5-6,1962, p. 503-504.
4	Suflete, persoane.
XXXVIII
VIAŢA MONAHALĂ ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. STAREŢUL PAISIE
Această perioadă, care cunoaşte o decădere în multe laturi ale vieţii de stat a însemnat un regres şi în viaţa monahală. Am arătat că în veacurile trecute mănăstirile noastre erau centre de cultură şi artă. Aici se scriau cronici, se caligrafiau manuscrise, se lucrau veşminte şi vase liturgice, se pregăteau tineri pentru slujba de dieci la curtea domnească, de copişti sau de preoţi. Această viaţă cultural-artistică înfloritoare a început cu timpul să decadă, mai ales în mănăstirile pe care domnii români le închinaseră la Locurile Sfinte din Răsărit (Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Muntele Athos, Muntele Sinai, Meteore etc). La aceste mănăstiri au început să vină egumeni şi călugări greci, care nu aveau nici o dragoste faţă de pământul românesc care-i adăpostea şi-i hrănea, nu aveau nici un interes să continue vechile tradiţii culturale ale mănăstirilor noastre. Dorinţa egumenilor, ca şi a ierarhilor greci de altfel, era numai aceea de a trimite cât mai multe din roadele moşiilor acestor mănăstiri la Locurile cărora le erau închinate şi mai ales aceea de a se îmbogăţi ei înşişi prin munca robilor ţigani şi a ţăranilor români care osteneau pe moşiile mănăstireşti. Dar nici în mănăstirile neînchinate situaţia nu era mai bună. De cele mai multe ori domnii fanarioţi pretindeau sume mari de bani la numirea de noi egumeni.
310
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Se înţelege că în astfel de împrejurări egumenii nu puteau să fie la înălţimea chemării lor, ci, dimpotrivă, erau o piedică în dezvoltarea culturală şi duhovnicească a mănăstirii respective.
Au fost, totuşi, mulţi călugări în mănăstirile muntene şi moldovene, rămaşi necunoscuţi, care au dus o viaţă superioară, potrivit rânduielilor monahale date de Sfinţii Părinţi şi marii asceţi, cum a fost Pahomie al Romanului, ctitorul Pocrovului.
Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul. O înviorare a vieţii monahale a avut loc în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, când mitropolitul Iacob Putneanul a reuşit să redea mănăstirii Putna strălucirea din timpul marelui ei ctitor. Aici a întemeiat o şcoală superioară, după modelul Academiei movilene din Kiev, pusă sub conducerea învăţatului arhimandrit Vartolomei Măzăreanu, membru de onoare al acelei Academii. Bun cunoscător al limbilor rusă şi greacă, Vartolomei a lăsat o serie de traduceri şi de lucrări originale, cu care a îmbogăţit literatura noastră bisericească şi istorică: Leastviţa Sf. Ioan Scărarul, învăţăturile stareţului Dorotei, Orânduiala chipului celui mare îngeresc, învăţătura dulce sau Livada înflorită, la care se adaugă şi unele cărţi de slujbă traduse din ruseşte. Din greceşte a tradus unele cărţi de literatură profană: Fabulele lui Esop, Calendarul mare pe 112 ani, Letopiseţul de la zidirea lumii. La acestea se adaugă şi câteva lucrări originale de istorie: Condica tuturor documentelor şi odăjdiilor mănăstirii Solea, cu interesante notiţe istorice, Tablou despre Mitropoliile şi Episcopiile Moldovei, Tablou despre domnii Moldovei, Tablou despre moartea domnilor Moldovei şi altele.
Arhimandritul Vartolomei, ca şi mitropolitul Iacob, au creat un adevărat curent cultural în mănăstirea Putna, vădit prin mulţimea traducerilor făcute în aceste timp de diferiţi călugări şi dascăli.
Stareţul Paisie. în curând a venit la noi un alt înnoitor al vieţii monahale, de data aceasta pe plan mult mai larg, nu numai într-o singură mănăstire, cum făcuse Vartolomei Măzăreanu. Acesta a fost stareţul Paisie, supranumit Velicicovschi. S-a născut în 1722 într-o veche familie preoţească, în oraşul Poltava din Ucraina, primind din botez numele Petru. Rămas orfan de tată, a fost
VIAŢA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
311
crescut de mama sa, care la 13 ani l-a dat la învăţătură în Academia duhovnicească din Kiev. După patru ani s-a retras din şcoală şi a intrat în mănăstirea Liubeţchi de pe malul Niprului, de unde s-a mutat în curând la mănăstirea Medvedovschi. Acolo a fost tuns ca rasofor, în ziua Schimbării la Faţă din anul 1741, primind numele Platon. Din cauza uniaţiei a fost silit să părăsească mănăstirea, îndreptându-se spre Lavra Pecerska din Kiev, unde a fost rânduit să înveţe meşteşugul de a săpa icoane în aramă. Dar dorul său nestins de a trăi o viaţă pustnicească l-a făcut să părăsească în curând Kievul, îndreptându-se spre Ţările Române. Timp de aproape patru ani a trăit în schiturile Dălhăuţi, Trăisteni şi Câmul, în părţile Buzăului, pe lângă pustnicii şi nevoitorii de aici. O mare influenţă a avut asupra lui schimonahul Vasile, stareţul de la Poiana Mărului, în părţile Vrancei.
în 1746 a plecat spre Muntele Athos nădăjduind să-şi găsească un povăţuitor care să-l îndrume pe căile unei vieţi duhovniceşti şi mai alese. S-a aşezat într-o chilie în jurul mănăstirii Pantocrator, unde, pe la începutul anului 1750, a venit şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a îmbrăcat în mantie sub numele de Paisie. Treptat, au început să se strângă ucenici în jurul său. La stăruinţele ucenicilor, dar şi ale altor călugări de la Athos, care cunoşteau viaţa sa aleasă, Paisie a acceptat să fie hirotonit preot-duhovnic. Cu ajutorul ucenicilor a ridicat schitul Sfântul Ilie.
Paisie în Moldova. înmulţindu-se numărul fraţilor care doreau să ducă viaţă de obşte sub îndrumarea sa, din cauza inexistenţei unei mănăstiri mai mari la Athos, Paisie a fost nevoit să vină undeva în Ţările Române, pline de mănăstiri mari, vechi ctitorii ale evlavioşilor noştri domni. Cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi şi cu aprobarea domnitorului Grigorie Calimachi, s-a oferit lui Paisie şi celor 64 de ucenici ai săi mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Acestea s-au petrecut în anul 1763.
La Dragomirna a început de îndată o viaţă nouă, venind aici numeroşi monahi români, ruşi şi ucraineni. Stareţul Paisie a introdus viaţa de obşte, cerând respectarea cu sfinţenie a pravilei
312
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
călugăreşti. Au început apoi să se facă traduceri din scrierile Sfinţilor Părinţi în limbile slavonă şi română, corectându-se şi unele din vechile traduceri.
în 1775, Paisie şi toată obştea sa au fost nevoiţi să părăsească Dragomirna, în urma ocupării Moldovei de nord de austrieci. Cu aprobarea mitropolitului Gavriil, stareţul cu cei 350 de fraţi s-au aşezat la mănăstirea Secu. S-a continuat şi aici pravila de la Dragomirna timp de patru ani.
în 1779 i s-a încredinţat stăreţia mănăstirii Neamţ, însemnat centru de cultură şi viaţă duhovnicească. A continuat şi aici traducerile din scrierile Sfinţilor Părinţi în limbile română şi slavonă. Numărul manuscriselor păstrate din timpul lui Paisie este de aproape 300, dintre care vreo 40 scrise de el însuşi. A introdus viaţa de obşte, cu slujbe zilnice şi predici, cu grijă pentru bolnavi, pentru bătrâni şi călători. S-au construit noi chilii, o casă de oaspeţi şi un spital. în curând, numărul călugărilor a ajuns la 700, între ei numărându-se moldoveni, transilvăneni, munteni, ruşi, ucraineni, greci, bulgari şi chiar foşti necreştini trecuţi la Ortodoxie. Cei mai de seamă ucenici paisieni de la Neamţ au fost călugării Gheorghe, viitor stareţ la Cemica şi Căldăruşani, Gherontie şi Grigorie, cunoscuţi traducători de cărţi teologice din greceşte în româneşte; Grigorie a ajuns mai târziu mitropolit al Ungrovlahiei. în duhul lui Paisie a trăit şi viitorul mare mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi. Astfel, prin strădaniile stareţului Paisie (căruia în 1790 un arhiepiscop rus i-a acordat rangul de arhimandrit), mănăstirea Neamţ a ajuns un însemnat centru de cultură teologică-ascetică.
Stareţul Paisie a trecut la cele veşnice în ziua de 15 noiembrie 1794, în al 72-lea an al vieţii sale. A fost îngropat în biserica mare a mănăstirii Neamţ, unde i se vede şi azi mormântul.
Rânduielile introduse de stareţul Paisie în cele trei mănăstiri moldovene pe care le-a condus au avut o influenţă binefăcătoare asupra vieţii altor mănăstiri şi schituri nu numai din ţările româneşti, ci şi din Rusia şi Muntele Athos. Ucenici ai săi, pregătiţi de el pentru îndrumarea vieţii duhovniceşti, s-au răspândit în multe mănăstiri româneşti şi în peste o sută de mănăstiri ruseşti, ducând pretutindeni un nou duh de viaţă călugărească.
VIAŢA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
313
Stareţul Gheorghe. Dintre ucenicii săi din Ţara Românească cel mai de seamă a fost stareţul Gheorghe de la mănăstirile Cemica şi Căldăruşani. Acesta era originar din Transilvania, ucenic al lui Paisie încă din timpul şederii sale la Athos, apoi în mănăstirile moldovene amintite. în 1781, mitropolitul Grigorie II al Ungrovlahiei i-a încredinţat refacerea vieţii monahale din mănăstirea Cemica — părăsită de vreo 30 de ani — după rânduielile paisiene. I s-a încredinţat apoi şi stăreţia mănăstirii Căldăruşani, unde a dus o parte dintre călugării de la Cemica. Stareţul Gheorghe a reuşit să introducă în amândouă mănăstirile o trăire duhovnicească superioară, cu viaţă de obşte, slujbe zilnice, citiri şi traduceri de cărţi. Trebuie remarcat faptul că dintre ucenicii lui s-au format numeroşi copişti, care au fost conduşi în munca lor nu- de spiritul grecesc sau slavon, ci de cel românesc. Cel mai de seamă dintre călugării de aici a fost, fără îndoială, Calinic Cernicanul, ajuns stareţ al mănăstirii (1818-1850) şi episcop al Râmnicului (1850-1868), trecut mai târziu în rândul sfinţilor.
Mulţi dintre ucenicii paisieni erau transilvăneni, încât în prima jumătate a secolului al XlX-lea călugării transilvăneni erau în număr mult mai ridicat decât ceilalţi, atât la Neamţ, cât şi Ia Cernica şi Căldăruşani. Astfel, monahismul românesc a contribuit şi la afirmarea conştiinţei unităţii de neam a românilor de pretutindeni.
Concluzii. Călugăr cu viaţă aleasă, bun organizator al vieţii de obşte, bun călăuzitor al numeroşilor săi ucenici, pe care i-a îndemnat mereu la rugăciune, muncă şi traduceri din Sfinţii Părinţi, stareţul Paisie poate fi socotit ca al doilea înnoitor al monahismului românesc, după Sf Nicodim de la Tismana. Biserica Ortodoxă Rusă (1988), apoi cea Română (1992) l-au trecut în rândul sfinţilor, fiind prăznuit în fiecare an la 15 noiembrie.
BIBLIOGRAFIE:
D. Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu. Schiţă biografică şi bibliografică, In An. Acad. Rom. M.S.L. t. XXXIII, Bucureşti, 1911, p. 243-347; D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani,
314
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Bucureşti, 1927, 175 p.; Serghie Cetfericov, Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţ din Moldova, trad. din ruseşte de patriarhul Nicodim, ed. I, Neamţ, 1933,431 p., ed. II Neamţ, 1943; Petre I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovski), un desăvârşit monah român. Noi cercetări şi ipoteze, în B.O.R., an XCIII, nr. 1-2, 1975, p. 162-193 (şi în extras 32 p.); Paul Mihail, Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţ, în voi. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 484-495 (despre stareţul Gheorghe, la p. 500-510); Anthony-Emil T. Tachiaos, Therevival of byzantine mysticism among Slava and Romanians in the XVIII-th century, Tessaloniki, 1986, LV + 296 p; Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ. Ediţie îngrijită de diac. prof. Ioan Ivan, Iaşi, 1997, 153 p. + ilustraţii.
LECTURA
VARTOLOMEI MĂZÂREANU
Descrierea călătoriei delegaţiei Moldovei în Rusia
în anul 1769, dechemvrii 26, am purces din sfânta mănăstire Solea şi în anul 1770, mart în 9 cu agiutoriul lui Dumnăzău am intrat în Sanctpeterburg, şi iarăşi mart în 28 ni-am învrednicit a fi duşi cu mare cinste înaintea Măriei sale imperatriţii.1 Cinci luni am petrecut acolo în Sanctpeterburg, fiindcă şi sfânta mănăstire Moldoviţa era şi mai lipsită cât de vasă sfinte, de cărţi, aşa şi de veşminte, sfătuindu-ne cu fratele Venedict1 2, ni-am unit amândoi spre o cerere, cerşind agiutoriu de la sfântul Dumnăzău, şi având şi un prieten vechiu al nostru, anume pre părintele chir Ioan Tatiştiev, întâiul preot din înălţata curtea măriei sale imperatriţii, toată lipsa acestor doao mănăstiri Solea şi Moldoviţa am arătat-o sfinţii sale, şi spre aceasta am cerşut părintesc sfat. Iar sfinţia sa ca un părinte bun şi milostiv şi făcătoriu de bine al nostru, văzând osârdia noastră cea bună, ni-au răspuns cum că acest lucru iaste cu putinţă şi măria sa imperatriţa, ca o maică milostivă ce iaste cătră toţi, încă s-a şi bucura pentru cea întru tot plecată a noastră cerere, însă întâiu să cercăm prin preacuviosul chir Ioan duhovnicul măriei sale imperatriţii. Deci mergând noi la precuvioşia sa, cu părintească dragoste ni-au primit, făgăduindu-să că vrând Dumnăzău, ne va isprăvi şi această smerită rugăciune a noastră au arătat-o preacuvioşia sa dumisale grafului3 Nichitili Ivanovici Panin, şi dumnealui cu milă s-au făgăduit.
lunii 28 — fiind măria sa imperatriţa în biserică, numitul graf au arătat măriei sale imperatriţii, cea întru tot plecată a noastră rugăciune. Iar măria sa ca o maică milostivă, bine au voit şi cu bucurie au primit cea întru tot plecată
1	împărătesei Ecaterina a Il-a.
2	Egumenul Moldoviţei.
3	Contelui.
VIAŢA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
315
a noastră rugăciune $i au poroncit numitului graf Panin, să dea la amândoao mănăstirile cărţi, vase sfinte şi veşminte câte trei părechi.
Tulii — ni-au chemat pe amândoi la preaînălţata curte a măriei sale imperatriţii şi ni-au dat câte un rând de vase bisericeşti de argint şi câte o Evanghelie ferecată cu argint şi câte o cruce de argint şi veşminte şi alte de agiuns, şi ni s-au poruncit de ni-am şi iscălit cum că am luat aceste toate. Si luându-le noi toate acestea, cu mare bucurie ni-am gătit de drum.
Tulii — cu agiutoriul lui Dumnăzău am purces din Sanctpeterburg, petrecându-ne mai sus-numitul părintele Ioan Tatiştiev cu lacrămi pentru despărţire şi cu bucurie că prin sfatul lui am câştigat mila împărătească. Şi fiindcă preasfinţia sa chir Inochenti episcopul de Huşi purcesese mai înainte cu puţină cheltuială ne lăsase, cu mare cheltuiala şi cu mare frică de oameni răi şi de ciumă am călătorit că pentru păcatele noastre să înmulţisă ciuma şi tocmai din târgul Pavlovici, ce iaste în ţara leşască4 şi până aproape de mănăstirea Solea, mai mult prin ciumaşi decât prin oameni sănătoşi, am trecut. însă sfântul Dumnăzău cu rugele Preacuratei sale Maici şi a sfinţilor săi apostoli, despre toate acele ni-au acoperit şi ni-au păzit, cu a cărui agiutoriu, cum noi aşa şi toate odoarăle acelea am venit în sfânta mănăstire Solea, aici în Moldova, şi nu puţină bucurie am adus tuturor părinţilor a amânduror mănăstirilor, câştigând o milă împărătească ca aceasta.
Reprodus după Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Mâzâreanu, în Analele Academiei Române, seria II, tom. XXXIII, 1910-1911, Bucureşti, 1911, p. 278-279.
Din biografia stareţului Paisie, tipărită la mănăstirea Neamţ, în 1836
Şi fericitul însuşi adesea ori ieşea cu fraţii la ascultările cele de obşte şi lucra cu toţii, cu toată smerita cugetare, cu tăcere şi cu rugăciune, el fiind tuturor chip de smerenie şi dragoste. Şi spunea fraţilor să nu şează nici unul fără de lucrare, afară de cel lovit de neputinţă şi bătrâneţe desăvârşită, fiindcă nelucrarea naşte tot răul. în chilii, în singurătate, să se citească de purtătorii de Dumnezeu părinţi şi rugăciunea cea cu mintea în inimă, prin meşteşug să se lucreze după sporirea fiecăruia; şi metanii adesea cu lacrimi să se facă iar mai mult decât toate mărturisirea tuturor şi a celor tineri mai cu seamă, să se facă toată seara la părinţii duhovnici. Că mărturisirea este temeiul adevăratei pocăinti şi iertarea păcatelor şi nădejdea mântuirii sufletului celui ce cu adevărat se căieşte.
Iară fericitul îşi cheltuia zilele şi nopţile cu fraţii cei din limba moldovenească, Macarie şi Ilarion dascălii şi cu cei ce ştiau bine limba
4	Polonia.
316	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
eleno-grecească, ostenindu-se cu tălmăcirea de cărţi părinteşti1 şi blagosloveşti2 pe limba moldovenească şi slavonească. Din care cărţi când se adunau toţi fraţii din ascultările cele din afară şi sosea postul Naşterii lui Hristos, începea a face învăţătură sobornicească în toate zilele, afară de dumineci şi sărbători, de la săptămâna întâia a postului până în sâmbăta lui Lazăr. Că adunându-se seara toţi fraţii în trapeză şi lumânările fiind aprinse, venea fericitul şi şezând la locul său cel obişnuit de a studia cartea cea părintească a Sf. Vasile cel Mare sau a Sf. Ioan Scărariul sau a Sf. Dorotei sau a lui Teodor Studitul sau a Sf. Simeon noul Teolog sau altă carte de a purtătorilor de Dumnezeu părinţi. Şi într-o seară se făcea învăţătură pe limba slavonească, iar într-alta pe limba moldovenească. Iar fericitul făcând învăţătură le şi tâlcuia şi tâlcuindu-le aducea mărturie din Sfânta Scriptură, din cea veche şi din cea nouă şi din învăţăturile Sf. Părinţi.
Reprodus din Viaţa şi nevoinţele fericitului Paisie, retipărită de Gh. Racoveanu, Râmnicu Vâlcea, 1935, p. 55, 57-58.
XXXIX
PREOŢIMEA ROMÂNEASCĂ PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
Preoţia este veche şi neîntreruptă în Biserica noastră, de la începuturile propovăduirii învăţăturii creştine pe teritoriul ţării noastre şi până azi. Se cunosc nume de preoţi daco-romani în timpul cruntelor persecuţii ale împăratului Diocleţian, în primii ani ai secolului IV (preoţii Montanus, Epictet etc.). în numeroasele bazilici descoperite pe teritoriul Dobrogei de azi, apoi la Sucidava şi Morisena, desigur că au slujit preoţi daco-romani. Preoţii de mir sunt atestaţi în izvoarele documentare ale evului mediu pe tot teritoriul ţării noastre. Cele mai vechi ştiri se referă la preoţii din Ţara Haţegului, unde s-a menţinut până târziu o puternică organizare românească, având în frunte cneji, juzi, protopopi şi preoţi (de pildă, preotul Naneş din Streisângeorgiu în 1313-1314, protopopul Petru din Ostrov şi alţi patru preoţi în 1360, protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat în 1411, protopopul Petru din Hunedoara etc.) în secolele XIV-XV sunt atestaţi documentar alţi protopopi şi preoţi români în Bihor, Maramureş, Ţara Românească şi Moldova, dar şi în Polonia şi în sudul Dunării. Ştirile despre ei devin tot mai numeroase în secolele
XVI-XVII, dar mai ales în al XVIII-lea. Vom urmări aici doar câteva aspecte din viaţa preoţimii ortodoxe româneşti de altădată.
Starea culturală a preoţimii de mir. în cele mai multe cazuri ea se reducea la strictul necesar pentru un smerit slujitor al altarului: scrisul, cititul, cântările bisericeşti, rânduielile tipiconale,
318
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
unele rugăciuni şi învăţături. Cei proveniţi din familii preoţeşti primeau puţine cunoştinţe de carte de la părinţii lor, alţii de la preoţi mai în vârstă, de la anumiţi călugări, în mănăstiri sau la reşedinţele vlădiceşti, în şcolile înfiinţate pe lângă biserici. Şcoli speciale pentru pregătirea clerului se înfiinţează abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Unii dintre preoţi aveau diferite preocupări culturale. Se cunosc nume de preoţi copişti în diferite sate ale ţării. Aşa au fost preoţii Grigorie din satul Măhaci (azi Măhâceni lângă Aiud), care a copiat mai multe povestiri populare-legendare (manuscrisul său este cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus), Petru din Tinăud -Bihor, Urs din Cotiglet - Bihor şi alţii.
Preoţii români din Şcheii Braşovului erau folosiţi ca „scriitori la cetate," interpreţi pentru limba română şi soli ai Sfatului orăşenesc (Primăria) din Braşov la domnii din Ţara Românească şi Moldova. Aceleaşi misiuni le îndeplineau şi preoţii din Răşinari Ia Sfatul orăşenesc din Sibiu.
Din rândul preoţilor braşoveni s-au impus câţiva cărturari de seamă, ca preoţii lane şi Mihai, colaboratori ai lui Coresi în opera de traducere şi tipărire de cărţi româneşti, protopopii Vasile (11659), autorul unei Cronici, şi Radu Tempea II (tl 742), autorul unei Istorii a bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, Radu Tempea V, autorul unei Gramatici româneşti şi alţii.
Alţi preoţi erau tipografi (diaconui Coresi în sec. XVI, preotul Chiriac Moldoveanul în sec. XVII, preotul Stoica lacovici din Bucureşti, în sec. XVIII), zugravi de biserici şi de icoane (preoţii Luca din Iclod în sec. XVII, Simion din Piteşti în sec. XVIII etc.).
Deşi cu puţină învăţătură, preoţii erau cei mai buni îndrumători ai credincioşilor în toate nevoile acestora. De pildă, ei redactau diferite acte juridice (testamente, foi de zestre, acte de vânzare-cumpărare, acte de donaţie etc). Neînţelegerile mai mărunte dintre săteni erau de multe ori cercetate şi judecate de preoţi. De multe ori preotul era dascălul copiilor din sat, şcoala fiind în casa lui sau în tinda bisericii.
Din rândul preoţilor de mir s-au ridicat marii apărători ai Ortodoxiei din Transilvania în secolul al XVIII-lea: Moise Măcinic din Sibiel şi loan din Galeş, morţi în închisoarea de la Kufstein,
PREOŢIMEA PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SEC. XVIII
319
Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Nicolae Pop din Balomir, loan Piuariu din Sadu şi alţii. Se cunosc mulţi preoţi şi protopopi — mai ales în secolul al XVIII-lea — ctitori de biserici de mir.
Starea materială şi socială a preoţimii. în toate „ţările** româneşti preoţii munceau la câmp alături de păstoriţii lor, purtau aceeaşi îmbrăcăminte, formată din cămaşă albă, iţari, cojoc şi opinci, deosebindu-se de ei doar prin barbă şi plete. Ei duceau o viaţă grea, ca şi credincioşii lor, fiind expuşi la aceleaşi împilări din partea dregătorilor sau a proprietarilor de pământ.
De obicei, preoţia „se moştenea*1 din tată în fiu, încât o parohie era păstorită uneori sute de ani de preoţi din aceeaşi familie (se cunosc adevărate „dinastii preoţeşti** în secolele XVIII şi XIX).
în Ţara Românească şi Moldova, toţi preoţii şi diaconii plăteau anumite dări către vistieria domnească pentru slujba lor. în mai multe rânduri au fost însă scutiţi de acestea. Pentru averea personală plăteau impozite ca şi ceilalţi locuitori. Existau şi preoţi hirotoniţi dintre „rumâni**, adică dintre oamenii legaţi de pământ şi aserviţi intereselor marilor proprietari, dar aceştia erau obligaţi să plătească un preţ de răscumpărare sau să ofere, în schimb, alţi rumâni.
în Transilvania, cu toate că regii Ungariei, iar mai târziu principii din Alba Iulia, au acordat preoţilor români scutiri de robotă, mulţi dintre ei au ajuns în stare de iobăgie. Din această cauză, Mihai Viteazul, îndată după cucerirea Transilvaniei, a cerut Dietei să hotărască scutirea tuturor preoţilor români de iobăgie. Hotărârea domnului român n-a mai fost însă respectată după suprimarea sa.
în afara dărilor către domnitor, preoţii plăteau anumite taxe către chiriarhul locului. De pildă, în Transilvania, în secolul al
XVII-lea, fiecare preot plătea mitropolitului câte un florin pe an. în afară de aceasta, fiecare parohie îi plătea — anual — câte 24 de bani, 4 piei de miel şi 22 de lumânări, iar pentru sfinţirea unei biserici un florin. Cu ocazia vizitelor canonice în parohii primeau diferite daruri din partea preoţilor şi a credincioşilor (pânză, ţesături, cereale, miere, lumânări, bani, oi etc.)
în Ţara Românească şi Moldova se plăteau taxe pentru hirotonie, la înscăunarea unui nou mitropolit sau episcop („darea sau ploconul cârjei**), darea anuală către chiriarh („ploconul
320
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
obişnuit sau canonicesc“), la hramul catedralei mitropolitane sau a celor episcopale.
Preoţii primeau, din partea credincioşilor, anumite ofrande pentru slujbele săvârşite, la care se adăugau taxele sau „stolele" anuale plătite de fiecare familie: bani, cereale sau câte o zi-două de „clacă". Aceste venituri erau însă insuficiente, căci satele erau mici, cu credincioşi săraci, iar în multe din ele slujeau mai mulţi preoţi. De aceea, de multe ori, preoţii se plângeau chiriarhului sau chiar autorităţilor civile că nu-şi puteau încasa veniturile.
în afară de slujba la altar şi de munca în gospodăria lor ţărănească, mulţi preoţi şi diaconi aveau şi alte îndeletniciri. De exemplu, în Ţara Românească şi Moldova se întâlnesc preoţi „pogonaşi", adică aceia care lucrau viile eparhiilor, „postăvari", care lucrau postav pentru confecţionarea veşmintelor preoţeşti, „călăraşi", un fel de curieri care transmiteau ordinele mitropoliilor sau episcopiilor, „vătăşei sau zapcii", care strângeau dările preoţeşti către centrele eparhiale.
Abaterile clerului, de orice natură, erau judecate de chiriarhul locului şi nu de dregătorii domneşti. El judeca, de regulă, în sobor, împreună cu alţi arhierei sau călugări şi preoţi din serviciul catedralei eparhiale respective (acest for de judecată apare în secolele
XV1II-XIX şi sub numele de „dicasterie" sau „consistoriu"). Abaterile mai grave erau pedepsite cu caterisirea, altele cu canonisire („opreală") pe diferite termene la centrul eparhial sau la mănăstiri. Cei caterisiţi erau trecuţi în rândul ţăranilor şi puşi la plata birului, uneori li se tundeau părul şi barba.
Un rol însemnat în viaţa bisericească din trecut aveau protopopii, câte unul în fiecare „plai". în Transilvania erau aproape 50. Ei supravegheau şi îndrumau pe preoţi, recomandau candidaţi la hirotonie, cereau dispense pentru căsătorii în grade de rudenie, făceau anchete în parohii, judecau abaterile preoţilor şi diaconilor din subordine în numele chiriarhului lor. Pentru toate acestea percepeau anumite taxe. Ei primeau câte o dare anuală de la fiecare preot şi diacon (în Ţara Românească şi Moldova se numea „darea bastonului").
Preoţii de mir au fost întotdeauna sprijinitori energici ai luptei poporului român pentru independentă naţională şi dreptate
Biserica “Sf. Gheorghe” (catedrala veche) din laşi, ctitoria mitropolitului Gavriil Callimachi (1761-1768).
Mitropolitul lacob Stamati al Moldovei (1792-1803); pictură în ulei în biserica Banu din laşi.
Stareţul Gheorghe
Stareţul Paisie de la Neamţ	de la Cernica (t1806),
(1722 -1794),	tablou în ulei în muzeul
gravură în lemn (1817).	mănăstirii Căldăruşani.
Biserica de lemn din Săliştea de Sus, jud. Maramureş, cu un pridvor larg la intrare (sec. XIX).
Biserica de lemn din Rozavlea -jud. Maramureş, în plan dreptunghiular, având un turn clopotniţă cu foişor şi coif, iar la intrare un pridvor (1760).
Cruce filigran din 1797.
W-v
Biserica
Mănăstirii
Dintr-un
lemn
(1814).
PREOŢIMEA PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SEC. XVIII
321
socială. Identificându-se întru totul cu năzuinţele păstoriţilor lor, preoţii români au fost alături de popor în toate acţiunile revendicative şi răscoalele lui pentru o soartă mai bună şi pentru independenţă naţională.
De pildă, în oastea lui Mihai Viteazul au slujit preoţii Teodor din Sângeorzul Bistriţei şi Stoica din Fărcaş (jud. Dolj). Un episcop cu numele Teodor din Vârşeţ s-a răsculat cu românii bănăţeni împotriva turcilor în 1594, iar episcopul Sava din Ineu a cucerit Lipova de la aceştia, în 1606. Preotul Simion Brancovici din Ineu (viitorul mitropolit Sava) s-a ridicat adeseori tot împotriva turcilor, împreună cu credincioşii săi. Câţiva ani mai târziu, prin 1659-1660, un preot cu numele Gheorghe, din satul Ciurila din Munţii Apuseni, conducea şase sute de români împotriva turcilor, fiind apoi prins de aceştia şi tras în ţeapă. în 1717, preotul Lupa Şandru din Borşa — în fruntea românilor maramureşeni — a învins o hoardă de tătari care prădaseră ţara, reuşind să elibereze din mâinile lor vreo zece mii de robi din satele învecinate.
Unii dintre preoţii din Munţii Apuseni şi zonele învecinate au luat parte la răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan din 1784, ridicându-se împotriva asupritorilor. Consemnăm între ei pe Dumitru Marcu din Certege (jud. Alba), care a însoţit pe Horia în cea de-a treia călătorie la Viena, Ianăş Cazan din Mesteacăn (jud. Hunedoara), care a făcut rugăciuni pentru izbânda ţăranilor în momentul izbucnirii răscoalei, Constantin Turciu sau Costan din Crişcior (jud. Hunedoara), Gheorghiţă Nicula din Albac, Petru Iancu din Lupşa, Gavriil din Mogoş, Ioan Cocan din Pâclişa, Ioan Crişănul din Bistra (sate din jud. Alba), Vasile din Pintic (jud. Cluj) şi mulţi alţii. După înăbuşirea răscoalei unii dintre ei au fost închişi, anchetaţi, bătuţi sau alungaţi din parohiile lor.
Concluzii. Preoţii de mir s-au identificat întru totul cu viaţa şi cu năzuinţele credincioşilor pe care-i păstoreau. Ridicaţi din mijlocul lor, ducând aceeaşi viaţă grea ca şi ei, preoţii erau cei mai apropiaţi îndrumători ai poporului, nu numai în probleme spirituale, ci şi culturale, sociale şi economice. Preoţii au fost alături de popor în lupta sa pentru înlăturarea nedreptăţilor sociale şi pentru păstrarea independenţei naţionale.
322
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BIBLIOGRAFIE:
C. Bobulescu. Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii, Chişinău, 1930, VI+118 p.; Niculae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, 224 p.; Ştefan Lupşa, Clerici români meşteşugari, în S.T., an. II, nr. 7-8, 1950, p. 395-426; Niculae Şerbănescu, Atitudinea preoţimii faţă de dreptele năzuinţe ale poporului, în B.O.R., an LXXV, nr. 3-4, 1957, p. 220-242; Stelian Marinescu, Competenţa şi atribuţiile judiciare ale clericilor în secolele XIV-XVIII, în B.O.R., an. LXXXVIII, nr. 7-8, 1970, p. 796-811; Nicolae Stoicescu, Regimul fiscal al preoţilor din Ţara Românească şi Moldova până la Regulamentul organic, în B.O.R., an LXXXIX, nr. 3-4, 1971, p. 335-354.
LECTURĂ
PREOTUL PROFESOR NICULAE M. POPESCU*
Despre viaţa preoţilor români de altădată
Au fost vremuri când au lipsit vlădici din scaunele lor, când de sinoade, de consistorii şi de protopopi nu era vorba, când şcoli de preoţie nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodată vremuri în care, de când se ţine minte, satul să nu-şi aibă preotul lui; numai legiuitorii din 1893 au crezut că un preot poate păstori mai multe sate. Când, după groaznicul război din urmă (1914-1918), se răriseră şirurile preoţilor şi sate întregi urcau dealul Mitropoliei să ceară preot şi să ameninţe că ele, la urma urmei, or îmbrăca pe unul cu haine preoţeşti şi i-or zice: tu să ne fii preot, aceasta nu era una din cererile pretenţioase, obişnuite după mari tulburări sociale, ci înfăţişa tradiţia puternică, făurită de veacuri, că „sat fără popă“ nu se poate închipui.
Căci iarăşi adevăr este. Preotul a fost cu totul legat de sat. în vechime, îmbrăcămintea preotului nu se deosebea de a sătenilor. Doar pletele şi barba (azi aproape nici acestea) au făcut cunoscut pe preotul îmbrăcat în aceeaşi cămaşă albă şi cu acelaşi cojoc ca şi săteanul. Mâna lui care da binecuvântarea a ştiut să mânuiască, după regiuni, barda dulgherului sau coarnele plugului, căci viaţa e grea, copiii sunt numeroşi, gospodăria lui se cade să fie pildă în sat, iar de leafă cu gradaţii şi adaose nu putea fi vorba.
Durerea săteanului era şi a preotului. Când se pustia satul, nu putea rămâne în urmă preotul; şi el umplea pădurile. Când birurile apăsau satele, nu era scutit nici preotul: şi el se vindea cu ocina lui, ajungând legat de brazdă
* Niculae M. Popescu (1881-1963), preot, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru titular al Academiei Române, autorul unor lucrări privitoare la trecutul Bisericii noastre.
PREOŢIM EA PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SEC. XVIII
323
„sărac lipit pământului41. în bocetul sătencei la mormântul soţului sau al flăcăiandrului s-a amestecat de atâtea ori lacrima curată a preotului văduv cu copii de crescut sau cu flăcăi duşi în patru scânduri; el nu-i cuc în sat.
Dacă poţi încropi cât de cât cronica bisericii şi a satului, este meritul preotului. Pe foile albe ale cărţilor de slujbă, pe margini şi la sfârşit de capitole, însemnat-a preotul fărâme din viaţa satului: la leatul cutare s-a zidit sfânta noastră biserică, din pajişte, de cutare; iar la leatu cutare, în ziua cutare după sfânta liturghie s-a cutremurat tare pământul şi a căzut turla şi bolta sfintei biserici şi s-a tras clopotul singur; pomeneşte-mă, frate preot, şi pe mine nevrednicul preot cutare că m-am ostenit de am adus în dăsagi aceste cărţi tocmai de la Bucureşti; să se ştie de când a fost ciuma cea cumplită, că mi-a răposat preoteasa şi copiii şi mai tot satul s-a stins: mare durere; ne-au ajuns păcatele noastre cele multe. La proscomidie, pe chenarul ferestrei, să nu se strice zugrăveala, fiecare preot şi-a însemnat numele ca să-l pomenească urmaşii la sfânta liturghie; şi aşa poţi întregi şirul preoţilor satului; iar din pomelnicul bisericii poţi alcătui genealogii săteşti şi poţi studia onomastica românească.
Ne lăudăm cu colindele noastre, curate ca zăpada Crăciunului şi mângâioase ca un glas de copil nevinovat. Iată, învăţaţii au arătat că aceste colinde sunt create de preoţi. Cunoştinţele de Scriptură, de vieţi de sfinţi şi de dogmă aflate în colinde nu puteau să se găsească în vremea creării lor decât în mintea preoţilor. Adaosul poporului, inspirat din zugrăveala bisericii, din săvârşirea tainelor şi din alte credinţe vechi, se cunoaşte uşor.
La începuturile lui, învăţământul românesc, tot cu banul preoţilor s-a ţinut. Birul şcolilor strâns numai de la preoţi — era de zece lei pe an —, sub numele dulceag de plocon, se strângea cu catastive în regulă de protopopi, şi prin logofeţia bisericească se întreţineau cu el şcolile. Dacă Seminarul Central a trecut suta de ani, să nu se uite că banul preoţesc l-a sprijinit atâta vreme.
Vorbirea aleasă a săteanului a fost apărată de cartea preotului. Din uşile împărăteşti a sunat cuvântul ales al Evangheliei; iar din strana dascălului a răsunat troparul artistic alcătuit de Mineiele lui Chesarie...
Din gospodăria mai înstărită a preotului, din aerul mai curat al casei lui, s-au ridicat, o dată cu înfiinţarea şcolilor pentru săteni, mai ales a seminariilor, şiruri numeroase de feciori de preoţi trebuincioşi pentru viaţa tot mai complicată a neamului nostru. în învăţământ, îm administraţie, în artă, în politică, ei au adus stăruinţa la muncă, cumpănirea în gând şi în vorbă...
Reprodus după Niculae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, p. 3-5.
XL
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA ÎNTRE ANII 1761-1845
Am relatat în alt loc că în urma multelor disensiuni confesionale ale românilor din Transilvania împărăteasa Maria Tereza a trimis aici pe generalul austriac Nicolaus Adolf Buccow, în calitate de comandant militar, pentru a consolida uniaţia.
Acesta avea şi misiunea de-a întocmi o statistică a preoţilor şi credincioşilor români ortodocşi şi uniţi şi de-a aplana neînţelegerile dintre ei. Statistica s-a făcut în cursul anilor 1761-1762. Cu acest prilej s-au comis numeroase abuzuri, multe biserici ortodoxe fiind date uniţilor, iar unele parohii au fost trecute cu forţa la uniaţie. Potrivit acestei statistici, erau atunci în Transilvania 2.253 preoţi uniţi, cu 515 biserici şi 25.174 familii şi 1.380 preoţi ortodocşi cu 1.362 biserici şi 126.712 familii. Din aceste simple date se poate constata că uniţii erau în număr mult mai mic faţă de ortodocşi, deşi preoţii uniţi întreceau cu mult numărul celor ortodocşi.
Acelaşi general a luat măsuri ca toate mănăstirile ortodoxe din lemn să fie arse, iar cele din piatră dărâmate. în urma aplicării acestui ordin au căzut jertfă zeci de locaşuri de închinare ortodoxe: Prislopul, Sâmbătă de Sus, Geoagiul de Sus şi multe altele.
Episcopii ortodocşi sârbi de la Sibiu. în cursul anului 1761 credincioşii ortodocşi au avut şi o bucurie şi anume că, după ce timp de 60 de ani n-au mai avut nici un ierarh, Curtea habsburgică de la Viena, în urma numeroaselor memorii, le-a dat un episcop ortodox, dar de neam sârb, Dionisie Novacovici. Deşi a
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1761-1845
325
fost instalat în biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, n-a rămas în acest oraş, ci s-a mutat în curând la Sibiu, apoi la Răşinari, unde a locuit într-o modestă casă ţărănească. Noului episcop i s-au impus 11 restricţii, între care şi aceea de a nu împiedica propagarea uniaţiei. După 1763 generalul Buccow a înfiinţat două regimente, zise de graniţă, unul cu sediul la Orlat, lângă Sibiu, altul la Năsăud. Erau formate din grăniceri români din satele de la poalele Carpaţilor, la graniţa cu Ţara Românească şi Moldova. Mulţi ţărani s-au înscris să slujească în aceste regimente, căci li s-a promis acordarea unor drepturi, între care şi scutirea de iobăgie. Dar în curând au aflat că toţi grănicerii erau declaraţi uniţi, împreună cu întreaga familie. în astfel de condiţii, numeroase sate s-au răsculat, altele au trecut munţii în Ţara Românească şi în Moldova. Unele sate au acceptat însă „unirea" o dată cu slujba de grăniceri, astfel că numărul uniţilor a crescut şi pe această cale. Din timpul lui Dionisie se cunoaşte o statistică a preoţilor ortodocşi din eparhia sa; 200 din ei erau hirotoniţi de el însuşi, alţii de ierarhi din Ţara Românească şi Moldova. A împărţit eparhia în 44 de protopopiate.
După retragerea lui Dionisie (1767), scaunul a rămas un timp vacant, apoi a fost ocupat de alţi episcopi sârbi. Urmaşul său a fost Sofronie Chirilovici (1770-1774), care şi-a stabilit reşedinţa în Sibiu, unde a rămas şi sub urmaşii săi. El a fost numit apoi episcop de Buda, în Ungaria, dar cu îndatorirea de a hirotoni preoţi şi pentru românii ortodocşi din Transilvania, care au fost lăsaţi din nou fără episcop.
O oarecare revigorare a vieţii bisericeşti ortodoxe s-a înregistrat după 1781, cînd noul împărat Iosif II a dat aşa-numitul ,JZdict de toleranţâ“. Prin acesta se interzicea asuprirea cetăţenilor pe motive de credinţă, se permitea oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-şi zidească biserică şi şcoală, iar necatolicii nu erau obligaţi să ia parte la slujbele romano-catolicilor sau să le plătească taxe. La scurt timp după publicarea edictului, multe sate din Transilvania, îndeosebi din Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului, au început să revină la vechea lor credinţă. Din această cauză, împăratul a adus, în anul următor, unele completări edictului,
326
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
printre care notăm catehizarea timp de şase săptămâni a celor care voiau să părăsească uniaţia, plătind câte un zlot pe zi celor care îi catehizau, încât revenirea la Ortodoxie era foarte anevoioasă. De altfel, autorităţile locale au ştiut întotdeauna să împiedice această acţiune prin represiuni, temniţe, bătăi, alungări din sate etc.
în 1783, o dată cu numirea episcopului Ghedeon Nichitici la Sibiu, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost subordonată, în problemele spirituale şi dogmatice, Mitropoliei ortodoxe sârbeşti din Carloviţ, iar în 1786 această subordonare s-a extins şi asupra problemelor administrative. în felul acesta, Episcopia ortodoxă din Sibiu a ajuns sufragană a Mitropoliei sârbe din Carloviţ, amândouă găsindu-se între graniţele aceluiaşi Imperiu al Habsburgilor.
Episcopul Ghedeon Nichitici, deşi era sârb, s-a arătat cu multă dragoste faţă de păstoriţii săi ortodocşi români. Astfel, intenţiona să deschidă un seminar în Sibiu pentru pregătirea preoţilor, dar nu i-a permis Curtea imperială din Viena. în schimb, s-a deschis la Sibiu, în 1786, o şcoală pentru pregătirea învăţătorilor români, având ca profesor pe cărturarul braşovean Dimitrie Eustatievici, directorul şcolilor ortodoxe din Transilvania. Dar acesta pregătea şi pe viitorii preoţi, lucru ce reiese din anumite ştiri contemporane şi certificate şcolare.
Tot episcopul Ghedeon Nichitici a făcut o vizită canonică în părţile de sud ale Transilvaniei, în 1787. A luat măsuri ca să nu mai fie acceptaţi la hirotonie decât tineri care aveau cunoştinţele de carte necesare unui preot. S-a ocupat şi de arondarea eparhiei sale, pe care a împărţit-o în 31 de protopopiate, cu 981 de parohii. A murit la Sibiu, în 1788, în vârstă de numai 52 de ani. întreaga avere şi-a lăsat-o pentru zidirea unei biserici în acest oraş.
Ultimul episcop sârb, Gherasim Adamovici (1789-1796), de asemenea, s-a arătat cu dragoste faţă de păstoriţii săi români. Cu prilejul sărbătorilor mari de peste an, obişnuia să trimită pastorale fiilor săi duhovniceşti, pe care preoţii le citeau în biserică. în 1791, s-a înaintat Curţii din Viena cunoscutul memoriu al românilor din Transilvania, numit Supplex Libellus Valachorum, prin care se cereau drepturi pe seama naţiunii române şi
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1761-1845
327
recunoaşterea ei ca a patra naţiune în stat. Memoriul a rămas fără rezultat. S-a acordat doar libertate cultului ortodox, dar sub controlul autorităţilor habsburgice. în 1792, ambii episcopi români din Transilvania, Gherasim de la Sibiu şi Ioan Bob de la Blaj, au plecat la Viena pentru a cere drepturi pe seama românilor, dar tot fără rezultat. Sub Gherasim Adamovici s-a zidit o biserică în Sibiu, existentă şi azi, în care a fost înmormântat.
Pentru că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi chiar după numirea episcopilor sârbi, românii ortodocşi îşi aduceau cărţile de slujbă de peste munţi, continuând astfel legăturile cu fraţii lor de acolo, Curtea din Viena a încercat să împiedice aceste legături. De aceea, în 1770 s-a dat dreptul unui tipograf din Viena să tipărească şi cărţi de slujbă pentru românii ortodocşi. în anul 1795, tipografia a fost mutată la Buda (azi Budapesta), unde au continuat să apară cărţi de slujbă, de istorie şi de literatură în româneşte. Acolo au apărut, de pildă, în 1804-1805, cele 12 Mineie, îndreptate de episcopul Iosif al Argeşului, sub supravegherea medicului oculist Ioan Piuariu-Molnar, fiul protopopului Ioan Piuariu zis Tunsu din Sadu. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, a primit şi tipograful sas Petru Barth din Sibiu dreptul de a tipări cărţi în limba română. Unele din ele au apărut cu binecuvântarea episcopului Gherasim Adamovici.
După moartea acestuia, Curtea din Viena a lăsat scaunul episcopal vacant timp de 14 ani (1796-1810). în acest timp, treburile Episcopiei au fost conduse de protopopii vicari Ioan Popovici din Hondol (jud. Hunedoara), apoi de Nicolae Huţovici din Hunedoara.
Episcopul Vasile Moga. Abia în 1810 autorităţile au permis protopopilor ortodocşi din Transilvania să se întrunească la Turda, pentru a-şi alege un episcop, de data aceasta de neam român. A fost ales preotul Vasile Moga din Sebeş (jud. Alba), călugărit şi hirotonit arhiereu de mitropolitul sârb din Carloviţ şi apoi instalat în 1811. Cu prilejul numirii, Curtea din Viena i-a impus 19 restricţii, care au împiedicat mult bunul mers al vieţii bisericeşti în cursul păstoririi sale. Printre altele, i se cerea să nu oprească trecerea credincioşilor săi la uniaţie, să reducă numărul parohiilor şi al preoţilor, să facă vizite canonice numai însoţit de doi comisari ai Guvernului etc. Şi-a avut reşedinţa în Sibiu, unde
328
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
a locuit la început în diferite case cu chirie, până când a putut să cumpere o casă ca reşedinţă.
Chiar în primul an al păstoririi sale, în 1811, s-a deschis la Sibiu un curs de teologie, de şase luni, pentru pregătirea viitorilor preoţi. Primul dascăl a fost cunoscutul cărturar Gheorghe Lazăr, care făcuse studii de teologie la Viena. El a funcţionat până în 1815, când a părăsit Sibiul din cauza unor neînţelegeri cu episcopul Vasile. Paralel cu acest curs de teologie, s-a deschis şi un curs pentru pregătirea învăţătorilor, care dura şase săptămâni.
Episcopul Vasile a trimis diferite circulare credincioşilor săi cu îndemnuri de tot felul şi a făcut numeroase vizite canonice. în 1834, a înaintat, împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni, un memoriu către Curtea din Viena, cerând drepturi pe seama românilor. în 1837 a înaintat un nou memoriu Dietei Transilvaniei, cerând drepturi pentru românii din ţinuturile în care locuiau şi saşi, iar în 1842 a cerut, împreună cu episcopul Ioan Lemeni, să se permită şi românilor să înveţe meşteşuguri. Nici unul din memoriile acestea n-a avut rezultatele dorite.
Vasile Moga a murit în octombrie 1845, în vârstă de 71 de ani, după o păstorie îndelungată, care n-a dat roade bogate din cauza împrejurărilor vitrege în care s-a desfăşurat.
Biserica unită. Aceasta şi-a desfăşurat activitatea tot în împrejurări grele, mai mult din cauza propriilor ei cârmuitori. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor în sânul Bisericii unite a început lupta pentru păstrarea neschimbată a legii strămoşeşti, întrucât episcopul Ioan Bob (1784-1830) s-a străduit să introducă unele schimbări în doctrina, organizarea şi cultul acestei Biserici. Lupta împotriva încercărilor de catolicizare era dusă, printre alţii, de cei trei învăţaţi reprezentanţi ai iluminismului ardelean: Samu.il Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. în scrierile lor ei au relatat corect împrejurările în care s-a făcut unirea, au combătut primatul papal, au cerut păstrarea soborului mare pentru conducerea treburilor Episcopiei, au criticat înnoirile introduse de unii ierarhi în Biserica lor. Cu alte cuvinte, ei au luptat pentru păstrarea neschimbată a credinţei strămoşeşti. Samuil Micu a tradus numeroase lucrări ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni, a revizuit traducerea Bibliei, care a fost tipărită la Blaj în 1795. Pentru
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1761-1845
329
atitudinea lor au fost prigoniţi de episcopul Ioan Bob şi de cei din jurul său, fiind nevoiţi, în cele din urmă, să părăsească Blajul.
în 1798 s-a făcut o încercare de reunire a celor două Biserici româneşti. Ea a fost iniţiată de vicarul ortodox Ioan Popovici, de unitul Aron Budai, care era secretarul Episcopiei ortodoxe din Sibiu, de Radu Tempea V, directorul şcolilor naţionale ortodoxe, fiind sprijinita de protopopii uniţi Ioan Para şi Petru Maior. Ei au adresat un memoriu Curţii din Viena, dar a rămas fără răspuns.
Concluzii. Din cele expuse se desprind condiţiile grele în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui de-al XlX-lea. Ea s-a confruntat cu asupriri ce veneau din partea Curţii imperiale din Viena, dar şi din partea Bisericii unite, care avea sprijinul autorităţilor de stat tocmai în scopul dezbinării românilor.
BIBLIOGRAFIE:
Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Cluj, 1926, 87 p.; Ştefan Meteş, Episcopul Dionisie Novacovici, în M.A., an. XVIII, nr. 3-6, 1973, p. 553-571; Keith Hitchins şi Ioan Beju, Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după 1761, în MA, an XIX, nr. 1-3, 1974, p. 13-46.
Ioan Lupaş, Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, în voi. Studii, conferinţe şi comunicări istorice, IV, Sibiu, 1943, p. 318-352; Sebastian Stanca, Viaţa şi activitatea episcopului Vasile Moga, 1774-1845, Cluj, 1938, 125 p.
LECTURĂ
Învăţaţii uniţi despre dezbinarea la 1698-1701
1. Samuil Micu despre teologul iezuit
Tot pre aceia vreme s-au ivit supt numele lui Coloniei arhiepiscopul de la Strigon, o instrucţie cu care se da învăţătură theologului şi se spunea ce deregătorie are. După această instrucţie, vlădicul numai numele îl avea, iară deregătoria episcopească o purta theologul, întru atâta cât vlădicul se putea
27 - I.B.O.R.
330
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
zice vicariu theologului. Altă instrucţie era care se zicea că de la Roma au venit, care de tot strângea puterea şi autoritatea vlădicului şi pre iezuvitul theolog îl punea cap mai mare şi vlădicului, şi clerului, că vlădicul, cum rânduia acela, nici a face visitaţie, nici a hirotoni, nici a pedepsi pe cei răi, nici vro judecată a face, nici vro rânduială în cler a face, nici slujitori a-şi băga sau a-i lăsa şi muta (nu) îi era slobod fără de voia theologului, încă nici cărţi a scrie şi a le trimite mai nainte de a le arăta theologului şi nici un sobor sau sfat a face, întru care să nu fie îndreptător theologul şi alte mai multe.
Reprodus după Gheorghe Şincai, Opere III. Hronica românilor, tom. III, Ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Bucureşti, 1969, p. 263.
2. Gheorghe Şincai despre uniaţie
Unirea, mai pe urmă numai popilor au folosit, că aceştia au dobândit puţină scutinţă, cam anevoie, dară nobili au rămas cu buzele drâmboiate până astăzi, căci lătinilor destul le iaste că înşălând pre românul în partea lor, au putut învinge cu numărul pre calvini, carii în sine erau cei mai tari în timpul acela.
Unirea n-au stat nici stă din alta, fără numai să nu clevetim pre cei ce să ţin de Beserica Romei, pentru obiceiurile lor, iar noi românii să ţinem obiceiurile Besericei Răsăritului şi lătinii încă să nu se clevetească pe noi, căci cele patru punturi care sunt între uniţi şi neuniţi (cu iertare să fie zis de mine), necum să le ştie românii cei proşti şi neînvăţaţi, dară dintre cărturarii româneşti încă mulţi nu le înţeleg, ci numai pleave vorbesc, neînţelegând unul pre altul.
Reprodus după Gheorghe Şincai, Opere II. Hronica românilor, tomul II. Ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Bucureşti, 1969, p. 184.
3. Petru Maior despre convieţuirea frăţească a ortodocşilor cu uniţii
Pre urmă, aceia să cade să dăm protopopilor celor uniţi carii toţi sunt învăţaţi şi întru ştiinţa theologhicească procopsiţi, că ei, cu hărnicia şi cu cumpătul lor, au stins urgia aceia întră uniţi şi întră neuniţi, carea mai nainte se vedea a fi neînvinsă, cât acum nu numai (că) nu se gonesc, nu se batjocoresc unii pre alţii, ci încă cu prietenie frăţească petrec laolaltă; ba şi la îngropăciunea morţilor şi la maslu şi întru alte tocmele duhovniceşti şi bisericeşti se adună
BISERICA DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1761-1845
331
laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără a se sfii unii de alţii şi poporenii* 1 şi cei uniţi şi cei neuniţi, fără deosebire chiamă la unele ca aceste preoţi şi neuniţi şi uniţi, numai cât preoţii nu slujesc la liturghie unul în biserica altuia, măcar că şi aceasta am văzut făcându-se câte o dată. Iară când merge vreun protopop unit, carii precum am spus mai sus, toţi sunt bărbaţi învăţaţi, la vreo biserică sau la îngropăciune de a neuniţilor şi vrea să spună învăţătură de rost, prea bucuroşi 11 ascultă, nu numai mirenii, ci şi preoţii cei neuniţi şi vârtos2îi mulţămesc. Asemene, la îngropăciunea celor uniţi, de va fi mai îndemânat întru propoveduire vrun preot neunit, decât cei uniţi ce se află acolo faţă, bucuroşi II ascultă uniţii şi întocma ca pre preoţii cei uniţi II cinstesc. Ce e mai mult, fără osebire se ispoveduesc uniţii mireni la preoţii neuniţi şi neuniţii la preoţii uniţi, ba şi însuşi preoţii fac aceiaşi. Pre multe locuri nici nu mai auzi acum vorbă de unire şi de neunire numai cât pre unii li chiamă uniţi şi pre alţii neuniţi, după felul arhiereului căruia sunt supuşi...
Reprodus după Petru Maior, Istoria Bisericei românilor, Buda, 1813, p. 118 şi Şcoala ardeleană, voi. II. Ediţie critică de Florea Fugariu, Bucureşti, 1970, p. 336-337.
'• Credincioşi.
1 Mult.
XLI
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN MARAMUREŞ ŞI BIHOR PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
Maramureşul, teritoriu din nordul ţării, locuit de români, având cnejii şi voievozii lor, a avut o istorie proprie. Din această regiune au pornit, în secolul al XlV-lea, voievozii Dragoş şi apoi Bogdan, primul domn independent al Moldovei.
Mănăstirea Sf. Mihail din Peri. Maramureşul a avut şi o viaţă bisericească deosebită de a celorlalte teritorii româneşti. Aici exista una din cele mai vechi mănăstiri despre care se cunosc date sigure, şi anume mănăstirea Sf. Mihail din Peri. Ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş, mănăstirea a fost închinată de voievozii Bale (Baliţă) şi Drag Patriarhiei din Constantinopol în 1391, care o declară stavropighie. Egumenul Pahomie a fost numit exarh patriarhal, având toate drepturile care intrau în atribuţiile unui episcop, cu excepţia hirotoniilor de preoţi, pe care urmau să le facă „arhiereii locali*1. Această mănăstire a îndeplinit un rol însemnat în viaţa bisericească şi culturală a românilor din nordul Transilvaniei.
în 1494, egumenul Ilarie de la mănăstirea din Peri a ajuns la neînţelegeri cu episcopul ortodox din Muncaci, care începuse să sfinţească biserici în aceste părţi. Egumenul a fost reaşezat în vechile sale drepturi, fiind însă obligat să se supună „arhiepiscopului de Transilvania**, ca mai marelui său.
în secolul al XVI-lea, românii ortodocşi din Maramureş au ajuns sub ascultarea episcopilor ruteni din Muncaci, alteori îşi
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN MARAMUREŞ ŞI BIHOR
333
întindeau jurisdicţia asupra Maramureşului episcopii Vadului sau chiar mitropoliţii din Bălgrad (Alba Iulia).
Episcopii Maramureşului. în cursul secolelor XVI-XVIII se cunosc şi episcopi ortodocşi români în Maramureş. între ei menţionăm pe episcopul Serghie, cu reşedinţa în mănăstirea Peri sau în Muncaci. El fusese egumen la Tismana, din Oltenia, de unde a fost recomandat de Mihai Viteazul ca episcop de Muncaci şi Maramureş în 1600. A păstorit până prin 1616, când a pribegit în Polonia şi Moldova, ca apoi să ajungă din nou la mănăstirea Tismana.
în 1608, domnul Moldovei, Constantin Movilă, recomanda pe episcopul Silovon, trimis la „rugămintea creştinilor de legea noastră în Maramureş". Prin 1634-1639 era episcop în Maramureş Dosoftei, probabil cu reşedinţa în mănăstirea Moisei, prin 1645-1646 episcopul Silvestru.
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a încredinţat mitropolitului Sava Brancovici din Alba Iulia şi cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi români din Maramureş. El a sfinţit aici mănăstirea Moisei, existentă şi azi, devenită metoc al mănăstirii Putna.
în 1690 era episcop în Maramureş Iosif Stoica. Se pare că a fost hirotonit în Polonia de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, aflat acolo în pribegie. A fost unul dintre cei mai activi episcopi de aici: a convocat mai multe soboare preoţeşti şi s-a împotrivit încercărilor de atragere a românilor ortodocşi la uniaţie, încât nici unul dintre preoţii săi n-a iscălit „manifestul de unire" din 1698. După 1705 autorităţile de stat habsburgice i-au intentat un proces, care s-a terminat cu înlăturarea şi întemniţarea sa în cetatea Hust.
în locul său, principele Francisc Râkoczy, care ridicase armele împotriva dominaţiei Habsburgilor în Transilvania, a numit episcop pe Iov Ţirca, hirotonit în Moldova. După înăbuşirea mişcării lui Râkoczy a fost nevoit să părăsească Maramureşul. în 1711 a fost ales ca episcop protopopul Ştefan din Petrova, călugărit şi hirotonit în Moldova sub numele de Serafim. El a păstorit în condiţii foarte grele, având de luptat cu conducătorii confesiunii calvine, dar şi cu cei romano-catolici, până în 1714, când a fost înlăturat din scaun şi întemniţat.
334
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în 1718 şi-a început păstoria episcopul Dosoftei Teodorovici, hirotonit, potrivit tradiţiei, în Moldova, avându-şi reşedinţa în mănăstirea Uglea. Acesta a sfinţit biserici şi preoţi nu numai în Maramureş, ci chiar şi în Transilvania propriu-zisă, care acum nu mai avea nici un ierarh ortodox. A avut o păstorie îndelungata, până prin 1739, când era amintit ca episcop în Maramureş Gavriil din Bârsana.
Uniaţia în Maramureş. Această „ţară“ românească a avut de înfruntat încă de pe la începutul secolului al XVII-lea încercările romano-catolicilor şi ale administraţiei habsburgice de a atrage pe românii ortodocşi de aici la uniaţie. Acest lucru a fost posibil şi din cauză că, în 1596, o parte din ucrainenii şi ortodocşii din Polonia au acceptat unirea religioasă cu Roma la Brest. în 1646 s-a făcut o unire similară şi la Muncaci. în urma acestui act, mulţi ruteni ortodocşi din regiunile subcarpatice au trecut la uniaţie. în oraşul Muncaci, locul episcopilor ortodocşi de altădată a fost luat de episcopi uniţi, care căutau să atragă la uniaţie şi pe românii ortodocşi din Maramureşul învecinat. încercările de atragere a românilor de aici la uniaţie s-au înăsprit, cum era şi firesc, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când Transilvania se găsea în stăpânirea Habsburgilor. în 1732, comitatele (judeţele) Maramureş, Ugocea, Sălaj, Sătmar şi Bihor au fost dezlipite de Transilvania şi alipite, din punct de vedere administrativ, la Ungaria. Tot atunci, bisericile unite din Maramureş au fost puse sub jurisdicţia Episcopiei rutene unite din Muncaci. în aceste împrejurări uniaţia a făcut progrese în Maramureş, încât s-a redus numărul credincioşilor ortodocşi. După 1739 nu mai întâlnim nici un episcop ortodox. Credincioşii români uniţi de aici au rămas sub jurisdicţia episcopilor ruteni uniţi din Muncaci, apoi sub aceea a episcopilor români uniţi din Gherla (din 1853).
Arta bisericească. Trebuie remarcat faptul că în Maramureş s-a dezvoltat o artă bisericească specific românească, în lemn. Până azi, bisericile maramureşene din lemn, lucrate şi zugrăvite de meşteri locali, stârnesc admiraţia tuturor. O mare valoare istorică şi artistică prezintă bisericile din Cuhea (azi Bogdan Vodă), Ieud, Rozavlea, Şieu, Poienile Izei, Onceşti, Bârsana, Călineşti, Budeşti,
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN MARAMUREŞ ŞI BIHOR
335
Sârbi şi altele. Probabil unele din aceste biserici au slujit la început ca mănăstiri. în zona învecinată a Lăpuşului menţionăm bisericile din Şurdeşti, Plopiş, Văleni, Rogoz şi altele.
Legăturile cu Ţara Românească şi Moldova. în ciuda vitregiilor prin care au trecut, credincioşii ortodocşi români din Maramureş au păstrat legături neîntrerupte cu fraţii lor din Moldova şi chiar cu cei din Ţara Românească mai îndepărtata. Am arătat că ierarhii lor erau hirotoniţi de obicei în Moldova. Acolo erau hirotoniţi şi mulţi preoţi, când nu exista episcop ortodox în Maramureş. Tot de peste munţi îşi aduceau cărţile de slujbă bisericească. Bisericile maramureşene păstrează până azi cărţi tipărite la Râmnic, Bucureşti, Iaşi sau în alte centre tipografice din Moldova şi Ţara Românească. Din Moldova au venit în Maramureş şi unii dascăli, care au copiat felurite cărţi de slujbă sau de învăţătură. Mulţi credincioşi ortodocşi maramureşeni s-au călugărit ori au învăţat carte în mănăstirile din Moldova.
Viaţa bisericească In Bihor. în părţile de vest ale ţării se întâlnesc mărturii de viaţă românească încă din timpul lui Menu-morut (sec. X). Urme de biserici vechi româneşti s-au descoperit la Seghişte şi Voievozi (sec. XIV), iar biserica din Tărcăiţa are picturi din secolul al XlV-lea. S-a dezvoltat şi aici o arhitectură bisericească în lemn, opera unor meşteri populari anonimi. Prezintă un interes deosebit bisericile de lemn din Rieni, Brădet, Stânceşti, Tilecuş (secolele XVII-XVIII) etc. Biserica românilor ortodocşi din părţile bihorene a întreţinut, înainte de 1701, strânse legături cu ierarhia bisericească din Transilvania, respectiv cu mitropoliţii din Alba Iulia, care îşi întindeau jurisdicţia şi asupra Bihorului.
Şi în aceste părţi ale Transilvaniei s-a desfăşurat o largă acţiune de atragere a credincioşilor români la calvinism, care a rămas însă fără rezultat. Principele Gheorghe Râkoczy I a numit chiar un „episcop" româno-calvin în Bihor, în persoana preotului Avram din satul Burda.
La începutul secolului al XVIII-lea este atestat documentar, în părţile bihorene, şi un episcop ortodox, cu numele Petru Hristofor. Cu toate acestea, a început încă de atunci o intensă acţiune pentru atragerea românilor ortodocşi la uniaţie, sprijinită de episcopii
336
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
romano-catolici din Oradea şi de autorităţile de stat. în 1777 s-a înfiinţat la Oradea o Episcopie română unită, care a continuat acţiunea prozelitistă, deşi cu slabe rezultate.
în aceste împrejurări, credincioşii ortodocşi au ajuns sub oblăduirea duhovnicească a episcopilor de la Arad, care numeau aici vicari. în 1792 s-a înfiinţat la Oradea un Consistoriu ortodox, care avea în frunte un vicar dependent de Episcopia Aradului. Abia în 1920, în locul Consistoriului, s-a înfiinţat aici o Episcopie.
Legăturile cu Ţara Românească şi Moldova. Deşi mult îndepărtaţi de restul românilor, credincioşii ortodocşi din Bihor au întreţinut strânse legături cu fraţii lor din Moldova şi Ţara Românească. De acolo îşi aduceau cărţi de slujbă şi antimise, acolo le erau hirotoniţi preoţii şi de acolo veneau diferiţi dascăli şi copişti de manuscrise. între aceştia trebuie menţionat dascălul Vasile Sturze Moldoveanul, care a copiat zeci de manuscrise în diferite sate din Bihor, în ultimii ani ai secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale celui de-al XVIII-lea. De altfel, neexistând aici o tipografie au rămas foarte multe manuscrise de cărţi de slujbă sau de învăţătură.
Concluzii. Rezultă că Biserica Ortodoxă din Maramureş şi Bihor şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de grele, având de luptat cu autorităţile de stat habsburgice, cu propaganda calvină maghiară şi apoi cu cea unită, care a reuşit să producă şi aici dezbinare între credincioşii Bisericii noastre.
BIBLIOGRAFIE:
Maramureş: Alexandru Cziple, Documente privitoare la Episcopia din Maramureş, Bucureşti, 1916,128 p.; Simeon Reli, Biserica Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, 1938, 255 p; Victor Brătulescu, Biserici din Maramureş, Bucureşti, 1941,165 p.; I. D. Ştefănescu, Arta veche a Maramureşului, Bucureşti, 1968, 160 p.+73 pl.
Bihor: Nicolae Firu, Biserica Ortodoxă Română din Bihor în luptă cu unirea, Caransebeş, 1913, 74 p.; Nicolae Firu, Urme vechi de cultură românească în Bihor, Oradea, 1922,63 p.; Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni,
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN MARAMUREŞ ŞI BIHOR 337
I, Oradea, 1935, 144 p.; Gheorghe Liţiu, Eşecul „unia(iei“ şi reacţia românilor ortodocşi din Bihor în secolul alXVIII-lea, în B.O.R., an. XCIII, nr. 9-10, 1975, p. 1114-1123.
LECTURĂ
EGUMENUL CALISTRAT AL PUTNEI
Scrisoare către clerul şi credincioşii din Maramureş prin care îi anunţa că a numit egumen la Moisei pe ieromonahul Teofan (1759)
Pentru aceasta dară pe toţi de obşte înştiinţăm, întâi pe preasfinţiile voastre arhiepiscopi şi episcopi şi pe cuvioşii lor vicari şi protopopi şi molitvele voastre preoţi, care sunteţi slujitori întru eparhia ţării Maramureşului de la Domnul Dumnezeu Atotputernicul şi de la a sa Preacurată Maică pace, sănătate şi mântuire sufletească, vă rugăm şi cu aceasta vă înştiinţăm pentru sfântul cinstitor de la Moisei, care este închinat la mai sus numita mănăstire de vechi ctitori, care dintru început au zidit-o şi din toată râvna inimii lor au dat şi scrisoare la mâna egumenului şi soborului, ce era întru acea vreme, să fie în veci a sfintei mănăstiri Putna; pe care au şi stăpânit-o până acum... Aşişderea înştiinţăm, fiindcă sunt mănăstiri şi schituri în Moldova închinate printr-alte ţări, aşa şi de aicea sunt închinate în Moldova şi sunt căutate de mai marii lor, de la care se şi folosesc. Aşa şi sfânta mănăstire Putna are mănăstiri şi schituri sub stăpânirea ei, cum este şi acest schit de la Moisei, şi datori suntem a cerceta — cum pentru altele aşa şi pentru acesta — aci dar fiind cu ştirea şi cu blagoslovenia preasfinţitului arhiepiscopului şi mitropolitului al ţării Moldovei şi stăpânitorul nostru Kirio Kir Iacob1 şi din buna socotinţă a noastră şi a tot soborului sfintei mănăstiri şi cu îndemnarea ctitorilor, la schit am ales pe cuviosul întru ieromonahi Teofan şi l-am pus egumen, adică socotitor şi purtător de grijă la acel schit din Moisei, pentru care vă poftesc pe sfinţiile voastre arhierei şi pe cuvioşiile voastre vicari şi protopopi şi dumneavoastră cinstiţilor de mare neam boieri dumneavoastră nemişi care sunteţi în părţile locurilor de acolo, pentru acest frate egumen şi alţi călugăraşi ce s-ar afla din porunca noastră acolo, să nu se supere de nime întru nimica; ce să aibă bună pace, linişte, odihnă, să slujească atât în cele de afară trebuinţe cât şi la cele dinlountru ale sfintei liturghii, urmând bună rânduiala sfintei, soborniceşti şi apostoliceşti Biserici a Răsăritului, să nu fie de nime întru nimica smintit1 2 afară din dogmele Răsăritului; — pentru că şi aici în ţara noastră a Moldovei sunt mănăstiri şi biserici şi au pace, deşi ţin toată rânduiala şi dogmele Apusului, de nimene întru nimica schimbate sau
1	Mitropolitul Iacob Putneanul.
2	împiedicat.
338
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
strămutate, atât de preaosfinţiţii arhierei cât si tot cinul bisericesc, încă le dau toţi mare cinste şi laudă după cuviinţă şi de la făcători de milă boieri şi neguţători sunt căutaţi şi miluiţi, cărora câţi le dau buna milă şi îndurările lor.
Pentru aceasta dară vă poftim şi cu duhul blândeţelor vă rugăm şi pe voi să nu fie supăraţi întru nimica, ci să-i primiţi şi să-i miluiţi, ca şi milostivul Dumnezeu să vă miluiască şi să vă primească întru împărăţia lui cea cerească împreună cu aleşii săi.
Reprodus după Pr. dr. Alexandru Cziple, Documente privitoare la Episcopia din Maramureş, în Ân. Acad. Rom, M.S.I., seria II, tom. 38, Bucureşti, 1914, p. 375-376.
Din plângerea credincioşilor bihoreni împotriva uniaţiei din 1727
Fiind noi ca o turmă ce nu are mamă dulce, baţjocorindu-ne pe noi un timp şi unii şi alţii, străini de sfânta noastră Biserică şi de legea noastră, văzând noi şi ştiind că fiecare naţiune are episcop de legea ei, numai noi sărmanii români din Comitatul Bihorului suntem fără păstor sufletesc; drept aceea ştiind că odată trebuie să murim şi văzând că nu trebuie să ne îngrijim numai de lumea aceasta ci şi de cealaltă, mai ştiind că în timpuri fericite şi noi am avut episcop de legea noastră, şi fiindcă în mai multe locuri sunt biserici nesfinţite, iar cei care voesc să meargă la preoţie ori să ceară mir sfinţit nu au de la cine să ceară, din care cauză, văzând multele scăderi dintre noi şi văzând amânarea lucrurilor, drept aceea am căzut înaintea Maiestăţii Sale şi l-am rugat să ne dea şi nouă aici episcop de legea noastră, căci cu ceea ce datorăm... toate le dăm după puterile noastre, pe domnii de pământ îi servim şi vedem că în lumea aceasta toate trebuie să le dăm, numai sufletul nostru nu voim să-l dăm. Drept aceea: după ce pe noi ne-a oprit de la episcopul nostru, după ce am umblat şi l-am cerut de la Maiestatea Sa şi care numai cu confirmarea Maiestăţii Sale a venit între noi, în contra acestei oprelişti protestăm o dată, de două ori şi de trei ori înaintea lui Dumnezeu şi a Maiestăţii Sale împăratului, a supuşilor săi prinţi, generali şi înaintea nobilului comitat, că noi de la legea noastră şi de la domnul episcop al nostru nu ne lăsăm până trăim în lumea aceasta, suntem hotărâţi mai bine a muri decât să trăim şi pe mai departe în starea de până acum. într-aceia nimenea să nu se amăgească, pentru că plângerile şi necazul nostru îl vom spune Maiestăţii Sale, căruia îi vom arăta că în împărăţia Maiestăţii Sale nu suntem lăsaţi în pace, când noi bine ştim că Maiestatea Sa a câştigat pace în ţara ungurească şi că sub stăpânirea Maiestăţii Sale toate naţiunile pot rămâne în credinţa şi legea lor, numai între sărmanii locuitori români ai comitatului Bihor fac confuziuni şi nu ne lasă în credinţa şi legea noastră, căci noi afară de episcopul nostru, pe nimeni altul nu-1 cunoaştem şi nu-1 cerem. Cu aceste recomandându-vă în graţia dumnezeiască suntem supuşi servi: 1
1 Birău = primar.
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN MARAMUREŞ ŞI BIHOR 339
Eu protopopu Mihai de la Luncă cu toţi preoţii şi cu toate biraele1 din toate satele împreună.
Eu protopop Gavra de la vidicul Beiuşului cu toţi preoţii şi cu toate biraele vidicului Beiuşului.
Eu protopop Ioan de la Cefa cu toţi preoţii din Câmpia Orăzii cu biraele din toate satele din Câmpia Orăzii.
Eu protopop Gavrilă de la Popmezău împreună cu toţii preoţii dimpreună cu biraele.
Eu protopop Giurge din Peşteş de pe Crişul Repede dimpreună cu toţi preoţii şi cu toţi juraţii.
Tot poporul român şi preoţimea română de la Luncă, Bistra, Bărcău şi de pe Crişul Repede, dimpreună cu cei de la Oradea Mare, Popmezău, Câmpie şi din tot ţinutul Beiuşului.
Reprodus din Nicolae Firu, Biserica Ortodoxă Română din Bihor în luptă cu unirea, 1700-1750, Caransebeş, 1913,
p. 20-22.
XLII
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN BANAT ŞI ARAD PÂNĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA
în regiunile din sud-vestul ţării noastre, în provincia istorică Banat, a existat o viaţă bisericească din cele mai vechi timpuri. Dar izvoarele documentare sunt atât de lacunare şi confuze, încât cu greu se poate face lumină în istoria Bisericii Ortodoxe româneşti din acest colţ de ţară. Unele descoperiri arheologice (inele cu simboluri creştine, opaiţe creştine etc.) atestă existenţa creştinilor în aceste părţi încă din secolul al IV-lea.
Din trecutul românilor bănăţeni. La sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, exista în Banat un voievodat condus de Glad. în primele două decenii ale secolului al Xl-lea, un conducător politic cu numele Ohtum (sau Achtum, Optum), din cetatea Morisena, pe malul stâng al Mureşului (în comuna Cenad de astăzi), s-a botezat în cetatea Vidin, dincolo de Dunăre, după ritul ortodox. După botez, a zidit în Morisena o mănăstire cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, ducând acolo călugări de la Muntele Athos şi un egumen de la Vidin. în curând, Ohtum a fost ucis de Cianadinus, nepot al regelui maghiar Ştefan cel Sfânt, care l-a numit apoi comite al ţinutului înconjurător (comitatul Cenad, după numele său). Cianadinus a adus călugări catolici, în frunte cu episcopul Gerard, pe care i-a aşezat în mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, iar pe călugării ortodocşi de aici i-a dus în mănăstirea ortodoxă Sf. Gheorghe din Oroslanoş (azi Maidan), întemeiată de un strămoş al său.
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN BANAT ŞI PĂRŢILE ARADULUI 341
Deşi Banatul a fost cotropit de regii catolici maghiari, au continuat să existe aşa-numitele districte româneşti în locul vechilor cnezate şi voievodate din acele părţi. Se cunosc mai multe districte româneşti în Banat, din care cel mai de seamă era al Caransebeşului, fiecare cu mai multe sate, conduse după obiceiul lor străvechi („legea românilor11). Cu timpul, regii maghiari înăsprind dominaţia în teritoriile româneşti cotropite au început să ia măsuri împotriva românilor ortodocşi din Banat, aşa cum făcuseră şi în Transilvania.
în 1552, oraşul Timişoara şi Banatul vestic (numit timişan) au căzut sub stăpânire otomană sub numele de „paşalâcul Timişoarei11. Banatul Caransebeşului şi Banatul Lugojului au rămas (între 1541-1658 şi 1688-1699) sub stăpânirea principilor Transilvaniei, aflaţi şi ei sub suzeranitate otomană. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, părţile Crişanei şi Banatului încep să se elibereze treptat de sub stăpânirea otomană, dar sunt ocupate de Austria (complet din 1718). Au rămas sub stăpânirea Imperiului austriac al Habsburgilor până în 1918.
în urma cotropirilor otomane din Balcani, o mare parte din sârbi au fost nevoiţi să emigreze şi să se aşeze în părţile Banatului şi Aradului, locuite de români (Serbia a fost subjugată de turci în 1459). Se cunosc mai multe emigrări de sârbi, organizate fie de conducătorii lor politici, fie de cei bisericeşti. Aşezându-se în teritorii româneşti au ajuns în contact cu românii, care aveau aceeaşi credinţă ortodoxă şi foloseau aceeaşi limbă slavonă în cult.
Sf. Iosif, mitropolitul Timişoarei. Pentru credincioşii ortodocşi români din Banat, precum şi pentru sârbii aşezaţi aici în decursul veacurilor, au activat mai mulţi episcopi şi mitropoliţi. Dovezile documentare sigure despre „mitropoliţii11 şi episcopii din Banat sunt destul de târzii. Unii dintre aceştia au fost români, alţii sârbi. De pildă, la Timişoara a păstorit, între 1650-1653, mitropolitul Iosif, supranumit cel Nou. Originar din insula Limnos (Lemnos), născut din mamă grecoaică şi tată negustor veneţian, s-a călugărit la mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos (un timp a fost egumen la o mănăstire din Adrianopol). Patriarhul ecumenic Partenie II l-a hirotonit ca mitropolit pentru credincioşii
342
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ortodocşi din paşalâcul Timişoarei. Deşi a păstorit numai trei ani, prin străduinţele sale s-a refăcut viaţa bisericească din eparhia sa, făcând multe fapte de milostenie şi predicând cuvântul lui Dumnezeu. în 1653 s-a retras în mănăstirea Partoş, lângă Timişoara, unde a trăit până în 1656. Rămas în amintirea credincioşilor ortodocşi bănăţeni ca sfânt făcător de minuni, printr-o hotărâre sinodala din 1950 a fost trecut în rândul sfinţilor, canonizarea solemnă fâcându-se în zilele de 6-8 octombrie 1956 în catedrala mitropolitană din Timişoara, unde i s-au aşezat moaştele. Pomenirea lui se face în ziua de 15 septembrie.
Au mai fost şi după el mitropoliţi care şi-au avut reşedinţa în Timişoara. în secolul al XVIII-lea, Mitropolia a fost redusă la rangul de Episcopie ortodoxă sârbă. între ierarhii din acest secol reţinem pe Gheorghe Popovici (1745-1757), român de neam, care a ridicat o nouă catedrală şi o nouă reşedinţă la Timişoara.
Episcopia Caransebeşului. în acelaşi timp au păstorit episcopi ortodocşi la Caransebeş, atestaţi la sfârşitul secolului al XVIl-lea şi în secolul al XVIII-lea. în ce priveşte neamul din care făceau parte, unii din ei au fost români, alţii sârbi. în 1775 scaunul episcopal de la Caransebeş a fost mutat la Vârşeţ.
Episcopia Caransebeşului a fost restaurată, ca eparhie românească, abia în anul 1865. Până atunci, credincioşii ortodocşi români din Banat au rămas în grija duhovnicească a episcopilor sârbi de la Timişoara şi Caransebeş - Vârşeţ.
Eparhia Ineului - Lipovei. în părţile Aradului se întâlnesc, de asemenea, ierarhi ortodocşi în oraşele Lipova şi lenopole (azi Ineu).
Astfel, în 1563 apare la Lipova un episcop cu numele Daniil. Prin 1606-1627 era episcop în Lipova - Ineu Satur, care a dobândit cetatea Lipova de la turci. După 1628 a păstorit la Ineu - Lipova „mitropolitul" Longhin Brancovici, unchiul viitorului mitropolit Sava al Transilvaniei, care a fost hirotonit arhiereu de patriarhul Chirii Lucaris. în 1629 a făcut o călătorie în Rusia pentru a solicita ajutoare. Nu se ştie cât a păstorit, căci prin 1643 era în mănăstirea Comana din Tara Românească, unde l-a vizitat apoi şi nepotul său, Simion - Sava Brancovici. Prin 1651 era „mitropolit" al Lipovei
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN BANAT ŞI PĂRŢILE ARADULUI 343
Sofronie, care în acel an făcea o călătorie în Rusia după ajutoare. El îşi avea reşedinţa în mănăstirea Hodoş - Bodrog (la 15 km de Arad).
Nu ştim cărui neam i-au aparţinut aceşti vlădici. Dar chiar dacă unii dintre ei au fost sârbi, este sigur că au păstorit peste credincioşi ortodocşi români, căci sârbii erau destul de puţini în raport cu românii, care formau marea majoritate a populaţiei din aceste părţi de ţară.
Episcopia Aradului. Despre o organizare şi jurisdicţie a unei eparhii ortodoxe sârbeşti în aceste părţi se poate vorbi numai după 1690, când patriarhul Arsenie III Cemoevici a adus aici un număr de sârbi. în 1706, episcopul Isaia Diacovici a mutat sediul Episcopiei de la Ineu la Arad, unde a rămas până azi. A păstorit puţin la Arad, căci în 1708 a fost ales mitropolit al ortodocşilor sârbi (a murit însă în acelaşi an).
Lui Isaia i-au urmat în scaun alţi episcopi sârbi, până în 1815. Aceştia îşi întindeau jurisdicţia şi asupra credincioşilor ortodocşi români din părţile Bihorului, care nu aveau nici un conducător bisericesc. Abia în 1792 s-a organizat în Oradea un Consistoriu ortodox român, dependent de Episcopia Aradului. Cel mai însemnat episcop de la Arad a fost Sinesie Jivanovici (1751-1768). A fost un luptător energic împotriva uniaţiei în părţile Aradului, făcând numeroase vizite canonice în Arad şi Bihor. A zidit o mănăstire în Gai (azi cartier al Aradului), care a devenit gropniţâ pentru episcopii de aici.
Marea majoritate a credincioşilor păstoriţi de aceşti episcopi erau de neam român. Dacă la început episcopii sârbi au fost un sprijin pentru românii ortodocşi din aceste părţi, cu timpul păstoria lor s-a schimbat într-o dureroasă oprimare, fiind mai mult în folosul dominaţiei Imperiului habsburgic, spre paguba vieţii politico-naţionale şi bisericeşti a românilor. Din aceste motive, a început o mişcare puternică printre românii din Banat şi Arad pentru alegerea unui episcop din neamul lor Ia Arad, mişcare încununata de izbânda. în 1812 s-a deschis o şcoală pedagogică la Arad, căreia i s-a adăugat, în 1822, şi un institut teologic. La şcoala pedagogica au activat profesori distinşi, ca Dimitrie
344
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ţichindeal, Constantin Diaconovici-Loga şi Iosif Iorgovici, iniţiatorii acţiunilor pentru românizarea scaunului episcopal de la Arad.
în 1814, reprezentanţii românilor arădeni au adresat Curţii habsburgice de la Viena un memoriu prin care arătau starea de plâns în care au ajuns credincioşii ortodocşi români sub păstorirea episcopilor sârbi, cerând un episcop din neamul lor. Memoriile şi delegaţiile la Viena au continuat şi în anii următori, mai ales că în 1815 murise ultimul episcop sârb. între cei care au militat mai mult trebuie pomenit învăţatul Moise Nicoară, care a stat ani de zile la Viena pentru realizarea revendicărilor româneşti.
Episcopi români la Arad. Curtea din Viena a amânat mereu lucrurile, încât abia în 1829 a fost numit ca episcop arhimandritul Nestor Ioanovici, egumenul mănăstirii Bezdin de lângă Arad. Era originar din Făgăraş şi făcuse studii de teologie la Carloviţ. Şi-a început activitatea la Arad în februarie 1829, dar n-a păstorit decât până în februarie 1830, când a murit.
A urmat o noua vacanţă a scaunului episcopal, până în 1835, când a fost numit protosinghelul Gherasim Raţ. Era originar din părţile Bihorului, a studiat teologia la Viena, apoi a fost preot, profesor de teologie la Arad şi protopop al Peşteşului în Bihor.
în cursul păstoriei sale a reuşit să întoarcă la Biserica Ortodoxă aproape toate parohiile atrase la uniaţie în timpul când scaunul episcopal fusese vacant. Treptat, a îndepărtat pe clericii sârbi de la centrul eparhial şi Institutul teologic-pedagogic. Tot el a înlocuit limba slavonă cu limba română în catedrala episcopală.
A încercat să colaboreze cu noul episcop al Ardealului, Andrei Şaguna, pentru separarea ierarhică de Biserica Ortodoxă Sârbă, în acest scop, a convocat un sinod eparhial la Arad în 1850. A murit însă în august 1850, după 15 ani de păstorire.
în 1864 a avut loc reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe române a Transilvaniei, desfiinţată în 1701. în aceste împrejurări, Episcopia Aradului a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbe din Carloviţ, devenind — împreună cu nou înfiinţata Episcopie a Caransebeşului — sufragane ale Mitropoliei Ardealului.
VIAŢA BISERICEASCĂ ÎN BANAT ŞI PĂRŢILE ARADULUI 345
Concluzii. Viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi români din zonele vestice ale ţării s-a desfăşurat în condiţii destul de grele, ei având de luptat atât cu încercările prozelitiste ale altor confesiuni, cât şi cu ierarhi de aceeaşi credinţă cu ei. Spre deosebire de Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Biserica din Banat şi chiar cea din Arad au avut de înfruntat mai puţin asalturile uniaţiei, putând să-şi menţină fiii duhovniceşti în vechea credinţă ortodoxă.
BIBLIOGRAFIE:
Banat: Gh. Cotoşman, Episcopia Caransebeşului până la pragul secolului al XlX-lea, Caransebeş, 1941, 201 p.; Gh. Cotoşman, Sfântul Iosif cel Nou, mitropolitul Timişorii şi a toată ţara Banatului, Timişoara, 1956, 44 p.; Gh. Cotoşman, Contribuţii la trecutul Mitropoliei Morisenii şi Timişorii, în M.B., an. VIII, nr, 7-9,1958, p. 137-156; Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976,174 p.; I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, 318 p.; I. D. Suciu şi Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, 2 voi., Timişoara, 1980, 1148 p.
Arad: Gh. Ciuhandu, Din viaţa lui Nestor Ioanovici, episcopul Aradului, Arad, 1929, 57 p.; Gh. Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ, Arad, 1935, XXX+702 p.; Cornelia Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea naţiorial-religioasă a românilor din Banat şi Crişana, I, Arad, 1943, 450 p.; Mircea Păcurariu, Gheorghe Liţiu ş.a., Episcopia Aradului. Istorie, viaţă culturală, monumente de artă, Arad, 1989, 319 p.
LECTURĂ
Jurământ preoţesc introdus de episcopul Gherasim Raţ (1835)
Eu preotul N.N. mă jor cu atotputernicul Dumnezeu şi mă făgăduiesc înaintea sfintei lui cruci, şi a sfintei lui Evanghelii, cum că eu, în toată vremea, ori bună, ori ră, ori silită, înalt Prea Sfinţiei Sale Domnului Episcopului meu eparhialnic, carele se numeşte Gherasim Raţ, sau altui carele va fi următoriu, credincios voi fi şi legea mea cea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului neunită, întru care m-am născut, botezat şi crescut, o voi ţinea, până la cel mai de pre urmă ceas al vieţii mele şi nu mă voi lepăda den ia, ci într-însa am a trăi au a muri.
W-IRO.R.
346
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
încă mă jor, cum că eu, după hirotonia mea întru preot, chemarea mea cea preoţească, cu toată cinstea, curăţenia, o voi păzi, şi pre oamenii cei ce-m(i) vor fi mie încredinţaţi, în legea lui Dumnezeu şi în credinţa pravoslavnică a Besericii Răsăritului neunită, îi voi învăţa, întări, creşte şi îi voi păzi până la moarte; nici pentru oriceva câştig sau dobândă (sau bani) sau cinste, sau ori ce fel de făgădaşuri1 nu-i voi vinde ca Iuda, nici îi voi îndemna spre lăsarea legii lor cei pravoslavnice, ci în toată vremea îi voi întări întru aceeaşi.
Mai departe, de cumva eu, acestea de mine mai sus zise cuvinte nu le voi ţinea sau numai decât voi gândi a mă lepăda de iele: fie-mi pârâş însuşi Atotputernicul Dumnezeu; nu-mi dee nici o ţâră1 2 de odihnă, ci pre tot locul, în toată vremea, urgia, mânia şi osânda lui şi în viaţa aceasta şi în cealaltă să mă cuprindă şi să mă gonească, şi încă viu fiind să mă mânce viermii; şi la sfârşitul vieţii mele aşa să fie, cât să nu mi se ştie mormântul nici să-mi rebde pământul oasele mele, ci să le verse, şi să fie hiarelor celor răpitoare spre roadere, neamul mieu şi tot genunchele familiei mele să fie blestemat, afurisit şi nenorocos.
Mai pe urmă, pentru mai mare întărire, sărut slovele acestui jurământ, crucea şi sfântă Evanghelia Mântuitorului meu lisus Hristos, Amin.
Reprodus după Pr. dr. Gheorghe Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ, Arad, 1935, p. 560-561.
1	Făgăduinţe, promisiuni.
2	Puţină.
XLIII
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI AL MOLDOVEI
în primele patru decenii ale secolului al XlX-lea scaunul mitropolitan al Moldovei a fost ocupat de unul din cei mai de seamă ierarhi pe care i-a avut Biserica noastră: Veniamin Costachi.
Viaţa mitropolitului Veniamin. S-a născut la 20 decembrie 1768, în satul Roşieşti (jud. Vaslui), primind din botez numele Vasile. Tatăl său, Grigorie Costache zis Negel, provenea dintr-o veche familie din Moldova, un strămoş al său fiind vornicul Boldur, sfetnic al lui Ştefan cel Mare. Alţi strămoşi au fost ctitori de locaşuri sfinte, sfetnici domneşti, eroi în luptele duse de domnii lor. Mama sa, Maria, se trăgea din vechea familie Cantacuzino, care, de asemenea, a dat oameni cu rosturi de seamă în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti şi a Moldovei.
A dobândit primele cunoştinţe de carte în casa părintească de la un dascăl grec, apoi a urmat, pentru scurt timp, cursurile şcolii de la Trei Ierarhi din Iaşi. în 1784, la vârsta de 15 ani, a fost călugărit la Huşi de către episcopul (mai târziu mitropolit) Iacob Stamati, primind numele de Veniamin. A fost hirotonit diacon şi în curând a trecut în slujba Mitropoliei, ca ieromonah şi mare eclesiarh, apoi ca egumen al mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi. Paralel cu îndeplinirea acestor slujbe, tânărul Veniamin şi-a îmbogăţit mereu cunoştinţele de carte, dobândind o aleasă pregătire intelectuală.
în 1792, când episcopul Iacob Stamati de la Huşi a fost ales mitropolit al Moldovei, în scaunul vacant a fost ales egumenul Veniamin de la Sf. Spiridon, în vârstă de numai 23 de ani şi jumătate. La Huşi a păstorit până în 1796, când a fost ales episcop
348
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
la Roman. Aici a păstorit şapte ani, până în 1803, când a fost ales mitropolit al Moldovei, în locul părintelui său sufletesc Iacob Stamati, trecut la cele veşnice. Ca mitropolit a păstorit aproape 40 de ani, cu două întreruperi (1808-1812 şi 1821-1822). Din nefericire, în 1812, ruşii au răpit Moldova din stânga Prutului (Basarabia), încât Mitropolia de la Iaşi şi Episcopia Huşilor au pierdut sute de parohii, care, în anul următor s-au constituit într-o Arhiepiscopie cu sediul la Chişinău, dar dependentă de Sfântul Sinod al Bisericii ruse din Petersburg.
Se pot urmări mai multe aspecte din activitatea sa ca întâistătător al Bisericii moldovene.
Ctitor şi îndrumător al şcolilor bisericeşti şi laice din Moldova. Pentru instruirea şi luminarea clerului moldovean mitropolitul Veniamin a înfiinţat un seminar la mănăstirea Socola de lângă Iaşi, în 1803. Acestui seminar i-a purtat o grijă deosebită în tot cursul păstoririi sale, încât în curând a devenit o şcoală superioară, cu opt ani de studii, în care se predau cunoştinţe teologice şi laice la un nivel ridicat.
A înfiinţat apoi o şcoală pentru călugăriţele de la mănăstirea Agapia, unde era stareţă sora sa, Ecaterina. Pe lângă aceasta, maicile de la Agapia şi Văratec erau îndatorate să se ocupe şi cu lucrul de mână, rânduindu-se ca fetele „de toată starea" să poată fi primite aici „pentru învăţătura cărţilor sau lucrul mâinilor".
în octombrie 1805, mitropolitul Veniamin a organizat şi o şcoală de cântări bisericeşti la Iaşi, aducând la conducerea ei un renumit dascăl de psaltichie din Constantinopol.
La îndemnul mitropolitului, unul din bursierii săi, cărturarul Gheorghe Asachi, a predat, între anii 1814-1818, un curs de inginerie în limba română la Academia domnească din Iaşi, punându-se astfel bazele învăţământului politehnic la noi. Prin aceasta, mitropolitul Veniamin a dovedit profesorilor greci şi boierilor moldoveni retrograzi că se pot preda ştiinţe exacte şi în limba română, nu numai în cea greacă, cum pretindeau aceştia.
După înlăturarea regimului fanariot, în 1821, s-au deschis noi perspective pentru dezvoltarea culturii şi a învăţământului de toate gradele în limba română. în toamna anului 1824, mitropolitul Veniamin a deschis la mănăstirea Sf. Trei Ierarhi din Iaşi o şcoală „începătoare“ (elementară), cu limba de predare română. în 1828,
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
349
prin strădaniile mitropolitului şi ale lui Gheorghe Asachi, pe lângă şcoala „începătoare", s-a organizat o şcoală „normală* cu doi ani de studii şi un gimnaziu, cu patru ani de studii. Şcoala de la Trei Ierarhi s-a numit şi „vasiliană“, după numele lui Vasile Lupu, primul organizator al şcolii de aici.
în noiembrie 1834, prin strădaniile aceloraşi doi mari ctitori ai învăţământului românesc, s-au deschis cursurile unei Academii la Iaşi, numită Academia Mihăileană, după numele domnitorului de atunci, Mihail Sturza. Academia avea o facultate de filosofie, cu doi ani de studii, o facultate juridică, cu trei ani de studii, cursuri extraordinare de inginerie, economie, filologie, arte frumoase. A fost înzestrată cu bibliotecă, laboratoare, muzeu de ştiinţe naturale, internat pentru copiii săraci şi unul pentru cei înstăriţi.
Mitropolitul Veniamin şi Gheorghe Asachi au reuşit să înfiinţeze la Iaşi, în 1834, prima şcoală publică pentru ,fetele orăşenilor“. Au fost preocupaţi şi de deschiderea unor „şcoli ţinutale“ în diferite oraşe ale Moldovei (Roman, Huşi, Botoşani, Bârlad, Galaţi, Focşani, Bacău, Piatra Neamţ etc). La îndemnul mitropolitului, unii boieri şi unele mănăstiri au întemeiat şcoli săteşti pe moşiile lor. Profesorii tuturor acestor şcoli se recrutau dintre absolvenţii Gimnaziului şi ai Academiei din Iaşi sau ai Seminarului de la Socola.
în 1841, în urma demersurilor lui Veniamin Costachi şi Gheorghe Asachi, s-a deschis la Iaşi prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, cu specialişti din Transilvania şi Moravia, care au pregătit primii tehnicieni români.
în tot cursul arhipăstoririi sale, mitropolitul Veniamin a trimis numeroşi tineri la studii în Apus, în Grecia, în Rusia sau la Academia de la Sf. Sava din Bucureşti. între ei trebuie notat însuşi Gheorghe Asachi, cu studii la Viena şi Roma, apoi Filaret Scriban, cu studii la Kiev, mai târziu rector al Seminarului de la Socola şi alţii.
în tot acest timp, mitropolitul Veniamin a dus o luptă dârză pentru păstrarea şi promovarea limbii române în şcolile întemeiate de el, împotriva unor boieri care voiau păstrarea limbii greceşti sau a celei franceze.
Activitatea editoriala. Mitropolitul Veniamin a organizat şi înzestrat două tipografii: una la Mitropolie şi alta la mănăstirea
350
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Neamţ (1807). în acestea s-au tipărit zeci de lucrări, fie traduse de el, fie lucrări ale altora, tipărite sub îndrumarea sau cu cheltuiala sa.
în ce priveşte literatura teologică, mitropolitul Veniamin a acordat o atenţie deosebită traducerilor din limba greacă. Astfel, prin osteneala marelui ierarh cărturar au fost traduse şi au văzut lumina tiparului: Tălcuirea celor şapte Taine (Iaşi, 1807), Chiriacodromionul lui Nichifor Theotochis (Neamţ, 1811), Adoleshia Filotheos, adecă îndeletnicirele iubitoare de Dumnezeu de Evghenie Vulgaris, 5 voi. (Iaşi, 1815-1819), Istoria Vechiului şi Noului Testament, 3 voi. (Iaşi, 1824), Istoria bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei, 4 voi. (Iaşi, 1841-1843), Pidalionul (Neamţ, 1844), care era o colecţie de canoane, Piatra scandelei de Ilie Miniat (Iaşi, 1844) şi altele. Dintre multele traduceri rămase de la el în manuscris câteva au văzut lumina tiparului după moartea sa: Tălcuirea Psaltirii de Euthimie Zigaben, 2 voi. (Iaşi, 1850-1862), Istoria bisericească a lui Teodoret al Cirului (Bucureşti, 1894), Cele 14 trimiteri ale Sf Apostol Pavel de Teofilact al Ohridei, 3 voi. (Bucuresţi, 1904-1906).
Dintre cele peste 130 de cărţi tipărite cu cheltuiala sau la îndemnul mitropolitului Veniamin, multe cu prefeţe scrise de el, consemnăm: Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (Iaşi, 1806) şi Vieţile Sfinţilor în 12 volume, traduse de un ierodiacon Ştefan după Sf. Dimitrie al Rostovului (Neamţ, 1807-1815), apoi numeroase manuale didactice pentru elevii şcolilor înfiinţate de el, cărţi de slujbă etc. Pentru a realiza această măreaţă operă editorială, mitropolitul Veniamin a avut întotdeauna lângă el numeroşi colaboratori, mai ales dintre călugării de la mănăstirea Neamţ.
Aşadar, prin tipăriturile sale, mitropolitul Veniamin a adus o contribuţie importantă atât la dezvoltarea teologiei noastre, cât şi la îmbogăţirea limbii literare româneşti.
Activitatea socială-pastoralfl. Această operă culturală era însoţita de o credinţă puternică în Dumnezeu şi de o nemărginită dragoste faţă de oameni. întreaga sa avere, atât cea moştenită de la părinţi, cât şi cea câştigată de pe urma ostenelilor sale arhiereşti, a dat-o celor lipsiţi. încă din tinereţe, ca egumen la Sf. Spiridon, a venit în ajutorul celor bolnavi, căci mănăstirea avea şi un spital. Ca episcop de Roman, a înfiinţat în acest oraş un spital cu o
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
351
„spiţerie" (farmacie), lângă biserica Precista Mare. Pentru întreţinerea acestora a fost nevoit să se împrumute cu 80 de pungi de bani, pe care s-a obligat să-i plătească din veniturile sale viitoare. Dintr-o condică de cheltuieli a Mitropoliei, se constată că erau plătiţi medici din oraş pentru îngrijirea multor oameni săraci. De altfel, el însuşi mărturisea: „chemarea mea este să fiu părintele tuturor şi mai cu seamă al văduvelor, al orfanilor şi săracilor".
Aceeaşi grijă părintească a arătat faţă de preoţii din Moldova, pe care i-a păstorit ca episcop şi apoi ca mitropolit. în mai multe rânduri a trimis preoţilor săi diferite pastorale, prin care le dădea îndrumări privitoare la purtarea lor şi la felul cum trebuie să-şi îndrume credincioşii. Adeseori cerea Divanului domnesc să ia măsuri pentru ameliorarea stării materiale a clerului său.
Pentru credincioşii săi din Iaşi, dar şi pentru prestigiul Mitropoliei Moldovei, în 1833 a pus temelia actualei catedrale mitropolitane, terminată abia în 1887. Pentru numeroasele sale danii, mai multe biserici şi mănăstiri l-au trecut în rândul ctitorilor.
Mitropolitul Veniamin a avut şi un important rol politic, fiind, în 1821, după plecarea ultimului domn fanariot, locţiitor de domn (caimacam). Ca preşedinte al Divanului ţării sau al Adunării obşteşti, şi-a spus cuvântul în cele mai însemnate probleme ale ţării, îndemnând pe toţi să fie uniţi, pentru binele şi fericirea patriei. A participat şi la alcătuirea Regulamentului organic al Moldovei. Din cauza evenimentelor politice a fost nevoit să-şi părăsească scaunul mitropolitan în două rânduri: în 1808-1812, când s-a retras la mănăstirea Neamţ, şi în 1821, la intrarea turcilor în Moldova, când s-a retras la Colincăuţi, dincolo de Prut, de unde a continuat să urmărească mişcarea românească din ţară.
Sfârşitul mitropolitului. După o activitate atât de îndelungata şi rodnică în slujba Bisericii şi a neamului său, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul Mihail Sturza, marele cărturar Veniamin s-a retras din scaunul mitropolitan, în ianuarie 1842. S-a stabilit la mănăstirea Slatina, unde şi-a petrecut ultimii ani, continuându-şi munca de o viaţă întreagă, adică traducerea de cărţi din greceşte. A închis ochii pentru vecie la 18 decembrie 1846, în vârstă de 78 de ani. îngropat lângă biserica mănăstirii, rămăşiţele sale
352
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
pământeşti au fost aşezate în 1886 în catedrala mitropolitană din Iaşi, începută de el.
Concluzii. Cercetând viaţa şi strădaniile mitropolitului Veniamin Costachi, ne dăm seama cât de îndreptăţite erau cuvintele scrise de el în testamentul său: „Totul ce mi-a stat în putinţă am făcut, şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte înflorirea Bisericii şi a Patriei". Intr-adevăr, prin lupta sa pentru redeşteptarea ţării, prin curăţia şi sfinţenia vieţii sale, prin iubirea sa sinceră faţă de ţara şi poporul pe care l-a păstorit, mitropolitul Veniamin a făcut din cei 50 de ani de arhipăstorire o epocă de mari realizări în viaţa Bisericii şi a Moldovei însăşi.
BIBLIOGRAFIE:
N. Iorga, Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Bucureşti, 1904,78 p.; C. Bobulescu, Din viaţa mitropolitului Veniamin Costachi, 1933,162 p.; Vasile Vasilache, Mitropolitul Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1941, 327 p.; Ilie Gheorghiţă, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1946, 272 p.; Teodor N. Manolache, Bibliografia mitropolitului Veniamin Costachi, Bucureşti, 1946,64 p.; diferite studii în B.O.R., an LXIV, nr. 10-12, 1946, p. 481-600 şi M.M.S., an. XLIII, nr. 1-2, 1967, p. 7-174; Mihai Mănucă, Mitropolitul Veniamin Costachi, în B.O.R., an LXXXVI, nr. 1-2, 1968, p. 165-181; Nicolae Dură, Preocupările canonice ale mitropolitului Veniamin Costachi, în M.M.S., an XLVII, nr. 7-8,1971, p. 471-493 şi an XLVIII, nr. 1-2, 1972, p. 49-66.
LECTURĂ
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
Păreri despre limba română, expuse în prefaţa Liturghierului de la Iaşi, 1834
Precum limba grecească este fiica limbii elineşti, de asemenea limba noastră românească este fiica limbii latineşti, care au fost limba romanilor strămoşilor noştri, cei ce la 105, după Mântuitorul Hs., ne-au adus din Italia, vechea patrie, şi ne-au lăcuit aice în Moldova, Ţara Românească, Ardeal şi Banat, care ţeri se numea atuncea Dachia, fiindcă să lăcuia de o gintă numită dachi...
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
353
Aruncată dară limba românească şi învăţătura precum s-au văzut prin două sute ani, când pe urmă începu a se tălmăci în ea cărţile bisericeşti din ceale sârbeşti1, tălmăcitorii au aflat-o ajunsă la atâta sărăcie şi stricăciune, uitându-se multe cuvinte ale ei româneşti şi în locul lor intrând altele streine, mai vârtos sârbeşti sau slavineşti, cu prilejul întrebuinţării acelor limbi, încât numiţii neavând gramatică, neavând lecsicon românesc, neavând de unde să înveţe regulat limba s-au văzut nevoiţi a amesteca o mulţime de cuvinte slavineşti, cu care au stricat foarte mult curăţăniia graiului românesc, ce avea mai înainte de a se lepăda scrisoarea şi cartea latinească. Aseminea fel de stricăciune limbii româneşti fac până şi astăzi cărturarii neînvăţaţi, încât dacă nu să va pune stavilă întrebuinţării cuvintelor streine neromane, precum sunt cele sârbeşti sau slavineşti, ungureşti, turceşti şi altele aseminea, şi dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele ceale adevărate româneşti, părăsite şi uitate, care se păstrează parte prin cărţile şi documentele vechi, parte prin gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe aceste în locul celor streine, precum au făcut toate naţiile, ce au voit a să cultivi, apoi să va înpresura graiul naţional din an în an, până ce va lipsi cu totul şi prin aceasta va peri naţiia noastră românească, precum au perit toate naţiile ce ş-au părăsit limba lor. Drept aceia tuturor carii să înpotrivesc cuvintelor adevărate româneşti ce acum au început învăţaţii naţiei iarăşi a le întrebuinţa, ştiut să fie că să fac duşmanii naţiei lor româneşti.
Vechilor tălmăciri de cărţile bisericeşti nefiind cunoscute cuvintele româneşti potrivite cu Kiriolecsia1 2 celor elineşti sau slavineşti de pe carele făcea tălmăcirea, în multe locuri au stricat şi noima3 Sfintelor Scripturi.
De amândouă aceste adevăruri încredinţaţi, după a doua noastră suire în tronul arhipăstoriei, cu prilejul preatipărirei cărţilor bisericeşti începute la 1814, şi-am sârguit a face nu puţină îndreptare şi în noimile tălmăcite cu sminteală...4
Aseminia îndreptare ne-am sârguit a face şi în cuvinte întroducând adevărate româneşti, în locul celor streine precum: în loc de blagoslovenie să poată zice binecuvântare, tresfstoe — trisfinţită cântare, pravoslavnic — dreptmăritoriu, blagocestiv — binecinstitoriu, oglaşenie — chemat, predsfeştelnă — înainte sfinţită, pogrebanie — înmormântare, îngropăciune şi petrecanie, dveră — uşă, prestol
—	sfânta masă, cădelniţă — tămâitoare, cădeşte — tămâiază, zvesdă — stea, copie — lance, poias — brâu sau cingătoare, rucaviţe — mânecare, polonoşniţă
—	mezonoptică rugăciune, utrenia — rugăciunea mănecării, vecernia — rugăciunea sărei, jertva să zicea din vechi sfară, arsură, tămâiere, norodul — popor şi altele.
Iară cuvintele ce nu se pot rosti în graiul românesc, mai decuviinţă este a se ţine aşa pre cum le au întâii alcătuitori, adecă grecii, precum zicem: polieleu, litie, panahidă, liturghie, proscomidie, antifoane, potiriu, catapiteazmă, icoană,
1	Slavone.
2	Sensul propriu.
3	înţelesul, sensul.
4	Greşeala.
354
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
tetrapod, analoghiu, evanghelie, felon, epitrahil, stihariu şi altele asemenea, pre care feliu de cuvinte numite ofitiale, le întrebuinţează şi muma limbii noastre, latina. Şi pururea pe aceale care nu vom putea a le tălmăci româneşte, mai bine este a le lua de la cei întâi alcătuitori, adecă de la greci, de cât de la tălmăcitorii acelora, pre cum au fost sârbii, carii ni-au fost recomenduit limba lor. Deci: mai bine este a zice doxologie decât slavoslovie, ortodox decât pravoslavnic, euharistie în loc de pricistanii, misterii de cât taine, ce ar avea o mai mică înţelegere decât cuvântul misterie, sinod decât sobor, evhologhiu în loc de molitvelnic, care va să zică rugăciuneriu, chinonic în loc de priceasnă, vohod — ieşire, văzduh — aer, vozglas — ecfonimă.
Reprodus după Pr. dr. Ilie Gheorghiţă, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamţ, 1946, p. 185-188.
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI Despre iubirea de Patrie
Să lăsăm dar, iubiţilor, toată vrajba şi prigonirea în zilele aceste crisime1, când este nevoie a fi uniţi şi a socoti pentru binele de obşte a Patriei noastre, şi să înbrăţoşăm dragostea cea nefăţamică şi fără vicleşug, să lăsăm interesul cel din parte care urmează din vătămarea cea de obşte şi să înbrăţoşăm toţi pre cel de obşte, că atuncea şi acel particulamic să înplineaşte, căci într-alt chip cu neputinţă este a să face ceva bun. Temistoclis era vrăjmaş de moarte lui Aristid, dar când s-au rânduit ei să meargă deputaţi pentru Patrie, la un loc depărtat, ajungând la hotarul Patriei lor, au zis Aristid: Temistocli, ia să lăsăm vrajba ce avem între noi pre piatra aceasta, căci călătorim pentru folosul maicei noastre a Patriei, şi întorcându-ne iarăşi pe aicea, vrând o vom lua atuncea, precum au şi urmat.
Să lăsăm dar şi noi în ceasul acesta, ori-ce avem unul asupra altuia, să ne înbrăţoşăm ca nişte fii a unei maice, căci trebue a ne sfătui pentru folosul Patriei noastre, ca să vorbim fără sfială, neavând între noi pre vânzătoriul şi ceale de aicea vorovite, nu vor fi pre uliţă auzite...
Fieşte-carele dar cu slobodă limbă şi cu suflet duios de Patrie, nerăpindu-se de iubirea de sine, sau de a interesului particulariu, vorovească fără sfială cele ce socoteşte pentru obştescul folos şi pentru fericirea Patriei, şi darul cel dumnezeesc să întărească sfaturile noastre la un cuget şi să ne învrednicească a vedea fericirea ei şi scăparea de realele ce o au cuprins.
Reprodus după Pr. dr. Ilie Gheorghiţă, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi Mănăstirea Neamţ, 1946, p. 231-232.
1 De criză.
MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI
355
NICOLAE IORGA
Despre mitropolitul Veniamin Costachi
însă dacă ai fi întrebat acum şaizeci-saptezeci de ani1, în Iaşii lui Mihai Sturza Voevod, în care trăiau însă, pe lângă mulţi tembeli şi svăpăiaţi, şi atâţia oameni cu frumos caracter şi cu multă râvnă pentru cele bune, atâţia bătrâni cuminţi şi atâţia tineri gata de multe jertfe, dacă ai fi întrebat pe boierul de modă veche ca şi pe studentul din Paris, pe creştinul dreptcredincios, ca şi pe evreu chiar, cine e omul cel mai bun din Moldova, ei ar fi răspuns într-un glas: „părintele Veniamin“. Dacă ai fi cercetat pe lângă aceiaşi oameni care e omul cel mai harnic din ţară, acel care nu lasă nici o clipă fără o întrebuinţare folositoare altora, ţi s-ar fi arătat în căsuţa săracă a vechii Mitropolii dărăpănate un bătrân călugăr de aproape optzeci de ani, care-şi aprindea candela vegherilor pentru a câştiga şi a împărtăşi învăţătura Scripturilor, care i se părea lui călăuza cea mai sigură pe grelele drumuri ale vieţii. Dacă ai fi vrut să ştii care e cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai vândut de dator dintre făcătorii binelui care se vede şi ai multului bine pe care nu-1 ştie nimeni, ţi s-ar şoptit acelaşi nume venerat al octogenarului mitropolit. într-atâta lume amestecată şi împărţită în ceea ce priveşte judecăţile, era înţelegere deplină în această singură privinţă.
Pentru că avea o altă părere — sau poate tocmai pentru că împărtăşea părerea tuturora — deşteptul, dar egoistul şi lacomul voievod goni pe arhipăstorul Moldovei din scaunul său, şi într-o aspră zi de iarnă, în ianuar 1842, ieşenii vedeau pe atât de bătrânul mitropolit luând drumul munţilor, unde, la Slatina, în vechea mănăstire a lui Alexandru Lăpuşneanul, îl aştepta chilia simplă în care sufletul său putea porni în linişte către „veşnicele lăcaşuri“ la care râvnea el de mult. Şi, adunând şi cerând aici cu mintea toate câte le făcuse şi le îndurase, el scria cu o mână tremurătoare, în voinţa sa de pe urmă, această mărturisire, smulsă din cea mai deplină şi curată conştiinţă a vieţii sale: „Totul ce mi-a stat prin putinţă am făcut, şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte, înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei". Acolo a şi murit în 1846, şi oasele sale obosite s-au aşezat după datina smerită a celor mai mari înaintaşi ai săi, afară din biserica unde se rugase în cei de la sfârşit ani ai vieţii sale, la dreapta, lângă zid, unde se vede şi acum simpla piatră cu iniţialele numelui şi dregătoriei lui bisericeşti.
Reprodus după N. Iorga, O icoană curată: Mitropolitul Veniamin Costachi, în Oameni cari au fost, Bucureşti, 1934, p. 73-78 şi voi. Oameni cari au fost, I (Bucureşti), 1967, p. 75-76 (Biblioteca pentru toţi, nr. 368).
1 N. Iorga scria aceste rânduri în 1904.
XLIV
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA.
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
Mitropolitul Dionisie Lupu. La sfârşitul domniilor fanariote scaunul Ungrovlahiei era ocupat de mitropolitul Dionisie Lupu (1819-1821), fost mult timp egumen al mănăstirilor Dealu şi Tismana. Ca mitropolit, a fost un sincer şi entuziast sprijinitor al şcolii lui Gheorghe Lazăr de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti şi al activităţii tipografice. în 1821 s-a retras.
Scaunul vacant a fost ocupat abia în ianuarie 1823, când Divanul domnesc a propus lui Grigorie Ghica, primul domn „pământean*1 după 1821, trei candidaţi. Acesta s-a oprit asupra unuia din ei, ierodiaconul Grigorie din mănăstirea Căldăruşani. Ca mitropolit este cunoscut mai mult sub numele de Grigorie Dascălul.
Viaţa şi activitatea călugărului Grigorie. Noul mitropolit s-a născut în Bucureşti în anul 1765, fiind numit din botez Gheorghe. A urmat cursurile vestitei Academii de la Sf. Sava, unde a învătat temeinic limbile latină şi greacă, dar mai ales teologia. în timpul studiilor a făcut cunoştinţă cu doi călugări nemţeni, Gherontie şi Dorotei, trimişi aici de stareţul Paisie. împrietenindu-se cu călugărul Gherontie, tânărul elev Gheorghe a aflat de la el de viaţa duhovnicească ce se ducea la Neamţ sub iscusita călăuzire a stareţului Paisie. în jurul anului 1790 a părăsit şcoala de la Sf. Sava, împreună cu cei doi ucenici paisieni, plecând la mănăstirea Neamţ. Acolo, tânărul Gheorghe a fost tuns în
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
357
monahism de însuşi stareţul Paisie, schimbându-i-se numele, potrivit pravilei călugăreşti, în Grigorie, fiind dat în ascultarea duhovnicească a prietenului său Gherontie. Iar când a venit un arhiereu la mănăstire a fost hirotonit ierodiacon.
Cei doi călugări, Gherontie şi Grigorie, au început de îndată să traducă diferite cărţi de învăţătură din greceşte în româneşte. în curând, mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filitti, a cerut stareţului mănăstirii Neamţ să-i trimită „doi părinţi procopsiţi la tâlcuirea sfintelor cărţi după elinie". Au fost trimişi cei doi prieteni, care au reuşit să-şi tipărească la Bucureşti două din traducerile lor şi anume: Carte folositoare de suflet (1799) şi Chiriacodromionul învăţatului arhiepiscop grec Nichifor Teotochis (1801)
în 1802, cei doi călugări cărturari se aflau din nou la Neamţ, în anul următor scaunul mitropolitan al Moldovei a fost ocupat de Veniamin Costachi. Acesta a îndemnat pe cei doi să traducă alte lucrări, care au apărut apoi în tipografia Mitropoliei de la Iaşi. Aşa au fost lucrările: întrebări şi răspunsuri oarecare bogosloveşti ale Sf. Atanasie (1803), Tâlcuire la cele patru Evanghelii a lui Teofilact al Ohridei (1805), Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe (Dogmatica) a Sf. Ioan Damaschinul (1806). Probabil, aceste cărţi au fost folosite ca manuale didactice în Seminarul înfiinţat în 1803 la Socola.
Spre sfârşitul anului 1812, cei doi călugări au pornit într-o călătorie la Muntele Athos. La întoarcere, au fost jefuiţi şi chinuiţi de tâlhari, în apropierea oraşului Filipopol (azi Plovdiv, în Bulgaria), fapt ce a cauzat moartea lui Gherontie. Grigorie i-a îngropat trupul într-o mănăstire din apropiere, de unde, după şapte ani, l-a adus în ţară, pentru a-1 îngropa aici.
Rămânând singur, ierodiaconul Grigorie şi-a continuat ostenelile la mănăstirea Neamţ, traducând şi tipărind diferite cărţi. Acum a publicat, în tipografia înfiinţată de mitropolitul Veniamin, trei din traducerile rămase de la Gherontie. Tot acum a tipărit o traducere proprie, Adunare pe scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei, a teologului grec Atanasie din Păros, cu alte câteva lucrări (1816). Traducerea a făcut-o la îndemnul episcopului Iosif al Argeşului, care semna prefaţa.
358
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
După acestea, Grigorie a venit la Bucureşti, aşezându-se la mănăstirea Antim, iar de aici s-a retras la Căldăruşani, trăind în rugăciune şi traducând cărţi folositoare de suflet. La îndemnul mitropolitului Dionisie Lupu, a tradus şi tipărit Ia Bucureşti Cele şase cuvinte despre preoţie ale Sf. Ioan Gură de Aur (1820) şi Cuvântul despre preoţie al Sf. Grigorie de Nazianz (1821).
Activitatea lui Grigorie ca mitropolit. Alegerea ca mitropolit al Ungrovlahiei a avut loc în ianuarie 1823. Deşi o viaţă întreagă se ocupase numai cu rugăciunea şi cu traducerea cărţilor, mitropolitul Grigorie s-a dovedit destoinic întru purtarea cârjei vlădiceşli, realizând multe lucruri vrednice de pomenire.
Astfel, în primii ani de arhipăstorire a completat scaunele vacante ale celor trei eparhii sufragane cu ierarhi români. A plătit o mare parte din datoriile Mitropoliei lăsate de înaintaşii săi în scaun. A purtat o grijă deosebită preoţilor, oprind abuzurile protopopilor care încasau de la ei fel de fel de dări. întrucât mulţi preoţi erau hirotoniţi pe bani de ierarhi de peste Dunăre, a cerut atât sprijinul patriarhului ecumenic, cât şi al domnului ţării pentru oprirea acestor abuzuri.
A acordat o atenţie deosebită învăţământului, în calitatea sa de prim efor al şcolilor din Ţara Românească. S-a ocupat de trimiterea unor bursieri la studii în străinătate. Tot el a stăruit ca fiecare eparhie să înfiinţeze câte un seminar teologic.
Mitropolitul Grigorie a căutat să pună rânduială şi în viaţa mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, care ajunseseră în paragină şi pline de datorii. Cu aprobarea domnului, în 1823 a numit egumeni români, a întocmit catagrafii cu averile mănăstirilor, le-a rânduit case de venituri şi a oprit în parte trimiterea de bani Ia Locurile Sfinte până ce se vor plăti datoriile acelor mănăstiri, îndată după ce s-au luat aceste măsuri, călugării greci au început o luptă violentă pentru redobândirea situaţiei pierdute. Cu sprijinul diplomatic al Rusiei ţariste, egumenii greci au fost repuşi în drepturile lor în 1827.
Mitropolitul Grigorie şi-a continuat cu aceeaşi râvnă activitatea de traducător din Sfinţii Părinţi. în 1827 a tipărit o învăţătură pre scurt pentru nunţi, cu explicarea gradelor de rudenie, foarte necesară preoţilor. în 1828, cu ajutorul mitropolitului
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
359
Grigorie, s-a tipărit la Bucureşti prima traducere a Tetraevan-gheluhii în limba bulgară.
Izbucnirea unui război între Rusia şi Turcia, în anul 1828, a întrerupt această frumoasă activitate pastorală şi culturală a mitropolitului Grigorie. Din acest an şi până în 1834 cele două Principate Române au stat sub ocupaţie rusească. Mitropolitul Grigorie a ajuns, în aprilie 1828, locţiitor de domn (caimacam) în locul lui Grigorie Ghica, plecat din ţară. în curând, el a ajuns în conflict cu noua stăpânire, poate şi din cauza mănăstirilor închinate, dar mai ales pentru că nu a fost de acord cu instituirea de noi dări, angarale şi podvezi asupra preoţilor şi a poporului. Din aceste motive, în februarie 1829, autorităţile ruse l-au înlăturat din scaun şi l-au trimis în exil la Chişinău.
După încheierea păcii între ruşi şi turci (Adrianopol, 1829), mitropolitul şi Divanul au cerut în mai multe rânduri întoarcerea sa în ţară, lucru acceptat de ruşi abia în ianuarie 1832. Ajuns la Buzău a trebuit să rămână acolo aproape un an şi jumătate, căci administraţia ţaristă din ţară a încercat acum să-l determine să-şi dea demisia din scaunul mitropolitan, lucru pe care l-a refuzat. Rămânând la Buzău într-un al doilea exil, mitropolitul cărturar n-a irosit timpul. A înfiinţat aici o tipografie, în care a dat la lumină câteva din traducerile făcute în timpul exilului, între care şi două lucrări ale Sf. Ioan Gură de Aur, toate fiind împărţite „în dar.“ în aprilie 1833 i s-a permis să se aşeze la mănăstirea Căldăruşani, unde a rămas vreo patru luni. Abia în august 1833, după un exil de patru ani şi jumătate, s-a reîntors la Bucureşti, reocupându-şi scaunul mitropolitan.
Cu toate că era bolnav şi în vârstă, a început din nou să poarte grijă de buna desfăşurare a vieţii bisericeşti. Astfel, a rânduit ca prisosul veniturilor mănăstirilor să se strângă în „casa facerilor de bine“ şi în folosul şcolilor. A început repararea catedralei mitropolitane, pe care n-a putut-o însă termina. A continuat şi activitatea culturală. în tipografia înfiinţată de el la mănăstirea Căldăruşani a pus sub tipar primul volum din Vieţile Sfinţilor, dar n-a mai apucat să-l vadă tipărit.
Bătrân şi obosit de truda cărturărească, dar şi de necazurile surghiunului, mitropolitul Grigorie a murit la 22 iunie 1834.
360
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ca şi contemporanul său Veniamin Costachi, mitropolitul Grigorie a adus un aport de seamă la traducerea unor lucrări ale Sfinţilor Părinţi în româneşte, a avut grijă de şcoli şi de preoţime, a arătat o dragoste adâncă faţă de păstoriţi şi a luptat cu râvnă împotriva amestecului clerului grec în treburile Bisericii Ortodoxe româneşti. Pentru lupta dârză dusă pentru Biserica şi neamul lor, amândoi au fost nevoiţi să-şi părăsească pentru un timp scaunul.
în anul 2005, Sf. Sinod al Bisericii noastre a trecut pe Grigorie în rândul sfinţilor, cu prăznuire la 22 iunie. Moaştele lui se află în biserica mare a mănăstirii Căldăruşani.
Urmaşii şi sufraganii mitropolitului Grigorie. în urma morţii sale, conducerea Mitropoliei a fost încredinţată celor trei episcopi: Neofit al Râmnicului, Chesarie al Buzăului şi Ilarion al Argeşului. Neofit condusese treburile Mitropoliei şi în timpul exilului lui Grigorie. El a fost ales apoi mitropolit în 1840, păstorind până în 1849. Acum s-a înfiinţat Seminarul din Bucureşti, în 1836, numit mai târziu „Central*4, iar în anul următor, cel din Râmnic.
Chesarie a fost unul din cei mai de seamă episcopi ai Buzăului (1825-1846). El a înfiinţat aici un Seminar, în 1836, o şcoală de zugravi-iconari, alta de muzică bisericească şi una de sculptură. A reînfiinţat vechea tiparniţă a Episcopiei, tipărind în jur de 50 de cărţi de slujbă, de învăţătură sau de literatură. S-a îngrijit de ridicarea sau refacerea multor biserici şi mănăstiri din eparhie (catedrala episcopală, biserici noi la mănăstirile Ciolanu, Răteşti, Vintilă Vodă etc). Aproape toate acestea au fost împodobite cu picturi de Nicolae Teodorescu, unul din marii zugravi de biserici din acel timp. Sub conducerea profesorilor Gavriil Munteanu, directorul Seminarului, şi Dionisie Romano, amândoi transilvăneni, a apărut la Buzău primul ziar bisericesc din ţara noastră, Vestitorul bisericesc (1839-1840).
Urmaşul său, transilvăneanul Filotei" (1850-1859), a tipărit mai multe cărţi, între care o nouă ediţie a Bibliei, în 5 volume (1854-1856). A fost un sprijinitor entuziast al Unirii Principatelor.
Episcopul Ilarion al Argeşului (1820-1821 şi 1828-1845) a fost un ierarh cu aleasă pregătire, sprijinitor al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821. Sub el s-a deschis Seminarul din Curtea de Argeş (1836).
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
361
Episcopul Grigorie Rămniceanul, care a păstorit tot la Argeş (1823-1828), se numără între marii ierarhi cărturari din trecut; a tradus şi a tipărit Logica Sf. Ioan Damaschin (1826).
C o n c 1 u z i i . în pofida situaţiilor dificile de ordin politic, prin care au trecut ţările noastre după anul 1821, activitatea culturală-bisericească a continuat în Ţara Românească şi în acest răstimp, datorită în primul rând marelui cărturar Grigorie Dascălul. Prin înfiinţarea celor patru seminarii eparhiale, s-a făcut un însemnat pas înainte spre o mai bună pregătire a viitorilor preoţi din Mitropolia Ungrovlahiei.
BIBLIOGRAFIE:
Mihail Regleanu, Mitropolitul Dionisie Lupu, în M.O., an. X, nr. 5-6, 1959, p. 255-285; Constantin N. Tomescu, Mitropolitul Grigorie IV al Ungrovlahiei (1823-1834), Chişinău, 1927,308 p.; Niculae M. Popescu, Viaţa şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, în B.O.R., nr. 5-6,1934, p. 289-305 (şi extras, 1934, ed. II, 1942 p.; alte studii în acelaşi număr al revistei).
Pamfil G. Georgian, Chesarie, episcopul Buzăului (1825-1846), Buzău, 1946, 118 p.; Gabriel Cocora, O sută de ani de la moartea episcopului Filotei al Buzăului, în G.B., an. XX, nr. 1-2, 1961, p. 136-156; Gabriel Cocora, Episcopul llarion al Argeşului în M.O., an. XIV, nr. 5-6, 1962, p. 302-333; t Nestor Vomicescu, Episcopul llarion al Argeşului, sfetnic al lui Tudor Vladimirescu, în M.O., an. XXXIII, nr. 1-3,1981, p. 7-77 (şi în voi. Descătuşarea, Craiova, 1981, p. 71-202); D. Alexandru, O luminoasă figură de monah cărturar: Grigorie Rămniceanul, în M.O., an. DC, nr. 9-10, 1957, p. 615-633.
LECTURĂ
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
Scrisoare către episcopul Chesarie al Buzăului prin care li cerea să Înfiinţeze două şcoli (18 mai 1826)
Cu cea întru Hristos dragoste frăţească,
între alte datorii păstoreşti, iaste una şi îngrijirea şcoalelor dă unde să pricinuieşte luminarea oamenilor la ştiinţele dogmelor pravoslavnicii noastre credinţe. Dă aici fâcându-sâ îngrijire s-au şi rânduit pe la toate oraşile de prin judeţe câte doi dascăli, însă unul de musichi şi altul dă gramatichi, din care
29 - I.B.O.R.
362
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
judeţe fiind şi în eparhia frăţiei tale două oraşe dă frunte, adică Buzău şi Focşani, unde urmează trebuinţa a să aşăza câte un dascăl spre învăţătura cărţii româneşti după sistema şcoalelor dă aici. Dar fiindcă deocamdată încă nu sunt ieşiţi din şcoala ot Sfântul Sava ucenici cu aşa deplină ştiinţă spre a putea paradosi1 la ucenici, de aceea scriem frăţii tale să chibzuieşti câte un obraz a să orândui atât în Buzău cât şi în Focşani ca să înveţe copiii carte românească, grafi1 2 şi socoteli şi găsindu-să, pă deoparte să-i şi sistiseşti3 a-şi deschide şcoale şi să înceapă a învăţa şi copiii, hotărându-li-sâ dă frăţia ta şi leafă po tl.4 trei sute pă anu, carii au a urma cu această învăţătură a copiilor până când să vor orândui din ucenici ce vor ieşi de la Sfântul Sava. Iar pă dă altă parte să-i faci cunoscuţi pe aceşti dascăli Eforii şcoalelor ca să să ştie de când au a le urma leafa. Asemenea să îngrijeşti o orândui dascăl şi la judeţu Săcuenilor5 spre învăţătura cărţii rumâneşti, ori la Bucov, sau la Urlaţi, unde veţi chibzui mai dă trebuinţă şi tot cu aceiaşi leafă.
Al frăţii tale duhovnicesc părinte
t Grigorie al Ungrovlahiei
Reprodus după Constantin N. Tomescu, Mitropolitul Grigorie IVal Ungrovlahiei, Chişinău, 1927, p. 199.
EPISCOPUL CHESARIE AL BUZĂULUI
Din scrisoarea adresată elevilor la deschiderea Seminarului din Buzău (15 august 1836)
...Iubiţii noştri fii! Iată alergarea s-a deschis, vremea a sosit, lupta stă de faţă, începeţi de vă luptaţi, şi nu perdeţi vremea, preţuiţi-o pre aceasta şi nu o păgubiţi; căci trece anul, trece luna, trece săptămâna, trece ziua, trece ceasul, trece minutul, şi nu se mai întoarce înapoi; folosiţi-vă de toate acestea. Iată vremea bine primita, iată vremea pocăinţei, zice marele apostol, fericitul Pavel; această vreme, o iubiţii noştri fii, este cea mai scumpă şi mai folositoare pentru voi; această vreme este potrivită ca să lepădaţi toate lucrurile copilăriei şi să uitaţi tinereţele voastre; acum este vremea ca să lepădaţi deşertăciunea tinereţelor şi să luaţi simţiri bărbăteşti; simţiri nobile, simţiri iubitoare de Dumnezeu şi de aproapele, simţiri sfinte şi dumnezeieşti, simţiri de slujitori îndumnezeiţi. Să nu
1	Preda.
2	Scrierea.
3	îndemni.
4	Taleri.
5	Fost judeţ, situat în partea de nord a actualelor judeţe Buzău şi Prahova.
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
363
puneţi în inimile voastre, o iubiţii noştri fii, întrebarea: oare ce va fi nouă după ce ne vom strădui atâţea ani? După ce vom câştiga aceste învăţături, ce au a se preda într-acest Seminar? Noi, iată, vedem în ziua de astăzi că preoţia este defăimată şi necăutată, preoţia este nepreţuită şi nebăgată în seamă. Nu, şi iară nu, o iubiţilor noştri fii! Să nu treacă prin inimile voastre cugetele acestea, ci mai vârtos să căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi apoi toate celelalte se vor adaoge vouă, adică să îngrijiţi din toată inima a vă face preoţi buni, preoţi îmbunătăţiţi, preoţi învăţaţi, preoţi cu frica lui Dumnezeu, folositori poporului, folositori Patriei, şi atunci negreşit toate celelalte se vor adăoga vouă, zice Sf. Evanghelie; căci vrednic este lucrătorul de plata sa, după zisa fericitului Pavel. Atunci cu adevărat veţi vedea, că casele voastre se vor umplea de grâu, de vin şi de untdelemn, căci poporul cu nerăbdare aşteaptă numai să vază între dânşii preoţi învăţaţi, preoţi îmbunătăţiţi, preoţi vrednici, preoţi iscusiţi, doftori ai sufletelor lor, şi apoi îndată gata sunt a jertfi cea mai multă parte din avutul lor spre hrana, încălzirea şi mângâierea acelora. Iubiţii noştri fii! Nu vă trebuie decât să îngrijiţi a vă face buni, a vă face vrednici miniştri6 ai lui Dumnezeu, şi o! ce bucurie va fi poporului, părinţilor voştri, rudeniilor voastre, şi în cele după urmă Nouă duhovnicesului vostru părinte, carele poate, cu lacrămi ale dorinţei părinteşti în ochi, aşteaptă cu nerăbdare procopseala7 voastră, şi carele nu încetează a ruga pre Dumnezeul milelor ca să trimită darul Său din înălţime şi să ogorască pământul cel bun al inimelor voastre, ca căzând sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pre acest pământ să-l facă să rodească şi să dea una treizeci, alta şasezeci şi alta o sută. Iubiţii noştri fii! Să nu fiţi nebăgători de seamă ai dragostei lui Dumnezeu, nici să suferiţi a se defăima tinereţele voastre din pricina vreunor neorânduieli şi răzvrătiri ce din neluare aminte-vă ar putea urma între voi; socotiţi pururea care este chemarea voastră; socotiţi unde vă aflaţi astăzi; aţi venit aici cu adevărat ca să învăţaţi carte bisericească, să vă faceţi mădulare folositoare la toată plinirea poporului celui bine credincios. Grăbiţi dar, o iubiţii noştri fii, de lepădaţi somnul lenevirei, curăţaţi-vă simţirile voastre şi vă aruncaţi ochii cei gânditori ai sufletelor voastre la munţii faptelor celor bune. Faceţi-vă alt Ilie râvnitorul şi, lepădând toată deşertăciunea, căutaţi cu mare luare aminte şi înălţându-vâ mintea vedeţi, vă rugăm, de ce dar mare aveţi să vă învredniciţi, de darul preoţiei, zic!...
Reprodus după I. Ionaşcu, Material documentar privitor la istoria Seminarului din Buzău, Bucureşti, 1937, p. 19-20.
6	Slujitori.
7	învăţătura.
XLV
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA
După moartea episcopului Vasile Moga, în 1846 a fost numit ca vicar general al Episcopiei ortodoxe române din Transilvania arhimandritul Andrei Şaguna, aflat pe atunci în slujba Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ.
Viaţa şi activitatea lui Şaguna până în 1848. S-a
născut în oraşul Mişcolţ din Ungaria, la 20 decembrie 1808, ca fiu al negustorului de origine aromână Naum Şaguna şi al soţiei sale Anastasia. A primit din botez numele de Anastasie, după cel al bunicului şi al mamei sale. A început învăţătura la şcoala elementară „greco-valahă“ din Mişcolţ, apoi a continuat la gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta). în 1826 s-a înscris la Universitatea din Pesta, studiind Filosofia şi Dreptul. în 1829 a plecat la Vârşeţ, unde a făcut studii de teologie ortodoxă. în octombrie 1833 a fost tuns în monahism, cu numele Andrei, în mănăstirea sârbească Hopovo. Datorită însuşirilor sale alese, după terminarea studiilor, mitropolitul Ştefan Stratimirovici l-a numit profesor de teologie (1834) şi secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviţ (1835), fiind hirotonit diacon (1834) şi preot (1837). A fost un timp profesor la secţia românească a Seminarului teologic din Vârşeţ, asesor (consilier) al Episcopiei de acolo, arhimandrit şi egumen la mănăstirile sârbeşti Hopovo şi Covil.
Anul 1846 a însemnat o piatră de hotar în viaţa tânărului arhimandrit Andrei, căci de atunci şi-a început activitatea în mijlocul românilor transilvăneni. După ce a lucrat aproape doi ani ca „vicar general“ al Episcopiei Sibiului, în decembrie 1847, un sinod electoral format din protopopii ortodocşi ai eparhiei,
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA
365
întrunit la Turda, a ales pe vicarul Şaguna între cei trei candidaţi, dintre care împăratul de la Viena urma să confirme pe unul ca episcop. Fiind recunoscut Şaguna, a fost hirotonit arhiereu la Carloviţ, în aprilie 1848, de către mitropolitul sârb Iosif Raiacici.
Activitatea organizatorică-bisericească. După înăbuşirea revoluţiei din 1848, Andrei Şaguna a început demersurile pentru restaurarea vechii Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei, desfiinţată în 1701. în acest scop, a redactat trei memorii (broşuri), în care arăta necesitatea restaurării Mitropoliei ortodoxe. în 1850 a convocat la Sibiu primul Sinod al eparhiei sale, la care au luat parte 24 de preoţi şi 20 de mireni, între care şi Avram Iancu, în care s-a cerut, de asemenea, restaurarea Mitropoliei. Lucrurile nu s-au aranjat însă aşa de uşor, căci a fost nevoie de noi memorii şi discuţii, prin care să convingă pe mitropolitul sârb Iosif Raiacici să-şi dea consimţământul pentru ieşirea Bisericii noastre de sub jurisdicţia Carloviţului, ca apoi să se obţină din partea Curţii imperiale din Viena aprobarea pentru reînfiinţarea Mitropoliei. între timp, Şaguna a convocat alte două Sinoade (1860 şi 1864), care au exprimat din nou această dorinţă. în sfârşit, după o luptă purtată timp de 15 ani, la 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif a aprobat reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu, şi numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit. Noua Mitropolie avea ca eparhii sufragane Episcopiile Aradului şi Caransebeşului, cea din urmă fiind înfiinţată acum.
După realizarea acestui nobil ideal al vieţii sale, era necesară întocmirea unei legi după care să se conducă Biserica autonomă Ortodoxă Română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu, în toamna anului 1868, un Congres Naţional-Bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie. Congresul a discutat un proiect prezentat de Şaguna, pe care l-a aprobat, cu uşoare modificări, sub denumirea de Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Ideea de bază a Statutului era sinodalitatea sau colaborarea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) în toate cele trei sectoare ale administraţiei bisericeşti: parohie, protopopiat şi eparhie, pe plan bisericesc, şcolar şi economic. Treburile parohiei erau conduse de o adunare parohială (sinod), condusă de preot, iar bunurile bisericii parohiale şi ale
366
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
şcolii confesionale erau administrate de o epitropie. Mai multe parohii formau un protopopiat, în fruntea căruia se afla protopopul cu comitetul şi adunarea protopopească (sinod). Afacerile eparhiei erau conduse de episcop (sau arhiepiscop la Sibiu), de adunarea eparhială (numită sinod); formată din 20 de clerici şi 40 de mireni, şi de consiliul eparhial (consistor), care avea trei secţii: bisericească, şcolară şi economică. Conducerea treburilor întregii Mitropolii era încredinţată Congresului Naţional-Bisericesc, convocat o dată la trei ani, format din 90 de membri, câte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare eparhie. Alegerea episcopilor se făcea de către Adunarea eparhială a Episcopiei vacante, iar alegerea mitropolitului de către Congresul Naţional-Bisericesc. Problemele dogmatice erau rezolvate de Sinodul episcopesc, format din toţi ierarhii ortodocşi români din Transilvania.
Din acest Statut, care a stat apoi la baza altor legiuiri ale Bisericii noastre, se desprinde limpede spiritul de organizator al lui Şaguna. El a reuşit să facă din Biserică o instituţie democratică, atât pentru promovarea vieţii religios-morale, cât şi de slujire a aspiraţiilor naţionale româneşti, adunând în jurul ei pe toţi credincioşii. Prin Statutul organic s-a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe a Transilvaniei, înlăturându-se astfel amestecul statului habsburgic în problemele ei interne.
Activitatea culturală. Mitropolitul Andrei Şaguna a dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin şcolile elementare („poporale*4). Aceste şcoli erau sub conducerea Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai Institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. Preoţii parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli, iar protopopii ca inspectori ai şcolilor din protopopiatul respectiv. La sfârşitul arhipăstoririi sale funcţionau numai în Arhiepiscopia Sibiului aproape 800 de şcoli elementare confesionale, mai mult de jumătate fiind înfiinţate de el. S-a îngrijit îndeaproape de toate cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, material didactic, programe analitice, conferinţe cu învăţătorii etc. Numărul manualelor didactice scrise la îndemnul lui Şaguna a ajuns la aproape 25.
Atenţia marelui mitropolit s-a îndreptat şi spre alte tipuri de şcoli. De exemplu, în 1870 cerea ca în fiecare parohie preoţii şi
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA
367
învăţătorii să ţină cursuri serale pentru ţăranii neştitutori de carte, în care să le predea scrisul, cititul şi aritmetica.
în ce priveşte şcolile secundare, mitropolitul Andrei proiectase să înfiinţeze şase gimnazii superioare (licee), şase gimnazii inferioare (cu 4 clase) şi şase şcoli zise reale (tehnice) în diferite oraşe ale Transilvaniei, toate cu limba de predare română. Din nefericire, n-a putut să înfiinţeze decât un gimnaziu la Braşov, în 1850, şi un gimnaziu inferior la Brad, în 1868, căci autorităţile habsburgice de stat n-au acceptat mai mult. Gimnaziului din Braşov i-a purtat o grijă deosebita, asistând aproape an de an la examene, ajutând profesorii, cumpărând din banii săi o casă pentru a servi ca locuinţă directorului.
S-a îngrijit apoi de soarta elevilor lipsiţi de mijloace materiale, dându-le posibilitatea să-şi continue studiile, prin acordarea de burse, fie din veniturile sale proprii, fie din fundaţiile anume întemeiate în acest scop. Cea mai însemnată din acestea a fost „Fundaţia Gmanuil Gojdu“, un avocat de origine aromână din Budapesta, născut însă în Oradea.
Aceeaşi grijă statornică a arătat şi cursurilor de teologie şi pedagogie de la Sibiu. Chiar în anul numirii sale ca vicar a ridicat cursurile de teologie la un an, hotărând să nu mai fie primiţi decât absolvenţi de gimnaziu. în Sinodul din 1850 s-a hotărât crearea unui Institut teologic-pedagogic, urmând ca absolvenţii de teologie, înainte de hirotonie, să funcţioneze ca învăţători. în 1853 a înfiinţat o secţie separată de pedagogie, în care se primeau absolvenţi ai gimnaziului inferior şi care a ajuns cu timpul la patru ani de studii. în 1852, cursurile de teologie s-au ridicat la doi ani de studii, iar în 1861 la trei ani, cum au rămas până în 1921. Astfel, în condiţiile asupririi străine, formarea preoţilor şi a învăţătorilor confesionali a rămas în permanenţă în grija Bisericii. Şaguna a cumpărat apoi din banii săi o casă, în care s-au aşezat sălile de cursuri, apoi alte patru case în apropiere, care au servit ca internat.
Pentru pregătirea cadrelor didactice necesare, mitropolitul Andrei a trimis aproape an de an pe cel mai bun absolvent al Institutului la studii de specializare în alte ţări europene. între ei se numără Nicolae Popea, mai târziu vicar al său, apoi episcop al Caransebeşului, Ioan Popescu, pedagog de prestigiu, Zaharia Boiu,
368
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
cunoscut predicator, Nicolae Cristea, redactor la „Telegraful român”, llarion Puşcariu, mai târziu vicar arhiepiscopesc şi alţii.
Pentru studenţii Institutului teologic, dar şi pentru preoţi, mitropolitul Andrei a scris câteva manuale didactice. între acestea se pot menţiona: Elementele Dreptului canonic (1854), Istoria Bisericii universale (2 voi., 1860, tradusă parţial şi în limba germană), Compendiu de Drept canonic (1868, tradus şi în germană), Enhiridion de canoane (1871), Manual de studiu pastoral (1872) şi altele. în 1856-1858 a tipărit o nouă ediţie a Bibliei, cu ilustraţii, prima de acest fel la noi. Pentru nevoile bisericilor parohiale a reeditat aproape toate cărţile de slujbă. Aceste lucrări au apărut în tipografia fondată de el la Sibiu în 1850.
O altă faptă de seamă a lui Şaguna pe plan cultural o constituie apariţia ziarului Telegraful român, la Sibiu, ca organ de luptă pentru apărarea intereselor naţionale, culturale şi bisericeşti ale românilor ortodocşi, cu apariţie neîntreruptă din 3 ianuarie 1853 până azi.
Mitropolitul Andrei a avut o contribuţie însemnată la înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra). Cu ocazia primei adunări, în 1861, a fost ales preşedinte. în această calitate, a condus trei adunări generale anuale, la Sibiu, Braşov şi Alba Iulia. Din fondurile Asociaţiunii s-au împărţit numeroase ajutoare studenţilor, elevilor şi meseriaşilor săraci.
Activitatea politico-naţională. îndată după hirotonia întru arhiereu a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, lucrările Marii Adunări Naţionale a românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Adunarea, după ce a formulat un program de revendicări, a ales pe Şaguna în fruntea unei delegaţii de 30 de membri — între care şi mulţi preoţi — care să prezinte Curţii imperiale din Viena hotărârile şi doleanţele naţiunii române din Transilvania. A stat aproape un an la Viena, Pesta şi în alte oraşe din Imperiu, ca să susţină aceste doleanţe. S-a întors acasă abia după înăbuşirea revoluţiei de trupele habsburgice, găsind totul distrus şi risipit.
în numeroasele pastorale pe care le trimitea la Paşti, la Crăciun sau cu alte ocazii, împărtăşea clerului şi credincioşilor diferite îndrumări sau ştiri despre luptele pe care le purta pentru Biserica şi poporul său.
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA
369
A închis ochii pentm totdeauna în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „biserica mare“ din Răşinari (jud. Sibiu), întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului „spre scopuri bisericeşti, şcolare şi filantropice11.
Concluzii. Cercetând bogata activitate a mitropolitului Andrei, constatăm că, deşi a lucrat într-un climat politic nefavorabil, a reuşit să ridice Biserica Ortodoxă din Transilvania din umilinţa in care se găsea la o strălucire pe care n-a cunoscut-o până atunci. Om de cultură superioară, organizator neîntrecut al Bisericii, îndrumător al învăţământului şcolar de toate gradele, diplomat iscusit, păstor cu dragoste adâncă faţă de fiii săi sufleteşti, mitropolitul Andrei Şaguna poate fi considerat drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica Ortodoxă din Transilvania în tot trecutul ei.
BIBLIOGRAFIE:
Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna, Monografie istorică, ed. II, Sibiu, 1911, 338 p.; G. Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări şcolare. Diverse. Sibiu, 1938, X+457 p.; Florea Mureşan, Andrei Şaguna. Predici. Cu studiu introductiv..., Cluj, 1945, CX+219 p.; Mircea Păcurariu, 100 de ani de la reînfiinţarea Mitropliei Ardealului, în M.A., an. IX, nr. 11-12,1964, p. 814-840; Keith Hitchins, Andrei Şaguna şi românii din Transilvania în timpul decadei absolutiste 1849-1859, în voi. Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj, 1970, p. 13-58; Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873. Traducere din limba engleză de pr. prof. Aurel Jivi, Bucureşti, 1995,343 p.; voi. In memoriam: Mitropolitul Andrei Şaguna, 1873-2003, Cluj-Napoca, 2003, p. 7-280.
LECTURĂ
ANDREI ŞAGUNA
Circulară în legătură cu şcolile confesionale ortodoxe din Transilvania (7 septembrie 1853).
Prea Cinstiţilor Părinţi Protopopi şi Cinstiţilor Preoţi!
Prin Circularul din 24 aprilie nr. 530 v-am fost făcut cunoscută calea pe care aveţi să păşiţi în privinţa înfiinţării, organizărei şi a ocârmuirei şcoalelor noastre populare. Această îndreptare vă am fost dat-o în înţelesul şi pe temeiul
370
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
principiilor enunţiate de înalta noastră stăpânire în privinţa şcoalelor şi având înaintea ochilor adevăratul interes al Bisericei şi al creştinilor noştri, adecă propăşirea acestora în cultura cea sănătoasă, răzimată pe principiile religios-morale. Amăsurat acestora dară v-am dat de ştire, că şcoalele au să fie confesionale, adecă: că creştinii noştri trebuie să aibă şcoalele proprii fără de amestec cu cei de altă religie şi că inspecţiunea şcoalelor este încredinţată nemijlocit respectivilor parohi, iar mijlocit părinţilor protopopi, ca inspectorilor preste şcoalele din tractele sale protopopeşti, carii iarăşi sunt în lucrul acesta subordinaţi diecesanului lor episcop. De atunci încoace, am băgat de seamă spre nespusa mea bucurie şi mângâiere, că mulţi dintre părinţii protopopi şi preoţi în curgerea aceasta asupra şcoalelor, pe care li-au dat legile înaltei stăpâniri, o au întrebuinţat aşa, încât despre dânşii n-am ce zice, căci n-au îngropat talantul încredinţat lor. Căci se străduiră a îndupleca pe comunităţile noastre bisericeşti la ridicarea, dotarea şi susţinerea şcoalelor, înzestrară pe acestea cu învăţători harnici, vizitară adeseori şcoalele, animară pe creştini, ca să-şi dee copiii săi la şcoală, însufleţiră pe învăţători, ca să fie cu râvnă pentru purtarea dregătoriei lor sfinte. Unii asemenea părinţi protopopi şi preoţi nu lipsiră prin zelul lor acesta întru înaintarea trebei şcolare arătate, a secera atât recunoştinţa creştinilor săi, cât şi lauda organelor înaltei stăpâniri, în sfârşit îşi agonisiră şi mulţămirea din partea acestui scaun episcopesc. De aceea mă simt îndatorat a le descoperi unora ca acestora şi cu prilejul acesta a mea îndestulare şi totodată a-i pofti, ca şi de aici încolo să se nevoiască a stărui cu neobosită râvnă pentru înmulţirea şcoalelor noastre, pentru înzestrarea lor, precum şi pentru prevederea lor cu învăţători vrednici şi harnici, carii-şi cunosc şi pricep chiemarea lor cea sfântă şi nu cruţă nici o osteneală pentru luminarea tinerimei noastre.
Dară totdeodată mă văd silit a-mi renoi glasul şi către aceia, carii până acum nu arătară doritele rezultate. Dacă nu altecelea, cel puţin influinţa şi puterea ce o au dat părinţilor protopopi şi preoţi legile înaltei stăpâniri asupra şcoalelor, trebuie să fie pentru dânşii un îndemn puternic pentru înaintarea trebei şcolare, căci numai aşa-şi vor putea păstra şi asigura şi pe viitor această frumoasă influinţă şi putere, dacă prin faptă se vor arăta vrednici de dânsa, adecă să vor nevoi a îndupleca pe creştini spre ridicarea şcoalelor, spre cuviincioasa lor dotare şi susţinere, dacă vor aşeza în ele învăţători harnici, dacă vor îndemna pe fiii lor sufleteşti, ca să-şi trimită copiii la şcoală, dacă vor vizita adeseori şcoalele şi vor anima pe copii spre ascultare şi strădanie, iară pe învăţători spre o împlinire acurată a datoriilor sale. Adevărat, că de multe ori părinţii protopopi şi preoţi pre lângă toată bunăvoinţa şi strădania ce o au pentru treaba şcolară, nu pot spori din pricină că creştinii aduc înainte sărăcia, care-i împiedică a putea ridica şi înzestra cu cele trebuincioase o şcoală; însă pe lângă toată sărăcia, totuşi, va aduce oricine jertfă pentru şcoală, numai dacă P.P. protopopi şi preoţi se vor nevoi a capacita pe creştini despre lipsa cea mare a şcoalelor, precum şi despre foloasele cele mari, care le aduc cu sine şcoalele, atât pentru singuraticele persoane, cât şi pentru întreaga naţiune — dacă le vor pune înainte, cum alte
MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA
371
popoare conlocuitoare aduc însemnate jertfe pentri scoale, pătrunse fiind despre aceia, că numai şcoalelor au să mulţumească bună starea lor, de care se bucură. Şi aşa jertfind fiecare din sărăcia sa puţin, să poate aduna cât se cere pentru înfiinţarea si susţinerea unei şcoale.
Reprodus după Gh. Tulbure, Mitropolitul Şaguna — Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări şcolare. Diverse, Sibiu, 1938, p. 263-265.
ANDREI ŞAGUNA
Din cuvântarea la şedinţa de constituire a Astrei (9 martie 1861)
Monumentele materiale ale unui period cult se pot nimici prin mâini barbare şi o naţie liberă se poate lipsi de libertate si prin nişte legi draconice: însă monumentele spirituale şi moravurile cele morale, precum si valoarea lor rămân pentru toţi timpii de nerăstumat, căci acestea sunt mai presus de orice putere silnică şi fizică; de ele nu se poate atinge mâna barbarului; furul nu le poate fura, moliile nu le poate mânca. Fiind aşa dar problema noastră a înainta literatura, cultura, industria şi agricultura naţiunii noastre, adică a înainta starea spirituală şi materială a poporului nostru, vrem a deştepta prin mijloace naţionale facultăţile, va să zică cugetările cele senine şi serioase în poporul nostru, ca să cunoască fiinţa şi destinaţia sa şi să o ştie întrebuinţa spre tot binele, precum şi alte naţii fac astăzi aceasta şi precum este spiritul cel civilizator al secolului nostru; darurile lui vor garanta viitorul cel mai ferice al mult cercatei noastre naţiuni şi o vor feri de nişte lovituri ucigătoare de religia şi limba ei. Aceste convingeri mari să ne însufleţească, domnilor, pre noi toţi, şi atuncea tare cred că cerul va încorona cu flori de mângâiere întreprinderea1 noastră şi va asculta rugăciunea mea, prin care cucerindu-ne1 2, îl rog ca să reverse binecuvântarea sa asupra Asociaţiunii noastre, căci tot darul desăvârşit vine de sus, de la Părintele luminilor.
în sfârşit, din parte-mi mă oblig că voi sprijini scopul Asociaţiunii noastre încât va sta în puterile mele, căci aş fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne, care de străini nu s-au învrednicit de atenţiune, însă acelea cu atât mai scumpe sunt inimii mele.
Reprodus din Actele privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, Sibiu, 1862, p. 47-48.
1	Acţiunea, lucrarea.
2	Smerindu-ne.
XLVI
BISERICA DIN ROMÂNIA ÎN TIMPUL
LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
După Revoluţia din 1848, un eveniment de seamă în istoria ţării noastre a fost Unirea celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească, într-un singur stat, sub numele de România, punându-se astfel bazele statului român modem (1859). Acest act a fost o urmare firească a luptei duse de poporul român pentru unirea într-un stat liber şi suveran. La realizarea unirii din 1859 şi-au adus aportul şi unii dintre slujitorii Bisericii Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova.
Primele schimbări în viaţa bisericească sub Al. I. Cuza. După realizarea Unirii Principatelor Române, deci după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele ţări, în Biserică au avut loc o serie de reforme, care au dus la schimbări profunde în viaţa ei. Primele schimbări s-au produs în însăşi ierarhia bisericească. Până la unire existau în România două scaune mitropolitane: la Bucureşti şi Iaşi, fiecare cu vechile eparhii sufragane: Râmnic, Buzău şi Argeş în Muntenia, Roman şi Huşi în Moldova. Până în 1865 majoritatea scaunelor ierarhice erau ocupate de „locţiitori", excepţie făcând numai Mitropolia din Bucureşti şi Episcopia de la Râmnic.
La 19 iunie 1859, Guvernul a numit pe arhimandritul Dionisie Romano ca locţiitor al episcopului Filotei de la Buzău. în acelaşi an Guvernul a hotărât trecerea în administrarea Ministerului
BISERICA ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
373
Cultelor a averii unor mănăstiri neînchinate (Neamţ, Secu, Agapia, Văratec, Adam, Vorona, Bogdana). în 1863 s-a petrecut acelaşi lucru şi în Ţara Românească. în 1860, pe baza unui decret domnesc, au fost transformate în biserici parohiale două mănăstiri şi 31 de schituri din Moldova.
în noiembrie 1864, printr-un decret domnesc, s-a înfiinţat Episcopia Dunării de Jos, cu sediul în Ismail (din 1878 la Galaţi), pentru teritoriile din sudul Basarabiei, realipite la România între anii 1856-1878, încredinţată arhiereului Melchisedec Ştefănescu, cu titlul de locţiitor.
în cursul domniei lui Cuza s-a încercat şi o reorganizare a învâţământulu teologic. Astfel, în 1860 s-a înfiinţat o Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Iaşi, având ca profesori pe arhiereii Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan. A fost desfiinţată însă în 1864. Prin „Legea instrucţiunii publice11 din 1864, se prevedea trecerea seminariilor în grija statului. în fiecare eparhie funcţiona câte un seminar de gradul I, cu 4 clase, iar la Bucureşti şi Iaşi câte un seminar de gradul II, cu 7 clase.
Tot în 1864, prin „Legea comunală1', întocmirea şi evidenţa actelor de stare civilă au fost trecute în sarcina primăriilor. Divorţurile au fost luate din competenţa tribunalelor bisericeşti (dicasterii) şi trecute pe seama tribunalelor civile.
Spre sfârşitul anului 1864 s-a dat un decret prin care se reglementa problema monahismului, în sensul că nu mai puteau fi călugăriţi decât cei cu studii teologice şi cu vocaţie, ca din rândul lor să se poată recruta membrii clerului înalt. Din restul credincioşilor, puteau fi călugăriţi bărbaţii la vârsta de cel puţin 60 de ani şi femeile la cel puţin 50 de ani, dar şi aceştia numai cu anumite formalităţi.
„Sinoadele11 lui Cuza. La 3 decembrie 1864 s-a promulgat o altă lege şi anume „Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale11. Prin această lege se urmărea realizarea unificării bisericeşti în noul stat, căci până atunci cele două Biserici Ortodoxe, din Ţara Românească şi Moldova, erau lipsite de o autoritate sinodală, neexistând o recunoaştere formală a autocefaliei
374
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din partea Patriarhiei de Constantinopol. De aceea, prin primul articol al acestei legi se proclama „independenţa11 Bisericii Ortodoxe româneşti. Aceasta a fost prima legiferare oficială a autocefaliei Bisericii noastre faţă de Patriarhia din Constantinopol. Existând deci o Biserică independentă sau autocefală, în mod firesc ea avea nevoie de un sinod. Ca atare, al doilea articol al legii prevedea formarea unui sinod general al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi câte un sinod eparhial pentru fiecare eparhie. Sinodul general era format din mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, din arhiereii titulari români, din câte trei deputaţi din fiecare eparhie, aleşi de clerul de mir dintre preoţii de mir sau din laicii cu studii teologice şi din decanii Facultăţilor de Teologie care urmau să se înfiinţeze la Bucureşti şi Iaşi. Sinoadele eparhiale erau formate din chiriarhul locului, din cei trei membri aleşi pentru sinodul general şi din rectorul seminarului eparhial respectiv.
în atribuţiile sinodului general intrau probleme legislative, administrative şi judecătoreşti, multe din ele fiind, după canoane şi rânduielile bisericeşti, numai de competenţa ierarhiei şi nicidecum a preoţilor de mir sau a laicilor. Sinodul s-a întrunit în trei rânduri (1865, 1867 şi 1869), fără să-şi poată impune autoritatea, fiind de la început contestat chiar de către unii din membrii săi. Se înţelege că hotărârile luate de acest sinod nu s-au aplicat, iar proclamarea „independenţei11 Bisericii noastre a dus la neînţelegeri cu Patriarhia Ecumenică.
La începutul anului 1865 Alexandru Ioan Cuza a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de primat al României, lucru absolut necesar pentru întărirea unificării administraţiei bisericeşti din noul stat. La 11 mai 1865 s-a promulgat „Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România11, prin care s-a prevăzut ca aceştia să fie numiţi direct de domn, la recomandarea Consiliului de Miniştri, măsură care s-a pus în aplicare în aceeaşi zi, când au fost numiţi mai mulţi ierarhi în scaunele vacante. înlocuirea vechilor rânduieli canonice de alegere a ierarhilor cu numirea lor de către conducătorul statului, ca şi celelalte legi pe care le-am menţionat, au produs multe nemulţumiri
BISERICA ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
375
şi proteste în rândurile clerului şi credincioşilor, cunoscute sub numele de „lupta pentru canonicitate“.
Situaţia Bisericii Ortodoxe din România şi a episcopilor numiţi prin decret s-a rezolvat definitiv abia în 1872, când s-au pus bazele canonice ale Sfântului Sinod, existent şi azi în Biserica noastră.
Secularizarea averilor mănăstireşti. Dacă aceste măsuri ale Guvernului lui Alexandru Ioan Cuza au dat naştere la unele nemulţumiri şi tulburări, în schimb, o altă lege a sa a fost de mare folos ţării. Este vorba de secularizarea averilor mănăstireşti. Se ştie că din cauza situaţiei grele în care se aflau Bisericile Ortodoxe de limbă greacă din Imperiul otoman, domnii români au început, încă din secolul al XVI-lea, să închine unele din locaşurile ridicate şi înzestrate de ei mănăstirilor din Muntele Athos şi Muntele Sinai sau Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, precum şi altor aşezăminte ortodoxe din Răsărit. O parte din veniturile acestor mănăstiri era deci oferită pentru întreţinerea şi ajutorarea clerului grec din Răsărit. Cu timpul, din cauza nepăsării şi lăcomiei călugărilor greci, dar mai ales a egumenilor, care aveau în administrare mănăstirile închinate, acestea au ajuns într-o stare deplorabilă.
Din aceste motive, în cursul secolului al XlX-lea s-au încercat, în mai multe rânduri, măsuri de îndreptare, dar fără succes. Problema a putut fi rezolvată definitiv abia în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în cursul anului 1863 s-au luat diferite măsuri împotriva egumenilor şi călugărilor greci: interzicerea săvârşirii slujbelor în greceşte, cu excepţia a trei biserici în toată ţara, destituiri de egumeni acuzaţi de felurite abateri, interzicerea tăierii pădurilor mănăstireşti, dispoziţia ca încasarea veniturilor mănăstirilor să o facă statul şi altele. Se înţelege că în faţa atâtor măsuri energice, care loveau grav în interesele materiale ale Locurilor Sfinte, acestea nu puteau rămâne nepăsâtoare. Dar toate protestele lor au rămas fără nici o urmare. La 13/25 decembrie 1863, Guvernul lui Cuza, condus de Mihail Kogălniceanu, ministru al Cultelor fiind scriitorul Dimitrie Bolintineanu, a depus în
376
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Camera Deputaţilor un proiect, prin care se hotăra secularizarea tuturor averilor mănăstireşti, fie închinate, fie neînchinate. Proiectul a fost admis cu mare entuziasm în aceeaşi zi. Prin aceeaşi lege egumenii greci mai erau îndatoraţi să restituie statului toate obiectele de artă şi documentele mănăstirilor.
în felul acesta, a intrat în patrimoniul statului un sfert din întreg teritoriul ţării, stăpânit până atunci în cea mai mare parte de străini. Legea secularizării a produs o mulţumire generală în întreaga ţară, înlăturându-se stăpânirea şi abuzurile unor străini, reuşindu-se ca în anul următor să se facă împroprietărirea ţăranilor clăcaşi. Trebuie amintit că prin reforma agrară din 1864 s-au dat şi bisericilor parohiale câte 8,5 ha de pământ, acolo unde era posibil.
Concluzii. Analizând legile care reglementau problemele bisericeşti date de Cuza Vodă, constatăm că ele erau foarte progresiste pentru acel timp, fiind cerute de schimbările adânci petrecute în viaţa ţării. Numirea ierarhilor prin decret nu era ceva nou, căci şi în trecut au fost cazuri când domnii ţării puneau în scaunele ierarhice pe cei care îi considerau vrednici. Legea pentru obligativitatea limbii române în toate bisericile ţării, grija pentru seminalii şi pentru starea materială a clerului, înfiinţarea noii Episcopii a Dunării de Jos, arată că domnul Unirii avea bune sentimente faţă de Biserică. în ce priveşte secularizarea averilor mănăstireşti, aceasta se înscrie printre marile realizări ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu urmări binefăcătoare mai ales pentru ţară şi cetăţenii ei.
BIBLIOGRAFIE:
Marin Popescu-Spineni, Procesul mănăstirilor închinate. Contribuţii la istoria socială românească, Bucureşti, 1936, 160 p.; C. Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cum Vodă şi lupta pentru canonicitate, în S.T., an. IX, nr. 1-2,1957, p. 86-103; Stelian Izvoranu, Sinoadele de sub regimul legilor lui Cum, în B.O.R., an. LXXVIII, nr. 7-8, 1960, p. 658-682; Niculae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru loan Cum, în B.O.R., an. LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p. 351-407.
BISERICA ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
377
LECTURĂ
ARHIMANDRITUL MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU îndemnuri la Unire
Ce voieşti, sfinţite clerule român, urmaşule al apostolilor, înaintea cărora Hristos s-a rugat pentru unire? Voieşti oare ca să rămâi în ignoranţă şi dispreţ de-a pururea şi să priveşti cu întristare corupţia şi pierderea sufletelor din neştiinţa legii lui Dumnezeu, pe care eşti dator a o predica oamenilor? Dacă vrei să scapi de răspunderea cea înfricoşată, apoi dă mâna cu celălalt cler frate din Valahia şi prin întrunite puteri să ne silim a merge pe urmele staturilor creştine, să înavuţim Biserica lui Dumnezeu şi a patriei noastre.
Ce voiţi voi, sătenilor? Voiţi oare să fiţi robi totdeauna, sclavi în rând cu dobitoacele, să robiţi braţele voastre şi să vărsaţi sudoarea voastră?... Dacă nu voiţi a lăsa aceste dureri şi fiilor voştri ca moştenire şi ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească pentru că i-aţi născut, apoi strigaţi şi voi unire cu fraţii voştri din Valahia şi „unirea" aceasta vă va aduce şi vouă o cale luminoasă şi vă va face să gustaţi din roadele dreptăţii şi a libertăţii, pe care voi încă poate nu le-aţi gustat demult... Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele de multe ori, şi-au pus sufletele ca să ne păstreze nouă patria aceasta. Oare ce ar zice ei când ar vedea că strănepoţii lor sunt aşa de mici la suflet întrucât nu voiesc a jertfi pentru viitorul ferice al naţiei măcar o deşartă ambiţie, un netrebnic egoism, un orb interes, mai ales când chiar acesta numai în părere este o jertfă?
Ce ar zice Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi alţii care cu sute de ani în urmă au cunoscut că mântuirea patriei noastre este în unire şi o au căutat cu jertfe mari; ce ar zice când ne-ar vedea pe noi că având ocazie de unire, fugim de ea, ne temem de ea, când ea, chiar ni se propune? Eroii cei mari ai naţiei noastre au dorit să vadă zilele care noi le-am ajuns şi nu s-au învrednicit de dânsele. Noi care am ajuns asemenea zile, să ne folosim de ele! Să ne jertfim nişte pagube părute pentru nişte foloase reale şi glorioase pentru viitorul nostru!
Reprodus din predica Jertfă pentru Unirea Principatelor, din voi. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, sub red. lui D.A Sturdza, voi. III, Bucureşti, 1889, p. 624.
ARHIMANDRITUL NEOFIT SCRIBAN*
Un cuvânt la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
Te salutez, sfântă Românie! Te salutez, o ţară, o pământule, ce porţi comori de virtute şi de adevăr! Românie! scumpă Românie! mărit a fost numele tău între popoare şi între naţiunile lumii şi mărit are să fie.
30 - I.B.O.R.
378
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Frumoasă ai fost şi frumoasă eşti, scumpă Românie, şi strălucită vei să fii. Soarele tău nu va apune, zilele tale nu se vor pleca şi tu mai tânără decât aurora vei sta în orizontul lumii, ca să desfătezi, ca să luminezi şi ca să susţii pe fraţii tăi...
Când în 1859, aleşii tăi fii, fiii luminii, fiii libertăţii, ai legalităţii şi ai adevărului, când fiii fraternităţii ţi-au proclamat Unirea ta, ţi-au proclamat cu o voce unanimă pe mirele tău, atuncea ei te-au încununat cu o cunună minunată de împărăţie. Mândră eşti şi frumoasă, şi scumpă, Românie, căci cununa ta aceasta este făcută din virtutea fiilor tăi şi este frământată şi suflată cu sângele martirilor tăi. Prin vinele mirelui tău* 1 celui frumos şi tânăr ca şi tine, curge sânge sfinţit de al martirilor tăi. El va purta cununa ta, căci ea este nepieritoare, ea este împletită din un material nestricăcios. Virtutea şi martirii dreptăţii sunt mai tari decât chiar lumea. Ei au rămas totdeauna vii în luptele ce au avut cu dânsa. Cine se îndoieşte, întrebe-se cu istoria lumii.
Mândră eşti şi frumoasă şi mândră şi frumoasă să fii, scumpă Românie! Că porţi pe capul tău cel înalt, cu plete şi cosiţe aurite, neveştejita şi minunata cunună a împărăţiei mirelui tău ce l-ai chemat la tine. Strânge-1 dar în braţele tale de amoare, ţine-1 cu puterea ta şi cu credinţa ce strămută munţii şi inimile mărilor... Căci el este mirele tău, mângâetorul tău şi apărătorul tău. El este lumina ta, dreptatea ta, fericirea ta şi mântuirea ta.
Saltă dar şi dănţuieşte, scumpă Românie, îmbracă-ţi veşmintele domneşti ale părinţilor tăi, cheamă, adună pe fiii tăi din toate laturile pământului, încununează-ţi fetele tale cu flori vii de ale Carpaţilor şi să se desfăteze cu toţii de fericirea ta şi a mirelui tău. Să asiste cu toţii la ospăţul tău. Munţii toţi să-şi plece trufaşele lor frunţi, înaintea marşului tău şi a mirelui tău; păsările şi zefirii, natura întreagă să-ţi intoneze melodioasa şi sublima cântare triumfală a marşului mirelui tău; să fugă din faţa puterii sale toată invidia şi toată pisma frumuseţilor tale, a mănoşiei tale şi a avuţiilor tale.
Suie-te pe tronul cel înalt, pe tronul glorioşilor tăi străbuni şi vorbeşte din înălţimea ta, ca să te audă toţi fiii tăi şi fiicele tale, să te audă fraţii tăi de la apus şi de la răsărit, de la miază-zi şi de la miază-noaptş, că astăzi soarele tău a răsărit şi mirele tău a venit.
Reprodus după Neofit Scriban, O salutare României în 1859, ianuarie 24, în voi. Mărturii despre Unire, Bucureşti, 1959, p. 492 şi 495.
* Neofit Scriban (1808-1884), profesor şi rector al Seminarului de la Socola, arhiereu titular şi locţiitor de episcop la Argeş (1862-1865 şi 1868-1873), luptător pentru Unirea Principatelor.
1 Aluzie la domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
XLVII
BISERICA DIN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1866-1918. RECUNOAŞTEREA AUTOCEFALIEI
Viaţa bisericească după 1866. Situaţia grea din Biserica noastră a continuat şi după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866) şi aducerea pe tronul ţării a lui Carol I (1866-1914). în anul 1872, conducerea de stat a adoptat „Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române“. Ultimul articol al acestei legi prevedea că însăşi votarea ei trebuie să fie considerată ca un vot de alegere dat episcopilor decretaţi anterior.
Prin această „Lege sinodală41 s-au pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. El era format din cei doi mitropoliţi, din cei şase episcopi (Râmnic, Buzău, Argeş, sufragani ai Mitropoliei din Bucureşti, Roman, Huşi, Galaţi, sufragani ai Mitropoliei din Iaşi), la care se adăugau opt arhierei titulari, câte unul la fiecare eparhie, pe numele unui oraş din cuprinsul eparhiei respective. în fruntea Sinodului se afla mitropolitul Ungrovlahiei, care, din 1865, avea titlul de „primat". Sinodul se întrunea la Bucureşti, în două sesiuni pe an, primăvara şi toamna, având în atribuţii probleme spirituale, disciplinare şi judecătoreşti. Mitropolitul Nifon a informat pe patriahul ecumenic despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar n-a primit nici un răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a ei.
380
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Legea avea însă o mare scădere, care a dăinuit în Biserica Ortodoxă Română până după 1918, şi anume că alegerea mitropoliţilor şi episcopilor era încredinţată unui colegiu alcătuit din membrii Sfântului Sinod şi din toţi deputaţii şi senatorii ortodocşi în funcţiune, adesea necunoscători ai problemelor bisericeşti. Preoţimea de mir, şi cu atât mai puţin clerul monahal, nu aveau nici un reprezentant în colegiu. Se înţelege că în astfel de condiţii alegerea ierarhilor a stat sub influenţa intereselor politice ale timpului. Doar arhiereii titulari erau aleşi de Sinod şi întăriţi de Guvern. în anii care au urmat s-au întocmit numeroase regulamente care urmăreau să pună rânduială în diferite sectoare din viaţa bisericească.
O realizare notabilă a mitropolitului Nifon a fost întemeierea Seminarului Nifon din Bucureşti, în 1872. Seminarul s-a înfiinţat din banii săi, fiind administrat de el cât timp a trăit, iar după moartea sa de o epitropie, pusă sub conducerea mitropolitului primat.
De la 1 octombrie 1874 a început apariţia la Bucureşti a revistei Biserica Ortodoxă Română, organul oficial al Sfântului Sinod, care apare până azi.
După moartea mitropolitului Nifon (1875), în scaunul rămas vacant a fost ales mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei. în timpul păstoriei acestuia s-au petrecut alte fapte de seamă în istoria Bisericii noastre. Astfel, la 9 mai 1877 Adunarea deputaţilor a proclamat Independenţa de Stat a României, act consfinţit apoi prin jertfele de sânge ale ostaşilor noştri în războiul dus alături de Rusia împotriva Imperiului otoman în 1877-1878. Biserica şi-a dat deplina adeziune şi obolul său la acest război.
Recunoaşterea autocefaliei. După cucerirea Independenţei de Stat a României a crescut şi prestigiul ei în afara hotarelor. A crescut însă şi autoritatea Bisericii noastre, încât era necesară acum recunoaşterea independenţei sau autocefaliei sale de către Patriarhia Ecumenică. A urmat un schimb de scrisori între mitropolitul Calinic şi patriarhul ecumenic de la Constantinopol în această problemă. Lucrurile mergeau însă anevoios din cauza opoziţiei patriarhului, nemulţumit de unele măsuri luate în Biserica noastră fără consimţământul său.
BISERICA DIN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1866-1918
381
De pildă, la 9 martie 1882 s-a depus în Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale, prin care se exprima dorinţa ca mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de patriarh al României, iar Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, cu reşedinţa la Craiova, sub titlul de „Mitropolia Olteniei şi Noului Severin". La 25 martie 1882 s-a sfinţit pentru prima dată la noi Sfântul Mir în catedrala Mitropoliei din Bucureşti.
în urma acestor lucruri, patriarhul ecumenic a trimis ierarhilor români o scrisoare plină de mustrări şi învinuiri, stăruind asupra drepturilor sale de jurisdicţie faţa de Biserica românească. Sfântul Sinod a încredinţat pe învăţatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un memoriu, în care să se sublinieze din nou dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Memoriul a fost acceptat de Sfântul Sinod ca act oficial, sub titlul de Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la alegerea unui nou patriarh ecumenic, Ioachim IV (1884-1886). în aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare patriarhului, prin care îi aducea la cunoştinţă proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoaşterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
Patriarhul Ioachim a răspuns mitropolitului primat şi ministrului Cultelor la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care’o recunoştea ca autocefală. S-a dat, în aceeaşi zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh şi de 10 membri ai Sinodului patriarhal. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. în felul acesta, după lupte şi frământări care au durat aproape un sfert de veac, Biserica noastră a intrat oficial în rândul Bisericilor autocefale, cu care păstra unitatea dogmatică şi canonică, aducându-şi contribuţia la ridicarea prestigiului întregii Ortodoxii.
în timpul păstoririi mitropolitului Calinic s-a realizat o altă veche dorinţă a clerului din România: înfiinţarea Facultăţii de
382
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Teologie din Bucureşti, în 1881. Peste doi ani însă, din lipsă de fonduri, ea s-a închis. Cursurile s-au reluat în noiembrie 1884, cu un număr redus de profesori şi studenţi. în 1890, Facultatea a fost recunoscută de Stat, în cadrul Universităţii din Bucureşti.
La stăruinţele mitropolitului Calinic, în 1882 a luat fiinţă Tipografia Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, care îşi continuă activitatea până azi (sub numele de Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă).
După moartea mitropolitului Calinic, în locul său a fost ales episcopul Dunării de Jos, losif Gheorghian (1886-1893 şi 1896-1909). în 1893-1896, scaunul de mitropolit primat a fost ocupat de Ghenadie Petrescu, fost episcop al Argeşului (t 1918), iar după moartea lui losif de Athanasie Mironescu (1909-1911, 11931), fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, apoi episcop al Râmnicului, şi de Conon Arămescu (1912-1918, 1 1922), fost episcop la Huşi, sub care s-a tipărit Biblia sinodală din 1914. Din cauza amestecului partidelor politice, toţi aceşti ierarhi au fost nevoiţi să-şi părăsească scaunul mitropolitan şi să se retragă la Cernica sau la Căldăruşani.
Legea clerului mirean. Sub aceşti patru mitropoliţi primaţi s-au dat noi legi privind viaţa bisericească. între acestea, cea mai importantă a fost Legea clerului mirean şi a seminariilor din 1893. Prin această lege se făcea şi mai simţit amestecul statului în treburile bisericeşti. Este adevărat că legea a contribuit la ameliorarea stării materiale a clerului şi la lichidarea unor abuzuri. Se ştie că din timpuri îndepărtate preoţimea noastră trăia numai din munca pe ogoare, alături de credincioşi, precum şi din ofrandele acestora. Prin aşa-numita Lege comunală a lui Alexandru Cuza, din 1864, întreţinerea clerului a fost dată în sarcina comunelor. Dar primăriile ori nu plăteau nimic, ori plăteau sume derizorii, încât preoţii se întreţineau doar din slujbe şi din pământul bisericilor, acolo unde era. Prin Legea din 1893 se prevedeau anumite salarii pentru preoţi împărţiţi, pe baza studiilor, în două categorii, „urbani“ şi „rurali". Ele se plăteau din bugetul Statului, în parohiile rurale, şi
BISERICA DIN ROMÂNIA ÎNTRE ANII 1866-1918
383
de primării, în comunele urbane. La ţară se lăsa în folosinţa preoţilor pământul bisericii, dându-se un sfert din el cântăreţilor, iar pentru parohiile fără pământ se prevedea un spor de salariu de 25%. Se prevedea ca la parohiile de oraş să fie numiţi numai licenţiaţi în teologie, iar la ţară cei cu seminarul complet de 8 clase.
Legea a reorganizat şi învăţământul seminarial, dar fără să-l treacă sub îndrumarea Bisericii. Au rămas doar două seminarii zise superioare, cu 8 clase, la Bucureşti şi Iaşi, la care se adăuga Seminarul Nifon, întreţinut din veniturile lăsate de întemeietorul său, apoi trei seminarii inferioare, cu 3 clase, la Râmnic, Argeş şi Roman. Cu timpul ele s-au reînfiinţat şi s-au întemeiat şi altele, astfel că, în preajma primului război mondial, aproape fiecare eparhie îşi avea seminarul său, dar tot sub îndrumarea Statului.
Concluzii. Cercetând evoluţia vieţii bisericeşti în perioada dintre detronarea lui Alexandru Ioan Cuza şi sfârşitul primului război mondial, constatăm că ea a fost o epocă de mari frământări şi neajunsuri pentru Biserică. La această situaţie s-a ajuns din cauza amestecului necontenit al partidelor politice şi al regelui de confesiune catolică în problemele Bisericii. în astfel de condiţii, nici membrii Sf. Sinod, aleşi de partidele politice de la putere, nu mai aveau autoritatea morală a ierarhilor de altădată. Toate acestea s-au răsfrânt în mod dureros şi asupra credincioşilor, care aşteptau mereu schimbarea lucrurilor în bine.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii din România 1850-1895, Bucureşti, 1905, 206 p.; T.G. Bulat şi Al.I. Ciurea, 75 de ani de la întemeierea Facultăţii de Teologie şi a Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în B.O.R., an. LXXV, nr. 11-12, 1957, p. 1070-1215; Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei" Bisericii Ortodoxe Române, în M.A., an XXX, 1985, nr. 5-6, p. 275-287; Voi. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987; Voi. Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă. Momente aniversare în Biserica Ortodoxă Română, 1995, Bucureşti, 1995, p. 5-242.
384
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
LECTURA
Fragmente din Actul sinodal privitor la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (23 noiembrie 1882)
Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre modeme, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, (Sfântul Sinod) declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi şi pentru cei ce ne iubesc şi voiesc a fi cu Biserica şi cu Statul nostru în relaţiuni amicale. Astfel stăm şi astfel vom sta cât va fi o suflare şi nimic nu ne va umi din această poziţiune.
Declarăm, totodată, că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti, aceeaşi disciplină, acelaşi cult divin, care le-am moştenit de la părinţii noştri şi care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate ţările. Noi recunoaştem în Patriarhia de Constantinopole un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcţiunea în chestiunile de interes general ale întregii Biserici Ortodoxe, în privinţa dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate, la trebuinţă, a ne consulta şi pe noi în asemenea materii şi noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit de noi ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe şi mitropoliţii noştri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viaţă îndelungată şi povăţuire a Bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc, cu dragoste chiar, povăţuiri spirituale de folos naţiunii şi Bisericii noastre. Dorim însă ca corespondenţa noastră bisericească să fie în formele obişnuite la noi şi cerute de demnitatea reciprocă.
Reprodus din rev. Biserica Ortodoxă Română, an. VI, 1882, p. 752.
Mitropolitul
Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1808 şi 1812-1842), pictură în ulei.
Mitropolitul
Grigorie Dascălul al Ungrovlahiei (1823-1834),
înmormântat şezând în scaun şi îmbrăcat în veşminte arhiereşti, gravură în lemn.
Andrei Şaguna, episcop (1848-1864), apoi mitropolit al Ardealului (1864-1873), tablou în ulei la Arhiepiscopia Sibiului.
Mitropolitul primat Nifon (Pictură de Tăttărescu, neterminată).
Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei (1851-1860), tablou în ulei de Nicolae Grigorescu. Azi în Muzeul Mănăstirii Agapia.
Episcopul Calinic cel Sfânt al Râmnicului (1850-1868), tablou în ulei la Episcopie.
Biserica mănăstirii Frăsinei, ctitoria episcopului Calinic cel Sfânt al Râmnicului (1859-1864).
Preotul
Neagu Benescu din Domniţa - Râmnicu Sărat, participant la Revoluţia din 1848.
Desen de
Nicolae Grigorescu, azi în Muzeul de Artă al României.
Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos (1864-1879) şi al Romanului (1879-1892), Tablou în ulei la Episcopia Romanului.
Preotul bănăţean Gheorghe Petcu, participant la Revoluţia din 1848-1849, condamnat la închisoare. Portretul i-a fost făcut la închisoarea din Olmutz, fiind redat în uniformă de deţinut.
Preotul Simion Balint din Roşia Montană -jud. Alba (1810-1880), fost prefect de legiune în Revoluţia românilor Transilvăneni din 1848-1849.
Preotul profesor Eusebiu Popovici de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1838 -1922).
Biserica mănăstirii Sihăstria (sec. XIX).
Biserica mănăstirii Celic Dere-jud. Tulcea (prima jumătate a secolului XIX).
XLVIII
IERARHI DE SEAMĂ AI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎNTRE ANII 1866-1918
în perioada de care ne ocupăm scaunele ierarhice au fost deţinute de mai mulţi mitropoliţi şi episcopi, dintre care vom consemna pe cei cu realizări deosebite.
Episcopul Calinic cel Sfânt. Dintre episcopii Râmnicului, ne reţine atenţia Calinic „de la Cemica" sau „cel Sfânt“ (1850-1868). Acesta era originar din Bucureşti, născut la 7 octombrie 1787. în 1808 s-a călugărit la Cemica, unde se mai respectau rânduielile paisiene introduse de stareţul Gheorghe. în curând a fost hirotonit diacon şi apoi ieromonah, pentru ca în 1818 să fie ales stareţ al mănăstirii. A condus Cemica, potrivit rânduielilor paisiene, 32 de ani. în acest timp, a ridicat o biserică nouă cu hramul Sf. Gheorghe la Cemica, biserica cu hramul Sf. Treime la mănăstirea Pasărea, lângă Bucureşti şi câteva biserici parohiale, a administrat cu grijă avutul mănăstirii, dar în acelaşi timp a impus şi o aleasă viaţă duhovnicească.
Pentru vrednicia şi viaţa sa îmbunătăţită, arhimandritul Calinic a fost ales, în septembrie 1850, episcop al Râmnicului. A fost hirotonit în biserica Mitropoliei din Bucureşti, apoi înscăunat la Craiova, căci reşedinţa din Râmnic era arsă. Deşi era destul de înaintat în vârstă când i s-a dat cârja vlădicească, totuşi a realizat lucruri de seamă în eparhia sa. încă în timp ce era la Craiova a redeschis seminaml, desfiinţat în 1848, pe care l-a mutat apoi la Râmnic. După ce s-a stabilit la Râmnic, a refăcut reşedinţa,
31 -I.B.O.R.
386
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
catedrala, chiliile din jur şi seminarul. Iubitor de carte, a înfiinţat aici şi o tipografie, în care a editat numeroase cărţi de slujbă şi de învăţătură. Cu puţin timp înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic.
A fost un susţinător convins al Unirii Principatelor, fiind membru al Divanului Ad-Hoc din 1857, al Adunării Elective din 1859, dând şi câteva pastorale prin care îndemna pe preoţi şi credincioşi să sprijine acest act. în schimb, nu s-a amestecat în aşa-numita „luptă pentru canonicitate“.
Paisian convins, episcopul Calinic a rezidit din temelie schitul Frăsinei din Munţii Vâlcei, dându-i rânduielile de viaţă monahală din Muntele Athos. în 1864 a obţinut de la domnitorul Cuza scoaterea schitului de la secularizare. A contribuit Ia ridicarea sau la refacerea a numeroase biserici şi mănăstiri. Dar ceea ce este vrednic de subliniat la episcopul Calinic este viaţa sa duhovnicească, trăită în post, rugăciune şi milostenie, fapte pentru care credincioşii îl socoteau sfânt.
Bătrân şi bolnav, a părăsit Râmnicul în 1867, retrăgându-se la metania sa, la Cernica. Acolo a mai trăit aproape un an, dându-şi obştescul sfârşit în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe, ctitoria sa.
Pentru sfinţenia vieţii şi pentru faptele sale de milostenie, în 1950 Sf. Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinţilor, fiind prăznuit în fiecare an la 11 aprilie.
Dintre urmaşii săi la Episcopia Râmnicului consemnăm pe Ghenadie Enăceanu (1886-1898) şi Athanasie Mironescu (1898-1909), amândoi oameni de carte, autori ai unor lucrări de istorie şi teologie.
Episcopul Dionisie Romano. La Buzău a păstorit în această perioadă vrednicul Dionisie Romano. Era originar din Săliştea Sibiului, s-a călugărit de tânăr la mănăstirea Neamţ, apoi a ajuns la Bucureşti, unde a urmat cursurile şcolii de la Sf. Sava. A fost „profesor naţional" la Buzău, apoi director al Seminarului din Bucureşti. Participând la mişcarea revoluţionară din 1848, a fost închis, apoi exilat în Transilvania. Reîntors în Ţara Românească, a fost egumen la mănăstirea Sadova, iar în 1855 i
IERARHI DE SEAMĂ ÎNTRE ANII 1866-1918
387
s-a încredinţat egumenia mănăstirii Neamţ. Aici şi-a făcut un plan îndrăzneţ de înfiinţare a unor şcoli teologice cu o durată de studii de 16 ani, făcând începutul cu o şcoală primară cu internat şi un gimnaziu la Târgu Neamţ, precum şi un seminar în mănăstire. Din cauza intrigilor ţesute în jurul lui, a fost îndepărtat de la conducerea mănăstirii.
în 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a numit locţiitor de episcop la Buzău, iar în mai 1865 a fost decretat episcop eparhiot. A păstorit aici până la moartea sa, la 18 ianuarie 1873.
Episcopul Dionisie a fost, în primul rând, un om de carte şi de şcoală. în 1839-1840, împreună cu un alt profesor transilvănean, Gavriil Munteanu, a publicat la Buzău primul ziar bisericesc de la noi, Vestitorul bisericesc. în 1850-1853 a editat singur, la Bucureşti, ziarul Eho eclesiastic, care avea ca supliment Biblioteca religios-morală, în care tipărea diferite broşuri, mai ales cu caracter moralizator. A tipărit apoi numeroase manuale didactice, fie pentru învăţământul elementar, fie pentru cel teologic: Ermineutica, Geografia sfântă, Principii de retorică, apoi Aritmetica, Abecedarul, Biblioteca tinerilor începători, Imnuri în proză şi altele. La acestea se adaugă şi diferite traduceri din limba franceză, cărţi de rugăciuni sau cu conţinut moralizator, cărţi de ritual, numărul lor ridicându-se la aproape 50.
Ca episcop, a luat diferite măsuri pentru bunul mers al Seminarului din Buzău, a reorganizat tipografia eparhială, a ajutat multe biserici şi instituţii. Ca să facă din mănăstiri aşezăminte folositoare vieţii bisericeşti, a înfiinţat în ele diferite ateliere şi şcoli monahale. Era un patriot luminat şi progresist, sprijinind Unirea Principatelor, secularizarea şi celelalte reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza. A fost ales membru onorar al Academiei Române, căreia i-a donat bogata sa bibliotecă, formată din peste 150 de manuscrise (româneşti, slave, orientale) şi peste 7.000 de cărţi în diferite limbi. Toate aceste fapte îl situează printre marii ierarhi din trecutul nostru.
Mitropolitul Iosif Naniescu. în Moldova, după alegerea lui Calinic Miclescu ca mitropolit primat, locul său a fost ocupat de Iosif Naniescu (1875-1902), originar din Basarabia. A fost
388
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
călugărit de episcopul Chesarie al Buzăului, apoi a urmat cursurile Seminarului din Buzău şi ale Colegiului Naţional Sf. Sava din Bucureşti. A fost egumen la trei mănăstiri din Muntenia, apoi profesor de Religie în Bucureşti şi episcop al Argeşului (1873-1875). De numele său ca mitropolit al Moldovei se leagă terminarea catedralei mitropolitane din Iaşi, în 1887, care fusese începută de Veniamin Costachi (folosita azi de Facultatea de Teologie). A cumpărat în Iaşi o clădire pentru Seminar, adus aici de la Socola. Sub îndrumarea sa, a apărut la Iaşi Revista teologică, între anii 1883-1887. A fost un ierarh cu multă dragoste faţă de păstoriţii săi, săvârşind fapte de milostenie şi ajutând mulţi tineri la studii.
Episcopul Melchisedec Ştefănescu. Cel mai de seamă ierarh care a păstorit la Episcopia Romanului a fost Melchisedec Ştefănescu (1879-1892). S-a născut în 1823 în satul Gârcina (jud. Neamţ), în familie de preot, primind la botez numele de Mihail. A învăţat carte în satul natal, apoi în Piatra Neamţ şi la Seminarul de la Socola. Călugărit sub numele de Melchisedec, a fost trimis la studii la Academia duhovnicească din Kiev, care i-a conferit titlul de magistru în teologie. Reîntors în ţară, a fost profesor la Seminarul de la Socola, apoi rector al Seminarului din Huşi. Ca profesor a scris mai multe manuale didactice pentru seminariile teologice: Dogmatica, Introducerea în ştiinţele teobgice, Introducerea în Vechiul şi Noul Testament (2 voi.), Liturgica, Tipicul, Pastorala şi altele.
Ales deputat din partea preoţilor din Huşi în Divanul Ad-Hoc, şi-a spus aici cuvântul cu tărie, cerând unirea Principatelor. Apreciat de Alexandru Ioan Cuza, a fost numit ministru al Cultelor în 1860, în Guvernul lui Mihail Kogălniceanu. După câteva zile însă, a fost nevoit să demisioneze din cauza opoziţiei pe care i-au făcut-o reprezentanţii boierimii şi ai clerului înalt, care nu puteau admite ca un simplu arhimandrit să facă parte din Guvernul ţării, în anul 1861 şi-a încheiat activitatea didactică, fiind numit locţiitor de episcop la Huşi. în 1864 a fost numit locţiitor de episcop la nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos, iniţial cu sediul în Ismail, în 1865 fiind decretat episcop eparhiot. A sprijinit cu căldură toate reformele lui Cuza, printre care şi secularizarea. în 1868 a fost trimis într-o misiune diplomatică la Petersburg, la ţarul
IERARHI DE SEAMĂ ÎNTRE ANII 1866-1918
389
Alexandru al II-lea. în 1875, Sf. Sinod l-a trimis într-o nouă misiune peste hotare şi anume la conferinţa vechilor catolici, la Bonn. în februarie 1879 a fost ales episcop al Romanului, unde a păstorit până la moarte (16 mai 1892).
Episcopul Melchisedec a fost unul din cei mai de seamă cărturari din secolul său, scriind îndeosebi studii de istorie, care îşi păstrează valoarea până azi. Dintre acestea consemnăm: Cronica Huşilor şi a Episcopiei (Bucureşti, 1869), Cronica Romanului şi a Episcopiei, 2 voi. (1874-75), Papismul şi starea actuală a Bisericii Ortodoxe din România (1883), O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina (1883), Notiţe istorice şi arheologice de la 48 de mănăstiri antice din Moldova (1885), Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul (1890) etc. A studiat, de asemenea, viaţa unor ierarhi de seamă din trecut: Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, Biografia episcopului Dionisie Romano, Din viaţa mitropolitului Filaret II al Ungrovlahiei, Viaţa mitropolitului Antim Ivireanul etc. Alte lucrări, au rămas în manuscris. Pentru bogata sa activitate ştiinţifică, Academia Română l-a ales membru activ al ei.
Ca episcop, s-a dovedit un bun organizator şi păstor de suflete. în incinta Episcopiei de Roman a ridicat case noi, precum şi o frumoasă clopotniţă la intrare. în faţa Episcopiei a construit o grădiniţă de copii. Averea sa a lăsat-o în grija unei epitropii, urmând ca din veniturile ei să se trimită anual câte un student la Academia din Kiev, să se înfiinţeze în Roman o grădiniţă de copii, precum şi o şcoală de cântări bisericeşti, în care să se primească numai copii orfani, cu întreţinere gratuită. Bogata sa bibliotecă, precum şi o colecţie numismatică, le-a lăsat Academiei Române. Deci şi prin testamentul său şi-a arătat marea sa dragoste pentru Biserică şi dorinţa de propăşire a poporului.
La Huşi consemnăm pe episcopul Silvestru Bălănescu (1886-1900), absolvent al Academiei duhovniceşti din Kiev, fost profesor la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, traducătorul câtorva lucrări teologice de valoare din ruseşte.
Concluzii. în perioada aceasta de mari frământări şi înnoiri, Biserica a avut câţiva cârmuitori vrednici, care au continuat tradiţia marilor lor înaintaşi, de a-şi pune toate puterile în slujba Bisericii şi a credincioşilor ortodocşi.
390
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii din România 1850-1895, Bucureşti, 1905, 206 p.; Alexandru I. Ciurea, Sfântul Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului-Noului Severin, în M.O., an. XV, nr. 9-10, 1963, p. 667-685; Niculae Şerbănescu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, în B.O.R., an. XXXVI, nr. 3-5, 1968, p. 363-395; Natalia Dinu, Viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în G.B., an XXVII, nr. 3-4, 1968, p. 297-336.
Gabriel Cocora, Episcopul Dionisie Romano. La 150 de ani de la naşterea sa, în B.O.R., an. LXXV. nr. 3-4, 1957, p. 327-350.
Vasile Vasilache, Iosif Naniescu strălucit mitropolit al Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1940, 204 p.
Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţii şi activităţii lui, Bucureşti, 1908, 188 p.; Paul Mihail, Din corespondenţa episcopului Melchisedec, în B.O.R., an. UOCVII, nr. 5-6,1959, p. 493-612; N. Georgescu-Tistu, Preocupările de carte ale episcopului Melchisedec şi biblioteca sa, în B.O.R, an. LXXXI, nr. 11-12, 1963, p. 1146-1203; Eftimie (Luca), Episcopul Melchisedec Stefănescu, Viaţa şi înfăptuirile sale, Roman, 1982, 112 p.; pr. Eugen Drăgoi, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, Galaţi, 1989, 354 p; Alexandru Ioniţă, Episcopul Melchisedec Stefănescu al Romanului. Viaţa şi activitatea, Bucureşti, 1992, 200 p. şi Constanţa, 1999, 404 -I- 51 p.
LECTURĂ
EPISCOPUL MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU Fragmente din testamentul său
1.000 (una mie) lei se va da anual unui student român, ce va avea dorinţa să studieze teologia în Academia din Kiev, şi pe carele îl vor alege epitropii dintre cei mai buni seminarişti români din ţară. După ce întâiul student va termina cursul, epitropia va trimite tot acolo un altul, şi aşa va urma în perpetuitate, cu aceeaşi rânduială, ca cu modul acesta să nu lipsească niciodată în ţara noastră bărbaţi instruiţi în cunoştinţele teologice şi bisericeşti şi cunoscători de limbă slavonă... Tinerii ce se vor trimite spre învăţătură la Kiev, doresc să fie aşezaţi în internatul Academiei şi epitropia va plăti costul internatului. Restul din 1000 lei se va da studentului în două rate...
Biblioteca mea este aşezată în 8 dulapuri şi se compune din cărţi în diferite limbi, o hărăzesc Academiei Române. Pentru aceea epitropii mei testamentari, după moartea mea, vor trimite Academiei un inventariu de acele cărţi, cu poftire de a reglementa transportul lor la Bucureşti şi aşezarea lor în localul Academiei.
Colecţiunea mea de monede vechi, care se compune din 95 bucăţi de aramă, de argint, de aur, de asemenea le las Academiei Române, pentru care la
IERARHI DE SEAMĂ ÎNTRE ANII 1866-1918
391
inventarul bibliotecii, epitropia va adăugi şi un inventar de acele monede şi-l va înainta Academiei o dată cu inventarul bibliotecii.
Materialul adunat de mine pentru istoria Bisericii române ortodoxe, precum şi corespondenţele mele particulare, care sunt cuprinse în mai multe volume, împărţite pe ani, precum şi manuscrisele lucrărilor mele literare, le las în păstrarea epitropiei, până când se va ivi un bărbat învăţat, cu iubire de religie, de biserică şi de trecutul ţării noastre şi va voi şi va şti să le utilizeze spre binele comun. Ele se vor păstra pentru totdeauna într-un dulap încuiat, sub pecetea epitropiei.
Dorinţa mea este ca pe proprietatea mea din Roman, menţionată mai sus, după ce capitalul lăsat de mine se va spori îndeajuns, să se înfiinţeze o instituţiune de educarea copiilor mici ai poporului romaşcan, cu alte cuvinte o grădină de copii.
Spre acest sfârşit, chiar epitropii actuali — dacă Dumnezeu le va prelungi viaţa şi capitalul va fi produs mijloacele necesare — vor construi o casă pentru grădina de copii, într-o parte a locului, unde vor crede nimerit sau vor cumpăra un local în vecinătate cu proprietatea mea.
Cu timpul, sporindu-se capitalul îndeajuns, epitropii vor înfiinţa pe proprietatea mea şi o şcoală de cântări bisericeşti, pentru formarea cântăreţilor trebuitori pe la bisericile din comunele urbane şi rurale. Copiii ce se vor primi în această şcoală vor fi dintre săraci şi orfani, mai ales de la ţară. Condiţiunile de admitere vor fi: atestat de finirea claselor primare şi dispoziţie naturală de a deveni buni cântăreţi. Ei vor fi interni, având hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, încălzire şi luminare de la epitropia casei. Se înţelege că, spre acest sfârşit, epitropia va pregăti mai întâi încăperile necesare acestei instituţiuni...
Reprodus din broşura: Testamentul P. S. Melchisedec, episcop de Roman, Bucureşti, 1892.
XLIX
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA DE LA MOARTEA LUI ANDREI ŞAGUNA PÂNĂ ÎN 1918
După moartea lui Andrei Şaguna până în 1918, anul desăvârşirii unităţii statale a poporului român, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi-a desfăşurat activitatea potrivit prevederilor Statutului organic. Condiţiile politice erau acum schimbate, căci în 1867 s-a constituit o monarhie dualista, Austro-Ungaria, împăratul Austriei fiind, în acelaşi timp, şi rege al Ungariei. Fiecare din cele două state îşi avea Guvernul său, cu excepţia a trei ministere. Marele Principat al Transilvaniei a fost anexat la Ungaria. în astfel de împrejurări, viaţa Bisericii Ortodoxe din Transilvania s-a desfăşurat în condiţii foarte vitrege, simţindu-se în repetate rânduri amestecul Guvernului din Budapesta în alegerile de mitropoliţi şi de episcopi sufragani sau în problema şcolilor confesionale.
Primul urmaş al lui Şaguna a fost episcopul Aradului, Procopie Ivaşcovici, care a păstorit Biserica Ortodoxă a Transilvaniei abia un an, căci în 1874 a fost ales patriarh al sârbilor, la Carloviţ (t 1881).
Mitropolitul Miron Romanul. în locul său a fost ales, în 1874, Miron Romanul de la Arad. Acesta era originar din Bihor, făcuse studii la Beiuş şi Oradea, apoi la Institutul teologic din Arad. A fost profesor la acest Institut, apoi vicar al Consistoriului din Oradea şi episcop al Aradului (1873-1874). Păstoria lui ca mitropolit al Transilvaniei s-a desfăşurat în împrejurări destul de grele. A încercat, totuşi, să apere principiul autonomiei bisericeşti
BISERICA DIN TRANSILVANIA PÂNĂ ÎN 1918
393
precum şi şcolile confesionale ortodoxe româneşti. De pildă, în 1879 a condus la Viena o delegaţie de ierarhi şi membri ai Congresului Naţional Bisericesc, ca să prezinte împăratului un protest împotriva legii prin care se introducea studiul limbii maghiare în şcolile româneşti ortodoxe şi unite. A vorbit şi în Parlamentul din Budapesta împotriva acestei legi. A rămas memorabilă pastorala sa din 10 aprilie 1896, dată cu ocazia serbărilor prilejuite de împlinirea a o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică (mileniul), în care arăta că românii din Transilvania nu pot participa la această sărbătorire.
Pe plan bisericesc, arhipăstoria lui nu a înregistrat succese prea mari. Se remarcă doar numirea unor profesori de valoare la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, care au continuat munca rodnică începută sub Şaguna. în 1896 s-a ridicat o ciădire nouă pentru internat, iar în 1897 o clădire pentru tipografia şi birourile Arhiepiscopiei, folosite până azi. A murit în 1898.
Mitropolitul Ioan Meţianu. în scaunul vacant de la Sibiu, a fost ales episcopul Ioan Meţianu de la Arad. Acesta fusese înainte protopop la Zămeşti, lângă Braşov, apoi vicar al Consistoriului din Oradea şi episcop la Arad (1875-1898). în decembrie 1898 a fost ales mitropolit, înscăunat la Sibiu în martie 1899, unde a păstorit până la moarte (3 februarie 1916).
De numele său ca mitropolit se leagă zidirea catedralei mitropolitane din Sibiu, cu hramul Sfânta Treime. Lucrările de construcţie au durat patru ani (1902-1906), cheltuielile fiind suportate dintr-un fond creat în acest scop încă din timpul lui Saguna şi din daniile tuturor preoţilor şi a multor credincioşi din Arhiepiscopie. Pictura iconostasului şi a cupolei a făcut-o Octavian Smigelschi, iar restul s-a terminat mai târziu. Institutul teologic-pedagogic şi-a înnoit acum cadrele cu o serie de profesori destoinici, care au deţinut mai târziu funcţii importante în viaţa bisericească sau în învăţământul universitar: Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir şi alţii, care au publicat numeroase studii istorice şi teologice. în 1907, profesorul Nicolae Bălan a iniţiat Revista teologică de la Sibiu. în 1913-1914 s-a construit o nouă clădire pe seama Institutului teologic, folosită până azi.
394
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
După moartea lui Ioan Meţianu, Congresul Naţional Bisericesc a ales ca mitropolit pe arhimandritul Vasile Mangra, vicarul Consistoriului din Oradea. El a păstorit numai doi ani (1916-1918), în condiţiile cu totul potrivnice ale primului Război mondial.
Episcopia Aradului. în această perioadă menţionăm aici pe Ioan Meţianu (1875-1898), viitorul mitropolit. Ca episcop s-a remarcat printr-o frumoasă activitate constructivă şi economico-administrativă. Astfel, a pus bazele unei tipografii eparhiale, a ridicat o nouă clădire pentru Institutul teologic-pedagogic din Arad (întemeiat în 1812), a înfiinţat un aşa numit „fond preoţesc", din care făceau împrumuturi preoţii şi învăţătorii confesionali şi se acordau pensii preoteselor văduve, s-au reparat şi construit zeci de biserici în toată eparhia. în 1877 a pus bazele buletinului eparhial Biserica şi Şcoala, care a apărut timp de peste 70 de ani.
Episcopia Caransebeşului. Primul cârmuitor al acestei eparhii, înfiinţată în 1865, a fost Ioan Popasu (1865-1889). Era originar din Braşov, a făcut studii la Braşov, Sibiu şi Cluj, iar teologia la Viena. A fost protopop la Braşov şi colaborator apropiat al lui Şaguna în numeroase probleme bisericeşti, culturale şi naţionale. Ca episcop la Caransebeş, deşi a avut de luptat cu greutăţile inerente începutului, a reuşit să înfiinţeze un Institut teologic-pedagogic, a cumpărat o reşedinţă, a înfiinţat o tipografie eparhială, precum şi Foaia diecezană, organul de publicitate al eparhiei (1886). în 1874 a fost ales mitropolit al Ardealului, dar împăratul din Viena şi Guvernul din Budapesta au refuzat să-l recunoască. A murit în 1889.
în locul său a fost ales arhimandritul Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908). Făcea parte dintr-o familie preoţească din părţile Braşovului. A învăţat la Braşov, Blaj, Cluj şi Viena. Remarcat de Andrei Şaguna, a fost chemat la Sibiu şi numit profesor la Institut, secretar, apoi asesor (consilier) al Arhiepiscopiei. Din 1870 a funcţionat ca vicar al lui Şaguna şi al urmaşilor săi. Fiind ales episcop la Caransebeş, a continuat munca rodnică începută de Popasu, îngrijindu-se de Institutul teologic, de tipografie, de starea materială a eparhiei. Mulţi ar fi dorit să-l vadă mitropolit, în urma alegerilor din 1873, 1874 şi 1898, dar conjunctura politică a împiedicat acest lucru.
BISERICA DIN TRANSILVANIA PÂNĂ ÎN 1918
395
Episcopul Nicolae Popea a scris câteva lucrări de istorie: Vechea Mitropolie a Transilvaniei (1870), Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna (Sibiu, 1873), Memorialul arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna sau luptele naţionale politice ale românilor (1846-1873), voi. I (1889) şi altele. Pe baza acestor lucrări, Academia Română l-a ales membru activ în 1900, fiind astfel al doilea episcop — după Melchisedec de la Roman — care s-a învrednicit de această înaltă cinstire.
Ca episcop, s-a îngrjit de şcolile primare din eparhie şi a ridicat o nouă clădire pentru Institutul teologic-pedagogic din Caransebeş. întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o Episcopiei, în vederea acordării de burse tinerilor lipsiţi de mijloace materiale.
După moartea lui (8 august 1908), s-au făcut două alegeri de episcop la Caransebeş, pe care împăratul Austro-Ungariei, la cererea Guvernului din Budapesta, a refuzat să le recunoască. Abia cel de-al treilea ales, consilierul sibian Miron Cristea, a primit recunoaşterea. A păstorit din 1910 până în 1919, când a fost ales mitropolit primat al României, pentru ca în 1925 să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica unită. în ce priveşte Biserica unită din Transilvania, ea a trecut în această perioadă prin situaţii destul de dificile. Episcopia Blajului a fost ridicată în 1853 la rangul de Mitropolie, cu trei Episcopii sufragane: la Oradea, înfiinţată în 1777, Gherla şi Lugoj, înfiinţate în 1853.
Mitropolia Blajului a fost condusă de Alexandru Sterca Şuluţiu (1851-1867), Ioan Vancea (1869-1892) şi Victor Mihali (1895-1918).
Din Biserica unită s-au impus câţiva cărturari de prestigiu ca Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, Augustin Bunea, toţi membri titulari ai Academiei Române şi alţii.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Biserica unită a avut de luptat cu cei care încercau să introducă practici catolice în cultul ei, care nu se deosebea până atunci de cel ortodox. Teologii şi mirenii uniţi au militat mult timp pentru introducerea „sinoadelor" ca organe de conducere în Biserica unită, ca şi la ortodocşi, precum şi pentru păstrarea autonomiei (independenţei) ei. De asemenea, au avut de înfruntat încercările crescânde ale Guvernului din Budapesta de maghiarizare a credincioşilor români.
396
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Astfel, în 1912 s-a înfiinţat o Episcopie greco-catolică, cu limba de cult maghiară, la Hajdudorog, în Ungaria, în care au fost înglobate 83 de parohii româneşti unite, cu 382 de filii, din nord-vestul Transilvaniei. împotriva acestei încercări vădite de maghiarizare s-au înaintat numeroase proteste, dar ele au rămas fără rezultat.
Cele peste 2.500 de şcoli româneşti confesionale — ortodoxe şi unite — au trecut, de asemenea, prin situaţii dificile, multe din ele trebuind să fie desfiinţate din lipsă de fonduri, căci parohiile sărace suportau cu greu cheltuielile necesare pentru întreţinerea şcolilor şi a învăţătorilor. Cele mai multe s-au desfiinţat în cursul primului Război mondial, când cercurile conducătoare din Budapesta nu mai aveau nici o încredere în Biserica şi şcoala românească. în cadrele Astrei, la a cărei înfiinţare au contribuit Andrei Şaguna, Timotei Cipariu, George Bariţiu şi alţii, au avut roluri de conducere şi mulţi reprezentanţi ai clerului român.
în cursul primului Război mondial, mulţi preoţi au avut de suferit prigoana statului austro-ungar, din cauza sentimentelor lor naţionale. Dar şi până atunci, atitudinea patriotică a preoţilor români a fost pedepsită cu asprime de autorităţile maghiare. Biserica, prin slujitorii ei, a adus o contribuţie preţioasă la realizarea unirii Transilvaniei cu vechea Românie, proclamată la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.
Concluzii. Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a reuşit să-şi desfăşoare activitatea şi în condiţiile politice, sociale şi naţionale dificile create după 1867, până în 1918, anul constituirii statului naţional român unitar.
BIBLIOGRAFIE:
Sofron Vlad, Din viaţa Mitropoliei Ardealului în cei 100 de ani de existenţă, în M.A., an. IX, nr. 11-12, 1964, p. 841-863; Vasile Coman, Mitropolitul Ioan Meţianu — la 50 de ani de la moarte, în M A, an. XI, nr. 1-3, 1966, p. 23-37.
Antonie Plămădeală, Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar sub Miron Romanul (1874-1898), Sibiu, 1986, 358 p.
BISERICA DIN TRANSILVANIA PÂNĂ ÎN 1918
397
Nicolae Comean, Ioan Popasu, episcopul Caransebeşului, Caransebeş, 1935, 28 p.; Cornel Comean, Episcopul Ioan Popasu, în rev. Altarul Banatului, Caransebeş, an. I-III, 1944-1946 (mai multe numere); Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Timişoara, 1995, 198 p.
Ioan Lupaş, Episcopul Nicolae Popea, membru activ al Academiei Române, Cluj, 1933, 16 p.; Ioan Lupaş, Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovan, în Studii istorice, voi. V, Sibiu - Cluj, 1945-1946, p. 429-486.
Alexandru I. Ciurea, Clerici şi personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Banat, membri ai Academiei Române înainte de 1 decembrie 1918, în M.O., an XXI, nr. 1-2, 1969, p. 13-35. Pentru Biserica Unită: Nicolae (Mladin), Biserica Ortodoxă Română una şi aceeaşi în toate timpurile, Sibiu, 1968, 309 p.
LECTURA
EPISCOPUL ROMAN CIOROGARIU AL ORADIEI
Despre sprijinirea luptei naţionale în Transilvania de către slujitorii Bisericii
în anul 1791, Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Sibiului, cu Ioan Bob, episcopul unit al Blajului, cuprind revendicările naţionale în „Supplex Libellus Valachorum" adresat dietei Transilvaniei. După aceea, la anul 1842, Vasile Moga, episcopul ortodox din Sibiu, cu Ioan Lemeni, episcopul unit din Blaj, prezintă dietei din Cluj petiţia pentru recunoaşterea drepturilor politice şi religioase ale românilor din „fondul regiu," iar la 1848, episcopul ortodox Şaguna prezidează, asistat de episcopul unit Lemeni, adunarea naţională de pe Câmpul Libertăţii...
Tradiţiile acestea de solidaritate naţională între cele două Biserici s-au manifestat mai târziu în acţiunea comună a celor două episcopate în toate chestiile naţionale, prin memorii şi deputăţii la împărat. Solidaritatea naţională întruneşte pe toţi românii în cele două organizaţii mari, în ,Asociaţia culturală" din Sibiu şi în Partidul naţional, înfiinţat tot în Sibiu, sub puternica influenţă a mitropolitului Şaguna. Tot în Sibiu dascălul ortodox Visarion Roman înfiinţează ,Albina", centrul economic al tuturor românilor din Ardeal. Toate lucrurile mari câte s-au făcut au la baza lor solidaritatea naţională.
La sărbătorile culturale ale Astrei" eram toţi; la conferinţele naţionale, — dieta noastră din Sibiu, — eram toţi; în pelerinagiul Memorandului la Viena eram toţi; şi toţi eram şi în temniţele de stat din Seghedin şi Vaţ — solidari în lupta şi suferinţele pentru neam, cu preoţii ambelor Biserici în frunte — şi la sărbători şi la temniţi.
„Astra", pentru simbolizarea solidarităţii naţionale a celor două Biserici la 1848, şi-a serbat semicentenarul la 1911, pe Câmpul Libertăţii din Blaj. Au fost de faţă toţi episcopii ortodocşi şi uniţi. Când trecură din reşedinţa mitropolitană
398
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
cei doi mitropoliţi români, Ioan Meţianu al Sibiului si Victor Mihali al Blajului, însoţiţi de cei cinci episcopi ortodocşi şi uniţi la catedrala unită, zecile de mii de români aclamau într-un delir această măreaţă clipă a solidarităţii naţionale dintre cele două Biserici. „Şi lui Dumnezeu trebuie să-i placă această înfrăţire," oftă un ţăran de lângă mine în biserică. Altul zicea: „asta-i ca în 1848,“ iar altul că „aşa trebuie să fie aceasta totdeauna" şi toţi simţeau fiorii zilei mari de înfrăţire a celor două Biserici.
Pe lângă toate controversele de „unit" şi „neunit," în general preoţii ortodocşi şi uniţi se substituiau unii pe alţii la funcţiuni, când lipsea unul ori altul din comună şi slujeau împreună la anumite ocazii. Aceste raporturi amicale din partea Bisericii unite erau proprii mai ales clerului din Arhidieceza Blajului, unde s-au susţinut tradiţiile vechi de solidaritate naţională. Ultimul reprezentant al acelor tradiţii era canonicul Ioan Moldovan, „Moldovănuţ" cel iubit de toată lumea, care trăia încă la 1911, ca un simbol al Blajului istoric.
Reprodus după Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 50-51.
EPISCOPUL MIRON CRISTEA AL CARANSEBEŞULUI
Din cuvântarea rostită la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
V-aş amărî prea tare sufletele şi aş prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic naţional dacă v-aş înfăţişa icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor 10 veacuri.
Amintesc numai:
Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie, cum am fost proscrişi de legile nu numai aspre, ci şi draconice ale lui Verboczy,
cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toţi conducătorii, cum ne-au sfâşiat chiar credinţa strămoşească, cum au rupt legăturile canonice şi fireşti ale Bisericii noastre cu Biserica mamă a fraţilor de dincolo,
cum ne-au bătut păstorii, ca să risipească uşor turma... în faţa asupririlor şi a nedreptăţilor, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resignaţi la vetrele familiilor şi la altarele bisericuţelor noastre...
Dar asupririle acestea... ne-au ţinut în neştiinţă, împiedicând aproape orice progres; — totuşi, nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenţi, ne-au întărit, ne-au închegat. Iar ţara fraţilor din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.
Prinzând curaj, am înteţit tot mai mult lupta noastră politică, pornită în contra opresorilor noştri, cristalizând tot mai clar ţinta aspiraţiunilor noastre naţionale.
BISERICA DIN TRANSILVANIA PÂNĂ ÎN 1918
399
în anul 1866 scria Papiu Ilarian unui deputat român din Parlamentul ungar: Românii să pretindă curat şi simplu, ca să fie naţiune politică egală... Numai înainte cu curaj şi cauza voastră va ajunge la cunoştinţa Europei — şi atunci aţi câştigat totul.“
Bărbăteştile lupte politice ale episcopilor si fruntaşilor noştri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naţionali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.
Ele au convins pe marile popoare, care conduc destinele lumii, despre sfinţenia cauzei noastre spre libertate...
Dar chiar de s-ar fi şters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri şi încă nu ne putem gândi la altceva decât la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoşesc.
Aceasta trebuie să fie singura noastră tendinţă firească; doar idealul suprem al fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi am avea altă dorinţă. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni, vor putea răsări astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, cari prin însuşirile lor specific româneşti să contribuie la progresul omenimei...
Simţesc că astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:
,pcel vis neîmplinit, copil al suferinţa
de-a cărui dor au adormit şi moşii şi părinţii. “
Reprodus din voi. Cuvântări ţinute de Înalt Prea Sfinţia Sa D. D. Dr. Miron Cristea, II, Bucureşti, 1923, p. 3-8.
L
BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BUCOVINA ŞI BASARABIA SUB STĂPÂNIRI STRĂINE
Am arătat în alte pagini că în 1775 partea de nord a Moldovei (numită de acum Bucovina) a fost anexată arbitrar la Imperiul habsburgic, rămânând în această situaţie până în 1918.
Viaţa bisericeasca în Bucovina. în momentul anexării, Episcopia Rădăuţilor (care corespundea, în mare, cu teritoriul anexat) era păstorită de episcopul Dosoftei Herescu (1750-1789), care a fost obligat să-şi mute sediul la Cernăuţi, în 1781. în 1783-1786, Episcopia a fost subordonată Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ. Dintre numeroasele schituri şi mănăstiri existente au rămas numai patru: Putna, Suceviţa, Dragomima şi Sf. Ioan din Suceava.
Urmaşul lui Dosoftei a fost sârbul Daniil Vlahovici (1789-1822), numit direct de Curtea imperială din Viena, care a favorizat mult pe rutenii veniţi în Bucovina, lsaia Baloşescu (1823-1834) a înfiinţat un Institut teologic la Cernăuţi (1827), cu trei ani de studii, în care se primeau numai absolvenţi de gimnaziu (liceu) şi s-a îngrijit de salarizarea clerului din „fondul religionar" (mai aveau şi „sesii parohiale" de câte 44 jugăre). Sub Eugenie (Evghenie) Hacman (1835-1873), lipsit de calităţile de care trebuia să dea dovadă un ierarh, elementul rutean s-a întărit tot mai mult, amestecul statului în viaţa eparhiei s-a făcut şi mai simţit, şcolile româneşti au fost trecute sub autoritatea statului. Sub el s-a ridicat monumentala catedrală din Cernăuţi (1844-1864). Deşi clerul şi
BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BUCOVINA ŞI BASARABIA 401
reprezentanţii credincioşilor săi au cerut de mai multe ori ca eparhia Bucovinei să devină sufragană a noii Mitropolii a Transilvaniei, episcopul Eugenie s-a opus, stăruind pe lângă autorităţile de stat să se creeze două Mitropolii ortodoxe româneşti în Imperiul habsburgic: una a Transilvaniei şi alta a Bucovinei. Era favorizat de conjunctura politică de atunci, căci în 1867, la crearea statului dualist Austro-Ungaria, Serbia şi Transilvania — respectiv Mitropoliile din Carloviţ şi Sibiu — au rămas în cadrul statului ungar (cu capitala la Budapesta), pe când Bucovina a rămas şi pe mai departe subordonată direct Guvernului din Viena. Aşa se face că la 23 ianuarie 1873 s-a aprobat înfiinţarea „Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei'1, cu sediul la Cernăuţi, având ca sufragane două eparhii sârbeşti din Dalmaţia: la Zara şi Cattaro. Prin crearea acestei noi Mitropolii, a treia din Imperiu, cu credincioşi români, ruteni şi sârbi, nu se urmărea altceva decât divizarea ortodocşilor din Imperiul habsburgic. Evghenie a murit la Viena înainte de a fi instalat în noua demnitate.
O Mitropolie nouă. Urmaşii săi au fost Teofil Bendela (1874-1875) şi Teoctist Blajevici (1877-1879), autorul mai multor lucrări de îndrumare duhovnicească şi manuale şcolare. în 1875, vechiul Institut teologic a devenit Facultate, în cadrul noii Universităţi austriece din Cernăuţi.
Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895) a fost preot de mir, autorul unor manuale pentru şcolile româneşti şi a unor lucrări teologice. Ca mitropolit a luptat mult pentru apărarea drepturilor Bisericii româneşti din Bucovina, a sprijinit toate mişcările naţional-culturale româneşti, a înfiinţat Tipografia arhidiecezană. în 1882, profesorii Facultăţii de Teologie au pus bazele revistei Candela, care a apărut până în 1946. Tot în 1882 a fost terminat monumentalul palat mitropolitan din Cernăuţi, conceput după planurile arhitectului ceh Josef Hlavka (azi Universitatea ucraineană).
Un alt mitropolit de seamă a fost Vladimir Repta (1902-1924, 11926), până la alegere profesor la Facultatea de Teologie şi rector al Universităţii. Sub el, Facultatea a dobândit noi profesori de valoare, care au publicat numeroase lucrări de specialitate, s-au
- I.B.O.R.
402
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
restaurat câteva ctitorii voievodale (Putna, Mirăuţi), s-a continuat lupta împotriva rutenilor care încercau sâ preia conducerea vieţii bisericeşti din Bucovina.
După unirea Bucovinei cu România, hotărâtă la 15/28 noiembrie 1918 în palatul mitropolitan şi în urma schimbărilor teritoriale survenite, Mitropolia Bucovinei a revenit la Biserica românească.
O altă ţară românească înstrăinată: Basarabia. Prin tratatul de pace dintre ruşi şi turci, încheiat la Bucureşti la 16 mai 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru, cu o suprafaţă de 45.630 km2, a fost anexat de Rusia ţaristă. Teritoriul respectiv a fost numit Basarabia, denumire care a fost preluată apoi şi de români, devenind mai târziu o simplă gubernie, parte integrantă a Imperiului ţarist. în 1828, printr-un ucaz al ţarului Nicolae I, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, inaugurându-se o politică de rusiflcare prin administraţie, şcoală şi Biserică. în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, la chemarea autorităţilor ruse s-au stabilit în părţile de sud ale Basarabiei numeroşi bulgari şi găgăuzi (populaţie de origine turcă, dar de credinţă ortodoxă, ai căror strămoşi s-au aşezat în sudul Dunării încă din secolul XI). După trecerea Basarabiei în stăpânirea Rusiei au mai fost colonizaţi ruşi, ucraineni, germani, greci, polonezi, care au fost înzestraţi cu întinse suprafeţe de pământ; în târguri s-au stabilit armeni şi evrei. încă din secolul al XVI-lea se refugiaseră aici, din Rusia, aşa-numiţii „lipoveni" sau „rascolnici", care nu acceptaseră reformele liturgice ale patriarhului Nicon. Un recensământ din 1817 constata că românii erau în număr de 419.240, reprezentând 86% din populaţie (6,5% ruteni, 4,2% evrei şi alţii).
Viaţa Bisericii basarabene. Era firesc ca Basarabia să primească şi o nouă organizare bisericească după 1812. între anii 1808-1812 — în timpul ocupaţiei ruseşti a Principatelor — ţarul Alexandru I numise ca „exarh" al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, conducând efectiv, în aceşti ani, Mitropolia Moldovei. Acesta era român de neam, cu studii în Transilvania, apoi la Kiev, insula Patmos, Smirna, Muntele Athos şi Constantinopol (unde s-a călugărit), a
BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BUCOVINA ŞI BASARABIA 403
fost profesor la Iaşi şi la Poltava, hirotonit arhiereu pentru Moldova în 1791, în timpul unei ocupaţii ruseşti, după care a ajuns mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului. între anii 1808-1812, pe când Moldova era ocupată de ruşi, a fost numit mitropolit la Iaşi.
După pacea de la Bucureşti s-a stabilit la Chişinău, considerându-se, în continuare, ca întâistătător al Bisericii din teritoriul anexat la Rusia. în urma propunerilor pe care le-a făcut către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a aprobat înfiinţarea „Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului“, în frunte cu Gavriil, cu jurisdicţia peste teritoriile de dincolo de Prut (până în 1837 avea şi unele teritorii situate între Nistru şi Bug, cu oraşele Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol şi Odessa). Noua eparhie era subordonată Sinodului Bisericii Ruse. Mitropolitul Gavriil a organizat noua eparhie în forme specific ruseşti. în ianuarie 1813 s-au deschis cursurile unui Seminar în Chişinău, care a ajuns cu timpul la şase clase, cum a rămas până după 1918, dar cu profesori ruşi şi ucraineni. în 1814, Sinodul din Petersburg a aprobat înfiinţarea unei tipografii în Chişinău, dar cu foarte multe restricţii (tipărirea cărţilor de slujbă după ediţiile de la Moscova, „cu litere civile ruseşti" etc.). Sub Gavriil s-au tipărit mai multe cărţi de slujbă în româneşte. în 1817 Societatea Biblică rusească a tipărit la Petersburg Noul Testament, iar în 1819 Biblia întreagă, în româneşte, difuzate în Basarabia, dar şi în Moldova din dreapta Prutului şi în Ţara Românească.
După moartea Iui Gavriil (t 30 martie 1821, înmormântat la Căpriana), scaunul arhiepiscopal de la Chişinău a fost ocupat numai de ierarhi ruşi, numiţi direct de Sf. Sinod din Petersburg. Necunoscând limba română, tradiţiile şi obiceiurile credincioşilor români de aici, ierarhii ruşi de la Chişinău au fost un sprijin real al autorităţilor în acţiunea de rusificare a Basarabiei. De pildă, sub Dimitrie Sulima (1821-1844) limba română a fost eliminată din Seminar, încât cursurile se vor preda numai în ruseşte. De altfel, în 1828, rusa a fost declarată limbă oficială în Basarabia. Totuşi, s-au mai tipărit câteva cărţi de slujbă şi de învăţătură în româneşte. O realizare deosebită a sa a fost ridicarea catedralei din Chişinău (soborul), sfinţită în 1836, precum şi alte biserici în diferite târguri şi sate.
404
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
In 1856, potrivit prevederilor tratatului de pace de la Paris, trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost retrocedate României. Acum s-a înfiinţat un „Consistoriu duhovnicesc" la Ismail, iar în 1864 Episcopia Dunării de Jos, cu sediul în aceeaşi localitate, condusă de marele cărturar Melchisedec Ştefănescu. Dar în 1878, prin tratatul de pace de la Berlin, cele trei judeţe au fost reanexate la Rusia, iar Episcopia Dunării de Jos şi-a stabilit sediul la Galaţi.
Procesul de rusificare s-a accentuat în a doua jumătate a secolului al XDC-lea, îndeosebi sub arhiepiscopul Pavel Lebedev (1871-1882), reprezentant tipic al naţionalismului rusesc, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti, iar tipografia şi-a încetat activitatea. Toţi cântăreţii bisericeşti au fost obligaţi să dea un examen special de limba rusă. Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică. După 1861 se înfiinţează aproximativ 400 de şcoli primare parohiale, care în curând au trecut în seama statului; limba de predare era rusa. Din 1884 se înfiinţează, în toată Rusia, un nou tip de şcoală primară, numită „bisericească-parohială", în spirit ortodox şi rusesc. S-au înfiinţat astfel de şcoli şi în Basarabia; pe la începutul secolului al XX-lea numărul lor se ridica la aproape 600. Pe lângă acestea, mai existau şi câteva „şcoli mănăstireşti", iar în unele târguri s-au înfiinţat „şcoli spirituale", un fel de gimnazii (la Chişinău, Ismail şi Edineţi de băieţi, şi una de fete la Chişinău), toate îndrumate de Biserică, cu limba de predare rusa.
în ce priveşte preoţimea, notăm că în multe parohii au fost numiţi preoţi ruşi sau ucraineni care slujeau în slavoneşte. Toate parohiile aveau o situaţie materială foarte bună, cu zeci de hectare de pământ, folosite de preoţi, diaconi şi cântăreţi. Ca fapt pozitiv, trebuie notat că fiind o eparhie bogată s-a putut desfăşura aici şi o frumoasă acţiune socială-filantropică. Aşa-numitele „frăţimi" de preoţi şi mireni (din Chişinău, Tighina ş.a.) întreţineau azile şi cantine pentru săraci. N-a fost neglijată nici acţiunea de apărare a Ortodoxiei, dat fiind faptul că ea se confrunta aici cu o serie de alte culte şi secte care s-au desprins de Biserica Ortodoxă. Din 1868 până în 1916 s-au convocat congrese anuale ale preoţilor
BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BUCOVINA §1 BASARABIA 405
din eparhie, în cadrul cărora se discutau probleme de interes cultural, misionar sau economic.
Candidaţii la preoţie se pregăteau în Seminarul din Chişinău; cei mai buni absolvenţi ai Seminarului îşi continuau studiile la Academia teologică din Kiev. între aceştia s-au numărat câţiva teologi de prestigiu, ca Arsenie Stadniţchi, fiu de preot din Comarova - Hotin, fost rector al Academiei teologice din Moscova, arhiepiscop al Pscovului, apoi mitropolit al Novgorodului (t 1936 în deportare), arhimandritul Anatolie Tihai din Tărăsăuţi - Hotin, cunoscut misionar în Japonia (t 1893), Nicolae Grosu care a fost profesor la Academia Teologică din Kiev (t după 1944 în România).
Mănăstirile basarabene — cele mai multe întemeiate în secolul al XVIII-lea — şi-au continuat lucrarea lor duhovnicească şi românească în mijlocul credincioşilor: Căpriana, Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Rughi, Curchi, Călărăşauca, Saharna, Condriţa, Japca, Dobruşa, Suruceni. S-a înfiinţat o mănăstire nouă la Chiţcani, pe Nistru, numită Noul Neamţ, pentru că primii ei monahi veniseră de la mănăstirea Neamţ, în frunte cu egumenul Teofan Cristea, ardelean de origine şi duhovnicul Andronic Popovici, fiu de preot de lângă Iaşi.
în primul deceniu al secolului al XX-lea se înregistrează o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi al credincioşilor români din Basarabia. în 1905 s-a cerut introducerea limbii române în biserică şi şcoală, în Seminarul din Chişinău, publicaţii proprii, reînfiinţarea tipografiei eparhiale şi altele. Arhiepiscopul Serafim Ciciagov (1908-1914), alt reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a împiedicat însă satisfacerea celor mai multe revendicări româneşti. S-a reînfiinţat doar tipografia, în 1906, care a imprimat mai multe cărţi de slujbă şi Vieţile sfinţilor în româneşte în tiraje foarte mari.
în 1908 şi-a început apariţia revista Luminătorul, în româneşte, care a continuat până în timpul celui de al doilea război mondial, la care se adaugă şi alte periodice româneşti, cu o existenţă mai scurtă, precum şi un număr însemnat de broşuri numite „filişoare“, cu vieţi de sfinţi, învăţături religios-morale şi altele. O serie de
406
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
clerici (preoţii profesori Constantin Popovici şi Alexie Mateevici, ieromonahii Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, viitorii ierarhi, preoţi din familia Baltaga etc.), precum şi câţiva cărturari mireni, au sprijint din plin această mişcare de renaştere naţională.
Lupta lor a fost încununată prin unirea Basarabiei cu România, proclamată de „Sfatul ţării" din Chişinău la 27 martie / 9 aprilie 1918. După Unirea din 1918 Biserica din Basarabia a întrerupt legăturile cu Biserica rusă şi a intrat sub jurisdicţia canonică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti.
Concluzii. Viaţa bisericească a românilor din Basarabia şi Bucovina s-a desfăşurat în condiţii cu totul diferite, sub stăpâniri străine, asupritoare. Situaţia Bisericii basarabene era şi mai dramatică, deoarece ierarhii erau ruşi de neam, subordonaţi Sinodului din Petersburg. Lucrurile s-au schimbat numai după realizarea unităţii noastre de stat în 1918.
BIBLIOGRAFIE:
Bucovina: Ion I. Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina, Bucureşti, 1916, XX4-295 p.; Simeon Reli, Din suferinţele Bisericii noastre ortodoxe sub stăpânirea austriacă, în Candela, an. XXXVI, 1925, nr. 3-7, p. 212-236; Simeon Reli, Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica Ortodoxă Română în secolul al XlX-lea, în lumina unor acte şi documente din Arhiva Curţii imperiale din Viena, Cernăuţi, 1925, 118 p.; Vasile Găina, Arhiepiscopul şi mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, în Candela, an. XXVI, 1907, p. 389-421; Vasile Găina, Arhiepiscopul şi mitropolitul dr. Vladimir de Repta, în Candela, an. XXVI, 1907, p. 423-437.
Basarabia: Ion I. Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923, XLVHI+456+2h (şi ediţia Bucureşti, 1991, XXXVIII+351 p.); Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XlX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, 512 p. (reeditată la Chişinău, 2000,319 p.; Paul Mihail, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 la 1918, Bucureşti, 1941, 380 p. + 20 pl.; Paul Mihail, Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1993,408 p.; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Basarabia, în rev. M.M.B. Teologie şi viaţă, serie nouă, an. I (LXVII), 1991, nr. 9-12, p. 15-49; Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993, 151 p.; Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti, 1996, 376 p; Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1999, 148 p.; Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale in Basarabia, Chişinău, 2000, 220 p.
BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN BUCOVINA ŞI BASARABIA 407
LECTURA
O	SCRISOARE
A LUI AVXENTIE (ARSENIE) STADNIŢCHI,
PROFESOR LA SEMINARUL DIN CHIŞINĂU1, CĂTRE EPISCOPUL MELCHISEDEC AL ROMANULUI
26 aprilie 1890 Chişinău
înalt Prea Sfinţia Voastră,
înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
îndrăznesc a mă adresa cu o rugăminte respectuoasă către voi, închinându-mă înaintea lucrărilor ştiinţifice ale voastre, care sunt mult preţuite şi în Rusia.
Ocupându-mă cu prelucrarea arhivei Consistoriului, m-am interesat de personalitatea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al Moldovlahiei, despre care am găsit aici ştiri destul de interesante. Odată cu aceasta mi s-a trezit interesul şi a face cunoştinţă cu exarhatul moldovlah.
Pentru aceasta, mă şi adresez pentru explicaţie către înalt Prea Sfinţia Voastră. Ce trebuie să se înţeleagă prin exarhatul moldovlah? Care eparhii intrau în compunerea lui? Golubinschi deosebeşte Ungrovlahia — sub care înţelege actuala Valahie — de Moldovlahia, sub care se înţelege actuala Moldovă.
Intrau oare în componenţa exarhatului moldovlah eparhii ale Ungrovlahiei şi Moldovlahiei? Au oare toate aceste eparhii istoria lor sau nu? Ştiu că există lucrările voastre: Cronica eparhiilor Huşi şi Roman, dar relativ la altele, unde se poate afla? In limba rusă privitor la această chestiune şi despre mitropolitul Gavriil nu există nimic.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, aş avea intenţia să mă ocup cu cercetarea, pentru dizertaţia de magistru, pe tema: Exarhatul moldovlah şi activitatea mitropolitului Gavriil la conducerea lui. Mi-e teamă că subiectul îmi va fi peste puteri şi dorinţa va rămâne doar ca dorinţă.
1	Axentie — în călugărie Arsenie — Stadniţchi (1862-1936), fiu de preot din Comarova-Hotin, era absolvent al Seminarului din Chişinău şi magistru al Academiei duhovniceşti din Kiev, cu lucrarea despre care scria aici. A fost profesor la Seminarul din Chişinău, profesor şi rector al Academiei duhovniceşti din Moscova, care i-a conferit titlul de doctor, episcop, apoi arhiepiscop de Pscov, mitropolit al Novgorodului, candidat la scaunul de patriarh al Rusiei, în 1917, autor a numeroase lucrări privind istoria Bisericii româneşti. A murit în deportare, la Taşkent, în 1936.
408
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Respectuos v-aş ruga să-mi arătaţi opinia voastră privitor la aceasta şi a-mi da indicaţii despre aceasta, vă rog stăruitor.
Vă trimit cu aceasta lucrările mele: „Jurnalul studentului-pelerin la Athos“2 şi broşura „Despre clerul român"3.
Broşura este scrisă pe baza izvoarelor române şi mai cu seamă pe baza lucrărilor înalt Prea Sfinţiei Voastre. Adevărat, am luat lucrul puţin cam unilateral, dar credeţi-mă, Stăpâne, nu cu vreun scop rău premeditat. Iubesc România, asemenea provinciei mele natale.
în Vedomostele4 redactate de mine, intenţionez, în curând, să scriu despre românii care au primit educaţie în Rusia în general şi în Chişinău, în special5.
Vă rog respectuos, înalt Prea Sfinţia Voastră, să nu mă lipsiţi de sfaturile şi indicaţiile privitoare la rugămintea mea.
De asemenea, vă rog stăruitor, învredniciţi-mă cu trimiterea lucrărilor voastre, îndeosebi Cronicile eparhiilor Huşi şi Roman.
Vă cer sfinţitoarea voastră binecuvântare.
Cu adânc respect, rămân al înalt Prea Sfinţiei Voastre supus, profesorul Seminarului din Chişinău.
Avxentie Stadniţchi
Reprodus după Preotul Paul Mihail, Legăturile culturale- bisericeşti ale episcopului Melchisedec cu Rusia, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an. XXXVII, 1961, nr. 3-4, p. 292-293.
2	Kiev, 1886
3	Polojenie pravoslavnago duhovenstva v Rumânii (Situaţia clerului ortodox din România), Chişinău, 1889.
4	Buletinele Eparhiei Chişinău.
5	A apărut sub titlul Români polucivşie obrazovanie v ruschih duhovno-ucebnâh zavedeniah (Români care au primit educaţia în aşezămintele duhovniceşti din Rusia), Chişinău, 1891.
LI
PREOŢIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XLX-LEA
în cursul acestui secol, preoţii români de pretutindeni au continuat să fie aceiaşi buni îndrumători ai păstoriţilor lor nu numai în probleme spirituale, ci şi culturale, sociale, economice, iar în Transilvania şi Banat chiar şi în cele naţional-politice.
Nivelul lor de pregătire a început să fie mai ridicat în urma înfiinţării seminariilor teologice eparhiale. Totuşi, în prima jumătate a secolului al XlX-lea au mai fost hirotoniţi şi preoţi fără pregătire seminarială, absolvenţi ai aşa-numitelor cursuri de „grămătici11 din Ţara Românească sau ai şcolilor „catehetice11 din Moldova.
Starea materială a preoţilor a continuat să fie nesatisfăcătoare. Ei trăiau din munca în gospodăria lor şi din ofrandele credincioşilor. Abia în timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi apoi prin Legea clerului mirean din 1893 s-au făcut încercări de salarizare a lor din bugetul statului sau al primăriilor. în Transilvania, o bună parte dintre preoţi au început să primească salarii de stat în ultimul deceniu al secolului.
în cursul acestui secol, se constată cea mai largă participare a clerului ortodox la mişcările cu caracter naţional şi social ale poporului român. De pildă, în mişcarea cu caracter naţional şi social condusă de Tudor Vladimirescu din 1821 au participat şi câţiva preoţi, iar episcopul Ilarion al Argeşului era unul din sfătuitorii săi.
Revoluţia din 1848 în Moldova. De fapt, în Moldova se poate vorbi mai degrabă de o „încercare11 de revoluţie, limitată la o
410
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
adunare ţinută la Iaşi, în ziua de 27 martie 1848, în care s-a redactat un memoriu către domn, semnat şi de mitropolitul Meletie (urmaşul lui Veniamin Costachi). Se cereau — în 35 de puncte — diferite reforme constituţionale şi administrative în organizarea justiţiei, a învăţământului şi a Bisericii, cedarea averilor mănăstirilor închinate către stat şi mai ales împroprietărirea ţăranilor clăcaşi. Domnitorul Mihail Sturza n-a primit aceste cereri, ci dimpotrivă, a ordonat ca unii din conducătorii mişcării să fie arestaţi, iar alţii trimişi în surghiun.
întrucât mişcarea revendicativă a fost înăbuşită în aceeaşi zi, n-a putut nici preoţimea să-şi spună cuvântul în problemele ce interesau viitorul ţării şi al Bisericii. Cunoaştem însă o predică a preotului Gheorghe Bodescu din Bârlad, rostită în ziua Pogorârii Duhului Sfânt în biserica „domnească” din oraş, prin care protesta împotriva abuzurilor administrative ale lui Mihail Sturza. în aceeaşi zi a fost arestat.
Revoluţia din 1848 în Muntenia. în dimineaţa zilei de 9 iunie 1848 s-a dat semnalul începerii revoluţiei în satul Islaz pe Dunăre, unde garnizoana era câştigată de partea revoluţionarilor. Preotul Radu Şapcă din satul Celei (azi înglobat în oraşul Corabia), împreună cu preoţii Oprea şi Gheorghe, au săvârşit o slujbă şi au sfinţit steagurile revoluţionarilor. Preotul Radu a rostit aici o impresionantă rugăciune, întocmită anume pentru acest prilej. Ion Heliade Rădulescu a citit apoi o proclamaţie, în 22 de puncte. în aceasta se cerea, între altele, independenţa administrativă şi legislativă a ţării, fără nici un amestec al vreunei puteri din afară, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, adunare obştească aleasă dintre reprezentanţii tuturor păturilor societăţii, desfiinţarea titlurilor boiereşti, dezrobirea ţiganilor, instrucţie egală pentru toţi românii şi emanciparea ţăranilor clăcaşi. S-a constituit apoi un guvern provizoriu cu cinci membri, din care făcea parte şi preotul Radu Şapcă.
La 11 iunie a izbucnit revoluţia şi în Bucureşti. Populaţia s-a îndreptat spre palat, silind pe domnitorul Gheorghe Bibescu să semneze noua „constituţie*1, cum i se spunea programului revoluţionar aprobat de popor la Islaz. După ce a semnat-o, domnitorul a abdicat şi s-a refugiat la Braşov. La 14 iunie s-a
PREOŢIMEA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
411
format un guvern provizoriu, din care preotul Radu Şapcă n-a mai făcut parte. Noul guvern a început să pună în aplicare cele stabilite în Proclamaţia de la Islaz.
în ziua de 19 iunie au avut loc ciocniri între populaţia Bucureştiului şi o parte a armatei, instigată de boierimea conservatoare, care încercase să aresteze guvernul provizoriu. în cursul lor, un călugăr cu numele Ambrozie s-a aruncat spre tunurile îndreptate asupra mulţimii, pentru ca să împiedice vărsările de sânge. Populaţia l-a urmat, unii dintre soldaţi, uimiţi de curajul lui, s-au retras, alţii au trecut de partea mulţimii. Pentru această faptă a rămas în amintirea urmaşilor sub numele de „popa Tun“.
în acelaşi timp, la propunerea lui Nicolae Bălcescu, guvernul a trimis în toate judeţele câte unul sau doi comisari, care să explice poporului principiile noi „constituţii11. între aceşti comisari, propovăduitori ai principiilor dreptăţii, egalităţii şi libertăţii, erau şi unii preoţi şi călugări. Din numeroase localităţi veneau delegaţii în capitală, unele având în frunte preoţi, pentru a-şi exprima adeziunea la programul guvernului. în multe sate şi oraşe preoţii au săvârşit slujbe pentru cauza revoluţiei, vorbind poporului şi sfinţind steagurile tricolore. Alţi preoţi participau la întruniri, se duceau la clubul revoluţionarilor, prezidau şedinţele şi luau parte la discuţii, îndemnau pe locuitori să îndepărteze autorităţile administrative ale vechiului regim.
Trebuie notat şi faptul că guvernul provizoriu instituise o aşa-numită comisie a proprietăţii, formată din reprezentanţi ai boierilor şi clăcaşilor, câte unul de fiecare judeţ, care urma să întocmească un proiect de lege pentru împroprietărirea ţăranilor. Din partea judeţului Râmnicu Sărat a făcut parte din acea comisie şi preotul clăcaş Neagu Benescu din Domniţa, care şi-a ridicat glasul cu hotărâre împotriva boierilor asupritori.
Un alt cleric, arhimandritul Iosafat Snagoveanu, lucrase în fruntea unei comisii pentru dezrobirea ţiganilor.
în curând însă revoluţia a fost înăbuşită prin intrarea oştilor otomane în ţară, iar în septembrie au intrat şi trupele ruseşti, înăbuşirea revoluţiei a adus multe prigoane împotriva conducătorilor şi partizanilor ei, cei mai însemnaţi fiind expulzaţi peste graniţă,
412
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
iar ceilalţi urmăriţi şi arestaţi. Zeci de preoţi au fost ţinuţi în arest la Mitropolie, la Episcopii, la ispravnicii sau la închisoarea de la mănăstirea Văcăreşti. Mulţi profesori de la seminariile teologice au fost înlăturaţi din învăţământ. Iosafat Snagoveanu a fost nevoit să se exileze, trăind tot restul vieţii la Paris, unde a înfiinţat o capelă pentru românii de acolo. Preotul Radu Şapcă a fost surghinuit la Muntele Athos, apoi la Brusa, în Turcia, unde erau mai mulţi revoluţionari români, ulterior fiind întâlnit prin Bulgaria, ca în vara anului 1855 să se întoarcă în ţară (t 1876).
Revoluţia din 1848 în Transilvania. Se ştie că de un secol şi jumătate Imperiul habsburgic ocupase Ungaria şi Transilvania. Izbucnind revoluţia în imperiu, Ungaria s-a proclamat independentă, hotărându-se totodată anexarea Transilvaniei la noul stat ungar. Se înţelege că românii de aici nu puteau admite acest lucru, mai ales că fruntaşii revoluţiei maghiare refuzau să acorde românilor drepturi egale cu ale celorlalte naţiuni conlocuitoare din Transilvania. Comitetul revoluţionar român a hotărât atunci să meargă' pe o cale revoluţionară proprie, convocând o mare adunare naţională, în care să discute toate problemele sociale şi naţionale care-i priveau. Adunarea s-a ţinut în 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertăţii din Blaj, la ea participând şi cei doi episcopi români din Transilvania: Andrei Şaguna de la Sibiu şi loan Lemeni de la Blaj. Adunarea a formulat un program care urmărea libertatea şi independenţa poporului român; s-a cerut, printre altele, şi reînfiinţarea vechii Mitropolii a Transilvaniei pentru toţi românii. S-a ales o delegaţie de 30 de membri, care să prezinte Curţii imperiale din Viena hotărârile şi doleanţele naţiunii române din Transilvania. Era condusă de Andrei Şaguna şi din ea făceau parte — pe lângă alţi fruntaşi revoluţionari — şi câţiva preoţi, ca Timotei Cipariu de la Blaj, loan Popasu din Braşov şi alţii.
Conducătorii de la Budapesta ai revoluţiei maghiare au refuzat şi acum să ţină seama de voinţa exprimată de poporul român pe Câmpia Libertăţii. Dimpotrivă, Dieta de la Cluj, formată mai ales din reprezentanţii nobilimii maghiare, a hotărât anexarea Transilvaniei la Ungaria. Din această cauză, la care se adăuga şi oprimarea românilor de către moşierii maghiari, s-a ajuns la
PREOŢIMEA ÎN SECOLUL AL X1X-LEA
413
confruntări armate. Marele revoluţionar Avram Iancu a organizat cetele moţilor, transformându-le într-o oaste ţărănească revoluţionară, care a apărat cu eroism Munţii Apuseni împotriva trupelor maghiare. în oastea lui Avram Iancu au luptat mulţi preoţi, unii având şi roluri de prefecţi, tribuni, centurioni şi decurioni. între ei se numărau preoţii Simion Balint din Roşia Montană, prefect, Simion Groza din Rovina, lângă Brad, viceprefect, Nicolae Vlăduţiu din Bogata de Mureş, prefect, Simion Prodan din Măgina şi alţii. Mulţi dintre preoţi au suferit chinuri, bătăi şi chiar moarte în cursul acestor încleştări. între cei ucişi trebuie pomeniţi: losif Cazan din Mesteacăn (jud. Hunedoara), Mihai Oprişa din Ţebea (jud. Hunedoara), Vasile Moraru din Bicălatu (jud. Cluj), şapte preoţi din părţile Hălmagiului şi alţii.
în restul Transilvaniei, unde nu s-au dus lupte, de asemenea, au fost ucişi de către unguri şi secui mai mulţi preoţi români, între care: Vasile Turcu din Cătina (jud. Cluj), loan Papiu din Budiu de Câmpie (jud. Mureş), tatăl marelui cărturar Al. Papiu-Ilarian, Isac Oprea din Crăciunelu de Sus, lângă Blaj, Toader Lupu din Hodac (jud. Mureş) şi mulţi alţii. Zeci de biserici au fost arse şi jefuite tot atunci.
în Banat, numeroşi preoţi şi protopopi au participat la Adunarea naţională de la Lugoj din 4/16 mai 1848, în cadrul căreia s-au cerut drepturi pe seama naţiunii române, emanciparea Bisericii Ortodoxe Române de sub jurisdicţia Mitropoliei de la Carloviţ şi înfiinţarea unei Mitropolii la Timişoara. După înăbuşirea revoluţiei, peste 70 de preoţi au fost aruncaţi în închisori, unii au fost caterisiţi, alţii nevoiţi să se refugieze. De pildă, protopopul Dimitrie Stoicescu Petrovici din Lipova a fost condamnat la 12 ani închisoare, protopopul Ignatie Vuia al Oraviţei a trebuit să părăsească Banatul, murind departe de locurile natale.
Preoţimea şi Unirea Principatelor. Mulţi slujitori ai Bisericii noastre au sprijinit, prin cuvânt şi faptă, realizarea marelui act al Unirii Moldovei cu Ţara Românească. De pildă, cei doi mitropoliţi, Nifon al Ungrovlahiei şi Sofronie Miclescu al Moldovei, au fost preşedinţi ai Divanurilor Ad-Hoc, precum şi ai Adunării Elective, care au ales pe Alexandru loan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi apoi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859).
414
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Episcopii au adresat pastorale clerului şi credincioşilor prin care-i îndemnau să sprijine unirea. Toţi episcopii eparhioţi, dar şi alţi reprezentanţi ai clerului de mir şi monahal, au fost membri ai aceloraşi Divanuri, propovăduind cu însufleţire unirea celor două ţări. Consemnăm între ei pe episcopii Calinic al Râmnicului şi Filotei al Buzăului, arhiereul Filaret Scriban, rectorul Seminarului de la Socola şi fratele său, arhimandritul Neofit, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, rectorul Seminarului din Huşi, preotul Dimitrie Matca? din Roman şi alţii.
Clerul şi Războiul de Independenţă din 1877-1878. Slujitorii Bisericii Ortodoxe Române au fost alături de popor şi în momentele de înălţare sufletească aduse de actul epocal al proclamării Independenţei de Stat a României, la 9 mai 1877, şi de luptele victorioase purtate de ostaşii români şi ruşi împotriva turcilor pentru cucerirea independenţei. La îndemnul ierarhilor, numeroşi călugări (de la Căldăruşani, Cemica, Neamţ, Secu) şi călugăriţe (de la Ţigăneşti, Pasărea, Hurezi, Agapia, Adam) s-au înrolat ca voluntari în serviciile sanitare ale armatei, fie pe front, fie în spitalele din ţară. Câţiva preoţi militari au însoţit oştile noastre pe câmpurile de luptă în Bulgaria.
Ierarhii au adresat pastorale clerului şi credincioşilor pentru sprijinirea războiului. Preoţii din toate eparhiile ţării au organizat comitete, care se ocupau cu strângerea de ajutoare pe seama răniţilor, a orfanilor şi a văduvelor de război. Colecte asemănătoare au organizat şi preoţii români din Transilvania.
în bisericile din ţară s-au făcut slujbe pentru biruinţa oştilor româno-ruse şi pentru pomenirea celor căzuţi în lupte.
Preoţimea din Transilvania şi mişcarea memorandistă. Câţiva preoţi şi profesori de teologie s-au numărat printre iniţiatorii Memorandumului, în 1892. Numeroşi alţii au făcut parte din delegaţia care a plecat la Viena pentru a-1 prezenta împăratului Francisc Iosif. Iar în 1894, când a avut loc la Cluj procesul memorandiştilor, între cei condamnaţi la închisoare se numărau şi preoţii Vasile Lucaciu, Gherasim Domide, Nicolae Cristea şi profesorii de teologie Daniil Popovici-Barcianu şi Dimitrie Comşa de la Sibiu.
PREOŢIMEA ÎN SECOLUL AL X1X-LEA
415
Preoţimea şi răscoala din 1907. Deşi Legea clerului mirean din 1893 a uşurat puţin traiul preoţilor de mir, totuşi mare parte din ei au continuat să ducă o viaţă grea, alături de credincioşii lor. De aceea, în 1907, când a izbucnit marea răscoală ţărănească, printre cei care au luat parte la ea s-au numărat mulţi slujitori ai altarului. Preoţii Nicolae Crăineanu, Alexandru Popescu şi loan Podeam, toţi din judeţul Mehedinţi, au fost împuşcaţi fără nici o cercetare, iar alţii au fost arestaţi şi trimişi în judecată. în favoarea ţăranilor năpăstuiţi s-au pronunţat şi elevii de la Seminariile „Central11 din Bucureşti şi „Veniamin" din Iaşi, prin două anchete făcute de profesori, atrăgându-şi ostilitatea oficialităţii.
Preoţimea şi realizarea statului român unitar. în timpul primului Război mondial (1916-1918), în vechea Românie au slujit în armată aproximativ 300 de preoţi militari; câţiva din ei au murit pe câmpurile de luptă. în teritoriile ocupate de armatele germane şi bulgare (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) şi-au pierdut viaţa aproximativ 40 de preoţi, fie împuşcaţi, fie morţi în urma schingiuirilor îndurate ori în lagărele din Germania.
în Transilvania şi Banat, peste 130 de preoţi au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Târgu Mureş, Odorhei, Timişoara, Seghedin, Vaţ, unii fără judecată, dar cei mai mulţi condamnaţi la ani îndelungaţi de închisoare, acuzaţi de „spionaj în favoarea României" ori „trădare de patrie". Alţi peste 200 de preoţi — unii cu familiile —, consideraţi „periculoşi" pentru statul austro-ungar, au fost deportaţi în judeţul Şopron, regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest, sau în alte părţi. Peste o sută de preoţi — mai ales din părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului — au fost nevoiţi să se refugieze în vechea Românie. Mulţi din ei au murit în închisoare, în deportare şi în refugiu, ori curând după eliberare, din cauza suferinţelor îndurate. Opt preoţi au fost ucişi în iarna anilor 1918/19 de ostaşi maghiari bolşevizaţi în perioada de destrămare a Imperiului austro-ungar.
Unii slujitori ai Bisericii româneşti din Transilvania au contribuit efectiv la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, cum a fost Vasile Lucaciu din Şişeşti, lângă Baia Mare, căruia Guvernul României i-a încredinţat misiuni politice în Statele
416
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Unite, Franţa şi Italia. Nenumăraţi slujitori ai Bisericii au fost prezenţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, unii fiind delegaţi oficiali. Doi ierarhi au fost copreşedinţi ai Adunării (Ioan Papp de la Arad şi Dimitrie Radu de la Oradea), alţi doi au făcut parte din delegaţia trimisă la Bucureşti pentru a prezenta actul unirii Transilvaniei cu România (Miron Cristea de la Caransebeş şi Iuliu Hossu de la Gherla).
Concluzii. Preoţimea românească a fost alături de poporul nostru în momentele de răscruce din istoria sa, sprijinind realizarea idealurilor sale de dreptate socială, independenţă şi unitate naţională.
BIBLIOGRAFIE:
Niculae Şerbănescu, Atitudinea preoţimii ortodoxe faţă de dreptele năzuinţe ale poporului, în B.O.R., an. LXXV, nr. 3-4,1957, p. 200-242; Nestor Vornicescu, Descătuşarea, 1821, Craiova, 1981,217 p.; Alexandru Ciurea, Tudor Vladimirescu ctitor şi ajutător de lăcaşuri străbune, în M.O., an. XXXIII, 7-9,1981, p. 186-196 (alte studii în nr. 7-9, 1981, p. 354-419).
N. Corivan, Clerici ortodocşi din Moldova şi Muntenia care au luat parte la Revoluţia din 1848, în M.M.S., an. XXXIV, nr. 7-8, 1958, p. 624-647; Mircea Păcurariu, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat din anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995, 230 p.
Mircea Păcurariu, Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de actul Unirii Principatelor, în B.O.R., an LXXXV, nr.1-2, 1967, p. 73-94; Mircea Păcurariu, Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de Războiul de Independenţă, în B.O.R., an. LXXXV, nr. 5-6,1967, p. 602-617; Nestor Vornicescu Severineanul, O cronică a Războiului pentru Independenţă, Bucureşti, 1976,50 p.+ilustr. (extras din B.O.R., an. XCIV, nr. 5-6, 1976); Gherasim Cristea Piteşteanul, Războiul de Independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcei, 1977, 105 p.+ilustr.; B.O.R., an. XCV, nr. 4-6, 1977, p. 361-530 şi 535-550; M.M.S., an, LIII, nr. 5-6, 1977, p. 289-449; MA, an XXII, nr. 4-6, 1977, p. 237-390; M.O., an. XXIX, nr. 4-6, 1977, p. 254-421; M.B., an. XXVII, nr. 4-6, 1977, p. 258-402; S.T., an. XXIX, nr. 5-8, 1977, p. 387-414.
Grigore N. Popescu, Al. A Botez şi Al. C. Rădulescu, Preoţimea ortodoxă şi Răscoala din 1907, în B.O.R., an. LXXV, nr. 3-4, 1957, p. 243-275; Al. I. Ciurea, Atitudinea elevilor seminarişti faţă de răscoala din 1907, în B.O.R., an. LXXV, nr. 3-4, 1957, p. 275-296; B.O.R., an. XCV, nr. 1-3, 1977, p. 27-97; M.M.S., an. LIII, nr. 1-3, 1977, p. 14-124; M.O., an XXIX, nr. 1-3, 1977, p. 3-109.
PREOŢIMEA IN SECOLUL AL XIX-LEA
417
Grigore N. Popescu, Preotimea româna şi tntregirea neamului, 2 voi., Bucureşti, 1940,143-1-381 p.; Mircea Pacurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, in B.O.R., nr. 11-12, 1978, p. 1250-1263 (alte studii la p. 1264-1313);	an. LIV, nr. 9-12, 1978, p. 655-725; M.O., an
XXX, nr. 10-12,1978, p. 748-822; MA, an. XXIII, nr. 10-12,1978, p. 700-797 şi M.B., an. XXVIII, nr. 10-12, 1978, p. 577-657; Mircea Pacurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica româneasca din Transilvania tn perioada dualismului (1867-1918), Sibiu, 1986,303 p.
LECTURA
PREOTUL RADU ŞAPCĂ Din „Rugăciunea” rostita la Islaz (1848)
Doamne! Fiul tău unic a fost trimis de tine ca să se jertfească pentru mântuirea oamenilor. In iubirea ta el ajunse anatemă, pentru ca să sfinţească munca săracului; ajunse prada morţii pentru ca să dea viaţă şi libertate oamenilor. Tu eşti acelaşi Dumnezeu; biruinţa şi libertatea sunt !n mâinile tale; izbăveşte şi mântuie pe tot omul care sufere; ridică şi însufleţeşte pe acest popor care moare, ca să facă să trăiască pe apăsătorii săi. Scapă-1 de abuzurile care se fac cu aşezămintele şi chiar cu virtuţile sale; izbăveşte-] de abuzul clăcii, de ticăloasa iobăgie, pe care n-au cunoscut-o părinţii noştri, de podvada1 drumurilor şi a şoselelor, de aceste munci ale faraonilor, de orice prigonire, de orice silnicie şi de toată nedreptatea. Redă-i timpul şi locul cu care tu ai înzestrat pe om; fâ-1 să se bucure de roadele muncii sale.
Mângâie, Doamne, pe acest popor zdrobit de suferinţă, scoală-te şi fă ştiut lumii că eşti Dumnezeul celor harnici şi al oricărui om ce se apropie de tine prin muncă, singura rugăciune pe care tu o binecuvintezi şi o asculţi. Arată că eşti tatăl sărmanilor, al orfanilor şi al văduvelor, mângâietorul celor asupriţi. Noi numai numele tău II chemăm şi nu cerem ca lege decât numai Evanghelia ta. Fiul tău a făgăduit celor asupriţi dreptate, celor flămânzi pâine, celor deznădăjduiţi mângâere. Redă copiilor tăi bunurile şi pâinea lor, după dreptatea ta. Spiritul tău de mângâere şi de dreptate să le lumineze sufletele.
Bucurându-ne de lumina ta, de iubirea ta, de dreptatea ta şi de puterea ta, te vom slăvi de trei ori sfinte; căci ale tale sunt stăpânirea şi puterea şi slava, ale tale Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi In vecii vecilor. Amin.
Reprodusă din voi. Anul 1848 tn Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p. 489-490.
1 Cărăuşie obligatorie la care erau supuşi ţăranii, mai ales In timp de război.
33-I.B.O.R.
418
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREOTUL NEAGU BENESCU
Din cuvântarea rostită In Comisia proprietăţii (1848)
Apoi dar, de ce acest proprietar de pământ, pe care pământ nu l-a făcut el, să nu se mulţumească cu zeciuiala rodului ce va ieşi dintr-însul?
Vrea să zică, deşi nu l-am făcut eu, dar l-am cumpărat cu bani. însă eu am arătat cu ce fel de bani l-a cumpărat; căci pământul d-tale ar putea mult să stea şi bani nu ţi-ar mai da, dacă noi n-am fi umplut magaziile d-tale de producte şi casele d-tale de aur şi de argint.
Sau vrei să zici că l-ai luat cu sabia din veacuri uitate, dar noi oare unde am fost? nu vom fi fost cu dumneata? ba încă mi se pare şi alta, oare de când l-ai luat cu sabia păzitu-l-ai cu sabia, ca să nu calce picior străin pe dânsul? mie mi se pare că mai mult ai vrut să-ţi păzeşti proprietatea vieţii, şi îndată ai socotit că venirea acestora oare nu va da sfârşit proprietăţii vieţii d-tale?
Ai lăsat pământul cel luat cu sabia să se calce de sabie, şi ai ieşit dintr-însul spre scăparea proprietăţii vieţii, pe care o avem toţi de sfântă.
Iar proprietatea d-tale, pământul, cine ţi l-a păzit de nu s-a pus altul în locul d-tale stăpânitor pe el?
L-a păzit plugarul, vierul şi toţi locuitorii pe pământ cu sabia smereniei sale şi cu sudoarea feţei sale; cu smerenia au îmblânzit sabia vrăjmaşului, cu sudoarea au hrănit atât pe vrăjmaşi, la cari mulţi s-au şi jertfit, cât şi trecerea unei puteri asupra alteia. Iar d-ta, domnule proprietar de pământ, nimic nu-ţi păsa de cele descrise, ci-ţi păzeai viaţa, ţi-ai scăpat-o, o ai, fii cu ea; de ce dar acum, nu te mulţumeşti cu zeciuiala ce va ieşi din rostul proprietăţii d-tale, ce ai lăsat în perzare?
Reprodusă din voi. Anul 1848 în Principatele Române, III, Bucureşti, 1902, p. 323.
îndemnuri adresate clerului pentru sprijinirea Războiului de Independenţă
împrejurările grele prin care trece astăzi România, Patria noastră comună, sunt cunoscute tuturor. In asemenea împrejurări Patria are nevoie de ajutorul tuturor fiilor ei fără osebire; prin urmare, toţi cei ce iubim binele şi prosperitatea ţării, suntem datori să-i venim în ajutor cu toate mijloacele de care dispunem. Afară de cei ce sunt chemaţi a lupta cu armele în mână pe câmpul de război, afară de ajutoarele de război, afară de ajutoarele de bani şi alte obiecte necesare la armată şi mai cu seamă pentru ostaşii români răniţi, ce se oferă din partea tuturor claselor societăţii noastre române de către toate vârstele fără deosebire de sex, pe lângă medicii oştirei, mulţi bărbaţi şi femei au alergat la apelul ce li s-a făcut, pentru a servi la ambulanţele de pe câmpul de război.
Deci, fiindcă clerul în genere şi mai ales partea monahică, a căror viaţă era consacrată pentru lucrarea faptelor bune ce le învaţă şi porunceşte sfânta noastră
PREOŢIMEA IN SECOLUL AL XIX-LEA
419
religiune creştină, suntem datori a da exemplu nu numai cu cuvântul, dar şi cu fapta, urmează să fim gata la apelul ce ni s-ar face din partea Guvernului ţării. Astfel, atât monahii, cât şi monahiele ce sunt mai în vârstă şi nu pot suporta greutăţile ostenelelor, sunt datori, stând în monastire, a se ruga lui Dumnezeu ne-ncetat ziua şi noaptea pentru ajutorul armatei române şi a toată armata creştină, iar cei ce sunt în putere de a lupta cu ostenelile, să meargă în mijlocul ostaşilor Patriei ce se luptă cu armele şi cad răniţi, a le îndulci suferinţele şi durerile ranelor prin serviciul ce se face la ambulanţă.
Reprodus din apelul mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei, publicat în Biserica Ortodoxă Română, an. III, 1876-77, p. 540.
Preoţi români! Cugetaţi un minut la împrejurările grele în care se află ţara noastră; cugetaţi cu multă maturitate şi în urmă faceţi tot ce (vă) dictează inima de român, de creştin, în fine tot ce vă dictează misiunea voastră de păstori şi părinţi sufleteşti ai confraţilor voştri săteni. Voi ştiţi, şi trebuie să ştiţi, că mulţi dintre confraţii săteni sunt duşi la hotarele ţării şi chiar dincolo de hotare spre a o apăra, spre a o salva cu braţul, cu sângele lor. Pe aceştia i-a chemat ţara, mama noastră a tuturor, ca să lupte pentru cauza cea mai sfântă a românismului, pentru sfânta independenţă, pentru lege şi drepturile naţionale... Confraţii noştri au răspuns cu bucurie la chemare şi îndată au lăsat căminul, soţie şi copii, spre a veni încununaţi cu cununile victoriei, cu care în urmă să înfrumuseţeze altarul independenţei române.
Ei s-au dus să lucreze pentru ţară şi lucrează cu vitejie pentru binele nostru al tuturor, pentru binele românismului. Ei nu mai lucrează ţarina fiecăruia în parte ci cultivă ţarina cea mare şi frumoasă a Independenţei române.
Dar oare ţarinile lor particulare, ţarinile fiecărui viteaz luptător, cine le lucrează, cine le cultivă? Cine are să semene grâul, cine are să culeagă porumbul luptătorilor noştri?...
Luaţi dară iniţiativa şi îndemnaţi pe confraţi spre a-şi împlini această datorie către fraţii trimişi la luptă. Faceţi ca toţi să poarte sarcinile unul pentru altul, căci numai aşa vom putea fi creştini adevăraţi şi numai aşa se va putea înţelege scopul pentru care sunt adunaţi oameni în sate şi în oraşe. Numai prin acest ajutor pe care-1 va da unul altuia şi mai cu seamă celor ce luptă pentru ţară, se va dezvolta simţământul naţional şi numai aşa luptătorii români vor iubi patria şi pe confraţii lor cu mai mare ardoare, formând între dânşii o legătură tare pe care să nu o poată rupe nimic.
Reprodus după apelul diaconului Ştefan Călinescu, publicat în Biserica Ortodoxă Română, an. III, 1876-77, p. 502.
LII
CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ
In secolul al xix-lea
Cultura teologica. Pe lângă lucrările ierarhilor cărturari menţionate în alte pagini (Veniamin Costachi, Grigorie Dascălul, Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Melchisedec Ştefănescu etc.) o serie de profesori de teologie şi preoţi s-au remarcat prin alesele lor preocupări culturale. Apariţia unor lucrări teologice — în special a manualelor didactice — era determinată de nevoia noilor şcoli teologice de a da o cât mai bună pregătire viitorilor preoţi.
In prima jumătate a secolului a activat ca profesor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti arhimandritul Eufrosin Poteca, autor de lucrări de teologie şi fllosofie. O activitate remarcabilă a desfăşurat călugărul Nifon Bdlăşescu, originar din părţile .Sibiului, profesor la Seminarul din Bucureşti, autorul multor manuale de teologie, unele tipărite, altele rămase în manuscris. In Moldova au publicat manuale didactice fraţii arhierei Neofit şi Fibrei Scriban, profesori la Seminarul de la Socola. Majoritatea manuscriselor publicate de ei erau prelucrate după cele ruseşti sau greceşti.
După înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti s-au tradus în româneşte câteva cursuri folosite în Academiile duhovniceşti din Rusia (Dogmatica mitropolitului Macarie Bulgakov, 3 voi., Dogmatica episcopului Silvestru de Canev, 5 voi., Apologetica lui Nicolae Rojdestvenski, 2 voi. etc.).
La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea au apărut şi unele lucrări teologice originale, scrise de episcopii Melchisedec Ştefănescu de la Roman, Ghenadie Enăceanu de la
CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ lN SEC. AL XK-LEA 421
Râmnic, Gherasim Timuş de la Argeş, de unii profesori de teologie, ca Simeon Popescu.
în Transilvania, pe lângă lucrările lui Andrei Şaguna şi ale episcopului Nicolae Popea, câţiva profesori au publicat lucrări teologice şi manuale didactice: Zaharia Boiu, Ioan Popescu şi llarion Puşcariu la Sibiu, Iosif Olariu la Caransebeş şi alţii.
Consemnăm apoi numele unor profesori de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, care au lăsat cursuri universitare deosebit de valoroase, folosite mult timp în învăţământul teologic sau chiar traduse în alte limbi: Eusebiu Popovici (Istoria bisericească universală, în 4 voi.), fratele său Constantin Clement Popovici (lucrări de Drept bisericesc), Isidor Onciul (Arheologia biblică şi Introducerea în Vechiul Testament), Alexie Comoroşan (Dogmatica, în 2 voi.), Vasile Găina (lucrări de Apologetică), Emilian Voiutschi (Morala, în 3 voi., lucrări de Vechiul Testament, Predici, 3 voi. ), Ioan Iuvenal Ştefaneli (Catehetica şi Cateheze, 3 voi.), Vasile Mitrofanovici şi Teodor Tarnavschi (Liturgica). Preotul sucevean Simion Horea Marian (1847-1907), membru activ ai Academiei Române, a publicat zeci de lucrări consacrate folclorului românesc de pretutindeni.
Presa bisericească. Am arătat şi în altă parte că primul ziar bisericesc la noi a fost Vestitorul bisericesc de la Buzău (1839-1840), editat de profesorii Gavriil Munteanu şi Dionisie Romano. Cel din urmă a editat mai târziu, la Bucureşti, Eho eclesiastic (1850-1853). în 1874 a văzut lumina tiparului prima revistă teologică la noi, Biserica Ortodoxă Română, care apare şi azi, urmată de Ortodoxul la Bucureşti (1880-1886) şi Revista teologică la Iaşi (1883-1887). Alte reviste şi gazete bisericeşti, cu o durată scurtă, au apărut la sfârşitul secolului al XDC-lea şi primele două decenii ale celui următor. La Cernăuţi apărea revista Candela, cu studii publicate mai ales de profesorii Facultăţii de Teologie. La Chişinău a apărut revista bisericească Luminătorul, începând cu anul 1908.
în Transilvania, fiecare eparhie îşi avea organul ei de publicitate: Telegraful romăn la Sibiu (1853), Biserica şi Şcoala la Arad (1877) şi Foaia diecezană la Caransebeş (1886). Din 1907 profesorul Nicolae Bălan a redactat Revista teologică, la Sibiu. Alţi
422
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
teologi ai Bisericii au editat ziare şi reviste literare, istorice, pedagogice, economice şi chiar politice. Ele au avut un rol însemnat în susţinerea drepturilor poporului român din Transilvania şi în pregătirea marelui act al unirii Transilvaniei cu România în decembrie 1918.
Arhitectura bisericească. în perioada de care ne ocupăm s-au construit puţine mănăstiri şi biserici monumentale, majoritatea fiind de proporţii reduse, ridicate din jertfele călugărilor, ale preoţimii de mir, ale negustorilor şi meseriaşilor din mediul urban şi ale credincioşilor ţărani.
Dintre mănăstiri menţionăm: Pasărea, Ţigăneşti şi Ciorogârla, în apropiere de Bucureşti, Ghighiu, lângă Ploieşti, Lainici, în trecătoarea cu acelaşi nume, Stânişoara, în apropiere de Călimăneşti, Cocoş, în nordul Dobrogei, la care se adaugă unele schituri, toate din prima jumătate a secolului. După secularizare nu se mai întemeiază schituri şi mănăstiri. Reţinem doar bisericile noi de la mănăstirile Horaiţa (1867), Sinaia (1897-1903) şi Cocoş (1911).
în această perioadă se dezvoltă un stil nou, cel neoclasic. Printre monumentele construite în acest stil se numără bisericile din Leţcani - Iaşi (1795), în formă complet circulară, unica în ţară în acest gen, Sf. Haralambie, Sf. Spiridon, Banu, iar mai târziu, Frumoasa şi catedrala mitropolitană, toate din Iaşi, biserica „TeC din Bucureşti şi altele.
Spre sfârşitul secolului se constată o revenire la stilul românesc tradiţional, prin bisericile Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa, Domniţa Bălaşa din Bucureşti, iar la începutul secolului al XX-lea catedrala episcopală din Galaţi.
în ce priveşte bisericile din mediul rural, acestea erau construite în stilul tradiţional românesc, cu reminiscenţe ale stilului lui Ştefan cel Mare în Moldova (turle, contraforţi) sau ale stilului brâncovenesc în Ţara Românească (pridvorul deschis pe latura de apus). în Basarabia, multe biserici — din mediul urban şi cele mănăstireşti — adoptă stilul specific al bisericilor ruseşti, cu turle în forma unor bulbi de ceapă. în Transilvania s-a urmat planul obişnuit de biserică-sală, cu un turn-clopotniţă deasupra
CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ ÎN SEC. AL XIX-LEA 423
pridvorului, pe latura apuseană. Bisericile de lemn aveau, de regulă, acelaşi plan. La bisericile din Banat, Arad şi Bihor se observă o influenţă a stilului baroc, mai ales în forma turlelor şi în ornamentaţia exterioară. Stilul bizantin, nefolosit aici, se face cunoscut prin catedrala mitropolitană din Sibiu (1902-1906), care imită planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, dar cu două turnuri, de factură gotică, la intrare.
Restaurarea monumentelor istorice. Pe la mijlocul secolului al XX-lea a început o acţiune de restaurare a unor vechi mănăstiri din Ţara Românească (Tismana, Bistriţa, Dealu). Din nefericire, lucrările au fost încredinţate unor arhitecţi străini, necunoscători ai artei noastre tradiţionale, care au denaturat — total sau parţial — aspectul lor iniţial.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor, când s-a încredinţat arhitectului francez Andr6 Lecomte du Nouy restaurarea bisericii mănăstirii Argeş, a bisericilor Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, Sf. Dumitru din Craiova şi a fostei catedrale mitropolitane din Târgovişte. Trei din acestea („Mitropolia14 din Târgovişte, Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi şi Sf. Dumitru din Craiova) au fost demolate în întregime, construindu-se monumente noi, inspirate din formele vechi arhitectonice şi din motivele lor decorative. Au fost înlăturate zidurile înconjurătoare şi clopotniţele, acolo unde existau. împodobirea lor a fost încredinţată unor străini, de asemenea, necunoscători ai picturii româneşti tradiţionale, bizantine.
în acelaşi mod s-a făcut şi restaurarea unor vechi monumente din Bucovina de către arhitectul vienez Karl Romstorfer (Putna, Mirăuţi, Sf. Ioan din Suceava).
împotriva acestor metode prea radicale de restaurare au luat atitudine numeroşi istorici şi arhitecţi români (episcopul Melchisedec, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, Al. Xenopol, iar mai târziu N. Iorga). în 1880 s-a înfiinţat Comisia Arheologică, sub conducerea lui Al. Odobescu, iar în anii următori au intrat în vigoare anumite legi pentru conservarea monumentelor istorice. în 1913 s-a creat Comisiunea Monumentelor Istorice, care
424
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
a publicat diferite studii despre vechile noastre biserici şi mănăstiri şi s-a ocupat de restaurarea lor timp de peste trei decenii.
Pictura. In secolul al XlX-lea au existat două curente în pictura bisericească: cel bizantino-român tradiţional, în frescă, gen cultivat de zugravii şi iconarii din mediul rural şi din oraşele de provincie, şi cel apusean, inspirat de arta Renaşterii italiene, practicat de pictorii cu studii făcute în Apusul Europei, predominant în a doua jumătate a secolului.
Primul gen a fost reprezentat de Nicolae Polcovnicul (11842), zugrav de biserici şi de icoane, cu o bogată activitate în Bucureşti şi împrejurimi. Nicolae Teodorescu (t 1880) a împodobit cu picturi numeroase biserici din cuprinsul eparhiei Buzăului (catedrala episcopala, Ciolanu, Răteşti etc.) şi a deschis o şcoală de zugravi la Buzău, cu sprijinul episcopului Chesarie, în care a format mai mulţi ucenici. Numeroşi alţi zugravi au activat în Oltenia şi Moldova.
Pictura în ulei, influenţată de Renaşterea italiană, a pătruns la noi prin Eustatie AUini (t 1815), cu studii la Viena, care a pictat mai multe biserici în Moldova (Banu şi Sf. Spiridon din Iaşi, catedrala episcopală din Roman ş.a.). Printre reprezentanţii acesteia se numără şi braşovenii Constantin Lecca (biserici din Craiova) şi Mişu Popp (biserica schitului Frâsinei şi câteva în jurul Braşovului).
Nicolae Grigorescu (1838-1907) a pictat în tinereţe biserica mănăstirii Zamfira, iar în 1858-1861 biserica mare de la Agapia. Locul sutelor de scene şi personaje din arta veche moldovenească a fost luat de compoziţii mari, cu un număr redus de personaje. Unele scene şi personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale Renaşterii italiene, dar pentru cele mai multe Grigorescu s-a folosit de modele vii (călugări, călugăriţe, ţărânci, copii), pe care le-a redat în mărime naturală, cu mişcări pline de graţie. Prin execuţia tehnică, armonizarea cromatică, expresivitatea personajelor, Grigorescu a lăsat la Agapia cea mai remarcabilă realizare picturală în stil neoclasic din toată arta noastră bisericească.
Gheorghe Tattarescu (1820-1894), elevul lui Nicolae Teodorescu, cu studii la Roma, considerat cel mai de seamă pictor bisericesc neoclasic de la noi, a pictat peste 60 de biserici, între
CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ ÎN SEC. AL XIX-LEA 425
care: catedralele episcopale din Râmnic şi Huşi, bisericile Zlătari, Sf. Spiridon, Creţulescu, Oţetari, Negustori, toate în Bucureşti etc. Cea mai impresionantă realizare a lui este catedrala mitropolitană din Iaşi (1884-1886), cu peste 250 de scene şi icoane, legate mai ales de viaţa şi activitatea Mântuitorului, îngeri, motive ornamentale, în stil neoclasic.
La aceştia se adaugă numeroşi alţi pictori români cu studii în Apus sau străini aduşi pentru împodobirea bisericilor restaurate de Andrd Lecomte du Nouy.
în curentul general neoclasicist care predomina atunci, preotul Vasile Damian (1857-1915) s-a reîntors la vechile zugrăveli în frescă, în stil bizantin tradiţional, nefiind însă înţeles de contemporanii săi.
în Transilvania, Banat şi Maramureş, au activat numeroşi zugravi proveniţi din mediul rural. Ei şi-au format un stil propriu, din îmbinarea celui bizantin cu elemente decorative locale. în a doua jumătate a secolului au lucrat, în jurul Braşovului, pictorii „academici" Constantin Lecca şi Mişu Popp, activi şi în Ţara Românească. în primul deceniu al secolului al XX-lea, Octavian Smigelschi a pictat cupola, pandantivii şi iconostasul catedralei mitropolitane din Sibiu. El a creat un nou gen de pictură, numit neobizantin, căci la fondul bizantin tradiţional a adăugat elemente ale Renaşterii şi felurite motive ale artei populare româneşti.
între pictorii „academici" din Banat reţinem pe Mihail Velceleanu, Constantin Datuel şi Nicolae Popescu, care au pictat mai multe biserici de acolo.
Muzica bisericească. Muzica psaltică a avut câţiva reprezentanţi de seamă, între care ieromonahul Macarie (1770-1836), Anton Pann (1797-1854), Dimitrie Suceveanu (1816-1898), Ion Popescu-Pasârea (1871-1943) şi alţii.
Muzica corală a intrat în slujba bisericească abia în a doua jumătate a secolului al XDC-lea, fiind cultivata de renumiţi dirijori şi compozitori ca Alexandru Podoleanu, Eusebiu Mandicevschi (1857-1929), Ciprian Porumbescu (1853-1883), Gavriil Musicescu (1847-1903), Dimitrie Kiriac (1866-1928), Ioan D. Chirescu (1889-1980), iar în Transilvania de Dimitrie Cunţan (1837-1910),
426
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Gheorghe Dima (1847-1925), Timotei Popovici (1870-1950), în Banat de Ioan Vidu (1863-1931) etc.
Concluzii. Literatura şi presa bisericească au cunoscut o dezvoltare continuă, pregătind drumul marilor lucrări teologice din secolul al XX-lea. Arta românească a cunoscut în acest secol transformări profunde, determinate de schimbările care au survenit în viaţa politică, social-economică şi culturală a ţării. în arhitectura şi pictura bisericească s-a impus stilul neoclasicist, mai ales în a doua jumătate a secolului.
BIBLIOGRAFIE:
Pentru cultura bisericească să se vadă studiile din S.T., an. XXIII, nr. 1-2, 1971, p. 14-30; nr. 3-4, 1971, p. 149-173; nr. 5-6, 1971, p. 309-339; B.O.R., an. LXXXIX, nr. 1-2, 1971, p. 96-134; nr. 3-4, 1971, p. 355-394; Ortodoxia, an. XXIII, nr. 3,1971, p. 309-365 (strânse în voi. De la thtologie orthodoxe roumaine des origines ă nos jours, Bucarest, 1974, 528 p.); Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, 501 p. (ed. II, Bucureşti, 2002, 550 p.).
Gabriel Cocora, Şcoala de zugravi de la Buzău, în B.O.R., an. LXXXII, nr. 3-4,1964, p. 336-371; I. D. Stefănescu, Şcoala de pictură din mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Ucenicia lui N. Grigorescu, în G.B., an. XXVIII, nr. 3-4, 1969, p. 364-392; I. D. Ştefănescu, Opera lui Grigorescu din Mănăstirea Agapia, în M.M.S., an. XXVII, nr. 7-8, 1961, p. 538-559; I. L. Georgescu şi Roman Stanciu, Gh. Tattarescu şi N. Grigorescu în arta bisericească românească, în B.O.R., an. XCIII, nr. 5-6, 1975, p. 712-728.
LECTURA
ALEXANDRU VLAHUŢĂ
Despre picturile lui Nicolae Grigorescu de la Agapia
Pentru istoricul picturii noastre bisericeşti — când se va scrie odată această istorie — biserica Sfinţii Voievozi de la Agapia va fi ca un larg şi luminos limpeziş de câmpie, după o îndelungată rătăcire prin codru. Un curent de aer sănătos străbate şi în arta noastră religioasă.
Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu
CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ ÎN SEC. AL XIX-LEA 427
lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută. Pentru Sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iaşi Miltiade Ţoni — un tip de frumuseţe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băieţaşul unui dulgher — pentru copilul Iisus...
Pictura de la Agapia — pictură murală în ulei — aminteşte prin moliciunea liniei şi prin căldura coloritului, factura maiştrilor italieni ai Renaşterii, despre ale căror opere Grigorescu doar din auzite şi din palide reproduceri de va fi ştiut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranţă că era înrudit cu ei. Da, între Grigorescu al nostru şi între Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legături de suflet, cari sunt mai puternice decât cele de sânge. Prin sentimentul adevărului, care trebuie să fie acelaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, prin farmecul spontaneităţii, prin revelaţia pe care o dă împărtăşirea directă cu natura, prin credinţa adâncă, aproape mistică, în puterea darului ce vine mai de departe şi merge mai departe decât hotarele unei biete vieţi omeneşti, prin acestea şi prin multe alte neştiute legături, Grigorescu era frate cu uriaşii aceia fără de asemănare din veacul de aur al artei creştine.
Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, aşteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-1 mai ispiteşte şi nici o suferinţă nu-1 mai tulbură. E atâta viaţă cucernică în figura şi în toată fiinţa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie şi de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai şti, dacă nu ţi-ar spune pisania bisericii de cine şi când e zugrăvită, greu ţi-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o şcoală, care n-a văzut un muzeu, care, în afară de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Şi în toată pictura acelei biserici se vede aceeaşi deplină înţelegere a lucrului, aceeaşi hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinţilor i-au dat-o ţăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. întocmai ca maiştrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, punând o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — şoapta de foc a neliniştii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor şi-a tuturor speranţelor tinereţii lui, neştiutoare de ce-i pe lume.
O călugăriţă i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscător, pictorul i-a făcut o icoană. în mijlocul unei lumini de foc — un fel de vânăt-auriu, care ar fi coloarea eternităţii — stă Maica Domnului în nori, cu mâna dreaptă pe glob, cu stânga ţiind în braţe pe pruncul Iisus, care, sprijinindu-şi cotul pe glob, ridică mânuţa dreaptă în semn de binecuvântare; şi ea şi copilul privesc în infinit; deoparte şi de alta doi serafimi, în adorare, cu braţele încrucişate pe piept; de jur împrejur, o ghirlandă de heruvimi, blonde capete întraripate, ce se pierd, cu cât se ridică mai sus, în zările înălţimii; jos, în margine, câteva pete albastre ne spun că ceea ce vedem acolo e cu adevărat „în împărăţia cerului". Dar ce studiate sunt toate în cele mai migăloase amănunte, figuri, mâini, stofe... şi ce sărbătoare de
428	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
colori, roşu-vioriu în bogata draperie, care, după ce încadrează ca o maramă chipul duios al Preacuratei, se revarsă în falduri largi peste tunica de un albastru de smalţ, întinzându-se luminos pe genunchiul stâng şi căzând întunecat în cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastml-stins de pe haina serafimului din stânga!... Şi reflexul tuturor acestor colori, cad jucând, ca bătaia unei flăcări, pe cămeşuţa încreţită la gât a pruncului divin... Un prodigios cântec de colori. Ce pot voibele să spuie despre frumuseţea unui cântec?
După trei ani, Agapia, în sărbătoare, îşi sfinţea podoaba de care cu drept cuvânt se poate mândri. Din câte biserici avem în tară, nici una nu închide o aşa de aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viată cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere... „Parcă nu mai e de mână omenească!". Aşa se minunau maicile clătinând din cap. Acolo rămâne un muzeu şi o şcoală de pictură bisericească. Lucrarea de la Agapia, sfârşită în anul 1861, încheie prima perioadă din uriaşa activitate artistică a lui Grigorescu — primul capitol din istoria vieţii lui, care ar putea fi intitulat: „Meşterul Nicu“. Un sfânt şi el — intrase în artă pe poarta cea sfântă.
Reprodus după Al. Vlahută, România pitorească. Pictorul N. Grigorescu, Bucureşti, 1965, p. 150-154.
LIII
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE ANII 1918-1948. înfiinţarea Patriarhiei
Actul Unirii Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918, care a dus la constituirea Statului naţional român unitar, a impus o serie de schimbări şi în viaţa bisericească. Mulţi se aşteptau ca în 1918, o dată cu unitatea politică, să se realizeze şi unificarea bisericească a românilor transilvăneni, prin reîntoarcerea uniţilor în sânul Bisericii Ortodoxe strămoşeşti. S-au ridicat atunci multe glasuri care au cerut acest lucru, apoi, pe parcurs, zeci de parohii unite, în frunte cu preoţii lor, au revenit la Ortodoxie. Mişcarea de revenire a fost însă împiedicată mereu de conducătorii Bisericii unite şi de anumiţi politicieni uniţi.
La 31 decembrie st.n. 1919 în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe autocefale a României a fost ales episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, fiind înscăunat la 1 ianuarie 1920. Mitropolitul Miron (1868-1939), originar din Topliţa (jud. Harghita), fusese mult timp secretar şi consilier al Arhiepiscopiei Sibiului, iar din 1910 episcop de Caransebeş. Alegerea unui transilvănean ca mitropolit primat al României era o urmare a desăvârşirii unităţii de stat a poporului român, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti ca să prezinte Actul Unirii din 1 Decembrie 1918.
Unificarea bisericească. Cea dintâi îndatorire ce revenea Bisericii Ortodoxe în noua situaţie politică era unificarea ei, adică organizarea ei unitară, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti.
430
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
încă din 23 aprilie 1919 Sinodul ierarhilor ortodocşi din Mitropolia Ardealului s-a declarat desfiinţat, cerând includerea membrilor săi în Sf. Sinod din Bucureşti. S-au început apoi lucrările de unificare bisericească, instituindu-se o comisie care a lucrat la Sinaia în cursul anului 1919. S-a hotărât ca la baza viitoarei legi de organizare bisericească să stea Statutul organic al lui Andrei Şaguna, după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani, cu roadele cele mai benefice.
în septembrie 1920 s-a format o „Constituantă bisericească'1, cu membrii Sf. Sinod, profesori de teologie, delegaţi ai preoţimii şi foştii miniştri ai Cultelor. Aceasta a ales din sânul ei o comisie de 15 membri, care urma să întocmească un proiect de Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, din cauza neînţelegerilor iscate între membri, a diverselor schimbări şi înnoiri survenite în viaţa de stat şi în viaţa Bisericii, a amestecului partidelor politice în treburile bisericeşti. Abia în martie-aprilie 1925 Parlamentul a votat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgate la 6 mai 1925.
Patriarhia Ortodoxă Română. După realizarea unităţii de stat a crescut mult prestigiul României pe plan extern, dar şi prestigiul Bisericii noastre. De aceea s-a apreciat că era necesară ridicarea ei la rangul de Patriarhie, mai ales că acum număra aproape 14 milioane de credincioşi. Sf. Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1925, în urma numeroaselor propuneri ce s-au făcut, a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română prin ridicarea mitropolitului primat la rangul de patriarh. Parlamentul a votat apoi Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei, publicată în Monitorul oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înfiinţarea Patriarhiei Române. S-au primit scrisori de răspuns, cu binecuvântări şi urări frăţeşti din partea tuturor acestor Biserici, în frunte cu patriarhul ecumenic Vasile III. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut, cu ceremonia îndătinată, învestitura şi înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre, Miron Cristea, în prezenţa
ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA PATRIARHIEI
431
a numeroşi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ai Statului. La 3 noiembrie a avut loc, la Bucureşti, o consfătuire a membrilor Sf. Sinod şi a ierarhilor ortodocşi prezenţi, hotărându-se să fie convocat un sinod panortodox. Astfel, Biserica noastră a dobândit o cinste deosebită şi un mare prestigiu între celelalte Biserici Ortodoxe.
Organizarea noii Patriarhii. Prin Legea şi Statutul de organizare din 1925 se consfinţea autocefalia Bisericii noastre, organizată ca Patriarhie. în fruntea ei se afla Sfântul Sinod, format din patriarh ca preşedinte, din mitropoliţii, episcopii şi arhiereii vicari în funcţie. în atribuţiile Sinodului intrau probleme de ordin spiritual, canonic şi dogmatic. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcţiona Congresul Naţional Bisericesc, format din câte 6 reprezentanţi (doi clerici şi patru mireni) de fiecare eparhie, aleşi pe 6 ani. în atribuţiile sale intrau probleme administrative, culturale şi economice. El se întrunea în mod ordinar o dată la trei ani. Avea ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri (5 clerici şi 10 mireni) pentru problemele administrativ-culturale, şi Eforia Bisericii, compusă din trei membri (un cleric şi doi mireni), pentru cele economice. La fiecare eparhie funcţiona, ca organ deliberativ, câte o Adunare eparhială, formată din 45 sau 60 de membri, după întinderea eparhiei, o treime clerici şi două treimi mireni. Se întrunea o dată pe an. Ca organ executiv funcţiona Consiliul eparhial. La protopopiate exista, de asemenea, o Adunare protopopească (în aceeaşi proporţie de clerici şi mireni). Parohia avea ca organ deliberativ Adunarea parohială, iar ca organ executiv Consiliul parohial şi Epitropia. Episcopii şi mitropoliţii erau aleşi de către Congresul Naţional Bisericesc, împreună cu Adunarea eparhială a eparhiei vacante. Preoţii din Transilvania se alegeau de către Adunarea parohială, iar în restul ţării au continuat să fie numiţi de chiriarhul locului.
Concordatul cu Vaticanul. Biserica Ortodoxă Română a primit în această perioadă o grea lovitură prin Concordatul încheiat de România cu Vaticanul în 1927 şi prin Legea pentru regimul general al cultelor din 1928. Amândouă puneau Biserica Ortodoxă
432
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMANE
intr-o vădită stare de inferioritate faţa de cultul catolic. Concordatul s-a încheiat la stăruinţele regelui catolic Ferdinand, la 10 mai 1927, la Vatican. In ţară nu s-a aflat decât târziu de semnarea lui. In pofida tuturor protestelor ridicate în întreaga ţarâ, a fost votat de Parlament în 1929 şi apoi ratificat de Guvem. Intre cei care au combătut cu multă energie Concordatul se număra mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, printr-un magistral discurs rostit în Senatul ţarii, în care declara că acest Concordat era „privilegiator exclusiv pentru cultul catolic şi cu totul nedrept faţă de Biserica Ortodoxa, anticonstituţional, antipatriotic şi tulburător al păcii confesionale".
Intr-adevăr, prin acest Concordat se garanta Bisericii Romano-Catolice din România deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul, fără controlul Statului. Numirea episcopilor era rezervata scaunului papal. Episcopii aveau deplină libertate să-şi exercite toate drepturile şi prerogativele oficiului lor pastoral, potrivit rânduielilor Bisericii catolice, să numească preoţi, urmând ca numirea să o comunice Ministerului Cultelor pentru plata salariilor. Episcopii erau îndatoraţi să depună jurământ de credinţă, dar nu către Statul român, ci către rege. Puteau fi numiţi episcopi, canonici şi preoţi, chiar şi cetăţeni străini.
în ce priveşte regimul şcolar, Bisericii Romano-Catolice i se creau situaţii şi mai privilegiate. Fiecare eparhie avea dreptul la un seminar pentru pregătirea clerului, sub controlul direct al episcopului respectiv, fără nici un amestc din partea Statului. Biserica Romano-Catolică avea, de asemenea, dreptul de a înfiinţa şi întreţine pe cheltuiala ei şcoli primare şi secundare puse sub dependenţa episcopului respectiv. Şcolile ordinelor călugăreşti şi ale congregaţiilor religioase depindeau de episcopul locului, având dreptul să-şi fixeze singure limba de predare. Toate aceste şcoli au făcut nu numai educaţie religioasă, ci şi una şovină.
In ce priveşte situaţia materială, Biserica Romano-Catolică a obţinut prin Concordat averi imense, pe care nu le-a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pământ, sute de imobile şi alte proprietăţi intrau în aşa-numitul „patrimoniu
Palatul patriarhal din Bucureşti (1932 -1935).
\i - I.R.O.R
Catedrala mitropolitană din laşi, începută sub mitropolitul Veniamin Costachi (1833-1841), terminată sub losif Naniescu (1880-1887). Planul este inspirat de formele târzii ale Renaşterii italiene, cu patru turle, înconjurate la bazele lor de coloane înalte şi elemente antice.
în catedrală se găsesc moaştele Cuvioasei Paraschiva.
Catedrala mitropolitană din Sibiu, construită între anii 1902-1906, în timpul păstoririi mitropolitului loan Meţianu.
Planul ei a fost luat -la scară redusă -după cel al bisericii Sf. Sofia
din Constantinipol, cu excepţia celor două turnuri de la intrare.
Biserica Sf. împăraţi Constantin şi Elena din Hunedoara, în stil bizantin (1938-1946).
Biserica din Orăştie (1939-1945), în stil bizantin, cu un turn gotic pe latura de apus.
Delegaţi români la Congresul ecumenic de la Stockholm din 1925.
Reşedinţa Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului (din 1934).
ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA PATRIARHIEI
433
sacru" al Bisericii Romano-Catolice, necesar pentru întreţinerea instituţiilor ei, a episcopilor şi a personalului bisericesc.
însăşi Biserica Greco-Catolică (unită) din Transilvania a fost nedreptăţită prin Concordat, căci din Biserică autonomă românească; aşa cum fusese până atunci, acum devenea un rit oarecare al Bisericii Catolice. în schimb, s-a prevăzut înfiinţarea unei noi Episcopii unite în Maramureş, cu reşedinţa la Baia Mare şi mutarea scaunului episcopal de la Gherla la Cluj.
în felul acesta s-a creat Bisericii Romano-Catolice din România o situaţie de stat în stat, care ştirbea suveranitatea Statului nostru şi punea Biserica Ortodoxă Română într-o stare de inferioritate, ceea ce leza grav libertatea şi egalitatea cultelor, care erau prevăzute în Constituţia ţării din 1923.
Legea generală a cultelor. Un nou prilej de nedreptăţire a Bisericii Ortodoxe a apărut în 1928, când Parlamentul a votat Legea generală a cultelor. Şi aceasta crea un regim de favoare pentru celelalte culte din ţară, îndeosebi pentru cel catolic. Ierarhii români au protestat împotriva Legii prin clasicul discurs rostit de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului în Senatul ţării, publicat sub titlul Biserica neamului şi drepturile ei. Guvernul liberal de atunci n-a ţinut seama de îndreptăţitele proteste ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români.
în această situaţie dureroasă a rămas Biserica Ortodoxă Română încă douăzeci de ani. în anii celui de-al doilea Război mondial, când o parte din Transilvania a fost cedată Ungariei, prin Diktatul de la Viena, a rămas un singur episcop ortodox între credincioşii ajunşi vremelnic sub ocupaţie străină, Nicolae Colan de la Cluj. Cei de la Oradea şi Sighet au fost expulzaţi. Au fost dărâmate până la temelie 17 biserici româneşti din actualele judeţe Covasna şi Harghita, altele profanate şi devastate. Numeroşi credincioşi români au fost siliţi să treacă la confesiunile catolică şi reformată, urmărindu-se maghiarizarea lor. Trei preoţi (Aurel Munteanu din Huedin, Traian Costea din Treznea - Sălaj şi Andrei Bujor din Mureşenii de Câmpie - Cluj) au fost ucişi, în mod bestial, alături de mulţi alţi români de toate vârstele şi categoriile sociale.
434
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Concluzii. Biserica Ortodoxă Română a trecut, in perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea Război mondial prin frământări destul de mari, generate de situaţia nedreaptă în care fusese aşezată prin Concordat şi prin Legea cultelor, cât şi prin amestecul partidelor politice de atunci în problemele ei interne.
BIBLIOGRAFIE:
Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte şi documente, Bucureşti, 1926, 226 p.; Milan Şesan, Unificarea bisericească din 1918 ca act de întărire a unităţii politice a statului român, în M.A., an. XIII, nr. 11-12, 1968, p. 830-843; Niculae Şerbănescu, înfiinţarea Patriarhiei Române, în B.O.R., an. XCIII, nr. 11-12, 1975, p. 1384-1400 (alte studii în acelaşi număr, p. 1222-1472); Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii cu privire la înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în M.B., an. XXV, nr. 10-12, 1975, p. 502-527; Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită (Miron Cristea), Bucureşti, 1984, XLVH+435 p.; Ilie Şandru şi Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Târgu Mureş, 1998, 293 p. + ilustraţii.
Ioan Mateiu, Valoarea Concordatului cu Vaticanul, Sibiu, 1929, 105 p.; Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Cluj, 1935, LIV+88 p.; Valeriu Anania, Pro memoria, Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, 1992, 125 p.; Nicolae Comeanu, Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Bucureşti, 1986, 152 p. +ilustr.
LECTURĂ
Fragment din Actul de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române (4 februarie 1925)
Cu vrerea lui Dumnezeu şi prin propriile lui puteri, poporul român a ajuns să-şi arate în hotarele străbune întregite şi în libertăţile lui: maturitatea desăvârşită şi puternicia naţională la care s-a ridicat. Maturitatea şi puternicia aceasta sunt în mâinile lui izbânzi, sunt în mâinile lui podoabe, sunt în mâinile lui zăcăminte de vlagă şi de înălţare; dar mai presus de orice, sunt drepturi şi datorii, care îl leagă, de astăzi înainte, în modul cel mai firesc, de trupul şi de soarta naţiunilor mari, adică de răspunderile şi de îndatoririle acelor popoare şi state care au creat şi continuă să creeze progresul în civilizaţia întregii omeniri.
ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA PATRIARHIEI
435
Poporul român de astăzi, prin urmare, s-a ridicat în văzul lui şi în văzul omenirii, prin însuşi meritul său, nu numai peste robia şi neisprăvile lui de ieri, care l-au împiedicat să-şi reverse în opera de înaintare a lumii, întreaga valoare a propriei sale firi, dar s-a ridicat la rangul superior şi demn de cooperator şi de garant al acestei opere de progres general şi de civilizaţie infinită.
Rangul acesta însă, întemeiat, cum văzurăm, pe puternicia şi pe maturitatea lui de azi, îi pune poporului român obligaţia de a-şi crea şi de a-şi însuşi toate mijloacele şi instituţiunile, nu numai culturale, politice şi economice, de ordin civil şi laic, dar şi pe cele bisericeşti, prin care să-şi poată pune în valoare, pentru rolul civilizator la care e chemat, sufletul, capacităţile şi însuşirile lui lăuntrice şi să-şi asigure, pentru binele comun, fructificarea trudelor şi a izbânzilor sale. Ca o urmare firească deci, a acestui rang şi rol civilizator, poporul român îşi înfiinţează, de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de Bucureşti al ţării, titlul de patriarh al României, în locul titlului de până aici de primat al României...
La înfiinţarea Patriarhatului acesta românesc, Biserica şi Statul nostru au fost îndemnate şi îndreptăţite, pe lângă motivele de mai sus, şi de sporirea, atât ca număr, cât şi ca populaţie ortodoxă a eparhiilor ţării.
Din opt, câte au fost până la războiul întregirii neamului, eparhiile s-au ridicat astăzi la 18, adică s-au sporit cu 10, avându-şi între ele 5 mitropolii şi numărând toate la un loc o populaţiune ortodoxă românească de peste 14 milioane.
Prin sporirea aceasta, România de azi a devenit o putere ortodoxă de mâna întâi în Orientul creştin.
Se ştie însă că, pe lângă însemnătatea de azi a Bisericii româneşti, se cuvine să se mai ţină seamă, pentru crearea Patriarhatului de azi, şi de însemnătatea ei din trecut, adică de rolul filantropic şi ocrotitor pe care l-a jucat în susţinerea Orientului creştin de sub turci, cu mijloacele băneşti ale poporului român şi cu mângâierile ei, cum şi de rolul de apărătoare a credinţei ortodoxe în Orient, pe care Biserica română şi le-a împlinit în secolul al XVII-lea împotriva protestantismului, prin Sinodul de la Iaşi, şi prin lucrarea intitulată Mărturisirea Credinţei Ortodoxe a mitropolitului român Petru Movilă, aprobată şi folosită, după revizuirea ei de către patriarhii orientali, de toate Bisericile Ortodoxe.
Pe baza acestei consideraţiuni, era firesc, desigur, să i se recunoască Bisericii Statului român, nu numai dreptul, ci chiar şi datoria de a-şi crea, în situaţia lui de acum, un Patriarhat românesc, ca cel pe care-1 înfiinţează astăzi Sfântul Sinod.
în vederea, deci, a maturităţii şi a puterniciei neamului românesc, devenit astăzi, prin vrerea lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligaţiunii acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizaţia
436	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
omenirii, maturitatea şi puternicia lui şi de azi şi de mâine, prin toate instituţiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza, mai ales, a autocefaliei noastre bisericeşti, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine, cum va găsi cu cale, în afară, bine înţeles, de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligator pentru toate Bisericile naţionale, ortodoxe — Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte în şedinţa de astăzi, 4 februarie 1925, înfiinţarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc având a se intitula pe viitor ,Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României."
Reprodus din revista Biserica Ortodoxă Română, an. XLIII, nr. 2, 1925, p. 101-102.
LIV
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE ANII 1918-1948. Activitatea culturală şi ecumenică
în privinţa organizării Bisericii Ortodoxe Române în această perioadă au survenit schimbări curând după anul 1918.
Eparhii noi. S-au reînfiinţat în această perioadă unele vechi Episcopii ortodoxe româneşti dispărute în decursul veacurilor: a Clujului, în locul fostelor eparhii ale Vadului şi Feleacului (1921), a Oradiei, în locul vechiului Consistoriu ortodox (1920), a Tomisului, cu reşedinţa în Constanţa (1923), la care se adăuga o Episcopie a Armatei, cu reşedinţa în Alba Iulia (1921), alte două în Basarabia, la Bălţi şi Ismail (1923).
Aşadar, în 1925, când s-a creat Patriarhia şi a intrat în vigoare Legea şi Statutul de organizare a Bisericii noastre, existau următoarele eparhii: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu Arhiepiscopia Bucureştilor şi Episcopiile Râmnicului, Buzăului, Argeşului şi Tomisului (Constanţei); II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei cu Arhiepiscopia Iaşilor şi Episcopiile Romanului, Huşilor şi Dunării de Jos (Galaţi); III. Mitropolia Ardealului cu Arhiepiscopia Sibiului şi Episcopiile Aradului, Caransebeşului, Clujului şi Oradiei; IV. Mitropolia Bucovinei, cu Arhiepiscopia Cernăuţilor şi Episcopia Hotinului (Bălţi); V. Mitropolia Basarabiei cu Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe - Ismailului. Mai târziu, în 1934, s-a înfiinţat Episcopia misionară pentru românii ortodocşi din America, cu reşedinţa la „Vatra Românească", lângă oraşul
438
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Jackson, în statul Michigan, în 1937 Episcopia Maramureşului (cu reşedinţa la Sighet), iar în 1939 Episcopia Timişoarei (din 1947 Mitropolie).
Ierarhi de seamă. Am arătat că la 31 decembrie 1919 a fost ales, iar la 1 ianuarie 1920 înscăunat, noul mitropolit primat Miron Cristea, devenit patriarh în 1925. După moartea sa (t 6 martie 1939), scaunul de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române a fost ocupat de patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948). Născut în satul Pipirig, jud. Neamţ, a învăţat la Seminarul Veniamin din Iaşi, apoi la Academia Teologică din Kiev. întors de la studii, a fost, rând pe rând, director de seminar şi vicar la Galaţi, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, episcop la Huşi (1912-1923), de unde s-a retras ca stareţ la mănăstirea Neamţ (1924-1935), apoi a fost ales mitropolit al Moldovei (1935-1939). A condus Biserica Ortodoxă Română, în calitate de patriarh, din 1939 până la moarte(27 februarie 1948). A fost un bun teolog, rămânând de la el zeci de lucrări de teologie şi broşuri originale sau traduceri din limba rusă. Tot el a tipărit o nouă traducere a Bibliei (1944).
Dintre ierarhii din această perioadă consemnăm pe mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului (1920-1955), Irineu Mihălcescu al Moldovei (1939-1947), amândoi cărturari de seamă, foşti profesori de teologie, Gurie Grosu al Basarabiei (1920-1936) şi Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei (1925-1935), episcopii Roman Ciorogariu al Oradiei (1920-1936) şi Nicolae Imn al Clujului (1921-1936), amândoi militanţi pentru drepturile românilor înainte de 1918, Nicolae Colan al Clujului (1936-1957), mai târziu mitropolit al Ardealului (1957-1967), membru activ al Academiei Române şi alţii.
Activitatea culturală. în toată această perioadă, Biserica noastră a desfăşurat o intensă activitate culturală şi pastorală. în ce priveşte învăţământul teologic, s-au făcut acum repetate propuneri şi s-au întrunit numeroase comisii care să studieze problema uniformizării învăţământului teologic, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Vechile Institute Teologice din Transilvania şi Banat (Sibiu, Arad şi Caransebeş) au fost ridicate la rangul de Academii
ACTIVITATEA CULTURALĂ ŞI ECUMENICĂ, 1918-1948
439
teologice cu 4 ani de studii, înfiinţându-se Academii noi la Cluj şi Oradea, toate sub conducerea şi îndrumarea nemijlocită a Bisericii, prin chiriarhul locului. La acestea se adăugau Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Cernăuţi-Suceava, iar din 1927 şi cea de la Chişinău. Pe lângă fiecare eparhie din vechea Românie funcţiona câte un seminar teologic cu 8 clase.
Din rândurile profesorilor de teologie s-au ridicat câţiva cărturari de prestigiu, care au făcut cunoscută teologia ortodoxă română şi peste hotarele ţării. De la Facultatea de Teologie din Bucureşti, consemnăm pe profesorul Ioan Mihălcescu, devenit apoi mitropolit al Moldovei, sub numele Irineu, autorul unor lucrări de Teologie dogmatică, Simbolică, Istoria religiilor şi a numeroase manuale de Religie. Tot la Bucureşti au activat: preotul profesor Niculae M. Popescu, autorul unor lucrări de Istoria Bisericii Române, Nichifor Crainic (Istoria literaturii religioase moderne), amândoi membri titulari al Academiei Române, Haralambie Rovenţa (Noul Testament), Şerban Ionescu (Morală), Vasile Ispir (îndrumări misionare), Teodor M. Popescu (Istoria bisericească universală) şi alţii.
La Facultatea de Teologie din Cernăuţi au funcţionat Vasile Tarnavschi (Vechiul Testament), Vasile Gheorghiu (Noul Testament), Valerian Şesan (Dreptul bisericesc). La Facultatea de Teologie din Chişinău s-au remarcat profesorii Vasile Radu (Vechiul Testament) şi Gala Galaction (Noul Testament), traducătorii Sfintei Scripturi în româneşte (editată în 1936 şi 1939), arhimandritul Iuliu Scriban, autorul a numeroase lucrări de teologie şi manuale didactice, Ioan G. Savin etc.
La Sibiu, s-a format un corp profesoral dintre bursierii trimişi la studii de mitropolitul Nicolae Bălan în diferite centre teologice de peste hotare şi care au tipărit aici zeci de lucrări în vechea tiparniţă a lui Andrei Şaguna.
în ce priveşte periodicele bisericeşti, ele au cunoscut acum o stare de înflorire. Dintre numeroasele reviste şi ziare editate de eparhii, de diferitele şcoli teologice, de asociaţii preoţeşti sau chiar de persoane particulare, menţionăm doar câteva. La Bucureşti a reapărut, în 1921, vechea revistă a Sf. Sinod, Biserica Ortodoxă
440
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Română. Facultatea de Teologie din Bucureşti a publicat, din 1929, revista Studii teologice, Facultatea de Teologie din Cernăuţi revista Candela, iar profesorii de la Sibiu Revista teologică, iniţiată în 1907 de profesorul Nicolae Bălan. Diferite alte reviste erau editate de centrele eparhiale: Apostolul (Bucureşti), Renaşterea (Râmnic), îngerul (Buzău), Tomis (Constanţa), Mitropolia Moldovei (Iaşi), Cronica Romanului (Roman), Cronica Huşilor (Huşi), Telegraful român (Sibiu), Biserica şi Şcoala (Arad), Foaia diecezană (Caransebeş), Renaşterea (Cluj), Legea românească (Oradea), Luminătorul şi Misionarul (Chişinău) şi altele.
Cărţile de slujbă bisericească s-au tipărit acum numai în Tipografia cărţilor bisericeşti din Bucureşti, în scopul uniformizării cultului divin în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Aproape toate eparhiile şi-au înfiinţat muzee bisericeşti şi biblioteci. în unele mănăstiri s-au înfiinţat tipografii (Neamţ, Cernica), un seminar monahal (Cernica), ateliere de ţesătorie, sculptură etc.
Arta bisericească. S-au construit acum o serie de locaşuri de închinare în stil bizantin tradiţional: catedralele episcopale din Alba Iulia şi Cluj, cea mitropolitană din Timişoara, bisericile Madona Dudu din Craiova, Sf. Silvestru din Bucureşti, Sf. Gheorghe din Buzău, Precista din Piatra Neamţ, Sf. Nicolae din Pipirig (jud. Neamţ), Mediaş, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Sighişoara, Hunedoara, Orăştie, Reşiţa, Baia Mare, Satu Mare, Sibiu-Lazaret etc., la care se adaugă numeroase altele în parohiile rurale.
în Transilvania şi Banat s-au înfiinţat câteva aşezări monahale ori s-au reactivat unele din cele distruse în secolul al XVIII-lea. Aşa au fost mănăstirile: Sâmbăta de Sus în Ţara Făgăraşului, Rohia în Ţara Lăpuşului, Topliţa (jud. Harghita), Izbuc (jud. Bihor), Partoş (jud. Timiş) şi altele.
Dintre pictorii vremii notăm pe Costin Petrescu, Dimitrie Belizarie, Virgil Simionescu, Anastasie Demian, fraţii Eremia şi Eugen Profeta şi alţii. S-au restaurat unele biserici şi mănăstiri, prin Comisia Monumentelor Istorice.
Legături cu celelalte Biserici Ortodoxe. Având atâţia ierarhi şi profesori de teologie cu o aleasă pregătire intelectuală, Biserica noastră a fost reprezentată la câteva consfătuiri sau congrese
ACTIVITATEA CULTURALĂ ŞI ECUMENICĂ, 1918-1948
441
interortodoxe şi intercreştine. Astfel, în 1923, câţiva teologi români au participat la o Conferinţă panortodoxă la Constantinopol, când s-a hotărât introducerea calendarului iulian îndreptat (Biserica noastră l-a introdus de la 1 octombrie 1924). în iunie 1930 a avut loc o nouă Conferinţă interoriodoxă la mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, la care au luat parte ierarhi din aproape toate Bisericile Ortodoxe. Avea rostul de a pregăti lucrările pentru un Sinod panortodox. S-au fixat anumite teme care urmau să fie puse în discuţia viitorului sinod: pregătirea candidaţilor la preoţie, re-înviorarea vieţii monahale, primirea ereticilor în Biserică, modificări de canoane, impedimente la căsătorie, organizarea tribunalelor spirituale bisericeşti, uniformizarea tipicului şi a slujbelor, întărirea artei bizantine tradiţionale, problema calendarului şi altele. Din cauza evenimentelor politice internaţionale care au urmat, sinodul proiectat nu a mai putut fi convocat.
întruniri asemănătoare au avut şi profesorii de la Facultăţile de teologie ortodoxă. Astfel, în 1924 s-a întrunit la Sinaia prima Conferinţă a profesorilor de teologie ortodoxă din Balcani, la care au participat teologi români, greci, sârbi şi bulgari. în 1936 a avut loc la Atena primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă, la care au participat şi delegaţi ai Facultăţilor noastre de Teologie. Al doilea Congres urma să se întrunească la Bucureşti în 1939, dar evenimentele politice de atunci au zădărnicit acest plan.
Biserica noastră a avut un rol însemnat şi în aplanarea neînţelegerilor dintre unele Biserici Ortodoxe. De pildă, a mijlocit împăcarea Bisericii Ortodoxe Bulgare cu Patriarhia Ecumenică, a ajutat cu bunăvoinţă la recunoaşterea autocefaliei Bisericilor Ortodoxe din Polonia, Finlanda, Cehoslovacia şi Albania.
Au avut loc vizite ale unor ierarhi ortodocşi la noi, precum şi vizite ale unor ierarhi români în ţările şi Bisericile din Orientul Apropiat. De pildă, în septembrie 1924 ne-a vizitat patriarhul Damian al Ierusalimului, iar în noiembrie 1925 la înscăunarea patriarhului Miron, au participat reprezentanţi a şapte Biserici Ortodoxe surori. în 1925, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a condus un pelerinaj la Locurile Sfinte, cu scurte vizite la Patriarhiile
35 - I.B.O.R
442
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim, iar peste doi ani, patriarhul Miron, cu câţiva însoţitori, a vizitat aceleaşi aşezăminte bisericeşti răsăritene. în 1937, patriarhul Miron a vizitat pe mitropolitul Dionisie al Poloniei, care i-a întors vizita în anul următor.
S-au construit câteva locaşuri de închinare ortodoxe române peste hotarele ţării: o biserică la Sofia, o capelă şi un cămin la Ierusalim, la care se adaugă bisericile comunităţilor ortodoxe române din Banatul iugoslav, Statele Unite şi Canada.
Legăturile interortodoxe s-au întărit apoi prin schimburi de scrisori irenice între patriarhii Bisericii Ortodoxe Române şi ceilalţi întâistătători ai Bisericilor autocefale, prin schimburi de profesori de teologie şi de studenţi. La Facultăţile noastre de Teologie au studiat tineri din aproape toate Bisericile Ortodoxe, iar tineri români au fost trimişi la studii în diferite centre teologice de peste hotare.
Legături cu alte Biserici creştine. Biserica noastră a avut discuţii rodnice şi cu reprezentanţii altor Biserici creştine. Astfel, în 1935 a avut loc o Conferinţă româno-anglicană la Bucureşti, în problema recunoaşterii validităţii hirotoniilor anglicane. în 1936, patriarhul Miron Cristea, cu o delegaţie de ierarhi şi teologi români, a făcut o vizită arhiepiscopului de Canterbury, în Anglia.
La începutul secolului al XX-lea, dar mai ales după primul Război mondial, s-au pus bazele Mişcării ecumenice, existentă şi azi. între cele două războaie mondiale au existat trei mari organizaţii ecumeniste: Viaţă şi faptă (Creştinism practic), Credinţă şi organizare şi Alianţa pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică. Biserica noastră şi-a trimis delegaţi la toate congresele acestor organizaţii. De exemplu, în 1925, la Congresul organizaţiei Creştinismului practic, ţinut la Stockholm în Suedia, Biserica noastră a trimis o delegaţie în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. La Congresul celei de-a doua mişcări ecumeniste, Credinţă şi organizare, ţinut la Lausanne în Elveţia, în 1927, a participat o altă delegaţie a Bisericii noastre. Cea de-a treia organizaţie, Alianţa pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică — şi care milita pentru pacea lumii — a ţinut mai multe conferinţe regionale, unele din ele în ţările balcanice
ACTIVITATEA CULTURALĂ ŞI ECUMENICĂ, 1918-1948
443
şi în România (la Bucureşti, în 1933, prezidată de patriarhul Miron şi la Râmnicu Vâlcea, în 1936). Biserica noastră a fost prezentă şi la alte numeroase congrese şi conferinţe ale acestor organizaţii ecumeniste, la unele congrese ale vechilor catolici etc.
Concluzii. Toate aceste activităţi culturale şi relaţii ecumenice au dus la creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în afara hotarelor ţării, în faţa întregii creştinătăţi.
BIBLIOGRAFIE:
Pentru patriarhii Miron şi Nicodim, să se vadă rev. B.O.R., LVI, nr. 11-12, 1938, p. 609-712; B.O.R., an. LXIII, nr. 11-12, 1945, p. 553-756; Teodor N. Manolache, Bibliografia I.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Neamţ, 1947, 181 p.; Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească între anii 1925-1975, în S.T., an. XXVII, nr. 9-10. 1975, p. 653-686.
Grigorie T. Marcu, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. Biobibliografie, în voi. Omagiu înalt Prea Sfinţei Sale dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 65-128; Ştefan Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în cei din urmă douăzeci de ani (1919-1939), în acelaşi volum, p. 543-566 (şi alte articole omagiale); Mircea Păcurariu, Din viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în ultimii 50 de ani (1925-1975), în M.A., an. XX, nr. 11-12, 1975, p. 796-818.
Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română şi mişcarea ecumenică, în „Ortodoxia,41 an. XIV, nr. 1-2, 1962, p. 153-180; Lucian Florea, Participarea şi contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la conferinţele interortodoxe în prima jumătate a secolului XX, în acelaşi număr, p. 181-197.
LECTURĂ
MITROPOLITUL NICOLAE BĂLAN AL ARDEALULUI
Despre dorinţa de revenire la Ortodoxie a credincioşilor greco-catolici transilvăneni (1928)
Astăzi, ce e drept — de ce n-am spune? — astăzi în Ardeal este o mişcare de trecere de la Biserica unită la Biserica ortodoxă. Eu nu vreau să contest^cest lucru. Aşa e în realitate. Cine a produs această mişcare? Trebuie să-mi recunosc o mare greşeală: N-am avut timpul şi putinţa ca să produc eu această mişcare. Am fost atât de ocupaţi, eu şi ceilalţi ierarhi din Ardeal, cu problemele de
444
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
organizare a Bisericii de pe întreg cuprinsul ţării şi cu alte multe şi mari probleme bisericeşti şi naţionale, încât n-am putut să ne ocupăm şi de chestiunea aceasta, deşi nu am avea nici un motiv de a ne scuza dacă am fi lucrat altfel.
S-au angajat însă împrejurările, ca ele să pornească acea mişcare de întoarcere de la Biserica unită la noi; s-a angajat România să facă acest lucru. Astăzi, românii din Ardeal, şi cei uniţi şi cei ortodocşi, cercetează aceeaşi şcoală, care e una pe întreg cuprinsul ţării; flăcăii fac parte din aceeaşi oaste, ei vin aici, în capitala ţării noastre, şi în călătoriile lor pe pământul scump al patriei de la o graniţă până la cealaltă, ei văd că fraţii lor din Ardeal în majoritate sunt ortodocşi, văd că fraţii lor de peste Carpaţi sunt cu toţii ortodocşi şi atunci, credeţi că este atât de puţin inteligent ţăranul din Ardeal să nu tragă concluziile care se impun din această situaţie?...
De altfel poporul nici nu ştie despre deosebiri; el nu a primit nici o deosebire în credinţă atunci când a fost trecut la unire, aşa după cum v-am arătat. Nici Prea Sfinţiile Lor nu fac deosebiri. „Filioque“ nu se citeşte în Simbolul credinţei nici chiar în biserica catedrală din Blaj.
Sfânta cuminecătură o face Î.P.S.S. mitropolitul Blajului întocmai cum o fac şi eu la Sibiu. Dar poporul nici n-ar primi sfânta cuminecătură cum o fac catolicii puri. S-a întâmplat în timpul războiului, ca soldaţii din armata austro-ungară, aparţinători cultului unit, zăcând bolnavi în spitale, să aibă nevoie de preot şi să-i ceară sfânta împărtăşanie. Neaflându-se preot unit în apropiere, ofiţerii au chemat la patul bolnavului pe preotul cultului care se credea cel mai apropiat de cultul unit, adică pe preotul catolic. Când preotul catolic voia să împărtăşească pe români cu ostia, flăcăii spuneau: Dă-mi mie sfânta cuminecătură cea românească!
De purgatoriu nu ştiu. Şi atunci ce le-a mai rămas din credinţa catolică? A mai rămas papa. Dar papa e departe şi legătura cu el nu intră deloc în sfera preocupărilor religioase ale poporului aparţinător Biserici unite. Iată, deci, că nimic nu desparte acest popor de Biserica strămoşească a neamului. Poporul aparţinător Bisericii unite trăieşte şi astăzi în aceleaşi tradiţii de viaţă religioasă şi bisericească în care a fost crescut până la 1700 şi în care trăieşte majoritatea fraţilor săi, rămaşi credincioşi Bisericii ortodoxe...
Dar cu toate acestea, noi îi privim cu toată dragostea pe fraţii noştri şi vă rog să credeţi şi rog şi pe fraţii mei să creadă că tot ceea ce am spus aici, n-am spus din ură, ci am spus ca să înţeleagă adevăratele noastre motive, pe cari le purtăm în suflet, de a-i vedea totdeauna lângă noi. Noi vrem să-i vedem cât mai apropiaţi de noi, întru nimic înstrăinaţi, ci când va fi cu voia lui Dumnezeu, reîntregind vechea noastră unitate bisericească, precum ne poruncesc nevoile vremii astăzi.
Eu am de la bunul Dumnezeu această mare nădejde, care se va izbândi! Şi mă rog Lui pentru izbândirea ei.
Reprodus din Mitropolitul Nicolae, Biserica şi viaţa, Sibiu, 1947, p. 182-183, 190-191 şi 194-195.
LV
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE ANII 1948-1989.
Patriarhii Justinian şi Iustin. Noua organizare şi legislaţie bisericească. Diaspora românească.
Actul de la 23 august 1944 şi mai ales cel de la 6 martie 1945, când s-a instaurat un regim comunist totalitar în România, au dus la profunde schimbări de ordin politic, social şi economic. După cum era de prevăzut, au survenit schimbări şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi a celorlalte culte din ţară. Biserica a fost înlăturată cu totul din viaţa statului, a devenit o instituţie marginalizată, mai corect spus „tolerată11 de statul ateu, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial şi la lăcaşul de cult al fiecărei parohii. Schimbările politice de după anii 1944-1945 au cerut din partea Bisericii o mare capacitate de adaptare la noua situaţie, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după revoluţia comunistă din 1917, ca şi de primejdia desfiinţării, aşa cum se întâmplase cu toate cultele din două ţări comuniste, Albania şi China. Biserica noastră a fost pusă în situaţia de a renunţa la anumite laturi ale activităţii sale. Cu toate acestea, prin tactul şi clarviziunea unor ierarhi de prestigiu, între care trebuie să-l consemnăm în primul rând pe patriarhul Justinian Marina, a fost salvată însăşi existenţa Bisericii şi — în acelaşi timp — şi-a putut continua activitatea — în anumite limite — chiar şi în noua structură a societăţii româneşti.
446
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Aspecte ale prigoanei antireligioase. După încheierea războiului nu şi-au mai putut relua activitatea asociaţiile preoţeşti care au luat naştere în perioada interbelică, nici asociaţiile de mireni care urmăreau reînviorarea sentimentului religios în mijlocul poporului (Oastea Domnului, Frăţia Ortodoxă Română, Societatea Femeilor Ortodoxe ş.a.). S-au întrerupt — până în 1961 — legăturile cu organizaţiile ecumenice din Apusul Europei. Din 1948 Biserica n-a mai putut continua lucrarea ei caritativ-filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. în acelaşi an a fost eliminat învăţământul religios din şcolile de toate gradele, s-au interzis slujbele în spitale, azile, penitenciare şi cazărmi.
Pe tărâmul vieţii culturale, tot în 1948 au fost suprimate periodicele bisericeşti ale tuturor eparhiilor (cu excepţia „Telegrafului român“ de la Sibiu), au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (refugiată aici de la Cernăuţi), patru Academii teologice din Ardeal şi Banat (cu excepţia celei de la Sibiu, care a devenit Institut), Academia de Muzică religioasă din Bucureşti şi absolut toate Seminariile din Muntenia şi Moldova.
în acelaşi an s-au desfiinţat câteva eparhii (Huşi, Argeş, Constanţa, Caransebeş, Sighet, a Armatei), precum şi posturile de arhierei-vicari, încât au fost „puşi în retragere11 vreo 20 de ierarhi, în 1950 a fost pensionat, la 47 de ani, episcopul Nicolae Popoviciu de la Oradea, pentru că ceruse dreptul de a se face catehizarea tineretului şi criticase regimul în predicile sale. Au încetat — pentru o perioadă destul de îndelungată — legăturile cu „diaspora“ românească. Eparhiile româneşti din Basarabia şi Bucovina au fost pierdute încă din 1944, teritoriile respective fiind anexate la fosta Uniune Sovietică.
în anul 1948 a început un control permanent exercitat asupra tuturor slujitorilor Bisericii, fie prin aşa-numiţii „inspectori de culte" (din cadrul Ministerului, iar mai târziu al Departamentului Cultelor), dar mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Departamentul Cultelor cenzura absolut toate publicaţiile bisericeşti.
BISERICA ÎN PERIOADA 1948-1989
447
în afară de cele trei reviste care apăreau la Bucureşti pentru întreaga Patriarhie şi care aveau un tiraj de câte 10.000 de exemplare, celelalte publicaţii aveau un tiraj extrem de redus (2.000-5.000 de exemplare); toate tipăriturile circulau într-un cadru foarte restrâns, în cercurile bisericeşti. Potrivit Statutului din 1948, Biserica avea dreptul de a face catehizarea credincioşilor (nu a tineretului) în cadrul Vecerniei; în realitate, preoţii şi copiii erau atât de mult urmăriţi, încât, practic, prea puţini au putut beneficia de ea.
După instalarea regimului totalitar sute de preoţi ortodocşi au fost arestaţi şi anchetaţi, aruncaţi în închisori (Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla), trimişi să lucreze la Canalul de tristă amintire Dunăre-Marea Neagră, câţiva chiar deportaţi în Siberia, de cele mai multe ori pentru acuzaţii total nefondate sau pentru refuzul de a divulga secretul spovedaniei. Această acţiune a început sporadic din 1945, continuând cu o mare duritate în 1948-1952, apoi în anul 1959, luând sfârşit abia în vara anului 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici. Consemnăm aici — dintr-o listă de-a dreptul impresionantă — doar numele unor teologi de prestigiu care au trecut prin închisorile comuniste: profesorii de teologie Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu şi Dumitru Stăniloae de la Bucureşti, Ioan Gh. Savin şi Constantin Tomescu de la Chişinău, Ilarion Felea de la Arad şi Liviu Munteanu de la Cluj (amândoi morţi la Aiud), arhimandriţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Roman Braga, fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, stareţul Gherasim Iscu de la Tismana, ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet şi ziarist, mort la Aiud), Antonie Plămădeală (mai târziu mitropolit), ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania (mai târziu arhiepiscop), chiar şi unii studenţi teologi, dar mai cu seamă peste 1800 de preoţi de mir, din care o bună parte nu s-au mai întors (unii au făcut peste 15 ani de închisoare). Câţiva preoţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pentru că au participat la rezistenţa armată din munţi alături de alţi luptători anticomunişti. Fostul mitropolit al Bucovinei, apoi al Transnistriei, Visarion Puiu, fusese condamnat la moarte “în contumacie” încă din 1946 (se refugiase în Apus în august 1944).
448
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Au fost arestaţi şi închişi toţi ierarhii uniţi din Ardeal; unii dintre ei au murit în închisoare sau la domiciliul forţat care li s-a impus; aceeaşi soartă au avut şi alţi slujitori ai Bisericii unite. Tot aşa au fost arestaţi şi întemniţaţi episcopii romano-catolici din Alba Iulia, Timişoara, Bucureşti şi Iaşi (ultimii trei morţi în închisoare), precum şi mulţi preoţi romano-catolici sau pastori ai cultelor protestante şi neoprotestante.
în 1959, prin Decretul de Stat 410, au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe, sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat. în acelaşi an au fost desfiinţate cele două seminarii pentru călugăriţe — cu cinci clase — înfiinţate cu zece ani în urmă de patriarhul Justinian la mănăstirile Agapia şi Hurezi.
în Bucureşti — mai ales în deceniul al nouălea — a început nefericita acţiune de demolare a peste 20 de biserici, dintre care unele erau monumente istorice sau de artă (mănăstirea Văcăreşti, biserica Sf. Vineri etc.).
în pofida atâtor restricţii şi supravegheri, ierarhii, călugării şi preoţii de mir au ştiut să fie mereu la datorie, în mijlocul credincioşilor, cultivând tradiţiile creştine-strămoşeşti, contribuind la valorificarea patrimoniului cultural-artistic naţional şi la refacerea sau zidirea unor lăcaşuri de închinare, dar mai ales predicând adevărurile veşnice ale Evangheliei lui Hristos. De fapt, Biserica a fost singura instituţie care a propagat o altă învăţătură decât cea „materialist-ateistă“ oficială.
Cunoscând aceste lucruri, vom prezenta succint aspectele esenţiale din lucrarea Bisericii în perioada regimului totalitar. Aşa cum am menţionat mai sus, în 1948 au avut loc cele mai însemnate schimbări în viaţa Statului, dar şi a Bisericii, fapt pentru care considerăm acest an drept începutul unei noi perioade în istoria Bisericii noastre, care a durat până în decembrie 1989. De altfel, în acelaşi an au avut loc alegerea şi înscăunarea celui de al treilea patriarh, Justinian Marina, cel care a fost nevoit să dea o nouă
Patriarhul Justinian Marina (1948-1977).
Prea Fericitul Părinte Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica din Strâmtura - jud. Maramureş (a doua jumătate a sec. XX).
Clădirea Seminarului Teologic “Sf. Apostol Andrei” - Galaţi (prima jumătate a sec. XX).
Biserica Parohiei române din Melbourne - Australia (1961 -1963).
Biserica românească din Warren - Ohio, în S.U.A.
O parte din noua incintă a mănăstirii Sâmbătă de Sus (sfinţită la 15 august 1993 de patriarhul ecumenic Bartolomeu I, patriarhul Teoctist al României şi alţi ierarhi români şi greci).
Patriarhul Justinian în mijlocul delegaţiei Bisericii Siro-ortodoxe din India de Sud.
BISERICA ÎN PERIOADA 1948-1989
449
orientare vieţii Bisericii Ortodoxe Române, în funcţie de noile condiţii create de orânduirea social-politică totalitară din România. Activitatea lui a fost continuată, din anul 1977, de patriarhul Iustin Moisescu, iar din 1986 de patriarhul Teoctist Arăpaşu.
înainte de a relata principalele aspecte ale vieţii bisericeşti de după 1948 vom prezenta succint câteva date biografice ale patriarhilor Justinian şi Iustin, figuri reprezentative ale Ortodoxiei în genere şi ale ecumenismului contemporan.
Patriarhul Justinian Marina — din botez Ioan — era originar din Suieşti - jud. Vâlcea (n. 22 februarie 1901); a studiat la Seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost învăţător şi preot-paroh în Băbeni-Vâlcea, preot la biserica „Sf. Gheorghe“ din Râmnicu Vâlcea. Rămas văduv, în 1945 a fost ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu titlul de „Vasluianul*1, iar în 1947 a fost ales mitropolit al Moldovei. După moartea patriarhului Nicodim (27 februarie 1948) a devenit locţiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948 a fost ales patriarh, fiind înscăunat la 6 iunie 1948. Ca patriarh, a îndrumat activitatea întregii Biserici sub raport pastoral, cultural şi ecumenic. A fost preocupat de restaurarea unor monumente de artă bisericească din Arhiepiscopia Bucureştilor, de dezvoltarea învăţământului teologic, a lucrat pentru promovarea ecumenismului, s-a îngrijit de „diaspora** românească ortodoxă. A dat Bisericii o legislaţie corespunzătoare, cerută de împrejurările politice de atunci, s-a procedat la prima canonizare de sfinţi români. Toate cuvântările sale au fost publicate în 12 volume, sub titlul Apostolat social.“ A trecut la cele veşnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat în biserica „Radu Vodă** din Bucureşti.
Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la 5 martie 1910 în Cândeşti-Argeş, ca fiu de învăţător, căzut pe câmpul de luptă în primul Război mondial. Şi-a făcut studiile la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung-Muscel, la Facultatea de Teologie din Atena, care i-a conferit doctoratul (1937), la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg. A fost, pentru scurt timp, profesor la Seminarul „Nifon“ din Bucureşti, la Facultatea de Teologie
1A_I BOR
450
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ortodoxă din Varşovia (1938-1939), apoi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi-Suceava (1940-1946) şi la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1946-1956). Intrat în cler, a fost ales mitropolit al Ardealului (1956) şi apoi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1957), ca în 1977 să urmeze în scaunul patriarhal. Ca profesor de teologie, a publicat mai multe lucrări: Evagrie din Pont, Sf. Scriptură şi interpretarea ei in opera Sf. Ioan Hrisostom, Activitatea Sf. Apostol Pavel în Atena, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, a tradus Simbolica teologului grec Hristu Andrutsos în româneşte. Ca mitropolit la Iaşi, a îndrumat acţiunea de restaurare a unor vechi monumente istorice din Moldova, s-au ridicat clădiri noi în incinta centrului mitropolitan din Iaşi, a îndrumat activitatea editorială, a reprezentat Biserica noastră la zeci de congrese şi întruniri intercreştine, mai ales în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în Conferinţa Bisericilor Europene. A murit la 31 iulie 1986, fiind înmormântat în catedrala patriarhală.
Urmaşul său este Prea Fericitul Patriarh Teoctist Arăpaşu, a cărui viaţă şi activitate vor fi prezentate în alte pagini.
Organizarea bisericească. După ce s-a promulgat Legea pentru regimul general al cultelor la 4 august 1948, Sf. Sinod a întocmit un nou Statut pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în octombrie 1948. Patriarhia era organizată acum cu un număr redus de eparhii, precum urmează: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopia (ulterior Arhiepiscopia) Tomisului şi Dunării de Jos şi Episcopia Buzăului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor şi Episcopia Romanului şi Huşilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia (ulterior Arhiepiscopia) Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba Iulia (înfiinţată numai în 1975) şi Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului (creată în 1947), cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului şi Episcopia Aradului.
Organele centrale deliberative ale Patriarhiei erau Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească. Sf. Sinod este format
BISERICA ÎN PERIOADA 1948-1989
451
din toţi mitropoliţii şi episcopii în funcţiune, episcopii-vicari şi arhiereii-vicari. între sesiuni, se poate întruni Sinodul permanent, format din patriarh, mitropoliţi şi un episcop-vicar patriarhal. Adunarea Naţională Bisericească este formată din reprezentanţi ai tuturor eparhiilor, câte un cleric şi doi mireni din fiecare. Organul superior administrativ pentru afacerile întregii Biserici — organul executiv al Sf. Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti — este Consiliul Naţional Bisericesc.
Părţile constitutive ale Patriarhiei sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul, mănăstirea şi parohia. Organul deliberativ al eparhiei este Adunarea eparhială (formată din 10 clerici şi 20 de mireni), iar organul executiv este Consiliul eparhial (format din mai mulţi consilieri eparhiali). Pe lângă parohie funcţionează, ca organ deliberativ, Adunarea parohială, formată din toţi credincioşii majori, iar ca organ executiv, Consiliul parohial (format din câţiva consilieri) şi Epitropia parohială, care se ocupă cu gestiunea parohiei.
La sfârşitul regimului totalitar în cuprinsul Patriarhiei Române existau peste 9.000 de parohii, cu aproape 9.000 de preoţi şi diaconi în activitate, circa 12.300 lăcaşuri de închinare, 140 de aşezări monahale (mănăstiri, schituri, metoace), cu aproximativ 2.600 de vieţuitori.
„Diaspora“ ortodoxă românească. în primul rând trebuie reţinut faptul că datorită anexării Basarabiei şi Bucovinei la statul sovietic, în 1944, Biserica Ortodoxă românească de acolo a fost subordonată Patriarhiei Moscovei. Pe teritoriul Basarabiei (devenită Moldova Sovietică) a rămas o singură eparhie, la Chişinău, condusă de ierarhi ruşi, mereu schimbaţi. Din cele peste o mie de biserici de mir au rămas deschise aproximativ 200, iar dintre mănăstiri una singură. Preoţii erau formaţi în seminalii ruseşti, iar unii nu aveau nici o pregătire. în Bucovina, anexată la Republica Sovietică Ucraina, a rămas o Episcopie la Cernăuţi, cârmuită tot de ierarhi ruşi sau ucraineni. Şi aici au fost închise numeroase biserici de mir şi toate aşezările monahale. Mulţi preoţi şi călugări
452
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
din Basarabia şi Bucovina au fost deportaţi în Siberia, în Kazahstan sau în alte locuri.
în urma schimbărilor teritoriale survenite după primul război mondial numeroase sate româneşti au rămas pe teritoriul Iugoslaviei şi al Ungariei. Parohiile ortodoxe româneşti din aceste două ţări (peste 60 în Banatul sârbesc şi aproximativ 20 în Ungaria) s-au constituit în două Vicariate, cu sediul la Vârşeţ (1971), respectiv la Gyula (1946).
După al doilea Război mondial s-au întrerupt legăturile cu românii ortodocşi din Statele Unite şi Canada. Fostul lor episcop, Policarp Moruşca, nu s-a mai putut reîntoarce la ei. în această situaţie, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor români de acolo şi-au ales un nou episcop, pe ardeleanul Valerian Trifa (1952-1984). Dar cu sprijinul autorităţilor de stat din România a fost hirotonit în ţară un alt episcop şi anume preotul văduv Andrei Moldovan din Akron-Ohio (1950-1963). S-au creat astfel două eparhii, încât s-a produs o divizare a „diasporei“ româneşti de pe continentul american care dăinuieşte până azi. Urmaşul episcopului Valerian este, din 1984, Nathamil Popp, român născut în America. în fruntea celeilalte eparhii a fost ales, în 1966, Victorin Ursachi, originar din Bucovina, fost superior al aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, care a păstorit până la începutul anului 2001.
îndată după război, dar şi după instaurarea regimului comunist, mulţi români ortodocşi au reuşit să se refugieze în Apusul Europei, întărind astfel „diaspora“ de acolo. S-a refugiat chiar şi fostul mitropolit al Bucovinei (apoi al Transnistriei, cu sediul la Odessa), Visarion Puiu, care s-a declarat conducătorul unei eparhii româneşti în Europa occidentală. El a hirotonit ca episcop-vicar pe arhimandritul Teofil Ionescu de la Paris, care, după 1958, i s-a considerat succesor. în 1973 Teofil a revenit însă sub jurisdicţia Patriarhiei. Ulterior, eparhia a fost condusă de episcopii-vicari Lucian Horea şi Adrian Hriţcu, cel din urmă fiind ales apoi arhiepiscop.
Pe parcurs, diferiţi preoţi trimişi de Patriarhia noastră au organizat parohii româneşti la Londra, apoi la Stockholm,
BISERICA ÎN PERIOADA 1948-1989
453
Jonkoping, GOteborg, MalmO (toate în Suedia), Miinchen, Hamburg, Offenbach, Salzgitter (în Germania), Milano, Torino, Florenţa (în Italia), Geneva (Elveţia), Melboume, Sydney şi Adelaide (în Australia), Wellington (Noua Zeelandă) etc.
Sub jurisdicţia Patriarhiei se află şi câteva aşezăminte româneşti de la Locurile Sfinte din Israel (o biserică şi un cămin la Ierusalim, o biserică la Iordan).
La Muntele Athos, din cele peste şapte sute de aşezări monahale existente azi 72 sunt cunoscute ca româneşti, cele mai importante fiind schiturile Prodromu şi Lacu.
Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române. Un fapt dureros, care a afectat mult viaţa Bisericii noastre timp de două secole şi jumătate, l-a constituit dezbinarea bisericească din Ardeal petrecută după anii 1698-1701. în această lungă perioadă de timp s-a încercat în mai multe rânduri să se refacă vechea unitate de credinţă. S-a cerut acest lucru în 1798, în Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 şi după Unirea din 1918. După realizarea unităţii noastre statale zeci de preoţi şi mii de credincioşi uniţi au revenit la Biserica Ortodoxă. La 27 februarie 1939 în cadrul unei mari adunări româneşti, convocată la Alba Iulia, cu peste 50.000 de participanţi, sub conducerea mitropoliilor de la Sibiu şi Blaj, s-a hotărât să se înceapă lucrările de refacere a unităţii bisericeşti. Al doilea Război mondial a împiedicat însă realizarea acestei iniţiative. Acţiunea de revenire şi propuneri în acest sens au continuat şi după încheierea războiului. în 1948, doi ierarhi ortodocşi — patriarhul Justinian Marina şi mitropolitul Nicolae Bălan — adresează chemări clerului şi credincioşilor de a reveni la Biserica strămoşeasca.
La 1 octombrie 1948 36 de preoţi uniţi — în frunte cu protopopul Traian Belaşcu — delegaţi de 430 colegi ai lor, au ţinut o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la Biserica strămoşească. La 3 octombrie ei au fost primiţi de patriarhul Justinian şi de alţi membri ai Sf. Sinod, aducându-le la cunoştinţă hotărârile de la Cluj. îndată, sute de preoţi şi mii de credincioşi au cerut revenirea la Biserica strămoşească. La 21 octombrie 1948
454
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
patriarhul Justinian a prezidat — în prezenţa membrilor Sf. Sinod — o mare adunare bisericească la catedrala ortodoxă (fostă a „încoronării11) din Alba Iulia, prin care se consfinţea refacerea unităţii noastre de credinţă. Toţi preoţii uniţi au fost încadraţi fie în parohiile lor, devenite acum ortodoxe, fie la alte parohii. Din rândurile lor au fost promovaţi doi ierarhi, profesori de teologie, vicari şi protopopi. în felul acesta, s-a ajuns la refacerea unităţii noastre de credinţă în Transilvania.
Concluzii. Sub cârmuirea duhovnicească a patriarhului Justinian Marina Biserica noastră a dobândit o legislaţie nouă care — cu schimbările impuse de înlăturarea regimului totalitar din 1989 — este în vigoare şi azi. Datorită clarviziunii şi diplomaţiei acestui patriarh, Biserica şi-a putut desfăşura activitatea chiar şi după instaurarea unui regim totalitar - ateu în ţara noastră.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae (Mladin), Biserica Ortodoxă Română una şi aceeaşi în toate timpurile, Sibiu, 1968, 309 p.; Liviu Stan, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, în „Ortodoxia", an. XX, nr. 2, 1968, p. 276-296 şi în voi. Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 171-188; Teodor N. Manolache, Note pe filele calendarului celor 20 de ani de arhipăstorire a Prea Fericitului Patriarh Justinian, în voi. cit., p. 475-561 (cont. în B.O.R., an. XCI, nr. 6, 1973, p. 547-598); B.O.R., an. XCV, nr. 7-8, 1977, p. 584-668; Bisericile osândite de Ceauşescu, Bucureşti, 1977-1989, Bucureşti, 1995,218 p. (scrisă de un colectiv de arhitecţi); voi. Biserica întemniţată, România 1944-1989, Bucureşti, 1998,463 p.
LECTURĂ
PATRIARHUL JUSTINIAN
Din cuvântarea rostita la a 20-a aniversare a Reîntregirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania
După ce principii calvini ai Ardealului au încercat în zadar să producă dezbinare în rândul ortodocşilor români, urmărind calvinizarea lor, în cursul
BISERICA ÎN PERIOADA 1948-1989
455
secolului al XVIII-lea, împăraţii habsburgi cu generalii lor şi cu nobilimea maghiară au încercat să realizeze acest plan de dezbinare a noastră, prin forţarea unei părţi a credincioşilor noştri să primească aşa-zisa unire cu Roma, pentru ca astfel să spargă unitatea sufletească a românilor în aceste locuri. Nenumărate au fost actele de silnicie cu care au încercat ei să desprindă pe credincioşii ortodocşi din Transilvania de la Biserica dreptslăvitoare şi din legătura lui religioasă cu poporul român din sudul şi estul Carpaţilor.
Dar românii transilvăneni în majoritatea lor au rămas neclintit alipiţi de legea lor strămoşească, suferind pentru ea închisori, împilări grele „până la sânge". „Unora trăgându-le şi pielea de pe ei", cum mărturiseşte episcopul Inocenţiu Micu Clain, şi-au dat viaţa ca martiri. Iar partea care a trebuit să primească unirea cu Roma, a făcut aceasta numai de formă, păstrând în realitate toată credinţa strămoşească, toate sărbătorile şi slujbele Bisericii Răsăritene, folosind aceleaşi cărţi de cult şi aceleaşi cântări bisericeşti, şi rămânând astfel întru totul unită sufleteşte cu ceilalţi fraţi ai lor. Forţa unităţii religioase a fost atât de puternică în sânul poporului român, că n-a putut fi înfrântă de nici una din uneltirile şi persecuţiile folosite în cei aproape 250 de ani, de forţa unui stat feudal străin şi de puţinele lui unelte din ierarhia greco-catolică.
Gheorghe Bariţiu, un fruntaş al românilor uniţi, scria: „De s-ar pune clerul românesc întreg, de ar întreprinde el cu toată ardoarea vreo reformă, fie aceea în oricare privinţă care să se atingă de trebile cele religioase ale românilor, ei ar şti să dea acest cler afară pe strungă şi să rămână în ceea ce au apucat".
Forţa unităţii poporului român s-a manifestat nu numai în refuzul oricărei dezbinări în esenţa credinţei şi cultului, ci şi în pornirea necontenită a românilor din ambele strane de a înlătura chiar şi despărţirea bisericească-administrativă impusă de răuvoitorii lor stăpânitori.
Preoţii greco-catolici, spre lauda lor, slujeau adeseori împreună cu preoţii ortodocşi, se suplineau unii pe alţii, când lipseau din parohie, pentru că aşa voia poporul şi ei simţeau ca poporul. Ei trăiau astfel împreună cu poporul, viaţa lor de toate zilele peste nefireasca şi artificiala despărţire bisericească între fraţi. Iar voinţa credincioşilor noştri din ambele strane de a înlătura cu totul chiar şi această despărţire administrativă şi formală, s-a manifestat de nenumărate ori. Acum două veacuri, episcopul Ioan Inocenţiu Micu Clain, neînfricatul luptător pentru unitatea naţională, spunea: „Noi de pe timpul lui Traian ne tragem. Am fost moşteni în acel pământ regesc şi până azi stăpânim sate întregi, deşi asupriţi cu mii de mizerii şi felurite sarcini de cei puternici". Cu Micu Clain s-a deschis lupta împotriva asupririi naţionale. El s-a stins din viaţă la Roma.
Cât timp însă o parte din poporul român din Transilvania se afla sub o stăpânire politică străină, el a fost împiedicat să înfăptuiască această arzătoare dorinţă a sa...
îndată însă ce aceste piedici au dispărut, după 1944, şi însuşi Concordatul a fost desfiinţat, s-a purces la desvârşirea unităţii credincioşilor pe plan bisericesc,
456	ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
căci „Sufletul nostru s-a izbăvit de cursa lor. Cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit/4 cum grăieşte psalmistul (Ps. CXXIII, 6-7).
Actul unităţii religioase s-a săvârşit în mod spontan, ca o încununare firească a unei îndelungate năzuinţe. Nici o persecuţie religioasă nu i-a pătat frumuseţea şi puritatea, nici o silnicie nu a fost necesară pentru ca el să fie înfăptuit. Căci sila este necesară numai când un pârâiaş este despărţit de matca lui, nu şi când el revine în râul de la care a fost despărţit.
Se cuvine azi să aducem cuvânt de laudă dreptcredincioşilor noştri din Transilvania, care au stăruit neclintit în unitatea lor de credinţă. Se cuvine să aducem laudă tuturor celor ce au luptat pentru Reîntregirea bisericească şi tuturor celor ce au realizat-o şi au consolidat-o.
Reprodus din rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LXXXVI, nr. 9-10, 1968, p. 1017-1018 (şi Apostolat social, voi. X, Bucureşti, 1971, p. 108-110).
LVI
ÎNVĂŢĂMÂNTUL TEOLOGIC, CULTURA ŞI ARTA BISERICEASCĂ DUPĂ 1948.
CANONIZAREA SFINŢILOR ROMÂNI
învăţământul teologic. în anul 1948 a fost reorganizat învăţământul teologic. Prin Legea pentru regimul general al cultelor din august 1948 şcolile teologice de toate gradele, ale tuturor cultelor, au fost trecute în răspunderea cultului respectiv, dar sub controlul Ministerului (apoi Departamentul) Cultelor.
Pe temeiul acestei Legi, Biserica Ortodoxă Română şi-a organizat învăţământul în trei tipuri de şcoli: şcoli de cântăreţi bisericeşti, seminarii teologice şi institute teologice de grad universitar, la care trebuie să adăugăm şi cursurile de îndrumare misionară şi socială a clerului, ţinute de profesorii celor două institute. Au funcţionat şase seminarii teologice, la Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş.
După terminarea studiilor de seminar, absolvenţii lor puteau fi hirotoniţi pe seama unor parohii de ţară sau să se înscrie la unul din cele două Institute teologice de grad universitar din Bucureşti şi Sibiu. La absolvirea cursurilor se susţinea examenul de licenţă. Din 1949, pe lângă Institutul din Bucureşti s-au organizat cursuri de „magisteriu“, cu o durată de 3 ani, transformate, din 1965, în cursuri de „doctorat1'. Din 1984 a primit şi Institutul teologic din Sibiu dreptul de a conferi doctoratul în teologie.
La ambele Institute au învăţat şi studenţi străini (Uganda, Etiopia, Kenya, Siria, Liban, R.F. Germania, Marea Britanie,
458
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, S.U.A., Canada etc.), după cum tineri teologi ortodocşi români studiau în străinătate, la Facultăţi de teologie ortodoxe, catolice şi protestante.
Profesorii celor două institute erau doctori în teologie, mulţi cu studii peste hotare şi autori ai unor lucrări teologice de valoare şi manuale. între profesorii de la Bucureşti consemnăm pe Vladimir Prelipcean şi Mircea Chialda (Vechiul Testament), Nicolae Nicolaescu (Noul Testament), Teodor M. Popescu şi Ioan Rămureanu (Istoria bisericească universală), Ioan G. Coman (Patrologie), Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea şi Niculae Şerbănescu (Istoria Bisericii Române), Dumitru Stăniloae şi Nicolae Chiţescu (Dogmatică), Orest Bucevschi şi Constantin Pavel (Morală), Petru Rezuş (Teologie fundamentală), Emilian Vasilescu (Istoria religiilor), Ene Branişte (Liturgică), Liviu Stan (Drept bisericesc), Nicolae Balcă (Omiletică şi Catehetică), Nicolae Lungu (Muzică bisericească), Alexandru Elian (Bizantinologie).
La Sibiu: Nicolae Neaga (Vechiul Testament), Grigorie Marcu (Noul Testament), Milan Şesan şi Teodor Bodogae (Istoria bisericeasca universală), Sofron Vlad (Istoria Bisericii Române), Isidor Todoran (Dogmatică), Nicolae Mladin şi Ioan Zăgrean (Morală), Corneliu Sârbu (Teologie fundamentală), Spiridon Cândea şi Alexandru Moisiu (Liturgică), Dumitru Belu şi Dumitru Călugăr (Omiletică şi Catehetică), Iorgu Ivan (Drept bisericesc), Gheorghe Şoima (Muzică bisericească).
Teologia ortodoxă românească. înnoiri substanţiale a cunoscut şi literatura bisericească. Se editau opt reviste bisericeşti, fiecare cu câte 4-6 apariţii pe an, cu sute de studii, articole, cronici etc., scrise de membrii Sf. Sinod, profesorii de la cele două Institute, profesori de seminar, doctoranzi, preoţi etc. Astfel, la Bucureşti apar până azi trei reviste „centrale". Prima este Ortodoxia, revista Patriarhiei Ortodoxe Române, în care se publică studii privind poziţia Bisericii noastre în problemele interconfesionale aflate în discuţie. A doua este revista celor două Institute, Studii teologice, în care apar diferite studii de teologie, scrise de profesori sau de doctoranzi. A treia, Biserica Ortodoxă Română, buletinul oficial al Patriarhiei Române, publică îndeosebi studii şi îndrumări asupra activităţii misionare-sociale a clerului, studii de istoria Bisericii
ÎNVĂŢĂMÂNTUL, CULTURA, ARTA BISERICEASCĂ DUPĂ 1948 459
noastre, cronici bisericeşti etc. Pe lângă acestea, au apărut fără întrerupere cinci reviste ale centrelor mitropolitane: Glasul Bisericii (pentru Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei şi Mitropolia Banatului, toate publicând diferite studii sau cronici bisericeşti din cuprinsul eparhiilor respective. La Sibiu apare Telegraful român, vechiul ziar întemeiat de Andrei Şaguna. Se mai editează un buletin extern al Patriarhiei, în limbile franceză şi engleză, pentru străinătate.
în acelaşi timp s-a îmbogăţit şi literatura teologică cu diverse lucrări. în pofida condiţiilor politico-sociale din ţară, numărul şi valoarea tipăriturilor reprezintă un progres evident şi contribuie la afirmarea teologiei româneşti în întreaga lume creştină. De pildă, patriarhul Justinian a publicat 12 volume de predici, pastorale, cuvântări şi articole, sub titlul semnificativ Apostolat social, iar patriarhul Iustin a tipărit o serie de lucrări de specialitate în timp ce activa ca profesor de teologie, pe care le-am menţionat în alt loc.
Mitropolitul Ardealului, Nicolae Mladin 01967-1981), a publicat lucrările: Samuil Micu Clain teologul, Biserica Ortodoxă Română una şi aceeaşi în toate timpurile, Studii de teologie morală, Iisus Hristos viaţa noastră, toate apărute la Sibiu; este coautor al manualului universitar de Teologie morală. Urmaşul său, mitropolitul Antonie Plămădeală (1982-2005), a publicat o serie de lucrări cu caracter dogmatic şi istoric: Biserica slujitoare, Dascăli de cuget şi simţire românească, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Pagini dintr-o arhivă inedită, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră şi altele. Mitropolitul Nestor Vomicescu al Olteniei (1978-2000) a publicat lucrări de istorie bisericească: Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti la independenţa de stat a României, Descătuşarea - 1821, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul XVII, Sf. Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului. Mitropolitul Nicolae Comeanu al Banatului (din 1962) a publicat zeci de studii de Patrologie, lucrările Temeiurile învăţăturii ortodoxe şi volumul Studii patristice, Patristica Mirabilia, Ioan Scărarul, Antonie cel Mare, a încurajat apariţia multor lucrări cu caracter istoric la Timişoara. Episcopul Vasile Coman al Oradiei a publicat studii de teologie practică şi volume de predici, episcopii Gherasim
460
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Cristea de la Râmnic şi Epifanie Norocel de la Buzău au publicat lucrări privind trecutul Bisericii româneşti.
Alte lucrări erau publicate de profesori de teologie, de teologi promovaţi la titlul de doctor etc. între ei consemnăm pe preoţii profesori Dumitru Stăniloae (traducerea Filocaliei, în 12 volume, Teologia dogmatică ortodoxă, în 3 voi., lucrări de Dogmatică publicate peste hotare), Ioan Coman (Patrologia, în 4 voi., Scriitori bisericeşti din epoca străromână), Ene Branişte (Liturgica, 2 voi), Emilian Vasilescu {Istoria religiilor), Liviu Stan (lucrări de Drept bisericesc), Ion Bria (un Dicţionar de teologie ortodoxă, lucrări cu caracter ecumenist publicate peste hotare), Mircea Păcurariu {Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3 voi.) şi alţii.
Centrele eparhiale au publicat lucrări privind istoria şi monumentele istorice bisericeşti din eparhiile respective. Aşa sunt lucrările: Arta creştină în România (6 voi.), Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei; Arhiepiscopia Sibiului —pagini de istorie, Mănăstirile din Banat şi Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului (2 voi.), Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Cazania lui Varlaam în Transilvania (Cluj), Mărturii istorice şi de artă creştină (Galaţi), Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor (2 voi., Buzău), monografiile unor mănăstiri (Neamţ, Voroneţ, Căldăruşani, Tismana, Hodoş-Bodrog, Prislop şi altele).
Au fost reeditate câteva opere din cultura românească medievală: Psaltirea în versuri şi Liturghierul lui Dosoftei, ambele la Iaşi, Noul Testament din 1648 la Alba Iulia şi Biblia de la Bucureşti din 1688, prin grija conducerii eparhiilor respective.
Sub directa îndrumare a patriarhilor Justinian şi Iustin au apărut noi ediţii sinodale ale Bibliei, după traducerea lui Gala Galaction şi Vasile Radu (1968, 1975, 1982), Noul Testament cu Psalmii (1972), Mica Biblie (1972 şi 1977). Ca o realizare deosebită trebuie subliniat că din anul 1979, la iniţiativa patriarhului Iustin, a început apariţia unei colecţii de traduceri din literatura patristică, intitulată „Părinţi şi scriitori bisericeşti,“ proiectată în 90 de volume (până în prezent au apărut peste 40).
ÎNVĂŢĂMÂNTUL, CULTURA, ARTA BISERICEASCĂ DUPĂ 1948 461
Pentru catehizarea credincioşilor a apărut învăţătura de credinţă creştină ortodoxă (1952), mai multe volume de predici, catehisme, almanahuri anuale, cărţi de rugăciuni etc.
Pentru trebuinţele bisericilor parohiale — dar şi pentru şcolile teologice — s-au tipărit diferite lucrări de muzică bisericească psaltică: Gramatica muzicii psaltice, Vecernierul, Utrenierul, Cântările Sfintei Liturghii, Repertoriu coral bărbătesc. La acestea se adaugă absolut toate cărţile de slujbă — unele In mai multe ediţii — tipărite în Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti.
în clădirea Sf. Sinod s-au pus bazele unei valoroase biblioteci, mai ales cu vechi tipărituri şi manuscrise româneşti. La toate eparhiile s-a îmbogăţit fondul de cărţi al bibliotecilor şi s-au aranjat arhivele, pentru a fi puse la dispoziţia cercetătorilor.
Arta bisericească. Realizări notabile s-au înregistrat şi în privinţa restaurărilor de monumente istorice. Au fost restaurate catedrala patriarhală din Bucureşti, mănăstirile Dealu, Căldăruşani, Cozia, Hurezi, Arnota, apoi Neamţ, Putna, Voroneţ, Humor, Suceviţa, Moldoviţa, Slatina, Dragomirna, Secu, Trei Ierarhi, catedrala mitropolitană din Iaşi, catedrala mitropolitană din Sibiu, catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, mănăstirea Prislop, bisericile din Densuş, Streisângeorgiu şi Strei din jud. Hunedoara, unele biserici de lemn din Maramureş şi multe altele. în diferite mănăstiri, dar chiar, şi în unele biserici de mir, s-au amenjat peste o sută de muzee bisericeşti.
Pe lângă acestea, s-au zidit din temelie noi locaşuri de închinare, cum sunt bisericile Sf. Elefterie, Parcul Domeniilor, Militari, toate în Bucureşti, cele din Rădăuţi, Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Târnăveni (jud. Mureş), Ghelari şi Cinciş (jud. Hunedoara), Rodna (jud. Bistriţa Năsăud), Valea Drăganului (jud. Cluj), Lucăceni (jud. Satu Mare), Baia Sprie, Ieud, Botiza (jud. Maramureş), Boroaia (jud. Suceava), Plopeasa de Sus (jud. Buzău), Şotânga (jud. Dâmboviţa), Albeşti (jud. Mureş) etc.
Sute de biserici — de pe întreg cuprinsul ţării — au fost refăcute sau zugrăvite. în 1950 s-a creat Comisia de pictură bisericească de pe lângă Sf. Patriarhie, care se ocupă cu formarea pictorilor şi zugravilor bisericeşti, precum şi cu îndrumarea tuturor
462
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
lucrărilor de pictură din bisericile ortodoxe, inclusiv a lucrărilor de restaurare şi spălare a picturilor vechi. In vederea unei cât mai bune pregătiri a pictorilor şi zugravilor bisericeşti s-au organizat cursuri speciale de calificare pe şantierele Patriarhiei. între pictorii cu lucrări mai numeroase consemnăm pe Gheorghe Popescu, Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gheorghe Vânătoru, Iosif Keber, Iosif Vasu, fraţii Mihail şi Gavriil Moroşan, pictorii restauratori Arutiun Avakian, Nicolae Sava şi alţii.
Canonizarea sfinţilor români. Ca o completare a celor scrise până aici trebuie să consemnăm şi un alt fapt de seamă din istoria contemporană a Bisericii noastre, anume canonizarea unor sfinţi ortodocşi români. Acest lucru s-a făcut pentru prima dată în ţara noastră — pe baza unei hotărâri sinodale din 28 februarie 1950 — în cadrul unor mari festivităţi religioase, în luna octombrie 1955, la care au participat delegaţi din mai multe Biserici Ortodoxe surori. Au fost trecuţi atunci în rândul sfinţilor: Sf. Ierarh Calinic de la Cemica (prăznuit la 11 aprilie), Sf. Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului (24 aprilie), Sf. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (15 septembrie), Cuvioşii Mărturisitori Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi mucenicul Oprea din Sălişte (21 octombrie). S-a hotărât apoi ca unii sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţară să fie cinstiţi în întreaga Biserică Ortodoxă Română: Dimitrie Basarabov (cu moaştele în catedrala patriahală din Bucureşti, la 27 octombrie), Cuvioasa Parascheva (catedrala mitropolitană din Iaşi, 14 octombrie), Sf. Filofteia de la Argeş (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de la Bistriţa Olteniei (20 noiembrie), Sf. Nicodim de la Tismana (26 decembrie) şi Sf. Ioan Valahul (12 mai), ultimul cinstit până atunci numai în Bisericile de limbă greacă (moaştele sale nu sunt la noi). Sf. Ioan cel Nou, cu moaştele în biserica din mănăstirea închinată lui în Suceava, este secolul încă din veacul al XV-lea (2 şi 24 iunie).
Concluzii. Prin instituţiile sale de învăţământ teologic, prin lucrările şi revistele teologice, prin canonizarea sfinţilor de neam român, a crescut prestigiul Bisericii noastre atât în ţară, cât şi peste hotare.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL, CULTURA, ARTA BISERICEASCĂ DUPĂ 1948 463
BIBLIOGRAFIE:
Volumul: Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 189-396 (studii extrase din rev. B.O.R., an. LXXXVI, nr. 6, 1968, p. 725-773 şi S.T., an. XX, nr. 5-6, 1968, p. 327-483); rev. B.O.R., an. XCI, nr. 6, 1973, p. 547-694. Voi. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1978, 730 p.; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teobgilor români, Bucureşti, 1996, 501 p. (ed. II, 2002, 550 p.).
LECTURA
PATRIARHUL JUSTINIAN îndrumări date studenţilor teologi
V-a adus aici dorinţa de a ajunge preoţi ai lui Hristos. Cinstită este orice muncă, după cum cinstită şi vrednică de laudă este orice profesiune prin care omul îşi câştigă cinstit existenţa pentru sine şi ai săi. Dar mai sfântă decât toate este misiunea de preot al lui Dumnezeu, pentru că preoţia nu poate fi primită decât de cei ce sunt chemaţi — cum ne arată Sfântul Apostol Pavel, când spune: „în adevăr orice mare preot, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate... şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu". (Evrei, V, 1-4). Privind astfel chemarea preoţească, gândurile şi voinţa voastră vor lua drumul corespunzător, cercetându-vă în fiecare clipă dacă simţiţi chemarea de a deveni „sarea pământului" şi „lumina lumii" cum cere Mântuitorul însuşi, sau „povăţuitori ai orbilor, lumină pentru cei din întuneric, povăţuitori ai celor neştiutori, învăţători pruncilor, având în lege dreptarul ştiinţei şi adevărului" (Romani, II, 19-20), cum spune Sfântul Apostol Pavel. Este ştiut de toţi că nu orice tânăr cu orice aptitudini e potrivit pentru preoţie. Pentru preoţie se cer în primul rând unele calităţi înnăscute, din care nu trebuie să lipsească: cucernicia, altruismul, iubirea aproapelui, stăpânirea de sine, smerenia, decenţa în vorbe şi fapte, nobleţea, generozitatea. Tânărul orgolios, pizmătăreţ, gâlcevitor, necumpătat, leneş, vicios, lipsit de demnitate, mincinos, gata de răzvrătire sau răzbunare, nu are chemare pentru preoţie, chiar dacă ar avea cele mai remarcabile daruri intelectuale. Tinerii cu chemare de sus aduc din familie simţăminte alese ca: frica de Dumnezeu, iubirea de părinţi şi un cult discret pentru învăţătorul şi profesorul neuitat, pentru prietenul sincer, distins prin calităţi morale, râvnă în cercetarea cuvântului dumnezeiesc al Sfintei Scripturi şi lectura oricăror lucrări în legătură cu idealul ce arde în sufletul lui pentru preoţie şi identificarea cu ucenicii lui Hristos. Un tânăr cu chemare de sus aude în fiecare clipă cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând el faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri" (Matei V, 16) şi trăind în toată virtutea împlineşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Ori de bem, ori de mâncăm, ori altceva de facem, toate spre mărirea
464
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
lui Dumnezeu să le facem" (I Corinteni, X, 31).
Un proverb românesc spune: „pomul se cunoaşte după roade — şi omul după fapte." După faptele voastre, după purtarea voastră se va cunoaşte chemarea voastră la preoţie. Folosiţi timpul anilor de studii, ca să vă însuşiţi de la profesorii voştri „dreptarul ştiinţei şi adevărului" şi o dată cu el „duhul adevărului", duhul dragostei, al smereniei, al credinţei, al evlaviei şi al cunoaşterii chemării preoţiei. Dumnezeu să vă binecuvânteze munca voastră cu cel mai ales rod dorit de voi — harul chemării chemărilor — preoţia.
Reprodus din Apostolat social, voi. VI, Bucureşti, 1958, p. 8-9.
PATRIARHUL JUSTINIAN Despre canonizarea sfinţilor ortodocşi români
Biserica Ortodoxă Română trăieşte astăzi una din marile zile ale istoriei sale bimilenare, când înscrie în cartea vieţii şi nevoinţelor ei, ca pe o izbândă a credinţei şi duhului religios al neamului nostru, un număr de sfinţi — anunţând că alte chipuri venerabile din trecut se vor adăuga la numărul celor aleşi de ea.
Cu aceasta, se arată vădit că Biserica Ortodoxă Română a adus la viaţă şi la lucrul Ortodoxiei nu numai contribuţia sa materială de bunuri pământeşti, ci şi o contribuţie spirituală de valoare a sfinţeniei, care este cea mai mare valoare pe care pot să o producă oamenii...
Biserica Ortodoxă Română se bucură azi de încununarea mucenicilor şi mărturisitorilor noştri cu cununa sfinţeniei şi bucuria ei este cu atât mai mare, cu cât ea este cunoscută şi împărtăşită, în duhul dragostei creştine, de Bisericile Ortodoxe surori.
Credincioşii noştri de pe tot întinsul Patriei noastre sunt alături de noi în aceste clipe fericite — când facem proclamarea solemnă a generalizării cultului unor sfinţi ale căror sfinte moaşte de sute de ani ocrotesc credincioşii şi Biserica noastră — şi când facem proclamarea solemnă de canonizare a unor sfinţi ortodocşi români, ierarhi, monahi şi credincioşi, care au strălucit în sfinţenie şi au pătimit cu seninătate pentru legea ortodoxă a părinţilor lor.
Mărturisind recunoştinţa noastră tuturor celor din neamul nostru şi din alte neamuri ortodoxe, care au pus credinţa şi viaţa lor la temelia Bisericii Ortodoxe Române — mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit în aceste zile să cinstim pe cei ce au primit cununa sfinţeniei şi socotim cinstirea lor cuvenită lui Dumnezeu însuşi, care i-a învrednicit pe ei de această cinste, iar pe noi de bucuria de a pune această cunună pe fruntea lor de aleşi şi pilduitori fii ai Bisericii Ortodoxe: una, sfântă, sobornicească şi apostolească a Domnului nostru Iisus Hristos.
Reprodus din Apostolat social, voi. VI, Bucureşti, 1958, p. 72-73.
LVII
LEGĂTURILE CU BISERICILE ORTODOXE SURORI ŞI CU CELELALTE BISERICI CREŞTINE DUPĂ 1948
Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhate şi Biserici autocefale Ortodoxe, precum şi cu numeroase alte Biserici creştine.
Legăturile cu Bisericile Ortodoxe. Pe lângă scrisorile irenice trimise întâistătătorilor acestor Biserici cu ocazia sărbătorilor Naşterii şi învierii Domnului, patriarhii Bisericii noastre şi ceilalţi membri ai Sf. Sinod au avut numeroase întâlniri cu ierarhi şi clerici din toate celelalte Biserici Ortodoxe surori.
Datorită conjuncturii politice cele mai frecvente legături le-am avut cu Biserica Ortodoxă Rusă. încă din februarie 1945 o delegaţie a Bisericii noastre a luat parte la festivităţile de alegere şi înscăunare a patriarhului Alexei al Moscovei şi a toată Rusia (t 1970). în toamna anului 1946, patriarhul Nicodim, în fruntea unei delegaţii, a făcut o vizită patriarhului Alexei şi Bisericii Ruse, iar în mai-iunie 1947 Biserica noastră a primit vizita patriarhului Alexei, însoţit de mai mulţi ierarhi şi preoţi ortodocşi ruşi. Legăturile cu Biserica Rusă s-au întărit după alegerea şi înscăunarea patriarhului Justinian. în iulie 1948, a participat, împreună cu alţi membri ai Sf. Sinod, la Consfătuirea Panortodoxă de la Moscova, prilejuită de împlinirea a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul Justinian a vizitat fosta Uniune Sovietică şi Biserica Ortodoxă Rusă de 11 ori, iar patriarhul Iustin în 1980
37 - I.B.O.R
466
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
(în câteva rânduri ca mitropolit). La rândul lor, numeroase delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Ruse au vizitat ţara şi Biserica noastră cu diferite ocazii. De pildă, în 1962 ne-a cercetat din nou patriarhul Alexei, iar urmaşul său, Pimen, de patru ori.
Patriarhul Justinian a vizitat de câteva ori Biserica Georgiei, iar fostul întâistătător al acesteia, patriarhul-catolicos Efrem II, a vizitat Biserica noastră în 1968.
Cu Biserica Ortodoxă Sârbă, de asemenea, am avut raporturi dintre cele mai bune şi mai strânse. Astfel, patriarhul Justinian, în fruntea unei delegaţii sinodale, a vizitat Iugoslavia şi pe patriarhul Vichentie în 1957, la care a răspuns patriarhul Gherman în 1962, când a vizitat ţara şi Biserica noastră. Patriarhul Iustin a vizitat Biserica Ortodoxă Sârbă în 1981.
Cu Biserica Ortodoxă Bulgară am avut, de asemenea, legături frăţeşti, concretizate în vizite patriarhale reciproce. Patriarhii Justinian şi Iustin au vizitat Biserica Bulgară, iar patriarhii Chirii şi Maxim ai Bulgariei au vizitat Biserica şi ţara noastră în mai multe rânduri.
S-au întărit legăturile tradiţionale frăţeşti cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol şi cu Patriarhiile apostolice din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim prin vizite reciproce. Astfel, în octombrie 1967 Biserica noastră a primit vizita patriarhului ecumenic Athenagoras, în fruntea unei delegaţii sinodale. La rândul său, patriarhul Justinian a vizitat Patriarhia de Constantinopol în 1968. O altă delegaţie a Bisericii noastre, în frunte cu mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, a cercetat Patriarhia Ecumenică şi pe patriarhul Dimitrios I în 1974, iar ca patriarh în 1978. în 1987 a avut loc un schimb de vizite între patriarhii Dimitrios I şi Teoctist.
Patriarhul Hristofor al Alexandriei ne-a vizitat ţara în 1958, apoi patriarhul Nicolae VI în 1971, iar patriarhul Justinian a vizitat Alexandria în acelaşi an.
Ţara noastră a fost vizitată în câteva rânduri de patriarhii Antiohiei Alexandru III (1951, 1954), Elias IV (1974) şi Ignatie IV (1981).
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI CREŞTINE DUPĂ 1948
467
în iunie 1968 am primit vizita patriarhului Benedictos al Ierusalimului, apoi, în mai 1975, patriarhul Justinian, în fruntea unei delegaţii sinodale, a vizitat Ierusalimul şi Ţara Sfântă. Patriarhul Iustin a primit vizita lui Diodor al Ierusalimului în iunie 1982. Acelaşi patriarh a participat la instalarea patriarhului Teoctist în 1986.
Numeroase alte delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române, conduse fie de patriarhul Justinian, fie de alţi membri ai Sf. Sinod, au participat la diferite festivităţi ale Bisericilor Ortodoxe surori. De pildă, în iulie 1963, la serbările prilejuite de împlinirea unui mileniu de la ridicarea primei mănăstiri din Muntele Athos, a participat şi o delegaţie a Bisericii noastre în frunte cu întâistătătorul ei. Delegaţii ale Bisericii noastre au fost prezente la diferite festivităţi bisericeşti care au avut loc la Antiohia, Atena, Praga, Varşovia, Helsinki etc. Biserica noastră a participat activ la Conferinţele panortodoxe de la Rhodos (1961,1963 şi 1964) şi Geneva (1968) prin delegaţiile conduse de mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei, precum şi la alte consfătuiri interortodoxe.
Biserica şi ţara noastră au fost vizitate fie de întâistătătorii unor Biserici Ortodoxe surori, fie de delegaţii acestora, cu prilejul unor festivităţi organizate de Biserica noastră. De pildă, în iunie 1968, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înscăunarea patriarhului Justinian, în noiembrie 1975, la împlinirea a 90 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre şi a 50 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române, apoi în iunie 1977, cu prilejul înscăunării patriarhului Iustin, în 1986 la înscăunarea patriarhului Teoctist.
Legăturile cu Bisericile vechi orientale. Biserica Ortodoxă Română întreţine legături permanente şi cu Bisericile vechi orientale, legături care s-au dezvoltat prin vizite reciproce, prin schimburi de profesori şi studenţi etc. Astfel, patriarhul Justinian a vizitat Patriarhia armeano-gregoriană din Ecimiadzin în 1958 şi 1966, iar patriarhul suprem şi catolicosul tuturor armenilor, Vasken I — originar din România —, a vizitat Biserica noastră de câteva ori.
468
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în 1961, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, şi vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor au vizitat Biserica siriană din Malabar, în India de sud, iar reprezentanţi ai acesteia au vizitat Biserica noastră în mai multe rânduri. în 1976 ne-a vizitat catolicosul acestei Biserici, Mathews I. în 1968, Biserica noastră a fost vizitată de o delegaţie a Bisericii etiopiene, în frunte cu locţiitorul de patriarh Teophilos. în 1969, o delegaţie a Bisericii noastre, în frunte cu patriarhul Justinian, a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Malabar şi Etiopia. în 1971, a fost vizitată din nou Biserica din Etiopia, cu prilejul înscăunării patriarhului Teophilos. Tot în 1971, patriarhul Justinian a participat la întronizarea patriarhului Bisericii copte din Egipt, Şenuda III, care ne-a vizitat apoi ţara.
Legăturile cu Bisericile romano-catolice din diferite ţări. S-au înregistrat legături frăţeşti între Biserica Ortodoxă Română şi unele Biserici romano-catolice din diferite ţări. De pildă, cardinalul Franz Konig, arhiepiscop al Vienei şi primat al Austriei, a vizitat Patriarhia Română în 1967, iar patriarhul Justinian i-a întors vizita în anul următor. în 1970, acelaşi patriarh, în fruntea unei delegaţii sinodale, a făcut o vizită conducătorilor de Biserici creştine (romano-catolică, evanghelică-luterană, veche catolică) şi conducătorilor de stat din Republica Federală Germania. în 1971, cardinalul Julius Dopfner, arhiepiscop de MOnchen şi Freising, a vizitat ţara şi Biserica noastră în fruntea unei delegaţii a Bisericii sale. în 1972 a avut loc vizita unei delegaţii ortodoxe române în frunte cu patriarhul Justinian în Belgia la invitaţia cardinalului Leon Joseph Suenens, arhiepiscop de Malines - Bruxelles şi primat al Belgiei. în 1972, la invitaţia cardinalului J. Willebrands, o delegaţie a Bisericii noastre, condusă de episcopul Antonie Plămădeală, a făcut o vizită la Vatican, fiind primită într-o audienţă de papa Paul VI. Patriarhul Teoctist a făcut o vizită oficială în Austria în iunie 1987.
Legături în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în ultimele patru decenii s-au adâncit şi legăturile cu alte Biserici creştine din toată lumea, mai ales în cadrul Consiliului Ecumenic
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI CREŞTINE DUPĂ 1948
469
(sau Mondial) al Bisericilor, care-şi are sediul la Geneva. Biserica noastră şi-a reluat activitatea în această mare organizaţie intercreştină în 1961. De atunci ea şi-a trimis delegaţii conduse de mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, la adunările generale ale Consiliului: New-Delhi în India (1961), Uppsala în Suedia (1968), Nairobi în Kenya (1975), iar la Vancouver, în Canada (1983), a fost condusă de mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului.
Din forurile de conducere ale acestei organizaţii (Comitetul executiv şi central) au făcut parte şi unii reprezentanţi ai Bisericii noastre (mitropolitul Iustin Moisescu, până în 1977, episcopul apoi mitropolitul Antonie Plămădeală ş.a.), participând la toate sesiunile acestora.
Patriarhia Ortodoxă Română acordă un larg sprijin moral şi material acestei organizaţii creştine. Biserica şi ţara noastră au fost vizitate de secretarii generali ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor: W.A. Wissert Hooft (1962), Eugen Carson Blake (1971), Philip Potter (1975), Emilio Castro (1985), precum şi de alţi reprezentanţi ai săi. în 1966, patriarhul Justinian a vizitat sediul acestui Consiliu la Geneva, urmat de patriarhul Iustin, în 1981.
Biserica noastră activează în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva, şi are reprezentanţi în comisiile interortodoxe pentru dialogul cu anglicanii şi cu vechii catolici.
Biserica Ortodoxă Română a întreţinut relaţii de prietenie cu o serie de Biserici protestante locale, precum şi cu Biserica Anglicană. De pildă, arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey, a vizitat România în 1965, iar patriarhul Justinian i-a întors vizita în anul următor.
La aceasta, adăugăm vizitele unor ierarhi şi teologi ortodocşi români făcute altor Biserici, participarea la diverse întruniri interteologice, schimburi de profesori de teologie, de studenţi şi de publicaţii bisericeşti. Toate aceste legături interortodoxe şi intercreştine au ridicat mult prestigiul Bisericii Ortodoxe Române în faţa întregii creştinătăţi.
„Ecumenismul local“. Biserica noastră a întreţinut relaţii frăţeşti şi cu celelalte culte din ţară. S-a realizat astfel un „ecumenism
470
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
pe plan local“, care constituie o importantă contribuţie la eforturile lumii contemporane pentru crearea unui climat de pace şi colaborare între oameni şi popoare.
în perioada regimului totalitar erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi sau lipovean, evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, reformat sau calvin, unitarian (cele 4 culte protestante), baptist, adventist, penticostal, creştin după Evanghelie (culte neoprotestante), mozaic şi musulman (culte necreştine). Conducătorii lor au ţinut, de mai multe ori, consfătuiri la Bucureşti.
Colaborarea dintre cultele religioase din ţară s-a concretizat în diferite întruniri ale conducătorilor acestora, în pregătirea comună a delegaţiilor la diferite întruniri şi congrese intercreştine, în conferinţele teologice interconfesionale ţinute la Institutele teologice ortodoxe din Bucureşti şi Sibiu şi la cel protestant din Cluj, prin participarea reciprocă la diferitele festivităţi ale cultelor.
Concluzii. în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în pofida conjuncturii politice nefavorabile, Biserica noastră a întreţinut legături cu aproape toate celelalte Biserici Ortodoxe surori. După 1961 şi-a reluat activitatea în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, întreţinând legături şi cu o serie de Biserici protestante sau catolice „naţionale
Personalităţi de prestigiu, ca patriarhii Justinian, Iustin şi Teoctist, mitropoliţii Antonie Plămădeală şi Nicolae Corneanu, arhiepiscopul Antim Nica, episcopul Vasile Coman au contribuit la strângerea legăturilor cu alte Biserici creştine şi la promovarea ecumenismului.
BIBLIOGRAFIE:
Volumul Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968, p. 397-472 (studii extrase din rev. Ortodoxia, an. XX, nr. 2, 1968, p. 189-275); B.O.R., an XCI, nr. 6, 1973, p. 547-694; diferite informaţii din revista Biserica Ortodoxă Română, buletinul oficial al Patriarhiei Ortodoxe Române.
LEGĂTURI CU ALTE BISERICI CREŞTINE DUPĂ 1948
471
LECTURA
MITROPOLITUL NICOLAE MLADIN Despre unitatea şi continuitatea poporului român
Noi, care suntem fiii acestui popor şi ai acestei Biserici, ştim că avem simţământul continuităţii noastre pe aceste plaiuri. Pe aceleaşi plaiuri pe care au muncit dacii, pe care a muncit poporul nostru de-a lungul veacurilor, suntem şi azi şi vom fi şi mâine, legaţi de glia strămoşească pe care am apărat-o cu jertfele noastre şi pe care azi o lucrăm cu o rodnicie deosebită.
Aici am trăit, aici suntem şi azi şi vom fi întotdeauna în unitate deplină. Această permanenţă şi unitate este elementul de bază al faptului că suntem şi vom fi un singur popor, care ştie să-şi apere ţara şi prin munca şi vrednicia lui să zidească aici o viaţa din ce în ce mai fericită.
Unitatea şi continuitatea şi-au găsit expresia de-a lungul veacurilor în faptul că - deşi eram împărţiţi în trei provincii - am avut totdeauna conştiinţa că suntem fiii aceluiaşi popor, aceleiaşi viţe. Mergând în orice parte a pământului românesc, ne înţelegem cu toţii, pentru că aceeaşi limbă s-a vorbit peste tot, fiind înţeleasă de toţi, ceea ce este - poate - un caz unic, pentru că la multe popoare limba cultă nu este înţeleasă de toţi fiii acestor popoare.
La fel este cu toate obiceiurile noastre naţionale şi bisericeşti, ca de exemplu colindele, care au fost şi sunt aceleaşi pretutindeni.
Toate acestea au făcut ca românii - în orice parte a pământului lor ar fi umblat - să se simtă acasă, între fraţi de aceeaşi lege, de aceeaşi limbă şi de acelaşi neam. S-au păstrat, prin aceste tradiţii, conştiinţa şi limba unitară, iar poporul noastru şi-a dat seama de unitatea şi drepturile sale.
Pe de altă parte, deşi erau despărţite, cele trei provincii s-au împreunat în lupta de apărare a acestui pământ în faţa năvălirilor otomane, în epoca lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, care au scris pagini de glorie în istoria neamului nostru, în istoria universală - de apărare a civilizaţiei şi culturii Europei întregi. Această unitate în teritoriu, în limbă, în obiceiuri, în structura trupească şi sufletească, în legea strămoşească şi în lupta împotriva cotropitorilor otomani, şi-a găsit răsunetul profund în fapta lui Mihai Viteazul, care a unit cele trei provincii româneşti şi a întărit legăturile dintre ea şi celelalte două Mitropolii ortodoxe române.
Toată istoria noastră are o singură linie: năzuinţa neîntreruptă spre unitatea într-un singur stat naţional; această linie este expresia vitalităţii poporului şi -după credinţa noastră - semnul Providenţei dumnezeieşti, care ne-a întărit şi călăuzit în toate împrejurările vieţii noastre.
După secole de frământări şi lupte, iată că la 1 decembrie 1918 s-a împlinit visul nostru atât de scump: Unitatea naţională. A fost nevoie de luptele şi jertfele atâtor transilvăneni care s-au dăruit pentru ca unitatea noastră naţională
472
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
să ia trup. La temelia unităţii noastre naţionale stau jertfele românilor de pretutindeni.
La Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, au fost peste 100.000 de români şi alte naţionalităţi care au hotărât - asemeni unui plebiscit popular - ca Transilvania să se unească cu România, ca să trăim cu toţii într-un singur stat, liber şi independent
La Alba Iulia a fost prezentă şi Biserica noastră nu numai prin preoţii ce au condus multe delegaţii şi unele gărzi naţionale, ci şi prin episcopii ei.
Dacă atunci Biserica a arătat că numai fiind alături de poporul român şi sprijinind fapta lui de libertate şi unitate naţională este o adevărată Biserică, şi astăzi Biserica noastră este alături de năzuinţele Patriei noastre, una şi nedespărţită, ridicată la un prestigiu deosebit între toate ţările lumii.
Ceea ce ne învaţă istoria trecutului nostru înviforat şi unirea noastră de la 1 decembrie 1918, este că numai prin însufleţirea pentru un ideal, căruia îi dăruieşti toată fiinţa, se poate împlini visul unui popor...
Imperativul momentului de faţă - întărit de semnificaţia evenimentului istoric de la 1 decembrie 1918 - este unitatea poporului întreg fără nici o deosebire. Numai prin această unitate ne vom dovedi vrednici de înaintaşii noştri, de epoca de azi, vom pregăti ziua de mâine a României tot mai luminoasă şi mai fericită.
Dar nu numai pe planul vieţii cetăţeneşti, ci şi pe planul vieţii bisericeşti, putem sprijini mersul înainte al poporului nostru, ca Patria noastră să se întărească în toate sectoarele ei de activitate. Avem bucuria să constatăm că dacă la 1 decembrie 1918 cele două Biserici româneşti au realizat unitatea în slujirea poporului nostru, astăzi această unitate este şi mai desăvârşită. Toţi credincioşii ortodocşi români suntem într-o singură Biserică, una şi nedespărţită, autocefală şi independentă. Prin această unitate în o Biserică liberă, noi sprijinim unitatea Patriei noastre, a poporului nostru. Prin această unitate păşim pe făgaşul voit de Dumnezeu şi cerut de imperativele prezentului.
Dar nu-i destul să preamărim pe înaintaşii noştri, ci trebuie ca şi noi să ne facem datoria faţă de Patrie, popor şi Biserică.
Aşa vom arăta că suntem buni fii ai poporului român, că în pieptul nostru răsună sufletul înaintaşilor noştri, bate inima pentru binele şi fericirea acestui popor din care facem parte.
Aşa ne vom dovedi buni fii ai Bisericii strămoşeşti, care azi este una, vom mărturisi cu adevărat credinţa moşilor şi strămoşilor şi vom preamări după cuviinţă pe Iisus Hristos, Cel ce ne-a călăuzit şi ne călăuzeşte şi azi la dragoste neţărmurită faţă de popor.
Reprodus din voi. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Iisus Hristos, viaţa noastră, Sibiu, 1973, p. 11-14.
LVIII
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DUPĂ 1989
Mişcarea populară din decembrie 1989 care a înlăturat regimul comunist din România a adus şi o serie de schimbări şi înnoiri în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. înainte de a expune aceste schimbări, considerăm că este necesară o scurta prezentare a vieţii şi activităţii celui de al cincilea patriarh al Bisericii noastre, care îi conduce destinele şi în prezent.
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu (din botez Teodor) s-a născut la 7 februarie 1915, în satul Tocileni -jud. Botoşani. A intrat de tânăr în viaţa monahală: frate în mănăstirile Vorona şi Neamţ (1929), călugărit sub numele Teoctist la mănăstirea Bistriţa (1935), pentru care a fost hirotonit ierodiacon (1937). A urmat cursurile Seminarului teologic din Mănăstirea Cernica (1932-1940), apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în 1945. în acelaşi an a fost hirotonit ieromonah şi transferat la Iaşi, ca preot şi eclesiarh al catedralei mitropolitane, devenind apoi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1946) şi vicar al acesteia (1948-1950).
în martie 1950 a fost ales episcop - vicar patriarhal cu titlul „BotoşăneanuP1, conducând o serie de sectoare din cadrul Administraţiei Patriarhale; în anii 1951-1954 a fost şi rector al Institutului teologic din Bucureşti. A fost ales apoi succesiv: episcop la Arad (1962-1973; în 1969-1970 locţiitor de episcop la Oradea); arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (1973-1977), arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986; în 1980-1982 a fost şi locţiitor dc mitropolit al
474
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ardealului). La 9 noiembrie 1986 a fost ales, iar la 16 noiembrie instalat în scaunul patriarhal al Bisericii noastre.
Este unul din reprezentanţii de frunte ai ecumenismului românesc; a făcut parte din numeroase delegaţii sinodale sau a condus el însuşi astfel de delegaţii care au vizitat alte Biserici Ortodoxe surori, catolice din diferite ţări, necalcedoniene sau protestante. A activat în mişcarea ecumenică, mai ales în Conferinţa Bisericilor Europene.
A publicat numeroase studii, conferinţe, cuvântări, pastorale, fie în revistele centrale bisericeşti, fie în revistele mitropolitane pe care le-a îndrumat. Ele au fost strânse în volum, sub titlul Pe treptele slujirii creştine (până acum 15 volume). A mai publicat o monografie despre Mitropolitul Iacob Putneanui, din iniţiativa sa au apărut câteva monografii despre monumentele istorice-bisericeşti din Moldova, precum şi ediţii critice din Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei (1980) şi din Biblia de la Bucureşti (1688-1988). Este „Doctor Honoris Causa“ al Universităţilor din Bucureşti, Oradea, Piteşti, Galaţi, precum şi membru de onoare al Academiei Române (1999).
A continuat acţiunea de restaurare a unor monumente istorice din Arhiepiscopia Iaşilor: Putna, Bistriţa, Sihăstria, Slatina, Probota, Vorona, schitul Nechit, „Mitropolia veche“ din Iaşi etc., la care se adaugă numeroase biserici de mir în diferite parohii, unele adevărate monumente de artă, între care şi propria sa ctitorie din localitatea Victoria, lângă Botoşani. Astfel de lucrări au fost iniţiate şi în celelalte eparhii pe care le-a condus.
*
După schimbările din decembrie 1989 în faţa Bisericii se puneau probleme noi, în primul rând, revenirea la vechile structuri dinainte de 1944-1948, dar se impunea şi o adaptare a metodelor misionare tradiţionale la noua mentalitate a lumii de azi. Vom urmări câteva aspecte „înnoitoare" din viaţa Bisericii noastre după 1989, realizate sub îndrumarea patriarhului Teoctist.
Un prim lucru care ar trebui sesizat priveşte configuraţia confesională a întregii ţări. Conform recensământului din 1992, ortodocşii reprezintă 86,6% din populaţia ţării, romano-catolicii 5%, reformaţii 3,5%, greco-catolicii sau uniţii 1%, iar sectarii sub 1%.
BISERICA DUPĂ 1989
475
în ce priveşte organizarea bisericească s-au reactivat câteva din eparhiile desfiinţate în 1948, precum: Arhiepiscopia Tomisului (Constanţa), Arhiepiscopia Sucevei, Episcopia Argeşului, Episcopia Maramureşului (cu sediul la Baia-Mare), toate în 1990, Episcopia Caransebeşului, în 1994, Episcopia Huşilor, în 1996; în acelaşi timp s-au înfiinţat câteva eparhii noi: Arhiepiscopia Târgoviştei (1990), Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor — cu sediul la Slobozia (1993), Episcopia Covasnei şi Harghitei (1994) — cu sediul în Miercurea-Ciuc, Episcopia Teleormanului (1996), cu sediul la Alexandria. în fruntea tuturor s-au ales titulari, de regulă tineri.
Dintre ierarhii aleşi după 1989 consemnăm pe mitropoliţii Dr. Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei, Dr. Laurenţiu Streza al Ardealului, Dr. Teofan Savu al Olteniei, cunoscutul poet şi dramaturg Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, arhiepiscopul dr. Nifon Mihâiţă al Târgoviştei, arhiepiscopul Dr. Andrei Andreicuţ al Alba Iuliei, episcopul Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, toţi cu o activitate ecumenică şi misionară apreciabilă.
La începutul anului 2005 în cuprinsul Patriarhiei Române existau 5 Mitropolii, cu 24 eparhii, 161 protopopiate, 11102 parohii şi 2297 filiale, cu 12885 preoţi şi diaconi.
în ce priveşte „diaspora“, în pofida încercărilor de restabilire a situaţiei existente înainte de 1944 în Basarabia (azi Republica Moldova), până în prezent s-a realizat prea puţin. Este adevărat că după 1989 s-au redeschis aici peste 600 de biserici ortodoxe, precum şi o bună parte din mănăstirile desfiinţate în timpul regimului comunist-sovietic. Eparhia Chişinăului, subordonată din 1944 Patriarhiei Moscovei, este condusă şi azi de un mitropolit aflat sub aceeaşi jurisdicţie, cu un mare număr de parohii şi biserici. în schimb, în 1992 s-a reactivat vechea Mitropolie a Basarabiei, sub jurisdicţia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, condusă azi de mitropolitul Petru Păduraru.
în Bucovina, puţinele parohii ortodoxe româneşti care au mai rămas (românii reprezintă azi abia 20% din populaţia „regiunii Cernăuţi") se găsesc tot sub o jurisdicţie străină. S-au redeschis şi aici foarte multe biserici şi mănăstiri.
476
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
în 1994, reprezentanţii parohiilor ortodoxe din Europa centrală şi occidentală şi-au ales un mitropolit, în persoana fostului episcop-vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joantă. Eparhia are parohii în Germania şi ţările scandinave. în 1998 s-a constituit o nouă eparhie, pentru Europa occidentală şi meridională, cu sediul la Paris, pentru parohii româneşti din ţările de limbă latină şi engleză, având în frunte pe mitropolitul losif Pop. Pentru credincioşii români din Ungaria a fost ales un episcop, Sofronie Drincec, cu sediul la Gyula (1999), iar pentru cei din Serbia episcopul Daniil Stoenescu (2001).
Comunităţile româneşti din Ţara Sfântă, Australia şi Noua Zeelandă depind direct de Patriarhie. Aşezările monahale româneşti din Muntele Athos îşi continuă viaţa şi lucrarea lor duhovnicească cu un număr sporit de călugări din ţară.
Pe continentul nord-american activează, în continuare, cele două eparhii româneşti, cea din Detroit, condusă până în 2001 de arhiepiscopul Victorin Ursachi, iar din 2002 de Nicolae Condrea, şi cea de la „Vatra Românească'1 (lângă oraşul Jackson - Michigan), condusă de arhiepiscopul Nathanail Popp; în apropierea Vetrei s-a ridicat recent o mănăstire de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului".
învăţământul teologic. Vechile Institute din Bucureşti şi Sibiu au devenit Facultăţi cu trei secţii: teologie pastorală, teologie-litere şi asistenţă socială, amândouă încadrate din 1991 în Universităţile din oraşele respective. încă din 1990 s-au deschis noi Facultăţi de Teologie la Iaşi şi Cluj-Napoca, urmate de altele la Craiova, Timişoara şi altele, fiecare în cadrul Universităţilor din localităţile amintite. Multe din noile Facultăţi nu s-au putut impune în viaţa culturală a ţării din cauza lipsei de cadre didactice corespunzătoare şi a unor biblioteci de profil.
în ce priveşte seminariile, după opinia multor teologi şi laici s-au înfiinţat prea multe, unele fără clădiri şcolare şi internate şi fără un personal didactic corespunzător. Pe lângă cele şase seminarii din perioada regimului totalitar (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) s-au redeschis vechile seminarii din Roman, Râmnicu-Vâlcea, Galaţi, Curtea de Argeş şi Mănăstirea Agapia (pentru fete), la care s-au adăugat şi altele, fără tradiţii şi fără a fi absolut necesare Bisericii.
BISERICA DUPĂ 1989
477
Activitatea editorială cunoaşte un avânt remarcabil. Mai mulţi ierarhi şi profesori de teologie de la Bucureşti şi Sibiu au publicat, şi după 1989, lucrări de teologie, de istorie bisericească sau manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial. Dintre profesorii noilor Facultăţi s-au remarcat unii de la laşi, Cluj Napoca şi Craiova. S-au republicat o serie de lucrări ale unor teologi din perioada interbelică sau de după aceea (Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stâniloae, llarion Felea ş.a.). Au apărut noi traduceri din literatura patristică, postpatristică sau din teologi greci şi ruşi contemporani. Din nefericire, se înregistrează şi apariţii editoriale fără valoare şi fără nici un control din partea Bisericii.
în ce priveşte presa bisericească, se menţin vechile reviste centrale: Biserica Ortodoxă Română, Ortodoxia şi Studii teologice, la Bucureşti, precum şi cele mitropolitane: Glasul Bisericii (Bucureşti), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei cu subtitlul Teologie şi viaţă (Iaşi), Revista teologică (titlul nou pentru Mitropolia Ardealului, la Sibiu), Mitropolia Olteniei (Craiova) şi Altarul Banatului (titlul nou pentru Mitropolia Banatului, Timişoara).
Pe lângă vechiul ziar şagunian Telegraful român, apar acum o serie de alte periodice eparhiale: Vestitorul Ortodoxiei - Bucureşti (organ al Patriarhiei), Luminătorul - Chişinău, Renaşterea - Cluj, Candela Moldovei - Iaşi, învierea - Timişoara, Legea românească -Oradea, Foaia diecezană - Caransebeş, Călăuză ortodoxă - Galaţi etc.
Arta bisericească. Se continuă acţiunea de restaurare a unor vechi monumente de artă, mai cu seamă în Moldova. S-au rezidit chiar şi câteva din bisericile demolate în perioada regimului totalitar (de pildă, biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti). Pe întreg cuprinsul Patriarhiei se ridică biserici de mir, mai cu seamă în marile centre urbane, acolo unde n-a fost posibil acest lucru până în 1989. Se execută lucrări de pictură la numeroase biserici parohiale.
Au fost redeschise aproape toate aşezămintele monahale desfiinţate abuziv în 1959; paralel, au luat fiinţă schituri şi mănăstiri noi, mai cu seamă în Transilvania, de regulă, pe locul celor distruse de generalul Buccow. La începutul anului 2005 existau 540 de aşezăminte monahale (mănăstiri, schituri, metoace), cu 2483 călugări şi 4123 călugăriţe.
478
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Sfinţirea unor noi aşezăminte monahale a luat forma unor adevărate sărbători naţionale - bisericeşti, cum a fost cazul la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 15 august 1993, bisericile noi de la mănăstirile Neamţ şi Secu, în octombrie 1997, cu participarea patriarhului ecumenic Bartolomeu.
Asistenţa socială a Bisericii s-a reluat treptat. în multe oraşe s-au creat posturi de preoţi pentru spitale şi azile, iar în unele din ele s-au deschis capele. Biserica însăşi începe să-şi creeze propriile aşezăminte de asistenţă socială (Spitalul „Cristiana" din Bucureşti şi altele). în unele eparhii s-au înfiinţat asociaţii pentru ajutorarea celor în suferinţă ori s-au organizat colecte speciale în biserici, la diferite sărbători, pentru sprijinirea bolnavilor, orfanilor, handicapaţilor etc. S-au creat posturi de preoţi pentru spitale, azile, penitenciare.
S-au reînfiinţat o serie de asociaţii cu caracter misionar: Oastea Domnului, Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe, Frăţia Ortodoxă Română „Sf. Andrei" (pentru intelectuali), Liga Tineretului Ortodox, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) şi altele, toate desfăşurând o activitate apreciabilă.
încă din 1990 s-a reintrodus studiul Religiei în şcolile primare şi în licee. Biserica s-a străduit să-şi formeze într-un timp foarte scurt cadre necesare pentru predarea Religiei. Fără îndoială că prin această măsură se va ajunge la formarea unor generaţii noi de tineri în spiritul Evangheliei lui Hristos şi al tradiţiilor creştine specifice neamului nostru. S-au creat primele posturi de preoţi militari în mai multe oraşe.
în iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea unor noi sfinţi „naţionali". Au fost trecuţi acum în calendarul (sinaxarul) ortodox: Cuvioşii'monahi Gherman din Dobrogea (29 februarie), Ioan de la Prislop (13 septembrie), Daniil Sihastrul de la Voroneţ (18 decembrie), Antonie de la Iezerul -Vâlcea (23 noiembrie), Ioan Iacob Hozevitul (5 august) şi Cuvioasa Teodora de la Sihla (7 august), preoţii mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş - jud. Sibiu (21 octombrie), Sfinţii Ierarhi Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Iosif din Maramureş (23 aprilie) Leontie de la Rădăuţi (1 iulie) şi Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti (27 septembrie); binecredinciosul
BISERICA DUPĂ 1989
479
domnitor Ştefan cel Mare al Moldovei (2 iulie) şi domnitorul martir Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache (16 august).
Tot atunci s-a hotărât şi generalizarea, în Biserica noastră, a cultului sfinţilor daco-romani (ca Sf. Ioan Casian la 29 februarie şi atâţia alţii), precum şi a unor sfinţi de alte neamuri care au trăit şi predicat pe pământ românesc (de pildă, Sf. Nifon al Constantinopolului, la 11 august, stareţul Paisie de la Neamţ, la 15 noiembrie) sau românizare au activat în alte Biserici (ca Sf. An tipa din Calapodeşti, la 10 ianuarie). Ulterior a fost trecut în calendarele româneşti şi Sf. Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (22 decembrie), canonizat de Biserica ucraineană. în anul 2005 Sf. Sinod a mai hotărât canonizarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei şi a cuviosului Onufrie de la Vorona. Toate aceste „canonizări" de sfinţi vor aduce un spor de evlavie şi de credinţă în rândul tuturor credincioşilor Bisericii noastre.
De altfel, se înregistrează şi o viaţă duhovnicească a credincioşilor mult mai aleasă. Acest lucru se vădeşte prin numărul sporit al bisericilor în construcţie sau în restaurare, în numărul crescând de tineri care se îndreaptă spre şcolile teologice sau spre viaţa monahală, în participarea masivă la slujbe, hramuri etc.
Legăturile cu alte Biserici creştine. După 1989 relaţiile tradiţionale ale Bisericii noastre cu alte Biserici creştine s-au intensificat. De pildă, ne-au vizitat ţara şi Biserica patriarhii Bartolomeu I al Constantinopolului (1993) şi Partenie III al Alexandriei (1994), iar la festivităţile prilejuite de împlinirea a 110 ani de la autocefalie şi 70 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie (octombrie 1995) au fost de faţă reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe surori: patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Partenie III al Alexandriei, Pavel al Serbiei, Maxim al Bulgariei, patriarhul Şenuda III al Bisericii copte din Egipt, arhiepiscopii din Cipru şi Cehia cu Slovacia, reprezentanţi ai altor Biserici surori, reprezentantul Vaticanului, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor etc. Acelaşi lucru s-a repetat după zece ani, adică in 2005.
Biserica noastră continuă dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică. Legăturile cu această Biserică soră au culminat
480
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
cu vizita Papei Ioan Paul II în România, la invitaţia Prea Fericitului Patriarh Teoctist, între 7-9 mai 1999, prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă; la 6 iunie 2001 papa Ioan Paul II a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii sinodale, i-a întors vizita în zilele de 7-14 octombrie 2002, când au fost vizitate şi câteva comunităţi ortodoxe române din Italia.
Au loc noi contacte cu Bisericile necalcedoniene, cu Biserica Evanghelică din Germania, cu Biserica luterană din Suedia şi cu Biserica Anglicană. Biserica Ortodoxă Română este prezentă, în continuare, la întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor. De pildă, la a Vil-a Adunare generală de la Canberra - Australia, a participat o delegaţie condusă de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, iar la cea de a VUI-a Adunare, de la Harrare, în Zimbabwe, o delegaţie condusă de episcopul Nifon Mihăiţă. Delegaţii ale Bisericii noastre sunt prezente la diferitele întruniri ale Conferinţei Bisericilor Europene.
Concluzii. înlăturarea regimului totalitar-ateu, în decembrie 1989, a deschis noi perspective pentru o mai bună lucrare misionară, socială, culturală şi ecumenică a Bisericii noastre. Generaţiile viitoare de preoţi au datoria morală de a continua lucrarea celor de azi.
BIBLIOGRAFIE:
Broşura Viaţa religioasă în România, Bucureşti, 1993, 68 p. (publicată la Secretariatul de Stat pentru Culte); Volumul Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă, Bucureşti, 1995, 680 p. (publicat de Patriarhia Română); diferite articole în Vestitorul Ortodoxiei şi alte periodice de după 1990.
LECTURĂ
PREA FERICITUL PĂRINTE TEOCTIST
Din cuvântarea rostită la alegerea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Chemat la un drum nou în slujirea Bisericii noastre, gândul se îndreaptă departe, la istorie, spre chipurile de sfinţi ierarhi de la Tomis, Părinţi şi scriitori bisericeşti care au continuat şi înflorit predica Sfântului Apostol Andrei pe
38 - I.B.O.R
Clădirea Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna” din Sibiu.
P.F. Patriarh Teoctist şi S.S. Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, 12 august 1993.
Noul cămin al Facultăţii de Teologie din
Bucureşti,
ridicat
între
1986-1990.
Procesiunea cu Cinstitul Lemn din Sfânta Cruce a Mântuitorului de la Mănăstirea Xeropotam (Athos) în România, 24 iunie -11 iulie 1992.
Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Sanctitatea Sa Pavle, Patriarhul Serbiei şi Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, oficiind Sfânta Liturghie de ziua Sfântului Dimitrie Basarabov, cu prilejul împlinirii a 110 ani de Autocefalie şi 70 de ani de Patriarhat, 27 octombrie 1995.
Procesiune cu moaştele Sfântului Apostol Andrei la laşi (sus) şi la Galaţi (jos), octombrie 1996.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, 4 februarie 1995.
Prea Fericitul Teoctist şi Sanctitatea Sa Papa loan Paul al ll-lea, Bucureşti, Catedrala Patriarhală, mai 1999
BISERICA DUPĂ 1989
481
pământul nostru românesc. De ei ne apropiem, ca de nişte începători ai noştri duhovniceşti, spre a sorbi din înţelepciunea şi râvna cu care au organizat şi au zidit aici „Sfânta Sfintelor44 Ortodoxiei noastre româneşti, Biserica Ortodoxă Română.
Studii de istorie română contemporană - întreprinse, îndeosebi, în ultimii 20 de ani - pun tot mai mult în lumină faptul că Mitropolia Ungrovlahiei, continuatoarea străvechilor episcopii tomitane, este cel mai vechi aşezământ de organizare bisericească din Ţara Românească, datând de la jumătatea veacului XIV, când mitropolitul Iachint, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab şi cu învoirea patriarhului ecumenic, a fost strămutat de la Vicina la Curtea de Argeş, capitala de atunci a ţării. El avea să pună ordine în viaţa clerului şi credincioşilor din satele şi târgurile răspândite pe vaste întinderi geografice între Carpaţi şi Dunăre, până la Marea cea Mare. Acestea sunt adevăruri istorice pe care se cuvine să le păstrăm cu sfinţenie.
Suntem, aşadar, una din cele mai vechi Biserici de pe continentul european, iar zămislirea noastră ca popor s-a înfăptuit - pe plan spiritual - sub influenţa hotărâtoare a factorului creştin răsăritean, poporul român fiind singurul popor, nu din Europa, ci din întreaga lume, de obârşie daco-romană, care şi-a păstrat etnia şi latinitatea de-a lungul a două milenii, împreună cu închinarea cea ortodoxă. Considerăm că aceste adevăruri istorice, cel al rolului Ortodoxiei româneşti, precum şi cel al Ţărilor Române în aria creştinătăţii răsăritene, trebuie adâncite şi valorificate.
Se ştie că, după căderea Constantinopolului, toate Patriarhatele ortodoxe răsăritene au cunoscut un continuu declin. In această situaţie, Principatele româneşti, Valahia şi Moldovlahia, organizate ca state independente cu un secol mai înainte, au devenit un „pământ al făgăduinţei44, care a asigurat subzistenţa materială a Ortodoxiei, locul de unde a răsunat glasul ei prin tipăriturile din tiparniţele mănăstirilor româneşti. Mai bine de patru secole, evlavia ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova a fost pilonul de susţinere al Patriarhatelor ortodoxe răsăritene şi al Muntelui Athos.
Cunoscute atât la Răsărit, cât şi în Apus, Ţările Române au constituit locul de întâlnire al culturilor; pe plan spiritual, aici s-a împlinit acea sinteză de gândire şi de expresie a artei bisericeşti, autohtone, a cutezanţei de introducere a limbii române în cult şi a biruinţei scrisului românesc. Este cunoscut că Biserica noastră a fost aşezământul spiritual care a modelat graiul poporului român şi i-a încălzit aspiraţiile de libertate, de-a lungul veacurilor. Ierarhii şi slujitorii ei au militat pentru întemeieri de şcoli, au promovat activitatea de scriere, în chiliile mănăstireşti, a celor dintâi manuscrise în limba română, întemeind primele tipografii, de sub teascurile cărora au fost date la iveală primele tipărituri în limba română pentru toată seminţia românească. Este cunoscută, de asemenea, strădania Bisericii în cultivarea artelor de tot felul: arhitectura, pictura, muzica,
482
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
sculptura, broderia etc. Este, iarăşi, cunoscut patriotismul cronicarilor din mănăstiri sau de la biserici, aportul lor la istoria neamului, precum şi rolul primelor tipărituri româneşti care au pus bazele literaturii române, cu mireasma graiului şi versului străbun, limpede şi curgător.
Cât priveşte legătura cu ţara şi poporul, cu năzuinţele lui sfinte de libertate, de fericire, se ştie, de asemenea, că mitropoliţii ţării s-au aflat totdeauna lângă voievozii neamului. In vremuri de grea cumpănă pentru ţară, mitropoliţii şi episcopii le-au fost sfetnici înţelepţi şi au îndeplinit pentru ei, în anumite împrejurări, importante misiuni diplomatice. Biserica a fost prezentă prin cei mai buni dintre ierarhii şi slujitorii săi la toate evenimentele de răscruce din istoria neamului. Ea s-a aflat lângă Tudor din Vladimiri, la 1821, lângă revoluţionarii de la 1848, lângă unioniştii de la 1859, în războiul care ne-a adus independenţa de stat în 1877, alături de ţăranii anului de văpaie 1907, în marele război pentru unitatea şi integritatea neamului din 1916-1918, şi n-a lipsit din lupta pentru desăvârşirea statului naţional unitar român, la 1 Decembrie 1918.
Şirul mitropoliţilor care au păstorit în jilţul arhieresc al Ungrovlahiei, de la 1359 şi până la întemeierea Patriarhatului, în 1925, este - precum bine se ştie - lung, iar viaţa şi lucrarea lor sunt cu îndreptăţire ilustrate, cu slove de aur, în istoria Bisericii româneşti.
Unii, ca Nifon al Il-lea, fost patriarh al Ţarigradului, au dovedit înţelepciune, iniţiativă şi spirit de organizare a vieţii bisericeşti; alţii, ca Macarie al II-lea, Teofil şi Ştefan, Teodosie şi Antim Ivireanul, au tipărit carte bisericească, mai întâi slavonă, la numai câteva decenii după ce Guttenberg perfecţionase epocala invenţie a tiparului, apoi, în limba română, între acestea înscriindu-se şi monumentul de cultură românească ce a fost Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688. Dintre mitropoliţi, mulţi au purtat de grijă şcolilor pentru luminarea poporului, precum şi seminariilor pentru pregătirea preoţilor şi învăţătorilor de la sate. Din tot ceea ce aceşti vrednici mitropoliţi de pioasă amintire au înfăptuit pe pământ românesc veacuri de-a rândul, străbate până la noi simţământul dragostei de ţară în care le-a fost dat să trăiască, hotărârea nestrămutată de a sluji fiilor neamului în aspiraţiile lor cele mai sfinte pentru o viaţă fără obidă, luminoasă şi prosperă, trăită în demnitate şi libertate naţională.
Din paginile istoriei Patriarhiei Bisericii noastre, străluceşte personalitatea primilor patru patriarhi, Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian Marina şi Iustin Moisescu, care au acoperit cu lucrarea lor şase decenii din istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române. Patriotismul lor îmi va lumina drumul şi strădaniile mele pastorale în această epocă în care îmi este dat să slujesc acestui Aşezământ Sfânt, cu un trecut atât de bogat şi glorios.
Reprodus din revista Biserica Ortodoxă Română, an CIV, 1986, nr. 11-12, p. 36-39.
TABEL CRONOLOGIC
106 Cucerirea Daciei de către oştile împăratului Traian şi transformarea ei în provincie romană.
271/275 Retragerea administraţiei şi a armatei romane din Dacia.
298, 303, 305 Persecuţii împotriva creştinilor în provinciile romane sud-dunărene, inclusiv în Scythia Minor.
313 Edictul de la Mediolanum, prin care se acorda libertate creştinismului în Imperiul roman.
325 Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
369 Prima atestare documentară a Episcopiei Tomisului.
372 12 aprilie. Martiriul Sf. Sava.
381 Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol.
431 Sinodul III Ecumenic de la Efes.
451 Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.
535 înfiinţarea Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima.
553 Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol.
680-692 Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol.
787 Sinodul VII Ecumenic de la Niceea.
Sec. IX-X Ştiri despre voievodatele (ducatele) româneşti din
Transilvania, conduse de Gelu, Menumorut şi Glad.
1002 Ştiri despre viaţa creştină din Morisena (Cenad).
1020 Menţiune despre Episcopia de Dibiscos (Tibiscum, în Banat).
1205 Menţiune despre o episcopie ortodoxă „pe moşiile fiilor cneazului Bâlea.“
1234 Scrisoarea papei Grigorie IX către principele de coroană Bela al Ungariei, cu ştiri despre organizarea bisericească la sud şi la est de Carpaţi.
1247 Diploma dată de regele Bela IV al Ungariei cavalerilor ioaniţi, cu ştiri despre anumite formaţiuni prestatale româneşti şi o organizare bisericească la sud de Carpaţi.
c. 1310-1352 Domnia lui Basarab I al Ţării Româneşti.
1330 Independenţa Ţării Româneşti. Lupta de la Posada.
1352-1364 Domnia lui Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti.
1359 Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia Ecumenică.
1359 întemeierea statului independent Moldova.
484
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
c. 1359-c. 1365 Domnia lui Bogdan I al Moldovei.
1370 întemeierea Mitropoliei Seve-rinului.
1376 Atestare epigrafică a arhiepiscopului Ghelasie al Transilvaniei la Râmeţ.
1386-1418 Domnia lui Mircea cel Bătrân.
1391 închinarea mănăstirii Sf. Mihail din Peri Patriarhiei din Constan-tinopol (stavropighie).
1400-1432 Domnia lui Alexandru cel Bun.
1401 26 iulie. Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Ecumenică.
încep. sec. XIV înfiinţarea Episcopiei Romanului.
1406 26 decembrie. Moartea lui Nicodim de la Tismana. Prăznuit ca sfânt.
1414-1418. Sinodul de la Konstanz, în Germania.
1438-1439. Sinodul de unire de la Ferrara - Florenţa.
c. 1453-1478 Păstoria mitropolitului Teoctist I al Moldovei.
1456 Atestare documentară a mitropolitului Ioan de Caffa, la Hunedoara.
1457-1504 Domnia lui Ştefan cel Mare.
1466-1470 Zidirea mănăstirii Putna.
1488 Atestare documentară a mitropolitului Daniil al Transilvaniei, la Feleac.
1488 Zidirea mănăstirii Voroneţ.
1495-1508 Domnia lui Radu cel Mare al Ţării Româneşti.
c. 1503-1505 Reorganizarea Bisericii din Ţara Românească. înfiinţarea Episcopiilor Râmnicului şi Buzăului.
1504 2 iulie. Moartea lui Ştefan cel Mare; înmormântat la Putna. Prăznuit ca sfânt.
1508 Apare Liturghierul lui Macarie, prima carte tipărită în ţara noastră.
1508 11 august. Moartea patriarhului Nifon II. Prăznuit ca sfânt.
1508-1528 Păstoria mitropolitului Teoctist II al Moldovei.
1512-1521 Domnia lui Neagoe Basarab al Ţării Româneşti.
1516	18 ianuarie. Moartea mitropolitului Maxim al Ungrovlahiei. Prăznuit ca sfânt.
1517	15 august Sfinţirea mănăstirii Argeş.
1517 Mutarea scaunului Mitropoliei Ungrovlahiei de la Argeş la Târgovişte.
1527-1538 şi 1541-1546 Domnia lui Petru Rareş al Moldovei.
1531-1558 Păstoria episcopului Macarie II Cronicarul de la Roman.
1546-1551 Păstoria mitropolitului Grigorie Roşea al Moldovei.
1544 Apare Catehismul românesc de la Sibiu, prima carte tipărită în limba română (pierdută).
1551-1553 Apare Tetraevanghelul slavo-român de la Sibiu, prima carte tipărită în limba română păstrată.
1557 Mutarea scaunului Mitropoliei Transilvaniei la Geoagiu.
1570 Apar Liturghierul şi Psaltirea, tipărite de diaconul Coresi la Braşov, în limba română.
c. 1572 Mutarea scaunului Mitropoliei Transilvaniei la Alba Iulia.
1582 Apare Palia de la Orăştie.
1585 - c.1605 Păstoria mitropolitului Ioan III (de la Prislop) al Transilvaniei, la Alba Iulia.
TABEL CRONOLOGIC
485
1593-1601 Domnia lui Mihai Viteazul.
1598 înfiinţarea Episcopiei Huşilor.
1600 Prima unire politică a celor trei ţări române, sub conducerea lui Mihai Viteazul.
1608-1629 Păstoria mitropolitului Anastasie Crimca al Moldovei.
1632-1653 Păstoria mitropolitului Varlaam al Moldovei (t 1657 la mănăstirea Secu).
1632-	1654 Domnia lui Matei Basarab al Ţării Româneşti.
1633-	1646 Păstoria mitropolitului Petru Movilă al Kievului.
1634-	1653 Domnia lui Vasile Lupu al Moldovei.
1636-1648 Păstoria mitropolitului Teofil al Ungrovlahiei.
1639 6 mai. Sfinţirea mănăstirii Sf. Trei Ierarhi din Iaşi.
1640-1641 Apare Pravila de la Govora.
1641	Aducerea moaştelor Cuvioasei Parascheva la Iaşi.
1640-1643 Păstoria mitropolitului Ilie Iorest al Transilvaniei.
1642	16 septembrie - 27 octombrie. Sinodul de la Iaşi.
1643	Apare Cazania lui Varlaam la Iaşi.
1643-1656 Păstoria mitropolitului Simion Ştefan al Transilvaniei.
1643-1653 Păstoria mitropolitului Iosif al Timişoarei, t 1656. Prăznuit ca sfânt (15 septembrie).
1648-1653 şi 1655-1668 Păstoria mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei.
1648 Apare Noul Testament de la Alba Iulia.
1656-1680 Păstoria mitropolitului Sava Brancovici al Transilvaniei.
1668 Mutarea scaunului Mitropoliei Ungrovlahiei de la Târgovişte la Bucureşti.
1668-1672 şi 1679-1708 Păstoria mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei.
1671-1686 Păstoria mitropolitului Dosoftei al Moldovei (cu o întrerupere în 1674-1675).
1673 Apare Psaltirea în versuri a lui Dosoftei la Uniev, în Polonia.
1677	Reşedinţa Mitropoliei Moldovei se mută oficial la Iaşi.
1678-1688 Domnia lui Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti.
1678	12 martie. Moartea mitropolitului Ilie Iorest al Transilvaniei la Putna. Prăznuit ca sfânt (24 aprilie).
1683 Moartea mitropolitului Sava Brancovici al Transilvaniei. Prăznuit ca sfânt (24 aprilie).
1682-1686 Apar Vieţile sfinţilor de Dosoftei, la Iaşi (4 voi.)
1688 Apare Biblia de la Bucureşti.
1688-1714 Domnia lui Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti.
1693 8 iulie. Sfinţirea mănăstirii Hurezi.
1693 13 decembrie. Moartea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, aflat în exil în Polonia.
1698 7 octombrie „Manifestul de unire“ al celor 38 de protopopi transilvăneni.
1701 19 martie. Diploma a doua leopoldină. Desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei şi înfiinţarea unei Episcopii unite.
1701 7 aprilie. Semnarea Actului de unire de către Atanasie Anghel la Viena.
1706 Mutarea scaunului Episcopiei Ienopolei-Lipovei la Arad.
1708-1716 Păstoria lui Antim Ivireanul ca mitropolit al
486
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ungrovlahiei. Prăznuit ca sfânt (27 septembrie).
1711/1716-1821 Epoca fanariotă în Moldova şi Ţara Românească.
1714 15 august Moartea mucenicească a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi la Constantinopol. Prăznuiţi ca sfinţi (16 august).
1732-1744 Păstoria episcopului Inochentie Micu la Blaj.
1738-1753 Păstoria mitropolitului Neofit Cretanul al Ungrovlahiei.
1744 Acţiunea ieromonahului Visarion Sarai în Transilvania.
1744 6 iulie. „Sinodul“ convocat de Inochentie Micu la Blaj.
1750-1760 Păstoria mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei (1778).
1759-	1761 Răscoala condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara.
1760-	1787 Păstoria mitropolitului Grigorie II al Ungrovlahiei.
1760-	1786 Păstoria mitropolitului Gavriil Callimachi al Moldovei.
1761 Numirea episcopului sârb Dionisie Novacovici ca „administrator" (locţiitor) al Episcopiei Ortodoxe Române a Transilvaniei.
1761-	1762 Distrugerea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania din ordinul generalului austriac Nicolae Adolf Buccow.
1768 22 septembrie. Moartea episcopului Inochentie Micu în exil, la Roma.
1768 20 decembrie. Se naşte Veniamin Costachi, viitorul mitropolit al Moldovei.
1773-1780 Păstoria episcopului Chesarie al Râmnicului.
1775 Răpirea Bucovinei de austrieci.
1776-1780 Apar Mineiele de la Râmnic (12 volume).
1777 înfiinţarea Episcopiei unite de la Oradea.
1784 Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
1786 Deschiderea unor cursuri de pedagogie şi teologie la Sibiu.
1792-1803 Păstoria mitropolitului Iacob Stamati al Moldovei.
1792	înfiinţarea Consistoriului Ortodox Român de la Oradea.
1793	înfiinţarea Episcopiei Argeşului.
1794	15 noiembrie. Moartea stareţului Paisie de la Neamţ. Prăznuit ca sfânt.
1795	Apare Biblia de la Blaj.
1803-1808 şi 1812-1842 Păstoria lui
Veniamin Costachi, ca mitropolit al Moldovei.
1803 înfiinţarea Seminarului de la Socola, lângă Iaşi.
1808 20 decembrie. Se naşte viitorul mitropolit Andrei Şaguna, la Mişcolţ, în Ungaria.
1812	Răpirea Basarabiei de ruşi.
1813	înfiinţarea Arhiepiscopiei Chişi-năului şi Hotinului, subordonată Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (tl821).
1821 Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.
1823-1834 Păstoria mitropolitului Grigorie Dascălul al Ungrovlahiei.
1825-1846 Păstoria episcopului Chesarie al Buzăului.
1829 începutul păstoririi episcopilor ortodocşi români la Arad.
TABEL CRONOLOGIC
487
1836 înfiinţarea Seminariilor teologice din Bucureşti, Buzău şi Argeş (1837 la Râmnic).
1839-1840 Apare Vestitorul bisericesc la Buzău, primul ziar bisericesc la noi.
1846 18 decembrie. Moartea mitropolitului Veniamin Costachi la Slatina.
1846-1873 Activitatea lui Andrei Şaguna în Transilvania, ca vicar (1846-1848), episcop (1848-1864) şi mitropolit (1864-1873).
1848 Revoluţiile din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, la care au participat numeroşi slujitori ai Bisericii.
1850-1868 Păstoria episcopului Calinic cel Sfânt la Râmnic (t 11 aprilie 1868. Prăznuit ca sfânt.
1853 3 ianuarie. Apare primul număr din Telegraful român la Sibiu, cu apariţie neîntreruptă până azi.
1853 înfiinţarea Mitropoliei unite de la Blaj şi a Episcopiilor de la Gherla şi Lugoj.
1854-1856 Apare Biblia de la Buzău (5 volume).
1856-1858 Apare Biblia ilustrată a lui Andrei Şaguna la Sibiu.
1859 24 ianuarie. Unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin alegerea unui singur domn în ambele Principate.
1859-1866 Domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
1863	13 decembrie. Adoptarea Legii pentru secularizarea averilor mănăstireşti.
1864	3 decembrie. Promulgarea Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Se proclamă oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
1864 înfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail (din oct. 1878 la Galaţi).
1864	24 decembrie. Reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu.
1865	înfiinţarea Episcopiei Caransebeşului.
1868 Adoptarea Statutului organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
1872	Adoptarea Legii organice pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a constituirii Sf. Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.
1873	18/28 iunie. Moartea mitropolitului Andrei Şaguna de la Sibiu; înmormântat la Răşinari.
1874	1 octombrie. Apare primul număr din revista Biserica Ortodoxă Română la Bucureşti, care îşi continuă apariţia până azi.
1875-1902 Păstoria mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei.
1877-1878 9 mai. Proclamarea Independenţei de Stat a României şi cucerirea ei în urma războiului împotriva Turciei.
1879-1892 Păstoria episcopului Melchisedec Ştefănescu la Roman (între 1864-1879 la Dunărea de Jos).
1881 (1884) înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
1885 25 aprilie. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din partea Patriarhiei Ecumenice.
1893	Adoptarea Legii clerului mirean şi a seminariilor.
1894	Procesul Memorandumului la Cluj, în care au fost condam-
488
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
naţi şi cinci profesori de teologie şi preoţi români.
1914 Apare Biblia sinodală de la Bucureşti.
1918 1 decembrie. Marea Adunare Naţională românească de la Alba Iulia, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România (desăvârşirea Statului naţional unitar român).
1920	înfiinţarea Episcopiei Oradiei.
1921	înfiinţarea Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
1920-1939 Păstoria mitropolitului primat (din 1925 patriarh) Miron Cristea.
1920-1955 Păstoria mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului.
1923	înfiinţarea Episcopiilor To-misului (Constanţa), Ismailului şi Hotinului (Bălţi).
1924	1 octombrie. Adoptarea calendarului iulian îndreptat.
1925	4 februarie. Hotărârea sinodală de înfiinţare a Patriarhiei Ortodoxe Române.
1925 1 noiembrie. învestitura şi înscăunarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.
1925 19-30 august. Participarea unei delegaţii a Bisericii noastre la Conferinţa Internaţională a Mişcării „Creştinismului practic", de la Stockholm.
1927	10 mai. încheierea Concordatului cu Vaticanul.
1928	Adoptarea Legii generale a cultelor.
1929/1934 înfiinţarea Episcopiei misionare ortodoxe române din America.
1935	Conferinţa româno-anglicană de la Bucureşti.
1936	şi 1938 Apare Biblia în traducerea Iui Gala Galaction şi Vasile Radu.
1937	înfiinţarea Episcopiei Maramureşului.
1939 înfiinţarea Episcopiei Timişoarei.
1939-1948 Păstoria patriarhului Nicodim Munteanu.
1944 Apare o nouă ediţie a Bibliei, sub îndrumarea patriarhului Nicodim.
1944 Anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei la fosta Uniune Sovietică. Episcopiile de Chi-şinău şi Cernăuţi sunt subordonate Patriarhiei Moscovei.
1947 28 mai-11 iunie. Vizita patriarhului Alexei al Moscovei şi a toată Rusia în România.
1947 înfiinţarea Arhiepiscopiei Olteniei (din februarie 1949 devine Mitropolie).
1947	Episcopia Timişoarei devine Arhiepiscopie, apoi Mitropolie.
1948	24 mai şi 6 iunie. Alegerea şi înscăunarea celui de al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina.
1948 5 iulie-3 august. Vizita delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române în fosta U.R.S.S., inclusiv în Georgia, cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
1948 4 august. Promulgarea Legii pentru regimul general al cultelor din România.
1948 octombrie. Sfântul Sinod aprobă un nou Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
1948 1 octombrie. Consfătuirea de la Cluj a celor 36 de protopopi şi
TABEL CRONOLOGIC
489
preoţi uniţi, care au hotărât revenirea la Biserica Ortodoxă.
1948 21 octombrie. Marea Adunare Bisericească de la Alba Iulia, consfinţeşte Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
1948-1949 Desfiinţarea mai multor eparhii ortodoxe: Huşi, Argeş, Maramureş, Caransebeş, Constanţa (Tomis), a Armatei.
1950 28 februarie. Hotărârea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind canonizarea unor sfinţi români.
1953	9 mai - 21 mai. Vizita unei delegaţii sinodale române în Bulgaria, la înscăunarea patriarhului Chirii.
1954	13 septembrie - 18 septembrie. Vizita patriarhului Alexandru III al Antiohiei în România.
1954	11 octombrie - 27 octombrie. Vizita patriarhului Chirii al Bulgariei în România.
1955	octombrie. Canonizarea solemnă a sfinţilor români, cu participarea unor reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori.
1957 10 şi 13 ianuarie. Alegerea şi înscăunarea mitropolitului Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei.
1957	2 iunie - 11 iunie. Vizita unei delegaţii sinodale în frunte cu patriarhul Justinian în Iugoslavia.
1958	30 mai - 10 iunie. Vizita patriarhului Hristofor al Alexandriei în România.
1961	18 noiembrie - 6 decembrie. A treia Adunare generală a Consiliului Ecumenic (Mondial) al Bisericilor la New Delhi, când a
fost primita ca membră şi Biserica Ortodoxă Română. Participă şi o delegaţie a Bisericii noastre, condusă de mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu.
1961	Prima Conferinţă panortodoxă de la Rhodos, la care au participat şi delegaţi ai Bisericii noastre (celelalte în 1963, 1964 şi Geneva 1968).
1962	31 mai - 4 iunie. A doua vizită a patriarhului Alexei al Moscovei în România.
1962	23 octombrie - 5 noiembrie. Vizita patriarhului Gherman al Serbiei în România.
1962	8-15 noiembrie. Vizita unei delegaţii a Consiliului Ecumenic al Bisericilor în România, în frunte cu Franklin Clark Fry, preşedintele Comitetului Executiv, şi W.A. Wissert Hooft, secretarul general al Consiliului.
1963	22 iunie - 29 iunie. Participarea unei delegaţii sinodale, în frunte cu patriarhul Justinian, la festivităţile mileniului Muntelui Athos.
1963	17 iunie - 3 iulie. Vizita patriarhului catolicos Vasken I al armenilor în România.
1965	2 iunie - 8 iunie. Vizita arhiepiscopului de Canterbury, Michael Ramsey, în România.
1966	28 iunie - 30 iunie. Vizita unei delegaţii sinodale la Geneva, la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
1967	16 octombrie - 28 octombrie. Vizita patriarhului ecumenic Athenagoras 1 în România.
1967 19 noiembrie - 24 noiembrie. Vizita cardinalului Franz KOnig, arhiepiscopul Vienei şi primatul
w-înno
490
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Bisericii Romano-Catolice din Austria, în România.
1968	2 mai - 6 mai. Vizita unei delegaţii sinodale condusă de patriarhul Justinian la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.
1968 2 iulie - 23 iulie. A patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor la Uppsala, la care a participat şi o delegaţie a Bisericii noastre, condusă de mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu.
1968 6 noiembrie - 15 noiembrie. Vizita unei delegaţii a Bisericii etiopiene în România.
1968	Apare o nouă ediţie sinodală a Bibliei.
1969	5 ianuarie - 24 ianuarie. Vizita unei delegaţii sinodale, în frunte cu patriarhul Justinian, în India şi Etiopia.
1971 30 aprilie - 7 mai. Vizita unei delegaţii sinodale, în frunte cu patriarhul Justinian în Grecia.
1971 19 octombrie - 29 octombrie. Vizita patriarhului Nicolae VI al Alexandriei în România.
1971	13 noiembrie - 22 noiembrie. Participarea unei delegaţii sinodale, în frunte cu patriarhul Justinian, la întronizarea patriarhului copt Şenuda III la Cairo, cu vizitarea Patriarhiei ortodoxe din Alexandria.
1972	25 octombrie - 31 octombrie. Vizita patriarhului Pimen al Moscovei şi a toată Rusia în România.
1974	8 iulie - 15 iulie. Vizita unei delegaţii sinodale, condusă de mitropolitul Moldovei şi Sucevei Iustin Moisescu, la Patriarhia din Constantinopol.
1975	2 mai - 12 mai. Vizita arhi-
episcopului Olof Sundby de Uppsala, primat al Bisericii Luterane din Suedia, în România.
1975 1 mai - 16 mai. Vizita patriarhului catolicos Vasken I al armenilor în România.
1975 20 mai - 30 mai. Vizita unei delegaţii sinodale, în frunte cu patriarhul Justinian, la Patriarhia din Ierusalim şi în Ţara Sfântă.
1975 23 noiembrie - 10 decembrie. A cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Nairobi, în Kenya, la care a participat şi o delegaţie a Bisericii noastre, condusă de mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu.
1975 Apare o nouă ediţie sinodală a Bibliei.
1977	26 martie. Moartea patriarhului Justinian Marina; înmormântat în ziua de 31 martie, în biserica Radu Vodă din Bucureşti.
1977	12 şi 19 iunie. Alegerea şi înscăunarea celui de al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dr. Iustin Moisescu.
1978	14-17 aprilie. Vizita unei delegaţii sinodale, condusă de patriarhul Iustin, la Patriarhia Ecumenică, la invitaţia patriarhului Dimitrios I.
1979	Apare primul volum din colecţia de traduceri patristice părinţi şi scriitori bisericeşti“.
1980	6-13 octombrie. Vizita unei delegaţii sinodale, condusă de patriarhul Iustin, la Patriarhia Moscovei.
1981	1-7 octombrie. Vizita unei delegaţii sinodale în frunte cu patriarhul Iustin, la Belgrad, la invitaţia patriarhului Gherman
TABEL CRONOLOGIC
491
al Serbiei.
1981	14-20 octombrie. Vizita unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Iustin, în Suedia, la invitaţia arhiepiscopului primat Olof Sundby. în continare, s-a vizitat sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva.
1981	2-6 noiembrie. Vizita patriarhului Ignatie IV al Antiohiei în România.
1982	15-26 iunie. Vizita patriarhului Diodor al Ierusalimului în România.
1982	27 septembrie - 3 octombrie. Vizita arhiepiscopului de Uppsala şi primat al Bisericii Luterane din Suedia, Olof Sundby, în România.
1982 1-15 octombrie. Vizita arhiepiscopului de Canterbury, primat al Angliei şi mitropolit, Robert Runcie, în România.
1982 29 octombrie - 3 noiembrie. Vizita unei delegaţii sinodale, condusă de patriarhul Iustin, în Bulgaria.
1982	Apare o nouă ediţie sinodală a Bibliei.
1983	24 iulie -10 august. Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de mitropolitul Antonie al Ardealului, la cea de a şasea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc la Vancouver, în Canada.
1983	17-23 septembrie. Vizita patriarhului Maxim al Bulgariei în România.
1986 31 iulie. Moartea patriarhului Iustin Moisescu. înmormântat în catedrala patriarhală din Bucureşti.
1986	9 şi 16 noiembrie. Alegerea şi înscăunarea celui de al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu.
1987	Vizita patriarhului ecumenic Dimitrios I în România şi vizita patriarhului Teoctist la Patriarhia Ecumenică.
1990	Reînfiinţarea mai multor eparhii în cuprinsul Patriarhiei Române: Tomis, Târgovişte, Suceava, Curtea de Argeş, Maramureş.
1990	înfiinţarea unor noi Facultăţi de teologie şi Seminarii teologice. Reintroducerea învăţământului religios în învăţământul elementar şi gimnazial.
1992 Revenirea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdicţia Sf. Sinod din Bucureşti.
1991	7-20 februarie. O delegaţie a Bisericii noastre, în frunte cu mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, participă la cea de a şaptea Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra, Australia.
1992	7-12 mai. Vizita în România a mitropolitului ortodox Teodosie al Japoniei.
1992 iunie. Canonizarea unor noi sfinţi de neam român.
1992	septembrie. O delegaţie a Bisericii noastre participă la a zecea Adunare generală a Consiliului Bisericilor Europene, la Praga.
1993	12-18 august. Vizita patriarhului ecumenic Bartolomeu I în România.
492
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
1993	6-10 septembrie.Vizita în România a Graţiei Sale George Leonard Carey, arhiepiscop de Canterbuiy şi primat al întregii Anglii.
1994	septembrie. Vizita în România a patriarhului Partenie III al Alexandriei şi a patriarhului Bisericii Copte, Şenuda III.
1995	16-20 iunie. Vizita patriarhului Teoctist în Serbia, la invitaţia patriarhului Pavle.
1995	octombrie. Festivităţi prilejuite de împlinirea a 110 ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre şi a 70 de ani de la ridicarea ei la treapta de Patriarhie, cu participarea mai multor întâistătători de Biserici Ortodoxe autocefale.
1996	26-30 septembrie. Vizita patriarhului catolicos Ilie II al Georgiei în România.
1996 25 octombrie - 1 noiembrie. Vizita patriarhului Ignatie IV al Antiohiei în România. La 26 octombrie s-a sfinţit biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti.
1996	7-11 noiembrie. Vizita patriarhului Teoctist în Armenia, la invitaţia patriarhului catolicos Karekin I.
1997	iunie. O delegaţie a Bisericii noastre a participat la lucrările Adunării generale a Conferinţei Bisericilor Europene de la Graz.
1998	noiembrie - decembrie. O delegaţie a Bisericii noastre a participat la a VUI-a Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Harrare -Zimbabwe.
1999	7-9 mai. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, la invitaţia patriarhului Teoctist, prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă.
1999	24-28 octombrie. O nouă vizită a patriarhului ecumenic Bartolomeu I în România.
2000	ianuarie. O delegaţie sinodală română, în frunte cu patriarhul Teoctist, împreună cu numeroşi pelerini români, participă la festivităţile bisericeşti de la Betleem, care marchează începutul serbărilor prilejuite de împlinirea a 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.
2001	Apare Biblia sau Sfânta Scriptura,
Ediţie jubiliară a Sf. Sinod, revizuită şi comentată de arhiepiscopul Bartolomeu Anania al Clujului.
2002 7-14 octombrie. Vizita patriarhului Teoctist şi a unei delegaţii sinodale la Vatican, la invitaţia Papei Ioan Paul II. Au fost vizitate şi unele comunităţi ortodoxe române din Italia.
2003	5-11 septembrie. Vizita in România a lui Petros VII, Patriarh şi Papă al Alexandriei.
2003	8-19	noiembrie.	Vizita
Arhiepiscopului Anastasios al Albaniei in România.
2005 5-6 martie. Festivităţi prilejuite de implinirea a 120 de ani de la recunoaşterea autocefaliei, 80 de ani de patriarhat şi 55 de ani de slujire arhierească a Patriarhului Teoctist. Au fost prezenţi şi reprezentanţi ai altor Biserici, in frunte cu Patriarhul ecumenic Bartholomeu.
INDICE DE NUME
A
Alexandru, episcop de Tomis, 43; —, patriarh al Antiohiei, 466.
Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, 78, 79, 93, 98, 101, 102, 106, 107, 110, 111.
Alexei, patriarh al Moscovei, 465.
Ambrozie (Popa Tun), călugăr, 411.
Amfilohie, episcop al Hotinului, 296, 305.
Anastasie, episcop la Vad, 132, 133, 135; — Crimca, mitropolit al Moldovei, 124, 125, 127, 129, 139, 231,311.
Anatolie, ierodiac. cărturar, 287.
Andrei, apostolul, 14,17,479; Şaguna, mitropolitul Transilvaniei, 11, 15,364-371,392-396,412,421, 430, 439.
Anicet, 62.
Antim Critopol, mitropolit al Severinului şi Ungrovlahiei, 71, 72, 243.
A/tf/m Ivireanul, 15,217,218,220,228, 240, 241, 244, 276, 285, 286, 479.
Antonie Plămădeală, mitropolit, 440, 447, 459, 469; — patriarh ecumenic, 77, 78, 83, 85.
Antonie din Popeşti, domn al Ţării Româneşti, 196; — mitropolit de Veszprem, 57.
Apafi Mihail, principe calvinist, 195, 196, 197.
Arăpaşu Teoctist, vezi Teoctist.
Arbore Luca, pârcălab de Suceava, 139.
Argeu, martir, 27.
Arie ereticul 39, 42.
Arsenie Stadniţchi, mitropolit, 405,407.
Asachi Gheorghe, cărturar moldovean, 348, 349.
Asany conducător român la Târnovo, 65, 66.
Astion, martir, 27.
Atanaric, rege got, 28.
Atanasie, mitropolit al Severinului, 72; Anghel, mitropolit 198, 223, 248-257; —Dabbas, patriarh al Antiohiei, 241; — Mironescu, mitropolit primat, 11, 382, 386; — Patelaros, patriarh ecumenic, 239; — Rednic episcop unit, 261.
Attalos, martir la Niculiţel, 27.
Aurelian, împărat, 19, 25, 32, 34.
Avram Iancu, vezi lancu.
Azarie, călugăr cronicar moldovean, 127.
B
Zto/c (Baliţă), voievod în Maramureş, 75, 333; — preot, 84.
Balint Simion, protopop, 413.
494
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Baranyi Paul, iezuit din Alba Iulia, 247, 249, 250.
Bamovschi Miron, domn al Moldovei, 125, 172, 231.
Bartolomeu /, patriarh ecumenic, 479; — Anania, arhiepiscopul Clujului, 447, 475.
Basarab I, domn al Ţării Româneşti, 63, 69, 92.
Bela IV, rege al Ungariei, 59, 64, 67.
Belaşcu Traian, protopop, 453.
Belizarie Dimitrie, pictor bisericesc, 440.
Benedict, patriarh al Ierusalimului, 467.
Benemtus, arhiepiscop de Iustiniana Prima, 45.
Benescu Neagu din Domniţa, preot, 411,418.
Bethlen Gabriel, principe calvin, 188.
Bâlea, cneaz în Transilvania, 58, 60, 85.
Bodogae Teodor, pr. profesor, 11,458.
Bogdan I, domn al Moldovei, 76,93,101.
Bogdan cel Orb, domnul Moldovei, 117.
Boghiu Sofian, arhim. pictor, 462.
Zto/w Zaharia, profesor de teologie, 367, 421.
Bolintineanu Dimitrie, scriitor, 375.
Branişte Ene, preot, profesor de teologie, 438, 458, 460.
Brâncoveanu Constantin, domnul Ţării Româneşti, 9, 198-201, 212, 213, 220, 223, 230, 233, 234, 235, 239, 240, 241, 244, 250, 252, 256, 257, 302, 479.
Bretanion, episcop, 42,46.
Buccow Nicolae Adolf, general austriac, 269, 302, 324, 325, 477.
Bujor Andrei, preot ucis în 1940, 433.
C
Calinic cel Sfânt, episcop al Râmnicului, 313, 385,414,462; — Miclescu, mitropolit primat, 380, 381,382, 387.
Calist, episcop al Romanului, 101.
Cantacuzino Şerban, domn al Ţării Româneşti, 197,210-214,222, 224, 230, 233, 234, 235, 239.
Cantemir Constantin, 205; —Dimitrie, domni ai Moldovei 102, 104, 143, 232.
Capistran Ioan, inchizitor papal, 85.
Casian, copist, 110.
Catelian, arhiepiscop de Iustiniana Prima, 45, 47.
Cazan Iosif, preot ucis în 1848, 413.
Chesarie, episcop al Râmnicului, 287, 289, 291; — episcop al Buzăului, 360-363, 387, 424.
Chindeas, martir, 27.
Chirescu I.D., compozitor, 425.
Chiriac, copist moldovean, 110, 318.
Chirii, martir, 27, 49, 50.
C/wri/ Românul, episcop în Przemysl, 64;—Lucaris, patriarh de Alexandria şi Constantinopol, 161, 180, 181, 188, 239, 342.
Cipariu Timotei, cărturar transilvănean, 395, 396, 412.
durea Alexandru, profesor de teologie, istoric, 11, 458.
Climent, episcop al Râmnicului, 286, 287, 289, 301.
Coman Ioan G., preot, profesor de teologie, 458, 460.
Comşa Dimitrie, profesor de teologie, 414.
Comoroşan Alexie, profesor de teologie, 421.
Conon Arămescu, mitropolit primat, 382.
Constantin, protopop moldovean, 99.
INDICE DE NUME
495
Constantin cel Mare, împărat roman, 20, 25, 32-34, 37.
Constantin Şerban Basarab, domnul Ţării Româneşti, 230.
Constantinos, zugrav în Ţara Românească, 233.
Coresi, diacon tipograf, 8, 117, 131, 153-160,318.
Cosma, preot în Deal (Alba), 267,318.
Cosma Popescu, episcop al Buzăului, apoi mitropolit al Ungrovlahiei, 278, 279.
Costandie Filitti, episcop, 279.
Costea Traian, preot ucis în 1940,433.
Crainic Nichifor, prof., 439, 447, 477.
Crăineanu Nicolae, preot ucis în 1907, 415.
Cristea Nicolae, preot în Sibiu, 367, 414; — Teofan, egumen, 405.
Cunţan Dimitrie, profesor, 425.
Cuza Alexandru Ioan, domnul României, 232, 242, 372-379, 382, 383, 387, 388, 409, 413.
D
Dadas, martir, 39.
Dale, preot, 84.
Damaschin Dascălul, episcop la Buzău şi Râmnic, 215,285,287, 298.
Damian, mitropolit al Moldovei, 98;
—	patriarh al Ierusalimului, 441; — Vasile, preot zugrav, 425.
Daniel Ciobotea, mitropolit, 475, 480.
Daniil, mitropolit al Ungrovlahiei, 86, 276, 279, 281; — Sihastrul, călugăr moldovean, 140, 478;
—	„Andrean din Ţara Panoniei", călugăr tipograf, apoi mitropolit, 71, 195.
Dasius, martir, 27.
Diaconovici Loga Constantin, profesor, 343.
Dima Gheorghe, compozitor, 426.
Dimitrie, martir, 26.
Dimitrie I, patriarh ecumenic, 466; — Basarabov, sfânt, ale cărui moaşte sunt în catedrala patriarhală din Bucureşti, 278, 462; —Sulima, arhiepiscop, 403.
Diocleţian, împărat roman, 25, 27.
Diodor, patriarhul Ierusalimului, 467.
Dionisie Eclesiarhul, cărturar muntean, 304.
Dionisie Erhan, episcop 406, 410.
Dionisie Exiguul, scriitor bisericesc din Scythia Minor, 16, 44, 45; — Lupu, mitropolit al Ungrovlahiei, 211, 356, 358; — Novaco-vici, episcop sârb la Răşinari, 269, 324, 325; — Rally, mitropolit al Tâmovei, apoi al Moldovei, 124; — Romano, episcop al Buzăului, 360, 372, 386, 387, 420,421; —Seroglanul, patriarh ecumenic, 239.
Dobrescu Nicolae, profesor de teologie, 11.
Dobromir, zugrav muntean, 138, 139.
Dobrotă, protopop în Râu Bărbat (Hunedoara), 84.
Dominius (Domnus), episcop de Sirmium, 39.
Dositei, patriarh al Ierusalimului, 213, 214, 240, 252, 254; — FilittU mitropolit al Ungrovlahiei, 278, 279, 357.
Dosoftei, mitropolit al Transilvaniei, 187; — mitropolit al Moldovei, 8, 15, 202-209, 234, 244, 261, 296, 333; — Herescu, episcop al Rădăuţilor, 296, 400; — Teodorovici, episcop în Maramureş, 334.
496
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Ddpfner lulius, arhiepiscop de MQnchen, primat al Germaniei, 468.
Dragomir Silviu, prof. univ., 11, 393.
Dragoş, voievod, 75, 83, 205, 332; — zugrav, 139.
Duca Vodă, 205, 233.
E
Ecaterim a Il-a a Rusiei, 278, 287, 296.
Efrem, episcop de Tomis, 27, 42; -, patriarh al Ierusalimului, 276; -, patriarh al Georgiei, 466.
Eftimie /, 66, 91, 98, 117, 118, 119, 154, 161 şi Eftimie II, 117, 119, mitropoliţi ai Ungrovlahiei; —, mitropolit al Transilvaniei, 131; —, episcop la Rădăuţi, 127; — cronicar, 127.
Elias IV, patriarhul Antiohiei, 466.
Emilian, martir, 26.
Epictet, martir, 27, 317.
Erbiceanu Constantin, 11.
Ermil, martir, 26.
Eustatie, ritor şi protopsalt la Putna, 141,174; — episcop la Roman, 141.
Eustatievici Dimitrie,	cărturar
braşovean, 305, 326.
Evangelicus, episcop la Tomis, 42.
Evghenie Hacman, mitropolit al Bucovinei, 400.
Evloghie al Romanului, 182.
F
Farcaş, cneaz român, 64.
Felea Ilarion, pr. prof., 447, 477.
Filip, apostol copist moldovean, 110; — Moldoveanul, tipograf în Sibiu, 149, 150, 153.
Filippos, martir, 27.
Filaret, episcop al Râmnicului, apoi mitropolit al Ungrovlahiei, 287-289.
Filotei, autorul Pripealelor, 92, 93; -, episcop al Buzăului, 360, 372, 414.
G
Galaction Gala (Gr. Pişculescu), teolog şi scriitor, 439, 460.
Gavriil Zugravul, fiul lui Uric, caligraf moldovean, 110; —, Protul, autorul Vieţii Sfântului Nifon, 115, 116, 119, 121, 141; —, Hatmanul, ctitorul Agapiei, 232; —, din Ţagul Mare (Cluj), luptător pentru Ortodoxie, 252; —, din Bârsana, episcop în Maramureş, 334; — Calimachi, mitropolitul Moldovei, 312; — Bănulescu Bodoni, mitropolit în Basarabia, 402, 403.
Gelu, voievodul Transilvaniei, 55, 59.
Gerard, episcop catolic la Morisena, 57, 340.
Ghedeon Nichitici, episcop sârb la Sibiu, 326.
Ghelasie de la Râmeţ, 85, 478.
Ghenadie /, //, III, mitropoliţi ai Transilvaniei, 131, 155, 163, 188, 189, 192, 195;—Petrescu, episcop de Argeş, apoi mitropolit primat, 382; — Enăceanu, episcop de Râmnic, 386, 421.
Gheorghe, mitropolit al Moldovei, 99, 100, 102; —, al Transilvaniei, 131; — Movilă, mitropolit al Moldovei, 9, 124, 127; —, de Sângeorz... „episcop" româno-calvin în Transilvania, 133; — episcop de Vad, 133; — stareţ
INDICE DE NUME
497
la Cemica şi Căldăruşani, 312, 313, 385; — preot în Ciurila, 321,410.
Gherasim (Adamovici), episcop la Sibiu, 326, 327; — Palladas, patriarh al Alexandriei, 240; — Raţ, episcop la Arad, 344, 345;
—	Timuş, episcop la Argeş, 421.
Gherman, patriarhul Serbiei, 466. Gherontie, episcop la Tomis, 42; — călugăr cărturar, 312, 356, 357;
—	mitropolitul Moscovei, 101, 104, 105.
Ghica Grigorie II, domn al Moldovei, 211,293, 295, 359.
Glad, voievod român în Banat, 55,58, 340.
Gordian, martir, 27.
Greceanu, fraţii Radu, 183, 213-218; şi Şerban, 183, 213, 215, cărturari din Ţara Românească. Grigorie II, mitropolit al Ungrovlahiei, 278, 287, 301, 312, 313; — episcop al Buzăului, 214; — Dascălul, mitropolit al Ungrovlahiei, 15, 356-363,420;
—	Decapolitul, sfânt, 106, 462;
—	Roşea, mitropolit al Moldovei, 9, 23, 127, 140; — Râmniceanul, episcop la Argeş, 361; — Ţamblac, mitropolit al Kievului, 99; —, ieromonah moldovean, 79, 81, 94.
Grigorie IX, papă, 63, 67.
Grigorescu Nicolae, pictor, 424, 426-428.
Grosu, Gurie, mitropolit, 406, 438; — Nicolae, profesor, 405.
Groza Simion din Rovina, preot în Revoluţia din 1848, 413.
Gyula, conducător maghiar, 57.
H
Hariton, mitropolit al Ungrovlahiei, 71.
Hevenessi Gabriel, iezuit din Alba Iulia, 249.
Horia, răscoala, 321.
Honterus Ioharuies, umanist sas, 130.
Hristofor I şi II, mitropoliţi ai Transilvaniei, 131, 335; — patriarh al Alexandriei, 466.
Hrisant Nottaras, patriarh al Ierusalimului, 240, 241, 276.
Hurmuzaki Eudoxiu, 10.
I
Iachint, mitropolit al Ungrovlahiei, 63, 70, 71, 73.
Iacob (Putneanul), 293-298,305,310; — Stamati, 295-297, 302, 347, 348, mitropoliţi ai Moldovei.
Iacob, copist moldovean, 110.
lacovici Stoica, preot tipograf, 318.
Iaticii de Hunedoara, 132 —Avram
Ignatie, patriarh al Antiohiei, 466; — din Coţmani, copist moldovean, 110; — Sârbul, mitropolit al Ungrovlahiei, 164,214.
Ilarie, egumen la Peri, 332.
Ilarion, mitropolit al Ungrovlahiei, 101; — episcop al Argeşului, 360, 409.
Ilie Iorest (Sf.), mitropolitul Transilvaniei, 187-193,244,462.
Inochentie de la Brâncoveni, episcop la Râmnic, 286; —, episcop la Huşi, 296.
Inocenţiu, papă, 50, 58.
loachim K patriarh al Antiohiei, 241.
loan, arhiepiscop de Iustiniana Prima, 45; — episcop de Tomis, 42; mitropolit al Transilvaniei, 131,
498
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
132,187; — de la Cema, episcop la Vad, 133; — Patachi, episcop unit la Făgăraş, 257, 262; — Bob, episcop la Blaj, 261, 327, 328; — Lemeni, episcop la Blaj, 328,	412;	— Meţianu,
mitropolit al Transilvaniei, 393, 394; — Popasu, episcop al Caransebeşului, 394, 412, 413;
—	preot în Aciliu, 267, 319; — preot în Galeş, 267, 270, 318, 478; — Piuariu, preot în Sadu, 273, 319, 327, luptători pentru Ortodoxie.
Ioan, cneaz român, 64; — Vodă cel Viteaz, domn al Moldovei, 127.
Ioan Casian, scriitor bisericesc din Scythia Minor, 16, 45, 479; Sf.
—	cel Nou de la Suceava, cu moaştele la Suceava, 79,81,93, 138, 140, 205, 296, 462.
Ioan Paul al II-lea, papa Romei, 480.
Ioanichie, episcop la Rădăuţi, 86, 101.
Ioasaf, mitropolit al Transilvaniei, 197.
Ionescu Şerban, profesor de teologie, 439.
Iorga Nicolae, cărturar, 10, 11, 13, 14, 88, 244, 355, 423.
Iorgovici losif, profesor, 343.
Iosafat Snagoveanid, arhim. participant la Revoluţia din 1848,411,412.
losif, mitropolit al Moldovei, 78, 80, 98;	— mitropolit al
Ungrovlahiei, 101; — Budai, mitropolit al Transilvaniei, 107, 341; — Stoica, episcop al Maramureşului, 333; —, episcop al Argeşului, 279, 301, 306, 327, 357; — Gheorghian, mitropolit primat, 382; — Naniescu, mitropolitul Moldovei, 387, 388.
Iov Ţirca, episcop în Maramureş, 333.
Iovan, tipograf, 117.
IrineUy martir, 26; — Mihălcescu, teolog şi mitropolit al Moldovei, 438, 439.
Isaia, episcop la Rădăuţi, 127; — Baloşescu, episcop la Cernăuţi, 400; — Diacovici, episcop la Arad, 343.
Iulian Apostatul, împărat, 26.
Iunius SoranuSy guvernator al Sciţiei Mici, 28.
Iustin Martirul şi Filosoful, părinte bisericesc, 19.
Iustin Moisescu, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, 13, 143, 445-456, 460, 465, 466, 467, 468-470.
Iustinian /, împăratul Bizanţului, 34, 44, 47.
Ivireanul Antim, vezi Antim Ivireanul. J
Justinian Marina, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, 13,445-456, 460, 463, 464, 466-470.
K
KamasiSy martir, 27.
Kolonici Leopold, cardinal, 248.
Konig FranZy arhiepiscop al Vienei, primat al Austriei, 468. Kiminitul Sevastos, profesor grec la Bucureşti, 235.
Kiriac Dimitrie, compozitor, 425. Kogălniceanu Mihail, cărturar şi om politic, 375, 388.
L
LaţcUy domn al Moldovei, 76.
Lazăr Gheorghe, 328.
INDICE DE NUME
499
Lavrentie, tipograf în Bucureşti, 117, 150.
Lăpuşneanu Alexandru, 127, 139, 142, 153, 243.
Lecca Constantin, pictor, 424, 425.
Lecomte du Nouy, Andrd, arhitect francez, 423, 425.
Leon Gheucă, mitropolit al Moldovei, 295, 296.
Liciniu, împărat roman, 25, 27.
Litovoi, cneaz român, 64.
Liubavici Dimitrie, tipograf, 148, 149, 153.
Longhin Brancovici, mitropolitul Ineului, 195, 342.
Luca din Cipru, mitropolit al Ungrovlahiei, 118,161; — preot zugrav în Iclod, 318.
Lucaci, ritor şi scolastic la Putna, 141.
Lucaciu Vasile, preot luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, 414, 415.
Ludovic cel Mare, regele Ungariei, 59, 75, 82.
Lukonokos, preot, 35.
Lupaş Ioan, istoric, 11, 393.
Lupşa Ştefan, istoric şi teolog, 11.
Lupu Toader, preot în Hodac (Mureş), ucis în 1848, 413.
M
Macarie, mitropolit al Moldovei, 98, 117, 119; — mitropolit al Ungrovlahiei, 101; — călugăr tipograf, apoi mitropolit al Ungrovlahiei, 8, 146-153, 243; — episcop la Roman, cronicar, 127, 128; — patriarh al Antiohiei, 165; — psalt, 425.
Macrobiu, martir, 27.
Maior Petru, teolog şi istoric, 11, 53, 54, 273, 304, 328-331.
Mandicevschi Eusebiu, compozitor, 425.
Marcu, episcop la Vad, 133; — mitropolit la Feleac, 86; — Dumitru, preot în răscoala din 1784, 321.
Mardarie Cozianul, călugăr cărturar, 234.
Marian diacul, tipograf, 157.
Marian Simion Horea, preot cărturar, 421.
Mărişescu Teodor, copist, 110.
Măzăreanu Vartolomei, cărturar moldovean, 304, 305, 310, 314, 315.
Matcaş Dimitrie, preot în Roman, 414.
Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, 151-170, 188, 210, 222, 229, 230, 232, 233, 235, 239, 243, 288; — Psaltul, patriarh al Alexandriei, 78, 276.
Mateevici Alexei, preot poet, 406.
Mavrocordat Constantin, 276,292,293, 301; — Nicolae, 224, 301, domni în Ţara Românească şi Moldova.
Maxim Brancovici, mitropolit, 116,117, 119, 146, 243; — patriarh al Bulgariei, 479.
Maxima, martiră, 26.
Melchisedec, Ştefănescu, episcop al Dunării de Jos şi al Romanului, 11, 373, 377, 381, 388, 390, 391, 395, 404, 407, 408, 414, 420-423.
Meletie, episcop în Moldova, 77, 78, 410; — Macedoneanul, egumen la Govora, 162; — Pigas, patriarh al Alexandriei, 239; — Sirigul, 182, 183.
Menumorut, voievod român în Bihor, 55, 58, 335.
Metodie, apostolul slavilor, 49, 50.
Meteş Ştefan, istoric, 11.
500
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Micu Samuil, teolog şi istoric, 10, 52, 53, 264, 304, 320-330.
Mihai Viteazul, domnul celor trei ţări româneşti, 117-119, 124, 131, 132, 134, 138, 156, 161, 179, 184, 251,319-321,333.
Mihail din Turdaş, „episcop" româno-calvin, 133, 157; — Ştefan, tipograf, 221, 223, 224, 244.
Mihul din Crişul Alb, zugrav, 84, 85.
Milescu Nicolae, cărturar moldovean, 202, 204, 213.
Mircea cel Bătrân, 72,90-93, 102, 106; — Ciobanul, 138, 149, domni ai Ţării Româneşti.
Miron Cristea, patriarh al României, 395, 398, 399, 416, 429-431, 438, 441, 442; — Romanul, mitropolit al Transilvaniei, 392,393.
Miroslav, preot în Giuleşti, 84.
Misail, egumen, 108.
Mitrofan, tipograf, episcop la Huşi şi Buzău, 213, 214, 220, 285; — Critopol, patriarh al Alexandriei, 240.
Mitrofanovici Vasile, profesor de teologie, 421.
Moise Măcinic, preot în Sibiel, 266, 267, 270, 318, 478.
Moisescu Gheorghe, profesor de teologie, istoric, 11, 458.
Montanus, preot martir, 26.
Moraru Vasile, preot în Bicălatu-Cluj, ucis în 1848, 413.
Movilă, Ieremia, 124, 141, 243; — Simion, 118, 124, 141, 162; — domni în Moldova şi Tara Românească.
Moxa Mihail, călugăr cărturar, 162,234.
Munteanu Gavril, profesor, 360, 387, 421; — Aurel, preot ucis în 1940, 433.
Musicescu Gavriil, compozitor, 425. Muşat Petru, 76, 77.
N
Naneş, preot, 83, 84, 317.
Nathaniel Popp, arhiepiscop 452, 476. Naum Râmniceanu, cărturar, 305. Năsturel Udrişte, cărturar muntean, 163, 230.
Neagoe, boier moldovean, 99.
Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, 87, 116, 117, 119, 137-140, 147, 148, 210, 239,
242,	279.
Nectarie, patriarh al Ierusalimului, 240. Neculce Ioan, cronicar moldovean, 112, 113, 202, 206.
Neofit, mitropolitul Ungrovlahiei (sec. XIX), 281-283, 360; — Cretanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 276-278.
Nestor Ioanovici, episcop la Arad, 344. Nicandru, martir, 26.
Niceta, episcop de Remesiana, 40. Nichifor, mitropolit al Moldovei, 293. Nichita, martir, 28.
Nicoară Moise, luptător pentru drepturile românilor arădeni, 344.
Nicodim de la Tismana, 83, 90, 91,
243,	313, 462; — ieromonah şi luptător pentru Ortodoxie, 110, 267.
Nicodim Munteanu, patriarh al României, 438, 449, 465. Nicolae, patriarh al Alexandriei, 466; — Popea, episcop al Caransebeşului, 367, 394, 395, 421; — Ivan, episcop al Clujului, 438; — Bălan, 399, 422, 432, 433, 438, 439, 440, 441-444, 453; — Colan, 433,
INDICE DE NUME
501
438; — Mladin, 459, 471, 472, mitropoliţi ai Transilvaniei; — Corneanu, mitropolitul Banatului, 459, 470.
Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, 70, 72, 92, 242.
Nicula Gheorghiţă din Albac, preot în Răscoala din 1784, 321.
Nifon, patriarhul Constantinopolului, 115, 116, 119, 239, 479; — mitropolit primat, 374, 379, 380,	413;	— Mihăiţă,
arhiepiscop, 475,480.
O
Oancea Ioan, luptător pentru Ortodoxie, 266.
Odobescu, Alexandru, 423.
Ohtum, principe în Morisena, 57, 340.
Olariu Iuliu Iosif, profesor de teologie, 421.
Onciul Isidor, profesor de teologie, 421.
Oprea Isac, preot în Crăciunelul de Sus, ucis în 1848, 410, 413.
Oprea (Miclăuş) din Săliştea Sibiului, mărturisitor pentru Ortodoxie, 266, 267, 270, 462.
Oprişa Mihai, preot în Ţebea, ucis în 1848,413.
Origen, scriitor bisericesc, 19.
P
Pahomie, egumen la Peri, 83, 332; — episcop la Roman, 296, 302, 310.
Paisie, copist moldovean, 110; — episcop de Buzău, 118; — al Ierusalimului, 240; — Velicicovschi, stareţ la Neamţ,
310-312, 315, 316, 356, 357, 479.
Panaitescu P.P., prof. univ., 23, 24.
Pann Anton, 425.
Paraschiva, Cuvioasa, cu moaştele în Catedrala mitropolitană din Iaşi, 232, 239, 462.
Partenie III al Alexandriei, 479.
Pasicrat, martir, 26.
Paternus, episcop, mitropolit la Tomis, 36, 43, 53, 54.
Pavel din Turdaş, „episcop" româno-calvinist, 133; — al Serbiei, patriarh, 479.
Păcurariu Mircea, profesor de teologie, istoric, 11, 460.
Pătraşcu cel Bun, domnitorul Ţării Româneşti, 138, 153.
Petrii, protopop moldovean, 77,78; — protopop în Ostrov (Hunedoara), 84, 317; — mitropolit la Feleac, 62, 86; — Movila, mitropolit al Kievului, 162, 172, 174, 179-186, 238, 243; — Pavel Aron, episcop la Blaj, 259, 261, 268, 269.
Petru I (Muşat), 92,93; — Rareş, 108, 123,242; —Şchiopul, 127,132, 133, 138, 139, 140, 142, 149, 202, 242, domni români.
Pimen, patriarh al Moscovei, 466.
Piuariu Molnar Ioan, cărturar transilvănean, 268.
Pârvu Mutu, zugrav muntean, 233.
Pociaţchi Sofronie, egumen şi profesor la Iaşi, 172, 174, 182.
Podeam Ioan, preot ucis, în 1907,415.
Podoleanu Al, compozitor, 425.
Pop Nicolae, preot în Balomir, 267, 319.
Popescu Ioan 367,421; — Niculae, 11, 322, 425, 439; — Teodor, 439, 447, 458, 477, profesori de
502
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
teologie; — Pasărea Ioan, psalt, 425.
Popovici Eusebiu, profesor de teologie, 421; — Timotei, compozitor, 426; — Andronic, arhimandrit, 405.
Popp Mişu, pictor, 424, 425.
Porumbescu Ciprian, compozitor, 425.
Procopie Ivaşcovici, mitropolit al Transilvaniei, 392.
Prodan Simion, preot din Măgina, în Revoluţia din 1848, 413.
Proiogenes, episcop la Sardica, 39.
Puşcariu Har ion, profesor de teologie, 11,367, 421.
Q
Quintilian, martir, 26.
R
Radu cel Mare, 90, 106, 110, 115, 117, 119,137,146, 147,239,243; — Paisie, 138, 148, domni ai Ţării Româneşti.
Radu Vasile, profesor de teologie, traducător al Bibliei, 439, 460.
Rafail, monah cărturar, 287, 288.
Râkoczy Gheorghe I, II, 162, 188-190, 335, principi ai Transilvaniei.
Rămureanu Ioan, profesor de teologie, 11,458.
Reli Simeon, profesor de teologie, 11.
Roman /, domn al Moldovei, 77.
Roman Cioragariu, episcop la Oradea, 397, 438.
Romstorfer Karl, arhitect, 423.
Roşu Mihail, cărturar bănăţean, 305.
Rovenţa lîaralambie, profesor de teologie, 439.
S
Sansala, preot în sec. IV, 28, 30.
Sas, voievodul Moldovei, 75, 76, 83, 93, 332.
Sava, martir, 28, 30, 31.
Sava I, mitropolit în Geoagiu, 342 — episcop în Ineu, 321.
Sava II Brancovici (Sf.), mitropolitul Transilvaniei, 191,194-201,244, 333, 342, 462; — III, mitropolit al Transilvaniei, 131;
Scriban, Neofit, arhiereu, 377, 378, 414, 420; — Filaret, arhiereu, 349, 373, 414, 420; — Iuliu, arhim., profesor de teologie, 439.
Seneslau, voievod român, 64.
Serafim, mitropolit al Ungrovlahiei, 117, 119, 155; — episcop al Buzăului, 214; — episcop în Maramureş, 333; — Ciceagov, arhiepiscop, 405.
Serghie, episcop în Maramureş, 333.
Sigismund, regele Ungariei, 59, 82.
Silovon, episcop în Maramureş, 333.
Silvestru, ieromonah, 190; —, episcop în Maramureş, 333;	—
Cipriotul, patriarh al Antiohiei, 276; — Bălănescu, episcop la Huşi, 389; — Moraru-An-drievici, mitropolit al Bucovinei, 401.
Simion, zugrav din Piteşti, 303, 313.
Simion Ştefan, mitropolit al Transilvaniei, 8,15, 187-195.
Sinesie Jivanovici, episcop la Arad, 343.
Smighelschi Octavian, pictor bisericesc, 393, 425.
Sofronie de la Cioara, cuvios mărturisitor pentru Ortodoxie, 268-270, 462; — Chirilovici,
INDICE DE NUME
503
episcop sârb la Sibiu, 325; — Miclescu, mitropolitul Moldovei, 413; — „mitropolit44 la Lipova, 342.
Sotiriovici Duca, tipograf la Iaşi, 292.
Spiridon, copist moldovean, 110.
Stan Liviu, preot, profesor de teologie, 438, 458, 460.
Stăniloae Dumitru, preot, profesor de teologie, 447, 458, 460, 477.
Stoica, preot în Fărcaş-Oltenia, 321; — Nicolae, preot cărturar, 305, 462.
Stoicescu-Petrovici Dimitrie, preot în Revoluţia din 1848, 413.
Stratonic, martir, 26.
Sturza Mihail, domnul Moldovei, 349, 351,410.
Sturze Vasile, copist moldovean în Bihor şi Banat, 336.
Suenens, Leon Ioseph, cardinal arhiepiscop la Malines-Bru-xelles, 468.
Suceveanu Dimitrie, protopsalt, 425.
Ş
Saguna, vezi Andrei Şaguna.
Şandru Lupu, protopop în Borşa (Maramureş), 321.
Şapcă Radu, preot în Celei, participant în Revoluţia din 1848, 410-412, 417.
Senuda III, patriarh copt din Egipt, 468, 479.
Serban, tipograf, 156.
Serbănescu Niculae, profesor de teologie, istoric, 11.
Sesan Milan, profesor de teologie, 11, 458.
Şincai Gheorghe, cărturar transilvănean, 134, 135, 328, 330.
Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, 57, 77, 86, 93, 100, 102, 107, 109, 111, 123, 127, 132, 138, 139, 141, 171, 242, 245, 294, 340, 347, 422.
Ştefan, mitropolit al Ungrovlahiei, 8, 161, 163, 164, 165, 276; — episcop la Râmnic, 214, 279, 286.
Stefăniţă, domn al Moldovei, 123,138, 232.
T
Tarasie, episcop la Roman, 101, 108;
—	episcop la Vad, 133. Tarnavschi Teodor, profesor de
teologie, 421; — Vasile, profesor de teologie, 439. Tattarescu Gheorghe, pictor bisericesc, 424, 425.
Tăutu Ioan, logofăt moldovean, 109. Tempea Radu //, preot cărturar din Braşov, 8, 87, 88, 304, 318. Teoctist /, 99, 100, 102, 108; — II, 123, mitropoliţi ai Moldovei; — mitropolit al Transilvaniei, 187;
—	Arăpaşu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 14, 367, 448, 450, 466, 470, 473-482; — Blajevici, mitropolit, 401.
Teodor, arhiepiscop al Vicinei, 63; — episcop la Vârşeţ, 321.
Teodosie, mitropolit al Ungrovlahiei, 148,210-219,240,248,252-254;
—	mitropolit grec, 107; —, mitropolit al Transilvaniei, 198.
Teodorescu Nicolae, zugrav bisericesc, 360, 424.
Teofan /, 9, 123, 127 şi Teofan //, 124, mitropoliţi ai Moldovei; — patriarh al Ierusalimului, 240.
504
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Teofil, episcop al Gotiei, 28; — mitropolit al Ungrovlahiei, 161-165, 188; — mitropolit al Transilvaniei, 198,248; — episcop la Râmnic, 117, 118; —episcop la Vad, 133; — zugrav, 83,84.
Tediptl, patriarh ecumenic, 119,137,239.
Teotim I şi Teotim //, episcopi la Tomis, 42, 43, 46.
Tertulian, scriitor bisericesc, 19.
Tihai Anatolie, arhimandrit, 405.
Timotei, episcop la Tomis, 17, 42.
777, episcop la Tomis, 17, 27, 42.
Todoran Tănase din Bichigiu, luptător pentru Ortodoxie, 270.
Tonta, zugrav, 139.
Turcu Vasile, preot în Cătina (Cluj), ucis în 1848, 413.
T
Tichindeal Dimitrie, preot cărturar, 304, 343.
U
Ulfila, episcop, 28.
Ureche Nestor, ctitorul mănăstirii Secu, 139, 171; — Grigore, cronicar, 113, 171.
Ursacius, episcop arian la Singidunum, 40.
V
Valens, episcop arian la Mursa, 40.
Valentin, martir, 26.
Valentinian, episcop la Tomis, 31, 43.
Valerian Trifa, episcop, 452.
Varlaam, mitropolit al Moldovei, 8, 15, 163, 171-178, 202, 232; — mitropolit al Ungrovlahiei, 210-219, 236; — mitropolit al Transilvaniei, 198.
Vasile cel Mare (Sf.), 28.
Vasile, episcop la Roman, 101, 104;
—	arhiepiscop de Tâmovo, 66;
—	preot cărturar din Braşov,
234, 318; — stareţ la Poiana Mărului, 311; — Moga, episcop al Transilvaniei, 327, 328, 364;	— Mangra,
mitropolit al Transilvaniei, 394;
—	Coman, episcop de Oradea, 459, 470; — Lupu, domn al Moldovei, 171-178, 189, 202, 203, 230, 232, 235, 239, 240, 243, 249.
Vasken, catolicos al Armeniei, 467. Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei, 9, 15, 312, 347-355, 357, 360, 388, 410, 420. Vetranion, episcop la Tomis, 42. Victorin Ursachi, arhiepiscop, 452,476. Visarion Puiu, mitropolit, 452. Visarion Sarai, ierom. cuvios, mărturisitor pentru Ortodoxie, 265-267, 270, 462.
Vidu loan, compozitor, 426.
Vlad Călugărul, domn, 106, 242. Vladimir Repta, mitropolit, 401. Vladimirescu Tudor, 275, 360, 409. Vladislav I (Vlaicu), domn al Ţării Româneşti, 70,90,92,94,180,242. Vlăduţiu Nicolae, preot participant la Revoluţia din 1848, 413. Voiutschi Emilian, profesor de teologie, 421.
Vuia Ignat ie, protopop, participant la Revoluţia din 1848 în Banat, 413.
Z
Zampa, preot, 84.
Zapolya loan Sigismund, principe, 133, 153.
Zoticos, martir, 27.
INDICE DE LOCURI
A
Adam, mănăstire, 372, 414.
Adelaide, parohie ort. rom., 453.
Adjud - Vrancea, obiecte paleocreştine, 51.
Aegyssus, episcopie, 43.
Agapia, mănăstire, 127,232, 348, 372, 414, 424, 448, 476.
Alba Iulia (Bălgrad) loc. 55, 57-59, 131, 133, 134, 157, 174, 187, 190, 223, 247, 368, 396, 437, 450 — catedrala, 132, 184,440, 453, 461; — episcopie catolică, 195; — mitropolie, 85,255,333.
Alexandria, 19, 40, 375, 441, 466.
Almaşu Mare (Alba), biserică, 83.
America, episcopie misionară, 437.
Andrei, peştera Sf., 18.
Antiohia, patriarhie, 241, 375, 466.
Appiaria, episcopie, 39.
Apulum, 18.
Aque, episcopie, 39.
Arad, episcopie, 336, 343, 344, 365, 392, 393, 394, 437, 450; institut teologic-pedagogic, 392, 394, 438.
Arbore, biserică, mănăstire, 109, 139, 140.
Argeş, sediul Mitropoliei, 71, 72, 437, 446,475; — episcopie, 279,372, 379, 382; — seminar, 360, 383, 476; — biserici, 16, 89, 92, 119,
137, 139, 231, 239, 279, 267, 423.
Arnoîa, mănăstire, 229,231,285,461.
Asia Mică, 18, 28.
Athos, Muntele, 71, 90, 92, 115, 116, 126, 141, 230, 241, 242, 244, 265, 276, 309, 311, 341, 357, 375, 386, 402, 412, 441, 453, 467, 476.
Axiopolis, 27, 36, 43.
B
Bacău, localitate, biserică, 51,109,349.
Baia, biserică, 93, 109, 138.
Basarabia, 373, 400-408, 422, 437, 475.
Basarabi, vestigii paleocreştine, 51.
Bălgrad, vezi Alba Iulia.
Bălineşti, biserică, 109, 110.
Bărbăteşti, biserică, 286.
Beroe, 37.
Bezdin, mănăstire în Banat, 302, 344.
Biertan, donariu creştin, 32.
Biharea, cetate, episcopie, 58, 59, 85.
Bistriţa, mănăstire în Moldova, 80, 107, 110, 473, 474; —în Ţara Românească, 106, 138, 139, 161, 162, 231,285, 286, 423.
Bârsana (Maramureş), biserică, 334.
Bârsău (Hunedoara), biserică, 83.
Blaj, şcoli, 305; — episcopie, 259,261, 328, 395, 412; —, adunare naţională, 368.
506
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Bodeşîi (Vâlcea), biserică, 286.
Bolintin, mănăstire, 106.
Bononia, episcopie, 39.
Boroaia (Suceava), biserică, 461.
Borzeşti, biserică, 108.
Boţim (Maramureş), biserică, 461.
Botoşana (Suceava), obiecte paleocreştine, 51.
Botoşani, biserici, 138, 349.
Brad, gimnaziu, 367.
Braşov, oraş, gimnaziu, 367,368,410;
—	biserica Sf. Nicolae, 9, 83, 84, 87, 88, 155, 196, 230, 231, 279, 305, 324.
Bratei (Sibiu), obiecte paleocreştine, 52.
Brădet (Bihor), biserică, 335.
Brăila, 118, 280.
Brebu, mănăstire, 230.
Brâncoveni, mănăstire, 138, 230, 231.
Bucovăf, mănăstire, 138.
Bucovina, mitropolie, 400-408, 437.
Bucureşti, Mitropolie, 359, 372, 373, 379, 437, 450; — teologie, 420, 439, 470, 473; — Academia Română, 387, 389, 395, 421, 438, 439, 474; —, mănăstirile Antim, 9, 222, 223, 279, 305, 306, 358; — Pantelimon, 301, 302; — Plumbuita, 117, 150, 230; — tipărituri, 382; — seminar, 360, 383, 386, 389, 415, 420, 457; — Seminarul Nifon, 380, 383; —, biserici: catedrala, 210-212, 230, 381, 461; — Colţea, 235, 278, 302;
—	Curtea Veche, 138; —
Domniţa Bălaşa, 422; — Mihai Vodă, 138; — Sf. Gheorghe Nou, 231,241; — Sf. Gheorghe Vechi, 217,235; —, Sf. Nicolae, 278; — Sf. Sava, 9, 231, 234, 235, 239, 277, 356, 386; — Sf. Spiridon, 301, 425, 477; —, Stavropoleos, 303;	—
tipografie, 211, 304, 382, 461; — facultate de teologie, 11,374, 381,382, 389.
Buda (Budapesta), 304, 325.
Budeşti (Maramureş), biserică, 334.
Budureasa (Ploieşti), obiecte paleocreştine, 51.
Buhalniţa, mănăstire, 232.
Buzău, localitate, episcopie, 28, 31, 115, 118, 161, 278-280, 285, 359, 372, 379, 386, 387, 424, 437, 450; — catedrala, biserici, 424, 440; — seminarul, 230, 360-363,387,457; — tipografie, 214,360, 387; — alte şcoli, 360, 424.
C
Callatis, episcopie, 36, 37, 43.
Canbera, a Vil-a Adunare CEB, 480.
Capadocia, 28, 31.
Capidava, episcopie, 43.
Care' sebeş, institut teologic-pedagogic, 394, 438; — episcopie, 59, 60, 61, 342, 365, 367, 394, 395, 416, 437, 446, 475; — mănăstire, 58, 84; — seminar, 457.
Carloviţ, mitropolie, 266, 267, 326, 327, 344, 364, 365, 392, 400, 401, 413.
Carsium, episcopie, 43.
Caşin, mănăstire, 233.
Căldăruşani, mănăstire, 229,313,356, 359, 382, 414, 460, 461.
Călineşti (Maramureş), biserică, 334.
Călui, mănăstire, 138, 139, 240.
Câpriana, mănăstire, 107, 109, 403, 405.
Cernăuţi, episcopie, 296, 400, 421, 437, 451; — institut teologic (facultate), 11, 400, 401, 439.
Cernica, mănăstire, 313,382,385,386, 414 440 473
Cetatea Albă, 51, 79, 118, 437.
INDICE DE LOCURI
507
Cetatea de Baltă, feudă, 132.
Cetinie, tipografie, 146.
Cheia, mănăstire, 301.
Chilia, 109, 118.
Chilia Nouă, biserică, 232.
Chişinău, 359,403,404,405,407,408, 437, 439, 475.
Chiţcani, mănăstire (Noul Neamţ), 405.
Ciceu, feudă moldovenească, 109,132. Ciolanu, mănăstire, 360, 424. Câmpulung, biserică, 69, 75,162, 243;
—	tipografie, 183.
Cândeşti (Neamţ), obiecte paleocreştine, 65.
Cântul, schit, 311.
Cluj-Napoca, episcopie, 437, 450; — institut, 11, 438, 440.
Cocoş, mănăstire, 27, 422.
Colnic, schit, 286.
Comana, mănăstire, 194, 342. Constanţa, episcopie, 422, 446. Constanţa (Constantiana), bazilici, 37, 43.
Constantinopol, patriarhie, 42-44, 51, 52, 70, 239, 285, 374, 375, 423, 440, 441, 466.
Coşna (Suceava), obiecte paleocreştine, 51.
Coşula, mănăstire, 138.
Cotmeana, mănăstire, 91, 92, 106. Cotnari, biserici, 109.
Covasna, 433, 461, 475.
Coz/a, mănăstire, 16, 91-93, 95, 101, 106, 121, 210, 211, 231, 233, 236, 461; —bolniţă, 138, 139. Craiova, 285, 381, 385, 450; — biserici, Sf. Dumitru, 230, 423, Obedeanu, Madona Dudu, 440;
—	seminar, 457.
Crişcior (Hunedoara), biserică, 84-85, 321.
Cruşedol, mănăstire în Serbia, 117,243. Cuhea (Maramureş), biserică, 76, 84. Curchi, mănăstire, 405.
Curtea de Argeş, vezi Argeş.
D
Dacia, 18, 25, 27, 32.
Dadas, 26.
Dalmaţia, 17, 44, 48.
Dăbâca, episcopie, 55, 57-59, 85.
Dealu, mănăstire, 16, 106, 116, 137, 139, 147, 163, 231, 356, 423, 461.
Densuş (Hunedoara), biserică, 82, 84, 461.
Dinogetia (Garvăn), bazilică, 36, 62, 63.
Dintr-un lemn, mănăstire, 230, 231.
Dionisopolis, episcopie, 43.
Dibiscos, episcopie, 58, 59.
Dobrogea, 14, 35, 280.
Dobrovăţ, mănăstire, 108, 139.
Dobruşa, mănăstire, 302, 405.
Dodeşti (Vaslui), obiecte paleocreştine, 51.
Dorohoi, biserică, 108.
Dragomirna, mănăstire, 9, 125, 126, 139, 231, 296,311,400, 461.
Dristra, mitropolie, 119, 243, 280.
Durostorum, episcopie, 26, 39.
E
Echinăuţi, în Basarabia, 51.
Edineţi, 404.
Efes, 17, 42.
Esztergom, arhiepiscopie catolică, 248, 251.
F
Făgăraş, localitate, biserică, 71, 132, 231, 257, 344.
Fălciu, obiecte paleocreştine, 51.
Fedeleşoiu (Argeş), schit, 211.
Feleac (Cluj), sediul mitropoliţilor Transilvaniei, 86, 87, 109, 130, 134, 302.
508
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Filipeşti, 230-233.
Florenţa, Sinodul de la, 99, 248.
Floreşti, biserică, 109.
Focşani, mănăstire, 301, 302, 349.
Frăsinei, mănăstire, 386, 424.
G
Galaţi, biserici, episcopie, 232, 239, 349, 373, 379, 382, 388, 404, 422, 437, 438, 450, 476.
Geneva, sediul CEB, 467.
Geoagiu (Alba), mănăstire, 84, 131, 134, 302.
Ghelari (Hunedoara), biserică, 461.
Gherla, episcopie, 132, 334, 395, 416, 433.
Ghighiu, mănăstire, 422.
Giuleşti (Maramureş), biserică, 84.
Giurgiu, 118.
Gorgota, mănăstire, 138.
Govora, mănăstire, 106,162, 163,190, 214, 243, 285, 286; tipografie, 183.
Gura Moirului, mănăstire, 138, 230, 231.
Gurasada (Hunedoara), biserică, 83.
Gyula, vicariat românesc apoi episcopie, 476.
H
Hajdudorog, episcopie greco-catolică maghiară, 396.
Halmyris, localitate, episcopie, 27, 43.
Harrare, a VUI-a Adunare CEB,
/foftg, 60, 61, 83.
Hârlău, biserică, 108, 138, 139.
Hârbovăţ, mănăstire, 302, 405.
Hârjauca, mănăstire, 302, 405.
Hâncu, 405.
Histria, episcopie, 36, 43.
Hlincea, mănăstire, 232, 240.
(Bodrog), mănăstire, 84, 302, 342, 460.
Horaiţa, mănăstire, 422.
//orga (Vaslui), obiecte paleocreştine, 51.
Horodnic, mănăstire 107.
/fort/?, 118,437.
Humor, mănăstire, 107,109,110,138, 139, 140.
Hurezi, mănăstire, 230, 231, 233, 285, 414, 448, 461.
//w.?/, biserică, 108; episcopie, 124, 202, 295, 296, 348, 349, 372, 379, 388, 389, 425, 437, 438, 446, 475; — seminar, 388, 414.
I
Ianina, în Grecia, biserică, 243.
Iaşi, mitropolie, 372, 379, 437, 438, 450; — Sinodul din 1642, 175, 182, 238; tipografie, 304, 349; colegiu, academie, 296, 348, 349; Cetăţuia, 233, 240; mănăstiri: Sf. Trei Ierarhi, 9,16, 182, 232-234, 239, 423, 461; Galata, 139; Golia, 232, 233; catedrala mitropolitană, 295, 351, 352, 388, 422, 425, 461; biserici: Banu, 422, 424; Barnovschi, 232; Frumoasa, 301, 422; Sf. Nicolae, 108, 204, 423; Sf. Spiridon, 9, 302, 347, 422, 424; seminarul de la Socola, 348, 349; seminarul, 375, 383, 388, 414, 415, 420, 438; şcoli, 234, 347, 348, Facultatea de Teologie, 373, 374, 476
Ibida (Slava Rusă), 37.
Ibăneşti (Botoşani), obiecte paleocreştine, 65.
Ierusalim, patriarhie, 240, 375, 441, 442, 466.
Ieud (Maramureş), biserică, 334, 461.
Igliţa (Turcoaia), 37.
Ilidia, mănăstire în Banat, 84.
IUyricum, prefectură romană,
INDICE DE LOCURI
509
Ineu (Arad), episcopie, 194, 321, 342, 343.
Ismail, episcopie, 280, 373, 388, 404. Iţcani, mănăstire, 107.
Iustiniana Prima, arhiepiscopie, 44,45,47. Izbuc (Bihor), mănăstire, 440. Izvoarele (Pâijoaia), bazilică, 37.
J
Japca, mănăstire, 405.
K
Kiev, Lavra Pecerska, 162, 172, 183, 296, 311; Academia duhovnicească, 174, 175,244, 294,310, 311,388, 389, 405, 438. Konstanz (Germania), sinod, 98, 99. Kremicovscki, mănăstire în Bulgaria, 243.
Kufstein, închisoare, 266, 267, 318.
L
Lainici, mănăstire, 422.
Lancrăm (Alba), reşedinţa mitropolitului Sava, 134.
Laz, icoane pe sticlă, 304.
Leşnic (Hunedoara), biserică, 78. Leţcani (Iaşi), biserică, 83, 84. Lipovăţ, mănăstire, 422.
Lipova, 321, 342.
Londra, parohie ort. rom., 452.
Lugoj, mănăstire, 84, 395.
Lujerdiu, biserică, 132.
Lvov (Liov, Lemberg), biserici, 139, 232, 243.
M
Malaia, biserică, 279.
Mamul, mănăstire, 231.
Manasîiriţa, 91.
Maramureş, episcopie, 75, 333, 334, 433, 437, 438, 475.
Marcianopolis, episcopie, 39.
Mărgineni, mănăstire, 230, 233.
Măxineni, mănăstire, 230.
Mehadia, 60, 61.
Melbourne, parohie ort. rom., 453.
Afera (Mira), mănăstire, 233.
Merişani (Argeş), moşie, 250.
Mesici, mănăstire în Banat, 84, 302.
Meteore, mănăstire în Grecia, 243, 244.
Milano, parohie ort. rom., 452.
Moesia, provincie, 18, 25, 26.
Mogoşoaia, biserică, 230, 233.
Moisei, mănăstire, 302, 333, 337.
Moldova, mitropolie, 75, 78.
Moldoviţa, mănăstire, 16, 93,107,109, 138, 139, 140, 461.
Morisena (Cenad), bazilică, mănăstire, episcopie, 34,41, 57, 58, 59,84, 85, 89, 317, 340.
Mrăcunea, mănăstire în Banat, 302.
Muncaci, episcopie ruteană, 332, 334.
Miinchen, parohie ort. rom., 452.
Murgeni, obiecte paleocreştine, 51.
Mursa, episcopie, 39, 40.
N
Nairobi, a V-a Adunare generală CEB, 469.
Naisus, episcopie, 39, 40.
Neamţ, mănăstire, 16, 80,92,100,107, 110, 111, 123, 295, 296, 312, 315, 316, 349, 350, 356, 357, 372, 386, 405, 414, 438, 440, 460, 461, 473, 478; seminar, 387, 457.
New Delhi, a IlI-a Adunare generală a CEB, 469.
Nicula, icoane pe sticlă, 304.
Niculiţel, biserici, martiri, 27, 62.
Novae, episcopie, 39.
Noviodunum, episcopie, 27,37,43,62.
Awce/, mănăstire, 106.
Nucşoara (Hunedoara), biserică, 83.
510
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
O
Ocna Sibiului, biserică, 132, 230, 231. Odessos, episcopie, 39.
Oescus, episcopie, 35, 39.
Ohrida, arhiepiscopie, 66.
Onceşti (Maramureş), biserică, 334. Oradea, episcopie ortodoxă, 367, 392, 393, 437, 450; episcopie unită, 335, 336, 395; institut, 438. Orhei, biserică, 51, 232.
Ostrov (Călimănesti), schit, 138. Ostrov (Hunedoara), biserică, 83. Ozobia, martiri, 26.
P
Panonia, provincie, 18.
Paris, biserică ort. rom., 426.
Partoş, mănăstire în Banat, 84, 302, 342, 440.
Pasărea, mănăstire, 414.
Patmos, mănăstire, 243, 276, 402. Pătrăuţi, biserică, 108, 109.
Pătroaia (Dâmboviţa), şcoală, 277. Pătrunsa (Vâlcea), schit, 286.
Peri, mănăstire, 83, 332, 333. Peşteana (Hunedoara), biserică, 83, 84, 131.
Petersburg, legături cu Biserica românească, 36, 266.
Piatra Frecăţei, bazilică, 37.
Piatra Neamţ, obiecte creştine, 65;
biserici, 109, 349, 388, 440. Pietrarii de Jos (Vâlcea), schit, 286. Pipirig (Neamţ), biserică, 440. Pângăraţi, mănăstire, 139.
Plătăreşti, mănăstire, 230.
Plopeasa de Sus (Buzău), biserică, 461. Pocrov, schit, 296, 302, 310.
Poian (Covasna), obiecte paleocreştine, 52.
Poiana Mărului, schit, 231, 311. Poienile Izei (Maramureş), biserică, 334.
Polonia, 66.
Popăuţi - Botoşani, biserică, 108, 109.
Porolissum (Moigrad), obiecte paleocreştine, 33.
Potaissa, 18, 33.
Potlogi (Ilfov), biserică, 230.
Prilep, 66, 90.
Prislop (Hunedoara), mănăstire, 83, 84,91, 131, 133, 268, 302, 305, 460, 461.
Probota, mănăstire, 93, 109, 138, 139, 202, 474.
Proilavia (Brăila), mitropolie, 118,280.
Putna, mănăstire, 9,16,100,107, 108, 110-113, 124, 133, 135, 141, 189, 294, 297, 304, 305, 310, 333, 400, 402, 423, 461, 474.
R
Ratiaria, episcopie, 39.
Rădăuţi, biserică, 76, 93, 101, 111; episcopie, 76,93,101,124, 127, 292, 293, 296, 400, 461.
Răhău (Alba), icoane pe sticlă, 304.
Răşinari, biserică, 84, 269, 325, 368.
Răteşti, mănăstire, 360, 424.
Războieni (Neamţ), biserică, 108,113.
Recidiva, localitate în nordul Dunării, 44, 47.
Remesiana, episcopie, 39, 40.
Reşca, geme paleocreştine, 35.
Reuseni, biserică, 109.
Ribiţa, Hunedoara, biserică, 83, 84.
Rieni (Bihor), biserică, 335.
Rila, mănăstire în Bulgaria, 89, 243.
Râmeţ (Alba), mănăstire, 16, 84-86, 302, 305.
Râmnicu Vâlcea, biserici, 138, 239; catedrală, 386, 425; episcopie, 115, 118, 161, 214, 276, 284-296, 313, 347, 349, 351, 372, 373, 379, 381, 382, 385, 386, 437, 450; seminar, 383, 385, 476.
Râmnicu Sărat, mănăstire, 109, 231, 233.
INDICE DE LOCURI
511
Râşca, mănăstire, 127.
Robaia (Argeş), schit, 269.
Rodos, mănăstire, 243, 276, 467.
Rogoz (Maramureş), biserică, 335.
Rohia (Maramureş), mănăstire, 440.
Roma, 43, 44.
Roman, catedrală, 127, 138, 424; episcopie, 100, 101, 127, 202, 372, 379, 388, 389, 437, 450; Precista Mare, biserică, 139, 302, 351; seminar, 383, 476.
Rozavlea (Maramureş), biserică, 334.
S
Sacoşul Turcesc (Timiş), descoperiri arheologice, 34.
Sadova, mănăstire, 138, 231, 386.
Sadu, 258, 268, 319, 327.
Saharna, 405.
Salsovia, episcopie, 43.
Sardica, episcopie, ; sinod, 39, 40.
Săraca, mănăstire în Banat, 84, 302.
Schitul Mare, mănăstire în Polonia, 243.
Sciţia Mică, provincie, 14, 17, 25, 27, 31,35, 37, 38.
Scânteia (Iaşi), biserică, 109.
Secu, mănăstire, 139, 171, 172, 175, 312, 372,414, 461,478.
Seghişte (Bihor), biserică, 83, 335.
Severin, cetate, mitropolia de, 71, 72.
Sexanta Prista, episcopie, 20.
Szto/, 266, 318.
Szto, 149,364,365,368,369,394,401, 437,439, 450; — tipărituri, 393; — institut teologic, 366, 367, 393, 438, 446, 470; — catedrală mitropolitană, 393, 423, 425, 461; Astra, 368, 371,396.
Sihăstria, schit, 296, 302, 474.
Sinai, mănăstirea Sf. Ecaterina, 211, 224, 242, 244, 276, 309, 375.
Sinaia, mănăstire, 231, 233, 422, 441.
Singidunum, episcopie, 39,40.
Sirmium, martiri, sinoade, 26,39,40,44.
Şiret, biserică, 93.
Siria, 18.
Sâmbăta de Sus, mănăstire, 231, 269, 302, 305, 440, 478.
Sângeorge, mănăstire în Banat, 84, 302.
Sântana de Mureş (Mureş), biserică,
83.
Sântămăria Orlea (Hunedoara), biserică, 83, 84.
Slatina, mănăstire, 133,139, 351,461, 474.
Snagov, mănăstire, 106,111,117,138,
139,	220, 221, 239.
Sofia, biserică ort. rom., 442.
Solea, mănăstire, 231.
Soroca, 51.
Soveja, mănăstire, 230.
Srediştea Mică, mănăstire în Banat,
84.
Stăneşti (Vâlcea), mănăstire, 138. Stânceşti (Bihor), biserică, 335. Stânişoara, mănăstire, 422. Stockholm, parohie ort. rom., 452. Strehaia, mănăstire, 138,195,230,231. Strei (Hunedoara), biserică, 83, 84, 461.
Streisângeorgiu (Hunedoara), biserică, 83, 84, 85,317, 461.
Suceava, sediul mitropoliei, 79, 138, 475; mănăstirea Sfântul Ioan, 400, 423; mănăstirea Sfântul Gheorghe, 139,296; spital, 125, 127; biserici: Sf. Dumitru, 138; învierea, 138; Mirăuţi, 76, 79, 93, 402, 423; Sf. Ilie, 108, 109. Suceviţa, mănăstire, 9, 16, 124, 139,
140,	243, 296, 400, 461. Sucidava, bazilică, 34, 35, 41, 317. Surpatele, mănăstire, 231.
Suruceni, 405.
Suzana, mănăstire, 301.
Sviştov (Bulgaria), biserică, 230, 243.
5
Şcheia, biserică, 109.
Şieu (Maramureş), biserică, 334.
512
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Şotânga (Dâmboviţa), biserică, 461.
Şurdeşti (Maramureş), biserică, 335.
T
Tazlău, mănăstire, 108.
Tărcăiţa (Bihor), biserică, 335.
Tbilisi, 244.
Tibiscum, descoperiri arheologice, 34.
Tilecuş (Bihor), biserică, 335.
Timişoara, episcopie, catedrală, 34,85, 305, 341, 342, 423, 438, 450.
Tismana, mănăstire, 16,83,90-92,95, 138, 139, 163, 211, 333, 356, 423, 447, 460.
Târgovişte, tipografie, 183, 221, 222; reşedinţa mitropoliei, 117,147,153, 164; catedrala, 138,194,195,423, 440,475; Stelea, 232; Sf. Gheorghe, 138; Domnească, 138,230.
Târnovo, arhiepiscopie, 65, 66, 124.
Tomis, episcopie, 27, 36, 39, 41, 43, 45, 46, 62, 437, 450, 475.
Topliţa (Harghita), mănăstire, 302, 440.
Torino, parohie ort. rom., 452.
Transilvania, 130.
Trăisteni, schit, 311.
Trifeşti (Iaşi), obiecte paleocreştine, 65.
Trivalea (Piteşti), schit, 211, 236.
Troesmis, episcopie, 37, 43.
Tropaeum Traiani, bazilici, episcopie, 36, 43.
Tulcea, eparhie, 280.
Tumu, schit, 211.
Tumu Roşu (Sibiu), biserică, 230,235.
T
Ţigăneşti, mănăstire, 414.
U
Ulmetum, bazilică, 36, 37.
Ungrovlahia, mitropolie, 70, 72, 132, 278, 279.
Uppsala, a IV-a Adunare CEB, 469.
V
Vad, biserică, 109; — episcopie, 132, 133, 333.
Valea, mănăstire, 138.
Vfo/ea Danului (Argeş), biserică, 279. Va/efl Drăganului (Cluj), biserică, 461. Vancouver, a Vl-a Adunare CEB, 469. Vos/hz, biserică, 108.
Văcăreşti, mănăstire, 301,303,412,448. Văleni (Maramureş), biserică, 335. Văratec, mănăstire, 301, 348, 372. Vărădia, mănăstire în Banat, 84. Vărzăreşti, mănăstire, 107.
Vrriwfl, arhiepiscopie, 63, 73.
Vidin, biserică zidită de Matei Basarab, 57, 230, 243, 340. Viena, capitala Imperiului Habsburgic, 249, 266, 304, 368.
Vieroş, mănăstire, 269.
Viminacium, episcopie, 39,40, 45,47. Vişina, mănăstire, 106.
Vârşeţ, vicariat român, 321,342,364,476. Vodiţa, mănăstire, 90, 91, 94.
Voivozi (Bihor), mănăstire, 84, 335. Volovăţ, biserică, 109.
Vorona, mănăstire, 372, 473, 474. Voroneţ, mănăstire, 9, 16, 108, 110, 123, 140, 460, 461.
Vovidenia, schit, 302.
Vreanoţia, episcopie românească, 66.
W
Wellington, parohie ort. rom., 453.
Z
Zaldapa, episcopie, 43.
Zamfira, mănăstire, 301, 424.
Z&ztofl (Alba), biserică, 83, 268. Zografu, mănăstire Athos, 242, 245.
INDICE DE LUCRÂRI
A
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Uniev, 1673, 204.
Adoleshia Filotheos, Iaşi, 1815, 350.
Adunarea dumnezeieştilor dogme ale credinţei, Neamţ, 1816, 357.
Alfavita sufletească, Iaşi, 1755, 294.
Antologhion, Câmpulung, 1643, 162.
Apostol, ms. de la Anastasie Crimca, 125, 126; — 1563, 154; — Bucureşti, 1683, 212, 213.
Apostolat social, 449, 459.
Aritmetica lui Amfilohie al Hotinului, Iaşi, 1795, 305, 387.
Aşezământul mitropolitului Antim Ivireanul, 223.
B
Biblia, Bucureşti, 1688; 15, 212-214, 234, 460, 474; — Blaj, 1795, 304, 328; — Buzău, 1854 -1856, 360; — Petersburg, 1819, 403.
Biserica şi Şcoala, foaie oficială, Arad, 1877 - 1948, 394, 421, 440.
Biserica Ortodoxă Română, revista Sf. Sinod, din 1874, 380, 421, 439, 458, 477.
Bucoavna, Alba Iulia, 1699,9,198,250, Iacob Putneanul, 1755, 9, 305.
Bucvar, Iaşi, 1755, 294.
C
Candela, revistă teologică, Cernăuţi, 1882 - 1947,401,421,440. Capete de poruncă, Târgovişte, 1714, 222. Râmnic, 1743, 286.
Carte folositoare de suflet, Bucureşti, 1799, 357.
Carte românească de învăţătură (Cazania lui Varlaam), Iaşi, 1643, 15, 172, 176, 234, 250, 286.
Catehismul Sfântului Niceta, 40; — românesc de la Sibiu, 1544,149;
—	calvinesc de la Alba Iulia, 1642, 189.
Cazanii, Râmnic, 1746, 277.
Ceaslov românesc, Govora, 1640,163;
—	greco-arab, Bucureşti, 1702, 221,241.
Ceaslovăţ, Alba Iulia, 1685, 198. Cheia înţelesului, Bucureşti, 1678,211. Chipurile Vechiului şi Noului Testament, ms. de la Antim Ivireanul, 223.
Chiriacodromion, Alba Iulia, 1699,234, 250; — Bucureşti, 1801,357; — Neamţ, 1811, 350.
Codex Sturdzanus, ms., 318.
Codicele Voroneţean, ms., 142. Compendiu de Drept canonic, de Andrei Şaguna, Sibiu, 1868, 368.
41 . I.R.O.R
514
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Convorbiri cu Părinţii, 44.
Cronica lui Macarie, 8, 141; — lui Eftimie, 142; — lui Azarie, 142. Cronica Huşilor şi a Episcopiei, 389. Cronica Romanului şi a Episcopiei, 389. Cronograful lui Mihail Moxa, 8. Cuvânt despre preoţie al Sf. Grigorie de Nazianz, Bucureşti, 1821, 358.
D
Didahiile mitropolitului Antim Ivireanul, 223.
Dogmatica Sf. Ioan Damaschinul, trad. de mitr. Dosoftei, ms., 183, 206; — Iaşi, 1806, 350.
E
Eho eclesiastic, foaie bisericească, Bucureşti, 1850 - 1853, 387,
421.
Elementele Dreptului canonic, de Andrei Şaguna, Sibiu, 1854, 368. Enhiridion de canoane, de Andrei Şaguna, Sibiu, 1871, 368. Erofili, dramă în versuri, trad. Dosoftei, 205.
Evanghelie rom., Bucureşti, 1682,148;
— georgiană, Tbilisi, 244. Evanghelie cu învăţătură (Cazania lui Coresi), 1581,155,163,189; — Dealu, 1644, 163; 1682, 212.
F
Foaia Diecezană, gazetă oficială la Caransebeş, 1886-1948, 394,
422,	440, 477.
Filocalia, 460.
G
Glasul Bisericii, revistă, 459, 477. Gramatica teobgfiicească de Amfilohie Hotiniul, Iaşi, 1795,296,305,387.
H
Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, 104.
I
Istoria bisericească, trad. de Veniamin Costachi, Iaşi, 1841-1843, 350.
Istoria Bisericii românilor..., de Petru Maior, Buda, 1813, 54, 304.
Istoria bisericii Sf. Nicolae din Şchei de R. Tempea, 8, 304, 318.
Istoria Vechiului şi Noului Testament, Iaşi, 1824, 350.
î
îndreptarea Legii (Pravila cea Mare), Târgovişte, 1652, 164.
întrebare creştinească, Braşov, 1560, 131, 154, 158.
întrebări şi răspunsuri pentru şapte Taine, Râmnic, 1747, 287.
întrebări şi răspunsuri..., Sf. Atanasie, Iaşi, 1803, 357.
învăţătura bisericească..., Târgovişte, 1710, 222, 277.
învăţătură despre cele şapte Taine, Râmnic, 1724, 285, 286.
învăţătură pe scurt pentru Taina Pocăinţei, Râmnic, 1705, 222.
învăţătură preş te toate zilele, Câmpulung, 1642, 162.
învăţăturile lui.Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 141.
L
Legea clerului mirean şi a Seminariilor din 1893, 382.
Legea cultelor din 1928, 433-434.
Legea pentru regimul general al cultelor din 1948, 450, 451.
Letopiseţul de la Putna, 8, 127.
INDICE DE LUCRĂRI
515
Lithos (Piatra), Kiev, 1644, 181, 184. Liturghierul lui Macarie, 1508, 117, 147; — lui Coresi, Braşov, 1570, 154, 158; — lui Anastasie Crimca, ms., 125; — lui Dosoftei, Iaşi, 1679 şi 1683, 460; — slavo-român, Bucureşti, 1680, 212, 215; — greco-arab, Snagov, 1701, 220, 241; — Râmnic, 220.
Luminătorul (Chişinău), 405,421,440, 477.
M
Manual de studiu pastoral de Andrei Şaguna, Sibiu, 1872, 368. Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1746, 277. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, 183,214,234,238,277. Mineiele de la Râmnic, 1776-1780,287; —, Buzău, 1698, 215; — de la Buda, 1804-1805, 279, 327. Mistirio sau Sacrament, Târgovişte, 1651, 164, 165.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei revistă, 437, 440, 459.
Mitropolia Olteniei, revistă, 459, 477. Molitvelnic slav, Târgovişte, 1545,148, 222; — Câmpulung, 1635, 162;
—	de-nţeles, Iaşi, 1683, 205; — Alba Iulia, 1689, 198.
N
Noul Testament, Alba Iulia, 1648, 190-193, 213, 234, 460; — Bucureşti, 1703, 221.
O
OctoihulXnx Macarie, 1510, 117, 147;
—	slavon al lui Coresi, 1556, 153; —în 1574, 154.
Ortodoxia, revistă, 458.
Ortodoxul,	revistă teologică,
Bucureşti, 1880-1886, 421.
P
Palia de la Orăştie, 1582, 156, 159, 213.
Paremiile de peste an, Iaşi, 1683, 213.
Piatra scandalei, Iaşi, 1845, 350.
Pidalionul, Neamţ, 1844, 350.
Poemul cronologic al lui Dosoftei, 8, 205.
Pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor, Târgovişte, 1650, 164.
Pravila lui Dimitrie Liubavici, Târgovişte, 1545,149; — Pravila Sfinţilor Părinţi a lui Coresi, 154; — de la Govora, 1640,162, 188, 234; — a ritorului Lucaci, ms. 141.
Praxiul (Apostolul) slav al lui Dimitrie Liubavici, 1546, 149.
Predicile lui Petru Maior, 54, 304.
Prefacerea Sfintelor Daruri, de Nicolae Milescu, lat., Paris, 1669, 213, 234.
Psaltirea, ms. Anastasie Crimca, 8, 125; — Hurmuzachi, 142; — Scheiană, 142; — Voro-neţeană,142; — slavă a lui Lavrentie, Bucureşti, 150; — trad. a lui Coresi, 1570 şi 1577, 154, 155, 213; — slavă, Câmpulung, 1650, 162; — rom., Alba Iulia, 1651, 191; — în versuri a lui Dosoftei, Uniev, 1673, 203, 204, 213, 460; — de-nţeles, rom., Iaşi, 1683, 204; — rom., Bucureşti, 1694, 220.
R
Răspuns la Catehismul calvinesc, 1645, 174, 177, 178, 189, 234.
Rânduiala diaconstvelor, Alba Iulia, 1687, 198.
Renaşterea, revistă, Cluj, 440, 477.
516
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Revista Teologică, Iaşi, 1883-1887; — Sibiu, 1907-1947,421,422,440, 477.
S
Sbomicul slav al lui Coresi, Braşov, 1568-1569, 154; —de la Sebeş, 1580, 155.
Sfătuiri creştine-politice, grec., Bucureşti, 1715, 222.
Sinopsis, Iaşi, 1757, 294.
Slujebnic slav, Târgovişte, 1646, 163.
Statutul Organic al lui Andrei Şaguna, 1868, 365, 366, 430.
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, 1949, 430.
Studii Teologice, revista Facultăţii de Teologie din Bucureşti, revista Institutelor Teologice din 1949,
439,	458, 477.
Supplex Libellus Valachorum, 1791-1792,326.
5
Şapte Taine ale Bisericii, Iaşi, 1644, 173.
T
Telegraful Român, gazeta bisericească, Sibiu, din 1853, 367, 368, 421,
440,	446, 459.
Tetruevanghelul Oui Nicodim), 91,110; — greco-slav din 1429, 110; — lui Macarie 1512, 117,148, 149, 151; — de la Anastasie Crimca, 125, 126; — româno-slav de la Sibiu, 1551-1553,150; — român al lui Coresi, Braşov, 1560-1561,
154; — slavo-român al lui Coresi, 1580, 155; — slav al lui Lavrentie, Bucureşti, 1582, 150;
—	bulgar, Bucureşti, 1828, 359. Tâlcuirea Sf Liturghii, trad. mitr.
Dosoftei, 206.
Tâlcul Evangheliei de Coresi, 1567, 154.
Tâlcuirea celor şapte Taine, Iaşi, 1807, 350.
Târnosania, Târgovişte, 1652, 164. Triod penticostar slavon, 1557-1558, 153.
Triodul slavon al lui Coresi, Braşov, 1578, 155.
Triodul slav., Târgovişte, 1649, 164. U
Urmarea lui Hristos, slav, Dealu, 1647, 163.
V
Vestitorul bisericesc, Buzău, 1839-1840, 360, 421.
Vestitorul ortodoxiei, revistă, 477. Viaţa Sf Ioan cel Nou de la Suceava, 94.
Viaţa patriarhului Nifon de Gavriil Protul, 141.
Viaţa şi petrecerea sfinţilor, trad. Dosoftei, Iaşi, 1682-1686, 205, 234.
Vieţile sfinţilor, Neamţ, 1807-1815,350;
—	Căldăruşani, 1834-1835,359; 1906, 405.
SUMMARY
The work “The History of the Romanian Orthodox Church“, written by rev. prof. dr. Mircea Pâcurariu, is a handbook for the theological seminaries of the Romanian Patriarchate. It contains 58 lesson, in which the whole development of the ecclesiastical life of the Orthodox Romanians is displayed, from the earliest times to the present.
The first lessons deal with the penetration of Christian teaching on the territory of present Romania and on the neighbouring territories South of the Danube, i.e. the area of the so-called “Eastem Romanity“. The Christian faith was known South of the Danube, in Greece, Bulgaria and Serbia of today as far back as the second half of the first century, through the preaching of Saint Paul and his disciples. Christianity was spread likewise through the preaching of Saint Andrew in Dobroudja of today, which, after the administrative reform of Diocletian was called Scythia Minor. The new faith was known in the North of the Danube, in the Roman province Dacia Traiana (106), as far back as the second and third centuries, brought by the colonists and the soldiers of the Roman army, settled in Dacia, or by various merchants. After the retreat of the Roman administration and legions to the South of the Danube, into the new province of Dacia Aureliana (271) and the promulgation of the well-known edict of Mediolanum, which granted liberty for Christendom (313), the new religion could now expand, in the fourth century, to the North of the Danube also. As proof of these is the numerous Christian archeological evidence, discovered here, as well as the words in the Romanian language of Latin origin, which define the fundamental notions of the Christian
518
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
faith. During the fourth century there also existed, on the right border of the Danube, several diocese seats (Singidunum, Viminacium, Bononia, Ratiaria, Oescus, Novae, Appiaria, Abritus, Durostorum etc.), the titulars of which held the spiritual rule of the faithful North of the Danube too. There was a diocesan seat at Tomis in Scythia Minor, recorded in 369 and sheperded by diligent bishops (Bretanion, Gerontius, Teotim I, Timotei, Ioan, Alexandru, Teotim II, Patemus, Valentinian). Some of them took part in the works of the II-V ecumenical councils, as well as in the christological disputes of the time.There are indications of the existence of diocesan seats in other towns also. Some notorious theologians descended from Scythia Minor; mention should be made of St. Ioan Casian and Dionisie Exiguul.
Many priests and faithful of the Danubian countries likewise suffered for Christ during the persecution of Diocletian in the flrst decade of the fourth century, as well as later under Julian the Apostate. During the persecution of Atanaric, the Gothic King, Saint Sava called the Goth, Saint Niceta the Roman and others suffered martyrdom North of the Danube.
The second and, later, the fourth ecumenical councils put the territories North of the Danube under the jurisdiction of the Constantinopolitan Patriarchate.
The faithful in the countries of present Romania, North of the Danube, were under the ecclesiastical jurisdiction of the Archbishopric Justiniana Prima, founded by Emperor Iustinian (535). The city of Sucidava, where probably a diocesan seat existed (here were discovered the ruins of a basilica of the IV-V century) had an important role in the introduction of Christianity North of the Danube.
AII these diocesan seats disappeared about the year 600, during the great Avaro-Slavic migration. During the VII-X centuries, the Slavs settled on the tenitory of present Romania and were assimilated by the indigenous Daco-Roman bulk. During this period of living together, the Slavic language penetrated into the Romanian cult. Thus, the Romanian people was the only people of Latin origin confessing the Orthodox faith to use the Slavic language in worship, until about the end of the XVII-th century.
SUMMARY
519
After 600, the news conceming the ecclesiastical life of the Romanians was very scanty. Only some archeological vestiges of the VII-X centuries certify the existence on the ancient territory of Romania of ecclesiastical life continuity: traces of churches at Niculiţel and Dinogetia, in the North of Dobrudja, the small rock churches al Basarabi near Constanţa, the church ruins at Dâbâca (district Cluj) and at Morisena-Cenad (district Timiş). In the XlII-th century, the Romanians had bishops of their own, as it results from a letter of Pope Gregory IX, of 1234, as well as from other records.
After the founding of the two Romanian countries: Wallachia or Muntenia (approx. 1330) and Moldavia (approx. 1359) metropolitan seats were established in the capitals of both countries. In 1359 the Ecumenical Patriarchate acknowledged the Metropolis of Wallachia, having its seat in Curtea de Argeş. The titular (then Iachint) became the “Metropolitan of Ungro-Wallachia.“At the beginning of the XVI-th century two other diocesan seats were founded, subject to the Metropolis, at Râmnic and Buzâu, which have continued to the present.
In 1401, the Ecumenical Patriarchate acknowledged a second Romanian Metropolis, that of Moldavia, residing at Suceava. At the beginning of the same XV-th century, two suffragan dioceses were founded, at Roman and at Rădăuţi (that of Roman exists even now) and later (1598) at Hu^i.
In Transsylvania, under the rule of the Hungarian Catholic Kings three Romanian diocesan seats could be created even though the Romanians were lacking statal life.
The Romanian Orthodox Metropolis of Transsylvania did not have a permanent residence. Hence the titulars resided at Hunedoara, at Feleac in the vicinity of Cluj (at the end of the XV-th century) at Geoagiu and at Lancrâm, near Alba Iulia (at the middle of the XVI-th century) and afterwards at Alba Iulia. The Habsburgs suppressed the Metropolis in 1701.
At the end of the XV-th century Ştefan cel Mare, prince of Moldavia, founded a diocesan see at Vad, in the district of Cluj.
520
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
With the aid of the princes of Wallachia and Moldavia, the Orthodox Church gained a particular situation. Among its hierarch arose some eminent scholars, like the metropolitans Macarie, Teofil, “tefan, Antim Ivireanul, Neofit Cretanul and Grigorie Dascălul of Ungro-Wallachia and Anastasie Crimca, Varlaam, Dosoftei, Iacob Putneanul and Veniamin Costachi of Moldavia.
The first translations into the Romanian language, left in manuscript, were liturgical books (the Codex of Voronej, the Psalter of “cheia, the Hurmuzaki Psalter etc.)
The printing activity began in Wallachia in 1507, through the monkpriest Macarie, continued by Dimitrie Liubavici and the monk-priest Lavrentie in the same century. They printed liturgical books in the Slav language. In Transsylvania, in the XVI-th century, the printing of books in the Romanian language began through Filip the Moldavian at Sibiu and the deacon Coresi at Braşov.
As far back as the XlV-th centuiy the erection of great monasteries began, many of them existing to this day: Vodiţa, Tismana, Cozia, Cotmeana, Snagov, Dealu, Bistriţa, later Argeş, Arnota, Căldaruşani, Cernica, Hurezi in Wallachia, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Humor, later Putna, Voroneţ, Suceviţa, Secu, Dragomima, in Moldavia, Saint Michael at Peri, in Maramureş, Râmeţ, Prislop and Sâmbăta in Transsylvania, Hodoş-Bodrog and Partoş in the Banat and others.
The monasteries mentioned above played not only a religious-moral, but also a cultural-artistic role. In these monasteries diptychs and chronicles were written, liturgical manuscripts or teaching boaks, in the Slavonie or Romanian languages, were caligraphied, as well as sacerdotal attires and other liturgical objects were confectioned. Here, in these monasteries, the first Romanian schools were to be found also: elementary, secondary and later, superior (the schools at the Sf. Nicolae-Church in Braşov-Şchei, at Putna, at the “Trei Ierarhi11 in Iaşi, the Academy Sf. Sava in Bucharest and others.
Thus The Church contributed, during the Middle Ages, through its clergymen, to the promotion of the Romanian culture and art, keeping up
SUMMARY
521
the aspirations of the Romanian people toward naţional liberty and social justice, helping to strengthen the consciousness of its naţional unity.
But the Romanian Orthodox Church contributed not only to the raising of the moral, social and cultural life of the Romanian people, but supported other Orthodox Churches under foreign rule too. This was done by the printing of liturgical books in Greek, Slav, Arabian and Gruzian languages, or by manifold material aids, afforded to these Churches. The princes of the Romanian principialities were also founders and protectors of the monasteries at Mount Athos and Sinai, as well as of the Patriarchates of Constantinople, Alexandria, Antiochia, Jerusalem, Georgia and of other countries. The Romanian Church and its people contributed to the strengthening and maintainance of the Orthodoxy also through the well-knowm work “The Orthodox Confession“ written by the Metropolitan of Kiev, Petru Movila, a Moldavian by birth. This work was approved by a synod held in Ia^i, in 1642, at which representatives of the Greek, Russian and Romanian Orthodox Churches were present.
Unlike the Church, of Wallachia and Moldavia, the Church of Transsylvania passed through numerous difficulties because of the proselytizing compaigns, undertaken by the Roman-Catholics (XlV-XV-th centuries) the Calvinists (XVII-th century) and again by the Roman-Catholics (XVIII-th century). The flrst two had no success but in 1698-1701, Transsylvania being ruled by the Habsburgs, as a result of the intrigues of the Court in Vienna and of the Jesuits of Transsylvania, a small part of the Romaian Orthodox clergy and faithful embraced the “Union“ with Rome, which, brought a partition, a disunion of the Romanian Church in Transsylvania. A uniate diocese, placed unde the jurisdiction of the Roman-Catholic archbishopric of Esztergom, was founded instead of the ancient Romanian Orthodox Metropolis. This diocese was shifted later to Făgăraş, there upon to Blaj and in 1853 raised to the level of a Metropolis. The Orthodox Romanians remained without bishops until 1761, when the Court in Vienna, compelled by the revolt led by monk Sofronie, appointed them a Serbian Orthodox bishop. The Orthodox Romanians were granted
522
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
the right to elect a Romanian bishop only in 1810. The most important Orthodox hierarch of this period was Andrei Şaguna, bishop and, from 1864, metropolitan (1848-1873), who succeded in reestablishing the ancien Orthodox Metropolis of Transsylvania and in restoring its former magni-ficence.
This situation lasted until 1948, when the uniate clergy and faithful retumed to the old Romanian Orthodox Church, because between “Uniates“ and Orthodox there was really no difference. They all had the same “Romanian law“, unchanged during the centuries.
In 1859, after the union of Wallachia and Moldavia into a single state, called Romania, the problem of the ecclesiastical unity and autocephaly was also raised. In 1864, prince Alexandru Cuza proclaimed the autocephaly of the Romanian Orthodox Church. In 1865, the Metropolitan of Bucharest became “Metropolitan Primate4*. In 1872, the Holy Synod was created, which still exists, and in 1885 the ecumenical patriarch Joachim IV acknowledged the autocephaly of the Romanian Orthodox Church. In 1925, the Holy Synod decided the founding of the Romanian Patriarchate by elevating the seats of the Metropolitan Primate to the rank of a Patriarchate. The first patriarch was Miron Cristea, followed by Nicodim Munteanu.
From 1948 to 1977 the Romanian Orthodox Church was led by the Patriarch Justinian Marina. Under his archpastorship, very important events occured in the life of the Romanian Orthodox Church. Among these we may note: the new organization and legislation of the Church, the reintegration of the Romanian Orthodox Church of Transsylvania, the reorganization of the theological educations, the canonization of some Romanian Saints, the reorganization of the monastic life, the restoration of some ancient monuments of ecclesiastical art, as well as the erection of new churches, the re-entrance of the Romanian Orthodox Church in the World Council of the Churches (New-Delhi, 1961), the participation of our Church in all Pan-Christian and Pan-Orthodox meetings, the maintenance of fratemal relations with other Orthodox Churches, as well as with other Christian Churches (Roman-Catholic, Anglican, Armenian, Coptic,
SUMMARY
523
Protestant etc.)
The fourth Patriarch of the Romanian Orthodox Church was Iustin Moisescu, who carried out this responsibility from 19th June 1977 until his death on 3Ist July 1986. It was through his special care that our Church attained a particular development in the administrative, theological and cultural fields, as well on the level of foreign ecclesiastic relations.
On 16th November 1986, the supreme leadership of the Romanian Orthodox Church was entrusted to His Beatitude Teoctist, as the fifth Patriarch of our Church.
His Beatitude Patriarch Teoctist was elected for this ministry having served for four decades as a high prelate at the head of some of the most important dioceses of the Romanian Orthodox Church (in Bucharest as an assistant bishop to the Patriarch; at Arad as, diocesan bishop; at Craiova as a metropolitan; at the Iassy seat as a metropolitan. At the same time he supplied for the Metropolitan of Sibiu durring the vacanCy there).
The Romanian Orthodox Church is one of the most vigorous branches of Orthodoxy. Its valuable contribution is meant to further the cause of Orthodoxy, and to assert the ecumenical and brotherly relations among the Chrystian Churches and Confessions and to strengthen peace and good understanding among peoples.
After 1989, when the Comunist regime in Romania was abolished, a new life began for the Orthodox Church as well: the parishes which had been abolished back in 1948 were set up again, along with some new ones, new Theological magazines were published; Theology was introduced in the school syllabuses, as well as religious assistance in hospitals and military units. The dialogue with the other Christian confessions has been continued, as well as the activity of the Church in the International Church Council.
CUPRINS
Abrevieri ....................................................5
I.	Obiectul, însemnătatea, scopul şi izvoarele
istoriei Bisericii Ortodoxe Romăne................. 7
II.	începuturile vieţii creştine pe teritoriul ţării
noastre........................................... 17
III.	Martiri creştini tn provinciile române dunărene
In secolul al IV-lea.............................. 25
IV.	Mărturii arheologice despre răspândirea
creştinismului In Dacia........................... 32
V.	Organizarea bisericească In provinciile române
dunărene până la sfârşitul secolului al VI-lea.... 39
VI.	Viaţa creştină pe teritoriul ţării noastre
în secolele VII-XI................................ 48
VII.	Biserica Ortodoxă Română din Transilvania
în secolele X-XIII................................ 55
VIII.	Viaţa bisericească a românilor din teritoriile
extracarpatice In secolele XI-XIII................ 62
IX.	începuturile Mitropoliei Ţării Româneşti
(Ungrovlahiei).................................... 69
X.	începuturile Mitropoliei Moldovei....................... 75
XI.	Biserica Ortodoxă din Transilvania
în secolele XIV-XV................................ 82
XII.	Mănăstirile din Ţara Românească
şi Moldova In secolul al XlV-lea.................. 89
XIII.	Biserica din Moldova şi Ţara Românească
In secolul al XV-lea.............................. 98
XIV.	Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova în
sec. al XV-lea. Arta şi cultura bisericească.......106
526
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
XV.	Biserica din Ţara Româneasca în secolul al XVI-lea... 115
XVI.	Biserica din Moldova în secolul al XVI-lea
şi începutul secolului al XVII-lea...............123
XVII.	Biserica Ortodoxa din Transilvania
în secolul al XVI-lea.............................130
XVIII.	Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova
în secolul al XVI-lea.
Arta şi cultura bisericească......................137
XIX.	Tiparul în Ţara Românească şi Transilvania
în secolul al XVI-lea.............................146
XX.	Diaconul Coresi şi activitatea sa tipografică.........153
XXI.	Biserica din Ţara Românească în timpul lui
Matei Basarab. Mitropoliţii Teofil şi Ştefan.....161
XXII.	Biserica din Moldova în timpul
lui Vasile Lupu. Mitropolitul Varlaam.............171
XXIII. Mitropolitul Petru Movilă. Sinodul de la Iaşi........179
XXIV. Biserica Ortodoxă din Transilvania în prima
jumătate a secolului al XVII-lea.
Mitropoliţii Ilie Iorest şi Simion Ştefan........187
XXV.	Biserica Ortodoxă din Transilvania în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea.
Mitropolitul Sava Brancovici şi urmaşii săi......194
XXVI.	Mitropolitul Dosoftei al Moldovei....................202
XXVII.	Biserica din Ţara Românească
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Mitropoliţii Varlaam şi Teodosie..................210
XXVIII.	Mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti... 220
XXIX.	Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova
în secolul al XVII-lea.
Arta şi cultura bisericească......................229
XXX.	Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu alte
Biserici până la sfârşitul sec. al XVII-lea......238
XXXI.	Dezbinarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania
în 1698-1701......................................247
XXXII.	Biserica unită din Transilvania în secolul
al XVIII-lea. Episcopul Inochentie Micu..........257
XXXIII.	Lupta clerului şi a credincioşilor din Tran-
silvania pentru apărarea Ortodoxiei...............265
CUPRINS
527
XXXIV.	Mitropolia Ţarii Româneşti
în secolul al XVIII-lea.........................275
XXXV. Episcopia Râmnicului în secolul al XVIII-lea........284
XXXVI. Mitropolia Moldovei în secolul al XVIII-lea........292
XXXVII.	Mănăstirile româneşti din secolul al XVIII-lea.
Arta şi cultura bisericeasca....................301
XXXVIII.	Viaţa monahala în Moldova şi Ţara Româneasca
în secolul al XVIII-lea. Stareţul Paisie.......309
XXXIX.	Preoţimea românească până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea..........................317
XL. Biserica Ortodoxă din Transilvania
între anii 1761-1845............................324
XLI. Viaţa bisericească în Maramureş şi Bihor
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.......332
XLII. Viaţa bisericească în Banat şi Arad
până la mijlocul secolului al	XlX-lea...........340
XLIII. Mitropolitul Veniamin Costachi al	Moldovei.........347
XLIV. Mitropolia Ungrovlahiei în prima jumătate
a secolului al XIX-lea.Mitropolitul Grigorie
Dascălul........................................356
XLV. Mitropolitul Andrei Şaguna............................364
XLVI. Biserica din România în timpul lui Alexandru
Ioan Cuza.......................................372
XLVII. Biserica din România între anii 1866-1918.
Recunoaşterea autocefaliei......................379
XLVIII. Ierarhi de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române
între anii 1866-1918............................385
XLIX. Biserica Ortodoxă din Transilvania de la moartea
lui Andrei Şaguna până în 1918..................392
L. Biserica românească din Bucovina şi Basarabia
sub stăpâniri străine...........................400
LI. Preoţimea ortodoxă română
în secolul al XlX-lea...........................409
LII. Cultura şi arta bisericească în secolul
al XlX-lea......................................420
LIII. Biserica Ortodoxă Română între anii 1918-1948.
înfiinţarea Patriarhiei.........................429
LIV. Biserica Ortodoxă Română între anii 1918-1948.
Activitatea culturală şi ecumenică..............437
528
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
LV. Biserica Ortodoxă Română In perioada 1948-1989. Patriarhii Justinian, Iustin şi Teoctist. Noua organizare şi legislaţie bisericească. Diaspora
româneasca........................................445
LVI. învăţământul teologic. Cultura şi arta
bisericeasca după 1948. Canonizarea
sfinţilor români..................................457
LVII. Legăturile cu Bisericile Ortodoxe surori
şi cu celelalte Biserici	Creştine	după 1948.......465
LVIII. Biserica Ortodoxă Română	după	1989..............473
Tabel cronologic.............................................483
Indice de nume...............................................493
Indice de locuri.............................................505
Indice de lucrări...........................................513
Summary .....................................................517
F---------------------------------------------1
I	Redactor: Pr. dr. CORMELIU ZAVOIAMU
Format 16/61x86. Coli dc tipar 33. Comanda nr. 501
TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162 Bucureşti Telefon 4067193; 4067194; Fax: 3000553 www.editurapatriarhiei.ro e-mail: eibmbor@rdslink.ro
tipogr.inst. biblic@rdslink. ro magazin@editurapatriarhiei.ro
---------------------.---------------