CEL MAI VECHIU COD SILVIC ROMÂNESC ORlNDDEALĂ DE PĂDURE PENTRU BUCOVINA DATA DE APARATUL IOSIP AL II-LEA î N 1786 PUBLICATĂ CU O MICĂ INTRODUCERE ŞI UN INDICE DE GH. T. KIRILEANU BUCUREŞTI TIPOGRAFIA „6DTENBER6{f, JOSEPH GOBL 20. — Strada doamnei. — 20 1908 T“T 1.1 , ;fli I ; CEL MAI VECHIU COD SILVIC ROMÂNESC j 1 ORÎNDUEALA DE PĂDURE PENTRU BUCOVINA < ' data de Împăratul iosif al ii-lea I I j I In 1786 i , Pentru acei care preţuesc după cuviinţă însemnătatea ' legăturilor trecutului spre temeinica propăşire a oricărei j j ramuri de gospodărie şi cultură naţională, nu va fi, cred, un I j lucru de prisos darea la iveală în «Revista Pădurilor» a celui ij întâiu cod silvic tipărit în limba românească. E vorba de vechiul cod silvic bucovinean, dat în nu-| ’ i mele împăratului Iosif al II-lea — atât de binevoitor faţă de Românii din Austria — sub numele de «orînduiala de 1 pădure, rînduiala de codru sau pravila codrului», tipărit ' pe două coloane în limba germană şi română (cu chirilice). '' Exemplarul Academiei Române (No. 5989 A.) cuprinde 76 pa- " gini, fără a se arăta la început sau la sfârşit data edictării acestui aşezământ. Fiind legat însă la un loc cu «pravila de • vânat» (în care se pomeneşte de pravila codrului) tipărită jţ pe acelaş fel de hârtie, cu aceleaşi caractere tipografice, tot pe două coloane în nemţeşte şi româneşte şi dată de acelaş i împărat în 28 Fevruarie 1786 — este probabil că şi «rînduiala codrului» trebue să fie din l&fc1). 1) Părintele D. Dan din Bucovina a avut bunăvoinţa — pentru care-i sunt adânc mulţămitor — a cercetă in trecerea-i prin Viena dacă nu s’ar găsi la vreo bibliotecă această rară tipăritură. Şi după multă trudă a găsit un exemplar în Arhiva de Războiu sub No. 1400. Cuprinde tot 76 pagine, însă fără a se află tipărit undeva anul tipărirei. Anul 1786 — 4 Iată capitolele acestei vechi legiuiri asupra pădurilor: Pontul 1. în ce chip trebue după rînduială să se ţie pădurile în bună i înduială, să se hăznuiască (folosească) şi să se tae (5 feţe). Pontul 2. Curăţitul locului unde să oboară şi să tae pădurea, şi chipul cu care să poartă mai nainte de grije pentru creşterea în urmă de nou a pădurii (4 feţe). Pontul 3. însemnarea soiurilor de lemnu, care acolo în ţară cresc şi ce să face dintrănsul, şi care folos dau (11 feţe). Lemnul sau păduri cu frunza lată : a) cu lemnu vârtos : stăjariul de câmpu sau văratic, stăjariul de iarnă şi cel de munte sau pietrosu, frasinul, fagul, paltinul, jugastrul, mesteacănul, arinul alb şi negru; b) cu lemnu moale : teiul, plopul, alunul şi salcea sau răchita. Lemnu sau păduri de munte cu frunze ţăpoase : larisul sau sorbul, molidvul, bradul, ceatinul (die Fichte), chedrul sau livanul, tisa. Pontul 4. Strîngerea sămânţelor de pădure, păstrarea şi sămănatul (15 feţe). Pontul 5. Trebuinţa sau nevoe ca totu moşinaşul de codru să ţie buni şi cu ştiinţă pădurari (2 feţe). Pontul 6. Greşalele ce se arată mai înjosu, sântu cu tărie oprite (15 feţe). Aprinderi de păduri. — Arsuri de răşină fără de rînduială. — îngrădituri prăpăditoare de pădure (şi despre şanţuri şi garduri vii). — Rumperea coajii pe împrejurul lemnului.— Tâiarea creangelor de copaci.— Drumuri fără treabă prin păduri. — Dărămatul pentru oi şi capre. — Greblatul muşchiului de pe copaci. Pontul 7. Poruncă de oprire pentru capre şi oi (1 faţă). se cunoaşte numai din actele respective şi dintr’o însemnare a acestui an cu creion roşu. Din I Noemvrie 178G avem (Acad. rom. No. 5990 A.) altă pravilă dată de Iosif II «pentru ca să apărăm şi pe podanii (supuşii) noştri din Bucovina de toată reaoa volnicie a tăriei stăpânilor de moşie», iar în 10 Fevruarie 1786 hărăzise Aşezământul de dare pentru ţara Ungariei şi a Marelui Prinţipat al Ardealului, tipărit numai în româneşte, iar nu pe 2 coloane în cele 2 limbi, sub numele de Rescript împărătesc pentru lucrul de acum a scrierii (conscripţiei), măsurării şi mărturisirii fundurilor (moşiilor), cuprinzând 30 foi cu textul rescriptului şi instruc-ţiilor, 19 foi cu modele de tablouri şi 2 foi cu modele de planuri topografice. Şi în acest aşezământ avem pe ici-coleâ preţioase informaţii despre păduri. Pontul 8. Pentru steclării, băile de fierru şi facerea potajului sau fierturile de cenuşe (2 feţe). Pontul 9. Pentru pădurile târgurilor şi a sătenilor ■sau răzăşeşti (4 feţe). Pontul 10. Pentru păduri bisericeşti sau ctitoreşti <1 faţă). Pontul 11. Pedeapse rânduite şi aşezate pentru stricătorii şi călcătorii de păduri (4 feţe). Pontul 12. Tăetura pădurilor la munţi. \ Numai din înşirarea acestor 12 ponturi se poate înţelege însemnătatea acestei rare tipărituri; citirea lor amănunţită însă, ne înfăţişează date, care de care mai interesante, nu numai pentru silvicultori, ci şi pentru terminologia privitoare la păduri, precum şi pentru unele obiceiuri din vieaţa sătenilor. Aşa avem bunăoară la pag. 43 amintit obiceiul tom-natului cu vitele prin păduri : «Şi fiincă păşunarea acolo în ţară zăboveaşte pănă târziu în toamnă şi păstorii nu potu fără focu pentru frigul ce cade, pentru aciasta luarea aminte a pădurariului trebue să fie ca el săjle dea voe şi să le areate locu de fâcutu focu fără primejdie». Pe moşiile mari de munte din Moldova de sus este şi acum acest obiceiu. După ce se răscolesc oile la Vinerea-Mare şi se dau berbecii în oi, dacă n’a căzut iarnă grea, unii săteni, spre a-şi cruţă nutreţul vitelor, se duc cu ele prin fundurile cele mai depărtate ale pâraelor în preajma locurilor de fâneţe, unde nu s’a păşunat peste vară, şi-şi pasc vitele prin păduri până cade o zăpadă prea groasă, lucru care uneori întârzie până pe după sfântul Nicolae. In acest timp păzitorul vitelor nu are un sălaş statornic, ci rătăceşte prin păduri, mutându-şi dela o zi la alta puţina jăchilă păstorească la adăposturile arborilor bătrâni, sub poalele cărora primejdia de foc e mai mică. Alt obiceiu e acel pomenit la pag. 44, asupra curaturilor şi locuinţelor din codri : «Podanii carii trăescu în mijlocul pădurilor, în laturi dela oameni, ■obicinuescu, pentru ca să-ş lărgească pământurile sau lazurile lor, a aprinde pădurile ce sântu pe aproape, de unde aseamine să stârnescu mari arsuri la vremi tari vânturoase şi în vreame de uscăciune; pentru — 6 — aciasta fieştecare stăpânu de moşie prea bine va face, când el pe aceşti ca tâlhari singuratici trăitori podani, strâcându-le lăcaşurile să le arate locu în sate şi acolo să-i aşaze»1). După aceea se arată cât de dăunătoare sânt obiceiurile facerii gardurilor, a jupitului şi ciocârtitului copacilor pentru întinderea fânaţului, precum şi cu dărmatul pădurii pentru oi şi capre (48—55): «Aseamene este un obiciaiu acolo, carele nu mai puţin prăpădeaşte pădurile, cu făcutul gardurilor şi a răzloagelor la grădini, la ţarini şi la fânaţă, la care ei punu alăturea câte doi pari, din mari despicături făcuţi, şi câte doao leaţuri de codru nelucrate — pe multe locuri punu cel mai tare şi mai bunu lemnu de păreate. Deci ei oboară la pământu cu tăiatul pentru îngrăditură cel mai bunu şi mai frumosu lemnu de laţuri şi de căpriori şi dintr’aciasta făcu pari şi popreale şi ceaia ce este mai rău că peste iarnă ei ardu gardurile şi de primăvară de iznoavă iarăş le punu». «Mai petutindene este acel stricăciosu obiciaiu că podanii pentru ca să-ş lăţască ţarina şi fânaţul, care mergu alăturea cu pădurea, pănă şi în mijlocul pădurii, pentru ca să poată avea mai multu lemnu căzut, jupescu din răutate copaci întregi stătători înpregiuru şi ciocârtescu, din care pricină lemnul să usucă şi cade în vreame de vânturi tari*. «Osăbitu de aciasta este şi acel stricaciosu obiciaiu mai alesu la munţi, de darmă în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu şi mo-lidvu şi le aruncă de hrană*. Acest din urmă obiceiu se păstrează din nenorocire şi astăzi în unele sate de munte, în care locuitorii obişnuesc a tăia brazii tineri (numiţi târşi) şi a i dâ la vite ca să le mănânce cetina şi vârful mai fraged al crenguţelor, împie-decându-se astfel împădurirea regulată a coastelor repezi şi a părţilor împădurite din imaşurile săteşti. Interesant este chipul de pedepsire a vinovaţilor pentru € delicte silvice» : «Pe vinovaţi să-i înfăţişeaze cu pădurarii şi alergătorii lor, ca să-i poată dovedi cu toată rânduiala de greşala şi vinovăţia lor, şi apoi după cum a fi şi paguba: de va fi podanul bine avutu, să-l facă să plătească 1) Avem şi în pravila vânatului dată de Iosif II în 1786 şi amintită mai sus, următoarele rânduri (§ 16) : «Numai câtu la aciasta hăz-nuire de pământu (pentru vânat) nu trebue cumva să se calce nici rânduiala de pădure, nici poliţia şi pravilele siguranţiei. Pentru aciasta tot-deuna când să făcu căsi de osăbi de podani, curţi sau alte zidiri în lunci sau păduri, sau întreite locuri departe de sate — trebue, precum să po-runceaşte la rânduiala de codru, să se deae slobozie prin dregătoriia ţinutului*. — 7 — lemnul după preţul de mijloc al lemnului şi dându-i şi tari înfruntări şi învăţătură să să ferească, să-l sloboadă cu atâta pentru înteiaş-dată; iar când să fie podanul săracu şi să nu poată să plătească păgubirea, atunci trebue el după paguba ce va fi făcutu să să iae la lucru cu mâni, pecum la tăiatul lemnului de stânginu, la drumuri şi curăţituri a pădurii, ori la altu lucru trebuinciosu pădurii aceiia căriia i-au făcut pagubă. Iar când el al doilea sau al treilea rându va fi prinsu de străjari făcându păgubiri în pădure, atunci trebue unul ca acela lângă plata ispaşiei păgubii cu bani sau cu lucru, peste aciasta să mai lucreaze spre pedeapsa pentru poftoreala (recidiva) vinovăţiei lui. Când mai adeaseori să să prindă, atunci trebue să să cearte şi cu închisoarea, dându-i de mâncare numai pâne şi apă la închisoare». «însă pădurarii trebue să să ferească suptu cea mai grea respun-dere de bătăi în tărie sau de orice fealiu de pedeapsă şi neajunsuri, fără ştiinţa stăpânirii lor, fiindcă prin aciasta sânguri ei să arată împrotivi-tori poruncii şi să făcu vinovaţi de vinovăţii în tărie făcute, care tare sântu oprite, şi după urmare să făcu vreadnici şi vinovaţi de pedeapse». în sfârşit la pag. 66 avem următoarele caracteristice observaţii: «După toate aceaste să dă mai nainte de ştire şi să porunceaşte tuturor stăpânilor de moşie ori de care stare şi rangu să fie, să lasă acea obicinuită negrijire, carea ei arată la darea în orândă a moşiilor lor, lăsându fără socotu arândătorilor acestor vremealnici, carii caută numai folosul pentru vremi, toată voia să hăznuiască pădurile, şi să să folosească dintr'însele pe câtu vor putea. Arândatorii, carii caută să scoată ce au datu şi să şi dobândească câtu ar putea mai multu, prăpă-descu pădurile cu totu fealiul de chipu». «Drept aciasta de aice înainte la fieşte care dare în arândă trebue stăpânii moşiei» carii au păduri şi dau în orândă moşiile lor, să aibă cea mai cu de amăruntul luare aminte şi în purtare de grijă, ca ei să nu pozvolească pe arândatorii lor la ceva mai multu, de câtu ceeia ce să poate tăia din pădure, cu ţinearea în bună stare a pădurii, şi lângă aciasta să pue în contractul sau zapisul de arândă datoria arândaşilor de a griji pădurile şi creaşterea de lemnu nou, şi să înveaţe pe pădurarii lor ca ei să oprească pe arândatori dela o tăiare de lemnu peste rânduială şi să aibă a înştiinţa de aciasta pe stăpânii lor la vreame aciasta». De şi au trecutu peste 120 ani de când s’au dat la lumină aceste rânduri, totuş trebue să mărturisim că în ele se cuprinde încă mult adevăr şi pentru timpurile noastre. Pe multe locuri avem apoi dovezi de o solicitudine deosebită, nu numai pentru paza pădurilor, dar şi pentru nevoile locuitorilor săteni. Aşa, fiind vorba de păgubitoarea tăiare a crengilor copacilor pentru lemne de foc, iată ce fel de măsuri se rânduesc (pag. 52—53): — 8 — «Mai bine este stăpânul moşiei, acolo unde este lemnu zacaş, să hotărască după numărul podanilor săi, nescaiva părţi de pădure de adastă trebuinţă şi pe totu anul să să rînduiască, de câtu prin tăeturi de crengi să să dea primejdii de a avea In urmă în toată pădurea sa numai lemnu strîmbu.... Căci este eu neputinţă ca ţăranul să poată trăi fără lemnu de focu, deci el va căuta cu totu chipul să să grijască de frigu, fie şi cu ce .mai mare stricăciune a pădurii, şi va fi silitu de ne-voe a înşela şi pe cei mai buni pădurari». Această solicitudine s’a păstrat şi mai târziu faţă de sătenii bucovineni, cărora la împroprietărire li s’a parcelat porţiuni de pădure pentru nevoile săteşti — aceasta în schimbul străvechiului drept de folosinţă, pe care-1 aveau locuitorii asupra pădurilor din hotarul moşiilor vechii. Moldove. La noi în Regat, în epoca Regulamentului organic s’a mărginit simţitor acest străvechiu drept de folosinţă 1)> iar prin art. 9 al legii rurale din 1864 s’a consfinţit dreptul la pădure al sătenilor astfel: «Dreptul la pădure ce au sătenii de pe moşiile din Moldova, după art. 44 al legii muntelui (adică judeţele Putna, Bacău, Neamţu şi Suceava), şi cei de pe moşiile din Ţara Românească, în virtutea art. 140 § 4 din legea dela 23 Aprilie 1855, li se păstrează neatins şi în viitor». Cu tot art. 9 al legii rurale, — împuternicită de Constituţie în două rânduri cu inalienabilitatea — acest «drept la pădure» a fost călcat din an în an tot mai mult şi în această încălcare pilda venea tocmai dela Stat, care, prin aplicarea noului cod silvic, a găsit cu cale să nu mai res-pecteze cele două articole consfinţite de art. 9 al legii rurale2). 1) Pentru istoricul chestiei pădurilor la noi, a se vedea : G. Maior, Politica agrară la Români. — A. Popovici şi Gh. T. Kirileanu, Descrierea com. Broşteni-Suceava. — Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, pag, 322 şi 336. — Acelaş, Pentru ce #s’au răsculat ţăranii, pag. 88 şi 420. 2) Art. 44 din legea muntelui: Locuitorii de munte sănt slobozi a luă din căzături lemne de foc, numai pentru trebuinţa caselor lor, precum şi lemnul pentru clădire de casă, de heiuri şi unelte gospodăreşti, la care trebuind lemn verde din picioare, li se va da când vor avea trebuinţă, orânduindu-se de proprietari locurile unde ar fi mai de îndemânare pentru locuitori, care vor plăti de gospodariu câte şese lei, precum mai jos în tablă se arată pe fiecare an (Manualul Administrativ al Moldovei, 1855, voi. I, pag. 431). Art. 140 § 4 pentru Muntenia: Pe acele moşii unde vor fi păduri, proprietarul va dă voe sătenilor să iâ din uscături şi să tae din crânguri lemnele trebuincioase de foc. CUVÂNTUL ÎMPĂRATULUI Despre a sa Rîmlenească aseamenea în Ghermania, Ungaria şi Bohemia Crăiască mărire, Arhiduxu Austriei i pr. i pr. al nostru prea milostivu Domnu, să face cu aciasta de ştire unuia fieştecăruia, deosăbit tuturor stăpânilor de moşii în Bucovina, moşinaşilor, târgurilor, sâteanilor, de obşte supuşilor şi tuturor acelora carii în Bucovina să folosesc din prenalta apărare şi ocrotire — în ce chip, pentru ca atât pădurile vistieriei, cum şi a fieştecăruia stăpân de moşie de-aice nainte să să ţie la cea mai putincioasâ bună stare, a sa înpărătească mărire premilostiv au binevoitu aciastă de acum aşezată oi*î(n)duială de pădure a face să se publiceascâ şi prin tipariu să să deae la ştiinţă. Este de obşte cunoscut cumcă în lucrurile de care viaţa omenească are trebuinţă, unul din cele mai de dorinţă şi mai blagoslovite folosuri întru o ţară este acela care firea i-au datu cu înpărtăşirea de păduri. Mai vârtos pădurile ce să află în Bucovina, unde târgurile şi satele sânt mai peste tot de lemn făcute, şi unde încă tot cu lemnu se zideaşte — sânt pădurile un odor, pentru a cărora ocrotire şi ţineare în bună stare cu atâta mai vârtos trebue să să poarte de grijă, cu cât la o lipsă de acestu lucru de trebuinţă, nu puţină nevoe ar căuta a să pricinui locului, atât pentru trebuinţa podanilor (Unterthannen-supuşilor), cum şi pentru sporiul alişverişului, care cu naşterile locului (producta) să face. — 10 — Ga cât aciasta ce s’au zis este mai adevărat, şi cu cât lăcuitorul cel mai de pe urmă are parte la aciasta, şi cu cât mai mult lemnu să chieltuiaşte peste anu, socotind peste tot, cu atâta mai tare, au stăpânit păn’acum nerînduiala şi neico-nomia. Este un adevăr prin ispitire dovedit, cumcă mări de păduri cu totul s’au prăpădit din nerînduială şi nebăgare în samă de a griji pentru urmă, lăsând strănepoţilor numai bănaturile ceale mai amare. Nici odinioară să nu să lase cineva întru acea încredinţare că pădurile de aicea ar fi întru prisos nesfârşitu; ci mai vârtos să ştie că o parte sânt într’o măsurată sau de mijloc proporţie, iar o parte pe multe locuri acum s’au fărşit şi trag lipsă. Pădurile sânt de folos şi de slujbă la trebuinţele ceale de obşte şi ceale căsătoreşti, şi peste aciasta în multe locuri a ţinutului sânt spre alişveriş pentru fabrice, din care mii de oameni trăesc şi găsesc hrana lor. Şi câte alte trebuinţe nu s’or mai adauge cu vreme, pe care bunătatnica fire sângură fără ajutoriul omenescu, şi numai prin nesocotite şi făr’de măsură hăznuială (folosire) a pădurilor n’a putea să le mul-ţămească şi trebue să slăbească şi să nu poată din vreamo în vreame da tânără odraslă şi lemnul de trebuinţă, fiindcă de o mie de ori mai mult lemnu vechiu se tae decât poate să crească nou — şi cătră aceaia mai mult de o sută de ani trebuia să treacă pănă pădurile ceale pustiite să vie iarăş la bună stare şi să să rădice. Deci dup’aceaste ce mai sus s’au zisu, pentru ca să să întâmpine totu răul şi lipsa de lemnu; aşijderea pentru ca să fie volnicită o cu orânduială, iară nu o nemăsurată hăz-nuire de păduri, şi pentru ca nice un moşinaş de păduri să nu fie oprit de a avea şi a trage cuviinciosul folos din-pădurea sa, ci numai şi numai pentru ca să i se dea trebuincioasele chipuri şi învăţături spre binele său şi a următorilor săi — drept aciasta deci a sa împărătească mărire s’au îndemnat a da la ştiinţa tuturor regulile de păduri şi canoanele mai jos următoare, care fieşte-căruia stăpân de moşio şi de păduri, după starea şi deosăbirea pădurilor ce vor fi având, vor sluji de învăţătură, şi care de fieşte carele negreşit trebue să se urmeaze şi să să păzască cu de-amă-runtul. — 11 — PONTU 1. In ce chip trebue după, rânduială să să ţie pădurile In bună rânduială, să să hăznuiascâ şi să să tae. Nice odată nu trebue pădurile a fi călcate, sau după plăcearea cuiva a să tăia, mai nainte şi până ce starea lor nu va fi cumpănită prin ispitiţi şi cu ştiinţă pădurari, fiind că întru aciasta şi numai, stă ţinearea şi buna stare a pădurilor. Nu-i destul că un moşinaş de pădure zice cum că el are trebuinţă într’un an de atâta lemnu şi apoi să-şi poată tăia atâta, în vreme ce toată bucata lui de pădure abia este în stare pre jumătate de atâta să deae; ci moşinaşul de păduri poate şi e datoriu pe tot anul atâta lemnu să taie dentr’însa, pe câtu pădurea într’un an poate să deae; iară amintrele făcând apoi greşeaşte împotriva rânduelii şi aduce pe următorii sau moştenitorii săi la lipsă de lemnu, de care un purtătoriu de grije şi bun iconom trebue totdeauna să să ferească. Acolo unde să află păduri îndestulate, ceare de multeori trebuinţa a le măsura şi a le lua în scris gheometriceaşte, şi apoi a le înpărţi în tăeturi, care pe totu anul să se tae din pădure, fiindcă amintrilea este cu neputinţă la păduri mari şi despotrivite a putea şti starea lor cea adevărată şi a putea rândui o dreaptă înpărţeală pentru ceaia ce trebuinţa ceare a tăia dintr’însele. Peste aciasta nu-i destul cu atâta că pădurile s’or înpărţi cu bună rânduială peste tot în tăeturi de unde pă tot anul poate să să tae lemnul, adecă drept întru atâtea părţi pe cât pădurea, peste tot socotind, poate să deae lemnu într’un an. Ci încă trebue a griji ca pentru tâmplări de nenorociri, precum arsuri do foc şi vărsături de ape, unde urmează a să face o mai mare chieltuială de lemnu şi unde trebue a rădica de iznoavă şi adeaseori sate intregi, să treace de odată mai mult lemnu, decât în mulţi ani nu s’ar putea treace. Drept aciasta trebue ca să să cruţe o parte din aceaste păduri care la întâmplări ca aceaste (fără a păşi cu tăetura peste ceaia ce este rânduit a să tăia pe an) poate să să înciapă şi de-acolo să să tae lemnul trebuincios. Aciastă parte de pădure să să chiiame — 12 — resărvată sau parte de pădure cruţată şi oprită pentru viitoare tâmplări de nevoe. îndată ce lucrul acesta, cu un chip sau cu altul să va lămuri, adecă cum că stăpânul pădurilor peste partea poprită de păduri ştie hotărît cât poate să tae peste anu, atuncia toată ceaia stă întru o bine rânduită tăiare de leamne. Mai întei de câtu toate trebue în părţile aceale de păduri, cari sânt de tăiat, a să hotărî lemnul cel bun de che-reste, de vase şi de şindile, şi apoi cel rămas de arsu să să facă în stângini. Nice odinioară nu trebue stăpânul pădurilor a să sluji, după cum în Bucovina să obicinueşte, de caru de lemnu la socoteală, căci prin acest chip totdeuna va rămânea înşelat la socoteală şi lângă aciasta să făcu atâtea neajunsuri şi furtuşaguri, de care nice să face pomenire aici şi care pre multe să făcu, cu obiciaiul acela. Copaci întregi fără măsură şi fără număr a încărca pe cară, aciasta se înpotriveaşte cu totul rânduialei şi face a nu şti hăznuirea de lemnu ce iase peste anu. Drept aciasta numai lemnul acela trebue să să care cu acest chip din tăeturi, care nu se dă la despicat şi nu-i bunu de a face stângini, şi care numai ca nişte de pe urmă rămăşiţe de curăţit pot să să socotească. Să înţăleage sângur de sine că fieşte care pădurariu trebue să ştie vreamea anume, în care să tae lemnul; luna lui Dechemvrie, Ghenuarie şi Fevruarie sânt anume vreamea în care lemnul de cherestea şi de arsu poate să să tae — la ceale doao luni de întei poate lemnul cel de cherestea să să tae, iară în câteş treale luni cel de arsu. Lângă aciasta trebue osăbitu a şti cum că trebue cu cât s’a putea mai în grabă să să rădice totu lemnul din locul tăeturilor şi aşa tăiatul să să lase în pace. Datoria şi ştiinţa a fieşte-cărui pădurariu ceare ca pădurile stăpânului său să înciapă cu rânduiala lemnului de tăiat dentr’acea parte, unde să află lemnu bunu de tâiatu şi unde starea locului acest fealiu este, încât mergând cu tăiatul înainte să nu să nimerească şi să vie peste copăcei tineri, carii începu a să rădica sau carii sânt în floarea creaşterii. Tăetorilor de lemnu cu tărie să să porunciască, ca ei — 13 — fieşte-care lemnu jos de la rădăcină să-l oboară, iar nu cum e obiceaiul acolo, mai vârtos iarna cându-i omătul mare, de lasă trunchiul copaciului de un stânginu de naltu. La tăiatul lemnului de stânginu în trebuincioasele bucăţi, adică la tăetul acelor bucăţi care pe urmă să despică în leamne mici de braţu, trebue a să orândui hirăstreae anume făcute de tăiatul leamnelor, care în toate alte locuri sânt obicinuite şi a să ţinea. Acesta este chipul spre cruţarea lemnului şi mai vârtos spre uşurarea curăţiturii locului, unde să tae leamnele. Este prin ispită dovedit că tăind leamnele cu toporul, la 100 de 6tângini 16 stângini şi doao părţi dintr’un stânginu să prăpădeaşte în surceale, pentru mare tăetura ce să face cu toporu, deci stăpânul piiarde tot de una la o sută de stângini acei 16 stângini şi 2 părţi. La oborârea lemnului bun de chiristea, trebuiaşte pe locu unde să tae a să şi cureţi trunchiul copaciului de crengi, dar nici odinioară nu trebue iar acolo pe loc a-1 jupi şi de coaje, ci totdeauna este mai bine să-l jupească pe locu unde este să să facă ceva dintr’insul, sau acolo unde s’a scoate lemnul, decât tocma acolo unde s’au tăiatu, fiindcă amintrile cade şi mai cu greu curăţitul locului. Numai iarăş nu trebue a zăbovi cu jupirea coajei lemnului, fiindcă apoi să usucă lemnul mai cu greu şi să strică şi de cari, din pricina că acea materie apoasă ce să află între coaje şi care mai mult pământ are decât cealelalte părţi, nu să scură aşa în grabă, şi după urmare trage după sine putrăgiune şi cai’i. PONTU 2. Curăţitul locului unde aâ oboară şi să tae pădurea şi chipul cu care să poartă mai nainte de grije pentru creaştearea în urmă de nou a pădurii. Aice sânt trei lucruri, care trebue a să păzi. De au poruncit stăpânul moşiei să să tae păduri, unde să află înpreună lemnu cu frunza lată şi lemnu de munte (precum e bradul iproci), atuncia trebue mai întei a şti: 1. De pofteaşte el a avea în pădurea sa numai lemnu de cherestea şi a fi grijitu cu acestu fealiu de lemnu în vreamea viitoare, sau de vra şi de găseaşte mai de folos a avea numai lemnu cu frunză lată, fiindcă — 14 — 2. Amintrelea să are treaba, când numai lemnu cu frunză lată sau când numai lemnu de munte să fi fost într’acel loc; acolo în Bucovina obicinuit să ia lemnul de munte la treabă de cherestea şi numai puţine locuri sânt care dau lemnu de stăjariu, de această trebuinţă — aşijderea 3. Este deosăbire a face între pomenitul lemnu şi curăţitul şi grijirea locului de tăetură spre crescături noao, când stăpânul numai lemnu cu frunza lată voeşte a tăia şi numai de arsu sau de vânzare şi când numai lemnu de această treabă află mai bine de a face în pădurile sale. La tâmplarea dentei, adecă când stăpânul moşiei vra să aibă şi în urmă lemnu de cherestea, atunce trebue locurile tăeturilor să să cureţe foarte bine de toate creangele, rămăşiţe, surcealele şi de lemnul ce zace josu, până şi rădăcinele trebue să să scoată unde să potu şi să să lapede, şi apoi pământul de s’a putea să să are, iar de nu să poate aşa, atuncia măcar cu toporul şi cu greble de fierru să să zmulgă afară, ca apoi, după cum să va arăta la pontul al patrălea, să să poată sămăna locul. Acesta este chipul cel mai bun şi mai fără greşu, măcarcâ unii laudă a fi mai bine de a lăsa copaci de sămânţă; dar aceasta, precum se va arăta mai în jos poate cineva să o sfătuiască numai atunce, când cineva îi lipsitu de chieltuială sau voieşte să cruţe cheltuiala, care el o poate ' dovedi şi care să ceare la o sămănăturâ cu deadinsul şi de mâni de oameni făcută — în scurtu numai de o mare nevoe. Aseamenea la a doaolea întâmplare este Ia grijitul pădurii a face deosăbire dintr’aceaia, adică când lemnu cu frunză lată şi lemnu de munte s’au aflatu de olaltă sau în-preună şi stăpânul locului să fie nevoit a avea atâta lemnu pentru cherestea, cum şi de amândoao fealiurile. Atuncea pot pociumbii sau trunchiul de lemnu cu frunza lată — de nu sânt prea bătrâni — să să lase, pentru ca să scoată lemnu de arsu şi printră dânşii să samene sămânţă de lemnu de munte, care acolo obicinuit slujaşte de cherestea. Cu toate aceste totuş trebue printre dânşii mai întei a rumpe sau a lucra pămâutul şi a-1 slăbi, pentru ca sămânţa de lemnu de munte cu atât mai în grabă să poată prinde pământu, să , să înrădăcineaze şi să încolţască. " Cel al treilea şi mai de pe urmă lucru este când stă- — 15 — panul moşiei să aibă în pădure numai lemnu de arsu şi de vase, şi după urmare numai lemnu cu frunză lată, neavându alt alişveriş, atuncea grijitul care trebue pentru în urmă creaşterea de copaci este acesta şi numai (acesta): ca după cum s’au zis, cu începutul primăvării, să fie.strânsu şi cură-ţitu do pe locul ce s’au tăiatu lemnul cel oborâtu, şi ca stăpânul moşii să aibă în grijă în vreamea tăeturii ca pociumbii sau trunchii de copacii cei rămaşi să nu fie prea bătrâni, pentru ca să poată de iznoavă slobozi şi odrăsli lemnu nou, fiindcă o hăznuire ca aciasta de lemnu de arsu este foarte de folosu, atunce când mai vârtosu tăiarea de pădure sau de lemnu să nu se fi făcutu în copaci trecuţi de măsura de mijloc cu vârsta. Obicinuitu copacii aceia, carii crescu din pociumbi sau din trunchiu, nu sânt nice ca cum buni de lemnu de cherestea, căci cei mai mulţi dentrenşii cătrâ 40 de ani să împlu de o putrăjune din pricină că pociumbul sau trunchiul rămasu este supusu putrăjunii de ploi şi umezealii ce cade asupră-i, care pe urmă răzbătu până la rădăcină. Drept aciasta un lemnu ca acela numai păn atuncia poate rămânea în stare sănătoasă, pănă ce putrăjunea nu ajunge la acea parte a rădăcinii din care el trage şi are acea apoasă materie carea hrăneaşte. Drept aceaia este mai de folosu ca acestu fealiu de lemnu să se tae la 25 ori la 30 de ani, fiindcă aşa dau întreit mai multu lemnu de arsu decât cându într’o sută sau mai multu de ani odată să să tae. Iară de sântu pociumbii sau trunchii vechi şi nu sântu buni a slobozi mlâdiţele, atuncia trebue tăetura, după cum s’au zisu mai susu, deplinu a o curăţi şi apoi a sămăna sămânţa lemnului cu frunză lată, rămâind la stăpânul moşiei sau la pădurariul lui aleagerea de a hotărî care fealiu de lemnuri mai cu folos să să samene. PONTXJ 3. însemnarea soiurilor de lemnu, care acolo In ţară cresc şi ce să face dintrănsul şi care folos dau. Mai nainte de a păşi cu lucrul la chipul de a sămăna meidanurile care cu tăiatul pădurii s’au golitu şi apoi s’a'u şi curăţitu bine, şi de a le aduce la stare de a da lemnu, este — 16 — de trebuinţă şi la acest scopos de folosu a arăta mai întei pe cât să poate mai înscurt acele soiuri de leamne, care acolo sântu obicinuite după fealiul lor, chipul şi' lucrul care făcu dintrânsul şi folosul ce dau — aşijderea a însemna şi floarea săminţii lor şi a lor coacere, pentru ca fieştecare stăpânu de moşie să aibă amână oareşcare idei şi ştiinţe şi să poată cerca şi pe pădurarii lor. Pădurele de acolo aseamenea ca şi alte păduri a Evropii, sântu de doao fealiuri, adecă păduri cu frunză lată sau vii, care acestu de pe urmă nume îl au pentru aciasta, fiindcă în vreamea ce să află în creştere, dau şi slobodu de iznoavă dela rădăcina lor mlădiţe ; aşijderea păduri de munte sau păduri cu frunzaţăpoşată, care nu din rădăcină, fără numai din sămânţă potu să să facă, precum : bradul, molidvul i proci Pădurile cu frunză lată sânt alcătuite de lemnu vârtosu şi lemnu moale; supt lemnu vârtosu să înţăleage : stăjariu), frasinul, fagul, paltinul, jugastrul, ulmul, mesteacănul şi arinul. Lemnu moale este teiul, plopu negru, plopul, alunul, salcea. Aceaste sântu soiurile de frunte a pădurilor de acolo. Lemnul sau păduri cu frunza lată. Cel mai bun soiu din soiurile de lemnu vârtosu este stăjariul — şi acela este de trei fealiuri: adecă stăjariul de câmpu sau văratec, stăjariul de iarnă şi stăjariul pietrosu sau de munte. Fieşte care dintrânşii are mai totu un fealiu de sămânţă şi deosăbire este foarte puţină. Stăjariul de câmpu sau văratec, în preajma celoralalte soiuri de stăjariu, are oarece mai mare şi lungăreaţă ghindă, cum şi la frunză să cunoaşte deosăbire. — Soiul acesta de lemnu este pentru bunătatea şi darurile alease ce are şi pentru frumoasa şi înalta izbucnire de creştere, cel mai trainic, atât la treaba oşteneştilor corăbii, cum şi la toate alte zidiri în apă şi pe uscatu. Sămânţa sau roada soiului acestui de lemnu să coace la sfârşitul lui Octomvrie şi nu trebue îndată cea de întei roadă să să adune, ci după ce de coaptă ce este cade, apoi trebue să să strângă — fiindcă obicinuitu cea dentei roadă este viermănoasă şi după urmare nu este bună de sămânţă. Stăjarii de iarnă nu să făcu aşa înalţi, de şi crescu — 17 — la locuri priitoare, buni de cherestea. Roada le este oareşce lungăreaţă, care iarăş cu sfârşitul lui Octoravrie să coace. Cei mai proşti stăjari de munte sau pietroşi au mai mice frunze şi sântu foarte scunzi, pentru aciasta rar să tâmplă să fie buni de cherestea, însă dau bun lemnu de vase. Roada lor asemenea la sfârşitul lui Octomvrie este coaptă. Soiurile aceaste de lemnu, afară de cel pietrosu stăjariu care creaşte şi în locu pietrosu, ceru pământu grasu, cleiosu pentru ca să crească buni nalţi. Locurile năsâpoase şi mlăştinoase nimica nu le priescu. După toate aceaste, pădurile de stăjariu, mai alesu stăjari ernateci, aducu stăpânilor de moşii nu puţinu folosu la îngrăşatul râmătorilor. Numai trebue a avea acea mai nainte purtare de grije, ca cu acestu fealiu de hâznuire a codrului, băgându acestu soiu de dobitocu strîcătoriu, să nu să facă pădurii odrăslitoare mai multă stricăciune decât folosu. Luarea aminte şi ştiinţa unui pădurariu ajunsu la minte va şti ce măsură trebue să să pue la aciasta, şi ce trebue să facă. Al doilea soiu de lemnu, care pentru bunătatea lui şi de trainic ce este mai că vine de potrivă stăjariului este frasinul. El creşte la pământu de mijloc, aşijdereaş la munte să face. El este bunu la fealiu de fealiu de zidiri pe uscatu şi în apă, dar mai vârtosu de grinzii şi grindeaiuri este foarte bunu. Creaşte în grabă şi are un trunchiu sau trupu grosu, nea-tedu şi dreptu. Frunza lui dă o sănătoasă hrană de vite. Sămânţa lui asemenea la sfârşitul lui Octomvrie să coace. Fagul iubeaşte la pământu ceva umejosu şi cleios, de cherestea nu-i bunu, măcarcă întru aceale locuri unde el este amestecatu cu de alt soiu de lemnu, mai vârtosu bradu şi molidvu, acolo să face grosu şi înaltu în lemnu. Lemnul lui este îndesatu şi fragetu şi pentru aciasta nu poate îndelung ţinea şi a-ş purta a sa greotate. Insă dă cel mai bunu lemnu de arsu şi să poate prea bine lua la lucru rotăresc, la treaba sau lemnu de moară, şi la alte vase de lemnu. Când lemnul acesta să fie totdeauna în apă, atuncia este foarte trainicu şi să face ca fierrul de tare; drept aciasta la lucruri şi zidiri ce să făcu ca să steae în ape, la şarampoi cei mai de josu şi la tălpi de lăptoace bine să are. Roada lui sau sămânţa, care o chemem jiru, să strânge la sfârşitul lui Octomvrie şi dintr’ânsa făcu acolo bunu oloiu. Gh. T. Kirileanu. 2 — 18 — Paltinul priiaşte şi la ceale mai reale şi năsipoase locuri, el este bunu numai de vase şi făcu dintr’ânsul tot fea-liul de lucru stolearii, rotarii şi morarii. Sămânţa, care ca cum ar fi învălită în bobiţe spânzură în crengi, să coace aşijderea la sfârşitul lui Octomvrie. Jugastru este pentru tăria lemnului său, vinele sau apele şi albimea ce are, foarte de folos şi de agonisită stolearilor şi teslarilor. Sămânţa îi este cu aripi şi să strânge toamna. Ulmul creaşte foarte înaltu în lemnu, cu toate aceaste nu este bunu de cherestea de zidit, mai vârtosu când nu este prea bătrânu, însă de lucru rotărescu şi vase gospodăreşti este foarte trainicu. Sămânţă are foarte mărunţea şi albă, care este coaptă toamna şi trebuiaşte cu multă luare aminte a o strânge, fiindcă îndată să duce în vântu. Mesteacănul n’are lemnu grosu, creaşte mai pe tot locul, pe la pietroase şi de mijlocu ruptori, dă lemnu bunu de arsu şi la lucrul rotărescu, cum şi la butnărescu. De cercuri este de trebuinţă. Sămânţa lui spânzură în lungăreaţe ciubu-ceale, este foarte măruntă şi să coace în luna lui Octomvrie. Arinul creaşte înaltu, iară de cherestea îi bunu numai în apă înlăuntru, fiindcă în apă trăiaşte veacuri şi la urmă să face piatră. Lângă aciasta îi este lemnul bunu de arsu, pentrucă cărbunii nu să trecu în grabă. Soiul acestu de lemnu este ştiutu a fi de doao feluri, adecă arinu albu şi arinu negru. Aciastă deosăbire să trage dela pământu pe care creaşte. Arinul ce să află pe locu bunu băhniciosu şi grasu, face o coaje şi frunză mai neagră, creaşte şi mai tare decât arinii carii să află în locu uscăciosu; pentru aciasta cel de întei fealiu să numeaşte arinu negru şi celalaltu arinu albu. Sămânţa lui este ascunsă în mici ciubuceale în floarea mohorâtă şi toamna îndată cade. Teiul are frumoasă înălţime, când stă în locu bunu şi priitoriu soiului lui. Şi când n’are nice o hăznuială, întinde ramurile sale departe de la trupina lemnului, cum şi rădă-cinele lui nespusu de tare să lăţăscu. Sămânţa lui este mică, plină şi rătundă ; în luna lui Avgust şi la începutul lui Septemvrie este coaptă. In tăeturile curăţite, când să voiască cineva a sămănâ acolo mai bunu fealiu de leamne, nu este prea bine de a răbda teiul pentru multul locu ce cuprinde împrejuru cu întinderea rădăcinelor. Lemnul lui este foarte — 19 — bunu pentru multe fealiuri de vase şi unealte trebuincioase la gospodărie cum şi pentru săpătorii de icoane şi la lemnu ,* iar coaja lui cea denlăuntru e bună de funi sau de papure şi rogojini. Plopul negru creaşte aşijderea înaltu, să face şi la locu bunu şi la locu prostu şi priiaşte foarte bine cu tot fealiul de lemnu amestecatu; cu toate aceaste din toate leamnele cu frunza lată este cel mai prostu, fiindcă nice de focu nu-i bunu. Intr’aceale părţi de locu (se fac) dintr’însul covăţi, scafe,, talgere, şi cofe. Sămânţa lui este mai de doao deagete de lungă şi obicinuitu la sfârşitul lui Martie dă afară, care la călduri mari şi ţiitoare de totu să usucă. Plopul creaşte foarte în grabă, să face înaltu şi obicinuitu pe malul rîurilor îi mearge mai bine şi le întăreaşte; lângă că e bunu de arsu, este bunu şi de treabă de făcut cofe şi covăţi. Sămânţa lui este în mici flocoşi mucuri, carii, când să usucă de soare, apoi cade sămânţa. Acel copaciu dă odraslă ca şi salcia sau răchita, când cu acelaş chipu să să răsădească. Alunul şi salcea sau răchita sânt cu a lor fire şi folosul care făcu, fieştecărui gospodariu prea bine ştiute, încât nu este trebuinţă a mai face o deosăbită vorbă de aciasta. Numai ca să să sădească şi să să pue răchite sau sălci prin sate şi pe lângă drumuri, mai vârtosu pe unde nu sânt pădurile de ajunau, fiindcă acel lemnu dă cel mai bunu şi cel mai în grabă ajutoriu la garduri cum şi de arsu. Lemnul sau păduri de munte cu frunze ţâpoase. Larisul sau precum unii zicu sorbul este cel mai bunu soiu de lemnu de munte, iubeaşte la locuri neatede, nu creaşte pretutindene aşa mare, să face foarte naltu, dă cel mai bunu lemnu de cherestea, trâiaşte multu în apă şi la uscatu şi este foarte bunu de tot lucru de gospodării, de uştori şi de lemnu de ferestrii şi de pari de vie. Sămânţa lui stă cât aluna de mare, învălită în cucureaze mici, este cu aripşoare şi la sfârşitul lui Octomvrie să coace. Ţăpoasele frunze a lui cu începutul ernii să învălescu în mici mucuri, să usucă şi cadu. Acest copaciu dă ceale mai bune catarturi de corăbii, care prea bine să pletescu de neguţătorii, cei ce neguţăto-resc pe mare. Pentru aciasta bine şi de folos ar fi acestu — 20 - soiu de lemnu a-I sămănâ în pădurile ce să află pe malurile de ape mari. Molidvul rodeaşte atât la locuri pietroase, cum şi la neatede năsipoase, numai cu adastă deosăbire că la locuri pietroase, să face mai grosu şi mai mare. La lemnu să asa-mănă cu larisul sau sorbul, numai cât are în sine mai multă răşină şi materie unsuroasă, şi este bunu de cherestea la zidiri în apă şi pe uscat, cum şi de cărbuni şi facere de răşină. Roada sau sămânţa lui creaşte în cucureaze şi este coaptă in luna lui Noemvrie, dar tocma la Martie sau April peste iarnă cade sămânţa şi să samănă în luna lui Maiu ; ţăpoasele frunze îi sântu lungi şi verzi în floarea apei de mare şi să face pâlcuri-pâlcuri. Lemnul sau trupul lui sloboade tare crengi, când să-aibă împrejuru locu să să întindă. Bradul să află mai mult la munţii cei înalţi, măcar că acolo crescu bine şi pe la şesuri pe multe locuri. In lemnu de naltu şi de tare întreace pe toate alte soiuri de lemnu de munte. Roada lui este aşijderea învălitâ în cucureaze. Grăunţul şi aripa grăunţului este mai mare decât la ceialalţi copaci de munte şi să coace toamna. Ţăpoasele frunze sânt ca iarba de verzi, stau drept în sus şi sânt mai mari decât a molidvului, făcu vârvu ca o coroană, încât de departe poate cineva să o deosăbească din alte leamne de munte. Aseamene este lemnu de cherestea, de şindile şi de pari de vie. Ceatinului (die Fichte) trebuiaşte ceva locu bunu, căci la locuri foarte umădoase şi băhnoase piere şi să usucă tocma când este în floarea creaşterii. Are bună înălţime de lemnu de cherestea. Sămânţa îi este multu mai mică decât a bradului, să află în cucureaze lungăreaţe şi cade cu sfârşitul lui Octomvrie şi Noemvrie când sânt zile calde. Ţâpoasa frunza lui este cam galbină şi mai supţire decât a bradului şi spânzură împreună cu crengile în josu. Chiedrul sau livanul să află numai la munţii Carpa-tului (a Tatrelor), creaşte pintre stânci şi colţuri de piatră, la butuc e grosu ca şi molidvul, făcu scânduri dintrînsul. Lemnul lui, pentru mirosul ce are, zicu să aibă acel dar a păzi straele, mai vârtosu blanele, de molii şi viermării. Săpătorii de icoane şi de lemnu obicinuescu, când să n’aibă lemnu de teiu, de iau şi lucrează dintrînsul. Roada sau să- — 21 — tnânţa lui este aseamene încuiată în cucureaze, să poate pune în bucate şi să coace toamna ca şi sămânţa celuialaltu lemnu de munte. Paserele obicinuitu o mănâncă. Ţâpoasa frunza lui este mai lungăreaţă decâtu a molidvului şi are mâzgă subţire curgătoare şi răşinoasă. Tisa, care la acea parte de loc să află foarte raru, să numără aşijderea între leamnu de munte. Este peste măsură îndesată şi se potriveaşte la floare cu lemnul perjului. PONTU 4. Strângerea s&mânţelor de pădure, păstrarea şi sămănatul. Seminţele de stăjariu, frasinu, fagu, paltinu, jugastru, ulmu, mesteacănu, arinu, sânt coapte, după cum mai sus s’au arătat, toamna mai de vreame sau mai târziu, după cum este timpul. La acel puntu de vreame trebue fieştecare bunu pâ-durariu sau stăpânu, care pofteaşte a sămăna tăeturile ceale curăţite, a strânge la vreame sămânţă. Dreptu aciastă treabă foarte să-i fie aminte : După ce săminţele s’au coptu bine, atuncia trebue ghinda şi jirul de fagu şi alte săminţe care sânt greale şi cadu dreptu suptu copaci, să să strângă; dar trebue a lua bine sama, ca să nu să stringă împreună şi rupte, sau mai vârtosu viermănoase. Obicinuescu unii, şi pentru mai mare îndem(î)narea, cum şi ca să apuce la mai multă sămânţă, înprejurul acelor copaci ce stau la marginea pădurii sau de sine în câmpu şi carii dau sămânţă multă, a trage după mărimea copaciului garduri înalte de câteva palme ca să poată cădea într’însele roada ce este coaptă. Dup’aceaia trebue să să usuce sămânţele afară la vântu sau la locu ca acela unde poate să ajungă vântul. Ghinda şi jirul să poate prea bine cu acestu chipu să se pue într’o groapă uscată, mai vârtos la locu năsiposu, şi aşa să să păstreaze peste toată iarna; adecă după mulţimea săminţii strânse trebuiaşte a săpa o groapă în patru muchi şi de desuptu, când locul să nu fie din fire năsiposu, să să aştearnă de doao sau trei deagete un rându de năsipu şi asupră i să să toarne unu rîndu de ghindă de patru deagete, şi iarăş asupra ghindii unu rîndu de iiăsipu şi iară un rîndu de ghindă, şi tot aşa una cu alta amestecat, pănă numita groapă cu acestu chipu , - 22 - • să va umplea; numai rîndul cel deasupra de năsipu trebue să fie de o palmă de grosu şi pe deasupra acestui năsipu să să pue şi să să acoperă cu pământ sau cu lutu bine bă-tutu, făcându-i vârfu, ca umezala şi frigul să nu poată străbate; şi aşa va fi ghinda şi jirul care primăvara să va scoate afară din groapă aşa de proaspătă şi de sănătoasă ca când atuncia întei ar fi culeasă din copaci. Alte săminţe, cum e de frasinu, paltinu, jugastru, ulmu, mesteacânu, arinu, care n’au atâta de multă apoasă materie, nice nu sânt părţile lor cu atâta pământu amestecate după cum ceale de întei, potu să să păstreaze pesto iarnă în locu uscatu şi care însă să nu ţie râcialâ, în jitniţe sau în podu, în poloboace sau în saci, prea bine. — Culeagerea acestoru şasă fealuri de săminţe să deosăbeaşte din ceale de întei şi într’aciasta că sămânţa acestora mai adeseori însuş din lemnu caută să fie culeasă şi ruptă, fiindcă o samă de aceaste sămânţuri să află în lădunce în chipul poamei de vie sau ca ciubucealele formăluite, pentru aciasta sântu şi mai mici şi lesne să înpraştie şi să iau de vântu, cătră aceaia ar fi prea anevoe şi uneori cu neputinţă şi în zadar dea le putea culeage- Dar la sămănătură este cea mai de treabă şi mai întei regulă aciasta, ca bine să să cumpănească şi să să cerceteaze pământul şi firea lui, cărui soiu de lemnu poate să fie mai bunu şi mai priitoriu. Adeaseori arată însuş firea aciasta, când cineva cercetează soiurile de lemnu care mai nainte au fostu acolo. însuş starea locului, unde să află pădurile, adecă supt ce climă sântu puse pădurile, duce de mână şi face pe pădurariul cu ştiinţă să poată socoti şi judeca cu siguranţie şi fără greşală, cum trebue să urmeaze la sămănătură şi la alegerea soiului de lemnu sau de pădure cu folos şi cu priinţă să să poată sădi, mai vârtos că pădurarii trebue să ştie ceaia ce este de priinţă, de folosu şi de stricăciune, fieştecărui soiu de lemnu. Dup’aciasta ce s’au arătatu aici mai sus şi pentru ca să nu ne abatem de la rânduială, cu care am urmatu păn’aice, înceapem mai întei a arăta cum trebue să se urmeaze cu sămănătură şi sădirea codrilor de stăjariu şi fagu. J Deci locul tăeturii de păduri carele s’au curăţitu, trebue după cum s’au arătatu mai sus la pontul al doilea, acolo — 23 — unde să poate să să are, iar de nu, cu greble de fieru sau ou vreun altu chipu trebue bine să să slăbească ; dup’aceaia trebue cu săpători a face gropşoare de o palmă domnească, una de alta departe; dup’aceaste urmează puitoriul de sămânţă, care în fieşte care gropşoară aruncă câte o ghindă, apoi dau pământul cu piciorul la locu peste groapă ca de doao sau trei deagete de grosu, şi aşa samănă totu locul, de unde s’au tăiatu pădurile. Unii obicinuescu a o sămăna ghinda la creaşterea luminii. Prin cercare s’au aflatu cu dovadă cumcă arând sau săpându sau scurmând locul de sămânţă de stăjariu, aşa ca şi sămânţa lemnului de munte sau ca şi alte pâni să potu sămăna şi grebia cu bunu fărşit. Dar acestu chipu de să-mănare numai atuncia să poate face, când cineva să aibă sămânţă de prisosu şi să n’aibă din destul oameni de lucru şi când să fie nevoe de a grăbi cu locuri mari de pădure. De este primăvară bună şi are priitoare şi umezoase vremi, atunci obicinuit răsare sămânţa în şeaptesau optu săptămâni, şi îndată este înpregiurată şi cu frunzişoare şi întru o vară creaşte mai înaltu de câtu jnmătate de palmă. La sămănatul pădurilor de stăjariu sau de fagu mai întei trebue doao lucruri a păzi: întei ca sămănătura să să facă primăvara şi al doilea ca să facă aciasta lemnu bunu şi neatedu, numai cu mâni de oameni şi să nu să slujascâ cu lăsatul copacilor de sămânţă. întei pentru sămănătura de primăvară, de şi aceşti copaci după firea lor toamna au sămânţa lor coaptă şi atuncia o şi lapădă, din care aciasta cineva ar socoti cum că toamna trebue să să şi samene, cu toate aceaste sămănătura de primăvară trebue să să protimisască de cea de toamnă, din pricină pe o parte că şoarecii şi alte gângănii obicinuesc târziu toamna, negăsînd la câmpu nice o hrană, să să tragă la păduri şi acolo caută hrană. Dreptu aciasta nimerind la un locu ca acela sămănatu, pricinuescu mare stricăciune şi mănâncă sau strică crescăturile tinere, de nu de tot, dar o parte măcar dintr’însele. De şi aceaste jigănii primăvara esu la câmpu, sau de şi însuş câmpul poate să aibă acestu fealiu de jigănii, totuş nu potu aşa de multu să strice- ca peste, o iarnă întreagă, fiindcă sămănătura de primăvară îndată în-ceape a încolţi. Pe de altă parte iarăş e6te sămănătura de — 24 — toamnă supusă înghieţăturilor celor tari de cătră primăvară, care câteodată strică cu totul trunchişorul care încolţeaşte şi este foarte jingaş, şi aşa face pe nedeajde zădarnică cum şi pe socoteala făcută cu înpărţirea şi creaşterea de pădure. Căci la al doilea nu fără cuvânt nici fără pricini întemeiate să sfătuiaşte de a nu să sluji de copaci de sămânţă, pe care să obicinuia mai nainte la 40 sau 50 de paşi de locu a-i lăsa în tăeturile a pădurii. Aciasta o face cineva numai la nevoia cea mai de pe urmă, de vreame ce: întâi aciasta este cu bună samă că nu în fieşte-caro anu să face deplinu sămânţa de lemnu, mai vârtosu de stăjariu şi de fagu, încă de multeori nu rodeaşte câte 4—5—7 (şi) mai mulţi ani; în vreamea aciasta părăjeaşte de iznoavă locul tăeturii de pădure crescând iarna şi altă buruiană care apoi face de nu poate prinde pământu nici odinioară sămânţa ce cade, şi aşa să dă de zminteală nedejdea şi sigura socoteală pentru înpărţirea pădurii care să făcuse, şi sminteala este cu atâta mai fără scăpare cu câtu după rânduială noaoa creaştere de pădure trebue îndată după tăetura pădurii la anul ur-mătoriu să dea colţi şi să crească ; — pe de altă parte foarte raru să tâmplă ca la marginea pădurilor, unde stau stăjarii şi fagii, sau la câmpu limpede, unde soarele poate să aibă mai multă lucrare, să nu poată afla pe totu anul atâta de multă ghindă sau jiru cât să poată trebui de sămănătura care să face cu mănă de omu. A doaolea sminteală la stăjariu şi fagu este că sămânţa de copaciu cade dreptu suptu tulpină sau cel mult câţva paşi dela tulpină, şi după urmare trebue să rămâe locuri sau meidanuri deşarte întru aceale tăeturi; iară la alte soiuri de copaci a cărora sămânţă nu e aşa greoae, ci mai mică şi uşoară, având aripşoare, din pricina aciasta lesne să poate înprăştia şi duce de vânturi, este primejdie cu atâta mai mare, cu câtu în vreame de vânturi mari şi înprotivitoare sămânţa aceaia o ia vântul şi o duce pănă afară din tăetura pădurii, sau că rămâne numai unde şi unde la locuri de munţi adeaseori primăvara, fiind căzut sămânţa toamna sau în vreame călduroase şi în vreame de iarnă să spală de pe costişuri de omătul ce să topeaşte şi depreună cu pământul să trage în văi. După toate aceaste nu este cu putinţă de a putea acei copaci de sămânţă, mai vârtos când să fi stătut câţva ani la locurile — 25 — tăeturii de pădure, a-i rădica cu atâta socoteală şi luare aminte, fără a face o mare vătămare şi stricăciune tinerelor odrasle crescute, după cum unii din pădurari cu ştiinţă vor să să apuce că potu. Cu un cuvântu sămănatul tăeturilor cu lăsatul copacilor de sămânţă este un lucru foarte nesiguru, care să în-potriveaşte înpărţelii făcute de pădure şi bunei rândueli. şi prin care să face numai o pădure mai mult cu lemnu strâmbii, foarte rarii sănătosu şi foarte raru înaltu la lemnu şi dez-potrivitu. In multe locuri acolo, din pricina dezpotrivirii pădurilor, care s’au stricatu cu obiciaiul cel de mulţi ani ce au fostu acolo, de a lua şi a tăia într’alesu numai cei mai buni copaci de cherestea, de a rumpe crengile de focu, şi de a-i strica încă tineri fiind cu vitele — deci din pricina dezpotrivirii pădurilor şi fiindcă păduri ca aceaste de pe locu nu potu creaşte, drept aciasta anevoe este acestu fealiu de locuri cu păduri cu totul a le curăţi, ca la vreamea sa să poată creaşte în urmă pădure potrivită, tare şi bună de cherestea. Ce potu folosi acolo copacii lăsaţi de sămânţă, în vreame ce ei până în vârfu au crengile tăiate şi sân tu slabi, şi după urmare nu sântu in stare de a avea sămânţă, şi de şi au, totuş foarte puţină ? Drept aciasta să arată fieşte-cărui moşinaşu de păduri cu denadinsul ca să samene lemnul după chipul ce s’au arătat mai sus. Toate aceale soiuri de lemnu cu frunză lată, ce făcu sămânţă aripoasâ, trebue peste tot să să samene şi să să sădească ca şi lemnul de munte, ce are frunză ţăpoşată, după cum să va arăta la pontu ce urmează. Sămânţa de lemnu de munte san de lemnu cn frunza ţăpoşată. Toată sămânţa lemnului de munte sau cu frunză ţăpoşată este coaptă obicinuitu cu jumătatea sau cu sfârşitul lui Octomvrie; drept aciasta să culegu din copaci cucureazele pe cât va fi de trebuinţă de sămânţă la sămănătura de peste anu şi peste iarnă, să păzăscu întru locu uscatu. Cel mai bunu lucru este că aciastâ sămânţă, pentru materia ei cea unsuroasă şi răşinoasă, are acel daru că nici cucureazele — 26 — nici grăunţele de sămânţă (nu) pate aşa uşoru stricăciune, măcar fie frigul cât de mare. Cu intratul primăvării, adică când începu zile calde, cum şi preste toată vara, trebue a curăţi sau a scoate sămânţa din cucureaze. Pentru aciasta dar trebue tot moşinaşul de păduri cu un an mai nainte de a tăia pădurea de pe locul de unde s’au rânduitu să să tae, să fie grijitu din destul cu sămânţă Chipul cum să curăţă sămânţa este foarte uşoru, adecă cucureazele strinse să se toarne pe ţoluri, care să fie de zeace şi de mai mulţi coţi de mari, sau şi pe scânduri, care încă trebue să fie bine lămbuite una într’alta, şi înprejuru să aibă pă-reate de o scândură de latu, în chipul unui sîcriiu. Deci când apoi cucureazele pătrunse de fierbinţala soarelui să desfăcu, atuncia trebue să să ameastece bine cu greble de lemnu şi să să întoarcă, pentru ca să cadă şi să să scuture sămânţa de desupt. Şi fiindcă cu acestu chipu, sămânţa nu totdeuna cade, ci mai vârtos sămânţa sau grăunţele ce sântu la ciocanul cucureazelor de unsurosu ce este rămânu lipite — pentru aciasta trebue cucureazele să să poarte şi să să ameastece cu mâna în covăţi, cu care acestu chipu şi cel de pe urmă grăunte trebue să cadă în covată. Osăbitu de aciasta sântu un fealiu de măestrii de sămânţă, care sântu făcute în chipul unui coperemântu de casă cu perdeli de lemnu înprejuru, care potu să să deschiză sau să să rădice in susu şi iarăş să să sloboază în josu. Aciasta măestrie este de aciasta bună, fiindcă în vreame de furtuni şi ploi rapede, sămânţa ce să află la curăţitu cu atâta mai în grabă poate să să acopere, căci nimic nu este mai de stricăciune, de cât când sămânţa umedă să pune în poloboace şi aşa să să ţie, atuncia înceape a se aprinde şi a putrăzi şi să strică de totu, şi aşa apoi nu este bună de nimica de sămănătură. Obicinuitu dau 32 coreaţe de cucureaze a lemnului larisu sau sorbu — 1 coreţu de sămânţă curată. 19 coreaţe de cucureaze a molidvului — 1 coreţu curat. 16 » » » » ceatinului — 1 » » 17 » » » » bradului—daul » » Ou un coreţu de grăunţu de acestu fealiu de sămânţă să poate sămăna locu de 1200—1400 sau cel mai multu 1600 stângini în lungu şi în latu. — 27 — Sămânţa cea curăţită şi dreasă sau cea desfăcută din cucureaze să poate pune în poloboace sau într’alte vase de lemnu şi a să păzi susu la uscăciune, cu acel’chipu să steae doi şi trei ani foarte bine. Sămănătura să face primăvara în luna lui Aprilu sau Maiu, după cum va fi şi vreamea. Sămânţa să să ameastece cu a treia parte de pământu sau ţărână covaş umojoasă, şi aşa ca grâul sau săcara să să arunce, fiindcă cu cât a fi mai deasă sămănătura, cu atâta mai frumosu lemnu de cherestea să va face. De au fostu pământul întei aratu, atuncia trebuiaşte ceva grăpată sămânţa, ca să fie în uşoru acopă-rită cu pământul, căci aşa va încolţi mai în grabă şi nu s’a putea spulbera de vântu aşa lesne, care să tâmplă de multe ori când sămânţa zace neacoperită la pământu. Dup’aceaia la şease săptămâni, când nu e mare uscăciune şi fierbânteală, şi când este vreame ceva ploioasă, dă sămânţa colţu afară, carele are o coroană alcătuită de cinci sau şease gingaşe ţâpoşate frunze. Este lucru vreadnic de însemnare că când dă întei afară peliţa sau coaja sămânţii, ţine deasupra încuiate aceale frunze ţăpoşate şi acoperite până atuncia pănă când ţăpoşatele frunze sânt deajunsu de tari şi de crescute ca să să poată lăţi şi să poată suferi văzduhul— atuncia cade coaja josu şi lasă să crească slobodu trunchiaşul, care poate că atuncia este latu de un deagetu în lăţime. Deci când tăeturile să fie curăţite şi grijite cu chipul cel mai susu srătat, atuncia trebue prea bine să să păzască să nu între vite şi vânatu, şi pentru aciasta când să fie trebuinţă să să închidă şi cu garduri, ca tinăra de nou odris-lită pădure să fie până atuncia bine apărată, pănă când vitele să nu o poată strica. Mulţi au acea greşită socoteală când vădu că noaoa pădure creaşte îndesatu şi drept de o potrivă, cum că trebue cu tăetură a o rări, pentru ca să să dea, cum să zice, lemnului ce rămâne locu să poată creaşte mai bine şi mai lesne; ci aciastă greşită socoteală este fâr’ de temelie şi urmarea ei va aduce mai multă pagubă de cât dobândă, fiindcă cercarea şi ispitirea mai vârtosu la lemnu de munte jdovedeaşte înprotivă, căci îndată câtu tinăra pădure este rară, atuncia îndată la al doilea anu sloboade noao crengi de iznoavă şi , — 28 — în chipul unii piramide mearge de josu pănă susu, de ce ’ de ce făcându-ş vârfu şi necrescând drept naltu. Toate ceale mai bune a lui şi mai putincioase mâzge care-1 hrănesc să duc şi să răspândescu îndată, ca să zicu aşa, din tinerea-ţele lui într’aceaste crengi, care dece-dece să fac mai groase şi după urmare nu le mai poate lepăda. Insuş lemnul lui din aciastă pricină nu poate nice odinioară să aibă nălţimea sa cea obicinuită, şi aciasta îl face, pentru multele crengi lăţite ce are din toate părţile, de nu-i bunu de cherestea. Iar când la o noao tinără pădure să fie şi să crească copăcei deşi ca cânepa, atuncia ei sau trunchiul lor nu potu arunca şi slobozi de josu crengi, ci creaşte vârful lor totu dreptu în sus şi naltu, crescând şi în butucu. Pănă ce la al optălea sau al noaolea anu acei butuci sau copăcei pieru de sine carii sântu mai slabi şi nu potu să crească aşa de în grabă după ceialalţi. Ei îş făcu sânguri locu, şi aşa au un butuc neatedu, dreptu şi naltu, şi aceale crengi den josu care sânt foarte slabe încet-încetu să usucă, cadu de sineş josu şi butucul copaciului sau trupul lui, carele încă este în puteare, având ceale mai bune mâzge ce-1 hrănescu, tâmă-duiaşte îndată rana sau locul unde au fostu creanga, căci el fiind încă în creaştere are puteare şi mâzgă sau materie destulă ca să poată creaşte locul acela şi să umplă şi coaja cu lemnu. Cu acestu chipu şi numai, poate să să aibă lemnu bunu de cherestea şi naltu la butucu. Aşijderea este şi la lemnul cu frunza lată, pacum e stăjariul şi frasinul. Deci aseamene trebue să si urmeaze, când scoposul este de a face lemnu bunu de cherestea ; şi încă cu atâta mai vârtosu trebue a urma acestu fealiu la lemnul cu frunza lată, cu câtu acestu soiu de pădure de tineră încă sloboade tare crengi, când să steae şi să crească în voe şi raru. Să poate cineva încredinţa de aciasta cu lesnire, când să ia sama la aceale păduri unde crescu stăjari şi molidvi — stăjarii stau de josu pănă susu ca o luminare fără crengi şi după urmare cel mai frumos lemnu de cherestea. Drept aciasta când o pădure nou creaşte cu lemnu strâmbu şi crengosu, atuncia cu bună samă nu este altă pricină de câtu că s’au sămănat tare raru, ori că îa urmă * au rărit-o, pricini de care fieşte-care moşinaşu, carele voiaşte a rodi lemnul bunu, trebue pre tare să să fărească — 29 — PONTU 5. Trebuinţa sau nevoe ca totu moşinaşul de codru să. ţie buni şi cu ştiinţă pădurari. Precum pe de o parte acolo în toate chipurile să pus-tiescu şi să jecuescu pădurile, aşa pe de altă parte moşinaşii de păduri n’au avutu povăţuire nice în purtare de grije întru a avea păzitorii şi a ţinea pădurari care să fie cu ştiinţă la rândul pădurii. Şi deşi ţinu unii, dar ţinu acestu fealiu do oameni, carii n’au nice o ştiinţă de treaba şi rândul pădurilor. Căci să află la acea socoteală că un pădurariu n’are trăbuinţe de mai multă ştiinţă şi-i destul numai să păzască pădurea. O socoteală şi o urmarea ca aciasta trebue cu totul să lucreaze înprotiva scoposului aceluia, cu carele trebue pădurile să să tae, să să hăznuiască şi să să cultiverisască sau să să grijască, şi pentru vreame viitoare să să păstreaze şi să să ţie la bună stare. Ce poate un omu, care de toate ceale mai susu arătate nimica nu înţăleage şi n’are nice o ştiinţă de măsurile şi chipul gospodării şi ţinearii pădurilor în bună stare ? Ce poate deci un omu ca acesta să facă pentru păduri peste carele el este pusu purtătoriu de grijă şi rânduitoriu făr’de nici o luare-aminte ? Dintr’o urmare ca aciasta doao lucruri poate cineva să închiiae : ori că însuş stăpânul moşiei n’are nice o ştiinţă şi înţăleagere de gospodărie şi grijirea pădurilor, ori că este cu nebăgarea în samă pentru buna starea lor. Atuncia este stricăciune şi paguba pădurilor îndoită şi groaznică, când nice stăpânul nice sluga nu ştie de rândul şi rodirea în urmă a pădurilor care acolo sântu foarte trebuitoare. Iar când stăpânul să fie cu nebăgare în samă, atuncia urmează aceaiaş stricăciune şi nici este de suferitu un lucru ca acesta. Oeaia ce pe moşinaşii din Bucovina dezvinovâţeaşte este aciasta că ei păn’acum n’au avut nici poveţuire şi învăţătură, nici n’au văzutu o rânduială de păduri. Drept aciasta, pentru ca să să întâmpine acestui rău şi nerândueli, trebue tot stăpânul de moşie să ia acestu fealiu de măsuri, ca să deae purtarea de grijă peste păduri acelor oameni, carii aciastă orânduială de codru au luat-o bine la priceapere şi la înţăleagere, şi care pe câtu să poate au toată 30 — silinţa de a griji rodirea, creaşterea şl buna stare pădurilor după învăţătura şi povăţuirea aceştii orândueli. Şi pentru mai mare ajutoriul şi îndreptarea moşinaşilor de codri, să dă poruncă prin deregătorii de-acol6 a locului, pădurarilor ce să află aşezaţi pe moşiile vistieriei, ca să nu lipsască de a cerceta din vreame în vreame pădurile stăpânilor de moşii şi a ajutora, dându-le căzutul sfatu, îndreptare şi învăţătură. Drept aciasta directorii ţinuturilor şi a lor oameni, nu mai puţin vătafii stăpâneşti, cum şi însuş stăpânii sântu datori asupra moşiilor lor de a purta de grijă, nu numai pentru cruţarea pădurilor, ci peste totu şi pentru cea cu de-amă-runtul înplinire şi urmare aceştii rândueli de codru. PONTU 6. Greşalele ce să, arată, mai In josu, sânta cu târie oprite. Aprinderi de păduri. — Nespusă stricăciune face acea acolo obicinuită dare de focu pădurilor, care în vreame de vară mai vârtosu la păduri de molidvu obicinuesc a face din răotate păstorii de vite sau însuş lăcuitorii pădurilor, sau pentru ca să deschidă nou imaşu, sau ca să facă lazuri, pământuri de ara tu şi fânaţe. Pădurile de acolo au un fealiu de iarbă, ce să chiamă iarbă de câmpu, sau cum îi zicu de care albinele ceale de pădure culegu cea mai multă hrană. Aciasta iarbă în vreame de vară să aprinde de cea mai mică scânteae de focu şi mearge arzându ca pucioasa făr’ de oprire; para ei apucă apoi la rădăcină şi la trunchiu şi dă focu în scurt petutindene, încâtu abia în câteva săptămâni să poate potoli. Care stricăciune neîntoarsă nu să face pentru tinerii copăcei, carii cu acestu chipu ardu de totu şi să pră-pădescu. Deci fiindcă acestu rău obicinuitu vine o parte din pricinile imaşilor de vite, păşunându vitele şi lăsând u-le să calce toată pădurea fără nice o deosăbire, acar (sic) lemnu mare şi fără nici o rânduială de înpărţală a codrului, şi pe o parte iarăş să pricinuiaşte de acei podani, carii în mijlocul pădurilor ş’au făcutu case sau bordeae şi trăescu sân-guri depărtaţi de sate — drept aciasta are totu moşinaşul de pădure a griji: Intei ca când podanii lui să nu să poată ajutora fără — 31 — păşunea de păduri, atuncia el acestu fealiu să pozvolească imaşul trebuinciosu pentru vitele lor, ca imaşul acela să să desparţă şi să să înpartâ cu rânduială după sate, adecă fieştecăruia satu să să înpartă şi să să dea de păşune locu ca acela unde pădurea să află mai înaltă şi mai tare dela pământu crescută, sau la locuri ca aceale care pădurariul sau vătavul de pădure va însemnă ; afară de locurile aceale trebue supt cea mai grea pedeapsă să le fie opritu de a-ş păşuna vitele. Cu acestu chipu să va putea mai în grabă, când din nenorocire să să întâmple aprinderi, urmări şi afla pe vinovatul, sau când acesta să nu să afle, atuncia să va trage totu satul la cuvântu de răspundere. Păstorilor şi păzitorilor de vite să nu le dea voe a purta cu sine scăpărători, amnariu şi iasca ; şi mai vârtosu în vreame de vară să n’aibă voe nicedecum a face focu la locuri ca aceaste, cum şi drumeţii ce trecu prin codrii ca aceşti, nu trebue să aibă voe în vreame de uscăciuni să tragă tutunu, fiindcă aciasta este adevăratu şi din nenorocire sântu şi pilde cu dovadă, că şi din beutul de titinu (sic) poate să să întâmple focu: numai câtu (să) cadă iască aprinsă din lulea pe iarbă uscată, care îi zicu iarbă de câmpu, şi îndată prinde focu şi arde mergându. Pentru aciasta fieştecare păzitoriu de codru trebue să aibă poruncă şi este datoriu adeaseori, mai vârtosu în vreame de uscăciune, ce să tâmplă peste anu, a umbla şi a călca cu sîlinţă pădurea sa şi locurile înpărţite de treaba păşunii. Şi fiindcă păşuuarea acolo în ţară zăboveaşte pănă târziu în toamnă, şi păstorii nu potu fără focu pentru frigul ce cade, pentru aciasta luarea aminte a pădurariului trebue să fie ca el să le dea voe şi să le areate locu de făcutu focu acolo, unde să poată să fie fără stricăciune şi fără primejdie. Al doilea, podanii carii trăescu în mijlocul pădurilor, în laturi de la oameni, obicinuescu, pentru ca să-ş lărgiască pământurile sau lazurile lor, a aprinde pădurile ce sântu pe aproape, de unde aseamene să stârnescu mari arsuri la vremi tari vânturoase şi în vreame de uscăciune. Pentru aciasta fieşte-care stâpânu de moşie prea bine va face, când el pe aceşti ca tâlhari sângurateci trăitori podani, stricându-le lăcaşurile, să le arate locu în sate şi acolo să-i aşaze. Iar cându una ca aciasta după starea locului să nu- să poată face, atuncia trebue pădurea sau lemnul acela ce va (fi) prin- — 32 — prejuru şi lângă pământurile lor, din juru înprejuru să să însemneaze de pădurariu şi în totu anul să să cearce, şi aşa să să apere de aprinderi cum şi de toate alte neajunsuri. Cu un cuvântu, trebue vinovatul prinzându-să, şi mai vârtosu aceia carii dau focu cu denadinsul şi pricinuescu arsuri ca aceale, să să pedepsască după întâmplările vârstii lor şi spre pilda altora, cu pedeapsa cea mai simţitoare. La cea de pe urmă, cându cu adevăratu să să stârnească aprindere ca aciasta, trebue să să chieme cu(m) mai în grabă toate satele, dându semnu ori cu tragerea clopotelor, sau cu altu chipu, şi fiindu cu topoare, hârleaţe şi alte ca aceaste, să aleargă spre ajutoriul pădurilor şi înpreju-raşilor megiaşi trebue să să dea de aciasta ştire ca să să întâmpine răul şi stricăciunea la vreame şi cu toată mai nainte purtarea de grije ; pentru ca să să ţie cale focului să nu poată apuca nainte, trebue a arunca şi a face gropi, a depărta frunza şi vreascurile şi iarba cea uscată şi câteodată când pădurea este tare şi deasă crescută, a tăia drumuri întregi late de 6 sau şi mai mulţi stîngini, şi lemnu tăiatu să să arunce într’acea parte unde focul arde — şi aşa cu acestu chipu să să deschiză locul, ca para să nu poată găsi hrană ca să meargă înainte. Arsuri de răşină fără de rănduială. Fierberile de răşină în codrii de molidvu totu să să volniciască şi să fie slobode, din pricină că pociunbii sau tulpinile rămase şi vreascurile ce mai sân tu prea bine potu să 6ă iae la aciastă treabă — mai vârtosu în Bucovina, unde în multe păduri cu mulţime să află acestu fealiu de lemnu zăcându la pă-mântu oborâtu de vântu, şi alte strâmbături şi cusururi. Dar şi la aciasta acolo este nerânduială şi o foarte stricătoare hăznuire de pădure, fiindcă şi lemnul cel stătătoriu îl tae la fierturi de răşină, sau din lemnul stătătoriu aleage, tae de surceale, şi aşa cu acestu chipu prăpădescu nulţime şi mii de copaci. Cu acestu chipu zeace cuptoare de fiertura răşinii nu sântu în stare de a arunca atâta câştigu sau folosu, câtă stricăciune face codrului numai un cuptoriu. Deci pentru mai lesne priceaperea lucrului şi pentru ca să să areate fieştecărui stăpânu de moşie troposul de a ţinea cuptoare de fiertură de răşină şi chipul de a face aceiaş — 33 — dobândă, fără vătămarea pădurilor, trebue stăpânul moşiei mai nainte de toate a rândui şi a aşeza în pădurile sale din care el voiaşte a avea acestu fealiu şi alte folosuri, aceaste ce mai josu urmează : Intei, după curăţirea tăeturii trebue pociunbii sau ră-dăcinele molidvului să să scoată şi cusururile (resturile) ce or mai fi de curăţitu, care de nimicu altă nu sântu bune, să să ducă la cuptoarele unde să fiiarbe răşina, şi numai atuncia să să dea voe a lua la adastă treabă şi lemnul ce zace, când să fie de prisosu lemnu şi altu alişverişu să nu să poată face cu dânsul într’acea parte. Al doilea, nice odinioară nu trebue a aşeza cuptoarele aceaste de fierberea răşinii în mijlocul pădurii, de unde poate să să întâmple adeaseori aprinsături şi pagube; ci pe câtu să poate să să facă la locuri despărţite ori la locuri slobode sau pustii nu departe de sate. Al treilea, trebue pentru treaba fierturii răşinii a poz-văli de a face numai bordeae cu cuptoare în pământu, iar nu heaiuri sau case ridicate de la pământu, căci aciasta este aproape de înţăleagerea fieşte-cui, că la un cuptoriu rădicatu susu de la pământu trebuescu mai multe leamne decîtu la cel în pământu ; peste aciasta cuptoriul în pământu este şi mai de folosu şi mai lăsătoriu fiindcă la cuptoriul cel rădicatu afară de la pământu cea mai multă materie să răspândeaşte prin para care sloboade în toate părţile, şi aşa să duce cu fumul în văzduh şi piare, unde acel de pământu să poate de-a-puteare-fi arde cu surciale şi dă multu mai mare folosu, fiind lăsătoriu. Al patrălea, pădurarii lui sânt datori a cerceta cuptoarele aceale cu silinţă, grijind de a depărta tot ce poate fi de stricăciune, cum şi de aceaia trebue să aibă în purtare de grijă ca după ce pociumbii de molidvu să vor scoate cu rădăcina lor afară, apoi groapele ce vor rămânea' să fi§ Ijjne astupate şi asămănate cu pământu, ca sămânţa ce va cădea-să n’aibă zminteală la creştere. La cea de pe urmă lucrătorilor de răşină să fie slo-bodu a lua de arsu numai rămăşiţele şi lemnul acela ce a fi zăcându la pământu, şi poate bine va face stăpânul moşiei cându el şi acestu lemnu să-l rânduiască cu stânginul ori cu carul şi să nu lase a călca pădurea după plăcearea cuiva. Oh. T. Kirileanu. % — 34 — îngrădituri prăpăditoare de păduri. Aseamene este un obiciaiu acolo carele nu mai puţinu prăpădeaşte pădurile cu făcutul gardurilor şi a răzloagelor la grădini, la ţarini şi la fânaţă, la care ei punu alăturea câte doi pari din mari despicături făcuţi şi câte doao leaţuri de codru nelucrate — pe multe locuri pune cel mai tare şi mai bunu lemnu de păreate. Deci ei oboară la pământu cu tăiatul pentru îngrăditură cel mai bunu şi mai frumosu lemnu de laţuri şi de căpriori şi dintr’aciasta făcu pari şi popreale, şi ceaia ce este mai rău că peste iarnă ei ardu gardurile şi de primăvară de iznoavă iarăş le punu. Intei, obiciaiul acesta este pentru aciasta pricină foarte de stricăciune şi de pagubă, fiindcă lemnul ce este de aciastă triabă îl tae când el mai bine creşte şi îl alegu acolo, unde pădurea este mai deasă şi mai crescută, pricinuindu cu aciasta multă stricăciune ceialalte păduri, că să prăpădescu multe mii de lemnu tânăru, care cându să fie fostu cruţatu, cel mai bunu lemnu ar fi datu cu vreame. Aseamene al doilea, fiindcă acestu chipu de făcutu garduri pe totu anul să înoiaşte, deci nu numai pădurii ci şi însuş ţăranului aduce îndoită păgubire, căci pe de o parte să pricinuiaşte o ne’ncetată pustiire a pădurii şi pe de altă o pe tot anul de iznoavă ostăneală ţăranului, care el ar putea să o facă pentru alte trebuinţe. Deci pentru ca să să pue şi la aciasta oarecare măsuri şi hotară, şi pentru ca să să abată stricăciunile, dreptu aciasta tot lucrătoriul de pământu este slobodu numai acolo să pue garduri, unde o mare nevoe să ciară, şi aceale trebue să fie înpletite din răchită, alunu şi dintr’altu lemnu netră-buitoriu ; de pari de gardu să să iae creangele sau vârfurile, care în tăeturile pădurii să află căzute la pământu. Acel fealiu de garduri, de vor fi bine făcute, trăescu mulţi ani. Lângă aciasta fieşte-care moşinaşu sau măcar vătafii de pe moşiile lor vor şti din ce fealiu de ciretei potu să se facă garduri făr’de stricăciune, sau de au pădurile acestu fealiu de sălci, care să poată lua de treaba aciasta. Inpregiurul ţarinilor, fănaţelor şi imaşurilor depărtate, adecă acolo unde trebuiaşte a să îngredi, să potu săpa şanţuri, şi aşa multu mai bine a păzi ţarinile de întratul vitelor, de câtu cu gardurile, după cum făcu acum de să strică atâta pădure. Căci — 35 — şanţurile fiind odat& bine făcute, de nu va fi locul prea tare năsiposu, să potu dreage pe totu anul cu puţină ostă-neală şi aşa să potu ţinea mulţi ani. La săpatul şanţurilor ţărâna să aruncă afară pe margine înpregiurul ţarinii ca un iazu, şi ţine multă vreame atâtu de bine cât şi gardurile. După toate aceaste trebue stăpânii BÎnguri să aibă acea in purtare de grije ca podanii lor să se îndeamne de a face garduri vii. Acestu scopos folositoriu poate să să săvârşască când stăpânul moşiei să dea o mică îndemnare sau ajutoriu cu bani ori cu altu chipu podanilor săi, mai vârtosu acelora cari ar arăta silinţă la adastă. Garduri vii să făcu din ră-chiţi, puindu-să în pământ crucişu, dar şi dintr’alt fealiu de lemnu ca acela, care creaşte fără de sămînţă. Aşijderea potu să să facă garduri vii cu punere de totu soiul de spini, cum e porumbelul, spinul, măceşul şi păducelul şi ca de aceaste, care când să să samene cu deanadinsul pe marginile sau laturile ţarinilor, fânaţelor ori a imaşului, să înmulţăscu şi crescu apoi singure desine aşa de desu, încâtu mai cel mai micu dobitocu nu este în stare să poată treace sau răzbate. Garduri ca aceaste trăescu în veaci şi cu vreame dau din crengile lor atâtu nuiale bune pentru dreagerea gardurilor vechi, cum şi lemnu micu de arsu. Din care nu puţină odihnă să pricinuiaşte ţăranului, care de multeori nu poate mearge la leamne, de omătu mare sau de vicol. Rumperea coajii pe înprejurul lemnului. — Mai pe-tutindene şi în ceale mai multe păduri este acel stricădosu obiciaiu că podanii, pentru ca să-ş lăţască ţarina şi fânaţul care mergu alăturea cu pădurea, pănă şi în mijlocul pădurii, pentru ca să poată avea mai mul tu lemnu căzut, jupescu din răutate copaci. întregi stătători înpregiuru şi ciocârtescu, din care pricină lemnul să usucă şi cade în vreame de vânturi tari. La aciasta trebue fieşte-care pădurariu cu sâlinţă şi cu de amănuntul să fie prive ghietoriu, şi prinzând pe nişte călcători ca aceştea, îndată să înştiinţeaze pe stăpânul său, care osăbitu de înplinirea păgubii lemnului ce au stri-catu, trebue să să rânduiască să şi lucreaze de boerescu la angarii înpărăteşti, ori la ceva spre folosul pădurii. Tăiarea ereangelor de copaci.—Aseamenea stricăciune, şi care foarte multu înpiiadecă copacii cei tâneri de a creaşte mari, să pricinuiaşte din tăiatul ereangelor copacilor stfitft- — 36 — tori, car! mai multu să tâmplă la aceale părţi, unde-i pu-ţinu lemnu de cel căzutu şi vreascuri, şi ţăranul caută cu chipul acesta să strângă lemnu de arsu — acestu obiciaiu este mai vârtosu la păduri de munte cu frunză ţăpoasă unul din ceale mai vătămătoare, după cum sântu pilde, că copacii cu o sută de ani abiia ajungea la acea grosime şi mărime, cari au alţi copaci cu patruzeci de ani, ce nu i-au stricatu cu tăiatul creangelor. Mai bine este stăpânul moşiei, acolo unde nu est» lemnu zacaş, să hotărască după numărul podanilor săi, nescaiva părţi de pădure de aciastă trebuinţă, şi pe totu anul aşa să rânduiască, decâtu prin tăeturi de aceaste de crengi, să să dea primejdii de a avea în urmă în toată pădurea sa numai lemnu strâmbu, în locu de lemnu bunu şi neatedu, sau de a avea acestu fealiu de lemnu, care de pe locu să nu crească mai mare. Drept aciasta mai bine este de a rândui, după cum mai susu s’au zisu, niscaiva părţi de păduri de aciastă trebuinţă, căci este cu neputinţă ca ţăranul să poată trăi fără lemnu de focu — deci el va căuta cu totu chipul să să grijască de frigu, fie şi cu ce mai mare stricăciune a pădurii şi va fi sâlitu fiindu de nevoe a înşela şi pe cei mai buni pădurari. Iar într’aceale locuri unde este din destul lemnu de cel zacaş, şi podanii numai pentru îndemână ca să nu meargă mai departe să pozvolescu singuri a pricinui stricăciune ca aciasta, trebue aciasta nerânduială şi pozvolenie cu tărie să să oprească. Drumuri fără treabă prin păduri. — Aseamenea de stricăciune şi pentru podlogarii de lemnu şi călcătorii de păduri mai cu îndemânare sântu drumurile ceale multe, care fieştecare ţăranu îş face de la casa lui la pădure* Aciasta face mai grea paza pădurii şi înmulteaşti tâlhăriile de lemnu, fără a le putea opri. Drept aciasta trebuiaşte toate drumurile pe de laturi a le strica şi din fieştecare satu a lua după trebuinţă numai unul sau cel mai multu doao drumuri la pădure. Lângă aciasta trebue a hotărî ţăranilor zilele pe săptămână, în care ei să. poată merge la pădure pentru ca să strângă cusururile de lemnu netreabnic, de cari ei au trebuinţă, ca atâta pădurarii cum şi alergătorii lor să ştie să să păzească şi să poată în- — 37 — tâmpina toată stricăciunea ce s’ar putea întâmpla când ei să n’aibă ştire. Afară de aceaste zile nici un stăpânu să nu fie pozvolitu de a mearge şi a călca pădurea cu toporul, sau într’altu chipu, fără pricină. In imaşurile ce or fi rânduit în codru şi locurile de păşunatu să nu fie slobodu nice unui păstoriu şi păzitoriu de vite a purta şi a avea cu sine toporu, ci pentru siguranţia şi apărarea despre lupi trebue să poarte măcâo (Stocke mit eisernen RiDgen) ferecate cu fieru şi ascuţite—fiindcă ceale mai multe jupiri de copaci, tăeri de crengi, ciocârtituri şi surceale tăiate din copaci, obicinuitu să făcu de dânşii şi aşa că şi dându peste pagubă cu greu să potu afla şi dovedi făcătorii şi trage la căzuta pedeapsă. Dărămatul pentru oi şi capre. — Osăbitu de aciasta este şi acel stricăciosu obiciaiu, mai alesu la munţi, de darmă în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu şi molidvu şi le aruncă de hrană. In păduri mari şi numai la cea mai mare nevoe să poate pozvoli dărămatul; dar iarăşi numai într’acea parte de pădure, care la anul viitoriu este să să facă tăetură, sau numai la locuri depărtate, unde să fie deosăbitu lemnu strâmbu şi ne bunu de nimică, iar amin-trelea cu tărie să să oprească şi nici odinioară să nu să lase podanii de a întră şi a călca pădurile ceale mai de frunte cu scoposul acesta. Greblatul muşchiului de pe copaci. — Nu mai puţinu obicinuescu unii a grebla muşchiul de prin păduri, împreună cu frunzele căzute, şi a le înprăştia în grajduri în locu de pae de aşternutu pe suptu dobitoace. Aciasta este foarte de stricăciune lemnului mare ce să află în creaştere, fiindcă prin aciasta rămânu goale rădăci-nele copaciului şi i să ia umezeala, care lui îi trebue ca un gunoiu ce-1 hrăneşte, şi peste aciasta să strică încă şi multu lemnu sau copăcei tineri cu zgâriatul şi să batgiocurescu. Drept aciasta greblatul muşchiului şi a frunzii trebue numai cu acel chipu să să pozvolească, ca frunzele şi muşchiul numai de mai susu să să iae, iar nu până la partea cea mai de josu, pentru ca rădăcinele să poată totudeuna din destul rămânea acoperite — şi aciasta să înţăleage numai la păduri înaltu crescute, unde lemnu de cel tinăru nu este. I I — 38 — PONTU 7. Poruncă, de oprire pentru capre şi oi. După cum toate crescăturile tinere, tăeturile de pădure' sămănate şi locurile care au lemnu tineru, trebue câţva ani să fie apărate şi cruţate de toată păşunarea — aseamene este de trebuinţă ca caprele, care sânt cel mai stricătoriu dobitocu de pădure, cu totul să să oprească de la pădure şi nice să nu să pozvolească la locuri ca aceale unde de anu în anu să tae lemnu, şi unde tăeturile pe o parte să samănă, iar pe altă parte să lasă pociumbi ca să sloboadă mlădiţe şi să facă de nou lemnu, fiindcă acestu soiu de dobitocu să sue şi să caţără în toate locurile, sare şi peste garduri, cercându-ş hrană din mlădiţăle ceale tinere şi frunză* care foarte le place. La munţi unde nu să poate pretutin-dene a se face garduri pinprejurul tăeturilor de pădure, unde s’au făcutu sămănătură de lemnu, sânt caprele cu atâtu mai primejdioase, cu cât în puţină vreame batjocorescu o întreagă pădure de nou crescută. Ele rodu jingaşele şi ceale mai de frunte mlădiţe, şi aşa un copăcelu încă la începutul creaşterii lui să face strâmbu, scoate crengi din josu şi nu poate mai multu să crească în susu. PONTU 8. Pentru steclării, băile de fierru şi facerea potajului sau fierturile de cenuşe. Cu câtu sânt de folosu pentru alişverişu şi tragerea banilor în ţară sticlăriile, băile de fierru şi fierturile de cenuşă, cu atâta mai cu mare socoteală şi rânduială trebue să să chivernisască, fără de a jărtfi în puţină vreame păduri întregi. Stăpânul pădurilor trebue totdeuna şi întru alişverişu ca acesta să aibă aşa luare aminte, ca la hăznui-rea pădurilor sale să nu treacă peste măsură sau să facă aceaia ce poate pricinui mai multă chieltuială de lemnu, mai multă pagubă de cât dobândă, şi cu vreame o cu totuş prăpădenie şi pustiire pădurilor sale. Dreptu aciasta numai la aceale părţi de locu să potu pozvoli aşezări de steclării, — 39 — de băi de fierru şi de fiertură de cenuşe, unde e îndestul lemnu şi altu alişverişu cu dânsul nu este, de grijă că cu vreame poate să urmeaze lipsă. Dar şi la aciasta trebue rânduiala aciasta de pădure să să urmeaze şi să să păzască, adecă ca totu lemnul trebuitoriu la lucrarea steclerii, fierului şi cenuşii, să să tae după cum s’au orânduitu, să să care la vreame cuviincioasă, tăeturile să să lase iară să crească, dar nu după cum să obicinuiaşte a face dintr’însele poeni şi a le preface în arături şi fânaţe. Unde sântu băi de fieru, atâtu pentru paza de focu cât şi a nu zăhăi creaşterea pădurii tinere, trebue pe cât a fi în putinţă să nu să pozvolească cărbunărie să să facă în locurile tăiatei păduri, ci să să rânduiască şi să să dea afară locu, unde nu poate să urmeaze stricăciune; iară cărbunarilor să să dea tare poruncă, ca de nu s’a putea amintrilea, şi şi (sic) le va căuta a aşeza cărbunăriile lor în mijlocul codrilor, atuncia şi mai vârtos în vreame de vânturi mari, osăbitu la munţi unde uneori mari fortuni şi viscolituri să scornescu, ca cărbunarii să aibă în grijă şi foarte să iae sama ca stolurile cărbunăriei cum sântu aprinse să nu le deschiză vântul şi să le înpraştie ducându-le cu pară, din care să scornescu focuri şi după urmare stricăciuni. PONTU 9. Pentru pădurile târgurilor şi a sâteanilor sau râzâşeşti. Cea mai multă pustiire şi stricăciune de pădure şi fără orânduială şi fără socoteală tăeturi de păduri, acolo să făcu în pădurile ce au de stăpâni târguri şi sate. Fieşte-care târ-goveţu şi fieşte-care săteanu creade că ar avea o volnicită dreptate a putea tăia lemnul după plăcearea sa, fără de măsură, cându şi câtu îi va plăcea, nu păzesc tăiatu şi să pozvolescu pănă şi de a face după rădicarea lemnului din locurile unde s’au tăiatu pădurea, pământuri, fânaţă şi imaşuri, arzându huciaguri de copăcei tineri ce mai găsescu — şi cu acestu chipu au căzutu la pustiire mai toate pădurile, mai vârtosu ce să află pă lângă târgurile ceale mai mari, unde fieşte-care târgoveţu sau săteanu tae şi duce lemnu de vânzare la târgu în toată vreamea. — 40 — Ce după cum scoposul prenălţatei împărăteştii măriri nu este de a opri târgoveţilor sau săteanilor de a-ş hăznui pădurile cu rânduială, mai vârtos că scoposul mearge numai şi numai asupra dreagerii şi ţinerii în bună stare a pădurilor acestora — aşa, pe de altă parte, mearge scoposul şi voiaşte a sa împărătească mărire a micşora pozvoleniia de toată stricătoare şi făr’ de rânduială tăiarea de lemnu. Drept aciasta să şi poruncescu aceaste de mai josu următoare: Intei. Toate pădurile aceale care au târguri şi sate de stăpâni, trebue prin pădurari cu ştiinţă să să socotească şi să să hotărască, câtu lemnu de cherestea şi de arsu poate să să aibă din pădure într’un anu, ţiindu pădurea în bună stare. Preste care măsură şi samă, suptu grea pedeapsă nici decum să nu să poată păşi. Al doilea. Afară de luna lui Dechemvrie, Ghenarie şi Fevruarie să nu să tae nice de cum lemnu, şi la tăiarea lemnului trebue să să urmeaze şi să să păzască chipul şi regulile ce s’au rânduitu într’aciasta rânduială de pădure. Al treilea. Câtu va fi în putinţă trebue târgoveţii şi satele răzăşeşti să să silească ca să grijească pădurile lor şi să le samene, sau măcar să li se dea poruncă şi să să facă ca tăeturile curăţite să le ţie în stare ca să poată da iarăş lemnu. Aciasta să poate săvârşi cu atâta mai bine, când fieşte-cărui târgoveţu şi săteanu carele are parte în pădure să să porun-ciască ca să strângă pe totu anul o somă de sămânţă. Cu acestu chipu ei vor putea cu atâta mai bine sămăna şi griji tovărăşeaşte tăeturile ceale curăţite, cu câtu o strângere ca aciasta de sămânţă nu le face nice o cheltuială, afară numai o puţină ostăneală toamna, când ei şi făr’ de aciasta n’au altu lucru — ostăneala care cu dreptu este să o facă, pentru ca să grijască de sineş şi de moştenitorii lor. Al patrulea. Fiindcă târgurile acolo au rânduială de judecătorie, drept aciasta stăpânirea aciasta este datoare a priveghiia la toate şi a răportui nerânduelile ce s’or fi făcându. Maghistratul are datorie de a avea aciasta în purtare de grijă şi a opri prăpădeniia pădurilor lor. Al cincelea. Numai atuncia să aibă voe târgoveţii şi satele, care au a lor însăşi păduri, de a putea vinde lemnu, când pădurile lor să aibă lemnu de prisosu, şi după urmare când să să poată tăia şi duce lemnu de vânzare, fără a să — 41 — lăsa pe sineş în strâmtoreală de lemnu de cherestea şi de arsu. Deci când aciasta să nu fie, adecă când pădurea abia să fie pentru trebuinţa lor, atuncia cu totul trebue să să oprească de a tăia lemnu de vânzare din pădure. Al şasălea. Toate aceale noao lazuri şi arderi de păduri care sântu de stricăciune şi piardere pâdurelor, să porun-ceaşte cu tărie să fie oprite. Toate maghistraturile şi dire-gătorii, care nu vor urma aceştii porunci, sau carii vor treace cu vedeare sau vor pozvoli peste porunca, să porunceaşte să fie traşi la cuvântu de răspundere; aşijderea şi pentru alte tâmplări care să făcu cu stricăciunea pădurilor. Al şeaptelea. S’au obicinuitu târgoveţii şi ţăranii răzăşi, din pădurile lor ce sântu mai aproape de târguri, a tăia de arsu fără de osăbire lemnu cel mai frumosu, a-1 face despi-cături şi a-1 căra la târguri, de focu. Aciastă foarte de stricăciune şi înprăşliitoare pozvolenie, trebue de acum înainte a fi oprită şi toate neajunsurile ce s’or face cu aceaste păduri să să pedepsască cu pedeapse aşezate prin patentă. PONTU 10. Pentru păduri besericeşti sau ctitoreşti. Această orânduială de codru să porunceaşte să să ur-meaze şi într’aceale păduri, care sântu date de ctitorii besea-ricilor. Patronul besearicii să aibă a porunci cu aceaste păduri, iar nu preoţii besearicii. El însă este datoriu a urma după cum să porunceaşte în rânduiala aciasta de pădure. Iar la aceale păduri besericeşti unde maghistratul sau epi-tropii prindu locu de patronii besearicii, acolo trebue iarăş maghistratul sau epitropii să aibă purtare de grije, ca să să păzască cu pădurile rânduiala ce s’au aşezatu, aşijderea ei au a vinde dintr’însele lemnu pentru folosul şi binele besea ricilor. PONTU 11. Pedeapse rânduite şi aşezate pentru stricătorii şi călcătorii de păduri. Peste măsură de multe sântu chipurile, cu care podanii acolo pricinuescu stricăciunea pădurilor, pentru aciasta nice — 42 — este cu putinţă a le înşiră toate, ce numai să dă aicia fieşte-cărui stăpânu de moşie învăţătură cum trebue şi până unde poate a pedepsi vinovăţii ca aceaste. Iutei: mai întei de câtu toate trebue el să înveaţe şi să spue podanilor lui toate aceale lechiăli (sic), neajunsuri şi stricăciuni de pădure, care cu poruncă sânt oprite ; şi încă în totu anul de iznoavă să le înoiască. Aciastă publicuire să i facă bine să înţeleagă nerânduiala şi stricăciunea, cum şi vătămarea carea însuş lor să pricinuiaşte — şi aşa arătân-du-le părinteaşte totu chipul de stricăciune, să le dea de ştire ca să să ferească de aceale, ca să nu cadă la pedeap-sele care urmează dintr’acealea. Deci aflându-să vreo stricăciune despre cineva, atuncia stăpânul moşiei trebue, fiind trebuinţă să chieme de faţă după rânduială pe vinovaţii şi să-i înfăţăşeaze cu pădurarii şi alergătorii lor, ca să-i poată dovedi cu toată rânduiala de greşala şi vinovăţia lor. Şi apoi după cum a fi şi paguba: de va fi podanul bine avutu, să-l facă să plătească lemnul după preţul de mijloc a lemnului, şi dându-i şi tari înfruntări şi învăţătură să să ferească, să-l sloboadă cu atâta pentru înteiaşdată; iar când să fie podanul săracu şi să nu poată să plătească păgubirea, atunci trebue el după paguba ce va fi făcutu, să să iae la lucru cu mâni, pe cum la tăiatul lemnului de stânginu, la drumuri şi curăţituri a pădurii, ori la altu lucru trebuinciosu pădurii aceiia, căriia i-au făcutu pagubă. Iar când el al doilea sau al treilea rându va fi prinsu de străjari făcându păgubiri în pădure, atunci trebue unul ca acela, lângă plata ispaşiei păgubii cu bani sau cu lucru, peste aciasta să mai lucreaze spre pedeapsa pentru pofto-reala (repetarea) vinovăţiei lui. Când mai adeaseori să să prindă, atunci trebue să să coarte şi cu închisoare, dându-i de mâncare numai pâne şi apă la închisoare. Acei vinovaţi carii cu răutate să pricinuiască aprindere de pădure, şi de acolo să să întâmple mari păgubiri, care ei să nu fie în stare nice odinioară de a plăti, unii ca aceia trebue să să trimită la directorii ţinutului, ca să să osândească acolo la lucru robescu în publicu pe mai mulţi ani. Podanilor străini de pe altă moşie, carii ar întră şi ar tăia sau ar călca pădurile a vreunui stăpânu de codru, trebue cându ei să nu să ştie a cărui stăpânu sântu, ca să să poată — 43 — acolo la stăpânul lor ceare îndestulare, pe unii ca aceştea trâbue a-i zălogi, adecă sau să li să iae topoarele, sau, când a fi mai mare pagubă, să li se oprească carăle şi boii şi pân’atuncia să să ţie, până ce prin mijlocirea stăpânului lor — carele trebue cu căzuta rânduială a să pofti — să va plăti paguba. Stăpânul cel cu paguba poate, lângă plinire sau plata păgubii, să ciară ca să să şi pedepsască ceva vinovatul, pentru ca să nu se mai facă călcări de pădure. La întâmplări ca aceaste, trebue mai întâiu a căuta ca unii ca aceştea stăpâni de păduri să păzască o bună megieşie întru sine prin împrumute (sic) slujbe şi ajutoriu unul pe altul, să ferească de păgubiri pe ţăranii lor, să-i ţie la bună rânduială şi cu tărie să le oprească acestu fealiu de neajunsuri. Insă pădurarii lor trebue să să ferească, suptu cea mai grea respundere, de bătăi în tărie sau orice fealiu de pedeapsă şi neajunsuri, fără ştiinţa stăpânirii lor, fiindcă prin aciasta sânguri ei să arată înprotivitori poruncii şi să făcu vinovaţi de vinovăţii în tărie făcute, care tare sântu oprite, şi după urmare să făcu vrea dnici şi vinovaţi de pedeapse. După toate aceaste să dă mai nainte de ştire şi să po-runceaşte tuturor stăpânilor de moşie, ori de care stare şi rangu să fie, să lasă acea obicinuită negrijire, carea ei arată la darea în orândă a moşiilor lor, lăsându fără socotu arân-dătorilor acestor vreamealnici, carii caută numai folosul pentru vremi, toată voia să hăznuiască pădurile şi să să folosască dintr’insăle, pe câtu vor putea arândatorii, carii caută să scoată ce au datu şi să şi dobândească câtu ar putea mai multu, prăpădescu pădurile cu totu fealiul de chipu. Drept aciasta de aice înainte la fieştecare dare în arândâ trebue stăpânii mo şiei, carii au păduri şi dau în orândă moşiile lor, să aibă cea mai cu deamăruntul luare aminte şi în purtare de grijă, ca ei să nu pozvolească pe arândatorii lor la ceva mai multu, de câ tu ceia ce să poate tăia din pădure, cu ţinearea în bună stare a pădurii, şi lângă aciasta să pue în contractul sau zapisul de arândă datoriia arândaşilor de a griji pădurile şi creaşterea de lemnu nou şi să înveaţe pe pădurarii lor ca ei să oprească pe arândatori de la o tăiare de lemnu peste rânduială şi să aibă a înştiinţa de aciasta pe stăpânii lor la vreame aciasta. — 44 — PONTU 12. Tâetura pădurilor la munţi. Fiindcă pân’aice s’au arătatu numai chipul acela, cu care pădurile care sântu la şesu trebue să să tae, să să hăz-nuiască şi să să ţie în bună stare — deci acum este de trebuinţă a arăta chipul, cu carele la munte trebue să să tae pădurea, pentru dăosăbirea ce este la oarecareş lucruri şi mai vârtosu şi pentru neorânduialele reale şi de păduri stricătoare obicinuiri ce să lucrează şi cu pădurile de munte, unde multe mii de copaci să prăpădescu cu nesocotita şi fără de rânduială tăiare de lemnu. Căci nimică nu este mai de stricăciune de câtu cându la munţi mari, fără a fi rânduite locuri anume de tăeturi, să să tae lemnu ici şi coleâ, şi aşa apoi să să prăvălească de pe costişe în josu, sau să să care afară cu boi. Şi prăvălindu-1 în josu şi cărându-1 cu boi să prăpădescu multe sute de copaci pentru unu, şi aşa încetu-încetu codruri întregi să prăpădescu din pricina cei mai reale iconomii. Munţii de acolo, carii cea mai mare parte suntu cu păduri, să înpartu în trei fealuri: în munţi mai mici sau poale de munţi, în munţi de mijloc, şi munţii Carpatului sau Tatrii. Munţii mai mici sau podgorie sântu mai multu acestu fealiu că în pădurile lor să poate mai petutindenea umbla cu carul şi totu lemnul să poate scoate cu boii; drept aciasta într’aceşti munţi nu este nici o deosăbire la curăţirile tăetu-rilor şi la sămănatul locurilor golite de lemnu, de ceaia ce s'au zisu mai susu de pădurile de şesu. Dar munţii de mijlocu şi munţii Carpatului, sau cei mai înalţi şi mai în fundu, au cu totul o altă stare de munte, fiindcă într’înşii ori că cu totul nu e cu putinţă de a căra lemnu cu vită, ori că de şi va fi la putinţă, dar peste mână de greu — şi aşa lemnul căpâtatu cu acestu chipu nice odată nu poate să plătească chieltuiala, care cu dânsul mai nainte trebue să să facă. Dar şi la aciasta, precum în toate alte lucruri, înţălăpciunea ziditoriului au pur ta tu de grijă ca şi aceale păduri care să află în cei mai mari munţi şi în ceale mai adânce văi, să nu fie în zadaru, ci să slujască spre treaba şi folosul oamenilor. Ea au deschi.su în locuri.ca aceale izvoară de ape deapururea curgătoare şi dintrînsele au făcutu râuri care împartu munţii şi care aflării omeneşti ceii osârduitoare dau amână mijlociri, chipu şi folosul de a putea cu ajutoriul lor dobândi lemnul care să află pe îmbe părţile lor şi a-1 aduce plutindu-1 pe apă multe mile de locu cu chipul cel mai uşoru — care lemnu când să nu fie chipul acesta ar fi cu neputinţă de a-1 câştiga, sau şi câştigându-1 ar fi fără de folosu pentru mare chieltuială. Dreptu aciasta la tăiarea de pădure în munţii de mai susu numiţi, ce au o stare ca aceaia, trebue a lua sama la doao lucruri : Intei, de să află pin văi, râuri aşa îndestulate de ape, pe care tăiatul lemnu să să poată pluti, coborî şi duce la locu. Al doilea, când să nu fie ape, de este cu putinţă a scoate lemnul cu vite, fiindcă sântu locuri ca aceale, unde măcar că să află văi, dară sânt foarte strâmpte, pietroase şi stâncoase, care nice cu un feliu de înjugătură nu este cu putinţă a să călca; cătră aceasta izvoarele lor sântu foarte slabe şi obicinuescu a să usca în grabă. — Iarăş alţi munţi sântu care demulteori au celu mai bunu lemnu şi cea mai frumoasă pădure, dar n’au nice o apă, ci după topitul omătului să usucă, şi aşa lemnul lor nice să poate pluti pe apă, nice căra cu vită. Obicinuit sântu aceaste doao pricini la munţii cei de cătră mijloc şi cei înalţi — adecă că ceale mai mari văi au mai adeaseori îndestulate ape şi după urmare râuri pe care poate pluti lemnul; iară văile ceale mai în-dosite de şi au izvoare dar foarte slabe, orcă n’au nici-ca-cum. Deci ca lemnul ce stă acolo să să poată, lua şi avea, trebue a găsi alte chipuri, care mai josu la locul lor să vor arăta. La întâiulperistasu. Cându starea lemnului să fie acestu fealiu de au pădurile, râuri de plutitu lemnul şi să poate de îmbe părţile lăsa lemnul tăiatu pe aps, atuncia trebue tăeturile pădurii (precum s’au pomenit la pontul ltei) să să rânduiască după cum va fi starea pădurii. Dar la tăiarea pădurii trebue aciasta să să păzască, ca cu tăiarea pădurii, să purciadă din vale şi să meargă în susu, păzind rjind dreptu, pentru ca nu cumva făcându rândul strâmbu, lemnul ce să porneaşte în josu să lovească în pădurea ce stă — 46 — şi să sfarme mulţi copaci stătători, care să tâmplă cându rândurile să nu fie dreptu însemnate. Deci aşa să înceapă den josu a să tăia lemnul, adecă dela o lăture de rându cătră altul, aşa ca vârfurile copacilor să cadă în josu, şi cu acestu chipu vinu copacii culcaţi rânduri unul lângă altul. La tot rândul de tăiare de copaci să să şi tae crengile şi apoi iarăşi de iznoavă altu rându de copaci să să oboare, şi aşa să să urmeaze până ce va ajunge în vârful sau spinarea muntelui, după cum a fi însemnatu locul până unde să să tae pădurea. Dar fiindcă lemnul cel de plutitu obicinuitu să tae în luna lui Maiu pănă la sfârşitul lunii lui Iulie, pentru aciasta trebue îndată cu tăiatul creangelor să să curăţe şi de coaje lemnul oborâtu, din pricină ca cu atâtu mai uşoru să să poată duce în josu de-a-prăvălacul. Târziu toamna cându pământul este bine îngheţatu trebue lemnul cel tăiatu să să sloboadă în vale; să înceapă din dealu cu aruncatul în josu, pentru ca butucii cei mai de susu să meargă pănă ’n vale peste cei de josu, şi apoi în vale să să facă grămăzi, şi primăvara mai nainte de ce se pornescu apele să să leage plute şi să să plutească până la locul unde este de dusu. Slobozirea sau aruncarea lemnului în vale de pe cos-tişurile munţilor să face pentru aceaia târziu toamna, fiindu ■că iarna din pricina omătului mare ce cade la munţi este acestu lucru cu mare nevoe şi uneori nice poate să să facă. Plutele lemnului trebue totdeuna să să facă după cum a fi şi apa de multă şi după lărgimea părăului, adecă numai atâtea lemne trebue să să leage plută la un locu, câte să poată mearge pe apă, fără primejdie. Pentru lesnirea şi în-demânatul plutitului să obicinuiaşte stâncele sau pietri mari ce să află în ape a le sfărma şi a le zbura cu pravu de puşcă, şi aşa a face râul neated, prin care să dobândeaşte că să potu lega zeace şi mai mulţi butuci la un locu pă apă plută (sic), unde mai nainte abiia şasă butuci putea să să dea plută pe apă.. La al doilea peristasu. Foarte raru să tâmplă ca la munţi să nu se afle văi ca aceale, care nici apă n’au nice cu vite nu să potu umbla. La una ca aceaia silinţa omenească au aflatu în chipu care acolo în ţară nu este cunos- — 47 — cutu, dar cu atât mai multu în alte ţări să obicinuiaşte la mari şi de treabă lucruri cu multu folos, şi prin chipul acela să ducu multe mii de butuci din ceale mai adânce văi şi din ceale mai neumblate locuri, la văile ceale mai mari şi la ape ducătoare de plute. Deci fiindu că chipul acesta în sine este foarte prostu, dar folosul lui ţine mulţi ani, pentru aciasta pentru stăpânii de codru de acolo care au păduri în munţi, este cu atâta mai de trebuinţă şi mai de folosu chipul acela, cu câtu ei prin acela vor putea fi în stare din codrii lor cei mari a putea trage folosu şi în munţi mari şi a nu lăsa din anu în anu să putrezească, mai vârtosu că ei totudeuna obici-nuescu a tăia mai întei pădurea ce să află mai aproape, şi aşa nu tae pădurile lor după rânduială, căci după rânduială trebue totudeuna mai întei pădurile ceale mai depărtate a le tăia, a le sămăna şi a le face iarăş să rodească pădure — şi apoi să tae pădurile ceale mai aproape. Cându să nu să urmeaze aşa, atuncia trebue la vreame de nevoe de lemnu, mii de greutăţi să fie, adecă cându atuncia întei să să în-ciapă a să tăia din pădurea cea mai depărtată sau care să află în munţi îndosiţi ca aceştea, după ce pădurea ce s’au aflatu mai aproape cu totul să să fi tăiat. Deci daru pentru ca să să poată câştiga şi acest lemnu care să află, după cum mai susu s’au arătatu, în locuri greale neumblate, trebue să să facă un chipu de jghiabu din patru, cinci sau şasă neciopliţi şi întrulocaţi copaci sau leamne groase, din care leamne daoa sau trei ceale mai groase să vie pe dedesuptu, iară pe de îmbe părţile să vie sau să să pue câte unul, cel multu doao. Aceaste jghiaburi să chiamă slobozituri de lemnu şi mergu de ’nceputul văii până la sfârşitul tăeturii deolaltă, şi pe totu anul trebue după cum să mearge cu tăetura înna-inte, şi elle, adică jghiaburile, să să lungiască. Aceaste jghiaburi le făcu uneori cu podişu, mai vârtos acolo, unde înceape deşchiderea văii. Pe aceaste jghiaburi, în vreame ce ţine frigul şi mai bine noaptea pe lună, să lasă în gios lemnul ce zace de îmbe părţile oborâtu unul după altul, şi aşa cu o aruncare să duce lemnul în puţine cuvinte păn’ în vale la acel locu unde să poate lega în plute şi duce pe apă în josu. De va avea acea vale izvoare sau mici râuri, apoi foarte bine să face ca jghiaburile aceale să să ude cu ape, care îngheţindu pe dânsele — 48 — uşureaze şi iuţeaşte raeargerea lemnului în josu. Cu acestu chipu să slobodu dintru o vale, chiar când să ţie doao cia-suri locul, multe sute de butuci într’o zi, şi aşa să ducu la locul rânduitu. Nu are vreun mare meşterşugu facerea aces-toru jghiaburi, şi fieşte-care cioplaşu de lemnu, căruia numai odată să să areate chipul cum să închiiae, cum să punu şi cum să lungescu aceale jghiaburi, va putea prea uşoru să înţăleagă. Aciasta numai este deosăbire la aşăzarea tăeturilor de pădure că încă într’aceale văi unde acestu fealiu de jghiaburi vor fi de trebuinţă, acolo trebue pe de îmbe părţile deodată să să rânduiască tâeturile pădurii, adecă acestu fealiu ca lemnul să să tae cu de-a-dreapta şi de-a-6tânga vălii, şi aşa de amândoao părţile să să şi sloboadă în josu. Pricina este că când întei să să tae o costişe şi apoi ceaia-laltă, atuncia jghiaburile aceste care s’au aşezatu pentru o parte să zdrobească cu lăsarea sau slobozirea lemnului de pe ce ceaialaltă parte, şi aşa totdeuna este trebuinţă de a dreage jghiaburile sau de a le face de iznoavă de nou. Drept aciasta în treaba şi rânduiala pădurii, toată ceaia stă totdeuna ca moşinaşii de păduri să aibă şi să ţie buni şi cu ştiinţă pădurari şi iconomi de păduri, cari însuş au ştiinţă cu lucru de acestu fealiu de apucări la păduri — şi carii după urmare sântu în stare de a le rândul şi a le arăta după rânduială, cu folosul stăpânului moşiei, mai vâr-tosu că nu totu stăpânul de moşie poate şi este în stare a rândui şi a fi de faţă sânguru la toate. Peste aciasta mai nici este cu putinţă de a putea aice într'aciastă rânduială de pădure a înşira cu deamăruntul şi a arăta una câte una toate aceale tâmplări şi lucruri de pădure, care mai multu să arată şi să prilejescu la lucrare. Deci ţinearea în bună stare a pădurilor cum şi prăpădenia lor spânzură mai multu de buna sau reaoa aleagere jitarilor de pădure, la care aciasta s’au întâmpinatu cu ceaia ce s’au pomenitu în pontul a cincelea, cum totu stăpânul trebue să să sâlească de a avea de aici înainte pădurari cu ştiinţă, bine ispitiţi la ale pădurii şi cercaţi de buni cu troposul ce s’au arătatu totu într’acel pontu. - 49 - Adaos. Prin Rânduiala sau pravila Vânătoriei, dată în 28 Fe-vruariu 1786 tot de împăratul Iosif al II-lea, se schimbă rânduelile date în anii 1728 şi 1783. Iată măsurile mai de samă. De acum înainte nu vom să facem nice într'o parte vreo osăbire între apărăturile noastre de vâ natu şi între dreptatea de vânătorie a moşinaşilor deosăbi. — § 1. Stăpânii apărăturilor de vânatu vor fi volnici în locurile de vânatu a lor a hrăni şi a ţinea totu soiul de vânatu cu sărături şi cu şuri de fânu. Au voe a să folosi cu vânatul... ca şi cu un dobitoc domesticu care este crescutu în măerişte... § 2. Fieştecare stăpânu a unii vânători mai mici sau mai mari are slobozie de a prăsi şi a înmulţi fasani în pădurile, în luncile sau tufariurile lor, a stârni cu cânii, a vâna şi a goni epuri şi altu sălbatecu în ţinutul moşiilor lor. § 3. Gliganii sau porcii sălbateci să nu să ţie, fără numai în livezi de vânatu foarte bine îngrădite, ca să nu poată rumpe afară şi eşi. Afară de livadea de vânatu este slobod fieştecăruia ori în care vreame a anului a puşca şi omorî măcar cu ce chipu gligani, vulpi, lupi sau altu fealiu de fiiare stricătoare. Stăpânul vânătoriei care să va împotrivi să să globească cu 25 de galbini. § 4. Stăpânul de vânătorie este slobodu în ocolul moşiilor sale... a omorî totu fealiul de sălbatecu care calcă pământul lui. § 5. Un sălbatecu puşcatu şi rănitu de cineva întru a sa apărătură de vânatu, care apoi au scă-patu la o străină aparatură, nu poate să să gonească mai departe, ce volnicu este stăpânul apârăturii aceii în care sălbatecul au intratu a face cu el ce va socoti, ca şi cu lucrul său. § 6. A pune curse şi a întinde laţuri şi a face gropi pentru lupi să dă cu adevăratu voe ficştecui stăpânu de vânătorie pe locul lui. Iară pentru ca să să ferească toată paguba şi nenorocul şi năpasta trebue să să pue pe lângă aceaste nişte seamne ca aceale, care dela toţi să să poată lua în samă şi să poată cunoaşte. § 7. Unde în vreo pădure vânarea cea mare sau de codru şi vânarca cea mai mică sau de câmpu nu este numai a unuia... va fi bine ca aceaste părţi să facă între sine un aşezământ sau tocmeală. § 8. Vânătoriia cea mare şi cea mică, să potu vinde sau a să da în arândă după plăceare; totuş ţăranii şi orăşeanii nu să vor primi la cumpărarea sau luarea în arândă a vânătoriei fiindcă prin aciasta numai câtu s’ar da prileju ca ei să ş Icnească ico-nomia şi meşterşugul lor. Vânătoriile pe care le stăpânescu oraşele şi târgurile... trebue să să vândă prin licitaţie. § 9. Fieştecare e volnicu a-ş hăznui pădurea sa şi fânaţele după rânduiala de codru care s'au datu şi nice unui vânătoriu nu va fi slobodu a tăia iarba, a paşte vite, sau a*ş lua şie puteare de a strânge aşa numitele dărâmături şi vreascuri sau leamne căzute în apărăturile înpărăteşti. § 10. In câtu priveaşte pă-şunarea vitelor în păduri şi în lunci totu aceaiaş trebue să să ţie şi să să păzască, ce s’au poruncitu la rânduiala de codru. Iară la dărâmarea creangelor celor uscate trebue pădurarii să însemneaze pe ţăranii supuşi cei care sânt săraci şi să le hotărască o zi anume în săptămână, afară de care zi nu numai strângerea de lemnu uscatu nu va fi ertată, ci nice nu să va suferi nime nice cu un chipu în pădure. § 11.,Dregătorii ţinuturilor trebue să iae sama să nu să prăsască sălbatecul peste măsură. § 12. Fieştecare stăpânu de vânătorie este volnicu să-ş îngrădească şi pădurile lor şi luncile cu gardu de scânduri (pal âncu) sau de nuiale (mit Gh. T. Kirileanu. 4 - 50 - Planken oder Zannen)... totuş aceaste pălancuri, garduri şi gropi nu trebue să fie doară făcute pentru prinderea sălbatecului... Aproape de ape trebue a face uşi în palancuri sau garduri la totu a cinci sute de paşi, ca să poată scăpa pe aceasle porţi sălbatecul când să să întâmple să vie vreo undă mare. §]13. Fieştecare este volnicu a goni şi a alunga sălbatecul dela holdele, fânaţele şi viile sale, măcar în ce chipu... § 14. Prin sămănături... şi prin vii înainte de culesu, nu să sloboade de a putea vâna ori în ce chipu, nice stăpânului de vânatu, nice vânătorilor lui, nice â mâna sau a cerceta cu câni aurmători (Vorstehhunde); încă nice atunci nu este ertatu când să zică cineva că va să caute oao şi cuiburi de fasani şi de potârnici (se arată apoi pedepsele pentru cei ce calcă acest articol). § 15. Toate pagubele făcute de gâdini sălbatece... în rodur de ţarini, în vii sau în pometuri, trebue îndată să să răsplătească ţăranilor supuşi (Unterthauen) după măsura păgubii, ori în roade, ori cu bani (se arată apoi chipul cum stăpânia va preţui şi ispăşi paguba). § 16. Hăznuirea pământurilor din apărăturile de vânatu... § 17. Vânăto-riul stăpânului de vânatu potu să înpuşte cânii vânateci cei străini care mână şi gonescu sălbatecul la câmpu sau în pădure. Numai cu aceştea câni depreună nu trebue să să înţăleagă şi aceia câni care sântu slobozi a ţinea păstorii pentru gonirea gadinilor sălbatece.— Dela § 18 până la § 30 şi cel din urmă este vorba pe larg despre furtişagurile de vânat, despre prinderea tâlharilor şi furilor de vânat, despre prinderea şi judecarea lor. Interesante sânt următoarele pasagii: «Iară care colăcă-reaşte şi dă afară pe un tâlhariu de vânat (wer hingegen einen Wild* schiitzen entdecket) va dobândi 12 florinţi pentru daru, care trebue să-i plătească stăpânul vânătoriei (§ 23). Care leagă şi prinde pe un tâlhariu de vânatu dobândeaşte 25 de galbeni daru, care colacu [nemţ. Taglia] (sau suma pusă pe capul acelui tâlhariu) iarăş trebue să o plătească stăpânii vânătoriei, cărora li se cuvinu şi gloabele de bani care să vor trage de pe călcătoriul pravililor vânătoriei în ţinutul său. Insă pe ţărani nu trebue sa să pue gloabe de bani, ci numai bătae». INDICE de CUVINTE, LUCRURI ŞI OBICEIURI (Cifrele arată paginile la care se găsesc cuvintele înşirate). A agonisită — 18. ajunsu la minte — 17. albimca (lemnului) — 18. alergători — pădurarii şi alergătorii lor, 36, 42. alişverişu. — 38. alunul — 19. amână — la îndămână, 16; amână mijlociri, 45. amintrile — 11, 39. amnariă (de scăpărat) — 31. angarii — să lucreaze de boerescu la angarii împărăteşti, 35. apăraturile de vânatu 49. apele sau vinele lemnului — 19. apoasă (materie) — licidă, 13. arătură — 39. arândă — arendă, 43. Vezi şi orândâ. arândator — 43. arbori şi arbuşti: alunul, 19; arinul, 18; bradul, 20; ceatinul, 20; chie-drulsau livanul, 20; fagul, 17; frasinul, 17; jugastru, 18; Iarisui sau sorbul, 19; măceş, 35; mesteacănul, 18; molidvul, 20; păducel, 35; paltinul, 18; plopul, 19; porumbelul, 35; răchita sau salcea, 19; spin, 35; stăjariul, 18; teiul, 18; tisa, 21. arinul — descrierea lui, 18. aripa grăunţului — 20. aripşoară — 19. arsură de foc — 11. asâmânate — groapele să fie bine astupate şi asămănate cu pământ, 33. aurmător — câni aurmători (Vorsteh-hunde), 50. B băi de fierru — 38. bănat — părere de rău, 10. bătăi în tărie1 pedepse, 43. besearicâ — păduri bisericeşti, 41. boerescu — să lucreaze de boerescu la angarii împărăteşti, 35. bordeae în mijlocul pădurilor, 30. bradul — descrierea lui, 20. bunătatnic — 10. butuc — trunchiu, 20, 28; butucul co-paciului sau trupul lui, 28; butuc neatedu, dreptu şi naltu, 28. C călcător — stricătorii şi călcătorii de păduri (contravenienţi), 35, 36, 41. câmpii limpede — 24. cânii păstorilor, — 50. câni de vânat — 50. căpriori (la case) — 34. cărbunârie — 39. Carpatul (munţi) — munţii Carpa-tului sau Tatrelor, 20, 44. căsătoresc — casnic, 10. case — case în mijlocul pădurilor, 30; heaiuri sau case rădicate dela pământ, 33 ; drumuri dela case prin păduri, 36. caiarturi de corăbii — 19. caţăr — capra să sue şi să caţără în toate locurile, 38. ceatinul (die Fichte) — descrierea lui, 20. cenuşe — facerea potajului sau fierturile de cenuşe, 38. cert — să să cearte şi cu închisoare, 42. cherestea — 14, 15, 20, 27, 28, 40, 41. chiedrul sau livanul — 20. chivernisesc — 38. ciocanul cucureazelor — 26. ciocârtesc — 35. ciocârtituri şi surceale tăiate din copaci, 37. - 52 — circlei — 34. climă — 22. ciubucccalc (sămânţă care spânzură în ciubucceale) — 18. coaja (teiului) — e bună de funi, papure şi rogojini, 19. codruri — plural dela codru, 44. colăcăresc şi dau afară pe un tâl-hariu de vânat, 50. colacu — nemţeşte Taglia (sau suma pusă pe capul unui tâlhariu), 50. contractul sau zapisul de arândă, 43. copaci — vezi la arbori, copcremânt — acopercmânt, 26. corabie — oşteneştile corăbii, 16. coreaţe — măsură de capacitate pentru seminţe, 26. costişuri — 24. crescăturâ noao (de pădure), 14. cucureaze (săminţe în cucureaze), 19, 20. cultiverisesc — 29. curături şi lăcuinţi în codru, 5. curăţilură (de pădure) — 13. curse (pentru lupi) — 49. cusururile de lemn netreabnicu — rămăşiţe, resturi, 36. D de-a-putearc-fl — 33. de ce-de ce — 28. despoirivite — 11. dezpotrioirea pădurilor — neomoge-nitate, 25. directorii ţinuturilor — 30. dobândă — mai multă pagubă decât dobândă, 38. doaolea — 14. dreagerea şi ţinerea în bună stare a pădurilor, 40. dreasă (sămânţă) — 27. drumeţi — 31. drumuri prin păduri — 36. F fagul — descrierea lui, 17. fânaţ — 6, 30, 34, 35, 39, 50. fârcascâ (să se) — să se ferească, 28. fărşit — sfârşit. fasani — 49, 50. fierturile de cenuşe — 38. fierru—băile de lierru, 38. floare — coloare, 18, 21; floarea apei de mare, 20. florinţi — monedă, 50. formăluit — 22. fortuni — furtuni, 39. frasinul — descrierea lui, 17. furii de vânat — 50. furtişag de vânat — 50. furluşag — 12. G gadini sălbatice — 50. gard — garduri împletite din răchită, alun, 34; g. de nuiale, 50; g. de scânduri (palancu), 50 ; garduri vii} 35. gliganii sau porcii sălbatici — 49. gloabă (de bani) — 50. grădină — 34. greblă de fier — 14. greotate — 17. greşale — contravenţii, 30. grindă — 17. grindeaiu — 17. groapă — g. de păstrat sămânţa de pădure, 21; gropi de prins lupi, 49. gropşoară — 23. gunoiu (ce hrăneşte copaciul) — 37. H hârleţ — 32. hăznuesc — folosesc, 4 ş. a. hâznuialâ — folosire, 10 ş. a. heaiuri — 33. hirâstrcae — 13. holdă — 50. huciag — 39. I şi I iarbă — 49; iarbă de câmpu de care albinele de pădure culegu cea mai multă hrană şi care se aprinde uşor, 30. iască — 31. idee — 16. — 53 — imaş — 30, 31, 37, 39. ispăşesc paguba — cercetez şi preţă-luesc paguba, 50. ispaşie — plata ispaşiei păgubii, 42. ispită cercare, experienţă, 13. ispilirc — ca ispită, 16. izbucnire (de creştere) — 10. iznoavă (de) — din nou. îmbe părţile — 45. împlu — umplu, 15. Dar se găseşte şi forma umplu, înjugâtură — 45.-înpărţală — rânduială de împărţală a codrului (in tăeturi sau parchete), 30. înfruntare — pedeapsă, 42. înghieţăluri — 24. întrulocat — cinci sau şasă neciopliţi şi întrulocaţi copaci sau leamne groase, 47. J jccuesc — 29. jghiaburi sau slobozituri dcleamne,47. jigânii — 23. jingaş — gingaş, 24. jiru — 17. jilni(â — 22. jugastru — descrierea lui, 18. jupiri de copaci — 37. jupitul lemnelor — 13. L lădiincă (în care stă sămânţa), 22. lămbuite (scânduri), 26. lapede — leapădă, 14. larisul sau sorbul, 19. laţuri — a pune curse şi a întinde laţuri şi a face gropi pentru lupi 49. lazuri — 30, 31 ; lazuri şi arderi de păduri, 41. leaţuri de codru nelucrate — 34. lecbieli — 42. legea muntelui în Moldova — 9. lemn — vezi la sfârşitul indicelui. licitaţie — 49. livanul sau chiedrul — 20. j loc sau pământ: pietros, gras, cleios, j năsipos, mlăştinos. 17, 21 ; reale şi năsipoase ruptori, 18; băhni-ciosu şi grasu, 18; uscăciosu, 18; bun şi prost, 19; neated, 19, 20; şes, 20; umădos şi băhnos, 20 ; uscatu, 25. locuinţi în codru — 5. ^ lunci — 49. lupi — 37, 49. IVI mâcao ferecate cu fieru ascuţitu, 37. măceş — 35. măerişte — 49. măestrii de sămânţă (de păstrat sămânţa), 26. maghistrat — 40. mărunţcă — 18. materie — 13. mâzgă — mâzgă sau materie, 21, 28; mâzge, 28. ' meidan — meidanuri deşarte, 15, 24-mesteacăn — descrierea lui, 18. meşlerşug — 48. meşteşugari şi lucrători — stoleari, rotari, morari, teslari, 18 ; săpători de icoane şi de lemnu, 19, 20 ; cărbunari, 39 ; cioplaş de lemnu, 48 ; tăetori de lemnu, 13. mlădiţă — 15. molidvul — descrierea lui, 20. moşinaş — proprietar, 9, 10 ş. a. mucuri (la sămânţa plopului), 19. munţi — munţi mai mici, podgorie sau j)nale de munţi ; munţi de mijloc; munţii Garpatului sau Ta-trei; 44. muşchiul de pe copaci, 37. N nainte — mai ’nainte, 13. nălţime — 28. năpastă — ca să să ferească toată paguba, nenor'ocui şi năpasta, 49. nedeajde — 24. nesigur — 25. nuiale — gard de nuiale, 50. r 54 — O obor — taiu un copac, 13, 15, 32. ocolul moşiilor sale, 49. odrâsleşle (lemn nou), 15. oloiu (din jir), 17. omăt — 24. orândâ — darea în orândă a moşiilor, 43. Vezi şi arândă. orăşeani — opriţi dela arânda vânâ-toriei, 49. oraşele — vânătoria lor, 49. ostăncolă — 34, 35. ostenesc — oşteneştile corăbii, 16. P păducel — 35. păduri — vezi la sfârşitul indicelui. pădurari — 11, 29, 36, 40, 42, 43, 48. palancu — gard de scânduri, 50. palmă domnească — 23. paltinul — descrierea lui, 18. pământ — de mijloc, 17 ; umejosu şi cleios. Vezi şi loc. par — 34. pârăjeaşle — părăgineşte, 24. paserile mânâncă sămânţa de chiedru, 21. păstori şi păzitori de vite — 30, 31, 37; câni pentru gonirea gadinelor sălbatece, 50. păşunare, păşunat — 37, 38; păşune de păduri, 31. pate — dela păţesc, 26. patentă — 41. patrălea — 14. pedeapse — 6, 41, 42. peristasu — 45. perju — 21. pestemânâ de greu a cărâ lemnu cu vită, 44. petutindene — în loc de pretutindene, 30 ş. a. piramidă — 28. pletescu — în loc de plătesc, 19. plinire sau plata păgubii, 43. plopul descrierea lui, 19. pluta (de lemne), 46. plutirea lemnelor pe apă, 45. poamă de vie — struguri, 22. pociumbii sau tulpinile rămase după tăiarea copacilor, 14, 32. podan — 4, 10 ş. a. (ţăran, supus, Unterthann). podlogarii de lemn şi călcătorii de pădure, 36. podul (casei) — 22. poeni — 39. poflorcală — recidivă, 42. pometuri — 50. popreale — pari şi popreale la garduri, 34. poprit — partea poprită de păduri, 12. porumbelul (copăcel), 35. potajul — facerea potajului sau fierturile de cenuşe, 38. polârnici — 50. pozvălesc — învoesc, îngăduesc, permit, 33. pozvolenie — învoire, 36. pozvolescu (se) — 36. prăvălacul (de-a) — 46. priiaşte — 18, priveghetoriu — 35. proporţie — 10. proprietar — «stăpân de moşie, mo-şinaş*, 4. protimisesc — 23. publicesc — fac publicaţie, 9. publicu — 42. publicuire — 4-. puiloriul de sămânţă. putrăgiune — 13. R răchita sau salcea — 19. rânduiloriu — purtător de grijă şi rânduitoriu, 29. rândul — cu ştiinţă la treaba şi rîndui pădurii, 29. rang — ori de ce stare şi rang să fie, 43. râportuesc — 40. răşină — arsuri de răşină, 32. rătund — 18. răzâşi sau săteni, 39. - 55 - râzlonge pentru garduri, 34. rcsârvat — «pădure resărvată sau cruţată*, 12. roadă — fruct, product, 20, 50. robescu — să să osândească la lucru robescu în publicu, 42. rolărescu (lucru) — 17. rump — 25; rump pământul, 14 ; porcii sălbatici să să ţie în livezi foarte bine îngrădite, să nu poată rumpe afară şi eşi, 49. S şi ş. salcea sau răchita — 19. sâcriiu — 26. sămănălurâ cu deadinsul — 14. sâmânţuri — 22. şanţuri în loc de gard, 34. sărâluri şi şuri de fân pentru vânat, 49. sale — răspunderea satelor, 31; drumurile satelor prin păduri, 36. săteni — 4, 8, 9, 30; s. trăitori în mijlocul pădurilor, 31; săteni sau răzăşi, 39 ; sătenii opriţi de la arânda vânătoriei, 49; răsplătirea ţăranilor pentru pagubele aduse lor de vânători ; bătae, iar nu gloabe băneşti pentru călcătoriul ţăran al pravilelor vânătoriei, 50. Pentru lemne de foc, vezi la cuvântul lemne, scăpărători — 31. scornesc — mari fortuni şi viscolituri să scornescu, 39. scriere — conscripţie, 40. scund — scurt, 17. scură — scurge, 13. sigur — 24. siguranţie — 22. sineş — copăceii cadu de sineşjosu, 28. slăbesc pământul, 14, 23. sloboade tare crengi, 28. slobozeşle lemn nou, 15. slobozituri sau jghiaburi de lemn, 47. şoareci şi alte gângănii, 23. sorbul sau larisul — 19. spin — 35. ^ spinarea sau vârful muntelui, 46. spânzură de — atârnă de ..., 48. stăjariul — descrierea Iui, 18. steclării — 38. stolurile cărbunăriei — 39. stricătorii şi călcătorii de păduri, 41. slrâmtoreală (lipsă) de lemnu, 41. supus — 24. surceale — 13. şuri — de fânu pentru vânat, 49. T şi T tăelură — parchet, 11, 14; tăetura pădurilor la munţi, 44. tâmplare — întâmplare, 11. târg — 9, 39; vânătoria târgurilor. tărie — bătăi în tărie, 43; această nerânduială cu tărie să se oprească, 36. târş — brad tânăr, 6. Tatra — munţii Tatrelor sau Carpa-tului, 20, 44. teiul — descrierea lui, 18. tisa — descrierea ei, 21. lomnatul vitelor — 4, 31. tot — toată ceia, 12. tovărăşeaşle — a sămăna tovărăşeaşte tăeturilc ceale curăţite, 40. tragerea banilor în ţară, 38. trage (se) pământul în văi, 24; se trag în Ioc de: se retrag, 23. irunchişor — 24. trunchiu sau trupu de lemnu, 17. trupinâ — 18. tufariuri — 49. ţăranul — 34. Vezi şi la cuv. săteni, ţarină — 34, 35; roduri de ţarină, 50. ţărână cevaş umejoasă, 27. U umejos — 27. iimplă — 28. Dar şi: împle, undă — inundaţie, 50. uscăciune — 27. uştori (la uşe) — 19. V vălii — deadreapta şi deastânga vă-lii, 48. — 56 — vânat — vezi la sfârşitul indicelui. vărsătură de apă — 11. vârvu — 20. Dar şi: vârfu. vase — vase gospodăreşti: covăţi, volnicie — 4 ş. a. volnicit — volnicită dreptate, 39 vreascuri — 32. vremi priitoare şi umezoase, 23 ; v. scafe, talgere şi cofe, 12, 15, 17, tari vânturoase, 31. 17, 18, 19. vătavul de pădure — 31; vataf stă- Z pânesc, 30. vicol — viscol, 35. vii — 50. vinele sau apele lemnului, 18. vite — vezi la sfârşitul indicelui. zăhâesc — împiedic, 39. zbor — zbor cu pravu de puşcă stân- ccle sau pietri mari, 46. zidesc — fac case de lemn, 9, 20. zidiloriut (Dumnezeu), 44. Obioeinri privitoare la păduri. Curături şi Iocuinţi în codru, 5, 31, 41. Aprinderi de păduri, 30. Stricăciunile în pădurile târgurilor şi răzăşeşti 29, 39, 40, 41. Darea în orândă a pădurilor fără de aproape privighere, 43. îngrădituri prăpăditoare de păduri, 34, 6. Jupitul şi ciocârtitul copacilor, 6, 37. Obiceiul de a tăia într’ales lemnul, 25. Răritul pădurei, 27. Rumperea coajei pe împrejurul lemnului, 35. Tăiarea creangelor de copaci, 35. Drumuri fără treabă prin păduri, 36. Greblatul muşchiului pe copaci, 37. Strânsul săminţelor de pădure, 21. Obiceiul dc a semăna ghinda la creşterea luminii, 23. Copacii de să- mânţă, 24, 25. Vremea potrivită pentru tăierea copacilor 12, 40, 46. Oborâtul lemnelor, 13. Socoteala lemnelor cu carul, 12. Nesocotita tăetură a pădurilor la munţi. 44, 47. Plutitul lemnăriei, 46. Zburatul pietrelor cu prav dc puşcă. Căratul lemnului pe jghiaburi sau slobozituri de lemn, 47. Jupitul lemnelor, 13. Istoricul pădurilor, 8, 9. Felurile pădurilor, 16. Proprietarii pădurilor 9, 39, 41. Aprinderea şi stângerea focului îa păduri, 30, 32. Fierberi de răşină, 32. Păduri, poprite, resărvate sau cruţate, 12. Pedepsele pentru stricăciunea pădurilor 41, 42, 43. lnşirarea arborilor vezi-o la cuvântul arbore, mai sus. Cuvinte ţi lucruri privitoare la lemn. Lemnul poate fi: dezpotrivitu, strâmbu şi crengosu (25, 28), neatedu (23), ca o lumânare (28), vârtos ori moale (16), îndesatu ori fragetu (17, 21); lemn stătătoriu (32,36); lemn zacaş (36,49); lemn zăcând la pământ oborât devântu(32); strâmbături şi cusururi (32); vreascuri (32, 36, 49), lemn netreabnic (36). Felurile lemnelor : dc chereste (12, 15, 40, 41), de foc (8, 36), de ars (12, 15, 18, 19, 36, 40, 41, 49), de şindile (12, 20), de vase (12, 15, 17, 18, 19), de unelte (19), la lucrul rotărescu şi but- nărescu (18), pentru săpătorii dc icoane (19, 20), de cercuri (18), uştori (19), ferestrii (19), pari de vie (19, 20), lemn de păreate, de laţuri şi de căpriori (34), de catarturi de corăbii (19', de cărbuni (20), răşină (20), în apă (17, 18, 19, 20), de moară (17), de şarampoi (17), la tălpi de lăptoace (17). Mai avem: lemn de vânzare (14, 41), de stânginu, lemne mici de braţu (13) şi lemn mirositor de chiedru care păzeşte slracle de molii şi viermării (20). Obiceiuri privitoare la vânat : paginile 49—50. Despre vile Obiceiul tomnatului cu vitele la păşune prin păduri (4, 5). Dărmatul pădurilor pentru oi şi capre, în loc de nutreţ (6, 17, 25, 27, 30, 31, 37). Stricăciunile caprelor în păduri (38). Ga să nu şiră vitele gardurile (35) # Muşcbiu aşternut pentru vite (37). Boi de tras lemnăria (44). Păşunatul vitelor în apărăturile de vânat (49). Păstorii şi cânii lor (î ni şi ima- ---: Q n Q1 QQ QQ\ şuri 30, 31, 37, 38, 39). *3»