RESTITUIRI
Serie îngrijită de Mircea Zaciu
OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA YODAE TRAGEDICE EXPRESSA
(Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova expusă în formă de piesă de teatru)
Ediţie îngrijită, stadiu introductiv şi note de LUCIAN DRIMBA
EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA, 1983
r 4 ii o^'5
Coperta seriei da
VASILfi POP SIJLAGHI
STUDIU INTRODUCTIV


Cu toatei că este semnalată existenta, încă din secolul al XVII-lea, a traducerii în româneşte a prologului unei piese teatrale1, începuturile teatrului propriu-zis la noi trebuie fixate pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, cind au avut loc cele dintîi spectacole cu adevărat teatrale — indiferent de cine au fost date, pentru cine şi în ce limbă — şi de cînd datează cele mai vechi texte dramatice originale şi traduse în româneşte. Că au existat în acel secol şi în cele anterioare, reprezentaţii ale panglicarilor, ghiduşilor, pehlivanilor, soitarilor, e adevărat; dar nu este mai puţin adevărat că ele nu formează un spectacol teatral propriu-zis. Nici literatura dramatică tradusă sau originală în limba română nu coboară dincolo de mijlocul secolului al XVIII-lea, decît incidental; cele mai vechi texte dramatice cunoscute pînă acum — in marea lor majoritate traduceri — datează abia din a doua jumătate a acelui secol. Veacul acela a fost bogat în traduceri de tot felul
1	Este vorba de fapt de traducerea	prologului	piesei
Erofili de Gheorghe Hortatzis, făcută de mitropolitul Do-softei. Semnalarea traducerii şi identificarea autorului îi aparţin lui Al. Elian, Dosoftei, poet laic, „Contemporanul", nr. 21 (1071) din 26 mai 1967. Cu mult înainte de apariţia articolului, P. P. Panaitescu în începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, 1965, p. 208, ştiind despre descoperirile lui Al. Elian, pe care îl	şi	citează	de	altfel,
afirmă că „Dosoftei, autorul Psaltirii	în	versuri,	în	româneşte, a tradus din greceşte tragedia	Erofile de	Gheorghe
Hortatzis, folosind iarăşi versificaţia românească11.
şi din toate genurile literare, mai puţin din genul dramatic. dar nici traducerile operelor dramatice nu erau, se pare, destinate reprezentării pe scenă, ci lecturii. Fără să avem pretenţia că oferim o listă exhaustivă a traducerilor româneşti ale pieselor teatrale, vom înşira în cele ce urmează piesele care au fost deja descoperite şi semnalate, sau chiar studiate de către diferiţi cercetători şi despre care avem pînă acum ştiinţă. în treacăt vom aminti că literatura dramatică originală din secolul al XVIII-lea este slab reprezentată: în afara dramei populare, Vicleimul, a cărei existenţă este atestată încă din secolul anterior, şi complementul ei Jocul păpuşilor, sînt înregistrate: Judecata vlădicii, Comedia pastorală, şi Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa.
Mai întîi se impune amintirea spectacolelor şi pieselor în limba greacă. Şi aceasta pentru două motive: întîi, fiindcă cele mai vechi manuscrise de piese teatrale sînt cele în limba greacă, iar primele traduceri româneşti din literatura dramatică franceză sau italiană s-au făcut de cete mai multe ori de pe intermediare greceşti; al doilea, pentru că prin piesele şi spectacolele greceşti s-a contribuit în largă măsură la formarea şi dezvoltarea gustului pentru teatru la români2.
2	N. Iorga, Locul românilor în dezvoltarea vieţii sufleteşti a popoarelor romanice, „Revista istorică14, V <1919), nr. 6—7, p. 124, crede că piesele şi reprezentaţiile greceşti ar fi putut duce la dezvoltarea teatrului în limba română dacă nu intervenea strivirea fiscală. Ion Horia Răduleseu, Teatrul francez în Muntenia în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Sibiu, 1943, p. 1, nota 1 atribuie în mod greşit lui N. Iorga afirmaţia că „se juca uneori teatru şi în limba română, alături de cea greacă". Iată textual ce spune N. Iorga în loc. cit,: „La noi începuturi de teatru cu personagii contemporane, dar în greceşte, se întâlnesc în aceeaşi Domnie brîncovenealscă. Să nu fi intervenit strivirea fiscală din epoca fanariotă, ele ar fi dus, desigur,
6
Cele mai vechi spectacole teatrale, ocazionale, în limba greacă sînt menţionate pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar prima piesă despre care avem informaţii, dar nu se păstrează, este o comedie tendenţioasă, datând din aceeaşi perioadă, scrisă în 1680 de egumenuii mănăstirii Sf. Sava din Bucureşti şi poartă titlul Grajdul3 4. în epoca următoare, pe vremea domniilor fanariote, se scriu numeroase comedii satirice inspirate din viaţa de la curtea domnească.
în fondul de manuscrise greceşti al Bibliotecii Academiei H. S. România se păstrează două piese de teatru, una tradusă şi alta originallă, aparţinând secolului al XVIII-tea. Manuscrisul miscelaneu aflat sub nr. 807 încorporează traducerea făcută în anul 1758, a unei piese de teatru de Metastasio: Recunoaşterea Semiramidei. Dramă a lui Me-tastasie Romanul, tradusă din italieneşte în limba aceasta de Anastasie Sugduri din Ianina la 1758*. Aceasta este socotită de către unii cercetători ai operei metastasiene ca una din primele traduceri greceşti din Metastasio5 şi ea dovedeşte că dramaturgul italian a fost cunoscut de timpuriu în ţara noastră. După asemenea traduceri greceşti se
la un teatru în limba românească. Aşa, sub aceşti fanarioţi chiar, scene din viaţa de la Curte vor forma subiectul unor comedii, mai ales satirice, mai tîrziu".
3	Ion Hori a Rădulescu, op. cit. Autorul culege informaţia din opera lui Rudolf Nicolai, Geschichte der neu-griechischen Literatur, Beipzig, 1876, p. 75. Felul în care I. Horia Rădulescu relatează lucrurile ne-ar putea face să credem că a existat o bogată literatură dramatică în limba greacă şi un mare număr de „spectacole ocazionale^ în aceeaşi limbă, încă de pe la sfîrsitul secolului al XVII-lea.
4	C. Litzica, Catalogul manuscriptelor greceşti, Bucureşti, 1909, p. 528.
5	Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, 1916, p. 257.
vor fi făcut şi primele traduceri în limba română din opera ilui Metastasio.
A doua piesă, păstrată In acelaşi fond de manuscrise sub mr. 228(60)e, nu mai este o traducere ci o operă originală. Ea se intitulează Alexandru Vodă cel ticălos şi este o „comedie compusă de un anonim la anul 1758“.
Mai vechi decît acestea sînt însă două traduceri din piesele lui Moliere, şi anume: VEtourdi şi Sganarelle, pe cane le tălmăcea în 1741, de pe un intermediar în limba italiană, Ioan Hali, din ordinul domnitorului Ioan Constantin Nicolaie Mavrocordat6 7.
Cu siguranţă că acestea nu au fost singurele piese de teatru în limba greacă ce au circulat la noi în secolul al XVIII-ilea şi, probabil, nu sînt nici singurele ce se păstrează. în orice caz, existenţa spectacolelor şi a pieselor greceşti amintite nu prezintă interes şi importanţă numai pentru cunoaşterea mişcării teatrale de la noi, ci şi pentru istoria teatrului grecesc, deoarece, „pînă ia izbucnirea revoluţiei din 1821, grecii n-au avut teatru în tara lor de baştină"8.
6	C. Litzica, op. cit., p. 113; Istoria teatrului în România, voi. I, 1965, p. 249, nota 3, o aminteşte cu titlul Alexandru vodă cel fără conştiinţă, citind pe N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea„ voi. II, 1901, p. 76 şi pe Marcu Beza, Urme romârieşti în răsăritul ortodox, Bucureşti, 1937, p. 126—132.
7	Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, p. 123, nota 2. Probabil că traducerea era destinată lecturii. Dar patru decenii mai tîrziu, domnitorul Mihail Şuţu, „făcea să se reprezinte La curtea sa «comedii italliene»", deoarece le prefera pe acestea „vechilor reprezentaţii de curte". — N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, II, 1901, p. 27 şi 35.
8	Ion Horia Rădulescu, Teatrul francez în Muntenia în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Sibiu, 1943, p. 1, nota 3, 4. Autorul foloseşte informaţiile lui Le Fermanli, Du
Un alt scriitor francez cunoscut, citit şi apreciat mult în secolul al XVIII-lea de grecii din ţara noastră şi de aiurea, ca şi de alte (popoare, a fost Voltaire. Din opera acestuia se traduce mult şi destul de timpuriu; dar din piesele sale dramatice se traduce — un număr considerabil, de altfel — abia în secolul al XlX-lea, cele mai vechi traduceri cunoscute pînă acum nedepăşind primii ani ai acestui secol. De pildă, La cafe ou I’Ecossaise de Vol'taire este tradusă de Gheorghe Cavacos în 1806 sub titlul Scoţiană. Din acelaşi an datează şi traducerea tragediei lui Racine Alexandre le grande9.
Nu numai pentru grecii din ţara noastră, dar şi pentru români, Metastasio a fost, în secolul al XVIII-lea, cel mai apreciat scriitor italian. Multele opere traduse în româneşte, precum şi numărul mare de traducători şi admiratori dovedesc cu prisosinţă că opera acestuia a fost cunoscută şi mult gustată fie direct în original, fie prin traduceri făcute de pe la sfîrşitul secolului <al XVIII-lea. Metastasio se bucura de mare cinstire şi era numit fără nici o rezervă „cezari-cescull poetic". Cel care îl numea astfel era un mare admirator al său şi traducător din opera sa dramatică, boierul moldovean Alexandru Beldiman.
Nu mai mică era admiraţia lui Ienache Văcărescu faţă de acelaşi scriitor italian. în ale sale Observaţii sau băgări de seamă..., Rîmnic 1787, Ienache îl numea „prea înţeleptul
theatre grec moderne, în „Le monide dramatique“, Paris, 1835, I, p. 400; Iacovaky Rizo Neroulos, Cours de littera-ture grecque moderne, Genăve, 1828, ed. II, p. 112—113. — Primele teatre greceşti apar la Odesa, Corfu, Bucureşti şi Iaşi, fără a se şti pînă acum cu precizie data întemeierii lor. în orice caz, se cunoaşte scena de scurtă durată din Bucureşti din 1810, cînd s-a jucat piesa Focion şi că cea de la Corfu exista din 1790.
9	A. Camariano, op cit., p, 116. — în 1802 boierul Ba Îs avea tradusă în greceşte tragedia Zaire de Voltaire sau romanul Zaide al D-nei de La Fayette (id., ibid., p. 128).
şi plinul dă istorie şi dă ştiinţă şi mai virtos de duh năsvă-toriu Metastasie, pentru care îndrăznesc a zice că nu s-a împodobit acest poet cu poezia italienească, ci au împodobit poezia italienească cu duhul şi cu condeiul său“.
Al. Boldim an, îndrăgostitul de literatură şi laboriosul traducător moldovean, tălmăcea în 1784 două din piesele lui Metastasio: Milosîrdia lui Tit, dramă în trei acte, şi Hosrois (Siroe) al doilea împărat a Persăii, dramă în trei acte10 11. Acestea de fapt nu sînt singurele piese pe care le-a tradus Al. Beldiman; mai amintim cu titlu informativ, deşi aparţin primelor decenii ale secolului al XlX-dea, traducerile pieselor Menecmii11 de Regnard, Tragedia lui
10	Amin două sînt cuprinse în acelaşi ms. nr. 181. La sfîr-şitul ms-ului, se află următoarea notă: „S-^au scris şi s-au tălmăcit de mine Alexandru Beldiman, 1784 oct. 5“. — Aceste două piese se mai găsesc, împreună, în ms-ul 3454, ce datează de la începutul sec. al XlX-lea, care miai încorporează şi traducerea lui Caton.
Asupra activităţii de traducător a lui Al. Beldiman se pot consulta cu folos lucrările: G. I. Ionescu-Gion, Portrete istorice, Bucureşti, 1894, p. 10 şi u.; N. Iorga, Istoria literaturii romaneşti în secolul al XVIII^lea, II, p. 440 şi urm.; G. Călinescu, Istoria literaturii române..., p. 61; D. Popo-vici, La litterature roumaine ă Vepoque des lumieres, Sibiu, 1945, passim. — Primul oare vorbeşte pe larg despre traducerea piesei Milosîrdia lui Tit este R. Ortiz, op. cit., p. 252 şi urm.
11	Asupra ei vezi: I. Tanovicenu, Traducătorul din 1803 al Menechmilor. Vornicul Alexandru Beldiman, „Arhiva" (Iaşi), IX (1898), p. 165—181; idem, Manuscriptul „Me-negmii“, „Arhiva", III (1892), p. 297—299; Al. Suţu, Studiu critic asupra piesei „Les Menechmesu a lui Regnard şi traducerii ei moldoveneşti, „Arhiva", III (1892), p. 300—308. — Textuil traducerii cuprinse în ms-ul din 1803 cit şi textul unei alte traduceri, di-n 1913, au fost publicate de I. Tainovi-ceanu in „Arhiva", III (1892), nr. 4—12. — R. Ortiz, op. cit„ p. 252, nota 2, afirmă că Menecmii este a doua traducere a lui Al. Beldiman, De fapt este a treia, ţinând seama de faptul că Siroe sau Hosrois este a doua piesă tradusă de
10
Sapor12 tot de Regn ard şi Elisaveta sau cei surgh iuniţi în Siberia1*. într-o perioadă în care la noi abia începuse a se vorbi despre teatru şi cînd literatura dramatică originală abia se înfiripa poate timid, iar piesele de teatru erau destinate (lecturii şi nu reprezentării scenice, activitatea de traducător a lui Beldiman prezintă un incontestabil merit împreună cu a celorlalţi traducători, dar plasîndu-se în fruntea lor prin numărul mare şi uneori prin calitatea traducerilor.
O altă piesă a lui Metastasio care s-a bucurat de o specială atenţie şi apreciere a fost Achille la Scirou. Ea a 12 13
neobositul vornic moldovean. Al. Pap iu Ilarian, Menegmii sau fraţii cei de gemine, „Analele Academiei Române", Mem. secţ. lit., tom III (1871), p. 115 şi Al. Philippide, Introducere în istoria limbei şi literaturii române, Iaşi, 1888, p. 186, atribuie traducerea Menecmilor lui Budai Deleanu şi reproduc greşit titlul: primul — Menetmii, al doilea — Muntenii. — Ovid Densusianu, Un presupus manuscris al lui Budai Deleanu, „Revista critică literară11, I (1893), p. 345—365, dovedeşte că traducerea nu aparţine lui Budai Deleanu. Necunoscînd, sau ignorînd dovedirea lui O. Densusianu, R. Ortiz, op. cit., continuă să o atribuie poetului ardelean.
La B.A.R.S.R. se păstrează patru manuscrise cuprinzînd traducerea Menecmilor: 2428, 2657, 3095 şi 4435.
12	Autorul Tragodiei lui Sapor a fost identificat de Al. Piru, Identificări, „Limbă si literatură41, IV (1960), p. 303 şi urm.
13	Păstrată în ms.-ul 437 şi datînd din 1815, — I. Bianu şi R. Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, tom. II, 1906, sub nr. 437. Aceasta este traducerea dramatizării după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei franceze Cottin.
11	Se află în manuscrisele: 1818 (socotit cel mai vechi), 306, 2691 (sec. al XlX-lea) şi 4747 (sec. al XlX-lea). în ms. 1818, care poartă titlul Ahileu la Ostrovul Şirului şi datează din 1733, actul se numeşte facere, scena — skiniy personajele — obrazile. în ms. 4747 lipseşte titlul, care vp fl fost scris pe f. 1, ce lipseşte; spre deosebire de ms. 1818, aici scena se numeşte cort.
li
ispitit pe mai mulţi traducători, fiind tălmăcită în româneşte de mai multe ori, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor. Cea mai veche traducere a acestei piese pare să fie cea conservată în manuscrisul nr. 306 din Biblioteca Academiei, despre care se spune în catalog15 16 că datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Acest manuscris, pur tind titlul Pricina comediei Vetezului Ahilefs, fiiul Dumnezăoaiei Thetis, cuprinde 56 de foi, avînd la început o prefaţă în care se expune subiectul comediei. Din 1783 datează traducerea acestei piese, făcută probabil de Al. Beldiman, sub titlul Ahileu la ostrovul Şirului, păstrată în manuscrisul academic nr. 1818, care se pare a fi doar o copie. Piesa aceasta a fost -tradusă şi de paharnicul Iordache Slătineanu, care o tipăreşte în 1797 la Sibiu sub titlul Ahilefs la SchirolG. Este prima piesă teatrală tipărită în limba română17 şi ea se numără între cele mai bune traduceri vechi în româneşte18. Paharnicul mărturiseşte în prefaţă motivele care l-au determinat să o traducă: „vrînd
15	I. Bianu şi R. Caracas, Catalogul manuscriptelor româneşti, III, p. 9.
16	N. Iorga, Relaţii culturale greco-române, „Revista istorică", V. (1919), p. 70—71, afirmă că „şi traducerea grecească a operei Achile in Sciro este făcută, ca şi cea românească, de Iordache Slătineanu. Textul pe care se întemeiază este însă ambiguu: el ar pleda mai degrabă pentru traducerea, de către Slătineanu, a piesei Demetrio a lui Metastasio, care apare în greceşte la lena în 1817", spune D. Popovici, Difuzarea ideilor „luminării în Ţările române, „Studii literare", (Sibiu), III (1944), p. 137.
17	Despre ea vorbeşte pe larg R. Ortiz, op. cit., p. 260 ş.u.
18	Afirmin-d că traducerea lui I. Slătineanu este mai bună decît cea făcută de Al. Beldiman, Claudio Isopescu, VItalia e i inizi del teatro dramatico e muzicale romeno, „II Gior-nale di Politica e di Letteratura", V (1929), p. 1365, atribuie acestuia din urmă o astfel de traducere. S-a dovedit însă că traducerea din 1787 aparţine unui „oarecare Vasile D., despre care se ştie că a fost diac în casa lui Gh. Beldiman".
12
drept a petrece din Vreme a singurătăţii mele la ţară, a cheltui minuturi a vieţii mele întru citănii veselitoare, am tălmăci t-o în limba mea cea părintească, drep^ mîngîiere celora ce oa şi mine petrece cîtodată afară din turburarea politicească". Iar piesa îl va fi atras deoarece cuprinde „mari moraliceşti pilde, ce privesc spre îmbunătăţirea şi pornirea celor două repezi patimi, de care se bîntuieşte inima omenească, a dragostii şi a iubirii de slavă". Traducerea esite făcută în proză, nu în versuri, cum spune N. Iorga19; în versuri sînt traduse numai canţonetele de la sfîrşitul fiecărei scene.
Opera lui Metastasio a ispitit şi pe alţi scriitori şi traducători din primele decenii ale secolului următor. Manuscrisul academic nr. 445 cuprinde piesa în 3 acte, Arta-xerxuy care „s-a scris la let 1807 iulie 2, de mine I. G.[oro]v.[ei]“. Aici, „s-a scris" nu are sensul de „s-a tradus", ci de „s-a copiat“; e vorba de copia unei traduceri puţin mai vechi.
„Ca o probă cu care se arată că limba noastră prin cultură se poate alătura celei italieneşti", Ion Budai Deleanu începe în primii ani ai secolului al XIX-lea traducerea dramei Temistoclu din care se păstrează, în prima formă, trei scene din actul II, singurele traduse.20 Această traducere, făcută direct din italieneşte (cele enumerate pînă acum au fost făcute după intermediare greceşti) nu are însemnătate numai pentru că ne arată credinţa lui I. Budai Deleanu că şi limba română poate ajunge „cu vremea44, „prin cultură" la înălţimea celei italiene, faţă de care scriitorul român are admiraţie şi respect, ci şi pentru alte motive. Ţinînd seama de faptul că el a început cam prin
19	Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, I, p. 433—434.
20	Ms. 2427, ff. 32—41. Vezi şi I. Pervain, Ion Budai-Deleanu şi Metastasio „Tribuna", IV (1960), nr. 46, p. 3.
1818—1820 să traducă şi Attilio Regolo, terminind doar prima scenă,21 sîntem ispitiţi să credem că scriitorul ardelean a manifestat un oarecare interes şi pentru dramă, şi probele pe care le invoca spre a-şi sprijini părerea mai sus amintită nu sînt luate întîmplăitor din domeniul dramei.
In sfârşit vom aminti un alt admirator şi traducător al operei metastasiene, Ştefan Crişan,, membru al Şcolii ardelene, despre care Vasile Popp ne informează în prefaţa la Psaltirea în versuri de Pralea, publicată la Braşov în 1827, că „multe au tradus din Mebastasio". Nu se ştie însă ce anume şi cînd, dar se presupune că traducea direct din italieneşte.22
Din literatura franceză, potrivit informaţiilor pe care le deţinem pînă în prezent, ni se păstrează o singură piesă tradusă în secolul al XVIII-lea. Este vorba de comedia lui Jean Jacques Rousseau, Narcisse ou Vamant de lui-meme, pe care un anonim ascuns sub iniţialele I.G. sau I.C., probabil Ion Cantacuzino, o traducea în 1794. Comedia se păstrează, într-o copie din 1803, în manuscrisul academic nr. 3099, ff 88r—123v, şi are următorul titlu: Narchis sau îndrăgostitul însuşi de sine. Comedie de Jan Jac Ruso pe franţozeşte făcută şi tălmăcită la anu 794. Lipsită de valoare literară şi dramatică, comedia putea totuşi satisface gusturile cititorilor de la sfârşitul acelui secol, prin intriga uşoară şi palida concluzie moralizatoare.
Primii ani ai secolului următor, al XlX-lea, sînt bogaţi şi în traduceri din literatura franceză, în afară de cele din literatura italiană. In 1805, un anonim traducea o altă „tra-gediett şi anume, Lentor (mss. 4746). Aceasta s-a bucurat
21	R. Ontiz, op. cit., p. 224.
22	Oonducîndu-se după informaţia lud V. Popp, vorbesc despre Şt. Crişan ca traducător: R. Ortiz, op. cit., p. 273; N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, II, p. 297; şi alţii.
14
de o mare preţuire dacă ne gîndim că din acel secol se păstrează nouă copii. Dar în mai multe copii (14) se păstrează Sapor. Ambele tălmăciri se pare că se dator esc lui Al. Beldiman. Cu trei ani mai itîrziu, mult tradusul şi gustatul FI or ian este reprezentat în acest sens prin tragedia Galateea tradusă în 1808 de C. Stamate. Traducerea (păstrată în mss. nr. 3502) poartă următorul titlu: Galatia. Tragedii pâstoricească a domnului Florianu, tălmăcită de pe limba greciască pe limba moldovenească de mine Constantin Stamate.
Şi Or est de Voltaire era tradus în primii ani ai secolului al XlX-lea, deoarece o găsim în două copii: una din 1810 (mss. 1676), alta din 1813 (mss. 5481). Traducerea e făcută de sirguinciosul tălmăcitor Al. Beldiman şi se pare a fi prima în româneşte din opera dramatică a lui Voltaire23. Dar piesele scriitorului francez erau cunoscute şi gustate de români şi .de grecii din Bucureşti şi Iaşi -mai dinainte. O preţioasă informaţie în acest sens ne-o furnizează Fr. Sulzer, care susţine că „lumea bună din cele două capitale îşi hrănea sufletul" şi ou tragediile lui Voltaire. Unul dintre aceştia se pare a fi fost chiar Ienache Văcărescu, „fiindcă citise şi cunoştea mai multe opere voltairiene“24.
Desigur, lista traducerilor de piese teatrale făcute în primul deceniu al secolului al XlX-lea este mult mai bogată, după cum nu afirmăm că am epuizat lista traducerilor făcute în secolul al XVIII-lea. Probabil mai sînt şi altele despre care n-am putut lua cunoştinţă, sau oare nu au fost semnalate şi cercetate încă, sau, în fine, care vor fi existat, dar se vor fi pierdut după aceea.
în secolul al XVIII-lea se fac pentru publicul din ţara noastră numeroase traduceri, în limba greacă sau română, din diverse specii literare. între ele se găsesc multe piese.
23	Cf. A. Camariano, op. cit.f p. 147.
24	Id., ibid., p. 9.
15
Dar, neexistînd teatru, ele erau traduse nu pentru a fi reprezentate, ci pentru lectură. Gusturile literare ale cititorilor epocii se îndreptau spre povestiri, romane şi piese de teatru. Aşa se explică de ce unele din ele cunosc o mare apreciere şi o largă circulaţie prin numeroase exemplare manuscrise şi uneori în mai multe traduceri, pînă aproape de mijlocul secolului următor.
într-o perioadă în care literatura dramatică originală abia se ivea timid, „asemenea traduceri s-au dat relativ multe, deşteptând interesul pentru un gen necultivat la noi şi pregătind o literatură originală care numai tîrziu avea să se afirme25.
Literatura dramatică română scrisă este de vîrstă mai tî-nără decît poezia sau proza. Cele mai vechi încercări cunoscute, care datează abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sînt destul de rudimentare şi de firave şi dovedesc o anumită legătură cu creaţia folclorică. Nu ne ocupăm aici de A scolasticilor de la Blaj facere din 1763, pe care o aminteşte tratatul academic de Istoria literaturii române26 27, pentru simplul motiv că ea nu este o piesă de teatru şi nu are nici măcar un element dramatic în afară de faptul că este dialogată. Vom insera însă în rîndul lucrărilor dramatice două texte cu caracter dramatic pe care le cunoaştem doar fragmentar, e adevărat, şi asupra cărora se cuvine să stăruim puţin. Acestea sînt: Judecata Vlădicii şi Comedia pastorală21. între ele se situează, cronologic, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, singura care a ajuns în întregime pînă la noi.
25	Ovid Densusianu, Literatura română modernă, ed. IV, Bucureşti, 1943, p. 174.
26	Voi. I, Bucureşti, 1964, p. 524.
27	Le numim astfel, convenţional, pentru că le lipseşte titlul original, dacă vor fi avut.
16
Intre formele sub care s-a manifestat teatrul la noi, în începuturile sale, o găsim şi pe aceea «a teatrului şcolar, prin care trebuie să înţelegem mai ales serbările elevilor organizate cu diferite ocazii, în cadrul cărora au avut loc uneori şi reprezentaţii teatrale. Un asemenea gen de teatru s-a practicat mai ales în Ardeal şi Banat. Aşa de exemplu se presupune că la Blaj s-a dat o reprezentaţie teatrală în româneşte pe la mijlocul veacului al XVIII-îea28.
In ordinea acestui fel de teatru, care a cunoscut o frumoasă dezvoltare şi o rodnică activitate atît la români, cît şi la celelalte naţionalităţi din Transilvania, se cuvine să fie amintită la loc de frunte lăudabila iniţiativă a profesorilor şl elevilor blăjeni din 1755. Aceştia, numai la un an de la întemeierea şcolilor româneşti din Blaj, pregătesc un spectacol, pe care îl prezintă în mai multe localităţi, între 25 decembrie 1755 şi 6 ianuarie 1756. Despre acest prim spectacol teatral românesc dat de diletanţi români în limba română, mărturiseşte — oferind şi cîteva amănunte preţioase — un document contemporan şi anume, un raport informativ al canonicului Atanasie Rednic către episcopul Petru Pavel Aaron29, fondatorul şcolilor din acel important centru cultural şi politic al românilor transilvăneni.
înaintea sărbătorilor Crăciunului, în timp ce episcopul lipsea din localitate, fiind plecat în vizită canonică la Baia Mare, cîţiva profesori pregătesc o reprezentaţie teatrală cu elevii din clasele mari şi mici. In fruntea iniţiativei şi a organizatorilor „vinovaţi" de această uimitoare acţiune se afla profesorul Grigore Maior, canonic şi el, viitor episcop al Blajului, om de o frumoasă cultură, cu doctoratul în filozofie şi teologie luat la Roma. Alături de el, dascălii Vasile Neagoe Orbul, în calitate de regizor, şi Silvestru Caliani,
28	Istoria teatrului în România, I, p. 188.
29	Raportul a fost redactat în limba latină. îl reproducem în original şi în traducere, în Anexe.
2 — Uciderea lui Grigore Vodă
17
însoţitor. Trupa micilor actori diletanţi era formată din 11 actori, purtînd costume după modelul comedianţilor, unele împrumutate, altele confecţionate, împodobite cu feluri de semne şi sticluţe colorate. Personajele erau: un rege avlnd în mînă „un sceptru (împodobit) cu sticlă", ce mergea sub baldachin purtat de patru copii; alţi doi „duceau pe sus o persoană cu panglică asemănătoare cu aceea pe care o poartă episcopii catolici", doi îngeri ce aveau cusute pe piept icoane, un toboşar care avea şi o trompetă, un stegar, un etiopian şi un mesager (sol).
Acesta din urmă, cînd îşi debita mesajul, era cocoţat pe umerii altuia şi sufla din trompetă, în timp ce regele îşi spunea rolul şezînd pe tron „deasupra sceptrelor pe care alţii le ţineau". Ce anume reprezenta „producţia dramatică" a acestor şcolari este greu de spus; scrisoarea informativă amintită relatează că „exercitium"-ul (= spectacolul) „consta din patru sau cinci cîntări valahe şi [decla-mările] celorlalţi doi, a regelui şi a celuilalt, în limba română". Va fi fost, probabil, o compoziţie cu conţinut religios, din moment ce între personaje se aflau şi doi îngeri cu icoane cusute pe costume şi reprezentaţia s-a dat în timpul sărbătorilor de iarnă, iar organizatorii şi supraveghetorii acestei „comedia ambulatoria alumnorum" au fost profe-sorii-preoţi şi călugări. Probabil un feO. de Vicleimun joc care să celebreze naşterea lui Isus, compus de vreun 30
30 Autorii capitolului despre Irozii din Istoria teatrului în România, voi. I, p. 111, sînt prea categorici, şi insuficient sprijiniţi de document, cînd fac următoarea afirmaţie: „Avem de-ia face, de bună seamă (subl. ns.), cu piesa liturgică Irod; personajele — regele Irod, cei doi episcopi, craii Malhior şi Baltazar, etiopianul, negrul crai Gaspar — sînt caracteristice".
Mult prea categorici şi neserviţi de document, căci acesta nu menţionează pe „craii Melhior şi Baltazar, etiopianul, negrul crai Gaspar" şi nici pe „regele Irod". Numai amin-
18
profesor avînd posibilitatea de adaptare a unor părţi după împrejurări, după cum se menţionează în raport.
Seria reprezentaţiilor cu „exercitium“-ul micilor actori a început la Blaj, în preziua Crăciunului la cîteva case; apoi a continuat în alte localităţi: Sebeş, Alba lulia, Vinţ, Cut, precum şi în alte părţi, şi a sfîrşit tot la Blaj „în ajunul Bobotezei", prinţr-o reprezentaţie dată în refectoriul internatului, în faţa mai multor profesori, prezent fiind de data aceasta şi autorul raportului, Atanasie Rodnic. Pretutindeni micii interpreţi au stîrnit admiraţia privitorilor. Cînd reprezentaţia avea loc în biserici, acestea „nu puteau să mai cuprindă mulţimea de popor", care „îi privea cu cea mai mare admiraţie pretutindeni". între spectatori se găseau, alături de români, germani, saşi şi unguri, care regretau că între elevii lor nu se află apţi să facă asemenea lucruri minunate.
Oricît de mult a fost admirată de toţi cei ce-au văzut-o şi orieît a fost socotită de către superiorii şcolii blăjene drept „o mare noutate care nici nu este practicată de alte neamuri", fapta şcolarilor — actori şi a profesorilor — organizatori a fost totuşi de natură să stîrnească o oarecare îngrijorare: teama să nu fie cumva interpretată de adversari ca un semn al „vreunei viitoare răzvrătiri".
în Geschichte des Transalpinischen Daciens, lucrare importantă pentru informaţiile pe care le conţine cu privire la ţările româneşi din secolul al XVIII-lea, Fr. Sulzer aminteşte31 cîteva producţii cu caracter dramatic pe care le-a cunoscut cu prilejul călătoriei sale prin Ardeal. Este vorba despre unele lucrări pe care nu le cunoaştem decît din re-
tirea unor personaje şi 'sumara prezentare a înfăţişării lor, precum şi faptul că piesa a fost jucată în preajma Crăciunului au putut constitui bază a supoziţiei ce s-a făcut, Iar nil a unei afirmaţii categorice.
31 în voi. III, p. 19—24.
latările călătorului german®2, Singura care, se pâre poate fi considerată drept piesă de teatru, indiferent cît de rudimentară ar fi fost, este Comedia pastorală* 33, datînd din jurul anului 1780. Sulzer spune că e o piesă comică cu muzică şi că a văzut-o cu prilejul unei nunţi săseşti de la Braşov. Piesa nu se păstrează, dar îi putem cunoaşte în linii mari conţinutul din prezentarea pe care i-o face călătorul german şi din citatele pe care le dă în româneşte.
Personajele între care se leagă conversaţia sînt: un cioban, un mire şi mai mulţi nuntaşi. Ciobanul intră şi, în cî-teva versuri cîntate, le povesteşte ceva celor prezenţi. Apare mirele, îndeamnă pe nuntaşi să stea la masă şi, apoi, le vorbeşte, nu lipsit de îngîmfare, despre sine şi despre alţi peţitori ai fetei, vreo doisprezece la număr, cărora le-a luat-o înainte fiindcă este o persoană mai prezentabilă de-cît ei. De bucurie, mirele sare în sus şi, neatent, îşi arde cojocul. Un alt cioban povesteşte că prietenul său Radu s-ar fi logodit cu Ilinoa, a cărei frumuseţe o laudă. Drăguş, un adorator al Ilincăi, nemaiputîndu-şi stăpîni necazul, povesteşte la rîndu-i că, în timp ce dormea, i^a „suflat" Radu fata. Prietenii săi caută să-l liniştească, amintindu-i bunătăţile ce se află pe masă. La sfîrşit, oamenii mulţumesc mirelui pentru frumoasa primire şi tratare cu care au fost cinstiţi şi fac următoarea urare:
închină, frate, să trăiască,
Să nu lipsească foc şi iască Mirelui şi la mireasă,
82 Informaţiile comunicate de Franz Joseph Sulzer au fost folosite prima oară de D. C. Ollănescu, Teatrul la români, II, p. 120—121 şi T. T. Burada, Cercetări despre începutul teatrului românesc din Transilvania, „Arhiva44, 1905, nr. 7—8, p. 293—300 şi „Familia", XLI (1905), p. 484—487.
33	Celelalte producţii pe care le aminteşte Sulzer fac parte din bogata literatură de „plîngeri44, care nu au de fapt nimic comun cu teatrul propriu-zis.
Ca să umple toată casa Cu coconi de cei frumoşi Şi cu fete de folos Că bine ne-au ospătat Mirele să fie lăudat!
Sîntem de părere că avem de a face nu cu o piesă propriu-zisă ci mai degrabă cu o variantă originală, de mai mare amploare a oraţiilor de nuntă. In peroraţiile şi cînte-cele lor, personajele debitează numeroase glume, păcăleli şi „aluziuni cu totul triviale, grosolane şi obscene44. Oricum ar fi, o farsă dominată de un comic de calitate foarte dubioasă, important este faptul că piesa aceasta constituie una din cele dinţii creaţii dramatice ale literaturii noastre, şi un început de spectacol teatral, prezenţa elementului fol-oloric fiind evidentă peste tot. Pentru că, după cum ne arată numele personajelor din această farsă, ea este inspirată din viaţa şi obiceiurile românilor, deşi a fost jucată cu ocazia unei nunţi săseşti, iar autorul ei, potrivit părerii lui Sulzer, este un român al cărui nume nu-1 cunoaştem în mod precis, ascunzîndu-se sub anagrama	• De altfel,
piesa este şi ea în româneşte, iar Sulzer reproduce citate în limba română, cu ortografie germană, în caractere gotice, şi alături dă traducerea germană, nu totdeauna corectă, a textelor citate.
Aşadar: o piesă în româneşte, compusă de un român şi inspirată din datinile poporului român. Ea prezintă o mare importanţă pentru istoria dramei româneşti. E regretabil că nu s-a păstrat în întregime pentru a ne putea da seama in ce măsură autorul ei a cunoscut şi a reuşit să zugrăvească, la modul dramatic, unul din străvechile obiceiuri ale poporului nostru, lucru pe care nu-1 putem stabili din sumara prezentare făcută de Su'lzer.
21
Dar Comedia pastorală cîştigâ mult în importanţă dacă ne gîndim că a fost şi reprezentată, — şi în această ordine ea prezintă interes şi pentru istoria spectacolului românesc, nu numai a dramei.
Mai importantă decît acestea ni se pare o scenetă co-micoHsatirieă, pe care noi o intitulăm Judecata vlădicii, clătind din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Nu o cunoaştem în întregime. Un fragment din ea, şi anume sfîrşitul, se găseşte încorporat într-un codice misoelaneu din a dpua jumătate a secolului, al XVIII-lea aflat azi In biblioteca Institutului de lingvistică din Cluj-Napoca. E foarte ppjsibil ca sceneta să fie anterioară lui Occisio Gregorii Vodae, adică anterioară anilor 1778—1780.
.Personajele ce apar în acest fragment sînt trei: Voinicul, Fata şi Vlădica.
Ademenită de vorbele şi promisiunile voinicului, fata a căzut victima seducerii acestuia, dar voinicul uită de toate promisiunile făcute şi o părăseşte, fapt ce o determină să-l cheme în faţa judecătorului — vlădica. Toate aceste în-tîmplări nu sînt prezentate în fragmentul păstrat; ele vor fi fost cuprinse în paginile anterioare, ce s-au pierdut. Textul existent cuprinde doar următoarea conversaţie a celor trei personaje.
Ajuns în faţa vlădicii, voinicul neagă că o cunoaşte pe fată, deoarece el n-a avut niciodată de lucru cu fete uşuratice. La auzul acestor cuvinte fata se văietă amarnic şi încearcă să-i aducă aminte:
Vai de tine şi de mine
Ce-mi fu a păţi cu tine
Dar cînd pînza am bilit
Nu eşti tu cel ce^a ai vinit [sic!]
Şi m-ai luat cu cuvinte
Pînă ce m-ai scos din minte?
Judecătorul, viădica, rămîne neînduplecat la aceste tîn-guieli, învlnuind-o pe fată că s-a lăsat sedusă şi n-a strigat. Ca să-şi motiveze atitudinea, fata aminteşte promisiunile ce i s-au făcut:
Şi-un galben mi-au giuruit Pînă ce m-au amăgit Şi tot au zis că m-a lua Şi bibişor că m-a îmbrăca.
Dar voinicul, departe de a-şi îndeplini promisiunile a mai dat-o „pe uşă afară“. Vlădica continuă să rămînă ho-tărît în atitudinea sa. Fata invocă atunci un ultim şi cel mai puternic argument: ce se va face cînd se va naşte copilul? Soluţia, destul de simplă, e găsită repede de către vlădică:
Copilul dacă 1-ei face Să-l aduci încoace Şi eu l-oi da la o maică Şi maicei voi da o vacă.
Cum este firesc, fata nu este de acord cu o astfel de rezolvare şi îi spune vlădicii:
Decît copilul la străine,
Mai bine m-ai mărita pe mine.
Mulţumit cu înţeleaptă judecată a vlădicii, voinicul îi adresează recunoscător aceste cuvinte cu care se şi sfîrşeşte sceneta:
Mulţumesc sfinţiei tale Că făcuşi dreptate mare.
23
Naivă şi stîngace în ce priveşte compoziţia, sceneta este în expresie de un realism prea crud. Indiferent de natura acestora, important este faptul că sceneta în discuţie se fixează intre foarte puţinele texte dramatice româneşti originale existente în secolul al XVIII-lea, si între primele de această factură Ia noi. Ea contribuie apoi la stabilirea unei concluzii despre conţinutul şi forma primelor noastre piese teatrale. Poate că sceneta aceasta trebuie pusă în legătură cu teatrul de acelaşi gen, de aceeaşi factură, cu teatrul şcolar de la Blaj, deoarece prin preocupare, atmosferă, expresie şi atitudine, cele două piese — Judecata Vlădicului şi Occisio Gregorii Vodae sînt înrudite.
Existenţa unor astfel de producţii dramatice ca piesa şcolarilor din Blaj, din 1755, Comedia pastorală, Judecata Vlădicii sau Occisio Gregorii (şi probabil că vor fi existat şi altele), atestă vechimea acestui fel de manifestare în planul spiritualităţii românilor din aceste părţi ale ţării.
♦
Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova, expusă în formă de piesă de teatru) este cea mai veche piesă de teatru originală românească ce se cunoaşte şi care se păstrează în întregime şi în bune condiţii. Conservată pînă în 1950 alături de valoroasele manuscrise ale eîtorva reprezentanţi ai Şcolii ardelene în biblioteca fostei episcopii greco-catolice din Oradea şi provenită acolo din hîrtiile episcopului Sa-muil Vulcan — după cum ne asigură strănepotul acestui vestit cărturar, Iosif Vulcan, într-o notiţă publicată în „Familia" din 189834, — piesa se găseşte azi, în manuscrisul original, în Biblioteca filialei din Cluj a Academiei R.S.R., fond Oradea, sub cota 471.
34	O tragedie românească din secolul al XVIII, „Familia11, XXXIV (1898), p. 585—586.
24
Notiţa din „Familia* care aducea informaţia de mai sus, le mai aducea şi pe acelea că I. Vulcan a împrumutat manuscrisul piesei de la Biblioteca orădeană şi l-a dus personal la Bucureşti colegului său de la Academie, D. C. Ollă-nescu, care i-1 ceruse spre ani consulta în vederea completării datelor relative la teatrul ardelean din lucrarea sa Teatrul la români, şi că manuscrisul a fost copiat la Academie. Intr-adevăr, copia a fost făcută de cunoscutul paleograf Iuliu Tuducescu şi ea se păstrează în fondul de manuscrise româneşti al Bibliotecii Academiei R.S.R., avînd azi cota A — 564 (fost ms. rom. nr. 1275).
Lucrurile acestea se petreceau în 1898. Ceva mai tîrziu, în 1905, istoriograful teatrului din Moldova, Teodor T. Bura-da mărturisea35 că a văzut şi el acest manuscris în amintita bibliotecă din Oradea, că l-a copiat şi copia o păstrează. Nu ştim dacă mai există copia făcută de el şi nici unde anume se află.
Cel care a semnalat însă pentru întîia oară existenţa acestei piese de teatru nu a fost I. Vulcan, ci N. Densuşianu. Ou aproape douăzeci de ani înaintea notiţei informative din „Familia", într-un Raport, din 1880, înaintat Academiei Romane06, N. Densuşianu o aminteşte de două ori: întîi sub titlul incorect şi prescurtat: Scisio Gregorii in Moldavia Vo-dae, iar apoi cu titlul complet, dar cu redarea incorectă a primului cuvînt: Scisio Gregorii in Moldavia Vodae tra-gedice expressa. După N. Densuşianu, după I. Vulcan şi D. C. Ollănescu37, dar înaintea lui T. T. Burada, a mai
35	în Cercetări despre începutul teatrului românesc în Transilvania, „Arhiva", 1905, nr. 7—8, p. 293.
36	Apărut în „Analele Academiei Române", seria II, tom. II şi în extras cu titlul: Cercetări istorice în Arhivele şi Bibliotecile Ungariei şi ale Transilvaniei. Raportu înaintatu Academiei Române de..., Bucureşti, 1880, 124 p.
37	Teatrul la români, „Analele Academiei Române", seria a Il-a, tom. XX, Memoriile secţiei literare, Bucureşti, 1899, p. 120.
25
amintit-o N. Iorga*8, în 1901, fără să-i indice titlul şi afir-mînd că e o comedie, scrisă pe vremea lui Gr. Maior, care conţine, „un amestec făcut de un scriitor de peste munţi, de glume proaste si de fragmente populare. Totul e fără sens şi fără folos". Următorul care o pomeneşte este Iacob Radu, într-un catalog publicat în 192338 39 40, unde piesa în discuţie e înregistrată tot cu transcrierea greşită a primului cuvînt din titlu: Scisio Gregorii in Moldavia Vodae trage-dice expressa. Zece ani mai tîrziu, în 1933, apare cel dintîi studiu asupra acestei piese scris în limba maghiară de Gobl Lâiszlo10 (alias Ladislau Găldi). Autorul se ocupă amănunţit de subiectul şi structura acestei compuneri dramatice şi mai ales de atmosfera în care a putut fi creată, punînd-o în legătură cu dramele şcolare similare maghiare; el îşi prezenta studiul drept introducere la o ediţie critică a textului pe care urma să o facă, dar pe care n-a mai realizat-o. în 1937, Al. Ciorănescu41 a făcut, în cuprinsul unui studiu, o prezentare detaliată a conţinutului şi a compoziţiei piesei, prezentare intercalată cu numeroase citate şi însoţită de cî-teva consideraţii sprijinite pe observaţiile şi sugestiile lui Gobl L., mărturisind că studiul său „nu pretinde [...] a fi definitiv".
în următorii douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ocupat nimeni de ea: V. Vartolomei42 o menţionează doar, citin-
38	în Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea. Tabla numelor, Bucureşti, 1901, p. 60.
3:) Catalogul a fost publicat în „Analele Academiei Române", Bucureşti, 1923. Piesa este înregistrată la p. 20—21.
40 Gobl Las zio, A legregibb olâh iskolai drama, „Debre-ceni Szemle“, VII (1933), p. 204—208.
41	Al. Ciorănescu, Occisio Gregorii Vodae. Cea mai veche piesă de teatru în româneşte, „Revista fundaţiilor regale", IV, (1937), nr. 8, p. 423—438.
42	Vasile Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944, p. 406—407.
86
du-1 pe I. Radu, dar dînd totuşi titlul exact, probabil după o lectură corectă a acestuia de pe manuscrisul original pe care îl va fi văzut, D. Popovici43 44 vorbeşte despre ea într-o singură frază; nu stăruie asupra ei nici I. Breazu deşi s-ar fi cuvenit să o facă intr-un studiu privitor la Teatrul românesc în Transilvania pînă la 19Î8U, — iar St. Mărcuş45 o aminteşte şi el, nedovedind că îi cunoaşte conţinutul, dar făcînd cîteva afirmaţii riscante şi neîntemeiate şi reprodu-cînd în facsimil prima pagină a manuscrisului. Mai mult vorbeşte despre Occisio... un alt cercetător al trecutului teatrului românesc, I. Massoff46. Acesta lasă să se întrevadă că-i cunoaşte conţinutul, dar nu după o lectură a textului, deoarece are cîteva incorectitudini, ci după prezentarea făcută de Al. Ciorănescu. Textul integral al piesei, însoţit de note şi de un mic studiu introductiv a fost publicat întîia oară abia în 196347. După editarea piesei s-au făcut mai dese referiri la ea, dar n-a fost inserată în nici una din cele două antologii aile dramaturgiei româneşti: nici în aceea din 1956, îngrijită de Al. Niculescu48, avind un studiu introductiv semnat de Florin Tornea, care nici măcar nu o. pomeneşte, nici în aceea din 1963 întocmită şi prefaţată
43	D. Popovici, La litterature roumaine ă Vepoque des Lumieres, Sibiu, 1945, p. 431; în traducere română, în Studii literare, voi. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 446—447.
44	Ion Breazu, Literatura Transilvaniei. Studii, articole, conferinţe, Bucureşti, 'Ed. Casa Şcoalelor, 1944.
45	Ştefan Mărcuş, Thalia română, Timişoara, 1945, p. 80.
46	Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, voi. I, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 66 şi 123—126.
47	Lucian Drimba. Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa. Cea mai veche piesă de teatru românească cunoscută, , Limbă si literatură*, VII (1963), p. 359— 398.
48	Primii noştri dramaturgi. Ediţie îngrijită şi glosar de Al. Niculescu. Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Florin Tornea, Bucureşti, E.P.L., [1956].
27
de Tiberiu Avramescu49 50 * care o aminteşte totuşi de dcruă ori, dar cu redarea incorectă şi incompletă a titlului. Nici tratatul academic de Istoria literaturii române50 nu-i acordă atenţie, decît îi menţionează existenţa. In schimb un alt tratat academic, cel de Istoria teatrului în România51 se ocupă de ea pe larg. îi acordă atenţia cuvenită Virgil Bră-dăţeanu în trei lucrări de specialitate52, iar George Ivaşcu, în a sa Istorie a literaturii române, o aminteşte doar, cu menţiunea, la modul prezumtiv, că „ar constitui cel mai vechi text dramatic românesc"53. De asemenea o au în vedere pentru discutarea unor probleme ce-i preocupă cu deosebire: Lucia Protopopescu54 55, Mircea Anghelescu56, Dan Ho-ria Mazilu56, Mircea Vaida57, Mihai Vasiliu58. Şi lista celor
49	începuturile teatrului românesc. Antologie, prefaţă şi note de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Editura Tineretului, [1963].
50	Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1964, p. 524.
31 Istoria teatrului în România, voi. I, Bucureşti, Ed. Academiei R.P.R., 1965, 248—250; vezi şi p. 183.
52	Virgil Brădăţeanu, Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogică, 1966, p. 99—100; id., Drama istorică naţională, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 189; id., Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 24—26.
53	George Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 361—362.
54	Lucia Protopopescu, Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai-Deleanu. Documente inedite, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1967.
55	Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, Ed. Minerva 1971, p. 39.
56	Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 40—42.
57	Mircea Vaida, Ion Budai Deleanu, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977, p. 13.
58	Mihai Vasiliu, Istoria teatrului românesc, Bucureşti, Ed. Albatros, [1972], p. 18—19, — In schimb nu e amintită
28
ce fac referiri ia Occisio, într-un fel sau altul, ar putea continua cu alte nume. O menţiune cu totul specială, subliniată chiar, merită intervenţia lămuritoare a distinsului filolog şi istoric literar N. A. Ursu privind paternitatea acestei piese59, la care ne vom referi mai jos. Deocamdată vom spune doar că articolul său a apărut în revista „Cronica" din februarie 1978, la cîteva zile după reprezentarea în premieră, probabil absolută, a lui Occisio... pe scena Teatrului de Stat din Oradea60.
Lucrarea lui N. Densuşianu, care semnalează întîia oară existenţa acestei piese româneşti, este de fapt o lucrare cu caracter informativ, un raport — după cum o €?pune chiar titlul ei originar — asupra cercetărilor întreprinse în diferite arhive şi biblioteci publice din Ungaria şi Transilvania, urmat de o inventariere a cărţilor şi documentelor descoperite cu ocazia explorărilor făcute. Prin urmare, ea nu putea oferi decît informaţii sumare, ba uneori chiar foarte sumare, despre fiecare manuscris înregistrat. De aceea nu trebuie să surprindă faptul că despre piesa în discuţie notează într-un loc doar următoarele: „Dramă în limba română, scrisă de poetul fostul Episcop Samoil Vulcan în epoca de la 1777—1780, 4?, 12 foi nepaginate"; iar într-alt loc menţionează în plus că ultima scenă se termină cu cuvintele prin care se îndeamnă la aolamarea numelor cîtorva personalităţi de vază ale vremii: „Denique clamatur vivat Maria Th., Joseph et Gregoriu Maior, — de unde se vede că piesa a fost lucrată în epoca de la 1777—1780". Din aceste
de Mihail Florea, Scurtă istorie a teatrului românesc, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1970.
59	N. A. Ursu, Paternitatea primei piese de teatru româneşti, „Cronica", an XIII, nr. 8 (630), 24 febr. 1978, p. 6.
60	Spectacolul a avut >loc la data de 18.11.1978 în cadrul „Săptămînii teatrului scurt", în regia artistului emerit Ton Olteanu.
29
notaţii este demnă de reţinut mai ales datarea manuscrisului după indicaţia amintită care, îritr-adevăr, ne conduce spre această concluzie, după cum se va putea vedea puţin mai departe. Dar merită să fie reţinută şi afirmaţia că autorul piesei este S. Vulcan, cu toate că nicăieri în manuscris nu este menţionat acest lucru şi nici vreo altă mărturie documentară contemporană nu atestă faptul. In schimb calificarea piesei ea dramă, considerată în întregimea ei, nu poate fi acceptată, decît doar în cazul cînd termenul este folosit cu sens generic de operă dramatică, iar nu în accepţiunea lui particulară de specie a genului dramatic. Aproape toţi cunoscătorii şi cercetătorii ulteriori ai piesei relatează cam aceleaşi lucruri despre volumul manuscrisului şi despre datarea lui, fie conducîndu-se după informaţiile furnizate de N. Densuşianu, cunoscute direct sau prin intermediu, fie independent de acestea. Nu sînt însă unanim de acord în ceea ce priveşte autorul sau autorii piesei şi nici în privinţa speciei dramatice.
Mai categoric în ce priveşte specia piesei decît N. Densuşianu, a cărui lucrare o cunoaşte şi o pune la contribuţie, D. C. Ollănescu afirmă că Occisio... este o tragedie61 al cărei autor a rămas necunoscut; dar într-o notă spune, citind greşit cuvintele lui N. Densuşianu: „Dl. Densuşianu [...] presupune — fără a-i arăta autorul — că este copiată de mîna Episcopului Samuil Vulcan". De fapt, s-a văzut, Densuşianu nu „presupune [...] că este copiată" de S. Vulcan, ci afirmă că e scrisă de acesta. N. Iorga o numea comedie. Privind-o cu mai multă înţelegere, prin raportarea ei la piesele teatrale ale şcolarilor din imperiul austriac şi la specia commediei dell’arte, şi discutînd mai nuanţat lucrurile, Gbbl Lâszlo o încadra ca specie dramei şcolare, practicată în colegii în vederea reprezentării ei în timpul
61	Loc. cit. — nota
serbărilor carnavaleşti, şi avind influenţe din partea comediilor dell’arte. Al. Ciorănescu este mai drastic în aprecierile asupra piesei: textul compunerii, aşa cum se înfăţişează el în manuscris, nu reprezintă propriu-zis o piesă finită, ci mai degrabă „un scenariu, o canava" pe care se poate improviza ca-n commedia dell’arte, dar nu crede într-o posibilă influenţă din partea acesteia din urmă asupra piesei româneşti; el consideră că avem de-a face cu o parodie, „o farsă fără scrupule şi neruşinată" sau cu un spectacol de carnaval, o „piesă de bilei".
Pentru D. Popovici, Occisio este o „comedie burlescă şi trivială", iar lui Şt. Mărcuş i se pare „mai mult o îmşirare de scene". I. Maissoff, urmîndu-1 îndeaproape pe Al. Ciorănescu, o numeşte şi el parodie, farsă, spectacol de carnaval, Bufonadă sau farsă e calificată de Istoria teatrului în. România. Iar D. H. Mazilu este de părere că structura acestei piese „este cea a încropirilor facile pe care Barocul le împrumutase din inepuizabila tradiţie a comediei dell’arte".
Cînd şi unde a fost alcătuită această compunere?
Stabilirea, cu oarecare aproximaţie, a momentului şi a mediului în care a fost scrisă piesa este mult uşurată de datele pe care ni le furnizează unele informaţii cuprinse în text precum şi anumite indicaţii de regie ale autorului. Pe baza lor şi a datelor de istorie literară pe care le deţinem pînă în prezent e adevărat că nu se poate stabili cu precizie nici anul cînd şi nici locul unde a fost .scrisă piesa; dar ele ajută la determinarea perioadei în care trebuie plasată scrierea ei şi la mediul în care unma să fie reprezentată.
Acţiunea piesei se desfăşoară pe două planuri: unul serios, grav prin natura faptelor de viaţă prezentate, altul buf şi burlesc
Partea gravă relatează despre uciderea mişelească de către turci a domnitorului Grigore III Ghica petrecuta la 12 octombrie 1777. Prin urmare, piesa a fost scrisă după
această memorabilă zi, dar nu mai tîrziu de 29 noiembrie 1780, data stingerii din viaţă a Măriei Tereza, pentru că autorul indică la un moment dat ca la sfîr.şitul piesei să fie aclamate numele Măriei Thereza, al lui losif II şi al lui Grigore Maior. Or, se ştie că Maria Thereza, care îl asociase pe losif II la conducerea treburilor imperiului prin 1765, a murit la data mai sus amintită; iar Gr. Maior era în anii aceia episcop al Făgăraşului. Rezultă că Occisio a fost creată între 12 octombrie 1777 şi 29 noiembrie 1780. Dar cînd? Sau măcar, de care din cei doi termeni limită se apropie mai mult momentul scrierii piesei? Pentru a răspunde întrebării, trebuie să avem în primul rînd în vedere natura acestei compuneri care dovedeşte că piesa a fost destinată unor petreceri mai neîngrădite care aveau loc în timpul carnavalului (,,fărşangului“); ea putea fi însă scrisă pentru un carnaval de după 1777, ceea ce nu exclude nicidecum posibilitatea de a fi fost concepută la sfîrşitul aceluiaşi an, imediat după comiterea omorului, pentru carnavalul din 1778, după cum tot atît de bine se poate accepta şi alternativa de a fi fo&t scrisă mai tîrziu, pentru carnavalul din 1779 sau chiar pentru cel din 1780. Dar pentru că în prolog se face precizarea, că „lucrul groaznic, de temutu s-a întîmplat într-un trecut apropiat, — „Acum tocma nu de demult44 — sîntem îndemnaţi să credem că piesa a fost creată mai degrabă pentru carnavalul din 1778.
Că a fost destinată reprezentării şi nu numai lecturii, credem că în privinţa aceasta nu pot să existe îndoieli. Pentru că altfel nu s-ar justifica, de exemplu, prezenţa unor indicaţii scenice foarte sumare pentru anumite completări sau improvizaţii de text, ori cele care privesc scenele pantomimice; dar mai ales nu şi-ar găsi justificarea într-un text de teatru destinat lecturii, iar nu reprezentării într-un spectacol, acel îndemn de a se striga la sfîrşit „să trăiască Maria Thereza, losif şi Grigore Maior". Desigur, o ase-
32
menea indicaţie, cu astfel ide îndemn nu se obişnuieşte a se adresa lectorilor, ci interpreţilor şi, eventual, prin intermediul lor, spectatorilor. Dar cine erau interpreţii şi cine era publicul spectator pe care îl avea în vedere autorul piesei? Deisigur că publicul spectator era constituit în primul rînd din elevi, dar şi din alţi oameni dornici de a petrece în timpul carnavalului, iar interpreţii urmau să fie tot şcolari. Şi pentru că mai multe date conţinute în textul propriu-zis şi în indicaţiile de regie ne vorbesc despre Blaj, este mai mult ca sigur că piesa urma să fie interpretată de învăţăceii şcolilor din acel oraş, mai degrabă decît de elevii români de la alte şcoli din Transilvania. Datele pe care le avem în vedere sînt următoarele: în primul rînd amintirea râului Târnava, pe ale cărui maluri este situat Blajul, după cum se ştie, şi a localităţii Mănărade, aflată în apropierea acelui oraş; apoi pomenirea Sfântului Sobor de la Mitropolie şi a numelui lui Gr. Maior, ,pe atunci episcop al Blajului şi adevărat „patron* al şcolilor blăjene, ne îndrumă spre acelaşi oraş transilvănean ca mediu căruia îi era destinată reprezentarea pieŞei.
Nu ştim însă dacă a ajuns să fie interpretată atunci în faţa publicului sau nu. în orice caz, deocamdată nu există nici o mărturie documentară contemporană care să ateste reprezentarea ei; şi lipsind dovada faptului, firesc -este 6ă nu se susţină categoric sau să se respingă tot atit de hotă-rît existenţa unui spectacol cu Occisio, atunci, ci doar să se formuleze ipoteze plauzibile. Şi cu toate acestea, nu s-au formulat numai ipoteze, ci s-au făcut uneori afirmaţii categorice. Gdbl L. spune că nu putem şti dacă a fost jucată sau nu, iar dacă eventual a fost jucată, atun'ci locul unde s-a reprezentat este Blajul, afirmaţii la care subscriem. Al. Ciorănescu în mai multe părţi ale articolului său vorbeşte, e adevărat că destul de ambiguu, despre un spectacol cu Occisio. I. Maissoff presupune „că textul a fost ju-
3	— Ucidaraa lui Grigore Vodă
33
cat“62 63 *. Autorul sau autorii care se ocupă de piesa aceasta în Istoria teatrului în România par să dispună de dovezi peremptorii în privinţa reprezentării ei în cadrul unui spectacol teatral din moment ce afirmă atît de categoric că „lucrarea dovedeşte existenţa unui spectacol românesc în Transilvania pe la 1780“C3. Numai că oricine poate obiecta cu deplină îndreptăţire că simpla existenţă a unui text dramatic nu implică în mod necesar şi existenţa unui spectacol cu acea piesă04. Simţind parcă nevoia să sublinieze aserţiunea ca pe un adevăr de netăgăduit, mai departe reprezentarea piesei este aşezată energic sub semnul indubitabilului, dar tot în formă enunţiativă, ca un fapt de ila sine înţeles ce nu mai are nevoie de nici o argumentare: „Este sigur că spectacolul, care nu va fi fost nici primul şi nici ultimul într-un mediu în care exista o tradiţie teatrală în
62	I. Massoff, op. cil., p. 126. — într-un loc (p. 66) ne informează că „cei care s-au ocupat de istoria teatrului din Transilvania au emis părerea că manuscrisul anonim [...] intitulat Occisio Gregorii Moldaviae [sic!] [...] ar fi constituit de asemenea un spectacol organizat în cadrul teatrului de colegiuDar cine sînt emiţătorii acestei păreri nu ni se spune, iar din bibliografia capitolului respectiv nu putem afla şi nici măcar bănui. în altă parte, părerea nu mai e atribuită altora, ci pur şi simplu este afirmată: de două ori ca probabilitate („folosit probabil în cadrul spectacolelor de colegiu44 (p. 123); „s-ar putea ca acest text să fi constituit unul din primele spectacole de teatru românesc în Transilvania anului 1780“ (p. 125).
63	Op. cit., p. 248.
G4 Mărturisim că nu ne putem dumiri ce anume a îndreptăţit o astfel de afirmaţie şi ce logică este în contextul în care sînt încadrate rlndurile pe care le-am desprins: „Dincolo de valoarea sa dramatică discutabilă, lucrarea dovedeşte existenţa unui spectacol românesc în Transilvania pe la 1780. Din acest punct de vedere Occisio Gregorii este pînă acum o primă şi unică apariţie în literatura românească veche“. — Op. cit., p. 248.
34
•Şcoală, a avut loc"65. Acel mediu cu tradiţie teatrală este, fireşte, Blajul, iar timpul reprezentării ar fi fost în vremea păstoririi episcopului Grigore Maior. Şi Dan Simoneseu afirmă că -piesa a fost „alcătuită şi jucată între anii 1778— 1780 de tinerii şcolari din Blaj, în colegiu"66. Mai circumspectă şi mai realistă, L. Protopopescu vorbeşte numai de „intenţia de a fi reprezentată" care a stat la baza scrierii acestei piese67 şi pe care o dovedesc indicaţiile de regie.
Nu este exclusă posibilitatea să existe undeva o atestare documentară a reprezentării piesei pe care cercetări viitoare să o descopere şi să o aducă la lumina cunoaşterii. Dar ceea ce este cert este că în momentul de faţă nu putem şti cu siguranţă — şi, prin urmare, nici nu se poate afirma — dacă, unde şi cînd anume s-a reprezentat Occisio.
Şi acum problema cea mai importantă, dar şi cea mai delicată şi mai dificilă: cine este autorul acestei piese? S-au emis cîteva ipoteze şi s^au făcut unele afirmaţii de-a lungul sutei de ani ce s-a scurs de la întlia semnalare a ei. Osteneala de a stabili paternitatea asupra piesei este pe deplin justificată. Numai că aproape de fiecare dată cînd a fost adusă în cimpul discuţiei problema autorului s-au făcut doar afirmaţii fără să se încerce dovedirea temeiurilor şi a justeţei lor.
S-a văzut că N. Densuşianu a afirmat că a fost scrisă de S. Vulcan. Pe ce se va fi întemeiat el făcînd aceasta afirmaţie? Va fi ştiut ceva, concret şi sigur, sau e o simplă
65	Loc. cit.
66	Cronici şi povestiri româneşti versificate (Sec. XVII— XVIII). Studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1967, p. 175.
67	Autoarea susţine că manuscrisul nu reprezintă textul original şi autograf al autorului, ci este doar „o copie incompletă". Dar faptele pe care le invocă nu ni se par deloc edificatoare (vezi op. cit., p. 54). N. A. Ursu (ari. cil.) respinge această afirmaţie cu probe concludente.
35
supoziţie? E greu de spus. S-ar putea admite posibilitatea ca să li ajuns la această concluzie în urma examinării comparative a grafiei manuscrisului piesei în discuţie cu gralia altor manuscrise care în mod neîndoielnic aparţin lui S. Vulcan, deşi ne vine greu să credem că ar fi făcut o asemenea operaţie. Cu toate că a cunoscut această afirmaţie, pe care — în mod surprinzător — o deformează, D. C. Ollănescu feerie că autorul este necunoscut, S. Vulcan fiind doar cel ce a copiat textul. Golbl L. crede că piesa â fost compusă de „vreun profesor de la seminarul din Blaj". Al. Ciorănescu nu se arată nici un moment interesat să afle sau să stabilească cine este, cine ar putea fi autorul acestei producţii atît de interesante pentru noi. In fechimb Şt. Măr-cuş, pasionatul cercetător al istoriei teatrului românesc din Ardeal şi Banat, care dă dovada unei bogate informaţii, dar se fereşte aproape sistematic de indicarea sursei şi 6e hazardează nu de puţine ori în formularea unor afirmaţii categorice, nesprijinite documentar, afirmă despre Occisio... că „face impresia că a fost creată de oarecare prefect de studii sau profesor al Seminarului român-unit din Oradea, [...] pentru tinerii români din seminar44. Afirmând acestea, el se sprijinea, probabil, pe faptul că piesa a fost păstrată şi găsită în Biblioteca episcopiei unite din Oradea, unde — potrivit aserţiunii lui ii. Vulcan — ar fi provenit idin biblioteca personală a episcopului cărturar S. Vulcan, dt şi pe faptul că şi elevii de la seminarul român-unit orădean puteau să creeze şi să reprezinte o asemenea producţie dramatică, mai ales că aveau exemplul unei bogate activităţi teatrale în limba latină a elevilor din şcoala iezuiţilor din Oradea. Şi se ştie că (prin desfiinţarea ordinului iezuiţilor, Sn 1773, localul şcolii acestora — în care se afla o sală destinată festivităţilor şcolare, numită theatrum — trece în proprietatea greco-catolicilor. Intr-adevăr, dacă le avem pe toate acestea în vedere, dar dacă nu ţinem seama de un alt in-
36
diciu, care e de natură să infirme posibilitatea formulării unei atari prezumţii, afirmaţia făicută ţde Şt. Mărcuş ar putea dobîndi caracter de valabilitate. Dar să reamintim cursul evenimentelor. In iunie 1777 se întemeiază la Oradea cea de-a doua episcopie a românilor greco ^catolici din Transilvania, independentă de cea romano-catolică, şi o dată cu aceasta* episcopul ei, Moise Dragoş, ales încă din 1775 ca sufragan al episcopului romano-catolic al Oradiei, este consacrat ca episcop deplin şi independent de cel romano-catolic. Omorîrea domnitorului moldovean s-a petrecut pe la începutul Iul octombrie, iar relatarea evenimentului se face într-un timp relativ nu prea îndepărtat de acel moment: prologul piesei ne asigură că trista întâmplare s-a petrecut „acum tocma nu de mult", prin urmare, după cum am mai spus, piesa a fost scrisă cel mai devreme în ultimele luni ale anului 1777 şi în primele trei sferturi ale anului următor, probabil chiar pentru carnavalul din toamna anului 1778. Dar în acel timp Oradea nu mai aparţinea administrativ de episcopia din Blaj şi, prin urmare, e greu de crezut că numele episcopului iblăjan, Grigore Maior, ar fi putut fi aclamat de elevii orădeni, cînd firesc era să se dea toată cinstea cuvenită episcopului orădean Moise Dragoş, care deţinea această demnitate de ciţiva ani. Dacă s-ar admite totuşi că piesa ar fi fost scriisă de un profesor sau prefect de studii orădean, care ar fi beneficiat într-un fel sau altul de bunăvoinţa sau de binefacerile patronului şcolilor blăjene, ar apare fel mod justificat întrebarea: de ce sfert amintite toponimice legate de Blaj şi nu, cum ar fi normal, altele legate de Oradea? Pentru noi este evident că piesa nu a fost scrisă în oraşul de pe Crişul Repede sau, mai exact, pentru a fi reprezentată in acest oraş ci în orăşelul de pe Tîrnavă sau într-un alt centru in care exista tradiţia unui asemenea gen de creaţii» dar de către cineva legat într-un fel oarecare de valorosul centru al culturi!
româneşti transilvănene. Pentru Blaj, spuneam, pledează pomenirea în textul piesei a localităţii Mănărade şi a rîului Tlrnava68; apoi prezenţa numelui episcopului"Grigore Maior, demn continuator al luptei lui Inochentie Micu şi mare binefăcător al tineretului studios, este cît se poate de firească într-un mediu de şcolari români ca Blajul; nu trebuie de asemenea să uităm că înainte cu 22 de ani, pe cînd era profesor şi director de şcoală, Gr. Maior a fost implicat în memorabila şi îndrăzneaţă ispravă a şcolarilor blăjeni — Comoedia ambulatoria ălumnorum (1755).
In paginile introductive la ediţia din 1963 a piesei Occi-sio... combăteam aproximativ în termenii aceştia aserţiunea lui Şt. Mărcuş şi îmi exprimam .părerea că „piesa a fost scrisă fără îndoială la Blaj", considerînd ca foarte plauzibilă ipoteza lui Gobl L. că ar fi opera unui profesor din acel oraş. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1967, Lucia Pro'topo-pescu69 înclina să creadă că piesa ar fi putut fi concepută în mediul studenţilor români care studiau la Viena, de către unul sau mai mulţi autori, „fie la Barbareum, fie în Transilvania". „Autorul sau autorii — spunea mai departe cercetătoarea — porneau din mediul rural transilvănean" şi adăuga că trebuie avuţi în vedere, între aceştia, „cu deosebire I. Budai Deleanu şi Samuil Vulcan, fire veselă şi comunicativă"; autoarea crede că, oricum, piesa în discuţie „nu poate fi izolată de experienţa literară a Ţiganiadei“, de care o apropie numeroase elemente70. Ipoteza era, orice
68	Mai apare şi numele localităţii Turnu Roşu, situată mai aproape de Blaj decît de Oradea, de pildă. Celelalte două toponime amintite în text — Zagrabie şi Curitău — nu le-am putut identifica; ele ar putea să fie creaţii ale autorului.
69	Op. cit., p. 54 ş.u.
70	Op. cit., p. 56. — In replică, M. Vaida crede că „tematica lucrării" şi „tonul ei minor" „exclud evident" posibilitatea ca I. Budai Deleanu să fie autorul piesei. „Ţiga-
38
s-ar spune, ispitiioare. Mergînd pe calea deschisă de L. Protopopescu, care era dispusă să-l considere pe T. Budai Oeleanu fie singurul autor, fie coautor, fie doar martor al elaborării piesei, am încercat, într-o comunicare din 1970, să aduc argumente în favoarea ipotezei ademenitoare care vedea în autorul Ţiganiadei pe autorul lui Occisio, Ipoteza era timid formulată pentru că ne dădeam seama de fragilitatea argumentelor pe care le puteam invoca şi eram convinşi de faptul că era „îndrăzneaţă şi riscantă41. Astfel stînd lucrurile, renunţăm la ea neavînd nici acum mai multe şi nici mai convingătoare argumente; or, cele atunci prezentate nu ni se par — cum nu ni s-au părut nici atunci — suficient de convingătoare. în schimb ne menţinem părerea că „piesa a fost scrisă de către un tînăr provenit din mediul blăjean".
Dar cine este sau cine poate fi acel tînăr?
La această întrebare a dat, nu de mult, un răspuns N. A. Ursu71. Distinsul filolog şi istoric literar ieşan, care a adus atît de multe clarificări, contribuţii şi identificări privind opere şi autori din literatura română veche şi modernă, afirmă cu toată convingerea că autorul piesei Occisio... este Samuil Vulcan. In stabilirea paternităţii lui S. Vulcan asupra acestei piese, N. A. Ursu se bazează mai întîi pe comparaţia grafiei textului piesei cu grafia altor două manuscrise autografe ale lui S. Vulcan, care îi permite să stabilească identitatea lor şi să conchidă că toate trei textele
niada nu putea fi scrisă de autorul execrabilei Occisio Gregorii..., această „erezie literară". în schimb, e posibilă participarea autorului Ţiganiadei, ca unul din alumnii Bar-bareumului, care au colaborat din plin la această creaţie colectivă, compusă în glumă, acolo unde apar eroi ţigani şi personaje ca Pipirig Iştoc sau Bucur". Motivarea nu ni se pare deloc convingătoare.
71	Vezi articolul citat în nota 26.
tu fost scrise de aceeaşi mînă; apoi, „pentru a putea conchide că Occisio Gregarii Vodae este nu numai scrisă, în manuscrisul respectiv, ci şi alcătuită ide Samuil Vulcan*, întreprinde un examen a1 limbii celor trei texte, ajungând la constatarea că „limba din Occisio este identică cu limba manuscriselor de mai târziu ale lui Samuil Vulcan” şi că „toate (particularităţile de limbă — n.n.) la un loc apar atât în Occisio cît şi în manuscrisul respectiv al Iul Samuil Vulcan” cu care s-a făcut comparaţia (Tractatul despre vindecarea morburilor).
Vestea uciderii prin viclenie de către turci a domnitorului moldovean Grigore Ghica s-a răspîndit repede în toate trei provinciile româneşti, iar ecoul pe care -l-a avut în rlndul românilor de pretutindeni, a fost foarte puternic. Tragica întâmplare petrecută la Iaşi în acel început de octombrie 1777 a devenit curînd după consumarea ei subiectul unor cronici rimate, mai cu seamă în Moldova şi în Muntenia. Cu cîteva decenii în urmă, Emil Turdeanu a cercetat intr-un studiu temeinic cum s-a reflectat evenimentul in cîteva cronici rimate72, iar mai recent Dan Simo-nescu a publicat o foarte bună ediţie critică de Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec* XVII—XVIIJ73, însoţită de un foarte bun studiu introductic. Nu vom urmări cum s-a oglindit abominabila faptă în cronicile rimate ale vremii, deoarece nu intră în aria preocupărilor noastre momentane şi, mai ales, pentru că au făcut-o cu pertinenţă şi
72	Emiil Turdeanu, Contribuţii la studiul cronicilor rimate, „Cercetări literare", II (1936), p. 1—26.
73	Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1967. — O bogată bibliografie privitoare la uciderea lui Grigore Ghica — izvoare narative contemporane, ediţii şi (studii —, la p. 178—179.
competenţă cei doi cercetători menţionaţi. Von aminti insă că şi în Transilvania întîmplarea a găsit oglindire literară la puţină vreme după petrecerea ei. Dar trebuie să ne grăbim să precizăm două lucruri: mai întîi că spre deosebire de cele două ţări româneşti de . dincolo de Carpaţi, în Transilvania uciderea mişelească a domnitorului moldovean nu a fost prezentată într-o cronică rimată, ci într-o interesantă compunere dramatică, ce este pînă acum cea dintîi piesă de teatru originală românească 'ce se cunoaşte şi se păstrează integral: Occisio Gregarii... în al doilea rlnd, se cuvine să precizăm că, în timp ce în cronicile rimate fapta odioasă este relatată cu toată gravitatea, în piesa transilvană ea are o expunere relativ sumară, expediată chiar, constituind mai degrabă un pretext pentru unele divagaţii In cadrul unei creaţii. dramatice de aspect eterogen, compozit, specifică unui anumit gen de spectacol.
In afara acestei piese pe care o cunoscuse şi despre care vorbise în 1901, dar despre care se vede că nu^şi mai aducea aminte după mai puţin de un sfert de veac, N. Iorga a descoperit, într-un manuscris miscelaneu din Satu-Mare, Verşul lui Vodă Grigorie. Publicîndu4 în 1922 în „Revista istorică*74, marele învăţat îl însoţea de o notă în care îşi exprima părerea că „acest naiv prolog* provine din Moldova şi că a fost scris ,pe la 1800*. De fapt, „acest naiv prolog", cum SI intuieşte şi îl numeşte marele istoric, fără să facă însă nici o legătură cu un text anume, nu este altceva decît o reproducere aproximativă — cu modificarea unor cuvinte şi cu dteva omisiuni de versuri — a ,praeam-b uium"-ului piesei Occisio. O lectură paralelă a celor două texte ne poate conduce cu uşurinţă gpre concluzia că Verşul din manuscrisul sătmărean este o transcriere din memorie
74 N. Iorga, Un ctntec ardelenesc nou, „Revista istorică44, Vim (1922), nr. 10-42, p. 161—179.
a prologului piesei de care ne ocupăm, pro'og pe care l-a cunoscut într-un fel sau altul cel ce l-a notat, ceva mai tîrziu.
Acum tocmai nu de mult Groaznic lucru s-au făcut în Moldova s-au timpi at Perire ca de împărat Loc vestitu şi oraşul Să numeşte, să ştiţi, laşul.
Ghica-Vodă Grigorie,
Domn mare-n diregătorie,
Vrînd a sta lingă credinţă Şi neamului mîntuinţă,
Cu vicleşug l-au chemat,
Tirăneşte s-au tăiat,
De Başa turcească.
O, amară prăpădire,
Că însuşi merge la peire.
Că turcii să năpădiră,
Că [cei] doi să porniră
Şi capul i-1 tăi ară
Şi din viaţă îl scoasă afară.
Că, pînă vom arăta,
Faceţi bine a asculta Şi, de-am greşit cu ceva,
Faceţi bine a ierta.
Cum se poate observa dintr-o comparare cu prologul piesei Occisio, Verşul lui Vodă Grigorie conţine doar 23 de versuri faţă de 28 cîte are prblogul, precum şi cîteva modificări de cuvinte sau inversiuni ale lor75.
73 Oarecare similitudine între , prologul piesei şi unele părţi ale cronicii rimate cuprinsă în ms. nr. 2150 (în ediţia
Principalul motiv al Uciderii mişelesti a domnitorului Grigore Ghica de către turci la 12 octombrie 1777 l-a constituit „vina44 lui de a fi protestat împotriva ciuntirii Moldovei prin răpirea samavolnică a părţii ei nordice, a Bucovinei, de către austrieci; acest „furt neruşinat", cum îl numeşte pe drept şi cu indignare un istoric, s-a făcut în înţelegere cu Turcia, care răsplătea în felul acesta Austria pentru sprijinul acordat în războiul turco—rus. Aspectul acesta al lucrurilor nu este relatat în piesă şi nici nu putea fi spus direct într-o operă scrisă în Transilvania, aflată sub stăpînire habsburgică. Totuşi în prologul piesei se menţionează răspicat că Gr. Ghica a fost omorît pentru că a vrut „a sta ilîngă credinţă / Şi neamului mîntuinţă44, iar în prima scenă a piesei domnitorul însuşi se confesează în acelaşi sens: „Ziua şi noaptea gîndesc şi priveghez pentru întemeierea credinţii şi a neamului românesc sentinţă44. Motiv suficient, acesta, să îndreptăţească dezvoltarea lui într^o dramă. Dar felul în care autorul înţelege să-l trateze în cele trei „scene44 dezamăgeşte pe cel ce ar fi dorit să găsească o expunere adecvată dramatismului situaţiei. Şi cu atît mai mare e decepţia cu cît, pe de o parte, prologul ne
citată a lui D. Simonescu, la p. 188 ş.u.) există, mai ales în ce priveşte prezenţa unor cuvinte. Citim acolo:
în toată lumea s-au vestit Că nu s-au mai pomenit Acest lucru însemnat Mult groaznic şi minunat.
Sau:
Şi să-l piarză tiraneşte Ou taină şi făr de veste Dintr-acel scaun din Iaşi, Tocma dintr-al său oraş.
pregăteşte pentru aşa ceva prin prezentarea intr-o tonâ-iltate gravă a unei situaţii plină de dramatism şi cu dez-nodămînt tragic, iar, pe de altă parte, între scene apar aşa-numitele „intermedii* care nu au în general şi aparent legătură cu subiectul dramei propriu-zise, ba chiar sînt lin discordanţă cu el, datorită conţinutului lor adesea vulgar.
Structura piesei este următoarea: un prolog, trei scene precedate şi urmate de unul sau mai multe intermedii, o predică în ţigăneşte şi în româneşte, cîteva cîntece în diferite limbi (română, latină, maghiară; un cîntec urma să fie în germană, dar n-a fost scris) şi un testament bachic completat cu preceptele beţivului.
Prologul — scris în versuri care trădează pe alocuri influenţă folclorică — anunţă spectatorii, întocmai ca în piesele commediei dell’arte, ale evului mediu sau ale celui clasic, subiectul dramei ce urmează să fie înfăţişată pentru eventualele greşeli ce s-au strecurat, deoarece totul a fost făcut în pripă.
După acest prolog şi înaintea primei scene are loc în-tîiul intermezzo, în cadrul căruia se prezintă dansul a cinci soldaţi turci. El va fi fost introdus pentru a sugera prezenţa turcilor cu prevestirea unei uneflJtiri diabolice ce se pune la cale.
Scena întîi se desfăşoară probabil într-o încăpere a palatului domnesc, poate chiar în sala de .consiliu; autorul nu dă nici o indicaţie în sensul acesta, ci notează doar că, la ridicarea cortinei, vodă stă la masă împreună cu doi sfetnici ai săi şi cu secretarul alături, iar doi ostaşi fac de pază. Domnul ie comunică sfetnicilor hotărîrea pe oare a luat-o, să se alieze în ascuns cu Austria şi cu Rusia împotriva Turciei, şi le cere părerea. Unul dintre dregători, Vasiile, se arată a fi de acord, motivînd, printr-o vorbire figurată, că „mai vestită-i cetatea cu doao turnuri dedt cu
unul" şi că „necredinciosului nu trebuie să avem nici o credinţă44, înţelegînd desigur prin necredincios pe sultanul turcesc. Dar cuvintele lui, cum se poate vedea şi din continuare, sînt echivoce: necredinciosul poate fi şi turcul, dar poate fi şi Grigore, care calcă prin actul plănuit supunerea jurată turcului. Cel de-al doilea sfetnic, Simion, nu e mai puţin diplomat ca primul: la început se opune părerii domnitorului, spunînd că celor mai mari, chiar necredincioşi fiind, li se cuvine supunere şi ascultare, din moment ce „Dumnezeu ni i-au lăsat poruncitori"; iar un împărat, chiar dacă e păgîn, nu poate fi omorît, motivînd, în spiritul ideii iluministe a dreptului natural al individului ş'i al ginţilor, că „aceasta să împotriveşte legilor neamurilor44. — Dar, după ce Grigore i-o retează, impunîndu-şi voinţa („Numai aşa să fie cum am zis44) şi poruncind să se scrie „cărţi" şi să li se trimită daruri celor două ţări, hotă-rîrea neclintită a domnului îl face să se domolească: nu are nimic împotrivă să se acţioneze în sensul celor plănuite, dar să se facă totul pe ascuns, ea să nu se afle ceva.
Discuţia celor trei este întreruptă de „intervenţia celui de alături44, adică a secretarului, cum reiese clar din indicaţia de regie. Dar apare aici un nonsens, căci secretarul anunţă moartea neaşteptată a secretarului. El îl previne pe domnul său că, datorită acestei împrejurări, pe care o interpretează ca o prevestire nenorocită, „Nu-i bine să se înceapă, ca să nu aibă sfîrşit jalnic". înfuriat că secretarul îi anunţă o asemenea nenorcire „numai aşă, din senin44, fără menajamente, ceea ce ar putea să pricinuiască domnilor „multe grabnice fboale, precum şi gutta", îi spune că va cerceta el însuşi cursul stelelor „ca un matematic" (ceea ce înseamnă: ca un astrolog) şi îşi va angaja un alt secretar, iar pe el îl alungă dintre slujitorii săi, poruncindu-i: „Ţipă hainele jos şi te du la porci".
Dacă pînă aici autorul nu a dezminţit sobrietatea în tratarea pe care o impunea subiectul anunţat prin titlu şi în prolog, ajuns în momentul acesta, buna impresie anterioară este ştirbită, aşteptările ne sînt înşelate. Grigore vodă nu mai este domnul sobru frămîntat de marile interese ale ţării, ci este un om vulgar în expresie; autorul îşi şarjează personajul, punîndu-1 să rostească cuvinte cu forme corupte („îţi voi da o ţiră de comendaţie pe hîrtie; aceea încă să o conţipăluieşti tu“) şi cuvinte triviale („şi apoi o voi scîrnăvi eu").
După această conversaţie, intervine un intermediu, fără text scris de autor, putînd conţine o pantomimă sau o scenă vorbită în care se lăsa interpreţilor libertatea de a improviza o conversaţie şi în care — potrivit indicaţiilor de regie — apare un ţigan ţinînd un orologiu din ceapă (!) „ale cărui mişcări circulare sînt de la sine şi care cresc mereu". După ce ţiganul astrolog discută ceva cu un altul, „ca din încredinţarea domnitorului Grigore vodă, care are în Moldova astfel de astrologi, prezice prin ciur un viitor prosper". Scena aceasta va fi fost ilariantă; şi efectul ei comic va fi fost sporit, desigur, de a se va fi pus în legătură cu mărturisirea lui Grigore că va cerceta el cursul stelelor ca un matematic. Oricum, este limpede că echivocul nu i-a fost deloc străin autorului.
Urmează o scenă mai puţin semnificativă: angajarea unui secretar în locul celui de curînd decedat. Solicitantul pentru postul devenit vacant îşi prezintă cererea, scrisă în latineşte, într-un limbaj grosier pe alocuri, vădind o surprinzătoare lipsă de respect faţă de domnul Moldovei. După un început decent în care se adresează cu obişnuita formulă de politeţe („Excellentissime et Humanissime Domine, Ge-nerose Princeps Valachiae"), cererea se desfăşoară în cuvinte batjocoritoare la adresa domnului, care definesc şi calitatea solicitantului („Doamne, pentru mine nicidecum şi în orice loc foarte puţin demn de s'timă [...]. Căci în timp ce, cu
primejdie, beau vin cu paharul şi stau in circiuma excelenţei voastre, generos principe, ca un monstru foarte beţiv, eu trăiesc aproape cum trăiesc împreună clinii în piaţă"). Deşi redactată în termeni atît de jignitori, cererea este totuşi apreciată admirativ de Grigore vodă, care îi atrage atenţia că pentru a fi secretar trebuie să ştie latineşte, nemţeşte, ungureşte... în total opt limbi. Verificarea cunoaşterii acestora este făcută priutr-o întrebare formulată în limba respectivă, după care urmează răspunsul solicitantului în aceeaşi limbă. De remarcat că această paradă de cunoştinţe plurilingve este notată aproximativ şi cu evidente greşeli, ceea ce demonstrează necunoaşterea lor de către autorul piesei. In urma verificării făcute, vodă îşi arată din nou admiraţia pentru cunoaşterea petiţionarului în cuvinte turceşti: „Afferim, masalla44 (Bravo, minunat!), apoi îi cere să-i prezinte recomandarea („dară dreptăţi ai?“) pe care o citeşte şi constată că pretendentul la „se-cretărăşie44 e un om de nimic şi un beţiv, cum se recomandase de altfel şi în cerere, şi că cel ce iscăleşte recomandarea este cîrciumar. Concluzia domnului este favorabilă petiţionarului („Bune dreptăţi ai [...]. Pentru aceea eu încă te pui secretar ium"). După care îi solicită să presteze un jurămînt de credinţă, care, conţinînd şi unele cuvinte obscene, este fără un sens anume şi în forma rostirilor magice. Şi ou aceasta se sfîrşeş'te prima scenă.
In intermediul ce urmează, se înfăţişează o şezătoare populară cu peţirea unei fete. La şezătoare sînt la început doar trei persoane, care fac o cunună: fata, Neaga, mama ei, Horholina, şi tatăl ei. Din cîntecul pe care îl cîntă mama fetei şi care are aspectul unui descîntec, se poate deduce că a fost aşteptat să vină la şezătoare şi „Bucur cei voinic14, care „de-ar fi venit / Noi l-am fi cinstit / Cu părasă în masă", — părasa în masă, fiind „Neaga cea frumoasă44. Probabil că tatăl nu se prea arată interesat de
47
soarta fetei, căci, după ce Neaga anunţă că vin petitorii, Horholina îi spune soţului cu ciudă şi cu învinovăţire: „Urască-te lumea, bărbate, că tu tot cu fati-le (= iemnuşe de aprins) şi cu pipa în dinţi udean sprâncenate ne-ai făcut*. Intră peţitorii — Bucur şi starostele. întrebaţi de gazdă ce caută, starostele îşi începe vorbirea cu cuvintele obişnuite la începutul oraţiilor de nuntă. Dar în continuare, în loc de cunoscuta legendă a feciorului de împărat ce urmăreşte la vînătoare o căprioară, se relatează o mai puţin obişnuită poveste — existentă totuşi în folclorul nostru — despre crearea femeii nu din coasta lui Adaan, ci din coada dine-lui care furase coasta pusă la uscat. Oricum, prezentarea unei şezători populare, descîntecul de măriit, oraţia şi întreaga scenă a peţitului, din această parte, ca şi alte cî-teva elemente de credinţă populară ce apar în continuare, înseamnă întîia pătrundere a folclorului românesc în ţesătura unei opere literare cuiite destinată scenei.
Scena peţitului esite de un grotesc accentuat. Aici ca şi în altă parte se dă libertate interpreţilor să improvizeze. Cum s-a observat, trebuie să ne închipuim ică cei doi peţitori s-au înţeles dinaintea sosirii cum să procedeze: starostele să-l laude mereu şi cit anai mult pe candidatul la însurătoare, în cuvinte meşteşugit alese, ba chiar să exagereze în laude, iar cîmd pretendentul Bucur se va lăuda, starostele să intervină în acelaşi sens, al supralicitărilor. Ceea ce, fireşte, sitîrneşte rîsul. întrebaţi de gazdă ce fel de oameni sînt şi de unde, istarostele răspunde: „Acesta îi feliu de cel mai bun cordovan din Curitău. Nemiş de să-mînţă; are loc şi după casă, -unde pentru treabă să iasă. Care are plug cu şase boi, acela-i gazdă. Acesta-i aşa (monstrat dig. etc. etc.): cine are car, cine are moara sa etc. etc“ Ultimele două replici pot fi prelungite oricît după imaginaţia şi puterea de improvizare a interpretului
în sensul exagerării cu laudele. Gelos oarecum pe priceperea starostelui de a lăuda, Bucur vrea să-şi arate şi el destoinicia in privinţa aceasta; dar intervenţia sa ni-1 arată cît este de necioplit, în opoziţie cu recomandarea pe care i-a făcut-o starostele că este „nemiş de viţă de sămînţăw:
„Bucur: Lasă să peţesc şi eu acum, numai cît tu înmulţeşti vorba cu 3—4 părţi. Dară oare pociu scupi de la masă afară pe uşe, că ştii că departe am scupit pă cale.
Starostele: Poţi, dară arată-ţi viteşugul.
Bucur: Numai tocmeală să fie; nu vă îndoiţi de mine, că am ciurdă de boi etc.
Starostele: Ce zici? Ce 3^-4?
Starostele, potrivit înţelegerii prealabile, intervine cu amplificarea lucrurilor şi, cînd Bucur, vrînd să-i tempereze elanul, tuşeşte ca să-i atragă atenţia, starostele neînţelegînd semnificaţie gestului continuă maşinal în acelaşi sens:
„Bucur: Coho, coho, Aşe tuşesc de ieri.
Starostele: Ce de ieri, bade? etc.
Gazda este gata spre înţelegere, dar cum acest contract nu se poate face decît în tîrg, le spune: „Daţi credinţa şi veniţi mîine în târg că om da". în sfîrşit Bucur îşi arată „viteşugul" de a putea să scuipe „de la masă afară pe uşe": o face scuipînd în farfurie, fapt ce atrage apostrofarea din partea starostelui: „Porcule, cinste ca aceasta păţesc eu cu tine?" „Şi se spoiesc cu lapteat se notează în indicaţia de regie. O asemenea scenă plină de grotesc putea să constituie desigur o mare delectare pentru spectatori.
După aceasta, ni se .prezintă un tîrg, unde mai marele pieţii prezintă la licitaţie pe fata lui Pipirig Iştoc, care nu este alta decît Neaga din scena anterioară. Căci peţitorul intervine: „Eu am credinţat, cel din Curitău", adăugind hotă-rîrea: „Nici n-oi mai lăsa să o schimbaţi prin tîrg ou vreo vacă". Cam la acest scăzut nivel se realizează comicul în toate părţile bufe ale piesei.
4	— Uciderea lui Grigore Vodă
49
Un nou intermediu, înfăţişează acelaşi cadru, în care acelaşi mai marele pieţii vine cu foc şi cu instrumente de tortură. Era iar o scenă mută în care s-ar fi făcut probabil nişte scamatorii.
Scena a doua este foarte scurtă. Cei doi sfetnici al lui Grigore, veniţi la împăratul turcesc, divulgă acestuia hotă-rîrea domnului lor, arătîndu-i cele două ,,cărţi44 adresate Rusiei şi Austriei. Ca urmare, împăratul îl trimite pe vizirul său cu poruncă să-l sugrume pe Grigore şi să-i aducă doar capul celui omorît. Urmează alte două intermedii. în primul apar doi ţigănuşi care .sparg ulei, apoi scena se termină şi este ucis un stup de albine. S-ar putea ca acest intermezzo să conţină anticipativ o aluzie la ceea ce urma să se prezinte în scena a treia, dacă prin cei doi copii de ţigan trebuie să înţelegem că se face aluzie la cei doi sfetnici trădători — Simion şi Vasile — iar prin stup pe domnitorul care a acţionat în sensul intereselor ţării.
Cel de-al doilea intermezzo aduce în scenă un medic la care vin pentru consult trei bolnavi: unul pe care îl doare o măsea şi căruia îi umple gura cu făină; altuia, pe care îl doare stomacul, îi scoate un pui, iar celui de-al treilea îi dă mai întîi să bea lapte din piuliţă, pentru ca apoi să-i scoată păsări din cap. După această nostimă scenă de scamatorie, reapar ţigănuşii care dansează, unul din ei stră-duindu-se să-i învioreze pe ceilalţi.
Scena a treia cuprinde 6 tablouri. în primul, Paşa — care nu este altul decît vizirul credincios al sultanului din scena anterioară — se sfătuieşte cu consilierii săi cum să-l prindă pe Grigore şi hotărăsc să-i consulte pe sfetnicii domnului. Aceştia îi sugerează că cei mai uşor şi mai sigur mod ar fi să-l omoare în timp ce domnul se va afla la plimbare în pădure; „Iară aşă dă nu să va lovi bine — sugerează sfetnicul Vasile — te vei face înălţie ta beteag şi-ţi va veni acasă în mînă şi-l pot pe altă uşă năpădi că-
Tabloul al doilea se petrece în pădure, unde vodă se află la plimbare. Paşa îi luminează o scrisoare din partea sultanului, prin care acesta îl întăreşte în scaun ca răsplată pentru că l-a slujit cu credinţă. Grigore răsuflă parcă uşurat văzînd că nu e vorba de vreo veste rea, precum se zvonise si bănuise, dar are totuşi o rezervă, o îndoială: „O, cum zboară de curînd vestea rea! Eu auzeam că mă caută împăratul spre moarte, iar el îmi lungeşte viaţa, cinstindu-mă. însă, totuşi, prea mare dragoste de la un împărat!"
Paşa pleacă rostind cuvintele: „Să ne întîlnim bucuroşi şi să ne despărţim sîngeoşi“.
Al treilea tablou înfăţişează o încăpere în care, pe un pat, paşa se preface că zace bolnav. Un medic, trimiis de Grigore vodă să-l invite pe solul Porţii la prînz, aflînd că paşa e bolnav îi ia pulsul şi constată că nu are nimic. Paşa îl ameninţă cu moartea de-1 va trăda şi-4 trimite împreună cu nişte ostaşi să-i spună domnului că e bolnav şi că-1 pofteşte la el să-i vadă.
Tabloul următor: medicul îi transmite lui Grigore mesajul paşei. Domnul se grăbeşte să meargă şi îşi desface sabia, motivînd că la bolnavi nu se merge cu sabia ca să nu se sperie.
Ajungînd la paşă, acesta îi dă să citească o scrisoare în care se spune să i se ia viaţa fără a i se cerceta vina. După care paşa face semn şi doi soldaţi se reped la Grigore, dar acesta îi răpune; apoi alţi soldaţi se năpustesc asupra lui şi-l sugrumă.
Din nou scena se închide şi la redeschidere elste aşezat Grigore într-un sicriu, iar paşa convoacă pe toţi sfetnicii şi rînduieşte pe cel mai mare dintre ei, pe Vasile, în locul domnului pînă la numirea definitivă din partea Porţii a altui domnitor.
Cu aceasta se consumă partea aşa zicînd gravă a piesei, „drama" propriu-zisă pe care o avea în vedere titlul. Dar expunerea ei este foarte sumar făcută, de parcă nu aceasta
51
ar fi fost în prim-planul atenţiei autorului; întreg felul cum se desfăşoară ca şi modul cum sînt expuse unele momente şi personaje lasă impresia că drama sângeroasă nu e decît un pretext pentru desfăşurarea liberă a părţilor comice, carnavaleşti. Situaţia nu e nici pe departe neobişnuită în preocupările teatrale spectaculare din mediul şcolar al epocii. E vorba de mediul şcolar maghiar care oferă astfel de exemple la care s-a făcut referinţă, pretextele fiind luate din evenimente imediate sau din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată. Aşa spre exemplu este atestată reprezentarea de către elevii liceului piariştilor din Nyitra, la 6 septembrie 1722, a unei piefee al cărei personaj principal se numea Istvân Vajda, care nu era, mai mult ca sigur, decît Ştefan cel Mare, domnul Moldovei.
Ceea ce urmează deznodământului dramei sînt plângeri, predici, bocete, cîntece, toate legate într-un fel sau altul de subiectul dramei. Mai întîi, soţia celui ucis îl deplânge pe acesta în versuri — ungureşti; 'bocetul ei e însoţit de imprecaţii la adresa ucigaşilor, care în traducere românească ar suna cam astfel:
O,	voi turci fără milă!
Draci pămînteni «cu ceaima [turban]
Dumnezeu să vă bată,
Cadă cerul peste voi!
Stîmiţi-vă focuri cereşti,
Izbiţi voi, tunete,
Şi-i ardeţi pe turci,
Dacă numai aşa s-au putut îndura!
După aceasta se rosteşte „o predică41 fără să se precizeze de către cine; predica a precedată de o parodie a rugăciunii Tatăl nostru, în ţigăneşte, şi urmată de un cîn'tec în aceeaşi limbă, ceea ce ar putea constitui un indiciu că
vorbitorul este un ţigan; în sprijinul acestei presupuneri ar putea fi invocat şi faptul că la un moment dat se spune: „Vedeţi eu cumu-s de fericit dacă îmi trage cu aripile răcoare neagra cioară, oare pă cei negri cu aripile să umbrească [...]“
Urmează recitativul unui cioban care în versuri româneşti destul de reuşite mărturiseşte că s-a aflat în serviciul lui Grigore vodă din care a fost alungat pentru că i-a vestit moartea şi de-atunci păzeşte oile, fiind mai fericit în noua condiţie de viaţă. Ar dori să-şi amintească „nişte împodobite cuvinte" prin care să-l ierte şi să-i cînte. în cîntecul pe care-1 execută în continuare, ciobanul exaltă plăcerile vieţii pastorale, în ibuna tradiţie a pastoralelor atît de mult cultivate în veacul al XViIII-lea şi care vorbesc cu încîntare despre traiul bucolic. Starea de exultanţă este exprimată în versuri latineşti şi ungureşti, astfel că după fiecare strofă în latină urmează o strofă în maghiară ce prezintă într-o traducere aproximativă conţinutul anterioarei.
Ar fi urmat ca soţia 'lui Grigore să execute un dîntec german, dar cîntecul n-a mai fost scris, după care un ostaş o leagă, apostrofînd-o: „Pentru nemţie au perit şi bărbatul tău şi tu cînţi nemţeşte". Apare Baehus care „cheamă şase copii de isex diferit, cu amfore în mîini", şi se execută în ungureşte un cîntec bachic. După citirea unui spiritual testament al lui Baehus, îngropat apoi, şi după un dans turcesc întrerupt de apariţia dracului, se citesc legile unui beţiv şi intră în scenă cei doi sfetnici ai lui Grigore vodă şi medicul, „căutîndu-şi al patrulea soţ, pe Iuda, pe care îl găsesc spînzurînd caraghios, în timp ce sînt răpiţi de un demon aprins".
După cum se poate vedea chiar şi din această expunere a conţinutului, alături de prezentarea întîmplării dramatice în cadrul celor trei scene ale piesei şi de comentariile sau aluziile din cîntecele, bocetele şi vorbirile în diferite limbi,
apar şi cîteva „scene mute" în cadrul unor intermedii, cum sînt numite în piesă, a căror desfăşurare pantomimică este indicată sumar de autor. Ele nu au legătură directă cu subiectul principal, cu partea serioasă, gravă a piesei în care se vorbeşte de prinderea prin viclenie şi uciderea mişe-lească a domnitorului moldovean. Dar au fost introduse pentru că erau în consonanţă cu atmosfera de veselie a carnavalului, denumit în piesă, cu un termen regional de origină maghiară, fărşang. Prin urmare, compunerea aceasta dramatică are două planuri distincte: unul grav, cuprinzînd expunerea întâmplării dramatice şi comentarea ei, altul lateral, străin de subiectul principal, avînd un pronunţat caracter burlesc. Intermediile cuprindeau fie un dans, fie măscări, fie scamatorii, fie o şezătoare populară sau un bîlci. Ceea ce dă piesei un aspect compozit, o structură barocă. Să mai adăugăm la acestea şi libertatea ce li se dădea interpreţilor de a completa o replică sau de a improviza un text sau o scenă întreagă, întocmai ca în producţiile commediei dell’arte. Datorită tuturor acestor aspecte care-i dau o înfăţişare neobişnuită, unii cunoscători ai piesei au fost îndemnaţi să o considere ca un produs ciudat, ca o adevărată „curiozitate literară" şi să-i conteste orice valoare literară.
Dar este într-adevăr Occisio o ciudăţenie, o curiozitate sau o monstruozitate literară? Nicidecum. Ea poate apărea astfel doar pentru un lector neprevenit, pentru oricine nesocoteşte împrejurarea că ea este de fapt o compunere de tip baroc. Căci barocul a creat el însuşi „ciudăţenii", surprize din cele mai neaşteptate. Ne întîmpină adesea în creaţiile de acest fel situaţii de natură să stupefieze; de pildă, amestecul dintre o situaţie gravă şi una burlescă, dintre serios şi grotesc, dintre tragic şi comic, dintre decenţă şi trivialitate. Aşa cum vorbirea serioasă şi decentă este întreruptă pe neaşteptate de o exprimare sar jantă şi obscenă, bunăoară, ca în chiar conversaţia dintre Grigore
54
vodă şi Petiţionar din s-rena I, — tot astfel firul grav al expunerii motivului fundamental este întrerupt de momente din cele mai neaşteptate şi contrariante care ar putea fi — sau sînt — de natură să jeneze bunul simţ, ori chiar să scandalizeze. în această ordine să amintim că Al. Ci oră-nescu socotea că felul în care e prezentat Grigore Ghica •constituie o adevărată impietate faţă de voievodul moldovean. Dar dacă nu se ignoră că asemenea modalităţi de prezentare erau obişnuite în unele creaţii dramatice 'de esenţă sau numai de influenţă barocă din secolele al XVII-lea şl al XVIII-lea, nu-şi mai găseşte justificare întrebarea: ce caută, într-o prezentare a unei împrejurări zguduitoare prin dramatismul ei, elemente burleşti sau de bufonerie, cuvinte triviale sau gesturi indecente, scene de scamatorie sau de măscării, de acrobaţie sau de dans grotesc?
Occisio este, de fapt, o astfel de producţie dramatică de tip baroc, creată în genul commediei dell’arte şi obişnuită în teatrul şcolar din veacul al XVIII-lea din Austria, Ungaria şi Transilvania, destinată a fi reprezentată în cadrul serbărilor carnavaleşti. Cu o asemenea ocazie, nu se obişnuia şi nimeni nu se aştepta să se prezinte un spectacol grav, de la un capăt la altul, cu subiect serios şi pretenţios. Se cerea, dimpotrivă, un spect a col -d i vert ismen t, în care faptul de viaţă contemporană să constituie mai degrabă un punct de plecare, un pretext, şi din care să nu lipsească scene de jonglerie şi scamatorie, măscăriile etc., ba chiar gesturi necuviincioase şi cuvinte triviale. Cerinţelor unui astfel de spectacol s-a străduit să le răspundă autorul lui Occisio, Scriind o piesă de o Structură identică sau măcar asemănătoare eu a acelor jucate în cadrul teatrului şcolar cu ocazia „fărşangului". De unde se poate deduce că nu-i erau străine compunerile de această natură. Ba se poate spune că-i erau chiar familiare. Şi se putea familiariza cu ele
55
acolo unde ele constituiau o practică obişnuită, acolo unde aveau o oarecare tradiţie: In .şcolile din Transilvania sau în instituţiile superioare din Viena. Căci la Barbareum, de exemplu, spune Lucia Protopopescu, studenţilor li se dădea să alcătuiască astfel de opere dramatice de o structură compozită, din care nu trebuia să lipsească nici poliglosia, ca un exerciţiu de iniţiere în diferite limbi. Folosirea poli-glosiei nu este determinată de varietatea naţională a spectatorilor, cum afirmă Gobl L., căci atunci s-ar cere răspuns la întrebarea: pentru cine se cîntă sau se vorbeşte latineşte sau ţigăneşte?; nu izvorăşte nici numai din dorinţa Ide a lă'sa personajele să vorbească în limba lor, căci, iarăşi, firesc se naşte o întrebare: de ce soţia lui Grigore cîntă ungureşte şi trebuia să cînte şi nemţeşte, iar Ciobanul cîntă latineşte şi ungureşte? Credem că folosirea unor expresii, replici ori pasaje întregi în alte limbi putea constitui o dovadă de virtuozitate dar mai ales era în spiritul acelor compuneri care urmăreau să delecteze, apel-î-nid şl la asemenea mijloc prin folosirea plurilingvismului şi prin stîlcirea cuvintelor, fie cu intenţie, fie din necunoaşterea limbilor la care se apelează. Ekte evident că autorul piesei Occisio nu cunoştea bine sau nu cunoştea deloc franceza, germana, turca, ţigăneasca de ex. Iar cuvintele, expresiile sau propoziţiile pe care le-a folosit în text le va fi transcris după ureche, într-o grafie care i se va fi părut că redă, sau că poate reda, forma pe care a auzit-o de la un cunoscător şi a reţinut-o. De altfel nici ortografia maghiară nu-i este pe deplin familiară şi faptul este dovedit de multele abateri de ia formele corecte de scriere, după cum limba textelor scrise în maghiară este greoaie, regională, incorectă uneori, iar versificaţia urmează mai degrabă modelul prozodic al poeziei populare româneşti decît al celei maghiare.
în baza unor asemenea considerente, am fi ispitiţi să vedem în autorul piesei un fost elev al unor şcoli transilvănene sau un fost student la Viena, oricum un intelectual, de origină de prin părţile Blajului sau aflat temporar în oraşul de pe Tîmavă.
Avînd în vedere că este o piesă de teatru şcolar, cu o structură specifică aceistui gen şi cu elemente care amintesc de commedia deliTarte, dar fără să fie cu adevărat de această natură; că este o creaţie de tip baroc, obişnuită în acea epocă şi în anumite medii; că se înscrie, prin urmare, în contextul teatral şcolar al vremii. Occisio nu mai poate şi nu trebuie să fie socotită ca o curiozitate literară, ca o ciudăţenie şi, cu atît mai puţin, ca o monstruozitate sau ca o producţie execrabilă eltc.,pentru timpul şi mediul în care s-a născut; ea poate apărea ca atare doar pentru cei ce nu ţin seama de existenţa unui astfel de gen teatral, sau pentru gusturile noastre şi în legătură cu 'speciile dramatice actuale ori cu care sîntem mai familiarizaţi.
Sînt în piesă detalii de a căror cunoaştere autorul nu a fost străin. De exemplu, ştie că a fost trimis din partea Porţii un capugiu (pe care el îl numeşte paşă) cu misiunea să-l sugrume pe Grigore; ştie că trimisul porţii s-a prefăcut bolnav ca să-l poată atrage pe Grigore în cursă; sau ştie că voievodul a fost sfătuit să nu meargă singur la întîl-nirea cu paşa — în piesă: să-şl ia măsuri de prevedere, adică să nu plece neînanmat; şitie de asemenea că domnitorul îmoldovean a fost sugrumat cu un laţ. La aceste informaţii, pe care autorul dovedeşte că le are, să mai adăugăm şi faptul că el a văzut corect cauzele şi împrejurările omorului: Grigore a vegheat neobosit „pentru a neamului românesc mîntuinţăw, opunîndu-se vînzării încheiate de Poartă, şi a fost victima unei trădări din partea sfetnicilor săi. Apoi, el este conştient de motivul adevărat al sfârşitului atît de tragic al lui Grigore Ghica. Prezenfându4, chiar şi în forme
atît de reduse, autorul dovedeşte că îşi dă seama că nu e vorba doar de moartea unui domn oarecare, pentru un motiv oarecare, ci de o suprimare pusă la cale din interese contrare intereselor vitale ale ţării şi poporului său. Fiind cauzată de dîrzenia cu care s-a opus lezării intereselor Moldovei de către cele două mari puteri prin răpirea Bucovinei, moartea lui Grigore Ghica capătă în felul acesta aspect şi semnificaţie de simbol, ea devenind în credinţa autorului o adevărată dramă naţională. Este iarăşi posibil ca în persoana unuia dintre sfetnicii trădători — sfetnicul Vasile din piesă, făcut domn în locul celui suprimat — să-l fi vizat chiar pe dragomanul A. Moruzzi, care rîvnea la tron, pe care l-a şi ocupat după uciderea lui Grigore Ghica. Aceste detalii atestate documentar, deci adevăruri istorice, i-au servit autorului ca nucleu pentru desfăşurarea liniei (principale a acţiunii din partea gravă a piesei. E adevărat că altele nu au fost respectate întocmai pentru motive lesne de înţeles. Aşa este spre exemplu faptul că domnul moldovean nu a căutat o alianţă şi cu Austria, ci numai cu Rusia împotriva „turcescului împărat“, că doar Austria fusese cea care a ştirbit integritatea ţării Moldovei prin răpirea părţii ei nordice. Dar dacă e trecută şi Austria ca prezumtivă aliată a Moldovei poate fi pentru motivul că se avea în vedere necesitatea unei alianţe a ţărilor creştine împotriva păgînilor turci, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu e greu să ne dăm seama că într-o piesă scrisă şi destinată a fi prezentată într-un loc aflat sub dominaţia austriacă nu numai că nu se puteau spune lucrurilor direct pe nume dar se impunea chiar uneori recurgerea la mistificări. Exprimarea voalată şi aluzivă era chemată şi ea în ajutor: după ce soţia celui ucis l-ar fi bocit în nemţeşte, soldaţii o prind şi o leagă reproşîndu-i: „pentru nemţie au perit şi bărbatul tău şi tu cînţi nemţeşte". Ceea ce poate sugera că Grigore a fost ucis pentru că a vrut să se unească
58
cu Austria într-ascuns, dar poate în acelaşi 'timp să sugereze faptul real de a se fi opus răpirii samavolnice a Bucovinei de către austrieci în înţelegere cu turcii. De altfel, să menţionăm că realitatea istorică, respectată în datele ei esenţiale, nu este comentată direct de către autor în cadrul ţesăturii acţiunii din partea gravă a piesei; totul este trecut în plan alegoric şi aceasta pentru motive diverse; în primul rînd pentru că o impunea situaţia: întîmplarea s-a petrecut foarte recent, iar autorul relatării ei se afla în Transilvania dominată de habsburgi şi tot acolo urma să fie prezentată publicului; în al doilea rînd, chiar genul scrierii, genul spectacolului pretindea o trecere foarte mobilă şi abilă de la un plan la altul, de la o modalitate de spunere la alta. Adevărurile grave pot fi comunicate şi în forme hazlii, realitatea poate fi divulgată şi sub aparenţa celei mai nevinovate şi străine de ea relatări, important fiind ca alegoria utilizată şi ambiguitatea vorbirii să fie investite cu puterea sugestiei. Avînd aerul că relatează nimicuri lipsite de sens sau de importanţă, autorul face aluzie la situaţii reale petrecute, pe care nu se sfieşte să le judece şi din care nu se dă în lături să scoată învăţături morale, prezentate uneori sub formă de sentinţe. Autorul are grijă să nu stăruie asupra unui fapt, ci trece repede de la serios la grotesc, de la un aspect al lucrurilor la altul. Aceasta se observă chiar şi în cadrul aceleiaşi scene sau chiar în cadrul unei replici. Uneori personajele nu sînt numite sau, mai exact, nu-şi divulgă identitatea; dar ea poate fi stabilită fără prea mare greutate. Ciobanul care preamăreşte în versurile unui cîntec frumuseţea vieţii pastorale nu este altul decît slujbaşul alungat de la curte şi trimis la porci; cel care ţine o „predicaţie" şi cîntă ţigăneşte, nenumit defel în piesă, este rezoneurul piesei, iar pretendentul la „secretărăşia“ domnească este cel ce va deveni autorul testamentului bachic, şi tot pe acesta trebuie
50
să-l recunoaştem în cel ce cîntă, In versuri ungureşti, cîn-tecul baehic, căci din cererea pe care şi-o prezintă în scris aflăm că e un beţiv monstruos care-şi petrece viaţa In cîrciumi.
Nu poate apoi scăjpa atenţiei exprimarea, am zice, foarte diplomatică, echivocă, sau cea pronunţat aluzivă. Ne gîn-dim, de exemplu, la felul cum îi vorbeşte stăpînului său sfetnicul Simion. Iar cel ce ţine predica în ţigăneşte şi româneşte face evident aluzie la cele petrecute în capitala Moldovei, cu 6copui de a atrage atenţia asupra unor învăţături ce se pot desprinde din întâmplarea înfăţişată: „Nici nu-i bună casa cu două uşi, nici nu-i bună cu una. Nu-i bună cu una, că, dacă te strîmtoresc, n-ai încătrău să te spăSeşti; nu-i bună cu două, că văzurăţi cum năpădiră turcii pe una pe Grigore şi îl sugrumară. Da cumu-i bine dară?“ Soluţia e relatată simplu („îi bine să lăcuiască omul în şură cu patru iguri, ca viind frica să poată da în toate lături [le] **), dar şi cu apel la o frumoasă metaforă („de va veni cineva într-acoace să fac fîşt încoace, să mă îmbrac cu uşa pă dincătrău oi vrea11). însă vorbitorul se opreşte din speculaţii, lăsînd gîndul suspendat, nedus pînă la capăt şi trece într-un cu totul alt registru, creînd un fel de paranteză cu intenţie glumeaţă, la nivelul potenţialului său creator: „Dară Grigorie Ghica au ştiut nimica. Şi aceasta este că aşă-i pă carele Duhul Sfînt cu aripile umbreşte. Vedeţi eu curnu-s de fericit dacă îmi trage cu aripile răcoare neagra cioară, care pă cei negri cu aripile să umbrească şi cu clonţu să-i scobească. Aceasta-i întîia parte; a doua nu fuge de aceasta departe**. Pentru ca apoi să revină şi să-şi continuie gîndul moralizator. Vorbirea lui parabolică se construieşte pe datele oferite de înţelepciunea străveche exprimată paremiologic: „Nu-i bine omul să bage mîna în gura lupului 6ă scoată osul cu carele să îneacă**, aplicat acest proverb la situaţia care a înlesnit săvîrşirea
mârşăviei: „Aşh şi Grigorie vodă de nu să ve face fălceriu, rămînea om de cinste şi boieriu. Ci aşă, văzurăţi, muri cel sănătos şi rămase cel betegos". După care urmează o vorbire figurată: „Bine-i a mînca şi păsat, ce cu acesta încă mulţi s-au înecat, carii nu l-au mestecat*4; iar cuvîntul cu multiple sensuri „aduc“ îl ajută să treacă, folosindu-se de echivoc, din nou în registrul comic: „dintr-acestea vedeţi, ascultători, ce vreau să aduc. Eu vreau să aduc un car de lemne din pădure cu Grigorie [...]“
Prezenţa paremiologiei, a unor obiceiuri şi credinţe populare <ex.: „Cine face leşie marţi seara opăreşte pe marţolea pă cap, care apoi ia păru de la unul ca acela") la care să adăugăm şi limbajul uneori hîtru, alteori decoltat, — toate indică infuzia elementului popular şi folcloric în alcătuirea piesei, ceea ce constituie, desigur, un alt merit al autorului şi al compunerii sale. Dar alături de acesta, autorul cultivă şi poezia bucolică, pastorală, ceea ce „demonstrează oarecare contaminări de esenţă clasică tîrzie**, cum remarca M. Anghelescu78.
Prin expresia îndrăzneaţă pe care o foloseşte, prin unele părţi ale conţinutului, cum este testamentul lui Bachus sau cum sânt cântecele de lume care erau interzise de biserica catolică, fiind considerate rătmăşiţe ale cultului păgîn, prin atmosfera îndrăzneaţă şi degajată, piesa nu numai că sfidează canoanele bisericeşti şi se eliberează de educaţia religioasă de bigotism îngust a mediului biăjean, ci chiar se ridică împotriva lor, înscriindu-se astfel în marea literatură de frondă a Transilvaniei din secolul al XVIII-lea.
decembrie 1978	LUCIAN DRIMBA 76 *
76 Preromantismul românesc, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971,
p. 39.
61
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Ediţia de faţă urmăreşte, în principal, să pună la îndemâna cititorilor cel dintîi text de literatură dramatică originală ce se cunoaşte şi se păstrează integral, Occisio Gregorii in Moîdavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova expusă în formă de piesă de teatru), iar în Anexă traducerea românească, datînd din secolul al XVII-lea, a prologului la o piesă de teatru (Erofili), precum şi alte cîteva mărturii despre existenţa unei literaturi dramatice originale româneşti în secolul al XVIII-lea.
Textul piesei Occisio Gregorii... îl prezentăm în tran-soriere interpretativă şi într-o formă mult îmbunătăţită faţă de aceea publicată în 1963, însoţindu-1 de note explicative şi de traduceri.
In editarea piesei ne-am condus după următoarele principii:
1.	Am respectat, în transcrierea textului românesc, particularităţile de limbă şi grafiile care redau unele realităţi fonetice, ale limbii literare din secolul al XVIII-lea, precum şi unele particularităţi dialectale transilvănene. Astfel, am păstrat:
—	forma persoanei a IlI-a pi. pentru persoana a IlI-a sg. a auxiliarului o avea; deci: l-au zăbovit, s-au chiemat, s-au tăiat pentru Z-a zăbovit, s-a chiemat, s-a tăiat;
—	grafia cu ie pentru e: chiemat, mieu pentru chemat, meu;
grafia cu i + ia, unde al doilea i redă un iot, în cuvinte ca Rusiia, viiaţa;
—	forma deacă, scrisă astfel, pentru că se întîlneşte în pronunţarea veche şi regională;
—	forma până, pentru aceleaşi motive;
—	forma şti pentru ştii, ştie, deoarece redă o particularitate de pronunţare din graiurile ardeleneşti;
—	formele care redau pronunţări populare dialectale: tocma, capu, perire, primejde, — fără să mai indic
în note formele corecte (tocmai, capul, pierire, primejdie); de asemenea forme ca zioa, noao, scaon etc. pentru ziua, nouă, scaun etc.;
—	formele duble başa — paşa, scopesc — scuipesc, delungată — îndelungată etc.;
3. Slova B (= ea) a fost redată prin e (e deschis) în cuvinte ca merge, aşe, acele, — dar prin ea în cuvinte ca vremea, căţea, bea. •
3.	Slova K) (= iu) a fost redată prin i în formele nearticulate de sg. ale substantivelor şi în forma verbului a voi la ind, prez. pers. I sg., pentru că reflectă pronunţarea ardelenească în -Iu, dar prin -iu în formele articulate ale substantivelor, redînd pronunţarea -lu, — deci: secretari, slujitori, fâlceri, jeli etc. şi (eu) voi (pentru secretar, slujitor, fălcer, fel), dar secretariu, slujitoriu, fălceriu, feliu (pentru secretarul, slujitorul, fălcerul, felul).
4.	E iniţial sau final l-am transcris ie cînd se pronunţă astfel; deci: erta, trebue, voe au fost transcrise ierta, trebuie, voie.
5.	Cuvintele scrise cu i final plenison (badi, păduri, vineri) le-am transcris, potrivit pronunţării, prin ii: badii, pădurii, vinerii; tot astfel genitivul substantivului articulat scris împărăţii l-am transcris împă-
,răţiii.
63
6.	Duipă consoanele finale ş, p» z> apare uneori în ms. un ier care diferă de ierul care redă pe i, ceea ce ar putea să indice o pronunţare dură, nu muiată, a lor (deci: ostaş, top, pop, astăz, îm pentru ostaşi, topi, popi, astăzi, îmi), iar alteori nu apare nici un semn după ele; în asemenea cazuri am redat diferenţiat, fără să unificăm scrierea, — deci: laş — Iaşi etc.
7.	Unele cuvinte, latineşti sau româneşti, scrise în ms. cu majuscule în cuprinsul propoziţiei (Vodă, Sicritarius, Basa, Sedet; Noştri, Vodă, Domn) au fost transcrise cu iniţiale mici.
8.	Grupul qu, care apare scris peste tot scris qv, l-am transcris qu: qui, que, quod.
9.	In multe cazuri -que este redat printr-o ligatură; am transcris consecvent -que (de ex. denique).
10.	Cuvintele domn, dumneavoastră, Dumnezeu, sfînt, de obicei abreviate în ms., le-am transcris în forma lor normală, fără indicarea literelor lijpsă.
11.	In unele cuvinte latineşti abreviate, literele care lipsesc le-am scris între paranteze drepte: imper[ator], hosples], conciî[iarius] etc.
12.	O lecţiune nesigură sau o completare probabilă este urmată de (?): dispară pă uşe (?), cap[itali (?)], oi [vorbi (?)].
13.	Literele şi cuvintele lipsă în ms. şi introduse de noi sînt scrise între paranteze drepte: Bucu[r], 12 apos-tol[i], eu încă oi [vorbi].
14.	Punctuaţia textului ne apiarţine.
15.	Aranjarea în versuri a unor texte scrise continuativ în ms. ne aparţine de asemenea; la locul potrivit se face menţiunea cuvenită. în note.
16.	In textele latine şl maghiare am restabilit formele ortografice şi gramaticale corecte, indicînd în note formele care apar în ms.
17.	Indicaţiile de regie, scrise în latină, sînt culese cu cursive, numele personajelor cu căpităl-uţe, iar scenele cu capitale.
*
In Anexe prezentăm alte patru texte, după cum urmează:
1.	Prologul la piesa Erofili, transcris întocmai după: Do-softei, Opere, I. Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.
2.	Judecata vlădicii, după textul cuprins în ms. M 34 din Biblioteca Institutului de lingvistică din Cluj-Napoca, respectând normele indicate anterior, cu privire la transcrierea lui Occisio.
3.	Raportul lui Atanasie Rednic privitor la organizarea si desfăşurarea spectacolului teatral şcolar de la Blaj din 1755—1756 îl dăm în textul original latinesc publicat de Z. Pîclişan şi în traducerea Irinei Oasan-Frangn.
4.	Informaţia comunicată de Fr. Sulzer despre reprezentarea, pe la 1780, a unei „comedii pastorale1', o dăm în germană (cu transcriere din alfabet gotic în alfabet latin) şi în traducere română.
Ţin să mulţumesc şi pe această cale tuturor celor care m-au sprijinit înhvun fel sau altul în alcătuirea prezentei ediţii, îndeosebi filologilor N. A. Ursu şi VI. Drimba.
5	— Uciderea lui Grigore Vodă
Piesa Occisio Gregorii in Moldavia Vodae trage-dice expressa se păstrează în original, în autograful autorului — nu în copie, cum afirmă L. Protopo-pescu — în manuscrisul cu cota M. rom. 471 din Biblioteca Academiei R.S.R. — Filiala Cluj-Napoca, fondul Oradea. Pînă în 1950 el se aflase în Biblioteca Episcopiei greco-catolice din Oradea, fiind con-servat într-o cămaşă de hîrtie groasă obişnuită de ambalat, pe care fusese aplicată o etichetă purtînd nr. 103, cota pe care o avusese în fondul de manuscrise al numitei biblioteci orădene. Pe contrapagina primei coperte, în stînga jos, cineva a scris cu creion negru: Ciudăţenie literară. Azi manuscrisul este legat în coperţi de carton.
Manuscrisul are dimensiunile 42X13,5 cm şi cuprinde 14 file, dintre care ultimele două au rămas nescrise, goale. Propriu-zis, pe fila 14r fuseseră scrise în partea de sus cîteva rînduri, poate două, din care nu se mai văd decît cîteva litere în 'partea stingă (A... duet), deoarece hîrtia a fost ruptă.
Cuprinzînd trei caiete — primul de 10 file cusute la mijloc, al doilea şi al treilea de cîte două file —, manuscrisul nu a fost paginat de autor, ci, ulterior, de o altă mină, cu creion albastru.
Textul este scris cu cerneală neagră-maronie, azi uşor decolorată, de o singură persoană, cu excepţia a trei rînduri scrise, probabil, de o altă mină, cu cer-
neală neagră: două pe f. Sv şi unul pe f. 5r. Scrisul este destul de îngrijit, dar prezintă şi ştersătun făcute de autor, precum şi cîteva cuvinte adăugate tot de el deasupra rîndurilor sau, o dată, lateral şi pe altă pagină.
Grafia textelor româneşti, turceşti şi ţigăneşti este cu litere cirilice, iar grafia textelor latine, a indicaţiilor de regie în limba latină şi a textelor în limba maghiară este cu litere latine.
O copie a manuscrisului, făcută de Iuliu Tudu-cescu în 1898, se păstrează în Biblioteca Academiei R.S.R., sub cota A. 564 (fost ms. rom. 1275).
Textul piesei a fost publicat întîia oară în 1963, în „Limbă şi literatură“, voi. VII, p. 366—392, însoţit de un studiu introductiv (p. 359—366), note, glosar şi traduceri (p. 392—398).
Ediţia prezentă reproduce textul din manuscrisul original, în transcriere interpretativă, într-o formă îmbunătăţită faţă de cea din 1963, în care se găsesc cîteva lecţiuni nesigure sau eronate.
OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA1
Scenae mutae
1.	Occiduntur milites
2.	Oppromitur Vodă
3.	Strangulatur
4.	Turris
5.	Tr[a]gedia2
OCCISIO GREGORII VODAE IN MOLDAVIA TRAGEDICE EXPRESSA
(Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova expusă în formă de piesă de teatru)
Praeambulum3
1.	Acum tocma nu de demult
Lucru groaznic, de temut, în Moldova s-au tîmplat Perire ca de împărat; Locu-i vestit şi oraşi,
Să numeşte, să ştiţi, Iaşi, Cu primejde şi ostaşi.
2.	Ghica voievod Grigorie,
Domn în mare dregătorie, Vrînd a sta lingă credinţă Şi neamului mîntuinţă,
Cu vicleşug s-au chiemat, Tirăn£şte s-au tăiat,
De başa turcesc legat
3.	O, amară prăpădire,
însuş merge la perire!
Că argintul l-au zăbovit Şi cu capu s-au plătit;
Că turcii îl năpădiră,
Măcar că doi ei căzură,
Şi viiaţa îi luară.
4.	Care pănă vom erăta,
Faceţ bine a asculta Şi de-om greşi, a ierta, Toate bine a îndrepta.
Că tîrziu toţi ne-am sculat, Fără gînd ne-am apucat; Iată, dară, am şi lucrat.
întermedium*
Saltus quinque latronum, qui ad sybiltum tertium exeunt.
Clauditur scena finito5.
Scena l~maQ
(Vodă Gregorius cum duobus consiliariis sedet in mensa. Secretarius a latere, duo milites excubias agunt1.)
Gregorius
După ce preamarele Dumnezău s-au milostivit şi pre mine întru acest scaon de deregătorie a domni şi ocîrmui ţara cu voi deîmpreună m-au voit, dă-ruindu-mă8 cu înţelepciune şi multe alte daruri, carele alţi ai noştri trecuţi pănă acum nu le-au avut, zioa şi noaptea gîndesc şi privighez pentru întemeierea9 credinţii şi a neamului rumânesc scutinţă. Deci eu am socotit ca, lăsînd noi de o parte poruncile turcescului împărat sultan Soliman10, pă supt ascuns să ne unim cu Austrie nemţească şi Rusiia muscăcească, că acăste mari împărăţii stînd lingă noi, ce vom gîndi de dînsul şi mîni-alaltă11 îi vom călca pe cap. Dară voi, sfetnicii miei, la aceasta ce ziceţ? Ştiu că şi mai dinainte îmi cunoaşteţi gîndul şi acum încă nu-i de spăsănie12 a plini multă vreme13, ca să nu-i crească urechile şi să ne zboare cuvintele.
Vasilie sfetnic
Să să scrie cărţi într-amîndoao locurile cu degrabă. Nu-i de lipsă mult a sfătui. Mai vestită-i cetatea cu doao turnuri decît cu unul. Dară încă Dum-
71
nezău cel mare îl pentru noi, a căruia credinţă şi14 apărăm şi pentru a cui neam stăm. Infideli nulla fidelitas15. Necredinciosului nu trebuie să avem nici o credinţă.
Simion sfetnic
Eu gîndesc că şi celor necredincioşi ai noştri mai mari trebuie să le fim supus şi ascultători întru toate, deacă10 Dumnezău ni i-au lăsat poruncitori. Nici nu să poate cineva, împărat fiind17, omorî, măcar şi păgîn de-ar fi, fără de lege, că aceasta să împotriveşte lejilor18 neamurilor.
Gregorius
Numai ase să fie cum am zis. Cărţ să să scrie şi, ca să arătăm dragostea noastră şi cu daruri din afară, o sută de pungi de bani să trimitem şi alte lucruri scumpe, şi să dăm ştire Rusiei că pastă trei Juni să ne aştepte la sine.
Simion
Să fie dară, nu-m bănuiesc19, numai cît pă supt mînă20, să nu să ştie lucrurile.
Vasilie
Toate le vom face, că şi noao ne place.
Interlocutio lateranei21
In veci să trăieşti, chir Grigorie vodă! Ceas rău, nenorocit! Veste slabă! Doară ceriul împrotiva noastră ş-au întors cursuşul22? Muri spătariuP3, sau se-cretariuşul, şi tocma acuma-i lucru mai mare. Doară nu-i bine să să înceapă, ca să nu aibă sfîrşit jelnic24.
72
Gregorius
Cap mare de paie! De cînd eşti pă lingă mine şi de la atăta înţelepciune n-ai putut băga minte în cap, ca să nu vesteşti numai aşe, din senin, lucruri ca acestea de supărare? Şti că pă25 domni multe grabnice boale, precum şi gutta26, îi loveşte de multe ori dintru veşti ca aceste. Şi vremea pă ceri, adecă cursuşul stelelor, ca un matematic o voi cerca27 eu şi secretariuş îmi voi băga. Tu de-aci înainte mai mult să nu-mi fii slujitori. Ţipă28 hainele jos şi te du la porci! Plată nu-ţi dau, că ţi-o luaş acuma; to-tuş, de te vei duce pă lingă vreun solgăbirău29, îţi voi da o ţiră30 de comendaţie31 pă hîrtie; aceea încă să o conţipăluieşti32 tu şi apoi o voi scîrnăvi33 eu, sau iscăli, era să zic.
Clauditur34
Intermedium
Zingarus habens horologium ex caepa, cujus circuli sunt ex se et quod eterna crescit, postquam cum altero verbis de his disceptatur velut ex mandato Principis Vodae Gregorii, qui tales habet in Molda-via mathematicos, per cribrum caepta prospera ju-tura praedicit35.
Clauditur
Aperitur scena et sedent suo ordine36.
Huszaro37
Prea înălţate Doamne şi înălţat sfat, un venit [de| departe cere audenţie38.
73
Gregorius
Pax intrantibus, salus exeuntibus39! Să între, numa să aducă veste bună.
Instans40
Salva facies et mensa Excelsi Principis Vodae!41
Gregorius
Quid vis?42
Instans
Şi eu sînt nemiş43.
Gregonus Hodorog prost!
I[n]stans
Ba eu nu-s om prost.
Gregorius Ce-ţi lipseşte?
Instans
Secretărăşiia44 îm trăbuieşte; rogu-mă iştanţie45 îm citeşte.
(Et dat instantiam46.)
Gregorius
Citeşte-ţi-o tu şi tituluşu47.
Instans
(Legit titulum inăorsaturn, deinde incipit:4S)
74
fisscellentissîme et humanissime Domine Generose Princeps49 Valachiae D[omi]ne mihi haud quoquam et ubique minime observadissime (?)r>0 lunato pede insto, et confugio ad Charibdam et Scyllam gratia-rum Esscellentiae Vestrae Vode, dedignetur me acci-pere secretarium, et hic est instantia. Dum enim cum poculo bibo vinum et maneo in popina Esscellentiae Vestrae et Gen[er]osae Principis51 ebriosi-ssimum monstrum, ego penes quam in platea convi-vantur canes52.
Gregorius
Bună iştanţie ai făcut53. Dară aici ca să fii secre-tariuş, trebuie să ştii nemţeşte, ungureşte, greceşte, ruseşte, frînţoz^şte, ţigăneşte, turceşte, tătăreşte. Zi că ştiu54. Contaics?
Instans
Conih.
Gregorius
Tuţ magy[arul]?
Instans
Ptudod.
Gregorius
Cala ma romeca xevris?
Instans
Xevro.
Gregorius Po ruschi znaeşi?
Instans
Znaiu.
Gregorius Parie on frâneze?
Instans
Uj monsso. Ze pariam avat servis55. Gregorius Zane romaneş?
Instans
Zanau.
Gregorius
Turcsa bileorsin sen?
Instans
Ebet, effendi, bilirim.
Gregorius
Peki mazaşia biliriş?
Instans Ei bilirim50.
76
Gregorius
Afferim masalla57, multe ai învăţat! Dara dreptăţi58 ai?
Instans
Am. (Et porrigit59.J Gregorius
Văz acuma din toate că eşti mare sicritariuş. Dară şti60 ce-i scris aici? Aici îi scris aşe; că n-ai nimica, nu te temi de nime, nici nu dai nimărui nimica, nu ceară de la tine nime nimica. Cine-ţi va da, el va vedea cum îndărăpt va căpăta. Destul că bea şi joca în făgădău61, şti bine. Carte încă şti can62 pă departe. De loc eşti din Zagrabie, unde-s păduti63 cu mie, şi de la Turnu Roşu, unde umblă dracu cu coşu. Bune dreptăţi ai. Pecete[a] îi cu ceară moale can galbînă. Cine să iscăleşte cu mîna îi făgădari64.
Pentru aceea eu încă te pui sicritarium65, şi iacătă dintîie dată să expeduluieşti60 cărţile ac&ste şi bani la Austriia şi Rusiia. Dară ca să fii credincios, dintîie vei jura. (Ponit manum supra pennam vultu-risQ1.)
Pă noao ţări, pă trei mîncări, pă zioa de ieri; pă spatele vîntului, pă fata juriului68, pă coada măgariului; pă ciuma pădurii, pă apa vinerii, pă spuma Dunării; pă picioare de porc ce eşti,
cli coaste, cu şold cu tot, perire-ai tu tot; pă oală* pă boală* pă pistoale,
să să pişe toţi in iele69;
pă lunei,
pă macavei,
pă marţoilea
cu fasolea,
pă miercurata
vinerata,
înclonţata,
care mîncă pe tata;
pă acest condei
ca să piei,
că-i de vultur,
scobiţ-ar în cur;
pă lup,
pă urs,
pă sîtă,
pe fus
şi pă toţi cei dacă vei fi credincios70.
Aşe zioa de astăz să te bată!71
[.înstans]
Io, secretarius, face-voi toate, chir vodă, în veci şă trăieşti. Ispolao ti despote72.
Clauditur
•	Intermcdium
Fit sezetoare vulgo, ubi sedent duae feminae73 et vir jaciens jasces74.
Horholinae cantion
Cine n-au venit, (repetitur)16 Cine n-au venit Sara în şezătoare,
Sara în şezătoare,
Dumnezău nu-1 scoale De mîni, de picioare.
Scuture-1 frigurile,
Urască-1 toate fetele,
Trămure-1 babdiţele77 Pă supt toate scaunele.
Numai n-au venit Salman siminic,
Bucur cel voinic.
Bl de-ar fi venit,
Noi l-am fi cinstit Cu părasă78 în masă,
Neaga cea frumoasă.
Ciunguţ79 rătezat,
Bucur însurat;
Rătită pălită80,
Neaga învălită81;
Coadă de lopată Horholină fără fată.
Plînge, nici prea Paie-ţ82 bine că te ia!83
Nundat filiola84 Mamă, vin peţitorii!
Horholină
Urască-te lumea, bărbate, că tu tot cu fatile85 şi cu pipa în dinţi, udean86 sprîncenate ne-ai făcut. (Prod intrant81.)
79
Staroştea
Strînşte în gînşte89,
Noroc în raţe.
Hospes90
Să vă facem voao cîmaţe. Ce căutaţi dumneavoastră?
Star[osteăJ.
Noi ce umblăm, ce căutăm?
Cătră dumneavoastră cuvîntul să ni4 dăm!
Pă unde am umblat,
Pă unde n-am umblat,
La dumneavoastră ne-am îndreptat,
Cum că aicea ar fi o zînă,
Să ne fie noao supt cunună!
Şi ca să încep de la capăt. Nici noi nu sîntem mai buni decît Adam, carele ş-au dat coasta să-i facă Dumnezău soţie. Dumnezău o au pus să să uşte91 şi, viind92 un cîne, o au apucat; apoi Dumnezău93 aler-gînd după cîne, i-au luat coada şi au zis lui Adam: vrea dintr-aceea să-i facă soţie? [Adam] au zis că vrea şi din coada cîinelui.
Apoi sînt 12 apostoli94, dintre cari unul au fost Iuda. Cine ştie de va fi feţişoara dumilorvoastre95 Iuda cu punga: noi bine ne-am uspăta.
Sînt iarăş şapte taine. Una-i căsătorie pă lăge, adică cu fuga păstă pîrloage96. Caru măre97 cu doi boi şi voi amîndoi. Pentru acăste zic: iacătă fecior zdravîn, cîrlig de gras, galbîn de roşu; de vă place dimilorvoastre, să facem tocmeală, căz om da98 şi adaus, de va plăti99 mai mult.
Cum te cheamă, draga badii? Nyaga10°.
(R[espondet])
Nyaga.
Idem101
Bine, bine, fătu-meu. Tu nu sui bucuros în tilea-gă?102
Nyaga
Ba sui, zău, eu.
Hospes
Noi aşe împodobit vorbi nu ştim, că sîntem mai încoace cu vro 2—3 zile decît Adam; nici după coada cînelui n-am alergat, nici după vorbă înfrumsă-ţată103 nu mi-am bătut iastă104 săcure. Ştiu atăta că fata noastră nu-i de măritat şi nu om da într-acest an.
Nyaga
Ba eu îs de măritat şi m-oi duce, că cîţi m-au cerut pănă acuma, m-au cerut tot de la pîrlas105, beşi-m-aş în nas, nu m-au cerut de la părinţi, beşi-m-aş în dinţi.
Hospes
Ba că deacă-i aşe, măcar astăz dispară pă uşe (?)HI°.
6	— Uciderea lui Grigore Vodă
81
Ilorholină
Ce, că şi eu încă oi [vorbi (?)]107. Ce zici aşe degrabă că nu-i de măritat? Mai bine ai zice să vie şi mîni şi poimîni. Taci tu, Nyago, fătu-meu, că te voi mărita eu.
Nyaga
Poţi acuma şi tu, că-i ruşine, mamă de cine, că-s bătrînă ca şi tine.
Hospes
Ce fe-li de oameni sînteţi şi de unde?
Staro[stea]
Acesta108 îi feliu de cel mai bun cordovan109 din Curitău. Nemiş de viţă de sămînţă; are loc şi după casă, unde pentru treabă să iasă. Care are110 plug cu şase boi, aceila-i gazdă111. Acesta-i aşe (monstrat dig etc. etc.112). Cine are car, cine are moara sa (etc.).
Bucur procus113
Lasă să peţesc şi eu acuma, numai cit tu înmulţeşti vorba cu 3—4 părţ. Dară oare poci scupi114 de la masă afară pe uşe, că şti cit departe am scupit pă cale.
Star [oştea]
Poţi. Dară arată-ţi viteişugul115.
Bucur
Numai tocmeală să fie; nu vă îndoiţi de mine, că am ciurdă116 de boi (etc.).
Star [oştea]
Ce zici? Ce 3—4?
Bucu[r]
Coho, coho. Ase tuşesc de ieri.
Star [oştea]
Ce de ieri, bade? (etc.).
Hospes
Daţi credinţa117. Viniţi mini în tîrg că om da118. Şi, pune, fătu-meu Nyagă, de prînz. (Dat procus fas[c]iam (?) et illa fusum. Inter comedendum, in-te[r]rogat star [oştea].119)
[Starostea]
Cu cine vorbeşti?
Nyaga
Cu curu (etc.).
Bucur
Fugi, draga badii, din uşe, să scopesc120 afară. Nyaga
Scup&şte dumneata121 în casă!
Bucur
Ba nu, că eu tot afară din casă scuipes[c]. (Spuit in patena122).
Staros[ted]
Porcule, cinste ca aceasta păţăsc eu cu tine? (Et se inficiunt lacte123 J
Clauditur scena.
Fiunt nundinae124
Vâsărbirâ (clamat125)
Tot omul să tacă, să asculte şi să ia în minte că cine va lua pe fata lui Pipirig Iştoc din gaură, îi va da z&stre vro 2—3 asprişori126, vro 2—3 rîmători127, un împingalău şi un tragalău128, 2 coarne de plug, o behehea129 şi o căţea şi o[a]recîţi hîs-fîs în gaură cu o ţinghili-minghiili130.
Procus
Eu, măi, eu o am credinţat, cel din Curitău. Nici n-oi mai lăsa să o ştimbaţi131 prin tîrg cu vreo vacă132.
Intermedium
Văsărbiro,
Interea redit quis emet lac, ulna tanti et tanti vendo, donec omnes aspergit133.
Clauditur
Intermedium 2
Idem Văsărbiro. Venit cum igne et tormenta emit-tit134.
Clauditur
Scena 2-da131
(Sedet Turca cum suis in mensa, turcice loquen-tes. Fumigant et ludunt alea. Quatuor milites ex-cubant. Verba sunt alea136.)
[Primus]137 Oinase bacalum138. Alter139
Debre140.
3 [Tertius]141
Ianvaş, ian vas, janum. Halala, malala!142
Miles143
(Turcice auden144.j Ceari143. Sfetnicii vodii cer146 audeanţă.
Imper[ator]141
Să să sloboadă!
Concil[iarius] Vodae Vasilie148
împărate, în veci să trăieşti! Lucruri mari avem de grăit, pentru carele din Moldova, din laş, tocma aici în Ţăligrad am călătorit. Grigorie Ghica voievod, pe carele l-ai înălţat, şi cu mari daruri l-ai dăruit, Domn peste Moldova i-ai întemeiat, lucru fără de lege şi vinderea ţării socoteşte; ba încă şi isprăveşte, că s-au şi unit cu Austria nemţască şi Rusie muscă-cească împrotiva înălţiii-tale şi altele multe face, carele, cercîndu-să149, lesne să vor găsi.
Imperator
N-aţi avut ce călători aş6 departe. Nu crez eu acestea de Grigorie. Grigorie îi om înţălept, slugă bună şi credincioasă. Voi îi pizmuiţi domnia şi umblaţi după ea.
Simion
Nu ne trebuie mai bune mărturii să îndireptăm150 ce am zis, decît mîna lui: aici sînt cărţile care le-au scris la împăraţii streini. (Et porrigit unam episto-lam vel utramq[ue], Imperat[oris] unam uni, aliam alii consiliar[oru]m151).
Consil[iarius] Gab[rielus]
(legit:152)
Ioan Grigorie Alexandru Ghica voivod al Moldovei în laş. împărăţie rîmlenească şi a toată lumea stăpînă biruinţă de pă toţi împăraţii îi poftesc153.
Urîtu-m-am154 a mai purta jugul vicleanului sultan Soliman155 turc. Priim&şte-mă supt a ta stăpînire şi mă întăreşte. Ţie mă supui şi daruri din afară îţi trimit, o sută de pungi de bani paripi156 şi haine scumpe etc. etc. Dat în laş 1777 septemvrie 1.
Consi[liarius] 2-dus
(legit 2-dam151)
împărăţie muscăcească, Dumnezău împrotiva turcului să te întărească. Plecăciune de la mine.
împrotiva vicleanului158 turc, cum să-l învingi, multe am de-a spune. Acuma primeşte daruri şi păstă 3 luni mă aşteaptă la tine acasă. Dat în laş, anul, zioa ca în cea dintâi159.
86
Imperator
Adevărat, a lui îi mina, şi vorba eu încă cunosc. ViziriuH mieu credincios N.N. să nu te apuce noaptea, du-te cu cătane şi în preumblare sau fieştecum, îl zugrumă pă Grigorie. Nici la mine nu-1 lăsa, să nu-mi vază faţa160, nici ochii miei să nu vază numai capul lui.
Intermediiim
Duo pueri zingarici qui dein16 oleum162. Clauditur
Alveare occidituv163.
Claudfitur]
Interm[edium] 2-dum16i
Medicus sedet in mensa, adducitur infirmus cui molaris165 dolet; implet os fciriita. 2~do in linteaxmi-ne, cui venter dolet, excipit pullum. 3-tio in tar-goncza cui 1-mo lac ex mo jar, dein aves ex căpiţe. Servami habet mano (?)1G0.
Saltant pueri zingarici, quos evirare unus nitit-que167.
Clauditur.
Scena 3-tia168
(Apparet in mensa Pasa cum consiliariis et mili-tibus. Turcice~multa loquuntur169.)
37
Paşa
Ce om face? Cum om prinde noi pe Grigorie vodă?170 că acela-i om ascuţit la minte. încă de nu ne-ar omorî el pre noi, că are mulţime de oameni.
Consil[iarius] 1
Să ne ducem acasă pă el, că alese cătane171 sînt acestea. Anna sanna sitinhim, domuzu Avradînă si-tinhim ghiaru172.
Cons[iliarius] 2
Ba nu, c-are mulţime multă, li grijit el şi s-au temut de aceasta; dară mînăm după sfetnicii lui şi ne vor învăţa.
Paşa
Vie fără întîrzîâre!
Vasilie
Să trăiască viteazul! (et dat pecuniam.113). Cu puţină cinste ne arătăm.
Paşa
Să trăiţi! Bune-s toate... dară ştiţi ce?
Simion
Gata sîntem spre poruncă.
Paşa
Aduceţi-vă aminte ce cărţi ne-aţ arătat despre Grigorie, prin carele s-au unit cu Austrie şi Rusie. Eu sînt viziriul, adecă de la împărăţie credincios
trimis să-l pierz şi adevărat şi voi vedeţ că vrădni-cu-i de moarte. Dară cum socotiţi c-ar putea fi aceasta?
Simion
Să va duce acuş la preumblare174 în pădure şi atunci foarte bine va fi.
Vasilie
Iară aşe de nu să va lovi bine, te vei face înălţie ta beteag şi-ţ va veni acasă în mînă şi-l pot pe altă uşă năpădi cătanele şi omorî, cît nici de veste să nu prindă.
Paşa
Mergeţ dară acasă să nu vă priceapă nime, şi în ce-ţ putea să ne mai ajutaţ cu sfatul şi cu lucrarea175.
Clauditur scena.
Turcae per unam partem, Vodă per aliam con-veniunt176.
Paşa
Effendi sabanîs hoerolla, tenîm başaş hoeraflla177. Vodă
Acîve pasam178.
Paşa
Am venit să te văz şi bună veste să-ţ aduc. Împăratul nostru [se] milostiveşte şi mai mare întru
acest scaun de vozi te întăreşte. lani vez şi cet&şte* (Dat epistolam Paşa'19.)
Gregorius (legit:lS0)
Sultan Soliman181 a toată lumea împărat, a celor de pre pămînt şi celor de supt pămînt, dar şi turcească bla[go]slovenie. Ştiu şi am ştiut, niciodată nu m-am îndoit cum te-ai purtat şi cu cîtă dreptate de mult ai slujit şi credinţă ai avut cătră această împărăţie. Drept aceea, nu mă rabdă dragostea ca să nu te laud şi mai tare întăresc întru acea domnie. Prin solul mieu primeşte dară bucuros. Dat Ţăli-grad septemvrie.
Idem.
O,	cum zboară de curînd vestea rea! Eu auzeam că mă caută împăratul spre moarte, iară el îmi lungeşte viiaţa, cinstindu-mă. însă, totuş, prea mare dragoste de la un împărat! De vei avea şi altăceva182 poruncă de isprăvit cu mine, acasă mă vei cerca, vitejie ta, că aici sînt în preumblare.
P[aşa]
Să ne tîlnim bucuroş şi [să ne] despărţim sîngi-oş183.
Clauditur scena
Affertur lectus et pasa jacet. Miles excubat184.
Miles
Cere trimisul vodii aud£[n]ţie185 să între.
Paşa Să între!
Medicus ponit manus in pectore suo186:
Sabanîs haeralla, effendim187. Delungată viiaţă înâlţiii tale!
Paşa
Hojghăldi188! Nu-i prea îndelungată; văz că-s aproape de moarte.
Medicus
Domnul chir Grigorie vodă te pofteşte la prînz. Dară dacă-i aşe, cum că ţi[-i] rău, fiind eu borbil189, te voi ajuta în ce oi putea. Iani să văz pulzuşu190. (Capit manum et videns dicit:)191 Nimica nu ţi[-i], ca şi mie.
Paşa, uitîndu-se urît:
Boc hieme192! Acest cuvînt din gura ta să nu iasă, că capul tău, viiaţa, viţa -şi sămînţa de aici din laş să taie, să topesc şi să stîng. Ce te du cu aceşte că-tane îndărăpt şi spune lui Grigorie să vie la mine că-s beteag pă moarte şi pă acestea pă toate joară193: va'llaah billeaah Hristos effendi icin sizea de om-riumi emint etim194.
Clauditur scena.
Affertur lectus. Stat vodă cum suis, interea adve-niunt medicus et 2 turciei milites195.
Medicus
Paşa îi beteag foarte rău şi m-au trimis cu limbă de moarte să vii pănă la dînsul.
Gregorius
Să mergem dară şi să lăsăm toate. (Et gladium enodat.J196
Simion
Nu dezlega sabia!
Gregorius
La betegi nu să mere197 cu sabie să să sparie198. Clauditur scena.
Adfertur lectus suo locom.
Miles
Effendim lacherdi etmea, giumrunci vardir200. Paşa
Ghelssîn!201
Vodă
Effendim, sabanîs hoerolla202 şi îndelungată viiaţă!
Paşa
Hojghăldi203. De nu mi-ar fi can204 greaţă, dară totuş cu cîtă greaţă, în mîna mea eşti şi atăta-i de a ta viiaţă. Ţine şi cetâşte, că minten205 isprăvesc ce mi să porunceşte.
Gregorius
„Tot sfatul împărăţiii turceşti.
Stîngă-i-să lui Grigorie lumina; nu cerca vina. Ieie-să viiaţa, prindă-să toată viţa, puie-să în gît aţa. Dat în Ţăligrad“.
(Tune facit signum pasa et accurrunt duo turciei milites quos decutit Gregorius206 qui clamant: amaân; dein pasa acclamat plures ex scena et assurgit solus iugulantes zona207.)
Clauditur scena.
Postea ponitur sepulc[ro] et cap[ulo (?)]&*
Pasa
(convocat omnes cons[iliarios] et dicit:200)
De-am făcut rău, iacătă-mă şi eu, tăiaţi-mă şi pă mine şi îm[i] puneţi capul ilîngă a[l] lui. Ci mai aşteptaţi, ca să plinesc porunca desăvîrşit. Cine-i mai mare aici între voi? (Silent omnes et metuunt210.) Nu vă temereţi că n-am poruncă să tai mai pă mulţi, ci pă cineva în locul acestuie ocîrmuitori ţării trebuie să rînduiesc211.
Vasilie
Nevrednicie mea.
Paşa
Fii dară tu Domn ţării şi slugă împăratului credincioasă, nu ca Grigorie. Fii pănă la altă orînduială şi pentru aceea nu te jor, ci numai să te rădice şi toţ vodă să te cunoască. (Elevatur ter212)
93
Clauditur scena.
Postea uxor ipsius deflet ipsum213.
Cantio uxoris Gregorii214
1.	Tehât toled elmaradtam215 Es toled mâr elhagyattam Edes târsam Gergelyem Erted szakad kette szlvem.
2.	Nem, de nem meg csalânak,
S a kegyetlen halâlnak Ataladtâk eltedet,
Kiknek te sok jot tettel
3.	0 mire jutott âltem,
Ha ezekre jutott ferjem.
Hogy toled el kell vâlnom,
S ily bânatban meg szakadnom.
4.	0 jaj siraimas napjaim,
Sok buval telve orâim,
Kinek hagytad târsadat,
Kire bxztad ârvâdat.
5.	0 kegyetlen torokok,
Csalmâs foldi ordogok,
Verjen Isten benneteket,
7	Rajta szakasszatok egek.
6.	Mennybol tiizek gerjedjetek, Mennydorgesek sulgetek, Torokoket egessetek,
Ha csak Igy konyordltek
7.	Bar benminket el ne vinnăk,
Oly nagyon nem busulnek,
De hogy minket is elvisznek S orokke rabsâgban tesznek.
8.	Holtig gyotrom szlvemet,
Gyâszban vegzem ăltemet,
Mert ferjemtol elpârtoltam,
S pogânyok kez£n maradtam.
Clauditur scena
Apponitur cathedra et fit taliter praedicatio:216
Amero Dado londro Efiri szfinczi pekinau avelki împărăţie avelki voe sarsaro norocir sarsaro priopuf, smaro, mandro onki pururea dimiaghis Ertimi sala-himi amaro greşiţi niki nu gîrma da ispavi sirimanchi lina solistimani217.
Nici nu-i bună casa cu 2 uşi, nici nu-i bună cu una. Nu-i bună cu una, că, deacă te strîmtoresc, n-ai încătrău218 să te spăsăşti219; nu-i bună cu 2, că văzu-răţi cum năpădiră turcii de pă una pă Grigorie şi îl sugrumară220. Da cumu-i bine dară? li bine să iă-cuiască omul în şură cu patru guri, ca viind frica să poată da în toate laturi[le]. Vedeţi, eu deacă-s om înţelept şi cu pielm221 în cap ce [.. .]222 mi-am căutat, ca de va veni cineva dintr-acoace223, să fac fîşt încoace, să mă îmbrac cu uşe pă dincătrău224 oi vrea. Dară Grigorie Ghica au ştiut nimica. Şi aceasta ieste că aşe-i pă carele Duhul Sfînt cu aripile umbreşte. Vedeţi eu cumu-s de fericit deacă îmi trage cu aripile răcoare neagră cioară, care pă cei negri cu aripile să umbrească şi cu dlonţu să-i scobească. Aceasta-i întîie parte; a doa nu fuge de aceasta departe. Nu-i
bine omul să bage mina în gura lupului să scoaţă osul cu carele să îneacă. Lupu săracu ve umbla225 bine de vă mînca226 pureelu şi nebotezat. Dară aşe supt moară s-au aflat pă măgariu încă dintîie îl pot-copi227, da228 departe falca îi sări. Aşă şi Grigorie vodă, de nu să ve face229 fălceri230, rămînea om de cinste şi boiări. Ci aşă, văzurăţi, muri cel sănătos şi rămasă cel betegos231. Bine-i a mînca şi păsat, ce cu acesta încă mulţi s-au înecat, carii nu l-au mestecat; dintr-acăstea vedeţi, ascultători, ce vreau să aduc. Eu vreau să aduc un car de lemne din pădure cu Grigorie ce umbla acolo a vîna, unde nu4 putu başa să-l piarză. Dară făcîndu-să beteag232, îi află başa bun leac. Mai multe nu vă spui, că îi lungă vrăme şi scurt fărşangul233. După predicaţie234 cînt, apoi gat235.
Cantio zingarica236
Caijas moro, caijas mo, cheme jau Andro ves. Socheres moro codo? Te cu de lam siriclo. Dedam Andro, Baro raşai so chere? Bar o raşai co tecza ciriclo. Slava ledvleşeschi iiaiu fiiurchi iiaiu so duhos raiasti milosarma aminosi237.
Clauditur scena.
Effertur cathedra. Intrat opilio et dicit versus238
O pili o239
Şi eu am fost învăţat Husariu viteaz, lăudat La Grigorie mare Vodă Care turcii îl tăiară.
Dară de cînd m-au ţipat,
Că i-am vestit moarte în sat,
Tot oile am păzit Şi încă-s mai fericit.
O,	minune cum muri,
Din viiaţă pristăvi;240 De mi-aş aduce aminte
De nişte împodobite cuvinte Să-l iert şi să-i cînt mai pre urmă, Apoi să mă duc la draga de turmă.
Cantio opilionis241
Siquis vivit jucundus,
Ego sane Pitirus:
Vivo ruri, sum in silvis,
Iter monstrans oviculis In praeruptis montium,
Inter aquas fontium.
Ha gyonyorlisegesen El valaki, en frissen Elek juhăsz a mezoben242, Nyâjam legelven az crdoben, Az hegyek havasiban,
S az vizek forrâsiban.
Or tu solis instanţe,
Radios jam le van te,
Agmen meum producendo,
Ad pascua promovendo,
Calco gramen humidum Rore coeli medidum.
Midon a nap felvirrad,
Sugari val felhasad,
Juhaimat legelore
7 — Uciderea lui Grigore Vodă
97
ÎCivezetven a rnezorâ^ Harmatos fuvon jârok,
Zold pâzsiton setâlok*
Cibus qui me satîat Jejunium refocil'lat,
Splendidis mensis Abbatum,
Vel cum epulis magnatum,
Ut ambire debeam Quia ducit ambiam.
Mely etok meleglt Ehsegemben eleglt.
Nem cserelnek az urakkal,
Se nagy suvegu papokkal. Asztalom fel nem vâltom, Jobb nekem, azt mondthatom.
Filomellas cantantes,
Turturesque gementes Exhilarantes cor meum QV^s audire est jucundum Stultus velit Hasque ndlit cernere.
Fulemuile zengeset, Gyerliceknek nyegeset, Hallgatom kik vidâmltjâk, Szivemet is nyitjâk,
Bolond, aki restelli Hallgatni, s nem kedvelni.
Sceptrum regis non opto:
Satius est quod porto Agmen meum pastorale.
Re thronis vade.
Ad proprios penates Congeremus jam oves.
Kirâlyok koronâjat,
Nem klvânom pâleâjât.
Tobb a pâsztori bot annâl	7
Kirâlyi biradalmânâl,
Na juhaim setâljunk S az akolban ott hâljunk.
Corpus caniş tuetur,
Nullum sane veretur;
Agmen curat, hostem fugat,
Dormienti invigilat.
O,	fortuna damnatum Et a diis optatum!
Kuvasz orzi testemet,
Nem felthetem eltemet,
Mely mellettem vadra csatâz,
Ha aluszom ream vigyâz,
Ilyen a boldog elet,
Akit az Isten szeret.
Egreditur aperta scena et iterum Gregarii uxor egre-ditur et cănit243.
Cantio germanica244
Finita cantione245	[Cîntecul nu a fost scris — n.ed.]
Miles
Pentru Nemţie au perit şi bărbatul tău, şi tu cînţi nemţeşte. Doară gîndeşti că-i scăpa ca feciorii tău?! (et ligatur)24G.
99
Claud[itur]
Bachus egreditur solus primo, dein247 evocat sex proles diverşi sexus, in manibus cum amphoris2iS.
Cantio249
1.	Bacchus iinnepe eljott250 S izes kolbâsz megsult,
A veres gomboc megfott, Nekunk oromet tott.
2.	Nosza tehât unnepit, Bacchusnak vig napjait Ily formân tlszteljiik,
Kik udvezulni akarunk.
3.	Egyiink mlg meghasadunk, Teljen torkig beliink,
Igyunk mlg megfuîladunk, Mlg bor lesz a verunk.
4.	Czuczi hurjât pengetni Egyet kettot fordulni.
Pofân felvâllra menni,
Joi ustokben kapni.
5.	Egy ket kupa bort venni S frissen fedhajtani,
Ez a legnagyobb mi dolgunk £s hogy Bacchuszt tlszteljiik.
6.	Na edesim, tăncoljunk,
Vlgan legyunk amlg eliink.
Most ennek az ideje,
Nem majd tovâbb nagy bojtben.
7.	Ha meghalunk is dudolunk £s Bacchuszt mi tiszteljiik;
Csak legyen eleg borunk,
Neki mindâg eneklunk.
8.	Batăr dracu razime-ş,
Cu noi gardu ingrădească-ş.
Eu nici pic nu-mi bănuiesc251, Numai să beau pănă trăiesc.
9.	Că şi sufletul mi l-aş bea, Destul vin de n-aş avea.
Nu mă uit la Dumnezău,
Că dracu-i fărtatu mieu.
10.	Adjâl bort te Mariskâm Mert iires mâr a kancsom. Cserdi te is purde uram Hadd jarjam Czuczi fiam.
Mariska
(R[espondet])
Nincs apâm arra252.
Bachus
Jojjon etc. etc. Lâtom meg kedl halnom253, et facit attestatum scrîbens supra dodeum ex poculo, cum vulgo lopo254.
Sequitur testamentum in alia pagina quo finito intumulatur et pulsant doleum post saltus turcicus

101
«TTV
et dein suspenduntur venit draco255. Leguntur leges, post has prodeunt consiliarii vodae et medicus quar-tum sibi socium ludam quaerentes et inveniunt sale se suspendendo cum rapiuntur a Demone ignito.
Denique clamatur vivat Maria Th[ere]z[ia], Jo-seph[us] et Greg[orius] Major256.
Testamentum Bachi257
In numele fărşangului, raiului şi vinului celui duilce şi celui cu pelin, să zicem toţi amin.
Vrînd ase Dumnezău
cel din tău,
pă carele cinstesc eu,
ca după această lume să mă mute,
deacă nu-i mai mult vin în bute
şi să mă ducă în rai cu dibolii258
şi în tău cu îngerii,
unde să auz ocheche-ocheche
vai şi de viiaţa me.
Iacătă, dară, fiilor
şi cari mă cinstiţi tuturor,
vă las în scris testamînt,
supt păcat şi jurămînt,
ca toate ale mele aşa să le daţi
precum mint&n259 vă învăţi:
foalele260 mieu, care-i sufletul mieu, îl mîncaţi
şi în pomana me vă uspătaţi.
Iară de-d veţi împărţi mai la mulţi va prisosi; faceţi dară din maţe cărnaţe,
din cele, mărunte
1Q2
îa ceteră264 coarde, din vine strune, din măruntăi tăieţăi, din plămîne bucate bune şi în rînză262 puneţi brînză.
Cel ficat
meargă nemestecat;
din peliţa [de] lingă plămînă
facă-ş cele jingaşe263 mănuşi în mînă,
din peliţa de burdof264
facă-ş căiţă265 cu ţof;266
din măduha267 în ea băgată,
facă-ş, carii capul cicilesc268,
pomadă şi sopon269 de Anglia;
cărora le sclipeşte pielea
cu acesta să vor spăla,
tare foarte or lumina.
Picioarăle
lăsaţi să le ducă cioarăle,
doară le vor duce pă dealu cu viile
să poată bea cu feriile270.
După aceea le vet aduce în făgădău la mujice271, jucăuşii să le caute, prin tot locul să le poarte.
Capul mieu fie sămn la făgădău, ochii vază cetera, urechile [audă] sfada.
Nasu fie la buţi tolceri272
grumazu î»l las să bea cine-i colceri;27ă gura fie uşe de şură,
doară va veni vîntui de pă strugur[i] de mură.
Păru las la cei copoşi274 deasupra de frunte, dar mă tem că la toţ nu va ajunge, că nu l-or lăsa din curte.
Am doi fraţi de-a jeminea275, împărţască-mi mintea mea, lumineze-mi la mormînt că strălucesc pre pămînt; hainele mele toate le împărţască mănăstirea cu soarte, numai cit să facă pentru mine moţi că-i cu barbă un pa'laclonţi276.
Gînlanul277 mieu cel preabun de unde ies cîntări şi hori, fetelor în şezători.
Fiii miei vii, să nu vă însuraţi, de n-ăţi avea ce să beţi.
Fiicelor, să nu vă măritaţi, de nu v-or cere oameni beţi.
Apoi nu beţi din părău
de nu va cură278 de la făgădău,
sau din dealu viilor
să să vază spuma strugurilor;
mai pă urmă de toate,
nu vă depărtaţi de cetate.
Fiul mieu Puţi, tu pre eştealalţi279
îi poartă tot pe la pivniţi încărcate cu buţi,
şi unde-i vedea sămn capul mieu,
bagă-te şi plînge, că acolo au perit şi tatăl tău.
Aceasta voi mai proroci:
că şi voi toţi de această boală, ce crep eu, veţ peri, că-i beteşug firesc de care eu nu poci să trăiesc.
104
Una mai ascultaţi:
canele de voi nu le depărtaţi.
Luaţi piildă de pă mine,
că eu nici acum nu teşteluiesc280 cana la nime; doară undeva o voi mai putea umplea, ca să-mi ud odată guşea.
Cu un cuvînt, ca să gat,
că cana ,şi pă fund au săcat
popilor toţi şi mireni,
tisturilor281 şi ţăreni,
bătrînilor cu tineri,
bărbaţilor cu muieri,
pentru că uspăţul282 dintr-un om
nu să face toţi din toate să mînînce
şi ţineţi bine năravul mieu
ca să vă veseliţi cu a fărşangului Dumnezău.
Pă mine mă îngropaţi
fără popă, mă astupaţi
în ţintirimu făgădăului,
în cripta hordăului;283
nici să mă dezgropaţi
pănă n-or veni alţi cărnaţi.
Aş& Dumnezău să vă ajute şi această goală bute284.
Amin.
Vai, mori că n-am vin!
Din cîte aţi auzit pănă acum, pă scurt de aceste legi^să vă ţineţi şi întîie aşe să credeţi.
1.	Că mai înainte de noi au făcut Dumnezău făr-şangul şi pentr-aceea nu fărşangu îi pentru noi, ci noi pentru fărşang.
2.	Cum că în împărăţie fîrşangului sînt tot clătite2'"5 şi paşte.
9.	Cum că în ceriu acela286 are cunună mai mare care au sărit în joc mai tare.
Cum că acolo n-are nici un înţălept la ce merge.
Acestea pînă aici trebuie să le credeţi, iară carele vin să le faceţi.
11.	Toţi să roage pă Dumnezăul veacului acestuia ca să fie toţi oamenii ca şi noi, cu coarne.
16.	Aşe să numere toţi fîrşangul, cit 12 luni intr-un an să fie de fîrşang, celelalte de bucate.
7. Cine nu va face joc şi bal1, de-ar fi cit de slab în oraş, umplă-i-se ocolu de vite287, ca să nu poată umbla nimica.
17.	Cine nu va mînca în toată zioa cinci feliuri de bucate, adecă: scorneică288, mămăligă, coleaşe289, tocană şi cucuşe290 şi nu va găuri lingura cu care mîncă lapte sau nu va întinge291 în chisăliţă292, n-au avut293 parte de fîrşang.
a Zăcesprăzece. Deacă nu-i bine cu nime a te sfădi, cum dracului te vei împrotivi?
a Doaozăci şi zece294. Care va trece peste Tîrnavă şi nu să va duce pe la cap sau va trece pă dinainte de om bătrîn, acela n-are ce căuta în sat, că i-i295 de grabă şi n-a putea şedea mult.
a Treizăci şi zece. Cui î[i] va ieşi înainte popă, sau cu ulcioarele goale, şi nu-i va ieşi ţigan, să poate întoarce îndărăpt că nu va fi norocos.
a Treizăci şi zecesprăzece. Care nu va da în tot anul măcar un măriaş296 la ţigane goale să-şi cate norocul, acela nu ştie297 ce-i plăteşte viiaţa.
a Treizăci şi doaozăci pă zece şi o jumătate. Cine face leşie marţi seara opăreşte pă marţolea pă cap, care apoi ia păru de la unul ca acela.
â Patru cu de trei ori298 zeci299. Carii vinerea coc, o pun cu curu pă foc; carii cos vinerea o împung pre ea300.
De două ori patruzeci301. Cu un cuvînt: luni îi Lunei, marţi îi Macavei, miercuri om merge la tîrg, joi om tîrgui, vineri om veni, sîmbătă302 om durmi, duminecă om lucra, de-a lucra şi popa.
a O sută. Să apropie sfîntul post. Cei ce s-au căsătorit în fănşang, să se apropie la S. Săbor la Mitropolie pentru despărţanie,
a O sută şi o jumătate. Aşişderea care va303 ajunge iepurele după ce să va însura, sau căruie nu să va vedea304 prin urechi, să să desparţă ca cel ce nu ştie ce-i însuratu.
a O jumătate de 16 sute. Carii pănă acum nu s-au însurat şi carele nu s-au măritat, foarte bine au lucrat, că podul de la Mănăradea305 nu s-ar fi gătat. Să mai care dară butuci, că mai este306 ceva de lucrat.
a Noao sute noaozăci şi noao307. Cine nu va sili pe toţi cei ce nu s-au însurat sau nu s-au măritat, acela încă lăsare de post n-au lăsat. Drept aceea, slobozenie a-i sili va avea308 totdeauna cînd va vrea.
a O mie. Ase să credeţi mie, că acestea toate-s adevărate tot de pe dracu luate.
ANEXE
EROFILI
(Dramă în 5 acte de Gheorghios Chortatzis)
Prologul
Traducerea românească a prologului la drama Erofili, făcută de Dosoftei, nu se păstrează în autograful traducătorului, ci într-o copie tîrzie, din 1732, în ms. rom. 3456 (f. 365 r — 369 v) din Biblioteca Academiei R.S.R.
Meritul de a fi atras atenţia asupra acestei importante traduceri şi de a fi dovedit că autorul ei este mitropolitul Dosoftei îi revine lui Al. Elian, care a identificat şi opera căreia îi aparţine prologul.
Intîia oară într-o comunicare prezentată în cadrul Societăţii de ştiinţe filologice — filiala Bucureşti, în 1964, iar apoi într-un articol publicat în „Contem-poranul“ nr. 21 (1071) din 26 mai 1967 cu titlul Dosoftei, poet laic, Al. Elian a semnalat existenţa, între textele rămase necunoscute de la marele cărturar moldovean din veacul al XVII-lea, şi a traducerii prologului la drama Erofili, operă a scriitorului cre-tan Gheorghios Chortatzis, scrisă la începutul aceluiaşi secol. Al. Elian apreciază că traducerea s-a făcut în jurul anului 1690.
In cadrul articolului, citat mai sus, sînt reproduse şi 54 de versuri din totalul de 154 versuri cît cuprinde în traducerea românească întreg prologul.
Acesta e urmat de o rezumativă prezentare în proză a subiectului dramei, făcută de traducător, semn că el citise întreaga piesă; dar prezentarea rezumativă ar putea constitui şi o dovadă că Dosoftei nu avea intenţia să tălmăcească toată piesa, ci doar prologul, rostit de un personaj simbolic, Moartea, pentru că el aduce tema străveche fortuna labilis (cu rădăcini în plîngerea Eclesiastului), însoţită de motivul ubi sunt?
Textul integral al traducerii dosofteiene a fost editat pînă acum de două ori.
In nr. 3 din 1972 al revistei „Manuscriptumu, Ro-dica Iovan o publică într-o transcriere transliterată, iar Romulus Vulpescu dă, paralel, o „transcriere modernizată" (p. 32—41). Editoarea adaugă o Notă asupra ediţiei şi observaţii de limbă, iar „modernizatorul“ textului dă cîteva lămuriri privind „Modernizarea44 vechilor texte de limbă românească? Ediţia este prefaţată de Dan Simonescu: Dosoftei — traducător din dramaturgia cretană (p. 28—30).
Cea de-a doua editare o datorăm lui N. A. Ursu, care oferă o transcriere interpretativă şi o lectură corectă a textului, în: Dosoftei, Opere. I Versuri, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 377—380 (textul în versuri) şi 487 (rezumatul în proză făcut de Dosoftei).
Ediţia de faţă reproduce textul stabilit şi transcris de N. A. Ursu.
[PROLOGUL TRAGEDIEI „EROFILI"!
Sălbatică-s, fieratică, întunecată-n faţă,
Iar coasa care-m ţii amină1, ciolane mi-s cu greaţă. Cu fulgere, cu tunete, din iad de la prăpaste Mă sloboziră de-am ieşit să fac lumii năpaste.
109
Şi cine-s eu, fără de spus a mă cunoaşte poate,
Că de pre chip ştiută sînt prin ţările prin toate. Dară totuş im este-n gînd să-m fac şi eu pre vrere, Ca să v-arăt cine sînt eu şi ce mi-i în putere.
Eu sînt aceea, caut acmu, ce mă toţ văd cu ură, Oarbă-s, nemilostivnică, surdă şi fără gură.
Că eu pre domnii, pre-mpăraţ, boieri şi pre vlădicii, Bogaţii şi puternicii, ţăranii şi calicii,
Şi toţ bătrînii, tinerii, mari şi mici depreună2,
Şi pre-nţălepţîi şi-nvăţaţ, şi ceata cea nebună,
Cu steje3-i tai în coasa mea şi-i trag cu neagra moarte, Şi-n floarea tinereţilor eu dintr-a vieţii soarte Stricu-i şi răsîpăscu-le nume, cinste şi slavă,
Pre fraţii şi prietinii desparţ fără zăbavă.
Pre cei sirepi4 îi domolesc şi le premenesc5 gîndul, Dîrjîile6, mîndriile pre gios ile culc de-a rîndul. Şi-ncătro îmi voi arunca ochii cu grea mînie, Oraşe, satele să stîng, nu cată să rămîie.
Şi toate ţările să tem, şi Ţara de Moldovă,
Unde doi oameni să tîllnesc de mine [îs] fac vorbă. Unde-s a elinilor împăraţii, chesarii,
Ş-a Rîmului avguşti, bogaţ, puternicii şi tarii? înţălepciunea unde li-i şi mintea lor cea plină, Slava, scriptura ş-armele vestiţii dintr-Aţină?
Lui Alexandru Machedon unde i-i vitejia?
Unde-i cinstea chesarilor, puterea şi dîrjia Cu care ei au biruit de-au stăpînit pre lume
Şi s-au vestitu-să supt ceri, lăţindu-ş aii său nume? Toţ sînt de coasa mea tăiaţ, de mine sînt stricate Cetăţ, oraşe,-mpărăţii, şi-n ţărnă sînt uitate.
Unde li-i a haldeilor scriptura haldeiască7,
Ce gîndiia fără de moarte în lume să trăiască?
Şi pentr-aceea siliia scriind toate războaie,
Ce şi ei încăş au perit de vînt şi de pohoaie.
110
Unde-i averea cea multă, mărirea cea vestită Aceii ţări ce gîndiia c-a sta fără de smîntă8,
A Seramidei, spuneţi-mi, unde-s şi cei măiestri,
Mari şi-nţălepţi, şi mare crai? Că-s toţ acmu
pedestri,
Niceş să văd, că-s în pămînt de zac ciolane goale, Numele lor şi slava lor topite-ntr-al mieu foaie9.
De-aceasta cîţ cu meşterşug din mintea lor ie pare Că-ş vor afla încătrova de coasa mea scăpare,
Nebuni sînt, fără minte sînt, cîţ stau să şuvăiască10 De moarte şi^ş pun gîndul tot mai mult
să-mbogăţască.
Că avuţia tuturor, viaţa cu sănătate,
Vremea le duce la fir şi-t şi rămîn de-s uitate.
Spuneţi-mi, carii ş-au zidit mari cetăţ bogătaşe, Sînt vrunii de-aciia bogătaş să-ş trăiască-n
sălaşe?11
Tumul cel mare a lui Nevrud aciia ce-1 făcură Şi cei cu piramide mari de-atunce să trecură.
Că să trudiră cu zădar, averea le rămasă,
Numele lor acel vestit s-au stins dintr-a lor casă.
Să gîndiia că vor trăi şi nu-i va strica moartea, Acmu li-i trupul în mormînt şi-n iad le este
soartea.
Dar-aomu ce-aş mai povesti din izvoade12 bătrîne, Ce sînt departe de la noi, la cele ţări. streine.
Spuneţi-mi astăzi unde vă-s prietinii şi fraţii,
Unde vă sînt acei iubiţ, aleşii şi giuraţii,
Unde vă-s cei împodobiţi, ce ieşiia la giocuri,
Ce mirosiia la strîmtori, cu dragoste şi moscuri13,
Unde sînt cei cu buzele de miere undătoare14,
De putea face nopţile să verse strălucoare?15
Toţ fără gură lăcuiesc în gropi, li s-au stins graiul, Fără de soare, supt pămînt, la-ntunerec li-i traiul.
111
Şi preste toate cîte-am zis, toţ staţ cu mine-n poară16, Nime nu-ş bagă-n mintea sa iadul ce-a să-i
umoară.
Ce cum ar hi lumea a lor, legată cu urlce17,
Aşe n-au saţiu de nemic, tot caută să mănînce.
Amar de ei, becisnicii, că nu caută să-ş vază Cum li să scurtă zilele, anii să-mpuţinează.
Alaltăieri, şi cea de ieri, şi zilele ce vine
Nu văd că nu să mai tîlnesc să-i custe18 pre lung
bine.
Că-n clipitura ochilor tot omul s-a schimba-să,
Fără de milă-n coasa mea va fi tăiat din casă.
Frîmseţea nu-i va folosi, că eu nu caut în faţă,
Nice mi-i milă de mişei19, nici de bogaţ [am]
greaţă20.
Nu pot scăpa ciia ce fug nice la plai de munte,
Că nechemată mărg ila toţ, întru şi pre la nunte,
Cosăsc mirese şi pre miri, nuntaşii de la nunte Le schimb şi bucuriile în plins şi-n lacrămi multe.
Lăutele, cobuzele, la veselii de giocuri,
Cu bocete le primenesc, de plîng în toate locuri.
Peliţa albă, rumănă, şi faţa mîngîioasă
De vîrsta de cea tînără o fac de-i viermănoasă.
Şi pieptul) acel dezmierdat, dragostea şi dulceaţă, îl fac de este împuţit, de ţi-i de dînsu! greaţă.
Case, răgule21,-mpărăţii şi lumi, precum să cade,
Cu dereptate Dumnezău de pre pămînt le rade.
Iară voi astăzi staţ încă şi fiţ fără de frică,
Carii v-aţ prilej it pre-acici nu vă temeţ nemică,
Că acmu Domnul m-au trimis nu să vă fac scădere; Părinţilor, cuconilor, fiţ toţ cu mîngîiere!
Scrisă vă este celor buni să trăiţ lungă viaţă,
Şi-n ceri pre lingă Dumnezău să-i prăviţ svînta
faţă.
112
Acmu mi-am treabă ce-am venit ia casa la cea naltă, Vestită-n multe fericiune22 şi-n frumoasă poiată23, Şi pănă-n zuă să umor pre-mpărat şi pre hiică,
Să i să curme slava iui, să hie-ntr-o nimică. Pentru greşele ce-au făcut pre mina mea să cază, Şi numele lui cel vestit din lume să să rază.
Şi un viteaz ce-i de rod bun, singur ca o mlădiţă, împărăţia răsturnînd, nu-1 las de rămăşiţă.
Aceasta m-au minat să fac Domnul cu dereptate.
Că fără plată nu lasă nice o strîmbătate.
Ş-acmu cu toţii v-aşteptaţ, cu inima amară,
Cu lacrămi să vă vîrtejiţ24 cătră a voastră ţară. Vă zic, la ţărî-vă drep’ ce nu sînteţ, cum vi-i gîndul, în Memfis, ce ia Eghipet pămînt călcaţ în rîndul, Ascultaţi-mă, memfieni, vestiţ şi-n slăvit nume Pentr-ale voastre piramizi ce să văd multă lume, Unde pre-acii ce v-aţ aflat de v-au dăruit Domnul, Izvodul25 bun să vă luaţ, pre cit puteţ, tot omul. De patima lui Filogon foarte să v-aveţ teamă, Strîmbătatea, pre cit puteţ, urîţ fără de samă. Părăsiţ strîmbătăţile, nu asupriţ săracii,
Nu despoiereţ pre mişei, nu faceţ cum fac dracii. Căutaţ, că sînteţ învăţaţi, lumea-i înşălătoare Şi fără veste să petrec oamenii de supt soare.
De nuntă şi de veselii împăratul gătează Şi-ş giuruieşte26 cu năroc zile bune să-ş vază,
Şi pre dîns topsăc27 şi cu foc asupră-i să lucrează, Nişte copile tinere cu moarte vor să-d piarză. încă şi ceia împăraţ ce stăpînesc în lume
Puterea mea toţ o cunosc şi ştiu şi de-a mieu
nume
Cine din lume va gîndi cu meşterşug să fugă,
Să scape de la coasa mea, să custe viaţă lungă,
8 — Uciderea Iui Grigore Vodă
113
Nimică nu-i va folosi averea cea cu slavă,
Că eu pre toţ cu coasa mea agiung fără zăbavă. Şi cele ce le apucaţ le pierdeţ şi de-amînă,
Cele ce strîngeţ şi zidiţ să răsîpăsc în tină.
Ca scînteile ce să sting slava voastră să trece,
Vă să răşchiră28 numele de soare, de vînt rece. Si ca scrisoarea pre năsîp, pre margine de mare,
Şi ca spume de pre pospai29 să trec, şi-ncă mai
tare.
"Oară vă las, că eu prăvăsc pre hatmanul să iasă, Cu repede, cu grea moarte în iad să-i aflu casă.
*
Şi pre-mpăratul Filogon, de-a sa nesocotinţă,
Ce nu vru cătră fiică-sa să-ntoarcă cu priinţă30, Că nice-ntăi, nice apoi n-au făcut socoteailă Spre Panaret, fii31 de-mpărat, ce4 pierdu cu
sminteală.
Şi cinstea casii ş-au pierdut pentru nesocotinţa,
Şi viaţa sa ş-a hiică-sa pierdu cu nepriinţa.
Aşe periră tutetrei, ginerele şi hiică,
Ierofiila ghizdava32, tatăl, în clipă mică.
Socrul tăia pre ginere, fiică-sa pentru mire S-au umorît, şi tatăl ei, tustrei într-o perire. De-acii tot omul pre pămînt tot ceas să socotească Să slujască lui Dumnezău şi bine să gîndească, Cu priinţă de-aproapelui, şi-n curată nedejde
Să să roage lui Dumnezău să scape de primejde.
Aceste versuri sînt pentru Filogon, împăratul di Eghipet, carele murindu-i împărăteasa i-au rămas o hiică, Ierofiila, pre numele maică-sa. Şi o creştea tatăi său, aştiptîndu-i nărocul şi avînd dese războaie şi neodihnă de doi domni puternici di la Africa. Crescînd pre un cucon nemerit33 de împărat şi ne-
114
ştiut, şi fiind din împăraţii Africăi, care perisă, ş-acel cucon să amistuisă34 neştiut, nemerit la Filogon şi crescut. Şi deprins cu războaiele, stătu hatman la Filogon pentru vitejia lui. Şi băte de înfrîn-gea pre toţi. Şi stătu păci lui Filogon de cătră toţ pentru vitejie lui Panaret. Şi crescîndu-i hiică-sa de măritat, o peţiia 2 tinerei crai. Iar Ierofili cu hatmanul Panaret, ficiorul de împărat neştiut, cu taină era amîndoi împreunaţi şi dragi. Şi oblicind35 bătrî-nul, nu vru să-i ierte, ce umoară pre ginere, şi fii-că-sa să giunghe deasupra mortului. Iar pre împăraţii! mamca36 hiică-sa şi cu roabele l-au dat gios din polimar37 şi l-au umorît, că venisă să-ş vază moarte hiică-sa.
SPECTACOLUL DIN 1755/56
Despre îndrăzneaţă încercare a elevilor blăjeni de a prezenta un spectacol teatral în Sebeşul Săsesc, Vinţul de Jos, Alba Iulia, Cut şi în alte localităţi, ne informează scrisoarea-raport a canonicului Ata-nasie Rednic, datînd din 11 ianuarie 1756, adresată episcopului Petru Pavel Aaron.
Documentul original, redactat în limba latină, de o evident inestimabilă valoare pentru istoria teatrului romanesc, se păstrează în Biblioteca Academiei R.S.R. Filiala Cluj, Fond Blaj nr. 169. Cum se vede, provenienţa lui este din arhivele blăjene.
Textul integral al acestui preţios document a fost publicat întîia oară de Z. Pîclişanu, Documente privitoare la istoria şcoalelor din Blaj, „Revista arhivelor, Bucureşti, voi. II (1928—1929), p. 430—432.
Totuşi, cei ce s-au ocupat de începuturile teatrului românesc după această dată nu au cunoscut textul original în manuscris şi nici publicarea lui de către Z. Pîclişanu; aproape fără excepţie, ei s-au condus după prezentarea, de altfel fidelă şi pitorească, pe care a făcut-o Al. Lupeanu Melin, în „<Societatea de mîine“, an I, 1924, nr. 26, p. 520—521 (Un început de teatru românesc în Transilvania la 1755) şi apoi în volumul său Evocări din viaţa Blajului, Blaj, 1937, p. 36—43, unde reproduce articolul de mai sus sub titlul Comedia ambulatoria.
Traducerea integrală în româneşte a acestui raport, făcută de Irina Casan-Franga, după textul pu-
ne
blicat de Z. Pîclişanu, se află inserată în articolul lui George Franga, Spectacolul dat de şcolarii români din Blaj în iarna anilor 1755—1756, „Studii şi cercetări de istoria artei. Seria: Teatru—Muzică— Cinematografie", tom. 17, 1970, nr. 1, p. 100—101, — de unde îl reproducem întocmai.
ILLUSTRISSIME AC R[EVERENDISSI]ME D[OMI]NE PRAESUL MIHI GRATIOSISSIME.
Post meum Balazsfalva discessum e schoda latina et valachica quidam majores et minores studioşi in vestibus, veluti ad comedias induuntur, induti sunt, unus regis personam agebat alii quatuor tabernacu-lum in quatuor columnis, sub quo rex procedebat, portabant, agebant duo insuper epporum personam cum infula latinae simili, duo angelos referebant, hi imagines etiam ad pectus consutas habebant, vestes in hune finem ab uno et ab altero acceperunt, rex qui erat habebat a Dna Mardsinaina quamdam ejus vestem decern ut audio aureos vailentem, sceptrum in mânu cum aliquo vitro, qualia vitra etiam alii in fronte gerebant, ut audio ex candelabro, quod Cibi-nii a D. Pekkers emimus accepta. Sic instructi cum uno timpanatore, cursore item, qui tubam postariam in mânu gerebat, uno vexillum portante, quod erat factum ex materia quam P. Gregorius Viennae eme-rat a se, altero Aethiopem repraesentante, cum duo-bus Zingaris fides pulsantibus per aliquot domus hie Balazsfalvae suum ad quod erat instructi exercitium absolverunt; hoc constabat ex quatuor aut quinquc
117
cantionibus Valachicis et duorum regis et alterius peroratione Valachica, rex autem veluti in solio, supra baculos, quos alii ipsi tenebant, sedens pero-rabat, cursor supra humeros unius pedibus stans tubam suam inflabat; hinc Balazsfaiva depositis ves-tibus hi omnes praeter Zingaros quos dimisit Basi-iius caecus, qui cum studiosis ibat simul et alter di-dascalus latinus Zacharias, moverunt versus Sabe-sium, quo apropinquantes resumptis vestibus sua exercitia Sabessii aliquot in locis perfecerunt, ive-runt et Carolinam, Vincium, ad pagum Kut et alia loca visitantes, priori die ut referunt ante nativi-tatem Balazsfaiva moventes, pridie Epiphaniae, dum etiam ego domi eram adveneruut eo die in refecto-rio nobis dum manducabamus suas fecerunt figuras omnia vidi praeter cursoris figuram, qui dicebatur stetisse in humeris alterius; quid de ista horum extraordinaria actione homines loquantur, audio quod noster populus cum summa ubique admiratio-ne aspiciebat et ubi ecclesias alias non frequentabant dum hi intrabant ecolesias, populum prae multitudine ecclesia non capiebat, aliquibus in locis ima-gines assutas vestibus puerorum homines exoscuîa-bantur, alieni uti Germani et Saxones et Hungari magnum se habere gaudium in horum actionibus dedarabant, quidam quasi cum displicentia dicebant apud se non reperiri tam aptos ad similia exercenda, neque similia factitari; hoc etiam audivi dici a quo-dam, quod alius quidam e nostris hominibus dice-bat: Turcam nos prohibere verbo, facto exercere, Rdmus autem Vicarius dicebat se per omnia fuisse contrarium ne ita induti hinc inde discurrerent, ipse Basilius Caecus qui veluti custos ipsis traditus est mihi referebat se omnimode laborasse, quantenus im-
118
pediret istam legationem suam et juvenum, seci P. Gregorius ipsum quasi cogebat et nec sic volens abire, tandem consentiente etiam P. Sylvestro con-victum se dicebat. Quid quid alii dicant, hoc verum est, hanc esse magnam novitatem, quae nec ab aliis nationibus exercetur et licet audiatur a quibusdam laudari, non tamen scimus an ideo laudetur quia res digna laude ab ipsis censetur vel vero ideo ut magis excitent ad similia facienda, quae nobis vitio verti possent, si enim ipsi ilaudant veluti digna laude quare ipsi nullibi taliter exercent ut admiratio-nem et laudem sibi compararent, pro quibus mag-num studium et multas expensas faciunt. Scimus praeterea multos nos habere osores, qui facile nos ueferre possent veluti signa jam futura alicuius re-bellions indicare, dum tympano, vexillo et tuba pro-cedentes de civitate in civitatem vident et melius esset latere, donec perfecte bonum possideretur et sic prodire, quam signa quaedam non perfecte possessi boni adversariis, si qui essent ostendere et sic facilius ab adversario ante finaliter obtentum bonum expugnari. Dicet fors quispiam ipsos studio-sos ad 80 filorenos acquisisse, ego autem audio ex Basilio eorum ductore, quod a dua Mardsinaina acceptam togam adeo corruperint ut illa flens ipsi coquerebatur de illa 10 aureorum veste, quod non amplius ipsam portare possit nec marito referre au-det nec amplius se claves suae domus Patri Grego-rio concredituram, audio insuper ex Basilio quod et aliorum cum suis vestibus studioşi in hoc itinere laceraverint vestes, ubi neglectus studiorum hoc tem-pore, quid dicendum de juventute, quae jam nune . formas varias incipit haurire. Noştri P. Religioşi referente Rmo P. Vicario secunda Nativitatis die dis-
cesserunt unus aci Kut alter hinc inde decurreuat (? foarte şters) donec i-lle ad Kut... ibidem simul cum studiosis comediastis in tractatione apud D. Mardsinai existentes et ipsi pridie Epiphaniae Xti Domini domum venerunt. Utinam jam si se sub lege obedientiae religiosae nou agnoscunt uti facta demonstrant, a'lios ab ea non seducerent, sed scan-dalosa post adventum inteligere debui, monebat P. Vicarius moderatorem Boer ne pueros suos admitte-ret similia quae retuli exercendi, is reposuit se non scire jam quem audiat. Basilius Caecus pariter re-ferebat se multum confusum dum unam P. Gregorii alteram P. Vicarii voluntatem observabat. Diaconus me interrogante cur non offeret Evanghelium os-culandum sub Lyturgia Ddmo P. Vicario prout ty-picum praescribit, reposuit sibi hoc prohibitum ab aliis patribus, dicente P. Sylvestro se esse majorem in ecalesia nec velle similem introduci consvetudi-nem; ego hoc audiens tăcui et haereo dubius quid ego facturus sim dum celebrare in presentia P. Vicarii deberem, nullus enim ex Balazsfalvensibus patribus rem de qua loquor facit, licet et P. Szakadatio id me fecisse retulerim. Quibus etc. Balazsfalvae 11 Ian 1756 Illmae ae Rmae Dnis Vrae humilllimus in Xto. servus P. Athanasius.
[Traducere în l. română]
Prea Ilustre şi respectate Stăpîne, mie conducător
foarte binevoitor!
După plecarea mea din Blaj, nişte şcolari mai mari şi mai mici din şcoala latină şi valahă au fost îmbrăcaţi cu haine aşa cum sînt îmbrăcaţi la come-
120
dii [comedianţii]; unul juca rolul regelui, alţi patru purtau un baldachin pe patru stîlpi sub care păşea regele, doi duceau pe sus o persoană cu panglică asemănătoare cu aceea pe care o poartă episcopii catolici, doi făceau pe îngerii; aceştia aveau icoanele cusute chiar pe piept. Pentru acest scop (pentru reprezentaţie — n.n.) au luat haine de la unul şi de la altul; cel care era rege avea de la doamna Mard-sinaina o oarecare haină care costa 10 bani de aur, după cum aud; ţinea în mînă un sceptru [împodobit] cu sticlă, iar alţii purtau pe frunte bucăţi de sticlă luate, după cîte aud, de la candelabrul pe care l-am cumpărat de la d. Pekkers, la Sibiu. Astfel instruiţi — cu un toboşar, care era şi sol şi purta în mînă o trompetă, cu un altul care ducea un steag făcut din materialul pe care P[reottd] Gregorius [Maior] îl cumpărase la Viena şi un altul reprezentînd pe un etiopian şi cu doi ţigani cîntînd din liră —, aici, în Blaj, ei şi-au împlinit, la cîteva case, exerciţiul (reprezentaţia — n.n.) pentru care fuseseră instruiţi. Acesta consta din patru sau cinci cîntări valahe şi [declamările] celorlalţi doi, a regelui şi a celuilalt, în limba română; regele, însă, pe tron, deasupra scep-trelor pe care alţii le ţineau, vorbea şezînd; solul, stînd în picioare pe umerii altuia, sufla din trompetă. După ce şi-au luat hainele, aceştia toţi — in afară de ţigani, cărora le dăduse drumul Basilius Orbul, care mergea cu şcolarii şi totodată şi cu celălalt dascăl de latină, Zaharia — au modificat versurile şi, apropiindu-se de Sebeş, după ce şi-au pus din nou costumele, şi-au perfecţionat aici reprezentaţia prin repetiţii şi au mers la Carolina [Alba-Iulia], la Vinţ, în satul Cut, vizitînd şi alte locuri, cu o zi înainte de Crăciun. După cum am spus, ajungind la
121
Blaj în ajunul Bobotezei, pe cînd eram chiar eu acasă, au venit şi la noi în sala de mîncare, în această zi, pe cînd mîncam, şi şi-au făcut jocurile; le-am văzut pe toate, în afară de figura solului, care se zicea că a stat pe umerii unei alte persoane. Din ceea ce vorbesc oamenii despre acest spectacol extraordinar al lor, aud că poporul nostru îi privea cu cea mai mare admiraţie pretutindeni, şi acolo unde nu se frecventau bisericile, cînd intrau aceştia în biserică, biserica nu putea să mai cuprindă mulţimea de popor; în unele locuri, oamenii sărutau imaginile cusute pe hainele copiilor. Străinii, ca germanii, saşii şi ungurii, spuneau că se bucură de spectacolele lor. Unii ziceau cu oarecare amărăciune că la ei nu se găsesc tineri potriviţi pentru a practica asemenea jocuri şi nici pentru a declama asemenea piese. Chiar şi acest lucru l-am auzit a fi spus de către cineva, că un altul dintre oamenii noştri zicea: „Noi oprim Turca prin vorbă, dar o jucăm de fapt“. Insă respectatul Vicar spunea că toate au fost invers, ca să nu mai meargă astfel îmbrăcaţi de aici înainte; însuşi Basilius Orbul, care fusese dat acestora ca paznic, mi-a spus că el a lucrat în tot chipul ca să împiedice această misiune a sa şi a tinerilor; Pfreotul] Gregorius [Maior] gîndea aproape acelaşi lucru, nevoind să plece astfel; în sfîrşit, consimţind chiar şi P[reotul] Silvestru [Caliani], zicea că el a fost învins. Orişice ar spune alţii, este lucru adevărat că aceasta este o mare noutate care nici nu este practicată de alte neamuri şi este posibil să fi auzit a fi lăudată de unii; totuşi, nu ştim, oare este lăudată pentru că este socotită de ei înşişi a fi un lucru demn de laudă, sau pentru ca să ne îndemne şi mai mult a face lucruri asemănătoare, care pentru noi se pot întoar-
122
ce în viţiu, căci dacă ei înşişi [le] laudă ca pe nişte lucruri demne de laudă, din ce pricină ei înşişi nu procedează în aşa fel încît să-şi atragă pentru ei admiraţie şi laudă, pentru care ei depun mare efort şi fac multe cheltuieli. Noi ştim, în afară de acestea, că avem mulţi duşmani care pot uşor să ne denunţe, arătîndu-le pe acestea (jocurile de teatru — n.n.) ca semne ale vreunei viitoare răzvrătiri, deoarece ne văd mergînd cu tobă, steag şi trompetă, din cetate în cetate, şi ar fi mai bine să stăm ascunşi pînă ce s-ar poseda un lucru bun în mod perfect, şi astfel să înaintăm, decît [să oferim] adversarilor unele semne ale unui „bun“ încă nu perfect posedat [...]. Va spune din întîmplare cineva că şcolarii au cîştigat 50 de florini; însă aud de la Basilius, conducătorul acestora, că într-atîta au rupt toga aceea primită de la doamna Mardsinai[na], încît aceasta i-a cerut, plîngînd, zece bani de aur pentru haină, fiindcă ea nu poate s-o mai poarte, nici nu îndrăzneşte să-i spună soţului, şi nici nu-i mai poate încredinţa cheile casei sale Părintelui Gregorius. Aud în plus de la Basilius că elevii au rupt, în această călătorie, şi hainele altora, o dată cu hainele lor; în această vreme, cînd şi-au neglijat studiile; ce trebuie spus de tineretul care chiar de pe acum începe să aibă asemenea manifestări... Ai noştri Preoţi, aducîndu-se la cunoştinţă Respectatului nostru Vicar, în a doua zi a Crăciunului, au plecat — unul la Cut, în acelaşi loc, împreună cu şcolarii comedianţi ce erau la exercitium. La doamna Mardsinaina au venit ei înşişi acasă, în ajunul Botezului Domnului li sus Christos. O, dacă n-ar recunoaşte că ei au făcut aceasta pentru legea ascultării religioase /.../. P[reotul] Vicar sfătuia pe Boier să nu mai admită
12:1
ca asemenea lucruri să fie practicate de către co-piii săi, aşa cum am povestit. Acesta a răspuns că el nu mai ştie pe cine să asculte. Basilius Orbul spunea de asemenea că şi el este nelămurit, pînă ce va şti bine voia P[reotului] Gregorius şi a P[reotului] Vicar. Diaconul — întrebînd eu pentru ce nu oferă Evanghelia spre a fi sărutată, în timpul Liturghiei, P[ărintelui] Vicar, după cum prescrie tipicul — a răspuns că lui îi este oprit acest lucru de către alţi preoţi, zicînd P[ărintele] Silvestru [Caliani] că el este mai mare în biserică şi că nici nu vrea să fie introdus un asemenea obicei; eu, auzind acest lucru, am tăcut şi rămîn cu îndoiala ce voi face eu în timp ce va trebui să slujesc în prezenţa Pfărintelui] Vicar, căci nici unul dintre preoţii din Blaj n-a făcut lucrul despre care vorbesc eu ...
Blaj, 11 ianuarie 175*
Prea Ilustrului şi Respectatului.. .
Servitorul prea umil întru Iisus Christos,
P[reotul] Athanasie Rednic
JUDECATA VLĂDICII
(cca 1754—1783)
Sub titlul Pagini de literatură veche (O colecţie de cărţi populare într-un manuscris din jumătatea a doua a sec. XVIII), Nicolae Drăganu publica în „Dacoromania“, III (1923), p. 238—251, o prezentare, însoţită de un studiu şi de două texte, a unui codice miscelaneu primit de la preotul Ilarie Boţiu şi pe care, la rîndu-i, l-a dăruit „Muzeului limbii romăneu din Cluj. Manuscrisul, conţinînd 318 foi, se păstrează azi în biblioteca Institutului de lingvistică şi istorie literară din Cluj-Napoca sub cota: M.34.
Pe primele trei file ale acestui codice manuscris (1 r.—3 v.) se află partea finală a unei scenete „comico-satirice în versuri“ (N. Drăganu), pe care am intitulat-o Judecata Vlădicii. Aşadar ceea ce se păstrează nu este decît un fragment, şi anume sfîrşitul, dintr-o scenetă ce nu pare să fi fost prea întinsă în întregul ei.
Grafiile variate ale textelor ca şi datele ce sînt menţionate în cuprinsul codicelui sau în cadrul notaţiilor ulterioare ale proprietarilor cărţii — anii 1754 şi 1783 — l-au determinat pe N. Drăganu să conchidă că textele încorporate codicelui au fost scrise de traducători sau copişti diferiţi, la date diferite. De care anume dintre cei doi ani menţionaţi se apropie mai degrabă data scrierii (sau copierii) scenetei, nu putem şti: întîi, pentru faptul că anul 1754 apare scris de două ori în cuprinsul aceluiaşi
125
text (f. 249 v. şi f. 259 r.) care reprezintă copia unei traduceri mai vechi. „Cea mai mare parte a textelor acestui codice, mai bine de 200 foi, au trebuit să se copieze aşadar înainte de anul 1754“, conchide N. Drăganu, fără să precizeze dacă între cele 200 de foi trebuie înţelese şi cele două conţinînd notarea anilor; dar tot atît de bine se pot admite şî alte două posibilităţi: una, ca anul 1754 să reprezinte anul scrierii sau copierii textului sau, alta, ca acest an să fi fost păstrat neschimbat de copistul ulterior al tex-tului.. Apoi, pe f. 7 v., rămasă goală, se găseşte însemnarea făcută de o altă mînă decît aceea care a scris textul de pe filele de dinainte şi din urmă: ,Scris-amu eu lonU din SurducU [1] 783 mai 5 zile 1783“; anul 1783 apare notat şi pe f. 274 v. Pe fila următoare, f. 275 r., se află această indicaţie: „Scris-amii eu Popovici Mihaiu deiaconu den jCu-zapu“; acelaşi scris indică drept proprietar pe acelaşi Mihai Popovici de două ori: o dată pe f. 3 v. după terminarea scenetei („Acastă carte este a me Popovici Mihaiu irodeaconu dinu Kuzapu), iar a doua oară pe f. 4 r., în limba latină („Hic liber est meus testis est Deus quis illum quaerit nomen hic exit Michael natus Popovits vocatus Anno 1810 Die 23 Martiis“). In fine mai amintim că pe f. 181 r., în cadrul unor versuri de factură populară, apare numele localităţii Bologa. Bazîndu-se pe numele celor trei localităţii pomenite — Cuzap, Surduc, Bologa —, N. Drăganu înclina să creadă că manuscrisul provenea „din direcţia Bihorului “ Numai că trebuie să observăm că dacă în adevăr Cuzap-ul este în Bihor, o localitate numită Surduc se află nu numai în Bihor, ci şi în judeţul Cluj, căruia îi aparţine azi şi îi aparţinuse şi atunci, în 1923, localitatea Bologa.
126
JUDECATA VLĂDICII
Acmu n-ar ave ce-ţi face Voinicul
Amar lucru fără de veste,
Că nice o ştiu cine este Şi eu slnt voinic curat,
La curve nu m-am spurcat Şi la curve n-am îmbiat De cînd mama m-au fătat.
Fata
Vai de mine şi de mine1 Ce-m fu a păţi cu tine!
Dară cînd pînza am bilit2,
Nu eşti tu cel ce3-ai vinit Şi m-ai luat cu cuvinte Pănă ce m-ai scos din minte?
Vlădica
Dară aceasta cea4 să fie,
Fată fără de omenie?
Dar cînd pînza ţ-ai bilit Şi el la tine au venit Şi cînd te-i dus5 la fîntînă Iară el te-u trasu-te6 de mînă Şi cînd erai pe cuptori El au venit binişor,
127
Atunci cînd te-u apucat7 Dară tu pentru ce8 n-ai strigat, Ce l-ai strîns pe lângă tine De te-u înfiat9 ase bine?
Fata
Dară cum aş fi strigat,
Că cu minciuni m-au luat Şi un galbăn mi-au giuruit, Pînă ce m-au amăgit.
Şi tot au zis că m-a lua Şi binişor că m-a îmbrăca;
Şi nici a vrut să mă ia,
Nici galbănul să mi-1 de.
Şi nu i-au agiuns atîta,
Ce au îndrăgit şi pe alta Şi mie mi-au dat pe uşe afară, De sînt de mare ocară.
Vlădica
Vezi, curvă fără de obraz,
Că faci omului năcaz,
Ca doară să4 iei de grumazi! Dar nu te voi lăsa pre voie Ca să faci omului nevoie,
De vreme ce n-ai ţipat Cînd în braţe te-u luat10.
Ce pasă, fă ca o curvă,
Toată ilumea să te zmulgă,
Că de nu ţ-ar fi fost cu voie, Nu i-ai fi făcut pe Voie!
Fata zice:
Părinte, părinte,
Mă rog să mă iei aminte!
Dacă copilul va naşte,
Cine focu l-a paşte?
Vlădica
Copilul, dacă 1-ei face,
Să-l aduci încoace Şi eu l-oi da ,1a o maică Şi maicei voi da o vacă.
Fata
Decît la streine,
Mai bine m-ai mărita pre mine.
Vlădica
De ţ-ar fi fost de măritat,
Nu te-i fi11 cîrligat.
Ce pasă, fă ca o curvă,
Toată lume să te zmulgă!
Voinicul
Mulţămăscu sfinţii tale,
Că făcuşi dreptate mare.
9 — Uciderea lui Grigore Vodă
„COMEDIA PASTORALĂ"
Cu acest titlu, D. C. Ollănescu denumeşte — în-tîia oară în istoriografia teatrală românească — o producţie quasi-folclorică şi quasi-dramatică din Transilvania, datînd de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mai exact din jurul anului 1780, cu menţiunea că ştirea o împrumuta de la Sulzer.
In Geschichte des transalpinischen Daciens.. voi. III, tipărit la Viena în 1782, Franz Joseph Sulzer relatează că în cursul călătoriei sale prin Transilvania a văzut, cu ocazia unei nunţi săseşti, un mic spectacol cu o „poezie comică“ românească, „în muzică“ (cîntată) scrisă de un român al cărui nume este notat: M™ (Micule, Milecu, Micleu, Mi-clue .. .?). O descriere destul de amănunţită a conţinutului, cu cîteva exemplificări de texte româneşti transcrise aproximativ, în ortografie germană, pe care le traduce alături, tot aproximativ, în germană, se află în volumul amintit, la p. 19—24, de unde le şi reproducem.
Lucrarea lui Sulzer este scrisă în alfabet gotic. Transcrierea textului din alfabet gotic în alfabet latin şi traducerea din germană în română au fost efectuate de Ursula Binder. Textul românesc, reprodus de scriitorul austriac în ortografie germană, a fost redat, în cadrul traducerii, cu ortografierea uzuală a cuvintelor, păstrînd însă formele care redau particularităţi de pronunţare regională.
[Comedia pastorală]
Eben so schon in seiner Art, und weil es die Sitten so wohl als Red- und Denkensart der Walachen ăm naturlichsten, und ziemlich regelmăBig aus-driicket, noch lehrreicher als die vorige, ist, meines Erachtens, folgendes bey einer sâshsischen Hochzeit in Musik aufgefiihrte komische Gedicht. Ich habe ohnehin von der komischen Dichtkunst der Wala-chen sonst nichts beyzubringen, und werde es den Liebhabem fremder Sprachen und Poesie zu Ge-fallen bis auf einige Stucke einschalten: denn was die wirklichen Schauspiele ihrer hospodartischen Hofe anbetrifft; so habe ich sie schon oben so weit entworfen, daB man eine zwote Schilderung davon gar leicht entbehren kann.
Dieses Gedicht ist aus der Feder eines Walachen, welcher M** hieB, und hat zu handelnden Per-sonen den Brăutigam, einen walachischen Hirten, und desen Kameraden als Găste.
S. 158.
Ein Tschoban tritt auf, und singt:
Fratzilor d'in Kodru wierde Wreme, ka se nu se pierde Ku Schesutu tot en Soare Undje Kuru mai me doare Skoalete hei moi urittie
Brăder aus dem grănen Walde'
DaB sich nJcht die Zeit verliehre Blos mit Sitzen in der Sonne,
So, daB mir der Hintre schmerzet He, steh aut, du Garstger dor ten! Nimm den Riemen, und den KJttel. He, du Lupul, guter Freundl Komm, und pieii aut der Schalimey Pieli — daB dich der Prăgel trsllsl Sieh da auch Martin den Dieberi Mit Scherban aus Bukurescht,
Jetz Kurelele, schy Siekie „Moi Fortatje Lupulje
„Wien, si ku Tschimpojele ,,Si-ke t’oi lowiku Potzu, — ,,Iaka schy Martinu Hotzu,
,Ku Scherban d’in Bukurescht,
,,Schy Schudetzu d’in Sertiiescht. „Haidatz totzy d'inpreune ,,Se Fim ofl ku Woje Bunel „Iaka
,,Iaka SCfrants’chul tschel laudat, Askes ke s'ou însurat,
,,Ku o Fâte dragustoasşe,
,,Schy d in Inima fromoasse, „Bukura d'in Poale lunge „Moire Fratje, se z’aschunga. ,,Dar® Bukutschele bune,
,,Sehy nainte, tsche z'or punie „Nischte Wierse ku Schaffran, ,rMammaliga ku Heran, „Kartaboschi affumato,
,,Schy Reditschi fripts ku Tschiape „Nischte Pulpie d’in R’erbetsch, „Maser anka chiert ku Wretsch; ,,Dar Herilko d'in Setschiele?
,,Frăţie tsche se badsch en Piellie. „Lautary atschey d'en Wame,-„Dare Fiâtie for de Same,
,,ha atschest Lukru l’audat „Jei po Lok ke s'ou skolat,
„Schy la Nunte ou entrat,
..Mirului s'ou inkirtet.
Vită âein Richter von Bemesthh Fort wir alle miteinanderl LaBt uns heute frăhlich seyn!
Seht
Seht doch, der beriihmte Sgrantschul, Heute hat ei sich beweibet Mit de'm aîlexliebsten Mădchen,
Und von einem schdnen Herzen, Bukura in langen Ilaaren.
Bruder, dieJ3 sey din genugl Aber da die guten BiBchen,
Die man dir vorsetzen wird: Saurkraut mitn Safran gekocht, Mammaliga mit Merrettich,
Dan geselchte Leberwărste Und mit Zwiebl gebratnen Rettich, Femei eine Schdpsenkeule,
Erbsen recht wohl ausgekocht; Brandwein aus den sieben Dârfern Was die Haut nur fassen mag.
Nebst dem, Mădchen ohne Zahî Spielleute, die von der Mauth/
Haben zu dem wichtgen Werke Von der SteJI sich schon erhoben, Schon zur Hochzeit sich begeben; Und den Brăutigam begruBt.
Nun kommt der Brăutigam, und sagt:
Patsclie bune en atschasta Kasse!	Guten Friedcn in dies Ilaus!
Schedietz Fratzilor la Masse'	Sclzt euch Bruder tu dem Tische,
Se-z treaske, schy Mirasse	Auch die Braut soli uns leben,
Silei multe se trejaske.	Viele Tage soil sie gesund seyn.
u.s.w. wobey er den Opre aus Udwarhel, und noch ein hailb Dutzend Nebenbuhler nennt, die er alle duFch die Eroberung und den Besitz seiner Braut uberweunden, und sich der Freude liber diesen Sieg mit scdcher Unmaalî liberlăBt, dafi er mit seinem

Herumhoppen dem offenen Stubenofen zu nahe kommt, und sich den Pelz verbrennt.
Darauf kommt ein anderer Tschoban zum Vor-schein, und erzăhlt mit einer Diskant- oder Tenor-stimme den Uebrigen, dafi Radul ihr Kamerad mit der schonen Ilinka (Helena) sich schon versprochen. Ich mufi doch die letzten 6 Verse seiner Erzâhlung hier beyrucken, womit er das Lob dieser Ilinka be-schliefît:
Nu mai Porrul a kan kreze, Dinzy sint d'in Tinereze, Albischor schy albischor,
Stau ka St el pi la Stobor.
Tsche se’z pui moi frăţie Stan? Are o Gîuge pline de Bany.
Nur die Haare slnd zu krauset Aber Zâhn' von einer Zirte,
So schdn weîB — nu wie vreiB, Stehn w/e Ptoaten an den B/anken; Was Bag ich dir, Bruder St aht (a) Sie hat einen Sack voii Qeid.
Nun kann sich Dregusch, ein heimlicher Anbeter der Mamsel Hinka nicht mehr zuriickhalten, und singt voller Verdrufi und Neid im Basse:
Pu! futt maitz Norrok en Kurr Jeu kind durmean,
Radu schedea tot en preachur,
Schy ou tot posit,
Schy ku gyri sou numerit Afferim! (b)
Dare noi wa se perim,
Jeli ar trei ka un Domm.
Dare jeu ka un Betschifinik de Om.
O Tsche Norokl Futtutz en Kurr Pintockl (c)
Ey das veriluchte Glăckl Ich, da ich schliei,
SaB Radu bestăndig um sie herum, Und hat die immer gehătet,
Und sich mit ihr verstanden.
Recht schdn!
Aber wirt wir Itdnnen dabey zu
Ghinde g’ehcn. Er wird ieben vrie ein Herr,
Und ich wie ein Lumpenhund.
O vrelch ein Glăckf
DaB ihn — —- den Lauakerll
Das ganze Chor der Kameraden besânftigt den Dregusch durch die Erinnerung an die guten Bissen, die sie vor sich haben, und eissen, als da sind: Ku-
chen, eine frische Gans, Zitronen aus Bukurescht, Tscherneteschter Wein und Karnatz umpluts ku Muschtie, das ist, Blutwurste mit Fliegen gefiillt, worunter sie die kleinen Rosinen verstehen; un am Ende dieses Chores folgt die Danksagung an das Brautpaar mit den Worten:
Enkirie Frâtje, se trejaske,
Se nu Hpsaske Foc schy Iaske Mirului schy la Mirasset Ka se um ple toate Kasse Ku Kokon de tschey fromoss Schy ku Fâtie de Foloss:
Ke bine n’ou ospedat Mirele se fi laudat!
Nelge, Bruderl daB sie leben,
DaB nicht Feur und Zunder fehie Der Brăut und dem Brăutigem,
Damit aii das Haus voii werde So mit Herrchen, aber schânen W/e mit Mâdchen, die recht wacker: Denn er hat uns wohl bewlrtheh, Brăutigam, so sey gelobt/
Es sind schon zu viele Muster da: sonst hătte ich dem letzten auch noch das sogenannte Final ange-hânget, welches in gleicher Laune, und eben so an-passens naturlich gedichtet ist.
ITraducerea în româneşte]
Tot atît de frumoasă ca gen şi, pentru că exprimă în modul c^l mai natural moravurile şi forma de gîndire şi oratorică a românilor, mai instructivă decît precedenta, este după părerea mea următoarea poezie comică cîntată prezentată la o nuntă săsească. Eu, de altfel, la arta poetică comică a românilor nu am nimic de completat şi ca să fac pe placul iubitorilor de limbi străine şi de poezii voi intercala cîteva pasaje; căci în ceea ce priveşte adevăratele lor comedM, ale cucilor boiereşti ale lor, deja le-am redat sus, mcît o a doua prezentare poate lipsi.
m
Această poezie este (ieşită) din pana unui român cu numele de	şi are ca personaje mirele,
un cioban român, şi prietenii lui ca oaspeţi.
Un cioban apare pe scenă şi cîntă:
Fraţilor din codru verde, Vreme ca să nu se piardă Cu şezutu tot în soare Unde curu mai mă doare Scoală-te, hei, măi urîte, le-ţi curelele şi siechie.
Măi fârtate Lupule,
Vin’, zi cu cimpoaiele,
Zi —■ că te-oi lovi cu băţu! Iaca şi Martinu Hoţu Cu Şerban din Bucureşti Şi judeţu din Zerneşti. Haidaţi toţii dimpreună Să fim azi cu voie bună! Iaca Sgranciul cel lăudat Astăzi că s-au însurat Cu o fată drăgăstoasă Şi din inimă frumoasă, Bucura din Poale lungă, Măre frate, să s-ajungă.
Dară bucucele bune Şi nainte ce s-or pune Nişte verze cu şafran Mămăligă cu herean,
Cartaboşi afumate Şi redichi fripţ cu ceape Nişte pulpe clin berbeci Mazer încă fiert cu vreci;
Dar Herilco din Secele?
Frate ce să bagi în piele.
Lăutari acei din vamă;
Dară fete făr’ de samă,
La acest lucru lăudat Ei pă loc că s-au sculat Şi la nuntă au intrat Mirelui s-au închinat.
Acum vine mirele şi spune:
Pace bună în această casă!
Şedeţ fraţilor la masă Să-ţi trăiască, şi mireasă Zile muilte să trăiască.
ş.a.m.d. unde mai prezintă pe Oprea din Udvarhei şi încă o jumătate de duzină de rivali, pe care i-a învins pe toţi prin cucerirea şi (păstrarea) stăpînirea logodnicei sale şi dîndu-şi frîu liber acestei bucurii cu atîta lipsă de măsură, încît în timpul săriturilor sale se apropie de soba deschisă a camerei şi îşi pîrleşte cojocul.
După aceasta apare un alt cioban care cu o voce de discant sau tenor povesteşte celorlalţi că Radul, camaradul lor, s-a logodit deja cu frumoasa Hinca (Elena). Trebuie să redau ultimele şase versuri ale povestirii, în care se cîntă lauda Ilincăi:
Numai părul e can creţe,
Dinţii sînt din tinereţe,
Albişor şi albişor,
136
Stau ca stîlpii la stobor.
Ce să-ţ spui, măi frate Stan,
Are o glugă plin* de bani.
*
în momentul acesta Drăguş, un adorator ascuns al Ilincăi, nu se mai poate reţine şi cîntă plin de supărare şi de invidie cu o voce de bas:
Pu! fut maicii noroc în cur.
Eu cînd durmeam,
Radu şedea tot împrejur Şi au tot păzit Şi cu ghiri s-au nimerit Aferim!
Dară noi va să perim,
El ar trăi ca un domn.
Dară eu ca un becisnic de om.
O, ce noroc!
Futu-ţ în cur Pintoc
Corul prietenilor îl linişteşte pe Drăguş prin amintirea mîncărurilor bune pe care le au în faţă şi pe care le mănîncă, căci aici sînt: cozonac, o gîscă proaspătă, lămîi din Bucureşti, vin din Cernăteşti şi cîr-naţi umpluţi cu muştie, aceasta înseamnă cartaboşi umpluţi cu muşte, iar prin muşte ei înţeleg stafidele mici. Iar la sfîrşitul corului urmează mulţumirea adusă perechii (miriilor) cu cuvintele):
închină frate, să trăiască Să nu lipsască foc şi iască Mirului şi la mireasă Ca să umple toată casa
137
Cu coconi de cei frumoş Şi cu fete de folos:
Că bine ne-au ospătat,
Mirele să fi lăudat!
Sînt deja prea multe exemple aici, altfel aş îi adăugat la ultima aşa numitul final, care este tot în această atmosferă şi tot aşa de natural scris.
NOTE
OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA
1.	„Uciderea lui Grigore vodă în Moldova, expusă în formă de piesă de teatru” (sau: „în formă dramatică”, deoarece adj. tragedice (corect: tragoedice) derivă din subst. tragoedia).
2.	„Scene mute. 1. Sînt ucişi soldaţi. 2. Este prins vodă.
3.	Este sugrumat. 4. Un palat (sau: un turn). 5. Forma dramatică (sau: expunerea în formă de piesă de teatru)“. — Tragedica, corect: tragoedica.
3.	„Preambul" (sau: „prolog”)
4.	„Intermediu” (sau: „intermezzo")
5.	„Jocul a cinci soldaţi mercenari, care la al treilea fluierat ies. La sfîrşit, scena se închide”. — Sybillum, corect: sibilum.
6.	Scena lma = Scena prima „scena întîi”.
7.	„Grigore vodă stă la masă cu doi consilieri (sau: sfetnici). Un secretar (stă) de o parte, doi ostaşi fac de pază".
8.	După dăruindu-mă fusese anticipat cuvîntul şi, şters apoi.
9.	întemeierea, iniţial omis, a fost adăugat ulterior.
10.	sultan Soliman este scris deasupra cuvîntului Maho-med, care a fost şters. — De fapt nu e vorba de sultanul Soliman şi nici de sultanul Mahomed, ci de sultanul Abdul Hamid I (1774—1789). Un Mehmed Paşa a fost însă în timpul acela mare vizir.
11.	mîni-alaltă „mîine-poimîine, în curînd”.
12.	spăsănie „mântuire, izbăvire”
13.	a plini vreme „a pierde vremea, a p’erde timpul; a tergiversa, a tărăgăna lucrurile44
14.	După si fusese anticipat euvintul neam, şters apoi.
15.	„Necredinciosului nici o credinţă".
16.	deacă, scris astfel, este o formă existentă in limba veche, şi regional, pentru „dacă44.
17.	fiind omis iniţial, a fost adăugat ulterior, deasupra cuvîntului omorî.
18.	lejilor , legilor44
19.	nu-mi bănuiesc „nu-mi pare rău, nu regret; n-am nimic împotrivă44
20.	pă supt mînă ,,intr-ascuns, discret"
21.	„Intervenţia celui de alături".
22.	cursuşul „cursul44
23.	în text e scris, greşit: spătariului.
24.	jelnic „jalnic44
25.	pa, omis iniţial a fost adăugat ulterior deasupra între cuvintele că şi domni.
26.	gutta, scris în forma aceasta, latinizantă (din lat. gutia) „gută, dambla, apoplexie".
27.	voi cerca „voi cerceta44
28.	ţipă (sau: ţîpă) „aruncă, leapădă44
29.	solgăbirău „judecător, arbitru; pretor44 (magh. szolga-
biro)
30.	o ţiră (sau: o ţîră) „un pic, puţină, cîtăva44
31.	comendaţie (formă coruptă) „recomandare44
32.	conţipăluieşti „compui, formulezi, redactezi, întocmeşti; scrii"
33.	voi scîrnavi (învechit, rar) „voi murdări, voi mînji (cu
excremente)44
34.	„Se închide44 (cortina, scena — n.n.).
35.	„Intermediu. Un ţigan, avînd un orologiu din ceapă, ale cărui mişcări circulare sînt de la sine, şi care creşte mereu, după ce discută cu altul despre aceste
cuvinte (?), ca din încredinţarea domnitorului Grigore vodă, care are în Moldova astfel de astrologi, prezice prin ciur începuturile unui viitor prosper“.
36.	,;Se deschide scena şi stau, fiecare după rangul său.
37.	huszaro „husar, soldat călăreţ"
38.	audenţie (formă populară) „audienţă"
39.	„Pace celor ce intră, sănătate celor ce ies (sau: pleacă)"
40.	„Solicitantul" (sau: „petiţionarul")
41.	„Să fie lăudată faţa şi masa prea înaltului principe vodă".
-42. „Ce doreşti?"
43.	nemiş (sau nemeş) „bogat, nobil"
44.	secretărăşia „secretariatul, funcţia de secretar"
45.	iştanţia (latinism) „cererea"
46.	„Şi dă o cerere".
47.	tituluşu „titlul"
48.	Cuvintele indorsatum, deinde incipit, omise iniţial, au fost adăugate ulterior deasupra, între rînduri.
49.	In ms. este scris greşit, Principes.
50.	observadissime: lecţiune nesigură.
51.	Scris, greşit, Principiae.
52.	„Citeşte titlul de pe dos, apoi începe: Prea mărite şi prea bunule domn, generos principe al Valahiei, doamne pentru mine nicidecum şi în orice loc foarte puţin demn de stimă (?), stau înainte-ţi îngenunchiat (sau: aplecat) şi recurg la Charibda şi Scylla graţiilor excelenţei voastre vodă (probabil vrea să spună: la cea mai mică bunăvoinţă — n.n.), ca să binevoiască a mă primi ca secretar şi aceasta este cererea. Căci în timp ce, cu primejdie, beau vin cu paharul şi stau în circiuma excelenţei voastre, generos principe, ca un monstru foarte beţiv, eu trăiesc aproape cum trăiesc împreună cîinii în piaţă". — Traducerea este aproximativă pentru Domine mihi haudquaquam et ubique minime ob-
lii
Servadissime (?), întrucît ultimul cuvînt nu l-am putut descifra corect. Al. Ciorănescu îl transcrie, în forma corectă, observcmdissime, deşi s-a folosit de copia lui Iuliu Tuducescu de la B.A.R. în care se află forma observadame. în manuscris sînt uşor lizibile literele observadss (...). Al. Ciorănescu traduce: „doamne prea puţin vrednic de stimă"'.
53.	Textul care urmează după ai făcut, de la Dară aici. .. pînă la inclusiv multe ai învăţat, text inclus aici ulterior, este scris continuativ în partea de jos. a paginei anterioare, pe fila 2v. După fiecare întrebare a lui, Gri-gore, urmează răspunsul Petiţionarului (Instans) precedat de indicaţia R (= răspuns); indicarea personajelor care dialoghează (Gregorius — Instans) şi aranjarea în formă dialogică ne aparţin.
54.	întrebările lui Grigore (ştii"", „cunoşti", „vorbeşti"...) şi răspunsurile Petiţionarului („ştiu"", „vorbesc""...), cu unele mici excepţii, nu sînt formulate corect, fie din necunoaşterea limbii respective, fie din intenţionată pocire a cuvintelor. — Vezi nota 56.
55.	In ms. replicile sînt inversate din greşeală: răspunsul Uj monssb. Ze pariam avat servis este scris înaintea întrebării Parle on frâneze; dar după R. e un 6emn de restabilire a ordinei corecte.
56.	Cum se poate constata fără prea mare greutate, această paradă de poliglosie trădează necunoaşterea celor opt limbi amintite, în care sînt formulate întrebările şi răspunsurile, şi a ortografierii cuvintelor. Formele, acestora sînt aproximative sau chiar corupte. Dacă, de pildă, întrebarea în ungureşte tuţ reproduce în grafie românească rostirea maghiară a cuvîntului respectiv, pentru care ortografia maghiară este tudsz, în schimb ptudod este o formă greşită, corect fiind tudok. Sau sintagma parle on frâneze poate vrea să reproducă în
142
ortografie aproximativă românească rostirea, tot aproximativă, a sintagmei franceze pariez (vous) en frangais, mai degrabă, credem, decît a sintagmei parle (tu) en frangais, dar răspunsul este scris foarte defectuos: dacă uj monssO redă (iarăşi aproximativ) rostirea lui oui, monsieur, cealaltă parte a răspunsului ar putea fi interpretată astfel: ze pentru je, parlOm pentru par-lons, deci folosirea greşită a pluralului verbului cu singularul pronumelui, persoana I; avat servis redă, defectuos, probabil a votre service.
Cea mai corectă este transcrierea rostirii ruseşti. Celelalte sînt forme eronate sau corupte ori învechite; aşa de ex.: cala ma romeca xevris? — Xevro! ar fi trebuit să aibă forma: cala romeica xeris? — Xerol
57.	„Bravo, minunat!" (tc. maşăllah „ah! ce bine!")
58.	dreptăţi cu înţelesul „dovezi, atestate, certificate sau recomandări"
59.	„Şi le întinde".
60.	ştii este scris şti (aici şi în continuare).
61.	făgădău „cîrciumă, birt, han"
62.	cam este scris can (aici şi în continuare). — Can („cam") şi şti („ştii", „ştie") nu sînt forme eronate de grafie, ci reproduc forme regionale de pronunţare.
63.	păduti cu mie = păduchi cu miile
64.	făgădarfiu] „cîrciumar, birtaş, hangiu"
65.	sicritarium, probabil scris greşit (după forma latină) pentru sicritariuş.
66.	să expedeluieşti „să expediezi"; expedeluieşti este scris cu litere latine.
67.	„Pune mîna deasupra penei de vultur".
68.	judu — cuvînt cu sens necunoscut
69.	iele (scris cu i înainte de diftongul ea pe care 11 transcriem ă) „ele".
70.	între cei şi dacă ar fi trebuit să fie un cuvînt (sau mai multe) care să dea înţeles exprimării.
71.	Tot textul jurămîntului este scris, în ms., continuativ.
72.	Ispolao ti despote (formulă în limba greacă, scrisă greşit pentru is pola eti despota) „la mulţi ani, stă-pîne!“ Textul a fost adăugat ulterior, cu altă cerneală, neagră. — Secretarius este scris cu litere latine.
73.	în ms., greşit: faeminae
74.	„Se face şezătoare populară, unde stau două femei şi un bărbat făcînd o cunună41.
75.	„Cîntecul Horholinei44
76.	„Se repetă"
77.	babdiţă (în Lexiconul de la Buda: babiţă) „diaree44
78.	părasă, probabil „flori44
79.	ciunguţ „copac uscat fără vîrf sau cu crengile tăiate44
80.	râtitâ pălită „răchită uscată"
81.	Se spune despre o fată că e „învelită44, cînd e pregătită ca mireasă; a înveli mireasa înseamnă a-i pune pe cap voalul de mireasă. Dar a fi învelită mai are şi sensul de a fi (a deveni) nevastă.
82.	paie-ţ „pară-ţi44
83.	Textul cîntecului nu e scris în versuri, ci continuativ.
84.	„Fetiţa anunţă44.
85.	fatile (corect: făcliile) „lemnuşe de aprins pipa; un fel de chibrituri"
86.	udean „prea, chiar că, de tot44 (magh. ugyan)
87.	„Peţitorii intră44.
88.	„Starostele44
J9. Strînşte în gînşte (în loc de strîşte în gîşte). Strîşte „soartă (bună sau rea); noroc"
90.	„Gazda44
91.	sâ să uşte „să se usuce44
92.	viind „venind"
144
93.	Dumnezau: scris greşit Dumneză.
94.	apostoli: scris greşit apostol.
95.	dumilorvoastre şi, mai jos, dimilorvoastre „dumneavoastră"
96.	pîrloage „locuri de arătură lăsate necultivate"
97.	mere „merge"
98.	căz om da „căci, zău, vom da"
99.	de va plăti „dacă va merita, dacă va valora"
100.	Forma Nyaga reproduce, într-o ortografie maghiarizată, pronunţarea regională (cu n muiat) a numelui Neaga. — R. este prescurtarea pentru respondet „răspunde".
101.	„Acelaşi"
102.	tileagă (în Lexiconul de la Buda) „căruţă mică cu două roţi", — dar şi „roabă"
103.	înfrumsăţată „înfrumuseţată"
104.	iastă „această"
105.	pîrlas „pîrleaz"
106.	Lecţiune nesigură a cuvintelor dispară pă uşe, scrisul fiind greu descifrabil. Cuvintele Hospes: Ba că deacă-i aşă, măcar astâz dispară pă uşe, omise iniţial, au fost adăugate ulterior, între rînduri.
107.	Intre oi şi ce lipseşte un cuvînt, probabil vorbi.
108.	Acesta e scris ulterior deasupra cuvintelor Noi sintem, care au fost şterse.
109.	cordovan „piele fină pentru încălţăminte de lux"
110.	După are fusese iniţial 6cris cuvîntul ciurd[ă]ţ suprimat apoi.
111.	gazdă „avut, bogat, cu stare materială bună"
112.	monstrat dig.: monstrat dig[ne] „arată cu demnitate, cu importanţă"; sau, mai probabil, monstrat diglitis) „arată pe degete"
113.	„Peţitorul Bucur"
10 — Uciderea lai Grigore Vodă
115
114.	poci scupi „pot scuipa". — înaintea cuvintelor poci scupi fuseseră scrise iniţial cuvintele numa tocmeală (?), suprimate apoi.
115.	viteşugul „vitejia44 (magh. vitezsâg)
116.	ciurdă „cireadă" (magh. csorda)
117.	credinţa (în Lexiconul de la Buda) „semnul prin care se leagă mirii între ei; logodnă, încredinţare44. A da credinţa sau a (se) încredinţa „a (se) logodi44.
118.	Fragmentul şi viniţi mini în tîrg că om da („şi veniţi mîine în tîrg că o vom da41), omis iniţial, a fost adăugat ulterior deasupra rîndului (apoi şi a fost şters). — In ms. tîrc, greşit, pentru tîrg.
119.	„Peţitorul dă cununa şi ea fusul. In timp ce mănîncă împreună, starostele întreabă44. — Lecţiune nesigură pentru fas[c]iam\ în grafia cuvîntului fusum, primele două litere sînt cirilice. — Cuvintele inter[r]ogat starţosteaj şi următoarele două replici (pînă la replica lui Bucur), omise iniţial, au fost adăugate ulterior, cu cerneală neagră.
12Q. să scopesc „să scuip44
121.	scupkşte „scuipă44; dumneata e prescurtat în ms. prin
D.
122.	„Scuipă în farfurie44.
123.	„Şi se spoiesc (se stropesc, se mlnjesc) cu lapte44.
124.	„Se face un tîrg44 (sau: „un bîlci44).
125.	„Mai-marele pieţei strigă44.
126.	asprişor „bănuţ, bănişor44
127.	rîmător „porc44
128.	împingalău şi tragalău (cf. împingătoare şl trăgătoare) „unelte de plugărie (nedefinite)44; tragalău (sau trăgătoare) poate însemna şi curea sau ştreang cu care se leagă calul la căruţă.
129.	behehea (cuvînt onomatopeic) „oaie44 (sau „capră44)
130.	his-jis şi ţinghili-minghili, cuvinte onomatopeice cu sens neidentificat
131.	ştimbaţi reproduce aproximativ pronunţarea regională şchimbaţt „schimbaţi4*
132.	După cuvin tul vacă mai fuseseră scrise două cuvinte, şterse apoi: primul cuvînt este aveţi; al doilea este ilizibil.
133.	„Intermediu. Mai-marele pieţei. Intre timp revine cel care cumpără lapte, vînd cotul cu atîta şi atîta, în timp ce îi stropeşte pe toţi.** — In ms. este vindo pentru vendo („vînd"), nu vendit („vinde44) cum s-ar părea că ar trebui să fie; şi pentru că este aşa, sensul ar putea fi următorul: „Intre timp revine cel care cumpără lapte, strigînd: «vînd cotul cu atîta şi atîta»-, în timp ce îi stropeşte pe toţi".
134.	„Intermediul al doilea. Acelaşi mai-marele pieţei. Vine cu foc şi trage cu tunul44 (în sensul de a semnaliza ceva — n.n.). — Intermedium 2 = Intermedium secundam.
135.	„Scena a doua". — Scena 2da = Scena secunda.
136.	„Turcul stă cu ai săi la masă, vorbind turceşte. Fumează şi joacă zaruri. Patru soldaţi stau de pază. Cuvintele [pe care le schimbă între ei] sînt ca nişte zaruri44 (sau: sînt primejdioase, înseamnă primejdie).
137.	„Primul44
138.	„Să vedem dacă [se] joacă44.
139.	„Altul"
140.	Debre (corect: De, bre!) „Măi, măi!44; „Bre, bre!"
141.	In ms.: 3, folosit pentru tertius „al treilea44
142.	Ianvaş, ianvaş, janum (forme corupte pentru Yavaş, yavaş, cănim) „încet, încet (sau: „binişor, binişor") su= fleţelule44. — Sensul cuvintelor halala, malala ruin necunoscut).
143.	„Soldatul44
144.	Turcice audcn. (scris, probabil ulterior, in stingă replicii Soldatului); auden. pare a fi o abreviere pentru audens „îndrăznind14 sau pentru audenter „cu îndrăzneală"; deci turcice audents] „îndrăznind turceşte" sau turcice auden[ter] „cu îndrăzneală, turceşte".
145.	Ceari (tc. geri „soldat". — Ultima literă ar putea fi interpretată o, dar cearo nu are nici un sens.
146.	cer, omis . iniţial, adăugat ulterior deasupra rîndului
147.	„împăratul"
148.	„Vasile, sfetnicul (consilierul) lui Vodă". — Vasilie, scris cu cirilice.
149.	cercîndu-se „cercetîndu-se, căutîndu-se"
150.	să îndireptăm „să dovedim"
151.	„Şi întinde o scrisoare sau pe fiecare (amîndouă), una unuia, alta altuia dintre consilierii împăratului".
158.	„Consilierul Gab(riel?) citeşte".
153.	Textul nu prea are înţeles, numai dacă de pă = „peste".
154.	uritu-m-am „mi s-a urî't, m-am săturat"
155.	Nu era Soliman (v. prefaţa).
156.	paripi „buni, egali la schimb"
157.	Consil[iarius] secundus legit secundam „consilierul al doilea o citeşte pe a doua".
158.	tncZea[nului] este scris peste £ira[nului]
159.	cea, în ms. este ce.
160.	faţa, scris greşit vaţa
161.	zingarici qui dein, omis iniţial, adăugat ulterior deasupra.
162.	Lipseşte desigur un cuvînt care să dea înţeles exprimării. Dacă acel cuvînt este aduc, atunci traducerea este: „Doi copii ţigani care apoi [aduc] ulei".
163.	„Este omorît un stup de albine".
164.	Interm[edium] 2-dLim = Intermedium secundum „intermediul al doilea"
165.	în ms. molari, greşit, pentru molariş.
145
166.	„Un medic stă la masă. Este adus un bolnav pe care-1 doare o măsea; îi umple gura cu făină. Celui de al doilea, în cearşaf, pe care-1 doare stomacul, îi scoate un pui. Celui de al treilea, din roabă, căruia mai în-tîi i-a dat lapte din piuliţă, îi scoate apoi păsările din cap. Are în mînă ... (?)“. — Servami habet mano, lec-ţiune şi traducere nesigure.
167.	„Joacă (dansează) copiii ţigani, pe care unul se sileşte să-l ostenească" (sau: „să-i castrezi).
168.	Scena 3‘tia = Scena tertia „scena a treia"
169.	„Apare paşa cu sfetnici şi soldaţi la masă. Vorbesc multe turceşte".
170.	vodă: scris greşit vode
171.	cătane, scris cîtane
172.	Forme corupte ale unor înjurături turceşti.
173.	„Şi îi dă bani".
174.	După preumblare fusese iniţial scris şi /oar[te], apoi şters.
175.	Intre lucrarea şi Clauditur fusese scris iniţial, apoi şters: tune per unam par tem movent (?).
176.	„Turcii (venind) dintr-o parte, vodă din alta, se întîl-nesc".
177.	„Bună dimineaţa, domnule" (Restul fără înţeles). Lec-ţiune nesigură a cuvîntului antepenultim.
178.	Acîve paşam (tc. acîllî) „înţeleptul meu paşă". — Ultimele două replici au fost introduse ulterior, înghesuit, între indicaţia de regie şi replica următoare: Basa: Am venit...
179.	„Paşa dă o scrisoare".
180.	„Grigore citeşte".
181.	Iniţial a fost scris Mahomed, şters apoi şi înlocuit prin sultan Soliman, scris deasupra.
182.	După altăceva a fost scris iniţial de, apoi şters.
183.	sîngioşi „însîngeraţi"
149
184.	„Se aduce un pat şl paşa se culcă. Un soldat face de pază14.
185.	aud£[n]ţie, în ms. este scris audeaţie.
186.	„Medicul pune mîna pe pieptul său".
187.	Sabanîs haeraîla (în tc. lit. sabahinis hayir ola), effen-dim! „Bună dimineaţa, domnule!"
188.	hojgheldi! (în tc. lit. hoş geldin!) „bine ai venit!41. — In ms. este scris yojghealdi, apoi peste j iniţial, este scris h (slova x).
189.	borbil „bărbier11 (magh. borbely)
190.	pulzuşu „pulsul"
191.	„Ii ia mîna şi văzind zice".
192.	Boc hieme (grafie greşită pentru bok yeme) „nu mîn-ca căcat"
193.	ioară „jură"
194.	In tc. lit.: Vallah billah Hristos efendi igin size de dmrumii emin ettim „ţi-am jurat şi ţi-am încredinţat viaţa mea pentru domnul nostru Hristos4. — In ms. grafii aproximative şi forme corupte.
195.	„Se scoate patul. Vodă stă cu ai săi; în acest timp sosesc medicul şi doi soldaţi turci".
196.	„îşi dezleagă sabia".
197.	măre „merge"
198.	să să spariea „să se sperie"
199.	„Este adus patul la locul său".
200.	Grafii aproximative şi forme corupte. In tc. lit.: Efen-dim, lakîrdî etme, gilmrukgu vardir „domnule, nu mai vorbi, e vameşul".
201.	ghelssîn (tc. gelsin) „să vină"
202.	Vezi nota 187.
203.	Vezi nota 188.
204.	can „cam"; vezi şi nota 82.
205.	minten „imediat, îndată"
150
206.	între Gregorius şi qui fusese scris iniţial dein accta-ma[t], şters apoi.
207. „Atunci paşa face semn şi aleargă doi soldaţi turci, pe care Grigore îi izbeşte şi care strigă: Amaan! Apoi paşa cheamă mai mulţi din scenă şi se ridică el însuşi, sugrumîndu-1 (pe Grigore — n.n.) cu un ştreang".
208.	„Apoi este pus în mormlnt şi în sicriu“. — în ms. sepulch [ro] în loc de sepulc[ro].
209.	„Paşa cheamă pe toţi sfetnicii şi zice“.
210.	„Toţi tac şi se tem“.
211.	Tînduiesc: scris greşit rîndesc.
212.	„Este ridicat de trei oriw.
213.	„Apoi soţia acestuia (a lui Grigore — n.n.) îl plînge".
214.	„Cintecul soţiei lui Grigore". — Aici „clntec“ are sens
de „bocet, plîngere".
1.	Deci iată-mă rămasă Şi părăsită de tine Dragul meu soţ Grigore;
Pentru tine mi se rupe inima.
2.	Deci nu ne-au înşelat Şi morţii nemiloase Au dat viaţa ta
Cei cărora le-ai făcut mult bine.
3.	O, la ce am ajuns în viaţă,
Dacă soţul meu a păţit aşa ceva,
Că trebuie să mă despart de tine
Şi să mă frîng într-o asemenea durere. 4
4.	O, zilele mele mizerabile,
Ceasurile mele pline de tristeţe!
Cui ai lăsat-o pe soţia ta,
Cui i-ai încredinţat orfana ta?
5.	O, voi turci fără de milă,
Draci pămînteni cu cealma,
Dumnezeu să vă bată,
Cadă cerul peste voi.
6.	Stîrniţi-vă focuri cereşti,
Izbiţi voi, tunete,
Şi ardeţi pe turci
Dacă numai aşa s-au putut îndura.
7.	Dacă nu ne-ar duce,
Nu m-aş mîhni atît de mult;
Dar fiindcă ne duc şi pe noi Şi ne vor ţine pe veci în robie,
8.	Inima-mi se va chinui pînă la moarte Şi viaţa mea se va sfîrşi în doliu,
Căci m-am îndepărtat de lîngă soţ
Şi am rămas pe mîna păgînilor,
215.	Dăm mai jos formele care apar în ms., indicînd, pentru uşurinţa urmăririi lor, strofa şi versul:
1.	v.l: Tehat... tolled; v.2:... tolled mar ..v.4:... szi-vem.
2.	v.l:... denem; v.3: Ataladtâk eltedek; v.4:... jot tdtted;
3.	v.l: ... jutot; v.2: ... jutot; v.3: ... tolled ... kel vâl-nam; v.4: ...meg (omis) szakadnam.
4.	v.2: ... buval... oraim; v.3: ...hadtat tarsodat; v.4: ... bisztad.
5.	v.l: O ...torokok; v.2: Salmas; v.4: ... szakassatok.
6.	v.l: Menybbl... gerjegyetek; v.2: Menyddrgesek sulye-tek; v.3: Torokoket.
7.	v. 1: ... bermunket; v.2: ,,. busulnek.; v.3:.. minketis; v.4: ... orokke.
8.	v.2: Gyazban vegszem; v.3: ... ci partoltam.
216..	. „S'e aduce amvonul şi se face o predică în felul urmă-
tori
217.	Parodie (cu multe cuvinte autentice) a rugăciunii „Tatăl nostru14 în ţigăneşte.
218.	încăirău „încotro44
219.	să te spăsăşti „să te salvezi44
220.	In text: zugrumară
221.	pielm „făină de cea mai bună calitate"
222.	Intre ce şi mi-arn este un cuvînt (eventual două) ilizibile), acoperit(e) de o pată de cerneală.
223.	clintr-acoace „dincoace, din partea aceasta44
224.	dincătrău „dincotro44
225.	vă umbla „ar fi umblat44
226.	ve mînca „ar fi mîncat". — Ve mîncaf omis iniţial, apoi adăugat deasupra rîndului.
227.	îl potcopi (cuvînt necunoscut)
228.	da (în loc de dă, de) „încît44
229.	să ve face ,,s-ar fi făcut44
230.	fălceriu „medic la sate44
231.	betegos „bolnăvicios"
232.	beteag „bolnav44 (magh. beteg)
233.	fărşangul „carnavalul44
234.	predicaţie „predică44
235.	gat „termin"
236.	„Cîntec ţigănesc44
237..	Textul ţigănesc este redat foarte aproximativ (ex. si-riclo în loc de ciriclo), cu multe cuvinte deformate; el s-ar traduce astfel: „Unde mergi, măi, unde mergi? că eu mă duc în pădure. Ce faci, măi, acolo? Mă duc să prind o pasăre, să o dau înăuntru. Popa mare ce
153
face? Popa mare mânîncă acolo păsări. Slavă lui Dumnezeu ... (restul este neînţeles).
238.	„Se scoate amvonul. Intră ciobanul şi spune versuri", r— Se poate şi: „şi spune. Versuri", căci în ms. este: et dicit. Versus.
239.	„Ciobanul"
240.	pristăvi „muri"
241.	„Cîntecul ciobanului". — Textul cintecului este scris continuativ, în cadrul strofelor. Aranjarea în versuri şi ortografia ne aparţin, ca şi stabilirea formelor corecte ale unor cuvinte, pentru care vezi precizările din nota următoare.
Dacă trăieşte cineva fericit,
Acela sînt eu, desigur, Pitirus:
Trăiesc la ţară, sînt în păduri,
Arătînd drumul oiţelor In prăpăstiile munţilor,
Printre apele izvoarelor.
Dacă cineva trăieşte fericit,
Eu trăiesc proaspăt [vioi].
Sînt păstor de cîmp Şi-mi păşunez oile în păduri, în munţii acoperiţi de zăpadă Şi printre izvoarele apelor.
Fiind în picioare la răsăritul soarelui,
Cînd îşi ridică deja razele,
Conducînd turma mea,
Mînînd-o la păşune,
Calc iarba umedă De rouă cerului.
154
Cînd răsare soarele Şi-şi împrăştie razele,
Scoţîndu-mi oile La cîmp, la păşune,
Umblu pe iarba înrourată,
Mă plimb pe pajiştea verde.
Mincarea care mă satură îmi potoleşte foamea,
Ca la splendidele mese ale abaţilor,
Sau la ospeţele magnaţilor, — încît pot să le înconjur Fiindcă ajung să le dau tîrcoale.
Mîncarea ce mă satură îmi astîmpără foamea;
N-aş schimba-o cu magnaţii,
Şi nici cu preoţii cu potcap.
Masa mea n-o schimb cu nimeni,
Vă spun drept: e mai bine pentru mine aşa.
Prostul să dorească
Tot ceea ce este plăcut
Şi pe aceste privighetori care cîntă,
Pe aceste turturele care plîng, înveselind inima mea,
Să nu vrea să le privească.
Ascult cîntecul privighetorii,
Suspinul turturelelor Care mă înveselesc Şi îmi înviorează inima.
E prost cel căruia-i vine greu
Să le asculte si să nu le îndrăgească.
Nu doresc sceptru de rege?
Inii este de-ajuns că port Turma mea ciobănească.
... Du-te înapoi Ia tronuri!
Hai să ne adunăm deja,
Oilor, la lăcaşul nostru (stînă).
Nu doresc coroana Ori sceptrul regal.
Mai mult face ciomagul meu păstoresc Decît o împărăţie.
Haideţi oilor, să ne plimbăm Şi să adormim în staul.
Cîinele să ocrotească corpul,
Să nu se teamă deloc de nimeni,
Să îngrijească turma, să alunge pe duşman,
Să păzească pe cel adormit.
O,	soartă rîvnită Şi de zei dorită!
Dulăul îmi păzeşte trupul,
Deci nu-mi tem viaţa.
El luptă pentru mine Şi mă păzeşte cind dorm.
Aşa e viaţa fericită a aceluia Pe care-1 iubeşte dumnezeu.
242.	Dăm mai jos formele care apar în ms., indicînd, pentru uşurinţa urmăririi lor, strofa şi versul din textul maghiar:
1.	v. 1: ... gyonyorusegesen; v.3: ...juhăsz; v.6: forasi-ban.
2.	v.l: ... felvirad; v.2: ... fel hasad; v.5: ... fovăn; v.6: Z61d ... s£jtalok.
3.	v.2: Ensegemben; v.4: ... suvăgii.
4.	v.l: Fule muie zengăsit; v.2: Gyerliczăknek nyegăsit; v.3: Halgatom ki vidamitjâk; v.4: Szivemetis nyitjak; v.5: ...resteli; v.6: Halgatni.
5.	v.2: ...kivanom palczajat; v.3: Tobb; v.5: ... sătaljuk; v.6: ... okolyban .,. haljuk.
6.	v.3: ...melettem; v.5: Illyen.
243.	„Iese din scena deschisă şi din nou soţia lui Grigore vine şi cîntăw.
244.	„Cîntec german"
25. „După ce cîntecul este s£îrşit“.
246.	„Şi este legată".
247.	solus primo, dein, omis iniţial, adăugat ulterior deasupra.
248.	„Bachus iese, mai întii singur, apoi cheamă şase copii de sex diferit, cu amfore în numi44*
249.	„Cîntec.
A sosit sărbătoarea lui Bachus Şi cîrnaţul cel gustos s-a prăjit,
Sîngeretele s-a fiert,
Ceea ce ne-a umplut de bucurie.
Haideţi, deci, ca sărbătoarea Şi zilele vesele ale lui Bachus Să le cinstim în felul acesta Cei care vrem să ne mîntuim.
Să mîncăm pînă crăpăm,
Să ne umplem maţele pînă la gît;
Să bem pînă ne vom îneca,,
Pînă ce sîngele nostru se va preface în vin
157
Ţuţi, ciupeşte corzile,
Să ne învîrtţm de cîteva ori,
Să ne prăbuşim alunecînd pe obraz,
Să ne tragem bine de cap!
Să luăm o cupă, două de vin Şi să le sorbim de zor!
Aceasta e treaba noastră cea mai de seamă Şi ca să cinstim pe Bachus!
Hei, dragii mei, să dansăm,
Să (im veseli cit trăim!
Acum e vremea pentru aceasta,
Nu măi tîrziu, în postul mare.
Să cîntăm, chiar dacă murim,
Şi să cinstim pe Bachus;
Să avem numai vin destul,
Căci noi cu toţii îi cîntăm!.
Mărioară, mai dă-mi vin, Căci mi-e cana goală.
Cîntă si tu, purdalăule,
Las’ să joace fătul meu Puţi.
250.	Dăm mai jos formele care apar în ms., indicînd, pentru uşurinţa urmăririi lor, strofa şi versul în care se găsesc:
1.	v.l: Bachus hnepe el j5tt; v.2: ...suit; v.3: ... gom-bocz; v.4; Nekunkoromet tott.
158
2.	v.l: Noszsza tehat fcnepit; v.2: Bachusnak vig; v.3: ... tiszrtelyuk; v.4: ... udvezulni akaruk.
3.	v.l: Egyunk mig meg hasadunk; v.2: Telyen; v.3: Igyunk mig meg fuladunk.
4.	v.l: ... hurjât; v.3: ... falveira; v.4: ... ustdkbenkapni.
5.	v.3: Ez leg nagyabb; v.4: Es.
6.	v.l: ...edesim tantzoljuk; v.2: Vigan legyunk amig; v.4: ... mai tovab ... botbe.
7.	v.l: Nameg halunkis dudulunk; v.2: Es Bachust; v.4: ... mindek enekluk.
10. v.l: Adyal ... Mariskom; v.2: ... mar ...kancsom; v.3: Cserdi teis Purde. — (Cserdi este prescurtare pentru cserdits (?); lecţiune nesigură a ultimului cu-vînt); v.4: Had jarjan Puczi; lecţiune nesigură a ultimului cuvînt.
251.	Eu nici pic nu-mi bănuiesc „Eu nici un pic nu regret; mie nici un pic nu-mi pare rău".
252.	„Mărioara răspunde: Nu este, tată, acolo!". — In m$.: Mariskâ
253.	„Să vină etc. Văd că trebuie să mor". — Jojjdn este scris: jajjan; apoi: latom ... kel...
254.	„Şi face testamentul, scriind pe polobocul din piele de juncan, cu (ceea ce se cheamă) popular lupău". — Lu-pău „tigvă" (magh. lopd)
255.	intumuîatur et pulsant doleum post saltus turcicus et dein suspendatur venit draco, este scris deasupra şi între rînduri.
256.	„Urmează testamentul, pe altă pagină, care fiind sfîr-şit este înmormîntat şi împing polobocul după un dans turcesc întrerupt, vine dracul. Se citesc legile, după acestea intră consilierii lui vodă şi medicul, căutîn-du-şi un al patrulea soţ, pe Iuda, şi îl găsesc spînzurînd cu umor (adică: atîrnînd rizibil, caraghios), în timp ce sînt răpiţi de un demon aprins.
In sfîrşit, se strigă să trăiască Maria Tereza, Iosif şi Grigore Maior".
257.	„Testamentul lui Bachus". — Textul testamentului este scris conţinuativ; aranjarea In această formă aparţine editorului.
258.	diboli este transcrierea aproximativă a formei dialectale ghiboli „bivoli*.
259.	minten „imediat, îndată"
260.	foalele „pîntecele, burta"
261.	ceteră „vioară*
262.	rînză „pipotă; stomac*
263.	iingaşe „gingaşe"
264.	burdof „băşică"
265.	căiţă „căciulă bărbătească din blană de oaie*
266.	ţof „ciucure, moţ; panglicuţă cu care se împleteşte cosiţa*
267.	măduha „măduva*
268.	dcilesc „chelesc"
269.	sopon „săpun*
270.	ferie, pl. feriile (în ms. ferile, în loc de feriile) „urnă, amforă, vadră; decalitru*
271.	mujice „muzici"
272.	tolceriu „pîkiie"
273.	coîceriu „paznic al cămării cu bucate, sau al pivniţei*
274.	copoşi (sg. copos) „cheli" (magh. kopas)
275.	de-a jăminea „gemeni"
276.	palaclonţ (cuvînt cu sens necunoscut)
277.	gîrlanul „gîtlejul"
278.	va cură „va curge*
279.	eştealalţi „aceştialalţi*
280.	teşteluiesc „testez, las prin testament*
281.	tist „dregător mai mare" (magh. tiszt)
282.	uspăţ „ospăţ*
283.	hordău „ciubăr; butoi* (magh. hordâ)
2B4. bute „butoi; ciubăr1'
285.	Iniţial fusese scris găluşte, apoi peste şi deasupra acestui cuvint, şters, s-a scris clătite.
286.	Iniţial fusese scris acela, apoi şters şi scris în continuare tot acela.
287.	ocol „curte; ogradă“
288.	scorneică (cuvînt cu sens necunoscut)
289.	coleşe (= coleaşă) „terci, mămăligă subţire“
290.	cucuşe (cuvînt cu sens necunoscut)
291.	va întinge (pentru va încinge) „va înmuia“
292.	chisăliţă „borş de tărîţe"
293.	între chisăliţă şi avut a fost scris iniţial nu-i om de jîrşang, apoi peste nu-i s-a scris n-au, iar om de fîr-şang a fost şters.
294.	După zece a fost scris iniţial să aprolpie], apoi suprimat.
295.	că i-i (scris căi) „că îi este“
296.	măriaş „monedă (din timpul Măriei Tereza)“
297.	ştie, scris greşit ştii
298.	trei ori, scris tri or
299.	Patru cu de trei ori zeci fusese iniţial: Patruzeţi cu de trei ori zece, apoi zeţi (din patruzeţi) şi zece au fost suprimate; după zece, şters, s-a scris zeci.
300.	pre ea: scris pre ea
301.	două ori: scris doo or
302.	sîmbătă: scris sâmbătă
303.	va, iniţial a fost nu va, apoi nu a fost suprimat.
304.	va vedea, în ms., greşit, va vetea
305.	Mănăradea: localitate din apropierea Blajului (jud. Alba).
306.	este: scris ieste
307.	şi noao: scris ş noa
308.	După avea a fost iniţial anticipat cînd, apoi suprimat.
161
— Uciderea lui Grigore Vodă
PROLOGUL TRAGEDIEI „EROFILI"
1.	amină „în mină, la mină, la îndemînă"
2.	depreună „împreună"
3.	steje „grabă"
4.	sirep „sălbatic, impetuos"
5.	a premeni „a schimba, a înnoi"
6.	dîrjie „semeţie, îndrăsneală mare"
7.	hăldeiesc „caldeean, babilonean"
8.	smîntă „greşeală, abatere, necaz, sminteală"
9.	ţoale „abdomen, pîntece"
10.	a şuvăi „a şovăi, a sta la îndoială, a fi nedumerit"
11.	sălaş „locuinţă, casă"
12.	izvod „însemnare, document"
13.	mosc „substanţă frumos mirositoare, parfum extras din-tr-o glandă a animalului cu acelaşi nume"
14.	undător „care face unde, valuri"
15.	strălucoare „strălucire"
16.	poară „împotrivire, opoziţie"
17.	uric „document, act, hrisov"
18.	a custa „a trăi, a vieţui, a dăinui"
19.	mişel „sărac, nenorocit, slab, umil, smerit"
20.	greaţă „greutate, silă, apăsare"
21.	răgulă „neam, seminţie, popor"
22.	fericiune „fericire"
23.	poiată „palat"
24.	a se vîrteji „a se întoarce"
25.	izvod „model, exemplu"
26.	a giurui „a promite, a făgădui"
27.	topsăc „otravă"
28.	a se răşchira „a se răsfira, a se împrăştia"
29.	pospai „strat subţire, de făină, de praf, de zăpadă etc,
30.	priinţă „bunăvoinţă, prietenie, înlesnire"
162
31.	fii: fiu
32.	ghizdav „frumos"
33.	nemerit „pribeag"
34.	a amistui „a ascunde, a dosi"
35.	a oblici „a afla, a auzi"
36.	mamcă „doică"
37.	polimar „foişor, balcon, cerdac"
Explicarea cuvintelor este luată din Glosarul întocmit de N. A. Ursu la ediţia citată.
JUDECATA VLĂDICII
1.	mine, scris minea
2.	a bili „a albi"
3.	ce, scris cea
4.	cea, scris 2a
5.	te-i dus, pentru te-ai dus
6.	te-u trasu-te, pentru te-au trasu-te
7.	te-u apucat, pentru te-au apucat
8.	ce, scris cea
9.	te-u înfiat, pentru te-au umflat
10.	te-u luat, pentru te-au luat
11.	te-i fi, pentru te-ai fi
CUPRINS
Studiu introductiv.................................... 5
Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa 67
Anexe
Prologul tragediei	Erofili............................. 108
Spectacolul elevilor blăjeni, din 1755—56	.	116
Judecata vlădicii................... .	125
„Comedia pastorală" .	...	130
Note
Occisio Gregorii ...	139
Prologul tragediei	Erofili	162
Judecata vlădicii .	. .	164
Redactor: ANA-MARIA BOARIU Tehnoredactor: A. MOLNAR
Apărut: 1983. E*un de tipar: 19. 12. 1983. Comanda nr.: 2427. Coli de tipar: 5,125. Hîrtia: velină de 70 g/m*. Format: 32/70X100.
Tiparul executat sub comanda nr. 551/1983. la ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ CLUJ, Municipiul Cluj-Napoca B-dul Lenin nr. 146.
Republica Socialistă România