^^^ffi^B M^^^SI ■ OPERE COMPLETE AL. ODOBESCU OPERE COMPLETE VOL. I BUCUREŞTI Editura Institutului de Arte Grafice „M I N E R V A" « « « Strada Regală, 6 (Hotel UnUn) == 190ti PREFAŢA La 10 Noiemii . .. v^ împlinit un deceniu de Ia moartea lut Alecsandru Odubescu, Rudele ^'i un mimăr foarte mic de scriitori s*au adunat în o bisericuţă din Capitală^ pen- tru ca în rugăciuni şi în pioasă ascultare a cîntecelor bisericeşti să-t închine cîte-va clipe de amintire. Vre-o două- ziare i-au consacrat articolaşe comemorative. Încolo nici o manifestaţie. Dovadă că Odobescn — omul e aproape uitat ^ cu toată vraja ce o răspîndea odinioară în juru-î^ prin cu- vîntul său şi prin nobila-î înfăţişare. Scriitorul însă e viu, căci operele lui au popularitatea de mai nainte. Şi astă-zi încă, cu toată evoluţia prozei noastrej Odobescn are aderenţi entuziaşti. Critica zilnică continuă a-î menţine un loc de căpetenie printre principalii scriitori şi alcătuitori ai limbeî romîne. El farmecă prin 'Ogăţia neîntrecută şi mlădoşia frazei, prin spiritul cel ; rofund şi vasta cultură, atît de rară mai cu seamă la f) rozătorii veniţi în urma lui. Cuvîntul din urmă asupra întinsei iui activităţi, de la ISryf) pînă la 1895, nu s'a scris însă. Opera lui necesitează ini studiu amănunţit, prin care să se fixeze pentru tot- deauna meritul eî. Datoria viitorului critic şi biograf va 'i să arate dacă valoarea estetică a prozei lui Odobescu "de sau jiu inegală, cum s'a afirmat de adversarii literari ai lui. Acelaş critic va avea să stabilească întru cît Odo- ^>fîscu a exagerat în întrebuinţarea cronicilor peîitru îm- 'Ogăţirea limbeî şi a formelor şi care este partea lui în PREFAŢĂ alcătuirea limbeî literare de astăzi. Vrednică de discutat va fi apoi cestiunea dacă în lucrările sale a fost mai mult poet saîi om de ştiinţă^ dacă i-a preponderat fantazia^ sau simţul realităţii. Mai ales punctul din urmă ni se prezintă demn de cer- cetare^ căci multe din lucrările lui., în frunte cu Pseudoky- negeticos, sunt un amestec de poezie şi de ştiinţă aridă^ în cit în întreaga noastră literatură stau unice^ cu forma lor. Odobescu, — care nici şcoală multă oficială n'a făcut^ căci a rămas pururea autodidact de cea mai elegantă expresie^ estet şi savant deopotrivă — n'a tras nici odată linii clare de demarcare între cele două cîmpurî ale manifestărei spiritului omenesc. Cine va elucida aceste cîte-va direcţii de gîndire în o- pera luî^ îşi va cîştiga un merit pentru literatură. Noi de data asta ne-am propus a-t pregăti terenul prin o ediţie populară a operelor scriitorului nostru^ din cari prezentăm aci întîiul voliim^ întocmit acum, ca un semn de amintire cu prilejul împlinireî a 10 ani de la moartea autorului. Credem că era nevoie de o nouă ediţie din două motive principale. Mai întîi pentru că cea tipărită la 1887 este vîndută şi, spre paguba tuturor, eşită din circulaţie. Al doilea, pentru-că aceeaş ediţie aşa cum este, nu e nici com- pletă, nici cu totul conştiinţioasă. In ediţia noastră am ţinut cu cale a face o grupare 7wuă a materialului, nu în ordine cronologică, după cum o făcuse Odobescu, ci după înrudirea de gen a lucrărilor. Este aceasta şi mai raţional, căci scuteşte pe cititor a găsi la un loc proza literară cu articole de ştiinţă, sau cu ra- poarte făcute în chestia reformei învăţămîntuluî. Volumul nostru prim nu coprinde decît partea artistică a activităţii lui. începe cu cele două poezii, fericitele şi singurele lui încercări de versificare, apărute în primit lui ani de muncă, cînd poezia romantică a lui Bolinti- neanu stăpînea spiritele. Urmează nuvelele istorice, scrise PREFAŢA în tonul popular cronicăresc, cari alcâtuesc titlul lut prin- cipal de prozator-nuvelist ; Pseudokynegeticos, cel elegant ^ spiritual şi bogat în escursii ştiinţifice ; bazmele lui ori- !:^inale şi cele traduse şi^ la sfîrşit^ cele două mari po- vestiri istorice despre Moţi şi Curcani, prin cari ridică două frumoase monumente vitejiei romaneşti de aici şi de dincolo. In volumul al doilea vor avea deci să intre studiile lite- rare^ cele de archeologie şi de istorie şi o parte din ar- ticolele de interes economic şi social, apărute în ziare. Mat ecsistă apoi un şir de alte studii tot atît de importante, pe cari Odcbescu a uitat să le primească în colecţia sa. Le vom adăuga şi pe aceste. Ear dacă onorata familie a ră- posatului scriitor ne va pune la îndetnînă manuscrisele lut inedite, de cari s'a făcut amintire prin ziare, credem a-î putea completa opera definitiv, făcînd-o httreagă accesibilă publicului. 30 Nov. 1905. II. Chendi şi E. Carcalechi. LITERATURA 1. Poezie. — II. Proză. Al (MobeMcu. — Opere complete. Odă Romînieî ^). O ! ţara mea iubită ! o ! mîndră Romînie ! Pămînt cu rîurî d'aur sub boltă azurie ! Tu, mumă iubitoare a fiî nesimţitori Ce-adînca ta durere nu poate să re'nvie ! Trecut-au fericirea-ţî ş'a tale sărbători, Cum trec Tal toamnei crivăţ plăpînde dalbe flori! Cînd fiii tăi s'adapă cu laptele-ţî cel dulce, Şi cînd cosesc ei spicul ce sînul tău aduce, Se mai ^îndese ei oare la sfîntul legămînt Ce ţî-au jurat odată, în timpuri maî ferice : ^Să apere cu braţul străbunul lor pămînt, «Pînă şi cel din urmă va zace în mormînt?» Nu,... a patriei iubire a stins a sa făclie! De vechi făgăduinţe nu va nimeni să ştie ; Dac'a jurat strămoşul, nepotul a uitat. Nu,... nu mai e Romînul acel ce 'n bătălie Uita că copilaşii, sărmanii ! zac în sat, Lipsiţi de hrana zilei,... cînd ţara-i de scăpat ! Era vremea p'atuncea de n^avea păs săteanul Cînd cete mii şi sute, cînd Ungurul ş'Osmanul O Rominia Literară, 1855. p. 247. AL. ODOBESCU Zdrobiau a luî altare şi pustiau cumplit ! Cînd se sculau Romîniî, pe loc perea duşmanul ! Vaî ! Dunărea spumată ş'Ardealul îngrozit Au fost adesea marturî l'al lor măcekărit î Romîniî d'acum însă trăesc cu umilinţa ! Aci lanţuri d'aramă înjugă conştiinţa, Colo pulbere d'aur ascunde putregai. Străina uneltire revarsă neştiinţa Ş'a ţării neatîrnare e numai ca un paî, Luptîndu-se în viscol cu criveţe de plai. Dar ţara-î tot aceea, frumoasă, roditoare ; Tot limpede e cerul, cîmpia zîmbitoare. Şi munţii cu pîrae, cu piscuri, cu zăpezi ; Şi nopţile de vară tot sunt încîntătoare. Cu faţa-ţî argintie, tu, lună ! scînteiezî Şi prin desiş, în crînguri, ca flăcări văpăiezî ! E mută însă firea, cînd omul n'o învie, Cînd el nu varsă într'însa suflarea luî cea vie, Cînd duhul libertăţii e stins şi nimicit. Ah ! vaî de acea ţară, — cît de bogată fîe, — Aî căriî fîî duc jugul cu cuget umilit... D'asupra eî ruşinea 'ntinde-un văl cumplit ! S'a stins, la noî, s'a stins virtutea strămoşească ; ^ Trecut-au vremi de trudă, de luptă vitejească, De aspră voinicie pe cîmpurî de omor. în sînul Romînieî acum va să 'nfiorească O floare care varsă miros încîntător, A păcii dulce floare, al artelor izvor. Să vină cîntăreţul al gloriei trecute, Să verse focul vieţii în strofele-î plăcute, Serbînd şi veştezi lauri, şi dafini viitori, Ş'atuncî vor suna iarăşi acordurile mute ; ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ PE DUNĂRE în vinele romîne vor fulgera fiori Şi orizonul ţării nu va maî fi cu nori ! Sosi-veî, timp ferice, cînd trista Romînie, Ştergînd a sa plînsoare, cu mîndră bucurie. Işî va vedea feciorii slăviţi între popoare, Nălţînd semeţi o frunte ce'n oarba lor mînie Vrăjmaşii ţării noastre cătau să o doboare, Dar care-o vor încinge cununi isbînditoare î Atuncea vor renaşte virtuţile străbune ; Romînul va fi încă vestit prin fapte bune. Dar geniul pe dînsul atunci îl va mîna Şi vorba-î mai puternic atunci o să răsune. Acela este ţelul ! Acolo veî căta, O ! patrie romînă, o ! scumpă ţara mea ! Să furi ca Prometeu, scînteia ce nu pere^ S'apucî glorioasa cale spre luminoase sfere Şi, despicînd tăria în zboru-ţî prelungit, Să cînţî cu glas d'aramă măreaţa-ţî renviere. Şi limpedea-ţî cătare, în vecinicul zenit, La steaua nemuririi s'aţinte neclintit ! Paris, 1852. întoarcerea în ţară pe Dunăre ^), Ce nu 'mî dă Dumnezeu mie Un glas tare, sunător. Ca să cînt, o, Romînie, Al tău falnic viitor ! ') Romfvin Literara. 1865, p. 528. AL. ODOBESCU Ce nu-mî dă, printr'o suflare, Versuri pline de dulceţî, Ca s'arăt într'o cîntare, Ale tale frumuseţi! Cu ce dulce mulţumire M'aş cerca a le descri ! în ce farmec, ce uimire Aş şti poate-a le 'nveli ! Aş culege flori şi stele P'al tău cer, pe aî tăi munţi, Şi aşî împleti cu ele Cununi pentru-a tale nunţi. Vieaţa mea cu bucurie Mî-aşî sdrobi-o 'n fala ta, Ş'apoî moartea las' să vie ! Nemurire-ar fia ta. Te-aşî urca, mîndră şi tare^ Pe un tron scînteietor ; Te-aş face eu mai mare ; Asta-î singurul meu dor ! Căci, o spun plin de mîndrie. Te iubesc, ţărm părintesc, Cu o dragoste maî vie De cît toate ce iubesc. Te iubesc fără de preget Cu acel nestins amor. Ce uneşte-al nostru suflet De pămîntul trecător. Te iubesc numai pe tine P'acest larg, întins pămînt, ÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ PE DUNĂRE Şi nici cerul pentru mine Nu se pare-a fi maî sfînt. Dacă toţi cîţî nasc în tine Aşa dragoste-ar simţi, Poate-aî fi şi tu maî bine, Poate-atît n'aî suferi. însă, vaî ! mulţî te apasă, Mulţi din sîngele-ţî trăiesc Şi de doru-ţî nu le pasă, Căcî chiar eî te asupresc. Dar fugiţi, gîndirî nouroase. Ce fericea'mî ofiliţi ! Cînd văd malurile'mî frumoase, Măcar un minut fugiţi ! In a' Dunării talazuri Ce s'afundă în senin. Voi s'arunc ori-ce necazuri, Voî să 'nnec ori-ce suspin. Sunt ferice că 'mi văd ţara, Văd curgând Dunărea lin ; Sub cer neted văd cum seara Malul e de taine plin. Sus în deal, peste cîmpie, în pustiul Bărăgan Este scumpa mea moşie Cu movila'î de Roman ; AL. ODOBESCU Acolo, în nepăsare Treceau veseli juni'mî anî. Au trecut! şi mă 'ntreb : «Oare Ceî ce vin fi-vor duşmani?» Insă inima'mî tresare Cînd gîndesc a revedea Pe pămînt, cîmpia mare Şi pe ceruri, a mea stea, Steaua ceea favorită, Ce gîndu'mî copilăresc O închipuia unită De pămîntul romînesc. Printr'o coardă aurită Una d'alta le legam, Iar la ţara mea iubită, Privind cerul, îî şopteam : «Precum acea stea luceşte «Printre stelele cereşti, «Aşa inima'mî doreşte «Printre ţări, tu să domneşti ! «Precum vecinie ea colindă «Prin eterul luminos, «Tot asemeni, triumfîndă, «Voî s'apucî un drum glorios!» Deci, prin tainică-armonie, ^ Fiî legată d'acea stea, Căci a mea copilărie Orî ce vis de norocire, Ale slavei măguliri, întoarcerea in ţara pe dunakk 'Ml aruncau cite-o zînibire Prin oringaşe licuriri. Acea stea atît iubită îmî vădea un raî ceresc ; Iar cînd raza'i aurită Scălda ţărmul părintesc, Eu vedeam soarta'î duioasă Nălucită'n viitor, Ş'a mea inimă voioasă Sălta vesel si uşor ! Pe Dunăre, Septembre 1855. Ioana Dare, fecioara din Orleans ^). tn veacul al patrusprezecelea după Christos, Francia avu un răsboî foarte trudnic cu Englezii. Craiul acestora, care dobîndise printr'o moştenire oare-care drept la tronul Fran- cieî, ceru coroana şi sceptrul acestei ţări. Maî multe ţinuturi de către miază-noapte, spre pildă Nor- mandia, se supuseră de bună voie sau de frică străinului ce ameninţa de a cotropi regatul întreg. Dar fiindcă cele- l'alte provincii nu primeau aceleaşi condiţiunî umilitoare, armata engleză intră pe pămîntul Francieî. Puţin după aceasta muri şi regele francez Carol al Vl-lea, lăsînd un fiu june, slab de minte şi de caracter, nedestoinic de a-şî scăpa ţara printr'o voinţă puternică şi vitejească. Englezii nu lăsară să le scape această ocazie, ce le era aşa de fa- vorabilă. Archiepiscopul din Winchester, cel maî învierşunat vrăj- maş al Francieî, mijloci a se trămite împotriva acestei ţărî armate numeroase, comandate de vestiţiî generalî Bedford, Talbot şi Suffolk. Ostile englezeştî înaintară slobod pe tă- rîmul Francieî. Tînărul rege, în loc de a îmbrăţişa cu foc apărarea ţinuturilor sale, fugi cu desfrînata sa curte dinaintea vrăjmaşilor, carî, ne maî găsind în ţară altă împotrivire decît slaba apărare a cetăţenilor nedisciplinaţî aî oraşelor, 'j Calendarul popular pe anul 1852, Bucureşti (Rosetti şi Winter halter) p. 15. Neiscălit. IOANA DARC, FECIOAKA DIN ORLEANS 11 V lipsiţi de ori ce ajutor al stăpînireî, cîştigară pe loc şi fără multă nevoie cele inaî însemnate cetăţi. Carol al Vll-lea (căci acesta era numele moştenitorului regesc) se trase în castelul micului orăşel Chillion, pe malul frumosului rîu Loara, şi acolo înconjurat de curteni desfrânaţi şi prin urmare vînduţî străinilor, petrecea, chiar dinaintea ochilor soţiei sale, o viaţă moale şi nepăsătoare în braţele unei ţiitorî, numită Agnes Sorel. Muma luî, o cruntă bavareză, îl părăsise spre a încheia alianţă cu En- glezii, şi găsise mijlocul de a atrage în partea ei mai mulţi din cei mari ai curţii, între care şi pe puternicul duce de Burgonia, carele avea oşti mai numeroase şi mai bine în- tocmite decît însuşi regele. Curtea, în moleciunea sa, de-şi mai avea apărători vestiţi ca Dunois, Xaintrailles şi alţii, nu se mai socotea a le trămite ajutoare, şi astfel se stingea de pe faţa Franciei ori ce scînteie de'mpotrivire cotro- pirei străine. Poziţia devenea din zi în zi maî grea; Englezii ame- ninţau de a supune oraşul Reims, în care se încoronau regii Franciei, şi de a unge pe tînărul lor rege Henric al Il-lea, carele se pregătea a trece în ţara supusă. Atunci coroana era perdută pentru Carol, şi Francia devenea o provincie engleză, căci tronul trebuia să rămînă celui d'întîi încununat. Carol părea a li nepăsător chiar de in- teresul său şi lăsa vrăjmaşii să înainteze mereu pe tărîmul Franciei, fără de a înţelege că, vrăjmaşul fiind la porţile oraşului Orleans, aproape de Chillion, el însuşi şi curtea Iui se aflau în cel mai mare pericol. O astfel de nepăsare pînă a-şî uita chiar interesul personal, e greu de înţeles ! însă, fiindcă pe atunci poporul vedea în rege personificarea patriei, îl respecta, îl iubea, îl credea frumos, blînd şi bun^ îi da toate virtuţile pe care nu le avea, şi vrea cu tot di- nadinsul să-1 scape, chiar fără de voinţa sa. O voi, şi îndată o şi făcu ! Către apusul PVanciei, la poalele munţilor Vosgiî, se des- tinde provincia Loreneî, acoperită cu păduri stufoase, în 12 AL. ODOBESCU rariştele cărora se văd puţine cătune, compuse abia de vre-o cîteva colibe ; maî încolo sunt păşuni verzi, boo:ate şi adăpostite de munţii măreţi ce le stau în preajmă. Lo- cuitorii acestei ţări liniştite găsesc în acele cîmpiî hrana frumoaselor turme ce sunt singura lor avuţie. Domremy era unul din aceste mici sate ; el era supus mănăstirii din Remiremont. într'una din colibele sale se născu, pe la anul 1410, o copilă care era ursită a scăpa ţara eî. Ea era al treilea copil a unui plugar lacob Dare şi a Isabeleî Rome; părinţii îi puseră numele Ioana. Pe cînd fraţii eî mergeau cu tatăl lor să muncească la cîmp sau să pască vitele, Ioana rămînea acasă lîngă muma eî, care o punea să coasă sau să toarcă. Nu ştia nici să scrie, nici să citească ; dar maică-sa o învăţa tot ce ştia dînsa, despre cele sfinte, şi astfel sufletul Ioanei se umplu de un simţimînt religios, simplu şi adînc ; sorbi credinţa de o dată cu laptele mumei sale, şi tot-deauna lucrurile care le priimim în noi astfel prin sînge şi prin lapte, sunt pline de .viaţă, sunt viaţa chiar ! Ea avu şi o prietenă de copilărie, Haumeta, ce era cu trei sau patru ani maî tînără decît dînsa. Din fire era blîndă, simplă şi bună ; căuta bolnavii din sat şi mîngîia pe săraci ; ea mergea bucuros la biserică, se spovedea foarte des ; iar cînd ţeraniî îi ziceau că prea e cuvioasă, ea se roşea şi nu răspundea nimic. Toţi o iu- beau, toţi ziceau că este cea mai bună fată din sat. Dar pe lîngă toate darurile, ea mai avea şi pe acela de a fi frumoasă şi pHnă de putere. Aproape de casa ei cea părintească se afla un codru mare ce se numea Dumbrava cit stejarii ; se zicea că Ur- sitele aveau obicei de a colinda printr'acea pădure şi că ele se opreau mai ales sub un carpin vechiu, ce era lîngă o fîntînă, unde veneau să cînte copii cei mici şi atîrnau cununi de crăcile lui. Ioana auzi toate aceste basme, pline de poezie ; însă ţara ei era phnă de o alt-fel de poezie mai sălbatică, mai crudă, mai viforoasă şi mai adevărată. IOANA. DARC, FECIOARA DIN ORLEANS 13 adică răsboiul. Ioana află rana cea grozavă a ţării sale ; ea văzu viind fugari sărmani şi'î ajută, biata fată, pe cît putu. Părinţii eî însfîrşit fură siliţi să fugă, şi la urmă, după ce se răsipiră tîlharii, eî se întoarseră îndărăt, găsiră satul prădat, casa jăfuită, biserica arsă, şi astfel află Ioana ce vrea să zică răsboiul. Ea înţelese cît de puţin creşti- nesc este acel lucru, se spăimîntă de acea domnie a dia- volului şi vru să afle dacă Dumnezeu va ierta ca acest fel să da. în totdauna, dacă el nu se va îndura a pune sfîrşit acestor tîlhăriî, daca nu va trămite un mîntuitor, precum trămisese de atîtea orî norodului luî Israel, cînd pe un Gedeon, cînd pe o ludită? Ea ştia că adesea o fe- meie scăpase poporul luî Dumnezeu şi că femeia era me- nită a strivi cu piciorul eî pe şarpe, precum văzuse în biserică, pe sînta Mărgărita cu sîntul Mihail, călcînd sub picioare un balaur. O zi de vară, zi de post, pe la amiazî, Ioana fiind în grădina tatălui său, aproape de biserică, văzu o lumină mare şi auzi un glas zicîndu'î: «loanO, să fii bună şi cu minte, şi să mergi des la biserică!» — Sărmana copilă fu foarte spăimîntată. Altă dată auzi iarăş un glas şi văzu o lumină. în care i se arătă un bătrîn înţelept şi mîndru, cu aripi în spate, zicîndu-î : «loano, mergi de scapă pe regele Franciei şi'î dă ţara înapoi!) Ea răspunse tremurînd : ^Doamne, eu sunt o biată fată, şi nu voî şti nici să mă lupt, nici să mîn oastea la răsboî !» Glasul îî răspunse : ^Te vei duce către domnul Baudricourt, căpitanul din Vau- couleurs, care te va trămite către rege. Sînta Ecaterina şi sînta Mărgărita îţi vor da ajutor!» — Ioana rămase plină de mirare şi începu a plînge, neştiind care îî va fi soarta în viitor. Acel înţelept fusese chiar sfîntul Mihail, groaznicul ar- changel al judecăţilor şi al bătăliilor. El maî veni, şi, spre a'î da inimă, îi povesti jalea cea mare de care era cu- prinsă ţara Franciei. In urma lui veniră umbrele albe ale sfintelor, înconjurate cu fâcliî, împodobite cu cununi, plîn- 14 AL. ODOBESCU gînd cu un glas dulce şi pătrunzător. Ioana plîngea şi dînsa, iar cînd sfintele şi îngerii o părăseau, ea zicea suspinînd : «Cum aş fi vrut să mă fi luat îngerii cu dînşiî!» Pînă atunci ea nu auzise de cît scumpul glas al maicii sale ! Acum ea auzea glasurile puternice ale îngerilor, care'î cereau să părăsească casa părintească şi pe muma eî, să lase grădiniţa ce sta la poalele bisericii, de unde păsările veneau să mănînce din mîna eî — atît de mare era blîndeţea acelei sfinte fete, în cît păsările cerului veneau către dînsa ! — şi... să meargă să vorbească oamenilor şi să co- mande ostaşilor. Cinci anî petrecu astfel Ioana, într'o luptă groaznică şi necontenită. Două autorităţi îî porunceau lucruri deose- bite. Tatăl eî o oprea în coliba luî, iar îngerul îî zicea să plece, să pună mîna pe arme şi să'şî scape ţara. Tatăl eî, ţăran cam grosolan dar cinstit, jura că, dacă fiică-sa se va duce cu oastea, el cu mînele luî o va strînge de gît. Ce să facă ea dar? căci în orî ce chip trebuia să fie neas- cultătoare unei puteri. Aceasta fu o luptă groaznică. Părinţii eî împotrivindu se cu totul la întreprinderea sa, voiră să o mărite. Un flăcău din acelaş sat pretinse că, fiind copilă, îî făgăduise să'l iea de soţ. Ioana se apără cu putere dinaintea judecăţii ; dar însă, ca să scape din mîna părinţilor, ea trebuia să atragă în parte'î vre-o rudă ; ceea ce era foarte greu. Un unchiu al ei primi însfîrşit să vorbească despre dînsa cu căpitanul din Vaucouleurs ; acesta îî răspunse să o ducă îndărăt la tatăl ei, bine păl- muită. Insă Ioana, în loc de a-şi perde curagiul, voi să meargă singură la domnul Baudricourt. Minutul hotărîtor sosi ; îmbrăţişa pe toate prietinele eî şi le lăsă sub paza Domnului ; numai pe Haumeta, adevărata eî prietină şi to- varăşă, nu voi s'o vază ; despărţirea ar fi fost prea crudă. Ast-fel părăsi satul şi familia ei pentru tot-d'a-una. Ajunse în oraşul Vaucouleurs, îmbrăcată cu haine de ţărancă, roşii şi groase, şi trase cu unchiul ei, la nevasta unui ferar care o priimi cu prietinie ; se duse la Baudri- IOANA DARC, FECIOARA DIN ORLEANS 15 court şi'î zise cu ton hotărît că Dumnezeu o trămite către rege, spre a'î spune să nu se lupte pînă'î va veni ajutor din partea luî ; să aştepte pînă în postul cel mare şi atunci Dumnezeu se va milostivi cu ţara Francieî şi o va ajuta, căci această ţară nu este numai a regelui, ci e chiar a lui Dumnezeu. Căpitanul se miră mult şi, temîndu-se să nu fie vre-o ispită a diavolului, se sfătui cu preotul, carele povăţui pe Ioana să se întoarcă la părinţii ei. Dar poporul nu se mai îndoia despre sfinţenia fecioarei ; el alerga din toate păr- ţile ca s'o vază. Un cavaler întrebă dacă Englezii vor fi goniţi din ţară ; ea răspunse că «trebuie să meargă către rege înaintea Paştilor, chiar de i s'ar toci pe drum picioa- rele pînă la genunchi, şi că nimeni pe lume nu va putea să cotropească ţara ei>>. Atunci toţi orăşaniî din Vaucou- leurs deteră bani spre a i se face o îmbrăcăminte de răs- boi, şi Ioana plecă către Chillion. Calea era grea şi primejdioasă ; ţara era plină de tîl- harî ; nu mai erau nici drumuri nici poduri, şi a călători astfel cu vre-o cinci sau şase ostaşi numai, era primejdios pentru o fată. Ea însă nu se spăimîntă; prea era curată ca să se teamă de ceva, şi cu toate că era şi tînără şi fru- moasă, împrejuru-i se revărsa ca un cerc luminos şi reh- gios, care impunea respect celor ce o înconjurau. Trecu dar cu o linişte vitejească printr'acea ţară pustiită şi plină de hoţii ; iar cînd tovarăşii ei descurajaţi voiau să o pă- răsească, ea le zicea : «Nu vă temeţi de nimic ; Dumnezeu îmi pregăteşte calea. De aceea m'am născut !> Cînd ajunse în Chillion, era împotriva ei o aşa mare opunere, încît a trebuit ca sfatul să se adune spre a dis- cuta dacă se cuvine sau nu ca ea să vadă pe rege. în sfirşit regele o primi cu cel mai mare alai. Era seară ; cincizeci de făclii luminau sala, unde stau îmboldiţi peste trei sute de cavaleri, nerăbdători să vadă p'acea fermecă- toare, ce făcuse atîta sgomot. Fermecătoarea era o biată fată de optsprezece anî, fru- 16 AL. ODOBESCIJ moaşă, înaltă şi bine făcută. Ea intră simplă ca o păstoriţă, ceru să vadă pe rege, căruia, sărutîndu-î genunchii, îî zise : «Doamne, eu sînt Ioana Fecioara, şi viu din partea lui Dumnezeu, ca să scap ţara şi pe tine însu-ţî!» După Dumnezeu, Francia era totul pentru dînsa, sau, şi maî bine, ea amesteca aceste două iubiri într'una şi aceiaş. «A duce răsboî împotriva sînteî ţări a Francieî, zicea ea, este a răsboi împotriva Domnului lisus». Dar vrăşmaşii eî cercară a dovedi că ea este o vrăjitoare, şi numiră un sfat de vre-o cinci episcopî ca să o cerceteze. Ioana răspunse la întrebările acestora cu simplitatea eî obicinuită, şi judecătorii, văzînd-o aşa de nevinovată, o de- clarară de adevărată trămisă a luî Dumnezeu. Atunci ni- meni nu maî stătu la îndoială şi regele, dîndu-î pe seama eî o roată de ostaşi, ea plecă călare pe un armăsar negru, îmbrăcată cu veştminte bărbăteşti şi cu arme albe, ţinînd în mînă o mică secure şi în cealaltă un paloş strălucitor. Steagul eî era alb şi semănat cu flori de crin ; pe dînsul eraîi scrise sîntele cuvinte: «lisus şi Măria ^>. Astfel ajunse Ioana în oraşul Orleans, la opt ceasurî seara, în ziua de 29 Aprilie. Ea nu putea să înainteze de mulţime ; toţi voiau să se atingă cel puţin de calul eî. Oră- şenii se uitau la dînsa, precum s'ar R uitat la Dumnezeu. Ioana, vorbind mereu poporului cu o mare blîndeţe, ajunse pînă la catedrala cetăţii, unde descălică spre a face o ru- găciune. Oraşul Orleans se afla înconjurat de maî multe cetăţuî pe care le stăpîneau Englezii. Fecioara dete ocolul zidu- rilor cetăţii, spre a le vizita, şi înainta chiar pînă către meterezele englezeştî. Tot poporul, adică bărbaţi, femei şi copil, îmbătaţi de religiune şi de răsboî, păşea fără te- mere în urma eî. Ea venea seara la denie în biserica Sfintei cruci, şi acolo toată lumea lăcririia de bucurie îm- preună cu dînsa. Pînă aci ea nu fusese nici odată în bătălie. Intr'o noapte se scoală deodată: «Doamne! strigă ea, sîngele oamenilor IOANA DARC, FECIOARA DIN ORLEANS 17 noştri curge! Daţi-mî curînd armele şi calul!» Pe urmă pleacă în goana mare ; pe drum, întîlnind răniţi pe cari'î aduceau în oraş, ea zice : «Nici odată n'am văzut curgînd sînge de Francez, fără ca să mi se ridice părul de groază!» în noaptea aceia Francezii atacase o cetăţuie engleză, Iară să dea de ştire Ioanei ; dar încercarea lor nu isbuti ; ei se turburară şi fugiră cu neorînduială. Insă, cît se ivi chipul măreţ al Fecioarei pe cîmpul de bătaie, fugarii se întoarseră, inima le veni la loc ; peste puţin învinseră ce- tăţuia şi din Englezi abia scăpară cîţîva ascunşi sub veş- minte de călugăr. Aceasta fu cea d'întîî bătălie şi prin urmare cea d'întîî isbîndă a Ioanei, şi cu toate acestea, ea plînse mult văzînd atîţia oameni, atîţî fraţi morţi pe cîmpul de luptă. Maî rămînea Englezilor o cetăţuie însemnată. Ioana se porni asupra-î, cu o mulţime de ostaşi şi cetăţeni, strejile oraşului nu voiră să-î deschidă porţile, poporul le sparse şi eşi. Soarele răsărea pe d'asupra Loarei cînd toţi se aruncară în luntri ca să treacă pe cel-l'alt mal unde se afla cetăţuia; ajunseră pînă la poalele ei şi simţiră lipsă de artilerie. Englezii se apărau vitejeşte. Fecioara, văzînd că luptătorii începeau a slăbi, se asvîrli într'un şanţ, luă o scară, o puse pe zid, dar, cînd încercă a se sui, o săgeată i se înfipse în umăr şi ea căzu ; durerea o supuse un minut ; dar pe loc se sculă iarăşi şi strigă plină de vitejie : «Cînd veţi zări steagul meu sus pe zid, atunci să intraţi!» Cei din oraş care priveau după metereze această luptă crîncenă, nu putură să se mai oprească ; deschiseră porţile şi deteră năvală pe pod. Gloata venea ca o mare împotriva Englezilor; aceştia spăimîntsţî, fugiră, părăsind cetăţuia în mîna birui- torilor, într'acest chip fu scăpată cetatea Orleans. Englezii se retraseră către miază-noapte, în oraşele Jargeau şi Bogency; iar Ioana, întorcîndu-se la Carol al Vll-lea, îl rugă să meargă la Reims, spre a fi încoronat. Dar, de vreme ce multe din oraşele ce se aflau pe calea Reimsuluî erau încă stăpînite Al. Odobeteu. —Opere complete. 2 18 AL. ODOBESCU de vrăjmaş, hotărî să cureţe maî 'nainte toată calea aceia de orî-ce oaste duşmană. Francezii întîlniră pe Englezi lîngă cetatea Patay ; aceştia stau la îndoială dacă trebue sau nu să se bată ; în sfîrşit lupta începu; generalul Talbot fu prins şi două miî de Englezi acoperiră cîmpia cu trupurile lor. Fecioara plîngea văzînd atîţea morţi şi dojenea cruzimea cu care ostaşii biruitori loveau şi vindeaîi pe cei robiţi. După această izbire însemnată, care smulse din mîna Englezilor o mare parte din tărîmurile isbîndite de dînşii. Ioana ceru ca regele să vină negreşit la Reims. Maî mulţi curtezani se împotrivea acestui plan, dar stăruinţa Fecioarei fu atît de mare în cît voinţa i se făcu. Moleşitul prinţ, urmînd dorinţei poporului întreg, plecă cu curtea sa. însă pe drum el întîmpină împotrivire din partea oraşului Troyes, care nu voia să-i lase trecerea slobodă. Atunci sfatul se adună şi chibzui de n'ar fi mai bine să se întoarcă la Chillion. Ioana plină de inimă, lăsîndu-i să-şi urzească planurile sub cort, puse mîna pe arme începu atacul oraşului, îl supuse, deschise porţile regelui şi, înfruntînd toate pedicile, duse pe Carol al Vll-lea pînă în oraşul Reims. Acolo se făcu încoronarea lui cu cea mai mare pompă. Francia, dobîndind un rege pămîntean, dovedi că mai are într'însa puterea de a-şi susţine neatîrnarea. Ioana care pregătise cu atîtea trude această mare sărbătoare ce umplea ţara de bucurie, simţindu-şi acu misiunea sfîrşită, îngenuchiă dinaintea lui Carol şi-i zise : «înalte Doamne, eu am avut datorie să scap Orleansul, să te ung rege şi să-ţi pun pe cap coroana Franciei. Mulţumesc lui Dumnezeu că m'a ajutat întru toate acestea ! însă acum dă-mi voie să mă întorc în sat la mine». Nimeni nu voi s'o lase să plece ; aşa şi dînsa, supunîn- du-se rugămintelor regelui şi poporului, rămase la curtea luî Carol. Prin ajutorul ei Francia îşi redobîndise adevăratu-i rege ; dar acestuia, întronat de puţin timp, îi lipsea o capitală. IOANA DARC, FECIOARA DIN ORLEANS 19 căci Parisul era încă ocupat de vrăjmaş. Deci toate armele franceze se porniră în spre dînsul pentru a'l scăpa. Ioana începu atacul ; dar, după ce luă cu asalt un rînd de me- tereze, căzu rănită rău în piept. De atunci puterea ei începu să scadă ; ea simţea schimbarea ce se făcuse într'însa şi zicea adese orî duhovnicului eî : «De voî muri peste puţin, să spui regelui să zidească biserici în care se vor face ru- găciuni pentru cei ce au murit întru apărarea ţării >. De mult ea zisese : «întrebuinţaţi-mă căci n'am să mai fiu cu voî mai mult de un an». Toţi o priveau ca o sîntă, dar ea din potrivă le arăta că n'are nici o putere de a face minuni. Astfel, odată, o doamnă rugînd-o să pună mîna pe nişte cruci şi pe nişte mătănii spre a le sînţi, ea îî răspunse zîmbind : «Pune şi dumneata mîna şi tot una va fi». De la Paris, ea se duse cu oastea ca să scape tîrgul Compiegne. Aici avea să se sfîrşească viaţa ei cea răs- boinică, ca să înceapă pentru dînsa o viaţă de suferinţe amare. Eşind odată din oraş cu o ceată, se văzu în mij- locul vrăjmaşilor, părăsită de ostaşii ei, care se retrăsese în cetate. Apucă şi dînsa înapoi, dar găsi porţile închise şi căzu în mînile unuî cavaler din Burgonia, numit loan de Ligny, care o vîndu Englezilor pe zece miî de franci (aproape 30.000 de lei). Aceştia, pregătindu-se a o ucide» o închiseră într'un turn, de unde ea încercă să scape, sărind pe fereastră. Strejile ce păzeau împrejur, o prinseră. Inima ei era în Compiegne şi, de cîte ori îî venea în gînd că străinii vor putea lua acea cetate şi vor intra iarăşi în miezul Franciei, plîngea cu desnădăjduire şi cădea în ge- nunchi, rugind pe Dumnezeu să o strămute într'o clipă în tabăra franceză. Inchizitorii ei, băgind de seamă, după mai multe ale eî încercări, că va putea să fugă din turnul unde era închisă, o duseră în oraşul Rouen, ca să i se facă acolo şi judecata. Omul însărcinat cu acest proces era un episcop numit Cauchon, vîndut Englezilor şi duşman înverşunat al loaneî. El, cu tovarăşii luî, încercă prin toate mijloacele a dovedi 20 AL. ODOBESCU că Ioana este eretică şi vrăjitoare ; dar credincioasa copilă răspunse cu atîta simplitate şi cu atîta hotărîre, în cît ade- sea înmărmuria pe iscusiţii eî judecători. La ori-ce între- bări i se făceau asupra legii şi a bisericii, ea răspundea cu acea credinţă fierbinte a unei inimi curate şi fără de pată ; iar cînd îî ziceau că nu e creştină şi că trebue arsă pe piaţă, ea le răspundea, arătîndu-le cerul: «Aduceţi-vă aminte că este colo sus un jude şi pentru voî» ! Şi judecă- torii turburaţi, se risipeau lăsînd pe a doua zi judecata ; astfel se petrecu un timp destul de lung. Englezii erau foarte supăraţi de această întîrziere ; eî cereau ca Ioana să fie arsă pe loc. In zadar se sileau bieţii cărturari să le dovedească cum că trebue ca această faptă să aibă cel puţin un văl, o umbră de dreptate ; neputînd a maî răbda nici un fel de prelungire a judecăţii, porunciră luî Cauchon să grăbească cu cît se va putea maî mult sfîrşitul acestei grozave istorii, ameninţîndu-1 că-1 vor spînzura pe dînsul însuşi, dacă nu le va asculta straşnica poruncă. In timpul acesta, Ioana suferea chinuri grele în temniţa eî ; expusă la batjocura unor soldaţi mojici, cari dormiau chiar în chilia eî, legată cu fiare într'un colţ pe un mă- nunchi de paie, fără să se poată mişca, ea nu avea altă apărare de cît hainele eî bărbăteşti. Noaptea şi ziua ea veghia deşteaptă spre a-şî păstra cinstea, impunînd maî mult paznicilor prin puterea morală a înfăţişării eî. Intr'a- ceastă tristă poziţiune petrecu ea, sărmana, sărbătorile Paş- tilor. Ce durere putea fi maî adîncă pentru dînsa, care era învăţată cu drăgălaşele mîngîerî ale mumei sale, de cît aceia de a petrece aceste sărbători, în care toţî oameniî suferă şi se bucură împreună, singură şi părăsită în fundul unei închisori întunecoase? Paznicii eî fură aşa de crunţi, în cît nicî voie nu-î deteră să meargă la biserică. Poarta ce se deschide pentru toţî în noaptea învierii, rămase în- chisă pentru dînsa ! După sărbători, judecata începu iarăşi. Cu toată slăbi- ciunea în care căzuse, ea rosti aceste cuvinte phne de tărie: IOANA DARC, FECIOARA DIN ORLEANS 21 «Tot ceia ce am făcut, bine am făcut. Ştiu că Englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi ţara Franţei ; dar chiar de ar fi dînşiî de o sută de miî de ori maî mulţi de cum sunt acuma, nu vor putea dobîndi această ţară» ! Judecătorii, întărîtaţî şi maî mult împotriva eî prin aceste cuvinte, de altă parte speriaţi de amenin- ţările Englezilor şi desnădăjduiţî de a găsi în apărarea din grai a Ioanei, vre-un cuvînt prin care ar fi putut s'o învinovăţească de erezie, începură a'i găsi vină în îmbră- cămintea eî. O întrebară de ce steagul eî fusese cel d'întîî la încoronarea regeluî; ea răspunse: «De oare-ce a fost cel d'întîî la muncă, trebuia să fie şi cel d'întîî la cinste». Pe urmă o învinovăţiră că a purtat veştminte bărbăteşti, ceea ce nu se cuvenia sexului eî. Atunci ea nu ştiu negreşit cum să se apere ; o ruşine feciorească o oprea să spună care fusese adevărata pricină a acestui port. Judecătorii nu lăsară să le scape această întîmplare, şi, numind-o în obşte vrăjitoare şi făcătoare de farmece, hotărîră să o arză. Pe acea vreme, Carol al Vll-lea nici nu se gîndia la Ioana ; a?ea fecioară ce-1 scosese din ticăloasa şi moleşită lui viaţă, spre a-1 aşeza pe tronul unei naţiuni care numai prin puterea eî devenise biruitoare, acea simplă şi eroică fată de la cîmp, era cu totul uitată de dînsul ; nici chiar un simţimînt de recunoştinţă nu-1 împinse a cerca să o răpească din mîinile gîzilor ei. Curtezanii luî, oameni co- rupţi şi plini de ură şi de pizmă împotriva loaneî, se siliau mai mult să o şteargă pe deplin din aducerea aminte a slabului rege. De şi ea ar fi avut drept a se plînge de această uitare, insă Ioana nu rosti un cuvînt împotriva lui Carol; ea vedea într'însul ţara întreagă, unsul lui Dumnezeu ; ar fi crezut că face un păcat mare, dacă ar fi învinovăţit o fiinţă ce i ^e părea vrednică de cel maî cuvios respect. Dar minutul hotărîtor sosi. Ioana, legată pe o căruţă des- velită, fu adusă în mijlocul poporului pe piaţa mare din Rouen. Acolo, mai mulţi preoţi, vînduţi P2nglezilor, decla- 22 AL. ODOBESCU mară cuvinte prin care înfiorau pe sărmana fată, vestindu-î moartea sa chiar în acel loc, şi dovedind poporului că ea este nelegiuită şi eretică. Locul de moarte era pregătit ; o mulţime de soldaţi en- glezi înconjurau piaţa, bătîndu-şî joc de biata fecioară. Popii, voind să-î prelungească suferinţele, începură a'î face deosebite întrebări despre legea şi faptele sale ; dar ostaşii nerăbdători o smulseră de dinaintea lor şi o legară pe rugul unde era să fie arsă. Văzîndu-şî atunci moartea de aproape, ea ceru o cruce ; un cavaler englez făcu cu două surcele o cruciuliţă, şi 'î-o dete, rîzînd. Ea o sărută cuvios şi o puse pe sîn. Preoţii o afurisiră în numele bisericii. Gîdele puse foc lemnelor de la rug. Ioana îl văzu de sus şi nu putu să oprească un strigăt plin de fiori. La urmă călugărul ce era lingă dînsa se coborî jos, şi flacăra în- cepu a se încinge... în minutul cînd o atinse, nenorocita fată tresări şi ceru aiazmă ; dar îndată capul îî căzu pe sîn^ şi maî strigă o dată: «lisuse» !.., Vîlvoarea de flăcări o înconjură de toate părţile. Două miî de oameni plîngeau la această tristă privelişte ; unii Englezi numai se sileau a rînji ; dar după ce văzură trupul Ioanei schimbat în scrum şi cenuşă, eî fură pătrunşi de o mustrare de cuget adîncă şi alergară în toate părţile cu un fel de spaimă groaznică, strigînd în gura mare : «Am omorît o sfîntă» ! Aceste cuvinte, eşite din gura unui vrăjmaş, erau foarte adevărate ; ele vor rămînea, şi viitorimea le va crede ; în- tr'adevăr sfîntă a fost Ioana Dare, Fecioara din Orleans, în privinţa religiei şi a iubireî către ţara sa. Paris, 1851. Mihnea-Vodă cel rău ^). 1508-1510. I. M  N E Ş T î. «Să n'aibi milă !>> Ca la două ceasuri cale 'n jos de Ploeştî curge apa Cri- covuluî, care, cu miî de pîrîie ce se resfiră şi se împreună, împestriţează matca sa răslăţată şi năsipoasă; d'a stînga, cîmpia şeasă se lungeşte pînă în poalele munţilor ; d'a dreapta, malul se'nalţă rîpos şi acoperit cu păduri vechi şi stufoase. Pe o culme maî semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia luî Dracea Armaşul din Măneştî; din zidurile eî înegrite, vederea coprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti risipite prin tufişe şi bălării ; >) Publicat maî întîî în Romînul, 1867, N-r 16—22, reprodusă apoi — împreună cu Doamna Chiajna — în volumul : «Scene istorice din crO' nicele Romtneştt. Mihnea Vodă (cel rău) Doamna Chiajna de A. I. Odobescu. Bucureşti, 1860. Libr. Danielopol. 1 voi. 115 pp. 8° mic» Cu următoarea prefaţă: «După titlul şi după coprinderea acestui mic volum, fieşcine va vedea c'am avut drept model, frumoasa nuvelă istorică a D-luî C. Neg:ruzzi asupra luî Alesandru Lăpu^neanu. Ca orî-ce imitaţie, încercările mele sînt negreşit cu mult mai prejos de acel mic cap d'operâ ; în lipsa talentului, m'am silit cel puţin să păstrez — precît s'a putut, formele şi limba LeiopiseţeiornR\iona\e cu care, în dreptate, se poate lăuda maî vîrtos ţara Moldoveî: să adun datine» numirî şi cuvinte bătrineştî, spre a colora aceste doâ episodurî cu- lese din cronicile vechi. 24 AL. ODOBESCU maî departe turnurile bisericeî din Tîrşor, pe care o zidise cu vre-o cîţî-va anî maî înainte, Vladislav-Vodă, ce chiar într'însa zice Cronica^), «au perit de sabie»; şi în fund de tot, plaiurile aburoase ale Cîmpineî şi ale Breazeî. Intr'o zi noroasă de primăvară, puţin în urma Paştilor, crivăţul sufla iute şi 'ngheţat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrînilor stejari, chiotele de vînătoare ale bătăiaşilor şi lătrătura chelălăită a copoilor ; căci departe, tocmai în valea Comanacului, Mihnea, fiul Armaşuluî, se desfăta vînînd fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, cînd stăpînul, pentru a sa mulţumire, rădica de prin sate toţi vecinii ^) cu gloata, de rămîneau ţarinele nearate şi ogoa- rele pustii ^). Un glas de bucium s'auzi d'odată sunînd tare din cetăţue, şi vînătoriî, deşteptaţi din sgomotoasa şi sălbatica lor beţie, printr'acea grea şi pacinică chiemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtînd pe umeri dobitoacele ucise, atîrnate pe bîrne, alţii ducînd cîniî de sgarde şi curuiî în lănţuşe. în fruntea lor mergeau călări, cu frîul legat de oblînc, Mihnea şi feciorul său, Mircea Ciobanul ; tatăl, om matur şi vîrtos, avea scrise pe faţa sa păroasă şi poso- morîtă şi în ochii săî arzoî şi încruntaţi, străşnicia carac- terului său : băiatul abia eşit din copilărie, vădea o fire şi maî sălbatică, care-î şi meritase porecla de «Cioban». Amîndoî purtau cioboate de piele groasă pînă la ge- nunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt de oaie neagră . Faptele istorice ale unei ţări sau ale unei epoce au totd'auna un interes mai viu cînd traiul şi ideile, obiceiele şi graiul de acolo sau de atunci ne sînt cunoscute. Scopul romanţelor istorice este, în parte d'a ni le arăta ; asta este şi folosul lor instructiv. Cei ce pot mult, isbutesc a caracteriza, într'asemenea scrieri uşoare, o epohă sau o naţie ; cei cu bună-voinţă, dar cu mai slabe mijloace, iac — ca mine — încercări !». 1) Constandin Căpitanul. 2) Aşa se chiemau sătenii robi pe vechime. '^) Vezi în Descrierea xVloldovei de Dimitrie Cantemtr. MIHNEA-VODĂ CEL RÂU 25 CU glugă la spate, şi chimir cu oţele ; la crît aveau gru- măjer rotund de zale de fer şi în cap o turcă flocoasă, adusă la o parte ; la brîu, satîr şi jungher. Unii din vînătoriî pedeştriî purtau săneţe ^), ceî-l'alţî, arcuri şi săgeţi. Astfel păşea ceata înainte şi înoptase bine cînd ajunse în curtea cetăţii. — «Descăleca maî în grabă şi sui-te 'ncoa;» — strigă luî Mihnea, din capul scării şi cu glasul năbuşit de lacrimi, o femeie cam trupeşă ce nu 'i puteai zice nici tînără, nici frumoasă^ — «boierul socru, biet, trage ca să 'şî dea su- «fletul şi mereu cere de domnia-ta». — clată-mă 'ndată », şi Mihnea descălicase, urcase îngusta şi dreapta scară de piatră, şi, prin tinde întune- coase, mergea la odaia tatălui său. Cînd deschise mica uşă de brad, el zări pe bătrînul Armaş uscat şi galbin, cu fruntea pleşuvă, cu barba albă, zăcînd lungit pe spate pe o velinţă albă, în căpătîiul unui pat ce ţinea d'o parte toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbină, şi un biet călugăr bogonisea pe slove- neşte, dar cu glas slab, rugele agoniei ; în părete o mică candelă lumina o vechie troiţă de lemn şi maî încolo pe ziduri stau rînduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fer, tuiurî, iatagane trunchiete şi dis- puierî luate de pe la duşmanii învinşi. O singură armă, o ghioacă^) de fer ţintuită, mare şi grea, buzduganul însuşit lujbeî de armaş-mare, sta aşezată pe velinţa flocoasă d'a dreapta bolnavului şi mîna-î osoasă dar slăbită, printr'o mişcare spasmodică a nervilor, căta încă s'o ridice. Cînd Mihnea intră în odaie, ochii unchiaşuluî, afundaţi sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare şi buzele-î vineţite şoptiră tremurînd aceste cuvinte: — cFătul meu ! . . . fă inimă vitează ! . . . nu te lăsa ! . . . ii stîlp ţeapăn casei noastre şi nu îngădui să cadă ■} Puştile vechi; câci puste se chemau mai 'naintt* tunurile. -*) Măciuca de fer cu ţinte, franţ. massue. 26 AL. ODOBESCU «biată moşie ^) părintească pe mîna Oltenilor, p'a Ba- «c-sarabeştilor — (trăsni-îar Domnul din senin !) — c'aşa «avem noî lăsat cu blăstem de la moşi strămoşi: pace şi «răgaz să n'avem cu neamul lor cel urgisit.. . De 'ţî va da «Domnul Dumnezeu putere şi tărie, să nu cruţi, să n'aibî «milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, cînd te vor «vedea înfrînt şi ticăit... Mîna mea s'a muiat,. . nu maî poate «rădica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăş, bunul meu «prietin;... ia'l acum tu în mînele tale şi proaşcă să faci, «cînd veî isbi cu dînsul în duşmanii noştriî. .. Să n'aibî milă ! . ..» Glasul i se curmă; ca un lîor i se strecură prin tot trupul şi rămase încleştat. . . Atunci în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morţii, în loc de sunetul clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătuşe şi de lanţuri. Erau bieţii vecini robiţi şi puşi în fiare de răposatul armaş, care .zăceau aruncaţi în fundul pivniţelor cetăţuiî sale şi acum, în mijlocul nopţii, îşî scuturau dureroasele lor lanţuri. Apoi totul intră în tăcere ; prin odăi abea se auzea ceva suspinurî de femei şi p'afară văetarea viforoasă a crivăţului, întunericul domnea preste tot. Deodată însă începură a se deosebi tropote de caî şi curînd după aceia cîţî-va călăreţi băteau tare cu paloşele în poartă. Stoica om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie şi întrebă: — «Cine e?». — «Oameni bum» — răspunseră d'afară. — «Ce cătaţi aşa înoptat pe la casele creştinilor ?» — «Sîntem de la Domnie, noî, boieri aî ţării şi venim «să ne închinăm noului Domn ales de obşte, lui Mihnea- «Vodă». — La aceste cuvinte neaşteptate, Stoica deschise poarta şi boeriî descălicînd, merseră pînă la Mihnea îî săru- tară mîna cu smerenie, iar cel maî bătrîn dintre dînşiî grăi într'astfel : 1) Ţara, patria MIHNEA-VODĂ CEL RĂU 27 — «Anî mulţi întru noroc şi fericire urăm Mării Tale ! «aflatu-veî din svonul şi jalea obştii că s'au pristăvit feri- « citul Domn şi bun creştin Radu- Vodă, iar norodul cerînd €cu o glăsuire ca să 'î fiî Măria Ta sprijin şi părinte, boeriî € ţării te-au ales ca să urmezi răposatului în Domnie, şi pe «noî, supusele Măriei Tale slugi, ne-aii trămis ca să te rugăm «din partea tuturor în de obşte, să primeşti volnic şi bu- «curos această sarcină. — Deci (ie-ţî Doamne, milă de moşie «şi nu o lăsa în prada răpitorilor cari de toate părţile «poftesc la dînsa ca să o strice şi să o jefuiască. La Măria «Ta aleargă toţi cu nădejdea, ca puii la cloşcă. Nu-î lepăda; «îndură-te, Doamne, de pămînteniî Mării Tale şi le deschide «aripă de apărare». Mihnea stăpîni în sine-şî bucuria, mulţumi cu sînge rece boerilor şi îndată porunci să i se gătească caii de plecare. La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său şi cu Stoica, boeriî trămişî în solie şi cîţî-va călăraşi şe porniră pe drumul Curţii de Argeş. Buna jupăniţă Smaranda, acum Doamnă a ţării Romîneştî, rămase cu slujitorii şi femeile sale ca să îngroape a doua-zi pe bătrînul Dracea, armaşul din Măneştî, la mănăstirea Tirşorul. II. CURTEA DE ARGEŞ. «Nu-I asea c'nvuţiile îs amăgitoare?... Să aflăm acum prin care împrejurări, această cinste ne- visată se dete lui Mihnea. Radu-Vodă, căzînd sub grea afurisanie şi urgie a pa- triarhului Nifon, se răpusese de o groaznică şi cumplită boală, şi cu toată cinstea Voevozilor, se îngropase la mî- năstirea sa din Deal. Fratele luî, Vlăduţă, era încă prea tînăr ca să ia cîrma ţării ; boierii de toate părţile umblau cu zavistii care de care s'apuce domnia ; Basarabii cari 28 AL. ODOBESCU maî erau şi bani moşteni aî Craiovii, voiau să aşeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc ; dar eî erau Olteni şi boierilor de dincoace nu le plăcea a fi maî prejos. însă sila d'a ţine ţara în vrăjbî îndelungate şi maî ales temerea d'a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungarieî, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trămite pe Danciul, fiul luî Ţepeş-Vodă, carele trăia în Ungaria, la graful Zapolia, şi care negreşit ar fi închinat ţara protectoruluî său, în sfîrşit şi frica Tur- cilor ce ameninţau necontenit d'a năvăli peste Romînî, făcură pe boieri ca s'aleagă dintre dînşiî pe cel care, prin firea sa maî semeaţă, se părea că va fi cel maî viteaz apă- rător al ţăriî : acesta fu boierul Mihnea, fiul Draciî arma- şuluî din Măneştî ^). Iată dar pricina pentru care-1 vom găsi cîte-va zile după moartea tatăluî său, în curtea domnească de la Argeş ; însă nu va maî fi aci asprul vînător cu cojoc de oaie. Azî Mihnea a îmbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceapra- zurî şi cu bumbî de aur, cioareci albî tiviţî cu găitane de fir, cizme cu pintenî poleiţî ş'un gugiuman de samur cu surguciu de petre scumpe. Astfel se coboară el cu alai din curţile domneşti, pînă'n vale la biserica pe care Radu- Negru-Vodă o lucrase cu mare meşteşug, împestriţînd că- rămizile şi scobind flori în piatră. La uşa bisericeî îl întîmpină mitropolitul Maxim cu maî mulţî archiereî, purtînd Crucea şi Evangheha pe care Dom- nul le sărută cu multă cucerie ; la urmă merse de înge- nunchie drept la uşa din mijloc a altarului, îşî rezimă capul gol de sfîntul preastol, iar mitropolitul, puindu-î omoforul pe cap, îî citi cu glas măreţ rugăciunile de încoronare ale împăraţilor bizantinî şi-i unse fruntea cu sfîntul mir. Sculîndu-se, Mihnea sărută preastolul şi icoana Adormi- reî Maiceî Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mînăstiriî şi, viind în mijlocul bisericiî, mitropolitul 1) Constantin Căpitanul, Fotino, Şincai, Engel. MIHNEA-VODĂ CEL RĂtF 29 îl puse pe cap coroana Voevozilor şi-î dete în mînă spada şi buzduganul domnesc, ce le ducea pe o perină roşie, marele spătar. Atunci prea-sîntul părinte, împreună cu marele postelnic îl duseră de subţiori pînă la strana poleită ce se 'nălţa pe trei trepte la dreapta în biserică, purtînd pajerea ţărei săpată în lemn. Cind se urcă noul Domn p'acel scaun bogat, cîntăreţiî glăsuiră rugăciunea : «Tebe Boga hvalim» !. ^) şi oastea de afară slobozi puştile şi să- neţele cu chiote de bucurie şi începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbiţe şi din surle. Toţi boierii sta rînduiţî şi ascultau liturgia. Cind se sfîrşi dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieşi din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloşul şi încalecă pe un armăsar cu harşă de fir şi cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la curţile domneşti. în cap mergeau, ca să deschidă drumul. Dorobanţii cu gîrbace şi Vînătoriî de plai şi de Olt cu lungi săneţe ; în urma lor veniau Roşiorii şi Verzişorii călări, despărţiţi în că- pitănii, fiecare cu steagul ei, purtînd mintene roşii şi verzi ; apoi caii domneşti, acoperiţi cu grele harşale de fir şi de mătăsuri ; îndată după aceştia, Mihnea însoţit de patru viteji Ferentari cu lăncile poleite în vîrf şi la minere, şi urmat de boierii de taină, cu Vătaşii, Aprozii, Armăşeii şi Lip- canii lor. Apoi urmau Copiii din casă, toţi feciori de boieri, îmbrăcaţi cu savanele şi cu cabaniţe de felurite stofe scumpe, avînd mari podoabe şi fotaze la cai -) ; ei şi cu Aprozii purtau sîngeacul sau steagul cel mare şi două tuiuri turceşti date de la împărăţie. După dînşii veneau Lefegii cu haine galbene. Simenii şi Scutelnicii pedeştrii ; apoi gloata boierilor mazili şi boiernaşilor, iar la sfîrşitul tuturor cetelor, o grămădire amestecata de slugi boiereşti, de orăşeni, de neguţători şi de săteni. Alaiul se opri în curţile domneşti ; Mihnea descălică, >) Te deum laudamus... ^ SJiron Costin. 30 AL. ODOBESCU trecu printre boierii rînduiţî în îndoit şireag, intră în sala mare a spătăriei şi se urcă pe tronul domnesc, scoţînd coroana din cap, drept semn de jale pentru tătînă-său ce murise. Marele postelnic sta în picioare la dreapta lui. Maî întîiu veni mitropolitul Maxim ca să-î sărute mîna şi-î rosti cîte-va cuvinte de urare în limba sîrbească. Că- lugărul Maxim fusese trămis de Craiul Ungariei ca să îm- păciuiască pe Radu-Vodă cu Bogdan, Domnul Moldoviî, şi de atunci^ deşi era sîrb de neam, rămăsese ca mitropolit în ţară ^). Mihnea răspunse pe scurt că-î pare răîi unde nu se pot înţelege d'a dreptul, şi părintele, întorcîndu-se spre norod, îî dete obicinuita bine-cuvîntare. După dînsul înainta un boer bătrîn ; postelnicul, vorbind către Domn, îî spuse : — «Sluga Mării Tale, Pîrvu vornicul Basarab sărută poala Mării Tale». — «Te afli zdravăn jupan Pîrvule? — întreabă Mihnea cu un zîmbet de bunătate prefăcut şi amăgitor». — «Slavă Domnului, Măria Ta; ne ţinem şi noi cum «putem». — «Dar neică Barbu, cum trăeşte ? Nu-1 văd p'aici». — «E şezător la dregătoriă, Măria Ta, în Craiova». — «Bine face. Ei, măre boieri, domnia voastră», — zise el aruncîndu-şî ochii asupra gloatei, — «să fie în ţara Ro- «mînească mulţi bărbaţi de treabă şi cu temei, precum sînt «aceştia, (vrînd să însemneze pe Basărăbeştî), în frica lui «Dumnezeu vă zic c'ar fi blagoslovenie cerească!... — Spu- «ne-mi, jupan Pîrvule, paremi-se c'aveai maî mulţi prunci». — «Cu adevăr, am trei feciori Măria Ta, ş'au crescut «flăcăi mari». — «Apoi să le facem de căpătîi ; să-i însurăm. Ce nu-î «arăţi şi nouă să-i cunoaştem?» 1) Şincaî, Engel. Acest mitropolit era din neamul Brancovicî. MIHNEA-VOD CEL KÂU 31 — «Nu Ştiu cum să dovedesc Mării Tale mulţumită pentru «atîta milă şi cinste ce dai casei mele». — «La boerî vrednici toate se cad, jupan vornice !» Atunci trei tineri, între 15 şi 25 de anî, cu mîndre şi drăgălaşe chipuri veniră să sărute mîna domnească. — «Acesta e fiul meu Ilie, pe care am socotit peste «puţin să-1 căsătoresc», — zise bătrînul boer, în ochii căruia se citea bucuria unui părinte. — «Să fie comis mare în zilele mele şi voî să-î fiu nun». — «Acestă-l'alt — adaose Pîrvul, — e fiul meu Neagu «care a învăţat multă carte de la fericitul patriarh Nifon». — «Să-mî fie mie logofăt de aproape». Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătăşia de Vînătorî. — «M'am deprins cu dînşiî şi eî cu mine, ca trup cu «suflet, Măria Ta>, — zise el cu glas neted şi hotărît. — «Fie-ţi pe plac», — răspunse Mihnea în nemărginita sa milostivire. — «Acesta e cel mai mic al meu fecior, Dragomir». — «Voî chiar de azî să-1 număr printre Copii mei din «casă>. Tatăl şi toţi trei feciori se închinară lui Vodă şi postel- nicul începu a numi pe cei-Falţi boerî. Ceremonia se sfîrşi şi toată boerimea rămase încîntată de noul stăpînitor; fie- căruia îi dase sau îi lăgăduise un os de ros. — «Dumnezeu să-i dea ani mulţi de viaţă şi de Domnie!»— ziceau fie-care eşind din pragul domnesc. Nu trecu mult timp şi sosi vremea să se facă nunta luî Ilie, fecioru vornicului Pîrvu Basarab cu Ilinca, fica lui Radu, spătarul din Albeşti. în ziua aceia curtea domnească se împodobi ca de o săr- bătoare, şi într'adevăr vrednici erau amîndoi logodnicii de asemenea podoabă. Amîndoi tineri, frumoşi şi bogaţi, se 32 AL. ODOBESCU păreau meniţi pentru o desăvîrşită norocire. Cînd tînăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturî, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu şiruri de mărgăritare şi cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis orî-cine că vede icoana cea maî blîndă şi cea maî smerită a Purureî-Fecioare. Acea frumuseţe pătrunse pe toţi, iar maî cu seamă pe Mihnea, în a cărui inimă deşteptă patima cea maî feroasă şi maî neruşinată. Nunta se făcu însă cu veselie ; covorul pe care stau miriî la cununie era semănat cu galbenî venetici; de toate părţile prin odăî ploau^ pentru boierî, zaharicale, iar în curte, pentru norod, banî mărunţî de argint şi de aramă cu mărcile banuluî Barbu Basarab şi luî Mihnea-Voevod. La masă, ginerele şezu la dreapta luî Vodă, şi purtă în cap gugium.an domnesc ; după cină boerî şi jupaniţe se prinseră în horă, şi cînd veni ceasul de a se sparge cheful, un slujitor de sub masă începu să cînte ca cocoşul ca să vestească că se apropie ziua. Toţî se întoarseră pe la casele lor cu făclii şi cu ma- salale, toţî veselî, mulţumiţi^ dar nimenî maî mult de cît tinerii însuraţi. însă abia intrase ginerile în odaia făgăduinţii, cum- părînd cu cai şi cu arme această dorită plăcere de la fraţii şi de la rudele miresei, ce stau la uşă şi-1 opreau d'a intra, abea avuse vreme, în dulcea lor grăbire, să stingă candela, cînd nişte tîlharî, pătrunzînd pe furiş într'acel cuib de fe- ricire, sugrumară în pat pe Ilie şi luară cu sine trupul mor- tului, pe mireasa leşinată şi toate sculele ce erau risipite prin odae. A doua zi spaima şi jalea era scrisă pe toate feţele ; nimenî nu ştia ce să zică, ce să gîndească ; Mihnea singur simţea în sine-şî, nu mustrarea unui cuget de om, ci mulţumirea unei inimi de fiară sălbatică ce şî-a îndestulat patima urîcioasă. Unii boieri şopteau într'adevăr, dar pe ascuns şi numai MIHNEA-VODĂ CEL RĂU 83 acasă Ia vornicul Pîrvu, cum că s'ar li zărit într'acea noapte oameni d'aî luî Stoica, credinciosul lui Vodă ce acum ajunsese logofăt mare, strecurîndu-se pe sub cumpăt în casele ră- posatului Ilie comisul, c'acest omor nu s'ar fi făcut numai ca să prade bogăţiile luî, în sfîrşit că ar fi găsit a doua-zi cămărăşeiî boabe de mărgăritar răsipite chiar prin odaia de culcare a luî Vodă, de unde un om tiptil scosese, cînd se crăpa de ziuă, un trup de femeie învelit într'o rasă. Aceste vorbe ajunseră pînă la urechile luî Mihnea şi puţin după aceia el pofti la masă pre cîţî auzise c'ar fi grăit aşa. La ospăţ, Mihnea se arătă foarte mîhnit pentru perderea unuî aşa bun şi tînăr slujbaş ca Ilie. Cînd cuparul îî aduse potirul de aur din care beau Domnii şi cînd păhărniceiî dreseră pe la toţî prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulţumită pentru darul şi mila Dumnezeiască şi rosti cu glas întristat, un cuvînt în care arătă cum că «toate «sunt trecătoare pe pămînt : tinereţe, pricopseală, sănătate «frumuseţe şi slavă, toate darurî ale Proniei; cum că se «scutură ca frunzele toate bunurile cîte ni le dărueşte, pentru «o zi, milostivirea cerească; dar maî vîrtos cum n'or să «fie zadarnice şi amăgitoare, averile şi bogăţiile care le «agonisim noî muritoriî şi care ne vin de la zadarnica «omenire ?» Auzind aceste înţelepte şi tînguioase cugetărî, bătrînul Pîrvu lăcrima, iar ceî-l'alţî boierî stau pe gîndurî, obidiţî şi cîte-odată ziceau, dînd din cap: «Adevărat c'aşa este !» Această tăcere fu întreruptă de medelniceriî ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb şi fumegos. — «Poftiţi, luaţî boieri !> — le zise Domnul şi fie-care pe rînd turnă cu lingura din sahan ; însă abiea apucaseră să iea în gură şi s'amestece cînd toţî, strîmbîndu-se ca de durere de măsele, aduseră mîna la gură şi 'şî scuipară pe tipsii dinţii lor împreună cu boabe de mărgăritar. Uniî de durere umblau să se scoale de la masă. — «Staţi pe la locurî, boerî U — strigă atunci Mihnea cu Al. Odobeicn. — Opere eomplete. 8 34 AL. ODOBESCU glas tare. — «Ci nu vă zăticniţi din gustare ! Fie-vă aceasta «numai pildă la zisele mele de adineaori ce le-aţî încu- «viinţat cu gîndul şi cu graiul; fie-vă drept învăţătură, ca «nu doară cum-va să pohtiţî la bogăţie ca la vre un bine «mare. Ispitele lumii sînt multe şi de tot felul, dar nu sînt «spre folosul omului; averea adimeneşte pe om ş'apoî îl «scîrbeşte ; aşa şi bobul de mărgăritar e maî mare şi maî «cu preţ de cît bobul de orez, dar sparge dinţii. Astfel «cuget eu în mine şi drept aceia am vrut să aibă şi boierii «mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cum-va vre-odată, să «spună vre-un bîrfitor, — lumea e plină de oameni răi ! — «că am pohtit eu la dobînzî Eî ! spuneţi acuma, boieri «domnia-voastră, nu-i aşa că avuţiile îs amăgitoare ?» Şi la aceste din urmă cuvinte, un zîmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, rîzînd înghesuit de strîmbările bieţilor ştirbiţi, se mira în gura mare cum de nu i s'a întîmplat şi lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, şi cu o slugarnică viclenie făcea mare haz de gluma înrăutăţită a stăpînuluî său ^). Cu atîta se sfîrşi ospăţul, dar Mihnea pricepu că sliiala intrase în inimile boierilor şi că prepusurile se schimbase în siguranţe, la ochii Pîrvuleştilor ! Deci, înainte chiar d'a fi ochit, el trebuia să dea lovirea cea grea. Hotărîrea o luase, dar îi lipseau mijloacele ; Basarabii erau împrăştiaţi prin toată ţara ; ei îl înconjurau pînă şi în palat ; de aceia, în casa sa, se temea tiranul de a cere sfat chiar de la credinciosul său, Stoica, ca nu cum-va auzindu-se vorbele lor, să prevestească cine-va pe Banoveţi. îi trebuia însă neapărat un om ca să întindă lanţurile şi să pună cursele în lucrare. Intr'o zi stînd cu logofătul în odaie, de odată el chiămă un fustaş de la perdea : 1) Gluma cu mărgăritariî în pilaf e o tradiţiune păstrată prin e:rai, despre un boier lacom la avuţii. (Notele lui Odobescu). MIHNEA-VODĂ CEL RĂU 85 — «Să ceară Doamnei», — îî zise, — «cheile de la piv- «niţă şi să-mî deschidă». Fustaşul plecă să împlinească porunca, şi Domnul cu Stoica se coborîră în beciurile boltite ale palatului. După ce intră, Mihnea porunci pivnicerilor să ieasă şi să-1 lase singur cu logofătul ; însă din întîmplare Dragomir, fiul Pîrvului, ce de curînd intrase printre Copiii din casă ai curţii şi de curiozitate copilărească se coborîse cu chiălariî în pivniţă, fiindu-î teamă de dojana luî Vodă, se ascunse încet şi pe furiş în fundul unei buţî goale, şi de acolo^ tremurînd de groază, el putu deosebi următoarea vorbire ^): — «Ştii, Stoico, de ce te-am adus aici ?» — «Ascult, Măria Ta». — «Pe sus în case nu-ţî dă nimănî pas să vorbeşti cevaşî «în taină: pare că stau păreţiî şi trag cu urechia». — «Aşa, Măria Ta ; mă mir cine a putut bănui adevărul «despre moartea luî Ilie şi despre cele ce s'au petrecut «aici cu mireasa luî, care — Dumnezeu s'o ierte! — a şi «murit acum pe minele maicilor». — «Păcat de dînsa, că era gingaşă şi voinică muiere ; ca o balauroaică mi se sumeţia împotrivă...». — «Eî ! vezi, Doamne, toate acelea le spune aciima lumea c întocmai precum s'aii petrecut; d'aceia bine faci să te «fereşti». — «Apoi doară că nu o fi blăstem ca şi d'aicea de sub «pămînt, să iasă svon de ceia ce vom chibzui. Ascultă-mă «tu bine; vezi că nu maî e de dus mult cu Craioveniî ; «aii prins de veste de toate, şi ca copoii, adulmecă orî-ce «mişcare a domniei. Eî ! pînă aci I am obosit tot înghiţin- Aceste cuvinte spuse pe nerăsuflate şi de maî mulţi d'odată, făceau o larmă care speria şi ameţi pe ticniţii şi somnoroşii călători. — «Ce ziceţi? cum? ce e?» — întrebau eî uluiţi. Dar pricina era netedă ; Neagoe aflind în Rîmnic că Mircea, fiul luî Vodă, ar fi mas de conac noaptea pe as- cuns la schit la Cotmeana, se răpezise cu vînătoriî săi şi năpădise pe la mezul nopţii, cerînd să'î deschidă porţile; călugării s'au temut să nu le facă vre-o stricăciune de va găsi pe vrăjmaş în zidurile lor; de aceia, plini de spaimă, îndemnau pe Mircea să fugă. — «Dar pe unde? — întreba acesta, — de vreme ce ziceţi că lotrii stau la poartă». — «Iată, p'această fereastră» — îi respunseră, arătîndu-î o crăpătură îngustă ce da în partea pădurei. — «Fuga e ruşinoasă !...» — cugetă prinţul, zăticnindu-se la ideia de a fugi fără de împotrivire. — «Dar e sănătoasă!» — adaose înţeleptul Stoica. în minutul acesta, strigătul: «Foc! dăm foc la mănăs- tire!...» repetat de maî multe sute de glasuri, făcu pe că- lugări să'şi piardă cu totul minţile; eî împinseră pe bietul Mircea desculţ, fără căciulă, numai în cămaşă şi cu brîul tîrîind ^) pînă la fereastră şi'l îmbrînciră jos. Stoica sări după dînsul. Ş'amîndouî, în întunerecul nopţii, o luară d'a fuga prin păduri. Călugării, mîntuiţi de primejdioşii lor oaspeţi, deschiseră porţile Pandurilor învierşunaţi. în furia intrării, unii dim^s ') Cronica anonimă în Magaz. istor. p<>ntru Dacia, tom. IV. MIHNEA-VOD CEL RĂf 41 tr'aceştia apucase pe nevinovaţii călugări de barbă, dar Neagoe se răpezi încruntat cu paloşul la dînşiî : — > — strigă el, în gura mare şi curtea se umplu de oaste. Aprozii luî Mircea, văzîndu-se împresuraţi d'atîta gloată, unii se predară de bună voie, alţii căzură sub numeroa- sele loviri ale duşmanului. Neagu puse să cerceteze prin chilii, prin pivniţe, şi ne- atiînd pe nimeni, crezu c'a fost amăgit. Vînătoriî luî aprin- seră focuri în curtea mănăstirii şi p'afară, şi după vecinicul obicei de popas al Romînilor, puseră căldarea de fertură în crăcan şi 'ncepură să povestească basme şi zicătorî glumeţe. Cînd tocă de otîrnie la schit, Neagoe intră în biserică, se închină cu smerenia unui Făt de Domn cuvios şi, la eşire, vărsă în mîna stariţuluî un pumn de bani de aur, ca să-î fie spre pomenire: — «Să 'ţi dea Domnul slavă şi mărire!» — zise călugărul cu faţa luminată de o cucernică lăcomie, şi cei-l'alţî şoptiră: «Amin!» Dinzi de dimineaţă Basarabul îşi rădică tabăra şi se în- toarse în Rîmnic. Pe cînd la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea şi Stoica urmau prin păduri calea lor cea rătăcită ; plini de groază şi temîndu-se încă să 'î fi urmărit, ei fugeau în- nainte speriindu-se de orî-ce sgomot, de ori-ce şoaptă, de frunzele ce fîşiau pe cracă, de vîntul dimineţii ce mătura uscăturile, de broasca ce sălta în mlaştină, de vătuiul ce sbughia din iearbă. La fieşce sunet ei se ascundeau în tufe ş'apoi frigul umed al nopţii de toamnă îi făcea să pornească de isnoavă, desculţi şi despuiaţi. Multă vreme ei rătăciră pe poteci şi pe cărări perdute pînă ce deteră într'un drum mare. Atunci, de mai multe ori se întîlniră cu cete de ostaşi ce mergeau şuerînd din frunză către Olt ; dar frica îi făcea să se pitească între bolovanii drumului şi să'şî oprească suflarea pînă 'i vedeau depărtaţi. Ast-fel petrecură toată noaptea, însă mîna dumnezeească 42 AL. ODOBESCU îl puse pe calea dorită; cînd se revărsa de zori, drumeţii pricepură că sînt aproape de Curtea de Argeş. Se răsipise pîcla dimineţii şi soarele se înălţase vesel ca d'un stat de om pe cer, cînd ticăiţii călători ajunseră în cetate, doborîţî cu totul de osteneală şi de feluritele încercări ale acestei groaznice nopţi. Sosirea lor şi vestea ce aduceau pricinuiră o nouă jale în palatul domnesc. De cu noapte începuse de prin toate părţile să vină ştiri cum că Turcii ar fi trecut Dunărea la Giurgiu, şi la urmă, că Basarabii ar fi intrat cu oaste şi cu domn nou de la împărăţie în Bucureşti ; în sfîrşit că un nor de Turci înainta cu mers grabnic ca lăcustele spre curţile Domneşti. Auzind toate acestea, Mihnea trimise să adune în grab boierii la sfat; dar pe unde se duceau Aprozii să 'i cheme veneaîi îndărăt cu răspuns, care că pribegise peste noapte, care că de cu seară plecase să întîmpine pe Turci la Bu- cureşti. Trimise atunci să strîngă în curtea palatului pu- ţina oştire ce se afla şezătoare la Argeş ; dar toată se risipise sau apucase să treacă peste Olt la Neagu Basarab. Copiii din casă se răspîndise fie-care pe la părinţii săi, ast-fel încît Mihnea se văzu de odată năpustit de toată curtea şi de toată oştirea sa, singur cu ai săi şi cu cîte-va bătrîne slugi părinteşti. Atunci sîngele se aprinse într'însul şi turbarea îi co- prinse sufletul, în minutul acela cînd ori care altul s'ar fi desnădăjduit. In zadar se oţerea împotriva răstriştii şi căta în capul său înfierbîntat un mijloc de împotrivire. Toate erau mute la al săîi glas, toate în preajmă 'i stau mărmu- rite şi reci ca ghiaţa ; nici o fiinţă nu se aprindea la focul ce ardea într'însul. In zadar umbla cu pas repede prin odăi, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte şi isbea cu pumnul în păreţi răcnind : — «Nu; nu se poate să cază într'astfel Mihnea! «Săriţi la mine, copii!» Dar nimeni nu venea, şi numai bolţile răspundeau cu urlet la lăguşita sa chemare. Mircea şi Stoica încă nu eşise din a lor amorţeală; MIHNEA-VODĂ CEL RĂU 43 spaima şi obosirea sleise cu totul sîngele într'înşiî. Eî şe- deau încremeniţi pe laviţe, cu capetele pe mînă, cu ochii turburi şi holbaţi : semănau a ti pierdut orî ce simţire. Domniţa Chiajna, care peste vre-o cîţî-va ani avea să fie eroina de la Şerbăneştî, sta lîngă dînşiî cercînd a 'î îmbărbăta, şi 'î suduia cu aspre cuvinte, arătîndu-le că datoria lor este să alerge prin cetate, să adune de pe unde vor putea luptători şi să vînză cu al lor sînge, cinstea tronului şi a neamului lor. Zadarnice poveţe ! cînd erau părăsiţi de toată boierimea, de toată oastea şi de tot norodul, unde erau eî să maî găsească apărători ? în împrejurări ca acestea Romînul e maî înţelept ; el nu'şî primejduieşte zilele pană cînd nu vede cîtuşî de pu- ţină nădejde de isbîndă ; atunci, maî bine se trage înapoî, ca la urmă să poată sări maî departe. Aşa dar, potolindu-se şi văzînd în sfîrşit că nu e prin putinţă a sta cu armele în potriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. Atuncî aî fi văzut pe toţi, slugî şi stăpînî, cu feţele pălite, cu ochiî sticliţî, aler- gînd prin odăi, ridicînd avuţiile domneştî în lăzi şi în boccele ca să le încarce, îmbrîncindu-se, împedecîndu-se şi maî răii, într'acea pripă desnădăjduită. Cînd se sfîrşiră pregătirile, doamna Smaranda şi dom- niţa Chiajna se urcară jalnice în rădvan, una umilită ca un voinic ce s'ar vedea silit să fugă dinaintea vrăjmaşul uî, fără d'a se lupta; cea-1-altă oftînd după casa eî aşa fru- mos dereticată, după cămara'î plină cu merinde, după trîmbele de borangic neţesute şi după bogatele cusături rămase pe gherghefurî. Mihnea, tînărul Mircea, Stoica şi cîţî-va credincioşi slu- jitori umblau călărî pe delaturile rădvanuluî, triştî şi ofiliţi ca osîndiţii ce au apucat calea ocniî. In urmă-le venea un chervan mare mocănesc plin pană în coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul băjeneriei bogăţiile lui Mihnea-Vodă. Eî apucară spre munţi şi trecură graniţa în Ardeal. 44 AL. ODOBESCU IV. S I B I I U. ^ «Să ştie tot omul că «am omorît pe Mihnea- cVodă!» Cît ajunse în Ardeal, — într'acea ţară unde atîtea nea- muri răsboinice, Unguri, Saşi, Romînî şi Secui, stau în- ghesuite şi în veci gata pe vrajbă, — gîndul cel d'întăî al Domnului mazilit fu să strîngă o adunătura de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să'şî ia Domnia înapoi. Planul său nu isbuti ; oştirile luî Vlăduţ îî răsipiră sim- briaşiî, şi el atunci se duse să se aşeze cu toată familia, în Sibiiu ; dar inima luî încă nu era înfrîntă şi capul luî se muncea mereu cu ideea d'a redobîndi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Vişegrad, la Cra- iul Vladislav al Ungariei, ca să'î arate plîngerile sale îm- potriva boierilor ţării şi să'î ceară tot d'odată ajutor şi ocrotire. Vladislav, linguşit d'a vedea atîta supunere din partea unui Domn romîn, îî răspunse printr'o carte măgulitoare, în care îl numea «bunul său frate» şi'î făgăduia că '1 va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorîndu'l însă să primească legea catolică şi să'î închine ţara Romînească unind'o prin lege şi tractaturi de supunere cu crăia Un- gariei. Zîmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoelî umilitoare. Lege, familie? avuţiei ce n'ar fi jertfit el oare acum pentru o sîngeroasă răsbunare ? A.h ! ce sălbatică veselie îî umplea sufletul, cînd, prin- tre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înşirate în ţepe la porţile'î domneşti ! Vremea d'acum însă cerea ca s'ascundă asprele aplecări ale inimei sale şi să stea cu zîmbetul mulţumirii în veci gata pe buze, pentru orî-ce semn de compătimire sau de cinste, pentru ori ce făgăduinţă de ajutor. MIHNEA-VOD C£L RÂU 45 Craiul Vladislav scrise tot de odată orăşenilor din Si- biiu poruncindu-le ca pe «Mihnea-Voevod, pe aî săî, şi «toată casa şi neamul lor, nebîntuiţî, siguri şi fără împe- cdicare, să'i ţină acolo în mijlocul lor, şi în cinste să 'î «aibă; peste acestea pe toţi să'î apere şi să'î ajute şi să < fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze «altmintrelea a lucra.» ^) Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieţei mari de către magistrul oraşului şi toţi «înţelepţii, luătorî de seamă şi credincioşi aî craiului iubiţi» Sibienî, se făgă- duise să împlinească cu credinţă, luare de seamă şi înţe- lepciune poruncile iubitului lor Crai. De atunci înainte Mihnea, pus sub credinţa de obşte şi botezat în legea catolică cu mare pompă, dinaintea Sibi- enilor papistaşî, fu privit ca cea maî însemnată persoană din cetate. Norodul îl cinstea, îl iubea şi se închina la dînsul ; adevăr e că nimeni nu putea fi maî milostiv decît Domnul romîn. în toate zilele, magistrul oraşuluî, loan Agota şi judeţiî şi juraţiî veneau să cerceteze de trebu- inţele Prinţului. în casa luî, comitele de Temişoara, loja de Şom, trămis acum în părţile Bîrseî, nobilul loan Hor- vat de Vingart şi toţî grofii şi nemeşiî din Sibiiu şi de prin prejur alcătuiau o curte care se bucura de belşugul şi de traiul domnesc al Voevoduluî mazil. La mese şi seara in adunărî, Mihnea le povestea jafurile şi prădările boie- rilor, duşmanii luî şi lesne-crezătoriî săî ascultători se mi- rau, in simplitatea lor săsească, ce oarbă ţară e aceea ce se dă în mîna unor astfel de tîlharî şi leapădă un Domn, care, străin şi pribeag, în cîte-va lunî numai, umpluse Si- biiul de bunătăţile sale. Un biet poet latin, loan Salius, ce se bucura şi el de cinstea de a fi printre numeroşii oaspeţi ai Prinţului, în- cepuse a pune pe versuri laudele sale, arătînd vechea slavă «a neamului său domnesc, întinsa lui stăpînire, dreap- 1) Şincai. 4(3 AL. ODOBESCU «ta 'î Străşnicie împotriva prădătorilor ş'a furilor, rîvna «luî d'a uni creştinătatea supt o singură cruce, dorinţa 'i «d'a scăpa Bizanţul de păgînî, urîcioasa viclenie ce'î ră- «pise tronul, tocmai cînd era în mijlocul tăriei ş'a grăme- «zilor de aur» ^). Insă atunci cînd era poetul să'şî por- nească Pegazul pe căile zîmbitoare şi înflorate ale viitorului, cînd era să cînte glorioasa redobîndire a tronului ce se apropia şi să'şî iea plata cuvenită inspiratelor sale stră- danii, o împrejurare cruntă curmă de odată strălucitoarele nădejdi ale Domnului şi ale linguşitorilor săî. Şederea luî Mihnea în Sibiiu strînsese acolo maî mulţi oameni ce purtau cu dînşiî cîte o veche răzbunare şi cari, plini de jalnica aducere aminte a trecutului, urmăreaîi ca pieaza rea, pe îmblînzitul tiran. Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca aceşti oameni să se întîlnească, să'şî destăinuiască unul altuia aceiaşi ură şi împreună să chibzuiască a lor răzbunare. în casa lui Danciu Ţepeluş stau adunaţi într'o seară trei oameni. Unul de vîrstă mezie, purtînd îmbrăcăminte ungureşti, are un obraz pe care se citeşte o prostatică rîvnire la mărimi ; acesta e stăpînul casei, fecior de Domn şi neîmpăcat duşman al luî Mihnea, carele se suise pe tronul hotărît luî de Vladislav şi acum încă îi răpise spri- jinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrîn de ţara Romînească, cu barba albă şi cu fruntea înorată de o veche mîhnire ; acela e Radul, spătarul din Albeşti, a cărui fiică Ilinca fusese jertfită cu atîta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie. în sfirşit un tînăr purtînd zeghia sîrbească ţine mîna pe hangerul de la brîu, pare c'ar fi gata să spele în sîn- gele tiranului necinstea unei surori siluită de dînsul ; îl cheamă Dumitru lacşăg şi e nepotul mitropolitului Maxim. 1) Vezi Epitaful latin al luî Mihnea, in Engel MIHNEA-VOD CEL RÂU El se par a fi după o lungă sfătuire ; iar bătrînul boier, întinzînd cu încetul mîna într'un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr'însul o hîrtie îndoită şi citi cuvîntul; «Hangerul î- lacşăg săltă de bucurie, strigînd ; — < E al meu ! — Cei- lalţi doî răspunseră : — «Dumnezeu să te ajute!» Radu posomorit aruncă în foc o altă fîşie pe care scria «Ştreangul) şi Danciul rupse cu necaz, una care zicea: «Otrava» ! Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărţiră. A doua zi era 12 Martie 1510 şi praznic mare al sfîntuluî Papă Grigore. Toată obştea cuvioasă, muieri şi bărbaţi, asculta cîntările latineşti ale baratului şi răsunetul măreţ al organului. Pe piaţa mare, dinaintea bisericeî nu e ni- meni ; d'o parte se vede numai un zid boltit ; de cealaltă un tufiş de pomi îndesaţi. Acuma slujba s'a sfîrşit ; creştinii îmbrăcaţi ca de săr- bătoare, ies din toate părţile, făcîndu-şî cu aiasmă semnul crucii pe frunte şi se răspîndesc pe la casele lor. Maî în urmă de toţi şi umblînd cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei, Mihnea-Vodă însoţit de nedeslipitul său Stoica şi de loan Horvat de Vingart ^) ; contoşul Dom- nului, sur şi lung, cu ceaprazurî de fir, e deschis la piept şi lasă să se vadă o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr'înşiî nu poartă arme într'o zi mare ca aceia. — «Frumoasă şi măreaţă slujbă» ! — zise Domnul către Horvat. — «în curind se vor bucura de dînsa şi pămînteniî Mă- *rieî Tale, cînd cuvioasa-ţî rîvnă îî va adăpa la izvorul «adevăratei credinţe». — «Aşa e negreşit. Ştiu bine că voi întîmpina oareşi- «care anevoinţe, piedici şi zavistii ; dar lăsaţi-vă pe mine» ; — zise el zîmbind în silă — «voi purta crucea în mînă dt I) Nicolae OlahuL 48 AL ODOBESCU «fier. In zadar vor încerca boierii şi maî ales blestemaţii «de Basarabeştî»... Atunci, sărind ca un trăznet din tufiş, un om se repezi la el cu hangerul în mînă şi în iuţeala isbireî îl pironi cu fierul drept în pietrele bolţii de pe piaţă. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreţ : — «Tu cine eşti» ? şi pierzînd ori-ce simţire, căzu mort pe brîncî. Han- gerul isbindu-se de lespezi, îî pătrunse coastele şi eşi sîn- gerat prin spate. . Tovarăşii luî Mihnea rămaseră încremeniţi de spaimă şi ucigaşul se făcu nevăzut ; dar peste cîteva minute un om striga în gura mare din clopotniţa bisericeî : «Să ştie tot «omul că am omorît pe Mihnea- Vodă ^)». Acela era lacşăg. La acea semeaţă şi groaznică strigare ce se răspîndise ca o furtună prin tot oraşul, norodul întreg se turbură ; începură a trage clopotile şi cetăţenii prin case, îmbrăcau zeaoa de sîrmă şi coiful de fier şi se înarmau ca la o mare primejdie. Adunaţi toţi davalma şi cu sgomot pe piaţa marC; eî priveau cu jale la strălucitul răposat, cînd stri- gările turbate ale luî lacşăg şi vaietele familiei domneşti ce sosise în grab pe locul de omor, întărîtară mînia no- rodului. Un cetăţean maî aprins şi maî îndrăzneţ dibui pe ucigaş în turnul cel înalt şi cu o împuşcătură îl lovi drept în cap ^). Trupul luî lacşăg căzu sfărîmat pe pietre. Acesta fu semnul izbucnirii: — «Săriţi pe ucigaşi»!... sbierau din toate părţile. — «Danciu şi Albescu au fost înţeleşi cu tîlharul acesta» — strigă Stoica de pe treptele bisericii, presupuind acum tainica lor înfrăţire. — «Pe dînşiî copii !... Eî au ucis pe bunul Domn ! pe «mi- «lostivul Mihnea!... pe tatăl sărmanilor! !... pe fala Sibiu- lui! !...Pe dînşiî, copii! daţi, daţi năvală» !... Aceste strigăte, repeţite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură după piaţă şi toţi se repeziră la lăcaşele bănuiţilor omorîtori. 1) Constantin Căpitanul. 2) Constantin Căpitanul. MIHNEA-VODĂ CEL RÂU 49 Acolo se petrecură groaznice măcelării ^) ; pe toţi din casă. stăpînî şi slugi, îî sfîşia norodul înverşunat, şi tru- purile lor trunchiate şi tîrîte prin ţărîna uliţiî, le asvîrli, ca stîrvurî, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în acelaşi potop pe vinovat şi pe răzbunători ! Abia noaptea aduse ceva linişte în cras, dar cetăţenii rămaseră armaţi ca să ducă a doua zi cu cinste trupul luî Mihnea-Vodă pînă la cel din urmă al său sălaş, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecanî -), Sibiiul amăgit plînse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpaţî îî zicea «Mihnea cel rău». Judecătorii curţii crăieştî făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări şi familia Domnului rămase cinstită şi apărată în Sibiu, pînă cînd soarta armelor, iarăşi protivnică, o sili să treacă la Ţarigrad. Mircea Ciobanul a fost Domn al ţării mulţi ani după acestea, şi maî mulţi Domni din neamul Dracii armaşului din Măneşti au stat, la deosebite vremuri, pe tronul ţărilor noastre. Bucureşti, 1867. O Şincaî. 2) Sigier. Al. OdobescQ. — Opere complete. Doamna Chiajna ^) 1560—1568. MORMINTUL. Clopotele bisericeî domneşti din tîrguleţul Bucureştilor băteau cu glas jalnic şi treptat ; iar de sus, de pe colni- cea dealului de'mpotrivă le răspundea cu răsunet tânguios şi depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuţei luî Bucur. Era pe la sfîrşitul luî Fevruarie, anul 1560, şi de cu- rînd se adusese în oraş trupul Mirciî Vodă, cel poreclit Ciobanul^ care, la 25 ale luneî, murise pe drum, când se 1) Publicată întăiaş dată în Revista Carpaţilor 1860, I. p. 9, 265, şi II p. 97, tipărită apoi în volum împreună cu «Mihnea-Vodă» (v p.23). O a treia ediţie a apărut în 1886: <.^cene istorice din cronicele romîneştî. Bune sau rele. Biblioteca lite- irâ mi le retipăreşte acum tot cum au fost de la început. Abia se '.ir ivi vre-o treî. Datrii neînsttmnatt- îndreptări de fapte. Paris 1886. •) i^unsLiiiiiiii i^iipitduiil , L-ronicariii anonim !ji Euchiar lângă strana domnească; se zise prohodul şi "lujba se urmă toată după rînduiala sa ; dar cînd pe la -firşit începură arhiereii, apoi slujbaşii cei mari şi cei mici să se apropie de mort şi să'i sărute mîna dreaptă şi crucea ») CanUmir, Descrierea Moldoviî. -) Constantin Căpitanul, vorbind despre clădirea monăstiriî Radu- Vodâ, de către Alexandru-Vodă, fiul Mirciî, 4ice : «din jos de Bu- < ureşti» adică afară din oraş». =0 Neguţătorii străini. *) Engel numeşte această biserică Ohiced, ceia ce însemnează, mi se pare, pe turceşte : Sentinelă. 54 . AL. ODOBESCU dintr^însa, cîţî-va boieri, maî mult tineri şi noî poposiţi în biserică, aî căror caî şi arme se auzise tropotind şi zor- năind p'afară în vremea slujbei, înaintară cu semeţie şi, puindu-se drept în faţa sicriului, începură să strige în gura mare către obştea spăimîntată din biserică. — «Fie-vă ruşine, măî fraţilor, să vă spurcaţi buzele pe aşa mînî pîngărite! Scîrbă să vă fie a pleca capul la «trupul unui om care a fost urgia oamenilor şi biciul Sa- «taniî! — Oare nu vă e destul că, pe cît a fost tîlharul «acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atîţia mari de «anî ; ba încă v'aţî colăcit, ca tîrîtoarele, la poalele luî şi «i-aţî lins laba cea mohorîtă, pe care nu cutezaţi a o «muşca? — Acum, încaile, prindeţi la inimă! lepădaţi-vă «jositoarea slugărie ! Vedeţi că ochii i s'au stins ; coardele «puterii sale s'au rupt ; acum cel puţin îndrăzniţi şi voî «a face ca mine, Badea cluciarul, şi ca tovarăşii mei, «toţi boieri aî ţării, pe cari năprasnica silnicie a Cioba- «nului ne-a ţinut alungaţi pe la străini. Veniţi şi vă pie- reaţi crucei mîntuitoare ce cu drept o smulg din mînile «nelegiuitului ; iar stîrvul luî scuipaţi'l ca mine şi asvîrliţi «cu petre într'însul!» La aceste vorbe îndrăzneţe, însoţite cu fapta, toţi ră- maseră încremeniţi de ciudă. Chiajna singură se răpezi către cutezătorii tineri şi cu ochirea'i fulgerătoare îi opri în loc : — «In lături, mîrşavilor !» — strigă ea cu glas puternic. — «Asta vă e, biet; vitejia, neruşinaţi păgînî ce necinstiţi un «mormînt? Spuneţi, ce ştiţi mai mult a face, mişeilor, «uneltitori de rele, iscoditori de desbinărî, ce priviţi de «supt obială păsul ţării şi alergaţi, ca dulăii, la pradă? — «Ce! oare socotit'aţi voi că, unde a răposat Ciobanul, o «să rămînă turma în ghiarele voastre ca să o jăfuiţi dupe «cum vă place? Hei! măre băieţi, mai va pînă atunci! «Mircea s'a dus, dar fiul său a rămas şi Chiajna îi e mumă «şi va şti să'l apere de voi». Ochii pribegilor se'ntoarseră către Patru pe care Doamna DOAMNA CHIAJNA . 55 îl arăta cu degetul, zicînd aceasta; dar cînd văzură trupul mic şi gîrbovit al tînăruluî, un zîmbet de dispreţ le înflori pe faţă şi Badea cluciarul adăogi rîzînd : — «Aoleu! vaî de biată moşie dac'o fi să'î meargă < toată seama, şoldîş, ca Făt- frumos ăl ghebos ! Dar tacă-ţî «gura, nu vorbi de pomană, jupaniţă, că dor nu vom ră- «mîne, sărac de noî, rîsul lumeî că, adică nu s'a maî «aflat dintre noî altul maî vrednic de Domnie, decît ăst «pitic slut şi şchiop!» Rîseră boieriî cu hohote ; dar Chiajna, turbată de mînie, smulse c'o mînă vîrtoasă de pe plioapa sicriului buzdu- ganul şi sabia domnească şi dîndu-le în mînile fiiu-săii : — «De e şchiop şi mărunt», — zise ea, — «iată cîrja ce'î va < sprijini betegia şi iată paloşul ce'l va înălţa cu capul «mai pre sus de toate capetele voastre. — Dar nu plătiţi «vorba ce o perd cu voi. — Pe ei, copii!» — strigă în- dreptîndu-se către Lefegii şi întorcîndu-se la preoţi : «Sfin- ţiile voastre, urmaţi-vă datoria». Atunci zăngănitura ostaşilor ce dau năvală, larma gloatei turbate ce se îmbrîncea, cîntările preoţilor zorind a sfîrşi slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor făceau toate la un loc un vuet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieşi-cine căta să'şi scape zilele, ast-fel încît în puţină vreme se strecurară toţi şi biserica rămase deşeartă. în mijlocul liniştei ce urmase acelui sgomot neobicinuit, un tînăr la chip mîndru şi plăcut, eşi dintr'o strană afun- dată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cu- cernică jale. Un mintean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajerî pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme 'nalte în picioare cu pinteni de argint ; la coapsă, un paloş scurt şi drept şi 'n mînă o turcă de samur cu surguciu: iată îmbrăcămintea sa. FA umbla să easă din biserică cînd, pe ţarina încă gră- mădită a noului mormînt, zări o femeie zăcînd înfăşurată 56 AL. ODOBESCU într'o lungă maramă de zăbranic negru : se apropie, pipăi o mînă mică şi rece, ridică marama după obraz şi, pentru întăia oară, inima'î simţi, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei fiinţe iubite. Nici odată pană atunci el nu văzuse aşa fragede şi dulci trăsuri, în luptă cu suferinţa ; nici odată sufletu'î nu se umpluse de o maî vie şi maî îndoioasă îngrijare pentru o vieaţă scumpă şi dorită. Sta îngenuchiat şi coprins ca de un farmec dina- intea acelei zîne aromite şi vinele'î băteau cu iuţeală şi suflarea'! se revărsa din sînul său, pare c'ar fi vrut să împartă cu dînsa vieaţa ce în peptu'i se înduoise. Cu încetul tînăra copilă îşî veni în simţiri ; ochii ei al- baştrii clipiră supt lungele-i gene bălaie şi — vezi cîtă e puterea tainică şi neprevăzută a iubireî ! — tînăra domniţă ce căzuse leşinată la vederea cumplitelor fapte ale pribe- gilor, nu se spăimîntă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebue să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într'acel minut, atîta senină mărinimie, atîta sme- rită supunere, în cît sufletul ei nu presupuse vre-un rău, şi buzele-î, rumenindu-se uşurel, şoptiră încetişor: — «Iţi «mulţumesc c'ai fost milos şi m'aî scăpat d'acei oameni «fără de lege!» — apoi pricepîndu-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binişor şi cu pasul încă şovăind, se îndreptă către casele domneşti. Radu (căci aşa îl chiăma pe tînăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blinda fecioară ce curînd se perdu ca o umbră şi; strîngînd pe peptu-i marama ce-i rămăsese în mînî, jură că viaţa-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încîntător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele duşmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu cîţî-va pribegi, să calce hotarul ţării cu ura în inimă, cu dispreţul isbîndei pe buze, cu hotărîrile cele mai sîngeroase, simţi acum într'o clipă, toate aceste aspre dorinţe răsipindu-se şi patimile-i; ca şi traiul său, din minutul acela se schim- bară cu totul. DOAMNA CHIAJNA Radu era fiul vornicului Socol boer odinioară mare şi tare în ţară ; pe acest Socol, îl trămisese Pătraşcu-Vodă ca sol la crăiasa Ungariei, Isabela. cînd aceasta intrase isbînditoare în Cluş (22 Octombrie 1556) ^), şi solul se în- torsese cu bogate daruri şi cu înalte năzuirî ; rîvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într'ascuns pe bunul Patru; dar oştiie luî Suleiman, ce aduceau în locu-î pe Mircea, îl goniră din ţară şi-1 siliră să-şî caute scăparea în Ardeal. Socol încredinţa atunci starea şi familia sa grafului Francisc Kendi şi plecă la Ţarigrad ca să-şî cîştige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntîmpinase şi, săpîndu-î din vrem'e groapa, nenorocitul peţitor fu aruncat în mare din porunca Sul- tanului. In zadar mai pe urmă îşî ceruse nevasta şi pruncii luî, averea de la Kendi; ungurul tăgădui şi păstră pe seamă-i visteria şi turmele şi stogurile de bucate ale boierului romîn -). Deci acum (iul acestuia venea să-şi redobîndească drep- turile părinteşti ; el se unise cu vre-o cîţî-va din boierii pribegiţi cari, nerăbdători de a-şi vedea vetrile, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetînd, ca nesocotiţi, să smulgă cîrma ţării din mînele văduvei; însă Mirceoaia era în stare dea le sta împotrivă ; unii dar din acei cutezători fură prinşi şi ferecaţi, alţii scăpară in învălmăşală şi se pregătiră a veni de isnoavă cu oaste din Ardeal. Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna, care aşezase acum în ticnă pe fiul ei Petru Şchiopul pe scaunul domniei, nu se turbură prea mult cu gîndul că îndîrjiţii boieri vor fi strîns în Ardeal vre-un stol de adunătură pe care lesne o va risipi oştirea ei ; trămise dar împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime. Amîndouă părţile se loviră la satul Romaneşti din Dîm- boviţa •'% dar vitejia pribegilor înfrînse pe oamenii domniei, şi biruitorii alergară spre Bucureşti. 1) Engel^ Analele Săcuilor, Forfracî, Verantie, Şincai. ^ Sitrler^ Forgacî. . ') Constantin Cdpilanul^ Cronicarul anonim. 68 AL. ODOBESCU Tot neamul domnesc, cu ce boieri maî avea pe împre- juru-î, fugi la Giurgiu şi de acolo însă-şî Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la paşa din Rusciuc. Adu- nîndu-şî apoi toate puterile pămîntene, şi Roşiorii şi Fe- rentarii şi Lefegii şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită pe de altă parte de Spahii turceşti, Chiajna în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, răsipind groază înainte-î numai prin gloata năprăznicieî sale ordiî. Boierii, prinzînd de veste despre acestea^ se traseră înnapoî pe drumul Craioveî, aşteptînd ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îî nimeri pe priporul satului Şer- băneştiî ^). Un rîuleţ ce şerpueşte sub o coastă, despărţea amîndouă taberile. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor se văzu strîm- torat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtînd zale pe piept şi un hanger în mînă, străbătea rîndurile, îmbărbăta pe Romînî cu vorbe linguşitoare, pe Turci cu bogate făgăduieli şi le insufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de înverşunata vitejie a acelei zdravene muerî ce Ie striga şi le da pildă ca să lovească pe vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într'o clipă micul pîrîu, şi, printr'o crîncenă măce- lărie, sdrobiră cu desăvîrşire mica oaste boierească. Acolo periră luptîndu-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi -). într'această nenorocită bătălie, boierii îşî aduceau cu durere aminte de atîţea voinici tovarăşi ce se dase d'a gata pradă şi fusese robiţi şi ucişi în ziua nesocotiteî lor semeţii în biserica din Bucureşti ; printre acei eî socotiaîi şi pe tînărul Radu Socol. în care îşi pusese mari nădejdi, şi care acum, neştiut de nimeni, trăia retras şi ascuns pe malul Motruluî, în dărîmăturile cetăţuieî de la Socoleştî, mun- cindu-şî sufletul înduoios între ură şi iubire. 1) Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim. 2) Idem. DOAMNA CHIAJNA 59 II. Nunta. Printre oamenii pe cari firea 'î a lipsit de ale trupului desăvîrşirî sunt unii cari, preţuind încă din vîrsta copilă- riei starea lor neasemuită cu a celor-l'alţî oameni şi de toţi batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c'o adîncă zăcaşie care în veci le ţine mintea veghiată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi ; alţii iar, maî ză- bavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinşi d'o tainică melancolie, d'o înduioasă sfială, care mai ade- sea se cumpănesc cu o minte dreaptă şi sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. Din felul acesta era junele moştenitor al lui Mircea, Pa- tru Şchiopul ; anii săi tineri, mintea'î îndărătnică cu greu îi ar fi păstrat scaunul domniei, de n'ar ii stat la mijloc mumă-sa Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoasă, care ştiu să doboare cu armele împotrivirea Romînilor şi să cumpere cu bani buna-voinţa Porţii. Intr'adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoţite cu făgă- duinţa de a mări pînă la patru-zeci de mii galbini, hara- ciul ţării ^), — care, din 3,000 de aspri ce fusese la înce- put, subt Mircea Bătrînul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10,000 galbeni -), — Ştefan vel portarul îm- părăţiei aduse hatişeriful ce întărea Domn pe fiul ei Patru ^). Uneltirile Doamnei Chiajne isbutise toate ; ea era stă- pînă tare şi mare ; în zadar se mai cercară unii din boeriî pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logo- fătul, Vălsan şi alţii să'î dirapene cu armele domnia : la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi ^). Nu rămăsese altă nă- 1) Raportul ambasadorul Wysz, de la Maia 1B68, citat de Hammer in Istoria împărăţiei Otomane. -) Istoria ţârii Romînesti, tipărită greceşte de fraţii Tunuzlii. 'O Cronicarul anonim în Magrăziî se închideau. Ajungînd în acele locuri sălbatice şi despuiete, Ancuţa m simţi cîtuşi de puţin acea comf)ătimitoare mîhnire ce laî adesea sărăcia insuflă chiar şi inimilor miloase trăite In belşug ; ea încă se jjucură de liniştea acelor pacinice irmuri şi îndată 'şi însuşi înt'însele toate visele sale de rorocire. Decî viaţa eî, ca şi a Radului, se strecură de ituncî ca într'un şir de dulci şi neturburate plăceri. Zilele 'eceau ca un zîmbet, nopţile ca un farmec î fira o feri- 80 AL. ODOBESCU cire de acelea pe care soarta duşmană nu le dăruieşte pentru multă vreme unor inimi de muritori ! Să ne întoarcem iarăşi în cercul viforos al luptelor ş'al intrigelor politice. Andronic Cantacuzenul, amărît şi înfuriat de fuga fără veste a soţiei sale ^), alergase drept în Anhial, la fratele său Mihail ca să'l înştiinţeze despre crunta necinste ce i se făcuse în ţara romînească. In pismaşa sa mînie, feri- cirea luî Stamatie i se părea o batjocoritoare umilire, pe care sufletul său trufaş nu o putea mistui. El însuflă pu- ternicului său frate zavistiosu'î necaz şi'l făcu părtaş căl- duros la a sa răzbunare 2). Mihail Cantacuzenul nu era om în mintea căruia să se şteargă lezne o înfruntare ; deci el se sculă în grabă, se repezi turbat în Ţarigrad, unelti miî de tainice intrigi, iscodi rriii de pîrî mincinoase şi apoi dete în genunchi la vizirul Socoli, cerînd mazilirea neamului domnesc din ţara Românească şi depărtarea din scaunul păstoresc a patriarhului losaf ^). Bietul acest bă- trîn, pîrît pe nedreptate şi tras în judecată dinaintea sobo- rului, pentru nişte vini fără temei, fu gonit cu necinste din patriarhie şi muri ascuns într'una din mănăstirile mun- telui Atos^). Din partea însă a familiei domneşti, Cantacuzenul în tîmpină o mult maî vie împotrivire. Chiajna îşî cîştigase apărători chiar în sînul saraiuluî împărătesc ; solul eî cer- case mai din vreme Porţile şi mituise pe maî mulţi din 1) Pînâ la această fugă am urmat, maî mult sau maî puţin, întîm- plările istorice. Dar despre fuga soţiei luî Andronic, Henricus Hila- rius ne spune că chiar doamna Chiajna a trămis să o iea înapoî de la bărbatul său, încă de pe drum. 2) Henricus Hilarius în Criisius, Turco- Graseia. 3) Henricus Hilarius ; Lequien, Oriens Christianus ; Hammer ; Me- letie, Istoria bisericească. *) Epistolă trămisă de către Crusius, care coprinde povestirea luî Henricus Hilarius ; Charriere, Negociations de la France dans le Le- vant, III, p. 741 et sq. nota 1. DOAiIXA CHIAJNA 81 înalţii dregători. De aceea şi noul Sultan Selim, nevoind să strice voia nici unuia dintre puternicii viziri, hărăzi luî Mohamet Socoli carte de Mazilie pentru Petru Vodă Şchio- pul şi tot de odată, luî Sinan şi luî Mustafa, apărători vîn- duţî aî neamului Mirceoaiei, le dărui firman de domnie pen- tru Alexandru, al doilea fecior al Chiajneî. Tot Chiajna era maî tare ! Ingîmfată de această nouă biruinţă, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă şi desăvîrşită lovire asupra boerilor răsvrătiţî, urmînd dar pilda de curînd dată de cătră Domnul Moldoveî Alexan- dru Lăpuşneanu ^), ea adună la un ospăţ pe Radu, logo- fătul din Drăgoeştî, pe Mihnea din Bădenî, feciorul luî Udrişte Vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Ca- pleî, pe Pătraşcu, pe Calotă, pe Stan, feciorul Drăgule- ţuluî, pe Radu, stolnicul din Boldeştî şi le tăie capetile ^). îndată apoî porunci se trămiseră la banul din Craiova, la ispravnicî şi la vătaşiî de plaiurî ca să prinză, orî morţi orî cu zile, pe mulţî alţi boierimî de price, printre cari era socotit şi Radu, feciorul vornicului Socol de peste Olt. Cu aceste împrejurărî se petrecuse cîtă-va vreme ; lunile vesele ale ierneî fugise, luînd cu sine jocurile pe verdeaţă -i plimbările noaptea pe lună şi acea mulţumire sufletească ce naşte din radele maî călduroase ale soareluî, din mirosul bălsămit al pajişteî înflorite, din miile de nepreţuite da- ruri ale rodirei. Omul, ca firea, zîmbeşte cu soarele, se 'ntunecă cu norii, s'alină cu seninul, se turbură cu furtuna ; fiece schimbare a natureî are un răsunet în inima sa ; fiece frunză ce cade îngălbenită toamna, lasă un dor în sufletu-î întristat. Aşa şi Radu cu Ancuţa, înstrăinaţi de lume, d'ale eî veselii, dar nu şi d'a sa răutate, trăiau acum într'a lor ce- >) Omorîrea boierilor de către Alexandru Lăpuşneanu, aşa frumos povestită de d-nul C. Negruzi, s*a petrecut pe la 1565: iar acestea se petrec la 1568. ') Constantin Căpitanul^ Cronicarul anonim. Al. Odobetcu. — Opere complete. I. 6 82 AL. ODOBESCU tăţuie pustie, purtîhd dorul frumoaselor zile trecute şi mîn- gîindu-se cu nădejdea primăverilor viitoare. E tristă şi urîtă iarna la ţară, cînd crivăţul viforos urlă preste cîmpiî, cînd norii sau ceaţa întunecă cerul, cînd ploile reci desfundă pămîntul, cînd ţarina-î goală şi nă- pustită, dumbrava uscată şi plugul trîndav. Apoi, în lungile nopţi de iarnă, ce întunecime plină de groază ! ce de şoapte fioroase ! Vîntul vîjie şi geme ca nişte jalnice gla- suri ce plîng din depărtare ; ploaia isbeşte cu o întărîtată stăruire în păreţiî şi în ferestrele casiî ; oblonul se clatină şi scîrţîe pe ţîţînele-î ruginite ; focul bubue şi trozneşte în cămin şi uneori o pasăre de noapte, gonită din adă- postul eî de o suflare mai viscoloasă a crivăţului, îşî ia zborul, scoţînd un ţipăt sfîşietor şi tînguios. într'acele văietărî ale fireî, mintea de sine-şî se porneşte pe cugetări mîhnicioase ; închipuirea îşi plăzmueşte vedenii cobitoare şi tot ce e mai trist în viaţă, toate răstriştele tre- cute, toate temerile viitorului, se răsfrîng, ca umbre sîn- gerate, în oglinda întunecată a inimii. într'una din acele seri furtunoase. Radu şedea cu An- cuţa, amîndoî tăcuţi, şi duşi pe gînduri ; un foc de sur- cele văpaia pe vatră, revărsînd o lumină roşiatică în chilie ; d'a lungul zidului se 'ntindea un pat acoperit cu velinţe vărgate de ţară ; d'asupra era o mescioară albă, rotundă şi alături o laviţă îngustă de lemn pe care ei şedeau ; dar în perete strălucea o bogată icoană îmbrăcată cu argint. Pe dînsa era înfăţişat, cu asprul condei al zugravilor stră- moşeşti, chipul Maicii Domnului, ţinînd sfîntul său prunc pe braţul cel stîng. Luciul înegrit al văpselilor, trăsurile uriaşe şi nemlădiite ale obrazelor, feţele lor îngălbinite, ochii lor mari şi întunecaţi, în sfîrşit acel cerc de lumină ce le împresura, la un ceas aşa înoptat^ făcea să nască în inimă o sfîaţă şi cuvioasă îngrijare. Privirea Ancuţei se aţintise cu zmerenie d'asupra icoanei, iar tînărul Socol, în sufletul căruia se deşteptau acum, una după alta, toate DOAMNA CHIAJNA 80 nenorocirile vieţei sale trecute, tresări ca d'un tior, îşî lăsă fruntea pe mînă şi, cu glas obidit, întrerupse tăcerea : — «Draofă Ancuţo, — zise el, — vezi tu această sfîntă icoană ? Ea în veci a fost martură la râstriştile casei noastre; cu dînsa am împărţit toate mîhnirile mele. Odi- nioară, nişte ciobani, ce păşteau turmele noastre de oî departe, în munţii Vilcei, au găsit-o, zice într'o vechie tulpină de stejar, ş'au adus-o la tatăl meu. El, sărmanul, o primi ca o veste bună, ca un semn de noroc; dar chiar in ziua aceea, silit de duşmani să-şi lase casa pe o groaz- nică furtună, el apucă drumul pribegiei şi muri pe ţăr- muri depărtate.... Ţărîna să-î fie uşoară! Rămăsesem — cu mama, doî copii, o surioară şi eu — hrăniţi la masa stră- inilor ; dar acei domni fără de milă, la care bietul tata ne lăsase, crezîndu-î că-î sunt prieteni, îndată ce veni^ştirea despre moartea luî, ne opriră mult puţină stare cită mai aveam şi ne goniră de pe pragul lor, săraci şi despuieţi. Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană ce, în nelegiuita lor credinţă, n'avea nici un preţ... Ce poate face o biată muiere singură, departe de ţara, de rudele ei, cu doî copii pe braţe? Eram încă tînăr de ani, p'atuncea... dar vîrsta nu'mi-a cruţat nici o amărăciune ! Pe biată mama o văzui zăcînd, în luptă cu boala şi mai vîrtos cu frica d'a ne lăsa fără sprijin pe lume ; în sfîrşit, biruită d'atîtea suferinţe, într'o noapte îngrozitoare ca ^aceasta, îşî dete, sărmana maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte şi în faţă'mî lucea tot icoana aceasta...!» O viforoasă şuerătură a vîntuluî, ce cletină Jcu vuet în- velitoarea şi uşile turnului, îî curmă |pove^irea.V|Ancuţa se strînse maî aproape de dînsul ; amîndoi îşî făcură sem- nul cruceî şi Radu urmă : tApoî maî trecu vreme şi soră-mea ajunse în floarea «tinereţe! ; blîndâ şi gingaşă copilă ! începusem să aflu «într'însa o inimă ce 'mpărtăşea şi mîngîia a mea jale din «vremî adunată... Dar într'o zi, — vezi cît îmi era ursita *âe duşmană ! — mă dusesem cu alţi tineri să ne încer- 84 AL. ODOBESCU «cărn, în cîmpie, la jocuri de arme; eram în Ardeal şi «tovarăşii ce mă chiămase la acea sărbătoare, erau cei «mai mulţi, feciori de nemeşi unguri... Unul dintr'înşii «(iadul să'i muncească sufletul de trădător !) răpi în lip- «să'mî pejscumpa mea surioară şi fugi cu dînsa. Cînd «mă întorsei seara acasă, pretutindeni era întuneric; fur- «tuna urla cu turbare. Chiămai ! dar nu'mi răspunse ni- «meni. La lumina unui fulger, văzui odaia pustie şi în «faţă'mi lucea tot icoana aceasta».... Uşa î chiliei se deschise cu sgomot şi Bănică intră ră- pede şi speriat ! — «Stăpîne;» — dise el — «o ceată de oameni ne-a în- « conjurat toată curtea. Nu ştiu, hoţi fî-vor^ sau alţi făcă- «tori de rele? dar, după numărul şi armele lor, nu s'arată «să fie cu vre un cuget curat».. Un glas s'auzi strigînd d'afară : — «Deschideţi poarta «la oamenii domniei!» Bănică se plecă pe fereastră şi răspunse : — «Păsaţi- vă «în cale ! N'avem aci loc de găzduit !» — însă Radu vru «să'l oprească: — «Ci taci, moş Bănică; or fi călători şi-î «a apucat noaptea pe drum. Nu voi, cît îî de săracă, să'mî «fie casa închisă la cei nevoiaşi. Mergi de le deschide». El încă bine nu sfîrşise şi un glonţ de săneaţă reteză păretele de lîngă fereastră. Atunci s'audi o larmă de oa- meni ce spărgeau porţile şi năvăleau cu grămada în curte Radu scoase al său paloş şi sluga puse mîna pe o puşcă : — «Acum, fătul meu, or cu viaţa or cu moartea ! Dom- «nul să ne ajute!» — spuse bătrînul Bănică. Tîlharii într'această vreme, ca să'şi facă lumină în curte, dedese foc la şira de paie ce sbura cu flăcări spulberate de vînt ; eî sparseră portiţa chindiei şi se urcau unul după altul pe scara învîrtită. Bănică trase cu puşca şi răsturnă pe cel din frunte, dar o mulţime de panduri băneşti, căl- cînd peste trupul tovarăşului mort, se răpeziră cu săbiile goale asupra lui şi bătrînul slujitor cădu înjunghiat pe pragul uşeî. DOAMNA CHIAJNA Ancuţa sta îngenunchiată dinaintea icoanei. Ostaşii nă- văliră în chilie, sbierînd cu turbare: — «Pe dînsul, copii! daţi de tot !». Paloşul Radului sbură un minut, făcînd roată împrejuru-î, dar săbiile şi lăncile îl înconjurau. Străpuns de toate părţile arma îi pică din mînă şi el căzu mort la pămînt. Groaznic fu ţipătul Ancuţei, cînd ea se aruncă preste trupul sfîşiat al iubitului ei ! Un nor de fum umplu chilia ; vîlvorî de foc eşeau pe gura vetrii şi grinzile Irozneau, scăpărînd ţăndări înflăcă- rate. Atunci icoana cea mare căzu din perete cu un ră- sunet lung şi tînguios ! Vîntul aruncase paie aprinse pe învelitoare şiffocul în- cinsese de toate părţile turnul. Pandurii se îmbrînceau şi se rostogleau pe scară, cu ţipete şi cu zgomot, cătînd să scape din primejdia pojarului; ei fugeau care încotro găsea loc de fugă. Toată noaptea arse chindia luî Socol ; în murgul zorilor o şiră de scînteie încununa a sa creastă, care şi ele se stinseră una după alta. Cîteva zile însă mai în urmă, clă- direa surpată încă fumega. IV. PUSTNICA După ce Poarta turcească mazili din domnia ţării Ro- mîneşti pe Patru Şchiopul, acest domnesc cocon, adus în Ţarigrad, fuse pus în lanţuri şi trămis surghiun la cetatea Conia din Anadol ; dar maică-sa îngrijată alergase curînd în urma luî şi, cu mîinile pline de aur, ceruse înapoi pe fîiul ei cel robit. Patru-zecî mii galbeni, afară de tot atîţea ce adusese drept haraciu al ţării, împărţiţi pe la vizirii şi pe la curtenii de toată mîna, scăpară zilele ameninţate ale luî Patru ; dar un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia Sd AL ODOBESCU veghiată a Sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de o sută treizeci mii galbeni, care se dovedise adunaţi şi pusî Ia păstrare de neamul domnesc al ţării Romaneşti. Împăratul se milostivi şi hărăzi zece mii din- tr'înşii bătrînei doamne ; iar pe coconul eî îl opri în Ţa- rigrad cu leafă din haznaoa împărătească^), şi preste cîteva luni îi mai adăogi şi douăzeci aspri tain pe zi ^). Cu atîta însă nu se mulţumea Chiajna ; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să i agonisească şi celui-lalt domnia vecină a Moldoviî, de care se folosea pe acele vremi un loan Vodă, venetic armean^), pururea învrăjbit cu Turcii; drept aceea, nu puţin lucra dînsa la pîra şi la osînda lui loan Vodă. In sfîrşit, la anul 1574, ea isbuti, prin uneltirile sale, să scoată carte de mazilie Domnului moldovenesc şi 'n locu-î să sej^prînduiască fiul ei Patru "^), care şi purcese din Ţarigrad însoţit de oaste turcească. Din partea sa, loan Vodă nu primi voios ca să se le- pede de domnie, ci adunîndu-şi boierii şi ţara, le ceru ju- rămînt statornic ca să se lupte şi să moară împreună cu dînsul şi, începînd atunci gătirile de bătălie, trămise să pof- tească cu leafă pe Cazaci ca să-î vin^ întru ajutor ; iar aceştia cum îs răsboinici şi'n veci gata a se amesteca în tot felul de vrăjbî şi de sfădiri, se adunară o miie două sute de oameni şi veniră la dînsul ^). Dincoace de Milcov, aflînd de neprieteneasca priimire ce au să facă Moldovenii frăţină-său, Alexandru Vodă îşi strînse şi el oştirea şi se găti a purcede spre Moldova, în întîmpinarea luî Patru ^). Pe de altă parte, doamna Chiajna^ temîndu-se într'aşa priincioase împrejurări, de vre-o is- bucnire protivnică în ţara Oltului, unde în veci colcotea o 1) Din raportul solului nemţesc Wysz, de la Maiu 1468, Hammer. -) Din raportul baîluluî veneţian Barbaro, de la 8 iunie 1569, Hnmnier, •^) Vornicitl Ureche. '^) Cronicele romîneştî, Hammer. ^) Vornicul Ureche. ^) Constantin Căpitannl, Dacia 1, JV. DOAMNA CHIAJNA 87 duşmănie ascunsă asupra neamului domnesc, hotărî să dea însăşi o raită prin oraşele olteneşti, ca să îngrozească pe cutezători şi s'amăgească cu măguliri pe ceî cu bună voie. Ea trecu răpede prin Slatina, prin Caracal, prin Craiova şi găsi maî pretutindeni casele boiereşti pustiite ; cari nu perise de sabia slujitorilor domneşti, fugise în pribegie ^) ; moşnenii ce maî rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul ţării şi nici măcar aduseră jeluiri Doamnei. Ce-î bună Romînluî jeluirea, cînd urechea ce-1 ascultă e tot una cu mîna cel apasă ? Tace pînă ce Dumnezeu prinde într'o zi milă de dînsul, orî pînă ce însuşi se îneacă cu răbdarea ş'atuncî ÎŞI face singur dreptate ! Chiajna 'şî urmă dar în ticnă calea spre Cerneţî şi spre Ruşara. Ea călătoria într'un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn văpsit^ scobită rotund şi aşezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. Opt telegari înhămaţi ungureşte, d'a lungul, cu şleauri de curea, subţiri şi întinse, purtau trăsura mai uşor ca vîntul. Erau tot căluşei rotunzi de Dobrogea şi bahmeţî -), zbîrliţî de Bugiac, aleşi tot pătrăreî şi cincărei ^), negrii la păr ca pana corbului, cu coadele lungi, cu coamele răsfirate, cu nara 'n vînt, fugari neobosiţi ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de ţărînă. Doi surugii flăcăiandrii, cu mintene numai găi- tane, cu căciula moţată de oaie p'o ureche, cu mîneci albe, largi şi suflecate, îi mînau din călărie, săltînd uşor pe şele, chiuind vesel din gură şi pleznind din bicele lor ce se împleteceau, pe d'asupra capetelor, ca mii de şerpi înco- voioşî. Astfel sbura în cale doamna Chiajna, prin codrii din apusul Craiovii şi începuse a înopta cînd trăsura'i scoborî într'o luncă unde, printre carpeni stufoşi, printre des aluniş, 1) Pe atunci se afla fugit tocmai in Spania un Nicolae Basarab, cum se vede în ^fair, Ung. -O Caii de Bugiac se numesc astfel în balade. •) Cuvinte întrebuinţate în baladele poporane, publicate de V. Alecsandri. 88 AL. ODOBESCU se strecurau apele gălbinatece ale unui rîu ; naintaşiî trecuse apa prin vad cînd de odată, opintindu-se'n loc, începură a sforăi ; ceî-1-alţî caî le urmară pilda şi într'un minut toate hamurile se'ncurcase ; bahmeţiî se răsfirau în desghinurî, săreau în două picioare, nechiezînd speriaţi, cu urechia dreaptă, cu coama zbîrlită, nesupuşi frîuluî, neascultători glasului, staîi încordaţi şi nu voiau să iea din loc. — «Dar, ce măre, să mai fie şi asta?» — strigau unii din drumeţi, nencercaţî la seama cailor. — «Or că strechia a dat într'înşiî?» — «Ba aşa's bahmeţiî de la noî ;» — răspunse cu mîndrie un bătrân lipcan tătar din Bugiac, — «au sămînţă de Misir, şi calul de la Misir miroase de departe unde'î vre-un zid părăsit şi sforăe a pustiu, nechiază ca de groaza morţii.» Intr'adevăr, pe malul învecinat, printre desişul mărunt al unui zăvoi de copăcei, se 'nălţa pe albăstreala întune- cată a cerului, un părete îngust şi negru, cu muchea sur- pată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui păcat în amurgul consciinţeî. Zgomotul alaiului domnesc deşteptase bufniţele şi liliecii, cari, din crestăturile vecheî zidiri, sburau fîlfăind în toate părţile, cu ţipete ascuţite. — «Cruce ajută!» — şoptiră slujitorii între sine, cătând să descurce hamurile cailor. — «Ce dărîmăturî să fie aste? Iar vre-o mănăstire pîngărită de păgînî, arde-iar focul !... Ce ştii?...» — «Ba'î, pare-mi se, chiar chindia luî Socol» care au «ars'o, maî anii trecuţi, pandurii, cînd au ucis şi pe Radu, «feciorul luî... Aşa 'î; vorbă e? ia, tocmaî aci era, în lunca «Motruluî. — Ci-că, măre, c'a treia zi după ce a dat clă- «direa pojaruluî, a eşit noaptea din pimniţî adîncî, o stafie «c'o icoană mare săpată în pept şi a apucat ţipînd în «patru părţî, de unde suflă patru vînturî, şi la răsărit, şi «la mezul-zileî, şi la soare apune ş'apoî şi-a ales cale spre «steaua nopţeî, şi s'a dus, măre, s'a dus tot în colo, în «fundul ierniî, unde's troeniî de ninsoare ca munţiî...» — «Vezî d'aia nu s'a maî pomenit d'atuncî să fie oa- DOAMNA CHIAJNA 89 < meni cu şederea pe locurile acestea ! Au băjenărit toţi «romîniî de spaimă!» — «Auzi, măre bădiţă!» — adăogiră cu mirare ascultă- torii şi, fiindcă în vremea povestirii hamurile se aşezase în bună orînduială, slujitorii apucară caii de dîrlog, îî tre- cură, făcîndu-şî crucea pe d'inaintea dărămăturilor, ş'apoî surugiii, pleznind din bice, strigară cu glas ascuţit : «I ! haî să meargă ! ! !» — şi toată ceata în goana mare porni înainte. De auzise Chiajna de ceea ce se vorbise, cine poate sti ? Destul e că chipu-î rămase neclintit, fruntea-î tot în- creţită, ochirea-î tot straşnică, dinţi-î tot încleştaţi. La Cerneţî, la Ruşava ş'apoî la Tîrgu-Jiuluî, cercetările sale avură acelaş sfîrşit ; pretutindeni ea găsi o aromire nepăsătoare din acelea ce zic : «Să n'aibi teamă !» şi adesea ascund un jăratec. Se îndreptă apoi spre Vîlcea, ca de acolo să se întoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi. Drumul ce merge prin munţi, din Gorji spre Rîmnicul- Vîlceî, la depărtare cu vre-o două ceasuri de acest oraş, apucă d'a lungul printr'o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă aşternută cu petriş gros, pîrîul numit Otăsăul ^). Ai zice că apele sale limpezii se joacă cu ve- selie în răsfăţate încovoieturi, une-ori strecurîndu-se bi- nişor prin iarba deasă şi măruntă a luncei, alteori aler- j:\r)d cu pripă d'a curmezişul văii, de la un mal pînă la altul, ca suveica pe iţele războiului. D'a stînga rîuluî sînt dealuri pe care cresc amestecaţi, brazi şi paltini, frasini -i mesteacăn! ; de cealaltă parte munţi cu înalte piscuri i.>i arată coastele lor aprigi, rîpoase şi surpate, ce se des- tind ca un vechi părete de uriaş, mîncat de umezeală şi de putregai. Intr'o seară luna, înaintînd liniştit pe din dosul acelor O Acolo 8*a zidit mai pe urma în vale, Minus fireci d iuti' un lemn sus pe munţî Schitul Surpaiele. 90 AL. ODOBESCU negre vîrfurî sfărîmate, întuneca cu umbrele lor prelun- gite adînca vale ş'apoî iar, uneori scăpînd printre surpă- turî, razele eî sticleau, ca pietre scumpe, pe valurile pri- pite şi colcotoase ale micului pîrîu. Era linişte pretutindeni cînd, începu a răsuna, cu un vuiet depărtat, treapătul cailor ce purtau şi însoţeau răd- vanul Doamnei Chiajna Un lipcan alerga înainte ca să cerce drumul şi să des- chiză calea ; calul său, ce în goana mare se aşternea dru- mului ca suflarea de vînt pe iarba de pe cîmp, fugea scă- părînd din copită şi, pe tot minutul, muindu-şî gleznele în valuri, străbătea matca şerpuită a Otăsăuluî. De-odată, la un mal, agerul dobitoc se opri sforăind ; iar călăreţul, auzind în preajmă-î un gemăt slab şi sfîrşit, zări sub o rază trecătoare a luneî, chipul sau maî bine umbra, unei fiinţe albe şi uscate ce zăcea asvîrlită pe malul verde al rîuleţuluî. Trupul eî despuiat ce abia îl înveleau nişte ţoale sfîşiate, părea zdrobit ; mînile şi picioarele-î slabe şi lîn- cede, căutînd poate în răcoarea rîuluî ceva înviere, plu- teau pe d'asupra apiî ca frunze 'ngălbinite de toamnă ; capu-î obosit căzuse pe pietrişul din matcă şi pletele-î resfirate se scăldau, furate de valuri. Aprodul gonaciu se opri d'inaintea acelei iezme ce se- măna maî mult cu un morman de oase, şi îndată în urmă-î sosi tot alaiul domnesc. Toată glo?ta drumeţilor, pînă chiar şi Doamna, se coborîră din rădvan şi de pe caî şi se apropiară de locul unde se afla nenorocita fiinţă ; toţi, făcîndu-şî cruce, priveau cu o miloasă spaimă acel trup sfărîmat, în care suflarea semăna cu cea din urmă văpăiere a candelei ce se stinge. Iar ea, d'inaintea unei aşa zgo- motoase adunări deschise încetinel pleoapele sale afun- date : ochii eî mari şi holbaţi se sticliră, cu o nespusă durere, către malul drept al vălceleî şi trupu-î întreg, prin nişte uşoare tresărituri ale nervilor, părea c'ar vrea, c'ar cere să se tragă spre un loc dorit. Acel loc era o măgură verde cu muchea lată şi rotundă DOAMNA CHIAJNA 91 pe care crescuse din veacuri depărtate, un bătrîn stejar^ sub al cărui lat frunziş se umbrea tot dealul ; nu departe de dînsul, un plop străbun îşî înălţase spre nori creştetul semeţ. Amîndoî, ca doi fraţi sărmani şi năpustiţi crescuse singuratici p'acel costiş ; amîndoî de mari de veacuri se luptase împreună cu criveţele şi cu vijeliile ; amîndoî în sute de rînduri scuturase împreună cînd vesela frunză, cînd trista zăpadă ; amîndoî se unise ca să fie, în pustiu, locaş milostiv al păsărilor cerului, umbrar răcoritor al tur- melor zăbuşite, adăpost binecuvîntat al călătorului obosit ! Spre dînşii acum se îndrepta stăruita dorinţă, suspinul cel din urmă al neputincioasei acele fiinţe. Un om o luă dar în braţe, si ceilalţi toţi îl urmară, suind dealul în faţa vechiului stejar ; dar cu cît mai mult se apropiau, o zare de lumină neobicinuită, care sub ra- zele luneî creştea ca un luceafăr albicios, ca o pară de foc luminoasă, părea că iese din sînul bătrîneî tulpine. O sfîntă groază coprinsese toate inimile ; dar împinşi ca de o putere căreia nu-i puteau sta împotrivă, eî înaintau ui- miţi de raza lucioasă ce-i trăgea spre sine şi le sorbea vederile. Cînd ajunseră pe muchea măgureî, drept în faţa stejarului, toate în preajmă erau scăldate în lumină, toate străluceau ca într'o senină vîlvoare ; iar în tulpina gău- noasă a copaciului, împresurată de raze argintii, domnea, ca într'un cerc de slavă cerească, chipul înegrit al Maicii Domnului, ţinînd în braţu-î stîng pe Mîntuitorul său Prunc. — «Maică Preacurată ! — strigă atunci pustnica ce 'n faţa icoanei părea că 'şi dobîndise un viers ce suna mai tare, mai dulce decît glasurile omeneşti, — «Maică Prea- «curată! maică fără pată! Tu, care aî încercat numai «durerile inimilor lumeşti şi care pînă acum nu te-aî în- durat a'mî ierta cite-va zile răsipite în dezmierdările vieţii! «Tu, care ai privit fără jale sfîşierile inimii mele, cînd «singuru'mi p'această lume şi mult-iubitu'mi sprijin a căzut «jertfă sub mîna mohorîtă a ucigaşilor ! Tu, care m'ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de ghiaţă, cînd 92 AL. ODOBESCU «CU sfînta'ţî icoană în braţe, am colindat aiurind plaiurile «şi cîmpiile ! Tu, care m'aî adus sub această sfinţită tul- «pină, într'acest sălbatic sălaş de pustnicie, în care su- «fletu'mî dăulat şi zdrobit de răstrişte, în zadar cată odihna «şi pururea, ca o milostenie, îţî cere scurtarea ticăitelor «mele zile! Tu, deci, care şi de am păcătuit, şi de am «fost culpeşă ţie, m'aî osîndit dupe mulţimea vinilor mele «Acum, cerească stăpînă^ inima îmî spune că înduratu-te-aî «însfîrşit de mine şi aî apropiat ceasul dorului meu !... «Acum dar mă 'nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugă- « minte, cu lăcrimărî, nu doară ca să'mî ceiu vre-o ce- «rească răsplată, — căci ce va fi partea mea dincolo de «sburd'această lume e în sînul tău ş'al Domnului şi cu «voioasă bucurie îl voiu priimi !... — ci. Maică milostivă, «tu care aî fost mumă ş'aî pătimit de păsul fîiuluî tău, «iie'ţî milă şi 'mblînzeşte, alină şi spală orî-ce duh de «mînie, în inima mumeî ce m'a purtat pre mine, nevred- «nica, în sînul eî şi la picioarele caria mă plec acum, ca «şi dînsa, cu milostivire ca tine, să uite greşalele neso- «cotiteî sale fiice!... în ceasul acesta, care e al meu cel «din urmă, iartă-mă, maică, deşi mult 'ţî am greşit eu ţie *în viaţă ! iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispăşit, «vaî! şi eu, păcătoasa'mî rătăcire!...» Rostind cu o cucerită şi'nfocată căinţă aceste din urmă cuvinte, sărmana pustnică se prăvălise cu fruntea în ţă- rînă dinaintea doamnei Chiajne. Acea vedenie strălucitoare a uneî sfinte icoane în mij- locul nopţiî ş'al pustietăţii, acea dureroasă destăinuire a uneî aşa jalnice soarte, acel glas proorocesc ce vestea moartea vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajneî o umbră de îndurare ; dar freamătul mileî nu se coborîse încă pînă în inima'î oţelită, cînd de o dată un nor răpede şi negru trecu cobitor preste faţa luneî. Lumina icoaneî d'o dată se stinse şi întunericul se răspîndi jur împrejur. Cumplita mumă se 'ntoarse atuncî cu o feroasă iuţeală DOAMNA CHIAJNA 93 şi, grăbind pasul spre vâlcea, strigă cu'n glas aspru : — vvNainte copii!» - -Vinovatul împetrit în rele fuge chiar şi de umbra mustrării. Intr'o clipă Chiajna se suise'n rădvan şi tovarăşii eî, înfioraţi de sunetul oţelit al glasului eî, ajunsese departe, gonind în urma rădvanuluî, cînd înce- pură să simtă mustrarea în cugetele lor, biruite de ne'm- blînzita lor stăpînă In valea Otăsăuluî cîte-va slabe suspine, perdute printre şuerătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineţii, dovediră suferinţele cele din urmă ale nenorocitei pustnice. Muritoarele despuieri ale domniţei Ancuţe, căzute chiar la poalele sfintei icoane, în sălbatica chilie ce'şî găsise ea, în scorburea străbunului stejar, fură acoperite de frunzele ce le spulberă crivăţul de toamnă Mulţi ani în urmă ciobanii găsiră tot acolo icoana Maicii Domnului, ce se zice a fi una din cele şeapte de Luca Evanghelistul zugrăvite, şi chiar în tulpina bătrînuluî co- paciu eî scobiră bisericuţa cea veche a mănăstirii zisă dintr'un lemn ^)» Pe cînd doamna Chiajna îşî urma ispititoarea coHndă preste Olt şi prin ţara de sus, tinerii eî feciori domneşti, însoţiţi, unul de oaste pămînteană şi de ajutorinţe ungu- reşti, altul de Turcii ce i se dase ca să'l aşeze pe scaunul năzuit al Moldovii, se întîmpinase în ocolul Focşanilor şi se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpăţenî pe lunca înfrăţitoare a Milcovuluî ^). Doamna mumă îî ajunse acolo, purtînd în sufletu'î zmăcinat o îngrijată presimţire care, sub aspra'î fălnicie, se vedea printr'un neastîmpăr fioros. Ea căta în zadar să'şî potolească neodihna cu nă- dejdea isprăvilor viitoare; oştirile împrejuru'î, multe şi ^) Tradiţiunea zice că icoana cea mare de la Mănăstirea dintr'un lemn a fost de mai multe ori mutată şi s'a întors singură la locul unde era clădită mănăstirea. 2) Constantin Căpitanul. 94 ' AL. ODOBESCU veghiate, i se păreau molatice şi nevoioase. Un neîncetat susur de tainică trădare îî şoptea la auz ; mintea'î se muncea cu tot felul de bănuelî. Zioa ea colinda fără repaos tabăra, vrînd să încerce credinţa ostaşilor^ să învie, ca odinioară^ bărbăţia în inimile lor ; dar iazma neîncre- derii o urmărea pretutindeni şi viersul îmbolditor îî perea pe buză ; apoi iar în tăcerea nopţii, în veci deşteaptă şi frămîntată de griji, ea trăgea cu urechea la strigările pre- lungite ale strejilor depărtate şi adesea, coprinsă de o nedomirită temere, alerga să pîndească la perdeaoa cor- turilor, unde se odihneau, în visuri de izbîndă, fii săî, uneltile nesăţioasei sale mîndriî. Din potrivă aceşti douî tineri, bizuindu-se cu încredere pe reazimul lor ostăşesc, pe părtinirea soarteî şi pe toate voioasele închipuiri ale juneţeî lor, petreceau zilele în ve- sele ospeţe, benchetuind cu boiariî şi purtătorii oştii lor şi gata a purcede asupra lui loan Vodă, dacă nu 'i ar fi amînat din zi în zi îngrijatele presimţiri ale doamnei mu- mei lor. Intr'astfel de felurite aplecări se afla tabăra frăţească a fiilor lui Mircea, cînd sosi ştirea cum că boierii moldoveni, temători a se vedea pe viitor înstrăinaţi de la mila noului Domn, ar fi hotărît să părăsească relei sale soarte pe ve- chiul lor stăpînitor şi are să vină, mînaţi de Dumbravă vornicul, ca să se închine luî Petru Voevod ^). Această veste umplu tabăra de bucurie ; cu nădejdea viitoarei îm- păciuiri, strejile se rădicară, veghierea se desfiinţa, caii se sloboziră la păşune, armele se aşezară în znopi ; toate se pregăteau pentru o obştească înfrăţire. Doamna Chiajna însă, care nu privise cu suflet liniştit acea nesocotită ră- sipire a tutulor mijloacelor de o grabnică apărare, cu cît se apropiau Moldovenii, mai cu dinadinsul stăruia ca ti- nerii Domni să se ţină în laturi cu bună şi zdravănă pază. Norocul lor voi ca, înduplecaţi de nepregetata rugă- ') Cronicele romîneşti. DOAMNA CHIAJXA 05 ciune a mumei lor, dorinţa aceştia să fie împlinită şi ca dînşiî amîndoî să lipsească din cortul lor, în ceasul cînd Moldovenii se iviră dinaintea taberiî munteneşti. într'adevăr, Dumbravă vornicul descălică în faţa şatrei domneşti, însoţit d'o gloată năprasnică de boieri şi de slujitori, purtînd nu veşminte de sărbătoare, nici zîmbetul zmerit al supunerii, ci podoaba oţelită a uneî zile de harţă şi semeaţă căutătură a unei biruinţe leznicioase. Osebit de aceea se zărea în depărtare oştiri numeroase care, dupe caii lor mărunţei şi păroşi, după largii lor şal- vari roşii, după chiverele lor ţuguiete, după cintările lor prelungite şi după naltele lor suliţe ce luceau la soare ca spicurile pe holdă, lezne se cunoşteau să sunt pilcurile de Cazaci, venite sub povăţuirea lui Sfirski, în ajutorul lui Ion Vodă ^). Chiajna, care 'ntr'această grea prilejire, ştiuse a întipări pe chipu'i făţarnic o senină şi rece mândrie, adăsta pe boierii moldoveni într'un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur împrejur cu ţăruşi poleiţi. Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarăşilor săi; el era un voinic nalt şi spătos, purtînd o turcă de blană tlocoasă ce ascundea capu'i ras, din creştetul căruia o singură şuviţă de păr atîrna în jos pe ceafa'î lată şi vî- noasă ; era îmbrăcat cu un mintean de urs lăţos şi'ncins cu. o curea, de care sta aninată o ghioacă năstrujită cu dinţi de fer, adevărat baltag de urieaş : — «Unde's puii de năpîrcă?...» — strigă el cu glas ră- guşit, intrînd în cort cu mina în şold, — «Li-a sosit ceasul peireî ! halal di eî, fărtaţî!» — «Pare-mi-se că'n beţie ţi-aî perdut cumpătul vorbii, jupan vornice;» — rosti doamna înstrunîndu-şi mînia, — «ori pe semne c'aî mintea ca de prunc într'atîta trupeşie?» — Taci; muiere; nu bîrfi!» — răspunse Dumbravă, — «nu doară c'aţi socoti voî că'î Moldova ţară di jac, să ni ) Vornicitl Urech". 96 AL. ODOBESCU «joace ca pi urs o misa pripăşită pe la Munteni şi douî «feciori de lele fermecaţi, douî lingăi nătîngî ce le pute «botu a lapte?... N'avem noî nevoie de domn muntean. «Munteanul îî om viclean : nu'î ca moldoveanul ortoman, v<şi dănos la mînă şi la suflet fălos ^)... Haî î voinici, dră- «guţiî meî, daţi năvală de mi'î prindeţi şi mi'î legaţi colea «cot la cot să'î ducem poclon luî loniţă Vodă, ca duoî «berbece! di Armindean !-)» — «Cînî neruşinaţi, liftă rea!... — strigă Chiajna, spu- megînd de turbare ; dar Dumbravă nu'î dete vreme să urmeze zadarnicele'! sudălmî, ci, desprinzînd ghioaga de la brîu, o 'nvîrti de cîte-va orî cu braţu'î vîrtos ş'apoî, glăsuind un groaznic blăstem, o asvîrli drept în capul în- furiate! doamne. Chiajna căzu răsturnată pe spate ş'atunc! îndată, cu ochi! sîngeraţ!, cu fălcile căscate, încercă să se ridice în genunchi, să se sprijine în palme, să rostească un cuvînt; dar abia putu să iasă din gîtleju'! năbuşit, vorbele : — «Dom- ni! ! feciori! meî!» ş'o înecă sîngele ce curgea şiroae din tot capu'î găurit de ţinte.» Trupu'! se svîrcoli cu scrîşnir! de dinţ!, săltă încă de cîte-va or!, se rostogoli cu creştetul în ţărînă; se zgîrci şi se întinse în cîteva încordătur! du- reroase, ş'apo! căzu înţepenit într'o baltă de sînge. în vremea aceasta Moldoveni! şi Kazaciî deteră jaf ta- beri! romîneşt! ; fugeau Munteni! care unde putea. Alec- sandru Vodă nimeri să scape la cetatea de Floc!; Petru se opri din fugă la Brăila. Ion Vodă intră în Ţara-Romî- nească şi făcu Domn pe un Vintilă; dar peste cîte-va Iun!, soarta se schimbă. Ion Vodă muri robit la Turc! ; Alexan- dru îs! dobîndi iarăş! tronul şi Petru Şchiopul domni la Moldova lăudat şi iubit de toată obştea ^). Bucureşti, 1860. 1) Din balada Gruie Grosăveattu. -) Sărbătoarea de la 1 Maî. '^) Constantin Căpitanul^ Şincaî, Engel şi alţii. ^'ErAO-KrNHFETlKOX i) EPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎND SĂ FIE PRECUVÎNTARE LA CARTEA «MANUALUL VÎNĂTORULUλ. Domnului C. C, Cornesctc, Amice, Cinci 'ml ai dat tnaz întîî să citesc rnamiscriptiU tmî, înti- tulat «Manualul Vînătoruluî», aî arătat dorinţa ca să-î fac eu o preciivîntare. Mai apoî ţi-aî luat seama şi m'ai scutit de această măgulitoare sarcină. în cazul din urmă, răii nu te-aî gîndit^ căci ew, după ce am răsjoit cartea ta, m'am luat în adevăr cu plăcere de pe urmele tale de vînător ; dar^ pe cînd tu te ocupi cu gravitate a ^ţî alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea maî potrivită măsură, a o îndrepta dupe cea maî nhnerită linie; pe cînd tu dresav, de mic şi cu o tninunată răbdare, pe prepelicarul tăil, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst ! Pil! şi Aport!; pe cînd tu în fine studiat cu luare aminte caracterele fizice şi etic^ ale celor maî obişnuite subiecte însufleţite de vînătoare, eu, ca tm nevînător ce sînt, m'am apucat să colind răstimpiî şi spaţiele, căutînd cu ochit, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiunt vînătoreştî. Colindînd 7n'am rătăcit, şi iată-mă abiea acum ajuns din 1) Apărute într'un volum d^ 260 pagini (în 8") la Bucureşti 1874. «Manualul vinătorului» de C. C. Cornescu a apărut în acelaş an 1 voi. 80 192 pp. (Imprimeria Statului.) Ediţia Il-a la 1895. Al. Odobescu. — Opere complete. 1. 7 98 AL. ODOBESCU fantastica-mî călătorie, cii itn sac aşa îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încît nu mai cutez. Doamne fereşte l nici chiar eu însu-niî să-l arunc în spinarea Manualului făii. Am luat dar pretenţioasa hotărîre a le deşerta întrhtn volum osebit^ ce-l voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi archaic, spunînd vînătorilor numai lucruri ce sînt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş Tractat de Vînătorie, ^£o§o-%ovrj7£Ti%6<;, în oposiţiune făţişă cu Manualul tăU, care, deşi mai scurt, este însă fără îndoieală cu mult mai folositor celor cari vor să înveţe ceva cu tem,ei. Dar mai nainte de a pune sub tipar, fn'am simţit, amice, ca şi dator să-ţi trătnit ţie, prinosul acestui vraft de pagine tna- nuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numat primului tăii îndemn amical. Primeşte-le precum îţi vor place ; dar crede totuşi, că, — deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii, — ele purced dintr^o afec- tuoasă pornire a celui care de mult este Bucureşti, 7 Maî 1874. al tăii bun prieten A. I. Odobescu. CUPRINSUL I. Să mă încurc oare şi eu în calea vînătorilor ? — Cartea ta şi Pre- cuvîntarea mea. — Utile dulci sau Sosii şi d-1 Socec. — Ce zice Nimrod despre podagra mea. — Arcadia pe cîmpul Bărăganului. — De la moş Doru, drept în pustii. — La conac ! — Vaî de bietul Gogolî, ce era să pată ! II. Ţiganii de zestre. — Grives en caisse. — Dizertaţiune filologică, îmbîcsită cu erudiţiune. — 1000 galbeni venit pe an. — Graurii ştiu franţuzeşte mai bine decît d-1 Littre ! — Din fabulele lui Lafontaine pînă în pădurile Rusiei. — «Amarîta turturea, of ! sărmana vai de ea !» III. Pentru ce poetul Lucreţiu ştie maî bine seama cirmuirii decît stăpînirea noastră. — Chiati ! ChiaU ! prin pădure. — Unde ne acăţăm de coada cînelui. — Braşoave şi palavre vînătoreşti. — De ce vulpea are coada lungă şi ursul n'are de loc. IV. D'as şti Şl eu carte cîtă ştia răposatul Lessing! — Ditirambă în onoarea Artemidei. — Bine trăia Diana la curtea luî Henric de Valois ; — Cuvioasă gravură nemţească. — K')vrj7£Ttx6?, salată eleno- latinească. — Sfirşim tot la coadă. V. lată-ne acum şi în Roma ! — Maî mare ruşine pentru cotgogea- mi-te împărat ! — Sculptura istorică pe arcul de triumf al luî Traian. — Platon şi Xenofon ne poltesc la vînătoare. — Tren de plăcere prin epoca glaciară. — Faraoni vînătorî. — Păcat că Guilom Teii vorbea nemţeşte. — De la capra-neagră la iubită şi vice-versa, — Poemă cîmpulungeanâ. VI. Cum se pricepeau să cînte la vînătoare Rossini şi Haydn, Mehul şi Weber. — Tonton, tonton, tontaine, tonton! ! — Duşmănia literară sau efecte intuitive şi anacronistice ale Chambertinului de la Cafe- Auglais, asupra poeziei romîne. — Trecem dincolo de Bagdad. — Concert simfonic pe apă şi pe uscat, dat mistreţilor şi cerbilor de Şahul Persiei Khoşru Anuşirvan. VIL ZwYpacpia privită din punctul de vedere al teoriilor luî Darwin. — Amor Şl vînătoare ! — Cum se îngropau la Roma urmaşii bietului Ovid, răposat ca vai de dînsul, cam pe la Kiustenge. — Pustia de oglindă, multe rele face ! — Rubens n'a fost vînător, dar Horace Vernet fără îndouiealâ. — Filozofia absolută a esteticei vînătoreşti. — Italia ne-a cam dat de ruşine. VIII. Bibliografie cinegetică a secolului de mijloc. — înşiră-te măr- gărite artistic şi vînătoresc. — Mistreţul de Snyders. — Wouvverman şi calul bălan. — Văzut-ai la Luvru pe Bonne, Nonne şi Ponne, sad pe Mitie şi Turlu, adică pe Desportes şi pe Oudry ? — Prinţişoriî nemţi de mult visau a Vej-sallia. — Ridinger şi "babiţe. — Tot Ridinger şi marchizul de Carabas. — Tot Ridinger şi Sir Edwin Landseer. — Cum te dau de gol băieţii de la noi. — Cum umblu eu să te aduc pe tine a deveni un sportman fashionabil. IX. cLa Carpaţi 'mî am adus jalea !» — Poezia prelinsă şi dichisită. Prepelicarul în geantă şi bicaţina în vînt. — Literatura cinegetică a Muscalilor. — Tiroleză fără acompaniament de muzică. — Steeple- chase sistematic d'a curmezişul artelor vînătoreşti. — Uf ! să răsuflăm un moment sub umbrarul lui Kyr loniţă Buzdrună. X. încâ un hop ! — Sus pe plaiul Buzăului. — Studia antropologic, lexicografic şi motal asupra locuitorilor din comuna Bisoca. — Basmul 100 AL. ODOBESCU CU Fata din peatră şi cu Feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat. — Vultur, dihor şi rîs. sau zaiir, smarald şi rubin. — Cîte se pot întîmpla unui neamţ dacă nu pricepe romîneşte. XI. La co tul|munţilor. — Tot basmul cel cu Fata din peatră s. c. 1. — Porumbiţa şi mărgăritarul. — Ce au spus despre munţii Năculele de la obîrşia Rîmniculuî, Caiu Valeriu Catul, Franţois Villon, autorul anonim al Romanceruluî del Cid Campeador şi mulţi alţii. — Iepurii din Codicele civil şi ceî din Dictionnariiilu Academicii. — Ne luăm ziua bună în tinda d-luî Sterie, arendaşul de la Bisoca. — Post-scrtptuin unde se spune ceia ce n'a ştiut să spună răposatul C. Negruzzi, în statistica ce a făcut lupilor din Moldova. XII. — Capitolul cel maî plăcut pentru cititor. ekft^a o^^o °kS^° «kft^ jîo °Fo^° °^^" oFo^o oFo^o "or, DîJJiciles migae. I. Al voit, amice, ca maî nainte de a o tipări, să citesc eu în manuscript, cartea romînească ce tu aî compus sub titlul de oo-KovTf^£T'.XQ<; 123 «Născătoare a gintei luî Eneu, voluptate a oamenilor şi a zeilor, spornică Vinere ! tn^ care sub stelele lucinde ale ce- rului, împoporezi marea cea plutitoare şi pămîntul cel rodi- tor, prin tine tot neamul vieţuitoarelor concepe şi se naşte spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeiţă, dinaintea ta, şi la a ta sosire fug vînturile şi norii de pre cer; sub tine, pămîntul împestriţat aşterne flori drăgălaşe ; ţie 'ţi zîmbesc valurile mării şi cerul, înseninat de tine, luceşte de o lumină preste tot împrăştiată. Căci îndată ce primăvara deschide şi- rul frumoaselor zile şi îndată ce suflările înstrunate ale Zefi- rului reîncep a deştepta puterile fecundării, mai întăî zbură- toarele cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o zeiţă, a ta venire : apoi turmele îndîrjite saltă cu veselie prin pă- şuni şi străbat înnot răpezile rîuri ; astfel, aprinsă de frumu- seţea şi de farmecele tale, toată firea însufleţită te urmează cu înfocare pe tine, ori unde tu o mîni a se duce. De aceea prin mări şi prin munţi, prin apele volburoase, prin locuinţele frunzoase ale pasărilor şi prin cîmpiile înverzite, suflînd tu- turor în piept o dulce iubire, tu faci ca cu plăcere să se în- mulţească în etern generaţiunile lumei». Aşa dar cînd soseşte primăvara, amice vînătorule, în- dură-te şi tu, şi lasă gingaşei Vineri şi dulcelor ei desmier- dări, întreagă domnirea lumii. N'aî avut tu oare timp îndestul ca să răspîndeştî groază şi moarte prin crîngurî şi pe cim- pii ? Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n'au fost oare tipăiite urme încrucişate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos şi vulpea vicleană, cari, fie-care după firea sa, se silesc a 'şî minţi gonacii şi a încurca dîra lor prin- tre tulpinele despuiete ? Dar Braica, Griveî şi Dudaş, cu l)Otul Ia pămînt, cu urechile blegite, cu coada întinsă. PIt rapidos tranant amnis : ita capta lepore Te sequitur cupide quo quamque inducere perţiis. I)eni()ue per măria ac montis rtuvioscjuc rapacis Frondiferasque domos avium camposque virentis Omnibus incutiens blandum per pectora amorem Ktficis ut cupide şfeneratim seecl^ propajţent. 124 AL. ODOBESCU aleargă fără îndurare şi cu orlasul lor spăimîntă feara prin toate cotiturile eî. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apro- piată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului, în- cremenit pe locu'î de pîndă. Nu ştiîi ce coardă misterioasă a inin^eî sbîrnie la acea sălbatică armonie ! Cînd copoii vestesc apropierea vînatuluî, nerăbdarea îl face să tresară maî mult decît frigul. Cu ochiul pironit către partea unde s'aude lătratul, el aşteaptă, ispiteşte, caută, măsoară luciul zăpezeî fără de cărare ; iar cînd d'odată s'arată şoldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada tîrîş, ca într'un fulger el iea puşca la cătare şi trage ! Pe cînd eram ajuns aci cu scrisul, fuseî întrerupt de fetiţa mea care venea în fuga mare să'mî aducă o veste ce o înveselise foarte ; mergînd în curte ca să se joace cu Capişoana, căţeaoa, a găsit'o culcată pe un mindir de paie şi avînd împrejurul eî o grămadă de căţeluşi, mici cît pumnul şi orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, cari se svîrcoleau, chiţăind şi mierlăind, subt ugerul mamei, unii negrit alţii murgi şi alţii b.ălţaţî. A trebuit negreşit ca dintr'o aşa de numeroasă prăsilă, să fac şi partea enghe- ruluî. Aci dar, în alegerea căţeilor cu drept de viaţă, am avut ocaziunea de a pune îndată în aplicare, învăţăturile şi poveţele ce se găsesc în cartea ta ; am oprit dar că- ţeii «cari aveau cap maî mare, bot maî larg, nărî maî deschise, urechî maî subţirî şi maî bine croite, pept maî lat, picioare maî lungî, coadă maî groasă Ia rădăcină şi m,aî subţire la vîrf». Iţî mărturisesc, amice, că în privinţa acesteî ultime re- comandaţiunî, — cu toată încrederea ce am în cunoştin- ţele'ţî şi în experienţa'ţî cinopedice, — rămăsei pe gîndurî, întrebîndu-mă ce fel de influenţă vor fi avînd grosimea şi forma coadeî asupra facultăţilor intelectuale şi fizice ale unuî cîine ? Aşa dar acest apendice al şireî spinăreî are şi el o însemnătate etică în natură, şi prin urmare filozoful M'e'j5g-K')vt7S':i/.c 125 comunist şi falansterian Ch. Fourrier ştia ce spune, cînd pretindea că omul, spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cu un ochi la vîrf ? Alţii, din contră, aii aşteptat de la scurtarea coadeî, chiar şi la animale, efecte estetice pentru aceasta, — dovadă caii englezeşti, cărora li se taie coada pentru frumuseţe, — ba chiar şi efecte moralizatoare pentru omenire ; căci, spre exemplu, Plutarc ne spune că frumosul, răsfăţatul şi zbur- dalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într'o zi coada cea frumoasă a unuî cîine minunat pe care '1 cum- părase cu şeaptezecî de mine (vre o 6,500 leî nouî), numai pentru ca, dînd de vorbă concetăţenilor săî asupra acestei nevinovate nebunii a luî, să 'î oprească de a cîrti despre dînsul alte lucruri maî rele ^). Apoi maî este încă şi o vorbă romînească : Coadă lungă minte scurtă ! zicătoare nesocotită a poporului, pe care a- desea o dă de minciună şi femeia cu lungi plete şi vulpea cea lung-codată. Dar dintr'una într'alta, vorbind despre coadă, despre vinătorî şi despre vulpe, îmî aduseî aminte o poveste pe care am auzit'o adese orî, pe cînd eram copil, spuind'o un bâtrîn vînător, căruia îî plăcea să glumească cu to- varăşii săî. Dacă cum-va vrei să dormi şi nu'ţi vine de sine-şi som- nul, apoi pune capul pe pernă şi ascultă : A fost o-dată ca nicî o-dată, — daca n'ar fi nu s'ar po- vesti, — pe cînd se potcovea puricele . . ., şi cele-l'alte . . . şi cele-ralte. A fost odată un vînător care, de cîte orî mergea la nătoare, avea obicei să iea cu dînsul pe slujitorul său, iar cînd se întorcea înapoî, povestea cuî vrea să'l asculte o mulţime de întîmplărî minunate, care de cînd lumea nu trecuse nimenuî nici măcar prin vis, şi la toate aceste basme. ') Pluiarchi vita Alcibiadis, IX. 126 AL. ODOBESCU nu lipsea nici odată de a aduce ca martor pe bieata slugă, adevărat om al luî Dumnezeu. Azî aşa, mîine aşa, pană cînd într'o zi acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor min- cinos, îşi ceru seama de la stăpîn şi voi cu tot dinadinsul ca să-şî iea ziua-bună de la el. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptate ho- tărîri şi cu vorbe blînde, îl întrebă: — «Oare nu te mul- ţumeşti cu simbria ta şi cu traiul ce ai în casă la mine, de vrei să mă laşi?» — «Să nu păcătuiesc, cocoane», — îi răspunse sluji- torul ; — «toate sunt bune la domnia-ta. D-zeu să'ţî dea tot bine! Dar să'ţi spui curat, şi să nu'ţi fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce'mî ceri să dau pe toată zioa, cînd începi, — adică să fie cu iertăciune, — cînd începi a tăia la palavre vînătoreşti. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei şi să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domnia-ta îţi încarci de bună voie su- fletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu!» Aşa vorbi servitorul şi stăpînul se puse pe gîndurî ; dar fiind-că el cunoştea preţul unei slugi drepte şi cre- dincioase, se răsgîndi bine şi 'i răspunse într'ast-fel : — «Ia ascultă, băiete ! Văz că tu eşti om cu frica lui Dumnezeu. Rămîi la mine şi ajută-mă ca să mă desbăr de purdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n'aş voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul ; dar ce să'î faci năravului ? Mă iea gura pe dinainte. Aşa dar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoială, ca să scap şi eu de aşa urît cusur, să rămîi şi tu împăcat cu sufletul. Cînd mă voi afla în vre o adunare, tu să stai la spatele meu, şi cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deochiată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe fiinţa adevărului». Aşa spuseră şi aşa rămase să fie. Peste cîte-va zile, şezînd la masă cu alţii, vînătorul în- U'so^o-KovY^Y^^-''*^^ 127 cepu să povestească că la o vînătoare la care fusese de curînd, 'î a eşit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă, lungă cel puţin de cinci stînjenî ! ! ! Pe cînd, în focul povestirii, el rostea acestea cu cea maî deplină încredinţare ca şi cînd lucrul ar fi fost în- tocmai după cum îl spunea, de o dată se simţi tras pe dindărăt, de mînica surtucului. îşî aduse aminte de toc- meala cu slujitorul ; îşî luă vorba înapoi şi îndreptîndu-se că, în înferbinţeala vînătoariî, nu va fi văzut tocmai bine, reduse coada vulpeî pînă la vre-o duoî stînjenî. O nouă smînceală de haină, îl făcu s'o maî scurteze cu un stînjen. La a treia, o cionti pînă la doî coţi. Simţind încă şi acum efectele restrictive ale conştiinţei servitorului, se înduplecă a maî reteza din coada vulpeî : — cDuoî coţi întocmai nu va 11 fost ; — zise el asudînd, — dar, pre legea mea, că era de un cot şi maî bine!» Sluga, care se bucura acum şi mulţumea în sine luî Dumnezeii, auzind pe stăpînul său cum se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele Satanei, crezu că e momentul nimerit spre a'l aduce la o deplină pocăinţă şi '1 maî trase încă odată de mînică. Dar răbdarea vînătoruluî era ajunsă la culme, şi întor- cîndu-se de o dată înfuriat către neîmblînzitul său censor, se răsti la dînsul, strigînd în gura mare : — «Bine, mişelule! Nu'ţî e destul cu atîta ? Ce ! vrei să las vulpea bearcă ? Dar maî bine să te iea pe tine dracul de o miie de ori, decît să rămîie vulpea mea fără coadă!» Să nu'ţî închipuieştî, amice, că am copiat această isto- M jarâ din cartea răposatului Anton Pann, intitulată: Povestea vorbei sau culegere de proverhuri de prin lume adunate şi iaroşî la lume date ;^) ) '^ volume. Bucureşti, 1852-53. 128 AL. ODOBESCU iar precum am auzit'o de la bătrînul meu vînător, tot cam aşa 'ţî o şi povestii ! Morala eî, — dacă va căuta cineva o morală într'însa, — este, precît mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vină- toreştî au darul de a dezvolta într'un chip cu totul excep- ţional imaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vînătorî o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a isbînzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sunt Achilî şi Diomezi pe cîmpul de bătaia, se cade să le iertăm a fi şi Omerî, cînd încep a rapsodia pe lira Caliopeî. Ş'apoî, în teză generală, făcînd partea slăbiciunilor ome- neşti, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire şi ceî maî mulţi dintre oameni sunt ca lupul, care părul şi-1 pot lepăda, iar năravul ba. De aceia, cînd vine unul şi 'ţî istoriseşte, bună-oară, că a împuşcat de la pîndă lupul, pe cînd i l'au adus copoii gonind ; că a înjunghiat cu cuţitul de la brîu şi a culcat la pămînt pe ursul, care se răpezise asupră'î, rănit fiind de glonţ şi înjuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frâmînţî aşa tare cu firea şi maî ales mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a 'i dovedi cum că se amăgeşte şi că ceea ce spune nu a fost nici o dată şi nici se poate aievea întîmpla. Oare făcînd astfel, nu cam perzî orzul pe gîşte ? Dar îmî vei zice: — «Pentru ce să nu combatem erorile respîndite în public de reaoa credinţă sau de fanfaronada unora ? De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu ho- tărîm marginile posibilului ? Pentru ce să nu arătăm celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetaşî aî sfîntuluî Hubert, la ce punt al orizonteluî vînătoresc sfinţeşte soa- rele putinţei şi începe să licurească fofengherul ^) îndo- 1) Dacă cum-va nu cunoşti această expresiune, mă grăbesc a 'ţî spune că astfel numesc ţăranii, în unele locuri luceafărul dimineţei, căruia 'i zic si steaoa porcului. Expresiunea aleasă de mine este fără ^t~'vyj-]\'r^r^'{=ziY,dz 129 ielnic al fantasticelor plăzmuiri ? La ce mintea şi gura să nu lie drepte, tocmai la aceia cari, cu ochiul şi cu mina nu pot să dea greş? Pentru ce... ?> La toate aceste întîmpinărî judiciose şi dictate de cea maî candidă virtute, teamă 'mî e că toată brasla veselă şi uşoară a vînătorilor, începînd de la vătaful Pasache şi pînă la tiriachiul Cafea-subţire, îţî va răspunde în cor cu o păcălitură vînătorească, zicîndu-ţî: «Vezi d'aia n'are ursul coadă !» Pasă atunci de 'î maî învaţă carte! Noi însă ceştia-1-alţî cari judicăm sănătos, cari ştim )rbi şi cu gravitate, cari ne silim a găsi adevărul, binele si frumosul, în orî ce fapt, să ne vedem de treabă şi să urmăm a culege, chiar din vînătorie, cugetări serioase ş impresiunî plăcute pentru minte cît şi pentru inimă. Dar de vreme ce nu ne prea înţelegem amînduoî asupra felului preferit de vînătoare, — tu ţinînd cu prepelicarul şi eîi cu căruţa Tămădăianuluî, — aidem amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vînătorieî, un cîmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi ! IV Sînt acum mai bine de o sută de ani de cînd unul din rti mai mari scriitori ai Germaniei, Lessing, a scos o carte sub titlul de Laocoon sau despre marginile respective ale poeziei şi ale picturei ^). într'acest cap de operă de critică şi de bun gust, autorul descrie cu fîneţă, cu claritate şi cu eleganţă, mijloacele diferite ce fie-care din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulţumească, să mişte şi să răpească pe om. înduoialâ maî olasirâ, căci derivă evident din două cuvinte elineştî: ^Wi;, /«w»>ia şi 'făY'f-'., luceşte. Terminaţiunea, dreptul luî Dumnezeu, e cam şocăţească. 1) Tipărita mai intii la ITGii si tradusă in lin^i> • tV-^nceză, la 1802, de //. Vanderhurg. Al. Odobescu. — Opere complete. I. 9 130 AL. ODOBESCU 'Mi-a venit în gînd că o carte de felul acesta s'ar putea scrie; luînd cineva de subiect vînătoarea, spre exemplu, şi analizînd pe rînd toate impresiunile ce ea produce asupra imaginaţiuniî şi asupra simţimintelor omeneşti, atît prin împărtăşirea omului la înseşi acţiunile eî, cît şi prin descrieri literarii, prin imitaţiunî armonice sau prin repre- zentări plastice ale scenelor de vînătoare. S'ar putea deştepta într'o asemenea operă, mii de idei energice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în rouă întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească; apoi ar veni rîndul cugetărilor dulci şi duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vînătoruluî şi care, cu tot nesaţiul luî de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor şi de îndurare să'î roureze geana. într'acea carte şi-ar găsi locul şi întîmplările comice, şi spusele glumeţe, şi petrecerile sgomotoase, care înveselesc viaţa vînătorească; apoi într'însa s'ar vedea încă cum artele şi poezia au ştiut să-şî însuşiască şi au izbutit să resfrîngă în producţiunî de merit, toate aceste felurite fapte şi simţiri. » într'astfel, mintea cititorului, preumblată prin spaţiu şi prin răstimpî, fără însă a perde un minut urmele vînăto- rieî, ar vedea, ca într'o panoramă, desfăşurîndu-se dinainte-î toate acţiunile pornite din această crudă dar bărbătească aplecare a fireî omeneşti ; călăuzită de o critică judicioasă şi atrăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creaţiunile prin care geniul sau talentul au ştiut, cu mai mult sau mai puţin succes, să conceapă, să ilustreze, să reproducă şi să idealizeze instinctele şi faptele vînătoreştî ale omului din toţi secolii şi din toate părţile lumii. Unei asemenea cărţi, — ca să nu'î lipsească nici ei pa- tronagiul mitologic sau divin, — unei asemenea cărţi i-aş da, în fie-care din părţile sale, cîte un titlu luat din re- giunile ideale ale vînătoriei ; aş caracteriza-o, pe rînd, prin trei capete d'operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile, cele mai puter- ^'3'JOO-k'Jv-^7=''.y.oc lai •H nice, cele maî graţioase, ce instinctul vînătoriei a putut vre-odată să insufle unor oameni de geniu. Aceste trei capete d'operă, măreţe embleme ale artei vînătoreştî, le-aş afla în statua antică, numită Diană cu uf a din galeria Luvruluî, în grupa Dianeî din Poitiers^ sculptată de artistul francez Jean Goujon, şi în gravura ' pictorului german Albert Diirer, reprezentînd vocaţiunea miraculoasă a sfînttihit Hubert \). In aceste trei creaţiunî se vede într'adevăr unul şi acelaş ccop ; dar în cîte-şi trele, el este exprimat sub forme per- [ fecte, a căror singură diversitate dovedeşte cît sunt de cunde şi de variate simţirile şi gîndurile ce au putut să -r rezume în aşa frumoase şi felurite concepţiuni. Cine ar şti să descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spun ochiului minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînă- reşti, acela ar face cel maî minunat panegiric al acestei ') Despre Diana cu ciuta, care se numeşte şi Diana de la Versalia, limd-că a stat lung timp în acest loc, dupe ce maî întîî s'a adus în ^'rancia sub Francisc I, descoperită fiind în'lacul Nemi(?) din Italia a fost succesiv expusă în castelurile de la Meudon şi de la Fon- * .inebleau, vezi: Braun, Vorschule der Kunstmythologie, (Gotha, !^54) n. 62. — Clarac, Mus6e de sculpture, (Paris, 1860) voi. IV. n. : J2, stampa 284. — W. Frohner, Notice de la sculpture antique du isee Imperial du Louvre, (Paris, 1870). — Diana de Poitiers a lui tn Goujon e reprodusă în Clarac, voi. V. n. 2600, stampa 359. O tiţă despre J. Goujon figurează în voi. I. — Reveil a publicat toate erile lui, care se află şi în Musee des Monuments frangais de Ro- 'illard Peronville (Paris 1808—1811). — Gravura lui Albert Durer in- M rulată St. Hubert şi executată cu apă tare pe fer, se află reprodusă P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et â l'^poque de ia Renaissance aris 1869), pag. 343. Pentru biografia artistului vezi: Histoire des intres de toutes les 6coles par Ch. Blanc. Ecole allemande, şi viaţa . de Eye (Leipzig, 1860V — Pentru diferitele reprezentări ale sfîntului ibert se poate consulta: Guenebault^ Dictionnaire iconographique s Jionuments de Tantiquit^ chr6tienne et du Moyen-âge, (Paris, 13) şi Dictionaire iconographique des figures, 16gendes et actes des ints, de acelaş. (Paris, 1850, edit. J. P. Migne). 132 AL. ODOBESCU arte; acela ar fi tot-d'odată rapsodul, trubadurul şi psal- mistul seminţiei luî Nimrod. Acela ar lăuda-o cîntînd imnul eleniceî Artemide, zgo- motoasa sor-gemene a argintar catului Apolon şi venerata fecioară care poartă săgeţi de aur, bucurîndu-se de larma vînătorească ; care prin codrii umbroşi şi pe piscuri fur- tunoase, străpunge cerbii ; care întinzîndu-şî auritul arc^ asvîrlă darde ucigătoare de se cutremură creştetul înal- ţilor munţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fearelor izbite, de se înfiorează pămîntul şi marea cu toţi peştii din ea ^). Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vînătorilor feodale, reamintind prozaicului nostru secol, imagine po- etice din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi de vesele şi elegante petreceri, cînd nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-î armăsar, ca să vîneze, cu sprintena şi tumultoasa luî haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbul şi mistreţul de prin codri sau ca să doboare, pe sub nouri, cocorii, răpezind asupră-le agerii săi şoimi, legaţi de oblîncul şeleî ! % Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tă- mîie, altarul vînătorilor, povestind cum sălbaticul uriaş al anticelor legende germanice, cum vînătorul afurisit care-şî vînduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi şi printre stînci, cum acea fantastică 1) Hymni Homerici: XXVII, in Dianam. v. 1—9. ''ApTsixiv astSco xpYjooXc'.Ttaiov, xsXdSsivTjv îrap^svov alSoiTjv, iXa^pyjPdXov, lo)(sacpav, auToxaaiYVTJ'CYjV ^(pDaadpoo 'A:rdXXo)vo(; 7] xat' opYj GXLOEVTa Ttal a>tpLa<; r/fJLSvdsaoac; aYpYj TspTuotxsvT], TraYXP^asa id^a xirawsi, :ri'j.7U0Daa arovdsvca psXTj* TpoţiâsL 6'» zdpvjva o^JiTjXwv 6ps(j)v, la)(£i §' sTcl Sdaz'.o; uXt] Ssivov DTio yXrj^i^f^c, ^yjpwv cppLaasi hi tî Yaîa, :rdvio? v' ly^mzic; M'soSo-KovY^Y^'^^^o? 133 fiinţă a posomoritelor visuri păgîne, printr'o minune ce- rească, se prefăcu în blîndul şi cuviosul episcop şi apostol al Ardenelor creştinate ! A fost fără îndoială un vînător inspirat şi a ştiut să mînuiască bine arcul şi săgeţile, artistul subt a cărui daltă s'a mlădiit statua Dianeî de la Luvru, acea mîndră şi sprintenă fecioară de marmură, care s'avîntă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tuniceî eî spartane, scurtă în poale şi larg-despicată la umeri. O mişcare vie şi gra- ţioasă a grumazului a înălţat capu-î, cu perii sumeşi la ceafă în corimb, şi pe fruntea-î, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mînie. Peptul îî înfăşoară, ca un brîu^ talia zveltă şi cutele veşmîntuluî ascund sînu'î fecioresc ; dar braţele-î goale, unul se în- covoaie în sus ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri : cel-1-alt se reazimă pe creştetul cornut al ciutei. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiţă să calce aşa iute pă- mîntul, sub crepidele'î împletite pe picior ca opincele plă- ieşilor noştri ? Pe cine ameninţă ea cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-î delicate ? Trămite ea oare în cîmpii etolicî aî Calidonuluî, pe mistreţul urieaş care va muri înjunghiat de mîna regescului vînător Meleagru? Urzeşte ea o crudă răzbunare în contra nenorociţilor fiî aî neso- cotitei Niobe ? Sau că, încruntată, se găteşte a da pradă cînilor, pe îndrăzneţul Acteon, care, vînînd prin dumbravă, a cutezat să'şî desfăteze vederile cu uimitoarea privelişte a castei zeiţe, scăldîndu-se în pîrîîi ?... Cugetul eî e o di- vină taină. Artistul a ştiut numai să împetrească, în ră- pedea şi mîndra pornire a mersului zeiţei, acel vers ca- racteristic al piosului cîntăreţ : cCu inima vitează, ea trece pretutindeni, prăpădind odrazla feare- lor sălbatice» i). ») Hymni Homerici: XXVII. In Dianam. v. 9—10: 134 AL. ODOBESCU Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vînătoreştî ! O inspiraţiune de altă natură a dat naştere, în al XVI-lea secol, Dianeî luî Jean Goujon, care şi dînsa va rămînea pururea ca o măreaţă simbolizare a aceliaşî ideî. Dar sculptorul francez, unul din luceferii acelei epoce, — cu drept cuvînt numită Renaştere^ — în care producţiunî de frunte în litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginaţiunile stimulate de studiul mo- delelor antice, Jean Goujon, trăit la curtea desfătată a regelui Henric al Il-lea de Valois, văzuse adesea pe fru- moasa ducesă de Valentinois, pe Diana de Poitiers, fa- vorita regelui şi adevărata stăpînă a Francieî, prezidînd la splendidele şi voioasele vînătorî regale ce se dau în pădurile de la Fontainebleau şi de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptoase regine a frumuseţeî, mina mă- iastră a răspîndit aureola unei divinităţi vînătoreştî. Insă creaţiunea sa, modulată în linii unduioase şi pline de morbideţă, nu maî are nimic din aspra candoare şi din energia virginală a anticei Artemide. Diana luî Goujon e o zeitate lenoasă ; ea se odihneşte, pe jumătate culcată. Trupu'i, fără văşmînt, nu ascunde nici una din dezmier- dările sale ; păru'i, în viţe unduioase, e ridicat cu o măies- trită eleganţă, sub podoaba artistică de pe creştet ; braţul stîng, ornat cu brăţări la umăr şi la mînă, ţine un arc destins ; iar mîna dreaptă, cu un mănunchiu de flori, în- conjoară şi mîngîie grumazul unui cerb măreţ. Adăpostită sub coarnele trufaşe ale nobilului animal, zeiţa îşi reazimă trupul pe şealele lui ; un cîne se odihneşte sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei şi altul, lăţos, stă alături cu cerbul. Un aer de nobilă moleciune domneşte într'această grupă; înfăţişarea'i fastuoasă şi elegantă repoartă mintea către timpii cînd plăcerile vînătoarii, cu tot cortegiul lor de lux şi de galanterie, era numai petrecerea favorită a regilor şi a fericiţilor de pe această lume. Cînd de la aceste două modelurî, caracterizate unul prin graţia corectă şi prin vigoarea juvenilă a Antichităţii, cel 1-alt prin eleganţa maî răsfăţată şi maî sumptuoasă a Re- naştere!, ne întoarcem privirea asupra gravureî vechiului artist german, maî înnainte de toate, mintea noastră în- cearcă ca un simţimînt de sfieală. Ne întrebăm dacă acea scenă complicată, cu tot vulgarul aparat al vînătoriî, po- sedă cu adevăr în sine elementele unei opere estetice ? Dacă cumva frumosul poate să existe acolo unde el nu izbeşte chiar de îndată vederile ? Ne uităm, ne întrebăm... .Dar cu cît privim maî cu băgare de seamă combinarea acesteî compoziţiunî, în care geniul tedesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte şi cu toate precugetările sale retiective, cu atît maî mult încolţeşte în noî o simţire în- duoelnică de mulţumire, care creşte treptat şi ajunge pînă la sfîrşit a ne pătrunde de o admiraţiune anevoie de de- tinit. Nu eleganţa nicî graţia formelor, nu perfecţiunea nici simplitatea corectă a compuneriî deşteaptă în noî acest ciudat simţimînt, ci maî mult nu ştiu ce cugetare adîncă care a prezidat la concepţiune, nu ştiîi ce misterios efect pe care'l produce întrunirea intenţionată a atîtor detaliurî, aşa de naiv reprezentate. Scena se petrece la poalele uneî stîncî păduroase, pe care o încunună un castel feodal cu turnurî şi cu mete- reze ; la dreapta curge un rîu, în undele căruia se răs- frînge umbra tufişului de pe mal ; peste rîu trece o punte de piatră ; la stînga, tărîmul se înalţă acoperit cu cîţîva rari copacî; mai mult frînţî şi uscaţi. Printre această stearpă pădure, se zăreşte cerbul, purtînd cu zmerenie crucea răs- tignirii pe al său creştet, înfiptă în faţa latelor sale coarne. Pe întîiul plan se află vînătorul cu calul şi cu cîniî săi ; el a descălicat şi a dat în genunchi, privind cu o cu- vioasă mirare vedenia ce-i trimite cerul. Costumu-î este îmbrăcămintea vulgară a vînătorilor contimporani cu ar- tistul. Calul stă neclintit fără ca să vază ceea ce produce pietoasa mirare a stăpînuluî şi ogarii cîte-şî cinci, nedînd seama la ceea ce se petrece, se odihnesc ca de popas. 136 AL. ODOBESCU Toate părticelele acestei compuneri sînt lucrate, ca toate operele luî Albert Diirer, cu o scrupuloasă acurateţa ; totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decît simpla şi reala natură. Stîncî, copaci şi animale, toate sînt în nesimţire, toate stau în nepăsare ; singuri, cerbul miraculos şi vînătorul pocăit produc con- trast, prin pozele lor, în care se străvăd simţiminte adîncî: cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simţi de ce preţ nestimat este sfînta podoabă ce el poartă ; vînătorul vede uimit, chiar în obiectul persecuţiunilor sale, chiar pe fruntea vînatuluî, semnul ce-1 va mîntui de păcate ; el se închină la dînsul, rostind poate în cugetul său, maxima pe care, cu şeapte secolî în urmă-î, a formulat-o într'astfel renu- mitul vînător al meziului-ev, Gaston Phoebus : «Prin vînă- «toare scapă omul de păcatul trîndăvieî, căci acela care «fuge de cele şeapte păcate de moarte trebuie, după legea «noastră, să fie mîntuit ; prin urmare, vînătorul bun va fi «mîntuit» ^). Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a ştiut să traducă cu penelul, ideile care se rezumă în legendara vînătoare a sfîntuluî Hubert, patronul vînătorilor creştini din occident. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greşit calea. în- treprinsesem, pe cît ţiu minte, a căuta în cercul hterelor şi al artelor, imagine vînătoreştî asupra cărora să ne po- trivim la gusturi, şi iată că mă pomenesc vorbindu-ţî despre arta Germanilor şi despre gravură, două lucruri care, precît iar ştiu, îţî sînt de o potrivă urîte. 1) Gasion Phcebus, comite de Foix (] 331— 1391). Cartea luî s'a ti- părit maî întîî la 1507, sub titlul : Des deduitz de la chasse des bestes sauvaiges et des oyseaux de proie: «En chassant on evite le peche d'oisivete, car qui fuyt Ies sept peches mortels, selon nostre foy, ii de vroit estre sauve : donc bon chasseur sera sauve». — Sfîntul Hu- bert, fiu al ducelui de Acuitania şi apoi episcop la Maestricht, pare a fi trăit între 656 şi 730. — Cît despre Albert Diirer, pictor şi gravor din Ntiremberg, viaţa luî se întinde de la 1471 pînă la 1528. U'=')§0-K OVTQYSt 17.0C 1 37 Nu crez, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Durer să aibă maî multă trecere decît compatrioţii luî, muzicanţii Beethoven şi Mendelsohn, şi negreşit că nu invenţiunea gravurii cu apă tare, ce i se atribuie, îî va cîştiga maî mult preţ în ochii tăi. Poate însă că, pentru hatîrul patronului tău, sfîntul Hu- bert, mă va ierta, în cazul de faţă şi veî primi chiar ca, i sub rubrica gravurii lui Diirer, să se grupeze, în opera ' proiectată, tot ceea ce ţie nu-ţi place în arta vînătoriei. Aceasta îţi va fi cu atît mai lesne cu cît, de sigur, proec- tul de carte va rămînea, cît despre mine, pururea în stare de proiect şi că, aşteptînd să-mi vină momentul de inspi- raţiune şi talentul de critică ce mi-ar trebui ca s'o pot scrie, eu unul voi rămînea întocmai ca vrabia care mălai visează. Aşa dar fii pe pace ; n'am să aştern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monografie filozofică, istorică, literară şi estetică a vînătoriei. Nu zic că această semeaţă ideie : nu mi-a trecut un moment prin creeri şi că n'am început . chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, KovTjYsir/.ol, al lui Xenofon şi al complinitorului său Arrian, notele des- \ pre vinătoare, coprinse în Ono7nasticonul luî luliu Polux, j ba încă şi poema elenă a lui Opian, apoi şi cea latină a ' luî Graţiu Faliscu, în fine chiar şi serbedele versuri frag- mentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul luî Opian ^). ^) Toată lumea ştie că generalul atenian Xenofon a trăit cam de ' : 445 pînă pe la 335 înainte de Chr. ; dar scriitorii citaţi în urmă-i, :nd cu mult maî puţin cunoscuţi, însemnăm aci epoca vieţuirii şi ttria lor: Flav. Arrian, istoric elen, născut la Nicomedia în Bitinia, anul 105 după Chr., a căutat mereu să imite pe Xenofon ; s'au .strat din scrierile luî : Expediţiunea lut Alexandru, Indicele, Peri- hI Fontelui'Euxin, Manualul luî Kpictet, Tractatul de tactică, Trac- tul de vinătoare şi altele. — luliil Pollux (Polydeucte), sofist şi gra- matic elen, născut la Naucratis în Egipet, pe la anul 130 după Chr., ne-a lăsat un lexicon în 10 cărţi, care poartă numirea de Onomas- ficon şi în care cuvintele sînt dispuse după materii : la începutul 138 AL. ODOBESCU Vina este a ta ! cine te-a pus să înşiri de aceste nume în Introducţiunea ta, însoţindu-le cu o o^rindină de cita- ţiunî latine ? In calitatea mea de academic mi s'au aprins călcîiele de focul clasicităţii şi iată pentru ce aî fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de ver- suri latineşti, ba chiar şi elineştî. Acum ţine-te bine şi de aci înainte ! Dar cu toată pofta ce am de a te copleşi sub un ne- mete de erudiţiune cinegetico-academică, trebuie să - ţî mărturisesc că am constatat cum că autorii antici, cari au tractat despre vînătoare, de Venatione^ sînt tot aşa plini de amănunte tecnice ca şi Manualul tău şi prin urmare, nu m'am simţit nici aci în stare de a face analize. Apoi mi-p fost milă de noi amîndoî, cînd m'am gîndit că ar trebui să traduc pe d'întregul, 13 capitole ale Cynegeticelor lui Xenofon, alte 35 ale urmaşului său Arrian şi vre-o 85 pa- ragrafe din Onomasticoniil luî Polux. In Opian, în acel noian de graţii^ j3o^6c twv yapiTwv, cum îl numeşte cu îngîmfare sholiastul loan Tzetzes, aş găsi, fără îndoială frumuseţi îndestule de citat ; dar tinerelul poet din Anazarba Cilicieî, nu prea ştia să 'şi cumpănească bine avînturile prolixe ale înfocatei sale muze, şi ce aî zice, rogu-te, cînd spre a'ţî reaminti numai poetica descriere a vînătorii de lei din cîntul al IV-lea, aş mai transcrie aci o sută treî-zecî şi patru exametri elineşti ? Mă vei ierta însă a fi mai puţin discret în favoarea cîne- luî, şi pe lîngă lăudăroasele cuvinte ale d-luî de Quatre- fages, pe care tu le-ai tradus, pe lîngă poveţele tale, de cartei V tractează pe larg despre ale vînătoriei. — Poetul elen Opian a trăit în al II secol după Chr. şi a murit foarte june, lăsînd o poemă despre vînătoare (sfîrşitul pierdut), şi alta despre pescuire. Alte opere ale Iui s'au nimicit. — Graţiu Faliscti a trăit la Roma pe timpul luî August şi a lăsat numai poema Cynegeticon. — M. Aur. Olimpiiis Nemesiamis a trăit în secolul III după Chr. Din treî poeme ale luî, despre vînătoare, despre pescuire şi despre plutire, au rămas numai 325 versuri din cea d'intîi. care m'am şi folosit, — precum ţi-am arătat mai sus, — lasă-mă să adaog şi să puî unul după altul, portretul cîne- luî, făcut în versuri elineştî de Opian, şi un fragment ana- log din poema luî Graţiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înţeles ne au păstrat limba tecnică a strămoşilor noştri,, vînătorî latini, limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie s'o ii cunoscut adînc. Iată mai întîî ce spune Opian, despre cîne : «împreunînd neamurile de cînî, să aibi grijă a căta speciile care se potrivesc între ele şi se aseamănă maî mult. Astfel le vei împerechia mai bine ; dar vînătorii au observat însă că cele mai frumoase din toate sînt acelea care rămîn necurcite. Sînt negreşit o mulţime de specii, iar forma şi chipul unora din ele sînt ast-fel ; trup lung, sănătos şi plin ; cap uşor cu vedere bună ; ochi cari lucesc vînăt : gura mare cu dinţi as- cuţiţi, iar urechile scurte şi îmbrăcate cu o pele subţire ; gîtul lung şi dedesubtu-î^ un piept puternic şi lat ; labele de dinainte sînt într'adevăr mai scurte, înţepenite pe picioare drepte cu fluiere înaintate; şoldurile largi; şira coastelor aşezată pieziş ; coapsele cîrnoase, dar nu grase, şi la spate au o coadă tare, lungă şi bine umbrită. Ast-fel de cînî se întrebuinţează la aler- gături îndelungate dupe căprioare, după cerbi şi după iepuri iuţi la fugă» ^). V Oppiani de Venatione. I. v. 394—413: ap{j.£vâ T'aXXfjXo'.a'.v t' s^o/a 'foXa.... Twv âjioOsv |j,op'fa'l te xaî EÎ'^sa xoîa ;rsX^cî«'>o). MrjXs^avov, 7.paTS[>6v ^=[i-ac, aoxLov, r^^s xâr/rjvov xoO'fov, â'JYXyjvov xoval otîXIBoe'.v o::(o;raL" Kipyyaf/ov, ey.tâ^tov rsXăiloi aTO|j.a- [Bata §' oTTîpl^sv ooara XstttocXso'.oi ^repnrâXXo'.O-' ouivsOTt* 3stpr^ •j/r,"/t*oavYp %al ^zifiz'-/. vif^Os xf>aTa'.ot, eOpăa* roi n^o'z^iy 5ă i' oXiCoTSf'Ot ;:oSs^ S'jtcDV 140 AL. ODOBESCU Să trecem acum şi la Graţiu Faliscu : «împreunează dar între dînşiî cîniî de acelaş soî, pentru ca prăsila să poarte semnele străbunilor şi află că părinţii cari zămislesc tineri pruncii lor, îţi vor da cîni Metagonţî enormi. Mai întîi de toate să aibi cea mai mare grijă ca să împăre- chezi cîni de o bărbăţie încercată ; apoi a doua îngrijire tre- buie să fie ca înfăţişarea lor să nu stea mai prejos şi să nu dea de ruşine a lor fire. Aceştia trebuie să fie cu faţa în sus, cu urechi păroase pe frunte, cu gura mare ast-fel ca măselele căscate să verse foc mişcîndu-se, cu pîntecele strînse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu şele lungi, cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă dar îndestulă ca să'i ferească de frig, iar supt umerii lor sănătoşi să se înalţe un piept care să ducă la alergătură multă şi să nu se obosească de cele mai mari goane. Fugi de cînele a cărui labă lasă urme late ; acela e moale la treabă ; mie îmi plac picioarele ţepene cu muşchi uscaţi şi cu călcîie solide la luptă i). Toate merg bine dar bag de seamă că numai în pri- vinţa coadeî, Opian şi cu Graţiu Faliscu nu se prea înţeleg între dînşi ; latinul o vrea scurtă, catida brevis ; elenul din contra pretinde ca cînele să aibă la spate o coadă ţeapănă, arpo^pvYj, lungă ixTâStog, şi care să umbrească departe, SoXi^oaxioc, adică să fie şi lungă şi stufoasă. Se vede că în tot timpul importanta cestiune a coadeî, a fost tare con- troversată, căci dp^OTsvsî? y.(bX(ov ravaol SoXi)(YJp£0? Laior vop££? ojjioîrXdxai, TrXsupwv iTrixdpaLa Tapaa* oa^pDsc soaapy.oi, [ir^ Triovsc' aorap otulgO-c Toîoi {JvSV Tavaolaiv I^^ottXiCoivto Spofiotai §dpxoLg Yj§' IXd^OLOiv dsXXoiroSŢj ts Xa^wt]). 1; Gratii Falisci Cynegeticon. v. 263—278 : 2) Junge pares ergo, et majorum pignore signa Feturam, prodantque tibi Metagonta parentes, Qui genuere sua pecus hoc immane juventa. ^^'cDâo-KuVTjYSTlTCO;; 141 adhuc sub judice lis est. i) Chiar de m'aş încerca să împac întru toate pe Opian cu Graţiu Faliscu, punînd aci şi descrierea cîneluî din Cy negeticele luî Xenofon, unde ambii poeţi par a fi găsit maî tot materialul lor adunat gata, tot ar rămînea pricină de sfadă între Roma şi Atena, de vreme ce şcolarul lui Socrat cere ca coada la cîne să fie lungă, dreaptă şi as- cuţită, iar Arian, făcînd lauda unui cîne vestit al său, spune că acel model al rasei cîneştî avea o coadă sup- ţire, lungă, aspră la păr, mlădioasă, încovoiată şi la vîrf maî stufoasă -). Dar ce atîta vorbă despre coadă? Romînul pretinde că din coadă de cîne, sită de mătase nu se poate face», şi apoi numai la peşte se zice că'î coada maî ferită chiar şi decît capul. Din aceasta se vede curat că poporul romîn, moştenitor al credinţelor şi al înţelepciunii Latinilor, nu se arată în proverbiî săî aşa tare încîntat ca poeţii şi prozatorii eleni Et primum expertos animi, quee gratia prima est, In Venerem jungunt ; turn sortis cura secunda, Xe renuat species, aut quse detrectet honorem. Sint celsi vultus, sint hirtîc frontibus aures, Os magnum, et patulis agitatos morsibus ignes Spirent, adstricti succingant ilia ventres, Cauda brevis, longumque latus, discretaque collo Cspsaries, non pexa nimis, non frigoris illa Impatiens ; validis tum surgat pectus ab armis. Quod magnos căpiat motus, magnisque supersit, EiTuge, qui lata pandit vestigia planta ; Mollis in officio : siccis ago dura lacertis Crura velim, et solidos haec in certamina calces. ») Horattii Ars poetica, v. 78 : «pînă acum pricina este în judicată». 2) Xenophontis de Venat. IV: «oop^ţ jj.axpâ?, îp^âc, Xt^opâ»;» — ylrrtan/ de Venat. libel. V : «ofjpa; Xîirtâ; •J.axpâţ, Saos'laţ r^v 142 AL. ODOBESCU de coada cea lungă a cîneluî, de încovoieturile eî mlă- dioase, de perii eî aspri şi umbroşi. Fără de a maî căuta în zadar o soluţiune pentru inte- resanta controversă de canda caniş, haî să o lăsăm şi de astădată încurcată. Pe lumea aceasta cele maî bune şi frumoase lucrurî trebue să aibă o margine. Să sărim acum pe nerăsuflate din literatura cinegetică a anticilor, în sfera artelor vînătoreştî tot la dînşiî. Dacă vre odată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca romîn, negreşit te veî duce să vizitezi forul luî Traian şi veî admira, în mijlocul aceleî pieţe, prăbuşită supt nivelul cetăţiî moderne, măreaţa columnă de mar- mură, care ese din pămînt încolăcită cu istoria originelor noastre naţionale. Acea imagine încă vie a războaelor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într'o zi, — dacă va voi Dumnezeu şi gu- vernul nostru ! — turnată în bronz cu tot proeminentul relief al însufleţitelor sale sculpturî, împărăţind pe una din pieţele capitaleî noastre ; aş adăoga că maî la locul său decît orî unde, ea ar fi în faţa Academieî, la punctul unde s'a aşezat deocamdată statua ecuestră a voevoduluî românesc Mihaî Viteazu, carele, — dacă ar putea vorbi, sărmanul, — ar spune de sigur tuturor, cît se simte de ru- şinat, văzîndu'Se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă şi erudită scenă, ce pare înadins croită pentru îm- părătescul simulacru al dominatoruluî Urbis et Orbis. Dar neavind deocamdată nimic de vînat pe piaţa S-luî Sava din Bucureşti ^) să ne întoarcem, — cel puţin cu 1) Pe piaţă nu ! Dar ia să ne abatem, în treacăt, prin sălile de jos ale Academieî, ocupate provizoriu de Muzeul de Antichităţi. Scenele de vînătoare au fost foarte mult întrebuinţate cu subiecte decorative de către sculptorii antichităţii. Chiar si în muzeul nostru UVj§o-Ki)VTfj7ST'.y.6c 143 gîndul, — la Roma, şi atiindu-te acolo, tu, ca vînător ro- mîn, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului roman, la stînga de Coliseii, în capul stradeî San-Gregorio, acolo unde se înnalţă încă şi astăzi, un antic şi falnic arc de triumf, numit al luî Constantin-cel-Mare. Istoria acestui monument nu prea face onoare primului ripărat creştin, căci, — ca să vorbim curat, — arcul nu -te cîtuşi de puţin al lui ; nu este nici măcar dăruit, ci -te tocmai lucru de furat. Cum ? ce va să zică : un arc de triumf furat ? Atîta na- milă de marmură, cu o boltă mare căscată în mijloc şi cu :te două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de alo-antico^ cu opt statue de marmoră frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane şi cu medalioane sculptate, atîta îădăriă, de patru ori cel puţin cît turnul Colţii, cum oare ide nu ne prea putem lăuda pînă acum cu multe sculpturi antice, tot însă se văd două scene vînătoresti. Una e pe un fragment de piatră, (0,m. 19 înnălţime ; 0,m 24 lărgime), irtînd jos inscripţiunea elenă ATPHAIOS AIOFENHS. Pe această -bipede trunchiată se mai văd picioarele unui călăreţ cu partea de jos a calului alergînd ; supt dînsul, ritul şi copitel^e unui mistreţ, asupra căruia se asvîrlă un cîne cu botul căscat şi cu coada în sus. Săpătura e cam grosolană, dar desemnul e plin de mişcare. Cealaltă scenă de vînătoare e în adevăr mai desvoltată, dar din norocire mai puţin distinctă. Ea se află pe un brîu îngust care cinge buza de sus a unui sarcofag, ale cărui laturi externe sînt acoperite cu sculpturi. Acest interesant monument a fost adus de peste Olt, (de la Reşca sau de la Celei, după toată probabilitatea), de către răposatul ban Mihalache Ghica şi depus în curtea caselor -sale, care apoi vînzindu-se prefectureî de Ilfov, sarcofagul a servit U-va anî d*arîndul drept sghiab şi iesle pentru caii dorobanţilor; ^int însă duoi anî de cînd am izbutit, cu ajutorul prefectului, d-1. C. Mânu şi al comitetului permanent, a face să se aducă la muzeu toate pietrele antice care zăceau neîngrijite în acea curte. Printre dînsele e şi sarcofagul. Pe una din laturile sale cele mari sînt patru personagii în picioare, lâşurate în togele lor; fiecare se află sub o osebită arcadă, formate nd acestea prin duoi pilaştri, la colţuri, şi prin trei coloane des- trţitoare. Pe cealaltă lăture mare, se văd trei genii aripaţi, fiecare Uvt AL. ODOBESCU să o facă zapt cineva, fie măcar acela şi un borfaş în- coronat ? De şi'mî vine foa^^e cu greu să aduc aşa necuviincioasă pîră împotriva sfîntuluî împărat şi patron al Bucureştilor, dar, — am maî spus'o şi într'alt loc, — eu ţiu în totd'auna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al luî. Apoi toată lumea ştie că, pe cînd marele Ulpiu biruia pe Germani, pe Daci şi pe Parţî, pe cînd el umplea în- tinsul său imperiu de edificii sumptuoase şi de lucrări de artă folositoare, senatul şi poporul Romei se întreceau care de care să serbeze cu maî multă pompă binefacerile şi triumfurile gloriosului împărat. îî decretară dar, tot felul de clădiri comemorative, la care lucra ilustrul architect şi sculptor grec Apolodor. Atunci se înălţară în Roma, forul luî Traian cu toate edificiele decorative din prejuru'î : portice, bibliotecă, templu ; atunci bazilica Ulpiană cu cinci ronduri de stîlpî de granit ; atunci columna războa- pe cîte un osebit postament ; geniul din mijloc sună din cimbale şi ceilalţi duoî dănţuiesc, ţinînd în mînî cîte o ciorghină de struguri şi cîte un mănunchiu de căpăţîne de mac. Pe una din laturele mici, alţi duoî genii, tot aripaţi şi tot pe postamente, cîntă unul din flaut şi altul din nai. Pe laturea opusă, iarăşi duoî genii, dar pe un singur postament, se ţin îmbrăţişaţi. Trag ei oare împreună un danţ îmbinat ? Sau sînt ei chipurile emblematice ale luptei amorului, pe care Elenii le numeau Eros şi Anteros ? La colţurile sarcofagului se văd patru Victorii, purtînd foi de palme şi coroane : două mai mici, două maî mari. Acum să venim şi la brîul superior, pe care, jur-împrejur, se ză- resc, supt ştersura rozătoare a timpului, vre-o douăzeci şi patru ani- male, vre-o trei sau patru bărbaţi, toţi în poze foarte animate, şi poate şi cîţi-va copaci. Animalele par a fi lei, mistreţi, cerbi şi tauri sălbateci, atacaţi cu furie de cînî colosali şi pîndiţî sau izbiţi de vînători. La un loc, între altele, se vede lămurit cum un vînător, proptit într'un genunchiu, îşî îndreptează suliţa către un taur, carele, cu coarnele plecate, se răpede asupră-î. Oare nu vom fi avînd aicea reprezentarea uneia din acele scene vînătoreşti, cari negreşit se pe- treceau adesea prin pădurile Daciei, între colonii romani şi buoriî urieşî (bos urus), ce au lăsat şi pînă azi creştetul lor fioros pe stema Daciei răsăritene ? ^:^'='j5o-Kovrj73Ttx6c 146 ielor dacice cu statua învingătorului d'asupra ; atunci în fine, la capul căii Apiane pe care el o restaurase, un arc de triumf pe care însă nu'l putură sfîrşi, pe cît încă fu marele împărat cu zile ^). Urmaşii luî, geloşi de a sa mărire, maî mult se gîndiră a'şî face loru-şi monumente, de cît a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie şi dreptate a ereti- cului Traian. După ce trecură însă duoă sute de anî la mijloc, se găsi împăratul Constantin, carele, de cînd îi venise gustul de a'şî face din Bizanţ, o nouă capitală, se deprinsese straşnic a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumeî, ca să'şi împodobească cu ele Constantinopolea sa. El văzu arcul luî Traian stînd fără căpătîî, în răspîntia căilor Sacră şi Triumfală ; la bază, îi lipseau cu totul or- namente şi pe frontispiciu n'avea nici o inscripţiune vo- tivă : — — zise el — «tot n'are arcul acesta stăpîn ; i aidî să-1 fac al meu!» Şi puse îndată de-î ciopli pentru pedestaluri, nişte grosolane figuri de Victorii pocite ; iar pe ambele feţe ale aticului aşternu lungi dedicaţiuni, în * care spunea cum el a scăpat lumea de tiranul Maxenţie, ! cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, şi a întemeiat 1 pacea, Fundatori qiiietis. Astfel arcul lui Traian se pomeni într'o zi că a devenit : arcul luî Constantin. \ Dar ce folos? în zadar inscripţiunile laudă pe noul trium- [ fător, sculpturile din căpătîiele aticului şi cele de la tim- [ panele arcului ne amintesc isbînzile luî Traian în contra \ Dacilor şi Părţilor ; statuele aşezate pe întabulamentele co- lumnelor sunt ale regilor barbari, robiţi de Traian ; în fine ' cele opt medalioane sculpturale care, alăturate cîte două, împlinesc golurile dintre columne, d'asupra arcadelor la- *) L. Rossini, Gli archi trionfali, onorarii e funebri degli antichi Romani (Roma, 1836). — L. Canina, Gli egifizi di Roma antica (Roma, 1851). — Dr. H. Francke, Zur Gescliichte Traian's und seiner Zeit- genossen (Leipzig, 1840>. — Dioni Cassii^ Histor: roman LXVII F. Al. Odobp^jO-i\'jVi'iiZ'./.'jZ 147 Ui de pe altarul lui Apolon lung-săgetătorul, ixt^^oagc : după ' e a ucis mistreţul, el îî înfige căpăţîna în copaciul sacru care umbreşte statua Dianeî vînătoriţe ; şi în fine, după ce a biruit pe leu, el îî depune vîrtoasa coamă la picioarele belicosului zeu Marte. In nici un period al ei, sculptura antică n'a fost poate maî în stare de a înfăţişa cu un caracter maî energic şi maî adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia şi gravi- tatea subiectelor reclamă oare-care asprime în mînuirea dalteî. Vigoare în loc de graţie, demnitate în loc de fru- museţe, strictă exactitate la reproducerea natureî omeneşti in loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracte- riza stilul sculpturii din timpul luî Traian. Aceste calităţi le au avut maî mult de cît orî cari alţii, artiştii aceia cari au săpat marmurele columnei dacice, precum şi baso-re- lievurile arcului triumfal. Producţiunile lor constituesc ceia ce s'ar putea numi sculptura istorică, căci sunt interpre- taţiunî credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele repre- zintă şi fiind-că, în cazul de faţă, faptele au fost măreţe, operele de artă au ştiut şi ele să păstreze un aspect cu totul împunător. Este lucru cunoscut că ceî vechi n'au nimerit sau n'au voit să înfăţişeze animalele, sub formele lor reale ; de aceea să nu cătăm prea de aproape la fearele din medalioanele arcului ; dar vînătoriî, dar Traian maî ales, în pozele, în mişcările, în expresiunea, în musculatura lor, sunt adevă- raţi eroi la vînătoare, precum în realitate erau eroi şi pe cîmpul de bătălie. In aceste preţioase rămăşiţe ale artei romane din pe- riodul eroic al imperiului, avem tot de-odată dinaintea ochilor, imaginea clară şi viie a acelei vînătorî pe care singură o permitea Platon cetăţenilor republicei sale, <>vî- «nătoarea cea perfectă — după cum zice filozoful, — care «se face în contra patrupedelor, cu cai, cu cîni şi cu în- «săşî puterea trupului, în care feara, învinsă prin alergă- turi, prin rănî, prin loviri, cade sub propria mină a vî- 148 AL. ODOBESCU «nătoruluî, vînătoarea care singură aprinde în om zeescul «dar al bărbăţiei» ^). Dar strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunşi pe tărîmurile aprige ale vînă- toareî celei mari, în care goana fearelor devine une-orî o luptă crîncenă şi 'n care omul adesea trebuie să dea în- suşi pept în faţa primejdiei. La asemenea cazuri, prepelicarul tăia, amice, nu are ce'ţi face, şi chiar, — după cum tu pretinzi, — nici cuţitul de la brîu nu te prea poate ajuta. Cît despre căruţa mea. doară numai luînd'o mîrţoagele la fugă, poate că m'ar scăpa, (Doamne fereşte !) de aşa năpaste ! Cu toate acestea, şezînd acuma colea, fără grijă, răs- turnat în jeţul meu, privind liniştit* pe fereastră cum mu- gurul liliacului se despică şi 'nverzeşte subt aburoasele sărutări ale soarelui de Aprilie, şi ascultînd, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc şi cum brotăcelul cîntă vesel înturnarea zilelor calde, te încredinţez că mi-ar place să străbat, — fără totuşi de a mă mişca din loc, — şi codrii umbroşi, alergînd cu gîndul în goana cerbilor, şi piscurile de stîncă, după urmele ideale ale caprei-negre, şi vizuinele de prin munţi, în prepusa dibuire a urşilor, şi luncile cu richită, după umbra dîreî de mistreţ, ba chiar şi pustiile năsipoase, pe unde mi s'ar năluci vînători eroice de tigri înfricoşaţi şi de lei lîoroşi ! Dar fiind-că pînă acum, nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, şi fiind-că în- su-mî, — o mărturisesc cu umilinţă, — n'am fost nici odată la acea aspră şcoală în care, după spusa anticului dascăl 1) Platonis Leges. VII, 824 : «iiovTj §'?] ;râcîc XoiTT'r] Ttal apîar^ d)v aTjdoTwv xpaxouGL dpG Ss'.dc; iTî'.UEXs?». ^'='}00-K'm^^'^=':'.y.bz 149 de vînătoare ^), «cetăţenii învaţă a fi meşteri în războaie «şi în toate cele unde trebuie omului să ştie a cug^eta. a «vorbi şi a lucra bine», de aceea, zic, nu mă voi încu- măta a spune ceea ce aievea n'am văzut, cu ochii, ci le- gănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voî cer- ceta numai cum alţii, maî pricepuţi, au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şi reprezentînd epizode caracteristice din viaţa plină de neastîmpăr a vînătoariî celei mari. Dar în ce parte să ne întoarcem maî întîî privirile ? Pe cine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vînătoarea maî preţuită, maî măreaţă, maî trebuincioasă, maî desfătătoare ? Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntuluî, cutrierînd colosalele vegetaţiunî antidiluviane şi luptîndu-se cu feare urieaşe, ale căror seminţii s'au stins acum de mult de pe faţa lumeî ? — Tu ai spus, la începutul cărţei tale, că vînă- toarea este o aplecare firească a omului, vechie ca şi dînsul ; eu voî adăoga, tot spre lauda vînătoriei, că acest instinct a înleznit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice şi aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanţî-maamuţî cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne răschirate, de urşi ai speluncelor şi de alte animale dispărute, ce s'au găsit pe unelte de corn, pe arme de os şi pe plăci shistoase, gravate cu sula de către oamenii străvechi, cari în timpiî perioadei glaciare a Europei, se adăposteai! în peşterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat şi din alte staţiuni cufundate azi sub tărîmul Perigorduluî, al Gasconieî şi al multor provincii din Francia meridională ^). O Xenophoittia de Venatione, I: «|V, to'jtwv ^afv YÎYVOvrai ta si; AxVc'.v y.al rpdtTS'.v». 2) Despre descoperirile de asemenea natură ale d-lor Lcuiet, Cristy de l'ihrny, Oarrigoti şi alţiî, vorbesc toate publicaţiunile care se 160 AL. ODOBESCU Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcaşi şi de lăncerî, cîrdurile nenumărate de sburătoare, turmele nes- firşite de animale, ce stau puse la şireag printre ieroglifele templelor egiptene sau păreţiî de peatră văroasă aî pala- telor ruinate din Niniva şi din Babilon ? — Ca să vîneze leî şi tigri, girafe şi gazele, ba chiar iepuri şi cocori, fa- raonii Egiptului, despoţiî Asirieî şi tiranii Perşi rădicau în picioare ordiî şi popoare întregi ; iar după terminarea acelor năpraznice măceluri, legiuni de zugravi şi de petrari erau osîndiţî ca să aşterne pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopee vînătoreştî, care, prin nemilostiva lor monotonia, sperie şi obosesc azi ochii călătorului minunat ^). Asculta-vom, de pe rîpele înverzite ale lacului Celor- patru-cantoane, voiosul şi semeţul cîntic al plăieaşuluî elveţian, cadenţat de muza lui Schiller, amanta libertăţii? Fiul lui Guilom Teii îl întonă cu glas puternic şi echo îl repetă din sînul munţilor inimaţi în Uri, în Schwytz şi în Unterwalden : Mit dem Pfeil, dem Bogen, Wie im Reich der Liifte Durch Gebirg und Ihal, Konig ist der Weih — Kommt der Schiitz gezogen Durch Gebirg, und Kliifte Friih' im Morgenstrahl. Herrscht der Schiitze frei. Ihm gehort das Weite : Was sein Pfeil erreicht, Das ist seine Beute Was da kreucht und fleugt '^). ocupă de timpii preistorici, aşa de mult studiaţi în anii cei din urma. — In anul acesta chiar, pentru prima oară, s'au descoperit oase de reni, sculptate cu figure de acelaş animal, şi într'o peştere din Elveţia, la Thaingen. Cine ştie dacă şi peşterile munţilor noştri nu ne păstrează destăinuiri de felul acesta ? ') Wilkinson^ Private life, manners and costums of the ancient Egyptians. — Layard^ Niniveh and Babylon. ■'-) Schiller, Wihelm Teii. III. Sceu. I : Cu săgeata, cu arcul, Vînătorul calcă întins Prin munţi şi prin văi, De timpuriu, la raza dimineţei. M ' = 0^0- K ') vr^ Y = r '//.o c 151 Aci mă atlu din nou în mare primejdie ca să asvîrlî din mînă foaia pe care, cu maî multă sau maî puţină răb- dare, tu te sileşti a mă citi. Cum ! am cutezat a-ţî pune supt ochî chiar şi versuri nemţeşti ? Oare putea-veî să mă ierţi ?... Dă-ţi osteneala, rogu-te, a căta în josul pagineî, tradu- cerea schiopătîndă a acestor frumoase strofe, în care col- cotesc cele maî nobile simţiminte ce iubirea de vînătoare poate aprinde în inima unui om, şi sper că tU; vînător, te veî împăca îndată cu poetul, dacă nu şi cu limba luî. In acea limbă însă este scrisă cea maî expresivă poemă a vieţii vînătoreştî, eroica dramă a luî Guilom Teii, în care răsuflă peste tot, aerul liber şi curat al pădurilor alpestre iubirea necumpătată de patrie a cetăţenilor liberii Elveţii. O ţară întreagă scăpată din robie numai prin inima vi- tează şi prin săgeata dibacî-mînată ale unui vînător, iată -î sigur cea maî falnică izbîndă cu care se poate mîndri vînătoria. Poetul s'a pătruns de acea mîndrie de vînător ş' auzi-1 cu cîtă dragoste vorbeşte el chiar şi de înţelep- ciunea capreî-negre, care, cînd merge cu cîrdul să pască li înţercătorî, pune streajă la pîndă ca să tragă cu ure- < hia şi să fluiere cînd se apropie vînătoruP). Tot despre acea sprintenă şi sfiicioasă fiică a stîncelor a zis şi poetul latin, în versuri maî viî şi maî colorate decît cel maî nimerit tabel : Precum în împărăţia vinturilor Al lui este spaţiul, I)omn este vulturul, — Tot ce atinge a sa săgeată; Prin munţî şi prăpăstii Este prada lui Domneşte liber vinâtorul. Tot ce se tîrăşte şi sboară. ^Traducerea lui Odobescu) ») ^chtllfr, VViihelm Teii, Act. 1. Scena I : «Das Thier hat auch Vernunft ; Oas wissen wir, die wir die Gemsen jagen, Die stellen klug, \vo sie zur Weide gehn 'ne Vorhut aus, die spitzt das Ohr und warnet Mit heller Pfeife, wenn der Jttger nahtf. 162 AL. ODOBESCU Pendentem summa capream de rupe videbis ; Casuram speres ; despicit illa canes. ^) Iată cum ştie poetul să ne facă a simţi chiar şi decep- ţiunea vînătoruluî. Ajuns pe culmile alpestre, pe stîncî de scuti de ghiaţă, troiene de zăpezi pe care o suflare le-aruncă repezi jos, el se opreşte, se uită în dreapta şi în stîiiga, cătînd să zărească amăgitoarea pradă care i-a perit din ochi, şi apoi întărîtat, obosit, mînios de zadarnica'! osteneală, el strigă în limba luî Byron.., ba stăî ! mai bine să'l facem să vorbească romîneşte, în versuri pe care însuşi autorul lor va fî şi uitat că le-a scris odinioară, în depărtatele'! Ceasuri de mulţumire : Aşa ; şi 'n aste locuri căpriţa a sărit. Piciorul eî cel ager m'a încurcat de tot : Cîştigul meii de astăzi abia de va plăti Primejdioasa'mi muncă -). Altă dată însă vînătorul, maî norocos în goana sa^ îşî cîntă cu veselie izbînda, şi, în inima i mulţumită, dorul iubitei sale, vine de se amestecă cu plăcerile vînătorieî. Atunci poetul, — acela carele, în secolul nostru, a ştiut, 1) Martialis Epigram. XIII. 08 : «Vei vedea capra neagră atîrnată de vîrful unei rîpe ; Speri că va cădea; dar ea cată cu dispreţ la cîni». 2) C. A. Roseti, Ceasuri de mulţumire, (Bucureşti, 1843) traduce astfel aceste versuri din Manfredul lui Lord Bi/ron. Act. I. Scen. II : Ye toppling crags of ice ! Ye avalanches, whom a breah draws down, . . Even so This way the chamois leapt : her nimble feet Have baftied me ; vay to-da}^ will scarce Repay my break-neck travail. ^'=joo-lv'jvrjYî"'./.oc 153 mai bine decît ori care să împrospăteze cu o nouă dul- ceaţă şi cu un maî viu profum, limba îmbătrînită a luî Ronsard, — Alfred de Musset a pus în gura plăieaşuluî un cînt vesel, în care bucuria triumfului la vînătoare se înofînă cu dulci amintiri de emor: Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans l'espace ? Mes chiens grattent ia terre et cherchent une trace. Debout, mes cavaliers ! Cest le pied du chamois. — Le chamois s'est leve! -- Que ma maitresse est belle ! — Le chamois tremble et fuit ! — Que Dieu veille sur elle ! — Le chamois romp la meute et s'enluit dans le bois. — Je voudrais par la main tenir ma belle amie. — La meute et le chamois traversent la prairie : Hallali, compa^nos, la victoire est â nous ! Que ma maitresse est belle et que ses yeux sont doux ! i). Cîntă şi chiueşte vesel vînătorul, căci izbînda este a luî! A prins capra în pădure ; şi în vale, iubita 'î cu ochi dulci ii aşteaptă ca să'l strîngă de mînă. Sufletu'î acum înnoată în bucurie. Au trecut, s'au şters zilele de dor pe cînd el rătăcia prin luncă suspinînd doina vînătorească : Lunca ţipă, lunca sbiară Pentr'un pui de căprioară. Vai de biata inimioară; Ca şi lunca geme sbiară Pentr'o puică bălâioară. — Frunza creşte, frunza cade. Căprioara n'o mai roade. Vai de mine ce m'oi face ? Doru 'n sufletul meu zace Ş'inimioara-mî nu mai tace! V Alfred de Musset, La coupe et Ies 16vres. Act. IL Scen. II: cVînâtorule, semeţe vînătorule, ce zăreşti tu oare în spaţiu ? Ciniî mei ricâie ţarină şi caută o urmă. Săriţi, voinici ! E copita caprei-negre. Capra-neagră s'a sculat! — Frumoasă mai este iubita mea !— Capra-neagră tremură şi fuge! — Dumnezeu să' mî o păzească!— Capra-neagră întoarce haita şi fuge în pădure. — Aş vrea să ţiO de mînă pe draga mea iubită. — Haita şi capra neagră trec peste păşune: Hura! tovarăşi, izbînda este a noastră! — Mult mi«e frumoasă iubita si dulci U ma! sunt ochii!» 154 AL. ODOBESCU Inimă, tiî răbdătoare Ca pămîntul sub picioare, Pân' ce puica bâlăioară S'o întoarce 'n luncă iară, Cu cel puî de căprioară ! ^. Puica s'a întors în luncă; ea a înfrînat şi a zbrobit inima poetului maî rău decît crudul vînător cînd sfîşia fără milă sînul căprioarei şi atunci, tot dînsul, tot de Musset, mlădiindu-şî lira pe un ton maî duios, adu'ţî aminte, amice, cum, în cîte-va versuri repezi şi armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn de poetice îmbelşugărî ce i'l revarsă suava luî muză într'o frumoasă iioapte de Maî, cum ştie, zic, a schiţa în treacăt, o întreagă elegie vănătorească : Suivrons nous le chasseur sur Ies monts escarpes ? La biche le regarde ; elle pleure, elle supplie, Sa bruyere l'attend ; ses taons sont nouveau-nes : II se baisse ; ii l'egorge, ii jette â la curee Sur Ies chiens en sueur son coeur encore vivant 2). Sărind cu ciuta şi cu capra, din pisc în pisc şi din stîncă în stîncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta pană şi în munţii noştri ? Aci ne aşteaptă Vînătorul CarpaţiloVj pe care s'a cercat a'l cînta într'o lungă baladă descriptivă, un muntean ro- mîn, un cîmpulungean, carele fără îndoială a gustat plă- cerile şi ostenelile vînătoriî de munţi şi-a resimţit în sufletul său toate învietoarele fremete ale vieţeî de plăieş. Dacă 1) Poezii populare ale Romînilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri. Bucureşti, 1865. pag. 225. -') Al freci de Musset^ La nuit de mai : «Urma-vom vînătorul pe munţii rîpoşi ? Ciuta îl priveşte ; ea piînge şi se roagă', Culcuşu'î de burienî o aşteaptă ; iezii îi sînt de curînd născuţi. El se pleacă ; o înjunghie şi aruncă în pradă Cînilor asudaţi inima 'i încă vie. M'£')00-K")vr7Er-.7.6; 155 natura Tar li înzestrat cu darul de a spune precum simte, d-1 N. Rucăreanu ar fi făcut de sigur un cap d'operă ne- ■ ' muritor. Dar ştii că are romînul o vorbă care cam zice că acolo unde nu este putinţa, la ce-î e bună voinţa ? Cu toate acestea, în balada Vînătorul Carpaţilor sunt imagine care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat i că au aspectul tern al fotografiei şi nu coloritul viu al vieţii ! Sînt şi expresiunî neaoşe-romîneştî de o originalitate preţioasă, care ar luci ca nestimate într'o frumoasă salbă de versuri armonioase. Subiectul baladei este fără îndoieală conceput cu o bo- gată şi adesea fericită varietate, caria din nenorocire citi- torul se vede silit a'î duce mereu jalea ; căci pe tot minutul simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechia. Eu unul mărturisesc că, pătruns fiind de măreţele dorinţe ale po- etului, am încercat un fel de simţimînt dureros, văzînd cît de puţin limba şi versul au venit în ajutorul puternicei sale închipuiri, al nobilelor sale cispiraţiunî. De ce nu poate omul toate cîte le doreşte ? Dar, vaî ! sînt puţini, foarte puţini aceia : Non omnia possumus omnes ^) O chemare către vînătorî, la revărsatul zilei, deschide rul neregulatelor şi capricioaselor strofe, scrise în ver- } suri albe. Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vînătorul Pe coama cârăratâ piciorului de munte. [n poalele 'î se 'ntinde cîmpia strălucindă De miî de briliante ce varsâ aurora Pe geana'î rouratâ, pe verzile eî bucle. El trece pe muscelele înzmăltate cu Hori suave ; apoi ' păşe.şte tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor şi a frasi- [ fiilor, unde murmură isvorul şi unde cîntă merla, grango- rul şi sturzul. De odată însă vînătoriî se opresc : ») Virgiiii Eclog. VIII v. 63: «Nu toţî putem toate». 156 AL. ODOBESCU «Atîrnaţî, feciori, merindea Sus pe ramure de arbori ! Iacă urma căprioarei Proaspătă, de astă noapte ; E culcată 'n faţa coastei Sau în higiul i) dintre plaiuri. — Bătăieaşî, pe fuga 'ndată ! Vîntul bate de minune ! Luaţi bătaia sus din piscuri ; Veniţi trîmbă cam spre vale, Drept la fagii cei înnalţi ; Acolo ne ţinem noi. De veţi auzi copoii Peste voi trecînd în dosuri, Să tăceţi, să nu daţi gură, Căci se 'ntorc cu ea îndată ; Ştiţi că trage tot în jos Şi atunci să înteţiţi ! Iute la pîndă, la ţiitori ! Coprindeţi bine din muche 'n vale ! Şi curmătura să nu rămîie ! Şi treceţi unul peste pîrîu ! Bătaia acum începe şi iarăşi încetează. Abiea s'aud copoii pe vîrfurî depărtate ; Dar trecu, se lasă 'n scapăt, şi pare că vînatul Cu cînii împreună s'au dus pe altă lume. Tăcut acum e totul ; munteanul nici nu mişcă ; In muta'i aşteptare se uită l'a sa umbră Din ce în ce crescîndă, şi timpul el măsoară. Şi iar s'aud copoii. Ca fulgerul de iute Sosesc din muche 'n vale, din vale iar în muche. Bătaia reîncepe ; mereu se înteţeşte : Chefnitul 2) e aproape ; cît colo frunza sună^ Ş'aci c'o detunare, tot zgomotu 'ncetează. 1) «Pădure jună şi foarte deasă». ^) «Lătratul copoiului cînd este pe urma vînatului. Cînd vînatul adică ursul, mistreţul sau lupul vulnerat stă pe loc ca să facă rezis- tenţă, atunci numaj[ copoiul latră, şi aceasta, în limbagiul vînătoriei, se zice : bai cîniî. Tot astfel latră copoiul şi tot astfel se zice cînd el a închis capra-neagră în colţ sau aninătoare. N. R. ^'soSo-KovTjYSTty.o? 157 Din fundul văi' adîncite, c'un pas mai rar, dar sigur, Cu deasa'i respirare, se vede vînătorul Măreţ, alegru, sprinten, ce-aduce pe-aî săî umeri Pe svelta căprioară şi pe pămînt o 'ntinde. După aceste versuri, care pe lingă orî-ce alte merite, au maî ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbagiului vînătoresc al muntenilor noştri, după aceste I versuri vine descrierea orelor de repaos : focul de brazi strălucind noaptea prin pădure, ghicitorile şi iresurile ros- tite pînă să se gătească cina, în sfîrşit somnul ce vine. î cînd încep ochii «a vedea cam sus găina». Cînd apoi răsare din nou soarele, vînătoarea reîncepe. Alte două strofe, dispuse într'acelaş chip, împHnesc partea curat vînătorească şi negreşit cea maî interesantă a ba- ladei. Le vom maî transcrie numai pe ele, însoţite cu notele lor filologice şi patriotice, căci urmarea, pînă la sfîrşit ne înstrăinează cu totul de viaţa vînătorilor. Perzîndu-se, cînd în zadarnice doruri după timpii patriarcali şi eroici ai Domniilor străbune, cînd în amarnice mînii în contra in- fluenţelor străine ce răzbat în ţară prin căî ferate şi prin bâtele cii vapor^ balada ne face să simţim atunci, în mod obositor, toate neputinţele muzei cîmpulungene. Abia dacă într'acel chaos de idei străine subiectului de versuri ane- voioase, ne mai deşteaptă cît-va descrierea furtunei care Kâzbubuie prin brazii ce şuieră ca şerpii, sau dacă ne maî înviie amintirea mîndruţelor cărora vînă- torul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde, neuscat», drept semn că vînătorul E ca bradul neschimbat^). ') «Acest ultim pasagiu l-am crezut necesar aici pentru două cuvinte : întîî ca să completez forma poeziei mele atît de variabilă, şi al doilea ca să dau o mică desminţire acelor autori sau filozofi romanţiarlf cari afi zis că vînătorul nu poate ama». N. R. 158 AL. ODOBESCU Să ne întoarcem dar curînd şi cu plăcere către dînsul. Curioasă idee a avut d-1 Rucăreanu de a încurca pe bietul Vînător al Carpaţilor prin Eisenbahnul luî Struss- berg şi prin Kaiserlich-KonigUch-privilegirtviX Dampfschiff ! Ia maî bine să'l rugăm a ne fi domnialuî încă o dată că- lăuză spre a ne duce prin aninătorile, prin iudele^ prin înfurcihirile şi prin colţanit, unde se iveşte, sfieţ sau în- grozitor, vînatul de la munte. Vînătorul se opreşte : „Jos copii, pe brîncî cu toţii ! Auziră'ţi şuerul Caprei-negre printre stînce ? Ne-au ulmat ; dar sunt aicea. Drept l'aninătorî vă duceţi, Şi vedeţi de le luaţi vîntul Ca nici una să ne scape ! Iar în iudele i) din faţă Se ţin cerbii, stau şi urşii ; Daţi la cîni îndată drumul ! Fuga sus la 'nfurcitură ; 1) «O grămădire de arbori răsturnaţi a cărei numire derivă de la un «vînt foarte furios ce bate mai în acelaşi timp, din mai multe părţi, «şi pe care vînătoni munteni l'au numit Iudă, pentru că, ducînd mi- «rosul de pe tot locul de la om la vînat, acesta îl ulmă, fuge şi se «depărtează, ast-fel că toată osteneala vînătorului rămîne în van. «Cuvîntul dar este simplu şi natural ; acest vînt trădînd pe vînător, «a meritat foarte bine numirea de iudă sau trădător. — Sublim re- «zultat al religiunei ortodoxe în ţările romîne ! Ţăranul cel maî sim- «plu, fără carte, fără instrucţie, fără educaţie, necunoscînd de cît «necesităţile şi nevoile sale ştie prin limba părinţilor săi, ce a auzit «şi înţeles pe toată ziua în biserică, singura luî şcoală ; ştie, zic, că «Iuda a vîndut pe Fiiul luî Dumnezeii, mîntuitorul lumii. — O Doamne ! «dacă acei bărbaţi ce ne-au format această limbă, sancţionînd'o mai «întîi prin biserica noastră, sînt în imperiul tău, între sfinţii tăi, pri- «meşte tu această lacrimă de recunoştinţă, ce pică pe aceste rînduri «şi o transmite lor prin angeliî tăi ! Fă, Doamne, ca în secolii seco- «Iilor să zicem: Doamne fil cu noi! şi nu Domine, esto nohisciim \ «Fă, Doamne, ca în toată dimineaţa, şi nu demanetia, să lăudăm «numele tău ! Ţine-ne, Doamne, tari în credinţă, şi nu credetitia, ta > Atunci providenţa ta ne va mîntui!» N. R. U'='joo-K)VT- -T'.v.o^ 159 Alergaţi la creeri i) unul, Unde ese 'ncornoratul -) Altul rămîneţî la strungă Unde trage, ştiţi, desculţul •^) ; Dar vedeţi, coprindeţi bine Ş'armele vă primeniţi ! Neamţul *) bate.... a 'nchis capra In colţanul cel din vale ; Eu alerg pe fuga 'colo : Fiţi deştepţi la ţiitori !» In iuzî gonesc copoii, spre virf ei se îndreptează, Din ce în ce chetnitul mai mult se înteţeşte. Un trăznet se aude ; un altul îl urmează Şi tot se mai repetă. Apoi un răcnet mare Cutremură pădurea şi zgudue şi munţii. Iar cîniî bat într'una, ş'un zgomot formidabil Din ce în ce tot creşte, şi detunări teribil Din ţeve fulmînate, răsună în ecouri Din stîncă pînă 'n stîncă, din vale pînă 'ntr'alta ; Se perd în depărtare. — Se face-apoi tăcere Şi nu se mai aude decît murmura surdă A rîului din vale, decît svolîndul şuier Al brazilor, ce trece, se perde peste goluri, Dar ne'ncetat revine ca undele de mare. O pauză... şi iată pe budur^) vînătorul Descinde 'ncins cu capra ; iar alţii ajung acok> Cu cerbul şi cu ursul şi cu colţat mistreţul. E mare bucurie şi mîndru vînătorul ! ^) 1) cPădurea cea maî înaintată spre vîrful muntelui, de unde apoi -e începe golul culminante». N. R. 2) «Cerbul». N. R. «) «Ursul». N. R. ♦) «Nume ce se dă maî adesea de ţărani cînilor de vînat. Fac a- ceastă explicaţie ca să nu se confunde cu un alt neamţ ce vom în- tilni maî încolo». N. R. ^) «Un lei de stîncă mare şi cu oare-care vegetaţie neregulată, unde capra-neagrâ se ţine mai adese». N. R. •) A'. Rucâreanu, Modeste încercări poetice originale şi traducţiuni. Bucureşti. 1878. pag. B6-7U. — Titlul ce dl. R. a dat cărţii sale este de natură a dezarma critica; dar noi aci, punîndu'l alături cu corifei 160 AL. ODOBESCU Negreşit că tabelul ce s'a prezentat Ia ochii scriitorului a fost măreţ ; inima î a bătut cu tărie la acele splendide privelişti, la acel sgomot formidabil^ urmat de tăcerea, prin care se auzea numai surda murmură a rîuluî din vale si şuierul brazilor clătiţi ca undele mării ! Păcat însă că mu- zele geloase nu s'au îndurat a-î încorda lira pe un ton maî melodios ! Aş vrea, pe cînd mi se desfăşoară dinaintea minţii ui- mite privelişti aşa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bună-oară ca cea din opera Guilom Teii a luî Rossini, şi maî ales ca acel minunat cor de vî- nătorî, care, după ce a trîmbiţat pe un ritm viorie şi alegru, fanfarele de chiămare, se perde apoi cu vuet armonios, prin tainica rezonanţă a codrilor de brazi! VI. Ce minunată interpretaţiune a vieţeî vînătoreştî este, în adevăr această măiastră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale căriî sunete modulate prefiră în inima omului, maî lesne decît orî ce cuvinte, şi dorul şi veselia ! Se pare că din înduioasa amintire a două cîntice, culese poate chiar prin munţii Elveţiei, dintr'o arie comună din cele care se cîntă vesel pe trîmbiţa de vînătoare, şi dintr'un melancolic lied nemţesc pe care ţăranii germani îl gîlgîiesc (jodeln)^ adunaţi în cor, marele compozitor italian a ştiut să plă- mădească acest cap d'operă al muzicei de vînătorie. Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea, în care alţi mari muzicanţi îî apucase înainte. Bătrînul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăşti aşa de tare, Haydn, la vîrsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiunî muzicale, aî literatureî, ne am simţit siliţi a-i croi un locşor de care nici cu- noscuta d-sale modestie să nu se înspăimînte, nici ilustra companie în care se află să nu se poată scandali. 'jOO- i\'jV7, , di./. 161 prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului^ — die ■iJireszeiten^ — în care recapitulînd toate amintirile vieţeî -Ale, simplă şi simţitoare, bătrînul maestro cîntă pe rînd, cu instrumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi ' ate plăcerile de peste an. Cînd ajunse la timpul toamnei, anchiaşul obosit nu se sfii a îmbuca bărbăteşte trîmbiţa vînătorească şi tot ştiu încă să mlădieze prin simpatica şi naiva dulceaţă a geniului său, stilul muzical cam pi- pernicit şi cam înţoponat al secolului din urmă, stil pe care Tau denumit, în ţările occidentale, cu porecla comică de stilul perttcelor, — Zopf-stil, — şi care la noî s'ar zice: tde cînd cu Nemţii cu coadă». Cam tot pe timpul cînd Haydn scria în Viena, orato- riul Celor patrti timpuri^ un coVnpozitor francez, carele a înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase şi care a compus imnuri şi cantate patriotice pentru revoluţiunea de la 1793, Mehul, a dat patriei sale, în uvertura operei Junele Henric, le Jeune Henri, o încîntătoare simfonie vî- nătorească. Cele două naţiuni muzicante ale Europei moderne, Ita- lienii şi Germanii, contestă neîncetat Francezilor geniul acestei arte. Asemenea cestiunî nu se dezbat cu puşca în mînă, şi, fiindcă noî acuma ne atiăm la vînătoare, timpul nu ne irtă ca să apărăm aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halevy pe Gcunod, pe Felicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al izraelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune de o cam dată, în materie de muzică înătorească, este că Francezii au avut şi au păstrat din limpî străvechi, — de prin secoliî feodalităţiî chiar, pe cît >^e ştie, — o mulţime de cîntice vînătoreştî, pe care sluji- tori speciali le sunau pe cornuri, în petrecerile zgomo- * )ase ale regilor şi ale castelanilor. Fie-care epizod al vieţeî de vînătoare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare moment al dramei cinegetice avea cîntecul său consacrat şi tradiţional, ca semnalele milităreştî. Al.Odobetea. — Opere complete. 1. 11 162 AL. ODOBESCU Ţiu minte că într'un timp cînd departe de toţi ar mei şi cu sufletul adînc întristat, trăiam într'un colţişor al Francieî, pe malul unui rîu şi în vecinătatea unei mari păduri, în toate serile^ la ora cînd aburii înălţîndu-se de pe apă începeau a înegura orizontele amurgit, un sunet de corn răsuna de pe malul opus al rîuluî şi repeta cîte- va ori d'a rîndul una din acele fanfare vînătoreştî^ al căror ritm iute şi chiar glumeţ pare că se îngînă cu vibraţiu- nile melancolice şi prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu'mî place, amice, a'mî repurta mintea către momente aşa înorate ale trecutului ; dar, din minutele pe care în singurătatea de atunci le socoteam de o potrivă "CU secoliî, numai acelea îmi erau mîngîioase, cînd vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadenţate ale sem- nalului de vînătoare. Pe tonurile duioase şi întunecate ale trîmbiţei metalice, se juca cu o veselie săltăreaţă, melodia cîntecului francez, şi atunci, în mine, auzul şoptea inimeî mîhnite neaşteptate cuvinte de speranţă şi de bucurie. Cît voi trăi, nu voi uita ce dulce îmi era acel balsam melodios ; el şi acum îmi înmoaie inima de cîte ori se în- tîmplă să aud Uvertura de vînătoare a lui Mehul în care aceeaş fanfară domneşte ca motiv de căpetenie şi răsare, sub felurite tonalităţi, printre diverse epizode muzicale pline de frumuseţi ; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac să răsune pămîntul subt ale lor copite ; aci iar, el aminteşte lătratul vesel al cînilor, cînd li se dă drumul la goană ; aci, încă, pare că, într'o dulce melodie, cerbul, în agonia sa plînge şi cere cu lacrimi iertare de la neîm- blînziţiî săi duşmani. Dara ceştia, spre a-şi deştepta mereu în suflet o nouă ardoare^ repeţesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul îl ştie şi '1 cîntă pe riturnela poporană: «Tonton, tonton, tontaine, tonton !» Dar este oare vre-o idee pe care spiritul glumeţ al fran- cezului să n'o fi dat, — cum am zice noi, — pe pîrlitură ? — «Cîntă, vînătorule,» — zice poetul popular al Franciei, — «cîntă prin crînguri şi prin cîmpii, mereu refrenul tău de M'='j^o-K'jvY7îT'7.6c 163 •( • vinătoare: Joiitou, loncon^ tuiiiaine^ toiitoii / — Pe cînd tu vinezî cerbul din pădure, altul maî isteţ vînează în culcu- şul tău; tu ţiî urma ciutei şi altul a gingaşei tale neveste; tu dai chiorîş în fieară, şi altul face cu ochiul tinerei tale ^soţioare, pe care tu ai părăsit'o, tenerce conjxigis immenwr'^)^ <:a să baţi codrii. De aceea, cînd, te vei întoarce, mîndru ■cu cornoratul acasă, umflînd sunetul cornului tău, ia as- cultă cum acel primejdios păcălitor de Beranger îţî va întoarce pe franţuzeşte zicătoarea romînului : «ce ştie satul nu ştie bărbatul !» Chasseur, tu rapportes la bîte Et de ton cor enfles le son. Tonton, tonton, tontaine, tonton ! L'amant quitte alors şa conquete Et le ceri entre â la maison. Tonton tontaine, tonton -) Lăsăm pe francezi să rîză şi se glumească chiar şi pe bătrînele, pe frumoasele lor arii de vînătoare de care a ştiut aşa de bine să se folosească francezul Mehul, în uvertura sa şi pe care nu le-a despreţuit, cu vre o trei-zeci de ani maî în urmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tellul 1) Horatii. Carmin. I. I. v. 25 Manet sub Jove frigido Venator terenae conjugis immemor, Seu visa est catulis cerva fidelibus, Seu rupit teretes Marsus aper plagas. — « Stă sub cerul frguros Vînătorul uitindu'şi tînăra soţie, Saii că cînii luî credincioşi au zărit o ciută, Sau că mistreţul marsic a năvălit în holdele roditoare», 2) ChansoDS de Băranger : La double chasse : «Vînătorule, tu aducî dobitocul Şi umfli sunetul cornului tău ! Tonton, tonton, tontaine, tonton ! Atunci şi amantul pleacă de la iubita sa Şi încornoratul intră în casă la tine. Tonton tontaine, tonton !» 164 AL. ODOBESCU său, şi să ne oprim un minut, între aceste două modele de muzică vînătorească, asupra unei opere de aceiaş na- tură, în care se rezumă tot geniul naţional al Germanilor. Freischiltz, sau Liberul Vînător, e titlul cap-d'opereî tea- trale a luî Weber ^). Fantazie întunecată de ridicole cre- dinţe diavoleşti, simplitatea cea maî naivă în viaţa reală^ simţimîntalismul cel maî idealist în dorinţele inimeî : iată din ce este compus subiectul operei ; şi simpatica muzică a luî Weber, aşa plină de suave melodii, pare că nete- zeşte cu o suflare lină, toate asprimile, toate nesăbuitele ciudaţii ale unor aşa discordante contraste. Chorul din al treilea act din Freischutz, în care vînătorii proclamă că nimic pre pămînt nu se poate asemui cu plă- cerile vînătorieî, Was gleicht wohl auf Erden dem lăgervergniigen, este compus pe un ritm maî puţin variat şi are o melopee maî puţin măreaţă decît cînticul vînătorilor din Guilom Teii, dar nici originalitatea, nici graţia nu 'î lipsesc şi ca- racteru-î diferă cu totul de fanfarele vînătoreştî ale france- zilor. Pe sub candida veselie a melodiei, sbîrnîie un acom- paniament surd care poartă mintea în mistice regiuni. Dar să nu te temi ! poţi să '1 asculţi fără frică, n'aî să găseşti într'însul nimic din- acea lîncedă şi searbădă monotonie a unora din cînticele nemţeşti, pe care romînul a caracte- rizat-o cu prorecla batjocoritoare de tararaoa neamţului. Dacă fiarele ar fi şi în zilele noastre tot aşa de simţi- 1) Fran. loJi. Haydii^ născut la Rohrau în Austria, la anul 1732, a murit la 1809; el are 527 compoziţiunî instrumentale; oratoriul «Die Iahreszeiten-') este din anul 1800. — H. Mehul s'a născut la Givet, în anul 1763 si a murit la 1817. Opera «Le Jeune Henri» este com- pusă la 1796. — C. M. Weber născut la Eutin (Holstein) în anul 1786, a murit în Landra la 1826. Opera «Freischutz» este din 1822. — Gia- cJiimo Rossini s'a născut la Pesaro în Italia, la anul 1792 şi a murit în Paris la 1868: cea de pe urmă operă a luî, adică «Guilom Teii > s'a reprezentat la anul 1829. '4 's'JOO-K'V/TjVST'.XCC 1G5 toare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii bine-cuv?ntaţî aî vestitului virtiioso şi tenore-s/ogato Orfeu, negreşit că ele ar veni singure să se predea de bună-voie celor cari le ar executa, în rariştea unei păduri răsunătoare, un concert simfonic compus din toate cap- d'operile de muzică vînătorească despre care îţî vorbii aci în treacăt. Dar vaî ! se vede că de cînd pe bietul Orfeu l'a luat Otfenbach în răspăr, însăşi fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustului artistic la bipezi, şi-au luat lumea în cap, s'au sălbăticit cu totul şi astăzi este maî mult decît sigur că, dacă s'ar ispiti cineva să cerce a in- strumenta şi a vocaliza prin codri, muzică clasică, precum este uvertura luî Mehul, saîi oratoriul luî Haydn, sau chiar şi chorurile luî Weber şi luî Rossini, urşi. lupi, mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi epuriî ar apuca-o îndată la picior, împreună şi cu vînătorul lor, dacă cum-va acel vînător s'ar întimpla să fie amicul meu, autorul Mamialulni romînesc de vînătorie. Cu toate aceste n'a fost în tot-d'a-una aşa! Mult maî încoace de timpii fabuloşi ai păţitului amant al Euridiceî, şi chiar în regiuni lipsite de castelani feodali şi de sunători de fanfare, în ţări depărtate, aziatice, pe care noi le so- cotim de păgîne şi de barbare, muzica a fost preţuită ca neapărată auxiliară a petrecerilor vînătoreştî. Primeşte, te rog, pentru un moment, să ne întoarcem I cu vre o cinci-spre-zece sute de ani maî înapoi, pentru ca să ne încredinţăm cum că vînătorile cu acompaniament de orchestră nu sunt, precum s'ar putea crede, o deşeartă \ închipuire a imaginaţiuniî mele puţin vînătoreştî, ci că din contra, cele mai măreţe sărbărî cinegetice au fost însoţite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale şi vocale. Con- 1 sideră tot de o dată că această nouă digresiune pe cîmpul * artelor din antichitate, o fac şi pe dînsa numai şi numai ; întru cea maî mare laudă şi glorie a artei vînătoreştî, şi \ maî ales nu uita că pentru ca omul să facă un lucru bine [ trebue maî întîî de toate să aibă multă, foarte multă răb- 166 AL. ODOBESCU dare ; de aceea şi înţelepciunea poporului te învaţă ca să «prinzi iepurele cu carul». Negreşit că pentru orî-care ştie să ţină un condei cu trei degete şi pentru orî-care din acei scriitori ce nu s'au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gîndiriî şi a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo^ despre orî-ce materie, ştiută sau necunos- cută lor. lî vezi, nepricepuţi plagiatori aî atot-ştiutoruluî Pic de la Mirandola, tratînd cu uşurinţă de onmi re scibilt et qiiibîisdam aliis ^). De va fi vorba de muzică, apoi îţi opăresc tot într'a leşie pe Rossini cu OiYenbach, pe Auber cu un oare care Souppe, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoraş parizian al caricaturistului operei; şi apoi din acea căldare, îţî scot la lumină învăţături si poveţe pentru formarea şi dirigerea unui Conservator na~ ţional de muzică. Dar cu atîta ar fi puţin ! Groaznic orbeşte ura pe oameni şi maî ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, gemts irritabile vaUiin ^). Avem dinaintea ochilor o spăimîntătoare dovadă despre aceasta. Sunt în ţară la noî două foî literare care şi-aur* jurat neîmpăcată ură şi mînie : ) Duoî Jouî se întărită, şi fulgerul jos plumbă ! ^) Convorbirile literare de la Iaşi muşcă carne viie, cînd gă- sesc, în Revista Contimporană din Bucureşti ; iar aceasta^ 1) Nobilul italian Pic de la Mirandola, născut la 1463, învăţase la vîrsta de zece anî tot ce se putea şti pe atunci şi la două-zecî si trei, se lăuda în Roma că poate vorbi de omtii re scibilt, de tot ceia ce se poate şti ; el muri la vîrsta de 31 de anî. Maî minunaţi în ştiinţă decît minunatul italian, mulţî scriitori de acum vorbesc nu numai de tot ceea ce se poate şti, dar încă şi de cîte-va altele, de quibtisdam aliis. 2) Horaiti Epist. II. n. v. 102. ^) Heliade, 20 decembrie 1843. în «Curierul de ambe sexe» Period. IV. ^*='>oo-K'Jvrj=rr/t6? 167 Tantaene animis coel:iStibus ira? ! i) împinge urgia pînă 'ntr'atîta, încît, spre a defăima chiar şi titlul rivalei sale, tipăreşte cu litere negre pe hîrtie albă, subt acelaş nume duşmănit de Convorbiri -), felurite po- veşti vrednice de vînătorul cel cu coada vulpii, în care se zice, între altele, că la anul 1852 d-1 Pantazi Ghica, deşertînd într'o seară, prieteneşte, pahare de Chably, de Chambertin, de Champanie şi de Xeres, într'un cabinet la Caffe (sic) Anglais din Paris, împreună cu Alexandru Dumas tatăl şi cu Alfred de Musset, — au răposat, săr- manii, amîndoî şi nu maî pot mărturisi, — după ce d-luî le-a istorisit multe şi mărunte despre literatura, muzica, instrucţiunea şi politica Romînieî, după ce le a vorbit pre- larg despre dascălul Lazăr, despre Alexandru Vodă Ghica, despre mitropolitul Dosofteî, despre Tudor Vladimirescu, despre meşterul Manole, despre lanache Văcărescu şi despre alţii mulţi cîţî în Christos s'au botezat pe pămîntul romînesc, în sfîrşit a bine-voit a le citi şi poema populară * înşir ă-te Mărgărite de V. Alecsandri». — «Să nu se uite că această conversaţiune (între d-niî Pantazi Ghica, Alex- andru Dumas tatăl şi Alfred de Musset) se petrecea la anul 1852», chiar dupe cum spune nota autorului (pag. 335), şi că d-1 Pantazi Ghica le a citit atunci, precum zice «în limba franceză, dupe textul romînesc», poema Înşirate Mărgărite, pe care însă d-1 V. Alecsandri a com- pus-o la Mirceştî tocmai în anul 1856, adică cu patru anî în urma vestitei eî citiri de către d-1 Pantazi Ghica, şi apoi a dat-o la lumină, pentru întîia oară, în Revista Roniină din anul 1862 (pag. 160 — 166). Pe limba vînătorească, în cazul de faţă s'ar zice că i uterul articolului Convorbiri din Revista Contimporană » vîndut pelea ursului, pe cînd ursul juca încă prin pă- l'ire'». Dar între scriitori nu este ca între vînătorî. Loc ^) Virgilii JEneid. I. v 15 : ^încape atîta ură în suflete cereşti !» 2) Revista Contimporană, Anul II. No. 4. 1 aprilie 1874, pag. 324. 168 AL. ODOBESCU de joc nu încape, şi, horresco referens !^) cît despre mine, zău, mă cutremur de o răzbunare literară ca aceasta. D'aş fi măcar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iaşi, le-aş da de sigur povaţa ca să schimbe cît maî cu- rînd titlul foaieî lor, pentru a cărui ruşinare s'a jertfit cu atîta lepădare de sine însuşi d-1 Pantazi Ghica. Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crîncene lupte, eu, amice, cînd scriu cîte ceva, scriu maî mult pentru a mea proprie plăcere, fără de a cugeta rău la alţii, — afară poate numai de astă dată, cînd m'am apucat a scrie pentru păcatele tale. Dacă însă chiar şi tu mă veî învinovăţi cu tot dina- dinsul că m'am întins prea mult cu scrisul, şi că fac aci prea mare cheltuială de citaţiunî de prin autori străini, apoi îţî VOI răspunde că acelea, — maî toate, nestemate culese din salbele bogaţilor, — le presar pe sărăcăcioasa mea scriere ca s'o maî înţolez şi să 'î dau şi eî ceva preţ ; iar daca nu scriu scurt şi coprinzător, se vede că, rău sau bine, nici eu, ca mulţi alţii, nu mă pricep a face într'alt-fel. Aşa dar, supus blînd la o nouă osîndă, iea-te binişor după mine şi vino să ne îndreptăm paşii rătăcitori tocmai supt poalele munţilor din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdat la Hamadan, acolo unde este stînca stearpă şi rîpoasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul despre apus al stînceî se numeşte. în limba locului 7 akh-i- Bostan, adică bolta gradinei. Grădina de-o cam dată lipseşte, — şi unii erudiţi cred că aci vor fi fost vestitele grădini atîrnate în aer ale Semiramideî ^), care chiar dacă odinioară aîi fost aci, apoi acum au zburat cu totul în aer ; — dar bolta este 1) Vir^ilii ^neid. II. v. 204. -) Diodori Siculi Bibliotheca histor. II. 33 : Dupe ce săvîrşi aceste lucrări, Semiramida, în capul unei oştiri numeroase, întreprinse o expediţiune în contra Mezilor. Sosind în faţa muntelui Bagistan, ea îşi aşeză acolo tabăra şi face o grădină care avea două-spre-zece stadii (maî mult de doi kilometri) în ocolul eî ; era pe o cîmpie şi coprindea o fîntînă mare care da apă pentru plante. Muntele Bagis- tan, care este consacrat lui Joue, formează una din laturile acestei grădini, prin stîncile sale rîpoase, înalte de şeapte-spre-zece stadii in tiinţă şi pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi să- pate nu prea adine în peatră şi poate chiar odinioară co- lorate. Să le descriem toate, nu este treaba noastră ; pe noi ne ating numai cele două mari scene de pe păreţiî laterali. Intr'adevăr, pe una se vede o vînătoare de mis- treţi ; pe cea-Faltă, mai ştearsă, este o vînătoare de cerbi. Stilul sculpturei, oare-care amănunte architectonice şi chiar costumele şi uzurile figurilor reprezentate ne înlă- tură de la prepusul că vom fi avînd aci dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asi- riene, ale reginei Semiramide. di cui si legge Che sugg:er dette a Nino, e iu sua sposa ; Tenne la terra, che '1 Soldan corregge i). erau în comparaţiune cu Haydn, cu Mehul, cu Weber şi cu Rossini, cela ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt faţă cu artiştii moderni cari au înfăţişat pe pînză >cpne de vînătoare, bună-oară cu P. Rubens, Fr. Sn3^ders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J. B. Oudr\^, J. E. Ri- dineer. Horace Vernet, Edw. Landsser si alţii... VII Dar iată acum. fără veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărîmul vînătorieî ! Zău ! cînd pleacă omul la vînătoare, nu ştie de unde-i sare epurile ! Am zis pînă aci multe, — ba chiar prea multe, — despre litere şi poezie, despre sculptură şi muzică ; am zis şi cîte-va despre gravură, întru cit acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu ştiu cum s'a întîmplat de a rămas pic- tura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător-hoinar. Cade-se oare să o lăsăm cu totul uitării ? N'ar fi o nedreptate, un afront ce-am face de buna noastră voie vinătoriei, cînd am nesocoti drepturile ce ea are la născarea a încă uneia din cele patru podoabe artistice ale geniului omenesc ? Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnic la vînătoare, a simţit gustul de a cînta, în elegii şi în ditirambe poetice, şi în fanfare melodioase, vitejiile şi 174 AL. ODOBESCU neajunsurile sale, ba chiar şi a-şi aduce aminte cu dor sau mîndrie de drăguţa de acasă. Am pomenit şi de acei sălbatici ai perioadei glaciare cari, în lungile lor răgazuri au născocit arta sculptureî, sgîriind pe oase, pe petre şi pe coarne, profile de dobi- toace antedilaviane. Uita-vom acum a zice că, — după cît se poate bănui, — tot o aplecare de acelaş fel a făcut să se nască şi pictura ? Dar în cazul de faţă, nu din dovezi plastice vom putea culege o asemenea ştiinţă. Filologia ne vine aci în ajutor şi ne arată că în limba Elenilor, a naţiunii celei mai ar- tiste din antichitate, pictura se chema CwYpa'fta, adică scri- erea Ypa'fi7., animalelor twv C<îhov. Acum, dacă s'ar scula cine-va şi ar zice că aşa vor ti toate acestea, dar că animal nu vrea să zică vînătoare^ şi că săpăturile din peşterile Acuitanei, precum şi denu- mirea caracteristică a picturei la Eleni au raport numai \di fiinţele însufleţite în genere, şi nu, în particular, la luptele lor, care provin din • instinctul vînătoriei^ atunci ne am vedea siliţi să mutăm judicata la tribunalul lui Darwin, carele dupe teoriile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existenţă, adică Concurenţa vitală, este unul din cele două principii fundamentale ale universului şi că ori- ce fiinţă pre lume trăeşte şi se desvoaltă numai şi numai fiind-că a biruit în această luptă, adică a fost vînător şi nu vînat. El va adaoge poate, spre a-şi completa teoria, că vînătorului norocit îi rămîne şi dreptul exclusiv de Selec- ţiune naturală adică de a-şi alege'după al său plac, soţie sau soţii (precum se şi simte) şi că, — scurt şi coprinzător — viaţa întreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte : Vînătoare şi Amor ! Pornind d'aci, cum să nu ne credem că tot ce e bun, mîndru şi frumos pre lume s'a născut din avînturî amo- roase şi din porniri vînătoreşti ? lată-ne dar asiguraţi şi despre originea picturei. Insă spre a nu abuza peste măsură de zicala grecească M '=')Oo- K •jvr,7£-:'.7,or j 75 a împăratului August : I-s-joe ;îpaS3 (editiunea latină, tip. de Societ. Academ. Romîn., Bucureşti, 1872), sunt cîteva fraze şi mai multe note dezvoltate ale ilustrului autor asupra locului de exil al lui Ovidiu, pe care unii l'au crezut a fi Akermanul sau Cetatea Albă, alţii Chilia, amînduoă în Buceagul Ba- sarabiei. (Cap. Itl, pag. 9. — IV, pag. 19 — 21). 2) Picturile din bolta Nasonilor nu mai există în fiinţa ; ele au fost însă publicate de Beilor^ Le pitture del sepolcro de' Nasoni, disegnate et incise da Pietro-Sant Bartoli e descrif.te. Roma. 1680. în folio stamp. XXVI-XXIX. — Vezi şi «Oeuvres choisies des peintres de l'antiquite. Paris, 1846.» stamp. 101—104, ^'soSo-KuvTrj7£Ti>t6? 177 prezentate în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri de \inătoare. Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate pe tavanul boitei şi corespundeau fiecare cu cîte o grupă de două figuri alegorice, simbolizînd cele patru timpuri ale anului. Cu primăvara se îmbina vînătoarea de cerbi ; cu vara cea de leî ; cu toamna, cea de pantere şi'n fine com- partimentul iernei era ocupat de o vînătoare de mistreţi^). Cele duoă d'întîî, adică vînătoarea de cerbi şi de leî, se petreceau în păduri îngrădite cu zăbrele. Un cîne go- neşte un cerb şi o ciută, urmăriţi şi de un vînător pe jos, carele opreşte de zgarda numită copula, pe un al duoilea copoi. Alt vînător cu suliţa, pîndeşte animalele la mar- ginea ţarcului. Vînătoriî de leî sunt maî numeroşî ; eî au toţî paveze mari rotunde, din dosul cărora se ascund, lipiţî uniî de alţii. Una din fiare se răpede întărîtată asupra acelor miş- cătorî păreţî de metal ; dar cealaltă a isbutit a doborî jos pe un vînător şi-1 striveşte sub propriul luî scut, pe care ea calcă cu o feroasă mîndrie. Tot cu paveze şi cu ţăpoaie, venabtila, sunt înarmaţî şi vînătoriî de pantere, carî închid şi rostogolesc pe animal într'un cerc de scuturi late şi solide ; dar eî şi maî mult se bizuie, spre a prinde şi a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă pătrată în fundul caria a pus o oglindă. Pantera, turbată de mînie, îşî zăreşte deodată chipul res- frînt pe faţa lucioasă a sticleî ; ea stă şi se miră, * Ea tresare, decît soţul eî Ze- firul maî răpede; mînia eî pe toate strălucitoarele eî pete se *) Acest al patrulea compartiment s'a dărîmat îndată dupe deschi- derea bolteî. Desemnul publicat de Bellori este dintr'o altă descope- rire făcută la K)72 în Roma,^în gradinele Sertoriane, sub muntele Celius. Al. Odobeten. — Opere complete, f. 12 178 AL. ODOBESCU resfiră şi, gata a înghiţi în adînca eî gură pe vînător, ea se opreşte dinaintea chipului ei resfrînt în oglindă» ^). apoi se asvîrlă răpede spre dînsul şi iat'o prinsă în cap- cană, unde o ajunge la sigur darda vînătoruluî, care sta pitit d'asupra oglindeî. In timpii noştri, oglindele slujesc vînătorilor francezi ca să prindă nevinovate ciocîrlii. Dovadă că în tot-d'auna şi pretutindeni, oglinda cu mincinoasele-î străluciri, ameţeşte şi pe vesela păsărică şi pe fiara sălbatică, şi pe naiva Margareta a luî Faust, Al! je ris De me voir si belle en ce miroir ! '-). şi pe bătrîna cochetă, care, în doru-î plin de parapon^ trăncăneşte verzi şi uscate, bună-oră ca versuri de acestea : Plîngî, oglindă, plîngi cu mine ! Nu găsim ce mai cătăm ! Cînd mă văz acum în tine, Amînduoă ne'ntristăm. 1) Claudiani de Rapta Proserpinae, III. v. 262 — 268 : remit illa marito Mobilior Zephyro, totamque virentibus iram Dispergit maculis, jamjamque hausura profunde Ore virum, vitreae tardatur imagine formae ; 2) Aceste versuri francege sunt din libretul operei Faust jpus pe muzică de Gounod ; în drama originală a lui Goethe, oglinda Marga- retei este însemnată numai ca un joc de scenă ; apoi şi vecina Marta deşteaptă cochetăria tinerei fete cu aceste cuvinte : «Komm du nur oft zu mir, heriiber, Und leg'den Schmuck hier heimlich an ; Spazier' ein Stiindchen lang dem Spiegelglas voriiber. Wir haben unsre Freude dran ;» — «Vino tu mai des pe la mine încoace Şi pune aci pe ascuns podoabele pe tine. Primblă-te ca o oră pe dinaintea oglindei, Şi să vezi ce mulţumire o sâ avem şi dintr'atîta». UVjco-K'jv/jY^'iXcc 179 Tu văzuşî, văzuşî, oglindă, Frumuseţea 'mî răsărind, Şi cu 'ncetul eclipsîndă, O vezi iarăşi apuind ! în zadar colori silite, Frumuseţi de 'mprumutat; în zadar sunt îngrijite Nişte flori ce s'au uscat ! i). Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice de ale eî «colori silite, frumuseţi de împrumutat». Dacă e vorba de oglindă şi de amăgirile eî, să ascultăm maî bine cum- ciripeşte muza «plină de nurî şi de dulceaţă» a clu- cerului Alecu Văcărescu, luceafăr trecător din secolul din urmă, pe care s'au grăbit a-1 stinge duşmanii gloriei ro- mîneştî, chiar în zorile vieţeî sale şi în primul susur ma^- tutin al poeziei noastre naţionale. Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de puşcă cu care eu tămîiez deocamdată cartea ta, dar în tot cazul, fragetul . — Se vede că filoromînul englez n'a voit să uite, printre florile Romîniei, nici chiar: «Nişte flori ce s'au uscat». (Nota Juî Odob.). Poezia e a lui Cezar Bolliac. (Nota Red.). 180 AL. ODOBESCU Ci cîtă eşti să ştii de vrei, în ei te cată să te vezi Dă crezâmînt ochilor meî, întocmai pe cît luminezi Fiind-că nu te 'nşeală, Şi dintr'a lor vedere Nici fac vre o greşeală ; Vezi cîtă ai putere ! Crede-i, săracii, cînd îţi spun Că numai ţie se supun. Şi că tu eşti din fire A lor Dumnezeire ! i) Acum dacă lumina oglindel, în nestatornicia reflectelor sale, ne-a preschimbat priveliştile vînătorieî în imagine amoroase, noî să profităm, fără zăbavă de învăţăturile luî Darwin şi, din sfera Selecţiunii naturale^ să ne înapoiem iarăşi privirile asupra Concurenţei vitale. Aceasta ne va iî cu atît maî lesne, cu cît al patrulea tabel antic, cel care reprezenta vînătoarea de mistreţ, ne face să intrăm cu to- tul în focul acţiunii vînătoreştî, in mediaş res. Un vier urieaş fuge urmărit de un călăreţ cu două su- liţe în mînî, de alţi patru vînătorî cu ţăpoaie şi cu săgeţi, de cînî, unul liber şi altul oprit de sgardă ; în faţa vîna- tuluî se prezentă doî juni, unul cu arcul încordat, celalt cu suliţa îndreptată spre fiară. Toţi aleargă, toţi strigă, toţi sînt aprinşi de cea maî fieroasă turbare ^). De nu s'ar deosebi, pe supt această mişcare, sobrietatea de linii a 1) Poeziile luî Alecii Văcărescu, fiul banului lenăchiţă şi tata luî lancu Văcărescu, sunt cele maî multe inedite ; abia dacă vre o cîte- va s'au păstrat în memoria vechilor lăutari. însă fiiul poetului le adu- nase şi, dacă va vrea Dumnezeu, peste puţin voi isbuti a le publica. Viaţa acestui poet, perdut, — omorît negreşit în exil, — în vre o ce- tate de peste Dunăre, la vîrsta de 32 de ani, e un întreg romanţ, pe care am de gînd să'l povestesc cînd voi scoate la lumină poeziile ce au mai rămas de la dînsul. Nu mă tem a zice că pînă acum nici un poet romîn n'a avut mai mult foc şi mai multă graţie. Aceste cualităţi răsar scînteietoare, prin limba învechită şi une-ori azi chiar ridiculizată a versurilor sale. 2) Toate cualităţile acestei picturi şi poate chiar maî multă miş- care, maî mult foc, se găsesc într'un baso-relief antic din Muzeul Capitolin, la Roma, (sala împăraţilor), în care se vede un vier uriaş ^Vj6o-K'jvr,7=w:x6; isi artelor antice şi oare care imperfecţiuni de forme care de- notă o epocă de scădere, s'ar putea crede că acest episod a fost schiţat de penelul energic al luî Rubens. Căci şi acest domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit scene de vînătorie, în care fiarele sălbatice, mistreţi, tigri, leî, ba chiar ipopotamî şi crocodili, intră în luptă cu omul. Sînt însă maî ales scene fioroase, în care geniul semeţ al măiestrului a dat vînătoriî un caracter cu totul eroic sau tragic, deşteptînd admiraţiunea atîtprin spăimîntătoarea încăierare a luptătorilor, cît şi prin energia pozelor, prin vîrtoşia musculaturii lor şi prin vioiciunea coloritului ^). Un fior îţi trece prin vine cînd vezi într'un tabel al luî Rubens, pe un cavaler numid sfîşiat de creştet şi de umăr, de către un leu puternic care i-a sărit în cîrcă şi s'a stîrcit pe şoldul armăsarului negru ce se ridică îngro- zit pe picioarele-î de dindărăt. Fiara aurie muşcă^din umă- rul călăreţului ; un răcnet groaznic ese din buzele căscate ale acestuia ; faţa 'î e învineţită de spaimă şi de durere ; ochii îi sînt holbaţi ; din mînă 'i scapă lancea. Dar aci artistul a trecut peste hotarele vînătoreştî ; câcî ne-a pus supt ochi o dramă de cele care, şi dacă aţîţă vitejia eroilor, însă îngheaţă îndrăzneala simplilor vînători. Acestora le place ca cel puţin printre primejdii, să se în- impresurat şi atacat de şease vînători şi de trei cînî. Un june, de la spate, a tras cu arcul într'însul ; alţi doi, din care unul poate fi Me- lea^ru, îşî infig lăncile lor în şelele luî ; o femeie călare — poate chiar Atalanta, — îl isbeşte şi ea cu suliţa ; în f aţă-î un bărbat maî în vîr- stâ, — Telamon, se crede, — ridică baltagul ca să-1 lovească în creştet. Un servitor a căzut supt dobitoc, oprind de sgardă un copoi ; cei- lalţi doi cîni, din care unul molos, saltă ca să'l apuce de rît. Acest Irumos monument poartă numirea mistreţului din Calidon. 1) Petre Paul Rubens, cel maî mare pictor al şcoalei flamande» născut în Colonia la 1577 şi mort la 1640, a produs, printre sutimi de tabeluri de tot telul, cîteva subiecte de vînătoare, care se află azi prin galeriile de la MUnich, Drezda, Marsilia şi în cîteva colec- ţiuni particulare din Englitera ; apoi sînt de la dînsul o mulţim'î de desemne cu subiecte vînătoreştî, chiar şi în colecţiunea Luvruluî. 182 AL. ODOBESCU trevază izbînda lor. Numai în asemenea caz, se poate aplica cualificaţiunea de curat vînătoresc^ unui tabel sau orî-căruî alt obiect de artă. Acolo unde fiara rămîne învingătoare şi vînătorul este sacrificat, se poate zice că artistul a eşit din sfera artelor vînătoreştî şi opera luî inspiră un interes de groază care sfîşie toată armonia regulelor cinegetice ; aceia este o notă discordantă în muzica vînătorieî, o gre- şală de ortografie în gramatica eî. In secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunte, Horace Vernet, a reînoit în pînzele pe care a zugrăvit vînătorile de leî şi de mistreţi din Algeria şi din Sahara^ emoţiunile unor scene în care primejdia situaţiunilor joacă un rol de căpetenie ; dar fiind însuşi el vînător, s'a ferit de a comite incorecţiunî anti-vînătoreşti ca Rubens, şi ta- blourile luî, aşa vrednice de admirat, au toate acel caracter care chezăşueşte în tot d'auna vînătorilor, o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vînate ^). Un tabel de vînătoare africană al luî Horace Vernet e ca o povestire a vestitului ofiţer francez Jules Gerard, carele în unsprezece anî petrecuţi în Algeria, a împuşcat douăzeci şi cinci de leî şi a cîştigat astfel meritata po- reclă de «ucigătorul leilor» 2). Chiar basme d'ar fi cîte po. vesteşte vînătorul şi cîte zugrăveşte artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă aşa lesne cu viaţa sa, pentru un simplu gust de vînător ; dar cînd citeşti sau priveşti, mult nu trece şi afli sau cel puţin ghiceşti că 1) Horace Vernet^ născut la 1789, mort la 1863. Dintre numeroasele lui tabelurî de tot felul, alegem pe cele de vînătoare : el a expus în anul 1886, «Vînătoarea în pustiul Sahara din 28 mai 1833» ; la 1839 «Vînătoarea de leî în Metige» ; la 1855, «Vînătoare de muflonî (ber- beci sălbatici) de către Marocani» ; «Intorcerea de la vînătoarea de lei»; «Vînătoarea de Mistreţi în Sahara». A mai făcut şi numeroase gravuri reprezentînd subiecte de vînători europene. 2) Jules Gerard, născut în 1817, a descris vînătorile sale în două volume foarte interesante : «La Chasse au Hon», 1856 şi «Le tueur de Lion ». 1858. Dl. Alfred Poissonnier şi Vicomtele Adolf d'Hou-, detot au scris biografia lui. yrV35o-KoV7]YSTL"/.6c 183 liara cea primejdioasă este maî în pericol decît omul, că ea are să pice învinsă de al eî prigonitor, şi atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar şi mîndria se deşteaptă toate de odată în inima-ţî, acum liniştită şi mîngăiată. Atunci zici cu încredinţare: «Iată un frumos tabel vînătoresc.» Aceste consideraţiunî pot să-ţî pară a fi idei metafizice cam confuze, — adică cum am zice, după un termin in- ventat şi pus la modă de un vesel şi spirituos invalid al vînătorieî, cam filozofie absolută^); — eu însă stăruiesc a crede că, şi dacă nu ştiu eu bine să lămuresc aceste idei, s*ar putea totuşi stabili în principiu că precum arta vî- nătorească consistă numai din reguli care fac pe vînă- tor să învingă pe vînat, şi nu vice-versa, tot aşa şi ope- rile literarii sau plastice nu se pot cualifîca cu titlul de cinegetice, decît atunci numai cînd ele prevăd neîndu- ioasa victorie a vînătoruluî, chiar si dacă uneori ele ar ^) «Filozofia absolută!» Această minunată ştiinţă nouă o cunosc şi o preţuiesc cîţî au petrecut şi au rîs în vesela societate a d-luî lancu R , nepot al răposatului Eliade Rădulescu ; din feluritele daruri ale unchiului, dînsul a moştenit pe acela neaoş-romînesc de a şti minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumeţe ale nepotului său, Eliad, într'un ar- ticol din «Biblioteca portativă» (voi. II, Bucureşti, 1860, pag. ^53 şi urm.), ne povesteşte cum el a dat pe bete, într'o zi, pe unul din acei lîngăî, nătîngi şi morocănoşî de Ardeleni, cari trec uneori dincoaci de munţi în cualitatea de profesori, proaspeţi scăpaţi din cîte un gimnaziu unguresc, lăudîndu-se că «li a fost succesu de deplean a ab- .^olvere prelectionile la filozofia, necum şi cursurile teologali; ergo se recomândăluiesc că *s batăr teologi şi filozofi absoluţi», numai buni, ca să tîmpească cu neştiinţa lor fumurată pe bieţii copilaşi de pe aci. Cântărind numai dintr'o clipă arma filozofului său, păcălitorul nostru, viţă de tîrgoviştean bun de gură, îl luă la refec şi, lăudîndu- se că şi dînsul a studiat adine filozofia, mai ales în limba engleză, începu ca probă de ştiinţa şi de sistema sa filozofică, să'i toarne, cu o lim. buţic modulată pe intonări de cele maî convigătoare, o vijelie de de- finiţiunî şi de formule cam de felul următoarei : — «Pentru mine? domnule filozof, simţirea este un fluid individual, care redus la cea mai simplă expresie, printr'o implusie comunicativă, şi fâcînd prin hipotenuzâ o tangentă prin fibrele simţitive, străbate prin toate liniile 184 AL. ODOBESCU atrage un oare care interes de milă sau de admiraţiune asupra vînatuluî persecutat. Admiţînd o asemenea definiţiune pentru toate ramurile de bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vînătorieî, acum să trecem în revizuire pe toţi acei pictori din diferite şcoli, cari se numesc maî special pictori de vînătoare. Dacă Italia şi cu dînsa Spania, remîn mute la fanfarele de chiămare ale vînătorilor ^), apoi şcoalele flamandă, olan- deză, franceză, germană şi engleză răspund toate la apel şi fiecare din ele se prezentă cu unul sau mai mulţi ar- tişti însemnaţi, avînd această specialitate. în Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul şi conlucrătorul lui Rubens ; in Olanda pe Filip Wouwerman, pictorul de cai şi maî ales al calului bălan ; în Franţa, pe Frangois Despor- tes şi pe J. B. Oudry, cari au fost pictorii oficiali ai vînătorilor date de regii Ludovic al XlV-lea şi al XV-lea; paralele ce se unesc din natura lor într'un punt, şi prin simţibilita- te produc toate senzaţiunile, toate simţimintele sentimentalismului celor cinci simţiri ce simţualmente funcţiona prin cele cinci simţuri şi cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr'o fosforescenţă supranaturală a intelectului simţitori. După un val-vîrtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcit şi uluit, rămase însă bine încredinţat «cum că onoratul şi măritul domn lancu este aprieat a fire cu mult mai profund şi mai absolut filozof decît dînsul, de bună samă că încă ştiuse mintenaş a subtşternere şi a res- picare certe materie filozofice tare încălcite, întru a cărora esenţie perceperea intelighenţeî sale nece-cum nu potuse bene a resbatere», — Judicaţi acum d-voastre, onoraţi cititori, care din doui era maî tare în «filozofie absolută !» ^) Zicînd acestea nu voim a înţelege că niciodată, nici un pictor italian saiî spaniol n'a reprezentat în vre-un tabel al său, scene de vînătore. O asemenea aserţiune ar fi foarte lesne de răsturnat. Zicem numai că nici Italia, nici Spania n'au avut vre un pictor ilustru care să se fi dat într'un mod cu totul special la pictura vînătorilor. Nu se poate numi «pictor de vînătorî» boloniezul Domenico Zam- -pieri, ce 'î zic şi Domitiichino, (1681 — 1641), fiind-că într'o zi a avut >graţioasa inspiraţiune care a produs frumosul tabel, de un aspect cu totul antic, ce se numeşte «Vînătoarea Dianei» şi care se vede în galeria Borghese din Roma. La marginea unui crîng şi pe malul în Germania, pe J. Elias Ridinger, portretarul vînatuluî înjunghiat de prinţişoriî şi de grofii nemţeşti din secolul din urmă ; în Englitera, trăieşte încă Sir Edwin Henry Landseer, carele a înfipt cu penelul pe pînză, cele maî frumoase şi mai originale tipuri de cînî englezeşti şi a poetizat moartea tragică a cerbilor măreţi din poienile îno- rate şi din bătăriile fantastice ale Scoţiei. VIII. în acest şir de artişti, care se destinde peste un spaţiu de trei sute de anî, avem ca şi o istorie întreagă a pic- tureî vînătoreştî, a deosebitelor faze prin care ea a trecut ; se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, această ramură a artei, bogată şi variată în identitatea eî carac- uneî ape, în care se scaldă şi se joacă două fragede zîne, şeapte nimfe pădureţe se întrec cu săgeţile care de care să nimerească maî bine o porumbiţă, pusă drept ţel pe vîrful unei prăjini. Diana stă în fund, la mijlocul pînzeî, şi le arătă preţurile luptei, care sunt un arc de aur şi o faretră de purpură. Din dosu-i, alte nimfe privesc curioase ; una pe malul apei, se descalţă ; alta opreşte în loc ogarii. în depărtare se văd mai multe figuri luptîndu-se, Funînd din bucium, alergînd şi purtînd, atîrnată de bîrnă, o căprioară ucisă. La o parte se zăresc capetele a doi păstori, pitiţi în tufiş ca să asiste nevăzuţi la jocul zeiţilor. Opera Dominichinului e plini de graţie, de frăge- zime, de mişcare. Nu se poate iar numi «pictor de vînătoare» nici spaniolul Don JMego Velasquez (1599 — 1660) «pintor de camera», mareşal şi amic al regelui Filip IV, fiindcă în peizagiul numit «O vedere la Prado», din Museo de Rey de la Madrid, a zugrăvit cu penelul său energic şi realist o încăierătură înfuriată de oameni, de cai si de cîni, vînînd mistreţul; nici fiindcă într'un tabel din galeria naţională din Londra, unde figurează regele călare cu toată curtea sa, a schiţat asemeni o vînătoare de vieri ; nicî fiindcă în mai multe alte portrete ale lui Filip IV sau ale infantului Don Carlos Baltazar, i-a prezentat în costum de vînătoare, cu arme în mînă şi cu cîni în preajma lor. Acestea sunt flori gingaşe, răsărite ici şi colea, pe cimpul năpustit Sn Spania şi în Italia al artelor vînâtoreşti ; dar cu o floare nu se face primăvara, nici cu un tabel sau două, o şcoală de pictură. 186 AL. ODOBESCU teristică, să încolţească pe rînd şi să poarte rod treptat în fiecare din ţările culte ale nordului Europei, fără ca într'însa să se ivească vre-un interval de amorţire. Ca ra- mura aurită a zeiţei de sub pămînt, abia un penel con- sacrat Dianei începea a şovăi în mina artistului îmbătrînit, şi altul răsare subt o climă vecină, ca să întreţină tot vie, admiraţiunea pentru estetica vînătorească ; Primo avulso non deficit alter Aureus, et simili frondescit virga metallo. i) După ce, în timp de maî mulţi secolî, vînătoria n'a avut alţi interpreţi plastici decît pe migăloşiî miniaturiştî, cari înluminau cu poleiele şi cu văpsele cleioase, mulţimea de manuscripte, după care castelanii secolului de mijloc în- văţau, prin citire şi prin exemple zugrăvite, regulele în- semnate în cărţi vestite pe acele vremuri, precum «De arte venandi cum avibtis»^ scrisă de împăratul Germaniei Frie- deric al Il-lea, «Le livre dit roy Modiis et de la royne Racio». «El libro de la Monteria qtte mando escriver el rey Don Alonso de Castilia y Leon», «Les dediiitz de la chasse des hestes sauvaiges» de Gaston Phoebus, pe care nu l'aî trecut nici tu cu vederea, şi încă altele -), care au constituit mult 1 ) Virgilii JEneid. VI v. 143 — 144 : «Rupînd una, nu lipsea alta tot de aur, şi ramura înfrunzea de acelaş metal!». 2) Cartea împăratului Frederic al Il-lea, fiiul luî Frederic Barbăroşiă (1191 — 1250), a fost maî întîî tipărită la 1596 de Velser (Augusta Vindelicorum, adică Augsburg). I voi. în 8°, şi maî complectă de Jos. Gott. Schneider, la Lipsea, 1788 — 89, 2 voi. în 4. — «Le livre du roy Modus (et de la royne Racio),» tipărit maî întîî în Chamber}^, la 1486, în fol. got., a fost reprodus, cu o prefaţă de D-1 Elzear Blaze. Paris, 1839 în 8^, cu 60 stampe. Am menţionat maî sus opera lui «Gaston Phoebus», comite de Foix. Cartea spaniolă «Libro de la Mon- teria», scrisă dupe ordinele regelui Alfons al IX-lea, învingătorul Maurilor la bătălia del Salado, a fost tipărit de Gonz. Argote de Molina, la Sevilia, 1582, in fol, — Voi mai adaoge la această listă de bibliografie archeologică a vînătoriei încă două cărţi curioase i timp toată literatura şi toată arta vînătorilor, apoi tocmai în secolul al XlV-lea, artişti adevăraţi începură a se ins- pira din subiecte vînătoreştî. Am spus în ce mod, mistic sau dramatic, Albert Dllrer şi P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Eî au fost fără înduoială bărbaţi de geniu, dar nu se pot numi curat pictori de vînătoart. Altora, mai puţini geniali, dar nu mai fără talent, li se cuvine un titlu aşa special. Sunt aceia chiar despre cari am zis adineauri că, în răstimpul de trei secolî, din al XlV-lea şi pînă acum, şi-au trecut din mînă în mînă fitilul învăpăiat al operilor de artă cinegetică, Et, quasi cursores, vitai lampada tradunt i) In fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Sny- ders -), cel care a lucrat alături cu marele Rubens şi a împărţit cu dînsul meritul multor picturi în care Rubens făcea figurele orneneştî, iar Snyders animalele, fără ca acestea să dea de ruşine productele eşite din mina fai- una, fiindcă este opera unul rege al Francieî şi vînător vestit, «La chasse royale par Charles IX, roi de France». Paris. 1625, in 8^, cu stampe ; şi alta, fiindcă ne descrie vînătorile cu şoimii, nu numaî în occident, dar şi la Grecii bizantini şi la Turci: «Falkneklee, beste- hend în drey ungednikcten Werken uber die Falknerei^: I. Das Fal- kenbuch (turkisch). — 2. Ispaxoao'f îov, das ist die Habischtslehre. — 3. Kaisers Maximilians Handschrift tiber die Falknerey . . . aus dem tttrkischen und giechischen verdeutscht und herausgegeben von Ham- mer-PurgstalU. Wien. 1840, in S'^, cu stampe. *) Lucretii De renim natura, U. v. 79 : Şi ca alergătorii, îşi trec fdcla vieţeî». Această vestită şi frumoasă imagine o prezentase mai nainte Platon, leg. VI : ^xadâTrsp Xa{j.7:â§a tov piov TrapaSiSovra? r/XoK; SQ aXX(ov„ ) Francis Snyders (1579-1649) a fost pictor al regelui Spaniei Filip UI şi al archiducelui Albert din Ţările-de-jos. El a făcut tabeluri de vînătoare, animale şi nature moarte; cele mai principale sunt în ga- leriile Belvedere din Viena, Luvru din Paris, Ermitagiu din St. Pe- tersburg, din Bruxela, Anvers, Amsterdam, Haga, Munich, Dresda şi Florenţa. Vînătorile lui de mistreţi sunt cele mai faimoase. 188 AL. ODOBESCU moşului măiestru. Viaţa care ferbe în oamenii luî Rubens mişcă cu aceiaşi vigoare şi pe fiarele luî Snyders. Ochii lor scînteiază, nările lor răsuflă, fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav de sînge, şi cînd artistul ne arată cînî întărîtaţî dînd năvală asupra unui mistreţ, rupîndu-î sca- lele, muşcîndu-1 de urechi, lăsînd pe unii dintr'înşiî spin- tecaţi la pămînt, pare că se şi aude răsunetul lătrătureî lor, chiălălăitul lor de bucurie sau de durere, grohăitul fiarei şi sunetul cornului de vînătoare. Maî bine decît aşa nu se poate reproduce cu pensula, impresiunea ce resimte cîmpeanul care trecînd prin pădure, vede de o dată stre- curîndu-se pe lîngă dînsul un dobitoc mare şi negru, cu haita lui de dulăi, urlînd în urmă'î cu turbare. Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce există între Snyders, pictor din şcoala flamandă, şi artiştii din şcoala olandeză, cari au tratat asemenea subiecte. FiUp Wouverman ^), spre exerrtplu, în loc de a ne duce chiar pe scena dramelor vînătoreştî, ne preumblă numai în preajma lor, arătîndu-ne, cînd pregătirile de vînătoare în curtea castelului seniorial, cînd popasul în rariştea pădurii, cînd vesela întoarcere a vînătorilor isbînditori. El foarte rar ne face să fim faţă chiar la întîmplările luptei ; acelea pentru noi rămîn afundate în zarea aburoasă a peizagiului. Din contra, Snyders ne mînă mereu pe cîmpul de bătaie, în mijlocul vînătoriî, în sînul codrilor. Cerbul şi cînii sunt actorii de căpetenie ai tabelului său ; minutul ce-i place mai mult a alege este acela cînd animalul, zădărit de haita primenită, îşi iea inima în dinţi şi se apără cu desperare sau sare d'asupra cînilor sîngeraţi, pe cari i-a spintecat cu ^) Filip WoHwerrnan, născut în Harlem (1620-1668), a fâcat un nu- măr considerabil de tabelurî de dimensiuni în genere mici, în care figurează pretutindeni cai, şi neapărat un cal alb. Maî toate galeriile publice ale Europei şi mulţi particulari posedă tabelurî de ale luî, care se vînd acum, — cînd se găsesc, — pe preţ de 10 pînă la 40 miî franci unul. Tabelurile falş atribuite luî Wouverman sunt încă şi maî numeroase. ^Vj5o-lv'jv7]V2^'"'t6c 189 coarnele sale. Acela e şi momentul cel maî dramatic, cel maî interesant al vînătorii ; neştiind încă bine cum are să se aleagă urma, privitorul îşî închipueşte că dobitocul, sprin- ten, uşor, pe care-1 împodobesc chiar armele sale, va isbuti poate să scape şi de dinţii aprigi aî dulăilor şi de jun- ghierul vînătorului care se apropie. Wouverman a fost cel d'întîî pictor care a ştiut să scoată la iveală graţia călărieî şi carele, reprezentînd maî adesea scene cu nobili de la ţară, cu cavaleri galanţi, cu vînătorî, a făcut ca în pînzele sale calul să fie în tot dauna figura de căpetenie ; în mulţimea cea mare de producţiunî ale lui, nu se găseşte o singură pictură în care să nu se ză- rească măcar un şold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Aşa de mult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încît chiar şi în vînătorile sale, pictorul măiestru, temîn- du-se a răschira interesul, mai nici odată nu s'a ispitit a înfăţişa cerbul în lupta sa disperată cu cîniî, precum au făcut Snyders, Oudry şi chiar marele Rubens ; el a înţeles că atunci cînd cerbul în fuga sa minunată, se avîntă ca în sbor, d'asupra rovinilor, sau ese din crîng şi se iveşte un minut prin cîmpie, cu capul uşor plecat pe umeri, cu trupul şui şi elegant, cu părul plăviţ, încîntător de graţie şi de iuţeală, a înţeles că ar fi peste putinţă ca atunci toţi ochii să nu se ţintească asupră-i şi ca el să nu soarbă la sine tot interesul priveliştei. De aceia Wouwerman maî adesea lasă a se bănui vînătoarea, sau o schiţează în depărtare, chiămînd vederea spectatorilor asupra pregătirilor şi urmă- rilor acestei plăceri ; el îî pofteşte să asiste la Plecare^ la Băutură^ la Popas, sau la acea veselă gustare ce se chiamă întoarcerea de la vînat. Vînătorii, aci înghit un pahar maî nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iearbă verde, cu caiî lingă dînşiî, aci iar sosesc voioşi, sunînd fanfarele lor de izbîndă. Damele, graţios plecate pe şelele lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se răped în aer pe păsărelele spăimîntate ; una din ele s'a depărtat în taînă spre pădure şi după dînsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant 190 AL. ODOBESCU cavaler, ducîndu-î vălul pe care ea 1-a uitat atîrnat de craca unui copac ; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, cîniî urmărind un cerb abia profilat. Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Gou- jon, sculptorul Dianeî de Poitiers, a privit vînătoarea, nu ca Snyders, pasionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci o- glindită prin razele maî line ale unui prism de elegantă curtenie. Tot astfel învăţăturile mîndruluî amic al luî Rubens, tre- cînd peste o generaţiune în mintea unui alt pictor de vî- nătoare, francezului Frangois Desportes^), au luat şi aci un caracter maî puţin sălbatic, maî potolit. Pornirile impe- tuoase ale luî Snyders se preschimbară în mişcare, sub penelul luî Desportes ; furia ce întipări acela în chipurile de animale se prefăcu, la acesta, într'o vioiciune tot aşa de veridică, dar maî puţin întărîtată. Ce era foc şi zor pe pînzele maiestruluî flamand, deveni graţie 'naturală şi vioaie pe ale discipoluluî francez. Snyders zugrăvise, ală- turî cu amicul său Rubens, vînătorî la care se cerea o ini- mă de viteaz. Desportes reprezenta petrecerile vînătoreştî ale curţiî şi ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate aces- tea, în tabelurile luî, caracterul vînătoresc este cu mult maî bine marcat decît în ale lui Wouwerman ; el nu se sfieşte a umple un cadru întreg cu chipul sbîrlit al unuî lup, apă- rîndu-se crîncen în contra uneî întrege droaie de cînî, carî îl înhaţă de gît, de urechî, de coamă, de pulpe, de pre unde-1 pot apuca. Botu-î rînjit le arată colţî amenin- ţr.torî şi limba, de goană multă, îî iese uscată din gîtlej. 1) Ft-anfois Desportes (1661 — 1742) pictor francez, şcolar al fla- mandului Nicasius, carele învăţase pictura de la Snyders. Tabelurile luî de vînătoare, portrete şi animale, sunt destul de numeroase (23) în galeria Luvruluî ; apoi se mai găsesc şi în muzeele de la Lyon, •Grenoble, Rouen, Valenciennes, Nancy. Vezi Clement de Bis. «Les musees de Province». — Maî multe castelurî regale au iost decorate, în parte, de Desportes : Fontainebleau, Versailles, Trianon etc. U'sU^O-K'JVTjYîTl/'.CC 191 Negreşit, amice, că pe cînd te aflai şcolar în Paris, veî fi rătăcit uneori duminica, — cînJ ploua afară sau maî ales cînd vîntul fluiera în pungă — prin lungile săli ale Luvruluî, căptuşite cu tabelurî din şcoala franceză. Nu se poate atunci ca tu, avînd fără înduoială de copil instin- ctul vînătorieî, să nu te fi oprit cîte o dată dinaintea vre- unei pînze pe care se văd frumoşi cînî de vînătoare, pre- pelicarî, copoi şi alte soiuri, stînd cu îngrijare prin bălă- rii, un stol de potîrnichî, sau sciiUnd răpede o păreche •de fazani cu penele aurii. Acela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost o operă a lui Oudry, căci amîn- douî aceşti pictori şi-au împărţit, în lunga lor viaţă, fa- voarele curţii Francieî, zugrăvind toate vînătorile regale şi portretînd pe rînd toţi cînii ceî maî aleşi din haitele de la Rambouillet şi de la Compiegne. Se zice că Ludovic al XVlea, ba şi strămoşul sau marele Ludovic al XIV lea, se veseleau foarte cînd li se aduceau acele portrete şi le plăcea să recunoască şi să-şi aducă aminte numele fie-că- Tuia din cînii lor de vînătoare : — «Acestea sunt Bonne, Nonne şi Ponne!» — va fi zis cu gravitate Ludovic cel -mare, văzînd cele trei căţele negre şi albe, zugrăvite de Desportes. — «Aceştia sunt Mitte şi Turlu !» — va fi strigat rîzînd Ludovic mtilt-iubitul^ recunoscînd copoii săi, por- tretaţi de Oudry. J. B. Oudry ^), care luă hotărîrea de a deveni pictor de vînătoare, din momentul cînd într'o zi profesorul lui îi zise, văzînd cum schiţase un cîne: — «Tu n'ai să fii alt ceva decît un zugrav de cîni!», — Oudry, care a ilustrat cu aşa mult spirit şi talent fabulele lui Lafontaine, Oudry fu contimporanul sau oare-cum urmaşul lui Desportes. Nu €ste tocmai lesne a deosebi unul de altul, pe aceşti doui artişti ; modul de a vîna şi întîmplările vînătorii, fiind pe *) Jean Baptiste Ouâry (1686—1766), şcolar al luî Largillieres, a gravat însuşi multe desemne. Tabelurile4ul sunt la Luvru precum şi în muzeele din Dijon, Toulouse, Montpellier, Nantes, Rouen, Caen ctc. Vezi C/^m. de Ris. Les mus6es de Province. 192 AL. ODOBESCU timpul lor, maî tot mereu aceleaş, subiectele lor de tabe- lurî se repeţesc neîncetat ; apoi amîndouî fusele maî la aceiaşi şcoală, adică învăţase de la elevi aî măiestrilor fla- manzi. Cu toate acestea, observîndu-î bine, se văd şi deo- sebiri în spiritul lor. Desportes are un talent lesnicios şi îmbielşugat ; el vede, pricepe şi imită natura maî mult cu o graţie naivă decît cu ştiinţă şi precugetare. Din contra^ Oudry este cu mult maî priceput, maî dibaci în meşte- şugurile artei ; el ştie să împartă maî bine lumina, să întocmească maî frumos o grupă ; el este într'un cuvînt maî academic ; dar prin aceasta chiar, inspiraţiunile-î sunt mai puţin vioaie şi coloritu-î maî ofilit decît ale luî Des- portes. Pentru dînsul natura e dominată de artă ; tigrul, sub pinsula luî, se domesticeşte ; dar cerbul îşi păstrează toată a luî eleganţă, căprioara toată gingăşia ei şi în ge- nere, el ştie să aleagă minunat priveliştî plăcute pentru a grupa într'însele scene de vînătoare. Amîndouî aceştî pictorî au trăit foarte bătrînî şi se poate zice că eî au fost analiştiî plasticî aî vînătorilor din secolul de mărire al regalităţii franceze. Pe atuncî plăcerile cine- getice ale regilor costau Stătu milioane pe fiecare an ; slujitorii vînătorieî, mari şi micî, formau o întreagă armată ; cînii erau crescuţi şi hrăniţi cu miile ; pădurile erau păzite cu îngrijire ca să fie mereu pline de cerbi, de căprioare^ de lupi şi de mistreţi. Toate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o solemnă maiestate. Aşa se cădea marelui Rege! înţeleptul Lafontaine, pentru care Oudry a lucrat minu- nate gravuri, povestind despre brotăcelul care atît s'a umflat încît a crăpat, a zis, sfîrşind această jalnică dar nefolositoare istorie: Le monde este plein de gens qui ne -sont pas plus sages. Tout bourgeois veut batir comme Ies grands seigneurs ; U'rO^o-KovrjYST'y.oc 193 Tout petit prince a des ambassadeurs ; Tout marquis veut avoir des pages i). Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prinţişoriî şi margrafiî nemţeşti, cei despre cari fără înduoială fabulistul zice că se umflau cît puteau ca să aibă ambasadori şi pagi, voiră să ţină şi ei haite luxoase de vînătoare, ba şi un pictor ca să-î ilustreze, ca Desportes şi Oudry pe regii de la Versalia. Acesta se întîmplă să fie un om plin de talent în nai- vitatea luî, precum se găsesc adesea oameni printre nemţi, lohan Elias Ridinger -), născut la Ulm, printre Şvabi, lucră neobosit, mai mult de o jumătate de secol, cînd cu pensula pictorului, cînd cu plumbul desemnatorului, cînd cu dăltiţa gravorului, ca să reprezente cerbii vînaţi de nobilii lui patroni şi animale sălbatice de prin menagerii, şi ilustraţiuni la fabule copilăreşti compuse de dînsul, şi figuri de călărie 1) Lafontaine: «La grenouille qui se veut faire aussi grosse que le boeuf» : «Lumea este plină de oameni cari sînt tot aşa de nebuni. Fieşte negustoraş vrea să clădească ca boierii cei mari ; Fieşte prinţişor are ambasadori, Fieşte marchiz vrea să aibă pagi». D-1 G. Sion a localizat această fabulă în «101 fabule», Bucureşti, 1869, pag. 108, «Broscoiul şi boub. 2) lohan Elias Ridinger, (1695—1767). Pe lîngă tablourile luî cu ulei care sint în genere mici, el a făcut multe desemne ; apoi a mai publicat în Augsburg şi o mare cătime de albumurî şi de foi gravate, printre care vom însemna ca mai remarcabile, pe cele ur- mătoare : (Cine n'a văzut, «lără ca să ştie poate, d'ale luî Ridinger ?) «Parfaite et exacte repr^sentation des divertissements des grands seigneurs^. 36 stamp. 1729. — «Repr^sentation des plus remarquables cerfs et autres animaux destines a etre chass6s par Ies grands seig- neors». 101 stamp. 1768. «Abbildung der jagtbahrem Thieren», 90 tâmp. 1740. — «Entwurf einiger Thiere», 90 stamp. 1740. — Fables morales tirees du royaume des animaux>, 16 stamp. 1744. — L'art de monter â chevab, 22 stamp. 1722. — cChasseurs au tir et au voi.». 11 stamp. — Cele mai bune tablouri ale luî Ridinger sînt la Londra, St. Petersburg, Lipsea şi Augsburg. Al. Odobeacu. — Opere complete. I. 13 194 AL. ODOBESCU şi de vînătoare cu cîniî şi cu şoimii. Călătorind din loc în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întîlnea, însemnînd cu scrupulozitate proveninţa lor ; astfel, nu uită chiar a scrie pe portretul unei babiţe guşate : «Am îm- puşcat această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin şi Bel- grad». P'aci Ridinger era să vie şi pînă la noî! Dar la nimic el nu fu maî meşter decît la reprezentarea vînătorilor de cerbi, pe care le-a înfăţişat cu o artă admi- rabilă în toate peripeţiile lor variate. A trebuit ca în se- colul nostru să apară pictorul englez Landseer ^), cu mă- reţele sale figuri de cerbi, dominînd prinţr'o nespusă putere dramatică peizagele neguroase ale munţilor Scoţiei, pentru ca tabelurile şi gravurele în care Ridinger a scris epopea cerbului; să aibă rivali vrednici de dînsele. Dar Ridinger subt a cărui mînă de meşter natura săl- batică a fiarelor s'a destăinuit într'un chip aşa de măreţ, a fost totdeodată şi artistul carele, cu o deplină naivi- tate, a făcut, cum am zice, şi catagrafia de răposare a vînaturilor senioriale din continentul Europei ; numai în stampele şi albumurile luî, se maî văd încă astăzi tipurile şi costumele acestor slujitori, puşcaşi, hăitaşî, şoimarî, cari compuneau personalul vînătorilor din secolul trecut. Cînd răsfoieşte cineva acele pagine, pe care stau figuraţi numai oameni în livrele galonate şi cu peruci pudrate, trubacî găitănaţî cu cornul de vînătoare încolăcit supt umere şi păsărarî înzorzonaţi cu şoimul pe mînă, pare că şi aude fanfarele cîntate pe ton piţigăiat de chorul vînătorilor din oratoriul bătrînuluî Haydn. In timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-a gravat, acele imagine, a căror vreme a trecut, ne aduc aminte pe faimosul marchiz al luî Beranger carele, în se- 1) Sir Edwin Landseer e născut în Londra la 1803. Pictor însem- nat şi favorit al Englitereî, el a fost numit asociat al Academiei la 1830 şi nobilit la 1860. Tablourile luî de vînătoare şi de cînî, precum şi portretele, i-au creat o reputaţiune meritată în toată lumea. ^'s'j^o-KovTY^f.y.o:; 195 colul nostru egalitar, visează scutiri şi drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului. Vivons doc en repos Mais l'on m'ose parler d'impots ! A l'Etat pour son bien Un gentilhomme ne doit rien ! Vous, pages et varlets, Guerre aux vilains et rossez-les Et toi, peuple animal, Porte encore le bat feodal. Seuls nous chasserons Et tous vos tendrons Subiront l'honneur Du droit du seigneur. Chapeau bas ! Chapeau bas ! Gloire au marquis de Carabas ! i) Dacă în aceste pagine învălmăşate, am făcut o parte aşa de însemnată bătrînuluî Ridinger, pe care în cele mai multe i) Chansons de Beranger^ «Le marquis de Carabas» : Să trăim dar în pace Dar ce ! vine să'mî ceară mie biruri ? Aflaţi că pentru averea sa CJn nobil nu datoreşte nimic Statului. Voî, posluşnicî şi scutelnicî, Bateţi pe mojici şi-i prăpădiţi ! Iar tu, popor dobitoc, Vin de te pleacă sub jugul boieresc. Numai noi vom avea dreptul a vîna, Iar toate codanele voastre Vor avea mare onoare A ne plăti dreptul (fecioriei datorit) stăpînuluî. Jos căciula ! jos căciula ! Faceţi cinste marchizului de Carabas! 196 AL. ODOBESCU cataloage de muzee şi pinacotece îl trec în tăcere, cauza a fost că am găsit în capul biografiei luî, scrisă de neobo- situl istoric al pictorilor din toate şcoalele, de Charles Blanc ^) cîteva cuvinte care, — cu gîndul la tine, — mi l'au sem- nalat într'un mod cu totul particular. Dar maî nainte de a copia după Charles Blanc, să nu uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău, numai din dorinţa ce m'a pătruns ca să mă supun în sfîrşit şi eu preţioasei şi puţin urmatei poveţe a lui Oraţiu : Semper ad eventum festina -). Stil frate, c'aii ajuns băieţii să te dea de primejdie în ţară la noî ! Nu poţi să maî scrii un rînd, fără ca să te descoasă şi să-ţi ia socoteală că adică, de unde ai furat cutare idee şi că de unde ai tradus cutare pasagiu ? Ce plăcere maî poate gusta atunci un biet romîn, care şi-ar fi pus binişor numele său pe o carte sau pe o cuvîntare, rumegate de altul şi scrise în vre-o limbă străină, scrieri pe care el, mintosul, le-ar fi scos frumuşel pe romîneşte, curate şi luminate şi numai bune de deochi, ca apa ne- începută ? S'au deprins să stea mereu la pîndă, drăcoşii, ca şi cînd altă treabă n'ar mai avea ; caută, miros, se furişează prin cărţi şi dibuiesc, mai rău decît copoiul cînd adurmecă dîra fiarei prin ţărînă, şi bine n'apuci să te bucuri de vre-o nevinovată haiducie ce te-aî ispitit a face prin codrii literaturei, cînd fără veste, te şi pomeneşti dovedit. Atunci se fac Dunăre de mînie, dumnealor, pare că i-ai fi jăfuit chiar pe dînşiî, de averea lor. La noi în ţară însă, a dat Dumnezeu că n'avem lege care să ne poprească de a vîna pe moşia altuia, şi pînă acum nu s'a întîmplat ca vre-un proprietar să facă pre- 1) Charles Blanc, «Histoire des peintres de toutes Ies Ecoles» ; — operă care se publică acum de vre-o 25 de anî şi care a ajuns a avea peste 580 de fascicule. 2) Horatii «Ars poetica», v. 148 : «Mereu grăbeşte către sfîrşit» ! ^'r'JG0-K'3Vr/,' = T'.7,6c 197 tenţiune că 1-aî despuiat de vînatul său. Dar neamul scrii- torilor, — totdeauna şi pretutindeni mararţăgos, — nu nu- mai că-şî apăra morţiş toate ale sale, dar încă duce şi o;rija autorilor de peste şeapte ţări şi şeapte mări. îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vre-un colţat din şcoala nouă că aî făcut, în carte-ţî, oare-care împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vre-o ciupeală, fericirea luî e să te scoată în vileag. Se grăbeşte, păgînul, a da sfoară in ţară că te-a prins cu mîna 'n sac ; te aşterne prin ga- zete, cu frazele originale ale hoţului de păgubaş de gît ; te batjocoreşte cum îi vine la gură şi la pană ; te pune în rînd cu pungaşii, cu controbonziî, cu calpuzanii . . . . Vai de lume ! Văz că tu, şiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri şi judicînd dupe vorba romînuluî, că «paza bună întrece primejdia rea», ai înşirat o listă de toţi autorii cinegetici pe cari i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem şi eu dacă se va găsi vre-unul destul de priceput ca să ghicească cum că am tradus de pe Charles Blanc, rîndurî întregi din vieţele luî Snyders, Wouwerman, Desportes şi Oudry ? Cit despre Ridinger, iată mă dau singur prins şi încep a traduce de unde-ţi spusei : Dacă eşti vînător, trebuie să cunoşti pe Ridinger, căci toţi vînătorii-1 cunosc, prea puţin în adevăr prin pînzele sale ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stampe ce s*au gravat de la dînsul sau pe care le-a gravat însuşi el, de pre desemnele sale. Numai de le vei vedea, acele s:ravurî, te apucă gustul vînătorieî ; căci într'însele se simte miresmele răcoroase ale codrilor şi, ca să zic aşa, abureala pătrunzătoare a fiearelor sălbatice. Toate cunoştinţele vî- nătorului stau coprinse în opera numeroasă şi variată a lui Ridinger. ...» Negreşit că tu, ca şi mine, vei fi văzut adesea în trea- căt gravuri de ale luî Ridinger, precum aî văzut la Luvru, tabeluri vinătoreştî de Oudry şi de Desportes, ba chiar de Wouwerman şi de Snyders, precum încă nu este prin 198 AL. ODOBESCU putinţă ca să nu fi văzut şi să nu fi admirat cerbi şi cînî zugfrăvitî de Landseer. Acest artist eminent, răsfăţat acum de o jumătate de secol, de toată acea spumă a societăţii britanice care poartă numele de Highlife^ a avut meritul de a însinui gustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englez şi a creat astfel o întreagă şcoală de artişti contimporani, ce s'ar putea nnvni faşionabilî şi printre cari s'a deosebit maî cu seamă, pe continent, francezul Alfred Detreux, pictorul elegant al cavalcadelor şi al ' vî- nătorilor du beau-monde parisian. în urma acestora, furnică astăzi prin capitalele Europei apusene, o gloată de zugravi, cari pe toată zioa, aştern pe pînză şi pe carton, sau chipuri diafane de caî de aler- gătoare, race-horse^ şi de jokey pestriţi, expuşi la vederea amatorilor pe înverzitul turf, unde eî se întrec la steeple- chase, sau portretele de dulăi, de cînî şi de căţei din toate acele felurite rase, cu care Englezii şi imitatorii lor petrec sau se serv spre a goni şi a prinde tot soiul de vînat, începînd de la mîndrul foxhotind, care s'aţine nemiluit pe urma fiearelor din codru, pînă la ciuful de pinch^ care suceşte gîtul chiţcanilor, şi de la vîrtosul bulldog cu botul cîrn şi turtit, pînă la delicatul king-Charles cu părul flo- cos şi moale ca mătasea. . Dar vînătoarea, privită din punctul de vedere artistic al pasionaţilor sportmen, îşî are azî literatura eî, precum ÎŞI are şi artele sale. Aş repeta nume de autori coprinşî în lista întocmită de tine, dacă m'aş încerca să fac o ana- liză critică, demnă de a figura în gazeta numită Sporting Magazinerul apoî vicomitele Adolf d'Houdetot şi domnul Elzear Blaze ^) au luat de mult asemenea sarcine, pe care ştiî bine cu cîtă ştiinţă, talent şi spirit le-au îndeplinit. D'aş fi maî vînător, sau dacă noî toţî am avea materie şi 1) Vicomte Adolphe d* Houdetot. «Chasses exceptionelles». Paris. 1849 — Elzear Blaze. «Le chasseur conteur ou Chronique de la Chasse, contenânt des histoires, des contes, des anecdotes, depuisCharlemagne jusqu'â nos jours». Paris. 1840. ^'£uâo-KovTfjYSTty.6<; 199 mijloace, mai bine ar fi să facem, pentru ţara noastră un album sau un keapsake luxuos ca acela pe care o com- panie de nemeşi maghiari, avînd în fruntea lor pe comi- tele Em. Andrasy, omul politic de astăzi, l'au publicat, sunt acum cîţî-va ani, sub titlul : «Vînătoarea şi Sportul în Ungaria» ^). IX Dar la ce să ne suim aşa de sus cu zădărniciile? La ce să călcăm orbeşte pragul semeţ al trufaşelor palate, unde o să ne întîlnim poate numai cu neajunsuri şi cu umilinţe ? Nu suntem noi oare strănepoţi ai poetului ca- rele a pus mai presus de toate, auream inediocritatem ^), viaţa simplă, modestă şi fericită, pe care tot omul şi-o poate dobîndi, cînd ştie să-şi mărginească trebuinţele şi plăcerile după a sa putinţă ? Nu am învăţat noi minte din zisele vechiului nostru letopiseţe cînd el ne vorbeşte despre deşănţatele pofte şi rîvnirî ale Domnilor celor lacomi şi necumpătaţi? «O ne- săţioasă hirea omului, spre lăţire şi avuţie oarbă ; pre cît se mai adauge, pre atîta rîhneşte ! Poftele omului n'au hotar ; avînd mult, cum n'ar avea nimica îi pare ; pe cît îi dă Dumnezeu nu se satură ; avînd bun al săiî, şi la al 1) cLes chasses et le sport en Hongrie, d'aprfes l'original hongrois par Mrs Ies comtes Emmanuel Andrasy^ M. Sandor, B. Festetiiz et Ies barons Orczy^ F. Podmaniczky, B. Wenckheim et G. Szolheck, trad. par J. A. Durringet et A. Schwiedland». Pest. gr. fol. cu 25 stampe colorate. 2) Horatii cCarmin». II. X. v. 6—8 : «Auream quisquis mediocritatem Diligit, tutus caret obsoleti Sordidus tecti, caret invidenda Sobrius aula». — «Cel ce se mulţumeşte cu preţuita mediocritate, rămîne şi ferit le ruşinea uneî locuinţe ticăloase, şi apărat cu înţelepciune de a rîvni la palate». 200 AL. ODORESCU altuia bun a-1 cuprinde cască, şi aşa lăcomind la al at- tuia, soseşte de perde şi al său!» ^) Şi apoi încă n'am fost noî toţi legănaţi din pruncie cu acele strofe primăvăroase, în care ni s'a spus cum omul poate să guste, sub poalele glorioşilor noştri Carpaţî, toate bunătăţile vieţeî ticnite ? Obosit, desgustat de deşertăciu- nile, de vicleşugurile, de zavistiile lumeşti, care l'au fă- cut pentru un timp să 'şî oropsească chiar şi citera favo- rită, — scumpa moştenire de la glorioşii săî părinţi, — poetul romîn îşî aduce cu drag aminte de dulcea viaţă de la ţară, de liniştitele privelişti ale cîmpuluî, de învie- toarele plăceri ale.vînătorieî, şi atunci, în versuri limpezi şi lin legănate el ne descrie traiul pacinic şi fericit pe care noî, nesocotiţi!, îl jertfim pe toată ziua sgomotoaselor amăgiri ale vieţei de oraş. Ascultă'l şi acuma, amice, cît de dulce şopteşte, în ve- chia sa limbă : Se întinde o cîmpie Pe sub poale de Carpaţî, Cîmp deschis de vitejie La Romîniî lăudaţi. Surpături sînt de o parte D'un oraş ce a domnit ; O gîrliţă 'ncoaci desparte Un cîmp foarte 'nveselit. Acolo am eii căscioara Pe un vîrf de delişor ; Curge 'n vale o apşoară Murmurînd încetişor. împotrivă smălţuite Dealuri altele se văd. Şi 'n vălcele 'nflorite Mieii pasc, alerg şi şed. 1) Aceste cuvinte, Mtron Costin, în «Letopisiţul» său, le aplică la Domni şi la împăraţi. — «Cronicele Romîniei» a doua ediţ. de M. Kogălniceanu. Bucureşti, 1872, voi. I, p. 304. M'=')co- K'^vTjYîr'.xo;; 201 Lăsind ale lumei mare Cinsti, nădejdi si fumuri seci, Amăgiri cu 'ncredinţare, Vrăjmaşi calzi, prieteni reci. Acolo cu sănătate. Cu odihna însoţit, Toat' a vieţeî bunătate Dobîndeam eu înmulţit ; Cînd la vie, la o;rădină, Cînd la cîmp, de multe ori. Cu o muncă prea puţină, Pildă dam la muncitori ; Cînd cu mreji amăgitoare Vii prindeam paseri în sbor, Cînd prin ţevi fulgerătoare Cu plumb le-aşvîrleam omor; Cînd cu cînii prin pădure, Vulpe, iepure fricos. Lupul nărăvit să fure, îl răneam maî cu prisos ^). Astfel cînta «citera împăcată» a poetului nostru, la în- ceputul acestui secol, de pe malurile tîrgoviştene ale Dîm- boviţei, cătînd şi el plăcerea luî acolo unde o arăţi astăzi tu, acolo unde o atlase un alt amabil filozof şi graţios ver- sificator francez, nobil marchiz, deasupra căruia furtunoasa revoluţiune de la 179)3 trecu ca prin minune fără ca să-l atingă. Saint-Lambert ^), în poema sa didactică asupra Timpurilor-anulm^ a descris, în cîntul al treilea, consacrat *) Colecţie din poeziile d-lui marelui logolăt 1. Văcârescii. Bucu- re»>tl, 1848. cO zi şi o noapte de Primăvară la Văcăreşti, sau Primă- vara Amonilaît, strofa 24 şi următoarele. -^ Marchiztil de Saint-Lambert, născut în Lorena la 1717, a murit in Paris la 1803 ; el a fost membru al Academiei franceze şi a trăit in tot timpul Revoluţiunel la Eaubonnes lingă Montmorency ; a com- pus mai multe scrieri poetice şi tilozolice. Poema luî, ^Les Saisons», a apărut in anul 176i. 202 AL. ODOBESCU toamnei, vînătoarea falnică şi sgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul eî de ogari, de vînătorî călări şi de sunători de fan- fare ; dar el, ca iubitor al tainicelor şi liniştitelor plăceri^ şi-a păstrat sieşi un rol în vînătoarea cea singuratică cu prepelicarul, pe care o schiţează în următoarele cîte-va versuri armonioase şi plăcute : Tantot dans le taillis je vais, au point du jour, Du lievre ou du chevreuil attendre le retour ; Et tantot, parcourant Ies buissons des campagnes, Je cherche la perdrix qu'appellent ses compagnes. Mon chien bondit, s'ecarte et suit avec ardeur L'oiseau dont Ies zephyrs vont lui porter l'odeur ; II l'approche, ii le voit ; transporte, mais docile, II me regarde alors et demeure immobile : J'avance, l'oiseau part ; le plomb que Toeil conduit Le frappe dans Ies aires au moment qu'il s'enfuit ; II tourne, en expirant, sur ses ailes trembîantes, Et le chaume est jonche de ses plumes sanglantes ^). Sper, amice, că acum cel puţin, după ce lăudaî, poate cu ceva prisos, alexandrinele curat ţesălate şi frumos di- chisite ale unui poet om de treabă^ şi astfel mă rostii chiar şi în versuri, copiate de la dînsul, asupra plăcerilor vînă- toariî cu prepelicarul, acum, zic, sper că'ţî voi fi brodit gustul, îţî voi fi intrat cu totul în plac că deocamdată mă pot răsfăţa plutind pe dephn în apele tale. Dar aci trebuie să mărturisesc că de cînd sînt eu n'am cîne de vînătoare şi nici n'am vînat cu vreun cîne de 1) «Cîte odată, la revărsatul zorilor, mă duc în pădure ca să aş- tept întoarcerea iepurelui sau a căprioarei; şi alte daţi, străbătînd bălăriile de pe cîmpie, caut potârnichea pe care o chiamă soţiile eî. Cinele meu saltă, se dă în lături, şi urmăreşte cu înfocare pasărea al cărui miros i l'a adus vîntul. El se apropie de dînsa, o vede ; aprins, dar ascultător, el atunci se uită la mine şi stă nemişcat. Eu înaintez, pasărea se scoală ; plumbul îndreptat la ochiul meu, o loveşte prin aer în momentul cînd ea zboară. Murind, ea se răstoarnă pe aripele-i tremurînde şi iarba îngălbenită se umple de penele ei sîn- gerate». TsoSo-KovT.v^T'.v.o? 203 împrumut; astfel încît de la mine însumi, adică din creeriî şi din inima mea n'aî să aştepţi nimic întru lauda acestui fel de plăcere. — «Atîta pagubă!» vei zice fără îndoială^ şi veî avea dreptate, căcî, în aşa prilejire, în loc de a spune de la mine, în ioc de a îmbăiera cu anevoiţă eu însumi descrieri rău nimerite şi cugetări prost îndrugate, mă văz silit a cere de la alţii să-mi arate şi mie cum se poate aprinde închipuirea omului din vînătoarea ta favorită, şi cum condeiul şi pensula aii isbutit a ne destăinui farmecul ei. în zadar însă caut în domeniul artelor, imagine de acest fel care să mă ti oprit în loc de mirare şi să-mi fi stre- curat în suflet acea plăcere, acel fior de mulţumire ce re- simte cugetul şi inima cînd o idee sau o simţire adînc încărcată, le este transmisă printr'o operă de artă, conce- pută cu putere şi realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulţimea de pică- turi, reprezentînd scene din vînătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuţesc colecţiunile de tabeluri şi al- bumele amatorilor din lumea întreagă ; dar mintea mea poznaşă nu mă lasă de-o-cam-dată să mă gîndesc la altele decît la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Dau- mier şi tot veselul taraf al spornicilor caricaturist! de la Charivari^ de la Jotirnal poiir rire^ de la Monde illiistre şi de la alte atîtea foi glumeţe, ilustrează în fie-care toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieţii burghezi pariziani, ne- gustori cinstiţi ca şi Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-patera şi alţi nevinovaţi ipochimeni de la noi. Pare că văz colo, pe un biet vînător, bondoc şi pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie şi pe sloată, într'o luncă noroioasă, cu pămînt clisos de şchioapă pe încăl- ţăminte şi trecîndu-1 mii de năduşeli ca să poarte în geanta îmbăierată de gîtu-î gheboşat, nu iepuri şi potîrnichi ucise cu grămada, ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia — ostenit, se vede, de atîtea umblete pe jos, — ce i s'a părut? că, decît a sta vînatul, mai bine i-ar veni să stea 204 AL. ODOBESCU să se odihnească în mijlocul mocirlei, pare c'ar fi chiar şi la vatra cuinii de a-casă. Apoi mai uite şi altul, slab şi costeliv ca un cal de brac, cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcîndu-şî puşca, meargă unde o merge! în cocheta becaţină ce se zărea pe malul bălţei : — «Aport!» strigă el cu îngînfare prepe- licarului şi acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot, pe cînd pasărea fuge, leşinînd de rîs în sboru-î capriţios. Tot fabula cea vechie : Parturient montes, nascetur ridiculus mus i). Spune într'adevăr dacă nu sînt mulţi vînătorî, mari şi mărunţi, cari ar putea cu tot dreptul să ia această poe- tică antiteză ca deviză neminţită a vredniciei lor vînătoreşti? Din norocire, tu nici gros nu eşti, nicî ochelari nu porţi, prin urmare n'ai să te sbîrleşti, bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. Dar nu se ştie în ce mîni pot să pice aceste foi sburătoare, habent sua fata libelli-) şi ca să rămîi în bună pace cu toţi vînătorii, chiar şi cu aceia cărora le place numai vînătoarea singuratică prin crîngurî şi pe mirişti, lasă-mă să-ţî aduc aminte despre o carte pe care am citit'o şi o recitesc adesea, eîi, carele nu sînt vî- nător, cu o nespusă plăcere. Se vede că Ruşii de cînd au început a compune opere literarii, au arătat un fel de predilecţiune pentru scrierile vînătoreşti, mai ales cînd aceste le dau ocaziune de a des- făşura sub pana lor priveliştile naturei, pe care tot vînă- torul se învaţă a o iubi. Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakof, care mi se pare că, sub titlul de BaimcKH oxoTniiKa, Scrisele tinm vU 1) Horatii Ars poetica, v. 131 : «Munţii în lăuzie nasc un şoricel de rîs.» -) Terentiaints Maurus, De Litteris. Syllabis, Pedibus et Metris, poemă didactică coprinsă în «Graramaticae latina^ auctores antiqui, edit. II. Putsch. «Hanovrae 1606. p. 2383. et. sq. -- «Au şi cărţile soarta lor». M*r')oo-K')VT.Y£':'.y.oc 205 nător, a împrospătat şi a desvoltat cu un talent admirabil şi de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l'a schiţat mîna de măiestru a lui Gogoli şi pe care eu am început, maî adineauri să-1 jumulesc ca să-mî dreg şi să-mî împodobesc cu strălu- citoarele lui pene păuneştî, ceea ce spusese despre Bără- ganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit ^). Ca şi Aksakof, Ivan Turgenief a scris un şir de istori- oare sau povestiri vînătoreştî, PacKajH oxoTiniKa, ale căror scene se petrec cînd într'una din acele bătrîne păduri de mesteacăni, de brazi şi de anini, ce cresc sub cerul înorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoşari sălbatici şi de ieruncî, cînd într'un sohat fără margini unde, printre copitele sglo- i ^) Am vorbit despre Aksakof după aprecierile d-lui Hăsdeu. Poate că făceam mai bine a-1 trece cu vederea, precum aş fi făcut poate şi maî bine să nu mai fi pomenit, în această epistolă, nici despre Gogoli, nici despre ori ce alt scriitor rus. La noi acum, cînd vor- beşte cine-va despre slavoni, iie în materie de literatură, filologie, de istorie şi maî ales de agricultură, apoi îl iea lumea la ochi, şi-şi aprinde paie în cap. Se găsesc chiar unii mai radicali, mai purişti, mai romînî decît toată «sementia romînească», decit toată «terrina romanesca», ba şi decît toţi «boii romîneşti», cari-1 isbesc şi cu cîte «una mostra de critica» de 'î resună creerii. Sper însă că eu unul am să râmîî nevătămat, deşi un amic, citind epistola mea în manuscris, m'a ameninţat că are să se supere pe mine autorul comediei «Revi- zorul generab, care s'a jucat iarna trecută pe teatrul naţional din Bucureşti. Această ameninţare eu însă am privit'o ca un ce cu totul imposibil, căci amabilul şi spirituosul autor ştie bine cit am stăruit eă pentru ca comedia d-sale să se joace precum o scrisese şi apoi oricine poate vedea in fâşioarele «Revistei Contimporane» de estimp, unde această comedie se tipăreşte, cum că numele lui N. Gogoli figurează in fruntea imitaţiunii romîne. Nu aci dar şi-ar avea locul vre o imputare de a se tăinui cum- va numele autorului original. Dar să închipuim că ar ajunge pricina la adică, oare atunci l'ar tăia capul pe d-1 Petre Grădişteanu, d-nialui carele de cînd este n'a «manatu boi romîneşti, injugati cu jugul romanesc, la aratru romînesc, cu stremurare romînească, etc, etc, etc», s'ar pricepe oare d-nealuî ca sâ ne toarne cuna mostra?...» Non licet omnibus adire Corinthum ! 20G AL. ODOBESCU biilor mînjî ce pasc în ergheliî, se strecoară pitpalacul limbăreţ, cînd pe un heleşteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalţă în aer plotoane col- ţurate de raţe sălbatice. «Aidem la Lgov!» — îî spune într'o zi tovarăşul său de vînătoare, Iermalaî, curat tip de ţăran iqrLnoCTiiofi muscal, plin de frica Ţarului, a Stăpînuluî şi a luî Dumnezeu, dar priceput şi meşteşugărit la vreme de nevoie : — «Aidem Ia Lgov ; acolo o să împuştî batiuşca^ raţe cît veî bine- voi să 'ţî placă» ; şi cu toate că raţa sălbatică n'are nici un preţ în ochii unui adevărat vînător.... ^) Acum înţeleg, amice, pentru ce tu n'aî vorbit în cartea ta despre aceste sburătoare care însă din punctul de ve- dere al ornitologiei naţionale nu sunt tot aşa de vrednice de nesocotit, de vreme ce este un vînător din ceî de frunte de la noi pentru care Petrache^ preparatorul de la muzeu, a împăiat peste treî-zecî soiuri felurite de raţe sălbatice, împuşcate toate pe bălţile de la Greaca şi Căl- dăruşanî, pe eleşteele de la Obileştî, de la Coconi şi prin alte locuri tot vecine. Ar fi interesant de a culege numi- rile poporane ale acestor specii de raţe, chiar dacă une- ori ele nu ar ţine seama de buna-cuviinţă a saloanelor ; apoi ar trebui confruntate cu cele despre care vorbesc naturaliştiî sau cel puţin cu cele zugrăvite în cartea luî Chenu, LOrnithologie du chasseur. Iată un suplement pentru a doua ediţiune a Manualului tău ! Poate că atunci, vorbind cu osebită laudă despre adao- sele ce veî fi făcut operei tale, după ale mele povăţuiri, voî sfîrşi eu istoria luî Iermalaî, carele p'aci, p,'aci tra să se înece în balta de la Lgov, împuşcînd raţe ca un pă- 1) Aşa începe una din povestirile luî Turghenief, care, toate, co- prind cîte o mică scenă de obiceiuri ale cîmpenilor Rusiei, fie boier- naşi, de ţară, «odnodvortzî, fie neguţători, «kupţî» fie robi ţărani, «krepostnîi», precum erau sătenii pînă acum vre-o zece ani. Ruşii, in limba lor, foarte ceremonioasă şi dulceagă, dau numirea de «tată, tâtucă, (batiuşca)», maî marilor, de la împărat pînă la pîrcălab. ^£o§o-KuvT]7îtty.6? 207 cătos ; iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că descripţiunile luî Turgenief sunt curate tabe- lurî eşite dintr'un penel de meşter : Ut pictura poesis ! ^) De cîte orî, citindu-le, mi s'a părut că 'mî trece pe dinaintea ochilor una din acele simple privelişti ale na- turei, în care pictorul olandez Ruysdael a ştiut să răspîn- dească o umbră de melancolie care pătrunde aşa de adînc în inimă! Pe povîrnişul unei păduri a cărei verdeaţă începe a se păli de suflările toamnei, se deschide un drum nă- sipos ce se pierde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomoriţi ; vîntul bate şi apleacă crăcile pe jumă- tate goale ; pămîntul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli fîşiind d'a lungul căii. Un biet drumeţ cu o sarcină de nuiele la spinare, suie cu greu dealul, urmat de trei cînî. Atît şi nimic maî mult ! -) Dar chiar şi în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a fireî ; dintr'însul şi din toate se resfiră preste tot tabelul acel farmec duios in care inima omenească cu plăcere se afundă, cînd uneori fugim obosiţi de lume şi rămînem, singuratici şi neturburaţi în mijlocul nesimţitoarei sălbă- ticim!. Fi-va oare şi aceasta, una din simţirile în care îşi gă- sesc a lor mulţumire vînătorii izolaţi ? De este aşa, apoi a trăi cîte-va ore cel puţin numai cu sine şi departe de ochii acelora cari în lume îţi urmăresc gîndurile şi mişcările, sau cu grijă sau cu ură ; a se simţi singur, fiinţă cugetătoare, în faţa unei firi întregi fără de simţiri şi a-şî pune toate ') Horatii Ars poetica, v. 361 : «-Ca pictura şi poezia !» ') lacob Ruysdael, (1363—1681) născut în Harlem, a zugrăvit numai peizage în care alţii, şt maî cu seamă Wouvverman şi Berghem, au adăogit une-ori persoane şi animale. Tabelul de care vorbim se află la Luvru, (Le buisson, no. 471) unde l'am admirat adesea, precum Şl altele la Paris, la St. Petersburg, la Dresda. Aci e şi peizagiul luî Kuysadel care poartă numirea de «Vinătoarea», cu figuri lucrate de Vander Velde. 208 AL. ODOBESCIJ silinţele spre a o supune la a sa voinţă ; iată negreşit a nobilă ispită pentru mîndria omenească, şi dacă dînsa ajunge a se însuşi în trudele singuraticei vînătorî, apor neapărat acea vînătoare este o mîndră, o nobilă patimă. Aimer, boire et chasser, voilâ la vie humaine Chez Ies tils du Tyrol ! — peuple heroîque et fier ! Montagnard comme l'aigle et libre comme l'air ! Ce n'est pas son metier de trainer la charrue ; II coiiche sur la neige, ii soupe quand ii tue ; II vit dans l'air du ciel, qui n'appartient qu'â Dieu. L'air du ciel! l'air de tous ! vierge comme le feu ! Tu n'as rien, toi, Tyrol, ni temples, ni richesse. Ni poetes, ni dieux ; — tu n'as rien, chasseresse ! Mais l'amour de ton cceur s'appelle d'un beau nom : La liberte ! i) Aşa cîntă poetul viaţa unui popor de vînătorî, care in singurătăţile muntoase ale Alpilor, trăeşte de secolî pîndind vulturul şi căpriţa pe piscuri fără urme. Arta chiar l'a identificat cu ideea vînătoriei şi cine poate spune că n'a. văzut adesea tabeluri în care, pe o pajişte înverzită cu i) Alfred de Musset, La coupe et Ies levres : Invocation : A iubi, a bea şi a vina, iată viaţa omului La fii Tirolului ! — popor eroic şi mîndru, Munteni ca acuila şi liberi ca aerul ! Nu e treaba lui de a mîna plugul. Nu doarme pe zăpadă; mănîncă dacă ucide; El trăeşte în aerul cerului, care e numai al lui D-zeu^ Aerul cerului ? aerul tutulor ! feciorelnic ca şi focul ! Tu, Tirol, tu n'ai nimic, nici temple, nici avuţii, Nici poeţi, nici zei ! — nu n'ai nimic, ţară de vînătorî t Dar amorul inimei tale poartă un falnic nume : Libertatea ! ^*£o§o-K'JvrjYST'.'/.6s 209 brazi uriaşi, trec Tirolezi cu pălăriile lor ţuguiete şi îm- podobite cu pene de păun, purtînd puşca pe ai lor umeri, iar pe stîncî albicioase ce se perd în văsduh, s'arată sfiaţă capra neagră cu corniţele-i crescute în formă de cîrlig. Există maî ales în Germania meridională, în Bavaria şi în Austria, printre Şvabi şi Stirienî, o şcoală întreagă de pic- tori cari reproduc neîncetat asemenea scene ; dar trebuie să şi spunem că magnetul lor pitoresc s'a cam trezit, chiar prin spornica lor înmulţire. Vorba francezului : Faut du Tyrol ; mais pas trop n'en faut ! ^). sau ca să fim maî clasici şi să aplicăm artelor axiome de o natură maî filozofică, maî poetică, maî estetică, să amintim regula pe care s'a întemeiat mult cumpătata cultură a po- porului elen şi pe care Pindar, printre alţi mulţi poeţi şi prozatori greci, a exprimat'o într'astfel : XpTj §3 xâr' aorov asl 7ravt6<; Ofyâv fxsrpov ^). Ce bine ar fi fost, — nu este aşa amice ? — să-mi fi adus eu mai de mult aminte de o aşa înţeleaptă învăţătură ! Ai fi scăpat maî ieftin şi ţi-aş fi cruţat multe din rătăcirile netrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice, din urmele perdute, din minciunile vrednice de cel mai în- dărătnic vulpoi, prin care te mîn fără de milă, de cînd ai avut păcatul să iei aceste foi în mînă. Să voi eu însumi a rezuma acuma cîte am spus pînă aci, zău, nu ştiu de aş putea. Măcar în privinţa artelor vî- nătoreşti s'ar cuveni însă să-mi adun în mănuchi noti- ţele răsipite aci ca aşchiile şi ca surcelele ce se împrăştie fără folos cînd, cu o teslă rău mănuită, o calfă de dulgher stîngaci ciopîrteşte bîrna care eşise mîndră şi temeinică din pădurile, unde sub paza Domnului ea a crescut în largul ei. *) cBun e şi Tirolul ; dar iar prea mult nu trebuie». 2) Pimlari Pythia. II, v. 34: «Trebuie ca în toate şi în tot-d'auna omul să caute dreapta măsură». Al. Odobeien. —Opere complete. I. 14 210 AL. ODOBESCU Dar cum ? Să maî vorbesc iarăşi despre plastica vînă- torească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianeî vînătoriţe, cu expresivele lor baso-relievurî cinegetice de pe arcul luî Constantin, cu picturile lor curioase din mor- mîntul Nasonilor ? Să ne maî întoarcem la vînătorile con- certante ale Sasanizilor din muntele Bisutun ? Ş'apoî d'acolo să răsărim tocmai în fundul Europei^ ca să scotocim în peşterile Dordonieî, siluete de fiare antidiluviane sgîriate de Samoieziî Francieî ? Şi aci să-mî găsesc beleaua cu Galii, vînătoriî ceî vestiţi, pe cari eu am uitat să-î pome- nesc, şi pe dînşiî, şi pe cîniî lor aşa mult lăudaţi de toată antichitatea, şi maî ales pe zeul lor Cernunos^ a cărui că- păţînă, frumos împodobită cu o minunată părechie de nă- prasnice coarne de cerb, s'a descoperit la 1711, chiar în temeliile catedralei din Paris şi şeade acum în rînd cu zeii pe un altar păgînesc, expusă la privirile şi la răsgîndirile tutulor oneştilor consorţi parizianî cari se preumblă curioşi prin instructiva grădină a Muzeului de la ospelul Cluny ? ^) Să trecem, să trecem înainte, uitînd miniaturile scălîmbate şi ticluite de prin cărţile didactice ale secolului de mijloc; să nu ne oprim nici la gravorul Albert Diirer, nici la sculp- torul Jean Goujon, cari fie-care au creat în treacăt cîte o splendidă emblemă a vînătorieî, unul în spiritul mistic al Germaniei, cel-l'alt după ideile elegante şi răsfăţate ale Francezilor. ^) Catalogul Muzeului, No. 3. «Un altar cu patru feţe, sculptate cu cîte un bust de zeitate fiecare». Această figură este 2;ravată în P. Lacroix, «Les arts au Moyen âge et â l'epoqae de la Renaissance» (Paris. 1869) pag. 353. — Dacă-Galo-Romaniî aveau pe zeul cornorat «Cernunos», Daco-Romaniî au avut şi eî un «Joue Cerneanu» (Jovis Cerneni), despre care se face vorbă într'una din tablele cerate, des- coperite la 1790 în Abrudul Transilvaniei, şi publicate maî întîî de Massmann, «Libelus aurarus» (Lipsea 1840) şi maî de curînd de R. P. Tim. Ţipariu, în «Archivul pentru filologie şi Istorie/» (Blaj, 1867) p. 72 et sq. Nu putem şti daca Jouele dacic avea şi el coarne ca cel galic, dar e probabil că numele luî provenea de la colonia Zer- nes sau Cerneţiî de pe malul Dunării {Massmann, op. cit. p. 116-118). ^'£D§o-K!)V7j7£tr/.6c 211 Ajunşi la timpul Renaştere!, să maî salutăm încăodată, dar de departe, pe marele Rubens, care a zugrăvit luptele dramatice între fiare şi oameni, iar nu vînătorî după cum le cerem noî. Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăca prezentîndu-ne pe dobitoacele codrilor, turbate şi îngrozite de goana vînătorilor. Wouwerman ne va abate un moment de la trudele vînătorieî spre a ne desfăta cu plăcerile eî cîmpeneştî şi galante. Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secol al Ludovicilor, Desportes şi Oudry, artişti pătrunzători şi dibaci în studiul natureî, însă cum- pătaţi în pornirile eî ca tot aparatul pompos al regeştilor petreceri, ne vor strămuta din nou în pădurile cu vînat şi în mijlocul haitelor de cîinî. La dînşiî încolţeşte sub penel figura corectă şi deşteaptă a prepelicaruluî. Neamţul Ridinger, păstrînd şi inventoriind pe deoparte tradiiiunile oficiale ale artei din secoliî trecuţi, se alătură pe de alta şi maî mult, în naivitatea sa germanică, de săl- băticia natureî. Cu secolul nostru apăru Sir Landseer şi Horace Vernet. înzestraţi amîndoî cu talente de frunte, unul deschide ori- zontul dramatic al vînătorilor de cerbî din munţiî neguroşî aî Scoţiei ; celalt rechiamă, cu maî mult instinct vînătoresc de cît Rubens, priveliştea animată a periculoaselor vînătorî din pustiile prigorite ale Africeî. Operile acestuia dau naştere la o şcoală de pictorî mo- derni, carî îşî aleg subiectele de tabelurî în vînătorile de prin tot felul de ţărî străine şi depărtate de continentul nostru. Acea şcoală noî am numi-o Şcoală de pictură vu nătorească exotică. După Landseer, carele pe lîngă cerbî a maî zugrăvit şi cînî, caî, lorzi şi ladiese engleze, — imitat în Franţa de Alfred Dedreux,' — a răsărit o Şcoală de pictură vînăto- rească a sportului. Apoi, pe o treaptă maî modestă a societăţiî, în Englitera, în Francia şi chiar în Germania, s'au ivit pictorî carî au reprezentat serios vînătoarea cea mică, cea cu prepelicarul 212 AL. ODOBESCU şi au creat ast-fel, — în lături de toţi caricaturiştiî din aceleaşi ţări, ce neîncetat se leagă de biata brasla vînă- torilor mărunţi, — ceia ce am putea numi Şcoala de pictură vmătorească burgheză. în fine Elveţia şi Tirolul, piscurile şi căpriţele, au inspirat pe numeroşii artişti cari constituesc romantica odraslă a Şcoalei de pictură vînătorească alpestră. După această nomenclatură substanţială şi după această clasificaţiune sistematică a artelor vînătoreştî, cel ce va cuteza să zică că eu nu am cunoştinţe speciale în arte, nici metod în scrierile mele, îl rog să poftească dumnealui la întrecere cu mine şi să-mi spuie, drept probă, carii scoale de pictură vînătorească atribue d-lui tabla zugrăvită de sub umbrarul circiumei lui Kir loniţă Buzdrună, de la morile Ciurelului, unde trec Nemţii la vînătoare, în care tablă figurează, pe un fund portocaliu, un vînător albastru trăgînd cu puşca într'un epure roşu, care ţine vesel în labe o ploscă cu vin, şi toate acestea înconjurate cu următoarea deviză, pline de dulci şi iscusite ademeniri pentru ori-ce vînător : BHHO'o'HKOa CX 3HMT kir.^t Ia nc>\'Tfi|jg Aa phhS kSh ! (Sic !) Amice autorule, mi-aş lua acum ziua bună de la line şf m'aş închina ţie cu plecăciune, mulţumindu-ţî pentru mo- mentele plăcute ce m'ai făcut să petrec, mai întîi citindu-ţî cartea şi apoi gîndindu-mă la dînsa, ca să îndrug toate aceste nevoiaşe glume, difjiciles 7îugce ^). Dar şi aci mi-e teamă că o să te superi, socotind că am vrut să te las singur singurel, tocmai sub umbrarul lui Kir lonită. 1) Martialis «Epigram.» II. 86: «Trupe est difficiles habere nugas Et stultus labor est ineptiarum». «Prost lucru este cînd se ţine omul de glume nevoiaşe Şi nerozească treabă sînt fleacurile». ^'c'jdo-KovTfj'Er'.xoc 213 Să căutăm dar, pentru acest ite missinn est al tovărăşiei noastre vînătoreştî, un aer mai curat, maî învietor, în care vechia noastră prietenie să se simtă maî la locul eî, unde să putem repeţi împreună versurile luî Musset pe care ni le ziceam şi acum vre-o cincî-spre-zece ani : Oui, la vie est un bien, la joie est une ivresse. II est doux d'en user sans crainte et sans souci, 11 est doux de feter Ies Dieux de la jeunesse, (?) D'avoir vecu trente ans comme Dreu l'a permis Et... si jeunes encore, (! ?) d'etre de vieux amis i) Dar ca să căutăm şi să găsim acel loc dorit trebuie, amice, să te mai îngrijeşti despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează. Haidî ! Macte, nova virtute, puer ; sic itur ad astra ! -) De a te duce drept la stele, nu prea am speranţă ; dar vino cu mine pînă colea, în munţii Buzăului, şi poate că vei petrece pe acolo şi tu cîte-va minute plăcute, cum am petrecut eu, sunt acum cîţî-va ani, rătăcind cu ochii pe plaiuri încîntătoare, iar cu auzul şi cu gîndul prin fan- tasticele regiuni ale basmelor vînătoreşti. X. Pe o frumoasă zi de vară mă odihnisem cîte-va ore la schitul Găvanul, — o minunată înfundătură călugărească din munţi, cîte-va colibe şi o bisericuţă de bîrne, semănate 1) Aîfred de Musset. Po^sies nouvelles» Sonnet â Alf. T. 1838. «Da! viaţa e un bine^ şi veselia e o beţie. E dulce lucru de a se bucura de dînsa fără temere şi fără grijă ; E dulce lucru de a serba tot zeii din tinereţe, De a fî trăit treî-zecî de anî după cum a voit Dumnezeu Şi. . încă aşa de tineri, a fl prieteni vechi». Prieteni, da ; dar tineri.... ! ? nu prea tocmai. Ce zici ? sau vorba ro- mînuluî; «Vrî»bia pui!» -) yirfrilu .tneid IX. v. 641 : «Deşteaptă în tine o nouă virtute, băiete; astfel vom ajunge pînă la stele». 214 AL. ODOBESCU printr'o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge un semi-cerc de nalte stîncî pestriţe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeată. De acolo plecai călare ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant : mai întăî fiindcă de sub dealul pe care el şeade, isvoreşte Pece- neaga, un pîrîu cu nume preţios pentru etnografii ţăreî ; al douilea pentru că într'însul trăiesc şi se prăsesc din neam în neam, ceî maî frumoşi bărbaţi din tot plaiul îm- prejmuitor. Ca probă despre această din urmă particula- ritate a satului Bisoca, — particularitate pe care am putut maî tîrziu să o constat în toată întinderea eî, — aveam cu mine, drept călăuză de la Găvanul pînă acolo, un voinic Bisocean, un fel de oacheş Apolon muntenesc, carele cu- noştea ca în palmă toate cotiturile munţilor şi se maî pricepea şi la multe altele, căci era şi vînător, şi cioban, şi cosaş, şi cîntăreţ la biserică, şi cîntăreţ cu cavalul, — Doamne iartă ! pare-mi-se că maî meşter era la fluier decît în strană, — ba încă ştia să spună şi basme de'ţî era drag să'l asculţî. Cît a ţinut calea, — vre-o şease ore, — guriţa nu i-a tăcut. D'apoî nicî eu nu-î dam vreme să răsufle: «Bădiţă^ ce livede e asta?» — îl întrebam, trecînd prin nişte guşi de văî care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fîn proaspăt cosit. — «Cum se chiamă ierbile celea care par împletite şi la vîrf găitănite?» — Şi el îmî spunea numirile tutulor florilor, ierbelor şi burienilor, arătîndu-mi chiar şi pe acelea care sunt bune de leac: — «Ceia este dobrişor şi cealaltă ghisdei ; asta e laptele-stînceî şi astălaltă, zîrnă-miţoasă ; icî iată brînduşe şi colea dedeţeî ; apoi lobodă şi drob, vîzdroagă şi siminoc, iearba-ciuteî şi piperig, pojarniţă şi sefterea» şi altele multe.... Dar cine le maî ţine minte î D'aş fi stat să le însemnez pe toate, poate că îmî da şi mie Societatea Academică să lucrez, — nu, vaî de mine, la Dicţionariul cel cu vorbe numai pHvite, alese şi maî cu seamă croite de pe curata lătinie, — ci la păgubaşul de Glosariiiy unde pricopsiţiî noştriî lexicografi şi scor- ^^£0§o-KovY]7=T'.xoc 215 nitori de grai nou şi pocit asvîrlă ca borhot, maî bine de jumătate bîeata frumoasa noastră limbă romînească. Din norocire, Bisoceanul meu nu ştia nimic despre chipul cum ne batem noî joc în oraşe de ce avem maî scump rămas de la părinţi, şi el, în limba sa pe care aş da anî din viaţă-mî ca s'o pot scrie întocmai dupe cum el o rostea, în acea limbă spornică, vîrtoasă şi limpede a ţăranilor noş- tri, îmî povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte. Cînd ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văile despre Buzău de cele despre Rîmnic, priveliştea, din ve- selă şi plăcută ce era, se făcu de o dată măreaţă. în spate aveam culmea întinsă a Penteleuluî, starostele munţilor din Buzău, şi pe sub dînsul se rînduiau, ca trepte ale unei scări de urieaşî, plaiul Răboîuluî, munţii Nehar- niţa, ambele Muşe, Macieşul, Brezeul, Pieatra-peneî, Ca- rîmbul şi multe altele maî aşezate; dar drept în faţa noastră, adăpostite sub piscurile semeţe ale Furuluî şi ale Steşiculuî, se înălţau, ca nişte păreţî suri şi măcinaţi d'a- lungul uneî perdele de brădet, stîncele Năculelor la poa- lele cărora se aşternea, întocmaî ca un lăicer verde şi înflorat, o poiană largă şi desfătată. într'adevăr aî fi zis, ca balada păstorească, că acel picior de plai este întocmaî o gură de rai. Stăm şi mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noî de priveliştile neaşteptate ce ne isbesc vederile pe unele culmî despărţitoare de văî. Călăuzul meu carele, cum am spus, avea sămînţă multă de vorbă, mă deşteaptă din acea mirare mută ; — «Aşa-î, Domnule, că's mîndre Pe- trele fetei de la Năcule ? Văz c'aî rămas cu ochiî la ele ; dar mi-te, cînd aî şti şi povestea lor ?» — «Apoî ce maî staî, voinice?» — îî răspunsei cu grabă; — «spune-o, dacă o ştiî. O să'mî ţină de urît pe drum». Şi Bisoceanul meu, carele atîta aştepta, începu a-mî spune următorul basm, povestindu-1 In al său grai poetic şi armonios, pe care în deşert mă voi sili eu a'l rechiăma în amin- tirile mele : 216 AL. ODOBESCU «Basmul meu, boieri domnia-voastră* (aveam cu mine pe un Neamţ care nu înţelegea romîneşte) basmul meu e cam copilăros : dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos ! » Aşa fu precuvîntarea luî şi, precum zice bătrînul Omer : După a luî limbă decît mierea maî dulce curgea viersul i). «In vremea de demult, pe cînd oamenii de pe lumea asta, ştiau şi puteau maî mult decît ce ^potfşi ştiu ceî de acum, pe cînd pruncul de trei zile îţî număra numai într'o clipă toate stelele de pe cer, şi vedea cu ^ochişorii cum creşte iarba cîmpuluî şi auzea cu urechile cum sfîrîie fu- sele cînd toarce păiajinul... pe vremea de"^ atunci trăia în plaiurile Buzăului, o împărăteasă tare şi ,'mare, pe care o chiema Doamna Neaga ^). Ea îşi aveavjpalatele ei tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, pe o mă- gură mare ocolită cu pîraie, temeliile de zid ale cetăţii ei, iar grădinile şi livezile în care ea se preumbla cînd i se făcea urît acasă, şi le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu colac de piatră, săpat cu slove pe care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici. «Din toţi copiii câţi Dumnezeu îi dase şi-i luase înapoi 1) Homeri Iliad. I, v. 249 : Too xai aTTo YXdc3(3Y]c (J-s^tioc 7X07LCOV pssv ao§7J. 2) Poate că tu sau altul îmi veţi spune că Doamna Neaga, cea de la Cislău, de la Lapoş şi de la Tisău, n'a fost tocmai pe cînd cu Por-împărat, de vreme ce dînsa trăia în al XVI-lea secol, şi a dă- ruit chiar mănăstirii Bratskii din Kiev, la anul 7107 (1600), o cruce ferecată care s'a şi reprodus în publicaţiunea rusească BocKpeciioe Iieme, în anul 4-lea (1840), pag. 436 et sq. Acestea le ştiu şi eu, ba am şi acasă o cărămidă luată din ruinile cetăţii Doamnei Neagăi, din pădurea Cislăului, care de sigur nu denotă o mai mare vechime. Dar, de unde să aştepţi de la un biet muntean din Bisoca, atîta erudiţiune în istorie şi archeologie ? — Notă ad laudes graiesqiie B. P. Hasdeo, căruia datorez cunoştinţa şi desemnul crucii de la Kiev a Doamnei Neagăi. ^'£050-K0V7jY£TL7,6c 217 la sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubia ca pe lumina ochilor. Era şi dră- gălaş, — bată-1 fericea — puiul de împărat ! Mîndru ca stră- lucitul soarelui la amiazî, blînd ca razele line şi mîngîioase ale luneî, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţii şi înţelept ca şi întreaga tărie a cerurilor. Nu ştia maică-sa nici lumea toată cu ce să-1 maî desmierde, atît era tuturor de drag şi de plăcut. «De micuţ îl dase Doamna la carte şi cînd abia înce- puse tuleiele bărbeî să-î umbrească peliţa copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înţe- legea şi graiurile tăinuite ale pasărilor şi ale fiarelor. «Atunci Doamna, cu inima îngînată între dor şi bucurie, îî vorbi aşa : — «Fătul meu, cartea cîtă a fost, ai învăţat-o toată din scoarţă pînă în scoarţă ; acum, ca să te faci om pe deplin şi voinic cu temei, precum se cade unui bărbat şi mai ales unui fecior de împărat, toţi de toate părţile inî spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încerci şi să ispiteşti viaţa prin tine însuţi şi să afli multe şi mărunte ale lumeî, care se vede că în carte nu se pot -crie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi şi de învaţă; dar cată a nu te prea depărta de pe aci ; adu-ţî aminte, voini- celul meu, că pe cîtă vreme nu te va simţi mama colea în preajma eî, grija^ chinul şi mîhnirea din sînu-î nu vor lipsi>. «A doua zi, dînzî de dimineaţă, feciorul de împărat, maî mult vesel decît duios, îşî luă ziua bună de la Doamna, maică-sa, care se silea, sărmana, pe cît putea, ca să-şî stăpînească plînsul şi obida ce o 'necau. Era vesel voini- celui, fiindcă în curţile palatului îl aşteptau ca să-1 înso- ţească în cale o sumă de boerî mari aî oştilor, puterea domniilor şi groaza duşmanilor, toţi călări şi înarmaţi cu săgeţi, cu buzdugane şi la briie cn arcane 218 AL. ODOBESCU gata-a merge după soare să înceaptă 'n vînătoare după urşi şi căprioare, după pasări gălbioare, ce sînt bune de mîncare şi plăcute la cîntare. «Apucară în spre miază-noapte şi trecînd pe Scărişoară unde-î lesne cuî scoboară, luară apa Buzăului în sus tot cîntînd şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele rîuluî pe unde trecea mîndra ceată de voinici. Dar cînd sosiră la înfurcitura Bîsceî, acolo unde se aşterne o poie- niţă verde umbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împărat de odată îşî opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa către soţii săî : — «Măî fraţi ! vedeţi colo «drept în sus muchea 'naltă şi pleşuvă a Penteleuluî ; acolo «am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ţie-se după «mine!» — Şi dînd pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pîrîuluî. Sub copita pintenoguluî, pietrele scăpărau, apele clocoteau, pulberea în sus se înălţa, cu norii s'amesteca, ş'apoî în jos iar cădea, vălceaua înegura şi pe voinic mi-1 ascundea cu totul din vederile boierilor, cari rămăsese departe, departe în urma luî. «Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Eo- zilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghi ; sări ca un zmeu pe deasupra Curselor de pieatră ; îşî zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenuneî Dracului, şi printre brazi, printre molifzî, printre afini şi ienuperî, sui mlaca Cernatuluî pînă în vîrful muntelui. Sbura calul nebun cu coama şi cu nara în vînt ; iar că- lăreţul, cu minţile răpite de mulţumire, sorbind cu desfă- tare în piept mirosul răcoros al brazilor şi al florilor, dor' că se simţea dus ca vîntul şi ca gîndul, peste stîncî, peste verdeaţă, peste gol şi earbă creaţă. «Cînd fu la amiazul mare, fugarul stătu locului şi fecio- rul de împărat se trezi singur singurel chiar d'asupra Pen- teleuluî. Jur împrejur, cît cuprindea ochiul, zări numai ^'s'joo-KovTjY«Tix6? 219 creste de munţi, cari maî mari, cari maî mărunţi. Dar maî presus de toţi se ridica creştetul gol, de pe care el privea şi vedea, jos pămîntul cu verdeţile, cufundîndu-se în toate părţile, iar sus, cerul limpede şi senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept d'asupra şi în ar- şiţa amieazuluî, pare că contenise orice adiere ; nici o su- flare nu se simţea, nici un sunet, nici o mişcare. «Sta mărmurit voinicul ; — nici că maî pomenise el aşa tăcere, aşa pustiu, aşa mîndreţe ! — cînd de odată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, un vultur negru cu aripele falnic întinse. De grab puse voinicul mîna pe arc, îl încorda şi gata era să răpează săgeata, cînd pe sus auzi vulturul croncănind în limba sa cea pă- sărească : «împărate luminate, nu-mî lua zilele toate ; iea-mi-le pe jumătate ; că-ţî voî da eu nestemate, chiar piatra zamfirului, limpezimea cerului !» «Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa cu- vinte ; iar pasărea, drept mulţămită că o iertase cu viaţă, lăsă să *î pice din cioc pe obîlciul şeleî voinicelului, o pieatră de zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră întocmai ca seninul cerului. «Din ceasul cînd căpătă această nestemată şi o puse în sîn, nu maî rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voinţa lui. Pentru dînsul, toate sburătoarele, mîndri pă- unaşî, sălbăticoşî cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dîrji, găi- nuşe moţate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupeze cu creste înălţate, grauri pestriţi, sitari, dropii şi ienurici, toate picau ca fermecate, cînd eşea el la vînătoare ; iar de se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mieriile şi privighietorile, pitulicile şi sticleţiî, presurele şi sfranciocii, petroşeiî şi fredeluşiî, bot groşiî şi scatii, ţoii, ţintezoii şi piţigoiî, toţi ii întîmpinau peste tot locul cu dulcele lor cîntărî ; cucul îi vestea la tot ceasul mulţi ani cu noroc, şi prigorii cu pene 220 AL. ODOBESCU albastre, îl însoţeau pretutindeni, chiuind şi sburînd vesel d'asupra capului său. «Trecu o zi, trecură două, ba maî trecură şi alte nouă şi voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mîn- drele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea sburătoare cîtă fîlfîie sub soare. Noaptea pe la cîntătorî, pînă a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vînătoare, şi maî adesea seara îl apuca prin păduri, ucigînd şi stîrpind alte păsări cobitoare ce se arăta numai prin întuneric. «Rătăcea într'o zi pe culmea păduroasă a Istriţeî, — tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se aşterne cîmpiile, — cînd deodată, fără veste, pe la sfinţitul soarelui, se ridică din vale un vînt mare şi turbat care îndoia fagii, frîngea plopii, smulgea ulmii şi cletena cu urlet tot codrul şi tot muntele. într'o clipă, norii de pretu- tindeni la un loc se adunară, negurele se îndesară, şi peste tot cerul se destinse un pod întunecat de fer şi de aramă, peste care trecea şi se învîrtea sfîntul Ilie, încurându-şî armă- sarii cu tunete şi cu plesnete, şi scăpărînd numai fulgere şi trăsnete de sub roatele carului său. Apoi dintr'o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, brăzdat de miî de săgeţi luminoase şi începu a curge pre pămînt, o ploaie groaznică. ploaie cu şiroaie de făcea pîraie : ploae cu băşici de strica potici ; ploaie spumegată 'nneca lumea toată ; ploaie de potop tăcea lumea snop. «Cînd se maî potoli furtuna, feciorul de împărat cată a se urni din scorbora unde stătuse pitulat ; dar el nu maî ştiu înootr'o s'apuce, aşa de tare era, în codru, şi frunza deasă, şi noaptea întunecoasă, şi calea pietroasă ; pe unde căta urma umblată, urma era ştearsă ; pe subt atîtea frun- zare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, ^^'so§o-Kov7j75T'.x6? 221 nu auzia, nici în greul pămîntuluî, nici în uşurelul vîn- tuluî ; numai cînd trăgea bine cu urechia, îî venea din depărtare la auz, chiotul ghionoaeî ce-şî ascuţea noaptea ciocul de coaja copacilor, şi miorlăitul cucuvăilor care se chemaii jalnic una pe alta prin mijlocul beznei ; apoi une- ori îî trecea repede pe dinaintea ochilor şi cîte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lun- gele-î aripe îngreuiate de ploaie. «Toată noaptea ar fi umblat el fără spor ; dar noroc că avea cu sine pe coteiul luî cel n:aî bărbat, cel maî pri- ceput, cel maî credincios. Miclăuş cîne 'nvăţat ştia seama la vînat ; el apucă spre colnic, uşor, sprinten şi voinic : tot spre vale se lăsa, şi cărarea căuta, botul prin earbă vîrînd, urmele tot mirosind. Urma-i icî, urma-î colea ! Wiclăuş n'o mai perdea, pr'întuneric o simţea, noaptea 'ntocmaî ca zioa. ^Astfel, cu cînele călăuză bună, voinicul apucă d'alun- gul în jos, valea Orgoaeî. Prin volbura apelor eî se ros- togoleau acum cu vuiet, rădăcinile de copaci şi bolova- nii de piatră, surpaţi de la munte. Şi cînele şi stăpînul umblau încet şi cu sfială pe costişul lunecos ; dar cînd ajunseră tocmai d'asupra priporuluî de unde se văd, în poală, urmele unei cetăţi de Uriaşi şi brasda vladnică a Troianului, Miclăuş stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii eşeau pe acolo din pămînt şi zburau d'asupra tainiţei unde statură ascunse, atîta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloşca cea vestită cu puii eî de aur ; dar pe la lumina sclipitoare a văpaielor, vînătorul zări printre erburî şi pe- troaie, căpăţîna lungăreaţă a unui dihor carele, cu ochii 222 AL. ODOBESCU răsleţî cată drept la dînsul. Trupul şi coada, dobitocul şi le încolăcise, le făcuse ghem în faţa coteiuluî, cum fac dihoriî cînd n'au loc de scăpare în vizuinile lor de sub pămînt. Voinicul nostru era gata să asvîrle într'însul ghioaga • luî cu ţinte poleite ca să-1 prăpădească, cînd dihorul în- cepu a chiţăî în limba luî de lighioană şi a zice: «împărate luminate, nu-mî lua zilele toate : iea-mi-le pe jumătate ; că-ţî voi da eu nestemate, chiar piatra smaranduluî, verdeaţa pămîntuluî !» «Feciorul de împărat, aducîndu-şî aminte cît de bun augur îî fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos şi goni cînele în laturi ; iar lighioana, bucuroasă de a se simţi scăpată, începu să rîcîie ţărîna cu labele şi scoase dinaintea voinicului o pieatră de smarand, mare şi fru- moasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al grîuluî, ca rodul pămîntuluî. «Atîta fu voinicului pînă ce ridică de jos smarandul fermecat şî-1 băgă în sîn ; ş'apoî de atunci înnainte toate jivinile cîte se tîrăsc prin ţărînă şi cîte se ascund pe sub pămînt, toate îl cunoscură pe dînsul de stăpîn. Viezurii cu perii suri, lungi şi drepţi ca ţepele, şi bursucii som- noroşi, cari ies numai noaptea din vizuini ; şderiî pădureţi cu blana ruginie, deasă, moale şi frumos netezită, şi vi- drele colţate de pe malul bălţilor ; nevăistuicele cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe, care se furişează prin- tre răzoare, vînînd cuiburi de păsărele, şi veveriţele şu- gubeţe cu coada vîlvoi, care sar zglobii pe crăcile co- pacilor ronţăind alune, ghindă şi scoruşe ; pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care cînd umblă se saltă ca locustele, şi căţeii pămîntuluî, — de le zice şi suite, — cari scot capul la amiazî din găuri ca să latre la soare ; apoi mişunii ceî cu gropanele pline de grîne şi şobolanii din smîrcurî; toate lighioanele pînă şi ^'soSo-KovTjYstizoc 223 cîrtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşî, ba chiar şerpii, guşterii şi şopîrlele, toate i se arătau luî în cale, sau ca să-1 slu- jească la vre-o trebuinţă, sau ca să piară de mîna luî, cînd avea plăcere de vînat. Cu dînsul vulpile îşî cheltuiau de pomană viclenia minţeî şi iuţeala piciorului, căci de fiecare minciună a vulpeî, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-î vie de hac. Apoi şi cu ursul cel maî sălbatic, el îşî făcea jucărie ; fără secure, fără cuţit, el intra semeţ în vizuina luî, se lua cu dînşiî la luptă dreaptă şi în tot- d'auna ursul cădea mort la pămînt. «: Astfel prin văzduh, astfel pe sub pămînt, el era maî mare ; de aceea şi traiul luî era acum şi maî mult pornit pe vînătoare. cCînd feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d'a stînga Slăniculuî, lighioana cea înfricoşată, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt. Şerpoaica cu solzii verzi, — să n'o vezi, să n'o visezi ! — de grabă se zvîrcolea, se pitula şi se afunda pană la gu- rile iadului, ca să nu o vază viteazul vînător, să nu-î re- teze cu paloşul şapte capete şi să nu-î stingă şapte suflete. Orî cit de mult se silea dînsul ca să'î apuce înainte, iazma iaduluî prididea cu fuga şi voinicul rămînea mereu să'şî scoată necazul pe paserile cerului şi pe lighioanele pă- mîntuluî. Da zi peste zi şi nu putea nimeri. «Aşa maî păţi într'o noapte ; şi a doua zi, de ciudă şi de mînie, se porni de pe dealul Balaurului în jos, cînd abia se miji de ziuă şi ajunse de odată cu zorile, cînd se deschideau florile, la valea stearpă şi pustie a Pîclelor de glod. «Dacă nu ştiţî şi n'aţî văzut, să vă spui eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu catran şi cu smoală colcotită : pe sub pămînt gîlgîie şi fierbe glodul noroios, maî rece decît ghiaţa, maî negru decît ceaţa ; apoi, pe :urî căscate prin tot ocolul aceleî văî fără de scursoare, işneşte tina în sus, cînd de o şchioapă, cînd de o palmă. 224 AL. ODOBESCU cînd de un stînjen şi maî mult ; la fiecare gură împrejur s'a durat muşuroi, şi balele cătrănite pe care Ucigă-1- toaca le scuipă din văgăune, se scurg năclăite d'a lungul movilitelor, se adună în nomol, se usucă de vînt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi ji- lavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte ! nici troscot, nici ciulini. Cînd de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată d'asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcînd cu sfială prin nomolul uricios al mocirlei ; maî departe, o fiară sălbatică, un rîs, sta stîrcit la pîndă ; părul de pe dînsul, lung şi supţire, alb şi cu pete negre, se zbîrlise în sus ; urechile'! ţuguiete cu pămătufurî de peri negri la vîrf, se rădicase drepte, şi ochii luî, viî şi pătrunzători ca ochii de femee, scăpărau scînteî. Numai în două trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăţă de pieptul eî, îşî înfipse dinţii în beregată şi se gătea să 'î sugă cu desfătare sîngele din vine, cînd voi- nicelul învîrti repede praştia ca să o isbească în fiară. Dar ochii rîsuluî, care văd şi în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea ; el se smulse de la pieptul căprioarei şi în- cepu să latre în limba luî de fiară : «împărate luminate, nu-mi lua zilele toate ; iea-mi-le pe jumătate, că-ţî VOI da eu nestemate, chiar pieatra rubinului, clocotirea sîngeluî !» «Ş'acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viaţa rîsuluî, precum iertase pe a vulturului, precum ier- tase pe a dihoruluî ; el strînse praştia pe mînă, iar fiara^ veselă şi mulţumitoare că scăpase cu zile, scapără din ochii eî o piatră de rubin, mare şi frumoasă, roşie şi vie, maî roşie decît fraga munteluî, maî vie decît para foculuî şi întocmaî ca sîngele voiniculuî. «Cînd o luă voinicul în mînă şi o băgă în sîn, pare că U'soâo-K UVTjYâTtXO? îl maî crescu de o şchioapă inima într'însul. De aci în- nainte toată firea cu suflare era pradă luî. Toate fiarele pe care iuţeala sîngeluî le împinge în fuga lor, a se aş- terne păinîntuluî ca iarba cîmpuluî la suflarea vîntuluî, toate cele care trăiesc din vărsarea sîngeluî, toate cîte din sînge o şi pierd, toate se supuseră şi ele la voinţele voi- nicului, ca pasările cerului, ca lighioanele pămîntuluî. «Dinaintea unui aşa minunat vînător, cerbii de la munte plecau a lor frunte, mistreţii colţaţî cădeau împuşcaţi, capra săltăreaţă nu scăpa cu viaţă, lupii din pădure picau sub secure, iepurii fricoşi...» Cam pe aci ajunsese cu povestea Bisoceanul meu, cînd leodată auzirăm la spatele nostru, o detunătură de puşcă urmată de un Donner- Wetter-Saperment ! exprimat cu o energie de adevărat granadir kesaro-krăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt ; dar nu maî era nimeni ; tovarăşul meu, neamţul, se făcuse nevăzut. — < Sărăcuţ de maica mea!» — strigă din băieriele inimeî Hisoceanu), — s'a răpus domnul Ininger. — (Acest fel găsise el cu cale ca să localizeze titlu de inginer al tova- răşului meu). Alergarăm de grabă la locul de unde venise sgomotul i, subt o tufă găsirăm pe neamţ răsturnat pe spate, dînd lin mînî şi din picoare ca să se scoale; alături era puşca luî din a căriî ţeava eşea încă fum ; puţin maî departe se tăvălea o păsărică printre fulgii eî răsipiţî pe iarbă. Calul, le pe care căzuse inginerul, se zărea departe în vale ; u şeaua pe dînsul, el apucase vesel şi în goana mare, drumul casei, lăsînd călăreţului libera facultate, sau de a rămîne unde căzuse, sau de a-şî urina calea cu ori-ce alt mijloc de locomoţiune. Al. Odobeseu. — Op«re complete. I. 15 226 AL. ODOBESCU — «BinC; prietene, — zisei în sfîrşit eu păţitului, după ce constatarăm că nu se află în nici o primejdie, — «fă-mă să înţeleg maî întîî, cum ai căzut după cal?... Apoi, pentru ce aî tras cu puşca ?... In sfîrşit pentru ce te-aî depărtat de noî?» — La toate aceste întrebări, el nu avea alt răs- puns decît : «Asta, zău, nu ştiu!» Călăuzul nostru nu era maî puţin curios decît mine ca să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puţin găsea însuşi pentru toate, cîte un cuvînt de răspuns şi de mîn- gîiere. — «Lasă, domnul ; nu e nimica, că ai căzut pe spate şi te aî răzimat în coate. Rău era dacă cădeai pe brîncî, că puteai nasul să ţi-1 frîngî,» Căutînd apoi prin iarbă, el dete peste păsărică rănită şi jumulită, care, sărmana, se svîrcolea ca vai de ea ; era o biată ciocîrlie. Bisoceanul luînd'o în mînă, cunoscu în- dată că era ucisă, nu de alice, ci de ciocul gaiţei : — «Cu bună seamă, domnule, dumniata ai vrut să tragi în păsărea răpitoare şi nu veî fi nemerit'o ; dar lasă că nu e nici o pagubă; vînatul cel bun tot al domniei tale a rămas. Vorba romînului ; «nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte». Dar neamţul se apără că el n'a tras de fel cu puşca, că puşca s'a tras singură şi că, din aceia, calul speriindu-se, a sărit şi 1-a trîntit jos, unde l'a şi lăsat fără ruşine nici păcat. — «Lasă domnule, că şi aşa e bine !» — zicea Bisoceanul «Dumniata tot nu rămîi păgubaş, că, şi dacă n'ai dat în vînat, vînatul ţi-a picat din cer jumulit gata. Ş'apoi despre căzătură, să n'aibi vre o mîhniciune, că pămîntul nostru romînesc e bun de obrînteală ; Cine cade pe el jos Se scoală maî sănătos.» Şi într'adevăr, domnul ininger se rădicase teafăr şi fără vătămare. Se vede că somnul îl podidise pe cînd Biso- ceanul îmi povestea basmul, pe care el nu-1 putea pricepe, y^'sD§o-K'JVTj7s'ciy.6c 227 şi astfel pe nesimţite rămăsese în urmă de noî. Pe cînd dar neamţul moţăia călare şi calul îşî urma calea în ticnă, o veselă ciocîrlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca şi ciocîrlia cea din graţioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de viţă romînească: ^) Hei ! Doamne mult îmi sînt dragi plăcerile dulceî tale vieţi, ciocirlia, care despre amor cînţi dinzi de dimineaţă, scuturînd în aer rouă cu care e stropită pana ta ! Mai nainte ca soarele să răsară tu înnalţi trupu-ţi spălat spre a-1 şterge de nori, cletinîndu-ţi aripele mărunte şi săltîndu-te în mici sărituri. Tu spui in aer aşa dulci cîntâri în a ta veselă ciripire, încît ori-ce amant ar dori, cînd te aude cîntînd primăvara, ca tine să fie păsărică. S'a întîmplat însă ca, în loc de poetici amanţi, ciocîrlia 1) P. de Ronsard, «l'Aloiitte», printre poeziile numite «Gaietes ou Gaillardises^ : H6 Dieu, que je porte d'envie Aux plaisirs de ta douce vie, Aloiitte, qui de l'amour Degoizes d6s le poinct du jour, Secoiiant en l'air la ros6e Dont ta plume est toute arrous^e! Devant que Phoebus soit lev6 Tu enleves ton corps lave Pour l'essuyer preş de la ntle, Tremoussant d'une aile menue Et te sourdant ă petits bons, Tu dis en l'air de si doux sons Composez de ta tirelire, Qu'il n'est amant ([ui ne deşire T'oyant chanter au Renouveau, Comme toy devenir oiseau. 228 AL. ODOBESCU noastră să fie auzită numai de o gaiţă flămîndă şi, în cazul de faţă, urmaşul banului Mărăcine se vede silit să treacă lira în mîna strămoşului sau Virgiliu, ca să sfîr- şească această istorioară^). Pasărea vrăjmaşă se răpezi, sbierînd prin aer, ca să prindă pe cîntăreaţa, şi aceasta, mititica, în zadar cercă să-î scape prin fugă. «Pretutindeni unde dînşa, fugind uşurică, tăia văzduhul cu aripele eî, iată şi duşmana, cruda gaiţă o ur- mărea cu chiote mari prin aer.» La ţipetele de bucurie ale gaiţei, la văetările sărmanei ciocîrliî, somnorosul, plecat pe oblâncul şeleî, tresări şi, în mişcarea-î zăpăcită, îî căzu puşca de pe umeri ; cocoşul se lovi de scară; umplutura se descarcă cu sgomot; gaiţa şi calul se speriară amîndoî de odată ; una lăsă prada să-î pice din cioc ; celalt trînti jos pe călăreţ, şi ast-fel vînă- torul fără voe şi vînatul neaşteptat se întîlniră alături, pe iarba verde a plaiului. Dar calul, ca şi gaiţa, îşî văzu de calea sa şi tovarăşul meu rămase pe jos. De aceia şi Bisoceanul, carele era cam atins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul in- ginerului, îî spunea drept mîngîiere : — «Vezî, domnule inginer^ dacă domnia-ta ştiaî romîneşte şi ascultai la basmul meu, nu eraî să paţî atîtea nevoi ! Dar fie ! cînd este vorba de vînătoare, apoî poţî să mi te lauzi că eştî născut cu tichia în cap, şi Vînătorul norocos umblă bucuros pe jos». Ast-fel ne urmarăm calea spre Bisoca. 1) Virgilli Georgic. I, v. 405—408 ; Quacumque illa levem fugiens secat asthera pennis, Ecce inimicus atrox, magno stidore per auras Insequitur Nisus. U'âoSo-Kovr^Y*"^-^-^^ 229 XI Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăposteşte, ca într'o copaie, satul Bisoca. Gata a cîrmi în dreapta ca să coborîm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă şi mulţumitoare privire, voind să-mî iau ziua bună de la întinsele privelişti ale plaiului, maî nainte de a le pierde cu totul din vedere. Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul luî roşatic scăpătase pînă pe zarea orizontului şi razele-i, calde şi senine, pare că se aşternuse peste tot şesul răsăritean al ţării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpşan culminant de unde munţii Săcuenî cotesc spre ţara Vranceî, tot Bărăganul, tot cîmpul Brăilei, tot şesul Gala- ţilor, cu matca Rîmniculuî, cu valea Buzăului, cu lunca Şiretului, toată acea lată şi oablă cîmpie se arăta scăldată într'o lumină gălbue şi lucioasă, ca faţa unei uriaşe sinii de aur; printr'însa, liniile şerpuite ale rîurilor se desprindeau ca fire creţe de beteală argintie, iar suprafaţa netedă a apelor sărate din Balta-Albă şi din Balta-Amară oglindeau ca nişte ochiuri de sticlă, frecate în mijlocul dauriteî table. In depărtarea cea maî afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunărei, încingeau, ca cu un cerc plumburiu, acest curios tabel, a^ cărui aspect devenea cu •tul fantastic, prin neobişnuite şi metalice reflecse. Mai aproape de noi însă, sub forme şi cu colori mai reale, se vedeau pe vîrful Bisocei şi pe al Ulmuşorului. mari pietroaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc ca turme de vite adunate la repaos, altele răsipite prin livezi ca vacile cînd pasc pribege. Apoi, subt aceste muchii, la stînga, pămîntul se lăsa la vale în costişe şi ripoare gradate, pînă se cufunda în jghiaburile mult um- rite ale Rîmniculuî şi Rîmniceluluî ; tot pe acolo, la locul - se zice între Rîmnice,se zăreau încă poienile fragede 1 verzi ale Năculelor, adăpostite sub stîncile roşcate, care 230 AL. ODOBESCU se numesc Petrele-Feteî ; şi în fund de tot, înălţîndu-se în albăstreala înegurată a cerului, se perdeau culmile pădu- roase ale Steşiculuî, învelite în umbre viorii, civite şi negre, Preumblîndu-mî ochii, cînd preste şesul cu străluciri şi scînteie, cînd prin munţii cu tainice şi răcoroase raze, mă aşezasem pe un bolovan de pieatră şi aşteptînd să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea privelişti, ce noă, orăşenilor, ne este dat arare-orî a le vedea ; dar călăuzul nostru ştia că noaptea are să vină iute şi că scoborîşul, pînă la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră şi maî bine ; de aceia el ne îndemnă să ne pornim îndată, şi drept mîngîiere, îmî spune că are tocmai vreme ca să isprăvească şi basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vînat, pînă vom sosi la vale. — «Bine, zici, bădiţă ; — îî răspunsei : — negreşit că trebuie să mi-1 spui tot, dacă maî este. Dar stăî ! unde ramaseşi ? ... pare că începuseşî a îndruga o şiretenie de lighioane ca cea din hora desgoveleî : Ursul cu cercei umblă după miei, Lupul cu cimpoi umblă după oî, Vulpea în papuci umblă după curci, Ş'un iepure şchiop, într'un vîrf de plop, treieră la bob. «Aşa este, ? — «Cam aşa, dar iar nu prea, — îmî răspunse munteanul perzîndu-şî oare-cum sărita, în urma glumei mele de care mă şi căiam, şi scărpinîndu-se la ceafă ca omul care stă la îndoială. — «Pe semne, boierule», — adăogi el, — «ţi s'a făcut urît unde am tot spus anume toate soiurile de paseri şi de jivine care trăesc pe la noi, la munte. Dar de ! ce să'î fac eu, dacă aşa e basmul ? Va să-1 spui şi eu după cum este şartul şi datina luî. D'acum înainte însă nu maî avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe sburătoare ; destul nu- mai să vă fie în ştire că Feciorul de împărat nu avea seamănul său pe lume la ale vînătoariî. Cînd d'abia da cu gîndul să facă vre-o isbîndă la vînat, voinţa pe dată i se şi împlinea ; de aceia şi lumea întreagă cînd pomenea despre dînsul, nu-î zicea într'altfel pe nume, ca : Feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat. «De va fi stat o lună, sau un an sau doî, petrecîndu-şî viaţa fără alte nevoi decît numai cu plăcerea şi cu mîn- gîierea de a prinde şi de a ucide fieare pădureţe şi păsări cîntăreţe, cine va şti, spună-o. Pe noî ceştia, plăiaşî şi vînătorî de munte, atîta ne taie capul că omul la vînătoare, fie pe ger şi ninsoare^ fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp maî este, nici nu vrea ştie cum are să'î fie, nici nu bagă 'n seamă la muncă de-1 chiamă nici că ia minte de orî ce cuvinte, ci vesel omoară vremea care sboară, fără griji trăeşte pe pămînt domneşte şi e la vînat ca şi împărat. «Acum, daţi şi d-voastră cu socoteala, dacă chiar noă, — nişte bieţi păcătoşi plini de trude şi de nevoi, — vînă- toarea ne oţeleşte sufletele şi ne răpeşte minţile, apoi ce încîntic de fală şi de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagăî ! Vesel şi voios la inimă, ager şi vîrtos la trup, el zîmbind eşea dimineaţa din palatele părinteşti, zîmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Aşa viaţă, lină şi neturburată, dor'că în raî poate să maî fi gustat cine-va. ^Dar grijele şi mîhniciunea lăsat'au vre odată multă vreme pe om fără ca se lege de capul luî ? Firea omenească aşa este ea de la Dumnezeu osîndită, ca să nu plutească neîncetat uşor c» fulgul pe apă, şi să nu calce mereu lot pe căî desfătate. Căci, acolo unde este poiana maî înflorită şi cu frunzări acoperită, acolo e şi cursa priponită. Dai într'însa fără ca s'o vezi ; te apucă, te glodeşte şi une-orî chiar d6 rea nu vreî să o crezi. 232 AL. ODOBESCU «Ia să vedeţi acum în ce fel păsul avea să-1 ajungă pe voinicelul nostru, şi cu ce gingaşe amăgiri avea să-i sece puterile şi să-î stingă fericirile. «într'o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el şezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmuşoruluî, tocmai d'asupra gîr- liciuluî de pieatră, căruia îî zicem noî grajdul Zmeilor, fiind-că acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiearele cele aripate. Şedea el şi privea în jos cum negurele întunecau treptat văile şi culmile, cînd văzu trecînd încetinel de d'asupra capului său, o porumbiţă, uşoară şi albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsă- rică şi ca s'o prindă de vie, puse mîna în sîn la zam- firul cel fermecat ; dar ea, uitîndu-se la dînsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeş în limba ei cea păsă- rească, şi-î zise : «Ah, voinice, voinicele, nu opri căile mele ; ci te iea dup' al meu sbor ; căci, cu sinul plin de dor, te chiamă să'ţî facă dar un scump, alb mărgăritar mîndra Fată' a Pietrelor din valea Năculelor». «Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut ; în sinul luî se aprin- seră dorinţe nedesluşite, pe care pînă în ciasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a maî sta să cugete, el se rădică iute în picioare ; sîngele i se încinsese ca focul prin vine ; pieptul îî svîcnea ; în tot trupul simţea un avînt ne- înstrunat ce-1 pornea să meargă supu§' şi ascultător la chiămarea porumbiţei. Urmărind cu piciorul pe uscat sborul eî lin, cumpătat, el scobora văî, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci şi pîraie, şi de ce umbla, pare că maî uşor păşea. Cînd raza soarelui se prelungea sfieaţă pe foiţele erbeî înflorite din poiana de sub stîncele Năculelor, păsărică se opri pe o răsură îmbobocită şi cu grai dulce cîntător, strigă aşa : «Tu ce plîngi în stîncă la umbră adîncă, eşî acum din pieatră, albă, dalbă fată, viie şi frumoasă, blîndă, răcoroasă, cu chip luminos, cu trup mlădios, cu păr aurit, pe umeri leit ! eşî fată din pieatră să te vază-odată, scumpul tău ursit ; căci iată-I sosit!» «Ca un vis, ca o părere, se cobărî de pe stîncă, mîndra albă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, f cu ochi de balaur, ruptă din soare întocmai ca Ileana > Cosinzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s'arăta, la i soare puteai căta, iar la dînsa ba ! Cine îi vedea mersul, cine 'î zărea chipul, cine 'î auzea glasul, nu putea să o privească şi să nu o îndrăgească, nu putea să o auză şi ■ să nu i se încrează. «Cu zîmbet gingaş pe guriţă, cu ochi galeşi şi pătrun- zători, venea mîndra cam descinsă, păşind uşor şi legănat nrin earba moale şi deasă a pajişteî. Ea se opri dinaintea (iniculuî şi, arătîndu-î între degeţele, un bob mărunţel de mărgăritar alb, curat şi luminat ca laptele la mulsoare, a floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, i, cu viers dulce femeiesc, care maî lesne decît săgeata răpunge inima voinicului, îî grăi, rîzînd, aşa: «Daţi-l'aş şi nu l'aş da, că mă tem îl vei uita cînd la vinat te tot plimbî! — Ba Taş da, de vre! să-1 schimbi 234 AL. ODOBESCU CU piatra zamfirului, limpezimea cerului, cu piatra zmaranduluî, verdeaţa pămîntuluî, cu piatra rubinului, colcotirea sîngelui.» «Feciorul de împărat rămase uimit ca din naintea unei năluciri încîntătoare. Nu ştia bine dacă este deştept sau dacă visează. Nu-î venea să dea crezămînt nici vederilor, nici auzului : şi cu toate acestea, zîna ce-i sta în faţă îl privea cu ochi fermecători, aruncînd prin tot trupu-i, cînd aburi fierbinţi, cînd fiori de ghiaţă ; vorba ei îi răsuna pînă în suflet, dulce şi înduplecătoare. Pe cînd ea căta la dînsul şi zîmbia, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise şi cerul se luminase, iar cînd ea. deschise gura ca să-i vorbească, pentru dînsul, munţii răsunară, apele se turbu- rară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzile şoptiră, stelele clipiră şi în loc se opriră. Atunci viaţa, să i-o fi cerut dînsa, gata şi bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi. «De grabă scoase din sîn cîte-şi trele nestematele fer- mecate, care pînă atunci fusese şi toată puterea şi bucu- ria lui, şi fără să se mai gîndească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulţumire în poala drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şi rumeoare se răsfoiră într'un rîs de nebuna- tică bucurie, şi apucînd mărgăritarul între dinţii ei albi şi mărunţi ca şi bobul nestemat, îl puse binişor pe buzele voinicului, într'un dulce şi larg sărutat. «Atunci umbrele călduroase şi bălsămite ale nopţii de vară ascunseră în negură şi în tăcere pe fericiţii miri ; singură porumbiţa cea albă îi desmierda prin întuneric, cînd cu vesele cîntări, cînd cu blînde văietări ; dar cînd răsăriră zorile, de o dată cu florile, porumbiţa amăgitoare şi la dragostî îndemnătoare, peste ţări şi peste mări sburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie, şi luînd cu sine în vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar. «;Zile şi nopţi, luni şi săptămînî trecură. Feciorul de îm- părat şi Fata din piatră trăiau înstrăinaţi de lume, singuri singurei, el numai cu dînsa, ea numai cu el, şi altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau de cît ale dragostelor lor. Cercuind lumea întreagă în poieniţa înflorită şi cu frunzări acoperită de sub Pietrele fetei, voinicul năpustise codrii, urîse izbîndile vieţeî sale de maî nainte. Vînătoarea era uitată; inima luî se scălda acum toată în desmierdărî noi şi necumpătate. Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinase şi se lepădase de al lor sbur- dalnic stăpîn ; nici una nu-1 maî cunoştea, nici una nu-1 maî asculta.; dar nici luî, nesocotitul, de ele nu-î maî pasă. Arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia stau aruncate la pămînt ; rugina şi putregaiul se lipise de ele şi le rodeau puterea. Aşa feciorul de împărat, uitînd vitejia vînătorească, uitînd şi casa părintească, şedea ziua şi noaptea, lungit moale pe covoare şi cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii eî, îî sorbea suflarea de pe guriţă şi-î cerea mereu să-1 dezmierde cu cînticele eî. «Cîntă-ţî, mîndro, cîntecul că 'mi e drag; ca sufletul. Cîntă, scumpul meu odor! Icî cu tine aş vrea să mor !» Dar muierea tot muiere ! Dăî ce-ţî cere că o să te certe de ce i Taî dat. Cu încetul cu încetul, începu fata a lua seamă că sufletul voiniculiifce înmuiase de dogoreala dra- gostelor femeeştî ; acum îî părea rău şi-î venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca maî nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îî zicea cu laudă : Feciorul de împăratul, cel cu noroc la vînat ! In zadar îî cînta ea, cu viers dulce femeiesc, mîndru cîntec haiducesc ; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lînged şi trîndav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să ieasă cu 236 AL. ODOBESCU dînsa din pustietate, ca s'o ducă să vază lumea. El în braţe o strîngea, dulce mi şi-o desmierda, şi aşa îî tot vorbea : «Facă lumea ce va face, noî trăim aci în pace, cum n'e drag şi cum ne place ! «.Zică lumea ce va zice; fericirea de aice tot nu poate să ne-o strice ! «Spună lume ce-o voi, noî aci cît vom trăi fără griji ne vom iubi». «Dar urîtul, urîtul cel pocit; boala' cea fără de crezămînt, care din plăceri trezite încolţeşte, sufletul îl amărăşte, cu doruri se hrăneşte şi la noî plăceri rîvneşte. urîtul cel urgisit, care usucă şi topeşte, mereu şi necurmat în inima copilei se prefira şi pe fie-ce zi maî adînc o pătrundea, în ea zilnic se 'ncuiba, maî amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea şi simţea toate ; dar leac sie-şî nu-şî ştia găsi. Fata umbla maî adesea razna prin păduri şi prin livezi cu fruntea înorată, cu faţa lăcrimată şi cînd se întorcea la soţul eî şi îl găsea văitîndu-şî tristea, lungit sub tulpina brazilor, ea îî zicea plîngînd şi suspinînd : — «Scoală, dragă; scoală frate! — «Of! dragă, iubitul meu! nu maî tot zăcea pe spate, ajuta-ţi-ar Dumnezeu! că mi-am urît zilele, eu toţî munţiî i-am călcat, muţind căpătîiele, mură-albastră n'am aflat, cînd la cap, cînd la picioare, sloî de ghiaţă n'am găsit, cînd la umbră, cînd la soare. că pămîntu-î încălzit. — «Of! dragă, iubita mea! — «Feţişoară din Buzeu, nu pot, nu pot, chiar d'aş vrea ; mură-albastră-î ochiul tău boala mea nicî că s'o duce, care mă ucide rău ; pîn'ce tu nu mî-î aduce sloî de ghiaţă netopită mură' albastră şi amară, e chiar inima-ţi răcită sloî de ghiaţă 'n miez de vară şi de mine deslipită.» «Cînd ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi cu- rînd piere şi mila. Fata din peatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de iubirea singuratică, visa acum noaptea şi se gîndea ziuliţa întreagă, la locuri desfătate şi pline de lume, la oraşe cu sgomot, cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde toţi să cate la dînsa cu dor şi cu drag, şi dînsa cu mîndrie la toţi să se arate frumoasă şi împodo- bită în haine trufaşe şi în pietre nestemate. Destul, destul ÎŞI închisese ea tinereţele în depărtări, de lume înstrăinată ; destul gustate plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-î sbura ca fluturele, după lumină ; sufletul eî cerea sgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vîlva trufiilor. Astfel de do- rinţe îî frămîntau mereu minţile, şi ştim cu toţii că ce se naşte în cap de muiere, într'însul neistovit nu piere. «într'o dimineaţă, cînd Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lingoare şi de inimă-rea, Fata din peatră perise de lîngă dînsul. O aşteptă să vie la amieazî, o aşteptă să vie seara ; dar umbra molifzilor se aşternu încetinel d'a lungul pajiştei, scăzu şi crescu iarăşi, do- vedind scurgerea vremii, şi nimeni, nimeni nu veni... X Atunci pricepu dînsul că copila a fugit şi în păduri l'a năpustit; atuncî văzu bine că puica a sburat, s'a dus şi pe dînsul l'a răpus. Atunci în lăuntrul lui se făcu adînc întuneric; în piept inima-î zdrobită se încolăcea ca crîm- peie trunchieate de şarpe veninos. Ziua la soare, el se frămînta în durere ; noaptea la stele, din ochi îî picura isvor de plînsoare, şi la tot ceasul, noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea, glasul lui duios răsuna prin codrii : — «Doamnă a inimeî mele, stăpînă a acestor locuri ! de ce m'aî părăsit ? Unde te-aî dus ? Ah, unde ?... ^). «Işî aducea aminte d'ale eî dalbe frumuseţi, d'ale ei îulcî cîntărî, de zilele fericite pe cînd glasul munţilor şi r 1) Tesoro de los Romanceros y Cancioneros espanoles, recogidos y ordenados por d. Eugenio de Ochoa, (Paris, 1838) p. 137 : Romances lei Cid Campeodor: k cRey de mi alma, y desta tierra conde, «Porque me dejas ? d6nde vas ? ad^nde ?» 238 AL. ODOBESCU al apelor răspundea cu vesel sursur la glasul copilei, pe cînd ea umbla legănîndu-se, gingaşă şi uşoară, pe ver- deaţa livezilor, pe cînd ea tremurînd, scutura de pe co- siţele-! bălaie, zăpada mai puţin albă decît peliţa eî. Atunci inima luî, cu suspine, întreba în zadar pe codrii şi pe stîncî : «Unde şi în ce ţară va maî fi acea mîndră floare, «acea drăgăstoasă romîncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas «încîntător de zînă?... Numai rîul acuma, numai apele, «cînd se clătesc, răspund cu vuiet Ia gemetele mele... Ah ! «unde maî sînt, stăpîna mea dorită, ah! unde mai sînt «chiar şi viscolile de odinioară!» ^). «Dar toată jalea luî era în deşert; ce a fost verde s'a uscat ; ce a înflorit s'a scuturat. Intr'acele plaiuri, în care el găsise maî întîî mulţumirea, vînînd şi prinzînd cu ne- păsare păsări de pre cer şi fiare de pre pămînt, în acele dumbrăvi unde apoi îşi aflase fericirea la sînul drăgălaşei fecioare, acum totul era veşted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într'un giulgiu de ger şi de întristare. El cercă să ridice de la pămînt arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia ; dar armele erau ruginile, puterile-î erau slăbite, ochiul vedea turbure la ţintă, braţu-î nu maî ştia să nimerească ţălul. Deodată cu nestematele perduse şi farmecul lor pu- ternic ; Fata din peatră le luase cu dînsa ca să facă cu ele cercei şi ghiordane ; iar el sărmanul, el îşi aducea atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre locul unde năs- cuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuţa dulce care pe sînul ei îl legănase, despre toate bunurile, toate ^) Frangois Villoii (1431), Ballade des dames du temps jadis «Dictes moy, ou, n'en quel pays Est Flora, la belle Românie, La royne blanche comme ung lys Qui chantoit â voix de sereine. Echo, parlant, quand bruyt on mâine Dessus riviere ou sus estan. Oii sont ilz, vierge souveraine ? Mais oi\ sont Ies neiges d'antan ?». y;*£'j5o-K'Jvr^Y*'^'^'^o? 239 averile şi toate mulţumirile pe care le perduse. El se în- grozea văzîndu-se ajuns a rătăci, ca un suflet călător şi fără tărie, prin locaşele sălbatice ale fiearelor, a cerca prin codrii şi prin pustii năluca fericirilor, şi inima-î sîngera, răsipită în tîrzii şi zadarnice căinţe ^). Aci autorul îşî precurmă povestea, necunoscînd, după cum se vede, coprinsul blestemului bietelor fiare nedrep- tăţite. Dacă pe lingă tot spiritul şi talentul ce el avea, răposatul G. Negruzzi ar fi posedat şi darul proorocieî, el negreşit ar R pus în gura lupilor un blestem de felul acesta : ^'soSo-KuvYjYîTixoc 246 «Fă, Doamne, ca toţi aceia cari au gîndurî rele asupra noastră să fie osindiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr'un capăt pînă 'ntr'altul, toată Precuvîntarea la Manualul Vi- olatorului romînesc ; dar tot de odată opreşte-î, Doamne, de a se folosi cîtuşî de puţin de învăţăturile coprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta pă- rintească ocrotire, va fi de acum înainte vaî şi amar de neamul lupesc, în ţara binecuvîntată a Romînilor, unde, de la descălicătoare, blajina localnică stăpînire ne-a îngă- duit să trăim ca în sînul luî Avram, fără de a ne maî sastisi cu statistice iscodiri ! < Amin !» XII. Jupan Rănicâ Vulpoiul ^) BASMU PENTRU COPII, LOCALIZAT. A fost odată Ca nici o dată ; Daca n'ar fi, Nu s'ar povesti pe vremea cînd chiar şi dobitoacele ajungeau să se facă domni şi boieri aci pe pămînt,... a fost un puî de leu, mîndru şi frumos, carele, fiind el din viţă de domni, fia- rele şi lighioanele îl aleseră pe dînsul ca să fie peste ele maî mare, şi de aceia îî şi ziseră Leonilă împărat. Aflînd însă Leonilă împărat că dobitoacele nu trăiesc în bună pace unele cu altele şi că cele maî tari jefuesc pe cele maî slabe, fără măcar să ceară voie de la dînsul, el hotărî într'o zi să adune la sfat pe toţi supuşii săî, ca să le dea de ştire cum că voieşte cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într'altfel pe viitor. De aceia, îndată trămise preste tot locul poruncî straşnice ca toţî de acum înainte să aibă a trăi în cea maî bună înţelegere şi ca să nu maî fie voie a se face cuiva vre o nedreptate, fără de ştirea şi de învoirea împărăţiei. Tot-deodată, porunci să se chieme la curtea domnească tot neamul dobitocesc. Atunci veniră din toate părţile, păsări, lighioane şi fiare, 1) Din biblioteca ilustrată pentru copii, editată de D-1 Socec. Bu- cureşti 1875. JDPĂN RÂNICĂ VULPOIUL 247 animale de tot felul, care maî mari, care maî mici, şi toate se închinară împăratului şi îî mulţumiră din băierile inimeî pentru porunca înţeleaptă ce o dedese. Dar pe cînd toate căpeteniile dobitoceştî se adupase la curtea împărătească ca să ţie sfat, de odată se lăţi vestea cum că unul numai dintre fruntaşi lipsea şi că^ acela cu nici un preţ nu voeşte să vină. Acesta era chiar jupîn Rănică Vulpoiul, lighioană vicleană şi pricepută. Lesne înţeleseră toţi pentru ce nu cuteza să'şî arate faţa dinaintea împăratului ; căci pretu- tindeni erau cunoscute multele mişeliî ce el făcuse, căl- cînd şi puind pe tot minutul la uitare poruncile date de stăpînire. Şi adevărul era că toate dobitoacele veniseră cu cîte o plîngere împotriva lui, afară numai de buna lui rudă, vătaful Bursucel. Mai întîi eşi cu jalbă, vornicul Lupu Falcă-Lată, cerînd să * se facă dreptate pentru toate necuviinţele cu care jupîn Rănică Vulpoiul îndrăznise a se purta către soţia şi către copii* d-sale. Apoi se arătă cu plîngere tot împo- triva lui, aprodul Potaie Dulău şi medelnicerul Urechilă Iepuraş ; dar cel care din toţi sbiera maî tare şi mai fără de şir era chiar Măgărilă vechilul, pe care îl alesese de advocat dobitoacele cele mai puţine la minte. îndată însă ce toţi aceştia îşi sfîrşiră pîrile şi jeluirile lor, vătaful Bur- sucel, ca o rudă bună, începu să apere cu vorba pe veri- şorul său Vulpoiul şi p'aci p'aci era să'l scape de ori ce osîndă, cînd de p dată se repezi în mijlocul adunării, cu penile şi cu cearta sbîrlite, vestitul logofăt Cucurigu Co- coş, carele în gura mare, declară tuturor că jupînul Ră- nică i-a fost ucis pe pruncii şi pe pruncele d-sale : — «împărate! striga bietul Cucurigu — fă dreptate celui mai «nefericit dintre Cocoşi. Cocoana Cloşcă, soţia mea, sco- sese o spuză, o mîndreţe de puişori, şi cu toţii împreună «trăiam noi norociţi, sub paza citorva dulăi din cei mai «voinici. Dar într'o zi, mişelul acela de Rănică veni în «bătătură la noî, îmbrăcat cu o rasă călugărească şi pre- >. îndată chemă pe Efestu, meşterul focului, şi'i vorbi aşa : — «Să'mî găteşti un ce minunat, cu care zeii aîi să dă- ruiască pe oameni. Să iei ţărînă şi să plămădeşti cu dînsa un chip de femee. S'o faci cît mai frumoasă la vedere ; dar să bagi într'însa o fire rea, pentru ca dînsa să'mî răzbune de cîte rele mi-aîi făcut mie oamenii». Efestu luă ţărînă şi plămădi, de pre cum i se spusese, un chip frumos de femee. Zeiţa Atena o îmbrăcă cu o ZECE BASME MITOLOGICE 266 rochie minunată şi pe cap îî puse o cunună, de unde atîrnă o maramă ca pînza păianjinuluî, de abia îî ascundea umerii şi peptul, alb ca zăpada. Ermes o învăţă un grai plin de farmec şi suflă într'însa un cuget nesăţios şi ne- astîmpărat, pentru ca să ştie a îndupleca şi a aţîţa pe neamul omenesc. Apoi Efestu o duse în adunarea zeilor, şi toţi rămaseră încîntaţî de frumuseţile eî. Atunci Zevs luînd-o de mînă, o dete luî Epimeteu, şi'i zise aşa: — cŞtiî ceva? M'am gîndit că voî oamenii sun- teţi, biet, împovăraţi de muncă multă pre pămînt, şi că vă lipseşte o fiinţă care, prin dulcele eî desmîerdărî, să vă pună inima la loc după atîtea grele osteneli. De aceea noi zeii nemuritori ne-am îndurat de soarta voastră, şi, spre a vă aduce o blîndă alinare, iată, vă dăruim această mîngîioasă fiinţă a femeeî pe care am şi numit'o Pandora^ fiind-că este înzestrată cu toate darurile». Epimeteu, cel cu mintea tîrzie, uimit de frumuseţile Pan- dorei, uită poveţile fratelui săii, şi împreună cu dînsul toată seminţia muritorilor se amăgi de cuvintele luî Zevs şi primi darul, care îi fermeca pe toţi, îndată ce dau cu ochii de dînsul. Dar, vai ! bucuria nu le ţinu mult. Pandora, nesăţioasă de a ispiti toate, văzuse o cutie mare, pitită mai cu îngrijire decît ori-ce alte avuţii, în başca cu comorile lui Epimeteu. îi ardea inima să ştie ce va fi într'însa. Deci, într'o zi se furişă de soţul ei cel prea lesne încrezător, şi ridică capacul cutiei. De-odată scăpară dintr'însa cu grămada, ca nişte iesme pocite, certurile şi bătăile, nevoile şi boalele, hoţiile şi tur- bările, grijile şi necazurile toate. Coprinsă de spaimă, abea apucă ea să lase rapide ca- icul în jos. Pe fundul cutiei rămăsese, pitită, doară nu- ai speranţa. De aceea, abea dacă cu dînsa se mai poate mingîia une-ori sărmana omenire de cîte rele a răspîndit pre pămînt nesocotita Pandoră. 266 AL. ODOBESCU II. BRIAREtJ Mare nemulţumire era în palatele Olimpuluî, locaş al zeilor nemuritori, de cînd Zevs biruise pe zeii ceî bătrînî şi se aşezase cu sila pe scaunul împărătesc al tatălui său Cronos. El ţinea acum în minele sale trăznetul ; sub picioarele luî zăceau grămădite tunetele şi fulgerile, şi toţi zeii rîn- duiţî împrejuru-î, tremurau de frică dinaintea puterii şi măririi luî. E\ le impunea însărcinări grele şi le vorbea tot aspru, voind prin astfel de purtări straşnice, să întemeieze dom- nia luî fără cumpăt peste toţi zeii de pe uscat şi de pe mare. Toată ziulica^ agerul lui vestitor Ermes trepăda în sus şi în jos, ca să ducă în toate părţile poruncile sale ; căci Zevs voia ca toată firea să-î fie de o potrivă supusă, şi nu-ş] mai aducea cîtuşî de puţin aminte de timpul pe cînd şi dînsul era slab şi fără putere. Atunci se auziră din partea zeilor pămîntului şi ai mării, suspine şi şoapte înfundate de nemulţumire, şi ei toţi se adunară la un loc ca să se sfătuiască. Posidon^ împăratul valurilor întunecate, înnălţă mai în- tîi : glasul şi vorbi aşa: — «Ascultaţi-mă pe mine, voi, Ero şi Ateno ; hai să ne resculăm împotriva luî Zevs şi să-i arătăm că el n'are nici un drept de a ne straşnici pe noi ! Vedeţi bine cît de rău se poartă de cînd i-a în- căput puterea în mîni. Nu-şi mai aduce de loc aminte că tot noi l'am ajutat în războiul ce a avut cu tatăl său Cronos ; iar după ce l'am făcut să învingă^ el tocmai pe soţii luî ceî mai puternici îi nedreptăţeşte maî tare. Pe Promoteîi, titanul binefăcător care a dat focul înnapoî muritorilor şi i-a scăpat de groaznicele urgii ale gerului şi ale foamei, iată că a pus să-1 ferece pe piscurile sterpe ZECE BASME MITOLOGICE 267 ale Caucasuluî. De oarece nu i-a fost teamă să lănţuiască într'astfel tocmai pe un titan, bagă bine de seamă^ Ero, să nu-î abată într'o zi de mînie, ca să te nenorocească maî rău şi pe tine î» Atena vorbi atunci într'astfel: — «înţelepciunea luî Zevs i-a părăsit minţile ; toate faptele sale sînt acum numai viclenii şi trădări. Ce mai aşteptăm ? Hai să-1 prindem şi să-1 frecăm ţeapăn că nu doară să ajungă cerul şi pă- mîntul a fi cu totul prada luptelor şi a bătăilor». Deci se jurară cu toţii ca să nu mai rabde asupririle luî Zevs, şi după ordinul lor, Efestu făuri nişte cătuşe uriaşe, cu care să-1 ferece îndată ce somnul greu i se va lăsa pe pleoape. Dar zeiţa Tetis, ascunsă în peştera ei de mărgeanurî din fundul mărilor, auzise cuvintele lui Posidon şi ale Atenei. Ea se înnalţă de pe mare ca o ceaţă alburie şi se aşternu în genunchi dinaintea tronului luî Zevs. Ii îm- brăţişa picioarele şi 'i vorbi aşa : — «Ascultă-mă şi pe mine, o Zevs ! Zeii nemuritori tremură de frică dinaintea puterii tale ; dar ei sînt amărîţi de vorbele-ţi aspre şi de straşnica-ţî purtare; ei zic că înţelepciunea a părăsit min- ţile tale, şi că faptele-ţi sînt acum numai viclenii şi tră- dări. Mai ascultă-mă încă, o Zevs ! Efestu a făurit cătuşe uriaşe ; iar Era şi Posidon, împăratul mărilor şi fecioara Atena s'au jurat că te vor fereca îndată ce somnul greu va lăsa pe pleoapele tale. Dă-mi voie să-ţi aduc aci pe Briareu, uriaşul cu o sută de mîni, ca să te apere la nevoie. Cît va fi el lîngă tine, n'ai să te temi nici de mînia Erei, nici de a lui Posidon. Dar, îndată ce va trece imejdia, adu-ţî aminte o Zevs, ca să stăpîneştî cu blîn- deţe şi cu dreptate, căci cel ce voeşte a domni, nesoco- tind binele şi iubirea supuşilor săî, acela zile lungi de mnie nu are. Apoi iar nu uita că acelora cari ţ-au dat ajutor, nu se cade să le faci ca lui Promoteu pe care l'aî ferecat pe stîncile Caucazuluî. Va veni poate o zi cînd 268 AL. ODOBESCU VOI cere şi eu cevaş pentru fiul meu Achileu, aduţî- aminte că eu te-am scăpat de cătuşele luî Efestu». Zevs răspunse cu omenie, şi vorbi aşa : — «O Tetis, grăbeşte şi adu-mî încoace pe puternicul Briareu ca să mă apere cu suta luî de braţe ; iar pentru cele ce mî-ai spus, să nu aibî nici o teamă, căci Zevs nu va nesocoti povaţa ta cea bună, şi ceilalţi zeî nu vor maî avea cuvînt de aci înnainte a se plînge de străşnicia mea şi de vor- bele mele aspre». Atunci Tetis chemă pe Briareu ca să iasă din băierile pămîntuluî şi să vină întru apărarea luî Zevs. Uriaşul se arătă în palatele Olimpuluî şi îndată toţi zeiî începură a tremura, cînd îl văzură alături cu Zevs, carele acum se răsfăţa în puterea sa. Cu toate acestea, el le vorbi într'astfel: — «Ascultaţi-mă bine, voî, Ero, Posidon şi Ateno ! Eu, ale voastre planurî le cunosc; ştiu că aveaţî de gînd să mă puneţî în lanţurî, ca să scăpaţî de relele mele purtărî. Dar să nu aveţî nicî o temere. Fiţî de aci înnainte totdeauna cu voie bună la îndeplinirea înţeleptelor mele voinţî şi vă jur că nu veţî maî avea cuvînt a vă. plînge că Zevs este un domn crunt şi viclean». Aşa se făcu iar pace, în cer, pe mărî şi pe pămînt. III Deucalion. De pe scaunul său, înnălţat pe muchia înnorată a Olim- puluî, Zevs privi la fiiî oamenilor şi-î văzu pretutindeni dedaţî cu patimile, fără de a purta cîtuşî de puţin grija dreptăţiî. în inimile lor răutatea crescuse mereu ; iar, spre a îmbuna pe zeî, eî închipuise un soî nou de înjunghieri şi de sacrificiî, care mohorîse pămîntul cu sînge. Departe, în văile adîncî ale Arcadieî, fiii luî Licaon îşî petreceau viaţa numai în ospeţe şi, în necumpătata lor ZECE BASME MITOLOGICE 269 rătăcire, vorbiau vorbe nesocotite şi nelegiuite chiar şi despre Zevs. De aceea, Zevs se coborî însuşi de pe scau- nul său şi se duse să vază de maî aproape faptele şi traiul lor. Soarele era pe scăpătat, cînd un biet unchiaş bătrîn se apropie încetinel de porţile cetăţii Licosura. Ptetele luî cărunte îî atîrnau pe umeri, şi barba luî, albă şi deasă, ascundea trenţele de pe dînsul. Sosea greii şi anevoie unchiaşul, cu toiagul în mînă, trăgînd cu urechea la chio- tele de veselie ce se auzeau din depărtare. El ajunse în sfîrşit pînă în piaţa cea mare a cetăţii ; acolo, fiii lui Licăon se grămădiră îndată împrejurul luî, vorbindu-î aşa: — «Eî! bine aî sosit unchiaş bătrîn! Tu trebue să ştii multe. Eî ! ia să vedem ! Ce aî să ne maî spuî ? Nu cum-va aî să ne povesteştî de pe cînd a răsărit pămîntul din băerile luî Haos ? Căcî de bătrîn ce eştî, tu trebuie să fi şi fost atuncî de faţă !...» Şi, bătîndu-şi joc intr'astfel de unchiaş, eî îl puseră să şază pe jos, lingă masa lor cea mare. Apoî îî ziseră : — «Azî noî am înjunghiat o mulţime de victime, luî Zevs. Te-aî nimerit tocmai bine, ca să capeţî şi tu o părticică din ospăţul nostru >. Atunci umplură cu vîrf o strachină cu cărnuri de om i-o întinseră ; căcî vărsînd sînge omenesc ei socoteau -: vor face maî pe placul zeilor. Dar unchiaşul azvîrli cît colo strachina mohorîtă şi de- 'ată se ridică voinic în picioare. Semnele bătrîneţiî pie- ură de pe faţa lui aprinsă, iar focul care scapără dintrînsa, încinse şi mistui într'o clipă pe fiii lui Licaon. Căcî acela se arătase lor era însuşi Zevs şi trăznetele luî îi făcuse praf şi cenuşe. După aceea, Zevs se întoarse în Olimpul său şi, de mî- )S ce era, făcu semn apelor să se reverse pe d'asupra pămîntuluî şi să înnece pe fiii oamenilor, ca să-î pedep- sească de multele lor nelegiuiri. Austru! suflă atunci cu turbare ; nori întunecoşi şi în- 270 • AL ODOBESCU desaţî cu ploaie, veniră mereu de se aşternură în voia lor peste tot cerul, căci vînturile de miază-noapte, cari risi- pise ceaţa şi abureala pămîntuluî, sta strîns ferecate în fundul temniţelor. Deci, începu cerul a turna şiroaie în cît şi văl şi dealuri, totul pe pămînt era înnecat ; rîurile, covîrşind? matca lor, se revărsară peste cîmpiî, şi apele lor «e ridicară mereu pînă pe coastele munţilor. Dar pe o culme de munte din ţara Ftieî, îşî avea casa lui, Deucalion, fiul luî Prometeu El, de acolo de sus, se uita cum creşteau mereu apele împrejuru-î; cînd însă, ele ajunseră să acopere văile de la poalele muntelui, Deuca- lion chemă pe soţia sa, pe Pira, fata luî Epimeteu, şi-i vorbi aşa : — «Iată că ne-au sosit zilele prevestite odini- oară de tatăl meu, de înţeleptul Prometeu. Găteşte tu chi- votul lucrat de mine, şi pune într'însul merinde îndestule pentru cît timp va ţine potopul pe pămînt. Colo în de- părtare, tocmai pe stîncile Caucazuluî, Prometeu stă fere- cat cu cătuşe de oţel şi un vultur îî sfîşie mereu inima ; dar, pe nedrept ; căci iată, cuvintele luî s'au împhnit. El de demult spusese că răutatea oamenilor are să aducă pe pămînt o groaznică vărsare de ape. Orî-ce ar fi, nici în- suşi Zevs nu poate face alta decît ceea ce este ursit de ■către unul, şi maî mare decît dînsul, şi pe care ei, vrînd nevrînd, trebue să-1 asculte». Pira făcu îndată precum îî spusese Deucalion, şi umplu chivotul cu de toate. Eî aşteptară pînă ce apele, suindu-se aproape de culmea munţilor Ftieî, scăldară poalele vasu- lui pregătit de Deucalion. Atunci peştii se strecuraii în- not printre vîrfurile bătrînilor ulmi din codri şi pluteau alături cu buştenii noduroşi de stejari, iar leşurile de oa- meni înnecaţî se clăteau şi se rostogoleau pe faţa apelor. Deucalion, din corabia sa, vedea cu groază cum acele ■chipuri învineţite de voinici, de copile şi de prunci, eşeau uneori la iveală pe d'asupra valurilor ce spumegau în col- cote, şi apoi îndată se afundau în ^înul lor. Opt zile de-arîndul chivotul fu purtat pe ape d'asupra ZECE BASME MITOLOGICE 271 celor mai innalte plaiuri, şi toţi fiii oamenilor pieriră, afară numai de cîţî-va, foarte puţini, cari-şî găsise adăpost pe cite un pisc mai semeţ de munte. A noua zi, corabia se opri pe muchea Parnasuluî, şi Deucalion, împreună cu so- ţia sa Pira, puseră din nou piciorul pe pămîntul care acum era cu totul pustiit. Cu 'ncetul şi treptat, valurile se scurseră prin văî, iar peştii şi lighioanele de mare rămaseră atîrnate de crăcile copacilor. Pe cît putea coprinde ochiul, nu se mai zărea împrejur nici o viaţă, osebit numai de vulturii cari da roată pe cer, pînă ce se repezeau la stîrvurî. Atunci Deucalin se uită lung la Pira, şi pe amînduoi coprinse o jale adîncă. El spuse atunci soţiei sale : — Cine ştie, soro, de vor mai fi rămas şi alţi fiî de oameni de cit noi pe pămîntul acesta ? Ş'apoi iar, cine ştie cînd ne va sosi şi ceasul nostru ! Atîta numai putem şti că cel a-tot-puternic, carele a năpustit potopul asupra oamenilor, s'a îndurat de a ne scăpa zilele noastre. Hai ! să 'î clădim un altar şi să ne închinăm la dînsul, în semn de mulţu- mită !» îndată clădiră altarul şi Zevs ascultă cu plăcere rugă- ciunea luî Deucalion. De aceea, se pomeni de-odată dînsul in faţa luî, cu trămisul lui Zevs, cu Ermes carele îi vorbi aşa: — «Cere tu acum ce vei voi, şi cererea ta va fi îm- plinită, fiindcă numai la tine, dintre toţi fiii oamenilor a dovedit Zevs o mină curată şi o inimă fără de pată.» Deucalion se închină dinaintea lui Ermes şi îi spuse l-pa: — «Pămîntul acesta a rămas tot pustiu. E păcat de dînsul ! Noi nu-ţi cerem alt-ceva decît să --• ivească din nou oameni pe dînsul.» Ermes îi răspunse într'astfel : — «Fie-vă pe plac ! dar să va acoperiţi feţele cu veşmintele voastre şi, umblînd tot mereu înainte, să asvîrliţi în urmă, oasele mumei voastre !» După aceasta, Ermes sbură către locuinţa lui Zevs, şi Deucalion rămase pe gîndurî, cugetînd la cuvintele zeului; iar, înţelept fiind ca şi tatăl său Prometeu, el pricepu că 272 AL. ODOBESCU mumă-sa trebue să fie însăşi ţărîna pămîntuluî, şi că, co- borînd de pe Parnas, n'aveau alta de făcut decît a arunca pietre în urma lor. Aşa şi făcură ; iar pietrele pe care le asvîrlea Deuca- lion se făceau îndată bărbaţi, şi cele pe care le asvîrlea Pira, se făceau femei, şi astfel răsări pe lume o seminţie nouă de oameni, cari nu cunoşteau pe părinţii lor. Soarele eşi iarăşi pe cer şi cu căldura sa dogori şi în- ţeleni huma cea jilavă ; de atunci înainte, oamenii avură a se lupta cu munca cea anevoioasă, cari nici pînă acum nu s'a maî uşurat pe pămînt. De aceea, traiul omului a rămas a fi greu şi silnic, ca şi piatra din care dînsul se născuse. După ce maî trecură anî la mijloc, Deucalion şi Pira făcură copil, al căror neam a stat cu locuinţa în munţii din Ftia. Din fiul lor Elen s'a prăsit poporul viteaz al Elenilor, iar din fata lor, Protogenia, s'a născut Aetliu carele în viaţa lui a făcut multe fapte minunate şi al cărui fecior, frumosul Endimion, doarme dus pe colnicul din Latmos. IV. Patimele Demetreî Persefona cea frumoasă se juca cu alte fete, soaţe ale eî, pe cîmpia Eneî din fericita ţară a Sicilieî. Ea era fata mult-iubită a mamei Demetre, pe care toată lumea o cin- stea ; căci mama Demetra era către toţi bună şi darnică ; iar de cît fiică-sa Persefona nici o fată nu era maî veselă şi maî voioasă. Aşa dar, ea se juca cu veselele eî soaţe culegînd flori de pe cîmpie şi împletind cu ele cunune ca să împodo- bească lungile lor cosiţe. Adunase ele o mulţime de roze de -şofrăneî, de viorele, de crinî şi de zambile de pe pa- jiştea cea zmălţuită, cînd Persefona zări în depărtare un ZECE BASME MITOLOGICE 273 Stuf îndesat de ghiocei înfloriţi ca prin minune ; erau o sută de aceeaş tulpină şi răspîndeau un miros îmbătător prin cer, pe mare şi pe pămînt. Ea se răpezi în grabă ca să culeagă minunatele flori ; dar, de o dată se crăpă şi se deschise ţărîna dinaintea eî, şi dintr'însa eşi un car poleit cu patru telegari negri ca tăciunile. în car era un bărbat cu chip mîndru dar poso- morit, pare că faţa luî nu ştia ce e zîmbetul, nici inima luî ce e bucuria. într'o clipă el sări jos din car, prinse în braţe pe Per- sefona, o sui alături cu dînsul, şi, dînd bici cailor, se făcu cu totul nevăzut în adîncul pămîntuluî. Cînd sosiră fetele la acel loc, stuful cu ghiocei era în fiinţă, dar soaţa lor Persefona perise ; ele o căutară în toate părţile, pe cîmpia Eneî, cu gîndul că se va fi pitit unde-va ; dar, nu o putură găsi nicăieri pînă tîrziu înserat; atunci întorcîndu-se, de voie de nevoie, spre casă, ele tre- cură maî întîî pe la mama Demetra ca să 'î spună că nu pot şti ce se va fi făcut fiică-sa, care a perit fără veste dintre ele. Mare jale coprinse pe mama Demetra, cînd află una ca aceasta. Ea îndată se îmbrăcă cu veşminte de lînă neagră, luă în mînî făclii aprinse şi se duse să caute pretutindeni pe fiică-sa Persefona, alergînd pe cîmpi şi peste ape, din ochi lăcrimînd şi pe toţi întrebînd dacă nu cum-va o a văzut cineva. Dar nimeni nu ştia să-î răspunză ce se fă- cuse fata eî. Tocmai după şease zile ea se întîlni cu Ecata, doamna luneî şi, cercetîndu-o şi pe dînsa, Ecata îî zise : — c Glasul i l'am auzit, strigînd pare c'ar fi răpind'o cineva ; dar cu ochii nu am văzut'o şi nu ştiu unde va fi dusă.» Mama Demetra îşî urmă calea înainte. Merse cît merse şi se întîlni cu Elios, domnul soarelui şi-î vorbi aşa : — tElios, fătul meu, tu carele cu făclia soarelui le vezi toate pe pămînt, nu cumva veî fi văzut tu pe fiica-mea Perse- fona? Spune'mî adevărat, Elios, fătul meu!» Al. Odobescu. — Opere complete. I. 18 274 AL. ODOBESCU Luî Elios i se făcu milă de multa eî durere, şi 'î răs- punse aşa : — Ba am văzut-o, mamă Demetro. Ades, îm- păratul Iadului, a răpit pe fiică-ta Persefona, ca să o ia de soţie şi s'o facă împărăteasă peste ţara cea adîncă şi întunecată din fundul pămîntuluî.» Cît era de întristată biată mama Demetra, ea însă nu ÎŞI putu stăpîni mînia, cînd află una ca aceasta ; de atunci înainte hotărî să nu îî maî calce piciorul în palatele de pe culmea Olimpuluî pe care Zevs, împăratul cerului^ şi le înălţase în nori d'asupra ţăreî Tesalieî, fiindcă ea pri- cepuse îndată cu numai că voia lui Zevs îndrăznise domnul Iadului să fure pe fiică-sa Persefona. Se coborî dar la vale de pe muntele Olimp şi apucă rătăcind o cale lungă. Tocmai către seară, pe cînd soa- rele începe a se ascunde în tasul său de aur din dosul dealurilor tivite, ea ajunse la porţile cetăţii Eleusis. Acolo şezu jos lîngă o fîntînă a cărui apă p;refirîndu-se prin iarba deasă, se scurge într'un iaz limpede, umbrit de un măslin cu frunziş stufos. Tocmai atunci veneau după apă, voioase şi cu urcioa- rele pe creştet, fetele lui Keleu, domnul din Eleusis. Ele văzură la fîntînă pe mama Demetra şi, cu toate că nu o .cunoşteau, înţeleseră de pe portul şi de pe faţa ei, cît de tare era amărîtă biata bătrînă. O întrebară* cu blîndeţe daca nu pot cumva să-î fie de vre-un ajutor. Mama Demetra le mulţumi şi le povesti că a perdut o fată, pe care a căutat'o peste tot locul şi nu a putut'o încă găsi. Atunci fetele deteră curînd fuga a casă, ca să ceară de la părinţi voie să le aducă ca oaspe pe biata babă străină şi se întoarseră îndată, sprintene şi vesele, îndărăt şi 'i vorbiră aşa : — «Hai ! vino cu noi acasă. Tata, mama şi noi toate îţi vom da ce 'ţi va trebui şi vom face ce ne va sta prin putinţă ca să 'ţi uşurăm durerea.» Mama Demetra se înduplecă de mîngîioasele lor cuvinte. Keleu şi soţia luî o priimiră cu voie bună în casa lor. Dar şi dînsa le fu întru toate de aşa mare ajutor, încît XECE BASME MITOLOGICE 275 nu numai neamul lui Keleu, ci întreagă cetatea se bucura Şl se lăuda mereu de bunătatea şi de înţelepciunea mamei Demetre. De aceea, se hotărîră cetăţenii să îî înalţe, cu cheltuiala lor şi numai pe seama eî, un mîndru locaş, pe o măgură înaltă, chiar în mijlocul cetăţii. Acolo trăi, timp de un an, Demetra preţuită şi lăudată de toţi, dar ascunzînd maî adesea în taina singurătăţii, mîhnirea şi dorurile inimeî sale. Ea luase la dînsa, ca să îl crească şi să-1 înveţe, pe Triptolem, unicul fecior al lui Keleu. însă copilul, de bine ce-1 îngrijea noua sa dădacă, ajunse a o iubi maî mult pe dînsa de cît pe mama luî cea adevărată. Dintr'aceasta, soţia luî Keleu prinse pică asupra mamei Demetreî şi ceru să iea înapoi de la străină pe copilul de suflet, carele numai dînsul mîngîia ceva pe Demetra de perderea fiicei sale. Scornindu-se atunci o ceartă între amîndouă muierile, mama Demetra se supără foarte şi se porni cu mare urgie asupra luî Keleu şi asupra tuturor oamenilor cari nu ştiuse să preţuiască îndestul bunătăţile eî. Din minutul acela, toate rodurile pămîntului purtară blăstemul mamei Demetre ; pomii nu maî daii rod ; hol- dele nu se maî împodobeau cu spicurî ; iarba şi florile nu mai răsăreau pe cîmpiî, Ţearinile erau sterpe şi înţelenite. Oamenii şi vitele piereau de foamete şi de lingoare. Nici zeilor nu maî avea cine şi ce să le închine. Atunci Zevs, îngrijat, depe culmea muntelui său din Tesalia îşi aruncă ochii pe pămînt şi văzu că totul avea să piară depe faţa luî, de nu va găsi curînd un mijloc ca să împace mînia şi durerea mamei Demetre. în dată trămise pe vestitorul său, pe Ermes, în Iad, la ipăratul cel aspru şi posomorit ca să 'î facă cunoscut că trebuie neapărat să lase pe Persefona a se întoarce la muma-sa. Ades nu cutează a se împotrivi, dar Perse- fona îi era şi lui dragă, şi el nu voia să o piardă cu totul ; de aceea, îî dete să mănînce cîteva boabe dintr'o rodie 276 AL. ODOBESCU minunată, ştiind bine că, dacă dînsa va gusta, îî se va face dor de dînsul şi se va întoarce bucuros la el. După aceea, puse să înhame telegarii cei negri ca tă- ciunele la carul cel poleit. Ermes se sui într'însul, alături cu Persefona, dete bici cailor şi, iute ca vîntul şi ca gîndul^ ajunseră la Eleusis. Cînd sosiră la porţile cetăţii, Ermes dete drumul tele- garilor ca să se întoarcă la Iad, şi pe la apusul soarelui plecă şi dînsul către Olimp. Persefona, rămînînd atunci singură, se îndreaptă spre fîntîna cea limpede unde zări şezînd sub măslin, o femeie bătrînă cu veşmînt de lînă neagră. Ea pricepu că aceea trebuie să fie muma eî, care o dorea şi o jalea neîncetat. Cînd sosi aproape de dînsa, mama Demetra auzi o şoptă în preajmă'î, ridică ochii în sus şi văzu pe însăşi Perse- fona dinaintea eî. Cine poate să spună cu ce bucurie o strînse la pept şi o sărută ? Fericirea mumei era poate acum şi mai mare de cum îî fusese maî înainte mîhnirea. O mîngîia, o des- mierda, o cerceta despre toate ce i se întîmplase, şi simţea că o viaţă nouă i se deşteaptă în inimă. Pe cînd o săruta şi o mîngîia, ea îî zise aşa: — «Acum, fata mea, copila mea dorită, tu eştî iarăşi a mea, şi cu mine voi să rămîî pentru tot-d'auna. De acum înainte voi şti să te feresc de răpitori şi urgisitul acela de Ades nu te va maî prinde în întunecoasa lui împărăţie». Dar Persefona îî răspunse: — «Ah! mamă, taci; numaî vorbi aşa. Eu nu pol să rămîn pentru tot-d'auna cu tine, căci pînă nu m'a ridicat Ermes din Iad, soţul meu mi-a dat să gust nişte boabe dulcî de rodie şi m'a legat cu acest farmec ca să mă întorc la dînsul peste nouă luni de zile. Şi drept să'ţi spun mamă, nu'mî pare rău, căci, deşi el nu rîde nici zîmbeşte, deşi totul e întunecos în locaşul lui, dar cu mine e bun şi blînd, şi numaî cînd sunt cu dînsul se simte îmblînzit. Să nu'ţî pară răii mamă ; el s'a făgăduit că în toţi anii mă va lăsa să şed cu tine ZECE BASME MITOLOGICE 277 aci pe pămînt nouă luni de zile ; iar trei le voî petrece cu dînsul în negrul locaş de sub pămînt». Printr'aceste făgăduinţe mama Demetra se simţi şi dînsa mîngîiată ; iar pămîntul şi rodurile luî se bucurară îndată de îmblînzirea eî. Pomii se umplură iarăş de rod ; iarba şi florile împodobiră cîmpiî, şi spicurile aurite începură iarăş a se îndesa pe holde, legănate de adierea călduroasă, a vereî. Nouă luni de mulţumire şi de îmbielşugare trecură pe pămînt, şi după aceea, vestitorul Ermes veni cu carul cel poleit şi cu telegarii negri ca tăciunile, ca să iea pe Per- sefona şi să o ducă în ţinuturile întunereculuî. Atunci, ea îşi luă ziua bună de la muma sa, zicîndu-î: — «Nu plînge, mamă, şi nu fiî îngrijată de mine ; în locaşul soţului meu sunt la adăpost şi la căldură; el mă iubeşte şi caută bine de mine. E bun, şi peste trei luni îmi va da voie să mă întorc tot veselă aci pe pămînt». Mama Demetra îşi stăpîni inima rea şi se hotărî să aş- tepte cu răbdare timpul dorit al înapoierii. Totuşi, gîndul ei adesea se repurta cu dor la zilele fe- ricite cînd Persefona, copilă voioasă, se juca cu soaţele sale şi culegeau flori pe veselele cîmpii ale Eneî. In răgazurile aşteptării, retrasă în locuinţa eî din EJeu- sis, ea îşi afla mîngîierea învăţînd cu mare taină şi înţe- lepciune pe Triptolem, copilul ei de suflet, cum se să- dească, cum se crească şi cum se îngrijească rodurile fo- lositoare ale pămîntului, daruri nepreţuite al zeiţei Demetre. Acele măreţe şi spornice învăţături, pe care zeiasca dă- dacă le împărtăşise învăţăcelului ei, în templul de la Eleu- sis, chiar şi în înlunerecul nopţeî, la flacăra făcliilor, ră- maseră printre popoare ca o datină sfinţită, şi fură numite Tainele Elpu<:i}if. 278 AL. ODOBESCU PosiDON ŞI Atena. Un oarecare Erechteu începuse să clădească o cetate pe un loc sterp şi pietros d'a lungul apelor Kefîsuluî. El era părintele şi căpetenia unui popor de mîndri voinici şi cu toate că cetatea luî era încă mică şi puţin arătoasă, dar, în înţelepciunea sa Zevs prevăzuse că ea are să fie într'o zi cea maî vestită din cîte cetăţi s'au înnălţat aievea pre pămînt. De aceea, un zeu şi o zeiţă, adică Posidon, împăratul mărilor, şi fecioara Atena, fiica prea-iubită a luî Zevs, se certau amîndoî care din eî să dea numele său cetăţii luî Erechteu. Ca să curme cearta, Zevs hotărî o zi, pentru ca în faţa adunării tuturor zeilor celor mari cari locuiau pe culmea Olimpuluî, să li se aleagă dreptatea. Cînd veni acea zi, toţi zeii se aşezară pe scaunele lor de aur, rînduite în cerc pe malul Kefisuluî. Maî pre- sus de toate se înnălţa tronul luî Zevs, părintele zeilor şi al oamenilor, şi alături cu dînsul şedea zeiţa Era, soţia luî. Fiii oamenilor aveau voie să ridice ochiî asupra lor, de oare-ce Zevs îşî lăsase la o parte fulgerile sale, iar cei- lalţi zei venise şi dînşiî acolo lipsiţî de strălucirile lor, care iau vederile, ca să fie de faţă la judecata dintre Posi- don şi Atena. Acolo era Febus Apolon, cu lira sa de aur în mînă şi cu chipul său blînd şi luminos ; dar ochiî luî nu scăpărau scînteie ca în ciasurile de mînie şi suliţa luî, de care nu se pot feri sufletele înşelătoare şi limbile mincinoase, sta rezimată de scaun. Alăturî cu dînsul, şedea soru-sa Arte- mis, fecioara care 'şî petrece zilele vînînd pe uscat^fiarele sălbatice şi jucîndu-se cu zînele Nimfe prin stuful de pe malul rîuluî Erotas. Lîngă Zevs se afla Ermes, crainicul carele în adunări înnalţă glasul în numele zeilor ; tot tînăr, tot sprinten şi ZECE BASME MITOLOGICE 279 tot frumos, el ţinea în mînă caduceul, sau toiagul său cu aripi, prin care îndeplinea poruncile tatălui său. Apoi, de-a rîndul veniră să se aşeze Efestu, meşterul focului, şi Estia zeiţa casnică care poartă grija vetrei, şi Ares zeiescul războinic turbat după lupte, şi Dionisiu cel mult dedulcit cu ospeţele şi cu cupele de vin, în sfîrşit Afro- dita, gingaşa zeiţă, răsărită din spuma mărilor, care cînd se iveşte umple lumea de zîmbete şi de lacrimi. în faţa acestora sta amîndoî măreţii protivnicî; aştep- tînd judecata luî Zevs. Atena ţinea tare în mîna stîngă suliţa eî cea nebiruită, şi la mijlocul pavezeî sale de piele de capră, ascuns vederii muritorilor, era acel îngrozitor chip al Meduseî, pe care nici un om nu-1 poate privi fără ca să pice îndată mort. Aproape de ea sta şi Posidon, încrezător in marea luî putere şi adăstînd cu o trufaşă nepăsare urmele judecăţii, în mîna dreaptă ţinea cu mîndrie furca luî cu trei dinţi, care zguduie pămîntul şi despică apele mării. Ermes, vestitorul zeilor, se sculă de pe scaunu-î de aur şi cu glas răsunător, vorbi într'astfel către adunarea mă- reaţă a zeilor: — «Ascultaţi voinţa luî Zevs, care va alege între Posidon şi Atena. Cetatea luî Erectheu va purta nu- mele aceluia dintre aceşti douî zeî, carele va face să ră- sară din pămînt, darul celui mai folositor pentru fiiî oa- menilor. Dacă acel dar va veni de la Posidon, cetatea se va chiema Posidonia; iar de va veni de la Atena, se va numi pururea Atena !» împăratul Posidon se scoală atunci cu toată fala măririi sale şi izbeşte jos pămîntul cu tridintele său. Se cutre- mură muntele pînă în băierile luî ; pămîntul se deschide, şi, din adîncul său, se răpede un cal, precum încă nu s'a mai văzut, ager şi încordat. Mai alb decît fulgii de zăpadă îî era părul, şi coama luî răsfirată fîlfîi mîndru în vînt, cînd bătu cu copita în ţărînă şi se porni în vesele des- ghinurî prin vîlcele şi pe costişe. Posidon zise: — «Acesta este darul meu. Priviţi-1 şi nu 280 AL. ODOBESCU maî staţi la îndoială ; daţi numele meu cetăţii ; căci cine va putea oare să dea fiilor oamenilor un dar maî nepre- ţuit decît calul?» Atena liniştită, cu ochii săî albaştriî ca cerul se uită drept la zeî ; ea se plecă binişor şi înfipse în pămînt un sîmbure mărunt pe care-1 ţinea în mîna dreaptă. Nici o vorbă nu spuse, ci se uita mereu la adunare, fără de nici o grijă. Atunci, se zări încolţind din pămînt un lăstăraş, carele răpede crescu mare, dete ramuri şi se acoperi cu frunze. El se înnalţă din ce în ce mai mult pînă ce se arătă pom mare împodobit cu frunziş verde şi stufos, şi încărcat cu rod îmbilşugat. Atunci Atena zise: — «Vezi, o Zevs! nu preţueşti oare mai mult darul meu decît al lui Posidon ? Calul, pe care el l'a dăruit fiilor oamenilor, va aduce printre dînşii bă- tălii, lupte şi griji ; iar pomul meu, măslinul, e chiar un semn de pace şi de bilşug, o dovadă de tărie şi de să- nătate, un chezaş al fericirii şi al libertăţii. Oare, spune, nu se cuvine maî bine ca cetatea lui Erechteu să poarte numele meu ?» Atunci, într'o unire, se auziră răsunînd din glasul tu- turor zeilor, aceste cuvinte: — «Darul Atenei este, fără îndoială, cel maî bun ce s'ar putea face fiilor oamenilor. El vesteşte că cetatea lui Erechteu va fi mai mare în pace decît în războaie, şi că într'însa libertatea va preţui mai mult decît puterea. Rămînă dar cetăţii numele Atenei». Zevs, feciorul lui Cronos, făcu semn din sprinceană că primeşte de bun sfatul zeilor ; pletele nemuritoare ale pă- rului său, fîlfîiră pe a sa frunte, iar pămîntul se cutremură sub picioarele lui, cînd se sculă de pe tronu-î de aur ca să se întoarcă în palatele sale din Olimp. Zeiţa Atena, rămase mai în urmă şi cată lung şi cu dor la pămîntul care de aci înainte era al ei. Ea îşi întinse suliţa ocrotitoare pe d'asupra cetăţii lui Erechteu şi vor- bi aşa : — «A mea a fost izbînda şi aci îmi voi aşeza eu Io- ZECE BASME MITOLOGICE 281 cuinţa. Copii mei vor creşte aci liberi şi fericiţi, şi fiî oa- menilor de pre aiurea vor veni aci ca să înveţe legile dreptăţii şi ale cumpătului. Vor vedea ei atunci cîte mi- nuni pot să facă mînile muritorilor, cînd sunt ajutaţi de zeii Olimpului. Cînd însă făclia libertăţii se va stinge pen- tru Atena, ea de aci va fi purtată pe aiurea spre lumina- rea altor popoare. Oamenii vor cunoaşte că darurile mele sunt cele mai bune şi vor zice pururea că preţuirea legi- lor şi dorul neatîrnăriî în cugete şi în fapte, le vin din cetatea lui Erechteîi, care va purta în veci numele Atenei!» VI. Apolon în delos Din ţară în ţară rătăcea biata zînă Leto sau Latona, plină de temeri şi de durere, pentru că nici o ţară şi nicî o cetate nu voia să-i dea un locşor, unde să trăiască în pace. Toate locurile, dăruite de zei cu bilşug, aveau frică de urgia zeiţei Era, care era duşmană neîmpăcată a bietei zîne Latona. Din insula Cretei, ea trecuse la Atena, din Atena la Egina, din Egina pe plaiurile Pinduluî şi ale Atonului, de acolo prin insulile întinsei şi albei mări a lui Egeu. de-a-rîndul, prin Skyros, şi Imbros, şi Lemnos, şi Chios cea maî frumoasă din toate, cerînd pretutindeni un adâ- )St. Dar îndeşert se rugase ea de toate aceste păminturî v,a să o priimească a se aşeza în sînul lor. Nicăieri nu cutezase a o primi. în sfirşit ea ajunse şi pînă la mica insulă pustie din Delos şi-î făgădui că dînsa va dobîndi în viitor o nea- semuită mărire, dacă va voi să o adăpostească pe ţărmu- rile eî. Ea îî vorbi într'astfel, înnălţînd glasul din depăr- tare: — cAscultă-mă cel puţin tu, insulă din marea adîncă! De vei îngădui tu ca Latona să se. aşeze cu locuinţa pe pămîntul tău, va veni un timp cînd toate popoarele lumeî 282 AL. ODOBESCU vor pluti cu drag spre tine şi vor aduce în sînul tău tot felul de avuţii. Căci pre pămîntul tău voî naşte pe Febus Apolon, domnul lumineî şi al vieţeî ; iar atunci, oamenii toţi vor veni aci ca să afle voinţele luî şi să cîştige prin daruri a lui bună priinţă». Insula Delos răspunse : — «Zînă Latono, tu făgăduieştî lucruri mari ; dar se aude zicîndu-se că puterea luî Febus Apolon are să fie aşa de mare, încît lumea întreagă abea o să'l încapă, şi că nimic pe lume nti"'î va putea sta îm- potrivă şi că abia dacă lumea întreagă îî va fi de ajuns. Apoi, uite-te şi vezi cît ^ de îngust şi de sterp coprinsul meu. La mine, vaî! n'ai pe ce să puni ochiul. Deci, 'mi-e teamă că \m Apolon îi va fi urît pămîntul meu pietros şi sterp. El, de aci se va duce în vre-o altă ţară mai plăcută^ unde i se vor înnălţa templurî măreţe, şi atunci avuţiile pe cari tu mi le făgăduieştî, el le va hărăzi altor popoare ;, iar eu, biet, voî râmîne tot părăsită şi pustie!» Dar zîna Latona se jură pe cerurile fără margini de pre capul ei, pe pămîntul nemăsurat ce o împresoară, iar mai cu seamă pe negrele ape ale rîului Stixul, care scaldă poalele Iadului, se jură că în Delos va fi negreşit adăpostul sfinţit al lui Febus Apolon, şi că d'alungul anilor scumpe miresme vor arde altarele luî. Astfel'se întîmplă ca Latona şă-şi afle răpaosul în mica insulă Delos, unde se şi născu, curînd dupe aceea, zeul strălucit Febus Apolon. Mare fu atunci bucuria printre zeii nemuritori, cari lo- cuiau în Olimp şi tot aşa de mare printre oamenii de pre pămînt, cînd toţi din toate părţile văzură faţa lui zîmbi- toare răsărind din ambele mării pe cerul înveselit. Templul cel de căpetenie al zeului lumineî fu înnălţat în Delos, şi mereu de prin toate ţările, veniră acolo popoa- rele ca să ceară de la dînsul prevestiri sau oracole, şi să închine la altarele luî victime numeroase şi daruri bogate. ZECE BASME MITOLOGICE 28B VII. Apolon Pitianul Febus Apolon şezu cît şezu la locul său de naştere, în insula Delos din mijlocul mărilor. Pe tot anul se adunau acolo strănepoţii bătrînuluî Ion, ca să 'i facă jocuri şi săr- bărî dinaintea templului său. Dar cînd crescu maî mare şi se întări, tînărul zeu, cu părul de fir, se simţi pornit a străbate lumea şi a o limpezi de iesmele întunericului. Luînd cu sine lira luî de aur, pe care îî plăcea a cînta, el maî întîî sosi la pragul Olimpuluî, unde sta Zevs în mă- rirea luî, înconjurat de ceî-1-alţî zeî nemuritori ; acolo se puse a cînta, şi toţi îl ascultară, uimiţi de plăcere. Nouă fete ale luî Zevs, toate meştere cîntăreţe, Muzele, se apu- cară şi ele a cînta cu viers dulce, fericirile fără de seamăn ale zeilor nemuritori, şi apoi nevoile şi necazurile bieţilor oameni muritori, cari cu nici un chip nu pot scăpa nicî de bătrîneţe nicî de moarte. Atunci cele-1-ate zîne şi zeiţe ale Olimpuluî, Orele bla- jine, Haritele pline de daruri, Ebe şi Armonia, dezmier- dătoarea Afrodită şi voinica Artemis, sora lui Apolon, se prinseră în horă, şi printre ele se amestecară zeiescii flăcăi, Ares cel viteaz şi Ermes, carele ucise pe negrul balaur Argos, cel cu o sută de ochi. Astfel se petrecea timpul în Olimp, cu jocuri, frumos rînduite, cu cîntărî frumos măsurate; iar Zevs, în a lui mărire, se bucura din suflet de aşa mîndre serbări. Lui Apolon însă îî ardea mai cu seamă de a folosi pe muritori cu virtutea sa şi de a-şî alege pe uscat un locaş statornic, de unde să răspîndească printre oameni lumină prevestitoare a oracolelor sale. El se coborî de pre Olimp în ţara Pierieî, la cetatea lolcos, şi pre cîmpia Lelantei din insula Eubei ; dar nică- ieri, pe acolo, nu găsi loc potrivit pentru templul său. Apoi străbătu apele sărate ale Euripului şi, trecînd prin 284 AL. ODOBESCU Micalesa şi prin grasele păşuni ale Temuseî, ajunse pe locul unde avea să fie Teba cetatea cea sfinţită ; dar nici aci nu voi să se oprească, fiind-că oameni nu pătrunsese încă în aceste locuri ; nu erau nici căî, nici poteci, ci numai codri sălbatici. El îşi urmă calea tot înainte ; află pe drum dumbrava Onchesteî unde păşteau ergheliile de caî ale lui Posidon ; trecu pîrîul limpede al Kefisului, şi, lăsînd în urmă'î mîn- dra cetate Ocalea, se opri în cîmpiile Aliarteî, tocmai lîngă fîntîna Telfuzeî. Acolo îi veni gîndul a-şî clădi un templu, căci locul era plăcut şi înzestrat cu de toate ; deci el vorbi într'astfel către fîntînă: — «O, Telfuso, în văl- ceoa ta cea plăcută îmi vine să 'mi aleg şezătoare ; aci vor veni oamenii de pretutindeni să iea poveţe din ora- colele mele şi să 'mi ceară ajutor la vreme de nevoie ; iar tu vei fi vestită preste tot pămîntul, cînd mă vei avea pe mine de stăpîn şi de oaspe». Dar Telfusei nu 'i plăcea de fel să vază pe Apolon luînd în stăpînire vălceaoa ei şi aşternînd într'însa teme- liile templului său. Ea îi vorbi atunci cu meşteşug şi 'i spuse aşa : — «Ia, ascultă-mă şi pe mine o Febus Apolone. Tu umbli să-ţî faci aci locuinţă, şi nu te gîndeştî că în- tr'acest loc nu vei afla nici o dată răpaos. Cîmpia mea e largă ; deci oamenii toţi aci au să-şi poarte luptele lor, şi, cu strigătele lor, cu sgomotoasele lor caruri, încurîn- du-şi armăsarii şi mulariî, au să tulbure liniştea templului tău sfinţit. Apoi chiar şi în timpii de pace, turmele şi cire- zile vor veni mereu să se adape în apele mele, şi mugetele lor sălbatice vor strica armonia dulcelor tale cîntărî. Du-te mai bine pînă la Crisa, şi alege-ţi şezătoare în vre una din văile adînci ale Parnasului ; acolo oamenii vor merge mai bucuros să-ti aducă daruri, din toate colturile lumii». Apolon se încrezu Telfuzei ; trecu dincolo de ţara Fle- geilor şi, suind răpede stîncile Parnasului, se opri la Crisa. Acolo, într'o vale adîncă, umbrită de piscuri prăpăstioase, el aşeză temeliile templului său. Feciorii lui Ergin, meşterii ZECE BASME MITOLOGICE 285 Trofoniu şi Agamede, aducînd de aiurea lucrători mulţî^ înnălţară păreţiî tot cu lespezi lucioase de piatră. Dar împrejmuirile acestui loc erau pustii, căci aproape de acolo, la gura unei fîntînî, trăia o iasmă sălbatică, un balaur uriaş care prăda, şi bîntuia jur împrejur, pe oameni şi pe vitele lor. Fiiul pocit al Erei, cruntul uriaş Tifaon crescuse la sinul său cel plin de cugete rele, pe acel şarpe veninat şi îî dase domnia peste acele aspre locuri. Febus Apolon înfipse o săgeată în inima balaurului, carele căzu la pămînt urlînd şi svîrcolindu-se ; sîngele luî, scurgîndu-se pe năsip, făcu o mlaştină în care pînă în sfîrşit se nomoli şi trupul luî puroios. Atunci Apolon îi strigă: — «Piei aci, fiară turbată; putrezi-ţi-ar trupul în această ţărînă, pe care stîrvul tău o va îngraşă ! De acum înainte tu nu veî maî chinui pe bieţii muritori. Zilele ţi s'au împlinit, şi nici Tifeu cel cu suflarea veninoasă, nici urgisita Chimeră cu trei capete de fiară, nici alte iesme nu te vor maî scăpa ; ci numai muceda ţărînă şi dogo- reala soarelui vor putrezi aci rămăşiţele stîrvuluî tău!» Astfel peri balaurul, şi într'adevăr el putrezi chiar pe acel loc, carele, de pe limba oamenilor de acolo, se numi de atunci înainte Pito, adică ptitrejune ; de aceea se dete şi mîntuitoruluî Febus Apolon, la care oamenii se închinau în templul vestit din Parnas, numele de Apolon Pitianul. De pe aceste fapte însă, zeul Febus înţelese că Telfuza îl amăgise, căci ea nu-i spusese nimic nici despre balaur, nici despre firea aspră a locului. El se întoarse atunci către dînsa, plin de mînie şi-î vorbi aşa : — «Telfuzo, nu ţi se cădea ţie să mă înşeli prin cuvinte prefăcute. Ai voit să aibî, singură, parte de aceste frumoase locuri. Să ştiî însă că nu va fi pe gîndul tău ; voi curma isvorul apelor tale, şi numai eu voî rămînea mare şi tare aci!» îndată rostogoli de pe munţi, cîte-va stîncî d'asupra is- vorului, şi apele încetară de a maî curge, iar vîlceaua stîr- 286 AL. ODOBESCU pită a Telfusei rămase pustie şi părăsită, pe cînd, din po- poarele serbau mărirea luî Apolon Pitianul, în templul său «trălucit de la Crisa. VIII. NiOBE ŞI Latona Odinioară, pe vremea de demult, era într'o cetate gre- cească, numită Teba, o femeie de viţă domnească, pe care o chiăma Niobe. Ea avea mulţi feciori şi multe fete, şi aşa tare se mîndrea cu frumuseţea lor, încît i se părea că în toată ţara, ba nici chiar în toată lumea, nu se maî află alţi copil frumoşi ca aî eî. Drept este că, de cîte orî pămînteniî locului vedeau pe feciorii şi pe fetele Niobei, alergînd şi jucîndu-se prin văl şi prin livezi, împreună cu copii lor, toţi se uneau a zice că cu aceia nici unii nu se puteau potrivi. Iar Niobe, dacă auzea aşa, îi creştea inima în piept, şi din ce în ce maî tare se îngînfa şi se ameţea de trufie, lăudînd către toţi puterea neasemuită şi virtutea şi mîndreţea copiilor săi. Pe atunci însă veni acolo, din mica insulă Delos, o altă femeie de neam zeiesc căreia îi zicea Leto sau Latona. Aceasta avea numai doi copii, o fată anume Artemis «i un fecior numit Febus Apolon ; dar fără îndoieală, amîndoi erau minune de frumoşi, de sprinteni şi de vîrtoşî, încît la soare şi la lună nu putea nimeni să cate maî cu drag decît la dînşii. Cu toate acestea, Niobei tot i se părea că copii ei, cei mulţi şi gingaşi, sînt şi maî frumoşi decît ai doamnei străine. într'o zi şedeau de vorbă amîndouă femeile, Niobe şi Latona, privind pe copii lor, cum se jucau toţi împreună pe o pajişte de verdeaţă. Febus Apolon, sunînd minunat -din strunele lirei sale, lăsă jos instrumentul, şi, luînd de pe umăr arcul său de aur, începu să asvîrle cu dînsul ■săgeţi care toate nemereau fără greş la ţintă. ZECE BASME MITOLOGICE 287 Niobe nu prea băgă de seamă nici la arcul, nici la să- geţile lui Apolon, ci. cătînd mai cu drag la pruncii ei, spusese aşa către Latona : — «Vezi, surată, cît sunt de mîndri şi de vîrtoşî şease feciori şi şease fete ale mele ! X'am ce zice, urîţî nu sunt nici Artemis, nici Apolon ai tăi. Dar, ce au a face pe Ungă ai mei ? Departe sunt de dînşii ! Şi apoi, tu ai numai doi, şi eu am tocmai şease feciori şi şease fete, tot unul şi una.» Pe cînd Niobe vorbea cu aşa nesocotită trufie, ea nici se gcîndea cît de tare atîta mînia Latonei. Aceasta tăcu înfundat ; dar îndată ce plecă de lîngă dînsa Niobe cu copii ei, ea chiămă pe Apolon şi vorbi aşa: — «Nu pot să sufer pe această Niobe ; ea se laudă cu copii ei şi cutează a zice că dînşii sunt mai frumoşi decît tine şi decît soră-ta. Aş vrea să o învăţ minte, să î arăt cît este de proastă şi cu cît voi sînteţi mai presus de odrasla ei.» Auzind acestea, de odată Febus Apolon se aprinse ; faţa lui, tînără şi luminoasă se înegură ; fruntea i se posomori şi din ochii îi sclipiră fulgere de mînie. El nu zise nimic ; dar, luînd cu sine arcul de aur şi atîrnînd pe umeri tolba cu săgeţi arzătoare, el apucă in urma Niobei şi a copiilor ei, şi îî ajunse tocmai cînd se coborau într'o vale adincă. Se opri pe muchea unui pisc de unde îi putea ochi, luă din tolbă o săgeată, o puse d'a curmeziş pe arc, întinse cu mîna coarda către sine, pînă ce vîrful săgeţei ajunse la marginea arcului, şi îi dete drumul să sboare în jos. Coarda instrunată zbîrnîi cu vuet şi, ca raza luminoasă de iute, săgeata ajunse la ţel, iar unul din feciorii Niobei căzu mort la pămînt. îndată după aceea, altă săgeată sbură de pe arc şi alt fecior al Niobei căzu, şi apoi încă unul, şi^ încă unul, şi încă unul, pînă ce toţi feciorii şi toate fetele ieteî Niobe căzură morţi în prelargul văii. Atunci Apolon, încins de o turbată arşiţă, strigă în gura mare Niobeî : — «Ia! mai laudă-te şi acum cu mîndreţea copiilor tăi U Dar toate acestea se petrecuse aşa de răpede încît Niobeî 288 AL. ODOBESCO i se părea că visează : nu-î venea să crează că, colea în preajmă'î, zac morţi copii eî, pe cari adineauri încă îî văzuse plini de viaţă şi de tărie. Acum eî erau culcaţi pe verdeaţă, reci, şi fără de mişcare. Ochii le erau închişi ca şi cînd ar lî dormind ; pe faţă le rămăsese tipărit un zîmbet dulce, ce-î arăta maî frumoşi decît aevea. Niobe umbla de la unul pînă la altul, pipăind mînele lor îngheţate, sărutînd feţele lor albite. Abia din răceala şi din pălirea lor se putu ea domiri în sfîrşit că erau toţi ucişi de săgeţile dogoritoare ale luî Apolon. Atunci şezu jos şi dînsa pe un pietroi, în mijlocul lor, şi o podidiră lacrimile, curgînd şiroaie din ochii eî. Cu faţa scăldată de plînsorî, rămase ea acolo, zile, săptămînî şi luni, tot aşa de neclintită ca şi copii eî căzuţi morţi împre- juru-î. Ea nu-şî maî ridica capul în sus, nici voi să maî privească la seninul cerului. încremenită acolo pe piatră, din ochii eî se scurse mereu un isvor nesecat de lacrimî, pînă ce însăşi fu coprinsă de răceala pietrei. Plînsoarea îî era tăcută ; în trupul eî se slăi treptat căldura vieţei, şi inima îî încetă de a mai bate. Niobe era moartă ; dar şi moartă, plînsul eî picura lin d'a lungul lespedeî, căci nesecata eî durere o prefăcuse în stană de piatră şi plîn- soarea eî, în limpede isvor. Toţî oameniî, cîţî de atuncî încoace se întîmpla să treacă prin acea vale părăsită, văzînd albele pietroaie răsipite prin iarbă şi maî ales stînca cea cu isvor, zic : — ^Acesta este Niobe care s'a prefăcut în stană de piatră, după ce Febus Apolon 'i a ucis toţî copiî, fiind că se lăudase cu trufie că eî ar fi maî frumoşî decît dînsul». Mult timp în urmă, după ce piatra se învechi şi se acoperi cu muşchiu, tot încă părea că se vede într'însa chipul Niobeî ; de aproape nu se maî deosebeau trăsurile uneî femeî ; dar din depărtare se cunoştea bieata Niobe, şezînd jos şi jelînd pe mîndriî eî copiî, doborîţî toţî la pămînt de înfricoşatele săgeţî ale luî Febus Apolon. ZECE BASME MITOLOGICE 289 IX. A D M E T Masă mare era întinsă în palatele din Feres, căci domni- torul de acolo îşî adusese acasă ca mireasă, pe frumoasa Al- cesta, cea maî gingaşă dintre fetele luî Pelias. Cîntăreţiî ser- bau măririle casei domneşti din Feres, şi, povestind isbînzile lui Admet, spuneau cum, prin ajutorul luî Apolon cel cu mîndre plete, acest voinic înhămase alături, la carul său, un leu şi un mistreţ, şi cu astfel de telegari intrase în cetatea lolcos, ca să îndeplinească dorinţa luî Pelias, carele dase pretutindeni de ştire că va mărita pe fiică-sa, numai după ce într'astfel se va arăta dinaintea luî. Strigătele de veselie umpleau toată casa. Luî Zevs, maî întîî, şi apoi şi celor-1-alţî zeî, se închinară pe rînd cupe cu vin ; dar, dintre toate numele zeieşti, numai acela al Artemideî fu uitat ; şi această năpăstuire aprinse în inima zeiţei o groaznică mînie în potriva casei luî Admet. Ca să-1 apere însă de rele, Admet avea un ocrotitor maî puternic decît însăşi zeiţa Artemis : căci ţiul Latoneî, Apo- ion, se atla chiar atunci băgat ca argat în curţile dom- neşti din Feres, şi, printr'această osîndă, el se rescumpără le păcatul ce făcuse, ucigînd pe ciclopii, meşterii vestiţi cari făurise trăznetele luî Zevs. Nu era sînge de muritor, sîngele ce curgea prin vinele luî Apolon ; dar, deşi era scutit de moarte şi de bătrînete, 1 îşî îndeplinea pedeapsa cu blîndeţe şi cu răbdare ; şi le oare-ce nici unul dintre muritori nu era în stare să-î pricinuiască vre un rău, toţi îl preţuiau şi îl iubeau, de Ijun şi de milos ce era. Din ziua cînd el intrase în casa luî Admet, toate sporeau, toate mergeau spre bine în Întregul ţinut. îndată ce se sfîrşiră serbările şi veseliile nunţeî, el chemă la o parte pe Admet şi-î vorbi într'astfel: — «Să ştii că soră-mea Artemis e tare mîniată pe tine, şi poate să se intîmple ca să te ajungă vreo săgeată de ale ei, care Al. Odobencu. — Opere complete. I. 19 290 AL. ODOBESCU nici odată nu lovesc cu greş. Tu mi-aî fost stăpîn bun, şi cu toate că-ţî sînt argat; dar tot maî am şi acum ceva trecere la tatăl meu, la Zevs, carele poate tot ce vrea. Deci, am cerut şi am dobîndit de la dînsul ca, de cum- va te va atinge săgeata Artemideî, tu să nu mori, dacă se va găsi atunci cine-va care să voiască a se coborî pen- tru tine în împărăţia întunecată a Iadului.» Trecură de atunci zile multe la mijloc, şi soarele se suia dimineaţa pe cer şi seara se afunda spre apus în apele de la marginile pămîntuluî, iar d'a-lungul atîtor multe şi liniştite zile, timpul se scurgea numai în fericiri pentru Admet şi pentru tînăra sa soţie Alcesta ; căci inimile lor eraâ unite în cea maî senină iubire, şi nici un nor, nici o umbră de neînţelegere nu întuneca sufletele lor. Numai într'un rînd, Admet deschise vorbă Alcesteî despre tristele prevestiri ale luî Apolon, şi atunci Alcesta îî răs- punse zîmbind : — «Şi ce ne pasă nouă ? Este oare moartea o suferinţă pentru acei ce se iubesc? Fără de tine, scumpul meu soţior, n'aş voi să trăesc nici o clipă pe lume ; dar să mor în locul tău, ar fi o fericire pentru mine». Peste cît-va timp se maî dete o masă mare în casa luî Admet, spre a ospăta pe Eracle, vestitul fiu al Alcmeneî, carele pe atunci cutrierea pămîntul, îndeplinind pretutin- deni voinţele vicleanului Euristeu. Pe cînd cîntăreţiî spu- neau isbînzile căpeteniilor din Feres, de odată periră depe faţa luî Admet, semnele vieţiî ; minutul prevestit de Apolon îl ajunse. Dar curînd după aceasta, sîngele i se prefiră din nou prin vine, căcî îşî aduse a-minte că somnul morţiî putea să fie alungat de la dînsul, de va găsi pe cine-va carele să voiască a-î lua locul. Ce n'ar face, biet, omul ca să-şî păstreze viaţa? Şi cum maî ales nu s'ar îndupleca el s'o scape, cînd glasul iu- birii îl îndeamnă ? Alcesta, cătînd la dînsul cu ochii plinî de o nemăsurată dragoste, îî zise : — «Pentru mine, locaşele laduluî nu vor fi întunecate, de as muri acum eu, în locul tău». ZECE BASME MITOLOGICE 291 Abia apucase să rostească aceste cuvinte şi, ca printr'un descîntec, Admet se trezi din amorţeală, iar fiica luî Pelios îşi simţi puterile sleindu-se treptat. într'o clipă toată veselia se stinse ; tăcere adîncă se făcu în sălile ospăţului, şi lirele cîntăreţilor statură mute; abiea de cuteza cîte unul să şoptească cu frică vre o cu- vioasă rugăciune ; căci se aştepta să sosească înfricoşatele Mire, zeiţele morţii, ca să ridice pe Alcesta şi s'o ducă în împărăţia umbrelor. Ea era întinsă pe al eî aşternut, maî albă decît albul nufăr care pluteşte pe luciul apei, şi fru- moasă ca blînda Eos, zîna zorilor, cînd, în amurgul serei, lumina-i începe a se stinge depe ceruri. Un minut maî lipsea încă şi lupta vieţeî avea să se sfîr- şească : iear bietul Admet, plin de dor şi de căinţă, ră- mînea pentru totdauna văduv de a sa mult iubită soţie. In aşa groaznică prilejire, nobilul suflet al lui Eracle fu pătruns de îndurare ; el se jură că nu va ierta ca ne- grele Mire să-şî împlinească crunta lor dorinţă. Atunci îndată se şi porni în lungă cale şi, ajungînd colo departe, departe, în locaşele nevăzute, se luă la luptă cu doam- nele morţii, şi astfel scăpă pe Alcesta din ghiarele pră- dătoare şi nesăţioase ale crudului Iad. Atunci ea se întoarse la viaţă şi se arătă luî Admet mai frumoasă de cum aievea fusese. Strigătele de veselie răsunară iarăşi în palatele din Feres ; dar cîntăreţiî serbau acuma faptele vitejeşti ale bu- nului şi nobilului Eracle ; iar dînsul, lăsînd pe toţi cu să- nătate şi cu bucurie în curţile luî Admet, plecă departe, în alte locuri, ca să îndeplinească, cu o stăruinţă fără de preget, voinţele mîrşavuluî Euristeu. X. Narcis Pe malul Kefisuluî, zîna Echo văzu pe frumosul Narcis şi îndată se prinse a-1 iubi. Dar luî Narcis puţin îî păsa de iubirea fecioarei de la munte ; căci el ducea dorul su- 292 AL. ODOBESCO roreî sale, pe care i-o răpise Ermes, şi o dusese în ne- grul pămînt, decindea de tristele ape ale Stixuluî. Cît era zioa de mare, el şedea pe malul rîuluî, cu gîn- dul la gingaşa fiinţă a căriî viaţă era legată de a luî, fiind-că tot înlr'o zi şi tot într'o clipă, eî amînduoî văzuse lumina soarelui. Bieăta Echo se apropia de dînsul, se aşeza pe earbă alături cu el şi în tot felul se cerca, sărmana, să-şî facă un lăcşor, cît de mic, în inima luî cea rece : — Uită-te şi la mine!» — îî zicea ea cu glasul înecat de lacrimi; — «vezi-mă, eu poate nu voî fi maî urîtă decît surora pe care tu o jăleştî !» Dar Narcis nu răspundea nimic, temîndu-se poate, ca nu cum-va galeşa fetiţă să afle vre un mijloc de a-1 în- dupleca. El sta tăcut, cu ochii ţintiţi în luciul limpeziu al apelor. Şi apele oglindind a luî faţă, îî aduceau aminte pe surioara a cărui perdere îl lăsase nemîngîiat. Pare că i se maî alina durerea, cînd, în adîncul rîuluî, zărea duoî ochi albaştri ca ai luî, privind la el cu drag, şi uneori i se arăta pare că şi din buzele eî rumene, nă- luca apelor îî şoptea dulci cuvinte. O jale ca a lui Narcis nu se putea potoli cu lacrimi ; ea cu încetul îi seca şi isvoarele vieţuirii. în deşert îî răsu- nau la urechi, blîndele rugăminte, mereu îngînate de Echo : — «Narcise, Narcise!», — îî şoptea dînsa cu glas pre- lungit, scoborîndu-se alene din văile vecine. — «Narcise, dorul tău cată o fiinţă care nu poate să-ţi audă tăcuta chiămare ; şi tu nesocoteşti pe aceea care te cată şi te do- reşte, care din adîncul sufletului, răspunde duios la fie-care suspin al tău !» Dar Narcis, fără de a o asculta, fără de a o ţine în seamă, nu-şi mai lua ochii de la chipul gemenei sale, resfrînt în apele Kefisului ; şi ast-fel, sorbind mereu cu vederea acea scumpă nălucă, el adormi pe malul lunecos al rîului şi, furat binişor de valuri, se 'necă şi peri în si- nul lor răcoros. ZECE BASME MITOLOGICE 293 De atunci îşî stinse şi Echo răsunetele glasului eî tîn- guios ; ea se aşternu cu durere pe verdele mal, de unde perise frumosul Narcis. Alături cu dînsa răsări o dalbă floare, un ghiocel cu buze rumeioare şi cu dulce miros, care şi dînsul, plecat d'asupra valurilor, se oglindeşte me- reu în luciul lor limpeziu. Oamenii locului ziseră, pe limba lor, acelui mîndru ghiocel, floarea luî Narcis. Bucureşti, 1887. Moţii RĂSCOALA ROMÎNILOR ARDELENI SUB CĂPETENIA LOR HORIA ÎN IARNA ANILOR 1784 — 1785 Cuvîntare rostită la Ateneul din Bucureşti, în 11/28 Fevruarie 1878 i). Domnilor^ Vâzîndu-vă acum dinaintea mea, aşa de numeroşi şi aşa de bine-voitorî, vă rog, maî nainte de toate să credeţi că nu mă amăgesc însu-mî cu deşearte şi pretenţioase măguliri. Ştiu bine că nu spre a asculta nevoioasa şi nedibacea mea rostire, v'aţî dat osteneala a vă aduna şi a vă închide astă-seară, aşa de mulţi, în sala cam întunecoasă şi cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu ; nu merit eu aşa onoare. De aceea, chiar de la început, o voî da cuî ea se cuvine. Aţî venit aci, cum vine tot-d'a-una Romînul, — cu vo- ioasă sau îngrijată grăbire, — cînd se aşteaptă a vedea răsărind din umbrele trecutului, luciul vre-unuî mare fapt naţional ; aţî venit cum vine, cînd el dă cu gîndul că are să audă şi să reculeagă în mintea sa, răsunetul, chiar şi slăbit, al vre unui puternic suspin al inimelor romîneştî. M'am încumătat dar şi eu, în momentul acesta, cînd atîtea mîndre amintiri, atîtea dulci speranţe şi atîtea amar- 1) Apărută în broşură la 1878 şi Ed. II la 1880, avînd titlul întreg, Moţiî, Răscoala Bomînilor Ardeleni sub căpetenia lor Horia, în iarna 1784 — 1785. Epizod din istoria Transilvaniei. MOŢII 295 nice îngrijiri s'au redeşteptat în sufletele noastre, m'am încumătat, zic, a rechiăma la luarea aminte a publicului romînesc, un act din tragedia noastră naţională, puţin cu- noscut aci la noî şi în genere rău apreţuit pînă acum. Acest act, — răscoala iobagilor Ardeleni sub căpetenia lor Horia, — s'a petrecut, maî aş putea zice, la graniţele noastre, dincolo de judeţele Jiului. El abea peste şease ani de astăzi îşi va împlini primul săîi centenariu. Şi cu toate acestea, cînd intrăm în cercetarea nelegiu- itelor întocmiri sociale care l'au produs, a faptelor crunte prin care s'a semnalat, a sfîrşituluî îngrozitor la care a ajuns, ne-am crede cu mai multe sutimi de anî depărtaţi de timpuri şi de locuri aşa de înrăutăţite, aşa de încrun- tate, aşa de sîngeroase. Dar, ceea ce s'a petrecut cu Romînii din Ardeal la 1785, — acum nouă-zeci şi patru de anî, — se aduce aşa de mult cu ceea ce s'a întîmplat, tot acolo, cu şease-zecî şi patru anî maî în urmă, — adică, mai subt ochii noştri, la 1848, — încît rămîne să ne întrebăm dacă cum-va veninul social, care a provocat, în acea nenorocită ţară suroră a noastră, aşa periodice şi desperate frenezii, s'a stîrpit acum cu totul, sau nu cum-va mîne poimîne, el are să iz- bucnească din nou, prin şi mai crîncene şi mai spăimîn- tătoare convulsiuni? Vrînd nevrînd, cată să purtăm grijă de jăraticul, care bine ştim că ascuns sub cenuşă, nu se mistuieşte şi care poartă în sînu'î toate urgiile focului şi pîrjoluluî, precum şi toate razele luminei, toate binefacerile căldurei. Numai lumini şi înfrăţitoare căldură ! iată de sigur ceea ce noi, Romînii,dorim pentru înşine şi pentru fraţii noştri de peste tot locul. Dar, din nenorocire, nu sunt toţi la-o-laltă, la acelaş cuget cu noî, şi adesea soarta osîndeşte iară voie pe săr- manul popor romîn, la lungi, la grele, la nemeritate în- cercări. Fiind el însuşi de o fire blîndă, prietenoasă, deşteaptă, 296 AL. ODOBESCU primitoare şi iubitore de toate bunurile cultureî, — astfel încît vre-o cîţî-va anî numai de pace şi de libertate îî sunt de ajuns, ca să-şî cureţe ţarina de orî ce buruieni săl- batice şi să se pună d'a rîndul cu alte popoare care au lucrat secolî îndelungi la cultivarea lor, — fiind, zic, aşa bine înzestraţi de natură, Romîniî, biet ! se văd mereu stînjiniţî în desvoltarea lor firească, opriţi pe loc în silă şi nevoiţi a tot plivi, a tot lepăda dupe brazdele lor, pie- troaiele sterpe ce le asvîrlă mereu vecinii duşmani în o- goarele lor. D-voastră vedeţi şi cunoaşteţi ţara noastră cea dintre Carpaţî şi Dunăre, în trecutul ca şi în prezentele ei. De aceea nici că cuget a atinge aci despre pietrele ei din casă. La Carpaţî o să'mi duc jalea, cum zice vechiul nostru poet ; Lor eu voi s'o hărăzesc ! în ţara munţilor, în mîndrul Ardeal al Romînilor, voi să vă strămut cu mintea, şi — d*aş putea, — să vă fac a simţi pentru acea frumoasă bucată din moşia strămoşească a neamului romînesc, o iubire şi un dor încă mai viî şi mai spornice decît acelea ce de sigur )e purtaţi în inimele d-voastră. Dar propuindu-mi asemenea scop, cutezare-aş eu a vă descrie pămîntul Ardealului, cu alte cuvinte, dtrcît cu acelea ce i-a consacrat nemuritorul nostru istoric Nicolae Bălcescu ? Pana lui a zugrăvit minunat, în cîte-va pagine, măreţul teatru pe care s'au petrecut întîmplările ce voiesc astăzi a vi le rememora. Deci, cu pericolul chiar de a vă pre- zenta pe actorii acestei drame, în mod cu totul nedemn de splendidul decor ce mi 1-a aşternut pentru dînşii ilu- strul nostru Bălcescu, nu mă voi opri însă de a vă des- făşura, mai nainte de toate, minunatul tabel al ţării Ar- MOŢII 297 dealului, eşit din condeiul istoricului lui Mihaî Viteazul ; ^) «Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţî, se întinde o ţară, mindră şi binecuvîntată între toate ţările semănate de Domnul pre pămînt. Ea seamănă a ii un măreţ palat, cap d'operă de architectură, unde sunt adunate şi aşezate cu mîndrie toate frumuseţile natu- rale ce împodobesc cele-1-alte ţinuturi ale Europei pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brîu de munţi ocoleşte, - - precum zidul o cetate, — toată această ţară, şi dintr'însul, ici colea, se des- fac, întinzîndu-se pînă în centrul ei, — ca nişte valuri proptitoare^ maî multe şiruri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite care varsă urnele lor de zăpadă, peste văi şi peste lunci. «Mai presus de acel brîu muntos, se înalţă doă piramide mari de munţi, cu crestele încununate de o veşnică diademă de ninsoare, care, — ca doi uriaşi, — stau la ambele capete ale ţărei, cătînd unul în ţaţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se preumblă în voie ca un domn stăpînitor, umbresc culmea acelor munţi. «Şi nu departe de aceste locuri, — care îţi aduc aminte natura ţărilor de miează-noapte, — dai, ca la porţile Romei, peste cîmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, mează-noapte şi mează-zi trăiesc într'acest ţinut, alături una cu alta şi armonizînd împreună. «Aci, stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capetele lor spre cer; alături, te afunzi într'o mare de grîu şi de porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Ori încotro te-i uita, vezi colori felurite, ca un întins curcubeîi, şi tabloul cel maî încîntător farmecă vederea : stînci prăpăstioase, munţi uriaşi ale căror vîrfuri mîngîie nuoriî, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, girle a căror limpede apă curge printre cîmpii înflorite, pîraie răpezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ame- ninţătoare stînci de pieatră ce plac vederei şi o înspăimîntă tot de odată. «Apoi în tot locul, dai de rîuri mari cu nume armonioase, ale că- ror unde port aurul. în pîntecele acestor munţi zac comorile mine- rale cele mai bogate şi mai felurite din Europa : sarea, ferul, argin- tul, arama, plumbul, mercurul şi în sfîrşit metalul cel maî îm- belşugat decît toate, aurul, pe care-1 vezi strălucind, pînă şi în no- roiul drumurilor. «Astfel este ţara Ardealului ! «Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi archeologul au de multe a se minuna într'acest împodobit ţinut. 1) Cartea IV: Unitatea Naţională; § 1, 2 şi H. 298 AL. ODOBESCU «Cel d'ntîi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocele grele ale istoriei lumii. De orî unde veî veni, aî să urci mult, spre a ajunge la dînsa, şi nu poţi pătrunde în ea, iară de a fi străbătut, cel puţin una din acele şeapte porţi, întărite de natură, lezne de apărat, foarte anevoie de coprins. «Politicul va admira lelurimea naţiunilor şi a religiilor, adunate din toate colţurile lumii pe acest pămînt, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chiămat, întinzînd dinaintea lor o masă aşa de îmbielşugată ; el va admira şi minunatele instituţiuni democratice ce aii ocrotit aceşti munţi, pe cînd despotismul le mătura din toată Europa. «în sfîrşit, istpricul archeolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele Dacilor, ale acelui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al Pelasgilor, care se arată la leagă- nul civilizaţiunii tutulor popoarelor şi formă vîrstă eroică a omenirii. El va întîlni încă, la tot pasul, urmele de uriaşi ale poporului roman, domnii lumii, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Da- ciei fericite, Dacia felix^ draga ţară a Cezarilor. Aci erau Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Praetoria Augusta, Aquae, Aurăria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic şi cea mai vestită decît toate, Sarmizegethuza Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de ale carii ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. «Rămăşiţele templelor, bazilicelor, apeductelor, băilor, dau şi astă- zi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia sub Romani/». Dar peste Romani veniră, la anul 249, barbarii Goţi. «D'aci înainte cumplite nevoi în vreme de mai multe veacuri, co- pleşiră Dacia. Aflîndu-se în calea barbarilor, peste dînsa mai întiî se vărsă acel îngrozitor potop de neamuri, care înecă toată Europa. «în acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul na- ţiunii romîne. în munţii lui scăpară locuitorii ţării Romîneşti şi ai Moldovei, cînd se văzură năpădiţi de barbari, de unde, cînd se mai limpezea locul de duşmani, ei se scoborau la şesurî către căminele lor cele vechi». Pe la începutul veacului al X-lea, veniră în sfîrşit Un- gurii, rămăşiţe pripăşite din ordele aziatice ale luî Attila, care coprinseră această ţară, supuind pe locuitorii ei Ro- mîni, atât prin puterea armelor, cît şi prin viclene uneltiri. Curînd dupe aceea, la 1143, regii Ungurilor aduseră în MOTll 2i)9 ţară o colonie de Germani, de Saşi, cărora le deteră pă- mînturî şi privilegii. Ungurii, cu fraţii lor de sînge Săcuiî, şi Saşii rămaseră stăpînî ai ţării ; iar Romîniî, despuiaţi de orî ce drepturi, deveniră robî-iobagî aî nobilimii ungureşti, aî nemeşilor sau domnilor maghiari. «Romîniî, reduşi acum toţi în starea ţărănească, se sculară în maî multe rîndurî, în veacul al Xll-lea al XlII-lea şi al XlV-lea. Istoria Ardealului şi a Ungariei de pe acele timpuri, e plină de asa numi- tele răscoale ţărăneşti (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagilor în contra stâpînului său, dar mai mult răscoala simţimîntului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţiuni mari şi, în vreme ce această deosebire a sîngelui slujea împilătorilor de pretext la tifania lor, în inima împilaţilor ea hrănea vecnic dorinţa de neatîrnare. «Jugul Romînilor în Ardeal se îngreuie, nu numai din partea no- bililor Unguri, ci încă şi din partea popilor catolici. tEra o întreită tiranie : religioasă, politică şi socială, «La 1366, Ludovic I-iu, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stîrpească de tot naţiunea romînă. Această cruntă prigonire ajunse atît de nesuferită încît, la 1437, Romînii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ei îşi aleseră povăţuitor pe Antonie Magnu. Un- gurii cbiemară întru ajutor pe Secui şi pe Saşi, se conjurară împre- ună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stîrpirea Romînilor, întărind cu jurămînt a lor legătură, în 17 Septemvrie 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 Fevruarie 1438, şi fu temelia Con- stituţiunii ce a domnit în Ardeal, pînă la anul 1848». Atunci era timpul, domnilor, cînd, după legile ţării care înfierau pe iobagii romînî cu denumirea legală de lotri sau de tîlhart^ poporul romînesc fu abia tolerat în vechia lui patrie şi aceasta, numai pentru folosul ce trăgeau pro- prietarii maghiari dintr'însiil, ca de nişte vite de muncă. Aşa se exprimă legea organică a ţării, făcută de Unguri. Atît de revoltătoare devenise pentru tot omul cu simţire, starea în care ajunsese bieţii iobagi romînî subt asuprirea trufaşă şi sălbatică a Maghiarilor, încît un cuvios episcop din secolul din urmă, Grigorie Maior, auzind într'o zi tîn- guirile unei poporimi din ţinutul Dejului; pe care stăpînul său ungur nu voia s'o îngăduie a clădi biserică romi- 300 AL. ODOBESCU nească pe moşia luî, strigă cu desperare, înălţîndu-şî mi- nele către cer : «Doamne, Dumnezeule! Aşa 'ţî trebuie, dacă aî dat locul domnilor, de acum nu maî aî pe seamă-ţî nici atîta loc, cît să-ţî ridice ţie oamenii casă!» Astfel statură, domnilor, lucrurile cu Romîniî din Ar- deal pînă în al patrulea pătrar al secolului al XVIII-lea, cînd pe tronul Austriei rămase singur stăpînitor, la 1780^ losif al Il-lea, carele fusese pînă la vîrsta de patruzeci de ani ţinut supt epitropie riguroasă de mumă-sa, vestita îm- părăteasă Măria Theresa, marea protectoare a naţiunii şi a nobilimii ungureşti. De altmintrelea, Măria Thereza a fost precum ştiţi, o femeie cu cap, care a ştiut să-şi folosească toate isteţi- mele minţii sale femeieşti, spre ajutorul politicei ce ur- mărea. Dînsa a fost aceea care, învinse fiindu-î cătanele în război de ianicerii turceşti, a izbutit a face ca Poarta să-i dăruiască, drept mîngîiere, frumoasa şi sărmana noastră Bucovină. Tot dînsa, în totdeauna corectă şi trufaşă în relaţiunile sale cu supuşii, stabilise la curtea Vienei cele maî stricte şi mai desvoîtate regulamente de etichetă, în care, bună- oară, se explica cu deamăruntul nemeşilor Unguri că; fiind poftiţi la prînzul împărătesc, nu se cuvine să se descalţe de cisme pe sub masă, nici să-şi aprinză pipa, nici să scuipe pe jos, nici să bage degetele în bucate, nici să-şi sufle nasul fără batistă. Despotica Măria Thereza, — şi permiteţi-mî a adaoge că acuzaţiunea de despotism nu o întemeiez cîtuşi de puţin pe rigoarea prescripţiunilor mai sus pomenite, — despotica Măria Thereza nu isbutise a insufla fiuluî său losif, mai nici una din aplecările eî. Lui losif nu-i plăcea de loc eticheta şi ceremonialul. El se adăpase cu ideile de filozofie umanitară ce se deş- teptase, în timpul acela, maî ales în Englitera şi în Franţa. MOŢII 301 Principiele de egalitate între oameni plăceau foarte mult minţii sale şi el îşî croise o teorie de nivelare universală a omenirii, pe care ştia totuşi s'o împace foarte binişor cu autoritatea absolută a unui monarc autocrat. El visa să devină pentru numeroasele şi feluritele po- poare ale împărăţiei austriace un dispensator suprem al tuturor beneficiilor filozofiei. A face o apă din toate acele popoare, fără a maî lăsa să subsiste distincţiuni de legi şi de privilegii, de limbe, de credinţe, de uzuri, ba nici chiar de port : iată ceea ce se frămîntase, în timp de patruzeci de ani, în creerii lui losif al Il-lea. Negreşit că, cu asemenea ideî, el se afla maî cu seamă în antagonism direct cu instituţiunile încă de tot feudale ale Ungariei şi Transilvaniei. De aceea, cu deosebire nu iubea pe Unguri, sau cel puţin pe nobilii lor. Cînd dar losif ajunse în sfîrşit a fi deplin stăpîn pe faptele sale, el se grăbi a-şî pune în practică sistema sa de organizare socială, fără de a lua în seamă toate fur- tunile ce ea putea să stîrnească în atîtea cercuri de pri- vilegiaţi de tot felul, pe care asemenea inovaţiuni îi jic- neau în foloasele şi în credinţele lor. losif se răpezi, fără de nici un cumpăt, în reforme şi, în cei doi, trei primi ani ai domniei luî, el decretă ca la patru sute de legiuiri diverse, prin care toate întocmirile administrative, financiare, religioase, militare, industriale, comerciale, ba şi chiar ştiinţifice ale ţărilor dependinţe de coroana Austriei, erau făcute val-vârtej. Intenţiunile luî erau maî adesea demne de toată lauda ; dar procederile expeditive ce întrebuinţa autocratul pro- duceau, — cu sau fără cuvînt — neîncetate nemulţumiri, conflicte şi turburări. Liberalul Împărat însă, bizuindu-se pe credinţa că dînsul singur urmăreşte principiele nestră- mutate ale filozofiei sociale, răspundea la toate obiecţiunile, prin lungi şi sentimentale raţionamente umanitare, care. 302 AL. ODOBESCU pînă la capăt, ajungeau toate la concluziunea : «Aşa voî, aşa fac! Eu sunt peste voî toţi maî mare!» Nu se poate tăgădui că losif al Il-lea avea foarte pre- ţioase şi rare calităţi. El era simplu în vieţuirea sa ; îî plăcea să se instruiască despre toate ; căuta să afle pă- surile oamenilor din popor şi să-î ajute, cu precădere asupra exigenţelor nobilimii. încă de la anul 1773, losif, — carele, ca un simplu par- ticular, vizitase cu deamăruntul maî toate părţile Europeî, — călătorise în Ardeal şi insuflase o dragoste cu totul specială poporaţiuniî romîneştî. Recunoscînd în nenorociţii iobagî romînî, origina, limba şi alte rămasuri ale colonilor romanî din Dacia, el le re- peţea mereu, cu oarecare mîndrie, că «dînşii, strănepoţi aî lui Traian, erau adevăraţii feciori aî săî, de oare-ce el, proclamat împărat al sacro-sînteî împărăţii Romane, poartă singur astăzi moştenirea imperială a Cezarilor din Roma». Tot cam pe atunci, spre a lăsa o amintire viie în po- porul ardelean despre vizita ce-i făcuse împăratul, s'a aşezat în ţinutul Năsăuduluî, patru nouă sate romîneştî, cărora s'a dat numiri latine, care, împreunate, formează un vers, ce promite mîntuire tinerei nepoate a anticului Romulii. Acest vers sună astfel : Salva romuli parva nepos. Atîta însă ar fi fost puţin ca să mîngîie pe bieţii iobagî de cumplitele lor suferinţe ; dar losif făcu pentru dînşii maî mult. Cu cîţiva ani maî înainte, la 1764, se întocmise spre paza graniţelor despre imperiul turcesc, regimente de Gră- niceri. Trei dintr'acestea erau compuse numai de Romînî, Ardeleni şi Bănăţeni, pe cari guvernul austriac, făcîndu-î militari şi stabilindu-i în satele de pe margine, îî desrobise din iobăgia domnilor maghiari, îi scutise de biruri şi-i MOŢII 303 împămîntenise pe domenii ale Statului, sau pe moşii cum- părate de la Unguri. D'a lungul munţilor mehedinţenî, pe partea lor apusană, se întindea zona regimentului de Grăniceri de Banat, iar de pe la Jiu încoace, pînă la scaunele săseşti din Sebeş, din Sibiiu şi din Braşov, adică în adevărata ţară a mun- tenilor ardeleni, strejuiau vestiţii Moţi, formînd regimentul 1-i de Grăniceri romînî. Apoi dincolo de scaunele săseşti şi de graniţele Săcui- lor despre Moldova, adică pe hotarele învecinate cu Bu- covina, spre Năsăud şi Bistriţa, era regimentul al 2-lea romînesc, a cărui istorie a scris-o, cu interesante amănunte, venerabilul patriot transilvan, d. G. Bariţ. Mare a fost mulţumirea şi mîndria iobagilor romîni de la graniţe, cînd s'au văzut de odată scăpaţi de robia ne- meşească şi au căpătat în mîni arme, de la care erau straşnic popriţi de către domnii lor de mai nainte. Ei se simţeau acum ca reînviaţi. Stăpîni le erau Dum- nezeu numai în cer, şi împăratul pe pămînt. Ei, cu sapa îşi munceau ţarina lor proprie, şi cu arma îşi apărau ţara. La asemenea viaţă, volnică şi voinicească, se prinseră a năzui cu dor toţi Romîniî din Ardeal. losif al Il-lea căută a-i mîngîia la a doua a sa călătorie în Transilvania, în anul 1783, acordînd toleranţă deplină a cultelor şi prin urmare liberul exerciţiu al religiunei or- todoxe ; apoi se cercă a uşura nevoile iobagilor, regulînd printr^o legiuire mai echitabilă, munca săteanului şi insti- tuind tribunale cu sarcină să asculte plîngerile clăcaşuluî în contra stăpînuluî, care ar abuza de dînsul. Ungurii turbau de mînie: «Romînii, — ziceaîi ei, — sunt fiare sălbatice, cărora nu se cade să li se dea nici un drept social, căci mintea le e tîmpită, stricată şi neprimi- toare de cultură. Ei nu sunt de o potrivă la fire cu oa- menii. Este dar o nesocotinţă primejdioasă a-î îndreptăţi deopotrivă cu celelalte naţiuni». Asemenea cuvinte, domnilor, figurează neîncetat în re- 304 AL. ODOBESCU clamaţiunile oficiale, adresate de Unguri către cancelaria imperială. , Iar pe cînd Ungurii scriau într'astfel, eî, în Ardeal pu- neau ordinele împărăteşti sub saltea şi adm.inistrau drep- tatea, — sau maî bine nedreptatea^ — ■ după vechiul obicei feudal al ţăreî. Romîniî începură şi eî acum a simţi că una zisese îm- păratul, şi alta făceau Ungurii. Eî se chibzuiră a trămite plîngerî d'adreptul la bunul lor împărat din Viena. Pentru aceasta, le trebuia un sol îndemănatic, carele să nu-şî piardă rostul în curţile împărăteşti. II găsiră în personalitatea, devenită legendară, a luî Niculae Ursu al Florei, din satul Albacu, căruia-î ziceau toţi în de obşte, Horia^ căci tare bine hoi'ia^ sau cînta din gură doinele munteneşti ale Moţilor din ţara Abru- dului şi Haţegului. Nicolae Bălcescu ne-a schiţat, domnilor, cu penel scîn- teietor, conturele generale şi priveliştele caracteristice ale Transilvaniei. Daţi-mî voie acum şi mie, umilit închinător al marelui nostru istoric — să vă preîmblu un minut vederile pe harta topografică a acelui unghiu, care conţine vizuinele viteji- lor munteni sau Mofi. Nu este acel unghiu, ţara Oltului pe care maî cu samă o vizităm noî, cînd trecem vara graniţa pe la Turnu-Roşu, pe la Predeal, pe la Oituz sau pe la Bicaz. Dar chiar aci de vale sub poalele prelungite ale Ceahlăului, în ţinutul săcuiesc numit Cikul, stă obîrşia Oltului, şi alături cu dînsa, aceea a fratelui său ardelenesc, a Mureşului, carele maî întîi se urcă spre nord, străbate tot şesul transilvan, de la răsărit spre apus şi în fine, aplecîndu-se iar către Carpaţî, vine, tocmai la marginea occidentală a principa- tului transalpin, de desparte prin mănoasa-î luncă aprigii munţi ai Haţegului, de stîncele nu maî puţin aspre şi pă- duroase ale Zaranduluî si Abrudului. 305 Prin ţara Haţegului, lipită dos în dos cu Gorjiul nostru, se scurg spre Mureş apele Striiuluî, scăldînd, el şi pîraiele lui, numai sate şi cătune romîneştî, printre care stau rui- nele anticei Sarmizegetuze, la Grădiştea, şi cetăţuiele maî moderne ale Hunedioareî şi Haţegului. De partea dreaptă a Mureşului, — care acolo trece pe Hngă tîrgul Devei, pe lingă Ilia şi apoi se strecoară în Ungaria şi în Banatul Timişoarei, către Arad, — d'a dreapta Mureşului, zic, se întinde în depărtare, regiunea muntoasă a Zaranduluî, străbătută de apa Crişuluî, care curge şi el către apus, în paralel cu Mureşul. Pe malurile Crişuluî stau îndesate tot tîrguleţe şi sate romîneştî : Curechiî, Bradul, Mesteacănul, Baia de Criş, Almagiul şi multe, multe altele, care şîau lăsat numele lor în analele me- morabile ale anului 1784. Deasupra Zaranduluî, şi încins într'un brîu îngusl de inunţî aspri şi înnalţî, şerpuieşte rîul Arieşul, în a cărui sălbatică vale, stau pitulate, printre stîncî şi păduri, numai iaşe neaoş romîneştî, adăpostirî ale mîndrilor Moţi din ţara Abrudului. Acolo, sub piscurile semeţe ale Detunatei stă tîrgul Abrudului şi băile lui de aur. Maî sus, pe apa Arieşuluî — carele, eşind apoi din îimtoarea munţilor, curge spre răsărit, pe lîngă Turda, — mai sus pe Arieş se văd satele Cîmpeniî, Ponoarele, Scărişoara şi Vidra, ce se reazimă spre apus de munţii Bihorului ; iar în fundul cel mai adînc al văilor, chiar la ••îrşia Arieşuluî, zace Albacul, satul de naştere al lui . 1 )ria, unde modesta lui căscioară ţărănească, încă şi pînă -tăzî se păstrează cu sfinţenie de nepoţii eroilor şi mar- tirilor de la 1785. Horia din Albac, iobagiu de pe domeniile Statului, fost'a el, maî întîî, precum se pretinde, cătană împărătească? Aceasta e probabil, şi ce este încă şi mai probabil este t el ştia scrie şi citi, că vorbea nemţeşte, şi fără îndoială t. prin mintea şi isteciunea lui, era privit ca omul cel AI. OdobfscQ. — Opere complete. I. 20 306 AL. ODOBESCU maî de frunte şi maî de temei dintre ţăranii romînî din ţinuturile împrejmuitoare. Pe dînsul îl aleseră dar eî, în maî multe rîndurî, ca să ducă la Viena, plîngerile lor către împăratul. Intr'un rînd chiar, văzînd eî că, din cîte bunuri le fă- găduise, nimic nu se împlinea, şi, încredinţaţi fiindcă vina nu este a monarchuluî, ci a nemeşilor, a viceşpanilor şi a solgabirăilor, adică a boierilor, prefecţilor şi subprefec- ţilor unguri, eî legară cu jurămînt pe trămisul lor, ca să nu se întoarcă înapoi, pînă ce nu se va fi încredinţat cu ochii, cum că împăratul le-a citit jalba. Horia jură şi, plecînd pe jos la Viena, — ca şi în alte rîndurî, — avu vreme, în patru săptămînî cît ţinu drumul, să plănuiască cum va face spre a-şî împlini juruirea. Horia era om cu minte şi încercat ; ei ştia bine că îm- păraţilor nu le prea place a-şî perde vremea citind lungi jeluiri. Iată dar ce se gîndi să facă : împăratul losif avea obiceiul foarte lăudabil de a primi pe oricine în palatul său. Vizitatorii de orice treaptă se înşirau, la anumite ore ale zilei, în lungi galerii, şi mo- naicul, trecînd pe dinaintea fiecăruia, îl întreba ce-î este de lipsă. In ziua cînd veni şi rîndul luî Horia de a fî cercetat de losif, el îî zise că vine cu plîngerî de la Romîniî din Ardeal şi-î înmînă o hîrtie, în care toate acele plîngerî eraîi coprinse. — «Bine, voinice; voî îngriji eu de voî!» — «Aşa e, mărite împărate, — răspunse Horia, — dar eu am venit aci legat cu jurămînt de la aî meî, ca să văd pe Măria ta, citind cu ochii Măriei tale, cartea noastră ; că de-î citi-o însuţi, bine ştim noî cu toţii că nu ne-î uita». losif zîmbi cu bunăvoinţă de obstinaţiunea ţăranului şi deschizînd hîrtia, iată, domnilor, ce citi într'însa : MOŢII 307 Mărite împărate ! K împărţeala săptămînii : « Patru zile de robot (adică de clacă) ; A cincea la pescărit; tA şeasea la vînătoare! ^Şi toate acestea la o laltă, mimai pe sama domnului. a< i v. scrise pe dînsa. AL. ODOBESCU Tot astfel odinioară, la ceasul îngrozitor al ispăşirii de veci, călăii Mîntuitoruluî nostru cutezase a-1 insulta cu cununa de spini şi cu numele batjocoritor de Rege al Iudeilor ! Amarnică, dar neîndoioasă mîngîîere, domnilor ; căci, vai! în oarba omenire, la atari injurii sunt expuşi numai cei ce au solie de a mîntui lumea sau de a desrobi popoarele. Aşa dar, prin asemenea mişeleştî ocări începură acum şi Ungurii a-şi scutura de pe sufletele lor, năpraznica spaimă ce, în curs de două luni, le înfipsese în inimă acei uriaşi ai munţilor Ardeleni, luptindu-se cu crucea la sîn pentru a lor liberare ! La Alba, comisarul împărătesc lancovitz şi Generalul co- mandant Papilla îşi rezervară singuri dreptul de a face, fără de alţi marturî, interogatorul lui Horia şi lui Cloşca. Procesul lor şi al soţilor săi se prelungi aproape două luni. în acest răstimp, oştirile împărăteşti prinseră şi pe al treilea căpitan al Romînilor, pe George Crişan ; dar acesta, adus în Alba la 1 Februarie 1785, se spinzură singur în temniţă cu brăcinarul său, în ziua de 15 ale aceleiaşi luni. Fiul cel mare, — cel de 15 anî — al lui Horia murise vitejeşte în luptă ; pe alt fiu vitreg al căpitanului, îl trăsese Ungurii în ţeapă, împreună cu alte cîte-va sute de Romînî robiţi de dînşii. De ce însă a ţinut aşa de mult procesul lui Horia ? Tot ce ştim mai sigur este că Horia a refuzat de a răs- punde la ori ce întrebare i s'a făcut şi n'a încetat de a repeţi că voieşte să fie dus s la Viena ca să dea seamă numai împăratului de faptele şi de cugetele sale. Eşişe chiar vorba că cererea lui va fi îndeplinită ; dar atunci, pe semne, Ungurii şi-au încordat şi mai tare silin- ţele ca să obţină îndată de la Curte, pedeapsa cea maî straşnică pentru cei doi capi ai rebeliunii. La 28 Februarie 1785, — tocmai patru luni zi cu zi în urma înlîei mişcări a Romînilor la tîrgul de la Brad, — sentinţa de moarte cu caznă a luî Horia şi Cloşca, ca re- beli contra împăratului si legilor ţării, fu puse în execu- ţiune. împăratul losif se înduplecase a o confirma din Viena. La Alba, dinaintea maî multor miî de iobagi romînî, pe ari autorităţile ungureşti îî adusese cu sila, cîte şease de tie-care sat romînesc al Ardealului, ca să le fie de învăţ acest îngrozitor exemplu, Cloşca, maî întîî fu frînt pe roată, începînd sfîşierea de la picioare în sus. Răcnetele lui de durere se năbuşiră, atunci numai cînd un crac de fer al roatei îi străpunse pieptnl. Horia sta faţă neclintit. Ochii lui vedeau aprieat muncile groaznice ce aveau îndată să'l ajungă ; dar inima-i bărbată ştiu să stăpînească pînă şi fiorii. Cînd rîndul său veni, toţi îl văzură călcînd cu pas ţea- păn, neşovăit. într'însul nu se destăinui nici o slăbiciune. Roata îî zdrobi oasele, fără ca. durerea să'i scoată măcar un gemăt, din pieptul lui oţelit... Au zis unii că murind, Horia ar fi strigat: «£« mor ntru naţiune !y> Poate că el n'a rostit aceste cuvinte ; dar fără îndoială, marele luî suflet le-a simţit adînc. O ! negreşit, domnilor, sub grosolanu-î cojoc de oaie, sub ţundra-î neagră, sărădită cu găitane vinete, subt opin- cele-î de muntean, îmbăierate pe glezne, sub cuşma luî mocănească cu canace (ciucuri) de fir, — sub tot acest port al său neaoş ţărănesc, curgea prin vinele acelui puţin cioplit, dar mult semeţ, mult statornic şi mult viteaz bărbat, un sînge cel puţin tot aşa de adevărat romînesc, tot aşa S- imbolditor, tot aşa de patriotic, ca prin creeriî celor mai erudiţi instigatori şi celor mai iscusiţi apărători ai latinităţii gintei romîneşti ! Auzim toţi, lăudîndu-se în toate. zilele, acei învăţaţi scrii- >rî ai Ardealului, — Petru Maior! Samuil Clain! Georţre yncai! — cari mergînd să studieze la Roma, au cules cu i>;ligiozitate în cetatea eternă, dovezile origineî latine a 318 AL. ODOBESCU poporului romînesc şi întorcîndu-se acasă, printre miî de persecuţiunî, au deşteptat, zice-se, în Romînî simţul naţional. Dar vă întreb, domnilor, era oare trebuinţă să meargă din ai noştri la Roma, ca să facă pe poporul romînesc a Ji şi a şti că este o naţiune de sine stătătoare ? un popor cu nume şi cu sînge de Romîn ? Să nu renunţăm, credeţi-mă, aşa lezne la darul cel maî preţios, cel maî minunat al neamului nostru, la acel pu- ternic instinct de proprie existenţă, care nu a lipsit nici odată Romînilor, nici la noî, aci în principatele unde am ştiut a ne prefira prin miî de primejdii, prin miî de vitejiî, scăpînd tot mereu fiinţa noastră proprie de Staturî curat romîneştî ; nici dincolo peste Carpaţî, unde opt secoli de cea mai cruntă şi sugrumătoare asuprire nu au făcut pe Romîniî Ardeleni, îngenunchiaţî sub paloşul unguresc, să vorbească altă limbă şi să poarte alt nume decît acela de Romîn ! Acest dar, l-au avut pururea Romîniî, şi nu trei, patru, ba nici sute de cărturari, croind la gramatici şi la eti- mologii, nu ar fi putut să-1 insufle de o dată atîtor miî şi milioane ce întocmesc obştea de rînd a romînimiî. Ca să revin încă o dată la imaginea cu care am com- parat, de la început, starea simţirilor ce frămîntă chiar şi astăzi ţara Ardealului, voiu zice că, dincolo ca şi dincoace de Carpaţî, adevăratul patriotism romînesc a trăit pururea în sînul poporului nostru, — încins şi fierbinte, — întoc- mai ca jăraticul sub spuză, şi că unicul merit ce putem recunoaşte erudiţilor noştri daco-romaniştî, este acela de a fi suflat cenuşa ce ascundea şi păstra nestinsă acea scînteie neperitoare. Adevăr este că epoca în care s'a sculat Horia în capul ţărănimii din Ardeal, corespunde întocmai cu aceea în care se luptau pentru revendicare originelor noastre latine, erudiţii de la Blaj. Dar nu văd nici un semn ca, prin instigaţiunea acestora, să se fi urzit măcar, răscoala ţăranilor. MOŢII 319 Iobagii ardeleni au apucat în minele lor vîrtoase arma răzbunării, fiind-că cuţitul le ajunseră la os, fiind-că Un- gurul nu le mai lăsase nici o umbră de vieţuire omenească, nici o fărîmă de pîne a lor. împăratul losif, din contra, părea a le făgădui toate bu- nurile unui trai liber şi egalitar, astfel precum îl visau ei din poveştile bătrîneşti ale străvechii împărăţii romane. Atunci iobagiul îşi zise: «Pînă cînd fî-voî rob în ţară la mine? Pînă cînd slugfărivoî la domni străini si vene- tici ? Ei nu vor să-mi facă şi mie parte din bunurile de care se bucură singuri aci în ţara noastră ? Face-mî voi dar însu-mî partea mea!» Şi ca să-şi zică iobagiul acestea, de sigur că nu a tre- buit să le înveţe de la cărturari. Fe-care ţăran născuse din sînul maicii sale, cu aceste simple noţiuni de drept natural ; fie-care şi le întărise, fără carte, în traiul înda- tinat al casei părinteşti, în ogorul unde sudoarea îi curgea numai în folosul domnului. Fie-mi dar iertat, domnilor, a conchide că răscoala io- bagilor ardeleni sub Horia, poartă în sine un caracter pe deplin poporan şi de aceea chiar, — îmi voi permite a zice, — maî curat,, maî adevărat,, mai sincer naţional, de- cît toate argumentaţiunile, maî mult sau mai puţin exa- crerate, ale patrioţilor erudiţi. De aceea, noî Romînii, putem să ne mîndrim cu acea mişcare spontanee a Moţilor, maî mult poate chiar decît cu teoriile şi cu controversele, susţinute la sfîrşitul seco- lului trecut, — de altmintrelea cu mare diligentă, — de iluştrii corifei ai şcoaleî transilvane. Pe Horia şi pe miile de viteji feciori cari s'aîi luptat cub dînsul, nu i-a făcut patrioţi romîni, citirea cărţilor la- . tineştî şi vederea monumentelor din Roma; — ci cugetele lor simple şi drepte, care le spuneau aprieat că sunt năs- [ cuţî Romîni şi 'n ţară Romînească ; că, dupe fire şi datină ' unul Dumnezeu şi unul împăratul au drept să le ceară 320 AL. ODOBESCU viaţa şi munca lor, pentru apărarea legii şi pentru sporirea ţăreî strămoşeşti. Dar şi mai mult! domnilor. In asemenea credinţă să scaldă încă şi astăzi tot poporul romînesc, cel simplu, cel neadăpat la isvoare străine ; şi aceste credinţe constitue chiar patriotismul său, patriotism înfundat, tăcut, dar maî temeinic si maî statornic decît orî ce declamaţiunî zgo- motoase ale patrioţilor cărturari de tot soiul. Acel aluat vîrtos cu care este plămădită firea poporului romînesc, am avut noî ocaziunea a-1 constata, viu şi veghiat în bărbăţia junilor noştri luptători de maî deunăzi^ Curcanii de la Plevna, fraţi maî tineri dar nescăpătaţî aî Moţilor din munţii ardeleni. Dar bieţii Moţi, precum şi toţi voiniciî de peste Carpaţî^ amărîţî pînă şi în ziua de azi de piedicile umilitoare ce pun neîncetat Ungurii la libera dezvoltare a spiritului na- ţional printre Romînî, toţi, zic, simt în inimele lor acel dor de liberă vieţuire naţională, pe care din nenorocire Ungurii nu vor nici acum, după aşa crude încercări, să-1 preţuiască la dreapta luî valoare. Ce are să rezulte din aşa nedomirire a nesocotituluî spirit unguresc ? Cu înfiorare cugetăm la momentul unei nouî izbucniri, în care lupta pentru egala îndreptăţire, — ce este în Ardeal, o luptă de naţionalităţi, — ar începe maî crîncenă, maî turbată decît orîcînd. lată-ne atunci reîmpinşî din nou la timpurile de barbarie, cînd eram în drept a ne crede intraţi pentru tot-d'a-una în cercul luminelor. Şi cu toate acestea, cît de lezne ar fi de a înlătura cu totul aşa nefaste frămîntărî ! Cu bună înţelegere, de sigur nu sunt Romîniî aceia cari ar cere stîrpirea orî căriî alte seminţii decît a lor, în Tran- silvania. . MOŢII 321 Romînii mereu au zis şi repeţesc Ungurilor cuvinte de împăciuire, cuvinte de dreptate : «Ţineţi, — le zic eî, — ţineţi cu bună voie din parte-ne, «cîte locuri din ţara noastră vă pot încăpea, ^omînul, cvechî moştean al acestui pămînt, e îndurător, şi ospătos, €şi darnic ; el priimeşte bucuros ca din pînea luî să se c sature şi alţii. «Luaţi dar şi voî, cu bună tocmeală şi cu pace, parte «dreaptă din moştenirea mănoasei noastre moşii părinteşti. «Vorbiţi- vă într'însa limba voastră; închinaţi-vă în bise- «rica voastră; purtaţi- vă portul; răsuciţi-vă cît de sus «mustaţa ; bateţi cît vă va place din pinteni, jucîndu-vă ciar- «daşul; dar, pentru Dumnezeu, nu veniţi cu orbească trufie, «să ne tăgăduiţi noă dreapta moştenire a casei, în care «noi v'am făcut loc. «Nu vă lăudaţi că voî aţî răzbit cu sabia în casa noastră «şi v'aţî aşternut cenuşa pe vetrile noastre. •iDacă în curs de 800 de anî, n'aţî izbutit, ca cuceritori, «să stîrpiţî nici sămînţa, nici datinele, nici credinţele Ro- «mînilor din Ardeal; apoi acum, cînd în potriva tăişului «săbiei voastre se poate ridica fără sfieală paloşul, încă «netocit al luî Horia, cînd pe cenuşa voastră poate să «răsară pară de foc viie; acum cel puţin, deschideţi-vă în «sfîrşit minţile la lumină ; părăsiţi îndărătnicia şi sălbatica «tîmpire a trecutului; primiţi voios mîna frăţească ce vi «se întinde, cu uitare a tuturor urgiilor de maî nainte, şi, «ca oameni înţelepţi, fiţi mîndri a răniîne buni fraţi de «cruce, acolo unde nu vi se maî cade şi nicî veţi maî «putea aievea, a domni în silă ca singuri stăpînî. «Deci, nu vă maî încumătaţî a impune Romînilor, cari «vorbesc limba, — fie chiar scăpătată, — a nobilei Rome, «nu vă mai încumătaţî a le impune graiul vostru de ve- «netici; nicî îi supuneţi la asprimile legilor voastre, croite «pe strîmbătate ; nici vă mai amăgiţi cu deşearta spe- «ranţă că veţi scâlîmba vreodată firea Romînuluî ardelean, «într'atît încît să faceţi dintr'însul un Maghiar. Al. Odobetctt. — Oprre complfte. I. 21 322 AL. ODOBESCU «Aduceţi- vă aminte că, dacă vre odinioară cîte unul din «foştii voştri iobagi a primit să se lepede de romîneasca-î «iobăgie, spre a se face Ungur, acela de îndată s'a urcat «pe scaunele cele mai înalte ale magnaţilor şi ale regilor «voştri; acela a devenit un Ştefan lojica, un loan Huniad, «un Mateiaş Corvin, făt al romînceî din Haţeg şi cel maî «nobil creştet cu care s'a mîndrit aievea ungureasca co- «roană a Sîntuluî Ştefan !» Dar este timpul, domnilor, să ne punem încă odată în- trebarea dacă atîtea exemple de blîndeţe, de înţelepciune, de bărbăţie şi de dreaptă mînie, date de Romînî vecinilor noştri Unguri, nu-î vor face într'o zi pe aceştia să priceapă că nu este dat lor, — ca nimenuî pe lume, — de a stîrpi de pe pămînt seminţia romînească ; să priceapă că acea duşmănie cu Romîniî, — pe care numai ei neîncetat, fără cumpăt şi fără prevedere o aţîţă, — e veşnica piedică a propăşirii noastre şi a lor; că dînsa în fine poate sau, cum zic chiar dţnşiî, bitangi la o vreme, să devină chiar peirea lor, — a lor, copii orfani ai Aziei, pripăşiţi în Europa, printre marile şi puternicile ginţi autoctone ale Occidentului. Oare, nu vor vedea, nu vor simţi dînşiî, că, aci la Du- năre, unde i-a asvîrlit soarta întîmplărilor, numai stînd lipiţi de noi^ umăr la umăr, coapsă la coapsă, inimă la inimă, dînşîi Ungurii şi noi Romînii vom putea sprijini şi domoli sborul, din ce în ce maî semeţ, al marilor sgripsorî cu cîte două capete, care, şi noă şi lor ne fîlfîie mereu de-asupra ? Din nenorocire, pînă astăzi, nu se cam văd semne ca Ungurii să se ^ domirit asupra adevăratului lor şi al nostru bine. Ei, pe noi ceştia de la Dunăre, în scrisele şi în vorbele lor, ne înjură şi ne batjocoresc ; pe fraţii noştri de peste Carpaţi îi adapă cu amărăciuni. Teamă-se însă ca nu, în acea mlaştină de venin în care MOTll o2b ^î, pe nesocotite şi mereu, se nevoiesc în deşert, să înnece toată libera vieţuire a Romînilor, teamă-se să răsare inimi şi mai bine oţelite, braţe şi mai tare încordate decît ale -eroilor martiri de la 1785 ! Aducă-şi aminte, că atunci, la 1785, chiar părinţii lor au pua să ciopîrtească în bucăţi mărunte, cadavrele zdro- bite ale lui Horia, lui Cloşca, lui Crişan, şi au răsădit pretutindeni în pămîntul Ardealului, sîngele cel vitejesc al acestora ! Destupe-şî urechile şi vor auzi că astăzi încă, după aproape suta de ani, Moţii din Abrud fac să tresară de dor şi de mînie munţi şi şesurile Ardealului, cînd horesc doina de spaimă şi de răzbunare a lui Niculae Ursu al Florei din Albac : «Horia bea la crijmă 'n deal! Domnii fug toţi din Ardeal. El aprinde-un mare foc Şi cîntă voios în joc : — Haideţi, feciori, dupe mine Sâ vă 'nvăţ a trăi bine.» ♦ Pe cel, cîmp pustiu şi 'ntins. Arde-un foc de noi aprins. Las' să arză şi să crească, Că-i în ţara ungurească ! — Trageţi hora ca să joc, La lumina celui foc !» «Ungurean, mustaţă lungă! Zis-am morţii .să te ajungă ; Zis-am parai să te arză; Zis-am cruceî să te piarză ! — Trageţi hora ca să joc, La lumina celui foc!> «Ungurean, cîne turbat ! Multe în lume ţi-am răbdat ; Dar venit'a ciasul meu. Ca să mă răzbun şi eu ! — Trageţi hora ca să joc, La lumina celui foc!» «Cum răcnesc jivinile 1 Cum s'aprind slăninele ! Cum ard toate satele, De-şi curăţ păcatele! — Trageţi hora ca să joc, La lumina celui foc !» «M'am suit la munte 'n zori Ş'am prins fulgerul din nuori, Şi de sus, din înălţime, L'am izbit în Ungurime! — Trageţi hora ca să joc, La lumina celui foc! Ş'aideţi, feciori, dupe mine Să dăm cui ce se cuvine!» Bucureşti, 1878. yw/^w/Sf^yff/^ Curcanii ^) LUAREA RAHOVEi DE CĂTRE OŞTIRILE ROMÎNEŞTÎ LA NOEMBRIE 1877. Cuvîntare rostită la Ateneul din Bucureşti, în 26 Martie (6 Aprilie) 1878. Domnilor^ Călduroasa bunăvoinţă cu care publicul de la Ateneu a primit, sunt acum vre-o cîte-va săptămînî, răpedea ex- punere ce am întreprins a-i face despre memorabila dar puţin cunoscuta mişcare a iobagilor romînî din Ardeal, la sfirşitul secolului trecut, fapt carele minunat învederează şi adîncile simţiri naţionale, şi fîreştele aplecări războinice ale ţărănime! romîneşti ; — acel simpatic şi pentru mine mult măgulitor interes, cu care unii cel puţin dintre d-voastră aţî binevoit a asculta şi a aproba cîte v'am putut spune, în treacăt, despre viiul lor dor de libertate, despre turbata vitejie şi despre aspra statornicie în faţa nevoilor, vădite la 1785, de către muntenii noştri de peste Carpaţi, aceste abia meritate îndemnuri, zic, mi-au insuflat dorinţa şi curajul de a mă reîntoarce şi astă seară dinaintea d-voastră, ca să vă aduc o nouă şi maî proaspătă dovadă despre netăgăduita trăinicie a unor aşa nepreţuite daruri!... daruri care — o putem spune azî cu mîndrîe ! — s'au păstrat 1) Apărută, împreună cu Moţii, în două ediţii: Cea d'întîî la 1878. cu titlul: «Moţiî şt Curcanii, doică conferinţe ţinute la Ateneul din Bucureşti de AL I. Odohescu. Buc. Ed. Socec», 1 br. 8^, 95 pp. A doua, cu titlul : «.Moţii şi Curcanii». Ed. II. Bucureşti 1880. Ed. Socec. 1 br. în 16<^ 104 pp. In această a doua ediţie sînt numeroase omisiuni. CURCANII 825 pană şi în zilele noastre, pană şi în poporul romîn de dincoace, cel pe care toţi îl credeau de demult sleit de toate aceste falnice virtuţi strămoşeşti ! Imî era negreşit maî lezne de a vorbi, cu tot respectul cuvenit, despre oameni şi despre fapte pe care depărtarea de maî multe zecimi de ani. precum şi amurgul sîngeros ce le întunecă, le-au înălţat pînă acum în cugetele noas- tre, maî presus de toate acele migăloase şi adesea rău cumpătate imputări, în care patimile mărunte ale zilei se cearcă mai totdeauna să încurce şi să nimicească ori-ce întîmplare contimporană. Numai aripele timpului, domnilor, prin rezultatele ce se lămuresc mai apoi, spulberă cu încetul asemenea pleavă şi limpezesc pentru ochii viitorimii, faptele adevărat demne de laudă ale oamenilor. Mi s'ar putea dar întîmpina că mă prea grăbesc a ju- deca în public cele ce abiea deunăzi s'au petrecut şi asu- pra cărora părerile pot fi aşa de felurite, cît şi de puţin întemeiate. Aşa ar fi, dacă cum-va eu m'aş întinde cu gîndul pană la preţuirea rezultatelor depărtate şi hotărîtoare ale fapte- lor despre care am să vă vorbesc. Eu însă nu merg aşa departe. Voi numai, — cu ştiinţe ce se pot culege şi controla acum maî lezne decît mai tîrziu, — să vă povestesc cît se poate maî simplu şi mai exact, un epizod din luptele oştenilor noştri dincolo de Dunăre, în toamna trecută. Totuşi, dacă dintr'o veridică şi nemeşteşugită povestire va lăstari în mintea fie-căruia, credinţa că în poporul ro- mînesc de rînd viază un simţimînt al datorinţelor sale către ţară şi un inimos avînt de războire la vreme de trebuinţă, pe care azi le resimt deopotrivă cu dînsul clasele noastre maî culte, apoi vom fi cîştigat de o cam dată atîta numai, —şi băgaţi de seamă, domnilor, că aceasta este cea maî mare şi maî spornică sămînţă de tărie naţională, — vom fi 326 AL. ODOBESCU cîştigat siguranţa că putem trăi pe viitor cu o deplină in- credere în virtuţile poporului nostru. Vom şti bine că nu dînsul va sta în nepăsare sau se va da în lături, de cîte-orî de acum înainte vre-un pericol va ameninţa fiinţa sau drepturile ţăreî noastre. Şi de o asemenea credinţă, avem tare nevoie astăzi^ domnilor, cînd răstriştea întîmplărilor pare a ne izbi drept în faţă cu deşertăciunea tuturor sacrificielor ce şi-a im- pus patria noastră, de un an încoace, cu pagube numai şi cu pierderi, în loc de foloasele şi dobînzile materiale la care aveam tot dreptul de a năzui. Dea Domnul, — şi chiar încă se prea poate, — ca noi Romîniî să n'avem a ne căi de a fi intrat într'o luptă, în care nu am culege alte decît nemulţumire şi răutate de la înşişi aceia, pe cari i-ami ajutat cu voie bună şi cu inimă bărbată. Dar, chiar şi dacă ursitele poznaşe ne-ar fi încurcat, de astă dată, firul soarteî într'un caier aşa de rău scărmînat^ Aşa de ghimpos, sălbatic, Nodoros, rîios, iernatic, (cum zicea odinioară glumeţul grădinar, despre măceşul cel cu off în coadă), apoi noî, domnilor, să nu uităm, să nu pregetăm nici măcar un minut de a ne pătrunde des- pre marele folos moral ce noî am cules din acest războit în carele, acum cîte-va luni, furăm părtaşi cu o parte aşa de meritorie. Să nu lăsăm ca ceî rău-voitorî şi rău-nărăviţî către noî,, profitînd de a noastră nepăsare sau maî cu seamă de a noastră bună-credinţă, să ne soarbă, să ne înghită şi să ne nimicească toate acele merite, sub cuvîntul că oastea noastră romînă a fost numai ca o bură uşoară de ploaie, pe lingă năpraznicul potop slovenesc, care a năpădit asu- pra Turciei şi a desfundat-o toată. Aducîndu-ne şi noî aminte de mlaştinele de sînge ru- sesc, în care a fost aşa groaznic înnecată de două ori CURCANII 327 Plevna în vara trecută, maî nainte ca aî noştri să fi tre- cut Dunărea, datoria noastră este de a ne grăbi cât de mult şi cu cea maî pietoasă îngrijire, să nu lăsăm a se sbici cu totul supt o suflare de dispreţ şi de mînie, acea bură de nobil sînge romînesc, — daca bură vor să-i zică, — cu care s'au stropit, maî în urmă, văile bulgăreştî de la Griviţa. de la Rahova şi de la Smîrdan ! Dacă, după ce am fost părtaşi la pericole şi de bun ajutor la vreme de grea strîmtoare, noî Romîniî n'avem, — de pre ne-maî pomenită judecată a aliaţilor noştri, — n'avem să ne bucurăm de nici una din dreptele răsplătiri ale victoriei, — ca şi cînd noî am fî fost învinşii, — este drept cel puţin ca să ne alegem de îndată şi cu deamă- runtul semile din nevoile războiuluî răbdate împreună, şi să facem ca din onoarea isbînzilor, mult puţin cît va fi al nostru, al nostru curat să rămînă în ochiî tutulor. Cu acest cuget, domnilor, am căutat ca din faptele de arme ale oştirii romîneşti în acest războî, să lămuresc cu oare care preciziune măcar una ; şi, întru aceasta, m'am întemeiat maî mult pe acea credinţă că, orî cît de slabă şi de necomplectă va fi cercarea mea, strunele încordate în piepturile romîneşti prin această reînviere a noastră în sînul vieţeî de voinicie a străbunilor, au păstrat astăzi încă destul răsunet în inimile d-voastră, spre a acoperi şi a ascunde toate şovăirile şi toate îngînările rostiriî mele. Cutez a crede că ţelul către care am păşit şi pe care am socotit de cuviinţă a-1 desvolta pană aci cu deplină sinceritate, va dobîndi aprobaţiune din parte-vă. Sper ase- menea că, trăgînd eu azî cu piciorul, — cum vine vorba, — vom avea mulţumirea de a vedea în curînd întregul istoric al faptelor oştirii romîneştî, expus în lucrărî literariî maî temeinice şi maî întinse decît scurta naraţiune, ce timpul îmî va permite a vă face aci despre luarea Rahoveî de către oştirile noastre romîneştî, în luna luî Noembrie trecut. Vă maî datorez o explicaţiune întru ceea ce priveşte alegerea acestui fapt, dintre altele care, prin peripeţiile 328 AL. ODOBESCU lor maî dramatice sau maî strălucite, ar putea să deştepte un egal, dacă nu un şi maî viu interes. Motivul deciziv a fost însă, pentru mine, din cele maî simple. S'a întîmplat ca, asupra expediţiuniî de la Rahova se aflu maî multă înlesnire de a căpăta cele maî amănunţite relaţiunî, atît oficiale cît şi pitoreşte, avînd în corpul care a executat această întreprindere, foarte mulţî cunoscuţî, amici şi chiar consîngenî. Dar să nu credeţi pentru aceasta, domnilor, că mi-am propus a vă aşterne aci un panegiric al cunoscuţilor şi al prietenilor meî din oastea de la Rahova. Chiar şi de vor ■fi meritînd eî maî mult de cît ceea ce cursul întîmplărilor mă va sili neapărat a zice despre uniî din dînşiî, le-am promis şi îmî propun a le cruţa fără milă modestia. Voî da însă toată cuvenita laudă căpetenieî superioare care a conceput, cu o perfectă înţelegere a misiunii oştiriî noastre în acest războiu, şi a ordonat destinderea acţiunii militare a Romînilor preste toată zona teritorială de-a stînga rîuluî Vidul, la apus de Plevna, adică pe malurile Dunării, de la Nicopol pînă la Vidin, pînă la Belgradgic şi pînă la graniţele Serbiei. Mă voî cerca asemenea să prefir în cuvintele mele cît se va piitea maî multă din acea mîngîioasă şi întăritoare simţiri de mîndrie ce m'a coprins de cîte orî am auzit po- vestindu-se de către toţi ceî ce au stat marturî la faţa lo- cului, cu ce veselă şi nepăsătoare semeţie au ştiut tinerii noştriî oşteni să rabde traiul greu al unuî războiu în ţară străină, cu ce inimos şi statornic avînt au cutezat eî să se repează în contra focului inamic şi să înfrunte făţiş gloan- ţele, obuzele şi şrapnelele, care ploaîi, dese şi viclene de pe muchea pustie a unui negru meterez de pămînt ! Imî voî împlini încă şi sfînta datorie ce avem cu toţii, de a consacra faptele şi de a închina în memoria acelor viteji soldaţi, de ori-ce rang, cari pe cîmpul de bătaie au CURCANII 329 murit, lăsînd urmaşilor onoarea de a înscrie numele lor, în analele de glorie ale poporului romînesc ! Pătrunşi acum, domnilor, de ceea-ce puteam şi de ceea-ce aveam să facem noî, aci în paşnica noastră adunare de astă seară, să ne închipuim de odată că stăm privind de sus, dintr'o regiune senină şi liniştită, dar nu lipsită de o frăţească îngrijare, cu ochii ţintiţi d'asupra oştilor noastre romîneştî, răsipite prin văile şi pre şesurile Bulgariei. Suntem ajunşi în iarnă, şi maî pe toată ziua cerul po- somorit picurează sau varsă şiroaie de ploaie şi de sloată, de desfundă pretutindeni pămîntul. In jurul Plevneî, regimentele noastre, — dijmuite de moarte din toamna trecută, pe luciul primejdios al văilor d'asupra cărora domnesc trufaşe redutele turceşti, — regi- mentele noastre sapă acum mereu la şanţuri, ca să se poată apropia mai bine de acele cuiburi ucigaşe, prin adîncî făgaşe de cîrtiţă, maî ferite din norocire de focul puştilor Martini, dar nu şi de apele mocirloase ce se scurgeau mereu în acele noî cărări meşteşugite. Sapă în silă, dar sapă vesel bieţii ţăranii noştriî în bran- ciogul sterp al dealurilor Plevneî, gîndinduse poate la ţarina lor de porumb care a rămas nesăpată astă vară şi se mîngîiă rîzînd cînd, în loc de ştiuleţiî de păpuşoi şi în loc de pepenii de acasă, eî culeg acum, în ogoarele şi în bos- tanele lor din Bulgaria, numai gloanţe şi obuzurî turceşti. — «Măre Doamne ! — îşî zic eî, — pe semne că numai la noî în ţară le prieşte Sirbilor a răsădi ardei şi dovlecî, căci p'aci iarba toată e numai iarbă de puşcă şi altă să- mânţă nu se pomeneşte, de cît numai "grăunţe de fier şi de oţel !» Şi sapă, sapă mereu cu opincele în tină şi în sloată, tluerînd doina de decindea, pe cînd gloanţele le şueră as- cuţit d'asupra capului. Cît colo plesneşte un groaznic obuz de calibru uriaş şi 330 AL. ODOBESCU ţăndările luî scormonesc aprig ţărîna, ca riturile lacome şi pripite ale unei turme de rîmătorî înglotaţî. Săpătorii noştrii care l'au urmărit cu uiduelî prelungite în calea luî d'a rostogolul, rîd cu hohote de purceaua tur- cească, care le-a fătat în preajmă aşa pocită prăsilă de purcei. Dar nepăsătoarea veselie a soldatului abia poate descreţi une-orî fruntea îngrijată a celui pe care eî toţi l-au urmat cu deplină încredere, departe, departe de sălaşele lor pă- rinteşti ! Comandantul general al armatelor de la Plevna, Măria Sa Domnitorul Romînilor, — după ce s'a hotărît a închide gurile clevetitoare, dovedind prin maî multe eroice asalturi în contra redutelor de la Griviţa, cît plătesc ostaşii săî romînî atît în faţa celei maî înlesnite, cît şi în faţa celei maî desperate apărări a inamicului, — M. S. Domnitorul a făcut însă să predomnească ideia sa, de a nu se maî arunca fără cumpăt victime preţioase pe altarul sîngeros, improvizat de Osman-Paşa, ci de a coprinde pe acel aspru închinător al luî Mahomet, cu toată ceata sa de călăi, într'un cerc de armate din care numai foametea şi disperarea să-î silească a se libera, sau prin moarte, sau prin predare. Abia pe la 15 Octomvrie, cu sosirea a noi şi numeroase trupe ruseşti, împresurarea, pe un ocol gigantic de 33 ki- lometri, ajunse a fi completă. Dar, atît mai nainte ca această anevoioasă operaţiune să poată fi realizată, cît şi apoî, în temerea unei izbucniri nimerite a Turcilor afară din întăriturile lor de la Plevna, M. S. Domnitorul se ocupă de a preîntîmpina ori-ce mişcare spre dobîndire de* ajutor şi de merinde, sau numaî spre fugă şi scăpare, ce ar putea să cerce armata turcească din Plevna în înţelegere cu garnizoanele din oraşele şi cetăţile despre apus, adică din Sofia, din Vraţa, din Ra- hova şi din Vidin. Acele părţi trebuiau dar, pentru deplină siguranţă, să încapă în mînele oastei aliate. . CURCANII b31 Rolurile fură împărţite. Un corp de armate ruseşti, către care a stat mult timp alipită o diviziune de călăreţi romînî, fu însărcinat să ope- reze spre miază-zi, adică- pe cursul meridional al Vidului şi în ramura munţilor Balcani, numită Stara-Planina, despe Teliş, Vraţa, Etropol, Orhania şi Sofia. De cît folos a fost Generalului Gurko, Roşiorii şi Călăraşii noştriî, în fericita sa campanie din acele locuri, să sperăm că o vor spune într'o zi publicului, chiar raporturile ofi- ciale şi ordinele de zi ale acelui vrednic comandant al aliaţilor noştrii. Noi aci, vom vorbi numai despre mişcările corpului de oştire curat romînesc, carele a fost însărcinat încă de pe la Septembrie, să privegheze malul bulgăresc al Dunării, de a stînga rîului Vidul şi, înaintînd treptat spre apus, să deschidă o zonă de aprovizionare, din ce în ce mai întinsă, oştirilor numeroase, tăbărîte în jurul Plevnei, — pînă cînd va sosi şi momentul priincios de a coprinde posturile ră- sipite de Turci pe înălţimile şi prin cetăţile d'alungul Dunării. O rapide ochire, aruncată pe d'asupra acestui rîu dincolo de crîmpeiul lui ce se întinde de la gura Oltului pînă la gura Jiului, ne va face să recunoaştem maî bine înfăţişarea ţăreî, în care avea să se mişte corpul de armată a cărui menire era mai cu seamă de a zmulge pe Turci afară din posturile lor de la Rahova, de unde, în tot cursul verii, ne zădărise ei, bîntuind tare tîrguleţul nostru Bechetul şi împrejmuirile lui. Ţineţi poate încă minte, domnilor, că printre primele atacuri ale Turcilor, pe la Aprilie şi Mai din anul trecut, au fost pagubele ce ne-au pricinuit tunurile din Rahova, arzind şi cufundînd la gura Jiului, mai multe vase încărcate cu grîne; tot pe acolo, cete sălbatice de Başi-buzuci şi de Cerkezi au trecut adesea noaptea Dunărea spre a jăfui -aţele din Romanaţi, a le răpi şi a le înjunghia vitele şi < hiar a căzni şi măcelări pe bieţii ciobani de prin bălţi. într*o insulă din faţa Bechetuluî, pichetaşii romîni au 332 AL. ODOBESCU descoperit la 27 Maî, trupul jupuit de piele şi groaznic ciopârtit al unui nevinovat păstor, pe care îl prinsese noaptea soldaţii turci din Rahova. Asemenea mîrşave fapte trebuiau cu timpul să-şî capete şi ele pedeapsa lor. Se cuvenea cel puţin ca neomenoşii tîlharî să fie alungaţi cu ruşine din cuiburile lor. Şi cînd numesc cuiburi de tîlharî aşezămintele turceşti din acea parte a malului dunărean, să credeţi că nici îngustez, nici defaim rolul Osmanlîilor şi al Cerkezilor printre locuitorii creştini. Bulgari — dar şi Romînî, — care smălţuesc cu numeroasele lor bordeie, grămădite în sate şi cătune, toate şesurile dintre Vid şi Isker, precum şi dintre Isker, Skit şi Ogost. Dincoace de Dunăre, la noî, avem tîrgul Islazului^ cam în dreptul vărsăturii Vidului de la salul bulgăresc Samavit; iar în faţa gureî Iskeruluî; stă la noî Celeiul, cu rămăşiţele sale dintr'o antică cetate romană şi cu stîlpul, cufundat în Dunăre, al podului clădit peste rîu, acum vre-o cinci- spre-zece secoli, de împăratul Constantin-cel-Mare. Nu maî puţin interesant, din punctul de vedere al ve- chilor aşezăminte legionare, este malul dimpotrivă, căci acolo, ceva maî jos, pe coasta Iskerului, sunt ruinele încă învederate ale anticei cetăţi Oescu, cu stradele, cu ape- ductele, cu sculpturile, cu inscripţiunile şi cu temeliile ei de case romane, risipite printre îngrăditurile şi ţarcurile sătenilor, curat romînî, din Ghighiu, Romînî sunt şi locuitorii din Măgura, din Cercelani, din Mocrişani, din Brestu, din Ghiulenţi şi din alte multe sate învecinate ; chiar dacă ei n'ar vorbi o romînească, — aşi putea zice mai colorată cu archaisme neaoş-romîneştî decît a actualilor săteni de pe malul stîng al Dunării, — apoi însăşi înfăţişarea lor mai sprintenă şi mai voioasă, portul lor mai frumos potrivit în cusături pestriţe, firea lor mai ospătoasă şi mai puţin posomorită şi sfleaţă decît a Bul- garilor, ni i-ar dovedi ca fraţi buni, din acelaş os şi din acelaş sînge cu noi. CURCANII 'â'^'â îşî maî aduceau aminte de-acasă Dorobanţii noştri, cînd vedeau viindu-le înainte şi poftindu-î la cină în bordeiele lor, împodobite cu zăblaie vărgate şi cu ştergare cusute, fruntaşii cu chică lungă din satele romîneştî ; şi maî cu seamă le zîmbea Călăraşilor ochii de bucurie cînd, tocmai colo în vale la fîntîna care ţîşneşte limpede dintr'o veche piatră, săpată cu slove latineşti, zăreau jucîndu-se codanele limbute, adunate toate la un loc sau purtînd pe umăr, cu umblet legănat, cobiliţa cu două doniţe. Iar ele nu fugeau de voinicii noştri, bombănind şi su- duind ca posacele de bulgăroaice, ci eşindu-le cu plin înnainte, le urau cu grai vesel şi desghieţat, bun sosit şi bună ispravă, că doară va da Dumnezeu ca prin eî, să scape şi biată lumea de pre acolo, de spaima cînilor de păgînî. «Ba zău, de la dînsele, — îmi spunea unul din oficeriî noştri, — auzeai o limbă ce ţi-era drag s'o asculţi şi care ne învăţa adesea pe noî cum să îndreptăm pe romîneşte, vocabularul nostru militar, aşa de împestriţat cu ziceri pocite, adunate de prin toate limbele^ care nemţeşti, care ruseşti, care franţuzeşti. «într'o zi, bună-oară, ajungînd într'o recunoaştere, pînă în marginea unui sat şi voind să aflu dacă nu se văzuse încă pe acolo eclerorii pe cari-î trămisesem înainte, o fată romîncă îmi răspunse fără sfială, arătîndu-mî un punct al orizonului: — «Ba am zărit maî adineauri trecînd într'acolo vre-o doui cercetaşi de-aî voştri ! «Pe noi nu ne tăiase pînă atunci capul să dăm numirea aşa potrivită şi curat romînească de Cercetaşi^ strejilor în- naintate, pe care străbunii noştri le numeau pe slavoneşte. Iscoade^ şi pe care noi i-am botezat azi cu numirea fran- ceză de Ecierorî». Iată, domnilor, cum chiar pentru Dicţionarul Academiei u este fără folos, războiul ce făcurăm peste Dunăre. Să credem insă că, şi subt ahe numeroase puncturî de vedere mai puţin cărturăreşti nu îndeşert a petrecut prin 3b4 AL. ODOBESCU acele locuri, în tot cursul lunilor luî Septembrie şi Octom- brie, corpul de oştiri romîneştî de la Dunăre, stînd une- ori adunate sub corturile din bivoac, pe care crivăţul şi ploile le răsturnau neîncetat, iar maî adesea stînd răspîn- dite prin îmbielşugatele sute din mănoasa luncă a Iske- ruluî. Acel ţinut, scăldat de vărsături băltoase despre Du- năre, şi deluros dar nu maî puţin roditor în lăuntru, deveni în tot acest timp, grînarul cu merinde şi şura de fineţe ale oştirilor ce mereu, mereu soseau, ca să încingă cu cerc de fer, urgisita vizuină de la Plevna. Cînd împresurarea fu pe deplină săvîrşită, acel corp, deslipit din armata statornică de la Plevna, avu şi dînsul voie a se mişca maî departe şi a cerca locurile maî la larg, dincolo de Isker. Aci se întinde pe o distanţă de vre-o 50 de kilometri, pînă la rîuleţul Skitul, sau maî bine pînă la rîul maî în- semnat Ogostul, care curge în paralel şi alături cu Skitul, se întinde, zicem, o cîmpie cam pustie cu largi undula- ţiunî de tărîmurî ce se prefac în dealuri din ce în ce maî aprige şi maî semeţe, cu cît ele maî mult se apropie de malul Dunărei. In trei locuri. Turcii îşî aşezase, pe acele înnălţimî, tăbiî întărite: la Vadin, în dreptul satelor Grojdibod şi Gura-Padiniî din Romanaţî; la Ostrov, care cade cam în faţa Dăbulenilor, la coada apusană a bălţii Orlea ; şi în fine d'asupra oraşului Rahova sau Oreava, care stă aşe- zată pe povîrnişul nordic al dealului, scăldîndu-şî poalele în Dunăre, faţă în faţă cu tîrguleţul Bechetul de la gura Jiiuluî. în reduta de la Vadin se afla un mic post cam ca de 130 soldaţi turci, Nizamî din oastea regulată, amestecaţi cu Başibuzucî sau volentirî nedisciplinaţî. Comandantul trupelor romîneştî de pe Isker, colonelul Slăniceanu, voind să-şî gătească din vreme o cale liberă către poziţiunea cu mult maî însemnată de la Rahova, CURCANII 335 decide a surprinde într'o recunoaştere, postul turcesc de la Vadin. Luînd cu sine o companie din al IV-lea regiment şi două din al X-lea de Dorobanţi, două scadroane de Că- lăraşi, precum şi două tunuri, porneşte din zi-de-dimineaţă la 18 Octombrie din satul Kruşeven unde poposise noaptea, străbate repede ceî zece kilometri ce-1 despart de Vadin şi, fără de a fi văzut sau măcar bănuit de garnizoana tur- cească, ÎŞI aşeză pe la 10 ore cele două tunuri, ca la 2000 metri în faţa tabieî. Abia la a doua detunătură a tunului romînesc începu a se zări fesurile roşii dindosul parapetului. Turcii erau la pilaf, cînd veniră aî noştri să le strice tabietul. Eî, biet, nici că apucară să tragă împotriva agresorilor, căci o a treia bombă romînească fu asvîrlită cu atîta pre- cisiune, încît căzu drept în bordeiul cu muniţiunile Tar- cJlor. O groaznică exploziune a ierbărieî săltă chiar pe mulţi din apărătorii redutei în aer şi-i aruncă morţi în şanţuri pe d'asupra parapetelor. Ceilalţi o luară îndată la fugă pe clina despre Dunăre a dealului, cătînd a se retrage în susul rîuluî; către tabia din Ostrov. Dar, spre apus de satul Vadin, îi aşteptau Călăraşii din escadronul de Gorj, cari năvălesc cu săbiile şi cu cara- binele asupra lor. O luptă destul de crîncenă se încaieră acolo, printre rovinele şi băltişurile de pe malul Dunării. Unii din Turci se împotrivesc cu îndărătnicie, dînd mijloc altora să se furişeze pe sub rîpele malului, unde Călăraşii nu se pot coborî cu calul, ca .să-i ajungă. Astfel se hărţuieşte îndîrjît ceata călăreaţă cu fugarii pedeştri, în timp de două ore şi maî bine, Romînii noştri răpezindu-se cu săbiile asupra Nizamilor, ce-î ochesc de prin tufele de răchită şi de prin surpăturile malului. Cu aceştia se unesc şi cîţî-va pichetaşi turci, cari trag asupra alor noştri din posturile lor de prin insulele Du- 336 AL. ODOBESCU nării, formînd astfel un lanţ neîntrerupt de grupe luptă- toare de-a lungul drumului îngust ce duce la Ostrov. Dar, pe de altă parte companiile noastre pedestre in- trase în reduta încă răscolită şi fumegîndă de isbucnirea ierbărieî, încă sîngerată de membrele hidos zdrobite ale victimelor acelei loviri decisive. Steagul nostru tricolor se înfipsese pe muchea cea maî înaltă a dealului. La această vedere, satele romîneştî adunate la bubuitul tunului, pe mal dincolo de Dunăre, începu a serba cu stri- gări de bucurie şi cu salve de focuri, izbînda fraţilor lor. Turcii, cîţî maî rămăsese în luptă cu Călăraşii, crezîn- du-se acum prinşi între două focuri, sau că se predau, sau că dispar pitulîndu-se prin scorburile rîpeî. Cu toate ale lor desperate silinţe, eî n'au izbutit a ne ucide într'această harţă de vre o trei ore şi jumătate, maî mult decît doui dintre vitejii noştri Călăraşi şi a răni alţi cinci luptători, printre care a fost şi tînărul locotenent Caloian-Cătănescu. El s'a bătut cu o minunată semeţie, călare printre tira- liorii turci, culcînd la pămînt cinci dintre dînşiî, cu sabia sa, care i-a picat din mină atunci numai cînd de la al şea- selea primi o rană adîncă. Rana necăutată la timp, avea, peste vre o patruzeci de zile, să-1 aştearnă şi pe dînsul în mormîntul pururea lăudat al bravilor ! Succesul surprinderii de la Vadin puse frica în inima postului dela Ostrov, care, împreună cu cei scăpaţi în ziua de 18 Octomvrie de tunul şi de sabia romînească, se re- trase îndată la Rahova. Patrulele romîneşti priveghiau acum malul drept al Du- nării pe o întindere, abia cu vre o 20 kilometri depărtată de Rahova, fugărind adesea bandele de Cerkezi, care tot se mai ispiteau uneori, pe întunerec, a înnainta pînă în preajma avant-posturilor noastre. într'o noapte, patru Călăraşi, în cinstea cărora gazda lor din Ostrov dase cep unuî butoiaş cu vinişor dulce acrişor din viile Rahovei, întrerupseră cu cel maî siste- CURCANII 33 matic sînge-rece petrecerea şi danturile lor, spre a susţine un adevărat asediu în contra unei cete de asemenea vîn- turătorî de potece. După ce Cerkeziî o rupseră la fuga, socotind, de pe iuţeala focurilor, că au a face cu o pu- ternică garnizoană, ceî patru Călăraşi îşî atîrnară iarăşi în cuie carabinele şi, prinzîndu-se din noii în joc, goliră chiuind pînă dimineaţa butoiaşul cel cu noroc. Precum vedeţi, domnilor, eraii inimoşi şi veseli soldaţii noştri din oastea de la Dunăre ; iar vitejia şi voioşia ce purtau ei cu sine, era curată firea ţăranului romîn, căci toţi, pînă la unul în această oaste erau numai ţărani Do- robanţi şi ţărani Călăraşi. Despre Dorobanţi, ea se compunea dintr'un batalion de Mehedinţenî din I-iul regiment, sub comanda maiorului Burileanu ; din batalionul de Muscel al regimentului al Vl-lea, comandat de maiorul Giurescu ; dintr'o companie de Ilfovenî, ce venise cu şeful regimentului al Vl-lea, ma- iorul lene ; din ambele batalioane ale regimentului al X-lea, recrutat în judeţele Putna şi Rîmnicu-Sărat şi pus sub co- manda locotenentuluî-colonel Măldărescu ; în fine din ră- măşiţele batalioanelor de Neamţu şi Suceava, din regi- mentul al XV-lea, avînd de şef pe maiorul Burki. Aceasta cu totul însumau ca la 3200 oameni, toţi Do- robanţi din ostile teritoriale, dar nu toţi Curcani, — dacă într'adevăr peana de la căciula lor militară le-a meritat acest nume, — căci maî multe sute dintre dînşiî purtau încă zeghea şi căciula ţărănească, fiind adunaţi în pripă din recruţii lipsiţi încă de uniforma regulamentară. Călăraşii, ca la vre o 900 la număr, erau ceî din al Il-lea regiment de munteni din Gorjiu, Vîlcea, Argeş şi Muscel, comandaţi de colonelul Cernovodeanu ; ceî din al VlII-lea regiment de plăieşi din ţinuturile Neamţu, Ba- cău, Romanul şi Suceava, sub ordinile locotenentuluî-co- lonel Pereţ, şi încă două escadroane şi jumătate din re- îrimentul al IX-lea de rezerve adunate cam de prin toate Al. Odobescu. — Opere complete. I. 22 338 AL. ODOBESCU judeţele şi întocmite sub comanda locotenentuluî-colonel Ştefan Rosetti. Artileria, compusă de trei baterii cu cîte şase tunuri de campanie Krupp şi de o baterie teritorială de patru tu- nuri maî mici, sistemă vechie, avea drept comandanţi pe căpitanii Calenderu şi Borănescu şi pe locotenentul Mano- lescu, puşi cu toţii mai adesea sub direcţiunea şefului de stat-major al corpului, locotenentul-colonel Dumitrescu- Maican. O companie de geniu, o ambulanţă improvizată, o co- lumnă de muniţiunî, întocmită din trăsurile artileriei, trase de vite de rechiziţiune, completau acest mic corp de ar- mată, încredinţat colonelului Slaniceanu. Ar lî de prisos să maî pomenesc despre trenul de apro- vizionare al oştirii^ căci pe cît ştiu, această armată şi-a creat singură, cu bună tocmeală pe orî unde a trecut, mijloacele sale de existenţă, fără de a îngreuia cîtuşî de puţin sarcinele intendenţei militare. Tot cam aşa au trăit, prin aceleaşi locuri, şi ostile ro- mîneştî ale luî Popa-Fărcaş, cel care, pe vremea luî Mihaî- Viteazu, A urit biserica Ş'a 'ncins săbioara ; Ş'a urît ciocanele, Ş'a 'ndrăgit pistoalele. Lasă toaca netocată, Pleacă 'n război să se bată ! — Dar pe atunci această sistemă de aprovizionare expedi- tivă se chiamă pe grosolana limbă bătrînească Pleaii şi Pleaşcă ; acum i se acordă termenul onest, legal şi ele- ofant de Rechiziţiune. spun gurile rele că Dorobanţii şi Călăraşii noştri maî făceau pe icî pe colea şi cîte un puî de giol cu gîştele pi cu purceii de prin islazuri ; dar eî ştiau îndată să se îndreptăţească, jurîndu-se că le-au cunoscut bine că sînt pasări şi vite pripăşite de ale paginilor de Turci. cuRCANn o39 Ei ! ce să le faci ? Războiul are şi el o politică a luî : Dar iertaţi-mă, domnilor; eu vă ţiu pe loc, dînd mereu tîrcoale prin micele taine ale vieţeî ostăşeşti, şi d-voastră veţi fi nerăbdători de a sosi cu oastea noastră la Rahova şi poate încă şi maî mult de a grăbi sfîrşitul acestei des- trămate vorbiri. lată-ne gata... Plecăm chiar acum la Rahova. Generalul Gurko, operînd cu ostile sale spre miază-zi, a luat Vraţa la 28 Octomvrie. El voieşte să înnainteze către Orhania ; dar îî pasă mult de a nu lăsa în spatele său pe Turci, stăpînî în Rahova. De aceea, el cere ca ostile de la Nord ale Colonelului Slăniceanu să cuprindă cît maî în grabă întăririle de acolo, şi spre a-î înlesni împlinirea acestei trebuinţe strategice, îî trimite, la 5 ale luneî, de pe malul Iskeruluî, din Ma- haleta, o brigadă de Roşiorî romînî, comandată de Colo- nelul Victor Creţeanu, avînd drept capî de regimente pe locotenenţiî-coloneî Kiriţescu şi Alexandrescu ; brigada e secundată de o baterie călăreaţă cu şease tunurî Krupp, sub ordinele căpitanului Epites, precum şi de un regiment de Ulanî ruşi, cu alte patru maî micî tunurî. Toate aceste trupe au drept căpetenie pe Generalul ba- ron Meyendorff, adjutant al împăratuluî Alexandru. Pe cînd această diviziune de cavalerie, în mare parte romînească, soseşte în ziua de 6 Noemvrie, pe la orele 2 după amiazî, la satul Bucoviţa, depărtat cu vre o patru kilometri la sud-vest de Rahova, tot corpul de oştire al colonelului Slăniceanu, vine în aceiaşî zi, de poposeşte seara la satul Selanoviţa, situat cam la aceeaşi distanţă, în partea sud-estică a forturilor turceşti. Pe dată se stabileşte comunicaţiunea între ambele oştiri cooperatoare, prin regimentul al Il-lea de Călăraşî, care formează un lanţ între avant-posturile de la Bucoviţa şi cele de la Selanoviţa. Tot atunci, colonelul Slăniceanu despică din oştirile sale o mare parte din batalionul de 340 AL. ODOBESCU Dorobanţi Mehedinţenî, comandată de maiorul Mateescu; şi-î trămite ca să întărească diviziunea de cavalerie tăbă- rîtă despre apus. închipuiţi-vă acum, domnilor, că la centrul poziţiuneî, în paralel cu Dunărea se înalţă culmea în dosul căruia e clădită Rahova ; iar pe acea culme, care domină toată împrejurimea, Turcii au, la mijloc, o cetăţuie de pămînt cu întreite şanţuri interioare ; despre Occident este o altă cetăţuie maî mică, unită prin şanţuri late sau căî acope- rite, cu cetăţuia cea mare ; în partea despre răsărit eî maî posedă o tabie sau redută simplă, precum şi deosebite valuri de apărare, ridicate în diferite direcţiuni pe acea muche, maî mult lungă decît lată. In partea stingă, dealurile se întind, scăpătînd din ce în ce maî mult pînă dincolo de satul Selanoviţa, unde a tăbărît oastea venită de la Ghighiu. Dar, între acel mare sat şi muchea întărită mai este o piedică naturală destul de primejdioasă, adică o văgăună sau mîncătură de pă- mînt; în fundul caria se află cătunul Lescovăţu, şi care răspunde d'a dreptul în malul Dunăriî ce acolo se înco- voaie răpede spre mîază-zi. Drept în faţa mucheî cu întăriturile, se deschide în piez oblu şi prelungit, un tărîm undulos, ca o pînză sbîrcită de cute. La apus de acest lat^ povîrniş, care nu măsoară maî puţin de vre-o 7000 metri în lărgime, curge părîul Skitu, cu malurî rîpoase şi cu fundul mocirlos ; iar la un kilo- metru de dînsul şerpuieşte Ogostul, mai larg dar mai lezne de străbătut, căcî malurile îî sunt şese şi matca pietroasă. Satul Bucoviţa stă pe malul drept al Skituluî, rezimat de un deal, care se prelungeşte cu felurite undulaţiuni pînă la marginea Dunăriî. Aci drept în faţă cu gura Jiu- luî, locul d'a stînga [Skitului este împodobit cu o dum- bravă, d'asupra caria se înalţă pe o muche, ruina unuî turn antic de clădire romană. De aci în jos, spre Rahova CDRCANn 341 şi în sus, pînă pe lingă cetăţuia cea mică după creastă, se aştern viile care împresoară tot orăşelul. Intre ruina turnului roman şi satul Bucoviţa există un pod de piatră peste apa Skitului, şi de acolo calea se abate spre miază-zi, trece prin vad Ogostul, în faţa cătunului romînesc Hîrleţul şi se îndreptează, d'a lungul unui deal ce domină lunca păduroasă şi mlăştinoasă a Dunării, pînă a satul Cotuzluî mergând în direcţiunea Palancei şi a Vi- dinuluî. Prea multe nume de locuri! îmî veţi zice poate... Scuza mea este că n'am spus mai multe nume, decît voi fi silit să povestesc fapte. înţelegerile între comandanţii ambelor diviziuni sunt ast-fel luate ca, a doua zi de la 7 Noemvrie, oştirea din flancul drept, cea despre Skit şi Ogost, să simuleze de dimineaţă un atac asupra cetăţuei celei mici, pentru ca, în această vreme, corpul din stînga, cel despre Selanoviţa să poată înainta mai cu temei în contra fortului principal. Intr'adevăr, pe la 9 ore dimineaţa, bateriile călăreţe după dealurile Bucoviţei încep a împroşca întăriturile tur- ceşti ; escadroane de Roşiori se răsipesc prin toate împrej- muirile ca să facă recunoaşteri, şi batalionul de Dorobanţi Mehedinţenî aşteaptă ascuns într'o vale, ca să-i vină şi lui rândul de a ataca cetăţuia cea mică. De partea cea-1-altă, colonelul Slăniceanu a dispus ba- teriile sale de două-zecî şi două de tunuri, la o distanţă ca de 2000 metri drept în frontul poziţiunilor turceşti şi, mai nainte ca această artilerie să fie aşezată în baterie, Turcii salută recunoaşterea făcută de statu-major româ- nesc, asvîrlindu-i pe d'asupra capetelor maî multe obuzuri care, prin şuieratul lor lung şi ascuţit par a vesti că meterezele turceşti au să dea de muncă grea în acea zi, pe agresorii lor. Dar două-zeci şi două de guri tunătoare ale noastre din Ndle şi alte şease despre dealul Bucoviţei încep îndată 342 AL. ODOBESCU a urla cu turbare, stropind cu foc şi cu fer muchea se- meaţă a inamicului. In timpul acesta, batalioanele pedestre^ dispuse în ordine de bătaie, înaintează pe dealurile din flancul stîng al Tur- cilor. Comandantul, rechiămînd în sufletele încordate ale ostaşilor faptele de glorie, săvîrşite tot în aceste locuri de străbunii lor cu 275 anî mai nainte, a regulat rîndul tru- pelor, alegînd batalionul de Muscel ca să formeze avan- garda şi să meargă cel d'întîî la atac. In mijlocul strigătelor de Trăiască Romînia! repeţite de toată oştirea, maiorul Giurescu îşî înalţă vesel sabia în sus, mulţumind cu entusiasm colonelului că a deferit lui şi Muscelenilor săî, această onoare. In acelaş moment o bombă de ale inamicului vine po- somorită, să se îngroape în pămînt, aproape de dînsuL Ceî de faţă încreţesc sprînceana, ca la un semn rău. Eî însă : «De este să mor astăzi, — zice — sunt încredinţat că patria va purta grijă de soţia şi de trei copilaşi aî meî!» şi se porneşte iute^ cu pas hotărît el maî întîî, în fruntea batalionului său. îndată după dînsul umblă nu maî puţin determinată, compania din al Vl-lea regiment de Bucureştenî. Iar peste toată această sprintenă avangardă, căpetenia este maio- rul lene. Cele-1-alte trupe vin cu patru sute de paşi mai în urmă Locotenentul-colonel Măldărescu comandă rezerva. Cu mers răpede străbat Dorobanţii dealurile pînă la valea surpată de la Lescovăţ şi, scoborînd'o numai într'o clipă, eî se grăbesc a o sui de partea cea-1-altă, acăţîndu- se pe alocurea şi cu manile de scorburile ei, ca să ajungă mai curînd pe culme şi să dea piept cu inamicul. Acolo, micî grupe de tiraliorî, ca o spuză de norişori, se desprind îndată din puhoiul cel îndesat al columnelor înglotate ; ele se rezlăţesc pe tot plaiul deluros, ochind cu focuri răsipite pe Turciî dintr'o mică tabără, ce stă CURCANII 343 dincoaci de reduta orientală, către care aî noştri tind maî cu seamă deocamdată. Abia eî se arată pe cel maî de sus povîrniş el crestei, şi Turcii din tabără o rup la fugă, ca să se retragă şi dînşiî în redută. Dar Dorobanţii noştri, atraşî ca de magnetul războirii în urmărirea fugarilor, nu întîrzie a se răpezi asupra ta- bieî, şi avîntul lor este aşa de semeţ, aşa de hotărît, aşa de îndemînatic încît Turcii, după o luptă de o oră şi ju- mătate, şi de astă dată nu se maî socotesc siguri din do- sul unuî simplu rînd de şanţuri. Ceî maî mulţî aleargă să se închidă în cetăţuia principală, de unde le vine mai lesne a trege într'aî noştri, pe d'asupra unuî întreit şir de metereze. ^ Pe la 3 ore după amiazî, luptătoriî români coprinsese reduta din stânga, şi acum dintr'însa eî cată a slăbi pu- terile Nizamilor, concentraţî în fortul de căpetenie. Cam pe la aceeaş oră, o parte din batalionul de Mehe- dinţi de la flancul drept ocrotită de focurile artileriei că- lăreţe care se apropiase ca de 1400 metri de fortul cel mic, ese din ascunzătoarea sa, trece prin viile ce o des- part de acel fort şi încearcă cu vigoare a-1 ataca; dar, la cele d'intăî împuşcături, comandantul Mateescu cade rănit de un glonţ ce-1 atinge în genuchiu. Această nenorocire aduce un moment de îndoială de care Turcii profită spre a-şi înteţi focurile şi companiile romîneştî, lipsite d^ şeful lor, se retrag în viî, urmând a zădări prin împuşcături pe apărătorii cetăţueî de la margine. Dar, de cea-1-altă parte, spre răsărit, lupta se încleştase acum crîncenă şi stăruitoare ! Dorobanţiî din avangardă, care fusese mereîi întăriţi cu companii proaspete din rezerve, es de pretutindeni din şanţuri, din dosul valurilor şi al întăriturilor turceşti, pe care eî şi le însuşise prin vitejia lor, şi cată a se apropia pînă la 100, pînă la 60 şi pînă la 40 de paşi de fortul cel 344 AL. ODOBESCU mare, de pe ale cărui bastioane gloanţele răpăiesc maî îndesate de cum sunt oamenii noştri înglotaţî. Dacă un minunat instinct de apărare n'ar povăţui pe ostaşii noştri ca să înşele gloanţele inamicilor, prin măie- strita lor răsipire, prin iuţeala lor în mişcări, prin iniţiativa sprintenă şi inteligentă a fie-căruia din eî în parte, ne- greşit că am fi avut pretutinenî în faţa păreţilor ucigători ai tăbiilor turceşti, pierderi cu mult maî însemnate decît cele ce a încercat armata românească. Chiar în acest atac al întăririlor de la Rahova, — atac în care nouă ore d'a rîndul, nebăuţî, nemîncaţî, de dimi- neaţă şi pînă în noapte, maî toţi Dorobanţii celor patru batalioane au secat gentele lor de întreaga pro viziune de cartuşe, trăgînd cu o nespusă ?tivierşunare, şi mai adesea de pe cîmp neted, în contra viclenilor Nizamî, acoperiţi cu nerăsbătutele lor brazde de pămînt, — chiar în această zi de luptă, adevărat vitejească, s'a putut constata cu mi- rare că morţii şi răniţii au fost mai numeroşi la împresu- raţi decît la împresurătorî. Şi cu toate acestea, viscolul de bătălie încinsese cu ne- săţioasă furie pe toţi d'a rîndul, în şirurile romîneştî. Dorobanţii de Muscel şi de Ilfov, puşcărind şi puşcăriţî fără preget despre unghiul bastionului apusan, iar ceî din judeţele înfrăţite ale Milcovuluî, Putna şi Rîmnicul, trăgînd mereu în contra unui parapet maî meridional, care şi el le ştirbeşte rîndurile, formează împreună, pe laturea stîngă a fortuluî, un larg semicerc de arme ce scapără şi scîn- teiază fără de încetare. Companiile de Dorobanţî din Me- hedinţi şi Suceava le înleznesc schimburile, ca trupe de sprijinire. Toţî susţin lupta cu o înfocată întărîtare ce nu-î face totuşi a se abate întru nimic de la regulata îndeplinire a mişcărilor tactice. Armaţi maî toţî cu puşti de sistem Krynka, recruţii noştriî cari au venit în mare parte la război cu mintenele şi cu sucmanele lor ţărăneşti, cutează a păşi fără sfială sub CURCANII 345 bătaia cu mult maî lungă şi maî sigură a ţevilor Martini mînuite de Nizamî ; fără de şovăiri, fără de înspăimîntare; îndemînaticî şi inimoşi, ca şi cînd ar fi vechi oşteni în- cercaţi, eî înaintează şi se napoiesc în regulă, de pre sem- nalurile date, şi numai fiorul vărsat în trup de plumbul ucigaş, sileşte pe cîte unul a-şî părăsi cu durere datoriile sale ostăşeşti. Ai zice, văzînd cu cîtă preciziune, cu cîtă hotărîre se alternă şi se împrospătează mereu liniilor împrăştiate şi tare primejduite ale tiraliorilor, că ei îşi fac deprin- derile lor militare pe cîmpul de manevre, cu acea deosebire numai că toţi simt cum că ochiul ce-î trece acum în revistă şi le pîndeşte greşelile este chiar clipirea încruntată a morţii, iar dreptatea ce-i aşteaptă este viaţa, e onoarea, e libertatea, e gloria ! Maiorul Giurescu, îndemnînd pe soldaţii săi, chiar pe liniele cele mai înaintate ale tiraliorilor cade, cel d'întîî dintre şefi, lovit drept în frunte de un glonţ, şi încunună viaţa sa de vrednic ostaş cu o moarte de erou. Călcînd pe urmele lui, maiorul lene, nerăbdător de a vedea cu ochii dacă lovesc drept la ţintă focurile ce com- paniele sale îndreptează asupra duşmanilor din dosul unui val de pămînt transformat în pripă de soldaţii săi, viteazul bacaoan, maiorul lene sare în picioare d'asupra parapetului, expunîndu-şî nesocotit viaţa sa. Un sergent, speriat de aşa cutezare, îl trage repede în şanţ ; dar el se întoarce îndată la postul său de observare, de unde la moment şi cade, străpuns d'a curmezişul în piept şi în umăr de un glonţ ucigător. — «înainte copii! Daţi de tot!» şopteşte el răs- turnat în sînge şi proptit pe sergentul ce-1 susţine, rostind încă la ceasul morţii, mîndrul viers de răsboire al stră- bunilor noştriî. Locotenenţii Nic. Radovicî şi Pav. Bordeanu cad şi ei morţi la posturile lor, de-a rîndul cu vre-o sută de voinici soldaţi. 346 AL. ODOBESCU Dar altora, maî numeroşi, soarta războiului se mulţumeşte a le răsplăti bărbăţia lor numai cu răni. Sublocotenentul Spiroiu, cu sîngele curgînd şiroaie pe obraz, îşî păstrează pînă la sfîrşit locul său în rîndurile columnei. Locotenentul-colonel Măldărescu, luînd comanda întregeî linii de atac, după moartea maiorilor lene şi Giurescu, îşî simte de odată slăbind sub dînsul amîndouă picioarele, pătrunse fără de veste de un glonţ. Lungit în patul pe care îl duc la ambulanţă, el trece pe dinaintea colonelului Slă- niceanu, opreşte pe brancardieri şi, pe cînd face şefului raport despre ceea ce se petrece în fruntea bătăii, un alt glonţ, şuerînd pe lîngă dînşiî se înfige în stinghia de lemn a patului. Dar acum nimeni nu se maî tulbură de asemenea mărunţişuri. Maiorul Burileanu şi căpitanul Chivu, pe cînd comandau călare batalioane, simt caii ucişi sub dînşiî şi îşî urmează funcţiunile pe jos. Unul după altul, au dispărut din vederea oştilor, — morţi, răniţi sau rămaşi pe jos — maî toţi şefii de brigade şi de batalioane. Trupele însă trag mereu cu îndîrjită mînie asupra para- petelor ce le ascund pe duşman;. Precum zmeii din po- veşti, vitejii noştriî Curcani se bat amarnic cu pămîntuL Ca să sprijine maî tare o luptă aşa de puţin dreaptă şi nepotrivită pentru pedestrimea noastră, comandantul ordonă ca două din bateriile de tunuri ce lucrează în frontul po- ziţiunilor turceşti, să fie suite în grabă pe muchea dealului, spre a izbi şi din lăture fortul principal. Invfngînd atunci toate greutăţile suişului, tunurile căpitanilor Calenderu şi Borănescu isbutesc a se aşeza în dosul trupelor luptătoare pe nişte valuri părăsite de inamic, şi de acolo încep a fulgera cetăţuia. Dar Turcii nu pregetă de a le răspunde, vătămînd cîţî-va oameni şi cai din artileria noastră. Cît de iuţi şi de stăruitoare sînt împroşcaturile agresorilor, CURCANII 347 care de sigur nu cad toate în sec, ele totuşi nu fac a scădea în mod simţitor, îndărătnicia cu care se apără inamicul. Prin vîrtejurile de fum ale aprigei puşcărirî, se zăreşte comandantul Turcilor, un miralaî călare pe un cal alb, alergînd de la un fort la celalt, mutînd mereu din loc cele trei tunuri cu care el întreţine focul pe puntele cele maî primejduite, îndemnînd, îmboldind pe aî săî cu o deosebită energie. Intr'un moment, aî noştriî îl cred mort; căci îl văd cu- fundîndu-se de odată ; dar pe semne, numai calul luî cel alb a fost rănit ; căci rezistenţa forturilor urmează cu aceeaşi învierşunare. — «încercase- va acum un asalt general în contra for- tului celui mare ? «Sînt trei rîndurî de şanţuri şi fiecare din ele ne poate costa tot atîţî oameni cîţî au perit, — maî adesea fără de vre-o ispravă hotărîtoare, — dinaintea redutelor de la Gri vita. — «Cuteza-va să sacrifice fără cruţare pe toţi ceî trei miî de Dorobanţi, ce i-au fost încredinţaţi? «Şi apoi este oare convins că va obţine un succes de- plin, acum cînd ora e tîrzie, trupele ostenite, retragerea primejduită prin rovinele de la Lescovăţ ; cînd muniţiunile încep a lipsi, iar prenoirea lor este cu neputinţă, de oare-ce columna de muniţiuni a fost împiedecată la trecerea eî printr'un sat părăsit de Turci, căruia Bulgarii îi dase foc. — «De pe bastioanele şi de pe curtinele fortului lor şi cu armele perfecţionate, fie-care puşcaş turc poate secera cu înleznire, la un asalt, cel puţin cinci, şase agresori, şi în amîndouă forturile de la Rahova pot fi ca la vre-o 2000 de Nizamî, cari, de cînd aîi slăbit focurile în contra cetăţuiei de la flancul drept, par a se fi grămădit cu toţii pe parapetele celei centrale. «Insă, patru miî de Nizamî, în redutele de la Gorni- Dubnik au doborît în şanţurile lor peste 12.000 soldaţi ruşi din garda imperială, maî nainte ca cei-Palţi 28.000 ce-î 348 AL. ODOBESCU maî rămîneau Generalului Gurko, să fi putut pătrunde în interiorul redutei ^). Şi aci, abia dacă ar fi cîte doî de aî noştri de dat în prada fie-căria din ţevile ce-î pîndesc de pe crestele fortului... — «Ierta-mă-va vre-odată conştiinţa,... ierta-mă-va pă- rintele oştirei şi al poporului romînesc, Domnitorul nostru, carele a recomandat să se cruţe viaţa oamenilor,... ierta- mă-va chiar deşearta şi mult îndoioasa fală a unui succes atît de scump dobîndit,... pentru o faptă aşa de cuteză- toare,... aşa de nesocotită?» — ^, Asemenea gîndurî turburau negreşit pe comandantul oasteî romîneştî, pe cînd el, rămas aproape singur spre a dirige mişcările columnelor de atac, îşî alesese loc pentru sine şi pentru statul său major, drept în mijlocul luptă- torilor, în zona cea maî periculoasă a gloanţelor. Şi 'ntr'adevăr, alături cu şeful, locotenentul-colonel Ro- setti primeşte în mantela ce era încheiată pe dînsul, un glonţ care-î găureşte numai haina. Alt glonţ turcesc, maî grosolan în glumele sale, vine să dea în treacăt o săru- tare pe buza tînărului sub-locotenent Chica, nepot al vred- nicului Domn moldovean Grigorie-Vodă Ghica ; dar junele voinic scuipă jos doi dinţi din gură şi, fără chiar a des- căleca, îşi urmează serviciul său de ordonanţă, cu batista la buze. 1) Ostile ruseşti care, la 12 Octombre, au atacat fortul de pămînt şi două mici redute de la Gorni-Dubnik, în care se aflau ca la 4.000 Turci cu patru tunuri, erau compuse din 36 batalioane pedestrime din garda imperială, 27 scadroane de cavalerie şi 112 tunuri. Un alt corp de 33 scadroane, printre care se număra şi cavaleria de Roşiori şi Călăraşi romîni, cu 7 batalioane de pedestrime şi 3 tunuri, opera în acelaş timp o diversiune asupra întăririlor învecinate de la Dolni- Dubnik, pentru ca garnizoana turcească de aci să nu meargă în aju- torul celei din Gorni-Dubnik. Cu toate acestea, Ruşii n'au luat cu asalt în acea zi, perzînd 4.000 morţi şi 8.000 răniţi, decît redutele cele mici ; iar către seară, garnizoana din fort s'a predat de sineşî, simţindu-se înconjurată de o armată ce se urca încă la numărul con- siderabil de 28.000 oameni. CURCANII o49 Apoi locotenentul-colonel Dimitrescu, şeful de stat-major, voind să încalece ca să meargă să îndrepteze direcţiunea tunurilor la una din cele două baterii ce, în cursul bă- tăliei, se transportase d'asupra plaiului, Dimitrescu este silit să se ducă pe jos, căci calul său cade rănit, tocmai cînd el ÎŞI pusese piciorul în scară. Ordonanţele pornite de la posturile de Roşiori şi de la bateriile călăreţe din flancul drept, abia cutează să pă- trundă sub grindina de projectile, în mijlocul caria se vede mişcîndu-se mica escortă a şefului ce însuşi conduce lupta; iar Călăraşii cari poartă ordinele sale scrise pe la dife- ritele punturî ale cîmpuluî de bătaie, sunt, chiar de la plecare, expuşi a culege în sîn vre-un glonţ popritor. De aceea, unul dintr'înşiî căruia la un moment de groaz- nică înteţire a focurilor turceşti, colonelul îî impune straşnic ca nu cumva să pată ceva în cale, descăleca în pripă, îşî face trei cruci şi pleacă fugind dabuşelea ca un dihor, pi- tulîndu-se astfel pe sub vîjîitul pustelor inamice. Tot astfel se 'ntoarce el iute cu sarcina-i îndeplinită, dar răsuflarea i s*a oprit în piept şi, căzînd jos de oboseală, el numai cu mîna poate să arate răspunsul, ascuns sub cureaua de la brîu. Dar, ce să maî spui, domnilor ! Toată oastea stă acum sub ploaia gloanţelor. Uitase toţi primejdia şi nu maî ştiau a-şî da seamă despre dînsa ; li se părea doară sbîrnîit su- părător de trîntorî, şuieratul plumbului ce cădea de toate părţile în jurul lor. Nici maî căta vre-unul în sus ca să vadă unde are să plesnească în senin şrapnelele fumegoase cu grindină omorîtoare şi unde se vor maî sparge obu- zurile, făcînd proaşcă împrejurul lor. «Priveghind lupta chiar din sînul eî», — îmî spunea un amic, de soiul său şi pînă în ajunul răsboiuluî simplu ciocoi particularnict cum zic civililor soldaţii noştri, dar carele călare şi cu condeiul în mînă a servit acolo neîn- trerupt ca oficer de ordonanţă, — «ajunsesem cu toţii să ne deprindem destul de binişor cu acel poznaş concert 350 AL. ODOBESCU de fluerăturî mîrşave şi de pocnete uluitoare; şi cu toate că nu mă dau de fel drept un viteaz, aşa tare mă serbe- zisem de acea toacă îndrăcită, încît mă pot jura că am stat toată ziua în mijlocul focurilor, nu cu inima, ci cu ţigareta în dinţi. Fumul îmî ţinea de foame, de frig şi de frică. De atunci m'am şi putut încredinţa că la om se toceşte în răbdări chiar şi simţul de proprie conservare, cînd pe cîmpul de bătălie vede mereu moartea răsgîiată trăgîndu'şî fără milă danţul prin vecini». Dacă asemenea simţiri încearcă, domnilor, sub bătaia gloanţelor, ceî cari nu ţin în mînî arma răzbunătoare, apoi lesne se înţelege cu ce iuţeală şi cu ce îndîrjire le vine a se întrece la răspunsuri, celor cari au cu ce răspunde. De aceea, schimbul de focuri a stat, în acea zi mereu viu, întărîtat, arţăgos, cumplit pe plaiurile Rahoveî; puş- caşi şi tunari, de o parte ca şi de alta, aii tras neîncetat, au tras fără cruţare. Voinicii cu sufletele aprinse, cu vinele încleştate în luptă, aii dat pe moarte, aii dat de tot! Bateriile din toate părţile au mugit fără încetare toată zioa, însoţite mereu de puşcărirea, cînd pripită, cînd maî rară a focurilor de tiraliori. Acest zgomot infernal se aude acum de vre-o şeapte ore, vuind fără curmare de pe creasta şi dupe povîrnişul meridional al dealurilor Rahoveî. Dunărea îi poartă răsu- netul pînă departe, departe la Celeiu şi la Măgurele. Dar dincolo peste rîu, el deşteaptă şi glasul tunurilor romîneştî din Bechet, care încep a'şî asvîrli şi ele bombele în oraşul năpustit al Rahoveî şi chiar pe d'asupra luî, pe culmele cele coprinse de ostile războitoare. La Rahova, în adevăr, locuitorii bulgari, pitiţi în casele lor, aşteaptă cu temere resultatul acestei lupte prelungite, cutezînd abiea să întrebe despre cele ce se petreceau d'asupra capului lor, pe Roşiorii şi pe Călăraşii, ce din cînd în cînd se trămit de ceea parte, spre a vedea dacă nu cum-va malul opus ar putea fi de un sprijin maî fo- lositor. CURCANII 351 * Din nenorocire, cîte-va deşearte loviri în oraş şi pe cîmp fură singurul ajutor ce veni în acea zi de dincolo de Du- năre, şi negreşit că mult maî de lipsă ar fi fost companielor care atacase fortul despre apus, o întărire de vre o trei patru sute de miliţieni ce se aşteptau să lîe trămişî la gura Skituluî, sub conducerea maiorului Obedeanu. Astfel însă cum se petrece întreagă zioa, în frămîntările unei lupte obstinate, fără de succes definitiv pentru nici una din părţi, numai viind noaptea, se putură potoli cu încetul focurile. întunericul singur putu face pe toţi să-şî aducă aminte că orî ce luptă trebuie să aibă un sfîrşit. Atunci, pentru întîiaşî dată, resimţiră toţi osteneala unei zile fără de susţinere materială. Datoriile către morţi şi răniţi fură însă îndeplinite, maî nainte de a intra oştire în poziţiunile sale de noapte. Cînd merseră să ridice cadavrul luî Giurescu, alături cu dînsul zăcea cînele său, care-1 însoţise pretutindeni. Bietul animal, văzînd pe stăpînul său căzut cu faţa sîngerată, se apropiase de dînsul ca să-î şteargă sîngele cu limba, dar îndată un alt glonţ ucise tot acolo şi pe credinciosul cîne al soldatului. Maî este oare trebuinţă, dupe toate amănuntele ce v'am prezentat asupra acestei eroice dar nehotărîtoare lupte, să vă descriu sub ce triste şi descuragiătoare impresiunî petrecut noaptea următoare ? Ostile sleite de puteri prin acea încordare, neîndestulată în cursul unei zile întregi, aveau mare nevoie de odihnă, de întremare, de muniţiunî. Toate acestea li se deteră, atît în avanposturile de d'asupra Lescovâţuluî, cît şi în tabăra principală de Ia Selanoviţa. Asemeni şi brigada de cavalerie, ţinută toată ziua în aspră şi activă veghiere, se retrase în bivoacurile sale de la Bucoviţa. A doua zi, la 8 Noembrie, nu se făcură alte mişcări decît oare-care recunoaşteri dincolo de Ogost, executate 352 AL. ODOBSECU de către un escadron de Roşiori, care captură cîteva care de proviziunî, destinate oştilor turceşti din Rahova. Ni se asigură că, în partea despre răsărit, unde locul e închis şi maî puţin expus la vînturile de pe Dunăre, ceaţa cea maî deasă a domnit toată ziua, astfel încît, şi voind^ ar fi fost peste putinţă pedestrimiî să maî încerce odată atacul din ajun. Tîrziîi către seară s'a maî limpezit atmosfera. Atunci garnizoana din forturi a putut vedea ostile despre Les- covăţ şi Selanoviţa, rînduite astfel, încît ea bănui negreşit că au de gînd a se strămuta şi dînsele pe malurile Ski- tuluî şi Ogostuluî, spre a-î tăia orî ce retragere în direc- ţiunea Arceruluî, Lomului şi Vidinuluî. E probabil că subt impresiunea unei asemenea temeri, au luat Turcii hotărîrea de a părăsi iute, pe furiş şi în întunericul nopţii poziţiunile lor. Despre această deciziune însă n'a resuflat altă ştire decît infomaţiunea ce au dat generalului Meyendorff posturile de Călăraşi, cum că o mică ceată de tunari se coborîse către seară, călări din forturi ca să cerceteze mişcările împresurătorilor, şi apoi încă ştirea ce primi tot către seară, de la un bulgar, colonelul Slăniceanu, că Turcii au trămis un agă în Rahova ca să le adune cîteva care pentru răniţi. Bănuieala despre o fugă nocturnă îndemnă pe Generalul rus a ordona să se dispună posturi de călăreţi şi de pe- destrime în diferitele punturî practicabile ale Skituluî şi Ogostuluî; iar pe colonelul romîn îl povăţui a pregăti un despărţămînt de oştire pedeastră şi de tunuri, care la caz de trebuinţă, să meargă a întări trupele de la Skit, înţelepte erau aceste prevederi şi bune aceste pregă- tiri ; dar nimeni nu s'a putut gîndi că Turcilor le va veni un ajutor, pe care nu este dat nici celor maî dibaci stra- tegici a-1 răsipi. Acest ajutor, domnilor, a fost ceaţa, o adevărată ceaţă de Noemvrie pe Dunăre, o ceaţă de acelea care ţin une- CURCANII 353 ori vapoarele cîte trei sau patru ziie pironite la cîte un mal fără de adăpost. Mahomet a avut de astă dată trecerea la vechiul zeu al Dacilor, la unchiaşul Danubiu, care, posomorit şi ponivos, şi-a înfăşurat tot culcuşul într'o pîclă îndesată. Profitînd cu dibăcia desperării de această favoare a zeilor păgîneştî, Turcii au început pe la mijlocul nopţii, să tragă focuri rari de pe bastioanele lor din stînga şi din faţă, ca să atragă atenţiunea maî cu seamă în acele părţî ; în vremea aceasta, gloata lor, ştiind bine că nu va găsi liber podul de pe Skit, unde strejuia batalionul Do- robanţilor mehedinţenî, comandat acum de căpitanul Me- rişescu, gloata, zic, alese pe tăcute un loc pe Skit, cu mult maî jos de pod, şi fiindcă malurile rîurilor sînt pe acolo nalte şi drepte ca păreţiî unui şanţ, adînc de duoî şi trei metri şi larg ca de zece pînă la doisprezece metri, iar fundul gîrleî e noroios şi cu greu practicabil, eî arun- iră cu grab' în apă, saci, saltele, corturi, bagaje, tot ce găsiră şi adusese cu dînşiî, spre a-şî face astfel o trecă- toare. Pe acel moale şi tăcut zăgaz se strecurară binişor fără zgomot ceî mai mulţi soldaţi valizi ai garnizoanei, luînd cu sine, despuiate de orice greutăţi accesorii, cele două sau trei tunuri, care le servise la apărarea în cetăţuî. E probabil că această fugă, aşa bine secundată de opă- irile atmosferei, se şi operase în mare parte, cînd, pe la ireî ore din noapte, o despărţire din garnizoana turcească, rămasă în urmă spre a ocroti carele cu bagaje, cu muni- ţiunî, cu răniţi şi chiar chesoanele tunurilor, se prezentă la pod, cercînd a-şi face trecere, prin răzbaterea compa- niilor noastre de Dorobanţi. Acestea însă ştiură a li se împotrivi cu bărbăţie ; o luptă de vre o trei ore se încinse acolo, pe întunericul nopţii şi al ceţei, împuşcînd unii într'alţiî, mai mult de j)e auz decît pe ochite. Totuşi, podul rămase închis fugarilor turci pe cari îî poprise în loc păretele viu format de Dorobanţii noştri. Al. Odobeieti. » Opere complete. I. H54 AL. ODOBESCU Pe Roşiori îî vesteşte despre această luptă puşcărirea ce se aude în depărtare, precum şi tropotele unei cete de caî aî Ulanilor ruşi dela strejile înnaintate, cari, speriindu-se în întunerec de primele detunături, îşî rupsese căpestrele şi sosesc în fuga mare pînă în bivoacul romînesc. Dar ne- gura e aşa de orbitoare^ încît călărimiî noastre îî stă peste putinţă de a se cerca măcar să apuce înnainte pe drumul îngust şi brăzdat cu făgaşe şi cu gloduri, ce şerpuesc pe malul rîpos al Skituluî. Abie pe la 5 ore dimineaţa, bateria călăreţilor, însoţită de trei escadroane, isbuteşte a se aşeza pe sprînceana dealului din faţa podului, ca să ajute prin focurile sale, îndelungata şi vitejeasca apărare a pedestrimiî. Curînd după aceea, o parte din Roşiori, făcîndu-şî loc prin ceaţa alburia, năvălesc cu iuţeală asupra Turcilor înglotaţî şi nimicind într'o clipă a lor rezistenţă desperată, înleznesc luarea în pradă a unei sute treî-zecî de care cu bagaje, arme şi muniţiunî, a trei chesoane de tunuri şi a vre o 50, 60 de robiţi. Dintre apărătorii acestui convoi, mulţi picase sub focurile trase de batalionul căpitanului Merişescu ; alţii sub săbiile plotoanelor de Roşiori. în acea învălmăşeală, unde pe nevăzute arsura gloan- ţelor, vîrful baionetelor şi tăişul săbiilor ajung pe luptători, Turcii, simţindu-se acum strînşî de aproape şi fără scă- pare, strigau din răsputeri : AUah ! şi Aman ! Eî duceau dorul celor cari, de cu noapte, avusese parte a se furişa peste Skit. Toţi aceia într'adevăr, — de şi numărul lor nu poate să fi fost mare, căci în diferitele lupte de la 7 şi 9 Noem- vrie s'a putut constata că, din oamenii garnizoanei pierise mai bine de cinci sute, — toţi cei ce trecuse apa pe podul lor de aşternuturi, fugeau acum spre Cotuzluî, ocolind prin bălţile şi tufişurile lunceî, posturile noastre dela Hirleţ. Generalul M( yendorlî înştiinţase dînzi de dimineaţă pe CURCANII 35r colonelul Slăniceanu că îşî propune a-î urmări cu cavaleria sa, îndată ce se va maî lumina de ziuă şi că speră a-î prinde pe toţi. Pentru acest sfîrşit, comandantul brigadeî romîneştî, co- lonelul Creţeanu, a trămis cinci din escadroanele sale, sub ordinile locotenentuluî-colonel Kiriţescu, ca să înain- teze pînă la Cotuzlui, hărţuind şi robind pe fugari. Această operaţiune complimentară a coprinderei Ra- hoveî se şi începuse cu oarecare succes de către Roşiorii noştri, cînd eî primiră drept ajutor alte cîteva escadroane de Ulani ruşi veniţi pe la Hîrleţ. Colonelul acestora, temîndu-se însă de a obosi prea tare caii săi şi de a nu prea ajunge la timp, călare, pe ina- micii care eraîi pe jos, apoi încă şi tare supărat pe pustia de ceaţă care nu voia de loc să se risipească, stătu cîtva timp la îndoială, consultîndu-se în limba rusească, dinain- tea ofiţerilor noştri cu un locotenent-colonel ce comanda bateria călăreaţă a Ruşilor. Din vorba lor aî noştri nu pri- cepură altceva decît alternativa ce ei îşî puseră la sfîrşit, intrebîudu-se unul pe altul : lîx m^i^ik} adică înainte? sau Ilaaa.v'A '• înapoi ? Colonelul se hotărî pentru ticnitul Na3a/t,% ! Scadroanele de Roşiori trebuiră să asculte de dînsul, ca maî mare la rang ; renunţînd dar cu părere de rău le succesul ce le inlezneau aşa de bine împrejurările, fură nevoite să facă şi ele. Negreşit că, în cualitatea sa de bun şi prevăzător aliat, înţeleptul colonel n'a voit să maî încarce budgetul, aşa de împovărat al ţăreî noastre, cu întreţinerea a cîtorva sute mai mult de prisonieri otomani flămînzî. Se întoarseră dar toţî spre Rahova, unde cavaleria a intrat maî în acelaş timp cînd colonelul Slăniceanu se co- bora în oraş din întăriturile rămase acum în mîinile osta- şilor romînî. Să nu mai întunecăm Lucna .^accesului dobîndit, prin descrierea respingătoare a cîtorva cadavre de bieţî .soldaţi ;i56 AL. ODOBESCU romîni, ce s'au aflat în forturi, groaznic batjocoriţi şi mă- celăriţi de Nizamiî otomani, cari 'î prinsese, poate numai răniţi, în bătălia de la 7, şi cu iataganul le crestase, adînc semnul crucii pe piept şi pe pîntece. Atît numai să spu- nem că, la Rahova ca pretutindeni în această campanie, s'a dovedit că în războiu ostaşul turc, lie Nizam orî Başi- bitzîic^ fie Seiz orî Paşă^ rămîne pururea o fiară sălbatică, un lup turbat, ce nu'şî schimbă năravul, de odată cu părul. Rahova era acum a noastră. Roşiorii si Dorobanţii îm- plîntase pe bastionele forturilor eî steagul cu trei colori al Romînieî. Dînzî de dimineaţă însă, pe la 7 ore, în acea zi de 9 Noembrie, generalul Lupu trecuse de la Bechet Dunărea spre a constata izbînda şi a lua comanda nouilor posi- .ţiunî, cîştigate de ostile romîneştî ce operau decindea. Rahova rămase în depKna noastră stăpînire, după un atac al trupelor noastre, care, dacă nu zdrobise, dar în ori ce caz înfricoşase pe Turci într'atîta, încît eî o deşer- tară cu pripă şi nici se maî gîndiră a o recăpăta. Cu o lună si maî bine înainte de aceasta, un corp în- semnat de cavalerie şi de tunuri ruseşti renlmţase a o coprinde, după o bombardare de mai multe ore. Dar în anul 1829, cînd Generalul rus Geismarjluă Rahova din mîna Turcilor, în luna luî Maiu, cu pierderi mult maî sim- ţitoare decît cele ce am încercat noî la 1877, în 7 şi 9 Noembrie, Ruşii nu se putură menţine mult timp într'însa şi fură siliţi de Turcii de la Vidin a se retrage peste Dunăre. Pre noî, nu Turcii ne-au făcut să părăsim Rahova, pe care totuşi am cîştigat-o cu sîngele vitejilor noştri. Dar acestei coprinderî a Rahoveî de către oştirile ro- mîneştî, i s'aîi făcut, domnilor, imputări felurite şi chiar cotradictoriî. S'a zis, bunăoară, că luarea Rahoveî n'a fost un succes deplin^ de vreme ce forturile eî nu s'aîi coprins prin asalt. CURCANII ob: Această obiecţiune mi se pare, mie unuia, a fi numai specioasă, şi pentru ca ea să obţină încuviinţarea tuturor, ar trebui maî întîî ca belicoşiî eî născocitorî să se însăr- cineze a dovedi lumii culte că nu este bine cînd cu pu- ţină pierdere de oameni, dar cu dovedire învederată de curagiu se cîştigă în război poziţiunile trebuitoare, ci că trebue neapărat ca în şanţurile fie-cării cetăţi coprinse, să se aşterne drum neted pe împlutură de cadavre. Dar atunci, reprobaţiunea căzută pe luarea Rahoveî s'ar întinde asupra întregeî tactice moderne a armatelor pru- siane, întru ceea ce priveşte coprinderea cetăţilor forti- ficate. Strategicii Prusiei sunt de părere astăzi, că cetăţilor în- tărite li se cuvine maî mult jertfă de timp şi de răbdare, prin straşnice împresurărî armate, de cît jertfă de oameni prin asalturi. Şi mi se pare că întru aceasta ca în multe altele, ei judică sănătos. Despre luarea Rahoveî, s'a maî spus însă şi contrariul, adică cum că s'a pierdut în juru-i prea multă lume pen- tru un rezultat neînsemnător. Vre-o 280 oameni, cu morţi şi cu răniţi, dintr'o oştire totală de aproape 7000, mi se pare a nu fi tocmai multă pierdere, cînd ori-ce redută, luată s'au neluată şi în ge- nere maî puţin importantă decît poziţiunea strategică de la Rahova a costat, mai ales aliaţilor noştri, nu sute, ci mii şi zecimi de mii de oameni. în fine s*a zis că este o ruşine de a nu fi prins garni- zoana din Rahova, care a fugit noaptea hoţeşte. Aci iar, cuvintele criticei mi se par foarte puţin înte- meiate. Lasă, mai întîi, că de ar fi vre-o ruşine în ceea ce s'a întîmplat la Rahova în noaptea despre 9 Noembrie, aceea ar privi numai pe fugarii turci, căci la noi se zice că fiiga deşi sănătoasă, este însă rinfinoasă^ şi nouă, dacă ni se poate imputa ceva, e tocmai că ne am lipsit de plăcerea leznicioasă, dar în realitate cam zadarnică, dea fugi că- 358 AL. ODOBESCU lărî pe urmele păcătoşilor de Turci, carii 'şî luase lumea în cap, îngroziţi de atacurile noastre. Aci însă, osebit de vestitul Hasd^x, care, precum aţi au- zit, a fost sentenţa decisivă în această afacere, apoi să nu uităm că s'a vîrît la mijloc şi un factor fîsic, cu care de sigur nu se puteau lupta nici Roşiorii, nici Dorobanţii noştri. De poznele şi de toanele iernatice ale Dunării, — şi chiar anume la Rahova — a avut a suferi însuşi marele geniu războitor al Romînieî, eroul nostru Mihaiu- Viteazul. Iată ce ne spune cronica despre cele petrecute în răz- boiul Bulgariei de la 1598, tocmai în aceeaşi lună a iuî Noembrie. Să aducem mai întîî aminte că Mihai, trecînd Dunărea pe la Nicopole, se urcase tot învingător, pană la Vidin şi acolo se luptase vitejeşte în contra Turcilor ; în acea ves- tită bătălie, fraţii Buzescî îi scăpară zilele, ucigînd la vreme pe turcul, care îşi împoncişase suliţa în pîntecele eroului. Cronica adauge acestea : «Dupe ce bătură acest război şezu Mihaiu-Vodă sub cetatea Vi- dinuluî zece zile depline, arzînd împrejur toată marginea ţăreî tur- ceşti, şi iar se întoarse MihaîVodă, cu toate ostile cu toată do- bînda, ca să treacă Dunărea pe la Rahova ^), însă cînd fură ostile jumătate trecute, se lăsă vînt cu vihor spre Dunăre, şi atuncea se împărţiră ostile şi rămaseră jumătate aşteptînd zece zile, pînă ce se potoli vîntul ; iar ostile au tot plenuit şi au ars ţara turcească. Deci trecură cu toată dobînda, de se adunară la Noembrie în 5, an. 6607», Judecaţi acum pe dreptate şi d-voastră, domnilor, dacă coloneliî noştri Slăniceanu şi Creţeanu. — ba chiar şi ge- neralul rus Meyendorff, — puteau să potolească ceaţa de la Rahova, în Noembrie trecut, cînd însuşi Mihai Viteazul nu s'ă priceput, la Noembrie 1598, să potolească vîntul cu 1) Vezi în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV. p. 291, unde cu învederată greşală s'a scris ; Rusiava în loc de : Rahova ; această eroare a fost păstrată de N. Bălcescu în Istoria Romînilor sub Mihai Vodă Viteazul, ediţ. din 1877, pag. 306. CDRCANII 95U tnhor ce se lăsase pe Dunăre, în aceeaşi împîclită şi vi- foroasă Rahovă. Nu domnilor, să nu cătăm în deşert nodul în papură ; să nu ne silim a nimici noî înşine merite, care nu sunt atît ale cutării sau cutării personalităţi private, ci ale oş- tirilor noastre în de obşte, ale mulţimii întregi. Destul, destul se vor cerca străinii a ne scoate nume că, mici şi mari, nu suntem buni de nici o treabă. Noi, să ţinem cumpănă dreaptă pentru a judeca faptele noastre din ultimul război, ca şi ori-ce alte acte ale naţiunii. Adevărul e că noi am cam moştenit de la străbunii noştri, obiceiul de a glumi şi a ride despre ori-ce faptă de laudă a noastră, de a lua în răspăr pe toţi cei dintre noî, cari oare-cum fac onoare ţărei. Legionarii romani, cînd aduceau în triumf la Roma pe cîte unul din căpitanii lor, care se distinsese în luptele lor cu inamicii republiceî, aveaîi curiosul obicei de a cînta şi de a spune în gura mare tot felul de ocări şi toate de- făimările cîte le treceau prin minte împotriva triumfăto- rului ; şi poporul împrejur rîdea cu hohote. Tot cam aşa clevetitoare par a fi rămas şi gurile Cur- canilor noştri, de oare-ce se zice că ei cîntau prin taberile lor din Bulgaria, o horă care, — dacă nu mă înşel, — suna cam astfel : Ostile stau faţă 'n faţă. Maiorii la ambulanţă, Coloneliî 'n depărtare, Generalii la hotare. Nu rideţî, domnilor, căci rîdem de rîsul nostru, şi de sigur nu este caşul, cînd vorbim despre^lupta de la Ra- hovă, să batjocorim pe ofiţerii noştri. Acolo dacă şi generalul n'a stat tot mereu| /a hotare^ căci s'a grăbit a fi cel d'întăî a le părăsi, spre a lua po- sesiune de cetatea deşartă de inamici, apoi dejsigur co- 360 AL. ODOBESCU Ionelii n'au stat în depărtare^ căci i-au văzut toţi stînd mereu, cu cel maî mare sînge rece, în mijlocul pericolelor semănate jur împrejurul lor, nici maiorii n'au rămas în ambulanţă^ căci douî dintr'înşiî aîi picat morţi pe cîmpul de luptă, cu gloanţe în frunte şi în piept, iar ceî cari au trecut la ambulanţă, au plătit acolo odihna lor fără voie cu plumbul scos din carnea lor. Din zece ofiţeri superiori cari minară trupele romîne pe culmile de la Rahova, duoî le-au ilustrat prin a lor moarte, alţi duoi prin ranele lor, iar toţi cei-l'alţî prin statornicia lor presenţă şi activitate în mijlocul rîndurilor de luptători, în acea zonă primejdioasă a bătăliei, ande fîe-care glonţ putea să străpungă fără deosebire, un piept vitejesc, sau supt o manta soldăţească, saîi supt o tunică de ofiţer. Cu asemenea fapte ne putem în adevăr mîndri, domni- lor ; căci nu poate fi maî lăudată purtare a şefilor unei armate, decît aceia de a cruţa, pe cît onoarea permite, viaţa soldaţilor, — muncitori ai pămîntuluî, — şi de a- şi ex- pune pe a lor. Exemple ca acestea întăresc inima poporului ; iar cînd inima ţăranului este întărită prin vitejie în război, atunci, — am mai spus'o, — putem trăi încredinţaţi că el nu va sta în nepăsare, nici se va da în lături, de cîte ori vre-un pericol va ameninţa fiinţa sau drepturile ţării. Intr'astfel au preţuit lupta de la Rahova judecătorii ceî mai înalt îndreptăţiţi dintre 'pămînteni şi străini, cîţî au putut căpăta ştinţe exacte despre cele ce s'au petrecut acolo. Cînd modestia noastră, a Romînilor, a voit să subordone meritoasa purtare a tuturor oştenilor romîni de la Rahova, scopului cam secundar al întreprinderii, însuşi împăratul Alexandru, — carele pe atunci preţuia valoarea Romînilor, de pe asprul şi nefăţăritul cîmp de război, şi nu din sînul răsfăţărilor îndemnătoare la rău şi la strîmbătate ale ca- binetului său diplomatic, — împăratul Alexandru a dat ordin rURCANII 561 ca să se serbeze pe altar această frumoasă izbîndă a tru- pelor romîneşti. în fine, Măria Sa Domnitorul, pe care ţara l'a ales acum din nou, ca arbitru suprem al destinelor eî militare, a în semnat bătăliei de care v'am vorbit, locul ce ea trebuie să ocupe în mintea noastră şi a urmaşilor noştri. Cutez dar a sfîrşi, rememorînd înseşi patrioticele cuvinte, adresate de Comandantul suprem al oştilor romîneşti, că- tre representanţiî ţării, cîte-va zile numai după luarea Rahovei \) : *Cum oştirile romîne 'şî-au făcut datoria pe cîmpul de bătaie, o ştie ţara, o spun vitejii şi puternicii noştri aliaţi, o recunosc înşişi duşmanii noştri ! cSoldaţii noştri n'aîi desminţit nobilul sînge ce curge în vinele lor. «Eî, prin vitejia lor, au îmbogăţit analele noastre militare, înscriind pe paginile acestora, numele luptelor de la Rahova şi de la Griviţa^ alături cu numele glorioaselor bătălii de la Racova şi de Ia Călugărenî'» Kucureţtl, 1878. liesagiul domne^ic prin care s'a deschis sesiunea corpurilor le- giuitoare la 15 Noembrie 1877. TABLA DE MATERII PAG. Odă Romînieî (Poezie) 3 întoarcerea în ţară pe Dunăre (Poezie) 6 Ioana Dare, fecioara din Orleans 10 Mihnea-Vodă cel rău 23 Doamna Chiajna 60 ^'âOOo-KovTjsrixoc 97 Jupan Rănică Vulpoiul 246 Tigrul păcălit 256 Zece bazme mitologice: 263 Epitemeu şi Pandora 266 Briareu 266 Deucalion 268 Patimele Demetrei ... 272 Poseidon şi Atena 278 Apolon în Delos 281 Apolon Pitianul 283 Niobe şi Latona 287 Admet 289 Narcis 291 Moţii 294 Curcanii .... 324 UNIVERSITY OF TORONTO LIBRARY Acme Librmry Cârd Pocket Undcr I'at. " Kef. Index Kile." Made by LIBRABT BUREâU «L/fj>;«.<4*i.3jj m